ILARIE CHENDI
SCRIERI I
Ediţie, prefaţă, tabel cronologic, note si comentarii de
DUMITRU BĂLĂEŢ
SCRIITORI ROMÂNI
EDITURA MINERVA Bucureşti, 1988
ILARIE CHENDI, PRECURSORUL
Ce ne arată, intr-o privire de ansamblu, filele dosarului valorificării critice a lui Chendi, cîte au putut fi strînse pînă în prezent ? In primul rînd, nevoia unei lărgiri considerabile a perspectivelor asupra scrierilor acestui autor, atît în ce priveşte întinderea lor în timp, cît şi în privinţa diversităţii (critică şi istorie literară, poezie, proză, estetică, folcloristică, traduceri, interpretări din literatura universală, articole cu caracter cultural şi politic etc). Mai ales scrierile rămase în periodice sînt revelatoare în acest sens. In ceea ce priveşte întinderea în timp, se cuvine precizat că au rămas in afara unor evaluări critice adecvate peste 10 ani de activitate literară, dacă ţinem seama de faptul că Ilarie Chendi a debutat în presa transilvăneană prin anii 1891—1892 (Vasile Netea, Ilarie Chendi. Începuturile literare şi publicistice. I. Epoca sibiană, în Revista de istorie Şi teorie literară, nr. 2, 1968).
Eseul Ceva despre idealism şi naturalism în arta poetică (apărut în Muza, nr. 3, 4, 5/1893) — deci cu 10 ani înainte de Preludii — trebuie considerat debutul lui Chendi în domeniul criticii literare. Scris sub „formă dialogică", mai mult ca o luare de atitudine juvenilă în confruntarea marilor curente literare ale vremii, eseul respectiv denotă o bună familiarizare a tînărului autor eu literatura românească şi universală a timpului, reflectă spaţiul larg în care se mişcă gîndirea sa critică. Dacă observăm faptul că acest eseu este urmat de multe alte studii cu preocupări teoretice şi de largă perspectivă asupra fenomenului literar (Clasicismul în şcoalele medii, Lenau, Coethe, Giacomo Leopardi, Petofi, Schiller, Heine, „Germania jună", „Femeia necredincioasă" ca motiv în literatura universală), toate situate în această parte de început a activităţii criticului tran-
V
silvănean, ne apare în evidenţă cît de greşită este opinia acelora care 11 consideră pe Chendi un critic fără perspective şi repere generale cuprinzătoare în aprecierile şi judecăţile sale. „De nu-i cerem unui critic o «estetică» — afirmă E. Lovinescu — ii cerem totuşi idei generale, şi lipsa lor la Chendi e izbitoare . nici un fel de ideologie, nici o asociaţie de idei sau o investigaţie în alte dbmenii sau în alte literaturi" (Istoria literaturii române contemporane, II, Editura Ancora, Bucureşti, 1P27, p. 39).
O asemenea judecată eronată are la temelie, printre altele, şi o informaţie deficitară asupra activităţii criticului transilvănean. Are dreptate Vasile Netea atunci cînd afirmă : „...fără cercetarea amănunţită a periodicelor şi a corespondenţei sale... nu se poate constitui o imagine clară şi completă a ideilor şi operei lui Ilarie Chendi" (Introducere la volumul Ilarie Chendi, Pagini de critică, Editura pentru literatură, 1969, p. IX),
Faza de început a activităţii criticului transilvănean este revelatoare şi-n alte privinţe. Astfel, aspectul polemic, cel mai evident pentru întreaga activitate de critic literar a lui Chendi, î^i are originile strălucite in această perioadă, şi faptul a rămas necunoscut cercetării noastre literare. Debutul în acest domeniu poate fi socotit articolul D-l Tit Maiorescu despre noi Tinerii noştri poeţi, apărut în Familia (nr. 18 din 3/15 mai 1898). încă din primele rînduri ale articolului respectiv îi întîlnim pe cei doi mari critici ai epocii puşi faţă-n faţă într-o problemă de polemică literară încă neluată în seamă. „Toţi criticii de dincolo — ne spune Chendi — începînd cu d-l Gherea-Dobro-geanu şi cu d-l Tit Maiorescu, pun în afară de orice îndoială sărăcia mişcării literare contimporane la noi, românii. Pricina acestei secete şi-o explică în diferite chipuri, după cum le-o îngăduie şi impune sistemul critic urmat de fiecare."
După cum se vede, în dezbaterea dintre Gherea şi Maiorescu au intrat nu numai probleme de estetică generală şi de orientare teoretică, precum ştiam pînă acum, ci şi aspecte concrete, de apreciere a unui moment în evoluţia literaturii române, şi anume acela de la sfîrşitul secolului al XlX-lea. Deşi cei doi critici erau de acord în caracterizarea perioadei ca o epocă de stagnare literară, ei explicau în mod diferit situaţia, conform unor sisteme critice diferite, recunoscute ca atare în epocă. Nu sînt greu de descoperit la cei doi adversari textele la care se referă Chendi şi în care se relevă în mod evident polemica. Articolul lui Gherea, din care Chendi citează in continuare, se
VI
intitulează Asupra mişcărei literare şi ştiinţifice şi a apărut mai întîi în Literatură şi ştiinţă, volumul I (1893) şi apoi în Studii critice, volumul III (1897). „Seceta literară şi ştiinţifică" Gherea o explică printr-o lungă digresiune de natură sociologică privind relaţia dintre scriitori şi cititori la noi, după revoluţia de la 184.8. Maiorescu îi replică asupra acestei probleme, în felul său concis, în introducerea la studiul In memoria unui poet bănăţean, Victor Vlad (Delamarina), apărut în Convorbiri literare (nr. 2 din 15 februarie 1898). Este adevărat că există o sărăcie literară la noi — recunoaşte şi Maiorescu — dar ea se limitează cu precizie la momentul strict al deceniului din urmă al secolului : „De cînd s-au dus Creangă, Eminescu şi Alecsandri, literatura lîncezeşte la noi". Apoi, spre deosebire de Gherea, Maiorescu distinge mişcarea literară de cea ştiinţifică, aceasta din urmă aflîndu-se în progres : „cercetări istorice, filologice şi din ştiinţele fizice se fac acum mai cu temei". In explicarea decăderii literaturii, Maiorescu socoteşte determinările sociologice insuficiente. Ceea ce se poate spune cu precizie e doar „curiosul ritm de urcare şi coborîre prin care se manifestă la popoare mişcarea artistică ca şi cea religioasă".
Ne apare evident faptul că Ilarie Chendi, care urmărea cu atenţie ce scriau în replică cei doi mari critici, avea motive întemeiate să-i aşeze în ordinea în care i-a aşezat (Gherea — Maiorescu), conformă unei noi situaţii polemice şi să califice apoi răspunsurile lor ca fiind conforme unor structuri conceptuale specifice. Tînărul critic ardelean deşi stăruie mai mult asupra modului cum înţelegea Gherea „seceta literară" a epocii, se opreşte la explicarea scurtă, maioresciană a acestui fenomen, determinările prea strict sociologice părîndu-i-se şi lui oţioase. „Astfel de ere staţionare — conchidea el — se găsesc în istoria evoluţiei culturale a oricărui popor." Dacă preia spiritul explicaţiei lui Maiorescu, tînărul Chendi nu acceptă şi expresia acestuia. Lui i se par exagerate atît noţiunea de „secetă literară" a lui Gherea, cît şi cea de „decadenţă" a lui Maiorescu. El alege expresia de „eră staţionară" sau de „tranziţie" (cum întîlnim într-un alt articol din Familia, din aceeaşi perioadă), expresie conformă cu spiritul polemicii pe care o duce in continuare Chendi cu reprezentanţii „Junimii" pe problemele literaturii transilvănene a momentului.
Şi-n această privinţă Chendi se arată subtil, sagace, percutant. El distinge, în cadrul grupului de scriitori socotiţi de Maio-
VII
rescu drept reprezentativi pentru „reînvierea" literaturii transilvănene, pe Slavici, a cărui activitate „a căzut chiar în epoca lui Eminescu", şi pe Coşbuc, care „nouă ne scria înainte de 1890". Celelalte talente remarcate de criticul junimist (Lucreţia Suciu, Ioan Popovici-Bănăţeanul, Victor Vlad-Delamarina) erau cu adevărat minore, incomplet afirmate. încît Chendi avea dreptate să conchidă : „Să nu ne închipuim că avem aici o mişcare literară care ar putea fi socotită ca o continuare a mişcării literare ce a existat în România înainte de anii 1890. D-l Maiorescu a privit desigur cu prea mult optimism în depărtare şi, la tot cazul, cu prea mare pesimism în jurul său". Comentarea acestei erori de perspectivă revine într-o formă ironică şi mai puternică în cel de-al doilea articol polemic al lui Chendi cu Convorbirile literare : „Rămîne pentru mine cel puţin enigmatic — scrie Chendi — ce 1-a putut îndemna pe d-l Maiorescu la această constatare. (Pentru ce a acceptat d-l Drago-mirescu această vedere e mai uşor de explicat !) Poate momentana însufleţire pentru V. Vlad-Delamarina, poate nemulţumirea sa pentru scriitorii de dincolo"... (Renaştere literară ? Răspuns d-lui M. Dragomirescu, în Familia, nr. 27 şi 28, 1898).
Tînărul critic observase cu perspicacitate că toţi marii scriitori ai momentului se îndepărtau de orientarea junimistă şi se apropiau de programul critic al lui Gherea. Revista Familia, al cărei spirit critic începuse să-1 diriguiască Ilarie Chendi, era un fel de cutie de rezonanţă a acestei reorientări spirituale.
Un alt punct nevralgic al disputei lui Chendi cu cei de la Convorbiri vizează relaţia între viaţa social-politică şi literatură în condiţiile de atunci ale Transilvaniei. Nu Chendi introduce o asemenea problemă în cadrul discuţiei, el are însă meritul de a fi descoperit eroarea într-o mentalitate cu aparenţe juste şi cu mare extindere în rîndul multor scriitori. „îmi aduc aminte — comentează Chendi — că deja Alecsandri în scrisorile sale către Negruzzi, pe urmă d-l Maiorescu şi chiar d-l Dragomirescu au pus în cîrca vieţii noastre de apăsare politică vina că n-avem mişcare literară... Chiar în răspunsul d-lui Dragomirescu aflu cuvintele : ^Românii din Ungaria sunt de la 1890 încoace cu deosebire încordaţi pentru susţinerea luptei naţionale în contra politicei de maghiarizare a guvernului ungar, tot interesul lor într-acolo e îndreptat»." Chendi demonstrează că o asemenea idee este profund greşită şi dăunătoare. „O teorie ca cea profesată în Convorbiri, că apăsarea unui popor e o piedică în miş-
VIII
carea sa literară, a fost de zeci de ori dezminţit! în istoria universală a literaturei. Cert e însă contrariul, că productele literare de valoare frîng starea de apăsare, că un singur geniu zdrobeşte lanţurile unui popor, făcîndu-se expresia sentimentului public şi fiind plăsmuirea idealurilor de cari un popor e fră-mîntat în inima sa."
Criticul ardelean foloseşte ca argument în favoarea acestei idei starea de apăsare socială şi politică de dinainte de 1848, care a determinat avîntul marii literaturi europene din epoca respectivă, aceasta din urmă influenţînd la rîndul ei evenimentele revoluţionare. Pentru condiţiile din Transilvania este adus în discuţie cazul lui Coşbuc care a trăit „în acelaşi timp de apăsare, a fost chiar colaborator la un ziar politic în decurs de mai mulţi ani şi totuşi nu s-a pierdut, nu „s-a consumat în luptele naţionale". Pe această linie ideile lui Chendi vin într-o atingere evidentă cu acelea ale lui Dobrogcanu-Gherea, pe care tînărul critic ardelean îl şi citează în legătură cu analiza condiţiilor „între cari s-a născut şi dezvoltat talentul lui Coşbuc, al poetului ţărănimei"...
O asemenea apropiere făţişă de poziţiile critice ale lui Gherea a fost de natură să învenineze mult atitudinea celor de la Convorbiri literare faţă de Chendi. De unde în răspunsul la primul său articol, semnat de Mihail Dragomirescu (Replice. D-lui Ilarie Chendi, asupra valorii literaţilor noştri actuali, în Convorbiri literare, nr. 5, din 15 mai 1898), tînărului critic i se făceau dojane părinteşti, recunoseîndu-i-se calităţi pentru care un altul ar fi putut fi măgulit (talent literar, puterea judecăţii critice, rolul de a regla mişcarea literară transilvăneană), acum, după ce poziţia lui Chendi se situa din ce în ce mai clar de cealaltă parte a baricadei, polemica se accentuează. Tînărului critic i se răspunde la „poşta redacţiei" : „II. Chendi, Oradea Mare. La toate se poate răspunde — chiar şi la necuviinţe — numai la absolute confuzii nu" (Convorbiri literare, nr. 10, din 15 oct. 1898). „Absolutele confuzii" pe care le deplînge, anonim, M. Dragomirescu privesc apropierea concepţiei despre literatură a lui Chendi de programul critic al lui C. Dobrogeanu-Gherea. A fi intrat în polemică deschisă pe astfel de probleme ar fi însemnat pentru cei de la Convorbiri dezvăluirea unui aderent tînăr al lui Gherea, deosebit de tăios şi pătrunzător. Or, o astfel de dezvăluire nu intra în tactica de luptă literară a lui
IX
Maiorescu şi a elevilor săi. Chendi nu rămîne nici el dator. Celor rîteva cuvinte de la „poşta redacţiei" din Convorbiri le răspunde cu un pamflet de o ironie ucigătoare, Critică, replică, duplică (în Familia, nr. 49, din 6 dec. 1898). In acest articol el constată, printre altele, că : „De cînd cu cele relevate de mine în coloanele Familiei cu privire la legenda renaşterei literare povestită de cei de la Convorbiri, nu este număr al acelei reviste în care sau eu, sau Familia să nu fim incidental amintiţi şi gratificaţi cu aluziuni maliţioase".
în articolele sale din această perioadă, Ilarie Chendi va face şi el numeroase aluzii la faptul că reprezentanţii criticii de la Convorbiri literare nu cunoşteau realităţile literare transilvănene din epoca respectivă. între altele, semnalăm un portret de tot hazul al „epigonilor ciparieni" (Tribuna poporului, din 12 august 1898), demonstrînd că dispariţia „cenuşei din vatra etimologismului", de care vorbea Maiorescu, era încă departe de înfăptuire. Pe aceeaşi linie a polemicii cu Convorbiri literare este şi pamfletul Răspuns la complimente (din Tribuna poporului, nr. 234 din 7 decembrie 1899) şi mai aleg amplul studiu de sinteză Zece ani de mişcare literară în Transilvania (1890— 1900), apărut mai întîi în paginile Familiei şi apoi şi în volum, în 1901. Chendi alege pentru studiul său exact perioada pe care o indicase Maiorescu drept o epocă de „renaştere literară" în Transilvania. Printr-o analiză detaliată a întregului material literar pe care-1 oferea deceniul respectiv, tînărul critic demonstra că ideea maioresciană a renaşterii literare transilvănene trebuie privită în continuare cu circumspecţie, conform principiului emis de Chendi încă în primul său articol polemic cu cei de la Convorbiri literare : „Mai întîi trebuie să ne ridicăm la sferele artei unde, durere, încă n-am ajuns, şi numai atunci vom putea primi complimentul d-lui Maiorescu, că acum stăm noi în fruntea mişcării literare".
După cum se vede, Chendi stabilea înalte exigenţe estetice în faţa literaturii, exigenţe pe care nici criticul junimist nu le mai manifesta, cedînd unor conjuncturi de moment. Principiul estetic rămîne unul din punctele cardinale ale întregii activităţi critice a lui Chendi. Faptul acesta se reflectă cu precizie încă în prima sa mare polemică literară. Rămasă ca şi necunoscută cercetării literare de pînă acum, această polemică demonstrează independenţa de spirit a lui Chendi, tendinţa lui vădită de a-şi fixa un punct de vedere profund şi judicios, care să contribuie
la dezvoltarea mişcării literare, la înălţarea ei pe noi trepte. Ea mai reflectă şi un alt adevăr, şi anume, că sinteza maio-resciano-gheristă la nivelul criticii noastre literare trece mai întîi prin spiritul tînăr şi viguros al lui Ilarie Chendi.
Cercetarea începuturilor activităţii criticului transilvănean ne mai dezvăluie şi faptul că iniţial tînărul autor se afirmă în multiple direcţii ale unei munci literare febrile : poezii, schiţe, povestiri, însemnări de călătorie, note despre cărţi, traduceri etc, pentru ca, după aceste experimente, el să ne apară deodată format şi hotărît să desfăşoare un întreg program de activitate în direcţia criticii literare aplicate fenomenului literar viu, în curs de desfăşurare. Punctul de reper în această privinţă îl constituie Darea de seamă asupra broşurii de novele a d-lui I. Russu-Şirianu (Telegraful român, nr. 27 şi 28/1895). Cartea respectivă nu era valoroasă în sine, după cum sublinia Chendi, ci doar prin raportare la „seceta literară" care exista pe atunci în Transilvania. în cuprinsul acestei luări de atitudine, Chendi cerea discutarea curentă a cărţilor care apar, în raport cu principiile estetice : „ochiul apreţiator de artă este ochiul estetic". El solicita disocierea atentă a valorilor : „alta este a judeca asupra unui product din literatură şi artă din punct de vedere estetic ; şi alta din cel al moralului creştin, respectiv a celui bigot, religios. Noţiunea estetică se deosebeşte de moral în mod esenţial."
Fixînd un program estetic pentru analiza cărţilor în curs de apariţie, propunîndu-şi să pună în practică un astfel de program, Ilarie Chendi realiza prin „darea de seamă" asupra volumului de nuvele Moara din vale al lui I. Russu-Şirianu, nu numai prima sa recenzie, ci şi una din primele de acest fel, cu un statut decis, în istoria criticii literare româneşti. „Cronica literară a devenit, începînd cu Chendi, expresia de bază a oricărei critici" (Mircea Popa, Ilarie Chendi, Ed. Minerva, 1973, p. 135).
Este de observat faptul că, în urmărirea fenomenului literar viu, în curs de desfăşurare, în prezentarea şi analiza acestuia în faţa publicului, Chendi s-a implicat adine, cheltuind o energie enormă, timp de peste cincisprezece ani. Este puţin probabil să fi existat între 1895—1912 vreo apariţie literară cît de cît semnificativă în Transilvania, şi după 1900 în întregul cîmp literar românesc, care să nu fi trecut pe sub ochiul său sever,
X
XI
pătrunzător, hotărît să-şi îndeplinească pînă la capăt misiunea de recenzent literar. Mai mult decît atît, atenţia lui s-a îndreptat şi spre ziarele şi revistele timpului, spre almanahuri şi calendare în care apăreau lucrări literare demne de a fi luate în seamă şi relevate într-un fel sau altul publicului cititor.
Lui Chendi îi revine meritul de a fi extins în mod sistematic activitatea de recenzent din paginile revistelor literare în acelea ale ziarelor vremii (Telegraful român, Tribuna poporului, Voinţa naţională, Ţara noastră ş.a.). Treptat el şi-a lărgit cîmpul observaţiei de la cărţile care apăreau la întreaga viaţă literară şi culturală curentă, extrăgînd din ea informaţii şi subiecte pentru polemici, corespondenţe, portrete de scriitori etc, dezvoltînd într-un mod remarcabil un gen ziaristic nou, foiletonul. El a şi teoretizat acest gen ziaristic, printre primii la noi, şi 1-a cercetat sub unghi istoric de-a lungul dezvoltării presei româneşti (Foiletonul nostru, în volumul Fragmente. Informaţiuni literare, 1905).
Căutînd să contureze un tablou al evoluţiei criticii literare româneşti (1936), Pompiliu Constantinescu se întreba : „Unde e deci critica noastră modernă, aşa cum o creează Sainte-Beuve, In direcţia unei comprehensiuni şi a puterii de interpretare ? Unde e genul nou cu metode proprii, cu domeniu propriu, critica creatoare, nu în sens impresionist, ci critica hrănită cu substanţă artistică, construind, lămurind spirite, expresii, stiluri ? începuturile acestei perioade îl inaugurează criticii cronicari. Primul cronicar adaptat necesităţilor foiletonului e Chendi" (Scrieri, voi. 6, Editura Minerva, 1972, p. 306).
în sprijinul vastei sale activităţi de foiletonist, Chendi a adus şi o concepţie nouă, specifică, despre rolul criticului în viaţa literară, opusă în mod evident aceleia formulată în 1885 de către Titu Maiorescu : „Cu cît literatura ia o dezvoltare mai mare — ne spune el — cu atît rolul criticului este mai important şi datoriile lui mai multiple. El e un fel de veghetor, călău dacă vreţi, al literaturei, şi în loc de a se ocupa exclusiv de ce e mare, trebuie să-şi îndrepte adeseori atenţia asupra tuturor celor mici, ca ei să nu copleşească, să nu compromită ce e mare şi frumos. In munca asta, oricît dezgust l-ar cuprinde uneori, trebuie să persiste cu deplină conştienţiozitate, căci serveşte arta, neamul şi omenirea" (Dreptul criticei, în Foiletoane, 1904, p. 3).
Din cele de mai sus, se desprind şi cele două laturi mai importante ale criticii literare desfăşurate de Ilarie Chendi : pe de o parte, latura pozitivă, de afirmare a valorilor ; pe de alta, cea negativă, de respingere a nonvalorilor, care ameninţau bunul mers al literaturii. Dacă astăzi, în perspectiva timpului, ne apare mai importantă prima latură, ea distingîndu-se prin capacitatea deosebită a lui Chendi de a intui şi selecta principalele valori literare ale vremii, în epocă s-a precizat mai ales cea de-a doua, care i-a adus faimă şi 1-a impus atenţiei opiniei publice. Autori care se bucurau de o anumită trecere în epocă, precum G. Cair, P. Vulcan, „geniul din Constanţa", Leo-nescu şi Duţescu, H. Lecca, Th. Speranţia, L. Dauş, F. Becescu — „poetul reclamagiu" — N. Pândele, N. Popescu, Radu D. Ro-setti, Riria, Iuliu Dragomirescu şi mulţi alţii, supuşi criticii necruţătoare a lui Chendi, în care rolul principal îl joacă citatul compromiţător, au părăsit pe bună dreptate cîmpul literaturii, alungaţi de biciul ironiei.
Imitaţia, grandomania, lipsa de adevăr în exprimarea ideilor şi sentimentelor, plagiatul, bombasticismul, beţia de cuvinte, senzaţionalul, platitudinile de stil şi gîndire, tendinţa de comercializare a artei etc. sînt surprinse de Chendi pe viu şi demonstrate într-un mod care nu mai lasă nici un fel de îndoială. Dintre toate laturile activităţii lui Ilarie Chendi, aceasta este singura căreia E. Lovinescu va concede să-i acorde o anumită valoare : „Opera de exterminare a mediocrităţii, îndeplinită de Maiorescu într-o epocă mult mai tulbure, a îndeplinit-o după o jumătate de veac, şi deci cu merite mult mai mici, şi Chendi faţă de mediocritatea timpului său... ; în această operaţie de poliţie literară, de o valoare de altfel relativă şi legată de moment, vedem adevăratul element pozitiv al contribuţiei lui Chendi, în serviciul căreia şi-a pus bunul-simţ necesar şi mijloacele de expresie potrivite" (Istoria literaturii române contemporane, II, ed. cit., p. 39—40).
Desigur, în privinţa meritelor lui Chendi în combaterea mediocrităţilor vremii aşa stau lucrurile ; în altă parte, Lovinescu însuşi vorbeşte, ca şi criticul transilvănean, despre epoca de început a secolului XX în literatura noastră ca de o perioadă de confuzie a valorilor (etnice, etice, politice şi estetice). Chendi vedea răul acesta manifestîndu-se în primul rînd în domeniul criticii : „A dispărut măsura — constata el cu amărăciune — puterea de a deosebi, a selecţiona, a păstra un echilibru în gustul
XII
XIII
literar şi artistic. Iar toate acestea numai din pricina admiratorilor cu toptanul" (Schiţe de critică literară, p. 22). In modul de receptare a literaturii timpului el dezvăluie „tonul superlativ, tautologiile nesfîrşite, clişeele admiratoare întrebuinţate la toţi deopotrivă". O altă formă de abatere a criticii de la scopurile ei o dădeau „vînătorii de clientelă şi de popularitate, cari, speculînd slăbiciunea omenească, umflă valorile, scot nulităţi din pulberea necunoscutului şi se înconjură de ele în scopuri personale" (Scluţe..., p. 24). Chendi cere spirit maiorescian, echilibrat în distribuirea comparaţiilor de valoare : „Cum pot să stea alături —se întreba el — Stamatiad-Rîuleţ cu marele Strind-berg ? Faptul că şi unul şi celălalt tratează un suflet ciudat de femeie înseamnă oare identitate de talente ? O mare rătăcire de care e bine să ne dezvăţăm ! Căci cum nu-i d-l Delavrancea un Shakespeare al românilor, nici orice nuvelist al nostru un Maupassant, nu poate fi nici fiecare rîuleţ un şuvoi puternic. Sunt unele asemănări cari profanează." Chendi recomanda constituirea unei scări a valorilor în interiorul perimetrului nostru de cultură, aşa cum va proceda mai tîrziu G. Călinescu. „Comparaţiile — cerea el — să se facă totdeauna în raport cu munca noastră intelectuală, nu a altora, şi calităţile ies uşor la iveală" (Schiţe..., p. 129).
In acţiunea sa de negare a nonvalorilor, Chendi a avut in vedere, în primul rind, criterii estetice, clar formulate de el teoretic : „Nu blestemaţi pe critic, căci el nu este decît paznicul treaz la castelul frumosului, unde mărunţii, sterpii şi banalii nu au ce căuta" (Schiţe..., p. 17). De un asemenea paznic drept, treaz, cu privirile pătrunzătoare, toate epocile literare, dar mai ales acelea de tranziţie, cum a fost aceea în care a acţionat, au o acută trebuinţă.
Nu numai acţiunea de asanare literară întreprinsă de Ilarie Chendi se aseamănă în multe privinţe cu aceea a lui Titu Maiorescu, ci şi cea de recunoaştere şi promovare a valorilor literare ale epocii în care a trăit. In această privinţă lui îi revine meritul de a fi intuit şi scos în evidenţă, printre primii, talentul incipient al multora dintre scriitorii de seamă ce vor ilustra într-un mod remarcabil literatura română de mai tîrziu : Octa-vian Goga, Mihail Codreanu, Ion Minulescu, G. Topîrceanu, Alice Călugării, Ion Agâribiceanu şi, mai ales, „fenomenalul" Tudor Arghezi.
XIV
Pe Octavian Goga, spre exemplu, criticul transilvănean îl semnala cu mult înainte ca el să fie cunoscut : „în special Octavian Goga (iscăleşte şi N. Otavă) este un talent real. Printre scriitorii de versuri apăruţi în cei trei ani din urmă, Goga este singurul «cîntăreţ de bună speranţă». El a învăţat foarte mult de la Iosif şi aduce o notă nouă, cu momente duioase şi puternice din liniştea casei preoţeşti din Ardeal" (Foiletoane, 1904, p. 211). Amplul studiu despre „un nou poet ardelean", din volumul Fragmente (1905), este scris, după cum remarcă însuşi, „cu un an înainte de a se anunţa apariţia în volum a poeziilor lui Goga". Aici criticul punea verdictul categoric că este vorba de „apariţia unui nou talent original în literatura română".
Dacă atunci cînd a trăit şi mult timp după aceea, Ilarie Chendi a trecut drept susţinătorul reprezentanţilor curentului sămănătorist în literatura epocii, astăzi ne apare cu mai multă putere în lumină capacitatea lui de a sesiza noul în expresie, talentele cu adevărat moderne, indiferent de grupările literare din care făceau parte. Astfel, ne surprinde faptul, Ia o privire mai atentă, că Ilarie Chendi apreciază printre primii valoarea unor poeţi simbolişti, socotiţi în general în tabără adversă criticului, încă în volumul Preludii din 1903, Chendi evocă în tonuri calde, pătrunzătoare, pe Iuliu Cezar Săvescu, socotit „printre cei mai buni ai acestei direcţii". El observă că „umbra corbului misterios din celebra poezie a lui Poe fîlfîie deasupra gîndirei lui", iar în tradiţie autohtonă este influenţat de „Depă-răţeanu şi Bolintineanu cari, poate prin forma săltăreaţă a unor versuri şi prin duhul misterios din altele, au ajuns, alăturea de Heiiade Rădulescu, cei mai iubiţi poeţi ai simboliştilor noştri".
La o concluzie asemănătoare cu aceea a lui Chendi privind relaţia simbolismului românesc cu tradiţia autohtonă ajunge şi Vladimir Streinu cu aproape cincizeci de ani mai tîrziu (vezi, în acest sens, Istoria literaturii române de Şerban Cioculescu, Tudor Vianu şi Vladimir Streinu, ed. II, Bucureşti, 1971, p. 302—303).
în volumul Foiletoane, din 1904, într-o „pagină comemorativă" cu „poeţi morţi în floarea vîrstei", Chendi vorbeşte, în primul rind, de „Iuliu Săvescu", apoi de altul „mai cult şi mai silitor", care „se luptă acum cu o boală cumplită, sărman, părăsit şi izolat de lume, în căsuţa părinţilor  săi de lîngă
XV
Tecuci". Acesta din urmă nu este altul decît Ştefan Petică, a cărui evocare mişcătoare o face în volumul următor, Fragment". (1905). Chendi, care îl cunoscuse îndeaproape pe Ştefan Petică, ne dă următoarea mărturie valoroasă pentru observarea întîlnirii ambilor în aria lor de pregătire intelectuală : „Dintre toţi -«modernii» noştri, el avea cea mai solidă cultură. Era un autodidact foarte muncitor. Citise multă literatură mai nouă franceză şi italiană şi m-a uimit cît de bine cunoştea pe tinerii germani, dintre care îşi alesese de model pe cei mai eterici, pe Hugo von Hofmannsthal şi pe Ştefan George. Era bine orientat şi asupra curentului nou al artelor, îndeosebi al pic-turei. Sub o asemenea influenţă nu putea să se dezvolte altfel."
După cum se ved'e, cele două laturi ale literaturii noastre din jurul anului 1900, cea dezvoltată sub numele de simbolism şi cea sămănătoristă, sînt, prin reprezentanţii lor cei mai de frunte, congenere în aria lor de cultură. Tot astfel se regăsesc şi în fibra creatoare, căci Tudor Vianu şi alţi cercetători au pus în lumină, cu prisosinţă, prezenţa unor elemente înnoitoare în proza de început a lui Sadoveanu, în poezia lui Oct. Goga, şi mai ales în creaţia lui Dimitrie Angliei, colaborator activ al Sămănătorului, dar poate cel mai viguros dintre simboliştii noştri. A.vînd în vedere asemenea fapte, Ilarie Chendi protesta vehement împotriva celor de la Vieaţa nouă a lui Ovid Densu-sianu, care acuzau curentul naţional de lipsă de receptivitate liaţă de literatura modernă occidentală : „Nu este adevărat, mai întîi, că literatura cea bună franceză ar fi duşmănită la noi, cîtă vreme traducerile cele mai de seamă astăzi continuă să fie făcute din franţuzeşte. Nu este just că scriitorii de azi refuză eon/tactul cu modernii, pe cînd ei ne dau traduceri mai multe tocmai din aceştia : Bârsan din Wilde, Sandu din Maeter-linek, Ioisif şi Anghel din Verlaine, Regnier, Wilde şi... Wagner. Şi tot atît de absurd este să insinuezi că talentele noastre adevărate s-ar compromite prin abuzul de subiecte naţionale şi ţărăneşti, cu toate că se ştie că aceste subiecte le exagerează numai diletanţii şi pseudoartiştii, cari se găsesc în toate taberele, tot aşa precum subiectele simboliste şi moderniste de toate categoriile sunt adînc batjocurite numai de imitatori de specia Ervinilor" (Schiţe de critică literară, p. 138). G. Călinescu ne spune că, „propriu-zis, Densusianu nu era un simbolist... şi, ciudăţenie a caracterului, a combătut tocmai pe poeţii de spirit nou" (Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, 1941,
p. 605). Ceea ce nu e cazul lui Chendi care, în toată cariera lui critică, trecînd drept un apărător al tradiţiei şi al spiritului naţional în literatură, a dat totuşi dovadă de o reală receptivitate faţă de tendinţele înnoitoare reprezentate prin scriitorii tineri promovaţi de el. Astfel, în 1908, făcînd o prezentare a poeziei lui Ion Minuleseu în care descoperea „o reală putere de evocare şi un rafinat simţ pictural", Ilarie Chendi insista asupra debutului acestuia la revista Viaţa literară, împreună cu alţi scriitori tineri ai vremii : „Cercetătorul obiectiv — sublinia criticul — va vedea că în revistă... s-a perindat un număr frumos de forţe tinere". El remarca proza lui Al. Cazaban, precum şi poeţi ca I. Minuleseu, M. Codreanu, Alice Călugăru şi Victor Eftimiu, care, „tot în Viaţa şi-au făcut drum" (Ţara noastră, nr. 23, din 1/14 iunie 1908).
Faptul că Ilarie Chendi era bine iniţiat în problemele simbolismului românesc ni-1 demonstrează şi următoarea apreciere comparativă mai generală, pe care istoria noastră literară a confiirmat-o. Astfel, cu privire la N. Davidescu, el observa : „Mai talentat în unele privinţe ca Frvin şi Stamatiade, literari-ceşte mai cult ca unul şi ca celălalt, el rămîne însă mult în urma regretaţilor Iuliu Săvescu şi Ştefan Petică, cari au lăsat poeziei noastre mai nouă contribuiri remarcabile" (Schiţe..., p. 154). In altă parte, Chendi vorbeşte de obligaţia criticii de a urmări „cu băgare de seamă paginile pline de frumos şi de suflet ale tinerilor de azi" (Cumpăna, nr. 10, 29 ian. 1910).
Toate aceste idei izvorăsc dintr-un principiu critic pe care Chendi 1-a promovat cu stăruinţă : „în viaţa noastră literară -i- ne spune el — este mai bine venit acela care nu vine pe drumuri răzbătute de alţii, ci ne aduce elemente nouă, adăugind ceva propriu la cele cunoscute şi dîndu-ne de gînd'it asupra lor" (Schiţe..., p. 91). La o privire mai atentă, descoperim la Ilarie Chendi şi o concepţie cuprinzătoare asupra modernizării literare, corespondentă întregii sale contribuţii în acest domeniu : „Modernizarea poeziei, sau a literaturii înseamnă... evoluţia în stil, fineţea în limbă, originalitatea şi noutatea în subiecte şi un simţ mai ales, mai rafinat, dacă vrei, pentru armonie şi frumos. Fiecare generaţie trebuie să fie modernă în sensul ca să nu se mulţumească a păstra numai ce i-a rămas, ci să creeze mai departe pe temeiul dat, netezind asperităţile, înlocuind greşelile, adăugind la calităţile şi lărgind orizonturile celor din trecut" (Schiţe..., p. 156).
XVI
XVII
Cu o asemenea viziune largă despre modernitate, Ilarie Chendi a reuşit că intuiască poezia de excepţie a lui Tudor Arghezi. Intr-un moment cînd marele poet se afirmase doar sporadic prin unele reviste destul de obscure, Ilarie Chendi îl vedea „predestinat să 3e cristalizeze cu încetul şi să-şi deschidă o cale mai largă spre mulţime... încă din Linia dreaptă de la 1904, unde îl întîlnim format, d-l Tudor Arghezi ne apare ca un tip original, cu temperament, partizan al concepţiilor îndrăzneţe în formă, cunoscător al literaturii subtile". Socotindu-1 „printre cei puţini poeţi moderni mai serioşi de cari dispunem astăzi", Ilarie Chendi făcea încă din 1911 această remarcă ho-tărîtoare în legătură cu afirmarea talentului arghezian : „D-l Arghezi desigur va fi urmărit mai de aproape de cetitori şi de critică, mai cu seamă că nu pătimeşte de boala generală a tinerilor noştri scriitori de versuri : de banalitate" (Doi poeţi tineri: T. Arghezi şi G. Topîrceanu, în Tribuna, nr. 60, din 15/28 martie 1911).
In raport cu cele de mai sus, Vasile Netea a observat încă do mult (Figuri ardelene, 1944, p. 111—12) faptul că E. Lovinescu va scrie pozitiv despre poezia lui Tudor Arghezi în 1923, cu disculparea : „n-am preţuit-o pînă acum, fiindcă n-am cunos-cut-o" (Critice, voi. IX, Ed. „Ancora", p. 90). Cu toate acestea, criticul de la „Sburătorul" îl găsea pe Chendi (care semnalase în 1911 valoarea poeziei argheziene) : „cu desăvîrşire inapt pentru a distinge linia unei evoluţii literare care-1 depăşea cu mult" (Istoria literaturii române contemporane, voi. II, p. 35).
Mai receptivi faţă de mesajul criticii sale se arată a fi fost scriitorii înşişi. Iată ce ne spune în acest sens Ion Minuleseu : „Deşi omul tradiţiei şi al evoluţiei oficiale, gata să se războiască cu cei care nu l-ar fi secondat în credinţele sale literare, Ilarie Chendi citea cu plăcere poeziile celor tineri pe careţi poreclise -«trăsniţi»-, le făcea loc In revista lui, unde de multe ori le da întîietatea asupra celor bătrini, şi pe unii dintr-înşii îi admitea chiar în imediata lui intimitate, care de la cafeneaua Kubler evolua spre «Carul cu bere»-... Dragostea pentru prieteni şi-o manifesta cu privirea ochilor lui de diavol convertit şi prin acea acoladă cabalistică pe care «omul cu spadă» al timpului nostru o da cu bastonul numai acelora pe care-i judeca demni de această atenţie mai elocventă chiar decît un articol critic. Iată pentru ce noi — bătrînii de azi — nu putem uita că pentru tinerii «trăsniţi» de ieri, Ilarie Chendi a fost un fel
de adversar enigmă, care ne-a iubit mai mult decît cei care pretindeau cu zgomot că ne înţeleg mai bine, şi de dragul celor mărunţi de pe vremea aceea, îşi rezervase veninul spadei sale pentru oei care decretaseră în literatura română un «punct» şi o «pauză», la infinit" (Omul cu spadă, în Hiena, II, 1920, nr. 12— 13, p. 20). Şi Tudor Arghezi va consemna cu prilejul Împlinirii a 30 de ani de la moartea criticului transilvănean : „Bucu-rîndu-mă de situaţia de totdeauna, de a fi atacat ru o ură ridiculă în toate încercările mele literare încă de la debut, acest ardelean, cu şcoală înaltă şi de o vioiciune de condei pariziană, divers, felurit, crîncen şi sarcastic, mi-a făcut un loc deosebit în literatură, pe care nu ştiu ce 1-a păstrat, îndrăzneala lui de a tăia definitiv pămîntul în jurul judecăţii mele cu un cuţit adînc, sau şi altceva concordant cu atitudinea lui răspicată" (Ilarie Chendi, în Săptămâna C.F.R., din 27 iunie 1943).
Intuirea de către Ilarie Chendi a geniului arghezian, într-o fază timpurie a afirmării lui şi în condiţii, după cum se vede, destul de tulburi şi de dramatice pentru Arghezi însuşi, echivalează, într-un plan de istorie literară mai larg, cu intuirea de către Maiorescu a creaţiei eminesciene la începuturile ei. De n-ar fi decît această piatră unghiulară în dezvoltarea literaturii române şi meritul lui Ilarie Chendi ar rămîne nepieritor.
Desigur, în tabloul general al valorilor literare ale epocii, nu toate liniile trasate de Chendi se dovedesc corespunzătoare cu evoluţia ulterioară în acest domeniu. Este firesc să se întîmple astfel datorită procesului complex, dificil, de valorificare critică, mai ales în cadrul unei epoci de tranziţie, cu profil indistinct, cum a fost aceea în care a acţionat Chendi. Astfel, pe o seamă de scriitori precum Ioan Adam, C. Sandu-Aldea, Ion Gorun, Emil Gârleami, Virgll Oniţiu ş.a., timpul nu i-a confirmat în măsura creditelor artistice acordate de Chendi. Măria Cunţan şi Măria Cioban, mult invocate în această privinţă, nu fac parte totuşi din această categorie, căci în articolele lui Chendi ele figurează în „şcoala lui Coşbuc", deci în rîndul imitatorilor.
Sînt însă şi situaţii în care aprecierea valorică la Chendi e marcată în mod evident negativ de spiritul polemicilor în care a fost angajat criticul. Cazul cel mai eclatant în acest sens şi care i s-a reproşat cel mai mult în cadrul istoriei noastre literare, ignorîndu-se celelalte aspecte pozitive, este acela al lui
XVIII
XIX
Macedonski, despre oare Chendi a publicat un amplu studiu demolator în volumul Foiletoane (1904). Eludîndu-se valorile creaţiei poetice macedonskiene, aici sînt puse într-o lumină defavorabilă numai tarele personalităţii : labilitatea principiilor politice, miania persecuţiei, infatuarea, grandomania etc, toate prezentate de Chendi cu maliţie, în cadrul unei analize minuţioase, pline de amănunte picante. Unii critici pun neînţelegerea de către Chendi a poeziei lui Macedonski pe seama firilor „de acelaşi fel" care „se resping" de pe „principii fundamental opuse" (Mircea Popa, op. cit., p. 59). Explicaţii mai concrete există totuşi în cadrul epocii. Astfel, pe linia atitudinii sale mai vechi faţă de marile valori -ale creaţiei lui Eminescu, Claragiale şi Coşbuc, acum, după 1900, Maeed'omaki se afla în fruntea unui „curent antitransilvănean", care se manifesta gălăgios în presa bucu-re>teană a vremii. Poetul Nopţilor declara ritos „că în Academie te izbeşti numai de ardeleni, că în Facultatea de Litere numai dînşii sunt stăpîni, că în presă domneşte aceeaşi ticăloşie, că ai au monopolizat prin josnicie pe oamenii de stat români, că s-au introdus sterpi şi ignoranţi în literatură, că, în sfîrşit, corup şi distrug ca o substanţă corosivă aurul sufletesc şi că ajunşi — din venetici şi servi — a se vedea covîrşiţi de onoruri şi îmbuibaţi de snaga noastră, bat insolenţi din picior, sau ridicoli se sumeţesc cu aere de clovni" (Românul, 26 sept. 1903). Chendi însuşi „s-a bucurat" din partea lui Macedonski, în paginile „de Crăciun" pe 1903 ale Literatorului, de o „epigramă" injurioasă, care începe cu versul : „Un trocar, anume Kendy, sas pe-aicea pripăşit"...
Este evident că asemenea condiţia polemice nu puteau să nu altereze judecata de valoare a criticului. Cu toate acestea, se cuvine să observăm faptul că, spre deosebire de toţi ceilalţi critici ai epocii, care l-au ignorat total pe Macedonski, Chendi are totuşi meritul de a fi luat primul în discuţie personalitatea acestuia, socotindu-1 „unul din desele tipuri ale literaturei universale cari au ceva tragic în fiinţa lor si atrag mai mult ca oameni decît ca scriitori" (Foiletoane, 1904, p. 58).
Să reţinem, de asemenea, că portretul pe care-1 propune Chendi grandomaniei lui Macedonski se aseamănă, în multe privinţe, cu acela pe care-1 face aceleiaşi trăsături definitorii şi G. Călinescu. Numai că distanţarea în timp îi permitea istoricului literar să schimbe semnele, să facă din ce era un defect capital în ordine moral-politică o abnormitate producă-
XX
toare de poezie. De altfel, într-o polemică evidentă cu Ilarie Chendi pe această problemă, G. Călinescu atrăgea atenţia : „Grandomania poate fi o rea notă etică la un om comun, pentru poet ea reprezintă o formă de personalitate (Istoria literaturii de la origini..., 1941, p. 566).
Cu toate deficienţele sale, studiul lui Chendi despre Macedonski rămîne în critica literară românească unul din punctele de referinţă iniţiale cu privire la acest autor. El nu trebuie judecat însă în raport cu simbolismul, aşa cum s-a procedat pînă în prezent, ca o dovadă a neînţelegerii de către Chendi a tendinţelor moderne în poezie. Sînt alte situaţii polemice unde criticul transilvănean a procedat într-un mod asemănător. Una dintre ele, poate cea mai revelantă, este cea privitoare la Duiliu Zamfirescu. Deşi apreciat la început de către Chendi, el ajunge, după ce intră în polemică dură cu scriitorii transilvăneni, să fie minimalizat şi respins, alături de H. Lecca (Impresii, 1908, p. 227—235).
Tot o evoluţie de la pozitiv la negativ au cunoscut — din cauze polemice — judecăţile lui Chendi faţă de Iorga. Apreciat superlativ şi adus la conducerea Sămănătorului de către Chendi!, Iorga îl dezamăgeşte în curînd pe critic prin tendinţele lui acaparante, dominatoare, prin lipsa de măsură în aprecierea valorilor. Este ceea ce duce la o ruptură eclatantă între cei doi şi intrarea într-o polemică violentă, în care importanţa activităţii literare a lui Iorga este negată cu desăvîrşire.
O traiectorie oarecum inversă ne prezintă poziţia lui Chendi faţă de Sadoveanu. Devenit colaborator permanent la Sămănă-torul prin 1903, în urma stăruinţelor lui Chendi, Sadoveanu ajunge într-un conflict surd cu criticul, ca de altfel şi St. O. Iosif, în momentul în care aceştia îl urmează pe N. Iorga. In revista Viaţa literară, pe care o întemeia în 1906, Chendi răspunde la „învinuirea de a fi nesocotit pe acest prozator". „Afară de cîteva notiţe prieteneşti — spune criticul — în cari aminteam de masivitatea talentului d-lui Sadoveanu, nu am scris pe larg de opera lui, din simplul motiv că în mare parte nu mi-a plăcut niciodată, iar modul d-sale de a se impune ca scriitor mi s-a părut prea mercantil" (In jurul „Căprarului Gheorghiţă", în Viaţa literară, nr. 7, din 13 februarie 1906). Refuzul de a consemna contribuţiile de prozator ale lui Sadoveanu se manifestă şi în volumul Impresii din 1908. Abia în urma luptei comune pentru întemeierea Societăţii Scriitorilor Români şi a colaborării
XXI
la revista Cumpăna (1910), are loc o apropiere sufletească şi o înţelegere mai adîncă din partea criticului a creaţiei sadoveniene. Atunci cînd analiza o seamă de realizări ale acesteia în volumul Schiţe de critică literară, Chendi se arăta într-un mod sever autocritic : „Tînărul şi în materie literară priceputul meu prieten Ion Duma — comentează el — mi-a găsit o vină deosebită în faptul că ani de zile am rămas străin faţă de scrierile ,l«i Sadoveanu. Şi s-ar putea ca prietenul meu să aibă dreptate. Criticul trebuie într-adevăr să înregistreze toate fenomenele mai de seamă din viaţa literară şi este ţinut, mai ales, să nu nesocotească energiile conducătoare. Şi din punctul acesta de vedere, adică al aşa^numitei obiectivităţi, mă recunosc în realitate vinovat,
Este însă altceva la mijloc. Critica nu poate fi redusă la rolul de maşină. In viaţa noastră, a scriitorilor, îşi au şi pasiunile rosturile lor, şi în tot ce facem şi în tot ce scriem, aceste pasiuni se răsfrîng pe nevrute. între oameni de temperament, firele se împreună şi se distramă, după capriciul intereselor şi al împrejurărilor, şi trebuie să fii dascăl rece şi şters pentru a putea stărui în obiectivitate. Odată înstrăinat de un suflet, este omeneşte cu neputinţă să-1 mai priveşti cu calmul omului de ştiinţă. Şi  tăcerea,  în  aceste  cazuri,  este  singura   atitudine corectă.
Dar vremea trece, ne schimbă şi ne aduce de sine la sentimente mai echitabile şi la simţul datoriei. Iată-ne iarăşi în faţa unui volum al d-lui Sadoveanu. Şi, ca într-o clipă de concentrare, trece acum pe dinaintea noastră toată personalitatea acestui scriitor cuprinsă într-un lung şir de volume. E o muncă uriaşă pe care a săvîrşit-o"...  (Schiţe de critică  literară, p. 53—54).
Pasajul de mai sus este, după cum se vede, destul de revelator pentru tendinţa către obiectivare în cadrul judecăţilor unui critic oare se recunoaşte el însuşi subiectiv, şi socotit, în general, violent şi lipsit de orice disponibilitate către recunoaşterea valorii adversarilor săi de idei şi sentimente. Şi exemplul de mai sus nu e singurul care se poate da. Astfel, după cum se ştie, Ilarie Chendi a polemizat adesea cu Ibrăileanu şi reprezentanţii Vieţii româneşti. Dar — subliniază el —■ „nu avem ce face, trebuie s-o recunoaştem cu toţii. Prin felul cum şi-a ştiut aduna colaboratorii, prin seriozitatea în selecţionarea materiei, prin actualitatea subiectelor... revista de la Iaşi este astăzi o cetate invidiată, care reprezintă mai bine interesele literaturei" (Cumpăna, nr. 1, 27 noiembrie 1909). Deşi a polemizat
XXII
cu Maiorescu pe problemele interpretării valorice a literaturii transilvănene a timpului, criticul junimist rămîne, în viziunea lui Chendi, „fulgerul care despică văzduhul înnourat şi arată ce e beţia de cuvinte" (Impresii, p. 19). Chendi a polemizat şi cu Gherea pe problemele interpretării naturalismului şi simbolismului în literatură şi artă (Dulcea sinamăgire, în Familia, nr. 57, 1898). Cu toate acestea, el va recunoaşte la Gherea, pînă la sfîrşitul vieţii, „limpezimea cea unică a spiritului său critic" (Schiţe..., p. 105). Pe Hasdeu Chendi 1-a ironizat pentru paradoxala atitudine negativă faţă de scriitorii transilvăneni, fără însă a uita să vadă la acesta „extraordinara inteligenţă ce străluceşte în fiecare şir" (Schiţe..., p. 38). Exemple de acest fel se pot găsi încă multe în scrisul lui Ilarie Chendi. Ele demonstrează faptul că ne aflăm în faţa unui critic care, recunoscînd în statutul criticii literare aspectele subiective şi dîndu-le loc de manifestare, a tins către obiectivarea continuă a judecăţilor de valoare. Excepţiile discutate mai sus nu sînt de natură să infirme acest adevăr cu caracter mai general.
O contribuţie inovatoare, încă nedescifrată în toate articulaţiile ei, a adus Ilarie Chendi la dezvoltarea istoriei noastre literare. Talentele trecutului literar el le-a luat drept model şi le-a opus în mod constant nontalentelor din epoca sa : „Trebuie să se stăruie cu consecvenţă, cerea Chendi, asupra valorii scriitorilor noştri de frunte, de a căror putere să se cutremure şi să se risipească întreg stolul de gîngăvitori" (Preludii, p. 8).
Prilejul de a transgresa din domeniul criticii literare curente în domeniul istoriei literare s-a născut firesc, în activitatea de zi cu zi a lui Chendi, prin comentarea unor scrieri din autori mai vechi (Procanonul de Petru Maior), a unor studii sau amintiri dedicate acestora (Vasile Aaron de D. P. Barcianu, Grigore Alexandrescu de G. Bogdan-Duică, Amintiri de la „Junimea" de G. Panu, O carte rea despre Eminescu ş.a.). Situarea într-o interesantă perspectivă istorico-literară i-a oferit-o lui Chendi şi descoperirea în arhive sau reviste vechi a unor documente inedite despre autori de altădată („Testamentul" lui Gojdu, Mama lui Niţă Popovici, Un alt proces Caragiale). El a scris numeroase articole cu prilejul morţii sau comemorării unor scriitori (M. Eminescu, Samson Bodnărescu, Th. Şerbănescu, „poeţi morţi în floarea vîrstei" etc). De aici activitatea de istoric literar a lui II. Chendi se vede urcînd, pe de o parte, către studiile de
XXLII
amploare : începuturile ziaristicii noastre, Comediile lui I. L. Ca-ragiale, Eminescu, (Material nou de studiu), Costache Caragiale etc. ; pe de altă parte, către elaborarea de ediţii din opera unor scriitori clasici (Poezii populare şi Poezii postume de M. Eminescu, J Opere complete de V. Alecsandri, Creangă, Odobescu, C. Negruzzi), precum şi din scrierile unor autori mai mărunţi, ca Mumuleanu, j Ţichindeal,  Hrisoverghi, Cuciureanu etc.  Mai  ales în  această , din urmă direcţie eforturile lui Chendi au fost enorme şi de o acribie filologică recunoscută în epocă (N. Iorga, O luptă literară, p. 197 ; Sextil Puşcariu, Cinci ani de mişcare literară, p. 98).
Ilarie Chendi „ne apare şi astăzi printre cei dintîi istorici literari şi editori moderni în adevăratul înţeles al cuvîntului, care a îndreptat munca de editare a textelor pe o nouă pistă" (Mircea Popa, op. cit., p. 42). Chendi a avut intenţia să elaboreze şi monografii despre viaţa şi    opera unor scriitori. Mai ales Vasile Alecsandri s-a bucurat de o atenţie specială din partea sa, dar timpul şi celelalte preocupări nu i-au permis realizarea unui asemenea deziderat. Cu toate acestea, rămîne vie pledoaria lui pentru aceste opere fundamentale în domeniul cercetării isto-rico-literare : „Se simte tot mai mult — comenta Chendi prin 1911 — nevoia monografiilor despre fiecare scriitor în parte, căci, sub raportul cunoaşterii de aproape a spiritelor mari cari ne-au precedat în opera culturii naţionale, informaţia este pînă astăzi puţin completă... In loc de a face prea mult zgomot împrejurul nostru, al celor de astăzi, ş\ al întregului  aparat de laude reciproce, arn prefera să vedem pe cei iniţiaţi bine în tainele trecutului adunînd, cu muncă grea, date cu date, adevăruri cu adevăruri, manuscris lîngă manuscris şi făurind, cu tot talentul de cari sunt capabili, acea galerie de figuri monumentale de oare avem trebuinţă sufletească. O istorie literară fără monografii, în  cari mai întîi marii noştri bărbaţi  sunt fixaţi în complete amănunte şi prezentaţi în adevărata lor personalitate, nu se poate închipui" (Schiţe..., p. 184).
în cele de mai sus, cît şi în întreaga activitate a lui Chendi, se poate observa nu numai o concepţie de o uimitoare claritate cu privire la arhitectura istoriei noastre literare, ci şi drumul pe care aceasta a trebuit să-1 urmeze în vederea realizării marilor ei sinteze de mai tîrziu.
Este puţin cunoscut şi subliniat faptul că în centrul preocupărilor de critic şi istoric literar ale lui Ilarie Chendi a stat
marea personalitate a lui Mihai Eminescu. încă din eseul său de debut în domeniul criticii literare, Ceva despre idealism şi naturalism în arta poetică (1893), tînărul Chendi îl lua pe Eminescu, drept model suprem al idealismului şi îl apăra „cu indignaţiune" de acuzaţiile „anonimului din Blaj" (Alexandru Grama), unul dintre detractorii cei mai înverşunaţi ai poetului.
Tot din epoca debutului datează şi amplul studiu despre Lenau (1896), prezentat mai întîi ca o conferinţă în cadrul şedinţelor societăţii de lectură „Petru Maior" din Budapesta şi publicat în Telegraful român (nr. 131—135, 1896). Partea finală a acestui studiu este dedicată paralelei între Lenau şi Eminescu. Tînărul critic se dovedeşte a fi la curent cu dezbaterile pe această temă. El intră în polemică ascuţită cu Gherea şi cu Ionescu Raicu-R'ion, care susţineau că între cei doi poeţi n-ar exista nici o legătură, Lenau fiind un „pesimist organic, bolnăvicios", iar Eminescu „o natură optimistă, sănătoasă". Pe bază de documente noi (scrisorile Hariettei, sora lui Eminescu), de interpretări aplicate, cum erau acelea ale dr. Elie Cristea (Eminescu elete es muvei), precum şi prin observaţii proprii, Chendi stabileşte o paralelă mai adecvată între cei doi mari poeţi, care se întîlnesc şi se despart în creaţia lor pe acelaşi fond ad'îne al romantismului. „Lenau, după a mea părere — conchidea tînărul critic — a înrîurit asupra lui Eminescu în felul acela că a fost cel dintîi şi cel mai puternic factor, care 1-a alungat spuza de pe jeraticul titanic ce-1 numim pesimismul lui Eminescu."
Un moment nou, deosebit de important, al referinţelor critice ale lui Ilarie Chendi la creaţia eminesciană a fost prilejuit de comemorarea a 10 ani de la moartea marelui poet. într-un articol ulterior acestui eveniment, Chendi observa cu tristeţe : „Luna trecută s-au împlinit zece ani de cînd noi am pierdut pe cel mai genial poet al nostru, pe Mihail Eminescu. Şi dacă nu erau cîţiva tineri din Bucureşti, cu interes şi dragoste faţă de literatura românească, care într-un ziar comemorativ şi-au amintit de regretatul Eminescu, era să treacă de toţi uitată ziua morţii lui" (Tribuna poporului, nr. 134, din 13/25 iulie 1899).
Acei „tineri din Bucureşti, cu interes şi dragoste faţă de literatura românească", nu fuseseră alţii decît Ilarie Chendi şi St. O. Iosif, care redactaseră împreună, în condiţiile materiale deosebit de grele, un ultim număr al revistei Floare albastră, dedicat în întregime lui Eminescu. Două dintre articolele ano-
XXIV
XXV
nime publicate în acest număr omagial : La cine sunt manuscrisele lui Eminescu ? şi Scriaţi amintiri! sînt fundamentale în întemeierea domeniului eminescologiei. Cercetarea literară ne arată că acestea aparţin lui-Chendi. Primul — semnalat şi citat parţial de Perpessicius (în M. Eminescu, Opere, IV,, p. XX— XXI) — ridică pentru prima dată problema, deosebit de impor-, tantă a constituirii fondului primar pe care să se bazeze cercetarea operei eminesciene.
Citînd mărturiile culese direct de la ultima gazdă a lui Eminescu, care îşi amintea de existenţa unor manuscrise rămase după moartea poetului, şi interpelînd pe „un fruntaş literat şi bun cunoscător al lui Eminescu" care „posedă vreo 15 poezii inedite", Chendi „soma pe cei ce ştiu a da lămuririle necesare" în privinţa zestrei eminesciene, „căci vor aduce astfel un mare serviciu literaturei şi memoriei aceluia pe care astăzi cu slavă îl amintim".
Campania recuperării publice a manuscriselor eminesciene a fost reluată apoi de criticul transilvănean într-un şir de note anonime în paginile Sămănătorului şi ale altor reviste ale vremii, pînă cînd, într-o Cronica mea din Tribuna poporului (nr. 22, din 2/15 februarie 1902) îl aflăm jubilînd : „Şi a fost o plăcută surprindere pentru toată lumea de aici cînd, zilele aceste, ziarele au anunţat că d-l Maiorescu a depus manuscrisele lui Eniinescu la Academia română pentru a le păstra în arhiva sa. Am văzut aceste manuscrise. Sunt vreo 25 de caiete mari şi mici şi un mănunchi de foi nelegate. în cea mai mare parte ele cuprind un material inedit şi, prin urmare, un tezaur întreg, care va da mult de lucru bărbaţilor noştri de litere, iar publicului îi va procura nouă plăceri estetice. E de prevăzut că cu începerea publicării acestui material o nouă eră eminesciană îşi ia începutul, de astă dată poate cu şi mai adînci urme".
în perspectiva timpului, intuiţia lui Chendi privind descinderea unei noi ere eminesciene se dovedeşte exactă şi pătrunzătoare. El este acela care, prin activitatea sa, a contribuit din plin la realizarea acestei deschideri. Pe parcursul anilor 1902— 1904, în paginile Sămănătorului s-au publicat, din iniţiativa lui, numeroase scrieri inedite din zestrea eminesciană, însoţite de adecvate comentarii anonime. în 1902, Chendi a editat într-un volum, însoţit de un amplu studiu introductiv, Literatura populară culeasă şi prelucrată de Eminescu. Prin această ediţie, Chendi a deschis un capitol nou în cunoaşterea operei emines-
XXVI
ciene. Mergînd mai tîrziu pe urmele sale, D. Murăraşu observă : „Pentru întîia oară s-a putut întrevedea locul literaturii populare în preocupările poetului... Deşi studiul introductiv al lui Chendi cuprinde informaţie istorico-literară nouă şi atinge probleme de mare însemnătate, nu s-a bucurat din partea cercetătorilor literari ai epocii de atenţia pe oare o merita" 1.
După o ediţie sumară a poeziilor postume ale lui Eminescu, realizată de Nerva Hodoş în 1902, Chendi revenea cu două ediţii succesive mult îmbogăţite (1905 şi 1908) din acelaşi mare tezaur. Lucrarea lui Chendi Eminescu. Material nou de studiu, situată în fruntea volumului Preludii din 1903, are meritul de a fi indicat pentru prima dată universul uluitor pe care-1 aduceau în conştiinţa noastră publică marile poeme postume eminesciene, între care Memento mori (Panorama deşertăciunilor), Ondine, Mitologicale etc. Cu această scriere a lui Chendi, socotită de Perpessicius „un substanţial studiu"2, imaginea genialului poet începea a se contura altfel decît pînă atunci. Mai ales definirea lui Eminescu drept întruchiparea desăvîrşită a specificului nostru naţional în creaţie — concept statornicit în istoria literară de G. Călinescu — se află într-o formă destul de clar conturată deja la Ilarie Chendi. „Manuscrisele lui — ne spune criticul — tocmai caracterul naţional ni-1 pun în cea mai desăvîrşită lumină... Eminescu a căutat să întrupeze în poezia sa toate elementele cari ar putea alcătui o poezie artistică naţională şi a recurs la toate izvoarele din cari trebuie să pornească poezia oricărui popor (Preludii, p. 8).
în critica literară românească, Ilarie Chendi are meritul de a fi ridicat pentru prima dată şi o altă problemă fundamentală pentru constituirea domeniului eminescologiei. încă din 1899 el cerea mărturii scrise despre marele poet din partea tuturor personalităţilor care-1 cunoscuseră mai îndeaproape. „Asupra iubitului nostru poet — constata cu amărăciune Chendi — s-au scris cele mai copioase critici, fără însă a se fi scris o singură biografie mai mare, îmbibată cu amănunte din viaţa lui, cea atît de bogată în materie demnă de amintit. Nu ştim aproape nimic despre anii de studiu petrecuţi la Cernăuţi,  Blaj  şi  Viena ;
1 D. Murăraşu, în volumul M. Eminescu, Literatura populară, Editura Minerva, 1977, p. VI.
2 M. Eminescu, Opere, voi. IV, Editura Academiei R.P.R., 1952, p. XXIII.
XXVII
nimic despre reiaţi miile lui familiare ; despre viaţa lui intimă şi deprinderile particulare acasă şi în societatea amicilor... Sunt zeci de alte detalii a căror dezvelire o aşteptăm" (Scrieţi amintiri !, în Floare albastră, din 15 iunie 1809). în sensul celor de mai sus erau interpelaţi direct I. Slavici, T. V. Stefanelli, I. L. Caragiale, AI. Viahuţă şi „eîţi alţii... cari ar putea contribui la reconstituirea biografiei celui mai genial poet al naţiunii române". în urma unui astfel de cadru principial, ne apare firesc să ne întîlnim în activitatea curentă de critic a lui Ilarie Chendi cu referinţe speciale la tot ce se scria în epocă despre Eminescu (Amintirile de la , Junimea" ale lui G. Panii, „opera de diletant" a Iui Octav Minai-, Poeziile Veronicăi Miele etc). Pe linia reconstituirii biografiei lui Eminescu, aşa cum o cunoaştem astăzi din amintirile contemporanilor, Chendi a jucat un rol deosebit de activ. Se poate spune că spiritul de emulaţie care a dominat în acest .sens primele decenii ale secolului nostru lui i se datorează în multe privinţe.
Se cuvine să amintim şi faptul că Ilarie Chendi a militat pentru întemeierea unui cuit al lui Eminescu, în sensul unei iubiri intelectuale manifestate în gesturi adecvate veneraţiei marelui poet. La sosirea lui în Bucureşti, în vara anului 1898, tînărul critic transilvănean se instala chiar în casa în care — după cum mărturiseşte însuşi — „înainte cu 13 ani, a locuit tot acolo, în aceeaşi cameră îngustă .şi întunecoasă şi la aceiaşi nemţi bătrîni, bătrîni, un mare geniu al neamului nostru, bărbatul căruia, dacă ar trăi, eu şi alţii dintre d-voastră n-am fi vrednici nici să-i dezlegăm curelele încălţămintelor — Mihai Eniinescu" (Cronica mea, în Tribuna poporului, din 2/15 februarie 1902). în sensul aceleiaşi veneraţii care i se cuvine marelui poet, Chendi lua încă din 1904 iniţiativa întemeierii Societăţii Scriitorilor Români, avînd ca emblemă numele lui Eminescu. Către sfîrşitul scurtei şi agitatei sale cariere critice, constatînd cu tristeţe că „n-a fost mare sărbătoare nici anul trecut în amintirea lui Eminescu", Chendi îi îndemna pe tineri : „încingeţi deci pururea cu flori frunţile voastre în ziua amintirei, aprindeţi miresme pe altarul iubirii, ieşiţi şi cîntaţi-i duioasele versuri, căci va fi cea mai demnă sărbătorire a unui poet" (Schiţe de critică, p. 8).
Iată, cîteva din direcţiile bogatei activităţi a lui Ilarie Chendi, pe linia conturării în perspective mai ample, mai adînci, a personalităţii eminesciene. Dacă ne gin di m. la faptul că, în
aceeaşi epocă, G. Ibrăileanu a manifestat o opoziţie continuă faţă de publicarea postumelor lui Eminescu, noutatea punctelor de vedere ale lui Chendi în critica literară a timpului ne apare şi mai mult în evidenţă. Drumul deschis de el va fi reluat şi dus mai departe abia de către reprezentanţii celei de-a doua generaţii de critici dintre războaie (G. Călinescu si Perpessicius).
Puţin cunoscute şi apreciate pînă în prezent au rămas articolele şi studiile despre folclor ale lui Ilarie Chendi. Luate separat, acestea ar putea forma singure materia unui întreg volum de o deosebită noutate şi valoare în contextul epocii. Chendi nu a rămas în critică un simplu continuator al ideii dezvoltării literaturii noastre culte pe temelii populare. El a adîncit această idee, legînd-o la un moment dat de aspectele înnoitoare ale simbolismului (eseul Dulcea sinamăgire). în altă parte, „cîntecele cătăneşti" culese de Enea Hodoş în Banat criticul le sistematizează pe simboluri reprezentative, altele pe categorii tematice, intrate mult mai tîrziu în practica folcloristică, într-un studiu de amploare precum Poveştile în versuri, Chendi decela în creaţia noastră cultă existenţa unor filoane de epopee naţională bazată pe mituri folclorice.
Se cuvine să reţinem şi faptul că la Chendi întîlnim, pentru prima dată la noi, şi cercetarea unui mit, precum cel despre Antichrist, prezentat de autor în lumina mai multor versiuni şi a unei vaste bibliografii critice interne şi internaţionale. Cartea lui N. Cartojan „Alexandria" în literatura românească (1910) era elogiată de Chendi pentru faptul că reprezenta „o monografie temeinică din trecutul literaturii noastre poporane şi ne surprinde cu un aparat bogat de cunoştinţe, de izvoare de la noi şi de aiurea, îăcînd astfel onoare întîilor noştri cercetători pe acest teren al vechiului folclor comparat, răposatului Hasdeu şi lui Gaster" (Schiţe..., p. 30). Astfel, în cuprinsul articolelor despre folclor ale lui Chendi ne surprinde nu numai desăvîrşită aplicaţie la obiect, ci şi noutatea punctelor de vedere avansate de autor.
Cercetările din ultimul timp au scos în lumină şi existenţa, în activitatea de critic şi istoric literar a lui Ilarie Chendi, a unor veritabile studii şi articole despre literatura universală, în special despre cea germană, pentru care criticul nostru denotă o deosebită perspicacitate. De la el ne-au rămas mai multe studii   despre   Goethe,   despre   Lenau,   Schiller,   fraţii Grimm,
XXVIII
XXIX
Beine etc. Chendi a realizat şi o amplă monografie critică despre „Germania jună" (1830—1848), valorificînd, prin recul, romantismul ei popular, contopirea cu viaţa pozitivă, militantismul social-politic. Criticul a urmărit cu asiduitate traducerile în limba română din toate literaturile străine, veghind la calitatea acestora şi îndemnînd la emulaţie în acest sens. Ilarie Chendi a scris şi articole de popularizare a operei unor scriitori străini, dintre care mulţi foarte moderni pentru acea epocă, precum : Oscar Wilde, Bernard Shaw, Ibsen, Sudermann, Maeter-linck etc,, „lărgind astfel orizontul criticii literare româneşti şi dînd un real impuls dezvoltării literaturii române" (Vasile Netea, op. cit., p. LXI).
După cum vedem, activitatea de critic şi istoric literar a lui Ilarie Chendi se diversifică într-o mulţime de direcţii şi aspecte eterogene. Cu toate ajcestea, în cuprinsul ei se pot distinge o seamă de idei generale, ordonatoare, care o unifică într-un tot coerent. Astfel, încă din primul său studiu, Ceva despre idealism şi naturalism în arta poetică, Ilarie Chendi ridica problema relaţiei între ideal şi real, o relaţie fundamentală în domeniul artei şi literaturii, după cum demonstrase încă de multă vreme Hegel. Pe baza acestei reiaţii, tînărul critic transilvănean stabilea raporturi între două dintre principalele curente literare care frămîntaseră veacul al XlX-lea, şi anume, romantismul şi realismul, ultimul prezentat negativ sub numele de naturalism. Adeziunea pentru romantism a tînărului critic era mai mult de natură sentimentală.
Cu totul altfel stau lucrurile în eseul Dulcea sinamăgire (Familia, nr. 57, din 22 dec. 1898), unde aceeaşi problemă a raporturilor între ideal şi real, tratată de data aceasta dintr-un unghi de vedere decis teoretic, îl ajută pe Chendi să înţeleagă şi să opteze pentru o evoluţie a artei şi literaturii către curentele moderne, postnaturaliste. Intrînd într-o polemică deschisă cu Cherea pe această temă, tînărul critic se întreba : „Cum se explică deci această revenire de la real la ideal, din lumea adevărului în cea fantastică ? D-l Gherea, celebrul nostru critic, se scapă într-un scurt articol de această «problemă literară», numind-o «stranie şi la prima vedere puţin explicabilă»." Chendi reuşea să dea un verdict uimitor de profund asupra limitelor criticii literare gheriste, asupra cantonării ei în pozitivismul secolului al XlX-lea : „Este foarte firesc — afirma Chendi — ca d-lui Gherea să i se pară straniu un asemenea curent, pentru
că felul cum concepe dLsa, arta este cu desăvîr-şire contrar simbolismului. Vederile d-sale militează pentru naturalism. Iată ce ne spune în acelaşi articol : că naturalismiUl e un copil legitim al epocii noastre, că e strîns legat de întreaga dezvoltare socială contimporană, că spiritul omenesc ajuns la maturitate în ştiinţă nu mai poate să se mulţumească în artă cu idealismu-rile, simbolismurile şi fanteziile, că formula naturalistă se impune."
După această prezentare succintă a punctului de vedere gherist, contraargumentele lui Chendi se revarsă în cascadă • „Dar chiar şi numai constatarea existenţei acestui nou curent (nou numai în formă), este o completă dezavuare a d-lui Gherea. Formula naturalistă, departe de a se impune, nu este altceva decît o fază de decadenţă a artei, iar noul curent e o revenire,
0 îmbrăţişare pasională a artei părăsite. Sufletul artistului, după obositoarea pribegire prin valea reală a plîngerii, a revenit în împărăţia sa, a visurilor şi idealurilor. L^a readus în această împărăţie aceeaşi lege tainică, aceeaşi necesitate sufletească ce se cheamă sinamăgire. D-l Gherea, în concepţiile d-sale, elude rolul important ce-1 are sinamăgirea în  artă şi pentru aceea
1 se pare stranie noua problemă."
Noţiunea de sinamăgire, echivalentă în contextul eseului, în multe privinţe, cu aceea de fantezie, e o creaţie lingvistică îndrăzneaţă a lui Chendi după termenul Selbsttăuschung (autoiluzionare). Tînărul critic o prelua din lucrarea esteticianului german contemporan, Konrad Lange, Die bewusste Selbsttăuschung als Kern des kunstlerischen Genusses (Autoiluzionarea conştientă ca sîmbwe al plăcerii artistice — 1895). Pentru Lange — cum ne spune şi Vianu mai tîrziu — „arta se completa din conjugarea a două serii de factori, dintre care una stîrneşte iluzia şi cealaltă o răspîndeşte, prilejuind astfel în spiritul contemplatorului o stare de pendulare, o autoiluzionare conştientă" (Opere, voi. 7, partea Il-a, p. 353). Această pendulare se produce — după cum reiese din eseul lui Chendi — între ideal şi real, luciditate şi vis, adevărat şi fantastic, cunoaştere şi credinţă, existenţă şi mit, impur şi genuin etc, toate contopite într-un fenomen psihologic unitar menit să ne redea în artă senzaţia plenară a vieţii. „In măsură ce înaintăm cu veacul şi cultura — spune Chendi — se înmulţesc şi mijloacele de sinamăgire, devin tot mai rafinate." După cum vedem, noul critic nu eludează raporturile între dezvoltarea artei
XXX
XXXI
şi dezvoltarea socială generală, dar le pune altfel decît Gherea. Ideea de progres artistic este stipulată de el teoretic, ca expresie a linei dezvoltări interne a artei şi literaturii, şi numai indirect în raport cu dezvoltarea socială generală. Uimeşte la Chendi orizontul larg al deschiderii noului curent către mituri, criticul avînd în vedere, în acest sens, „o serie nesfîrşită de frumoase fabule, legende şi minuni... în cari omenirea se învăleşte ca într-o impenetrabilă, dar binefăcătoare ceaţă".
Problema relaţiei între ideal şi real rămîne în continuare fundamentală în concepţia estetică a lui Ilarie Chendi. Numai că opţiunile criticului sufăr o seamă de modificări importante pe parcursul desfăşurării activităţii sale. Astfel, la Floare albastră, la România jună şi la Sămănătorul, constatăm tendinţe preponderent romantice în modlul de a revendica mai ales năzuinţele naţionale — o altă constantă majoră a întregii activităţi a lui Ilarie Chendi. începînd de prin 1905, la Viaţa literară, la Ţara noastră, la Cumpăna, pînă la sfîrşitul vieţii, preocupările criticului tind să dea idealului, în special celui naţional, noi dimensiuni. Termenul de naturalism dispare din limbajul criticului ; în schimb, întîlnim tot mai mult pledoarii calde pentru realism, pentru   abordarea  vieţii   din   perspectivele  actualităţii, pentru substanţialitate în  poezie,  pentru  consolidarea  prozei noastre literare,  în  special  a romanului.  In  acelaşi timp,  căutarea a ceea ce era mai profund nou, eu adevărat modern în literatura vremii devine mai decisă, mai categorică. Astfel, prin 1910, cu mult înainte de Ibrăileanu şi E. Lovinescu, Ilarie Chendi atrăgea atenţia  asupra  posibilităţii  înfloririi  ample  a  romanului românesc ;
„Prozatorii noştri mai tineri — constata el — atît de dibaci în rotunzirea unei frumoase povestiri nuvelistice şi înzestraţi cu atîtea aptitudini pentru a putea cultiva şi genul mai complicat al romanului, ar trebui să îndrăznească odată a se consacra şi unor lucrări artistice mai întinse şi mai concentrate.
Căci, dacă este adevărat că natura e mai frumoasă cînd o admiri în cele mărunte, nu e mai puţin sigur că orizonturile largi au mai multă sublimitate. Generaţia noastră are meritul de-a fi adus mai multă variaţie în formele beletristice şi de a fi perfecţionat îndeosebi nuvela, schiţa, genul fragmentar, pastelele după natură şi analizele sufleteşti. Nu s-ar putea ca tot din mijlocul acestei generaţii să răsară şi să se întemeieze, în sfîr-
şit, romanul ? Le spun aceastea ca un pitim desiderium" (Schiţe..., p. 60).
Acest pium desiderium a devenit, în perspectiva timpului, o splendidă realitate. Din mijlocul generaţiei respective s-au ridicat şi marii creatori ai romanului românesc modern : Sadoveanu, Rebrcanu, Agârbi.ceanu.
în alte părţi întîlnim observaţii care ne apropie foarte mult de spiritul din care a izvorît creaţia de mai tîrziu a Hortensiei Papadat-Bengcscu. „în timpul din urmă — constata Chendi — cer cuvîntul tot mai mulţi scriitori, sau amatori, cari fac parte dintr-un mediu social mai rafinat şi cunosc mai cu de-amănuntul sufletul şi deprinderile aşa-numitului strat suprapus. începe cu dinadinsul a se ridica un colţ de perdea de pe viaţa care nu trăia încă în literatură. Figuri variate, sau cel puţin figuri schiţate din societatea modernă a clasei stăpînitoaro, bărbaţi şi femei în culorile cele mai realiste, conflicte şi pasiuni pe- o scară întinsă ; stări sufleteşti de la idealismul cel mai pur pînă la cea mai vulgară banalitate, toate apar într-un amestec nelipsit de interes. Mai ales femeia ! Femeia clasei noastre culte a ajuns un adevărat mediu de încercare, sau un bun obiect de disecţie : e ispitită, urmărită, dacă nu chiar boicotată, pînă in cele mai mici intimităţi ale căsniciei" (Schiţe..., p. 173).
In încheierea acestor observaţii introductive cu privire la activitatea de critic literar a lui Iiarie Chendi, se cuvine să reţinem faptul că schimbările de accent constatate mai sus în conceptul său de literatură reflectă într-un mod mai adînc înseşi modificările de substanţă intervenite între timp în realităţile literare româneşti ale vremii. Debutul în critică al lui Chendi (1893) se suprapune perfect momentului în care Maiorescu declarase deja încheiată activitatea marii generaţii junimiste, începea o epocă de tranziţie recunoscută ca atare în analele istoriei noastre literare. In perspectiva timpului, Chendi se dovedeşte conştient de acest adevăr şi a reuşit să construiască un concept de critică literară flexibil, ductil, capabil să ajute practic literatura noastră să se înscrie pe o nouă orbită de înflorire creatoare. întreaga sa putere de muncă, toată forţa cugetării sale critice sînt îndreptate către realizarea unui astfel de deziderat. „Literatura — constata cu luminoasă încredere Ilarie Chendi — e ca şi pămîntul acestei ţări. Frumos pămînt, bogat pămînt ! Dar cultivat în pripă şi cu o îndemnare ce nu întrece
XXXII
XXXIII
pe cea primitivă, el nu produce decît o parte din tezaurul de roade ce poartă în sin. Veni-va însă vremea cînd dragostea pentru pămînt va creşte, cînd fiecare colţ al întinselor cîmpii va fi prefăcut în grădină, cînd munca se va săvîrşi cu sistem, şi bunele însuşiri ale celor ce muncesc se vor înmulţi. Atunci vom intra in rîndul popoarelor apusene, o ţară bogată c-o literatură bogată" {Impresii, 1908, p. 7—8).
Către anul 1912, cînd, printr-un destin tragic, Ilarie Chendi se prăbuşea din locul de prim-plan pe care şi-1 cîştigase, prin merite personale excepţionale, pe scena literaturii române a timpului, multe dintre problemele acestei literaturi cu care el se confruntase începuseră să se limpezească. Se contura tot mai clară posibilitatea înfloririi depline a romanului românesc pe care el o sesizase de timpuriu, solicitînd medii narative noi, de provenienţă urbană şi cu mari deschideri către analiza stărilor de conştiinţă. Poezia română se apropia de un nou salt în viziune şi expresie, ieşind triumfătoare de sub tutela spiritului imitativ posteminescian, pe care Chendi îl biciuise cu necruţare. Tot el adusese o contribuţie substanţială în crearea instrumentelor de lucru ale unei critici literare complexe, adaptată nevoilor tot mai mari ale dezvoltării literaturii naţionale. Pătrundeau tot mai mult în conştiinţa literară categoriile de tradiţie şi modernitate, în sensul pentru care luptase criticul transilvănean, adică al obligaţiei noastre creatoare de a fi moderni în tradiţie şi tradiţionali în modernitate, căutîndu-ne mereu, din direcţii opuse, pe noi înşine.
Aceştia sînt termenii polari între care se va duce dialogul creator în cadrul literaturii noastre dintre cele două războaie mondiale. Se vede că au înţeles acest adevăr mai ales scriitorii care se afirmau către anul 1912 din ce în ce mai puternic (Arghezi, Sadoveanu, Rebreanu) şi cei ce se pregăteau de start (Lucian Blaga, Camil Petrescu, H. Papadat-Bengescu, Adrian Maniu, V. Voiculescu, Ion Pillat ş.a.), respirînd aerul tare, bărbătesc, al polemicilor chendiene. Terenul era pregătit. O epocă de mare înflorire creatoare în cîmpul literaturii române şi, prin reverberaţie, al întregii noastre culturi, putea să înceapă.
In observarea acestui splendid început de eră culturală, să
nu uităm ceva esenţial : o sensibilizare-» din ce în ce mai acută pentru problemele transilvănene la ordinea zilei, pentru sarcina stringentă a deplinei înfăptuiri a idealului nostru naţional. Ilarie Chendi se aflase în fruntea ^grupului de scriitori care contribuiseră mai mult la această sensibilizare. Sufletul unui întreg popor se căuta pe sine în lumina intensă a pregătirii pentru uriaşele jertfe care vor urma pe altarul patriei. Dar Chendi. care venise din fragedă tinereţe, pe un drum drept, către înălţimile acestui altar se prăbuşea el însuşi în pragu-i. Era, vorba lui, un „preludiu". Arghezi îl vedea „îmbrîncit" de destin „afară, în glorioasa lumină a ţării, unde jucau depărtate rîndu-nelele plutitoare".
DUMITRU BALAEŢ
XXXIV
7
TABEL CRONOLOGIC
1871 — Se naşte, în ziua de 14 noiembrie, în satul Dîrlos, în apropiere de Mediaş, Ilarie Chendi, unicul fiu al preotului Basiliu Chendi şi al Elisei (născută Hodoş). Numele de Ila-rian, aşa cum figurează în Protocolul botezaţilor comunei Dîrlos pe 1871, era un semn de cinstire pentru marele cărturar Al. Papiu-Ilarian, bunicul mamei copilului. In schimb, viitorului critic nu-i va plăcea numele acesta prea latinizat, motiv pentru care, în tot cursul vieţii, îşi va spune şi va semna mai simplu, Ilarie.
Pierzîndu-şi mama la vîrsta de abia 9 luni, copilul este dat de tatăl său în grija bunicii dinspre mamă, care-1 va creşte împreună cu alţi nepoţi ai Hodoşilor, la Bandul de Cîmpie. Aici îşi face micul Ilarie şi primele sale studii (clasele primare) şi cunoaşte îndeaproape, după cum va mărturisi mai tîrziu, peisajul monoton al cîmpiei transilvane „cea plină de lacuri şi de mlaştine", fără „nici o pădure, numai dealuri ţuguiate şi pleşuve", cu „răzoarele cele imense, cu belşugul cuiburilor de codobaturi şt de cristei".
• In 1880 se nasc : Tudor Arghezi (23 mai) şi Mihail Sadoveanu (5 noiembrie), iar în 1881 : Octavian Goga (20 martie) şi Eugen Lovinescu (31 octombrie).
1883/1884 — Prin grija tatălui de a-şi vedea fiul educat la „şcoală nemţească", Ilarie Chendi urmează cursurile gimnaziului evanghelic german din Mediaş.
1884/1891 — Datorită unor dificultăţi materiale, se transferă la Liceul german „Episcopul Teutsch" din Sighişoara, oraş în
XXXVII
care se afla sora mamei sale, Ana, căsătorită cu Dumitru Perţea, asesor la sedria orfanală din localitate. în toată această perioadă, pînă la absolvirea clasei a VlII-a, „printre cei dintîi", Ilarie Chendi se bucură de sprijinul material şi moral al acestei familii numeroase. De acum datează şi primele sale încercări literare.
1891/1893 — Urmează cursurile seminarului teologic „Andrei Şa-guna" din Sibiu (pînă în vara anului 1894). Remarcat de la primele lecţii de limba română de către profesorul şi cărturarul memorandist Daniil Barcianu, este ales membru în comitetul Societăţii de lectură „Andrei baron Şaguna", în cadrul căreia va desfăşura o bogată activitate.
In acelaşi an (11 octombrie 1891) moare Basiliu Chendi, tînărul Ilarie rămînînd orfan de ambii* părinţi. Faptul acesta se reflectă în atmosfera de tristeţe ce domină primele sale poezii publicate în revista manuscrisă Muza, a elevilor seminarului (1892). Aici debutează şi cu primul său articol de estetică : Ceva despre idealism şi naturalism in arta poetică (1893). Tot acum începe să colaboreze, cu poezii, scrieri în proză, cronici şi traduceri, la ziarul Telegraful roman şi revistele Rîndunica şi Minerva (ultima din Bistriţa).
8 Apare revista Vieaţa (1893), condusă de Al. Vlahuţă, cu tendinţe presămănătoriste.
• G. Coşbuc publică volumul Balade şi idile (1893).
1894/1897 — Studiază la - Universitatea din Budapesta, audiind cursurile Facultăţii de Filosofie, precum şi pe acelea ale Facultăţii de Filologie, unde profesor de limba şi literatura română era bătrînul luptător pentru drepturi naţionale Alexandru Roman. Imediat după sosirea sa la Budapesta, Chendi începe să desfăşoare o bogată activitate în rîndul studenţilor români de aici. împreună cu Tr. Vuia, Aurel Ciato, V. Onişor, Victor Branişte ş.a., el reuşeşte să activizeze Societatea de lectură „Petru Maior", devenind preşedintele comisiei literare, prin intermediul căreia organizează serate culturale, adună cărţi româneşti pentru bibliotecă, prezintă spre discuţie studii, susţine conferinţe. In acelaşi timp duce o intensă propagandă prin presă, informînd despre activitatea societăţii şi a studenţimii române din capi-
XXXVIII
tala Ungariei, în ziare şi reviste transilvănene ca : Tribuna, Tribuna poporului, Familia, Foaia literară, Telegraful român etc. La acesta din urmă se înregistrează şi cele mai multe colaborări ale sale din această perioadă.
• Sub direcţia lui I. Slavici, I.L. Caragiale şi G. Coşbuc apare revista Vatra (1894—1896), care anticipează sămănătorismul.
9 Al. Macedonski publică volumul de poezii Excel-sior (1895).
• G. Coşbuc tipăreşte volumul de poezii Fire de tort (1896).
• Debutează editorial Sţ. O. Iosif cu volumul Versuri (1897).
O C. Dobrogeanu-Gherea publică amplul studiu Poetul ţărănimii, dedicat creaţiei lui G. Coşbuc (1897).
1898 — Din cauza dificultăţilor materiale şi ademenit de demonul publicisticii, Ilarie Chendi se angajează (către sfîrşitul lunii mai) la ziarul Tribuna poporului din Arad, al cărei redactor principal era Ion Russu-Şirianu, nepot al lui Slavici. Din tînăra echipă redacţională, orientată spre activism politic naţional, mai făceau parte : Gustav Augustini („slovacul"), Sever Boeu, R. Ciorogariu. In acelaşi timp Ilarie Chendi colaborează intens, cu studii, recenzii şi polemici literare, la revista Familia, începind să fie recunoscut drept unul dintre tinerii critici literari de mari promisiuni pentru viitor.
Pentru a nu ajunge „cătană la împăratul", Ilarie Chendi se hotărăşte să vină în România. Trecerea munţilor o face prin „vama cucului", avindu-l drept călăuză pe badea Gh. Roznoveanu din Răşinari (sfîrşitul lunii august). La 10/22 septembrie se publică în Tribuna poporului prima sa corespondenţă de presă din Bucureşti.
La 15 septembrie este angajat ajutor de bibliotecar la Biblioteca Academiei Române, funcţie în care rămîne timp de 15 ani, pînă la sfîrşitul pretimpuriu al vieţii, desfăşu-rînd, în această înaltă instituţie de cultură, o activitate însufleţită şi prodigioasă.
• Duiliu Zamfirescu publică romanul Viaţa la ţară, primul din ciclul Comăneştenilor.
XXXIX
• Artur   Gorovei   tipăreşte   volumul Cimiliturile românilor.
X899 — începe să colaboreze la revista Floare albastră, apărută săptămînal între 11 oct. 1898 si 15 iunie 1899. Condusă la început de Al. Antimireanu, apoi de I. N. Constantinescu-Stans, revista îşi propunea — după cum remarcă II. Chendi într-o recenzie din Familia — să readucă în literatura română un suflu romantic şi idealist. Din grupul de tineri scriitori care colaborau la această revistă făceau parte : St. O. Iosif, cu care s-a împrietenit pe viaţă, Zaharia Bârsan, A. D. Herz, Ioan Adam, Panait Cerna. Ultimul număr al revistei, dedicat împlinirii a 10 ani de la moartea lui Eminescu, a fost redactat în întregime de St. O. Iosif şi Ilarie Chendi.
în afară de o bogată colaborare la ziare şi reviste transilvănene, în special la Tribuna poporului şi Familia, se semnalează contribuţia lui Chendi la redactarea ziarului bucureştean România jună (cu apariţie de la 2 decembrie), însuşi titlul acestui ziar, cît şi programul său au un corespondent în amplul studiu politico-literar Germania jună, publicat de Chendi în acelaşi an în Tribuna poporului (nr. 2—19), cu scopul de a trezi spiritele pentru o îndîrjită luptă de eliberare socială şi naţională, într-un mod asemănător cu ceea ce s-a întîmplat în Germania anilor 1830— 1848.
• Debutează G. Bacovia în Literatorul.
• Debutează I. Agârbiceanu în ziarul Unirea din Blaj.
1900 — într-o broşură de 35 p., tipărită la Orăştie, apare studiul Începuturile ziaristicei noastre (1789—1795), publicat de Chendi mai întîi în Tribuna poporului din Arad în mai multe numere din noiembrie-decembrie 1899.
Stabileşte o înţelegere cu Ion Russu-Şirianu, redactorul Tribunei poporului, de a conduce partea literară a ziarului, trimiţînd spre publicare note, cronici şi foiletoane, cu tot ce considera demn de remarcat în literatura română.
Recunoaşterea autorităţii sale critice se manifestă şi prin începerea colaborării la revista Convorbiri literare, cu care mai înainte polemizase.
• Apare A7oua revistă română, condusă de C. Rădu-lescu-Motru, care recenzează favorabil scrierile lui Chendi.
• Grigore Tocilescu publică Materialuri folcloristice (2 voi.).
• Moare G. Dem. Teodorescu, autorul vestitei culegeri de Poezii populare române 1885).
1901 — într-un volum de 76 p., tipărit la Oradea Mare (Tipografia Iosif Lang), apare studiul Zece ani de mişcare literară în Transilvania, (1890—1900), publicat de Chendi mai întîi în revista Familia pe 1900, numerele 1—8.
După o scurtă redactare a revistei Curierul literar (5 numere), Chendi îşi face recunoscută calitatea de critic literar prin intermediul revistei Sămănătorul, apărută săptămînal de la 2 decembrie, sub direcţia lui Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc. Aici se întîlnesc din nou, în cadrul unui program comun, al luptei pentru cultivarea tradiţiei naţionale, vechii colaboratori de la Floare albastră (Chendi, St. O. Iosif, Zaharia Bârsan, Ion Gorun).
începe publicarea, la Editura Minerva, a unei ediţii de Opere complete ale lui V. Alecsandri (apărută în 7 voi. — 1901—1908).
« Apare volumul Momente de I. L. Caragiale.
9 Al. Vlahuţă tipăreşte România pitorească.
9 Apare volumul de poezii Patriarhale de St. O. Iosif.
© N. Iorga publică Istoria literatura române în secolul al XVIII-lea (2 voi.).
1902 — îşi continuă activitatea de critic literar la Sămănătorul, care, practic, apare sub redacţia lui Chendi (începînd din toamnă) ; în acelaşi timp susţine şi rubrica de literatură a ziarului Libertatea din Orăştie, unde cu regularitate publică o „cronică a mea".
începe la „Minerva" realizarea unei ediţii de Opere, complete ale lui M. Eminescu ; acum apare primul volum : M. Eminescu, Literatura populară, însoţit de un amplu studiu introductiv.
XL
XIJ
Tot la „Minerva" publică şi Opere complete de Ion ; Creangă, ediţie realizată împreună cu St. O. Iosif, ediţiile următoare cu G. T. Kirileanu.
• Apare la Budapesta, sub redacţia lui Oct. Goga, Al. Ciura şi Oct. Tăslăuanu, revista Luceafărul.
• Ştefan Petică publică volumul de poeme Fecioara
în alb, precum şi drama Fraţii. \
1903 — îşi continuă activitatea intensă la redactarea Sămănăto- ,
rului. Din iniţiativa sa este adus Nicolae Iorga la conducerea revistei, care apare acum sub „direcţia unui comitet".
Apar Preludii. Articole şi cercetări literare (Editura revistei  „Sămănătorul"),  primul volum mai amplu al lui | Chendi, orientat cu precădere spre critica literară de ac- j tualitate.
Colaborează la ziarele şi revistele transilvănene, dar mai ales la ziarul bucureştean Voinţa naţională, unde, prin rubrica sa de „cronică literară", susţinută cu regularitate între 1903 şi 1905, exercită o adevărată magistratură critică.
începe editarea Calendarului „Minervei", pe care o , continuă pînă în 1912.
• Moare (în martie), poetul simbolist Iuliu Cezar Săvescu, căruia Chendi îi face o evocare plină de căldură.
• Debutează criticul H. Sanielevici cu volumul Încercări critice.
• Apare lunar (începînd din martie), Revista idealistă, sub conducerea lui M. G. Holban, cu care polemizează Chendi.
1904 — Colaborează tot mai rar la Sămănătorul, unde se impune, din ce în ce mai mult şi exclusivist, autoritatea irascibilă a lui N. Iorga.
Ii apare volumul Foiletoane (Editura Minerva), care îl consacră drept cel mai important şi mai activ critic al actualităţii literare.
împreună cu St. O. Iosif, avînd şi sprijinul lui Al. Vlahuţă, încearcă, fără a reuşi, să întemeieze o societate a scriitorilor români, sub numele de „Societatea Mihai Emi-
nescu", după modelul celei germane, „Goethe Gesellschaft", şi al celei maghiare, „Petofi târsasâg".
Publică la „Socec", împreună cu Eugenia Carcalechi, un volum de Scrisori ale lui V. Alecsandri.
• Debutează editorial M. Sadoveanu, cu 4 volume : Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite şi Crîşma lui Moş Precu.
• Apare volumul Cîntece de vitejie de G. Coşbuc.
• N. Iorga publică volumul Drumuri şi oraşe din România.
• Moare la o vîrstă fragedă poetul simbolist Ştefan Petică (în octombrie), evocat cu căldură de Chendi.
1905 — Are loc delimitarea polemică faţă de N. Iorga, devenit „director" al revistei Sămănătorul. în aceste condiţii se petrece şi o dureroasă răcire a relaţiilor de prietenie cu St. O. Iosif şi ceilalţi redactori şi colaboratori ai revistei care îl urmează pe N. Iorga.
Ii apare volumul Fragmente. Informaţiuni literare (Editura Minerva). Tot la „Minerva" i se reeditează volumul Preludii.
Cu redacţia ziarului Tribuna realizează o convenţie prin care se angaja să furnizeze săptămînal „un foileton, un articol şi o corespondenţă şi, pe deasupra, cîteva mărunţişuri", în schimbul srumei de „100 coroane plătite anticipat".
începe publicarea la „Minerva" a unei ediţii de Opere complete ale lui C. Negruzzi (din care au apărut : voi. I — Proză (1905), voi. II — Poezii (1909), voi. III — Teatru (1912).
Apare, sub îngrijirea lui, volumul II (Poezii postume) din proiectata serie de Opere complete ale lui M. Eminescu.
• Debutează editorial Octavian Goga cu volumul de mare răsunet Poezii, premiat de Academia Română, la recomandarea lui Titu Maiorescu.
• Apare revista Vieaţa nouă, condusă de Ovid Den-susianu.
• Apare volumul de poeme In grădină de Dimitrie Anghel, reprezentativ pentru creaţia sa.
XLII
XLIII
1906 — Apare revista Viaţa literară, sub egida lui G. Coşbuc şi
Ion Gorun, dar, practic, redactată de Chendi. Acesta reuşeşte să atragă în jurul revistei şi să lanseze hume noi ca I. Minuleseu, Cincinat Pavelescu, Mihail Codreanu ş.a.
Cu prilejul expoziţiei jubiliare, în Bucureşti sosesc mulţi români transilvăneni, moment de însufleţire naţională descris de Chendi în şirul de Scrisori către Adrian, ce le publică în ziarul Tribuna.
începe, împreună cu Eugenia Carcalechi, publicarea la „Minerva" a unei ediţii de Opere complete ale lui Al. Odo-bescu, din care au apărut : voi. I — Poezie şi proză (1906) ; voi. II — Articole politice (1908) ; voi. III — Arheologie (1908).
• Apare la Iaşi revista lunară Viaţa românească (1 martie).
• Debutează editorial criticul Eugen Lovinescu, prin
cele două volume de Paşi pe nisip, consemnate călduros de Chendi.
• Mihail Dragomirescu publică volumul Teoria poeziei, reprezentativ pentru sistemul său estetic.
1907 — Desfăşoară  o  activitate   publicistică  bogată  la revista
Viaţa literară, transformată de Chendi în Viaţa, literară şi artistică (apare şi în 1908). Criticul îi lărgeşte şi mai mult aria de colaboratori, iar atitudinea sa devine mai suplă şi ataşată faţă de inovaţia artistică.
Alături de munca la Biblioteca Academiei, se remarcă, în continuare, colaborările intense la revistele şi ziarele transilvănene, în special la proaspăt înfiinţata Ţara noastră, de către Octavian Goga, la Sibiu.
© Apare revista Convorbiri critice (1907—1910) condusă de criticul Mihail Dragomirescu.
• N. Iorga publică Istoria literaturii româneşti in veacul al XlX-lea, de la 1821 înainte, în legătură cu dezvoltarea culturală a neamului (voi. I—III, 1907—1909).
• Apare în broşură 1907 din primăvară pînă in toamnă de I. L. Caragiale.
1903 — Continuă intensa colaborare la ziarele şi revistele ardelene, ceea ce îi aduce din partea lui Goga supranumele de „cel mai mare anonim al presei româneşti din Transilvania".
Prins de dorul de a-şi revedea plaiurile natale, prin iunie face o escapadă fără paşaport la Sibiu, unde-şi revede mai vechii prieteni. Autorităţile austro-ungare ii iau însă urma şi numai un bilet scris în grabă de Goga îl salvează de Ia arestare, obligînclu-1 să treacă în grabă munţii.
Se căsătoreşte cu Ana Rusu, o fată de 18 ani dintr-o familie de refugiaţi ardeleni (14 aprilie).
Avînd Un rol important în organizarea Societăţii Scriitorilor Români, este ales în comitetul de conducere al acesteia, la prima adunare (28 aprilie).
îi apare volumul de critică literară Impresii, la Editura Minerva, care îl consacră drept unul dintre cei mai importanţi critici literari ai momentului.
• George Panu publică Amintiri de la „Junimea" din Iaşi.
• Apare volumul Romanţe pentru mai tîrziu de Ion Minuleseu.
• Debutul literar al lui Li viu Rebreanu (în revista Luceafărul).
1909 — Colaborează la ziarul Ţara noastră, condus de Goga.
Editează la „Minerva" un volum de Scrieri ale lui Barbu Paris Mumuleanu (cu o prefaţă). De asemenea, îi apare la Sibiu, în „Biblioteca Asociaţiunii", nr. 33, un volum de Fabule alese de Ţichindeal, Asachi, Donici (cu o prefaţă şi indicaţii biobibliografice).
într-una din sălile liceului „Gh. Lazăr" din capitală are loc votarea statutelor şi regulamentului de funcţionare ale Societăţii Scriitorilor Români, la elaborarea cărora Chendi a adus o contribuţie importantă. Este ales, alături de St. O. Iosif, Oct. Goga, I. Minuleseu, Z. Bârsan, în comitetul S.S.R., avîndu-1 ca preşedinte pe M. Sadoveanu (2 septembrie).
Editează, împreună cu M. Sadoveanu, St. O. iosif şi D. Anghel, revista Cumpăna (1909—1910), care devine primul organ al S.S.R., luînd apărarea drepturilor scriitorilor.
XLIV
XLV
Se naşte Letiţia, primul copil al familiei Chendi (14 octombrie).
• Apare volumul JVe cheamă pămîntul de Oct. Goga.
• G. Ibrăileanu publică Spiritul critic în cultura română.
• E. Lovinescu începe seria de Critice (I—X).
1910 — Începe o intensă colaborare la revista Luceafărul, care
apărea acum la Sibiu. Aceasta e întîmpinată în redacţie ca o „adevărată sărbătoare".
Prin intermediul ziarului Tribuna declanşează marea campanie a „tinerilor oţeliţi", care îşi propunea schimbarea, într-un sens revoluţionar, a tacticii politice a Partidului Naţional Român din Transilvania. Este acuzat şi calomniat din aripa de dreapta, a ..bătrînilor ruginiţi", printre care A. C. Popovici. II apără cu strălucire Octavian Goga : „Ar fi o bibliotecă întreagă dacă s-ar aduna nenumăratele articole literare, sociale, politice, iscălite şi neiscălite, care au părăsit masa de scris a lui Ilarie Chendi ca să facă educaţia cititorilor noştri. Cîte probleme care au fructificat gîndirea, cîte orientări culturale, cîte îndemnuri de ordin literar şi artistic nu se desfac din munca vastă a acestui risipitor, care n-a avut o clipă de răgaz pentru sine... Tineretul care i-a citit cărţile şi a urmărit cu atenţie scrisul lui a fost în mod firesc influenţat de aceste credinţe şi e un adevăr necontestat că în munca de regenerare intelectuală a societăţii noastre opera literară a lui Chendi are un rol hotărîtor" (Tribuna, 1911, nr. 266).
• Apar revistele lui N. D. Cocea : Viaţa socială şi facla, în care publică T. Arghezi, remarcat printre primii de Chendi, ca un talent de excepţie (Tribuna, 1911, nr. 60).
9 Debutează Lucian Blaga (Tribuna din Arad, nr. 57, martie 1910).
1911 — Apare volumul Portrete literare la Editura Leon Alcalay,
Biblioteca pentru toţi, nr. 627. Este ultimul volum publicat de critic.
.Colaborează la revista Cosînzeana, proaspăt apărută la Orăştie.
Se naşte cel de-al doilea copil al familiei Chendi, botezat Ştefan Octavian, în semn de preţuire a celor doi prieteni, Iosif şi Goga.
• Debutează Aron Cotruş cu volumul Poezii. 9 Di mi trie  A.nghel  publică  volumele   Fantome şi Oglinda fermecată, care îl consacră drept cel mai important scriitor al generaţiei.
1912 — Se înregistrează ultimele colaborări ale lui  Chendi la
ziarul Tribuna şi revista Luceafărul.
In urma excesivului consum de energie, în ianuarie-februarie, apar tot mai clar simptomele unei neurastenii acute, marcată de insomnie şi dureri cumplite de cap.
într-un pamflet, E. Lovinescu atacă întreaga activitate a criticului transilvănean, acuzînd-o de mari neajunsuri morale : „Şi mai ales rhendismul e perfidia pentru perfidie" (Perfidia, în Rampa din 23 ianuarie).
Boala evoluînd rapid, se internează la Sanatoriul „Pan-telimon", unde e îngrijit de doctorul Minea şi profesorul Gh. Marinescu (martie).
Se eliberează din sanatoriu, dînd semne de îndreptare (aprilie). Se încearcă o reluare a colaborărilor la revista Luceafărul, care-i anunţă şi apariţia unui nou volum de critică literară, pregătit de autor (este cel care apare postum, în 1924).
Peste vară, la recomandarea medicilor, face o cură de odihnă pe Valea Prahovei (Buşteni). Toamna e clin nou internat la „Pantelimon", unde îl vizitează prietenii : Ştefan O. Iosif, Aurel Vlaicu, Z. Bârsan, Octavian Goga, V. Eftimiu ş.a.
1913 — Este internat în continuare la Sanatoriul „Pantelimon".
Din cînd în cînd revine în oraş spre a-şi revedea familia, într-o zi este văzut de Tudor Arghezi, care-1 surprinde în tragica postură care i-a marcat sfîrşitul : „Ilarie Chendi nu mai era din lumea noastră, a celor care mişunau pe bulevarde. El şi trecuse în universul umbrelor şi al punc-
XLV1I
XLVI
telor, unde visasem să-1 întîlnesc" (In umbra lui Ilarion, Hiena, 12 sept. 1920).
Extenuat de chinuri, trăindu-şi boala cu o luciditate extremă, simţindu-se tot mai izolat şi mai singur, se sinucide păşind peste pervazul unei ferestre de la etajul al II-lea (23 iunie, orele 7 dimineaţa).
Cu o zi înainte îşi curmase viaţa bunul său prieten, St. O. Iosif. Sînt înmormîntaţi în aceeaşi zi, alături, in cimitirul Bellu.
1924/1925 — Apare — în 1924 — volumul Schiţe de critică literară, la Editura Cultura Naţională din Bucureşti. Volumul fusese pregătit de Chendi în ultimii săi ani de viaţă. în acelaşi an, Editura Cartea Românească îi reeditează volumul Impresii, iar în 1925, volumul Foiletoane.
1926 — Se dezveleşte pe peretele casei din Dîrlos, unde s-a născut, o placă comemorativă, de marmoră, în prezenţa scriitorilor Ion Minuleseu, L. Rebreanu şi M. Sorbul.
1933 — La iniţiativa profesorului Horia Teculescu, se dezveleşte o placă comemorativă pe faţada casei în care a locuit la Sighişoara, în timpul liceului. Tot aici, din iniţiativa aceluiaşi inimos profesor, criticului i se ridică un bust.
1969 — Apare volumul selectiv : Ilarie Chendi, Pagini de critică. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Vasile Netea, Editura pentru literatură.
1973 — Apare la Editura Minerva, seria „Universitas", monografia Ilarie Chendi de Mircea Popa.
NOTA ASUPRA EDIŢIEI
Ediţia de faţă îşi propune să realizeze o oglindă fidelă, cît mai completă, a scrierilor lui Ilarie Chendi. Este prima încercare de acest fel legată de activitatea autorului respectiv. Ea va lua în consideraţie, pe lîngă lucrările publicate de Chendi în volume, şi scrierile lui risipite prin periodicele timpului, extrem de multe şi de diverse.
Sistematizarea materialului se va face pe următoarele compartimente, după importanţa lor în activitatea generală a autorului :
1) scrieri de critică, istorie literară şi culturală ;
2) pagini de beletristică (poezii, proză, impresii de călătorie, traduceri etc.) ;
3) publicistică socială şi politică ;
4) corespondenţă (trimisă).
Importanţa primelor două secţiuni enumerate mai sus rezultă şi din faptul că ele vor cuprinde majoritatea volumelor din economia generală a ediţiei.
In interiorul fiecărui volum, materialul va fi organizat cronologic, dîndu-se prioritate scrierilor publicate de autor în volume (respectmd întru totul unitatea acestora) şi completîndu-se apoi cu scrierile tipărite în periodice, simultan cu acelea din volume, în ordinea apariţiilor în paginile ziarelor şi revistelor vremii. Se va putea realiza astfel o imagine fidelă a lui Ilarie Chendi dezvoltîndu-se în timp, în primul rînd a criticului literar care şi-a lăsat o amprentă puternică asupra evoluţiei literaturii române a vremii, apoi a poetului şi prozatorului şi, în sfîrşit, a ziaristului politic militant pentru cauza unităţii noastre naţionale.
XLIX
In cazul în care o scriere are mai multe versiuni, se va transcrie în cadrul ediţiei de faţă textul ultim, cu unele excepţii consemnate în cadrul unui capitol de Note. Tot în acest capitol vor fi prezentate şi referinţele de ordin istorico-literar, atîtea cîte se vor găsi, cu privire la fiecare scriere în parte, se vor reconstitui polemicile, precum se vor da şi trimiterile bibliografice necesare la alte scrieri ale autorului.
O atenţie specială în cadrul editării operei lui Chendi se cuvine să acordăm problemei identificărilor. Multe din scrierile publicate de acest autor în ziaristica vremii, din motive diverse, au fost semnate cu pseudonime, unele străvezii, în general cunoscute de istoria literară. Altele sînt însă mai puţin cunoscute. Sînt însă şi scrieri care au apărut nesemnate, dar care se pot recunoaşte uşor prin similitudini de text cu alte scrieri semnate, prin unitatea stilului. în general, la textele publicate anonim de Chendi se vor face numai referinţe bibliografice la capitolul de Note, se vor da citate reprezentative şi doar atunci cînd aceste texte prezintă o valoare deosebită se vor reedita.
La capitolul de Note se va indica situaţia fiecărei scrieri în parte : unde a fost publicată prima dată, dacă a fost reeditată ulterior în volume sau alte publicaţii, care este textul care se dă în această ediţie. O situaţie extrem de revelatoare prezintă chiar volumul I al ediţiei noastre. El cuprinde scrieri care n-au mai fost publicate niciodată de la prima lor apariţie, cu excepţia unui singur studiu, cel despre Comediile lui Caragiale, reluat doar în ediţia Ilarie Chendi, Pagini de critică, realizată de Vasile Netea în 1969. Ne apare astfel în faţă o imagine nouă, necunoscută, a începuturilor criticii lui Ilarie Chendi, aşa cum s-a constituit ea în publicistica românească de dinainte de 1900. Maturizarea rapidă a unei vocaţii critice de excepţie, aşezarea ei pe coordonatele marii critici româneşti anterioare, acelea stabilite de Titu Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea, realizarea unei platforme proprii de judecată literară, intrarea într-o luptă curajoasă, încununată de succese pe linia ridicării nivelului intelectual al literaturii şi culturii noastre, toate acestea constituie aspecte noi, pe care primul volum al ediţiei de faţă le pune cu prisosinţă în lumină.
In ceea ce priveşte transcrierea textelor, menţionăm că ea se conformează regulilor ortografiei actuale, respectîndu-se totodată particularităţile de limbă ale epocii şi ale autorului : pine, cine, mine, spriginit, pahar, călindar, perzistă, cestiune, vecinie,
neobicinuit, curagiu, avantagiu, nizuiesc. (pentru năzu'.esc), a preferi (pentru a prefera), măiestru, duminecă etc.
Formele duble ale unor cuvinte au fost păstrate aşa cum au fost întîlnite în texte: cetitor — cititor; poporală — populară ; strein — străin etc. Aceead este situaţia şi în cazul lui sunt şi sînt, acesta din urmă prezent mai ales în textele de după 1904, începînd cu volumul Foiletoane, fără însă să se generalizeze.
Se respectă, de asemenea, formele de plural specifice : ten-dinţi, ruini, scoale (alternînd uneori cu şcoli), precum şi forma dublă de plural a pronumelui relativ: care-cari; terminaţia genitiv-dativului în ei (limbei, literaturei, culturei etc), acolo unde acestea se întilnesc în texte.
In cazul numelor proprii, al localităţilor sau al personajelor din operele citate, s-au păstrat, în general, formele (uneori duble) date de autor (atunci cînd implică o pronunţare diferită) : Caragiali — Caragiale ; Bian — Bianu, Francfort etc.
Citatele se dau în transcrierea criticului, cu corectarea tacită a eventualelor greşeli de tipar. în mod tacit s-au corectat greşelile de tipar .şi în ansamblul textelor, precum şi puţinele dezacorduri verbale sau genitivale. Cazurile de incertitudine şi lacunele au fost semnalate prin trimiteri la subsolul paginii, unde toate însemnările editorului poartă indicaţia n.ed., spre deosebi-re de cele ale autorului, mult mai multe, care nu poartă nici o specificaţie.
Un indice de nume va însoţi fiecare volum al ediţiei.
De un mare ajutor în constituirea acestei ediţii ne-au fost : Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi, realizată de Vasile Netea în volumul Ilarie Chendi, Pagini de critică (Editura pentru literatură, 1969) şi monografia Ilarie Chendi de Mircea Popa (Editura Minerva, 1973). Mulţumim pe această cale bibliotecarilor de la Biblioteca Academiei şi de la Biblioteca „Astra" din Sibiu, care ne au oferit întreaga lor solicitudine în realizarea acestei restituiri.
Călduroase mulţumiri adresăm de asemenea Editurii Minerva pentru larga înţelegere arătată propunerii de retipărire a scrierilor lui Ilarie Chendi şi, în special, redactorului ediţiei, Margareta Feraru, pentru atenţia şi stăruinţa cu care ne-a venit în ajutor.
D. B.
LI
ÎNCEPUTURILE ZIARISTICEI NOASTRE 1789 — 1795 I
Astăzi, cînd ziaristica română a ajuns — cel puţin în formă -— la un nivel egal cu aceea a altor popoare culte ; cînd un respectabil număr de gazete politice şi de reviste literare contribuie, după putinţă, la emanciparea culturală şi politică a poporului nostru de pretutindeni, o expunere pe scurt a întîielor încercări de ziaristică română poate nu va fi fără interes.
începuturile acestea, deşi de netăgăduită importanţă pentru istoria noastră culturală, sunt aproape necunoscute şi, în tot cazul, neclarificate încă. O serie de probleme de ordine politică şi socială stau în strînsă conexiune cu ele şi-şi aşteaptă dezlegarea de la bărbaţii noştri specialişti. Eu voi atinge numai cîteva din aceste probleme, în marginile puţinelor izvoare ce-mi stau la în-demînă. Temeinic însă chestiunea începuturilor ziaristicei române nu poate fi tratată decît de cel ce va consulta arhivele din Cluj şi Viena, unde se pare că se găsesc documentele cari ar putea aduce lumină deplină.
Pentru noi, românii transilvăneni, chestiunea prezintă un interes specific prin faptul că urmele întîielor încercări de-a întemeia ziare româneşti se găsesc aici Ia noi. Încă în anul 1789 — deci cu patru decenii întregi înainte de-a apare la Bucureşti Curierul românesc al lui Eliade Rădulescu şi Albina românească a lui Gh. Asachi — la noi în Transilvania s-a produs o vie mişcare în scopul introducerii presei periodice la români.
Dintre istoricii noştri singur Bariţiu aminteşte anul 1789 ca dată a începuturilor ziaristicei române.1 D-l Xe-
Părţi alese din Istoria Transilvaniei, I, p. G07.
1
nopol aminteşte în mod greşit anul 1790.1 Cei mai mulţi însă consideră ca prim început încercarea lui Racoce?, a translatorului român din Lemberg, care la 1817 a publicat un prospect de ziar ce era să iasă în limba română. 2 însuşi Bariţiu nu precizează nimic privitor la acest început, ci, vorbind de urmele de literatură românească din timpul împăratului Iosif II, face următoarea constatare :
„In Transilvania o societate de oameni literaţi încercase încă de la 1789 să înfiinţeze o foaie periodică în Sibiu, pentru care şi cîştlgase concesiunea, încît numai lipsa de fonduri i-a reţinut de la acea întreprindere, pe care guvernul nu numai o aprobase, dar a avut şi cuvinte de îmbărbătare pentru ea".
Asupra amănuntelor Bariţiu nu insistă, deşi se impuneau de la sine întrebări ca : cine au fost acei „oameni literaţi" şi de ce caracter era ziarul ce voiau să înfiinţeze ?
Cu mult mai profund a tratat acest obiect un amic al lui Bariţiu, publicistul maghiar Jakab Elek, pe care, fără îndoială, se sprijineşte şi afirmaţia sa.
Cum că Bariţiu nu din documente originale, ci numai prin intermediul lui Jakab a scris afirmaţiunea de mai sus avem o probă evidentă. Pe la anul 1844, Bariţiu într-un articol din Foaia pentru minte, inimă şi literatură s-a ocupat cu începutul ziaristicei române şi pe atunci nu cunoştea încă încercarea de la 1789, despre care vorbeşte în Istoria sa. Iată ce scria atunci :
„Data jurnalisticei române nu se întinde nici la douăzeci de ani îndărăt. Cel dintîi fu răposatul întru fericire boier Constantin P. Golescu din Ţara Românească, care împreună cu puţinii săi prieteni matura planul de-a întreprinde şi în limba noastră publicarea unei gazete. Dar fiindcă guvernul de-atunci, deşi naţional, de la 1823, nu se simţea tare de-a putea da de la sine voie de publicat gazete române, aceia trimiseră pe un bărbat tînăr
1 Istoria românilor, voi. VI, p. 247.
2 Jurnalismul românesc de M. Kogălniceanu, în România literară din 1855, p. 52 ; A. Densuşianu, Istoria literaturii rom îne ed. II, p. 127.
Ia Lipsea cu cheltuială, ca să poată da început la o gazetă, si asa se născu Fama Lipseai, cel dintîi jurnal român, care însă dură foarte scurt, pentru că din nenorocire muncitorul redactor muri." 1
Aceste amănunte ne dovedesc că pe la anul 1844 nici Bariţiu, nici contimporanii săi nu cunoşteau adevăratele începuturi ale ziaristicei române, ci le considerau ca fiind de dată cu mult mai recentă.
Un studiu al pomenitului Jakab Elek însă, publicat cu cîţiva ani înaintea „Părţilor alese...", ne dă desluşiri şi îndrumări preţioase.2 Voi releva şi comenta părţile ce ne privesc din acest studiu.
Jakab arată în cartea sa că la anul 1789 se formase la Sibiu o societate (ai cărei membri nu-i aminteşte, probabil fiindcă nici el nu-i cunoaşte !) cu scop dc-a înfiinţa un ziar românesc pentru poporul agricultor. Acest proiectat ziar s-ar fi numind în documentele oficiale Walla-chische Zeitung jur den Laîidw.ann şi, după toate pregătirile făcute în anul 1789, era să apară cu începutul, lui ianuarie 1790, fireşte în limba românească.
Guvernorul Transilvaniei pe atunci era contele Bânffy Gyorgy. Acesta — din motive ce nu le găsim expuse în studiul lui Jakab — era unul din cei mai călduroşi părtinitori ai proiectului. în 26 mai 1789 Bânffy trimise o adresă de recomandaţiune Curţii imperiale din Viena, cerînd concesiune pentru tipărirea unui ziar român în tipografia lui Martin Hochmeister din Sibiu, pe cum şi voie de-a distribui ziarul, cu dispensă de taxă poştală, în Transilvania, Bănat şi Bucovina. Iată cum recomandă Bânffy gazeta românească :
„Cultivarea poporului român — scrie el în adresă — este un scop atît ele binecuvîntat, încît aici un ziar e mai potrivit ca orişiunde. Ziarul va fi cetit de pătura cea mai incultă şi numai de cei ce ştiu româneşte (!). Scutirea de taxele poştale se recomandă, căci dimpotrivă poporul sărman nu va putea ajunge în posesia ziarului". 3
1 Foaia pentru minte etc, din 1844, p. 281.
2 Jakab Elek, Az erdelyi hirlapiradalom tortenete 1849-ig. Budapest, 1882, I voi. 8°. Publicat şi în analele Academiei Maghiare.
3 Jakab, op. cit., p. 12, după documentul autentic.
2
3
Deodată cu scrisoarea guvernorului, „Societatea literaţilor din Sibiu" trimise şi ea o adresă Curţii imperiale din Viena, la 30 iulie 1789, expunîndu-şi programul ziarului proiectat.
„Naţiunea, pe seama căreia se va porni acest ziar — zice-se în adresa «Societăţii» — nu este la acel nivel cultural ca întreagă să ştie ceti. Deci ziarul este destinat mai ales pentru preoţi, cari vor avea să comunice conţinutul cu poporul în fiecare săptămînă.
Obiectele principale ar fi : întîmplările zilei şi deprinderea în bunele moravuri şi în economie. Ziarul ar începe cu un anumit popa Miron, preot în Valea Frumoasă, care ar avea să povestească : cum a trăit el în casa sa, între copiii şi părinţii săi ; în ce chip a condus economia ; ce a muncit în anii cei rodnici şi ce anume în cei nerodnici ; în ce măsură s-a supus conducătorilor ; cum a spriginit pe cei săraci — cu un cuvînt, ce bun povăţuitor şi părinte a fost poporului. în faţa popii Miron va fi zugrăvit un om beţiv, iubitor de gîlceavă şi de rea tovărăşie, care fuge de muncă, e nesupus şi are un sfîrşit trist.1 '
Astfel cetitorul va învăţa a da ascultare celor bune, a dispreţui cele josnice şi -toate aceste prin pilde bune şi pilde rele.
Şi se vor mai publica în acest ziar : ştirile militare, înaintările la guvern şi alte lucruri de folos : datorinţelc dintre cetăţeni şi superiori, instrucţiuni privitoare la diferite ramuri ale agriculturii : apicultură şi viticultură. Se vor traduce în limba română toate ordinaţiunile. Editor va fi Martin Hochmeister. Din venite societatea nu va acoperi decît cheltuielile ziarului, căci remuneraţie nu pretinde. Venitul curat îl va jertfi pentru răsp^tirea agricultorilor celor mai bravi şi mai sîrguitori, împăr-ţindu-1 an de an şi publicînd aceasta şi în ziar." 2
Am reprodus aici, în traducere, întreg programul, ne-fiind el publicat pînă acum în limba română. Cetindu-1,
1 Această figură de beţiv ne reaminteşte pe beţivul Leonat al lui Vasile Aaron.
2 Jakab, p. 13, după documentul nr. 9437 al Cancelariei imperiale. Curios este că adresa, în felul cum o citează Jakab, nu are iscălituri.
oricine va trebui să recunoască bogăţia de idei şi dibăcia cu care este înjghebat planul pe care era să se întemeieze întîiul ziar românesc.
Iată firul istoric mai departe.
în baza acestor două hîrtii, a adresei călduroase a lui Bânffy pe de o parte şi a programului societăţii pe de alta •— contele Pâlfy, cancelarul suprem al Curţii imperiale, în 17 septemvrie 1789, raportă împăratului Iosif al II-lea următoarele :
„Guvernorul Transilvaniei consideră de admirabilă apariţiunea acestui ziar românesc, din motivul că va fi cuminte redactat, ba va fi trimis totdeauna, cu o săptămînă mai nainte, guvernului (spre cenzurare), iar revizor va fi Eustatievich 1, inspectorul şcoalelor naţionale româneşti, care va aplica aceleaşi măsuri ca şi revizorul german. 2 Cancelaria văzînd lăudabila tendenţă şi abnega-ţiunea societăţii (literare din Sibiu) recomandă (împăratului) încuviinţarea ziarului si scutirea lui de taxe poştale."
La -această îndoită recomandaţiune, împăratul dede următoarea rezoluţiune :
„Aprob adresa Cancelariei, însă scutirea de taxe nu se încuviinţează, ci Societatea se provoacă a achita contribuţia cuvenită". 3
încercarea de-a întemeia un ziar românesc la Sibiu primise, aşadar, şi sancţiunea preaînaltă a ultimei instanţe. Restricţiunea împăratului însă, adică neiertarea taxelor poşt-le, cari, se vede, pentru condiţiile de-atunci şi pentru starea materială a iniţiatorilor anonimi erau foarte mari, a zădărnicit planul cel frumos.
1 Dimitrie Eustatievich este unul dintre acei luminaţi bărbaţi cari şi-au dobîndit merite mari pentru întemeierea şcoalelor noastre, alăturea cu Şincai şi cu Adamovici. — Vezi prefaţa lui Dimitrie Iorgovici la Istoria Alexandrului celui Mare din Macedonia. —dr. D. P. Barcianu, Vasile Aaron, în Programa seminarului din Sibiu pro 1899, p. 5.
2 Aici probabil înţelege ziarul german Siebenbiirger Zei-tung, apărut în 1783, tot în tipografia lui Hochmeister, fiindu-i revizor din partea guvernului contele Kemeny Farkas.
3 Jakab — doc. aut. nr. 11950/789 ai Cancelariei imperiale.
4
5
Societatea, neputînd nădăjdui într-un număr de abonaţi suficient pentru acoperirea cheltuielilor, s-a văzut necesitată a renunţa la tipărirea ziarului, deşi obţinuse concesiunea. Jakab ne spune că societatea din Sibiu a trimis împăratului Iosif o declaraţiune, mărturisindu-i că, în aceste împregiurări, nu poate uza de concesiunea primită, dar că nădăjduieşte a găsi poate mai tirziu un mod de realizare a scopului acum zădărnicit. Cancelaria luă la cunoştinţă această declaraţiune de renunţare în ziua de 18 ianuarie 1790.1
Aceste sunt fazele, pozitiv stabilite, prin cari a trecut întîia încercare de ziaristică română şi care, precum s-a arătat, şi cum mărturiseşte şi Bariţiu, a suferit naufragiu în urma „lipsei de fonduri".
Intîiul început deci datează dintr-un timp destul de îndepărtat, cînd dintre celelalte popoare din Transilvania numai saşii aveau ziar — o dovadă destul de elocventă că în acel timp poporul nostru dispunea de un număr considerabil de bărbaţi ştiutori de carte, cari se puteau măsura în învăţătură cu bărbaţii altor neamuri şi cari ardeau de dorul emancipării culturale şi economice a poporului nostru. Chiar abstrăgînd de la Şineai, Clain şi Maior, acest trias al culturei noastre clasice, a trebuit să avem pe atunci încă o pleiadă întreagă de bărbaţi, a căror preocupaţiune erau ideile înşirate în programul trimis împăratului Iosif. Vatra lor era Sibiul, care chiar din acest timp devine centrul mişcărilor culturale ale poporului nostru.
Caracteristic este că munca ce bărbaţii din Sibiu voiau să iniţieze era de natură mai mult practică decît ideală : poporul să înveţe a ceti, a fi moral şi pricepător în ale economiei. Lipseşte din programul cel vast o notă cardinală : românismul. De aci s-ar putea deduce că Şineai şi ceilalţi n-aveau cunoştinţă de întreprinderea de la Sibiu, căci era imposibil ca ei să nu fi strecurat în program şi idei daco-române, sau cel puţin în altă direcţie naţionaliste.
Jakab — ibidem, doc. aut. nr. 1012/1742, C. imp.
Din cine se compunea deci „Societatea literară" din Sibiu ?
Fiindcă iscăliturile lipsesc din documentele citate, trebuie să ne servim de conjecturi.
Că ar fi fost o societate literară organizată şi încă exclusiv de români nu avem nici un indiciu de-a o crede. Dar, judecind pe de o parte după ideile cuprinse în programul expus, pe de alta după curentele culturale şi sociale din Sibiu în acest timp, sorgintea acestei încercări putem să o căutăm în o societate compusă din învăţaţi aparţinători tuturor naţionalităţilor din Transilvania. O astfel de societate, pe cum vom arăta mai la vale, exista în acest timp, îşi avea reşedinţa chiar în Sibiu şi din sînul ei se emiteau idei exact de felul celor înscrise şi în programul proiectatului ziar românesc. Era aceasta aşa-zisa „societate francmasonă", printre membrii căreia se găseau mai mulţi români. Intre aceşti români era apoi unul singur învăţat, anume Ioan Molnar. Credem a nu greşi atribuind încercarea de-a întemeia gazeta românească societăţii francmasone în general şi lui Molnar în special.
Ioan Molnar-Morariu, „doftor de legi şi profesor de tămăduirea ochilor" — cum îl numeşte Tempea în prefaţa gramaticei sale — a avut la sfîrşitul veacului al 18-lea un rol important în viaţa poporului nostru. El a fost fratele ferventului apostol al ortodoxismului, al popii Tunsu de la Pogăceaua, a cărui tristă istorie Petru Maior ne-o descrie în colori atît de vii. 1
Născut în comuna Sadu, lîngă Sibiu, la anul 1749, Molnar a ajuns cel mai renumit medic oculist din vremea sa în Transilvania, încît, în vederea capacităţii sale, guvernul îl chema din Sibiu ca profesor de oculistică la Facultatea de Medicină din Cluj.2 Prin activitatea sa de aici îşi atrase bunăvoinţa şi atenţiunea Curţii imperiale, încît la anul 1793, în vederea meritelor sale, fu ridicat la rangul de nobil cu atributul de Mullersheim. 3
1 Istoria bisericească, p. 110—113.
2 Sibienbiirgische Quartalschriţt, II, 1, p. 100. J Ibidem, III, 1, p. 85.
6
7
In afară de specialitatea sa, Molnar se îndeletnicea cu literatura română. La anul 1788 publica în Viena o gramatică română pentru germani ; la 1798 o retorică ; iar la 1800, Istoria universală în Buda. 1 Despre gramatica lui, de altfel, Cipariu scrie că este o prelucrare a gramaticei lui Şincai (Cipariu, Principia..., p. 307).
Aceste cărţi ne dovedesc că Molnar era un bărbat de litere în toată puterea cuvîntului şi că manifesta o vădită tendenţă pentru cultivarea şi răspîndirea limbii române.
Dar mai era Molnar şi un bărbat cu greutate politică în poporul românesc. Dovadă deosebită este rolul ce 1-a avut în revoluţia lui Horia. D-l Nic. Densuşianu ne-a arătat pe larg misiunea lui Molnar ca intermediar între guvern şi românii răsculaţi. 2 Raportul înaintat de Molnar guvernului şi episcopului ortodox din Sibiu nu fusese tocmai favorabil conaţionalilor săi răsculaţi. Dimpotrivă, el condamnase lupta de eliberare a românilor, dojenise oastea lui Crişan la Brad — fapt ce d-l Densuşianu foarte corect şi—1 explică aşa, că „Molnar a fost influenţat în sentimentele sale naţionale de o seamă de bărbaţi în. mijlocul cărora se găsea deja de la anul 1781." 3
Influenţa, la care se face aci aluzie, era aceea a societăţii francmasone din Sibiu, de care amintirăm. Asupra acestei societăţi, Zieglauer 4 ne dă copioase desluşiri, asupra cărora, pentru a putea lămuri mai detailat chestiunea întîiei încercări de ziaristică română, trebuie să insistăm mai pe larg.
*
Societatea francmasonă, numită loja (secţiunea) „sfîn-tului Andrei la cele trei foi de mare la Sibiu, în Orient", a fost întemeiată de cătră vreo nouă saşi, în frunte cu Simion Frederic de Baussnern, cari făcuseră cunoştinţă cu ideile francmasone pe la universităţile din Germania,
1 Philippide, Introducere în istoria Ut., ed. I, p. 188.
2 Nic. Densuşianu, Revoluţia lui Horia, p. 268—277.
3 Idem, p. 269, nota.
4 F. Zieglauer, Geschichte der Freimaurerloge St. Andreas zu den drei Seeblattern in Hermannstadt (1767—1790) — în Archiv des Vereins 1. siebenb. Landeskunde, N.F. XII şi XIII.
unde pe la mijlocul veacului trecut se promovau pe toată linia. Secţiunea din Sibiu se constitui definitiv la 1776 şi rînd pe rînd intra in ea tot ce Transilvania avea mai de valoare, fără deosebire de confesiune şi de naţionalitate. Aşa, de pildă, dintre saşi şi nemţi intrară Aurel Muller, mai pe urmă episcop al saşilor, Carol Brucken-thal, Bedeus-Scharberg şi cavalerul de Rall, cunoscut şi în istoria noastră. Mai erau printre membrii acestei societăţi Eder şi Sulzer, cunoscuţii istoriografi, apoi Martin Hochmeister (t 1789) şi fiul său, în a cărui tipografie era să apară şi ziarul nostru. Dintre maghiari fu recipiat contele Bânffy Gyorgy, guvernatorul Transilvaniei de mai tîrziu.1 Alăturea de el se găseau o mulţime de slujbaşi superiori de-ai ţării. Dar români ?
Din lista membrilor recipiaţi, ce publică Zieglauer, vedem că principele Alexandru Moruzzi Mavrocordat a fost întâiul francmason român al acestei loji. El îmbrăcă chiar demnitatea de „vicarius" al lojei şi luase hotărîrea a întemeia însuşi o secţiune francmasonă specială pentru România, dar planul se zădărnici. Rolul lui Moruzzi în loja din Sibiu n-a fost dintre cele mai frumoase. 2 Afară de el, mai erau intraţi următorii francmasoni români : Molnar, — „k.u.k. besteller Oculist", cum îi zice în listă ; Ştefan Koszta de Belenyes 3 Vellera, Marcu şi alţii. Aceşti din urmă par a fi fost greci din Sibiu. Şi foarte probabil este că şi alţi români, neînscrişi direct în tovărăşia francmasonă, se preocupau de activitatea ei. D-l Bogdan-Duică, d.e., a exprimat bănuiala că literaţii români din acest timp răspîndeau, independent de această societate, ideile pe care le profesa ea. 4
1 Bânffy Gy. urmă ca guvernator la 1787 lui Samuil Bru-ckenthal, demisionat şi funcţiona pînă în anul 1822 (Bariţiu, I, 505).
2 Zieglauer, op. cit., p. 457.
3 Vezi asupra acestei persoane : Baj'iţiu, I, p. 512 şi 554.
4 Vezi Liga română din 1897, p. 244. între altele, d. Bogdan se întreabă : „Literaţilor români să nu le fi vorbit de ca (adică de societatea francmasonă) Eder, Sulzer şi Molnar ?*•
8
y
Aceste idei francmasone — după Bluntchli — culminau în înfrăţirea generală a omenirei, fără deosebire de convingeri politice şi religioase. Sub un regim atît de tolerant şi umanitar ca al lui Iosif al II-lea, asemenea idei aveau într-adevăr un priincios teren.1 Şi adevărul e că nicicând şi în nici o societate, naţionalităţile din Transilvania n-au stat în mod atît de piacinic şi de activ împreună ca în loja francmasonă din Sibiu.
Dar acest curent idealist, care se ivise după un timp zguduitor ca cel din 1784, n-a dat rezultate practice şi pozitive, poate chiar din pricina că francmasonii socoteau a rezolvi diferitele probleme numai din punct de vedere general şi cosmopolit. Pe lîngă formalismul mistic cu depunerea de jurăminte şi împrietenirea membrilor între sine, loja din Sibiu şi-a mărginit activitatea sa numai la discuţii academice asupra binelui şi a răului şi asupra diferitelor idei de progres. Evenimentele politice şi-au bătut joc de marele plan al înţelegerea frăţeşti între naţiuni şi confesiuni pentru conducerea comună a destinelor ţării. Loja se închide ia 22 martie 1790, şi de aci înainte vedem pe prietenii de pînă acum mergînd pe căi diferite şi diametral opuse principiilor francmasone de înfrăţire.
*
Un fapt însă care rezultă clar din cartea lui Zieglauer este că această societate a discutat diferite idei, mai ales în aşa-zisul „cabinet de lectură", între cari şi importanţa ziarelor, iar unele din aceste idei, pe cum a fost, de pildă, fondarea unui muzeu şi a unei societăţi istorice a Ardealului, s-au şi dus mai tîrziu în deplinire.
Nu mai poate fi deci îndoială că numai aici s-a putut plămădi şi ideea ziarului românesc zis Wallachische Zei-tung jur den Landmann şi că cel ce era s-o realizeze numai Molnar a putut fi.
în special iată pentru ce : mai întîi, pentru că consolidarea agricolă, ridicarea culturală şi morală, abstinenţa şi celelalte idei expuse în programul trimis împăratului intrau cu desăvîrşire în programul lojei franc-
1 Iosif al II-lea a publicat chiar o circulară prin care încuviinţa funcţionarea societăţilor francmasone, jreeunoseîndu-le chiar binefacerile pentru ţară.
masone. Al doilea, pentru că bunăvoinţa ce a întîmpinat proiectatul ziar, de jos pînă sus la împăratul (bunăvoinţă ce de atunci nu s-a moi arătat nici unui organ de publicitate românesc !), numai astfel se poate explica, că Molnar, care era tovarăş (socius) cu guvernatorul ţării şi care avea conexiuni de prietenie şi cu membrii influenţi ai lojei francmasone din Viena, avea anume autorizaţie şi protecţie prea înaltă.
Mai concordă apoi cu afirmaţia noastră şi împrejurarea că Molnar era socius şi cu ambii Hochmeister, iar tipografia acestuia era totodată şi tipografia lojei francmasone. Cărţile româneşti din acest timp, de altfel, nu se tipăreau la Hochmeister, ci în cunoscuta tipografie a lui Earth, mai tîrziu Closius. Dacă deci Hochmeister a primit să tipărească ziarul românesc, a putut-o face la stăruinţa lojei şi in urma legăturilor sale cu Molnar.1 Probabil ziarul avea să fie direct patronat de loja francmasonă.
Astfel apoi am înţelege şi motivul pentru care ziarul n-a putut să apară. Loja nu dispunea de fonduri necesare spre acest scop. Ea trăia din mici cotizaţii, pe cari în mare parte le foloseau pentru ajutorarea sărmanilor. Spera însă a-şi aduna mari capitaluri prin cîştigarea unor moşii întinse în centrul Europei, cari fuseseră odinioară proprietatea Cavalerilor templeriani, ai căror urmaşi francmasonii se numeau. Dar acestea erau nişte utopii şi astfel toate întreprinderile lor, cari reclamau fonduri — între cari şi proiectatul ziar românesc — n-au putut fi realizate.
1 Gramatica lui Molnar, amintită mai sus, tot în tipografia lui Hochmeister a apărut ! (ed. a doua, la anul 1810).
Curios este că în memoriile, de altfel minuţioase, ale lui Hochmeister-fiul nu găsim nici o desluşire privitoare la ziarul românesc. Aceste memorii au apărut la Sibiu, 1873, sunt publicate de Adolf Hochmeister sub titlul Leben und Wirken des Martin Edler von Hochmeister. Aici se vede clar că familia Hochmeister avea legături cu scriitorii români de atunci. Căci la cununia lui Martin Hochmeister, întîmplată în 1788, s-a citit o frumoasă poezie românească, poezie găsită acum printre scrisorile lui Hochmeister. Ea e intitulată Pustia dragostii şi se sfîr-şeste astfel : „Doru mnio -i-au ospătat / En braze te-am căpătat / Mîndra frumuşika me / S-au focut nevasta me..." (p. 40).
10
11
Astfel, soicot, se poate considera ca lucru pe deplin stabilit că întîia încercare de a întemeia o gazetă românească se datoreşte în general societăţii francmasone, iar în înţeles restrîns, învăţatului român Ioan Molnar, pe care îl putem considera părinte al ziaristicei române. Că ideea aceasta va fi trecut cadrele societăţii francmasone e natural. Alăturea cu Molnar vor fi st->t toţi ceilalţi scriitori români din Sibiu, în primul rînd Radu Tempea. Incuragiaţi au fost negreşit de curtea episco-pească ortodoxă din Sibiu, unde Aron Budai îşi începuse deja activitatea sa.
De încheiere la observaţiile asupra primei încercări relevăm o curiozitate. Deşi documentele dovedesc cu evidenţă că sceastă încercare n-a izbutit, s-a lansat părerea că acel ziar totuşi ar fi apărut. Şi anume Bariţiu, într-o scrisoare adresată amintitului publicist maghiar Jakab Elek, în anul 1882, a susţinut că proiectatul ziar economic ar fi ieşit de sub tipar, însă în anul 1791, adică chiar după un an de la datele cunoscute, şi anume numai într-un singur număr. Un număr unic de-acesta s-ar fi găsit în 1852 în una din bisericile române din Ocna Sibiului 1, zice Bariţiu. Afirmaţia asta însă Jakab nu o află demnă de credinţă şi adevărul e că în Istoria sa, Bariţiu nici n-o mai susţine. Un asemenea număr de gazetă, care ar constitui o valoare mare pentru istoricul ziaristicei noastre, după cît ştim, nu este cunoscut la nici o bibliotecă românească şi nu se află nici printre hîrtiile şi cărţile rămase după fericitul G. Bariţiu. Astfel deci n-avem nici un motiv să ne îndoim în datele înşirate de Jakab, cari se dovedesc că întîia încercare n-a reuşit.
II
Cît de întemeiată este afirmaţia noastră că Molnar a fost sufletul primei încercări se confirmă mai evident prin împrejurarea că şi a doua încercare lui i se dato-
1 Jakab, op. cit., p. 14.
12
reşte. Şi aici nu mai avem nevoie de a recurge la conjecturi, fiindcă numele lui îl găsim în toate documentele.
Abia trecuseră doi ani de la zădărnicirea întîiului plan, cînd Molnar solicită din nou încuviinţarea unui ziar românesc.
„în ziua de 1 decemvrie 1793 — scrie Jakab Elek 1 — Ioan Molnar de Mullersheim, oculist şi profesor de ocu-listică la Academia reg. din Cluj, prin o petiţiune adresată Cancelariei transilvane, ceru concesiunea pentru editarea unui ziar valah şi pentru răspîndirea lui în Ungaria. Dar în 23 decemvrie, petiţiunea restituindu-se Molnar fu făcut atent a-şi vedea mai bine de-o conştien-ţioasă împlinire a funcţiunei sale de profesor."
0 asemenea rezoluţie lui Molnar, care numai de cu-rînd fusese părtaş la onoruri pentru serviciile sale ca medic şi profesor ! Evident că contrastul între chipul cum Molnar este acum întîmpinat în tendinţele sale şi cum fusese mai nainte este uimitor. Şi ce e mai mult : acela care dăduse această rezoluţie era chiar Bânffy Gyorgy, acelaşi „confrate" din loja francmasonă, acelaşi binevoitor, care numai mai anţerţ recomandase cu atîta căldură ziarul proiectat sub egida francmasonă si părea atît de pătruns de prosperarea poporului valah. 2
în aşa măsură se răciseră deja raporturile între foştii apostoli ai ideilor umanitare şi de progres ! Sentimentele de egalitate faţă de toate naţionalităţile deopotrivă fuseseră clădite pe o falsă supoziţie de către francmasoni. A dovedit acest lucru mai ales Bânffy, căruia în primul loc i se atribuie vina pentru trista situaţie în care a ajuns biserica ortodoxă română din Transilvania în timpul guvernării lui, rămînînd fără episcop un interval de 14 ani. Au dovedit-o şi ceilalţi „consoţi" francmasoni ai lui Molnar, istoriograful Sulzer şi, mai ales, abatele Eder, cari numai de ridicarea economică şi culturală a poporului român nu se preocupau, ci dimpotrivă.
Dar procedeul ostil al guvernului faţă de Molnar credem că îşi are încă următoarea explicare pozitivă.
1 Op. cit., p. 27.
2 Intimitatea personală ce fusese între Molnar şi Bânffy se poate cunoaşte şi din faptul că Molnar îşi dedicase gramatica sa lui Bânffy, „ineinem gnădigsten Gonner",
13
De la dizolvarea lojei francmasone, întîmplată la 1790, pînă în acest timp, cînd Molnar ceru pentru a doua oară concesiune de-a scoate un ziar românesc, situaţia politică din Transilvania se schimbase. De frăţietate şi umanitarism nu mai rămăsese nici umbră, ci un puternic curent de reacţiune împotriva lor se ivise. La români, ca şi la celelalte popoare, izbucni sentimentul naţional cu tărie. Dovadă discuţiile vehemente din dieta de la Cluj şi mişcările în jurul lui Suplex libellus, precum şi ecoul lor la istoricii saşi şi maghiari.
Ei bine, unul dintre luptătorii pentru românism în acest timp era Molnar, francmasonul de ieri. Se desfăcuse de sub influenţa principiilor cosmopolite şi de unde la anul 1784 făcuse acel raport nefavorabil românilor răsculaţi, acum conduce el însuşi mişcarea naţionalistă şi, împreună cu cei doi episcopi români şi cu Meheş, fiul protopopului de la Cluj, compune istorica suplică a poporului român. 1
Iată o pricină care socotim că ne indică pentru ce motiv Molnar a fost refuzat de guvern. Ziarul ce proiecta avea, fără îndoială, să fie naţionalist, avea să apere drepturile politice ale românilor.
Pe Molnar însă nu-1 înspăimîntă refuzul guvernului, ci dede recurs la împăratul. „în 9 aprilie 1794 — scrie Jakab — Molnar se adresă Maiestăţii sale împăratului cu o petiţie promiţînd că, dacă i se va da permisiune (pentru tipărirea gazetei), drept dovadă de fidelitate către dinastie, va contribui imediat cu o sumă de 1 000 fl. pentru acoperirea cheltuielilor avute cu războiul francez, iar din folosul ce va rezulta din vînzarea ziarului va contribui anual cu 208 fl. în fondul şcoalelor. La sfîrşit solicita grabnic încuviinţarea ca să nu fie prevenit de alţii !"
Recursul acesta însă nu ajunse pînă la împăratul. Cancelaria îl înapoia, notîndu-i că „nu este obiceiul a se trimite Maiestăţii sale petiţiuni de-ale singuraticilor indivizi"... Precum vedem deci, Molnar îşi pierduse graţia şi aici, şi, desigur, numai în urma agitaţiunilor sale naţionaliste.
Şi interesant este că, în acelaşi timp, se pornise o goană şi în contra lui Hochmeister, la care, probabil, era
1 Bariţiu, I, p. 543.
să apară şi acest ziar ! 1 Hochmeister înfiinţase la 1790 o tipografie şi la Cluj, unde apăru şi ziarul maghiar Erdelyi Magyar-Hirvivd. Tipărind el însă un călindar german în care se descrie revoluţia lui Horia în mod absolut favorabil românilor, deputaţii maghiari din dieta de la Cluj porniră o goană împotriva lui. Rezultatul a fost confiscarea călindarelor cu pricina şi cenzurarea mai severă a tot ce se tipărea la Hochmeister. 2
Neobositul oculist, văzînd că nu reuşeşte a tipări ziarul său mult dorit la vreo tipografie din patrie, s-a pus în legături cu învăţatul român Paul Iorgovici, autorul de mai tîrziu al Observaţiilor de limbă românească (Buda, 1799), pe atunci revizor al tipografiei ilirice din Viena. Şi se pare că Molnar s-a învoit cu Iorgovici a scoate ziarul românesc împreună la Viena. Jakab Elek afirmă chiar că ziarul ar fi apărut, iar cîteva exemplare s-ar fi trimis episcopului ortodox din Sibiu, Gherasim Adamovici, spre distribuire. Exactitatea acestei afirmaţiuni este necontrolabilă, din motiv că nu se găseşte nici o urmă din acele exemplare trimise în Transilvania sau aiurea.
Probabil este însă că chestia cu pretinsa distribuire a unui ziar român a fost un simplu pretext al guvernului din Cluj pentru a zădărnici definitiv planul lui Molnar, pe care îl ţinea foarte periculos.
Iată, într-adevăr, procedeul guvernului : „Auzindu-se că proiectatul ziar valah se tipăreşte deja de către un anumit Paul Iorgovici la Viena şi că s-au trimis cîteva exemplare lui Gherasim Adamovici... guvernul a notificat starea lucrurilor cancelariei imperiale, fă-cînd în acelaşi timp propunerea să se interzică strict lui Molnar scoaterea ziaridui, căci nu are nici o încuviinţare, şi anume din motiv că astăzi, cînd lucrurile se agravează din zi în zi, răspîndirea de ziare e mai neadmisibilă ca orişicînd, căci periculoasele idei de libertate ale francezilor se propagă cu mare iuţeală, încît orice apare în ziar, uşor s-ar putea răstălmăci, iar opiniile pot produce zguduirea liniştei publice". 3
în urma acestei denunţări, desigur foarte bine motivată, ziarul lui Molnar şi Iorgovici n-a apărut. De astă
1 Jakab nu ne spune unde era să apară.
2 Adolf Hochmeister, op. cit., p. 53 şi 56.
3 Jakab, p. 28.
14
15
dată deci nu mai erau nevoile materiale la mijloc, ci puterea re acţiunii şi a urei de rasă, care zădărnici întreprinderea de a întemeia un ziar românesc — era teama ca nu cumva prin acest ziar ideile revoluţionare, care aprinseră deja flăcări puternice în Occident, să-şi facă drum şi la noi.
Este cunoscută afirmaţiunea istoricilor că ideile revo-luţiunii franceze în Transilvania numai între români au avut răsunet. O parte din acest răsunet o constituie negreşit şi încercarea lui Molnar de-a întemeia un ziar naţionalist.
Prin neobosita sa stăruinţă de a da la iveală un ziar pentru poporul român, acum pentru a doua oară, prin intenţiunea ce-a manifestat de a jertfi chiar sume mari de bani de la sine, pentru crearea unui organ de luminare a poporului, învăţatul român Ioan Molnar se impune ca una dintre cele mai măreţe figuri ale epocei de la sfîrşitul veacului trecut.
III
Trecem la a treia încercare, care este mai cunoscută ca cele două expuse şi care se datoreşte aşa-zisei „Societăţi filosoficeşti".
Istoricul maghiar, continuîndu-şi indicaţiunile asupra ziaristicei din Transilvania, constată că spre sfîrşitul anului 1794 — adică la un an după opreliştea dată lui Molnar de către guvern — contele Mittrovsky, comandantul suprem al trupelor clin Transilvania, a cerut guvernului din Cluj explicaţii asupra caracterului unei mişcări ce s-ar fi iniţiat clin partea unei societăţi de învăţaţi din Bucureşti cu scopul de-a întemeia un ziar român în Sibiu. Iar guvernul răspunde lui Mittrovsky, cu datul de 27 decemvrie 1794, următoarele :
„în luna lui august (1794), tipograful din Sibiu Petru Barth a trimis guvernului o petiţiune, arătînd că o societate de învăţaţi din Valahia 1-a invitat să primească editarea unui ziar periodic (Zeitschrift) de cuprins filosofic, matematic, istoric şi geografic. Barth cere, prin urmare, încuviinţarea pentru a putea tipări această revistă sub supravegherea magistratului din Sibiu, cu atît mai mult că în Transilvania nu se va xnnde nici un singur exemplar şi orice pagubă este exclusă. Dimpotrivă însă,
din Valahia se va importa o cantitate oarecare de bani în favorul tipografiilor şi a fabricilor de hîrtie de aici. Societatea este dispusă a nomina un «girant», care va îngriji ca în acest ziar să nu se înregistreze nimic ce ar putea deveni periculos bunelor moravuri, iar măsurile ce se vor da de guvern vor fi strict observate." Aceasta e cererea lui Barth.
„Guvernul, în considerare că, dacă nu va îngădui tipărirea ziarului aici, societatea va găsi un mod de a-1 tipări altundeva, instalînd poate chiar în Valahia vreo tipografie şi luînd astfel Transilvaniei un venit material — acordă lui Barth voia de-a tipări ziarul valah in marginile condiţiilor stabilite, iar cenzura şi supravegherea o încredinţează episcopului ortodox Gherasim Ada-* movici, poruneindu-i sever ca să oprească tipărirea a tot ce vatămă religia, persoana domnitorului şi ce ar putea deveni periculos ţării ; iar magistratului din Sibiu i-am impus datoria ca nici un exemplar din acest ziar să nu se vînză în Transilvania şi să nu permită distribuirea lui .     „ pe seama nimărui de aici." 1
Pînă aci comunicatul lui Jakab. Alte amănunte nu \«» cunoaşte. Că proiectatul ziar a apărut sau nu ; că s-ar mai fi urmat vreo tratativă în chestiunea aceasta nu ne spune. Nu mai insistă deloc asupra ei.
Din cîte ne-a înşirat însă rezultă că această încercare nu poate fi alta decît cea iniţiată de către „Societatea filosoficească din mare principatul Ardealului". Şi curios este că datele oficiale citate de Jakab nu corespund întocmai cu alte date cunoscute ce se referă la această societate şi la proiectul el de activitate. '
Astfel, precum văzurăm, Barth afirmase în raportul său adresat guvernului că societatea care era să scoată acea gazetă era compusă numai din „învăţaţi din Valahia". Societatea aceasta însă, după cum rezultă din o înştiinţare — un fel de invitare la prenumeraţiune şi expunere de program, publicată în 1795 2 — se numea pe sine „Societate filosoficească din mare principatul Ardealului".
1 Jakab reproduce acest pasagiu „după original".
2 înştiinţarea există în broşură specială şi e retipărită şi de Papiu-Ilarian, în Viaţa şi operele lui Şincai, Bucureşti, 1869, p. 83.
16
17
Papiu-Ilarian, în studiul său asupra lui Şincai, ne spune că ea era compusă din „români ardeleni în conţe-legere cu literaţii din România". Şi afirmaţia lui Papiu ne pare conformă cu realitatea. întîi, pentru că în Ardeal, şi în special în Sibiu, se găseau în acel timp bărbaţi singuri capabili a conduce o publicaţiune periodică, pe cînd peste munţi era unicul Ienache Văcărescu, cu reputaţie stabilită de învăţat. Această stare de lucruri ar rezulta apoi şi din însuşi cuprinsul înştiinţării, unde se indica exact că Văcărescu ar avea să stea în legături cu această publicaţiune. 1 Al doilea, pentru că tot în Sibiu se făcuseră pînă aci două încercări de a înfiinţa un ziar românesc, încît e tare aproape ideea că aceasta a treia încercare era opera aceloraşi bărbaţi, ale cărora tendinţe pînă acum n-au putut fi încoronate de succes, o continuare a planului pînă aci zădărnicit în două rînduri. Şi, în sfîrşit, de ce „învăţaţii din Valahia" ar fi venit la Sibiu să tipărească ziarul, care probabil nici în tipografiile din ţară n-ar fi întîmpinat greutăţi ?
Părerea noastră este că tipograful Barth, în raportul său către guvern, a expus lucrurile în acel chip numai ca pretext pentru a putea exopera mai cu înlesnire învoirea guvernului.
Nu tot astfel stăm însă şi cu obligămîntul lui Barth de-a nu distribui ziarul decît în România. Avem motive a crede că acea asigurare Barth a făcut-o în urma împrejurărilor şi că însăşi „Societatea filosoficească" era hotărîtă să se ţină de ea. Căci iată, într-adevăr, ce cetim în amintita înştiinţare a societăţii :
„Văzînd cum deprinderea în învăţături a înălţat firea prea multor neamuri... din rîvna unor patrioţi ai neamului românesc, crescuţi în deprinderea teoriei fiziceşti şi filosoficeşti.. ne-am deşteptat spre acest scop să culegem rîndurile acestor ştiinţe şi admirîndu-le în limba preavestitului neam românesc să le închinăm inimilor celor iubitoare de muze filosoficeşti şi moraliceşti, cari în toată săptămîna două coaie negreşit vor ieşi miercurea şi sîmbăta, în care zile şi poşta în ţările româneşti porneşte..."
1 în calitate de colaborator şi sprijinitor material mai mult, iar nu „corespondent", cum îi zice d-l Xenopol în notiţa sa greşită din Istoria românilor, voi. VI, p. 247.
Iată aici mărturisit că ziarul era menit pentru „părţile ţării româneşti". Este asta o dovadă că deja în acest timp bărbaţii învăţaţi din Sibiu, văzînd trista soarte de care România era lovită prin urgia fanarioţilor, se gîn-deau serios la pornirea unei mişcări culturale în favorul fraţilor de peste munţi, în pericol de-a fi deznaţionalizaţi. Aoum deja se pornea curentul, care mai tîrziu a împins pe George Lazăr şi pe toţi ceilalţi dascăli ardeleni peste Carpaţi, ca acolo, la fraţii noştri, să propage reînvierea naţionalismului.
Şi cît de îmbelşugat era izvorul din care a pornit acest curent, cît de vast era orizontul cunoştinţelor acestor bărbaţi, o probează programul proiectatei reviste, pe care în „scara" pomenitei înştiinţări îl găsim în acest chip expus :
„întîi : urmează teologia bisericii Răsăritului şi lăsînd aceasta tiparului vom trimite şi alte Istorii bisericeşti, cari pînă acum în limba românească n-au ieşit în tipar ;
A doua : geografia, ce cuprinde în sine împărţirea pămîntului şi cei ce locuiesc pe dînsul, cu obiceiurile lor...
A treia : fizica, matematica şi cuprinsul învăţăturii filosoficeşti...
A patra : se va ivi biografia principilor ungro-vlahi şi ai Moldovei de la începutul ocîrmuirii lor ;
A cincea : este istoria românilor pe larg culeasă din cele vechi adevărate istorii şi alte deprinderi ale lumii vrednice a le şti...
Iară cu alt prilegiu avem de gînd să vă descoperim nişte regule dieticeşti.
Mai pe urmă facem înştiinţare că cu sfîrşitul lunii lui mai curgător (1795) colele cele dintîi vor fi tipărite şi atunci negreşit se vor trimite la Bucureşti în toată săptămîna după cum ne-am făgăduit."
Privind de-aproape programul reprodus aici, un lucru ne pare absolut clar, anume că el este o împreunare a programelor ambelor încercări de mai înainte. Şi de astă dată apoi, ca şi mai ales la întîia încercare, societatea de învăţaţi români pare a fi stat sub influenţe străine. Acum nu mai era societatea francmasonă care o determina 1, dar erau societăţile celorlalte naţionalităţi din
1 Aceasta se dizolvase la 1790 ! D-l Bogdan-Duică pare că atribuie deci în mod greşit răspîndirea culturei filosofice direct societăţii francmasone (în Liga română, 1897, p. 242).
18
19
Transilvania, cari se formaseră din foştii „soţi" de principii umanitare şi ştiinţifice. Papiu-Ilarian afirmă că „Societatea filosoficească" s-a alcătuit după pilda ungurilor, care la 1794 se constituiseră în o societate culturală în Tîrgul-Murăşului, sub conducerea cunoscutului Bânffy Gyorgy — societate din care mai tîrziu s-a format şi aşa-numita Societas philohistorum Transilvaniae, cu seiop de-a publica tot ce se scrie privitor la istoria Transilvaniei şi a pregăti material pentru o istorie pragmatică (vezi Adolf Hochmeister, op. cit).
Mai acceptabil însă este că românii s-au inspirat în această acţiune a lor direct de la saşii din Sibiu, care deja din 1790 porniseră o direcţie de acest fel, redactînd importanta publicaţiune periodică Siebenburgische Quar-talschrift, al cărei program între multe se aseamănă cu programul din înştiinţarea societăţii noastre.1
Că revista saşilor a trebuit să fie un puternic stimulent pentru români se vede şi din atitudinea ei faţă de români. Deja la început acea revistă considera pe români drept „eine Natioîi die noch auf der untersten Stufe der Kultur stehet; Gelehrsamkeit und Wissenschaft werden von ihnen nicht vermisst und ihre Sprache wird so lange noch jeder fremden Kultur den Eingang verwehren, bis sich geschickte Mănner genug erheben, die mit FÂnsicht und Wahl die gemeinnutzigen Schriften anderer gebil-deten Nationen in ihre Sprache ubertragen"...2
Era aceasta o apostrofare directă la adresa românilor ştiutori de carte şi, desigur, un răsunet la aceste cuvinte de admoniţiune a fost şi înjghebarea „Societăţii filosoficeşti".
Dar şi altfel, ideile din programul „Societăţii filosoficeşti" erau în acel timp preocupaţiuni generale, atît cele filosofice şi morale, cît şi cele de istorie. Aşa, de pildă, vedem din cartea citată a lui Ad. Hochmeister că tocmai la 1795 a apărut la Sibiu publicaţiunea maghiară Az kolcsoknek es a vilăgi dolgok folyâsănak kisded tukore...
Sunt însă două note distincte în programul acesta, anume : naţionalismul şi ortodoxismul, care în programele celorlalte două încercări nu fuseseră accentuate.
1 In Quartalschrift găsim programul acesta în liniamente generale, voi. I, p. 26.
2 Ibidem, voi. I, p. 6.
încît pentru naţionalism el nu este numai o urmare a ideilor revoluţiunii franceze — cum opinează Papiu — ci se manifestă prin interesul viu pentru istoria naţională şi este un îndemn pornit din conştiinţa necesităţii de-a ţinea pas cu celelalte naţionalităţi.
