DAN CERNOVODEANU STIIXTASIARTA HERALDICA lAROMAMA editura științifica si enciclopedica www.dacoromanica.ro Stema de pe supracopertă reprezintă un fragment din armeriile Principatelor Unite executate de pictorul Carol Popp de Szath- măry în decembrie 1859 la cererea lui Ion Ghica, pe atunci prim-ministru al Țării Românești. Din multitudinea de variate re- prezentări ale stemei de stat a Principatelor Unite, autorul a ales anume acest exemplar special care întrunește armeriile Țării Româ- nești (acvila valahică), ale Moldovei (capul de bour) cît și emblemele Transilvaniei (femeia dacă și leul) sub formă de tenanți ai scutului. Astfel, respectiva stemă a conținut cu anti- cipație simbolurile reunite ale tuturor celor trei țări române surori, al căror teritoriu — parțial unificat la 1859 — va fi reîntregit după cum se știe, de-abia la 1918. Faptul evi- dențiază însă dorința vie a acestei reîntregiri exprimată în limbaj heraldic de către poporul nostru încă din 1859. Compoziția heraldică de pe copertă constă în reproducerea medaliei « Norma », care urma să comemoreze prima reprezentare a operei « Norma » de Bellini cîntată în româ- nește de către elevii Școlii Filarmonice din București. Medalia, emisă în ianuarie 1838, conține pe revers numele modern al țării noastre — ROMÂNIA — cît și ilustrarea lui heraldică prin reunirea într-un triunghi în- scris într-o cunună alcătuită din frunze de laur, a stemelor celor trei principate româ- nești: Transilvania, Țara Românească și Moldova, vădind astfel aspirațiile nutrite la acea epocă de întreg poporul nostru pentru unificarea acestor teritorii. Interzisă de a fi pusă în circulație din pricina aluziilor sale politice directe, imaginea acestei medalii va figura totuși mai tîrziu pe coperta bro- șurilor de propagandă unionistă publicate la Paris între 1856—1857 de către patriotul Cezar Bolliac, conținînd același mesaj mobi- lizator de unire în interiorul unui hotar unic a teritoriilor celor trei țări românești despăr- țite în mod nefiresc timp de atîtea veWWW.daCOrOmaniCa.ro „Valoarea unei istorii cu adevărat științifice constă în înfățișarea obiectivă a faptelor, în interpretarea lor justă, constituind astfel o oglindă a conștiinței de sine a poporului, a claselor, înmă- nunchind experiența de viață și de luptă a maselor și a conducătorilor." NICOLAE CEAUȘESCU România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, voi. I, București, 1968, p. 338 www.dacoromanica.ro DAN CERNOVODEANU LA SCIENCE ET L’ART HfiRALDIQUES EN ROUMANIE EDITURA ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLOPEDICĂ Bucarest, 1977 www.dacoromanica.ro DAN CERNOVODEANU ȘTIINȚA ȘI ARTA HERALDICĂ ÎN ROMÂNIA EDITURA ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLOPEDICĂ București, 1977 www.dacoromanica.ro Referenți științifici: acad. MIHAI BERZA, prof. AURELIAN SACERDOȚEANU, OCTAVIAN ILIESCU, conf. univ. GH. IONESCU, MIHAI N. POPESCU. ★ Stema de pe supracopertă reprezintă un fragment din armeriile Principatelor Unite executate de pictorul Carol Popp de Szathmâry in decembrie 1859 la cererea lui Ion Ghica, pe atunci prim-ministru al Țării Românești ★ Redactor: GHEORGHE VASILE ★ Tehnoredactor: MIRCEA NASTA * Coperta și supracoperta: EUGEN KERY www.dacoromanica.ro SUMAR Prefață ................................................................................... 7 Cuvint înainte ............................................................................ 9 PARTEA I ȘTIINȚA HERALDICĂ Capitolul 1. Considerații generale asupra heraldicii din punctul de vedere al teoriei blazo- nului ............................................................................... 13 Capitolul 2. Despre dezvoltarea științei heraldice în România, de la apariție și pînă în prezent.............................................................................. 17 PARTEA a H-» ARTA HERALDICĂ ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA HERALDICII ROMÂNEȘTI DE A LUNGUL VEACURILOR Capitolul 1. Introducere.................................................................. 39 Capitolul 2. Țara Românească a) stema de stat ................................................................... 43 b) stema de stat combinată cu armele dinastice sau domnești ..................... 63 c) steme atribuite Țării Românești în armorialele străine ....................... 77 Capitolul 3. Moldova a) stema de stat ................................................................... 82 b) stema de stat combinată cu armele dinastice sau domnești ..................... 92 c) steme atribuite Moldovei în armorialele străine ......................... 125 Capitolul 4. Transilvania ............................................................... 129 Capitolul 5. Principatele Unite.......................................................... 140 Capitolul 6. România a) Principatul, apoi regatul ...................................................... 159 b) Republica Populară Română ................................................... 163 c) Republica Socialistă România................................................. 163 www.dacoromanica.ro 6 Știința și arta heraldică în România Capitolul 7. Steme boierești A. Moldova și Țara Românească a) epoca clasică ..................................................................... 165 b) epoca medie ....................................................................... 170 c) epoca modernă ..................................................................... 173 B. Transilvania ....................................................................... 175 Capitolul 8. Steme ecleziastice...................................................................... 178 Capitolul 9. Steme districtuale și orășenești a) Țara Românească și Moldova . . .................................................... 183 b) Transilvania ....................................................................... 188 c) România............................................................................. 193 d) Republica Socialistă România........................................................ 196 PARTEA a IILa ANEXE Album heraldic ...................................................................................... 207 Bibliografie ........................................................................................ 529 Indice .............................................................................................. 543 Lista abrevierilor................................................................................... 558 Rezumate in limbi străine ........................................................................... 561 www.dacoromanica.ro PREFAȚĂ Vechiul și bunul meu elev, Dan Cernovodeanu, îmi cere un cuvînt de pre- zentare pentru interesanta sa lucrare, Știința și arta heraldică în România. La înce- put s-a speriat gîndul meu auzind de o încercare atît de temerară în situația în care ne aflăm cu cercetările de pînă acum în această privință: puțină documentație și slab prelucrată, bibliografie sporadică și arareori consistentă, cum și lipsa studiilor de teorie a heraldicii și de aplicare a tehnicii ei, din care pricini au izvorît nume- roase divergențe între autori. Pentru înțelegere, sînt necesare cîteva cuvinte de punere în temă. Heraldica este o știință auxiliară a istoriei, care se ocupă cu compunerea și explicarea ste- melor, cu distingerea genului și poziției figurilor heraldice naturale, artificiale și himerice de pe scut, numirea lor corectă și precizarea proprietăților caracteristice. Heraldica este și știința care studiază și descifrează simbolurile, cu un cîmp vast de cercetare și interpretare. în această situație m-am întrebat dacă a sosit momentul să apară o lucrare de ansamblu asupra doctrinei heraldice și de sinteză a certitudinilor și a ipotezelor ce le cuprinde. Totuși, o astfel de lucrare, oricum ar fi ea, o consideram utilă. Cine putea să o facă? îndoielile mele au început să se destrame pe măsură ce citeam lucrarea celui ce a îndrăznit să atace problema. Pentru început nu se putea ceva mai bun: amplă documentație, bună stăpînire a științei heraldice, satisfăcătoare încadrare în istoria națională și uneori, cu reflexe fericite în istoria generală. Sînt calități suficiente să facă din ea o lucrare de bază pentru studiul heraldicii în sine cît și al științelor conexe sau al artelor care se adresează nemijlocit heraldicii. Nu este locul să stăruim acum asupra importanței științifice a lucrării pre- zentate de Dan Cernovodeanu prin care, în mod cert, are dreptul să fie socotit un heraldist de merit. Cu toate acestea, mai sînt unele aspecte care vor face desigur obiectul unor cercetări viitoare ale sale, sau ale altora, care vor găsi de cuviință să intervină într-o discuție atît de gingașă. Heraldistul nostru discută cu tact așa-zisa stagnare a reprezentărilor heraldice într-o perioadă dată (sec. XVI—XVIII), după unii din cauza interzicerii de către puterea suzerană a folosirii semnelor heraldice, care puteau acredita interpretări diverse. Desigur, așa cum subliniază și autorul, nu e vorba de o stagnare, dată fiind uriașa răspîndire a folosirii sigiliilor, nu toate cu reprezentări heraldice în sensul strict al cuvîntului, dar cu bogată înflorire a simbolurilor. Boierimea locală putea avea o rezervă în adoptarea acestora fiindcă se manifestă o largă pătrundere de oameni străini, de viță veche sau fără genealogii. Trebuia deci găsită o cale de com- promis, care este foarte interesantă atît din punct de vedere heraldic cît și istoric. In orice caz, să nu uităm că atunci a apărut cea mai interesantă stemă, a Ghicu- leștilor, superbă sinteză a tradiției românești unitare. în această privință mai sînt www.dacoromanica.ro 8 Știința și arta heraldică în România necesare studii de adîncime către care materialul publicat acum de neobositul nostru heraldist ne trimite cu insistență. Peste toate acestea lăudabil se impune poziția mai totdeauna prudentă a auto- rului în chestiunile controversate, cît și aderarea critică la unele dintre acestea, uneori cu lux de motivări. O face și pentru propriile sale opinii mai vechi, ceea ce este un fapt meritoriu în căutarea celei mai bune ipoteze de lucru, la care heral- dica ne obligă permanent. Putem să nu fim de acord cu unele descrieri heraldice, nici cu toate interpre- tările pe care le avansează Dan Cernovodeanu. Confruntări de opinii vor lămuri acestea în viitor. Meritul autorului este că, într-un sistem închegat, le-a pus cel dintîi. îmi dau seama că tratatul de față va naște discuții atît în ce privește descri- erile făcute și ipotezele emise, cît și în ce privește încadrarea lor în mersul istoriei locale cu influențe și adaptări străine. Materialul ilustrativ prezentat de autor va ajuta însă pe orice specialist să studieze problemele ce se pun și să tragă concluzii de natură istorică a căror valabilitate nu va putea fi contestată. Acest aport va fi un merit esențial al lucrării, cu multe mărgăritare presărate pretutindeni. Utilitatea acestei lucrări este sporită prin bogăția de ilustrații ce însoțesc textul, cu minuțioase explicații și descrieri heraldice corecte care pot contribui la determinarea unui stil heraldic unitar și științific în domeniul disciplinei românești a blazonului. AURELIAN SACERDOȚEANU 18 noiembrie 1975 www.dacoromanica.ro CUVÎNT ÎNAINTE Știința heraldică românească, disciplină relativ nouă în țara noastră — datînd doar din secolul al XlX-lea — abordată în treacăt de către unii din marii noștri istorici ai veacului trecut și nu îndeajuns de prețuită de către istoriografia româ- nească a primei jumătăți a prezentului veac pentru a fi studiată și cunoscută mai în detaliu, pune de la început probleme destul de dificile cercetătorului care ar voi s-o aprofundeze. Aceste probleme se referă la informarea științifică riguroasă în numitul domeniu, cit și la culegerea de materiale documentare — vestigii heral- dice de cele mai variate feluri — a căror semnalare, cercetare și prezentare nu a format, la noi în țară, decît în cîteva cazuri cu totul excepționale, obiectul unor studii metodice și sistematice. în consecință, cu toate realele greutăți legate de o atare încercare, pe de o parte o veche pasiune pentru disciplina în cauză, pe de alta interesul științific față de un domeniu atît de puțin abordat, în care se pot aduce totuși numeroase lămuriri suplimentare pe lingă cunoștințele existente, ne-a deter- minat să întreprindem lucrarea de față. Desigur, cu toate imperfecțiunile sau scăpările inerente unor cercetări efec- tuate într-o disciplină al cărei debut, supus unor rigori strict științifice, este în țara noastră de dată încă atît de recentă, prezenta lucrare tinde să împlinească o lacună în studiul heraldicii românești, în care pînă astăzi nu s-a realizat o sinteză bazată pe o sistematizare metodică a întregului material armoriat cunoscut, apărut la diverse epoci și aparținînd celor mai variate feluri de reprezentare. în dorința de a pune la dispoziția tuturor cercetătorilor de specialitate o serie de date, unele inedite, altele, deși cunoscute, interpretate sau puse într-o lumină nouă față de cercetările anterior întreprinse, am alcătuit Știința și arta heral' dică în România în speranța că ea va constitui atît pentru heraldiști cit și pentru specialiștii cu preocupări istorice înrudite, o bază de cercetare cu rezultate viitoare mult mai rodnice și mai cuprinzătoare decît am putut-o noi realiza. Întrucît stu- diul științific al heraldicii românești — după părerea noastră — se află într-o fază în care mai necesită îndelungate investigații de arhivă — un imens material de acest gen așteptînd încă să fie analizat și identificat (în special în domeniul stemelor boierești) — am urmărit prin lucrarea noastră să stîmim interesul cercetătorilor de specialitate în aprofundarea multiplelor și complexelor probleme ridicate de feluritele vestigii heraldice rămase de la înaintașii noștri pe întreg cuprinsul țării. Rezultatele astfel obținute vor contribui substanțial la elucidarea caracterului oare- cum special al heraldicii românești, lămurindu-i geneza și făcînd cunoscute cit mai multe din reprezentările armoriate existente-pe teritoriile locuite de poporul nostru. Pentru alcătuirea lucrării de față ne-au fost necesare minuțioase investigații întreprinse atît în biblioteci și arhive de stat sau private, în muzee de istorie sau de artă, cit și în colecții de documente, de monede, de sigilii, de inele sigilare sau www.dacoromanica.ro 10 Știința și arta heraldică în RomAnia de alte diverse obiecte dotate cu reprezentări armoriate. Aceste studii ne-au fost mult ușurate prin concursul binevoitor oferit fie de direcțiile și de personalul de specialitate al respectivelor instituții, fie de cercetători sau colecționari particulari. Astfel, aducem pe această cale călduroase mulțumiri pentru tot sprijinul acordat în activitatea noastră de investigație personalului de specialitate al următoarelor instituții de cultură: Biblioteca Academiei R.S.R., Institutul de Istorie « N. lorga » (și în special Comisia de Heraldică, Genealogie și Sigilografic a Institutului), Arhi- vele Statului din București, Biblioteca Centrală de Stat, Institutul de Istoria Artei, Muzeul de Istorie al R.S.R., Muzeul de Artă a R.S.R., Muzeul de Istorie a Muni- cipiului București, Comisia Monumentelor istorice ș.a. De asemenea, mulțumim cu toată gratitudinea conducerii Ministerului Afa- cerilor Externe cît și personalului de specialitate al bibliotecii acestui departament pentru deosebita solicitudine ce ni s-a arătat, facilitîndu-ni-se cercetările ce am întreprins în Arhiva istorică a susamintitului minister. în continuare, aducem mulțumirile noastre și unui număr de colecționari particulari care ne-au pus la dispoziție materiale aflate în colecțiile lor. Exprimăm mulțumiri și heraldistului bulgar Hristo Dermendjiev din Sofia ale cărui interesante și inedite informații le-am folosit în studierea prezenței ste- melor țărilor românești în armorialele sud-slave dintre secolele al XVI-lea și al XVII-lea și apoi în cele balcanice în general. Mulțumim de asemenea lui I. N. Mănescu, secretarul Comisiei de Heraldică amintită, subliniind prețiosul sprijin ce ne-a acordat și îndeosebi aportul său la albumul anexat lucrării noastre, prin semnalarea sau procurarea de material ine- dit la capitolul steme de stat și dinastice, cu precădere la stema Transilvaniei și la familia Movileștilor. în sfîrșit, mai amintim că la alcătuirea prezentei lucrări, am folosit și mate- riale din propria noastră colecție de acte, steme, sigilii, amprente sigilare, anteturi, etc. strânse în decursul anilor. încheiem aceste rînduri în speranța că lucrarea de față, rod al unor studii îndelungate, va putea aduce o cît de modestă contribuție cercetărilor din domeniul heraldicii românești, constituind un punct de plecare spre o serie de noi investi- gații în scopul lămuririi dificilelor probleme legate de originea artei blazonului în țara noastră. AUTORUL www.dacoromanica.ro PARTEA I STIINTA HERALDICĂ > 4 www.dacoromanica.ro CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA HERALDICII DIN PUNCTUL DE VEDERE AL TEORIEI BLAZONULUI Printre științele auxiliare ale istoriei, un loc însemnat îl ocupă și heraldica, disciplină care are ca obiect atît studiul regulilor de alcătuire a stemelor (unui stat, unui oraș, unei familii etc.), cît și istoricul acestor însemne. încă de la înce- put trebuie să facem clar distincția între știința heraldică și arta heraldică. Știința heraldică are ca scop cunoașterea principiilor teoretice conform cărora se poate întocmi o stemă cu toate elementele ce o compun — scut și ornamente exterioare — precum și istoricul alcătuirii ei. Arta heraldică reprezintă realizarea practică, efectivă, în diferite țări sau regiuni, a unui armorial de stat, de provincie, de oraș, de familie etc., armorial constituit prin transpunerea plastică a aminti- telor principii teoretice, studiindu-se în același timp și evoluția iconografică a aces- tor steme de-a lungul uneia sau mai multor perioade cronologice. Trebuie totuși precizat că inițial această diferențiere n-a existat, ea producîndu-se ulterior, pe parcursul celor circa opt secole de la apariția heraldicii, deoarece în evul mediu, în epoca creării stemelor cît și în perioada imediat următoare, știința și arta bla- zonului constituiau termeni sinonimi, reprezentînd una și aceeași noțiune și anume cunoașterea modalităților de alcătuire precum și explicarea și descrierea corectă a unei steme. Cu timpul, începînd încă din secolul al XH-lea, aceste modalități diversificîndu-se după loc și epocă, s-au produs deosebiri destul de accentuate ca stil și aspect general între heraldica diferitelor țări și popoare, ajungîndu-se astfel la diferențierea noțiunilor de știință heraldică și artă heraldică. Conform științei heraldice o stemă se compune: a) dintr-un scut, ce se poate prezenta sub diferite forme (circular, oval, triun- ghiular, pătrat, rombic, patrulater cu baza fie ascuțită, fie curbată etc.) și al cărui cîmp poate fi împărțit sau nu, în diverse compartimente numite cartiere \ rezul- tate din divizarea acestuia prin linii drepte sau curbe plasate în diferite sensuri. Respectivele cartiere conțin în interiorul lor, colorat în multiple feluri, diverse reprezentări (personaje himerice sau naturale, aștri, animale, arme, flori etc. etc.), la rîndul lor mono- sau policrome. b) din ornamentele exterioare care însoțesc sau înconjoară scutul. Scutul poate avea formele cele mai diverse (numite după specificul lor, fran- cez vechi sau modern, germanic de mai multe tipuri, englez, elvețian, italian, polo- nez etc.) și este împărțit simplu sau multiplu după cum urmează: despicat (secționat printr-o linie mediană verticală), tăiat (secționat printr-o linie mediană orizontală), tăiat în bandă (despărțit printr-o diagonală din colțul superior dextru spre cel 1 Inițial, termenul de cartier se aplica numai celor patru cîmpuri ale scutului scartelat (quart= sfert, quartier=sfert de scut); ulterior prin extensiune de sens, el a ajuns să însemne un compartiment al scutului, indiferent de numărul diviziunilor acestuia. www.dacoromanica.ro 14 Știința heraldică inferior senestru), tăiat în bară (despărțit printr-o diagonală din colțul superior senestru spre cel inferior dextru), scartelat sau sfertuit (divizat printr-o mediană verticală și una orizontală ce creează patru cartiere), scartelat în curmeziș (aceleași patru cartiere rezultate din întretăierea celor două diagonale), gironat (combinarea scartelatului cu scartelatul în curmeziș, creînd opt cartiere), tripartit în pal sau divizat multiplu în pal (împărțire a scutului în trei sau mai multe părți prin linii verticale la egală distanță între ele), tripartit în fascie sau divizat multiplu în fascie (împărțire a cîmpului scutului în trei sau mai multe părți prin linii orizontale la egală distanță între ele), în sfîrșit 6, 9, 12, 16 etc. cartiere (divizarea scutului în respectivul număr de compartimente prin intersectarea unor linii verticale și ori- zontale plasate la distanță egală între ele). Așa-numitele piese onorabile (30 la număr în știința clasică a blazonului) constituie în ultimă analiză un alt mod de distribuire a cîmpului scutului, din care heraldica noastră nu folosește decît aproximativ jumătate și anume: capul sau șeful, cîmpia sau talpa, palul, fascia, banda, bara, crucea, crucea în curmeziș, șevronul sau căpriorul, crăcana sau furca (simplă sau răsturnată), scut central (în inimă, în abis), franc-cartier, franc-canton, bordură, orlă, triunghi în șef, triunghi în talpă. Multiplicarea acestor piese onorabile, frecventă în heraldica occidentală, nu este întîlnită în cea românească (deci considerăm că nu este cazul să mai menționăm denumirile în cauză). Așa-numitele smalțuri întrebuințate în componența unei steme sînt alcătuite din metale (aur și argint), culori (roșu, albastru sau azur, verde, negru, purpuriu și portocaliu, ultimele două fiind aproape nefolosite în heraldica românească) și în sfîrșit din blănuri (hermina și contra-hermina, sîngeapul și contra-sîngeapul, prima categorie extrem de rar întîlnită în stemele noastre autohtone, iar cea de a doua nefolosită). Practica curentă interzice plasarea unei mobile de metal în cîmp tot de metal, o prohibire identică privind și așezarea unei mobile de culoare în cîmp colorat; cazurile în care acest principiu este călcat constituie excepții inten- ționate care au o explicație specială ce trebuie căutată, fiind vorba de concedări exprese în acest sens. Semnele convenționale (liniaturi sau puncte) pentru indicarea smalțurilor heraldice în reprezentările necolorate sînt următoarele: pentru aur, puncte pla- sate la egală distanță între ele; pentru argint, cîmp liber; pentru roșu, linii paralele verticale; pentru albastru, linii paralele orizontale; pentru verde, linii paralele diagonale de la dextra la senestra; pentru purpuriu, linii paralele diagonale de la senestra la dextra; pentru negru, linii paralele verticale și orizontale întretăiate; pentru portocaliu, linii paralele verticale întretăiate de linii paralele diagonale de la senestra la dextra. Blănurile au și ele reprezentări convenționale și anume: her- mina, codițe negre pe argint; sîngeapul, clopote de azur alternate cu clopote cu argint; contra-hermina, codițe de argint pe negru; contra-sîngeapul, clopote avînd cupele alipite la bază două cîte două, alternate azur cu argint. în ceea ce privește mobilele scutului ele se împart în figuri naturale, himerice și artificiale. 1. Figurile naturale sînt reprezentate prin: a) personaje umane de ambe sexe și de toate vîrstele, înfățișate din față, pe trei sferturi sau din profil, cap, bust sau trup întreg (uneori numai anumite mem- bre, ochi, mîini, picioare etc.), îmbrăcate sau nu, încoronate sau nu, purtînd sau nu diferite atribute. (Printre aceste personaje cu aspect uman se plasează și îngerii de diverse categorii precum arhangheli, heruvimi, serafimi etc.); b) animale (patrupede, păsări, reptile, pești, insecte etc.) reprezentate din față sau din profil, cap sau trup întreg, în diferite poziții (stînd, umblînd, alergînd, www.dacoromanica.ro Considera ții generale, teoria blazonului 15 zburînd, înotînd etc.), pentru păsări sau insecte, cu aripile închise, pe jumătate sau larg deschise, pentru toate animalele, cu boturile sau ciocurile închise sau des- chise, cu limba scoasă sau nu, cu gheare sau fără etc.; c) plante (flori sau arbori de cele mai variate specii, florile reprezentate cu tulpină sau fără, arborii plantați în terasă sau dezrădăcinați etc.); d) aștri [soare, lună (crai-nou în diverse poziții, sau mai rar disc lunar), stele (cu cinci sau mai multe raze), comete, toate acestea multiplicate sau nu în cîmpul scutului]; e) elemente ale naturii (precum aerul, reprezentat prin nori de diferite forme, curcubee etc.; focul, înfățișat prin flăcări, torțe aprinse, ruguri etc.; apa, simboli- zată prin fîntîni, rîuri sau valuri; în sfîrșit pămîntul, reprezentat prin munți, dealuri, coline, stânci, terase etc.). 2. Figurile himerice sînt înfățișate prin creaturi mitice, născocite de fantezia umană și anume acele ființe rezultate din diverse combinații între om și animale (precum centauri, sirene marine, melusine, harpii etc.), între diversele specii de animale (dragoni, grifoni, hidre, licorne etc.) sau animale fabuloase (păsări fenix, acvile bicefale, salamandre etc.). 3. Figurile artificiale cuprind diverse obiecte create de mîna omului precum obiecte de cult (vasele sau alte instrumente folosite în timpul slujbelor religioase, creștine sau păgîne, cît și însemnele dregătorilor bisericești — mitre, cîrji, cruci etc.) sau profane (arme de război sau de vînătoare, nave de diverse forme și utili- zări, construcții arhitectonice de cele mai variate tipuri, castele, turnuri, ziduri, arcuri, clădiri civile etc.), articole de îmbrăcăminte de multiple întrebuințări, apar- ținînd feluritelor stiluri și epoci, în sfîrșit scule de lucru sau ustensile uzuale de cele mai diverse feluri (precum ciocane, ancore, chei, clopote laice, instrumente muzicale etc.). Ornamentele exterioare ale scutului se compun din: a) timbru alcătuit din coif (plasat în față, pe trei sferturi sau din profil, fiind sau nu încoronat, cu vizi- era închisă sau deschisă, avînd sau nu gratii, în genere în număr impar: 3, 5, 7, 9, 11), cimier (ornament așezat în partea cea mai ridicată a unei steme, de obicei deasupra coifului, reprezentînd sau nu mobila principală din scut, alcătuit uneori și din penaje, coarne, aripi de diferite feluri și dimensiuni) și lambrechini; b) coroana de rang de felurite tipuri și forme ; c) sprijinitori formați din tenanți, suporți și sus' ținători; d) mantou și pavilion; e) deviză. Știința heraldică occidentală mai cunoaște și alte elemente, foarte diversifi- cate și mai speciale, neutilizate însă în heraldica românească, pentru care motiv nu am socotit necesar să le mai menționăm. înainte de a încheia acest capitol, considerăm necesar să mai furnizăm și unele concluzii la care au ajuns heraldiștii occidentali contemporani în cerce- tările lor asupra originii disciplinei care guvernează legile blazonului. Spre deo- sebire de ceea ce s-a crezut pînă în trecutul apropiat și anume că apariția ste- melor în Europa s-ar fi datorat aproape exclusiv Cruciadelor, investigațiile în acest domeniu întreprinse de specialiști în ultimele decenii au dus la rezultate din care reiese că rolul numitelor războaie religioase în elaborarea însemnelor armoriate a fost neînsemnat. în schimb, actualmente se consideră că factorul ce a determinat — în a doua treime a veacului al Xll-lea — apariția blazoanelor pe teritoriul continentului nostru trebuie pus în legătură în primul rînd cu evoluția echipa- mentului militar. Heraldica a luat așadar naștere din contopirea într-un sistem bine închegat a diverselor elemente emblematice preexistente, aflate pe sigilii, pe scu- turi de luptă și pe steaguri (personale sau de grup), din care ultimele par a fi jucat rolul cel mai însemnat în viitoarea alcătuire a stemelor. Ca o consecință a unor www.dacoromanica.ro 16 Știința heraldică astfel de împrejurări, studiile cele mai autorizate, despre care am amintit mai sus, au ajuns la concluzia că între secolele XIII și XV oricine a putut să adopte armerii după bunul său plac, cu singura condiție de a nu uzurpa vreo altă stemă anterior constituită, legislațiile restrictive în acest domeniu începînd a fi semna- late de-abia în ultimii ani ai veacului al XV-lea 2. într-o asemenea situație, apariția și la români a însemnelor heraldice devine perfect explicabilă, respectivele steme constituind un caz tipic de așa-numite « arme de asumpțiune » (adică auto-confe- rite) a căror confirmare de către vreun domnitor moldo-valah oarecare spre a deveni « arme de concesiune » nu s-a mai produs niciodată din considerente politice și religioase bazate pe unele tradiții ancestrale ale poporului nostru, tradiții ce l-au determinat să-și însușească de o manieră specifică proprie atare practici feudale vest și central-europene. în acest sens precizăm că țările române, aflate inițial sub influența politică și culturală a Bizanțului ortodox (ce nu cunoscuse o artă a blazonului), nu puteau prelua sistemul folosirii însemnelor heraldice în forme identice celor ale statelor occidentale catolice, care aparțineau deci unei alte orientări cultural-politice. Cu aceasta încheiem capitolul de față subliniind că deși în cuprinsul său am abordat probleme teoretice generale 8, am ținut totuși seamă de aspectele ce interesează heraldica românească, selectînd cu precădere din multitudinea elementelor întîlnite în știința europeană a blazonului doar pe acelea folosite în armorialul nostru autohton. 3 Vezi în acest sens, de pildă, michel pastoureau, Ou en sont Ies etudes d’he'raldique medie- vale!, în Revue franțaise d’heraldique et de sigillographie, XXVIII, 1975, bul. no. 45, p. 7 — 11. 3 Autorii și titlurile manualelor heraldice occidentale folosite pentru alcătuirea capitolului de față sînt indicați fără excepție în Bibiografia prezentei lucrări (v. Partea a IILa, Anexe, nr. 2). www.dacoromanica.ro CAPITOLUL 2 DESPRE DEZVOLTAREA ȘTIINȚEI HERALDICE ÎN ROMÂNIA, DE LA APARIȚIE ȘI PÎNĂ ÎN PREZENT Spre deosebire de alte țări europene de veche cultură, pe teritoriile cărora știința heraldică a cunoscut o dezvoltare înfloritoare cu multe secole în urmă, în țările române, din considerentele de ordin tradițional, fie politice, fie religioase amintite, această disciplină nu s-a bucurat de o cercetare și de o reglementare strictă ca în Apus. Legile heraldicii cît și folosirea elementelor ce îi aparțin — cu tot interesul arătat de domnii și de boierii noștri față de însemnele armoriate — nu au format niciodată în întreg trecutul românesc pînă în secolul al XlX-lea, vreo preocupare științifică anume, care să antreneze în realizarea ei, dacă nu chiar pe heraldiștii de profesiune, necunoscuți la noi, măcar pe vreunul dintre istoricii sau istorio- grafii noștri cu renume, care să abordeze în operele lor și un atare studiu, în chip metodic și documentat. în rîndurile ce urmează, vom căuta să fixăm atît momentul apariției în țările române a unor preocupări cu caracter științific asupra disciplinei care guver- nează legile blazonului, cît și să prezentăm pe acei dintre oamenii noștri de cultură care, în decursul timpului, au abordat în diverse lucrări, subiecte privind știința heraldică în general, dar mai ales pe cea autohtonă în special. Studiul metodic al științei heraldice în România nu începe decît în cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea, găsindu-și obîrșia în necesitatea stabilirii de către autoritățile centrale a stemei statului național român modem creat în 1859. Cu mult înaintea acestei date, preocupări de ordin heraldic — deși sporadice și accidentale — n-au fost totuși străine unora dintre cronicarii sau istoricii români, care, începînd din secolul al XVII-lea și pînă în prima jumătate a secolului al XlX-lea, au făcut mențiuni mai mult sau mai puțin ample asupra unor subiecte ce se refe- reau la știința blazonului. Astfel, într-un pasaj din Letopisețul Țării Moldovei, cro- nicarul Grigore Ureche explică originea stemei Moldovei x, în timp ce Miron Costin prezintă în două dintre lucrările sale scrise în limba polonă, și anume în Cronica Țării Moldovei și Munteniei (așa-numita Cronică polonă) și în Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Romanească (așa-zisa Poemă polonă), cele două legende heraldice, a capului de bour din stema Moldovei și a « corbului» din cea a Țării Românești 2. Cît privește pe Nicolae Costin, acesta descrie în Cartea pentru 1 v. Gr. Ureche, Domnii Țării Moldovei și viața lor. Cronicele României sau Letopisețele Moldovei și Valahiei. Ed. a H-a publicată de Mihail Kogălniceanu. Tomul I, Buc., 1872, p. 133; v. de asemenea, Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei (ediție îngrijită ... de P. P. Panaitescu) (ed. a Il-a), Buc., E.S.P.L.A., (1958), p. 66. a v. Miron Costin, Opere complete. Edit, de V. A. Urechia. Tomul II, Buc., 1888. Descrierea Țării Moldovei și Țării Românești, p. 113 și 121 — 123; v. și Miron Costin, Opere, voi. I, Ed. îngrijită de P. P. Panaitescu, Buc., 1965. Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei (Cronica polonă), p. 226 — 227 și 228 — 229; Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românească (Poema polonă), p. 258 — 259 și 262 — 263. www.dacoromanica.ro 18 Știința heraldică descălecatul dintîiu a Țării Moldovii și neamului moldovenesc pretinsele armerii ale Daciei (doi lei afrontați), însoțind textul și cu imaginea lor 3. Dimitrie Cantemir în cunoscuta sa Descripția Moldaviae reia legenda bourului din stema acestui prin- cipat, descriind apoi, într-un alt pasaj al aceleiași opere, un blazon gravat pe două pietre așezate în zidurile cetății Suceava; de asemenea, în Istoria imperiului otoman . . ., același autor face o descriere heraldică a stemei reprezentate pe un bloc de piatră aflat în zidurile orașului Iași *. în sfîrșit, Dionisie Fotino prezintă pe larg în Istoria generală a Daciei . . . vechile embleme ale geților, ale dacilor, ale roma- nilor, cît și pe acelea ale Țării Românești, precum și evoluția lor de-a lungul veacurilor 6. Un alt gen de descrieri heraldice mai întîlnim și în tipăriturile religioase sau laice, apărute în ambele principate românești de la înființarea primelor tipografii în Muntenia și Moldova în cursul secolului al XVII-lea și pînă la 1821. Amintim că majoritatea dedicațiilor în versuri ce însoțesc în aceste tipărituri reprezentarea armeriilor uneia sau alteia dintre cele două țări (dedicații numite precum se știe, « stihuri pre herbul țării», « stihuri în stema domniei », « versuri politice asupra stemei» etc.) conțin, pe lîngă omagii versificate la adresa domnului respectiv, și descrierea mobilelor din stemă6, descriere din nefericire profană, nu conformă științei heraldice, din care pricină aceste producții nu prezintă un interes deosebit din punct de vedere al studiului blazonului în țările românești. Către sfîrșitul secolului al XVIII-lea, și cu precădere în prima jumătate a celui următor, diferiți membri ai unor familii domnitoare sau de mari boieri din cele două principate românești, spre exemplu în Moldova, Sturzeștii sau Bălșeștii, în Țara Românească, Filipeștii sau Văcăreștii ș.a., au manifestat un oarecare interes pentru știința heraldică în scopul fixării într-un mod mai riguros al propriei lor steme de familie, cu prilejul întocmirii oficiale a unor arbori genealogici dotați și cu atari însemne 7, dar acest gen de interes n-a depășit domeniul strict limitat pe care cei în cauză și-l propuseseră. Tot la aceeași epocă constatăm însă o inițiativă oficială ce va stîmi oarecari preocupări de ordin științific pentru disciplina care guvernează legile blazonului. 8 v. Letopisețele Țării Moldovei. Publicate pentru întîiași dată de M. Kogălniceanu, Tomul I, Iași, 1852. Nicolab Costin, Cartea pentru descălecatul dintiiu a Țării Moldovii și neamului moldo- venesc, p. 60 — 61. V. și Bibi. Acad. R.S.R., Mss., nr. 120, f. 20. 4 v. Operele principelui Demetriu Cantemir. Tipărite de Societatea Academică Română. Tomul I. Descripția Moldaviae cu harta geografică a Moldovei și un facsimil, Buc., 1872, p. 32; pentru descrierea heraldică a stemei reprezentate pe un bloc de piatră aflat în zidurile orașului Iași, v. și Dimitrie Cantemir, Istoria imperiului ottoman. Creșterea și scăderea lui. Tradusă de Dr. Ion Hodoș. Partea I, Buc., 1875, p. 274, n. 39. O descriere aproape identică a aceleiași steme — dar de data asta gravată pe două pietre așezate în zidurile cetății Suceava — se regăsește în Descripția Moldaviae (d. ibidem, p. 22 — 23); în această împrejurare nu sînt decît două ipoteze posibile: fie că Dimitrie Cantemir a confundat numele celor două orașe, fie că într-adevăr atît la Iași, cît și la Suceava, se găseau în zidurile lor de apărare asemenea pietre sculptate cu steme. 8 v. Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Țării Muntenești și a Moldovei. Trad. de George Sion. Tomul I, Buc., 1859. Partea III, Epoca III, Cap. XX, p. 126 — 127; v. de asemenea și Nicolae Blaremberg, Essai compare sur Ies institutions et Ies lois de la Roumanie depuis Ies temps Ies plus recules jusqu'â nos jours, Bucarest, 1885, p. 202 — 203, nota 3. 8 Pentru o mai amplă documentație v. I. Bianu, N. Hodoș și D. Simonescu, B.R.V., 1508-1839, Tomul I—III, IV, Buc., 1903-1944. 7 v. de ex. genealogia familiei Sturdza, redactată în 1842 de către un comitet, ale cărui rezultate au fost confirmate de către « Gheneralniceasca Obicinuita Adunare a Moldovei » și întărită de către însuși Domnitorul țării; lucrarea este însoțită de un număr de gravuri reprezentînd stema acestei familii și evoluția ei de-a lungul diferitelor epoci, precum și armele celor doi domni- tori aparținind acestui neam și cele ale descendenților lor (cf. Qenealogia familiei Sturdza sau Turzo . . . etc., Iași, la Institutul Albinei, 1842). www.dacoromanica.ro Dezvoltarea științei heraldice în românia 19 într-adevăr, apariția în Țara Românească în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a sigiliilor domnești, dotate, în afara stemei principatului, și cu stemele celor 17 județe ale țării, a implicat din partea creatorilor acestui gen de sigilii o serie de investigații destul de amănunțite privitoare la heraldica districtuală. Aceste cer- cetări n-au putut firește fi opera simplilor meșteri pecetari (îndeobște robi țigani8), uneori buni executanți și imitatori, dar neavînd decît cunoștințe foarte superfi- ciale în domeniul științei heraldice. Astfel, cel mai vechi sigiliu domnesc dotat cu steme județene care se cunoaște pînă în prezent, este cel din 1782 al lui Nicolae Caragea, domn al Țării Românești între 1782—1783; obiceiul se perpetuează și la domnii fanarioți următori, continuîndu-se apoi și sub domnii pămînteni de după 1821. în Moldova, cea mai veche pecete dotată cu stemele ținuturilor ce cunoaștem este aceea a Divanului Cnejiei Moldovei, apărută în perioada 1806—1812, iar prima stemă domnească moldoveană de acest tip este cea a lui Scarlat Callimachi, alcă- tuită în urma poruncii sale dată în 1815 Divanului țării, care la rîndul său a încre- dințat sarcina compunerii ei lui Gheorghe Asachi, pe atunci profesor la Academia domnească din Iași. Stema însoțind portretul domnului Moldovei de pe foaia de titlu a Codului Callimachi, apărut în 1817, nu a necesitat însă din partea lui Asachi cercetări deosebite9, deoarece el a avut ca model sigiliul dotat cu. stemele de ținuturi al Divanului, însemn căruia i-a îndepărtat cele cinci em- bleme ale districtelor ce nu mai aparțineau Moldovei după 1812, așezînd restul într-o poziție inversă celeia în care aceste embleme se găseau plasate pe sigi- liul model. Deși aportul lui Asachi a fost minim în alcătuirea stemei lui Scarlat Calli- machi, totuși împrejurarea a folosit documentării sale în domeniul științei heral- dice, familiarizîndu-1 cu specificul acestei discipline auxiliare a istoriei. De aceea cînd va executa mai tîrziu, în 1823, litografiile reprezentînd pe Ștefan cel Mare 10, el va împodobi portretul marelui domn și cu stema Țării Moldovei, stemă ce va apare ulterior — în diverse variante — și pe stampele realizate de fiul său Ale- xandru, de losif Miiller, K. F. Hoffmann și alții u, dar inspirate de dînsul. Dealt- fel, reputația lui Asachi de bun cunoscător al heraldicii moldovenești — atît de stat cît și districtuale — era bine stabilită la acea epocă, deoarece în 1831, Divanul țării prin recunoașterea oficială, urmată de dispoziția fixării definitive a stemelor ținuturilor Moldovei (ca urmare a aplicării unui articol expres în acest sens cuprins în Regulamentul Organic), solicită tot pe Asachi « o persoană care poate avea o ' v. scrisoarea din 1 iunie 1595 a lui Mihnea Turcitul către fiul său Radu, citată de Ștefan D. Grecianu în Eraldica română, Buc., 1900, p. LIV. • Gh. Ungureanu în Figuri de arhiviști români. Qh. Asachi, 1788 —1869, Buc., 1969, p. 12, cît și în O viafă intru luminarea neamului: Qh. Asachi, în Mag. ist., II, 1968, nr. 2 (februarie), p. 46 — 47, afirmă că acesta ar fi făcut numeroase cercetări prin arhivele Curții domnești, a Mitropoliei lașilor și ale boierilor, pentru a putea compune stema ce i se comandase. Repetăm că aceste cercetări ni se par cu totul improbabile, fiind inutil ca Asachi să facă investigații, de vreme ce stemele ținuturilor (reproduse de dînsul cu foarte mici modificări în sigiliul ce a alcătuit) se găseau sub ochii săi, cuprinse în pecetea Divanului Cnejiei aflată în cancelaria res- pectivei înalte autorități de stat a Moldovei și de care el a avut în mod neîndoios cunoștință. 10 v. Bibi. Acad. R.S.R., Cab. stampe, Gh. Asachi. Nr. inv. 626 (428x300) și nr. inv. 39514 (495 x347). 11 v. spre ex. litografiile lui Alexandru Asachi reprezentînd pe Ștefan cel Mare (ibid., nr. inv. 749), cele ale lui losif Miiller intitulate: Mama lui Ștefan cel Mare (ibid., nr. inv. 6577) și Testamentul lui Ștefan cel Mare (ibid., nr. inv. 7018) etc.; cea a lui K. F. Hoffmann cu subiectul Alexandru cel Bun și solii împăratului loan Faleologul (ibid., nr. inv. 547) etc.; v. și Remus Niculescu, Qh. Asachi si începuturile litografiei în Moldova, în S.C.B., I, 1955, p. 67 — 112. www.dacoromanica.ro 20 Știința heraldică cea mai bună idee întru asemenea pricini» pentru a realiza o «închipuire după primele gherburi (adică țifre) a principatului și a 16 ținuturi, cu a lor prescriere » ia. Tot astfel cînd în 1841 și respectiv în 1850 vor fi publicate două articole anonime asupra stemei Moldovei (primul în Icoana lumii, cel de al doilea în Qazeta de Moldavia) 13, sîntem tentați să le atribuim paternitatea aceluiași Asachi, atît pentru faptul apariției lor în două din periodicele anexe ale Albinei românești și sub teas- curile aceleiași tipografii, cît și pentru cunoștințele în materie de heraldică de care dă dovadă autorul loru. în 1845 Asachi mai prezentase autorităților de resort un proiect de stemă a orașului Iași, însoțit de un desen reprezentînd acest blazon municipal18. Solicitarea sa va găsi ecou de-abia în 1851, cînd Eforia orășenească a capitalei Moldovei, printr-o adresă oficială, îi va cere să întocmească un ase- menea proiect heraldic 16. Astfel, cînd în același an, municipalitatea lașilor își va alcătui o nouă stemă, ea va ține seama și de propunerile făcute de Asachi în adresa sa de răspuns către Eforia sus-amintită17, dovadă a prestigiului de heraldist de care el se bucura la acea epocă 18. Preocupările heraldice nu îl vor părăsi pe Asachi nici mai tîrziu, în 1853, cînd va publica un articol intitulat « Arheologie » 19, ilustrat cu două gravuri executate de fiul său, maiorul Alexandru Asachi, gravuri reprezen- tînd stema Moldovei și stema lașilorM. 11 v. adresa din 10 decembrie 1831 a Divanului Țării Moldovei (Arh. Stat. Iași, colecția Litere, Gh. Asachi, G/94, fila 3, cf. Gh. Ungureanu, Sigiliul orașului Iași în secolul al XIX-lea, în Rev. Arh., IX, 1966, nr. 2 (iulie-decembrie) p. 85). în același sens al solicitării lui Asachi de către autoritățile de resort pentru a alcătui într-o formă definitivă stemele ținuturilor Mol- dovei, v. și V. A. Urechia, Schițe de sigilografic românească, Buc., 1891, p. 15—16. 18 v. Stema Moldovei, în Icoana lumii. Foaie pentru îndeletnicirea Moldo-Românilor, I, 1841, nr. 12(23 martie), p. 95 — 96. Reproducerea textului și comentarii asupra acestui articol se găsesc în scurtul studiu al lui C. Moisil, O descriere heraldică din anul 1841, în Arh. Rom., III, 1939, p. 286 — 287. în ceea ce privește cel de al doilea articol, v. Marca țerii Moldovei, în Gazeta de Moldavia, XXII, 1850, nr. 51 (13 iunie), p. 209 — 211. 14 Nu trebuie să uităm faptul că Asachi a fost între 1832—1849 directorul Arhivelor Statului din Iași, împrejurare ce i-a îngăduit cunoașterea temeinică a diplomaticii moldovene, în care reprezentările heraldice și de heraldică sigilară au figurat din belșug. 16 cf. Arh. Stat. Iași, doc. 6998, op. 2020, nr. 1772 și un desen. V. și Emil Vîrtosu, Note fi discuții sigilografice, în S.C.N., III, 1960, p. 526. Pentru o mai amplă documentație privind stema municipală a orașului Iași, v. mai ales Gh. Ungureanu, op. cit., p. 83—100. 18 cf. adresei nr. 148 din 20 ianuarie 1851 a Eforiei orășenești a lașilor către Gh. Asachi. O solicitare asemănătoare este adresată de aceeași autoritate și prof. Gh. Seulescu, arheolog reputat la acea epocă (v. N. A. Bogdan, Orașul Iași — odinioară și astăzi. Schițe istorice și administrative . . ., Iași, 1904, p. 26 și Gh. Ungureanu, op. cit., p. 91). în adresa sa de răspuns, Asachi menționează printre altele și articolul asupra stemei Moldovei publicat în nr. 51 al Gazetei de Moldavia din 1850, e drept fără a preciza că ar fi el autorul, dar nici nu lasă să se înțeleagă că l-ar fi scris altcineva (v. N. A. Bogdan, op. cit.). 17 în alcătuirea stemei orașului Iași din 1851, Sfatul municipal al capitalei Moldovei va combina cele două proiecte primite respectiv de la Asachi și de la prof. Seulescu, îmbinînd elementele heraldice sugerate de fiecare dintre cele două personalități solicitate (v. N. A. Bogdan, op. cit., p. 30 și Gh. Ungureanu, op. cit., p. 92). 18 în adresa din 1851, Eforia orășenească a lașilor consideră pe Asachi «părintele litera- turii române» care are « mai deplină cunoștință despre marca ce au avut din învechime astă politie » (v. N. A. Bogdan, op. cit., p. 26). 18 v. Calendarul pentru poporul românesc pe anul 1853, XII, Iași, la Institutul Albina, p. 75. 20 Pentru gravuri, v. Bibi. Acad. R.S.R., Cab. stampe, Al. Asachi, nr. inv. 209; în ceea ce privește articolul, el se referă la armeriile municipale ale lașilor, aprobate de autoritățile de resort, precum am văzut, încă din 1851, dar într-o reprezentare cu care Asachi nu era întru totul de acord. Astfel autorul, după ce explică prezența legiunii lassiensis pe locul unde se va afla orașul Iași, vorbește de coloana înălțată împăratului Hadrian și soției sale de către respec- tiva legiune și cere ca acest monument să figureze neapărat în stema municipală a capitalei Moldovei (v. N. A. Bogdan, op. cit., p. 27). în același sens, v. și N. lorga, Qh. Asachi ca tipograf și editor după « Catalogul » lui din 1847, în Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. ist., S. II, T. www.dacoromanica.ro Dezvoltarea științei heraldice în românia 21 O altă personalitate de cultură istorică din Moldova de la acea epocă, care a avut de asemenea preocupări de ordin heraldic a fost și arheologul Gheorghe Seulescu. Solicitat și el de către municipalitatea lașilor să elaboreze un proiect de stemă a respectivei capitale, Seulescu va răspunde printr-un lung raport ce va cuprinde în afara unui istoric al orașului de-a lungul veacurilor, dar și o prezen- tare a inscripțiilor dotate cu steme și embleme găsite în cetățile și monumentele de pe teritoriul Moldovei, cît și considerentele de ordin heraldic care justificau, din punctul de vedere al științei blazonului, proiectul de stemă municipală ce pro- pusese spre aprobare consiliului orășenesc 21. Erudiția de care dă dovadă cu acest prilej Gheorghe Seulescu va face probabil pe regretatul Constantin Moisil22 să atribuie acestui om de știință, și nu lui Asachi, după cum credem noi, paternitatea articolului asupra stemei Moldovei apărut la data amintită în revista ieșeană Icoana lumii despre care am făcut mențiune mai sus. Dar dintre cărturarii moldoveni, cel care a avut nu numai competență în materie de heraldică, dar și putere politică pentru a-și impune și în viața de stat dezideratele din domeniul științei și artei blazonului, a fost Mihail Kogălniceanu. Ca profesor la Academia Mihăileană și apoi la Universitatea din București, Kogăl- niceanu nu a exclus din preocupările sale de specialitate și disciplina heraldică, vădind interes pentru ea nu numai ca om de știință, dar și ca om politic. Astfel, în 1859, ca membru în Comisia Centrală de la Focșani, renumitul dascăl și bărbat de stat a avut o intervenție hotărîtoare în amînarea inițiativei, susținută de alți membri ai numitei Comisii, de a se institui o stemă a Principatelor Unite 2S, al cărei aspect urma să fie fixat într-un articol expres, cuprins în proiectul de Consti- tuție a țării, ce se elabora la acea epocă de forul legislativ amintit. Kogălniceanu era convins că o asemenea instituire a însemnelor heraldice a noului stat creat la 1859 era prematură și contravenea dispozițiilor privitoare la reorganizarea Prin- cipatelor dunărene conținute în Convenția de la Paris din 7/19 august 1858, consi- derînd oportună stabilirea unei steme a țării doar după realizarea unirii depline politico-administrative a Moldovei cu Țara Românească. Reputația lui Kogălni- ceanu de bun cunoscător al heraldicii noastre autohtone o mai dovedește și desem- narea sa ca membru, alături de Constantin Hurmuzaki și Nicolae lonescu, în comi- sia instituită în martie 1860 de către Ministerul Trebilor Străine al Moldovei, la cererea Președintelui Consiliului de Miniștri, Manolache Kostaky-Epureanu24, în scopul examinării proiectului de stemă al Principatelor Unite propus în februarie al aceluiași an de către guvernul Țării Românești condus de Ion Ghica. Mai tîrziu, în 1863, Kogălniceanu va interveni cu succes în problema modificării armenilor municipale ale lașilor, reușind să mențină însemnele create în 1851 ale primului centru urban al Moldovei26. în 1864, același bărbat de stat, în calitate de ministru de interne (în guvernul unificat a cărei președinție o deținea tot el), va propune XXXIV (1911 — 1912), p. 755. în sfîrșit, în lucrarea genealogică privind familia Sturdza, tipărită în 1842 la Institutul Albinei (citată supra), se află o serie de steme ale acestui neam domnesc, de alcătuirea cărora afirmăm că Asachi n-a fost deloc străin. 21 v. N. A. Bogdan, op. cit., p. 27 — 29 și Gh. Ungureanu, op. cit., p. 92. 22 v. Const. Moisil, O descriere heraldică din 1841, p. 287. 22 v. protocolul LXIV al ședinței Comisiei Centrale de la Focșani din 1 octombrie 1859, cf. Protocoalele Comisiunii Centrale a Principatelor Unite. Sesiunea 1859—1860, Focșani, [1860], p. 9-11. 22 v. Min. Af. Ext., Arh. ist., dos. 17/190/1860, f. 4, adresa nr. 1263 din 15 martie 1860 a Ministerului Trebilor Străine către Mihail Kogălniceanu, căreia, spre deosebire de adresele trimise celorlalți doi istorici solicitați, i se va anexa și desenul proiectului de stemă a Principa- telor Unite, în dezbatere. 22 v. Romdnul, VII, 1863, nr. din 25 iulie, p. 1 — 2. www.dacoromanica.ro 22 Știința heraldică domnitorului Cuza — care va aproba — proiectul de stemă a orașului București, de elaborarea căruia, firește, n-a fost străin 26. De asemenea, în perioada 1866—1867, cu prilejul dezbaterilor din Adunarea Electivă privind stabilirea armenilor de stat ale României, Kogălniceanu va fi numit, alături de Cezar Bolliac, Nicolae Golescu, Dimitrie Brătianu ș.a., ca delegat al uneia dintre secțiile numitei Adunări27, instituite în scopul cercetării proiectului de lege care fixa aspectul stemei țării, fiind apoi desemnat și raportor al tuturor aces- tor secții 28. în respectiva calitate, Kogălniceanu va participa foarte activ la toate dezbaterile Camerei în care se vor elabora noile însemne heraldice din 1867 ale României. Mai tîrziu, între 1887 și 1890, la solicitarea Primăriei orașului Bucu- rești, el va face parte din comisia instituită pentru stabilirea unor armerii munici- pale definitive ale capitalei țării2®. Prin competența și importantul rol jucat în politica românească de la acea epocă, Mihail Kogălniceanu a putut nu numai să enunțe dar și să îndeplinească, în bună măsură, dezideratele sale în domeniul heral- dicii noastre naționale 30. Spre deosebire de Moldova, interesul științific pentru heraldică s-a mani- festat mai tîrziu în Țara Românească, pionierul în acest domeniu fiind poetul și arheologul Cezar Bolliac. încă din 1856, fiind în exil la Paris, Bolliac va tipări pe pagina de titlu a broșurilor sale cu conținut propagandistic unionist, apărute în capitala Franței între 1856 și 1857 31, stemele reunite ale celor trei țări românești simbolizînd unificarea lor, deziderat de seamă al patrioților români refugiați în străinătate după înăbușirea revoluțiilor pașoptiste din Principate. Respectiva repre- zentare heraldică, reproducînd fidel imaginea gravată pe aversul medaliei « Norma » emisă la București în 183 8 32, înfățișează, așezate pe o cunună din frunze de stejar, stemele Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei, plasate (1, 2,) în interiorul unui triunghi aproape echilateral. Din punct de vedere heraldic, reprezentarea reprodusă de Bolliac nu respectă înfățișarea clasică a armenilor celor trei țări românești, dar ele formează prin cîmpul de azur al scutului Munteniei, cel auriu al Transilvaniei și ‘ 28 v. decretul nr. 1740 din 7 decembrie 1864 publicat în Mon. Of. nr. 277 din 11/23 decembrie al aceluiași an; pentru detalii, v. Dan Cernovodeanu, Contribufiuni la studiul stemei municipiului București in secolele XIX și XX, în «București», M.I.M., VIII, 1971, p. 171. 27 cf. adresei nr. 123 din 21 decembrie 1866 a Președinției Adunării Elective a României către Mihail Kogălniceanu și ceilalți delegați de secție, v. Ștefan D. Grecianu, Actele privitoare la stabilirea armeriilor oficiale . . ., Buc., 1900, p. 4 — 5; Kogălniceanu va fi numit delegatul secției a IV-a (op. cit., p. 8). 28 cf. procesului verbal al ședințelor din 22 și 23 decembrie 1866 ale Comitetului Dele- gaților Adunării Elective a României de sub președinția lui Nicolae Golescu (op. cit., p. 7). Ulterior, Kogălniceanu va fi desemnat ca raportor și al proiectului de lege privitor la fixarea stemei țării din 1867 (op. cit., p. 14 — 15). 28 v. B.C.S., Secția Mss., Arhiva Kogălniceanu, pach. LVII, dos. 12, act nr. 93, adresa nr. 1448 din 11 ianuarie 1890 a Primarului Comunei București către Mihail Kogălniceanu. 80 v. C. Moisil, Mihail Kogălniceanu și heraldica națională, în Arh. rom., III, 1939, p. 49-58. 81 v. Cezar Bolliac, Memoires pour servir ă l’histoire de la Roumanie (Provinces danubien- nes). Ancien Vornic (Maire et Prefet) de la viile de Bucarest. Premier memoire: Topographie de la Roumanie. Paris, Just Rouvier, 1856, 112 p.; idem, Â la Roumanie, par... —. Traduction libre en vers franțais par M. Jules Ferrand, Paris, Pommeret et Moreau, 1857, 8 p.; idem, Poesies. Traduites en roumain en prose et en vers franțais. Paris, Pommeret et Moreau, 1857, VII + 100 (—102) p.; idem, Poezii. Renașterea României. Paris, De Soye et Bouchet, 1857, 16 p. etc. V. de asemenea și C. Moisil, Steme vechi românești. Stemele unite ale Moldovei, Țării Româ- nești și Transilvaniei, în Universul, LVIII, 1941, nr. 159 (16 iunie), p. 2. 82 Medalia de argint (v. pl. LV, fig. 1) a fost bătută de Societatea Filarmonică din Bucu- rești. Pentru detalii mai ample, v. C. Moisil, Două medalii privitoare la istoria teatrului românesc, în Cr. num., I, 1920, nr. 8, p. 55 — 57, precum și Dan Cernovodeanu, Heraldica in slujba idealurilor naționale pașoptiste, în Rev. Mon. și Muz., XI, 1974, nr. 3, p. 67. www.dacoromanica.ro Dezvoltarea științei hbraldicb în românia 23 roșu al Moldovei, tricolorul României, al cărui nume apare înscris în legenda aces- tui însemn, manifest armoriat simbolic al năzuințelor de unitate națională la care îndemnau patrioții români de la acea epocă. înapoiat mai tîrziu în țară, Bolliac va continua să manifeste interes pentru heraldică, întreprinzînd între anii 1860—1861 cercetări și în acest domeniu știin- țific, publicînd rezultatul investigațiilor sale 33 într-un tablou arheologic de mari proporții, intitulat Daco-Romane 34. în acest tablou va prezenta pe lingă costumele, armele și obiceiurile dacilor, dar și monede antice, medievale și modeme 35, unele gravate cu armeriile emitenților, cît și stemele atribuite Imperiului româno-bulgar, Transilvaniei (în secolul al XVI-lea), Țării Românești și Olteniei36 de către heral- diștii occidentali începînd din veacul al XV-lea (fără să menționeze totuși izvoarele consultate în acest domeniu). în 1863, Bolliac va publica în ziarul său « Buciumul » două articole cu conținut heraldic, primul despre stema țării, intitulat «Armele României », ce furnizează prețioase detalii asupra istoricului acestor armerii37, cel de al doilea cu titlul «O eroare istorică», în care va polemiza asupra stemei muni- cipale a lașilor 38. Tot atunci, va mai publica în același organ de presă, și o genea- logie documentată a Cantacuzinilor, amintind despre stema acestei familii și de- scriind pe cea conferită de Gheorghe II Râkoczy lui Drăghici Cantacuzino în 165839. 88 Cf. Daco-Romane, articol apărut în «Românul», V, 1861, nr. 272 (29 septembrie), p. 859, care anunță publicarea, precum și dimensiunile și conținutul unui «tablou arheologic privitor la istoria Daco-României ». Alcătuirea acestui tablou fusese semnalată cu aproape un an și jumătate mai înainte, cf. Daco-Romane, anunț apărut tot în « Românul », IV, 1860, nr. 104 (13 aprilie), p. 308 — urmat de 12 anunțuri identice pînă la nr. 123 (4 mai), p. 372 — în care Bolliac informează publicul asupra dimensiunilor (850 X 1 100) și conținutului tabloului arheolo- gic al cărui autor este, precum și asupra prețului pe care îl cere (2 galbeni = 64 lei) pentru livrarea sa celor doritori să-l achiziționeze. Este probabil că dificultăți tehnice și financiare (și nicidecum întârzierea materialului științific cules și clasat de Bolliac) au amînat atât de mult apariția acestei lucrări conținînd vestigiile arheologice ale strămoșilor poporului român. 84 v. Anonim. Daco-Romane (1861), litografie în peniță (570x850). Bibi. Acad. R.S.R., Cab. stampe, nr. inv. 650. Acest tablou arheologic prezintă — cum se poate ușor constata — o neconcordanță sub aspectul dimensiunilor cu acel anunțat în 1860 și în 1861 în ziarul « Româ- nul ». Este vorba de o reimprimare de proporții mai reduse? Nu credem, dat fiind că Bolliac n-a mai putut să tipărească un al doilea tablou, ce era în pregătire (cf. «Românul», V, 1861, nr. 272 (29 septembrie), p. 859), împrejurare care reiese din anunțurile înserate în « Buciumul » în cursul anului 1863, în care Bolliac invită pe eventualii amatori să achiziționeze exemplarele din Daco-Romane ce rămăseseră încă nevîndute la epoca menționată. Ipoteza ce ne pare cea mai veridică este aceea că tabloul arheologic în cauză nu a apărut niciodată în dimensiunile respectabile anunțate inițial, ci doar în cele ceva mai reduse ce ne sînt cunoscute. 84 în cele două ultime categorii este vorba de multe monede ale domnitorilor munteni, moldoveni și transilvăneni, purtând pe revers stema țării respective sau pe cea a emitenților lor, deci un adevărat studiu de heraldică monetară realizat de Bolliac la acea epocă. 