Iar ortodoxismul, dovedit prin insistarea asupra intereselor „bisericii Răsăritului", este legitimat prin cele ce se petrecuseră atunci la Blaj, sub episcopul Bob, care prigonea pe învăţaţii români. In tot cazul, „veleităţile anticlericale" pe care d-l Bogdan-Duică le atribuie „Societăţii filosoficeşti", sunt a se lua în acest sens, adică drept „anticatolice".1
Aceste pot fi influenţele care au determinat activitatea societăţii şi direcţia în care ea voia să-şi desfăşoare programul. Rămîne acum a ne ocupa cu chestiunea : cine au putut fi anonimii cari o constituiau ? Cine erau harnicii bărbaţi cari vroiau să realizeze o muncă atît de conştientă şi de bine precizată ?
Iată indiciile ce le găsim tot în amintita înştiinţare :
„încă să se ştie că în societatea asta se află preoţi învăţaţi, toţi supuşi bisericii Răsăritului, dohtori, filosofi, istorici şi alţi mai mulţi învăţaţi la număr, încît de-ar lipsi unul tot sunt alţi procopsiţi în loc, cari această grea şi cu mare cheltuială începută sistemă vor ajuta ca să o ducem la săvîrşire cu laudă".
D-l O. Lugoşian, în introducerea importantului său studiu intitulat Societatea femeilor române din 18152, pare a deduce din această parte a înştiinţării că în centrul grupării filosoficeşti ar fi stat trinitatea Şincai-Clain-Maior.
După cele arătate acum însă nu mai poate fi îndoiaiă că centrul acestei grupări nu era Blajul, cum presupune d-l Lugoşian, ci Sibiul, pe cum atestă cu toată certitudinea documentele înşirate. Din Sibiu se ceruse încuviinţarea ziarului şi pentru Sibiu se şi acordase. Iar în acelaşi chip obîrsia ideii este a se căuta tot la cărturarii din Sibiu.
Am văzut că guvernul concrezuse supravegherea ziarului episcopului din Sibiu, Gherasim Adamovici. De aici am putea deduce că atît episcopul, cît şi cei din jurul
1 Vezi articolul citat din T.iqa...
2 în Revista nouă, VIII, p. 278—284, şi retipărit în broşură, Bucureşti, 1895.
20
21
lui, de la curtea episcopească, n-au putut fi străini de această încercare. între aceştia socotim, în primul rînd, pe învăţatul secretar episcopesc Aron Budai şi tot pe atunci poate să se fi aflat în Sibiu, reîntors de la şcoalele din Cluj, scriitorul poporal Vasile Aaron, fisc consistorial. Alăturea ou dînşii, dintre „preoţii învăţaţi şi supuşi bisericii Răsăritului", au trebuit să fie inspectorul şcolar Radu Tempea şi darnicul preot din Satulung, Verzea, care din a sa cheltuială a tipărit gramatica lui Tempea. Aici aparţine apoi şi Sava Popovici, eruditul preot din Răşinari, după care ne-au rămas preţioase manuscripte şi care — cum mărturiseşte nepotul său, Sava Popovici-Barcian în Epistolarul său —■ a avut relaţiuni intime cu Aron Budai. 1 Sub „dohtori" pe cine altul putem înţelege decît pe neobositul nostru Molnar, care şi la această întreprindere va fi fost sucus in sanguine, iniţiatorul deştept, bărbatul pe care îl recunoscuseră de autoritate literară pînă şi preoţii din Muntenia, în frunte cu Naum Rîmniceanu. 2
Admisibil apoi este că Şincai şi Clain au avut cunoştinţă de planul revistei şi au sprijinit ideea publicaţiunei, deoarece tocmai în acest timp (1794) cade gonirea lui Şincai din Blaj, prin intrigile catolicilor iar, pe de altă parte, e cunoscut că Clain a avut chiar relaţiuni perso-
1 Sava Popovici, Epistolar, Sibiu, 1847, Prefaţa.
2 Protosinghelul Naum Rîmniceanu, a cărui activitate literară de la sfîrşitul veacului trecut şi începutul acestuia, d-l C. Er-biceanu a făcut-o de curînd cunoscută prin discursul său de recepţiune la Academia Română, a fost de origine transilvănean. Strămoşii săi au emigrat din Jivna (poate Jina !) de lîngă Sibiu. Pe la 1788 el trece prin Sibiu în drumul său către mînăstirea Hodoş-Bodrog şi probabil a cunoscut pe Molnar, căci mai tîrziu, în anul 1814, el recunoaşte acestuia competenţa de-a judeca in materie de literatură. Iată ce ne spune în privinţa aceasta d-l Erbiceanu :
„Aşa (Naum) intervine la mitropolitul ţării ca imprimatele bisericeşti din Transilvania să fie cu multă rezervă primite între românii din Principate, pentru că ar cuprinde unele lucruri străine bisericii ortodoxe. El propune să se trimită secret doi-trei oameni culţi din Transilvania la Bucureşti «şi aşa, întîlnindu-se cu mine, să aducă semn de încredinţare de la domnul Molnar, scrisoare cum că aceştia sunt şi credincioşi patriei şi iubitori de patrie şi împodobiţi cu învăţătură în limba latinească şi de neam fireşte daci şi peste tot pravoslavnici adevăraţi, ca şi eu desă-vîrşit să mă încredinţez lor şi să le descopăr prin viu glas cele ce prin condei nu pot să le arăt»" (Disc. de recepţie, p. 16 şi 42).
nale cu episcopul Adamovici în chestiunea tipăririi bibliei sale.1
Această verosimilitate este sprijinită şi de faptul că la anul 1796, — adică după un an de la data înfiinţării „Societăţii filosofice" — a apărut la Blaj Teologhia moralicească a lui Clain, pe care d-l Lugoşan o numeşte „prima carte din programul societăţii..." z
Dar cu toate că „Societatea filosoficească" avea in sînul său mulţi învăţaţi bărbaţi ai neamului nostru, proiectatul ziar n-a văzut lumina zilei. în schimb însă membrii ei au căutat a realiza singuratice idei din programul ziarului, prin anumite publicaţiuni, cum văzurăm şi despre Clain. încă în acelaşi an au apărut la Sibiu Pilde filosoficeşti, apoi Viaţa şi pildele preaînţeleptului Esop. Nu mai puţin a fost lucrat în direcţia aceasta un călindar din 1797 cu un cuprins mare de învăţături morale şi de instrucţiuni dietetice pentru cele 12 luni. 3
Cam aceste sunt urmele activităţii „Societăţii filosoficeşti din mare principatul Ardealului". Motivele care au zădărnicit apariţia ziarului — proiectat acum pentru a treia oară — rămîn deocamdată enigmatice. Interve-nirea morţii episcopului ortodox Adamovici probabil va fi fost un motiv de căpetenie.
Aceste sunt, după cît ştim, cele dintîi încercări de ziaristică română. Ele concad cu începuturile noastre culturale peste tot. Ne recheamă în amintire timpuri şi figuri măreţe din istoria neamului nostru. Ne arată tendinţe energice, care se iveau cîteodată cu putere elementară. Şi avem datoria de-a cunoaşte aceste năzuinţe, chiar dacă ele n-au triumfat pe deplin, căci şi în acest chip _ marchează un curent : întîia deşteptare a poporului nos- \ tru la conştiinţa importanţei  culturale  şi  naţionale  a . presei.
1 Papiu-Ilarian, Istoria rom., I, 203.
2 Broş. cit., p. 8.
3 Vezi asupra acestui călindar, Quartalschrijten, voi. V, 4, p. 376—385.
22
ZECE ANI DE MIŞCARE LITERARA
ÎN TRANSILVANIA
1890—1900 Material critic
Introducere
In cîteva reviste din România s-au scris în timpul din urmă reflexiuni diferite asupra „mişcării literare a românilor de peste munţi". Scriitori reputaţi, cît şi publicişti mai tineri : au căutat să ne cîntărească producţiunile literare mai recente.1 Aprecierile aceste, în cea mai mare parte a lor, au fost surprinzătoare pentru noi, cei apreciaţi, pentru că eram trataţi sau cu o bunăvoinţă excepţională, sau cu multă lipsă de orientare. Adeseori, cu o lipsă de obiectivitate, de altfel, inerentă tuturor articolelor de ocazie, s-a menţionat cu laudă ceea ce n-avea nevoie de îndemnul şi sprijinul criticilor.
Astfel s-au creat fatal opinii greşite şi la noi acasă şi în România, unde au apărut articolele din chestiune. Cei din urmă n-au măsura justă a valorii literaturii noastre şi persistă în o credinţă exagerată — în direcţie bună sau rea — despre nivelul intelectual al românilor din regatul ungar ; iar la noi cîţiva modeşti muncitori ■— vorbesc de cei aflători în viaţă — au fost tulburaţi în conştiinţa importanţei sau neimportantei lor.
Anomalia produsă în mersul normal al vieţii noastre intelectuale e evidentă. Şi ea n-a fost înlăturată pîn-acum. „Dările de seamă" anuale ale secretariatului „Aso-
1 T. Maiorescu, în memoria unui poet bănăţean. Convorbiri literare, 1898. Constatările de pe pagina 113 ; M. Dragomirescu, Replice asupra valorii literaţilor noştri actuali, Conv. Ut., I, 1898, p. 469 sq. ; D. Munteanu-Rîmnic, Mişcarea literară de peste munţi, Tinerimea română, 1899, p. 203 sq. ; II. Sanielevici, Literatura de peste munţi, Noua revistă română, I, p. 463. Vezi şi articolaşele : Cronică literară, Renaştere literară?, din Familia, 1893, p. 213 şi 320.
ciaţiunii transilvane" \ cari trebuiau să fie nu numai lămuritoare, ci şi rectificatoare, nu şi-au ajuns nici un scop, pentru că nu conţin decît o îngrămădire de cifre şi de titluri de cărţi şi foiletoane fără considerare la valoarea lor — de parcă ar fi vorba de o statistică financiară, unde datele seci vorbesc de la sine.
A pune după putinţă capăt acestei stări, a reduce lucrurile la starea lor reală şi în special a servi material suficient celor interesaţi a cunoaşte viaţa noastră literară din ultimul deceniu este scopul celor ce urmează aici.
Mi-am ales anume acest interval, pentru că asupra lui există mai puţină lumină — lucru paradoxal în aparenţă, dar care se explică prin faptul că acum şi viaţa noastră intelectuală este mai ramificată şi lipsită de o formă relativ unitară a manifestaţiunilor ei, cum o avea, de pildă, epoca lui Cipariu, şi, în consecinţă, este mai greu de apreciat în complexitatea ei.
O epocă independentă, cu caracter specific, cu direcţiuni estetice strict pronunţate, aceşti din urmă zece ani nu constituie. Individualităţi puternice, cari să fi ajuns la un grad superior de dezvoltare, n-au produs. Dimpotrivă, faţă de deceniul precedent, care ne-a dat pe Slavici şi Coşbuc, şi prin ei ne-am făcut intrarea falnică în literatura română mai nouă, aceasta prezintă o inferioritate vădită de productivitate — calitativ, bineînţeles.
Deceniul anterior a fost o fază epocală în evoluţia culturală a românilor din Ungaria. Activitatea literară a bărbaţilor grupaţi în jurul Tribunei, biblioteca poporală iniţiată de Slavici şi îmbogăţită de Coşbuc, E. Hodoş, I. T. Mera, S. Moldovan şi alţii, limba corectă în care se scria în acest ziar au făcut ca curentul etimologist să se prăbuşească şi să se deştepte interes viu pentru literatura şi limba poporului.
In deceniul mai nou preocupaţiunile aceste se menţin numai pe la început. Slavici şi Coşbuc au trecut în România. Lucreţia Suciu încetează a mai scrie. Mangiuca e mort. Hotărîtoare este tot Tribuna, condusă acum de S. Albini, bărbat cu cultură literară, care prin premii
Apărute în revista Transilvania, începind cu anul 1896/97.
24
25
şi concursuri1 stimulează pe tinerii noştri scriitori şi însuşi îmbogăţeşte literatura prin cîteva traduceri de valoare. Tot în Tribuna, Gh. Bogdan-Duică, prin o serie de analize critice severe pune la locul lor o mulţime de diletanţi eminesciani ; iar prin dări de seamă asupra publi-caţiunilor mai de valoare, ce apăreau pe atunci în Bucureşti, deşteaptă interes nentru literatura din regat. Mai tîrziu, la 1894, I. Russu-Şirianul redactează întîiul ziar adevărat poporal, Foaia poporului, unde, ajutat în parte şi de I. Moţa, lucrează cu pricepere în direcţia inaugurată de Slavici prin biblioteca poporală. Pe lîngă aceste ziare, rolul revistelor apărute e aproape numai secundar. Foaia ilustrată (a lui dr. P. Barcianu) şi Rîndunica (a lui S. Moldovan) apar şi dispar fără a lăsa urme deosebite. Familia nu se remarcă prin lucrări originale, dar continuă a fi cea mai cetită revistă.
De ne la anul 1895 încoace interesul pentru literatură e palid. Valul aruncat de şcoala lui Slavici nu numai că se opreşte, dar descreşte cu încetul. Limba în general e mai puţin îngrijită. Cultivatorii ei nu mai sunt ziarele, ci rămîn eîţiva profesori cunoscuţi în mediul literar al deceniului trecut : la Braşov, Virgil Oniţiu, la Caransebeş, Enea Hodoş, amîndoi autori de bune manuale pentru studiul limbei şi literaturei române ; acest din urmă întemeiază la Caransebeş „Biblioteca noastră", în care apar lucrări de valoare, dar cu toate acestea nu reuşeşte nici unul nici altul a porni un curent literar, a scutura din lîncezeală spiritele devenite apatice, desigur, prin evenimentele politice.
Ar fi fost, cu toate astea, o imposibilitate psihologică să nu se producă nimic. S-a scris şi tipărit destulă literatură care, aşa cum este, reoglindează un deceniu de viaţă sufletească a unui popor de trei milioane şi, prin urmare, îşi are importanţa sa. S-au ivit în acest interval chiar şi talente fragede, mult promiţătoare, cu o remarcabilă notă de originalitate, dar cari, spre paguba literaturei române, s-au stins înainte de a-şi atinge starea de maturitate.
1 Vezi în Tribuna din 1890, nr. 264, raportul lui S. Albini despre lucrările premiate, între cari ale lui Oniţiu, Niţă Popoviei-Bănăţeanul, Pop-Reteganul şi altele.
Şi aceea ce s-a produs am de gînd să fixez aici cu posibilă fidelitate. Îmi va fi aceasta destul de uşor, pentru că însumi am urmărit cu atenţie mişcarea noastră literară în faza ei din urmă şi cunosc exact, în cea mai mare parte personal, oamenii şi, mai ales, operele despre cari va trebui să fac amintire.
I
Folclor
Baza largă a mişcării noastre literare şi în deceniul acesta a fost folclorul. A apărut un număr considerabil de colecţiuni de poveşti, anecdote şi poezii din ponor, iar în foiletoanele ziarelor, mai ales în numerele de duminecă, publicarea de literatură poporală a devenit oarecum obligatoare. Se retipăreşte chiar ce a mai fost publicat, poveştile şi versurile apar în toate variantele posibile, iar cei ce contribuie la această literatură sunt aproape tot oameni din popor, învăţători, fete şi flăcăi ştiutori de carte.
în chipul acesta s-a îngrămădit şi se păstrează un bogat material folcloristic, care, degajat de părţile sale cele slabe, provenite, mai ales, din nedibăcia în expunere (la poveşti), va putea fi de mare preţ pentru viitoarele cercetări de filologie şi etnologie. Pe de altă parte însă, e cert că poporul se cultivă el însuşi prin productele fan-taziei sale şi ale geniului său. Cetirea folclorului se dovedeşte tot mai mult ca un mijloc excelent de întărire a dragostei faţă de neam şi limbă — nouă atît de necesare — pe lîngă că oferă şi un teren larg de desfătare sufletească.
Şi, într-adevăr, e mare la noi şi iubirea şi înţelesul pentru folclor ! Am văzut şi eu cu cîtă pasiune se cetesc la sate foiletoanele noastre de cuprins folcloristic. Am văzut numere din Foaia poporului făcîndu-şi calea pe la toate fetele din sat, cari îşi copiau de-acolo versurile şi chiuiturile, completîndu-şi cu aviditate repertoriul lor, de-altcum destul de bogat. Aşa că, prin ziarele noastre, literatura poporală s-a răspîndit şi mai mult şi, generali-zîndu-se, ea şi-a pierdut caracterul local sau provincial, ba a pătruns şi în regiuni unde se găseau puţine urme de poveşti sau versuri. Şi astfel apoi puterea creatrice a
26
27
fantaziei poporului nostru, departe de-a slăbi, ea a do-bîndit nouă alimente; numărul versurilor se sporeşte, încît putem fi convinşi că mult timp vor suna încă pe buzele poporului cîntecele acestea cu toată jalea lor şi poveştile cu toate minunăţiile lor, primind negreşit elemente nouă în sine şi reoglindind timpul nou în care se nasc. Principiul cunoscut că un popor cu cît înaintează în ale culturei, cu atît pierde din poezia sa poporală nu poate fi aplicat şi la noi pe de-a-ntregul.
1. In capul celor ce au adunat şi publicat literatură poporală trebuie să amintim pe I. Pop-Reteganul, cunoscut deja din deceniul trecut, cînd s-a afirmat ca muncitor foarte sîrguincios pe acest teren prin Poveştile ardeleneşti (Braşov, 1888). Activitatea de povestitor şi-a continuat-o şi în şirul acestor zece ani, cu deosebire în numerele poporale ale Gazetei1 din Braşov, apoi în Poveşti din popor (premiate şi publicate de „Asociaţia transilvană" în anul 1893) şi în Novele şi schiţe din popor (Sibiu, 1899), pe lîngă care a mai publicat versuri poporale şi cîteva încercări de studii de folclor.
Crescut în popor, cu care — după cum însuşi se exprimă în prefaţa volumului său Trandafiri şi viorele (ed. II, 1891), „din leagăn şi pînă în anii juniei am supt un aer, am mîncat o pîne, am purtat o opincă, am luat parte la nunţi, şezători, clăci şi colindat" —■ I. Pop-Reteganul este un fel de Moş Albu al lui Anton Pann, un dascăl povestaci, care ştie şi a văzut multe din tainele ţăranului ardelean şi are sau cîte un proverb sau cîte o poezioară — ce-i drept, adeseori trase de păr — ca apropos pentru diverse situaţii sau întîmplări.
însuşirile principale ale lui Pop-Reteganul sunt : o diligentă mare (adeseori prea mare, căci dînsul îmbrăţişează prea multe terene deodată, mai traduce şi „din germmie", mai scrie şi critici etc.) şi un spirit de observaţie care, prin deprindere, continuă a se îmbunătăţi. Asupra felului cum trebuie colectat materialul folcloric este călăuzit de principii destul de corecte şi are chiar o inspiraţie norocoasă cînd afirmă că „materialul ce-1 avem : poveştile, glumele, tradiţiile etc. ni se înfăţişează după
1 Este vorba de Gazeta de Transilvania, care a apărut la Braşov, cu unele întreruperi, din 1838 (n,ed.).
capacitatea celui ce ni le spune şi după darul de-a scrie a celui ce le pune pe hîrtie." 1
„Darul de-a le pune pe hîrtie" consistă însă în inteligenţa şi şcoala literară a scriitorului, în limba ce o scrie şi, in sfîrşit, în individualitatea lui artistică. Iar peste acest dar Pop-Reteganul nu este stăpîn. Limba d-sale e prea adeseori greoaie şi din cale-afară încărcată de ungu-risme, nu e mei pe departe acea limbă săltăreaţă şi bogată în imagini, în comparaţii şi idiotisme poporale, prin cari se caracterizează adevăratul gen de. povestiri române, încît pentru temperamentul artistic n-avem decît să ne gîndim la Creangă, şi la cea mai mică asemănare inferioritatea colosală a lui Reteganul va fi evidentă. Lipsa totală de dispoziţii artistice se simte mai mult în „novelele" lui, cari nu sunt decît un amestec de literatură poporală şi de proză proprie, istorioare de dragoste brodate pe fond de poveste sau pe cine ştie ce alt fond, adesea banal, printre ele întreţesute versuri şi scene de actualitate, pînă şi procesul Memorandului. Chiar bucăţile recente, ce le publică de un timp încoace în Noua revistă română, nu sunt nici poveşti, nici novele, nici versuri, ci au o formă literară dintre cele mai ciudate.
Superficial în tot ce a produs original, Pop-Reteganul şi-a cîştigat, cu toate astea, merite prin ceea ce a reprodus, prin materialul cel mult de literatură poporală, adunat din părţile Reteagului (Bistriţa) si din alte părţi.
Desigur mai multă stofă am avut în Grigorie Sima al lui Ican, preot în Munţii Apuseni, care, deşi mai puţin muncitor, a avut un dar deosebit de povestire, o vervă neîntrecută. Voi cita un singur pasaj din o poveste a lui, care va ilustra această afirmaţie. E vorba de furtul unui cal roib, săvîrşit de Păcală, după ce acesta îmbătase pe păzitorii calului.
„Cînd în revărsat de ziuă — povesteşte Sima — boierul, ca de obicei, hai să vază ce mai e cu roibul : adică-tile roib ca-n palmă, iar păzitorii într-o stare de să te dai de-a-ndura de rîs — bineînţeles, cînd ar fi vorba de nevoia altuia. Boierul însă pe-aci să-şi macine măselele din gură.
1 Despre modul de-a se aduna materialul literaturei poporale, Tribuna din 1890, nr. 120.
28
29
— Sus, măi, muţi cu toarte, ce v-a lăsat D-zeu, c-a furat Păcală roibul !
Apoi să fi văzut lume-ntoarsă ! Cel cu capătul în rhînă, dimpreună cu nenea codaş, smîcesc una, ca şi cînd ar fi roibul între ei şi... peste cap, bădica, de le suna oala capului. Numai stele şi luceferi verzi vedeau înaintea ochilor. Cel de pe călare, dînd călcîie vântului, se încurcă în scări şi rămîne agăţat cu capul în jos şi cu picioarele în sus, curat ca un liliac. Mai rău le-a umblat uşerilor cari, pînă să-şi vină în fire, se pisează unul pe altul cu toporul, de s-a fost trecut de glumă... Păcală tocmai sosea atunci şi râdea, rîdea mişelul, de să-şi dea sufletul." 1
Ei bine, o scenă aşa de sugestivă şi de completă, aşa de bogată în comparaţii neforţate şi în motive cu adevărat poporale nu vom găsi în operele cele multe ale lui Pop-Reteganul, pe cînd la Sima se repetă foarte des.
Un alt povestitor de genul lui Sima este învăţătorul Ioan Berescu (pseudonimul Brebenel), care a publicat un ciclu de poveşti foarte bine scrise.2 „Bătrînii la casă ■— povesteşte Berescu — cînd îi ai să-i vinzi, cînd nu-i ai să-4 cumperi. Adică cu ei nu-i bine, făr' de ei e rău şi nicicum n-o nimereşti. Mai cu seamă n-o nimereşti cînd în jurul vetrii ţi se învîrte un bătrîn ca Moş Clonţ, păţitul, umblatul, sfătosul, înţeleptul, cum îi zice lumea..."
E ceva particular şi neaoş românesc în modul acesta de povestire al lui Sima şi Berescu şi e de regretat că aceşti doi talentaţi scriitori de basme au lăsat aşa de timpuriu condeiul din mînă.
Un muncitor fecund şi pricepător în direcţia aceasta este Ioan Koevary din Bihor. Aproape în fiecare număr al Gazetei de duminecă el publică poveşti, doine, snoave şi glume diferite, avînd câtva timp chiar o rubrică specială, „Din traista cu minciunile". Sunt foarte instructive aceste mici publicaţiuni şi cu mult spirit din popor, redând, pe ici-colo, nota satirică a ţăranului român. 3 Iată şi din Koevary o pildă despre felul povestirei lui :
1 Familia, 1890, p. 109.
2 Vezi Telegraful român din 1880, nr. 2 şi 1893, nr. 18 ; Tribuna din 1890, nr. 155, 156 ; cîteva schiţe din Rândunica, impre-siuni în Tel. rom. din 1894 etc.
3 Ad Koevary ceteşte în special în Gazeta Trans., 1890, nr. 5, 153 ; 1892, nr. 37, 154, 253, 264 — apoi aproape fiecare număr de duminecă.
„Era în duşi răi Fiiîrrion Nojiţâ, pe cind lelea Uţa, 0 sabie ascuţită, începe a-1 cihăi ca pe căţelul cel ciung.
Nojiţă, mîncat rău de daraverile muierii, ascultă, n-ascultă, cele mai multe le lasă pe lîngă ureche ; dar cum, Doamne, lelea Uţa să mai înceteze cu meliţa ?
— Tu moară-n vînt — zise Nojiţă, cătrănit că nu mai ajungea la uscat cu ea — ţine-ţi pupăza, că de-o fi să-ţi pun eu pază, frică-mi e că ţi-or prodi stăpînii de acasă" etc.
în urma acestora amintim pe culegătorul de basme I. Rodina, un tipograf deştept, al cărui talent însă a degenerat de timpuriu şi peste puţin n-a mai produs nimic. 1 Destul dîe reuşite poveşti au mai scris Laurenţiu Ciorbea 2 şi învăţătorul I. Bota, amîndoi din părţile inferioare ale Munţilor Apuseni. Acest din urmă a publicat o Culegere de cele mai frumoase poveşti (Braşov, 1891). Iar din Banat notăm colecţia de Poreştj a învăţătorului Gheorghe Cătană (Gherla, 1893). 3
Din partea învăţătorului din Săcele, Domeţiu Dogariu, s-a făcut chiar încercarea de-a întemeia o bibliotecă de popularizare a basmelor şi (la anul 1898) a scos vreo 10 broşurele ieftine de povestiri uşoare, pe cari însă nu le-a continuat.
O importanţă specială trebuie să atribuim însă activităţii lui G. Bodnariu, care în foiletoanele de duminecă ale Tribunei poporului publică legende despre flori, animale şi sărbători, apoi fabule şi credinţe din poporul român. Scurt şi concis cum sunt scrise, aceste legende dovedesc multa pricepere a aceluia ce le-a adunat şi sunt un material de mare preţ pentru ştiinţă.
Aceştia ar fi muncitorii principali pe terenul prozei poporale. Poveşti singuratice s-au mai scris, cari însă nu pot cădea sub o apreciere generală.
De încheiere nu putem lăsa nemenţionată reeditarea de către librăria N. Ciurcu din Braşov a celebrei colecţii de poveşti orientale Halima sau O mie şi una de nopţi,
1 Ad Rodina, vezi Gazeta Transilvaniei din 1892, nr. 165, 175, 220 şi 230 ; apoi Telegraful român din 1892.
2 Ad Ciorbea, Tribuna din 1893, nr. 82—84, 295 ; Dreptatea din 1894, numerele de duminecă şi apoi cîteva broşuri apărute la Aurora în Gherla.
3 Ad Cătană, vezi şi Dreptatea, nr. 86 din 1894 şi nr. 74 din 1895.
30
31
Opera tradusă din nemţeşte de Ioan Barac, apărută mai întîi la 1836—1840, iar acum în a doua ediţie la 1898, în 4 volume 8.°
2. Trecem acum la poezia poporală. Materialul este atît de vast încît va trebui să ne restrîngem la strictul necesar pentru a face o icoană a celor publicate. Şi aici avem atît colecţii de versuri în volum, cît şi răzleţite prin foiletoanele ziarelor, unde au fost publicate fără îngrijire deosebită din partea redactorilor. Culegători au fost mulţi, şi unii dintre ei foarte dibaci, ştiind ce să aleagă' şi cum să observe şi interesul ştiinţei, menţinând toate notele originale ale poeziei poporale.
în fruntea tuturora a muncit şi a îndemnat la muncă profesorul de la Caransebeş, Enea Hodoş, care în acest deceniu ne-a îmbogăţit literatura cu trei colecţii de versuri din popor, toate trei din Banat şi cu menţinerea relativă ă dialectului. Aceste trei colecţii sunt : Poezii poporale din Banat (Caransebeş, 1892), Cintece bănăţene, Cîntece cătăneşti (apărute în „Biblioteca noastră").
Asupra valorii poeziei noastre poporale s-a scris mult. Voi insista aici, din incidentul colecţiilor lui Hodoş, numai asupra unei părţi a ei, care în timpul din urmă a fost mult îmbrăţişată — asupra ramurei cîntecelor noastre militare sau cătăneşti, cari sunt o specialitate a românilor de aici, devenite astfel prin raporturile noastre de rasă şi politice.1
Serviciul militar la noi, cu caracterul său internaţional, e socotit, de ţăranul român ca o înstrăinare silnică a lui de la vatra părintească şi ca un pericol individual. Cu toată voinicia flăcăului român — căci e reputat de cel mai abil soldat austriac — imaginaţia îl torturează, ea-i zboară acasă, la părinţi, la iubită, la ţarina cu viti-şoarele sale şi la leagănul copilăriei. El îşi trăieşte tocmai vîrsta pubertăţii, anii cei mai plini de viaţă, cari invită la iubire, cînd deodată se simte smuls din mijlocul visurilor juvenile, aruncat între străini şi supus unui regulament sever. Ce e mai natural decît ca viaţa lui să fie continuă nemulţumire, o neînţelegere a importanţei serviciului său, o naivă şi nesfîrşită nostalgie — cu atît mai
1 Vezi şi 100 doine şi strigături culese din gura soldaţilor români din Ţara Ardealului de Ştefan Muntean, Ed. librăria Ciurcu, Braşov.
mult că noţiunea genuină de patrie şi patriotism nu se poate dezvolta în mod clar în mintea sa, date fiind re-laţiunile noastre politice. Şi cu acest substrat psihologic se nasc apoi sutele de cîntece, în cari sufletele mai impresionabile cristalizează tot ce simt în anii de viaţă militară.
Putem distinge următoarele motive principale în aceste cîntece :
Mama este izvorul lor cel mai îmbelşugat. Flăcăul român e puiul mamii cel răsfăţat, cu deosebire cînd e frumos şi voinic. De mamă se şi desparte mai întîi şi mai greu. Cînd pleacă sub drapel, el îşi ia astfel rămas bun de la mamă-sa :
Mă duc, mamă, în cătane, Tu rămîi şi spală haine, Le spală în lăcrimele, Le uscă pe gărdurele, Tot în dor şi tot în jele.
Iar ajuns între străini, prin Bosnia sau (mai demult) în Italia, îşi aduce aminte de mamă-sa şi se tînguieşte astfel :
Amărîtă turturea
Să mă treci Italia,
Să mă duci în ţara mea,
Să mai văd pe maică-mea :
Amărîtă, jăluită,
Lacrimile jos îi pică.
Foarte adeseori însă fiul îşi blestemă pe mamă-sa că 1-a făcut „frumos / Neamţului de bun folos", mai bine să-1 fi făcut un pipernicit sau o fată, ca să nu-i fie dat a gusta pînea streinului.
Iubita vine, în rîndul sentimentelor, imediat după mamă. Durerea de aceea cu care a petrecut atîtea zile la cîmp, atîtea seri la şezătoare şi duminecă la horă îl apasă greu pe sărmanul ostaş, mai ales că n-o s-o mai vadă trei ani, iar
Trei ani e vreme lungă, Cine poate să-i ajungă ?...
32
33
Ş-apoi cine ştie dacă se va întoarce vreodată, căci :
Mîndro, unde mergem noi, Nu e iarbă, nu e grîu, Numai sînge pînă-n brîu.
Despărţirile între ei se fac de obicei cu jurăminte solemne : că-şi vor păstra iubirea pînă la revedere. Iată cum se reoglindează aceste momente în cîntecele cătăneşti :
Tu te duci, neico sărace, Eu cu dorul tău ce-oi face ? — Tu îi face, mîndro, bine, Că inima mea-ţi rămîne, la-o tu şi-o pune bine, Şi-o sădeşte în grădină, în grădină, Ia umbrită,
Şi-i du apă în guriţă.
De-i vedea c-o lăstari,
Să ştii, mîndro, c-oi veni ;
De-i vedea că vestejeşte,
Să nu tragi, mîndro, nădejde.
Neamţul. Nu este aproape nici o poezie în care soldatul să nu se plîngă împotriva „neamţului", care 1-a scris „cătană". Neamţul e de vină la toate ; el îi dă „viţelul1 încroşat", el îl hrăneşte cu „prefund uscat / nici cu apă nu-i muiat / nici cu sare nu-i sărat / numai cu lacrimi udat". Revolta aceasta în contra neamţului se explică prin faptul că superiorii militari, în cea mai mare parte streini, vorbesc între sine numai nemţeşte şi comanda militară asemenea e cea nemţească. De cînd există o armată teritorială a Ungariei, honvezimea, s-au strecurat în poezia poporală şi cîţiva termeni uzuali maghiari, ca „hodnoj" şi altele, pe lîngă inevitabilele expresii nemţeşti : „haptac", „exiţir", „obîşter", „topiştrac" etc.
Împăratul. Românul zice „mă duc cătană împăratului". Numai de împărat şi niciodată nu e vorba de rege (sau crai) în poeziile noastre. Soldatul român vorbeşte cu mult respeoF de împăratul său ; poartă cu drag „puşca împăratului" ; îl cunoaşte de supremul său şef ; e cu multă
1 Raniţa.
supunere şi credinţă faţă *de dînsul. E caracteristic cum dragostea pentru ţară se contopeşte cu desăvîrşire cu dragostea pentru împăratul — o trăsătură proprie, de altfel, caracterului întregului nostru popor.
Centrele militare ocupă şi ele un loc în poeziile cătăneşti. Sibiul, Aradul, Lugojul, Bosnia şi în special îndepărtata ţară a „piperului", Italia, unde regimentele româneşti au secerat lauri de glorie în războiul austro-italian, sunt adeseori amintite. Citez următoarea poezie sibiană :
De-ar da Dumnezeu un foc Să ardă Sibiul tot, Să rămîie numai parii, Să se-nţepe ghinărarii, Ghinărarii şi majorii, C-ăia cătănesc feciorii...
In marginile acestor motive, apoi — mai adăugind şi peripeţii din viaţa militară, cu marş şi sunet de tobe şi trîmbiţi etc. — se mişcă cîntecele acestea, unele de o duioşie dulceagă, altele mai războinice. Frumuseţea lor, din punct de vedere al formei şi al lirismului, faţă de doinele celelalte este, evident, la un nivel mai inferior. Nici nu se poate altfel, dat fiind că ele conţin o materie mai pozitivă şi sunt mai mult legate de situaţii concrete decît doinele comune.
în raport cu fraţii din regatul român, ale căror cîntece ostăşeşti sunt cu desăvîrşire de altă categorie, cu preferinţă creaţiuni de-ale poeţilor artişti şi nu de-ale poporului 1, dar mai ales în raport cu celelalte naţionalităţi ale monarhiei noastre, soldatul ardelean român doineşte şi versifică mai mult şi se poate mîndri cu un imens repertoriu de cîntece. 2
1 Vezi Poezii ostăşeşti, culese de sublocotenentul Octavian Isvoranu, Focşani, 1900. Vezi şi Gh. Adamescu, Viaţa militară în poezia poporului român, publicat în revista Ateneul Român, 1895, p. 477. Autorul constată că în Muntenia există foarte puţine cîntece cătăneşti poporale iar cele din Moldova sunt importate din Transilvania.
2 Despre Cîntecele cătăneşti de Hodoş, vezi Tribuna poporului, din 1898, nr. 118. O povestire bună a vieţii românului în armată cuprinde broşura lui Pop-Reteganul, Românul în sat si la oaste. Gherla, 1899, 96 p.
34
35
Atît despre cîntecele cătăneşti.
Dintre celelalte colecţii de versuri din popor, ce au mai apărut în acest interval, vom aminti, la locul prim, ediţia a Il-a din Doine şi strigături din Ardeal, date la iveală de dr. Urban Jarnik şi Andrei Bârseanu. Este aceasta ediţia poporală efectuită de librăria N. Ciurcu din Braşov (la 1895) şi care nu mai conţine glosarul francez de la sfîrşitul ediţiunii prime, a Academiei Române. Reeditarea valoroasei colecţiuni Jarnik-Bârseanu este un fapt important în sine şi o nouă dovadă cît de mult căutată este la noi literatura de acest gen.
Au mai apărut : 1. Colinzi şi cîntece poporale de Andrei Bârseanu, Braşov, 1890 (Tip. A. Mureşanu) ; 2. Colinde şi poezii poporale de Teodor Daul, Arad, 1890 (Tip. diecezană) ; 3. Doine şi strigături de dragoste de Toma Călbază, Braşov, 1900 (Ciurcu). Intre aceste din urmă şi cîntece cătăneşti, numai păcat că s-au adaus şi versuri originale, încît multe au pierdut din caracterul poporal. Aici apoi este locul să facem amintire şi de o merituoasă colecţie care, deşi n-a fost publicată la noi, ne aparţine nouă — şi anume, Doine şi strigături din Ardeal adunate de Victor Onişor şi apărute în „Biblioteca Şaraga" (nr. 29). Cîntecele acestea sunt adunate din împrejurimile Năsău-dului, din ţara lui Coşbuc, şi atît prin alegerea lor, cît şi prin faptul că sunt reproduse cu toate nuanţele fonetice, alcătuiesc o operă de importanţă specială în literatura folclorului român.
Printre cei mai asidui colaboratori ai foiletoanelor ziarelor cotidiane a figurat Vioara Magdu, care în Dreptatea, la sugestiva rubrică „Frunze şi frunzuliţe", a publicat aproape zi de zi versuri poporale din Banat, alese cu multă isteţime şi bun-simţ. Remarcabile mai sunt poeziile din Zarand publicate de Sabin Safta (în Tribuna din 1892) ; baladele lui Avram Cocea (Tribuna, 1890), cîntece de Const. Pepa (Trib., 1892) de V. Sala (Familia), şi alţii nenumăraţi.
3. Studii de folclor. S-au scris si de aceste. Dar meritul lor e a se căuta mai mult în buna intenţie, de care s-au condus scriitorii şi în faptul că şi pe calea aceasta s-a adunat material, care o să serve de orientare studiilor viitoare. Sunt mai mult reflexiuni vagi şi adeseori naive, izvorîte din spirit naţional. Pătrundere deosebită şi metod
36
ştiinţific în puţinele cercetări ce s-au făcut nu se va putea constata.
Athanasie Marienescu, care reprezintă şcoala veche, naţională, în scrutarea folclorului, a muncit şi de astă dată pe acest teren, fără însă a putea trece marginile diletantismului. Probă : Baba Dochia, studiul din rev. Transilvania (1890, p. 72—79). I. Pop-Reteganul a scris multe şi de toate, între care găsim mai interesant materialul adunat despre Bricelatul sau alegerea de crai in ţară (Tribuna, 1890, p. 927—932). Mai remarcăm apoi : Ştefan Buziiă, Nunta la ţăranul român din jurul Năsău-dului (Tribuna, 1890), I. Urban Jarnik, Despre poeziile poporale şi culegerea lor (Tribuna, 1892) ; I. Velcean, Descîntece de desfăcut farmecele — interesantă pentru o formulă rară de descîntec (Tribuna, 1891, p. 1081) ; G. Popu, De unde a intrat povestea lui Arghir în literatura maghiară (Transilvania, 1891), articol scris sub influenţa studiului lui Marienescu, cu concîuziuni greşite ; P. S. Simon, Doina în Ardeal (Gazeta Transilvaniei, 1890), lucrare vrednică a fi cetită.
O activitate mai pozitivă au dezvoltat inteligenţii folclorişti Sofroniu Liuba şi Aurel Iana din Maidan 1, cari prin culegerea de balade, poezii şi tradiţii, prin încercări de studii şi, în sfîrşit, prin excelenta monografie a satului Maidan (apărută la Caransebeş, 1895), întreţesută de legende şi alte reflexiuni din literatura poporală, s-au ridicat mai pe sus de folcloriştii de ocazie. în timpul din urmă s-a ivit în publicistica noastră un condei dibaci de la care se speră foarte mult — înţeleg pe Nicolae Sulică, profesor la Braşov, care, avînd cunoştinţe speciale de filologie şi istoria literaturii, a publicat, cîteva studii obiective de folclor, cari, scrise fiind cu mult aparat ştiinţific, au o valoare reală pentru literatura noastră. Menţionăm : Doina şi Daina, Eufemisme în limba română (Gazeta... din 1899), Din etiologia poporului român, Antropomorfism şi antiantropomorfism. în limba română (Gazeta, 1900).
Toate aceste sunt rezultate cari ne dovedesc că avem un început de folcloristică, şi o revistă specială pentru
1 Ad Luiba-Iana, citeşte Jalea românului (Familia, 1890), balada Sila Sămăndila (Fam., 1890), povestea Firicel Petru, lucrarea Medicina poporală (Fam., 1891), Dragostea şi dorul românului (Trib., 1890, nr. 138) etc.
37
acest fel de literatură ar avea la noi un teren foarte larg. Mai ales în direcţia literaturei comparative n-am produs încă nimic. Nu ne-am ocupat cu dinadinsul de influenţele folclorului român asupra slavilor, ungurilor şi a saşilor şi viceversa. Aici ne aşteaptă o muncă serioasă, care însă să se deosebească de aberaţiile săvîrşite de alde Alexics şi Moldovân Gergely, ale căror cercetări în această direcţie se fac exclusiv din motive înjositoare, a arăta, prin sofisterii şi intervertiri, superioritatea şi influenţele folclorului unguresc asupra noastră.
4. La sfîrşit va fi de interes a spune cîteva cuvinte despre muzica poporală, care nu poate fi trecută cu vederea, vorba fiind de folclor.
Muzica noastră este tocmai aşa de bogată ca poezia poporală, pe care o întregeşte. Şi aici nu înţeleg muzica cea fixată de compozitorii români, ci doinele şi cîntecele de tot felul, cari trăiesc în popor, în colibă, în cîmp şi crîng, în vale şi la munte. La noi nu sunt lăutarii, tarafurile de ţigani acele elemente cari ne conservă melodiile străbune, ci ele, izvorîte din inimi române, se cultivă şi păstrează tot de noi, şi rămîn, prin urmare, curate din punctul de vedere al rasei. De-aceea melodiile noastre sunt cu mult mai puţin săltăreţe şi mai puţin nazale ca ale fraţilor din alte părţi ; au impregnat în sine cu mai multă evidenţă caracterul suferinţei noastre seculare, sunt mai ritmate şi mai puternice.
In general se cîntă în întreg poporul nostru. Mai bogat repertoriu — poate şi cîte o sută de melodii într-un sat — au Mărginenii din împrejurimile Sibiului, cu centrul Selişte. Alăturea de ei stau bănăţenii, ale căror facultăţi muzicale sunt mai bine dezvoltate ca în toate celelalte provincii.
Pe terenul cultivării muzicii naţionale s-a făcut în deceniul acesta un pas înainte. S-au organizat zeci de coruri ţărăneşti, compuse din fete şi flăcăi din sat, cari, sub conducerea unui învăţător, învaţă şi cîntă melodii poporale, armonizate pentru mai multe voci de către profesorii noştri de muzică.
Am avut şi cîţiva maeştri, cari au reuşit să prindă cîntecelor noastre poporale toate nuanţele caracteristice şi să le dea o formă artistică. Profesorul George Dima a făcut în direcţia aceasta mai mult. Cîntecele lui poporale, multe la număr, compuse pentru coruri mixte şi de băr-
baţi, sunt de o importanţă deosebită în literatura noastră muzicală. Ca profesor la seminarul din Sibiu, maestrul Dima a făcut o şcoală complectă de muzică poporală. O generaţie de dascăli ieşită de sub mîna lui au popularizat de-a lungul şi de-a latul Transilvaniei un şir de nepieritoare melodii.
In acelaşi timp, deşi din punct de vedere artistic mai pe jos, a muncit la Blaj, I. Mureşianu, care are meritul de-a fi întemeiat întîia revistă muzicală la noi, Muza română, unde s-au publicat multe doine ardeleneşti.
Banatul cel bogat în melodii frumoase a fost binişor exploatat de I. Vidu, director de muzică în Lugoş. Vidu a avut buna inspiraţie să studieze cîntecele bănăţene cu toate particularităţile lor locale şi a reuşit să ne scrie cîteva drăgălaşe potporiuri şi doine specifice din Banat (Dor mi-e dor, Ana Lugoşana etc).
Evident că literatura aceasta muzicală e disparentă în raport cu numărul imens de melodii cari vieţuiesc în inima şi pe buzele poporului nostru. Profesorii artişti, mai ales un bărbat de capacitatea muzicală a lui Dima, şi-ar putea crea merite mari coborindunse cu totul în tainele muzicii poporale, trăind o lună, două, pe an, la ţară, studiind şi scriind din interes superior. Astfel apoi nu numai că se va păstra tezaurul cel unic, dar se va servi şi un material preţios oamenilor de ştiinţă ca să-şi poată scrie un capitol important din psihologia poporului român.
n
Literatura dialectală
La sfîrşitul unui articol din Convorbiri literare asupra lui Victor Vlad-Delamarina, d-l Maiorescu face următoarele reflexiuni generale : „Cultura artelor nu se pregăteşte, după cum pare la prima vedere, din sus în jos, ci din jos în sus şi precum coroana înflorită la înălţimea copacului îşi are rădăcinile de hrană în pătura pămîntu-lui, aşa arta cea mai dezvoltată îşi primeşte sucul trăini-ciei din viaţa poporală în toată naivitatea ei inconştientă ; de aceea şi trebuie să fie naţională ; iar dialectele îndeo-
38
39
sebi sunt un izvor de întinerire pentru toată fiinţarea limbei literare".
Se pare, într-adevăr, că în deceniul mai nou, dacă s-a ivit o notă specială, ca semn de progres, pe terenul literaturei noastre naţionale, apoi acesta s-a făcut prin apariţia, deşi în mod timid şi în cazuri singulare, a productelor dialectale. Faptul că această notă s-a ivit la noi constituie, fără îndoială, un paradox. Noi, etimologiştii încăpăţînaţi, noi cei refractari faţă de limba simplă dar frumoasă a poporului, tot noi am făcut saltul extrem şi am abordat genul cel mai poporal posibil, genul dialectal. O nouă dovadă că nici un curent forţat n-are dăinuire şi că dezvoltarea limbii nu se poate silui, nu i se poate pune nimic în cale pentru ca ea să evolueze în mod firesc, „de jos în sus", cum zice d-l Maiorescu. La această evoluţie iarăşi nu contribuie o singură provincie, ci toate provinciile unde ea e vorbită ; toate dialectele deopotrivă sunt chemate să conlucreze la alcătuirea şi îmbogăţirea limbei.
Pînă acum, fireşte, nu ne putem lăuda nici cu un Conrad Ferdinand Meyer, nici cu un Fritz Reuter, ca germanii, la cari literatura dialectală a ajuns la înflorire. Avem însă un modest început, iar acesta în literatura noastră constituie o pagină peste care nu se mai poate trece. ~!
Curentul s-a pornit din Banat. Nici nu se putea altfel ! Pe întreg rotogolul românesc nu există o provincie mai bogată în literatură poporală şi în muzică, cu un dialect mai specific şi mai înţorţonat de particularităţi ca Banatul. Nicăiri nu se ţine cu atîta îndîrjire la graiul local ca aici. Bănăţenii formează un fel de enclavă în mijlocul celorlalte naţionalităţi şi se aseamănă •— dacă putem face paralela aceasta — cu saşii din Ardeal, cari şi ei cu un egoism colosal ţin la săsism, cu toate atribuţiile lui, îl cultivă şi vorbesc săseşte de la opincă pîn' la... superin-tendent. Bănăţenii sunt mari patrioţi locali, căci li-e drag nu numai de limba lor cea „dulşie", dar şi de pămîntul pe care locuiesc. Şi adevărul e că acest dialect e făcut pare că anume să cînţi şi să glumeşti în el.
Toate aceste ni le spune foarte desluşit regretatul Victor Vlad-Delamarina în o poezie a sa, în care prin Banatul întreg nu găseşte decît un singur cusur — între-
buinţarea vâpselii (sulimanului) de cătră femei ! Iată caracteristica poezie :
Sub lumina ha şereaseă
Pă largu pămîntului,
In bătaia vîntului,
Fire dulşie omenească,
Grai blînd şi cumpătat
Ca în dulşele Bănat
Nu mai cred să se găsească.
Şie mîndreţuri prin cîmpie, Şie dă holge cu rod bun, Creşte prunii lingă prun Şi struguri frumoşi în vie. Bănăţenii-au ochi frumoşi, Iei îs vrednişi, sînătoşi, Şi tot natu-i d-omenie !
Cum răsună-n ghiers pădurea
Dă glas dulşie dă şimpoi,
Ori dă fluier dă la oi !
Dar auzitu-s-a p-aiurea
Că săeeariu lucrător
Ca-n Bănat să cănce-n cor ?
Pun rămas că nicăiurea.
D-a !ui na'.ie şi-a lui faptă Bănăţanu ăl frumos Totdauna îi fălos !
„Tu şie ieşti ?" dă-ntrebi, ce-aşceaptă Dă la oricare băietan : „Bage ! Io mi-s bănăţan !" O fi vorba lui direaptă.
Pîngă toace esta bunie
Car îs pă la Bănat, •
Ieste şi-un micuţ păcat.
Nu vă rîgeţi ! Dar l-oi spune :
Farba şi aibelele
Strică bănăţenele
Ca pe flori o uscăciune.
Da, Delamarina ! Iată prototipul românului bănăţean ! Isteţ şi cu predispoziţii artistice, glumeţ şi cu o notă de
40
41
ştrengărie, mîndru dar fără a fi îngîmfat, inimă visătoare, dar mai presus de toate român entuziast, român exclusivist şi neasimilabil, dîrj în a-şi păstra limba şi credinţa de-acasă.
In vîrstă de 14 ani, Delamarina pleacă de-acasă, din Lugoş, dar rămîne, cu toate astea, bănăţean. îşi face educaţia superioară la Bucureşti şi rămîne bănăţean. Se face marinar şi cutreieră mările şi oceanele, dar nu-şi uită nici casa, nici limba, nici caracterul, nici felul de-a gîndi al conaţionalilor săi de-acasă. Asta, zău, numai un bănăţean trufaş e în stare să o facă şi încă o fire dintre cele mai distinse, un poet. Trebuie ca inima să-ţi fie plină de poezie, dacă din tinereţe iubirea de neam şi de limbă, de părinţi şi de casă, te călăuzeşte în măsura aceasta ori-unde-ai fi.
Ce intensă a trebuit să fie iubirea lui Delamarina faţă de Banatul său ! Să ne închipuim numai situaţia lui. Se găsea pe mare, pe marea cea largă cu toată poezia ei măreaţă. Dar nici măreţia mării liniştite, nici grozăvia apelor furioase nu-i ating coardele fine de poet — nu, el se gîn-deşte acasă, la Iota lui Toboc, care bate toaca din Lugoş, sau îi vine în minte Timişul, rîuleţul în care se scăldase de copil. Timişul şi marea ! Şi poetul preferi să cînte despre rîuleţul său!... Oare aşa ar fi făcut şi un poet de pe malul Dîmboviţei, bunăoară Radu Rosetti, autorul Valurilor, sau şi-ar fi încordat struna ca să cînte „luciul nemărginit al mării de opal" ?
Dar iată poezia ce Delamarina din mijlocul mării a adresat ca un salut rîului său de-acasă : Mă, Cimişe, dragu meu, Vrere-aş fi io-n locul tău, Numa-o vară, numa una ! Numa-atunci io aş avea Parcea mea ca parcea ta.
Tu eşti drac împeliţat, Cum nu-i altu prin Bănat, Fecie fiincă tuşi întruna, Fecie-n umbra sălşilor, Cam în suda maicilor.
Pînă-n Săbeş tuşile Pă rînd tace mîndrile.
Nu ţî greu d-atîta miere ?
Dar tu nu le betejeşti,
Tuşi şi fugi ! Lotru mai eşti !
Dă la Săbeş la Lugoj Ce dezmierzi dă ochi frumoşi ! Tuşi la fecie cum să şiere I Cum ce-o făcut Dumnăzău Baş aşa dă nătărău ?
Din Lugoj dacă ce duşi Pănă-n Cimişoara tuşi Şi la Panciova, ştrengare, Ce porneşci îmbătrînit Cătră Dunăre-ostenit.
Dunărea ca un potop Mi ce-nghice ca p-un strop Ş-apăi ce-neacă în mare ! De-aş fi eu ca tine, mă, N-aş crîcni. Inieşe-mă !...
Dacă vom compara Cimişul lui Delamarina cu Prahova lui Coşbuc — şi ele pot fi puse alăturea — vom găsi fundamentale deosebiri între aceşti doi poeţi. Aici românul răsfăţat, care s-ar îneca bucuros, numai să aibă odată parte de sărutările româncelor frumoase ce se scaldă în apa de cristal a Timişului ; colo românul cuminte şi aşezat, căruia îi place să stea de poveşti, să privească la- chindia din sat, la munţi şi la tren. Aici bănăţeanul subiectiv şi egoist, colo năsăudeanul cu obiectivitate în contemplările sale. Fii ai naturei amîndoi, hai să le zicem ţărani, oareşcum naivi şi senini, dar totuşi cu mare deosebire de temperamente ! încît pentru desăvîrşirea formei, superioritatea netăgăduită e de partea lui Coşbuc, a maestrului.
Şi pe acelaşi fond bănăţean sunt brodate toate versurile lui Delamarina, scrise toate în acest dialect. Sunt în număr destul de mare şi au fost publicate în Dreptatea, în anii 1894—1896. Doi ani a creat numai, căci moartea ni 1-a răpit în vîrstă de 26 de ani, înainte de a da toată măsura talentului său. atît de mult promiţător. Ceea ce a produs însă a fost călduros primit de publicul cetitor,
43
care atît la noi, cit şi în presa din Bucureşti a ştiut să-1 aprecieze.1
Sub influenţa lui Delamarina s-au mai produs cîteva încercări de literatură dialectală bănăţeană.2 In acelaşi ziar s-au scris cîteva schiţe în proză, fireşte fără valoare artistică şi demne de amintit numai din interes dialectal. Aşa Ilie Căprariu; Ilie Căprariu mînios, amîndouă de Florinei (Dreptatea, 1894 şi 1895) ; Scrisori din Prosto-veni, de Lucă Drugă (T. V. Păcăţianu) „naţionalist român şi corist la bas" (Dreptatea, 1896), Moş George la vînat etc. Aici s-a tipărit şi o încercare dramatică în acelaşi dialect : Ţăranul în slujbă, comedie în -4 acte de N.' St...cu (Dreptatea, 1896). Piesa aceasta a apărut pe urmă în „Biblioteca noastră" a lui Hodoş, sub titlul schimbat : De la sat, avînd de autor pe N. Macoişteanu. In ea se tratează despre diferite scăderi din viaţa ţăranului şi, îndeosebi, despre felul cum acesta îşi pierde şi stima şi averea prin intrarea în slujba stăpînirei ungureşti. Dramatizarea acestora e simplă şi n-are pretenţia de lucrare artistică. 3 Amintiţii folclorişti Liuba-Iana au publicat şi ei cîteva schiţe în graiul bănăţean (Ochii-şi mincinoşi etc, Familia, 1898).
In celelalte părţi, afară de Banat, nu s-a produs nimic pe acest teren — ca literatură. Vrednic de luat în seamă este însă articolul din Tribuna (1890, nr. 83—97) intitulat Material jargon de dialect sălăgian de Vasile Vaida, în care se adună un număr însemnat de cuvinte şi ziceri dialectale sălaj ene, se explică şi se întreţes cu poezii din popor, prezentînd astfel, desigur, mult interes pentru specialişti. Aici e locul să facem amintire şi de opul lui Alexiu Viciu, Glosariu de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român (Blaj, 1899, 1 br. de 56 p.) După o neînsemnată introducere asupra „însemnătăţii studiilor dialectale", lucrarea lui Viciu conţine Varietăţi dialectale in graiul românesc din Valea Jiului şi, în sfîrşit, un glosar
1 Amănunte biografice asupra Iui Delamarina se găsesc în Convorbiri pe 1898, articolul d-lui T. Maiorescu ; în Tribuna din 11 mai 1896, articolul lui E. Daian ; in Dreptatea din 1894, nr. 205, un foileton de Edda.
7 Un ecou direct e Idila din Potoc, poezie din Dreptatea, 1894, nr. 88.
3 O bună explicaţie a dialectului bănăţean ne dă Enea Hodoş în prefaţa Poeziilor poporale, ed. Caransebeş, 1892.
al provincialismelor celor mai puţin notorice, pe cari le explică. Cuvintele din acest glosar sunt adunate însă numai din un număr restrîns de localităţi din Transilvania şi Banat.
Astfel deci rămîne bine stabilit că în deceniul mai nou s-a făcut la noi un început de literatură dialectală şi că această literatură are un reprezentant serios în o forţă artistică neajunsă la înflorire. Calea e deschisă pentru o dezvoltare mai departe „de jos în sus".
'1 Literatura artistică
î
,"- 1. Poezia. In poezia noastră artistică putem distinge
deja pe la începutul deceniului două curente, produse de influenţa lui Eminescu şi de aceea a lui Coşbuc. Amîndoi aceşti poeţi sunt cetiţi de societatea noastră ; cel dintîi
s mai mult de cătră tinerime, iar Coşbuc în familie, unde-1 face popular Tribuna. Baladele şi idilele acestuia sunt
|i.    învăţate de-a rostul, cu mult înainte de a apare în volum.
Amîndoi îşi au imitatorii lor, imitatori nu tocmai fără
% valoare, nici fără simţ artistic, unii dintre ei ajungînd chiar la un grad de măiestrie a formei şi la oarecare originalitate în fond. Aproape la toţi aceşti imitatori se vede apoi oscilarea între cele două direcţii estetice, ezitarea de-a se decide pentru una sau alta şi a urma o sin-
f    gură cale.
<s Sub aceşti imitatori, fireşte, n-am înţeles stolul de
versificatori, cari, luînd de aici o frază, de colo o idee, înjghebează strofe rimate şi umplu coloanele rîvnitoare de material, ci am numit acele firi cu dispoziţii artistice cari, sub influenţa celor doi maeştri şi prin muncă, au reuşit să ne dea versuri ce nu pot fi cetite fără ca să lase vreun răsunet în sufletul nostru. Maeştri se nasc numai la mari intervaluri de timp, iar lăţirea evangheliei rămîne rezervată apostolilor, ucenicilor ce vin după dînşii.
între aceşti ucenici locul întîi şi 1-a asigurat Ioan Popovici cunoscut cu atributul „Bănăţeanul". Prin firea lui sensibilă şi bolnăvicioasă înclină mai mult spre estetica lui Eminescu. în poeziile sale se inspiră adeseori de
44
45
„ţîrîit de greieri", de „luna îngândurată", „freamăt dureros de pădure" şi de „ale tale doruri toate", deci de motive cari se găsesc aproape textual la Eminescu. Se pare însă că e mai mult formă, manieră eminesciană, versurile lui fiind atît de personale şi rupte din un suflet propriu, încît nu lasă îndoială asupra originalităţii ideii poetice ce le-a servit de bază.
De altfel, Niţă Popovici nu s-a ştiut coborî la adînci-mile clocotitoare ale pasiunei şi ale sentimentului în conceperea durerii, a iubirei sau a altor probleme. Şi aici e deosebirea între el şi maestrul său. El rămîne la suprafaţă, mai resignat, mai împăcat cu soarta sa proprie. Amorul nu-i este acel „lung prilej de durere", ci „un basm al dorului ce s-a tot spus din vremuri păgîne" — o concepţie ce se apropie mai mult de versul lui Heine : „Das ist ein altes Mărchen". Este între ei doi o deosebire de temperament şi de putere de creaţie ca între Prometeu şi Orfeu, de pildă, sau, ca să vorbim în termini mai pozitivi, ca aceea dintre maestru şi epigon. Cu toate aceste, el găseşte cîteva accente de duioşie simpatice, cari îl fac pe d-l Maiorescu să-1 numească „talent excepţional" (desigur, în comparaţie cu ceilalţi epigoni ai lui Eminescu) şi să observe că „de la Eminescu încoace nu s-a mai cîntat iubirea cu atîta adevăr şi atîta frumuseţe".1
Activitatea sa Popovici şi-a început-o în foiletonul Tribunei, cu cinci ani înainte de-a publica la Convorbiri. încă în 1887 apar aici poeziile lui : Lingă tine, Cerul de nori, La groapă 2 şi povestea în versuri Şerpele. încurajat de redactorii acestui ziar, printre cari atuncFera şi Coşbuc, Popovici şi-a continuat aici activitatea, publicînd poezii în vers şi proză, nuvele şi cîntece din popor, dintre cari unele cu pseudonimul „Oreste". Voi arăta pe cele mai importante, şi anume, cu scopul special de-a completa frumoasa biografie ce i-a făcut d-l Maiorescu.
în nr. 8 al Tribunei din 1890 găsesc două poezii în proză semnate de el, una La fereastră, în care descrie starea sufletească a unui fecior de cojocar (el însuşi ?)
1 Vezi Convorbiri literare din octombrie 1895 şi prefaţa d-lui Maiorescu la volumul Din viaţa meseriaşilor de I. Popovici-Bănăţeanul. ,
2 D-l Maiorescu greşeşte susţinînd că aceasta ar fi una dintre ultimele poezii ale lui P.
46
ce se întoarce „din vandră" — poezie pe care o regăsim verisificată peste 3 ani în forma aceasta :
Păşind încet, rătăcitor, Trudiţii ochi ş-aruncă Dar nu-i nimic mîngăitor în veştejită luncă.
Şi nimenea în calea lui Nu iese să-1 sărute, Cînd doar în capul satului ■Sunt case cunoscute.
în cimitir el a întrat, Se-nchină la o cruce Cu rugăciuni, c-un sărutat, Şi-n lume iar se duce.
A doua poezie in proză merită să fie reprodusă întreagă. Ea e întitulată La groapă.
„în primăvara vieţii ! Frumos ca făcut cu peana, drăgălaş ca o poveste şi cuminte ca povaţa unui bătrîn înţelept. Bucuria, mîngăierea şi nădejdea unei mame văduve, ţi s-a stins lumina zilelor mai iute decît s-ar topi un fulg de zăpadă căzut în apă.
Mama îşi vînduse năframa de pe cap ca să-1 poată îngropa şi plăti popii.
Cu ochii secaţi şi roşii nu vede pe unde calcă, iar capul îi ţiuie a pustiu. Slabă şi palidă, ea se clatină, dar merge după mort la groapă ; un vecin şi două babe o însoţesc.
Mortul trece de-a lungul uliţilor şi oamenii îşi ridică, cu de silă, pălăria. Ei merg în calea lor fără să le pese şi măcar un «D-zeu să-1 ierte» nu zic.
Pe promenadă lumea bîjbîie, şăguind în râsete vesele, ascultă muzică, iar valea răsună de voioase melodii.
Cine aude şi cine ascultă sfîşietorul cântec al gemetelor ce sfarmă pieptul şi frâng inima zdrobitei mame ?
încet şi greu, mortul trece mai departe. Poarta cimitirului e deschisă. Un moşneag gârbovit de vremi, tremurând de bătrâneţe, zbîrcit şi uscat, se razimă cu mîna stingă în toiag, iar cu dreapta întinde unsuroasa-i pălărie, ca trecătorul să-1 miluiască.
47
Mortul trece peste pragul porţii. Moşneagul îşi ridică ochii lui scurşi şi slabi. Se uită suspinînd, dă din cap, îşi face cruce şi încet porneşte şi el în urma tristului convoi. Plînge auzind pe mama tînguindu-se. Abia aude «Vecinica pomenire», abia vede unde să arunce bruşul de pămînt şi abia îşi descleaştă gura ca să zică : «Fie-i ţarina uşoară !» Dar ţinînd toiagul într-o mînă, face cîţiva paşi înainte şi plîngînd se uită cum cioclii fără milă şi durere trag pămîntul cu piatră cu tot peste coşciugul ce-a îngheţat viaţa unei mame văduve."
Aceste şiruri triste ne amintesc poezia Cu pasul, publicată în Convorbiri la 1893, după moartea poetului. în acelaşi an, 1890, Popovici publică în Tribuna poeziile : In clipa morţii, Linişte şi Plîng viaţa mea, pling tinere-ţele mele. Reproducem pe cea dintîi, o fantazie, în care se observă mai clar influinţa eminesciană şi spiritul mistic al poeziei indice, care n-a putut să-i fie strein nici lui Popovici. Iată-o :
„Şi cînd va fi să mă scutur de viaţă, la pat să nu-mi plângă mama cu lacrimi de pară ; nici neamurile să nu mă bocească, nici prietenii să nu mă jelească, ci singur lăsat, să mă mistui în tăcere. Să închid ochii şi să-mi reamintesc tot şirul zilelor, apoi să mă dau pradă ghidului că nu m-am săvîrşit din viaţă mai demult.
Şi sub povara aducerilor aminte să aud un cîntec dulce ca murmurul izvorului prins în vraja lunii. Să tresar cînd îl aud, să fac o mişcare, să mă scol; bătăile inimii mele să se înfierbînte, pieptul să mi se ridice şi minţile să mi se piardă.
Dar cîntecul să sune mereu, să sune mai jalnic, mai pătrunzător, mai plin de duioşie ; inima să mi se stîmpere, pieptul să mi se ogoiască şi răsuflarea să mi se curme.
Să nu mor însă. Cîntecul ca prin vis să-1 aud şi cînd voi auzi ultimul accent ca suflarea zefirului, să mi se pară că Ea se apropie ca o umbră dulce şi cu un sărut să-mi închidă pleoapele pentru vecinicie"...
Precum vedem, în poeziile sale, Popovici e preocupat mai mult de problema morţii, de dorul de pribegire şi de iubirea de mamă.
în două rînduri însă, el abordează alt gen de poezie, sub influenţa evidentă a lui Coşbuc, şi anume, în două poveşti scrise în versuri, în Şerpele, amintită mai sus, şi
în Trandafir (publicată în nr. 17 al Tribunei din 1890). Iată pe scurt conţinutul celei din urmă poveşti.
Trandafir e fiul voinic al lui Tulnic împărat. Venindu-i lui Tulnic vestea de la vecinul său, Crai-Sînger, că-i va pustii ţara cu fier şi foc, dacă Trandafir nu-i va lua de soţie pe fata lui, Tulnic vrea să-şi înduplece pe fiu-său la aceasta. Trandafir însă se împotrivi să ia pe fata lui Crai-Sînger, pentru că era o gheboasă şi o slută. Atunci Tulnic aruncă următorul blestem asupra fiu-său : Te du dară din lume, din ochii noştri pieri, Urmat de-a noastre chinuri, de jalea-ntregei ţări, De blestem, de osîndă, de vecinică mustrare, C-ai dat tu însuţi neamul la groaznică pierzare. Te du, dar al tău drum să fie presărat Şi oriunde vei merge, să-ţi pară c-ai călcat Pe oasele zbdrobite a neamului iubit ! Şi apa de vei soarbe să-ţi pară c-ai sorbit A ţării tale lacrimi ! Şi-n murmur de izvoare S-auzi tu agonia a neamului ce moare ! Al paserilor cîntec şi-al frunzelor freamăt Un vecinie şi lung vaier şi-un nesfîr.şit geamăt Să-ţi fie-ntreaga viaţă ! Şi pînă la mormînt S-auzi tu numai plînsuri din baterea de vînt...
Trandafir însă nu se teme de blestemul tată-său, ci pleacă în braţele iubitei sale, o frumoasă copilă din popor, fiica unui moşneag.
în faptul dimineţii voinicul se opreşte
In mijlocul pădurii, căci albă se zăreşte
O casă şi pe prispă o fată cum pămîntul
N-a mai văzut. De-o vede nice sfîntul
Nu poate să n-o placă şi să nu o dorească.
Ea, cum îl vede, aleargă, de pieptul lui s-anină,
II strigă, îl sărută şi plînge şi suspină.
Iar sus, pe cerul vesel se-nalţă mîndrul soare
Şi cerul printre arbori dulci raze sclipitoare.
Şi frunzele se mişcă şi tainic mult şoptesc
Şi dintre crengi se-nalţă un cîntec sfînt, ceresc.
Iar florile se-ngînă, surîd şi se dezmiardă
Şi-n murmur blînd izvorul se duce să se piardă,
Să spună valu-i rece la rîu, la-ntinse mări,
Şi mările să spună la-ndepărtate zări,
48
49
C-aşa iubire sfîntă, păreche-aşa frumoasă Ca Trandafir si Lia nici nu s-a pomenit, Nici alta nu va fi...
Ei trăiesc cîtva timp fericiţi împreună. Sînger îşi ridică ostile împotriva lui Tulnic, dar acesta le înfrînge. I se face dor de fiu-său şi trimite iscoade după dînsul. Trandafir se-ntoarce acasă, cu frumoasa Lia cu tot.
Acţiunea e simplă şi seamănă puţin a basm, mai mult a roman modern, cu motivele banale : iubire oprită, fugă şi-mpăcare. Versurile însă sunt frumoase şi se apropie de versurile poveştilor lui Coşbuc, din „Biblioteca Tribunei".
Ca moment biografic relevăm că în anul 1890, fiind teolog la Caransebeş, Popovici ţine o disertaţie în societatea clericilor de-acolo asupra Româncelor în istorie. Lucrarea e publicată în Tribuna din acelaşi an şi, aşa cum e scrisă, ni-1 arată pe poetul nostru ca fiind înzestrat cu bune cunoştinţe din istoria neamului.
Stins prea de timpuriu, pentru a lăsa urme nepieritoare, Niţă Popovici dă, cu toate aceste, nota cea mai puternică în poezia scrisă la noi în ultimul deceniu. El este cel din urmă surcel mai viguros, răsărit din sămînţa poeziei eminesciane. De la el încoace curentul produs de Coşbuc cuprinde teren tot mai mult. In giurul poeziei acestuia se naşte un cult formal. Cauza zace înainte de toate în spiritul timpului, apoi în simplul motiv psihologic că în poezia aceasta ne regăsim mai uşor pe noi înşine, poporul nostru cu tot felul lui de a simţi şi gîndi. Aderenţii şi imitatorii lui se înmulţesc, în. măsură ce accentele de tristeţe eminesciană se răresc. In urma lui Coşbuc se resimte de-a binele o înseninare a orizontului puţinei noastre poezii.
Ciudat este că în fruntea acelora ce urmează calea lui stă o femeie. Ciudat însă numai în aparenţă Pentru că e foarte firesc ca o femeie, un spirit mai subtil, o inimă mai blîndă, să simtă mai uşor şi să distingă mai cu competenţă poezia idilică de la vatra ţăranului şi poezia firelor de tort, scoasă la iveală de Coşbuc.
Este domnişoara Măria Cunţan, care, înflăcărată de poezia lui Coşbuc, a reuşit să pătrundă acest gen cu toate tainele lui şi să ne toarcă şi ea fire maestre de tort din caierul unei gîndiri alese şi a unei imaginaţiuni bogate,
Eleva vrednică a lui Coşbuc a publicat în revistele noastre şi în Dochia din Bucureşti cîteva versuri cari pot sta alăturea cu tot ce s-a produs mai bun pe terenul poeziei noastre mai recente. Iată cîteva probe.
Acelaşi rost
Acelaşi rost la lucru, ca ieri şi azi şi mîni, S-aprind în vatră focul, să-nvîrt fusul în mîni. Mă prinde-un dor de ducă şi-o jale de-a mai fi, De-aş rupe-n două furca şi fusul l-aş zvîrli. Iar focul l-aş aprinde să ardă-aşa pustiu, Dar nu în vatră-n tindă, ci-n piept, la cine ştiu...
La lucru
Eu sunt jurată-n lume Pe furcă şi undrea, Căci joc şi rîs şi glume Nu sunt pe seama mea.
De merg în sat la horă, Cu suflet înnoptat, Parcă mi-e moartea soră, Nu fetele din sat.
Pe mine nu mă joacă Eu le sunt prea de rînd, Şi chiar de pe la toacă Mă-ntorc în sat plîngînd.
Şi parcă mi-e şi frică De-a dragostii fiori. Aşa sunt eu — urzică Crescută pintre flori...
O poezie, Doina firelor de tort, publicată mai întîi în DocMo, oglindeşte şi mai viu legătura sufletească dintre Măria Cunţan şi maestrul său, Coşbuc, căruia i se adresează astfel ;
50
51
Torci fire lungi şi aurii, Doinind la focul stins. Şi nu ne vezi, şi nu ne ştii Că-n jurul tău ne-am strîns...
Un alt gen cultivat de M. Cunţan este idila. A publicat cîteva pastele simple ca formă, dar sugestive, ca : Talangele răsună lin Şi soarele ne lasă, Talangele răsună lin Şi turme după turme vin De peste deal spre casă.
Cunosc pe sunet turma ta, Mi-e cea mai dragă mie,
Cunosc pe sunet turma ta * Şi mi se rupe inima în piept de bucurie.
Aş vrea şi nu mai ştiu ce-aş vrea 1 Şi nu ştiu cum îmi vine, Aş vrea şi nu mai ştiu ce-aş vrea, Să fiu o floare-n calea ta Şi să mă iai cu tine.
Exemplele aceste justifică pe deplin originea inspira-ţiumlor Măriei Cunţan. Evident însă, fondul celor mai multe versuri scrise de dînsa e mai pesimist ca la Coşbuc — poeta fiind o fiinţă de o rară gingăşie fizică — dar în acelaşi timp e un pesimism nu se poate mai sincer, ca, de pildă, în şirurile ce urmează :
Mă strînge haina cea de lut, E ruptă-n piept şi-n coaste ; Mă strînge haina cea de lut, Mă doare pare c-am crescut. Mă dor oasele toate.
Ah, cum aş vrea ca să mă-mpac Cu-a morţii reci hotare, Ah, cum aş vrea ca să mă-mpac, Şi haina, haina s-o dezbrac, Să nu mai simt povară...
1 O inversiune pe care o găsim şi la Coşbuc aproape întocmai în Fata morarului.
Astăzi acest talent nu mai produce versuri la nivelul celor citate aici. Adunate însă într-un volum, versurile de pînă aici ale Măriei Cunţan nu vor putea fi trecute neluate în seamă de cei ce scriu istoria literaturei noastre mai nouă.
O altă scriitoare, răsărită tot de pe urmele lui Coşbuc, este d-şoara Măria Cioban. Înzestrată cu mai puţin temperament artistic şi punînd mai puţină muncă în îngrijirea formei decît M. Cunţan, d-şoara Cioban are în schimb alte calităţi, înainte de toate calitatea de a cunoaşte bine ţărănimea din munţi, din a cărei lume de simţire îşi scoate subiectele poeziei sale. Asupra d-rei Cioban se cunoaşte şi mai pregnant efectul şcoalei lui Coşbuc, care tinde de a-1 scoate pe poet din cercul îngust al subiectivismului şi—1 îndeamnă a privi lumea mai real, a descrie mai mult simţămintele şi durerile altora decît pe ale sale. Prin darul său de-a privi şi zugrăvi lumea externă, Măria Cioban a reuşit să se ridice peste întreaga ceată de poetaştri de pe la noi, la o înălţime mult promiţătoare şi a scrie prin Familia şi prin foiletoanele ziarelor noastre cîteva versuri idilice, cari ne-au atras atenţiunea. Negreşit, e un talent la începutul dezvoltării sale, şi ar fi fost de dorit ca profesoara Măria Cioban să nu se preocupe din cale-afară de proză pedagogică şi de „scrisori către eleve", cari îşi au şi ele rostul lor, dar merg în paguba fragedului talent, ce abia şi-a scos capul la lumina soarelui.
Talent incontestabil a dovedit că are şi I. Moţa, entuziastul iubitor al lui Coşbuc, deşi a scris un număr mic de versuri şi nici nu pare a avea de gînd să mai scrie. Versurile lui Moţa au limba, forma şi fondul lui Coşbuc —• şi constituie un fel de răsunet la versurile maestrului. Citez din Foaia ilustrată (pe anul 1891), următoarele strofe, dedicate de Moţa Unei inamorate :
I
Ascunsă-n umbra din fereşti Tu stai cu boarea de poveşti Şi ziua-ntreagă-o ispiteşti
52
53
Să-ţi deie rost : în zborul său de n-a-ntîlnit Dintre feciori cel mai iubit, Şi vesel ori posomorit
Ori cum a fost ?
Eu te-am văzut adesea stînd. Năframă albă scuturînd Şi plete negre fluturînd
în vînt uşor. Şi vîntul faţa-ţi răcorea Şi inima ţi se zbătea Iar gîndul tău la el era
Minat de dor...
II
Cînd dornică-n fereastră stai Şi ochii aţintiţi îi ai Departe-n zări spre răsărit, Gîndind acelaşi gînd iubit, Vîntul zburdalnic salt săltînd, Vine văzduhuri spintecînd, Şi-n faţa ta răcori suflînd, îşi face joc în părul tău Suflînd într-însul tot mereu, El ţi-1 împlete şi-1 desplete Şi ţi-1 resfiră şi-1 încrete Şi dragi îi sunt a tale plete...
O mai merituoasă lucrare poetică a lui Moţa este însă Bujorel, o poveste în versuri, publicată în Almanahul societăţii seminariştilor din Sibiu (1894, p. 17—26). In versuri lungi, cari pe ici-colo conţin erori de prozodie, adeseori foarte jignitoare, dar cari, de altfel, curg destul de bine ca limbă, autorul povesteşte dragostea dintre Lila, fata lui Crîneen-împărat şi Bujorel, fiul lui Crai-Chib-zuit; arată lupta dintre aceşti doi domnitori şi popoarele lor, pentru ca să se poată realiza căsătoria celor ce se iubesc ; descrie episoduri din domeniul basmelor. Cîteva părţi, ca desfăşurarea luptei sau zugrăvirea bogăţiei lui Crai-Bujorel sunt foarte nimerite şi pot fi puse în para-
lelă cu versurile ce-am citat din povestea lui Niţă Popovici. Iată un asemenea pasaj : De cînd cerul cer se cheamă şi tăria lui tărie, N-a mai fost pe rotogolul lumii altă-mpărăţie Cu belşug de minunăţii ca pămîntul stăpînit De Crai-Bujorel. In partea ţării dinspre Răsărit Pe largi plaiuri paşte leneş stava lui de tauri grei. Patruzeci de mii de tauri sunt în stavă şi sunt ei Ca nealţii : laţi în şele, scurţi în  coarne, groşi în frunte, Toată fiara c-o izbire ţi-ar clăti din loc un munte. Iar stăvarii sunt copile năzdrăvane... patru sute. Dacă n-ai văzut ispită niciodată, apoi du-te De vezi fetele ce-s puse acolo ca stăvăriţe Şi nu cred că-mi spui că-s bune să le faci călugăriţe. Brobodindu-şi pieptu-n văluri străvezii şi chindisite Cu mii fluturei de aur şi-s cu braţe dezvelite, Ele poartă rochii scurte, roşii foc şi floricele De argint pe poala' rochii lucesc viu ca lanţ de stele Iar cînd prind să joace horă, în tot cercul zece fete...
Dac-ai fi atunci aproape şi-ai privi-n ochii lor mari, Ai grăi şi tu : vai, neică ! Ce mai diavoli de stăvari ! I-aş cinsti lui Bujorel viaţa-ntreagă, rob în dar, Să mă lase-o săptămîna ca să fiu şi eu stăvar...
Din restul scriitorilor de versuri la cari găsim încă strofe corecte, cîte-o idee poetică, dar fără o direcţie pronunţată, amintim pe dulcele Sân-Petreanu (Z. Bârsan), pe revoluţionarul Ioan Scurtu, pe fecunda Elena din Ardeal, pe plîngătorul V. B. Muntenescu şi, în special, pe Aurel Ciato, care a publicat şi un volum (Poesii, Sibiu, 1897). Ciato în cele mai multe versuri ale sale e eminescian palid, cîntînd despre dragoste cu cer mai mult înnorat decît senin, cu sensibilitate nervoasă şi cu concluzii exagerate. Acolo unde se emancipează de sub teoriile durerii şi se apropie mai mult de Coşbuc are părţi mai bune, ca în strofa aceasta :
Stă fata tristă pe podmol Cu ochii-nchişi, cu pieptul gol, Un îngeraş cum nu găseşti în şapte ţări împărăteşti, Ba-n cer de-ai da ocol !...
54
55
Cu aceste apoi ne-am şi epuizat repertoriul de poezii vrednice de o luare-aminte şi vom trece la un alt gen de literatură, tot poetică, din acest, domeniu.
2. Curentul naţional. Nu înţelegem prin acesta baza generală a poeziei noastre din acest timp, care s-a mai naţionalizat prin chiar evoluarea ei de la Eminescu la Coşbuc. Voim să atingem însă un curent care în ultimul deceniu a pus masele noastre în mişcare, le-a angajat în o ţuptă naţională cum nu mai fusese de la '48 încoace şi care a trebuit să aibă înrîurire şi asupra poeziei.
Deşteptarea la conştiinţa naţională, produsă de organul de publicitate al d-lui Slavici şi de bărbaţii grupaţi în giurul ideilor ce acest organ reprezenta, a provocat o erupţiune explozivă a sentimentelor, întruniri şi manifestări solemne şi tumultuoase, ca în timp de revoluţie socială. Starea de surescitare îşi atinsese apogeul. De la mic la mare, poporul era unanim de însufleţit pentru idealurile sale tradiţionale : apărarea limbei şi moşiei sale şi unanim de înverşunat faţă de nechibzuiţii conducători ai rasei maghiare, cari, prin mijloace criminale din punct de vedere naţional românesc, voiau să-şi asigure heghemonia. Niciodată şi nicăiri conştiinţa naţională în poporul românesc n-a atins gradul de înălţime şi de claritate ce îl ajunsese la noi în jumătatea dintîi. a deceniului expirat.
Timpuri de aceste de încordare nu prea sunt prielnice literaturei. Singuraticele idei şi idealuri nu se pot îndeajuns cristaliza în mintea scriitorilor, deoarece la asemenea ocazii evenimentele se precipită, produc surprize şi contradicţii şi nu acordă timp şi echilibrul necesar ca să se creeze opere de valoare. Mai ales dacă lipsesc naturi armonice şi liniştite sau artişti mari, cari prin o puternică forţă de concretizare să închege în o operă nemuritoare toate ideile conducătoare, curentul trece fără a lăsa urme adînci în literatură.
în cazul nostru, curentul naţional adevărat că n-a trecut fără nici un răsunet, dar nici n-a dat vreo operă care să fi sintetizat întreg fondul etic şi naţional al mişcărilor.
Afirmaţia aceasta negreşit că e justificată numai dacă excepţionăm poezia Noi vrem pămînt ! Căci poezia aceasta a lui Coşbuc a căzut între noi ca un jăratec într-un depozit de materie explozivă, ca Marseillaisa sau ca Deş-
teaptâ-te, române ! în epocile revoluţionare. în zilele „me-morandiste", ea era pe buzele tuturor ; la întruniri, la banchete, în şcoală şi pînă şi în biserică, Noi vrem pămînt ! era rostită ca.o rugăciune naţională, cu glas vibrator, şi-şi făcea efectul caracteristic pentru vremile acele de susceptibilitate — impresiona adine. Strofă de strofă, cuvînt de cuvînt, erau rupte din inima poporului, aşa cum simţea el atunci... Şi cu toate astea, nu starea sufletească a' românului ardelean i-a servit lui Coşbuc de motiv la poezia aceasta. O spune el însuşi şi o spune mai precis Gherea. Şi de aceea, Noi vrem pămînt !, oricît ni s-ar potrivi şi oricît ne-ar caracteriza modul cum ne-am însufleţit de ea, nu poate fi socotită ca o operă a curentului nostru naţional. Nu, curentul acesta şi-a găsit expresie în opere mai puţin puternice.
S-a scris un lung şir de versuri naţionale, ode de ocazie, imnuri dedicate diferitelor persoane de pe platforma frâmîntărilor noastre. Ca pretutindeni însă unde un puternic talent original lipseşte, el este înlocuit prin frazeologie şi e cunoscut că în timpuri de mişcări sociale fraza de obicei predominează. 1 Ca una dintre cele mai caracteristice şi mai reuşite voi cita poezia veteranului nostru publicist, Iosif Vulcan, în care poeţilor români le adresează următorul apel :
Poeţi români, cari pîn-acuma
De dragoste v-aţi încălzit ;
Lăsaţi, vă rog, deoparte gluma,
Căci nu e timp de-ndrăgostit.
Au nu vedeţi ce nori s-adună Pe ceruri sus în giur de noi ; Cum fulgeră şi cum detună Cum urlă-n jos un crunt puhoi ?
1 Vezi: G.Bocu, Martirului dr.V. Lucaciu (Trib., 1893, nr. 166), Al. Munteanu, Partidului naţional (Tribuna, 1893, nr. 159), idem, Lui dr. V. Lucaciu (Tribuna, 1892, p. 1061), A. Ciato, Lui Lucaciu (Trib., 1893, nr. 224) ; I. Crucian, La luptă români! (Tribuna, 1893,'nr. 218), Vioara Magdu, Doina lui Raţiu (Dreptatea, 1895, nr 6) V Magdu, Luptătorilor români (Drept., 1394, nr. 161), Nicu Stejer'el, Hora condamnaţilor (Trib., 1893, nr. 214), Nucleolus (Dreptatea, 1894, nr. 174, 195, 215, 213 etc). Din România, P. Dulfu, Cv flori şi ramuri verzi, Matilda Poni, Ligai etc.
56
57
$i viforul deloc nu curmă, Parcă-i turbat pămînt şi cer : Gîndeşti că-i ziua cea din urmă, Cînd limbi se sting şi neamuri pier.
Se zguduie-n ţîţîni pămîntul De-atîta rău îngrămădit, In tronu-i D-zeu preasfîntul întoarce faţa sa scîrbit. \
Zvîrliţi, poeţi, duioasa liră, Suflaţi în bucium trezitor Şi daţi alarmă, care-nşiră Sub steagul muncii un popor...
Dacă însă un veteran cumpătat şi liniştit ca d-l Vulcan „fulgeră", şi „detună", şi vorbeşte de „pămîntul turbat" oare a „ieşit din ţîţîni", ne putem închipui ce-or fi scris toţi aceia pe cari i-am înşirat mai jos şi cari aparţin generaţiei mai tinere. Sunt pline de superlative toate versurile lor; ei prind „fulgerul din nouri" şi-1 aruncă în „vrăjmaşul secular" ; descriu în acelaşi ton ridicat chinul martirilor şi se întreabă : „Pînă cînd anii blestemului ?"...
Toate aceste se pot prea bine explica şi sunt chiar la locul lor — deşi în faţa prozei viguroase din corpul ziarului, unde se tratau aceleaşi obiecte numai cu mai multă logică şi calmitate, nu găsim totdeauna folosul lor — dar au un cusur de căpetenie, acela că conţin foarte puţină poezie, foarte puţină artă şi adeseori greşesc în contra celor mai elementare regule de gramatică şi de metrică.
Pe lîngă poezia d-lui Vulcan, dintre toţi scriitorii naţionalişti merită mai multă atenţie : Nucleolus, ale cărui versuri au cel puţin cîteva reflexiuni politice — deci cel puţin gîndire dacă nu poezie — apoi versurile lui Ascanio (Scurtu), dedicate memoriei lui Iancu şi, în sfîrşit, poezia lui Moţa dedicată fetelor române din Sibiu, acuzate pentru purtarea tricolorului.
Oricum însă, rămîne fapt istoric că în acest timp o doină naţională a colindat peste întreg pămîntul românesc, cântată din sat în sat, din bordei în bordei, doina „mierlei din pădure", ce se tînguieşte despre un martir român, ajuns „rob la unguri". E o doină veche şi fru-
moasă, scrisă mai demult de d-l Iosif Vulcan cu motive : poporale şi dedicată celui dintîi român osîndit pentru delicte de presă, profesorului regretat, Alexandru Roman. Acum ea a fost localizată potrivit cu situaţia şi dedicată părintelui Lucaciu, aceluia care, prin înfăţişarea sa şi prin glasu-i ademenitor, îşi câştigase cea mai împurpurată aureolă dintre fruntaşii politici.
Doina de Iosif Vulcan, numită de G. Bocu Doina lui Lucaciu — care astăzi, de altfel, nu se mai cîntă, ci s-a ascuns iarăşi prin adîncimile pădurei — şi, indirect, Noi vrem pămînt l a lui G. Coşbuc sunt împreună momentele cele mai importante ale curentului naţional ce-a trecut în acest deceniu prin poezia noastră. Amîndouă aceste poezii şi-au avut rolul lor în timpul frumoaselor mişcări naţionale şi de aceea şi-au asigure t oarecare importanţă istorică.
3. Proza. Din materialul prozaic al foiletoanelor şi volumelor apărute în acest interval se deosebesc scrierile, puţine Ia număr, ale d-lui Virgil Oniţiu, fiind o notă absolut nouă în literatura noastră. 1 Această notă se observă în tendinţa de-a face psihologia românului ardelean, descriind cîteva stări sociale de la noi, îndeosebi rela-ţiunile acelei pături de la ţară şi din orăşele ce-şi zice „inteligenţă", atribuţie prin cure vrea să se ridice mai presus de ţărănime. Nimeni la noi n-a fixat cu atîta pătrundere micele mizerii ale acestei clase sociale, intrigile şi desconsiderarea reciprocă ce există pretutindeni unde se găsesc dcuă-trei familii zise „inteligente", cu pretenţii ca fiecare să fie în fruntea afacerilor culturale. Nimeni n-a arătat cu atîta succes momentele tragicomice ale acestor relaţiuni : spoiala culturală ce i-a tencuit pe mulţi şi a creat cohorta de semidocţi cari se-nvîrt într-un cerc strimt de vederi ; apoi dascălii, cari sunt adeseori nişte oameni-ciişee, trăind o viaţă monotonă, după un mic program de cîntări şi de fraze aduse de prim semi-narii... Reuşite mai ales sunt momentele zgomotoase din viaţa noastră culturală, balurile, petrecerile sau „producţiile declamatorico-teatrale-muzicale împreunate cu joc", cum le mai zice, la cari curge toată lumea de prin împrejurimi („din cutare loc şi giur"), „mai cu seamă preoţi
1 De toate. Schiţe şi nuvele de Virgil Oniţiu, Braşov, 1897 (Ciurcu).
53
59
cu fete de măritat, notari cu dor de murături, dascăli cu proaspete isaitice"...
Tot falşul acestor stări — de tranziţie negreşit — în cari am ajuns prin evoluţia noastră culturală, Oniţiu îl arată cu mult umor şi coloratură. Cîteva tipuri ca notarul Scurtu, de cari se găsesc multe pe la noi, sunt de-a dreptul de-o plasticitate cum mai rar se găsesc în literatura noastră beletristică. Acest Scurtu e un ardelean neaoş, încăpăţînat şi refractar pentru toate inovaţiile timpului, pe care „îl iau năbădăile şi se căzneşte cînd aude de reforme" şi între alte însuşiri bune e „ospital faţă de români fiindcă sunt români, faţă de streini, fiindcă sunt streini".
în Epistola ad Corobetium, Oniţiu abordează un alt moment cultural din viaţa noastră, influenţa ziarelor şi dorinţa acelora cari ştiu lega cîteva cuvinte, de a-şi vedea numaidecît productul spiritului său tipărit la gazetă. Presa noastră, cu toate favorurile ce le oferă, îşi are negreşit şi scăderile sale. Redactori-cîrpaci, ca eroul lui Oniţiu, în care se ridiculizează un îndrugător de fraze stereotipe, au fost şi există la noi, încît icoana răspunde la o stare reală.
Aceste şi cîteva schiţe din viaţa de student ne dovedesc că d-l Oniţiu este un talentat prozator realist, cu o nuanţă bună de umor. Nuvelist nu l-am prea numi, poate foiletonist. E o apariţie de felul lui Caragiale, dar mai puţin artist. E tocmai atît de tipic ardelean, pe cît Caragiale-i bucureştean. A căutat să întrupeze o epocă de moravuri de la noi. Acolo unde s-a abătut de la aceste obiecte, în nuvele de analiză psihologică subiectivistă (Praf şi cenuşe), e mai puţin reuşit, nefiind stăpîn pe o limbă mai subtilă.
Cu mai puţin aparat beletristic şi cu mai puţin temperament decît Oniţiu, d-l Enea Hodoş tratează în o serie de schiţe chestiuni de aceeaşi natură. 1 E mai mult moralizator şi dojenitor, mai mult critic decît nuvelist, critic social în cel mai strict înţeles. Scoate la iveală cîteva cazuri specifice de moravuri urîte, de caractere stricate prin beţie, joc de cărţi de arghirofilie, cîteva dintre schi-
1 E. Hodoş, Schiţe umoristice, Caransebeş, 1897, I voi. 8°. 127 p.
ţele aceste sunt de un humor mai plat, â la Kotzebue (Întuneric, Un pas hotărît) — ne interesează însă mai mult cazurile cari poartă timbrul verosimilităţii.
Astfel, în Fragmente vechi, ne construieşte un tip de preot linguşitor şi fără conştiinţă, posedînd toate viţiile lumeşti, preot pe care teologia pastorală îl numeşte „scan-dală". E rar, desigur, acest tip în starea actuală a bisericei noastre, dar ar fi de dorit ca şi rămăşiţele („fragmentele") unor stări triste să dispară şi orice preot să revie la conştiinţa misiune! sale sublime.
în Obiceiul pămintului ■— titlul nu corespunde tocmai — zugrăveşte un protopop cu toate micile lui tertipuri, care profită de situaţia sa oficială pentru a-şi pricopsi rudele, a-şi mărita nepoatele etc. în cadrul acestei schiţe se relevă şi o altă anomalie socială : faptul că fetele noastre, făcîndu-şi educaţia în pensioane, unde învaţă prea multe limbi streine şi muzică, dar prea puţine cunoştinţe practice, îşi urcă pretenţiile faţă de bărbat, ră-mînînd în acest chip nemăritate.
O scenă hazlie din viaţa constituţională a bisericei este Un contrar. E vorba de alegerea unui deputat „con-gresual" prin tot felul de ingerenţe a autorităţilor bisericeşti, prin călcări de regulamente, mituiri, falsificări de procese-verbale. Scena arată ficţiunea constituţionalităţii bisericei noastre.
Bobocii naţiunei e o schiţă de felul Scrisorii ad Corobetium a lui Oniţiu. Iarăşi nişte gazetari cari „scriu" şi „combat" după un mic program de fraze stereotipe, ne-avînd convingeri politice şi literare, neavînd o ţintă mai ideală decît aceea de a-şi crea posibilitatea să... mănînce
icre negre şi să-şi soarbă beutura de toate zilele.
în general, am putea spune că schiţele umoristice ale lui Hodoş sunt prea puţin umoristice, mişcă prea puţin sufleteşte, ci apelează mai mult la raţiune. Din punct de vedere cultural, povestirile aceste sunt însă foarte caracteristice. Ca limbă sunt corecte, afară doar de unele părţi unde stilul se prea apropie de acela al biurourilor consistoriale şi pe ici pe colo e împistriţat cu bucureştenisme jignitoare.
60
61
Cu atît mai evidente calităţi poetice au nuvelele lui I. Russu-Şirianul.1 Cîteva din aceste au un caracter pronunţat romantic. In Moara din.vale, de pildă, găsim toate notele proprii romantismului : eroul îşi fură iubita şi-o duce într-un castel dintr-un vîrf de munte ; o nuntă în mijloc de codru ; o dragoste dintre un artist-pictor şi o ţărancă ; dueluri şi omoruri — toate aceste avînd drept cadrul zgomotul războiului civil din patruzeci şi opt ! Şi mai romantică e nuvela Nicu Ciobănelu, povestea tristă a iubirei dintre un cioban şi o fată de nobil maghiar. Canavaua e tot războiul civil cu ungurii, în amîndouă aceste bucăţi, Russu are situaţiuni frumoase în descriere, scene idilice, dar şi imposibilităţi psihologice. Aşa, de pildă, dragostea ciobanului e prezentată în mod foarte rafinat, încît ar face onoare unui amorezat cu educaţia sufletească de salon.
In La crucea de piatră, Russu-Şirianul se dezvăleşte ca un elev destoinic al lui Slavici. E scrisă în genul nuvelelor din popor ale maestrului, cu urme din geniala povestire Scormon.
Schiţa Valurile vieţii prezintă influenţe din Dela-vrancea.
în cea mai mare parte a lor, nuvelele aceste sunt scrise în limba slaviciană, pe ici-colo figurată şi sentenţioasă. De altfel, I. Russu-Şirianul e cunoscut ca unicul nostru stilist ireproşabil.
Neavînd nici tendinţe moralizatoare, nici într-alt chip instructive, ci mărginindu-se la interesul curat estetic, nuvelele lui Russu din acest punct de vedere sunt superioare — cel puţin în parte — tuturor celorlalte pro-ducţiuni nuvelistice apărute la noi în intervalul ce ne interesează.
D-na Margareta Moldovan, în volumul său de novele 2, reuşeşte a descrie cîteva scene rustice din viaţa moţilor eiubărari, cari pleacă la drum pe cînd „fluierul dă tonuri triste şi mişcătoare, iar munţii par a înghiţi cu durere aceste accente duioase moţeşti cari depling casele, nevestele, copiii, părinţii şi fraţii părăsiţi"... (p. 3). Zugrăveşte cu dibăcie un  tablou  de  mizerie, provenită din beţie
1 Moara din vale (şi alte novele), Sibiu, 1894, 1 voi. 8°, 196
2 Din tainele vieţii. Novele şi schiţe, Sibiu, 1899,
(p. 18). Fixează note intime din viaţa familiară : mîhnirea părinţilor pentru fata lor ce şi-a vîndut cinstea (p. 31) ; duioşia părinţilor rămaşi singuri după ce şi-au trimis copiii la şcoală (p. 76) ; o logodnă „pe neaşteptate" (p. 102) ş.a. Deşi nesigură încă în conducerea firului ac-ţiunei, Margareta Moldovan are cîteva dialoguri ţărăneşti foarte îndemnatec prinse. Limba, care arată cîteva urme de topică ungurească, pe alocurea e bogată în cuvinte frumoase ardeleneşti. Părţile subiective, impresiile etc. nu sunt reuşite.
Pe alte căi vrea să meargă Sextil Puşcariu, unul dintre cei mai tineri prozatori ai noştri.1 D-sa este influenţat de literatura modernă germană. Aceasta se observă în novelele mai nouă, căci celelalte sunt scrise la vîrstă prea fragedă (fiind atunci de-abia de 15 ani, cum se spune), decît să poată fi luate în consideraţie obiectivă. Intre cele mai recente are o bucată remarcabilă, nuvela Pagini triste, de un colorit pronunţat naturalist, dar scrisă cu vervă sinceră şi cu mult talent de novelist modern. Obiectul e scos din viaţa artiştilor, pe care autorul pare a o cunoaşte bine şi tratează dragostea dintre un tînăr sculptor ateu, descendentul unei familii de aventurieri, şi o contesă care-i stă model. La sfîrşit se dovedeşte că aceştia sunt frate şi soră şi că dragostea lor a fost... criminală.
Ca probă despre caracterul modern nu numai al con-cepţiunei, dar şi al formei, servească următoarele pasage :
Contesa are „păr negru, cu un luciu vînăt-arginţiu şi buze prea mici ca să le numeşti senzuale şi prea cărnoase pentru ca să nu fie întocmite pentru sărutat" (p. 8).
Sau : „E mult albastru în simfonia lui Beethoven ! Curios gînd, dar mi-a fost peste putinţă să mă dezbar de el. Pretutindeni străbătea aceeaşi culoare albastră, rareori nuanţată spre vînăt, mai des spre verde, care apoi trecea într-un galbin palid, în partea unde se aude sunetul trîmbiţei sosind din depărtare"... (p. 22).
Efectul teoriilor esteiice îndrăzneţe ale şcoalei moderne germane, compusă în literatură din impresionişti-naturalişti, în pictură din secesionişti etc, e evident.
J Juvenilia, Braşov, 1898, 1 voi., 264 p.
62
t
63
Dar şi în celelalte bucăţi, cu mai puţine calităţi, Puş-cariu e partizanul amorului răsfăţat şi violent, după tipicul modern. Pînă şi în cele mai juvenile. Aşa un erou al d-sale, fiind abia în vîrstă de 5 ani, simţea o dragoste deosebită faţă de „pulpele rotunde si de ciorapii roşi ai Constanţei" (p. 136).
„Poeziile în proză" de la sfîrşitul volumului conţin cîte o observaţie spirituală, dar prin forţarea notei naturaliste devin adeseori banale. Limba, după cum se vede din întîia propoziţie a volumului, unde se vorbeşte despre o „frunte înaltă, oablă şi strălucoasă", n-a fost îngrijită pretutindeni.
Intre bunii povestitori mai amintim pe I. T. Mera1, Sever S. Secula2, Ios. Şchiopu (Pribeag), I. T. Magier3, pe talentatul I. Dolean4 (mort la 1896) şi pe mult promiţătorul Simion (Al. Ciura) 5, care în schiţe scurte reuşeşte a zugrăvi stări sufleteşti de o subtilitate atrăgătoare.
în sfîrşit, trebuie să facem amintire de V. Ranta-Bu-ticescu, care din cînd în cînd mai publică şi în acest interval cîte o nuvelă şi schiţă. 6
4. Teatru. Literatura dramatică nu se poate dezvolta decît acolo unde există şi funcţionează teatre. Condiţiile noastre de viaţă naţională încă nu ne-au îngăduit a' ne alcătui o asemenea instituţiune. Exigenţele noastre în direcţia aceasta trebuie să ni le satisfacem deocamdată sau prin teatrele streine, sau prin societăţi ocazionale de diletanţi, cari ne procură cel puţin iluzia că asistăm la reprezentaţi uni româneşti. Odinioară, în deceniile trecute, mai veneau din cînd în cînd trupe teatrale din Iaşi şi din Bucureşti, cari ne-au popularizat pe Alecsandri şi pe Costaehe Negruzzi ; acum nu mai trec nici de aceste pe la noi. Astfel deci, în lipsa totală de teren pentru literatura dramatică, în lipsa şcoalei practice, de unde scriitorii să se inspire, să se cultive şi să-nveţe tehnica dramatică, nu e de mirat dacă acest gen de literatură este cel mai puţin îmbrăţişat la noi.
1 Familia, 1891, p. 325 ; Tribuna, 1892, nr. 7 etc.
2 Realităţi şi visări. Un volum de schiţe, în „Biblioteca noastră". Caransebeş.
3 Tribuna, 1890. Nuvela Revederea, premiată de redacţiune.
4 Tribuna, 1893, nr. 174, 159, 187, 190 etc.
5 Dreptatea, 1896, nr. 234 ; din 1897, nr. 154 etc, etc.
6 Prin Familia şi prin Amicul Familiei (1890).
64
Singurul muncitor zelos în ramura aceasta este d-l Iosif Vulcan. Activitatea d-sale literară dramatică este mai mult partea practică în lupta pentru realizarea unei idei mari, pe care tot d-sa a abordat-o înainte de asta cu 30 de ani şi pe care în tot timpul acesta o a reprezentat cu demnitate şi a făcut ca ea să prindă rădăcini în poporul nostru — ideea înfiinţării unui teatru român în Transilvania.
In urma unui apel călduros al d-lui Vulcan şi a cuvintelor de încurajare din partea lui Eminescu şi a lui Ion I. Lăpedatu, s-a constituit la anul 1870 „Societatea pentru crearea unui fond de teatru român". Activitatea acestei societăţi, în lungul şir de ani, s-a mărginit la aşa-zisele „adunări generale", cari, ţinute în fiecare an, în diferite părţi locuite de români, au ajuns cu timpul un fel de sărbătoare naţională, cu jocuri poporale şi reprezenta-ţiuni teatrale, cu discursuri în care se face vecinie apologia ideii măreţe. Aceste adunări apoi au avut darul de-a îndemna poporul să contribuie cu obolul său la fondul teatral, ajuns astăzi la respectabila sumă de peste 130 mii de fiorini, sumă de care se leagă speranţele noastre într-o viitoare artă şi literatură dramatică.
Sprijinul intelectual ce s-a dat acestei societăţi a fost din cale-afară mic. Afară de d-l Iosif Vulcan, care — cu numai două excepţii — în fiecatre an la asemenea ocazii a ţinut cîte o mică disertaţie literară cu subiect potrivit cu ideea pe care societatea se întemeiază, foarte puţini s-au nizuit să deie acestei societăţi un caracter literar mai pronunţat.
De trei ani încoace însă lucrurile s-au mai schimbat, în comitetul cel prezidat de d-l Vulcan au intrat elemente cu cultură literară şi estetică, profesorii din Braşov, Oniţiu, Goldiş şi maestrul Dima. Cu ei s-a scos societatea din cercul preocupaţiunilor pur materiale şi au reuşit a produce şi o oarecare mişcare literară prin înfiinţarea unei „Biblioteci teatrale".1
1 De la reorganizarea societăţii, la 1897, apar şi Anuare despre activitatea ei. în cele trei Anuare, cîte au apărut pînă acum, găsim date mai cu seamă relative la adunările generale. Aşa s-a publicat în Anuarul, I, istoricul societăţii de cătră I. Vulcan, iar în o comunicaţie anuală a secretarului, V. Goldiş, s-a fixat numărul reprezentaţiunilor teatrale a societăţilor noastre de dile-
65
In biblioteca aceasta au apărut pînă acum vreo 8 bro-şurele, cuprinzînd în cea mai mare parte comedii traduse sau localizate şi cîteva — două de d-l Vulcan, una de Măria Baiulescu şi una de Gr. Mărunţeanu — originale. Scopul acestor publicaţiuni este „pregătirea bazelor intelectuale ale teatrului", dîndu-se mai întîi „lectură şi material societăţilor de diletanţi"...
Mărturisim însă că, pentru ajungerea acestui scop, nici comitetul actual n-a desfăşurat o activitate mai superioară din punct de vedere literar. Dacă era vorba să se servească publicului lectură bună, care totodată să-i cultive şi gustul teatral, putea — în lipsa de bune piese originale — să se îngrijească de o ediţie poporală şi ieftină a puţinelor noastre drame şi comedii cu valoare literară oareş'cum stabilită (Alecsandri, Hasdeu, Bengescu etc.). Iar, dacă ţineau să editeze traduceri şi localizări, trebuia comitetul însuşi să se însărcineze cu alegerea pieselor şi distribuirea ior spre a fi traduse. în felul acesta comitetul ar fi ştiut, fără îndoială, să reflecteze la autori şi piese, a căror valoare în literaturile streine e incontestabilă şi nu s-ar fi întîmplat ceea ce s-a întîmplat, ca să se traducă ia voia întâmplării autori de-a treia mină şi piese obscure, fără nici o importanţă literară, al căror rol cultivator deci e absolut nul şi cari nu fac posibilă atingerea scopului indicat.
Să nu se uite deci că „Biblioteca teatrală" are şi o misiune literară uşoară de îndeplinit, întrucît partea materială nu este o piedică de care comitetul s-ar putea plînge. Şi astfel fiind, întreprinderea aceasta poate fi utilă numai dacă se va schimba sistemul de pînă aci, dîndu-se în mînile poporului, pe de o parte, tot ce avem mai bun în literatura noastră dramatică, iar pe de alta traducîndu-se cît de mult dintre productele cele mai alese ale poeziei dramatice streine. La asemenea traduceri apoi ar trebui să se ţină totdeauna seama şi de gradul nostru de civilizaţiune — căci nu ne mai putem coborî la glumele sarbede ale lui Kotzebue, de pildă, cari erau hrana intelectuală a părinţilor noştri de acum o sută de ani...
tanti. E interesant a afla că această mişcare socială ia un avint tot mai mare, că în anul 1899 s-au dat la noi cu totul 75 repre-zentaţiuni, la care s-au jucat 101 piese, între cari în 25 rînduri piese de-ale lui Alecsandri. Tot în anuare se publică şi lucrările ce se citesc în adunările generale.
Literaturile streine moderne sunt destul de vaste şi de bogate ca să avem ce să alegem.
Dar misiunea literară a acestei societăţi nu trebuie să se restrîngă la o bibliotecă de felul acesta. în cercul ei de activitate ar cădea şi interesul pentru o parte a folclorului, mai ales adunarea şi studierea acelor datini păstrate în popor, cari pot fi socotite ca primitive manifestaţiuni ale simţului artistic. Ideea aceasta a lansat-o, de altfel, şi d-l Iosif Vulcan în Prologul, publicat în nr. 1 al „Biblio-tecei teatrale", zicînd :
Să facem un teatru, o casă minunată Şi s-adunăm într-însa tot ce-am avut odată Şi tot ce-i azi al nostru : grai, datini, port şi cînt Şi tot ce are neamul mai preţios şi sfînt. Să le păstrăm pe toate, ca-n veci să nu ne piară, Să ne-ncălzim la ele, să ne ridice iară...
Aşa este ! Şi ne mirăm de ce acest program nu este executat şi în locul lui se publică imposibilităţi dramatice de Mărunţeanu şi comedii fără haz de scriitori mărunţei francezi şi germani ? Sunt mulţi cari numesc o utopie ideea înfiinţării unui teatru român la noi. Aceste spirite de negaţiune vor fi numai atunci dezarmate cînd societatea se va pune pe o activitate literară intensivă în direcţia arătată.
Revenind acum la lucrările dramatice ale d-lui Vulcan, între cari cele mai multe sunt comedii, observăm că aceste sunt creaţiuni anume pentru a răspunde la trebuinţele societăţilor noastre de diletanţi şi că cel ce ar voi să caracterizeze acest fel de mişcare socială şi culturală la noi trebuie chiar să considere comediile d-lui Vulcan drept documente pentru gradul nostru de cultură, fiindcă datele statistice din Anuarul societăţii teatrale ne arată că aceste comedii sunt cele mai călduros îmbrăţişate după piesele lui Alecsandri.
Subiectul d-l Vulcan şi-1 scoate în cele mai multe din viaţa noastră socială. Astfel, în Ruga de la Chiseteu (Oradea Mare, 1890), ni se prezintă petrecerea cea mai plăcută a poporului nostru din Banat, o „rugă" cu episoade vesele, în care se combat unele vicii. în Sărăcie lucie (Oradea Mare, 1893) se descrie la început „mătcă-lăul", un obicei al poporului bănăţean de a se „înfărtăţi" şi a se „însurătăţi". Zbiciuieşte apoi cu mult humor răul
66
67
înrădăcinat în popor de-a se găti luxos după modă, de-a fi fălos şi a-şi risipi averea în cărţi şi pe băuturi. Scenele sunt bogate în observaţiuni de-o glumă sănătoasă. Comedia aceasta mai are calitatea de-a fi scrisă în mare parte în dialectul bănăţean. în Miţa cu clopot, comedie într-un act (Oradea Mare, 1898), se ridiculizează^ abuzurile ce se fac la alegerea de învăţător în sat. în Gărgăunii dragostei (Oradea Mare, 1899), se arată umbrele curentului de emancipare a femeii, care a pornit a ameninţa şi societatea noastră. Mai puţin reuşită este comedia Soare cu ploaie (nr. 1 din „Biblioteca teatrală") în care humorul devine mai plat şi mai incolor.
Negreşit că aceste lucrări n-au pretenţii mari literare, dar cu toate astea nu li se poate nega o tehnică dibace şi o vervă în conducerea dialogurilor. Gărgăunii dragostei s-au jucat şi pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
Opera principală a d-lui Vulcan rămîne însă Ştefan cel tînăr, tragedie istorică în cinci acte (Oradea Mare, 1893). Drama aceasta, care s-a jucat cu succes pe scena teatrului din Bucureşti (a cărui direcţiune a şi premiat-o), e scoasă din viaţa uneia dintre cele mai interesante figuri, cari a şezut pe tronul Moldovei (1518—1527) şi pe care autorul ni-1 caracterizează în acest chip : Avu şi dînsul firea ce-avuse moşul său, Ştefan cel bun şi mare : în luptă ca un leu, în pace om cu minte, dar iute la mînie Şi vărsător de sînge...
Şi într-alt loc :
El urcă birul, dar pentru că poporul
Nu poate să-1 plătească, îi ia chiar şi toporul
Şi-1 vinde pe nimica. Ba el nu s-a sfiit
Să necinstească-n urmă şi ce-a fost mai sfinţit:
Intră şi prin biserici şi jefui altarul,
Ducând argint şi aur, potirele cu darul...
Acţiunea în decursul căreia se dezvelesc aceste cruzimi curge uşor, dar fără ca să reveleze destul de plastic pasiunile zguduitoare. îndemînatic sunt redate mai ales un caracter intrigant (Şarpe) şi un caz de iubire frăţească (între Toader şi Nichita Arbure), al căror efect dramatic e inevitabil. Versurile în multe părţi sunt chiar frumoase.
Mai pe jos din punct de vedere literar stă o altă tragedie istorică : Horia de Ghiţă Popp (Sibiu, 1891).
Scrisă în iambi, această tragedie e inspirată de curen -, tele de gândire cari predominau în timpul în care autorul, pe atunci student universitar, a conceput-o. Mişcările naţionaliste l-au făcut să pledeze pentru idealul unităţii naţionale :
în orice colţ al lumii ni-ar sta vatra, Un grai grăim, un port purtăm, un dor Nutrim, oar' nu ne-ar bate Dumnezeu Cînd n-am ţinea cu toţii laolaltă...
Şi mai la vale :
De s-ar tăia la toţi românii limba, Izvoarelc-ar şopti că cine suntem...
Ghiţă Popp vrea să facă din Horia un Wilhelm Teii al lui Schiller. Şi fapt e că între Horia cel istoric şi „Rutli-bund"-ul lui Schiller este multă asemănare, dccit că Popp nu. reuşeşte să ne-o arate. Horia lui Popp este un erou de vorbe şi nu de fapte. Individualitatea lui nici măcar nu se întrevede prin scenele ce se desfăşoară palid înaintea noastră. în general, această dramă nu e la culmea măreaţă a figurei istorice pe care vrea s-o eternizeze. Oricum însă ea rămîne o lectură naţională interesantă mai ales pentru tinerime.
Şi cu aceasta ne-am încheiat repertoriul nostru dramatic.
5. Traduceri. Deşi n-avem de înregistrat traduceri de valoare excepţională, cari să fi deşteptat un interes deosebit, vom dedica şi acestei literaturi cîteva şire, dat fiind că, prin mulţimea lor, traducerile au avut şi ele rolul cultivator în acest răstimp.
Interesul nostru pentru literaturile streine nu este aşa de mare precum ar fi îndreptăţit cineva să creadă, avînd în vedere contactul nostru cu atîtea naţionalităţi culte. Literatura maghiară, de pildă, care este cu mult mai veche ca a noastră şi pe care suntem nevoiţi a o studia în şcoalele noastre medii, nu are nici o influenţă asupra noastră, şi în întreg deceniul acesta din literatura originală maghiară n-a fost tradusă în limba română decît o singură operă, dar şi aceasta măcelărită în mod nemilos. Exclusivismul nostru naţional, relaţiunile încor-
68
69
date dintre noi şi rasa maghiară explică această îngrădire împotriva literaturei maghiare.
Cu literatura germană nu stăm cu mult mai bine. In şcoalele noastre cît şi în ale statului, se învaţă puţină. Ceea ce se ceteşte e mai mult iniţiativă individuală, şi astfel, în genere, cunoştinţele de literatură germană sunt superficiale în pătura noastră cea mai cultă şi se mărginesc la un mic repertoriu de nume de autori mai mari şi de opere mai importante. De o şcoală literară germană, de influenţe sistematice, nici o urmă ; de tradus s-a tradus fără o ţintă anumită şi fără a cerne obiectele şi a alege pe cele mai importante, cari întrunesc mai multe condiţii cultivatoare.
Deosebim două feluri de traduceri : cele directe, făcute din limba originală, şi cele indirecte, făcute din o a treia limbă, intermediară. Traduceri directe avem numai din limba germană ; iar aproape toate nuvelele, romanele şi piesele teatrale franţozeşti ce au apărut în traducere românească au fost traduse sau din nemţeşte sau din ungureşte, deci din un izvor indirect, şi sunt, prin urmare, extrem de defectuoase. De aceea voi insista mai mult asupra traducerilor zise originale.
Versuri în general s-au tradus puţine. Poetul predilect, care a preocupat atenţia celor mai mulţi, a fost şi de astă dată Heine, cel atrăgător prin forma cea simplă şi prin spiritul sugestiv. Traducerile poeziilor lui Heine, apărute la noi răzleţite pr'in toate revistele, nu stau toate la nivelul excelentelor traduceri ale lui Iosif, dar cîteva sunt destul de reuşite, ca, d.e., Pelerinajul la Kevlaar de Măria Cunţan.1 Ciato şi Sextil Puşcariu au publicat şi ei cîteva traduceri corecte din Heine. Şi fiindcă suntem la Heine, trebuie să amintim spirituala lucrare în proză, Cartea Le Grand, apărută în frumoasa traducere a lui Iosif Schiopu 2, traducere într-adevăr de merit, dată fiind bogăţia de limbă şi fineţea de spirit a originalului, tălmăcit cu fidelitate.
Tot de la d-şoara Cunţan avem în traducere poeziile Regina de la Aragon de Felix Dahn şi Mireasa leului de Ohamisso. 3
1 Familia, 1896, nr. 52.
2 Tribuna, 1896.
J Tribuna, 1891, nr. 223 ; Tribuna, 1895, nr. 231 şi 251.
O colecţie de traduceri poetice din literatura germană a tipărit la noi bucovineanul C. Morariu (la Gherla, 1890). Insuficienţa bunelor calităţi ale acestor încercări a dovedit-o îndeajuns d-l Gh. Bogdan-Duică (Tribuna, 1891, nr. 8).
Ar mai fi de menţionat capitolul Amintirea lui Balăer din Dreizehn Linden de F. W. Weber, tradus de Elie Da~ ian ; apoi o parte din Hermann şi Dorothea de Goethe, tradusă în hexametri de Măria Baiulescu (Familia, 1898). Şi cu aceste am fi terminat apoi şirul poeziilor germane, de care ne-am încălzit în timp de zece ani...
Romanul şi novela au fost ceva mai simpatic îmbrăţişate. Şi nu se poate tăgădui că unele au fost binişor alese — mai ales din literatura romantică germană, care convenise mai mult gustului publicului nostru.
Cele mai de valoare traduceri se datoresc lui Mugur (Sept. Albini). D-sa a tradus Homo sum, roman de George Ebers 1 ; Suferinţele tînărului Werther de Goethe 2 ; Ulciorul spart şi Cum se face aurul de Zschokke 3 ; Cerşetoarea de la Pont des Arts de W. Hauff 4.
Povestirele romantice ale lui Zschokke au atras şi pe alţi traducători. Notăm : Noaptea strigoilor (Telegraful român, 1892) ; Blondinul de Namur (Trib., 1892) ; Aventură de Anul Nou (Tribuna, 1890), Florette (Dreptatea, 1894).
La aceste mai adăugăm : împăratul, roman de Ebers (Dreptatea, 1895), cîteva schiţe de Richard Voss, G. Hart-wig, Th. Korner, Fr. Gaudy şi Eckstein — şi iată toată proza germană cetită de noi într-un deceniu. Precum vedem, tot autori şi bucăţi cari, ce-i drept, nu ridică din cale-afară, dar nici nu prihănesc gustul literar şi cel estetic — un fel de lectură familiară uşoară, care nu presupune gusturi rafinate, ci mai mult suflete. naive şi modeste. Dacă pe aceste le vom compara cu seria de romane franceze apărute în foiletoanele ziarelor bucureştene, traduceri superioare, negreşit, şi ca limbă românească şi ca
1 Tribuna, 1891, a apărut şi în volum.
2 Trib., 1890, nr. 78—81. Aceasta e una dintre cele mai bune traduceri ale lui Werther, ce s-au făcut de la Gavriil Muntean încoace.
3 Trib., 1893, nr. 156... Trib., 1892, nr. 281—284.
4 Aceasta a mai fost tradusă şi de Cornel Scurtu, în Gaz. Trans., 1891.
70
71
producţiuni de artă, dar tendenţioase şi adeseori prea puţin moralizatoare, nu vom regreta modestia traducerilor noastre.
Şi mai restrîns e numărul dramelor traduse. Aici poetul cel mai favorit e Theodor Korner, poetul postschille-rian, mort în vîrstă de abia 22 ani. Şi nici de acesta n-au fost traduse operile principale ca Zrinyi, ci neînsemnatele piese de cîte-un act : Guvernanta, iosif Heide-rich etc. Urmează autori ca Rudolf Kneisel (Un secret, farsă în 4 acte, trad. de Zotti Hodoş), F. Zeel (?) — Bustul, trad. de Iulian Popescu etc. Bineînţeles, Kotzebue nu putea să lipsească. Comediile lui continuă a plăcea publicului nostru.
Din traducerile indirecte, merită o amintire specială proza de Turgheniev, tradusă de Enea Hodoş 1, proza de Tolstoi, tradusă de Petrea Petrescu 2 ; Castelul din Car-paţi, roman de Jules Verne, tradus de Victor Onişor (Sibiu, 1897) ; Jacopo Ortis de Ugo Foscolo, tradus de Lucreţia Russu-Şirianu (Tribuna poporului, 1898).
O lucrare de merit pentru literatura noastră tradusă va rămîne Savitri din Mahabarata, tradusă de Gh. Bogdan-Duică. 3 In versuri rimate, scrise în o curată limbă românească, ni se desfăşoară povestea despre frumoasa fecioară a regelui Aşvati, care prin credinţă şi iubire redobîndeşte de la zeul morţii, Jama, viaţa iubitului său, Satjavan, precum şi belşug de copii pentru tatăl său Aşvati şi lumina ochilor pentru socrul său, regele Giumacena. In prefaţa acestei povestiri indice Slavici ia în apărare pe traducător faţă de intoleranţii şi eminescofagii cari tăbă-rîseră şi împotriva lui Bogdan, din pricina „păgînătăţii" acestei poezii.
Am lăsat la sfîrşit un şir de versuri din Cartea cînte-celor de Calus Valerius Catullus, apărute în Amicul familiei (Gherla, 1890), în traducerea lui Coşbuc. Au apărut cu totul 16 cîntece de aceste. Şi fiind ele prea puţin cunoscute publicului nostru, ţinem să reproducem cîteva.
1 Clara Milici Lebedianit (Trib., 1890).
2 Braşov, 1892, 1 voi. 8° (Povestiri).
3 Sibiu, 1891, 1 br. 8°
I
Un soare-apus răsare iar în şi mai multă strălucire ; Dar cînd se stinge o iubire, In urma ei întreaga fire Se-ntunecă pe veci. Şi-n darn E orice tînguire.
*
De aceea, dragă, zic şi eu : De-o sută de ori mă sărută, De-o sută iar şi mai de-o sută, De-o mie de ori mă sărută Şi lîngă mie tot mereu Mai pune-o sută.
*
Pe ochi, pe gură ne-ncetat De sute de ori cîte-o mie, Cît numărul să nu se ştie. Cei răi departe să rămîie Şi nici un rău, de vrăji chemat, Să nu mai vie...
ÎX
Tu juri că-n lume singur eu Voi fi iubit de tine, Şi de-ar veni chiar Dumnezeu Cerşind iubirea ta, mereu Mă vei iubi numai pe mine.
*
Tu juri ! Dar orice jurămînt Al fetelor fecioare, De-ar fi el orişicît de sfînt. Eu pot să-1 scriu cu mîna-n vînt, El stă... ca apa curgătoare.
XIII
De ură mi-e sufletul flacără tot Şi ard de văpaia iubirii. Urăsc şi iubesc şi nu ştiu cum pot Şi parcă-ntr-o mare de lavă înot Şi sufăr dureri ca martirii...
72
Am înşirat aici traduceri despre care presupun că au fost cetite şi au avut oarecari influenţe — trecătoare — asupra gîndirei noastre. S-au publicat în acest răstimp însă şi traduceri imposibile de-a fi cetite, prin faptul că au fost făcute de oameni lipsiţi cu totul de înţelegerea limbei româneşti. Acestor oameni, binevoitori de altfel, au căzut jerftă opere ca Preotul din Wackefield de Olivier [Goldsmith] (apărut la Sibiu, 1897), Iuliu Cezar de Shake-speare (în Telegraful român, 1897), Trilby, romanul lui Maurier — traduceri cari toate sunt nişte abnormităţi lingvistice, adeseori extrem de ridicule.
IV
„Asociaţiunea" şi literatura
„Asociaţiunea transilvană" are ani mulţi de viaţă, dar foarte puţine succese literare la activul său. Deşi ea, prin caracterul său cultural, ar trebui să se preocupe prin excelenţă de progresul nostru literar, să vază în acesta misiunea sa principală, n-a corespuns aşteptărilor şi exigenţelor poporului în această direcţie.
Nicăieri nu s-a relevat mai bine spiritul ce predomină viaţa noastră publică ca în activitatea acestei societăţi culturale. Tot timpul se pierde aici cu îndeplinirea unor şabloane regulamentare, cu şedinţe interminabile, în cari se discută procese-verbale, cu polemici nesfîrşite în chestii de organizaţie — deci cu formalităţi bagatele din punctul de vedere al evoluţiei unui popor. Aşa că cel ce va voi să scrie istoricul acestei societăţi zadarnic va căuta o muncă intelectuală pozitivă şi sistematică, un stoc de idei din care să fi rezultat o etapă culturală după alta.
Nu este aici locul a face o critică completă acestei societăţi, care vrea să reprezinte elementele cele mai cu carte din mijlocul nostru. Ne priveşte numai activitatea ei literară din ultimul deceniu.
Ne întrebăm mai întîi : ce putea să lucreze „Asociaţia" ?
Pe terenul istoric ea putea să ia pildă de la societăţile similare din patrie, îndeosebi de la societatea istorică a saşilor, „Verem fiir Siebenburgische Landeskunde", să adune şi să publice toate acele documente îngrămădite
prin arhivele diferitelor oraşe din Transilvania (Sibiu, Braşov, Bistriţa, A. Iulia etc), cari privesc trecutul nostru. Astfel nu s-ar mai lăsa în grija streinilor şi în voia în-tîmplării acest act de datorie faţă de poporul nostru, a cărui istorie critică, cu utilizarea multelor izvoare, încă n-a fost scrisă.
Pe terenul geografiei putea să fie foarte folositoare, publicînd dicţionare geografice după ţinuturile româneşti şi monografiile comunelor mai importante. în felul acesta s-ar fi dat, între altele, istoricilor noştri din România — cari, în lipsă de dicţionare geografice româneşti din Ardeal, sunt siliţi a recurge la atlasuri ungureşti şi nemţeşti şi a întrebuinţa o nomenclatură consecvent greşită — ocazia să se orienteze exact în această privinţă. Se ştie prea bine cît de jignitoare sunt pentru noi sumedenia de cuvine toponimice ungureşti din istoria d-lui Xenopol. Vina însă o purtăm noi, cari ne uităm de această datorie chiar şi acum cînd numele comunelor noastre au fost oficial maghiarizate.
Pe terenul filologiei „Asociaţia" a întrelăsat să publice sau să iniţieze colecţionarea întregului material folcloric, ea astfel să înlesnească cel puţin activitatea muncitorilor pe cîmpul ştiinţei. Şi e prea cunoscut cît de fecund în material de acesta e Ardealul nostru, cît de nefalsificate s-au păstrat la noi variatele elemente cari se rezumă prin noţiunea de „folclor".
în literatură, în lipsă de eventuale lucrări originale, ea putea de mult să-şi creeze o bibliotecă de popularizare a operelor mai de valoare şi să transmită astfel poporului o lectură bună şi cu puţine jertfe materiale.
Toate aceste le putea face „Asociaţia", căci pentru realizarea lor nu se cer cheltuieli imposibile, nici oameni fenomenali, ci exclusiv muncitori harnici şi inteligenţi, cari se puteau foarte bine recruta din şirul profesorilor noştri.
Să vedem însă ce a făcut „Asociaţia".
Nimic din toate aceste. în schimb, a publicat în tot timpul un organ lunar, revista Transilvania, redactată.în aşa fel că atingerea ei cu poporul a fost imposibilă, fără ca, in acelaşi timp, să se poată avînta la rangul unei reviste ştiinţifice. A premiat apoi vreo două cărţi de valoare inferioară. A publicat două volume din Familiile nobile de Ioan cav. de Puşcariu. Şi, în sfîrşit, patronează
74
75
publicaţiunea Enciclopedia română. Restul — procese-verbale, scrise în cea mai mare parte într-o limbă oribilă.
Va fi poate de interes să ne oprim asupra acestei din urmă publicaţiuni a Enciclopediei române, care în cercurile „Asociaţiunea" este considerată drept o probă a puterii sale, drept un eveniment epocal.
Necesitatea unei Enciclopedii scrisă în limba noastră trebuie s-o recunoaştem cu toţii. Ideea însă ca ea să fie redactată la noi, în Transilvania, era fundamental greşită. Şi greşeala aceasta a fost semnalată numaidecât în ziarul Tribuna, iar urmarea a fost că elementele cele mai destoinice în manuarea condeiului (dr. Barcian, Oniţiu, Bog-dan-Duică ş.a.) nu s-au asociat la această întreprindere, fapt care, de altfel, a fost determinat şi prin neîncrederea în Capacitatea literară a lui dr. C. Diaconovich, însărcinatul „Asociaţiei" cu această lucrare.
Nu eram noi indicaţi pentru săvîrşirea unei lucrări de importanţa şi utilitatea acesteia, mai întîi din motivul că ea trebuie să fie scrisă pe înţelesul tuturor românilor, deci în limba cea mai curată literară posibilă — limbă care nouă, transilvănenilor ne lipseşte. Dovadă e chiar d-l Diaconovich, care în viaţa sa n-a făcut literatură românească, nici n-a scris o pagină de limbă fluentă literară. Şi urmările se văd cu vîrf şi îndesat. Enciclopedia română bîjbîie de greşeli de limbă, de definiţiuni stîn-gace, făcute în biuroul redaeţiunii, şi de monstruozităţi de interpretare sau de traducere a textelor străine. Un ziar cotidian de la noi, Tribuna poporului, a procurat cetitorilor săi deliciul de-a reproduce în curs de cîteva săptămâni boroboaţe de aceste, aşa că aici suntem dispensaţi a o face.
Mai erau însă şi consideraţii de ordin intelectual cari trebuia să-i îndemne pe partizanii Enciclopediei... de-a nu se apuca de ea. Înainte de toate e cert că nouă ne lipsesc bărbaţii înzestraţi cu cultură, generală sau specială, suficientă pentru executarea acestei lucrări. Aceşti bărbaţi ai naţiunel noastre sunt concentraţi în Bucureşti, în metropola culturii româneşti, aşa că o Enciclopedie română era de resortul acestora şi nu al nostru, cărora, în cadrul general al culturii naţionale, ne incumbă un rol mai modest şi cari, de altfel, dispunem de mijloace de dezvoltare incomparabil mai puţine ca fraţii noştri.
Dacă Enciclopedia se făcea numai din partea noastră, a românilor de aici, ea ar fi fost o lurcare completamente imposibilă. Dar d-l Diaconovich, un spirit organizator şi bărbat cu ramificate relaţiuni personale, politice şi sociale, a ştiut să-şi asigure colaborarea multor condeie din România, între cari şi cîteva elemente junimiste. S-au găsit chiar şi profesori universitari şi membri de-ai Academiei cari să se încălzească — şi cu drept cuvînt -— de ideea aceasta şi să trimită contribuiri de mare preţ, cum sunt contribuirile domnilor dr. Felix, Onciul, Nacian, Vas-chide ş a. Să nu se uite însă că în acest chip Enciclopedia română nu mai este o operă a noastră, a românilor de aici. Partea noastră în aceată lucrare a căzut pe planul al doilea. Afară de cîteva articole de istorie bisericească (dr. Bunea), şi de geografie (Silv. Moldovan), redactorii de aici ai Enciclopediei n- u contribuit decît cu ceea ce numim în gazetărie „umplutură" — o operaţie săvîrşită de obicei cu foarfecă.
Bineînţeles, trebuia să fie cineva care să facă şi această operaţie. O enciclopedie, neavînd scopul de a cuprinde exclusiv articole originale, ci şi articole rezumate sau compilate, cu ajutorul cărora să se poată atinge scopul suprem — popularizarea ştiinţelor şi cunoştinţelor omeneşti — trebuia să se instituie un biurou de redactare, care din diferite cărţi de specialitate, dicţionare universale streine etc, să extragă materialul necesar şi să-1 prelucreze pentru Enciclojjedia română..
Felul cum a muncit însă acest biurou sub conducerea d-lui Diaconovich este absolut nemulţumitor. înainte de toate el şi-a întocmit lucrul extraordinar de comod. Fără multă bătaie de cap, a luat două dicţionare, unul german (Mayer cel mic) şi unul maghiar (Pallas cel mare) şi a extras de aici, în ordine alfabetică, sute şi iar sute de articole, mai mari sau mai mici, în traducere mai rea sau mai bună. Şi regretabil e că nici într-o prefaţă, cu atît mai puţin în călcîiul articolelor, nu se pomeneşte nici o singură dată izvorul de unde articolele au fost reproduse. Şi mai regretabil este că în cele mai multe cazuri, articolele se reproduc împreună cu bibliografia lor din original, aşa că ele se prezintă ca fiind rezultatul muncii şi ştiinţei colaboratorului român.
76
77
O pildă, de la început : Enciclopedia română
Aachen (lat. Aquisgra-•num, franc. Aix de Cha-pelle) capitala districtului prus de acelaşi nume, vechiul loc de încoronare al regilor Germ-niei pînă la Ferdinand I. în cripta bisericei . (Miinster) din Aachen... etc, etc.
(La - sfîrşit) Cf. Reumont, Die Thermen von Aachen (1888), Haagen, Geschichte Aachens (1874), 2 voi.
Mayer's Conversations-lexikon
Aachen, Regbez. der preuss. Rheinprovinz (lat. Aquisgranun, franc. Aix de Chapelle),... die ■ Kronungs-stadt der deutschen Kaiser bis Ferdinand I. In Miins-ter-Gruft... etc, etc.
(La sfîrşit) Cf. Reumont, Die Thermen von Aachen (1888) ; Haagen, Geschichte Aachens (1874, 2 Bande).
Şi imediat în Enciclopedie urmează un alt articol Abaelard Petru, unde, se, proceie în acelaşi chip, tradu-dîndu-se şi textul şi izvoarele, negreşit fără a arăta că izvorul adevărat e Mayer. Şi aşa se continuă pînă la sfîrşit, încît streinii de limba germană şi cei ce nu cunosc pe: Mayer vor trebui să rămînă încîntaţi de atîta sa-vantlîc şi cunoştinţe de izvoare a redactorilor Enciclopediei române.
Să ne fie permis să observăm că, prin această procedare, s-^a desconsiderat o chestie de cinste literară elementară, fie din nebăgare de seamă, fie din prea mult interes practic.
Dar un caz clasic, vrednic a fi reţinut, este următorul. La litera „g" le trebuia domnilor redactori un articol despre germani şi literatura lor. E adevărat că noi avem cultură germană, dar nu urmează ca să ştim şi scrie despre germani şi literatura lor... Redactorii Enciclopediei mai ales. în perplexitatea lor, ei n-au reflectat nici la manualele nenumărate de istorie şi literatură germană, nici măcar la dicţionare germane, ci... la un dicţionar maghiar, la numitul Pallas, din care au tradus un articol de 5 coloane, negreşit fără ca să arate izvorul. Traducerea însăşi a fost făcută de un agramat, căci în oarba necunoştinţă a literaturei germane, el a schimonosit tex-
tul, a introdus nume neexistente de eroi germani şi a făcut tot ce putea să facă ridicolă o operă cu pretenţii de seriozitate.
Dar iată, lîngăolaltă, traducerea şi originalul :
Pallas Nagy XIII, p. 29
Lexikona,
1. Pogânyoskor, Nagy Kâroly tronra lepteig. K.u. 768.
A nepvândorlâs a regi tor-zsokkel egyutt megszun-tette a regi kolteszetet is, melynek egyetlen emîeke gyanânt a merseburgi râol-vasâsok maradtak fel. A nepvândorlâs korszakos ese-menyeibol alokult a kes-obbifdtârgyra a hosmonda, melyben torteneti es miti-kus emlekek es kepzetek nagyszabâu egeszsze olvad-tak cssze. A hdsmonda mint torteneti hagyomâny elt a nep ajakân, de nyomban târgyâvâ lett a kcilteszetnek is, hisz jo reszben ilyen epi-kai dalokbol meritetlek Jordânis a Gotoknak, Pau-lus Diakonus a Longobar-doknak, Toursi Gergely a Frankoknak, Saxo Gram-maticus a Skandinâvoknak osi torteneteit. E hdsmonda kozpontja Nagy Teoderich, a gotok Iegjelesebb feje-delme, a mondâban Berni Detre lett, kinek alakjâhoz a hagyomâny a nepvândorlâs leghatalmasabb alkjait Ermaurichot, Atilât es Odo-vâkart kapcsolta. De nem-
Enciclopedia română, broş. XVI, p. 533
1.  Epoca pagînismului,
pînă la urcarea pe tron a lui Carol cel mare.
Migraţiunea popoarelor a produs mari schimbări în literatura germană, din care drept unic monument au rămas posterităţii des-cîntecele merseburgiane. Din evenimentele epocei de migraţiune s-a dezvoltat eposul eroic, în care reminiscenţe istorice şi mitice şi producte ale fantaziei s-au contopit într-un întreg grandios. Din elementele aceste, rămase ca tradiţiuni în graiul poporului, şi-a construit Jordânis istoria străveche a goţilor, Paul Diaconul, a longobarzilor, Grigore de Thours, a francilor şi Saxo Germanicul a scandinavilor. Centrul acestui epos eroic, Teoderich cel Mare, în tradiţii a devenit Berni Detre, la a cărui figură s-au adăugat cele mai puternice figuri (! !) ale migraţiunei popoarelor : Ermanerieh, Atila şi Odoaker. Nu numai eposul, ci şi literatura însăşi a pornit de la goţi. Episcopul Ulfila a tradus de
78
79
csak a hosmonda indult ki prima dată scriptura în altă
a gotoktol, hanem maga az limbă decît în cele clasice,
irodalom is. Ulfilas îrt elso- Eposul şi poezia gotică au
ben valamely nemet nyel- trecut în scurt timp şi la
ven, o alkotta meg az elso celelalte triburi germane,
modern irăst, o forditotta ai căror principi, s.e. Chlo-
eloszor a szentirâst a mo- devechi, regele francilor, de
dern nyelvre. A got monda la goţi cereau poeţi pentru
es kolteszet gyorsan futott curtea lor. De la sec. V însă
el a tobbi german torzsek- francii, devenind  tot mai
hez,    kikhek    fejedelmei puternici, au luat conduce-
mint p. Chlodewek frank rea şi în literatură. La ei
kirâly  a  gotoktol  kertek s-a dezvoltat ramul mai tîr-
kolto'ket.   A   frankok   az ziu cel mai popular, al epo-
V-dik    szâzadtol    kezdve sului eroic : legenda Niebe-
mind   nagyobb   hatalomra lungilor,  în care miturile
emelkednek.  Nâluk kelet- despre Siegfried şi Brun-
kezett a hosmondânak ke- hilda şi istoria regilor me-
sobb legnepszerubb âga : a rowingiani şi burgunzi se
Niebelung monda, melybcn contopesc   în grandioase
a regi Siegfried es Brun- creaţiuni. De asemenea şi
hildmitosz, a merowing es legenda despre Berni Detre,
a burgund kirâlyok torte- tradiţiile despre Hug-Die-
nelme es a got hagyomâny trich. Wolfdietrich, W->lter
egyes reszletei hatalmas al- şi Hildegunde şi încîntă-
kotâssâ forrnak ossze. A toarea Gudrun... etc. etc. frankok azonfeliil folkarol-jăk es tovâbb fejlesztik a Berni Detrerol szolo got mondât, valamint azokat a hagyomânyokat is, melyek-nek kozpontjâb'n Hug — es 'Wolfdietrich. Walter Hildegunde es a bâjos Gudrun âllanak"...
La timpul său am tratat pe larg aceasta în Tribuna poporului, sub titlul Berni Detre sau Cum se plagiază „Enciclopedia romană", * Rezultatul bun a fost că d-l Diaconovich a fost silit să îngrijească o reeditare a fasci-
1 A apărut în: Tribuna poporului, nr. 174, din 8/20 sept. 1899. în ediţia de faţă, p. 373, (n. ed.).
culei ce cuprindea această monstruozitate şi a înlocui cu ocazia asta ruşinoasa traducere cu un articol al d-lui Străjan.
In condiţiunile aceste mi se pare că „Asociaţiunea transilvană" nu are tocmai cuvîntul de a fi geloasă de opera ce patronează şi cu atît mai puţin o poate numi un eveniment literar. Dimpotrivă, Enciclopedia este o dovadă mai mult că „Asociaţiunea" n-a ştiut pe ce căi să-şi îndrume activitatea sa literară.
In vara trecută, ce-i drept, „Asociaţiunea" a declarat că o rupe cu trecutul său literar atît de searbăd. Ea s-a reorganizat după pilda Academiei Române. Şi-a instituit un mare comitet literar, compus din diferite secţiuni, în cari au intrat şi bărbaţi cari pînă acum stăteau departe de activitatea „Asociaţiunei". Rămîne acum ca organizaţia aceasta să-şi dea roadele aşteptate.
Sfîrşit
Cu aceste am sfîrşit scurta schiţare a mişcării noastre literare din cei din urmă zece ani. Istoria, puţină cîtă s-a făcut, literatura didactică şi cea religioasă nu intră în cadrul acestei lucrări. Ceea ce a fost de relevat cred că am făcut-o, iar o insistare asupra amănuntelor, dată fiind puţina lor importanţă, mi se pare de prisos. Asemenea nu e aici locul de-a polemiza cu cei ce nu împărtăşesc părerile expuse, sau de-a face comparaţii între ceea ce s-a produs la noi şi între comparativ bogata literatură din regatul român. Scopul meu fiind a fi mai mult informativ, socot că materialul arătat în cele precedente poate să lămurească în mod suficient pe cei ce vor să cunoască literatura noastră. Asupra celor zise pînă aici însă se impun cîteva reflexiuni finale.
Ceea ce s-a putut observa aproape sistematic, ca notă proprie majorităţii producţiunilor literare din acest interval, este caracterul local al acestei mişcări, am putea zice ardelenizarea 1 literaturei. Cei mai mulţi dintre muncitorii noştri intelectuali, cei cu talent şi cei fără talent,
1 Notez că am întrebuinţat cuvintele „Ardeal" şi „Transilvania" ca exprimînd totalitatea românilor din regatul ungar.
80
81
se întâlnesc în direcţia aceasta, şi anume în două puncte : în ideile sau subiectele tratate şi în limba în care scriu.
încît pentru idei, aceste sunt aproape consecvent împrumutate din cercul preocupaţiunilor de aici. Niţă Popovici se face interpretul breslei cojocarilor ; Hodoş critică defectele stratului social compus din învăţătorime şi preoţime ; Oniţiu arată partea falşă a mişcării noastre culturale de la ţară ; Măria Cioban şi Margareta Moldovan fac apologia Munţilor Apuseni. Toate aceste sunt refle-xiunile unor spirite cari au trăit şi s-au dezvoltat într-o epocă cum au fost aceşti 10 ani, o epocă de luptă şi de frămiîntări, în care fiecare ardelean a meditat asupra nevoilor sale şi a mijloacelor de îndreptare. A fost acesta un timp care invita pe scriitor a se coborî în sufletul poporului, ca să-1 cunoască şi să-1 descrie. Să fi avut talente mai puternice, era inevitabil ca o literatură naţională bogată să rămînă în urma mişcării prin care am trecut.
Limba producţiunilor noastre literare a rămas şi ea cea vorbită de noi. Şi aceasta cu toate că noi cetim multă literatură scrisă în România. Mai ales în deceniul din urmă s-a cetit excepţional de mult graţie împrejurării că la Iaşi şi Bucureşti au apărut bibliotecile de popularizare Şaraga şi Muller, cărora presa noastră le-a făcut o primire atît de entuziastă încît astăzi nu este aproape nici o casă de cărturar unde broişurele acelor biblioteci să nu fi pătruns. Şi cu toate astea, departe de a se face o abatere vădită, limba noastră s-a menţinut neinfluenţată în cele mai multe lucrări, trecînd chiar, după cum am văzut, pe cîmpul dialectal.
Aceasta, cred, nu poate fi în paguba literaturei române. Dimpotrivă. O modestă literatură a românilor ardeleni, cu toate criteriile ei proprii, o literatură care să aibă imprimat în sine tot caracterul şi temperamentul nostru cristalizat de veacuri, cu felul nostru de a gîndi şi a vorbi, ar ocupa un loc cu mult mai important în cadrul general al literaturei române decît în forma cea hibridă care rezultă inevitabil din continua imitare şi din zadarnica tendinţă spre unificarea limbei.
Unitatea limbei literare nu este o condiţie absolută pentru dezvoltarea literaturei unui popor. Precum, bunăoară, există o literatură germană austriacă, care reoglin-dează toate particularităţile etnice şi locale ale poporului
german din Austria ; precum chiar astăzi fiecare provincie germană ţine să-şi aibă literatura sa, în o limbă care nu mai este cea creată de Luther, iar reprezentanţii acestei literaturi dialectale au ajuns la reputaţie universală — astfel prea uşor s-ar putea dezvolta şi cultiva o literatură proprie ardeleană, chiar cu nuanţe dialectale, dacă numai aceste sunt naţionale bineînţeles şi nu sunt din cale-afară streine de limba noastră strămoşească. Limba poporului ungurean, scrisă de Slavici, graiul moţilor povestit de Grigore Sima, vorba năsăudeanului grăită de Coşbuc sunt, desigur, elemente destul de curate şi de puternice pentru a constitui o frumoasă limbă literară. întotdeauna e chestie numai de talente cari să se ivească şi, fiecare în limba sa, să găsească forma şi concepţia cari asigură trăinicia unei opere literare.
Rămîne negreşit să ne înţelegem în privinţa noţiunei de limbă literară. Eu am avut în vedere limba în care trebuie să se scrie literatura zisă cultă sau artistică : romanul, nuvela, poezia şi drama. Numai aici putem să ţinem la principiul arătat. încolo, în diferite ramuri ale ştiinţei, în istorie, ziaristică etc, cultivarea limbei trebuie să rămînă şi mai departe în sarcina fraţilor mai mari din regatul liber, dat fiind că ei au în mijlocul lor institu-ţkinile cele mari de cultură, Academia şi universităţile, în privinţa acestei limbi, rolul nostru nu poate fi decît secundar şi datoria noastră este să ne acomodăm după putinţă terminologiei, asupra căreia au convenit ştiinţa factorilor competenţi sau convenţia socială din România. Aşa, de pildă, chestiuni de drept, critica, sau o Enciclopedie română nu se vor putea scrie în limba din Reteag, cum la nevoie s-ar putea o nuvelă frumoasă.
Acomodarea noastră în direcţia aceasta întîmpină însă şi ea dificultăţile de cari s-au lovit toate tendinţele de pînă acum, dificultăţi de ordin social şi politic, influenţe continue maghiare şi germane — împuţinîndu-se aceste din urmă şi înmulţindu-se cele dintîi — influenţe jignitoare, poate mai jignitoare pentru firea limbei noastre decum sunt franţuzismele, de cari bîjbîie limba bucu-reşteană.
Am face un bun pas înainte pe calea remedierii acestui rău, dacă s-ar accepta o idee discutată anii trecuţi prin
82
83
ziarele noastre, stăruind anume, ca tinerii noştri profesori de limbă şi literatură română să petreacă un an-doi la Bucureşti, la Universitatea şi bibliotecile de-acolo. Se impune aceasta mai ales acum, în faţa tristului spectacol că scaunul de limbă şi literatură română de la Universitatea din Budapesta — . deci cel dintîi loc unde la noi ar trebui să se vorbească cu competenţă în materie, de limbă— este pierdut deocamdată pentru interesele noastre superioare.
CEVA DESPRE IDEALISM Şl NATURALISM ÎN ARTA POETICA
Formă dialogică
A. : — Ce seară plăcută ! Bolta cerului albastru e presărată cu mii de stele, între cari pluteşte luna falnică, precum se mişcă păstorul îngrijat printre oiţele sale. Aer moale mişcat de o boare blinda umple universul, iar pe un plop din fundul gradinei îşi destăinuieşte privighetoarea secretele naturei cu un glas lin şi plîngăcios, pre-cînd părăul, care curge pe la rădăcina plopului, produce un murmur tainic, mînînd mii de pietricele pe alvie în jos. Pe cînd pe afară se petrec lucruri atît de minunate, eu şed la masa din foişorul meu, înconjurat de tufe de iasomie ; pe masă arde o lampă, care împrăştie lumină verzie, la dreapta şi la stînga îmi sunt aruncate cărţile scrise în diferite limbi, iar deschisă e numai cartea de poezii a lui Eminescu.
Nu cred să existe pictor, care să depingă natura şi sentimentele omeneşti atît de frumos şi nefalsificat, precum depinge Eminescu cu cuvinte — poeziile lui sunt o oglindă a interiorului nostru, precît de frumoasă, pe atît de adevărată. Dar ce durere că jocul fatal 1-a silit să ne cînte din lira lui mai multe melodii triste decît voioase, să scrie pe lîngă poeziile lui lirice şi satirele cele pline de pesimism, de ură asupra omenirei şi nemulţă-mire, din care fieştecare şir ne vorbeşte de un dor şi o tristeţă, ce era ascunsă în inima poetului, dar fieştecare şir ne prezintă pe Eminescu ca pe un poet adevărat şi totodată şi ca un mare filosof. Fie însă cele scrise de el cît de triste, căci totuşi se naşte în noi plăcerea de a le ceti şi răsceti — căci la el totul e frumos. Adevărat ce zice Hasdeu, că „Eminescu va trăi fiindcă a izbutit a afla frumosul neimitat de nimeni".
87
Astfel vorbii eu, însă fusei întrerupt în monologul meu, căci în momentul acesta bătu cineva la uşă şi iată că intră prietenul meu B...
— Tocmai cetisem în Eminescu şi aş avea o deosebită plăcere a începe cu tine un discurs literar, căci ştiu că şi ţie-ţi fac pasiune astfel de discursuri.
B. : — Sum gata ! Eu de asemenea viu de la lectură. Am cetit o dramă nouă, al cărei conţinut e scos din romanele faimosului Emile Zola şi cugetam să fac o plimbare pînă la tine prin aerul cel răcoritor.
A. : — O, prietene ! Pentru ce ceteşti tu cu atîta dragoste, ba rîvnă, pe Zola ? Pentru ce te arunci şi tu în curentul acesta nou literar, într-un curent bolnăvicios, în care omul numai frumosul nu-1 poate afla ? Dacă te ocupi cu literatura străină, trebuie să te ocupi cu modernii poeţi şi reprezentanţii încarnaţi ai naturalismului, cu Emile Zola, Enric Ibsen, Turghenef şi alţii ? ? Da ! ştiu că eşti un realist înfocat, însă de ce nu-ţi iai refugiu la un Goethe sau Shakespeare, cari trec de cei mai mari poeţi realistici ?
B. : — Da ! din cînd în cînd mai deschid şi operele veteranilor, dar vezi, dragă prietene, astfel e timpul. Nu ne mai este permis ca să visăm şi să fantazăm, nici să credem în palavre de poeţi, ce se nutresc cu negreala din condei, căci trăim în finea secolului XIX, cînd fieştecare om trebuie să fie calm, trebuie să judece lumea aşa după cum e şi nu după cum ne-o prezintă poeţii mincinoşi, îmbrăcată în flori şi mătase.
A. : — Ce şoadă e lumea ! In locul idealismului pune naturalismul pe scaunul literaturei şi astfel se. fură din popor toate idealurile, cari l-au creat şi întărit. De la idealism la realism, de aici la naturalism — şi în urma urmelor la nihilism, la o deşertăciune totală de idei, iată deviza tristă a spiritului ce predomneşte timpul modern. Purcezînd, sau, mai bine zis, regresând astfel, unde vom ajunge ? Acolo că arta poeziei va dispărea şi se va ascunde într-o proză seacă.
B. : — Greşeşti ! Naturalismul e un. ram nou al artei poetice care are să se dezvolte pe ruinele idealismului şi ale realismului — şi fiindcă el are să prezinte tablouri din natură şi viaţa omenească şi încă în colori de tot reale, el nu va pieri, ci va ajunge la înflorire. Cum că are să se dezvolte se vede de acolo că nu există nici un
popor în Europa la care să nu fi aflat răsunet scrierile poeţilor naturalistici.
• A. : — Ştiu bine că naturalismul e un ram al artei poetice, căci numai în a doua jumătate a secolului nostru s-a ivit; ştiu şi aceea că are de obiect descrierea naturei în toată golitatea ei şi a vieţii posomorite omeneşti. Dar toate aceste nu pot delecta pe. cetitor, ba îl umplu de dispreţ faţă de atari producte literari, în cari mişcă mîr-şavul vierme al unui naturalism orb, căci aici tot ce e frumos şi luminat a dispărut şi e înlocuit de întuneree şi urât. Şi nici că se poate altfel, fiindcă principiul natu-raliştilor, scos la lumină de întemeietorii naturalismului, de francezii Courbet şi Manet, e : „Le laid c'est le beau", adică ce e urît e frumos ! Zău, poate-se aceasta ? Nu e cea mai limpede contrazicere ?
B. : — Da, se poate ! Nu e contrazicere ! Cîte lipse are un popor şi cîte suferinţe are să îndure ! Cîte patimi îl stăpânesc şi cîte fărădelegi săvîrşeşte ! Acestea are poetul să le descrie, el are să rupă larva cea frumoasă juvenilă de pe faţa cea posomorită şi încreţită a unui om rău, căci astfel face mai mare serviciu semenilor săi, ca idealistul care se avîntă din lumea aceasta comună în alta ideală, închipuită.
A. : — Cu acestea nu mi-ai dovedit încă nimic. Principiul naturaliştilor, în înţeles literar luat, e de tot absurd şi, daeă-1 iai în înţelesul acela, de a arăta părţile um-bruoase ale caracterelor omeneşti, îţi spun că iarăşi greşeşti, căci toţi poeţii clasici, din antichitate începînd, zbi-ciuiesc păcatele omeneşti. Adă-ţi aminte de scrierile lui Sofocle, cum persecută furiile pe Clitemnestra pentru că a omorît pe Agamemnon, pe Orestes, fiindcă a răzbunat moartea tatălui său, Agamemnon — şi pe Dejaneira fiindcă a otrăvit pe Hercule. Apoi, Shakespeare nu-ţi personifică destul de clar ambiţiunea şi aviditatea în persoanele lui Richard al III-lea, Macbeth, Hamlet şi alţii. Şi, în fine, nu ni se prezintă în opul gigantic de Goethe, în Faust, omul în toate pasiunile sale ? Toate acestea însă îşi au marginile lor, peste cari poetului nu-i este permis să se extindă. Poetul are să ne prezinte în lucrările sale frumosul estetic, iar întîia cerinţă e ca să ştie ce însemnează arta, şi în special arta poetică ! Poetul naturalistic nu ştie că arta poetică are să delecteze spiritul omenesc, să-i ofere plăcere şi recreaţiune, el nu ştie că arta aceasta
88
89
are să4 ridice pe om din lumea aceasta plină de lupte şi frecări într-o lume mai liberă sau, cum am zice, mai ideală şi are să-1 cureţe de praful sentimentelor josnice şi al patimilor, ce s-a aşezat pe el în urma muncei zilnice. Şi apoi, ce e mai regretabil, poetul naturalistic ignorează un principiu cardinal al artei poetice, care e cel mai salutar la un popor şi care ţinteşte într-acolo ca să unească pe toţi aceia cari au una şi aceeaşi credinţă, unul şi acelaşi ideal.
B. : — Ai uitat să aminteşti că în arta poetică, pe lîngă frumos, trebuie să aflăm şi adevărul. Naturaliştii se ocupă mai mult cu partea a doua şi pot — după a mea părere — să devină tot aşa de folositori unui popor ca şi poeţii idealistici — ba poate mai mult!
A. : — Părerea aceasta e de tot greşită ! Dacă voieşte naturalismul să figureze ca un ram al artei poetice, atunci e foarte unilateral avînd de obiect — după cum însuţi mărturiseşti — numai adevărul, dar numai tristul adevăr ! Poezia e expresiunea spiritului naţional. Nu există popor care să nu aibă idealuri şi, prin urmare, fieştecare poet trebuie să toarne în lucrările sale un idealism, căci altfel nu se poate numi poet, ci numai stilist sau altceva, iar productele sale nu sunt producte de artă.
B. : — Dacă este aşa, spune-mi că tot spiritul naţional e directiva acelor poeţi cari se ridică în fantazia lor pînă la înălţimile eterice. Voi să-ţi amintesc pe un singur poet german, pe Klopstock, care în Messiada sa nu ne prezintă altceva decît nişte fantome, lucruri neexistente. Ei, şi apoi nu-şi au şi odele cele multe şi emfatice tot lucruri abstracte de obiect ? Vei afirma poate că amorul are să-1 inspire pe poet. Dar ştii bine cum defineşte amorul cel mai mare liric al nostru, Eminescu :
Amorul e un lung prilej de durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Şi tot mai multe cere...
O astfel de definiţiune dau amorului şi naturaliştii, deci nici nu prea molestează publicul cetitor cu palavre de amor ideal. Să fi trăit Goethe în timpul nostru, nici el poate nu ar fi scris Suferinţele tînărului Werther (Die Leiden des jungen Werthers), unde dă expresiune unor sentimente amoroase aproape nebune, cari jignesc caracterul timpului în care trăim şi devin aproape ridicole.
Crede-mă, prietine, amorul ideal nu mai există, căci totul e interes, ba totul e intrigă.
A. : — Eşti molipsit cu desăvîrşire de ideile moderne naturalistice ! Dar fii convins că orişicine care va avea cît de puţin simţ estetic va preferi opurile lui Klopstock, Goethe, Schiller, Shakespeare, unui Zola, ce te poate pe tine fermeca. Au doară ai aflat o deosebită distracţie cetind, bunăoară, Ucigătorul (L'Assomoir) de Emile Zola ? O dramă, prelucrată dintr-un roman de O. Gastineau, în care ne prezintă poetul nişte femei lucrătoare, cari vin în conflict una cu alta, ba se prind de păr şi, în fine, îşi aruncă apă murdară în cap ; iar în altă parte vezi nişte bărbaţi din ceata lucrătorilor adunaţi într-o circiumă pă-răginită, la vinars, şi-şi aruncă sticlele în cap, în fine se întâmplă omoruri... tribuna întreagă se umple de sînge... ce aspect minunat poate avea o scenă în astfel de momente ? Şi precum e acesta aşa sunt multe alte lucrări de faimosul romancier Zola şi alţi autori obscuri, aşa e Francillon, Denise, Contesa Sarah ş.a. ; de un astfel de conţinut sunt şi cele mai multe drame ale de altcum ge-nialliului şvedian Ibsen — ambii iubesc ce e urît şi sinistru, ambilor ie place să-şi scoată obiectul din abisurile şi întunecimile vieţii omeneşti. De spiritul acesta vedem că e molipsit şi germanul Sudermann, şi astfel de opere dramatice monstruoase cutreieră în ziua de astăzi, în cea mai mare parte, teatrele franceze, ici-colo şi cele germane. Moliere şi Scribe nu mai au graţie la gloata semidoctă a Franciei : de asemenea le place celor din Germania să vorbească de Schiller numai ca de o umbră veche. Da, la francezi şi germani începe a dispărea idealismul din poezie şi ocupă teren naturalismul, în care nu există fan-tazie liberă şi productivă. La ei începe, a se timpi simţul estetic — sanguinicul francez şi flegmaticul german încep a fi oamenii prozei. Fereşte-te însă, dragă prietine, a alimenta astfel de idei defectuoase şi a le sprijini la poporul nostru românesc, căci acesta abia a trecut prin stadiul copilăriei, abia acum începe a-şi ridica fruntea juvenilă cătră tot ce e ideal — fruntea pe care pare a fi scris un viitor frumos, pre cînd poporul francez şi german s-au învechit. Ştii bine că capul albit e lipsit de fantazie. „Perii cei albi sunt numai spume ce acopăr marea după fur-tune", zice Carmen Sylva.