88 Sub nr. XX, stema Imperiului româno-bulgar, sub nr. XXI, Transilvania, sub nr. XXII, Țara Românească, în sfîrșit, sub nr. XXIII, Oltenia. Privitor la tabloul arheologic intitulat Daco- Romane, v. și C. Bolliac, Opere. Voi. II, Ediția, note și bibliografie de Andrei Rusu, Buc., 1956, p. 307 și Stbuan Mbtzulbscu, Crucea Sf. Andrei, simbol heraldic, în Gl. Bis., XIX, 1960, nr. 11-12, p. 1030. 87 v. Armele României, în Buciumul, I, 1863, nr. 33 (27 aprilie), p. 131—132. 88 v. O eroare istorică, în Buciumul, ibidem, nr. 66 (27 iulie), p. 262, articol asupra stemei orașului Iași, în urma publicării în Românul (VII, 1863, 25 iulie, p. 1 — 2) a unei cores- pondențe provenind din vechea capitală a Moldovei, în care este vorba despre protestul lui Mihail Kogălniceanu și a conducătorilor administrativi ai acestui oraș împotriva schimbării stemei municipale a lașilor. 88 v. Qenealogia familiei Cantacuzinilor, în Buciumul, ibidem, nr. 23 (20 martie), p. 95 pînă la nr. 147 (13 noiembrie), p. 591, în care material se găsesc și descrieri de steme (v. ibidem, nr. 34 (1 mai), p. 136, ce cuprinde textul diplomei cu descrierea blazonului acordat de Râkâczy lui Drăghici Cantacuzino la data amintită). www.dacoromanica.ro 24 Știința heraldică în anul 1864 Bolliac va fi numit director al Arhivelor Statului (post pe care îl va păstra pînă în 1866) cînd va avea posibilitatea de a se dedica unor minuțioase investigații asupra vechilor steme atribuite celor două principate românești, precum și asupra altor diverse probleme contingente cu heraldica națională, acumulînd astfel prețioase cunoștințe în acest domeniu, împrejurare ce-1 va pregăti temeinic în vederea viitoarelor dezbateri — la care va participa — ale Corpurilor legiuitoare convocate în 1866 pentru stabilirea definitivă a arme- nilor țârii. în 1859, cu prilejul unirii celor două principate române, stema noului stat creat — Principatele Unite — nu fusese precizată din punct de vedere heraldic decît de-abia în februarie 1861 40, dar și la această dată se omisese indicarea smal- țurilor ce compuneau cîmpurile și mobilele scutului acestei steme 41 (dovadă evi- dentă de insuficientă competență în materie de știință a blazonului din partea orga- nelor de stat chemate să rezolve o astfel de sarcină). De asemenea și ulterior, după încetarea statutului de uniune personală și unificarea completă a celor două țări române în decembrie 1861, de-abia în 1863 fusese fixată o altă stemă, dar — și de astă dată — alcătuirea ei se vădise nesatisfăcătoare, încît o nouă remaniere heral- dică se proiectase la sfîrșitul aceluiași an 42. în aceste împrejurări, după urcarea pe tron a lui Carol I, vor avea loc ample dezbateri — între 1866 și 1872 — atît în Adunarea Electivă (după 1867 Cameră a Deputaților), cît și în Senat, cu privire la stabilirea definitivă a stemei țării. Cu acest prilej, competența lui Cezar Bolliac, ales între timp deputat, se va uni cu cea, demult consacrată, a lui Mihail Kogălniceanu43, deputat și dînsul și, după cum am arătat mai sus, cu renume bine stabilit de heraldist. în Senat participa la ședințe Ștefan D. Grecianu, de asemenea temeinic inițiat în materie de heral- dică, astfel încît dările de seamă ale ședințelor Parlamentului român de la acea epocă vor consemna dezbateri erudite, demonstrînd în felul acesta apariția unui interes științific de netăgăduit pentru disciplina care guvernează legile bla- zonului 44. Odată cu stabilirea stemei României, interesul pentru știința heraldică va crește, reputați istorici români de la acea epocă cuprinzînd în lucrările lor studii sistematice de acest gen. Astfel, B. P. Hasdeu, V. A. Urechia, D. A. Sturdza, pentru a nu cita decît pe cîțiva dintre ei, vor dovedi competență, ba uneori chiar erudiție, în domeniul științei heraldice. 40 v. înaltul ordin de zi nr. 34 din 9 februarie 1861 al domnitorului Cuza, publicat în Monitorul Oastei, 1861, nr. 10, p. 146 (cf. P. V. Năsturel, Steagul, stema română, însemnele domnești, trofee. Buc., 1903, p. 73 și nota 2). 41 cf. idem, Steagul și stema României. Perioada convențională, în Albina, IV, 1900, nr. 11 (10 decembrie), p. 288 — 289, cît și Constantin Moisil, Stema României, în Boabe de grîu, II, 1931, nr. 2 (februarie), p. 80. 48 cf. P. V. Năsturel, op. cit., ibidem, IV, 1900, nr. 11 (10 decembrie), p. 289 — 290; IV, 1901, nr. 15 — 16 (7 — 14 ianuarie), p. 394; idem, Steagul, stema română, insemnele domnești, trofee, p. 87 — 88, precum și C. Moisil, op. cit., p. 81. 48 v. și C. Moisil, Mihail Kogălniceanu și heraldica națională, loc. cit., p. 56 — 58. 44 v. dezbaterile Camerei Deputaților și intervențiile lui Cezar Bolliac, delegat al Secției l-a respectivei Camere (cf. Ștefan D. Grecianu, op. cit., p. 9, 26 — 27 și 85 — 90), precum și cele ale lui Mihail Kogălniceanu, numit raportor al Comitetului delegaților secțiilor Camerei pentru același proiect de lege (v. ibidem, p. 7, 10, 14—16, 19 — 24, 30 — 34, 36 și 38 — 39); v. de asemenea interpelările și concluziile lui Ștefan D. Grecianu, în calitate de raportor al Sena- tului și începînd din 1872 și al Camerei Deputaților, pentru același proiect de lege (v. ibidem, p. 50 — 55, 74 — 79, 82 — 85 și 94 —98); în afara celor trei sus-menționați, mai sînt de remarcat intervențiile lui D. A. Sturdza (v. ibidem, p. 16—18 și 24 — 25) și cele ale lui George Ghica (v. ibidem, p. 18 — 19) în aceleași dezbateri. www.dacoromanica.ro Dezvoltarea științei heraldice în românia 25 în bogata și variata activitate științifică a lui Hasdeu, locul ocupat de heral- dică a fost insemnat. încă din 1864, in culegerea sa intitulată Arhiva istorică a României, el făcuse descrierea mai multor peceți heraldice aparținind citorva domnitori și boieri mari ai țării, printre care și cea a cunoscutului logofăt Udriște Năsturel, cumnat al lui Matei Basarab4S. De asemenea, mai tirziu — incepind din 1873 — in mai multe dintre lucrările sale, Istoria critică a Românilor 46, Cuvente den Bătrîni 47, Basarabii. Cine ? De unde ? De cînd ? 48, inclusiv in marea sa operă de erudiție Etymologicum Magnum Romaniae 49, Hasdeu va dovedi un viu interes pentru vechile armerii ale țărilor române, cit și pentru unele steme boierești din Țara Românească, deși ipoteza sa privitoare la capetele de arapi din stema atri- buită Valahiei, pe care el o considera a fi fost stema dinastică a Basarabilor, s-a dovedit ulterior a nu corespunde realității. în orice caz, preocupările heraldice ale lui Hasdeu (recent am intilnit și un studiu in mss. in care renumitul cărturar trata despre unele steme domnești și boierești din Moldova) M, il plasează printre cei mai insemnați corifei din veacul trecut al științei noastre autohtone a blazonului. Paralel cu alte domenii de activitate, istoricul V. A. Urechia s-a ocupat și de studiul heraldicii, cu disciplinele sale aferente, heraldica sigilară și cea monetară. Astfel in 1865 el va scrie un scurt articol Despre marca Moldovei 61, iar in 1868 va redacta și publica pentru edificarea parlamentarilor ce aveau să se ocupe de această problemă in cadrul dezbaterilor de la acea dată din Cameră, Raportul către Adu- narea Deputaților privitor la stabilirea definitivă a Armorielor țierrei, insoțindu-1 și de o planșă litografică in folio-dublu 62; in această planșă, el va reproduce (inspi- rindu-se vădit din tabloul Daco-Romane al lui Bolliac) steme, sigilii și vechi monede ale Țării Românești și Moldovei, cit și citeva armerii ale unor familii domnitoare, precum Cantemir, Caragea, Sturdza ș.a. Ulterior, V. A. Urechia va fi autorul a două lucrări de sigilografic 68 privitoare la pecețile heraldice ale domnilor Țării Românești și Moldovei, cit și la cele ale districtelor și citorva orașe din cele două țări. în 44 cf. B. P. Hasdeu, Arhiva istorică a României. Tom. I, 1864, nr. 1 (8 august), p. 8, precum și ibidem, nr. 16 (5 decembrie), p. 128, etc. 44 v. B. P. Hasdeu, Istoria critică a Românilor din ambele Dacie in secolul al XIV4ea, Tomul I. Pămintul Tării Românești, Buc., 1873, p. 93 — 97; v. și ed. a H-a, Buc., 1875. 47 v. studiul asupra Limbei române vorbită intre 1560 — 1600. Texturi inedite, în Colum- na .. ., VIII, Noua serie, Tom. II, 1877, nr. 6 (iunie iulie), p. 271—292 și 309 — 340, nr. 8 — 9 (august-septembrie), p. 357 — 404 și 456 — 484, nr. 10—11 (octombrie-noiembrie), p. 512 — 556 și 559 — 568, republicat in Cuvente den bătrini. Tom. I —II + supl. la t. I, Buc., 1878 — 1891, in care Hasdeu reproduce diferite peceți cu stemele Moldovei și a citorva boieri și orașe, precum și diverse mărci heraldice ale unor fabrici de hirtie românești de la acea epocă. 48 B. P. Hasdeu, Basarabii. Cine? De unde? De cind?, Buc., 1894, p. 13 — 16. 48 B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, T. II, Buc., 1887, p. 1457 — 1460 și 1596-1599, T. III, Buc., 1893, p. 2567-2575, 2988-2989 și 3049; T. IV, Buc., 1898, p. XXXIX— XL, XLVI-XLVII, CXLVIII și CCXXII. 60 v. Bibi. Acad. R.S.R., Mss., Arh. B. P. Hasdeu, II, mss. 8, Fragmente diverse, printre care și studiul: Despre originea și filiația principalelor familii vechi boierești din Moldova (33 f.) însoțit și de 9 desene de steme ale respectivelor familii. 61 în Buletinul Instrucțiunii Publice, [1865, nr. 11], 1 — 30 noiembrie, p. 189—190 + 4 ilustr. 61 Tabloul (450x610) intitulat Anexd la Raportul Comitetului Delegaților de Secțiuni asupra Proiectului de lege pentru modificarea armelor Țării se află la Arh. Stat. Buc., Achiz. noi, MMDCCCLXXXII/7. Asupra datei publicației (1868), cit și asupra paternității respectivelor lucrări, v. Nicolae Docan, Studii privitoare la numismatica Țării Românești, in Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. ist., S. II, T. XXXII (1909-1910), p. 463. 61 v. V. A. Urechia, Sigiliul tirgului Pietrei (județul Neamț), in Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. ist., S. II, T. X, Buc., 1889, p. 235 — 243; idem, Schițe de sigilografic românească, Buc., 1891, 17 p. in-fol. www.dacoromanica.ro 26 Știința heraldică plus, el va fi numit în 1890 — alături de Ștefan D. Grecianu și Grigore Tocilescu 54 — membru în comisia instituită de Ministerul de Interne, pentru a controla exacta aplicare a legii din 1872 privind stabilirea stemei României și ale județelor sale 55. în sfîrșit, în 1900, cu prilejul Congresului de istorie comparată de la Paris, Urechia va prezenta un documentat memoriu asupra stemelor țărilor române 56. La rîndul său, D. A. Sturdza studiase în 1885 colecția de documente isto- rice de la Wiesbaden 87, ce conținea cîteva vechi hrisoave cu peceți heraldice ale mai multor domni ai Țării Românești din veacul al XV-lea, prilej care îi va îngădui să fie cel dintîi care să explice semnificația primelor steme ale acestui principat. Această temă va fi reluată de Sturdza în 1894, după ce examinase cronica ilustrată a lui Ulrich von Richenthal, care conținea pe lingă blazoanele atribuite Țării Româ- nești și Moldovei și pe acelea a doi boieri, Stanislaus din Neamț și cavalerul Dobro- mir din Valahia, precum și pe cea a unui înalt prelat, mitropolitul Grigore Țam- blac, toți trei originari din aceste țări s8. De asemenea și ca numismat, D. A. Sturdza a abordat deseori subiecte legate de heraldica monetară a țărilor române59. Reputatul scriitor și estet Alexandru Odobescu s-a interesat și el de heraldica noastră națională, tratînd într-o conferință ținută în martie 1889 despre briginea patrupedelor androcefale figurate pe diferite monumente de artă veche românească 60. Spre sfîrșitul veacului al XlX-lea, cu prilejul publicării vechilor documente aflate fie la Arhivele Statului, fie în arhivele particulare, va fi alcătuită o serie de studii genealogice (serie care se va prelungi pînă în primele decenii ale secolului al XX-lea), asupra fostelor familii domnitoare și ale marilor boieri ai țării, studii care vor aminti și despre stemele acestor famil’i, reproducînd imaginea sau descri- erea lor. Din această serie menționăm cu precădere lucrarea lui Qeorge Octav Lecca, care conține atît descrierile a circa 38 de steme ale unor familii domnitoare și boie- rești muntene și moldovene, cît și un scurt studiu asupra heraldicii nobiliare românești81. în aceeași perioadă au apărut lucrări avînd ca temă principală subiecte de heraldică românească, dintre care cele ale generalului P. V. Năsturel s-au distins cel mai mult prin înalta lor ținută științifică și prin erudiția autorului lor ®2. în prima sa operă de acest gen, publicată în 1892 și intitulată Stema României, studiu 88 Deși arheolog și istoric, Grigore Tocilescu s-a interesat puțin de heraldică. în mod incidental a menționat cîteva steme în unele dintre lucrările sale, ca spre exemplu în Catalogul Muzeului Național de Antichități din București, Buc., 1906, p. 97, unde publică stema Țării Românești gravată pe țeava unui tun al lui Petru Vodă Cercel. Anterior, în 1905, se ocupase — de asemenea accidental — de sigiliul din 1600 al lui Mihai Viteazul. u v. Ștefan D. Grecianu, op. cit., p. 123, 125 și 157. 88 v. V. A. Urechia, Notice sur Ies armoiries du peuple roumain. Memoire lu au Congres d’histoire comparee. Paris, 1900, Macon, 1901, 20 p. 67 v. D. A. Sturdza, Dare de seamă despre colecțiunea de documente istorice române aflate la Wiesbaden, Buc., 1888, în Anal. Acad. Rom., S. II, T. VIII, Sect. II, p. 239 — 259. 68 idem, Cronica lui Ulrich von Richenthal asupra Conciliului de la Constanța (1414—1418), în Anal. Acad. Rom., S. II, T. XVI, dezbateri 1893 — 1894, p. 97—106. 88 v. de pildă în Magnum Etymologicum al lui Hasdeu, în care, în voi. III, Sturdza e autorul unui erudit studiu de numismatică românească veche, în care firește tratează și teme de heraldică monetară (cf. E.M.R., T. III, Buc., 1893, la articolul BAN, p. 2428 — 2446 + 3 pl.). 80 v. Alexandra Odobescu, Heraldica națională. Patrupedele androcefale figurate în monu- mente și origina lor, în Conv. Lit., XLII, 1908, nr. 1, p. 497 — 514 + ilustr. (studiu publicat postum). 81 v. Octav-George Lecca, Familii boierești romdne, Buc., 1899, cap. VII, p. XLII—XLIII. 88 v. P. V. Năsturel, Stema României. (Studiu critic din punct de vedere heraldic), Buc., 1892; idem, Steagul și stema României. (Perioada convențională), în Albina, IV, 1900, nr. 10 (3 decembrie), p. 253 —257 —V, 1901, nr. 2 (14 octombrie), p. 38 — 42; idem, Steagul, stema română, insemnele domnești, trofee, Buc., 1903. www.dacoromanica.ro Dezvoltarea științei heraldice în românia 27 critic din punct de vedere heraldic, autorul debutează prin a trata originea și însem- nătatea stemelor în general, alcătuind apoi și un prim vocabular heraldic româ- nesc ; în continuare, el va face — în lumina investigațiilor incipiente în acest domeniu la epoca respectivă și a materialului documentar redus, existent pe atunci la înde- mîna cercetătorilor — un istoric destul de amănunțit al stemelor Moldovei și Țării Românești de-a lungul veacurilor, încheind cu evoluția armeriilor Princi- patelor Unite, apoi ale României, în decursul diferitelor etape din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. în final, generalul Năsturel va studia și steagurile și în- semnele armatei române, fiind astfel unul dintre primii istorici autohtoni care s-a ocupat de vexilologie împreună cu anexa ei, vexilologia heraldică. în urma apariției în 1894 a lucrării episcopului Qhenadie al Rîmnicului 63, care urmărea să demonstreze existența unui raport de descendență între emble- mele vechilor culte religioase ale dacilor și romanilor și stemele Țării Românești și Moldovei, Năsturel va publica, ca răspuns, un studiu 64 în care va dovedi eru- diția sa atît în ceea ce privește știința blazonului în general, cît și referitor la heral- dica românească în special. în sfîrșit, într-un alt studiu al său și anume Marca țării pe peceți, clădiri și monete 6B, el critică atît întrebuințarea abuzivă a stemei țării de către anumite autorități și instituții din București sau din provincie, cît și desconsiderarea regulilor stricte ale blazonului constatată în reprezentarea stemei de stat aflată pe diferitele edificii oficiale din Capitală sau pe monedele naționale. Astfel, dată fiind dezvoltarea științei blazonului în România la acea epocă, apariția unei lucrări teoretice asupra heraldicii noastre naționale se impunea grab- nic; într-adevăr, publicînd în 1900 actele referitoare la stabilirea stemei oficiale a statului român între 1866 și 1872, Ștefan D. Qrecianu va prezenta în introducerea lucrării sale un adevărat studiu asupra evoluției heraldicii în Țara Românească, adăugind la sfîrșitul aceleiași publicații un vocabular de termeni tehnici ai acestei științe, adaptați caracteristicilor limbii autohtone6B. Cu toată utilitatea de netăgăduit a contribuțiilor lui Ștefan D. Grecianu atît la stabilirea între 1867—1872 a stemei țării cît și mai tîrziu în 1890, la respectarea de către diferite autorități, a legii destinate să fixeze această stemă, concluziile pe care le trage, la sfîrșitul studiului său introductiv, asupra heraldicii în principatele române, au avut consecințe absolut negative. Tăgăduind existența unei heraldici românești și bazîndu-și aprecierile pe argumente nu totdeauna întemeiate, sau pe realități istorice insuficient cunoscute la acea epocă, Grecianu a diminuat în mod sensibil interesul oamenilor de știință români pentru studiul acestei discipline auxiliare a istoriei. Considerînd, pe bună dreptate, că sistemul electiv la tron, folo- sit în cele două principate românești, a constituit un obstacol major în instaurarea unei stabilități politice în aceste state și subliniind în plus și absența la noi a unor instituții specifice feudalității occidentale, autorul a contestat însă existența artei blazonului dezvoltată pe teritoriul Țării Românești și Moldovei, negînd în mod 48 v. Ghenadie (Enăceanu), episcop al Rîmnicului și Noului Severin: Eraldica vekie a Românilor. Stemele țării în fața religiunilor daco-romane, cabirismul și mitraismul. Buc., 1894. •* v. P. V. Năsturel, Eraldica în fața P.S.S. Episcopului Qhenadie al Râmnicului-Noul Severin, Buc., 1895. “ v. idem, Marca țării pe peceți, clădiri fi monete, în Albina, V, 1901, nr. 5 (4 noiembrie), p. 117—119, nr. 12—13 (23 —30 decembrie), p. 325—330; V, 1902, nr. 14 (6 ianuarie), p. 367 — 369. “ Șt. D. Grecianu, op. cit. Introducerea despre care este vorba se găsește la p. XI —XC, vocabularul heraldic la p. 169 — 225. Terminologia heraldică propusă de acest autor n-a fost adoptată, fiind ulterior abandonată în cea mai mare măsură de către specialiști. www.dacoromanica.ro 28 Știința heraldică eronat orice valoare heraldică vestigiilor sigilare armoriate 67 cit și stemelor pictate pe diferite documente autohtone ce citează, ignorind de asemenea, in mod inex- plicabil, și mărturiile heraldice incontestabile de ordin monetar aflate in vechea noastră numismatică 68. Insuficiența la acea epocă a posibilităților de documentare mai amplă, necesare unor astfel de cercetări pe de o parte, o oarecare animozitate față de fostele familii domnitoare fanariote (care — după părerea sa — iși afișau stemele intr-un mod prea ostentativ) pe de alta, au condus pe Ștefan Grecianu la aceste concluzii negative care vor fi ulterior, parțial sau total, infirmate. Totuși, dată fiind reputația de mare heraldist de care se bucura la acea epocă autorul ei, lucrarea a frinat, in toată perioada ce va urma, dezvoltarea cercetărilor științifice in domeniul științei blazonului, determinind — in mod direct sau indirect — pe numeroși dintre istoricii noștri tineri să se dezintereseze de studiul heraldicii româ- nești socotită astfel o disciplină inexistentă; printre aceștia credem că putem include și pe marele savant Nicolae lorga, care a manifestat — pe toată durata activității sale atit de vaste — o rezervă foarte accentuată față de știința și arta heraldică 69. Astfel, practic abandonată de către istorici, heraldica românească nu va mai constitui un obiect de preocupare științifică in epoca care va urma; diferite lucrări genealogice (ce nu vor fi intotdeauna opera unor specialiști) și a căror apariție va continua — după cum am mai spus — și in primele decenii ale actualului secol, vor reproduce sau vor descrie — in general insă fără nici un comentariu — dife- rite steme aparținind unor familii românești domnitoare sau boierești. Singur, numai generalul P. V. Năsturel va continua, și după 1900, preocupările sale heral- dice incepute in 1892, publicind in afara lucrărilor privitoare la stema României, mai multe studii și anume: asupra stemei Cantacuzinilor, despre « Nova plantatio » în sigiliile heraldice ale domnilor români, despre mobilele heraldice din stemele voievozilor Țării Românești aflate pe monedele acestui principat, in sfirșit un stu- diu asupra stemei Sf. Imperiu romano-german 70, pe care trebuie să-l cităm — deși el nu are o legătură directă cu heraldica română — din pricină că autorul Între- buințează o terminologie de specialitate (care completează vocabularul de acest fel inițiat in prima sa lucrare din 1892), terminologie ce va fi adoptată de toți heral- diștii români care vor urma. 87 Autorul in cauză, analizind doar un număr restrins de sigilii heraldice cunoscute cerce* tătorilor la acea epocă și în plus, atribuind sigilografici românești niște caracteristici pe care ne îngăduim să le considerăm cel puțin bizare (v. p. LIII), ignorează — voit sau nu — caracterul specific sigilar al heraldicii noastre autohtone, fie domnești, fie boierești, fie districtuale sau oră- șenești, generalizind din citeva exemple disparate și neconcludente și ajungind pină la contestarea «de plano» a existenței însăși a artei românești a blazonului. 88 v. op. cit., p. LIX, autorul amintește in treacăt existența unei numismatici autohtone, fără însă a face vreo mențiune despre stemele — perfect heraldice — aflate pe vechile monede românești cunoscute la acea epocă prin studiile lui Bolliac și Hasdeu și mai ales ale lui D. A. Sturdza. 89 Cu toată imensa sa activitate de cercetări in domeniul istoriei românilor, N. Iorga n-a lăsat decit citeva foarte modeste articole privind heraldica națională, din care cităm: Stema Moldovei pe clopotnița bisericii din Todireni (Burdujeni), in Bul. Corn. Mon. ist., VII, 1915, p. 139 — 140; apoi: Iarăși știri nouă despre Despot Vodă, in Rev. ist., II, 1916, p. 125 — 136, articol in care, printre altele, autorul face descrierea heraldică a stemei acestui domn al Moldovei; în sfirșit Sur le blason des princes roumains, articol de patru pagini apărut in «Revue heraldique et ono- mastique», Bruxelles, 1925. 70 v. P. V. Năsturel, Neamul boierilor Pirșcoveni și încuscrirea lor cu Cantacuzinii din ramura marelui spătar Drăghici Măgureanu, Buc., 1906; idem, Neamul boierilor Cantacuzini din ramura lui Șerban Voevod, în L.A.R., XII, 1908, nr. 1 — 3, p. 61 — 74, nr. 4 — 6, p. 210 — 234 și nr. 7 — 9, p. 317 — 349; idem, «Nova Plantatio» și Regii României, moștenitori ai împăraților Bizanțiului, în R.I.A.F., XV, 1914, p. 1 — 80; idem: Interpretarea mobilelor eraldice de pe monetele Țării Românești, în Bul. Soc. Num. Rom., XI, 1914, nr. 21, p. 19 —23 și idem: Armele Sfintului Imperiu Roman .. ., în R.I.A.F., XVI, 1915-1922, p. 3-32. www.dacoromanica.ro Dezvoltarea științei heraldice în românia 29 Dacă istoricii de profesie excluseseră în mod practic la acea epocă știința blazonului din preocupările lor, în schimb ei manifestaseră interes — și atunci, dar și cu mult înainte — pentru numismatică 71 ca și pentru sigilografic 72, disci- pline auxiliare ale istoriei înrudite cu heraldica, dat fiind — ca pretutindeni de- altfel — că multe monede sau sigilii ale domnilor Țării Românești sau Moldovei, ca și sigiliile boierilor acestor principate, purtau gravate pe ele steme și embleme. Această împrejurare este cu atît mai importantă cu cît nu trebuie niciodată pierdut din vedere faptul că la origine, heraldica românească se bazează pe mărturii de ordin sigilat. în consecință, studiile de numismatică și de sigilografic făcute în această perioadă au servit în mod indirect știința heraldică, dat fiind că cercetările întreprinse în aceste domenii au înmulțit un material documentar deja existent, pe care mai tîrziu heraldiștii l-au putut folosi pentru propriile lor investigații. Printre aceste lucrări trebuie citate cele ale slavistului Ioan Bogdan13 căruia i-au apărut între 1902—1913, cît și postum în 1926, trei culegeri de texte de vechi docu- mente românești datînd dintre secolele XIV și XVI, acte dotate cu sigilii heraldice, aplicate sau atîrnate, aparținînd diferiților domni sau boieri munteni sau moldo- veni de la acea epocă, documente pe care le-a fotografiat, constituind astfel două albume paleografice, indispensabile studiilor privind prima perioadă numită cla- sică a heraldicii noastre autohtone. în plus, în introducerea primului său volum de vechi documente, I. Bogdan a înfățișat un scurt, dar foarte documentat studiu de heraldică sigilară asupra peceților cu steme ale domnilor și boierilor Țării Româ- nești din veacurile al XV-lea și al XVI-lea 74. în 1918 se produce totuși un reviriment în domeniul studiului științei noastre heraldice prin apariția în acel an a unicului armorial românesc existent pînă în 71 în afara studiilor lui Cezar Bolliac asupra numismaticii muntene și moldovene (v. repre- zentările monedelor diverșilor domnitori români în tabloul arheologic Daco-Romane, Buc., 1861, citat mai sus, precum și articolele publicate în «Trompeta Carpaților» între 1868 —1871), B. P. Has- deu întreprinsese de asemenea, în mai multe dintre lucrările sale, investigatii în același domeniu al numismaticii și heraldicii monetare românești; tot astfel D. A. Sturdza este autorul mai multor studii in același domeniu de cercetări, precum: Ubersicht der Miinzen und Medaillen des Fiirstent- hums Romanien (Moldau und Valachei), Wien, 1874; Memoriu asupra numismaticei românești, în Columna..., VII, 1877, nr. 10—11, p. 493 — 511; Numismatica română, Buc., 1878 etc. în sfîrșit, un alt distins cercetător în același domeniu de investigații științifice, Nicolae Docan, ne-a lăsat studii deosebit de valoroase, precum: 'Notiță despre monedele lui Petru Mușat, în Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. ist., S. II, T. XXX (1907—1908), p. 117 — 182; Studii privitoare la numismatica Țării Românești, in Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. ist., S. II, T. XXXII (1909 — 1910), p. 459 — 567 etc. Metrologia numismatică legată de vechile monede ce au circulat pe teri- toriul țărilor române a format de asemenea obiectul mai multor studii, printre care cităm pe cele ale dr. George Severeanu, Qreutățile monetare din Moldova din 1834—1849, în Bul. Soc. Num. Rom., II, 1905, nr. 9, p. 14—23 și Dr. C. Istraty, Pietrele de identificare și controlă a monedelor din timpul lui Mihail Sturdza Voievod (1834 — 1849), în L.A.R., XII, 1908, decembrie, p. 395 — 409, în care ambii autori reproduc și fac descrierea heraldică a stemelor Moldovei în domnia lui Mihail Sturdza și în cea a lui Grigore Al. Ghica, steme ce se găseau gravate pe măsurile ponderale ale monedelor dintre anii 1834—1849 ale acestui principat. 72 Printre articolele de sigilografic (cu reprezentări armoriate) apărute la acea epocă, trebuie să menționăm între altele și pe acele ale lui Alexandru Lapedatu, Sigiliile Romanului și Cimpu- lungului, în Conv. Lit., XL, 1906, decembrie, p. 1140—1142 și idem, Antichitățile de la Baia, în Bul. Corn. Mon. ist., II, 1909, nr. 2, p. 53 — 64, precum și articolul lui D. Dan, Un document românesc cu marele sigil din tirgul Baia, în Jun. lit., IV, 1907, p. 56 — 57. 78 v. Ioan Bogdan, Documente și regește privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și Ungaria în secolul (sic) XV și XVI, Buc., 1902; idem, Documente moldovenești din sec. XV și XVI in arhivul Brașovului, Buc., 1905; idem, Documente privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească in secolele XV și XVI, Voi. I, Buc., 1905; idem, Album paleo- grafie cuprinzind 26 de facsimile de documente românești din sec. XV-lea, Buc., 1913; idem: Album paleografie moldovenesc. Documente din sec. XIV, XV și XVI, Buc. și Paris, 1926. 74 v. Ioan Bogdan, Documente și regește . . ., Buc., 1902, p. L—LXXX. www.dacoromanica.ro 30 Știința heraldică zilele noastre și anume acel al lui Emanuel Hagi-Mosco intitulat Steme boierești din România, conținînd 90 de blazoane în culori, din nefericire neînsoțite de nici un text explicativ sau de vreo documentație oarecare, cu excepția unei foarte scurte introduceri a autorului ce cuprinde cîteva generalități privind sigiliile și stemele boierilor români de-a lungul veacurilor 78. Totuși, cu toate lipsurile sem- nalate și tirajul său limitat, lucrarea a cunoscut în perioada de după primul război mondial o destul de amplă difuziune și fie atunci, fie mai tîrziu, a avut marele merit de a fi trezit multor cercetători interesul pentru studiul heraldicii românești. Problemele de heraldică legate de trecutul istoric al țărilor române au cunos- cut o nouă dezvoltare după 1918, cînd s-a fixat noua stemă a României. într-adevăr, începînd din 1919, numeroase comisii numite în acest scop s-au succedat fără rezul- tate pozitive pînă la cea constituită în toamna lui 1920 care, urmînd proiectul pro- pus de cunoscutul heraldist Paul Qore, a reușit în anul următor să stabilească stema țării, respectînd în același timp tradițiile heraldice autohtone, cît și reglementările stricte ale științei blazonului76. Legea din 23 iunie 1921 promulgînd noua stemă a României, a hotărît înființarea pe lingă Ministerul de Interne a unei Comisii Con- sultative Heraldice formată din 7 membri aleși pe 5 ani și ale căror atribuții erau de a stabili stemele județelor, orașelor și diferitelor autorități și instituții laice sau religioase ale țării, cît și de a controla folosirea lor 77. De la crearea sa și pînă în 1927, Comisia Consultativă Heraldică 78 a studiat și a fixat stemele tuturor județelor României, respectînd vechile embleme și nemo- dificîndu-le decît în cazul în care acestea nu corespundeau regulilor heraldice sau aveau un caracter străin prea pronunțat79; de asemenea, Comisia a mai stabilit stema Patriarhiei României, cît și pe acelea ale mitropoliilor și episcopiilor orto- doxe ale țării 80. 7S v. (Emanuel Hagi-Mosco), Steme boierești din România, Buc., 1918. 1 + 11 f. cu 90 ilustr. împrejurările speciale în care a apărut această lucrare — războiul nefiind terminat și autorul aflîndu-se pe front — justifică în mare măsură aceste lacune. Regretăm totuși faptul că Em. Hagi-Mosco nu a mai reeditat niciodată de atunci acest armorial care, revăzut și completat, ar fi fost de mare utilitate pentru cercetările în respectivul sector de investigații științifice. w cf. Arh. St. Buc., Fond Comisia Consultativă Heraldică, Dos. nr. 3/1921; v. de ase- menea Bibi. Acad. R.S.R., Arhiva Pavel Gore, I, mss. 8, precum și C. Moisil, Stema României, p. 83-84. 77 cf. Arh. St. Buc., ibidem, Dos. nr. 1/1921; v. de asemenea Bibi. Acad. R.S.R., Arhi- va loan C. Filitti, Col. mss. 354, A. 2026, p. 1, precum și M. C. (Moisil Constantin), Comisia consultativă heraldică, în Rev. Arh., I, 1925, nr. 2, p. 299. ” Această Comisie constituită în 1922 sub președinția lui Dimitrie Onciul, pe atunci Director General al Arhivelor Statului, și avînd ca membri pe: Mihai Seulescu, Paul Gore, C. Moisil, Alexandru Crăsnaru și ca secretar pe Virgil Drăghiceanu, și-a început lucrările și le-a continuat pînă în aprilie 1923, dată a morții președintelui ei, înlocuit în momentul acela de Mihai Seulescu, comisia fiind completată prin numirea prof. Alexandru Lapedatu în locul rămas vacant. în iulie 1924, numărul membrilor se va mări, în urma cooptării prof. Constantin Marinescu de la Universitatea din Cluj, a lui Zenovie Pîclișanu, a lui Petre Modolea, delegat din partea Ministerului de Interne, cît și a lui luliu Tuducescu, numit secretar în locul lui Virgil Drăghi- ceanu, înaintat membru al Comisiei. în martie 1925, în urma demisiei lui Petre Modolea, loan C. Filitti ocupă locul devenit vacant al fostului delegat al ministerului titular, (cf. Arh. I. C. Filitti, ibidem, p. 2 — 4, precum și (C. Moisil), op. cit., p. 299 — 300). ” v. Arh. St. Buc., ibidem, Dos. nr. 6 — 76/1922 — 1923, precum și Arh. I. C. Filitti, ibidem, p. 2 — 5, 12—15, 18 — 19, 20, 21 — 23; v. de asemenea (Const. Moisil), op. cit., p. 300; Comisiunea Consultativă heraldică, în Rev. Arh., II, 1927 — 1929, nr. 4, p. 260. 80 cf. Arh. St. Buc., ibidem, Dos. 87/1928; v. de asemenea Arh. I. C. Filitti, ibidem, p. 4 — 6, 26 — 27, precum și (Const. Moisil), op. cit., p. 261. în decembrie 1927, Comisia a pierdut pe unul dintre cei mai distinși membri ai săi, Paul Gore, înlocuit în februarie 1928 prin istoricul George D. Florescu. Heraldistul Paul Gore făcuse studii foarte aprofundate asupra www.dacoromanica.ro Dezvoltarea științei heraldice în românia 31 în 1928, după promulgarea în luna octombrie a stemelor celor 71 de județe ale țării, Comisia va elabora pînă în 1929 stemele multor orașe reședințe de județ, precum și acelea ale altor numeroase localități urbane 81. De asemenea, cu prilejul comemorării unui deceniu de la înființarea Universității românești din Cluj, Comi- sia a fixat și stema acestei înalte instituții de cultură transilvănene88. în cursul anului 1930, Comisia va izbuti să i se aprobe 19 steme municipale, precum și acelea ale mai multor zeci de orașe ale țării, armerii care vor fi și pro- mulgate de forul legislativ suprem. în 1931, activitatea acestei Comisii dependente de Ministerul de Interne a continuat să se consacre elaborării stemelor orașelor reședințe de județ și ale altor localități urbane ale țării83. în perioada 1931—1936, Comisia Consultativă Heraldică va stabili mai mult de 120 de steme de astfel de așezăriM. în sfîrșit, în cursul anului 1938, cu prilejul reformei administrative a științei blazonului, erudiția sa determinînd numirea sa ca membru al Consiliului Heraldic al Franței, al Convenției Internaționale de Heraldică de la Londra, al Academiei Heraldice din Roma, membru corespondent al Academiei Heraldice din Madrid, membru al Societății Elvețiene de Heraldică, precum și al asociaților Adler (Viena), Herold (Berlin), Sanct Michael (Bamberg) etc. (cf. Arhiva Pavel Gore, ibid. și I, varia). Pentru o documentare mai amplă privind persoana și activitatea lui Paul Gore, v. Sever de Zotta: Paul Qore, Chișinău, 1928 și Gh. Bezviconi: Pavel Qore, în D.T.N., III, 1936, nr. 28 — 30 (ianuarie-martie), p. 22 —29 și V, 1937, nr. 50 (noiem- brie), p. 1 — 45, precum și (C. Moisil), op. cit., p. 260 — 261. în Arh. I. C. Filitti, ibidem, p. 2, autorul afirmă că Paul Gore și-ar fi prezentat demisia din Comisia Consultativă Heraldică încă din februarie 1922. Nu putem subscrie unei atari afirmații, dat fiind că același I. C. Filitti declară că numirea lui George D. Florescu în februarie 1928 în sinul Comisiei a fost pricinuită de decesul lui Gore (survenit în decembrie 1927), v. ibid., p. 5. Dacă locul ar fi fost vacant, pentru ce s-ar fi așteptat moartea lui Gore, spre a fi înlocuit în Comisie? Ne asociem versiunii lui Const. Moisil (op. cit., p. 261), care afirmă că fiind numit director al muzeului din Chișinău și președinte al Comisiei Arhivelor Statului din același oraș, greutatea unei deplasări pînă la Bucu- rești pusese pe Paul Gore în situația de a nu putea participa decît la puține ședințe ale Comisiei în intervalul 1922—1927. 81 cf. Arh. I. C. Filitti, ibidem, p. 5 — 6, de asemenea (C. Moisil), op. cit., p. 261. 88 v. Arh. St. Buc., ibidem, Dos. 88/1929, precum și (C. Moisil), op. cit., nr. 5, p. 454. în decembrie 1929 se produce decesul președintelui Mihai Seulescu, înlocuit prin Alexandru Crăsnaru care, la rîndul său, în ianuarie 1930, a completat numărul membrilor Comisiei prin numirea lui Emanuel Hagi-Mosco, heraldist competent și autor, după cum am văzut, al unicului album heraldic românesc existent pînă în prezent. Activitatea laborioasă a lui Emanuel Hagi- Mosco în sinul Comisiei Heraldice va fi viu apreciată de președintele I. C. Filitti, care îi va aduce elogii atît pentru competența sa în materie de știință a blazonului, cît și pentru faptul de a fi executat personal schițele de steme ce se stabileau în timpul ședințelor Comisiei (v. Arh. I. C. Filitti, ibidem, p. 6 și 17). Dealtfel, ca și generalul P. V. Năsturel (v. arhiva autorului) și Paul Gore (cf. diplomei din 7 martie 1907, v. Arh. Paul Gore, ibid., I, varia), Emanuel Hagi-Mosco a devenit membru al societății Adler din Viena (cf. diplomei din 15 ianuarie 1908, v. col. de doc. Em. Hagi-Mosco), asociație creată acum peste o sută de ani (1870) în capitala Austriei, în scopul dezvoltării studiilor științelor genealogice și heraldice atît în această țară, cît și în întreaga Europă. 88 cf. Arh. I. C. Filitti, ibidem, p. 7 — 8. în 1931, în urma demisiei lui Alexandru Crăs- naru, președinția C.C.H. fu atribuită lui I. C. Filitti, care va numi pe Eugen Poulopol ca membru al Comisiei în locul vacant. Spre sfîrșitul aceluiași an 1931, luliu Tuducescu, secretar al Comisiei, își va prezenta demisia, fiind suplinit de către prof. Emil Vîrtosu; cîteva luni mai tîrziu, în ianua- rie 1932, acesta va fi la rîndul său înlocuit prin prof. Mihai Popescu, subdirector al Arhivelor Statului, care va clasa toate actele Comisiei, formînd dosare pentru fiecare an de activitate a acesteia. 84 cf. Arh. I. C. Filitti, ibidem, p. 9—11. în ianuarie 1934, unul din membrii Comisiei (fost și secretar al acesteia), Virgil Drăghiceanu, își va prezenta demisia, nefiind înlocuit decît în ianuarie 1937 prin Matila Costiescu-Ghika, ministru plenipotențiar; după plecarea acestuia în post în străinătate, Ion Vlădăianu (de asemenea ministru plenipotențiar) va ocupa pe o perioadă destul de scurtă locul devenit vacant, căci va fi înlocuit la rîndul său, în mai 1938, prin Ion Pangal, fost subsecretar de stat. în luna iunie a aceluiași an, prof. Mihai Popescu, secretar al Comisiei Consultative Heraldice, va fi substituit în atribuțiile sale de către I. Cornescu, funcțio- nar în administrația centrală a Ministerului de Interne, (cf. ibid.). www.dacoromanica.ro 32 Știința heraldică României, Comisia va alcătui stemele celor zece ținuturi 88 după proiectul pre- zentat de George D. Florescu. Comisia Consultativă Heraldică va înceta să-și exer- cite funcțiunile în toamna lui 1940, cînd ea va fi desființată după aproape 20 de ani de existență și de laborioasă activitate în slujba statului și a științei heraldice românești88. Paralel cu activitatea Comisiei Consultative Heraldice, autoritățile de resort înființaseră încă din 1924 o Școală practică de arhiviști-paleografi pe lingă Direcția Generală a Arhivelor Statului din București, unde se preda, printre alte științe auxiliare ale istoriei, și un curs sistematic de heraldică generală și națională, pregă- tind astfel viitori specialiști în acest domeniu, în scopul dezvoltării studiului știin- țific al disciplinei blazonului în România 87. Scopul urmărit de către fondatorii acestei școli a fost pe deplin realizat, întru- cît un mare număr de istorici care se vor ocupa de aici încolo de heraldică, vor trece prin această instituție, fie ca profesori, fie ca elevi. Astfel, dintre profesori, trebuie citat la început numele lui Constantin Moisil, numismat și heraldist distins, autor a unei bogate literaturi de specialitate. în afara lucrărilor sale de numismatică, C. Moisil a publicat numeroase studii și articole de heraldică românească, precum și de heraldică monetară și sigilară munteană și moldoveană 88. în aceste ultime domenii, C. Moisil a semnalat un bogat material armoriat aflat atît pe vechile noastre monede și peceți domnești, cît și pe pecețile boierești de epocă. Cît pri- vește heraldica propriu-zisă, același istoric este autorul unui valoros studiu privind originea și evoluția heraldică a stemei României, reluînd și completînd tema iden- tică, tratată anterior de către generalul P. V. Năsturel. Alt profesor și însemnat emul al științei heraldice românești a fost și Aurelian Sacerdoțeanu, de asemenea autor pe lingă a numeroase lucrări din domeniul diver- selor științe auxiliare ale istoriei, dar și a unei serii de prețioase studii și arti- cole privind heraldica românească în general cît și heraldica noastră sigilară (dom- 85 v. Arh. Stat. Buc., ibidem, Dos. nr. 77 — 86/1938 și Mon. Of., nr. 34 din 10 febr. 1939. 88 Cu privire la lucrările efectuate de către Comisia Consultativă Heraldică de la crearea și pînă la desființarea sa, v. ibidem, Dos. nr. 1 — 5/1921 — 22; nr. 6 — 76/1922 — 23; nr. 77 — 86/ 1938; nr. 87/1928; nr. 88/1929; nr. 89-92/1925-30. 87 Pentru o documentare completă relativ la activitatea acestei Școli care, dealtfel, a suferit mai multe modificări structurale pe parcursul celor 26 de ani de existență, numindu-se la început (între 1924 — 31) Școala practică de arhiviști-paleografi, cu o durată de studii de 2 ani, apoi succesiv Școala superioară de Arhivistică și Paleografie (între 1931 — 38), Școala de Arhivis- tică (între 1938 — 41 și 1942 — 48), avînd o durată de studii de 3 ani și în sfîrșit Institut de Arhivistică, bibliografie și muzeografie (între 1948 — 50), după care numita instituție a fost desfiin- țată, v. Const. Moisil, Din istoria Școalei de Arhivistică, în Hrisovul, I, 1941, p. 11—45 și A. Sacerdoțeanu, Partea administrativei, ibidem, p. 502 — 541, cît și în continuare mențiunile despre această școală conținute în rev. Hrisovul, II, 1942 —VII, 1947, precum și Școala superioară de arhivistică și paleografie, în Rev. Arh., II, 1927 — 29, nr. 4 — 5, p. 261 și 452. V. de asemenea Aurelian Sacerdoțeanu, îndrumări in cercetări istorice, Buc., 1943, p. 344 — 354 și Tr. Rus și Ioana Burlacu, Școala de Arhivistică, în Rev. Arh., XII, 1969, nr. 1, p. 135 — 150. 88 V. Constantin Moisil, Primele peceți cu stemele unite ale Moldovei fi Țării Românești, în Bul. Soc. Num. Rom., XVIII, 1923, p. 60 — 63; O stemă interesantă de la Constantin Mavro- cordat, ibidem, p. 92 — 93; Monetăria Țării Românești în timpul dinastiei Basarabilor în An. I.I.N. (Cluj), III, 1924—1925, p. 107—159; Studii de sigilografic românească, în Rev. Arh., II, 1927 — 1929, nr. 4 — 5, p. 126—149; Stema României. Originea și evoluția ei istorică și heraldică, în Boabe de grîu, II, 1931, p. 65 — 85; Mihail Kogălniceanu și heraldica națională, în Arh. Rom., III, 1939, p. 49 — 58; O descriere heraldică din anul 1841, ibidem, p. 286 —287; Stemele primelor monete romanești, București, 1939, în Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. ist., s. III, t. XXI, m. 4, p. 77 — 88; Noi studii de sigilografic românească, în Rev. Arh., IV, 1940, nr. 1, p. 100—109; O pagină de heraldică românească veche, în Bul. st., Corn. Secț. de științe istorice, filologice și economico- juridice, Buc., Ed. Acad. R.P.R., II, 1950, nr. 2 — 4, p. 53 — 66 etc. etc. www.dacoromanica.ro Dezvoltarea științei heraldice în românia 33 nească și boierească) indeosebi89. Din bogata activitate a prof. Sacerdoțeanu cităm cu precădere studiul asupra stemelor unite ale celor două principate românești, cel al stemei țării in corelație cu sigiliul domnesc, precum și semnalarea și comen- tarea unor serii de peceți heraldice domnești și boierești dintre secolele XV și XVII. în afara Însemnatelor sale lucrări de istoriografie și metodologie istorică, prof. Mihai Berza, actualmente Președinte al Comisiei de Heraldică, Genealogie și Sigilografie de pe lingă Institutul de Istorie « N. lorga », a imbogățit literatura de specialitate cu citeva valoroase studii asupra stemelor Moldovei in diferite epoci #0. Prin numeroasele sale studii asupra sigilografici și heraldicii sigilare româ- nești, prof. Emil Vîrtosu a adus prețioase contribuții cunoașterii acestor discipline auxiliare ale istoriei noastre naționale 91. Dintre lucrările sale, menționăm cu pre- cădere insemnatul studiu privind heraldica sigilară domnească, boierească și muni- cipală din Moldova și Țara Românească (publicat in D.I.R., Introd.), precum și studiile referitoare la tiparele sigilare (heraldice) domnești din sec. al XlX-lea și la pecețile heraldice boierești cu insemnele dregătoriei (sec. XVIII și XIX). Academicianul Emil Condurachi, de asemenea fost profesor al Școlii de Arhivistică și Paleografie, pe lingă eruditele sale lucrări de arheologie și de numis- matică antică, medievală și modernă (abordind in unele dintre acestea și teme de heraldică monetară munteană și moldoveană), s-a preocupat și de vechile steme domnești in țările române, publicind un interesant studiu asupra blazonului lui Ștefan cel Mare 92. Din rindurile elevilor fostei școli de Arhivistică, menționăm in primul rind pe prof. Mihai Popescu, autor al unor documentate articole asupra heraldicii tran- silvane și asupra stemei Basarabilor, cit și pe prof. Ion Radu Mircea ce a adus o prețioasă contribuție studiului sigiliilor armoriate ale unor domni ai Țării Româ- nești din sec. al XVI-lea. Cităm apoi pe Petre S. Năsturel și pe Dan Cernovodeanu, cel dinții aducindu-și aportul la adincirea studiului heraldicii autohtone prin citeva interesante lucrări sau articole asupra stemei Moldovei sub Ștefan cel Mare, asu- 88 v. Aurelian Sacerdoțeanu, O diplomă de înnobilare din Hațeg, in Țara Birsei, IX, 1937, nr. 2, p. 134—140; Autografe și sigilii de la Mihai Viteazul, in Rev. Arh., IV, 1941, nr. 2, p. 296 — 313; Iarăși sigiliul lui Mihai Viteazul, in Rev. Arh., VI, 1945, nr. 2, p. 330 — 333; Antim Ivireanu arhivist, bibliotecar și topograf, in Gl. Bis., XXII, 1963, nr. 9 — 10, p. 862 — 890 și XXIII, 1964, nr. 3 — 4, p. 223 — 244; Contribuții la studiul diplomaticii slavo-române. Sfatul domnesc și sigiliile din timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512—1521), in Rsl., X, 1964, p. 405 — 434; Sigiliile Mitropolitului Antim Ivirianu, in M. Olt., XVIII, 1966, nr. 9 — 10, p. 838 — 841; Sigiliul domnesc și stema țării, in Rev. Arh., XI, 1968, nr. 2, p. 11 — 68; Stema lui Dan al Il-lea in legătură cu familiile Huniade și Olah, in Rev. muz., V, 1968, nr. 1, p. 5 —16; Despre un sigiliu al lui Mircea cel Bătrin, in Rev. muz., V, 1968, nr. 5, p. 443 — 445, etc. etc. 80 v. Mihai Berza, Stema Moldovei in timpul lui Ștefan cel Mare, in S.C.I.A., II, 1955, nr. 1 —2,p. 69 —88; Stema Moldovei in veacul al XVI-lea, ibidem, III, 1956, nr. 1 —2,p. 99 — 128; Stema Moldovei. Originile heraldice ale mărcii «Cap de bour», in Filatelia, Rev. fii. R.P.R., VII, 1958, nr. 11, p. 17-20. 81 v. Emil Vîrtosu, Sigilii domnești rare din veacul al XVII-lea, Buc., 1942, in Anal. Ac. Rom., Mem. Secț. ist., s. III, t. XXV, m. 3; Sigilii românești cu legenda in limba turcă, în Hris., Bul. Sc. de Arhiv., II, 1942, p. 203 — 216; Din sigilografia Moldovei și a Țării Românești, in Doc., pr. ist. Rom-, Introd., Voi. II, Buc., 1956, p. 333 — 537; Sigilii de tirguri și orașe din Moldova și Țara Românească, in Anal. U.P.B., Istorie, 1956, V, p. 131 — 155; Tipare sigilare domnești din secolul al XlX-lea (Țara Românească), in S.C.N., I, 1957, p. 307 — 355; Qlose sigilografice, ibidem, II, 1958, p. 419 — 437; Note și discuții sigilografice, in S.C.N., III, 1960, p. 519 — 539; Sigilii cu insemnele dregătoriei (Țara Românească, 1786—1827), in Rev. muz., II, 1965, nr. 2, p. 152 — 159; Les relations de la Moldavie et de la Valachie avec l'Empire Ottoman refletees par le sceau du Prince regnant (XVIM— XIXe siicle), in R.E.S.E., IV, 1966, nr. 1 — 2, p.197 —206; Bucureștii și sigilografia, in M. I. M., IV, 1966, p. 123 — 129; L'apparition et le râie politique du sceau princier, in R.R.H., VI, 1967, no.l, p. 57 — 67, etc. etc. 88 v. Emil Condurachi, Blazonul lui Ștefan cel Mare, în Hrisovul, V, 1945, p. 146 — 151. www.dacoromanica.ro 34 Știința heraldică pra armeriilor unite ale principatelor românești în secolul al XVII-lea, precum și asupra unor steme ecleziastice, cel de al doilea dedicîndu-se la început dome- niului heraldicii sigilare boierești muntene și moldovene cît și celei districtuale și municipale din țările române, ocupîndu-se ulterior de heraldica românească în ansamblul ei, abordîndu-i toate sectoarele de manifestare și evoluția lor de-a lungul veacurilor. Evident, interesul pentru știința blazonului în România nu a fost desigur apanajul exclusiv al persoanelor avînd contingențe cu fosta Școală de Arhivistică din București. Și alți reprezentanți ai școlii istorice românești s-au ocupat de ase- menea în lucrările lor de probleme dintre cele mai variate privind heraldica acestei țări. Dintre aceștia cităm pe Qheorghe Brătianu, care, în afara cunoscutelor sale studii de istorie universală, a abordat și problema originilor armeriilor principa- telor dunărene, cît și cea a stemelor atribuite dinastiei Basarabilor. Menționăm apoi pe Andrei Veress, care ulterior unei polemici cu precedentul istoric în problema originii stemei țărilor românești, a publicat atît în cele 11 volume de documente privitoare la istoria Transilvaniei, Moldovei și a Țării Românești, cît și în biblio- grafia româno-ungară, numeroase steme de domnitori și de boieri munteni și mol- doveni, precum și de nobili români din Ardeal (steme aflate pe documentele cer- cetate), completînd astfel ampla documentație în domeniul heraldicii acestui din urmă principat, inaugurată anterior de loan cavaler de Pușcariu. Reluînd subiectul studiat de Bolliac și D. A. Sturdza cu mulți ani înainte, Constantin Karadja va trata în lucrările sale despre stemele Țării Românești și Moldovei din armorialul lui Ulrich von Richenthal, precum și despre heraldica ecleziastică, aducînd lămuriri suplimentare celor cunoscute pînă atunci în acest domeniu. Armorialul din Moldova a fost mult îmbogățit prin contribuțiile lui Qheorghe Bezviconi, care a publicat în revista sa « Din trecutul nostru » (1933—1939) nume- roase steme ale familiilor boierești din acest principat, steme adeseori însoțite de descrierea lor sau de comentarii adecvate. Heraldica sigilară moldovenească, precum și probleme teoretice de heraldică generală românească au fost tratate de către Nicolae Qrămadâ în cîteva studii de specialitate (deși nu subscriem concluziilor sale — asemănătoare celor ale lui Șt. D. Grecianu — cu privire la non-existența unei heraldici românești). Cunoscutul numismat Octavian Iliescu a adus frecvente contribuții în dome- niul heraldicii monetare, studiind stemele ambelor principate, cît și pe cele ale primilor Basarabi, a lui Vlad Dracul, a lui Despot Vodă și ale altor domni munteni și moldoveni. în afara operelor cu care a îmbogățit literatura română, scriitorul Matei Caragiale a fost totodată și un bun heraldist, alcătuind un studiu asupra stemei principilor Brîncoveanu (care conține și comentarii asupra originei și evoluției heraldicii Țării Românești), dovedind o deosebită erudiție în știința blazonului atît european cît și autohton. După 1948, heraldica a găsit numeroși discipoli dornici să aprofundeze stu- diul ei. în timpul celor două decenii și jumătate ce au urmat, au apărut numeroase lucrări avînd ca obiect știința blazonului, sporind astfel literatura de specialitate existentă. Printre acestea, vom cita mai întîi pe cele ale lui loan N. Mănescu, secre- tarul Comisiei de Heraldică, Genealogie și Sigilografic de pe lîngă Institutul de Istorie « N. lorga », autor a mai multor remarcabile studii privind probleme de heraldică românească atît veche, cît și mai recentă, tratînd despre o stemă necu- noscută a domnitorului Cuza, despre semnificația armelor lui Gaspar Grațiani, domn al Moldovei, despre un blazon atribuit eronat cronicarului Miron Costin, www.dacoromanica.ro Dezvoltarea științei heraldice în românia 35 despre stema Moldovei și cea a Transilvaniei, despre ornamentele exterioare în heraldica de stat română după 1830 ș.a. Regretatul Stelian Metzulescu, membru în Comisia de Heraldică sus-amintită, a publicat numeroase studii și articole asupra unor subiecte diverse din heraldica românească (între altele asupra stemelor lui Matei Basarab și Constantin Șerban, asupra simbolurilor creștine în armorialul muntean și moldovean, asupra proble- mei atît de controversate a stemelor atribuite Țării Românești și Moldovei de către heraldiștii occidentali din sec. al XV-lea și al XVI-lea etc.), aducînd în lucră- rile sale variate contribuții studiului științei blazonului în țările române. Trei aporturi prețioase în domeniul heraldicii sigilare aparțin atît prof. Sigis- mund Jako în ceea ce privește principatul Transilvaniei, lui D. durea referitor la pecețile vechilor orașe ale Moldovei, cît și Magdalenei Bunta privitor la sigi- liile domnești cu stemă ale unor voievozi ai Țării Românești și Moldovei. în sfîrșit, printre reprezentanții tinerei generații care s-au dedicat studiului științei blazonului sub conducerea competentă a prof. Aurelian Sacerdoțeanu, cităm pe Qabriela Rădulescu, căreia îi datorăm un studiu de heraldică sigilară pri- vitor la sigiliile cancelariei domnești a Moldovei în sec. XVIII și XIX, cît și pe Maria Dogaru, membră-a Comisiei de Heraldică, Genealogie și Sigilografic, care prezintă, într-o serie de studii și articole, bogata colecție de sigilii heraldice româ- nești aparținînd Direcției Generale a Arhivelor Statului din București, diferite sigilii domnești moldovene armoriate și cele ale cancelariei Țării Românești în sec. XVIII și XIX, evoluția ornamentelor exterioare ale scutului în stemele dom- nilor munteni din secolul al XVIII-lea, conservarea stemelor județene în sigiliile domnești ș.a. Nu putem încheia acest studiu fără să menționăm participarea României la ultimele patru Congrese Internaționale ale Științelor Genealogie și Heraldică și anume: de la Viena (14—19 septembrie 1970), de la Liege (29 mai —2 iunie 1972), de la Miinchen (9—13 septembrie 1974) și de la Londra (31 august — 7 septembrie 1976). în primul dintre aceste congrese țara noastră a fost reprezentată pentru secția heraldică de către Ioan N. Mănescu (cu referatul intitulat: Zur Qeschichte des Landeswappens von Siebenbiirgen im 16. Jahrhundert) și Marcel Sturdza-Săucești (Aperțu sur V heraldique roumaine); pentru secția sigilografic de către Dan Cernovodeanu (Sur la valeur heraldique des sceaux des boyards valaques et moldaves ă travers l’histoire des Principautds roumaines); în sfîrșit pentru secția vexilologie de către Mihai Stephănescu (Etendards princiers roumains de l’epoque phanariote). La cel de al doilea congres, delegații români au fost pentru secția heraldică: Ferdinand Bartsch (Les timbres des armoiries desfamilles de Moldavie et de Valachie); Dan Cernovodeanu (Aperțu sur l’heraldique de district et municipale des pays roumains et la cre'ation d’armoiries nouvelles de districts et de villes (municipes) de la Re'publique Socialiste de Roumanie); Maria Dogaru (Particularites et evolution des omements exterieurs de Vecu dans les sceaux des princes regnants de Valachie au XVIII-e siecle); Ștefan G or ovei (Les armoiries de la Moldavie et de ses princes regnants (XlV-e — XVI-e siecle); Marcel Sturdza-Săucești (Les boyards roumains cît și L’armorial roumain), iar pentru secția vexilologie heraldică Mihai Stephănescu (Drapeaux militaires roumains du XlX-e siecle aux armoiries des districts et des villes). La al treilea congres a participat pentru secția heraldică Dan Cernovodeanu (Contributions â l’e'tude de l’heraldique d’Etat des Principautes-Unies roumaines (1859— 1866), iar pentru secția de sigilografic Maria Dogaru (L’etat actuel et les directions du developpement de la sigillographie roumaine). Cît privește recentul congres de la Londra, participarea românească a fost concretizată prin comunicările pentru secția heraldică ale următorilor: Dan Cer- www.dacoromanica.ro 36 Știința heraldică novodeanu (Armes attributed to Wallachia and Moldavia in the XV-th and XVL-th Century European book of Heraldry and the historical realities they reflect); Maria Dogaru (L’importance de l’h^raldique et de V embl&natique sigillaire pour l’^tude de Vhistoire des principaut^s roumaines); Io an N. Mănescu (Contributions h^raldiques ă l’histoire des societ^s secretes) și Mihai Stephănescu (Les armoiries de la Valachie dans un blason italien de 1600). Prezentul studiu nu este și nici nu a urmărit să fie exhaustiv. Alți autori cu lucrări sau articole cunoscute nouă, tratând despre probleme legate de heraldica românească, care n-au fost menționați în rîndurile de mai sus, pot fi găsiți în refe- rințele bibliografice citate în cursul acestui volum, precum și în bibliografia de la finele aceluiași tom 93. •* Semnalarea — în mod aproape exhaustiv — a celor mai multe dintre studiile și articolele tratînd subiecte de heraldică românească a fost realizată de autorul prezentei lucrări în cuprinsul unei bibliografii editată recent de Muzeul de Istorie al R.S.România (v. Dan Cernovodeanu, Bibliografia heraldicii românești, Buc., 1977, X + 89 p.). www.dacoromanica.ro PARTEA A II-A ARTA HERALDICĂ www.dacoromanica.ro Originea și evoluția heraldicii românești de^a lungul veacurilor CAPITOLUL 1 INTRODUCERE în armorialul european, heraldica românească ocupă un loc cu totul deo- sebit, fiind admisă de unii, necunoscută de alții, în orice caz prezentînd particu- larități care îndreptățesc pe orice cercetător să o considere ca pe o disciplină ad-hoc, al cărui specific justifică pe deplin calificativul de heraldică sui-generis. într-adevăr, spre deosebire de celelalte simboluri armoriate apărute și dez- voltate în diversele țări europene începînd din a doua treime a veacului al XH-lea, heraldica românească nu a fost creată și mai apoi perpetuată prin concedări sau confirmări oficiale de steme diverșilor boieri mai mari sau mai mici ai țării, de către conducătorii statelor medievale românești. Faptul, îndeobște cunoscut, al acestor abțineri permanente ale domnilor țărilor române de a uza de una dintre prerogativele feudale clasice curente — drep- tul de conferire de titluri nobiliare și de armerii — împrejurare explicată în mul- tiple feluri de către cercetători1 însă recunoscută unanim ca atare, pune în mod implicit problema existenței și apoi a valabilității însemnelor heraldice apărute totuși la finele secolului al XlV-lea în Moldova și începutul secolului al XV-lea în Țara Românească. Dacă în privința stemelor domnești — deși și în acest domeniu sînt păreri diferite 2 — teoria cea mai acreditată este aceea a unor concesiuni străine pentru voievozii țărilor române3, în schimb prezența constatată documentar a unor steme boierești pe diferite acte — publice sau cu caracter privat — din țările noastre, în perioada următoare întemeierii lor, creează oarecari nedumeriri care 1 Tradițiile ancestrale ale țărilor românești — sub influența Imperiului bizantin care n-a cunoscut propriu-zis o heraldică, neapreciind această manifestare feudală occidental-europeană și prin excelență catolică — s-au format în sensul unei totale lipse de interes atît pentru titlurile nobiliare de factură apuseană, cît și față de o reglementare strictă în domeniul artei blazonului. Respectiva datină a rămas atît de adine înrădăcinată în practicile conducerii de stat ale celor două țări, îneît niciodată nu s-a pus — măcar principial — problema adoptării de titluri de nobleță de tip occidental și de conferire sau de recunoaștere de steme boierilor țării de către diverșii voie- vozi care s-au perindat timp de secole pe tronurile Țării Românești și Moldovei. 