90
91
B. — Acuma prind a înţelege cum de s-a putut naşte viermele acesta în mijlocul francezilor, dar crede-mă că nicicînd nu am fost un adevărat orb al poeţilor naturalis-tici, numai întru cît ei ne prezintă purul adevăr, căci eu susţin sus şi tare că o lume ideală nu există. Acesta . iarăşi este un principiu al meu, care în pieptul tău nu ' va afla răsunet, dar nici nu mă încerc a te convinge, te rog numai răspunde-mi că astfel de idei naturalistice sunt oare propagate şi de poeţii noştri români ?
A. : — Precum la toate popoarele şi cu deosebire la practicii englezi şi americani, aşa aflăm şi la poporul nostru urme sporadice de naturalism în arta poetică. Pre cînd însă la francezi şi germani s-au înfiinţat aşa-zicînd i şcoli întregi în direcţiunea aceasta în jurul bărbaţilor nu- j miţi, pe atunci la noi nu aflăm nici un poet, care să se s mişte cu predilecţie pe prozaicul teren al naturalismului. * Există şi la noi aşa-numita „romantică exagerată", plină de horibilităţi, precum sunt scrierile „haiduceşti", cari nu conţin nici cea mai palidă scînteie de poezie, încît trebuie să ne cuprindă o oarecare indignaţiune dacă le comparăm cu firele de amor şi porfiră ce se trag prin romanele unui t Gustav Freitag sau Felix Dahn. Aflăm, ce e drept, natu- | ralism şi în novelele noastre moderne. Aici ne prezintă Vlahuţă un tablou „din durerile lumei", pe un tînăr bolnăvicios, ce se mistuieşte dinaintea cetitorilor, dincolo Delavrancea nişte cerşitori (Milogul), cari sufăr chinuri, i zile amarnice şi duc o viaţă plină de dezamăgiri, iar în ' alt loc, la Slavici, aflăm, în Moara cu noroc, nişte privelişti de tot îngrozitoare !
Toate tablourile acestea însă, altcum triste, sinistre i şi scoase din cea mai certată viaţă omenească, sunt astfel colorite încît nu ne umplu de dispreţ, ci numai de simpatie şi compătimire faţă de persoanele ce ni se prezintă.
Una însă mă întristează, că Eminescu a fost silit să j scrie următoarele şiruri :
Rămîneţi dară cu bine, sfinte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cînte şi puneaţi steaua să zboare, '.
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi ;
Noi reducem tot la praful, azi în noi, mîne-n ruină, I
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină,
Toate-s praf... lumea-i cum este şi ca dînsa suntem noi !
(Epigonii)
Aici însă Eminescu nu este poet, ci mai mult filosoful care scrutează după adevărul pe care-1 doreşte şi nu-1 poate afla. Şirurile acestea însă nu conţin naturalism, ci i'ilosofie ce izvorăşte din pesimismul cel înfocat, de care era adăpată inima nefericitului poet.
Nu ! Eminescu nu a căzut în extremul acesta şi fieştecare român bun, care-şi iubeşte limba, trebuie să respingă cu indignaţiune rezultatul criticei a unui anonim din Blaj, că „Eminescu n-a fost nice geniu, nice cuprins de lumea ideală, ci un biet versificator tare de rînd, tîmpit pentru lumea aceasta prin natura sa, prin ocupaţiunile şi tendinţele sale şi prin aerul social şi literar, in care a trăit" (Mihail Eminescu, studiu critic, Blaj, 1891).
Cum ţi-am spus deci la început !
Noi românii nu avem nici un poet exclusiv naturalistic şi, în interesul nostru, trebuie să ne nizuim într-acolo, că chiar dacă s-ar ivi astfel de monştri, să le demonstrăm vanitatea de care sunt conduşi.
B. : — Pre mine, care nu sum cu trup şi suflet naturalist, m-ai convins într-adevăr că ramul acesta de poezie e un cuib de viespi pentru orişice popor. M-ai convins că latinescul : „Naturalia non sunt turpia" are să-1 aplice medicul sau altcineva, dar la nici un caz poetul.
Mă voi încerca a medita mai de aproape asupra celora ce mi-ai spus. Adio !
A. : — S-a dus prietinul meu ! Sunt sigur că e convins despre cele ce i-am spus ! Dar ce aud ? Afară îşi continuă privighetoarea cîntecul cel jalnic, vers blînd se resfiră în aerul cel parfumat de miros de viorele. Luna cea bălaie se uită curioasă prin fereastră în foişorul meu şi steluţa de lîngă lună scînteie mereu...
Eu cad pe gînduri şi
Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii ; amintiri Ţîrîiesc încet ca greieri Printre negre, vechi zidiri...
(Eminescu)
92
93
DARE DE SEAMA ASUPRA BROŞURII DE NOVELE A D-LUI I. RUSSU-ŞIRIANU, APĂRUTA ÎN SIBIU, 1894 1
în vremurile aceste, cînd linişte în viaţa poporului nostru nu există, cînd toate forţele sunt reclamate multilateral, e un caz foarte rar că totuşi se mai dă semn de o viaţă literară. întreaga noastră inteliginţă — înţeleg pe cea dincoace de Carpaţi — de la cei ce plini de aspi-raţiuni şi idealuri pe băncile şcoalii şed, pînă la bărbaţii încărunţiţi preocupaţi de salvarea eului naţional, e cuprinsă de vîrtejul luptelor politice. Da, constat că conştiinţa noastră naţională azi e la culme, constat că lupta poporului nostru se mişcă între alternativele de a fi sau de a nu fi, e adică o luptă pentru existenţă în care „visului sarbăd" voieşte a preferi acel „nimic" — constat, mai departe, că azi o manifestaţiune politică, la noi e de un caracter sublim, de o uimitoare însufleţire, dar să nu uităm că pînă cînd toate aceste se fac şi s-au făcut, multe au rămas nefăcute, neglijate.
Dezvoltarea culturei în ultimile decenii a avut o direcţiune mai mult unilaterală, o urmare a stării noastre nefericite şi a curentului sus atins, ce însuşi a izvorît din această stare. Stagnăm cu meseriile, stagnăm cu comerţul, cu învăţămîntul, cu dezvoltarea artelor în genere şi, ce-i mai presus de toate, nu avem o literatură demnă de poporul nostru şi de secolul în care trăim.
Şi oare Ardealul, cu văile încântătoare, cu coroana de munţi, cu mii de râuleţe şl, ân sfârşit, întreg trecutul nostru cel frumos, dar jalnic — ca şi cîntecul păstorului — să nu poată servi ele substrat la un belşug de literatură, şi îndeosebi la literatura aşa-zisă frumoasă ? Dar, o ! ironie a sorţii, acest aer prielnic pentru poeţi
1 Cetită în o şedinţă a societăţii „Petru Maior" din Budapesta.
ţl: scriitori de tot felul e vecinie mişcat, turburat de vîn-turi; încît aproape toţi cei ce a face literatură chemaţi ar fi, caută, parte, alte sfere mai liniştite, se duc în ţara mamă liberă unde pot lucra nejigniţi, iar o mare parte a forţelor considerabile apune în noianul luptelor politice de dincoace.
In astfel de împrejurări deci salutăm cu bucurie pe toţi cei ce, în ciuda vremurilor nefavorabile, ne prestează cîte ceva pe terenul literaturei. Se înţelege că de atari prestaţiuni socot adevăratele producte literare, iar nu sutele de încercări despre cari ştim că totdeauna au existat şi există şi acum. Novelele şi poeziile formează predilectul cîmp al acestora cari scriu încercări de cari puţinele noastre foi literare inundate sunt.
Novelele d-lui Russu-Şirianu — despre care aici voiesc a vorbi — nu mai sunt însă încercări, ci sunt productele literare ale unui bărbat matur, ale unui scriitor cu rutină şi merită ca să ne ocupăm cu ele.
Broşura apărută de curînd poartă titlul Moara din vale, după cea dintîi novelă cuprinsă în ea. E ceva obicinuit a-şi intitula colecţiunea de scrieri după cea dintîi, cum aflăm bunăoară la Delavrancea, Sultănica, Trubadurul, Intre vis şi viaţă, dar numai în cazul cînd cea întîi scriere şi formează, „forţa" colecţiunei, adică cea mai perfectă lucrare. în cazul acesta însă autorul nu a fost în drept a o face asta, căci, după cum mai jos vom arăta, prima novelă, Moara din vale, e, ce-i drept, mai lungă, dar nu şi mai perfectă, cu toate că această numire în privinţa formei exterioare e foarte bine aleasă, căci nu se cere multă fantezie ca să te transpui în viaţa poetică din jurul unei mori cu rîu, berc, umbră etc. Şi, într-adevăr, „Moara" este un predilect obiect al scriitorilor de toate limbile, aşa nemţeşte : Haidenmiihle, die Zigeuner-miihle etc, şi chiar în literatura română avem vreo cîteva mori, cea mai nouă e Moara din Sişeşti a lui Ioan Costin.
Cea mai succeasă scriere însă, cu o analoagă titulă, este cunoscuta Moară cu noroc a eminentului nostru novelist I. Slavici, care, sub titula Glucksmuhle, ocupă azi un loc de frunte şi în bibliotecile germane. Şi cred că nu greşesc, dacă şi nu altceva, dar cel puţin titula ce d-l Russu-Şirianu o dă cărţii sale o ţin de un rezultat al inspiraţiunei nepotului faţă de perfectul product al unchiului. Marele literat Slavici este unchiul autorului acestor novele ; lui
94
95
i le şi dedică. Şi cine va ceti cu atenţiune novelele pînă la sfîrşit, uşor va putea conchide că novelistul Russu este un elev, şi putem zice un vrednic elev al lui Slavici. Şi nu-i lucru mic a ieşi ca elev demn din şcoala lui Slavici ! !
Prin aceasta am dat totodată şi o caracteristică novelelor d-lui Russu. Îndată ce adică cineva scrie sub influ-inţa cuiva, această scriere este mult-puţin lipsită de originalitate. De sub influinţa unui bun scriitor însă cu care cineva se îndeletniceşte greu se poate emancipa. Un bun scriitor totdeauna formează un curent, o şcoală. Aşa vorbim în literatura noastră de curentul lui Eminescu, aşa se vorbeşte în cea germană de o şcoală a lui Goethe, de şcoala poeţilor din Weimar etc. Ba ştim că Goethe, cu un singur op, a produs un curent, adică curentul ultrape-simist după apariţiunea scrierii Werthers Leiden. Cu toate aceste însă maestrul rămîne maestru, soare, iar elevul numai elev, trabantul soarelui.
Prin aceasta însă nu voi susţine lipsa totală de originalitate în scrierile lui Russu, e departe de mine de a afirma aşa ceva, înţeleg numai imitarea modului de a scrie, şi aceasta nu e lucru detestabil. Faţă de originalitate însă am o altă rezervă încă.
Am accentuat adică la început dezvoltarea noastră unilaterală şi seceta literară la românii de dincoace de Carpaţi, dimpreună cu motivele dureroase din care provine. Prin aceasta însă nu am zis că la noi, românii, literatură nu se face deloc şi nici că aş putea aşa ceva, căci azi în România liberă, cu care, deşi nu politiceşte, dar în literatură de mult ne-am identificat ■ (respectiv asimilat), e o frumoasă şi sănătoasă activitate literară, ai cărei puternici pilaştri sunt şi bărbaţii noştri : Maiorescu, Manliu, Slavici, Coşbuc, Dulfu şi alţii. Literaţi deci avem, destoinici şi talentaţi şi tocmai branşa căreia d-l-Russu se dedică este falnic reprezentată. Azi e greu a mai concura cu Delavrancea, Slavici, Vlahuţă şi Caragiale, cari — nota bene — stau afară de orice influinţă şi merg, cum am zice, pe picioarele lor. Şi fieştecare dintre aceştia are ceva propriu, caracteristic, în scrierile sale, ceva absolut independent. La ei nimic nu se mişcă numai la suprafaţă, ci totul e profund. Unul ştie în un mod propriu a prezenta tipuri din viaţa socială a burghe-, zimei sau a proletariatului, altul e perfect cunoscător al
psihologiei poporului, al treilea iarăşi ţese prin toate lucrările sale jalea şi decepţiunea vieţii bune, unul se distinge prin limba cea unică, altul prin stilul sentenţios, Şj altul prin o rară şi drăgălaşă naivitate. \A
D4 Russu ? Nu are ceva mai nou, ceva absolut inde- j pendent şi pînă acum necunoscut, ceva picant sau caracteristic ! Iată deci lipsa de originalitate în novelele d-lui Russu, iată, după a mea părere, necesitatea absolută ce se impune ca, azi, un novelist să poată ocupa un loc de frunte (sau şi numai secundar) în literatura noastră.
O altă condiţiune indispensabilă pentru ca un novelist şi, în genere, ca un bun scriitor azi să poată fi apreciat în merit, este aceea ca acţiunea să fie naturală, adică un fapt să rezulte din altul, toate să fie bine motivate, să-şi aibă bază psihologică. Lucruri trase de păr, acţiuni accidentale nu mai au loc ; ba era în care trăim nu permite nici chiar fantaziei de a-şi lua avînt prea din seamă afară plutitor.
D-l Russu şi faţă de aceste recerinţe, în sine mici, dar pentru cetitorul serios destul de considerabile, greşeşte. In Tainele Bosforului, bunăoară, se zugrăvesc lucruri accidentale, peste cari, altfel, stilul frumos, limba cea măiastră în care învelite sunt te sileşte a trece cu vederea... rămînîndu-ţi impresia că ai cetit poveşti din O mie şi una de nopţi. Ici-colea găseşti conflicte psihologice ce se apropie de imposibilitate. Aceste, în sfîrşit, sunt erori mai puţin însemnate, ce unui scriitor i se impută, dar totuşi se face căci am trecut preste vremurile cînd se scria Mesiada lui Klopstock, sau Paradisul pierdut al lui Milton. Acum cerem ceva real, pozitiv, dar cerem şi mai mult, cerem un potrivit amestec al realului cu frumosul. Acest amestec trebuie să fie. compasul unui scriitor modern, care de vreo majoritate voieşte a fi apreciat acest amestec, formează cel mai sănătos curent în viaţa socială de azi, în artele frumoase, şi nimic nu-mi va putea contrademonstra că scriitorul din ces-tiune nu a greşit şi în privinţa acestui moment.
E vorbă mai departe ca un scriitor în prima linie să aibă în vedere cultivarea simţului estetic, şi, vom arăta că d-l Russu tocmai în prima novelă, căreia îi dă mai mare însemnătate, s-a abătut puţin de la acest moment.
Intru acum în analiza specială a lucrărilor. Iată titu-lele novelelor : Moara din vale, Două surori, Sita, Letiţia,
96
91
Valurile vieţii, La crucea de piatră, Nicu Ciobănelul, Din tainele Bosforului. Dintre aceste, două au fost comunicate deja publicului prin revista literară Vatra, iar novela La crucea de piatră s-a mai publicat în foiţa numărului de probă al Foii poporului. Dintre novelele mai mici, cari altcum toate se disting prin o limbă frumoasă, al cărei d-l Russu incontestabil stăpîn este, mai reuşite pentru actualitatea lor sunt Letiţia şi cele Două surori, scoase amîndouă nuvele din viaţa noastră socială. în Letiţia se descrie un amor uşuratic al unei copile abia ieşite din pensionat, al Letiţiei, amor ce izvorăşte din susceptibilitatea ei prin ocupaţiunea cu scrierea de novele ce le trimite spre publicare redactorului Bujor din X. Prin corespondenţa reciprocă se îndrăgeşte Letiţia de Bujor, cu toate că nu-1 cunoaşte. Un caz analog cu dragostea călugărului cel ce de icoana frumoasă a vergurei Măria s-a îndrăgit, deosebire numai că Letiţia îşi formează ea însăşi icoana ideală despre Bujor. Urmează însă decepţiunea, şi anume, Letiţia întrebînd despre acest tînăr redactor, despre idealul ei... i se răspunde că este ghebos. In acest moment, după cum autorul foarte artistic încheie : „Sufletul ei semăna cu fluturele de pe a cărui aripi o ploaie rece a scuturat praful". Jignitoare sunt în novela aceasta numai unele aluziuni locale la „Asociaţiunea transilvană" şi la „vecinie inoportunii teologi absolvenţi".
In Două surori e frumuşel zugrăvit amorul a două surori, ce ambele îl nutresc faţă de una şi aceeaşi persoană, faţă de un tînăr medic. Acesta le ştie iarăşi ţine pe amîndouă „calde", pînă ce, mînat de interes, se logodeşte cu alta. Surorile citesc anunţul şi izbucnesc amîndouă în plîns, mărturisindu-şi reciproc dragostea tainic nutrită faţă de trădătorul comun. E aceasta mai mult o scenă ironică, menită de a pedepsi două surori pentru credulitatea lor şi a arăta cum azi căsătoria mai mult din interes se face.
Trecînd peste celelalte novele, accentuez încă că cu partea ultimă din Valurile vieţii ne-am mai întîlnit încă în novelele d-lui Vlahuţă, unde, în De-a baba oarba, autorul de asemenea se întîlneşte cu doi copii flaşnetişti : Giustino şi Rosalbo, cari, în novela lui Russu, sînt metamorfozaţi în Angelo şi frate-so, de asemenea băieţi italieni, cari însă nu cu flaşneta cîştigă, ci cu harmonica.
' Mă opresc acum la o expunere mai amănunţită a oelor două novele cari, după părerea mea, precum şi a celor cari deja au scris recenziuni asupra novelelor lui Russu-Şirianu, formează sîmburele novelelor, şi acestea sunt : La moara din vale şi Nicu Ciobănehd.
Ambele aceste novele au subiect în parte istoric. Zic „în parte" istoric, căci partea istorică e numai cea secundară, şi întreaga acţiune s-ar fi putut desfăşura întocmai .aşa de bine şi în alte vremuri, ca şi în cele din '48. Eroii — dacă cu deosebire în cea dintîi novelă putem vorbi de eroi — sunt în culori prea de tot palide prezentaţi. Anii '48 şi '49, cu însemnatele lor evenimente, sunt, pentru noi toţi şi îndeosebi pentru scriitori, ani de înaltă inspiraţie. Din ei au şi împrumutat mulţi scriitori români subiecte, au împrumutat şi scriitorii unguri, între alţii cunoscutul Jokai Mor, care într-o nuvelă descrie cruzimi ce s-ar fi săvîrşit de către români faţă de nobilii maghiari, făcînd adică pe unguri martiri ai unei cauze sfinte şi pe români ucigători şi tăciunari. Dar să nu fiu rău înţeles ! Aceste două novele ale lui Russu nu sunt istorice, 'istoria în ele e numai un ce convenţional şi, după a mea părere, în cea dintîi numai un mijloc menit de a sprijini şi îmbogăţi acţiunea.
Am zis la început despre Moara, din vale că e, ce-i drept, mai lungă, dar nu şi mai perfectă dintre novelele lui Russu. Pentru de a dovedi această aserţiune mă voi ocupa puţin cu conţinutul novelei.
în castelul Dulcele, care după autor e pe valea Cri-şului, în apropierea Munţilor Apuseni, trăieşte în linişte familia nobilă Andrei. Tatăl e mort şi văduva Andrei îşi mărită pe fiica Zoe. La ospăţ vine şi prietena ei Lia, fiica viceprefectului Sever Adrian, de care fată, feciorul casei, Emil Andrei, se amorezează şi îi declară dragoste. Rezultatul este şi logodna acestora. Lia însă face în-tr-aceea cunoştinţă cu un interesant tînăr, Victor, nepotul avutei şi nobilei' bătrîne Aga din Brădeni, o comună aproape'de Dulcele. Acesta venise de la Universitate, mai era şi amator de pictură şi fata-1 îndrăgi. Acum izbucneşte revoluţiunea. Emil Andrei plecă cu oastea. Lia moare după Victor, atît îi de drag, pe cînd acesta avea de tot intime relaţiuni cu frumoasa Marta, nevasta tînără a boarului Dinu, cu care zilnic şi noaptea chiar se întîlnea la un loc în pădure, la Moara din vale. Pe cînd acum
98
99
revoluţia bîntuia jur-împrejur prin comitatul Zarandu-lui, Lia retrimite inelul de fidanţare lui Emil Andrei şi se logodi cu Victor. Şi fiind tatăl ei omorît de către unguri, se şi căsători după un scurt interval de timp. La început duceau un trai fericit, apoi izbucni în uşuraticul Victor iarăşi patima veche faţă de frumoasa nevăstică a boarului. Se reîntoarce la braţele ei moi din pădure, într-o noapte însă, boarul Dinu dă peste ei, în Moara din vale, lăsîndu-i să adoarmă, aprinse moara peste ei şi amîndoi pieriră în flăcări.
Acesta este scheletul novelei şi, aşa cum e, ne arată următoarele : că în ea partea istorică într-adevăr e, deşi poate nu tocmai superfluă, dar totuşi prea secundară ; că autorul din aceste vremuri de înaltă inspiraţie şi poezie nu a ştiut să ne creeze adevărate caractere. în novela de faţă nu găseşti nimic pronunţat, nu găseşti voinţe tari, nici nizuinţe mai nobile. Nici chiar acest Victor, care este principala persoană sau, cum am zice, eroul în jurul căruia novela se grupează, nu e destul de pronunţat, ba ni se prezintă ca un aventurier comun. Autorul îl numeşte „un caracter uşor şi profund numai cînd e vorba de a se da unei patimi". Apoi celelalte persoane dispar cu totul.
Un mare defect al novelei e şi împrejurarea că, atît începutul ei, adică istorisirea despre castelul Dulcele, cît şi moartea plină de oroare a lui Victor şi a Martei, sunt cam departe de verosimilitate.
Şi mai momentuoasă însă este rezerva ce trebuie să i se facă novelei din punctul de vedere estetic. Aici să ne oprim puţin !
în zilele trecute i s-a făcut lui Russu imputarea de către Unirea că prin această novelă ar fi „contribuit la demoralizarea cetitorilor", ar fi propagat un „spirit contrar religiunei". Apoi de, d-lor, dacă din punctul de vedere al moralului creştin, eventual al unui moral bigot, voim a aprecia vreun product literar, atunci uşor suntem seduşi a da lui Eminescu titule de „blazat", „corupt" et tutti quanti; să numim pe Goethe un mişel pentru drăgălaşa şi impozanta scenă între Faust şi Gretchen, iar lui Lessing să-i dăm epitetul tot de mişel, pentru că a
cutezat, din punpţ d@ vedere a umanităţii, să pledeze în Nathan der Weise pentru egalitatea religiunilor.
Nu, d-lor, să nu greşim ! Ochiul apreciator la artă este ochiul estetic ; alta este a judeca asupra unui product din literatură şi artă din punct de vedere estetic şi alta din cel al moralului creştinesc, respectiv al celui bigot religios. Noţiunea estetică se deosebeşte de moral în mod esenţial.
Din punct de vedere estetic, amorul, acel sentiment intensiv, acel obiect inexhauriabil pentru literatură şi artă îşi are marginile sale, pe cari un scriitor trebuie să le ştie, să le simţească. Aşa d-l Russu, care pînă ce descria amorul dintre Victor şi tînăra nevastă a boarului, Marta, încă nu lăsase marginile estetice, a trebuit să se ferească de scenele triviale. Amorul dintre aceşti doi (lasă că după ce era căsătorit Victor, întreaga relaţiune cu Marta f- un nonsens şi contradicţie psihică) şi-a pierdut adevărata noimă şi a devenit trivial, ceea ce natural pe cetitor şi mai mult pe apreciator îl jigneşte... dar tot nu-1 „demoralizează" încă ! Scene, bunăoară, ca : „Se mistuia cu întreaga lui fiinţă în plăceri cu atît mai mari cu cît erau oprite", după aceea : „Marta cu buze moi, pălite de dor, cu braţele rotunde i se dete lui ca o nebună" şi „erau singuri-singurei în conac, jos pe piei de urşi şi el uita că face păcate, înşela nevasta altuia şi-şi da dragostea acestei ţărance"... şi alte lucruri de aceste, ce se petreceau nopţi de-a rîndul, adevărat că sunt şi contra celor zece porunci, dar nici estetica nu le mai admite.
Observ însă că, deşi această novelă, despre care altcum criticul de la Vatra, Properţiu (r. Iorga) susţinea că e roman în formă de novelă — deşi zic, în fond e greşită, după cum am arătat, ea excelează prin formă, al cărei maestru d-l Russu este. Şi dacă la început l-am numit pe d-l Russu un scriitor cu rutină, îndeosebi am înţeles-o în acest sens. Această novelă (Moara din vale), al cărei schelet vi l-am constelat şi arătat mai sus, are un veşt-mînt nu mai puţin decît admirabil. O limbă exemplar de drăgălaşă, cum o vorbim noi prin Ardeal, scrisă cu patimă, cu foc !
Măiestria autorului însă culminează în novela Nicu Ciobănelul care, după părerea mea, atît ca formă cît şi
100
101
ca fond, e mai reuşită. In ea se zugrăveşte naiva dragoste între frumosul ciobănel Nicu şi între fiica de nemes Ilona Timpul iarăşi e revoluţia din >48 şi locui iaras- jurul Abrudului. Românii sub Mihai Grozavul din Cîrpenis devastează curţile nemeşeşti. Ajung si la Farkas, tatăl' Ilo-nei. Nicu aude de la frate-su ceie ^e au sa se 'întîmple si aleargă să scape ce e de scăpat. prea tîrziu! Casa e deja m foc. Farkaş nimicit. Ilona îtlsă> cu ajutorul prietenei ei, Manoara, scapă. Ambele se refugiară în munte, unde păştea Nicu oile. Nicu conduc© pe Ilona printre munţi pana la Cluj. Aici dragostea dintre ei — cam nefirească — trebui să-şi aibă sfîrşit. Ilona plecă cu fratele ei catre Oradea Sărmanul ciobănel se luă mînat de dor după dmsa, dar ajungmd seara mtr~Un lagăr mgurese fu îm_ puşcat, ţinut fiind de un spion. Rona se afla în lagăr ; ea-1 plinse cu amar. Deasupra mormântului ridicară ungurii — care au înţeles ce perSoană dragă i-a fost Nicu
Iloncej. — ° movllă numLtă acum „movila Ciobănelului".
Sfîrşitul tragic al lui Nicu, înfatisarea simpatică din cale-afară atît a lui Nicu cît şi a Il0inei) multele scene idilice dintre păstor şi turmă, dar, mai pe sus de toate, navitatea întrupată de acest ciobănel — sunt adevărate subiecte pentru un poet sau zugrav rj_i Russu atît de dibaci a ştiut a interpreta sentimentul curat, încît, dacă nu şi pentru celelalte întru toate, pentru această novelă trebuie să-i fim recunoscători. Sunt convins că, dacă dînsul tot în această direcţie ar fi scris, adică s-ar fi ocupat mai mult cu idilica viaţă a poporului nostru, ar fi avut şi mai mare succes cu Scrierile sale. Cum dînsul în această novelă în proză scrie, aşa numai Coşbuc, marele cunoscător al psihologiei poporale, ne mai delectează cu poeziile sale. Iată vreo cîteva probe de limbă şi tablouri : „Oile, care durmeau pe nngă Nicu, îşi scuturau somnul din ochi, făcînd zgomot cu clopotelele, c'îinii lătrau în giurul turmei, iar el se deştepta" ; şi în alt loc : „îl văzură pe Nicu jucîndu-se cu nişte mieluşei, luîndu-i cînd de urechi, cînd îi rostogolea pe iarbă, apoi iar îi lua în braţe, îi săruta, îi dezmierda, Cum ştie să dezmierde ciobănelul turma sa dragă"... ; într-alt loc, iară zice Nicu că „va cumpăra nişte dragi de clopoţei, încît să plîngă iarba în urma turmei".
Aceste sunt novelele d-lui I. Russu-Şirianu. îl salutăm cu bucurie pentru aceste producte, căci cu toate că ele, precum am zis, nu formează ceva nou în literatură, oeva absolut de sine stătător şi original autorului, sunt totuşi o lectură foarte plăcută şi nu pot decît să le recomand — şi îndeosebi pe cea din urmă, spre citire, onoraţilor membri.
Budapesta, 14 februarie 1895
102
„PROCANONUL" LUI PETRU MAIOR
După manuscriptul autograf existent in Academia Română.  Transcris  şi publicat de prof. C. Erbiceanu Bucureşti, 1894
„Scribuntur haec, legunlur haec et lecta negliguntur", a zis un învăţat scolastic despre scrierile sale, despre productul spiritual al vieţii sale întregi. Da, multe se scriu, se cetesc chiar, apoi se acopăr cu vălul uitării, se pun la mucegăitul dosar, lăsîndu-se astfel rodul muncii oneste drept pradă şoarecilor (iubitori de carte şi ei !), din gura cărora învăţaţii tot mai mîntuiesc cîte ceva. Aceşti învăţaţi apoi îşi dobîndesc cu tot dreptul merite însemnate, căci ei descopăr izvoare de cristal necunoscute, descopăr comori pierdute cari, pentru un neam întreg, ba poate pentru omenirea întreagă, de deosebit folos pot fi.
Iată încă o scriere scoasă, cum am zice, dintre dinţii flămînzilor şoareci şi ai timpului. Rămîne numai ca să o cetim şi apoi să o folosim, cum vrednicia ei ne-o impune, dar să nu o punem iarăşi la o parte ca pe un capital mort, tăcînd asupra ei din consideraţiuni ascunse.
Scrierea aceasta este Procanonul lui Petru Maior. Este Petru Maior, luceafărul de ziori al literaturei noastre, acelaşi care, prin Istoria pentru începutul românilor, ne este izvor de însufleţire ; este „preotul cultului iubirii de neam, care era în stare să arunce osîndă asupra celor ce, în loc să-şi purifice şi să-şi întemeieze cu trăinicie viaţa naţională, îşi părăsesc chiar neamul" 1 şi legea. Scrierea aceasta a lui este o confirmare a celor susţinute despre el, a dorinţei lui de a conserva datini strămoşeşti, „a păstra neatins şi a întări tot ce e aptitudine de rasă şi tot ce alcătuieşte unitatea naţională". 2 Pricina că pînă acum s-a dovedit atît de puţin interes faţă de această scriere,
1 G. Bogdan-Duică, Petru Maior, studiu biografic.
2 Acelaşi.
de la publicarea ei prin meritosul profesor C. Erbiceanu, îmi pare curioasă. Nu-mi pot închipui că entuziasmul, veneraţiunea faţă de acel apostol să fi scăzut, şi cu atît mai puţin nu, pentru că scrierea este celorlalte genuină şi, exploatată fiind, ea potenţează slăvirea creatorului ei, îi întregeşte cununa mărirei, iar nouă ne varsă în cale lumină. El ridică prin aceasta cu mînă măiastră perdeaua după care tupilate stăteau cestiuni apărate de mulţi cu cerbicozitate, dar sigur nu din inimă, şi cari fac astfel un straşnic afront logicei, simţului religios şi, ce-i mai presus, simţului naţional.
Petru Maior a fost, la tot cazul, mai întîi mare român şi apoi teolog, distingîndu-se astfel, spre fericirea noastră, de unii teologi moderni cari invers rezonează. Scrierile lui se împart în : istorice, din cari revedem pe român în toată nobilitatea sa, şi teologice, cari formează o parte întregitoare a individualităţii sale de român. Tot ce a scris el pe acest din urmă teren a fost menit de a calma neamul românesc, de a-1 scoate din rătăcire şi credinţă falsă şi falsificată, în care mîni nefaste, inimi pline de orgoliu şi iubire proprie, oameni miopi l-au împins şi alţi urmaşi ai acestora se străduiesc şi acum a-1 ţinea încă în aceeaşi rătăcire.
De acest gen, adică de genul scrierilor teologice e şi Procanonul său, pînă acum inedit, în care tractează, cu cunoscuta-i profunditate, cestiuni de dogmatică şi drept canonic şi reduce la zero mult apărata dogmă despre infailibilitatea sau, cum el zice, nesmîntnicia papală. Valoarea scrierii e incontestabilă. E bine că ne-a vorbit în această cestiune o autoritate, de toţi românii, fără deosebire de confesiune, recunoscută, a cărui părere pentru toti trebuie să fie „nesmîntnică".
Domnul Erbiceanu provede această „operă necunoscută pînă acum şi care o publică spre onoarea neamului şi neuitarea numelui autorului", cu o introducere foarte instructivă. In aceasta mînecă de-a dreptul din punctul de vedere al folosului practic ce naţiunea noastră poate trage din scrierea lui Maior. Spunînd că uniaţia „n-a adus nici un folos nici religios, nici politic românilor", se provoacă la cei trei atleţi naţionali, George Şincai, Samuil Clain şi, în special, la Petru Maior, cari „au combătut
104
105
cu tot sufletul şi inima lor uniaţia". „Ei toţi aceşti trei născuţi uniaţi, educaţi în sistemul acest amfibian al unia-ţiei, dar luminaţi în urmă prin genialitatea lor, şi cunoscând că uniaţia nu-i decît o simplă speculă deocamdată religioasă, dar care în urmă va ajunge şi periculoasă naţionalităţii, s-au hotărît cu toţii a o combate pînă la moarte, spre a face pe popor sau să renunţe la ea, ori să o considere cu indiferenţă, ca făcută numai cu scop de bun trai pentru unele persoane din cler. Astfel [zice] d-l Erbiceanu despre uniaţie !
Din punctul acesta de mînecare, d-l Erbiceanu cu tot dreptul află din cale-afară de importantă necunoscuta scriere a teologului Maior, în care acesta, spre binele neamului românesc, „nu tratează altceva, decît dovedeşte alb pe negru că prerogativele tendenţioase, pretenţiile papei de primăţie universală, de infalibilitate, de superioritate faţă de sf. sinoade etc, etc, în biserica lui Christos sunt nedrepte, neconforme nici cu Sfînta Scriptură, nici cu tradiţia, nici cu praxa din biserică, nici cu citatele din sf. părinţi". Importanţa şi valoarea preţioasă a Pro-canonului zace deci în împrejurarea că un teolog erudit „unit", care însuşi timp mai îndelungat a studiat în Roma, în nemijlocita apropiere a scaunului papal şi care românilor uniţi în cele bisericeşti autoritate trebuie să le fie, s-a pronunţat astfel asupra dogmei, ce acum formează reazămul cardinal al bisericei unite, murul chinez între cele două biserici, spinele în inima oricărui bun român.
„O, de-ar fi trăit mai mult Petru Maior, părintele istoriei noastre şi politice şi bisericeşti, mult s-ar fi întristat şi mîhnit văzînd slăbiciunea omenească ridicată la dogmă, zice d-l Erbiceanu, făcînd, desigur, aluziune la .„proclamarea infalibilităţii de dogmă în anul 1870", şi la răposatul mitropolit Vancea, „care cu sinodul provincial de la 1872, mărturisind pe pontificele roman de cap al bisericei întregi, de carea se ţine şi biserica românească unită, a mărturisit numai aceea ce a mărturisit biserica unită timp de mai 200 ani !" 1
Petru Maior a fost însă un duşman hotărît al acestei mărturisiri, el nu a recunoscut acel cult al puterii supranaturale întrupate, şi cu vorbe înţelepte şi glas de profet
1 Cestiuni din dreptul şi istoria bisericei unite, Blaj, 1893, p. 69 şi 93.
ntţionai admoniază pe semenii săi a face asemenea. Această •Criere a lui este un puternic adminicul în lupta de purificare confesională în favorul naţiunei, ce în timpul mai recent s-a încins. „Acum chiar — zice mai departe, în introducere, d-l Erbiceanu — există o ură mare şi vrăjmăşie neîmpăcată între clerul român ortodox din Transilvania şi între cel uniat şi care înverşunare religioasă se răsfrînge şi asupra poporului românesc !"
Aici nu poate altceva înţelege decît lupta aceasta recentă, polemia cunoscută prin cei doi ani din urmă, în care polemie, durere, numai o parte minată de iubire de neam a observat marginile demne între cari această însemnată cestiune trebuie tratată. Sunt convins însă că, atît aceste polemii, cît şi noul Procanon al lui Petru Maior formează izvoare sigure şi abundante, teren pregătitor pentru cei ce la timpul său chemaţi vor fi a scoate spinele din corpul naţional şi a alunga cu mînă binecuvîntătoare şi dezinteresată blăstămul ce planează asupra bietului nostru popor.
Manuscriptul autograf e astfel intitulat : Procanon, ce cuprinde în sine cel ce sunt de lipsă spre înţelesul cel deplin şi desăvîrşit al canoanelor şi a toată tocmeala bisericească, spre folosul mai cu seamă al românilor, alcătuit şi întocmit de Petru Maior. Anul de la Christos 1783. Acesta are formatul 8° şi e scris pe hîrtie ordinară albă, dar, durere, necomplet. D-l Erbiceanu 1-a găsit la Academie şi 1-a transcris cu multă îngrijire, prevăzîndu-1 şi cu note explicative şi foiţe interesante. Una însă a uitat a ne spune transcriitorul, şi adică cum a ajuns Academia în posesiunea manuscriptului, unde 1-a aflat mai întîi, ceea ce nu este tocmai indiferent.
Cuprinsul necomplet este împărţit în VI „titluri" şi aceste sunt împărţite în capitole. A trata asupra fieşte-cărui titlu în special nu se ţine de cadrul unei simple dări de seamă, voi expune deci numai unele titluri în liniamente generale şi citind unele excerpte din ele.
Titlul prim şi al doilea stau în strînsă legătură şi sunt mai pe larg elaborate. In primul ni se vorbeşte despre împărţirea, adică puterea bisericei, iar al doilea despre nesmîntnicia, adică infalibilitatea acesteia.
Spunîndu-ne mai întîi că biserica are puterea de-a crea legi, ne arată şi puterea acesteia de-a pedepsi pe
106
107
cămătarii de lega, drept aceea ineuzâ pe un|i eretici, prelaţi papistaşi din Occident, cari trag la îndoială aceste, îj afuriseşte şi blestemă pentru „învăţătura lor cea cu otravă amestecată", pentru că „orbiţi fiind mişeii cu negura eresului şi cercînd numai cele ce simţurilor sunt plăcute, ei nu înţeleg scripturile".
Putere legislativă în biserica lui Christos a fost dată numai unora, la început tuturor apostolilor. Aşa dovedeşte că „puterea, stăpînirea si împărăţirea asemenea şi întocmai precum lui Petru, aşa şi celorlalţi fieşcăruia o au dăruit". „Ce faci dar tu, o, omule, osebire întru darurile dumnezeieşti ?"
După ce evident arată că baza pe care o biserică se menţine şi guvernează este cea constituţională, ne spune că ..„italienii vreau şi prea cu asupra pohtesc să înalţe pe papa deasupra bisericei şi a soborului şi să supuie sub picioarele lui pe toţi episcopii şi mitropoliţii şi patriarhii... el singur să fie în biserică adevărat stăpîn şi poruncitor, precum preoţilor aşa şi mirenilor, el singur, iar nu soborul să se creadă al. dogmelor nesmîntinie tîlcuitor şi hotărî tor".
Tîlcuind apoi cu o rară măiestrie locurile din Sfînta Scriptură, pe care această vană' credinţă se întemeiază şi provocîndu-se la sfinţii părinţi şi alte scrieri ale teologilor după Christos, el declară de nălucită puterea, infa-libilitatea papei. Cu durere ne arată că unii merg aşa departe încît îşi nălucesc „ca şi nesmîntnicia bisericii de la papa ar fi împrumutată şi biserica fără papa, învăţînd ceva, ar putea greşi". Dar aceste nu au „temei", „sunt nălucite".
La locul acesta, cînd luăm notiţă despre credeul marelui român Petru Maior, e bine ca în antiteză să punem cele ce biserica şi învăţaţii uniţi astăzi cu cerbicozitate profesează. „Pontificele roman după dreptul divin (?) este judecătorul suprem al credincioşilor şi în toate cauzele supuse judecăţii bisericeşti se poate face recurs la dînsul" — enunţă faimosul sinod provincial al mitropolitului Vancea ţinut'la 1872 la Blaj.1
Iar Petru Maior : „Au singur Petru canonea şi pedepsea ? Au nu si ceilalţi fără osebire ?"
Biserica catolică învaţă că „papa şi singur, fără conci-liul ecumenic, este organ prin care Dumnezeu enunţă adevărul dogmatic, cînd cere lipsa".1
Iar Petru Maior : „Precum la aceste prici, aşa şi la celelalte pururea soborul le-âu făcut sfîrşit, nu papa ; pururea soborul au împreunat, au unit inimele credincioşilor, iar nu cel întîi şezător, nu papa. Ci pe papa încă îl aducea la rînd soborul."
In celelalte „titluri" vorbeşte Petru Maior despre hotarele puterii bisericeşti şi împărăteşti, despre soboare şi, în fine, despre canoanele cele primite şi întărite în biserica Răsăritului. Aceste la rîndul lor încă au o valoare nedisputabilă şi contribuie mult la însemnătatea manuscriptului găsit, pe care nu am cuvinte destul de potrivite de a-1 recomanda spre atenţiunea tuturor. Da, să-1 cetim şi să-4 folosim ! Sunt convins că inimi mari şi iubitoare de neam se vor umplea de mulţumire faţă de învăţatul autor, dar inimi mici contrariul vor simţi ; căci — încheiem ou vorbele lui Maior (p. 17) — „şi acum se află unii prin părţile noastre cari, învăţînd la Roma teologia, socotesc că numai acelea sunt adevărate care le-au auzit la Roma şi doar sîngele şi l-ar vărsa pentru monarhia papei. 6, de-ar fi apărat Dumnezeu neamul românesc de acest fel de oameni învăţaţi şi teologi!"
Martie 1895
1 Cestiuni din dreptul şi istoria bisericei unite.
108
1 Acelaşi op.
MOMENTE DIN LITERATURA MAI NOUA A SAŞILOR TRANSILVĂNENI
„Neaga o der Frauenherz und Frauenehr e", dr amatische s Gedicht in fiirlf Akten von C. F. Armin Berlin, 1894 1
Vă este tuturor bine cunoscut poporul din Transilvania, care timp de şase secoli şi ceva a avut şi are în posesiunea sa plaiurile cele mănoase, miezul ţării celei încununate de munţi, văile de-a lungul nurilor, a Bîrsei, a Cibinului, a Tîrnavelor, a Bistriţei şi a Oltului. Este poporul săsesc, cea mai mică dintre naţionalităţile cu drepturi istorice din Transilvania. Popor blajin, liniştit si laborios, ajuns, în urma poziţiei favorabile, prin cultivarea pământului şi prin alte împrejurări externe, la o stare materială şi culturală remarcabilă — este şi astăzi un factor cultural integrant în şirul popoarelor din Ungaria. Şi acest mic popor are un frumos trecut !
E drept că acest trecut e poate mai lipsit de tragedii ca al nostru ; e drept că pe timpul necontenitelor războaie, alţii dădeau mai întîi piept cu diferiţii duşmani, pînă ce aceştia soseau Ia cetăţile lor ; e drept că ei au fost totdeauna cei dintîi cărora li se împărţeau cu belşugul favorurile, dar cu toate acestea, au adus şi ei frumoase tributuri pe altarul istoriei patriei noastre comune. Ba ai sta să crezi, văzîndu-i aşa apatici cum sunt ei, fără oleacă de însufleţire, silitori din cale-afară şi îngrijiţi de a rîcîi, ca şi o găină muncitoare, numai în viezuina sa, numai pentru sine, ai sta să crezi, zic, că, obosiţi şi resignaţi, se lasă la o parte şi doresc acum a trăi numai cu trecutul lor.
Gremiul culturei saşilor este nord-vestul Europei, blonda Germanie, leagănul lor, unde vecinie se visează, un izvor de cultură, ce a devenit acum aşa-zicînd comun,
1 Studiu cetit în şedinţă a societăţii „Petru Maior" din Budapesta.
fşi adapă o lume întreagă cu ştiinţă. Aceasta le-a dat spri-*jin, le-a dat bărbaţi mari, reformatori, precum nouă mai tîrziu Roma pe cei trei luceferi ai redeşteptărei noastre ;ne-a dat. Şi ei îşi cinstesc mult mama lor genuină. Şi _ 'aii încă mai tresar de bucurie şi le creşte conştiinţa cetind despre miturile germane bogate, care sunt şi ale 'lor, despre zeul Odin, cel înconjurat de virginele „Wal-kiire", despre Baldur, zeu Aşilor, despre Freya şi altele. Gîndurile lor se primbla cu drag pe malurile îneîntătoare 'ale Rinului şi caută pe „Loreley" ; apoi prin locurile unde Siegfried, Dietrich şi alţi eroi strămoşi se luptau cu crunţii balauri. Şi e bine, lăudabil, cînd un popor îşi stimează leagănul copilăriei sale, cu atît mai mult în cazul, cum e cel de faţă, cînd un popor datoreşte acelui leagăn exis-' tenta sa etnică.
Conservarea de neam, după cum ştim, este în prima linie conservarea limbei sau, cu alte cuvinte, limba este sucul conservărei proprii a unui popor. Saşilor li s-a dat de către germani o limbă literară, limba introdusă prin reformaţiune în biserică şi şcoală, prin această limbă, saşilor li s-a dat şi o trăinicie corespunzătoare. Pînă ce între ei nu exista unitate de limbă, nu putea fi vorba nici de o unitate culturală, dar nici chiar de unitate etnică şi, prin urmare, nu puteau spera în un viitor mai lung pe aceste plaiuri. Octroarea limbei germane a fost ca şi o nobilă altoire pentru conservarea imună a valoarei lor de naţionalitate în Ungaria.
Limba germană a devenit deci şi limba lor, în biserică, în şcoală şi comunicaţiune, cu ea li se trezeşte şi conştiinţa de popor german, prin ea li se creează o bază de cultură. Vorbind deci despre o literatură a saşilor, înţelegem o literatură făcută în această limbă şi nu în cea comună săsească, ceea ce natural nici nu putem, căci nu există.
In limba săsească primordială nu s-a scris. Cauza este lipsa unui dialect mai cizelat şi mai prevalent, care să domineze aproape în toate cercurile din Transilvania locuite de saşi. E cunoscută împrejurarea că diversitatea dialectelor săseşti şi în special fluctuaţiunea vocalelor (motăr, muotăr,' matăr, mectăr etc.) este atît de imensă, încît bistriţeanul cu braşoveanul dacă nu nemţeşte apoi numai româneşte se ştiu înţelege. Un caz aproape analog avem cei în Ungaria, unde sîrbul şi slovacul, veri de o
no
ni
limbă, se înţeleg în limba germană (ca să nu zic maghiară !). Şi dacă totuşi se scrie acum ceva săseşte, aceasta se face mai mult în interesul filologiei germane comparative şi în parte şi pentru de a conserva obiceiuri, jocuri, expresiuni originale şi altele. începutul 1-a făcut, după cum ştiu, fostul preot în Saieşul săsesc, Haltrich, care într-o colecţiune mărişoară de poveşti pretinse săseşti, a întreţesut şi unele Scrise în limba populară săsească, ceea ce a surprins plăcut pe scriitorii din Germania.1 Poveştile lui Haltrich, între care foarte multe vor fi auzite de Ia români, au fost foarte bine primite în Germania, ele ajung aproape nivelul poveştilor fraţilor Grimm şi ale maestrului Andersen şi merită şi din partea noastră atenţiune din mai multe puncte de vedere.
Încercări în limba săsească s-au mai făcut cu diferite prilejuri, mai succese sunt cele publicate în jurnalul so-cial-literar Volksfreund, în jurul căruia s-au grupat un număr de puteri tinere în timpul mai recent.
De tot puţină sau aproape nici o activitate nu se dezvoltă în privinţa culegerii şi publicării eventualelor poezii populare, ceea ce tot din punct de vedere filologic, dar îndeosebi pentru de a cunoaşte estetica poporului, nu ar fi fără interes. Ce e drept, limba aceasta lipsită fiind de eufonii şi de accente mai subtile, pare a nu întruni deloc cerinţele dezvoltării unei activităţi de terenul poeziei ; apoi chiar şi poporul cu temperamentul ce oscilează între flegmatic şi apatic pare a nu fi, născut de creator şi cultivator al poeziei sau muzei rurale. Lipsa de sentimente este o parte săracă sufletească a lor — dacă o putem nu-mi astfel.
Dintre puţinele lor poezii citez aici un fragment, ce pare a fi o.baladă mai mărişoară : .
. - Um Olt, um Olt, um gielen rin Do sos e medchSn gonze llin. Gor munchen foal, gor munchen ris Det oremchen ent woasser schmis.2
Strofa e drăguţă şi nu tocmai fără poezie într-însa. lat-o pe româneşte
malul galben al Oltului , Şedea o fată singurică
: Ş-arunca roze-n apa lui,
, , Ş-arunca cîte-o viorica.
Aceste însă, cum am zis, sunt rare. Azi, călătorind prin satele săseşti, întâlneşti seara, ce-i drept, ca şi la, rpmâni, juni şi june în portiţă, dar pe cînd ai noştri cîntă doinele strămoşeşti, acompaniate de fluier şi se răsfaţă cu natura, pe atunci tinerimea lor cîntă monotone marşuri Intr-o limbă nepricepută de-ajuns, marşuri învăţate de la „şoler" şi de la adjuvanţii1 lor şi cîntate aproape mecanic, fără un leac de sentiment. Ba nu arareori îi auzi cîntînd şi româneşte şi, îndeosebi, la jocurile lor de dumineca îi auzi adoptînd obiceiurile româneşti de a ţipa (chiui), fireşte în limba lor. 2
Dar m-am abătut, voiam a scrie ceva despre literatura acestui popor şi nu despre datinele lui.
O literatură săsească propriu-zisă, cum am accentuat mai sus, nu există, ci numai fragmente, pe cari nu le putem numi nici literare ; există însă o activitate literară a saşilor în limba germană, modestă ce-i drept, dar destul de însemnată ca să ne ocupăm cu ea cîtuşi de puţin. A scrie despre toate productele lor literare nu este scopul nostru, ci numai a atrage atenţiunea asupra cî-torva, şi anume dintre cele mai nouă.
Aşa ocupă un loc de frunte decedatul Michael Albert, fost profesor în Sighişoara, care a ştiut exploata momente, înălţătoare din istoria trecutului lor. Graful Harteneck, care şi el ocupă o frumoasă, dar tragică pagină din istoria saşilor, i-a servit lui Albert ca material la o dramă în cinci acte, ce poate rivaliza cu productele celor mai destoinici literaţi germani actuali. Zace ceva deosebit în tragedia asta, ea este un moment din jalnicele scenarii ivite pe, arena luptelor din Ardeal, ea îţi reaminteşte spiritul lui Mihai, care şi el a căzut jertfă intrigilor, ca şi graful Harteneck. Albert a mai întrupat încă momente
1 Haltrich, Deutche Volksmărchen aus dem Sachsenlande in Siebenburgen. Ed. IV, 1885.
2 Auzită în Easlea-săsească. E tipărită şi în un călindar mai vechi.
l Adjuvanţii sunt saşii care formează un cor instrumental
în ^Atraa aici atenţiunea asupra colecţiunei de basme scrise în limba !ă«ască de preotul Ernst Tullner din Bertan, intitulate Oul tel<îLkS%& şezătoare), tip. 1891. Dedicate scriitorului M. Albert.
112
113
din istorie în novelele sale edate într-un volum sub titula Altes und Neues; scurt [timp] înainte de moarte, a mai scris încă : Die Tilrken vor Schaessburg şi altele. Dintre poeziile lui amintesc în special una : Die Repser Burg. El a murit în anul 1892, deplîns de întreg poporul săsesc.
De o frumoasă valoare literară e apoi romanul istoric Georg Hecht de Traugott Ientsch din Sibiu, apărut în anul trecut. Acest roman este o oglindă fidelă a stărilor sociale în special din Sibiu, de pe timpul războaielor purtate de saşi, ca naţiune mai consolidată atunci în contra turcilor, în Transilvania.
Multă popularitate şi-a cîştigat între saşi apoi V. Kăstner, prin colecţiunea sa de poezii, scrise în ton popular, autorul cunoscutului imn al saşilor : Siebenburgen, Land des Segens.
Nu mă opresc la expunerea acestora, nici la o apre-ciare a altor scriitori mai puţin însemnaţi pe terenul beletristic, ci trec de-a dreptul la opul mai recent scris de un sas transilvănean şi tipărit în Berlin. Acesta este Neaga, o poezie dramatică în 5 acte, de C. F. Armin.
E ştiut că saşii sunt pretutindenea împrejmuiţi de români, că noi secoli de-a rîndul am împărţit soarta cu ei — deşi în unele privinţe foarte neegal — care împrejurare se testifică şi în scrierile lor. Nu arareori ne întîlnim în acestea cu tipuri şi caractere româneşti, cu descrierea relaţiunei de reciprocitate şi altele ; aşa găsim dese pasaje în romanul Georg Hecht, şi, în sfîrşit, şi la mai puţin însemnaţii Amlacher, Leonhardt, Schuster, Fr. Mtiller ş.a. Dar, dintre toţi, mai mare atenţiune i-a dat poporului nostru C. F. Armin (pseudonim), care ne prezintă în tragedia sa, scrisă în versuri, pe un prototip de femeie română, pe Neaga.
Iată conţinutul acestei drame, ce se petrece într-un oraş săsesc, în ultima decadă a secolului al 19-lea şi e adică în toate privinţele actuală.
E pe timpul aşternerei Memorandului de către români, în comitat e o mare nelinişte. Contele Tatâri, corniţele suprem, se află în oficiu şi ceteşte mai multe scrisori, venite din provincie, care toate aduc vestea despre mişcarea nemulţumiţilor români. Ungur încarnat, cum e, poartă mare ură asupra românilor, ce se vede din cuvintele lui :
Es heulen laut wie Wolfe und Hyânen
Die ewig unzufriedenen Romănen
Mir klingt im Ohr ganz wie Vergil's Infandum
Ihr allerjungstes, heit'res Memorandum.
Den Untergebnen werd ich sehleunigst schreiben
Berichten soll'n sie mir das Thun und Treiben
Der Memorandum-Narren auf dem Lande ;
Zersprengen will ich die Rebellen-Bande.
Deodată se opreşte însă în mersul acestor idei, căci pe la fereastră vede trecînd o româncă frumoasă ca un boboc, gătită cu cătrinţă şi pachiol, un tip de mărgineancă. în inima lui haină se naşte atunci dorul, pofta de a-şi dobîndi pe această fiinţă. Cheamă deci pe secretarul Iltis, care. îi comunică că aceea e Neaga, o tînără văduvă de învăţător român şi promite că va încerca a o da pe mîna lui. Şi se bucură rîvnitorul comite, căci, cu toate că e de 50 de ani, e încă burlac. Are, ce-i drept, o veche iubită, pe Adela de Blumenberg şi cu ea şi o fiică ilegitimă, Bertha, un suflet blînd şi nobil, care iubeşte din cale-afară pe ungurul Nemeş, comisar de poliţie — dar, cu toate acestea, casa comitelui e o aulă de prostituţie şi de destrăbălare.
Iltis, o fire neasămănăt de perversă, care are toată încrederea lui Tatâri, dar în ascuns lucră la subminarea lui împreună cu Adela de Blumenberg, cu demonul în chip de femeie, izbuteşte a-i trimite pe Neaga. Aceasta se înfăţişează înaintea comitelui cerînd o mică pensie după bărbat. Şi Tatâri îi promite că o va ţinea la el în casă, o va purta pe mîini ca pe o porumbiţă, îi va da bani mulţi, mulţi... Prea mult pentru Neaga, prea ă iubit ea mult pe soţul răposat ; şi înspăimîntată fuge afară frumoasa femeie.
Impresiunea ce a cauzat-o însă asupra lui Tatâri a fost adîncă, el vrea cu tot preţul s-o aibă. Se încep deci intrigile în contra sărmanei femei tare în virtute, intrigi meschine, săvîrşite de diavolul Iltis, care le plănuia cu Adela şi cari voiau a exploata împrejurarea în favorul lor, vrînd a demasca pe Tatâri. Atacurile în contra Nea-găl însă nu succed. în zadar voieşte Iltis s-o fanatizeze, zicînd că dacă se va arunca în braţele comitelui, acesta va uşura soarta asupriţilor români, căci :
114
115
Niemals wird ein Volk er hassen Dem Neaga angehort...
In zadar apoi i se aprinde tot de către Iltis, şura, ca apoi, prin ajutorul în bani ce îi trimite contele după foc, să o deoblige, căci ea trimite indignată cei 3000 fl. contelui :
...Nein !
Bevor du frevelnd mich entweiht, Stiirzt Sonne, Mond und Himmel ein, Versiegen Strome, Seen und Meere Es gibt noch eine Frauenehre !
Şi a rezistat ispitelor ! A urmat însă cea mai grea lovitură îndreptată în contra ei, o scenă foarte actuală. Ca să o poată sili a recurge tot la corniţele, i s-au pus în fereastră nişte scrisori :
Ungarn feindlich, russenfest,
Frisch gedruckt in Bucarest...
Planul a fost de a-i face percheziţie, a-i afla scrisorile agitatoare şi a o deţine, pană ce nu va primi ajutorul şi graţia răsplătită a lui Tatâri. Planul acesta s-a zădărnicit însă prin Bertha, care avea cunoştinţă de el şi sosind la Neaga, pe care o iubea cu tot focul ei de fecioară, a nimicit scrisorile. Bertha şi-a propus a scuti pe această virtuoasă femeie de planurile mamei sale Adela de Blumenberg şi a izbutit a trage pe partea ei şi pe Nemeş, comisarul de poliţie, care era acum şi logodnicul ei, şi era trimis de a face percheziţie domiciliară la Neaga.
Aici culminează intriga, de aici se începe cu actul al patrulea şi deznodămîntul.
Noapte tîrzie ! în o stradă scundă ce duce la gară se află Iltis, tăciunarul Iltis, el voieşte să fugă din oraş împreună cu Adela de Blumenberg. Trei maieri români, care îl păzesc, ca să se răzbune pentru că le-a dat foc, îl zăresc şi... îl răpun cu ciomegele lor. într-acea trece pe acolo, ducîndu-se către casă, Neaga şi, zărind mortul, strigă după ajutor. Tatâri, pasărea de noapte, era pe acolo şi, plin de orgoliu, încearcă ultimul pas, o numeşte pe Neaga ucigătoare. La strigătele ei disperate însă, soseşte şi Biedermann, care stimează mult pe Neaga, deja de cînd cu focul şi ştie de toate cursele puse ei de corniţele :
Verhaften Sie das Weib als Morderin ?
li strigă cel ce cugeta că nime nu-i mai poate scoate pe Neaga din ghearele-i viclene. Dar a scos-o Biedermann, a scos-o căci el stimează pe nobila Neaga şi urăşte pe mîrşavul său stăpîn, pe Tatâri, şi i-a spus-o acestuia verde în faţă.
Urmează acum, în actul ultim, scenele cele mai frumoase din întreaga dramă, scene petrecute la Neaga acasă, între ea şi Biedermann. Căci ei, din momentul în care mai întîi s-au întîlnit, îşi nutresc ascuns în inimă o stimă reciprocă. Şi acum, după ce a luat-o sub scutu-i păzitor faţă de acel tiran, i-o spune, îi spune că îi dragă, mai mult decît cerul, mai mult decît viaţa şi îi spune că doreşte să o ducă la altar, ca ea să pribegească de aci înainte de alăturea cu el în calea vieţii, el să o scutească... Neaga ? Simţeşte focul sacru faţă de acest bărbat cu o inimă atît de bună şi mare, dar nu, nu i-o poate spune, soţie nu-i poate fi. Au nu jurase pînă la moarte credinţă răposatului ei soţ ? In sufletul ei zbuciumat se încinge în acest moment o luptă... Ah, iată unica ei mîntuire ! Credinţa jurată nu o poate frînge, a-1 iubi şi lua de soţ pe Biedermann ar fi o călcare a credinţei, ce-i mai rămîne deci decît... moartea ? Şi s-a hotărît să moară ! înainte de această moarte însă, o binefacere faţă de acest bărbat, care s-a expus pentru ea şi e ameninţat a-şi pierde postul şi pînea.
Biedermann în urma vinului ce a băut, în care Neaga a amestecat şi un prăfşor, adoarme. Neaga se găteşte sărbătoreşte şi pleacă la Tatâri. Ah, cît a poftit-o, şi iată acum se prezentează „porumbiţa" de bunăvoie. . cugetă acesta şi e vesel de a-şi vedea realizat planul. înainte însă de a se apropia el de dînsa, îl roagă Neaga în schimb pentru o binefacere, şi adică de a-1 lăsa pe Biedermann în postul de şef al poliţiei. Tatâri o face, îi subscrie îndată un decret, ce-1 şi trimite prin pandur lui Biedermann... Oh, ce n-ar fi făcut el în momentul acesta de extaz pentru Neaga. Orbit de pasiune o invită pe divan :
Sternenpracht und Mondenschein, Laden uns zum Kosen ein ! Liebchen hold ! Wir sind allein, Komm' zu mir und trink' vom Wein.
(Sc. XIV)
117
116
Şi ea îi urmează, ridică paharul cu vin in care pe ascuns a turnat otravă şi-1 bea cu sete, îl bea pînă la fund... căci numai moartă avea să dispună uliul de corpul ei. Şi a murit salvîndu-şi virtutea, a murit din iubire, pentru iubire, ca o eroină. La sicriul ei vin toţi oamenii de bine, vine iubitul ei Biedermann, vin scutitorii ei, Nemeş şi Bertha, vine chiar şi Adela de Blumenberg, şi aici, în faţa martirei, se împacă cu Tatâri, care stă şi el plin de căinţă la o parte. îşi ia şi el răsplata, căci prin o telegramă de la ministru e declarat de depus din post.
*
Acesta este pe scurt conţinutul dramei şi, după cum s-a văzut, el este scos din stările sociale cele mai recente din Ardeal şi, în special, dintr-un comitat locuit de cele trei naţionalităţi. E cunoscut însă că nimic nu e mai greu la un autor decît a împreuna armonic adevărul istoric cu fantezia în o dramă, şi cu atît mai mult atunci cînd adevărul acesta este relativ puţin îndepărtat de actualitate. Intru cît i-a succes aceasta autorului de faţă aţi auzit; aţi văzut pe un tiran de comite suprem trăind numai cu pasiunile şi destrăbălările sale, o copie adevărată de pe natură, un duşman a tot ce-i cinstit, un duşman al românilor, pe cari îi persecută în felul cum zilnic o vedem. Aţi văzut, pe de altă parte, pe o frumoasă mărgi-neaneă purtînd sus stindardul onestităţii şi murind pentru acesta.
Două sunt motivele ce-a voit autorul să ni le scoată în relief, dintre aceste cel mai marcant, dare se toarce prin întreaga dramă ca un fir roşu, pe care apoi se grupează toate celelalte accidente, este virtutea femeiască. Această comoară sfîntă cântată de sute de poeţi secole de-<a rîndul, acest ideal întrupat de autorul nostru atît de frumos în cuvintele :
Viei fester noch als Burg und Wehre,
Viei fester als der Fels im Meere
Steht auf der Welt die Frauenehre,
Ihr drohn nicht Herscher drohn nicht Heere...
el îl vede periclitat în epoca asta a intrigilor, îl vede rar, devenit de tot rar... însă îl găseşte în o colibă românească, în fiinţa Neagăi. Şi Neaga asta stă pe un nivel
nespus de înalt faţă de femeile noastre de azi, ea-i un înger de fiinţă, curăţenia sufletului te încîntă, caracterul ei, în genere, te farmecă, şi totuşi nu suntem destul de mulţumiţi cu ea. Ea e mare în decursul acţiunii, dar sfîrşitul ei, putem zice, nu stă în raport adevărat cu această mărime. Da, ea se luptă pentru libertatea morală şi în sfîrşit cade jertfă patimei, sentimentului de iubire. Tocmai felul acesta de cădere însă nu mă poate îndestuli. După a mea părere, valoarea etică a dramei acesteia şi, în special, caracterul Neagăi ar fi dobîndit mult, dacă autorul ar fi dezvoltat cu energie şi acest moment ce explodează numai iei-colea, iubirea de neam a Neagăi. In consecinţă, atunci căderea ei ar fi trebuit să urmeze şi din acest sentiment, şi sfîrşitul, care altcum se prezentează ca şi în romane, ar fi avut mai multă intensivitate dramatică... şi astfel drama ar fi corespuns întru toate spiritului timpului. Numai creîndu-şi o fecioară de la Or-leans, făcînd adică pe Neaga în vreun chip martiră a na-ţiunei, a putut autorul să-i atribuie muribundei frumoasele cuvinte :
Romănen die Ihr schon so viei ertragen, Doch niemals saht der Freiheit Morgenroth, A-if, folgt mir nach ! Zur Freiheit fiihrt der Tod.
Altcum nu sunt justificate. O nouă Penelope, soţia lui Ulise, o Desdemonă a lui Shakespeare sau o Julie în epoca acestui fel de realism, în vîrtejul acestor frămîn-tări sociale, nu mai sunt tipuri tocmai reale. Ne jigneşte mult, văzînd că autorul nu ne-a creat o mărime morală, cum a putut să o creeze corespunzînd şi realităţii, cores-punzînd întru toate spiritului vremii.
Dar să vedem, pe lîngă onoarea de femeie, care este al doilea moment ce ni-1 scoate autorul la iveală ?
Arătîndu-ne caractere clătinătoare, ba nişte paraziţi ai vieţii actuale publice, pe graful Tatâri şi Iltis, cari administrează un comitat locuit de trei naţionalităţi, lasă să transpire dorul acestor naţionalităţi de a se scutura de acest jug şi de a se împăca între sine. Adevărat că e foarte palid acest moment şi i se dă expresiune numai la sfîrşitul dramei în secvenţa XVIII, act V, prin cuvintele lui Biedermann (care se vede a fi un sas „verde" !) :
118
119
Wir wollen heine Tyrannei, Nur gleichberechtigt, frank und frei, Gesehwi stern gleich fiir alle Zei ten ■Vereint zu treur Arbeit schreiten !
Poate fi ceva mai hotărît şi mai lămuritor la situaţiu-nea naţionalităţilor în ochii cetitorilor străini ? Nu, n'ici-decît !... Numai că felul cum momentul acesta e, cum am zice, tras de păr, cum această concluzie o rosteşte însuşi autorul, fără ca destul de vădit şi marcant să o întrupeze în fapte, deşi corespunde realităţii, jigneşte o cerinţă cardinală a dramei, o frumuseţe esenţială dramatică, unitatea acţiunei. Raportul în care stă momentul al doilea faţă de cel dintîi nu e absolut armonic... şi aceasta încă e o urmare a premisei că autorul nu a dezvoltat în Neaga, paralel cu sentimentul de iubire sexuală, ca scut al onoarei sale, şi sentimentul iubirei de neam.
Pentru de aduce sentinţă asupra unei drame trebuie să o tractezi din punct de vedere dramatic, poetic şi etic ; trebuie să cauţi dacă voit-a autorul a prezenta numai nişte întîrnplări, a dezvolta pasiuni sau a clădi caractere. A vorbi despre aceste, în special, nu poate fi propusul meu pentru îngustul cadru al acestei recenziuni. Ci pe baza celor expuse mai sus, fiecare s-a putut convinge că valoarea adevărată a poeziei dramatice de C. F. Armin culminează în frumosul caracter al eroinei sale Neaga şi, în contrast iarăşi cu acesta, în patima oarbă a senzualului Tatâri, desemnat în conture foarte nimerite. Drama însă sufere din punct de vedere etic.
Neaga, care, ni se pare, este drama virginală a autorului, e o lectură foarte plăcută, cu părţi frumoase, poetice, şi am cuvînt de a zice că autorul merită, pe lîngă o deosebită stimă, şi sprijinul nostru.
Budapesta, aprilie 1895
120
CLASICISMUL IN ŞCOALELE MEDII Studiu1
Viaţa noastră socială este foarte mişcată. Cu toţii suntem minaţi de vîrtejul unui curent firesc, născut din raporturile false sociale, ce au existat în ţară, în care trăim şi există încă ; acest curent deocamdată ne preocupă, ne alimentează spiritualiceşte. E foarte clar că o acţiune ce vrea să ajungă la bun sfîrşit trebuie purtată cu „puteri unite", şi fiind forţele de cari dispunem şi astfel cam puţine, nu încape îndoială că se nasc multe lacune în viaţa noastră socială şi, îndeosebi, în cea spirituală. Aceste lacune fireşte că nu se simt numai la noi, căci bine ştim că, în un stat poliglot ca al nostru, deosebirea în viaţa spirituală a diferitelor naţionalităţi nu este neasemănat de mare şi, ce e mai mult, nu ar fi iertat să fie, avînd un guvern a norma însuşi această viaţă părinteşte şi în mod armonic pentru binele popoarelor, pe de o parte, iar pe de alta, pentru a ţine pas cu intensiva mişcare culturală din alte ţări.
Misiunea guvernului între acoperirea, respectiv, delă-turarea acestor lacune este duplă. întîia este cea directă, adică sprijinul material de care în mod egal ar trebui să se împărtăşească toate popoarele ; de aceasta se ţine susţinerea şcoalelor de orice categorie. A doua misiune e îngrijirea guvernului pentru ca învăţămîntul în aceste scoale să corespunză întru toate postulatelor pedagogice, după cum aceasta se face în alte ţări mai culte. Şi fiindcă, natural, un guvern nu este compus exclusiv din pricepători specialişti în această direcţiune, trebuie să-şi
1 Cetit în prima şedinţă literară a societăţii de lectură „Petru Maior" din Budapesta, ţinută în 2 noiembrie a.c.
121
crească atari specialişti şi să-şi aibă consiliul său pedagogic compus din aceştia.
Se Va răspunde că toate acestea le avem, că guvernul nostru se oferă mărinimos a ne susţinea scoale, că se îngrijeşte pentru un învăţămînt „bun" în aceste. E trist însă că, de cîte ori vedem guvernul ingerîndu-se în tre-bile noastre şcolare, în loc să-1 salutăm cu bucurie pentru binevoitarea ducere în deplinire a vreunui principiu salutar pedagogic, noi suntem siliţi a-1 condamna pentru nişte chiţibuşuri sacrilegii. La noi guvernul, prin ingerinţa sa, pune restricţiuni înaintării libere a vieţii noastre spirituale — o putem zice fără sfială. Nu-mi este in-tenţiunea de a releva aici păcatele celor de la cîrmă în extinderea lor, căci aceasta ar însemna a face în parte politică, voiesc numai a arăta că aceştia, respectiv pedagogii povăţuitori, ar trebui să-şi îndrepteze atenţiunea asupra mişcării spirituale în alte ţări, conducătoare în cultură, şi, urmînd acelora, să aplice şi în ţara noastră tot ce e bun.
Dacă vom reprivi asupra învăţământului din şcoalele medii, cari vecinie trebuie să fie obiectul interesării pedagogilor din centru, uşor ne vom convinge că vreo schimbare esenţială în planul şi organizaţiunea acestuia de decenii încoace nu s-a contemplat. Ici-colea numai s-au mai schimbat manualele din fizică şi matematică, cari tot mai sunt defectuoase de ajuns ; în cadrul matematicei s-a mai întreţesut la cîte un gimnaziu şi geometria analitică, s-a mai introdus pe la alt gimnaziu, ca studiu de un semestru, antropologia ; încolo tot tocitul sistem, tot vechiul cîntec, vorba poetului. Ah, uitasem, limbile moderne s-au îmbogăţit; azi în toate gimnaziile dc ia noi se poate auzi limba maghiară, care ocupă ca studiu obligat, primul rînd în planul de instrucţiune. Sarcina de căpetenie tot o mai poartă clasicii latini şi greci, cari par a fi gîrboviţi de atîta greutate şi, ai putea zice, şi de multele Westernuri ce le aruncă studenţii chinuiţi pe capetele veteranilor. Stau neclintiţi bătrînii osîndiţi, ca Abasver la veşnică viaţă şi, ca moşnegii cari. la vatră povestesc nepoţilor basmele străvechi, astfel ei vor să încălzească inimile băieţilor povestindu-le din lumi ce nu mai există. Şi aici toate gimnaziile conglăsuiesc, pretutindeni se „buchisează", începând de la mititelul Nepos, pînă sus, la guralivul şi răsfăţatul Oraţiu. Numai bieţii
elini au fost de curîhd clătinaţi în clasica lor temelie şi mu a lipsit mult ca să-şi ieie cu desăvîrşire adio de la noi ; numai deosebita reverinţă faţă de trecut şi pot zice că şi niţică duioşie ija salvat pentru cine ştie ce puţin timp. Cutezanţă nefastă din partea realiştilor acestora să ce&ră şi de la noi despărţirea de către cei ce atîta timp ne-au legănat şi buiguit !...
Ştim bine că, pe lîngă şcoalele medii gimnaziale, avem şi scoale medii reale sau, cu termini pedagogici, pe lingă gimnaziul umanist, avem şi gimnaz realist. Limbile clasice menţionate se propun numai în primul, şi astfel toţi bărbaţii de ştiinţă trebuie să treacă prin acesta, avînd a se împărtăşi mai întîi cu sucul antic. In Germania, cea acum conducătoare în ale pedagogiei, s-a iscat o campanie în toată forma între aceste două gimnazii, respectiv între reprezentanţii ambelor, o luptă ce a luat colorit serios de la anul 1890 încoace, cînd s-a ţinut la Berlin prima anchetă în cestiunea şcoalelor unitare. Intre amîndouă taberele stă clasicismid, mărul de ceartă, murul chinez. Hărţuiala vehementă pînă în ziua de azi rezultat nu a avut ; pînă la crearea şcoalelor unitare şi reducerea clasicismului la un spaţiu convenabil şi realiştilor va mai dura mult, căci conservatorii sunt în majoritate mare. Discuţiunile iau dimensiuni tot mai serioase şi mai interesante, şi unii şi alţii cearcă a-şi validita principiile în organele lor de publicitate, conservatorii în Humanis-tisches Gymnasium al lui dr. Uhlig în Heidelberg, iar reformatorii în Zeitschrift fur die Reform der hoheren Schu-len a dr. Fr. Lange. Mai mult contribuie la domerirea reciprocă şi, în special a acelora cari, nepreocupaţi, trebuie să se intereseze de cestiune, mulţimea de broşuri ce se scriu.
Pedagogii de la cîrmă, chemaţi a dirige învăţămîntul în ţara noastră, ar trebui să ţină cont de aceste broşuri şi să se intereseze viu de întreaga mişcare în această direcţiune. Vedem însă că nu dau semne deloc de vreo in-teresare, ci poate că aşteaptă încheierea întregului proces de purificare, pentru adoptarea de-a gata a rezultatului pozitiv, ce va urma la timpul său. Rămîne deci ca noi, cei inferiori, de jos în sus, să dăm semne de o participare, fie şi numai pasivă, la lupta culturală ce pe toţi ne priveşte ; şi să o facem aceasta nu din dor de a imita pe cei din Germania, ci din purul motiv că cestia e actuală, că
122
123
cu toţii dorim o reformă radicală in planul de învăţămînt la şcoalele medii, cari sunt şi la noi întocmai după cele din Germania organizate.
Nu ne priveşte din cale-afară afacerea cu şcoalele medii unitare de vreme ce, în special noi românii, nici nu prea avem ce să unim, ne importă însă faptul că în instrucţiune e evident un şlendianism înrădăcinat, este o povară ce împiedică efectuirea progresului dorit şi impus de spiritul timpului. Toată onoarea conservatorilor ; suntem de acord perfect cu dînşii că ce e bun şi genuin trebuie conservat şi din punct de vedere pedagogic ; dar cînd vedem că conservatismul trece în mecanism ; cînd suntem convinşi că noi, de acum deja, putem prevesti cu toată certitudinea gradul de cultură al nepoţilor noştri cînd vor absolvi gimnaziul, nefiind vreo osebire între cultura lor şi a noastră, ca abiturienţi numai de vreo eîţiva ani, trebuie să ne călcăm pe inimă şi să cercăm a păşi din circului mecanic afară. Şi nu e prematur timpul !
Mi-oi da silinţa a scoate mai la vale în relief unele puncte de divergenţă şi convergenţă a celor două tabere hărţuitoare din Germania, provocîndu-mă cu deosebire la un filolog clasic care, sub anonimatul Alethagoras 1 a scos de curînd în publicitate două broşuri de înaltă valoare ştiinţifică şi practică2, cari formează şi azi încă obiect al discuţiunii generale în cercurile pedagogilor. Acest filolog e adică un irident, un filolog clasic trecut din convingere în ceata realiştilor. Foarte nimerit îi zice un critic patriot, numindu-1 un Paul modern, devenit din Saulul clasic.
Cred că din opiniile acestui învăţat pot rezulta consecinţe şi pentru noi !
Studiul limbilor clasice este considerat din partea multor pedagogi de o dogmă ce culminează cu miraculoasa înrîurinţă ce o are asupra tinerimei, fiind cel mai potrivit mijloc de a îmbogăţi spiritul cu noţiuni etice şi de a da minţii întru toate o direcţiune ideală prin deprinderea cu antichitatea. Efectul direct însă constă în cultura formală şi judecata logică ce o dobîndeşte sau, mai corect zis, ar trebui să o dobîndească tinerimea. Cu
1 Alethagoras, Unser Gymnasial-Unterricht, Bekenntnisse. ? Gymnasiale Bildung  und sittliche Erziehung   der Jugend. Ambele în Braunschweig, 1894.
privire la cultura formală, fireşte că şi argumentele filologilor slăbesc din zi în zi, putîndu-se dovedi, prin exemple exacte, rezultarea culturei formale din studiul ştiinţelor reale — şi astfel mai rămîne ca armă puternică pentru apărătorii clasicismului numai partea primă, influenţa asupra spiritului şi inimii, adică cultura naţională, i
Unii merg atît de departe încît susţin că oricine aspi-rează la conducerea unui popor în cele spirituale trebuie să-şi caute cultura la gimnaz mai întîi, căci singur acesta e în stare a pune bază la cultura umanistă, adică superioară a omenimei, mijlocind el prin limbile clasice, cultură clasică (Steinmeyer). Cultura noastră întreagă are de bază cultura clasică. Trebuie să susţinem continuitatea aceleia, zic alţii, numai scriitorii clasici latini şi greci pot servi de lectură cultivatoare tinerimei ; stările simple şi . fireşti de atunci şi deşteptâciunea popoarelor antice au
• făcut scriitorilor posibil de a produce cu atîta claritate şi : desăvîrşire în formă, încît productele spirituale ale aces-f. tora formează unicul aliment sănătos pentru spiritul ti-
1" herimei. Primind în bloc cele atinse, precum în realitate — judecind după valoarea atribuită la noi limbilor clasice — f. — se şi face să vedem ce urmează de aici. Urmează na-»  tural că cultura modernă este un rezultat al studiului
* limbilor clasice, că adică are de bază cultura grecilor şi a romanilor. 2
Şi aici aflu de puternic argumentul lui Alethagoras, care spune că, de fapt, nime nu poate nega o legătură
1 Sub cultură formală se înţelege cultura dobîndită prin cunoştinţele elementare (bunăoară, prin cetire, scris şi comput), cari contribuiesc la dezvoltarea minţii- Cultura materială constă în armonica dezvoltare dintre inimă, minte şi spirit (după L. Fuld, Die mit der Ausbildung des Verstandes handgehende Bildung des Herzens und Gemiites). Pe lîngă aceste două feluri de cultură există şi aşa-numita semiculturâ sau semidoctism, care, spre dauna însemnată a stărilor noastre publice şi sociale, tare răs-pînditâ este. „Semicultul e lipsit de sentimente ideale şi religioase, el e certat cu credinţa şi dogmele bisericei, el e lipsit de tezaurul tuturor adevărurilor etice !" (vezi L. Fuld, Bildung und Vebe-vechen).
2 In cazul acesta, scoaterea limbilor clasice din învăţămîntul gimnazial nu ar fi decît o chestie de apreciere, avîndu-se numai a se constata că putea-ne-am măsura în ale culturei acum cu grecii şi romanii.
124
125
între cultura omenimei de acum şi între cea antică, elină şi romană, dacă consideră continuitatea în dezvoltarea culturei. Acceptarea culturei lor însă de către popoarele culte moderne nu a fost decît o zalu în lunga cateriă a evenimentelor istorice, al căror product comun cultura modernă este. In sine, cultura modernă este rezultatul muncii noastre proprii, a multelor noastre lupte de tot felul şi, ca atare, trebuie ea şi considerată, precum şi cultura clasică nu este altceva decît suma productelor proprii celor două popoare amintite. Şi, precum nu se poate susţine despre cultura clasică că ea s-ar baza exclusiv pe cultura carilor şi a fenicilor, astfel nici cultura cea modernă că ar emana direct din cea clasică.
Acestea sunt clare şi se explică de sine din evdluţiu-nea firească a culturei omeneşti, şi am fi clasicişti de calibrul celor mai intransigenţi dacă nu ne-am declara de acord.
Prea ne pare exagerată rezonarea clasiciştilor că echilibrul cultural se ţine numai prin studiul celor două limbi, că fără ele am merge mersul racului, şi trebuie să fim de părerea celor ce zic că ce a fost veritabil am absorbit de mult din cultura lor şi că e timpul suprem de a-şi căuta fiecare popor o autonomie în cele culturale.
Acceptînd mai departe aserţiunile clasiciştilor cu privire la influenţa etică-ideală a limbilor în cestiune, urmează ca tinerimea, care, în cea mai mare parte, are o cultură umanistă, să fie condusă de idealurile întrupate în eroii lui Omer şi Virgil, ca la fiecare pas să ne întîlnim cu Grachi şi cu Scipioni, cu d-alde Filip şi Alexandru, cu Achile sau Patroclu. Căci doar trecutul zugrăvit atît de ideal de cătră vechii scriitori cu atîta vervă trebuie să ne fie izvor de înaltă şi continuă însufleţire...
Frumos descrie acest trecut un poet român •—■ pa-re-mi-se Vlahuţă — numindu-1 o comoară de fericire rămasă în drum, încît acum şi durerea de odinioară o vede... plină de farmec. Frumoasele cuvinte ale poetului sunt şi adevărate ! Ele ne spun că tinerimea, prin studiul trecutului, cum ni-1 descriu Omer şi Virgil, vede într-adevăr o comoară, dar comoara aceea e falsă, descrisă în culori frumoase numai în aparinţă. Idealurile cari ar trebui deci să fie tinerimei izvor de însufleţire sunt idealuri numai în aparinţă. Ce sunt in fond vom vedea mai la vale.
Şi oare cum stăm cu partea aceasta ideală, e într-adevăr tinerimea în gradul acela pătrunsă de afecte nobile, încît justifică pe deplin credeul clasicist ? Aici las să Vorbească expertul Alethagoras. El arată că cine are ochi şi urechi şi nu este orbit de negura frazei nu poate ascunde că în viaţa intelectuală a tinerimei culte nu este tocmai totul în ordine, că cu deosebire sufere tot mai mult Spiritul ideal. Din clasele inferioare începând, se înrădăcinează tot mai mult cultul minciunei şi al renitenţei faţă de profesori, că o parte mare a elevilor e întroienită în mocirla celor mai josnice excese şi lascivitate.
S-a constatat apoi, de către chiar ministrul de culte al Germaniei, Bosse, cum că, din cauza degenerării generale a vieţei de corp a studenţilor universitari, care fireşte a fost pregătită şi hrănită deja de gimnaziile clasice, cei ieşiţi de la Universitate nu mai pot satisface întru toate chemării lor. Numărul sinuciderilor a celor de la gimnaziu şi Universitate se dovedeşte prin date statistice din ce în ce mai mare, din an în an, un plastic argument ce vorbeşte despre lipsa totală de idealuri. Viaţa psihică a tinerimei mai are şi alte părţi umbroase, ce se manifestă în direcţiunea intelectuală ca un fel de atrofiere spirituală, iar în privinţa morală ca un fel de anemie ; aşa, în locul cugetării logice şi abstracte, găsim superficialitate în simţire şi cugetare, ca rezultat al studiului gimnazial îngreunat cu obiecte netrebnice ; în locul unei imaginaţi-uni sănătoase, aflăm înclinaţiuni puternice spre plăceri senzuale.1
Trebuie să accentuez că registrul păcatelor înşirate de filologul german nu-1 putem primi întru toate şi de al nostru. îndeosebi, nu putem numi viaţa de la universităţile noastre din patrie — unde acum tinerii noştri în cea mai mare parte studiază — degenerată în felul de mai sus. (Şi nici nu vorbesc pro doino !) Degenerarea, cum acest filolog o timbrează, se explică din extremul liberalism în viaţa de corp de la universităţi. La noi însă sunt cu totul alte raporturi ; la noi liberalismul permis între marginile sale şi recomandat chiar şi de pedagogie nu are nici o extindere, ba suntem căzuţi, aşa-zicînd, în
1 Vezi şi R. H. Greinz, Das Gymnasium oder die systematische Verăummung der Jugend. Leipzig, 1895.
126
127
celălalt extrem, suntem lipsiţi şi de spiritul de corp.1 De aici se explică şi debilul sprijin ce întîmpină şi azi încă asocierile studenţeşti de orice natură. Potu-se' însă ambele aceste extreme explica ca urmare a studiului limbilor clasice ? Nu ! dar vedem Şi aceea că tinerimea noastră de la Universitate în anii din urmă s-a arătat pătrunsă de cel mai divin ideal : de idealul naţional. Întreb iarăşi : avut-a mişcarea tinerimei noastre vreun caracter „clasic" ?
Ar îi ridicol să o susţinem ! încolo însă nu suntem nici noi liberi de păcatele de mai sus, cari se manifestă în diferite chipuri. Aşa, nu putem nega cum că cel mai extins şi cel mai periculos morb social este senzualismul, o urmare a spiritului realist inerent ultimelor decenii din secolul nostru. Acest morb apoi este un monstru cu mai multe capete pustiitoare în diferite direcţiuni.
Aceste sunt efectele culturei umaniste dobîndite la gimnaziu, ne zice filologul realist, deci tocmai conţinutul ideal-etic al clasicismului este partea cea mai debilă a acestuia. Şi ca să fie şi mai înţeles, purcede la argumentarea specială.
Nepos, cu care se începe studiul limbei latine, după primele exerciţii stilistice în prima şi a doua gimnazială, e pentru a treia clasă o lectură prea grea, prin propoziţiile întortocheate, încît nu poate servi de o îmbogăţire a minţii, îndeosebi fiind şi de tot superficial.
Caesar ar fi pentru băiatul care abia a început a-şi da seama de cele ce în limba sa maternă ceteşte — în oa'z de pricepere ■— o adevărată otravă, văzînd cum acesta tractează cu o teribilă perfidie prieten şi inimic în Gallia. 2 Liviu este un flecar şi frazeolog patriotic şi lui îi este genuin emfaticul Cicero ; ambii ocupă un loc destul de onorabil în istoria literaturei romane şi sunt de valoare pentru istorici şi filologi specialişti, dar nu sunt pentru tinerimea din gimnaziu. TacituS sufere de o grandomanie, e un senator smintit şi nicidecum nu este imparţialul, după cum îl prezintă filologii.
1 Viaţa de corp, după organizaţiunea corpurilor studenţeşti germane (Bund, Burschenschajt), în Ungaria e necunoscută. Numai la gimnazii există aşa-numitele „coetus", un fel de corp ce ar fi pregătitor pentru Burschenschaft-uri. Aceste coetus însă încă numai la gimnaziile săseşti există. Actual sunt pretutindeni res-tricţiuni.
2 Omorul celor 400 000 învinşi (Bellum Gallicum, IV C, 3—15).
Ei, acum unde sunt idealurile ce tinerimea ar trebui să-şi facă prin lectura îndelungată cu aceşti prozaişti ? Idealuri ? Aş, întreaga lectură constă dintr-o exegetică amănunţită şi torturătoare de minte, din care inima nu se poate încălzi şi nu are timp să se încălzească. Mult, dacă cel mai talentat elev ajunge la gradul de conştiinţă de a fi convins de forma desăvîrşită şi admirabilă a limbei în care aceşti prozaişti au scris şi a-şi vedea apoi, în consecinţă, maneităţile: de formă în limba în care însuşi cugetă şi traduce. Acesta apoi ar fi şi unicul avanta-giu al studiului limbei latine, urmat la gradul necesar de conştiinţă şi de rele. Primul dintre aceste este pesimismul, , ce' trebuie necondiţionat să se încuibe în inima elevului, şi acest pesimism ar fi mai cras atunci cînd gimnazistul ar suspiţiona numai că, silit, a tradus minciuni grosolane, că Salustiu cel moralizator a fost bărbatul cel mai imoral la timpul său, că, bunăoară, în luptele perşilor, numărul acestora nu s-a ridicat la milioane şi biiioane, după cum voieşte a constata Herodot, ci, cel mult, la 800 000 soldaţi, după cum au constatat istoricii mai noi, în care caz simpatia noastră trebuie să treacă de partea perşilor şi să se descrească faţă de greci.1
Ceva mai bine pare că stăm cu poeţii latini. Numai cît că un abiturient duce foarte puţin cu sine din Metamorfozele lui Ovidiu şi mai puţin din Odele lui Oraţiu şi încă vreo cîteva fragmente din Eneida lui Virgil. Atîta e tot; lucrul se explică uşor'! Prozodia, ritmul, metrul şi altele le răpesc timp mult; şi cu toate acestea, greu ajung în poziţia de a putea deosebi cu uşurinţă strofa asklepiadeică de cea sapphică în Odele lui Oraţiu. Trebuie adaus însă cum că a gusta farmecele muzicalului Ovidiu, gimnazistul în vîrstă sa nu este în stare şi nici nu-şi prea sparge capul, ci se îndeletniceşte a-şi însuşi cu ajutorul unei traduceri slabe conţinutul fragmentaric altor 10—20 hexametri pe zi ; din Virgil se pune din nenorocire cel mai mare pond pe Eneida şi nu pe Bucolica sau Georgica, unde singur s-ar putea cunoaşte talentul poetic, ce trebuie şi poate fi admirat şi acum ; Oraţiu iarăşi se face cunoscut numai din partea cea mai inocentă şi naivă, pe cînd ce-i mai bun şi caracteristic, productele
1 Vezi Alethagoras, op. cit., p. 10.
228
129
lascive ale muzei sale răsfăţate se tăinuiese — din punct de vedere pedagogic ! Trebuie remarcat şi aceea că, ridi-cînd profesorul deştept cu mină necruţătoare perdeaua de pre viaţa morală şi raporturile acesteia, după cum ele se află latente în operele celor amintiţi, nu ar prea îmbogăţi sfera de noţiuni etice-ideale în mintea şi inima giimnazistului.
Ei, de ce deci acest filologism superficial şi unilateral, bazat pe cele mai debile excerpte, imposibile de a satisface exigenţele pedagogice şi menite mai mult de a răpi timpul atît de preţios pentru tinerime ? ! De ce să ne înmulţim eventual numărul filologilor semidocţi, cari vecinie molestează societatea cu tocitele citaţiuni ca : „dulce et decorum est pro patria mori", „justum et tenacem viri propositum... impavidum ferient ruinae" ; iar neoclasi-ciştii sînt în continuu pe buze cu : „Post multa saecula, pocula nulla", „in vino veritas", „Hungaria felix"... şi altele de care bîjbîie cu deosebire jurnalele noastre. Şi oare chemarea instrucţiunei este de a secera astfel de fructe, de a servi cultului semidoctismului sau diletantismului, de a octroa generaţiunilor în lungul răstimp de opt ani unele fraze din o limbă moartă ? Niciodată ! Analog stă cestia şi cu clasicii elini ! Aceştia, ce-i drept, după părerea mai multora, sunt, atît cu privire la desăvîrşirea şi elasticitatea formei, cît şi la conţinut, cu un cer întreg superiori celor latini, şi trebuie să ne cuprindă mirarea văzînd cum au mai mulţi duşmani decît latinii. Virgil este numai reflexul debil al lui Omer ; un tragic ca Sofocle, un filosof ca Platon romanii nu au produs. Cu Aristotele devine filosofia universală şi-şi pierde particularitatea elină ce o avea pînă aci ; el devine creatorul a mai multor disciplini ; devine părintele logicei, al eticei, esteticei, al ştiinţelor naturale şi al dreptului natural, al psihologiei şi al' pedagogiei.1 Răsfoindu-se în istoria literaturei latine nu s-a aflat o copie după Aristotele, căci sigur că azi ar avea gimna-ziştii cu un autor latin mai mult pe masă. E de mirare că nu au vîrît la gimnaz pe vreun scolastic, bunăoară pe ra-ţionalizatorul dogmei, Etnselmus, cu al său „credo ut in-telligam".
1 Dr. A. Schwegler, Geschichte der Philosophie...
130
'Cu toate aceste, vedem că clasicii greci sunt numai ca fiaştri trataţi faţă de cei latini ; numai patru am are mai puţin studiul întreg şi mai fragmentarie şi mai mane şi, în consecinţă, efectul studiului şi mai mic, poate, în cele mai multe cazuri, egal cu zero. Lucrul ni-1 explică filologul realist corect, în modul următor : sim--burele, miezul scrierilor eline e mai dulce şi mai muritor, dar coaja în care acest miez este îmbrăcat e mai tare ca la cele latine.
Greutăţile deci cauzate de formele limbistice suni mai mari, şi de aici se explică şi faptul firesc ca aversiunea faţă de această limbă ia dimensiuni tot mai largi, că şi specialiştii ei devin tot mai rari. E sigur cum că realiştii, în lupta lor pentru şcoalele unitare, mai puţină rezistenţă vor întîmpină la aderenţii limbei eline !
*
Sunt multe deci neajunsurile de cari e urmat studiul limbilor clasice. Ce vom face noi ? Elimina-vom cu desăvîrşire iimbile clasice din planul nostru de instrucţiune' pentru şcoalele medii sau vom persevera şi mai departe în vechea organizaţiune ? Dacă vom face vreo inovaţiune, cu ce cugetăm a Umple golul de 75—90 pre la săptămîna, intrat în urma limbilor abandonate ? lată întrebările cele mai esenţiale ce ni se impun în prima linie, a căror răspunsuri fireşte că numai în broşuri se poate pe deplin examina. Voi încerca a răspunde între marginile posibile.
în orice cestiune e bine să ne dăm mai întîi seama despre scopul final al acţiunii noastre subiective. Trebuie să ne întrebăm de cauza ce ne determină spre cutare acţiune şi, îndată ce vom veni la conştiinţa că acea cauză numai stă în raport adevărat cu aceea ce cheltuim noi în materie şi spirit, să abstăm de la acţiunea noastră mai departe, greşită şi dăunoasă fiind. Scopul final al studiului clasic este, după cum am expus mai sus, însuşirea culturei clasice depusă în scriitorii latini şi greci, care cultură, după opinarea filologilor, este unica cultură adevărată.
Această reflexiune a filologilor îmi pare de tot naivă. Cultura este un ce compus din zeci de factori, ea este un fluviu larg, în a cărui albie se scurg sute de rîuleţe, toate menite de a întări ; şi apele acestora se amestecă şi iau o coloare uniformă. în istoria culturală se încru-
131
cişează şi se împreună cauze multe şi diverse, ca să determine un rezultat, o direcţiune, un curent, o înaintare sau o înapoiare. > '' ■
A zice deci că cultura clasică are să formeze singură cultura noastră naţională este de tot fals. E adevărat însă că pe la mijlocul şi finea secolului trecut, precum în Germania şi în alte ţări culte din Europa, aşa şi te noi, românii din Transilvania, a fost clasicismul cel mai puternic factor la deşteptarea culturei noastre naţionale. E vorba de conştiinţa latinităţii neamului nostru, ce a început a se deştepta în acel timp, prin reprezentanţii aşa-numitei scoale naţionale, compusă din bărbaţii trimişi la studiu în Occident, îndeosebi la Roma. „Această şcoală a căzut mai tîrziu în greşeala exagerării latiniste, dar ea a produs scrieri monumentale asupra istoriei românilor, cum sunt Cronica lui Şincai, Istoria lui Petru Maior ; ea a pus limba românească pe calea de a se dezvolta in spirit şi direcţiune romanică. Lucrarea acestei şcoli este o auroră luminoasă şi învietoare în dezvoltarea culturală a românilor".1
Aşa este !
Aceasta însă s-a întîmplat în secolul trecut şi pe la începutul secolului de faţă, şi istoria ne arată o atare reacţiune culturală din izvorul clasic la toate popoarele. Acum însă valurile acelui rîu s-au contopit cu altele şi au dispărut cu desăvîrşire în aceste, încît, pentru ultimele decenii, e, aşa-zicînd, absurd a vorbi de un curent cultural din studiul limbilor clasice, ba de a le da peste tot vreo deosebită valoare cultivatoare.
Cu aceste am ajuns însă la călcîiul lui Achile, la punctul cel mai gingaş ce s-ar putea naşte în caz de controverse pentru susţinerea sau eliminarea clasicismului. Latinitatea neamului nostru, vor zice mulţi, ne impune a fi şi mai departe vechii aderenţi şi cultivatori ai limbei latine, căci la din contră profanăm trecutul glorios al protopărinţilor noştri, desconsiderăm „Cetatea Eternă" şi, în sfîrşit, chiar şi pe cronicarii noştri ! Fireşte că astfel motivînd, se prezintă lucrul cu totul în altă coloare. Dacă studiem limba latină numai din motivele atinse, o facem numai din datorinţă morală. Dacă
1 I. Bian, Despre cultura si literatura românească în sec. al XlX-lea.
din această datorinţă o facem, să nu-i atribuim dar valoarea ce nu o are şi, în consecvenţă, să nu exagerăm în exces de zel, din o simplă, fie şi sîntă, datorinţă ! E fapt că noi nu putem raţiona întocmai ca germanii asupra acestei cestiuni, căci interesele noastre sunt de o altă natură faţă de limba latină, dar să nu uităm că aceste interese actualmente nu mai reclamă studiul limbei ca atare, ci încap mai bine, aşa-zicînd exclusiv, în cadrul istoriei şi al filologiei comparative.
Ei bine, dacă din datorinţă morală voim a ne mai ocupa cu studiul amintit, să o facem, dar să nu ne permitem lux pe contul progresului nostru cultural ! Nu e paradox de a jertfi, din stimă faţă de cronicari, pentru limba în care ei au studiat, mai mult decît în limba în care ei au scris ? Nu e argument de cea mai extremă infirmitate, de a se ocupa atît timp cu Tacit şi cu Liviu şi de a cunoaşte numai cu numele pe Şincai, Maior sau Miron Logofătul ? Oare dacă de 2—3 decenii încoace ne-am fi nizuit a fi mai autonomi şi a ne ocupa mai mult cu productele noastre proprii, nu ar avea întreaga noastră mişcare culturală şi socială de azi o altă noimă ? Sunt sigur că nu-mi vor răspunde mulţi cu : nu !
Cu greaca ne umblă şi mai rău. Greutăţile ne sunt mai mari, interese nu ne obligă a o propune sau a oculta. Arareori te vei întîlni cu un abiturient care să cunoască literatura grecească clasică, zicem, bunăoară, numai pe Sofocle sau Euripide — şi dacă ştie ceva, nu s-a pricopsit din original.
Trebuie să căutăm deci mijloace de a îndrepta aceste rele, ce s-au încuibat în gimnazii în mod inconsciu şi mecanic în organismul instrucţiunei. Aceasta am putea-o face noi, românii, nu din dorinţa de a ne crea deocamdată scoale unitare, ci pentru a ne îngriji de progresarea culturei naţionale : a) prin restrîngerea studiului limbilor clasice la un număr mai mic de ore şi schimbarea totală a modului de predare ; b) prin extinderea celorlalte obiecte de valoare asupra orelor astfel eco-nomizate.
Să ne declarăm deci de adepţi ai reformatorilor germani ! Nu vom scoate ca dînşii cu desăvîrşire din mijlocul nostru pe „iubiţii clasici", avînd ca români încă niţică lipsă de ei, dar le vom da mai puţină atenţiune. Vom învăţa din limba lor numai lucrurile cele mai ele-
132
mentare şi anume, numai cît se recere de la noi, ca oameni culţi, pentru de a cunoaşte natura limbei noastre materne, din ei înşişi, respectiv literatura lor şi, îndeosebi, a elevilor — dacă e vorba să învăţăm ceva la gimnaz — să ne îndeletnicim a o face cu ajutorul traducerilor bune, putem zice, exclusiv prin ele, fie aceste, în caz de lipsă, şi din o limbă modernă cunoscută. Astăzi avem şi noi cîte un bun traducător, iar germanii au în abundanţă ! Aceasta trebuie să o facem din punct de vedere practic, cu toate că, pe cei mai mulţi i-ar durea a-şi închipui o altă stare a lucrurilor, dar trebuie să ne facem loc la gimnaziu pentru celelalte studii mai fructifere, cari ne vor feri de superficialitate.
Locul adevărat al clasicilor este în aulele universităţilor, unde singuri au să-şi validiteze valoarea lor şi unde, nejigniţi, vor putea străluci şi fertiliza şi mai departe, servind ca izvoare bogate bărbaţilor de ştiinţă, celor cu cultură deja formată !
Restrîngînd noi astfel studiul limbilor clasice, ce am făcut ? L-am scos pe elev din aerul nebulos al vieţii antice păgîne şi i-am dat teren real, întorcînd în viaţa lumii moderne creştine; în loc de noţiuni compuse şi nemărginit de îndepărtate, i-am dat noţiuni clare, mai apropiate şi mai accesibile pentru mintea lui. Toate celelalte obiecte de învăţămînt ne stau spre acest scop la dispoziţie, cari, aplicate fiind raţional, vor aduce belşug de roade culturale, dintre cari unele cu privire la cultura formală, iar altele la partea etică ideală.
Nu-mi este intenţiunea de a accentua influinţa fieş-tecărui obiect în special, căci prea aş merge departe în expunerile mele, voi însă a scoate unul la suprafaţă, studiul religiunei.
Acest studiu a devenit deja de multişor fătul cel mai negles, cenuşotca gimnaziului şi natural că multora le-a părea cam curios îmbrăcarea din nou a acestui făt cu o haină demnă, precum curioasă le-a fi părut şi ideea despoierii clasicilor de atenţia ce le-am dat-o. Dar aşa e! Trebuie să facem din nou accesibil tinerimei izvorul de apă vie, de sublime idealuri : creştinismul, cedîndu-i la gimnaz locul ce-i compete în o comunitate creştină modernă. Sfîrşitul secolului nostru este timpul materializării, dar cu toate aceste vedem în lumea spirituală o
134
'puternică reacţiune în contra acestei tendinţe a timpului. ^Inundaţi ţara cu evanghelii !" scria radicalul V. Hugo ^ătre prietenii săi. „La sciense a perdu son prestige et la ¥eligion a reconquis une pârtie du sien", scria Ferdinand Brunetiere în Revue des deux mondes. Realiştii germani numesc gimnaziul clasic cloacă de corupţiune şi pretind timbrul creştinesc în ştiinţele matematice şi naturale, ară-tînd că materialişti ca Newton, Kepler, Leibniz, Laplace şt alţii au fost înzestraţi cu o natură profund religioasă. Nu demult am avut prilej a vedea în ţara noastră manifestaţii generale împotriva tendinţelor destructive, îndreptate în contra bazelor etice ale culturei noastre naţionale.
în anul acesta şi-a scris profesorul dr. Wilhelm Hacke din Jena cartea sa epocală Die Schopfung des Menschen und seiner Ideale. Ein Versuch zur Versohnung zwi-■schen Religion und Wissenschaft. (O încercare de împăciuire între religiune şi ştiinţă ! !...) Vedem că şi în literatură, apoi în artă, în general, se simte un curent religios, ici-colo cu o nuanţă de misticism, mai puţin la noi, mai mult însă la germani şi la englezi. Vedem că lumea ştiinţifică se nizuieşte a dovedi că între religie şi ştiinţă deosebire nu e, respectiv, nu ar trebui să fie şi că aceasta (religia) trebuie ridicată la demnul ei nivel.
Toate aceste sunt dovezi că în contra materializării e în dezvoltare un alt curent, ce-şi are sorgintea în religiune. Şi fiindcă acest curent are să pornească din gimnaziu, să zicem că e timpul suprem a ne ocupa la gimnaz mai mult cu Isus şi credinţa creştină. Cît de mic ne va părea clasicismul în faţa acestui studiu şi cît de puţin îi vom simţi lipsa la gimnaz ! Natural că numai atunci cînd ne vom lăsa de a purcede şi aici mecanic ! Studiind în felul de pînă acum, uşor vom putea devia, provocînd şi promovînd prin acest studiu — acum înmulţit — morburi sociale ca semidoctismul, bigotismul, iezuitismul şi altele. Nu vom mai memoriza deci istoria biblică si bisericească, catehismul şi altele pentru de-a putea zice că am tratat la gimnaz religiunea, ci vom purcede raţional şi liberal— între marginile permise. Dacă ne propunem apriori ca prin studiul religiunei să dovedim nevaloarea studiului limbilor clasice o putem uşor. Avem să arătăm tinerimei în locul sclaviei, al jugului apăsător şi al dezolării sociale, pe de o parte, apoi în locul desfrînării şl îmbuibării, pe de altă parte, demnitatea omenească ridi-
135
cată prin creştinism la nivelul ce-i compete. Dacă vom face astfel, dacă în locul lui Fedon şi Kriton, pe cari în limba lui Platon nu-i înţelegem şi nici în altă limbă nu tocmai, ne vom ocupa cu filosofia creştină, depusă în evanghelii ; dacă în locul lui Themistoele, Pericle et tuiti quănti vom face cunoscut elevilor pe martirii credinţei — am satisfăcut chemării noastre de cultivatori ai minţii, cît şi ai inimei prin religiune şi vom fi îndeajuns recompensaţi pentru despărţirea de către vechii prieteni ai gimnaziului.
Cu aceste îmi închei puţinele mele reflexiuni, cari cred că formează vocea a mai multora dintre noi. Sunt cuprinse în aceste idei nouă, de cari eu sunt perfect convins şi de la a cărora punere în acţiune sigur aştept potenţarea progresului nostru cultural. Fireşte că cele mai multe sunt numai fragmentaric îndigetate şi au lipsă de lămuriri, cari reclamă spaţiu şi asupra cărora cred că va trebui să revin cu alt prilej. Ştiu că formarea planului de învăţămînt în şcoalele medii atîrnă în partea esenţială de la „pedagogii din centru", dar am accentuat că mişcarea trebuie să se înceapă de jos în sus şi că e timpul suprem să se facă. Ştiu mai departe că orice idee cu tendinţă reformatorică este foarte rece primită de cei ce nu au cunoscut-o şi nu au studiat-o şi că noi, românii, suntem foarte conservatori şi scru-puloşi îndeosebi în o cestiune atît de sublimă ca aceasta ! Am crezut cu toţii ca într-o dogmă în teza : „Si cadet Roma, cadet mundus", şi e firesc ca să ne supărăm chiar pe cel ce se încearcă a ne abate de la vechea credinţă.
Ei, fiecare cu credinţa sa — dar, pentru aceea, Roma veche tot va cădea de la gimnazii fără ca lumea să piarză ceva, precum şi Atena a capitulat, căci numărul acelora cari o împrejmuiesc pentru de a o lua cu asalt creşte din zi în zi şi murii ei îmbătrîniţi şi mohorîţi au în cu-rînd să cedeze instrumentelor create pentru invenţiile moderne !
Fie-ne deci spre admoniere, să ne îngrijim de bun material ca la timpul său să avem cu ce clădi în sînul nostru o cetate nouă română, din care să se verse bogata cultură naţională asupra poporului nostru !
SOCIETATEA DE LECTURA „PETRU MAIOR"
O tendinţă îmbucurătoare se manifestă acum în cercurile tinerimii române, tendenţa de a lucra cu zel la susţinerea şi promovarea culturii noastre naţionale. După atîta timp de descentralizare, după lungi şi dureroşi ani, în cari în cercurile universitarilor mai domneau şi morburi ca separatismul şi egoismul, vedem acum şirurile închegate, vedem un corp bine cimentat unit în cugete, unit în fapte. Meritul principal la această împrejurare îl are curentul nostru naţional-politic, care atîtea nobile idealuri a stîrnit în piepturile tuturor. Acest curent regenerator a fost şi este un apel firesc adresat tuturor, tineri sau bătrîni, popor sau inteligenţă. Şi tinerimea noastră a înţeles acest apel şi s-a pus pe lucru !
In prima linie ea şi-a îndreptat atenţiunea asupra societăţilor de lectură, cari, evident, mai multă putere coercitivă au. însemnătatea unei societăţi de lectură pentru tinerime este nespus de mare, îndeosebi acolo unde formează singura instituţiune culturală română. Nu ne este iertat să fim indiferenţi faţă de existenţa şi felul existenţei acestor fel de societăţi, pentru că ele, oferind favoruri tinerimii, ne oferă favoruri generale şi fac astfel un factor integrant din viaţa noastră culturală.
Una din aceste societăţi, societatea de lectură „Petru Maior", a tinerimii universitare din Budapesta, cunoscută tuturor şi din notiţele ce din cînd în cînd am dat în coloanele noastre asupra ei — se adresează astăzi cătră lumea românească, cerîndu-i sprijinul pentru înlesnirea existenţei sale. O tinerime întreagă se adresează cătră poporul său, invitîndu-1 de a întări legăturile de reciprocitate, ce între sine şi tinerime trebuie să existe, o tinerime întreagă îşi reclamă dreptul de a
136
137
exista într-un mod demn, ca să poată lucra pentru idealurile ce şi-a pus. Iată apelul lansat de comitetul acestei societăţi :
„Apei
Societatea de lectură -«Petru Maior» din Budapesta a fost şi este şi astăzi pentru tinerimea română un puternic mijloc pentru cultivarea simţului de colegialitate şi dobîndirea de cunoştinţe din literatura română. Treizeci şi trei de ani necontenit a fost activă şi şi-a adus fructele sale această societate. Ea a fost însă totdeauna cu mari jertfe susţinută, aşa încît capitalul material, care asigură existenţa unei atari instituţiuni culturale, nici astăzi încă nu poate face posibil membrilor acestei societăţi ca ei să satisfacă postulatelor ce, pe de o parte, înşişi, pe de altă parte, însă, lumea românească le impune.
Biblioteca societăţii este relativ săracă şi necorespunzătoare, localul ei. oferă membrilor puţine favoruri, de tot puţine comodităţi. Cunoscut este însă cu cîtă abne-gaţiune se susţine tinerimea la universitate ea pe sine, aşa încît ea tare puţin poate contribui la îmbunătăţirea stării materiale a acestei societăţi. Anul acesta însă, impetuos ca niciodată, reclamă o îmbunătăţire materială, urcîndu-i-se societăţii considerabil exigenţele în urma stărilor provocate de incidentul cunoscutului «Mileniu».
Subscrişii deci, la însărcinarea societăţii, adresăm călduroasa rugare onoratului public român ca să bine-voiască a-şi îndrepta atenţiunea asupra acestui focular cultural, care necondiţionat trebuie menţinut, şi să contribuie cu un ajutor material după posibilitate, dobîn-dindu-şi astfel iubirea şi alipirea tinerimei, a unei generaţii întregi, iar pe de altă parte făcînd tinerimei posibil de a rezolva problemele ce întemeietorii societăţii noastre cu nobile intenţii şi-au prefipt.
Spre scopul acesta lansăm liste de colectare şi ne permitem a ruga pe toţi binevoitorii colectanţi ca, re-trimeţîndu-ni-le, să binevoiască a le adresa societăţii de lectură «Petru Maior» în Budapesta, Zoldfa-utcza, nr. 43.
în speranţa că glasului nostru rugător ascultare binevoitoare se va da, asigurăm poporul român de fiiasca noastră iubire.
Budapesta, din şedinţa comitetului societăţii de lectură «Petru Maior», ţinută la 23 oct. 1895.
Preşedinte Vicepreş. Dr.-nd Fior. Muntean, Ilarie Chendi,
rigerosant în med. stud. phil.
Secretar : Victor Branişte, ştud. jur."
i
Faptul câ societatea de lectură „Petru Maior" este atît de rău situată materialiceşte vorbeşte de sine şi nu ar mai avea lipsă de nici un îndemn din partea noastră. Vor şti să-şi împlinească datorinţă acei români cari ţin la tinerime, cari ţin la propriul progres cultural ; vor înţelege însemnătatea acestui apel aceia cari ştiu ce însemnează a sprijini pe cineva la realizarea idealurilor frumoase. Avem o tinerime pătrunsă de spiritul bun al timpului, ce pe toate terenele îşi vaiiditează conştienta trează şi e firesc ca chiar şi jerfe să aducem pentru încurajarea acestei tinerimi, că dacă materia omnipotentă, acest „sucus in sanquine" îi lipseşte, să ne grăbim a contribui cu ajutorul nostru !
Societatea de lectură „Petru Maior" are, dintre toate societăţile tinerimii, cea mai grea chemare. Ea are să unească multe elemente eterogene. Cunoscut este că în Budapesta studiază mai mulţi tineri români ca la alte universităţi, dintre aceşti tineri mulţi sunt de aceia cari limba lor mamă absolut nu şi-o cunosc, sunt apoi alţii, aşa-numitele uscături, cari chiar şi de neamul lor se leapădă, făcînd servicii duşmanului şi jurnalelor jidane. Chemarea societăţii acesteia însă este de a uni aceste elemente, de a readuce pe toţi cei rătăciţi în sînul ei, de a le face cunoscută dulcea limbă românească ! Şi aceasta trebuie să o facă faţă de toţi fără excepţiune, căci chemarea noastră este să nu pierdem pe nime, ci să salvăm, dacă mai este de salvat !
Aprobăm deci întru toate pasul comitetului societăţii de lectură „Petru Maior", care intenţionează a pune pe noi şi frumoase baze această societate, îi dorim succes întru realizarea acestui plan şi suntem convinşi că la aceasta sprijiniţi vom fi de către toţi românii de bine.
138
139
„LUPTA DE LIMBA ÎN TRANSILVANIA"
Aceasta este titlul unei broşuri a lui Ştefan Ludwig Roth, apărută de curînd în a doua ediţie. Această broşură devenise tare rară şi aproape necunoscută ; din prima ediţie, tipărită la anul 1842, nu se mai aflau decît 1 vreo cîteva exemplare pe la biblioteci. Broşura îşi dobîn-deşte o importanţă pentru toate naţionalităţile din Transilvania, întrucît ea tratează asupra primelor porniri de maghiarizare oficioasă în Transilvania, prin hotărîrile die- | tei de la Cluj privitoare la scoaterea limbii latine din uzul public şi introducerea celei maghiare ca limbă oficioasă.
Ştefan Ludwig Roth — a se deosebi de contempora- r nul său dr. Daniil Roth, care şi el a fost scriitor politic şi s-a ocupat în scrierile sale cu predilecţie de români — este acela care în revoluţia de la 1848 a murit pentru poporul săsesc ; el a fost deci la toată întîmplarea un bărbat mare şi providenţial al saşilor. Cuvintele lui trag, prin urmare, în cumpănă, cu atît mai mult cu cît ele pot fi considerate ca expresiunea sentimentului comun de care în vremea aceea era stăpânit poporul săsesc.
Roth se ocupă în broşura sa şi de români, pe care îi consideră de slavi (welche ur^prunglich Slawen sind). ' Tonul fundamental în care vorbeşte despre noi, abstracţie făcînd de la unele accente de ironizare, este foarte binevoitor. El vede în valah pe poporul iobag, greu apăsat cu toate că formează majoritatea locuitorilor, şi arată că maghiarii, în loc de a da acestui popor împilat ceea ce-i compete, ei vor să-1 sugrume. Prima încercare de sugrumare au săvîrşit-o maghiarii prin dezbinarea românilor în cele religionare, neizbutind însă acum vor să le octroieze limba maghiară, răpindu-le limba maternă.
între astfel de împrejurări — crede Roth — nu este mirare dacă valahul devine panslavist.
Reproducem la acest loc o parte din capitolul al Vl-lea al broşurii, intitulat Panslavismul sau valahii şi nobilimea, care parte este de tot actuală, întrucît persecuţiile şi terorizările sunt şi acum aceleaşi, ba în multe direcţiuni mai meschine, obraznice şi mai ascuţite. Iată acele pasaje :
„Dacă este vorba ca valahul să fie scos din braţele panslavismului, pe lîngă dobîndirea fidelităţii sale pentru tron şi a inimei sale pentru statul austriac, care este patria sa, trebuie să i se acorde delăturarea lipselor, stima demnităţii sale de om, veneraţiune faţă de creştinismul său, casă şi masă, mijloace de educaţiune şi alte multe, cari se cuprind în cuvintele : satisfacerea intereselor sale. Interesele leagă şi dezleagă.
Binevoiască guvernul din patrie şi să sature pe acest popor flămînd şi setos, ca să nu rămînă tot numai cu nădejdi în viitor. Valahii au lipsă de bucatele dreptăţii şi de beutura tratamentului omenesc. Faceţi-le patria atrăgătoare prin binefaceri : daţi-le ceva ca să aibă ce pierde prin război şi prin inversiuni. Daţi-le tot ce se pretinde în numele dreptăţii şi al echităţii, ca să nu mai aibă nimic de dorit cînd se vor ivi străinii. Străinul va promite şi va da chiar ; dar acela tot de la voi are să ia ce le va da lor. Acum veţi primi drept răsplată o mulţumită sinceră din partea cinstitului, mai tîrziu însă veţi fi răsplătiţi cu rîs şi batjocură. Dacă însă le satisfaceţi de acum interesele lor, ei se vor linişti şi vor căuta pacea. Valahul nu se va mai ridica apoi pe vîrful degetelor, privind că mai este sau nu departe mîntuitorul ; el nu-şi va mai încorda auzul pentru a da ascultare dacă nu vine cumva vreo puternică nădejde împreună cu limba străinului. De la voi atîrnă, nobili maghiari, a ameliora soarta iobagilor valahi, de o dobîndi dragostea prin dragoste şi încrederea prin încredere. Apăraţi-i de abuzuri pentru viitor, acordîndu-le beneficii, îmblînziţi-i prin blîn-deţe, faceţi-i proprii neamului prin proprietate.
Darul şi concesiunea fie-vă fătul liberei voastre voinţe, fără ca să vă doară de ceea ce daţi. Un astfel de dar face cinste dăruitorului, iar dăruitul se simte îndatorat a aştepta cu indulgenţă cele viitoare. Ceea ce cu
140
141
de-a sila se dă şi cu mînă timidă, îndeamnă la alte noi pretenţiuni şi la încăpăţînări.
Un lucru este înainte de toate necesar : Urbariul. Dar acesta are să fie un beneficiu, un adevăr fără uşiţe, pîine adevărată iar nu piatră, peşte şi nu năpîrcă.
Dacă ţara aceasta are de gînd a-şi face pe valah de fiu adevărat, ea trebuie să fie o mamă justă pentru uniţi şi neuniţi, căci doar ambii sunt valahi. Deie şi acestora, neuniţilor, cîtva pămînt, căci biserica lor se consideră de adevărata biserică valahă, deie şi preoţilor neuniţi porţiunea canonică. Astfel aceştia se socotesc de martiri ai valahismului (Mărtyrer des dem Walachentume treu-gebliebenen WaTachentums), care suferă lucruri supraomeneşti, dar poate fi şi neomenesc ( ?).
Astfel ocrotiţi valahului bănuitor (?) credinţa necesară că beneficiul este menit valahului şi nu confesiunei. Prin daruri de acestea îi faceţi pe valahi inaccesibili pentru linguşirile seducătoare ale emisarilor. Avînd ei odată ce le-a lipsit, avînd ceea ce au cerut, să nu mai aveţi nici teamă dacă vor suna tobele ruseşti pe vîrful Carpaţilor, lăsaţi să sune, pînă ce vor sări de pe ele pieile de cîne. Cu voi împreună se luptă atunci cel deobligat, cel fericit, cel mulţumit, se luptă pentru cel ce i-a acordat beneficiul, fericirea, pentru autorul mulţumirii sale, pentru ţară, popor şi pentru tron. Ei vor fi între noi şi ai noştri, precum noi deja mai înainte am fost ai lor. (Neclar !) Daţi-le, daţi-le, căci şi vouă vi se va da; cu măsură plină şi abundantă vi se va mulţumi.
Ce să mai zic despre limbă ? Nu prea multe şi totuşi nu prea puţine ! Poftiţi şi daţi valahului literatura voastră maghiară în toată a ei extensiune, în legătură de lux, în placă de aur, sau fie din parte-mi scrisă şi pe pielea măgarului lui Bileam — ea nu-i va îndestuli şi nu-i va sătura în doririle şi aşteptările lor.
Speranţa de a cîştiga pe valahi prin maghiarizare este bazată pe năsip. Cui stomacul îi cîntă de foame nu se satură prin un buchetaş de flori. Prin un ofert ca acesta vă bateţi numai joc şi ei vor rîde de voi şi o să vă întoarcă spatele. Dacă în decursul alor zece ani, în care aţi contemplat a intra cu forţa chiar şi în biserica lor, vă veţi convinge că nu vă ajută nimic această procedură, vedeţi şi vă abateţi şi nu mai aruncaţi cărbuni aprinşi în paie cu atîta fală păcătoasă.
Voi semănaţi vînt şi veţi secera orcan !"
A trecut mai mult de o jumătate de veac de cînd a scris Roth acestea. Ceea ce a zis el atunci am repetat-o noi poate cu alte cuvinte de mii de ori, dar toate zisele au avut puţin efect real. Lupta de limbă este aproape în acelaşi stadiu în care a descris-o Roth. Tendinţele de maghiarizare sunt şi astăzi, numai că sunt mai brutale.
Sunt multe constatările ce le-am putea face pe baza broşurii lui Roth, dar nu ne-o permite spaţiul. Ne împlinim însă la tot cazul datoria recomandînd această broşura atenţiunei cititorilor noştri.
142
LENAU1 1802—1850
Bi tte
Weil' auf mir, du dunkles Auge, Uebe deine ganze Macht, Ernste, milde, trăumerische Unergriindlich susse Nacht.
Nimm mit deinem Zauberdunkel Diese Welt von Sinnen mir Dass du iiber meinem Leben Einsam schwebest fiir und fiir...
(Lenau)
Pentru ce pun eu aceste rîndurele în fruntea puţinelor mele reflexiuni asupra acestui poet ? Numai pentru ca să arăt că ceea ce Lenau a cerut de la iubita sa, ca să poată fi înţeles de ea, aceasta se cere şi de la orice alt cetitor care vrea să-1 priceapă. Inimi reci şi apatice, suflete de toate zilele nu se vor încălzi de plângătoarele lui versuri, egoiştii şi oamenii muncii mecanice vor rîde nebunatic de dulcea melancolie ce învăluieşte toate productele lui. Nu, Lenau nu este nutremînt pentru oameni de rînd. însuşi poetul îşi cere de cetitori ochi blînzi şi visători ca o noapte frumoasă, ochi care să privească Ia tot şirul, precum priveşte o copilă la iubitul resignat, ale
1 Schiţă din literatura germană, cetită în şedinţa din 14 oc-tombre 1896, la societatea de lectură „Petru Maior" din Budapesta.
144
cărui dureri şi le face şi de ale sale, cu care laolaltă plîng şi se dezmiardă. Pentru ca să-1 pricepi pe Lenau, trebuie să te împrieteneşti cu el. Dacă ştii rîde şi plînge de necazuri, dacă ai trecut prin un şirag de suferinţe, trebuie să-i fii prieten, dar prieten bun şi sincer, trebuie să crezi cu el :
Nicht mehr zum Lustschloss umgelogen,
Scheint mir die Erde was sie ist:
Ein schwankes Zelt, das wir bezogen
...auf kurze Frist.
(Unmuth)
Cine voieşte să cunoască pe Lenau trebuie să cetească poeziile lui, căci acestea i-au fost lui viaţa. „Meine săm-mtlichen Schriften sind, da ich fiir Thaten keinen Raum finde mein sămmtliches Leben" — a zis însuşi poetul
despre sine ; iar operele lui îi sunt ca şi viaţa :
O lume-ntreagă de dureri secrete, De amăgiri, do visuri ne-mplinite.
(trad. I. N. Roman)
Ocupîndu-ne deci cu Lenau, nu suntem cetitorii şi admiratorii muzei răsfăţate, cari gustăm din un farmec plăcut al prezentului, ci suntem cetitori înduioşaţi cte o fire nedreaptă, care iute înghite toate podoabele vieţii, trăim resignaţi sub un cer puţin senin, cu puţine speranţe, vedem mereu numai :
Welkes Laub und welkes Hoffen...
Timpul în care trăim, este timpul materializării.^ Oara suntem şi noi, românii, cuprinşi de acest vîrtej aP timpului ? Nu, noi cetim încă cu drag pe Eminescu al nostru şi ne ştim încă emoţiona de versurile lui. Capabili suntem deci a-1 înţelege şi tălmăci şi pe Lenau, care de ocrotitoare a avut aceeaşi muză ca şi Eminescu. Să petrecem deci vreo cîteva momente cu acest poet să vedem mai de-aproape cine a fost Lenau ?
Biografie
Numele poetului este : Nicolaus Franz Niembsch Ed-ler von Strehlenau, sau prescurtat : Nicolaus Lenau, cum s-a numit el totdeauna ca poet. S-a născut la anul 1802 (13 august) în Csatâd, lîngă Timişoara. Lenau însuşi
145
vorbeşte despre etimologia locului său natal astfel : „csata însemnează în limba maghiară luptă, iar csatad lupta ta, adică lupta vieţii tale : die Schlacht die du zu durch-kămpfen hast." Pentru«un fatalist deci ar fi fost şi acesta inspirator de îngrijire şi o prevestire rea, care putea sâ-1 urmărească viaţa întreagă.
Tatăl său, Franz, a fost ofiţer în armata austriacă, iar făcînd cunoştinţă cu Therese Maigraber, fiica unui fiscal din Pesta, din iubire faţă de aceasta şi-a lăsat cariera şi s-a căsătorit cu ea, ocupînd un post subaltern de oficiant de stat. Viaţa casnică dintre Theresa şi Franz a fost foarte posomorită. Franz a fost un bărbat foarte uşuratec, iute şi-a uitat de dragoste, şi-a uitat de datorin-ţele sale de tată al familiei, şi în locul acestora era oaspetele regulat al birturilor şi al cafenelelor, unde juca cărţi şi chefuia pînă în zori de zi. Astfel se ştie cu pozitivitate că pe cînd soţia sa şi-a pierdut pe cea dintîi copilită şi plîngea singură sfîşiată de durere la sicriul băiatei, intră deodată în casă doi bărbaţi de o înfăţişare înfiorătoare, doi inşi cari jucaseră toată noaptea cărţi cu bărbatul ei. Aceştia îi aduceau o scrisoare, un fel de contract, prin care arătau că bărbatul ei, Franz, a pierdut la cărţi 17 000 fl. şi dacă dînsa nu se va învoi să iscălească contractul, ei vor demanda ca bărbatul să fie imediat închis ca un mizerabil. Şi soţia iubitoare şi sfîr-şită de dureri, şi-a pus întreaga zestre amanet pentru datoria nemernicului soţ.
Amintesc această nefericită viaţă conjugală pentru că din ea se explică durerea şi întristarea mamei lui Lenau, durere ce s-a transplantat şi asupra firei poetului. Soţul corupt cade curînd jertfă vieţei sale desfrînate şi extravagante, iar micul Nichi — cum îl numea mama sa — rămase de a fi crescut numai de aceasta.
Arareori în istoria vieţii culturale ne întîlnim cu mame cum a lui Lenau a fost. O femeie nobilă şi generoasă la culme, o femeie cu o abnegaţie de neînchipuit, un fenomen de mamă, a cărei iubire pentru fiu e nervoasă, e o patimă fierbinte, aproape nebună. Ea era geloasă pe toţi aceia cari cutezau a iubi şi ei pe Nichi. V-aduceţi poate aminte de romanul lui Francisc Coppee Poveste tristă, unde este descrisă o mamă de model, d-na Bernard, mama lui Armând. Aceasta cred că ar putea fi o copie debilă de pe portretul mamei lui Lenau.
Sub îngrijirea pasionată a mamei şi-a primit Lenau creşterea. Limba în care a crescut şi vorbit a fost cea germană. A cercetat diferite scoale, în Budapesta şi To-kai, şi mamă-sa, cu toate că au rugat-o adesea bunicii avuţi ai lui Nichi, nu şi 1-a lăsat de lîngă sine pînă ce a mai avut puţină avere. Ca amănunte din copilărie, fie amintit că micul Nichi avea o deosebită atragere faţă de muzică, iubea vioara, cîntecul în frunză şi imitarea păsărilor.
In sfîrşit totuşi a ajuns Nichi în mîna bunicilor, cari l-au lăsat să absolve liceul şi apoi l-au trimis la universitate.
Lenau a fost în gînd şi fapte foarte nestatornic şi ne-decis, o urmare şi a creşterei sale. Astfel el nu are paci-inţă pentru una sau altă branşă, pentru una sau altă facultate. S-a apucat de toate şi nu a sfîrşit cu nici una. Din toate a avut cîte un studiu predilect, cu partea lui ideală atrăgătoare, se ocupa pînă la eshauriare, apoi îl lăsa şi trecea pe alt teren. Astfel în scurt timp a fost înscris la drepturi, apoi la agronomie şi pe urmă la medicină, unde singur a făcut două fundamentale (1830).
într-aceea, două evenimente i-au influenţat adînc viaţa şi dispoziţia. A făcut cunoştinţă în Viena cu o fată din popor, o băiată tare drăgălaşă cu numele Bertha, fata unei ţiitoare (Haushălterin1). Această relaţie i-a dat mai întîi ansă la poezii mai profunde. Era el şi pînă atund cunoscut ca poet în cercul amicilor săi, sub numele de „Meister Niklas". Prietenul său Fritz Kleyle vorbeşte astfel despre dragostea primă a lui Lenau : „Mi-a fost în primul moment un curios fenomen a vedea pe Niem-bsch al meu ca erou pe terenele amorului ; dar în sfîrşit am aflat-o de firesc ca fiul simţitor al Muzelor divine să fie atras, răpit de o fiinţă, în care adevărul, frumosul şi bunătatea erau atît de armonic contopite !"
In curînd însă s-a tulburat amorul prim, Bertha a fost şi ea numai o femeie ca cele multe din capitalele lumii, cari împrăştie farmec, vînează, zboară ca fluturaşii de la floare la floare... îl lăsa pe Lenau şi iarăşi se reîntorcea cu inima la el, şi acesta o iubea mereu cu patimă nebună, căci nu avea putere de a abzice de ea. Căsătoria ei cu un comerciant avut i-a dat lui Lenau o lovitură capitală, a început a plînge un şir de lacrimi, cari şi le-a pre-
1 Cu sensul de „menajeră" (n. ed.).
146
147
făcut în versuri stîrnitoare de lacrimi şi ele. în astfel de momente de zbuciumare sufletească a scris admirabilele poezii : Das tote Glîick, Unmuth, Sommerfăden, An die Wolke, Sehnsucht nach Vergessen şi Die Wald-Kapelle, în care, cu drept cuvînt, şi-a zugrăvit poetul propriul său viitor în figura nebunului. în anul 1832 scrie Lenau unui prieten, între alte, următoarele : „Mein Innerstes ist durch eine Geschichte, die du wohl kennst (Bertha) tief verletzt und scheinet mir darin cine Seime gerissen zu sein, die wohl nimmer mehr ganz wird" (Emil Barthel).
A doua lovitură pentru inima lui Lenau a fost moartea mamei sale, întîmplată în 24 oct. 1829. Ea a murit în braţele fiului iubit, iar acesta viaţa întreagă nu a uitat-o. Mulţi ani după aceasta Lenau aminteşte în o scrisoare : „încă tot mai visez adese despre mamă-mea, întinsă pa catafalc o văd mereu. Această scenă a intrat afund în inima mea. Depărtîndu-mă de la groapa ei a trebuit să-mi adun toate sfărîmăturile religiunei mele ...ca să mai cred în Dumnezeu." în aceste zile a scris el poeziile : Der Traum, Der Seelenkranke şi altele, precum şi unele scene din poema sa Faust, rămasă fragment.
într-aceea îl apucase dorul pe nestatornicul poet de-a călători, de-a umbla pe munte şi pe mare unde să trăiască singur pentru poezia sa. Şi a plecat fără de aş fi terminat studiile, a plecat în Alpi unde era încîntat de farmecele munţilor. în o epistolă adresată unui prieten scrie : „Un minut ce l-am petrecut la marginea unui abis a fost cel mai fericit din viaţa mea. Ah, ce bucurie ! De a. privi crunt în înspăimîntătorul abis şi a vedea moartea cum îşi întinde mîinile să te prindă, de a privi în faţa naturei înfiorător de sublime, pînă ce însăşi se înseninează, pînă ce se bucură aşa-zicînd de spiritul omenesc neclintit, pînă ce înfiorătorul se preface în frumos"...
Din munţi s-a coborît în Stuttgart, unde îl cunoşteau deja de poet, aci a petrecut zile plăcute în casa profesorului şi poetului Gustav Schwab, unde a aflat totodată şi o fiinţă ce i-a arătat foarte mari simpatii, pe Charlotte Gmelin. „Bruder, ein herrliches Mădchen liebt mich", scrie Lenau cătră cumnatul său Schurtz. în mai 1832 s-a şi nimicit relaţia dintre ei doi. Iată ce a scris atunci cumnatul său : „Von m'einer Lotte bin ich getrennt. Das Mădchen hat die Sache sehr ernst genommen, und da ich keine Aussichten auf heiraten habe, und jetzt nach
148
America gehe, ist die Mutter um die Gesundheit des sehr gefuhlvollen Mădchens bekiimmert und halt uns aus-einander. Hilft aber nichts. Wir lieben uns doch und v:erden es immer thun." Din Heidelberg, unde s-a dus din Stuttgart, a scris cele patru Schilflieder, cari, dedicate fiind iubitei sale Lotte, se numeau de cătră cunoscuţii poetului şi Schilflottchen. De pe acest timp sunt şi poeziile Mein Stern, Waldgang, Scheideblick.
1832— 1833, a fost în America, cu care prilej a scris Atlantica şi minunatele Reiseblătter.
1833— 1844, a trăit în diferite cercuri ale scriitorilor, mai mult în Heidelberg şi Stuttgart. în aceşti ani a fost mai productiv.
1845, s-a fidanţat cu o fată tînără din Frankfurt, Mărie Behrends. „Peste întreaga mea viaţă a venit o pace binevoitoare, de care nu am mai crezut a avea parte pe pămînt", scrie Lenau către o prietenă a sa.
Şi totuşi pacea asta nu a fost durabilă, căci peste 18 zile a căzut jertfă ruinatului sistem nervos, a nebunit.
Episoade din timpul morbului său sunt multe, dar sfîşietor de dureroase.
în 24 august 1850 a murit în Weidling lîngă Viena, iar în anul proxim i s-a ridicat acolo o piramidă de granit cu bust şi inscripţie : Lenau.
Mireasa lui iubitoare a îmbrăcat vestminte de călugăriţă. 1
Lenau este, fără îndoială, unul dintre cei mai geniali lirici germani. Asupra lui s-au scris sute de broşuri şi tratate, care toate îi dau loc de frunte în bogata literatură germană. Fireşte că durerea, decepţia şi disperarea — ce veşnic îl urmăresc şi torturează şi cărora în forme nemărginit de frumoase le dă expresie în fiecare poezie, în fiecare şir chiar -— stîrnesc la cea mai mare parte a apreciatorilor resens, la unii mai puţin, la alţii în măsură mare. Lenau găseşte în lume puţin farmec pentru viaţă, lumea-i pentru el un burete de dureri, firea, înainte de toate, cea mai adîncă durere :
Die ganze Welt ist zum verzweiieln traurig.
Şi cu acest timbru apoi prevede el aproape toate productele sale, începînd de la cele mai cuprinzătoare, de la
1 Vezi Anastasius Griin, Nicolaus Lenau, şi G. Emil Barthel, Biographische Skizze.
149
poemele Faust, Savonarola, die Albingenser, pînă la indescriptibilele cîntece asupra toamnei şi a serilor de toamnă. Pe Lenau îl putem cunoaşte uşor, ajunge cineva ca să-i citească ciclul de cinci poezii die Schilflieder, pentru ca să-1 recunoască în celelalte.
Weinend muss mein Blick sich senken, Durch die tiefste Seele geht Mir ein susses Deingedenken Wie ein stilles Nachtgebet...
Sunt specimene din poezii lirice aceste cinci „cîntece de trestie", nu numai în literatura germană, dar în literatura universală peste tot.
Chiar tonul acesta îndurerat, dar dulceag întotdeauna, a fost prin care Lenau şi-a dobîndit un însemnat cerc de aderenţi şi de imitatori, deşi nu tocmai în măsura aceea în care Goethe îşi dobîndise prin Werthers Leiden la timpul său. Cauza firească că operele lui Lenau n-au format curentul şi n-au avut efectul ce Werther a avut, cu care altfel nici nu sunt a se asemăna întru toate, e a se căuta în faptul că Lenau a scris vreo cîteva decenii după apariţia şi deja după înmormîntarea lui Werther, într-un timp cînd şi literatura germană se apropia tot mai mult de epoca realismului, a naturalismului.
După cum reiese deja din puţinele date biografice ce le-am înşirat, Lenau a fost un naturei nestatornic şi o inimă din cale-afară sensibilă. Nestatornicia vieţii sale şi sensibilitatea cea mare i-au fost izvoarele durerii lui, la care, fireşte, e a se mai adăuga şi înclinarea lui spre morb de nervi, căreia pe urmă a şi căzut jertfă. Poeziile lui sunt toate ieşite din această inimă sensibilă, sunt, cum am zice, trup din trupul lui, sîhge din sîngele lui.
Lenau este unul dintre acei puţini fii ai muzei cari nu despart în poet pe om de cătră poet, la cari nu fantazia lucrează în prima linie, ci inima. Lessing, Goethe şi alţii mulţi au imitat în tinereţe cu droaia pe anacreonticii Gleim, Gotz, Uz şi alţii, cari scriau poezii de dragoste fără a şti ce e iubirea şi erau la începutul vieţei lor literare de principiul că poezia nu trebuie întocmai simţită cînd o scrii. Asemenea şi Heine a scris multe în viaţa sa ce nici n-a păţit, nici n-a simţit vreodată. Nu se poate afirma însă aceasta despre Lenau, din ale cărui poezii respira cea mai vădită sinceritate, ale cărui producte se
150
;   pot numi o adevărată oglindă a inimii lui. Ba — dim-'   potrivă — i se poate chiar imputa că prea a fost subiectiv, prea şi-a făcut inima sa de directivă şi busolă în reflexiunile sale asupra naturei şi a vieţei omeneşti.
Lenau este un adevărat reprezentant al poeziei pesimiste şi — dacă voim să credem celor mai destoinici apreţiatori ai lui — îl putem numi cel mai de frunte poet pesimist al germanilor. Cauza e a se căuta în cea din urmă însuşire amintită, în radicalul subiectivism, trăind el într-un cerc îngust şi făurindu-şi idealele, cum firea cea bolnăvicioasă i-o dicta. Tonul pesimist din poeziile lui Lenau e, în general, de un farmec atrăgător pînă în unele scene din Faust şi Don Juan, în care devine frivol şi lasciv chiar.
Ceea ce mai mult îl caracterizează pe Lenau este ori-, ginalitatea lui. Arareori găsim în literatură un scriitor atît de independent ca Lenau, care să steie afară de orice influenţă a scriitorilor vechi sau contemporani. Lenau a fost un fiu al firei, cu care el deja de copil s-a îndrăgostit. Deja ca copil îi plăcea să rătăcească prin codru şi primăvara să asculte şi imiteze cîntul filomelei, iar toamna să asculte ore întregi tristul zuruit al frunzelor muribunde. Era un mare admirator al naturei, inima lui era cuprinsă de evlavie faţă de ea şi totuşi a neîndreptăţit-o în poeziile sale atît de des, privind-o prin o falsă prismă, alcătuită de un bolnav sistem al nervilor. Formele de pe natură însă, şi astfel cum ni le prezintă el, sunt admirabile, şi este ceva de tot relativ, atîrnă de la individualitatea ficăruia de a ne împăca sau nu cu ele.
Las să urmeze aci scurtele aprecieri a unor literaţi germani asupra-i :
Gustav Karpeles, în Allgemeine Geschichte der Litte-ratur, recunoaşte în Lenau pe poetul, îi impută însă lipsa de obiectivitate şi, în consecinţă, individualitatea proprie ce o îmbracă în vestmintele poetice. „Poezia adevărată — zice Karpeles — este nemuritoare, este atît de sublimă încît se ridică peste durerea şi suferinţele unei genera-ţiuni trecătoare, la care unui poet nu-i este iertat a se opri, plîngînd şi bocindu-se împreună, ci poetul trebuie să privească din înălţimea sa la toate, el nici de moarte nu trebuie să tremure, căci este prietinul zeilor.
Lenau însă şi-a cîntat propria durere cuprins de cele mai profunde patimi ce au chinuit vreodată o inimă ome-
151
nească ; poeziile lui sunt lacrimi cristalizate în cele mai strălucitoare diamante şi nu sunt operele artei, ale unui geniu sublim ee se ridică preste mizeria omenească. Lui îi lipseşte imaculata obiectivitate a dispoziţiei sufleteşti ; Za el totul prea e profund omenesc şi prea puţin artistic."
Cu toate aceste imputări însă, cari, fireşte, fiecare cetitor în parte le admite, dar le justifică prin faptul că sinceritatea ce respiră din tot versul îi toarnă mîngîiere în sufletul trecut prin asemenea lovituri — cu toate acestea însă, Karpeles observă :
„Oricît de bolnavă ni s-ar părea poezia lui Lenau, nu se poate nega că poeziile acestea ne ating cu mult mai tare decît cele mai rotunjite opere ale artei. Suferinţa poetului pentru nesfîrşita durere din viaţa pământească ne atrage cu o putere magică în cercurile în care el a trăit. Lenau este o «harfă a lui Eol», ale cărei sunete jalnice ne cutremură inima şi ne-o umple de mistere. Furtuna morţii trece prin coardele acestei harfe şi atingîndu-le produce acorduri miraculoase."
Otto von Leixner scrie în Geschichte des deutschen
Schriftthums :
„Tonul fundamental al poeziilor lui Lenau este durerea, de la subtilă înduioşare pînă la desperare pentru lumea aceasta a aparenţei. Cele mai multe producte ale sale sunt copiii suferinţei. In această direcţie dispune de o mare avuţie a dispoziţiilor ; unde numai priveşte, fie în inima proprie, în viaţă sau în natură, vede apunînd lumina, presupune un vierme în orice floare, vede pe cerul azuriu noaptea apropiindu-se. Lenau a fost prea serios, prea gingaş şi debil, ca prin ironie să se avînte peste suferinţă. El nu s-a putut lupta, nu a avut forţa necesară de a ajunge la libertatea deplină de bărbat. Astfel, fantazia i se întunecă tot mai mult, pînă ce, la sfîrşit, se lasă o noapte posomorită pe lumea lui internă şi externă.
Astfel se explică că multe din poeziile lui Lenau sunt sinistre (Warnung im Traum, Waldkapelle, Anna). Cu toate că prea s-a dedicat suferinţei, el totuşi a rămas totdeauna poet; cu toate că multe din poeziile sale te chinuiesc oarecum, te zdruncinează — totuşi au toate timbrul unui propriu farmec.
în Lenau încă este tendinţa lui Faust : ar îmbrăţişa bucuros lumea, dar se simte încătuşat de fierele realităţii ; ar voi bucuros să creadă, dar cînd ajunge la ţintă, se găseşte lipsit de putere, şi cade jertfă îndoielii; nimic nu poate de tot nega şi nimic de tot aproba.
In felul acesta chipul lui Lenau rămîne umbrit şi posomorit, dar lumea totuşi pe veci va adora în dînsul pe unul dintre cei mai mari lirici germani."
Vedem, atît din momentele vieţii lui Lenau, cît şi din puţinele aprecieri făcute despre firea şi poeziile lui, că avem de-a face cu un poet care întru toate este înrudit cu un poet de toţi românii iubit şi bine cunoscut, cu Eminescu. Este o absolută imposibilitate pentru noi a vorbi de Lenau fără a aminti şi pe Eminescu, şi viceversa. Eu am convingerea că procedura criticilor noştri de a aminti la un loc pe aceşti doi reprezentanţi ai durerii din univers este de tot greşită şi — fiind la mijloc şi un grad mare de preocupaţiune, întrucît se crede că s-ar detrage ceva din nimbul lui Eminescu — această procedură este chiar condamnabilă. Avem o literatură critică întreagă asupra scrierilor lui Eminescu, dar ne lipseşte cu desăvîrşire o amănuntă paralelă critică dintre Lenau şi Eminescu ; criticii noştri tind a-i despărţi pe unul de cătră altul şi cu toţii se feresc a vorbi cu oarecare conştiinciozitate despre înrîurirea poetului german asupra celui român. Se pare, ca şi cînd s-ar teme, că vor ajunge la con-cluziuni ce ar putea deveni dăunoase literaturii române.
Voi arăta la acest loc un exemplu de greşită procedură critică.
Ionescu Raicu-Rion i, un critic tînăr talentat, a cetit în aula Universităţii din Iaşi un studiu intitulat Eminescu şi Lenau. Tendinţa studiului se vede de la început a fi de a dovedi că Lenau şi Eminescu sunt două naturi poetice de diferit gen şi că pesimismul lor nu provine din aceleaşi pricini şi că, prin urmare, între ei nu sunt alte puncte de asemănare decît acele ce există peste tot între acei fruntaşi ai omenirei cari sufăr, cum sunt şi Byron, Leopardi etc.
1 Născut la anul 1872, mort în aprilie 1895 ca profesor suplinitor la Tîrgovişte. Vezi Ionescu Raicu-Rion : Scrieri literare, cu o prefaţă de Sofia Nădejde. Ediţia Şaraga, nr. 57.
152
153
Punctele de mînecare ni le spune Ionescu Raicu-Rion în următoarele :
„Dacă apropierea între Eminescu şi Lenau s-ar fi întemeiat numai pe această simplă şi adevărată asemănare, nimeni n-ar avea nimic de zis. Dar cînd din ea se caută arme pentru a zdrobi gloria poetului nostru şi a face din el un simplu neguţător, care a importat în ţara românească sentimente străine coloniştilor lui Traian — atunci oricine trebuie să se indigneze."
Iar într-alt loc zice :
„S-au găsit anonimi cari să susţină că influenţa pesimistă a lui Eminescu a fost mai primejdioasă dezvoltării noastre decît năvălirile barbare venite din Asia, începînd de la goţi pînă la tătari, iar de la ei încoace pînă la fanarioţi inclusiv. Această curiozitate intelectuală a ieşit din mintea unui român din Blaj."
Avînd aceste puncte de mînecare — de a apăra pe un predilect poet în contra celor ce vor să-i „zdrobească gloria" făcîndu-1 contrabandistul unor idei şi sentimente şi de a combate o „curiozitate intelectuală" — este uşor de explicat dacă criticul cade în preocupată argumentare şi ajunge la concluzii false cu necesitate.
Raicu-Rion găseşte forţa argumentaţiei sale în critica d-lui Gherea, care, cum se ştie, susţine că în fond Eminescu a fost optimist, dar numai mediul social 1-a aruncat în braţele morbului acestui veac, în braţele pesimismului, „în scurt, iată adevărul adevărat, fondul prim al lui Eminescu e o doză mare şi covîrşitoare de idealism ; iar pesimismul, care ca filosofie şi ca sentiment străbate toată creaţia poetului, dîndu-i de multe ori o culoare aşa de întunecată, acest pesimism e rezultatul influenţei mijlocului social", zice criticul Gherea.1
Purcezînd de la cele afirmate de Gherea, Ionescu Raicu-Rion numeşte pe Eminescu optimist, natură sănătoasă, iar pe Lenau pesimist-bolnăvicios, natură psihică bolnavă. „Eminescu n-avea nimic bolnav în sine însuşi, Lenau însă era de un pesimism bolnăvicios organic."
Aceste două afirmaţii puse lîngăolaltă, după cunoaşterea amănuntelor din viaţa lui Eminescu, cum sunt comunicate prin scrisorile surorii sale Henrietta, publicate de curînd, sunt absolut false, chiar şi cînd ar avea de
1 I. Gherea, Studii critice, p. 122.
154
'sprijinitor pe Gherea. Astăzi nimeni nu mai poate trage la îndoială că pesimismul lui Eminescu n-ar fi de natură organică, ca şi la Lenau. Influenţa mediului social este în cazul acesta cu mult mai secundară, mai relativă şi, la toată întîmplarea, şi mai incidentală precum o prezintă criticii lui Eminescu.
Dar nici chestia cu „fondul optimist" al lui Gherea nu-şi are tocmai baza reală. Deja primele poezii ale lui Eminescu trădează deosebita înclinare spre pesimism, deja primele încercări sunt învelite în haina melancoliei. 1 Şi, în sfîrşit, la ce poet din literatura universală nu ai găsi o urmă de fond optimist şi, ce-i mai mult, pe ce poet nu l-ai putea numi idealist în vreo direcţie ? Iată întrebări ce arată că deosebirea ce o fac unii şi alţii între Lenau şi Eminescu este greşită şi că aceşti doi poeţi nu sunt naturi de diferit gen. Dimpotrivă, se poate susţine cu cea mai mare linişte, ca un fenomen rar în literatura universală, că în întreagă această literatură aproape nu există o asemănare, o înrudire atît de intimă şi de absolută ca între aceşti doi poeţi.
Nu-mi este scopul a intra aici în argumentări speciale. Scopul meu este de a arăta că este greşită acea tendinţă a criticilor noştri de a depărta în felul arătat pe unul de altul din nebazatul motiv că această asemănare ar detrage ceva din nimbul lui Eminescu.
Şi mai greşită este^ apoi încercarea, tot din acel motiv, de a scoate pe Eminescu cu desăvîrşire de sub influenţa lui Lenau. Chiar şi Gherea susţine următoarele : „în orice caz, ar fi foarte greu de hotărît care poet a avut mai mare înrîurire asupra lui Eminescu ; dar lucru sigur este că Lenau n-a avut nici una — e sigur că geniul lui Lenau e cu totul deosebit de al lui Eminescu." Oricît de profund critic este Gherea, totuşi, pare că cu prea mare pozitivitate şi cu prea mult risc susţine această părere.
Eminescu a cunoscut la toată întîmplarea productele poetice ale lui Lenau, le-a cunoscut perfect şi s-a inspirat de ele, dovadă şi faptul că a tradus din acele (Foaia veştedă). Şi ştiut este că farmecul poeziilor lui
1 Dr. Elie Cristea, Eminescu elete es miivei.
155
Lenau atît este de intensiv, încît este cu neputinţă ca acela să nu lase urme profunde în inima şi mintea cetitorilor, chiar şi cînd aceştia nu sunt de felul lui Eminescu. Lenau a avut imitatori cu toptanul, mai buni şi mai răi, ca şi Eminescu.
înrîurire a avut Lenau asupra lui Eminescu necondiţionat, şi anume acea înrîurire ce se explică uşor din atracţiunea reciprocă a două firi omogene. între poeziile unuia şi ale altuia găseşti raportul de prietenie, simpatie şi iubire, precum există el între doi prieteni, chinuiţi de aceleaşi doruri, conduşi de aceleaşi sentimente. Şi acest raport îl vede omul pînă la cele mai intime fibre, în toate versurile lor, în toate Şirurile chiar.
Eminescu însă nici n-a imitat pe Lenau, nici n-a con-trabandat idei şi sentimente de ale lui, cum vor să scrie unii critici, cum este şi „curiozitatea intelectuală din Blaj". Prea a fost mare geniu Eminescu şi prea a dispus de multă originalitate, încît să fie un simplu imitator, ale cărui poezii au numai limbă şi formă proprie — cum vor să susţină puţinii aderenţi ai amintitului critic anonim. Exemple de înrîurire a unui poet sau geniu asupra altuia avem nenumărate în literatura universală. Să ne aducem aminte numai de Klopstock, care sub înrîurirea Paradisului pierdut al lui Milton şi-a scris epocala Mesiadă. Şi cine va contesta din acest motiv originalitatea seraficului poet Klopstock ?
Lenau, după a mea părere, a înrîurit asupra lui Eminescu în felul acela că a fost cel dintîi şi cel mai puternic factor, care i-a alungat spuza de pe jeraticul titanic ce-1 numim pesimismul lui Eminescu.
înrîurirea lui Lenau se vede îndeosebi în primele producte ale lui Eminescu. Lenau rămîne în toate productele sale subiectiv şi la aceeaşi mărime, el a fost unul dintre acei puţini bărbaţi mari ai literaturei ale căror puteri nu se dezvoltă, ci rămîn la nivelul de la care au plecat. Eminescu mai tîrziu este mai puţin subiectiv, el se avîntă în sfere mai înalte, mai ideale — fireşte tot numai pentru a afla la sfîrşit decepţiunea. Acest avînt al lui Eminescu devine apoi de obicei întunecat. El este ca şi Lenau acolo mai admirabil unde a produs mai mult lirism şi mai puţină filosof ie mistică.
Nu mi-a fost scopul a face un amănunţit studiu com-partiv între aceşti doi poeţi, am voit să-mi spun părerea că pentru literatura noastră şi pentru nimbul lui Eminescu nu este nici o „degradare" de a vorbi de înrîurirea lui Lenau asupra Iui Eminescu, ci, dimpotrivă, avem datoria a aminti întotdeauna la un loc pe aceşti doi reprezentanţi ai durerii omenirei.
Budapesta, 1896
156
TEATRUL ROMAN
Sibiu, în 12 iunie n. 1897
Mîne, în ziua de înaltă însemnătate a Rosaliilor, se încep serbările de la Orăştie. Sunt serbări naţionale, ca şi cele ale „Asociaţiunei naţionale" de la Arad, ca şi adunările generale ale „Asociaţiunei". Sunt momente de manifestare pe calea noastră de înaintare culturală. Sunt motive ce ne îndreptăţesc a da frîu liber nădăjduirilor noastre într-un viitor apropiat mai puţin posomorit, mai lipsit de norii zilelor grele. O, aşa de rar se ivesc scânteile ce ne luminează acest viitor, iar privirile noastre a tuturora atît de setoase se îndreaptă spre acele scîntei.
Înfiinţarea unui teatru român — iată scopul muncirei societăţii ce se va întîlni mîne în Orăştie, al „Societăţii pentru fondul teatrului român."
Vor fi mulţi şi de aceia cari vor zîmbi gîndind la ţinta îndrăzneaţă şi ideală ce o are această societate — vor fi, căci sceptici are orice naţiune. Vor fi mulţi care dubitează în triumful cauzei, la apărarea căreia s-au angajat în anii din urmă înţelepţi şi entuziasmaţi mergători înainte — vor fi, căci vorba fiind de dezlegarea chestiunilor mari, le place multora a se da îndărăt şi a-şi desconsidera puterile. Am auzit însumi pe mai mulţi cărturari numind ţinta acestei societăţi o utopie.
Nu-mi este intenţia a-i despuia pe aceşti domni de frumoasele convingeri, dimpotrivă, îi las să se fericească cu ele, le amintesc numai că, după calapodul acesta, le stă în voie a socoti întreaga nostră mişcare naţională de utopie ; utopii ar fi toate aspiraţiunile noastre naţionale, utopică ar fi lupta noastră înverşunată pentru apărarea şcolilor noastre şi pentru emanciparea noastră culturală preste tot.
158
Nu, domnilor cărora vă place a resigna mai bine decît a vă consuma în luptă puterile, scopul societăţii care va aprinde mîne în Orăştie o modestă făclie a culturei nu este o utopie.
< Ideea înfiinţării unui teatru român pe seama milioanelor de români din Ungaria, care izvorăşte, aşa-zicînd, din cele mai elementare exigenţe culturale, este realizabilă şi trebuie să se realizeze.
Acel factor civilizator care altor popoare, nu tocmai superioare nouă, de mult deja le este o preţioasă comoară — nu poate să ne mai lipsească timp îndelungat. Deci nobilă este munca acelora cari sapă cu rîvnă în ţe-lină, pentru a ajunge la acel izvor de binefacere, din care toţi să se adape cu ştiinţă şi sentimente. Lăudabil este zelul celor ce vor să înalţe palat muzei române, palat mîndru pe al cărui frontispiciu să strălucească literele eterne : Teatrul român.
E chestie de apreciere. Nu e vorba aici numai de ridicarea unui edificiu cu patru ziduri, cu loje şi parchet şi cu o societate de actori înjghebată din elemente culese cine ştie de pe unde. Nu e vorba aici de un panaceu al desfătării naţionale, pentru cei ce în teatrele şi concer-turile străine nu mai află destulă hrană pe seama nervilor mult poftitori. Nu, nu are să se explice menirea acestei societăţi astfel : că ea se mărgineşte numai la înfiinţarea unui... teatru, în sensul cel mai strict al cuvîntului. Singur acest scop nu ar justifica deocamdată activitatea societăţii şi din acel punct de vedere că n-a sosit timpul potrivit pentru realizarea lui, iar de importanţă şi aducătoare de favoruri este calea ce pregăteşte realizarea acelui scop.
Noul comitet pus în fruntea acestei societăţi, după atîţia ani de stagnare a societăţii, a pornit o nouă şi intensă activitate, a dovedit că-şi înţelege perfect misiunea. Ne-a arătat că nu voieşte să ţină mort acel mare capital ce-i stă la dispoziţie spre administrare, ci voieşte să-1 folosească pentru desfăşurarea unei activităţi literare şi culturale pregătitoare, care însă rămîne în cadrul programului societăţii. „Înfiinţarea bibliotecei teatrale", ţinerea de prelegeri din domeniul literaturei şi, în special, al dramaturgiei, cultivarea credinţelor şi a datinilor din popor — sunt tot atîtea terene de muncă pregătitoare şi indispensabilă.
159
Să ne oprim puţin la acest fel de muncă. S-a decis adică înfiinţarea unei biblioteci dramatice, cu scop de a îmbogăţi literatura română şi de a avea la timpul său un necesar repertoar pentru reprezentaţii româneşti. Nu este tocmai o idee proprie celor din fruntea societăţii pentru fondul de teatru, ea s-a ivit ca o necesitate. Să ne aducem numai aminte de eminentul dramaturg Lessing, care în atîtea rînduri a declarat că teatru fără literatură dramatică este un joc fals în viaţa unui popor — şi el, împreună cu prietenii săi Mylius, Weisse şi alţii, scria şi traducea pe întrecute la piese teatrale, luîndu-şi drept model pe Shakespeare. Dar să nu mergem la alte popoare, să ne reamintim numai pe bărbaţii de un sînge cu noi, pe fondatorii teatrului român din regat. Eliade Rădulescu a fondat la anul 1334 împreună cu neobositul Cîmpineanu „Societatea Filarmonică" în interesul propagării culturii şi, în special, a literaturii dramatice. Sub direcţia lui s-a înfiinţat teatrul, s-au tradus o mulţime de piese, iar des-fiinţîndu-se societatea, a luat drapelul în mînă Costache Negruzzi, îmbogăţind literatura cu o serie de traducţiurii şi vreo cîteva piese originale. Tovarăş însufleţit i-a fost Alecsandri, autorul atîtor piese teatrale, scoase din viaţa poporului şi date poporului. Iată deci dovezi pentru faptul că teatrului trebuie să i se pună bază prin o literatură dramatică. Şi avîndu-se aceste în vedere, cu drag salută oricine, acţiunea pornită de comitetul societăţii noastre în direcţia asta, cu atît mai mult că literatura dramatică română, în genere, este foarte neglesă. Chiar şi cînd în decurs de timp mai scurt nu s-ar dovedi alt rezultat decît vreo cîteva traduceri de valoare literară şi artistică, încă ar fi ajuns un nobil scop.
Al doilea motor al acţiunei acestei societăţi este — cum zisei — şi trebuie să fie cultivarea credinţelor şi a datinilor în popor, precum şi culegerea şi studierea lor. Este aceasta în special datoria societăţii din chestiune din motiv că arta dramatică stă în strînsă legătură cu acestea şi — ca dezvoltare firească — nu este decît o continuare a datinilor.
Drama îşi are sorgintea în primele manifestări ale cultului religios. Tranziţia de la aceste primitive manifestări la forme mai desăvîrşite, cari tot mai mult se apropie de actuala formă a dramei, se poate observa îndeosebi la alte popoare, la germani, francezi şi italieni.
E vorba de drama după epoca clasică elină şi romană. Cele dintîi reprezentaţii se dădeau în biserică, chiar din partea clericilor lor, cu scop de a promova spiritul creştinesc şi sentimentul religios. Sujetul întrebuinţat era scos din Biblie, îndeosebi din Testamentul cel nou. Reprezentaţiile liturgice, misteriile (de la misterium — act liturgic), jocurile pascale, dramele din viaţa sfinţilor şi profeţilor, istoria lui Antichrist — erau tot atîtea începuturi primitive ale dramei şi ale artei teatrale. Printre ele se vîră .în curînd şi elemente lumeşti, astfel că prelaţii bisericilor se văd necesitaţi a transpune scena din biserică în progadie. Din progadie ajunge drama deja către finele secolului al 11-lea în piaţă, unde se reprezenta cu mare pompă şi alai, încît zilele în cari se dădeau pe scenă, jocurile amintite treceau de sărbători mari şi naţionale. Astfel înainta drama spre perfecţionare.
La noi, românii, datinile cari le-am putea considera de începuturi dramatice nu au întocmai caracterul celor amintite, întrucît n-au ajuns la înflorire. Datinile noastre au rămas în stadiul prim, fără a aduce cu sine succesiv arta dramatică. In întreaga noastră literatură n-avem nici un semn ce ne-ar dovedi că şi la noi, şi în biserica noastră ortodoxă s-ar fi pus în scenă astfel de jocuri dramatice cu mai mari dimensiuni.
Avem însă începuturi şi crîmpeie de începuturi, şi acele sunt destul de importante din punct de vedere literar şi istoric ca să fie culese şi studiate.
Cine nu vede, bunăoară, în Vitleimul de la Crăciunul nostru un act dramatic în aceeaşi formă şi de acelaşi cuprins cum se află dezvoltat şi la alte popoare : cu cîntece despre persoane biblice, cu scena celor trei crai de la răsărit şi Irod, cu cîntecele eshatologice despre iad, rai şi Antichrist ! Dar Pluguşorul şi paparudele şi alte obiceiuri aduse cu noi din ţara străbună ?
Dar ceremonialul de la nuntă cu „chemătorii" şi cu „vornicii", dar turca, colindele şi Moş Ajun nu sunt şi ele tot atîtea începuturi dramatice ? Şi toate acestea dispar tot mai mult din sînul poporului, fără a lăsa urme scrise. Despre „vifleim", bunăoară, n-avem aproape nici un text complet, nici studii aprofundate.
Iată deci un teren, (pe) care societatea pentru fondul de teatru român va şti să-1 exploateze.
160
161
Şl terene de acestea îşi va găsi încă multe dacă va caută. Şi trebuie să caute astfel de terene pentru ca să nu ramină mort capitalul material ce 1-a concretizat naţiunea spre administrare. Este aceasta un capital din care naţiunea trebuie să tragă mari foloase.
Numai astfel vor putea fi împrăştiate si părerile scepticilor, că scopul acestei societăţi ar fi o...' utopie.
„AS-TRA" — TRA-RA-RA-BUM !
ipt-
„S-a şters" !
5,      Da, cu cuvîntul „transilvană" din titlul „Asociaţiunei"
f  s-a şters o dată pentru totdeauna şi ,,-tra", predilecta silabă din strălucita poreclă „Astra" !
Nu este român care să nu regrete pierderea cuvîn-tului „transilvană", care cu atîta volnicie ni s-a răpit.
;   Sunt însă de compătimit aşa-numiţii „Astrişti", porecli-torii „Astrei", căci durerea lor este duplă, ei au pierdut
|  şi pe ,,-tra".
f.       Soarta cuvîntului „Astra" a fost deci colosal de maş-f   teră şi „naşii" au tot dreptul de a deplînge pe fătul lor născut mort.
Forţa legii, ce-i drept, nu-i constrînge a părăsi acest titlu, căci nevinovatul „tra" nu loveşte în dreptul public al Ungariei, nici în alte coduri ; întemeietorii drepturilor ungureşti n-au prevăzut că se vor găsi oameni geniali care să-i tragă pe sfoară găsind un expedient de a conserva cuvîntul „transilvană" în silaba „tra". Dacă însă legea sau altceva nu îi va constrînge pe neconsolabilii naşi cel puţin raţiunea, ca să abzică acum de acest nonsens literal, care prin omiterea cuvîntului citat a devenit un nonsens la a doua potentă. Şi de atîta nonsens trebuie să se sfiască un om cu raţiune.
La timpul său s-a protestat în contra abuzului de a îmbogăţi în felul acesta dicţionarul limbei noastre şi în contra introducerii pe furiş a acestui termen în ziarelo noastre, pînă şi în organul „Asociaţiunei". S-a arătat că, deşi imitaţia este în multe privinţe o nobilă însuşire omenească, totuşi ar trebui să fim mai cu luare-aminte şi mai cu gust la cele ce imităm. Naşii botezători ai „Astrei" au pretextat că ei n-au fabricat titlul după modelul lui
163
„Emke", ci după modele străine. Lucru, fără îndoială, greu de adeverit, însă este foarte indiferent după ce model formează cineva un nonsens.
Cînd imităm un lucru pentru a-1 aplica la noi, o facem fiindcă simţim o necesitate. Şi naşii cuminţi au socotit că este necesar a prescurta pentru uzul de toate zilele titlul greoi al „Asociaţiunei transilvane pentru literatura şi cultura poporului român", iar fiindcă şi singurul cuvînt „Asociaţiune" prea li se părea lung, au format, într-un moment de rară inspiraţie şi ajutaţi de o deosebită înclinare spre imitaţiune, monstrul silabie „Astra", contragînd iniţialele celor dintîi două cuvinte ale titlului complet.
Două momente au avut, îndeosebi, în vedere : ca prin această prescurtare să facă o înlesnire culegătorilor de litere şi ca să-şi facă ei loruşi înlesnire — căci naşii prevedeau, poate, că vor avea lung prilej de a manipula în scris sau în grai viu cu titlul „Asociaţiunei"...
Aceste două momente sunt, ce-i drept, mult ponde-roase, dar totuşi prea mi se par individuale şi ne arată îndeajuns necesitatea fabricării acestui cuvînt. Prea e caraghios lucru ca în reformarea limbii, fie vorbă şi de Un singur cuvînt, să fim conduşi numai de hatîrurile noastre şi de ale... culegătorilor de litere.
Insă naşii mai ştiu invoca şi al treilea moment.
Ce frumos, înălţător şi cît adevăr cuprinde strămoşescul : „Per aspera ad astra". Băieţii din primele clase liceale cunoscînd acest principiu îndată vor ghici nexul cauzal dintre el şi „astra" ; vor vedea, că „Asociaţiunea" numai pe căi nebătute a devenit ceea ce este, luceafărul culturei noastre. Dar aceiaşi băieţi, dedaţi a face şi puţină filologie — ceea ce naşii n-au prevăzut — vor zice că „Asociaţiunea" este un singur luceafăr, iar astra în limba strămoşilor este pluralul, adică mai multe stele şi singularul după ştirea lor şi a altora este astrum, româneşte astru : Şi iacătă-i pe băieţi ajunşi într-o dilemă. Unii îşi explică „Astra" în felul acela că „Asociaţiunea" este cel dintîi luceafăr, iar despărţămintele sunt celelalte steluţe ; a doua tabără, socotindu-se mai cu minte, rezonează că „Asociaţiunea" este, ce-i drept, cel dintîi luceafăr, însă ceilalţi „luceferaşi" (aşi !) sunt înşişi genialii botezători ai „Astrei". Vedeţi naşilor în ce hal aţi adus pe... naivii băieţi ! E bine să fim umani şi să-i dumerim.
Enigma se dezleagă uşor spunîndu-le că „Astra" nu-i nici una, nici alta, ci un nonsens făurit de unii domni înzestraţi cu patima de a se juca de-a botezul. Şi acest nonsens devine nonsens ilustrat pe învelişul Enciclopediei
Ca să fiu just şi să nu acuz prea tare, îmi iau voie a aminti două împrejurări cari, pare-mi-se, au fost trecute cu vederea de alţii şi care arată în o altă lumină alcătuirea cuvîntului „Astra".
Zace în firea limbei noastre, ca şi în general în firea aproape tuturor limbilor, de a prescurta cuvintele. Este ştiut cît de tocită şi de puţin articulată este astăzi limba engleză. La noi în popor se prescurtează foarte mult. Călătorind prin ţara ţopilor auzim adeseori : „Măi Ghio, n-ai văzt pe Ni ?" Adică : Măi George, n-ai văzut pe Nicolae ? Ei, de ce să nu se poată face din „Asociaţiunea transilvană" per analogiam „Astra". Domnii naşi, deşi nu vor fi tocmai topi, sunt totuşi fii din poporul nostru şi îşi pot permite o analogie, fie şi în felul acesta. Una la mînă !
Este ştiut, pe de altă parte, că poporul nostru este aşa-zicînd maniac, dar, pe lîngă aceasta, şi genial de invenţios — în a supranumi sau polecri. Nu este persoană pe la sate care să nu aibă şi un al doilea nume. De ce să nu poată fi deci supranumită — tot per analogiam — şi o instituţiune ? De ce să nu se zică : „Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român", alias „Astra" ? Aşa-i că sunt perfect de geniali domnii naşi ?
Insă de ce atîta vorbă „de lana caprina" ? Toate motivele ce le-aş aduce în favorul... nonsensului ar fi acum un chepeneag după ploaie. E tîrziu !„Astriştii" sunt în doliu ; „tra" s-a ascuns în stomacul nesăţios al ministrului de interne. Au rămas cu „As"-ul în mînă.
Ce să-i faci ? Aşa trec toate...
„Şi stelele se sting" — vorba lui Vlahuţă.
164
„BIBLIOTECA NOASTRĂ"
Avem, în leagănul literaturei noastre, a românilor de dincoace, un nou copil, botezat „Biblioteca noastră". Şi fiindcă acest copil, deşi încă în făşii, arată deja în anul prim al vieţii sale bune porniri, cuvine-se să-i dăm de timpuriu atenţia noastră.
Modestă de tot a pornit în vileag „Biblioteca noastră", modestă întrucît nu s-a anunţat cu zgomot prin jurnale şi nu şi-a făcut reclam la apariţia sa. în multe părţi ale românilor nici nu se va fi ştiind despre existenţa ei, iar unele jurnale nici nu-şi dau zor a o face cunoscută. De, jurnalele noastre încă îşi au particularităţile şi rezervele lor, şi le place adeseori a nu îneuragia întreprinderi culturale şi numai din pricina că în fruntea acestor întreprinderi stau bărbaţi poate neagreaţi celora de la jurnale. Un defect acesta al presei noastre, ce-1 putem remarca cu diferite ocaziuni, care dovedeşte că n-am ajuns încă la acel nivel al culturei încît să ne putem desface de personalităţi şi de vederi banale măcar în afaceri de interes cultural.
Şi chiar modestia „Bibliotecei noastre", intrarea ei în viaţă fără mult zvon şi fără pretenţii prea mari, e ce ne-o face simpatică dintr-un început. Ea vrea să se recomande de sine.
Deja numirea ei ne încălzeşte. Biblioteca... noastră ! A noastră, a românilor din Ungaria, a acelor români despre cari fraţii de dincolo cred că suntem incapabili de a presta ceva statornic pe terenul literar din pricină că prea ne consumă luptele noastre naţionale. Iată, pornesc şi oamenii noştri a „presta", după putinţă, cîte „ceva" şi este poate o chestie a viitorului apropiat pentru ca să se răstoarne credinţa fraţilor de dincolo.
166
„Biblioteca noastră" apare în Caransebeş, sub direcţia d4ui profesor Enea Hodoş. Cine cunoaşte pe d-1 Hodoş şi lucrările d-sale în materie literară, îndeosebi manualul d-sale de istoria literaturei române, poate fi convins că reuşita morală a acestei întreprinderi literare este garantată prin însuşi directorul ei.
Deja primii patru numeri ai publicaţiunei fac bună impresie şi ca formă şi ca conţinut.
Nr. 1 : Realităţi şi visări. Novelete şi schiţe de Sep-timiu Sever Secula. Conţine şapte schiţe scurte, uşoare şi interesante la cetit, scrise într-o limbă bună românească, plină de umor potrivit. D-1 Secula este un tînăr publicist — lucrările din broşura aceasta încă sunt scoase aproape toate din viaţa d-sale de student — îl cunoaştem însă din unele publicaţiuni prin revistele literare şi din unele studii istorice şi suntem în drept a lega şi mai bune speranţe de condeiul d-sale.
Nr. 2 : Iancu de Huniad. Cercetare istorică de Iosif Bălan. Autorul îşi împarte studiul în două părţi : 1) — originea, numele şi legea lui Iancu de Huniad ; 2) — rolul românilor în luptele lui Iancu.
Scopul la care tinde prin cercetarea sa ni-1 spune însuşi autorul, adică „a dovedi în mod critic, pe baza celor mai noi cercetări istorice, că cel mai mare erou, cel mai genial beliduce al Ungariei a fost român, că numele lui original a fost Iancu al lui Voicu (filius quondam Voyk de Hunyad), că în graiul poporului a fost numit Iancu Sibianul, adică Ardeleanul, iar în actele oficiale latine Iohannes de Hunyad, ungureşte Hunyadi Iânos."
Despre legea (religia) lui Iancu de Huniad, autorul nu împărtăşeşte vederile altor istorici, că ar fi fost botezat catolic, ci că familia întreagă aparţinînd bisericei răsăritene — atunci împilată şi numită eretică — Iancu (de Huniad) a trecut numai bătrîn la catolicism, constrîns numai de împrejurările ce domneau între nobilimea ţării.
„Iancu, după părerea mea — scrie d-1 Bălan — numai silit prin ideile timpului şi nu de voie a trecut la catolicism, căci ce farmec putea să aibă asupra sentimentului său adine religios biserica apuseană, a cărei decadenţă pe timpul acela e cunoscută ?"
în ceea ce priveşte locul românilor în luptele turcilor, autorul ne spune că „fără români, maghiarii în luptele cu turcii nu au fost prea norocoşi" şi că „românii (cei
167
dincoaci şi cei de dincolo de Carpaţi) formau floarea armatei lui Huniad ; numai românii ce se puteau măsura cu ienicerii, ca şi curcanii cu turcii lui Gazi Osman-paşa la Plevna".
Şi aserţiunile sale şi le reazimă autorul pe istoricii cari n-au scris tocmai cu simpatii despre români, cum a fost, spre pildă, şi Hunfalvy, şi cari totuşi au fost con-strînşi să facă mărturisiri preţioase pentru noi.
Dexteritatea cu care manuează aparatul istoric şi-şi trage deducţiunile îi fac cinste autorului. Mult ridică valoarea broşurei şi claritatea stilului, care, ici-colo, e chiar avîntat, precum şi însufleţirea pentru materia de care se ocupă. Redăm aici un frumos pasagiu, în care se relevă unele însuşiri ale ostaşilor români :
„E adevărat că românul merge trist la bătaie. Se despart greu de soţie, de copii şi de părinţi. Aşa erau şi străbunii noştri romani. Românul merge trist, el nu cîntă, nu e vesel, gîndeşte la moarte şi se împrieteneşte cu ea, mai aleŞ că în ocupaţiunea lui zilnică se dedă a privi în faţa morţii. în luptă e perseverent şi suportă foame, sete, frig şi toate greutăţile fără a se plînge. Greutăţile îl oţelesc şi — ceea ce pare paradox — cînd e mai mare primejdia, îl părăseşte tristeţea şi din soarta sa face obiect de petrecere.
Alecsandri, românul adevărat, a eternizat această particularitate a neamului nostru în Hora de la Plevna. Perseverenţa şi curajul deşteptat şi oţelit în momentul de primejdie îi asigură victoria. E uşor a cînta cînd pleci sătul de-acasă. Cîntă cînd eşti flămînd şi cînd cîntecul ţi-1 acompaniază şuierul puţin melodios ai gloanţelor, iar şrapnelele îţi bat tactul. Românii au dovedit-o că ei o pot face !"
Cetitorii vor observa din aceste puţine şire că „cercetarea istorică" a d-lui Bălan merită să o avem între cărţile noastre.
N-rii 3 şi 4 : Versuri şi proză de George Coşbuc.
Coşbuc e al nostru şi, prin urmare, şi-a împlinit o datorinţă faţă de noi, ocupînd loc in „Biblioteca noastră". La noi şi-a făcut şcoala literară, noi îl admiram deja şi gustam cu mult înainte de românii de dincolo, de la noi a trecut în ţară deja poet în puterea cuvîntului fiind.
Dacă „poetul poporului", laureatul Academiei, persoana de predilecţie a celor mai distinşi critici, bărbatul
care cucereşte tot mai mult şi care în scurt timp a făcut epocă, a ajuns cornet pe orizontul literaturei noastre, dacă acest bărbat, zic, nu-şi uită de noi şi ne trimite un volumaş pe seama „noastră", n-avem decît să-i fim recunoscători.
Şi recunoscători îi suntem cetindu-1.
Ne-a dat puţin în acest volum şi acest puţin ne este aproape întreg cunoscut. Trei dintre poezii au apărut chiar în volumul Fire de tort, iar proza aproape toată am mai cetit-o prin Vatra. Cu toate acestea, nu este lucru de prisos a mai ceti acest puţin (dar mult în fond), căci Coşbuc este mai admirabil cînd îl ceteşti mai pe urmă. Mie, bunăoară, mi-a plăcut Cîntecul fusului de cîte ori l-am cetit, însă mai încîntat m-a lăsat cînd l-am cetit mai pe urmă... poate a suta oară.
Nu intru în critică asupra celor cuprinse în volum, căci — cum foarte bine a zis d-l Enea Hodoş în frumoasa sa introducere, în care scrie vreo cîteva notiţe despre Coşbuc — ,„întîi şi mai întîi nu mă ţin harnic de-a construi asemenea dare de seamă"... Ajunge să citez tot cuvintele d-lui Hodoş : „«Biblioteca noastră» poate să se mîndrească că cel mai distins dintre poeţii noştri contemporani a autorizat-o să publice acest volum de netăgăduită valoare".
Făcînd astfel o scurtă şi nepretenţioasă privire asupra „Bibliotecii noastre", eu găsesc publicaţiunea pusă pe temei bun şi solid şi, dacă va păşi în acest ogaş, ea va aduce frumoase roade pe seama noastră.
Atîrnă însă şi de la noi cum o vom încuraja. Preoţii şi învăţătorii noştri, cari se îngrijesc de cărţile pe seama bibliotecelor şcolare sau poporale, să ţină deci totdeauna cont de existenţa „Bibliotecei noastre".
168
„FEMEIA NECREDINCIOASA"
E veche povestea, însă zilnic ni se desfăşură din nou înaintea privirilor noastre.
In vremile de demult trăia undeva o păreche de oameni în cea mai desăvîrşită fericire. Iubirea, sfînta legătură a vieţii, îi făcea să se simtă atît de norociţi. Deodată însă nemiluita coasă a morţii puse capăt fericirei. Bărbatul închise ochii, iar tînăra-i soţie rămase deznă- > dăjduită la extrem. La cripta soţului pierdut sta sărmana i văduvă zi şi noapte şi se bocea şi vărsa lacrimi pe coşciugul fericirei dărăpănate. ,
în acelaşi timp, fuseseră răstigniţi în cimitir doi pă-cătoşi de moarte. Iar un soldat ţinea strajă zi şi noapte ca nu cumva cadavrele făcătorilor de rele să fie furate de rudeniile lor şi să fie îngropate. Atras de lumina unui ! opaiţ se apropie soldatul în noaptea primă de cripta unde se bocea văduva cea credincioasă. Aceasta îi căută în faţă şi îl găsi frumos, tot mai frumos...
în timpul de dulci povestiri însă, rudeniile furară cadavrul unui răstignit. Bietul soldat încredinţat să ţină strajă era în primejdie de-a umple ca mîne locul cadavrului furat. Sărmana femeie era pe-aci să-şi piardă I din nou fericirea. Dar iată mîntuirea ! La sfatul ei, luară din criptă cadavrul bărbatului şi-1 pironiră pe cruce în locul celui furat. Şi fericirea femeii deveni iarăşi desăvîrşită cu soţul ei cel nou, cu soldatul.
Legenda aceasta pare a fi o tragedie a femeii necredincioase, care s-a dat cîndva pe scena vieţii unui popor. De atunci însă pînă acum ea a cutreierat scenele tuturor neamurilor ; cu toţii o cunoaştem, oricărui strat social 'am aparţine ; cu toţii am asistat la vreun eveniment
dramatic ce ar putea purta titlul „necredinţa femeii." Forma se schimbă numai, fondul rămâne acelaşi.
Un scriitor german susţine, de fapt, că legenda povestită ar trăi în graiul tuturor popoarelor. Grisebach o găseşte de origine indică sau chineză. Tot Grisebach a tradus din chinezeşte o poveste a lui Kin-kuki-kuan, care se deosebeşte foarte puţin de cea de sus. Aici văduva învăţatului Ciuang-song îşi uită la 20 de zile jurămîntul făcut la patul de moarte al bărbatului iubit. Căci în ziua a douăzeicea luă securea pentru ca să spargă tidva bărbatului şi să-i scoată măduva creierilor, ca să o fiarbă în vin şi să-şi tămăduiască pe noul iubit, pe care şi-1 acui-rase pe când se bocea mai tare. Un tip poate şi mai plastic al necredinţei femeieşti ! Povestea aceasta o avem şi noi în „Biblioteca literară" a lui Samitca. Este tradusă de d-1 Maiorescu după traducerea germană a lui Grisebach.
Legendele aceste două, după cît ştiu eu, nu sunt răspândite întocmai în sînul poporului românesc, afară doar de singuratice motive înrudite ce se găsesc în poveştile noastre.
Nici chiar în productele literaturei noastre, în puţinele drame sau romane ce le avem — pentru care sunt atît de potrivite obiecte — n-au prins rădăcini. în literaturile altor popoare însă ele formează un predilect obiect, îndeosebi, prima legendă există prelucrată în tragedii, romane şi comedii. La romani, a scris mai întîi asupra ei Petronius. La germani s-a ocupat cu legenda aceasta Lessing iar Christian Felix Weisse a scris la iniţiativa lui Lessing o comedie : Matroana din Ephesus, cu tendinţa de a ridiculiza femeile necredincioase.
Insă nu numai în aceste două legende este întrupată necredinţa femeii. O privire în literatura universală te face a te crede, într-adevăr, în o pinacotecă, în care cele mai multe şi mai artistic zugrăvite tablouri sunt copii de pe femei necredincioase. Şi sunt multe între ele chiar figuri istorice, încît nu poţi admite că ar fi imposibilităţi psihologice, cum ai putea eventual considera cele două poveşti.
Războiul troian 1-a provocat o femeie necredincioasă ; pe Hercule, 1-a îmbrăcat în cămaşă muiată în otravă o femeie; pe triumfătorul Agamemnon 1-a răpus Clite-mnestra, pentru a se arunca în braţele lui Egist. De Me-
170
171
salina din Roma nici nu mai vorbim, ci trecem de-a dreptul la femeile lui Shakespeare.
Cîte aluziuni la legendele de sus nu găsim aici ! Un caz ne va părea tocmai atît de legendar. Il scoatem din tragedia Richard al Hl-lea. Principesa Ana de Walles este văduvă. Bărbatul i-a fost ucis prin Richard Gloster, fiară în chip de om. Văduva însoţeşte tocmai la mormînt pe socrul său, pe regele Henric al Vl-lea, lovit de aceeaşi mînă tirană a lui Richard. Iată că în cale îi iese pocitania de Richard, călăul bărbatului, al socrului ei şi al unui şir întreg de rudenii. Ea-1 întîmpină cu scîrbă, el îi jură acolo în cale dragoste şi vrea .că o aibă de soţie. Ea-1 respinge indignată, pe urmă însă nu mai rezistă, se întoarce de la sicriul socrului şi... se căsătoreşte cu Richard, care o face regină. Ca în legendă !
Merită amintire şi regina Măria Stuart, tragica eroină a lui Schiller, care şi ea şi-a ucis bărbatul pentru a trece răsfăţată în braţele altuia. Şi cîte zeci de pilde de aceste n-aş putea cita !
Femeia necredincioasă în literatură este o figură nepieritoare, o fiinţă vecinie pribeagă, care se opreşte din cînd în cînd la toate neamurile şi în toate veacurile. S-ar putea chiar afirma că figura aceasta este chiar indispensabilă pentru literatură. In veacul nostru însă, cu deose-sebire acum cătră sfîrşit, ea se iveşte tot mai des, îmbrăcată însă în veşminte tot mai moderne, tot mai bizare, în formă tot mai grotească. Femeile din literatura veacurilor trecute totuşi mai provoacă în noi oarecari porniri umane, pentru că patimile lor le putem vedea şi judeca numai prin vălul trecutului. Femeile necredincioase din literatura modernă însă, cum s-a dezvoltat ea în Europa occidentală, nu mai sunt alcătuiri cari ne-ar înălţa sufletul prin vreo parte a lor, cari ne-ar încălzi inima prin vreo nobilă aptitudine a lor — afară doar că ne-ar aduce în clocot sîngele prin graţiile lor stârnitoare de plăceri senzuale... Literatura naturalistă de acum îţi prezintă femeile fără de cel mai modest paravan. Nana lui Zola şi alte multe sunt mai presus de Messaline. Cetind pe Zola, Ibsen, Sudermann şi pe mai tinerii şi mai puţin destoinicii lor imitatori, ajungi la concluzia că viaţa este o luptă grea, ce-i drept, dar luptă între femeie şi bărbat, provocată exclusiv de necredinţa femeii.
Mirare fireşte nu-i, căci la  ce alte concluzii poţi ajunge în era aceasta a madamei Chimay !
Acum de curînd s-a dat pe mai multe scene ale Europei drama lui Henry Becque, La Parisienne, o dramă ce aparţine noului genre rosse. Mă provoc la ea pentru că este poate cea mai caracteristică dintre productele de acest gen ale literaturei moderne. Pariziana este femeia cu amantul necunoscut. Femeia aceasta nu înşeală numai pe unul, ci, rînd pe rînd, pe unul cîte unul. Cu unul se plictiseşte, pe al doilea îl jupoaie şi-1 caliceşte, la al treilea îi dă drumul pentru a-i face loc la al patrulea şi tot aşa înainte, cu o nestăvilită rîvnă, cu vecinie neînfrînate pofte. Vedem înaintea noastră femeia cu cele mai josnice motive ; onoarea, ruşinea, caracterul îi sunt probleme obscure...
Astfel e femeia modernă din era realismului cras. Şi publicul aplaudează frenetic şi se aprinde văzînd acest" caricaturi golane ale civilizaţiunei.
Pe noi, românii, fireşte, nu ne-a atins încă acest fel de unde ale civilizaţiunei. Şi, fără îndoială, e foarte bine aşa.
172
COMEDIILE LUI I. L. CARAGIALE
S-a cetit în şedinţa festivă de deschidere din 10   octombrie   1 8 9 7   a   societăţii   „Petru Maior"
Domnilor,
Am căutat să exploatez astăzi acea parte din micul dulap al literaturei noastre care e mai mică, ascunsă aproape într-un colţ nevăzut şi nebăgat în seamă.
Literatura senină sau veselă, a cărei baze sunt umorul şi satira, glumele şi anecdotele, acea literatură la care sufletele adeseori trebuie să-şi ieie refugiu, pentru ca desfătare să afle şi uitare grijilor apăsătoare — la noi, românii, se reduce la 2—3 autori şi la vreo eîteva producte ale lor.
Pe cit de curios, pe atît de caracteristic este acest fenomen în literatura noastră.
Izvorul puternic al literaturii este firea poporului, dispoziţiile lui sufleteşti.
Este firea noastră veselă sau nu ?
In preponderenţă nu.
Istoria poporului nostru, mai agitată şi mai tristă ca la multe neamuri civilizate, ni se prezintă ca un cer vecinie înnourat şi posomorit şi brăzdat de fulgere ce se descăreau deasupra capetelor noastre. Iar sub acest cer veselia nu-şi găsea lăcaş, ci o durere i-a robit inima şi i-a învelit-o în vălul tristeţii. Tristeţea aceasta i-a înăbuşit toate pornirile mai veselnice. In această dispoziţie sufletească poporul nostru adeseori şi-a dat frîu liber durerii şi a vărsat lacrimi — căci cînd durerea ţi se pune ghem la inimă, nu ai altă vindecare — şi acele lacrimi de cristal sunt frumoasele şi jalnicile noastre poezii poporale, rupte din inima poporului, mărturii ale zilelor grele.
174
Da, poporul nostru este trist din fire. De jale cîntă la ospeţe, la cununii ca şi la înmormîntări, de jale cîntă fetiţa cînd îşi aşteaptă în portiţă pe iubitul său, îi este „jale Codrului de armele viteazului", îi este jale frunzei cînd se apropie toamna de o sărută — o jalnică doină e viaţa românului :
...doină cînt, doină suspin, Tot cu doina mă mai ţin...
Iată un vers caracteristic, care nu ne sună numai unora, ci se potriveşte la întreg neamul nostru : Inima mea, vai de ea, De-ar vedea-o cineva, Ar sta-n loc şi s-ar mira : Cum mai pot călca iarba ?
Da, în această inimă a poporului clocotesc pasiuni şi dureri, dureri învechite, încît să te miri că aceste dureri n-au spart păreţii acestei inimi... Nu este aci pesimism exagerat, d-lor, ci un adevăr istoric, îmbrăcat îh haină frumoasă poetică, aşa cum firea românului ştie turna încântătoare forme sentimentelor sale.
Că alăturea cu această fire nu s-a putut dezvolta în mod armonic şi umorul este explicabil — în zile de restrişte nu-ţi vine să rîzi şi să glumeşti.
Ar fi însă, fără îndoială, imposibil ca să nu găseşti în firea noastră nici o notă inerentă umorului. Trăind în mijlocul poporului, nu putem să nu observăm imediat o însuşire a lui : sarcasmul. Şi acest fenomen se explică iarăşi foarte uşor, dacă ştim că sarcasmul este în cele mai multe cazuri un eflux al durerii. Durerea şi sarcasmul sunt coerente. Un scriitor strein a susţinut despre poporul nostru că este sarcastic, zeflemist şi batjocuritor. Tăgădui nu putem această afirmaţiune, ci trebuie să o recunoaştem, cunoscînd spiritul românului, care porecleşte imediat pe orişicine, isteţimea lui cu care aplică „apropo"-urile introduse prin „vorba ăluia", vorbele înţepătoare cu care se îngînă şăgalnicii tineri în decursul horei.
Umorul adevărat însă, în sensul strict al noţiunei, uşoara asociare de cuvinte şi de idei în scopul înviorării dispoziţiunei şi pentru ghidilarea plăcută a nervilor, schinteia aceea care aprinde dintr-o dată masele dispu-
175
nîndu-le — acest umor nouă ne lipseşte. Astfel se explică, bunăoară, împregiurarea că la noi nu se află nici o singură foaie umoristică care să atingă nivelul sutelor de foi umoristice ale altor popoare. Astfel se explică şi fenomenul asupra căruia mi-am permis să atrag atenţiunea la începutul şirelor mele — împregiurarea că în literatura noastră acea parte căreia i-am putea zice senină este atît de restrînsă.
Un fruntaş al acestei literaturi, precum şi al literaturei noastre tinere peste tot, este simpaticul literat contimporan I. L. Caragiale (ici-colo este scris şi Caragiali). Numele lui devine tot mai răspîndit, tot ce iese din măiastra-i peana atinge marginile perfecţiunei şi ca artă, şi ca limbă, şi ca tendinţă — suntem deci datori şi noi să-i dăm cuvenita atenţie acestui eminent bărbat.
Dintre creaţiunile lui literare — dintre cari unele au fost trecute în timpul din urmă în cea mai răspîndită bibliotecă poporală germană, în biblioteca lui Reclam ■— vom scoate aici numai acele la iveală cari ne interesează. Şi aceste sunt „comediile" lui, 4 la număr, apărute sub titlul Teatru. I. L. Caragiale este primul şi unicul care a ştiut să se avînte cu mult curagiu şi izbîndă la înălţimea coturnelor şi să le manueze cu dexteritate, fă-cîndu-se prin comediile sale, în scurt timp, stăpîn peste publicul României. Comediile lui sunt cunoscute şi la noi ; aproape cu toţii le-am văzut predate de cîte o societate de diletanţi. Şi suntem veseli că avem şi noi ceva de veselie, suntem înălţaţi în conştiinţa noastră că aceste admirabile producte sunt ale noastre, sunt româneşti. Este o mare biruinţă pentru noi şi îi datorim recunoştinţă lui Caragiale că avem producte literare de genul acesta, ce ne pun în rînd cu alte popoare — cel puţin acum la sfîrşitul veacului al 19-lea... Cu adevărat, mare interval pentru descendenţii Romei, de la strămoşii lor Plaut şi Terenţiu pînă la Caragiale !
Noi pînă la Caragiale (excepţionînd farsele lui I. Ne-gruzzi şi Alecsandri) n-am avut nici măcar tradueţiuni din comediile vastei literaturi universale — dovadă că nu s-a pus pond pe acel gen, sau nu i s-a simţit necesitatea.
Iar din literatura universală putem lua cu berechetul, căci aici comediile şi-au ajuns de mult epoca de înflorire. Piesele lui Moliere s-au răspîndit asupra lumei întregi,
numai la noi n-au avut intrare ; succesorii acestuia — Francois de Regnard (t 1710), Pierre Marivaux (t 1763), cel mai mare realist între scriitorii francezi de comedii şi, în sfîrşit, marele moralizator Philippe Destouches, despre oare se scrie că a vindecat sute de oameni de vi-ţiile lor — toţi aceştia înaintea noastră sunt figuri streine, pe cînd, bunăoară, în literatura cea germană le găseşti traduse chiar şi pe cele mai neînsemnate lucrări. Şi nime nu va putea susţine că germanii ar fi fost chiar de tot avizaţi la scriitorii francezi.
După alungarea arlechinilor, aşa-numitul Hanswurst din comedii, literatura germană a început, încă în partea primă a secolului al 18-lea, a se dezvolta cu paşi colosali. Danezul Ludwig Holberg a dat Germaniei cinci tomuri de comedii, între cari mai cunoscută piesă este Der politische Kannegiesser. (Amintesc această piesă şi din motiv că comediile lui Caragiale au vreo cîteva puncte comune — cel puţin în tendinţă — cu obiectul acesta.) Acest Hblberg întrece pe Moliere prin vivacitate, prin motive şi trăsăturile grandioase ale caracterelor. Din acest timp, pe la mijlocul secolului al 18-lea, datează şi comediile lui Chr. E. Weisse şi încercările talentatului Mylius.
Gradul de clasicitate l-au ajuns piesele germane numai prin Lessing. Pînă la păşirea lui, aproape toate se învârteau în jurul chestiune! dacă va lua Hans pe Greta. Hans şi Greta se iubesc, părinţii nu voiese să admită căsătoria fiindcă sunt săraci, se iveşte însă unchiul cel bogat... şi cortina cade lăsînd publicul mulţumit. Lessing pune capăt acestei simplităţi, introduce intriga şi acţiunea, producînd comedia model : Minna imn Barnhelm. In sfîrşit, nu pot să nu amintesc de nefericitul de Kotzebue, care a umplut în scurt timp ţara germană cu comedii de mare interes. Toate aceste s-au răspîndit peste întreaga Europă. La noi însă intrare n-au avut şi nici chiar comediile clasice ale lui Shakespeare nu şi-au găsit traducător.
In faţa acestei sumedenii de autori şi de comedii stă în literatura noastră singurul nostru Caragiale cu cele patru comedii ale lui, sau, mai strict luat, cu cele două principale.
Două dintre comediile lui Caragiale, O noapte -furtunoasă şi O scrisoare pierdută, se pot aminti cu tot dreptul în şirul operelor autorilor mai sus citaţi. Aceste două
176
177
au fost numite din partea eminentului nostru critic Ghe-rea capodopere, şi trebuie să-i credem lui Gherea. Mai adăugăm însă că sunt capodopere pro domo. Cum adicate ?
Caragiale mânecă în lucrările sale din punctul de vedere al timpului în care a scris. El a aprofundat psiholo-giceşte cu multă agerime viaţa poporului după dezrobirea lui. Este acesta timpul cînd cultura occidentală se varsă pe toate canalele posibile asupra României, cînd de la Paris se importă de toţi chemaţii şi nechemaţii reguli sociale şi câte şi mai cîte elemente culturale .. Iar cum în viaţa unui popor salturi nu se întîmplă, iar trecerea momentană la cultura franţuzească nu era posibilă şi nici nu era aceasta calea ducătoare la scop — urmările acestor stări au fost o spoială culturală ce a cuprins toate straturile, de la popor pîhă la burghezime şi chiar aristocraţie. S-au introdus o mulţime de fraze franţuzeşti, s-a schi-nomosit limba cea străbună, iar răul acesta era promovat şi prin jurnale, cari erau redactate într-o limbă plină de exorcisme, de o limbă caricaturizată. La aceste s-au mai adaus relele izvorîte din noua viaţă constituţională. Şi Caragiale şi-a îndreptat ochii săi pătrunzători şi asupra acestora. Enormele abuzuri ce se fac la administraţie, scandalurile electorale, bătaia de joc la adresa drepturilor individuale,  nesocotirea drepturilor cetăţeneşti — toate aceste Caragiale şi le-a făcut obiecte de studiu. Cunoscând perfect stările aceste, a scris comediile sale, in cari le-a redat cu o măiastră fidelitate. Şi s-a folosit de arme ascuţite pentru înfierarea acestei mulţimi de viţii ; aceste arme i-au fost sarcasmul şi persiflarea.
Şi fiindcă stările zugrăvite de Caragiale se refer la viaţa poporului român, fiindcă chiar şi modul de a zugrăvi (bunăoară, folosirea frazelor tipice) este ceva specific românesc şi, în special, specific al lui Caragiale, pentru aceea, zic, comediile aceste sunt numai capodopere pro domo. Streinii n-au pricepere pentru ele. Caracterul universalităţii le lipseşte. Şi aceasta este ce-1 deosebeşte de autorii aparţinători altor literaturi.
Mai găsim însă o deosebire esenţială între Caragiale şi autorii streini. Am amintit la început că românul ştie să fie satiric şi sarcastic, însă umor, cum găseşti la francezi şi germani, să nu cauţi la român. Şi în privinţa aceasta, Caragiale e român întreg — el îmi justifică per-
178
fect afirmaţiunea. In comediile lui totul e satiră şi sarcasm, satiră realistă şi sarcasm dureros de tăietor. „Caragiale este un talent satiric", scrie Gherea şi despre acest adevăr ne convingem, văzîndu-i talentul cu care flageleazâ păcătoşeniile sociale şi mizeriile ce dăinuiesc în administraţia ţării.
Pe lîngă toate Însuşirile locale insă ce le au comediile lui Caragiale, ele se impun prin admirabilele caractere, prin viua acţiune dramatică, prin multa psihologie ce iese la iveală în toată scena — lucru ce trădează pe autorul înzestrat cu bogate concepţiuni artistice şi care ridică productele lui la nivelul celor de frunte comedii din literatura universală.
Dar să le vedem mai de aproape. O noapte furtunoasă e prima lui comedie. Acţiunea se desfăşoară în casa jupanului Dumitrache, căpitan în garda civică. Acesta-i povesteşte cu indignaţie prietenului său, Nae Ipingescu, că în sara trecută, venind cu soţia sa Veta şi cu cumnata-i Ziţa acasă de la grădina „Iunion", s-a luat tiptil după ei un „coate-goale", „maţe-fripte", „ba-gabont", „moftangiu", „cu stielele-n ochi, cu giobenul în cap". Acest „bagabont" era Rică Venturiano, student în drept, poet tandru şi publicist, căruia i se aprinseră călcîile  după  Ziţa, cumnata lui Dumitrache,  pe cînd acesta bănuia că-i umblă după soţia sa, Veta. Veta nu este însă nevinovată, căci se iubeşte şi ea cu Chiriac, tejghetarul şi omul de încredere al lui Dumitrache. Dumitrache, care se vedea atacat în „onoarea lui de familist", caută să-1 prindă pe Venturiano, iar acesta se înţelege prin scrisori lui Ziţa — care consimte, sau, cum zice ea, „compătimeşte" cu poetul — dîndu-şi întâlnire în casa lui Dumitrache. E sara tîrziu. Dumitrache şi Ipingescu sunt la vardă. Chiriac însă s-a dus să se culce. Deodată intră în odaia Vetei amorezatul Venturiano şi începe să decla-meze : „Angel radios..." Veta observă în curînd ce vrea amorezatul, îi spune că a greşit adresa. Perplexitatea lui o exprimă autorul minunat în următoarele : „Madam, să am pardon ! scuzaţi ! Cucoană ! considerînd că... adică, vreau să zic respectul... pardon .. sub pretext că şi pe motivul... scuzaţi... pardon..."
Insă deodată se năpustesc în casă Dumitrache, Ipingescu, Chiriac, cari vor să prindă pe Venturiano ; acesta scapă pe o ferastră şi se ascunde într-un butoi de ciment.
179
Dumitrache, pentru repararea onoarei lui de „familist", Chiriac, cel maltratat de gelozie, pun casa cu fundul în sus, însă nu-1 află. Iată însă, soseşte şi Ziţa. Enigma se dezleagă. Venturiano ia pe Ziţa. Dumitrache se învoieşte ■— fiindcă „tinerii compătimesc împreună".
Vreo tendinţă mai profundă în comedia aceasta nu găsim. Găsim însă nişte persoane bine alcătuite, prezentate în cele mai intensive culori (îndeosebi, figura lui Rică Venturiano), cari toate trăiesc sub influinţa curentului modern şi vorbesc o limbă stricată românească. Ridiculizarea acestor persoane cari suferă de străinisme a fost tendinţa imediată a autorului.
Este mare măestria cu care a ştiut autorul să urmărească acest proces de stricare a limbei prin cei tencuiţi de cultură. Iată vreo cîteva probe. Ziţa a fost trei arii la pension; s-a desvorţat de bărbat ; mitocane, la poli-ţiune ; ai sărit tocmai la apropont; bonsoar, alevoa; le-vorvel; să isplic treaba ; fată romanţioasă; eu sunt apro-pitar etc.
Sau iată un alt model de stil dintr-o scrisoare de dragoste a lui R. Venturiano, poet şi publicist : „Angel radios ! De cînd te-am văzut întîiaş dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunei.. te iubesc la nemurire. Je vous aime et vous adore : que pretandez-vous encore ? Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o pozi-ţiune pitorească şi mizericordioasă şi sufăr peste poate. O, da ! Tu eşti aurora sublimă care deschide bolta azurie într-o adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de reverie şi inspiraţiune, care m-a făcut pentru ca să-ţi fac aci anexata poezie..." etc.
Numai un talent poate crea caractere atît de lămurite ca pe acest ziarist giubenat şi vînător de fraze franţuzeşti şi latineşti. Cetind comedia lui Caragiale, pare că vedem clar earaghioasi figură a lui Rică, poetul tandru, trecînd pe stradă pe sub fereastra Zitei si cîntînd poezii â la :
Trecînd pe sub fereastra ta Aud melodia ta Cum bate la urechea mea...
Sunt caraghioase aceste figuri, însă întrucît ele, de fapt, sunt figuri reale, ne ating neplăcut, simţim adînc ironia autorului.
Figuri de aceste găsim şi la noi cu berechetul şi nu trebuie să le căutăm numai în pătura exploatată de Caragiale. Numărul aşa-numiţilor „semidocţi" este şi la noi destul de mare, sunt oamenii cărora dorul după lucruri streine, după o limbă „mai cultă", le e mai presus de toate. Şi pe la noi auzi adeseori fraze ca : „mă doare capacitatea", „vorbeşte din invidiozitate"; „parofie" (la Caragiale găseşti analogul „nifilist") ; „impid uşa cu peia" ; „Biţă pleacă la Berla", în loc de „Ghiţă pleacă la Gherla" etc, etc. Iată deci că şi la noi se potrivesc foarte bine aluziile ironice ale lui Caragiale.
Intriga comediei acesteia altcum e destul de simplă şi de uşoară de urmărit din partea ascultătorului. Din relaţia de dragoste a lui Chiriac cu Veta, care pare a fi incidentală şi nu contribuie întru nimic la urcarea însemnătăţii comediei (căci gelozia lui Dumitrache era de ajuns pentru motivarea conflictului) nu putem trage vreo concluzie deosebită. Acestea ar fi de zis despre O noapte furtunoasă care îndeosebi pentru Venturiano a fost tortură-toare.
Conul Leonida faţă cu reacţiunea este o farsă într-un act. Conul Leonida este o persoană de calibrul celora din comedia precedentă, pe acelaşi piedestal al civilizaţiunei, cu deosebirea că ceteşte mai des jurnale, face cu patimă politică împreună cu stimabila cucoană Efimiţa, şi este republican din principiu, mă rog. Este aceasta un boboc de farsă, pe cît de mică, pe atît de condensată şi drăgălaşă în cuprins. Leonida cu soţia sa Efimiţa vorbesc înainte de culcare de revoluţie şi de „Galibardi" („Hehei ! Unul e Galibardi : om o dată şi jumătate ! (Cu mîndrie şi siguranţă.) Ei, gianta latină, domnule, n-ai ce-i mai zice !") ; vorbesc şi de papa, care e „iezuit, aminteri nu-i prost", vorbesc de reacţiune şi pe urmă... adorm. Peste cale, într-o circiumă, îşi petrece o societate. Chef la culme. Ţipete şi trosnete de pistoale. Conul şi coana se trezesc, „fandacsia" lucrează, ei cred că vine revoluţia şi reacţiunea, rostogolesc tot prin casă, pun dulapurile proptele la uşile zăvorite, stîng lampa şi-şi aşteaptă ca trăsniţi pieirea... Vine, în sfîrşit, servitoarea şi îi scoate din nedumerire.
Caragiale este genial în dezvelirea stărilor sufleteşti, în Făclia de Paşte poate a ajuns culmea perfecţiunei. Aici încă avem un caz analog. Creşterea gradată a sentimen-
180
181
tului de frică pîină la cea mai înaltă potentă este admirabil de viu şi de practic desemnată. Scena aceasta în care se baricadează conul Leonida şi coana Efimiţa, dacă e bine predată, trebuie să aibă un efect colosal pe scenă.
în conul Leonida autorul a voit să ne creeze un tip de cîrpaci politic, „politischer Rannegiesser", i-ar zice neamţul, „politikus csizmadia", l-ar numi ungurul. Iată vederile lui asupra republicei şi a reacţiunei.
„Efimiţa; ...Ce procopseală ar fi şi cu republică ?
Leonida (minunat de o aşa întrebare) : Ei bravos ! ş-asta-i bună ! Cum, ce procopseală ? vezi, asta-i vorba : cap ai, minte ce-ţi mai trebuie ? Apoi, închipuieşte-ţi dumneata numai un condei, stăi să-ţi spui : mai întî'i şi-ntîi că dacă e republică, nu mai plăteşte nimenea bir...
Efimiţa : Zău ?
Leonida ; Zău... Al doilea că fieştecine cetăţean ia cîte o leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate. Efimiţa : Parol ?
Leonida : Parol... Par egzamplu, eu... Efimiţa : Pe lingă pensie ?
Leonida : Vezi bine, pensia e başca, o am după legea veche, e dreptul meu ; mai ales cînd e republică, dreptul e sfînt : republica este garanţiunea tuturor drepturilor.
Efimiţa (cu toată aprobarea) : Aşa da !
Leonida : Şi al treilea că se face şi lege de murături.
Efimiţa : Cum lege de murături ?
Leonida : Adicătelea că nimeni să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile.
Efimiţa (crucindu-se de mirare) : Maică Precistă, Doamne ! Apoi dacă-i aşa, de ce nu se face mai curînd republică, soro ?
Leonida : Hei, te lasă reacţionarii, domnule ? Fireşte nu le vine la socoteală să nu plătească nimenea bir..."
Iată ce-i republica şi ce sunt reacţionarii în ochii drăguţului de Leonida. Cu vederile lui însă şi cu hatîrurile private, Leonida este o persoană inofensivă şi-ţi face impresia de vechi pensionist pentru care politica este o boală a bătrîneţii, o curiozitate. La tot cazul însă vor fi existat prin România multe exemplare de aceste, dacă un scriitor ca şi Caragiale a ţinut necesar să modeleze pe un Leonida.
II
Nu tocmai inofensive, naive şi hazlii ne par însă figurile din comedia ce urmează, din prestaţiunea de forţă a lui Caragiale : O scrisoare pierdută.
Semidocţi, ignobili pînă la stupiditate, perverşi şi demoralizaţi sunt toţi cîţi ni-i prezintă autorul în comedia aceasta, pe care criticii au numit-o o satiră politică-so-cială. De la prefect pînă la cel din urmă cetăţean aplau-dează 'la prostii şi cu toţii se fac complici voluntari sau involuntari la cîte-o intrigă. Singur un cetăţean — şi acela „turmentat" — pare a fi împăcat cu noţiunea virtuţii, căci el nu mai primeşte nimic în schimb pentru aflarea scrisoarei pierduite ; el vrea să ştie numai rupt şi ales că cu cine adică să voteze... Şi dacă autorul a voit ca în acest cetăţean să ne individualizeze întreaga masă a popo-rului, trebuie să ne bucurăm, căci în mijlocul unei decadenţe morale şi spirituale atît de mari numai poporul mai rămîne mediul relativ intact la care privim de nădejde plini.
Caragiale a izbutit în această comedie mai mult ca în celelalte a fixa caracterele în mod per eminentiam desluşit. Acţiunea însăşi mai că nu ne interesează atât de mult ca însăşi dezvoltarea caracterelor. Nu ne interesează, bunăoară, dacă Caţavencu sau Farfuridi va ajunge la mandatul de deputat de care e vorba, ci vedem cum interesul nostru se grupează involuntar în jurul chestiunilor : cine sunt aceşti bărbaţi, cari sunt calităţile lor, cari sunt procesele psihologice ce-i agită, şi în modul de dezlegare al acestor chestiuni, în răspunsul ce ni-1 putem chibzui, în consecvenţele ce ni le putem trage cu înlesnire, culminează dibăcia, talentul, arta autorului.
De ce e vorba ?
Colegiul prefectului Tipătescu este în preajma ale-gerei pentru cameră. Fierbere generală. Sunt două partide. Candidat oficial al guvernului încă nu este. Partidul lui Tipătescu are de fruntaşi pe Trahanache, prezident la diferite comitete şi comiţii, pe soţia acestuia, Zoe, care de mulţi ani deja este amanta prefectului Tipătescu, pe avocaţii Farfuridi şi Brînzovenescu. Candidatul partidului deocamdată este Farfuridi. Partida contrară are de candidat pe avocatul Caţavencu, în jurul căruia e grupată toată dăscălimea, iar dascălii sunt totodată şi gazetari la
182
183
Răcnetul Carpaţilor, organul de agitaţiune. Şi ce deosebire de vederi este între aceste două partide ?
Farfuridi îşi rosteşte magistralul discurs de program, un cap de operă de confuzie şi contradicţie, iar programul şi4 exprimă în următoarele : „Iată dar opinia mea. Din două una, daţi-mi voie : ori să se revizuiască, primesc ! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc ! dar atunci să se schimbe, pe ici, pe colo, şi anume, în punctele esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... am zis ! (Aplauze în fund.)"
Contracandidatul Caţavencu are program şi mai des-tilat. Iată în ce culminează : „...Mai întîi şi-ntîi istoria ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte stă oe loc (publicul se concentrează), ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa că cu cît mergi mai iute, cu atît ajungi mai departe (grupul lui Caţavencu aprobă şi admir ă)...il
Ei, şi acum ghiciţi, dacă puteţi, culoarea politică a acestor candidaţi de cîrmuitori ai ţării !
Lupta e însă mare şi pătimaşă. Caţavencu a pus mîna pe o scrisoare pierdută de madame Zoe Trahanache. Scrisoarea îi era ei adresată de către amantul Tipătescu. Scrisoarea aceasta a devenit obiect de presiune în mîna lui Caţavencu care ameninţă a o publica, dacă Tipătescu şi partidul său nu-1 va sprijini. Tipătescu cearcă să-1 ademenească pe Caţavencu, promiţîndu-i onoruri, posturi mari la administraţie, în schimb pentru scrisoare. Şi, curios, Caţavencu, acest om corupt, nu se învoieşte, are „ambiţul" de a ajunge el deputat. E vorba acum de ascunderea relaţfunei ruşinoase a Zoei cu Tipătescu. Las' că Trahanache, bărbatul, nu credea nimic, căci el la toate are „niţică răbdare", las' că el consideră scrisoarea de plastografie, căci avea nemărginită încredere în „sincerul său amic", Tipătescu... însă ce va zice lumea cînd va vedea scrisoarea publicată, scandalul va erupe... Şi Zoe se hotărăşte pentru Caţavencu, îl va face ea deputat, trebuie să-1 facă pentru salvarea onoarei ei... Cu greu însă se învoieşte şi amantul ei, prefectul. Aderenţii lui observă lucrul acesta şi sunt indignaţi de această trădare. „Trădare, fie, dacă o cer interesele partidului, dar cel puţin s-o ştim şi noi"... exclamă bietul Farfuridi şi, în justa lui indignaţiune, se hotărăşte cu amicul de principii Brîn-
zovenescu să denunţe trădarea la guvern prin o depeşe iscălită, însă anonimă („Trebuie să o iscăleşti — o dăm anonimă").
Dar norocul se întoarse iar pe partea Tipăteştilor. Trahanache prinde nişte cambii falsificate de Caţavencu. Situaţia se schimbă. Tipătescu nu-1 mai sprijineşte, căci nu mai are teamă. De la guvern soseşte numele candidatului oficial : Agamiţă Dandanache. Acesta e proclamat şi pe urmă ales deputat. Caţavencu e zdrobit de forţa majoră şi, pe urmă, pentru a se reabilita, aranjează el însuşi conductul de omagiu noului deputat sosit la faţa locului, care e o persoană ramolită, un zăpăcit şi jumătate, care şi el prin presiune şi-a dobîndit candidatura de la guvern.
Aceste sunt figurile din satira politică socială a lui Caragiale, corupte de sus, de la prefect pînă la cel din urmă servitor de administraţie, intriganţi şi lipsiţi de toate condiţiile recerute în scopul susţinerii şi promovării binelui ţării. Vedem dar ce-a voit să exprime autorul prin comedia sa : vai de ţara care pe astfel de elemente îşi reazimă viitorul. „Fraţilor ! După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat !... Iată avantajele progresului ! Iată binefacerile unui sistem constituţional !" zbiară Caţavencu într-un discurs al său.
Iată aici toată puterea sarcasmului lui Caragiale, batjocura tristă la adresa stărilor reale ! „Ce lume, ce lume, ce lume !" exclamăm şi noi.
Aflăm în critica lui Maiorescu că mulţi contimporani i-au imputat lui Caragiale că prin comedia prezintată a voit să persifleze partidul liberal şi sistemul lui de guvernare. Nivelul lucrării însă, măiestria compoziţiunei şi adînca analiză psihică resping de sine imputarea absurdă. Persoanele aceste nu fac nicidecît impresia că ar aparţine vreunui partid ; principii şi linie de conduită bine marcată nu găseşti la nici unele. însă chiar presupunând că autorul s-ar fi folosit de păcatele numai ale unui partid pentru a-şi crea opera sa, ajunsă odată această operă la gradul desăvîrşirii artistice, literatura nu are să se preocupe de chestiunea care anume e partidul cel păcătos şi exploatat, îndeosebi cînd se ştie că toate partidele îşi au la fel neajunsurile proprii şi toate au reprezentanţi de soiul lui Tipătescu, Caţavencu şi Dandanache...
184
185
oameni cari merită şi mai straşnice lecţiuni ca cele date de Caragiale în scopul îndreptării lor.
*
Ultima comedie, D-ale carnavalului, este o vioaie dramatizare a vieţii de mahala, în special dramatizarea conexiunilor de dragoste a mahalagioaicelor cu frizeri, spiţeri. Se produc o mulţime de conflicte, persoanele par a fi certate cu realitatea, însă înainte de toate cu mintea şi ou judecata. De vorbit vorbesc toţi după calapodul persoanelor din comediile amintite. Se „prezantă", „depand", „subfirigul" (chirurgul), „mă traduce, în loc de „mă trădează" etc. Admirabilă este următoarea definiţie a Catin-datului, care şi-a astîmpărat cu rom durerea de măsea :
„I-am dat de leac !... Vezi ce e cînd nu ştie cineva ?... Era aproape de mintea omului ; durerea devine din măsea, măseaua devine din răceală, răceala devine din frig ; din cald devine că nu mai e frig ; dacă nu mai e frig, vasăzică că răceala se duce şi vine căldura, a venit căldura, a trecut durerea... (Chelnerul vine.) Un rom şi ţal!"
Vreo însemnătate deosebită însă comedia aceasta n-are. Nu este nici comedie de caractere, nici de tendinţe mai marcante, nici de moravuri, ci o uşoară şi reuşită persiflare a vieţii destrăbălate de mahala.
Acestea sunt, domnilor, cele patru comedii cari împreună constituiesc volumul preţios al lui Caragiale intitulat Teatru. Făcînd o fugitivă privire asupra lor ne-am putut convinge că ele au o nepieritoare valoare literară, adevăr ce l-au comprobat critici ca Gherea şi Maiorescu şi ce-1 comprobă, îndeosebi, masa cetitoare şi publicul teatral, care totdeauna este un viu comentator al autorilor.
Cu oît mai amănunţit vom cerceta şi aprofunda aceste giuvaiere ale literaturei noastre, cu atît mai frumoase părţi găsim, cari singure pot forma obiecte de studiu. Scrupuloşi fiind însă, nu putem să nu găsim şi lucruri cu cari nu suntem împăcaţi şi cari jignesc armonia întregului. Voi suleva unele părţi de aceste.
Persoanele lui Caragiale aparţin diferitelor straturi sociale. Prefect, advocaţi, cetăţeni „onorabili", frizeri etc. Intre aceştia trebuie să fie, chiar şi în cele mai nefavorabile împrejurări, în urma deosebitei lor poziţii sociale, oarecari deosebiri de vederi şi de concepţiune. Caragiale însă n-a făcut deosebirea asta. Prefectul lui vorbeşte
186
aceeaşi limbă ca şi frizerul, servitorul prefectului ai putea zice că are chiar atîtea cunoştinţe ca şi stăpînul său. Toţi sunt deopotrivă spoiţi, pare că sunt tăiaţi din unul şi acelaşi lut. Şi aici zace, după părerea mea, o greşeală de formă ce, îndeosebi, cetitorului îi bate la ochi. Prea seamănă cu toţii, prea par a fi ieşit din una şi aceeaşi şcoală. Ei, şi prefecţii totuşi nu au şcoala împreună, bunăoară, cu o cocotă ca Didina sau Pompon cel „tradus"...
Şi nu înţeleg pentru ce a creat Caragiale toate persoanele lui cu cusururi. Toţi sunt neciopliţi şi semidocţi sau au alte neajunsuri şi nu găseşti în nici o piesă măcar pe unul care să steie peste sfera de judecată a celorlalţi, nu găseşti în însăşi piesa teatrală o singură persoană care să rMă de cei păcătoşi din juru-i, ca astfel contrastele psihologice să iasă drastic la iveală. Aşa o lume fără ex-cepţiuni te înstrăinează şi las' că poate nu corespunde întocmai stării reale. Literaţii streini nu pVocedează astfel, ci indică în însăşi piesă pornirea spre îndreptare, arată persoane care sunt stăpîni pe situaţie şi o ştiu dejudeea, lăsînd publicul cetitor (sau ascultător) în credinţa că îndreptarea este garantată. La Caragiale rîsul şi critica
:: răiîrin exclusiv în competinţa celora afară de comedie, cetitorilor şi ascultătorilor. Nu cred că e mai corect astfel.
Cadrul în care se mărgineşte Caragiale este la toată întâmplarea îngust. Asta o vedem şi din înrudirea prea mare a persoanelor din toate patru comediile. O vedem însă şi din modul sau procedura lui de ridiculizare.
Din punctele citate de mai sus s-a putut observa că
\ forţa lui Caragiale la producerea umorului este folosirea frazelor tipice, a acelor fraze schimonosite cari zilnic se
I rostogolesc prin gura poporului, devenind tot mai tocite. Acest metod îl foloseşte Caragiale, în toate comediile şi-1
" foloseşte des, aproape în tot şirul. Astfel însă reiese pretutindeni aceeaşi tendinţă, acelaşi moral şi — ce e mai jignitor — se constată lipsa de variaţie. Folosirea prea forţată a aceloraşi fraze, fie acelea cît de ingenioase şi potrivite la început, devin pe urmă vătămătoare ; frazele tipice, devenite stereotipe, şterg chiar buna impresie ce au la început. Şi în comediile lui Caragiale nu e exclusă această posibilitate.
Aceste observări însă, domnilor, sunt mai mult chestiuni de formă şi nu sunt în stare să clatine ceea ce a
187
creat talentul lui Caragiale, precum nici alte pene mai destoinice ca a mea n-au fost capabile de altceva, decît numai cuvinte de laudă meritată să scrie talentosului literat.
Verecunda mini vita est Musa jocosa...
a zis Horaţ despre sine. Cu drept cuvînt îşi poate adopta Caragiale acest cîntec, căci minunatele comedii, zice-se, după tarabă au fost concepute. Caragiale, pare-mi-se, şi asăzi mai este hotelier...
JULES VERNE : „CASTELUL DIN CARPAŢI"
Traducere   de   Victor   O ni ş or.   Cu   o   pr ej aţă de dr. E. Dai an
Sibiu, 1897 Recenziune
i -       In literatura fiecărui popor, traducerile alcătuiesc o parte însemnată. Din toate literaturile, mai bogată în
* traduceri este cea germană, care posedă în sine productele spirituale aproape ale tuturor popoarelor din univers, începînd de la genii de frunte ale omenimei, Homer şi
i ■■,   Shakespeare, pînă la cele din urmă romane de colportaj. Literatura engleză şi cea franceză sunt numai cu puţin «  mai sărace în traduceri ca cea germană. I       Două pot fi motivele mai principale cari au îndemnat | |  şi îndeamnă aceste popoare a-şi îmbogăţi în felul acesta '-  literatura lor.
înainte de toate se ţine astfel cont de mişcarea spiri-7-   tuală la  alte  popoare,  se înlesneşte însăşi cunoaşterea | •   popoarelor, cunoaşterea firei, a moravurilor, limbei şi a
* istoriei lor, se aprofundează chiar şi modul de gîndire \  al lor.
|       Al doilea motiv este de natură prjetică : a trage folos, | #  înţeleg folos spiritual, prin acceptarea şi validitatea idei-\  lor şi a tendinţelor cuprinse în opurile traduse. |       Foloasele aceste, influenţele binefăcătoare ale acestor |   fel de raporturi dintre popoare sunt de netăgăduit. Sunt , ţ   cazuri că o singură traducere a produs curente în lite-' •••   ratura şi viaţa intelectuală a unui popor ; astfel traducerile din Ossian şi Shakespeare la germani. Dintre singuraticii literaţi clasici au făcut epoce Horaţiu şi Homer, cari pînă acum au avut mii de traducători.
Astfel deci traducerile au ajuns a fi un factor indispensabil în înaintarea popoarelor, şi nu greşesc cei ce şi din numărul şi calitatea traducerilor trag concluzii asupra gradului de cultură a singuraticelor popoare şi a limbilor.
189
Partea „traduceri" din literatura noastră este relativ foarte mică. Procesul de dezvoltare a limbei literare, pînă la cristalizarea ei în forma de astăzi, a preocupat astfel cercurile noastre literare, încît timp n-au mai avut să ieie act şi de literatura popoarelor streine. în era strălucită Alecsandri-Eminescu toată lumea românească se ocupa numai de literatura proprie, găsind destulă hrană într-insa. E firesc acest curent, pentru că orice popor se inspiră mai bucuros de productele proprii, orice mamă îşi iubeşte mai mult copiii săi decît pe cei maşteri şi fiindcă limba în care scriau aceşti literaţi era limba dulce a poporului, idiomul care asigură trăinicia oricărei literaturi. Singur Negruzzi care, ocupîndu-se mult de ideea teatrului român şi văzînd lipsa unei literaturi dramatice române, şi-a adus aminte de mijlocul potrivit pentru de-lăturarea provizorică a acestei lipse — prin traduceri. Cit de puţin accesibil a fost publicul român pentru traduceri, în genere, se vede din împregiurarea că ce s-a tradus prin el şi la iniţiativa lui, nu s-a răspîndit.
Astfel se introdusese la noi un fel de egoism faţă de-ale noastre, un egoism care în definitiv era împotriva noastră, căci întîrzia apropierea noastră faţă de alte literaturi mai înaintate. Un astfel de egoism naţional în literatură era condamnabil. Căzute odată piedicile, avînd noi deja o limbă literară, prin care se puteau face cunoscute poporului chiar şi cele mai geniale producte literare streine, nu existau rezoane de a întîrzia cu acest lucru.
Vorbind de traduceri, am avut în vedere numai de-acele producte cari se datoresc bărbaţilor fruntaşi ai literaturilor streine. Alte producte s-au tradus şi în limba noastră cu nemiluita. în marjă de piaţă n-am fost săraci nici înainte, nici după Alecsandri. Ziarele din România au furnizat întotdeauna cu predilecţie traduceri din literatura franceză — însă ce „literatură" ! S-a tradus mult şi în fericita eră cipariană, pînă şi pe la noi s-au strecurat cărticelele lui Rîureanu : Qelle două surori, Quei doi fraţi etc. în anii din urmă au monopolizat ovreii din România această muncă „literară" şi au inundat România cu romane franceze, spaniole şi germane, făcînd un tîrg destul de „bun şi ieftin" cu broşurile lor ilustrate şi cu mizilicuri â la Boccaccio.
Dacă faptul că nu se pune preţ de-ajuns pe literaturile streine şi nu se dau poporului nostru destule traduceri
190
este de ♦condamnat, cu atît mai mult se poate reproba acest geşeft literar ce s-a încuibat mai cu seamă în cen-. trul României.
Şi, într-adevăr, in anii din urmă s-au ivit uViele indicii cari vor să pună sfîrşit acestor anomalii. Răsar amicii traducerilor în toate părţile românismului şi individualitatea acestor amici pare a garanta şi prezice un bun viitor. Coşbuc a secerat lauri şi un premiu considerabil pentru o traducere. OUănescu ne-a dat geniale traduceri din clasicii latini. Convorbirile literare publică traduceri foarte bune din dramele lui Ibsen şi Sudermann (pînă şi d-1 Ma-iorescu şi-a pus pana în serviciul traducerii lui Ibsen !), singuraticele „biblioteci" imitează pe Reclam din Lipsea şi împrumută cîte ceva de pe la alte popoare. La noi în Transilvania se creează „Biblioteca teatrală" cu speciala menire de-a publica drame traduse (?). Se pare deci că suntem pe cale de-a azbice de nefavorabilul egoism. începuturile aceste o să-şi găsească aderenţi.
însă c bine ca de timpuriu să ne marcăm anumite puncte de mînecare, dacă e ca să dezvoltăm o mai întinsă şi mai rodnică activitate pe acest tărîm.
Vom căuta, în primul rînd, ca să traducem după o anumită ordine şi cu sistem. Voind a face cunoscută literatura altui popor, nu vom traduce lucruri de-a doua sau de-a treia mină, nici nu vom începe — cum se face astăzi — de-a dreptul cu productele cele mai moderne, fără i- a lua în considerare fazele prin cari a trecut literatura ; pe care o exploatăm. Astfel socot că a greşit procedura ." de a da publicului nostru cetitor traduceri din Suder-m nn şi Gerh-i'rdt Hauptmann (fiindcă astăzi dramele lor sunt mai mult apreciate în lumea germană), înainte de >prezfntanţii literaturii clasice germane. . tăbărî a'-upra publicului cu „minciunile i cu alte producte ah» filosofilor poporali fi făcut cunoscuţi pe re/.rezentenţii filosofici elementare.
Cei ce au iniţiat la noi „Biblioteca teatrală" ar face bine să aibă în vedere această împrejurare şi să purceadă sistematic, ca nu cumva biblioteca această să devină un magazin de „piese teatrale" moderne, eventual fără valoare literară şi fără ca traducerile să corespundă scopurilor mai înalte de a servi drept orientare în literatura universală, în cazul acesta în cea dramatică.
191
a traduce pe Nu est.- corce convenlior^ue' rn-'de-mi, f.;irâ
Pentru a corespunde acestor scopuri, traducătorii trebuie să întrunească mai multe condiţiuni. Să cunoască perfect limba din care traduc, să înţeleagă cu desăvîrşire, atît din punct de vedere estetic cît şi al tendinţei, ceea ce traduc şi, ce e mai esenţial, să-şi cunoască cu temei limba proprie. Lessing, marele cugetător german, a stabilit o teorie, care însă nu se poate aplica întocmai : el pretinde de la traducător şi congenialitate. Teoria aceasta s-a dovedit de riscată chiar şi la germani. Se ştie că Voss a scris geniale traduceri (Homer, Horaţiu etc.) fără a fi tocmai eongenial. Dacă traduce, bunăoară, Coşbuc pe Vergii... da, atunci are Lessing dreptate foarte mare.
Insă fără a întruni celelalte cerinţe — de la congenialitate abstragem deocamdată — nu putem fi fideli interpreţi ai originalului. Traducătorii noştri mai mare piedică întîmpină în greutatea cu care manuează limba proprie (exemplu clasic : dr. P. T. : Preotul din Wackejield), dovadă multele germanisme, franţuzisme şi ungurisme, ce în stil şi topică se observă aproape în toate traducerile. A fi bun traducător şi, îndeosebi, bun traducător român nu este lucru uşor.
Noi, românii de dincoaci, încă traducem mult şi în cele originale ne restrîngem la un minim. Foiletoanele noastre sunt aproape tot traduceri şi nu sunt de cele mai bune, nici ca limbă, nici ca material. Pe alegerea materialului nu se pune preţ, asemenea se comite mult abuz cu indicarea originalului. Se indică adeseori de autori : Mante-gaza, Guy de Maupassant, Camille Flammarion, Zola ş.a., pe cînd traducerea se efeetuieşte după o altă traducere, bunăoară germană sau maghiară. E aceasta o chestie de conştiinţă, care la noi se desconsideră de-a binele. Prin traducerea pe cale mijlocită originalul sufere schimbări esenţiale, încît cetitorilor nu li se dă decît o copie palidă de pe original.
Romanul Castelul din Carpaţi de Jules Verne — a cărui traducere recentă în limba română mi-a dat însă reflexiunile digresive de mai sus — a fost tradus după original, publicat în foişoara unui ziar de la noi şi pe urmă retipărit în broşură. Traducătorul însuşi, d-l Victor Onişor, ne spune că „e o traducere autorizată".
Lăsînd observările la însăşi traducerea d-lui Onişor mai la vale, voi privi mai de-aproape romanul.
Jules Verne, bărbatul ştiinţelor empirice, romancierul cu vioiciune pariziană, răsfoind prin filele celebrului geo şi etnograf Elisee Reclus, dă cu ochii de nişte pagini pe .;• cari ceteşte despre un popor de rasă latină care locuieşte în Carpaţii cei romantici, trăind o viaţă primitivă, dar idilică, tulburată numai de duşmanii cari vor să-1 răpună, luîndu-le drepturile... Fantazia romancierului pro-<: ductiv se aprinde, iute îşi găseşte un sat (îl botează Mi-l ceşti), îndată îl colonizează cu popor de-acesta, aşează . satul la picioarele Carpaţilor, inventează în apropiere şi un castel faimos, spaima satului şi — iată, e gata romanul, roman din viaţa poporului român! Iar pentru ca să fie scris în milieu-ul original, asemenea celorlalte romane ale sale, îi mai dă coloritul ştiinţific, arătînd ce minuni pot produce invenţiile lui Edison...
Putem deci deosebi două părţi în romanul lui Verne : una conţinînd puţina acţiune din îngustele cadre ale Mi-ceştilor, iar a doua, cea cu minunile „ştiinţifice", cari n-au absolut nimic de-a face cu viaţa „poporului român".
In partea primă, autorul voieşte să zugrăvească un sat românesc, să deie un tablou fidel geografic şi cultural al poporului român, să-i prezinte modul lui de viaţă, moravurile şi credinţele lui. (După o excursie istorico-geogra-fică, autorul ne prezintă pe un cioban român, „urmaş de--   generat al vechilor daci" — traduce d-l Onişor. Acesta .-   e păstorul primarului Colţu din Miceşti. Păstorul acesta t   are meritul de a nutri întreg satul cu... superstiţiuni ; el ■ţ   duce în sat toate poveştile şi faimele despre strigoi, ba-l   lauri şi duhuri necurate.
Satul sau opinia publică a locuitorilor este vecinie preocupată de „Castelul din Carpaţi", un castel părăsit de pe platoul Orgalului de la stînga pasului Vulcan. în acest castel, picior de miceştean n-a pătruns şi nici un semn de viaţă nu s-a mai dat acolo de vreo cîţiva ani. Castelul — crede păstorul Bucur şi cu el satul întreg, de la alfa pînă la omega — este vizuina zmeilor şi a strigoilor, loc necurat şi afurisit de D-zeu. Atît e de mare superstiuţiunea lor şi groaza ce rezultă din această morbidă închipuire, atît de puternică, încît seara, pe uliţă nu mai vedeai pe nime, ba o parte a locuitorilor voia, de frică, chiar să emigreze din Miceşti... „Cine s-ar fi apropiat şi numai ca un pătrar de milă (de acest castel) şi-ar fi primejduit sufletul atît pentru lumea aceasta, cît
192
193
şi pentru cealaltă" — zice Verne că era credinţa poporului. „De almintrelea — continuă Verne — cum se şi putea ca în satul Miceşti să nu existe astfel de credinţe în lucruri supranaturale ? Popa, care are să se îngrijească de starea sufletească a credincioşilor săi, şi dascălul, care e primul factor în creşterea copiilor, propagă cu atît mai vîrtos aceste poveşti cu cît şi ei le cred." Şi mai la vale : „Lucruri de aceste se învăţau şi în şcoala dascălului Pe-trică".
Astfel scrie Jules Verne despre un sat românesc în anul Domnului 1893, iar cazuri de aceste în romane şi alte scrieri streine se iau întotdeauna ca pars pro toto. D-l Dă-ian (scriitorul prefeţei) dă lui Verne atributul de „filo-român". Să vedem mai departe cum se manifestă acest i'iloromânism.
„Civilizaţia e tocmai ca aerul şi apa. Peste tot locul, unde numai îşi află cale sau măcar o mică deschizătură, străbate şi schimbă moravurile existente. Insă trebuie să recunoaştem că, în această parte de miazăzi a Carpaţilor, nu s-a găsit nici o deschizătură pe unde să poată pătrunde. Cum se şi poate astfel în acele locuri, unde oamenii se nasc, cresc şi mor, fără a fi ieşit de pe hotarul satului" (p. 38).
Asta e sat românesc în anul 1893, desenat de un „filo -român". Seamănă mai mult a sat de botocuzi !
Trecînd peste contrazicerea că acest sat uitat de D-zeu totuşi avea o casă „parterre", cu „uşa de sticlă către stradă" (birtul), ne oprim la o altă minune. Mai era în Miceşti şi un doctor. Iată-1 : „N-avea nici un fel de cunoştinţe nici în medicină, nici în nimic... dar, se pare că şi atîta era de-ajuns poporaţiei nepretenţioase. . această poporaţie fără cultură" (pag. 46 şi 48).
Aceste citate ajung pentru a ne face idee despre viaţa românească şi stările româneşti, cum zugrăveşte Verne în fondul romanului său. Ele nu sunt de felul acela încît să ne arate pe autor de filoromân. Abstrăgînd de la însemnătatea politică a acestui cuvînt, Jules Verne ar fi fost filoromân în cazul cînd ar fi pătruns mai adînc viaţa poporului nostru, cînd ar fi fost capabil a o aprecia cu temeinicie, cînd — cunoscînd prin autopsie sau prin studiu profund — adevăratele noastre datini şi credinţe, s-ar fi inspirat de ele ; cînd de poveştile noastre nu şi-ar fi bătut joc, prezentîndu-le ca rezultante dintr-o bolnavă
fantazie, cu un cuvînt, cînd romanul său, voind să fie roman din viaţa poporului românesc,  ar  fi  fost mai ;    aproape de realitate. Putea fi, bunoară, un roman cultu-:   ral-istoric ; putea să-şi ieie de obiect legendele şi basmele t   noastre, însă nu o singură însuşire, superstiţia, care, deşi există în poporul nostru, nu este atît de monstruoasă cum o arată Jules Verne şi care nu e ceva propriu românesc, ci e inerentă tuturor ginţilor şi mai ales claselor de jos ale popoarelor din toată lumea.
O astfel de caricaturizare a vieţii şi moravurilor noastre suntem obicinuiţi a ceti numai la nuveliştii patrioţi Mikszâth Kâlman şi Jokay Mor, cari n-au pretenţia de-a fi „filoromâni".
însă să nu ne pripim în a osîndi.
Am văzut că Verne n-a scris lucrurile aceste de la sine, ci mînecînd din cercetările lui Reclus asupra noastră. Verne nu cunoaşte din intuiţiune poporul românesc, căci altfel n-ar putea să ne prezinte, bunăoară, o caricatură de cioban, credul şi fricos. Ciobanii noştri, fiii naturei, cari dau piept cu elementele şi cu fiarele sălbatice, n-au nimic comun cu ciobanul care se teme şi de „umbra castelului". Românul curagios, care de copil încă duce noaptea boii la cîmp, nu e deloc înrudit cu tremuricele din Miceşti.
Şi apoi ce va să zică nonsensul cu emigrarea locuitorilor din satul lor, de frica duhurilor necurate ? Crezut-a „fiioromânul" nostru că pe la noi se află onorabili cetăţeni din Abdera, cari să emigreze din cauza înmulţirei < broaştelor ? Sau eventual şi mai onorabili saşi din oraşul Schilda, cari să ieie lumea în cap de frica şoarecilor ? .. Voia Verne să creeze în Miceşti un al treilea centru al idioţi ei ?... Nu. El şi-a muiat penelul în culorile lui Reclus şi, ajutorat de fantazie, a construit un tablou care însă e cel puţin bizar. E mare deosebire între a scrie sau a zugrăvi din proprie intuiţie şi convingere şi între a-şi împrumuta obiectul din izvoare, cari nici nu se apropie de desăvîrşire. Schiller a descris, ce-i drept, marea, fără a o fi văzut vreodată, a descris-o cu un admirabil succes în balada sa Der Taucher :
Und es wallet und seidet und brauset und zischt Wie wenn Wasser mit Feuer sich mengt...
194
195
Tabloul e complet. Insă ce i-a succes lui Schiller nu i-a succes lui Verne, cu toată fantazia ce o are. Las' că a descrie un popor viu, cu o civilizaţie deja înaintată, e o problemă cu mult mai grea decît a zugrăvi o mare mişcată de orcan.
Această, fără îndoială, slabă parte a romanului — falsele culori în care e arătată viaţa poporului nostru — nu ne vom explica-o de provenită din anume tendinţe şi porniri nouă duşmănoase, ci din necunoştinţa stărilor faptice din partea autorului. „Die Kunst ist schauen und empfinden." Verne însă n-a văzut şi n-a simţit decît numai prin mijlocirea unui mediu nedesăvîrşit.
Castelul din Carpaţi însă n-a fost scris pe seama românilor, ci a francezilor. Şi pentru ca să-i amuzeze pe aceştia, autorul nu şi-a făcut chestie de conştiinţă cum ne prezintă pe noi. Cu cit mai creduli, mal naivi şi mai superstiţioşi ne prezintă, cu cît mai mult ne îmbracă în hainele legendare orientale, cu atît mai mare efect îşi asigură romanului său.
Francezii şi alţi cetitori streini îl vor găsi foarte interesant şi vor afla destulă distracţie în aceste minuni ale veacului. Nici chiar noi nu ne putem emancipa de tot de sub puterea fantaziei lui Verne ■— ne distrage întrucîtva romanul — deşi pe socoteala noastră, căci este scris cu verva proprie francezilor. Ne interesează a vedea fantasmele acele de toată categoria, ce se succed şi se strecoară prin imaginaţia bieţilor miceşteni, hăulirea aceea a duhurilor necurate, cântecul acela înfiorător, care maltratează aşa de fără milă claviatura nervilor celor adunaţi în birtul din Miceşti... P-aci, p-aci să zîmbim şi noi de atîta naivitate. Ne abţinem însă căci nu ne simţim nici cîtuşi de puţin edificaţi. Cele ce cetim nu evocă în noi o mai înălţătoare emoţie sufletească, un sentiment estetic deosebit. Nu, căci nu sunt nici adevărate, nici frumoase, nu întrunesc principalele cerinţe ale artei.
In a doua parte a romanului, urmează motivaţiunca superstiţiei, explicarea izvoarelor din cari se adapă fantazia locuitorilor din Miceşti. Aceşti poporeni, enervaţi de spaimă — cari asupra cetitorilor fac impresia că în paroxismul lor stau a-şi pierde toate minţile — nu s-au apropiat niciodată de castel.
Niţă Stan (finul lui Onişor), curagiosul ginere al primarului Colţa, şi-a luat, ce-i drept, inima-n dinţi şi s-a dus. A urcat chiar zidul castelului, însă de o putere supranaturală a fost trântit de pe zid şi, întoreîndu-se-n sat fără a fi iscodit ceva, a întărit pe săteni în credinţele lor de pînă acum.
într-o zi însă soseşte mântuitorul. E un boier din România, d-1 Telesco, care a voiajat mult şi n-avea teamă de duhuri. Asta s-a hotărît să pătrundă în castel. Şi i-a succes.
Prin Telesco aflăm ce-i cu minunile din castel. Adecă nici o minune. în castel locuia proprietarul castelului, baronul de Gorţ, reîntors după mulţi ani din Italia. Un oro ursuz, caracter mistic. Baronul nu voia să vină cu nime în atingere, ci să trăiască singur cu o tristă aducere-aminte, legată de o cîntăreaţă italiană. Singurul ortac, care-1 însoţise în toate călătoriile lui şi trăia acum cu el în castel, era Orfanic, un meastru de fizică experimentală...
Pentru a fi scutit de contactul cu lumea externă şi îndeosebi de cea cu miceştenii, baronul de Gorţ are capriţul de a da hrană credinţei că în castel locuiesc duhuri. Spre acest scop instala în castel, cu ajutorul lui Orfanic, „o maşinerie specială, destinată spre a înspăimînta împre-giurimea, producînd fenomene cari nu puteau fi socotite decît lucrări diavoleşti..." Reflectori, flăcări de salitră, maşini electrice şi telefonul erau mijloacele cu ajutorul cărora produceau mirozeniile, pentru hatîrul privat, pentru a rămîne scutiţi de vizita miceştenii or...
Situaţia aceasta chiar verosimilă să fie şi încă e caraghioasă.
Insă vine Telesco. Asta ştie ce-i electricitatea şi n-are nici teamă. Autorul ne poartă prin ambiturile misterioase ale castelului, ne spune istoria tot atît de misterioasă cu cîntăreaţă italiană Stella •— iubita repauzată a lui Gorţ şi fosta mireasă a lui Telesco — şi în sfîrşit pune dinamită castelului şi-1 sfărîmă cu maşinării cu tot. Pentru ce ? Baronul Gorţ nu voia să fie descoperit ! Motivarea e a se căuta în firea curioasă a lui Gorţ.
Asta-i toată ştiinţa depusă în partea a doua a romanului. Cu ajutorul ei, cetitorii îşi explică minunile ce au întortocheat firele gîndirii normale a celora din Miceşti. Miceştenii înşişi însă nu vor să ştie nimic nici de telefon,
196
197
nici de Edison. „învăţătorul Petrică n-a încetat nici după acestea a-şi întemeia lecţiunile pe studiul legendelor ardeleneşti" (p. 225). „Sie blieben so dumm wie zuvor" — vorba neamţului. Grei la cap aceşti români ai lui Jules Verne, însă, în fine, ce rezon avea baronul Gorţ să-i ameţească cu d-a'lde Edison !
Acest fel de roman (cum e partea a doua din Castelul din Carpaţi şi cum sunt aproape toate romanele lui Jules Verne) se numeşte roman ştiinţific. Tractează ştiinţa în mod poporal, are tendinţa de a fi instructiv. S-ar putea mai corect zice roman didactic.
Chestiunea dacă romanul şi poezia în genere poate avea chemare didactică s-a rezolvat deja în secolul trecut. Lupta contra poeziei didactice reprezentată în Francia prin Boileau, în Englitera prin Pope, iar în Germania prin Gottsched, s-a sfîrşit prin triumful ideilor reformatorice ale lui Herder şi Lessing, cari respingeau tendinţele didactice şi moralizatoare din chemarea poeziei. Aderenţii lui Lucreţiu, ai poetului care în poezia sa De natura rerum cuprinsese întreaga filosofie a lui Epicur, au făcut loc aderenţilor lui Virgil. Poezia adevărată, prezentarea în mod artistic a vieţii omeneşti şi a stărilor sufleteşti a prins rădăcini. Reprezentanţii poeziei didactice sunt astăzi îngropaţi şi dacă ne întîlnim undeva cu încercări de a reîmprospăta acel curent, n-avem motiv de a crede că vor izbuti.
Pentru că nu ne convine ca astăzi, cînd toţi ramii ştiinţei sunt pe o treaptă atît de înaintată, cînd educaţiunea popoarelor este pusă pe baze ştiinţifice, cînd fiecare ram al ştiinţei îşi are cercul său de lucrare — nu ne convine că se fac încercări de a inocula poeziei tendinţe proprii ştiinţei.
Vedem cum chiar în timpul mai nou se scriu romane al căror material este scos din domeniul metafizicei. Som-nambulismul, spiritismul şi diferite fenomene psihopatice sunt obiecte predilecte, cari se tractează în romane cu mult aparat ştiinţific. Un lucru însă s-a adeverit despre acest fel de producte ale artei (întru cît se pot numi astfel !), că ele n-au trăinicie, ci în timp scurt ajung puse la dosar. Precum romanele lui Walter Scott au fost date uitării din pricina tendinţei prea sforţate de-a învăţa şi moraliza, astfel se uită şi romanele mai nouă, numite „ştiinţifice" sau didactice.
Romanele lui Jules Verne aparţin acestei categorii, în toate găsim înjghebată o mare cantitate de ştiinţă. Deosebirea între el — care e, fără îndoială, un scriitor de mare talent — şi între alţi romancieri este că formele în cari îşi îmbracă' materialul sunt interesante. Materialului sec îi'dă viaţă organică, ştiinţei îi dă rol de a distrage. Succesele ce Verne a secerat prin romanele sale sunt datorite exclusiv formei. Trăinicie însă nu şi-au asigurat romanele sale. Deja astăzi ele au roluri secundare, carc în literatură stau mult îndărătul acelor romane cari desfăşură înalte probleme sociale şi cari stau la nivelul artei.
' Peste romanul Castelul din Carpaţi s-a trecut deja la ordinea zilei. Francezii cari vor să-şi facă o idee despre românii din Transilvania sau despre invenţiile lui Edison n-au trebuinţă să o cetească în acest roman. Cu invenţiile s-au învechit şi prescris şi romanul. Iar abstrăgînd de la aceste două părţi ale romanului, rămîne superstiţia exagerată şi puţina acţiune în jurul celor două relaţii de dragoste, cari singure însă nu captivează. Dacă n-ar fi modul interesant de povestire, romanul acesta astăzi n-ar mai avea nimic ce l-ar ridica peste romanele de anticar.
Această interesantă expunere şi faptul că se tractează despre români l-o fi îndemnat pe d-l Onişor ca să ne fericească cu traducerea romanului. E o chestie de gust a judeca dacă am avut trebuinţă de această traducere sau nu. Eu sunt de părerea că nu. Cauza — cele expuse mai sus. însă după ce odată s-a tradus, mă voi exprima pe scurt şi asupra tradueerei.
D-l V. Onişor s-a achitat incontestabil cu multă dibăcie de sarcina ce a luat-o asupră-şi. întruneşte unele condiţii dintre cele ce am precizat la început : scrie o bună românească şi interpretează fidel. Păcat că nu a fost mai cu gust la alegerea materialului. în ce priveşte limba, i s-ar putea observa că putea să folosească o limbă mai poporală, fiindcă romanul pentru popor e scris. Trebuia, pe urmă, să se ferească de unele provincialisme.
Un lucru nu îl pot ierta d-lui traducător. D-sa s-a făcut naş şi a rebotezat o mulţime de nume din roman ■— a românizat fără nici un scrupul. Nu cred că cel ce 1-a autorizat să traducă romanul i-a dat autorizaţia să traducă, respectiv, să românizeze şi numele. Românizarea aceasta i-a impus romanului un colorit strein de original. Cetitorului i s-au sugerat impresii cari, cetind originalul,
198
199
nu i s-ar fi sugerat. O astfel de procedură însă nu este îngăduită. Voieşte cineva a ne face cunoscut un product al literaturei streine, poftească şi ne deie o traducere întocmai, căci numai astfel ne ştim face o justă judecată despre original. Aşa numitele localizări trebuie condamnate cu toată hotărîrea.
Prin localizări (vezi Werther în ediţia lui Stăncescu !) nu dobîndim nimic. Valoare literară n-au decît traducerile cari n-au suferit tocire. Aceasta fie zis şi pentru cei ce cu atîta predilecţie localizează drame pentru uzul diletanţilor noştri.
O altă imputare ce i-o fac d-lui Onişor este cu privire la prefaţa scrisă de d-1 Daian. O prefaţă scrisă de un al treilea e un lucru puţin obişnuit. Se poate presupune despre un bun traducător că însuşi va fi capabil să-şi scrie cîteva cuvinte de recomandaţie şi de explicare. Biografia şi scrierile lui Jules Verne le găsea d-1 Onişor în vreun lexicon universal sau în vreo literatură franceză, dacă nu cumva le cunoaşte din lectură. Iar faptul că laşi să-ţi facă o prefaţă un director de tipografie admite presupunerea că traducerea şi, îndeosebi, prefaţa recomandatoare este scrisă în prima linie în interesul tipografiei. Am avea deci încă un caz de natura multor altora : o întreprindere mai mult materială decît literară.
Numai astfel se pot explica unele lucruri din prefaţa d-lui Daian, că : „In privinţa politică (! !) Verne ni se arată ca un adevărat filoromân". (Politică ? Cum a putut scoate domnul cu prefaţa o tendinţă sau „privinţă" politică din puţinele reflexiuni ca „dă moarte..." cari n-au nimic de-a face cu fondul romanului ?) Numai astfel se poate explica greşala comisă poate într-adins de-a numi în prefaţă productul lui Verne „roman românesc". (De cînd sunt identice noţiunile „roman românesc" şi „roman din viaţa poporului român" ?)
Sunt sigur că d-1 Onişor n-ar fi recomandat romanul cu atîta stăruinţă bătrînilor, copiilor etc, etc.
Cu un merit însă se poate „măguli" d-1 Daian : s-a îngrijit de un tipar perfect, cum la puţine cărţi se poate observa. Partea tehnică a lucrării merită toată lauda.
însă atîta tot !
Budapesta
CÎND S-A NĂSCUT HEINE ?
Henric Heine ne este şi nouă, românilor, un poet destul de bine cunoscut. Revistele şi ziarele noastre au comunicat în traducere adeseori poezii de-ale lui. îndeosebi Familia se interesează viu de frumoasele lui crea-ţiuni. în coloanele acestei reviste ne ofer acum tinerele puteri Aurel Ciato, Sextil Puşcariu şi Măria Cunţan reuşite traduceri, cari deşteaptă interes pentru Heine. Dintre diferiţii traducători de dincolo de Carpaţi, se distinge Pencioiu, care ne-a dat o colecţie întreagă de traduceri. Proza lui Heine este mai puţin cunoscută cetitorilor revistelor noastre. Pricina zace în firea acestei proze — atît de originală şi greu de tradus. Prin traducere proza lui Heine îşi pierde mult din farmec. Dovadă, bunăoară, Cartea Le Grand, tradusă în foiţa Tribunei.
Oricît de fragmentar însă ar fi cunoscut Heine în cercurile noastre, admiraţia pentru el este destul de mare. Ştim că este unul dintre cei dintîi poeţi lirici ai literaturei universale. Dragostea, „povestea cea veche", cu toanele ei, cu plăcerile indefinite şi cu durerile strivitoare de inimă ; natura cu miile de taine ; lumea cea romantică, unde florile îşi şoptesc de iubire şi fericire, stelele îşi grăiesc de dor, n-au fost de nime cîntate cu atîta gingăşie şi frumuseţă măiastră ca de Heine. Nime dintre poeţii germani nu ne ştie grăi la inimă ca acesta. Pe cît de simple, pe atît de demonice şi de captivatoare îi sunt şoaptele lui sentimentale. Fiinţele lui cu ochii negri ca puterea nopţii, înaintea cărora virtutea cade în genunchi, ne urmăresc şi în vis. Loreley, zîna Rinului, cu părul auriu, lăsat pradă adierii vîntului, e un tip cum rar găseşti în alte literaturi. Resimţim şi noi toate durerile şi plăcerile poetului, dar ne simţim mici în faţa patimei
201
lui gigantice, exprimată, bunăoară, în poezia Declaraţiune, în oare îşi manifestă dorul arzător de-a scoate din pădurile norvegiene bradul cel mai înalt pentru a-1 aprinde în focul vulcanului Etna şi a zugrăvi cu el, pe cerul azuriu al nopţii, literele de foc : Agnes, te iubesc...
Are însă Heine o însuşire de căpetenie ce ni-1 face atît de drag.
El vorbeşte în graiul şi la inima poporului. Poeziile lui par că sunt poezii poporale alese, creaţiuni ale geniului universal. E cunoscut doar că astăzi multe din aceste poezii sunt atît de răspîndite în păturile popoarelor germanice, au ajuns la acel grad de popularitate, încît nime nu mai întreabă de autor, ci le socot drept ieşite din popor. Acest singur fenomen dovedeşte destul de lămurit genialitatea lui Heine şi ne îndeamnă şi pe noi a ne interesa de el, de poporalul poet german.
Cei ce se numără între admiratorii lui Heine vor fi ştiind că, acum la sfîrşitul anului expirat, s-a făcut multă vorbă în lumea literară asupra lui — lucru ce m-a îndemnat şi pe mine la scrierea acestor puţine rînduri.
Heine, in genere, a fost o persoană mult discutată în publicitate deja de la primii lui paşi pe cîmpul literaturei. Şi-a avut întotdeauna amicii săi, cari îl iubeau, îl slăveau ca pe un semizeu ; pe de altă parte însă, a avut şi duşmani mulţi, duşmani de moarte, cari l-au urmărit nu numai în Germania, ci şi pe timpul vieţuirei sale în Paris. Astăzi numărul acestor din urmă se reduce, cu toate aceste însă părerile continuă a fi divergente asupra lui. Motivele sunt a se căuta în individualitatea lui, în ambiguitatea caracterului.
Eşte uşoară constatarea că Heine a fost un specimen de duplicitate. Admirabil ca poet, însă excepţional ca om moral — însuşiri ce nu se exclud reciproc. Chiar şi ca poet îl găsim mişcmdu-se între extreme, căzînd deodată din raiul celei mai frumoase poezii în cîmpul bătătorit al picanteriilor şi al pornografiilor. In toate faptele sale îl vedem oscilînd în opinii, violent pînă la extrem, conciliant pînă la umilire. S-a încreştinat, nu însă din convingere, ci pentru ca să-şi asigure intrare în societatea civi lizată, creştinească. Nici ovreu, nici creştin convins însă n-a fost în viaţa sa, ci natura, „casa cea mare" i-a fost D-zeirea. Duşmanii i-au tras şi îi trag şi în ziua de azi la îndoială şi patriotismul german, îl acuză de trădare
de neam, îl numesc vîndut francezilor şi nu îngăduie ca pe pămîntul Germaniei să i se ridice o statuă. Şi la toate aceste, fatalitatea a mai adus una : chiar şi anul naşterii lui Heine este o chestiune de controversă.
Chestiunea aceasta din urmă a format substratul multor discuţii şi explicări, întîmplate în luna decembre a anului expirat.
O parte a biografilor lui Heine a luat adică iniţiativa ca în 13 decembre 1897 să serbeze aniversarea a 100 de ani a naşterii lui. Zic o parte numai a biografilor şi a admiratorilor lui Heine, numai cei ce susţin ca timp al naşterii lui ziua de 13 decembre 1797. Şi astfel s-a întîmplat că în unele cercuri literare din Berlin, Viena şi Paris s-a serbat fără mult alai memoria lui Heine. S-au scris o serie de foiletoane entuziaste despre muza lui. S-au luat chiar şi hotărîrea de a i se ridica un bust pe pămînt german, după ce marele Bismarck a declarat că activitatea politică a lui Heine n-are să fie piedică pentru a venera pe poet.
Aceşti jubilanţi formează însă numai o disparentă minoritate din cei ce-1 adoră pe acest poet. Majoritatea n-a jubilat. Cauza e că majoritatea şi-a rezervat o altă zi, care o crede de aleasă spre acest scop, anume ziua de 13 decembre 1899, adică doi ani mai tîrziu.
Opinia asupra zilei şi a anului naşterii iui Heine este deci împărţită în două părţi. Nedumerirea a mai mărit-o însuşi poetul, care a zis odată, în glumă, că s-a născut în presară anului 1800, este deci „unul dintre cei dintîi bărbaţi ai veacului al 19-lea". Aserţiunea aceasta însă cade cu desăvîrşire din combinaţie şi rămîn numai cele două tabere principale, cei ce susţin că s-a născut la 13 decembre 1797 şi cei ce asigură că s-a născut la 13 decembre 1799.
Diversitatea aceasta de păreri provine din împrejurarea că, ajungînd Dilsseldorf-ul, locul naşterii lui Heine, cu ocaziunea revoluţiunii lui Napoleon cel Mare, în mumie francezilor, aceştia au dat foc arhivei în care erau păstrate şi matricolele botezaţilor. La reconstruirea acestor matricole, făcută din partea preotului din Diisseldorf cu mulţi ani mai tîrziu şi pe temeiul informaţiunilor luate de la rudenii, s-au strecurat o mulţime de date inexacte. Heine însuşi a fost introdus în nouăle matricule cu un dat eronat şi aceasta — zice-se ■— s-a intenţionat, la
202
203
expresa dorinţă a familiei lui Heine, pentru ca tânărul Henric să scape de miliţie. Tot din pricina aceasta s-a întâmplat că mumă-sa a indicat anul 1797 mai des ca anul 1799, de an al naşterii lui Henric. Curios e însă că mumă-sa s-a folosit de amîndouă aceste termine.
Firul adevărului, documentul oficial şi autentic este deci pierdut pentru totdeauna, şi dacă voim să stabilim un termin de care să ne ţinem, numai cu verosimilitatea putem opera — lucru destul de regretabil pentru un moment biografic atît de însemnat în viaţa unui individ de valoare.
Şi verosimil este, după toate cîte s-au scris asupra lui, că s-a născut la 1799 şi nu la 1797 (13 decembre consună). Iacă pentru ce.
Pe cînd pentru anul 1797 există puţine indicii, vorbesc în favorul celuilalt o mulţime. Heine însuşi, cu prilejul înscrierii sale la Universitatea din Bonn şi la cea din Berlin, a numit anul 1799 ca an al naşterii sale. Acelaşi dat 1-a comunicat prietenului său, Rene Taillandier, francezului erudit, care s-a ocupat mult de literatura germană şi, în special, de scrierile lui Heine. Iar într-o scrisoare a sa către soră-sa Charlotte, se găsesc următoarele : „Cu privire la datul naşterii mele observ că m-am născut în 13 decembre 1799 în Dusseldorf, lingă Rin ■— ceea ce îţi este altcum cunoscut". (E bine ca să ne notăm că Heine a făcut, cu privire la timpul naşterii sale, diferite enunţiaţiuni, astfel că nici în afirmaţiunea aceasta nu poţi avea completă încredere.) Mult trage în cumpănă şi faptul că soru-sa, Charlotte, măritată v. Embden, este născută în 1800, în ootombre şi este numai cu 11 luni mai tânără ca Henric. Un critic german, profesor dr. Kaufmann, a dat publicităţii în luna trecută un document necunoscut pînă acum, care tot acest dat îl confirmă. Documentul din chestiune este un paşaport de călătorie pentru Italia, extrădat lui Heine la Mimehen în anul 1828. Din acest paşaport reiese cu evidenţă că Heine s-a născut la 1799.
Astfel deci majoritatea documentelor este pentru 13 decembre 1799 şi acest termin este astăzi acceptat de preponderenta parte a literaţilor germani şi admiratorilor poetului.
Şi dacă unele cercuri au serbat împlinirea primului centenariu în ziua de 13 decembrie 1799, s-au anunţat din
partea majorităţii pregătiri pentru serbări grandioase pe ziua de 13 decembre 1799. Probabil că pînă atunci le va succede acestor cercuri a mai spulbera preocupaţiunile germanilor faţă de Heine ca prozator politic, astfel ca, pe atunci, să se poată înălţa la malul Rinului statua aceluia care a ştiut să eternizeze frumuseţile fabuloase ale acestui rîu.
Ne vom putea ataşa şi noi românii acestei serbări ce se pregăteşte, dacă scriitorii noştri, înzestraţi cu talent poetic, se vor nizui ca, pînă atunci, să răspândească prin traduceri bune, frumoasele creaţiuni ale acestui mare poet german.
204
„TRILBY"
în   traducere românească
„Onoratele redacţiuni sunt rugate a scrie cîte o recenziune asupra acestui frumos roman. Binevoiţi a-mi trimite foaia în care a apărut.
Traducătorul Afin de la Tuscia"
Facem ! Cît de cît, dar facem ! Şi de ce n-am împlini o dorinţă atît de justă a d-lui Afin ? De ce nu ne-am rupe şi noi vreo cîteva minute din timpul liber pentru a rebonifica pe traducător pentru o muncă de luni întregi, sau — ceea ce e foarte probabil — pentru a-i nimici visul frumos şi nădejdile foarte mari ce a legat de acest făt literar al său ? încît pentru trimiterea numărului din foaia noastră însă regretăm a nu putea lua garantă căci, durere, cunoştinţele administraţiei noastre nu ajung pînă la Tuscia, locul romantic ce are fericirea de a sălăşlui pe anonimul Afin, traducătorul.
„Acest frumos roman"... da, ai dreptate, d-le Afine, Trilby este un frumos roman ! însă Trilby lui George Maurier, dar nu a lui Afin de la Tuscia : deosebirea e atît de mare ca între Madona lui Rafael şi o babă rînjită din fotografiile â la minut. D-ta, d-le traducător, eşti acest fotograf de bîlci, care ai caricaturizat pe frumoasa Trilby a lui Maurier.
Limba este aici aparatul de fotografiere şi acest aparat al d-tale atît de hodorogit, de primitiv şi de fals, încît nu e de mirare dacă, în loc de a reda cu fidelitate originalul, ne-ai dat numai o parodie — în multe locuri
extrem de caraghioasă — despre acest original demn de o altă soartă. Vom vorbi aici numai despre parodia d-tale. Bunele d-tale intenţii, fireşte, nu le putem trage la îndoială. Ai poate o inimă impresionabilă ce n-a putut rezista, o Trilby a mîniei. Romanul lui Maurier este azi doar o lectură predilectă în toate ţările europene. Pe scenele tuturor teatrelor din oraşe mici şi mari se dă Trilby, romanul dramatizat.
în toate vitrinele anticarelor zăreşti frumosul nume Trilby. Toate placatele anunţă Trilby. Pînă şi în atmosferă pare a pluti acest sonor cuvînt. Şi vrăjit de-această muzică te-ai hotărît să ne fericeşti şi pe noi cu Trilby. „Ochi-mi văd, inima-mi cere" — ai gîndit, dar ai uitat s-adaugi : „ce să fac de nu-i putere". Uite, aici e greşeala d-tale : trebuia să judeci mai întîi dacă eşti în stare să ne faci a simţi şi noi, cetindu-ţi traducerea d-tale, ceea ce d-ta ai simţit cetind originalul, sau poate o bună traducere ungurească sau nemţească ce, a bună seamă, vei fi consultat. Şi greşeala aceasta nu ţi se poate ierta.
începutul romanului e mai confuz tradus. Viaţa zgomotoasă a locuitorilor din „Cartierul latin" al Parisului, a lumei de artişti începători şi studenţi, a acestei promiscuităţi de plăceri şi dureri, cărora, în timpul mai nou, renumiţii compozitori italieni Leoncavallo şi Puccini le-au dat atît de artistică expresie — este şi în romanul lui Maurier foarte bine şi în culori destul de vii zugrăvită. Traducerea însă este atît de defectuoasă încît nu-i în stare a-ţi face o imagine despre această viaţă a „boemilor".
Frazele complicate devin neînţelese. Mai grozav este însă de a vedea cum figurile ideale ale romanului, Trilby şi micul Billi, pe urmă Svengali şi alţii sunt ridiculizaţi în traducere prin fraze schimonosite. Mai binişor a succes traducerea în partea cătră sfîrşit, în care se descrie starea sufletească a Trilby-ei, pe cînd era stăpînită de puterea hipnotică a lui Svengali.
Ca să nu fim acuzaţi că osîndim fără dovezi, iată aici vreo cîteva, numai vreo cîteva.
Propoziţia primă a traducerei lui Afin e următoarea : „Era o capriţioasă zi de april, acuşi senină şi caldă, acuşi ploioasă". Acest „acuşi-acuşi" (ungurescul neha-neha) revine aproape la toată pagina şi face o impresie hazlie
206
207
ca anecdota despre iapa sasului „chite odată alb, chite odată negru".
Trecînd la descrierea figurilor, ni se prezintă deja pe pagina următoare „anglezul" Taffy „cu ochi vineţi şi cu muşchi ce ca lanţurile se încordau pe brîncă"... Acelaşi a îndurat „nătîngă scrîntitură de picior".
Altă figură e Sandy, „cavalerul penei de cocoş". „între dinţi îşi ţine luleaua întoarsă cu capul în jos, pantalonii, cari arătau unele urme de arsuri, erau plini acoperiţi de cenuşă". JD-4e Afine, cităm încă o dată : „între dinţi îşi ţinea luleaua (coma), pantalonii (coma)..." Bietul Sandy !
Al treilea englez era Billi. „Pe faţa sa frumuşică se vedea o trăsătură palidă, spălăcită, indigitatoare la străbunii evrei, chiar numai un strop din acel sînge puternic (!) indevingibil (! !), nesterigibil (! !), care nu se poate preţui, în doză homeopatică amestecat cu alt sînge, e ca renumitul vin spaniol de Mantijo care, curat, e indiges-tăbil, dar amestecat înţelepţeşte îşi manţine aroma şi percurge o lume în starea lui intactă !" ...Bravo, Afine ! Zicerea asta într-adevăr e „puternică", „indevingibilă", „nestergibilă" şi, pare-mi-se, şi „indigestabilă" ! Nu ?
Peste Svengali, cel cu „coama îneilcită", care fuma „lule" şi „pipe" şi umbla prin „cafană" să bea cîte o „cafă" şi să mai şadă pe „canapă" — trecem. Ne oprim la eroină, la „Trilby", la „învăţăceaua" lui Svengali, cum îi zice d-l Afin.
Eroina d-lui Afin are „zimbet lat", falcă puternică şi pielea acoperită de pete (bureţi)". Trilby cu „bureţi" — asta ne-o spune traducătorul cel puţin de 50 de ori, natural fără de a determina mai de-aproape soiul bureţilor : hibride, ciuperci, urechiuşe, ori „atarete", bureţi francezi. Şi mai are Trilby, afară de bureţi, încă „un ton profund, plin de sonie, încît îţi dă să deduci la o puternică voce de tenor"... Dar mai are Trilby ceva şi mai „dihai". Ea e femeie frumoasă şi -— „în dosul unui frumos exterior al femeii se ascunde şi un suflet frumos" — zice genialul traducător.
Ah, ce grandioasă invenţie !... Glorie ţi se cuvine, Afine, pentru că ai descoperit rezidenţa „sufletului frumos", care este ascuns în „dosul unui exterior frumos al femeii".
Vezi acum, Afine, ce-ai creat djta din seraful lui Maurier, din grizeta vrăjitoare, care deschidea cu farmecele ei „jilipurile inimei" ? Ai creat o caricatură cu „bureţi", ou ton „plin de sonie" şi cu „suflet frumos în dosul exteriorului". Ai batjocurit-o prin traducerea d-tale şi pe faţă şi pe dos !
Şi pentru aceea nu ne putem însufleţi de obositoarea d-tale muncă şi nu putem îndemna nici pe alţii să se însufleţească de ea. Cine vrea să cunoască romanul Trilby, e păcat să-l citească în traducerea d-tale.
Şi acum, la sfîrşit, îţi cerem scuze, d-le traducător, că la dorinţa d-tale am spus aceste. Noi ştim foarte bine că datorinţă presei este a sprijini întreprinderile şi lucrările literare. Regretăm însă a nu putea sprijini traduceri de calibrul lui Trilby, Parapleul Sfîntului Petru ş.a. D-ta, d-le traducător, cunoşti, desigur, traducerile româneşti din „Biblioteca romanelor celebre". Pofteşte şi ceteşte pe Bel-Ami al lui Maupassant în traducerea lui C. Vraja sau pe Discipolul lui Bourget în traducerea lui Marius şi te vei convinge cît de slabă e traducerea d-tale faţă de aceste.
De la traducători nu cerem idei, nici fantazie, nici deosebită genialitate — pretindem însă o limbă frumoasă, sau cel puţin să scrie pe înţeles.
Aceasta „pestrece puterile mele", vei zice d-ta, în limbajul d-tale din Trilby (p. 195).
Ei, dacă le „pestrece", atunci lasă-le de această meserie literară.
208
D-L TIT MAIORESCU DESPRE NOI. TINERII NOŞTRI POEŢI
Toţi criticii de dincolo, începînd cu d-1 Gherea-Dobro-geanu şi cu d-1 Tit Maiorescu, pun în afară de orice îndoială sărăcia mişcării Literare contimporare la noi, românii. Pricina acestei secete şi-o explică în diferite chipuri, după cum le-o îngăduie şi impune sistemul critic urmat de fiecare. Toţi cad însă de acord asupra unei constatări : că n-avem talente mari, scriitori geniali, cari să înjghebeze curent, epocă. In schimb se lăţeşte proletariatul literar ; talente inferioare, condeie dirigiate mai mult de o sinceră voinţă, decît de schinteia genialităţii posed terenul.
Faptul acesta, numit de d-1 Gherea „pe cît de trist, pe atît de adevărat", n-are să ne surprindă. Astfel de ere staţionare se găsesc în istoria evoluţiei culturale a oricărui popor.
Ne surprinde însă împregiurarea că unul dintre savanţii critici români, d-1 Tit Maiorescu, ne scoate pe noi, românii din Transilvania şi Ungaria, dintre limitele acestei secete literare, reducînd-o numai la românii de dincolo de Carpaţi. In numărul 2 al Convorbirilor din anul acesta, d-1 Maiorescu scrie următoarele :
„Tocmai în momentul cînd dincoace de Carpaţi (în România) par a se fi sleit puterile literare după producerea relativ mare din anii 1870—1890, românii de dincolo primesc impulsiunea dată de noi şi continuă ei inşii mişcarea"...
In înţelesul acestei afirmaţii, deci, noi, românii din Ardeal şi Ungaria, la impulsiunea primită de era Alec-sandri-Eminescu, am fi luat firul mişcării literare cam de la anul 1890 începînd. Ardealul şi Ungaria ar fi devenit deodată arie prielnică literaturei.
Ne-am bucura să fie astfel. Durere însă că temei n-avem să ne bucurăm. Eminentul nostru critic prea ne-a privit cu ochi simpatici modestele noastre începuturi, prezentîndu-le în lumina aceasta. Şi chiar pildele pe care le citează îi sunt contrare afirmaţiunei d-sale.
Se provoacă d-1 Maiorescu ia Slavici. Ei, dar activitatea literară a d-lui Slavici a căzut chiar în epoca lui Emi-nesou şi e mai mult de un deceniu de cînd Slavici nu mai produce. Se provoacă la Lucreţia Suciu — o poetă a cărei muză de mult a încetat să cînte şi să fie ascultată. D-1 Ooşbue de asemenea nu mai este specific al nostru. Nouă ne scria înainte de 1890, şi atunci ne era mai drag chiar ca acum ; atunci ne scria baladele şi idilele rupte din inimă de ardelean ; muza lui de-atunci, copila naivă de ţăran, începe însă acum a îmbrăca vestmînt de capitală... Regretatul Niţă Popovici, pe care d-1 Maiorescu 1-a scos la iveală, a fost o steluţă trecătoare. Rămîne d-1 Oniţiu cu ale cărui nuvele putem să ne mîndrim — d-1 Maiorescu a binevoit a le clasifica numai drept „încercări novelistice".
Unde e deci mişcarea noastră literară de la 1890 încoace, ce ne-o atribuie distinsul critic ? Doar nu va susţinea că ea este reprezentată prin răposatul Victor Vlad-Delam'arina ?
Nu, nu... Să nu ne închipuim că avem aici o mişcare literară care ar putea fi socotită ca continuare a mişcării literare ce a existat în România înainte de anii 1890. D-1 Maiorescu a privit desigur cu prea mult optimism în depărtare şi, la tot cazul, cu prea mare pesimism în jurul său.
*
Am fi noi destul de mulţumiţi cu noi dacă am fi în aceeaşi „decadenţă literară" cu fraţii noştri din România liberă. De la anul 1890 încoaci au scris acolo bărbaţi ca Zamfiirescu, Caragiale, Stavri, Gheorghe din Moldova, I. N. Roman, Stăncescu, în timpul mai nou H. Leeca, R. D. Rosetti etc. O pleiadă de scriitori a căror valoare nicidecît nu poate fi nesocotită.
In faţa acestora noi pe cine putem pune ?
Bărbaţi de valoarea lor la nici un caz. Tot ce s-a produs la noi de un deceniu încoaci sunt, cu puţine excepţii, începători ca fond, formă şi îndeosebi ca limbă. Dacă
210
211
d-l Maiorescu numeşte şi nuvelele lui Oniţiu „încercări", ce să putem zice despre celelalte producte, cari stau cu mult îndărătul acestor încercări ?
In timpul din urmă au apărut la noi, ce-i drept, în scurt interval, mai multe volume de poezii, încît, judecind după mulţimea lor, ai mai putea vorbi de o „mişcare literară". Autorii însă sunt toţi tineri cari, abia trecuţi peste pragul şcoalei, şi-au adunat la un loc încercările de la liceu şi le-au dat în vileag. Unii cu puţin talent în potrivirea rimelor, alţii simpli înlănţuitori de cuvinte — cu toţii însă au debutat deja prin foiletoanele ziarelor noastre cotidiane. Văzîndu-se o dată prin ziare, ei capătă poftă a brila cu volume colea frumos tipărite. Lipsa de control şi de spirit critic la gazetarii noştri stîrneşte pe urmă speranţe, curaj şi încredere la începători, cari nu întrunesc nici o garantă pentru vreo prestaţiune literară de valoare. Astfel s-a întîmplat, bunăoară, că în zilele aceste un tînăr din clasa VII liceală şi-a tipărit o colecţie de epigrame (epigrame !) avînd prea mare fiduţie în împregiurarea că o foaie i-a publicat cîteva din aceste aşa-numite epigrame.
Dintre poeţii noştri începători, în rîndul întîi trebuie amintit d-l Aurel Ciato, al cărui volum conţine şi unele versuri drăgălaşe. Numai regreta se poate că autorul s-a grăbit atît de mult cu apariţia sa în volum. Putea să mai aştepte vreo cîţiva ani ca să poată ţine însuşi o mai severă judecată asupra productelor sale. Poezia lui Ciato e dragostea cu capriciile din april : jale şi seninătate.
O altă colecţie de poezii e cea din Juvenilia d-lui Sextil Puşcariu. Puşcariu este unul dintre cei mai buni prozatori tineri ai noştri. Scrie — pentru împregiurările de aici — o surprinzător de bună românească şi nuvelele d-sale se cetesc — cel puţin ca limbă — foarte bine. Are însă păcatul de a se fi inspirat prea fără nici un rost de literatura naturalistă atît de străină literaturei noastre şi nu imitează pe giganţii naturalismului, ci pe obscurii revistelor germane. Poet original d-l Puşcariu nu este. Pe cît de slăbuţe îi sunt versurile proprii, pe atît de reuşite îi sunt traducerile, cari, nu ştiu pentru ce, nu le-a luat în colecţie. A traduce bine e un fenomen r 3Y 1& noi şi d-l Puşcariu ar face literaturei române un bun serviciu publicînd, azi-mîine, bunăoară, un volum de poezii din Heine în frumoasă traducere românească. Aceste ar trezi
atenţiune şi dragoste faţă de literatura germană, pe cînd imitaţiile d-sale naturaliste n-au nici o noimă.
Cunoscute nume sunt şi ale d-lor Emilian Sabo şi Traian Mihai. Ambii au umplut foiletoanele ziarelor cu versuri. Ambii — autori de volume. Cel dintîi scăldat în lacrimi, cel din urmă fără coloare. Un picur de talent au ambii. D-l Mihai se luptă încă cu greutăţile limbei, iar d-l Sabo e osîndit de muză a se mişca într-un cerc de tot îngust, de reflexii subiective asupra dragostei amare...
Aceştia sunt dintre cei cu volume. Mai sunt apoi încă o droaie de „dii minor um gentium".
Hotărît că aşa cum sunt, avem motiv să ne bucurăm că-i avem. Dacă nu altceva, ei dovedesc voinţă de producere şi o voinţă tare împreunată cu zel şi îngrijire duce la rezultate. Suntem însă departe de a-i putea compara cu scriitorii de peste munţi, sau a ne închipui că prin o astfel de activitate literară a unor puteri de felul acesta am adaus ceva la literatura românească. Mai întîi trebuie să ne ridicăm la sferele artei unde, durere, încă n-am ajuns, şi numai atunci vom putea primi complimentul d-lui Maiorescu că acum stăm noi în fruntea mişcării literare.
212
„CÎNTECE BĂNĂŢENE" DE ENEA HODOŞ
Numerii 11 şi 12 din „Biblioteca noastră" cuprind o drăgălaşă colecţie de poezii poporale din Bănat, aranjate de d-1 Enea Hodoş, directorul acelei biblioteci. în loc de prefaţă, găsim în fruntea colecţiei un articol literar al d-lui Hodoş, scris ca răspuns profesorului dr. Weigand, care a publicat, în Anuarul 3 al Seminarului român din Lipsea, studiul Der banater Dialect.
Articolul acesta al d-lui Hodoş e important din punct de vedere filologic, în linia a doua însă ne face posibil a privi mai de aproape activitatea superficială a filologului Weigand, faţă de oare obştea românească porneşte a fi cu tot mai multă neîncredere.
D-1 Weigand a făcut mai anii trecuţi o plimbare prin Banat şi pe baza observaţiilor fugitive a scris studiul asupra dialectului bănăţean, studiu în care, afară că spune o mulţime de inexactităţi, mai face şi unele observări neoneste la adresa d-lui Hodoş. D-1 Hodoş cunoaşte Banatul de ani mulţi, s-a ocupat timp îndelungat cu poezia poporului român de acolo, i-a studiat cu temei particularităţile graiului şi este, prin urmare, în materia aceasta o autoritate cum d-1 Weigand, pe baza puţinelor sale experienţe, nu poate fi, oricît de genial şi de încrezut ar fi.
Din cele patru puncte în cari Weigand e combătut, punctul din urmă conţine vreo cîteva floricele din glosarul lui Weigand, hazlii în felul lor, dovedind cît de primitivă e priceperea profesorului german pentru limba pe care o tractează atît de autoritativ. Astfel la Weigand dîrlog e vată şi nu zdreanţă ; clacă e mîncare (!) şi nu munca ce o săvîrşeşte iobagul ; cataramă e la Weigand cureluţă şi nu încheietoarea de la curea ; obiala e la ilus-
trul profesor jambieră, cămaşă ! Şi în felul acesta mai departe. Ei, asta nu e filologie, nu e ştiinţă, şi d-1 Hodoş aduce un bun serviciu ştiinţei reducînd asemenea superficialităţi şi rătăciri la adevărata lor valoare.
La sfîrşitul articolului său, d-1 Hodoş relevă chestiunea de ce anume scriitorii români nu publică lucrări de domeniul acesta,. absolvind astfel pe străini de „stre-ber"-ism.
Răspunsul îl găseşte în împrejurarea că asemenea studii la noi sunt foarte puţin sprijinite — un rău spre de-lăturarea căruia autorul invoacă ajutorul societăţilor noastre literare şi culturale, cari pînă acum, de fapt, prea puţin au făcut pentru filologia română. Şi în punctul acesta d-1 Hodoş are toată dreptatea. Lingviştii noştri, mulţi-puţini şi buni-răi, cum au fost şi sunt — avem în timpul din urmă, cu deosebire, mulţi şi isteţi folclorişti — n-au găsit nici cetitori, nici apreciatori. Sperăm că mişcarea noastră culturală va delătura în curînd această anomalie, şi conştiinţa literară ce se deşteaptă pe toată linia va naşte şi interes mai din plin şi pentru chestiuni de limbă.
însăşi colecţia de Cîntece bănăţene e o alegere pe sprinceană, o dibace cernere a vastului material. De pe frumosul eîmp al Banatului, d-1 Hodoş a ales vreo cîteva frumoase floricele şi le-a legat astfel într-un admirabil buchet, dovedind gust ales şi cunoştinţe estetice. Spaţiul îngust nu ne permite a publica mărgăritarele aceste toate, îndrumăm însă pe cetitori la însăşi colecţia.
Ne vine în minte în acest loc o chestie enlevată deja altă dată. Nime nu va contesta că suntem bogaţi în colecţii de cîntece poporane. Aşa cum sunt constelate, ele conţin un material brut, o întreagă literatură, cum puţine popoare europene au. Dacă din materialul acesta vast s-ar elimina toate părţile netrebnice, căci sunt şi de acele multe şi din cele mai alese poezii s-ar face o colecţie, am avea un giuvaier literar de o rară însemnătate. La această lucrare, fireşte, numai un bărbat cu cunoştinţe literare va şti să răsplătească o asemenea muncă.
Avînd o astfel de colecţie i-am da şi d-lui Weigand şi altor „filororr.âni" de lucru. Le-am da prilej ca prin traduceri bune să ne facă cunoscut străinilor tezaurul literaturei noastre poporane, lucru prin care s-ar dobîndi mai mari merite decît prin superficialele excursii filologice.
214
215
Poezia sârbească, bunăoară, care din punct de vedere artistic stă cu mult îndărătul poeziei noastre, e bine cunoscută şi admirată în lumea literară germană. Cauza simplă e că sîrbii au avut mai sinceri, mai devotaţi si mai puţin speculanţi Weiganzi ca noi.
E bine să ştim lucrul acesta !
ŞOVINISM IN LITERATURA MAGHIARA
Cu prilejul dezbaterei celui mai nou proiect de lege, menit a contribui la sugrumarea libertăţilor naţionale în ţara aceasta, prin subordonarea preoţilor potestăţii guvernului maghiar, s-a remarcat în Parlament vocea deputatului Werner Gyula, a sasului renegat. Vorbirea lui a fost un mozaic de incriminări şi denunţuri la adresa naţionalităţii române. Cuvintele lui au fost ură şi otravă la adresa noastră. Aplauze prelungite i-au răsplătit cuvintele injurioase ; părinţii ţării i-au strîns cu căldură mîna pentru eroicele înjurături.
Apreciarea acestei vorbiri e făcută în cadrul altor rubrici. Aici mă importă numai centrul acestor triste şi desjositoare manifestări, individul Werner Gyula. Nu de politicianul Werner voi să mă ocup, ci de literatul, de beletristul, căci, vedeţi dumneavoastră, acest Werner încă face parte din acea mare tabără a proletarilor intelectuali cari fac şi politică şi literatură, deopotrivă.
Să nu credeţi însă că am să vă arăt oarecari deosebiri între politicianul şi beletristul Wemer. E aceeaşi plămădeală, acelaşi erou înj urător, acelaşi denunciant fără mustrare de conştiinţă. Invectivele adresate nouă de pe tribuna Parlamentului unguresc ni le adresează şi de pe tribuna literaturei lor. Şi ici şi colo îl conduce şovinismul cel specific maghiar.
O, şi în direcţia aceasta, după cum se ştie, Werner nu stă singur. Maghiarii se pot lăuda cu multe personagii de aceste, cari din literatură au făcut o meserie politică. Literatura tendenţioasă, de a prezenta în lumină falsă popoarele nemaghiare din patrie, a pîngări originea, dati-nele şi caracterul acestor popoare alcătuieşte un capitol deosebit de mare in literatura maghiară. Ura faţă de
217
rasele nemaghiare se trage ca un fir roşu în toată literatura lor, iar pe de altă parte, un egoism şi o făloşie cum nu găseşti la alte popoare. Hunfalvy, Moldovân, Rhety, Alexics, Iancso falsifică şi invertesc istoria şi limba, Jokay, Mikszâth, Werner ş.a. batjocuresc caracterul şi firea poporului nostru. în „tractate istorice", în „studii" critice literare, în romane, nuvele şi în drame â la Nunta din Văleni ne găsim caricaturizaţi şi persiflaţi. I: r ovreii, cari cu punga lor joacă mare rol în literatura maghiară, se îngrijesc ca acest fel de mărgăritare literare să se răspândească în traduceri şi ca popoarelor străine să le fim prezentaţi în asemenea oglinzi.
E imposibil a nu observa în această activitate literară, devenită sistem, reprezentat prin o droaie de condeie sim-briaşe, un surogat al politicei maghiare. E aceeaşi nefastă tendinţă de a lipsi aspiraţiunile noastre de orice îndreptăţire şi a ne reduce cu orice preţ însemnătatea noastră etnică, a ne prezenta ca un popor incult şi incapabil.
Ian căutaţi de-a lungul literaturei universale şi vedeţi dacă mai găsiţi undeva asemenea „artă cu tendinţi" ca în literatura maghiară ? !
Idealurile naţionale au fost totdeauna şi la toate popoarele izvor nesecat de inspiraţie şi de creaţiuni literare, dar şovinismul, această degenerare a sentimentului naţional, e un izvor de creare propriu maghiarilor.
Mult s-a discutat (şi la români) pe tema artei cu tendinţi. In urma urmelor orice artă, orice scriere îşi are vreun scop, o menţiune, hai să-i zicem chiar o tendinţă. Cu acel principiu al esteticei şi al criticei ştiinţifice, ca tendinţa să o scoatem cu desăvîrşire din arte, nu ajungem departe, căci prea ne pierdem în abstracţiuni şi prea îndepărtăm artele de viaţa noastră internă şi de manifes-taţiunile ei.
Nu, cu tendenţionismul, îndeosebi în literatură, ne-am deprins de-a binele. îl înţelegem perfect pe Zola cînd flagelează păcatele şi anomaliile saloanelor franceze, în care Messalinele petrec alăturea cu bărbaţii lor cornuţi, sau cînd ilustrează atît de măiestos de cras mizeria straturilor muncitorilor.
Sunt aceste păcate şi anomalii generale, internaţionale, şi îmbrăcate în haina poeziei prin pana unui scriitor de calibrul lui Zola, ele servesc de bază pentru a face psihologia vieţii noastre sociale, pentru a privi într-o măiastră
oglindă, ca să ne cunoaştem. Şi înţelegem tot atît de bine pe grandiosul Ibsen, ale cărui tendinţe le găsim atît de justificate. Şi, în sfârşit, chiar în literatura noastră, ce alta e întreaga activitate literară a lui Alecsandri decât nutrirea sentimentului naţional, ridicarea conştiinţei naţionale şi punerea limbii pe temeiul naţional-poporal ? Ce este literatura dramatică a emientului Caragiale, dacă nu tendinţă, curată şi nobilă tendinţă, încununată cu palpabile succese ?
însă unde găsiţi în toate aceste şovinismul bolnav şi respingător cum se răsfrînge în productele literare maghiare ? Unde găsiţi vreun motiv de speculă şi geşeft, de cari bîjbîie literatura maghiară ? Căutaţi în toate literaturile străine şi spuneţi dacă mai găsiţi, bunăoară, vreun pasquil de natura calomniilor debitate la adresa falnicului nostru erou, Avram Iancu ?
Toţi eroii noştri, toţi martirii naţionali, la cari inimile noastre se înalţă cuvioase, la a căror amintire noi dedaţi suntem să cădem în genunchi, sunt zugrăviţi în literatura maghiară ca nişte călăi, sunt stigmatizaţi ca răufăcători, sunt batjocuriţi şi pălmuiţi ca Christos de ovrei... Da, o astfel de „tendinţă" poate fi nwnai idealul literaturei maghiare.
Dar să revin la Werner Gyula, la neicuşorul care e pricina acestor reflexii. D-sa e om cu nume între prozatorii maghiari. E autorul mai multor romane, dintre cari unele au avut fericirea a fi traduse în limbi străine. Ultimul roman, care aici îndeosebi ne interesează, poartă titlul Megvirrad meg valaha şi, deşi apărut de curînd, a fost tradus deja în limba polonă. Notez că romane de aceste, cari conţin ilustraţii false şi atacuri împotriva nemaghiarilor, se traduc tot prin maghiari şi se furnizează cu predilecţie printre străini.
Romanul acesta tractează revoluţia din 1848, cu o amănuntă expunere a revoluţiei din Ardeal — şi pe semne e scris cu anume tendinţă, ca acum, după împlinirea unui semiveac de la anii răzmeriţei, să reîmprospăteze acele momente. Pe de-o parte, romanul e o încuragiare a maghiarilor ca să lupte pentru idealul naţional (ideea de stat maghiar), căci : în curînd se vor ivi ziorile ; pe de altă parte însă, e un pamflet la adresa românilor din '48, un pamflet în sensul cel mai murdar al cuvîntului şi conţine totodată agitare în contra noastră.
218
219
Acţiunea pune în paralelă lupta pretinsă nobilă a maghiarilor kossuthişti, cu răscoala valahilor sălbatici, în frunte cu doi prefecţi ai lor : Fabius Conetator şi Iulius Cesar, nume sub cari autorul înţelege pe Iancu şi Axente.
E descrisă cu amănuntul luarea Aiudului, iar descrierea e ilustrată cu cele mai oribile terori ale românilor, pe cari autorul îi înfăţişează ca pe nişte tăciunari şi lotri. Iată, după Werner, Iancu şi Axente ce alocuţii ar fi ţinut supuşilor din tabăra română : „Acela are dreptate care rămîne în viaţă. Prin urmare, să tindem într-acolo, ca pe acest pămînt al strămoşilor noştri, nici mîţă să nu trăiască, dacă nu e valah."
Şi într-alt loc : „Conducătorii i-au îndemnat pe valahi să fure şi să ucidă. Au împărţit între sine casele şi moşiile, ba şi pe femeile ungurilor."
In felul acesta, pentru români, revoluţia e o beţie generală, curge rîu vinul din pivniţele ungurilor, amestecat cu sînge unguresc şi românii beau şi prind putere. Ciur-zile de vite ale maghiarilor românii le măcelăresc şi fac praznic etc, etc. Iar încît pentru însemnătatea politică a mişcării din '48, iată ce cuvinte îi pune în gura lui Axente : „între neamul meu şi cel unguresc este luptă pe moarte şi viaţă deja de mulţi secoii, însă acum trebuie să-i pun capăt cu o singură lovitură ; am să omor pe toţi ungurii, oare să nu fie asta cea mai temeinică rezolvire a problemei ? Cine nu există nu ne poate fi apăsător. Nu e in-gratiudine ceea ce facem noi, nu e hoţie, nu e ucidere, ci... politică ! !"
Pe coarda aceasta degradează renegatul Werner mişcarea noastră pentru dobîndirea libertăţii, punîndu-ne totodată în vedere că pentru toate acele cruzimi, maghiarii îşi vor şti răzbuna, căci de... megvirraal meg valaha.
Nu-mi trece prin minte să fac recenziunea acestui „roman", nici să mă ocup de chestia cu răzbunarea, căci, zău, nu ştiu la cine va fi mai degrabă „virradâsa'. Tot ce voi să constat este că maghiarii se folosesc în literatură de aceleaşi arme josnice ca şi în politică, arme cu cari lovesc în noi şi vor să falsifice opinia publică şi să agite împotriva noastră.
Sărmană literatura unui popor care se întemeiază pe asemenea tendinţe, vai de cultura ce enr nează din o asemenea literatură, din producte literare ca ale lui Werner !
VICTIMELE MIZERIEI
Mizeriile cartierului latin din Paris sunt floare la ureche faţă de mizeriile studenţimei noastre. Tinerimea din Paris trăieşte o viaţă de o poetică mizerie. Poeţii ro-mantişti şi naturalişti îşi găsesc acolo deopotrivă sujete. Scrierile lor despre nebunaticul şi vecinicul tingl-tangl, despre armonicul amestec de plăceri şi suferinţe, ne face a vedea acea viaţă în colori trandafirii. Cetind pe Murger sau pe Maurier ne cuprinde o duioşie şi invidie pentru viaţa acelor fericiţi fii ai muzelor şi ai ştiinţei.
îşi are această invidie a noastră motivul său psihologic.
Viaţa lor e luptă cu elementele cele mai simple şi mai fireşti, tocmai ca viaţa acelui ţăran, căruia grija zilei de mîine îi este cea mai capitală grijă. Totul în viaţa acestor „boemi", ca şi a ţăranului, se învîrte în jurul problemei : mîne ce mîncăm pentru ca să ne putem împlini rostul vieţii ?
Şi munca cinstită primeşte pe toţi în braţele sale, asigură tuturor condiţii de viaţă, iar de sufletul lor, ca de ceva sfînt, nime nu s-atinge în această muncă, nime nu-i ispiteşte, nime nu le cere vreo renegare a conştiinţei. Libertatea voinţei, conservarea intactă a caracterului moral şi naţional le rămîn sfinte proprietăţi. Este doar o ţintă a civilizaţiunei ca şi celei din urmă fiinţe omeneşti să i se asigure un cerc cît mai larg pentru libera manifestare a voinţei şi pentru afirmarea eului.
în ţara noastră însă nu-i ca aiurea. Concepţiile de drept, moral şi civilizaţie sunt străine de concepţiile din alte ţări. La noi aceste concepţii sunt desfigurate şi cu desăvîrşire despoiate de fondul lor demn şi ideal. Şi pentru aceea invidiem noi pe studenţii ţărilor străine. Mizeria noastră şi lupta noastră pentru viaţă e cu totul diferită
220
221
de a lor. La noi mizeria e un jghiab uriaş în calea noastră de înaintare. Ea ne răpeşte, an de an, un număr considerabil de membri ai întregului nostru naţional. Ea ne dă, an de an, un contingent de indivizi înaintea cărora dependenţa şi siguranţa individuală sunt noţiuni necunoscute. Ea e de vină că multora dintre noi le lipseşte cura-giul faptei. Servilismul, spionagiul, intriga şi, în sfîrşit, trădarea sunt tot manifestaţii şi rezultate ale acestei mizerii, dezvoltate la noi sub presiunea dăinuitoarelor stări de drept, create de ocîrmuitorii ţării noastre fără inimă şi fără D-zeu.
Să ilustrăm puţin aceste afirmări.
Majoritatea tinerimei noastre studiază la scoale străine. Germenul care întunecă demnitatea de om, independenţa individului şi conştiinţa lui de aparţinere unei naţiuni specifice — aici prinde rădăcini. Studentul sărman e osîn-dit a trăi cu pîhe de secară, iar fiul de preot cu prescură şi noporoşnă mucegăită. Iar îndată ce dă vreun semn de capabiliitate este înhăţat de străin, de maghiarul vînător. Acesta mi-J ia şi mi-1 dresează, îi dîrlîie mereu în ureche că a fi român e ruşine, pe cînd maghiarizîndu-se va primi pîne bună, domnească. Astfel studentul e scos din mizerie, în schimb însă îşi dă tot ce are mai bun şi mai nobil, sufletul şi numele de român.
Această vînătoare făcută cu plan şi sistem îşi are victime multe, căci copilul sărac e ca un tînăr vlăstar, căruia grădinarul isteţ îi poate da forme după placul şi chibzuinţă sa.
Astfel, mlădioşi la fire şi porniri, clătinători în caracter, străini şi de neamul lor şi de cel unguresc, trec mulţi pragul liceului, ajungînd la largul vieţii, la universitate.
Aici vînătoarea se porneşte din nou, cu arme mai iscusite. Şi cei ce se clatină cad şi se pierd pentru totdeauna, spre ruşinea lor şi a neamului din care au ieşit. Aceşti căzuţi umplu astăzi redacţiile ziarelor maghiare, fac servicii de poliţai publici şi secreţi, ocupă funcţii în magistratură şi judecătorii, sunt de toate, de toate, numai români nu mai sunt. Iată, aceste sunt victimele mizeriei !
Aţi auzit mai deunăzi amintindu-se numele unui Vasszi Gyorgy, care pribegeşte pretutindenea cu fruntaşii ligei maghiare şi bucină cu voce răguşită maghiarizarea între români ? Vedeţi acest individ de cea mai tristă icoană a
mizeriei noastre, cea mai plastică explicaţie a situaţiei în care vînătorul nefast îşi împinge victimia.
* De acasă, sărac şoarece, a crescut în servilism, curăţînd ghetele profesorului maghiar. Acesta i-a fost grădinarul care, drept răsplată, a dat vlăstarului direcţia ce a voit.
i Astăzi tatăl cestui nenorocit se poartă tot cu iţari şi mă-sa tot cu cătrinţă, iar fiul giubenat s-a rătăcit printre duşmanii de moarte ai românilor, printre fiii lui Arpad şi-ai lui Isail. Coaja pinii de secară a schimbat-o cu pînea
* dulce de renegat, pîne plămădită din blăstămul neamului nostru.
Iată ce nc tulbură viaţa noastră de student : această nebună vînătoare după sufletele şi numele noastre şi succesele acestei vînători prin mijlocirea mizeriei noastre. Ne doare că mizeria noastră trebuie să fie mai amară ca în alte ţări. O, si grea va fi răspunderea stăpînitorilor pentru acest păcat de moarte ! !
222
GIACOMO LEOPARDI 1798 — 1837
Miercuri, în 30 iunie, s-a serbat, în diferite oraşe din Italia, memoria poetului Giacomo Leopardi, împlinindu-se în ziua aceea 100 de ani de la naşterea lui. Serbările au fost mai înălţătoare în Renati, oraşul de naştere al poetului. Aici au alergat Italia cultă aproape întreagă, împodobind mormîntul cu cununi de lauri şi argint şi dovedind iubire neţărmurită pentru poetul lacrimilor şi al suspinelor.
Numele acestui genial poet italian le va fi poate cunoscut şi cetitorilor noştri, cel puţin din legătura în care adeseori a fost adus cu Eminescu. Recenzenţii şi criticii lui Eminescu nu întrelasă prilej a nu constata afinitatea între aceşti doi mari poeţi, reprezentanţi ai durerii universale, deşi e cît se poate de greşit a mai vorbi de înrudire, cînd e vorba de plins şi durere.
Ţinem să dăm şi noi vreo cîteva amănunte despre Leopardi, acum, din incidentul aniversării naşterii lui.
Italia a avut mulţi poeţi pesimişti, atît clasici, cît şi talente mai inferioare. Nicăieri dragostea cu fericirile sale fără margini şi cu deznădejdile ucigătoare n-a avut atîţia şi asemenea cîntăreţi ca în Italia. Ea e ţara speranţelor, a visurilor frumoase şi înşelătoare. Ea îşi deschide sinul farmecelor pentru toţi, pentru a-i izgoni după scurt timp de la acest sîn — cine n-a auzit de ţara Mediceilor ? E mare seria acelor poeţi, începînd cu Dante şi Petrarca, pînă la Leopardi, cari au cîntat dezamăgirile vieţei şi mai ales ale dragostei. Chiar epoca din care Leopardi a ieşit se caracterizează prin duioşie şi un spirit dulceag şi pesimist. Ugo Foscolo cu Jacoijo Ortis al său, cu Werther-ul cel italian, crease şcoală, curent, şi în Italia întreagă era plîns şi durere. Din acest mediu a ieşit Leopardi, însă s-a
224
ridicat cu mult peste predecesorii săi imediaţi : Manzoni, Foscolo, Silvio Pelico şi Giovanni Nicolini.
Pătruns de spiritul lui Dante şi al antichităţii, Leopardi a devenit poet clasic, a concentrat în sine dorinţele, speranţele şi visurile timpului, a dat acestora o expresie, pe cît de clasică, pe atît de simplă, şi a devenit astfel întemietorul poeziei italiene moderne.
Leopardi este poetul îndoielii şi al scepticismului. Pesimismul lui e rezultatul tristelor experienţe avute în viaţă, e suma impresiilor ce au făcut asupra lui împrejurările şi propriile suferinţe. Durerile fizice, certele familiare şi tristele condiţii de viaţă l-au aruncat de timpuriu în braţele acelor concepţii filosofice cărora, mai tîrziu, în Germania, prin celebrul Schopenhauer, li s-a dat expresie, însuşi Schopenhauer, vorbind într-un loc de mizeria lumei, vorbeşte de poezia lui Leopardi astfel : „Nime n-a ştiut a tracta laoest obiect (mizeria din univers) atît de temeinic ca Leopardi. El este cu desăvîrşire pătruns de durerea lumii, pretutindeni batjocura şi jalea faţă de existenţă e tema lui, mizeria o găseşti pe fiecare pagină a operelor lui, însă într-o variaţie de forme atît de mare, cu o atît de mare bogăţie în imagini, încît nicicînd nu-ţi va displace, ci în genere te va amuza şi mişca."
Leopardi a iubit de două ori şi în amîndouă cazuri s-a înşelat. Renunţarea aceasta la iubire se simte în toate poeziile lui. Renunţînd la iubire, el renunţă şi la viaţă. E cunoscută aproape în toate limbile această grozavă a lui Resignaţiune :
Acum vei odihni pentru vecie
Inima mea istovită ! Trecut-a cea din urmă
deşertăciune Ce vecinică-mi părea. Trecut-a. Greu o simt. Nu nădejdea numai într-o dulce amăgire,
ci şi dorinţa mi-a adormit. Deci odihneşte pentru vecie ! O, inimă, Destul ai zvîcnit. Prin a ta palpitare Aici nimic nu dobîndeşti ; nici un suspin Nu merită acest pămînt, numai durere, Plictiseală e viaţa.
Lumea-i noroi !
225
In poeziile lui ne întîlnim adeseori cu acea dogmă a tuturor pesimiştilor, că fericirea cea mai mare e a nu fi născut, a nu cunoaşte lumea. Din această dogmă, pentru spiritul scrutător, rezultă de sine tendinţa a pătrunde în tainica problemă : Ce e viaţa şi care e menirea ei ? Leo-pardi .s-a ocupat şi el de această problemă şi a dezlegat-o în felul acela, că viaţa e chin şi menirea ei e moartea : „Soarta un lucru numai ne-a dăruit şi acesta e moartea", cîntă poetul într-o admirabilă poezie.
La începutul activităţii sale, Leopardi era înflăcărat naţionalist. în poeziile lui era întrupată o dragoste de neam şi de patrie cum rar a mai fost cîntată. Şi aici însă era mai mult inspiraţie faţă de trecut şi o aspră critică a stărilor din prezent. E remarcabilă şi de o genială frumuseţe o Odă a lui dedicată Italiei, în care Italia modernă este asemănată cu o tristă fecioară care, părăsită, săracă şi fără văl pe faţă, sade pe pămînt, cu minele ascunse în sîn şi plînge :
Da, plîngi numai, Italie, ai de ce plînge ; Ţie ţi-a căzut soarta să fii neîntrecută în fericire ca şi în mizerie !
Prin poeziile lui patriotice cheamă concetăţenii la mormintele eroilor străbuni, îi invită a se însufleţi de faptele şi statuele lor. în aspră şi necruţătoare satiră biciuia pe contemporanii blazaţi şi degeneraţi în cele naţionale.
Mai tîrziu însă şi-a pierdut toate iluziile şi nădejdile într-o îmbunătăţire a sorţii patriei sale, într-un viitor fericit. Tot ce i-a rămas ca pozitiv şi demn de a fi îmbrăcat în haina poeziei a fost durerea.
A murit tînăr, frînt fiziceşte, înconjurat de cele mai multe simpatii la cari poate ajunge o fiinţă ce toate le neagă şi spiritul genial ne prăbuşeşte toate visele omenirii, arătîndu-i nimicnicia vieţii în toate culorile ei.
Renumele lui Leopardi e universal. Literatura universală îi dă o pagină de frunte.
„CÎNTECE CATĂNEŞTI"
Amicului Vaier M.
Abia se topeşte neaua şi se ivesc primele firicele de iarbă, cînd junii noştri de la sate îşi pun cuşma sau pălăria pe-o ureche şi-o împodobesc cu fire de muşcată sau saschiu, primite de la mîndre — şi pleacă p-aci-ncolo la oraş, la „cotare".
Şiruri-şiruri de flăcăi se strecoară pe drumul de ţară ce duce la oraş —■ sunt voinici flăcăii, zvelţi ca pâltinaşii şi tari ca lemnul cornului. Pe unde trec, sate şi cîmp răsună de cîntece, de doine, şi de jale se umple văzduhul. Pretutindeni sunt întâmpinaţi de lume multă, copiii se zbenguie veseli în jurul lor, femeile şi fetele ies la poartă şi îşi şterg din colţul ochiului o lacrimă ivită pe ascuns, iar bărbaţii privesc zîmbind şi cu încredere în noua generaţie...
Acest timp de „cotare" provoacă o mişcare generală în poporul nostru, o emoţie adâncă, doină şi duioşie pretutindeni.
Peste o zi, sosesc şirurile din nou în sat. în pălărie poartă mulţi „poşusul" alb — semn că au fost asentaţi. Pe faţa lor un amestec de jale şi mândrie, iar printre ei cîte un nenorocit de şontorog sau cîte un mic prichindel pleacă capul de necaz că n-au fost înrolaţi. Iar fetele, seara Ia poartă şi dumineca la horă, rîd şi plîng de bucurie şi de supărare.
Dar lunile trec, grîul se seceră — e ultimul seceriş cu cînt şi chiot între iubit şi iubită. Colea, la desfăcut de cucuruz, cînd rîndunelele pleacă în depărtări, pleacă şi răgutele, lăsînd scăldaţi în lacrimi părinţi, rudenii, mîndră, Cîmp şi crâng. Şi iarăşi doineşte flăcăul, din glas şi fluier, se jeleşte, şi jalea îi îneacă cîntul. în cântecele lui de
227
acum îşi toarnă tot ce-i munceşte sufletul, toată iubirea faţă de mamă, pe care o părăseşte, tot cutremurul neînţeles ce 1-a simţit la sînul iubitei, pe care o lasă pe 3 ani, poate pentru totdeauna... căci de... şi iubita lui e femeie şi flăcăul cunoaşte bine nestatornicia femeii ! în aceste cîntări e tot ce are flăcăul mai gingaş, toate simţirile lui mai delicate.
Dar oricît de apăsată i-ar fi inima, el şi-o ia, cum se zice, în dinţi şi pleacă „sub steagul neamţului", pleacă pentru că i-a sosit :
Carte de la-mpărăţie Să se ducă-n cătănie... Carte-neagră-mpărăteaseă, Să meargă să cătănească...
Şi se întreabă adesea cărturarii noştri că de ce atîta jale cînd flăcăii noştri cei vîrstnici pleacă la oaste, acei flăcăi cari dau cel mai sănătos contingent la armată, cari în război dovedesc mai mult curaj şi eroism ? De ce cînd pleacă la oaste cîntă de dor şi varsă lacrimi, pe cînd, bunăoară, sasul cel lung şi fără traistă nu mai iese din Juch ei Dideldumdei ? Doar acum nu mai e siluirea de demult, nu-i mai înhaţă cu funia, cu „verbung", ci-şi împlinesc o frumoasă datorie faţă de patrie...
Nu, iubiţii mei, să nu judecaţi greşit, nu e frica de armă şi de viaţă amară, căci fiii poporului român nu cunosc ce-i frica. Cu totul alt temei îşi are jalea lor. Trebuie să vă coborîţi la popor, să-i pătrundeţi adînc viaţa lui, să vedeţi condiţiile între cari cresc fiii lui, să-i vedeţi cum se dezvoltă în ei în mod extraordinar dragoste faţă de tot ce-i înconjoară : lan, pădure, flori şi paseri, vecini şi vecine, şi pe urmă, faţă de crăiasa tuturor acestora, faţă de aleasa visurilor. Nime nu ştie iubi ca românul, şi nime, nime nu se desparte aşa de greu de ce iubim, ca noi, cei crescuţi la sate. E greu, pe urmă, să te împaci aşa deodată cu o altă situaţie şi să o rupi cu trecutul, intrînd cu totul în o nouă şi necunoscută lume. Oroarea faţă de necunoscut, neîmpăcarea cu situaţia cea nouă şi duioşia faţă de trecut, faţă de stările de la vatra unde de copil ai crescut şi unde tot pîrlazul îţi e iubit — iată temeiul psihologic al adînc simţitei jale ce tremură în cîntările cătăneşti.
D-l profesor Enea Hodoş, valorosul nostru bărbat, care prin neobosita-i activitate literară atrage tot mai multă atenţie şi simpatii asupră-şi — şi-a dat perfect seamă de rolul cântecelor cătăneşti în viaţa poporului nostru şi de valoarea lor poetică cînd s-a decis a ne îmbogăţi literatura noastră cu o colecţie de cîntece de acestea.
Colecţia a apărut zilele aceste ca broşura a 13-a din „Biblioteca noastră" de sub direcţia d-lui Hodoş şi este închinată generalului Traian Doda, exemplul de soldat român, „sufletul generos şi cu durere pentru biet poporul român atît de muncit şi asuprit".
Această colecţie pare a fi o parte întregitoare a Cîntecelor bănăţene, publicate de d-l Hodoş în aceeaşi bibliotecă numai înainte de asta cu vreo trei săptămâni.
Este şi aici aceeaşi îngrijire, acelaşi gust ales la alegerea şi cernerea poeziilor, aceleaşi consideraţii critice în. folosirea limbei şi în menţinerea idiomelor proprii limbei poporale (vezi poeziile de sub 16, 20, 32, 48 etc).
Cîntecele aceste sunt alese din acelaşi jur (al Caransebeşului) ca şi Cîntecele bănăţene. în ambele colecţii d-l Hodoş a ştiut să observe strict acel principiu, lansat mai întîi de cunoscuţii folclorişti germani, fraţii Grimm, că numai acele colecţii de poveşti, poezii, şi legende populare au valoare literară şi pot servi de temei la scrutări ştiinţifice, cari conservă idiomele poporului întocmai.
Cu un cuvînt : cîntecele cătăneşti d-lui Hodoş îi fac onoare.
Mai sus am arătat motorul, izvoarele ce dau naştere acestor cîntece. Voi scoate vreo cîteva motive la iveală, după impresiile primite în urma acestor colecţii.
Mama este cel dintîi şi cel mai nesecat izvor pentru acest fel de cîntece. Flăcăul român e puiul mamii. La sînul ei a crescut, de ea se desparte mai întîi, pe ea a iubit-o mai mult decît pe oricine din lume. Dragostea faţă de mamă e cu mult mai intensivă decît faţă de tată. Pentru aceea mama îşi plînge feciorul mai mult. Iar feciorul cu jale îşi ia ziua-bună de la mamă-sa :
Mă duc, mamă, la cătane,
Tu rămîi şi-mi spală haine,
Le spală în lăcrimele,
Le uscă pe gărdurele,
Tot în dor şi tot în jele...
228
229
Iar din depărtare îşi aduce cu dor aminte de chinuita maică de acasă şi cîntă astfel :
Amărîtă turturea
Să mă treci Italia
Să mă duc în ţara mea,
Să mai văd pe maică-mea
Amărîtă, jeluită,
Lacrimile jos îi pică...
Mişcător e acel tablou unde fiul blestemă pe mamă-sa că de ce 1-a făcut „frumos / Neamţului de bun folos", mai bine să-1 fi făcut fată, căci altfel n-ar fi cătănit niciodată.
Iubita. Cel mai puternic sentiment după dragostea faţă de mamă e dragostea faţă de aleasa inimii. Durerea şi îndoiala că se desparte acum de aceea cu care atîtea zile şi nopţi de fericire a petrecut în nevinovate desfătări, şi acum trei ani să nu o mai vadă. Iar :
Trei ani e vreme lungă,
Cine poate să-i ajungă ?
E grea bieţilor feciori mai ales despărţirea. Fetele mai îndrăgostite se ofer chiar să le ducă şi pe ele : Fă, neicuţă, ce-i putea Şi mă ia cu dumneata,
dar el cu durere vede imposibilul şi—i răspunde :
Mîndro, unde mergem noi, Nu e iarbă, nu e grîu. Numai sînge pîn' la brîu.
Induieşătoare e următoarea despărţire :
— Tu te duci, neico, sărace, Eu cu dorul tău ce-oi face ?
— Tu îi face, mîndro, bine, Că inima mea îţi rămîne, Ia-o tu ţi-o pune bine Şi-o sădeşte în grădină,
In grădină la umbrită,
Şi-i du apă în guriţă,
De-i vedea c-o lăstari,
Să ştii, mîndro, c-oi veni,
De-i vedea că vestejeşte,
Nu mai trage-a mea nădejde...
■   O, şi cîte fete nu mai aşteaptă ca să nu veştejească acest simbol al dragostii, ci abia ce a plecat bietul soldat,
*ţa-şi găseşte, altul.
Neamţul. Nu este aproape nici o poezie în care soldatul să nu se plîngă împotriva „neamţului", care 1-a „scris cătană". Neamţul e de vină la toate, el îi dă „viţelul în-croşat", el îl hrăneşte cu „prefunt uscat / nici cu apă nu-i muiat / nici cu sare nu-i sărat, / numai cu lacrimi
; udat". E mare ura împotriva acestui neamţ, care pare a fi un năbădăios straja-meşter.
împăratul. „Mă duc cătană împăratului". Numai de împărat şi nicicînd de crai e vorba în cîntecele noastre
; cătăneşti. Soldatul vorbeşte cu respect de împăratul său şi poartă cu drag „puşca împăratului". E evident că pe împărat îl socoate de supremul său şef. Are credinţă şi alipire către acest şef. E remarcabil că dragostea de ţară, de patrie, dispare cu desăvîrşire faţă de dragostea către o persoană, către împărat !...
Centrele militare. în poeziile cătăneşti se face adeseori aluzii la aceste centre, unde sunt staţionate regimentele româneşti : Sibiu, Arad, Lugoj, Bosnia şi mai ales Italia, ţara Talianului. Vorbind de Italia, iată cum cîntă soldatul :
Şi mă duc, maică, mă duc, Unde-nfloare tămîia, Nu mai vin pînă-i lumea. Unde-nfloare şi piperul, Nu mai vin pîn' o fi cerul.
Amintind centrele militare, îmi vine în minte că am auzit la Sibiu un astfel de cîntec, care ar putea fi boboc în colecţia d-lui Hodoş.
Iată-1 :
De-ar da Dumnezeu un foc Să ardă oraşul tot, Să rămînă numai parii. Să se-nţepe ghinărarii, Ghinărarii şi maiorii, Că ei cătănesc feciorii ; Mai rămîie uliţa Unde-mi sade mîndruţa...
230
231
Nostalgia pe urmă transpiră din toate cîntecile soldatului departe de casă şi de ai săi.
Nu mă mai extind însă, căci prea multe specimene ar trebui să citez din excelenta colecţie. O recomand îmă tuturor cetitorilor acestei foi, ca o admirabilă lectură.
RENAŞTERE LITERARA ? Răspuns d-l ui M ihail Dragomirescu
I
In numărul 5 al Convorbirilor literare din anul acesta, d-l Mihail Dragomirescu, membru în direcţiunea acestei valoroase reviste, publică un articol : Replice, d-lui Chendi — asupra valorii literaţilor noştri — răspuns la o „cronică literară" a mea, apărută în coloanele Familiei.
Faptul că revista din Bucureşti n-a trecut cu vederea un articolaş al meu, apărut într-o revistă de la noi — la care Convorbirile, chiar acum cînd nu-şi trăiesc zilele cele mai de aur, poate cu nedreptul se uită aşa de peste umăr ca la o sărmană cenuşotcă — dovedeşte că d-l Maiorescu şi harnicii săi elevi n-au încetat a urmări mişcarea literară română de pretutindeni. A fost doar dintr-un început o problemă principală a Convorbirilor ca să nu se mărginească la productele literare ale României propriu-zise, ci să deschidă coloanele sale tuturor puterilor literare din toate ţinuturile române, fie acele puteri şi începătoare, numai să întrunească garanţiile unui viitor literar. S-au nizuit a-şi atrage aceste puteri şi a controla, a lua sub scalpelul critic mişcarea literară de pretutindeni, ca astfel să fie de măsură şi directivă dătătoare în literatura română. Cum şi-a rezolvit această problemă o ştim. Ştim că ardeleni destoinici au colaborat la Convorbiri, ştim că d-l Slavici, cu nuvelele din popor, a fost unul din regeneratorii limbei noastre literare, ştim că este meritul de frunte al Convorbirilor că s-a cunoscut de timpuriu rostul caraghios al latinismelor şi importanţa limbei grăite de popor.
Libere de greşeli însă n-au fost nici Convorbirile în mănoasa activitate şi, mai ales, cînd vorba era de apre-ciarea acelor producte literare cari, sau că nu erau scoase la iveală de cei de la „Junimea", sau că nu corespundeau
233
principiilor criticei literare profesate de d-1 Maiorescu. Şi judecătorii obiectivi vor socoti-o Convorbirilor, desigur, de mare greşeală că, în general, au fost cu prea multă preooupaţie şi exclusivism faţă de ai săi şi cu prea mare violenţă, ba cu oarecare despectare faţă de tot ce-i strein de cercul său... In sfârşit, aşa se vede că e spiritul în România — ca şi la noi — spirit sectar, de castă, stăpâneşte cercurile sociale, care, durere, se manifestă şi în literatură şi, mai ales, în reviste, cari (chiar şi cele mai de frunte) discută între sine cu aceeaşi lipsă de condescendenţă ca şi partidele politice între sine.
Cît de preocupate sunt Convorbirile, special faţă de noi reiese şi din împrejurarea că nu este ocazie unde, fie d-1 Maiorescu, fie altul din giurul său, să nu amintească şi încarce cu preamăriri productele literare ale doamnei L. Suciu. înţeleg dacă ai găsit ceva bun în acele, sau dacă ai descoperit un talent în Popovici-Bănăţeanul, s-o spui o dată şi să te bucuri de acest eveniment literar ; da' să-i porţi tot pe buze ca pe nişte genii de ordinea primă, să-i prezinţi cu orice prilej ca stâlpi ai literaturei, pare-mi-se tot e prea peste normal.
Las pe doamna Suciu — dar în fragedul talent al lui Popovici nici noi nu ne îndoim. Ca să-1 comparăm cu o figură din altă literatură, ne vine în minte poetul german Theodor Korner. A murit şi acesta foarte tînăr, poate mai tânăr ca Popovici. A lăsat însă lucrări, fără îndoială, mai multe şi de valoare literară mai însemnată ca în lume şi celelalte ale lui Popovici. „Frisch auf, mein Volk, die Flammenzeichen rauchen" — entuziasta deviză a tînăru-lui poet german şi astăzi încă trăieşte în inima poporului. Şi ce credeţi, mai fac criticii germani atîta vorbă cu acest talent, care a murit prea de timpuriu ? Convorbirile însă îşi ţin de deosebită virtute să amintească de „cele două nuvele (ale lui Popovici), cari întunecă cu desăvîrşire mai toată producţiunea noastră literară de cîţiva ani încoace" !... Zace, cred eu, în această procedură o preocu-paţie şi o exagerare, care în critica obiectivă trebuie să lipsească.