2 v. de pildă Octavian Iliescu, în articolul O acvilă neobișnuită (în Mag. ist., V, 1971, nr. 3 (48), martie, p. 27 — 32), care înclină să creadă că Domnii Țării Românești — în speță Vla- dislav I (Vlaicu Vodă) — sub influența heraldicii ungare, la rîndul ei de factură occidentală, și-au adoptat o stemă proprie de familie (în afară de cea a țării reprezentată de acvila cruciată vala- hică), stemă alcătuită dintr-un scut despicat la verticală, primul cartier fiind fasciat verde și aur, al doilea de aur plin, ceea ce ar indica — pe bună dreptate — o tendință de autonomie față de regii maghiari care purtau fascii roșii alternate cu argint, metal mai puțin nobil în scara ierarhică decît aurul. Această împrejurare ar indica clar auto-conferirea, întrucît suveranul ungar n-ar fi concedat unui principe socotit vasal, mobile sau smalțuri heraldice superioare în rang însăși celor ale sale. 3 v. și C. Moisil, O pagină de heraldică românească veche, Buc., 1949, pag. 9 și 12. www.dacoromanica.ro 40 Arta heraldică trebuie desigur explicate nu numai din punct de vedere strict heraldic, ci și istoric în general. In adevăr, în evoluția istorică a țărilor române, neexistînd la conducătorii acestor țări obiceiul de a folosi dreptul de conferire de titluri nobiliare de tip occi- dental și implicit și de însemne heraldice aferente acestor titluri, apariția stemelor sigilare boierești pe hrisoavele domnești încă de la finele secolului al XlV-lea și începutul celui de al XV-lea, pare destul de ciudată. Din punct de vedere al originii lor, aceste steme pot fi rezultatul fie al unor concesiuni străine acordate boierilor posesori a unor atari însemne, fie pur și simplu, în absența unei astfel de uzanțe din partea voievozilor autohtoni, a unei auto-conferiri din partea titu- larilor lor. în privința primei categorii, afirmăm că aceste acordări de armerii din afară către unii boieri români, constatate documentar de-a lungul veacurilor, s-au produs în număr relativ restrîns (și presupunînd de regulă acordarea indigenatului res- pectiv) ; în plus, ele au fost conferite, în general, la epoci mai tîrzii decît secolele XIV și XV, circumstanță ce ne îngăduie să conchidem că stemele sigilare boie- rești de pe documentele oficiale pomenite mai sus, nu se datoresc în marea lor majoritate unor asemenea concesiuni străine, ci sînt rezultatul unei auto-conferiri. Referitor la această a doua categorie de însemne, amintim că în heraldica occi- dentală, potrivit doctrinei clasice, se cunosc mai multe modalități de dobîndire de steme nobiliare printre care: a) așa-numitele armerii de asumpțiune în care caz posesorul inițial al însemnului heraldic respectiv este și creatorul acestuia și b) armerii de concesiune, în care însemnul nobiliar este acordat posesorului de către un suveran oarecare 4. Cel dintîi tip de steme este desigur mai vechi decît al doi- lea; confirmarea sa ulterioară de către suveranul local respectiv nu va constitui decît recunoașterea de drept a unei situații de fapt. Stemele boierilor munteni și moldoveni, fie în secolele al XlV-lea și al XV-lea, fie mai tîrziu, reprezintă un exemplu tipic de asemenea armerii de asumpțiune a căror recunoaștere posterioară însă nu s-a mai produs niciodată pe simplul considerent că ea nu se înscria pe linia tra- dițiilor străvechi — atît politice cît și de ordin religios — ale țărilor române. Acest fapt nu impietează totuși asupra valabilității stemelor în sine, ele prezentînd doar inconvenientul, ce va constitui și un specific, al unor fluctuații de aspect, împre- jurare care desigur nu se întîlnește în cazul armeriilor acordate, unde elementele componente, fixate prin diploma de conferire, sînt în principiu imuabile 6. O altă constatare ce se impune în domeniul heraldicii românești — fie dom- nească, boierească, orășenească, bisericească sau districtuală — este caracterul ei accentuat de heraldică sigilară. Cele mai vechi manifestări de acest gen (în cazul stemelor domnești, pecețile armoriate sînt incontestabil anterioare monedelor dotate cu atari reprezentări) le întîlnim în domeniul sigiliilor — atîmate sau apli- cate — pe mai toate documentele oficiale de stat sau private, cunoscute în diplo- matica țărilor române de-a lungul veacurilor. Acest caracter sigilar al heraldicii noastre mai poate fi explicat și prin aceea că dreptul de a poseda pecete și de a uza de dînsa era în mod practic nelimi- 4 v. spre exemplu P. B. Gheusi, Le bloson heraldique. Manuel nouveau de l’art hdraldi- que, de la Science du blason et de la polychromie feodale d’aprbs Ies regles du Moyen-Âge, Paris, Firmin-Didot, 1892, p. 15. * în această problemă a valabilității stemelor boierești v. și Dan Cernovodeanu, Sur la valeur heraldique des sceaux des boyards valaques et moldaves â travers l’histoire des Principautis roumaines (Referat la cel de al X-lea Congres Internațional al Științelor Genealogie și Heraldică de la Viena, 14—19 septembrie 1970), în Heraldica et Genealogica, Viena, 1972, voi. II, p. 590. www.dacoromanica.ro Introducere 41 tat — la noi ca și în alte părți 8 — fapt ce îngăduia, ba chiar facilita în cea mai mare măsură, adoptarea de către diverșii domni, boieri, înalți prelați sau autorități, a unor sigilii dotate cu steme proprii, nesupuse rigorilor unor legislații speciale sau unor reglementări stricte ca în Apus, cu singura condiție ca aceste însemne să nu prezinte o identitate cu stema domnească, respectiv cu stema țării. în urma studierii atente și minuțioase a manifestărilor de ordin heraldic din trecutul țărilor românești, ne îngăduim să le clasificăm în trei perioade dis- tincte 7 și anume: 1) epoca veche (clasică) ce se situează, între finele secolului al XlV-lea și prima jumătate a secolului al XVI-lea, epocă caracterizată prin apariția și dezvoltarea stemelor domnești și boierești, ce prezintă similitudini cu heraldica central-europeană, aceste steme fiind în general în concordanță cu regulile uzuale ale disciplinii care reglementează știința blazonului. Tot în acest răstimp se înre- gistrează și primele manifestări din domeniul armorialului bisericesc și cel al orașelor; 2) epoca medie, plasată între a doua jumătate a secolului al XVI-lea și prima jumă- tate a secolului al XVIII-lea, în care, deși interesul arătat de conducătorii țării — domni și boieri — față de reprezentările heraldice de tot felul se va menține, totuși, dato- rită influenței directe a apăsătoarei suzeranități otomane, acest gen de manifestări nu va putea lua o dezvoltare mai amplă. Astfel, unele sigilii ale micii boierimi nu vor reuși în aceeași măsură ca și cele ale marilor feudali, să țină seamă de canoanele prestabilite ale artei blazonului, înregistrîndu-se în anumite cazuri o decadență în privința felului de reprezentare al acestor steme sigilare (uneori și în cazurile însemnelor unor familii de boierime mijlocie); doar stemele de stat ale celor două principate cît și, în genere, cele ale unor mari boieri își vor menține în mod constant caracteristicile lor heraldice specifice. Se semnalează și apariția, între sec. XVII și XVIII, a sigiliilor iconografice ale înalților dregători din țările române (dar în special în Țara Românească), în care nu mai e prezent nici un element heraldic. Totuși, luată în ansamblu, perioada a doua menține statornic — deși fără a lua amploare — predominanța însemnelor armoriate; 3) epoca modernă (de înflo- rire) ce începe din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și se caracterizează printr-o nouă dezvoltare pe teritoriile românești a însemnelor heraldice de tot felul, datorită influenței occidentale, fie directă, fie prin intermediul nobilimii rusești. Această dezvoltare va fi considerabilă atît în sectorul stemelor personale sau de familie, cît și în domeniul armeriilor oficiale (de stat, ecleziastice, distric- tuale și municipale), de data aceasta însă, numitele reprezentări respectînd întru totul legile stricte ale științei blazonului. în privința izvoarelor heraldicii românești (aceasta avînd, după cum am arătat, o origine sigilară), vom înregistra în primul rînd vestigii de natură sfragistică (tipare și amprente din domeniul armorialului domnesc, boieresc, ecleziastic și municipal), urmate apoi de mărturii de ordin monetar (privind firește numai heraldica dom- nească), colecțiile noastre numismatice — de stat sau particulare — conservînd * v. și Emil Vîrtosu, Despre dreptul de sigiliu, Buc., 1960, p. 334; aceeași lipsă de îngră- diri privind folosirea de peceți personale întîlnim și în occidentul european, unde spre ex. în statele germanice găsim frecvent așa-numitele «steme de orășeni» (Biirgerliche Wappen), armerii tipice de auto-concesiune, unele dintre ele înregistrînd o vechime de mai multe secole. în același sens se pronunță și heraldistul francez michel pastoureau care în studiul său intitulat Oii en sont Ies e'tudes d’heraldique medievale? (publicat în Revue franțaise d’heraldique et de sigillo- graphie, XXVIII, 1975, bul. no. 45, p. 7 — 11) confirmă că și în Occident, între secolele XIII și XV, fiecare a putut să-și creeze o stemă după bunul său plac, cu singura condiție ca acest însemn să nu uzurpe pe un altul apărut anterior (M.P., op. cit., p. 9—10). 1 v. în acest sens și C. Moisil, op. cit., p. 10—11 și 12. www.dacoromanica.ro 42 Arta, heraldică numeroase piese dotate cu stemele de stat ale țărilor române cît și cu cele ale dinas- tiilor de pe tronurile lor. Un alt izvor îl constituie și vestigiile epigrafice (în genere lespezi funerare, pisanii sau pietre cu diverse inscripții, sculptate și cu reprezentări heraldice) inte- resînd desigur atît armorialul domnesc cît și cel boieresc și bisericesc, precum, mai rar, și pe cel municipal. Apoi, mai putem menționa ca izvor și manuscrisele, documentele de tot felul, precum și vechile noastre tipărituri ce conțin, în bună măsură, diverse reprezentări heraldice din care unele colorate (ceea ce le mărește valoarea ca vestigii armoriate). De asemenea policrome mai sînt și stemele pictate în diferite biserici, cetăți și reșe- dințe domnești, constituind și ele un alt izvor al heraldicii noastre autohtone. Ocazional, o serie de obiecte de paradă sau de uz comun, aparținînd unor domni, boieri sau înalți clerici, au fost împodobite și cu stemele lor, formînd astfel un alt gen de mărturii de natură heraldică adeseori nu lipsite de interes și de însemnătate. în sfîrșit o ultimă sursă de informații cu caracter heraldic se mai găsește în diversele cronici sau lucrări de tot felul — românești sau străine — ce conțin sporadic și unele date despre stemele noastre autohtone. Pentru perioadele mai recente și anume începînd din secolul al XlX-lea, în afară de izvoarele menționate, mai înregistrăm și decretele, legile și ordonanțele prin care sînt fixate diversele steme de stat, de districte sau de orașe, precum și de autorități și de instituții oficiale ale României modeme 8. Folosind toate aceste izvoare, am urmărit apariția și evoluția armeriilor celor trei țări românești, ale domnilor, boierilor, înalților prelați, cît și ale orașelor și districtelor noastre, analizînd — metodic și detaliat — în paginile ce vor urma, fiecare dintre aceste domenii ale heraldicii românești în parte. v. și idem, Stema României, Buc., 1931, p. 65. www.dacoromanica.ro CAPITOLUL 2 ȚARA ROMÂNEASCĂ (sec. XIV-XIX) a) Stema de stat Stema oficială recunoscută de către autoritatea de stat a Țării Românești, singura, pînă la ora actuală, dovedită documentar prin vestigii incontestabile de ordin sigilat și monetar ca armerii tradiționale ale principatului muntean, a fost acvila valahică. în acest sens, trebuie precizat că primele reprezentări ale stemei Țării Românești sînt de ordin sigilat și înfățișează, în interiorul unui scut de tip francez vechi, o pasăre heraldică cu capul conturnat, cu aripile strînse, însoțită la dextra de o cruce și în cantonul superior senestru de o stea cu șase raze, flan- cată de o lună cu coamele întoarse spre dextra (crai-nou); este aspectul probabil al peceții de pe documentul din 20 ianuarie 1368 emis de Vladislav I (Vlaicu Vodă), constituind cel mai vechi vestigiu de acest gen aflat în arhivele noastre. Proasta stare de conservare a acestei amprente sigilare, atîrnate, face ca reconstituirea inte- grală cu toate detaliile să fie posibilă doar prin pecetea — cu o reprezentare simi- lară — a lui Mircea cel Bătrîn de pe tratatul de alianță din 1390 cu regele Vladislav al Poloniei (v. pl. IV, fig. 1). Putem presupune că acest tip arhaic să fi foștii cel folosit de primii doi Basarabi, domni ai Țării Românești, de la care nu ni s-au păstrat vestigii de ordin sigilat, dar este neîndoielnic că ei au posedat astfel de însemne, curente și necesare în practica feudală nu numai suveranilor, dar și marilor și micilor seniori. în privința mobilei principale din scut, pasărea heraldică cruciată, ea a for- mat obiectul unor multiple teorii — atît în privința speciei, cît și a culorii — enun- țate de mai toți istoricii români cu preocupări heraldice. în ceea ce ne privește, afirmăm că în primele amprente sigilare, tipul arhaic de pasăre cu aripile strînse — ce pare să fi derivat dintr-un prototip anterior formațiunii statale a Țării Românești — are toate aparențele unui vultur 1 din specia aegypius monachus (vultur pleșuv brun, vultur negru, hoală etc.), ceea ce ar explica și culoarea neagră în care apare înfățișată pasărea heraldică în prima reprezentare policromă cunoscută a stemei numitului principat aflată în albumul lui Valentin Franck, primar al Sibiului între 1639—1654 2. 1 într-un studiu în mss. asupra originii stemei Țării Românești, heraldistul I. N. Mănescu afirmă și dînsul că pasărea de pe scutul stemei sigilare a domnilor Țării Românești n-a fost la început o acvilă, ci un vultur pleșuv, considerînd această stemă de factură transilvană; conform tendințelor naturaliste manifestate în arta heraldică europeană încă de la sfîrșitul secolului al XlII-lea (și mai ales în cea maghiară), autorul menționat face aserțiunea că animalele (mamifere, pasări, reptile etc.) vor fi reprezentate în culori asimilate celor naturale — precum lei roșii, păsări negre, șerpi verzi ș.a. — ceea ce va duce la o derogare sistematică de la regula culorilor stabilită de știința blazonului, în sensul că în cîmpul albastru al scutului nu vor apărea mobile de metal, ci dintr-unul dintre smalțurile aparținînd culorilor heraldice uzuale. Astfel s-ar explica prezența în stema Țării Românești a păsării negre pe fondul azuriu al scutului. 2 cf. C. Moisil, Stema României, p. 66, și nota 1. Respectivul album despre care autorul citat afirmă că se află în copie în Biblioteca Academiei Române, n-a putut fi găsit în prezent în www.dacoromanica.ro 44 Arta heraldică Ulterior, în pecețile domnilor ce s-au perindat pe tronul Țării Românești de la Vlad I Uzurpatorul (1394—1397) 3 și pînă la Vlad al IV-lea Călugărul (1481— 1495) exclusiv, vulturul heraldic se va transforma treptat intr-o acvilă (etapele de metamorfoză putîndu-se vădi spre exemplu în aspectul peceții atîmate din 1425 a lui Dan al II-lea (pl. IV, 2), urmată de o altă fază ce se poate constata de pildă în pecetea atîmată din 1437 a lui Vlad Dracul (XX, 1), pasăre aparținînd — după părerea noastră — speciei numită aquila chrysaetos (pajură de munte, iepurar, acvilă de piatră, acvilă regală, acvilă aurie etc.) 4. în aceste amprente sigilare, aspectul păsării heraldice, ce prezintă și aripile mai detașate de trup, se perpetuează oarecum același, nu firește din punct de vedere zoologic (fiind vorba, după cum am văzut, de o transformare lentă dintr-o specie în alta), ci numai în privința dimensiunilor și poziției, singurele elemente vizibil variabile — atît prin formă cît și prin așezare — fiind crucea și cei doi aștri. în pecețile atîmate ale lui Vlad Călugărul, poziția acvilei Țării Românești se va schimba însă, apărînd de data aceasta cu trupul contumat, cu capul întors spre dextra și ținînd crucea în cioc 5. Întrucît aceste însemne sigilare sînt, sub aspectul conser- vării, foarte degradate, ele se pot studia mai bine cu ajutorul peceților — ce ni s-au păstrat în condiții satisfăcătoare — aparținînd lui Radu cel Mare (1495—1508), fiul și succesorul imediat al lui Vlad Călugărul, peceți ce reproduc fidel pe cele ale acestui din urmă voievod (IV, 4). în aceste amprente sigilare, mai trebuie remar- cate pe lîngă caracteristicile menționate mai sus, atît poziția semilunii și stelei, plasate în cantonul superior dextru al scutului, cît și forma numiților aștri, semi- luna avînd coamele în sus (așezare normală din punct de vedere heraldic), iar steaua fiind dotată cu cinci raze (reprezentare de asemenea uzuală), în loc de șase ca în pecețile domnești de pînă atunci. Odată cu înscăunarea la 1512 a lui Neagoe Basarab, acest tip sigilar se schimbă din nou, pasărea heraldică apărînd (v. documentul din 17 martie 1517) 8 cu un aspect care o apropie de un corb — deși rămîne în poziție de acvilă — avînd ari- pile deschise cu zborul în jos, ținînd de asemenea o cruce în cioc însă de dimen- siuni mult mai mari, mergînd pînă în terasă și fiind flancată la dextra de un soare și la senestra de o lună crai-nou (IV, 5); reprezentarea separată a celor doi aștri numita bibliotecă, nici la secția mss., nici la cabinetele de stampe, numismatic și cartografic și nici în depozit, neavînd deci posibilitatea de a-1 cerceta personal. Conform reprezentării din albumul văzut mai întîi de G. I. Ionescu-Gion (v. Istoria Bucureștilor, p. 572 și 576), apoi semnalat de prof. N. Sulică în: Două steme și autografe domnești din 1616, în Șoimii (Tg. Mureș), IV, 1928, nr. 9—10, p. 61 — 67 și în sfîrșit de C. Moisil, loc. cit., cîmpul scutului e albastru, pasărea neagră, crucea și steaua de aur, semiluna de argint. 3 v. reprezentarea sigiliului acestui domnitor la C. Moisil, op. cit., p. 65, fig. 2. * în Stema României, Buc., 1892, p. 130—133 și gen. P. V. Năsturel face o clasificare zoologică a păsărilor din scutul Țării Românești. Actualmente, prof. A. Sacerdoțeanu consideră că răpitoarea din stema principatului muntean ar corespunde speciei numită gypaetus barbatus aureus (zăganul), în contradicție cu I. N. Mănescu care o vede mai apropiată speciei numită gyps fulvus (vultur pleșuv sur). 8 v. reproducerile foto de la Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, nr. 206 cît și cele din gen. P. V. Năsturel, Nova Plantatio și Regii României .. ., extras, Buc., 1915, p. 31, fig. 27 și p. 32, fig. 28. _ 8 Schimbarea de aspect a păsării de pe această amprentă sigilară este pusă de prof. Sacerdo- țeanu în Contribuții la studiul diplomaticii slavo-române. Sfatul domnesc și sigiliile din timpul dom- niei lui Neagoe Basarab (în Rsl., X, 1964, p. 415), în legătură cu ridicarea Craioveștilor prin persoana lui Neagoe, la tronul Țării Românești, eveniment ducînd deci la o schimbare de ramură dinastică marcată printr-o modificare de înfățișare a stemei de stat efectuată de către noul domnitor, opinie la care nu putem subscrie întrucît din studiile genealogice cele mai recente (Dan Plesia), rezultă că Neagoe este în mod cert fiul lui Basarab cel Tînăr (Țepeluș), deci nu poate fi vorba de vreo schimbare dinastică avînd un ecou și în stema țării. www.dacoromanica.ro Țara. Românească (sec. XIV—XIX) 45 se va întîlni de aici încolo în mod obișnuit în toate stemele domnilor ulteriori ai Țării Românești 7. Acest tip sigilar în care pasărea heraldică capătă un aspect hibrid între două specii, se va perpetua cu diverse fluctuații de înfățișare — cînd mai aproape de corb, cînd mai aproape de acvilă—pe pecețile diverșilor voievozi ce se vor succeda în această perioadă pe tronul Țării Românești, aspectul mai frecvent al respectivei zburătoare fiind însă cel de acvilă. De aceea, acest gen de pasăre heraldică ținînd o cruce în cioc, cu trupul conturnat, cu capul întors spre dextra, cu aripile deschise, în genere cu zborul în jos, flancată de un soare (în cantonul superior dextru) și de o lună crai-nou (în cantonul superior senestru), pasărea fiind plasată sau nu pe o terasă, va constitui de aci înainte tipul uzual al stemei Țării Românești (nu numai în domeniul sfragistic, ci și în toate celelalte genuri de repre- zentare). Acest fel de acvilă, cu toate atributele amintite, va rămîne cunoscut în arta heraldică ca un element specific, caracteristic în exclusivitate Țării Românești, primind de aceea și apelativul de «aquila valachica» (acvilă românească)8. Tipul heraldic de mai sus se va perpetua în tot secolul al XVI-lea, ajungînd încă din a doua jumătate a acestui veac la modalități de reprezentare foarte elegante, ca de pildă în pecetea lui Pătrașcu cel Bun din 1557 (IV, 6), în care pasărea capătă nu numai o înfățișare cît mai conformă canoanelor heraldice, dar prezintă și un aspect estetic deosebit de reușit prin stilizarea elementelor ce o compun. De remarcat, în plus, schimbarea formei scutului, care trecuse de la formatul cunoscut sub denumirea de francez vechi (adus de Angevini în heraldica ungară) aflat pe sigiliile lui Vlaicu, Mircea cel Bătrîn, Vlad I ș.a., la cel cu baza rotunjită de factură central-europeană din sigiliile lui Vlad Călugărul, Radu cel Mare ș.a., forma de tranziție dintre aceste două tipuri fiind întîlnită în peceți de genul celor ale lui Vladislav al II-lea din 1451 ’. în amprenta sigilară atîmată a lui Neagoe Basarab din 1517, forma scutului se modifică și ea, apropiindu-se foarte mult de cea denumită franceză modernă, după care ea se va schimba după stilul epocii; de pildă în sigiliul lui Pătrașcu cel Bun din 1557 menționat, ecusonul în care e cuprinsă stema Țării Românești aparține stilului Renașterii, însă de tip simetric, cu flancurile curbate ce se îngustează în mod egal în partea superioară, terminîndu-se în cantonul inferior central printr-un vîrf ascuțit. Din bogatul material iconografic nu numai de ordin sigilar, dar și epigrafic (pisanii, lespezi funerare, inscripții), apoi cel aflat pe ornamentația hrisoavelor sau în grafica religioasă și laică de epocă, ori rezultat din gravările de armerii pe diferite obiecte, putem urmări evoluția stemei Țării Românești, atît cu diversele fluctuații de aspect ale păsării heraldice, ale scutului și ornamentelor lui exterioare (coroană, susținători), cît și cu diversele stiluri de reprezentare ale acestora. Astfel, pe lespedea funerară aflată la mănăstirea Prislop, a domniței Zamfira (t 1580), fiica lui Moise Basarab (1529—1530), stema principatului muntean, sculptată într-un medalion oval, e reprezentată printr-o acvilă (și ca aparență și ca poziție) cu capul conturnat, ținînd în cioc o cruce, cu aripile deschise avînd zborul în sus și ale cărei gheare puternice stau agățate de un masiv stîncos ce servește 7 Trebuie totuși menționat că în grafica religioasă de la începutul secolului al XVI-lea în Țara Românească, cei doi aștri sub formă de soare și lună separați, flancînd la dextra și senestra pasărea încoronată, de asemenea în poziție de acvilă dar cu un aspect hibrid, ce ține în cioc o cruce trilobată la extremități, avînd aripile larg deschise cu zborul în sus (XI, 1), apare încă în domnia lui Radu cel Mare pe Liturghierul slavonesc tipărit de Macarie la Tîrgoviște în 1508. 8 v. și C. Moisil, op. cit., p. 66. 8 v. gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 24, fig. 23. www.dacoromanica.ro 46 Arta heraldică păsării drept terasă (VI, 3). De asemenea, reprezentarea armoriată de pe țeava unui tun din artileria lui Petru Cercel (1583—1585) ne înfățișează pasărea Țării Românești tot sub formă de acvilă, de data aceasta însă cu trupul conturnat, cu capul spre dextra, ținînd în cioc o cruce lungă, cu aripile larg deschise cu zborul în sus și stînd cu ghearele tot pe un masiv stîncos (VI, 1). între alte vestigii de ordin epigrafic mai menționăm și piatra funerară a lui Radu Șerban (1602—1611), aflată la mănăstirea Comana, avînd sculptată în regis- trul superior, într-un cartuș oval, pasărea valahică în poziție de acvilă, dar prezentînd un aspect oarecum hibrid din punct de vedere al speciei (datorat probabil și execu- ției stîngace a meșterului pietrar) (VI, 4). Cu aceeași înfățișare hibridă între acvilă și corb este redată pasărea heraldică a Țării Românești și pe pecetea atîmată a lui Mihnea Turcitul din 1587 (VI,2); deși poziția păsării cruciate este incontestabil de acvilă, cu zborul în sus, larg deschis și cu gheare puternice de răpitoare mare, capul și ciocul sînt de corb. Ceea ce este interesant la această reprezentare sigilară constă în faptul că ea prezintă cîteva mobile heraldice nefolosite pînă atunci în stema țării (ce nu se vor perpetua sub domnii următori) și anume crucea cu brațele terminate printr-o mică sferă (croixpommetee), globul înaripat (poate un coif cu penaj?) pe care stă pasărea cruciată precum și cele trei steaguri din gheara senestră a acesteia; tot astfel, în afară de cei doi aștri plasați normal (soarele la dextrâ, luna crai-nou la senestră), mai apar presărate în mod neregulat în cîmpul scutului un număr de nouă stele în șase colțuri de dimensiuni diferite. Cartușul în care se află inclusă această stemă este timbrat cu o coroană închisă (de asemenea neobișnuită pînă atunci în armeriile Țării Românești) și flancat de doi lei afrontați purtînd unul în laba dextră și respectiv celălalt în cea senestră cîte o spadă, lei care au constituit prima apariție cunoscută pînă în prezent a supor- ților în stema principatului muntean 10. Un aspect de asemenea hibrid îl prezintă pasărea valahică aflată pe cele două acuarele din 1616 cuprinse în armorialul în culori, menționat mai sus, al primarului Sibiului, Valentin Franck. în aceste două reprezentări foarte asemănătoare între ele ca înfățișare și factură de execuție (VI, 5 și 6), pasărea Țării Românești din ambele steme are poziția de acvilă, dar aparențele de corb și aceasta nu numai din pricina culorii negre în care este redată, dar și prin aspectul capului fără creastă și al ciocului specific corvideelor. Singura deosebire mai însemnată între cele două reprezentări constă în faptul că în timp ce în stema lui Nicolae Pătrașcu pasărea ține în cioc un inel u, avînd îndărătul capului o cruce, în cea a lui Radu Șerban, aceste două elemente lipsesc, pasărea avînd ciocul deschis, diferență desigur legată de împrejurarea că primul dintre acești voievozi cobora direct din ramura dinastică a Basarabilor, în timp ce al doilea (care îi era și socru) aparținea ramurii colaterale a Craioveștilor. în rest, cele două steme prezintă mari similitudini atît în privința formei cartușului în care este inclus scutul oval, cît și a coroanei ce-1 timbrează, precum și a celor doi suporți, leii afrontați ce susțin cartușul heraldic. Dacă am văzut mai sus aspectul armenilor Țării Românești de pe pecețile atîrnate sau aplicate aparținînd primelor două feluri de sigilii domnești (mari și mijlocii), să aruncăm o privire și asupra ultimei dintre aceste categorii și anume aceea a sigiliilor mici, în genere inelare, a diferiților voievozi ce s-au succedat pe tronul principatului valah în perioada studiată. 10 Același autor,-op. cit., p. 42, afirmă eronat că leii apăruseră pentru prima oară pe un sigiliu timbrat al lui Petru cel Tînăr, aplicat pe un act din 13 noiembrie 1566. 11 Aluzie posibilă la inelul din ciocul corbu'ui Corvineștilor cu care dinastia Basarabilor, prin descendența lui Vlad Dracul stabilită în Transilvania, se înrudea. www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 47 Pe acest gen de însemne cu caracter îndeobște privat, de formă circulară, ovală sau octogonală, apar gravate în majoritatea cazurilor steme reprezentînd pasărea heraldică a Țării Românești în ipostaza netă de acvilă cruciată, uneori contumată sau doar cu capul în această poziție, flancată sau nu de soare și lună crai-nou, inclusă în scut sau liberă în cîmpul sigilat, în sfîrșit avînd sau nu ca suporți cei doi lei deve- niți acum elemente tradiționale în stema principatului valah. De asemenea, aceste peceți mici poartă deseori o legendă în bordură, dar întîlnim și cazuri în care ele sînt prevăzute doar cu inițialele domnului respectiv, fiind și uneori datate. Cu asemenea caracteristici se prezintă de pildă sigiliile inelare ale lui Petru Cercel (VII, 3), Mihai Viteazul (VII, 1 și 2), Nicolae Pătrașcu (VII, 4, 5 și 6), Radu Șerban (VIII, 1, 2 și 5), Matei Basarab (VIII, 3), pretendentul Mihai Pătrașcu (VIII, 4), Constantin Șerban (VIII, 6), Grigore I Ghica (IX, 4) etc. în privința suporților scutului domnesc cu stema țării, suporți alcătuiți din leii constituind un element apărut și pe sigiliile voievodale de tip « Nova plantatio » ce vom analiza mai jos, ei se prezintă în genere afrontați, cu cozile pe spate și fără atribute în gheare. Este cazul tipic întîlnit nu numai în marea majoritate a peceților de epocă ce posedă acest gen de suporți ce-am studiat pînă acum, dar și, în general, în toată gama de vestigii de ordin heraldic ce ni s-a păstrat pînă în prezent. Semnalăm totuși și cîteva excepții de la regula prestabilită, menționînd în afară de însemnul, amintit mai sus, al lui Mihnea Turcitul, dar și sigiliul mare din 1658 al lui Mihnea al IlI-lea Radu, în care suporții nu mai prezintă factura obișnuită, scutul cartuș fiind susținut la dextra de un leu, iar la senestra de un leopard lionat (IX, 2), precum și pecetea atîmată de un hrisov din 1695 al lui Constantin Brîncoveanu, în care suporții, alcătuiți tot din lei afrontați, nu mai poartă cozile îndoite pe spate, ci trecute printre picioare (IX, 3). Analizînd în continuare evoluția aspectului stemei și îndeosebi a păsării heraldice a Țării Românești de-a lungul timpului, trebuie dintru început să preci- zăm că apariția și perpetuarea confuziei între acvila valahică și corb ca mobilă principală a scutului în armele de stat ale Țării Românești, s-au datorat — după părerea noastră — mai multor cauze și anume: a) întrucît în stema arhaică cunoscută în sec. al XlV-lea (dar posibil anterioară) a fost reprezentat un vultur pleșuv negru, constatăm menținerea acestei culori a păsării heraldice atît pe parcursul cît și ulte- rior procesului său de metamorfozare, proces desăvîrșit, după cum am văzut, în prima jumătate a secolului al XV-lea, prin transformarea vulturului într-o acvilă aparținînd —conform aspectului său — speciei numită acvilă aurie (pajură de munte, acvilă de piatră etc.). Deși în natură această răpitoare are o culoare mai deschisă, brun-roșiatică (care ar fi putut fi reprezentată în arta heraldică în auriu), totuși asistăm la o conservare dacă nu, desigur, a formei12, dar în mod cert a smal- țului mobilei principale din scutul cu vechile arme ale Țării Românești, putîndu-se astfel — măcar aparent — salva continuitatea înfățișării în ansamblu a stemei de stat prin menținerea cel puțin a aspectului său coloristic; acest fapt a putut genera ulterior confuzia de specie facilitată de culoarea neagră a păsării; b) este posibil ca aparenta schimbare a ramurii dinastice odată cu venirea la tron în 1512 a lui Neagoe Basarab, să ducă și la modificarea reprezentării sigilare a păsării heraldice a u E de presupus că această dorință — care s-a și realizat pînă la sfîrșit — de a se aban- dona treptat forma păsării din stema arhaică, formă ce nu mai corespundea din cauze ce ne sînt încă neclare în momentul de față (fie că aparținuse unei vechi dinastii ce nu mai domnea, stema fiind preluată ca atare din motive de continuitate heraldică, fie din pricină că originea ei era străină), repetăm, această dorință să se limiteze numai la schimbarea formei păsării heraldice dar nu și la culoarea ei, pentru ca aparent transformarea să se opereze cît mai pe nesimțite, fiind cît mai puțin sesizabilă. www.dacoromanica.ro 48 Arta heraldică principatului muntean (deși în grafica religioasă această metamorfoză e semnalată ca începînd din 1508), în sensul că pe sigiliile mari de stat de la acea epocă (v. în special cele de tipul 1517), pasărea cruciată, deși plasată în scut în poziție de acvilă, este totuși prin înfățișarea ei — fără echivoc — un corb. Totuși și posterior domniei lui Neagoe Basarab, după ce tronul a devenit din nou obiect de dispută între Drăcu- lești și Dănești, nu s-a mai revenit, ca în perioada anterioară, la o reprezentare heraldică tipică — ca formă și poziție — declarată în principiu stabilă, a păsării din stema Țării Românești, aspectul ei de aici încolo devenind variabil, în sensul unor fluctuații între înfățișarea netă de acvilă și cea nu mai puțin precisă de corb. Astfel, va apare un mare număr de tipuri intermediare hibride, cu elemente mixte luate în diverse proporții din fiecare dintre cele două specii zoologice amintite, elemente în măsură fie să-i confere un aspect dominant de apartenență la una sau la cealaltă dintre aceste specii, fie să creeze un gen nou de pasăre heraldică; c) acest aspect ambiguu de zburătoare deseori neprecizată ca specie, între acvilă și corb, a mai putut fi cauzat desigur și de stîngăcia mai mare sau mai mică a gravorilor, a meșterilor pecetari sau pietrari, a tipografilor călugări sau laici și în general a oricărui executant autohton de reprezentări ale stemei țării. Nu este însă mai puțin adevărat că nici domnii, nici dregătorii sau oamenii de cultură care comandau astfel de reprezentări de steme sau de embleme heraldice, nu erau totdeauna lămuriți asupra felului corect de redare al armeriilor țării și mai ales al păsării cruciate ce mobila ca piesă principală scutul stemei de stat, ei însăși interpretînd deseori în mod eronat identitatea zburătoarei aflate în herbul princi- patului valah. Astfel, în domeniul graficii religioase sau laice, de la înființarea primei tipo- grafii în Țara Românească și pînă la 1821, trebuie să amintim că majoritatea dedi- cațiilor în versuri ce însoțesc reprezentarea armeriilor țării, dedicații cuprinzînd laude la adresa voievodului cît și descrierea mobilelor din stemă (descriere firește profană, nu conformă științei heraldice), confundă, voit sau nu, acvila valahică cu corbul. Deși aceste omagii versificate sînt numite chiar de autorii lor « stihuri pre herbul țării », sau « stihuri în stema domniei », sau « versuri politice asupra stemei » (fiind uneori și semnate de respectivii alcătuitori), presupunînd firește anumite cunoștințe măcar asupra tradiției heraldice a acestui însemn oficial al Țării Româ- nești, totuși, aproape în mod constant, pasărea din armeriile în cauză este numită corb 13. înalți prelați (de pildă mitropoliții Teofil, Teodosie, Antim Ivireanu), mari boieri cărturari (precum Udriște Năsturel, frații Radu și Șerban Greceanu, Radu Popescu) considerau că « ceastă țară corbu-și poartă întru pecetia ei »14, sau « fața aceasta drept stemă pasere corb poartă »16, sau « semnul domniei corb este cu cruce »16 etc., etc. Pentru a găsi o explicație a acestei confuzii, gen. P.V. Năsturel caută, în afara altor multiple argumente, să mai emită o ipoteză, de data aceasta de ordin filologic, considerînd că acvila neagră din stema Țării Românești 13 v. și C. Moisil, Stema României, p. 67 — 68. 14 cf. I. Bianu și N. Hodoș: B.R.V., I, p. 145, în versurile de omagiu ale mitropoli- tului Teofil către Matei Basarab în Evanghelia învățătoare tipărită în 1644 la mănăstirea Dealu; v. și V. A. Urechia, Schițe de sigilografic românească, p. 14 și gen. P. V. Năsturel, Stema României, p. 112. 18 v. I. Bianu și N. Hodoș, op. cit., p. 109, în dedicația lui Udriște Năsturel adresată lui Matei Basarab pe verso-ul titlului Pravilei de la Qovora tipărită la 1640) v. și C. Moisil, op. cit., p. 68. 13 v. I. Bianu și N. Hodoș. op. cit., p. 316, în dedicația fraților Grecianu către Constan- tin Brîncoveanu aflată în lucrarea Mărgăritare a Sf. Ioan Gură-de-Aur, tipărită la 1691) v. și C. Moisil, ibidem. www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 49 era descrisă pe vremuri (sub aspectul coloristic) ca « acvilă neagră corb » pentru a preciza nuanța respectivei culori. Din formula « acvilă neagră corb » s-a exclus cu timpul cuvîntul neagră, el reprezentînd un pleonasm, rămînînd deci numai termenii «acvilă corb», în sensul de pasăre neagră, cu culoarea corbului. Ulterior, s-a prescurtat — pentru facilități de exprimare curentă — și cuvîntul acvilă, rămî- nînd doar termenul de « corb », care dat fiind faptul că stema țării cu acvilă (căreia i se mai zicea și pajură, deci se știa bine specia păsării heraldice valahice) era îndeobște cunoscută, formula că « Țara Românească poartă drept stemă un corb » din stihurile asupra herbului țării, nu trebuie înțeleasă decît în sensul coloristic, nu și al speciei17. Chiar dacă considerăm părerea de mai sus a gen. P. V. Năsturel drept o simplă ipoteză (deși foarte plauzibilă), nu trebuie totuși să omitem și faptul că respectiva confuzie a vechilor noștri cărturari, care au luat acvila drept corb, mai poate părea firească dacă ne amintim că însăși aspectul păsării heraldice a principatului pornind de la Neagoe Basarab încolo (deci aproape concomitent cu prima tipări- tură apărută în Țara Românească), a început să prezinte un aspect ambiguu avînd deseori caracteristici comune ambelor specii. în orice caz constatăm că o bună parte a reprezentărilor autohtone înfățișează pasărea heraldică în această formă hibridă, în timp ce în realizările de ordin heraldic executate peste hotarele țării privind aceeași stemă, pasărea apare în majoritatea cazurilor sub forma unei autentice acvile 18. Totuși există și asemenea reprezentări, îndeosebi de origine ardeleană, în care zburătoarea se înfățișează sub o formă apropiată de ceea ce întîlnim în execuția meșterilor munteni localnici și aceasta probabil pe motivul că vecinătatea geografică imediată, cît și traficul permanent între Țara Românească și Transilvania, punea deseori pe diverșii meșteșugari (argintari, orfevri, pecetari, armurieri ș.a.) în situația de a trebui să cunoască reprezentările autohtone ale stemei principatului valah pentru a reuși să le redea — dacă nu similar — cel puțin cît mai aproape de modelele locale. Astfel ne explicăm (deși de data aceasta nu mai este vorba de o comandă din țară) aspectul destul de asemănător al păsării heraldice de pe sigiliile de preten- țiune ale principilor Băthory de la finele veacului al XVI-lea (Sigismund și soția sa Maria Cristierna, cît și cardinalul Andrei) 19 (XLIX, 1, 2, 3 și 5), cu cel realizat și răspîndit în interiorul principatului valah. într-adevăr pe sigiliile sus-menționate, stema Țării Românești — în afară că apare pentru prima oară cu indicații conven- ționale de smalțuri (din nefericire apocrife) 20 — e reprezentată avînd pasărea de culoare neagră cu aspect hibrid, între acvilă și corb, întocmai cum ea apare la 17 v. gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 138—139. 18 v. în acest sens, spre exemplu, Das neuen Deutschen Wappenbuchs, armorialul din 1609 al lui J. Siebmacher, precum și ediția în 5 volume a aceleiași opere, adăugită și republicată între 1655 — 1657 de Paul Furst. 18 v. și Mihai Popescu, Sigiliul lui Sigismund Bdthory principele Transilvaniei, în Rev. Arh., II, 1926, nr. 3, p. 328 — 332; apoi C. Moisil, op. cit., p. 76 — 78, precum și A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, voi. V, Buc., 1932 etc. 80 Supra, la p. 43, nota 2, am făcut mențiune de cea mai veche reprezentare policromă cunoscută a stemei Țării Românești în albumul lui Valentin Franck, primar al Sibiului între 1639—1645. Sigiliile Bathoreștilor, e drept anterioare acestui armorial (1595 și anii următori), nu sînt desigur colorate, smalțurile din stemă fiind indicate prin liniaturile și semnele convenționale uzuale în știința blazonului pentru reprezentările heraldice pe obiecte de metal, piatră, lemn, piele etc.; din nefericire aceste indicații sînt apocrife, întrucît ele nu apar și nu se generalizează ca între- buințare decît de la 1638 încolo. în albumul lui Franck cele două steme ale Țării Românești apar colorate efectiv, nu doar sub formă de semne convenționale indicatoare ale smalțurilor heral- dice. www.dacoromanica.ro 50 Arta heraldică acea epocă pe însemnele uzuale autohtone, atît de stat cît și private, ale domnilor munteni. în concluzie, revenind la grafica religioasă și laică dezvoltată în Țara Româ- nească între 1508—1821, constatăm că ea ne va oferi reprezentări de steme ale acestui principat în care pasărea heraldică va fi înfățișată fie în poziție de acvilă dar cu aspect de corb, fie posedînd caracteristici hibride provenind de la ambele speciiai. Pentru o cît mai explicită exemplificare a celor expuse mai sus, vom trece în revistă cîteva dintre aceste reprezentări selecționate dintre cele mai semnificative. Astfel, printre tipăriturile religioase apărute în secolul al XVI-lea în Țara Româ- nească și însoțite de reprezentări heraldice, întâlnim, în centrul unui chenar orna- mental, pasărea valahică conturnată și încoronată, ținînd în cioc o cruce mare cu extremitățile trilobate, cu aripile larg deschise, avînd zborul în sus și fiind flancată la dextra de un soare și la senestra de o lună crai-nou (cu coamele spre dextra). Aspec- tul păsării este hibrid, întrunind elemente provenite atît de la o acvilă cît și, mai degrabă de la o bufniță și nu de la un corb, neavînd în plus decît partea superioară a capului și picioarele cu gheare, colorate în negru (XI, 1). Este vorba de emblema Țării Românești de pe Liturghierul slavonesc tipărit de Macarie la 1508, deci ante- rioară ridicării în scaun a lui Neagoe Basarab, pentru care motiv ne explicăm absența din emblemă a elementului corb, dat fiind că numai din timpul domniei acestui voievod, după cum am văzut, încep să se producă modificări în înfățișarea acvilei valahice din reprezentările ei sigilare. Astfel de forme mixte, în combinații și proporții variabile, întîlnim în grafica religioasă din tot cursul veacului al XVI-lea începînd cu Evangheliarul slavonesc din 1512 în care pasărea neagră a Țării Românești apare în poziție de acvilă dar cu aspect ambiguu, contaminată și de elemente eterogene aparținînd speciei corvi- deelor (XI, 2); un alt element caracteristic în această reprezentare îl mai constituie și crucea lungă, mergînd pînă în terasă, ținută în cioc de pseudo-acvilă, cruce identică cu cea întîlnită în pecetea atîmată din 1517 a lui Neagoe Basarab. O înfățișare asemănătoare mai prezintă pasărea de pe emblema Țării Românești aflată și pe Evangheliarul de la Beograd din 1522 (XI, 5), cu diferența că ea este plasată într-o poziție inversă celeia de pe Evangheliarul din 1512. Octoihul slavonesc tipărit la Brașov de Coresi la 1575 ne înfățișează o pasăre cruciată de asemenea neagră, dar cu aspect mixt, avînd poziția, cît și aripile și trupul de acvilă, iar capul, ciocul și ghearele fiind de corb (XI, 3). în secolul următor reprezentările de acest fel se mențin în grafica religioasă în forme asemănătoare cu precedentele, v. spre exemplu învățături pentru toate zilele tipărite la Cîmpulung în 1642 în domnia lui Matei Basarab, în care, inclusă într-un frumos scut cartuș și timbrată cu o coroană deschisă, flancată de cei doi aștri obișnuiți, apare pasărea cruciată neagră, cu capul contumat și cu aripile deschise avînd zborul în jos, prezentînd de asemenea aspecte hibride între acvilă și corb (XI, 4). Același gen de reprezentare îl găsim și pe Liturghierul slavonesc tipărit la mănăstirea Dealu în 1646, tot sub Matei Basarab (XI, 6), în care pasărea, într-o poziție și aspect similare, dar fără coroană și astre, e redată de o factură mai primi- tivă, mai rudimentară. Odată cu domnia lui Constantin Brîncoveanu, reprezentările acvilei-corb, incluse în frumoase chenare bogat împodobite, sau în cartușe de asemenea din plin ornamentate și timbrate de coroana domnească flancată de spada și buzduganul 21 în problema prezenței acvilei și a corbului în stema Țării Românești, v. și JAlexe Proco- povici, Introducere in studiul literaturii vechi, Cernăuți, 1922, p. 88 — 89 și nota 1. www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 51 voievodale, ni se înfățișează în realizări, e drept, mult mai artistice ca manieră de redare, dar identice ca aspect al păsării ce prezintă în continuare înfățișări hibride, în proporții variabile de la o reprezentare la alta. Astfel, semnalăm stemele Țării Românești în somptuosul stil brîncovenesc din diferite tipărituri religioase apărute la acea epocă precum: Pravoslavica mărturisire (1691) în traducerea lui Radu Gre- ceanu (XII, 1), Mărgăritare, operă a lui loan Gură-de-Aur (1691) (XII, 2), Evanghelia greco~romană (1693) (XII, 3), învățături creștinești (1700) (XII, 5), Octoihul de la Buzău (1700) (XII, 4), Noul Testament tipărit de Antim Ivireanu (1703) (XIII, 2), Triodul de la Buzău (1705) (XII, 4) etc. etc. în toate aceste reprezentări, pasărea heraldică neagră a Țării Românești plasată în mod constant în poziție de acvilă, are un aspect cînd mai apropiat de cel al unei pajure, cînd de cel al unui corb, cu toate că termenul ce se întrebuința permanent în grafica religioasă sau laică de epocă față de pasărea valahică era — după cum am văzut — acela de corb. în perioada fanariotă, toți domnii, atît cei de obîrșie autohtonă, cît și cei de origine greacă, au respectat pe deplin tradiția heraldică precum și medul de reprezentare al stemei Țării Românești de pînă atunci, înregistrîndu-se doar unele inovații legate de evoluția ornamentelor exterioare ale scutului conform modei timpului (în stil baroc, rococo etc.) fără a se aduce—în mod brusc—vreo modifi- care substanțială conținutului scutului. Totuși, în decursul secolului al XVIII-lea pasărea heraldică a Țării Românești va reveni treptat la aspectul de acvilă, abando- nînd, pe măsura trecerii timpului, toate caracteristicile—afară de culoarea neagră — ce o apropiau (dacă nu o confundau chiar) cu un corb; firește această metamorfoză în sens invers nu s-a înregistrat dintr-o dată, procesul evolutiv de transformare ope- rindu-sepe un interval de mai multe decenii, în orice caz la finele veacului al XVIII-lea el fiind definitiv încheiat. în privința ornamentelor exterioare ale scutului, trebuie menționat faptul că începînd încă de la Mihnea Turcitul (pe sigiliul său din 1587 analizat mai sus) apăruse coroana domnească închisă, care dacă inițial constituise o inovație ce nu fusese urmată de voievozii munteni din secolul al XVI-lea decît în rare cazuri, în veacul următor acest gen de însemn fusese mai des folosit (v. spre exemplu stema lui Matei Basarab pe Pravila de la Govora (1640) sau sigiliul lui Mihail Radu din 1658 etc.), spre a fi adoptat cu precădere de Grigore I Ghica și Șerban Cantacuzino și aproape în exclusivitate de Constantin Brîncoveanu (pe considerentul că el fusese creat, în 1698 principe al Sf. Imperiu de către împăratul Leopold I); ulterior, Ștefan Cantacuzino și apoi după 1716, mai toți domnii fanarioți din Țara Românească, încep să-și timbreze scuturile, atît în stemele de stat cît și în cele de familie, cu coroane închise (fie bonete princiare, fie coroane de acest rang), cele deschise avînd o între- buințare mult mai redusă. Relativ la suporții scutului, constatăm menținerea în continuare a leilor afrontați, care mai apar însă în unele steme domnești cu oarecari variante de repre- zentare și anume fie încoronați, fie cu capetele conturnate, fie ținînd în labe atribu- tele suveranității (spada și buzduganul), fie avînd cozi duble, fie în sfîrșit purtînd coada printre picioare. în plus, încă de la finele veacului al XVII-lea și cu precădere apoi în secolul următor, apar în stema țării ca tenanți două busturi de personaje omenești, după aspect părînd a fi doi paji (copii de casă), spate în spate (adosați) și suflînd în cîte o trîmbiță cu țeava răsucită22. Uneori, ei sînt înlocuiți prin doi îngeri afrontați și în picioare, ca de pildă în stema Țării Românești de pe Evanghelia greco-română tipărită la București în 28 Familia fanariotă domnitoare Mavrogheni își va însuși acești tenanți din stema țării transferindu-i in propriile sale armerii de familie (LXXXIII, 3). www.dacoromanica.ro 52 Arta heraldică 1693 (XII, 3), în care mai trebuie menționată extrem de rara apariție a unui coif cu zăbrele, așezat în față, ce timbrează scutul-cartuș conținînd pasărea heraldică a țării, coif la rîndul său suprapus de o coroană deschisă susținută de o parte și de cealaltă de cîte o sirenă. Ulterior, către finele secolului al XVIII-lea, mai înregistrăm apariția a încă doi tenanți, de data asta fiind vorba de Sf. împărați Constantin și Elena 23, la început sub formă de busturi ținînd, primul spada, cea de a doua, buzdu- ganul domnesc și amîndoi susținînd coroana voievodală ca de pildă în stema țării de pe Triodul de la Rîmnic tipărit în 1782 (XII, 6), mai apoi apărînd în întregime pe sigiliile mari de stat susținînd stema țării cu acvila cruciată și fiind înconjurați de stemele în medalion ale celor 17 județe ale principatului muntean (v. sigiliul din 1783 al lui Mihai Vodă Suțu24, apoi cel din 1792 al lui Alexandru Moruzi 26 (XCIX, 2), cel din 1796 al lui Alexandru Ipsilanti26, cel din 1797 al lui Constantin Hangerli27 (XCIX, 3) etc., etc.). Pentru a exemplifica cele spuse mai sus cu privire la evoluția stemei Țării Românești din secolul al XVIII-lea, reproducem cîteva steme din această epocă luate fie din grafica religioasă, fie din hrisoave domnești, fie din monumente epigra- fice de epocă precum: Molitvenicul de la Rîmnic tipărit în 1758 în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat (XIII, 3), în a cărui stemă de stat constatăm o acvilă cruciată neagră cu trupul conturnat și capul întors spre dextra avînd aripa dextră cu zborul în jos și cea senestră cu zborul în sus, fiind flancată doar la senestra de o semilună contumată, soarele nefiind reprezentat; hrisovul din 5 februarie 1765 emis de Ștefan Racoviță (XIII, 6) în care scutul-cartuș cu acvila țării apare timbrat de o coroană germanică de baron (! ?) cu șapte perle, iar suporții, cei doi lei afrontați, fiind încoronați și avînd cozile bifurcate; Triodul de la Rîmnic, tipărit în 1782 în domnia lui Nicolae Caragea (XII, 6), în care apar ca tenanți — după cum am văzut—busturile Sf. Constantin și Elena ținînd în mîini atributele domniei și susținînd coroana voievodală, iar acvila țării stînd pe un mascaron; în sfîrșit stema sculptată în marmură la 1779 pe clopotnița mănăstirii Mărcuța, ctitorie a lui Alexandru Ipsilanti (XIII, 4) în care scutul cvadrilobat, timbrat de o frumoasă coroană închisă cu aspect de coroană regală (flancată de atributele domniei) și înconjurată de ornamente vegetale amintind lambrechinii, conține acvila cruciată a Țării Românești cu aripile larg deschise, stînd pe o terasă și nefiind însoțită de cei doi aștri uzuali. înainte de a continua studiul evoluției stemei principatului valah, să ne oprim puțin și asupra unui alt gen de însemne, care și ele comportă un interes heraldic, deși nu au în general o valoare de stemă și prezintă mai mult un caracter emblematic, îndeplinind uneori și rolul de ornamente exterioare ale scutului. Este vorba de 88 Sf. Constantin și Elena constituiseră hramul bisericii Mitropoliei bucureștene, ctitorie a lui Constantin Șerban Voievod (1654—1658). Acești sfinți n-au fost patronii Tarii Românești ci doar ai mitropoliei Ungro-Vlahiei și ai județului Ilfov, în care postură apar pe sigiliile ecleziastice și cele județene respective încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea (v. și gen. P. V. Năsturel, Nova plantatio . . ., p. 27). 84 v. Arh. St. Buc., Fond M-rea Cotroceni, XXXIII/12, sigiliu timbrat, reprodus de Maria Dogaru, Sigiliile cancelariei domnești a Țării Românești intre anii 1715—1821, în Rev. Arh., XLVII, 1970, voi. XXXII, nr. 2, p. 413, fig. 38. 88 v. Arh. St. Buc., colecția Suluri, nr. 50, sigiliu de ceară în capsulă, reprodus de M. Dogaru, op. cit., p.415, fig. 42. 88 v. Arh. St. Buc., Fond Mitropolia București, CDLXXII/6, sigiliu timbrat, reprodus de M. Dogaru, op. cit., p. 410—411, fig. 34 87 v. Arh. St. Buc., Fond Mănăstirea Cotroceni, XXXIH/16, sigiliu imprimat în chinovar, reprodus de M. Dogaru, op. cit., p. 416, fig. 44. www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 53 așa-numita « Nova plantatio » care a format cu peste șapte decenii în urmă o cunos- cută polemică între V. A. Urechia și gen. P. V. Năsturel 28. încă din 1403, apare prima pecete iconografică cunoscută pînă în prezent în sfragistica Țării Românești, pecete de format oval culcat, atîmată de un hrisov dat de Mircea cel Bătrîn regelui Vladislav al Poloniei și care reprezintă două capete încoronate și afrontate (domnul și fiul său Mihai Voievod) despărțite de o tulpină de plantă sau de puiet, bifurcată în partea superioară 29. Acest gen de însemn se perpetuează și la domnii următori, Dan al II-lea (V, 1), Radu Praznaglava, Alexandru Aldea și Vlad Dracul, ultimii trei, după cum se știe, fii ai lui Mircea cel Bătrîn; la primul dintre aceștia, pecetea de asemenea oval culcată și atîmată de un act din 1421 reprezintă două capete încoronate și afrontate avînd tot o tulpină de puiet între ele. Pecetea lui Alexandru Aldea, aplicată în ceară roșie pe o scrisoare nedatată și adresată de domn Brașovenilor 31, reprezintă două capete încoronate și afrontate, cu un început de bust, despărțite printr-o tulpină, bifurcată la extremitatea superioară și trifurcată la cea inferioară. Personajul de la dextra, mai vîrstnic, este desigur voievodul, cel de la senestra, mai tînăr, pare a fi soția sa și nu fiul (deoarece lui Alexandru Aldea nu i se cunoaște nici o posteritate) 32. Cît privește pecetea lui Vlad Dracul, ea este circulară, aplicată pe o scrisoare de asemenea nedatată (în orice caz anterioară anului 1444) adresată de domn pîrgarilor Brașovului, și reprezintă, incluse într-un scut cu baza rotunjită, din nou două capete încoronate și afrontate, de asemenea cu un început de bust (de data aceea distingîndu-se bine personajul de la senestra care apare clar ca fiind feminin, deci Doamna țării), des- părțite printr-o floare de crin cu tulpina prevăzută cu frunze (V, 2). Prima pecete în care cele două personaje încoronate și afrontate, cu bustul încă mai prelungit, apar despărțite de un arbore (după aspect un chiparos), este cea a lui Radu cel Frumos (1462—1475) aplicată pe o scrisoare adresată Sibienilor 33. Sistemul de a sigila cu un astfel de însemn dotat cu cele două personaje domnești afrontate, în busturi ce treptat se prelungesc pînă ajung trupuri complete în picioare, despărțite printr-un arbore ce începe să-și îngroașe tulpina, fiind uneori reprezentat și cu rădăcini și avînd aspectul de chiparos (cîteodată și de brad), se perpetuează la mai toți domnii ce se vor perinda de aici înainte pe tronul Țării Românești, cele două personaje încoronate fiind înfățișate nu numai din profil, ci și din față și repre- zentînd pe voievod cînd cu doamna țării, cînd cu fiul, urmașul și uneori coasociatul său la tron. De remarcat că toate aceste sigilii aparțin celor domnești de categorie mijlocie 34, fiind aplicate pe documente de mai mică însemnătate sau pe scrisori 28 v. gen. P. V. Năsturel, Stema României, p. 83 — 84, 89 — 90, 91 — 92, 137—138; idem, Eraldica în fața P.S.S. Episcopului Qhenadie alu Rimnicului-Noului Severinu, p. 157—162. Lămuriri documentate sînt furnizate de același autor în lucrarea sa: «Nova plantatio» și Regii României moștenitori ai împăraților Bizanțiului, în R.I.A.F., XV, 1914, p. 1 — 80 și extras, Buc., 1915, 80 p. 28 v. reprezentarea la gen. P. V. Năsturel, Nova plantatio . . . , p. 17, fig. 17. 30 v. reprezentarea la E. VÎRTOSU, Din sigilografia Moldovei și Țării Românești, p. 540, fig. 7. 31 v. reprezentarea la D. A. Sturdza, Dare de seamă despre colecțiunea de . . .la Wiesbaden, pl. III, precum și la gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 18, fig. 18. • 33 v. gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 19, care afirmă de asemenea că este vorba de soția lui Alexandru Vodă Aldea. 33 v. reproducerea la Stoica Nicolaescu, Documente Slavo-Române, Buc., 1905, p.334 și gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 28, fig. 24. 34 Sfragistica românească munteană de cancelarie cunoaște trei feluri de sigilii: a) sigilii mari de stat, atîrnate, purtînd acvila valahică cu atributele cunoscute (cruce, lună cxai-nou, stea, apoi soare); b) sigilii mijlocii, aplicate (în ceară sau timbrate), purtînd în genere personajele încororate flancînd arborele « Novei Plantatio » și c) sigilii mici inelare, de asemenea aplicate, purtînd deseori acvila țării, cîteodată și alte mobile heraldice. V. în acest sens și P. V Năsturel, op. cit., p. 28 și 44. www.dacoromanica.ro 54 Arta heraldică oficiale. întâlnim astfel de peceți purtînd în efigie elementele ce, incepind de la V. A. Urechia, au căpătat denumirea de «Nova plantatio » pe o serie de acte emanînd de la: Vlad Țepeș (document din 1476)36 (V, 3), Basarab cel Tînăr (Țepeluș) pe un act din 1481 38, Radu cel Mare, pe documentele din 1499 37 și 1505 38, Mihnea cel Rău pe un act de danie din 1508 39, Vlad cel Tînăr (Vlăduț) pe un document de același gen din 1511 40, Neagoe Basarab cu cele două tipuri de « Nova plantatio », primul din perioada 1512—1516 41, cel de al doilea din perioada 1517—1521 42, Vladislav al III-lea pe un document din 1524 43, Radu de la Afumați pe un altul din 1528 44, Vlad al Vl-lea înecatul pe o scrisoare a sa din cca 1530 (V, 4) și pe un act din 1531 4a, Vlad Vintilă de la Slatina pe trei documente din 1533 48, Radu Paisie pe două acte din 1536 și 1540 47, Mircea Ciobanu pe un altul din 1547 48, Pătrașcu cel Bun pe două documente din 1556 și 1557 49 etc. etc. 35 v. reproducerea peceții lui Vlad Țepeș din 1476 la Emil VîktoSU, op. cit., p. 540, fig. 8 și la Dan Cernovodeanu, Contribuții la studiul însemnelor heraldice ale lui Vlad Țepeș, p. 1740, fig. 5. Arborele e prezentat de data aceasta cu rădăcini, iar domnul este însoțit de tatăl său, Vlad Dracul. 38 v. Bibi. Acad. R.S.R., Mss., XL/6. Personajele încoronate și afrontate poartă mantii lungi și au fiecare cîte o stea în șase colțuri deasupra capului, arborele fiind înfățișat cu rădă- cini; v. reprezentarea la gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 30, fig. 26. 37 v. doc. din 13 iulie 1499 cu reprezentarea peceții aplicate, ibid., p.34, fig. 30; origi- nalul la Arh. Stat. Buc., Fond. Mănăstirea Glavacioc și Govora, VIII/2. 38 v. documentul din 26 martie 1505 de asemenea cu pecete aplicată; originalul la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Tismana, II/8, reprezentarea, ibidem, p. 34, fig. 31. 33 v. doc. din 16 iunie 1508, original la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Sf. Ion (Buc.), doc. XX/1; reprezentarea, ibidem, p. 35, fig. 32 și 34. 40 v. doc. din 19 aprilie 1511, original la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Govora, XXXII, nctreb.; reprezentarea, ibidem, p. 37, fig. 35 și 36. 41 Pentru tipul de peceți din perioada 1512—1516, v. reprezentarea la A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 415, fig. 4; gen. P. V. Năsturel, ibidem, p. 38, fig. 37, reproduce o pecete pe docu- mentul din 30 iulie 1512 aflat la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Bistrița Vilcea, XLVI/1, pe care o reprodusese și St. Nicolaescu, op. cit., p. 334, fig. 3, ce mai prezintă în plus și pecetea din 23 ianuarie 1512, original la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Nucet, XVII/1. 43 Pentru tipul de peceți din perioada 1517 — 1521, v. reprezentarea la A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 416, fig. 5; D. A. Sturdza, op. cit., pl. I, reproduce o pecete a lui Neagoe de tip «Nova plantatio» aplicată pe o scrisoare nedatată a domnului adresată pîrgarilor brașoveni. 43 v. reprezentarea la Stoica Nicolaescu, op. cit., p. 334, fig. 4; originalul se află la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Bistrița Vîlcea, IV, netreb. 44 v. doc. din 25 mai 1528, original la Arh. Stat. Buc.; v. reproducerea pecetei la Stoica Nicolaescu, op. cit., p. 335, fig. 5 cît și la gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 38, fig. 38. în această amprentă sigilară arborele «Novei plantatio» e plasat pe trei coline. 45 v. doc. din 9 ianuarie 1531, original la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Bistrița Vîlcea, XLII/1; v. reprezentarea pecetei la Stoica Nicolaescu, op. cit., p. 334, fig. 7 și gen. P. V. Năsturel, ibid., p. 39, fig. 39. 46 v. doc. din 2 februarie 1533, original la Arh. Stat. Buc., Fond Episcopia Argeș, LXIX/2 și doc. din 16 aprilie 1533, original, ibid., Fond M-rea Bistrița Vîlcea, LVI/3, a căror peceți le reproduce Stoica Nicolaescu, op. cit., p. 335, fig. 4; gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 40, fig. 40, înfățișează o pecete a aceluiași domnitor de tip «Nova plantatio» aflată pe un document ce se găsește la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Radu Vodă, XVI/3, în care arborele e de asemenea plasat pe trei coline, ca și în pecetea lui Radu de la Afumați din 1528 de mai sus. 47 v. doc. din 4 ianuarie 1536, original la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Govora, X/2 și cel din 9 decembrie 1540, ibidem; pecetea reprodusă de gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 41, fig- 41. 48 v. Bibi. Acad. R.S.R., Mss., CXXXIV/35, doc. din 1 iulie 1547, reprodus de gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 41, fig. 42; arborele e de asemenea plasat pe cele trei coline care nu sînt, după părerea noastră, rădăcinile copacului (după cum afirmă gen. Năsturel) redate prin trei arcuri de cerc. 48 v. doc. din 3 aprilie 1556 și cel din 22 mai 1557 (ambele la Arh. Stat. Buc.) din care ultimului i se reproduce pecetea de gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 42, fig. 43. www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 55 Conform afirmațiilor lui P. V. Năsturel, Petru cel Tînăr (1559—1568) ar fi introdus o inovație în pecetea sa de tip « Nova Plantatio » (cf. doc. din 13 nov. 1566 80), la baza arborelui apărînd siluetele a doi lei în picioare ce se urcă pe trun- chiul său. Cercetînd personal actul în cauză, am constatat că este vorba de o eroare de interpretare a autorului citat care a confundat unele ornamente vegetale ce flancau tulpina copacului, cu siluetele a doi lei afrontați. Mihnea Turcitul este însă primul domn care combină într-o pecete atîmată din 1589 (V, 5), pasărea heraldică cruciată și contumată a Țării Românești, flancată de soare și lună crai-nou, cu reprezentările « Novei plantatio », în sensul că această pasăre apare așezată în vîrful arborelui străjuit de cele două personaje domnești, copac ce în cazul de față prezintă două coroane și două tulpini, putînd fi interpretat și ca doi arbori supra- puși. în consecință, prin includerea în același sigiliu atît a stemei țării înfățișată prin pasărea cruciată însoțită de cei doi aștri, cît și a scenei uzuale a « Novei plan- tatio » cu toate elementele ce o compun, se ajunge la crearea unui însemn, cu aspect compozit, care devine mare pecete de stat atîrnată, deși pînă acum toate repre- zentările sigilare ale arborelui flancat de cele două personaje domnești intrau în categoria peceților mijlocii aplicate. Acest sistem se generalizează la voievozii ulte- riori ai Țării Românești într-o formă care derivă tot de la o pecete a lui Mihnea Turcitul și anume cea aplicată pe un document din 1590 81 în care pasărea heraldică, însoțită de soare și lună, apare separată de restul cîmpului sigilat prin două arcuri de cerc plasate în registrul superior al însemnului, cele două personaje domnești ce flanchează arborele ocupînd centrul respectivei peceți. Astfel, la toți domnii ce vor urma, genul acesta de peceți heraldico-icono- grafice cu pasărea Țării Românești separată de restul elementelor (arbore, personaje princiare, ornamente vegetale ș.a.) ce compun scena «Novei plantatio», va deveni foarte uzual, amplificîndu-se uneori cu încă alte mobile sau motive ornamentale. De pildă, de la Mihai Viteazul ne-au rămas o serie de astfel de peceți (studiate de prof. A. Sacerdoțeanu), precum cea din 1600 82 înainte de unirea Moldovei, în care personajele domnești, arborele și diverse ornamente vegetale ce-1 însoțesc sînt incluse într-un scut cu laturile neregulate, formînd astfel o stemă în care acvila țării ar putea juca rolul de cimier •, menționăm de asemenea cunoscuta pecete din iulie 1600 (XX, 3) ce conține un tip sigilat aparte, în care sînt reprezentate conco- mitent acvila Țării Românești, capul de bour al Moldovei, personajele domnești și leii heraldici afrontați, însemn ce vom analiza în detaliu în subcapitolul următor. La domnii ulteriori, precum Radu Mihnea, Alexandru Iliaș, Gavril Movilă, Alexandru Coconul, Leon Tomșa ș.a., elementele componente ale «Novei plantatio » combinate cu stema Țării Românești în diferite mici variante, vor apărea pe peceți atîmate sau aplicate pe diverse documente emise de acești voievozi. Astfel, în pecetea lui Radu Mihnea aplicată pe un document din 10 mai 1623 (V, 6), acvila principatului muntean însoțită de data aceasta la dextra de o lună conturnată și la senestra de un soare, nu va mai apărea separată de restul ele- mentelor « Novei plantatio », ci revine la poziția ei inițială și anume așezată în vîrful arborelui flancat de cele două personaje domnești și susținut la baza lui de cei doi lei rampanți, afrontați. în sfîrșit, de la Matei Basarab ne-a rămas și o bulă 60 v. Arh. Stat. Buc., Fond Episcopia Buzău, XVI/7, cu pecete reprodusă de același autor, ibid., p. 42, fig. 44. 81 v. Bibi. Acad. R.S.R., Mss., CXXXIV/24, doc. din 24 aprilie 1590 a cărui pecete este reprodusă de gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 45, fig. 47. 82 v. reprezentarea la gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 47, fig. 49; pecetea e aplicată pe doc. din 29 martie 1600 aflat la Bibi. Acad. R.S.R., Mss., LXXXVII/57. www.dacoromanica.ro 56 Arta heraldică de aur atîrnată de un hrisov domnesc din 1645 (V, 8), în care pasărea heraldică a Țării Românești însoțită din nou la dextra de un soare și la senestra de o lună crai-nou, apare de asemenea așezată în vîrful arborelui flancat de cele două perso- naje domnești dar nu și de leii afrontați care dispar din acest ansamblu de mobile heraldice (în schimb deseori folosiți ca suporți); toate aceste elemente sînt incluse într-un cartuș timbrat de o coroană domnească deschisă. Respectivul tip de repre- zentare se va perpetua de aici încolo la majoritatea domnilor ce au urmat precum Constantin Șerban, Mihnea al III-lea Radu (Mihail Radu), Grigore I Ghica (pecetea din 1664 53), Radu Leon (pecetea din 1665 M), Gheorghe Duca (pecetea din 1673 55) etc. Pecetea lui Șerban Cantacuzino aplicată pe un act din 1679 56 (identică cu cea aflată într-o capsulă sigilară atîrnată de o scrisoare domnească din 1682, XX, 2), introduce o inovație și anume dispariția arborelui « Novei plantatio », personajele domnești flancînd un scut ce conține acvila cruciată, scut timbrat de o bonetă prin- ciară, la rîndul ei suprapusă de o acvilă bicefală încoronată, ținînd în gheare atribu- tele domnești și însoțită de ambele părți de cîte două stele în șase colțuri; presupunem că înlocuirea arborelui « Novei plantatio » prin acvila bicefală imperială bizantină (ce reprezenta armele de pretențiune ale voievodului, descendent din împărații loan al Vl-lea și Matei Cantacuzino), constituie o echivalență, deoarece — după cum vom explica mai jos — copacul din acest tip sigilat simboliza tocmai Noul Oraș, adică Constantinopolul, capitala împărăției de Orient. Astfel, prezența simul- tană a celor două simboluri, arborele « Novei plantatio » și acvila bicefală bizantină, însemna — după părerea noastră — un pleonasm heraldic ce trebuia evitat. Că probabil este astfel, ne poate demonstra și pecetea lui Ștefan Cantacuzino din 1714 57 (XX, 6) cu un aspect asemănător, unde de asemenea se constată aceeași dispariție a pomului și apariția acvilei bicepte, fenomen ce nu se mai produce în nici o altă pecete a vreunor alți domni în afară de Cantacuzini. Nici chiar în sigiliile lui Constantin Brîncoveanu (deși descendent după mamă din familia Cantacuzino) nu se observă fenomenul semnalat, căci în însemnele sale de tip «Nova plantatio » remarcăm reapariția arborelui (v. spre ex. docum. din 1697 M), pe vîrful căruia din nou se află așezată acvila țării, flancată de aștrii uzuali, copacul fiind însoțit ca de obicei de cele două personaje încoronate, totul inclus într-un cartuș timbrat de o coroană domnească închisă. 63 v. pecetea metalică atîrnată de hrisovul din 20 mai 1664 (v. Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, nr. 171) în care personajele domnești poartă coroane deschise, ca dealtfel și acvila așezată în vîrful arborelui ce este timbrată tot de un asemenea însemn deschis. Pe Ungă cei doi aștri uzuali ce însoțesc pasărea heraldică a Țării Românești, mai apar încă 4 stele în șase colțuri ce flanchează două la dextra și alte două la senestra personajele domnești, totul fiind inclus într-un cartuș cu bordura ornamentată. Pecetea reprodusă de gen. P. V. Năsturel, Nova plantatio, p. 65, fig. 71 bis. 64 v. pecetea atârnată de un hrisov din 29 martie 1665 (v. Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, nr. 187) în care pe Ungă personajele domnești care flanchează arborele în vîrful căruia se află acvila cruciată a Țării Românești, mai apar și cei doi lei afrontați ce se urcă pe tulpina copacului. 55 v. Bibi. Acad. R.S.R., Mss., XLV/20 doc. din 25 ianuarie 1677, dar pecetea (în tuș) e datată 1673 și ibid., CXLI/67 doc. din 20 mai 1678, pecetea (în ceară) de asemenea datată 1673, cf. A. Sacerdoțeanu, Sigiliul domnesc fi stema țării..., în Rev. Arh., XI, 1968, nr. 2, p. 17, fig. 9 și 10 și p. 18. 63 v. pecetea reprodusă de V. A. Urechia, op. cit., p. 12, fig. 4, precum și de gen. P. V. Năsturel, Stema României, p. 117, fig. 37. 37 în această pecetie apUcată a lui Ștefan Cantacuzino, spre deosebire de același tip sigilar al unchiului său Șerban vodă, reapar soarele și luna ce flanchează de astă dată nu acvila Țării Românești, ci cea bicefală împărătească (v. col. de docum. Barbu Știrbey, în posesia familiei Șerban Flondor). 68 cf. V. A. Urechia, op. cit., p.12, fig. 3, care reproduce acest sigiliu; v. de asemenea și gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 119, fig. 38. www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 57 Domnii fanarioți preluînd tronurile țărilor române, au dorit cu precădere să se integreze tradițiilor și obiceiurilor autohtone. De aceea printre alte practici conservate de la domnii pămînteni a fost și perpetuarea peceților de tip « Nova plantatio » ce întîlnim și la diverși domnitori fanarioți în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, după care dată acest gen de însemne sigilare cade în desuetudine. Renunțîndu-se la arbore, cele două personaje domnești vor fi înlocuite prin Sf. împărați Constantin și Elena ce încep să apară în sfragistica Țării Românești în a doua jumătate a aceluiași secol. Printre domnii fanarioți ce au întrebuințat sigilii de tip « Nova plantatio » se numără și Nicolae Mavrocordat cu pecețile atîrnate din 1716 69 și 1719 ®°, loan Mavrocordat cu sigiliul timbrat din 1719 61, Constantin Mavrocordat cu același gen de sigiliu din 1733 6Z, Mihai Racoviță tot cu sigilii timbrate din 1742 63 și 1743 64 etc. O altă variantă a peceților de tip « Nova plantatio » (apărută inițial într-o formă încă nu de ajuns de explicită pe un sigiliu, datînd din secolul anterior, apar- ținînd lui Grigore I Ghica85), aflată de astă dată pe un însemn sigilat al lui Grigore al Il-lea Ghica, înfățișează arborele flancat nu de cele două personaje domnești obișnuite, ci la dextra de un arcaș care țintește cu arcul său pasărea aflată în vîrful copacului (cu aspect de chiparos), iar la senestra de o femeie; pasărea nu mai e acvilă, ci un corb cu un inel în cioc 86. Pecetea aplicată pe trei documente din- tre 1734—1735, emise de voievod în prima sa domnie din Țara Românească 87 (LIV, 1), conține — după cum s-a afirmat — așa-zisa legendă a Corvineștilor, scenă care va fi reluată și de succesorul său, Constantin Mavrocordat (în a treia domnie a acestuia în Țara Românească) într-o pecete aplicată pe un document 88 v. hrisovul din 28 aprilie 1716, originalul la Arh. Stat. Buc., colecția Suluri, nr. 14. Nicolae Mavrocordat își însușește tipul clasic de sigiliu «Nova plantatio» îmbinat cu acvila țării, prevăzîndu-1 cu absolut toate elementele cunoscute ale unui astfel de însemn. Sigiliul a fost descris și reprodus de Maria Dogaru, Sigiliile cancelariei domnești a Țârii Românești intre anii 1795—1821, în Rev., Arh. XLVII, 1970, voi. XXXII, nr. 2, p. 10, fig. 1. 80 v. Arh. Stat. Buc., Fond Mitropolia Țării Românești, CLXIX/169; documentul este din august 1723, dar sigiliul e datat 1719 (v. descriere și reproducere la M. Dogaru, op. cit., p. 394 și 395 fig. 2). 81 v. Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Cotroceni, LVI/6, doc. din 3 iunie 1717 avînd un sigiliu timbrat ce poartă data 1716. Domnitorul și-a confecționat un sigiliu de tip «Nova plantatio» îmbinat cu acvila țării după rețeta cea mai clasică a genului (v. descriere și reprezentare la M. Do- garu, op. cit., p. 394 și 396, fig. 5). 82 v. Arh. Stat. Buc., Fond ibid., LVI/8, doc. din 1 ianuarie 1733 purtînd un sigiliu timbrat nedatat în care arborele nu are aspect de chiparos ci mai degrabă de brad (v. descrierea și reprezentarea la M. Dogaru, op. cit., p. 396 — 397, fig. 7). 88 v. Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Dintr-un lemn, XXXVII/1 doc. din 9 martie 1742; sigiliul reprodus și comentat de M. Dogaru, op. cit., p. 400, fig. 12. 88 v. Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Radu Vodă, XXI/36, doc. din 27 iulie 1743 dotat cu un sigiliu timbrat, nedatat (v. descrierea și reprezentarea la M. Dogaru, op. cit., p. 399, fig. 11). 88 v. pecetia (datată 1672) de pe hrisovul din 31 mai 1673 (a cărei reprezentare o reproduce V. A. Urechia în Schițe de sigilografic românească, p. 12, fig. 2 și idem, Notice sur Ies armoiries du peuple roumain, p. 19, apoi gen. P. V. Năsturel, Stema României, p. 114, fig. 35 și în sfîrșit A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 16, fig. 8), în care remarcăm că unul din cele două personaje domnești apare cu un arc pe umărul sting, iar acvila cruciată din vîrful arborelui «Novei plantatio» mai poartă în cioc și un inel. 88 Pecetea, atribuită de V. A. Urechia și după el, de gen. P. V. Năsturel lui Grigore I Ghica în a doua sa domnie (1672—1673) este în realitate a lui Grigore al II-lea Ghica, după cum a arătat prof. A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 17. 87 v. Bibi. Acad. R.S.R., Mss., CCCXCVIH/66 —67 —68 doc. din 12 martie 1734, din 14 noiembrie 1734 și 20 ianuarie 1735; cf. A. Sacerdoțeanu, op cit., p. 20 și nota 25, precum și reproducerea la p. 21, fig. 15. www.dacoromanica.ro 58 Arta heraldică din 1737 88 în care, cu oarecare mici diferențe de prezentare, scena mitică cu corbul reapare într-o formă ce denotă în mod vădit inspirația directă din însemnul sigilat ghiculesc ce incontestabil i-a servit drept model 69. Constantin Mavrocordat va mai folosi ulterior această scenă iconografică, ea apărînd cu unele modificări și în stema de la baza portretului său executat de pictorul Jean-Etienne Liotard (LIV, 2). în sfîrșit, o ultimă reprezentare a scenei legendare cu corbul, din cît se cunoaște pînă în prezent, se înregistrează la Mihail Racoviță pe sigiliile timbrate de pe documentele din 1742 și 1743 (citate mai sus), în care stilul de redare cît și în general alcătuirea elementelor componente, vădesc o copiere destul de fidelă a sigiliului anterior de acest gen al lui Constantin Mavrocordat. în privința rațiunii reprezentării scenei mitice a corbului în stemele unora dintre domnii fanarioți, s-a afirmat că respectiva scenă ar figura pretențiile acestor domni la o înrudire cu Corvineștii70. Nu subscriem acestei afirmații întrucît în afara legendei — amintită de istoricul Heltai și reprodusă de Sulzer — privitoare la obîrșia lui lancu de Hunedoara și a familiei sale, mai există și narațiunea lui Miron Costin în « Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei » 71, în care este vorba de un mit asemănător ce se referă la originea lui Negru Vodă și a corbului din stema Țării Românești; în consecință, credem că dacă fanarioții în cauză au dorit să-și aroge legături familiale cu vechile dinastii ale țărilor române, mai degrabă era cazul să evoce legenda lui Negru Vodă, presupusul întemeietor al principatului și al casei domnitoare muntene (legendă cunoscută și răspîndită pe întreg teritoriul valah), decît fabula cu corbul Corvineștilor, povestită de Gaspar Heltai într-o cronică puțin accesibilă la epoca aceea; cu atît mai mult, cu cît narațiunea respectivă nici nu se referea la o țară asupra căreia domneau fanarioții 72. în privința semnificației simbolice a «Novei plantatio» în general, s-au emis păreri multiple de la V. A. Urechia încoace. Ne raliem opiniei gen. P. V. Năsturel în a sa «Nova plantatio» și Regii României . . ., care susține în mod documentat că elementul arbore nu apare în sigiliile iconografice cunoscute în sfragistica Țării Românești decît de-abia în cele rămase de la Radu cel Frumos, deci posterioare 28 v. Bibi. Acad. R.S.R., CCCXVIII/70 doc. din 17 ianuarie 1737; sigiliul reprodus și comentat de A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 21, fig. 61, cît și de M. Dooaru, op. cit., p. 398, fig. 8. _ _ •• C. Moisil, Stema României, p. 79, afirmă că reprezentarea legendei Corvineștilor este întîlnită mai întîi la Constantin Mavrocordat pe portretul acestui domn executat de pictorul Liotard și apoi pe sigiliul lui Grigore II Ghica pe care autorul citat îl atribuie anului 1755 (dată la care dealtfel Grigore II nici nu mai domnea, Țara Românească fiind cîrmuită între 1753 — 1756 de Constantin Racoviță). Credem că este inutil să mai argumentăm în contradictoriu, datele documentelor (1734—1735) emise de Grigore II Ghica și dotate cu pecețile cu legenda corbului fiind certe și deci anterioare actului lui Constantin Mavrocordat din 1737. în plus, elementele principale ale acestei legende (arcul cît și inelul din ciocul păsării) apăruseră pentru prima oară, precum am văzut, tot într-un sigiliu ghiculesc și anume acel din 1672 al lui Grigore I; cît despre portretul lui Constantin Mavrocordat pictat de Jean Etienne Liotard (cunoscut actualmente prin gravura nedatată, executată la Paris de G. F. Schmidt), el este, pentru o seamă de consi- derente, atît de natură artistică, cît și legate de aspectul din punct de vedere al vîrstei domni- torului reprezentat, posterior primei domnii (1733 — 1735) a lui Grigore II în Țara Românească, în care apare pentru prima oară sigiliul acestuia cu pretinsa legendă a Corvineștilor. 70 v. C. Moisil, op. cit., p. 79—80. 71 v. Cronicele României sau Letopisețele Moldovei și Valahiei. Publicate de Mihail Kogălni- ceanu, Buc., 1872, Tomul III, p. 517. 72 Gen. P. V. Năsturel în Stema României, p. 94 — 97, înfățișează ambele legende ale lui Heltai și Miron Costin, comparîndu-le și deși reprezintă și descrie sigiliul ghiculesc în chestiune (v. ibidem, p. 114—116 și fig. 36), nu se pronunță asupra cauzei prezenței scenei legendare pe respectivul însemn. www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV —XIX) 59 căderii Constantinopolului 73. Întrucît conform armorialului cunoscutului heral- dist J. B. Rietstap 74 armele Imperiului de Orient erau: « în cîmp de aur, un arbore smuls verde » și întrucît supraviețuitorii casei imperiale purtau, conform aceluiași armorial, « în cîmp de aur, un arbore smuls verde, flancat de doi lei afron- tați, roșii, cu ghearele și limba neagră, urcîndu-se pe trunchi», explicația dată de generalul Năsturel la care subscriem, constă în aceea că voievozii Țării Românești, prin daniile și ajutoarele de tot soiul oferite după căderea Constantinopolului, bisericii ortodoxe și reprezentanților ei, în țară sau peste hotare, s-au substituit în bună măsură rolului jucat de împărații bizantini ca protectori ai ortodoxismului; de aceea autorul menționat presupune chiar că reprezentanții cei mai de frunte ai clerului constantinopolitan, în speță patriarhii, au proclamat pe domnitorii princi- patului valah ca diadohi ai împăraților de Orient, transmițîndu-le anumite preroga- tive ale acestora precum semnarea și pecetluirea Evangheliei învierii în ziua de Paști și dreptul de a sigila cu armele imperiale. Acest drept, de care voievozii Țării Românești vor face uz începînd de la Radu cel Frumos, în pecețile căruia e con- statată pentru prima oară prezența arborelui, va fi folosit apoi în continuare și de către ceilalți domni munteni următori printre care și Mihnea Turcitul, pe al cărui sigiliu de stat, atîmat, scena « Novei Plantatio » va fi îmbinată cu înseși armele principatului valah. Mai tîrziu, Matei Basarab se va servi pe un document din 1641 78 de o stemă purtînd chiar armele casei imperiale a Constantinopolului, iar Mihnea al IlI-lea Radu (Mihai Radu) va adopta pe un hrisov din 1658 76 un sigiliu de stat în care, pe lîngă acvila țării și scena « Novei plantatio », apare însăși acvila bicefală împărătească bizantină (IX, 2). în concluzie, « Nova plantatio » cu semnificația de nouă întemeiere, nu în sensul de descălecare a principatului muntean cum s-a afirmat de către unii isto- rici, ci de înființare a Noului Oraș, a Romei noi, adică a Constantinopolului, con- stituie un element heraldico-iconografic în armorialul Țării Românești exclusiv acestui stat, nu și Moldovei, reprezentînd o caracteristică specifică cu implicații nu numai heraldice, ci legate de însăși evoluția istorică a instituției domnești din principatul valah. Este probabil însă că inițial această tradiție de origine bizantină să fi ajuns la noi nu direct din Bizanț, ci prin influența circulației monedelor unora dintre regii arpadieni în care întîlnim reprezentate două capete afrontate și încoronate, despărțite de o tulpină sau de un puiet, elemente ce presupunem că au influențat direct aspectul primelor însemne sigilare muntene de acest tip 77. ★ 73 Chiar dacă ar fi să considerăm puietul (deci simplă tulpină cu rădăcini dar fără frunze) din sigiliile iconografice ale lui Mircea cel Bătrîn și ale urmașilor săi, drept o încercare timidă de a simboliza un arbore (mai degrabă un viitor arbore), totuși reprezentarea clară, distinctă a unui copac cu trunchi și coroană de frunziș nu apare decît în pecețile lui Radu cel Frumos. 74 v. J. B. Rietstap, Armorial general, Voi. I—II, 2® ddition, Gouda, 1884. Reimpression corrigee, Berlin, 1934. 73 v. doc. din 10 martie 1641 prin care Matei Basarab întărește stăpînirea unor moșii lui Hrizea vel vornic (Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Radu Vodă, XLVIII/5). Stema de pe acest hrisov a fost reprodusă de Șt. D. Grecianu în Eraldica română. Actele privitoare la stabilirea armeriilor oficiale . . ., Buc., 1900, anexa la p. LVI, fig. III, cît și de gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 58, fig. 64 și p. 59, fig. 65. 73 v. doc. din 25 iulie 1658 prin care Mihail Radu Voievod întărește stăpînirea postel- nicului Șerban Cantacuzino asupra satului Drăgănești din județul Prahova (Arh. Stat. Buc., Fond Mitropolia, netreb., 258/78 — 3). Reproducerea în desen și foto la gen. P. V. Năsturel, op. cit., p. 62, fig. 68 și 69; Andrei Veress, Documente . . ., voi. X, p. 341; E. Vîrtosu, Sigilii domnești rare . . ., pl. IV și V, etc. 77 v. și I. N. Mănescu, Origina stemei Țârii Românești, studiu în mss., p. 31; pentru monedele regilor arpadieni, v. dr. Rethy Lăszl6, Corpus Nummorum Hungariae, voi. I, Budapest, 1899, tab. 11, 15, 16, 18 etc. www.dacoromanica.ro 60 Arta heraldică Revenind acum la reprezentările stemei Țării Românești la finele veacului al XVIII-lea, reprezentări aflate pe sigilii sau pe hrisoave, pe monumente epigrafice și în general pe orice fel de obiecte dotate cu atare însemne, amintim că la epoca menționată, procesul în sens invers de metamorfozare a păsării heraldice valahe de la aspectul hibrid între acvilă și corb, la înfățișarea netă de acvilă, se încheiase definitiv. De aici înainte pasărea cruciată, cu specia din nou bine precizată, va mobila scuturile sau cartușele atît ale stemei țării cît și — ca armerii de pretențiune — bla- zoanele de familie ale diverșilor domni ai Țării Românești. încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea începuseră să apară ca ornamente exterioare ale scutului așa-numitele «parasime» sau trofee militare (arme, steaguri, trompete, tobe, țevi de tun, ghiulele etc.), elemente de influență apuseană (moda ne venise atît direct din occidentul european, cît și prin filieră rusească) ce se vor dezvolta și se vor amplifica cu precădere în veacul următor. Astfel, în secolul al XlX-lea înfățișarea acvilei cruciate inclusă în armele țării se va menține în general constantă ca factură, mici variații în redarea ei înre- gistrîndu-se doar din punctul de vedere al modernizării stilului de reprezentare care va urma moda timpului. Modificări importante în aspectul păsării heraldice a Țării Românești nu se vor produce deocamdată nici la data înscăunării la 1822 a domnilor pămînteni, tradiția de redare a armeriilor țării continuîndu-se în factura cunoscută pînă în epoca regulamentară. De-abia în vremea Regulamentului Organic se va petrece un fenomen ne- obișnuit în stema principatului valah; dacă pînă atunci armele de stat prezentau toate elementele constitutive ale unui astfel de însemn (adică scut, coroană, susți- nători, ornamente exterioare etc.), începînd din timpul domniei lui Alexandru Ghica (1834—1842) și pînă la Unire, deci timp de un sfert de veac, armeriile ofi- ciale ale Țării Românești se vor transforma din stemă în emblemă. într-adevăr din perioada de guvernare a primului domn regulamentar și pînă la Alexandru loan Cuza, acvila cruciată și încoronată va apărea scoasă din scut, uneori flancată de soare la dextra și de lună crai-nou la senestra, ținînd în gheare spada și buz- duganul și înconjurată de diverse trofee, alteori fără astfel de elemente și ornamen- tări, prezentînd în consecință o înfățișare tipică de emblemă. De asemenea, men- ționăm că acvila, rareori întîlnită pînă atunci cu aripile larg deschise 78, va fi înfă- țișată cu precădere în această poziție, ce va deveni de aci înainte ipostaza obișnuită a păsării heraldice a principatului Valahiei în această perioadă; ca aspect ea va fi deseori tributară pînă la un punct, acvilei imperiale rusești, iar cîteodată chiar celei napoleoniene. Trebuie însă precizat că acvila ca emblemă de stat (apărînd pe sigilii oficiale, pe tipărituri, pe frontispiciul diplomelor de înălțare în rang sau al ofiselor dom- nești, pe manșeta Buletinului gazetă oficială a prințipatului Țării Românești etc., etc.), va funcționa în paralel cu rarele reprezentări ale ei inclusă într-un scut (XIV, 2), dar mai ales cu marile sigilii domnești care — cu tot aspectul lor perfect heraldic, fiind dotate cu un ecuson timbrat de coroană, înconjurat de suporți și plasat sub un mantou de purpură și hermină încoronat — vor reprezenta totuși o stemă mixtă, alcătuită din armeriile de stat îmbinate cu cele de familie ale domnitorilor respectivi. 78 v. spre ex. hrisovul lui Matei Ghica din 23 octombrie 1752 (Arh. Stat. Buc., colecția Suluri, nr. 25) în care cartușul ornamental ce conține semnătura autografa a domnitorului e timbrat de o acvilă neagră cu aripile larg deschise; v. de asemenea hrisovul din iunie 1805 al lui Constantin Ipsilanti în care același gen de cartuș, de astă dată sub forma unei eșarfe, apare de asemenea suprapus de o acvilă neagră cu zborul la fel de întins, purtînd în gheare atributele domnești și anume spada la dextra și buzduganul la senestra (v. Arh. Stat. Buc., ibidem, nr. 58) etc. www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 61 Ca exemplificări din această perioadă menționăm acvila în chip de emblemă oficială a Țării Românești pe o tipăritură religioasă apărută în 1835 în timpul dom- niei lui Alexandru Ghica, în care pasărea heraldică, cruciată și încoronată, cu ari- pile larg deschise și cu zborul în jos, flancată în registrul superior de un soare la dextra și de o lună crai-nou la senestră, este înconjurată de trofee (steaguri, trom- pete, țevi de tun și o tobă), cît și însoțită în registrul inferior, de o balanță la dextra și de o ancoră la senestră (XIV, 1). De asemenea mai amintim stema țării de pe frontispiciul diplomelor militare de înălțare în grad în care acvila Țării Româ- nești apare pe un fundal celest și stînd pe un șir de nori plasați pe orizontală în chip de terasă, în timp ce din spatele păsării heraldice răsar fascicule de raze dis- puse în evantai; acvila nu poartă direct pe capul conturnat coroana princiară, ci deasupra acestuia. Ea ține în cioc o cruce cu extremitățile brațelor trilobate, iar în gheare, la dextra un iatagan, la senestră un buzdugan (XIV, 3). Pe diplomele civile de ridicare în rangurile boierești din timpul domniei aceluiași Alexandru Ghica, apare o acvilă cu aripi foarte larg deschise, cu capul conturnat și încoro- nată cu o bonetă princiară, ținînd în cioc același gen de cruce trilobată, iar în gheare, la dextra o spadă dreaptă și la senestră un buzdugan cu măciulie canelată (XIV, 4). în sfîrșit, datînd de la finele perioadei de guvernare a acestui domnitor și anume pe coperta Anuarului Principatului Țării Românești din 1842, acvila apare inclusă într-un scut de format așa-numit elvețian, timbrat de o bonetă princiară și al cărui cîmp este de azur și roșu, străbătut de o fascie aurie (culorile tricolorului româ- nesc), acvila cruciată aflîndu-se în cartierul superior, neîncoronată și fără soare și lună, ținînd însă în gheare atributele suveranității, spada la dextra și buzduganul la senestră (XIV, 2). Din timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1842—1848) putem semnala trei tipuri de acvilă emblemă de stat și anume: primul, în care pasărea heraldică cu aripile larg deschise este înfățișată cruciată și încoronată, cu capul conturnat, ținînd în gheare atributele suverane, de data aceasta în poziție inversă, un sceptru la dextra și în loc de spadă, o sabie curbată la senestră (XV, 2), cu varianta acvilei însoțite și de trofee (XV, 3); cel de al doilea, inspirat din tipul de pe diplomele civile emise de Alexandru Ghica, reprezintă acvila cruciată și încoronată într-o formă și poziție identice cu cele ale modelului copiat, cu diferența că unul din atri- butele domniei și anume buzduganul de la senestră este înlocuit cu un sceptru încoronat (XIV, 5); în sfîrșit, al treilea tip este derivat din precedentul, prezen- tînd însă două deosebiri și anume crucea din ciocul acvilei care nu mai are extre- mitățile brațelor trilobate ci drepte, precum și modul diferit — mai realist redat — de susținere în ghearele păsării heraldice valahice a simbolurilor puterii domnești (XV, 1). Cele trei tipuri de reprezentări sus-menționate se află de asemenea pe fron- tispiciul unor publicații oficiale cît și ale diplomelor de înălțare în ranguri de boierie emise de cancelaria domnească a lui Gheorghe Bibescu. Odată cu evenimentele revoluționare din vara anului 1848, urmate de abdi- carea acestui domnitor și instituirea unui guvern provizoriu, se creează firește și pentru noua autoritate de stat un sigiliu oficial (XVII, 1) de formă ovală ce repre- zintă, tot sub formă de emblemă, acvila Țării Românești cruciată și încoronată, cu aripile mai puțin deschise, avînd zborul în jos și purtînd în gheara dextră scep- trul și în cea senestră spada. Pasărea heraldică, mai redusă ca dimensiuni, timbrează însă două fascii de lictor, așezate în cruciș și cu lamele topoarelor în sus (elemente preluate din reprezentările grafice din epoca revoluției franceze din 1789) și care ocupă în cazul de față centrul cîmpului sigilat, tocmai pentru a marca că ele con- stituie piesele heraldice principale simbolizînd însăși revoluția pașoptistă din Țara Românească. Un alt sigiliu, de asemenea oval, din aceeași epocă, al aceleiași auto- www.dacoromanica.ro 62 Arta heraldică rități de stat (XVII, 2), înfățișează de astă dată acvila Țării Românești ocupînd centrul cîmpului sigilat, pasărea cruciată însă neîncoronată, avînd aripile larg des- chise cu zborul în jos, stînd pe două țevi de tun așezate în cruciș și fiind încon- jurată de diferite trofee (steaguri, arme albe sau de foc, ghiulele și o tobă). în sfîr- șit, un al treilea sigiliu, de astă dată circular, al guvernului vremelnic al Țării Româ- nești (XVII, 3), reprezintă acvila cruciată valahă într-o poziție și o ambianță foarte asemănătoare celei din însemnul precedent, adică avînd o postură și trofee iden- tice — ca formă și așezare — cu singura deosebire că pasărea este de astă dată încoronată. Odată cu instituirea locotenenței domnești în iulie 1848, va apare și sigiliul acestei înalte autorități de stat (XVII, 4), înfățișînd acvila principatului muntean cruciată, dar iarăși neîncoronată, aflîndu-se într-o nouă ipostază și anume cu ari- pile deschise dar mai apropiate de corp (amintind întrucîtva pasărea imperială napoleoneană), stînd pe o faclă aprinsă (simbolizînd revoluția), încrucișată peste o ramură de măslin cu frunze și fructe (evocînd înfrățirea între toți cetățenii țării), la baza încrucișării pe centru, atîmînd o balanță cu talgerele în echilibru (simbo- lizînd dreptatea). Inscripția din bordură cuprinde și textul « Dreptate-Frăție» care explică nu numai simbolurile redate în acest însemn, dar constituie concomitent și o referire directă la însemnatul rol jucat de societatea secretă cu acest nume în declanșarea și dirijarea revoluției pașoptiste din Muntenia. în perioada următoare, adică în timpul domniei lui Barbu Știrbei, amintim patru tipuri de emblemă cu acvilă, diferite însă de precedentele, atît prin poziția, cît și prin aspectul păsării heraldice a Țării Românești. Primul tip, imprimat pe manșeta gazetei bucureștene «Vestitorul Românesc» din anul 1850, înfățișează acvila cruciată și încoronată, cu trupul conturnat și capul întors spre dextra, cu aripile mai puțin deschise, avînd zborul în jos, înconjurată de numeroase trofee (precum steaguri, un tui, puști cu baionetă, săbii, ghioage, țevi de tun etc.) și ținînd în gheare în loc de spadă și sceptru, un mănunchi de fulgere, element preluat de la acvila napoleoneană, de a cărui aspect pasărea valahică încearcă chiar să se apro- pie (XVI, I). Cel de al doilea tip, aflat pe diplomele domnești de înălțare în ran- guri de boierie, militare sau civile, reprezintă acvila heraldică cruciată și încoronată, cu zborul foarte extins, ținînd sceptrul în gheara dextră și o spadă cu lama ușor curbată în cea senestră, purtînd însă aninate de aripi, în chip de salbă, medalioane ovale conținînd stemele celor 17 județe ale Țării Românești de la acea epocă (XV, 4), tip prezentînd și o variantă fără medalioane (XVI, 4). Cel de al treilea tip, figurînd ca antet pe formularele diferitelor instituții de stat, înfățișează acvila valahică contumată, cu o bonetă princiară pe cap și crucea în cioc, ținînd de astă dată spada curbată în gheara dextră și sceptrul în cea senestră (XVI, 3). în sfîrșit, cel de al patrulea tip, menținînd aceeași amplasare a atributelor domnești, prezintă o acvilă cruciată și încoronată însă necontumată, însoțită de două ramuri — la dextra de stejar, la senestra de laur — întretăiate la bază (XVI, 2). în perioada căimăcămiei din toamna anului 1858, înregistrăm de asemenea apariția unui însemn al acestei autorități de stat (XVII, 5), în care acvila țării, cru- ciată și încoronată, este înfățișată într-o poziție cu aripile larg deschise și zborul în jos, amintind pe cea din domnia lui Alexandru Ghica (probabil pe considerentul că acesta obținuse din nou puterea între 1856—1858, deși doar în calitate de cai- macam) ; de asemenea pasărea heraldică munteană ține în gheara dextră o spadă și în cea senestră un sceptru de o formă și într-o postură foarte asemănătoare cu unele embleme de stat din timpul domniei aceluiași Alexandru Ghica. Un alt în- semn sigilat, de data aceasta de format oval (însă apărut simultan cu precedentul) al aceleiași autorități statale, este și cel cu legenda în limba franceză, reprezentînd www.dacoromanica.ro Țara, românească (sec. XIV—XIX) 63 pasărea heraldică valahică în formă și postură similară, doar cu trupul ceva mai alungit (XVII, 6). Cu această perioadă se încheie evoluția armeriilor de stat ale Țării Românești, noua fază în care se va crea stema Principatelor Unite, atît în epoca premergătoare cît și în timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, implicînd îmbinări mult mai complexe, în care firește și acvila valahică, însă cu un aspect diferit, va juca rolul ei bine determinat, deși bineînțeles nu ca element unic, ci alături de capul de bour al Moldovei și uneori de armeriile personale ale domnitorului țării. b) Stema de stat combinată cu armele dinastice sau domnești După ce am studiat evoluția stemei Țării Românești de la origini și pînăîn momentul Unirii Principatelor, se cuvine să ne referim și la armeriile diferitelor familii domnitoare ce s-au perindat pe tronul acestei țări, începînd firește cu dinas- tia Basarabilor, analizînd respectivele armerii în special atunci cînd ele apar îmbi- nate cu stema de stat a principatului muntean. Cele mai vechi vestigii referitoare la armele dinastice ale primei noastre case domnitoare din Țara Românească sînt — precum se știe — cu precădere de ordin monetar, încă pe cea dintîi emisiune a lui Vladislav I (1364—1377) (stabilită de numismați a se fi produs la 1365), apărînd pe aversul ducaților acestui voievod, un scut despicat, primul cîmp fiind fasciat de patru piese, cel de al doilea purtînd o semilună contumată, reversul reprezentînd emblema țării alcătuită dintr-o acvilă contumată stînd pe un coif (XVIII, 1). în emisiunile următoare, de pildă pe dinarii aceluiași domnitor, aversul conține același scut despicat și fasciat în primul cartier, cel de al doilea prezentînd însă cîmpul plin (reversul înfățișează de asemenea acvila țării stînd pe un coif, de data aceasta fiind așezată în poziție normală, doar cu capul contumat) (XVIII, 2). Pe dinarii bătuți de Radu I (1377—1383), aversul este acum ocupat de acvila țării cu capul contumat, îndeplinind încă mai clar rolul de cimier decît pe mone- dele anterioare, deoarece ea stă pe un coif ce timbrează scutul înclinat, despicat și pe jumătate fasciat (de 8 piese) al familiei domnitoare; reversul aceleiași monede cuprinde reprezentarea unui cavaler în armură purtînd în mîna dreaptă o lancie, cea stingă sprijinindu-se de scutul dinastic, semi-fasciat, al Basarabilor (XVIII, 3). Pe o emisiune ulterioară a aceluiași voievod, aversul conține din nou scutul despicat, fasciat de opt piese în primul cîmp, purtînd în al doilea o siglă ovală; reversul prezintă de asemenea acvila țării cu capul contumat stînd ca de obicei pe un coif CXVIII, 4). Ducații emiși de Dan I (1383—1386) nu prezintă nici o deosebire esențială față de emisiunea precedentă a tatălui său, singura diferență constînd în apariția pe avers, în cîmpul al doilea al scutului despicat, a unui alt gen de siglă (în formă de K), în loc de cea ovală 79 (XIX, 1). Odată cu emisiunile monetare ale lui Mircea cel Bătrîn (1386—1418), care înfățișează pe avers un cavaler ținînd în mîna dreaptă o lance și în cea stingă un glob crucifer, reversul va înregistra o inversare de conținut a scutului dinastic, care apare de asemenea înclinat și timbrat de coiful purtînd în cimier acvila țării cu capul contumat, dar avînd cîmpul plin în primul cartier și cele 8 fascii în cel de al doilea (XIX, 2). 19 în privința siglelor, trebuie să precizăm că cele în formă de O apar și pe monede emise de Dan I și Mircea cel Bătrîn; în plus, atît la Radu I cît și la ceilalți doi voievozi menționați, apar și alte sigle în cîmpul doi al scutului despicat, precum: Y și I la Radu I; W la Dan I; I, M, S, P etc. la Mircea cel Bătrîn. www.dacoromanica.ro 64 Arta heraldică Pe o altă emisiune a lui Mircea a cărui avers conservă imaginea cavalerului cu lance și glob crucifer, reversul conține aceeași reprezentare a scutului înclinat, timbrat de coiful cu acvila în cimier, dar avînd în primul cîmp o stea, cel de al doilea fiind fasciat de opt piese (XIX, 3). în sfîrșit pe ducații emiși de Vladislav al II-lea (1447—1456), aversul conține din nou scutul despicat, purtînd în primul cîmp o semilună cu coamele spre dextra suprapusă unei stele în șase colțuri, cel de al doilea fiind de data aceasta fas- ciat de șase piese; reversul înfățișează din nou, într-o reprezentare mai elegantă, coiful cu acvila Țării Românești în cimier (XIX, 4). Acestea sînt monedele care prezintă tipurile cele mai caracteristice purtînd stema de familie a Basarabilor, precizînd că am menționat fiecare tip doar la voie- vodul la care apare pentru prima oară 80. în privința reprezentării păsării heraldice a statului feudal muntean în aceste emisiuni monetare, majoritatea cercetătorilor au fost de acord în a considera — pe bună dreptate — respectiva pasăre ca fiind o acvilă și nu un vultur, forma ei pe toate monedele emise de la Vlaicu Vodă încoace, îndreptățindu-ne să o clasi- ficăm ca aparținînd speciei acvilelor și nu celei a vulturidelor. Acest fapt se explică prin aceea că practicile sigilare fiind mult mai vechi la domnii Țării Românești decît emisiunile lor monetare (începute după cum am văzut de-abia în 1365), nu a mai fost cazul, precum în sfragistică — unde se moștenise tipul heraldic arhaic de stemă cu un vultur, prototip ce fusese încă menținut pe sigiliile de stat de la acea epocă — să se doteze noile monede cu reprezentări desuete de care însăși practica sigilară va încerca și va reuși să se debaraseze. Din analizarea tipurilor monetare considerate ca esențiale, putem desprinde următoarele concluzii: a) scutul dinastic al Basarabilor se prezintă inițial despicat, cu primul cîmp fasciat de patru pînă la opt piese, și al doilea plin; totuși încă de la Vladislav I pe unele emisiuni de ducați, apoi la Radu I pe bani, la Mircea cel Bătrîn și Vlad I pe unele emisiuni de ducați și după aceea în mod constant la toți domnii următori81 pînă la Basarab al III-lea Laiotă cu care se încheie acest gen monetar, conținutul scutului dinastic se inversează, cîmpul fasciat trecînd pe locul doi, la senestra; b) cîmpul plin nu se menține astfel nici la Vladislav I unde, încă pe unele prime emisiuni apare o semilună contumată, apoi, începînd din domnia asociată a acestui voievod cu fratele său Radu I, cîmpul respectiv să conțină sigle de cele mai variate forme; în sfîrșit de la Vladislav al II-lea încolo în spațiul menționat va apare o semilună și o stea (în cele două variante de supra- punere) pînă la Basarab Laiotă inclusiv. în mod sporadic, cîmpul plin se înregis- trează ca atare la unele emisiuni ale lui Radu I, Mircea cel Bătrîn, Mihai I și Dan al II-lea, totuși ele constituind excepții de la regula generală care presupune ca respectivul cîmp să cuprindă diverse sigle. (Este drept însă că în numismatică, siglele sînt considerate ca indicații de emisiune și de atelier monetar, nu ca mobile în 80 S-ar putea totuși obiecta că ultimul tip indicat de noi, cel al lui Vladislav al II-lea apăruse anterior sub Basarab al II-lea (1442 —1443), deși în prima emisiune a acestui voievod, scutul despicat conținea fasciile în primul cîmp, iar semiluna și steaua în cel de al doilea; de-abia emisiunea secundă a acestui voievod va coincide ca reprezentare a scutului dinastic cu cea a lui Vladislav al II-lea. Am ales totuși ca tip semnificativ ducații acestui din urmă domnitor pe considerentul că respectivele monede prezintă un aspect mai îngrijit sub aspectul execuției decît cele ale lui Basarab al II-lea, fiind lucrate mai artistic decît acestea. Pentru selecționarea materia- lului numismatic citat, am consultat Oct. Iliescu, Emisiuni monetare ale Țării Românești din secolele al XlV-lea și al XV-lea, în S.C.N., II, 1958, p. 303-344. 81 Cu o singură excepție, la o emisiune de ducați ai lui Basarab al II-lea scutul revine în cimpul fasciat la dextra (v. Oct. Iliescu, op. cit., p. 333, fig. 40). www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 65 scut); c) în cîmpul fasciat, numărul pieselor variază de la patru la opt, atît în postura dextră cît și în cea senestră a respectivului cîmp al scutului și aceasta începînd încă de la primele emisiuni ale lui Vladislav I și pînă la ultimele ale lui Basarab al III-lea Laiotă, deci pe toată perioada cunoscută a celor dinții manifes- tări numismatice în Țara Românească. Asemenea condiții de fluctuații de aspect în stema primei noastre dinastii muntene nu trebuie să ne mai surprindă. Conform celor mai recente studii heral- dice întreprinse în Occident82, astăzi este general admis faptul că între secolele XIII și XV, în Europa centrală și de vest a domnit, în privința modului de consti- tuire al stemelor, o mult mai mare libertate în alegerea simbolurilor armoriate decît s-a crezut pînă acum. Și dacă, potrivit acelorași studii, legislațiile restrictive privitor la însemnele heraldice au început să apară, în aria geografică amintită, de-abia în ultimii ani ai veacului al XV-lea, atunci n-ar fi greu de presupus că în perioada 1200 — post 1490, și în zona în care se aflau teritoriile românești — deși situată la confiniile Europei centrale — s-a putut extinde un fenomen similar refe- ritor la caracterul fluctuant al acestor însemne. în consecință revenind la stema Basarabilor, vom încerca să reconstituim apariția și evoluția ei heraldică în lumina noilor premise acceptate. Astfel, simbolurile armoriate ale primei dinastii a Țării Românești au putut cunoaște mai multe etape de dezvoltare și anume: 1) peri- oada inițială de alcătuire, atunci cînd Basarabii nu erau decît mici dinaști locali; 2) faza imediat următoare ascensiunii lor pe tronul principatului valah; 3) etapa finală, de desăvîrșire a stemei dinastice odată cu realizarea independenței statului feudal Țara Românească. în prima perioadă, în absența oricărui vestigiu documentar sau iconografic, nu putem desigur decît să conjecturăm asupra datei de apariție și a aspectului pe care l-au putut avea cele dinții însemne heraldice ale Basarabilor. Conform unei presupuneri a heraldistului I. N. Mănescu, strămoșii Basarabilor ca mici dinaști stăpînind malul drept al Oltului, au putut eventual participa la cruciada a V-a (1217— 1221) condusă de Andrei al II-lea, cu care prilej să fi adoptat și ei o stemă proprie, îndrăzneață ipoteză ar duce la concluzia că ascendenții lui Litovoi, Barbat și Tiho- mir ar fi devenit posesorii unei steme de familie încă din al doilea deceniu al vea- cului al XlII-lea, concluzie ce considerăm — deși interesantă — mult prea hazardată. Dealtfel ea vine în contradicție și cu punctul de vedere general admis, potrivit căruia heraldica ungară datează numai de la Angevini. împreună cii cercetătorul menționat, considerăm însă exclusă posibilitatea ca Ungaria să fi rămas în afara lumii heraldice mai tîrziu de epoca lui Bela al III-lea (1172—1196). Astfel, chiar dacă stema Basarabilor n-a avut, probabil, vechimea presupusă de I. N. Mănescu, ea a putut totuși să apară în cursul secolului al XlII-lea pe temeiul relațiilor existente între regii ungari și dinaștii români de la sud de Carpați. De aceea ar fi foarte plauzibil ca Basarabii să fi adoptat o stemă influențată sau provenind din heraldica regală arpadiană (fasciile alternate, argint cu roșu), la care să fi adăugat și un element personal (cîmpul de azur, cu sau fără o semilună de argint). Această posibilă stemă de familie cu scutul despicat, avînd cîmpul dextru fasciat de patru (sau mai multe) piese de argint alternat cu roșu, iar cîmpul senestru de azur plin sau încărcat cu o semilună de argint 83, a putut fi perpetuată de Basa- 82 v. Michel Pastoureau: Oii en sont Ies Audes d’heraldique medievalei, p. 9—10. 88 în studiul său în mss., citat mai sus, I. N. Mănescu presupune primilor Basarabi o stemă identică, cu deosebire că în viziunea acestui heraldist, fasciile sînt de aur, crezînd că poate găsi o confirmare a acestei presupuneri invocînd și cîmpul fasciat de 12 piese, de aur și roșu (peste care broșează două labe de leu negre așezate în cruciș) al stemei atribuite «regelui Vala hiei» (le Roy de Blaqui) din cuprinsul unui armorial anonim englez datind din timpul domnie/ lui www.dacoromanica.ro 66 Arta heraldică rabi — deocamdată cu același aspect cromatic și iconografic — și după înălțarea lor pe tronul Țării Românești. în orice caz, Basarab I poseda în mod cert un în- semn heraldic la 1330 cînd — conform relatărilor precise din cunoscutul Chro- nicum pictum, scris la 1358 — acest voievod adresează o misivă conținînd oferta de pace regelui Carol-Robert de Anjou, misivă care, potrivit tradițiilor feudale curente la acea epocă, trebuia necondiționat să fie prevăzută și cu sigiliul emiten- tului M. Acest sigiliu, absolut indispensabil autentificării documentului, trebuia să conțină un însemn dacă nu neapărat armoriat, măcar dotat cu o emblemă exclu- sivă a voievodului valah- în ceea ce ne privește, credem că Basarab I poseda efectiv la acea dată o stemă proprie, fie conferită anterior lui, fie auto-concedată, deoarece vestigiile sigilare — e drept ceva mai tardive, de la Vladislav I din 1386 — lasă totuși să se presupună prin aspectul lor arhaic, preexistența unor atari însemne și la domnii anteriori, Nicolae Alexandru și tatăl său. Relativ însă la paralelismul care ar fi putut exista între stema țării și cea dinastică a Basarabilor în prima jumătate a veacului al XlV-lea, nu posedăm nici cel mai mic indiciu, astfel incit nu putem ști care va fi fost însem- nul ce a figurat pe sigiliul aplicat de Basarab I pe scrisoarea sa din 1330 către Carol Robert: pasărea valahică sau scutul semi-fasciat dinastic? în orice caz, ceea ce ne îngăduim să presupunem constă în faptul că în prima fază de unificare a teri- toriilor românești de la sud de Carpați și de întemeiere a principatului valah, Basa- rabii au conservat posibila lor stemă de familie adoptată în cea de a doua jumă- tate a veacului al XlII-lea fără a-i aduce vreo remaniere prin adaosuri de mobile heraldice sau prin modificări de ordin cromatic. Independența Țării Românești consacrată prin victoria lui Basarab I asupra lui Carol Robert la Posada a avut desigur un ecou și în domeniul — important pe atunci — al însemnelor armoriate. Astfel considerăm că vechea stemă dinastică care conținea vestigii de certă influență ungară (fasciile arpadiene), nu mai putea conveni voievozilor care înlăturaseră dominația Angevinilor asupra țării lor8S. De aceea, presupunem că fie însuși Basarab I, fie urmașii săi imediați, au proce- dat — prin auto-conferire — la remanierea stemei lor de familie, modificînd smal- țurile vechilor armerii dinastice care vor conserva împărțirea scutului despicat și semi-fasciat, dar nu și alcătuirea lui din punct de vedere cromatic. La această concluzie am ajuns însă după un examen atent și aprofundat al problemei ce a prezentat numeroase aspecte anevoioase în rezolvarea lor. Astfel, deoarece — după cum se știe — indicațiile convenționale pentru a marca culorile și metalele heral- dice în reprezentările acromate ale stemelor — fie în gravările pe metale (monede, medalii, inele, sigilii, stampe ș.a.), fie în cele de pe pietre (basoreliefuri, litografii, Henric al Vl-lea (1421 — 1471), (II, 5), stemă semnalată atenției noastre de către heraldistul sus* menționat și aflată în The Encyclopaedia Britannica, ed. a 13-a, voi. XIII, London &. New York, 1926, la articolul Heraldry, pl. III, flg. 16, între p. 320 și 321. 84 Asupra acestei împrejurări, cunoscute demult istoriografiei românești, atrage totuși atenția pentru prima oară (în sensul heraldic al evenimentului) numismatul Octavian Iliescu, într-o conferință urmată de articolul cu același titlu: «O acvilă neobișnuită», în Mag. Ist., V, 1971, nr. 3 (48), martie, p. 29. Totuși, nu sîntem de acord cu faptul că numismatul citat afirmă că Basarab I nu putea avea la 1330 un însemn heraldic propriu. 88 I. N. Mănescu crede că formula «a qua sua debent dependere insignia» folosită de regele Ludovic de Anjou în documentul din 5 ianuarie 1365 în care acuză pe Vladislav I (Vlaicu) de nesupunere și îl consideră rebel față de coroana sa (v. E. Hurmuzaki. Documente privitoare la istoria Românilor, 1/2, Buc., 1890, p. 92 — 93, nr. LXIX), s-ar referi și la însemnele heraldice conferite fie lui Vlaicu, fie chiar înaintașilor săi. Textul nu îngăduie — după părerea noastră — o interpretare chiar atît de precisă a sensului menționat, astfel incit o socotim doar ca o ipoteză de luat in seamă. www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 67 geme, pietre semiprețioase etc.) — nu s-au fixat decît de-abia în prima jumătate a secolului al XVII-lea 86, vestigiile monetare ce înfățișează stema dinastică a Țării Românești nu ne-au putut furniza, din păcate, nici un indiciu în sensul urmărit. Ar rămîne deci celelalte surse, fie de ordin epigrafic, fie din domeniul artistic și anume lespedea funerară anonimă gravată cu stema Basarabilor din biserica domnească de la Curtea de Argeș — din nefericire și ea neputînd conține indi- cații convenționale de culoare deoarece datează de la finele secolului al XlV-lea și începutul celui de al XV-lea — cît și fresca cu stemă a « cavalerului fără cap », precum și nasturii armoriați găsiți pe tunica din mormîntul lui Radu I (sau Vlaicu după unii cercetători), ambele relicve aflate în același lăcaș menționat mai sus. Fresca, azi în parte distrusă, nu ne poate furniza decît vagi și neidentificabile urme de culoare pe scutul fasciat de patru piese în primul cartier și avînd cîmpul plin în cartierul al doilea 87; doar nasturii armoriați ar putea fi în măsură să ne indice aspectul cromatic al stemei aflate pe dînșii, ei fiind alcătuiți din argint aurit (care dă și nuanța fondului), avînd opt fascii, dintre care patru alternate, emailate în verde 88. Astfel, am putea blazona scutul dinastic al Basarabilor de pe acești nasturi în felul următor: ecuson despicat, primul cîmp fasciat de opt piese, de aur alter- nat cu verde, cîmpul al doilea fiind de aur plin. în acest sens, reamintim teoria emisă de numismatul Octavian Iliescu conform căreia respectiva stemă dinastică indică limpede o auto-conferire din partea posesorilor ei. într-adevăr, metalul folosit de Basarabi în alcătuirea noilor lor armerii — în speță aurul — este consi- derat mai nobil pe scara ierarhică a artei heraldice argintului din fasciile regilor unguri; rezultă în consecință că stema dinastică munteană în ultima sa formă nu mai putea fi concedată Basarabilor de către suveranul angevin care n-ar fi conceput să confere unor principi socotiți vasali, smalțuri heraldice superioare în rang celor aflate în propria sa stemă regală. Blazonarea de mai sus a stemei dinastice basarabești este considerată ca sigură de către numismatul Octavian Iliescu, în timp ce I. N. Mănescu crede că alcă- tuirea nasturilor de pe tunica voievodală din mormîntul de la Argeș exclude posi- bilitatea de a li se stabili vreo valoare cromatică din punct de vedere heraldic. în ceea ce ne privește, înclinăm spre interpretarea dată de numismatul citat pe considerentul culorilor identice ale fasciilor din stema policromă a lui Ștefan cel Mare de pe Tetraevanghelul de la 1502 aflat actualmente în Biblioteca de Stat din Viena; întrucît au existat numeroase alianțe directe de familie între dinastiile 88 Semnele convenționale (liniaturi și puncte) pentru indicarea smalțurilor în reprezen- tările necolorate ale stemelor vor fi stabilite de-abia în secolul al XVII-lea. Primul care încearcă să introducă un asemenea sistem este Francquardt la 1623, însă metoda lui nu va fi adoptată, el fiind urmat de Vulson de la Colombiere care va crea și apoi Petra Sancta care va difuza și va impune în știința heraldică după anul 1638, sistemul astăzi generalizat al reprezentărilor conven- ționale ale smalțurilor (cf. Otto Titan von Hefner, Handbuch der theoretischen und praktischen Heraldik, voi. I, ed. II-a, Gorlitz, 1887, pl. X, fig. 97 și 98). 87 în studiul său în mss. citat supra, I. N. Mănescu vede totuși în scutul din fresca «cavalerului fără cap», primul cartier fasciat de aur și roșu, iar cîmpul plin din cartierul al doilea, de azur, considerînd că aceste detalii ar reieși din fotografia făcută în 1915 a menționatei fresce de pe stîlpul stîng (de la nord) dinaintea altarului bisericii domnești de la Curtea de Argeș (v. D. On- ciul, în chestiunea bisericii domnești de la Curtea de Argeș, în Bul. Corn. Mon. Ist., IX, 1916, fasc. 34, apr.-iun., p. 61, fig. 14). Întrucît respectiva fotografie este realizată în alb-negru, mani- festăm rezerve față de interpretarea cromatică dată de I. N. Mănescu amintitelor smalțuri ale stemei în cauză. 