îndrăznesc însă a mai releva o greşală a Convorbirilor, şi aceasta priveşte modul de apreciare a noastră, a „ardelenilor". (Acceptez şi eu acest termin, căci, vorba fiind de literatură, la fraţii de dincolo, toţi cei de aici suntem ar-
deleni, deşi Slavici, Popovici, L. Suciu au ieşit clin itltu părţi ale ţării noastre.)
f    Modesta mea părere este că renumita revistă din Bucureşti, sau, mai precis, diriguitorii ei nu cunosc temeinic pe ardeleni, nu cunosc viaţa lor internă care stă în legătură cu manifestaţiile spirituale, cu productele literare, nu cunosc îndeajuns raporturile de viaţă ale poporului. ! Din această necunoştinţă rezultă apreciarea eronată a noastră şi a productelor literare de aci. Această necunoştinţă nu este proprie numai Comiorbirilor, ci şi altor t reviste. Oare cunoşteaţi d-voastre pe Coşbuc, înainte de : a vă da de-a gata volume de poezii, pe cînd la noi era iubit şi adorat cu ani înainte ? Şi oare faptul că Academia Română, cel mai înalt for de judecare în materie literară, premiază o lucrare ca Excursiile d-lui Turcu, nu dovedeşte plastic cît de puţin e orientată lumea literară din Bucureşti asupra noastră ? înţelegi, d-le Dragomirescu, l-au premiat pe d-1 Turcu, pe cînd din d-1 Stăncescu, ale cărui „basme anoste" d-ta le nesocoteşti aşa de mult, ai putea croi zece literaţi. Turci de-ai noştri. Mai auzit-au cei de la Academie pînă acum de acest literat ? Ei, nici noi nu ştim nimic, eu toate că e deja bărbat în vîrstă, i-am cetit cu zîmbet Excursiile în foiţa Gazetei Transilvaniei, am auzit că le-a reprodus şi pe urmă ne-a consternat ştirea : Turcu laureat ! Acelaşi lucru îl face d-1 Dragomirescu cînd ne prezintă pe un anumit Lucă Drugă între eroii unei pretinse renaşteri literare. E aceasta o nostimă procedură de a impune cuiva literaţi.
Astfel fiind temeiul pe care se aduc verdicte în cele literare, nu e de mirat dacă ne trezim că critica din România vorbeşte de renaştere literară la ardeleni, de o mişcare literară suprapusă celeia din România. E adevărat că nici aici la noi capacităţile literare nu se măsoară cu rigoarea cuvenită. Bill-a-Zam a ajuns, bunăoară, eternizat în Enciclopedia română pentru cîteva foiletoane, despre cari d-1 Dragomirescu cu greu va fi auzit ceva. De la critici de valoarea d-lui Maiorescu şi a savanţilor săi elevi putem pretinde chiar ceva mai mult ca de la „encielope-diştii" noştri, putem pretinde ca să judece totdeauna în perfectă cunoştinţă de cauze şi împrejurări şi lipsiţi de orice preocupaţii sau consideraţiuni.
O să arăt mai la vale în ce consistă mai de-aproape greşala Convorbirilor, cină e vorba de ardeleni.
234
235
Aceste toate am ţinut să le amintesc,. pentru că-arti-colul-raspuns al d-lui Dragomirescu mi-a făcut impresia ca a lost scris tocmai din pricina că în „cronica literară" a mea din Familia indirect am atins, si greşeala Convorbirilor, săvîrşită de astă dată de chiar d-l Maiorescu
II
Să luăm chestia de la început.
D-l Maiorescu a publicat în Convorbiri un articol critic In memoria unui poet bănăţean, în care face cîteva reflexii asupra mişcării literare actuale — reflexii cari, făcute fiind de d-l Maiorescu, nu puteau să rămînă nebăgate în seamă, şi asta cu atît mai mult pentru că exprimau o nouă părere, pînă acum nesulevată.
în articolul său, d-l Maiorescu ne-a surprins adică cu afirmarea că, pe cînd productivitatea literară în România se află în stagnaţiime, noi, cei dincoaci, la impulsiunea primită de dincolo, continuăm mişcarea literară. Se jelu-ieşte d-l M. că dincolo nu mai sunt scriitori de valoare. Limitează chiar timpul (!), că pretinsa mişcare literară la noi ar data de la 189,0 încoaci. La noi s-ar fi ivit începuturile unei renaşteri (!), „poezia li se trezeşte din somnul cel de moarte, în care o adînciseră cenuşa etimologismu-lui din Blaj şi pătura groasă a germanismelor".
A lăsa această afirmare fără vreo observare ar fi fost din partea noastră, a ardelenilor, o chiar prea mare lipsă de modestie. Şi dacă eu, în cîteva propoziţii, în „Cronica literară" a mea din Familia, am ţinut a declina acest compliment de la noi, am făcut-o pentru ca să feresc pe. cei mulţi creduli ai noştri de eventualitatea de a lua asupra-şi aceste afectuoase cuvinte ale marelui critic — un lucru foarte invitător pentru mulţi. Căci cine poate garanta că, în urma celor susţinute de d-l Maiorescu, nu s-ar fi insinuat reprezentanţii renaşterii ca ciupercile după ploaie şi că, bunăoară, d-l Turcu nu s-ar fi bătut în piept, zi-cînd : Iată eroul epocei de renaştere ?! Şi în felul acesta d-l Maiorescu, cu autoritatea sa literară, poate să ne facă rău, să lucreze chiar în defavorul mişcării literare.
Noi bucuros recunoaştem ce e cu putinţă, cu atît mai mult cînd e spre lauda noastră — asta una însă prea ne-a făcut surprindere. Căci de,  renaştere fie,  domnilor —
236
„numai s-o cunoaştem şi noi" ! Şi necazul e că, cu toată bunăvoinţa, nu găsim această renaştere, deşi, credem, nu e atît de mare lucru a o găsi şi recunoaşte — dacă există.
Eu special nu sunt mai luminat nici după răspunsul d-lui Dragomirescu, după Replicele din Convorbiri. Nu, pentru că d-l Dragomirescu, cu toată dragostea şi însufleţirea pentru „renaşterea" noastră (adică a d-lui Maiorescu), n-a putut să mă convingă despre existenţa,ei. D-sa a spus încă o dată laudele d-lui M. la adresa lui N. Popovici şi L. Suciu, a vorbit de-o epocă literară deja trecută şi nu de cea de la 1890 încoace, pe care d-l Maiorescu a limitat-o atît de strict. Eroii renaşterei pare că-i sunt d-lui Dragomirescu întocmai atît de necunoscuţi ca şi mie. Nici chiar pe d-l Oniţiu nu voieşte să mi-1 lase, ci-1 numeşte, ca şi Maiorescu, „începător". Ei, nominea-ză-rni, d-le Dragomirescu, pe eroii renaşterei şi îi voi accepta şi eu, alăturea cu forţată d-tale teorie despre mişcarea literară !
îmi face însă impresia că nu eu, ci d-voastre greşiţi, şi pentru aceea mă simt dator să revin asupra chestiunii. Sper că, cu „toate inexperienţele mele în aprecieri", cu toate că cuvintele mele vin de la „un tînăr critic ardelean — student încă pe băncile Universităţii", vor contribui cît de cît la limpezirea lucrului.
Vina principală că d-voastră judecaţi greşit asupra noastră o poartă împregiurarea că sunteţi deprinşi a nu ne aprecia cu măsura cu care pe d-voastre şi productele d-voastre literare le judecaţi. Cu orice prilej ţineţi să aduceţi în legătură situaţia noastră politică cu activitatea noastră literară. îmi aduc aminte că deja Alecsandri, în scrisorile sale către Negruzzi, pe urmă d-l Maiorescu şi chiar d-l Dragomirescu au pus în cîrca vieţii noastre de apăsare politică vina că n-avem mişcare literară. Dacă nu mă înşel, am fost declaraţi chiar în Convorbiri de incapabili cu desăvîrşire de a da literaturei talente superioare, mai ales poeţi geniali. Se spunea că puterile noastre s-ar consuma în luptele de existenţă naţională, că firea noastră şi puterea noastră de producere ar fi întunecată prin diferite circumstanţii. Chiar şi în răspunsul d-lui Dragomirescu aflu cuvintele : „Românii din Ungaria sunt de la 1890 încoace cu deosebire încordaţi pentru susţinerea luptei naţionale în contra politicei de maghia-
237
rizare a guvernului ungar, tot intcrsul lor într-acolo e îndreptat".
Toate aceste principii, d-alde „inter arma silent Musae", pentru a-şi explica stagnaţiunea în mişcarea noastră literară, sunt absolut false şi denotă necunoştinţă de împrejurări. Mă mir altcum că se mai invocă într-o critică obiectivă astfel de dovezi, dezminţite în mod atît de plastic de Coşbuc, care, har Domnului, a trăit în acelaşi timp de apăsare, a fost chiar colaborator la un ziar politic în decurs de mai mulţi ani şi totuşi nu s-a pierdut, nu s-a „consumat în luptele naţionale".
Altfel, o teorie ca cea profesată în Convorbiri, că apăsarea unui popor e o piedică în mişcarea sa literară, a fost de zeci de ori dezminţită în istoria universală a lite-teraturei. Cert e însă contrariul, că productele literare de valoare frâng starea de apăsare, că un singur geniu zdrobeşte lanţurile unui popor, făcîndu-se expresia sentimentului public şi fiind plăsmuirea idealurilor de cari un popor e frământat în inima sa.
Să ne reamintim numai stările europene absolutistice, ce dăinuiau în cele două decenii înainte de 1848 : reac-ţiunea, persecutarea presei, cenzura şuchiată şi surghiunirea literaţilor. N-au produs aceşti factori negativi laolaltă şi această eră de crasă apăsare mişcările din toate ţările, n-au produs ele o „Germanie jună", „Italie jună", „Frânele jună", cari au devenit campionii celei mai răspândite revoluţii social-politice ? ! N-au lipsit atunci nici cetitori, nici scriitori, nici entuziasm, nici repulsiune — cari laolaltă condiţionează mişcarea literară.
Iar încît pentru Ardeal, nu ştiu pentru ce ar fi mai puţin priincios literaturei şi mai ales poeziei, nuvelei şi dramei, despre a căror lipsă făceau amintire Convorbirile. Nici ciima, nici natura, nici situaţia acestei ţări nu sunt nefavorabile şi cu atît mai puţin limba poporului, care în multe părţi e aşa încît mai frumoasă şi mai bogată în nuanţe nu o găsim la nici un scriitor de dincolo. (Altcum lucrurile aceste le-a spus mai pe larg d-1 Gherea, vorbind despre condiţiile între cari is-a născut şi dezvoltat talentul lui Coşbuc, al poetului ţărănimei.)
La aceste mai adaug un lucru pe care d-nii de la Convorbiri iar nu-1 cunosse. Nu e adevărat că bărbaţii noştri inteligenţi, capabili de a contribui la dezvoltarea literaturei, ar fi angajaţi sau s-ar consuma chiar în luptele noa-
238
stre naţionale. Precum, bunăoară, prin ziarele noastre se vorbeşte despre manifestaţiunile tinerimei de la cutare universitate — pe cînd, in fapt, numai 2—3 sunt cari muncesc şi prestează ceva în cele naţionale — tot asemenea e şi cu bărbaţii noştri luptători naţionali. Grosul bărbaţilor noştri cu carte sunt departe de valurile politicei, au deplină linişte sufletească şi cerc larg de liberă dezvoltare a facultăţilor spirituale. Mai ales bărbaţilor noştri de şcoală, sumedeniei de profesori nu le stă nimic in cale, dar absolut nimic, de a deveni propăşitorii literaturei române.
Iată însă pentru ce nu se întimplă acest lucru — asemenea necunoscut Convorbirilor. Profesorii noştri, susţinuţi de confesiune şi remuneraţi relativ rău, îşi caută mijloace de subzistenţă. Interesele mai înalte, mai ideale, cum e şi propagarea literaturei naţionale, le subordi-nează intereselor egoiste. Căutînd mijloace de susţinere, le găsesc în un fel de muncă literară practică, în scrierea cărţilor didactice pe seama şcoalei. Această „literatură didactică", care ia dimensiuni tot mai mari, care însă în mare parte valoare literară nu are, căci cele mai multe cărţi de aceste sunt „traduceri şi compilaţii" şi sunt bizare din punct de vedere al limbei (vezi manualele de învă-ţămînt în Blaj şi Beiuş), consumă înzecit atâtea puteri ca viaţa noastră politică.
Şi această literatură didactică a noastră, d-voastre, ce-lora de dincolo, vă este cu desăvîrşire streină. De la apre-ciarea Psihologiei lui Ion Popescu încoace, Convorbirile în puţine rînduri a făcut amintire de cărţile noastre. Astfel, bunăoară, mi s-a dat mai dăunăzi prilejul a auzi din gura unui scriitor de-al d-voastre că nu cunoaşte nimic de profesorul dr. D. P. Barcianu din Sibiu, scriitor cu strălucit trecut în literatura pedagogică — pe cînd acelaşi scriitor al d-voastre cunoştea şi admira pe V. Vlad-Delamarina, L. Suciu, Lucă Drugă, pentru că d-nii Maiorescu şi Dragomirescu i-au scos la lumina zilei...
Iată, domnilor, că vă lipseşte putinţa de-a judeca temeinic asupra valorii literaţilor noştri. Iată ce confuzii de concepţii literare provocaţi prin distinsa d-voastră revistă.
Dar să mă extind mai departe. Vorbind de profesori, trebuie să vorbesc şi de un alt cusur ce stă în calea progresului literar al nostru. Aceşti profesori, chemaţi în primul rînd a trezi dragoste faţă de literatura română
239
— cu puţine excepţiuni — nu-şi împlinesc şi nu-şi ştiu împlini această datorinţă. Ca student universitar şi, mai ales, ca prezident în decurs de 3 ani şi jumătate al secţiei literare a societăţii noastre din Budapesta, am venit în atingere cu sute de studenţi români, ieşiţi de la diferite institute române ; dar e groaznic de mare dezorientarea lor în ale limbei şi ale literaturei noastre. Sunt mulţi cari nu ştiu să-ţi înjghebeze o zicere corectă în limba românească. Cu atît mai puţin am putut afla vreo umbră de entuziasm pentru literatura română. îi poţi număra pe degete pe aceia cari cunosc vreo cîţiva scriitori români. într-aceşti din urmă se disting, fireşte, absolvenţii şcoalelor din Braşov, unde literatura română în timpul din urmă se predă aproape pe baze academice.
între astfel de împrejurări poftească d-nii Maiorescu şi Dragomirescu şi vorbească de o „renaştere literară", poftească şi ne pună pe noi în fruntea mişcării literare — noi nu îndrăznim a o face.
Părerea mea este că scriitorii noştri, fie chiar şi cei invocaţi de Convorbiri, nu au în sine acele elemente, acea putere intensivă, cari să fie în stare a schimba această stare de lucruri şi să provoace o faptică renaştere. Protejaţii fericiţi ai Convorbirilor, eroii pretinsei renaşteri de la 1890 încoace, nu ne pot da hrana necesară, nu ne pot scutura din indiferentismul nostru, nu pot pune masele în mişcare — încît să putem justifica cuvintele d-lui Maiorescu : „De la 1890 încoace în Ardeal se deşteaptă poezia din somnul cel de moarte, se iveşte renaşterea"... E chiar un atestat de paupertate ce ne dă d-l Maiorescu creînd din o asemenea eră o eră de renaştere.
D-l Dragomirescu în răspunsul său accentuează ca fapt îmbucurător împrejurarea că noi am ieşit din pătura germanismelor şi a latinismelor. Relevă că, cu diferite prilejuri, a cetit frumoşi articoli de gazete, lucru ce-1 socoate drept indiciu pentru renaşterea literară.
îmi permit şi la aceasta cîteva reflexii. Adevărat e că cu ziaristica noastră de aici suntem mîndri faţă de cea din România. Seriozitatea în muncă, ţinta la care tind şi sfinţenia cauzei ce fiecare după putinţă o apără, tonul relativ mai culant şi entuziasmul nefăţărit o ridică peste nivelul moral al foilor de dincolo. în ale limbei însă stăm uimitor de îndărăt faţă de acele — chiar abstracţie făcînd de noianul de franţuzisme al lor.
240
Şi dacă totuşi se găsesc şi la noi articoli scrişi în o limbă mai convenabilă, asta, desigur, nu se datoreşte reprezentanţilor renaşterei literare, semnalaţi de Convorbiri. Lucrul se explică astfel. întemeietorul ziaristicei noastre mai nouă este d-l Slavici. Activitatea Tribunei, dirigeată odinioară de d-l Slavici, a fost pentru noi binefăcătoare şi în răspîndirea limbei literare. Limba lui Slavici, care în articolii politici, ca şi în nuvelele din popor, e uşoară şi potrivită firei şi modului nostru de gîndire, şi-au însuşit-o încîtva toţi aceia din peana cărora se strecoară prin ziarele noastre articoli frumoşi — încît atrag atenţia şi a criticilor de talia d-lui Dragomirescu.
Cel ce a avut însă fericirea de a fi membru al unei redacţii de la noi şi a ajunge conducător al rubricei „Corespondenţe" ştie cît de puţine sunt acele corespondenţe cari poartă pecetea limbei lui Slavici şi care peste tot ca limbă pot fi publicate. Invit pe d-l Dragomirescu ca, trecînd cîndva prin Arad sau Sibiu, să învrednicească cu atenţia sa redacţiile noastre şi vrafurile de manuscrise cari n-au trecut încă prin procesul de cizelare, prin mîna ucigaşă a redactorului de resort şi pe urmă să mai vorbească de o renaştere a limbei, că noi cei de aici stăm în fruntea renaşterei, că am început să înţelegem frumuseţea limbei, că suntem în stare să ne îmbrăcăm sentimentele în forme curate etc, etc.
Iată, astfel stăm cu renaşterea noastră, d-le Dragomirescu.
Eu cînd voiesc să vorbesc de renaştere literară, caut dovezi, le caut în păturile poporului şi în manifestările lui, le caut în cercurile societăţii inteligente şi mai' ales în tinerime, căci ea trebuie să fie întotdeauna în fruntea renaşterilor. Iar dacă asemenea dovezi nu întîlnesc ; dacă nici în şcoală, nici în familie interes pentru literatură nu aflu; dacă pe întreg rotogolul românesc de dincoace, nici eu, nici d-l Dragomirescu nu găsim scriitori înzestraţi cu talent destul de mare pentru a urni literatura din loc ; dacă, în sfîrşit, încercările scriitorilor tineri, cum nici d-l Dragomirescu nu contestă, n-au ajuns încă la valoare artistică — cum se poate vorbi de o renaştere literară sau şi numai de începuturile unei renaşteri ?
Rămîne — pentru mine cel puţin — enigmatic ce 1-a putut îndemna pe d-l Maiorescu la această constatare. (Pentru ce a acceptat d-l Dragomirescu această vedere e
241
mai uşor de explicat !). Poate momentana însufleţire pentru V. Vlad-Delamarina, poate nemulţumirea sa pentru scriitorii de dincolo. Ei, criticii mari, sunt totdeauna nemulţumiţi cînd, în lipsa scriitorilor mari, le lipsesc su-jete congeniale şi cad adeseori în păcatul de a se inspira, în lipsa altora, şi de talente inferioare.
Mai enigmatic îmi este însă de ce d-l Maiorescu a ţinut de trebuinţă să facă deodată deosebire între literaţi şi literatură de dincoace şi de dincolo, ridicînd, cum am zice, bariere între noi şi reducînd mişcarea literară la cadre teritoriale. Nu înţeleg ce 1-a îndemnat să facă această fină distincţie acum, cînd cu toţii tindem la unitate culturală, cu toţii ştim de o singură literatură română, cînd Eminescu şi Coşbuc sunt în aceeaşi măsură ai noştri ca şi ai celor de dincolo. Nu, nici chiar de dragul constatării unei renaşteri, această distincţie nu trebuie făcută. O limbă vorbim, o literatură avem, buni sau răi, mari sau mici, cu toţii ei aparţinem.
în urma acestora întreb : oare nu e mai corectă procedura a releva defectele de tot modestei noastre literaturi decît a scoate la iveală cîteva apariţii îmbucurătoare, cum fac Convorbirile şi a face tărăboi în jurul lor, alcătuind astfel legenda renaşterei literare ? Nu e dăunoasă literaturei o legendă, cînd ea-şi găseşte chiar un cult oarecare în coloanele unei distinse reviste ?
Eu aşa cred. Şi de o părere cu mine vor fi toţi aceia cari n-au slăbiciunea de a crede în... legende.
EPIGONII CIPARIENI
E,-ne,-une,-ciune, -aciune.-căciune, -văcăciune.
Mai zilele trecute făcui cunoştinţa unui domn onorabil din X. Limbajul ce-1 întrebuinţa era atît de strict ciparian, încît mă puse în uimire. Nu credeam că acum, cînd prinde rădăcini legenda unei renaşteri literare la noi, să mai existe asemenea frînturi ale gloriosului nostru dialect literar. Numai deunăzi doar un domn critic din România ne spunea că am ieşit din cenuşa etimolo-gismului.
— Eu sunt N., jude regiu emerit, mi se prezentă stimabilul.
— Eu sunt C, reflectai eu.
— Ah, d-l C, noul redaptore ? Cognosc, cognosc din comunicacioanele diuarelor, răspunse d-l „emerit".
— Spune, d-le redaptore, unde ai absolt stuzele ? se adresă tot către mine. Mă înholbai la dînsul, fără a-1 pricepe, văzui însă la moment că stau în faţa venerabilă a unui patentat ucenic al lui Cipariu.
„Unde ai trecut Urnele stuzelor ?" — mă întrebă din nou, vezi Doamne, mai precis. Neînţelegîndu-1 nici acum, colegii mei de redacţie, cari erau introduşi în misterele cipariane ale d-lui „emerit", mă desluşiră. întrebarea adică era : unde am trecut limitele studiilor ?...
Şi în felul acesta decurse între noi şi d-l N., jude emerit, o oară de conversaţie. Se înţelege că eu, pentru ca să pot urmări cu atenţie conversaţia, am fost silit să iau din biblioteca redacţiei glosariul lui Laurian şi Massim, şi cu acesta în mînă să tîlcuiesc spusele epigonului ciparian.
Cînd se depărta, eram obosit formal şi mă bucurai auzindu-1 salutînd cu tipicele sale : salutacioane, pleca-cioane !
243
„Plecacioane bună, poftim !« „La revedere, la Câr-nacioane" (Crăciun), reflectează răutăcioşii mei colegi Şi figura prehistorică dispăru.
Credeam, de fapt, că acesta va fi ultimul mohican, cel din urmă pumn de cenuşă din vatra etimologismului. Mi-a fost dat însă în curînd prilejul de a mă convinge de contrariul. Scurt timp după această scenă ne-a sosit la redacţie o carte de vreo 300 pagini, octav mic, tipar petit. Directorul, şeful meu, a binevoit a mi-o împărţi mie pentru a o anunţa. îmi fac acum datorinţa.
Spun de la început că am de lucru cu un fenice ce s-a ridicat în falnic zbor din „cenuşa etimologismului". Nu-i cunoaşteţi numele ? Iată-1 :
„Filotea sau Introducerea la vietia pia de Santulu Franciscu de Sales, tradusă în limb'a romana de catra Damianu Eli'a Domsi'a, ieromonacu blasialanu gr.-catu al monastirei din Blasiu. Sibiiu, 1898".
Deci nu e original acest fenice, ci o traducere. Numele traducătorului e scris Domsi'a. Judecind după semnul elisiunei probabil că are să sune Domsi-aa. Nu ştiu. Mie nu mi-e cunoscut.
D-1 Domsi'a este poate un literat „emerit" ca şi judele meu regiu, care mă întreba de „Urnele stuzelor". însă de... — non quis sed quid. „Filoteea", iubiţi cetitori, este o carte de rugăciuni, meditări asupra condiţiilor unui trai evlavios, îndrumări la păstrarea virtuţilor şi alungarea ispitelor. Toate aceste sunt sfaturi ce le dă „santulu autor" unei creştine, numită Filoteea, care „aspira la pietate".
Las în sarcina altora a se ocupa de partea dogmatică şi etică a' cărţii, pe mine mă importă numai traducerea, numai partea literară.
Traducînd această carte, d-1 Domşa în tot cazul a voit să deie în minele credincioşilor bisericii sale un fel de „îndreptar practic" în ale religiunii, o carte de rugăciuni şi de meditaţiuni uşoare. Aceşti credincioşi ai bisericii însă în prima linie sunt cei din popor. Lor le trebuia o carte românească. D-1 traducător însă a făcut ceea ce a făcut şi d-1 Vaida Voievod care, în broşura sa despre post, voind a combate vederile sau, mai corect, simţul religios al unei dame, i-au dezvoltat nişte teorii ştiinţifice din medicină, uitînd că dama din chestiune n-a
244
ascultat ştiinţele medicale. Astfel şi cetitorii din popor ai Filoteii cari nu ştiu manopera cu glosariul lui Laurian şi Massim vor fi cu greu accesibili pentru poveţele „sântului autore". Vor fi accesibili însă pentru scandală, căci e imposibil ca, cetind în Filoteea, să nu pufneşti in rîs, în loc de a fi serios şi cu evlavie. Limba e de vină, limba d-lui Domsi'a. Această limbă e o armonică fuziune a lim-bei lui Arune Pumnul cu a bătrînului Timoteiu. Cetind în ea suntem transpuşi în fericita eră a „lepturarelor", în care era permisă silabisirea : -ăcăciune,- căciune, -văcă-ciune.
Ca o curiozitate lingvistică, Filoteea e demnă de atenţie, şi cine voieşte să aibă o oară fericită, ou rîs şi glume, să şi-o procure. Să-mi fie permis a înşira cîteva Specimene alese din paginile la cari, din întîrnplare, am deschis :
pag. 220 — „In al doile, anima, corpulu sî sufletulu cu totu ce se tiene de ele consecrasî-tî le amor ei sî sierbitiului lui Domnedieu... cu mediulocele cari ţî erau la dispuseţiune.
pag. 290 — O câte consolatiuni dulci de ale gratiei sale nu te iubiaară să guşti în sacraminte, in lecture sî in rogatiuni. O, Filoteea, tu dormiai sî Domnedieu veghea peste tene sî-ti formula cugete de pace sî de charitate.
pag. 224 — Primul efeptu al iubirei este unirea indisolubila.
pag. 225 — Defeptele te oblega la o compătimire te-
nera si amabila. pag. 256 —- A ne curată la funtana de tota macula. pag.    6 — Unirea amorosa cu Domnedieu. pag. 257 — Co7isirîera, ore anim'a aibi-ti-o sub potes-
tate, ori dora tulitu-tî-a din mânuri pre
intru a se lua dupa neste afecţiuni dis-
ordinale.
pag. 301 — Te conjur pe intestinele misericordiei sale, în cari sperezi...
între toate aceste sunt presărate fraze drăgălaşe cu „veri-una-dată", „niscare-va-ori", „obiept", „vertute", „liati formula de protestatiune", „se vieze Isus" şi alte o mie.
245
Cap de operă însă este cum ştie traducătorul să citeze din cărţile apostolilor. Zice într-un loc :
„Bărbaţii aşişderea împreuna locuindu cu muliarile sale cu cunoscintia, ca unui vasu mai slăbu celui jeme-iescu dandu-le onore, ca sî celora împreuna moştenitoare darului vieţii".
Şi aceasta are pretenţia să fie I, Petru, 3,7.
Iar tu, biet cap neciparist, oare n-ai crescut în pustie, ci în sînul poporului, ian să te vedem, pricepi pe acest Petru ce vrea ?!
Aceasta este Filoteea. Aceasta este „funtana" ce ne-o predă d-l Domsi'a, ca să ne curăţim de „tota macula".
:B-ăe Domşa, „te conjur pe intestinele misericordiei sale'îh cari sperezi", funtana d-tale e plină de nămol.
DIN BUCUREŞTI... CARAGIALE SI TEATRUL NATIONAL
D-l Caragiale, de un timp încoaci certat cu muza sa (a crede aceasta ne îndreptăţeşte împrejurarea că nu mai produce nimic pe terenul literar), s-a luat la furcă şi cu... Thalia română. Iacă pentru ce.
Piesele d-sale teatrale alcătuiesc de mult o podoabă în repertoriul Teatrului Naţional. Prin teatru au fost popularizate, încît nu e bucureştean care să nu cunoască excelentele tipuri din „comediile lui Caragiale". Actualul director al Teatrelor, d-l Petru Grădişteanu, încă le-a luat în repertoriul din stagiunea anului acestuia.
Ce să vezi însă ? Caragiale trimite o scrisoare directorului, prin care interzice să i se mai reprezinte piesele sale, şi aceasta pe motivul că le consideră de „nişte păcate ale tinereţei". Legea îi dă voie autorului de a proceda astfel, mai ales că d-l Caragiale n-are contract cu Teatrul Naţional, ba nu primea nici o retribuţiune pentru reprezentarea pieselor.
La acestea directorul Teatrelor răspunde că d-l Caragiale nu mai poate refuza reprezentarea lor, fiindcă acele piese ar fi proprietatea teatrului şi s-au făcut o mulţime de cheltuieli de montare...
Caragiale însă ţine strict la pretenţiune şi într-o scrisoare mai lungă, publicată în Epoca, spune, între altele, următoarele : „Am onoare să vă fac atent, d-le, la soma-ţiunea ce v-am înaintat prin portărei, astăzi, 7 sept. 1898". Care va să zică autorul a inacţionat direcţia teatrului !...
De !... Literatul este în drept a pretinde ca munca să-i fie plătită. Dac-autori inferiori iau retribuţii grase de la Teatrul Naţional, de ce să nu fie Caragiale împărtăşit cu acest beneficiu. Vorba cu „păcatele tinereţei" se înţe-
247
A rămas ca cei de dincolo să facă un pas înainte. Şi cartea despre care aici voim să luăm notiţă, incontestabil, înseamnă un pas înainte în direcţia aceasta.
Ne-a sosit la mînă zilele aceste o carte de curînd ieşită de sub tipar la Iaşi. E Cartea premiantului şi a şcolarului în vacanţă, scrisă de d-nii învăţători Manoilescu, Zaharia şi Munteanu. Această carte e menită a umple o lacună mult simţită, a fi în mînile băieţilor de şcoală în decursul verii un mijloc de recreaţie şi totodată instructiv, a da hrană uşoară şi accesibilă raţiunei şi fanta-ziei. Autorii au destinat-o anume de premiu pentru şcolari — un fel de călăuză pentru ocupaţiile de vară.
Tot ce poate distrage şi ocupa pe şcolari cuprinde această carte. Găsim în ea o mulţime de jocuri de copii : jocul cu inelul, jocul de-a pasărea oarbă, de-a ursul, de-a ascunselea, cu mingea, de-a călare, jocul cu cercul, de-a pasărea zboară ş.a. Aproape toate cu ilustraţii şi amănunt descrise. Loc principal ocupă istorioarele morale şi instructive, din viaţa privitoare la familie, sat şi ţară. Foarte potrivite probleme distractive din fizică, aritmetică. Bine sunt alese cîteva poezii, rugăciuni, moravuri naţionale. S-au îngrijit ca să nu lipsească nici probe de desemn şi cîteva piese muzicale uşoare (Buchetul şi A trecut iarna geroasă). Printre toate aceste sunt presărate ilustraţii bune — observîndu-se astfel de către autori şi modul de intuiţie.
Tot în zilele aceste a apărut în Lipsea următoarea carte de Ferdinand Biinger : Entwicklungsgeschichte des Volkslesebuches — tractînd fazele de dezvoltare ale lec-turarelor poporale germane. E o carte de mare valoare aceasta, despre care aici însă nu e locul a spune multe. Ne interesează numai faptul că autorul vorbeşte cu cea mai mare recunoştinţă de F. E. Rochow, autorul unui lecturar numit Kinderfreund — amicul copiilor, tipărit deja la 1776. Rochow a devenit prin această carte, menită a distra şi deştepta copiii ţăranilor, întemeietorul cărţilor poporale de cetire. Asemenea, de mare importanţă în dezvoltarea ramului acestuia de literatură pedagogică este A. F. Schnell, cu lecturarul său centralizat, apărut la 1860. (Se ştie că centralizarea materialului de învăţămînt a fost profesată în Germania de Herbart şi Ziller, cari au avut în toate ţările aderenţi.  întocmitorii lecturarelor
noastre în cea mai mare parte încă sunt herbart-zil-leriani.)
Acest Schnell şi-a intitulat cartea sa amintită astfel : Bilder mit dazu passende Geschichten, Bibel-spriichen, Gedichten und Liedern, Raethseln und Auj-gaben als Grundlage zu den vereinigten Anschauungs-Ge-daechtnis-Sprech-Recht-und Schonschreibe, Lese-Sing-und Zeichenuebungen.
O carte de felul aceleia a lui Schnell este şi „premiantul" învăţătorilor din Iaşi. E prima şi unica de felul acesta pînă acum în literatura noastră, şi din acest motiv avem cuvînt să-i dăm importanţa şi atenţia ce i se cuvine. Pe lîngă toate cele zise mai sus, opul acesta are favorul de a fi scris într-o limbă cum o vorbeşte poporul chiar şi pe la noi, şi nimic nu ne stă în cale de a-1 introduce şi lăţi şi la noi. Copiilor le vom procura plăcere — căci e foarte drăguţă această carte, încît şi om mare fiind nu-ţi vine a o lăsa din mîni.
Evident că la o nouă ediţie, autorii se vor nizui a ne da un material mai bogat şi ceva mai ales, şi vor pune şi mai mare preţ pe partea folcloristică, care în ediţia primă nu iese îndeajuns la iveală.
Spre orientarea celor ce se vor interesa de această carte — şi e de dorit să fie mulţi de aceştia — spunem că „premiantul" cuprinde vreo 220 pagini 8 şi costă 2 lei.
De încheiere, o mică indiscreţie, ce stă în legătură cu chestia atinsă.
Am cunoştinţă personală că o scriitoare de la noi posedă o colecţie de drăgălaşe istorioare morale pentru copii de ambele sexe. Manuscrisul îi stă de mai mulţi ani în sertar şi autoarea nu se poate decide a-1 da în vileag sub cuvînt că nu se caută asemenea literatură. Cunoscînd talentul scriitoarei noastre — apreciat şi recunoscut în diferite reviste literare — pot afirma că e în detrimentul literaturei, şi în primul rînd al literaturei de genul amintit, că producte de aceste rămîn nepublicate.
Mi-ar părea bine ca la acest loc să pot reveni cît mai curînd asupra „istorioarelor" d-şoarei *** !
250
TRAIAN DEMETRESCU
„Freiheit ist nur in dem Reich der Traume
Und das  Schone   bluht nur im Gesang."
(SchiJler)
Presa din Bucureşti a vorbit zilele aceste la coloana a cincea despre Traian Demetrescu. Drept îndemn i-a servit ideea ca să se înalţe o statuă modestă la părăsitul mormînt al melancolicului poet de la Craiova.
Cîţiva amatori ai răposatului, cîţiva prieteni şi cunoscuţi au sulevat această idee şi acum incurg sumuliţe neînsemnate la redacţiile diferitelor gazete în scopul întrupării nobilului propus. Putea-se-va realiza nobilul gînd, putea-vor să adune atîta ca să delăture bălăriile din jurul mormîntului şi să înfigă o cruce demnă de un suflet rar — e greu de prevăzut, căci pungile pline sunt închise pentru asemenea scopuri. Ca amator al lui Demetrescu, îmi împlinesc însă datorinţă, făcîndu-1 cunoscut cetitorilor acestui ziar şi atrăgîndu-le totodată atenţia asupra colecţiei ce se face în România pentru a i se aduce un semn de stimă.
Am pus în fruntea reflexiilor mele un dicton din Schiller al cărui sens e atît de potrivit pentru viaţa şi productele literare ale lui Traian Demetrescu. Viaţa lui, într-adevăr, a fost o luptă pentru libertate, care a găsit-o numai în imperiul visurilor — şi o alergare după frumos, ce 1-a găsit numai în domeniul poeziei, acolo unde exclusiv rezidă frumosul etern.
Libertatea e himeră pe care nime n-o ajunge, numai în iluzii. Poetul, suflet extraordinar, îşi croieşte din aceste iluzii o lume proprie, în care el dispune, el e stăpîn mare şi absolut. îndată ce însă o forţă brutală, fie mizeria vieţii, fie calamităţi sufleteşti, îl împing din această lume şi îl transpun pe terenul „tristei realităţi" — visurile se spulberă, libertatea e pierdută, poetul e despoiat de far-
252
mecul vieţei şi traiul i se preface în chin, în plîns şi suferinţă.
Traian Demetrescu a fost poet în puterea cuvîntului. Sufletul lui se aseamănă însă zorelelor, acelor flori de o feciorelnică gingăşie, cari îşi deschid petalele numai în ziori şi se închid îndată ce raza caldă a soarelui le soarbe picurul de rouă. Ca aceste flori era alcătuit acest poet, menit să viseze numai — iar nu pentru lumea al cărei soare e lupta de interese. în această lume de toate zilele, în acest clocot de patimi firea de poet se ofileşte.
în vîrstă fragedă, soarta 1-a încredinţat valurilor luptei pentru viaţă. în etate de 18 ani, Demetrescu a luat deja condeiul în mînă, ca cu acesta să-şi dobîndească mijloacele necesari. A scris la reviste şi ziare. E cert însă că cel ce este silit a trăi în urma condeiului e mai expus a ajunge în mizerie. Fiind, mai ales — ca Demetrescu — o inimă delicată şi sensibilă, om just şi cu idealuri, te duci de-a dreptul spre deznădăjduire. Visul se ciocneşte brutal cu realitatea, şi rezultatul ciocnirii e cel mai cras decepţionism. Scrierile lui Demetrescu sunt toate pătrunse de acest pesimism. Este însă o durere firească în toate productel lui. Nu e nimic fals, nimic simulat sau minţit — cum o fac poeţii de modă. Şi aceasta este originalitate, îl ridică şi ni-1 face drag înaintea sumedeniei de maimuţări, cari, zi de zi, ne maltratează. Rar ni s-a dat să cetim sentimente şi emoţii dezvelite cu atîta sinceritate, expuse atît de delicat şi de sugestiv. Este în literatura noastră unicul de acest gen.
Traian Demetrescu a scris între anii 1888 şi 1896. în acest interval a publicat peste 10 volume de proză şi poezie. Iată aceste lucrări în ordine cronologică : Amurgul, poezii, 1888 ; Evoluţia în literatură, 1889 ; Cartea unei inimi, 1890 ; Săracii, versuri, 1890 ; Profile literare, 1891 ; Intim, nuvele, 1892 ; Sensitive, poezii, 1892 ; Iubita, roman, 1895 ; Privelişti din viaţă, 1896, o dramă tradusă după Francisc Coppee.
După moarte i s-au mai tipărit postumele Nuvele, romanul Cum iubim şi poeziile Acuarele, la care poetul Steuermann a scris o scurtă schiţă biografică. Fecundul scriitor a murit la 17/29 aprilie 1896, în vîrstă de 30 de ani.
Dintre amintitele producte mai puţină valoare au încercările lui de critică literară. El a fost un autodidact
253
zelos, a cetit mai mult, dar fără vreun sistem, încît să fie ajuns la o şcoală literară, ca să se validiteze ca diriguitor estetic al literaturii de dincolo.
Terenul prielnic pentru el, potrivit cu talentul şi în-clinaţiunile lui, a rămas poezia — în vers şi proză. în şirul mare de volume găsim bucăţi de proză şi poezie de o frumuseţă necunoscută pînă acum în literatura noastră, în Intim, în Privelişti din viaţă, găsim stări sufleteşti şi peisaje din natură zugrăvite cu o măiestrie genială. Iar haina în care îşi îmbracă gîndirile frumoase e atît de pitorească, încît rămîi încîntat ca în faţa unei frumoase lunci împodobite cu deliciile primăverii. înţeleg sub acestea limba cea nespus de dulce, sau — cum ar zice Demetrescu — cea „dureros de dulce", care în poezie şi proză sună ca o melodie feerică. Vor fi mulţi cari n-or găsi admisibil înfloritul stil al lui Demetrescu, eu însă îl ţin de foarte poetic şi drăgălaş. Tocmai stilul acesta e caracteristic pentru el, felul de a analiza sentimente şi a diseca situaţii.
Iată, bunăoară, detaiurile prin cari ne dă un perfect tablou al unei fecioare adormite :
Doarme... ritmic îi tresaltă Sinul ei rotund şi moale, Iar cămaşa ridicată Pîn' la brîu, i-arată goale Pulpele învăluite , în ciorapii lungi, subţiri ; Sub pleoape liniştite S-ascund dulcile-i priviri. Părul resfirat îi cade Peste umeri, peste spate ; Fără nici un dor în pieptu-i Inima-i tihnită bate. Somnul îndrăgit de dînsa Parc-ar sta un veac la pază Şi cu aripile-i calde Voluptos o-mbrăţişează...
Este în versurile aceste, ca şi în fiinţa întreagă a lui Demetrescu, ceva din senzualismul lui Heine. (Poate şi din felul vienezului Sacher Mazoch.) Găsim însă şi focul mistuitor al dragostei, elanul în care amorul îl transpune pe poetul-geniu.
Dragostea şi natura au fost motoarele de creaţiune. Avea o adoraţiune aproape bolnavă faţă de natură, iar dragostea 1-a purtat prin toate peripeţiile ei, prin păienjenişul plăcerilor, ca şi prin laţul de intrigi şi dureri.
Purtînd în sine germenul melancoliei (Demetrescu a murit de ftizie), el îndeosebi durerea o cînta. Subiectivist din cale-afară, în toate vedea firea trecătoare. Omul, ca şi toate podoabele lumii, este creat ca să dispară. Ferice de cel ce poate lăsa o urmă pe acest pămînt.
Şi Demetrescu a lăsat o urmă modestă, dar demnă de a fi băgată în seamă. în poezia noastră romantică, Traian Demetrescu şi-a făcut loc pentru totdeauna.
254
CRITICA, REPLICA, DUPLICA...
Unui fost „maestru de conferenţe"
S-a afirmat mai zilele trecute, dintr-o parte, că la noi, românii, se face în general prea multă critică faţă cu puţinul ce se produce pe terenul artei şi al literaturei. Eu cred că explicarea firească a acestui adevăr este dată în spiritul critic propriu românului. Se ştie că românul nu este numai poet din naştere, ci şi critic. Poporul nostru n-are numai talentul de a crea versuri de o frumuseţă rară şi de o extraordinară desăvîrşire artistică, ci el mai are şi însuşirea de a supune toate manifestările sale unei continue şi poate inconştiente aprecieri, unei continue cerneri. Acestui spirit de apreciare i se datoreşte, în primul rînd, gustul cel rafinat pentru frumosul estetic, remarcat mai ales la întocmirea portului. Din această a lui însuşire emanează vecinicile zeflemele şi sarcasmul, de care vorba românului este însoţită.
_ Astfel, e foarte firesc dacă numărul criticilor noştri stă să întreacă pe acela al producenţilor literari. Durere numai că prea mulţi din aceşti critici trădează toate particularităţile criticului-ţăran, şi încă ale ţăranului celui mai puţin binecuvîntat de la natură, care stă pe o treaptă egală cu hotentotul şi cu botocudul.
Max Nordau, în studiul său Von der Kritik und den Kritikern, atacă straşnic numărul horend al recenzenţilor şi cronicarilor literari, teatrali, muzicali etc, cari îşi exerciază această meserie chiar şi fără a avea cea mai primitivă condiţie — temperamentul.
Criticii noştri cel puţin de temperament dispun cu îmbelşugare — bineînţeles, temperament tot ţărănesc. Voi cita un caz pentru a învedera acestea.
256
In luna trecută, sublocotenentul Sofronie Ivanovici din Bucureşti dă în vileag un volum de poezii, numite originale, sub titlul : Spre ideal. Nu ştiu de ce greutate literară sunt, căci din cauze atît de economie, cît şi higie-nice, nu poţi să citeşti tot ce se scrie la noi în timpul din urmă. Am văzut însă volumul într-un galantar. Coperta e perfectă... O zînă, nudă ca toate zînele, călare pe sece-rea lunei — o parodie după frumosul tablou al lui Kaul-bach — zboară spre sferele înalte, voind a înălţa cu sine şi versurile lui Ivanovici.
Dar iată că se apropie balaurul, vrăjmaş al tuturor zînelor, şi apucă zîna de picior ca să nu poată zbura. Acest balaur e — criticul nemilos.
Duşmanul /dealului este un om, zice-se, din rasa cea mai puţin idealistă, d-l Ighel-Deleanu, care în revista sa, Foaia populară, acuză pe d-l Ivanovici a fi comis furt literar. Procedura lui Ighel însă de-a scoate la iveală plagiatul este aceea a unui „Schniiffler" literar. D-sa adresează adică în revista sa o „interpelaţie ministrului de război", în care cere cercetare disciplinară în contra sub-locotenentului-poet, pe motivul furtului... literar. Asta a fost critica.
Urmează contracritica. Un critic anonim ia apărarea lui Ivanovici şi-şi tipăreşte contracritica pe o foaie volantă, ce se răspîndeşte prin comisionari prin toate cafenelele şi alte localuri publice... In aceasta d-l Ighel este îngrămădit cu toate epitetele puţin elogioase ce se cuvin unui denunţant tendenţios, care din nefericire mai e şi ovreu.
Replica n-a întîrziat. Ighel scrie o nouă interpelaţie ministrului de război, un afiş cu litere cît pumnul, dis-punînd lipirea afişului pe toate colţurile Bucureştilor, ca lumea să se iniţieze gratuit în secretele criticei. Duplica ghiciţi ce-a fost ? O straşnică încăierare a părţilor liti-gante, în decursul căreia fiecare argumenta cu drasticita-tea ce-i permitea... forţa brachială. Discuţia s-a încheiat.
Iată aici un caz de critică brutală, în care temperamentul s-a validitat atît de strălucit.
Trec la alt sistem de procedură critică. „Poşta redacţiei" este sigur cea mai nepretenţioasă rubrică a unei reviste literare. Şi, cu toate aceste, ea este
257
una dintre cele mai îngrijite şi mai cetite. în special la revistele din Bucureşti, „Poşta redacţiei" se cultivă cu o colosală pasiune.
Tot ce au redactorii mai bun — logică, spirit, rafine-rie — se depune la această rubrică. Dacă ar avea ştiinţă, ar cheltui-o şi pe aceasta tot la „Poşta redacţiei". „Poşta redacţiei" e un cimitir de iluzii nimicite de peana uci-gaşă a criticului. Victime multe dorm aci somnul cel vecinie, spre bucuria cioclilor, a criticilor asasini.
Şi, rogu-vă, critica e suverană, deci fiecare redactor se crede în drept a aduce sentinţe de moarte asupra bieţilor poeţi şi prozatori. Legea nu stabileşte responsabilitatea pentru asemenea chestiuni. Poate conştiinţa ? Aş, tocmai asta e chestia, că conştiinţa nu prea funcţionează la acest soi de critici de la „Poşta redacţiei."
Cum, cum nu, dar e cert că la „Poşta redacţiei" ei fac şcoală. Aici se califică pentru a face pe urmă pe recenzenţii literari-teatrali-muzicali. Şi unii, cari sunt mai cu noroc, o duc şi mai departe, ajung chiar „maeştri de son-ferente"...
O nouă tactică a acestor postilioni este de a te vîrî la „poştă" chiar şi fără a fi reflectat cîndva la coloanele revistei lor. Te tîrîie înaintea acestei bare de judecată caraghioasă, pentru a te osîndi cu două-trei cuvinte si a face ca şi mulţimea să te osîndească — înţeleg acea parte a mulţimei care şi ea e compusă din naivi, răutăcioşi si ignoranţi ca şi „postilionii". Acest fel de operaţiune este totdeauna cea mai eclatantă dovadă despre nivelul scăzut al revistei respective sau ar acelora ce o dirigează.
Cei ce au cetit numărul din urmă al Convorbirilor literare vor ghici uşor la cine se refer aceste reflexii.
De cînd cu cele relevate de mine in coloanele Familiei cu privire la legenda renaşterei literare povestită de cei de la Convorbiri — nu este număr al acestei reviste în care, sau eu, sau Familia să nu fim incidental amintiţi şi gratificaţi cu aluziuni maliţioase. Este doar în firea tuturor oamenilor „mari" că nu pot uita greşeala ce au făcut şi nu pot uita pe cei ce au îndrăznit a le arăta această greşală. Se ştie că şi Schiller s-a îmbătat odată şi trezindu-se a zis către cei ce au rîs de el : „Das.s ihr mic'h schivach gesehen, das kann ich nie verzeihen"
D-1 M. Dragomirescu, directorul Convorbirilor, pesemne a căzut şi dînsul în păcat cînd a scris elogiile sale literaturei din Transilvania — şi s-a supărat pe mine că l-am surprins. Supărării sale îşi dă expresie cum poate, între altele şi acolo unde este mai tare, la „Poşta redacţiei". Căci, vedeţi d-voastre, viaţa e un cerc viţios, pă-mîntul e rotund şi omul se întoarce de unde a plecat. Criticul îşi conservă firea originală, se reîntoarce, dacă nu dispune de alte argumente, la mijloacele primitive ale şcoalei din care a ieşit, la „Poşta redacţiei". Aici e stăpân absolut.
Discuţia între mine şi d-sa, d-1 Dragomirescu o încheie la... „poşta" Convorbirilor. în numărul cel mai nou (din 15 octombrie 1898) îmi adresează la „Poşta redacţiei" două rînduri, în cari îmi dă de ştire că la cele ce i-am reflectat în Familia nu-mi mai răspunde, fiind „confuzii absolute".
Nu mă îndoiesc că pentru d-1 Dragomirescu vor fi. fost confuzii, căci nu e nimic mai posibil ca ceea ce multora le pare foarte lămurit d-lui Dragomirescu să-i fie de neînţeles ; iar ceea ce d-sale îi pare curat ca lamura la noi să stârnească rîs. Din întîmplare însă, sau poate chiar din fericire, nu toţi cetitorii acestei reviste rezonează cu mintea luminată a criticului de la Convorbiri. Ar fi prea de tot trist. Ei, şi eu nu atîta pentru d-1 Dragomirescu, cît pentru publicul nostru am scris „răspunsul" meu. Ştiam eu că pe d-sa n-am să-1 pot capacita, tocmai fiindcă prea multe lucruri i se par confuze. Dar publicul trebuia admoniat, ca să nu prindă rădăcini o teorie atît de falsă.
Că n-am vorbit în pustiu am destule dovezi. Că părerea mea n-a fost o părere izolată servească de dovadă şi darea de seamă despre mişcarea noastră literară făcută de secretarul „Asociaţiunei transilvane" în august 1898. In acest raport se face amintire de criticile celebre ale Convorbirilor în materia renaşterii literare, precum şi de polemia din Familia în această chestiune, şi se spun următoarele :
„Nu încape îndoială : ignoranţă e la mijloc. Credem anume că observarea criticului de dincolo îşi are originea în absoluta necunoştinţă a stărilor asupra cărora se pronunţă ; el nu cunoaşte nici ceea ce mişcarea noastră literarăj de fapt, produce, nici greutăţile cu care are să
259
258
i
ţine cont de slăbiciunile
se lupte, şi peste aceste nu proprii."
Presupun că aceste le va înţelege şi d-l Dragomirescu, căci sunt spuse pe şleau,, şi cel ce le spune este şeful enciclopedic al d-lui Dragomirescu. Adevărul e că eu am ţinut să discut mai cu mănuşi cu „criticul de dincolo". Eu nu i-am pus în cîrcă „ignoranţă", i-am dat însă să înţeleagă că pentru a judeca în materie literară, prima condiţie este ca să cunoască materia în care se pronunţă, căci dimpotrivă, se expune a se face ridicol. Eu am discutat obiectiv fiindcă aveam în vedere că discut cu Convorbirile literare şi fiindcă pe vremea aceea nu ştiam încă nimic de existenţa criticilor de la „Poşta redacţiei", faţă de care trebuie să fii foarte explicit, drastic de explicit, ca să te înţeleagă.
Poate voi avea prilej în viitor, deci la revedere.
DULCEA SINAMĂGIRE...
Jn deinem Nichts hoji' ich das AU za jinden."
(Goethe, Faust, II)
Paradoxale mai sunt si fenomenele vieţii noastre sufleteşti !"' '
De la început pînă la sfîrşit această viaţă este un lanţ de sinamăgiri în cea mai mare parte conştiente. Căutăm a ne îmbogăţi fantazia, a ne amăgi nervii şi simţurile, a ne seduce mersul "logic al raţiunei, cu scop de a ne face mai suportabilă viaţa. Şi în măsură ce înaintăm cu veacul şi cu cultura, se înmulţesc şi mijloacele de sinamăgire, devin tot mai rafinate. : ..
Frageda noastră copilărie e un vis,; petrecut între fiinţe' serafice şi îngeri aripaţi, despre cari părinţii mereu ne vorbesc, mai ales în preajma Crăciunului. în închipuirea noastră trăim în imperiul basmelor ce ni se povestesc la vatra caldă de-acasă, şi figurile din aceste basme : zî-nele albe, feţii-frumoşi şi balaurii, Moş Crăciun şi ceilalţi unchiaşi ne însoţesc-pînă la o înaintată limită a vîrstei.
Şi ce sunt poveştile ? Producte ale fantaziei, simbolizări şi alegorii mistice, cari în conştiinţa copilului deşteaptă icoane, ce în fond nu sunt decît o caricaturizare adeseori bizară a realităţii.
Părinţii însă, deşi ei.de mult nu mai cred în minunile Sfintei Vineri şi în coborîrea îngeraşului în noaptea de Crăciun, ţin să alimenteze zilnic fantazia copilului cu aceste poveşti, iar pedagogii moderni îşi dau şi dînşii sancţiunea la această primitivă lege a educaţiunei sufletului.
Se pare deci că este o necesitate absolută, o' lege firească care pretinde ca, încă din copilăria' noastră, să ne obicinuim a vedea lumea în alte culori de cum este ea în realitate, să ne -imaginăm o lume mai misterioasă şi, mai
261;
puţin raţională, în care a petrece cu gîndul ne este cea mai mare fericire.
Tot în stadiul prim al dezvoltării noastre intelectuale facem deja cunoştinţă cu o serie nesfîrşită de frumoase fabule, legende şi minuni, menite a ne sădi în suflet un sistem de credinţă, religie. Observăm acelaşi fenomen ca mai sus.
Naşterea lui Isus cu întreg decorul cel măreţ — corul de îngeri, păstori, magii de la răsărit — trece în domeniul fantasticului şi al transcendentalului. Şi deşi raţiunea ne-o spune că adevăruri nu pot fi dovedite prin accidente suprafireşti, deşi cu mintea noastră nu putem înţelege de ce Mântuitorul a trebuit să învieze, a trebuit să se înalţe cu trupul la ceruri pentru ca să credem în sublimele lui învăţături —■ o tainică lege ne îndeamnă a pune credinţa la adăpost de calculele reci, a lăsa zbor liber imaginaţiunei noastre, a crede orbeşte.
A fost mare numărul celor răzvrătiţi împotriva acestei legi ! Dar bieţii filosofi, cei aderenţi ai raţiunei pure, cît şi materialiştii, au fost nevoiţi a se pleca şi ei în faţa tainei necuprinse. Văd şi ei că este o sinamăgire, dar faptul că omenirea niciodată şi de nicăieri n-a fost fără religie, fără credinţă în misterii, dovedeşte că această sinamăgire e necesară sufletului, precum e necesară corpului hrana materială. Văd şi ei că credinţa în o lume afară de cea reală este cea mai mare fericire. Max Muller, unul dintre cei mai profunzi cugetători actuali, dezvoltând un asemenea fir de idei, a zis : „Asupra lui Pont şi Pilat, asupra Măriei şi a lui Iosif se pot naşte îndoieli, dar e indisputa-bilă existenţa lumei celei din afară de marginile reale, căci este un adevăr matematiceşte dovedit că în afară de orice lucru mărginit, mai există ceva"... Da, credem, şi fără această credinţă viaţa noastră n-ar avea rost.
In deceniile din urmă curentul împotriva acestei sina-măgiri a devenit foarte puternic. Pozitivismul a cercat să biruiască pe toată linia, în ştiinţe, în religie, în artă. Credeau mulţi că avîntul colosal ce-1 iau ştiinţele exacte şi, pe de altă parte, naturalismul în artă, vor reuşi a alunga sau a împuţina sinamăgirile în cari omenirea se învăleşte ca într-o impenetrabilă, dar binefăcătoare, ceaţă.
■ Dar soarta tuturor cari au îmbrăţişat problemă această a fost soarta lui Faust, care, ajuns îh culmea cercetărilor sale ştiinţifice' şi a scrutărilor sale după adevăr, a primit convingerea exprimată' în cuvintele : „Ştiu că nu putem şti"... Şi Faust a părăsit calea adevărului şi s-a întors în lumea de amăgiri şi misterii...
Se remarcă această soartă mai ales în literatură şi artă. Aici reacţiunea împotriva tendinţelor veriste, chiar acum, în anii din urmă, e şi mai regnantă. Aproape toţi distinşii scriitori, odinioară naturalişti, au trecut de la acest fel de artă pe terenul simbolist.. De la verismul abject şi naturalismul sec, scriitorii celebri au revenit la formule literare cari acordă fantaziei locul de căpetenie. Francezii Balzac, Bourget, Maupassant şi ruşii Tolstoi şi Dostoievski, pe urmă Strindberg şi Ibsen, Sudermann şi Gerhardt Hauptmann — tot ce au avut deceniile din urmă mai genial — s-au întors la un gen de poezie diametral opus naturalismului. Omenirea iarăşi îşi vede idealurile în artă, natura, este iarăşi plină de visuri şi de iluzii.
Autori şi opere nu mai sunt de recunoscut, în aşa chip s-au schimbat. Clopotul scufundat şi Hannele — penultimele drame ale lui Hauptmann — sunt scrise de aceeaşi pană ca şi Ţesătorii, dar cu toate astea aci nu găsim tendinţa de a zugrăvi extrem de reale mizeriile vieţii şi deosebirile sociale — găsim însă îngerii şi puterile invizibile cari diriguiesc soarta omenirei şi o ocrotesc. Iar Sudermann, autorul dramei faimoase Sfirşitul Sodomei, nu mai e acelaşi în grandioasa dramă din urmă, în care tratează tragedia lui Ioan Botezătorul. Ba se vorbeşte că obiectul proximei drame a acestui măiestru scriitor va fi : Isus Christos !
Şi lumea aplaudează extaziată aceste nouă producte literare. Nime nu se poate sustrage de la puternica impresie ce i-o produce arta simbolistă, acest cel mai nou mijloc de amăgire a masei. Cum se explică deci această revenire de la real la ideal, din lumea adevărului la cea fantastică ?
D-1 Gherea, celebrul nostru critic, se scapă într-un scurt articol. de această „problemă literară", numind-o „stranie şi la prima vedere puţin explicabilă".
Este foarte firesc ca d-lui Gherea să-i pară straniu un asemenea curent, pentru că felul cum concepe d-sa arta este cu desăvîrsire contrar simbolismului. Vederile
262
263
d-sale militează pentru naturalism. Iată ce ne spune în acelaşi articol : că naturalismul e un copil legitim al epo-cei noastre, că e strîns legat de întreaga dezvoltare socială contimporană, că spiritul omenesc ajuns la maturitate în ştiinţă nu mai poate să se mulţumească în artă cu idea-lismurile, simbolismurile şi fantaziile, că formula naturalistă se impune...
Dar chiar şi numai constatarea existenţei acestui nou curent (nou numai în formă) este o completă dezavuare a d-lui Gherea. Formula naturalistă, departe de a se impune, nu este altceva decit o fază de decadenţă a artei, iar noul curent e o revenire, o îmbrăţişare pasionată a artei părăsite. Sufletul artistului, după obositoarea pri-begire prin valea reală a plîngerii, a revenit în împărăţia sa, a visurilor şi a idealurilor. L-a readus în această împărăţie aceeaşi lege tainică, aceeaşi necesitate sufletească ce se cheamă... sinamăgire.
D-l Gherea în concepţiile d-sale eluda rolul important ce-1 are sinamăgirea în artă, şi pentru aceea i se pare stranie noua problemă. Şi, într-adevăr, întreaga ei explicaţie este dată în acest rol, numai în acesta.
Dintre multele tălmăciri ce se dau artei, mie mi se pare mai apropiată de adevăr cea dată de esteticianul german Lange în opera lui : Sinamăgirea conştientă ca simbure al plăcerii artistice, operă apărută acu trei ani în Leipzig.
„Arta — zice d-l Lange — este facultatea unui om de-a procura plăcere nelegată de interese practice şi întemeiate pe o sinamăgire conştientă. Ea stă deasupra noţiunilor de bine sau rău, de urît sau frumos, căci creează valori generale, creează orişice ar putea să procure farmecul estetic al sinamăgirii conştiente..."
Iată aici o definiţiune în care nu se admit principii burgheze sau socialiste, care însă scoate din cadrele sale cu desăvîrşire şi naturalismul, fiindcă acela stă în brutală opoziţie cu tot ce e sinamăgire. Pornind din această concepţie vedem totodată de ce a trebuit să cadă naturalismul : fiindcă el este o formulă seacă literară şi, ca atare, nu se poate avînta niciodată la sferele artei genuine. Adevăraţii artişti simţind acest adevăr, s-au salvat pe sine întoreîndu-se de la curentul naturalist, iar noua problemă ce au îmbrăţişat înseamnă reabilitarea sinamă-
girei conştiente ca temei principal al artei şi ca o necesitate psihică indispensabilă pentru artişti şi mulţime.
Dar unde mai are dulcea iluzie un rol de căpetenie ? In tinereţea noastră ! Este un timp în viaţa noastră cînd nu basmele ne impresionează, nici lumea cu legendele sale, în care respirăm mai cu predilecţie, ci o lume de desfătare puritană, lume de plăceri şi vise înzecit mai frumoase, mai dragi şi mai necuprinse. Este aceasta poate cea mai puternică sinamăgire, e amorul cu raiul său de plăceri şi chinuri.
'Conştiinţa ne este stăpînită de un singur chip slăvit, de un singur ideal. Pierdem pămîntul real de sub picioare şi ne creăm o.lume proprie, rătăcind în ea ca fluturaşul ameţit de parfumul florilor de primăvară. Şi ştim că totul nu e decît vis, iluzie, minciună — dar nu putem fugi de ea, căci ne este necesară sufletului această dulce, dulce sinamăgire...
Şi acum, rogu-vă, despoiaţi pe copil de basmele cele dragi, luaţi-i omului credinţa, artistului iluziile şi ini-mei tinere amorul înfocat ! Nu le-aţi răpit tot reazimul moral, toiagul pe care se sprijinesc în viaţa lor ?
Zdrobiţi-le cu mînă păgînă lumea de sinamăgiri în care trăiesc ! Nu le-aţi redus oare astfel scopul vieţii la îngustele cadre ale eului material şi trecător ?
O, nu, dacă iubiţi omenirea, nu vă atingeţi de aceste proprietăţi ale ei ! Lăsaţi copilul să se încline înaintea copilului din iesle, lăsaţi tot omul să se mire şi să creadă ca şi cele trei mironosiţe cărora li s-a vestit învierea. Nu conturbaţi pe artist în crearea lumei de dulci iluzii şi iubiţi, iubiţi, cari mai aveţi inimă !
Bucureşti
264
„GERMANIA JUNA" 1830—1848
„Lujl, Lnfl in. den Mat.scn !".:.
(Gutzkow, Nero)
Anul expirat a fost o epocă a aniversărilor. S-a serbat pretutindeni şi cu mult alai triumful libertăţilor de Ia 1848. S-a adus, acum, după 50 de ani de libertate, prinos de recunoştinţă factorilor cari au conlucrat la pasul uriaş de înaintare a civilizaţiunei popoarelor. Şi, cum această epocă nu este legată de un singur nume, sau numai de cîteva figuri măreţe, ci de un complex întreg de evenimente, precum şi de un număr nelimitat de urzitori de fapte — multe şi variate au fost şi aniversările amintirei lor.
între numele amintite cu pietate şi sărbătorite în anul acesta de amicii literaturii germane au fost şi cîţiva scriitori germani, cunoscuţi sub marca „Das junge Deutsch-land" 1, scriitori cari, dacă n-au avut tocmai parte hotărî-toare în mişcările social-politice, cărora le-a urmat regenerarea Germaniei şi consolidarea ei într-un stat unitar-naţional, totuşi au contribuit foarte mult la realizarea idealurilor poporului german, conlucrînd în mod eclatant la pregătirea terenului pentru acele.
Scriitorii aparţinători „Germaniei june" n-au fost spirite cari, prin schinteia geniului, să se fi ridicat la o înălţime imensă de cugetare peste semenii lor. Cu vreo două-trei excepţii, ei nici n-au lăsat urme nepieritoare în vasta literatură germană. Ei aparţin acelei categorii de luptători pe cari atît de plastic îi caracterizează Gervinus în prefaţa la Istoria veacului al 19-lea. „La începutul acestui veac — zice Gervinus •— numărul capacităţilor extraordinare decreşte, dar se sporesc cei mediocri. Spiritul ce-
1 Am păstrat în trad. rom. numirea uzitată „Germania jună", deşi poate „Tînăra Germanie" ar fi mai exact,
266
lor singuratici încetează şi se manifestă spiritul tuturor. Nu calitatea sau cultura singuraticilor indivizi determină gloria acestor vremi, ci cantitatea, lăţimea culturei în mulţime. Mişcarea maselor face ca istoria acestui timp să nu consiste numai în biografii, ci în istoria popoarelor. Si această este ce tocmai caracterizează istoria dinainte de '48"...1
însemnătatea acestor scriitori e dată şi numai în faptul că, chiar fără a se ridica la un înalt diapazon al artei, au ştiut cuprinde duhul vremii, s-au făcut interpreţi fideli ai dorinţelor şi luptelor interne de care poporul era agitat. ' *
Pentru noi, românii din Ungaria, cari trăim sub nişte raporturi atît de similare cu cele de la începutul acestui veac, cunoaşterea activităţii acestei pleiade de bărbaţi nu poate fi fără de interes. Trăim doar într-un timp cînd asupra noastră reacţiunea e stăpînă, reedltîndu-şi toate orgiile de pe la începutul pînă pe la mijlocul acestui veac. N-avem drept de întrunire şi asociâre, precum n-aveau popoarele pe vremea aceea. N-avem putinţa de a ne da curs liber gîndirii şi sentimentelor apăsătoare, făcîhd uz de dreptul sacrosanct al presei libere. Toate drepturile sunt concentrate în mînile linei rase, care le exercitează; în detrimentul celorlalte. Parlamentarismul re o ficţiune — poporul, masele nu beneficiază de drepturile constituţionale. Sistemul de spionaj funcţionează ca şi în acea eră de „Demagogenricherei" la germani. Nimic, dar nimic nu ne deosebeşte starea noastră de aceea a germanilor de la începutul secolului acestuia.
Pentru acestea, zic, ne interesează mult să vedem cine şi cum au conlucrat la cucerirea libertăţilor poporului german.. Ne îndeamnă oarecum şi curiozitatea de a vedea cum şi oameni mai inferiori pot contribui la întruparea idealurilor. . '
în acest timp literatura germană încetase a fi un palat neprihănit al muzelor. Ea tindea anume a se contopi cu viaţa pozitivă. Literatorii ţineau să fie, în primul rînd, luptători pentru binele obştesc, răzvrătitori în contra stă-
1 Gervinus, Vorwort zur Gcschichte des 19-ten Jahrhunderts, Leipzig, 1853.
267
rilor sociale în fiinţă, revoluţionari pe toate terenele. Literatura era mai mult o mască pentru tendinţele lor, arma cu care voiau să străbată spre ţintă.
Esteticianii doctrinei au scos, ce-i drept, de multişor politica şi tendinţele de altă natură din artă, şi critica priveşte cu dispreţ suveran la acei mititei trubaduri ai patriotismului, care se învirt în cadre atît de strimte, fără a fi în stare să se avînte la înălţimile sublime ale artei. Goethe, geniul colosal, despecta cu desăvîrşire pe aceşti epigoni, care nu ştiau decît să dîrleie vecinie, ca nişte flaşnetari, că patria e în primejdie şi că ţăranul trebuie să-şi reclame demnitatea sa individuală...
Oricît de mici din punctul de vedere al criticei strict ştiinţifice, oricît de puţin însemnaţi, priviţi prin ochii aristocratului Goethe, aceşti tineri scriitori au loc de onoare îh istoria şi literatura acestui popor, loc eluptat prin felul lor de-a munci.
Ca principii şi metod aceşti scriitori sunt de aproape înrudiţi cu ceata enciclopediştilor francezi ai veacului trecut, din care Didcrot, Rousseau şi Voltaire sunt cei mai des citaţi. Se ştie că în toate scrierile acestor fruntaşi ai cugetării se ascundeau idei opoziţionale. Dramele, nuvele sau scrieri filosofice aveau aceeaşi tendinţă ca şi articolele politice de ziar. In special Rousseau fusese încarna-ţiunea revoluţiei. Din principiile sale croise un sistem propriu de filosofie de stat. In înţelesul acesteia vedea pericolul de căpetenie pentru un stat în tirania perpetuă şi pretindea ca omenirea să fie ridicată pentru totdeauna din starea de sclavie la perfectă demnitate. Niciodată un popor să nu tolereze superioritatea altui popor asupră-şi — zicea Rousseau. Fiecare popor e dator ca însuşi să-şi croiască soarta şi legea, fiindcă poporul însuşi constituie statul. Mai departe spunea că cea mai mare laşitate e a suferi deosebirea între indivizi după naştere, adică împărţirea în caste, ca puţinii să stăpînească asupra multora. Toată raţiunea, firea întreagă îndrituieşte o stăpî-nire a însuşi poporului asupră-şi... în felul acesta cerea Rousseau cele mai întinse libertăţi posibile.
Direcţia aceasta au luat-o şi tinerii germani. Consi-derînd direcţia lor, cu drept cuvînt pot fi numiţi şi ei de „Stiirmer und Drănger", dar cu totul în alt sens ca genialii din Weimar. Fruntaşii literaturei adunaţi la Wei-mar pe la sfîrşitul veacului trecut erau revoluţionari
aproape numai pe teren literar, reformatori mari în literatură, pe cînd „tinerii germani" erau revoluţionari politici şi sociali. Schiller spusese odată că orice societate trebuie să aibă mai întîi cultura şi inteligenţa necesară pentru ca să i se acorde pe urmă libertăţi, „Germanii tineri" însă au întors teoria zicând : trebuie să ai mai întîi libertate desăvîrşită pentru a-ţi putea crea o literatură demnă şi, în consecinţă, trebuie să lupţi pe toate căile posibile ca să ajungi la această libertate, să delături pe toţi aceia cari o sugrumă, să te războieşti energic cu toate acele sisteme nefaste care o împiedică în zborul ei... Este deci o deosebire radicală între aceste două tabere literare privitor la concepţia libertăţii.
II
De la vîrstă lor cea tînără îşi derivă epitetul „Germania jună". Era acest atribut atunci foarte des folosit. Se vorbea de o „Italie jună", „Francie jună" şi „Polonie jună". Diferiţi scriitori aveau de gînd să pună la cale o alianţă generală a acestor grupări pentru dezrobirea din toate statele Europei. O asemenea alianţă s-a şi încheiat, cu numele „Europa jună", însă nu şi-a ajuns scopul — care era mijlocirea unei revoluţii europene — şi s-a dizolvat în curînd.
Numele oficial 1-a dat „Germaniei june" profesorul universitar Ludolf Wienbarg, care la anul 1834 şi-a publicat într-un volum prelegerile sale literare, numite Aesthe-tische Feldzuge, zicînd în prefaţa sa următoarele :
„Dir junges Deutschland widme ich dieses Buch nicht dem alten"... Adică : „Ţie, Germanie tînără, îţi dedic această carte, nu celei bătrine"...
De atunci această numire a rămas în uz.
Iar în anul următor, 1835. adunarea naţională („Der deut'sche Bundestag") din Frankfort a hotărît suprimarea şi urmărirea operelor următorilor 5 scriitori : Heinrich Heine, Heinrich Laube, Karl Gutzkow, Theodor Mundt şi Ludolf Wienbarg, fiind ele primejdioase statelor germane, întrucît autorii formează o castă deosebită cu tendinţe de a răsturna toate întocmirile istorice... Iată această hotă-rîre, atît de caracteristică pentru raporul ce exista atunci între literatură şi forţa statului :
268
269
„Deoarece în Germania, în timpurile mai recente, iar acum în urmă şi o şcoală literară s-a alcătuit sub nume de «Germania jună» sau «literatura cea nouă», ale cărei năzuinţe tind într-acolo de a ataca, în scrieri beletristice, care pătrund în toate păturile de cititori, religia creştină, în modul cel mai obraznic, a defăima stările sociale existente şi a distruge orice noţiune de moravuri şi disciplină ; faţă de toate acestea, adunarea federativă a luat în comună înţelegere următoarele deriziuni : I. Toate guvernele germane iau asupră-şi datorinţa de a aplica ou toată a lor asprime legile penale şi poliţiale contra autorilor, editorilor, tipografilor, precum şi răspînditorilor de scrieri ieşite din şcoala cunoscută sub porecla de «Germania jună», de care se ţin mai ales scriitori : H. Heine, K. Gutzkow, H. Laube, L. Wienbarg şi T. Mundt ; de a împiedica prin toate mijloacele ce le stau la îndemmă răspândirea unor astfel de scrieri." 1
Cînd s-a publicat această hotărîre, alţi patru tineri scriitori, anume H. Markgraf, E. Willkomm, G. Kuhne şi Al. Jung, s-au declarat solidari cu ceilalţi 5, aducînd la cunoştinţa adunării că şi ei muncesc în aceeaşi direcţie literară şi politică. Curios este că Ludwig Borne, care ca talent şi tendinţă era încarnaţiunea acestui curent, nu se află nici între cei direct excomunicaţi, nici între cei voluntari. Cu toate acestea însă el rămîne socotit ca apar-ţinînd „Germaniei june".
Aceşti zece inşi dar formează în înţeles strict ceea ce se, numeşte în literatura germană „Das junge , Deul-schland" şi epoca lor de activitatea cade între anii 1830 şi 1848, fiindcă acestui răstimp ei îi dau culoarea. Fără îndoială că alăturea cu ei au existat şi scriitori reacţionari, cari însă nu sunt obiectul preocupaţiunilor noastre. 2
1 Iată o sentinţă care pare a fi adusă de o ungurească curte cu juraţi.
2 Renumitul critic danez Georg Brandes, în opera sa Haupt-stromungen der Literatur des 19-ien Jahrhunderts, dedică un volum „Germaniei june". Acest volum a apărut în traducerea germană a lui A. v. d. Linden în ediţia 4-a numai acum pe la sfîrşitul anului. Este una dintre cel mai bune cărţi ce s-au scris asupra acestei epoce — însă prea încărcată cu amănunte ce nu se ţin strict de obiect. Brandes socoteşte între tinerii germani şi pe aşa-numiţii „lirici revoluţionari", ca Herwegb, Freiligrath, Hoffmann, Anastasius Griin şi alţii. Părerea noastră însă este că aceştia nu pot fi socotiţi în una şi aceeaşi categorie cu „Germa-
Pentru a putea caracteriza mai de aproape acest Cu-_„ rent, este absolut necesar a cunoaşte, fie şi numai pe
scurt, acel şir de evenimente ce i-au dat naştere. Ne vom i: mărgini numai la cele mai importante, cari au determi-
nat felul de a scrie al acestei grupări, considerînd cu deo-.   sebire mişcările tinerimii.
Istoria mai nouă a Germaniei începe cu anul 1815, an
în care colosul cel imens a fost răpus, în care luceafărul ,  zorilor, Napoleon, s-a retras din arena istoriei. Revoluţia
acestuia fusese ca o mare care, în urma orcanului, a ieşit
* departe peste maluri, vărsîndu-se peste continentul în-
* treg. Retrăgîndu-se apele acestei mări, ele au dus cu i sine sate şi oraşe şi mii de oameni care au căzut jertfă Y' valurilor furibunde. Şi ce a rămas aproape nu mai era de
cunoscut, atît se spălăcise. Statele erau scuturate din temelii. Tot ce fusese vechi şi rămăşiţă a veacului trecut părea a fi dispărut. în nămolul rămas în urma inundaţiei acesteia părea că au rămas şi multe mărgăritare, între care cel de căpetenie : libertatea popoarelor. în inimile acestor popoare încolţea simţul de libertate şi conştiinţa naţională. Masele porneau a înţelege că au drept să re-î clame o proprie cîrmuire a sorţii. Dar cită dezamăgire !
In Viena s-a întrunit congresul puterilor europene ca să delibereze asupra sorţii popoarelor aruncate claie-gră-• madă de Napoleon. Privirile tuturor erau aţintite cu aşteptări mari asupra acestui congres. Credeau că li se vor asigura postulatele principale : reprezentanţa poporului, constituţie liberă, presă liberă... Dar membrii congresului se ocupau de vînat şi de seratele ce le aranja atotputernicul Metternich în onoarea lor, iar după mai multe luni de ospăţ, la 9 iunie 1815, au iscălit acele faimoase puncte prin cari restabilesc stările din 1789, adică cele de înaintea izbucnirii Revoluţiei franceze. Au decretat un sistem politic necunoscut pînă atunci, principiul confederaţiei generale sub tutela puterilor mari. Iar în 15 sept. 1815, s-a iscălit aşa-zisa sfîntă alianţă în contra revoluţiei, o
nia jună", avînd tendinţe mai concentrate şi forme cu desăvîrşire deosebite de-ale celor căzuţi sub interdictul congresului din Frank-fort. Aceşti poeţi revoluţionari pot fi socotiţi mai mult ca urmaşi ai „Germaniei june". Ne mărginim deci a considera în această grupare numai pe cei 10 scriitori amintiţi mai sus.
270
271
convenţie între cei trei mari. stăpînitori de atunci ; ţarul Nicolae, împăratul Frantz al Austriei şi Friedrieh Wil-helm al IV-lea al Prusiei. „Privită astfel, Europa avea aspectul unei familii unite sub auspiciile unui areopag de sine impus" — zice cunoscutul istoriograf Flathe.1
In Germania, în locul reprezentanţei poporului, aşteptată, s-a introdus activitatea „Bund"-ului, avînd ca principiu fundamental sistemul de congrese cu rezidenţa în Frankfort. Acest „Bund" se compunea din 38 de state germane („Cerberus cu 38 de capete", i-a zis Borne în memoriile sale), între cari Austria era conducătoare, exercitând, un fel de tutorat asupra celorlalte state. Iar Austria pe vremea aceea era... Clemens Metternich, reacţiunea personificată,.o pată neagră în istoria internă a Austriei. De. pe la 1813 acest bărbat stătea în fruntea diplo-uaţiei europene, de care putere a abuzat pînă ce evenimentele din '48 l-au alungat cu ruşine din capul afacerilor. Aristocrat trufaş, rob al vederilor feudale, Metternich ţinea să înnăduşe în germene orice mişcare liberală. Duşman al" tuturor reformatorilor, duşman neîmpăcat al literaţilor pe care îi lua drept „iacobini" răzvrătitori, persecuta şi ura din inimă literatura. De la el au emanat cele mai negre şi mai reacţionare ordine de suprimare a popoarelor. El a ţinut înlănţuite un sfert de veac drepturile nu numai ale germanilor, ci şi ale celorlalte state, asupra cărora „Sfînta alianţă" avea înrîurire2. Sprijinit a fost în tendinţele sale reacţionare de chiar împăratul Austriei, Frăncisc I, care încă pentru noţiunea „libertăţii" •era de perfect acord cu primul său ministru. Istoriograful Flathe şi alţi mulţi constată ca împăratul Frantz a mers cu aceste vederi pînă a duşmăni şi învăţămîntul liberal, pretinzînd ca şi acesta să aibă caracter absolutist, pen-deht fiind de monarh. Faimoasă a ajuns vorbirea de deschidere a liceului din Leibaeh, în care împăratul Franz s-a exprimat : „Cine îmi serveşte mie trebuie să intru-ieze cum voi porunci eu ; iar cine nu poate să facă astfel, ci voieşte să-mi introducă idei noi, acela poate pleca din slujbă, sau îl voi expedia eu".
1 Dr. Th, Flathe, Das Zeltalter der Restauration und Revo-lution, Berlin, 1883.
2 R. Hillebrandt, Metternich, în Deutsche Rundschau, din 1880.
, De astfel de principii - vrăjmaşe înaintării erau saturate atunci cercurile conducătoare. Astfel de stări dăinuiau de pe la anul 1815 prin Germania şi. Austria. Iar popoarele tăceau chitite şi sufereau fără nici. o împotrivire ; apatice şi obosite de luptele cele multe cu Napoleon, nu mai erau în stare nici măcar să-şi dea seama de jugul ce le apăsa.
m
Deodată acest întuneric se luminează prin o schinteie de speranţă ivită în nordul Italiei. în Lombardia, cu toata severitatea cenzurei, literatura izbutise să urnească spiritele din loc, să le deştepte din letargie.
Genialul Vittorio Alfieri, mort la 1803, lăsase urmaşilor săi un însufleţitor testament politic, operele sale : drame, poezii şi satire, care toate erau o izbucnire a entuziasmului pentru libertate şi a urei contra tiranilor. Mai ales opera sa Della tirannide era un juvaier în' mîinile doritorilor de libertate. în aceasta se spunea limpede că Italia a tolerat prea mult jugul străinilor, că unicul mod posilnl de a se elibera este ca poporul, masa, să simţească şi recunoască toată ruşinea şi umilirea acestui sclavaj. Pînă ce poporul întreg însă va veni la această conştiinţă este necesar ca acei puţini cari concentrează în sine idealurile poporului şi au curajul de a-şi jertfi chiar şi viaţa pentru binele ţării, să o facă fără pregetare.
Principiile de luptă naţională ale lui Alfieri le-au adoptat o pleiadă de scriitori geniali cari au format „Italia jună" — scriitori ca Monti, Foscolo, Silvio Pelico, Nicolini şi, în sfîrşit, cel mai activ dintre toţi, Manzoni.
La Milano au fondat ziarul lor Conciliatore, care avea menirea să aprindă masele. Şi focul odată aprins, el s-a lăţit naturalmente peste întreaga peninsulă prin pătimaşa agitaţiune a „Carbonarilor", agitaţiuni cari, pentru părţile sudice ale Italiei, au cucerit de timpuriu frumoase libertăţi.
Toate aceste şi-au avut efectul şi în Germania învecinată. Tinerimea germană s-a însufleţit de curentul din Italia şi, din acest moment începînd, o vedem pîndind prilejuri spre a-şi putea scoate de la inimă necazul ce o înnăduşa.
272:
273
Căci e cert că la orice popor faptele opresorilor de tinerime se izbesc mai întîi, inimile acestea fragede şi încă nemîhnite de lupta vieţii simţesc mai degrabă adînca umilire ce li se face de către duşmanii libertăţilor. E nenorocit acel popor care nu ştie să nască o tinerime gata oricînd a urma crezul politic al lui Alfieri !
Tinerimea germană din această epocă a fost la culmea sa. Faptele i-au fost, ce-i drept, radicale, ba istoricii afirmă că acelea au fost adeseori neprecugetate şi imature. Ele însă află justificare deplină în faptul că au emanat din inimi curate şi din entuziasm pentru ţară şi neam. Iată vreo cîteva pilde.
La sfatul profesorului Iahn, al cunoscutului părinte al gimnasticei — om cu foarte mare popularitate în tinerime — s-a convocat la Wartburg o adunare generală a studenţimei pe ziua de 18 oct. 1817. Ziua aceea avea întreită însemnătate : era ziua în care Napoleon fusese bătut la Leipzig (18 oct. 1813), ziua în care se proclamase re-formaţiunea luterană şi, în sfîrşit, tot în o zi de aceasta s-a ţinut primul congres general al studenţimei germane tot la Wartburg.
La glasul profesorului Jahn mai multe sute de studenţi şi profesori tineri au alergat la locul destinat, ser-bînd ziua aceasta cu cîntece naţionale şi cu înflăcărate vorbiri politice, vorbiri din cari de prima dată se auzeau aluzii la unirea tuturor germanilor într-un mare stat naţional. Iar demonstraţia cea mai mare a fost că au aprins focul mare „pe un cîmp pustiu, întins", în care au aruncat trei insigne ale reacţionarismului : o perucă de Hessa, un baston de caporal austriac şi o jiletcă de gardist pru-siac !... Afară de aceste au mai încredinţat flăcărilor operele mai multor scriitori reacţionari, între cari ale lui Kotzebue. încît pentru viitor, congresul a luat hotărîrea de a organiza întreaga tinerime într-un singur corp „Allgemeine deutsche Burschenschaft", a cărui activitate să tindă la unirea germanilor.
Adunarea aceasta însă a provocat resens enorm în sferele politicianilor. Metternich a timbrat-o de revoluţie, cerînd cele mai severe măsuri disciplinare în contra profesorilor „cari nu s-au ruşinat a se pune în fruntea mişcărilor atît de necuviincioase". S-au pornit imediat investigări. S-a redus şi mai mult libertatea presei, iar în
274
contra tinerimii s-a pornit o goană, dizolvîndu-le corpo-taţiunile.
Interesant este a şti că un boier român a găsit în mişcarea aceasta a tinerimii germane o mare primejdie politică pentru Europa. în anul întrunirii de la Walt-burg a apărut adică la Aachen o broşură (numai în 50 de exemplare) a lui Al. Sturdza, intitulată : Memoire sur l'etat actuel de VAllemagnex. Broşura aceasta, al cărei cuprins a fost reprodus întreg în ziarul englez Times, a -I avut de scop a atrage atenţia ţarului Alexandru asupra teutonismului zgomotos şi a pangermanismului manifestat de tinerimea universitară. Această broşură a făcut colosală impresie, bună în sus, dar rea în tinerime, care a osîndit-o.
în felul acesta creştea fierberea în corpul tinerimii. Se plănuiau comploturi. Profesorii tineri adunau pe universitari la casa lor, ţinîndu-le prelegeri de patriotism, între aceşti profesori s-a distins un anumit Follen, care agita ideea proclamării republicii şi profeta — ca şi Alfieri — principiul uciderii tiranilor ca cea mai înaltă vir-
*   tute patriotică.
Aceste teorii, absorbite de tinerime, au creat mulţi fanatici. în mod brutal s-a manifestat acest fanatism în faptul uciderii lui Kotzebue în 23 martie 1819, la Man-heim, de către studentul în teologie Carol Ludwig Sand.
Acest Kotzebue fusese funcţionar rusesc şi, revenit în Germania, dezvoltă activitate literară. Multele lui comedii sunt cunoscute în toate literaturile. El făcea însă
s şi politică în revista sa Politisches Wochenblatt, şi încă politică reacţionară, ridiculizînd în cel mai brusc mod toate tendinţele reformatorice şi aspiraţiunile tinerimii. Opinia publică, mai ales profesorii şi studenţii, erau revoltaţi de aceste vederi politice, cu atît mai mult că îl socotea de agent plătit al Rusiei. 2 Teologul Sand, figura ce marchează starea sufletească a tinerimii de atunci, a lovit pe Kotzebue cu un pumnal drept în inimă. La anul
1 Flathe, op. cit., pag. 60. Broşura aceasta nu se găseşte în operele complete ale lui Al. Sturdza (fostul guvernator al Basarabiei), apărute la Paris, 1858 şi 1859.
2 Azi e constatat că Kotzebue n-a fost spion rusesc. Cele ce se spun în privinţa aceasta în broşura rusofugului pseudonim De la Scheiu : Kotzebue şi Hitrovo, apărută în Bucureşti, în anul 1890, sunt lucruri fără temei istoric.
275
1820, Sand. şi-a luat pedeapsa de moarte murind nu ca un ucigaş ordinar de calibrul anarhiştilor, ci ca ungeai al tinerimei naţionaliste.
IV
Cîteva luni după aceasta, o nouă conjuraţiune şi un nou atentat s-a săvîrşit în contra prezidentului din Hessen-Nassau. De astă dată atentatul — hotărît altfel mai întîi contra lui Metternich — a fost zădărnicit şi urzitorul lui, farmacistul Lohning, a murit în temniţă.
Multele comploturi şi marea fierbere din sînul tinerimei a umplut cu groază pe principii statelor. Ei credeau că sfîrşitul domniei lor se apropie, că tronul se clatină deja şi că numai prin măsuri severe îl pot din nou augumenta.
Drept aceea au solicitat „Bund"-ul a păşi energic în contra „răzvrătiţilor". Şi, în august 1819, s-au întîlnit la Karlsbad reprezentanţii puterilor germane, iar Metternich a ştiut să poarte grija ca cele mai sfinte drepturi să fie profanate. Iată hotăririle cele mai cardinale aduse de faimoasa adunare de la Karlsbad :
1. Cenzura cea mai strictă faţă de ziare şi de cărţile tipărite în mărime de sub 20 de coaie tipar.
2. Instituirea unei comisiuni centrale în Mainz (Central Untersuchungs-Kommission) cu scop de a controla toate mişcările demagogice şi a spiona studenţimea pe la universităţi.
3. Universităţile se pun sub inspecţia specială a unui comisar.
4. Toate reuniunile de gimnastică şi Burschenschaft-urile se interzic.
5. „Bundestag"-ului i se dă puterea a păşi cu armata în contra turburătorilor liniştei.1
Cu aceste hotărîri reacţiunea şi-a atins aproape culmea. Măsurile aceste au avut efectul că poporul german a recăzut în somn letargic, iar inima poporului, tinerimea,
1 W. Binder, biograful lui Metternich, susţine în cartea sa, Fiirst Metternich und sein Zeitalter, apărută la 1836, că asupra acestor hotărîri, ca şi asupra celorlalte aduse mai tîrziu la Aachen, broşura lui Al. Sturdza ar fi avut deosebită influenţă.
276
ipli-a mai putut să-şi ridice vocea pînă ce două importante -^«venimente istorice iar au zguduit-o — şi aceste evenimente au fost : luptele de eliberare ale elinilor de sub jugul otoman şi revoluţia franceză din iulie 1830.
Neavînd intenţia de a intra în amănuntele istoriei, vom aminti numai pe scurt aceste evenimente, fiindcă îşi au importanţa lor la chestiunea ce voim a trata.
Grecii, care aproape de 2000 de ani nu mai luaseră parte la mersul istoriei europene, inspirîndu-se de glo-
* riosul lor trecut, şi-au ridicat ca prin minune capul în sus, sforţîndu-se din răsputeri a se emancipa de sub
tirania otomană.
După succesele Heteriei şi cîteva frumoase învingeri raportate asupra oastei turceşti, au izbutit a proclama în 3 faur 1830 independenţa Greciei -— lucru ce în sînul altor popoare subjugate a stîrnit enormă complacere. în Germania entuziasmul pentru elini era mare, fireşte numai la tinerime. în literatură se remarcă un curent pan-. helenist... Evident că triumful unui popor mic şi subjugat :'_ asupra secularului inamic al popoarelor creştine era motiv îmbelşugat de însufleţire !
De însemnătate şi mai evidentă pentru dezvoltarea stărilor în Germania a fost revoluţia din Francia.
în Francia, Carol al X-lea fusese un domnitor reacţionar şi ultramontan, care prin cunoscutele cinci „ordo-
• nanţe" suspendase toate libertăţile de care uza poporul. Aceste ordonanţe însă au produs indignaţie enormă, poporul s-a răsculat, a alungat pe Carol, proclamîndu-şi de rege pe liberalul Philippe d'Orleans, care i-a acordat
î    poporului tot ce a cerut : libertate desăvîrşită.
Cu ochi jaluzi şi plini de amărîri priveau germanii la vecinii lor cei liberi. Vedeau cum aceia aveau drept şi prilej de a-şi validita voinţa şi a fi suveran peste sine. Această conştiinţă le-a dat germanilor îndemn de a relua, firul conjuraţiunilor şi a da semne de rezistenţă. S-a înfiinţat o reuniune secretă a presei, cu scop de-a deştepta în popor necesitatea unei constituţii democratice a ţării. Această reuniune porneşte agitaţiunea febrilă în contra uzurpatorilor libertăţii, convoacă adunări de popor, răspîndeşte foi agitatorice. Toate aceste au provocat o mare adunare la Hambach, în 27 mai 1832, unde mii de oameni au proclamat unitatea Germaniei şi au îndemnat cetăţenii la înarmare generală. Fireşte că deţinătorii pu-
277
terii n-au rămas inactivi, căci erau foarte intimidaţi prin ideile republicane care luau dimensiuni tot mai mari şi periclitau autocraţia atîtor mari suverani. Sfîrşitul a fost că adunanţa de la Frankfort a decis sub influenţa machiavelică a lui Metternich înăsprirea concluzelor de la Carlsbad, pornind o nouă şi necruţătoare persecuţie în contra tuturor „agenţilor provocatori".
Aceste sunt stările pînă la anul în care, cum amintirăm la început, au fost puse sub interdict scrierile „Germaniei june", în contra căreia în primul rînd se îndreptau săgeţile 'reacţionare, fiindcă aceste scrieri erau proprii de a răscula masele, de a promova curentul revoluţionar. Opreliştea aceasta însă şi-â avut efectul contrar, căci dacă pînă acum mulţimea nu s-a interesat atît de mult de operele excomunicate, de aici înainte a cetit tot ce a ieşit din penele celor înfieraţi de reacţiune.
V
E inomis necesar ca să vorbim şi de predecesorii literari ai „Germaniei june", fără cari activitatea acestora nu ne-am putea-o explica îndeajuns.
Deosebim mai ales două curente, cu principii bine stabilite, ba poate chiar mai pronunţate ca ale „Germaniei june", asupra cărora stările politice asemenea au avut influenţă determinantă.
Toţi aceia cari erau atinşi de soarta patriei plecau din sferă de idei a lui Sehiller, care, la timpul său, în cîteva drame şi poezii, ridicase la ideal iubirea de patrie. Pe aceste urme o pleiadă de poeţi naţionalişti de la începutul veacului debutează cu poezii lirice pătrunse de un profund sentiment patriotic. Izvorul acestei însufleţiri zace în luptele date contra francezilor.
Tînărul Theodor Korner, mort la vîrsta de 21 de ani în lupta de la Llitzen, contra lui Napoleon, a scris poezii cu patos şi dragoste pentru neam, parcă le-a scris cu sînge din rănile sale. Sunt de o rară putere pentru germani aceste poezii, deşi nu exprimă idei sau fond deosebit.
Ernst M. Arndt a devenit cel mai popular poet în decursul luptelor cu francezii. Poeziile lui naţionale erau cîntate de miile de ostaşi. Mai expresivă e poezia lui :'Was
ist des Deutschen Vaterland? (Ce e patria germană?) lată prima strofă a acestei poezii :
Was ist des Deutschen Vaterland ?
Ist's Preussen, ist's Schwabenland ?
Ist's wo am Rhein die Rebe bliith ?
Ist's wo am Belt die Move ziecht ?
O nein, o nein,
Sein Vaterland muss grosser sein !
(Citez această poezie pentru a arăta că Ce e patria româna ă noastră e imitaţie după această poezie !) Arndt este şi autorul cunoscutului imn naţional german : Der Gott, der Eisen wachsen Hess, der wollte heine Knechte — imn ce se cîntă şi astăzi de cîte ori elementul german se crede ameninţat în existenţa sa.
Mai este de amintit din această direcţie Max von Schenkendorf, poet mort ca şi Korner în vîrstă tînără, lăsînd o colecţie de poezii scrise cu acelaşi foc patriotic.
Din punctul de vedere al artei şi în comparaţie cu marele maestru de care se inspira, poezia aceasta nu are altă valoare decît că arată starea psihologică şi elanul patriotic al autorilor.
Cu totul deosebită de acest curent a fost însă poezia romantică, care a făcut epocă tot în acest timp, avînd de diriguitori literari pe fraţii Schlegel şi apropimdu-se în principii de bătrînul Goethe, acela care nu se preocupă de prezent, ci trăia în arta sa cu trecutul şi se desfăta în frumuseţile-naturei.
Pe cînd Korner şi ceilalţi îndemnau pe tinerii universitari a părăsi băncile şcolii ■ pentru a schimba catedra cu armata (vezi. Leyer und Schwert de Korner), scriitorii romantici ■ se refugiau din prezent cu gîndul în timpuri şi regiuni trecute, în imperiul visurilor şi al evului mediu. Ei căutau cu dinadinsul trecutul pentru a uita durerile prin care trecea neamul şi ţara.
Să ne oprim puţin la această epocă numită a roman-Usmului fantastic, care a dat literaturei germane mulţi scriitori.
E foarte firesc ca, într-un timp cînd un popor trece prin atîtea înfrîngeri şi dezamăgiri, mulţi aleşi ai săi să se dea la o parte obosiţi, să piardă energia şi înţelesul pentru rostul luptei, preferind a medita asupra trecutului cu zilele cele glorioase,
278
279
Astfel de spirite sunt accesibile pentru tot ce este fantastic şi mistic, trăiesc sub orizontul povestirilor şi al minunilor, se incintă de tot ce-i transcendental, pier-* zînd temeiul real de sub picioare. Lipsindu-le energia luptei active, nu le rămîne decît să plîngă şi să aştepte mîntuirea de la puteri invizibile. Aceşti oameni creează pe urmă poezia romantică cu trăsăturile principale : fantasticul, simbolismul şi admiraţia trecutului.
Pînă a nu se pierde în exageraţiuni, poezia romantică, din punct de vedere estetic, este cea mai ideală şi maii îndrăgită parte a poeziei. îndată ce se pierde însă în la-mentaţiuni de ale lui Ossian, în emoţii nedesluşite ca cele mai multe ale lui Werther sau Jacopb Ortis, sau ca! fantasmagoriile din scrierile lui Tieck — e o debordare ] a fantaziei divine de-a dreptul abjectă, ca şi realismul; exagerat. 1 Şi abject devenise şi romantismul din acest timp. în i frunte cu fraţii Schlegel, Tieck, Novalis, Ioachim v. Ar-nim, poeţii romantici voiau să readucă întocmirile medievale şi era cavalerilor cu toate fantasmagoriile orientale. Pentru a abate pe cetitori de la actualitate, ei desfăşură tablouri şi evocă iluzii prin spiritualizarea materiei şi cu ajutorul frazelor bombastice. Lumea spiritelor, viaţa sinistră şi ascetică e idealizată de aceşti poeţi. Tieck creează în toată floarea un duel tainic şi umple rîurile cu zîne şi undine. Brentano plînge cu o rară melancolie la mormintele eroilor, dezvoltînd problemele apunerii şi ale nimicniciei vieţii omeneşti şi îmbogăţind astfel aşa-numita poezie de cimitir („Friedhoj-Poesie").
Acest romantism nu se manifestă însă numai în poe- , zia lirică, ci şi în cea dramatică. Dragostea faţă de trecut a îndemnat pe autori a-şi căuta cu predilecţie cugetele în istoria mitică şi în legende. Arminin şi Thusnelda, Siegfried, Barbarossa şi figurile mitologiei germane re-înviază prin dramele romantice. Pe de altă parte, aşa-numita tragedie a fatalităţii (,JSchicksalstragoedie), în această epocă ajunge la înflorire, reprezentată fiind prin diferite imitaţii după Calderon, dar îndeosebi prin Za-charias Werner, a cărui tragedie, Der 24-te Februar e j tipărită pentru cunoaşterea „dramelor fatale".1 Dintre toţi ,
1 O admirabilă persiflare a acestui gen de poezie a scris August Graf v. Platen în comedia sa : Die verhăngsnisvolle Cabel, apărută la Reclam, sub nr. 118.
280 î
dramaticii aceştia, singur Kleist a dat dramei sale o formă superioară estetică, încît a reuşit a se menţine pînă în ziua de azi pe scenă.
Curentul acesta, considerat din punct de vedere naţional, în definitiv nu era decît o reacţie în contra spiritului revoluţionar şi a tendinţelor democratice, şi purta în sine pericolul a contribui la moleşirea şi la decepţia poporului. Vom vedea mai la vale că cei dintîi care au observat pericolul naţional inerent romantismului fantastic au fost scriitorii „Germaniei june", ei au dat alarmă şi au izbutit a împrăştia aceste neguri, făcînd ca arta, natura şi viaţa să fie privite prin prisma culorilor sănătoase.
Fiind însă de mare importanţă pentru literatura germană, nu putem lăsa neamintite şi părţile cele bune ale acestui curent al romantismului.
Fraţii Schlegel şi anume cel mai bătrîn, Wilhelm August Schlegel, în prelegerile sale universitare ţinute în Berlin asupra artei şi literaturii, iar cel tînăr, Friedrich Schlegel, în operele sale Ideen şi Europa, au exprimat ideea fundamentală că adevărata poezie germană e a se căuta exclusiv în evul mediu şi în lied-urile poporului, cum le-au cîntat Walter von der Vogelweide şi ceilalţi. Herder rupsese de primă dată vălul de pe frumuseţile poeziei poporale, iar fraţii Schlegel au continuat a insista asupra acelei direcţii.
Mai ales la îndemnul acestor învăţaţi s-a alcătuit la Heidelberg un fel de tovărăşie literară a scriitorilor romantici Brentano, Arnim şi Joseph Gorres, care şi-au propus a munci în această direcţie. Primul pas făcut a fost colecţia de poezii poporale germane, colecţie tipărită între anii 1806—1808, intitulată Des knaben Wunder-horn, care e o adevărată comoară de motive poetice. Ea a servit de îndemn la o sumedenie de alte colecţii şi a avut o enormă influenţă asupra dezvoltării ulterioare a liricei. Fără această colecţie, zice renumitul germanist contemporan Hermann Paul, întreaga poezie lirică a secolului al 19-lea nu se poate închipui.1
Tot aceşti tovarăşi din Heidelberg tipăresc o mare colecţie de proză din popor, Die deutschen Volksbiicher, în care sunt cuprinse : romane din popor, medicină poporală,
1 Hermann Paul, Geschichte der germanischen PMlologle, Strassburg, 1896, § 52, Deutselrland.
281
pascalii, tălmăciri de visuri etc. Iar cu ajutorul mai multor scriitori de valoare din acest timp au scos ziarul , Zeitung jiir Einsiedler (Ziarul pustnicilor), în care culţi- | vau aproape exclusiv folclorul. Rezultatele pozitive ale acestei activităţi au fost : dezvoltarea folclorului, studiuri i temeinice asupra limbii şi poeziei germane poporale, scrutarea izvoarelor nordice ale mitologiei.
Cei ce pe acest tărîm s-au făcut mai renumiţi sunt , fraţii Grimm. Deşi au. muncit împreună cu romanticii \ amintiţi, ei se deosebesc esenţial de aceia. Sunt cu mult ! mai realişti şi se conduc de principii ştiinţifice în scrută- \ rile lor şi nu ca ceilalţi, de dragul fantasticului. Ei ţin să I aprofundeze totul, combat superficialitatea şi stabilesc | de normă pentru culegerea folclorului : fixarea lui întocmai, cu toate nuanţele şi motivele istorice din popor.1 Prin colecţiile lor de poveşti şi mituri, prin concepţia is- | torică de care s-au condus la compunerea preţioaselor gramatici şi dicţionare, fraţii Iacob şi Wilhclm Grimm au devenit hotărîtori în literatura lor, iar pentru literaturile străine izvoare şi exemple.
VI
Amintind romantismul fantastic ca în esenţă fiind periculos emancipării naţionale, trebuie să mai amintim pe scurt un factor de altă ordine, care a avut o bună parte în crearea acestui romantism.
Hrană multă şi-ă găsit acest curent literar în sistemele filosofice, pe atunci stăpînitoare.
Mai ales Fichte şi Schelling l-au determinat.
Sistemul filosofic al lui Fichte se considera drept puntea de trecere de la clasicism la romantism. Fundamentul pe care Fichte şi-a clădit sistemul său idealist este principiul eu-ului suveran. în teoriile lui asupra dreptului şi a religiei proclamă eul absolut de singură directivă admisibilă. El îndeamnă la reabilitarea spiritului religios decăzut. în „apelaţiunea" sa către public se întreabă : ce este bine ? ce este adevăr ? „Răspunsurile la aceste între-
1 Dr. Ernst Siecke, în broşura sa Ueber die Bedeulung der Grimmschen Mărchen, apărută la 1896 în Hamburg, expune felul interesant cum culegeau fraţii Grimm poveştile din popor (pag. 8).
282
b$ri sunt scopul sistemului meu filosofic. Susţin înainte de toate că există ceva absolut adevărat şi absolut bun."
„Există doar ceva neextirpabil în noi şi asta este o voce, că avem o datorinţă de împlint. Prin această însuşire a noastră ni se deschide o întreagă lume nouă, ni se dă o existenţă mai înaltă, care nu stă în nici un raport de dependenţă faţă de natură, ci îşi are baza numa în noi înşine. Acea absolută eliberare de sub dependenţă o numesc fericire."
„Singurul neamăgitor mijloc ce duce la fericire ni-1 arată conştikiţa în împlinirea datoriei."
„Mi se impune deci tot mai mult credinţa că există o regulă şi ordine fixă, după care necesarminte gîndirea pură şi morală fericeşte. Este o esenţială pretenţiune a religiei ca omul să se reazime pe credinţă în această ordine a lumei morale. Nutreşte numai în tine însuţi simţul datoriei şi vei cunoaşte pe Dumnezeu, te vei simţi deja ca trăind viaţa veşnică pe acest pămînt"...1
Asemenea teorii de îndumnezeire a eului au dat armă binevenită în mîinile romanticilor şi au provocat curentul extrem de subiectivist în poezie.
Influenţa şi mai multă asupra romantismului a avut Schelling (1775—1854). Contrar lui Fichte, care în sistemul său nu lăsase loc naturei, Schelling o restitui în cele mai întinse drepturi, creînd „filosofia naturei", „filosofia transcendentală" şi teoria spiritului universal prin operele lui Ideen zu einer Philosophie der Natur şi Die Welt-seele. Prin problema „natura e spiritul vizibil şi spiritul natura invizibilă" el constată identitatea absolută a spiritului şi a naturii şi delătură barierele dintre real şi ideal... Cui i-au fost mai binevenite aceste principii ca romanticilor, care îşi găseau obiectele în acest dulceag amestec ?
Pe lîngă aceştia doi, încă un filosof a fost decisiv pentru poezia fantastică — Friedrich Schleiermacher, prin contemplaţiile lui etice. Principiile acestuia de etică erau un protest energic în contra tendinţelor de emancipare de sub influenţa religiei, tendinţe moştenite încă din secolul trecut, ce se manifestau mai cu deosebire în Berlin, capitala culturii germane. Schleiermacher prezice „reînvierea religiunii" şi sub puterea cuvintelor lui în-
i Dr. A. Schwegler, Geschichte der Philosophie, pag. 356.
283
cepe a se dezvolta un nou curent, favorabil bisericii catolice, „Die Religion. solite wieeine leise, gefăllige Melodie das menschliche Leben limschweben, wie eine 1 un-bestimmte, aber wohlihuenăe Ahnung von einer Traum-welt, in der die Seele sich genilgen konnte"..:1 este o teorie care pare de-a dreptul o codificare a tendinţelor romanticilor.;
Aceşti trei deci, Fiehte prin crearea subiectivismului, Schelling prin cultul naturii, iar Schleiermacher prin producerea fanatismului religios, indică cele trei direcţii principale pe care păşesc scriitorii romantici.
Mulţi socoteau şi pe liegeliani ca stînd în serviciul acestui curent literar. în favorul romantismului era comentată fraza faimoasă a lui Hegel : „Was verniinftig ist, das ist wirklich, und was wirklich ist, das ist verniinftig": Era des citată fraza aceasta de către reacţionari, cari o 1 foloseau ca deviză la procedările lor în contra reformatorilor. Borne 1-a şi numit pe Hegel „Der ungereimte Knecht" 2, iar Heine, vorbind în memoriile sale că şi dînsul a fost hegelian în tinereţe, exclamă : „Ich habe auch bei den Hegelianer die Schweine gehixtet"... Adevărat este însă contrariul, că hegelianismul, deşi la aparenţă o filo- j sofie conservativă, a sprijinit mai mult tendinţele revoluţionare, cum au dovedit-o plastic Marx, Engels şi alţi elevi ai lui Hegel.
„Germania jună" a luat, natural, poziţie şi în contra ( acestor ..sisteme filosofice. '
VII
Aceste deci au fost împrejurările politice şi literare, între cari „Germania jună" s-a ivit ca un curent spontan, dar radical revoluţionar — timbrat fiind de către stăpî- ; nire de primejdios ordinii publice şi pus, prin urmare, la > discreţia puterii poliţiale. Un curent însă ce-şi are baze fireşti e ca rîul de munte ce rostogoleşte, jgheabul, lie acela cît de puternic. „Germania jună" a găsit căi şi mij- \ loace a-şi depozita ideile şi a le fertiliza, cu toată perse-
Dr. G. Karpeles, fleine's Biographie, pag. 56 şi 57. 2 Borne, Aus meinem Tagebuche, pag. 776, „Goethe ist der gereimte Knecht, wie Hegel der ungereimte".
cutia existentă, CU tot spionajul, cenzura şi celelalte şicane cărora era expusă.
Trebuie constatat din capul locului că activitatea acestei grupări a fost exclusiv tendenţioasă, întemeiată pe principiul amintit : mai întîi libertate şi numai pe urmă literatură.
Pentru aceea se îndreptau cu toată vehemenţa în contra deţinătorilor libertăţii şi a celor ce, conştienţi sau inconştienţi, le dădeau ajutor — iar aceştia erau toţi acei poeţi şi scriitori diferiţi care preamăreau fantasticul şi minciuna, abătând lumea de la adevăr. Bărbaţii politici reacţionari, deci şi scriitorii romantici, erau ţinta săgeţilor tinerilor germani.
Tendinţele lor reformatorice se refereau la societate, stat, biserică şi literatură" — formau deci un fel de opoziţie continuă pe teren literar, social şi politic.
In toate aceste ei nu se inspirau (ca, bunăoară, poeţii naţionalişti înaintea lor şi cei care au urmat la '48) de binele exclusiv al Germaniei, ci — mai ales Heine — considerau ideile liberale din punct de privire mai înalt. Aceasta a dat criticei germane prilej de a-i acuza de răs-pîndirea de idei cosmopolite — o acuză altfel cît se poate de absurdă, cert fiind că toţi aceşti tineri germani tindeau la mărirea şi unitatea germană. Tot astfel au fost acuzaţi de critica reacţionară că ar fi agenţi plătiţi ai Franciei şi huleau cele germane. 1 Adevărul e însă că ei se inspirau de stările franceze, fiindcă acelea erau cît se poate de înfloritoare sub domnia libertăţii intrată după revoluţia din iulie 1830, şi ce era mai natural decît ca ei să laude această libertate în vers şi proză şi să o arate germanului, lui „Michel" celui somnoros, care dormea somnul inconştienţei cu căciula trasă pe urechi?! Vom vedea mai la vale chipul în care s-au manifestat pe teren naţional.
De importanţă este forma în care au ştiut să-şi îmbrace ideile pentru a trage pe sfoară statul şi controla, căci acesteia i se datoreşte succesul. Şi această formă este... foiletonul. Foiletonul din punct de vedere al ar-
1 Heinrich von Freitsche, în Deutsche Liieratur des 19-tcn Jahrhunderts, 1890, tom. 4, atacă cu o înverşunare colosală această grupare literară din acest motiv. Asemenea şi Iulian Schmidt în : Geschichte der Literatur des 19-ten Jahrhunderts, 1853.
285
tei e lipsit de formele artistice exterioare şi e, prin urmare, mai potrivit ca tratînd obiecte fie literare, fie de ştiinţă să le tratezi în mod liber şi — eventual — să agi-tezi fără ca procurorul să te ştie exact controla.
în felul acesta operele acestor scriitori nu se prezintă ca nişte opere de artă rotunjite, ci mai mult ca nişte foiletoane ocazionale, în care ating chestiunile menite a contribui la mişcarea mulţimii. Atîrnă, fireşte, tot de mulţime ca să comenteze just şi să aplice calea ce li se spunea. Scrierile prozaice ale lui Heine, bunăoară, nu sunt nici romane, nici critice, nici nuvele, sau alte forme de scrieri, ci nişte foiletoane ce bîjbîiau de zeci de tendinţe reformatorice. Reisebilder, Die romantische Schule, Salon sau Atta Troll ale lui Heine, mai departe scrierile lui Borne, Gutzkow, scrierile şi scrisorile lui, sau Ma-donna lui Mundt — toate aceste ascundeau în sine germenul revoluţionar, îmbrăcat într-o haină pitorească, în care, cel puţin, pînă a se divulga, au ştiut amăgi ochii cenzurei şi ai poliţiei. în descrierea de călătorii făceau politică, în critici teatrale naţionalism revoluţionar, în analize literare tot astfel, în memoriile lor tot politică. Era o mai uşoară cale decît aceasta a influenţa masele ?
înainte de a face o expunere mai amănunţită a activităţii lor, trebuie să fac amintire de un nume ce stă în strînsă legătură cu tinerii germani, nume devenit atît de odios încît şi astăzi încă criticii îl arată cu degetul, fiind tipul criticului denunţiant şi egoist. E vorba de profesorul Wolfgang Menzel, om altfel foarte instruit şi diriguitor al literaturii germane pe timpul acela.
Acest învăţat redacta o revistă Literaturblatt în care publica recenzii asupra tuturor scrierilor contimporane. Apărînd şi un roman, Wally die Zweijlerin, al lui Gutzkow, Menzel s-a folosit de prilej ca să lovească în „Germania jună". în acest roman este adică o scenă, altcum foarte frumoasă şi delicată, în care o fată se arată amantului său într-un neglige perfect — lucru ce atît de mult a displăcut lui Menzel, încît a atras atenţia Bun-destag-ului asupra cărţii, denunţînd pe Gutzkow şi pe amicii lui literari că sunt imorali şi propagă senzualismul şi ireligiozitatea, anarhismul şi cîte alte idei des-tructive. Iar peste cîtva timp, auzind că Gutzkow şi ai
săi voiesc a scoate ei înşişi o revistă, Menzel scrie în Literaturblatt ca aceşti tineri nu sunt numai imorali, ci : şi antipatriotici şi că revista ce vor să o înfiinţeze tot astfel de tendinţe va propaga. în urma acestei denun-ciaţiuni revista contemplată a lui Gutzkow a fost suprimată înainte de apariţie.
Procedeul acesta al lui Menzel i-a servit lui Heine de prilej la un boboc de pamflet Ueber den Denuncianten1 de o ironie necruţătoare şi de un sarcasm brutal cum nu , '   s-a mai cetit pînă atunci în literatura germană. Revol-i J-   tarea lui Heine însă în contra lui Menzel e legitimă '      cînd socoti la ce s-a degradat un om instruit pentru a
suprima curentul liberal. \ Pentru a se vedea cu cîtă patimă era făcută denun-
ţarea lui Menzel, cităm, după Brandes, cîteva propoziţii din pasquilele lui de prin Literaturblatt.
„Numai în cea mai groasă tină a demoralizării, numai în bordel se pot naşte asemenea tendinţe", scrie Menzel. „Dacă am voi să permitem lăţirea în Germania a acestei şcoli de cea mai obraznică demoralizare şi de o minciună rafinată, dacă nobilii naţiunii nu vor grăbi a se exprima în contra lor ; dacă editorii germani nu se vor îngriji, ca să nu se expună astfel de otravă spre vîn-zare, vom avea în curînd prea frumoase fructe... însă eu îmi voi pune piciorul în această mocirlă, deşi ştiu că mă voi murdări. Voi călca pe capul şarpelui ce se încălzeşte la sînul senzualismului... Pînă ce voi trăi nu voi permite ca literatura să fie profanată prin infamii de acestea"...
Pe cum vedeţi, este o izbucnire de cele mai pătimaşe incriminări, încît n-avem să ne mirăm de apostrofările şi mai dure şi mai nimicitoare, dar pline de spirit, cu care Menzel a fost gratificat în numita polemică a lui Heine şi în articolul critic al lui Borne, Menzel der Franzosen-fresser.
în memoriile sale, Denkwiirdigkeiten, publicate la adinei bătrîneţe, Menzel pare a regreta procedura sa necinstită în contra „Germaniei june", cu toate acestea însă el rămîne o figură tristă în literatura germană.
Scopul însă şi 1-a ajuns. Exclusiv în urma denuncia-ţiunilor lui i s-a făcut proces lui Gutzkow pe motiv că ar agita în contra ordinei şi a moralei publice, iar judecă-
1 Heine's Sămmtlische Werke, an. XII, p. 27.
286
287
toria 1-a osîndit la 10 săptămîni de temniţă. Bătrînul de-nunţant Menzel a mai fost destul de hain a continua cu insinuaţiunile şi agitarea opiniei publice în contra lui şi pe timpul cît a stat în temniţă.1
La 10 decembrie 1835 — după cum amintirăm — urmă ordinul de oprelişte al preaînţeleptului Bundestag din Frankfort. Ordinul acesta a avut efect colosal. Multă lume germană „obişnuită a se supune necondiţionat stă-pînirii", se întoarse cu groază de la scrierile celor înfieraţi. Multe ziare la care colaboraseră aceşti „proscrişi" se fereau chiar a le mai tipări numele, căci ajungea ca un astfel de nume să ocupe în vreun articol, pentru ca ziarul să fie suprimat.
Tinerilor literatori li s-a creat o situaţie socială greu de suportat. Mai neînfrînţi în faţa tuturor persecuţiunilor au rămas Heine, Borne, Gutzkow şi Wienbarg, cei doi dintîi continuîndu-şi activitatea în Paris, unde s-au refugiat, iar ceilalţi rămînînd în Germania, însă fără a reflecta la vreun oficiu de stat, ci lucrînd în taină, în direcţia lor. Restul însă — ceilalţi şase — au fost caractere mai oscilante, nu se puteau împăca cu soarta de a fi boicotaţi de organele statului şi au grăbit a se reabilita prin declaraţii publice, destul de umilitoare. Astfel Mundt şi Laube, unii dintre cei mai fervenţi propagatori ai ideilor revoluţionare, s-au lepădat de „Germania jună" prin nişte enunciaţiuni împotriva ei. Toate aceste se explică uşor şi nici nu se pot lua de justă directivă la aprecierea lor, fiindcă erau materialiceşte ruinaţi, iar oficiile erau legate de puterea absolută a statului. în fond, ei au rămas, pînă la moarte, credincioşi principiilor „Germaniei june".
VIII
Să privim acum mai de aproape cîteva direcţii în care au muncit aceşti scriitori şi, în primul rînd, considerările lor asupra credinţei.
Este o notă comună tuturor revoluţionarilor sociali, notă aproape inerentă principiului de libertate — combaterea catolicismului. Astfel a fost angajat în lupta con-
1 Brandes, op. cit., pag. 247.
288
tra bisericei catolice Rousseau, astfel şi Alfieri, care a declarat categoric că religia catolică este diametral opusă principiului de libertate politică şi că popoarele din nordul Europei, prin desfacerea lor din sînul acestei biserici, şi-au croit calea spre libertate.
Vederile „Germaniei june" se sprijineau pe teoriile acestora. Condamnau (cu excepţia lui Borne) pe toată linia catolicismul, care scoate cu desăvîrşire elementul laic din ocîrmuirea bisericească, dînd însă elementului clerical putere de ingerenţă în afaceri lumeşti, politice. Condamnau instituţia papei ca fiind o instituţie absolu-
tistică şi tiranică.
Condamnau temeiul fantastic al acestei religii, fiindcă nu oferă nici un reazim pozitiv sufletului creştin.
Din contră, socoteau acest temei drept reazim probat al despotismului, iar pe aderenţii lui îi timbrau de servili şi ipocriţi şi îi combăteau cu înverşunare. Iată, bunăoară, Heine cum prezintă pe filosoful Schelling, despre care am vorbit mai sus :
„Pe bietul Schelling îl găsim astăzi în laţurile propagandei catolice — zice Heine în Die romantische Schule — îl găsim în Miinchen, cartierul de frunte al acestei propagande. D-1 Schelling a trădat filosofia religiei catolice. D-sa este de părere că credinţa trebuie adusă în legătură cu ştiinţa. Fraza asta este inofensivă, însă un şarpe se ascunde în dosul ei. D-1 Schelling trebuie adică să lucreze cu toate puterile spiritului său ca să justifice religia catolică şi tot ce învaţă el acum sub titlul filosofic nu este decît o justificare a catolicismului. Prin minciuna iezuitică îmbrăcată în haina filosofiei tinde a seduce tinerimea. Şi tinerimea cade în genunchi şi primeşte inconştientă din mîna lui hostia otrăvită"...
în felul acesta erau atacaţi susţinătorii catolicismului. Şi într-alt loc continuă :
...Nu ne importă ce scop urmăresc aceşti filosofi, vă-zîndu-i însă în tovărăşia partidului clerical, al cărui interes material este legat de susţinerea catolicismului, trebuie să-i numim iezuiţi. Să nu-şi închipuie însă că-i confundăm cu iezuiţii cei vechi. Aceia au fost mari pe lîngă aceştia, căci dispuneau de înţelepciune şi voinţă fermă. Dar aceştia sunt nişte pitici, cari nu vor putea nicicînd
289
să învingă greutăţile de cari şi uriaşii zadarnic s-au apropiat. Spiritul omenesc niciodată n-a născocit combinaţii mai mari ca acele prin cari iezuiţii cei vechi credeau că vor putea susţine catolicismul. Dar n-au izbutit, fiindcă ei ■ erau însufleţiţi numai de principiul susţinerii acestei biserici şi nu de credinţa însăşi. Ba această credinţă nici nu le-a zăcut în interes şi pentru aceea au profanat adeseori credinţa catolică, numai ca să o facă stăpînitoare. Ei s-au înţeles cu păgînii, s-au făcut negustori, ucigaşi, ateişti chiar — numai ca să biruiască. Au creat imnuri şi biserici, dar din versurile lor nu respiră duh de libertate, ci suspină cutremurul de supunere înaintea mai-mare-lui peste iezuiţi... Zadarnică a fost toată activitatea lor. Din minciună nu va răsări nicicînd viaţă şi D-zeu nu poate fi salvat prin demon"...1
Astfel de idei revoluţionare pe terenul credinţei şi-au avut efectul lor. în curînd s-a ivit o ruptură în sînul bisericii catolice germane. Provocată a fost această ruptură prin faptul că arhiepiscopul din Trier a expus spre vedere publică o haină, despre care susţine că este haina lui Isus Christos (Der ungenăhte Rock Christi") şi a invitat mulţimea, ca, privind la acest vestmînt, să se întărească în credinţa catolică.
Cazul acesta a stîrnit mare resens, încît o însemnată parte a societăţii catolice, aparţinătoare cercurilor mai inteligente a părăsit catolicismul, formînd o sectă aparte numită „catolicismul german". Această sectă există şi astăzi, ea nu recunoaşte pe papa şi absolutismul în biserică (Gervinus, Der deutsche Catholicismus).
Afară de motivul naţional, de care era inspirată lupta „Germaniei june" în contra catolicismului, iese la iveală un motiv eminamente literar-estetic.
Catolicismul, cu extraordinara pompă exterioară ce desfăşoară în actele celebrării cultului său, cu fondul mistic şi nedesluşit în dogmele sale, devine vatra unei literaturi din care lipseşte cea mai palidă umbră de pozitivism şi actualitate. Romantismul fantastic din Germania a fost produsul şi al influenţei catolicismului, iar combaterea acestui curent literar trebuia să-şi îndrepte săgeţile şi asupra izvorului din care a emanat, asupra religiei catolice.
H. Heine, Die romqnţische Schule, p. 185.
Lupta în contra romantismului a fost deci o altă campanie violentă a „Germaniei june", asupra căreia trebuie să ne oprim.
IX
Toţi aceşti literaţi erau de acord în a combate abera-ţiunile estetice ce prinseseră deja rădăcini afunde, şi aceasta în paguba literaturei şi a societăţii întregi.
Am arătat mai sus de ce natură era curentul romantic. El nu mai era o formulă literară sănătoasă, ci un curent care, eu stupidităţile lui de misticism şi fanatism religios, era un pericol public. Nu era nimic original, nimic artistic în fantasmagoriile celor mai mulţi romantici şi, prin urmare, era necesar ca tinerii pătrunşi de binele neamului să caute a face lumină şi seninătate, pentru a alunga moleşeala din masele făcute inerte deja prin raporturile politice. Moleşeala mersese dar atît de departe, încît mulţi îşi lepădau şi viaţa. Esteticianul romantic Solger, de pe timpul acela, mărturiseşte şi el însuşi că teoriile acestor romantici culminează în fiinţa de nimic a vieţii acesteia.
Unii dintre tinerii germani observă faţă de romantism o tactică de negaţiune desăvîrşită — ca Borne, Gutzkow şi ceilalţi. Heine însă, pe care mulţi îl socotesc de în-frîngător al romantismului (între alţii şi biograful Kar-pelles), are multe puncte comune cu dînşii. Vom analiza mai la vale atitudinea lui Heine faţă de romantism.
Forma în care combăteau acest curent literar nu era aceea a unei critice literare. Afară de Heine aproape toţi au vorbit asupra ehestiunei numai incidental. Astfel Wienbarg, în Aesthetische Feldzilge, e primul care demas-chează defectele acestui curent.
Cu mai multă consecvenţă 1-a combătut însă Gutzkow. Primele lui recenzii publicate prin Literaturblatt a lui Menzel, precum şi prin suplimentele literare ale diferitelor ziare redactate de amici ai tendinţelor „Germaniei june" erau de o radicală asprime împotriva poeţilor romantici. Asemenea toate operele sale, schiţe nuvelistice, romane, drame (de care a scris o mulţime şi între care Vriei Acosta ocupa loc de frunte, menţinîndu-se timp lung pe scenă), toate cuprind tendinţe antiromantice.
290
291
Pentru a vedea forma în oare a scris Gutzkow despre romantism, cităm cîteva şire din schiţa lui : Was sich cler Buchladen erzăhlt. 1
E după Crăciun.
într-o librărie cărţile încep a povesti noaptea între sine — adică mai corect vorbesc autorii lor. între altele, cere cuvîntul şi o dramă din provincie (care reprezintă vederile lui Gutzkow), şi aceasta vorbeşte către celelalte cărţi următoarele :
„în sărbătorile Crăciunului am stat la locul meu ascuns şi am privit ce cărţi cumpără muşterii.
Am văzut exaltaţiunea reacţionară cumpărînd peruca austriacă idealistă prin reminiscenţii patriotice, alţii cumpărau drăguţele noastre legende romantice, iar masa cumpăra ce era prost de tot. Cu toţii se fereau insă de ce le putea reaminti seriozitatea situaţiei din prezent.
O, voi romancieri, ştiţi de ce vă cetesc aceştia romanele voastre ? Fiindcă li-e teamă de o concepţie reală a lumii, fiindcă n-au curajul de a privi în ochii unui autor care cugetă... Săraci de voi, romantici de salon, care din o singură situaţie creaţi o nuvelă ce străluceşte ca un caleidoscop în mii de colori, dar e o icoană linsă, ce nu exprimă nimic.
Cîtă poezie fără nici un preţ ! Şi nici critică nu mai avem. Criticul de azi e compactorul de cărţi. Acesta criti-zează prin eleganţa cu care compactează unele dintre cărţi. Poezii mizerabile se prezintă deja la prima ediţie cu mult lux... Lenau, Platen, Heine, scoateţi afară de lîngă voi pe aceste prostituate literare.
O, această veşnică vînătoare după ideal ! Pădurea povesteşte, arborii şuieră misterios, păsările se înţeleg prin ciripitul lor, ciripesc şi flecăresc de toate — dar de zece ani nici o idee nouă în aceste cărţi romantice...
Arabescul a învins asupra unui desemn sănătos, sentimentele vagi şi confuze asupra clarei simţiri, luna asupra soarelui, oftatele „ah" şi „oh" asupra unei cugetări servesc, ce ar putea crea ceva nou şi ar putea, prin urmare, să supere pe contimporani" (Die kleine Narrenwelt, III, p. 102).
1 Karl Gutzkow, Die Kleine Narrenwelt, II. Band, pag. 87.
Aceleaşi idei le exprimă Gutzkow în schiţa sa Reich-thumer der Fantasie, ridiculizînd fatalismul din romanele lui Alexandru Dumas şi Eugen Sue.
Singur Heine şi-a precizat acuzele în contra romantismului într-un studiu complet — acesta e Die romantische Schule, apărut la 1836 în Paris. Acest studiu a fost scris mai mult pe seama francezilor, cari cunoşteau literatura germană numai din cartea doamnei Stael, intitulată De l'Allemagne, carte favorabilă romantismului german. Heine arată însă că ar fi greşit dacă francezii ar voi a-şi face o judecată justă despre literatura germană după cartea doamnei de Stael, căci romantismul german nu este identic cu ce a observat la francezi şi la englezi. „Romantismul german este o floare a pasiunei de origine mistică, a cărei înfăţişare te înspăimîntă."
în expunerea sa Heine arată ce rol important au fantomele în romantismul german — şi cîtă deosebire în privinţa aceasta faţă de poezia francezilor. „în cuvîntul «fantom» este ceva specific german — zice Heine — căci exprimă ceva noros, taciturn. Dar a vorbi de fantome franceze e o contrazicere, căci în Paris nici n-ar putea să existe fantome. Noaptea pe la miezul nopţii, cînd prin Germania se porneşte viaţa fantomelor, în Paris e vivacitate si zgomot. Aici s-ar plictisi aceste figuri diafane" (P- 204).
In cîteva trăsături face istoricul romantismului german, ce îşi are originea în miturile şi credinţele medievale ; arată falsitatea acestor producte literare ; numeşte aproape pe toţi romanticii „spiritualişti degeneraţi". Spune că întreaga activitate a romanticilor nu este spre binele uman, ci în interesul catolicismului. Căutînd, bunăoară, Schlegel şi ceilalţi să descrie poezia indică, ei „au regăsit nu numai misterele ei, ci şi întreaga ierarhie catolică şi luptele ei cu lumea laică" (p. 161).
Cu privire la principiile lui Schlegel observă că, din „cărţile aceluia, se simte mirosul de smirnă şi se observă tonsura gînăurilor".
X
Că romanticii se îndreaptă către trecut Heine şi-o explică prin constatarea că poezia trecutului se revelează
292
293
cu mult mai uşor şi că talente absolut inferioare sunt capabile a o căuta.
Gravă e partea în care tractează despre Ludwig Tieck. Declară că activitatea literară a lui Tieck este cea mai potrivită pentru a suprima spiritul de libertate. Reaminteşte un fapt găsit amintit în istoria lui Iustin, anume că Cyrus, după ce a înfrîntat pe revoltaţii din Lydia le-a impus să se ocupe de artele frumoase şi de chestiuni vesele... o procedură prin care ar fi reuşit să înăbuşească conştiinţa libertăţii în masele celor oropsiţi. Asemenea ar fi făcut şi Tieck prin sumedenia de basme, nuvele, drame etc. de o extravagantă fantasmagorie.
Unul dintre meritele lui Tieck — continuă Heine — e traducerea lui Don Quijote a lui Miguel Cervantes. Dar această carte este tragedia nimicniciei germane, un persiflaj a tot ce e liberal, căci Tieck a voit a asemăna pe toţi luptătorii ideilor liberale cu figura caraghioasă a lui Don Quijote.
Mai fără de nici o consideraţie îi manuează pe Novalis şi Hoffmann.
„Novalis — scrie Heine — vede în toate numai minuni, dulci minuni. El ascultă graiul plantelor, tălmăceşte tainele tinerei roze, se identifică cu întreaga natură şi — cînd soseşte toamna — moare. Hoffmann vede oriunde va privi numai fantome cari se rînjesc atît din carafele chineze, cît şi din perucele celor din Berlin. El a fost un vrăjitor oare a metamorfozat pe oameni în bestii şi pe acestea chiar în consilieri de stat prusiaci. A ştiut să facă ca morţii să reînvieze. Operele lui toate n-au fost decît un ţipăt de deznădejde în 20 de tomuri"... (Op. cit., pag. 187).
_ Astfel persiflează Heine pe toţi romanticii mai numind literatura lor un mare lazaret şi invocînd ajutorul medicilor spre tămăduirea acestei boli, numită poezie ro-mantică-fantastică.
Majoritatea criticilor germani, în frunte cu Treitschke, sunt obişnuiţi a vedea în individualitatea lui Heine o serie de antiteze, de contraziceri sufleteşti.
Şi i-o socot ca mare contrazicere şi această scriere de condamnare a romantismului faţă cu propriile producte poetice ale lui Heine, care sunt şi ele romantice.
Este oare contrazicere sau nu ?
Dacă răsfoim poeziile lui Heine, începînd de la Traum-bilder şi Junge Leiden pînă la cele postume, evident că nu ne face impresia de a respira într-o lume străină de romantism. în primele poezii cîntă şi el, despre cerul albastru şi floarea albastră — simbolurile romantismului. In primele romanţe îşi deplînge dragostea nefericită (faţă de verişoară-sa Amalia Heine) şi dorul de moarte (în Sărmanul Petru, Die Weihe etc). Florile îşi şoptesc de dor şi luna bălaie umple lumea de farmec şi visuri.
Preamăreşte şi el trecutul (deşi nu evul mediu) faţă de prezent — cum e, bunăoară, în următoarea poezie cu nuanţă satirică :
Das Herz ist mir bedriickt, und schlich,
Gedenke ich der alten Zeit,
Die Welt war damals noch so wohnlich
Und ruhig lebten hin die Leut.
Doch jetzt ist alles wie verschoben Das ist ein Drângen, eine Noth, Gestorben ist der Herrgott oben Und unten ist der Teufel tod,
Und alles schaut so grâmlich triibe So Krausverwirrt, so morsch und kalt, Und wăre nicht das bischen Liebe So găb' es nirgends einen Halt.
Şi cine a cîntat mai mult ca Heine despre pasărea atît de dragă poeţilor romantici, despre filomelă ? Cine a făcut mai mult ca dînsul, ca tot potirul de floare să fie luat drept lăcaş al zînişoarelor ? în Harzreise, ca şi în celelalte fragmente nuvelistice, pe urmă în Ratcliff şi Almansor, cele două fragmente dramatice, se găsesc chiar pasage simboliste. Iar Atta Troll, în care flagelează atît pe poeţii romantici, cît şi pe aşa-numiţii lirici revoluţionari, mai ales pe Freiligrath, Herwegh, Hoffmann etc. — nu conţine şi această parodie toate elementele romantice, cu vrăjitorii şi metamorfozări ? Dar şi mai pregnant iese în relief romantismul în ciclul de poezii nerimate, grupate sub titlul Die Nordsee — în aceste admirabile poezii care n-au pereche în literatura universală, în care totul e sublim şi genial: dragostea dintre Poseidon şi Amfitrita ; dezbinarea între soare şi lună ; iubirea fără margini a
294
295
poetului scrisă cu foc pe azurul cerului („Agnes, ich liebe dich"...) ; lună, această uriaşă portocală şi orcanul cu miile de glasuri turbate...
Aceasta e poezia lui Heine. Şi cu toate acestea nu e contrazicere între ea şi teoriile lui asupra romantismului. De întreaga ceată a romanticilor, de care am vorbit, Heine e atît de îndepărtat ca geniul de un fantast comun. Căci Heine a combătut nebulozitatea şi a proclamat seninul de principiu conducător în artă. El a combătut manierismul, degenerarea romantismului şi fantasticul haotic şi absurd. Departe de a fi realist, Heine a rămas sincer, a apropiat idealul de adevăr, n-a minţit, n-a simulat în poezie, a „coborît cerul pe pămînt", indicînd astfel calea pe care însă nu talente inferioare pot să înainteze.
Brandes aseamănă pe Heine cu pictorul Rembrandt, a cărui artă nu se distinge prin frumuseţea coloraturii, ci prin lumina ce o aruncă asupra întunericului. Un astfel de „luminist" este şi Heine, care alungă fantasmele ridicole ale romanticilor şi creează epocă prin noile sale principii de estetică, împreunînd frumosul cu adevărul.
Activitatea aceasta a .„Germaniei june" în contra romantismului se semnalează în istoria literaturii germane ca un timp de tranziţie de la romantismul fantastic la realismul pesimist. Ea a avut netăgăduită valoare, a contribuit la trezirea maselor din letargie — şi, în definitiv, acesta era scopul urmărit.
XI
Spiritul revoluţionar al „Germaniei june" fireşte că s-a afirmat mai cu aplomb în direcţie naţională.
Decît că nici aici n-avem de remarcat fapte măreţe sau opere literare de o însemnătate deosebită. Nici în privinţa aceasta n-au muncit cu sistem stabilit. Felul de procedură a fost acelaşi : jurnalismul şi foiletonismul erau mijloacele prin care îşi strecurau în mulţime ideile revoluţionare. Pretenţiunile lor nu le îmbracă în vreun program fix.
Libertate absolută era unicul lor program politic. Tonul în care se adresau masei era acelaşi ca şi în criticile lor literare : sarcastic, zeflemist, adeseori brusc,
încît adeseori, judecind după acest ton, ţi se par duşmani ai cauzei ce voiau să o apere prin asemenea tactică. Iată cum motivează, sau chiar justifică Borne acest jargon de scriere a „Germaniei june" :
„Condamnarea fără umor e foc fără lumină. Critica are nevoie deci de glumă. Ea este braţul pe care săracul îl încolăceşte în jurul bogatului şi prin care mititelul învinge pe cel mare. Gluma e un principiu democratic în împărăţia spiritului.
încît pentru germani, ei trebuie mereu condamnaţi şi supăraţi, căci numai aceasta le mai poate ajuta. Dar să nu-i superi numai pe singuratici, asta ar fi o nedreptate, trebuie să-i necăjeşti în masă. Trebuie să stîrneşti în dîn-şii mîhnire naţională, cea dintîi va aduce cu sine aceasta din urmă.
Ziua-noaptea trebuie să le strigi : Voi nu sunteţi naţiune, voi nu meritaţi să formaţi o naţiune.
Nu e permis să vorbeşti cu dînşii înţelepţeşte, ci cît se poate de pătimaş... Căci un popor e ca un copil pe care trebuie să-Z mustri, trebuie să-l pedepseşti pentru ca să se îndrepte. Dar să fii sever numai în aparenţă. Pe buze să ai mîine, dar în inimă dragoste desăvîrşită." 1
Şi întreaga „Germanie jună" astfel era „cu mînia pe buze, dar în inimă dragoste desăvîrşită" faţă de poporul german.
Eliberarea elinilor de sub jugul musulman, revoluţia polonă, mişcările din Italia şi mai ales revoluţia franceză, despre care am făcut amintire la început, erau izvoarele la care se adăpau aceşti scriitori cu scop de a semăna aceeaşi sămînţă şi pe pămîntul Germaniei, să aţîţe focul care să prefacă în cenuşă baraca medievală sub care libertatea se ţinea încătuşată.
Prima dovadă despre puţina claritate în scopurile şi principiile lor politice este entuziasmul lor pentru elenism. Mai ales Wienbarg în des amintita scriere Aesthe-tische Feldziige face mult zgomot în jurul modernizării spiritului elen, ca cel mai puternic pentru delăturarea stărilor reacţionare. Cere, adică, ca statele germane să-şi primenească constituţia după forma liberală a constituţiei ateniene de pe timpul clasicismului, abandonînd toate
1 Ludwig Borne, Aus meinem Tagebuche, Ed. Reclam, pag. 51—52.
296
297
bazele feudale. Aceste idei s-au şi răspîndit, încît tinerii de pe la diferite universităţi şi-au formulat pe baza lor un crez politic, agitînd ideia panhelenismului. Din această şcoală a făcut parte şi cunoscutul compozitor şi estetic Richard Wagner, care proclamase principiul că „este o fericire ca pentru o oră de viaţă elenă să-ţi dai viaţa întreagă"...
Amintim acest curent fiindcă el probează cît de însetată de libertate era o parte a bărbaţilor de ştiinţă şi cum se agăţau de orice principiu de la care puteau să aştepte răsturnarea stărilor de opresiune politică.
Luptători naţionali de pur sînge au fost însă fruntaşii acestei şcoli : Borne şi Heine, asupra cărora vom spune aici şi cîteva date biografice.
Permitem că ambii aceşti ideologi au fost de origină israelită, dar trecuţi la creştinism. Considerînd însă că ambii au făcut istoriei şi literaturii germane fală prin activitatea lor şi că în această activitate n-au manifestat acea fire ovreiască comună altor scriitori din această rasă, care iau literatura drept meserie de speculă — este o colosală nedreptate din partea criticilor de a le imputa acestora provenienţa lor de rasă şi a le nesocoti meritele, cu desconsiderarea obiectivitătii.
Critica literară, condusă de ură şi dispreţ de rasă, cum o vedem zilnic şi cum s-a încetăţenit ea şi la noi, săvârşeşte un păcat faţă de principiul echităţii, care îţi impune în ştiinţă şi literatură, mai mult ca orişiunde, ca să dai cezarului ce este al cezarului. Progresul cultural va şterge cu încetul aceste preocupaţiuni şi bariere medievale şi va stabili desigur echilibrul demnităţii. în Germania de azi se şi observă întoarcerea spre această cale. De un timp încoace se vorbeşte cu mai mult respect de aceşti scriitori.
Era şi timpul suprem ca să recunoască importanţa scriitorilor „Germaniei june". Căci cine nu va surîde de procedura falsă şi ingrată a criticilor germani care în revistele lor timbrează, bunăoară, pe Heine de trădător de patrie, îl insultă şi nu îngăduie nici măcar să i se ridice un bust în locul natali, pe cînd în taină el este
1 în privinţa aceasta germanii par a fi foarte scrupuloşi. Astfel, în anul trecut, locuitorii din Stetin n-au îngăduit să se ridice un bust răposatului romancier Konrad Thelmann din motiv că ar fi fost ...ateu.
cel mai cetit şi mai popular poet, care în zeci de ediţii şl în zeci de mii de exemplare se răspîndeşte an de an, ale cărui versuri în sute de melodii sunt cîntate în toate casele germane, în saloane ca şi în colibele ţărăneşti ! Ce ironie să nesocoteşti pe acest poet care, incontestabil, e cel mai original şi cel mai mare geniu liric al veacului nostru !... Rămîne însă constatat că, deşi popularitatea lui Heine în Germania creşte zi de zi, cei mai frecvenţi adoratori ai lui încă tot sunt streinii şi în primul rînd francezii.
Heine şi Borne, deşi fac parte din unul şi acelaşi curent literar, sunt foarte deosebiţi ca temperamente şi caracter, cît şi ca bărbaţi politici.
Ludovic Borne s-a născut la 6 mai 1776 în Frankfort (lîngă Maina), în acelaşi oraş deci ca şi Goethe. Numai că între ambii erau mari deosebiri de castă. Goethe, fiu de partician, a rămas în toată viaţa sa aristocrat şi, în scrierile sale, fără a avea mare pricepere pentru binele obştesc al masei de jos, al poporului. Borne însă, născut şi crescut într-o „mahala" ovreiască, a văzut zilnicele mizerii şi a prins de timpuriu îndemn de a se opune în contra apăsării şi persecuţiei. în viaţa sa întreagă, a şi rămas democrat radical şi duşman neîmpăcat  al lui Goethe. Adeseori a ridicat acuze în contra acestuia, că n-a intervenit nicicînd şi nicăieri ca să cucerească favoruri pe seama poporului. îl asemăna cu Dante, cu Alfieri, Montesquieu, Rousseau şi Byron, care, deşi ajunşi la mari înălţimi de spirit, totuşi au adus jertfe pentru triumful dreptului şi al libertăţii, pe cînd Goethe a manifestat un egoism odios. „Goethe ar fi putut fi un Hercule, ar fi putut să-şi elibereze patria sa din colosala necurăţenie, dar el s-a mulţumit a-şi culege merele de aur ale Hes-peridelor, ce şi le-a ţinut pentru sine" — zice Borne în memoriile salearătînd astfel că dacă Goethe, cu toată influenţa sa, s-ar fi întrepus pentru libertate, aceea n-ar fi întîrziat în triumfare. „Borne — zice Brandes — atacă pe Goethe fiind de credinţa că, dacă acela ar fi intervenit Ia timp cu un protest energic, ar fi putut împiedica hotărârile de la Carlsbad şi ar fi asigurat astfel poporului german libertatea presei şi alte proprietăţi spirituale"... între asemenea condiţii, critica lui Borne asupra
1 Op. cit., pag. 58.
298
299
mareiui maestru al literaturii germane îsi are baza in sentimentul naţional şi în vederile sale democratice şi sunt justificate astfel şi cele mai necruţătoare expresiuni de condamnare. '
XII
Deja în direcţia aceasta Heine se deosebeşte esenţial de Borne. Născut (probabil) în anul 1797 în Dusseldorf Heine a fost de timpuriu răsfăţat de societatea în mijlocul căreia s-au formulat ■principii aristocratice, dar ideale privitoare la libertatea socială şi politică, aprobînd perfect sistemul monarhic şi manifestînd totdeauna oroare faţă de vederile democratice sau comuniste chiar. La dezvoltarea lui în direcţia aceasta a contribuit, desigur, foarte mult şi cultul lui Napoleon, introdus în familia Heine. Poetul a şi rămas în viaţa întreagă mare admirator al lui Napoleon, lucru ce i se pune la răvaş din partea criticilor germani, care şi acest entuziasm îl iau drept ură faţă de germani. Tot în acest cerc de idei îşi are temei admiraţia lui Heine pentru Goethe. Pe la 1821 Heine făcea parte din acel cerc de literaţi în Berlin cari se adunau în saloanele cunoscutului mecenat al literaturei şi artei germane Varnhagen şi al renumitei lui soţii Rahel Levin şi cari literaţi nu făceau altceva decît discutau cu admirarea supra operelor lui Goethe şi făceau propagandă pentru menţinerea popularităţii lui.
Deosebirea aceasta de principii între Heine şi Borne s-a văzut mai ales după ce ambii s-au expatriat, pentru a se sustrage de la şicanele cărora erau expuşi pentru activitatea lor liberală, stabilindu-se la Paris îndată după încetarea revoluţiei din iulie 1830, cînd deja ambii aveau mare reputaţie literară.
Scopul lor era acelaşi. Să se folosească de libertăţile dăinuitoare în Franţa şi să strecoare de aici ideile refor-matorice pe pămîntul Germaniei.
Heine căuta să-şi ajungă scopul bătînd saloanele aristocraţilor şi lămurind această lume asupra stărilor ger-
1 Despre naşterea lui Heine există diverse păreri. Eu am scris In privinţa aceasta un articolaş de orientare, în Familia din 1898, pag. 21. [Ediţia de faţă, p. 201.]
300
mane, pe cînd Borne îşi validita spiritul democratic. „Borne ura pe aristocraţi — scrie Brandes — pe cînd lui Heine îi impuneau."
„Borne se simţea fără patrie în aceste saloane, dar se simţea bine de tot în societatea democratică a meseriaşilor compatrioţi, în adunările germanilor emigraţi, unde făureau cele mai temerare planuri şi adunau parale în scopul diferitelor întreprinderi politice"... Văzînd această activitate a lui Borne, ne putem explica fondul următoarei observaţiuni din memoriile lui : „Străinătatea a devenit patria germanilor, căci numai acolo au drepturi civile, pe cînd în patrie trebuie să se supună legilor ţării, trebuie să vadă, să audă si să — tacă („Aus meinem Tagebuche", pag. 28).
De aici, din străinătate, au slujit ambii patria lor prin activitatea lor jurnalistică, împărţită în două : informînd pe germani asupra stărilor din Franţa şi pe francezi asupra stărilor germane.
Opera de căpetenie a lui Borne a fost Scrisorile din Paris,1 al căror conţinut etic le-a făcut monumentale. Nu prin forma lor exterioară sau estetică, ci prin fondul bogat în idei, care toate prindeau rădăcină în masa poporului, avînd rezultatul scînteii ce cade şi aprinde. In aceste scrisori el spune poporului cum aproape Europa întreagă s-a eliberat, arată mişcările polonilor, elinilor, spaniolilor şi învingerile francezilor prin revoluţia din 1830 — numai germanii stau cu mîinile în sîn „purtînd livree de servitori ai stăpînilor absolutişti..." Le stigmatizează servilismul şi îi îndeamnă să se trezească, să cuteze totul, să aleagă între moarte şi învingere, căci vor învinge. Suveranitatea poporului mai presus de toate — iată ţinta la care poporul german trebuie să străbată.
Astăzi încă, cetind acele scrisori, vedem spiritul lor revoluţionar. Găsim că prin ele un cap deschis şi o inimă mare glăsuieşte către un popor oropsit. Fireşte însă că nu e jurisprudent profund autorul acestor scrisori, nu e bărbat de stat cu program şi sistem, ci un predicator înfocat al imnului libertăţii, bărbat pătruns de mari iluzii şi idealuri.
1   Vezi Borne, Gesammclte Schriften, Ed. Reclam, Band III.
301
Iar Heine ?
Heine a fost incontestabil poet revoluţionar, dar mai mult poet ca bărbat politic. Pe cînd Borne, prin fondul scrierilor sale, apăsa în cumpăna opiniei publice, Heine cucerea prin formă, atît prin poezia sa tendenţioasă, dar captivantă, cît şi prin proza cea admirabilă, prin stilul „sărat", epigramatic.
In faţa multor învinuiri de inconsecvenţă politică, Brandes dă o explicaţie foarte exactă a politicii lui Heine cînd zice : „Heine a fost mare propagator al libertăţii, dar totodată şi aristocrat, căci principiul lui era ca geniul să fie recunoscut de conducător şi stăpîn"...
In Paris Heine a scris afară de Die rortiantische Schule (1836) şi Atta Troll (1842), despre care am vorbit mai sus, 4 tomuri proză, intitulate Salon, în cari tratează asupra stărilor culturale şi, mai ales, religioase din Franţa. Aceste se disting nu tocmai prin cele mai bune calităţi ale lui Heine, ci prin frivolitatea observată îndeosebi în chestii de religie. Aceleaşi calităţi în Florentinische Năchte. într-un ton mai serios se prezintă studiul lui asupra religiei şi filosofiei în Germania. Humorul şi satira ies la iveală în fragmentul nuvelistic Rabbi von B charach şi în memoriile sale : Cartea Le Gr and. Amintim acestea numai pentru a se vedea neobosita activitate a lui Heine după expatriare.
în direcţie politică a scris, între altele, Deutschland, ein W inter mar chen, o poezie în 27 capitole. în aceasta îşi descrie impresiile din călătoria făcută prin Germania după 13 ani de „exil", impresii în care Heine, fără nici un scrupul, flagelează stările din Germania. în fiecare oraş găseşte cîte un moment ridicol, moral fals, domnia ipocriziei, tendinţe politice ridicole prin stăpînirea reacţiunei asupra poporului. Aceste neajunsuri poetul le povesteşte cu multă satiră lui Barbarosa, Dante- şi altor figuri istorice apuse, iar pentru a le scoate şi mai drastic în relief le aseamănă cu stările din Franţa, iar comparaţia iese, fireşte, în defavoarea Germaniei.
Această poezie, privită din punct de vedere şovinist german şi nesocotind împrejurarea că sarcasmul era forţa „Germaniei june", conţine destule motive antipatriotice, în fond însă ea nu este decît lupta opoziţional-liberală în contra situaţiei ce i s-a creat Germaniei prin politica
! H reacţionară. în contra multor denunţări şi calomnii, Hein-! 1 rich Laube, tovarăşul de muncă al lui Heine, care cu-
^ noştea iubirea pătimaşă a acestuia faţă de tot ce era I f. german, a scris o frumoasă apărare din incidentul morţii , V lui Heine. Spunînd cu cită tenacitate şi entuziasm repre-I l zenta Heine chestiunea germană în societatea din Paris, Laube scrie : „Nicicînd interesele germane n-au fost mai 11" voiniceşte apărate ca de Heine în discuţiile sale cu fran-
i cezii. La asemenea ocazii, nicicînd nu-i lăsa în îndoială
Îcă are inimă perfect germană"...1 La Heine mai mult ca la oricare dintre tinerii germani se potriveau cuvintele ' lui Borne : „mînia pe buze, iar în inimă iubire faţă de I popor". Este deci foarte îndreptăţită cererea din urmă
* a lui Heine : „Să mi se pună o sabie pe sarcofag, căci am L  fost un brav soldat în lupta de eliberare a omenirei".
După Borne şi Heine, cel mai valoros luptător naţional ! a fost Karl Gutzkow. „Ein Mittelding zwischen einem i zergliedernden Kritiker und einem Poeten", îl numeşte 1 „   Brandes, fiindcă şi el, ca şi ceilalţi factori ai „Germaniei
f june", s-a afirmat în diferite genuri literare : în critică,
|   nuvelă, roman şi dramă.
0 scriere a lui, foarte caracteristică pentru felul cum
• aceşti scriitori îşi ascundeau tendinţele revoluţionare —
!scriere altcum, 'din punct de vedere artistic, neînsemnată — este tragedia Nero. Gutzkow descrie în aceasta timpurile de sub domnia faimoasă a împăratului roman cu acest nume ca fiind identice cu stările actuale din
§Germania. Face aluzii la nedemna deosebire între popor ,   şi stăpînitori, arată linguşirea conducătorilor politici (în
- dramă numiţi senatori) faţă de stăpîn, dovedeşte că vir-
- tutea acestora este un fals pretext pentru săvîrşirea de cruzimi. în schimb, dă un program de idei şi de luptă,
'   „să urască tirania", să dispreţuiască „spiritul de gaşcă", în artă şi viaţă, în stat, cît şi în familie să restabilească adevărul. Iulius Vindex, o figură măreaţă din această | l  dramă (figura ce reprezintă vederile autorului), redă ?  aproape întreg programul „Germaniei june" în următoa-I     rele :
1 Ein ungedruckter Aufsatz Laube's, Deutsche Revue, din 1887, i,    pag. 465, O schiţă biografică foarte bună asupra lui Heine.
302
i
303
Der Einzelne ist nichts ; durch Geisteskraft Wird diese bose Zeit nicht aufgerafft. Wir miissen uns zusammenscharen Was einem nicht gelingt, gluckt ganzen Paaren.1
Şi într-alt loc, meditând asupra greutăţii cu care eluptă libertatea unui popor, asemănînd-o cu soarta lui Prome-teu, zice :
O schwere, schwere Zeit,
O Răthselzeit, o Prometheus,
Bald stirbst du ohne Herz und Leber
An deiner innern Zweifel-Bande...
(pag. 42)
Se îndoia adică Gutzkow că o să ajungă a-şi vedea liber poporul din care făcea parte, dar totuşi a fost fericit a ajunge zilele de mărire ale naţiunii sale. Pe cînd Heine şi Borne au murit mai de timpuriu, cel dintâi la 1856, iar Borne deja la 1837, Gutzkow a trăit pînă la 1879, adică încă tîrziu, după ce Bismarck şi Wilhelm I au realizat idealurile „Germaniei june".
Aceasta ar fi, în puţine trăsături, activitatea „Germaniei june" şi precedentele ei asupra fiecăruia dintre cei 10 scriitori osîndiţi de Bundestagul din Frankfort ar fi încă multe de scris, dar în fond toate cad sub punctele de apreciare ce am expus.
Nu putem însă sfârşi fără a aminti şi cîteva greşeli atît tactice, cît şi principiare în activitatea lor, greşeli cari altfel toate sunt efluxuri ale hiperzelului săvîrşit, cum am zice, în toiul luptei. Astfel ei propagau idei revoluţionare, atacau cu deosebire sistemele politice, dar din cînd în cînd atacau şi noima statului peste tot. Ei loveau în religia catolică, dar adeseori predicau şi cele mai obscene eresuri. Heine, mai ales, care, strict luat, n-a 'aparţinut cu convingerea nici uneia dintre confesiuni, a fost unul dintre cei mai adicţi panteişti şi propagatori ai st.-simonismului. Pledau pentru emanciparea femeii, dar combăteau ici-colo şi raţiunea căsătoriei şi a sfinţeniei conjugale. Evident că scrierile în cari asemenea principii predomină sunt cele mai slabe şi lipsite de orice efect. Explicaţia firească a acestor devieri este dată în
1 K. Gutzkow, Nero. Tragoedie, Stuttgart, 1837.
perfecta libertate de gîndire ce această grupare literară îşi luase drept punct de plecare.
Aceste devieri nici n-au să tragă în cumpănă la o justă apreciere a acestor bărbaţi cari prin activitatea lor literară şi politică, prin vecinica lor negare şi scepticism, prin sarcasmul cel necruţător, prin marele stoc de idei, au avut adîncă şi absolut binefăcătoare influenţă asupra poporului german. Acest adevăr — deşi deocamdată contestat de o parte a criticei germane — face ca „Germania jună" să fie una dintre cele mai interesante grupări literare şi vrednică de atenţia noastră.
Bucureşti
304
GERMANII IN CONTRA LUI GOETHE Apropo de episodul din S e s e nhe im
Zilele trecute s-a făcut propunerea în Reichstagul german ca să se voteze suma de 50 000 maree pentru ridicarea unui monument lui Goethe în oraşul Strassburg. Asupra acestei propuneri s-a încins o vie'discuţi une în presa germană şi, curios, nu e tocmai neînsemnată acea parte a opiniei publice care protestează în contra nobilei in-tenţiuni de a crea un nou semn de glorificare titanicului geniu. Motivele ce le invocă în contra lui sunt din domeniul moralei. Sunt iarăşi faimoşii moralişti şi moralizatori germani cari împroşcă venin asupra aceluia căruia ei n-ar fi vrednici nici să-i dezlege încălţămintele... dacă ar trăi.
Două ziare din Strassburg, mai ales, s-au distins prin un ton indecent în contra propunerei. Iată cîteva dintre obiecţiunile lor :
. „Fiica preotului din Sesenheim, Friederica Brion, a fost despoiată de virtute şi onoare de cătră acest Goethe care, după ce a sedus-o şi şi-a satisfăcut pasiunea de animal, a părăsit-o în modul cel mai barbar... Toţi cîţi ţin la morală trebuie să condamne această respingătoare faptă a lui Goethe. Astfel acest erou al literaturei a fost un desăvîrşit sălbatic, un imoral mişel, care a primejduit viaţa şi fericirea multor femei cinstite şi le-a călcat în picioare onoarea, pentru bestialele şi josnicile sale instincte. Ca şi moralitatea sa, i-a fost patriotismul. Căci pe cînd învingătorul corsican călca pe gîtul naţiunea germane şi cînd întreg poporul german se îndeletnicea cu lupta de eliberare, Goethe se amuza cu iubitele sale."
In felul acesta e atacat Goethe ca om şi ca patriot.
Noi ştim că pentru geniu nici moralitatea, nici patriotismul nu sunt stele conducătoare. Biografiile tuturor poeţilor celebri ne oferă detaiuri de viaţă privată cari sunt
în flagrant contrast cu principiile eticei creştine. Dar cine are pretenţii de-a judeca în chestiuni de artă va confunda pe om cu artistul ? Cine va condamna falnicele mărgăritare ale unei literaturi pentru că autorii
;    lor au... iubit fără rezoane, au inşelat inimi, au frînt chiar
'• suflete ?! O, germanii, cu pruderia lor, cu falsul lor moral, sunt în stare să o facă. Nu vor să îngăduie ca pe pămînt german să se ridice un bust modest lui Heine, nici romancierului Thellmann şi acum aceeaşi procedură
'    faţă de cel mai mare dintre ei, faţă de Goethe !
Să privim mai de aproape acel episod din viaţa lui Goethe, care i se exploatează în felul arătat.
Goethe a stat în Strassburg din 2 aprilie 1770 pînă în 24 august 1771, studiind drepturile şi fiind promovat de... licenţiat în dreptul francez, ceea ce atunci era identic
i-   cu titlul de doctor juris.