88 Nasturii se află actualmente în Muzeul de Istorie al R.S.R. din București. O reprezen- tare fotografică (în alb-negru) v. la Virgiliu Drăghiceanu, Curtea de Argeș. Călăuza vizita- torului monumentelor orașului, (București), f. d., p. 8, fig. 2. www.dacoromanica.ro 68 Arta heraldică Țării Românești și Moldovei de-a lungul timpului (însuși Ștefan fiind căsătorit a treia oară cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos), n-ar fi exclus ca scutul fasciat de azur și verde să figureze pe stema dinastică a voievozilor moldoveni fie ca o « armerie de alianță » foarte uzitată în practicile heraldice de la acea epocă și ulterioare, fie să provină de la casa domnitoare munteană într-un alt mod. Ori- care ar fi însă situația, sîntem îndreptățiți să presupunem existența unor influențe reciproce, de sens și intensități variabile, după epocă și domnie, între heraldica dinastică a Moldovei și cea a Țării Românești, relații despre care vom vorbi mai detailat în capitolul dedicat stemei dinastice a Mușatinilor. în final, mai trebuie să amintim că stema dinastică a Basarabilor ce va continua să apară în general pe aversul monedelor acestor voievozi pînă la Basarab al III-lea Laiotă (1473—1477), va dispare definitiv odată cu încetarea la acea epocă a emisi- unilor monetare a domnilor Țării Românești, nemaifiind întâlnită ulterior pe nici un alt vestigiu de ordin epigrafic (cu excepția stemei din 1499 a lui Radu cel Mare de la Mănăstirea Dealu), documentar sau de orice alt gen, deși stingerea respectivei dinastii (cu colateralii săi, inclusiv) se va produce aproape două secole mai tîrziu. Dacă stema de familie a primei dinastii a Țării Românești va pieri fără urme din motive ce ne sînt total necunoscute, totuși unii dintre voievozii aparținînd acestei familii domnitoare vor arbora steme sau embleme personale, foarte adesea combinate cu stema țării alcătuită din cunoscuta acvilă valahică. Astfel, putem cita pe Vlad Dracul care, atît pe unele dintre monedele bătute la Tîrgoviște cît și pe sigiliul său de stat, din 1437 (XX, 1), va purta emblema sa personală simbolizată printr-un dragon; respectiva emblemă, reprezentînd cunos- cutul animal fabulos din legendele antichității și evului mediu, a fost — după unii cercetători — folosită de acest voievod din pricină că el fusese, creat la 1431, cavaler al Ordinului Dragonului, înființat la 1408 de către Sigismund de Luxem- burg 89. Dacă pe emisiunile monetare menționate supra, dragonul va fi înfățișat pe revers într-un singur exemplar, pe marele sigiliu atîmat din 1437, amintit mai sus, animalul himeric va apărea de trei ori — firește de proporții reduse — atît în can- tonul superior dextru al scutului, sub semiluna cu coamele la dextra, flancată de steaua în șase colțuri, cît și la picioarele crucii cu trei brațe plasate pe flancul senestru al ecusonului, precum și, în sfîrșit, în cantonul inferior dextru la picioarele acvilei cu capul conturnat a Țării Românești. De la finele aceluiași secol al XV-lea datează și stema lui Radu cel Mare, sculptată pe pisania din 1499 a vechii clopotnițe a mănăstirii Dealu (XX, 2). într-un scut de factură gotic-germană, apare o reprezentare de pasăre cruciată a țării, foarte diferită (ca aspect, poziție și atribute auxiliare) de amprenta sigilară cunoscută, datînd din 1497, a aceluiași voievod. Stema de la Dealu include însă majoritatea elementelor tradiționale specifice ale coifului și cimierului din stema clasică de tip monetar a Basarabilor, cu care ne familiarizaseră emisiunile numismatice din veacurile al XlV-lea și al XV-lea, adică acvila cruciată cu capul conturnat (de data aceasta cu aripile larg deschise), stînd pe coif și fiind flancată la dextra de o lună contumată, lipsind însă steaua. în orice caz, considerăm că este necesar să precizăm că acest mic monument epigrafic constituie un ultim vestigiu — altul decît monetar — 99 v. Oct. Iliescu, Emisiuni monetare ale Țării Romanești din secolele al XIV-lea fi al XV-lea, p. 323, fig. 33—34, p. 325 — 330 și p. 329, fig. 38 și 39; v. și Emil Vîrtosu, Din sigilografia Moldovei fi Țării Romdnefti, Bac., 1956, p.343, fig. 17 și 20, cît și Stelian Mbtzulbscu într-o conferință asupra dragonului ca simbol heraldic ținută în ședința din 29 decembrie 1971 a Comisiei de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Institutului de Istorie «N. lorga». www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 69 al stemei dinastice a Basarabilor, într-o perioadă cînd emisiunile de acest fel înce- taseră să mai apară cu peste două decenii mai înainte; ulterior nici vreo altă urmă — de orice gen ar fi fost ea — a armelor primei noastre familii domnitoare în Țara Românească nu ni s-a mai conservat. O altă stemă, de astă dată sigilară, care a suscitat mari controverse este și cea aflată pe pecetea lui Mihai Viteazul aplicată pe cunoscutul document din 27 iulie 1600 (XX, 3), însemn despre care s-a spus, între altele, că ar conține și elemente de stemă personală (leii afrontați). Este vorba de un sigiliu conținînd acvila valahică îmbinată cu tipul «Nova plantatio» și în subsidiar cu stema Moldovei cît și cu doi lei afrontați. Acest tip sigilat folosit de Mihai Viteazul după unirea Transilvaniei și Moldovei, ni s-a conservat doar în trei exemplare, toate emise de către cancelaria domnească moldoveană a marelui nostru voievod în vara anului 1600. Astfel, primul dintre aceste exemplare a fost aplicat în ceară roșie pe un act din 3 iulie 1600 (semnalat în 1945 de prof. Aurelian Sacerdoțeanu), iar celelalte două, aplicate în chinovar pe documentele din 27 și respectiv 29 iulie 1600 (cel dinții semnalat de prof. Stoica Nicolaescu în 1905, cel de al doilea, făcut cunoscut de-abia în 1964 de către cercetătorul Paul Mihail90). Dintre aceste trei însemne — primele două aflate în țară în depozitele Arhivelor Statului din București, ultimul în arhiva mete- cului Sf. Mormînt din Constantinopol — cel care a stîmit vîlva și interesul pe deplin justificate ce prezenta, a fost firește exemplarul de pe actul din 27 iulie 1600, semnalat cronologic cel dîntîi atenției istoricilor și marelui public românesc de la începutul secolului actual. Deși documentul de la data sus-menționată fusese cercetat și publicat încă din 1865 de B. P. Hasdeu în Arhiva istorică a României, acest mare erudit nu acordase nici o atenție pecetiei în chinovar aplicată pe respectivul act; de asemenea, aceeași pecetie fusese studiată și descrisă în 1891 de către V. A. Ure- chia în Schițe de sigilografic românească, dar istoricul citat dăduse o cu totul altă interpretare elementelor heraldice și emblematice aflate în cîmpul sigilat al însemnu- lui examinat. Cel care a sesizat primul însemnătatea pecetiei lui Mihai Viteazul din 1600 și a sensului ei simbolic major, a fost Stoica Nicolaescu, pe atunci student în istorie, care a semnalat profesorului său Grigore Tocilescu acest important însemn sigilat domnesc. Numitul reputat istoric s-a grăbit să-l prezinte neîntîrziat lumii științifice de specialitate în comunicarea din 18 februarie 1905 de la Academia Română, fiind urmat și de Dimitrie Onciul, pe atunci Director General al Arhi- velor Statului din București, care a ținut și dînsul să se pronunțe asupra pecetiei lui Mihai Viteazul din 1600 (aflată în depozitele instituției ce conducea), expri- mîndu-și punctul de vedere în comunicarea ținută la 15 martie 1905 în cadrul aceluiași înalt for de cultură al țării. Conform interpretării date de Tocilescu și Onciul (ulterior și de Stoica Nicolaescu), însemnul sigilat domnesc de pe actul din 27 iulie 1600 conține simbolurile reunite ale celor trei țări românești și anume acvila valahică, capul de bour al Moldovei și leii afrontați, considerați a reprezenta Transilvania. Această interpretare a fost unanim acceptată la epoca semnalării pecetiei la care ne referim, fiind bazată mai puțin pe inscripția (parțial recon- stituită) din bordura însemnului în cauză, cît mai ales pe intitulația documentului care numește pe Mihai Viteazul «domn al Țării Românești, al Ardealului și al Moldovei». Dacă cercetătorii ulteriori n-au formulat firește obiecții asupra simbolurilor consa- crate ale principatelor valah și moldav, în schimb unii dintre acești specialiști au emis serioase dubii asupra leilor afrontați ca emblemă evocatoare a Transilvaniei. 90 v. P. Mihail, Documente inedite ale cancelariei moldovenești din secolul al XVI-lea (din arhiva metocului Sf. Mormînt din Constantinopol), în Studii, Revistă de istorie, XVII, 1964, nr. 2, p. 335-359. www.dacoromanica.ro 70 Arta heraldică Astfel în 1914, gen. P. V. Năsturel în lucrarea menționată despre «Nova Plantatio», cît și ulterior, prof. Constantin Moisil în mai multe dintre studiile sale, au contestat celor doi lei față în față rolul de a constitui simbolul Ardealului ce li se atribuise, fundamentîndu-și argumentațiile pe două considerente: a) aceste animale heraldice afrontate n-au avut niciodată în armorialul de stat al Transilvaniei semni- ficația de a reprezenta respectivul principat; b) spada plasată în pal, ținută de labele anterioare ale celor doi lei (în interpretarea lui Tocilescu, Onciul și Nicolaescu, exprimată plastic încă din 1905 de graficianul W. Sabo într-o reconstituire în desen a pecetiei lui Mihai Viteazul din iulie 1600 foarte popularizată de atunci încolo) este în realitate doar trunchiul arborelui «Novei Plantatio», iar cele 7 pre- supuse movile pe care stau leii nu sînt altceva decît rădăcinile acestui copac înfă- țișat smuls. într-o reeditare din 1916 a unor documente ale lui Mihai Viteazul publicate inițial în 1911, Stoica Nicolaescu va reveni parțial asupra aspectului elementelor anexe ale leilor afrontați din însemnul sigilat ce studiem, considerînd că cele două animale heraldice stau într-adevăr pe rădăcinile unui arbore (curent reprezentat în sfragistica domnească munteană de tip «Nova Plantatio» din veacul al XVI-lea), dar că țin totuși în labe o spadă în poziție verticală, ipostază în care aceste patrupede față în față apar figurate și pe o monedă de aur emisă în 1603 de Moise Szekely (XLIV, 4) în calitate de voievod al Transilvaniei (argument preluat de la Tocilescu din studiul acestuia publicat în 1905 în Buletinul Societății Numis- matice Române). Problema leilor atribuiți ca simbol al principatului ardelean a rămas contro- versată chiar și în urma dezbaterii ei în cadrul Comisiei Consultative Heraldice create în 1921 cu scopul de a alcătui stemele județelor, municipiilor și orașelor de la acea epocă ale țării. Specialiștii reuniți în numita comisie au împărtășit două opinii: unii care susțineau că cele două animale afrontate reprezentau em- blema personală a lui Mihai Viteazul (C. Moisil, Mihai Seulescu, I. C. Filitti, Em. Hagi-Mosco), ceilalți menținînd vechea teză a leilor ca simbol al Transilva- niei (D. Onciul, Paul Gore, Virgil Drăghiceanu, George D. Florescu). Astfel, cînd Comisia Consultativă Heraldică (C.C.H.) va crea armele municipale ale Ploieștilor care își dobîndiseră statutul urban în domnia marelui nostru voievod (1597), ea o va alcătui, în cîmp de azur, din doi lei afrontați de aur, ținînd în labe un arbore (stejar) smuls, de argint și stînd pe o eșarfă roșie cu inițialele lui Mihai Viteazul (CLVII, 2), în timp ce în stema orașului Alba-Iulia, prin mobilele căreia numita comisie voia să evoce prima unire din 1600 a celor trei țări româ- nești sub sceptrul aceluiași mare domn, vor fi înfățișați în cîmpul destinat armelor Transilvaniei, pe aur, doi lei afrontați, roșii, ținînd în labele lor anterioare o spadă în pal, de argint și stînd pe șapte coline negre, dispuse simetric 1, 2, 4. Această situație în care respectivele animale heraldice au fost considerate că poartă în labe fie unul, fie celălalt din cele două atribute amintite anterior (arbore sau spadă) și mai ales cu cele două interpretări arătate mai sus, s-a perpetuat în dubla ipostază menționată pînă în anul 1945, dată la care prof. A. Sacerdoțeanu va semnala descoperirea celei de a doua amprente sigilare — de astă dată în ceară roșie — a tipului de pecetie heraldico-iconografică folosit în 1600 de către cancelaria mol- doveană a ilustrului nostru voievod. Conform acestei descoperiri, însemnul sigilat, analizat în detaliu cu toată rigoarea științifică de către reputatul istoric citat, va revela faptul că leii nu țin în labele lor anterioare un copac smuls, ci unul fără rădăcini vizibile, cele două animale heraldice afrontate stînd pe o terasă acciden- tată (alcătuită poate din vîrfuri de munți?). în plus, inscripția din bordura pecetiei în ceară va îngădui o lectură clară și integrală a textului său din care ar rezulta fără echivoc posibil, că însemnul sigilat a aparținut lui Nicolae Pătrașcu Voievod, www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 71 fiind emis de acesta în numele tatălui său ca domn al Moldovei, deși — după cum precizează prof. Sacerdoțeanu — în intitulația documentului dat în Iași la 3 iulie 1600 nu figurează menționat ca voievod decît Mihai Viteazul. Constatările efec- tuate în urma analizării minuțioase a respectivei peceți în ceară a marelui domn, vor cauza și o remaniere corespunzătoare a reprezentării sale grafice. Astfel, desenatorul P. Polonic (de la Institutul de Arheologie din București) va înfățișa însemnul în cauză dotat cu leii afrontați susținînd un arbore căruia nu i se văd rădăcinile, cele două animale heraldice fiind redate stînd pe un fel de scoici semă- nînd mai degrabă cu niște frunze plasate în bară (oblic de la senestra la dextra); de asemenea inscripția din bordură va conține textul în noua sa lectură semnalată mai sus. în privința sensului simbolic al leilor afrontați, prof. Sacerdoțeanu nu exclude presupunerea ca ei să reprezinte eventual principatul transilvan, contra- zicînd poziția categorică, total refractară unei astfel de interpretări, adoptată ante- rior, după cum am văzut, de gen. P. V. Năsturel și prof. C. Moisil. în sfîrșit, documentul din 29 iulie 1600, semnalat în 1964 de cercetătorul Paul Mihail, nu ne aduce vreo lămurire suplimentară relativ la pecetia în chinovar aplicată la baza sa, întrucît fotografia actului și a însemnului sigilar cu care este dotat, redă o amprentă identică cu cea de pe documentul bine cunoscut din 27 iulie 1600, amprentă realizată desigur de aceeași matrice folosită de cancelaria dom- nească moldoveană a lui Mihai Viteazul pe actul emis doar cu două zile anterior. în ceea ce privește propria noastră poziție și aportul cu care am putut contribui la elucidarea problemei tipului sigilar aplicat pe documentele din 3,27 și 29 iulie 1600, sîntem în măsură să prezentăm, în urma analizării directe a celor două peceți aflate la noi în țară în depozitele Arhivelor Statului din București, următoarele constatări: 1. confirmăm integral afirmațiile gen. P. V. Năsturel și ale lui C. Moisil, refe- ritor la faptul că cei doi lei afrontați nu țin în labele lor anterioare o spadă în pal (așa precum susținuseră Gr. Tocilescu, D. Onciul și S. Nicolaescu), ci flan- chează, sprijinindu-1, un arbore cu coroana prevăzută cu striațiuni orizontale care probabil vor să-i indice, în chip stilizat, frunzișul. 2. contrar însă aserțiunilor acelorași gen. Năsturel și prof. Moisil, arborele nu este redat smuls (adică cu rădăcinile vizibile), elementele ce apar reprezentate la baza tulpinii copacului nefiind, conform opticii noastre, nici rădăcini, nici scoici, nici frunze, ci mai degrabă crestele unor munți, așa precum le văzuse (deși sub semnul întrebării) și prof. A. Sacerdoțeanu în 1945. 3. din compararea celor două amprente sigilare — în ceară roșie și în chinovar — am ajuns la concluzia că pecetia în ceară a fost produsă de o matrice diferită de cea folosită pentru pecetia aplicată în chinovar și aceasta deoarece: a) există unele mici deosebiri de format și de poziție ale labelor și ale cozii celor doi lei afrontați de pe imul și de pe celălalt însemn examinat; b) aspectul clar conturat al coroanei arborelui (în formă de chiparos) de pe pecetia în chinovar, e diferit de cel neconturat și prezentînd o formă de hexagon neregulat al coroanei copacului de pe pecetia în ceară; c) tulpina arborelui din însemnul în chinovar e redată mai scurtă și susținută de relieful accidentat de la baza sa, în timp ce tulpina copacului din însemnul în ceară este reprezentată foarte distinct mergînd pînă în terasa curbă formată de însăși latura inferioară a scutului mare (în care sînt incluși cei doi lei afrontați), respectiva tulpină nemaifiind de astă dată susținută, ci flancată de crestele de munți ce o înconjoară în porțiunea sa inferioară; d) siluetele crestelor muntoase (în număr doar de patru) de la baza scutului mare din pecetia în chinovar, apar redate (desigur din cauza imprimării defectuoase a numitului tuș roșu) sub forma unor frunze sau scoici, confuzie ce nu e posibilă în pecetia în ceară, în care cele patru creste montane apar net conturate. www.dacoromanica.ro 72 Arta heraldică în ceea ce privește prezența elementului leu în sfragistica domnească munteană de gen «Nova Plantatio» (de la apariția acestui tip sigilat și pînă la 1600) trebuie să precizăm — contrar afirmațiilor ce s-au dovedit a fi fost eronate ale gen. Năsturel — că primul care introduce într-o pecetie de factura amintită cei doi lei afron- tați sprijinind trunchiul copacului simbolic, a fost Mihai Viteazul, în însemnele sale conservate pe actele din 3, 27 și 29 iulie 1600. în sfragistica domnească moldoveană, de asemenea, cele două animale heraldice față în față nu au constituit la epoca aceea elemente uzuale în armorialul de stat al principatului de dincolo de Milcov; tot astfel, în heraldica de stat a Transilvaniei, leii n-au fost în nici o ipostază întîlniți. Referitor la sensul simbolic ce Mihai Viteazul a voit să atribuie acestor două animale heraldice, afirmăm în primul rînd că pînă la confecționarea celor două matrice sigilare folosite de cancelaria moldoveană a voievodului în vara anului 1600, marele nostru domn nu își alcătuise nici un însemn special care să marcheze stăpînirea sa și asupra Ardealului, unit după cum se știe încă din noiembrie 1599; pe întreaga perioadă dintre această dată pînă la reunirea Moldovei (ba chiar și ulterior), Mihai Viteazul va face uz în Transilvania doar de peceți aparținînd tipului de însemne sigilare curent folosit de cancelaria domnească a Țării Românești între 1596 și 1600. De-abia în preajma unirii principatului moldav și ca o consecință a unei acțiuni care urma să îndreptățească pe voievod să se intituleze «domn al Țării Românești, al Ardealului și al Moldovei», el va considera oportun să dispună confecționarea unui sigiliu care să includă într-o compoziție heraldico-iconografică de tip «Nova Plantatio», simbolurile heraldice ale celor trei țări surori, reunite sub o conducere unică. Am afirmat în preajma unirii Moldovei, deoarece după cum se știe, Mihai nutrise inițial dorința, după reunirea principatului de dincolo de Milcov, să-și instaleze fiul pe tronul Mușatinilor, intenție materializată prin inscripția în acest sens aflată în exerga primei matrice sigilare amintite. Ulterior, voievodul schimbîndu-și planurile și lăsînd în conti- nuare pe Nicolae Pătrașcu ca locțiitor al său în Țara Românească, a dispus să se confecționeze cea de a doua matrice sigilară în care exerga poartă o altă inscripție ce cuprinde, conform și afirmațiilor lui Tocilescu, Onciul și Nicolaescu, doar numele lui Mihai și tripla sa titulatură. în privința sensului ce atribuim leilor afrontați aflați în tipul de pecetie dom- nească din 1600 ce analizăm, — raliindu-ne punctului de vedere exprimat încă din 1921 de către Constantin V. Obedeanu 91 — considerăm că semnificația acestor două animale heraldice ar putea fi eventual pusă în legătură cu tradiția, perpetuată de-a lungul veacurilor, a ipoteticei embleme a Daciei (alcătuită din doi lei afrontați, cu boturile deschise și cozile trecute printre picioare); această tradiție ne-a fost transmisă de izvoare din care s-au inspirat, ulterior epocii lui Mihai Viteazul, atît unii dintre cronicarii noștri (ca de pildă Nicolae Costin), cît și armorialele sud- slave ce începuseră să circule în peninsula balcanică de la finele veacului al XVI-lea. Astfel Nicolae Costin în letopisețul său, la sfîrșitul capitolului al Vl-lea afirmă: «Iară semnul sau pecetea Daților era doi lei împotrivă unul altuia cu gurile căscate și deasupra leilor coroană, precum pentru deschisul minții s-au zugrăvit stema Dației cum vezi aici», urmînd apoi în unele copii mss. chiar reproducerea unei astfel de embleme inclusă mtr-un chenar octogonal ornamentat (I, 3). Cît privește prezența leilor Daciei în armorialele sud-slave, e drept că cele două animale heral- 81 v. scrisoarea din 20 martie 1921 a lui C. V. Obedeanu către Mareșalul Curții Regale referitor la proiectul de la acea epocă a stemei de stat a României (Arh. Stat. Buc., Fond C.C.H., dos. 3/1921, ff. 3—6 și 10—12), cf. I. N. Mănescu, Istoria stemei de stat a României, Buc., 1975 (teză de licență), in mss. www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 73 dice afrontate nu apar decît în lucrări mai tardive de acest gen, ca de pildă armorialul lui Paul Ritter Vitezovic (Viena, 1701), cu derivatul său Hristofor Jefarovic (Viena, 1741) (I, 4), precum și la Milan Simic, la jumătatea veacului trecut, dar reprezentarea celor doi lei față în față prezintă similitudini de aspect și de poziție cu cei din tradiția cronicărească românească care ne îngăduie să presupunem o sursă comună de inspirație rămasă încă necunoscută nouă celor de astăzi, sau poate pierdută pentru totdeauna. Totuși la epoca lui Mihai Viteazul tradiția leilor Daciei era încă vie, putînd fi cunoscută firește și de voievodul nostru, în care caz n-ar fi exclus ca cele două animale afrontate să simbolizeze Transilvania ca o aluzie la străvechiul teritoriu dacic în centrul căruia se afla numitul principat unit de Mihai, teritoriu înglobînd în același timp și celelalte două țări românești. Întrucît în intitulația documentelor din 3, 27 și 29 iulie 1600, domnul apare ca voievod al Ungrovlahiei, al Ardealului și al Țării Moldovei, nu este deloc cu neputință ca pecetia ce întărea aceste acte să cuprindă (pe verticală) simbolurile consacrate ale Țării Românești (acvila valahică) și Moldovei (capul de bour), la care să se mai adauge și un însemn ad-hoc al Transilvaniei, reactualizîndu-se astfel tradiția leilor afrontați din ipotetica emblemă a Daciei, chiar dacă ea nu data din antichitate, ci ar fi putut fi creată fie în Evul Mediu, sub influența artei heraldice apărută atunci, fie în epoca umanismului. Cît privesc relațiile de filiație ce s-ar putea stabili între leii afrontați de pe tipul de pecetie al lui Mihai Viteazul și cei din stema monetară a lui Moise Szekely (XLIV, 4), trebuie precizat că deși acest succesor al voievodului la cîrmuirea Transilvaniei avea în armele sale de familie un leu (însă fără nici un atribut în labe), înclinăm totuși să credem împreună cu Tocilescu și Stoica Nicolaescu, că reprezentarea dublă a acestui animal heraldic susținînd o spadă, înfățișează nu stema personală, ci cea a Ardealului, putînd fi pusă în legătură în ceea ce privesc leii, cu eventuala proaspăta tradiție de emblemă a Transilvaniei creată de Mihai Viteazul în sigiliul său din 1600, iar în ceea ce privește spada, cu stema veche a Transilvaniei (înaintea celei cu acvila însoțită de astre și de cele 7 cetăți), stemă ce conține două spade așezate în cruciș, broșînd peste un trichetru cu unghiurile terminate prin cîte o frunză, așa cum apare figurată de pildă în Chorographia Transilvaniae a lui Georg Reicherstorffer apărută în 1550 (XLIV, 1). în concluzie, considerăm că, din motivele arătate, leii afrontați au putut fi eventual socotiți în concepția primului unificator al țărilor românești ca simboli- zînd Transilvania, la această supoziție a noastră adăugîndu-se și constatarea că în reprezentările heraldice de pe monedele sau stemele principilor ardeleni ulteriori, această emblemă cu leii, preluată doar de Moise Szekely, nu mai apare niciodată figurată, ceea ce ne îngăduie să presupunem că ea n-a fost însușită de către respectivii cîrmuitori, deoarece le evoca perioada stăpînirii lui Mihai Viteazul asupra Transilvaniei. Trecînd la o altă reprezentare de sigiliu domnesc în care apar elemente combinate ale stemei țării cu cele ale armelor de familie ale voievodului respectiv, menționăm pecetea din 1619 a lui Gavril Movilă, domn al Țării Românești (1618— 1620) în care scena «Novei plantatio» (avînd plasată în vîrful copacului acvila valahică) este îmbinată cu cele două săbii încrucișate aflate la baza arborelui dintre cele două personaje încoronate (înfațișînd pe Domn și pe Doamna sa), săbii constituind mobila heraldică principală din armele de familie ale Movileștilor (de data aceasta neincluse în vreun scut, ci lăsate libere și prezentate ca emblemă de neam) (XX, 4). Mai putem cita același gen de sigilii și la cei doi voievozi din familia Canta- cuzino, Șerban și Ștefan, ale căror însemne din 1682 și respectiv din 1714 — asemă- www.dacoromanica.ro 74 Arta heraldică nătoare ca aspect — reprezintă, după cum am văzut mai sus, îmbinarea stemei țării (alcătuită din acvila valahică și cu aștrii obișnuiți) doar cu cele două personaje încoronate din scena «Novei plantatio », arborele fiind înlocuit prin acvila bicefală, ce constituia armele imperiale ale menționatei familii domnești din Țara Româ- nească (XX, 5 și 6). O altă'categorie interesantă de steme în care se îmbină armeriile țării cu cele personale ale voievodului, o mai formează și cele din timpul domniei lui Matei Basarab. După cum se știe, acest domnitor întrebuințase în timpul carierei sale boierești (ca paharnic în 1612, apoi ca vel agă în 1628) un sigiliu de tip iconografic ce-1 reprezenta stînd pe un jilț și ținînd un toiag de dregătorie în mîna stingă. Odată ajuns domn, considerentul că deși aparținea (ilegitim) ramurii dinastice directe a Basarabilor, el era totuși mai legat de cea colaterală a Craioveștilor, l-a determinat probabil să producă o brizură în armele Țării Românești de pînă atunci, pe multe din însemnele sale domnești apărînd amintita stemă iconografică agățată de gîtul păsării heraldice valahice (XXI, 1, 2 și 4). Această reprezentare urmărea desigur să arate că țara (figurată simbolic prin acvila uneori cu aspect de corb) este supusă cîrmuirii posesorului stemei de dregător amintită. Faptul, firește, n-a scăpat atenției contemporanilor căci spre exemplu în Evanghelia învățătoare tipărită la Mănăs- tirea Dealul în 1644 sub îngrijirea mitropolitului Teofil, versurile aflate sub herbul țării sînt următoarele: «Ceastă țară corbu’și poartă întru pecetia ei, « Fericit acum s-au dat adaos pecetiei: « Scut la pieptul corbului. Cu un semn ca acela «Om din jeț șezînd și toiag laud’acela « Mare neam băsărăbesc cu aceasta semnează » 92. Același procedeu se remarcă și la stemele Doamnei Elina, soția lui Matei Basarab, pasărea heraldică a Țării Românești avînd atîmată de gît un scut conținînd armele acestei principese (o cruce — uneori simplă, alteori dublă — ieșind dintr-o coroană plasată pe o colină) (XXI, 5). Sistemul se generalizează apoi sub alți domni din neamul Craioveștilor, precum Constantin Șerban (XXI, 3) și apoi Constantin Brîncoveanu (IX, 6), sub care apar uneori steme ale țării în care pasărea valahică poartă aninat pe piept un scut mic cu sau fără vreun însemn distinctiv pe el. în perioada domnitorilor Cantacuzini, grafica religioasă din Țara Românească se îmbogățește cu o serie de tipărituri valoroase, împodobite și cu diferite orna- mentații și cu steme ale principatului valah îmbinate cu acvila bicefală bizantină. Sub Șerban Cantacuzino, în special în prima parte a domniei sale, pasărea heraldică românească e înfățișată pe diverse opere de grafică religioasă într-o postură priori- tară față de acvila bicefală care apare plasată în chenarul ornamental ce încadrează acest gen de reprezentări armoriate. în atare situație, acvila valahică ocupă centrul compoziției, captînd firește în primul rînd ochiul privitorului, fiind pusă mult mai în evidență decît pasărea himerică a fostului Imperiu bizantin ce îndeplinește în alcătuirea respectivei steme, un rol mai degrabă decorativ decît unul heraldic (deși atributele domniei — spada și buzduganul — sînt totuși ținute în gheare de acvila bicefală, pentru a aminti, desigur, că puterea de stat se află în mîinile unui repre- zentant al familiei împărătești ce o simbolizează). în sensul arătat cităm stema •2 v. I. Bianu și N. Hodoș, B.R.V., voi. I, p. 110; textul reprodus și de V. A. Urechia, Schițe de sigilografic românească, p. 14 și gen. P. V. Năsturel, Stema României, p. 112. www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 76 Țării Românești de pe frontispiciul Liturghiei tipărită la București în 1680 (XXII, 1) precum și cea de pe Evanghelia tipărită tot la București în 1682 (XXII, 2). Dacă pînă acum amplasarea acvilei bicefale avînd rolul de timbru al cartușului conținînd armele Țării Românești și încadrîndu-se în mod organic în chenarul ornamental al acestui cartuș, pusese pasărea imperială într-o postură secundară față de acvila valahică, în a doua parte a domniei lui Șerban Cantacuzino situația se inversează, pasărea heraldică a principatului muntean apărînd într-o ipostază de subordonare în raport cu acvila bicefală bizantină. Astfel, de pildă, pe verso-ul paginii de titlu a Bibliei tipărită la București în 1688, acvila împărătească cu două capete, încoronată, ținînd în gheare la dextra spada, la senestra buzduganul, poartă pe piept un mic scut în formă de inimă, ce conține pasărea neagră a Țării Românești deși în poziție de acvilă, dar avînd un vădit aspect de corb, cu capul conturnat, ținînd în cioc pe lîngă cruce și un inel, și fiind flancată în registrul superior de cei doi aștri în poziția inversă celei uzuale, adică o lună conturnată la dextra, iar soarele la senestra 93 (XXII, 4). în reprezentările ulterioare, ca de pildă cea de pe fron- tispiciul Antologhionului tipărit la Rîmnic în 1705 (XXI, 3), acvila cantacuzină apare singură fără a mai însoți pasărea heraldică valahică, deoarece la acea dată nu mai domnea pe tronul Țării Românești un voievod făcînd parte din această familie. în timpul domniilor fanariote, mai înregistrăm — e drept foarte sporadic — cîteva steme combinate în care pasărea heraldică a Țării Românești apare alături de mobile sau măcar de elemente din armeriile de familie ale unora dintre acești domni- tori. Astfel menționăm stema dublă (XXIII, 1) aflată la baza unei stampe contem- porane reprezentînd pe Alexandru Ispilanti în prima sa domnie (1774—1782), în care, în două cartușe ovale suprapuse, sînt incluse armeriile principatului muntean și respectiv cele ale familiei Ipsilanti. Artistul, în necunoașterea cu precizie a ste- mei acestei familii, a confundat însă pasărea fenix neagră ieșind din focul nemuririi ce constituie armele Ipsilanților, cu o acvilă de aceeași culoare. Pe verso-ul foii de titlu a lucrării «Descrierea Valahiei» a generalului von Bauer, tipărită în grecește la București în 1789, se află stema lui Nicolae Mavro- gheni (XXII, 5), ce intră și ea în rîndul stemelor în care armele țării sînt îmbinate cu cele de familie ale domnului ei. într-un cartuș circular, timbrat de o coroană și de însemnele domnești, și flancat de două busturi de paji (copii de casă) spate în spate, suflînd din cîte o trîmbiță cu țeava răsucită (personaje devenite uzuale ca tenanți ai armelor țării) și avînd la bază capul înaripat al unui heruvin deasupra unui leu conturnat, în poziție culcat, se află, pe o terasă, pasărea heraldică con- turnată a Țării Românești (cu un aspect mixt între acvilă și corb), flancată la senestra de un soare și ținînd în cioc în afara crucii uzuale, și un cap de bour, ipostază în care respectiva pasăre cît și celelalte ornamente exterioare ale scutului apar în armele de familie ale Mavroghenilor (LXXXIII, 3). O altă stemă în care sînt semnalate elemente din armele de familie combinate cu cele ale țării o mai constituie și ex-libris-ul lui Constantin Hangerli din 1798, în care acvila neagră a Țării Românești se află într-un medalion oval timbrat de o coroană deschisă și avînd ca susținători atributele domniei, cu deosebirea că în loc de spadă la dextra, apare un hanger, mobilă făcînd parte din armeriile grăitoare ale respectivei familii domnești, la senestra medalionul fiind flancat de buzduganul uzual (XXIII, 2). Stema lui loan Caragea de la baza gravurii reprezentînd pe acest domn, aflată în ediția grecească a Legiuirii sale tipărită la Viena în 1818, intră în aceeași 93 v. în același sens și Virgil Cândea, Semnificația politică a unui act de cultură feudala, în Studii. Revistă de istorie, XVI, 1963, nr. 3, p. 656 — 657. www.dacoromanica.ro 76 Arta heraldică categorie de însemne combinate, ea înfațișînd acvila țării inclusă intr-un cartuș oval, flancat de ambele părți de cîte o licomă cu capul contumat, animale himerice facînd parte (ca suporți) din armele de familie ale voievodului menționat (XXIII, 3). Odată cu instaurarea domniilor pămîntene în Principate, sistemul de îmbinare a stemei țării cu elemente din cea de familie a voievodului în scaun se generali- zează, desigur sub influența directă a heraldicii europene în care, începînd din primele decenii ale veacului al XlX-lea, și arta heraldică românească ajunge în mod mai mult sau mai puțin riguros să se încadreze. Dacă în timpul domniei lui Grigore al IV-lea Ghica (1822—1828) se menține încă tradiția, rămasă din epoca fanariotă, a sigiliilor de stat cu scutul sau cartușul conținînd acvila cruciată a Țării Românești flancat de Sf. împărați Constantin și Elena (în care, după cum am văzut, se transformaseră în final personajele domnești din desueta scenă a «Novei plantatio»), scut sau cartuș înconjurat ori nu, și de stemele celor 17 județe ale Munteniei, odată cu domnia lui Alexandru Ghica (1834—1842) se introduce și rămîne în uz constant pînă la unirea principatelor, sistemul stemelor mixte ca însemn oficial nu numai al domnului ci și al țării însăși. Astfel menționăm sigiliul de stat al lui Alexandru Ghica (XXIII, 4) în care, într-un decor perfect heraldic, sub un mantou de purpură dublat de hermină și timbrat de o coroană cu aspect de coroană regală, apare scutul cu armele țării surmontat de o cască cu gratii, așezată în față și încoronată cu o bonetă princiară; scutul este flancat de doi lei cu capetele contumate ținînd în gheare, cel de la dextra buzduganul, iar cel de la senestra spada și stînd fiecare pe cîte o țeavă de tun ușor înclinată. Ecusonul menționat, tăiat la orizontală și despicat la verticală în cîmpul inferior, conține în primul cartier acvila cruciată a Țării Românești cu aripile larg deschise avînd zborul în jos, al doilea cartier fiind fasciat roșu, aur și albastru (devenite culorile steagului principatului), în sfîrșit al treilea cartier prezentînd propriu-zise elemente personale din stema de familie a domnitorului și anume pe verde, o serie de șase așa-zise «lacrimi» de argint. Un sistem identic de includere a stemei de familie în ansamblul armelor de stat ale Țării Românești îl vor prezenta și sigiliile mari heraldice ale domnitorilor Gheorghe Bibescu (XXIII, 5) și Barbu Știrbei (XXIII, 6), în care, într-un decor identic, adică mantou de purpură dublat de hermină, încoronat de astă dată de cîte o bonetă princiară, apare scutul de format compozit (între cel așa-zis polonez și cel germanic), netimbrat de coroană la Bibescu, încoronat la Știrbei și flancat de cei doi lei, afrontați în stema primului dintre domnitori, cu capul contumat la cel de al doilea, avînd în gheare atributele suverane (la Bibescu buzduganul și spada apărînd ținute de lei în unghi drept deasupra scutului, la Știrbei în poziție oblică, ca în stema lui Alexandru Ghica). în interiorul ecusonului din centrul mantoului de purpură și hermină, în aceeași împărțire a cîmpului (tăiat-despicat în talpă) apare în primul cartier acvila cruciată și încoronată a Țării Românești cu aripile larg deschise (avînd zborul în sus la Bibescu și în jos la Știrbei) și ținînd în gheare atributele domniei, la dextra spada, la senestra buzduganul. Al doilea cartier conține armele de familie ale celor doi voievozi și anume pe azur, căpriorul (șevronul) Bibeștilor de argint, avînd la bază o stea cu șase raze din același metal (stemă comună ambilor principi, ei fiind — după cum se știe — frați, Barbu Bibescu, înfiat de către nașul său de botez, marele vornic Barbu Știrbei, luînd numele adoptato- rului). în sfîrșit, în ultimul cartier al scutului, găsim în stema lui Gheorghe Bibescu cele trei fascii tricolore (preluate de la Alexandru Ghica și reprezentînd culorile țării, ce apar și pe drapelele civice sau militare de la acea epocă), în timp ce în arme- riile lui Barbu Știrbei aflăm stema personală — intrată de atunci în blazonul acestei familii — și anume pe argint, o carte deschisă de aur, plasată oblic (în bandă), www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 77 tricolorul apărînd însă pe o fascie tripartită ce separă cîmpul superior de cele inferioare. Fără să mai analizăm stemele domnești însoțite și de cele ale județelor, pe care le vom studia la capitolul armeriilor districtuale, putem considera a fi. epuizat materialul heraldic de stat al Țării Românești combinat cu stemele dinastice, de familie sau personale ale diverșilor ei voievozi de la întemeierea acestui principat și pînă la unirea sa cu Moldova în 1855 c) Steme atribuite Țării Românești în armorialele străine Cea mai veche reprezentare heraldică atribuită Țării Românești de către heraldiștii străini înfățișează în cîmp de argint trei capete de mauri înconjurate fiecare de cîte o bandă din același metal și dispuse 2, 1. în cazul cînd n-ar fi apo- crifă, această stemă ar putea proveni, după unii cercetători94, din timpul amintitei Cruciade a V-a a lui Andrei al II-lea, în care, conform obligațiilor feudale, prezența unor contingente provenite din teritoriile viitoarelor țări românești nefiind deloc exclusă, conducătorii acestor contingente — căpetenii autohtone locale — s-au putut întoarce, după terminarea campaniei, cu steme adoptate în timpul amintitei cruciade. în orice caz, putem afirma — deși nu sîntem încă în măsură să ne explicăm în mod cert sorgintea 95 — că primul care a atribuit Țării Românești stema cu capetele de arapi a fost germanul Ulrich von Richenthal în cronica sa alcătuită în prima jumătate a secolului al XV-lea (circa 1420—1430) tratînd despre Conciliul ținut între 1414—1418 în localitatea Constanța din Baden, reuniune la care au participat și delegați din țările române 96. în manuscrisul princeps scris în latinește al respec- tivei cronici (care a ars în 1697), autorul a înfățișat stema cu capete de arapi atribuind-o Țării Românești; ulterior, în primele copii germane ce s-au efectuat după textul original, această reprezentare — fie din pricina unor inadvertențe ale diverșilor copiști, fie în mod intenționat, datorită strălucitelor victorii ale lui Ștefan cel Mare asupra turcilor (simbolizați prin capetele de mauri) — ea a fost, ca și în diversele ediții (tipărite) ale acestei cronici, atribuită Moldovei97 (XXIV, 1). Totuși, chiar și în situația semnalată, elementul arap nu dispare din stema atribuită Țării Româ- nești, căci în varianta cronicii lui Richenthal numită de la Constanța (tipărită la Augsburg în 1536 B8), stema Valahiei mari conține ca mobile ale scutului, în 84 v. I. N. MXnescu, Origina stemei Țării Românești, lucrare în mss., citată mai sus. 88 O. K ar adj a în Delegații din țara noastră la Conciliul din Constanța (în Baden) în anul 1415, Buc., 1927, p. 66 și 81, semnalează că în Codexul din Aulendorf (f. CCCXXX), cele două principate românești sînt în mod eronat situate din punct de vedere geografic în Africa, fapt care ar putea explica prezența în stemă a unor capete de negri. M Începînd cu D. A. Sturdza care a semnalat primul existența și însemnătatea acestei cronici pentru istoriografia principatelor române (v. Cronica lui Ulrich de Richenthal asupra Conciliului de la Constanța (1414 — 1418), tema a fost reluată ulterior și prezentată în felurite moduri de către: C. Karadja (op. cit., cît și idem, Portretul și stema lui Qrigore Țamblac și misiunea sa la Conciliul din Constanța), D. C. Petrescu (Rostul capetelor de arapi in stema Băsărăbeștilor), G. M. Ionescu (Etiopienii in Dacia preistorică), Mihai Popescu (Capetele de arabi in stema Basa- rabilor), în sfîrșit Steuan Metzulescu (Un document heraldic, Crucea Sf. Andrei simbol Heraldic, precum și în alte dintre numeroasele sale studii heraldice în care face multiple referiri la Richenthal și la cronica sa). 87 v. Steuan Metzulescu, Un document heraldic, p. 140. 88 Aflată astăzi în Biblioteca Națională din Viena sub Sig. 24, G, 7 (cf. M. Popescu, op. cit., p. 152—153), stema cu cei doi copii de arapi atribuită Valachiei mari a fost preluată ulterior și de alți heraldiști ca spre exemplu Martin Schrot, Wappenbuch des heiligen romischen www.dacoromanica.ro 78 Arta heraldică cîmp de argint, doi copii de arapi adosați și cu cîte o mină ridicată în sus (III, 5), deși această reprezentare nu mai apare în celelalte variante de manuscrise și ediții ale respectivei cronici germane. în orice caz, încă din conținutul celei mai vechi copii manuscrise conservate pînă astăzi (Codexul din Aulendorf) al operei lui Richenthal, cît și din cuprinsul altor diverse copii (I, 1,5 și II, 1) precum și al edițiilor tipărite ulterior, constatăm un paralelism în reprezentările de natură heraldică considerate a fi aparținut Țării Românești, deoarece în aceste copii și publicații stema atribuită principatului muntean are un alt aspect, înfățișînd în cîmp de argint un leu în picioare, roșu (uneori negru), încoronat sau nu. Acest paralelism s-a datorat, după unii cerce- tători ", interpretării greșite date de către unii dintre numeroșii copiști și editori ai cronicii lui Richenthal, pasajelor privitoare la Țara Românească. într-adevăr, în textul acestei cronici, ambele țări românești sînt numite Walachey, Muntenia «mindere» sau «kleine Walachey», iar Moldova «grosse Walachey»; întrucît dele- gatul principelui Valahiei mici, boierul Dobromir (Thebemur) apare cu o stemă în care e înfățișat în cîmp de argint un leu rampant încoronat (LXXXVI, 1), copiștii au putut confunda armele delegatului, cu cele ale însăși statului al cărui trimis era. Heraldiștii germani din secolul al XVI-lea și cei ulteriori de pretutindeni, au interpretat termenul de «kleine Walachey», în accepțiunea sa modernă și anume referindu-se doar la partea vestică a Țării Românești, în speță la Oltenia; astfel 5-a introdus în armorialele germane o stemă proprie a acestei din urmă regiuni, stemă care dealtfel nu a circulat niciodată și n-a fost folosită în nici o împrejurare de către administrația respectivei provincii. Dacă însă într-adevăr, nici administrația locală, nici cea austriacă (între 1718— 1739) a Olteniei, n-au întrebuințat vreodată stema cu leul, considerăm totuși că acest animal heraldic ar putea eventual să reprezinte o străveche tradiție, poate a băniei oltene, sau poate ale unora dintre teritoriile situate pe ambele versante ale Oltului în timpuri imemoriale, anterioare descălecării Țării Românești. O atare stemă ar putea de asemenea fi inspirată de la așa-numiții lei dacici, emblemă de antică tradiție (I, 3) posibil perpetuată de pe vremea acestor strămoși ai poporului român100, sau poate să derive din leul din stema atribuită Cumaniei (II, 3) sau în sfîrșit din cel din emblema Asăneștilor, cunoscuta dinastie a Imperiului româno- bulgar din secolele XII și XIII. în orice caz, cercetări viitoare mai aprofundate vor trebui făcute pentru a explica atît prezența unui leu pe sigiliul mic al lui Mircea cel Bătrîn (aplicat alături de pecetia de stat a acestui voievod pe tratatul de alianță încheiat la 1411 cu regele Vladislav al Poloniei)101 (II, 4), a leului gravat pe sigiliul datînd de la finele seco- lului al XVI-lea și atribuit cu multă certitudine lui Petru Vodă Cercel (II, 6), precum Reichs und allgemeiner Christenheit in Europa, Milnchen, Adam Berg, 1581 (cf. ibidem, p. 154, fig. 11) și popularizată ca atare în felurite armoriale central și vest-europene. Bolliac în Daco- Romane (sub nr. XXII) o menționează și dînsul ca stemă a Valahiei mari. 99 Const. Moisil: Stema României. Originea și evoluția ei istorică fi heraldică (publicată separat cu adaosuri, nu ca extras din Boabe de grîu), Buc., 1931, p. 22. 100 Ianko Schafarik în articolul său asupra stemelor teritoriilor și dinastiilor sîrbești (în «Glasnik» (Bcograd), IX, 1857, p. 341 — 348), vorbind despre stema atribuită Daciei spune: «Dacia este țara împărțită astăzi în Valachia, Ardealul și Moldova. Vechia ei stemă arată doi lei afrontați în cîmp roșu între care de jos se ridică un triunghiu cu laturile curbate și cu vîrful în șef, jumătate alb și jumătate roșu» (v. p. 345). Reprezentarea acestei steme se află în tabelul (anexat lucrării sus-menționate) alcătuit de Milan SimkS, v. tab. V, nr. 31. 101 v. E. de Hurmuzaki: Doc. priv. la Ist. Rom., I, (1346—1450), Buc., 1890, pl. III la doc. CCCXCI, p. 472 — 473 j I. N. Mănescu în Dos dreifache Wappen der Fursten von Walachei, Buc., 1974 (în mss.), inaugurează o investigație și în această direcție. www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV —XIX) 79 și a leului aflat pe pavăza unui călăreț valah din vremea lui Mihai Viteazul, reprodus pe o gravură germană de epocă. Revenind la stema cu capetele de arapi, trebuie să precizăm că acest gen de armerii a apărut foarte frecvent în heraldica central și vest-europeană, în urma luptelor desfășurate — mai ales în timpul Cruciadelor — între diverșii musulmani (mauri, sarazini, arabi, turci etc.) și monarhii, marii seniori, cavalerii cît și numeroa- sele cetăți și orașe aparținînd diferitelor țări situate pe acest continent. Referitor la Țara Românească, stema cu capete de arapi îi mai fusese atribuită — în afara cronicii lui Richenthal și a lucrărilor derivate din ea — și de către diverse armoriale sîrbești, în circulație în spațiul balcanic începînd de la finele veacului al XVI-lea. Întrucît însă, în cele mai vechi dintre aceste armoriale și anume în așa-numitul pseudo-Rupcic10a, alcătuit între 1580—1590, cît și în primele sale copii manuscrise întocmite între 1595—1630103, stema Țării Românești (în orice formă ar fi fost înfă- țișată) nu este întîlnită 104, e de presupus că reprezentările aflate în colecțiile heral- dice sîrbești mai recente, și anume Paul Ritter Vitezovid106, Hristofor Jefarovic106 102 Preotul călugăr Stanislav Rupcid, pretinsul heraldist al țarului Ștefan Dușan (1331 —1355), care ar fi alcătuit la mănăstirea Sfeti Gora la 1340 în memoria lui Ștefan Nemania, țarul Serbiei Mari (1196—1228) un manuscris cuprinzînd stemele atît ale țarului Dușan și ale nobililor săi, cît și ale țărilor și provinciilor stăpînite cîndva de sîrbi, este un personaj apocrif, născocit de ami- ralul de origine sîrbă Petar Ohmucevid din flota spaniolă, de la finele secolului al XV-lea, care pentru a putea intra în rîndul nobililor regatului prea catolic, și-a falsificat genealogia și a comandat unui autor, rămas pină în prezent necunoscut (pe care îl vom numi în mod convențional pseudo — Rupcid) un armorial în care să se afle și stema sa de familie, precum și cea a Macedoniei, asupra căreia emitea pretenții de stăpînire, dinastică chiar. Pentru ca acest fals să capete mai multă autoritate, amiralul a pus pe autorul armorialului comandat de dînsul să-și prezinte lucrarea drept opera personajului fictiv menționat mai sus; manuscrisul în limba latină a fost alcătuit după unii cercetători, la 1580, după alții la 1583, la 1585 sau la 1590 și se găsea la Roma unde s-a pierdut în secolele următoare (informații comunicate de heraldistul Hristo Dermendjiev din Sofia). Opera pretinsului Stanislav Rupcid este citată și de Steuan Metzulescu în Crucea Sf. Andrei simbol heraldic, p. 1024 și nota 7, fără a ști însă că lucrarea este apocrifă. 102 Copiile manuscrisului pseudo-Rupcid au fost numeroase, cea mai veche, alcătuită la 1595 de Korenid Neorid în text slav și latin, aflîndu-se astăzi în biblioteca Universității din Zagreb. Se presupune că Neorid ar fi fost și autorul lucrării originale comandate de amiralul Ohmucevid, dar faptul nu este încă dovedit. Manuscrisul atribuit lui Rupcid a circulat mult în spațiul sud-slav, fiind copiat de cîteva ori la diverse date, precum la 1601 în limba italiană de dalmatul Mavro Orbini, apoi la 1636 în latinește de către Marko Skoroevid din Bosnia, manuscrisul păstrîndu-se în National-bibliothek din Viena (v. Codex Vindobonensis, nr. 7683); se mai înregis- trează cîteva copii constituind așa-numitele manuscrise de la Beograd, de la Novi-Sad, în sfîrșit cel de la mănăstirea Fojnitza (tot din Serbia), copiat la 1800 în limba slavă cu caractere cirilice (informații comunicate de același heraldist bulgar sus-menționat, unele citate și de Stelian Metzu- lescu, op. cit., ibidem). 104 Mihai Popescu în articolul său: Capetele de arabi din stema Basarabilor, p. 153, nota 2, deplînge faptul că în armorialul lui Rupcid (ignorînd de asemenea că personajul este fictiv) nu se întîlnește stema Țării Românești și contrazice pe D. C. Petrescu care în Rostul capetelor de arapi în stema Băsărăbeștilor, p. 782, pretinde că armele cu capetele de arapi s-ar găsi în respectiva colecție heraldică. 105 v. Paul Ritter ViTEZovid, Stemmatographia sive armorum Illyricorum delineatio, des- cripția et restitutio. Viennae, 1701, p. 81, nr. 4 (cf. Steuan Metzulescu, op. cit., p. 1027 și nota 15). 106 Hristopor Jeearovi6, bulgar de origine, emigrat în Serbia, de profesie pictor bisericesc, a editat la 1741 armorialul lui Vitezovid mai sus amintit, traducînd textul în limba sîrbă. Stemele din Stemmatographia, în versiunea sîrbească a lui Jefarovid, au servit ca model pictorului bulgar Nicola Obrazopisov din Samokov, care la 1839 a decorat altarul bisericii mănăstirii Rylla cu multe dintre acelea care reprezentau atît armeriile slavilor de sud cît și ale țărilor din spațiul balcanic, printre care și Țara Românească (cu capete de arapi) și Moldova (cf. informațiilor comunicate de heraldistul Dermendjiev sus-menționat, precum și St. Metzulescu, op. cit., p. 1026, nota 9 și p. 1027). www.dacoromanica.ro 80 Arta heraldică și Milan Simic 107, datînd. din secolele al XVIII-lea și al XlX-lea (în care stema principatului Țării Românești apare dotată cu cele trei capete de arapi), să fie inspirate tot din sursa Richenthal sau a descendenților acesteia și nu dintr-un izvor balcanic diferit. în privința semnificației capetelor de mauri în armele Țării Românești, problema a format, după cum se știe, obiectul unor ample discuții și controverse între specialiști, începînd încă din secolul trecut. Considerate inițial ca stemă a principatului valah, apoi — de la Hasdeu 108 și Xenopol109 încoace — ca blazon de familie al dinastiei Basarabilor, semnificația acestor mobile heraldice a fost explicată în lumina ultimelor cercetări (Emil Vîrtosu uo, Stelian MetzulescuU1) ca reprezentînd generic simbolul luptelor victorioase de la finele veacului al XlV-lea și începutul celui de al XV-lea — ale domnilor Țării Românești împotriva turcilor (înfățișați prin aceste capete de mauri) U2, neconstituind nicidecum elemente legate de vreo anume tradiție heraldică autohtonă, în corelație directă cu originile țării sau ale dinastiei respectivului principat. Totuși, alți cercetători (A. Sacerdoțeanu, I. N. Mănescu ș.a.) consideră că în această problemă trebuie să se tragă concluzii mai puțin categorice, deși părerea general acreditată asupra stemei cu capetele de arapi e îndeobște defavorabilă, respectivele armerii fiind socotite apocrife pe consi- derentul neconcordanței între această reprezentare și cele cunoscute din heraldica sigilară și monetară a Țării Românești de la finele veacului al XlV-lea și începutul celui de al XV-lea. E drept că o documentație privitoare la emblemele sau stemele — dacă vor fi existat — ale dinaștilor români de pe cele două versante ale Oltului, din perioada anterioară întemeierii principatului muntean, nu am putut găsi nicăieri pînă în prezent; nu posedăm deci nici o informație din punct de vedere heraldic asupra eventualelor armerii ale lui Litovoi și Seneslau și ale ascendenților lor, înainte de unificarea teritoriilor ce au alcătuit ca stat închegat, sub Basarab I, Țara Românească. Dacă aceste izvoare ne lipsesc astăzi cu desăvîrșire, nu putem ști care să fi fost situația pe vremea lui Richenthal, cînd n-ar fi fost deloc exclus ca atare reprezentări heraldice să fi existat și despre care respectivul autor să fi avut cunoștință. De aceea, conform și opiniei prof. A. Sacerdoțeanu căreia ne asociem, nu considerăm că este cazul să atribuim atît stemelor din cronica susamintită, cît și celor apărute ulterior (dar inspirate direct din acestea), calificativul de apocrife, atîta vreme cît nu cunoaștem sursele documentare folosite de autorii lor, fiind de 107 v. Milan Simi6, Qrbovi Srbski Zemalia i Dinastia (Tabel heraldic ca anexă la studiul lui Ianko Schafarik asupra stemelor teritoriilor și dinastiilor sîrbe), în Glasnik (Beograd), IX, 1857, anexă la p. 348, tabelul V; (v. și St. Metzulescu, op cit., p. 1027, precum și idem, Lin document heraldic, în Gl. Bis., XIX, 1960, nr. 1—2, p. 130 și nota 4). 108 v. Istoria critică a Românilor, Voi. I, Ed. I, Buc., 1873, p. 96 — 103 și Ed. II, Buc., 1875, p. 95 — 97; idem, Etjmologicwm Magnum Romaniae, Voi. II, Buc. 1887, p. 1459; voi. III, Buc., 1893, p. 2567 —2575; voi. IV, Buc. 1898, p. XXXIX-XL și XLVI-XLVII; idem, Basarabii. Cine? De undei De cînd? Buc., 1894, p. 13 — 16. • 108 v. Istoria Românilor în Dacia Traiană, voi. III, Buc., 1914, p. 152. 110 v. Titulatura domnilor și asocierea lor la domnie in Țara Românească și Moldova pînă în sec. al XVI-lea, Buc., 1960, p. 235 și 240-241. 111 v. Un document heraldic, p. 135 — 136 și 140—141. 119 Capetele de arapi sînt numite mai frecvent în știința heraldică clasică capete de mauri, din pricină că primele contacte războinice avute de occidentali cu musulmanii au fost cele cu Maurii, atît în Spania, cît și în Franța, Italia etc. Ulterior, prin extindere de sens, aceste reprezentări au înglobat și pe turci și în general pe toate popoarele islamice, numite în mod generic de către creștini din motive confesionale, necredincioși. Astfel se explică pentru ce în unele descrieri heraldice ale unor steme occidentale se îndlnește, pentru a înfățișa atare capete, termenul de «cap de necredincios» (tete d’infidele), v. H. Gourdon de Genouillac, Les mystires du blason, Paris, 1863, p. 40; M. Bachelin-Deflorenne, La Science des armoiries, Paris, 1880, p. 234 etc. www.dacoromanica.ro Țara românească (sec. XIV—XIX) 81 presupus că ei s-au servit totuși de anumite izvoare și tradiții reale la acea epocă, astăzi pierdute poate pentru totdeauna. Mai departe, trebuie să precizăm că stema cu capete de arapi apărută și avînd o circulație exclusiv în afara granițelor țărilor române, a fost perpetuată de la un heraldist la altul și atribuită succesiv cînd principatului muntean, cînd celui moldovean. într-adevăr, ulterior perioadei primei sale apariții — conform acelorași explicații date de heraldistul St. Metzulescu — strălucitele victorii ale lui Ștefan cel Mare 113, cît și mai tîrziu, cele ale lui Ștefaniță 114 și respectiv ale lui Ion Vodă cel Viteaz 118 împotriva turcilor, vor determina atribuirea stemei în cauză Țării Moldovei. La finele secolului al XVI-lea, datorită izbînzilor, de asemenea notorii, ale lui Mihai Viteazul asupra acelorași temuți adversari, armele cu cele trei capete de arapi vor fi din nou considerate ca stemă a Țării Românești de către cronicarul Levinus Hulsius în Cronologia sa tipărită în 1596 și 1597 (III, 1), rămînînd de aci încolo, exclusiv atribuite acestui principat în toate lucrările heraldice străine ulte- rioare 116 (III, 2, 3 și 4). în concluzie, stema cu capete de mauri, inițial apărută în cronica lui Ulrich von Richenthal, s-a perpetuat în arta blazonului din Occident ca înfățișînd armeriile țărilor române, respectiva reprezentare răspîndindu-se apoi în Europa pe o destul de întinsă arie geografică. Astfel, începînd din secolul al XV-lea — referindu-se în speță la Țara Românească — s-a generalizat obiceiul înfățișării simbolice a efigiei respectivului principat sub această formă generică, nespecifică, care a dăinuit multă vreme după aceea, fiind însușită de numeroși heraldiști apuseni de la acea epocă și ulteriori. De aceea, amintita stemă cu cele trei capete de mauri, apărută în diverse armoriale central și vest-europene, se va bucura uneori de mai multă notorietate și difuziune în unele țări din occidentul continentului nostru decît însăși acvila valahică, însemnul heraldic autohton, consacrat de veacuri pe meleagurile românești ca simbolizînd principatul muntean. * Cu aceasta încheiem cercetarea noastră în domeniul stemei Țării Românești, considerînd că am abordat toate aspectele majore privind istoricul și evoluția ei de-a lungul timpului. 113 v. Cronica lui Richenthal în ediția Anton Sorg, Augsburg, 1483, f. 109, precum și manuscrisul aceleiași cronici aflat în Biblioteca Universității din Praga, și datat 1464. 114 v. ediția aceleiași opere tipărită la 1536 de către Heinrich Steiner. 115 v. ediția aceleiași opere tipărită la 1575 de către Paul Refeler și Sigmund Feyerabend. lw v. de pildă R. P. Ioannes Szegedi, Cerographia Hungariae seu Notitia de insignibus et sigillis regni Mariano-Apostolici, Tyrnaviae, 1734, tab. I, fig. XIIÎ; Paul Ritter, Stemmatographia . . ., p. 81, nr. 4; Ivănei Ede, A Magyar birodalom vdgy Magyaroszdg a Reszeinek cimere, Pest, 1869, pl.F, fig. 4, etc. (pentru ultimele două lucrări, v. și Steuan Metzulescu, Crucea Sf. Andrei . . ., p. 1029, fig. 18 și 19). în lucrarea lui Ivânfi sus-menționată, stema atribuită Țării Românești se prezintă sub forma unui scut cu o bordură de aur, în al cărui cîmp de azur se află trei capete de mauri, așezate 2, 1 și purtînd fiecare cîte o bandă de argint (cf. idem, ibidem, p. 1035). www.dacoromanica.ro CAPITOLUL 3 MOLDOVA (sec. X1V-X1X) a) Stema de stat Adevărata emblemă aparținînd din timpuri imemoriale pămîntului Moldovei, recunoscută ca atare și perpetuată de-a lungul veacurilor ca însemn oficial al acestei țări, a fost străvechiul cap de bour văzut din față, cu o stea între coame. Cînd și în ce împrejurări a apărut această reprezentare ca simbol al suveranității respec- tivului teritoriu, sînt întrebări cărora nici un heraldist sau alt gen de cercetător istoric nu le-a putut pînă în prezent răspunde cu precizie. Ca și în cazul vulturului (anterior acvilei Țării Românești), însemn a cărui tradiție se pierde în negura vremurilor, tot astfel și capul de bour constituie o emblemă teritorială a cărei origine și moment de apariție nu se pot stabili nici măcar cu aproximație. Tot ceea ce sîntem în măsură să afirmăm se rezumă doar la faptul că el exista anterior primei descălecări a țării de către Dragoș (care poseda după cum vom vedea o altă stemă), și deci cu atît mai vîrtos, adevăratei întemeieri a statului feudal moldo- vean independent de către Bogdan I la 1359. Unii cercetători1 au căutat să atribuie capului de bour sensuri mitico-rituale (cu rădăcini în preistorie chiar), legîndu-1 de anumite practici a unui cult străvechi, dezvoltat în aria Carpaților nordici care includea printre alte manifestări și un rit cinegetic terminat prin imolarea unui animal pe malurile unui rîu (ceea c“. ar explica atît binecunoscuta legendă a descălecării Moldovei, consemnată în vechile letopisețe, cît și reprezentarea heraldică doar a capului de bour și nu a animalului întreg). De asemenea, mobilele anexe ale acestui cap de bovideu — stea, lună crai-nou, soare — făcînd deci parte din categoria aștrilor, ar îngădui presupunerea ca acest animal să fi constituit poate simbolul unui cult solar de antică tradiție pe meleagurile carpatice 2; de aci s-ar putea explica pe de o parte persistența, pe de alta fixitatea respectivului însemn (asemănătoare celei a reprezentărilor ermetice de factură totemică din practicile religioase primitive), conservat aproape intact de-a lungul veacurilor ca stemă venerabilă și venerată a Țării Moldovei. Spre deosebire de stema Țării Românești despre care heraldiștii au scris mai puțin, armele Moldovei au format obiectul unei atenții mai speciale, concre- tizată în studii mai numeroase — unele foarte detaliate și deosebit de valoroase — în care respectivul subiect a fost amplu tratat și dezbătut. Contrar însă majorității 1 Ștefan Gorovei, Les armoiries de la Moldavie et de ses princes regnants (XIV-e — XVI-e siecles). Referat la cel de al Xl-lea Congres Internațional al Științelor Genealogie și Heraldică de la Liege 29 mai — 2 iunie 1972, Braga (Portugalia), 1973, p. 265) citând pe Mircea Eliade dintr-o recentă lucrare a acestuia ce vom menționa mai jos, privind istoria religiilor. a v. în acest sens și Ghenadie (Enăceanu) episcop al Rîmnicului-Noul Severin, Eraldica veche a Românilor. Stemele țărilor in fața religiunilor daco-romane, cabirismul fi mitraismul, Buc., 1894, p. 56 — 65, precum și Henri Sanielevici, Stema Moldovei fi cea a Țării Românefti, Buc., 1934, p. 15-52. www.dacoromanica.ro L JMoldova (sec. XIV-XIX) 83 acestor heraldiști, ne vom îngădui — așa cum am procedat și în cazul stemei Țării Românești — să analizăm evoluția armelor de stat ale Moldovei separat de cele dinastice, sau de combinațiile între cele două genuri de reprezentări armoriate și aceasta pe considerente ce vom justifica în cursul capitolului de față. întocmai ca în principatul valah, primele reprezentări ale armelor Moldovei au fost de ordin sigilar, vestigiile rămase datînd din timpul domniei lui Petru I (c. 1375 — c. 1391), deși e de presupus că și Bogdan I și Lațcu au folosit sigilii armoriate. Pecetea lui Petru I atîmată de actul omagial din 1387 către regele Vladislav al II-lea Jagiello (act aflat în arhivele polone), înfățișează în centrul său un cap de bour; amprenta sigilară conservată satisfăcător pe documentul original, a ajuns din nefericire arhivelor noastre doar sub forma unei fotografii neclare pe care nu se poate identifica nici un detaliu precis 3. Ca și în sfragistica Țării Româ- nești unde — precum am văzut — pecetea foarte degradată de vreme a lui Vladislav I de pe privilegiul dat în 1368 brașovenilor, face imposibilă studierea ei, trebuind să ne referim la cea asemănătoare a lui Mircea cel Bătrîn din 1390, tot astfel și pecetea lui Petru I din 1387, din motivele arătate, nu poate fi analizată în amă- nuntele ei decît prin aceea similară a lui Roman I de pe hrisovul din 30 martie 1392 4. Această amprentă sigilară înfățișează într-un chenar cu șase lobi și în interi- orul unui scut aproape triunghiular cu laturile inferioare arcuite, un cap de bour văzut din față (renccntre), cu vîrful coamelor recurbat în afară și cu o stea cu șase colțuri între ele (XXV, 1). în această situație, vestigiile monetare sînt singurele care ne pot oferi o imagine clară a stemei Moldovei în domnia lui Petru I. Astfel, pe groșii emiși de acest voievod cu prilejul baterii primelor monede naționale ale acestui principat după 1377, capul de bour apare ca și pe sigiliul analizat, cu vîrfu- rile coamelor recurbate în afară, dar posedînd între ele o stea cu cinci colțuri răsturnată, tot ca și cea care flanchează în cantonul inferior senestru botul anima- lului heraldic ce mai este însoțit în cantonul inferior dextru și de o lună crai- nou (XXXV, 1 a)’. Trebuie totuși observat că spre deosebire de amprentele sigilare în care capul de bour apare inclus într-un scut, emisiunile monetare înfă- țișează capul aceluiași animal heraldic liber în cîmpul monetar, scutul fiind rezervat doar stemei dinastice de pe revers. O emisiune ulterioară a lui Petru I prezintă însă steaua, deși tot cu cinci colțuri, înfățișată în postura normală, nu răsturnată, capul de bour cu coamele puțin mai groase, fiind flancat în cantonul inferior senestru de același gen de stea cu cinci raze, cu colțul impar în sus (XXXV, 2 a). Pe alte emisiuni monetare ale lui Petru I, mai apare (în locul stelei ce flan- chează la senestra botul bourului) și o roză cu cinci petale. Din domnia lui Roman I (1391-—1394) ni s-au conservat doar vestigii de ordin sigilar, deoarece de la acest voievod nu se cunosc nici un fel de emisiuni monetare. Pecețile atîmate rămase de la Roman I dintre care cea (citată mai sus) de pe actul intern din 30 martie 1392, cît și cea de pe actul omagial către regele Poloniei din 5 ianuarie 1393 6, ne înfățișează de asemenea încadrat într-un chenar cu șase lobi, un scut triunghiular cu laturile inferioare curbate, în care se află capul de bour cu steaua în șase colțuri și cu coamele avînd aceeași poziție ca în reprezentările 8 v. și I. N. Mănescu, Stema Moldovei. Origini și istorie (lucrare în mss.), p. 3 și idem, Stema Moldovei, în Mag. ist., VI, 1972, nr. 5 (62), mai, p. 37. * v. Arh. Stat. Buc., Arh. Centr.; v. și Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, F. LIII-33 A-D, copie foto și C. Moisil, Stema României, Buc. 1931, p. 6, fig. 15. 8 v. I. Bogdan, Album paleografie moldovenesc, Buc. și Paris, 1926, tab. 84; C. Moisil, op. cit., ibid., fig. 16 (extras). . www.dacoromanica.ro 84 Arta, heraldică monetare datînd din domnia predecesorului său, animalul fiind însă flancat în can- tonul dextru inferior de o roză (sugerată de o globulă centrală înconjurată circular de alte cinci), iar în cantonul senestru inferior de o semilună contumată (XXV, 1). Vestigiile sigilare și monetare de la Ștefan I (1394—1399) conservă același gen de reprezentări heraldice ca și acelea ale celor doi predecesori ai săi, menținînd deci diferențele înregistrate între mobilele aflate pe peceți și cele de pe monede. în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400—1432) se produc însă unele modificări în aspectul animalului heraldic înfățișat atît pe peceți cît și pe monede. Pînă la sfîrșitul anului 1408, voievodul va menține atît pe sigiliile cît și în emisiunile sale monetare tipul bourului cu elementele anexe specifice, cunoscute anterior, ale fiecăruia dintre cele două genuri de -reprezentări citate. Cu începere însă din anul 1409, atît pecețile cît și monedele vor înregistra schimbări în înfățișarea lor, în sensul că primele vor prezenta un cap de bour cu urechi mari și cu coarne masive curbate înăuntru, între care e plasată o stea cu cinci colțuri (nu cu șase ca pînă acum), botul bourului fiind flancat la dextra de o roză, nu globulară, ci cu petale bine conturate, iar la senestra de același gen de semilună contumată8 (XXV, 2). Tipul monetar, după o scurtă perioadă de tranziție, se stabilizează după 1409, introducîndu-se și pe emisiunile de acest fel, modificările de aspect aduse capului de bour și unora dintre mobilele sale anexe în reprezentările sigilare menționate mai sus (XXXV, 3 a și 4 a)7. De asemenea deosebirea existentă pînă atunci în plasarea elementelor lună crai-nou pe flancul dextru și roza pe cel senestru al capului de bour aflat pe emisiunile monetare (cele două mobile fiind așezate exact invers pe reprezentările sigilare de pînă acum), nu va dăinui mai departe, întrucît începînd de la data menționată, atît pe monede cît și pe sigilii roza și semiluna vor fi plasate identic, floarea la dextra și astrul la senestra, poziție care se va menține neschimbată atît în pecețile cît și pe aproape toate emisiunile monetare ale lui Alexandru cel Bun și ale fiilor săi Iliaș și Ștefan al II-lea pînă la Petru al II-lea. Aspectul capului de bour pe sigiliile domnești ale urmașilor lui Alexandru cel Bun, cu formatul coarnelor curbat în interior avînd steaua cu cinci colțuri între ele, cu urechile mari și cu elementele anexe de pe flancuri, roza la dextra și luna contumată la senestra, se va continua neschimbat în acest mod de reprezentare de-a lungul domniilor tuturor voievozilor Moldovei atît din secolul al XV-lea — printre care, firește, și Ștefan cel Mare (v. pecetea sa din 1459, XXV, 3) 8 — precum și a celor din secolul următor; printre aceștia menționăm și pe Despot Vodă cu pecețile sale atîmate din 1563 9, care menține scrupulos aspectul devenit tradițional al capului de bour, introducînd ca singură inovație plasarea în interiorul chenarului cu șase lobi și anume pe scutul conținînd animalul heraldic moldovean, a unei coroane domnești deschise (XXV, 4). Dacă tipul sigilat va prezenta o constanță în înfățișarea capului de bour, în schimb emisiunile monetare vor fi mai fluctuante ca aspect. Astfel, după cum am * v. Bibi. Acad. R.S.R., Mss., doc. din 28 ianuarie 1409 publicat cu data greșită (1407, ziua 28, fără lună) de I. Bogdan, op. cit., pl. XV, eroare corectată în D.I.R., A, Moldova sec. XIV — XV, voi. I, p. 18 — 19, nr. 22; v. și Oct. Iliescu, îndreptări fi întregiri mărunte cu privire la unele emisiuni monetare feudale ale țărilor române, în S.C.N., I, 1957, p. 232. 7 v. Bibi. Acad. R.S.R., Cab. numism.; reproducerea în desen, v. E. Fischer, Beitrag zur Munzkunde des Fiirstenhauses Moldau, în Jahrbuch des Bukowiner Landes Museums (Czernowitz), IX, 1901, tab. I, nr. 25 și 50; Gh. Brătianu, Originile stemelor Moldovei și Țării Românești, în Rev. ist. rom., voi. I, 1931, fasc. 1, p. 53, fig. 1 și 2. 8 v. Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, nr. 172, copie foto. 8 ibidem, nr. 91 și 181, ambele amprente sigilare avînd un aspect identic. www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV-XIX) 85 mai spus, dacă primii urmași la tron ai lui Alexandru cel Bun și anume fiii săi Iliaș I și Ștefan al II-lea vor menține integral neschimbat tipul monetar al bourului cu toate elementele sale anexe 10 (XXXVI, 1 a și 2 a), în schimb pe emisiunile celor- lalți frați și succesori ai precedenților voievozi, se vor înregistra un număr de variante, deși neesențiale, totuși sesizabile. Ca dovadă, cităm monedele lui Petru al II-lea (1445—1447 și 1448—1449) care revine la reprezentările mai vechi ale lunii crai-nou plasate pe flancul senestru și ale rozei, pe cel dextru al capului de bouru, sau monedele lui Roman al II-lea (1447—1448)12 și Bogdan al II-lea (1449—1451)18 care nu numai că mențin poziția lunii și rozei, dar se întorc și la înfățișarea arhaică a stelei dintre coarnele bourului dotată cu cinci colțuri însă răsturnată (XXXVI, 3 a și 4 a). Odată cu apariția emisiunilor monetare ale lui Ștefan cel Mare, roza și semiluna vor reveni la poziția dextră și respectiv senes- tră pe flancurile capului de bour, menținîndu-se pe multe dintre monedele acestui domn steaua cu cinci colțuri dintre coamele bourului, însă răsturnată (XXXVII, 1 a și 2 a)M. Schimbări mai importante în aspectul animalului heraldic moldovean și ale elementelor sale anexe se vor produce și în domeniul sfragistic, însă mai tîrziu, și anume în secolul al XVII-lea în pecețile lui Ștefan Tomșa (1611—1615 și 1621— 1623). Semnalăm în primul rînd amprenta sigilară din prima sa domnie în care capul de bour, flancat de o stea cu șase raze (în locul rozei) la dextra și luna crai-nou la senestra, apare însoțit între coame de asemenea de o stea cu șase colțuri (ca și cea din primele peceți domnești moldovene) și acoperit de o coroană antică, totul fiind inclus într-un scut-cartuș neavînd formatul obișnuit celui întîlnit în pecețile de stat de pînă acum, lipsindu-i în plus și chenarul în șase lobi, specific acestui fel de însemne, în care în mod uzual ecusonul era încadrat16. Pecetea mare, atîmată, din 1623, a aceluiași voievod (XXV, 5), în cea de-a doua domnie a sa, aduce inovații mai însemnate încă decît cea precedentă. Revenind la chenarul în șase lobi, scutul central prezintă de data aceasta un format perfect heraldic, de influență poloneză, incluzînd capul de bour cu aspectul său obișnuit, avînd steaua cu șase colțuri între coame, dar flancat la dextra de o stea cu opt colțuri (care poate fi interpretată și ca un soare) și la senestra de o lună crai-nou. Coroana antică plasată deasupra coamelor animalului heraldic se menține, în schimb apar pe flancurile interioare ale scutului cele două atribute ale puterii domnești, spada la dextra, sceptrul la senestra 18. Aceste însemne ale suveranității odată introduse în scutul cu armele de stat, se vor perpetua ca atare în toate sigiliile mari domnești moldovene datînd din secolul al XVII-lea. O nouă amplificare a elementelor heraldice existente va fi semnalată ulterior, în pecețile lui Vasile Lupu, începînd cu însemnul său atîmat din 164117> în care constatăm dispariția chenarului în șase lobi și prezența unui scut amintind îndeaproape forma celui francez modem, în cîmpul căruia se află capul de bour 10 v. ibidem, Cab. numism.; reprod. în desen Ia E. Fischer, op. cit., tab. II, nr. 111 precum și ibidem, nr. 116. 11 v. Bibi. Acad. R.S.R., Cab. numism.; reprod. la Oct. Iliescu, op. cit., pl. IV, nr. 7 a și p. 236, fig. 4, a și b. 12 v. ibidem, Cab. numism., reprod. în desen la E. Fischer, op. cit., tab. I, nr. 20. 18 v. ibidem., nr. 2. 14 v. ibidem, tab. III, nr. 137 și 145. 15 Sigiliul semnalat pentru prima oară de V. A. Urechia, Schițe de sigilografic romanească, Buc., 1891, p. 5, cît și apoi de P. V. Năsturel, Stema României, Buc., 1892, p. 44, fig. 5. 18 v. Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, nr. 67; v. și C. Moisil, op. cit., p. 8, fig. 19 (extras). 17 v. Arh. Stat. Buc., Peceți, nr. 205, 207 și 210; v. și Bibi. Acad. R.S.R. Peceți, nr. 72; C. Moisil, op. cit., p. 8, fig. 20 (extras). www.dacoromanica.ro 86 Arta heraldică , cu steaua în șase colțuri între coarne, cu botul flancat la dextra de un soare (pro- cesul de metamorfozare a stelei cu opt raze desăvîrșindu-se de această dată defi- nitiv), iar la senestra de o lună crai-nou; atributele puterii domnești, devenite uzuale în reprezentările sigilare de acest fel, se găsesc plasate la locul lor obișnuit, spada pe flancul dextru și sceptrul pe cel senestra, coroana deasupra coarnelor animalului heraldic dispărînd însă din scut, care e timbrat de data aceasta de un coif așezat din față, dotat cu lambrechini bogați care îl înconjoară și asuprit de o coroană suverană închisă (XXV, 6). Din domniile următoare care preiau modelul sigilat al stemei de stat introdusă de Vasile Lupu, mai menționăm o frumoasă pecete aplicată, datată 1662, a lui Eustratie Dabija (1661—1665), care ne înfățișează într-un scut de format compozit (combinație între cel polonez și tipul germanic), același gen de cap de bour, de data aceasta cu o stea cu cinci colțuri între coame, flancat la dextra de spadă, la senestra de sceptru, și cu botul însoțit de un soare cu raze la dextra și de o semi- lună contumată la senestra. Scutul este timbrat de același gen de coif, plasat în față, dotat cu lambrechini bogați de genul voleu și asuprit de o coroană de asemenea închisă (diferită ca aspect de cea aflată pe sigiliul lui Vasile Lupu), avînd fleuroane și patru arcuri perlate (vizibile) care îi închid calota 18. Din punct de vedere al evoluției în domeniul sfragistic a stemei de stat a Moldovei, pecețile voievozilor ce se vor perinda pe tronul acestei țări vor urma tipul stabilit și anume cu scutul — conținînd capul de bour — timbrat de coiful încoronat suveran și dotat cu lambrechini bogați, gen care va mai fi modificat spo- radic, mai întîi de Antonie Ruset (1675—1678) care va introduce în scutul cu armele de stat, elemente din stema sa de familie (două roze) flancînd coroana de deasupra coamelor bourului, însemn ce reapare în interiorul scutului ca mobilă, continuînd să existe și ca ornament exterior deasupra coifului19 (XLI, 4). Ulterior, o nouă modificare — de asemenea sporadică și cu caracter personal — este semna- lată în a treia domnie a lui Gheorghe Duca (1678—1684) care, stăpînind anterior și în Țara Românească (între anii 1673—1678), va pune să i se graveze în 1679 un sigiliu de stat dotat cu stemele unite ale ambelor principate românești 20 asupra cărora își exercitase autoritatea domnească (LII, 5). în pecetea mare din 1703, din prima domnie a lui Mihai Racoviță (1703— 1705), constatăm că unul din atributele puterii suverane și anume spada, se meta- morfozează în iatagan, sceptrul căpătînd și el o formă curbată, în timp ce coroana plasată de obicei deasupra coarnelor bourului, e purtată de astă dată chiar în coarnele animalului heraldic 21. în sfîrșit, în tot veacul al XVIII-lea, deși sigiliile mari dom- nești își vor încărca treptat cîmpul sigilat cu tot felul de ornamente exterioare precum suporți (doi lei) sau trofee de cele mai variate genuri (arme albe, steaguri, tobe, trîmbițe, țevi de tun, ghiulele etc.) alcătuind așa-numitele «parasime», totuși scutul cu reprezentarea capului de bour va rămîne neschimbat, cu toată varietatea și bogăția decorului în care va fi plasat. în secolul al XlX-lea stema cu capul de bour împreună cu ornamentele sale exterioare, va fi așezată sub un mantou de purpură căptușit cu hermină (v. spre 18 Sigiliul publicat de V. A. Urechia, op. cit., ibidetn, cît și de P. V. Năsturel, op. cit., p. 48, fig. 9. 18 v. V. A. Urechia, op. cit., p. 5, fig. 3; P. V. Năsturel, op. cit., p. 50, fig. 1. 20 v. Bibi. Acad. R.S.R., Mss, doc. LXXVIII/5, reprez. în desen de V. A. Urechia, op. cit., p. 4, fig. 1; P. V. Năsturel, op. cit., p. 51, fig. 12; reproduc, foto la A. Sacerdoțeanu, Sigiliul domnesc și stema Țării, în Rev. Arh., XI, 1968, nr. 2, p. 19, fig. 11 (extras). 21 v. V. A. Urechia, op. cit., p. 6; P. V. Năsturel, op. cit., p. 55, fig. 44. www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV—XIX) 87 exemplu pecetea din 1806 a lui Scarlat Callimachi) 22, figurînd apoi nu numai pe însemnele domnești, ci și pe acelea ale înaltelor autorități de stat. Astfel cităm de pildă, pecetea în negru de fum a Departamentului Pricinelor Străine din 1814 23 în care capul de bour, avînd între coarne o stea cu șase raze, poartă o lună contumată la dextra și soarele la senestra (posibil pentru a marca prin poziția — diferită de cea uzuală — a celor doi aștri, faptul că însemnul nu este domnesc, ci doar unul de instituție publică). Scutul cu reprezentarea animalului heraldic al Moldovei este plasat sub un mantou de purpură și hermină timbrat de o coroană contală (?!) suprapusă de o tocă de purpură, inclusă între două arcuri perlate, la intersectarea cărora se află un glob crucifer (XXXII, 4). Sistemul de a se fo- losi stema de stat și de către diversele autorități publice se generalizează odată cu modernizarea organizării aparatului de conducere și al celui administrativ al Mol- dovei în epoca regulamentară. Astfel, menționăm de pildă sigiliul din 1832 al « Sfatului Administrativ al Principatului Moldova» 24 (XXXIII, 2), apoi sigiliul din 1834 al « Sfatului Ocîrmuitor al Prințipatului Moldovei» 26 (XXXIII, 3), cît și sigiliul « Secretariatului de Stat a (sic) Prințipatului Moldaviei » din 1843 28 (XXXIII, 4), ultimele două însemne cuprinzînd în scutul despicat — pe lîngă capul de bour al țării — și leul din stema de familie a Sturzeștilor; aceste arme, deși combinate, nu pot fi încadrate în categoria cu caracter oficios a armeriilor de stat îmbinate cu cele familiale ale domnului respectiv, deoarece ele au fost con- sacrate încă din domnia lui loan Sandu Sturdza (1822—1828) ca stemă oficială de stat (XXXIII, 1), menținîndu-se ca atare și sub Mihail Sturdza (1834—1849). Către finele domniei acestui din urmă voievod, cît și în domnia lui Gri- gore Alexandru Ghica, în armele de stat ale Moldovei începe să apară, inițial în chip sporadic, apoi din ce în ce mai frecvent, în locul capului de bour, capul de zimbru, ce va suplanta pînă la sfîrșit primul însemn, care va cădea în desue- tudine, fiind mai tîrziu chiar scos definitiv din uz. în timpul domniei lui Mihail Sturdza, bourul, recte zimbrul, va apărea în stema principatului de pe diversele sigilii sau însemne oficiale de stat, fie în cîmp de azur (XXXIII, 3, XXXIV, 2 și 3), fie în cîmp roșu (XXXIII, 4), în timp ce sub Grigore Alexandru Ghica, el va figura în cîmp fie de aur (XXXIII, 5), fie bicolor, tăiat roșu și azur (XXXIV, 4), ipostază sub care va fi întîlnit și sub căimăcămia lui Nicolae Vogoride dintre 1857—1858 (XXXIII, 6). Mai precizăm că poziția capului de zimbru începe să nu mai fie din față, ci de cele mai multe ori pe trei sferturi, această particu- laritate fiind semnalată în domnia lui Grigore Al. Ghica (XXXIV, 4 și 6), cît și sub căimăcămia dintre 1857—1858 27. Stema de stat a Moldovei cu capul de bour (recte de zimbru) de pe sigiliile domnești sau ale înaltelor autorități ale acestui principat, va figura la locul de onoare, la dextra, în unele însemne dintre 1859—1866 ale armelor Principatelor Unite, zim- brul apărînd însă în proporție de aproximativ 80% din reprezentările armoriate ale noului stat românesc unificat, deși, precum am văzut, capul de bour consti- tuise dintotdeauna simbolul consacrat al Țării Moldovei. ★ 32 v. C. Moisil, op. cit., p. 9, fig. 23 (extras). 23 Pecetia aplicată la 16 aprilie 1&15 pe hrisovul dat la 6 aprilie a aceluiași an de către Scarlat Callimachi căminarului Zamfirache Ralli spre încredințarea neamului, stării și slujbelor acestuia (în col. de docum. a moștenitorilor lui Șerban Flondor). 24 v. Bibi. Acad. R.S.R., Cab. numism., Sigilii, nr. 60. 25 v. ibidem, nr. 63. 23 v. ibidem, nr. 75. 27 v. ibidem, Col. Mss., Arhiva N. lorga, doc. XXIII/5. www.dacoromanica.ro 88 Arta heraldică Stema cu capul de bour ca arme de stat n-a figurat numai pe sigilii sau pe vechile monede ale acestui principat ci și pe diferite monumente epigrafice sau în grafica laică sau religioasă moldoveană, ori imprimată pe diferite antete atît ale autorității supreme cît și a celor în subordinea acesteia datînd din secolul al XlX-lea. Astfel printre monumentele epigrafice care să înfățișeze stema de stat a Moldovei, cităm frumoasa reprezentare în stil renascentist italian aflată deasupra pisaniei din 1535 a bisericii Sf. Dumitru din Suceava, ctitorie a lui Petru Rareș (XXVII, 2), reprezentare inspirată, în ceea ce privește ancadramentul și tenanții, după un model italian executat la aceeași epocă de sculptorul Mino da Fiesole 28; menționăm de asemenea stema Moldovei așezată la 1589 pe turnul de intrare al bisericii Sf. Gheorghe din Suceava de către Petru Șchiopul (XXVI, 1), precum și pisania din 1664 a bisericii Sf. Paraschiva din Lemberg (ctitorie a lui Vasile Lupu) care este însoțită de un frumos basorelief înfațișînd stema de stat a Moldovei, cu scutul timbrat de o cască încoronată și înconjurat de lambrechini bogați (XXVIII, 2). De asemenea pisania din 1660 (XXVI, 6) cît și frontonul ușii de intrare în biserica Golia din Iași, refăcută de Vasile Lupu și de fiul său Ștefăniță, posedă fiecare cîte o reprezentare în piatră a stemei Moldovei. Prima dintre acestea este alcătuită dintr-un cartuș ce conține un cap nu de bour, ci de bivol (avînd bel- ciugul trecut prin nări) și însoțit de aștrii cunoscuți; cea de a doua prezintă într-o factură arhaizantă (poate inspirată de la vreo producție epigrafică anterioară, dis- trusă ulterior de timp), un cap de bour neinclus în vreun scut, flancat de ambele părți de faldurile ondulate, posibil ale unor steaguri (?), avînd între coarne o coroană domnească închisă, compoziția fiind susținută de doi leoparzi lionați ca suporți, redați de asemenea în formă arhaică și numai pe jumătate (XXVII, 1). Printre alte vestigii epigrafice cu armele de stat ale Moldovei, mai menționăm și pisania din 1670 aflată pe turnul-clopotniță al mănăstirii Cetățuia, ctitorie a ui Gheorghe Duca (XXVII, 3), apoi inscripția în limba și caractere arabe de pe placa cișmelei așezată de Grigore al II-lea Ghica la 1731 în curtea bisericii Sf. Spiridon din Iași (XXVII, 4), precum și inscripția altei fîntîni ridicate, tot în curtea aceleiași biserici, din porunca lui Grigore al III-lea Ghica la 1765 (XXVII, 5) etc., etc. în domeniul sculpturii în lemn, menționăm frumoasa compoziție armoriată realizată la 1596 de maistrul Cozma pe ușa de stejar aflată la mănăstirea Tazlău, l în care capul de bour, inclus într-un scut de factură poloneză, poartă între coarne o stea cu șase colțuri, ceilalți doi aștri uzuali nemaiapărînd reprezentați în cîmpul stemei (XXVI, 5). Gravura în metal a produs și ea compoziții heraldice foarte reușite dintre care cităm pe cea aflată pe aghiazmatarul închinat la 1656 de Gheorghe Ștefan mănăs- tirii Sinai, în care capul de bour liber, neinclus în vreun scut și neînsoțit de nici unul dintre aștrii obișnuiți din preajma sa, este foarte expresiv redat, în vîrful coarnelor sale, mult arcuite, purtînd o coroană domnească deschisă (XXVI, 2). Grafica laică și religioasă dezvoltată în Moldova de la apariția primelor tipo- grafii și pînă în veacul al XlX-lea, folosește pe scară largă reprezentările heral- dice, foile de titlu sau verso-ul acestora avînd imprimat herbul țării, de cele mai multe ori însoțit de stihurile închinate descrierii lui (profane, nu conforme științei blazonului), însemn alcătuit, după cum se știe, ca un omagiu adus domnului sau înaltului prelat sub oblăduirea cărora lucrarea respectivă fusese tipărită. Aceste 88 v. M. Berza, Stema Moldovei în veacul al XVI-lea, în S.C.I.A., III, 1956, nr. 1—2 , p. 102, fig. 22. www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV-XIX) 89 reprezentări, uneori foarte estetic realizate, oferă nu numai un interes legat de arta heraldică ci și unul pur artistic, corelat direct cu tehnica și arta grafică a epocii. Astfel, pornind de la prototipul capului de bour, redat stîngaci, aflat pe Tetraevanghelul tipărit la 1546 în Transilvania de către Filip Moldoveanul (XXVI, 3) — prototip care a servit drept model și tipografilor moldoveni — și pînă la rea- lizări de-a dreptul inspirate ce întîlnim în cursul veacului al XVII-lea, ni s-au con- servat o serie de reprezentări ale stemei Moldovei care se pot înscrie onorabil în aria geografică central-europeană a producțiilor de acest gen. în general, în majoritatea acestor reprezentări din grafica laică sau religioasă moldovenească a veacului al XVII-lea, precizăm că simbolurile puterii domnești, spada și buzduganul sînt dominante în stemă, fiind redate de cele mai multe ori disproporționat de mari față de restul elementelor heraldice și aceasta, presupunem, pentru a se sublinia rolul lor suveran și prioritatea ce li se acordă în ansamblul respectivei steme. Pentru a exemplifica cele spuse privitor la compozițiile aflate în grafica men- ționată, amintim de pilda stema Moldovei tipărită pe verso-ul foii de titlu a Cărții de învățătură apărută la Iași în 1643 sub îngrijirea mitropolitului Varlaam (XXIX, 1), apoi stema de pe lucrarea Cele șapte taine tipărită la Iași în 1644 de către același înalt prelat (XXIX, 2), precum și — pe aceeași tipăritură — o repre- zentare mai ieșită din comun a armelor principatului moldovean; astfel, plasat într-un chenar ornamentat și cuprins într-un scut-cartuș, ni se înfățișează capul de bour fără stea între coarne, flancat la dextra de un soare și la senestra de o lună crai-nou, scutul-cartuș fiind timbrat de un coif încoronat, însoțit de lambrechini și asuprit de atributele domnești. Interesul ce arătăm față de această stemă se referă la cei doi tenanți, la dextra un cavaler cruciat (cu un pieptar purtînd cru- cea pe el), avînd un coif cu penaj pe cap, o mantie pe umăr, o cingătoare pentru spadă, sprijinind cu mîna stingă scutul, iar în cea dreaptă purtînd o pavăză rotundă. Tenantul de la senestra e înfățișat în costum de boier de la acea epocă, cu veș- minte largi căzînd în falduri, cu gulerul căptușit cu blană și purtînd o căciulă îmblă- nită pe cap; respectivul personaj susține scutul cu mîna dreaptă, cea stingă fiind ținută liber de-a lungul șoldului (XXX, 2). Tenantul de la dextra să fie oare o alu- zie la ipotetica participare românească la amintita Cruciadă a V-a? în continuare mai menționăm stema Moldovei tipărită pe Pravilele împă- rătești, apărută la Iași în 1646 (XXIX, 3), apoi cea de pe foaia de titlu a cunos- cutei Psaltiri în versuri a mitropolitului Dosoftei, tipărită la Uniew în 1673 (XXIX, 4), precum și stema aflată pe Psaltirea slavo-română apărută la Iași în 1680 (XXIX, 5). O stemă a Moldovei vădit inspirată după cea conținută în ultima dintre tipă- riturile menționate, dar realizată mai rudimentar, este și cea de pe Tălmăcirea Liturghiei tipărită la Iași în 1697 (XXIX, 6); de asemenea, pe cunoscuta operă a lui Dimitrie Cantemir, Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea, tipărită la Iași în 1698, stema Moldovei se prezintă sub o formă total diferită de precedentele, într-un cartuș ornamental de factură artistică orientală, apare un cap de bour redus ca dimensiuni, cu o stea minusculă în șase colțuri între coarnele ce susțin o coroană domnească masivă, de un format neîncadrabil în vreuna din categoriile cunoscute a unor atare însemne, purtînd o calotă asuprită de un glob crucifer. La baza capului de bour și pe flancurile sale inferioare apar simbolurile puterii suverane, însă spo- rite și cu o cruce și dispuse într-alt mod decît în prezentările anterioare și anume la dextra o cruce lungă (terminată și la bază printr-o cruce), încrucișată peste o spadă cu lama ușor curbată, cu garda în jos, la intersectarea celor două însemne apărînd un buzdugan plasat în pal, cu măciulia în sus, broșînd peste încrucișare. www.dacoromanica.ro 90 Arta heraldică Cei doi aștri mai amplu dimensionați decît capul de bour, soarele la dextra și luna crai-nou (emanînd raze ondulate ca și soarele) la senestră, ambii figurați, flanchează la exterior cartușul ornamental și anume în registrul său inferior, toată compoziția fiind încadrată într-un chenar decorativ de formă dreptunghiulară. Inițialele lui Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie, se află incluse în cartușul central și anume pe flancurile capului de bour încoronat și ale atributelor domnești plasate sub el (XXX, 3): Acest gen de stemă descris mai sus va influența direct pe aceea aflată pe un Sinopsis, tipărit la Iași în 1714 în domnia lui Nicolae Mavrocordat, stemă în care capul de bour și însemnele puterii domnești, avînd același aspect și pla- sate în același fel ca în armele precedente, se află incluse într-un cartuș ornamental de formă ovală (însă cu prelungiri ascuțite la extremități și pe centru) care include însă și pe cei doi aștri, de astă dată reduși la dimensiuni adecvat proporționate față de capul de bour, la dextra soarele și la senestră luna crai-nou 29 (XXXI, 1). Stema Moldovei aflată pe Liturghia slavonească tipărită la Iași în 1715, reia parțial aspectul uzual al acestui gen de însemne apărute în grafica religioasă și laică începînd din domnia lui Vasile Lupu, cu diferența că atît în respectivele armerii, cît și în toate acelea din tipăriturile publicate în perioada fanariotă, atributele puterii domnești revin la dimensiuni mult mai reduse decît în ansamblurile heraldice anterioare, neavînd acum decît un rol ornamental, uneori pierzîndu-se chiar în noianul de elemente decorative de tot felul ce însoțesc unele dintre stemele de stat moldovene din secolul al XVIII-lea. Faptul firește nu ne poate mira, fiind perfect explicabil prin dependența politică și mai sporită decît pînă atunci a țărilor române față de Poartă în timpul domniilor fanariote, împrejurare care nu era desigur de natură să încurajeze repre- zentările atributelor suverane de o manieră prea evidentă, spre a nu fi inter- pretată ca o veleitate de independență a domnilor de pe tronurile acestor țări. Astfel stema din 1715 menționată mai sus, se compune dintr-un cartuș oval înca- drat într-un chenar ornamental în stil baroc, în care capul de bour, fără stea între coamele care susțin o coroană închisă (cu aspect și de mitră arhierească) și flancat la dextra de un soare și la senestră de o lună crai-nou, este asuprit de cele două simboluri ale puterii domnești, spada cu garda la senestră jos, încrucișîndu-se peste buzduganul cu măciulia la senestră sus, ambele atri- bute suveran^ avînd dimensiuni corect proporționate față de capul de bour și de restul mobilelor anexe din cartușul oval respectiv (XXX, 1). în stema Moldovei de pe lucrarea Arbitrul adevărului și al dreptății, operă â patriarhului Nectarie al Ierusalimului, tipărită la Iași în 1746, capul de bour se găsește inclus într-un cartuș lunguieț, încadrat între diferite ornamente vegetale și timbrat de o coroană domnească deschisă. Respectivul însemn este flancat la dextra de spada și la senestră de buzduganul, ținute de cîte un înger reprezentat pe jumătate, de o parte și de cealaltă a părții superioare a cartușului armoriat, din mijlocul ornamentelor vegetale plasate în zona inferioară a acestuia apărînd alte două busturi de îngeri (XXX, 4). în această compoziție heraldică atributele domnești au un rol mai mult decorativ fiind incluse în multitudinea elementelor ornamentale, florale și vegetale, care însoțesc capul de bour, gen de reprezentare ce se va perpetua pe multe tipărituri religioase din Moldova de la mijlocul vea- cului al XVIII-lea. Astfel putem cita Penticostarul imprimat la Iași în 1753 (XXX, 5), precum și Liturghia tipărită tot la Iași în 1759 (XXX, 6), în ultima dintre aceste M v. Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 169; I. Bianu și N. Hodoș, B.R.V., I, p. 494, fig. 266. www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV—XIX) 91 lucrări atributele puterii domnești, la dextra buzduganul și la senestra spada, apă- rînd într-o nouă ipostază și anume ținute în ciocurile a două capete de pasăre cuprinse în motivul ornamental central care înconjoară capul de bour al Moldovei. La finele secolului al XVIII-lea și în veacul următor, tipăriturile laice sau religioase apărute pe aceste meleaguri vor reproduce stema acestei țări în decorul la modă în acea epocă, adică sub un mantou de purpură și hermină și încon- jurată de felurite trofee precum arme albe, steaguri, țevi de tun, ghiulele, tobe, trîmbițe etc. Astfel, menționăm armele Moldovei aflate ca supra-libros pe un exemplar mss. din Dicționarul frartcez-turc destinat lui Alexandru Moruzi (XXXI, 3), apoi stema aceleiași țări realizată de protoiereul Mihail Strilbițki pe verso-ul foii de titlu a lucrării «Viețile sfinților din luna martie », tipărită la mănăstirea Neamțu în 1813, în timpul domniei lui Scarlat Callimachi. Pe un scut oval apare capul de bour, cu coamele neîncovoiate, ci doar ușor curbate în exterior, între care se află o stea cu șase colțuri, respectivul simbol heraldic al Moldovei bro- șînd peste cele două atribute încrucișate ale puterii domnești, la dextra un iatagan cu garda în jos, la senestra un buzdugan cu măciulia în sus, atribute la rîndul lor plasate pe o pernă de catifea cu ciucuri la colțuri; de gîtul bourului atîrnă un lanț la capătul căruia se află o cruce latină cu brațele terminate prin cîte o mică sferă. Scutul oval, timbrat de o coroană cu aspect regal, susținut de doi lei cu capul contumat, este înconjurat de numeroase și variate trofee, precum steaguri, lănci, halebarde, țevi de tun, ghiulele etc., coroana regală ce timbrează scutul fiind la rîndul ei suprapusă de o cunună închisă, alcătuită din frunze de laur (XXXII, 2). Interesul ce prezintă această compoziție heraldică constă atît în apariția oare- cum insolită în scut a pernei de catifea pe care sînt plasate capul de bour și atributele puterii domnești, dar mai ales în prezența coroanei cu aspect regal — apărută încă de la finele veacului al XVIII-lea30 — ce va continua apoi în mod frecvent să timbreze armele Moldovei, mai ales în perioada reinstaurării dom- niilor pămîntene și apoi pe timpul celor regulamentare din numitul principat. Pe Codicele Civil al Principatului Moldovei tipărit la Iași între 1816 și 1817, apare o stemă a Moldovei în care capul de bour este plasat direct pe hermina mantoului domnesc, purtînd între coarne o stea cu opt colțuri deasupra căreia sînt afrontați doi delfini (simbolul teritoriilor maritime ale Moldovei), pe flancuri aflîndu-se ceilalți doi aștri uzuali, la dextra luna contumată și la senestra un soare, ambii figurați. Mantoul de purpură și hermină este timbrat de o coroană domnească deschisă (de tip Asachi, respectiv stema putîndu-i fi atribuită cu multă probabilitate) și susținut de doi lei, în spatele cărora se profilează o serie de numeroase trofee (XXXI, 4). Aceste armerii ale principatului moldav prezintă o deosebită însemnătate întrucît ele marchează pentru prima oară apariția într-un însemn heraldic de genul menționat, a celor doi delfini afrontați care în curînd vor deveni suporții uzuali ai armelor moldovene de stat, apoi ai Principatelor Unite, figurînd și pe unele proiecte din 1867 pentru stema României (tot ca suporți), acceptați definitiv însă ca mobilă, în cartierul patru al scutului scartelat al stemei țării începînd din 1872 (simbolizînd însă de data aceasta Dobrogea). Printre alte reprezentări din grafica religioasă ale armelor Moldovei însoțită de trofee, mai putem cita cea aflată pe verso-ul foii de titlu a Liturghiei, tipărită 30 v. supra-libros-ul, operă a aceluiași Strilbițki și aparținînd lui Alexandru Callimachi, gravat în 1796 pe o Condică a mănăstirii Bărboiul, în care, capul de bour al Moldovei, broșînd peste spadă și buzdugan, este timbrat de o coroană cu același aspect regal (v. Livia Bacîrv, Quelques supralibros des Voîvodes roumains, în Bibliophilie au Pont-Euxin, Constanța, 1973, p. 104 și 105, fig. 7). www.dacoromanica.ro 92 Arta heraldică la Iași în 1818 din inițiativa mitropolitului Veniamin Kostaki, în care de ase- menea, capul de bour, neinclus într-un scut, este plasat direct pe hermina ce căp- tușește mantoul de purpură domnesc, timbrat de o coroană suverană deschisă (XXXI, 2). Antetele diverselor autorități de stat, purtînd stema Moldovei, vor înfățișa de asemenea armeriile acestei țări în formă completă, adică scut timbrat, suporți, deviză, mantou încoronat și trofee și aceasta mai ales în domniile lui Mihail Sturdza și Grigore Alexandru Ghica. Sub primul dintre acești domnitori, de pildă, scutul de sub mantoul suveran, încoronat regal și însoțit de trofee, conține cîmpul despicat, în primul cartier pe azur un cap de zimbru în culori naturale, cu o stea de aur în șase colțuri între coame, în cartierul al doilea apărînd tot pe azur, leul încoronat al Stur- zeștilor ținînd în laba dextră spada acolată cu o ramură de dafin. Scutul este tim- brat de o bonetă princiară, flancat de doi delfini afrontați ca suporți, dedesubtul cărora se află eșarfa cu deviza « Utroque clarescere pulchrum » a familiei Sturdza (XXXIV, 3). După cum am mai spus, această stemă combinată este totuși oficial considerată ca reprezentînd armele țării, în componența ei intrînd atît capul de bour, simbolul consacrat al Moldovei, cît și leul cu atributele descrise, din stema de familie a domnitorului. O variantă a acestei steme de stat a Moldovei o întîlnim pe țeava unui tun de bronz, fabricat în 1843, aparținînd flotilei de Dunăre a acestui principat, în care scutul despicat, timbrat cu o coroană princiară și înconjurat de trofee, are în primul cîmp, pe azur, capul de bour cu o stea în opt colțuri între coame, în timp ce leul sturzesc cu o spadă (fără ramură de dafin) în laba dextră, se află în cîmpul al doilea pe roșu (XXXIV, 2). în sfîrșit, revenind la antete, mai menționăm pe cele folosite în domnia lui Grigore Alexandru Ghica, dintre care cităm cel de pe o diplomă militară din 1852 de înălțare în grad, în care stema Moldovei e alcătuită dintr-un scut cu cîm- pul fără partițiuni, mobilat cu un cap de zimbru — cu o stea cu șase raze între coame — plasat pe trei sferturi spre senestra; scutul, neîncoronat, e flancat de doi delfini afrontați, totul fiind adăpostit sub un mantou de purpură și hermină timbrat de o coroană regală (XXXIV, 6). De asemenea, menționăm și o diplomă de boierie din 1856, în care stema Mol- dovei e reprezentată tot sub un mantou domnesc încoronat regal, însă însoțit de trofee; într-un scut tăiat, roșu și azur, broșează la fel un cap de zimbru plasat pe trei sferturi spre senestra, cu o stea cu același număr de raze între coame, scutul fiind timbrat de o bonetă princiară și susținut de asemenea de doi delfini afrontați (XXXIV, 4). Cu prezentarea acestor ultime imagini ale stemei Moldovei, încheiem capi- tolul destinat studiului evoluției armenilor de stat ale acestui principat, socotind că am atins punctele esențiale ale problemei, atît pe plan general cît și sub unele aspecte mai speciale. b) Stema de stat combinată cu armele dinastice sau domnești Deși studierea unei steme de stat separat de cea a dinastiei sale ar putea stîmi oarecari critici bazate pe considerentul că în epoca feudală ideea de Stat se supra- punea peste cea a familiei domnitoare ce-1 cîrmuia (sau vice-versa), totuși — ca și în cazul Țării Românești — am socotit necesar a face respectiva diferențiere www.dacoromanica.ro Moldova, (sec. XIV—XIX) 93 (care constituie, orice s-ar spune, un fapt cert și ușor sesizabil) între reprezen- tările heraldice, aflate în genere pe sigilii și pe aversul monedelor, ale capului de bour cu mobilele sale anexe ca armerii ale țării pe de o parte, și stemele dinas- tice pe de alta, înfățișate îndeobște pe reversul monedelor, pe monumente epi- grafice, pe manuscrise, cît și pe alte diferite obiecte de uz oficial sau privat ale domnilor moldoveni. Această diferențiere este generată în primul rînd de faptul că multiplele mobile ce compun stema dezvoltată — alcătuind, așa-numita « sin- teză heraldică » a armeriilor Moldovei 31 — au o apariție la date și din cauze dife- rite, reprezentînd embleme sau steme de veche tradiție, aparținînd fie unor ținu- turi, fie unor neamuri dinastice deosebite și de mult dispărute; în al doilea rînd, aspectul de stemă simplă (cu mobile frecvent chiar neincluse într-un scut) al armelor de stat cu capul de bour, în opoziție cu cel de stemă compusă al armeriilor dinas- tice, alcătuite din scut și unele dintre ornamentele sale exterioare (coif cu cimier și lambrechini), produce o diferență care subliniază în plus, rolul și semnificația specifică a fiecăreia dintre aceste două feluri de reprezentări heraldice 32. Problema ce ridică de la început cele două aspecte enunțate supta, constă în indicarea multiplelor mobile ce au alcătuit stema compusă și încercarea de a le identifica, căutînd în măsura posibilului să stabilim, sau mai bine zis să conjec- turăm asupra originii lor, să le precizăm apariția și să le urmărim evoluția. Astfel, armele dinastice moldovenești în forma lor complexă maximă conțin următoarele elemente: 1) capul de bour (sub formă de cimier); 2) fasciile; 3) florile de crin; 4) roza; 5) crucea. 1. Cimierul cu capul de bour. Prezentarea capului de bour, impune desigur identificarea, în primul rînd, a originii sale. Fără a mai reveni asupra celor spuse în capitolul anterior referitor la diferitele sensuri mitico-rituale atribuite acestei străvechi embleme 33, ne vom referi la ipotezele de ordin pur istoric privitor la apartenența sa. Astfel ceea ce putem afirma cu destulă certitudine constă în faptul că primii conducători ce ne-au rămas cunoscuți ai Moldovei — Dragoș și descendenții săi, Sas și apoi Bale — nu au purtat stema cu capul de bour34, avînd armele lor proprii de familie perpetuate în secolul al XV-lea la urmașii atît din Ungaria (conții Dragffy de mai tîrziu), cît și din Polonia (nobilii aparținînd herbului « Sas »). Această stemă de familie, cu următorul aspect: în cîmp albastru, o săgeată de argint suprapusă unei semilune de aur ale cărei extremități susțin cîte o stea din același metal (LXXIII, 1), reprezintă o străveche emblemă purtată în Maramureș și de familiile Dolha, Petrova și Dunka în armele lor, familii a căror lipsă de înrudire cu Dragosizii, bine stabilită de către genealogiști, lasă să se pre- supună existența unui strămoș comun al tuturor acestor neamuri, trăind cel mai 31 v. I. N. Mănescu în studiul său în mss. citat supta, precum și în cel publicat în Mag. ist., VI, 1972, nr. 5 (62), p. 37. . 33 Aspect sesizat anterior de multiplii cercetători ai stemei Moldovei precum C. Moisil, Gh. Brătianu, Mihai Berza și mai recent, I. N. Mănescu, Ștefan S. Gorovei ș.a. 33 v. în acest sens Mircea Eliade, De Zalmoxis â Qengis-Khan. Etudes comparative: sur Ies religions et le folklore de la Dacie et de V Europe Orientale, Paris, Payot, 1970, Chap. IV, Le prince Dragoș et la «chasse rituelle», p. 131 — 161. 34 Ștefan S. Gorovei, op. cit., p. 266, afirmă că Dragoș și fiul său Sas au folosit paralel stema cu bourul alături de cea proprie de familie, bazindu-și afirmația pe existența cunoscutei spade de la Muzeul Topkapu din Constantinopol pe care o atribuie ca apartenență unuia dintre cele două personagii mai sus-menționate. I. N. Mănescu, pe considerente tipologice complexe, consideră că această armă a fost confecționată mai tîrziu și a aparținut probabil lui Bartolomeu Dragffy, voievodul Transilvaniei (1493 — 1499) și descendent al lui Dragoș, părere la care ne raliem și noi. www.dacoromanica.ro 94 Arta heraldică tîrziu în veacul al XlII-lea 35. Este deci foarte plauzibil ca Dragoș, ca vasal al regelui ungar în calitatea sa de conducător, desemnat de respectivul monarh, al noii mărci înființate peste Carpați în viitoarea Țară a Moldovei ca punct de strajă împotriva unor eventuale noi incursiuni ale tătarilor, să fi purtat stema sa tradițională de familie (recunoscută desigur și de suzeranul angevin) și nu emblema cu capul de bour. Totuși faptul respectiv nu exclude cu nimic preexistența acestui din urmă străvechi însemn care, dată fiind legenda narată de cronicarii moldoveni din secolul al XV-lea, a răpunerii bourului de către Dragoș și a întemeierii statului moldovean, este de presupus că în limbajul simbolic al mitului, uciderea animalului în cauză a putut însemna însăși înfrîngerea și înlăturarea unui dinast local care să fi purtat ca stemă un cap de bour 38. Intr-adevăr, în heraldica de factură central-europeană o astfel de reprezentare (uneori și cu aspect de zimbru) este întîlnită fie în stemele unor țări sau provincii (spre exemplu Mecklemburg-Schwerin, Mecklemburg- Strelitz, Maramureșul nostru etc.), fie în armele de familie ale unor nobili unguri (ex. Balassa), suedezi (Oxenstiema), sau în unele herburi poloneze (Glowa Ba- wola, Wienawa 37), fie în sfîrșit în cîteva steme municipale (orașele poloneze Kalisz și Poznan 38, cît și Sighetul nostru 39) etc. în acest caz, dat fiind că o atare mobilă a scutului — capul de bour — era deja cunoscută și folosită și în regiunile Mol- dovei de mai tîrziu, nimic nu s-ar opune să presupunem că o astfel de reprezentare heraldică să fi alcătuit și stema vreuneia dintre familiile domnitoare stăpînind peste una dintre micile formațiuni statale aflătoare pe respectivul teritoriu românesc, firește anterioare întemeierii Moldovei de către Bogdan I (precum de pildă țara Sepenițului sau ținuturile Bolohovenilor, Brodnicilor etc.), stemă care ar.fi putut fi chiar concedată de vreun suveran învecinat. Cunoscutul numismat, dr. Rudolf Gassauer, a emis cu mai multe decenii în urmă, ipoteza că unul dintre asemenea mici dinaști moldoveni din prima parte a veacului al XlV-lea, a putut eventual primi o concesiune de arme (cu capul de bour) din partea regelui Poloniei, Vladislav I Lokietek, cu prilejul expediției victorioase întreprinsă de acest monarh în anul 1325 împotriva mărcii de Brandenburg, cu ajutorul — consemnat în cro- nicile de epocă — al lituanienilor, rutenilor și al unor oșteni din Moldova. Ulte- rior, familia dinastului care primise o astfel de concesiune polonă de arme stin- gîndu-se (sau mica sa înjghebare statală putînd fi cucerită de alt dinast rival vecin), stema cu capul de bour s-a menținut totuși, perpetuîndu-se de aci încolo, nu ca un însemn de neam, ci ca un simbol al ținutului însuși 40. De asemenea, într-unul din cunoscutele sale studii heraldice 41, prof. Gh. Bră- tianu, afirma că notoria campanie — cu un real sens de cruciadă anti-tătară — în- treprinsă la 1343 de către Nicolae de Siroka, voievodul Transilvaniei, în numele suzeranului său, regele Ludovic de Anjou al Ungariei, la care au participat și contin- 35 v. I. N. Mănescu, op. cit., (în mss), p. 1 — 2. 36 v. ibidem, p. 8. 37 v. Hipolit Stupnicki, Herbarz Polski, Tom. I —III, Lwow, 1855 — 1862; tom. I, p. 10 și 176 și tom. III, p. 178, cf. dr. Rudolf Gassauer, Influența polonă asupra stemei Moldovei și a altor blazoane de pe manetele moldovenești. (Comunicare la primul Congres de Numismatică și Arheologie. București 19 — 22 octombrie 1933), în Bul. Soc. Num. Rom., XXVII—XXVIII, 1933—1934, nr. 81 — 82, partea l-a, p'. 87 — 88; v. și I. N. Mănescu, op. cit., p. 4. 38 v. R. Gassauer, op. cit., p. 86 — 88; v. și dr. Max Kirmis, Handbuch der polnische Miințkwnden, Posen, 1892, p. 19. 33 v. R. Gassauer, ibidem; v. și dr. Karl Lindt, Stădte Wappen von Osterreich-Ungam nebst den Landeswappen und Landesfarben, Wien, 1855, p. 13 și pl. XXIV, fig. 11. ' 40 v. R. Gassauer, op. cit., p. 88. ' 41 v. Gh. Brătianu, Originile stemelor Moldovei și Țării Românești, în Rev. ist. rom., I, 1931, fasc. 1, p. 60. www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV—XIX) 95 gente conduse de căpeteniile de la acea epocă ale teritoriilor moldo-valahe, a putut determina pe acești conducători, luptînd alături de nobilimea maghiară sub fla- mura monarhului angevin, să adopte și ei o stemă sau măcar vreun însemn heral- dic oarecare. La care noi adăugăm că e foarte plauzibil chiar să li se fi conferit în mod expres respectivilor conducători atari dovezi exterioare de nobilitate, nimic neîmpiedicînd ca reprezentantului ținuturilor Moldovei să i se recunoască o stemă cu capul de bour, ca vechi însemn al acestor meleaguri. Alți cercetători au mai susținut de asemenea că autorul stemei cu capul de bour ar fi fost însăși voievodul Dragoș, fie în amintirea vînării — intrată în le- gendă — a unui asemenea animal, fie pe considerentul că locul său de origine, Maramureșul cît și scaunul acestuia, Sighetul, purtau în armele lor o atare repre- zentare heraldică42. Ipoteza este de nesusținut, pe simplul motiv că Bogdan I, răzvrătit împotriva regelui ungar, n-ar fi conservat ca stemă a țării — a cărei neatîr- nare o obținuse prin luptă — pe cea a foștilor conducători credincioși coroanei ungare, pe care izbutise să-i alunge 4S. Mai degrabă, ar fi mai plauzibilă presupu- nerea că însuși Bogdan, fostul voievod din Maramureș, să fi introdus respectiva stemă ca arme ale noului stat înființat 44, deși în ceea ce ne privește, apreciem că ipoteza urnei preexistențe a însemnului cu capul de bour, anterior primei descălecări a lui Dragoș, ni se pare — pentru considerentele expuse mai sus — mai aproape de adevăr. în orice caz, neconservîndu-se nici un vestigiu sigilar (monetar e foarte puțin probabil să fi existat) sau de altă natură, dotat cu însemne heraldice,, rămas de la vechii mici dinaști, de la Dragosizi (ca stăpînitori ai mărcii moldovene) sau de la Bogdan I și Lațcu, nu putem afirma nimic precis relativ la originea și momentul apariției capului de bour în stema Moldovei pînă la prima dovadă certă a prezenței unei atare mobile pe aversul monedelor lui Petru I (1375—1391) care a aparținut, după cum se susține, urnei alte dinastii, înlocuind — în condiții încă nelămurite de istoriografia noastră — stirpa domnească stinsă în linie masculină, a lui Bog- dan I 48. Totuși mai putem afirma că, fără a considera pe întemeietorul Bogdan ca pe acela care ar fi adus capul de bour din Maramureș atribuindu-i valoarea de arme ale țării, ne îngăduim să presupunem că respectivul fondator al statului feudal moldovean a putut însă restabili capul de bovideu (aflat — credem noi — pe vechile însemne teritoriale băștinașe) ca stemă a noii formațiuni statale ce înfi- ințase 46; această restabilire urmărea desigur, atît satisfacerea mîndriei căpeteniilor și populației localnice, cît și marcarea urnei continuități de guvernare și implicit, a urnei legitimări a preluării puterii, necesare întotdeauna din punct de vedere poli- tic oricărei dinastii substituite prin luptă la cîrma unei țări. După stingerea familiei domnitoare (sau eventual a ramurii dinastice) a Bogdăneștilor, apariția după 1377 a primelor emisiuni monetare ale lui Petru I ne pune pentru prima oară în fața umor vestigii incontestabile de ordin heraldic, 48 v. Romulus Vuia, Legenda lui Dragoș. Contribuțiuni pentru explicarea originii și formării legendei privitoare la întemeierea Moldovei, în Anuarul Inst. Ist. naț. (Cluj), I, 1921 —1922, p. 300, nota 3. . 48 v. R. Gassauer, op. cit., p. 86. 44 v. Mihai Berza, Stema Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare, în S.C.I.A., II, 1955, nr. 1 — 2, ianuarie-iunie, p. 87. 45 Cercetătorul Ștefan S. Gorovei caută să dovedească însă o continuitate dinastică neîntre- ruptă între ramura numită a « Mușatinilor» și cea a lui Bogdan I (v. st. G., op. cit., -precum și idem, Mușatinii, Buc., 1976, tabelul genealogic anexat); pînă la o asemenea probă certă, adoptînd punctul de vedere oficial al istoriografiei românești actuale (prof. A. Sacerdoțeanu, C. C. Giurescu, etc.). 44 v. în acest sens și I. N. Mănescu, op. cit., (în mss.), p. 8, și idem, op. cit., (articol tipărit), p. 42. www.dacoromanica.ro 96 Arta heraldică în care ne sînt înfățișate în paralel, pe o parte stema țării, cu capul de bour și cu elementele anexe, iar pe cealaltă, stema de familie a voievodului. Este’de netăgăduit că în epoca feudală armele unei dinastii constituiau însăși armele statului asupra căruia domnea respectiva familie suverană. Cîteva excepții au existat totuși și anume acolo unde s-au petrecut cazuri de substituire de dinastie, creîndu-se astfel un paralelism între vechea stemă a domnitorilor înlocuiți (deci implicit și a țării) și stema noilor stăpînitori. Un astfel de caz — ne permitem să afirmăm — s-a întîm- plat și cu Moldova feudală, prezența concomitentă, pe monede, a celor două tipuri de armerii — statale și dinastice — constituind o realitate de care trebuie în mod obligatoriu, să ținem seama. Substituirea de familii domnitoare a putut să se producă — după cum am văzut — în diverse epoci și în mai multe rînduri și anume: a) în perioada anterioară primei descălecări a lui Dragoș, între nea- murile micilor dinaști locali (dintre care unul posedînd stema cu capul de bour); b) după alungarea Dragosizilor — pe care îi excludem a fi avut vreo tangență cu însemnul respectiv — în perioada 1359 (1363) —1400, în care pe tronul Moldovei s-au perindat mai multe familii sau ramuri domnitoare, ba uneori chiar și persoane din afara acestora 47. Succesiunea dinastică diferită își găsește un ecou și în arta blazonului, prin apariția în reprezentările heraldice a unor elemente la început disparate, care treptat vor fi încorporate fie în stema de stat, fie mai ales în cea dezvoltată, aparținînd ultimei familii domnitoare instalată la acea epocă la cîrma țării și anume aceea a « Mușatinilor ». Această încorporare, efectuată cu precădere după 1400 și mai ales în epoca lui Ștefan cel Mare, la finele domniei căruia « sin- teza heraldică » va fi desăvîrșită, își găsește explicația în faptul că dinastia « Mușa- tinilor » înființată — conform ultimelor cercetări — de Roman I (1391—1394), e stabilizată de acum pe tronul Moldovei, unii dintre descendenții lui Alexandru cel Bun, rezultați din căsătoria acestuia cu Ana, nepoata de fiică a lui Lațcu Voievod, devenind deci și coborîtori pe linie feminină ai lui Bogdan I; de asemenea, domnii colaterali, Petru I (1375—1391) (fie că a fost frate, fie cumnat cu Roman I) sau Ștefan I (1394—1398) (fie frate, fie nepot de frate al lui Petru I și nepot de soră al lui Roman I 48) își găsesc o legătură — directă sau prin alianță — cu ramura dinastică devenită principală (și unică) de la Alexandru cel Bun încolo, ramură a căror descendenți pot în consecință arbora ca « arme de pretențiune », toate însemnele purtate de domnii Moldovei anteriori, înrudiți — chiar și în mod colateral — cu dînșii. Prezența concomitentă pe emisiunile monetare a celor două tipuri de armerii — stema simplă (de stat) și cea compusă (dinastică) — reprezentări posedînd rareori elemente comune, în majoritatea cazurilor fiind complet diferite ca aspect (dealt- fel primele înfățișate libere, sub formă de emblemă, secundele incluse în scut), ne-ar îngădui presupunerea că atît Petru I, cît și toți voievozii care i-au urmat pe tronul principatului moldav, au voit să marcheze clar diferențierea care se facea între armeriile țării și cele ale familiei ei domnitoare. Această diferențiere s-a pro- dus probabil și pe considerentul originii diferite a elementelor componente ale celor două feluri de reprezentări heraldice, stema cu capul de bour constituind 47 Neconcordanța sensibilă între documentele interne și cele externe, precum și între acestea și letopisețele și vechile cronici ale țării, privitor la succesiunea domnilor Moldovei în perioada menționată, lasă să se presupună o instabilitate dinastică — frecventă dealtfel în epoca feudală și în alte părți — care nu poate fi în nici un fel tăgăduită. 48 cf. tabelei genealogice a domnilor Moldovei pînă în secolul al XVI-lea alcătuită de prof. A. Sacerdoțeanu ca anexă (p. 42 — 43) la studiul său Descălecători de țară, dătători de legi fi datini, în Mag. ist., II, 1968, nr. 12 (21), p. 2—10 și III, 1969, nr. 1 (22), p. 37 — 47. Durata domniilor este luată însă din Istoria României în date, Buc., 1971, p. 457. www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV—XIX) 97 un vechi însemn local de tradiție autohtonă, în timp ce mobilele armelor dinastice proveneau fie dintr-o auto-conferire, fie dintr-un import, aduse fiind sau din afara meleagurilor moldovene (odată ori ulterior înscăunării familiei domnitoare mara- mureșene pe tronul noului principat întemeiat) sau avîndu-și obîrșia în concesiuni străine — ungare și polone — acordate diferiților voievozi ai Moldovei în decursul timpului. Revenind acum la capul de bour din reprezentările stemei dinastice, consta- tăm că în forma sa clasică (adică văzut din față), el va apărea pe monede fie bro- șînd peste șeful scutului domnesc și depășind porțiunea superioară a acestuia (nepu- tînd totuși să-l considerăm ca îndeplinind rolul de cimier) pe unele emisiuni ale lui Alexandru cel Bun aparținînd categoriei a IlI-a 49 (XXXV, 4 b), fie inclus în cîmpul al doilea al scutului despicat de pe groșii lui Roman al II-lea (1447—1448) (XXXVI, 3 b), fie în sfîrșit în ecuson în abis, pe dinarii din 1558 ai lui Alexandru Lăpușneanu (XXXVII, 3 a), sau pe ducații și pe talerii din 1563 ai lui Despot Vodă (XXXVII, 4 și 5). Prezența capului de bour cu gît, în chip de cimier, în stema dinastică a « Mușa- tinilor », pune din nou problema originii și a datei apariției sale în heraldica dom- nească moldoveană; acest gen de reprezentare nu e întîlnit în nici o emisiune mone- tară a respectivului principat (cu excepția unei singure și ciudate monede a lui Iliaș I despre care vom vorbi mai jos), nici pe sigiliile de stat (cu excepția tardivei bule de aur din 1575 a lui Petru Șchiopul, domn al Moldovei aparținînd însă, pre- cum se știe, casei domnitoare din Țara Românească). Marea majoritate de vestigii cu imaginea stemei dinastice dotată cu capul de bour în cimier, datează începînd din a doua jumătate a veacului al XV-lea și este de ordin epigrafic (însoțind inscripții laice sau pisanii); alte vestigii de acest fel s-au mai păstrat și gravate pe diverse obiecte de cult (cădelnițe sau clopote de biserică), apoi smălțuite pe discuri sau pe plăci de teracotă servind la împodobirea pereților ori a sobelor reședințelor domnești, în sfîrșit pictate pe manuscrisul din 1502 care, din fericire, ne redă și imaginea în culori a respectivelor arme dinastice. Cu privire la originea cimierului din această stemă dezvoltată a familiei dom- nitoare moldovene, cimier derivînd desigur din străvechiul cap de bour clasic, așezat din față și bineînțeles fără gît (în noua sa ipostază, cu capul plasat fie pe trei sferturi, fie din față și cu gîtul din profil), s-au putut de asemenea emite cele mai diverse ipoteze. Prof. Gh. Brătianu în studiul său amintit supra 80 afirmă că la sciți, motivul ornamental al capului de bou era frecvent folosit, putînd fi perpetuat peste veacuri pe meleagurile locuite de acest popor și la alte neamuri stabilite mai tîrziu pe același teritoriu; istoricul citat se întreabă dacă voievodul descălecător al Moldovei n-a fost influențat în alegerea emblemei noului pămînt cucerit, de vreun vestigiu de origine scitică aflat pe aceste locuri81. în orice caz, același autor consideră mai probabilă însușirea — sau confe- rirea de către regele maghiar — a cimierelor cu acvilă și respectiv cu cap de bour, căpeteniilor moldo-valahe cu prilejul participării acestora la campania anti-tătară din 1343, amintită mai sus. Pe de altă parte, Gh. Balș tinde să atribuie cimierul cu cap de bour unei influențe polone, atrăgînd atenția asupra faptului că în sala Hatmanska a palatului Wavel din Cracovia se găsește reprezentată printre alte 4’ v. Octavian Iliescu, îndreptări și întregiri mărunte cu privire ța unele emisiuni monetare feudale ale țărilor române, în S.C.N., I, 1957, p. 222 și pl. II, nr. 12—14. M v. Gh. Brătianu, op. cit., p. 58—59. 