în lunile aceste făcu mai multe excursii prin Alsacia, cu scopul de-a face studii asupra culturei şi literaturei poporale, mai ales asupra poeziei poporale pentru care atît de mult se interesa. în excursiile aceste ajunse şi la Sesenheim, un sătşor de vreo 6 ore departe de Strassburg. Aici făcu cunoştinţa preotului Joseph Jacob Brion, în a cărui familie se introduse.
Preotul Brion avea trei fete, între cari a doua era Friederica, sau Rieckchen şi Rica, cum îi ziceau în familie, Goethe, în celebra sa autobiografie, Dichtung und Wahr-heit, dă în cartea a 10-a şi a 11-a o fidelă icoană a vieţii idilice urmată în această familie, pe care o asemăna cu aceea a preotului din Wackefield, cunoscutul roman al lui Goldsmith.
în familia aceasta Goethe a fost primit cu multă prevenire, ceea ce e uşor de explicat, ştiind că Goethe a fost de-o frumuseţe rară, sănătos, comunicativ... poet. între el şi Friederica se stabili deja la prima întîlnire o relaţie de intimitate. „Cînd am văzut-o întîia oară, mi se păru că văd răsărind o stea pe cerul de la ţară", zice Goethe în autobiografia sa (pag. 157). Tot acolo o descrie cum a întîlnit-o, în portul ei jumătate ţărănesc, cu o pălărie de paie în mînă, cu pletele blonde fluturînd în aer, cu ochii ei cei albaştri, cari îndată l^au fermecat. Rica a fost, fără îndoială, o copilă foarte drăgălaşă, o ştim aceasta nu numai din spusele lui Goethe, ci şi din alte notiţe ale diferiţilor contimporani  cari  s-au  ocupat de soarta ei.
306
307
La prima întâlnire deja inimile lor şi-aii manifestat simpatia reciprocă. La umbra unui fag, în a cărui coajă era tăiat numele ei, Goethe o întrebă dacă a iubit vreodată, iar ea îi şopti că el e primul idol al inimei ei şi prin o sărutare şi-au sigilat dragostea lor.
Din această zi, Goethe veni des la Sesenheim, unde casa preotului Brion îi oferea atîtea nevinovate plăceri, îi plăcea să petreacă în sînul acestei familii, să sărute de-a rîndul pe naivele surori în jocurile lor sociale, să zdrincănească împreună cu ele la hodorogitul pian provincial. Dar îi plăcea mai ales să ia de mînă pe draga lui de Rica şi împreună să alerge, să zboare peste cîmpii din jurul satului sau să-şi caute vreun locşor poetic, vreo filigorie prin grădină, unde să ciripească ca două îndrăgite păsărele. Iar cînd iubitul îşi cetea versurile sale, iubita rămînea extaziată, îl giugiulea şi adora. Nu se poate închipui un amor mai idilic, mai ideal, ca amorul lui Goethe şi Friederica.
Tatăl fetei tolera cu drag relaţia lor, dovadă că în aceea nu era nimic vinovat, nimic ce ar fi putut lovi în buna reputaţie şi moralitatea familiei. Ba mai mult, bă-trînul Brion a tolerat chiar ca Goethe să locuiască sub un acoperiş cu Friederica, ceea ce nu s-ar putea închipui, dacă Goethe, într-adevăr, ar fi fost mai mult ca un prieten iubitor şi dezinteresat. însuşi Goethe mărturiseşte că în vremea aceea astfel de relaţii ideale între tineri şi fete erau dese, erau obiceiuri convenţionale.
Şi cu toate aceste, cu toată dragostea înfocată, Goethe, părăsind Strassburgul, a părăsit şi pe Rica. Iată ce i se impută în primul rînd. Că de ce n-a luat-o în căsătorie ? Căci ea a rămas jalnică în urma lui şi n-a voit să se mai mărite viaţa întreagă !
De ce ? De ce ? Ptore că orice amor trebuie să aibă de sfîrşit... alianţa în faţa altarului ! Pare că iubim ca să ne cununăm şi să ne înmulţim ! Nu, Goethe a spus-o foarte des că el nu-şi dă seama pentru ce iubeşte, cu toate astea însă, iubeşte mai departe, fără ţel... O astfel de iubire a lui a fost şi aceea faţă de Friederica şi, fatal, ea a trebuit să înceteze, căci între ei doi erau numai inimile înrudite, dar erau mari distanţe de... educaţie şi poziţie socială şi, mai ales, aceste împregiurări au pus capăt frumosului idil din Sesenheim.
Posibil este însă că preotul Brion să fi aşteptat ca Goethe să-i ceară mîna fetei. Şi în privinţa asta se poate admite învinuirea că Goethe a greşit lăsînd în nedumerire pe ospitalierul preot asupra intenţiilor sale. Dar e acesta un păcat ? Uită aceste ziare că acestei relaţii de dragoste puritană literatura germană îi datoreşte cele mai frumoase poezii ? Uită mai ales principiul, atît de des invocat în literatură, ca şi în istoria germană, că oamenii mari nimicesc oameni pentru ca să-şi creeze operele lor — dar, în definitiv, Friederica n-a fost nimicită, ci i-a rămas suvenirul şi fericirea de-a fi fost iubită de cel mai mare poet german, de un geniu de căpetenie al omenirei. Şi oare nu este şi aceasta o recompensă pentru tot dorul şi amorul din viaţa ei stingheră ?
In timpul din urmă critica germană s-a ocupat mult de acest episod din viaţa marelui poet. De motiv i-a servit o broşură a unui anumit Froitzheim, care a scris cele mai scandaloase insinuaţiuni la adresa lui Goethe şi Friederica, afirmînd că dragostea lor a avut şi un rod, un copil ilegitim. Froitzheim, care n-a procedat mala jide, ci numai pentru a face senzaţie cu ceva nou, îşi întemeia afirmaţiunile pe matriculele din Sesenheim. S-a constatat însă că nici un cuvînt din cele scrise de el nu corespunde adevărului şi s-a alungat orice umbră de bănuială.
Cetească moraliştii din Strassburg poeziile lui Goethe din acel timp, poezii ca An Friederike, Mailieă, Neue Liebe, neues Leben — şi spună dacă din aceste transpiră păcatul şi amorul criminal de care ei acuză pe Goethe ! ? „Păcate" de aceste ar suporta cu mîndrie orice literatură !
Altfel dau expresie poeţii dragostei lor senzuale. Lenau, bunăoară, care cade şi el în categoria celor acuzaţi de-a fi fost imoral, şi-a vărsat în fragmentul dramatic al lui Don Juan întreg amorul său sălbatic. Iată cîteva versuri din poezia lui Lenau :
Ich habe manches Weib mit starken Krallen Auf's Lager des Verlangen's hingerissen, Und fuhlte nie was von Gewissensbissen... Denn reich vergalt ich ihr in einer Stunde Was ich zerschlug wie Hagel das Getreide...
O Tropenland der heissen Liebeskraft ! O Zauberwildniss tiefer Leidenschaft !
308
309
Astfel, Lenau ! Şi ce este în comparaţie cu această imensă şi sălbatică patimă nevinovatul amor al lui Goethe faţă de Rica, amorul cel din Im wunderschdnen Monat Mai, inofensiv ca o floare de cireş, naiv şi veşnic zîmbitor ca o floare albastră ?!
Păcat săvîrşesc cei ce se ridică împotriva acestui amor !
HARALAMB G. LECCA : „CASTA-DIVA"
Piesă in 4 acte
începutul anului 1899 pare a fi de bun augur pentru literatura română. Judecind după cele mai recente producte literare, se poate chiar afirma că vom avea un an roditor în cele literare şi foarte remarcabil faţă de anii din urmă. Se resimte clar o mişcare mai intensivă, care pare a fi o protestare în contra acuzei, adusă de la tribuna marilor sceptici, că noua generaţie n-ar avea forţă vitală, ci toate creaţiunile ei ar purta în sine germenul morţii.
Genul literar, în care domină chiar o încordată emulaţie, este cel dramatic — fapt pe cît de rar la noi, pe atît de important şi îmbucurător. Nu mai avem de-a face cu „paper-la-papul" unor Mântuitori de cuvinte, nici cu producte ieşite din „spitalul amorului", ci cu lucrări în cari, fără îndoială, sunt depuse : gîndire serioasă, principii de artă şi talent. Asemenea rezultate ale muncei intelectuale nu vor avea efectul efemer al focului de paie, ci îşi vor asigura o valoare durabilă în literatură.
Intre mai multe drame care s-au transmis zilele aceste publicului bucureştean, parte prin tipar, parte prin reprezentarea pe scena Teatrului Naţional, i se cuvine un loc de frunte piesei lui H. G. Lecca, intitulată Casta-Diva.
D-1 Lecca le este, desigur, drag cetitorilor Familiei, mai ales în urma cetirei admirabilelor versuri din Mări-oara Carmen Sylvei, precum şi din alte lucrări mai mici, publicate în aceste coloane x. Sunt convins deci că le împlinesc o plăcere, făcîndu-le o dare de seamă asupra Casta-Divei.
1 Din cari relevăm, îndeosebi, traducerea Noaptei de octombre de Alfred de Musset, în Familia, 1898, nr. 36 (red.).
311
Piesa începe prin o scenă de dragoste între logodnicii Dinu Rinovideanu şi Gina, o fata orfană, crescută de unchiul său, maiorul în pensiune State Zoescu. întreg actul prim, în care autorul ne face cunoştinţă cu toate persoanele piesei, se petrece la casa maiorului (în Galaţi). Asistăm la o zgomotoasă viaţă familiară, în care cele două fete ale maiorului, Mărioara şi Viorica, sunt un contrast lămurit faţă de Gin;.;, cea orfană, care la prima înfăţişare deja cucereşte prin nobleţea simţirei şi o cumpănită judecată.
Din familia aceasta face parte şi sora maiorului, d-na Lelia, o văduvă tînără şi cochetă, venită de ia Bucureşti, cu fiul său Panică, „tipul secăturei de salon". Tot în actul prim întîlnim pe un moşier, vecinul maiorului, pe d-l Epaminonda Chiropol, un grecotei respingător, care, cu toată vîrstă înaintată şi diformitatea sa, reflectă la mîna Ginei, chiar şi după ce aceasta se logodise cu Dinu.
Toate persoanele aceste le găsim deja în actul prim foarte bine zugrăvite, mai ales figurile principale, Gina şi Lelia, aceste două izbitoare contraste de caractere femeieşti, logodnica iubitoare şi castă, faţă de femeia rafinată şi senzuală. E minunat croit mai ales tipul lui Fănică, cu franţuzeasca lui şi cu îndrăzneţe] e-i maniere de salon modern.
Actul se sfîrşeşte prin plecarea la Bucureşti a logodnicului Dinu, care trebuie să-şi vadă de examene. Odată cu el pleacă şi Lelia cu Fănică. Plecarea aceasta a lor împreună ne lasă o vădită anxietate pentru soarta Ginei, căci Lelia, senzuala Lelia, vrea cu orice preţ să-i răpească logodnicul.
Actul al doilea se petrece după cîteva luni, la moşia lui State, a maiorului. Au sosit şi bucureştenii, Lelia, Dinu şi Fănică, dar în familie nu mai e acrul cel vesel, ci năduf şi posomorîre. Se presimte izbucnirea unei furtuni. Dinu e trist şi abătut, fiindcă a căzut la examenul de medicină. Dar căderea aceasta a fost o urmare a amorului său scelerat cu Lelia, care îl prinsese în mrejilc sale. Şi acest amor fără de lege este ce-1 usucă, conştiinţa că a înşelat pe îngerul de Gina, revolta ce simţeşte împotriva Leliei, a acestui demon ce 1-a sedus.
într-o convorbire cu Lelia, Dinu îi aruncă în obraji toată rnîrşevia faptei şi-i spune că va pleca la Paris, ca să se lepede de trecut şi să înceapă o nouă viaţă. Ea însă,
haina, îl roagă să rămînă, cu dulci cuvinte zicînd : „Nu, nu, să nu pleci !... Nu voi mai sta în calea ta. îmi va fi de-ajuns un colţişor departe de tine — dar în care să te văd, să te aud, să te iubesc... Mai bine aş muri decît să nu-ţi aud glasul !
Dinu : Mai bine ai muri de ruşine ! Căci eşti de două ori vinovată : întîi, faţă de-o copilă, de-o nenorocită care-şi pusese credinţa în mine şi de lîngă care m-ai furat, fără nici o mustrare de cuget ; al doilea, faţă de un băiat mare, sînge din sîngele d-tale, pe care îl laşi singur ca să vii să te tîrăşti la picioarele mele"...
Sfîrşitul acestei convorbiri este ascultat şi de Gina, căreia, mţelegînd toate, i se preface în cenuşă întreg idealul falnic, întreaga credinţă şi amorul divin de care era pătrunsă. Catastrofa e neînlăturabilă ; ca urmează în actul al treilea.
„Gina : Mă încredeam în tine şi tu minţeai ! Ţi-ascul-tam cuvintele de dragoste şi minţeai !... Ai sădit în inima mea cel mai dulce şi în acelaşi timp cel mai veninos sim-ţămînt : iubirea ; m-ai îndemnat să fac din tine sprijinul meu ; irnai lăsat să mă ridic pe aripile visurilor mele pînă la cele mai frumoase înălţimi ale nădejdii în viitor — de ce ? Ca să mă pierzi !... Nu ştiam ce e bănuiala : tu mi-ai arătat-o. Nu cunoşteam făţărnicia, în tine am văzut-o ! Dezgustul nu-1 simţeam, îl simt acum prin tine. M-ai izbit de cea dintîi decepţie a vieţii şi cel ce provoacă prima decepţie e criminal !"
Astfel vorbeşte copila cea castă, divă, a căreia dragoste a fost maculată, trasă în noroi de logodnicul său. E adînc rănită şi nu voieşte să-1 ierte, zadarnic Dinu îi cere milă şi îndurare. Rece şi cu gest maiestos îl respinge. între ei doi toate s-au sfîrşit.
Actul din urmă, după 8 ani, la Bucureşti. Fănică, secătura de salon de odinioară, căsătorit cu Viorica, fiica maiorului State, advocat, ţin casă luxoasă. Lelia e bunică, dar n-a lăsat încă din vechile obişnuinţe. Iar îngrijitoare ia copii e — Gina, sărmana Gina, tratată, de acei oameni ca o servitoare. Ce s-a făcut ea în aceşti opt ani ? După plecarea lui Dinu la Paris, pe care ea n-a voit să-1 ierte, s-a măritat după grecoteiul Epaminonda, faţă de care manifestase atîta oroare mai nainte. Femeia înşelată şi umilită caută să-şi răzbune, înşelînd şi ea pe alţii. înşelîn-du-şi însă soţul, acesta o goni din casă, iar pentru ca să
312
313
se susţină, Gina deveni profesoară, damă de companie, telegrafistă, modistă şi, în sfîrşit, simplă lucrătoare cu mîna... Trecu toate treptele coborîşului social, ajunse pe mîna lumei corupte, fără putere de rezistenţă... „pînă ce într-o iarnă, doborîtă de foame şi frig, neavînd putere să-mi sugrum zilele şi să sfîrşesc, am venit şi am bătut la uşa fiului aceleia care-mi dase prima lovitură"...
Toate aceste le aflăm din o convorbire a Ginei cu Dinu, care e medic renumit )a Paris şi, venind la Bucureşti să se intereseze de soarta ei, a găsit-o în acest hal. El îl spune că i-a rămas credincios, că voieşte s-o ridice la înălţimea ei... dar zadarnic, ea e convinsă că fericirea nu se poate reface. Ea nu mai are nici o dorinţă, nici o iluzie, căci atîţia ani de durere ucid şi mîndrie şi tot... „Sunt un obiect", exclamă Casta-Diva de odinioară, şi in această exclamaţie zace tragicul acestui caracter. Zadarnic îi jură Dinu că o iubeşte, că a uitat tot, că numai pentru ea va trăi — ea îl roagă să o lase cu nepăsarea ei, care îi adoarme fiinţa.
„Mai bine rămîn aici umilită — zice Gina — călcată în picioare, decît să-ţi iau şi ultima iluzie pe care ai putea-o păstra despre mine. Vreau cînd vei mai rosti vreodată «Casta-Diva», să te gîndeşti la mine cu părere de rău. Iubirea nu-mi îngăduie să-ţi fiu prietină ; trecutul mă împiedică să-ţi fiu soră ; cele ce ţi-am spus îmi iau dreptul de a-ţi fi soţie"...
Rămînem convinşi de această imposibilitate şi îndureraţi mai cetim ultimul lor schimb de cuvinte :
„Gina : Du-te !
Dinu : N-o să-ţi fie dor de mine ? Gina : Să nu-ţi fie dor de mine ! Dinu : Şi n-o să mă uiţi ? Gina : Uită-mă !
(Se privesc lung, ca-n clipa unei despărţiri de veci. Cortina cade.)"
Acesta e conţinutul tragediei d-lui Lecca, căreia nu înţelegem de ce i-a dat numirea de „piesă", dat fiind că soarta eroinei este, într-adevăr, tragică prin excelenţă. Copila înşelată în credinţa sa, inima aceasta castă căreia i se dă o lovitură atît de zguduitoare, e fatal osîndită să se prăbuşească, după ce i s-a luat cel mai puternic sprijin, îmi vin în minte nişte cuvinte ale eminentului poet ger-
man Geibel, foarte potrivite pentru a interpreta starea sufletească a Ginei, din tragedia d-lui Lecca. Iată aceste cuvinte :
Es brach schon manch ein starkes Herz Da man sein Lieben ihm entriss, Und manches, das sich blutend schloss Schrie laut nach Luft in seiner Noth Und warf sich in den Staub der Welt; Der schone Gott in ihm war tod !
Cu iubirea s-a stins şi demnitatea femeii şi a devenit „obiect". Şi tragicul este că Gina nu este un tip izolat, ci e tipul femeii de astăzi, tipul femeii înşelate, precum Lelia reprezintă pe demonul rău, ce distruge fericirea şi imprimă caracterul falsei vieţi sociale.
Nu numai ateste două figuri, dar şi celelalte sunt luate din viaţa noastră reală şi sunt cit se poate de fidel redate, afară doar de Dinu, care putea fi marcat mai bine, cu mai multă pasiune. N-ar fi stricat poate dacă pe eroul Dinu nu-1 făcea student, care să mai aibă daraveri cu examene de medicină, căci imberbi de-aceştia, cu caracterul numai în formaţiune, nu sunt tocmai potriviţi eroi de tragedii. N-ar fi stricat poate dacă Gina, umilita Gina, ar fi rămas mai consecventă şi ar fi tratat la sfîrşit chiar cu dispreţ pe asasinul iubirei sale. în cazul acesta întreg sfîrşitul s-ar fi făcut cu considerabil mai mare efect dramatic. Cum e însă acum sfîrşitul, pare a fi mai mult al unui roman decît tragedii.
Aceste puţine obiecţiuni nu vor şi nu pot detrage din meritul acestei lucrări, care, fără îndoială, e foarte mare. S-a văzut aceasta şi la primele reprezentaţii ale Casta-Divei date în 26 şi 28 ianuarie cu foarte mare succes pe scena Teatrului Naţional. Atît actorii, dar mai ales d-na Aristiţa Romaneseu în Diva, cît şi autorul au fost răsplătiţi cu aplauze din belşug. Tînărul şi deja laureatul nostru poet a fost chemat la rampă după fiecare act. Avem tot dreptul să ne bucurăm de asemenea succese ale forţelor de la care neamul poate să aştepte încă multe,
Vivat quarta /
314
TRADUCERILE D-LUI T. V. PACAŢIANU
Stuart Mill: „O n Libert y". Libertatea opiniei. Intoleranţa socială. Despotismul uzului. Caracter
Iată o muncă serioasă a unui publicist român !
Bărbat devotat intereselor neamului, d-1 Teodor V. Păcăţianu munceşte deja de ani mulţi, dar cu modestie şi fără a se afişa, în ziarele noastre de dincoace. Prin tonul bărbătesc, prin gîndirea aleasă cu care întotdeauna şi-a expus părerile sale menite a contribui la înaintarea noastră culturală şi politică, şi-a asigurat simpatiile noastre. Felul cum munceşte d-1 Păcăţianu ne dovedeşte că mai avem şi ziarişti cari îşi dau seama de importanţa misiunei lor ca luminători par excelence ai poporului ; cari văd că nu prin superficialităţi dictate de impresia momentului, nici prin o simplă frazeologie sau beţie de cuvinte se dirijează gazetele naţionale, ci prin trudă mare, prin studii temeinice şi sistematice.
Activitatea unui asemenea muncitor intelectual trebuie relevată, trebuie recunoscută, tocmai pentru a-1 deosebi de acel cîrd de oameni răi şi superficiali, cari nu vor si nu pot fi altcum precum sunt.
Cît de demnă de atenţiunea noastră este activitatea d-lui Păcăţianu o vedem şi din cele trei magistrale traduceri ce ne-a dat în scurtul interval de cîteva luni. Lupta pentru drept şi Scopul în drept, renumitele opere din domeniul filosof iei dreptului ale lui Rudolf Ihering, au apărut în traducere pe la sfîrşitul anului expirat, iar acum de curînd celebrul eseu al lui John Stuart Mill, Libertatea — toate trei în propria ediţiune şi eu cheltuielile traducătorului. Şi sunt din cale-afară mari asemenea cheltuieli pentru bugetul modest al unui ziarist român ! In vederea scopului înalt însă, traducătorul n-a ezitat a aduce si jertfe materiale, în legitima aşteptare ca publicul să-şi arate recunoştinţa, interesîndu-se de aceste producte
316
spirituale ale marilor gînditori ai omenirei, de aceste precepte de importanţă actuală pentru poporul nostru.
Şi ce poate fi mai util pentru un popor în situaţia noastră decît a-i deştepta şi întări conştiinţa de drept, a-i arăta principiile care îi asigură demnitatea şi libertatea desăvîrşltă ? Ce poate fi mai necesar ca popularizarea acestor principii, cînd e vorba ca un popor să nu se conducă numai de instinct sau, ca să-i zicem altfel, de geniul ocrotitor, ci şi de raţiune ?
Trebuie să mărturisim că spre acest scop d-1 Păcăţianu a ştiut cu multă iscusinţă să aleagă operele potrivite din vastul cîmp al literaturelor streine. Şi trebuie să constatăm că a ştiut învinge dificultăţile ce se ivesc la asemenea traduceri. Cu toate că ne lipseşte o terminologie precisă pe terenul filosofiei şi al jurisprudenţei, traducătorul a ştiut să interpreteze cît se poate de exact chestiunile cele mai abstracte, silogismele cele mai complicate.
Văzînd zelul şi conştiinciozitatea cu care d-1 Păcăţianu munceşte în direcţia aceasta, putem nădăjdui că nu se va opri la aceste trei traduceri. Ar fi consult ca d-sa, asigu-rîndu-şi poate încă cîteva pene ajutătoare, să întemeieze o publicaţie periodică, dînd obştei române, şi mai ales cauzei românismului, din răstimp în răstimp, cîte o traducere de felul celor trei de pînă acum. îi dorim din inimă succes şi credem că nici publicul nostru nu va întîrzia a-i da sprijinul meritat
Cea din urmă traducere a d-lui Păcăţianu este — cum amintirăm mai sus — On Liberty, opera aceluia dintre principii cugetării omeneşti căruia în primul rînd i se cuvine epitetul de Altesse Serenissime, cum îl numeşte un critic german.
în această monumentală lucrare, John Stuart Mill stabileşte raporturile între individ şi societate, fixând marginile drepturilor societăţii asupra individului şi dînd acestuia cea mai completă libertate de gîndire, de exprimarea opiniei şi de acţiune.
Opera aceasta însă a văzut lumina zilei deja la anul 1859 şi de atunci încoace ideile cuprinse într-însa au devenit în mare parte proprietate comună, în unele ţări mai civilizate realizîndu-se pe de-a-ntregul, iar în altele fiind chiar insuficiente pentru cerinţele actuale.
Deja la 1879, adică numai 20 de ani după apariţia Libertăţii lui Mill, într-o cuvîntare ţinută în Birmingham,
317
Max Muller se exprimă asupra acelor idei în modul următor :
„Mă îndoiesc mult că s-ar mai găsi astăzi filosofi liberali sau politician! conservativi cari să combată principiile susţinute cu atîta căldură în Libertatea lui Stuart Mill. Ceea ce cere Mill este prea puţin şi prea modest pentru urechile noastre. în general, tot ce spune Mill se rezumă în ideea că individul nu este responsabil societăţii pentru faptele sale întru cît acele nu păgubesc interesele altuia. Mai există cineva care să reducă libertatea individuală la o măsură mai mică ?"
Astfel opina Muller deja acum 20 de ani, iar de-atunei încoace principiul de libertate s-a lărgit considerabil. Exigenţele au crescut în măsura conştiinţei individuale şi a progresului general. Libertatea presei a făcut în multe părţi ca opinia să fie adeseori mai liberă precum, o cerea Mill. Iar libertatea naţională — chestiune de care Mill nu face amintire nici cu o iotă — e un ideal mai măreţ şi mai puternic decît cel apărat de Stuart Mill. Acţiunile mari ale unui popor astăzi nu se pot determina numai prin principii de libertate individuală. Ele pot fi însă baza elementară la asemenea acţiuni.
Cu toate aceste, teoriile lui Mill pentru noi sunt încă actuale. Căci noi, din nefericire, în cele sociale, trăim cel puţin cu 50 de ani îndărătul altor popoare, iar în cele ale libertăţii individuale cu vreo 200 de ani îndărătul lui Mill, cam pe timpul lui Hobbes, care şi el admitea libertatea opiniei, numai să nu-i dai expresie... E ştiut că nici pe timpul inchiziţiunii nu era oprit să ai opinii proprii, numai să nu le dai rost prin tipar sau grai viu.
Astfel putem în dragă voie să cetim teoriile lui Mill, ba nu ne-ar strica dacă ne-am forma chiar un mic ca-tehis din acele.
Ceea ce în primul rînd trebuie să ne preocupe sunt teoriile privitoare la libertatea opiniei.
Facultatea judecăţii s-a dat omului ca să se folosească de ea, zice Mill. Trebuie deci ca fiecare să-şi exprime liber ideile şi convingerile. Vederile noastre să ni le considerăm de adevărate, pentru că ele sunt conducătorul propriei noastre acţiuni. E o laşitate a nu te conduce după vederile tale şi a-ţi fi teamă să le comunici şi lumei. Numai prin opinii proprii se nasc mărimile individuale...
în acelaşi timp Mill ne dovedeşte necesitatea liberei discuţiuni asupra tuturor opiniilor. Fără a fi discutate, opiniile noastre sunt o dogmă moartă. Fără a stîrni cu ele interes, fără ca prietenii să se însufleţească de ele, iar duşmanii să sară ca muşcaţi de şarpe, opiniile noastre n-au valoare, o critică deci se impune. în critica aceasta însă să urmăm totdeauna fermele noastre convingeri. Să nu ne conducem de consideraţii utilitariste, nici personale sau de rudenii — un principiu monstruos, ce s-a admis la. noi acum de curînd. Aberaţiunile fiecăruia se vor vedea mai lămurit din o continuă ciocnire de idei.
Un duşman încarnat al opiniei libere este societatea, care exerciază o meschină tiranie asupra individului, voind a-i înăbuşi convingerile. Societatea îşi arogă dreptul de control asupra convingerilor individuale. Mill însă arată că „dacă întreaga omenire minus unul ar fi de aceeaşi opinie, iar acest unul de părere contrară, întreaga omenire n-ar fi îndreptăţită a reduce pe acest unul la tăcere"... Intoleranţa societăţii de astăzi însă sileşte pe oameni să-şi ascundă convingerile şi să renunţe la străduinţa de a le răspândi. Astfel se cultivă demoralizarea şi se zădărniceşte dezvoltarea caracterului. Principiul libertăţii însă pretinde ca semenii noştri să nu ne împiedice în a ne exprima afecţiunea-sau aversiunea noastră în orice chestiune, fie părerile noastre oricît de nedrepte şi de falşe din punctul de vedere al societăţii. Cu cît mai interesaţi sunt semenii noştri, cu atît mai mult îşi trădează lipsa lor de judecată şi o reinţă a inimei.
Adevărat e că, dacă am sta să judecăm cultura societăţii noastre după gradul ei de toleranţă, am ajunge la întristătoare deducţiuni.
într-o altă parte a scrierii sale, Mill relevă o chestiune pentru noi tot atît de importantă ca cele arătate. Tot ceea ce propagă individualitatea este despotism, zice Mill. Un astfel de drept este şi uzul. Libertatea individuală sufere greu sub povara acestuia.
Uzul preface viaţa omului într-un mecanism care îi suprimă dezvoltarea oricărei afecţiuni şi impuls. Uzul sau regulele fixe de viaţă, cari a le accepta eşti silit de către societate, sunt duşmanul talentului, al spiritului de progres şi de reformă. Uzului se supun toţi aceia cărora le lipseşte conştiinţa valorii proprii şi sunt absolut incapabili a fi originali.
318
319
La noi fireşte că e mare majoritatea acestor oameni-maşină. Domnia mediocrităţii la noi — căci toţi cei de sub sclavia uzului sunt mediocri — e incontestabilă. Sub o asemenea domnie nu e de mirare că n-avem firi originale. „Oamenii mediocri — continuă Mill — nu numai că au o inteligenţă mărginită, ci au şi înclinaţiuni mărginite. Dorinţele lor nu sunt destul de tari, pentru a-i face să se încline spre ceva extraordinar şi de aceea ei nici nu pot înţelege cum de cineva are poftă de aşa ceva. In consecinţă consideră pe toţi aceştia (adică firile originale) de neînfrînaţi şi îndărătnici, la cari ei sunt obicinuiţi să privească cu dispreţ"...
în firul acestor idei, vorbind despre lipsa de originali-tata şi de judecată proprie, Mill constată şi lipsa de caracter.
După Stuart Mill, caracter are acel om care îşi are dorinţele şi impulsurile sale proprii. Cel ce nu poate zice că dorinţele şi impulsurile sale sunt cu adevărat ale sale proprii n-are caracter, aşa cum n-are nici maşina de aburi.
Dacă aceste impulsuri — zice Mill — nu numai că sunt ale sale proprii, ci mai stau şi sub stăpânirea unei voinţe tari, se zice că omul are un caracter energic.
în înţelesul acestora, n-are caracter societatea roabă uzului ; n-are caracter iezuitul multicolor ; n-are caracter nici un individ ce nu-şi ştie afirma libertatea şi independenţa sa. O, e incomensurabil numărul „maşinilor de aburi" de cari vorbeşte Mill.
Şi în felul acesta am putea continua cu expunerea ideilor lui Stuart Mill, cum am amintit, pentru noi atît de actuale. Sperăm însă că ajunge, pentru a deştepta interesul cititorilor, de a-şi procura înşişi cartea (în traducerea d-lui Păcăţianu) şi a o ceti cu cea mai mare atenţiune.
SĂRMANA DOINĂ Reflexii la un articol din „Encicloped
„Nu am fost lipsiţi din partea criticei nici de bunăvoinţă, nici de rea-voinţă ; am fost însă lipsiţi aproape cu totul de învăţăturile ei"... Astfel scrie directorul Enciclopediei române în prefaţa volumului prim, punând, precum se vede, încrederea în sine mai presus de orice critică.
Cei ce vor arunca însă o ochire în publicaţie, care se bucură de auspiciile „Asociaţiei", se vor convinge prea curînd că d-l director n-are tocmai motive de a fi atît de refractar pentru observaţiile ce i se fac şi n-are de ce fi tocmai atît de puţin accesibil pentru „învăţăturile" criticei. Este doar prea cunoscut că numai o individualitate literară formată şi recunoscută poate să renunţe la asemenea învăţături, fie ele cît de puţine şi venite din orice parte. Cum însă d-sa nu are pretenţia a fi o astfel de individualitate, era a priori dată necesitatea de a lua în socotinţă toate observaţiile ce se fac.
Este foarte adevărat că asupra Enciclopediei s-a scris, puţin, fie bine, fie rău. Aceasta însă, pot afirma, nu din alt motiv, ci din pură condescendenţă şi din un fel de respect pentru mişcările culturale pornite de „Asociaţiunea" noastră, care a impus multor condeie o rezervă firească. Faptul că ziarele noastre publică sumarele singuraticelor broşuri, ce îşi fac apariţia nejignită de penele criticelor, şi le publică însoţite cu cuvintele de re-comandaţie venite din biroul direcţiunea Enciclopediei, nu înseamnă însă nicidecît o aprobare generală, cum poate socoteşte d-l director. Tăcerea şi rezerva criticelor mai poate fi socotită şi ca indiferentism, sau ca ignorare, sau ca luare în neserios... dar nicidecît nu se poate interpreta în felul că „învăţăturile" ar fi de prisos.
321
Fiindcă, precum vedem, tăcerea e atît de greşit tălmăcită, ar fi bine să se vorbească de aici înainte cît se poate de pe şleau, să se insiste fără rezervă asupra greşelilor ce se comit cu duiumul în publicaţiunea aceasta.
Fatalul însă este că, oricîte erori ai releva, observaţiile tale deocamdată nu folosesc nimic lucrării, fiindcă pînă la ediţia a doua, cînd d-1 director s-ar îndura eventual a ţine cont de ele, mai este răgaz multişor. Cenzura strictă trebuie deci să se facă acolo unde nu se face — în biroul redacţional al Enciclopediei, înainte de a ieşi de sub tipar.
Tot ce se poate face ulterior este constatarea simplă a erorilor şi trecerea cu regret la ordinea zilei peste ele, cu concluziile ce fiecare îşi poate trage asupra valorii intrinsece a lucrării. Şi ar fi de dorit ca aceste constatări să se facă privitor la chestiunile noastre, la istorie şi literatură şi, mai ales, la lucrări actuale. Traducerile n-au lipsă de control — micul Mayer a fost destul de bine forfecat şi tradus !...
Dar cînd voieşti să scrii asupra Enciclopediei mai e un inconvenient. Nu ştii exact pe cine apostrofezi, cu cine îţi faci seamă, cu directorul, cu un comitet redacţional, sau cu autorul articolului, de obicei neiscălit.
Natura publicaţiei aduce cu sine ca să faci responsabil pe cel ce o conduce. Dar bine, în cazul acesta ai face directorului o colosală nedreptate, căci d-sa este un iscusit financiar, un bun organizator şi agitator al părţii tehnice, dar în materia cea vastă, în chestiuni de litigiu, fie cum sunt cele istorice-confesionale sau în cele lite-rar-estetice, nu poate avea pretenţia de a-şi pune părerea în cumpănă şi de-a atribui acelei păreri vreo greutate oarecare... Şi lucru hazliu este că direcţiunea nici nu se solidarizează cu redactorii diferiţilor articoli, cum am văzut din discuţia asupra continuităţii românilor, iscată din pricina articolului d-lui Weigand asupra românilor, precum şi din discuţia confesională dintre d-nii Voilean şi Bunca.
Intre asemenea împrejurări numai un motiv de altă ordine te poate îndemna a te ocupa de Enciclopedie şi anume, motivul ca să dumireşti publicul, arătîndu-i felul, fără îndoială superficial, cum se munceşte la acea lucrare, în jurul căreia s-a făcut atîta zgomot şi reclamă.
Publicul nostru, în mare parte, s-a bucurat cînd s-a anunţat această operă, căci spera că i se va da un lucru bun şi original şi un mic Mayer, amplificat cu părţile referitoare la români. Eu, de pildă, cînd citeam prin diferitele apeluri şi „invitări la prenumeraţiuni" publicate prin 1895 şi 1896, cum se accentuează caracterul popular al lucrării, credeam că e vorba de a face un pas înainte în literatură ; credeam că se va face dacă nu ceea ce au făcut fraţii Grimm pentru germani, cel puţin ceea ce fac acum d-nii Seheiner, Schullerus, Fr. Teutsch, Wittstok şi alţii pentru saşii din Transilvania. Este ştiut că saşii chiar acum lucrează şi ei la o Enciclopedie. Ceea ce fac însă dînşii este o mare operă naţională, la a cărei efec-tuire s-au angajat toţi preoţii şi învăţătorii saşi şi care are să fie o icoană a istoriei ,şi limbei lor, a credinţelor şi datinilor, tot ce le exprimă caracterul şi individualitatea lor etnică în trecut şi prezent. Va fi aceasta o lucrare de enorm folos pentru ştiinţă şi pentru interesele specifice ale elementului german. Cu o astfel de lucrare publicul poate fi perfect mulţumit. Dar noi cu întreprinderea aceasta mai mult comercială decît literară?!...
Dar scopul meu n-a fost a vorbi despre Enciclopedie pe de-a-ntregul, nici a face un expozeu al furnicarului de proceduri greşite — îmi rezerv a face cu altă ocazie — ci a arăta numai un specimen care caracteriza îndeajuns superficialitatea cu care Enciclopedia în mare parte este înjghebată.
In broşura din urmă (XIII), la pag. 196, se publică definiţia Doinei după cum urmează :
„Doină sau daină, cum se numeşte în unele părţi ale Ardealului, este poezia lirică a poporului român. în ea îşi dă la iveală românul sentimentele sale de bucurie sau de întristare, pasiunile şi aspiraţiunile sale, cu un cuvînt tot ce mişcă sufletul său. D. este însoţită de-o melodie caracteristică, aci simplă şi monotonă, aci formată de acorduri capricioase şi ciudate. Ea se cîntă la diferite ocazii de persoane diferite : de tineri şi bătrîni, de bărbaţi şi femei, în cîmp şi pădure... După cuprins doinele se pot împărţi în erotice (de dragoste şi dor), sociale (haiduceşti, cătăneşti), domestice (care cîntă starea de flăcău, de fată, de mireasă), zoologice şi botanice (care se adresează animalelor şi plantelor iubite de omul din popor)"...
322
323
Urmează indigetarea de izvoare şi colecţii.
Această definiţie nu este altceva decît un extras din manualul de istorie a literaturei române a d-lui Ada-mescu (vezi ed. II, Bucureşti, 1896, pag. 80 şi 81). D-l Adamescu este incontestabil unul dintre cei mai capabili şi mai productivi profesori de literatură română -— cu toate astea însă, fie-mi permis a afirma că ceea ce scrie d-sa despre doină şi, mai ales, ceea ce se redă în Enciclopedie, fără control şi fără critică, ba chiar fără a in-digeta numele autorului, nu este tocmai genial.
Lasă că lipsa de preciziune în definiţia aceasta e mare, lasă că între doină şi celelalte poezii poporale nu se face deosebire în această definiţie, nici nu se spune dacă sub doină se înţelege numai poezia sau numai melodia, sau ambele la un loc — dar, în genere, întreaga definiţie, e foarte... şoadă, cum se zice pe la noi.
în sensul acestei definiţii, „doina este însoţită de-o melodie caracteristică, aci simplă şi monotonă, aci formată de acorduri capricioase şi ciudate"... îmi pare că cine
dă o asemenea definiţie n-a auzit doina românească sau, cel puţin, n-a simţit-o. Cum adică, e „capricios şi ciudat" fondul doinei române, aceste armonii de o frumuseţe fără margini, aceste acorduri moi şi vibratoare, care captivează urechea şi sensurile artistului ? Nu este tocmai doina •— melodie care exprimă pregnant trecutul nostru naţional, plin de amar, sentimentalismul şi jalea noastră ? Nu este tocmai melodia ce înalţă farmecul poeziei poporale ? într-adevăr să nu simţeşti nimic auzind această melodie decît că e „ciudată şi capricioasă" ? Sărmană doină !
Ceea ce pe mine însă mă revoltă este nenorocita „împărţire după cuprins" a doinei. Ar fi existînd, mă rog, doină „socială", „domestică" (de ce nu şi sălbatică ?), „zoologică" şi „botanică"... Zi înainte, nemilos enciclopedist, zi, poate mai găseşti şi doine „fizice", „mineralogice", „compuse sau enciclopedice".
Nu trebuie să fi cetit poeticile din lume, începînd de la Aristotel pînă la... Manliu, pentru ca să zîmbeşti de o calificare a poeziilor în felul acesta, să nu simţeşti că astfel de termeni tehnici, potriviţi poate pentru un muzeu, aici nu sunt admisibili.
De ce adică ar fi o doină botanică ? Răspuns : fiindcă „se adresează" plantelor. Dar iată că mai toate poeziile
noastre din popor se adresează frunzelor. Bunăoară, în colecţia lui Canian (Iaşi, 1888), din 333 de poezii, 286 încep exclusiv cu „frundzî verzî", cîteva cu „foaie verde" şi numai vreo 30 sunt nebotanice. Iată, bunăoară, o doină de pe la noi :
Frunză verde de sulcină Străină-s, Doamne, străină Ca şi-o floare din grădină : Neplivitâ, ne-ngrădită, De nime nestăpînită ; N-are fraţi să o-ngrădească, Nici surori să o plivească,
Doina aceasta, în sensul Enciclopediei şi al d-lui Adamescu ar fi una dintre cele mai... botanice, căci e vorba în ea de frunză, de floare, de grădină, de plivit... în realitate, ea însă exprimă înstrăinarea de la vatra părintească, singurătatea sufletului ce se aseamănă cu floarea părăsită...
în aceeaşi categorie, a înstrăinării, a durerii omului părăsit de ai săi şi izgonit din lumea ce i-a fost dragă, trebuie socotită şi următoarea doină mult cîntată pe la noi :
Tuturor lumea li-i lume, Numai mie mi-i cărbune ; Tuturor lumea li-i dragă, Mie mi-e cerneală neagră...
Ce credeţi însă, cum i-ar zice enciclopediştii noştri acestei doine ? E vorba de cărbune şi de cerneală ; ar fi, desigur, o doină mineralogico-chimică ! Sau doina săliştenească :
De te-aş prinde pe la noi Nu te-aş da pe zece boi...
Iată, aici se vorbeşte de boi ; boii sunt animale domestice, prin urmare doina de felul ei este zoologico-do-mestieă... Dar bine, sunt zece boi, prin urmare are loc şi atributul de „matematică"...
Sărmană doină !
Sunt însă doine (aici sub „doine" înţelegem tot textul poeziilor) pentru care cu greu ai putea găsi un termen
325
324
adecvat în nomenclatura Enciclopediei. Astfel se găseşte într-o colecţie doina aceasta :
Foaie verde de muşcată, Mîndra mea e sprâncenată, Dar la buze cam umflată.
Strîngeţi, leleo, buzele Că le pişcă muştele. Strîngeţi lipitoarele Că se văd fasolele.
Doina aceasta evident că „se adresează" mîndrei şi, prin urmare, ar trebui să fie „erotică". Nu ?
Iată deci că împărţirea doinei din Enciclopedie, pe lingă că e ridicolă, nu este nici chiar în mîna lor o cheie potrivită pentru toate doinele.
Dacă era tocmai nevoie de o împărţire, de ce a trebuit să se facă alta cînd avem una destul de corectă, aceea a d-lor Jarnik-Bârsan, urmată de colecţiile Hodoş, Canianu, Sevastos, Bibicescu şi alţii ? Adevărat că toate acestea nu sunt colecţii numai de doine, ci de poezii poporale peste tot — dar, în sfîrşit, nici definiţia din Enciclopedie nu se referă la stricta noţiune a doinei. în cazul că scriitorul articolului enciclopedist nu s-ar fi „adresat" la Adamescu, ci la izvoare mai competente în materie de apreciere estetică a poeziei noastre poporane, găsea la Alecsandri desluşirile necesare. Iată ce scrie Alecsandri despre doină :
„Doinele sunt cîntice de iubire, de jale şi de dor; plîngeri duioase ale inimei românului în toate împrejurările vieţii sale" (Poezii pop., pag. 223). Şi Alecsandri, care a admirat atît de mult şi sincer doinele noastre, care colecţiei d-lui Bârsan i-a făcut elogii atît de mari în şedinţele Academiei, n-are cunoştinţă de doine zoologice şi botanice et tutti frutti.
Sărmană doină ! Ciclopii te văd numai cu un ochi !
FOLCLOR
în celelalte ţări europene interesul pentru folclor era deja mare şi dăduse rezultate ştiinţifice uimitoare cînd, în urma poeziilor poporale culese de Alecsandri, s-a deşteptat şi la noi oarecare dragoste şi însufleţire pentru tezaurul latent al poporului nostru.
Au urmat mai multe colecţii de versuri şi basme, culese din diferite provincii române. Revistele literare au consacrat din cînd în cînd coloanele lor literaturei noastre poporale. Mai tîrziu s-a înfiinţat chiar şi o revistă specială, Şezătoarea d-lui Artur Gorovei, care, între anii 1892 şi 1896, a adunat la un loc material folclorist : poezii, poveşti, tradiţii, ghicitori, ştiinţă populară, doftorii băbeşti şi alte de aceste, cari împreună constituiesc folclorul.
însă atît e tot. Aici ne-am oprit brusc, şi interesul de folclor descreşte încît astăzi abia mai ceteşti cîte o poezie poporală şi foarte rar cîte un basm.
A încetat însufleţirea pentru folclor înainte de-a fi ajuns la o cultivare sistematică şi metodologică a lui. Progresul realizat în orice direcţie, fie în prelucrarea materialului adunat pentru scopuri filologice şi etnologice, fie în aprecierea lui estetică, se mărgineşte la un număr mic de studii dintre cari cele mai demne de amintit sunt ale d-lor Hasdeu şi S. FI. Marian, ale răposaţilor Odo-bescu şi Mangiuca şi, în sfîrşit, ale ovreilor Gaster şi Şăineanu.
Bărbaţii de ştiinţă ai neamurilor străine încă n-au fost puşi în măsură de a cunoaşte valoarea inerentă literaturei noastre poporale. în privinţa aceasta, chiar şi vecinii noştri sîrbi ne sunt cu mult înainte, al căror nemuritor bărbat Vuk Karadzic a reuşit a populariza poe-
327
ziile şi basmele sîrbeşti mai întîi în Germania, unde a stîrnit enorm entuziasm, şi pe urmă la alte popoare. Noi însă n-am fost norocoşi de-a avea atît de buni traducători ca sîrbii. Kotzebue, Schuller, Franken, Rudow ş.a. cari au tradus poezii şi basme poporale româneşti n-au cunoscut material de ajuns încît să facă o bună selec-ţiune, nici n-au reuşit a traduce astfel ca să redea o fidelă icoană a originalului românesc.
Dar chiar şi pe terenul simplei adunări de material am făcut relativ puţin, iar ceea ce s-a făcut este în mare parte superficial, pentru că mulţi dintre culegători, ne-cunoseînd scopul şi însemnătatea folclorului, şi-au permis adăogiri şi îndreptări în text şi formă, ştirbind astfel originalitatea care, singură, poate servi de temei la cercetările ştiinţei.
în privinţa aceasta, în alte ţări există anumite societăţi cari conduc culegerea materialului folcloristic şi, prin aşa-numitele coale-chestionare, dau necesarele îndrumări şi lămuriri. „Societatea antropologică" din Viena, organizată de eminentul folclorist dr. Friedrich Strauss sau „Folk-Lore Society" din Londra, al cărei membru fondator a fost şi Gladstone, au adus limbei şi literaturei lor cele mai reale foloase.
Fiind astfel terenul de muncă în materie de folclor încă înaintea noastră — un teren vast şi frumos, care aşteaptă muncitori devotaţi şi pricepuţi — o societate de felul celor amintite ar fi de dorit şi în mijlocul nostru, care să redeştepte interesul pentru literatura poporală şi să o ridice la nivelul ce-i compte după importanţa sa. Altfel suntem în pericol de a pierde pentru totdeauna cele mai preţioase creaţiuni ale, spiritului şi geniului poporului nostru, mărgăritare cari, ca şi Barbu Lăutaru,
...se duc, se prăpădesc, ca un cîntec bătrînesc.
O societate de folclor este reclamată mai ales în împrejurările actuale, cînd tendinţe cosmopolite, influenţe literare străine şi pătimaşa politică de zi ne îndepărtează tot mai mult de popor, ne înstrăinează de limba şi literatura lui, care, în definitiv, e cea mai scumpă comoară naţională a noastră. Prin o zeloasă activitate folcloristică ne-am întări în conştiinţa noastră naţională, ne-am bizui mai mult pe noi înşine, am învăţa a ne cunoaşte şi
iubi în grad mai înalt poporul cu toate gîndurile şi simţirile lui.
Dar pînă a se organiza o societate cu o asemenea menire, incumbă fiecărei reviste literare române datoria de a îmbrăţişa cu toată căldura acest ram al literaturei.
Independenţi de „teoriile" unui fost colaborator al nostru, care căutînd în literatura populară valoare artistică (!) şi dezolat că n-a aflat-o, s-a exprimat asupra acestei literaturi într-un mod puţin socotit, ţinem a deschide coloanele revistei noastre pentru cultivarea folclorului şi promovarea interesului pentru acela. Vom publica cu plăcere ce ni se va trimite în materia aceasta de către colaboratorii noştri, făcînd fireşte selecţiunea necesară, pentru că spaţiul nu ne îngăduie a-i da o extensiune prea mare. Şi dată fiind valoarea etică şi naţională a folclorului, credem a face un bun serviciu cetitorilor noştri.
328
MAGHIARII ŞI FOLCLORUL ROMAN
în urma încordatelor raporturi politice dintre maghiari şi fraţii noştri de peste munţi, e natural ca ura de rasă să se resimtă şi pe teren literar. Şi nu românii sunt cei ce cultivă această ură — căci ei, dimpotrivă, învaţă în şcoalele lor limba şi literatura maghiară şi ştiu preţui valoarea acelei literaturi — ci tot maghiarii alimentează curentul duşmănos, transportînd lupta chiar şi pe acest teren.
Se vor mira cetitorii noştri cînd le spunem că maghiarii au făcut chiar şi din literatura lor beletristică o armă de luptă politică împotriva neamului nostru, că cei mai buni prozatori contimporani, scriitori ca Jokay, Mikszâth sau Werner, în scrierile lor beletristice, duc o campanie formală în contra românilor. Astfel a stîrnit re-sens în presa de dincolo o recentă serie de romane, datorită romancierului Werner Gyula, deputat maghiar de origine germană, în cari românii ardeleni, cu toate credinţele şi datinele lor tradiţionale, sunt caricaturizaţi, iar luptele lor de independenţă sunt descrise ca nişte excursii nocturne şi fapte odioase de tăciunari şi lotri...
Acelaşi curent stăpîneşte şi în conferinţele lor publice, în conferinţele Ateneului din Budapesta suntem adeseori obiectul preocupaţiunilor literaţilor maghiari şi de pe tribuna conferenţiarilor răsună cuvinte puţin măgulitoare la adresa noastră. Mai ales folclorul român e o temă predilectă a conferenţiarilor acestora, între cari se distinge o perso'ană, dr. Alexics, Sîrb renegat cu pretenţii de literat român.
Acest domn a ţinut în timpul din urmă o conferenţă asupra baladelor române — publicată în revista „Societăţii geografice şi etnologice" din Budapesta — în care
debitează teoriile cele mai caraghioase asupra baladelor noastre poporale, oprindu-se mai ales la Meşterul Manole şi la Miul Copilul şi Ianoş Ungurul.
Pornirile aceste împotriva folclorului român însă nu sunt tocmai vechi. Ele datează din timpul cînd politicianul Tisza a inaugurat era de zdrobire a naţionalităţii române. înainte de aceea, ura împotriva românilor nu era la acest nivel al paroxismului, iar literaţii maghiari vorbeau cu destulă condescendenţă, uneori chiar cu entuziasm, despre literatura noastră poporală.
Zilele aceste ne-a căzut în mîini o broşură din 1858, care cuprinde „flori din cîmpul literaturei poporale române", traduse in limba maghiară de publicistul Acs Kă-roly. Sunt balade şi versuri poporale traduse mai ales după colecţia lui Alecsandri, iar prefaţa traducătorului dovedeşte însufleţirea lui caldă pentru versurile noastre.
Iată această prefaţă :
„Cetitorii primesc aici productele literare ale urmaşilor Romei, ale poporului român. De milioanele acestui popor ne leagă suveniri istorice de o mie de ani. Cu milioanele acestui popor trăim aşa-zicînd sub acelaşi acoperiş. Şi cu toate aceste, nu-i cunoaştem pînă acum viaţa morală şi cea spirituală şi atît de puţin l-am apreciat.
Am convingerea că fac un lucru bun şi folositor, adu-nînd în traducere maghiară vechile cîntece poporale române şi făcîndu-lc cunoscute în cercurile largi ale poporului maghiar. Sunt legende, balade şi cîntece străvechi cari, coborîndu-se din veac în veac, trăiesc şi astăzi în gura poporului. Autorul lor nu e cunoscut. Le-a creat poporul însuşi, care însă nu-şi putea descrie pe hîrtie simţirile, fiindcă nu ştia nici ceti, nici scrie. Dar acest popor merită ca să-i dăm dreptate lui Vasile Alecsandri cînd afirmă că «Românul este născut poet».
înzestrat de natură cu o fantazie bogată şi o inimă simţitoare, poporul român îşi varsă toate tainele ascunse ale sufletului în versuri improvizate şi drăgălaşe. Dacă îl munceşte dorul sau inima îi e părtaşe la vreo bucurie, el îşi cîntă durerea şi mulţumirea în cîntece de aceste. Dacă se însufleţeşte de faptele eroilor săi, el le cîntă aceste fapte patriotice în versuri. Astfel sufletul lui e izvor nesecat de cea mai dulce poezie.
Nu există nimic mai interesant decît a studia caracterul poporului român din cîntecele lui, căci în acele se
330
331
oglindesc toate razele geniului, toată firea şi înclinarea acestui popor.
Poezia poporală română e o comoară de simţiri gingaşe, de idei sublime, de cunoştinţe istorice, de credinţe şi datini vechi, o comoară de frumuseţe originală şi e vrednică a fi cunoscută de lumea întreagă, ca titlu de vecinică glorie pentru poporul român."
Astfel scria acum 40 de ani un publicist maghiar asupra valorii literaturei noastre poporale, iar astăzi el este dezminţit de scriitori a căror pană e dirijată de şovinism şi ură de rasă.
■ DAIAN
Prin diferite părţi ale Ardealului, dar mai ales în jurul Sibiului, e foarte răspîndită o baladă despre un anumit Daian, hoţ de codru. Balada aceasta se cîntă pe un glas trăgănat, de jale, ca toate melodiile din aceste părţi. Se cîntă deopotrivă de junii de la horă, ca şi de cerşetorii din capul podurilor.
Iată cuprinsul acestei cîntărl :
D-auzit-am de Daian, De hoţii de sălişte'an, Că umblă din stînă-n stînă, Să-nguste brînza de bună. Bacile îi fac de cină Bblmoşelu cu smîntînă. Şi stăpînii cînd aud îşi iau drumul şi se duc. Vai, săracii ciobănaşii Că s-ascund ca grăuraşii.
Pe din jos de Dealu-Mare Merea Dăianu călare, Ocolitu-i de pistoale, Patru-s pline şi trei goale, Strălucesc ca sfîntu soare. Se ducea la lăsători Să cîştige gălbiori Uşurei la purtare, Dar spornici la numărare.
Şr s-o oprit la crîşmă-n deal, s Să mai beie cu Vâlean,
333
Bea vin roşu cu vadra Şi rachiu cu ocaua. Crîşmăriţa le zicea : „Bea, Vălene, nu prea bea, Că poterea e colea". „Tu Aniţă, crîşmăriţa, Fată de călugăriţă, N-avea tu de mine frică."
El nici vorba n-o sfîrşit, Poterea că o venit. Dăian din grai c-o grăit: „Trage poterea-ndărăpt, Să nu-i trag un glonţ în piept, Că nu-s muiere-nvelită, De potere să-mi fie frică ! Că-s voinic cu comanac, Verde ca frunza de fag, Cu şapte poteri mă-mpac ! Şi-s voinic fecior de-acasă De şapte poteri nu-mi pasă...
Luptat-a Dăian luptat, De potere-o scăpat.
„Hoţul de Dăian" e o figură reală şi şi-a avut epoca sa printre anii 1870—1880, fiind vestit în Ardealul întreg ca celebru hoţ de cai. A stat în diferite rînduri în temniţele statului, de unde a scăpat prin fugă. Faptul că a ştiut frînge lanţurile şi a ştiut înşela pe geandarmi în diferite chipuri a făcut ca poporul să-1 şi admire, pe lîngă frica ce i-o ducea. O sumedenie de legende despre faptele vitejeşti ale lui Daian sunt povestite şi astăzi prin Ardeal. Mai ales dispariţia lui miraculoasă din codrii Ardealului a lăsat mult material de povestit. Se crede că la o ciocnire dintre un pluton de geandarmi şi ostaşii lui Daian, toţi ceilalţi hoţi au fost ucişi, numai Daian a reuşit a fugi prin muntele de la Piatra Albă, pe unde s-a refugiat în România şi s-a stabilit pe urmă în Dobrogea.
în gura poporului, Daian cel dispărut ca prin minune trece drept un aventurier temerar, un haiduc viteaz şi binevoitor celor săraci. Brigandul a devenit figură romantică asupra căreia vor vorbi şi generaţiile
334
viitoare. Dezbrăcat de caracterul ordinar al unui brigand,-Dajan a ajuns tip popular sărbătorit prin cîntece. Daian avea iubită pe Aniţa, orîjmăriţa. Daian avea prietene pe „bacile" de la stîne. Daian avea în sat gazde bune care îl ocroteau în timp de iarnă, cînd codrul nu-i mai putea da sălaş, cînd nu era timp de-a trage chiorîş la punga sasului, ci de-a sta în jurul vetrii prin şezătoare şi a şăgui cu zăblăicuţele frumoase...
Era „voinic fecior de-acasă" Daian al nostru şi-1 plăceau fetişcanele... Cu un cuvînt, Daian a ajuns o figură ca şi Bujor, ca şi Jianu sau ca Ghiţă, „popă vechi, cu pofcapu pe urechi". Fantazia poporului i-a aşezat pe cap cunună de erou, ca şi bulgarii haiducilor lor, sau ca grecii clefiţilor sau corsarilor — căci deşi Daian n-a fost erou naţional ca să lupte contra ciocoilor, el totuşi „fura calul sasului chiar din fundul grajdului", şi bravură era şi aceasta în ochii' poporului.
în tot cazul, Daian a. fost cel din urmă brigand cu care poporul a simpatizat, căci timpul şi civilizaţia impun şi poporului alte noţiuni de drept privat şi public. Şi — vorba renumitului folclorist din Gratz, G. Meyer — „epoca briganzilor patriotici a trecut şi cu ea şi balada haiducească într-un stat modern nu mai are viaţă". Copiii actualei generaţii vor mai cînta aceste balade, le vor varia ; dar alte;noi nu vor mai născoci.
încît pentru balada de sus, care fixează un moment din viaţa acestui brigand, se pare că nu este altceva decît o variantă la alte balade haiduceşti, cu anume potrivire la numele lui Daian. Nu numai scena însăşi cu lupta dintre un haiduc cu poterea, întîmplată la „crîşma din deal", dar chiar şi cele mai mici detalii, fraze şi rime sunt acelaşi ca şi în alte cîntece poporale haiduceşti.
:*'Astfe.1. începutul acestui cîntec îl găsim şi în cîntecul lui Jianu :
N-aţi auzit de Jian, De-un Jian, de un oltean, De un hoţ de căpitan... >
(la Alecsandri).
Sau acelaşi început în Cîntecul lui Mihai Viteazu :
Auzit-am de-un oltean, ....       -.' De-un oltean, de-un craiovean...
335
Scena cu „Aniţa crîjmăriţa" asemenea o găsim în o serie de cîntece haiduceşti, mai ales în cele despre Io van Iorgovan şi despre Gruia lui Nov&c. In cîntecul lui Bujor se zice tocmai ca aici :
Acolo-i Bujor culcat,
La Aniţa, văduvită,
Ce-i dă vin tot cu vădriţa...
. Mai înrudit mi se pare cîntecul lui Daian cu acela al lui Bujor, tocmai din motivul că figurează în amîndouă aceeaşi Aniţă-crîjmăriţă. Iată în cîntecul lui Bujor ce zice Aniţa :
Ştefâniţă BUjoraş,
Floricica da-ţi-o-aş,
Dar de băut nu mai bea,
Că potera e colea...
— Las' să vie că nu-mi pasă,
Cînd md-e paloşu pe masă.
Sărutatul n-a sfîrşit, Potera a şi sosit. Luptat-a Bujor luptat, De poteră n-a scăpat...
(Alecsandri, XXXIX>
Cu cîteva excepţii, exact acelaşi sfîrşit ca în cîntecul lui Daian. Asemenea mai găsim în balada lui Jianu alte două şiruri identice :
Trage podul îndărăpt
Pîn' nu-ţi trag un glonţ în piept.
Şi tot privitor la Aniţa, găsim un vers identic în cîntecul lui Vîlcean :
Ian fii bună dumneata, De nu-mi da cu ocaua ; Cară vinu cu vadra, Pelinul cu doniţa"...
(Colecţ. de G. Dem. Teodorescu)
Astfel deci cîntecul lui Daian, cel puţin acesta (căci mai sunt şi altele), e lipsit cu desăvîrşire de originalitate
şi nu este decît o localizare a altor cîntece haiduceşti, importate de aici în Ardeal, probabil prin ciobanii ardeleni.
Notă : Despre „iele" a apărut de curînd un important studiu în publicaţiunea periodică din Viena Die Donaulănder, de sub direcţiunea d-lui Adolf Strauss, bărbat bine reputat în societăţile de etnologie şi geografie din Viena şi Budapesta. Studiul acesta este datorit d-lui L. Şăineanu şi e intitulat : Die lele oder bbsen Geisterim romanischen Volksglauben. E o complectare a studiului din „folcloricele" d-lui Şăineanu, publicat în limba românească.
886
„FLOARE ALBASTRA"
De cîte ori apare o nouă revistă literară la Bucureşti,, noi, cei de dincoaci de Carpaţi, ne înscriem între cei dintîi abonaţi şi cetitori. Fără ca să ni se facă reclam, fără ca să fim alarmaţi prin afişe prealabile, noi reflectăm la revistele literare, fiindcă aşa am învăţat, poate de la conlocuitorii noştri germani, să nu ne lăsăm fără o revistă în casă. Aşa suntem noi obişnuiţi ca dumineca, cînd ne întoarcem de la biserică, să găsim pe masă o revistă literară, din care să ne împrumutăm obiect de întreţinere, instructiv şi recreativ pentru astăzi.
Natural că în familiile noastre nu se caută decît literatură uşoară, literatură beletristică, pe care atît gimnazistul, cît şi părintele pensionar o înţeleg şi o gustă deopotrivă. Astfel se face că zadarnic vei întreba pe la noi prin Transilvania de reviste ca Tinerimea română a d-lui Tocilescu, Arhiva d-lui Xenopol, Literatură şi artă a d-lui Petraşcu, Convorbiri literare a d-lui Dragomirescu... căci n-ai să le dai de urmă. Afară doar că acum Convorbirile să-şi fi dobîndit cîţiva aderenţi, ca modestă dar meritată recunoştinţă pentru înţeleaptă ocrotire cu care d-l Dragomirescu ne onorează „avîntul" literar din Transilvania...
în schimb se vor găsi pe la noi reviste cu mai puţine pretenţii, venite tot din Bucureşti. Pînă ce existau Viaţa şi Vatra, mai ales Vatra, găseau~o entuziastă primire în rîndurile noastre. Ba nici chiar Foaia pentru toţi a d-lui Stăncescu n-a rămas necunoscută. Iar acum, de vreo cîteva luni, am deschis cu drag porţile mult-promiţătoarei Floare albastră.
Rog să nu fiu înţeles de-aşa că din literatura periodică ce alcătuieşte lectura noastră familiară ar fi dispărut Gar-
338
tenlaube şi celelalte reviste streine şi locul lor lt\-nr fi ocupat ale noastre. Nu, pînă a ieşi din păcatul vechi, de a da preferinţă literaturilor streine, ne mai trebuie răgaz. Dar rămîne constatat, cu toate astea, că printre cele multe streine, Familia noastră şi drăgălaşa Floare albastră străbat, cuoerindu-şi teren şi deşteptînd dragoste pentru literatura românească.
Familia n-a fost niciodată geloasă de succesele altor reviste româneşti, ci, dimpotrivă, şi-a manifestat bucuria căci suntem un popor de atîtea milioane, care nu cu două sau trei, dar nici cu treizeci de reviste literare n-ar trebui să aibă de-ajuns. în lungul şir de ani ai existenţei sale, Familia a văzut multe reviste venind şi trecînd, cu iuţeala unor năluciri, unele chiar fără a lăsa urme în popor. Şi de cîte ori apare o nouă stea pe orizontul literar, Familia se bucură, căci ştie că poporul nostru e însetat de razele as-tor fel de stele, că doreşte lumină, ori din care centru al românismului ar veni.
Astfel e prea firesc ca să salutăm fără nici o rezervaţie, fără nici o gelozie, Floare albastră, care vine să ne ajute a doborî de pe vetrele familiilor române literatura streină, parazitul ce de atîta vreme s-a încuibat în mijlocul nostru ; e prea firesc să ne bucurăm că dintre atîtea reviste din Bucureşti, cel puţin una, Floare albastră, şi-a ştiut face drum pînă la noi.
Ţinem să facem a dare de seamă despre activitatea de pînă acum a acestei reviste şi credem că nu vom fi greşit înţeleşi dacă, cu toată deferenta faţă de tînără noastră conluptătoare, recunoscîndu-i meritele ce le are, îi vom scoate în evidenţă şi cîteva procedeuri greşite.
Cei ce conduc această revistă sunt tineri încălziţi de dorul de-a adăuga ceva la literatura noastră. Şi prin aceasta se deosebesc esenţial de alte reviste, al căror temei îl formează interese aparte.
Dorul de-a îmbunătăţi şi de-a clădi însă trebuie să stea totdeauna în raport armonic cu puterea productivă, dacă e să aibă rezultate pozitive. Şi mărturisim că, excepţio-nînd doar pe un colaborator, în aproape tot ce s-a scris în Floare albastră găsim voinţa la acelaşi nivel cu puterea individuală. Sunt în cea mai mare parte pene conştiente de sine şi de valoarea lor, sunt pene probate, cari promit a-şi erupta locuri fruntaşe în literatura românească. Şi
339
afirmînd aceasta, nu exagerez deloc. N-are cineva decît să ia colecţia Florii albastre în mînă şi să se oprească la nume ca St. O. Iosif şi D. Nanu sau la S. Voinea, I. Adam şi Bassarabeseu, pentru a se convinge că stă în faţa unor scriitori trecuţi deja prin gradaţiunile de formaţiune. Ba îndrăznesc a afirma mai mult. Azi, cînd ce avem mai de valoare pare a fi trecut la pensie, cînd Coşbuc şi Vlahuţă scriu geografie şi istoria independenţei, cînd Slavici face pedagogie practică şi Delavrancea, maestrul Delavrancea face politică de stradă, astăzi, zic, tot ce se scrie la noi mai frumos iese din penele amintite, grupate în jurul acestei reviste.
Felul simpatic cum a fost însă primită Floare albastră credem că e a se datori şi tendinţelor ei alese, putem zice fondului de idei, date pe faţă dintr-un început. Nu ştiu dacă redactorii ei anume şi-au cristalizat un program de activitate literară — ceea ce le-ar servi spre laudă deosebită. Constat însă că un program există. Durere numai că nu-1 urmează cu toată rigoarea şi că, mai ales d-1 An-temireanu, care a luat asupră-şi desfacerea drapelului, în loc de-a lămuri precis direcţiunea dată în acest program, a produs o confuzie de principii care, continuată şi dusă la extrem, ar fi zăpăcit cu desăvîrşire pe cetitori şi ar fi înstrăinat revistei pe mulţi cari, poate, se animau sincer de tendinţele cu cari Floare albastră a ieşit în vileag.
Programul revistei este, cred eu, dat prin însuşi titlul ei. Floarea albastră, precum se ştie, este simbolul unei anumite direcţiuni estetice în literatură, e simbolul romantismului, în orice parte a dominat vreodată curentul romantist, floarea albastră şi-a avut rolul ei însemnat în poezie, a fost cea mai îndrăgită dintre flori. Romantiştii germani de la începutul acestui veac adorau „die blaue Blume", fiindcă era expresia singurătăţii şi a sentimentalismului, iar frumoasa ei culoare avea în sine ceva fasci-nator, vag şi, mai ales, multă poezie.
Noţiunea romantismului, fireşte, nu este perfect exprimată prin acest simbol. Floarea albastră e numai o parte, am putea zice, partea estetică sau exterioară a poeziei romantice. Se referă mai mult la tonul acela dulceag sau, ca să mă folosesc de-o figură poetică, la parfumul poeziei romantice.
340
Fondul romantismului însă este o firească reacţiune în poezie şi artă împotriva spiritului revoluţionar şi a tendinţelor materialiste ale societăţii. El e întronarea eu-lui suveran în artă, e domnia desăvîrşită a subiectivismului, cu o predilecţie pasionată de tot ce e fantastic şi transcendental şi nota lui distinctivă şi cea mai înaltă este dragostea ideală faţă de popor.
Mai ales idealismul şi historismul retrospectiv sunt determinantele direcţiunei romantiste. Sub istorism retrospectiv se înţelege entuziasmul faţă de trecut, asemănarea stărilor actuale de nemulţumire sufletească cu vremile ideale apuse. Acest istorism duce la scrutarea trecutului, la dezgroparea comoarei spirituale a poporului, la îndeletnicirea cu limba şi poezia poporului.
Pînă a nu se pierde în exageraţiuni, romantismul este unica direcţie literară care, din punct de vedere estetic, sintetizează arta genuină. Iar încît pentru valoarea lui practică, aceasta devine, tocmai prin istorism, enorm de mare şi eminamente naţională. E cunoscut doar că inte-resarea romantiştilor germani faţă de trecutul neamului şi al limbei lor a dat fiinţă unor nouă discipline în domeniul ştiinţei : filologiei comparate şi folcloristicei.
Fac aceste puţine reflexii asupra romantismului pentru a arăta care voia să fie şi trebuia chiar să fie programul revistei din Bucureşti, program pe temeiul căruia putea să conteze la părtinire caldă şi avea teren vast de muncă, dat fiindcă ideile falsului democratism, hrănite prin in-fluinţa literaturei franceze, se întind ca nişte pestilenţiale bălării peste frumosul cîmp al României şi o reacţiune împotriva lor este absolut necesară.
Acest program a fost atins în Floare albastră prin şirul de poezii din care, într-adevăr, respiră cel mai veritabil romantism. Amintesc între aceste : Cîntec haiducesc şi Aida ale lui D. Nanu ; Pandurul lui C. Sandu ; O rază de Sîn-Petreanu ; Iacinta lui Stans şi, în sfîrşit, şirul de poezii pline de farmec visător ale celui mai talentat din-trei toţi tinerii noştri poeţi, ale lui Ştefan O. Iosif. Astfel Pribeagul cu „...dorul de altă viaţă, de linişte patriarhală", Basmul neisprăvit şi Indurare sunt dintre cele mai admirabile versuri ale literaturii noastre. Iată una dintre aceste :
341
Indurare
Doamne, cătră. tine-ndrept Astăzi ruga mea umilă : Vezi-mi chinul meu nedrept, De la tronul tău aştept Cel din urmă semn de milă !
In războiul vieţii-nvins, Cad zdrobit de suferinţă, In genunchi, cu graiul stins, Şi cu sufletul cuprins De obidă şi căinţă.
Dornic către tine-ntind. Doamne, braţele-obosite, Valurile mă cuprind... Inima mi-o simt murind De durerile cumplite !
Şi pe tine te mai chem Să-mi ajuţi în desperare Să mă mîntui de blestem... Cătră tine plîng şi gem : îndurare !
Fireşte că printre poeziile aceste frumoase se mai publică adeseori o proză frumoasă ca limbă, dar care cu romantismul n-are nimic d-a face, ci, din contră, e diametral opusă principiilor înscrise în drapelul revistei. Astfel, bunăoară, sunt şi schiţele d-lui I. Adam — schiţe cari altfel fac multă cinste autorului înzestrat cu frumos talent, cari însă toate au inconvenientul d-a fi inspirate de jargonul zolaist şi încă de cea mai pronunţată culoare.
Ceea ce însă trebuia evitat de la început este o serie de echivocităţi şi de tentative de teorii ce s-au strecurat printre celelalte articole de forţă ale d-lui Antemireanu.
D-l Antemireanu a scris foarte mult la Floare albastră şi tot chestiuni cu pretenţii : Cătră lumină, Frumosul idei, Adevărata artă, Falimentul naturalismului etc, etc. Chestiuni importante, cari pe alţi muritori îi costă studiu de luni de zile, d-l Antemireanu le scutură din mînecă cu uşurătatea unui teoretician politic de la „Dacia". Şi în
342
toate articolele aceste â la minute e vervă, e avînt şi voinţă — dar voinţa eroului din cunoscuta poezie a lui Şerbănesou :
In durerea mea păgînă
De-aş avea putere eu,
Aş lua pămîntu-n mînă... etc.
Dar din o astfel de vervă era imposibil să nu rezulte şi sminteli, era imposibil ca scriind atît de mult despre „vagul" şi „transcendentalul în artă" să nu devie însuşi „vag" şi „necoprins" şi să nu-şi contrazică pas de pas, cum o face de cîte ori vorbeşte despre romantism. Astfel o dată pare a apoteoza subiectivismul, cînd scrie despre „arta şi poezia adevărată" care nu se găseşte decît în „cînturile poeţilor, subt inspirarea cerului de toamnă şi a amurgului melancolic al lui octombrie !"... De altă dată combate tot d-sa pe „bieţii subiectivişti, cari plîng pentru că n-au parale şi şoşoni... n-au violenţă şi concepţii puternice" etc. ...
Iar cît de certat este d-l Antemireanu cu concepţia romantismului se vede mai pregnant din articolul d-sale Literatura noastră populară, articolul care aici, la noi şi, credem, şi în alte părţi, a stricat mult reputaţiei autorului şi revistei în care a apărut... (Dar asupra chestiunei tratate în acest articol vom mai reveni).
Credem deci că mai multă gîndire serioasă şi mai puţine teorii nu vor strica articolilor viitori ai d-lor Ant., fiindcă atunci îl vom citi cu aceeaşi dragoste cu care citim productele literare ale foştilor d-sale colegi de la Floare albastră, cari au tradus în realitate ceea ce d-sa nu ştia să ne expună lămurit în teorie : romantismul în literatura noastră românească.
SCRIEŢI AMINTIRI !
E fatal pentru literatura noastră că despre viaţa intimă a scriitorilor noştri, mai ales a poeţilor, nu se scrie aproape nimic. Cîteva date biografice şi cîteva evenimente mai marcante sunt tot ce se înşiră cînd se apreciază activitatea fruntaşilor literaturei noastre. Şi ştiut este că, chiar micile detalii, în aparenţă oricît de neînsemnate, îşi au importanţa lor deosebită, pentru a putea pronunţa o opinie exactă şi întemeiată asupra artistului şi a operelor lui. Lipsind aceste detalii, ne lipseşte cheia ce ne deschide camera cu bogăţiile şi ne duce la cunoaşterea izvorului psihic din care sunt scoase pietrile nestimate.
La străini nu este astfel. Viaţa scriitorilor altor popoare culte este o carte deschisă. Toate fazele vieţii lor, atît partea cea luminoasă, cît şi cea opacă, sunt expuse pînă la cele mai mici amănunte. Memorii, biografii, colecţii de scrisori către rudenii şi amici oferă material bogat criticului literar ca şi psihologului.
Criticii lui Goethe, de pildă, operează cu date aproape matematice. Ei au la îndemînă înainte de toate celebra autobiografie Wahrheit und Dichtung 1 care, chiar şi ca lucrare de artă, întrece orice memoriu. (Bineînţeles, memorii cari nu mai sunt scrise în genul confesiunilor Sf. Augustin sau al acelora lui Rousseau). Pe lîngă acest memoriu, criticii şi cititorii dispun de sute de biografii, dintre care amintim cele mai importante datorite scriitorilor Jung-Stilling, H. Grimm, Lewes, Duntzer şi, în sfîrşit, Ri-chard Meyer, cari au elucidat toate paginile vieţii lui Goethe. In aceste bigorafii vom găsi însemnată ca într-un
1 Titlul exact: Dichtung und Wahrheit (Poezie si adevăr) (n. ed.).
344
calendar aproape fiecare zi, din viata marelui.poet german. Cu aceste detalii în mînă, scrutătorul ştiinţific comentează pe Faust, iar între cetitorul laic şi autor s-a stabilit o intimitate desăvîrşită, căci nimic nu mai e necunoscut înaintea lui, nimic neexplicabil.
între noi şi poeţii noştri există însă un cîmp necitnos-cut. Cetim productele lor fără a cunoaşte cauzalitatea dintre ele şi autor. Suntem osîndiţi a reduce totul la fan-tazia şi puterea de concepţiune a poetului. Le preamărim talentul poetic fără a mai întreba de acele mărunte peripeţii cari i-au determinat felul de â vieţui şi de a scrie, dezvoltîndu-i talentul într-o anumită direcţie.
Maeştrii criticei noastre s-âu apucat de-a dreptul a trata operele poeţilor noştri din înălţimea teoriilor ştiinţifice, lăsîkid în desconsiderare aproape complectă substratul psihologic, amănuntele din viaţa poeţilor.
Ca pildă eclatantă amintim pe Emineseu. Asupra iubitului nostru poet s-au scris cele mai copioase critici, fără însă a se fi scris o singură biografie mai mare, îmbibată cu amănunte din viaţa lui, cea atît de bogată în materie demnă de amintit. Nu ştim aproape nimic despre anii de studiu petrecuţi la Cernăuţi, Blaj şi Viena ; nimic despre relaţiunile lui familiare ; despre viaţa lui intimă şi deprinderile particulare acasă şi în societatea amicilor. „Scrisorile" publicate în ediţia Şaraga, departe de a umple un gol atît de simţit în literatura noastră, sunt publicate de mîni nepricepute şi fără nici o chibzuinţă, încît deocamdată ar fi putut rămîne în manuscris.
Sunt zeci de alte detalii a căror dezvelire o aşteptăm. Emineseu a avut la Viena amic pe d-1 Slavici. Oare d. Slavici să nu aibă nimic de spus despre amicul său, lucruri ce ar fi de interes deosebit pentru literatură ? La Cernăuţi, pe d. T. V. Ştefanelli, care este în poziţie a dezveli un tezaur de amintiri. La Bucureşti şi la Iaşi, Emineseu a avut un şir de amici literari, între cari pe congenialul Caragiale. Oare nici d-1 Caragiale nu are cunoştinţă de detalii de interes public din viaţa celui mai nobil tovarăş ce 1-a avut ?
Şi a avut Emineseu ucenici o droaie şi un mare număr de admiratori cari îl cunoşteau personal. Oare d. Vlahuţă, distinsul urmaş al lui Emineseu, să nu aibă nici o amintire demnă de descoperit ? ■■■
345
Şi cîţi alţii nu mai sunt cari ar putea contribui la reconstituirea biografiei celui mai genial poet al naţiunei române !
[...]1 Eminescu împreună petrecea cu cei amintiţi încă recent. Cei zece ani, împliniţi astăzi, nu vor fi şters mult din memoria lor. Toate vorbele şi îndeletnicirile, toate dorinţele şi visurile lui Eminescu le-au fost cunoscute. Toate aceste împreună alcătuiesc un tezaur, pe care dacă nu ni-1 descoperiţi şi nouă, generaţiunei mai tinere, ne despoiaţi de o lume întreagă de cunoştinţe.
Astăzi, cînd sărbătorim memoria marelui nostru poet, avem dreptul a ne adresa vouă, tuturor, cari fericiţi aţi fost a-1 avea în mijlocul vostru, arătîndu-vă datoria ce o aveţi faţă de Eminescu, faţă de literatura română şi faţă de noi.
Scrieţi amintiri şi daţi-ne icoana completă şi adevărată a lui Eminescu !...
LA CINE SUNT MANUSCRISELE LUI EMINESCU ?
Doamna L., domiciliată în strada Ştirbei-Vodă din Bucureşti, la care Eminescu stătuse în locuinţă înainte de a cădea pentru a doua oară bolnav, are cunoştinţă pozitivă că poetul a lăsat în urma sa mai multe manuscrise, proză şi versuri. Aceste manuscrise numita doamnă le-a adunat în teancuri şi le-a pachetat într-un geamantan. După moartea lui Eminescu, neştiind cui să se adreseze, fiindcă nu cunoştea rudele lui, doamna L. a ţinut la sine încă vreo trei luni mica avere a poetului, pînă ce, într-o zi, au venit trei domni şi, dîndu-se prieteni ai răposatului, au cerut să li se predea cărţile şi manuscrisele lui. Doamna L. le-a predat tot, fără a-şi reţine nici o slovă şi fără a mai cerceta dacă aceşti „prieteni" erau erezi legali autorizaţi sau nu. Ba, buna-credinţă a acestei femei a fost atît de mare, încît nici de numele „prietenilor" n-a mai întrebat.
Chestiunea e foarte misterioasă.
După cîte ştim, pînă acum nu se cunosc acei prieteni, posesori ai manuscriselor lui Eminescu. încă nimeni n-a spus în public unde se găsesc lucrările inedite ale lui Eminescu, despre care doamna L. cu siguranţă ştie că există. In public a transpirat numai atît, că un fruntaş literat şi bun cunoscător al lui Eminescu posedă vreo 15 poezii inedite de-ale poetului pe cari are de gînd a le scoate la iveală mai tîrziu.
In faţa acestor stări de lucruri, ne credem în drept a întreba :
1. Cine sunt acei „prieteni", acei fericiţi şi egoişti posesori ai unor hîrtii de valoare atît de mare pentru literatură ?
347
2. Este oare vorba de un egoism rău înţeles, de vani- , tatea de a avea în arhiivul privat scrieri inedite de-ale f genialului nostru poet, sau misterioşii „prieteni" reţin
acele hîrtii în scopul meschin de-a le utiliza şi preface PETOFI
în bani, îndată după ce intră prescripţia dreptului de
autor.
Somam pe cei ce ştiu da, în privinţa aceasta, lămuririle necesare, să o facă fără nici o rezervă şi consideraţie la persoane, căci vor aduce astfel un mare serviciu literaturei şi memoriei aceluia pe care astăzi cu slavă îl amintim.
Numai anul trecut i-au ridicat monument pe malul Tîrnavei deasupra unui rozor din cîmpul întins al Feriha-zului, cel de tristă aducere-aminte pentru poporul maghiar. Cu acel prilej au ţinut la Sighişoara un şir de serbări zgomotoase.
Şi după un an, iat-o iarăşi pe întreaga maghiarime, unită ca la o horă mare, în jurul mormîntului lui Petofi, pentru a relua firul acelor serbări, dar acum în dimensiuni mai mari, în mod şi mai strălucit.
îndemnul ?
In ziua de 31 iulie n., se împlineşte o jumătate de veac de cînd poetul Petofi, pe atunci căpitan de husari şi adjutant al generalului Bem, a fost văzut pentru cea din urmă dată. Şi se dă ca pozitiv că în această zi, Petofi şi-a găsit moartea împreună cu sutele de tovarăşi zdrobiţi de baionetele muscalilor lui Skariatin. Legenda, povestită şi mai anii trecuţi, că Petofi ar mai fi trăind în Siberia, unde ar fi fost deportat de către ruşi, nu o mai crede nimeni. Martorii oculari au stabilit cu toată certitudinea căderea lui Petofi în lupta de la Ferihaz, întîmplată în ziua de 31 iulie 1849.
Pentru această zi se pregăteşte deci o mare aniversare. Guvernul va fi reprezentat oficial la Sighişoara — locul unde se vor ţine iarăşi praznicele. Parlamentul şi Casa magnaţilor vor fi acolo probabil pe jumătate. Academia maghiară, societăţile literare „Petofi", „Kisfaludy" şi altele vor ţine şedinţe festive. Toate societăţile maghiare din ţară vor aranja pelerinaje la mormîntul poetului-erou. Mii de perechi de pinteni vor zornăi de-a lungul Tîrnavei. Săbiile strîmbe ungureşti vor sălta în teacă reamintin-du-şi vremdle de acum 50 de ani. Se vor cînta şi declama
349
versuri şi ode revoluţionare. Duhul de răzvrătire va plana peste toate. Şi la sfîrşitul tărăboiului se va încinge un extrem de îmbelşugat aldămaş cu vin... Căci vinul nu poate lipsi cînd se prăznuieşte numele aceluia care a pronunţat tipicul :
Cine nu are amantă
vin să bea Şi că fetele-1 adoră
va jura.
Vin să bea şi cel ce n-are nici un ban, .    Şi-o să-şi pară. cel mai mare bogătan.
Vin să bea şi cel ce este
întristat, Şi-ntr-o clipă tot necazul
1-a uitat.1
Ei... dar cheful, alaiul acesta şi neţărmuritul entuziasm, ce se vor dezvolta în jurul acestei aniversări, nu sunt jignitoare pentru reputaţiunea maghiarilor. Dimpotrivă, firea lor năvalnică şi făcută parcă anume ca să-şi iubească şi slăvească pînă la nebunie pe aleşii neamului, îi ridică în ochii multora.
Şi cum Petofi, deşi de origine străină2, în versurile sale a fost cea mai tipică înoarnaţiune a firii maghiare, cu dragoste faţă de vin, fată, pipă şi pustă, e natural şi just ca să fie astfel sărbătorit. E o necesitate psihologică ca manifestaţiunile concetăţenilor noştri să fie violente.
Şi, într-adevăr, am privi cu oarecare deferentă la serbările lor dacă ei ar preamări numai pe Petofi, autorul Apostolului, al Nebunului şi al unui mare număr de versuri lirice, care au străbătut prin farmecul lor chiar în literatura universală. Ba ne-am asocia chiar la aceste serbări — natural, numai în felul în care ne-am asocia, bunăoară, şi unei serbări în amintirea lui Beranger al fran-
1 Traducerea d-lui St, O. Iosif.
2 Petofi a fost de origine sîrb, va să zică străin, ca mulţi alţi fruntaşi ai literaturei şi culturei maghiare. El a vorbit şi româneşte, ceea ce se poate vedea din un document ce-1 posedă Academia Română. Documentul acesta a fost publicat de curînd de d-l O. Eugoşianu, în broşura sa Din pribegia ungurilor,
350
cezilor, lui Puşkin al ruşilor, sau lui Heine şi Herwegh ai germanilor — păstrînd caracterul curat literar şi artistic. Căci e departe de noi a nu recunoaşte puterea cuceritoare din versurile celui mai original poet liric ce-a scris vreodată. în limba maghiară.
Dar vorba este că maghiarii nu serbează pe craiul poeziei lor, ci memoria lui Rouget de Lisle al lor, pe autorul lui Talpra magyar ! — al acelei poezii care, în 1848, a căzut ca o făclie aprinsă într-un magazin de iarbă de puşcă. Şi din acea făclie s-a aprins ţara întreagă, şi cu ea în mînă poporul maghiar s-a răzvrătit împotriva constituţiei şi a dinastiei şi prăpăd şi nefericire multă s-a adus în ţară în urma ei.
Ei preamăresc pe şovinistul cel cu formula „ha a fold isten kalapja, hazânk bokreta rajta". Ei înalţă pe revoluţionarul. Şi manifestaţia lor e o surescitare de sentimente potrivnice nouă, totodată o agitaţie împotriva noastră şi o sfidare îndrăzneaţă.
De ce ?
Pentru că jubilanţii nu se îndestulează a-şi perora odele şi vorbirile agitatorice în familie, ci se coboară de-a dreptul pe şesul Tîrnavei, în mijlocul naţionalităţilor nemaghiare, care acum 50 de ani au luptat în contra oastei rebele, din care poetul făcea parte. Ei vin din Budapesta şi îşi ridică şandramaua sărbătoririi numai la cîţiva kilometri departe de „Cîmpul libertăţii". Nu e aceasta o agitaţie pe faţă, o provocare directă ?
Dar noi îi vom lăsa în pace şi nu le vom strica bucuria. Mai ales, nu vom face ceea ce au făcut ei cu noi, cînd voiam să serbăm memoria lui Iancu. Atunci ei ne-au calomniat cu gură de păcătoşi, deşi noi n-am voit să jubilăm în părţile maghiare, ci la noi acasă.
Noi însă nu-1 vom calomnia pe Petofi, nu vom spune că a fost un tăciunar, cum au zis ei despre Iancu al nostru. Avem însă dreptul ca, în interesul liniştii publice, să pretindem de la tumultoşii noştri concetăţeni să se mai astîmpere şi să ne mai cruţe cu vuietul lor pe teritor nemaghiar, căci dimpotrivă se deschid din nou ranele cele vechi, provocate de sumeţul „talpra </' al lor.
Cît de nepreocupate sunt vederile noastre despre Pe-— ca poet liric, iar nu ca agitator transfug — dove-
351
deşte şi împrejurarea că versurile lui au fost traduse şi cu plăcere cetite în limba noastră.
D-1 Ştefan O. Iosif, una dintre cele mai binecuvîntate forţe poetice de care dispunem astăzi, ne-a dat în două volumaşe tot ce poetul Petofi are mai bun şi mai demn de a fi transmis în limbile străine. Versurile lui Petofi, de un lirism admirabil, cu bogăţia de tablouri rustice, dar frumoase prin naivitate şi simplitate, au plăcut mult cercurilor literare româneşti. Patima înfocată pînă la beţie şi la debordarea sentimentului, precum şi temeritatea în concepţii ies curat la iveală în traducerile frumoase ale d-lui Iosif, încît chiar şi necunoscătorii limbii maghiare sunt în măsură de-a recunoaşte că Petofi a fost un poet de netăgăduită valoare.
Iată traducem a două dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Petofi :
In tindă am intrat (Be fordultam a konyhâra...)
în tindă am intrat o clipă Să iau cărbune pentru pipă. Aş îi luat eu, sigur, focul, Dar ea ardea, bat-o norocul!
Ardea ea, pipa, de minune... La ce intrai atuncea ? Spune ! Intrai, căci am zărit în casă O fată... şi era frumoasă !
Sufla în foc ca să-1 aprindă Şi flacăra bătea în tindă, Dar mai cu seamă ochii ei ! Ce flacără juca în ei!
Ea mă privi aşa ciudat încît simţeam că-s fermecat; Şi iată pipă... mi s-a stins, Iar inima mi s-a aprins.
II
Clopotele   trist vibrează
Clopotele trist vibrează Dar pe cine-nmormîntează ? Cine-o fi : îl fericesc Nu mai e rob pămîntesc !
Chiar mi-1 aduc pe sub fereastră, Plîng copii, plînge nevastă... Cum nu zac eu în sicriu ! Nimeni nu m-ar plînge, ştiu...
Dar oricum ar fi, serbările de care e vorba pentru noi sunt instructive din punct de vedere special.
Luna trecută s-au împlinit zece ani de cînd noi am pierdut pe cel mai genial poet ai nostru, pe Mihail Emineseu. Şi dacă nu erau cîţiva tineri la Bucureşti, cu interes şi dragoste faţă de literatura românească, care într-un ziar comemorativ şi-au adus aminte de regretatul Emineseu, era să treacă de toţi uitată ziua morţii lui.
Acelaşi caz 1-arn văzut zilele trecute, cu ocazia dezvelirii bustului lui Ienăchiţă Văcărescu, în grădina Ateneului. O completă dezinteresare din partea publicului şi a presei din Bucureşti.
Savanţii noştri literaţi nu se dedau la lucruri „sentimentale". Nu vor să se coboare din regiunile lor înalte la zgomotoase serbări de stradă, din care poporul să înveţe a^şi cunoaşte şi iubi pe aleşii săi. Aceşti savanţi privesc ca nişte stoici patentaţi la manifestaţii de aceste. Ei ies pe stradă cel mult pentru a se pune în fruntea mulţimii, ce pretinde răstignirea unui guvern. In chestiuni politice, aducătoare de foloase reale „savanţilor", toţi ştiu ţine discursiuni măiastre...
Cît de superiori ne sunt maghiarii! înaintea lor momentele de preamărie a bărbaţilor mari sunt momente sfinte. Dezbrăcaţi de interesele mici ale politicei de zi, ei ştiu la timpul său avînta în sfere ideale. Cu mic şi mare aleargă la mormintele eroilor şi ca dintr-un glas le cîntă şi le preamăresc faptele.
Astfel se întăreşte un popor, conştient de menirea sa !
852
Dr. D. P. BARCIANU : „VASILE AARON" (1770—1822)
O scriere încă necunoscută a lui. In „Programa institutului pedagog ico-teol. din Sibiu"
Sibiu, 1899
Dintre programele noastre şcolare, ce ne-au sosit vara aceasta la redacţie, ni se prezintă ca valoare deosebită aceea a seminarului teologic din Sibiu, şi anume pentru partea sa literară. Aici distinsul profesor sibian. d-1 dr. D. P. Barcianu, după o lungă tăcere, iarăşi ia condeiul său măiestru şi priceput, pentru a se ocupa de viaţa şi scrierile lui Vasile Aaron (1770—1822).
Am uitat aproape de cînd profesorii noştri nu mai dau atenţie serioasă trecutului nostru literar şi istoric: Val-vîrtejul vieţii noastre politice a atras tot ce-a fost de seamă între dascălii noştri, încît, într-un lung timp, forţele cele mai bune ne-au fost absorbite de politica de zi. Acum, că am ajuns la capătul unei epoci, cînd fie din oboseală, fie din cauze a căror tălmăcire nu încape aici, am intrat în ape mai liniştite şi mai senine, cu bucurie se poate constata revenirea unor bărbaţi la îndeletnicirea exclusivă cu bunurile noastre spirituale. Stagnînd viaţă noastră politică, se dă o extindere cu atît mai mare mişcării noastre culturale. Şi pe acest teren se munceşte aproape cu aceeaşi însufleţire cum se muncea anii trecuţi pe terenul politic. Trecem, se vede, prin o eră politică staţionară, dar favorabilă culturii noastre naţionale. Trecem prin o eră de recreaţie, în care ne-am pus pe adunarea de forţe noi.
Şi de la această muncă regeneratoare, d-1 Barcianu îşi are partea sa frumoasă. In scurtul interval, de la ieşirea sa din catacombele păgîne ale Vaţului pînă acum, d-1 Barcianu ne-a dat trei lucrări : Gramatica germană, o prelucrare radicală a gramaticii scrise de eruditul său părinte Sa va P. Barcianu; Vorbirea comemorativă de la
aniversarea morţii lui Şaguna şi studiul acesta despre V. Aaron.
încît pentru vorbirea ţinută în sala cea mare din Sibiu — vorbire publicată în iunie, anul trecut, şi de noi — ea rămîne un giuvaier în literatura noastră, un document de logică şi judecată istorică, un model de oratorie română. Cel ce în viitor va voi să cunoască faptele marelui Şaguna şi să judece importanţa lor după însufleţirea generaţiei de astăzi va trebui să recurgă la vor-birea-studiu a d-lui Barcianu, unde va găsi exprimate sentimentele noastre în mod real, în icoană fidelă şl desăvârşită.
Din acelaşi sentiment de veneraţie a bărbaţilor noştri cu merite neşterse pentru neam a pornit d-1 Barcianu, desigur, şi în scrierea sa mai nouă asupra lui Vasile Âaron.
Autorul a văzut că generaţia de astăzi prea puţin îşi bate capul cu întemeietorii culturii noastre, cu acei bărbaţi, de la începutul acestui veac şi de la sfîrşitul celui trecut, care prin activitatea lor ne-au păstrat dulcea noastră limbă românească, unica noastră pavăză naţională. Şi dintre aceştia mai ales unul, autorul mult lăţitei vorbiri a lui „Leonat din Langobarda, care se hrănea cu barda"... o fi dat cu totul uitării. Şi cu adevărat, bun şi mare serviciu ne face harnicul profesor din Sibiu, du-cîndu-ne atenţiunea către părinţii limbei noastre.
Dl. Barcianu îşi începe scrierea sa prin arătarea curentului din pătrariul din urmă al secolului trecut, pornit de providenţialii apostoli ai românismului : Clain, Şincai şi Petru Maior. „Acest nou curent — spune d-sa — avînd ca notă caracteristică românismul şi naţionalismul, în curînd a făcut o transmisiune a influenţei sale de pe terenul literar-ştiinţific mai înalt şi de pe cel al manifestărilor .vieţii politice şi sociale, pe acela al literaturei poporane"... Meritul literaturii poporane este că deschide ochii românilor asupra limbei lor, „că deschide ochii mulţimii pentru a o face accesibilă găzduirii şi îngrijirii elementelor culturii"... Iar „muncitorii modeşti" în acest ogor sunt Vasile Aaron, Ioan Barac, unul la Sibiu şi altul la Braşov — iar al treilea e Anton Pann la Bucureşti.
După acestea, autorul face biografia fiului Glogovă-ţului şi fiscului din Sibiu, Vasile Aaron, făcînd, între
355
354
altele, două importante constatări :.. 1) că originea din popor a lui Aaron 1-a îndemnat la scrierea unor lucrări potrivite cu viaţa şi felul de gîndire a poporului; 2) că ideea românismului nu e incidentală la Aaron, cum este, de pildă, la Barae, ci se pronunţă în toate ale lui lucrări şi, mai ales, în predilecţia de-a vulgariza traduceri după Ovid şi Virgil, pe motiv că aceştia au voit „ridicarea nea-niului rîmlenesc, a căruia mlădiţă noi, sădiţii în Dacia română ne aflăm"... cum însuşi Aaron spune în prefaţa Eneidei.
După ce face o expunere a scrierilor lui Aaron, d-l Barcianu arată că a găsit în biblioteca răposatului său părinte din Răşinari un manuscris inedit al lui Aaron. Manuscrisul acesta conţine opt bucăţi bine conservate şi foarte legibil scrise, dintre cari şase sunt traduceri sau prefaceri din Metamorfozele lui Ovid, iar două originale. Aceste două din urmă sunt : Către Ovidie Naso şi Vers jalnic la îngropăciunea d[omnului] Teod[or] Miheşi:
Toate acestea d-l Barcianu le apreciază din trei puncte de vedere, anume: al istoriei limbii române, ar gramaticii şi al regulilor de poetică. în sfîrşit, publică o parte a manuscrisului, promiţînd continuarea în programa proximului an şcolar. .
Precum vedem, ceea ce ne-a dat d-l Barcianu e o lu-care serioasă, obiectivă şi de importanţă literară remarcabilă. Noi ne bucurăm că avem prilejul să înregistrăm asemenea producte la noi şi tot ce-am dori este ca să vedem cît mai dese lucrări din condeiul unic al d-lui Barcianu.
Noi socotim că, în materie de literatură română, precum şi pe. terene înrudite cu aceasta, d-l Barcianu este astăzi cel mai competent bărbat dincoace de Carpaţi. Şi socotim mai departe că, dacă acest iscusit bărbat ar dezvolta o mai intensă activitate literară, ar reuşi să grupeze în jurul său tot ce avem capabil şi în curînd s-ar forma în părţile acestea ale românimei un curent puternic, o renaştere literară care ne-ar face să uităm mizeriile politice. Elemente bune sunt, ele trebuiesc numai căutate, grupate şi îndemnate la muncă serioasă.
Şi e timpul suprem, căci e de mult de cînd nu mai contribuim cu nimic de valoare la istoria limbii şi literaturei noastre. Căci negustoria literară botezată Enciclopedie română nu e literatură; tarifele vamale, poreclite şi ^ra-
port general despre activitatea noastră literară", sunt o ruşine ; iar halucinaţiuni istorice ca „memoriile lui '48" ale unui nemeş român, nu sînt istorice. Pasul de la Bariţ pînă la aceşti „fuşeri" înseamnă o decadenţă colosală. E timpul să ne emancipăm şi să muncim serios, ceea ce numai atunci se poate, dacă înfrînăm poftele celor ce fac speculă din literatură şi acordăm teren şi sprijin bărbaţilor competenţi, de cari din fericire mai dispunem.
Sunt convins că dacă cei buni şi pricepuţi se vor strînge pentru energică împreună lucrare şi încordare a capacităţii lor de muncă literară, în curînd ei vor fi aclamaţi pe toată linia şi vor vedea — vorba lui Aaron — „cu cîtă rîvnă şi poftă primeşte neamul nostru cele ce din meşteşugul lor purced".
356
TESTAMENTUL LUI GOJDU
D-1 asesor Matei Voileanu a împlinit un fapt vrednic a fi remarcat, tipărind din proprie iniţiativă testamentul marelui mecenat român, Emanuil Gojdu, cu scop de a-1 face cunoscut, mai ales, în cercurile tinerimei, care azi se bucură din belşug de razele binefăcătoare ale acestui testament. 1 Nu putem decît să îndemnăm tinerimea a-şi procura această broşurică, din care poate cunoaşte exact lite-rile fundaţionale ale celei mai mari fundaţiuni naţionale de cari dispunem.
Mărturisim însă că prin simpla publicare a testamentului s-au satisfăcut prea puţin trebuinţelor noastre sufleteşti. Sufletului tînăr nu-i impun cifrele goale. Adevărat că e necesar să se ştie şi felul cum şi de cine au să se adminstreze sumele cele mari dăruite naţiunei române de confesiune ortodoxă — dar alta e partea etică a ches-tiunei, care în primul rînd trebuie atinsă, dacă vorba este ca să ne arătăm vrednici şi recunoscători faţă de fericitul Emanuil Gojdu.
Această parte a „literelor fundaţionale" nu o găsim. Aici vorbeşte numai faptul în sine oare, orieît ar fi de grandios, nu e suficient ca să înalţe în măsură echivalentă inima tinerimei. Tinerimea trebuie să mai cunoască şi motivele cari au îndemnat pe fundator la acest act, trebuie să-i cunoască faptele din viaţă şi întreaga lui personalitate, pentru că acestea întodeauna vor îndemna tinerimea la reflecţii, îi vor uşura pătrunderea în psihicul testatorului şi aduc cu sine necesarmente veneraţia adîncă pentru el. La cifre putem privi cu stupefacţie, dar
1 Vezi Testamentul lui Emanuil Gojdu de Matei Voileanu, Sibiu, 1899, Tipogr. Arhidiecezană.
coarda sentimentelor nu ni se pune în vibrare pînă ce între noi şi fundator nu se stabileşte necesarul raport psihologic.
Altundeva deci trebuie căutat testamentul lui Gojdu, care trebuie transmis tinerimei. Şi reprezentanta administrativă a fundaţiunei acesteia ar fi trebuit să-şi dea de mult seama despre acest alt testament, pe care ea însăşi trebuia să-1 fixeze. Adevăratul testament e depus în faptele, în vorbirile şi în puţinele publicaţii ale lui Gojdu, în multele scrisori de prin arhivele oficiale şi particulare. în toate acestea este îngropată o mare comoară, care aproape întrece sumele de monetă sunătoare ; în toate acestea e însăşi figura sufletească a marelui mecenat, care îndeamnă înmiit mai mult la admiraţie decît o simplă citire a unui clişeu de testament oficial.
Şi, într-adevăr, e trist că încă nu suntem puşi în posesia acestui adevărat testament. E trist că reprezentanţa Fundaţiunei Gojdu n-a însărcinat încă pe nime cu alcătuirea lui, cu adunarea întregului material referitor la Gojdu, pentru ca din acela să putem vedea o adevărată figură de bronz, oare să ne încălzească pentru toate timpurile.
Subscrisul am deschis zilele acestea o revistă şi în ea am găsit o parte din adevărata comoară a lui Gojdu, un bulz de aur strălucitor ca sfîntul soare. E o scrisoare a lui Gojdu, publicată în Biblioteca românească a lui Caroale-chi la anul 1830 — adică pe cînd era de abia 28 de ani.1 Scrisoarea aceasta este o rugăciune a lui adresată „străluciţilor boieri ai Moldovei şi Ţării Româneşti" prin care îi „provoacă pe domnii boieri" a-şi iubi naţiunea şi limba românească.
Cei ce vor să cunoască adevăratul testament al lui Gojdu şi temeiul pe care se reazimă să binevoiască a ceti cu toată luarea-aminte următorul fragment din acea scrisoare prea puţin cunoscută :
„Şi numai acesta e cel mai de căpetenie al meu scop, iubită naţie — se adresează Gojdu către români — a aţîţa în voi, vrednicilor stănepoţi ai vestiţilor romani — carii pre ţiitoarele în multe sute de ani ticăloase necazuri iroiceşte le-aţi învins, a deştepta, zic, o îmboldire de bine aducătoare şi un joc sjînt patrioticesc cătră limba noastră cea mumească... O, dulce nădejde ! Acesta este numai
1 Vezi Biblioteca românească, partea III-a, Buda, 1830, p. 31.
358
359
unul meu scop de căpetenie ! — Rabdă-mă dar a vieţui cu măreaţa acea laudă şi cu fericita acea mîngîiere, ca să pot ajunge cu drept măritul scop naţional.
In toate părţile geme sufletul neamului nostru într-un întuneree înfiorător ; tristă dormitare sau somn a cutropit naltele româneşti talente ; s-a mai strâns oare, cînd de lume adoratul neam roman, şi cînd toţi ceilalţi credincioşi fii ai lui, francezii, italienii şi spânii floresc, numai noi, numai noi românii, pe cari Roma în cel mai călduros al său sîn ne-a purtat, carii cei mai de-aproape a mamei noastre Roma următori suntem, numai noi, zic, să gemeni în desele mărăcini ale întunericului ?
Ci numai acum, acum începe groaznica noapte a se deştepta — înfiorata a oarbei neştiinţă întunecime a se risipi, şi ca zburătoare săgeţi se arată printre raze lucitoare săpatul moi mîni al neamului — dacă acum cînd se poate, nu se va înconjura lenevirea.
încă mai o nădejde, mai o încredinţare revarsă subţirile sale raze ; sub scînteia cea mai din urmă a aceleia zace înfricoşătoare şi supărătoare moarte a neamului. Marile noastre suflete, măriţilor şi spre multe puternicilor boieri, voi vestiţilor următori ai marilor strămoşi romani, nobilele voastre cătră naţie inimi, de mii de ori arătată şi spre facerea de bine aplecata voastră firească simţire şi naţională deosebită iubire — aceasta, aceasta una încă e nădejdea scăpării neamului de pieire. De nu te vei îndura, iubită naţie, spre tine singură, te îngropi însuşi prin neascultătoarea ta de rugăciune inimă.
Cu pierderea limbei unui neam îi piere şi numele, piere şi singur numele, ca să-i fie moartea deplină, despre care mii de exemple avem. Voi dreptelor stîlpări româneşti, voi adevăraţilor strănepoţi a mult vestiţilor romani, aţi înfrînt pe vrăjmaşii cari vă amărunţa de-a pururea, aţi învins pe popoarele cele mai varvare, aţi surpat pe de multe veacuri apăsătoarele primejdii, aţi păstrat averile voastre în proprietatea nemărginită ; totdeauna aţi ţinut în vioroasă floare pe vrednica de dulce pismuire libertate a persoanelor voastre ; aveţi ţări, aveţi două principaturi binecuvîntate de Dumnezeu ; aveţi din însuşi sînul naţiei voastre două căpetenii stăpînitoare ; aveţi patrii fericite ; aveţi o limbă naţională dulce şi prea plăcută, carea e cea mai credincioasă şi cea mai de-aproape fiică a vechiei limbi romane ; deci cu înnăs-
cuta voastră generozitate veţi învinge şi pe acele greutăţi care sunt înzelate cu cultivarea limbei voastre, numai să o iubiţi pe dînsa, că cu lapte de amazon roman aţi supt-o, şi toată picătura de sînge ce bate în vinele voastre se trage din marele acel neam al căruia şi cel mai mic cetăţean cu învăpăiată inimă şi-au jertfit viaţa şi toate averile pentru binele patriei şi lauda neamului său.
Nu cugetareţi, generoaselor suflete, că aceste greutăţi vor fi ne-nvinse, nu ! şi numai de veţi vrea, credeţi că nici un neam au putut face aceasta aşa lesne ca dulcele neam românesc, pe a căruia polire sau cultivare uşoara ţesătură a limbei, asemănarea acesteia cu limba latÎ7iă, sonoritatea ei cu limbile altor neamuri cultivate, foarte uşoară o fac; ci numai se cere ca voi, vrednicilor patrioţi boieri, de după credincioasa cătră dînsa fiiască iubire, să faceţi o micuţă jertfă, carea duleei voastre mame, adecă naţiei din marile averi a da puteţi ; încă şi aceea cu dreptul se pofteşte ca, arătîndu-vă fii mulţumitori naţionalei voastre limbi, cu care toată lumea vă laudă şi vă măreşte, să ajutaţi scrierea, şi tipărirea cărţilor în limba patrio-ticească, să le citiţi cu bucurie şi să le faceţi cunoscute duleei voastre naţie ; pe învăţaţii neamului să-i patronaţi şi favorizîndu-i să-i scutiţi întinzîndu-le mână de ajutor şi dîndu-le prilegiu ca plăcutele a sudorilor sale fructuri să le dea spre folositoarea gustare a neamului său.
Aşa va înflori naţia noastră, aşa îşi va cîştiga loc între celelalte neamuri floritoare sau cultivate. Şi acum e timpul cel mai îndemnat, cînd s-au dat mîngîioasa pace neamului nostru, sigurătatea legilor sau a privilegiilor, a persoanelor şi a averilor : deci nu treceţi aceasta cu vederea, nu negrijireţi acea bună ocazie, care spre binele de obşte cu totul îndemnată şi ca umezitul cu sudorile neamului pom mai curînd să înflorească, păşiţi mai nainte cu inima dreaptă şi veţi ajunge la pasul afară spre dobîn-dire scop, adecă la întreaga norocire.
Aceasta este cea mai învăpăiată a mea naţională dorire, aceasta cea mai înaltă şi mai apăsătoare a vieţii noastre simţire şi a tuturor cugetare ; şi de voi putea ajunge aceasta în cît de mică parte, sau încai în atîta cît prin descoperirea cugetelor mele acestora să pot în unii patrioţi, mai vîrtos în aceia de la care nu mai puţin atîrnă viaţa şi înflorirea limbei naţionale, cît de mică îmbol-dire şi învăpăiare aţîţa şi a le deştepta inima spre por-
360
361
nirea cătră fericirea de obşte, norocos mă voi ţinea, iară mîngîierea mea în lume păreche nu va avea. Pentru că nu este mai mare mîngîiere, mai adevărată îndestulire, decît simţirea fericirei şi a mărirei neamului.
A căreia împlinire puneţi în faptă voi, străluciţilor boieri, cari precum cu persoana, aşa şi cu puterea sufletului, a trupului şi de după ocazie, mai mult de bine puteţi face spre cîştigarea ei ; şi fiţi cu totul încredinţaţi că răsplătirea ostenelelor şi măritelor voastre fapte va fi nemărginită a neamului cătră voi iubire, fiiasca cinstire, re-verinţă, aplecăciune, preţuirea din afară de cătră alte neamuri streine şi dulcea îndestularea voastră cu voi înşivă."
Iată deci adevăratul testament al lui Gojdu, pe care 1-a scris deja în vîrstă de 28 ani, cînd petrecea în societatea învăţatului Damaschin Bojincă şi a iscusitului Carcale-chi, cu cari împreună muncea pentru „cultivarea limbei patrioticeşti". „Simţirea fericirei şi a mărirei neamului" este temeiul pe care îşi clădeşte marele său monument. Dar acestea tinerimea nu le poate şti din cifrele „literelor fundaţionale".
Apelez deci la înalta înţelepciune a bărbaţilor din reprezentanţa fundaţiunii Gojdu ca să mijlocească cît mai în grabă elaborarea şi publicarea adevărului şi complectului testament al lui Gojdu, să însărcineze pe un bărbat competent, cum este, bunăoară, şi d-1 Voileanu a aduna toate scrierile, vorbirile şi alte documente ale lui Gojdu, a le coordona, studia şi comenta temeinic, pentru ca să ne dea pe Gojdu întreg, aşa rnlare si strălucit precum, a fost.
WERTHER
Din incidentul aniversării naşterii lui Goethe, poate aduc un mic serviciu şi împlinesc o dorinţă a cititorilor Familiei, punîndu-i în mai de-aproape cunoştinţă cu una dintre cele mai gustate opere ale lui, cu Suferinţele tînă-rului Werther. Romanul, tradus fiind şi în româneşte, voi insista mai mult asupra părţii lui istorice, asupra genezei lui, despre care prea puţin s-a scris în limba noastră, însă foarte mult la germani şi la alte popoare.
In anul 1772, tînărul Goethe, atunci practicant în drept, se afla la Wetzlar, un orăşel pe malul rîului Lahn. Aici exista încă din timpurile împăratului Maximilian al Germaniei un for superior de judecătorie, numit „Reichs-Kammergericht", la care tinerii jurişti făceau practică. Goethe a stat la acest tribunal din mai pînă în septembre 1772, deci numai cîteva luni, însă bogate în impresiuni, căci rezultatul lor a fost opera ce ne interesează.
Die Leiden des jungen Werthers, un roman care, fiind o parte din autobiografia autorului, mulţi îl numesc şi roman istoric, stă în legătură atît de strînsă cu timpul petrecut de Goethe la Wetzlar, încît, fără incidentele din viaţa lui de-aci, nu l-am putea înţelege exact. Mulţumită personalităţii lui gigantice, viaţa lui Goethe este o carte deschisă, încît activitatea lui poate fi urmărită într-însa aproape zi de zi, cu o rară preciziune şi siguranţă. Şi eunosolndu-i atît de bine viaţa, avem în mînă unica cheie potrivită de-a ne tălmăci operele lui.
Wilhelm Herbst, scriitor cu merite pentru literatura germană, a scris la 1881 un prea frumos studiu asupra acestui interval din viaţa lui Goethe, sub titlul Goethe PI Wetzlar. Această carte, precum şi autobiografia lui
363
Goethe, Aus meinem Leben (p. 97—107), ne lămuresc pe deplin asupra istoricului lui Werther.
Cei ce cunosc acest roman vor şti că eroul lui este un tînăr din cale-afară sensibil, retras din zgomotul oraşului în singurătatea firei de la ţară. Aici tînărul Werther cunoaşte pe frumoasa Lotte, sora unei droaie de copilaşi, şi se aprinde de dor şi iubire pentru dînsa. Dar Lotte e deja mireasa altuia, a lui Albert, mireasă iubitoare şi credincioasă şi oricît de simpatic i-ar fi Werther, ea nu răspunde la amorul lui pasionat, ci se mărită după Albert. Werther ajunge la deznădejde ; amicul Lottei nu mai poate fi ; firea lui sentimentală nu-i îngăduie a se face stăpîn peste durerile sale şi a reveni la calmitate. Cu un glonţ îşi curmă chinurile sufletului său zbuciumat.
Romanul Werther, conceput sub formă de scrisori — cum pe atunci se cunoşteau deja romanele lui Richardson şi Noua Eloisă a lui Rousseau — este atît de subiectiv, încît e imposibil să nu-ţi facă din capul locului impresia că acest Werther este însuşi autorul şi numai dînsul. Şi totuşi nu este tocmai astfel. Afară de Goethe care, din motive ce le vom cunoaşte mai jos, şi-a zugrăvit starea sa sufletească însăşi, i-a servit ca completare a figurei eroului o altă persoană, tot reală, care, de fapt, a şi avut soarta lui Werther, descrisă în roman. Şi acest al doilea ipostaz din Werther este un anumit Karl Wilhelm Jerusalem, un cunoscut al lui Goethe.
Jerusalem a fost fiul preotului din Wolfenbuttel (oraş renumit prin activitatea literară ce-a dezvoltat acolo Lessing) şi a studiat drepturile în Leipzig deodată cu Goethe. Mai pe urmă a fost secretar de legaţiune, în care calitate a fost detaşat ca practicant în Wetzlar, unde iarăşi întâlni pe Goethe. Iar în 20 novembre 1772, Jerusalem se împuşcă din cauza unei iubiri fără prospecte de fericire, ce simţea pentru o femeie măritată.
Cazul de sinucidere al lui Jerusalem a stârnit enormă senzaţie în ţara întreagă, căci tatăl său, preotul Jerusalem, era o persoană marcantă şi cunoscută chiar ca scriitor teologic. Afară de aceea, sinuciderile erau pe atunci cazuri foarte rare şi nu erau considerate ca astăzi, cînd nu este zi în oare ziarele să n-aibă registre întregi de sinucideri şi ştiri despre drame de laimor. Lumea pe atunci, deşi se socotea că trăieşte în epoca de lumină, în aşa-zi-sul Zeitalter der Aufklărung, privea cu dispreţ la oa-
menii ce se lipseau de viaţă şi biserica le refuza ultimele rugăciuni creştineşti. Biserica doar numai în zilele noastre şi-a schimbat opinia şi atitudinea în asemenea cazuri, după ce medicina şi în special fiziologii şi psihiatrii au redus cauzele sinuciderii la întunecarea raţiunea.
Jerusalem, într-adevăr, pare a fi avut şi el, pe lîngă o sensibilitate bolnăvicioasă, şi o anume predispoziţie pentru sinucidere. Este constatat că el se ocupa cu tot felul de probleme filosofice şi metafizice, ba că a scris chiar un studiu cu scop de a căuta un răspuns la întrebarea dacă omul este în drept sau nu a-şi lua viaţa. Lessing a şi adunat toate articolele filosofice ale lui Jerusalem şi le-a publicat în anii cînd se comenta în presă cazul acestei sinucideri, adus în legătură cu Werther al lui Goethe. Prin publicarea lor, Lessing voi să dovedească cum acest Jerusalem n-a fost sentimentalul îndrăgostit, care să se împuşte din cauza amorului său nefericit. Prin dovada aceasta, cam trasă de păr, Lessing mai voia să combată sentimentalismul ce se dezlănţuise în urma apariţiei lui Werther şi se infiltrase ca o dulceagă otravă în întreaga societate.
O parte din figura lui Werther este deci acest Jerusalem, a cărui soarte seamănă perfect cu aceea a eroului din romanul lui Goethe. Partea de căpetenie însă este însuşi Goethe ; el este sufletul, pe cînd Jerusalem este numai forma, sau poate chiar numai pretextul. Căci întreg romanul se petrecuse deja în realitate în viaţa lui Goethe, se petrecuse la Wetzlar, încă înainte de-a afla ştirea despre moartea lui Jerusalem. Cazul de sinucidere a lui Jerusalem adevărat că-1 impresiona adînc, dar se pare că din întreaga istorie a lui Jerusalem, în romanul său, Goethe n-a luat decît finalul, moartea tragică a aceluia. Iată cum însuşi Goethe ne desluşeşte în acest punct :
„Moartea lui Jerusalem, pricinuită de înclinarea lui nenorocită cătră soţia unui amic al său — scrie Goethe în Wahrheit und Dichtung — m-a scuturat din vis şi fiindcă nu mai vedeam intuitiv celea ce mi se întîmplase, ci mai şi eram adînc emoţionat pentru moment, nu m-am putut reţine a nu inspira producţiunei de care mă apucai acel duh care face imposibilă orice deosebire între partea poetică şi cea reală."
364
365
Şi anume ce i se întîmplase lui Goethe, încît soartea lui era identică cu aceea a lui Jerusalem ?
în Wetzlar Goethe cunoscu pe Charlotte Buff, fata funcţionarului de-acolo Heinrich Adam Buff, tată a 16 copii. Cînd o cunoscu Lotte era de 19 ani şi era deja de patru ani fidanţata lui Johann Christian Kestner, a unui amic al lui Goethe. Situaţia, precum vedem, Je exact aceeaşi ca în romanul Werther, numai cît Goethe în roman se numeşte Werther ; Kestner, mirele Lottei, se numeşte Albert; numele eroinei, al Lottei, Goethe nu 1-a mai schimbat. Aşadar, nu sunt nişte figuri imaginare persoanele din roman, ci atît persoanele cît şi situaţiile corespund realităţii.
Lui Goethe îi plăcu de Lotte din clipa î;n care o văzu la un bal. El află numai ulterior că e mireasa lui Kestner, dar nu putu renunţa. Intră în cercul familiei lor şi cum Goethe era frumos, plăcut, cu spirit cuceritor, iar, pe de altă parte, mirele Kestner, serios şi posac şi cu vreo opt ani mai vîrstnic decît dînsul, era imposibil ca Goethe să nu cadă drag Lottei. Dar, deşi Lotte în mai multe rînduri era hotărîtă a înapoia lui Kestner inelul de logodnă, ea n-a făcut-o, căci pe lîngă dragostea ce-o simţea faţă de Goethe, se simţea moralmente legată de mirele său Kestner, căruia îi jurase credinţă, încît niciodată marginile bunei-cuviinţe şi a demnităţii personale nu le-au trecut, cu atît mai mult că relaţiunea lor se desfăşura aproape sub ochii mirelui. Nu se poate tăgădui că Lotte era şi calmă şi prudentă, era probabil conştie că Goethe cel bogat, căruia îi sta deschisă o carieră strălucită, nu o va lua de soţie.
Iar Goethe o iubea cu pasiune neţărmurită şi este incontestabil că, văzînd imposibilitatea dragostei sale, îl preocupau adeseori chiar gînduri de sinucidere. Tot ce putea face în asemenea împrejurări era să fugă din Wetzlar, căci altcum suferinţele ce-i impuneau resignare la idealul său i-ar fi consumat toată energia. La cîtva timp după plecarea lui, se şi săvîrşi căsătoria Lottei Buff cu Kestner.
Din acest timp, petrecut de Goethe în Wetzlar, mai datează însă încă un important moment biografic, care şi el a avut o influenţă asupra romanului Werther.
Din Wetzlar Goethe făcuse excursiuni la orăşelul Ehrenbreitstein, unde vizita pe doamna Sofie la Roche — o femeie cunoscută în literatura germană şi făcu cunoştinţă fiicei acesteia, Maximilianei, cu care legă o prietenie intimă, prietenie care avea să-i devie destul de fatală.
Doamna La Roche mărită pe fiica-sa, Maximiliane, după comerciantul Brentano din Francfort în anul 1773. Căsătoria aceasta era absolut nepotrivită ; între noii soţi erau disproporţii de etate şi de caracter ; iar cînd vechii prieteni, Goethe şi Maximiliane se întîlniră în Francfort, ei îşi continuară prietenia lor din Ehrenbreitstein, „o legătură frăţească, care nu avea în sine nici o umbră de patimă şi cu toate astea deveni imposibilă", zice Goethe în biografia sa.
Imposibilitatea asta e firească, pentru că negustorul Brentano, un om incult şi gelos, care ştia că Maximiliane nu 1-a luat din iubire, provocă o mulţime de scene vehemente în familie şi rezultatul a fost că Goethe, deşi împăcat în conştiinţa sa de-a nu fi vinovat, a trebuit să rupă prietenia sa cu Maximiliane... In treacăt amintim că din căsătoria aceasta s-a născut poetul german roman-tist Cleanens Brentano, autorul celei mai dintîi Loreley.
Este evident că din relaţiunea cu familia aceasta au trecut motive asupra romanului. în Lotte din Werther sunt şi trăsături întregi din caracterul Maximilianei. „Goethe a luat pînă şi ochii cei negri ai Maximilianei şi i-a împrumutat Lottei, care în realitate îi avea albaştri", zice Leixner. Iar Goethe declară în Wahrheit und Dichtung : „în lucrarea mea nu-mi era necunoscut cît de avantajos este pentru artist a studia pe o Venere din mai multe frumuseţi deodată".
Dar nu numai Maximiliane, ci şi Brentano a servit lui Goethe de model, ba se poate chiar afirma că în figura lui Albert din roman se găsesc mai multe motive din fiinţa comerciantului ursuz Brentano, decît din blindul Kestner, pe care Goethe totdeauna 1-a stimat.
Aceste sunt pe scurt toate momentele din viaţa lui Goethe şi persoanele cari i-au servit ca substrat real la scrierea lui Werther.
Goethe începu scrierea acestui roman în februarie 1774, adică după ce se reculese de-a binele din suferinţele dragostei, iar în patru săptămini îl şi dădu gata. El scrise
366
367
deci după criza sa sufletească, în deplină seninătate, după ce un timp oarecare meditase asupra celor petrecute şi-şi concepuse în formă artistică romanul său. Este important a cunoaşte acest fapt, căci numai aşa ne putem explica cum, cu toată năvala de impresii, cu toată pasiunea dragostei deznădăjduite, Goethe a ştiut să rămînă stăpîn peste materia sa, a ştiut să-i dea forma artistică şi să observe unitatea acţiunii şi a descrierii.
Cînd a apărut Werther, în noiembre 1774, a fost primit cum nu se primise pînă atunci nici o carte î'n literatură. S-au tipărit o mulţime de ediţii. S-au scris imitaţiuni, romane şi nuvele de un sentimentalism înfiorător, între cari merită amintire Siegwart, un roman scris de un anumit Muller, care s-a răspîndit în măsură aproape mai mare decît Werther, deşi stă la un nivel artistic cu mult inferior. Afară de imitaţiuni şi de-alte producte de acest soi, s-au răspîndit o mulţime de traduceri ; Werther în curînd a fost tradus în toate limbile culte.
Obştea s-a divizat în două : o parte era extaziată de Werther şi se folosea de toate mijloacele pentru a-şi exprima participarea sufletească la cele ce se petrec în roman, recurgînd chiar la ridicolul mijloc de-a imita îmbrăcămintea persoanelor descrise acolo. Mulţi nu se sfiau a glorifica sinuciderea şi iarăşi mulţi, luîndu-şi de model şi de ideal persoanele simpatice din roman, recurgeau la desperatul mijloc al lui Werther de-a se lipsi de viaţă. Au fost nenumărate cazuri de sinucidere din amor în acel timp, şi Goethe primea adeseori ştiri zdrobitoare pentru dînsul, cum cutare tînăr sau fată s-a sinucis, iar în sîn i s-a găsit cărticica despre „suferinţele lui Werther"... Furtuna din viaţa lui Goethe provocase o furtună generală, o criză morală.
O altă parte a obştei însă a luat poziţie împotriva acestui curent. Se încercau mulţi a scrie parodii, a ridiculiza pe Werther, pentru a tempera efectul. Aşa, un scriitor altcum de bună reputaţie, un om perfect de cinstit ca Nicolai a scris Die Freuden des juiigen Werthers, adică Bucuriile tînărului Werther... Şi aici Werther voieşte să se împuşte, dar... „revolverul naibii e umplut cu sînge de găină şi n-a pricinuit nici o durere, împrejurare ce a făcut pe Werther a se răzgîndi şi a se întoarce la o viaţă paşnică spre mulţumirea şi veselia tuturor", o glumă deci, pentru
care Nicolai a fost pedepsit din partea lui Goethe cu o minunată epigramă.
Precum am văzut, romanul a fost greşit înţeles şi chiar intenţionat răstălmăcit, iar în general efectul lui a fost dezastruos pentru mulţime.
Pricina ? Ne-o spune Goethe în următoarele şire din autobiografia sa : „Efectul cărţii a fost colosal, şi anume din motivul simplu că venise la timpul potrivit. Căci, precum nu e nevoie decît de o mică schinteie pentru a aprinde o mină încărcată, astfel şi explozia întîmplată în urma apariţiei cărţii mele în publicul cetitor a fost puternică, fiindcă lumea era subminată, avîndu-şi fiecare pretenţii exagerate şi suferinţi imaginare... Nu mi s-a considerat decît sujetul, materia, precum am experiat chiar în sînul prietenilor mei, şi la această împrejurare s-a adus vechiul prejudiţiu, care presupune că orice carte are tendinţe didactice. Uitau că acela care narează nu aprobă, ci dezvoltă numai succesiunea faptelor şi a sentimentelor şi prin aceasta luminează, iar cititorul trebuie el însuşi să cugete şi să judece."
Acel efect dezastruos deci, după mărturisirile lui Goethe, este a se reduce la spiritul timpului şi la preju-diţiile de-atunei în. chestiuni alterare, la felul greşit de-a aprecia productele literare. Spiritul timpului predispunea lumea la sentimentalism, căci lectura predilectă a publicului o formau încă în mare parte romanele lui Richard-son, odele eterice şi extrem de sentimentale ale lui Klopstock, Noua Eloisă şi alte de-aceste, cari, la rîndul lor, conţin izvoare întregi de rîuri de lacrimi. Werther a venit ca o desăvîrşire a lor, a fost primit de public ca o confirmare a Nirvanei. Şi dat fiind acest spirit al timpului, era firesc prejudiţiul ca publicul să socotească pe Werther ca întruparea apologiei sinuciderii, iar, pe de altă parte, iezuiţii tîmpiţi să-1 acuze de imoral.
Goethe însă n-a voit să creeze un ideal în Werther. însuşi Werther recunoaşte doar în scrisorile sale din urmă că numai din pricină că nu poate fi stăpîn pe sentimentele sale n-are drept la viaţă reală. Aşa pusă problema, ce e mai logic decît a deduce că un om, ajuns la marginea imposibilităţii pe pămînt, un om incapabil a-şi menţine echilibrul sufletesc, nu poate fi socotit ca ideal şi ca exemplu vrednic de imitat. Iar încît pentru moralitate, dacă peste tot mai e nevoie să o discutăm în acest caz,
368
369
apoi Werther, în primul rînd, s-ar putea numi chiar moral, căci e neîndoios nobilă trăsătură de caracter cînd nu voieşte să nimicească sfinţenia legâturei familiare dintre Albert şi Lotte, ci resignează, aşa cum îi îngăduie puterea mică sufletească, la ideal. Dar, în sfîrşit, cine va mai discuta astăzi productele artei din punct de vedere bigot-moral ?
Dar nici alte tendinţe, cum este preamărirea Nirvanei, a „Weltschmerz"-ului, ce i se impută, Goethe n-a urmărit. El a voit simplu ca, degajîndu-se de impresiile abundente ce-i procuraseră scenele din viaţa sa proprie, să deie acestora o formă artistică şi unitară, grupîndu-le în jurul unui erou al cărui sfîrşit trebuia să fie tragic, date fiind premisele : firea şi felul lui de-a gîndi, tocmai aşa precum tragic trebuie să fie, bunăoară, sfîrşitul lui Romeo, lui Othello sau altui erou dramatic, deşi în alte situaţiuni. Este aşa-zisa lege a dreptăţii poetice, care la asemenea opere de artă e aplicată de autori, după cum necesitatea psihologică o impune. Ş->apoi nici că ne putem închipui pe Werther altfel sfîrşind decît în lumina lui Goethe, căci dimpotrivă am avea înaintea noastră o figură şubredă, un Werther tînjind şi ofticîndu-se pe picioare, fără a avea putere să renunţe la dragostea lui şi fără curajul de-a-şi pune capăt suferinţelor sale, deci un Werther nesimpatic, deplorabil chiar.
Astfel judecăm cel puţin astăzi, după cinci pătrare de veac de la apariţia lui Werther, cînd tot îl mai citim cu căldură, iar lectura lui ne nobiliteazâ, fără să ne îndemne a ne gîndi îndată la revolver, chiar şi cînd ni se întîmplă că suntem „trădaţi" de sexul slab, chiar cînd vedem cu ochii imposibilitatea şi nimicnicia dragostei noastre...
Nu pot sfîrşi fără a aminti ceva despre traducerile româneşti ale lui Werther, de cari, după ştirea mea, avem patru.
1. Suferinţele junelui Werther. Din Goethe. Bucureşti, 1842. E tipărită cu cirile, 182 pagini 8°. Numele traducătorului nu e indicat, dar se ştie că acela este Gavriil Mun-teanu, vechiul dascăl ardelean care, atît dincoace, cît şi dincolo de Carpaţi, şi-a dobîndit înalte merite pe terenul instrucţiunii şi al literaturei. Gavriil Munteanu a posedat
în aşa măsură limba germană cît şi pe cea română, încît traducerea lui, dintre cele patru, şi astăzi încă. este cea mai bună şi unica vrednică a fi cetită.
2. Goethe : Patimele junelui Werther, traducţie din limba germană de V. B. Vermont, cu o introducere de Grigore H. Grandea. Bucureşti, 1875, p. 204, 8". In o mai lungă prefaţă, Grandea, răposatul publicist talentat, face o reprivire istorică asupra literaturei germane, scoţîadu-i la iveală superioritatea ei faţă de alte literaturi. In apre-ciarea lui Werther, Grandea se nizuieşte a-1 arăta ca un roman moralizator prin excelenţă, fiindcă în acest roman s-ar face apoteoza amorului conjugal. „Azi, mai mult ca orişicînd — zice Grandea — Werther este moral, el este fierul roş în foc şi aplicat pe cangrena socială. Literatura lupanarelor din Paris a revărsat în toată lumea un venin care roade cele mai sfinte iegăminte, acele care fac tăria familiei"... Traducerea lui Vermont însă e mai prejos de-a lui Munteanu şi se pare a nici nu fi traducere proprie, ci o simplă refacere a celei dintîi, întorcînd, pe ici, pe colo, fraze şi modernizînd cuvinte. Vermont zice „amic" unde Munteanu zice „prietin" ; „biata Leonora", unde Munteanu zice „săraca Leonora" ; „delectat", unde Munteanu e pentru „desfătat" etc, etc. în schimb însă se găsesc la Vermont construcţii şi pagini întregi luate din Munteanu, încît e incontestabil că stăm în faţa unei copieri, unei reeditări puţin suoceasă a primei traduceri.
3. W. v. Goethe : Suferinţele tînărului Werther. Cu douăzeci de ilustraţiuni în text şi portretul autorului. Traducere din limba germană şi o prefaţă de J. Husar. A apărut mai anii trecuţi în biblioteca de popularizare a lui Samitca din Craiova. Prefaţa e scurtă şi confuză, iar traducerea nu atinge exactitatea celorlalte, dacă mai considerăm şi progresul şi dezvoltarea limbei noastre şi uşurătatea de-a traduce de la ultima traducere, făcută în 1875, pînă acum.
4. A patra şi ultima traducere este şi cea mai slabă. Titlul ei e simplu : Goethe : Werther. Cu 12 ilustraţii în text. A apărut în „Biblioteca pentru toţi" a lui Muller. Prefaţa e o înşirare de cuvinte, făcută în necunoştinţa stărilor în cari s-a scris romanul, iar traducerea făcută tot de scriitorul prefeţei, un anumit A. S.(turza ?), este o ciocîrteală deplorabilă a textului original, cu omitere de părţi întregi şi încă dintre cele mai caracteristice — o
370
371
ediţie absolut necorespunzătoare, care ar trebui scoasă din piaţa cărţilor.
Aceste sunt traducerile noastre. Precum vedem, o ediţie bună ne lipseşte. Şi pînă a o avea, ar fi de dorit, atît din interes literar-lingvistic, cît şi pentru a înlesni cunoaşterea relativ exactă a lui Werther, să se reediteze traducerea lui Gavriil Munteanu, a meşterului dascăl ardelean.
BERNI DETRE SAU
CUM SE PLAGIAZĂ „ENCICLOPEDIA ROMÂNĂ'
Berni Detre, Berni Detre !...
Cine-i Berni Detre ? Vreun hoţ celebru din China ? Nu !... Vreun anarhist italian şi confrate de-al lui Rava-chol ? Vorbă să fie !... Atunci vreun căpitan din statul-major al lui Attila, precum pare a indica accentul hunic al cuvîntului ?... Asta da, aici ne-am mai apropiat. Cel puţin aşa ne învaţă Enciclopedia română, „valoroasa publicaţiune" din Sibiu, că Berni Detre este un erou de pe timpurile hunilor şi ale goţilor, e un „centru al eposului eroic german"... Vă întreb pe toţi acei muritori cari aţi auzit în viaţa voastră că mai există şi o literatură germană pe acest pămînt, dacă aţi avut vreo cunoştinţă de acest fenomenal erou Berni Detre, pînă nu vi-a descoperit un genial şi totodată mărinimos redactor al Enciclopediei... poate chiar d-l director ?
Eu unul, să mă bată D-zeu de-am ştiut, dar de bucurat m-am bucurat cînd am cetit despre el, pentru că nu e lucru de toate zilele a ceti despre eroi atît de mari şi cu toate astea necunoscuţi, ca Berni Detre !
Şi cum mie îmi plac mult figurile legendare germane, voiam să aflu amănunte despre acest nobil erou şi m-am adresat îndată la toate izvoarele unde puteam crede că voi găsi ceva asupra lui. Am consultat pe Grimm (Deutsche Helden^age, Gottingen, 1829), şi... nimic ! Am căutat în Scherer şi Muhlenhof, iarăşi bărbaţi competenţi în materia aceasta, dar iar... nimic ! Am răsfoit scrierile lui Eugen Mogk, Massmann Symon şi alţi germanişti, a căror preo-cupaţie de căpetenie este îndeletnicirea cu miturile germane şi hunice. Dar în zadar, fîrtate, Berni Detre, oa-n palmă ! Atunci, în deznădejdea mea, am lăsat pe nemţi şi, mai mult în glumă decît serios, m-am adresat unui iz-
373
vor unguresc, despre care ştiam că din el se îndulceşte cu multă dragoste şi „valoroasa publicaţie" Enciclopedia română. Şi -am zis acestui izvor, precum zice flămîndul din poveste : „masă, întinde-te !", am zis „Pallas, desehi-de-te !". Şi, o, minune ! Mi s-a deschis lexiconul unguresc milenar Pallas, tomul XIII, pagina 29, şi acolo iată pe eroul mult căutat, iată pe Berni Detre al nostru. Scumpul nostru Berni Detre !
Chestia fiind de oarecare interes literar şi totodată instructivă, pentru că ne arată cum se... creează eroii legendari, n-o pot ţine pentru mine, ci o pun aici spre vedere publică. Fiindcă aş dori ca să arăt totodată şi cum se scrie Enciclopedia română, pun două texturi alăturea, în cari se vorbeşte nu numai despre Berni Detre, ci, în genere, despre o parte din literatura germană. Iată acele texte :
Pallas, nagy lexicona, XIII, p. 29 :
1. Pogânyoskor, Nagy Kâroly tronra lepteig k.u. 768. [...].
Enciclopedia română, XVI, p. 533 : 1.   Epoca păgînismului, pînă la urcarea pe tron a lui Carol cel Mare. [. . .]1
Ei, acum aţi dezlegat rebusul ? V-aţi lămurit că Berni Detre este un erou german ?... Dar bine, cum se face că nici un manual de literatură germană, nici o carte specială nu cunoaşte numele lui ? Foarte simplu. Acest Berni Detre nu se cheamă astfel ; numele lui este Dietrich von Bem, iar maghiarii cari, cum ştiţi, le maghiarizează pe toate, cari din Friedrich Schiller fac Siller Frigyes şi din Wolfgang Goethe fac Gote Farkas, au tradus în acelaşi chip pe Dietrich von Bern şi l-au făcut Berni Detre, cum ar face, bunăoară, şi din llie Daian de la Miceşti, dacă ar fi el centrul unui epos mai eroic precum este, Kisfaludi Dajna Ules. Aşa stăm cu Detre.
Dar cine poate pretinde de la un director al unei Enciclopedii, care, pe deasupra, mai e şi „deutsch erzogen", ba mai e chiar şi „beriihmter Schriftsteller und Gelehr-ter", ca să ştie că în miturile (nu „epos", cum a binevoit
1 Citatele care urmează în limba maghiară şi limba română se află incluse şi în studiul Zece ani de mişcare literară in Transilvania. In volumul de faţă, p. 79—80 (n. ed.),
a traduce) germane n-a existat nicicînd un individ cu numele Berni Detre, ci un anumit Dietrich von Bern, învingătorul lui Odoaker, eroul pe care legenda, confun-dîndu-1 cu tată-său Theodemir, îl face căpitan în garda lui Attila ; în fine, eroul despre care ultimul gimnazist din o şcoală germană multe i-ar fi putut povesti domnului director al Enciclopediei...
Dar pricina nu zace numai aici. Ceea ce s-ar fi putut pretinde de la direcţia Enciclopediei este ca să nu plagieze aşa de fără nici o consideraţie la faptul că Enciclopedia este o publicaţiune patronată de „Asociaţiunea transilvană" şi că prin asemenea procedură, umbra se aruncă şi asupra „Asociaţiei". Şi noitaţi bine că nja fost plagiată numai partea citată de mine, ci întreg articolul Literatura germană — un articol de cinci coloane, scos din articolul Nâmet irodalom al lui Pallas, fără ca să indice izvorul, fără a adăuga de la sine măcar o iotă, dar prescurtînd în aşa chip puţin inteligent izvorul maghiar, că părţile cele mai importante se omit, spunîndu-se, bunăoară, despre Schiller şi Goethe — a căror importanţă trebuia fixată şi în cadrul expunerii generale a literaturei germane — mai puţin decît despre „cizmariul" Hans Sachs sau altul de teapa acestuia. Şi cîţi alţi articoli mai sunt scoşi din Pallas şi din Mayer !
Şi acum să vedem ce dovedeşte plagiatul arătat ? Iată ce :
1) Că cei ce conduc publicaţia din Sibiu, în ale literaturei germane sunt absolut... bîtă, pentru că n-au ştiut să producă un articol original în româneşte asupra acestei materii, nici n-au ştiut la ce izvoare competente să se adreseze, ci au recurs la un izvor în liimba maghiară. A voi însă să popularizezi literatura germană în româneşte din o scriere enciclopedică maghiară este o... absurditate.
2) Că cei ce dirijează Enciclopedia nici traducerile nu le ştiu efectui, ci cu o extremă superficialitate traduc pe Grammaticus cu „Germanicus", „hosmonda" cu „epos", iar ceea ce trebuiau să traducă, pe Berni Detre, nu-1 traduc deloc, ci-1 lasă neschimbat, făcîndu-se astfel de rîs nu numai în ochii noştri, dar mai ales înaintea străinilor, a germanilor cari, eventual, îşi vor lua osteneala să controleze ce spun românii despre literatura lor. (Dacă tocmai nu voiaţi să scrieţi „Dietrich von Bern", de ce nu
374
375
l-aţi românizat şi, după pilda ungurilor, să-1 faceţi Detrea Bernescu ?)
3) Că d-l director al Enciclopediei nu ţine cont cel puţin de reputaţia colaboratorilor săi, între cari tot mai sunt îşi de aceia cari nu vor îngădui ca şi în numelor lor să se plagieze şi să se scrie caraghioslîeuri.
4) Că, în fine, „Asociaţia" face foarte rău că mai patronează asemenea publicaţiune, care este un blam vădit şi pentru ea. S-a spus de mult că Enciclopedia, aşa cum se face, este o întreprindere negustorească şi nu literară. Dar, dacă „Asociaţia" vrea să facă negustorie şi-şi dă nejenată firma la acest lucru, să împuternicească mai bine pe primul său secretar a face o achiziţie de boi, de rîmă-tori şi de alte dobitoace, cu cari va putea face, desigur, o rentabilă afacere. Literatura însă să o lase în pace !
Sic non itur ad „Astra" — iubite Berni Detre. La i revedere !
PLAGIATUL „ENCICLOPEDIEI"
I
Răspund cu plăcere la întîmpinarea d-lui dr. C. Diaconovich, publicată în n-rul 204 al Tribunei din Sibiu ca răspuns la articolul meu Berni Detre sau Cum se plagiază „Enciclopedia română", şi mă folosesc de ocazie a insista mai cu dinadinsul asupra diferitelor chestiuni privitoare la această „valoroasă publicaţiune". Fac acest sacrificiu de timp mai ales în vederea faptului că este primul caz cînd d-l Diaconovich iese la teren ca să-şi apere însuşi marfa ce poartă firma sa şi a „Asociaţiunei", tri-meţînd el pînă acum numai pioni de diferite colori la lupta de condei. Nu că doar d-l Diaconovich s-ar fi avîn-tat acum deja pînă la acel grad de moral şi de bărbăţie ca să ia totală răspundere pentru păcatele literare legiferate şi codificate sub direcţia d-sale — căci şi acum s-a găsit pionul —dar cel puţin a glăsuit o dată. Cum, îi este glasul, ce aparat de argumentaţiune literară posedă, cît de delicat şi de nobil este în chestiuni personale, i-aţi văzut toţi cîţi i-aţi cetit întîmpinarea şi veţi vedea poate şi mai desluşit după cetirea acestor reflexiuni ale mele.
întîmpinarea d-lui Diaconovich are o parte defensivă şi alta ofensivă.
Cea dintîi, foarte hazlie, se referă la meritul chestiu-nei atinse de mine în articolul împricinat. Ea este totodată prea instructivă, căci ne lămureşte de-a binelea conicepţiunea superficială ce însuşi d-l director o are asupra publiciaţiunii sale. Aşa, d-l Diaconovich are aerul a
1 Ni s-a trimis şi nouă această „întîmpinare" ; din cauza îmbulzelii de alt material însă, am fost siliţi să amînăm publicarea ei cu cîteva numere, astfel că i-a rămas Tribunei această onoare nepizmuită.
377
socoti şi califica un plagiat atît de incontestabil, un plagiat de mai multe coloane tipar petit... numai drept ,,o greşeală die tipar sau de traducere" care s-a „furişat" în Enciclopedie pe cînd d-sa era „absent din Sibiu... din întâmplare"...
Asemenea faimoasă figură, monumentul aere peren-nius al Enciclopediei, eroul Benri Detre, nu este o crea-ţiune a ignoranţei crase a unui agramat enciclopedist, cum am opinat eu, ci „o greşală de traducere rămasă din nefericire (sic !) neobservată" -— cum afirmă d-l Diaconovich. Apărarea şi argumentaţiunea d-lui Diaconovich devine mai apodictică cînd, după vechiul obicei, declinând de la sine responsabilitatea, anunţă solemn pe d-l Aurel Trif, „un membru al biroului", ca fericit autor al articolului Literatura germană din Enciclopedie. Deci nu d-î Diaconovich, ci d-l Trif e naşul lui Bercii Detre. D-l Trif a dat articolul spre publicare în absenţa d-lui Diaconovich. Sărmanul d-l Trif! D-le Diaconovich, eşti şiret, m-ai combătut straşnic... respectele mele !
In partea a doua a întâmpinării, crezînd că totuşi nu s-a apărat suficient cu d-l Trif, d-l Diaconovich ţine să mă facă un „trefăr" şi recurge la acea armă care o mînuie numai negustorii dezbrăcaţi de demnitate cînd sunt în preajma falimentului, la insinuarea şi calomniarea adversarului. Văzîndu-şi zdruncinat creditul moral şi material prin denunţarea plagiatului şi a seriei de greşeli şi absurdităţi ce se înregistrează în Enciclopedie, onorabilul director, în faţa adevărurilor irefutabile constatate de mine, ia refugiu la o armă păcătoasă, mă atacă personal, denunţînd la adresa mea sfruntate neadevăruri. E duhul de negustoraş însetat de câştig şi lipsit de nobleţă care vorbeşte în partea aceasta a întâmpinării, apărîndu-şi nu Enciclopedia, ci izvorul său de venit.
Voi răspunde la toate ; hazului cu haz, lucrurilor serioase cu logică şi seriozitate.
în reflexiunile ce cu alte ocaziuni am făcut Enciclopediei, n-am fost nicicând călăuzit de consideraţii personale, ci de întemeiata convingere că publicaţiunea aceasta nu răspunde încrederei ce o mare parte a obştei române a avut într-însa. Pricina am găsit-o eu în absoluta incapacitate literară a aceluia ce a primit să o dirijeze. Acest domn, care nu are la activul său literar în limba română decât faimoasele tarife numite Rapoarte generale despre
mişcarea noastră literară, deşi nu poseda limba română în mod suficient, a primit de la „Asociaţiune" prea dificila sarcină de a conduce o Enciclopedie română şi aceasta întemeiat pe foarfeci şi pe forţele externe. Astfel fiind, era foarte natural ca să socot Enciclopedia ca o întreprindere, din literară cum fusese contemplată şi afişată, degenerată acum în o întreprindere negustorească, ca, de pildă, tipărirea şi colportarea de romane criminale în o traducere proastă românească.
Părerile aceste ale mele le voi dezvolta totdeauna nesupărat şi neterorizat de armele nedemne ce-mi opune... Berni Detre, acest tip, această incarnaţiune a Handler-Wov literari.
II
„D-l director nu-i acasă"...
Iată o afirmaţie care e adevărată şi care are două înţelesuri, întîi — cînd d-l director al Enciclopediei de fapt nu-i acasă.
Cu ghiozdanul subsuoară, îl vezi azi în Bucureşti, prin palatul ministerului de culte sau la mesele marmoree ale cafenelei de elită Capsa. Mîne e deja la Iaşi sau în alt centru al României, iar poimîne în Cernăuţi, unde ziarul Patria îl anunţă cu litere cursive şi-1 recomandă cu insistenţă cetitorilor. Şi aşa mai departe, prin toate oraşele româneşti, modernul Ahasver, elegant şi spilcuit ca un agent voiajor, apare, îşi face trebuşoarele şi pleacă.
Iar pînă ce d-l director e dus de acasă, în biroul Enciclopediei se munceşte, măreaţa operă — condusă de subdirectorul Ilie Moga sau de alţi Trifi, cari au căzut în literatură ca Pilat în „credeu" — dă înainte. Se operează cu foarfecă, se măcelăreşte Mayer cel mic, se asasinează Pallas, se traduce, se plagiază, se serbează botezul lui Berni Detre etc, etc. Şi cînd broşura, la care numai culegătorii tipografi au făcut controlul intelectual, apare de sub teasc, iată, soseşte şi d-l director, îşi umple ghiozdanul cu broşura şi-şi reia din nou voiajul în jurul pământului.
Da, da — d-l director nu-i acasă !
Ştiţi unde este ? La tîrg, unde îşi desface marfa, ca şi d-l Dragoş, decanul pantofarilor din Sibiu, sau ca orice
378
379
alt meseriaş de sub meştera oblăduire a d-lui TordoşanU. Deosebirea este numai că, pe cînd onorabilul pantofar vinde marfă bună şi marfă proprie, pe .propriul său „fe-lelat", d-1 director vinde marfă proastă, marfă foarte improprie şi sub firma „Asociaţiunei". Amîndoi însă fac negustorie şi, în raport cu caracterul marfei, cîştigă acela mai mult care are mai multă dibăcie la tîrg. Şi în privinţa asta, las' pe d-1 director ! D-sa scoate şi ediţii anume de comerţ, tipăreşte extraarticolul Bucureşti, unde despre hoteluri şi despre fabrici şi berării vorbeşte mai pe larg ca despre instituţiunile culturale. Astfel trece marfa, astfel se face literatură !
Dar să trecem la cazul al doilea, cînd d-1 Diaconovich numai în aparenţă lipseşte de acasă.
De fapt, d-sa este adeseori acasă trupeşte, dar baricadat ca şi Guerin, în fortăreaţa sa Chabrol, se teme de critici (ca de creditori) şi pretextînd, ca damele cele gingaşe, deranj şi dezordine în casă, nu primeşte vizitele criticilor.
Astfel, întîmplîndu-se ca în Enciclopedia română să se combată continuitatea românilor (vezi art. Arămănii), ţ şi criticul se prezintă să stea de vorbă cu d-1 director, i se răspunde din partea „unui membru din birou" : „D-1 director nu-i acasă !...
Publierndu-se în Eîiciclopedie laude şi neadevăruri la adresa însuşi a d-lui director (vezi articolul Dreptatea) şi se relevă undeva acele neadevăruri, d-1 director se face niznai... „nu-i acasă"...
Se laudă scriitorii maghiari kossuthişti şi alte celebrităţi maghiare necunoscute, cari n-au rost într-o Enciclopedie română şi i se atrage atenţiunea în Revista Orăştiei ■— d-1 director tace... „nu-i acasă !"
Se scriu lucruri greşite asupra stărilor din Bucovina, cu biografii elogioase la adresa persoanelor puţin importante şi cu desconsiderarea oamenilor importanţi (vezi discuţiile din Patria, nr. 298, 299 ş.a.)... d-1 director e străin de toate, nu ia notiţă.
Se tratează chestiuni literare şi estetice ca aparţinînd domeniului istoriei naturale (vezi art. Doina) şi cineva arată cu degetul minunea... d-1 director e plecat de acasă.
Se omit articoli de importanţă naţională, biografii de bărbaţi cunoscuţi în literatură şi istorie şi, în schimb, se introduc figuri contimporane cari, poate, n-au altă cali-
380
tate decît a putea sprijini „întreprinderea" d-lui Diaconovich. Intre alte cazuri, voi cita aici numele lui Emilian (Şt.), care a fost omis din Enciclopedie. Acest dascăl ardelean, chemat de Laurian în Moldova, a fost profesor la Academia Mihăileană, a fost profesor la Universitatea din Iaşi, cu o activitate de 32 de ani în ţară, autor al mai multor cărţi didactice pe atunci de valoare... nu e cunoscut onorabililor de la Enciclopedie, căci a trebuit să cedeze locul lui Bondar Zsigmond sau altei nulităţi maghiare sau române. De, ce să-i faci, dacă d-1 director e absent din Sibiu !...
Şi iacă aşa, d-1 director nicicînd nu-i acasă, nu primeşte a sta de vorbă cu critica, nu primeşte vizite, căci se fereşte a fi surprins în deranj şi dezordine... intelectuală. Mult, dacă e spăriat de drasticitatea unui plagiat, de loviturile ce se aplică fortăreţei în care s-a închis, se îndură a-şi esmite un tovarăş să discute el cu tine. Tovarăşul din antişambră iese şi, bine instruit de stăpînul său, zice : „D-1 director nu-i acasă ; dar iau eu răspunderea pentru d-sa ; eu am scris articolul cu musca".
Brava Enciclopedie ! Halal de un aşa director absent şi deranjant!
Numai un lucru nu înţeleg, cum un asemenea director îndrăzneşte a scrie în prefaţa primului său monstru : „Nu am fost lipsiţi din partea criticii nici de bunăvoinţă, nici de rea-voinţă, am fost însă lipsiţi aproape cu totul de învăţăturile ei"...
Pe lîngă că e absent, d-1 director mai ştie să fie şi refractar pentru învăţături şi arogant, cum a fost şi în „raportul" său cel executat la Deva !
„Aşa e românul — şi calic şi fudul"... ar zice d-1 cavaler de Puşcariu !
III
Un martir !
Fericită generaţiune, noi, tinerimea de astăzi ! Am avut prilejul de a vedea în scurte intervaluri diferite categorii de martiri ieşiţi din sărman poporul nostru. Am văzut martiri naţionali, suferind temniţă cu eroism şi pe urmă... unii ploconindu-se lui Bânffy cu acelaşi eroism. Am văzut martiri ai presei, suferind cu „rară" abnegaţie
381
din necesitate de ordine superioară. Şi acum facem cunoştinţă unui nou soi : sunt martirii literari, cari, cu stoicism şi cu suverană nepăsare, primesc responsabilitatea pentru păcatele Enciclopediei române... Şi să mai zică cineva că nu e potinte şi nu e ou viitor de aur acel popor care e în stare să nască atâţia martiri, atâţia eroi cari, nouă, fericitei tinerimi, ne pot fi de modele demne de imitat ?! „Trăiască martirii noştri ! !"
D-l Aurel Trif este şi el un martir. Aparţine chiar duor din categoriile înşirate; e un martir colectiv, deci un adevărat enciclopedist. Departe de-a ataca nobila-i pornire, constatarea aceasta nu vrea să fie decît o expre-siune a admiraţiei mele faţă de acest bărbat, înzestrat, cu atîta altruism, care, ca un adevărat român, nu se înco-voaie sub povara dulcelui martiriu.
Martiri se numesc toţi cei ce sufăr pe nedreptul. D-l A. Trif sufere, într-adevăr, pe nedreptul în chestia plagiatului din Enciclopedie. Pentru că :
1) Articolul cu pricina nu este iscălit de d-l A. Trif, şi pentru toţi articolii neiscăliţi de d-l A. Trif, revine atît gloria cît şi demeritul, adică întreaga răspundere, d-lui director dr. C. Diaconovich.
2) Dacă plagiatul n-ar fi fost scos la iveală, d-l director beneficia de rodul muncei d-lui Trif, indiferent dacă e muncă bună sau rea, traducere sau plagiat.
3) D-l Trif n-a publicat articolul cu de la sine autorizaţie, ci a primit ordin expres de la d-l director să traducă acel articol din Pallas; care va să zică, d-sa s-a făcut executorul voinţei d-lui director şi numai acesta e păcatul d-sale — un păcat de complicitate cel mult.
Este deci cert că autorul moral şi intelectual al delictului codificat în Enciclopedie este exclusiv d-l director, iar d-l Trif o victimă nevinovată. Acesta rămîne bine stabilit în interesul reputaţiunei ambilor.
Cu toate acestea ţin să mă înţeleg cu d-l Trif asupra cîtorva lucruri atingătoare de chestiunea în care — regret etern — a picat şi d-sa.
D-ta, d-le Trif, desigur, nu împărtăşeşti vederile d-lui Diaconovich că articolul în chestiune, lungul articol de peste cinci coloane, nu ar fi un plagiat. Pentru că ce se înţelege sub „plagiat" ?
în general, noţiunea plagiatului e foarte amplă. Aşa cînd zicem : „Cultura românească este un plagiat" sau
382
„d-l Trif este un plagiat... poate după chipul şi asemănarea . lui D-zeu" — am vorbit despre plagiat în general. însă, cînd rezonăm cu d-l Lazăr Şăineanu şi susţinem : „Plagiator se cheamă cel ce ia din operele altuia şi le publică ca ale sale" — am vorbit despre plagiat în special. Şi, cre-de-mă, cazul Enciclopediei e foarte special. S-a luat din iPallas opera altuia şi s-a tipărit în Enciclopedie ca a... d-lui Diaconovich. Deci un plagiat materialiceşte dovedit.
Mai zice d-l Diaconovich că e „traducere". Perfect — un plagiat prin traducere. Uite, d-le Trif, eu socot că prea uşor luaţi d-voastră, iubiţi conducători ai Enciclopediei, chestia cu acest fel de „traduceri". De pildă, numai la litera G. (unde se găseşte şi articolul împricinat), am găsit tot din Pallas, articolii : Gaal George (Pallas, p. 751) ; Gabella, Gabelsberger (vezi şi Mayer!); Gajâri, Gaj-zâgo, Geiger (vezi Mayer !) ; Garay şi alţii plus vreo 20 articoli din Mayer. Numai la litera G (începutul), d-le Trif. Şl sub nici unul din aceştia nu este arătat nici izvorul, nici numele autorului din originali, nici onorabilul nume al plagiatorului sau... „traducătorului", ci toate poartă şi ştampila „dr. C. Diaconovich" şi „Astra". S-a redat deci din izvoarele citate de mine avere străină sub firmele acestea. Şi vei şti poate, d-le Trif, că parcurgînd întreaga Enciclopedie, putem găsi sute de larticole „traduse" (şi adică „tradus" în sensul comediilor lui Caragiale !), încît stabilind provenienţa lor, am avea înaintea noastră un prea interesant mozaic, o carte al cărei titlu ar fi : Enciclopedia română, tradusă din ungureşte şi nemţeşte, cu oarecari adăugiri superficiale. Director : C. Diaconovich.
Nu susţin că nu ar trebui să se traducă, dat fiind că asupra diferitelor chestiuni şi informaţii autorii şi conducătorii Enciclopediei nu pot scrie lucruri originale. Dar e evident că d-niile lor prea cu predilecţie se ascund în haina filosof iei lui Mephisto : „Wer kann was Dummes, wer was Kluges denken was nicht die Vorwelt schon ge-dacht ! ?" Nu era îngăduit să se copieze articoli mari, fie istorici, fie literari, asupra cărora trebuia să se spună ca să se cunoască şi părerile şi cunoştinţele noastre. Iar cînd nu se indică izvorul, înseamnă direct a face negoţ cu marfa altuia. Ideea invocată de susţinătorii Encicloepdiei că o publicaţiune de natura aceasta nu are să pună pond
383
pe artieoli originali, pentru că scopul ei este popularizarea ştiinţelor şi culturei... chiar cînd s-ar admite, nu justifică întru nimic lanţul de plagiate din Enciclopedie.
Şi-apoi acest fel de traduceri mai are un inconvenient. Domnii diriguitori fac de obicei rezumate. Pentru a face un rezumat inteligent însă se cere o absolută orientare în materia ce se rezumă. Ei bine, domnii diriguitori sunt „din întîmplare", lipsiţi de această orientare, precum am dovedit.