51 v. idem, Le poignard scythe de Boureni, în Dada, II, 1925, p. 419. www.dacoromanica.ro 98 Arta heraldică steme și cea a provinciei Kalisz înfațișînd în cimier un cap de bour încoronat52, armerii după care ar fi putut să se inspire și domnii Moldovei pentru însemnul din creștetul coifului propriei lor steme dinastice. Oricare ar fi proveniența capului de bour cu gît, un lucru e însă cert: apa- riția acestui gen specific de reprezentare heraldică se produce mult mai tîrziu decît imaginea capului de bour văzut din față și fără gît, aflată inițial pe monedele și pe sigiliile domnești de stat începînd din a doua jumătate a secolului al XlV-lea. Astfel, primul vestigiu în care e înfățișat capul de bour îndeplinind funcția de cimier îl constituie aversul monedei lui Iliaș I (1432—1433 și asociat 1435—1442) de care am pomenit mai sus; este vorba de o reprezentare — destul de stîngaci realizată 53 — a portretului ecvestru al voievodului purtînd pe cap un coif avînd în creștet res- pectivul animal heraldic, firește cu gît. Ulterior, de la ceilalți domni ai țării ce au urmat lui Iliaș pe tronul Moldovei, nu ne-a rămas nici un vestigiu de acest gen pînă la domnia lui Ștefan cel Mare, perioadă din care ni s-au păstrat numeroase reprezentări de felul ce analizăm. Începînd cu cunoscuta inscripție din 1476 de la Cetatea Albă (XXXIX, 1), în care găsim înfățișate stema completă cu scutul dinastic despicat (și înclinat), timbrat de un coif avînd în cimier capul de bour (firește cu gît), purtînd între coame o stea cu șase raze și însoțit în șef la dextra de o lună crai-nou și la senestra iarăși de o stea cu șase colțuri, întreg ansamblul heraldic fiind înconjurat de lambrechini bogați, de tip uzual (ce servesc și drept fond ornamental compoziției), vom întîlni felurite variante de reprezentări ale capului de bour cu gît îndeplinind rolul de cimier al coifului plasat pe scutul stemei dinastice moldo- vene. Menționăm astfel — în ordine cronologică — stema sculptată pe lespedea de mormînt a fiilor lui Ștefan cel Mare, Bogdan și Petru (decedați la 1479 și res- pectiv la 1480), aflată în biserica de la Putna M, în care scutul (fără mobile) este așezat drept, nu înclinat, iar capul de bour cu gît, plasat pe trei sferturi, avînd o stea (cu cinci colțuri) între coame, e dotat cu lambrechini de asemenea de tip comun și înconjurat de vrejuri cu vădit scop decorativ; amintim apoi stema de pe pisania din 1481 așezată pe tumul de intrare de la mănăstirea Puma (XL, 1) — deși autenticitatea ei este, după unii autori, îndoielnică 55 — în care, în inte- riorul unui chenar cvadrilobat cu inscripție săpată, se află un mic scut despicat plasat vertical, timbrat de un coif la dextra și de un imens cap de bour contumat purtînd între coame o semilună în poziție normală (culcată), suprapusă de o stea (în cinci colțuri) și flancat la senestra de o roză de asemenea supra-dimensionata (mai mare decît coiful și cam cît înălțimea scutului). în continuare, cităm stema de pe clopotul dăruit în 1494 de către Ștefan cel Mare paraclisului caselor domnești de la mănăstirea Bistrița care reprezintă — după cum s-a spus — punctul final al « sintezei heraldice » între armele de stat și cele dinastice; în această reprezentare considerată pe drept cuvînt « stema definitivă » a lui Ștefan cel Mare 58 cît și ulte- rior a întregii familii domnitoare a « Mușatinilor », capul de bour din cimier apare plasat pe trei sferturi, purtînd între coame o stea cu șase raze, flancat la dextra de un soare cu 10 raze și la senestra de o lună crai-nou figurată și fiind așezat 82 v. Gh. Balș, Bisericile Iui Ștefan cel Mare, în Bul. Com. Mon. Ist., XVIII, 1926, p. 228. 83 Unii numismați au interpretat în trecut efigia de pe aversul monedei lui Iliaș ce am analizat, drept o vulpe călare (?1). 84 v. G. Balș, op. cit., precum și M. Berza, op. cit., p. 74 — 75 și fig. 5 etc. 88 v. în acest sens M. Berza, op. cit., p. 76 — 77; I. N. Mănescu crede că este vorba de o copie realizată de restauratorii din sec. al XVIII-lea ai mănăstirii după o greșită asamblare.- a resturilor stemei originale, cf. op. cit., (mss.), p. 14 — 15. 88 v. I. N. Mănescu, op. cit., (articol), p. 37—38. www.dacoromanica.ro MoldovaRsec. XIV-XIX) 99 pe coiful închis, plasat din profil și înconjurat de lambrechini de tipul numit voleu (XXXIX, 2). Un alt material în care abundă reprezentările capului de bour cu gît folosit drept cimier îl constituie și discurile smălțuite decorînd pereții exteriori ale multor biserici ridicate de Ștefan cel Mare, precum și plăcile de teracotă găsite în săpă- turile efectuate la fostele reședințe domnești ale aceluiași voievod de la Hîrlău și Suceava. în primele, caracterizate prin absența scutului dinastic, capul de bour cu gîtul plasat pe un coif (cu zăbrele?) și avînd între coame o stea cu șase raze, este contumat, poziție pe care o are și coiful pe care e așezat. Flancat la dextra, uneori de ambele părți, acest cimier apare însoțit de unul (XXXIX, 3) respectiv de două personaje drapate într-un fel de dalmatice plisate, încinse peste mijloc cu o cingătoare în torsadă, în atitudine orantă, amintind, e drept, îngerii susținători ai stemei regale ungare de la acea epocă, totuși în cazul de față, impropriu numiți tenanți de către unii dintre cercetătorii anteriori nouă 67. Afirmăm acest lucru pe de o parte fiindcă reprezentările de pe discuri nu înfățișează o stemă completă, lipsindu-i elementul esențial, scutul, pe care de obicei îl sprijină tenanții, iar pe de alta deoarece cimierul în arta heraldică constituie un element care nu reclamă niciodată un alt element de susținere (fie tenant, suport sau susținător), el fiind întotdeauna plasat într-o poziție foarte stabilă, fie pe coif, fie ieșind dintr-o coroană așezată pe creștetul coifului, ori direct pe scut. Plăcile de teracotă, în genere, conțin o stemă completă (scut, coif, cimier, lipsindu-le însă — ca și reprezentărilor de pe discuri — lambrechinii), ansamblu heraldic în care personajele în dalmatice continuă să apară, avînd același aspect și într-o postură similară, adică flancînd coiful și cimierul său; acest fapt constituie un argument în plus la cele afirmate mai sus, deoarece odată cu prezența scutului, ar fi fost normal ca personajele drapate să fie coborite din registrul superior în cel inferior și să sprijine însemnul principal al stemei, situație care nu se constată pe nici una dintre plăcile de teracotă descoperite pînă în prezent68, pseudo- tenanții, în aceeași atitudine orantă, păstrîndu-și în mod constant locul pe flan- curile coifului cu cimier. Revenind la capul de bour cu gît, constatăm că pe res- pectivele plăci, poziția animalului cît și a coifului se mențin contumate, scutul dinastic fiind plasat oblic (în bară), într-o poziție foarte pronunțat înclinată 69. în sfîrșit, o ultimă apariție a cimierului cu cap de bour în domnia lui Ștefan cel Mare, este înregistrată pe Tetraevanghelul scris din porunca sa de către călu- gărul Filip în 1502 pentru mănăstirea Zografu de pe muntele Athos. Epilogul res- pectivului manuscris — împodobit ca și întregul text cu miniaturi în culori — înfă- țișează un chenar dreptunghiular în care se înscrie un cvadrilob conținînd în carac- tere chirilice încheierea lucrării, creînd astfel patru compartimente, fiecare în cîte unul dintre colțurile încadramentului patrulater. în cele două din registrul supe- 37 v. G. Balș, op. cit., p. 229; Gh. Brătianu, op. cit., p. 54, nota 1; M. Berza, op. cit., p. 81 — 83 etc. 48 Cu excepția unei plăci descoperite la Suceava, în care însă personajul e un înger cu aripile deschise și plasat deasupra unui scut cu armele Moldovei, într-o postură oarecum de cimier și nicidecum de tenant (v. G. Balș, op. cit., p. 230 și M. Berza, op. cit., p. 83 — 84 și fig. 16). 48 v. pentru discurile smălțuite: dr. C. Istraty, Biserica și podul din Borzești, în Anal. Acad. Rom., Mem. Sect. ist., S. II, t. XXVI, 1904, p. 310 și pl. XXV; G. Balș, op. cit., p.224 și urm.; Gh. Brătianu, op. cit., p. 53—54 și fig. 3 și 4; M. Berza, op. cit., p. 81 — 82 și fig. 11 —13, etc.; pentru plăcile de teracotă: v. Romstorfer-Lapedatu, Cetatea Sucevei, Buc., 1913, pl. VI; G. Balș, op. cit., p. 230 și urm.; Gh. Brătlanu, op. cit., p. 54—55 și pl. I; R. Gassauer, Teracote sucevene, în Bul. Corn. Mon. ist., XXVIII, 1935, p. 157, fig. 29 și 30; B. Slătineanu, Despre teracotele sucevene, în Bul. Corn. Mon. ist., XXXII, 1939, fasc. 93; M. Berza, op. cit., p. 81 — 84 și fig. 13 — 16 etc. www.dacoromanica.ro 100 Arta heraldică rior, găsim la dextra un soare și la senestra o lună crai-nou (ambii aștri fiind figurați), iar în cele inferioare, la dextra scutul dinastic scartelat și la senestra cimierul cu baza însoțită de lambrechini (fără coif) reprezentînd capul de bour plasat pe trei sferturi și avînd între coame o stea cu șase raze (XXXVIII, 6), tip foarte asemănător cu cel de pe clopotul de la Bistrița, demonstrînd astfel stabilizarea după 1494 a armelor dinastice după multiplele încercări ale lui Ștefan cel Mare de a găsi o formulă heraldică satisfăcătoare în alcătuirea definitivă a stemei familiei domnitoare a Moldovei. în reprezentările aflate pe diferite monumente epigrafice din perioada urmă- toare domniei lui Ștefan cel Mare, capul de bour cu gît îndeplinind rolul de cimier și fiind sau nu, plasat pe un coif, va continua să apară însoțind diverse inscripții laice sau religioase și timbrînd sau nu, scutul dinastic. Vom cita, de asemenea, într-o succesiune cronologică, un număr de atare reprezentări întîlnite pe unele dintre edificiile ridicate de voievozii, urmași ai lui Ștefan cel Mare. Astfel mențio- năm pisania aflată pe tumul de intrare al mănăstirii Probota, ctitorie a lui Petru Rareș, monument epigrafic așezat însă mai tîrziu (în 1550), nu odată cu constru- irea respectivului lăcaș, de către doamna Elena, văduva ctitorului (XXXIX, 4); această pisanie, amintind ca factură pe cea din 1481 de la Putna analizată mai sus și avînd același gen de chenar cvadrilobat gravat cu inscripție, conține un cap de bour cu gît, de asemenea contumat, însă mai stilizat decît în reprezen- tarea ce i-a slujit drept model și nemaiîndeplinind funcția de cimier pe conside- rentul dispariției coifului și a scutului. Din domnia lui Alexandru Lăpușneanu s-au conservat mai multe vestigii heraldice de ordin epigrafic dotate cu capul de bour cu gît. Astfel cităm pisania cu stemă din 1554 (XL, 3) așezată de acest voievod la mănăstirea Bistrița (ctitorie a lui Alexandru cel Bun, însă refăcută aproape din temelie de Lăpuș- neanu), apoi pisania de la mănăstirea Putna din 1559 60 (XXXVIII, 4) în care se resimte puternic influența pisaniei lui Ștefan cel Mare din 1481 din același lăcaș. Menționăm în continuare, stema domnească de pe pisania datînd tot din anul 1559 așezată pe tumul bisericii Sf. Dumitru din Suceava (XXXIX, 5) care reprezintă transpunerea în piatră a stemei dinastice definitive, desăvîrșită, după cum am văzut, în ultima parte a domniei lui Ștefan cel Mare, în sfîrșit, pisania unei fîntîni (azi dispărută) aflată la mănăstirea Slatina clădită la 1561 de același Alexandru Lăpușneanu (XL, 4). S-a spus despre această ultimă pisanie că împreună cu cele de la Probota și Bistrița (menționate mai sus) constituie, prin lipsa scutului, excepții de la regula că reprezentările cu capul de bour cu gît înfățișează întotdeauna stema dinastică, aceste trei inscripții votive fiind socotite astfel ca însoțind armele Țării Moldovei prin prezența doar a bourului cu aștrii anexi 61. în ceea ce ne privește nu împărtășim acest punct de vedere pe următoarele considerente: a) capul de bour cu gît constituie un ornament exterior al scutului aparținînd exclusiv armelor dinastice, neexistînd nici o excepție în acest sens. Includerea sa sporadică, sub forma doar de cap văzut din față în scutul stemei domnești de pe monedele lui Roman al Il-lea M v. G. Balș, op. cit., p. 140; M. Berza, op. cit., p. 110, fig. 15, p. 111 și nota 1. Eroarea de datare a acestei pisanii se datorește eclesiarhului Lev Gheorohiescul care în lucrarea sa: Mormintele, odoarele, înscrisurile fi clopotele Monastirii Putna din Bucovina (terminată la 7 febr. 1843, dar publicată 19 ani mai tirziu în Arhiva Românească, Iași, II, 1862, p. 301 — 318) a consi- derat'O ca aparținînd anului 1473 (v. op. cit., p. 316, anul inscripției votive fiind indicat greșit ca 6981, luna Mai = 1473, în loc de 7067 = 1559). Eroarea a fost restabilită de către episcopul Melchisedec care a datat corect inscripția în cauză în lucrarea sa: O vizită la cîteva mănăstiri fi biserici antice din Bucovina, în R.I.A.F., I, 1883, p. 258. #1 v. C. Moisil, op. cit., p. 71. www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV—XIX) 101 și apoi de pe cele ale lui Alexandru Lăpușneanu și Despot, precum și broșînd parțial acest scut, pe unele emisiuni ale lui Alexandru cel Bun, a fost posibilă numai întrucît ecusonul dinastic în reprezentările monetare nu apare decît foarte rar însoțit de unele ornamente exterioare clasice (coif minuscul și coroană des- chisă). Transferul capului de bour din postura de mobilă a scutului stemei de stat (cu precădere în vestigiile oficiale de ordin sigilat) în cea de cimier al arme- lor dinastice, adăugîndu-i-se firește — din necesități estetice și funcționale de reprezentare — și gîtul, trebuie considerat drept o dovadă de venerație a voie- vozilor țării față de acest străvechi însemn simbolizînd însuși teritoriul asupra căruia domneau. Cimierul, conform științei heraldice, este socotit, atît prin poziția sa dominantă într-o stemă (găsindu-se pe locul cel mai ridicat al ei), cît și prin tradiția consacrată în acest sens (să nu uităm spre exemplu, rolul prioritar al «crest»-ului în heraldica engleză) ca un element important în reprezentările armo- riate. Derivat, după cum se știe, din ornamentul plasat pe coiful de luptă (apoi de paradă) al suveranilor și seniorilor feudali, cimierul stemei dinastice moldovene își are o origine clasică identică, provenind — după cum am văzut — din capul de bour cu gît, așezat deasupra coifului domnesc în reprezentarea ecvestră a lui Iliaș I de pe aversul monedei sale amintite mai sus. Compozițiile heraldice dotate cu capul de bour prevăzut cu gît sînt întîlnite exclusiv în armele dinastice nu și în cele de stat ale Moldovei, o dublă reprezentare a bourului în cele două ipostaze diferite ale sale — mobilă în scut și cimier — nefiind niciodată semnalată simultan în vreun ansamblu armoriat cunoscut. Atunci cînd într-o alcătuire de tip heraldic apare bourul cu gît în cimier, întotdeauna scutul stemei respective reprezintă armele dinastice moldovene și nu pe cele de stat, înfățișate prin capul de bour decolat, văzut din față și însoțit de elementele sale anexe uzuale. în cazul ce analizăm, absența scutului dinastic nu este suficientă — după părerea noastră — pentru a atribui rolul de stemă a țării compozițiilor armoriate ce înso- țesc cele trei pisanii în discuție, precedentul creat — și constatat în mod invariabil ca atare — al apariției capului de bour cu gît ca atribut exclusiv al reprezentărilor heraldice de tip dinastic, constituind un argument concludent în această contro- versă ; b) modelul după care s-au inspirat meșterii pietrari în alcătuirea ansamblu- rilor heraldice din cele trei inscripții votive în discuție și anume pisania armoriată de la Putna din 1481, reprezintă incontestabil, prin mobilele aflate pe scutul de la baza chenarului trilobat, o imagine a stemei familiei domnitoare și nu a celei de stat a Moldovei. în acest caz, intenția celor doi ctitori (doamna Elena Rareș și Alexandru Lăpușneanu) cît și a meșterilor pietrari, nu a fost să reproducă o stemă a țării ci una dinastică, mai potrivită să figureze într-o mănăstire, fundațiile reli- gioase constituind întotdeauna — după cum se știe — instituții de ordin privat, nu public. Dealtfel în pisania de la Probota, rudimentul de scut de la baza gîtului bourului, ne face să presupunem intenția — e drept nerealizată pînă la capăt — a reprezentării și a stemei dinastice aflate pe modelul putnean imitat. Cît privește pisania de la Bistrița, apariția chiar insolită a ecusonului cu crucea peronată dintre coarnele bourului, cît și a vasului-urnă cu planta ornamentală ne vădește prezența poate, a unor embleme personale ale lui Alexandru Lăpușneanu — al cărui sens ne scapă astăzi—dar care atunci își aveau desigur semnificația lor precisă, în nici un caz legată de vreun însemn moldovenesc de stat. Doar pisania fostei fîntîni din curtea mănăstirii Slatina, prin absența totală a oricărei urme de scut datorată lipsei unei intenții — cît de timide — a meșterului pietrar de a reprezenta vreun atare însemn (sau poate chiar indicațiilor ctitorului), ar putea oarecum să îngăduie presupunerea că respectivul ansamblu heraldic să reprezinte altceva decît o emblemă dinastică; totuși ceea ce ne face să perseverăm în convingerea noastră rezidă în www.dacoromanica.ro 102 Arta heraldică faptul că, pe de o parte, comemorarea instalării unei simple fîntîni într-o curte de mănăstire nu constituie un act solemn care să necesite reprezentarea pe respectiva inscripție votivă a însăși armelor țării, iar pe de alta, deoarece pisania aceleiași mănăs- tiri (Slatina), deși așezată ulterior ridicării ei, înfățișează de asemenea o stemă presupus personală a ctitorului ei Alexandru Lăpușneanu și în nici un caz o stemă a Moldovei. Respectînd succesiunea cronologică ce ne-am propus a urma în studiul vesti- giilor heraldice cu capul de bour prevăzut cu gît, ne vom ocupa acum de cunoscuta bulă de aur din 1575 a lui Petru Șchiopul, datînd deci din prima sa domnie pe tronul Moldovei (1574—1577) (XXXIX, 6). Studiat încă de acum aproape o jumătate de veac de C. Moisil62 și mai recent de prof. M. Berza63, acestui monument de heraldică sigilară i s-au dat diferite interpretări. Astfel, C. Moisil l-a considerat ca «stemă particulară» a lui Petru Șchiopul, sesizînd din capul locului semnificația sa distinctă de armele de stat ale Moldovei, deși din conținutul scurtului studiu ce îi dedică, rezultă fără echivoc că la acea dată (și chiar mai tîrziu M), autorul nu era încă exact informat asupra existenței unei steme dinastice a Moldovei, asupra originii formării cît și a evoluției ulterioare a acesteia. în schimb, prof. M. Berza în studiul său în două părți, asupra armelor Moldovei în secolele al XV-lea și al XVI-lea, citat mai sus, neagă în mod categoric existența unei steme dinastice a Moldovei (pe care autorul o numește «stemă dezvoltată») distinctă de cea a statului respectiv (denumită de același autor «stema simplă»). Referitor la bula de aur a lui Petru Șchiopul, prof. Berza afirmă că ea se înca- drează în categoria stemelor de tip dezvoltat, fiind socotită ca un însemn al domniei Moldovei, de vreme ce o folosește chiar și un domn străin de dinastia acestui principat 85. Bula de aur a lui Petru Șchiopul, alcătuită din argint aurit, e o pecete avînd pe avers reprezentarea armelor dinastice ale Moldovei sub formă de stemă com- pletă (scut, coif, cimier și lambrechini), mobilele scutului fiind identice (minus ecusonul în abis) cu cele conținute în stema monetară din 1558 a lui Alexandru Lăpușneanu, menționată mai sus. Capul de bour din cimier, purtînd o stea (cu cinci raze) între coarne, e flancat la dextra de un soare — înfățișat printr-o semilună contumată, figurată printr-un profil uman emanînd raze (detașat de curbura concavă a semilunii) — și la senestra de o lună crai-nou, figurată în același mod, minus razele. Gîtul bourului e plasat pe un coif închis, fiind perfect distinct de lambrechinii care pornind din spatele acestuia din urmă, se desfășoară în volute ample pe ambele laturi ale scutului dinastic. Față de cele afirmate de cercetătorii care au studiat bula de aur a lui Petru Șchiopul, căutînd diferite explicații asupra cauzelor ce au determinat pe acest principe din neamul Basarabilor, ajuns pe tronul Moldovei, să arboreze pe pecetea sa stema dinastică a Mușatinilor, am putea pune în legătură reprezentarea de pe însemnul armoriat în discuție, cu înrudirea ce exista între ramura casei domni- toare muntene căreia îi aparține respectivul voievod și familia suverană moldo- veană. într-adevăr, Petru Șchiopul era frate cu Alexandru al II-lea, domn al Țării Românești (1568—1577), ambii fiind fiii lui Mircea Voievod (1509—1510), fiul și asociatul la domnie al lui Mihnea cel Rău (1508—1509). După cum se știe, •a C. Moisil, Bule de aur sigilare de la Domnii Țării Romanești și ai Moldovei, în Rev. Arh., I, 1924—1925, nr. 2, p. 260 — 261, și pl. IV, fig. 6 (avers) și 8 (revers). M v. M. Berza, op. cit., p. 115, fig. 21 și p. 117—118. •* v. C. Moisn., Stema României, p. 71 și 74, fig. 28. ,s v. M. Berza, op. cit., p. 117. www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV—XIX) 103 Mihnea cel Rău, fiu al lui Vlad Țepeș, era văr primar cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos și cea de a treia soție legitimă a lui Ștefan cel Mare, mamă a lui Bogdan al III-lea. Astfel, Mircea Voievod, tatăl lui Petru Șchiopul era văr al doilea cu Bogdan al III-lea, iar Petru Șchiopul însuși, era văr al treilea cu Ștefaniță Vodă. In plus, sora lui Mircea Voievod, domnița Ruxandra, devine soția lui Bogdan al III-lea, ceea ce face pe Petru Șchiopul, nepotul (de frate) al Ruxandrei să ajungă și nepotul prin alianță al lui Bogdan al III-lea. Aceste înrudiri directe ale familiei lui Petru Șchiopul cu ramura principală coborîtoare din Ștefan cel Mare — autorul stemei dinastice definitive a Mușatinilor — l-au putut eventual determina pe numitul voievod din casa Basarabilor, ajuns pe tronul Moldovei, să adopte în această calitate, stema familiei domnitoare a acestui principat. Motivul pentru care Petru Șchiopul a preferat să poarte pe pecetea sa armele dinastice și nu cele de stat ale Moldovei — atunci cînd reprezentările sigilare domnești de acest fel aparțineau, fără excepție, tipului simplu (doar cu capul de bour văzut din față și însoțit de elementele anexe) — trebuie corelat poate cu faptul că principele valah se socotea mai îndreptățit să poarte stema casei domnitoare cu care se înrudea (subliniind totodată această înrudire pentru a legitima oarecum ocuparea tronului respectivului principat), decît pe cea a țării la cîrma căreia în mod fortuit ajunsese. Un alt vestigiu, din nou de ordin epigrafic, datînd de la finele veacului al XVI-lea, în care întîlnim de asemenea reprezentarea capului de bour cu gît, îl constituie și pisania mănăstirii Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu, pusă la 1582 (deci după 14 ani de la moartea fondatorului) de către egumenul Nil în amintirea voievodului ctitor; această pisanie prezintă în interiorul unui chenar dreptunghiular gravat cu o inscripție, un scut cu scobituri laterale ce conțin o acvilă bicefală pe pieptul căreia se află o altă inscripție ce continuă pe cea de pe chenarul patrulater. Scutul e timbrat de un cap de bour, al cărui gît e așezat, în lipsa unui coif, direct pe acest însemn și poartă între coarne o stea cu opt raze, fiind flancat la dextra de un soare figurat alcătuit din două discuri concentrice (cel din interior suprapus peste celălalt) și fără raze, precum și la senestra de o lună crai-nou, de asemenea figurată, cu profilul detașat însă de curbura secerii selenice (XL, 2). Plasarea unei acvile bicefale în scutul stemei lui Alexandru Lăpușneanu ar fi putut da naștere unor multiple presupuneri privitor la semni- ficația ei (pretenții imperiale, fie de ascendență, fie simbolice) dacă pisania ar fi fost contemporană cu respectivul voievod și pusă de acesta. De acord cu prof. Berza 66, considerăm că întrucît inscripția votivă este posterioară (nu numai domniei, dar și vieții) lui Lăpușneanu, sensul heraldic al stemei în cauză dispare, cu atît mai mult cu cît pe pieptul păsării himerice e așezat textul chirilic care încheie inscripția începută pe ancadramentul dreptunghiular al pisaniei. Cu acest monu- ment epigrafic se încheie seria vestigiilor heraldice ale secolului al XVI-lea dotate cu reprezentarea capului de bour cu gît; în veacul următor, apariția stemelor dinastice va deveni absolut sporadică pentru a dispărea definitiv în a doua jumătate a aceluiași secol. Dealtfel, ultimele prezențe ale armelor cu capul de bour cu gît din veacul al XVII-lea își vor pierde semnificația inițială (între altele nemaireproducînd din scutul dinastic decît o singură mobilă și anume crucea), pe de o parte deoarece casa domnitoare a Mușatinilor se stinge după 1668 67, domnii folosind aceste reprezentări heraldice — Miron Barnovski-Movilă și Vasile Lupu — neavînd nici “ v. M. Berza, op. cit., p. 120. •’ Ultimul voievod din această dinastie, Iliaș Alexandru (fiul lui Alexandru Iliaș și nepotul lui Iliaș Radu) a domnit în Moldova între 1666—1668; fizic dinastia se stinge la 1704. www.dacoromanica.ro 104 Arta heraldică o contingență directă cu fosta familie suverană a Moldovei, iar pe de altă parte, fiindcă aceste reprezentări, ieșite din uz la epoca respectivă, sînt folosite de cei doi voievozi menționați cu o vădită intenție arhaizantă, de imitație a vechilor însemne dinastice mușatine. într-adevăr, este îndeobște cunoscută dorința — con- semnată în toate izvoarele istorice contemporane — atît a Movileștilor cît și a lui Vasile Lupu, de a înființa o nouă dinastie din neamul lor care să mențină conti- nuitatea domniei în cadrul unei singure familii, înlocuind vechea stirpă a Mușa- tinilor pe cale de extincție. Din acest gen de monumente heraldice ale veacului al XVII-lea, menționăm mai întîi pisania din 1627 a lui Miron Bamovski-Movilă de pe tumul de intrare al mănăstirii Dragomima (XL, 5), în care, deși s-au folosit elemente arhaice din vechile steme dinastice mușatine, totuși factura respectivei reprezentări rămîne modernă, specifică epocii în care a fost alcătuită; cităm apoi din domnia lui Vasile Lupu pisania mănăstirii Secu 68, în care se observă multiple influențe provenite din ansamblurile heraldice de factură dinastică anterioară, tendința arhaizantă fiind vădită, dar apărînd totuși și oarecare inovații față de modelele tradiționale. Astfel, pe botul bourului aflăm o mică roză, iar deasupra coamelor apare o coroană dom- nească arhaică deschisă, introdusă — după cum am văzut — în reprezentările sigi- lare ale armelor de stat de către Ștefan Tomșa în prima sa domnie, dar nefigurînd niciodată pînă atunci în vreo stemă de tip dinastic cu bourul cu gît în cimier. Un alt vestigiu epigrafic datînd tot din domnia lui Vasile Lupu, îl mai constituie și pisania din 1638 de pe fostul turn clopotniță al mănăstirii Trei Ierarhi din Iași (XL, 6), pisanie care a servit ca model într-o mare măsură aceleia din 1670 de pe tumul clopotniță al mănăstirii Cetățuia, ctitorie a lui Gheorghe Duca (XXVII, 3) ce am menționat la capitolul stemei de stat a Moldovei. Cu inscripția votivă din 1638 a lui Vasile Lupu, seria reprezentărilor stemei de tip dinastic cu capul de bour cu gît în cimier se încheie, acest monument epigrafic constituind ultima apariție a unui asemenea gen heraldic căzut apoi în totală desuetudine odată cu stingerea efectivă a dinastiei care o crease. în urma analizării vestigiilor armoriate dotate cu stema dinastică moldoveană, dorim să desprindem citeva concluzii necesare studiului de față. Astfel, am consi- derat că apariția capului de bour — inițial sub forma doar de cap văzut din față și însoțit de o stea între coame — s-a produs înaintea primei descălecări a lui Dragoș, fiind posibil folosit de imul dintre micii dinaști moldoveni autohtoni, anteriori anului 1352, respectiva stemă putînd fi eventual rezultatul unei conce- siuni sau pur și simplu, arme de asumpțiune. Excluzînd ca Dragoș și descendenții lui să fi avut vreo contingență cu stema cu cap de bour, pe considerentul că aceștia au posedat în mod cert arme de familie proprii (însemnele herbului Sas de mai tîrziu), afirmăm în continuare că Bogdan I, ca voievod al Maramureșului și vasal al regelui ungar, e foarte probabil să fi avut o stemă de neam, fie conce- dată de suzeranul său, fie auto-conferită. După ruperea raportului de vasalitate cu regatul ungar, Bogdan a putut firește să continue să folosească armele sale familiale și în noua sa calitate de domn independent al Moldovei, sau foarte plauzibil încă, să îmbine aceste arme cu cele existente ale pămîntului ce începuse să stăpînească (reamintim legenda vînării și uciderii bourului de către Dragoș, pe care o consi- derăm ca reprezentînd simbolic înfrîngerea și înlăturarea unui voievod local purtînd stema cu capul de bour). Care va fi fost stema de familie a lui Bogdan I e o problemă ce — în lipsă totală de dovezi documentare — o socotim foarte greu de rezolvat, putînd emite v. G. Balș, op. cit., p. 334, fig. 519. www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV-XIX) 105 doar cîteva ipoteze în acest sens. Atîta vreme cît nu ne este încă cu putință să stabilim continuitatea dinastică, necunoscînd filiațiunea și succesiunea certă a primilor domni ai Moldovei (dacă a fost vorba de una sau de mai multe dinastii, sau doar de mai multe ramuri ale unei aceleiași familii domnitoare, ori de o descendență «per feminas» a neamului domnesc), tot astfel nu vom putea determina nici originea însemnelor heraldice, atît ale stemei de stat, cît mai ales ale celei dinastice. în momentul organizării cancelariei domnești a noului principat, s-a putut produce diferențierea între stema de stat (capul de bour văzut din față, însemnul de veche tradiție autohtonă, simbolizînd pămîntul Moldovei) și stema dinastică (cu diferitele sale mobile, pe de o parte cele aflate inițial, pe de alta, cele adăugate pe parcurs — printre care și cimierul cu capul de bour cu gît — pînă la definitivarea acestor arme în domnia lui Ștefan cel Mare). Stema de stat a fost folosită — după cum am văzut — pe marele sigiliu domnesc, pe aversul monedelor, pe steaguri, pe unele edificii publice sau pe diverse alte obiecte (inele sigilare domnești, săbii de luptă sau de paradă etc.), în timp ce stema dinastică — cu elementele sale de proveniență diversă și incluse în scut la date diferite — a fost întrebuințată, în afara reversului monedelor, în împrejurări legate mai mult de viața particulară a voievozilor moldoveni, apărînd pe pisanii de biserici sau mănăstiri, pe lespezi fune- rare, pe odoare religioase (cădelnițe, clopote), pe manuscrise sau pe obiecte de uz personal ale domnului ori ale membrilor familiei sale. Dacă ar fi existat — credem noi — una și aceeași familie domnitoare pe tronul Moldovei, de la întemeierea respectivului principat (și chiar anterior, în perioada dinaștilor locali) și pînă la consolidarea Mușatinilor la cîrma țării, desigur că problema existenței paralele a două steme diferite — de stat și dinastică — nu s-ar fi pus niciodată, însemnele familiale cu cele statale confundîndu-se, conform practicilor feudale curente la acea epocă. O ultimă precizare încă, înainte de a încheia capitolul de față, cu privire la vechimea capului de bour cu gît. în trecut, unii cercetători 69 au susținut că la origine, într-o primă etapă, capul de bour figura doar drept cimier al stemei Mol- dovei cu scutul despicat și fasciat amintind scutul angevin; ulterior, într-o a doua etapă, bourul părăsește rolul de cimier și trece ca mobilă în scut, devenind apoi cu timpul însemnul tradițional al respectivului principat. în ceea ce ne privește, afirmăm că fenomenul transferului capului de bour — spre deosebire de cel al acvilei Țării Românești — s-a petrecut în Moldova tocmai invers, deoarece repre- zentările bourului cu gît, îndeplinind funcția de cimier, nu sînt întîlnite efectiv în armele moldovenești decît doar în timpul domniei lui Ștefan cel Mare 70 deci la un secol după întemeierea respectivului stat feudal de către Bogdan I și în consecință după ce capul de bour fără gît, văzut din față și însoțit de elementele sale anexe, apăruse — documentar constatat — pe monede după 1377 și pe sigilii începînd din 1387 (deși e de presupus că vechimea acestora din urmă să fie încă mai mare). Deoarece w v. C. Moisil, Stemele primelor monete româneai, în Anal. Acad. Rom., Mem. Sect. ist., S. III, T. XXI, M. 4, 1939, p. 10—11; idem, Probleme de numismatică românească, ibidem, S. III, T. XXII, M. 10, 1940; Gh. Brâtianu, Originile stemelor Moldovei și Țării Românești, p. 61; M. Berza, Stema Moldovei in timpul lui Ștefan cel Mare, p. 85 etc. n S-ar mai putea susține — și nu respingem această ipoteză — că și anterior acestei domnii ar fi fost posibil ca reprezentarea capului de bour cu gît, în chip de cimier — dată fiind apariția lui în forma incipientă întîlnită între 1432—1433 pe moneta lui Hiaș I — să fi fost folosită și de predecesorii lui Ștefan cel Mare, acesta găsind respectivul însemn deja în uz la urcarea sa pe tronul țării; totuși și în această împrejurare, vechimea capului de bour cu gît n-ar depăși, în cel mai devreme caz, al patrulea deceniu al veacului al XV-lea. www.dacoromanica.ro 106 Arta heraldică nu avem absolut nici o dovadă certă a existenței în Moldova a capului de bour cu gît înaintea celui de al patrulea deceniu al secolului al XV-lea (vezi moneda din 1432—1433 a lui Iliaș I), credem că respectiva presupunere a cercetătorilor ante- riori s-a produs datorită analogiei care s-a căutat a se stabili între procesul de transfer — de data acesta real — al acvilei valahice din cimierul, atestat de stemele monetare ale primilor Basarabi, în scutul de arme al Țării Românești (înlocuind vechea stemă sigilară cu vulturul datînd foarte probabil din perioada pre-statală a acestui principat) și transferul presupus al capului de bour. în concluzie, consi- derăm că fenomenul în Moldova s-a petrecut invers celui din Țara Românească, bovideul heraldic trecînd din stema de stat, unde figura ca mohilă în scut, văzut din față, în cimierul stemei dinastice unde va fi reprezentat cu gît și va fi plasat fie din față, fie pe trei sferturi. Cu aceasta, socotim încheiat studiul originii și evoluției cimierului alcătuit din capul de bour cu gît, continuînd examinarea descompusă a stemei dinastice a Moldovei și cu cel de al doilea element consti- tutiv și anume: 2. Fasciile. Cea mai veche atestare a acestor piese onorabile aflate în stema dinastică a voievozilor moldoveni o constituie prima emisiune monetară (după 1377) a lui Petru I, în care cîmpul dextru al scutului despicat apare fasciat de șase piese, în două smalțuri alternate (XXXV, 1 b). Ca și în cazul stemei Basarabilor, considerăm că aceste fascii sînt rezultatul — mai probabil încă decît în cazul Țării Românești — a unei concesiuni exprese din partea regelui Ludovic I de Anjou lui Petru I, în schimbul recunoașterii (măcar formale) a suzeranității sale și poate odată și cu dreptul acordat voievodului moldovean de a bate monedă 71, în orice caz înainte de 1382, după care dată, orientarea politică a lui Petru către Polonia va exclude bunele raporturi cu regatul ungar. Ar fi cu putință ca aceste fascii să fi apărut anterior (fără florile de crin) în stema dinastică a Moldovei72, fie ca rezultat al unei alte concesiuni ungare mai vechi, fie să fi aparținut voievodului Costea, după unii cercetători73 socotit tatăl și predecesorul la tron al lui Petru I. Întrucît despre Costea s-a afirmat în trecut — printre alții și de către Hasdeu și Xenopol74 — că ar fi aparținut familiei domnitoare a Basarabilor munteni, în acest caz el ar fi fost perfect îndreptățit să poarte stema despicată și semi-fasciată a dinastiei Țării Românești și în armele sale ca voievod al Moldovei, transmițîndu-le apoi și fiului său Petru. Evident, această ipoteză heraldică cade de la sine, deoarece în lumina ulti- melor cercetări s-a putut stabili că voievodul Costea a domnit concomitent cu Petru 176 (fără să se fi dovedit vreo legătură de rudenie între dînșii) și nu ca asociați la tron, ci stăpînind fiecare, în paralel, cîte o porțiune din teritoriul Moldovei, primul Țara de Jos, celălalt Țara de Sus 76. De-abia Roman I realizează, între 1391 (iulie) — 1392 (martie), probabil după moartea lui Costea, unificarea între- 71 v. în acest sens și I. N. Mănescu, op. cit., (articol), p. 38. 72 v. idem, op. cit., (mss), p. 7, fără a se preciza însă o presupusă origine a preexistenței fasciilor în stema dinastică moldoveană. 72 v. A. Sacerdoțeanu, Descălecători de țară, dătători de legi și datini (citat supra), p. 3 și 42. 71 v. C. C. Giurescu, Istoria Românilor, voi. I, Ed. a II-a, Buc., 1935, p. 423 și 425. 75 cf. registrului Massaria al cetății genoveze Caffa în care se menționează solia acestei cetăți trimise în anul 1386 în Moldova spre a solicita un ajutor militar, fiind acreditată atit pe lîngă «Constantino» cît și pe lîngă «Petru vayvoda» (v. Șerban Papacostea, La începuturile statului moldovenesc. Considerații pe marginea unui nou izvor necunoscut, în S.M.I.M., VI, 1973, p. 45). w v. ibidem, p. 46 — 47. www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV—XIX) 107 gului teritoriu sub sceptrul său. Totuși, după cum se știe, această împrejurare a nemulțumit pe Mircea cel Bătrîn (ceea ce ar îndreptăți presupunerea că voievodul Costea să fi aparținut familiei Basarabilor), deoarece ajutorul dat de către domnul Țării Românești lui Alexandru cel Bun să obțină tronul Moldovei de la luga Voievod a fost condiționat tocmai de cedarea din partea lui Alexandru a teritoriilor din sudul Moldovei de mai veche stăpînire valahă. După moartea lui Mircea însă, domnul moldovean va revendica aceste teritorii și va reuși pînă la sfîrșitul domniei să le aducă sub dominația sa 77. Concluziile heraldice ce se pot trage din aceste noi date istorice sînt următoarele: fasciile alternate nu provin inițial în stema dinastică a Moldovei din armele Basarabilor. Fasciile basarabești au putut fi eventual incluse în însemnele armoriate ale Mușatinilor fie de către Roman I care a realizat unificarea Țării de Jos cu cea de Sus, fie de către Alexandru cel Bun care a definitivat stăpînirea Moldovei asupra teritoriilor sudice în litigiu; în practicile feudale uzuale, dobîndirea unui teritoriu era marcat și prin introducerea stemei sale în armele noului posesor. în cazul nostru, această includere ar putea părea ciudată, întrucît stema dinastică moldoveană conținea fascii alternate și înainte de 1391—1392 și respectiv 1423 78, emisiunile monetare apărute, după 1377, în domnia lui Petru I, constituind mărturii de netăgăduit în acest sens. Totuși deosebirea dintre fasciile alternate din stema dinastică a lui Petru și cele mobilînd scuturile armelor succesorilor săi la tronul Moldovei menționați, ar putea consta nu în aspectul lor geometric identic, ci în smalțurile diferite din care ele vor fi fost alcătuite. Problema va fi tratată mai jos, atunci cînd ne vom ocupa de fasciile dinastice moldovene sub aspectul lor cromatic. în orice caz, indiferent de originea fasciilor din stema dinastică moldoveană, ele se constată, după cum am mai spus, în cele dintîi monede ale lui Petru I emise după 1377 și se vor menține constant ca poziție (în primul cîmp al scutului stemei monetare domnești) pînă în vremea lui Petru al II-lea, nu ca asociat, ci ca domn unic, între 1448—1449 79. Ca număr, atît în emisiunile ulterioare ale lui Petru I (XXXV, 2 b) cît și în cele ale lui Ștefan I (1394—1399), Alexandru cel Bun (XXXV, 3 b și 4 b), Iliaș I asociat cu Ștefan al II-lea (1435—1442) (XXXVI, 2 b) pînă la Roman al II-lea, cîmpul dextru al scutului dinastic va fi fasciat de șase piese, iar de la Roman al II-lea (1447—1448) (XXXVI, 3 b) cît și pe monedele succesorilor săi, inclusiv ale lui Ștefan cel Mare (XXXVII, 1 b), numărul fasciilor se va ridica la opt (de asemenea în două smalțuri alternate). Schimbarea poziției fasciilor din primul în al doilea cîmp al scutului despicat se va produce sub Petru al II-lea (ca domn unic, nu ca asociat la tron), cînd cele opt fascii — apărute pentru prima oară sub Roman al II-lea (de asemenea ca voievod unic) — vor trece la senestra, florile de crin luîndu-le locul la dextra; această amplasare a fasciilor în cîmpul al doilea al scutului dinastic despicat se va menține pînă în vremea lui Ștefan cel Mare în primul tip monetar al acestui voievod (în al doilea tip, respectivele piese onorabile nu mai apar), deși fasciatul pe aceste monede va cuprinde doar șapte piese. Diversele steme dinastice rămase din domnia lui Ștefan cel Mare sînt carac- terizate prin numeroase variante de reprezentare ale scutului și ale mobilelor stemei 77 v. ibidem, p. 47 și 51. 78 Anul 1423 reprezintă momentul în care Alexandru cel Bun realizează recucerirea parțială a teritoriilor sudice ale Moldovei pe care le cedase lui Mircea cel Bătrîn conform chiar unui tratat încheiat în acest sens între cei doi domnitori (v. Șerban Pap ac oștea, op. cit., p. 51). 78 cf. identificării făcute unei monede a lui Petru al II-lea de către numismatul Octavian Iliescu, monedă ce fusese eronat atribuită de către D. A. Sturdza lui Bogdan I (v. Oct. II., Îndrep- tări și întregiri mărunte cu privire la unele emisiuni monetare feudale ale țărilor române, p. 236, fig- 4). www.dacoromanica.ro 108 Arta heraldică domnești, nici fasciile nefiind desigur exceptate de la atare fluctuații. Astfel pe o cădelniță oferită de domn la 1470 mănăstirii Putna, scutul domnesc apare de ase- menea fasciat de șapte piese (XXXVIII, 2), în timp ce pe inscripțiile de la Cetatea Albă din 1476 (XXXIX, 1) și din 1479 (XXXVIII, 3), el revine la opt piese; tot astfel, pe clopotul de la mănăstirea Bistrița din 1494, fasciile — plasate în al doilea cîmp al scutului scartelat — sînt de data aceasta iarăși șapte (XXXIX, 2), în timp ce în stema asemănătoare ca împărțire a cîmpului scutului cu precedenta, aflată pe manuscrisul din 1502 (XXXVIII, 5), apar doar șase fascii, număr identic cu cel de pe stema dinastică despicată, gravată pe garda unei spade domnești (presu- pusă a fi aparținut lui Ștefan cel Mare) din muzeul Topkapu din Constantinopol (XXXVIII, 1), cît și pe pisania găsită în cetatea Sucevii datînd din 1492. în repre- zentările armelor familiei domnitoare sub urmașii acestui voievod, poziția fascii- lor — variind ca număr între șase și șapte — se va menține în același cîmp al doilea al scutului și în stema dinastică scartelată a lui Alexandru Lăpușneanu de pe tumul bisericii Sf. Dumitru din Suceava (XXXIX, 5), ca și pe talerii din 1662 și 1663 ai lui Despot Vodă, pe reversul cărora se află marea stemă cu 16 cartiere a acestui domnitor în care figurează și armele dinastice moldovene (XXXVII, 5). Astfel în cartierele trei și treisprezece se află scutul scartelat al Mușatinilor în care însă numărul fasciilor diferă, în cel din șef sînt șapte, iar în cel din talpă, șase. în sfîrșit, fasciile vor reveni la locul inițial—în primul cîmp al scutului—în armeriile dom- nești ale lui Lăpușneanu de pe aversul emisiunilor sale monetare din 1558 (XXXVII, 3 a), amplasare pe care o va menține și Petru Șchiopul pe bula sa aurită din 1573 (XXXIX, 6). ..... în concluzie, de la prima apariție a fasciilor în stema dinastică monetară a Mușatinilor și pînă la ultimele reprezentări ale armelor dezvoltate de acest gen din veacul al XVI-lea, am văzut că respectivele piese onorabile ale scutului au variat și ca poziție și ca număr. Ca poziție, ele au trecut din primul cîmp în cel de al doilea al scutului despicat, ca apoi să se mențină în cartierul doi al scutului scar- telat, de unde să se întoarcă într-o ultimă fază, în primul cartier al aceluiași fel de însemne dinastice. Ca număr, fasciile au fluctuat de la cele șase inițiale, la șapte și opt piese, pentru a reveni la fasciatul de șase piese de la început. Numărul diferit de piese fasciate îl putem atribui mai degrabă unor variațiuni de execuție a gravo- rilor pe metale, a meșterilor pietrari sau ceramiști, a miniaturiștilor și copiștilor de manuscrise, decît să-l considerăm avînd o semnificație specială de natură heral- dică, în timp ce schimbarea poziției pieselor onorabile ale scutului dinastic din cîmpul dextru de onoare, în cel senestru (mai puțin însemnat în rang în alcătuirea unei steme) cît și apoi revenirea acestora pe locul inițial, trebuie — credem noi — corelată în mod cert cu împrejurări de ordin politic generate de natura fluctuantă a relațiilor dintre domnii Moldovei și regatele vecine ale Ungariei și Poloniei. Con- ținutul ambelor cîmpuri ale scutului despicat din stema dinastică monetară a Mușa- tinilor sînt inițial de influență ungară. Totuși, prezența în cîmpul dextru, de onoare, a fasciilor de șase piese pe primele monede ale lui Petru I, ne indică clar precăderea ce s-a acordat acestor piese onorabile, preexistente desigur în stema familiei domnitoa- re florilor de crin, concesiune regală angevină de presupus a fi fost acordată ulterior. Inversarea conținutului celor două cîmpuri ale scutului domnesc pe mone- dele din timpul lui Petru al Il-lea (în perioada 1446—1449 cînd domnea singur 80) 80 Pînă la 1448 cînd moare Roman a J Il-lea, emisiunile monetare atît ale domnilor anteriori (printre care, asociat, chiar și Petru al Il-lea) cît și cele dintre 1447— 1448 ale lui Roman, conservă încă fasciile în cîmpul dextru, de onoare, al scutului dinastic despicat. Pentru moneda lui Petru, v. Oct. Iliescu, op. cit., p. 236 . fig. 4 si pl. IV, fig. 7. www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV—XIX) 109 ne indică desigur marcarea și în domeniul heraldic — important pe atunci — a orientării politice nete a acestui voievod către Ungaria, dînd astfel precădere florilor de crin angevine (conservate prin tradiție în stema dinastică a Moldovei, deși fami- lia regală de Anjou — Ungaria se stinsese cu peste șase decenii în urmă), însemne ce constituiau totuși o aluzie la vechile legături feudale ce existaseră în secolul al XlV-lea între cele două țări. Să nu uităm de asemenea că Petru al II-lea era căsă- torit cu o soră a lui lancu de Hunedoara, după cum se știe, voievod al Transilvaniei din 1441 și apoi regent al Ungariei din 1446, cu care voievodul moldovean a între- ținut excelente raporturi, lancu ajutîndu-și cumnatul să capete domnia țării, iar acesta cedînd în 1448 cetatea Chiliei protectorului său. Scutul dinastic despicat, cu conținutul inversat al cîmpurilor sale dăinuie însă și pe anumite vestigii heral- dice din timpul domniei lui Ștefan cel Mare ca spre exemplu inscripțiile de la Ceta- tea Albă din 1476 și 1479; faptul e mai greu de explicat date fiind relațiile foarte încordate între acest voievod și Ungaria, din pricina azilului oferit în Transilvania de către Matei Corvin lui Petru Aron, relații încă mai înăsprite ulterior reluării Chiliei în 1465 și apoi a înfrîngerii dezastruoase din 1467 de la Baia a aceluiași rege al Ungariei. De aceea presupunem că în prima parte a domniei, Ștefan, absorbit de gravele probleme de stat — politice și militare — cunoscute, s-a preocupat într-o mai mică măsură și de cele heraldice, lăsînd deocamdată stema dinastică în forma preluată de la antecesorii săi imediați; constatăm însă că pe monedele sale aparținînd primului tip, fasciile se mențin — e drept — în cartierul senestru al scutului despicat, în schimb crinii angevini nu mai apar, fiind înlocuiți printr-o cruce și o roză plasate în pal. Cu toate că în cea de a doua parte a domniei sale, Ștefan cel Mare s-a interesat în mod deosebit să alcătuiască, într-o formă cît mal satisfăcătoare pentru el, stema dinastică a Moldovei, încercînd felurite formule pînă la fericita realizare a « sintezei heraldice » în stema din 1494, totuși fasciile nu-și vor recăpăta locul de onoare în cartierul dextru nici în restul domniei lui Ștefan, nici în cele ale urmașilor săi imediați, fiind restabilite pe locul inițial de-abia — după cum am văzut — de către Alexandru Lăpușneanu în stema dinastică de pe aversul monedelor sale emise în 1558, fiind conservate apoi în același loc și de către Petru Șchiopul, pe bula sa aurită din 1575 (fapt explicabil dacă ele pro- veneau din stema Basarabilor). înainte de a încheia capitolul dedicat fasciilor din armele familiei domni- toare a Moldovei, se cuvine să mai facem o scurtă mențiune și despre steagul fasciat din gravura cronicii lui loan de Thurâczi, ediția din 1488 Este vorba de înfă- țișarea unei scene de luptă din campania din 1467 a lui Matei Corvin în Moldova, în care e reprezentat și Ștefan cel Mare în mijlocul oștii sale, ținînd în mîna dreaptă un gonfalon 82 a cărui flamură este aparent striată de dungi alternate, în pal (deci paralele cu mînerul banierei de război terminate în vîrf de lance), peste care bro- șează un cap de bour văzut din față. Întrucît, după cum se știe, acest gen de steaguri de luptă cunoscute încă de pe timpul cruciadelor, înfățișau întotdeauna pe flamura lor piesele sau mobilele heraldice plasate în poziția lor normală (adică pe axul longitudinal și nu pe cel lateral al pînzei), însemna că dungile de pe stindardul lui Ștefan cel Mare nu erau paluri ci fascii alternate, peste care broșa capul de bour (ce, corect, ar fi trebuit 81 Acest steag a fost semnalat, descris și interpretat de I. N. Mănescu, op. cit., (articol), p. 38 — 39 și p. 40, fig. 2, cît și idem, op. cit., (mss.), p. 10—11. 88 Gonfalonul, la origine banieră de luptă a unui senior feudal sub a cărui flamură combateau vasalii săi, devine cu timpul steagul seniorilor ecleziastici și mai apoi chiar prapor bisericesc, cu flamură triplă, detașată de hampă și agățată de o baghetă perpendiculară pe mînerul său. www.dacoromanica.ro 110 Arta heraldică reprezentat cu coamele îndreptate spre hampă, și nu cu ele paralel cu aceasta). Respectivul steag constituie așadar o altă încercare de combinare a armelor țării (capul de bour văzut din față) cu fasciile dinastice, așa precum mai întîlnisem cazuri ca spre exemplu pe aversul monedei lui Roman al II-lea menționată mai sus, în care fasciile și capul bovideului heraldic apăreau fiecare în cîte un cartier al scu- tului despicat al familiei domnitoare (XXXVI, 3 b). I. N. Mănescu crede că drapelul reprezentat pe gravura din cronica maghiară amintită, ar putea fi eventual, descendentul unui vechi steag fasciat de investitură (cu valoare deci de arme de familie) pe care Petru I să-l fi primit din partea suzeranului angevin 83. Nu exclu- dem o atare ipoteză, însă autorul în cauză mai afirmă că fasciile de pe gonfalonul lui Ștefan cel Mare ar fi fost verzi și galbene 84, deci identice cu cele din stema dinas- tică a Basarabilor. în ceea ce ne privește, raliindu-ne părerii lui Octavian Iliescu pe care o raportăm și la Moldova, credem puțin probabil ca Ludovic de Anjou să fi conferit lui Petru I ca vasal, arme în care să figureze un metal, în speță aurul, superior în scara ierarhică a smalțurilor heraldice argintului ce alcătuiește, alternat cu roșu, fasciile din stema regatului ungar. Dacă suveranul amintit a putut eventual conferi lui Petru vreo stemă fasciată, aceasta — opinăm noi — a trebuit să fie în smalțurile roșu și argint din stema Ungariei, b^ indu-ne pe procedeul feu- dal frecvent prin care unii suzerani acordau unor va..< d — parțial sau integral — propriile lor arme. Ulterior, afirmăm în continuare, atunci cînd Roman I unifică și mai apoi Alexandru cel Bun recuperează teritoriile sudice ale Moldovei care aparținuseră Basarabilor, stema dinastică a putut fi schimbată — spre a consfinți această întregire a țării — operîndu-se un transfer de smalțuri; în cazul în speță, scutul dinastic despicat al Mușatinilor ar conține, de la cei doi voievozi menționați încolo, la dextra fasciile verzi și aur simbolizînd Țara de Jos, preluată din armele Basarabilor foștii posesori, iar la senestra florile de crin, concedate foarte probabil lui Petru I, simbolizînd Țara de Sus asupra căreia domnise acest voievod. Ipoteza noastră este plauzibilă deoarece dacă în secolul al XlV-lea au existat două Moldove și două coroane 85, nimic nu a împiedicat desigur, să existe și două steme ale fie- căruia dintre aceste teritorii. 3. Florile de crin. Mobile ale scutului dinastic atestate în mod cert odată cu fasciile de șase piese, florile de crin plasate inițial în cîmpul al doilea al scutului dinastic despicat de pe reversul primelor emisiuni monetare ale lui Petru I (XXXV, 1 b) constituie, după cum am mai spus, o probabilă concesiune angevină, ulterioară însă ca apariție pieselor onorabile din primul cîmp al stemei familiei domnitoare a Moldovei din veacul al XlV-lea. Pe cele dintîi monede cunoscute ale acestui principat, florile de crin apar în număr de șapte (așezate 2, 2, 2, 1), însă pe emisiunile mai tîrzii din domnia aceluiași voievod, ele se vor reduce la două, plasate una sub cealaltă (XXXV, 2 b). O încercare de a se introduce un element din stema dinastică în stema țării cu capul de bour văzut din față de pe aversul 88 monedelor moldovene de la acea epocă, o constituie prezența în unele emisiuni ale lui Petru I a unei flori de crin 88 v. I. N. Mănescu, op. cit., p. 39 (art.) și op. cit., p. 11 (mss.). 84 v. ibidem, p. 38 (art.). 88 v. Șerban Papacostea, op. cit., p. 48 și nota 18. 88 Asupra faptului dacă în primele emisiuni monetare ale lui Petru I, legenda latină din bordură a respectivelor piese nu ne-ar face să considerăm aversul cu capul de bour drept revers și reversul cu scutul dinastic drept avers, v. explicațiile și interpretarea textului legendei la C. Moisil, Legendele monetelor lui Petru Mușat, în Cr. N. A., XVII, 1943, p. 124—125, cît și Octavian Iliescu, Despre legendele celor mai vechi monede moldovenești, în Anal. Instit. Ist. și Arh. (Iași), III, 1966, p. 201-202. www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV—XIX) 111 cu lujer pe care o ține în bot bourul heraldic. Această tentativă de îmbinare a două mobile de proveniență diferită, bourul din stema de stat și crinul din armele dinas- tice nu va da rezultate întrucît — deși reprezentarea va apărea, e drept și pe unele emisiuni ale urmașilor la tron ai lui Petru I (Ștefan I și Alexandru cel Bun) — ea nu se va mai întîlni ulterior pe nici o altă serie monetară ale domnilor moldoveni următori, dispărînd deci la începutul veacului al XV-lea. După cum se știe, din domnia lui Roman I (1391—1394) nu se cunosc emi- siuni monetare, dar sub voievodul următor Ștefan I (1394—1399), florile de crin se mențin tot două la număr, ca și în ultimele emisiuni ale lui Petru I, plasate în același fel în același cîmp al scutului ca și precedentele. Alexandru cel Bun a bătut în lunga sa domnie, numeroase serii de monede, împărțite de numismați în trei categorii distincte: a) în prima dintre acestea, cele două flori de crin apar în continuare tot în cîmpul al doilea al scutului dinastic despicat, în formă și poziție identică cu cele din emisiunile domnilor anteriori, cu diferența doar că uneori respectivul scut este timbrat și flancat la dextra și la senestra de cîte o floare de acest fel; b) categoria a doua e caracterizată prin reve- nirea la cele șapte flori de crin din primele emisiuni ale lui Petru I (dispuse de ase- menea 2, 2, 2, 1), scutul dinastic fiind timbrat de data aceasta de un minuscul coif plasat din profil; în sfîrșit c) ultima categorie se distinge prin numărul fluc- tuant al florilor de crin de pe diversele emisiuni, variind de la trei pînă la șapte. Scutul dinastic e timbrat fie de o rozetă, fie de un cap de bour (care broșează și peste șeful scutului), fie de o siglă, fie de o coroană deschisă. Pe emisiunile monetare ale lui Iliaș I (1432—1433 și asociat 1435—1442), se remarcă apariția ecvestră a domnului cu cimierul cu cap de bour deasupra coifului de paradă precum și menținerea coroanei deschise ca timbru al scutului dinastic, ultima caracteristică fiind preluată și de monedele lui Ștefan al II-lea (1435—1447). Emisiunile comune ale acestor doi voievozi (1435—1442) conservă de asemenea numărul mare al florilor de crin (în genere șapte), constatate în ultima serie de monede ale tatălui lor Alexandru cel Bun (XXXV, 4 b). în scurta domnie a lui Roman al II-lea (1447—1448), venit la tron cu aju- tor polon, voievodul va exclude florile de crin angevine de pe monedele sale, înlocuite în cîmpul al doilea al scutului despicat și fasciat (de opt piese în primul cîmp) cu un cap de bour văzut din față (XXXVI, 3 b), altă încercare de a asocia elemente din stema de stat cu cele din stema dinastică, sortită de asemenea eșe- cului, o atare reprezentare nemaifiind nicicînd întîlnită pe vreo altă emisiune monetară moldoveană cunoscută. în schimb, după cum am văzut, asociatul și apoi succesorul la tron al lui Roman al II-lea și anume Petru al II-lea, în perioada cînd va domni singur (1448—1449), nu numai că va reintroduce florile de crin în scutul dinastic, dar le va plasa și în primul cîmp, de onoare, al acestuia, mutînd fasciile în al doilea, date fiind strînsele sale relații cu Ungaria expuse mai sus; trebuie însă să mai adăugăm că acest voievod modifică pe monedele sale aspectul uzual al florilor de crin întîlnite pe toate emisiunile anterioare, creînd din două astfel de flori (plasate, precum am văzut, una sub cealaltă pe monedele lui Petru I, Ștefan I și Alexandru cel Bun) un singur element heraldic alcătuit din doi crini opuși și reuniți la extremitățile lor inferioare (floare de crin dublă), ce se va men- ține și la unii dintre domnii următori și cu precădere la Ștefan cel Mare, care o va folosi din plin pe diverse reprezentări armoriate din timpul domniei sale, într-adevăr, dacă Ștefan va renunța la folosirea pe monedele sale a florilor de crin angevine din scutul dinastic de tip mai vechi, pe considerentele cunoscute ale relațiilor de neprietenie cu regatul ungar (aceste mobile apărînd totuși în număr de trei, plasate în pal, în primul cartier al scutului dinastic despicat și fasciat la www.dacoromanica.ro 112 Arta heraldică senestră, aflat pe inscripțiile de la Cetatea Albă din 1476 și 1479 (XXXIX, 1 și XXXVIII, 3), în schimb el va folosi în mare măsură floarea de crin dublă, inaugu- rată de Petru al II-lea pe emisiunile sale dintre 1448—1449, atît pe stemele de pe pisanii, de pe plăcile de teracotă din reședințele domnești, cît și de pe clopote, de pe manuscrise etc., etc. Astfel, pe pisania de la Putna din 1481 (am arătat mai sus că o considerăm totuși autentică, doar restaurată nedibaci în secolul al XVIII-lea), floarea de crin dublă apare plasată la senestră în scutul dinastic (a cărui linie de despicare nu e marcată) aflat sub coif și dominat de uriașul cap de bour cu gît flancat de roză (XL, 1); de asemenea, pe plăcile de teracotă găsite la reșe- dințele domnești de la Hîrlău și Suceava întîlnim două tipuri de astfel de repre- zentări : a) cele cu scutul dinastic despicat, timbrat de coiful avînd capul de bour cu gît în cimier iar în cîmpul al doilea, o floare de crin dublă asuprind o roză și b) cele cu stema dinastică conținînd cele patru mobile ale scartelatului de mai tîrziu, fără ca scutul să aibă încă vreo partițiune oarecare, elementele componente fiind plasate liber în cîmpul său 87. « Sinteza heraldică » astfel realizată incipient, va fi tradusă efectiv în fapt pe stema de pe clopotul dăruit în 1494 de Ștefan cel Mare mănăstirii Bistrița; totuși înaintea acestei alcătuiri, mai trebuie menționat un tip intermediar și anume acel înfățișat de pisania (probabil din 1492) găsită în reședința domnească din cetatea Sucevii, în care scutul scartelat conține în pri- mul cartier floarea dublă de crin, loc de onoare pe care această mobilă îl avusese numai în stema monetară a lui Petru al II-lea, deoarece în toate reprezentările cu scut despicat din domnia lui Ștefan cel Mare, respectivul însemn ocupase doar cîmpul al doilea. De data aceasta era însă vorba de un scut scartelat de o factură nouă care va prefigura stema aflată pe clopotul de la Bistrița. într-adevăr, ansamblul heraldic aflat pe acest clopot va constitui armele dinastice definitive ale acestui voievod, elaborate după multiplele tatonări heraldice cunoscute, în care cele două flori de crin reunite, plasate oblic (în bară), se vor găsi incluse în cartierul patru (ultimul!) al scutului domnesc scartelat (XXXIX, 2). Așadar reminiscențele vechilor legături ale Moldovei cu Ungaria nu erau omise, dar în schimb erau așezate în cel din urmă cîmp al scutului cu armele familiei domnitoare. în sfîrșit, Tetraevanghelul din 1502 ne înfățișează — cu singura deosebire importantă că este vorba de o reprezentare policromă — aceeași amplasare, poziție și formă a florii de crin duble întîlnite în stema dinastică precedentă (XXXVIII, 5). Dintre urmașii la tron ai lui Ștefan cel Mare ce vor mai folosi stemele de neam ale Mușatinilor realizate de acest voievod, steme dotate și cu flori de crin, menționăm mai întîi pe Alexandru Lăpușneanu care — după cum am văzut — ne-a lăsat trei reprezentări heraldice dotate cu armele dinastice moldovene dintre care prima cu scut despicat, constituind una din formele de tranziție de acest gen ela- borate de presupusul său bunic, iar celelalte două preluînd tipul cu scutul scar- telat, inaugurat de clopotul de la Bistrița în 1494. Astfel, pe pisania din 1559 de la Putna, crinul dublu este plasat (în pal) în primul cîmp al scutului (XXXVIII, 4); în celelalte două reprezentări — monedele armoriate emise la 1558 și apoi pisa- nia cu stemă de pe tumul bisericii Sf. Dumitru din Suceava—floarea de crin dublă apare situată în cartierul patru al scutului scartelat, plasată în bară, și, întocmai ca pe modelele inițiale din 1494 și 1502, cu o jumătate de soare broșînd peste șeful cartierelor inferioare (XXXIX, 5 și XXXVII, 3 a). Ceea ce ni se pare totuși curios, e faptul că nici imul dintre urmașii direcți (și legitimi) ai lui Ștefan cel Mare — ne referim în special la Bogdan al III-lea și v. M. Berza, op. cit., p. 82 și 84, fig. 15. www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV—XIX) 113 Ștefaniță — n-au folosit (sau cel puțin nu ni s-a păstrat vreun vestigiu de acest gen de la dînșii) stema dinastică definitivă, elaborată și rezolvată în mod atît de fericit de către tatăl și respectiv bunicul lor. A trebuit, cu aproape o jumătate de secol după moartea marelui Ștefan, ca impunătorul însemn heraldic să fie dublu arborat tocmai de unul dintre coborîtorii săi prezumați, Alexandru Lăpușneanu, a cărui ascendență domnească este incertă (personal, și ca genealogist, ne îndoim puternic că respectivul voievod să fi fost — chiar și ilegitim — fiul lui Bogdan al III-lea). Probabil că din acest motiv și anume al paternității echivoce, pentru a se lega efectiv de familia domnitoare a Moldovei, Lăpușneanu a urmărit și căsătoria — presupus cvasi-incestuoasă — cu domnița Ruxandra Rareș (Bogdan Lăpușneanu avea asigurată măcar ascendența maternă ca fiind cert domnească), cît și afișarea cu atîta ostentație pe monete și pe pisanii a stemei lui Ștefan cel Mare, pentru a încerca, aparent, să demonstreze apartenența sa la dinastia mușatină pe care mulți dintre contemporani o puneau, cu drept cuvînt, în dubiu. Cu mult mai tristă devine însă postura armelor dinastice ale Moldovei în stema mare cu 16 cartiere de pe talerii din 1662 și 1663 ai lui Despot Vodă. în afară de faptul că prezența stemei familiei domnitoare în scutul acestui uzurpator nu-și găsea vreun rost — lacob Heraclid neavînd absolut nici o contingență cu dinastia țării peste care domnea — dar în plus, poziția minoră hărăzită acestei steme (cartierul trei și mai ales al treisprezecelea!) în pretențiosul amalgam heraldic rea- lizat de posesorul său imitînd armele lui Carol Cvintul, este de-a dreptul jignitoare, cu atît mai mult cu cît Despot și-a îngăduit să modifice și conținutul armelor dinas- tice, schimbînd aspectul și amplasarea unor mobile, precum în cazul ce ne inte- resează, a florii duble de crin care este mutată în cartierul trei și metamorfozată într-un fel de frunză plasată în bandă (XXXVII, 5). Desigur că prezența stemei lui Ștefan cel Mare arborată de respectivul uzurpator își găsește explicația tot în dorința acestuia de a-și legitima nejustificata ascensiune pe tronul Moldovei. în sfîrșit, ultima apariție a florii de crin duble e semnalată pe bula armoriată din 1575 a lui Petru Șchiopul studiată mai sus (XXXIX, 6) în care ea se află într-o poziție, formă și amplasare identice cu cele din stemele precedente din domnia lui Lăpușneanu și deci implicit și cu modelele din 1494 și 1502. Această apariție se produce de asemenea la un voievod ce va purta armele unei dinastii de care e străin ca sînge (deși ramura familiei domnești din care se trage e legată cu Mușatinii prin două alianțe matrimoniale de recentă dată la acea epocă). Astfel, cu toată diferența sensibilă yfață de situația lui Lăpușneanu sau Despot, Petru Șchiopul — deși des- cendent al ilustrei stirpe a Basarabilor — va folosi stema dinastică a Moldovei tot pentru a-și justifica și legitima într-un fel, ocuparea tronului respectivului prin- cipat de care era totuși străin. 