Tot pentru acest fel de traducere ţi se pretinde cunoaşterea exactă a limbei din care traduci şi a celeia în care traduci. E de prisos să o spun că şi aceste calităţi lipsesc din biroul Enciclopediei. Probă : drăguţul de Berni Detre, despre care am vorbit în articolul meu cel... supărător.
Apropo de articolul meu ! D-le Trif, ţin foarte mult ca să fii orientat asupra motivului principal ce m-a îndemnat la scrierea acelui articol — acesta pentru ca să nu-mi atribui cumva intenţia străină de mine că aş fi voit să te scot pe d-ta de martir, de unde nici nu ştiam că faci literatură şi încă în şcoala magistratului Diaconovich.
Crede-mă că cetind eu cele publicate în Enciclopedie asupra literaturei germane m-am revoltat foarte. De ce ? Pentru că chiar atunci apăruse într-un ziar francez din Bucureşti unul din seria de articole critice ale d-lui profesor universitar N. Iorga, articole în care, cu multă perspicacitate, se apreciază starea culturală şi literară a românilor şi care şi astăzi încă sunt obiect de preocupaţiune în cercurile literare şi politice din România. în unul din aceste articole, d-1 Iorga afirma superioritatea culturală a românilor ardeleni, faţă de păturile sociale franţozite din România şi atribuia această împrejurare influenţei culturei germane asupra noastră...
Auzi, d-le Trif, şi rămîi dacă poţi cu gura închisă : d-ta şi eu. ceilalţi directori ai Enciclopediei, căci plagiaţi cultura germană după un lexicon de conversaţiune unguresc, d-niile voastre sunteţi vestiţi ca avînd cultură germană ! ! ... Nobilul Berni Detre şi cultura germană !...
Nu, nu e germană cultura asta ! Sărmana... e un conglomerat amorf, româno-maghiaro-german, o spoială incoloră deocamdată fără prospecte de-a se îmbunătăţi. Căci, dacă din cele cîteva sute de cărturari români nu se găseşte nici un cunoscător al literaturei germane, dacă pen-384
tru un articol al unei publicaţiuni române, directorul a trebuit să recurgă la un străin, la Rudow, care — vorba '.d-lui Diaconovich — a decedat pe neaşteptate(\), înainte de a-şi scrie articolul ; dacă un bărbat, a cărui unică calitate este arta de a trăi, a ştiut îmbăta lumea cu apă rece şi a ştiut a acredita, pînă şi între străini, ideea că este un „prealuminat scriitor şi învăţat", pe cînd chiar şi în literatura germană este un ignorant; dacă pentru un articol asupra literaturei germane a trebuit să se recurgă la un plagiat... e clar şi dovedit, ca şi plagiatul Enciclopediei, că nu avem cultură germană, ci suntem cu desăvîrşire străini de ea.
Iată, d-le Trif, cîte de toate cuprinde plagiatul Enciclopediei. El nu ilustrează numai pe întreprinzătorii ei, ci şi un trist document pentru cultura „de pe la noi". Acestea deci, d-le Trif, şi nu martiragiul d-tale, nici vreo rea pornire pentru Enciclopedie m-au îndemnat să scriu.
încît pentru „Berni Detre" era, într-adevăr, o boroboaţă prea boacănă decît s-o fi trecut cu vederea. Trebuia să o spun că d-voastră, directorii „valoroasei publicaţiuni", prea sunteţi buni patrioţi, prea trăiţi sub influenţa legilor politice-bisericeşti, cînd introduceţi pe toţi fiii ilegali pe ungurie în matricolele Enciclopediei.
IV
Şi acum •— cine face negustorie ? - Iată tema care îl scoate din ţîţîni pe d-1 Diaconovich. Pe cînd partea literară a întreprinderii nu-1 sinchiseşte ; pe cînd în faţa tuturor observaţinilor ce i se aduc în materie literară rămîne indiferent : n-aude, n-avede, n-a greul pămîntului — sare ca electrizat cînd îi spui că d-sa face negoţ şi nu literatură. Şi aici discută şi d-sa, aici se pricepe.
Dar cum ? Nu apărîndu-se, ci devenind agresiv, sus-ţinînd că nu d-sa ci eu sunt acela care am făcut negustorie din Enciclopedie, pentru că m-aş fi „remunerat însumi, şi încă foarte splendid din banii ce mi-a încredinţat pentru trebuinţele biroului"...
Injuria aceasta inventată la adresa mea cu anume scop de-a îndruma discuţia pe teren personal şi a abate atenţia cititorilor de la absurdităţile Enciclopediei este o
bună apucătură negustorească, căreia însă îi voi da răspunsul meritat.
Ţin mai întîi să constat că eu nici n-am ofensat, nici n-am calomniat pe d-l Diaconovich pe tema negustoriei. Eu am arătat numai că d-l Diaconovich, care munceşte literariceşte la Enciclopedie, care voiajează continuu ca să vîndă marfa ; care nu e capabil să exercieze controlul asupra cuprinsului publicaţiunei, nu face altceva decît conduce o negustorie şi m-am exprimat că o negustorie — dacă e vorba să se facă mai cu spor — ar putea-o face eventuali cu altă marfă, unde ar fi mai competent şi unde n-ar expune reputaţia maturului corp al „Asociaţiunei".
în meritul operaţiunilor d-lui Diaconovich însă eu n-am pierdut nici o vorbă. Nu l-am provocat să-şi publice socotelile, nici să le aştearnă spre cenzurare „Asociaţiunei". Nu l-am provocat să arate subvenţiile, abona-mentale, cheltuielile de drum şi de luculică consumaţie. N-am exprimat nici o bănuială că socotelile Enciclopediei (nu ale lui Krafft, ci ale d-lui director) ar avea vreo necesitate de corectură, de ceruză roşie. Nu, despre aceste nici o vorbă n-am spus... şi cu toate astea, d-l Diaconovich mă atacă parcă le-aş fi scris.
D-l Diaconovich însă face rău că mă atacă pentru lucruri cari nici prin minte nu mi-au trecut să le scriu în articolul meu şi cari, exclusiv, d-sa şi le-a închipuit ca scrise deja.
Adică eu am făcut negustorie ?...
Da, este adevărat că am muncit şi eu în biroul Enciclopediei, şi anume, în vara anului 1895, ca student de anul I la filosofie. Am muncit o vară întreagă, conducînd singur afacerile de birou.
Fiind atunci lucrarea la începute, munca mea se referea la purtarea corespondeţei, la angajarea de colaboratori şi la culegerea de titluri pentru articolele viitoare. Tot ce era de muncit săvîrşeam eu pînă tîrziu, căci d-l director şi pe atunci avea mania voiajului. Şi a venit toamna şi dînsul nu venise şi eu trebuia să-mi fac înscrierea la Universitate.
Iar remuneraţia ? O, d-le Diaconovich, nu te jenezi d-ta ? D-ta, care mă plăteai crăiţăreşte ca pe un zilier ; d-ta, oare îmi scoteai ochii cu cîte ceva, încît abia mă puteam susţine în Sibiu ; care eşti renumit de rău plat-
nic... d-ta nu te jenezi să-mi spui că m-ai remunerat splendid ? Ba mai mult, ca să-ţi aperi marfa în contra aprecierii mele, iei refugiu la o temerară insinuaţiune şi .declari că m-am remunerat eu pe mine ! Din ce ? Din banii pentru hîrtie şi pentru peniţe ?... Nu te jenezi, d-l meu, a recurge la neadevăruri de acestea ? Acum, după 4 ani, chiar acum, după critica mea, numai acum îţi aduci aminte ? Dacă ai un grăunte de logică, răspunde-mi, stimabile : aş fi îndrăznit eu cîndva să-ţi descopăr păcatele enciclopedice dacă ar fi adevărată afirmaţia d-tale ? Nu mi-ar fi impus, dimpotrivă, o asemenea îndatorire faţă de d-ta o tăcere absolută ?
însă, te rog, încoardă-ţi memoria şi caută-ţi printre hîrtiile din 1895 şi vei vedea că nu numai o dată, ci chiar de două ori ţi-am dat seamă despre spesele de birou : o dată cînd am plecat din Sibiu, lăsîndu-ţi socoteala pe masa de birou — căci erai absent — iar a doua oară, prin scrisoarea din Pesta, pe care d-ta ai primit-o în 18 oc-tomvrie 1895.
Dacă nu le vei găsi, uite, mai am şi eu un preţios document de care mă voi folosi poate şi altfel împotriva d-tale. Este o scrisoare a d-tale, pe care mi-ai trimis-o în 28 octomvrie 1895, adică 10 zile după primirea scrisorii mele. Ei, în scrisoarea aceasta îmi eşti, dimpotrivă, foarte prietenos, mă primeşti „cu plăcere" să-ţi „stau într-ajutor" şi mai departe, îmi dai oarecari însărcinări pentru Pallas (ce coincidenţă ?) şi pe urmă îmi rămîi „cu salutări cordiale", al meu „devotat Diaconovich".
Ei, ce mai zici, scumpul meu „devotat Diaconovich", ţi-ai uitat scrisoarea d-tale din 28 octomvrie 1895 ? Aşa se scria unui om care „s-a remunerat pe sine" şi „nu ţi-a dat socoata" ? O, nu, aşa se scria unui om care ţi-a muncit o vară întreagă şi pe care nu numai că îl ţineai demn de o mai departe colaborare cu d-ta, ci şi bun de exploatat ca putere de muncă !
Ei, dar dacă d-ta ai uitat afectele d-tale de atunci, eu le-am păstrat din întîmplare mărturia, scrisoarea aceasta care sfarmă cu desăvîrşire calomnia d-tale că eu am făcut negustorie din Enciclopedie.
Şi poate nu răspundeam la insinuarea d-tale, mai ales cînd se aduce în Tribuna, cu ale cărei invective sunt mai obicinuit decît cu sărăcia. Dar mi-e necaz că d-ta, care ocupai în acelaşi timp postul de secretar la Albina în Sibiu
386
387
şi de director al Dreptăţii în Timişoara, două posturi cu rente grase, fără a munci la nici unul din ele ; d-ta, care eşti, în acelaşi timp, secretar al „Asociaţiei" şi agent al unei societăţi de asigurare ; d-ta, care de 4 ani tot faci la colete pentru „valoroasa publicaţiune"... chiar d-ta, onorabile, să mă ataci pentru că am muncit muncă cinstită ca să-mi dobîndesc o vară mijloacele abia suficiente de întreţinere ? !...
Nu înţelegi ironia, d-le Diaconovich ? Adică de, d-ta, care n-ai înţeles că e o ironie să primeşti a fi director aii unei Enciclopedii române, cum să înţelegi vreo ironie „peste tot" ?
Aşa stăm cu negustoria ! Dar n-o să fac tirade în jurul ei ; după ce am lămurit şi am dovedit netrebnicia armei cu care vor să mă combată d-1 director şi admiratorii lui literari de la Tribuna — pe mine mă privesc exclusiv „manierele literare" ale celor de la FJnciclopedie şi asupra acestora îmi mai permit cîteva cuvinte de încheiere.
Publicarea unei Enciclopedii este o lucrare grea şi serioasă. „Zwar ist es leicht, doch ist das Leichte schwer. Es liegt schon da, doch um es zu erlangen, das ist die Kunst", ar zice Goethe. Ei, şi acest „Kunst" lipseşte cu desăvîrşire diriguitorilor Enciclopediei. A fi „Gigerl von Wien" încă e o calitate, dar ea nu califică pe nime de potrivit director al unei Enciclopedii.
Este stabilit că d-1 director nu ia responsabilitatea pentru nimic ce se scrie în Enciclopedie, şi asta din două motive : îtntîi, pentru că este „din întîmplare" dus de acasă ; al doilea, pentru că d-sa nu are a face decît cu partea administrativă, recte negustorească, a întreprinderii.
Plagiatul relevat de mine este recunoscut indirect şi de d-1 dr. Diaconovich, care îl numeşte „greşeală supărătoare", şi de Tribuna, care îi zice „maleur" (avînd „mai!/ieur"-ul a uita pe h din cuvîntul franţuzesc... din eroare de tipar ? !).
După recunoaşterea acestui plagiat, urma : sau să se închidă prăvălia sau să se facă rînduială în birou ; iar cetitorii Enciclopediei să fie vestiţi că sunt îndopaţi cu plagiate. D-1 director însă a preferat să mă atace personal, ca să se dovedească şi prin aceasta de negustor de cea mai odioasă specie.
în asemenea împrejurări, repet :
1. „Asociaţiunea" nu mai poate patrona o publicaţiune
. cu un nivel atît de scăzut;
2. Bună-credinţa acelora cari n-au pregetat a contribui ■la alcătuirea Enciclopediei şi s-au inspirat la început de ideea unei publicaţiuni de natura aceasta în limba noastră,
au fost amăgiţi ;
3. O asemenea publicaţie, cu tendinţa de a populariza absurdităţi ca „Detre Berni" şi a falsifica cultura noastră naţională, nu merită sprijinul obştei ;
4. Negustorii după tarabă, iar nu în fruntea publica-ţiunilor şi mstituţiunilor noastre culturale !
Atît deocamdată. Sper că n-am spus prea puţin, dar am fost destul de lămurit şi destul de „serios" ca să mă înţeleagă pînă şi savanţii din strada Poplăcii.
388
LITERATURA ŞI ARTA
In. fiecare toamnă literatura noastră se îmbogăţeşte considerabil. Numărul cărţilor creşte şi îmbucurător este că creşte numărul cărţilor celor bune. Şi de ce tocmai toamna ? Fiindcă „toamna se culeg bobocii" ? Aş ! Fiindcă toamna este termenul în care se trimit cărţile la concursuri pentru premiile Academiei. Constituie un mare stimulent aceste premii !
In toamna aceasta au apărut scrieri datorite celor mai bune condeie de cari dispunem. Vlahuţă, Lecca, Nanu, Rosetti, toţi au ieşit cu cîte un volum în piaţa literară. Şi ce e mai caracteristic : azi le-a părăsit cartea teascul şi mîne era prezentată la premiu. Şi să nu credeţi că rîvna după gloria de a se numi „laureaţi" îi îndeamnă pe scriitorii noştri a vîna după premii. Nu, este o urmare a felului cum munca lor e răsplătită de public. Publicul român de pretutindeni încă e foarte indiferent faţă de operele scriitorilor noştri. Publicul nu cumpără aceste cărţi, ci tot mai aleargă după literatură străină. Ce să facă deci poetul ? Cu laudele ce-i aduce critica darnică, poetul nu se satură. Şi astfel alergarea lui după acele cîteva premii ale Academiei se explică. Sunt frumoase idealurile ce-1 inspiră, dar cel mai mare ideal tot pare a-i fi... o sumuliţă de vreo şase mii de lei, ca să-şi mai stîmpere dorinţele şi să-şi mai încălzească vîna poetică... Oameni sunt şi poeţii !...
între cei amintiţi, cel mai necunoscut la noi este D. Nanu. Despre el voi să scriu astăzi cîteva şire. Poetul Nanu (o, e poet în puterea cuvîntului !) e un tînăr de vreo 25 de ani, cu plete lungi şi negre, cum sunt în modă la Bucureşti, şi cu o faţă palidă, din care doi ochi negri şi frumoşi trădează pe poetul visător. Deşi atît de tînăr,
e cunoscut şi iubit pretutindeni în capitală. Un lung şir de versuri au apărut deja din pana lui prin toate revistele noastre literare, iar criticii noştri leagă cele mai frumoase nădejdi de acest talent.
ilntîiul volum a apărut zilele acestea şi este intitulat Nocturne, cuprinzînd aproape o sută de poezii.1 Apariţia acestui volum pentru toţi cîţi se interesează de literatura noastră a fost o surprindere plăcută din cale-afară. Şi anume, iată pentru ce. Se ştia că din droaia de poeţi tineri — sunt foarte mulţi ! — Nanu scrie aproape cele mai frumoase versuri. Dar că Nanu ar fi, într-adevăr, un poet original, un scriitor format şi cu individualitate proprie, nu se observase. Ei bine, acum, că versurile lui sunt aşternute llîngăolaltă, ele făcînd o impresie unitară, ni-1 prezintă ca atare. Nu mai e îndoială, autorul Nocturnelor este un talent original, neinfluenţat nici de Emineseu, nici de Coşbuc, a căror marcă se cunoaşte de obicei în versurile celorlalţi tineri poeţi ai noştri. Şi acest fapt e, desigur, vrednic de atenţiune şi îmbucurător, căci ne-am cam plictisit de atîta maimuţărie ce ni-e dat să găsim în revistele noastre pline de încercări poetice.
Versurile lui Nanu, înainte de toate, au un fond, o gîndire aleasă, care la cîrdul de imitatori lipseşte. Este un fond filosofic speculativ, cum îl găsim, de pildă, la poeţii moderni germani. Contemplează legile firei, scrutează tainele soartei şi ale timpului ce fuge ca fericirea. Păcat numai că, în urmărirea fericirei, fantazia poetului rătăceşte adeseori prin cîte un labirint de teorii, din care nu mai găseşte firul Ariadnei.
Acest fond distins, ce culminează în rătăcirea rîvni-toare după un ideal mare şi necuprins, Nanu 1-a îmbrăcat într-o formă admirabilă. O limbă dulce, de un lirism rar, bogată în comparaţii şi imagini, ce te silesc să citeşti cu drag strofă de strofă.
Vecinie în neant, cu privirea cătră îndepărtatele zări al cerului albastru, tânărul poet te poartă şi pe tine, ce-titorule, prin sfere eterice, prin o lume romantică, plină de flori şi de zîlmbet de lună, lume frumoasă, dar efemeră.
E frumoasă lumea aceasta nemărginită a... lui Nanu, dar fireşte, ţie, cetitorule, ţi-ar fi şi mai dragă, dacă ai
1 în revistă : „versuri" (n. ed.).
391
390
vedea mai multă viaţă, mai multă sevă şi musculatură, în lumea aceasta prea de tot abstractă a poetului. Şi poate ai dreptate...
Regret că spaţiul îngust al unei „noutăţi", pentru care d-l redactor mi-a făcut loc, nu-mi îngăduie a arăta podoabele speciale, precum şi părţile mai puţin reuşite (de cari se găsesc şi aici) ale acestui volum. îndemn însă pe cetitor a-şi procura acest nou product al literaturei noastre şi a-şi face însuşi analiza. Eu sper că Nanu, în curînd, va fi foarte cunoscut la noi.
II
în palatul Ateneului din Bucureşti s-ia deschis Expoziţia operelor artiştilor în viaţă. în două salonaşe se găsesc expuse toate acele opere de pictură ale artiştilor români cari sunt destinate pentru pavilionul României la expoziţia universală de la Paris. E mic numărul lor (sunt numali vreo 170, iar cu acuarele ou tot, vreo 225) şi vor da o foarte modestă icoană a artei române ; dar, în sfîrşit, o icoană fidelă, căci nu putem expune ceea ce nu avem. în realitate, toţi pictorii noştri în viaţă (cu excep-ţiunea lui Grigorescuj au contribuit cu ce au avut mai de valoare la alcătuirea acestei expoziţiuni.
Faţă cu productele popoarelor străine, pictura noastră la expoziţia din Paris va fi, fără îndoială, o cenuşotcă puţin luată în seamă. Un lucru însă se poate prevedea, că străinii, cari pînă de curînd n-au avut nici o cunoştinţă de existenţa unei picturi române, cari prin călătoriile lor în România nu găseau nici muzeu, nici pinacotecă, ci, cel mult, cîte o icoană veche a unui hram sau a vreunui boier, datorită vreunui dibaci călugăr de la mănăstiri — astăzi, văzînd cele expuse, vor trebui să ia notiţă despre colosalul progres realizat de România şi pe oale'a artelor.
Adevărat că o anumită şcoală, o direcţie distinctă nu avem încă. N-avem nici măcar talente extraordinare. Nicăieri în expoziţiunea noastră nu vei găsi concepţiuni uriaşe, vreun product înaintea căruia să cazi în genunchi şi să ţi se oprească respiraţia, ca atunci cînd stai în faţa operei sublime a unui geniu. Nu, sufletul geniului lipseşte din toate operele noastre. Dar sunt unele pe lîngă
392
cari orice rafinat critic, orice maestru artist, oricît ar fi umblat el prin ţările artelor, nu va putea trece fără a-şi Opri îndelung privirile asupra lor, gustînd cîteva clipe de plăcere estetică deosebită.
;  între acestea, înaintea tuturora socotesc tabloul Peneş Curcanul al d-lui Nicolae Bran.
Peneş Curcanul, această glorioasă figură a războiului de independenţă imortalizată în vers. de Alecsandri şi în proză de Coşbuc, încît, din generaţie în generaţie, simbol va rămîne al eroismului român, este acum înfăţişat şi de penelul d-lui Bran. Şi anume, iată cum. înaintea noastră vedem interiorul unei oase de ia ţară( pe o pînză prea mică în rapof t cu cuprinsul ei), e o casă ţărănească, pe păreţi avînd icoane ou sfinţi, în cuier obicinuitele cânte şi farfurii. Casa e plină cu lume din sat, căci Peneş Curcanul, voinicul sergent, s-a întors de la război. Peneş sade la masă, avînd la dreapta pe preotul satului, iar în faţă pe bătrînul său părinte, oare, idintr-o cupă, umple două păhărele cu bătură, de bună-venire. în jurul lui Peneş stau îndesuiţi bărbaţi tineri şi femei cu furca-n brîu. Iar lîngă cămin, un ideal de româncă (poate soţia lui Peneş), cu doi ochi negri ca miezul nopţii şi la sîn cu un copilaş. Peneş povesteşte cu mîna ridicată. Toţi ascultă atenţi. Uimire şi îngrijorare pe feţele tuturor. Iar soţia lui — aceasta e cea mai superbă fiinţă din întreaga expoziţie — priveşte ou mândrie la viteazul său bărbat.
întreaga istorie a anilor de vitejie şi de virtute militară a României tinere îţi trece prin fantazie, privind acest tablou, căruia numai detaierea delicată îi lipseşte pentru a fi la culmea artei. Te simţi răpit sufleteşte şi plin de mîndrie naţională în faţa acestui product al unei gândiri, fără îndoială, alese.
D-l Bran, prin Peneş Curcanul, s-a făcut în mare măsură vrednic de admiraţia noastră şi dacă va continua a fixa asemenea motive istorice, d-sa va deveni odată Munkâcsy al românilor.
Imediat după Peneş Curcanul, trebuie să amintim în codrul Herţei şi Nădejdea omenirei de G. A. Verona. Cea dintîi reprezintă o ceată de ţărani cari, înnoptînd în codru, stau roată în jurul focului, asupra căruia, într-un ceaun, clocoteşte apa de mămăligă. O fată frumoasă face de cină. Un bătrân povesteşte îngândurat, pe cînd alăturea, un câne ţine strajă. E un idil în stil mai mare şi bine
393
conceput. A doua. Nădejdea omenirei e o femeie frumoasă (probabil o zeie), în văl verzui. Ea se înalţă către sfere superioare, pe cînd zeci de oameni privesc cu nesaţ în urma ei ■— şi sintetizează astfel nădejdea amăgitoare,„
între pînzele cele mal de valoare socotesc O ţărancă din Transilvania de cunoscutul pictor Sava Henţia, originar din Sibişel din Transilvania, E o femeie cu o expresie clasică a feţei, purtând o salbă la grumazi, peste rochie un şorţ cu fluturi, o cămaşă albă cu mâneci largi şi brodată cu altiţe şi cu găurele. După ciupagul cel negru judecând, cît şi, rniai ales, după pieptărelul cel frumos, care strânge trupul zvelt, lăsând descheiate părţile superioare ale sinului, ţăranca d-lui Henţia pare a fi din părţile Orăştiei sau de la poalele Munţilor Apuseni.
Ce păcat că asemenea tipuri din popor, cari la o expoziţie străină ar fi mult admirate, lipsesc dintre operele artiştilor noştri. Şi, slavă Domnului, avem o mare comoară din care artiştii români şi-ar putea împrumuta sujetele lor. Dacă ei nu găsesc momente de inspiraţie prin populaţia bulgaro-greacă din părţile de jos ale României, să poftească. a le căuta acolo unde tipul românesc s-a conservat mai intact, unde portul naţional e de o frumuseţe pitorească rară, să le caute, bunăoară, în Transilvania, în acel rai din care artiştii străini, an de an, răpesc cîte un odor... Da, străinii ! Mi-adue aminte a fi văzut în pinacoteca din Budapesta nişte tipuri de români ardeleni. Aşa este acolo un grup de ţărani din Hunedoara : călare pe un murg, o fată vrea 'să treacă rîul de munte. Un flăcău i-a ajutat să urce în şa, iar un bătrîn frumos îi ţine calul de frâu. Ei bine, nişte tipuri atît de caracteristice româneşti ca acestea nu găsesc în întreaga expoziţie a pictorilor români. Pînă cînd străinii să ne cunoască mai bine decît noi înşine ?...
Un pictor care nu are nici o pînză cu motive naţionale între cele expuse la Ateneu, dar cu toate astea pare a fi mai talentat dintre toţi, e macedoneanul Kimon Loghi. Prestaţiunea lui de culme este Ifigenia în Tauris, reprezentând pe Ifigenia şezînd pe o stâncă şi privind pe mare în aşteptarea lui Orest, pe cînd, după palmieri, răsare luna. Capetele de expresie ale d-lui Loghi sunt cele mai bune din expoziţie. Trufia patriciană, o femeie de-o înfăţişare particulară, e unica pînză secesionistă în expoziţia noastră — un lucru, de altfel, destul de îmbucu-
394
.rător, căci oricît ar fi la modă în străinătate această t.justă punere stridentă a culorilor intensive, ce se cheamă
secesiune, în tânăra artă română n-are loc şi poate fi un > pericol în calea ei de dezvoltare normală. O pînză de ■ genul tot romantic (dovadă că d-1 Loghi n-are să alunece ipe poteca pieturei decadente) este Trece lebăda pe apă...,
întruparea ultimei strofe din cunoscuta poezie a lui
Emineseu.
Din restul operelor se disting, prin o vie coloratură, Melucina şi capetele de studiu ale d-lui P. Capidan, apoi drăgălaşul Intermezzo al d-şoarei Irena Deşliu, al cărui sujet e scos din o poezie a lui Heine, reprezentînd un tînăr muribund, la căpătîiul căruia veghează iubita sa. Curate sunt pînzele d-lor Aricescu şi Artaehino, iar încolo tot mediocrităţi şi mai puţin de atît, încercări şi pînze spălăcite, cari n-au rost aici, decît, cel mult, în atelierul privat al amatorilor.
III
O nouă carte românească ce-şi scoate capul printre sumedenia de cărţi franţuzeşti din vitrinele librăriilor din Bucureşti este Teatrul de familie de Const. A. Gri-goriu. Merită şi acest volum să fie remarcat, nu atît ca o scriere de importanţă literară deosebită, ci pentru că răspunde unei necesităţi simţite.
Autorul este artist la Teatrul Naţional, unde şi-a început de curînd cariera de tenorist, promiţînd mult. O dată cu cariera de artist, a început şi aceea de scriitor dramatic, şi încă cu frumos succes. în stagiunea de anul trecut, întîia sa piesă teatrală, Don Vagmistru, o comedie în patru acte, scoasă din viaţa militară, atît de bogată în materie de ilaritate, a fost una din cele mai aplaudate comedii.
Teatrul de familie, volumul apărut de curînd, nu cuprinde însă piese mai miari, rotunzite din punct de vedere dramatic şi menite pentru scenele teatrelor. Precum indică deja titlul, avem de-a face cu bucăţi mai mici, potrivite a fi jucate in familie, la anumite ocaziuni, cum e Seara de Crăciun şi Anul Nou. Cele mai multe s-au jucat deja în şooalele de fete (pensioane) din Bucureşti, pentru cari volumul d-lui Grigoriu e un excelent manual de declamaţiuni.
395
Se vede că autorul a avut în vedere un scop educativ ; ca prin lecturi şi declamaţiuni să contribuie la creşterea tinerimei în sentimente etice -şi naţionale; Mai ales motivul naţional e scos la iveală în cele vreo zece bucăţi teatrale din acest volum. Aşa în Visul-României se arată — prin intermediul unor simboluri — viitorul de aur al neamului românesc, într-un chip foarte bine gîndit, Piesa în luncă e dintre toate mai drăgălaşă — fireşte asta e mai puţin pentru fete de pension, ci mai mult pentru copilite deja mărişoare, cari aspiră la cîte-un „bădica Vlad". E însă un mic juvaier această scenă din luncă, ce zugrăveşte frumos un idil de la ţară.
în felul acesta asupra cărţii d-lui Grigoriu se pot spune multe cuvinte frumoase. Pentru noi, cari suntem foarte săraci în asemenea lectură, e o bucurie să luăm notiţe de ea şi s-o recomandăm călduros. Sper că directorii şcoalelor noastre şi părinţii de familie nu vor în-tîrzia a-şi îmbogăţi biblioteca cu Teatrul de familie.
Să nu uit : la sfîrşitul cărţii sunt şi cîteva compoziţii melodioase — adaos la text.
IV
1
Un condei începător este şi acela al d-lui Ioan Adam, cu care însă e bine să facem cunoştinţă de timpuriu, fiindcă puţini avem ca dînsul cari să scrie o proză românească atît de frumoasă şi care, prin urmare, să promită a ne da în viitor atît de mult şi de valoare.
Ioan Adam e un tînăr moldovean, fost învăţător la sat şi student în Bruxelles. Face literatură numai de vreo trei ani. A scris schiţe şi poveşti prin diferite reviste, mai ales în Floare albastră, de unde cîteva au fost reproduse şi la noi.
Frumuseţea acestor schiţe e depusă în măiestria cu care tînărul autor expune sufletele cele mai simple. Aşa, o luptă între doi cocoşi sau doi curcani ; contemplarea unui stejar bătrîn ; jocul a doi nevinovaţi copii — sunt pentru dînsul momente destul de potrivite pentru a fi fixate. E perfect zugrav şi păcatul lui e că zugrăveşte întocmai după natură şi că, cu o predilecţie aproape forţată, caută să zugrăvească sîngele. îi plac atît de mult scenele sîngeroase, încît — după spusa lui proprie — nu
i se pare potrivită nici o schiţă din care lipseşte o picătură de sînge.
Şi asta nu e de mirat. Adam citeşte de mult pe Zola şi pe toată nemotenia naturalistă.
De genul acesta este şi întîia lucrare mai măricică a lui Adam, care a apărut zilele acestea în broşură. Este un poem dramatic în proză şi e intitulat Leagănul viselor. în acest poem se dramatizează (în două acte) soarta unei copile persecutată de mamă-sa maşteră. E vechiul obiect ce-1 găsim atît de des în poveştile poporale, ca şi în viaţa de toate zilele, duşmănia dintre maşteră şi fiastre.
Mama vrea să răpună pe fata a cărei societate îi e nesuferită. Soarta însă ocroteşte pe nevinovată şi la sfîrşit urmează răsplata meritată pentru mama denaturată. în poemul lui Adam, răsplata nimereşte trei persoane, cari plătesc cu moartea uneltirea împotriva copilei Anghelina... Trei morţi într-un poem de două acte !
Şi cu toată această predilecţie pentru omoruri (cari ar avea loc mai potrivit în roman !), poemul merită să fie cetit ca opera unui începător de talent, a cărui putere se afirmă destul de elocvent.
Fireşte că schiţele lui plac mai mult, şi între cele publicate de Adam în Floare albastră şi acest poem e o distanţă ...
Apropo de Floare albastră l
Această sănătoasă revistă a dispărut şi ea ca multe alte bune începuturi în direcţia ei. Cauzele ? în primul rînd indiferentismul publicului, apoi criza financiară care se resimte şi în literatură şi, în sfîrşit, fapul că un redactor de căpetenie al revistei a plecat din Bucureşti. înţeleg pe compatriotul nostru Ştefan O. Iosif, sufletul Floarei albastre, care a plecat la Paris pentru completarea studiilor sale.
396
397
SCRISOARE LITERARA „C vreiul", roman de dr. V. Crăsescu
Chestiunile sociale de actualitate se indică tot mai mult şi în literatura noastră. Influenţa continuă a spiritului literaturei franceze moderne, pe de altă parte însă chiar stările noastre sociale şi morale împing pe puţinii scriitori fatalmente în sfera preocupaţiunilor sociale şi ne pun astfel în valoare o dezvoltare a literaturei în direcţia aceasta.
Şi poate nici nu mai era nevoie de o influenţă streină pentru ca literatura noastră să se îndrume cătră această cale. într-o ţară ca România, unde există marea chestiune agrară şi mult molestătoarea chestiune ovreiască ; unde moravurile politice prin nestabilitatea lor produc surprize ; unde viaţa socială împreunează virtuţile şi viţiile Orientului cu cele ale Parisului — aici, unde atîtea probleme mari şi mici frămîntă zilnic opinia publică, era cu neputinţă ca literatura să nu devie şi ea o oglindă a acestor probleme.
îmi pare deci nedreaptă şi puţin chibzuită acuza de „tendenţionism" ce se aduce puţinilor noştri scriitori cari, văzînd şi judecind celea ce se petrec în jurul lor, se fac involuntar şi în mod firesc interpreţi mai mult sau mai puţin dibaci ai acelora.
O asemenea acuză s-a ridicat în unele ziare din Bucureşti şi împotriva celei mai nouă scrieri a cunoscutului povestitor şi nuvelist dr. V. Crăsescu (Şt. Basarabean), care scriere poartă omniosul titlu Ovreiul 1 . Cică autorul s-ar fi făcut vinovat a fi tratat în acest roman chestiunea
1 Dr. V. Crăsescu (Şt. Basarabean), Ovreiul. Roman, Bucureşti, 1899, Tip. Joseph G6bl.
evreiască, părtinind pe evrei şi emiţînd în mod tendenţios idei de toleranţă socială. Adică cum ?
D-l V. Crăsescu este medic la ţară. Trăieşte deci în mijlocul ţărănimii ; îi vede zilnic moravurile, raporturile ei cu preoţii şi învăţătorii, cu arendaşii şi proprietarii de pămînt; îi studiază intimităţile sufleteşti, caracterul, precum şi ideile ce le are despre omenire... Ce este mai firesc decît ca în scrierile d-lui Crăsescu să găsim un rezultat al refiexiunilor sale ? Ce este mai normal decît ca toate acele stări să fie descrise aşa cum le-a văzut dînsul şi nu cum ar trebui să fie ca să ne placă şi nouă ?
Dar iată însăşi acţiunea romanului.
Ea se petrece în sătşorul Gropeni de la poalele munţilor din Ţară. Stările morale din acest sat nu sunt dintre cele mai frumoase. Preotul îşi uită de misiunea sa sfîntă ; dascălul caută vecinie pricină la preotul ; ovreiul e domn şi jupoaie ţărănimea. în o singură căscioară din capul satului s-a sălăşluit cinstea, şi acolo stă Moş Boboc, olarul sărac ca napu, cu unica sa copilă Casandra.
Frumoasa Casandra intră servitoare la preotul satului, dar acela, căzînd în slăbiciune, se aprinde de dorul de-a o poseda şi devine astfel preot-scandală. Din mîinile lui poftitoare numai Gheorghe Mocanul, un flăcău ungurean, care o iubeşte, o scapă.
Casandra iase din slujbă. Gheorghe o cere de soţie, dar ea-1 respinge, fiindcă nu-1 iubeşte, şi în loc de-a se mărita, intră la lucrul de cîmp, în serviciul ovreiului Liebermann.
Familia israelită Liebermann are în satul Gropeni proprietate de pămînt, care o conduce fiul lui Liebermann, Isac, un tînăr pe care autorul îl prezintă cu cîteva calităţi deosebite de calităţile obşteşti ale evreilor, spunînd despre el că „era unul din rarele tipuri ce se găsesc doar pe la ţară"...
Casandra vede pe Isac şi în scurt timp ei se cunosc bine, se au dragi şi petrec împreună nopţi de plăceri. Ea nu ascultă pe credinciosul Gheorghe Mocanul, care o des-mîntă de la o dragoste atît de nepotrivită, şi nu cunoaşte nici ură de rasă, nici deosebire de religie în braţele iubitului...
398
399
Dar Isac tot evreu rămîne, firea lui strămoşească nu şi-o tăgăduieşte, ci după ce bagă copila în păcat, o părăseşte. Ea rămîne cu rodul dragostei sale în sîn, e expusă batjoourei satului ; îşi mărturiseşte păsul bătrînului său părinte, oare moare sub povara mărturisirilor ei. Acum Casandra, nenorocita, rămîne singură şi, văzînd că iubitul ei nu mai vine, comite un păcat mai mult, îşi sugrumă copilul, chezăşia iubirii cu ovreiul...
Acesta e romanul.
De o chestiune evreiască nu poate fi nici vorbă în acţiunea însăşi — dacă nu cumva s-ar socoti de atare cîteva reflexiuni de morală şi toleranţă, intercalate de autor incidental. Ovreiul Isac Liebermann, de la care romanul îşi împrumută titlul, în ultimă analiză e şi el un evreu de cea mai rea specie, căci înşeală un suflet de ţărancă creştină. O anumită tendinţă filosemită romanul ar fi avut numai în cazul dacă d-1 Crăsescu ne crea un tip mai nobil de evreu — dacă acţiunea avea drept soluţie, bunăoară, căsătoria lui Isac cu Casandra. Dar altundeva este a se căuta tendinţa romanului — dacă, în genere, e nevoie de-a căuta o tendinţă. Autorul a voit să denunţe nişte moravuri sociale din treapta de jos a poporaţiunei rurale — rele, cari, după cum se afirmă, ar exista de fapt şi cari cer impetuos o remediare : lipsa de conducători morali ai ţărănimei, insuficienţa reprezentanţilor şooale'i şi ai bisericei. Ei, şi în contra acestei tendinţe sincere şi de bună-credinţă, critica n-ar trebui să fie atît de reacţionară şi să ceară „carantina" în loc de-a deplora stările aceste întru cît ele corespund realităţii.
La noi în Transilvania, fireşte, un asemenea roman ar fi imposibil, pentru că tipuri ca preotul Ieremia, dascălul Papuc şi un israelit agricultor — ne lipsesc din fericire. Nici pentru veleităţi de umanitarism şi de toleranţă confesională, ca cele atinse de d-1 Crăsescu, nu avem pricepere. Dar cunoscînd curentele sociale din Ţară, ni le putem explica şi, în consecinţă, nu găsim nimic nefiresc în apariţia unui asemenea product literar în care aceste curente iau trup.
Oricum însă — tendenţionist sau nu, filosemit sau antisemit — un pericol mare nu constituie acest roman, dar nici un cîştig deosebit pentru literatură nu este. Ca roman,
înainte de toate e prea neînsemnat, pentru ca să poată produce un curent în o direcţie oarecare. Acţiunea e simplă şi anemică. Părţile de frumuseţe estetică lipsesc
,-CU totul. Persoanele sunt caractere mici. Povestirea adeseori trivială. Cu un cuvînt, nu e operă de artă. Merită însă a fi cetit, pentru a cunoaşte direcţia cătră care fatal
îse îndrumă literatura noastră.
400
„INTRIGA ŞI AMOR", TRAGEDIE ÎN CINCI ACTE DE
FR. SCHILLER, REPREZENTATA PE SCENA TEATRULUI NAŢIONAL, CU CONCURSUL D-ŞOAREI AGATHA BÂRSESCU
în iulie 1783, Schiller prezenta baronului Dalberg, directorul teatrului din Mannheim, tragedia Luise Millerin, la care lucrase timpul petrecut în liniştea satului Bauer-bach, la moşia protectoarei sale, a doamnei de Worllogen. Noua sa tragedie apăru mai întîi în tipar, la începutul anului 1784, însă cu titlul Kabale und Liebe, schimbat în acest chip la insistenţa amicului său, Iffland, fecundul dramaturg din Mannheim. Iar în aprilie aceluiaşi an se juca pe scena acelui teatru cu un succes epocal, cum nu-1 avuseseră nici Hoţii, nici Fiesco, tragediile anterioare ale lui Schiller. Din Mannheim, jalnica poveste a Luisei Miller trecu repede peste toate celelalte scene germane, pretutindeni primită fiind cu însufleţire. Numai în Stutt-gart, oraşul în care Schiller era mai bine cunoscut, ea fu oprită după întâia reprezentaţie, din cauza aluziilor ce conţinea la adresa casei domnitoare, a aristooraţimei şi moravurilor aceleia.
Iată căror motive se pot atribui entuziasmul mulţimei şi manifestaţia ostilă din Stuttgart.
în primul rînd, noua tragedie, pe lîngă înaltele calităţi dramatice, prin cari a întrecut deodată toate productele literare germane de acest gen, era o piesă de ten-denţă ; trata o problemă scoasă din raporturile sociale de atunci şi purta în sine germenele revoluţiei sociale. în Hoţii, Schiller atacase falşa întocmire a statului. în Fiesco trăsese spada împotriva domniei tiranilor. Iar în Intrigă şi amor încorda o strună analoagă, flagelînd deosebirile de clasă. Toate aceste trei drame sunt deci revoluţionare şi constituie nota principală a epocei numită în literatura germană „Sturm und Drang". Ca drame de tendenţă le-
gitimează perfect atît însufleţirea mulţimei, cit şi aversiunea claselor privilegiate. Deosebiri de clasă !
Ce straniu ni se pare astăzi, în acest timp al exageratelor pretenţii de egalitate socială, cînd mai auzim accen-tuâmdu-se deosebirile aceste. Astăzi numai cîte o căsătorie morganatică, ca cea proiectată la Viena, sau cîte-o romantică, ca cea de la Paris, ne mai amintesc, cu un accent de ironie, subţirele paravan dintre om şi om şi ne probează astfel colosala evoluţie în concepţia convenienţelor. Ne-am înnoit şi au dispărut de mult bizarele prejudiţii, aceste moşteniri medievale. Şi literatura a avut aici un rol de căpetenie.
Pe la începutul veacului al XVIII-lea literatura se socotea încă drept un privilegiu al claselor superioare. Poeţi şi esteticieni deopotrivă profesau ca postulat principal al dramei şi al romanului acel principiu că orice erou trebuie să fie descendentul unei familii domnitoare sau cel puţin nobile. Cu tradiţia aceasta a rupt-o mai întîi englezul Riehardson, ale cărui romane, cu subiecte din popor, au avut o influenţă determinantă asupra literaturei universale. Cele dintâi drame din popor le-a scris un alt englez, George Lillo. Sub influenţa acestora, literatura „clasei inferioare", s-a dezvoltat treptat la francezi şi la germani, în Franţa, Diderot, cu Fiul natural, în Germania, Lessing, cu Miss Sarah Sampson şi Emilia Galotti, cît şi H. Leopold Wagner, cu Reue nach der That, au spulberat prejudiţiile de estetică literară şi au creat aşa-numita tragedie socială (Biirgerliches Trauerspiel"), care în Germania a luat un avîrit puternic prin Schiller şi a ajuns la înălţimea de astăzi prin Anzengruber.
O astfel de tragedie socială este şi Intrigă şi amor. Ea ne reaminteşte înainte de toate Noua Eloisă, romanul lui Rousseau, cea mai tipică expresie a deosebirei de clasă din veacul trecut. Julia şi Saint-Preux, din romanul lui Rousseau, reprezintă cele două clase, între cari, ca o fantomă, s-a pus sofisteria veacului, pe care autorul caută a o delătura, făcindu-se apostolul amorului nestăvilit şi al căsătoriei libere. „Nu este oare căsătoria cea mai liberă şi cea mai sfântă alianţă ?", zice Rousseau prin rostul lui Saint-Preux. în ochii mei, toate legile cari vor s-o împiedice sunt nedrepte, iar părinţii cari umblă să pună_ obsta-cale sunt tirani. Aceasta este doar virginala alianţă a na-
403
402
turei şi numai D-zeu dispune asupra inimilor... Şi dacă mi se va face imputarea că în acest chip se distruge ordinea socială, eu voi răspunde că duşmanul acestei ordine este numai tirania părinţilor. Adevărata ordine socială pretinde ca rangul să se măsoare după merit, iar alianţa inimilor să se întemeieze exclusiv pe proprie alegere. Aceia cari pretind că aici naşterea şi averea să fie hotă-rîtoare, să fie ei înşişi socotiţi drept turburători ai or-dinei"...
Astfel, Rousseau în romanul său, cel cu nedreptul uitat de generaţia noastră !... Şi cel ce a citit drama lui Schiller sau a văzut-o pe scenă va fi observat numaidecît că fondul ei este alcătuit din aceste principii ale lui Rousseau.
In faţa fetei din popor, Luisa Miller, stă baronul Ferdinand de Walter, fiul prezidentului ţării. Inimile lor sunt legate prin pornirile puternice ale firei, dar ca o prăpastie adîncă şi de nenorociri prevestitoare stă între dînşii deosebirea de naştere. Amorul lor e mare şi conştient de prăpastie, peste care îşi propune a trece, înfrun-tînd toate nefastele prejudiţii. Se porneşte lupta glasului inimei şi a umanităţii împotriva convenienţelor şi a co-rupţiunii. Duşmanul este ocrotit şi de scutul diabolic al intrigei. Domnitorul, prezidentul, metresa prinţului şi întreaga camarilă a Curţii îşi dau mîna şi izbutesc în sfîrşit a sfărâma altarul sfînt al acestei părechi. Steagul alb al iubirei nevinovate cade terfelit de intrigă şi se prăvale în prăpastia dintre cele două clase sociale. Soartea a două fiinţe destinate de natură a trăi împreună devine astfel extrem de tragică...
Astăzi, fireşte, deosebirea socială, motivul principal din tragedia lui Schiller, este un anacronism. Nu mai puţin suferă tragedia din punctul de vedere al esteticei moderne, care exclude motive ca scrisoarea Luisei către mareşalul Kalb (sau batista din Othello), aceste surogate — artificiale ale intrigei pentru determinarea tragicului şi pretinde dezvoltarea acţiunei şi a caracterelor numai pe baza necesităţii psihologice.
Dar cu toate aceste evidente conflicte cu vederile moderne, tragedia Intrigă şi amor continuă a fi jucată şi a deştepta încă simpatii mari şi a se menţine pe scenele teatrelor tuturor popoarelor civilizate. Este acţiunea viuă ce înlănţuieşte atenţiunea, contrastul sufletesc al figurilor, ideile umanitare exprimate şi puterea poetică ine-
rentă întregei compoziţiuni' cari i-au asigurat efectul teatral. Iar — cum constată criticul contimporan Kuno Fi-scher în cartea sa Schiller als komischer Dichter — „valoarea acestei drame continuă a se afirma în mod extraordinar prin juxtapunerea elementelor comice cu cele tragice"...
Repeţita reprezentare pe scena Teatrului nostru Naţional cu d-şoara Agatha Bârsescu în rolul Luisei şi mulţumirea generală cu care a fost primită sunt o puternică probă de excepţionalele calităţi ale tragediei lui Schiller. Ziarele de aici au vorbit pe larg despre succesul d-şoarei Bârsescu şi al bravilor artişti care i-au dat posibilul lor concurs. Eu voi face o singură observaţie, şi anume tot de natură literară.
în decursul reprezentaţiunei am putut remarca diferite schimbări de text, făcute de traducător, de regizor sau poate chiar de către artişti. Aşa, de pildă, în actul întîi, Miller (d-l Petrescu) zice că n-ar voi ca fiica sa Luisa să păţească ca Gretchen a lui Faust... Ei bine, acesta este, într-adevăr, un adaus mic, pe care în original nu-1 vom găsi, din simplul motiv că Faust al lui Goethe a văzut lumina zilei cu vreo cîţiva ani după tragedia lui Schiller, iar figura Margaretei a devenit numai atunci poporală. O oarecare orientare în istoria literaturei se recomandă totdeauna domnilor cari traduc şi adaptează piesele pentru programul Teatrului Naţional.
404
RĂSPUNS LA COMPLIMENTE
Cei ce se interesează de cele ce se scriu despre noi în ziarele şi revistele din Bucureşti vor fi observat că există acolo doi domni, unul redactor la o veche şi odinioară de mare reputaţie revistă literară şi altul la o gazetă politică, cari ne omoară formal cu dragostea lor. Ei urmăresc cu vădită pasiune modestele rezultate ale activităţii noastre literare şi îşi manifestă binevoitoarea lor atenţiune prin elogioase aprecieri critice la adresa noastră, a „fraţilor de peste munţi".
De se întâmplă, bunăoară, ca cineva dintre noi, într-un moment mai fericit, să scrie cîteva versuri mai la înţeles, cei doi domni vestesc numai decît în lumea largă, că la noi a răsărit un mî'ndru luceafăr al poeziei române... (Mersi !).
Apare un volumaş de proză la Sibiu, sau în blagoslovitul Reteag — mărinimoşii noştri protectori din Bucureşti umplu coloanele lor cu tirade entuziaste asupra „admirabilelor novele din Transilvania"... (Iarăşi „mersi !")
Şi în chipul acesta mai departe. Tot ce apare la noi e bun, e mare, e superior. Enciclopedia cea de tristă origine ei o prezintă la nivelul operei lui Larousse. . Pînă şi o cartă poştală ilustrată, altfel absolut inofensivă şi ca executare tehnică mai jos de cea din urmă cartă a cinci centime, a fost preamărită de cătră unul dintre aceşti înflăcăraţi transilvanofili cu o însufleţire cum nu se putea mai mare nici scriind despre un tablou al lui Menzel, de pildă. (De trei ori „mersi ! ! !").
Iar un ziar de la noi, care are urâtul păcat de-a se umfla în pene străine, reproduce sistematic aceste gîdi-lituri şi divulgă astfel faima că noi, românii de aici, avem actualmente o poezie prima ; avem o proză şi mai şi ;
406
avem o ştiinţă, artă, de toate, numai, vezi Doamne, de îndărătnici ce suntem, nu voim să ne dăm seama de înaltele noastre calităţi. Fireşte că noi nu suntem atît de modeşti ca să refuzăm complimentele lor, ci Ie ascultăm cu complacerea fecioarei care se lasă pradă şoaptelor dulci ale tînărului... tendenţios.
*
Zilele acestea s-a dat o strălucită probă că, într-adevăr, merităm elogiile celor doi „Schwerenother" din Bucureşti. „Asociaţiunea transilvană" publicase concurs pentru lucrări de cuprins moral pentru popor. Lucrările acestea, cari aveau să alcătuiască începutul unei biblioteci poporale moralizatoare, aveau să fie chiar remunerate. Şi ce credeţi, cîţi autori s-au prezentat la premiu ? Trei ! Şi cîţi inşi au dobîndit premiu ? Nici unul l Nici una din lucrările incurse nu întrunea în măsură suficientă condiţiile unor scrieri demne a fi cetite de popor !???...
Aşa-i că merităm laudele protectorilor capitalului nostru intelectual ? „Proză admirabilă" ! „Ştiinţă la culme" ! „Activitate serioasă şi cu competenţă"... Mersi !
Şi să nu uităm că în scurtul interval de doi ani stăm în faţa unui al doilea caz de natura aceasta. întîiul caz a fost cu Familia. D-l Iosif Vulcan pusese de la sine, din modestul buget al vechei sale reviste, un premiu considerabil pentru cea mai bună novelă ce va incurge. Dar premiu a rămas tot la buget, fiindcă din 3 milioane şi atâţia români, nime, nime n-a fost demn de dînsul...
Scriem bine, domnii mei ! Bine de tot!
*
Cică în timpul din urmă am scrie într-o limbă românească desăvîrşită, afirmă unul dintre îndulcitorii noştri critici bucureşteni.
Nici că se poate altfel, îi răspund eu. Noi scriem aşa cum învăţăm la şcoalele noastre. Şi să auziţi şi pe scumpii noştri dascăli, sau să vedeţi manualele noastre de învăţământ, sunt convins că nu v-aţi mira defel că scriem o limbă atît de desăvîrşită.
O pildă.
înaintea mea am o carte de cetire din Blaj. E un manual pentru învăţarea limbei române în şcoalele poporale începătoare. Manualul e aprobat de forul bisericesc şi,
407
prin urmare, răspîndit în toată arhidieceza Blajului. E ediţia oea mai nouă, a XII-a, apărută în anul 1898. Autorul este d-1 Georgiu Munteanu. Sute sau chiar mii de copii învaţă an de an a vorbi şi scrie limba românească aşa cum o găsesc în cartea aceasta.
Deschid la pag. 36 şi citesc în piesa de lectură Capul omului:
„Eu sum prunc. Omul stă din corp sau trup ; corpul omului stă din cap, trunchi, mîni şi picioare. Părul e subţire şi are coloare diversă. De trunchi sunt legate mînile şi picioarele"...
Astfel începem a citi noi limba românească în şcoală. Iată cum continuăm. Pag. 38, Pruncul bun :
„Pompeiu merse la un ţăran şi-1 roagă să-1 primească de şerbitoriu... Te primesc, răspunse ţăranul, dacă vei fi diligent... Voi fi diligent, zise Pompeiu... dară te rog să-mi solveşti competinţa" (Elevul care citeşte e de 7—10 ani !).
Sau iată un specimen unic, de pe pag. 61 :
„Şoarecul. Oamenii conced mîţei să locuiască în casă. Şoarecul străbate în dînsa (?) fără de-a fi invitat. (Necomplezentul !) El ar cauza pruncilor o plăcere, dacă nu s-ar întinde la unt, lard, grîu şi la pîne, ma adeseori cade chiar şi în oala cu lapte şi butea de curechi. Pruncii şi fetele se tem de el ca de un lup (!). El însă nu face ni-menui nimic, fiind fricos ca un iepure. (Şoarece-lup-ie-pure !). Un sunet cît de mic îl astrînge să fugă în gaură". Şi în jargonul acesta mai departe.
Pag. 50 : „Campanele sunau a foc. Toate supraedifi-catele se prefăcură în cenuşă"...
Pag. 54 : „Beserica" şi „cemeteriu"...
Pag. 59 : „Şoarecii sparg supraedificatele", „boul trage aratrul"...
Pag. 14 : „Nu e bine sudui"...
Pag. 48 : „Vara păstrăm carnea în celariu, ca să nu se corumpă"...
Şi în chipul acesta onorabilul domn de manuale didactice continuă a „corumpe" dulcea limbă românească cu „şerbitoriu", „rogaţione", „ma" şi cu altele, încît îmi vine să-1 „sudui". Iar sutele de şcolari învaţă ca nişte papagali toate aceste meşteşuguri străine de firea limbei vorbite de părinţii noştri şi demne de pedagogi de tagma lui Chi-coş din schiţele lui Caragiale.
In jumătate din şcoalele poporale din Transilvania se învaţă sus lăudata limbă. Şi asta va să zică am ajuns la desăvîrşire ? Foarte „mersi" !
+
Şi acum mă întreb : ce-om fi greşit noi acestor domni, încît se emoţionează atît de cumplit de dragostea faţă de noi şi de scrisele noastre ?
Să fie zeflemele aceste laude ale lor, să fie intima lor convingere, sau să fie un îndemn pentru fraţii lor oprimaţi, ca să muncească înainte, căci munca lor are răsunet ? Zeflemele nu cred să fie, pentru că prea sunt serioase. Intima lor convingere nu poate fi de vreme ce nicicînd aceşti critici nu s-au coborît în mijlocul nostru, ca din intuiţie să ne cunoască stările culturale şi astfel cele scrise de dînşii nu pot fi decît o falşă imaginaţie a lor proprie. Iar încît pentru îndemn, criticii serioşi, ce se respectă, nu îndeamnă cu riscul adevărului. Critica n-are aceeaşi chemare ca arta, să preconizeze sinamăgirea ca dogmă, ci, dimpotrivă, rupe vălul de pe tot ce acopere adevărul.
„Schădliche Wahrheit, ich ziehe dich vor dem nutzli-chen Irrthum" e un principiu cardinal al criticei. Ei, atunci ?...
Voi spune eu ce vor laudatorii noştri cu dragostea lor suspectă. Nimic altceva decît popularitatea ! Scriu despre noi aşa de alandala, ne laudă, ne îndumnezeiesc şi mai nu ştiu ce — fiindcă sbcot că laudele prind şi în acest chip vor găsi la noi popularitatea pe care nu o au acasă.
încă o dată „mersi" ! Sunteţi prea gentili, domnii mei !
408
409
HEINE
Presa literară şi societatea germană au serbat zilele trecute centenarul naşterii lui Heine. Sugestivul poet liric al germanilor, autorul frumoasei Loreley şi al unui lung şir de mărgăritare, unice în frumuseţea lor în întreaga literatură universală, a avut şi la noi un nesfîrşit număr de traducători şi continuă a preocupa atenţiunea poeţilor noştri, chemaţi şi nechemaţi, din generaţia mai tînără. Cîteva şiruri de amintire vor fi deci la locul lor si din partea noastră. Spre acest scop însă nu vom putea face o biografie a lui, cu atît mai puţin o analiză a tuturor operelor, dată fiind îngustimea spaţiului unei foite, ci ne vom mărgini la producţiunile lui poetice, unde, de altfel, găsim măsura completă a valorii lui literare.
Care este fondul estetic în poezia lui Heine ?
Adversarii lui, de care avea o mulţime, au găsit că şi el aparţine şcoalei romantice germane şi i-au adus în consecinţă acuzaţiuni pentru faptul că el s-a lepădat de această şcoală şi a atacat-o chiar în opera lui critică-li-terară Din romantische Schule — operă publicată la Paris în 1837, ca răspuns la cartea doamnei de Stael, L'Alle-magne. Ar fi deci un contrast între principiile estetice ce le profesa în scrierile sale critice, pe de o parte, şi între felul cum însuşi le validita, pe de alta.
Şi, într-adevăr, răsfoind versurile lui, începînd cu Vedeniile şi sfîirşind cu cîntecele Lazarus, ni se va părea că respirăm în o lume mai mult fermecată decît reală, în o lume cum mai romantică nu ne putem imagina. Cerul albastru şi floarea albastră, aceste două simboluri ale romanticilor, au un rol de căpetenie în versurile lui. Dorul de moarte, nostalgia de lumi eterice îl stăpînesc adesea. Florile-i şoaptesc de dor şi razele lunii îl înlănţuiesc cu
vrajă. El premăreşte trecutul ca fiind superior prezentului celui încărcat cu mii de viţiuri. Şi cine a cîntat mai mult despre privighetoare, această pasăre a nopţii atît de dragă poeţilor romantici ? în cele două tragedii ale lui, în Rat-cliff şi Almansor, găsim chiar urme simboliste. Iar imnurile de preamărire a mării în Ostseebilder sunt de cel mai tipic romantism, tratînd dragostea dintre Poseidon şi Amfitrita, despărţirea Soarelui de Lună ; iubirea nemărginită scrisă cu foc pe bolta cerului ; Luna — „uriaşa portocală", orcanul cu miile de glasuri furioase...
Da, Heine posedă şi el toate particularităţile curentului romantic din literatura germană de la începutul veacului nostru. Dar să distingem ! De întreaga ceată a aderenţilor şcoalei schlegeliane, care reprezenta romantismul dogmatic, Heine este atît de îndepărtat ca geniul de un fantast comun, ca omul cu mintea sănătoasă de o stafie. în amintita filipică la adresa romanticilor, Heine a înfierat nebulozitatea şi a proclamat seninul ca principiul estetic al artei. El a combătut manierismul lui Tieck şi Novalis şi degenerarea romantismului în haos fantastic pînă la absurditate. Fără a proclama însă realismul cras drept platformă, Heine a căutat o cale mijlocie între frumos şi adevăr, cerul şi pămîntul i-au fost dragi deopotrivă şi a voit să le împreune, să coboare cerul pe pămînt...
Brandes aseamănă pe Heine, în ce priveşte direcţiunea lui estetică, cu Rembrandt, a cărui pictură nu se distinge atîta prin frumuseţea coloraturei, ci prin lumina ce o aruncă asupra întunericului. Un asemenea luminist ar fi şi Heine, care, alungind fantasmele romanticilor, deschide calea spre dezvoltarea liberă a artei senine.
Bleibtreu, un critic şi poet impresionist contimporan, în cartea sa Revolution der Literatur (p. 89), numeşte acest mod cum Heine concepe arta : „subiectivitate în obiectivitate", adică tendinţa de a uni infinitul cu absolut efemera pasiune individuală.
Iată deci că între poezia lui Heine şi aceea a romanticilor există o deosebire radicală. Realismul şi intuiţiunea lipseau cu desăvîrşire din versurile anemice ale acestora, pe cînd Heine nicicînd, nici un vers, nici un şir măcar n-a scris fără să-1 fi simţit întocmai, cu alternarea aceea de suferinţe şi plăceri, cu întruparea principiului goethe-ean : „Himm'elhoch jauchzend zu Tode betriibt"... Şi în contopirea aceasta armonică a lumei externe cu lumea
410
4H
internă, adică cu individualitatea poetului, găsim întreg farmecul, toată puterea de sugestiune a poeziei lui Heine, prin care a cucerit lumea ce astăzi îl adoră.
Căutând acum mijloacele de artă de care s-a folosit Heine, le vom găsi în primul rînd în poezia poporală. De la Herder încoace se lucrase mult pe terenul studiului limbei şi literaturei poporale a germanilor, mai ales la iniţiativa romanticilor în frunte cu Gorres. în timpul lui Heine apăruse întîia colecţie de versuri din popor, Des Knaben Wunderhorn, şi Heine le studie, le îndrăgi şi le imită cu multă măiestrie, imprimînd însă şi acestora nota individualităţii sale. Loreley (imitată după Brentano), Du bist wie eine Blume, Im wunderschonen Monat Mai şi altele sunt atît de apropiate de firea poeziei poporale, încît dacă nu le-am cunoaşte autorul, le-am atribui de-a dreptul poporului. Reproduc aici, ca model, celebrul Cîn-tec de primăvară în traducerea celui mai bun cunoscător român al lui Heine, a d-lui St. O. Iosif :
Glas de primăvară blînd, Tainic mă-nfioară. Zboară-n depărtări curînd, Dulce cîntec, zboară !
La căsuţa unde-n şir Rid flori răsfăţate, De-i zări un trandafir, Spune-i sănătate !
Reiese şi de aici că Heine tot din poezia poporală a împrumutat uşurătatea frazei, limba aceea atît de simplă în aparenţă şi totuşi atît de poetică, care şi ea are un merit de frunte în popularizarea versurilor lui.
La acestea se adaugă forma. în ceea ce priveşte forma, Heine a fost epocal în literatura germană. Pînă la dînsul cunoaştem două direcţiuni în forma versului german, întîia se reduce la Martin Opitz, care stabileşte aceleaşi regule ca şi în poezia clasică latină, adică principiul silabelor accentuate şi neaccentuate — cum este, de pildă, în balada Der Taucher. Heine a insistat pentru forma germană proclamată de Schiller, dîndu-i însă o libertate şi mai întinsă, şi a reuşit a asigura forma aceasta pentru totdeauna în poezia germană.
O altă însuşire a unei părţi însemnate din versurile lui este umorul. Umorul şi ironia însă, cari împreună dau acestor versuri o originalitate particulară, i-au stricat mult, între altele şi din motivul că fac imposibilă o impresie unitară armonică.
Este, desigur, curios şi jignitor a găsi, alăturea de poezii lirice de o sfîntă cucernicie, frivolităţi pînă la cel mai înalt grad de pornografie şi a vedea cum o poezie care începe cu aerul sărbătoresc al celui mai ideal amor, sfârşeşte, de pildă, prin a face apologia... pulpelor rotunde !
Să căutăm însă şi explicaţia acestor aberaţiuni estetice. Elster, unul dintre cei mai buni biografi ai lui Heine, 1-a asemănat cu un cavaler din evul mediu. Cavalerii aceştia aveau, pe cum se ştie, cîte o adorată din clasa privilegiată, cîte o înaltă damă de onoare căreia îi închinau inima şi cântecele lor. Pe lîngă aceasta, ei îşi mai ţineau şi cîte o frumoasă iubită din sat, la sânul căreia aflau dragoste reală. „Hohe Minne" şi „Niedere Minne" se numeau în liedurile medievale aceste două categorii de amor, ceea ce s-ar putea traduce în limbajul nostru prin amor platonic şi amOr practic.
O asemenea înaltă damă de onoare a fost pentru Heine vară-sa Amalia Heine, singura femeie pe care a iubit-o în mod ideal şi profund. Poeziile în care cîntă despre amor (Junge Lieder, Lyrisches Intermezzo şi o parte din Buch der Lieder) sunt, fără îndoială, creaţiuni sublime ale poeziei lirice germane. Dar „Niedere Minne" a lui, şirul de versuri adresate dulcineelor de-a doua mână : Kitty, Clarisse, Yolante şi Mărie, în braţele cărora căuta a regăsi idealul pierdut, sunt cinice şi senzualiste. Un lucru este însă evident, că şi în aceste versuri Heine a spus adevărul, s-a descoperit întreg, cu toate înaltele însuşiri şi cu toate defectele. Şi nota aceasta a versurilor ne explică şi scuză chiar aberaţiunile arătate. Dar ironia şi umorul, cari străbat ca un fir roşu întreaga lui activitate literară, în poezie şi în proză, au ridicat împotrivă-i un mare număr de adversari. Două sunt acuzaţiunile principale ce i se aduc : lipsa de convingeri religioase şi de patriotism.
Cît despre credinţa lui, Heine, într-adevăr, oscila între diferite religiuni. El trecu de la mozaism la creştinism, însă nu din convingere, ci pentru a-şi putea asigura drepturile cetăţeneşti. In versurile sale face adesea apoteoza
412
413
creştinismului (ca în Wahlfahrt nach Kevlaar) şi e mai abundent în dispoziţii religioase decît un poet bigot. Dar în acelaşi timp preamărea şi legea puritană â lui Moise sau repudia toate sistemele de credinţă. Astfel nu se poate stabili cum concepea el d-zeirea în forma celor trei ipos-tazuri creştineşti, sau în aceea a monoteismului. Stăm şi aici în faţa mult discutatei probleme a raportului dintre religie şi artă. Care este adevărata religie a artistului ? Admite arta deosebiri de credinţă ?
Faptul că Heine insistă în scrierile sale prozaice cu atîta predilecţie asupra Naturei-D-zeu a lui Spinoza, ne face a crede că unica lui religie a fost natura. Ea era templul în care i se confiau "spiritele tainice. Natura privită sub specie aeterni este, în sfîrşit, şi ea o d-zeire. Şi cine a iubit-o ca Heine şi a preamărit-o cu toate podoabele ei efemere şi totuşi procreatoare, cu toate armoniile şi dezacordurile ei — prea este aproape de divinitate ca să fie socotit ateu.
Recriminările împotriva patriotismului lui Heine, ridicate mai întîi de Wolfgang Menzel, iar în timpurile noastre de Treitschke, V. Hehn şi Kirehbach, se întemeiază pe critica severă ce a făcut-o Heine stărilor politice şi sociale, epocei de reacţiune politică germană din întîia jumătate a acestui veac. Din contra, criticii nepreocupaţi şi majoritatea opiniei publice de astăzi găsesc în procedeul lui Heine o iubire nemărginită pentru poporul german, iubire care o cultiva, ca şi generaţia „Germaniei june" şi care se manifesta în lupta împotriva sistemelor de opresiune şi a degenerării în Germania.
.Dar, în sfîrşit, socot că cea mai categorică dezavuare a detractorilor şi cel mai plastic criteriu al germanismului său este faptul că astăzi, după 43 de ani de la moartea sa, întîmplată la Paris, în 17 februarie 1856, cel mai popular poet, după cei doi clasici din Weimar, este Heine. Versurile lui sunt răspîndite în nenumărate ediţii şi au pătruns pînă în păturile cele mai de jos ale poporului. Numărul compoziţiilor muzicale cu versurile lui se ridică la 300 (cîntece-melodii !). Deja palat pînă la cea din urmă colibă se cîntă versuri. Astfel că de sine se impune întrebarea : este posibil ca sufletul unui poet care în acelaşi chip incintă un popor întreg să fi fost cîndva ocrotitorul urei şi al dispreţului faţă de acel popor?... O imposibilitate psihologică !...
Astfel, Heine, cu toate contrastele cele multe în individualitatea sa, cu toată enorma deosebire dintre om şi artist în fiinţa sa, e o figură măreaţă în literatura germană. Faptele şi caracterul nu sunt ireproşabile, deşi se pot explica pînă la evidenţă. Dar, în sfîrşit, omul dispare tot mai mult şi nu rămîne decît artistul senin — unul dintre cei mai mari poeţi lirici ai secolului ce apune.
414
DIN PRAG
„Eheu, fugaces labuntur anni!"...
încă un veac s-a rostogolit în urma celorlalte nenumărate.
încă o brazdă în ogorul fără margini. Şi omenirea trece graniţa, fără a asista la mari cataclisme sociale — paşnică cel puţin pe la noi, de parcă nu e vorba decît de o simplă schimbare de sentinele.
Nu e acesta un moment istoric, căci asemenea momente se înseamnă prin fapte. Şi totuşi, cînd în noaptea lui 31 decemvrie arcanul orologiului se va opri la cifra XII, anunţînd marea întorsătură în calea vremii, vom fi cuprinşi de simţăminte extraordinare, ca, bunăoară, în momentele solemne ale cominecării.
Este o cominecare şi aceasta, o înnoire, o renaştere. Şi ea va fi precedată de o spovedanie generală.
Mulţi îşi vor face acum bilanţul, ca totdeauna după încheierea unei anumite perioade. Mulţi îşi vor rezuma faptele bune şi rele precum rezumi cuprinsul unei cărţi la sfîrşitul fiecărui volum. Ce-am avut şi ce-am pierdut ? Sunt chestiunile despre cari acum mulţi îşi vor da seamă.
Văd pe negustori de toate speciile cum îşi numără cîştigul, lacomi ca nişte contrabandişti cari reuşesc a-şi trece marfa dintr-o ţară în cealaltă. Văd pe oamenii puterii, cîrmuitori ai popoarelor, cum îşi înşiră succesele, lanţul prin care au gîtuit idealurile celor ocîrmuiţi un veac întreg. Bărbaţii de ştiinţă cîntăresc ideile ce au frămîn-tat gîndirea omenească în veacul acesta. Istoricii măsură adîncimea rîurilor de sînge ce au îngrăşat această planetă nesăţioasă. Gîrboviţi, bătrîni îşi vor rechema în amintire faptele glorioase... Şi în chipul acesta mai departe : un fel de socoteală instinctivă, impusă de importanţa momentului.
Două sunt curentele gîndirii omeneşti în aceste md-mente. Unul e înveselitor, dominînd şirul acelor fericiţi, cari salută cu extaz aurora noului veac şi altul depresiv, al acelora cari se despart cu inima ca plumbul de veacul trecut. E vechea poveste cu cei doi ochi : unul plînge, altul rîde...
Dau să-mi închei şi eu bilanţul. ca toţi creştinii. Şi sufletul mi se întunecă şi pleoapele mi se îngreunează. Privesc îndărăt peste cărarea ce am făcut şi... oroare ' Nu văd decît morminte la dreapta şi la stînga. Un cime-tir îndărătu-mi şi înainte, beznă !...
Pe un giulgiu, lîngă o bisericuţă mohorîtă, văd mor-mîntul părinţilor mei. La căpătîiul lor plînge o salcie din crengile încovoiate. încolo tufe de bălării... căci pe mormintele părinţilor nu cresc flori decît în urma lacrimilor copiilor, iar eu, copilul lor, stropesc pămînt străin cu lacrimile mele.
în apropiere zăresc un alt mormînt. Acolo doarme o parte din mine. E tinereţea mea. Spinii şi urzicile se îmbrăţişează deasupra ei — sunt simbolurile tinereţii mele.. La căpătîi o cruce cu inscripţia cunoscută : Floare fui, Floare trecui, Dragostea nu o ştiui...
A, da, dragostea. Aici doarme şi acest monstru chinuitor al vieţii mele. Şi, Doamne, ce s-a ales din frumoasa fiinţă cu ochi de demon ! Un schelet hidos şi imposibil.. Fruntea ei senină de-odinioară : o hîrcă brăzdată de fibre. Braţele ei moi, ce se încolăceau în jurul meu de mă înnebuneau : nişte fuse de os. Şi buzele dulci, şi sînul ei„ şi părul cel negru — pămînt, negru pămînt !
Dar inima ? Ah, inimă pare că nici n-a avut ! Ce credeţi, nu toate femeile cari iubesc au inimă !... Dragul meu; ideal, cît am suferit din pricina ta şi iată-mă că totuşi plîng de mila ta văzîndu-te aşa de deşirat şi descompus !....
Iar acolo lîngă mormîntul dragostei mele, un alt dîm-buşor. E nostim de tot. E ca un castel ce zboară în aerul de smarald, în înşelătoarea Fata morgana. Ca un curcubeu se ţes în jurul lui un lanţ de flori. Sunt mai ales zorele; senzitive, de acelea ce-şi deschid numai dimineaţa frumuseţea corolei şi apoi se închid pentru vecie, de-acelea ce trăiesc numai o clipită şi apoi mor în azurul razei de
416
417
soare. Aici, iubiţii mei, îmi dorm iluziile, speranţele toate. Aşa sunt iluziile, flori ele o clipită... Sărăcuţii mei îngeraşi, prea v-aţi apropiat, în avîntul vostru temerar, de căldura soarelui şi v-aţi .pârjolit aripioarele. Şi mulţi sunteţi, dragii mei, un regiment întreg, doborîţi de gloanţele dum-dum ale vieţii reale ! Somnul dulce. Pax vobiscum !
De toate acum mă despart. Şi aşa îmi e de greu şi un dor nebun mă prinde de-a mă culca şi eu între aceste morminte. Ce bine ar fi, Doamne, să zac acolo, între părinţi şi iubire, între iluzii şi flori, în veacul ce asfinţeşte !
Dar, în zadar ! Ceasul aleargă. Cade perdeaua între veac şi veac. Timpul mă goneşte înainte, ca vîntul o peana uşoară. Vă las deci, morminte sfinte şi dulci. Din prag îmi întorc privirile spre voi. în loc de tămîie vă jertfesc inima şi simţirea mea toată. De acestea acum nu mai simt nevoie. Acum, orice-ar veni, sunt pribeag uşor ce n-are ce pierde, un pribeag ce nu crede în legenda fenicelui.
Ave mors !
NOTE ŞI COMENTARII
Începuturile ziaristicei noastre
1789—1795
a apărut mai întîi în ziarul Tribuna poporului, nr. 219, 220, 221, 223, 224, 225 şi 226, între 29 noiembrie şi 7 decembrie 1899, la rubrica de subsol „Foiţa Tribunei poporului". Textul este semnat în fiecare număr II. Chendi. Studiul a fost apoi tipărit şi într-o broşură de 35 de pagini intitulată : începuturile ziaristicei noastre (1789—1795) de Ilarie Chendi. Orăştie, Minerva, Institut tipografic, Societate pe acţii, 1900. Pe verso paginii de titlu găsim însemnarea : „Reproducere din Tribuna poporului", ceea ce nu este întru totul exact, textul din broşură prezentînd numeroase schimbări şi îmbunătăţiri, mai ales în partea finală. In ediţia de faţă se reproduce, pentru prima dată, textul ultim, cel din broşura apărută la Orăştie, în 1900.
Studiului începuturile ziaristicei noastre i se făcea în revista Familia, nr. 21, din 21 mai 1900, următoarea prezentare anonimă :
„Literatura noastră în timpul din urmă produce foarte puţine lucrări. Unii zic că n-avem încă public cetitor destul de mare care să se jertfească ; alţii susţin că n-avem scriitori, căci de am avea, cu toată indolenţa obştei, ai vedea răsărind de ici de colea cîte o lucrare de valoare. Cari vor fi avînd dreptatea nu discutăm, ba admitem şi aceea că ambele părţi au motive pentru a-şi susţine opiniunea. Faptul e că astăzi aproape toată productivitatea noastră se rezumă la ziaristică. Slabă privelişte, căci şi ziaristica noastră se luptă cu mari greutăţi şi lasă mult de dorit. Lupta aceasta îşi are şi ea istoricul. e interesant a ceti cum înaintaşii noştri şi-au dat silinţa să fondeze un ziar românesc. Cu subiectul acesta se ocupă d-l Ilarie Chendi în o broşură intitulată începuturile ziaristicei noastre, apărută de curînd la Orăştie, in tipografia Minerva. D-sa arată că urmele întîielor încercări de a întemeia ziare româneşti datează din 1789, în Transilvania, cînd o societate de literaţi au voit să înfiinţeze un ziar românesc la Sibiu, pentru poporul agricultor, scoţîndu-1 o dată pe săptămîna. S-a dat şi concesiunea cerută. Ziarul însă n-a putut să apară,
421
căci societatea n-a obţinut şi scutirea de taxă poştală. D-1 Chendi se ocupă apoi de chestiunea că din cine s-a compus acea societate. D-sa crede că acea societate a fost o societate organizată şi încă exclusiv de români, ci presupune că era aşa-zisa societate francmasonă, compusă din învăţaţii   tuturor naţionalităţilor din Transilvania, printre cari se găsea şi Ioan Molnar. Crede dar a nu greşi atribuind încercarea de-a întemeia gazeta românească societăţii francmasone în general şi lui Molnar în special. La doi ani, Molnar, atunci profesor de oculistică la Cluj, ceru din nou concesiunea pentru a scoate un ziar românesc, dar Cancelaria transilvană i-a restituit cererea făcîndu-1 atent a-şi vedea mai bine de împlinirea funcţiunii sale de profesor. Molnar atuncia (9 aprilie 1794) a recurs la împăratul, promiţîndu-i că dacă i se va permite să scoată ziarul va contribui 1 000 de fi. pentru acoperirea cheltuielilor avute cu războiul francez, iar din folosul ziarului va da anual 208 fl. în fondul şcoalelor. Insă Cancelaria i-a înapoiat petiţia, cu nota că nu este obiceiul a se trimite Maiestăţii sale petiţiuni de-ale singuraticilor indivizi. Atunci Molnar a voit să scoată ziarul cu Paul Iorgovici la Viena ; însă au fost opriţi şi ziarul n-a apărut. A treia încercare d-a fonda un ziar care să apară de două ori pe săptămînă «s-a făcut în 179'î-> de «Societatea filosoficeaşcă» din mare principatul Ardealului, insă nici asta n-a izbutit."
O scurtă notă anonimă despre începuturile ziaristicei noastre găsim şi în revista Foaia pedagogică din Sibiu, avînd ca redactor responsabil pe fostul profesor al lui Chendi, dr. Daniil P. Barcianu : „Această scriere e, ce e drept, o reproducere din Tribuna poporului, conţinutul ei însă justifică pe deplin retipărirea, căci altcum cercetările istorice ale d-lui II. Chendi prea uşor ar h putut să se deie uitării. Merită atenţie această broşură, fiindcă ea ne arată începuturile ziaristicei noastre, ne înşiră multele greutăţi cu cari oameni devotaţi poporului nostru au avut să lupte. O recomandăm cu plăcere fiecărui ca o lectură nu numai instructivă, ci şi plăcută" (Foaia pedagogică, an. IV, 1900, p. 34—349).
Faptul că acest studiu al lui Chendi s-a bucurat de un anumit ecou şi dincoace de Carpaţi, în România, îl confirmă şi recenzarea lui anonimă în Noua revistă română, nr. 13, 1 iulie 1900 :
„Ardelenii — se afirmă în recenzia respectivă — în anii din urmă dau puţină atenţie istoriei, deşi istoria lor cere încă o muncă îndelungată. Cu stingerea bătrînilor istorici şi filologi a încetat şi zelul adunării actelor şi documentelor istorice împrăştiate prin arhivele statului şi cele particulare. Astfel vedem scriitorii maghiari descoperind documente de cea mai mare valoare
422
t pentru istoria românilor ardeleni, fără ca faptul acesta să îndemne pe scriitorii de peste munţi să reînceapă firul cercetărilor istorice. De tot rar întîlnim cîte o monografie, dar şi aceea pro-
, -vocată mai mult de scriitorii maghiari.
Astfel şi lucrarea d-lui Chendi, în care tratează începuturile, sau, mai bine zis, primele încercări ale ziaristicei române. In monografia aceasta nu întîlnim documente noi ; ni se arată mai mult cercetările publicistului maghiar Jakab Elek cari cercetări d-1 Chendi Ie întregeşte şi le explică.
Prima încercare de a înfiinţa un jurnal român s-a făcut la anul 1789. încercarea aceasta se datoreşte unei societăţi din Sibiu, ai cărei membri voiau să scoată un jurnal cu următorul pro-gram[...]
Din programul acesta lipseşte cu totul nota naţională, ceea ce dovedeşte că Şincai, Clain, Maior şi ceilalţi naţionalişti ai vremii erau străini de această încercare. D-1 Chendi, considerînd pe de o parte ideile acestui program, iar pe de altă parte, viaţa culturală şi socială de pe atunci din Sibiu, conchide că prima încercare de a înfiinţa un ziar român se datoreşte lui Ioan Mol-nar-Morariu şi societăţii francmasone din Sibiu. Ziarul, din lipsa mijloacelor nu apăru, căci societatea francmasonă nu avea parale, iar pe de altă parte, în curînd a fost şi ea desfiinţată. Învăţatul Ioan Molnar a încercat să înfiinţeze un jurnal şi la anul 1793, dar acum guvernul transilvănean îi respinge cererea şi opreşte apariţia ziarului.
Nota naţională o întîlnim abia la a treia încercare, făcută la 1794, prin aşa-numita «Societate filosoficească din mare principatul Ardealului». Dar năzuinţa fruntaşilor ardeleni a căzut şi de data aceasta, ca toate încercările prea ideale şi necerute de spiritul poporului. Sunt aşa de puţine manifestaţiile noastre culturale şi o bună parte din ele necunoscute, învăluite în întuneric.
Bune, rele, cum au fost, încercările bătrînilor idealişti, entuziasmaţi pentru cultura poporului român, trebuie studiate şi scoase după putinţă de prin arhivele prăfuite, ca astfel, lanţul evoluării noastre culturale să fie complect. Broşura d-lui Chendi trebuie să intereseze pe toţi cei ce se ocupă cu istoria literaturei române" (Noua revistă română, voi. II, 1900, p. 39—40).
In monografia sa despre Ilarie Chendi, după ce analizează pe larg studiul despre începuturile ziaristicei noastre, Mircea Popa conchide : „Neposedînd mai multe date la acea oră, Chendi îşi încheie lucrarea cu concluzia că încercările pe care le-a urmărit constituie «întîia deşteptare a poporului nostru la conştiinţa importanţei culturale şi naţionale a presei», ceea ce, evident, re-
.423
prezintă o concluzie valoroasă. Cu toate lacunele şi limitele interpretative, lucrarea lui Chendi rămîne pină astăzi demna de interes pentru toţi aceia care se ocupă de începuturile presei româneşti sau de istoria presei noastre în general, ea fiind punctul de plecare al unor bogate şi valoroase contribuţii ulterioare" (Mircea Popa, Ilarie Chendi, Editura Minerva, 1973, p. 167—168).
Informaţiile şi interpretările cuprinse în această lucrare a lui Chendi au fost utilizate de Nicolae Iorga în Istoria presei româneşti din 1922 (p. 26—33), citîndu-se de două ori, la subsol, izvorul de provenienţă ; de I. Lupaş în Contribuţiuni la istoria ziaristicei româneşti ardelene (Sibiu, 1926, p. 7) ; de Constantin Antip în Istoria presei române. Bucureşti, 1979 (p. 57—59), de Mircea Popa şi Valentin Taşcu în Istoria presei literare româneşti din Transilvania de la începuturi pînă în 1918 (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 19). Chendi se dovedeşte şi pe această linie, ca în multe altele, un remarcabil deschizător de drumuri.
ZECE ANI DE MIŞCARE LITERARA ÎN TRANSILVANIA 1890—1900 Material critic
A apărut mai întîi în revista Familia din Oradea, nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8, între 7 ianuarie şi 25 februarie 1901. Studiul a fost republicat apoi Intr-un volum, format mic, de 76 de pagini, avînd pe copertă următoarele : Zece ani de mişcare literară în Transilvania. 1890 — 1900. Material critic de II. Chendi. Oradea Mare, Tipografia Iosif Lang, 1901. Pe contrapagina de titlu găsim indicat: „Reproducere din revista Familia". Textul în ambele publicaţii este identic. S-au păstrat, în rămăşiţele arhivei lui Iosif Vulcan, existentă acum la Biblioteca Astra din Sibiu (M — XVII / 5 / 4 / înv. 3096), 42 pagini de manuscris din acest studiu, de la pagina 21 la pagina 76, cuprinzînd analiza pe care o face Chendi poeziei noastre populare culese în Transilvania, creaţiei poetice originale, curentului naţional în literatură, prozei, teatrului, traducerilor. Lipsesc partea de început şi finalul studiului. Este o parte din manuscrisul după care s-au realizat ambele reproduceri, cea din revistă şi cea din broşură. Textul manuscris este de o deosebită îngrijire, pe coaie de format mic, cu litere citeţe, scrise frumos, în tuş negru.
In cuprinsul ediţiei de faţă am reprodus, pentru prima dată într-o ediţie a scrierilor lui Chendi, textul din broşura de la 1901.
424
, i: . Dacă ţinem seama de faptul că în numărul său din 25 mar-ţie 1901, revista Familia consemna primele ecouri la studiul lui -iChendi apărut în volum, înseamnă că acesta s-a tipărit conco-.. mitent cu textul din revistă.
„O dare de seamă despre lucrarea d-lui Chendi
D-l Brănişteanu publică în Adevărul de la Bucureşti o dare de seamă despre lucrarea d-lui II. Chendi, Zece ani de mişcare : literară în Transilvania, publicată în revista noastră şi reprodusă apoi în broşură. «Fiecine — scrie d-l Brănişteanu — va ceti cu interes şi folos această broşură. Se vede dintr-însa că românii de peste munţi n-au încetat nici un moment de a-şi cultiva limba şi sufletul ; se vede influenţa reciprocă pe care o exercită românii din regatul independent asupra celor din alte ţări ; se vede cum pesimismul şi scepticismul sunt duşmane orişicărui avînt ideal şi cum optimismul este condiţiunea sine qua nori pentru ca tendinţe mai înalte să-şi poată găsi expresia în vorbe şi în fapte»" (Familia, nr. 12 din 25 martie 1901, p. 144.)
Foarte pompt în a consemna lucrarea lui Chendi este ziarul Tribuna poporului din Arad, care, în numărul său din 17 aprilie 1901, publică sub pseudonimul Mefisio (Ton Russu-Şirianu ?) :
„O critică:
«Zece ani de mişcare literară în Transilvania».1 1890 — 190 0.   Material   critic   de   II. Chendi, Oradea Mare, 190 1, 76 p.
Studiul ce anunţăm, apărut întîi în revista Familia, s-a retipărit în broşură. Devenind în această formă mai accesibil pentru marele public român, ţinem să atragem atenţiunea asupra lui; şi aceasta cu atît mai vârtos cu cît îl socotim de o lucrare preţioasă.
In anul 1898 s-a urmat o polemică între Convorbirile literare din Bucureşti şi Familia din Oradea Mare ; sau, altfel zis, s-a născut o polemică în giurul părerei emise de d-l T. Maiorescu, că la noi ar fi în fiinţă o «renaştere literară». Teza lansată de maestrul critic român a continuat a o susţine cu puţin succes d-l Mihail Dragomirescu, pe atunci redactor al Convorbirilor, combătut fiind în coloanele Familiei de d-l Ilarie Chendi.
i A se lua în sensul : la românii de dincoace de Carpaţi (nota revistei).
425
In, interesul adevărului şi întemeierei lui, asupra pretinsei «Renaşteri», publicarea «materialului critic» al mişcărei literare de dincoace de munţi, în cei din urmă zece ani, este un argument final hotărîtor.
In acelaşi timp, studiul d-lui Chendi este o preţioasă contri-buţiune la istoria literaturei şi culturei noastre.
D-1 Chendi, bine pregătit pentru astfel de lucrări, avînd pătrunderea cerută unui serios critic, a ştiut să ne prezinte o icoană cît se poate de fidelă a mişcării literare de la noi, în baza publi-caţiunilor ce s-au făcut în ultimul deceniu. Stilul curgător şi limba aleasă fac din lucrarea sa o plăcută bucată literară.
întîiul capitol al studiului său este consacrat folclorului.
Din popor adunate şi iarăşi poporului date — este caracterul şi rolul publicaţiunilor de această natură. La noi, la românii de dincoace de munţi, acest ram de literatură a fost mai mult şi mai bine cultivat; şi această constatare ne place a o face cu atît mai ales, cu cît în celelalte direcţiuni nu prea sunt multe constatări de asemenea natură.
Ocupîndu-se apoi de literatura dialectală, insistă îndeosebi asupra lui «Delamarina» (Victor Vlad Râdulescu), talentul mult promiţător, care ne-a părăsit înainte de a-şi fi putut da măsura forţei sale artistice.
în şirul poeţilor i se dă locul de onoare lui Niţă Popovici (Bănăţeanul). Originar din acelaşi oraş cu Vlad (Lugojul), Popovici de asemenea a murit tînăr, dar a lăsat din scurta lui viaţă perle de gîndire şi de sentiment — pagini de îndrăgit.
Notăm însă aici că amîndoi aceştia, atît Vlad, cît şi Popovici, au trăit şi în România şi fondul bun de-acasă s-a cizelat mult acolo.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre d-şoara Măria Cunţan, cea mai bună poetă a noastră astăzi.
în proza artistică în aceşti din urmă zece ani, nu găsim talente care să se apropie de Slavici, precum nici un poet al «Renaşterei» care să se poată compara cu Coşbuc nu există.
Amintim dintre cei înşiraţi de d-1 Chendi pe d-1 V. Oniţ, nuvelist, care însă şi mai mult s-a distins pe terenul literaturei didactice.
D-1 Chendi în lucrarea sa nu preget? de a ne înşira însă pe toţi cei care au scăpat din condei măcar o idee, fie scriind în versuri, fie în proză, pentru a ne prezintă tot materialul «demn» de reflexiuni critice din mişcarea noastră literară în cei zece ani din urmă.
Acest material apoi îl cîntăreşte şi preţuieşte. Rolului «Aso-Ciaţiunei» în mişcarea noastră i se rezervă un capitol, arătîndu-se deplasarea silinţelor şi neseriozitatea activităţii ei. Era necesar Să se vorbească într-o asemenea lucrare şi de «Asociaţiune», căci «Asociaţiunea» joacă un rol în viaţa neamului nostru de dincoace de munţi, şi rău condusă, face multe... rele !
Nu se vorbeşte în broşura d-lui Chendi de «era Dăianu» ; şi acest lucru mi se pare un defect al lucrărei. Ne explicăm însă cum s-a neglijat : despre nulităţi nu se vorbeşte în serios ! Dar oricît ar fi de just acest raţionament, credem că trebuia să se spună într-un studiu critic asupra mişcării literare din Transilvania în ultimul deceniu că : erei noastre de mîndrie şi de înălţare, în care condeiul lui Slavici şi al lui Coşbuc ridicaseră şi o şcoală literară, i-a urmat «era Dăianu şi... Traian Minai»...
Asta-i «Renaşterea» lui... Dragomirescu !
Dar... învinuii pe Chendi degeaba, căci el ne-a dat «material critic» numai.
în «Renaştere» nu mai crede — credem — nici eminenţa sa, arhimandritul Puşcariu !".
(Tribuna poporului, nr. 57, din 17 aprilie 1901.)
De un anumit răsunet s-a bucurat la apariţie scrierea aceasta a lui Chendi şi dincoace de munţi. Probă în acest sens e recenzia anonimă din Noua revistă română :
,,«Z ece ani de mişcare literară în Transilvania» (1 89 0—1 900) Material critic de îl. Chendi
D-1 Maiorescu, care la timpul său întreprinsese cu mult succes cruciatele de exterminare împotriva literaţilor ardeleni, a fost întîiul care s-a încercat să reabiliteze noua mişcare literară de peste munţi. După d-sa, a început un şir întreg de studii favorabile mişcării literare de peste munţi, mişcării ce mai că nu mai există, căci adevărata mişcare a existat pînă la 1891 sau cel mult pînă la 1895.
S-a scris şi după '90, respectiv după '95, se scrie şi azi, dar nu se poate admite că există o mişcare literară; există însă o mişcare culturală.
Se scrie dînd poveţe poporului şi sub forma unor bucăţi literare, dar nu se prea face artă. Lucrează o ceată întreagă de
427
426
scriitori pe cari d-l Chendi încearcă să-i facă cunoscuţi celor interesaţi din ţară, prin lucrarea sa : Zece ani de mişcare literară în Transilvania. In această lucrare, d-l Chendi — un adevărat cunoscător al literaturei de peste munţi — trece în revistă pe toţi scriitorii ardeleni mai de seamă. Este de o deosebită importanţă insistenţa autorului asupra unor referinţe locale, precum şi cea asupra timpului şi locului unde unii scriitori şi-au început activitatea lor literară.
Lucrarea d-lui Chendi va face un bun serviciu celor interesaţi din ţară de a cunoaşte literatura de peste munţi, dar îi va fi mic folosul practic pentru scriitorii ardeleni. Acest folos practic se ajungea dacă se insista mai mult asupra scriitorilor de după anul 1895, dacă insista mai mult asupra scriitorilor de azi, a începătorilor pe cari d-l Chendi îi aminteşte numai la sumar. Este adevărat că mulţi dintre aceşti începători scriu numai pentru că «se respectă ca tînăr ce trebuie să facă politică» şi -«literatura», dar sunt între ei unii cari promit, în scrierile cărora chiar se observă cîte o notă originală. Pentru aceşti începători n-ar fi stricat cîteva sfaturi înţelepte, cîteva îndemnuri spre bine."
(Noua revistă română, nr. 34, 15 mai 1901, voi. III, p. 432.)
Mult timp neluat în seamă de către critica şi istoria noastră literară, acest studiu al lui Chendi revine în atenţia cercetătorilor contemporani. Cu privire la el, Vasile Netea remarcă : „Subintitulat «material critic», studiul lui Chendi era destinat să pună capăt aprecierilor exagerate care au produs «o adevărată anomalie in mersul normal al vieţii intelectuale» transilvănene, a «reduce lucrurile la starea lor reală şi în special a servi material suficient celor interesaţi a cunoaşte viaţa noastră literară din ultimul deceniu». Fără a se îndepărta prea mult de poziţia stabilită în articolele anterioare, deşi asupra lui Victor Vlad-Delamarina se revenea în mod vizibil, noul studiu întreprindea o meticuloasă cercetare asupra literaturii române transilvănene din această perioadă, îndeosebi asupra celei legate de folclor, păstrîndu-şi şi astăzi, cu toată vetustitatea sa critică, o incontestabilă importanţă documentară" (Ilarie Chendi, Pagini de critică literară. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Vasile Netea. Editura pentru literatură, 1969 ; Introducere, p. XLII). Cu privire la acest studiu, Mircea Popa remarcă : „Studiul lui Chendi este o adevărată «panoramă» a literaturii moderne ardelene, unde găseşti alături : date, biografii, texte, interpretări critice, lămuriri de pseudonime, informaţii bibliografice etc, căci studiul înglobează şi probleme de folclor, muzică populară, limbă, adică tot ce se produsese pe teren spiritual în
acest ultim deceniu. Evident, baza d constituie literatura «artistică», dar pentru cel care vrea să cerceteze diferite aspecte ale acestei literaturi, lucrarea lui Chendi e foarte utilă. Ea cuprinde o imensă bogăţie de material, adunat cu multă migală din tipărituri şi periodice, din care nu lipsesc nume obscure, astăzi fără rezonanţă, dar care au însemnat ceva in mişcarea literară a momentului. Faţă de toţi aceştia, II. Chendi ia poziţie critică, jude-cîndu-i prin prisma aportului pe care l-au adus la întreaga dezvoltare a literaturii noastre, prin raportări adecvate la marii scriitori ai epocii, prin analiza valorii estetice a acestor opere" (Mircea Popa, Ilarie Chendi, ed. cit., p. 169—170).
Ceea ce nu s-a remarcat nici în aceste ultime texte critice este aspectul polemic al studiului lui Chendi despre cei Zece ani de mişcare literară în Transilvania, unitatea lui de substanţă cu întreaga sa activitate critică anterioară, răspîndită prin ziarele şi revistele vremii. încă de la început, criticul îşi fixează acest cadrul polemic cu „scriitorii reputaţi, cît şi publicişti mai tineri" care „au căutat să ne cîntărească producţiunile literare mai recente", dovedind o „bunăvoinţă excepţională" sau „multă lipsă de orientare".
Primul dintre aceştia, la subsolul primei pagini a studiului, este citat „T. Maiorescu", cu care Chendi deschisese, cu patru ani în urmă, seria polemicilor sale pe problemele literaturii transilvănene a momentului, prin articolul D-l Tit Maiorescu despre noi. Tinerii noştri poeţi (în Familia, nr. 18, din 3/15 mai 1898 -- a se vedea în acest volum p. 210—213 şi notele de la p. 451—456).
Este citat apoi, ca adversar de opinie, M. Dragomirescu, cu care Chendi de asemenea polemizase în articolul Renaştere literară? (în Familia, nr. 27, din 5/17 iulie 1898 — vezi în acest volum p. 233—242 şi notele de la p. 460—465).
In continuare sînt citaţi polemic D. Munteanu-Rîmnic şi H. Sanielevici. Mai ales acesta din urmă, cu amplul său studiu Literatura de peste munţi, publicat în Noua revistă română, dezvăluie aspecte noi, necunoscute, ale polemicii pe problemele literaturii transilvănene. Aflăm astfel că în această polemică era implicat şi C. Dobrogeanu-Gherea, că de fapt de la el pornise întreaga discuţie. Redăm în continuare unele fragmente mai semnificative din studiul lui H. Sanielevici :
„Literatura românilor de peste Carpaţi e puţin cunoscută la noi şi încă mai puţin apreciată. Acum trei ani, d. C. Dobrogeanu-Gherea, în admirabilul d-sale studiu critic asupra d-lui Coşbuc, în volumul al III-lea de Studii critice, comentînd faptul că marele nostru poet a fost atîta timp ignorat, spunea : «Coşbuc cu
428
429
drept cuvînt se plînge de această ignorare, dar în cazul de faţă avem. şi noi justificarea noastră, el a scris şi tipărit poeziile sale în Transilvania. Pînă la el însă şi chiar.după el, Transilvania nu ne-a dat mai nici un scriitor de talent, literatura originală de peste munţi e aproape nulă şi deci avem şi noi dreptul s-o ignorăm». Şi cu toate astea — ca să cităm pe cei ce ne sunt cunoscuţi — Ion Pop-Reteganul, Slavici şi V. R. Buticescu aveau deja un trecut literar de zeci de ani şi scriseseră deja cele mai bune din nuvelele lor. Ion Popovici-Bănăţeanul îşi publicase şi el nuvelele sale. De curînd au mai apărut De pe la noi de D. V. Păcăţianu şi Chip şi grai din Bucovina de Grigorovitza.
E vădit că d. Dobrogeanu-Gherea a fost nedrept faţă de literatura de peste munţi. Scriitorii de peste munţi pe care i-am citat vor fi de unii mai mult, de alţii mai puţin preţuiţi. Nouă povestirile lui Reteganul, Slavici, Buticescu, Păcăţianu, Grigorovitza, Bănăţeanul ne-au inspirat un adevărat entuziasm. Vor fi mai severi în judecata lor acei cari ţin mai mult la tehnica pur artistică. Dar că aceşti scriitori sunt talente remarcabile este în afară de discuţie.
De altfel, istoria literaturii ne învaţă că un scriitor mare nu apare niciodată izolat, ci este expresiunea cea mai înaltă a unei şcoli, a unui curent literar. Taine ne-a învăţat că genialul Shake-speare, care nouă ne pare un meteor, a fost înconjurat de o pleiadă de dramaturgi nu cu mult inferiori lui. Aşa fiind, nici d. Goşbuc nu putea fi unicul scriitor de talent al ardelenilor. E cu neputinţă să nu simţi aceeaşi atmosferă, acelaşi mod de a .vedea lumea în Nunta Zamfirei de d. Coşbuc şi nunta din nuvela Vecinii de Slavici.
Dacă a existat vreodată vreun grup de scriitori de aproape înrudiţi între ei, apoi desigur este grupul scriitorilor de peste Carpaţi* socotind şi pe d. Coşbuc. Un studiu critic cum 1-a făcut d. Dobrogeanu-Gherea asupra d-lui Coşbuc ar fi de dorit şi asupra literaturii transcarpatine, în general. Aceasta ar fi poate mai important chiar decît critica d-lui Coşbuc, din pricină că toţi ceilalţi scriitori de peste munţi sunt prozatori ; şi pe cînd poezia se referă numai la unele momente mari din viaţa omenească, proza se preocupă mai mult de problemele vieţii practice de toate zilele — cel puţin aceasta se poate spune de proza scriitorilor de cari vorbim. Ţinînd apoi seamă de înalta moralitate care respiră din operile acestor scriitori, nu vedem ce rol ar fi mai mare şi mai frumos pentru un critic literar decît acela de a-i face iubiţi şi admiraţi de publicul cititor din regat. — în locul poeţilor de iluzii pierdute, a căror influenţă dezastruoasă e vădită... Nu mai
430
vorbesc de ţărănime pentru care povestirile lui Ioan f'op-Tlrţiganul ar trebui să fie o evanghelie.
Insă nu noi avem pretenţiunea de a ne lua aceasta însărcinare. E poate mai presus de puterile noastre, şi apoi ar cere o cunoştinţă completă de literatura de peste munţi. Dorim numai să contribuim cu puţin, aşternînd pe hîrtie impresiile şi observa-ţiunile noastre.
*
Unul din caracterele distinctive ale literaturii de peste munţi este originalitatea. Vădit este că această literatură prezintă mai multe caractere româneşti decît cea din România. [...] O literatură va fi cu atît mai originală, mai naţională, cu cît va fi mai populară — şi de tot populară, ţărănească, este literatura de peste Carpaţi.
D. Dobrogeanu-Gherea a arătat cu desăvîrşită claritate cum d. Coşbuc este la antipodul celorlalţi scriitori ai noştri ; din pricină că este produsul şi reprezentantul altei clase, al clasei ţărăneşti. După cele arătate de noi însă, problema se schimbă puţin. Nu un singur scriitor, în mod excepţional, este ieşit din ţărănime şi prezintă deci caractere ţărăneşti în opera lui, ci o întreagă şcoală. Deşi literatura de peste munţi numără şi scriitori eminescieni — multe din nuvelele d-nei Margareta Moldovan în volumul Din tainele vieţei sunt tipic eminesciene — dar ţinînd seama de faptul că aceştia sunt excepţiuni şi, că în orice caz, sunt mai puţin talentaţi, se poate afirma fără a greşi că ceea ce caracterizează pe d-1 Coşbuc caracterizează deopotrivă toată literatura transcarpatină în general : d-1 Coşbuc este reprezentantul cel mai de frunte al acestei literaturi."
După ce enunţă mai multe consideraţii asupra ţărănimii ardelene, citind biografia lui Ion Pop-Reteganul ca fiind reprezentativă pentru această ţărănime, H. Sanielevici subliniază „imensa superioritate morală a literaturii transcarpatine". Cît priveşte limba, exprimarea, stilul, el conchide : „Literatura pe care o cercetăm se mulţumeşte cu un stil de tot simplu : viaţa şi sufletul ţăranului sunt simple, şi apoi mintea lui e aşa cuprinsă de lucrurile în mijlocul cărora trăieşte, încît i-e de ajuns să povestească aşa cum gîndeşte, în mod firesc, pentru ca să evoce viaţa cu fiecare cuvînt. îndeosebi povestirile lui Reteganul sunt un model de stil simplu, clasic, aşa cum îl găsim, de pildă, în Manon Les-cuut sau Paul et Virginie" (Noua revistă română, I, nr. 10, 15 mai 1900, p. 463—468).
431
După cum vedem, Sanielevici exagerează şi el într-un fel propriu valoarea literaturii transilvănene a momentului, polemi-zînd cu Dobrogeanu-Gherea, acela care, de fapt, a declanşat întreaga dispută. Chendi 1-a amintit într-un mod subtil şi pe Gherea, încă în primul său articol polemic pe problemele aprecierii literaturii transilvănene, cel din 1898, cu privire la opinia lui Titu Maiorescu. Deşi acum, în studiul panoramic despe cei Zece ani de mişcare literară în Transilvania, el lărgeşte mult cadrul discuţiei, rămîne totuşi consecvent ideilor iniţiale, apropiate de exigenţele lui Gherea. Literatura transilvăneană a momentului nu era la înălţimea posibilităţilor sale datorită unor oprelişti de ordin subiectiv, care puteau şi trebuiau depăşite. De unde atacul principal al polemicilor lui Chendi împotriva lipsei de iniţiativă a societăţii „Astra", împotriva cheltuirii energiilor în direcţii minore de activitate.
După cum dovedeşte cu prisosinţă această ediţie, studiul Zece ani de mişcare literară în Transilvania reprezintă sinteza întregii activităţi critice anterioare a lui Chendi, precum şi o largă deschidere de perspectivă pentru viitor. întreaga generaţie tînără de scriitori transilvăneni îl va urma. Pe drumul exigenţele-*- deschis de el vor veni Goga, Agârbiceanu, Rebreanu, Blaga
DIN PERIODICE (1893—1899)
CEVA DESPRE IDEALISM Şl NATURALISM ÎN ARTA POETICA
Forma dialogică
A apărut în Muza, „Foaie beletristică-ştiinţifică manuscrisă a elevilor institutului teologic Andrei Şaguna" din Sibiu, anul XXII, 1893, numerele 3, 4 şi 5. Se tipăreşte pentru prima dată în cadrul acestei ediţii, după textul din Muza (existent la Biblioteca Institutului teologic din Sibiu).
Sub titlul studiului găsim indicat : „Disertaţiune cetită la şedinţa festivă a societăţii de lectură «Andrei Şaguna» înspre seara Sf. Andrei, de Ilarie Chendi, cleric curs II". Peste textul manuscris, cu cerneală neagră, al studiului, o mînă străină a făcut, din loc în Ioc. unele însemnări sau sublinieri în creion chimic,
432
dublate de semne de întrebare sau exclamare. In numărul 4 al revistei găsim şi o „cronică" din care aflăm că  :„Societatea de
lectură «Andrei Şaguna» a ţinut şi în anul acesta şcolar o şedinţă festivă în preseara Sf: Andrei, în memoria întemeietorului ei, a mitropolitului Andrei baron Şaguna. Şedinţa a fost deschisă de preşedintele societăţii, dr. D. P. Barcian prin o vorbire plină de însufleţire, apoi a urmat executarea următorului program"... în care „disertaţiunea în formă dialogică" a lui Ilarie Chendi figurează la punctul nr. 4. Ea a fost „cetită de autor şi de Iacob Şteflea, cleric curs II". în cadrul aceluiaşi program, Ilarie Chendi mai figurează şi la punctul 6: „Actul II, Tabloul II, Scena I şi II din Despot-Vodă, legendă istorică de V. Alecsandri, predată de Claudiu C. Suciu (Ciubăr-Vodă), cleric curs III şi Ilarie Chendi (Despot-Vodă), cleric curs II".
La sfîrşitul citării programului format din 7 numere, găsim notat : „întreg programul a fost executat cu cel mai deplin succes, încît preacuviosia-sa, părintele arhimandrit şi vicar arhipo-pesc dr. 11. Puşcariu, s-a văzut îndemnat a lua cuvîntul şi a-şi exprima mulţămita pentru sporul şi dexteritatea ce au arătat elevii în executarea programului, zicînd : «într-adevăr, prin acestea au dovedit elevii că institutul nu numai poartă titlul de academie, ci şi este». Numerosul public s-a depărtat de tot satisfăcut" (Muza, nr. 4, 1983, p. 79—80).
Studiul Ceva despre idealism şi naturalism în arta poetică nu-1 găsim semnalat în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi alcătuită de Vasile Netea şi publicată în volumul Ilarie Chendi, Pagini de critică, Editura pentru literatură, 1969. în schimb, Mircea Popa observă că este vorba de „debutul în critică" al lui Chendi. „Lucrarea are toate lipsurile începuturilor şi nu e concludentă decît în sensul citat de noi : al ilustrării afinităţii romantice a criticului" (Mircea Popa, Ilarie Chendi, ed. cit., p. 99—100).
în altă parte, acelaşi critic constată : „Articolul de debut al criticului, Ceva despre idealism şi naturalism în arta poetică, publicat în 1895 [?] în revista manuscrisă Muza, a societăţii de lectură de la Seminarul teologic din Sibiu, consemnează o bună familiarizare a tînărului cu literatura universală, spaţiul larg în care se mişcă gîndirea sa teoretică, chiar dacă noţiunile cu care operează nu-i sînt destul de limpezi" (op. cit., p. 194).
In afara familiarizării tînărului Chendi cu literatura universală, merită să fie remarcată la el o bună cunoaştere a fenomenului literar românesc în cele mai noi manifestări ale sale,
433
dezbaterea problemelor vii, la zi, ale acestuia, spiritul polemic, combativ, care-1 va caracteriza apoi în toată cariera sa de critic, gustul deosebit în alegerea citatelor semnificative. „Anonimul de la Blaj" respins cu „indignaţiune" de tînărul critic, în finalul studiului, nu este altul decît Alexandru Grama (1850—1390), unul dintre detractorii lui Eminescu. Interesant este de observat că textul pe care îl citează Chendi din „studiul critic" al lui Grama despre Eminescu, pentru a-i pune în lumină absurditatea enormă a afirmaţiilor, este identic cu cel pe care-1 dă şi G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (Bucureşti, 1941, p. 480), ceea ce dovedeşte la tînărul începător în ale criticei un remarcabil spirit de observaţie.
DARE DE SEAMA ASUPRA BROŞURII DE NOVELE A D-LUI I. RUSSU-ŞIRIANU, APĂRUTA IN SIBIU, 1894
A apărut la rubrica „Foiţa", în Telegraful român, nr. 27 din 9'21 martie şi nr. 28 din 11/23 martie 1895, de unde reproducem textul.
Această scriere a lui Chendi a fost luată în consideraţie abia în ultimul timp de către cercetarea literară. In legătură cu ea, Vasile Netea observă : „Din anul 1895, fără a renunţa la proza lirică, Chendi, descoperindu-şi vocaţia, se dedică însă din ce în ce mai mult criticii şi istoriei literare, în domeniul cărora se va releva un talent dinamic şi fecund. întîia sa manifestaţie critică a fost ampla recenzie asupra volumului de nuvele al ziaristului Ion Russu-Şirianu, apărut la Sibiu în 1894. Mai mult decît prin opiniile asupra nuvelelor lui Russu, puţin interesante prin ele însele, manifestaţia e semnificativă şi caracteristică pentru poziţia critică principială a lui Chendi, pentru orientarea estetică şi pentru metoda de cercetare a operei literare, întîia sa recenzie fiind, în acelaşi timp, şi o ocazie pentru expunerea unei concepţii şi a unei atitudini" (Prefaţă la Ilarie Chendi, Pagini de critică, ed. cit., p. XXXVI—XXXVII).
Fără să fie „întîia sa manifestaţie critică", după cum dovedeşte această ediţie, „darea de seamă" asupra volumului de nuvele al lui Russu-Şirianu este prima cronică literară a lui Chendi. Ea prezintă o importanţă deosebită tocmai pentru faptul că deschide activitatea de cronicar literar de aproape două decenii a primului foiletonist aplicat din istoria literaturii române. Prin Chendi viaţa cărţilor intră pentru prima dată sub controlul riguros, permanent, al criticii. „Cronica literară a devenit începînd cu Chendi expresia de bază a oricărei critici" (Mircea Popa, op. cit., p. 135).
„PROCANONUL" LUI PETRU MAIOR După manuscriptul autograf existent în Academia Română. Transcris şi publicat de prof. C. Erbiceanu
Bucureşti, 1894
A apărut în Telegraful român, nr. 49 din 2/14 mai şi nr. 50 din 4/16 mai 1895. Se retipăreşte pentru prima dată în cadrul acestei ediţii, după textul din Telegraful român.
Ilarie Chendi are meritul de a fi subliniat, printre primii noştri critici literari, meritele deosebite ale acestei scrieri fundamentale a lui Petru Maior, descoperită tîrziu şi publicată cu puţin înainte (1894) de profesorul C. Erbiceanu. Concluziile la care a ajuns istoria noastră literară contemporană merg în sensul celor subliniate cu aproape 100 de ani în urmă de către Chendi : „Opera de peste cîţiva ani a Iui Petru Maior — Procanonul (1783) — precum şi lecturile lui din această vreme, care converg spre aceste tărîmuri ale gîndirii secolului impregnate de spiritul lui Erasmus, Pascal, Hugo Grotius, ne indică profilul unui intelectual dominat de ideea unei renovatio a religiei, de natură renascentistă" (Istoria literaturii române, voi. II, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1968, p. 59).
„Maior scrie cea mai reprezentativă carte a iluminismului românesc, Procanonul (1783), neterminată şi rămasă în manuscris pînă în 1894. Desfăşurîndu-şi talentul polemic şi critic, Maior delimitează sfera de acţiune a bisericii, socotind necesitatea îndepărtării ei din viaţa socială, contestînd pretenţiile dominatoare ale papei şi demascînd abuzurile clerului catolic. Mai mult, el abordează într-un spirit modern, raţionalist, problemele teologice, fără prejudecăţi în interpretarea textelor şi faptelor. Prin această lucrare Maior îşi defineşte orientarea fundamentală iluministă, integrîndu-se în largul curent european al epocii sale" (Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1979, p. 536).
Interesant este de observat că, prin intermediul atitudinii raţionaliste, anticatolice, a lui Petru Maior, Ilarie Chendi pledează în acelaşi sens în cadrul luptelor religioase ale epocii sale. Cronica la Procanonul este reprezentativă pentru propria sa orientare critică raţionalistă.
434
435
MOMENTE DIN LITERATURA MAI NOUA A SAŞILOR TRANSILVĂNENI
„Neaga o de r Frauenherz und F r aue nehr e", dr amati s ch e s G e di cht in f un f Aht en von
C. F. A r mi n Berlin, 1894
A apărut în Telegraful român, numerele 87, 88 şi 89, între 17 şi 24 august 1895, la rubrica de subsol a ziarului, intitulată „Foiţa". Se reproduce penlru prima dată într-o ediţie a scrierilor lui Chendi, după textul din Telegraful român.
Interesul lui Chendi pentru problematica saşilor transilvăneni şi apropierea lor de politica şi cultura românească pot fi urmărite ca o constantă în scrierile sale. Semnalăm, în acest sens, observaţiile din studiul despre începuturile ziaristicei noastre, din articolul Lupta de limbă in Transilvania, precum şi o notiţă anonimă de pe prima pagină a jurnalului bucureştean România jună, jurnal alimentat de pana lui Chendi.
Transcriem în continuare această notă, pentru a se observa asemănarea ei ca atitudine şi orientare cu celelalte articole ale lui Chendi despre saşii transilvăneni :
„Românii şi saşii
Saşii constituiesc în Transilvania o enclavă germană de vreo 200 000 de suflete, risipite printre cele trei milioane de români. Popor mititel dar cu veche şi trainică cultură, saşii luptau mereu contra maghiarilor, dar se temeau grozav de români. Această a lor temere îi făcuse să stea rezervaţi cînd românii căutau să formeze o strînsă coaliţie a naţionalităţilor.
In timpul din urmă saşii tineri, mai ales de pe la Braşov, izbutiseră a se convinge că românismul nu-i ameninţă cu desfiinţarea naţională. Saşii bătrîni însă, cei ce duc politica naţională, continuă a sta la o parte de români.
Se pare însă că acum şi aceştia tind a se apropia de fraţii noştri. Organul lor principal Sii'.benbiirger Deutsches Tageblatt aduse deunăzi un foarte remarcabil articol în care se arăta ce neîntemeiată era frica saşilor de români. Acest articol a produs fireşte o bună impresie în cercurile politice româneşti de peste munţi şi este comentat ca un semn vădit al ralierii saşilor la politica solidară a românilor şi celorlalte naţionalităţi asuprite".
(România jună, nr. 42 din 20 ian. 1900.),
CLASICISMUL ÎN ŞCOALELE MEDII Studiu
A apărut la rubrica „Foiţa" din Telegraful român, numerele 120, 121, 122 şi 123, între 12 şi 19 noiembrie 1895.
Semnătura autorului, Ilarie Chendi, apare numai la sfîrşitul ultimului număr. Această scriere, care dezvăluie larga concepţie inovatoare a lui Chendi despre cultură şi învăţămînt, a rămas necunoscută. Ea se retipăreşte acum pentru prima dată în cadrul unei ediţii a scrierilor autorului, după textul din Telegraful român.
Semnalăm faptul că în partea finală a studiului se strecoară şi unele idei greşite cu privire la aşa-zisa „nevoie" de a „ne ocupa la gimnaz mai mult cu Isus şi credinţa creştină". Evident, asemenea idei sînt eronate. Ele sînt destul de rare în scrisul lui Chendi şi îşi găsesc explicaţia, pe de o parte, prin studiile sale teologice, pe care abia le părăsise, pe de altă parte, prin ofensiva idealistă destul de pronunţată în gîndirea europeană de la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX. Observaţia aceasta a fost făcută de Lenin (Materialism şi empiriocri-ticism). Chendi, în acest studiu al său, dă amănunte deosebit de interesante asupra acestei mişcări idealiste „ce-şi are sorgintea în religiune". De altfel, se observă şi aici tendinţa tînărului critic de a tempera zelul „mistic" şi „mecanicist" al acestor tendinţe care „uşor pot devia — ne spune el — în morburi sociale ca semidoctismul, bigotismul, iezuitismul şi altele".
SOCIETATEA DE LECTURA „PETRU MAIOR"
A apărut în Tribuna, Sibiu, nr. 243, din 31 oct./12 noiembrie 1895, cu semnătura Ch. la sfîrşit. Se reproduce pentru prima dată într-o ediţie a scrierilor lui Chendi, după textul din Tribuna.
Acest articol prezintă o importanţă biografică deosebită, fiindcă ne dezvăluie ceva din activitatea laborioasă pe care a desfăşurat-o Chendi în cadrul cunoscutei societăţi de lectură „Petru Maior", a studenţilor români din Budapesta, în toată perioada cît a stat în acest oraş, ca student al Facultăţii de Filosofie, din toamna anului 1894 pînă la sfîrşitul lui mai 1898. încă de cînd sosea aici, Chendi se remarca drept un spirit deosebit de activ, reuşind să mărească numărul societarilor de la 20, cîţi fuseseră în anul precedent, la 75. Ca urmare, la şedinţa generală
436
437
de alegeri, din 14 octombrie 1894, el era ales, cu unanimitate de voturi, preşedinte al comisiei literare a societăţii, avînd ca sprijinitori apropiaţi In acţiunile sale pe tinerii literaţi : Aurel Ciato, Valeriu Moldovan şi Victor Branişte. In cadrul şedinţelor secţiei literare a societăţii, cea mai activă dintre toate, Chendi a îndeplinit rolul de îndrumător literar, autoritatea sa de critic înce-pînd să se impună din ce în ce mai mult. De altfel, debutul său în critica literară se face aici, cu recenzia la volumul de nuvele al lui I. Russu-Şirianu, citită în cadrul unei şedinţe a societăţii, cea din 18 februarie 1895. Tot pentru învigorarea acestor şedinţe, a elaborat Chendi amplele studii : Momente din literatura mai nouă a saşilor transilvăneni, citit în şedinţa din 10 aprilie 1895, Clasicismul în şcoalele medii, prezentat în şedinţa din 28 octombrie 1895, Lenau, citit în şedinţa din 14 octombrie 1896, şi Comediile lui I. L. Caragiale, expus în şedinţa festivă din 10 octombrie 1897.
Chendi s-a ocupat în cadrul societăţii „Petru Maior" şi cu organizarea de serate literar-muzicale, cu participarea unor invitaţi din rîndul studenţilor slovaci, sîrbi şi saşi, „urmărindu-se şi pe această cale formarea unui front al naţionalităţilor asuprite din imperiu" (Mircea Popa, Z/arie Chendi, ed. cit., p. 27).
O activitate deosebit de bogată a depus Chendi şi în organizarea bibliotecii societăţii, în procurarea de cărţi şi reviste pentru ea, şi în întreţinerea unor legături de colaborare cu societăţi similare. Astfel s-a ajuns ca, în septembrie 1897, biblioteca să dispună de 1643 de titluri, cu 2109 volume, de 36 de abonamente la reviste şi ziare şi 13 legături de colaborare cu societăţi similare.
Spiritul activ al lui Chendi s-a imprimat societăţii „Petru Maior" şi în cazul organizării unor acţiuni cu substrat politic, cum au fost cele prilejuite de moartea lui Alexandru Roman. El s-a aflat în fruntea acţiunii de boicotare a succesorului lui Al. Roman la catedra de limba şi literatura română la Universitatea din Budapesta, care voia să-şi deschidă cursurile la acest obiect printr-o alocuţiune în limba maghiară.
Cuvîntarea rostită de Chendi cu prilejul comemorării morţii lui Emanuil Gojdu a fost reprodusă de către o seamă de ziare româneşti din Transilvania, iar amploarea acţiunilor organizate cu acest prilej a constituit un cap de acuzare împotriva societăţii „Petru Maior", căreia i s-au cenzurat, de către poliţie, biblioteca şi procesele-verbale, iar arhiva i-a fost confiscată cu prilejul perchiziţiilor din ianuarie şi februarie 1896, remiţîndu-i-se abia la 9 iulie, In urma protestelor lui Chendi şi a demonstraţiilor
438
sale pe lîngă autorităţi că societatea desfăşura numai o aetivi-/.   tate culturală.
Eforturi deosebite a făcut Ilarie Chendi în vederea întăririi bazei materiale a societăţii „Petru Maior", pentru ca aceasta să-şi |    poată atinge în condiţii mai bune ţelurile. In afară de obţinerea ;    unor donaţii de la bănci româneşti, ca „Mureşana" din Reghin, î    „Orădeana", „Victoria" etc, se iniţiază o acţiune de propagandă în ziare şi reviste, însoţită de apeluri adresate publicului pentru î    a sprijini şi material activitatea societăţii. Din rîndul acestora face parte şi acest articol publicat de Chendi în ziarul Tribuna. |    Apelul adresat publicului, expus în cuprinsul articolului, fusese |    redactat şi prezentat de Chendi In şedinţa comitetului societăţii din 23 octombrie 1895. O variantă puţin modificată a acestuia publică şi Mircea Popa după Registrul protocol al societăţii (vezi op. cit., p. 28, subsol).
Ziarul Tribuna mai prezintă însă şi alte acţiuni publicitare ale lui Chendi, cum este „anunţul literar" privind scoaterea unui almanah al societăţii, care să-i încununeze activitatea culturală. Iată textul acestui anunţ, cu valoare biografică deosebită :
„Societatea de lectură «Petru Maior» a tinerimii universitare române din Budapesta, votînd în anul trecut şcolar un nou regulament intern, a introdus în acesta, între alte hotărîri, şi edarea unui Almanah din 5 în 5 ani, în care să se tipărească cele mai valoroase lucrări cetite şi dezbătute în şedinţele societăţii din acest interval.
In şedinţa sa din 27 februarie a.c, societatea, la propunerea comisiei literare şi a comitetului administrativ, a votat în unanimitate şi cu însufleţire executarea dispoziţiunii regulamentare pentru aceasta şi a însărcinat comisiunea literară cu redactarea Almanahului.
Comisiunea literară îşi ţine de datorinţă a aduce această hotărîre a societăţii încă acum spre ştirea şi aprecierea obştei româneşti.
Acest almanah va cuprinde în sine o culegere de operate cetite în societate de la înfiinţarea ei pînă astăzi, precum şi acele lucrări pe cari P.O. membri onorari şi fondatori ai societăţii noastre vor binevoi a ni le trimite, drept răspuns la invitările ce le vom distribui în zilele aceste.
Ideea tipăririi unui almanah din partea societăţii noastre nu e nouă. Deja acum zece ani, cînd societatea contemplase o ser-
439
bare din incidentul intrării în anul al 25-lea al existenţei sale, fusese sulevată această idee, ba încă încurseră chiar mai multe lucrări de la literaţi eminenţi, de la mai mulţi membri ai Academiei Române şi de la alţii. Dar ideea n-a putut fi întrupată atunci din cauze financiare, din lipsa totală de sprijin material din afară.
Aceste cauze ne inspiră şi acum îngrijorare. De zece ani încoace însă opinia publică s-a schimbat, cărturării noştri au dovedit tot mai mult interes şi bunăvoinţă faţă de singurul pa-ladiu al tinerimii universitare române din Ungaria, şi această împrejurare ne face a porni cu zel şi curagiu lucrarea noastră şi a fi cu încredere şi nădăjduire în sprijinul românilor de bine.
Prin Almanahul noastru voim înainte de toate a ne achita de o datorinţă ce ne-o impune sentimentul de gratitudine faţă de cei ce sprijinesc de ani de zile şi cu drept cuvînt aşteaptă fapte de la tinerime.
Prin Almanah dorim a ridica nimbul societăţii noastre; voim a adauge o pietricică la casa literaturei noastre.
Atîrnă de la bunăvoinţa obstei române cum va izbuti cu toate aceste şi cum vom fi încuragiaţi pentru alte investaţiuni în viitor.
Deocamdată aceste. Vom ţine publicul român la curent cu decurgerea lucrării noastre, iar la timpul său vom lansa listele de abonament, cînd va fi timpul ca fiecare român să-şi manifesteze iubirea sa cătră societatea «Petru Maior».
Budapesta, din şedinţa comisiunii literare, ţinută la 2 martie 1897.
11. Chendi, R. Rudean,
preşedinte. referent."
(Tribuna, nr. 43, 23 febr. 1897, p. 30.) Iniţiativa publicării unui almanah al societăţii „Petru Maior" fusese luată, la propunerea lui Chendi, încă în şedinţa comitetului din 17 februarie 1897. Comisiei literare pe care o conducea i-a revenit sarcina de a aduna şi selecta materialul depus de membrii societăţii şi de a-şi asigura, în acelaşi timp, colaboratori de prestigiu din afară. La 8 mai se primiseră pentru almanah cîteva articole, printre care Despre educaţia naţională de I. Slavici, Zmeii în poveştile noastre populare de At. Marienescu. Din păcate, almanahul n-a putut apărea din lipsă de colaborări de prestigiu mai întinse şi de fonduri materiale. Ilarie Chendi părăsea Budapesta în mai 1898, rămînînd ca iniţiativa sa să se realizeze abia în 1901, de către continuatori.
440
„LUPTA DE LIMBA IN TRANSILVANIA"
A apărut în Telegraful român, nr. 96 din 27 august/8 sept. 1896, cu semnătura 11. Ch., de unde se reproduce pentru prima dată, în cadrul acestei ediţii.
In Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi alcătuită de Vasile Netea, articolul acesta e semnalat greşit, ca apărut în ziarul Tribuna (vezi Ilarie Chendi, Pagini de critică, ed. cit., p. 593). In titlul articolului său, Ilarie Chendi reia, în traducere proprie, titlul cărţii lui Stephan Ludwig Roth, Der Sprachkampf in Sie-benbiirger (Lupta pentru întîietatea limbii de stat în Transilvania), apărută la Braşov, în 1842, în timp ce dieta din Cluj se pregătea să ia în discuţie un proiect de lege în vederea legiferării limbii maghiare ca limbă de stat în Transilvania. împotriva acestei hotărîri antidemocratice, s-a ridicat un val de proteste din partea intelectualităţii româneşti, căreia i s-au alăturat, între alţii, episcopul Ioan Lemeni şi profesorul sas, de mare suprafaţă intelectuală, Stephan Ludwig Roth (1796—1849), care a plătit cu viaţa atitudinea sa consecvent revoluţionară, alături de poporul român asuprit. In pledoaria sa, scrisă cu multă vervă, Roth avea curajul să-şi spună cuvîntul hotărît şi limpede, revendicînd folosirea nestingherită, atît în viaţa particulară, cît şi în faţa organelor de stat, a oricăreia dintre limbile vorbite în Transilvania. Din teza egalităţii limbilor — preluată de Roth de la marele pedagog elveţian, Pestalozzi, al cărui elev a fost — rezulta, în mod firesc, ideea de egalitate a naţionalităţilor, ceea ce avea să însemne, în clocotul evenimentelor revoluţionare care se precipitau tot mai mult, recunoaşterea drepturilor legitime ale românilor din Transilvania şi pe planul folosirii limbii materne. Atitudinea lui Roth s-a bucurat de o largă simpatie în rîndul intelectualităţii româneşti a timpului. Gazeta de Transilvania recomanda cititorilor săi „această carte pentru adevăr la vreme ieşită şi neapărat intere-sătoare, încît noi încă nu vom lipsi a scoate cîte ceva dintr-însa în româneşte". Conform promisiunilor. Gazeta de Transilvania publica în traducere fragmente din broşura lui Roth, apreciate drept „pretutindeni nimicitoare" pentru oponenţi (Carol Gollner, Stephan Ludwig Roth, Editura militară, p. 56—60).
In continuarea acestei înalte tradiţii se înscrie şi articolul lui Chendi dedicat evocării cărţii de mare răsunet al lui Stephan Ludwig Roth. Această evocare îşi avea rostul ei militant, activ, în condiţiile accentuării, la sfîrşitul secolului al XlX-lea, a jugului asupririi naţionale, a tendinţelor de deznaţionalizare întreprinse de reacţiunea maghiară în Transilvania.
441
Lenau
1802 — 1850
A apărut mai întîi în Telegraful român, nr. 130 — 135, între 19 şi 30 noiembrie 1896, la o rubrică intitulată „Partea ştiinţifică şi literară".
In Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi alcătuită de Vasile Netea semnalarea acestui studiu se face greşit, ca apărut în Tribuna, Sibiu, 1896, nr. 131 — 135 (vezi op. cit., p. 593).
Un studiu despre Lenau, avînd acelaşi titlu şi semnătura 11. Chendi la sfîrşit, a apărut, într-o redactare puţin diferită, cu prescurtări, şi în revista Familia, nr. 42 din 15/28 octombrie 1900, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la moartea poetului. Despre Lenau întîlnim un studiu şi în Tribuna poporului din Arad, nr. 197 şi 198, din 22 şi, respectiv, 24 octombrie 1900, la sfîrşit cu semnătura 11. Chendi, şi în dreapta, în paranteză, cu indicaţia Familia. Confruntarea textelor ne arată că e vorba de reproducerea exactă a studiului din Familia. Acelaşi studiu, într-o formă prescurtată, fără citate în limba germană şi fără trimiteri bibliografice la subsol, a mai apărut şi în Sămănătorul, nr. 35 din 24 noiembrie 1902, cu prilejul aniversării centenarului naşterii marelui poet german.
In cuprinsul acestei ediţii reproducem textul prim, cel publicat în Telegraful român, ca fiind cel mai amplu, mai bogat în citate şi comentarii, precum şi în trimiteri bibliografice. Spre deosebire de toate celelalte texte despre Lenau, acesta prezintă, într-o formă amplificată polemic, şi o problemă mult controversată în epocă, şi anume, a relaţiei dintre poezia lui Lenau şi a lui Eminescu.
„Anonimul din Blaj" (Alexandru Grama), care făcea din Eminescu un simplu imitator al lui Lenau, este pus în opoziţie cu opiniile despre poezia lui Eminescu ale lui Raicu Ionescu-Rion şi C. Dobrogeanu-Gherea, care respingeau orice analogie a poeziei lui Eminescu cu cea a lui Lenau. Spre deosebire de toţi aceştia, Chendi lansează ideea existenţei unei identităţi de temperament între Eminescu şi Lenau, care a dus la „atracţiunea reciprocă a două firi omogene". Faptul că Ilarie Chendi era interesat de analogia dintre marele nostru poet şi romanticul german II dovedeşte şi notiţa Lenau şi Eminescu, reprezentînd prima sa colaborare la prestigioasa revistă Convorbiri literare. Redăm în continuare textul acesteia, pentru a fi integrat în dosarul problemei :
442
„Lenau   şi Eminescu
Tînărul critic german, d. Georg Adam, cunoscut mai ales din revista Das literarische Echo, în coloanele căreia în mai multe rînduri s-a ocupat de mişcarea noastră literară, publica în numărul din decembre a.tr. al revistei literare Der Tilrmer din Stuttgart, un articol intitulat Der rumănische Lenau.
Ca îndemn i-a servit faptul împlinirii a 10 ani de la moartea poetului nostru Eminescu, «eveniment ce trebuia remarcat şi de străini», căci — zice d. Adam — «Eminescu nu este numai o strălucită apariţie şi de o importanţă deosebită în literatura română, ci chiar ca poet în genere şi ca om, el este o figură dintre cele mai interesante şi mai atrăgătoare».
Schiţînd apoi viaţa lui Eminescu, pe care în mare parte o cunoaşte din In Nirvana d-lui Caragiale, amintiri cuprinse si în traducerile lui Rudolf Klein din «Universalbibliothek», d. Adam arată în cîteva propoziţii analogia dintre Eminescu şi Lenau. Analogia aceasta ar exista nu numai în soarta lor, în via'a lor deosebit de bogată în dezamăgiri, ci şi în creaţiile lor poetice, care sunt pătrunse de «aceeaşi melancolie şi de acelaşi dor de moarte».
Drept dovadă citează poeziile Singurătate şi Melancolie în traducerile germane ale doamnei Mite Kremnitz şi analizează pe larg Luceafărul, care «este cea mai caracteristică pentru poezia eminesciană, şi anume, prin lirismul avîntat şi delicat, prin adîn-cimea filosofică a gîndirii şi prin farmecul ce i-1 dă limba cea dulce şi armonioasă.»
Nepretenţios cum eăte, articolul d-lui Adam e o exactă şi bună informare pentru publicul german care s-ar interesa de literatura noastră. Dar fireşte, întru cît Eminescu se poate numi «Der rumănische Lenau»- rămîne încă o chestiune deschisă.
Ch."
(Convorbiri literare, nr. 3 din 15 martie 1900, p. 256.)
TEATRUL ROMAN
A apărut în Telegraful român, nr. 60 din 31 mai/12 iunie 1897, la rubrica de subsol „Foiţa" şi cu semnătura IZ. Chendi. Se reproduce pentru prima dată în această ediţie, după textul din Telegraful român. In Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi alcă-
443
tuită de Vasile Netea, articolul e semnalat greşit, ca apărut în Tribuna (op. cit., p. 593).
„Societatea pentru fondul teatrului român", despre care e vorba aici, luase naştere în 1870, din iniţiativa lui Iosif Vulcan, şi desfăşura o activitate bogată pe linia formării unei mişcări teatrale româneşti în Transilvania. Ea reuşise să creeze un curent de masă în favoarea acestei idei, organizînd aşa-numitele „adunări generale" ţinute în fiecare an în diferite părţi locuite de români. Acestea au ajuns cu timpul adevărate sărbători naţionale, cu jocuri populare şi reprezentaţii teatrale susţinute de numeroase echipe de amatori. Prin contribuţie publică, s-a ajuns la realizarea unui fond pecuniar de peste 130 de mii de florini dedicat mişcării teatrale. în ultimii ani ai secolului trecut această mişcare teatrală şi-a lărgit mult sfera de activitate în domeniul editării de piese — originale şi traduceri — pentru uzul echipelor teatrale de amatori, precum şi a unui anuar în care să se reflecte activitatea societăţii, dezvoltarea mişcării teatrale.
Chendi, după cum se vede şi din acest articol, a fost unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai activizării mişcării teatrale româneşti în Transilvania, participînd el însuşi, ca elev şi student, în cadrul echipelor teatrale de amatori, făcînd traduceri, publicînd articole de analiză a activităţii desfăşurate. în continuarea articolului Teatrul român se află şi amplul capitol dedicat mişcării teatrale în cadrul studiului monografic Zece ani de mişcare literară în Transilvania.
„AS-TRA" — TRA-RA-RA-BUM !
A apărut în Telegraful român, nr. 89 din 14/25 august 1897, la rubrica de subsol „Foiţa", semnat Fidelio, cunoscutul pseudonim al lui Chendi.
Se reproduce pentru prima dată în această ediţie, după textul din Telegraful român. în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi alcătuită de Vasile Netea, articolul e semnalat greşit ca apărut în Tribuna (vezi op. cit., p. 593). Ironiile de aici ale iui Ilarie Chendi vizează, pe de o parte, măsurile stupide ale autorităţilor maghiare de a interzice cea de-a doua silabă din numele cunoscutei Asociaţiuni transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român, iar pe de altă parte, exprimă starea de nemulţumire a tineretului intelectual faţă de slaba activitate pe care o desfăşura pe atunci „Astra".
444
„BIBLIOTECA NOASTRĂ"
A apărut în Telegraful român, nr. 94 din 28 august/9 septembrie 1897, la rubrica de subsol intitulată „Foiţa", avînd la sfîrşit semnătura I. Ch. Se reproduce pentru prima dată în cuprinsul acestei ediţii, după textul din Telegraful român. Şi această scriere apare semnalată greşit în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi (vezi op. cit., p. 593).
„FEMEIA NECREDINCIOASA"
A apărut în revista Familia, nr. 41, 42 şi 43, între 24 octom-la rubrica de subsol „Foiţa" şi cu, semnătura II. Ch. Se reproduce pentru prima dată în cuprinsul acestei ediţii, după textul din Telegraful român. Articolul nu apare semnalat în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi alcătuită de Vnsie Netea.
COMEDIILE LUI I. L. CARAGIALE
S-a cetit în şedinţa f e stiv ă de deschidere din 10   octombrie   1 8 9 7   a   societăţii   „Petru Maior"
A apărut în revista Familia, nr. 41, 42 şi 43, între 24 octombrie şi 7 noiembrie 1897, după care reproducem textul.
Amplul studiu al lui Chendi despre Comediile lui I. L. Caragiale a rămas necunoscut criticii şi istoriei noastre literare, îngropat, ca şi alte contribuţii ale sale, în paginile ziarelor şi revistelor vremii. Abia Vasile Netea reproduce acest studiu în volumul Ilarie Chendi, Pagini de critică (ed. cit., p. 541—554), iar în prefaţă se precizează : „Deşi rămas necunoscut istoricilor literari, studiul lui Chendi despre marele dramaturg, ţinînd seama de locul unde a apărut, reprezintă o contribuţie remarcabilă în critica de debut a noului comentator" (op. cit., Introducere, p. LV).
Studiul despre Comediile lui I. L. Caragiale reprezintă prima colaborare mai amplă, sub semnătură, a lui Chendi în paginile Familiei. Prezenţa penei sale în paginile publicaţiei lui Iosit Vulcan se simte însă cu mult timp înainte. încă în primul număr al revistei pe 1897, el "publica, sub cunoscutul său pseudonim Fidelio, o „corespondenţă din Budapesta" depre tînăra muziciană, moartă de timpuriu, Alma Dunca-Schiau, „cea mai ideală fiinţă
445
feminină ce am văzut şi cunoscut vreodată". Tînărul comentator apelează apoi la elemente de mediu biografic, ceea ce aruncă o lumină interesantă, puţin cunoscută, asupra anilor săi de formaţie spirituală, în contact cu viaţa de pe marile scene ale Budapestei, ceea ce explică şi interesul pentru capodoperele celui mai mare dramaturg român.
„Eu am cunoscut-o mai întîi Ia un concert filarmonic din Budapesta. Eram dornic a vedea şi asculta pe românca mult şi cu drag apreciată în foile de aici. Şi n-am văzut un mai încîn-tător tablou viu ca cu acest prilej : pe d-şoara Alma la forte pian — o palidă şi fără de margini frumoasă vedenie. Era o fiinţă ideală cum îmi închipuiam eu pe Iulia lui Shakespeare sau pe madonele artiştilor italieni, o fiinţă cum numai în abstracţiune cunoaştem. Avea o talie de regină, corp zvelt, un cap de un îngeresc tip oriental, cu păr negru, buclat, cu ochi ce împrăştiau vrajă şi încondeiaţi de frumoase sprîncene. In veşmîntul ei cel alb şi cu pufurile ridicate semăna mult cu un seraf aripat... La acest concert m-am convins de forţa aşa-zicînd demonică de care dispune artistul faţă de public"...
Iată, din acelaşi articol, şi unele aspecte valoroase pentru cunoaşterea atmosferei de însufleţire patriotică în rîndurile tinerilor studenţi români din Budapesta :
„Noi tinerii români am fost întotdeauna cu multă prevenire primiţi de tînără artistă. Ii plăcea mult să povestească cu noi despre neamul nostru, pe care îl iubea cu o patimă rară şi a cărui muzică o cultiva cu predilecţie. Simpatia faţă de noi a dovedit-o îndeosebi astă-iarnă, cînd a primit cu multă dragoste a coopera la serata literar-muzicală aranjată de societatea «Petru Maior» în seara de 1 decembrie. înaintea întregului public român din Budapesta a cîntat atunci cinci piese, între cari şi o compoziţie proprie, Fantazie românească.
La banchetul care a urmat seratei, şi-a dat expresie în cuvinte dulci iubirei sale faţă de neamul românesc din care cu mîndrie face parte şi faţă de limba şi muzica acestuia" {Familia, nr. 1/1897).
In continuarea acestei prezentări, în multe numere ale ei, revista Familia publica o bogată corespondenţă a Almei Dunca-Schiau cu părinţii pînă la moartea ei fulgerătoare. Este de presupus că de procurarea şi aranjarea ei în paginile revistei să se fi ocupat tînărul Chendi. In orice caz, prin studiile şi articolele publicate de el, începînd cu Comediile lui I. L. Caragiale, cît şi prin condeiul lui Sextil Puşcariu, prezent şi el în această perioadă la Familia cu ample studii despre dramele lui Ibsen, rubrica de
critică literară a revistei lui Iosif Vulcan cunoaşte o veritabilă întinerire. Cu privire la această situaţie, Mircea Popa observă : „Deşi prima revistă literară serioasă a românilor ardeleni, Familia n-a avut multă vreme un oficiu critic permanent. Ceea ce s-a întreprins ani în şir de către I. Vulcan, Aron Densuşianu şi alţi colaboratori mai mărunţi şi mai neînsemnaţi, în notiţe şi dări de seamă sporadice, nu se ridică cu mult dincolo de critica de înregistrare.
Abia în anii 1897—1898, prin pana agresivă şi tincturată polemic a lui II. Chendi, revista dobîndeşte un critic de formaţie. II. Chendi a fost întîiul critic autorizat al revistei, care a reuşit pentru o bună bucată de timp să ridice prestigiul literar al publicaţiei. Lungile sale dări de seamă, comentariile avizate asupra literaturii române şi străine, notele şi foiletoanele sale de la rubrica «Salon», au fost urmărite cu interes de lumea literară a Ardealului, iar pseudonimul său «Fidelio» devenise familiar cititorilor foii" (Ilarie Chendi, ed. cit., p. 37).
Conferinţa lui Chendi despre Comediile lui I. L. Caragiale mai prezintă şi o altă semnificaţie. Publicarea ei în paginile Familiei este precedată de apariţia, în numerele 39 şi 40 pe acelaşi an, a reportajului O vizită la Castelul „Iulia Hasdeu". Este singura semnătură pe anul respectiv a lui Caragiale în padinile Familiei. Apariţia studiului lui Chendi şi această semnătură nu pot să nu fie puse într-o semnificativă legătură, cît şi faptul că lucrări de-ale lui I. L. Caragiale vor fi reluate în paginile revistei apoi din ce în ce mai des.
Penetraţia lui I. L. Caragiale în Transilvania, avînd în centru studiul lui Chendi despre comediile sale, ar putea să formeze un capitol interesant de istorie literară. Spiritul acid, muşcător, al lui Caragiale Ia adresa realităţilor româneşti ale vremii era mai dificil de receptat de intelectualitatea transilvăneană cu o educaţie mai pragmatică, interesată mai ales de sublinierea aspectelor pozitive ale realităţilor din ţara liberă. Nu întîmplător, însuşi Chendi e nevoit să facă în introducerea la acest studiu o seamă de preparative în vederea pregătirii spiritelor pentru recunoaşterea valorii comediilor lui I. L. Caragiale, iar în final să le aducă o seamă de obiecţii, care se înscriu cu toate în cadrul aceloraşi dificultăţi de receptare şi recunoaştere. Pe aceeaşi linie este semnificativă şi ştirea  „Caragiale localizat şi respins la Lugoj", care apărea în acelaşi timp cu studiul lui Chendi în paginile Familiei:
„Multe piese — aflăm din această ştire — s-au localizat din limbi străine în limba română; nu s-a pomenit însă să se fi
446
447
localizat în româneşte o piesă românească. Acum s-a întîmplat şi aceasta. Doi tineri au localizat în dialect lugojenesc piesa O noapte furtunoasă de Caragiale. Pentru ce ? Desigur pentru ca publicul d-acolo s-o înţeleagă mai bine. O societate de meseriaşi a şi pus-o în studiu, voind s-o reprezinte. Dar atunci s-a constatat că fondul nu se potriveşte; deci, precum aflăm din Dreptatea, inteligenţa română din Lugoş, întrunindu-se într-o conferinţă, a hotărît să nu sprijine întreprinderea cu piesa O noapte furtunoasă, «fiindcă piesa nu e acomodată pentru diletanţi si prin cuprinsul ei nu poate promova nici cultura, nici morala». In urma acestei hotărîri, reprezentaţia nici nu s-a ţinut. Relatînd aceste, corespondentul adaugă : «A avut dreptate inteligenţa din Lugoj a veghea ca în numele românismului să nu se păcătui ască în contra moralei publice, şi aşa ar trebui să se proceadă în toate locurile»" (Familia, nr. 43, 7 noiembrie 1897).
Faţă de un asemenea mediu ostil creaţiei lui I. L. Caragiale, atitudinea lui Ilarie Chendi reprezintă în mod evident un mare pas înainte. Este primul studiu transilvănean despre comediile lui I. L. Caragiale, iar după luările de atitudine ale lui Maiorescu şi Gherea, cea de-a treia analiză pozitivă amplă a valorii acestora, cu unghiuri de vedere noi, cu o încadrare proprie, extrem de curajoasă a lor în context general românesc şi universal.
Studiul despre comediile' lui I. L. Caragiale mai prezintă şi un alt aspect, ca şi necunoscut în biografia spirituală a lui Chendi. El relevă un moment gherist în anii săi de formaţie. Chendi nu numai că preia opinia „eminentului nostru critic Gherea" cu privire la valoarea comediilor, ci îi aplică şi metoda de analiză amplă, detaliată, a conţinutului operelor supuse observaţiei. De altfel, Gherea trece mereu în fruntea criticilor români, în multe din articolele lui Chendi din respectiva perioadă fiind citat înaintea lui Maiorescu. Este semnificativ şi faptul că Gherea apare prezent mereu în paginile revistei Familia din această vrerne. Este de observat în acest sens un articol intitulat Tranziţie literară, semnat Dima (un pseudonim ?), care debutează în acelaşi sens :
„De-o vreme încoace un curent nou literar şi-a luat mersul la noi. Acest curent literar — bun, de altfel — îi datorit unui critic de mare preţ, d-1 Dobrogeanu-Gherea. D-sa în cîteva articole prin Lumea nouă a înfăţişat scriitorilor noştri însemnătatea traducerii, în felul cum trebuie să se înţeleagă de toţi"... (Tranziţie literară, în Familia, nr. 12, 28 martie 1897).
Aceiaşi sînt termenii-cu care Chendi evoca activitatea lui Gherea şi în 1906 : „O parte mult folositoare a acestei activităţi, urmărită cu atenţie de întreaga generaţie, cu toată opoziţia ce se făcea în tabăra adversă, era însă neîncetata discuţie asupra problemelor estetice sociale ce se agitau în acel timp în presa literară din Occident. Se făcu, cu acel prilej, pomenire şi cititorii începuseră a se interesa de nume de autori, cunoscuţi în alte ţări, dar ignoraţi la noi. Şi sub această înrîurire pornise o mişcare literară, al cărei rezultat a fost o serie de traduceri de romane, drame şi studii străine" (Să nu ne îngrădim !, în viaţa literară, an. I, 1906, nr. 21, 21 mai, p. 1).
JULES VERNE : „CASTELUL DIN CARPAŢI"
Traducere   de   Victor   O ni ş or. Cu   o   prefaţă de. dr. E. D aia n
Sibiu, 1897 Hecenziune
A apărut în Familia, nr. 46 şi 47 din 16 şi 23 noiembrie 1897, semnată II. Chendi. Se reeditează pentru prima dată în cadrul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi, după textul din Familia.
Traducerea romanului Castelul din Carpaţi de Jules Verne în limba română era anunţată cu cîteva numere înainte în pagi-
^    nile revistei (Jules Verne în româneşte, în Familia, nr. 42, 19 oc-
i    tombrie 1897).
Semnalăm faptul că opiniile despre traduceri din partea de început a articolului îşi au o corespondenţă interesantă într-un articol publicat anterior: Tranziţia literară, semnat Dima (un pseudonim ?), în Familia, nr. 12, 28 martie 1897, din care cităm : „Se cer şi traducerilor nişte condiţii pe cari trebuie să le îndeplinească : traducătorul să pătrundă în spiritul cărţii şi să o dea într-o bună limbă românească. In chipul acesta lucrările aduse vor prinde rădăcini în gustul public, se vor adopta ca un curent nou şi trebuitor şi în curînd vor revoluţiona literatura foarte simţitor... Trecerea ce se face de la seceta de azi la un belşug de scrieri de valoare prin ajutorul traducerilor pare să fie un balsam neapărat peste ranele literaturei noastre şi neapărat că ne găsim într-o vreme de tranziţie foarte ciudată, deoarece tre-
448
449
buia ca evoluţia literaturei originale să fie de la sine, nu prin introducerea unui element străin.
Şi cu toate că chestiunea de faţă are si alte părţi de care nu putem vorbi astăzi, totuşi credem că îmboldirea făcută dt^ d-l Gherea era la timp şi necesară."
După cum vedem, autorul avea intenţia să mai revină asupra problemei traducerilor, ceea ce se întîmplă în ampla recenzie la Castelul din Carpaţi de Jules Verne. „îmboldirea făcută de d-l Gherea" se resimte şi în activitatea de traducător a lui Chendi, foarte febrilă şi diversă în această perioadă (Sora Beatrice, dramă în'trei acte de M. Maeterlinck, Ziua învierii, epilog dramatic în trei acte de H. Ibsen, Ioan Botezătorul, tragedie în cinci acte de H. Sudermann, toate traduse împreună cu C. Sandu şi apărute mai întîi în Familia, în cursul anului 1900).
CÎND S-A NĂSCUT HEINE?
A apărut în revista Familia, nr. 2 din 11/23 ianuarie 1898, la rubrica „Salon" şi cu semnătura II. Chendi.
Din acest studiu s-au păstrat două pagini de manuscris (p. 1 şi 4), pe verso din manuscrisul unui text al lui Iosif Vulcan intitulat La popor (Biblioteca „Astra", Sibiu, C. XII/8/inV. 2495). Pe prima pagină a textului lui Chendi este indicată cu litere roşii „Salon", rubrica din Familia unde s-a publicat articolul. Se reeditează pentru prima dată, în cuprinsul acestei ediţii, după textul din Familia.
Studiul Cînd s-a născut Heine ? este primul din ampla serie de studii şi articole dedicate de Chendi lui Heine. El denotă, printre altele, o cunoaştere amănunţită şi la zi a controverselor criticii germane cu privire la viata si activitatea acestui scriitor.
„TRILBY" în traducere românească
A apărut în Telegraful român, nr. 31 din 17/29 martie 1898, la rubrica „Literatură" şi e semnat //. Ch. Se reproduce pentru prima dată, în cuprinsul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi, după textul din Telegraful român.
D-L TIT MAIORESCU DESPRE NOI. TINERII , NOŞTRI POEŢI
, A apărut în Familia, nr. 18 din 3/15 mai 1898, la rubrica „Salon", cu supratitlul Cronică literară şi semnat la sfîrşit II. Chendi. Din acest articol s-au păstrat trei pagini de manuscris, pe contrapaginile unui manuscris al lui Iosif Vulcan, intitulat Prin Dobrogea (p. 4, 5, 11). Din articolul lui Chendi figurează aici pagina 1 (de început), pagina a 4-a şi a 5-a (de sfîrşit), cu semnătura lui Chendi şi cu însemnarea „post-scriptum" :
„Te rog, d-le Vulcan, dacă-ţi convin, dă-i drumul în numărul de sîmbătă.
Cu stimă, /. Chendi Sibiu"
(Biblioteca „Astra", Sibiu, C. XLI/13/inv. 2360).
Paginile manuscris ale acestui articol al lui Chendi poartă pecetea unei elaborări febrile, literele sunt apăsate, contorsionate, cu numeroase ştersături.
In această ediţie se reproduce, pentru prima dată, textul articolului apărut în revista Familia.
Articolul D-l Tit Maiorescu despre noi. Tinerii noştri poeţi prezintă o importanţă, am putea spune, capitală în evoluţia criticii lui Ilarie Chendi. El orientează pentru mult timp acesta critică într-o direcţie unitară, îi dă nerv, o obligă să fie consecventă cu sine în diversele ei forme de manifestare. Acest fapt poate fi urmărit în detalii pînă la marea împlinire a acestei perioade, şi anume, amplul studiu monografic Zece ani de mişcare literară în Transilvania (1901).
într-un plan mai restrîns, articolul are o valoare deosebită fiindcă este primul din seria de polemici pe care Chendi o angajează cu revista Convorbiri literare. Ceea ce declanşează scînteie-toarea vervă polemică a lui Chendi, necunoscută pînă atunci într-un plan mai larg, este articolul lui Titu Maiorescu, în memoria unui poet bănăţean : Victor Vlad (Delamarina), publicat în Convorbiri literare, nr. 2 din 15 februarie 1898. In introducerea la acest articol, Maiorescu expunea o seamă de consideraţii critice cu privire la evoluţia literaturii române din ultimul timp. Fragmentul care declanşează polemica este mult mai amplu decît acela pe care îl citează Chendi. II reproducem aici în întregime pentru a se observa unele nuanţe ale disputei :
„De cînd s-au dus Creangă, Eminescu şi Alecsandri, literatura lîncezeşte la noi. Ce e drept, cercetări istorice, filologice şi din
451
450
ţtiinţele fizice se fac acum mai cu temei, dar poezia, noveia, j comediile dispar. Caragiale, Delavrancea, I. Negruzzi nu mai scriu decît articole de ziare, Naum a îmbătrinit în Academie, Vlahuţă de-abia s-a descurcat din Vieaţa, talentul lui Brătescu-Voineşti a amorţit, singur neobositul Duiliu Zamfirescu repercutează în romane şi poezii impresiile din ţara frumoaselor arte unde trăieşte.
în curiosul ritm de urcare şi coborîre prin care se manifestă la popoare mişcarea artistică, ca şi cea religioasă, societatea românească, cu micul ei interes literar, a ajuns astăzi mai jos de nivelul mijlociu, e in cadenţe domo, cum se zice în astrologia medievală.
Dacă neamul românesc ar fi mărginit la cifra de 5 sau 6 mi- ; lioane, precum e cel unguresc, o asemenea stare ne-ar apăsa ca I o fatalitate, fără speranţa îndreptării în prezent. Din norocire, ! noi suntem mult mai numeroşi, şi în această diferenţă cantitativă, cîteva alte milioane de români sunt, prin vicisitudinile istorice, într-o situaţie destul de heterogenă pentru a permite oarecare varietate a vieţei noastre culturale chiar în ceea ce priveşte ritmul relevat mai sus.
Tocmai în momentul cînd dincoace de Carpaţi par a fi sleit puterile literare după producerea relativ mare din anii 1870—1890, românii de dincolo primesc impulsiunea dată de noi şi continuă ei înşii mişcarea. Poezia li se trezeşte «din somnul cel de moarte» în care o adînciseră cenuşa etimologismului de la Blaj şi pătura groasă a germanismelor, amîndouă duşmanele limbei populare. | Deşteptată poate prin direcţia critică a Convorbirilor literare şi, în urma ei, prin discuţiile aprinse în societatea universitară «România jună» din Viena, solicitată apoi prin propaganda lite- , rară a Tribunei de Ia Sibiu (un merit al d-lui Slavici, care va îmblînzi întrucîtva judecata oamenilor nepărtinitori asupra agitării sale politice din Transilvania), întărită prin puternica influenţă a poeziilor lui Emineseu, tinerimea română de peste Car- j păţi se înfăţişea2ă deodată cu deplina aptitudine de a simţi şi a întrupa frumosul în formele literare, deocamdată în poezia lirică, în balade şi în novele.
Cea dintîi surprindere în această privinţă ne-au adus-o poeziile d-rei Lucreţia Suciu (mai pe urmă d-na Rudow), publicate într-o broşură de la 1889. E atîta adevăr al simţirilor în unele din ele şi pe alocurea atît naturalism senin, pînă aproape de libertatea antică, încît mica broşură de la 1889, cu toate defectele ei, merită să fie considerată ca primul simptom al renaşterii de care vorbim.
Vin apoi, pe o scară mai întinsă, poeziile şi novelele lui Ioan Popovici, Din viaţa meseriaşilor bănăţeni, simple povestiri de întîmplări obişnuite, dar din mijlocul cărora se înalţă încetul cu încetul o frumuseţe sfioasă, cu atît mai îneîntătoare cu cît e mai discretă. Moartea prematură a tăiat aici firul unei dezvoltări de o excepţională valoare.
Nu pot fi trecute sub tăcere nici alte încercări novelistice, d.e., cele din urmă ale d-lui Virgil Oniţiu din Braşov.
Dar mai presus de toţi stă incontestabil marele talent al poetului Coşbuc. Că s-a putut forma un asemenea poet în Transilvania (şi relativ format precum apare astăzi ne-a venit el în 1890 de la Sibiu) este dovada cea mai sigură despre transmiterea şi reînvierea mişcării literare în ceailaltă parte a românimii.
«Relativ format », zicem noi. Căci la deplina formare, la acea înălţime a manifestării artistice la care urcase Emineseu nu a ajuns Coşbuc şi nu credem că va ajunge vreodată. Coşbuc are prea puţină cultură generală, nu cunoaşte destul nici istoria veche, nici societatea modernă, şi cetirea pe apucate a traducerilor germane din limbi asiatice nu-i poate împlini lacuna. De aceea, cu toată magistrala stăpînire a limbei şi cu toată minunata notă distinctivă a veseliei, d.e. în Nunta ZamHrei, adeseori difor-mităţI7 lungimi şi repetiţii, chiar în mult preţuita Moartea lui Fulger; de aceea şi pericolul «clişeului». Se vede că-i lipseşte varietatea cunoştinţelor şi acea neobosită şi nemiloasă cizelare care transfigurează pe cei pătrunşi de sfinţenia formei, precum a transfigurat pe Emineseu în epoca sa de maturitate.
Pe o treaptă mult mai jos, dar totuşi pe una din treptele care duc la înălţimile artei, încolţise printre românii din Banal talentul unui alt tînăr, mort şi el cu zile ca Popovici, de-abia ieşit din copilărie, neavînd timp să se formeze, rămas aproape necunoscut, dar meritînd să fie cunoscut, căci în feluritele şi dezordonatele încercări spre care 1-a împins goana febrilă după ale artei este una care — deşi prea puţin dezvoltată, de-abia indicată de el — introduce un element nou în mişcarea noastră literară : poezia dialectală.
Tînărul de care vorbim este Victor Vlad, ascuns în foiletoanele cîtorva ziare de peste Carpaţi sub pseudonimul Delama-rina"... (Titu Maiorescu, Critice, II, Editura pentru literatură, ediţie de Domnioa Filimon-Stoicescu, 1967, p. 381—383).
In fragmentul citat mai sus din Maiorescu se află nu numai ideea polemicii lui Chendi, ci şi argumentele pe care le combate el punct cu punct. Interesant este de observat cum reuşeşte să izoleze tînărul critic, dintr-un ansamblu unitar şi coerent, ceea
452
453
ce la prima vedere pare de necombătut. Chendi aduce discuţia pe terenul strict al deceniului ce se sfîrşea, unde o fixase la un moment dat Maiorescu însuşi („după producerea relativ mare din anii 1870—1890..."), dar o părăsise în favoarea unei viziuni mai largi a mişcării noastre literare, în care, evident, avea dreptate. Dovadă îmbogăţirea continuă, cu noi argumente, în cadrul ediţiilor de Critice a ideii enunţate aici.
Observînd fisura între aprecierea literaturii transilvănene a momentului şi posibilităţile virtuale ale dezvoltării sale, Chendi introduce, în locul privirii prea îngăduitoare a lui Maiorescu şi a altora, atitudinea critică fermă în plan estetic („Mai întîi trebuie să ne ridicăm la sferele artei unde, durere, încă n-am ajuns"), ca singura poziţie constructivă eficientă. Dacă luăm în consideraţie întreaga campanie polemică a lui Chendi desfăşurată pe această linie în cadrul literaturii transilvănene dintre 1898 şi 1901, de la acest articol pînă la studiul de sinteză Zece ani de mişcare literară în Transilvania, ni se impune analogia cu ceea ce făcuse Maiorescu însuşi între 1867 şi 1870. Chendi ne apare astfel, în ciuda atitudinii sale polemice faţă de marele dascăl, ca principalul continuator al spiritului acestuia în jurul lui 1900. De altfel, articolul acesta, care declanşează marile sale polemici ce vor urma, Chendi îl scrie pe un ton ponderat, cu elogii la adresa personalităţii lui Maiorescu, „unul dintre savanţii noştri critici", „eminentul nostru critic", deşi e foarte tranşant în diferenţierea de opinii.
Ceea ce va fi supărat foarte mult la Convorbiri, provocînd reacţia polemică a lui M. Dragomirescu, va fi fost nu numai această diferenţiere de opinii — care rămîne, cum s-ar spune, pivotul discuţiei — ci şi o chestiune mai de adîncime umană, şi anume, citarea lui Gherea în fruntea criticilor români, înaintea lui Maiorescu, prezentarea ideilor lui despre epoca literară a momentului, fără opoziţie critică. Unele expresii precum „proletariatul literar" sînt preluate în limbajul lui Chendi direct din studiul lui Gherea Asupra mişcărei literare şi ştiinţifice, apărut mai întîi în revista Literatură şi ştiinţă (1893) şi apoi în Studii critice, voi. III (1897), de unde tînărul critic şi citează. Gherea este implicat în discuţie şi cu studiul despre Coşbuc, Poetul ţărănimii, apărut în acelaşi volum III de Studii critice (1897) şi unde se formulează opinii dure cu privire la lipsa de valoare a literaturii româneşti din Transilvania : „Pînă la apariţia volumului Balade şi idile, Coşbuc parcă nici n-ar fi existat, deşi avea un trecut literar de zece ani şi scrisese cele mai frumoase din minunatele sale poezii. Coşbuc, cu drept cuvînt, se plînge de
454
această ignorare, dar în cazul de faţă avem şi noi justificarea
noastră ; el a scris şi tipărit poeziile sale în Transilvania. Pînă la el însă şi chiar după el, Transilvania nu ne-a dat mai nici un scriitor de talent, literatura originală de peste munţi e aproape nulă şi deci avem şi noi dreptul să o ignorăm" (C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, voi. II, E.S.P.L.A., 1957, p. 187).
Ideile lui Titu Maiorescu din articolul citat mai sus, formulate în 1898, au în subtext un aspect polemic faţă de ideile lui Gherea exprimate anterior, atît în ce priveşte cadrul general al dezvoltării literaturii noastre, cît şi în aprecierea operei lui Coşbuc. Chendi înclină, deocamdată, după cum vedem, de partea lui Gherea, ale cărui idei pare a le şi justifica prin analiza pe care-o face. De altfel, Gherea este citat elogios de Chendi şi în studiul despre comediile lui Caragiale, precum şi în cel despre traduceri. In paginile Familiei, unde se duce polemica, se mai poate remarca faptul că Maiorescu şi direcţia junimistă erau amplu comentate negativ prin vorbele lui Hasdeu, în reportajul lui I. L. Caragiale, O vizită la Castelul „Iulia Hasdeu" (Familia, nr. 39 şi 40/1897).
Prin intermediul aceleiaşi pene a lui Caragiale era scos în evidenţă Gherea, în trei numere consecutive din Familia. înce-pînd cu numărul 12 al revistei, din 22 martie 1898, se publica pe prima pagină ampla povestire a lui Caragiale Două loturi, sub titlul iniţial Două bilete pierdute, cu dedicaţia „Lui Gherea", dedicaţie reluată în fiecare număr, ceea ce, evident, avea un efect propagandistic foarte mare. Faptul nu putea să nu enerveze la Convorbiri, în noua formaţie redacţională, diriguită de la distanţă de Maiorescu.
în paginile Familiei (nr. 39 din 27 sept. 1898), chiar în perioada cînd se desfăşura polemica lui Chendi cu Mihail Dragomirescu, se publica şi amplul raport academic pe care 1-a făcut Grigore Tocilescu volumului al III-lea din Studii critice de Gherea. Deşi volumul era respins de la premiile Academiei Române, pe motive pe care şi le va însuşi chiar Chendi mai tîrziu, prezentarea volumului era în linii generale foarte elogioasă.
Toate acestea explică aerul de superioritate pe care şi-1 arogă în polemică Convorbirile faţă de Familia, socotită o „revistă veche, ce e drept, dar care n-a strălucit niciodată prin însemnătate literară" (Conv. Ut., 1898, p. 479). In răspunsul său, Chendi va acuza spiritul arogant, care depăşea obiectul polemicii. Familia trecea în ochii celor de la Convorbiri drept o „sărmană cenu-şotcă". Astfel ne apar evidente cauzele pentru care puţinele observaţii critice pertinente ce le-a făcut Chendi au constituit doar
o scînteie lingă un butoi de pulbere, care a stîrnit la Convorbiri furtuna polemică susţinută de MihaU . Dragomirescu, tînărul adversar de principii al lui Gherea (a se vedea, pentru continuarea
TolT o?!fmiCi' 3rtiCOlUl Rena?tere aerară ?..., în această ediţie, p. laş—242 şi nota aferentă, p. 460—465).
„CÎNTECE BĂNĂŢENE" DE ENEA HODOŞ
A apărut în Tribuna poporului, nr. 101 din 30 mai 1898, la rubrica „Notiţe critice" şi cu semnătura ich. Se reproduce pentru prima dată în cadrul unei ediţii a scrierilor lui Chendi, după textul din Tribuna poporului. Articolul acesta, pe lîngă valoarea lui polemică în sine, prezintă şi o importanţă biografică deosebită, deoarece deschide seria de ample colaborări ale lui Chendi la ziarul arădan, la care o scurtă perioadă (între sfîrşitul lui mai, cînd se întoarce de la studiile din Budapesta, pînă la sfîrşitul lui august 1898, cînd pleacă la Bucureşti Chendi a fost şi redactor. Echipa redacţională era tînără, curajoasă, gata să se sacrifice în lupta pentru apărarea idealurilor naţionale. Din ea făceau parte Gustav Augustini, „slovacul", care 1-a familiarizat pe Chendi cu munca redacţională, I. Russu-Şirianu, redactorul responsabil,  care  semna  şi  Leandru,  Sever  Bocu,  N. Oncu, V.- Mangra, R. Ciorogariu. Orientarea ziarului o dădea I. Slavici, care colabora în paginile lui cu articole politice. încurajat de firea prietenoasă a „solvacului" şi a celorlalţi colegi de redacţie, Chendi s-a acomodat repede. El a început să abordeze în paginile ziarului probleme de politică, limbă, literatură. „Pe lîngă articolele semnate, multe dintre articolele de fond nesemnate Ii aparţin cu siguranţă, în ele făcîndu-se vizibilă orientarea spre activism, spre lupta deschisă pentru dobîndirea drepturilor social-politice" (M. Popa, op. cit., p. 36).
Şi după plecarea lui la Bucureşti (august 1898), Chendi rămîne unul dintre cei mai statornici şi ataşaţi colaboratori ai Tribunei poporului din Arad. Cu privire la colaborările lui Chendi la ziarul arădan, Mircea Popa, monograful lui Chendi, observă :
„Multe din articolele şi portretele sale adunate în volume n-au savoarea, sinceritatea, spontaneitatea şi forţa unora din foiletoanele rămase pînă astăzi în paginile Tribunei din Arad, unde ideile se încrucişează şi scapără de tensiunea înaltă la care au fost rostite, unde judecăţile, caracterizările dense şi sugestive au un farmec al lor aparte. Pentru a-1 găsi pe Chendi trebuie să-1 căutăm în aceste pagini de bătălie zilnică, de înfloritură
456
a gîndului de peste noapte, de sforţare continuă de a imprima o direcţie, un mod de a gusta literatura şi o metodă de-a o face cunoscută publicului"... (idem, p. 135—136).
ŞOVINISM IN LITERATURA MAGHIARA
A apărut în Tribuna poporului, nr. 103 din 2/14 iunie 1898, semnat ich, de unde reproducem textul.
Cercetările din ultimul timp scot în evidenţă faptul că, in dezvoltarea criticii literare româneşti, Ilarie Chendi este printre primii care au acordat fenomenului literar maghiar o importanţă deosebită, fiind un foarte bun cunoscător al acestui fenomen, prezentîndu-1 cu obiectivitate şi înţelegere publicului român. „Urmărind cu asiduitate tot ce apărea nou în ştiinţa şi literatura maghiară — precizează în acest sens Mircea Popa în monografia sa (op. cit., p. 201—202) — el remarcă interesul de care se bucură studiul etnografiei printre cercetătorii maghiari, citind în acest sens lucrările lui Szendrei Jânos despre Portul unguresc în dezvoltarea sa istorică şi Malonyai Dezso despre Arta poporului unguresc în comuna Calota şi în Săcuime. Cu ocazia unui turneu făcut la Bucureşti în 1905 de către celebra trupă maghiară Fedâk, Chendi are cuvinte de încurajare şi apreciere pentru spectacolul Jânos Vitez, iar în 1910 apreciază tot cu astfel de ocazie piesa Diavolul de Molnar Ferencz. Laudă de asemenea iniţiativa lui Goga de a traduce pe Madăch, Ady sau Petofi, denunţînd rătăcirea în care se aflau unii comentatori de a-1 socoti, pentru această nobilă întreprindere, ca trădător. Punctul său de vedere în privinţa raporturilor literare româno-maghiare şi 1-a expus, de altfel, cu multă obiectivitate şi simţ de răspundere, încă din 1905, cu ocazia comentariului pe care-1 făcea traducerii în ungureşte a unor poezii de G. Coşbuc, făcută de publicistul maghiar Carol Revai. II. Chendi atrăgea cu această ocazie atenţia asupra greşelii oare a persistat multă vreme în acest domeniu, de ambele părţi, deoarece literatura nu trebuie confundată cu politica şi nici nu trebuie să urmeze drumul acesteia, căci : «Prin nimic nu se poate contribui mai sigur la înlăturarea prăpăstiilor sufleteşti dintre două popoare ca prin literatură. Şi e, hotărît, un semn bun al vremii că oamenii serioşi de condei ridică chestiunea şi o tîlmăcesc în acest mod».
Ignorarea cu bună ştiinţă a progresului literar al celor două popoare nu poate să ducă nicăieri. Prin eliminarea şovinismului
457
şi naţionalismului din domeniul culturii, cele două popoare trebuie să intre într-o nouă etapă a relaţiilor lor, care să le permită o mai bună cunoaştere reciprocă şi o colaborare pe calea progresului şi a prosperităţii comune. învăţămintele trase drept concluzie de Chendi sînt edificatoare în acest sens : «Cîtă vreme există scriitori maghiari, cari în cadrul literaturii universale îşi au importanţa lor, nu ne va împiedica nici o rezervă naţională exagerată de a-i ceti şi gusta, dacă operele lor sunt lipsite de tendinţe periculoase nouă. Aceeaşi măsură şi numai aceeaşi dorim să o vedem aplicată şi de ei faţă de scriitorii noştri.» Aceasta ar da posibilitatea — după Chendi — să se demonstreze Apusului «că suntem două popoare accesibile pentru ideile de artă şi progres ; că fiecare îşi are cugetătorii săi, că fiecare posedă o limbă in care orice simţire si orice idee poate să ia întrupare».
Pe acest temei, Chendi a apreciat şi cu alte ocazii opere şi scriitori care erau purtători ai unor idei avansate, precum opera politică a lui Eotvos, ideile critice ale lui Ludovic Hatvany, cele ale publicistului Francisc Herczeg sau ale folcloristului maghiar Acs Kâroly. N-a putut însă să accepte tendinţele naţionaliste şi răuvoitoare din opera unor scriitori maghiari (cazul operei lui Werner Gyula, intitulată Megvirrad meg valaha) {Cînd zorii vor să vină), pe care le-a supus unor critici nimicitoare şi perfect legitime. Schimbul de idei şi opinii, aşa cum 1-a înţeles Chendi, era menit să faciliteze un contact mai apropiat între cele două popoare, să faciliteze prietenia, înţelegerea şi nu atitudinea duşmănoasă, injurioasă şi jignitoare". (Vezi pentru această problemă şi Mircea Popa, Ilarie Chendi es a magyar irodolom (Ilarie Chendi şi literatura maghiară) — în Nyelv — es Irodalomtudomănyi K6z-lemenyek, XII, 1968, nr. 1, p. 91—98).
In legătură cu articolul Şovinism in literatura maghiară, Vasile Netea notează : „Devenit colaborator al Tribunei poporului de la Arad, [Chendi] publică şi un vehement articol împotriva şovinismului constatat la unii scriitori maghiari, îndeosebi la romancierul Werner Gyula, care prin romanul Megvirrad meg valaha (Va mai răsări odată soarele) denaturase caracterul eroic al lui Avram Iancu şi al revoluţiei româneşti de la 1848... Critica romanului lui Werner îi oferă totodată prilejul de a sublinia importanţa literaturii de natură patriotică, afirmnînd că «idealurile naţionale au fost totdeauna şi la toate popoarele un izvor nesecat de inspiraţie şi creaţiuni literare, în timp ce şovinismul reprezintă o degenerare a sentimentului naţional»" (Ilarie Chendi, Pagini de critică. Introducere, ed. cit., p. XXI).
VICTIMELE MIZERIEI
A apărut în Tribuna poporului, nr. 104 din 3/15 iunie 1898, semnat Ch. Se reproduce pentru prima dată în cadrul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi, după textul din Tribuna poporului.
In legătură cu acest articol, Vasile Netea notează : „Chendi se simţea îndreptăţit să publice în 1898 un vibrant protest studenţesc, intitulat Victimele mizeriei, dezvăluind neajunsurile şi mizeriile îndurate de studenţii români" (op. cit., p. XXI),
GIACOMO LEOPARDI 1798 — 1837
A apărut în Tribuna poporului, nr. 117 din 21 iunie/3 iulie 1898, semnat ich, de unde reproducem pentru prima dată textul într-o ediţie a scrierilor lui Chendi.
Scris cu ocazia aniversării centenarului naşterii lui Leopardi, acest articol este reprezentativ pentru modul cum înţelegea Chendi să cultive şi să promoveze în cultura română marile valori ale romantismului. După cum subliniază cercetările din ultimul timp, romantismul italian, şi o dată cu el Leopardi, se reflectă oarecum tîrziu în literatura română. Abia generaţia eminesciană repercutează traduceri şi ecouri mai însemnate din creaţia lui Leopardi iar în domeniul criticii literare, aceste ecouri sînt posteminesciene şi legate strîns de numele marelui nostru poet.
în studiul Eminescu şi poeziile lui (1889), Titu Maiorescu face o comparaţie între cei doi poeţi pe linia concepţiei despre «prototipul» femeii iubite, iar N. Petraşcu, în studiul M. Eminescu (1892), stabileşte deosebirea între cei doi romantici, mai ales în privinţa atitudinii faţa de natură. Gherea îl alătură pe Leopardi filosofului german Schopenhauer în articolul Decepţio-nismul in literatură.
Articolul lui Chendi despre Leopardi face parte dintre primele articole dedicate în întregime marelui poet italian. In el se reflectă deopotrivă ideea mai veche a criticii noastre literare privind asemănarea între Leopardi şi Eminescu, precum şi aceea a repercutării lui Leopardi de către Schopenhauer, idee de notorietate europeană, pusă în circulaţie de marele critic ita-
458
459
lian Francesco De Sanctis, prin studiul Schopenhauor e Leopardi (1858).
„ClNTECE CĂTĂNEŞTI"
i    •   ' '
A apărut în Tribuna poporului, nr. 118 din 23 iunie/5 iulie 1898, cu semnătura 11. Chendi. Se reproduce pentru prima dată in cadrul acestei ediţii, după textul din Tribuna poporului. Semnalăm faptul că o parte din ideile şi citatele din acest articol se găsesc asimilate în amplul studiu Zece ani de mişcare literară in Transilvania (1901).
RENAŞTERE LITERARA ? Răspuns d-l ui M ih aii Dragomirescu
A apărut în Familia, nr. 27 din 5/17 iulie 1898 şi nr. 28 din 12/24 iulie 1898, cu semnătura II. Chendi. Se reproduce pentru prima dată în cadrul acestei ediţii, după textul din Familia.
Acest articol al lui Chendi este o ripostă polemică la articolul lui Mihail Dragomirescu : Replice. D-lui II. Chendi, asupra valorii literaţilor noştri actuali (în Convorbiri literare, nr. 5 din 15 mai 1898), ca răspuns la articolul lui Chendi, D-l Tit Maiorescu despre noi. Tinerii noştri poeţi (Familia, nr. 12 din 3 mai 1898). In lungul său articol scris, după cum se vede, foarte prompt, Mihail Dragomirescu îl tratează pe Chendi de sus : „Un tînăr critic ardelean — zicem tînăr pentru că dovedeşte oarecare neexeprienţă In aprecieri şi pentru că, în acelaşi timp, scrie într-o limbă românească foarte deosebită de a bătrînilor scriitori ardeleni — relevează în Familia de la 3/15 mai a.c. articolul d-lui T. Maiorescu, în memoria unui poet bănăţean şi găseşte că aserţiunile din acel articol în privinţa mişcării noastre literare actuale n-ar corespunde adevărului"...
După ce citează din ambele articole polemice elementele oare intră în dezbatere — deosebirea de vederi între Maiorescu şi Chendi în ceea ce priveşte aprecierea epocii literare, cu argumentele pro şi contra — M. Dragomirescu intră într-o amplă discuţie despre înţelesul noţiunii de mişcare literară : „Am vrea să stabilim, împreună cu d-1 Chendi, ce se înţelege prin mişcare literară. Este evident, cred, şi pentru noi toţi, şi pentru d-1 Chendi, că nici mulţimea revistelor, nici a scriitorilor, nici a producţiu-nilor de mîna a doua nu indică existenţa unei adevărate mişcări
460
literare. O asemenea mişcare numai atunci se produce cînd într-un centru oarecare şi la un timp dat încep să apară lucrări care, prin fondul şi forma lor, sunt în stare să deştepte entuziasmul cel puţin al iubitorilor şi cunoscătorilor de literatură. Acest entuziasm al unei părţi din public este adeseori însoţit de repul-siunea unei alte părţi care, refractară la inovaţiuni, ia o poziţie vrăjmaşă faţă de noii autori şi de noile producţiuni. De aici se naşte o luptă mai mare sau mai mică, între deosebiţi admiratori şi detractori ai noilor opere, pînă cîştigă chiar interesul unei părţi din public care, de ordinar, este indiferentă la acest fel de chestiuni."
M. Dragomirescu stabileşte în continuare, prin deducţii foarte alambicate, două feluri de mişcări literare : unele de mare intensitate şi altele de mică intensitate. „O asemenea mişcare literară adevărată, dar de o mică intensitate, este mişcarea literară de care vorbeşte d-1 Maiorescu la românii din Ungaria. Şi s-ar putea lesne găsi cauzele pentru care această mişcare nu a avut pînă acum o mai mare intensitate. Românii din Ungaria sunt de la 1890 încoace cu deosebire încordaţi pentru susţinerea luptei naţionale în contra politicei de maghiarizare a guvernului ungar, tot interesul lor într-acolo e îndreptat ; decît o poezie, o novelă, o dramă, cart? se poate inspira prea puţin sau chiar deloc dintr-o asemenea luptă, mult mai bine interesează un articol de gazetă sau o corespondenţă plină de sentimentele româneşti de care ne vorbeşte d-1 Oniţiu în Epistola ad Corobetium. Se mai adaugă apoi faptul că unii dintre producătorii meniţi să alimenteze mişcarea au murit aşa de tineri, iar alţii şi-au înstrăinat muza, în-străinîndu-se de sfaturile la care admirabilii lor antecesori se supuseseră. Şi aşa mai departe. Dar toate aceste cauze cari zădărnicesc intensitatea mişcării nu influenţează decît puţin asupra calităţii ei. Ea e o mişcare adevărată. Şi lăsînd !a o parte pe Slavici, la care d-1 II. Chendi pe nedrept spune că «se provoacă» d-1 Maiorescu (îl rugăm să mai citească o dată articolul pe care-1 critică) — toţi ceilalţi, şi Lucreţia Suciu, şi Ioan Popovici, şi Oniţiu, şi Coşbuc, şi Delamarina sunt reprezentanţii unei adevărate renaşteri literare, în nişte provincii în care aproape -timp de un secol nu seînteiase aproape nici o simţire care să-şi fi găsit formă literară."
M. Dragomirescu intră apoi într-o discuţie mai amănunţită asupra fiecărui scriitor citat de Maiorescu în articolul său. Primul dintre aceştia era Lucreţia Suciu. Noii convorbirişti, alarmaţi probabil de faptul că Lucreţia Suciu era o necunoscută pentru publicul cititor, iar „primul simptom al renaşterii" de care vorbea
461
Maiorescu se dovedea extrem de fragil, în număiul 3 din 15 martie 1898 al Convorbirilor literare publicau cinci „poesii de Jju-creţia Suciu", cu următoarea precizare : „în numărul trecut al Convorbirilor literare, d. Titu Maiorescu a pomenit în articolul său şi despre poeta Lucreţia Suciu, foarte cunoscută scriitoare la românii de peste munţi. La noi însă, fiind prea puţin cunoscută, credem că facem un serviciu cititorilor noştri publicînd aici cîteva poezii din volumul său de versuri."
Referinţa lui Chendi la Lucreţia Suciu era clar negativă : „o poetă a cărei muză de mult a încetat să cînte şi să fie ascultată".
In Replicele sale, Mihail Dragomirescu revine asupra acestui argument în termeni, deşi amplificaţi, totuşi extrem de labili şi imprecişi : „E posibil ca d-na Lucreţia Suciu să nu mai scrie sau, dacă scrie, să nu mai fie ascultată. Cazul Foaiei sale literare e ştiut. Se poate ca d-ei însăşi să fie de vină de aceasta, ca una ce, în loc să-şi păstreze simplitatea de la început, a căutat să redea nebulozitatea complexă a unei simţiri, care n-are a face cu literatura. Acest lucru nu prejudecă nimic asupra faptului indubitabil că Lucreţia Suciu a scris cîteva poezii foarte frumoase, poezii în care se vede altă simţire şi altă cugetare decît cea banalizată de atîţi poetaştri de la noi."
Replica lui Chendi e zdrobitoare. El ridică problema la principiul greşit după care Convorbirile se arată prea mult preocupate pentru a scoate în evidenţă meritele celor ce se află în cercul lor : „nu este ocazie unde fie d-l Maiorescu, fie altul din jurul său să nu amintească şi încerce a preamări productele literare ale doamnei L. Suciu. înţeleg dacă ai găsit ceva bun în acele, sau dacă ai descoperit un talent în Popovici-Bănăţeanul s-o spui o dată şi să te bucuri de acest eveniment literar, dar să-i porţi tot pe buze ca pe nişte genii de ordine primă, să-i prezinţi cu orice prilej ca stîlpi ai literaturei, pare-mi-se tot e prea peste normal."
Singurul nume nou pe care îl aduce M. Dragomirescu pentru a susţine ideea lui Maiorescu despre „renaşterea literară" transilvăneană, este Lucă Drugă, „care mai anii trecuţi scria la Dreptatea din Timişoara". După care continuă : „E o simţire originală la aceşti autori, este o limbă, este o formă — o formă de sine stătătoare şi o simţire care nu seamănă nici cu a literaţilor noştri de aici, nici cu a scriitorilor ardeleni mai vechi. E ceva nou, care _ m mijlocul celorlalte producţiuni amintite — tot aşa de noi în felul lor, deşi cu altă putere şi cu altă comprehensiune, ne fac impresia unor noi vlăstare, care cresc din rădăcina arsă
de seceta înteţită a altor griji, din sufletul românesc. Unele din aceste vlăstare n-au avut destulă putere, s-au uscat înainte de a se împodobi cu frunze şi flori bogate. Dar această încolţire, această vegetaţie sporadică arată clar că în curînd altele vor urma şi că, desigur, acestea fiind mai bine pregătite, vor avea mai multă putere să-şi resfire sub cer, pentru admiraţia şi pentru mărirea încrederii noastre în viitor, viaţa puternică ce se ascunde în nepătrunsul sufletului românesc"...
Deosebiri de vederi faţă de Chendi stabileşte M. Dragomirescu şi în ceea ce priveşte aprecierea scriitorilor din „regat". Pe cînd aici Chendi vedea o „mişcare literară" mult mai puternică şi de un nivel mult mai înalt decît în Transilvania, M. Dragomirescu, dimpotrivă. „Caragiale — spune Dragomirescu într-un mod simptomatic pentru antipatiile de grup, pe care Chendi le dezvăluie cu precizie în răspunsul său — şi-a avut apogeul, acum e în «cadenţe domo» şi nu de la dînsul vom aştepta să reînvieze o nouă mişcare literară... Scrierile de azi ale lui Caragiale sunt departe de a fi nervul unei mişcări literare." Duiliu Zamfirescu este socotit încă „la începutul frumoasei sale cariere literare. Duiliu Zamfirescu n-a produs încă opera care să determine o nouă mişcare literară... Şi dacă scoatem pe Caragiale şi pe Duiliu Zamfirescu, cu ce mai rămînem ? Cu Stavri ? Cu Gheorghe din Moldova ? Cu Stăncescu ? Cu R. D. Rosetti ? sau cu cei ce se cuprind în etcaeteri d-lui Chendi ?... Nu, d-le Chendi ! Nici cei citaţi de d-ta, nici cei uitaţi de mine în mişcarea literară nu contează! Toţi, cu toţii sunt dii minorum gentium. Au unii o umbră de calitate, alţii alta... Chiar faptul că nu pot fi clasificaţi cu înlesnire ne arată îndestul că nu avem de a face cu calităţi concentrate care să răsfrîngă o originalitate clară şi intensă. Dar dacă n-au astfel de calităţi e absurd să cerem de la dînşii ceea ce nu pot da — elementele unei adevărate mişcări literare."
In încheierea lungului său discurs critic, M. Dragomirescu atacă problema şi la un mod direct, personal, arborînd aerul conferenţiarului „ex catedra" pe care-1 surprinde Chendi în răspunsul său : „D-nul Chendi — dacă d-sa este acelaşi cu vicepreşedintele secţiunii literare a societăţii «Petru Maior» — trebuie să fie foarte tînăr, student încă pe băncile Universităţii din Pesta. Articolul d-sale apoi mai dă pe faţă, în ce priveşte aprecierea deosebiţilor noştri scriitori, o inexperienţă de începător — şi astfel n-ar fi meritat nici un răspuns, cu atît mai mult cu cît e publicat în Familia, o revistă veche, ce e drept, dar care n-a strălucit niciodată prin însemnătate literară. L-am fi trecut cu vederea, cum trecem atîtea altele şi cum l-am trecut şi pe acela
462
463
al unui tînăr scriitor — tot student — care-şi ja aere de critic în coloanele unui ziar politic foarte răspîndit la noi. Nu l-ara trecut cu vederea şi i-am răspuns pentru că d-1 Ilarie Chendi scrie bine, uşor, are oarecare agerime critică şi se poate ca în viitor să devină un foarte bun critic, şi în «lipsa de control» şi de «spirit critic» a publiciştilor ardeleni, de care pe drept se plînge d-nul Chendi, cuvîntul d-sale bine cugetat şi avînd forma distinsă pe care o are de pe acum poate cu timpul deveni un arbitru în mişcarea literară a românilor din Ungaria. In acest caz ar fi prudent, şi pentru rolul d-sale şi pentru succesul mişcării, ca d-sa să se pătrunză din vreme de spiritul literaturii în genere şi de spiritul literaturii noastre în special, pentru ca judecata sa să nu aibă nevoie de corective ca acelea indicate prin acest articol. Acum cînd scriitorii ardeleni au început să înţeleagă frumuseţea limbii poporului, cînd au lăsat germanismele şi latinismele şi sunt în stare să-şi îmbrace sentimentele în forme aşa de curate cum sunt acelea în care mulţi şi-au îmbrăcat cu-vîntările ţinute sau articolele scrise cu ocazia sărbătorii de 3 mai ; cînd potrivirea dintre fond şi formă a izbutit să se facă — un J critic menit să serve de regulator al producţiunii literare de acolo trebuie să aibă mai multă încredere în valoarea sentimentelor noi ce ies la iveală în acea parte a poporului român, decît banalitatea sentimentală a mediocrităţilor de aici ; şi-i trebuie multă circumspecţiune în judecarea şi alegerea modelelor. Iar acest articol a fost scris tocmai cu gîndul de a da o impulsiune nouă şi salutară simţului de orientare a tînărului critic. Numai de nu ne-ar interpreta rău intenţiunea !"
Am prezentat pe larg articolul lui M. Dragomirescu pentru a se vedea mai clar obiectul polemicii dintre el şi Chendi, deosebirile de opinii ale acestuia din urmă faţă de cele profesate la Convorbiri literare. Într-adevăr, Chendi venea cu o viziune nouă asupra literaturii în general şi a literaturii române în special. El opune — după cum vedem — un spirit viguros, înnoitor, faţă de cel ce domnea în perioada respectivă la Convorbiri literare, în locul îngăduinţei de grup, el opune rigoarea valorii. Apare evident că noul critic pornea de la exigenţe asemănătoare cu acelea cu care, la începutul activităţii sale, Maiorescu însuşi îşi croise drum în cîmpul literaturii române. Aceste principii erau ale realismului şi rigorii faţă de produsele literaturii, şi nu ale automulţumirii pe care o va identifica foarte precis în sînul „Astrei" : „Oare nu e mai corectă procedura a releva defectele de 1 tot modestei noastre literaturi decît a scoate Ia iveală cîteva apa-
riţii îmbucurătoare, cum fac Convorbirile, şi a face lărăboi în jurul lor, alcătuind astfel legenda renaştere! literare ?"
Apare iarăşi evident că în aplicarea acestor idei ale exigenţei şi ale privirii critice lucide, Chendi avea motivaţii cu totul diferite faţă de acelea ale noilor convorbirişti. De la discutarea şi rediscutarea fiecărui scriitor relevat de Maiorescu şi M. Dragomirescu, Chendi ajunge repede la deosebiri de principiu faţă de critica de la Convorbiri literare. Ele vizează o problemă fundamentală, cum e relaţia literaturii cu politica şi mediul social în care se manifestă. In aceată direcţie el se arată a-şi însuşi principiile lui Gherea, pe care, de altfel, îl şi citează în cuprinsul polemicii, chiar la acest paragraf. O astfel de precizare îl aruncă pe Chendi în mod evident în tabăra adversarilor declaraţi ai orientării junimiste. Este motivul pentru care, după ce, în finalul „replicelor" sale, M. Dragomirescu i se adresase lui Chendi într-un mod extrem de măgulitor, recunoscîndu-i calităţile de critic, posibilitatea de a deveni arbitru în aprecierea literaturii ardelene, găseşte de cuviinţă să i se adreseze din nou, plin de aroganţă şi dispreţ, doar la poşta redacţiei.
In finalul polemicii sale, Chendi atinge şi o chestiune delicată atunci cînd se întreabă ce 1-a putut determina pe Maiorescu să supraliciteze calităţile literaturii transilvănene de la sfîrşitul secolului trecut. Cauza fiind de ordin psihologic, tînărul critic o descopere ca un medic prin palparea în treacăt a locului dureros : „poate nemulţumirea sa pentru scriitorii de dincolo". Polemica Gherea-Maiorescu avusese Un asemenea efect, al polarizării cu precădere a scriitorilor la opiniile contrare maiorescia-nismului. Ea se prelungea acum, după cum vedem, în forme noi şi cu efecte neaşteptate pe teritoriul transilvănean.
EPIGONII CIPARIENI
A apărut în Tribuna poporului, nr. 152 din 12/24 august 1898, semnat 11. Ch. Se reproduce pentru prima dată în această ediţie, după textul din Tribuna poporului. Acest articol se înscrie cu vervă scînteietoare în cadrul polemicii lui Chendi cu Maiorescu şi urmaşii lui de la Convorbiri literare, demonstrîndu-le elocvent prezenţa încă a etimologismului în viaţa culturală a Transilva-
464
465
DIN BUCUREŞTI... CARAGIALE ŞI TEATRUL NAŢIONAL
A apărut împreună cu două recenzii (uDin lumea rte azi", nuvele de P. Macri, Revista literară „Actualitatea") în Tribuna poporului, nr. 175 din 17/29 septembrie 1898, semnat ich. Se reproduce pentru prima dată în această ediţie, după textul din Tribuna poporului.
Acest articol prezintă o importanţă de ordin biografic. Este prima corespondenţă de critic literar a lui Chendi abia sosit în capitala României. La sfîrşitul lui august avusese loc trecerea lui peste Carpaţi, „prin vama cucului", după cum relatează el însuşi (Tribuna poporului, nr. 177, din 20 sept./2. oct. 1898). La 15 septembrie se realizase angajarea lui la Biblioteca Academiei Române, cu sprijinul lui Ion Bianu, directorul marii biblioteci.
După cum se vede din acest articol, Chendi se afla în perioada tatonării atmosferei culturale bucureştene. Cele trei ştiri pe care le comentează el aici sînt luate, nu întîmplător, din trei domenii diferite, avînd însă un punct de vedere unitar, şi anume, noutatea informativă, cu caracter ziaristic. Chendi se dovedeşte un ziarist remarcabil, cu intuiţia precisă a interesului prioritar al cititorilor ardeleni pentru viaţa culturală (chiar de cancan) din capitala României.
IN ATENŢIUNEA ÎNVĂŢĂTORILOR
„Cartea   premiantului   şi   a   şcolarului în vacanţă"   de   C.   Manoilescu,   C.   Zaharia şi Victor Munteanu
Iaşi, 1898
A apărut în Tribuna poporului, nr. 191 din 10/22 octombrie 1898, cu semnătura II. Chendi. Se reproduce pentru prima dată în cadrul acestei ediţii, după textul din Tribuna poporului.
Acest articol face parte, după cum se vede, dintre materialele rămase în redacţia ziarului înainte de plecarea lui Chendi la Bucureşti. In paginile aceluiaşi ziar găsim multe texte anonime dedicate cărţilor şcolare, importanţei pe care o prezintă acestea în dezvoltarea învăţămîntului şi culturii naţionale, în cultivarea limbii române. Spre a ilustra această situaţie extragem un articol publicat anonim numai cu cîteva luni înainte. El aparţine, credem,
466
tot Iui Chendi. Atît structura de idei, cît şl stilul pledează în acest sens. Motivul nesemnării este explicat într-un fel prin interdicţia obiectului la care se referă. Textul însuşi, pe care îl reproducem în continuare, reprezintă un document de epocă şi are o incontestabilă valoare :
„Limba română"
Am primit zilele aceste la redacţie patru voluminoase cărţi de şcoală de la acelaşi autor, luat altminteri la ţintă de turcii noştri. Toate patru se refer la studiul limbei române în şcolile primare şi cele secundare. Despre felul cum sunt întocmite aceste cărţi ne dispensăm să stăruim anume. Pentru că un bărbat de şcoală ca d-l Ioan Manliu — căci despre cărţile d-sale e vorba — după o muncă de aproape treizeci de ani, depusă îndeosebi întru cultivarea în şcoli a limbei române, nu are nevoie nici să fie lăudat, nici ca într-o recenziune ziaristică să fie recomandat. D. Manliu este premiat al Academiei Române. Cei cari se ocupă mai dinadins cu studiul limbei române l-au recomandat ca autoritate care-şi are locul său bine fixat în istoria culturală română, iar cărţile d-sale sunt poate cele mai răspîndite în şcolile din România. Cît pentru Ardeal şi Ungaria, cea mai deplină recunoştinţă i s-a adus chiar de unguri, cari i-au oprit aici cărţile, pentru cuvînt că prea exală din ele sentimentul naţional...
Tocmai pentru aceasta însă noi atragem îndeosebi luarea-aminte a tuturor amicilor şcoalei române să-şi procure aceste cărţi (e mod, cu toate că debitul poştal li s-a detras din partea guvernului unguresc).
Povăţuitorul studiului limbei române (Bucureşti, Editura Socec et C), un volum de 710 pagini (costă trei lei), pentru învăţătorii noştri ar fi de un preţ nespus. Iar cît despre cărţile de cetire (pentru toate clasele liceale), ele sunt o lectură plăcută şi folositoare nu numai pentru elevi, dar aici, în ţara noastră, unde avem nenorocirea să fim chinuiţi cu limba ungurească, unde atît de puţin avem norocul să putem învăţa în licee româneşti, ele ar fi cu adevărat mîntuitoare. Ar fi destul — şi-ar fi un mare cîştig — cînd tinerii români crescuţi prin licee maghiare ar ceti toţi aceste cărţi, după cum s-ar face un mare salt înainte cînd ele s-ar introduce şi în familiile române, mai ales în sînul acelora cari, în loc de a ceti româneşte, cultivă literatura maghiară.
Iată de ce.
467
D. Manliu ne înfăţişează în cărţile d-sale de cetire piese alese din toţi autorii români, dintre cari, la noi, mulţi nici din nume nu sunt cunoscuţi. Cronicarii, despre cari Emineseu cîntă cu atîta însufleţire, vitejii cari formează epoca de mărire a neamului românesc, toţi, toţi ne trec pe dinainte. Strein să fii, şi cetind file atît de frumoase, prinzi dragoste pentru poporul atît de bogat în viaţa sa naţională. Ni se dau apoi piese alese privitoare la solul pe care trăim, descrieri de moravuri, în sfîrşit, tot ce în istoria literaturei noastre trece drept cap d'operă şi oglin-dează întreaga noastră viaţă naţională.
Cu alte cuvinte, d-1 Manliu caută prin cărţile sale nu numai să dea instrucţiune, dar mai presus de toate urmăreşte un scop înalt, să dea educaţiune, şi anume, educaţiune naţională !
Pentru cei ce vor să cunoască apoi fazele interesante prin cari a trecut studiul limbei române chiar în România, să cunoască stadiul actual precum şi tendinţele privitoare la viitor, va fi apoi o lectură dintre cele mai edificatoare prefaţa (de 26 pagini) de la Povăţuitor...
într-însa d-1 Manliu nu numai combate mai multe scăderi ce a observat în cariera sa de profesor, dar şi arată calea pe care urmînd se va putea da un impuls mai puternic nu numai studiului limbii române, dar, mai presus de toate, educaţiunii naţionale, care trebuie să fie preocuparea continuă şi cea mai de căpetenie a tuturor şcoalelor române.
înţelege deci orişicine şi valoarea şi importanţa acestor opere cari, dacă în România sunt apreciate, la noi cîştigă cu atît mai mult în valoare cu cît dintre profesorii noştri, chiar dacă se găsesc bărbaţi iscusiţi de şcoală, pentru anume motive nu pot să dea în cărţie lor file scumpe şi de un colorit naţional atît de intensiv cum cu atîta îmbelşugare o face aceasta d-1 Manliu în cărţile d-sale, asupra cărora vom mai reveni" (Tribuna poporului, nr. 121 din 27 iunie/9 iulie 1898).
TRAIAN DEMETRESCU
A apărut în Tribuna poporului, nr. 198 din 20 oct./l noiembrie Î898, cu semnătura ich. Scris la doi ani de la moartea autorului şi la puţin timp de la sosirea lui în Bucureşti, articolul reflectă, pe de o parte, simpatia lui Chendi pentru cercurile socialiste în care şi-a desfăşurat activitatea în ultimii ani de viaţă Traian Demetrescu, pe de altă parte, faţă de vocaţia înnoitoare a poeziei acestuia, de orientare presimbolistă, orientare pe
care Chendi o apăra, în aceeaşi vreme, împotriva lui Gherea (vezi articolul Dulcea sinamăgire).
Interesant este şi faptul că Traian Demetrescu rămîne o simpatia stabilă a lui Chendi. Asupra poeziei lui criticul va reveni, cu texte diferite şi cu judecăţi schimbate negativ, în volumul Impresii din 1908 (p. 202—205) şi în Schiţe de critică literară, pregătit în timpul vieţii şi publicat — postum — în 1924 (p. 62—63). In acest volum reproducem textul din Tribuna poporului (1898), dînd posibilitatea să se observe mai bine modul cum s-a conturat profilul critic al lui Ilarie Chendi în anii săi de formaţie literară.
CRITICA, REPLICA, DUPLICA...
A apărut In Familia, nr. 49 din 6/18 decembrie 1898. Se reproduce pentru prima dată în cadrul acestei ediţii, după textul din Familia. Reprezintă o continuare a polemicii anterioare din Renaştere literară ? cu M. Dragomirescu, care-i răspunsese anonim şi în mod jignitor la „Poşta redacţiei" din Convorbiri literare (nr. 10 din 15 octombrie 1898) : „II. Chendi, Oradea Mare. — La toate se poate răspunde — chiar şi la necuviinţe — numai la absolute confuzii, nu".
„Absolutele confuzii" pe care le deplînge, anonim, M. Dragomirescu privesc apropierea concepţiei despre literatură a lui Ilarie Chendi de programul critic al lui C. Dobrogeanu-Gherea. A fi intrat în polemică deschisă pentru astfel de probleme ar fi însemnat dezvăluirea unui aderent tînăr al criticului de orientare socialistă. Altfel, afirmaţia anonimă a lui M. Dragomirescu de la poşta redacţiei pare absurdă şi nejustificată. Chendi o exploatează din plin în răspunsul său, dezvăluindu-se la tînărul critic ardelean un adevărat demon polemic.
Cu privire la cele două articole polemice cu M. Dragomirescu. Vasile Netea observă : „Gustul polemicii, care-1 va domina de aici înainte cu o adevărată voluptate, îl îndeamnă pe Chendi să continue discuţia prin alte două articole — Renaştere literară ? Răspuns d-lui Dragomirescu şi Critică, replică, duplică, care, dacă îi vor atrage aprecieri mai puţin favorabile din partea Convorbirilor, vor fi însă revelatorii pentru orientarea sa socială şi naţională" (op. cit., p. XLI).
Faptul că polemica dusă de Chendi cu Convorbirile literare — implicîndu-1 şi pe C. Dobrogeanu-Gherea — în jurul problemelor literaturii române din Transilvania s-a bucurat de un ecou deosebit în rîndul intelectualităţii ardelene îl dovedeşte, între al-
468
469
lele — după cum sublinia Chendi însuşi — seria de discuţii purtate în sînul „Astrei". La adunarea generală a „Asociaţiunii din acel an, care a avut loc la Beiuş, între 27 şi 28 august 1898, toate rapoartele prezentate anterior în presă s-au votat prin ridicare de mînă, numai raportul despre „producţiunea noastră literară" a necesitat discuţii speciale, la cererea vicepreşedintelui Ilarion Puşcariu, după cum aflăm din reportajul Tribunei din 29 august 1898. Deşi aceste „discuţiuni" nu le găsim publicate în presa vremii, este grăitor, pentru polemica dezlănţuită de Chendi, însuşi aşa-numitul Raport al secretarului I (Corneliu Diaconovich) despre producţiunea literară română din patrie in timpul de la 1 iulie 1897 la 1 iulie 1898, prezentat Adunării generale de la Beiuş din 27—28 august 1898.
Din acest lung raport, publicat, sub titlul prescurtat Producţiunea noastră literară, în paginile ziarului Tribuna, nr. 173, 174, 175 şi 176, între 23 şi 26 august 1898, cităm în continuare o seamă de fragmente edificatoare pentru modul cum a fost receptată polemica respectivă :
„In general — ne spune C. Diaconovich — producţiunea literară română dincoace de Carpaţi, în timpul de la 1 iulie 1897 pînă la 1 iulie 1898, arată un progres relativ destul de îmbucurător. In comparaţie cu anii premergători, această producţiune, atît cu privire la numărul, extensiunea şi tirajul, cît şi cu considerare la valoarea internă a operelor publicate, este în continuă creştere şi dezvoltare.
Constatînd acest fapt, nici pe departe nu am voit să afirmăm că mişcarea noastră literară s-ar afla în stare de înflorire. Din contră, pentru un popor trecut peste începuturile culturei sale şi înzestrat cu calităţile intelectuale şi puterea numerică a elementului român din această patrie, o producţiune literară ca a noastră între împrejurări normali1 ar trebui taxată, atît după cantitate, cît şi după calitate, ca o stare de secetă şi stagnaţiune. Progresul îmbucurător remarcat de noi însemnează deci numai atît : că am început a ne redeştepta din letargia literară în care căzuserăm în deceniile din urmă şi că înaintăm cu paşi tot mai mari şi mai siguri spre o stare mai corespunzătoare trebuinţelor şi aspiraţiunilor noastre, ca element de cultură.
Cifrele şi datele ce le vom înşira mai jos despre producţiunea literară a anului trecut credem că ne îndreptăţesc la această aserţiune, care ni se va prezenta îndestul justificată, dacă vom ţine cont de piedicile mari şi multe ce se opun dezvoltărei literaturei noastre şi dacă vom compara rezultatele realizate de noi cu cele obţinute de alte elemente mai favorizate de sparte, şi
Jîndeosebi şi de fraţii noştri de dincolo, cari în statul lor naţional 'se bucură în abundanţă de cele mai principale condiţiuni pentru ..' dezvoltarea culturei şi literaturei lor naţionale.
Ne îndeamnă la această observare mai ales împrejurarea că ■mai deunăzi un celebru critic transcarpatin, apreciind talentul ■şi lucrările unui poet român de origine din Transilvania, s-a văzut îndemnat a susţine : că fraţii noştri de dincolo adevărat că au ignorat literatura română de dincoace, dar au fost în drept a o ignora, pentru că la noi de fapt nici nu există mişcare lite-v rară. Nu încape îndoială: ignoranţă e la mijloc. Credem anume că observarea criticului de dincolo îşi are originea în absoluta necunoştinţă a stărilor asupra cărora se pronunţă ; el nu cunoaşte nici ceea ce mişcarea noastră literară de fapt produce, nici greutăţile cu care are să se lupte, şi peste aceste, nu ţine cont de slăbiciunile proprii.
Ne putem însă dispensa de la combaterea acestui mod de apreciare a lucrărei noastre literare, pentru că nu prezentă decît numai o părere izolată. Vedem anume că producţiunea literară a românilor de dincoace este apreciată de fraţii noştri de dincolo, şi mai ales de cercurile cari cunosc şi ştiu ţine cont de stările ? noastre, cu multă simpatie şi bunăvoinţă, ba uneori este taxată cu mult mai sus decît o taxăm noi. Ştiam cum în timp recent, o revistă de la noi, cu o modestie în cazul concret pe deplin justificată, a declinat de la sine onorul ce ni s-a făcut de la un loc, fără îndoială competent, întru apreciarea lucrărei noastre literare, şi ştim cît de mult ne-au surprins verdictele Academiei Române, prin cari au fost premiate în anii din urmă scrieri de origine ciscarpatină.
Dar aprecierile noastre se bazează pe consideraţiuni mai reale şi nu pe simple manifestaţiuni de simpatie. Ştim cît de multe şi mari sunt greutăţile cu cari se luptă mişcarea noastră literară. Un element în sine mic, de abia 3 milioane de suflete, popor sărac agricultor, în mare parte analfabet şi lipsit aproape cu totul de clasa de mijloc, care pretutindenea este cel mai puternic sprijin al literaturei, nu avem instituţiuni mari şi bogate, cu menirea de a înainta lucrarea noastră culturală, nu ne bucurăm pe acest teren de sprijinul statului, ci din contră avem să luptăm cu un curent de-a dreptul inamic literaturei noastre. Tinerimea noastră, în cea mai mare parte, este crescută la institute străine şi de la băncile şcoalelor elementare pînă la terme-narea studiilor academice — cu puţine excepţiuni — nici nu se mai întîlneşte eu cartea românească, ci trebuie să-şi petreacă
470
471
timpul cu învăţarea limbilor străine, în care este necesitat a-şi face toate studiile.
Din un asemenea mediu se recrutează la noi contingentul autorilor şi spriginitorilor literaturei române. Şi cu toate acestea, noi analfabeţii şi săracii, noi cei maltrataţi şi lipsiţi de şcoală românească, cari formăm numai un mic fragment din marea familie a naţiunei române, avem un bilanţ negativ în comerciul de cărţi româneşti, încît dăm mai mult sprijin decît primim literaturei române din afară, şi îndeosebi celei din regatul român, care, deşi dă liberă intrare chiar şi celor mai infecte producte ale literaturei străine, s-a îngrădit de dragul unor interese particulare şi cu totul secundare, cu vamă grea In contra scrierilor româneşti de la noi — dăm românilor de dincolo, de un lung şir de ani neîntrerupt, un contingent destul de însemnat de puteri talentate şi viguroase pentru toate ramurile lucrărei lor literare şi ştiinţifice şi, pe lîngă toate acestea, mai dispunem, chiar şi acum, în timp de secetă şi stagnaţiune, de forţe suficiente pentru a susţine o mişcare literară, care, în termin mediu, produce tot la trei zile o nouă carte românească. [...]
Literatura frumoasă, după cum am amintit mai sus, a luat în anul din urmă avîntul cel mai îmbucurător. Produeţiunea acestui ram, care de un timp încoace decăzuse în modul cel mai îngrijorător şi abia mai număra cîteva scrieri mici poporale şi traduceri de valoare îndoielnică, arată de astă dată un spor surprinzător.
Deşi nici în anul trecut nu au apărut scrieri de însemnătate superioară şi de valoare mai durabilă, cari ar semnala o epocă de renaştere, totuşi re-nvierea interesului autorilor şi publicului pentru acest ram eminamente naţional al literaturei noastre pare a îndreptăţi la concluziunea că publicul nostru începe a se reculege cu încetul din acea stare de depresiune care a fost în timpul din urmă o notă regretabilă, dar caracteristică, şi pînă la un grad explicabilă, a vieţei noastre publice.
După seceta îndelungată şi desăvîrşită ce a trebuit să constatăm în anii trecuţi aceste presemne ale re-nvierii beletristicei române nu pot fi decît mulţumitoare"... (Tribuna, nr. 173, 11/ 23 aug. şi nr. 175, 13/25 aug. 1898).
După cum se poate vedea din fragmentul citat, raportul lui C. Diaconovich pentru adunarea generală a „Astrei", din 27— 28 august 1898, de la Beiuş, este destul de ambiguu şi confuz In ceea ce priveşte aprecierea literaturii transilvănene a momentului. El se arată atent la aprecierile măgulitoare ale „fraţilor de dincolo", care o taxează „cu mult mai sus decît o taxăm
-noi", dar nu poate să nu fie de acord nici cu „modestia... pe deplin justificată" a unei reviste „de la noi" (recte Familia). Să nu-şi fi dat seama Chendi că totuşi citatul pe care-1 ex-- trăgea el din raportul lui Diaconovich cu criticul de peste Carpaţi I lovit de ignoranţă se referea nu la Mihail Dragomirescu, ci la Gherea, care în studiul despre Coşbuc făcea afirmaţiile incrimi-nate în text ? Nu credem. Mai curînd e vorba de o extrapolare potrivită pe ideea de ignoranţă, menită să lovească deopotrivă | în M. Dragomirescu şi-n „şeful său enciclopedic", C. Diacono-i vich, cu care Chendi va intra în curînd într-o polemică violentă !   (vezi articolul Plagiatul „Enciclopediei", în acest volum, p. 377— ;   389, precum şi notele de la p. 493—499).
De altfel, polemica aceasta pune într-o legătură subtilă cele "s două direcţii principale ale atacului chendist pentru activism cultural: pe de o parte, lenea şi automulţumirea internă, dominante încă mai ales în conducerea „Astrei" şi exagerările din afară, izvorâte din bună-credinţă sau ignoranţă şi care serveau de minune tendinţelor oficiale. Spargerea acestui zid al inerţiei, întărit din două laturi, va constitui direcţia de atac polemic a lui Chendi timp de cîţiva ani de zile, pînă la studiul de sinteză din 1901, dedicat celor Zece ani de mişcare literară în Transilvania. Rezultatele acestei munci uriaşe s-au asimilat dezvoltării culturii române, dar au rămas din păcate ignorate în sursa lor de pornire.
DULCEA SINAMĂGIRE...
A apărut în Familia, nr. 51 din 22 decembrie 1898, cu semnătura 11. Chendi. Se reproduce pentru prima dată, în cadrul aceste ediţii, după textul din Familia.
Articolul prezintă însemnătate deosebită în conturarea profilului teoretic al criticii lui Ilarie Chendi, aspect încă neglijat în cadrul cercetării noastre literare. Nu-1 găsim nici măcar amintit într-un studiu ce-şi propune să reflecte Implicaţiile estetice în opera critică a lui Ilarie Chendi, cum este cel semnat de Vasile Morar în Revista de filosofce (nr. 1 din ian.-febr. 1984, p. 32—36), deşi articolul e indicat în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi realizată de Vasile Netea (1969), iar Mircea Popa îl discută în legătură cu unele idei ale lui Gherea (op. cit., p. 101).
Problema pe care o dezbate Chendi aici este aceea a raportului între real şi ideal în opera de artă. Se cuvine a fi subliniată consecvenţa de cadru teoretic în care se dezvoltă gîndirea
472
473
sa critică. Aceeaşi este problema pe care o ridicase el încă în studiul de debut: Ceva despre idealism şi naturalism în arta poetică (1893). Cadrul inţial apare acum însă îmbogăţit cu o substanţă nouă, gîndirea e maturizată, criticul mînuieşte cu siguranţă ideile abstracte, stilul dezbaterii acestora e remarcabil. Chendi polemizează aici cu „d-l Gherea, celebrul nostru critic" care, după opinia lui, expediază prea uşor „problema" evoluţiei artistice de la sfîrşitul secolului al XlX-lea. Gherea luase în discuţie această chestiune în articolul O problemă literară, apărut mai întîi în suplimentul literar al revistei Lumea nouă (martie 1895) şi reprodus apoi în Studii critice, volumul III (1897).
Cităm în continuare, din articolul lui Gherea, fragmentul care intră în polemică :
„Opinia publică şi critica literară din ţările civilizate e preocupată acum de o problemă literară stranie .şi la prima vedere puţin explicabilă — aceasta e reînvierea, renaşterea unor stări sufleteşti şi a unor formule literare de mult trecute, pe cari ne-am învăţat şi să le credem moarte ca toţi morţii, fără putinţă de reînviere. E iarăşi vorbă, iar discuţie, din zi în zi mai pasionată asupra misticismului, simbolismului, exotismului, fantasticului în literatură, ca în timpul crîncenei lupte între romantism şi naturalism. E de ce să te miri, să te uimeşti.
E doar aşa de puţină vreme de atunci — numai cîţiva ani — de cînd naturalismul a învins hotărît şi definitiv romantismul ; sunt cîţiva ani de cînd domnia naturalismului biruitor nu numai că n-a fost pusă de nimenea la-ndoială, dar era greu de prevăzut sfîrşitul acestei domnii. Se înţelege, oamenii culţi ştiau foarte bine că un curent literar, oricît de puternic ar fi, nu poate să dureze veşnic, după cum nimica nu durează veşnic pe lumea aceasta, şi în schimbarea şi evoluţia vieţii sociale trebuie să se schimbe şi curentele literare, cari sunt numai una din multiplele manifestaţiuni ale acestei vieţi. Dar aceasta se ştie a priori, încolo însă nimenea nu putea să prevadă nici caracterul acelui curent literar care va disputa domnia naturalismului şi, cu atît mai puţin, se putea prevedea o manifestare atît de apropiată a acestui curent nou.
«>-l ■
Şi era greu, foarte greu, de prevăzut ceva. Naturalismul era şi e şi acum aşezat pe nişte baze foarte puternice, de neclintit. Critica literară a dovedit cu atîta claritate şi cu o bogăţie atît de mare de argumente că naturalismul e un copil legitim al epocei noastre, că e strîns legat de întreaga dezvoltare socială contemporană, că spiritul omenesc, ajuns la maturitate în ştiinţă, nu mai poate să se mulţumească nici în artă cu idealismurile,
474
simbolismurile şi fantaziile romantice ; alături cu enorma dezvoltare a ştiinţelor exacte, formula naturalistă în artă se impunea. Omenirea civilizată, care a biruit forţele oarbe ale naturii şi a pus în serviciul omului aburi şi electricitate, necesar trebuia să ajungă la o literatură care tinde să pătrunză sufletul omului, viaţa socială a oamenilor, prin zugrăvirea adevărată a acestei vieţi şi-a acestui suflet. ,
Iată, în cîteva cuvinte, acele puternice temelii teoretice pe cari critica literară le aşternea naturalismului."
După aceea Gherea face o prezentare a curentului naturalist, înţelegînd prin el mai mult marea literatură realistă a secolului al XlX-lea, căci integrează aici, alături de Zola, pe Balzac, Tolstoi, Dostoievski, George Eliot, Paul Bourget, Maupassant etc. Criticul observă că mulţi dintre reprezentanţii de seamă ai acestui curent numit naturalist începeau să se orienteze pe alte drumuri decît cele indicate de pozitivismul scientist. Unii dintre ei, precum Tolstoi, Dostoievski, George Eliot, căzuseră pradă misticismului. Marile talente care se afirmau acum, precum Verlaine, Dante Gabriel Rosetti, Swinburne, Morris, Strindberg, Ibsen, Friedrich Nietzsche, se orientau pe drumuri antinaturaliste.
„Naturalismul — conchidea Gherea — cere artistului să creeze operele sale din elemente reale ale vieţii înconjurătoare, curentul nou dimpotrivă, îşi plăsmuieşte operele sale din adîncimele fan-taziei neînfrînate; naturalismul cere artistului să descrie viaţa pe care o cunoaşte, pe care a trăit-o, curentul nou îşi ia tema cu predilecţie din epoci depărtate, de la popoare puţin cunoscute sau imaginate ; artistul naturalist creează oameni vii, caractere reale, artistul din şcoala nouă creează simboluri menite să înfăţişeze şi să personifice conflicte morale sau idei abstracte.
Cum vedem, curentul nou nu e altceva decît romantismul reînviat şi încă romantismul în partea lui cea mai exagerată, cea mai contestabilă, cea care a fost mai cu succes combătută şi mai sigur învinsă de naturalism.
Acest curent nou sau curente noi au fost întîmpinate de la început cu cel mai profund dispreţ, şi din partea artiştilor naturalist!, şi din partea criticei, şi din partea publicului cetitor" (Studii critice, I, E.S.P.L.A., p. 345—351).
Constatînd că această atitudine nu era suficientă, nici explicaţiile date de Lemaître prin ideea de modă nu erau potrivite, sau ale lui Max Nordau prin teoriile degenerării lombrosiene, Gherea îşi propunea să revină cu demonstraţii de natură sociologică, trimiţînd în încheierea articolului său la studiile lui
475
anterioare : Cauzele pesimismului in literatură şi artă şi Artiştii proletari intelectuali.
Criticul n-a mai revenit însă asupra acestor probleme, iar pledoaria lui — după cum bine observă Chendi — se manifestă de pe poziţiile vechiului curent, ale naturalismului. Noul critic observa cu o perspicacitate deosebită insuficienţa explicaţiilor veriste în domeniul literaturii şi artei. Pledoaria lui merge In direcţia manifestării libere a fanteziei creatoare în artă, a exaltării idealului, a iluzionării conştiente sau, cum spune el, a „sinamăgirii". Oamenii individuali şi popoarele au nevoie de o asemenea proiecţie psihică. El o constată în basmele populare, în jocurile copiilor, în marile mituri ale omenirii. în sprijinul ideilor sale, Chendi citează în traducere proprie din lucrarea esteticianului german contemporan Konrad Lange : Die bewusste Selbsttăuschung als Kern der Kunstelerischen Genusses (1895). Concepţia lui de psihologie a artei K. Lange a dezvoltat-o din teoria jocului a lui Herbert Spencer. Jocul, aflat în însuşi miezul artei şi fiind adevărata sursă a plăcerii estetice, e autoamăgire deliberată şi conştientă sau, mai precis, o pendulare între pornirea de a întreţine iluzia şi tendinţa opusă, vizînd deziluzionarea (apud K. E. Gilbert, H. Kuhn, Istoria esteticii. Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, p. 463).
După Chendi, Konrad Lange va fi comentat la noi şi de Tudor Vianu, ca fiind caracteristic tendinţelor de autonomizare a esteticii la începutul secolului XX. Vianu discută în acelaşi sens lucrarea lui Lange Das Wesen der Kunst, din 1901. Pentru Lange „arta se completa din conjugarea a două serii de factori, dintre care una stîrneşte iluzia şi cealaltă o răspîndeşte, prilejuind astfel în spiritul contemplatorului o stare de pendulare, o autoiluzionare conştientă" (Tudor Vianu, Opere, voi. 7, 1978, p. 353).
După cum vedem, termenul Selbsttăuschung (autoiluzionare), Chendi îl traduce printr-o creaţie lingvistică proprie îndrăzneaţă : „sinamăgire" (amăgire de sine), care cu siguranţă ar fi putut prinde rădăcini în limbă, dacă scrierea aceasta a lui s-ar fi bucurat de atenţia pe care o merita. Observăm că Ilarie Chendi foloseşte ideea esteticianului german despre iluzionarea conştientă pentru a construi o concepţie proprie despre evoluţia artei, mult mai largă decît aceea pe care o avea Gherea. Acesta din urmă corela arta mult prea strîns de evoluţia ştiinţifică, în cadrul unui determinism îngust, mecanicist, incapabil să explice mişcarea artistică în perspective largi. Este o problemă pe care critica de orientare marxistă abia în ultima vreme a înteles-o mai
aproape de logica internă a evoluţiei artistice. Fără să eludeze legătura artei cu dezvoltarea societăţii, Chendi accentuează factorul ideal, oare explică dezvoltarea artistică paralel cu cea ştiinţifică şi într-un grad mult mai înalt de independenţă : „In măsură ce înaintăm cu veacul şi cu cultura — ne spune el — se înmulţesc şi mijloacele de sinamăgire, devin tot mai rafinate".
Ideea de „sinamăgire" (autoiluzionare) este folosită de Chendi şi ca suport pentru explicarea propensiunii spre mitologic a artei. In cadrul textului acesta el face trimiteri într-un mod exagerat, unilateral, la mitologia creştină, amestecînd adesea evoluţia artistică şi cea religioasă. Dar, să nu uităm, criticul are în vedere „o serie nesfîrşită de frumoase fabule, legende şi minuni"... toate văzute ca proiecţii psihologice, ca „sinamăgiri în cari omenirea se învăleşte ca într-o impenetrabilă, dar binefăcătoare ceaţă".
In acest articol, Chendi condamnă într-un mod exagerat „ve-rismul abject şi naturalismul sec", dar el o face din necesităţi polemice evidente, pentru că sînt multe alte texte critice ale sale în care se arată deschis formulei artistice a realismului şi naturalismului. Aici el pledează împotriva naturalismului de pe poziţiile noi ale artei simboliste. Termenii de simbolism şi artă simbolistă revin de mai multe ort în cuprinsul textului. Contrar celor afirmate pînă în prezent de istoricii şi criticii noştri literari, Chendi ne apare nu ca un adversar al simbolismului, ci ca unul dintre primii săi teoreticieni.
„GERMANIA JUNA" 1830—1848
A apărut în Tribuna poporului din Arad, numerele : 2—i, 7—10, 12—15 şi 17, între 3 şi 24 ianuarie 1899. La fiecare număr se reia titlul general al studiului, cu numerotarea în cifre latine, de la I la XII, de asemenea cu semnătura la sfîrşit II. Chendi. In ultimul număr, alături de semnătură, în stînga, apare însemnarea „Bucureşti", îndicînd locul unde s-a elaborat studiul. Se reproduce pentru prima dată în această ediţie a scrierilor lui Chendi, după textul din Tribuna poporului.
Dintre numeroasele studii dedicate de Chendi literaturii germane, acesta este cel mai întins şi mai încărcat de rezonanţe "în biografia spirituală a autorului. Tratînd în mod monografic epoca dintre 1830—1848 a vieţii politice şi literare germane, Chendi caută învăţăminte pentru propria noastră dezvoltare. Este epoca în care s-a realizat nu numai pregătirea spirituală a revoluţiei
476
477
de la 1848, ci şi a marii unităţi germane de mai tîrziu. O pregătire asemănătoare dorea Chendi şi pentru unitatea naţională a poporului român. Sosirea lui la Bucureşti avea în vedere şi un astfel de militantism. „Germania jună" oferea un model şi Chendi îl scoate cu putere în evidenţă. Indicarea la sfîrşit a locului unde a realizat studiul nu este întîmplătoare. Dacă luăm în consideraţie sosirea autorului în capitala României la sfîrşitul lui august 1898 şi instalarea lui la Biblioteca Academiei la 15 septembrie, înseamnă că elaborarea studiului despre „Germania jună" s-a desfăşurat febril în toamna anului 1898, în aşa fel încît la începutul anului 1899 se putea deja începe publicarea.
Această perioadă este pentru Chendi una de căutări şi clarificări interioare în vederea drumului pe care-1 avea de urmat în capitala României. El se mulţumea acum numai cu colaborările la Tribuna poporului şi la Familia. Prezenţa sa în publicistica bucureşteană se lasă încă aşteptată. Ea se semnalează anonim abia în mai 1899, în paginile revistei Floare albastră, şi sub semnătură în ziarul România jună din 14 decembrie 1899, cu un articol despre Heine. Prezenţa anonimă a lui Chendi în paginile ziarului respectiv se dovedeşte însă mult mai mare (vezi infra, p. 500—503). Se pare că însăşi concepţia care a stat la temelia jurnalului cît şi titlul lui au fost sugerate de Chendi. Acest titlu, se află într-o corespondenţă evidentă cu titlul studiului său despre „Germania jună". Programul jurnalului se află şi el într-o paralelă sugestivă cu o seamă de idei cuprinse în acest studiu al lui Chendi pe linia luptei depuse de militanţii „Germaniei june" în direcţia realizării idealului unităţii germane.
„Organ naţional în înţelesul larg al cuvîntului — se spune în acest program — România jună va avea în vedere mai presus de toate interesele patriei şi ale neamului românesc pe toate tărîmurile dezvoltării lor şi va lupta astfel pentru păstrarea individualităţii rasei noastre în toate instituţiunile şi în întreaga viaţă publică...
în chestiunea naţională propriu-zisă, nefiind vorba numai de platonice simpatii şi de reflexe umanitare, ci de însăşi existenţa întreg neamului românesc, vom discuta această chestiune din toate punctele ei de vedere şi vom da întreg concursul nostru oricărei mişcări înţelepte menite a veni în ajutorul celor ce luptă sub stăpîniri duşmane naţionalităţii noastre" (Menirea „României june", în România jună, nr. 1, 2 decembrie 1899).
După aproape un an de apariţie zbuciumată, în care colaborarea lui Chendi la realizarea ziarului se dovedeşte marcantă,
478
România jună îşi înceta existenţa. Tînărul luptător revenea sub semnătura cu trei asteriscuri în formă de piramidă (vezi M. Popa, op. cit., p. 36) în paginile Tribunei poporului din Arad, pentru a fixa o seamă de aspecte privind concepţia sa despre publicaţia respectivă şi despre condiţiile în care şi-a desfăşurat activitatea : „Ziarul bucureştean România jună, despre care la acest loc în mai multe rînduri am vorbit, a încetat să mai apară, după o activitate de abia zece luni. Acest fapt a fost comentat în mod neobişnuit de viu de către ziarele din regat şi de un organ al guvernului maghiar din Budapesta. Fiindcă aceste comentarii se referă şi la noi, românii din regatul ungar, ţinem să insistăm asupra lor. [...]
într-adevăr, nu se poate închipui o luptă mai puţin leală decît aceea pe care ziarele bucureştene au dus-o împotriva României june. Pe noi acest adevăr nu ne-ar interesa deloc dacă lupta aceea s-ar fi dat pe motive de politică internă. [...] Confraţii din presa bucureşteană revoltaţi împotriva României june. făceau o operă destructivă, lovindu-ne pe noi şi semănînd astfel discordie între fraţi. Dar opera lor mai era şi ridicolă şi trasă de păr, întrucît România jună nu era un organ al nostru, ci era scris aproape întreg de ziarişti din Bucureşti, de profesori din Bucureşti. Dar chiar presupunînd că redactorii acestei foi ar fi fost transilvăneni — cine are dreptul să conteste unui român calitatea şi îndreptăţirea de-a se pronunţa în chestiuni privitoare la românism ?
Dar că n-au fost transilvăneni o probează atitudinea acestui ziar în chestiuni referitoare la noi, preocupîndu-se îndeosebi de nevoile din regatul român, desigur mari şi acelea şi potrivite de-a atrage mintea şi inima oricărui român.
Şi cu toate astea, animozităţile şi împunsăturile la adresa elementului ardelean s-au continuat şi nu ne mai scoteau din calificative fără gust.
Reflexiile, făcute din incidentul încetării României june, şi-au atins apoi culmea în direcţia aceasta. Iată cîteva spicuiri.
Epoca din 10 octombrie scrie:
«România jună a încetat ieri din viaţă, atît de jună şi (ie tuberculoasă, li punem creştineasca cruce. Serviciul pe care 1-a adus R.j. bunului-simţ public dispărînd răscumpără toate păcatele sale. N-ar trebui să facem glume în faţa mormîntului abia închis, dar totuşi nu ne putem împiedica de-a ne gîndi la ironicul capriciu al soartei, care condamnă pe Rom. jună, această maculatură tricoloră (! !), să servească de protecţie levantinelor măsline...
479
Şi acum să vie cotiga serviciului municipal de gunoaie şi să ridice cadavrul răposatei! Iar lamentabilu-i sfîrşit slujească de lecţie tuturor celor cari se vor mai încerca să pună monopol pe naţionalism»...
Ziarul Adevărul e mai puţin cinic într-un articolaş al său, intitulat Fără regrete, în care acuză România jună că a făcut din naţionalism o «tarabă dizgustătoare».
Caracteristic însă este că ziarul Apărarea naţională, care se pretinde a fi naţional prin excelenţă, profită de ocazie a scrie nişte zeflemele la adresa noastră. Iată în numărul său din 22 octombrie ce scrie acest organ «naţional» :
«România jună fu organul tinerilor ardeleni rîvnitori să întemeieze un centru cultural politic cu îndrăzneţe vederi în perspectiva unei directive nouă. Regatul român avea, pare-se, numaidecît nevoie de altă orientare, de idei mai proaspete întru propăşirea lui. Românii din regat îşi pierdeau, pasămite, vremea preţioasă certîndu-se pe cerga lui Nastratin Hogea, păgubind şi viitorul ţării lor şi, mai cu seamă, interesele fraţilor de peste munţi. Titlul ziarului era însuşi o programă : întinerirea României...
(Aici apoi spune nişte fraze de zeflemea fără gust la adresa d-lui A. Popovici. Nota red.)
Şi cu toate acestea Rom. jună a jucat fără noroc la jocul acesta de noroc. Nu i-au lipsit nici redactorii vrednici, nici bună primire din partea publicului cetitor, mai ales din partea numeroasei colonii de români transcarpatini aşezaţi în ţară şi bucu-rîndu-se mai toţi de situaţiuni bănoase.»
Sfîrşeşte prin a atribui cauza căderii României june incapacităţii direcţiunii şi cochetării cu partidul junimist.
La acestea mai apoi adăugăm comentariile trimise lui Pester Loyd din partea corespondentului său din Bucureşti, cu data de 28 octombrie, comentarii cari — lucru curios — seamănă foarte mult în fond cu cele din Apărarea naţională. Autorul lor este d-1 Hans Krauss, omul de încredere al actualului şef de cabinet P. P. Carp. Iată anume ce conţine :
«România jună, abia un an de la înfiinţarea ei, şi-a încetat apariţia din lipsă desăvîrşită de cetitori. Adevărat că ivirea şi dispariţia de gazete în România, ca şi în diferite alte ţări, se întîmplă foarte des, fără ca în publicitate să se facă mare caz. Dar dispariţia României june are o importanţă deosebită pentru că o dată cu ea au fost îngropate pentru vecii-vecilor, toate tendinţele emigraţilor români ungureni de-a dobîndi o influenţă permanentă asupra vieţii publice din România. Sub conducerea cunoscutului fugar politic Popovici Aurel şi întemeiată cu concursul
480
celor mai marcanţi membri ai ligii, România jună a cheltuit, în timp de 1 an, 100 000 lei, fără a putea realiza măcar o parte minimală din nădejdile ce la început s-au pus într-însa. Şi ce e mai mult, motivul nesuccesului nu se poate căuta în insuficienţa jurnalistică ă întreprinderii. Dimpotrivă, România jună atît ca format, cît şi ca stil, a fost unul dintre cele mai de frunte ziare din Bucureşti... Dar, din fericire, au trecut acele timpuri în România cînd români emigraţi aici din Transilvania şi din Banat se bucurau de favoruri excepţionale.» [...]
Dacă ar fi să răspundem neserios acestui puhoi de atacuri, de minciuni şi de tendinţe meschine, n-am avea decît să arătăm că ele provin de la neromâni, că sunt scrise de greci, evrei, ţigani şi de un simbriaş al condeiului, cum e faimosul Hans Krauss. Evident că un român cu mintea întreagă şi cu inima la 16c nu poate păcătui împotriva celor mai elementare noţiuni de românism, cum păcătuiesc cei ce au scris rîndurile ce cităm mai sus.
Dar chestia e cu mult mai gravă. Ea dovedeşte că toate elementele inamice românismului şi-au dat mîna ca să submineze buna-înţelegere între fraţi, conştiinţa unităţii noastre naţionale.
E la rîndul nostru să opunem rezistenţă. Să nu ne tulbure înainte de toate intrigile lor. Să ne strîngem rîndurile elementelor curate naţionale. Să cultivăm iubirea de neam şi conştiinţa străbună că suntem din aceeaşi tulpină şi mergem spre aceleaşi idealuri. Şi — slavă Domnului — suntem un popor destul de mare, noi românii de pretutindeni, ca singuri să ne realizăm idealurile noastre, fără ajutorul acelor lepădături, cari se vîră In corpul nostru naţional" (România jună, în Tribuna poporului, nr. 203 din 31 oct./13 nov. 1900, p. 1).
GERMANII ÎN CONTRA LUI GOETHE Aproape de episodul din Sesenheim
A apărut în revista Familia, nr. 6 din 7/19 februarie 1899, semnat rz. Chendi. Se reproduce pentru prima dată, în cadrul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi, după textul din Familia. Goethe rămîne unul din autorii de referinţă cei mai importanţi în cadrul criticii literare a lui Ilarie Chendi. Polemica lui împotriva acelora care interpretau greşit „episodul de la Sesenheim" dovedeşte nu numai ataşament faţă de personalitatea titanului de la Weimar, ci şi o cunoaştere reală, profundă a vieţii şi operei acestuia.
481
HARALAMB G. LECCA : „CASTA-DIVA" P ie s ă în 4 acte
A apărut în Familia, nr. 6 din 7/19 februarie 1899, cu semnătura II. C/i., de unde îl reproducem în această ediţie.
Haralamb G. Lecca era un tînăr scriitor foarte apreciat în epocă. Revista Familia îi publica în cursul anului respectiv un număr apreciabil de poezii originale şi traduceri, iar în primul număr pe 1900 i se dădea o mare fotografie pe prima pagină şi pe pagina a 8-a i se făcea următoarea prezentare anonimă, de unde aflăm voga de care se bucura acest scriitor aproape complet uitat după aceea :
„Intre tinerii noştri scriitori cu talent, bine cunoscut şi în coloanele revistei noastre, d-l Haralamb G. Lecca ocupă un loc de frunte. Credem dar a face o plăcere publicului nostru cetitor, reprezentîndu-i portretul pe pagina de frunte a numărului prezent. Drept apreţiare a activităţii sale literare, lăsăm să urmeze aici următoarele schiţe :
S-a născut în 1873, în Caracal. E fiul unui maior de cavalerie, care-1 îndeamnă să-şi ia o carieră sigură. Pornind de la acest îndemn, pleacă la Paris să studieze medicina. începe bine, trece două examene cu note splendide, lucrează în serviciul doctorilor Champonniere şi Robin şi după o vacanţie de răzgîndire, renunţă la medicină.
Rămas în ţară, se îndrumă pe calea literelor. Prima publicaţie e o poezie apărută în Revista nouă, de sub direcţiai d-lui Hasdeu. In 1895 tipăreşte întîiul volum de versuri, intitulat Prima. Doi ani în urmă, după ce tipărise în „Biblioteca pentru toţi" o traducere în versuri şi cinci poeme originale, dă la lumină Secunda, lucrare răsplătită cu Premiul Adamachi al Academiei Române.
Ca autor dramatic, debutează în 1896 cu o poemă dramatică în 3 cînturi, Bianca. In 1897, prezintă publicului bucureştean o comedie, Stîlpii statului, jucată cu neîntrecut succes, şi anul trecut cu Casta-Diva capătă loc printre cei dintîi scriitori români. Succesele îi dau avînt la muncă şi cu rîvna de-a merge mai departe scrie Jucătorii de cărţi, lucrare prezentată anul acesta Academiei, reprezentată în faţa celui mai ales şi entuziast public, ale cărui aplauze atrag atenţia d-lui ministru de instrucţie, prin recomandaţia căruia regele Carol îl deeernează cu «Benemerenti», cl. I.
Lucrează acum la o nouă comedie de moravuri : Suprema forţă şi e secretar literar al d-lui director general al teatrelor din Bucureşti.
Aceste schiţe şi succesele sale de pînă acum ne arată că principalul său teren de activitate este literatura dramatică. Aici publicul aşteaptă de la talentul său multe şi valoroase lucrări, menite a ridica dramaturgia română.
Dorim din inimă ca speranţele aceste să se realizeze" (Familia, nr. 1, 2 ian. 1900, p. 8—9).
Interesant este de observat că, faţă de aceste succese de epocă, II. Chendi rămîne mult mai ponderat, iar în finalul cronicii sale face chiar unele observaţii negative. Mai tîrziu, opiniile lui Chendi despre acest autor devin, după cum vom vedea, din ce în ce mai negative.
TRADUCERILE D-LUI T. V. PACAŢIANU
Stuart   Mill:   „O n   Libert y".   Libertatea opiniei. Intoleranţa socială. Despotismul uzului. Caracter
A apărut în Familia, nr. 7 din 14/26 februraie 1899, cu semnătura II. Ch., la rubrica intitulată „Cronică literară", de unde se reproduce pentru prima dată în cadrul acestei ediţii.
Că ziaristul T. V. Păcăţianu se afla în atenţia revistei Familia o dovedeşte şi cronica semnată Mefisto la volumul de „nuvelete" De pe la noi (Familia, nr. 17 din 25 aprilie 1899). Din lucrarea lui Horia Stanca : Teodor V. Păcăţianu (1852—1941), publicată în volumul Repere sibiene. Studii şi referate, Sibiu, 1980 (p. 155—167), aflăm date extrem de interesante despre viaţa zbuciumată, dăruită luptei pentru libertate şi unitate naţională, a ziaristului Teodor V. Păcăţianu, elogiat de Chendi.
Născut în localitatea Usasău (lîngă Lipova), la 28 noiembrie 1852, T. V. Păcăţianu a urmat liceul german din Lugoj, apoi liceul confesional din Arad, renunţînd din lipsă de sprijin material la studiile universitare. A funcţionat timp de şapte ani ca notar în comuna Judani (jud. Timiş), colaborînd cu articole la Amicul familiei, Aurora, Foaia literară, Luminătoriul, Mesagerul român, Tribuna. în 1882 îi apărea un volum de poezii, Flori de toamnă. Demonul gazetăriei îl determină să înfiinţeze o gazetă proprie, săptămînală, Timişoara, căreia peste un an îi schimbă titlul în Gazeta poporului. Devine redactor responsabil al Tribunei în 1896, într-o perioadă grea din viaţa ziarului. Aici traduce el şi publică, înainte de a apărea în volum, faimoasa carte a lui John Stuart Mill, Libertatea, elogiată de Chendi. în acelaşi spirit,
482
483
al ridicării culturale a poporului său, Păcăţianu a făcut şi multe alte traduceri, adaptări şi comentarii de economie politică, drept, teatru etc. In 1897 era chemat ca director al Gazetei Bucovinei, apoi al Telegrafului român (din 1900), pe care-i conduce timp de-şaptesprezece ani. T. V. Păcăţianu este autorul vastei culegeri Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, în opt volume de cîte 800—900 de pagini, rămasă pînă azi izvor principal de documentare pentru istorici, iar în vremea publicării ei (1904—1915), îndemn la acţiunile de eliberare naţională.
T. V. Păcăţianu a suferit multe procese de presă şi condamnări pentru o seamă de articole din Tribuna şi Telegraful român. La apariţia primului volum al Cărţii de aur, guvernul maghiar a ordonat confiscarea cărţii, iar autorul a fost condamnat la şase luni închisoare şi 500 coroane amendă, sancţiunii juridice adăugîndu-i-se 6 000 coroane deficit la vînzarea cărţii. Lucrarea,, în mai multe volume, a fost numai parţial premiată de Academia Română.
După Unirea din 1918, T. V. Păcăţianu şi-a continuat cercetările de istorie, finalizate în unele studii publicate în revistele dintre războaie (Tribuna, România nouă, Gazeta ilustrată, Renaşterea, Revista economică, Patria, Societatea de mîine, Calendarele „Astrei", Amicul poporului. Dacia Traiană ş.a.). în Clujul cedat după odiosul Dictat de la Viena, în vîrstă de 89 de ani, a colaborat la Tribuna Ardealului, singurul ziar românesc existent acolo. S-a stins în aceste vremuri de grea cumpănă (1941), lăsînd numeroase lucrări în manuscris.
După cum se vede, comentariul elogios al lui Chendi este pe deplin justificat, T. V. Păcăţianu a fost unul dintre marii luptători ai unităţii noastre naţionale.
SĂRMANA DOINA Reflexii la   un articol din „Enciclopedie"
A apărut în Tribuna poporului, nr. 51 din 14/26 martie 1899, la rubrica „Foiţa Tribunei poporului", cu semnătura II. Chendi,. de unde reproducem pentru prima dată textul în cadrul acestei
Scris cu vervă polemică, acest articol deschide ampla serie de critici ale lui Chendi la adresa Enciclopediei române (1898— 1904), apărută sub auspiciile „Astrei" şi al cărei „director" era Corneliu Diaconovich. Este cea de-a doua linie de atac în cadrul
planului de activizare culturală a românilor din Transilvania desfăşurat de Chendi. Răsunetul acestei polemici se va regăsi pînă în studiul de sinteză din 1901, Zece ani de mişcare literară în Transilvania.
FOLCLOR
A apărut în revista Floare albastră, nr. 31 din 9 mai 1899, de unde reproducem pentru prima dată textul în cadrul acestei ediţii.
La sfîrşitul articolului apar, în loc de numele autorului, trei asteriscuri, cunoscute ca asteronim al lui Chendi (vezi Mircea Popa, op. cit., p. 36, nota 1 şi p. 49, nota 1).
„Teoriile" greşite despre folclor pe care le combate Chendi
la sfîrşitul articolului sînt ale lui Al. Antemireanu, citat în acest sens în articolul Floare albastră, publicat de Chendi în Familia (nr. 20 din 16/28 mai 1899). Pe aceeaşi linie şi Mircea Popa precizează : „în urma unor disensiuni, AI. Antemireanu pleacă şi redacţia revistei revine în întregime lui Iosif şi Chendi. Chendi începe în paginile ei o campanie de revalorificare a folclorului, îşi dă contribuţia la întocmirea unui număr omagial Mihai Emineseu, dar, din păcate, revista este silită să-şi înceteze apariţia la începutul lunii iunie" (op. cit., p. 45).
MAGHIARII ŞI FOLCLORUL ROMAN
A apărut în Floare albastră, nr. 32 din 16 mai 1899, la rubrica „Folclor", iniţiată de Chendi în numărul anterior al revistei. Semnătura e cu aceleaşi trei asteriscuţri. Partea de început a articolului este aproape identică cu introducerea la articolul Şovinism în literatura maghiară, publicat de Chendi sub semnătură în Tribuna poporului (nr. 103 din 2/14 iunie 1898), iar în continuare textul se constituie ca o adevărată pledoarie pentru colaborarea culturală româno-maghiară.
DAIAN
A apărut în Floare albastră, nr. 33 din 23 mai 1899, la rubrica „Folclor". In loc de semnătură, aceleaşi trei asteriscuri. Despre culegerea unui fragment de baladă despre Daian în timpul pere-
484
485
grinărilor sale prin munţii din jurul Sibiului, există mărturii ale lui Chendi (Mircea Popa, op. cit., p. 35). De asemenea, în Telegraful român (nr. 91 din 21 august 1897) apărea la rubrica „Foiţa" : Poezii poporale (din Gura-rîului), culese de Fidelio, dintre care prima face parte din complexul de motive inspirate de figura lui Daian, cel discutat aici :
„Pe corniţa dealului / Stă muma Dăianului / Tot plîngînd şi suspinînd / Şi de Dâian întrebînd / — Dăine, sufletul meu, / Lasă-mi-te de furat / Că vei muri împuşcat. / — De furat ziu m-oi lăsa / Pînă capul sus mi-a sta ! / — Dăiene, sufletul meu, / Lasă-mi-te de hoţii / C-ăi muri în puşcării. / — Mumă, eu nu m-oi lăsa / Pînă capul sus mi-o sta !"
„FLOARE ALBASTRA"
A apărut în revista Familia, nr. 20 din 16/28 mai 1899, cu semnătura II. Chendi. Se reproduce pentru prima dată, în cadrul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi, după textul din Familia.
Articolul acesta prezintă o importanţă deosebită în conturarea biografiei spirituale a lui Chendi, după sosirea sa în capitala României. Se dovedeşte ataşamentul profund al criticului pentru revista literară Floare albastră, apărută săptămînal la Bucureşti, între 11 octombrie 1898 şi 23 mai 1899. La 15 iunie 1899, la 10 ani de la moartea lui Eminescu, se tipărea un ultim număr omagial al revistei, subintitulat Mihail Eminescu. 1889 — 1899, după care Floare albastră îşi înceta apariţia. Articolul lui Chendi, prin conţinutul său, se arată redactat în,tr-o epocă anterioară sfîrşitului revistei, dezvăluind vii dispute în sînul redacţiei, pe probleme de conţinut şi de orientare ideologică. Chendi relevă lipsa de consecvenţă şi de pregătire critică a lui Al. Antemireanu, care se considera ideologul revistei. în acelaşi timp el subliniază ataşarea la romantism a publicaţiei, chiar prin titlu şi prin menirea pe care i-o atribuiau tinerii ei redactori. Faptul corespunde pe deplin ideologiei literare a lui Chendi, care se conturase deja în epoca respectivă (articolul Dulcea sinamăgire). Deşi Chendi nu figurează printre numele din colegiul redacţional, iar colaborarea sa în paginile revistei este doar anonimă, e de presupus că el a adus o contribuţie importantă în coagularea acestei publicaţii, în denumirea şi orientarea ei. Articolul demonstrează această idee. De altfel, rolul anonim al lui în ultima parte a apariţiei revistei Floare albastră e pe deplin elucidat de istoria literară (vezi Mircea Popa, op. cit., p. 45).
Revista Floare albastră şi ziarul România jună se dovedesc două părţi componente complementare în cadrul programului de acţiune gîndit de Chendi, după venirea sa în capitala României. Propaganda pe care le-o face el celor două publicaţii în ziarele din Transilvania nu este deloc întîmplătoare.
SCRIEŢI AMINTIRI !
A apărut în revista Floare albastră din 15 iunie 1899, număr omagial închinat lui Mihai Eminescu, cu ocazia împlinirii a 10 ani de la moartea marelui poet. Articolul e nesemnat, dar el aparţine în mod sigur lui Chendi. Aria de referinţe la Goethe, chiar şi unele formulări sînt identice cu acelea din articolele lui Chendi despre scriitorii germani. Referinţe la acest articol ca şi la întregul număr al revistei există în alte scrieri ale lui Chendi (finalul articolului despre Petofi, din Tribuna poporului, 13/25 iulie 1899, cel despre manuscrisele lui Eminescu, din Tribuna poporului, 2/15 februarie 1902). După cum observă Mircea Popa, Chendi a adus o contribuţie esenţială în redactarea numărului omagial închinat lui Eminescu (op. cit., p. 45).
Că spiritul critic al lui Chendi şi-a pus amprenta asupra acestui număr al revistei o dovedeşte şi organizarea sumarului care cuprinde în ordinea următoare : un editorial Lui Mihai Eminescu, din partea redacţiei ; In Nirvana de Caragiale, Lui Eminescu de Al. Vlahuţă, Eminescu de Hasdeu, Lui de Veronica Miele, Peste groapă de Ion Popescu, reprodus din Fîntîna Blan-duziei, de unde se mai preiau şi : Mort de Al. Hodoş, Foi risipite, semnat H, Memoriu asupra lui Eminescu, Din viaţa lui Eminescu. Ultima pagină cuprinde contribuţii critice anonime, dezvăluind amprentele stilului lui Chendi şi ale orizontului său de viaţă şi de cultură : Scrieţi amintiri '., Eminescu în nemţeşte, Eminescu în ungureşte. La cine sunt manuscrisele lui Eminescu ?, precum şi o bogată rubrică de Note, scrise în acelaşi spirit. Se impune atenţiei faptul că din acest sumar lipsesc complet junimiştii, în frunte cu Maiorescu. Numele acestuia din urmă este ocolit şi în articolul Scrieţi amintiri!, iar în articolul La cine sunt  manuscrisele  lui  Eminescu ?   criticul  junimist  e sugerat polemic prin referirea la „un fruntaş literat şi bun cunoscător al lui Eminescu", somat să ofere publicului manuscrisele eminesciene pe care le posedă. După cum vedem, polemica lui Chendi cu junimiştii continuă şi sub această formă, relativă la memoria marelui poet.
486
487
In cadrul numărului omagial dedicat lui Emineseu, articolul Scrieţi amintiri! prezintă o importanţă deosebită. El poate fi socotit pe drept cuvînt o piatră de temelie în deschiderea marelui domeniu al eminescologiei. El exprimă conştiinţa necesităţii imperioase de a acţiona pe linia constituirii acelui fond de documente primare atît de necesare, cu privire la viaţa şi activitatea marelui poet. .
LA CINE SUNT MANUSCRISELE LUI EMINESCU ?
. . A apărut în revista Floare albastră din 15 iunie 1899, număr omagial, închinat împlinirii a 10 ani de la moartea lui Minai Emineseu. Articolul e nesemnat, dar el aparţine în mod cert lui Ilarie Chendi. Partea de început a acestui articol este reluată la modul autobiografic de Chendi în Cronica mea din Tribuna poporului, nr. 22 din 2/15 februarie 1902. Din această cronică aflăm că Ilarie Chendi. chiar a locuit o vreme, după venirea sa în Bucureşti, pe strada Ştirbei-Vodă, la nr. 72, „într-o curte cu tufişuri de liliac şi de viţă sălbatică", în aceeaşi odaie „îngustă şi întunecoasă", în care Emineseu şi-a petrecut ultimul an de viaţă. Chendi stătea de multe ori de vorbă cu gazdele sale despre fostul lor chiriaş şi despre soarta manuscriselor sale. Toate acestea denotă marea pasiune şi conştiinţă critică a lui Chendi faţă de zestrea eminesciană, conştiinţă ce stă şi la temelia acestui articol.
Articolul La cine sunt manuscrisele lui Emineseu ? este semnalat şi citat parţial de Perpessjcius în M. Emineseu, Opere, voi. IV, p. XX—XXI. în această ediţie reproducem în întregime textul din Floare albastră.
PETOFI
A apărut_în Tribuna poporului, nr. 134 din 13/25 iulie 1899, la rubrica „Foiţa Tribunei poporului", cu semnătura II. Chendi.
Deşi referinţe la Petofi s-au mai făcut şi înainte în critica literară românească, articolul lui Chendi este printre primele dedicate în întregime marelui poet de către un cunoscător competent al literaturii maghiare. Cercetătoarea Dorothea Sasu-Zim-mermann, în studiul Petofi în literatura română (1849—1973). Bibliografie critică (Bucureşti, Kriterion, 1980), observă : „Ca o-
488
dovadă a pătrunderii operei lui Petofi în conştiinţa românească ne stau mărturie în această perioadă cele cîteva articole şi studii critice consacrate poetului maghiar. Ne referim la articolele comemorative apărute la împlinirea a 50 de ani de la moartea sa (ele sînt semnate în Tribuna poporului de Ilarie Chrndi, în Poporul de Popa Coresi (Gheorghe Alexiu), în Adevărul de B. Bră-nişieanu" (op. cit., p. 19).
După spusele aceleiaşi autoare, Chendi vorbeşte în articolul său „despre sărbătoarea împlinirii a 50 de ani de la moartea lui Petofi, ce va avea loc la Sighişoara. Articolul apreciază valoarea lirică a poeziilor lui Petofi. Conţine şi .o bună analiză a traducerilor lui St. O. Iosif din Petofi, dintre care citează trei poezii" (idem, p. 284—285).
Cele două volume de poezii de Petofi, traduse de St. O. Iosif şi apreciate în mod deosebit de Chendi — apreciere valabilă şi astăzi —sînt: „ApostoZuI" şi alte poezii. Traduceri libere de St. O. Iosif (Bucureşti, Carol Miiler, „Biblioteca pentru toţi", 99, 1896) şi Poezii alese. Traduceri libere de St. O. Iosif. Cu o prefaţă şi portretul autorului. Craiova, Ralian şi Ignat Samitca, 1897.
Chendi vede în Petofi nu numai reprezentantul prin excelenţă al literaturii maghiare, ci şi pe unul dintre marii reprezentanţi ai literaturii universale. Criticul face o distincţie riguroasă între creaţia petofiană, plină de frăgezime şi vigoare, şi tendinţa oficialităţilor de la Budapesta şi a magnaţilor maghiari din Transilvania de a da o tentă naţionalist-şovină serbărilor legate de numele lui Petofi. In finalul articolului său, Chendi îşi exprimă admiraţia faţă de poporul maghiar pentru preţuirea deosebită pe care o acordă personalităţilor sale reprezentative.
DR. D. P. BARCIANU : „VASILE AARON" (1770—1822) O scriere încă necunoscută a lui In   „Programa institutului pedagog ico-te. ol. din Sibiu" Sibiu, 1899
A apărut în Tribuna poporului, nr. 158 din 17/29 august 1899, la rubrica „Cronică literară". Articolul prezintă o importanţă deosebită în biografia spirituală a lui Chendi, dezvălu-indu-ne înalta preţuire pe care a păstrat-o criticul lui Daniil Po-
489
povici Barcianu (1847—1903), profesorul său de la Institutul teologic din Sibiu, acela care i-a îndrumat paşii spre cultură în anii grei de după moartea tatălui său. D. P. Barcianu făcuse studii universitare în Germania, specializîndu-se în pedagogie şi ştiinţele naturii. In domeniul acestora din urmă, s-a ilustrat ca profesor şi autor al unei cărţi foarte preţuite în domeniul popularizării ştiinţei, şi anume, Elemente de istoria naturală (Sibiu, 1881—1883).
D. P. Barcianu a fost autor de manuale didactice, precum şi redactor principal al remarcabilei reviste Foaia pedagogică (1897-—1901). Ca secretar al „Astrei" şi membru în Comitetul Naţional, a participat la elaborarea Memorandului, pentru care, la vestitul proces din 1894, a fost condamnat la doi ani şi jumătate de închisoare, executată la Vaţ. După eliberarea din închisoare a desfăşurat o muncă ştiinţifică şi culturală intensă, îndreptăţind speranţele lui Chendi din finalul articolului său, cu privire la revitalizarea forţelor intelectuale româneşti din Transilvania în jurul ilustrei figuri a profesorului Barcianu, strîngerea lor în cadrul unui program de activitate literară exigent şi de înaltă calitate. Din păcate, D. P. Barcianu nu şi-a propus un asemenea program. Din ce în ce mai obosit şi bolnav, se stingea încă în puterea vîrstei, la numai 56 de ani, în 1903.
TESTAMENTUL LUI GOJDU
A apărut în Tribuna poporului, nr. 164 din 25 august'6 septembrie şi nr. 165 din 26 august/7septembrie 1899, la rubrica de subsol „Foiţa Tribunei poporului", purtînd semnătura II. Chendi.
Emanuil Gojdu reprezintă una din figurile de seamă ale mişcării naţionale româneşti din Transilvania secolului al XIX-lea. Născut la Oradea în 1802, a făcut studii universitare în drept la Bratislava şi Budapesta, unde se stabileşte practicînd avocatura şi ajungînd „notar cambial". Mîndrll de originea sa, a fost multă vreme, înainte de 1848 şi după aceea, preşedinte al deputăţiei româneşti pe lîngă Parlamentul din Budapesta, unde a susţinut, cu multă energie şi perseverenţă, votarea unui proiect de lege pentru egala îndreptăţire a tuturor naţionalităţilor. Casa lui Gojdu era recunoscută drept casă românească, unde toţi conaţionalii erau bine primiţi şi ajutaţi în nevoile lor. Cu puţin înainte de moarte (1870), Emanuil Gojdu şi-a donat prin testament întreaga sa avere „acelei părţi a naţiunii române din Un-
garia şi Transilvania care aparţine la confesiune orientală şi ortodoxă" pentru burse studenţilor şi ajutorarea preoţilor (apud Lucian Predescu, Enciclopedia „Cugetarea", p. 366).
„Fundaţiunea Emanuil Gojdu", întemeiată pentru administrarea şi orientarea bunurilor prevăzute prin testament, s-a bucurat de un mare răsunet în presa românească din Transilvania şi, mai ales, în rîndul tineretului studios. Chendi însuşi a participat activ, în timpul studenţiei sale de la Budapesta, la comemorarea a 25 de ani de la moartea lui Emanuil Gojdu, or-ganizînd, prin intermediul societăţii de lectură „Petru Maior", un pelerinaj la mormîntul comemoratului şi ţinînd cu acest prilej o cuvîntare, fapt ce a determinat represalii din partea poliţiei maghiare.
Prin articolul de faţă, Chendi atrage atenţia asupra unor aspecte necunoscute din activitatea lui Emanuil Gojdu, şi anume, munca lui pe tărîmul propăşirii limbii şi culturii române, atestată la începuturile presei româneşti.
WERTHER
A apărut în Familia, nr. 36 din 5/17 septembrie 1899, cu semnătura II. Chendi. Se reproduce pentru prima oară în cadrul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi, după textul din Familia.
întregul număr al revistei este închinat aniversării a 150 de ani de la naşterea lui Goethe. In sumarul acestui număr, dat la sfîrşit, articolul despre Werther este trecut al treilea, cu următoarele cuvinte : „Un studiu original al distinsului nostru colaborator, d-l Ilarie Chendi, despre romanul Werther de Goethe".
Avem motive să credem că acest număr omagial a fost alcătuit în întregime cu concursul lui Chendi, deoarece majoritatea colaboratorilor sînt bucure.şteni : St. O. Iosif cu traducerea poeziei Izbăvire, Noaptea Valpurgiei din Faust în traducerea lui V. Pogor şi Schelitti, iar fragmentul din Werther este ales, în spiritul studiului lui Chendi, „în excelenta traducere a lui G. Munteanu pentru ca să dovedim cum bătrînul Munteanu ştia să scrie româneşte"...
Lui Chendi îi aparţine, credem, şi articolul introductiv. Aniversarea naşterii lui Goethe, articol nesemnat, dar care poartă toate amprentele stilului său.
490
«91
BERNI DETRE SAU
CUM SE PLAGIAZĂ „ENCICLOPEDIA ROMÂNA"
A apărut în Tribuna poporului, nr. 174 din 8/20 septembrie 1899, la rubrica „Partea literară", cu semnătura II. Chendi. Articolul nu-l găsim semnalat în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi, alcătuită de Vasile Netea. Se reproduce pentru prima dată, după textul din Tribuna poporului.
Articolul acesta prezintă o importanţă deosebită în cadrul polemicii pe care a dus-o Chendi cu redactorii Enciclopediei române de sub conducerea lui Corneliu Diaconovich, secretar al „Astrei". Din eroul „Berni Detre", rod al ignoranţei şi superficialităţii, Chendi face axul atacurilor sale la adresa modului necorespunzător în care se redacta Enciclopedia română, pusă sub înaltele auspicii ale Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român.
Dezvăluind cu o vervă îndrăcită rădăcinile acestei erori de neiertat, articolul lui Chendi a stîrnit, după cum mărturiseşte însuşi Diaconovich în răspunsul său, un haz enorm în rîndul cercurilor intelectuale din Sibiu şi din alte oraşe ale Transilvaniei. Deşi, după cum aflăm, din desfăşurarea acestei polemici, Chendi şi alţii atrăseseră în numeroase rînduri atenţia asupra unor erori grave strecurate în Enciclopedie, directorul acesteia făcuse pe nepăsătorul. De data aceasta însă scandalul era prea mare. Exista riscul de a se compromite cu totul publicaţia pe care o conducea şi din care, după cum reiese din spusele lui Chendi, trăgea numeroase foloase materiale. Este ceea ce-1 determină pe C. Diaconovich să răspundă la polemică prin articolul Critica zeflemea, publicat la rubrica „Tribuna literară" din ziarul Tribuna, nr. 204 din 17/29 sept. 1899. Secretarul „Astrei" încearcă, pe de o parte, să atenueze acuzaţia de plagiat, numind-o o greşeală „incidentală", strecurată „dintr-un complex de inconveniente neaşteptate, [...] criticul nostru din ţintar făcînd armăsar". Pe de altă parte, Diaconovich caută să-1 discrediteze pe Chendi în faţa publicului, ca pe un critic neserios, capabil numai de zeflemea şi, pe deasupra, lipsit ele caracter şi de scrupule, pentru că şi-ar fi însuşit banii Enciclopediei, pe cînd lucra în „biroul" ei. Toate aceste acuzaţii nedrepte au înveninat polemica dîndu-i proporţii deosebite. Iată, în continuare, textul întreg al răspunsului pe care 1-a dat Corneliu Diaconovich la articolul lui Chendi despre Berni Detre :
„Critica zeflemea
Zilele trecute s-a făcut mult haz în cercurile din Sibiu — poate şi în alte locuri — pe tema Berni Detre sau a d-ului Ilarie Chendi.
D-l Chendi, un tip de vagant literar, a ajuns, graţie «amicilor» săi, într-un post bun, la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. N-are aproape nici un alt lucru decît să cetească, să studieze şi să scrie. D-l Chendi ar putea foarte bine să se instruieze, să-şi îmbogăţească cunoştinţele şi prin scrutările şi studiile ce le-ar face să fie folositor binelui de obşte. Da, dacă d-1 Chendi ar fi un om serios.
Cum îşi foloseşte d-1 Chendi timpul ? Ne-o arată el însuşi. Mai face cîte o intrigă politică, mai scrie cîte-un articol la Rev. Orăştiei, mai cîte-un «telefon» ori vreo zeflemea la Tribuna poporului şi cîte ceva literar în Familia. Dar foarte puţin din ce scrie e vreun lucru mai de treabă, ori cel puţin serios. Intre alte ocupaţiuni predilecte, s-a ocupat acum să «studieze» Enciclopedia română. Noi, ce.ştialalli mulţi, mai deschidem Enciclopedia cînd suntem avizaţi să căutăm ceva. D-l Chendi o ceteşte întreagă, din doscă în doscă, să-i găsească greşelile. Nu în zadar e critic d-1 Ch. A şi găsit d-1 Ch. erori în Enciclopedie şi ar fi mare minune să nu găsească, căutînd cu atîta zel, că doar şi Enciclopedia e un lucru omenesc, imperfect şi cu greşeli.
Şi din cînd în cînd, «criticul» nostru de la «Academie» surprinde lumea cu cîte o descoperire a sa, cu cîte un mare rezultat al muncei sale, arătînd cîte o greşeală mai mică ori mai mare a Enciclopedici.
Ultima descoperire a d-lui Ch. a fost cea mai .interesantă pînă acum. (Desigur, vor mai urma — dacă d-1 Chendi nu va veni cumva la Arad, ca secretar al episcopului Goldiş, cum e vorba.) A descoperit adecă cum Enciclopedia română, la partea despre vechea literatură germană, a tradus un pasaj din lexiconul cel nou, unguresc; Pallas, şi traducătorul, neiniţiat în literatură germană, a menţinut numele maghiarizat : Berni Detre al lui Dietrich von Bern.
Greşeala e fără-ndoială mare şi boacănă, dar incidentală. Ea s-a strecurat — cum se va vedea — din întîmplare, printr-un complex de inconveniente neaşteptate.
Ei, dar să vezi ce mai articol de «critică literară» sloboade d-1 Chendi pe această temă, în două lungi coloane ale foii de la Arad'! Ce de haz deplasat, ce de glume necălite, ce de insi-
493
huări şi generalizări, ce mai zeflemea maliţioasă ! Cu un cuvînt, criticul nostru «dintr-un ţintar face un armăsar».
Ei bine, asta e prea mult; asta-i dizgustător. D-l Ch. ar putea să înveţe odată a se purta cinstit în chestiunile literare şi a nu-şi mai întina condeiul.
Mai ales acum, cînd poate vedea cît de generos s-a dovedit acel suflet blînd, pe care în viaţă a încercat sâ-1 amărască cu veninul condeiului său închiriat în slujba unor mici suflete pătimaşe.
Cît pentru greşala Enciclopediei, ea este mare, neplăcută. Ea este însă un maleur1, ce se întîmplă şi la alte publicaţiuni.
Critioa-zeflemea a d-lui Chendi însă e o maliţie căreia rar îi poţi găsi păreohe.
Enciclopedia are multe scăderi, nu-i vorbă. Cei ce au vreme să se ocupe de ea trebuie să-i deie sfaturi, ori faptic ajutor, nu însă să o batjocurească şi discrediteze.
In afacerea aceasta a lui Kendi Detre, biuroul Enciclopediei a fost trimis de mult o scrisoare de explicare la redacţia Tribunei poporului, fireşte în zădar.
Iată scrisoarea din vorbă :
Onorată redacţiune!
In nr. 174 al ziarului d-voastre, d-l II. Chendi se ocupă într-un ton cu totul neobicinuit în critica serioasă — cu cîte o greşeală de traducere şi de tipar din articolul Encicloptfâiei române despre literatura germană.
Nu deneg nimănui dreptul de a critica scăderile publica-ţiunilor redigiate de mine şi recunosc şi eu că greşelile remarcate de d-l Chendi în adevăr sunt foarte supărătoare. Cu toate acestea cred însă că acuzele ce se aduc din acest incident îh organul d-voastre conducerii Enciclopediei române sunt nedrepte, deoarece asemenea publicaţiuni mari nu pot fi apreţiate după cîte o greşeală de traducere sau de tipar, cari, chiar şi pe lîngă cea mai mare atenţiune nu se pot evita şi s-au furişat şi în alte enciclopedii mari, lucrate cu un aparat mult mai perfect decît al nostru.
1 Greşeală de ortografie pe care Chendi o va exploata în răspunsul său polemic.
494
In cazul de sub întrebare m-am îngrigit de timpuriu ca < articolul despre limba şi literatura germană să se lucreze de un autor specialist. Articoîul s-a împărţit d-lui Rudow, cari insă, după cum ştiţi, a decedat pe neaşteptate. Din această cauză, m-am adresat cătră d-l profesor dr. H. Tiktin, care a şi lucrat articolul Limba germana şi mi 1-a trimis cu observarea: «Urmarea — literatura germană — peste cîteva zile». Lăsîndu-mă pe această promisiune, nu am mai luat alte dispoziţiuni. Articolul promis de d-l dr. Tiktin însă nu mi-a sosit şi, trebuind să tipărim coala respectivă, biroul nostru a fost necesitat să se îngrijească în momentul din urmă de suplinirea lui. Astfel s-a întîmplat că un membru al biroului a făcut, cam în grabă, un extras din Lexiconul «Pallas» şi, în traducerea sa, a luat numele lui Dietrich von Bern în forma maghiară. Fiind eu atunci din întîmplare absent din Sibiu, n-am putut face reviziunea articolului, şi lipsind timpul pentru a-1 mai trimite spre revizuire — după cum se face în genere cu articolele Enciclopediei — unui om de specialitate, greşeala de traducere, din nefericire, a rămas neobservată.
Este de regretat aceasta, dar la o publicaţiune care cuprinde peste 40 000 articole, asemenea erori nu pot fi evitate cu desăvîrşire. Numărul lor este foarte mare şi în Larousse, Brock-haus, Mayer, Pallas şi alte mari enciclopedii, cu toate că acestea dispun de puteri suficiente pentru a da publicaţiunilor lor o redacţiune cît mai perfectă. Numai că critica străină ţine cont de greutăţile cu cari au să lupte asemenea publicaţiuni şi, departe de a face capital din cîte o greşeală de tipar sau de traducere, le apreţiază după momente mai esenţiale.
Ce priveşte acuza «plagierii», cred că orice om care ştie ce sunt şi cum se lucrează dicţionarele enciclopedice va înţelege că multe mii din articolele acestora nu pot fi alta decît simple traduceri sau extrase. A cere, d.e., originalitate la un articol care cuprinde cîteva date biografice sau scurte informaţiuni despre vreo localitate geografică nu dovedeşte decît lipsă de pricepere ori de bună-credinţă. Un dicţionar enciclopedic «original» este o imposibilitate.
Invectivele personale ce mi le adresează d-l Chendi cred că le pot ignora. D-sa, cu toată asprimea lecţiunilor ce le-a primit, se pare a fi incurabil în manierele sale «literare». Numai la o singură insinuare vreau să reflectez deoarece de astă dată a fost făcută la adresa «Asooiaţiunei». S-a vorbit anume de mai multe ori în ziarul d-voastre despre Enciclopedia română ca despre o „întreprindere negustorească". In această privinţă tre-
495
buie să-1 clarific pe d-1 Chendi că dfe cînd d-sa a părăsit biroul Enciclopediei, împrejurările s-au schimbat foarte mult şi preste tot d-sa a fost singurul care a făcut «negustorie» din activitatea sa pentru Enciclopedie, remunerîndu-se însuşi şi încă foarte splendid din banii ce i-am încrezut pentru trebuinţele biroului, cu toate că, în serviciile sale peste măsură modeste, s-a distins numai prin o extremă negligenţă, încît a dispărut din Sibiu fără a-mi da seama de cele ce a făcut. Cred deci că numai ă-l Chendi nu poate fi îndreptăţit a-şi permite necuviinţe, ca cele din ultima sa -«critică»- şi din foiţa despre articolul Doina al d-lui prof. Bârse&nu, faţă cu cei ce cu cea mai mare abnegaţiune conlucrează la realizarea Enciclopediei.
După acestea, mulţumindu-vă înainte pentru publicarea acestor şiruri vă rog, d-le redactor, să primiţi expresiunea deosebitei mele consideraţiuni.
Dr. C. Diaconovich
Sibiu, 19 septembrie 1899"
(Tribuna, nr. 204, din 17/29 sept. 1899.)
Acuzaţiile că şi-ar fi însuşit „banii" JSnciclopediei, precum şi aluziile destul de obscure la aspecte din viaţa personală („asprimea lecţiunilor ce le-a primit", „sufletul blînd" care s-a dovedit „generos", deşi criticul „a încercat să-1 amărască cu condeiul său") îl vor determina pe Chendi să revină polemic într-un lung articol, Palagiatul „Enciclopediei", şi să urmărească apoi problema cu ironie şi vervă satirică, în multe alte articole — semnate şi anonime — pînă tîrziu, în 1901, cînd1, în Zece ani de mişcare literară în Transilvania, el va trage concluziile definitive ale acestei lungi dispute literare.
PLAGIATUL „ENCICLOPEDIEI"
A apărut în Tribuna poporului, nr. 182, 183, 185 şi 186, între 4 şi 10 octombrie 1899, purtînd semnătura II. Chendi. In fiecare număr, alături de titlul general al articolului, apare şi numerotarea în cifre latine, de la I la IV. Se reproduce pentru prima dată în cadrul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi, după textul din Tribuna poporului.
Este un răspuns amplu, detaliat, scris cu vervă şi forţă expresivă deosebită, la articolul Critica zeflemea de C. Diaconovich, din Tribuna, nr. 204 din 17/29 sept. 1899. Chendi subliniază faptul că nu era singurul care scrisese despre deficienţele Enciclopediei, citînd în acest sens ziarele Dreptatea, Patria,
Revista Orăştiei, el însuşi căutînd să păstreze o atitudine critică
obiectivă, dezinteresată în judecarea problemelor. Va fi linia de conduită pe care o va păstra şi în articolele polemice următoare pe aceeaşi temă, citînd şi alte exemple de atitudine critică : ziatrul Unirea din Blaj, revista Convorbiri literare. Nici unul dintre articolele critice publicate pe această temă nu are puterea de argumentare şi vivacitatea spirituală a celor scrise de Chendi. Este ceea ce le-a dat acestora din urmă faimă, le-a creat o popularitate puţin obişnuită. Nu numai Corneliu Diaconovich a fost nevoit să ia act de existenţa lor, ci şi „Comitetul Central" al „Astrei", care în şedinţa din 5 iulie 1900 asculta un raport prezentat de dr. Ilarion Puşcariu, „vicepreziden-tul «Asociaţiunii»" însărcinat cu „controlul mersului lucrărilor la Enciclopedia română". Acesta trăgea „concluzul" că lucrarea ar sta „pe un nivel literar mulţumitor", toate organele de presă prezentînd-o elogios, „cu o singură, dar neimportantă excepţi-une". Această „excepţiune", se înţelege, era Tribuna poporului, unde scria Chendi.
Comitetul „Astrei", format din oameni fără personalitate, confirmă cele spuse de „preacuviosul Ilarion". Prilej pentru Chendi de a-şi extinde critica, de a ataca „monştrii sacri" ai „Asociaţiunii", de a pune verdicte negative awpra întregii orientări pe care o dădeau aceştia mişcării culturale româneşti din Transilvania (Trif şi dr. Ilarion Puşcariu, în Tribuna poporului, nr. 153 din 17/30 august 1900 ; Cum se face literatură enci-clopedistă ?!, în Tribuna poporului, nr. 160 din 27 august/9 sept. 1900). Polemica în jurul Enciclopediei române devine astfel o problemă de orientare culturală. Chendi întreţine o rubrică anonimă în Tribuna poporului, prelungită în foarte multe numere : „De la Enciclopedia română cetire — una pe zi", satirizînd maii ales erorile de limbă.
O consecinţă pozitivă imediată a polemicii dezlănţuite de Chendi a fost reculegerea broşurii din Enciclopedie care conţinea articolul despre literatura germană, înlocuit acum cu un articol original, scris de M. Străjan. Tribwia poporului, în nr. 105 din 6 iunie 1900, consemna cu ironie şi satisfacţie acest fapt, publicînd o însemnare a lui Chendi, cu titlul în chenar negru Berni Detre, avînd motto : „Berni Detre, Berni Detre / Unde-ai dispărut, cumetre ?" (Semnat Nicu Potrivei) şi următorul text: „Pătrunşi de adâncă jale, aducem la cunoştinţa cetitorilor noştri moartea ireparabilă a lui Berni Detre, a eroului măreţ din Enciclopedia română. Suntem cu atît mai nemîngîiaţi, că el n-a murit moarte de erou, ci a fost asasinat pe furiş de o
496
497
mînă păgînă, de mîna aceluiaşi director care nu se mulţumeşte a ne asasina numai pe noi cu abracadabrantele lui definiţii despre «femeiuşa armăsarului» şi despre sărutările «•bucale», dar ne mai sugrumă şi pe eroii noştri populari. Cunoaşteţi chestiunea.
In fascicula a XVI a Enciclopediei, la pagina 533 a tomului II, i se ridicase lui Berni Detre un falnic monument. Dar ian căutaţi-1 şi-1 vedeţi dacă-1 mai puteţi găsi. Nu, el a fost ■dărimat, fascicula din  chestiune a fost nimicită şi retipărită
■ în o a doua ediţie, în care plagiatul după Lexiconul «Pallas» este
■ înlocuit prin un articol de d-l M. Străjan, iar scumpul nostru Berni Detre omis cu desăvîrşire. Nu, nu e vis, ci crudă realitate, nobilul vlăstar al ignoranţei enciclopedice, coeficientul culturei celor ce dirigează monumentala publicaţiune: Berni Detre lipseşte acum din Enciclopedie.
Dar închipuiţi-vă, şiretul de Diaconovich nu spune nimic despre faptei sa vitejească. Nici în prefaţă, nici în coadă nu aminteşte nici măcar un cuvînt că în prima redactare articolul Literatura germană fusese plagiat într-un mod stupid, iar acum a fost făcut să dispară din pricina că un domn a aflat de cuviinţă să denunţe plagiatul...
I-o fi fost ruşine d-lui director, credem şi noi — dar acum îl iertăm, că şi-a mărturisit păcatul, fie şi în acest mod.
însă o întrebare .- cum rămîne chestia cu aceia cari posed fascicola cu articolul, cel cu Berni ?
Şi încă ceva : cum rămîne cu calomniile d-lui Diaconovich ? De ce, dacă greşelile arătate de noi le adoptă, le rectifică, încă cu jertfe mari materiale, retipărind coaie întregi — fie şi ascuns — de ce anul trecut şi-a luat nasul la purtiajre şi, în loc de a face mea culpa, s-a purtat atît de necalificabil şi pervers ?
Acum, fireşte, incidentul se închide o dată cu groapa de deasupra eroului. Mărturisim însă că fără Berni Detre, Enciclopedia nu mai are haz. E ca o nuntă fără lăutar, ca o promenadă din care a fost înstrăinată ultima statuie. Din coroana de glorie de pe capul d-lui Diaconovich lipseşte acum emblema. Deplîngem această pierdere. Sărmane Berni Detre, cît de scurtă ţi-a fost viaţa, dar mîngiie-te că ai lucit ca un meteor.
Fie-ţi ţarina uşoară şi memoria eternă !
CH."
După cum se vede, acţiunea de purificare a atmosferei culturale transilvănene iniţiată de Chendi începea să dea primele sale roade.
Că polemica deschisă de Chendi nu-şi găsise încă o rezolvare definitivă, iar problemele Enciclopediei române, condusă de C. Diaconovich, continuau să agite spiritele ne-o arată şi un articol anonim publicat în Tribuna poporului mult mai tîrziu, către sfîrşitul anului 1901. El este un comentariu la un alt articol de protest împotriva conducătorului Enciclopediei, publicat de data aceasta de ziarul Tribuna din Sibiu, care la început luase apărarea lui Diaconovich. Dominat de aceeaşi vervă satirică, articolul anonim din Tribuna poporului (nr. 224 din 1/14 decembrie 1901) pare a f-i tot de Chendi, dar el poate aparţine şi lui I. Russu-Şirianu sau altui membru al redacţiei, format la şcoala pamfletului chendian, cîtă vreme se referă la „colaboratorul nostru care 1-a prins pe d-sa (Diaconovich) în flagrant delict de incapacitate".
LITERATURA ŞI ARTA
A apărut în Tribuna poporului, nr. 215 din 10/22 noiembrie, nr. 216 din 11/23 noiembrie şi nr. 218 din 14/26 noiembrie 1899, la rubrica „Foiţa Tribunei poporului". In primele două numere, articolul este semnat Fidelio, cunoscutul pseudonim al lui Chendi, iar în ultimul, numai F-o. La fiecare din numere se reia titlul general, dat de noi unitar pentru toate cele patru părţi ale acestei corespondenţe din Bucureşti a lui Chendi. Asemenea iniţiative pe teme diverse, mozaicate şi continuate de critic în mai multe numere ale ziarului Tribuna poporului, vom întîlni şi mai departe.
SCRISOARE LITERARA „Ovreiul" — r oman de dr. V. Crăsescu
A apărut în Familia, nr. 48 din 28 noiembrie 1899, semnat Ch. După cum aflăm din Familia (nr. 39 din 24 sept. 1900), romanul Ovreiul a fost prezentat de autor Academiei Române, în vederea acordării Premiului Năsturel. Pentru el întocmea un raport de prezentare Iacob Negruzzi. Concluziile raportului erau negative : „...defectele romanului sunt aşa de numeroase, Incit nu pot să recomand scrierea d-lui Crăsescu pentru Premiul Năsturel, la oare a fost prezentată" (p. 465).
498
499
Chendi, cu un an mai înainte, sublinia şi el lipsa de valoare literară a romanului respectiv, dar îl discuta din punctul de vedere al tendinţei sociale în artă şi literatură, pe care el o consideră ea pumct de orientare obiectiv al dezvoltării literaturii noastre din acel moment. In aceasta stă valoarea articolului lui Chendi. De altfel, Victor Crăsescu (Şt, Basarabeanu, 1850—1917) aducea în proza românească de atunci (mai mult în nuvele şi povestiri şi mai puţin în romane) o tematică inedită, din mediile sociale abrutizate ale pescarilor, porturilor, tîrgurilor de provincie, prefigurîndu-i pe Jean Bart şi Mihail Sadoveanu. Chendi avea deci dreptate să iege de numele lui, încă la 1899, oarecare înnoiri în dezvoltarea prozei literare româneşti.
„INTRIGA Şl AMOR", TRAGEDIE IN CINCI ACTE DE FR. SCHILLER, REPREZENTATA PE SCENA TEATRULUI NAŢIONAL, CU CONCURSUL D-ŞOAREl AGATHA BÂRSESCU
A apărut în revista Familia, nr. 49 din 5/17 decembrie 1899, cu semnăunia 11. Ch., în cadrul unei rubrici intitulată „Cronică teatrală bucureşteană", de unde reproducem pentru prima dată textul în cadrul acestei ediţii.
RĂSPUNS LA COMPLIMENTE
A apărut în Tribuna poporului, nr. 234 din 7/19 decembrie 1899, la rubrica „Foiţa Tribunei poporului", cu semnătura Fidelio, de unde reproducem textul. Este o continuare, cu argumente noi, a polemicii deschise cu Convorbirile literar» pe problemele aprecierii mişcării literare transilvănene.
HEINE
A apărut în ziarul România jună, nr. 12 din 14 decembrie 1899, la rubrica de subsol dedicată foiletonului. Articolul este semnat la sfîrşit II. Chendi, singura semnătură a lui Chendi in paginile acestui jurnal, la care însă colaborarea sa este mult mai bogată. Astfel, în numărul 17 din 19 decembrie 1899 al Românei june găsim, la rubrica „Notiţe literare şi artistice", însemnarea anonimă Ziua naşterii unui poet, oare are informaţii
şi chiar pasaje identice cu cele din studiul Heirie. Aniversarea naşterii lui, publicat de Chendi in Familia, nf. 3 dM 16/2» ia^ nuarie 1900. Iată acest text ahbnim din România jună, care aparţine eu siguranţă lui Chendi:
„Ziua de 13 decembrie a fost o zi de sărbătoare • perttrm cercurile literare germane, împlinindu-se atunci o sută de arii de la naşterea lui Heine. Această zi a fost fixată mai mult în mod' convenţional, de cătră majoritatea biografilor popularului poet, căci în realitate nu există urme exacte cu privire la data naşterii lui. Biografii principali: Strodtmann, Elster, Karpeles, Prohls, Keiter, Rolsche şi alţii arată date diferite. în genere, ei se divid în două tabere. Unii sunt pentru ziua de 13 decembrie 1797, alţii pentru 13 decembrie 1799.
Părerile celor dinţii se întemeiază pe întiiâ biografie â lui Heine, scrisă de Friedrich Steinmann, pe cum şi pe diferite almanahuri de prin anii 1825—1830, unde s-a găsit data 13 decembrie 1797, relativă la naşterea lui Heine. în timpul din urmă au opinat în acest sens mai ales Hermann Kiiffer in Deutsche Rundschau (XII şi XXIV), cunoscutul critic danez Brandes în Hauptstromungen... şi acum, mai zilele trecute, publicistul Karl Em. Franzos în broşura sa Heine's Geburtstag, apărută la Berlin.
Părerile taberei adverse, care a aranjat festivităţile din anul acesta, par a fi mai probabile. Iată pentru ce :
Cu prilejul înscrierii sale la facultatea din Bonn, Heine a numit anul 1799 ca an al naşterii sale. Aceeaşi dată a comunicat într-o scrisoare din .1851, adresată amicului său Saint-Ren£ Taillandier. Iar în o altă scrisoare, trimisă surorii sale Charlotte Eurbden ( t 1899), scrie : «Vei şti că m-am născut în 13 decembrie 1799, în Diisseldorf». O altă probă mai departe este un document găsit de curînd de profesorul dr. D. Kaufmann şi dat publicităţii în 1897 (în adaosul literar al lui Pester Lloyd). Documentul acesta este un paşaport pentru Italia, eliberat pe numele lui Heine la Miinchen în anul 1828, conţinînd observa-ţiuni din cari iarăşi se poate deduce cu evidenţă asupra lui 1799 ca dată a naşterii poetului.
Dibuirea aceasta nesigură în căutarea unei date atît de importante în biografia unui bărbat de valoare se explică prin faptul că documentele oficiale din arhiva oraşului Diisseldorf, între cari şi matricolele celor născuţi, au fost distruse prin incendiu în timpul revoluţiunii franceze. La reconstituirea matricolelor însă s-au fixat o mulţime de date greşite. Heine încă a fost introdus greşit şi — după cum însuşi mărturiseşte — cu anume scop, de a fi scutit de obligămîntul militar.
500
501
Documentul oficial deci pierdut fiind, discuţia în jurul acestui punct xămîne de lana caprina şi ca unica orientare pozitivă ne serveşte constatarea făcută de Heine în amintita scrisoare cătră anticul său Taillandier: «La chose la plus importante c'est que je suiş ne»" (România jună, nr. 17 din 19 dec. 1799). ,
Prin această identificare de text nesemnat, preluat dintr-un studiu al lui Chendi, se aruncă o lumină destul de clară asupra autorului anonim care a întreţinut rubrica atît de variată de „Notiţe literare şi artistice", prezentă aproape în fiecare număr al ziarului România jună. Această rubrică cuprinde o amplă gamă de informaţii la zi despre viaţa şi activitatea marilor scriitori şi artişti de atunci ai Europei şi ai lumii, scrise toate în acelaşi stil aplicat, vioi, incitant.
DIN PRAG
A apărut in Tribuna poporului, nr. 243 din 21 decembrie 1899, ia rubrica „Foiţa Tribunei poporului", sub semnătura Fi-delio, cunoscutul pseudonim al lui Ilarie Chendi. Se reproduce pentru prima dată în cadrul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi, după textul din Tribuna poporului. Cu o valoare biografică deosebită, articolul acesta are şi meritul de a încheia o epocă şi a anunţa alta în evoluţia scrisului chendian.
INDICE DE AUTORI
Aaron, Vasile: XXIII, 4, 5,
22, 354—357, 489 Acs  Kăroly:   331, 458 Adam, Georg : 443 Adam, Ioan : XIX, XL, 340,
396, 397 Adamescu, Gh. : 35, 324, 326 Adamovici, Gherasim : 5, 15,
17, 21, 22, 23 Ady Endre : 457 Agârbiceanu,     Ion : XIV,
XXXIII, XL Albert, Michael : 113 Albini, Septimiu (pseud. Mugur) : 25, 26, 71 Alecsandri, Vasile : VII, VIII, XXIV, XLI, XLII, 64, 66, 67, 160, 168, 173, 190, 210, 219, 237, 326, 327, 331, 335, 393, 433, 451 Alethagoras : 124, 125, 127 Alexandrescu, Gr. M. : XXIII Alexics, Gh. : 38, 218, 330 Alfieri, Vittorio : 273, 274, 289, 299
Andersen,   Hans   Christian :
212, 249 Anghel, Dimitrie : XVI, XLIII,
XLV, XLVI Antemireanu, Al. : XL, 342,
343, 485 Antip, Constantin : 424 Anzergruber, Ludwig : 403 Arghezi, Tudor : XIV, XVII,
XVIII,    XIX, XXXIV,
XXXV, XXXVII, XLVI,
XLVII Aristotel : 130, 324
Armin, C.F. : 110, 114, 120 Afridt, Ernst M. : 278, 279 Arnim, Achim v. : 280, 281 Asachi, Gh. : XLV, 1 Augustin, Sfîntul: 344 Augustini, Gustav : XXXIX
Bacovia, G. : XL BaiulescU, Măria : 66, 71 Balzac, Honore de : 263, 475 Barac, Ioan : 32, 355 Barcianu, Daniil P. : XXIII, XXXVIII, 5, 26, 76, 239, 354—357,   422,   433, 489, 490
Bariţiu, Gh. : 1, 2, 3, 6, 12,
14, 327 Barthel, Emil : JA8, 149 Bassarabescu, I. A.: 340 Bălan, Iosif : 167 Bârsan, Zaharia : XLI, 55 Bârseanu, Andrei •. 36, 326 Bârsescu, Agatha:  402, 405,
500
Becescu, Florian : XIII Becque, Henry : 178 Beethoven, Ludwig van : 63 Bengescu, G. : 66 Beranger,   Pierre   Jean   de : 350
Berescu, Ioan (pseud. Brebenel) : 30
Bianu, Ioan : 132, 466
Bibicescu, I. : 326
Blaga, Lucian : XXXIV, XLVI
Bleibtreu, Cari : 411
Boccaccio, Giovanni: 190
Bocu, Sever : XXXIX, 57, 59, 456
Bodnariu, G. : 31
503
Bodnărescu, Samson : XXIII Bogdan-Duică, Gh. : XXIII, 9?
19, 21, 26, 71, 72, 76, 104 Bolintineanu,  Dimitrie : XV Borne, Ludwig : 270, 272, 284, 286, 287, 288, 289, 291, 297, 298, 299, 300, 301, 303, 304 Bota, I. : 31
Bourget, Paul : 209, 263, 475 Bran, Nicolae : 393 Brandes, Georg : 270, 288, 296,
301, 302, 411, 501 Branişte, Victor : 139, 438 Brăhişteanu,   B. : XXXVIII,
425, 489. Brătescu-Voineşti, I. Al. : 452 Brentano, Clemens : 280, 281,
367, 412 Brunetiere,   Ferdinand : 135 Budai,   Aron :   12, 22 Bunger, Ferdinand : 250 Byron, George Gordon : 153,
299
Caesar, Caius Iulius : 128
Cair, G. : XIII
Galderon de la Barca -. 280
Canianu, Mihail : 326
Caragiale, Costache : XXIII.
Caragiale, I.L. : XX, XXIII, XXVIII, XXXIX, XLI, XLIV, L, 60, 96, 174—188, 211, 219, 247, 248, 345, 408, 438, 443, 445—448, 452, 455, 463, 466, 487
Carcalechi, Eugenia : XLII, XLIV
Carcalechi, Zaharia : 359, 362 Carmen Sylva : 91, 311 Cartojan, N. : XXIX Catullus, Caius Valerius : 72 Cazaban, Al. : XVII Călinescu, G : XIV, XVI, XX,
XXVII, XXIX, 434 Călugăru, Alice : XIV, XVII Cătană, Gh. : 31 Cerna, Panait : XL Cervantes   Saavedra, Miguel
de : 294 Chamiso, Adalbert von : 70 Ciato, Aurel : XXXVIII, 55,
57, 70, 201, 212, 438
Cicero, Marcus Tullius: 128 Cioban, Măria : XIX, 53, 82 Cioculescu, Şerban : XV Ciorogariu, R. : XXXIX, 456 Cipariu, Timotei : 8, 25, 242, 245
Ciura, Alexandru (pseud. Si-
min) : XLI, 64 Cîmpineanu, Ion : 160 Cocea, N.D. : XLVI Codreanu, M. : XIV, XVII Constantinescu, Pompiliu : XII Constantinescu-Stans, I. : XL,
341
Coppee, Francois : 146, 253
Costin, Ioan : 93
Costin, Miron (Logofătul) : 133
Coşbuc, Geroge : VIII, IX, XIX, XX, XXXVIII, XXXIX, XLI, XLIII, 25, 43, 45, 48, 50, 51, 52, 53, 55, 56, 57, 72, 93, 168, 169, 192, 211, 235, 238, 242, 340, 391, 393, 426, 427, 429, 430, 431, 453, 454, 457, 473
Cotruş, Aron : XLVI
Crăsescu, V. (Şt. Basarabea-nu) : 398, 399, 400, 499, 500
Creangă,   Ion :   VII, XXIV,
XLI, 29, 451 Cristea, Elie : XXV, 155 Cuciureanu, M. : XXIV
Dahn, Felix : 70, 92
Daian, Elie : 44, 71, 194, 200,
427, 449
Dante Aligheri : 224, 225, 299 Dauş, L. : XIII Davidescu, N. : XVII Delamarina, Victor .Vlad : VIII, 39—44, 211, 2397~242, 426,
428, 453 Delavrancea,    Barbu Stefă-
nescu : XIV, 62, 95, 96,
340, 452 Demetrescu, Traian : 252—255,
468, 469 Densusianu, Ovid (pseud. Er-
vin) : XVI, XVII, XLIII
Densusianu, Aron : 2 Densusianu, Nicolae : 8 Depărăţeanu, Al. : XV Deşliu, Irena : 395 Diaconovich, C. :  76, 77, 80, 377—389, 470, 472, 473, 484, 492, 496, 497, 498, 499 Diderot, Denis : 268, 403 Dima, George : 38, 39, 65 Dobrogeanu-Gherea, C. : VI, VII,   VIII,   IX, XXIII, XXV,     XXX, XXXI, XXXIX, 57, 154, 155, 178, 179,   186,   210,   238, 263, 264, 429, 430, 431, 432, 442, 448, 449, 450, 454, 455, 459, 469, 473, 474, 475 Dogariu, Domeţiu : 31, 233 Domşia, Damian   Elie: 244, 246
Donici, Al. : XLV Dostoievski, Feodor Mihailo-
vici : 263, 475 Dragomirescu, ruliu : XIII
Dragomirescu, Mihail : VIII, IX, XLIV,  24, 233—242, 259, 260, 338, 425, 427, 429, 454, 455, 460—465, 469, 473 Dulfu, P. : 57, 96 Duma, Ion : XXII Dumas, Alexandre : 293 Dunca-Şchiau, Alma : 445, 446 Duţu-Duţescu, T. : XIII
Ebers, George : 71
Eder,   abatele :   9, 13
Eftimiu, Victor : XVII, XLVII
Elena din Ardeal : 55
Eliade-Rădulescu, I. :  1, 160
Eliot, George : 475
Emilian, Ştefan : 381
Emineseu, Mihai : VII, VIII, XX, XXIII, XXIV, XXV, XXVI, XXVII, XXVIII, XL, XLI, XLIII, 45, 46, 56, 65, 87, 88, 90, 92, 93, 96, 100, 145, 153—157, 190, 210, 224, 242, 345, 346, 347, 353, 434, 442, 443, 451, 452, 453, 459, 485, 486, 487, 488
Engels, Friedrich : 284 Epicur : 198
Erasmus din Rotterdam : 435 Erbiceanu,  C. :  22,   104, 105,
106, 107, 435 Eustatievich, Dimitrie : 5
Fichte, Johann Gottlieb : 282,
283, 284 Fischer, Kuno : 405 Flammarion, Camille : 192 Flathe, Th. : 272 Foscolo, Ugo : 72, 224, 225, 273 Franzos, Karl Em. : 501 Freiligrath,   Ferdinand : 270,
295
Freitag, Gustav : 92 Freitsche, Heinrich von : 285 Fuld, L. : 125
Gaster, Moses : XXIX, 327 Gastineau, O. : 91 George, Stephan : XVI Gervinus,   Georg   Gottfried :
266, 267, 290 Gheorghe din Moldova : 211,
463
Gârleanu, Emil: XIX
Gleim, Ludwig : 150
Goethe, Johann Wolfgang : V, XXIX, 71, 88, 89, 90, 91, 96, 100, 150, 261, 288, 279, 299, 300, 306—310, 344, 363—372, 374, 405, 481, 491
Goga, Octavian (pseud. N. Otavă) : XIV, XV, XVI, XXXVII, XLI, XLIII, XLIV, XLV, XLVI, XLVII, 457
Gojdu, Emanuil : XXIII, 358—
362, 438, 490, 491 Golescu, Constantin P. : 2 Goldiş, Vasile : 65 Goldsmith, Oliver : 74, 307 Gorovei, Artur : XXXIX, 327 Gorres, Joseph : 281, 412 Gorun, Ion : XIX, XLI, XLII Gottsched, Johann Cristoph :
198
Gotz, Johann   Nicolaus : 150 Grama,   Alexandru : XXV, 434, 442
504
505
Grandea, Grigore H. : 371 Grădişteanu, Petru : 247 Greintz, R.H. : 127 Grigorescu, Nicolae : 392 Grigorovitza, Em. : 430 Grigoriu, Constantin A. : 395, 396
Grimm, H. : 344
Grimm (fraţii Iacob şi Wil-
helm) : XXIX,   112, 249,
281, 322, 373 Grisebach, Eduard : 171 Grotius, Hugo : 435 Griin, Anastasius : 149, 270 Gutzkow, Karl : 266, 269, 270,
286, 287, 288, 291, 292, 293,
303, 304
Haeke,   Wilhelm : 135 Haltrich, Joseph : 112 Hartwig, G. : 71 Hasdeu,   Bogdan   Petriceicu :
XXIII, XXIX, 66, 87, 327,
455, 487 Hauff, W. : 71 Hatvany, Ludovic : 458 Haptmann, Gerhardt : 191, 263 Hegel,   Friedrich   Wilhelm :
XXX, 284 Hehn, V. : 414
Heine, Heinrich : V, XXIX, 46, 70, 150, 201—205, 254, 269,270, 286,287, 288, 289, 290, 291, 292, 293, 294, 295, 296, 298, 299, 300, 302, 303, 304, 350, 395, 410— 415, 450, 478, 500, 501
Henţia, Sava : 394
Herbart, Johann Friedrich : 250
Herbst, Wilhelm : 363 Herezeg, Francisc : 458 Herder, Johann Gotfried : 198,
281, 412 Herodot: 129
Herwegh, Georg : 270, 295, 350 Herz, A.D. : XL Hillebrandt, R. : 270 Hobbes Thomas : 318 Hochmeister, Adolf:  11, 14, 20
Hochmeister, Martin : 3, 4, 5, 9, 11, 15
506
Hodoş, Enea : XXIX, 25, 26, 32, 44, 60, 61, 72, 82, 167, 169, 214, 215, 229, 326, 456 Hodoş, Nerva : XXVII Hof mannsthal, Hugo von : XVI Hoffmann,    Ernst Theodor
Amadeus : 294 Hoffmann, Franz : 249 Hoffmann  von Fallersleben, August Heinrich : 270, 295 Holban, M.G.: XLII Holberg, Ludwig : 177 Homer : 126, 130, 189, 192 Horaţiu : 122, 129, 188, 189, 192 Hrisoverghi, Al. : XXIV Hugo, Victor : 135 Hunfalvy, P. : 168, 218
Ibrăileanu, Garabet (pseud. C.
Vraja) :   XXII, XXVIII,
XXXII, XLV, 209 Ibsen, Henrik : XXX, 88, 172,
191, 263, 450, 475 Ieutsch, Traugott : 114 Ighel-Deleanu, S. : 257 Ionescu-Rion,   Raicu : XXV,
153, 154, 442 Iorga, Nicolae : XXI, XXIV,
XLI, XLII, XLIII, XLIV,
424
Iorgovici, Paul : 15, 422 Iosif, St. O. : XV, XVI, XXI, XXXIX, XL, XLI, XLII, XLIII, XLV, XLVII, 70, 340, 341, 350, 352, 397, 412, 489, 491 Isvoranu, Octavian : 35 Ivanovici, SOfronie : 257
Jakab Elek : 2, 3, 4, 5, 6, 12,
13, 14, 15, 17, 423 Jarnik, Jan Urban : 38, 37,
326
Jean Bart (Eugeniu P. Botez) : 500
Jdkay Mor : 99, 195, 218, 330 Jung, Al. : 270
Jung-Stilling,   Johann Heinrich : 344
Karadzic,   Vuk : 327 Karpeles, Gustav:  151, 152, 284
Kaulbach, Wilhelm : 257 Kepler, Johannes : 135 Kirileanu, G.T. : XLI Klein, Rudolf : 443 Kleist, Heinrich von : 281 Klopstock, Friedrich Gottlieb :
90, 91, 97, 369 Koevary, Ioan : 30 Kogălniceanu, Mihail : 2 Kotzebue, August: 61, 66, 72,
177, 274, 275, 328 Korner, Theodor : 71, 72, 234,
278, 279 Kremnitz, Mite : 443 Kuffer, Hermann : 501 Kuhne, G. : 270
Lange, Konrad : XXXI, 264, 476
Lange, Fr. :123 Lapedatu, Ion I. : 65 Laplace, Pierre Simon : 135 Laube, Heinrich : 269, 270, 288, 303
Laurian,   August   Treboniu : 243
Lazăr, Gheorghe : 19
Lecca,  Haralamb   G. : XIII,
XXI,   211, 311,   314, 315,
390, 482 Leibniz, Gottfried  Wilh. Im :
135
Leixner, Otto von : 152 Lemaître, Jules : 475 Lenau,  Nicolaus:   V, XXV
XXIX, 144—157, 292, 309,
310, 442, 443 Lenin, V.I. : 437 Leoncavallo, Ruggero : 207 Leonescu, V. : XIII Leopardi, Giacomo : V, 153,
224—226, 459 Lessing,  Gotthold  Ephraim :
100, 150, 160, 171, 177, 192,
198, 364, 365, 403 Lillo, George : 403 Liuba-Iana (Sofroniu Liuba şi
Aurel lana, folclorişti bănăţeni) : 37, 44
Loghi, Kimon : 394, 395
Lovinescu, E : VI, XIII, XVIII,
XXXII, XXXVII, XLIV,
XLV, XLVII
LugOşianu, Octavian: 21, 23,
350 , Lucaciu, Vasile : 57 Lucretius    (Titus Lucretius
Carus) : 198 ; Lupaş, D. : 424 Luther, Martin: 83.
Macedonski, Al, : XIX, XX,
XXI, XXXIX Madâch, Imre.: '457" Maeterlinck,  Mauric©: XVI,
XXX, 450 Magdu, Vioara : 36, 57 Maior, Petru : XXIII, 6, 7, 21,
104—109; 132, 133, 355, 423,
435
Maiorescu, Titu : VI, VII, VIII, IX, X, XII, XIII, XXII, XXVI,   XXXIII, XLIII, L, 24, 39, 40, 44,. 46, 96, 185, 186, 191, 210—213, 233, 234, 235, 233, 237, 239, 240, 241, 242, 425, 427, 429, 432, 448, 451—456, 459, 460, 461, 462, 464, 465, 487 Malonyai Dezso : 457 Mangiuca, Simeon : 25, 327 Maniu, Adrian : XXXIV Manliu, Ioan : 96, 324,' 467, 468 Manoilescu, C. : 249, 250 Manzoni Alessandro ':' 225, 273 Markgraf, H. : 270 Marian, Sim. Florea : 327 Marienescu,   Athanasie : 37, 440
Marivaux, Pierre : 177 Marx, Karl : 284 Masmann Symon : 373 Massim, Ioan C. : 243 Maupassant,  Guy de : XIV,
192, 209, 263, 475 Maurier, George : 74, 206, 209,
221
Mazoch, Sacher : 254 Mărunţeanu, Gr. : 63, 67 Menzel, Wolfgang : 286, 287,
288, 291, 414 Mera, I.T. : 25, 64 Meyer, Konrad Ferdinand : 40 Meyer, G. : 335 Meyer, Richard : 344 Miele, Veronica : XXVIII, 487
507
Micu-Clain, Samuil: 6, 21, 22,
23,   105,   355, 423 Minai, Traian : 213, 427 Mikszâth Kâlmân :   195, 218, 330
Milton, John : 97 Minar, Octav : XXVIII Minulescu, Ion : XIV, XVII,
XVIII,     XLIII, XLV,
XLVIII Moga, Uie : 379 Mogk, Eugen : 373 Moldovan, Gergely : 38, 218 Moldovan, Margareta : 62, 63,
82, 431
Moldovan, Silviu: 25, 26, 77 Moldovan, Valeriu : 438 Moli&re : 91, 176, 177 Molnar Ferencz ; 457 Molnar-Morariu, Ioan : 7, 8,
9, 10, 11, 12, 13, 14, 15,
16, 22, 422, 423 Montesquieu : 299 Monti, Vincenzo : 273 Morar, Vasile : 473 Morariu, C. : 71 Morris, Wllliam : 475 Moruzzi-Mavrocordat, Al. : 9 Moţa, I. : 26, 53, 54, 58 Mumuleanu,    B.P. : XXIV,
XLV
Mundt, Theodor : 269, 270, 286, 288
Muntean, Ştefan : 32 Munteanu, Gravii:  370, 372, 491
Munteanu, Georgiu : 408 Munteanu, Victor : 249, 250 Munteanu-Rîmnic, D. : 24, 429 Muntenescu, V.B. : 55 Murăraşu, D. : XXVI, XXVII Mureşianu, I : 39 Murger, Henri : 221 Musset, Alfred de : 311 Miiller, Aurel : 8 Miiller, Friedrich : 114 Miiller, Max : 262, 318
Nanu, D. : 340, 341, 390, 391, 392
Naum, Anton : 452 Naum-Rîmniceanu : 22 Nădejde, Sofia : 153
Negruzzi, Costache: VIII, XXIV, XLIII, 64, 160, 190, 237
Negruzzi, Iacob : 176, 452 Nepos, Cornelius : 122 Netea, Vasile : V, VI, XXX,
XLVIII, L, LI, 428, 433,
434, 441, 442, 444, 445, 459,
469, 473, 492 Newton, Isaac : 135 Nicolai, Friedrich •. 368, 369 Niicolini, Giovanni : 225, 273 Nietzsche, Friedrich : 475 Nordau, Max : 256, 475 Novalis (Friedrich von Har-
denberg) : 280, 294, 413 Nucleolus : 57, 58
Odobescu, Alexandru : XXIV,
XLIV, 327 Ollănescu-Ascanio, D.C. : 191 Onişor, Victor : XXXVIII, 72,
192, 199, 200, 449 Oniţiu, Virgil : XIX, 26, 59—
61, 65,  76,  82,  211, 212,
237, 426, 453, 461 Opitz, Martin : 412 Ossian : 189, 281 Ovidiu : 129, 356
Pândele, N. : XIII Pann, Anton : 28, 355 Panu, Gh. : XXIII, XXVIII, XLV
Papadat-Bengescu, Hortensia :
XXXIII, XXXIV Papiu-Ilarian, Al. : XXXVII,
17, 18, 20, 21, 23 Pascal, Blaise : 435 Paul, Herrhann : 281 Pavelescu, Cincinat : XLIII Păcăţianu, Teodor V. (pseud.
Lucă Drugă) : 44, 235, 239,
316, 317, 320, 430, 462, 483,
484
Pelico, Silvio : 225, 273 Pencioiu, D. : 201 Perpessicius :  XXVI, XXIX, 488
Petică,   Ştefan :   XV, XVII, XLII, XLIII
Petofi, Sandor : V, 349—353, 457, 488
Petrarca, Francesco : 224 Petraşcu, Nicolae : 338, 459 Petrescu, Camil : XXXIV Petrescu, Petrea : 72 Petronius : 171 Pillat, Ion : XXXIV Platen, August Graf v. : 280, 292
Platon : 130, 136 Plaut : 176
Poe, Edgar Allan : XV Popa, Mircea : XI, XX, XXIV,
XLVIII, LI, 423, 424, 427,
429, 433, 435, 438, 439, 447,
456, 457, 473, 485 Pope, Alexander : 198 Popescu, N. : XIII Popovici, A.C. : XLVI Popovici, Sava : 22 Popovici-Bănăţeanu, I. (Niţă):
VIII, XXIII,  26, 45—50,
55, 82, 211, 234, 235, 237,
426, 430, 462 Popp, Ghiţă : 69 Pop-Reteganul, I. : 26, 28, 29,
35, 37, 249, 430, 431 Puccini, Giacomo : 207 Pumnul, Aron : 245 Puşcariu, Ilarion : 470, 497 Puşcariu, Ioan : 75, 381 Puşcariu, Sextil : XXIV, 63—
64, 70, 201, 212 Puşkin, Alexandru : 350
Racocea, Teodor : 2 Rafael Sanzio :206 Ranta-Buticescu, V. : 64, 430 Rădulescu-Motru, C. : XL Rebreanu,   Liviu : XXXIII,
XXXIV, XLV, XLVIII Reclus, Elisee : 193 Regnard, Francois de : 177 Regnier, Henri de : XVI Rembrandt: 296 Reuter, Fritz : 40 Revai Carol : 457 Richardson, Samuil : 364, 369 Riria : XIII Rîuleţ, C. : XIV Rîureanu, C. : 190 Rochow, F.E. : 250 Rodina, I. : 31
Roman^ Alexandru :
XXXVIII, 59, 438 Roman, I.N. : 211
Rosetti, Dante Gabriel : 475 Rosetti, Radu D. : XIII, 42,
211, 463 Roth, Daniil : 140 Roth, Ştefan Ludwig : 140, 141,
143, 144 Rousseau, Jean-Jacques : 268,
289, 344, 364, 403, 404 Rudow, W. : 328, 495 Russu-Sirianu, I. : XI,
XXXIX, 26, 62, 94—104, 434, 438, 456
Russu-Şirianu, Lucreţia : 72
Sabo, Emilian : 213 Sadoveanu, Mihail: XVI, XXI
XXII,   XXXII, XXXIV,
XXXVII, XLII, XLV, 500 Sainte-Beuve, Charles Augus-
tin : XII Sandu, C. : XVI, XIX, 341,
450
Sanielevici, H. : XLII, 24, 429,
431, 432 Sasu-Zimmermann, Dorothea :
488
Săvescu,   Iuliu   Cezar : XV,
XVII, XLII Schelitti, N. : 491 Schelling, Friedrich Wilhelm :
282, 283, 284, 289 Schenkendorf, Max von : 279 Schiller, Friedrich Cristoph :
V, XXIX, 69, 91, 172, 195, 196, 252, 269, 374, 402— 405, 412, 500
Schlegel (fraţii Wilhelm August şi Friedrich) : 279, 280, 281, 293
Schleiermacher,     Friedrich -.
283, 284 Schmidt, Iulian : 285 Schnell, A. F. : 250, 251 Schopenhauer,   Arthur : 255,
459
Schullerus, Adolf : 328 Schwegler, dr. A. : 130, 283 Scott, Walter : 198 Scribe, Eugene : 91
508
509
Scurtu, Ioan (pseud. Ascanio) :
55, 58 Scurtu, Cornel : 71 Secula, Sever Septimiu : 64,
167
Sevastos, Elena : 326 Shakespeare, William : XIV,
74, 88, 89, 91, 119, 160, 172,
189
Shaw, Bernard : XXX Sieeke, Ernst : 282 Sima Grigore (al lui Ioan) : 29 83
Slavici, Ioan : VIII, XXVIII, XXXIX, 25, 53 , 62, 72, 83, 92, 95, 96, 211, 233, 235, 241,   345,   426,   427, 440, 452 456 Sofocle': 89, 130 Sorbul, M. : XLVIII Speranţia, Th. : XIII Spinoza, Baruch : 414 Stael, Doamna de : 293 Stamatiad, Al. T. : XIV, XVII Stavri, Artur : 211, 463 Stăncescu, D. : 200, 211, 235, 463
Steinman, Friedrich : 501 Steuermann-Rodion, A. : 253 Strauss, Friedrich : 328 Strajanu,   M. :   81,  497, 498 Streinu, Vladimir : XV Strindberg,  Johann August:
XIV, 263, 475 Stuart-Mill,  John : 316—320,
483
Sturdza, Al. : 275, 276 Suciu, Lucreţia : VIII, 211, 234,
235, 237, 239, 452, 461, 462 Sudermann, H. : XXX, 91, 172,
191, 263, 450 Sue, Eugene : 293 Sulică, Nicolae : 37 Sulzer, I. Fr. : 9, 13 Swinburne, Algeron Charles :
475
Szendrei Jânos : 457
Şaguna, Andrei : 355, 433 Şăineanu, Lazăr : 327, 337 Şchiopu,   Iosif   (pseud. Pribeag) : 64, 70 Şerbănescu, Th. : XXIII
Şincai^ Gh. : 5, 6, 8, 17, 21, 22,
105, 132, 133, 355,, 423 Ştefanelli, T.V. : XXVIII, 345
Tacit : 133
Taillander, Saint-Rene : 501 Tascu, Valentin : 424 Tăslăuanu, Oct.: XLI Teculescu, Horia : XLVIII Tempea, Radu : 7, 12, 22 Teodorescu, G. Dem. : XLI Terenţiu : 176
Tieck, Ludwig : 280, 294, 411 Tiktin, H. : 495 Titus Livius : 128, 133 Tocilescu, Grigore : XLI, 338, 455
Tolstoi, Lev: 72, 263, 475 Topîrceanu, G. : XIV, XVIII Trif, Aurel : 378, 379, 382, 383,
384, 385 Turgheniev, Ivan : 72, 88 Tullner, Ernst : 113
Vulcan, Iosif : 57, 58, 59, 65, 66, 67, 68, 407, 444, 447, 451
Vulcan, Petru : XIII
Wagner, Leopold H. : 403 Wagner, Richard : XVI, 298 Weber, F.W. : 71 Weigand, Gustav : 214, 215 Weisse. Christian Felix : 171, 177
Werner, Gyula : 217, 218, 220,
330, 458 Werner, Zacharias : 280 Wienbarg, Ludolf : 269, 270,
288, 291, 297
Wilde, Oscar : XVI, XXX Willkomm, E. : 270
Xenopol,   Alexandru : 1, 18, 75, 338
Zaharia, C. : 249, 250 Zamfirescu,    Duiliu: XXI,
XXXIX, 211, 452, 463 Zieglauer, F. : 8, 9, 10 Ziller : 250
Zola, Emile : 88, 91, 172, 192,
218, 397, 475 Zschokke, Heinrich : 71
Ţichindeal : XLV
Uz, Johann Peter : 150
Vaida-Voievod, Al. : 244 Văcărescu, Ienăchiţă : 18, 353 Verlaine, Paul : XVI, 475 Verne, Jules : 72, 189, 192—
200, 449 Verona, G.A. : 293 Vianu,   Tudor:   XV, XVI,
XXXI, 476 Viciu, Alexiu : 44 Vidu, I. : 39
Virgiliu : 126, 129, 130, 192,
198, 356 Vlahuţă, Alexandru : XXVIII,
XXXVIII, XLI, 92, 96, 165,
340, 345, 390, 452, 487 Vogelweide, Walter von der :
281
Voiculescu, Vasile : XXXIV Voileanu, Matei : 358 Voltaire : 268 Voss, Richard : 71 Vuia, Traian : XXXVIII
510
CUPRINS
P^fuţâ     ...         ........    i    > V
tabeZ cronologic   . XXXVII
Tvoiâ asupra edifici   .......... XLÎX
începuturile ziaristicei noastre' (1789—1705)    ... 1 (421)
Zece ani de mişcare literară în Transilvania (1890—
1900)  (Material  Critic) 24 (424)
DIN PERIODICE (1893—1899)
Ceva despre idealism şi naturalism în arta poetică
(Formă   dialogică)......... 87 (432)
Dare de seamă asupra broşurii de novele   a d-lui
I. Russu-$irianu, apărută în Sibiu, 1894 ... 94 (434) „Procanonul'1 lui Petru Maior (Dupâ manuscriptul autograf existent îh Academia Română. Transcris şi
publicat de prof. C. Erbiceanu)...... 104 (435)
Momente din literatura mai nouă â saşilor transilvăneni t,Neaga oder Frauenherz und Frauenehre", drama-
tisches Gedicht in ftinf Akten von CF. Armin) . 110 (436)
Clasicismul în şcoalele   medii   (Studiu)   .... 121 (437)
Societatea de lectură „Petru Maior"...... 137 (437)
„Lupta de limbă în transilvania"...... 140 (441)
Lenau (1802—1850).......... 144 (442)
Teatrul   român..........                                                     . 158 (443)
„As-tra" — tra-ra^ra-bum!......;    . 163 (444)
„Biblioteca noastră"....... 166 (445)
„Femeia necredincioasă"......... 170 (445)
513
Comediile lui I. L. Caragiale (S-a cetit în şedinţa festivă de deschidere din 10 octombrie 1897 a societăţii
„Petru Maior").......... 174 (445)
Jules Verne : „Castelul din Carpaţi" (Traducere de Victor Onişor. Cu o prefaţă de dr. E. Daian) (Re-
cenziune)............ 189 (449)
Cînd s-a născut Heine ?......... 201 (450)
„Trilby" (în  traducere  românească)   ..... 206 (450)
D-l Tit Maiorescu despre noi. Tinerii noştri poeţi    . 210 (451)
„Cîntece bănăţene" de Enea Hodoş...... 214 (456)
Şovinism în literatura  maghiară 217 (457)
Victimele mizeriei......... 221 (459)
Giacomo   Leopardi   (1798—1837) 224 (459)
„Cîntece cătăneşti".....                                  .... 227 (460)
Renaştere literară ? (Răspuns d-lui Mihail Dragomirescu)........... 233 (460)
Epigonii    ciparieni    .    .                   .         .    . 243 (465)
Din Bucureşti... Caragiale şi Teatrul Naţional .    . .247 (466) In atenţiunea învăţătorilor („Cartea premiantului şi a şcolarului în vacanţă" de C. Manoilescu, C. Zaharia,
şi   Victor   Munteanu)........ 249 (466)
Traian Demetrescu..........., 252 (468)
Critică, replică, duplică.....                .... 256 (469)
Dulcea sinamăgire......                                                    . 261 (473)
„Germania jună" (1830—1848)    ....... 266 (477)
Germanii în contra lui Goethe (Apropo de episodul
din- Sesenheim).......... 306 (481)
Haralamb G. Lecca : „Casta-Diva" (Piesă în 4 acte)   . 311 (482) Traducerile d-lui T.V. Păcăţianu (Stuart Mill : „On Liberty". Libertatea opiniei. Intoleranţa socială.
Despotismul uzului.  Caracter)...... 316 (483)
Sărmana doină. (Reflexii la un   articol   din „Enciclopedie")............ 321 (484)
Folclor............, 327 (485)
Maghiarii  şi  folclorul  român  ........ 330 (485)
Daian.............. 333 (485)
„Floare albastră"   .....     ...... 338 (486)
Scrieţi amintiri !.......;    .    .    . 344 (487)
La cine sunt manuscrisele lui Eminescu ? . 347 (488)
Petofi  .............349 (488)
Dr. D. P. Barcianu : „Vasile Aaron" (1770—1822) (O
scriere încă necunoscută a lui)...... 354 (489)
Testamentul lui Gojdu    ......... 358 (490)
Werther     .    ,........... 363 (491)
Berni Detre sau Cum se plagiază „Enciclopedia română" 373 (492)
Plagiatul „Enciclopediei"      <....... 377 (496)
Literatură  şi  artă.......... 390 (499)
Scrisoare literară („Ovreiul", roman de dr. V. Crăsescu) 398 (499) „Intrigă şi amor", tragedie în cinci acte de Fr. Schiller, reprezentată pe scena Teatrului Naţional, cu concursul d-şoarei Agatha Bârsescu ...... 402 (500)
Răspuns la complimente........ 406 (500)
Heine.............. 410 (500)
Din prag ............. 416 (502)
Note şi comentarii ...,.„,.....419
Indice   de   autori............503
514