4. Roza. Apariția acestei vechi mobile din stema atît a țării cît și a dinastiei Moldovei este semnalată inițial după cum am văzut, pe unele dintre primele emi- siuni monetare ale lui Petru I. Întrucît prezența și evoluția rozei în stema de stat — atît pe monede, pe sigilii sau pe alte vestigii armoriate — am studiat-o și urmă- rit-o într-un capitol anterior, vom reveni să mai semnalăm doar prezența ei pe un desen executat în 1819, descoperit foarte recent în arhivele rusești 88, ce repre- zintă stema Moldovei sculptată pe o lespede de piatră plasată deasupra uneia din intrările citadelei Cetății Albe ridicată în etapa inițială (sfîrșitul secolului al XlV-lea) a construirii acestei cetăți. Respectiva reprezentare epigrafică este reprodusă în 48 v. V. A. Voițehovski, Inscripțiile de construcții pe pereții cetății de la Cetatea Albă- Nistru (titlu tradus din 1b. rusă), în voi. Europa de sud-est în Evul-Mediu (titlu de asemenea tradus din 1b. rusă), Chișinău, I, 1972, p. 371—374 + 3 ilustr. www.dacoromanica.ro 114 Arta heraldică forma deteriorată în care ea se afla la data alcătuirii desenului, cu porțiunile căzute redate doar schematic (lespedea este astăzi pierdută). Astfel, într-un chenar patru- later și totodată cvadrilobat — de la care sînt inspirate desigur încadramentele diverselor pisanii înstemate studiate mai sus, în special cea de la Bistrița din 1554 — apare, inclusă într-un scut ușor alungit și netimbrat, stema Moldovei de la finele veacului al XlV-lea, cu capul de bour văzut din față indicat doar prin contururile sale aproximative (sculptura ce-1 înfățișase fiind căzută în decursul secolelor), în schimb, cu elementele sale anexe, conservate încă în bune condiții în 1819, repro- duse foarte clar. Astfel, e redată distinct o stea (cu cinci raze89) între coamele bou- rului, capul animalului heraldic fiind flancat la dextra de o roză cu cinci petale și la senestra de o lună crai-nou contumată; dintre toate aceste mobile anexe, roza este înfățișată în dimensiunile cele mai ample, atrăgînd astfel în primul rînd atenția privitorului. Examinînd apoi respectiva floare heraldică din diversele reprezentări ale ste- mei dinastice moldovene, constatăm că, inițial element separat de scut, roza se va integra treptat în armele mușatine în mod organic. în cursul studiului de față am emis presupunerea că roza ar putea fi eventual însemnul heraldic al lui Bogdan I, în ipoteza cînd nu s-ar dovedi că străvechiul cap de bour să fi fost adus de numitul voievod din Maramureș. în această pri- vință, repetăm că deși o atare mobilă se găsește atît în armeriile acestei regiuni cît și în cele ale Sighetului, aria de răspîndire a capului de bour ca însemn heral- dic în zona din jurul Carpaților nordici îngloba nu numai Maramureșul, dar și Slovacia, Galiția, precum și Moldova de nord, putînd astfel să presupunem în egală măsură ca un asemenea simbol să fi fost adoptat și de vreun dinast local ori- ginar de pe meleagurile Țării de Sus. în acest caz, dacă respectivul cap de bour ar fi un străvechi însemn autohton, dacă fasciile ar avea o origine inițial ungară, ulterior dinastică basarabească, dacă florile de crin ar reprezenta o concesiune ange- vină acordată lui Petru I ante 1482, atunci nimic nu s-ar împotrivi ca și roza să aibă semnificația de arme de familie ale voievodului Bogdan I. Cum această mobilă apare dintru început pe cele mai vechi vestigii heraldice din Moldova de ordin sigilar și monetar cunoscute, înseamnă că ea preexista alcătuirii acestor însemne atestate în mod cert, după cum se știe, între cel de al șaptelea și al optu- lea deceniu al veacului al XlV-lea. Or, la data apariției constatate a celor dintîi sigilii de stat cît și la epoca emiterii primelor monede, dinastia lui Bogdan I era deja stinsă în linia bărbătească. Amintirea ei, ca una căreia i-ar fi aparținut însuși întemeietorul statului moldovean independent ce luase ființă la 1359 e puțin pro- babil că ar fi putut fi uitată, nu numai ca fiind atunci de dată încă foarte recentă, dar și pe motivul că ea nu fusese uzurpată, ci cedase puterea prin extincția ei « per masculos », nefiind deci înlăturată de la conducere în mod violent prin lupte, cum se întîmplase cu Dragosizii a căror stemă cu săgeata (cu excepția apariției fortuite pe garda uneia dintre spadele atribuite lui Ștefan cel Mare, aflate la muzeul Topkapu din Constantinopol) n-a figurat niciodată pe vreo stemă de stat sau dinastică cunos- cută aparținînd principatului moldovean. în acest caz, am opina pentru conside- rarea rozei — pînă la dovezi contrare — ca simbolizînd fosta dinastie a lui Bogdan I, cu atît mai mult cu cît, unii dintre urmașii lui Alexandru cel Bun rezultați din căsătoria acestui domn cu Ana, nepoata de fiică a lui Lațcu voievod, avînd deci în ascendența lor maternă și pe întemeietorul statului feudal Moldova, se puteau 89 în reproducerea desenului original din 1819, steaua dintre coarnele bourului din stema Moldovei are cinci colțuri (v. fig. 1), în timp ce în aceeași stemă, mărită de autorul articolului sus-menționat pentru a fi redată mai în amănunt (v. fig. 3), steaua este greșit reprodusă cu 6 colțuri. www.dacoromanica.ro Moldova (sec, XIV—XIX) 115 prevala în armeriile lor de stat sau familiale — ca arme de alianță — și de stema de neam a acestui întemeietor de altădată al țării. Odată intrată în ansamblul heraldic de stat și dinastic al principatului Moldovei, chiar dacă ramura coborîtorilor lui Iliaș I (Roman al Il-lea și Alexăndrel) prin vinele cărora curgea și sîngele lui Bog- dan I, se stinsese, roza a putut desigur fi păstrată — cu aceeași cinstire de care se bucurase și anterior — de către ramura lui Bogdan al Il-lea ce preluase tronul țării, în acest sens să nu uităm faptul că însuși Ștefan cel Mare cînd așază în biserica de la Rădăuți cîteva pietre de mormînt unora dintre înaintașii săi domnești (pre- cum și străbunicului său Roman I), pune astfel de lespezi funerare și membrilor fostei dinastii și anume lui Bogdan I, Lațcu voievod și fiicei acestuia Anastasia (mama Anei), pe care îi considera totuși și strămoșii săi. Tot astfel pe o cheie de boltă din palatul domnesc de la Suceava — detaliu bine cunoscut — roza figu- rează singură într-un scut, ceea ce incontestabil ne indică o existență a ei aparte, anterior independentă de armele dinastice ale Mușatinilor cărora de-abia mai tîrziu li se încorporează. în consecință, prezența paralelă a rozei în ambele steme — de stat și dinastică — ale Moldovei, constituind singura mobilă heraldică figurînd simultan atît în armele țării cît și în scutul stemei familiei sale domnitoare, ne arată în mod evident deosebita considerație ce s-a acordat acestui însemn de mare pres- tigiu, reprezentînd un simbol scump țării și voievozilor ei, astfel incit presupunerea noastră că el ar putea înfățișa armeriile de familie ale lui Bogdan I, este în perfectă concordanță cu vechea sa faimă. în evoluția sa heraldică în cadrul stemei dinastice moldovene, roza este sem- nalată pentru prima oară pe reversul emisiunilor monetare ale lui Alexandru cel Bun aparținînd categoriei a treia, în postură de a timbra scutul domnesc de familie (XXXV, 3 b). Întrucît conform cronologiei stabilite de numismați 90, monedele de acest tip apar începînd din anul 1409, am putea eventual explica apariția rozei pe respectivele emisiuni (dacă am considera-o ca stemă de neam a lui Bogdan I), prin nașterea în acel an al primului fiu legitim al lui Alexandru cel Bun și anume Iliaș I, rezultat din căsătoria voievodului cu « gospojda Ana », strănepoata directă a întemeietorului statului feudal Moldova. Desigur că roza, precum se știe, figura încă din primele emisiuni pe aversul monedelor acestui principat, flancînd botul bourului din stema de stat a țării, dar respectiva stemă fusese preluată ca atare din tradiția autohtonă anterioară, preexistentă deci apariției primelor monede în Moldova; acest însemn putea fi rezultat din îmbinarea armelor băștinașe (eventual capul de bour) cu cele de familie aduse de Bogdan I (eventual roza). Ramura dinas- tică a lui Roman I se putea prevala de roză doar ca element încorporat în stema țării, dar nu o putea folosi separat ca stemă autonomă. Apariția ei într-o atare ipostază în armele de familie ale lui Alexandru cel Bun, mai ales la scurt timp după căsătoria acestuia cu o persoană care avea tot dreptul să poarte un asemenea însemn, poate legitima perfect arborarea lui de către respectivul voievod. în acest caz — după cum am mai afirmat — roza a putut fi preluată și perpetuată în stema casei domnitoare a Mușatinilor ca « arme de alianță » și odată înglobată în ansam- blul armelor dinastice, a fost posibil ca ea să fie purtată în continuare chiar și după stingerea ramurii lui Iliaș I care scobora din « gospojda Ana ». Astfel s-ar explica folosirea respectivei flori heraldice și de către Ștefan cel Mare, mai întîi pe reversul primului său tip de monede (în cîmpul unu al scutului despicat, asu- prită de o cruce apropiată ca formă de cea de Malta, XXXVII, 1 b) și apoi pe diverse alte reprezentări armoriate pînă la încorporarea ei ca mobilă stabilă în stema w cf. Oct. Iliescu, îndreptări și întregiri. . ., p. 232. www.dacoromanica.ro 116 Arta heraldică dinastică definitivă elaborată de acest voievod la 1494. Menționăm în sensul indi- cat, armele familiei domnești de pe cădelnița de la Putna din 1470 în care, ca și pe emisiunea monetară citată supta, în primul cîmp al scutului despicat apare o roză asuprită de o cruce (de data aceasta, potențată (XXXVIII, 2), precum și plăcile de teracotă de la Hîrlău și Suceava (databile de la cca. 1486) ce înfățișează de asemenea un scut despicat, purtînd în primul cartier o cruce dublă asuprită de o roză, iar în cel de al doilea, o roză asuprită de o floare de crin dublă. Tot astfel, amintim pisania (din 1492) găsită în ruinele reședinței domnești din cetatea Sucevii, în care, în interiorul unui scut scartelat, întîlnim în cartierul al treilea trei roze plasate în bandă, postură multiplicată în care acest element va fi semnalat de aci înainte în toate reprezentările cunoscute ale stemei dinastice de tip sfertuit, atît din restul domniei lui Ștefan cel Mare și anume placa de teracotă de la Suceava din 1493, clopotul de la Bistrița din 1494 (XXXIX, 2) și Tetraevan- ghelul din 1502 (XXXVIII, 5), precum și în unele din cele rămase de la succesorii la domnie ai respectivului voievod și anume dinarii lui Alexandru Lăpușneanu din 1558 (XXXVII, 3 a), cît și bula aurită a lui Petru Șchiopul din 1575 (XXXIX, 6). Făcînd excepție de la modul uzual de reprezentare menționat, trebuie să mai cităm și pisania lui Lăpușneanu de pe turnul bisericii Sf. Dumitru din Suceava în care scutul scartelat poartă în cartierul al treilea numai două roze și nu trei ca în toate celelalte arme dinastice cunoscute (XXXIX, 5), precum și cele două cîmpuri cu același gen de arme, aflate în stema cu 16 cartiere de pe talerii lui Despot Vodă din 1662 și 1663, în care cele trei roze, plasate de astă dată în bară, sînt incluse în cartierul patru și nu ca de obicei în cel de al treilea al scutului sfer- tuit (XXXVII, 5). , , Cu aceste precizări, am trecut în revistă prezența rozei ca mobilă în stema dinastică a Moldovei; se cuvine să mai menționăm și cîteva reprezentări ale ace- leiași flori heraldice și în afara scutului armelor familiale domnești așa cum ea ne apare de pildă pe pisania de la Putna din 1481, în care o roză monumentală de proporții ce aproape întrec pe acelea ale scutului dinastic, flanchează la senestra botul capului de bour și acesta din urmă supradimensionat (XL, 1). Alte apariții ale rozei neincluse în scutul cu armele domnești de familie mai sînt și cele aflate pe pisaniile lui Alexandru Lăpușneanu de la Bistrița (1554) și Putna (1559), în care, în prima, o roză stilizată este plasată în colțul inferior din dreapta al chena- rului stemei, dedesubtul gîtului bourului heraldic și o alta, înfățișată mai realist, așezată în mijlocul lobului stîng al aceluiași chenar (XL, 3); în cea de a doua pisanie, roza, de asemenea de proporții masive, flanchează gîtul contumat al bovi- deului dinastic (XXXVIII, 4). în sfîrșit, ca ultime reprezentări cunoscute ale res- pectivei flori heraldice în ansambluri armoriate familiale domnești, mai semnalăm și cele două pisanii ale lui Vasile Lupu, cea de la mănăstirea Secu cît și cea de la Trei Ierarhi (1638), în care, în prima, roza apare plasată pe botul bourului cu gît (ce ne reamintește ca formă unul dintre primele tipuri monetare în care acest animal figurează ținînd în gură un lujer de crin), iar în cea de a doua, roza este înfățișată în dublă ipostază (avînd și un format identic), și anume flancînd la dextra capul bourului și respectiv, așezată dedesubtul gîtului acestuia, pe locul unde el se bifurcă transformîndu-se în lambrechini (XL, 6). în concluzie, roza dinastică a constituit un însemn al cărui sens simbolic precis și apartenență familială sigură ne scapă pînă în prezent și al cărui aspect — după cum am văzut — a fost fluctuant ca înfățișare, număr și poziție pînă la stabilizarea în formă multiplicată a respectivului element în stema definitivă realizată de Ștefan cel Mare la 1494. Dispariția rozei, înlocuită cu soarele, comple- mentul lunii, se înregistrează în stema de stat cam la aceeași epocă cînd și armele www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV—XIX) 117 dinastice, căzute în desuetudine prin stingerea familiei domnești a Moldovei, sînt definitiv scoase din uz. 5. Crucea. Ultimul element component al stemei dinastice, crucea, con- stituie de asemenea o mobilă întîlnită în armele domnești de familie de pe monedele voievozilor Moldovei încă de la începutul veacului al XV-lea. Semnalată — deși cu un aspect nu tocmai heraldic — pe unele dintre emisiunile lui Alexandru cel Bun, o regăsim ulterior, sub formă de cruce dublă, inclusă în scutul despicat și fasciat la dextra de pe monedele lui Ștefan al II-lea (în perioadele cînd a domnit singur, nu ca asociat al lui Iliaș sau Petru al II-lea) și mai apoi de cruce simplă, în cele ale lui Petru Aron (1551—1552 și 1554—1557). Preluată de Ștefan cel Mare, crucea a cunoscut în domnia acestui voievod o întreagă evoluție, caracterizată printr-o serie de transformări de aspect, de poziție și de amplasare pînă la inclu- derea ei în formă definitivă în scutul scartelat al stemei dinastice din 1494 de pe clopotul de la Bistrița. Conținută în șeful cartierului dextru al unor reprezentări multiple în care scutul dinastic este despicat și fasciat Ia senestra, crucea în formă simplă (greacă, cu brațe egale) apare cînd cu un aspect asemănător celei de Malta asuprind o roză (pe primul tip de emisiuni monetare ale lui Ștefan, XXXVII, 1 b) cînd potențată și suprapunîndu-se de asemenea unei roze (pe cădelnița de la Putna din 1470, XXXVIII, 2), cînd în sfîrșit sub o înfățișare de cruce cu brațele lățindu-se la extremități (croix pattee) asuprind o lună crai-nou întoarsă (pe garda uneia din săbiile provenind din Moldova aflate la muzeul Topkapu din Constantinopol și atribuite a fi aparținut fie lui Ștefan cel Mare, fie vreunui alt membru al familiei domnești, (XXXVIII, 1). într-o perioadă următoare, constatăm un nou gen de reprezentare al însem- nului a cărei evoluție o urmărim, de astă dată sub formă de cruce dublă asemănă- toare celeia de pe monedele lui Ștefan al II-lea menționate mai sus; din această epocă putem cita scutul dinastic (fără linie de despicare trasată) conținînd la dextra o cruce dublă cu extremitățile brațelor lățite (croix double pattee) și la senes- tra o floare de crin dublă din stema aflată pe pisania de la Putna din 1481 (XL, 1), precum și scutul aceluiași gen de arme pe unele din plăcile de teracotă de la Hîrlău și Suceava în care cele două mobile apar de data aceasta incluse în cele două cîmpuri ale despicatului (avînd linia de diviziune clar marcată), în aceeași poziție ca în stema precedentă, cu deosebirea apariției a cîte o roză care asuprește crucea dublă în primul cîmp și floarea dublă de crin în cel de al doilea. Următoarea fază în reprezentarea crucii îl constituie tipul al doilea al mone- delor lui Ștefan cel Mare în care, pe revers, apare inclusă într-un scut fără alte mobile, o cruce dublă ancorată (XXXVII, 2b). Acest tip continuă să fie folosit în cea de a doua parte a domniei numitului voievod numai în stemele mone- tare, căci în armele de pe pisanii, de pe inscripții, de pe clopote, de pe plăci de teracotă ș.a., va apare un alt gen de cruce dublă și anume cea cu brațele lățin- du-se spre extremități (croix double pattee), care este semnalată după 1481 în majo- ritatea reprezentărilor stemei dinastice. Prezența acestui tip de cruce dublă trebuie pusă mai întîi în legătură cu politica de apropiere moldo-polonă de la acea epocă și apoi cu o probabilă concesiune polonă de arme fie anterior, fie cu prilejul oma- giului de la Colomeea prestat la 1485 de către Ștefan cel Mare regelui Casimir al IV-lea 91. în schimbul acestei închinări, suzeranul polon a primit pe principele moldovean în herbul Jagelonilor, a căror stemă de neam, adoptată după 1386, era alcătuită tocmai dintr-o cruce dublă, cu brațele lățite spre extremități, identică ca formă cu cea preluată de Ștefan în stema sa dinastică. Pe cale de reciproci- 91 v. I. N. Mănescu, op. cit., (art.), p. 40 și id., op. cit., (mss.), p. 13. www.dacoromanica.ro 118 Arta heraldică tate și stema Moldovei va apărea alături de celelalte herburi ale coroanei polone atît în armele de mare aparat ale acestui regat cît și pe alte reprezentări armoriate legate de ceremonialul feudal uzual la acea epocă. Ulterior însă, din pricina alte- rării relațiilor Moldovei cu numitul regat vecin în urma tratatului de alianță turco- polon din 1489, iar mai apoi după eșecul campaniei din 1497 a lui loan Albert în principatul Mușatinilor, Ștefan cel Mare își va revizui după cum se știe, în mod substanțial atitudinea față de Polonia, orientare politică ce începuse însă de timpuriu să se reflecte în reprezentările stemei dinastice și anume încă din 1491. Astfel, renunțând la crucea dublă de tip iagelonic folosită pînă atunci, ce-i reamintea pe foștii aliați care îl trădaseră, Ștefan va adopta o cruce dublă treflată ce va înlocui în primul cîmp al scutului dinastic scartelat, însemnul de tristă memorie al her- bului Jagiello. Credem că această cruce dublă treflată, amintind într-o oarecare măsură crucea dublă din stema Ungariei, a fost aleasă intenționat de Ștefan și inclusă în stema sa dinastică pe motivul reluării după 1489 a unor bune raporturi cu Matei Corvin și creării unei alianțe moldo-ungare împotriva Poloniei, relații întărite și prin cedarea de către Matei voievodului moldovean a celor două cetăți transil- vane, Ciceiul și Cetatea de Baltă, drept compensație pentru pierderea de către Ștefan la 1484 a Chiliei și Cetății Albe. Crucea dublă treflată va fi mai întîi întîlnită în scutul scartelat de pe pisania reședinței domnești de la Suceava, însă în poziție oblică (în bară) și în ultimul cartier (al patrulea), probabil fiind cea mai recentă mobilă inclusă în stema dinastică 92. Ulterior însă, acest tip de cruce dublă va fi transferat în cartierul întîi, de onoare, al scutului scartelat (și în poziție în pal) în toate reprezentările posterioare ale ar- melor dinastice; în același timp floarea dublă de crin — veche concesiune ange- vină desuetă — este mutată în locul crucii, în cartierul patru, preluînd și poziția oblică, în bară, a respectivei mobile. Astfel o întîlnim și pe placa de teracotă de la Suceava din 1493, pe clopotul de la Bistrița din 1494 (XXXIX, 2), în sfîrșit pe manuscrisul din 1502 (XXXVIII, 5)83. După cum se știe însă, Ștefan cel Mare n-a emis nici o serie de monede pur- tînd gravată stema dinastică scartelată. Această împrejurare nu se va produce decît de-abia sub urmașii — și nu imediați — ai marelui domn și anume pe aversul dina- rilor din 1558 ai lui Alexandru Lăpușneanu cît și pe reversul talerilor din 1563 ai lui Despot Vodă. Pe emisiunea primului dintre acești voievozi, crucea nu-și va mai păstra nici locul și nici forma ce prezentase în stema lui Ștefan (deși ea va apărea într-o atare ipostază pe pisania din 1559 a lui Lăpușneanu de pe tumul bisericii Sf. Dumitru din Suceava) fiind transferată din cartierul unu în cel de al doilea al scutului scartelat și revenind la aspectul crucii duble iagelonice (probabil pe motivul bunelor raporturi între acest domn și Polonia) (XXXVII, 3 a). Pe talerii din 1563 ai lui Despot Vodă însă, crucea va reveni în primul cîmp al scutului dinastic cvadri- partit, dar va fi transformată din cruce dublă într-una simplă, de asemenea cu bra- țele lățite spre extremități (croix pattde) (XXXVII, 5), numitul voievod renunțând desigur la însemnul iagelonic din cauza relațiilor încordate cu regatul polon vecin. M Respectiva pisanie pe care cercetătorul Ștefan Gorovei o datează în mod cert la 1492 (v. S. G., op. cit., p. 269, dată ce ne-am însușit, după dînsul, și noi), înfățișează într-o reprezen- tare situată în reședința particulară a lui Ștefan Vodă, recunoașterea și pe tărîm heraldic a reluării bunelor raporturi cu Ungaria, prin plasarea florii de crin duble, în pal, în primul cartier al scutului scartelat, în timp ce crucea dublă în poziție oblică (în bară) și situată în ultimul cartier al stemei, ar putea eventual simboliza în această poziție minoră, nerespectarea angajamente- lor solemne de la Colomeea cît și tratatul turco-polon încheiat la 1489. M în această ultimă reprezentare, crucea treflată nu mai este înfățișată liberă în cîmpul cartierului în care este inclusă, ci ieșind din linia de tăiere a scartelatului. www.dacoromanica.ro Moldova (sec, XIV—XIX) 119 în sfîrșit, revenind la vechea sa formă, dar nemaiconservîndu-și locul, mai întîlnim crucea dublă treflată într-o ultimă ipostază și anume în cartierul doi al scutului din bula armoriată din 1575 a lui Petru Șchiopul (XXXIX, 6). încheind astfel studiul originii și evoluției ultimului element component al stemei dinastice a Moldovei, este cazul să facem și o scurtă prezentare sintetică în care piesele și mobilele scutului conținînd armele de familie ale Mușatinilor ce am studiat separat pînă în prezent, să le încorporăm de acum stemei complete a familiei domnești moldovene, în forma ei definitivă stabilită de către Ștefan cel Mare la 1494, precizîndu-le apoi și smalțurile. în acest sens, recapitulăm că pie- sele și mobilele respectivei steme dinastice complete prezintă următoarele carac- teristici și istoric: 1. Cimierul cu cap de bour cu gît (suprapus sau nu, unui coif însoțit sau nu, de lambrechini): inclus în stema dinastică printr-un transfer al capului de bour (văzut din față, fără gît) din stema țării, adăugîndu-i-se în cadrul armelor familiale domnești și gîtul, și fiind plasat fie din față, fie pe trei sferturi; transferul a fost efectuat posterior celui de al patrulea deceniu al secolului al XV-lea, posibil sub predecesorii imediați ai lui Ștefan cel Mare, în orice caz sigur în timpul domniei acestuia din urmă. în stema țării, capul de bour poate avea ca proveniență fie o veche emblemă a vreunui dinast local dinaintea primei descălecări a lui Dragoș, fie adus de Bogdan I ca arme ale familiei sale din Maramureș. Atestat pentru prima oară pe aversul monedelor lui Petru I (după 1377), și apoi pe sigiliile de stat (la 1387, deși în mod cert el a existat și anterior acestei date) sub formă de cap de bour văzut din față și însoțit de elemente anexă, precum stea, roză, semilună, apoi mai tîrziu în locul rozei, un soare. 2. Scutul scartelat (anterior despicat): a) cartierul unu: crucea, semnalată pentru prima oară în scutul dinastic pe unele emisiuni monetare ale lui Alexandru cel Bun (cruce simplă) și Ștefan al II-lea (cruce dublă), apoi sub multiple aspecte sub Ștefan cel Mare: cruce de Malta, cruce potențată, cruce cu brațe lățite (croix pattie), cruce dublă cu brațe lățite, cruce dublă ancorată, cruce dublă treflată, plasate fie în cartier unic, fie în primul cîmp sau în al doilea cîmp al scutului despicat, fie în cartierul unu sau patru al scutului scartelat. Crucea simplă e de proveniență autohtonă, crucea dublă treflată, de influență ungară, crucea dublă cu brațele lățite (croix double pattâe), probabilă concesiune polonă acordată lui Ștefan cel Mare la 1485. b) cartierul doi: fasciile, întîlnite pentru întîia oară pe reversul emisiunilor monetare ale lui Petru I, de proveniență dintr-o primă concesiune angevină, apoi din scutul Basarabilor; ca număr ele variază între șase și opt, fiind plasate în primul și apoi în al doilea cîmp al scutului despicat, cît și în cartierul doi și ulterior unu al scutului scartelat. c) cartierul trei: rozele, apărute inițial în exemplar unic, ca element anexă al capului de bour în stema țării, apoi timbrînd scutul dinastic pe unele emisiuni monetare ale lui Alexandru cel Bun, în sfîrșit fiind inclusă ca mobilă în armele dinastice de-abia sub Ștefan cel Mare, la început în primul cîmp și apoi simultan în ambele cîmpuri ale scutului despicat, ulterior multiplicată la trei (uneori și două) exemplare în cartierul al treilea și apoi în al patrulea ale scutului scartelat. Prove- niență necunoscută, posibil să fi fost armele de neam ale lui Bogdan I. d) cartierul patru: florile de crin, întîlnite pentru prima oară pe reversul celor dinții monede ale lui Petru I în scutul dinastic, fiind probabil o concesiune angevină anterioară anului 1382; ca număr ele variază între două și șapte, ulterior apărînd sub formă de floare de crin dublă sub care se vor menține permanent. Plasate inițial în al doilea cîmp al scutului despicat, apoi trecute în primul și reve- www.dacoromanica.ro 120 Arta heraldică nite în al doilea, ulterior așezate în primul și apoi în al patrulea cartier ale scutului scartelat. Peste șeful cartierelor trei și patru ale scutului scartelat de tip 1494, broșează o jumătate de soare (cu raze), element introdus de Ștefan cel Mare ca simbol per- sonal (conservat sau nu, de urmași, în stema dinastică). Pe lîngă stema de familie, unii domni ai Moldovei au folosit uneori, pe rever- sul monedelor lor și arme pur personale. Astfel putem cita cazul lui Iliaș I ce arbo- rează un scut care conține o reprezentare amintind tamgaua unor cnezi ruși din secolele XIII—XV 94 (XXXVI, 1 b), apoi Bogdan al II-lea, ce poartă în scutul său cele două simboluri ale puterii domnești — buzduganul și spada — acostate și plasate în pal, cu măciulia și cu garda în șef (XXXVI, 4 b), constituind prima apa- riție în scutul vreunui ansamblu heraldic domnesc din Moldova al acestor două atribute suverane 95; ulterior, Petru Aron își va imita predecesorul, preluînd aceste două însemne ale autorității de stat, dar înfățișîndu-le așezate în cruciș, în sfîrșit, Ștefan cel Mare, a cărui stemă monetară de pe reversul emisiunilor sale de tipul al doilea, va fi alcătuită dintr-un scut conținînd o cruce dublă ancorată, cu valoare — credem noi — de arme personale (XXXVII, 2 b) etc. în privința smalțurilor stemei dinastice, singura dovadă certă a aspectului lor cromatic îl constituie — după cum am mai spus — epilogul Tetraevanghelului din 1502 ce conține miniatura în culori a stemei dinastice, descompusă în elementele din care este alcătuită și anume: scutul, cimierul (fără coif), lambrechinii și mobilele anexă ale cimierului. Astfel, în compartimentele unu și doi din registrul superior al paginii manuscrisului citat se află soarele și respectiv, luna crai-nou figurați, iar în compartimentele trei și patru din registrul inferior, scutul dinastic scartelat cît și cimierul cu cap de bour cu gît; cei doi aștri, precum și capul bovideului heraldic cu steaua în șase colțuri între coame și cu lambrechini sînt în întregime de aur. Cît privește scutul scartelat, el conține în primul cartier pe azur, crucea dublă treflată de aur, ieșind din linia de tăiere a scartelatului; al doilea cartier e fasciat de șase piese de aur, alternate cu verde; în al treilea, pe verde, apar trei roze de aur plasate în bandă; în sfîrșit, al patrulea, pe azur, conține o floare de crin dublă, de aur, așezată în bară. Broșînd peste șeful celor două cartiere inferioare e reprezentat un soare de amiază ieșind din linia de tăiere a scartelatului. Întrucît reprezentarea armoriată de pe manuscrisul din 1502 omite — după cum am văzut — și înfățișarea coifului (ce apare în stema de pe clopotul de la Bistrița din 1494) presupunem că și acest timbru este de aur, ignorînd însă smalțul complementar al lambrechinilor, înfățișați pe de-a întregul auriți în manuscrisul menționat; cu multă probabilitate, credem noi, aceștia vor fi fost la dextra de azur și aur, iar la senestra de verde și aur. Prin analogie, bănuim că stema dinastică cu scutul despicat, anterioară și contemporană (în primă fază) domniei lui Ștefan cel Mare, a putut să aibă succesiv următoarele aspecte cromatice: a) primul cîmp fasciat de șase piese de aur alter- nat cu verde, în al doilea, pe azur două (pînă la șapte) flori de crin de aur; b) aceleași smalțuri ale cîmpurilor, ale florilor de crin și ale fasciilor, numai cu conți- nutul cartierelor inversate. Smalțurile stemei dinastice a Moldovei, așa precum ne-au fost păstrate de Tetraevanghelul din 1502, pot sprijini și ipoteza noastră enunțată mai sus, privind M v. I. N. Mănescu, op. cit., (mss.), p. 9. M Cu rolul lor normal de ornamente exterioare ale scutului ele apăruseră anterior, flancînd stema dinastică de pe monedele din timpul domniei lui Iliaș asociat cu Ștefan al II-lea. www.dacoromanica.ro Movdova (sbc. XIV—XIX) 121 originea fasciilor verzi și de aur din stema dinastică a Mușatinilor, fascii ce consi- derăm a fi suferit un proces de transfer de smalțuri începînd de la Roman I și Alexandru cel Bun și simbolizînd de atunci încolo, armele Țării de Jos, asupra căreia stăpmiseră anterior Basarabii, posesori în stema lor dinastică a unor atare piese onorabile. Relativ la aspectul cromatic al stemei de stat cu capul de bour văzut din față și însoțit de elementele sale secundare, trebuie să precizăm că întrucît mobilele sale au prea puține contingențe cu cele din armele dinastice, manuscrisul din 1502 nu ne poate fi de nici un folos în determinarea smalțurilor stemei țării. Stabilirea din punct de vedere cromatic a cîmpului și mobilelor armelor moldovene de stat întîmpină destule greutăți întrucît puținele izvoare existente în acest sens prezintă versiuni foarte diferite între ele sub aspectul smalțurilor. Bazîndu-ne pe diverse analogii, am putea reconstitui cromatic stema de stat a Moldovei în felul următor: pe azur, un cap de bour văzut din față, de aur, avînd între coame o stea și fiind flancat la dextra de o roză și la senestra de o semilună contumată, toate din același metal96. Totuși, diferitele surse docu- mentare existente, diferă sub raportul smalțurilor — unele mai mult, altele mai puțin — de o asemenea reprezentare; astfel portretul lui Aron Vodă Tiranul (1591 — 1595) executat la 1594 și aflat astăzi la Muzeul Național din Budapesta, poartă o stemă în care în cîmp de azur, capul de bour e înfățișat în culori naturale (brun- roșcat) cu o stea roșie între coame. Alt izvor îl constituie descrierea cuprinsă în lucrarea lui J. J. Chifflet87 a stemei din 1595 a lui Sigismund Bathory, în care sînt induse printre armeriile de pretențiune ale acestui principe, și stema Țării Moldovei: în cîmp de argint, un cap de bivol negru cu o stea de aur între coame. în continuare, mai menționăm documentul din 1599 98 emis de Constantin Movilă în exilul său din Polonia (viitorul domn al Moldovei între 1606—1611), în care aflăm o reprezentare armo- riată a stemei sale de familie, peste care broșează un ecuson în abis cu armele principatului moldovean: în cîmp roșu, un cap de bour de aur, cu o stea din același metal între coame (LXXIV, 4). în sfîrșit, în lucrarea genealogică și heraldică a lui Simon Okolski", la articolul Movilă, respectivul autor vorbește și despre stema Moldovei folosită de acești domnitori: în cîmp de argint, un cap de bivol negru cu o stea în șase colțuri (tot de argint) între coame și flancat la dextra de o semilună contumată, neagră (XXVI, 4). în concluzie, diversitatea și neconcordanța diferitelor izvoare menționate mai sus, asupra adevăratelor smalțuri tradiționale ale stemei statului moldovean, ne pune în imposibilitate să facem vreo afirmație prea categorică în acest sens, problema rămînînd în suspensie pînă la ivirea unor noi surse de informații mai concludente sau chiar definitive în această problemă. Arhivele regale polone ne-ar putea rezerva surpriza găsirii și a unor reprezentări în culori a stemei Moldovei, suveranii respectivului regat conservînd în mod constant gravate foarte exact în marile lor sigilii de stat și armele respectivului principat, astfel încît s-ar putea •• v. în acest sens și I. N. Mănescu, op. cit., (art.), p. 42. M cf. J. J. Chifflehus, Insignia gentilicia Equitum Ordinis Velleris Aurei, Antwerpia, 1632, p. 153, nr. 265. 88 v. E. Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria Românilor, Voi. I, Supl. II, Buc., 1893, p. 516; v. și reproducerea în culori din Mag. ist., VII, 1973, nr. 6 (75), iun., pe coperta interioară. M v. Simon Okolski, Orbis Poloni, Tom. n, Cracovia, 1643, p. 226—232; v. și St. Go- rovei, op. cit., p. 270. www.dacoromanica.ro 122 Arta heraldică să existe și alte vestigii heraldice, de astă dată colorate, ale armeriilor moldovene, ale căror smalțuri căutăm să le precizăm 10°. * După stingerea fostei dinastii mușatine și dispariția, prin scoaterea din uz. a stemei acestei familii suverane, înregistrăm apariția unor reprezentări heraldice aparținînd unor voievozi ai Moldovei urcați în scaunul domnesc începînd de la finele secolului al XVI-lea, în care aceștia combină armele țării cu propriile lor arme de neam. Astfel, menționăm sigiliile armoriate ale cîtorva domni din familia Movileștilor, în care, însoțind emblema tradițională a capului de bour, văzut din față și cu elementele anexe cunoscute, mai este înfățișată în cîte un scut-cartuș (une- ori și liberă, neinclusă în scut) și stema acestei stirpe domnești reprezentată prin două spade încrucișate, avînd garda înspre talpă; în respectiva categorie de însemne cităm pecetea din 1603 a lui Ieremia Movilă (XLI, 1) în care la baza scutului cu armele țării, apare un mic cartuș cu stema de familie a voievodului, ambele repre- zentări fiind incluse într-un chenar hexalobat imitînd ca factură vechile sigilii armo- riate domnești ca de pildă cele ale lui Alexandru cel Bun. Mai menționăm și însemnul sigilar din 1607 al lui Simion Movilă (XLI, 2), în care cele două spade încrucișate din stema de familie a acestui voievod, nu se mai află în interiorul unui scut-cartuș, ci libere și plasate în exergă, dedesubtul emblemei cu capul de bour de asemenea liberă în cîmpul sigilar. în sfîrșit, mai amintim și pecetea din 1607 a lui Mihai Movilă, în care poziția atît a armelor țării cît și a celor de familie sînt identice cu cele din însemnul precedent, cu diferența că cele două spade sînt incluse într-un cartuș circular (XLI, 3). Genul de însemne inaugurat de Movilești, în care apare în preajma armelor țării și stema lor de familie, va fi preluat și folosit și de domnii Moldovei următori; spre deosebire însă de Movilești, care își așezau cu modestie stema lor de neam dedesubtul capului de bour (sau uneori între coarnele animalului heraldic 101, în locul stelei), simbolul de stat constituind elementul puternic dominant în ansamblul armoriat respectiv, voievozii ce vor urma își vor îngădui fie să introducă mobile din armele lor de familie chiar în scutul conținînd stema țării din sigiliile statale, fie să plaseze capul de bour ca « arme de pretențiune » într-unul din cîmpurile scutului lor de neam, fie, în sfîrșit, să aplice un ecuson conținînd bovideul din emblema principatului, care să broșeze peste suportul principal al stemei lor fami- liale. Astfel, în primul caz putem cita pecetea domnească din 1676 a lui Antonie Ruset în care, în scutul cu stema țării, apar două roze — flori heraldice aflate în armele sale de familie — flancînd pe amhele laturi coroana așezată între coarnele bourului Moldovei (XLI, 4). în al doilea caz se situează stema sigilară a lui Gheorghe Ghica (domn al Moldovei 1658—1659 și al Țării Românești, 1659—1660) folo- sită de fiul său Grigore I Ghica pe o scrisoare din 1669 102 în care, în scutul prin- 100 v. I. N. Mănescu, op. cit., (art.), ibidem. 101 v. de pildă colivarul de argint oferit mănăstirii Sucevița în amintirea soțului ei Simion Vodă Movilă, de către văduva acestuia doamna Marghita la 1619, pe care se află gravată o astfel de stemă cu săbiile încrucișate (din stema de familie a acestui neam), plasată între coarnele bourului țării (v. pl. LXII, fig. 2); (cf. O. Taprali, Le Mănăstire de Sucevița et son trișor (extras din Melanges Ch. Diehl), Paris, f. d., p. 226; M. Berza, op. cit., p.121, fig. 31 și p. 124; Petre S. Năsturel, Asupra stemelor unite ale Moldovei și Țării Românești la începutul veacului al XVII-lea, în S.C.N., II, 1958, p. 372-373. 102 v. Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Româ- nești, t. VIII, p. I, nr. 1. www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV—XIX) 123 cipal, timbrat de o coroană suverană închisă și bordat de un colan alcătuit din inele înlănțuite și terminat la bază cu o cruce, e inclus un ecuson central, de ase- menea încoronat dar cu o coroană deschisă, conținînd armele Moldovei cu capul de bour avînd steaua cu șase colțuri între coame, ecuson susținut parțial, ca suporți, de doi lei afrontați care sprijină în același timp și o cruce plasată în cimier dea- supra coroanei. Sub acest ecuson se mai află și o acvilă cu zborul în talpă, flancată la dextra de o lună crai-nou contumată și la senestra de un soare (XLII, 3). Leii care susțin crucea provin din stema de familie a lui Gheorghe Ghica, fiind utili- zați în aceeași postură și în pecetea sa din 1642, pe timpul cînd era vornic al Mol- dovei (Cil, 2); scutul cu capul de bour cît și acvila neinclusă într-un cartier, consti- tuiesc «stema de pretențiune», posesorul însemnului domnind în ambele prin- cipate ale căror simboluri apar în sigiliu. Tot în a doua categorie de reprezentări armoriate se situează și stemele lui Dimitrie Cantemir, una aflată pe frontispiciul lucrării sale Hronicul vechimii Româno- Moldo-Vlahilor (XLI, 5) și cealaltă pe o pecete de familie de la finele secolului al XVIII-lea (XLII, 5); în ambele reprezentări, armele Moldovei cu capul de bour apar îmbinate cu elemente din stema de principe rus a respectivului voievod. Astfel în primul dintre aceste ansambluri heraldice, într-un cartuș circular, timbrat de o coroană princiara închisă și susținut de doi lei afrontați, se înscrie stema cu capul de bour plasată într-un spațiu oval creat de doi șerpi înaripați, afrontați, cu cozile împreunate și flancați la dextra de un sceptru și la senestra de o spadă (însemnele puterii domnești), mobile provenind din cartierul al doilea al stemei princiare ruse; tot din aceste arme, și anume din cartierul patru, mai apar și cele două mîini care se strîng, ieșind fiecare din cîte un nor, situate dedesubtul celor două atri- bute suverane menționate. Cea de a doua reprezentare înfățișează scutul scartelat, timbrat de coroana de principe rus serenisim și conținînd în primul cartier stema cu capul de bour al Moldovei cu elementele anexe uzuale, asuprind cele două însemne ale autorității domnești, buzduganul și iataganul, așezate în cruciș, în celelalte trei cartiere cît și în ecusonul în abis, aflîndu-se celelalte mobile ale armelor de prin- cipe rus conferite de Petru cel Mare lui Dimitrie Cantemir după 1721, devenite apoi stemă de familie a acestui neam de domnitori ai Moldovei. în cea de a treia categorie de însemne se încadrează de asemenea mai multe reprezentări heraldice domnești dintre secolele XVII și XVIII; astfel, cităm pecetea din 1615 a lui Ștefan Bogdan (fiul lui lancu Sasu), pretendent la tronul Moldovei (XLII, 2), în care pe pieptul unei acvile cruciate avînd rolul de suport, timbrată de o coroană suverană închisă și flancată de diferiți aștri, e plasat un scut cu stema cu capul de bour a țării asupra căreia emitea pretenții la domnie posesorul respec- tivului sigiliu los. Un alt însemn aparținînd aceluiași gen de compoziții armoriate îl constituie și emblema lui Constantin Duca de pe un hrisov grecesc emis de acest domn la 1702 (XLII, 4), în care ciudata pasăre pe pieptul căreia se află cartușul cu capul de bour al Moldovei este în jumătatea dextră o acvilă cruciată (simbolizînd Țara Românească) și în jumătatea senestră un struț ținînd în cioc o potcoavă (armele de familie ale domnului). în sfîrșit, o ultimă reprezentare de acest fel ce mențio- năm, este stema lui Alexandru II Mavrocordat Firaris (1785—1786), prezentă atît pe o pecete mică din 1786 (XLI, 6) cît și pe gravura contemporană înfățișînd pe respectivul voievod, executată de J. Eberspach (XLII, 6). în primul însemn citat, ecusonul cu capul de bour al Moldovei e plasat pe pieptul păunului heraldic 103 v. E. de Hurmuzaki, op. cit., voi. IV, p. 415 — 416; N. Iorga, Pretendenți domnești in secolul al XVI-lea, în Anal. Acad. Rom., Mem. Sect. ist., S. II, T. XIX, Buc., 1898, pl. II, fig. 2; A. Veress, op. cit., IX, p. 57. www.dacoromanica.ro 124 Arta heraldică (suport uzual al armeriilor acestei familii), încoronat, cu capul flancat de atributele puterii, spada la dextra, buzduganul la senestra, cît și înconjurat de numeroase trofee. Cea de a doua stemă reprezintă un ansamblu armoriat foarte asemănă- tor cu precedentul, cu singura deosebire că scutul de pe pieptul păunului nu con- ține numai capul de bour al Moldovei (situat în primul cartier al scartelatului) ci și acvila valahică (în cel de al doilea cartier), ambele constituind «arme de pretențiune » ale familiei Mavrocordat ai cărei membri, după cum se știe, au dom- nit succesiv în ambele țări românești, restul cartierelor scutului cuprinzînd mobile din stema familială a acestui neam domnesc (printre care în cartierul patru și bine- cunoscuta pasăre fenix)104. în secolul al XlX-lea, sistemul de a acola armele de familie ale domnitorului cu cele ale țării, ia în Moldova o și mai mare amploare, ajungîndu-se în domnia lui Mihail Sturdza ca asemenea arme combinate să capete, după cum am văzut, chiar caracterul de stemă oficială de stat. începutul unor astfel de reprezentări în care se îmbină stema de stat cu cea de neam a domnului țării îl face, în perioada reinstaurării domniilor pămîntene în Principate, loan Sandu Sturdza (1822—1828), în timpul cîrmuirii căruia, sigiliul heraldic folosit de acest voievod a înfățișat un scut despicat ce conținea în primul cîmp, leul (conturnat) din armele de familie ale Sturzeștilor, iar în al doilea, capul de bour al Moldovei cu steaua cu șase colțuri între coame. Scutul, timbrat de o coroană domnească deschisă (de o formă cam bizară, alcătuită dintr-un cerc împodobit cu pietre scumpe și suprapus de șapte perle, cea din mijloc asuprită de o cruce, ceea ce face să i se creeze aparența unui glob crucifer) este însoțit de atributele puterii domnești, spada la dextra, buzduganul la senestra, cît și de numeroase trofee (steaguri, baniere, trompete, tobe, tunuri, ghiulele etc.) și de deviza Utroque clarescere pulchrum a familiei voievodului (XLIII, 1). Sub Mihail Sturdza (1834—1849) poziția mobilelor principale din scutul armelor combinate se inversează, capul de bour al țării trecînd în cîmpul întîi, de onoare, al stemei, iar leul sturzesc, revenit în poziție normală (spre dextra), ajungînd în cîmpul al doilea. Scutul, avînd ambele cîmpuri de azur, e timbrat de o bonetă princiară, fiind susținut de doi delfini afrontați ca suporți și adăpostit sub un mantou de purpură căptușit cu hermină și suprapus de o coroană cu aspect regal; deviza familială a domnitorului se va menține pe o eșarfă plasată sub delfini, însemnele puterii de stat vor flanca ca de obicei coroana mantoului ce va fi însoțit de asemenea de trofee (XLIII, 3). O variantă din punct de vedere cromatic a stemei de mai sus se înregistrează în aceeași perioadă și pe nasturii uniformelor militare ale armatei Moldovei, cît și pe unele măsuri ponderale monetare din respectivul principat, scutul des- picat purtînd capul de bour în cîmp de aur (a se vedea același cîmp aurit în stema Moldovei de pe pecetea din 1819 a lui Mihai Suțu (XXXII, 5), leul rămî- nînd în cîmpul de azur obișnuit; coroana ce timbrează scutul e de asemenea regală, iar ca suporți aceiași delfini afrontați (XLIII, 2). în domnia următoare a lui Grigore Alexandru Ghica (1849—1856) stema combinată va conține, într-un scut despicat din punctul de vedere al mobilelor, dar sfertuit, roșu și azur, din punct de vedere al smalțurilor sale, capul — de astă dată — de zimbru al Moldovei, broșînd peste cartierele unu și trei, acvila ghiculească purtînd pe piept ecusonul scartelat cu alerioni și stînd pe o creangă înfrunzită (armele 104 O reprezentare foarte asemănătoare cu stema de pe portretul amintit o mai oferă și sigiliul mare din 1785 al aceluiași domnitor, care probabil a servit drept model armelor analizate mai sus (v. C. Moisil, Stema României, p. 72, fig. 21). www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV—XIX) 125 ramurii moldovene a acestei familii domnești), broșînd peste cartierele doi și patru ale stemei combinate. Scutul, timbrat de o bonetă princiară, este susținut de cei doi delfini afrontați (XLIII, 5) și uneori plasat și sub un mantou de purpură căp- tușit cu hermină, suprapus de o coroană cu aspect regal (flancată de cele două atri- bute ale puterii domnești) și înconjurat de trofeele uzuale 106 (XLIII, 4). în sfîrșit din domnia de o clipă a lui Alexandru loan Cuza în Moldova (5—24 Ianuarie 1859), înainte de alegerea sa ca domn și în Țara Românească, datează o compoziție heraldică (ajunsă totuși în final stemă unită), comandată pentru a împo- dobi capacul unui ceasornic oferit respectivului domnitor în perioada imediat următoare dublei sale elecțiuni106. Această stemă derivînd inițial dintr-un prototip apărut în 1848 într-o publicație franceză 107 (LIX, 6), a fost folosită de Cuza și pe obiecte de uz personal (ca spre exemplu pe vesela sa 108) și se compune din două ecusoane acolate, din care numai cel dextru al Moldovei ne interesează în analiza de față. Scutul despicat și timbrat cu o coroană cu aspect regal (devenită după cum am văzut, uzuală în heraldica de stat moldoveană de la acea epocă), poartă în primul cîmp, pe roșu, capul de bour cu steaua în șase colțuri între coame (stema țării), al doilea fiind fasciat de trei piese, roșu, aur și azur, ultima zonă fasciată pre- zentînd la rîndul ei încă patru benzi de argint (armele domnitorului)109 (XLIII, 6). Mai menționăm în final — deși le vom trata mai amplu la capitolul stemei Principatelor Unite — armele cu caracter privat, derivate totuși din armeriile de stat ale celor două țări românești, adoptate de domnitorul Cuza în anumite repre- zentări de factură personală, în care specificul lor rezultă cu precădere din natura smalțurilor; astfel, pe un ex-libris al bibliotecii reședinței de la Ruginoasa (LXVI, 6), capul de zimbru va broșa, în primul cartier al scutului despicat, peste un cîmp tăiat roșu și azur, în timp ce acvila cruciată, cu zborul în șef și cu atributele domniei în gheare din cel de al doilea cartier va fi plasată în cîmp roșu (în mod uzual în stema Țării Românești, acvila are zborul în talpă și e plasată în cîmp de azur). c) Stemele atribuite Moldovei în armorialele străine Ca și în cazul Țării Românești căreia i-a fost atribuită inițial, stema cu cele trei capete de arapi, așezate 2, 1, a constituit de asemenea cea mai veche repre- zentare heraldică hărăzită Moldovei în vreun armorial occidental și anume în amin- tita cronică ilustrată a lui Ulrich von Richenthal privitoare la conciliul ținut între 1414—1418 în localitatea Constanța din Baden. Dacă în manuscrisul princeps scris în latinește al acestei lucrări, autorul atribuie stema menționată Țării Românești, 108 v. desenul reprezentînd sigiliul din 1849 al acestui domnitor în colecția ing. Ferdinand Bartsch; o reprezentare identică a acestei steme este reprodusă fidel pe piatra mormîntală de la cimitirul Șerban Vodă (Bellu) din București a unor coborîtori direcți de ai lui Grigore Vodă Alexandru Ghica. 104 v. I. N. Mănescu, O stemă necunoscută a lui Alexandru loan Cuza, în Studii privind Unirea Principatelor, Buc., 1960, p. 517 — 523. 107 v. (A. Billecocq), Album moldo-valaque, Paris, 1848; pentru precizări, v. Dan Cerno- vodeanu, Heraldica în slujba idealurilor naționale pașoptiste, în Rev. Muz. și Mon., XI, 1974, nr. 3, p. 67 — 68. 108 v. Muz. Ist. Mun. Buc., S.C. nr. inv. 47522, nr. sect. 26762, fructieră de porțelan făcînd parte dintr-un serviciu de masă al domnitorului Cuza. 10’ v. I. N. Mănescu, op. cit., p. 517 și 523, care afirmă că armele adoptate de acest domnitor au fost alcătuite din culorile tricolorului rom&nesc, cu deosebirea fasciei albastre, inten- ționat mascată prin benzile de argint pentru a nu i se ghici adevăratul sens ce simboliza. De- altfel, momentul politic dificil al Unirii depășit, domnitorul va arbora ca arme personale tricolorul pur, fără alte adaosuri, în stema de stat elaborată prin a doua remaniere (oficioasă) din 1863. www.dacoromanica.ro 126 Arta heraldică în primele copii germane, scutul cu cele trei capete de mauri apare ca un însemn aparținînd de astă dată Moldovei; respectiva confuzie poate fi datorată inițial unor intervertiri de ilustrații efectuate neintenționat de unii copiști mai puțin atenți în urmărirea textului original, însă ulterior, perpetuarea unei atare confuzii a fost comisă poate cu bună știință pentru a simboliza prin amintitele capete de necre- dincioși, marile izbînzi asupra turcilor ale lui Ștefan cel Mare și ale unora dintre urmașii săi, succese repurtate după cum se știe, începînd din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Afirmăm aceasta întrucît la data primelor reprezentări heral- dice atribuite Țării Moldovei dotate cu capete de negri și anume stema din Codex-ul din Aulendorf (Baden), copiat între cca. 1433—1450 110 cît și cea din manu- scrisul aflat în biblioteca Universității din Praga, datînd din 1464 111 (XXIV, 3), lupta anti-otomană fățișă nu începuse încă între domnii moldoveni și sultani, aceștia din urmă aflîndu-se doar la începutul expansiunii lor europene. De-abia ulterior, și anume în ediția operei lui Richenthal datorată lui Anton Sorg și tipărită la Augs- burg în 1483 112 (XXIV, 1), cît și mai apoi, în edițiile Heinrich Steiner din 1536 113 și Paul Refeler și Siegmund Feyerabend din 1575 u4, ne putem gîndi să legăm atri- buirea stemei cu capete de arapi Moldovei, pe considerentul luptei sale împotriva cotropitorilor otomani, atît însemnatele victorii ale lui Ștefan cel Mare și ecoul lor prelungit pe mai multe decenii, cît și succesele militare ale lui Ștefaniță asupra acelorași temuți adversari, precum în sfîrșit și eroismul lui Ion Vodă cel Viteaz în faptele sale de arme contra turcilor, putînd justifica prezența acestor mobile în stema atribuită Moldovei cu semnificația războinică amintităU8. Odată cu apariția la Niimberg în 1596 a Cronologiei olandezului Levinus Hulsius U6, reprezentarea heraldică a stemei considerate aparținînd Moldovei se schimbă ca aspect, de data aceasta fiind vorba de un scut incluzînd două crengi încrucișate terminate la extremitățile lor superioare prin cîte un cap de negru (XXIV, 4). Același gen de reprezentare fusese atribuit anterior fie Imperiului româno- hulgar al Asăneștilor U7, fie mai ales Bosniei, atît de către heraldiștii occidentali u8, 110 v. Codex-ul din Aulendorf, f. CCCCLXXII, cf. Const. Karadja, Delegații din țara noastră la Conciliul din Constanța (in Baden) în anul 1415, p. 61 și 81 și Stellan Metzulescu, Un document heraldic, p. 140. 111 cf. Const. Karadja, Portretul și stema lui Qrigore Țamblac și misiunea sa la Conciliul din Constanța, pl.X, fig. 12 b; v. și St. Metzulescu, op. cit., p. 131, fig. 8 bis. 118 v. ediția Anton Sorg, f. 109 rev., cf. Const. Karadja, Delegații din țara noastră . . ., p. 59 — 67 și 80, pl. VII, fig. 2; v. și St. Metzulescu, op. cit., p. 135. 118 v. C. Karadja, op. cit., p. 60, St. Metzulescu, ibidem. 114 v. ibidem, p. 141. 118 v. ibidem, autorul în cauză considerînd prezența capetelor de arapi în stema atribuită Moldovei de către heraldiștii occidentali, drept ceea ce B. P. Hasdeu a numit un «rebus heraldic». 114 v. Levinus Hulsius Gandensis: Chronologia în quae provinciae sequente pagina nomi- natae . . ., Niirnberg, 1596, cît și ediția aceleiași lucrări din 1597, precum și harta alcătuită tot de respectivul autor și publicată la Niirnberg în 1630; v. și St. Metzulescu, op. cit., p. 131, fig. 10 și p. 135, cît și idem, Crucea Sf. Andrei simbol heraldic, p. 1029, fig. 14 și p. 1030. 117 In tabloul său istoric «Daco-Romane» publicat la 1861, Cezar Bolliac atribuie imperiului Asăneștilor (stema cu nr. XX) herbul cu cele două crengi încrucișate terminate prin cîte un cap de arap (fără însă să indice sursa documentară de unde a reprodus numita stemă); v. și St. Metzulescu, op. cit., p. 1030 și nota 21. 118 v. manuscrisul cronicii lui Richenthal (copia Aulendorf, aflată în National Bibliothek din Viena, nr. 52239 C), cît și varianta tipărită la Constanța (Baden) din 1536 în care apare stema Bosniei cu capetele de negri în vîrful a două crengi încrucișate (cf. Mihai Popescu, Capetele de arabi din stema Basarabilor, p. 152 și nota 1 și p. 153, fig. 8), apoi ediția aceleiași cronici tipărite de Anton Sorg la 1483 (v. ibidem, cît și St. Metzulescu, op. cit., p. 1026); ulterior aceeași stemă mai este întîlnită ca aparținînd Bosniei și în Cosmografia lui Sebastian Munster, ediția din 1541 (cf. St. Metzulescu, ibidem), în armorialul lui Martin Schrot, Wappenbuch der heiligen romischen Reich und allgemeiner Christenheit in Europa, tipărit la Miinchen în 1581 www.dacoromanica.ro Moldova (sec. XIV—XIX) 127 cît și de către autorii diverselor armoriale balcanice de origine sud-slavă ce cir- culau în respectivul spațiu geografic la acea epocă, armoriale ce se vor perpetua și ulterior 119. Cauza atribuirii acestui nou tip de stemă Moldovei, cercetătorul Stelian Metzulescu o explică prin aceea că imaginea din scut ar constitui de asemenea ca și în cazul capetelor de mauri, un alt rebus heraldic, reprezentarea amintită sem- nificînd o țară invadată și prădată de năvăliri turco-tătare pe teritoriul ei120 (pre- cum fusese Bosnia distrusă de tătari la 1241, apărînd pentru prima oară cu un atare însemn heraldic în perioada următoare acestei invazii). înclinăm să credem că explicația poate fi valabilă, întrucît la epoca de care este vorba (domnia lui lere- mia Movilă), Moldova fusese într-adevăr victima umor incursiuni de pradă a oștilor tătărești ale hanului Crimeii în 1595, la instigarea Turcilor 121. De asemenea în harta anexată unei lucrări anonime tipărite la Niimberg în 1688 ce descrie țările aflate pe malurile sau în apropierea Dunării122, Moldova apare iarăși cu stema repre- zentînd crengile încrucișate cu capete de arapi la extremitățile superioare și aceasta probabil datorită tot faptului că la epoca respectivă, principatul în cauză fusese din nou teatrul unor invazii tătărești cu jafuri și distrugeri ale așezărilor țării, atît în timpul domniei lui Gheorghe Duca și anume în 1682 123, precum și cîțiva ani mai tîrziu în 1686 în timpul domniei lui Constantin Cantemir 124. Această tradiție heraldică s-a perpetuat mai ales printre heraldiștii unguri, întîlnind stema cu cren- gile încrucișate (mai degrabă cu aspect de chei) terminate la extremitățile superioare prin capete de etiopieni cu șuvițe de păr atîmînd, atribuite Moldovei în unele armoriale ungare din secolele XVIII și XIX, ca de pildă cel al preotului călugăr Ioan Szegedi, tipărit la 1734 126, sau cel al lui Ivânfi Ede din 1869 128, fără însă să se explice cauzele unei atare atribuiri (XXVI, 5 și 6). (semnalat de Mihai Popescu, op. cit., p. 153 și nota 3) cît și în Du Cange, Illyricum, tipărit la 1746, etc. (v. St. Metzulescu, Pagini de istorie religioasă reprezentată în cartografie și sigilografic, în Gl. Bis., XX, 1961, nr. 5 și 6, p. 557, fig. 6 și p. 558). Cea mai veche reprezentare cunoscută a armelor Bosniei sub formă de crengi încrucișate terminate cu capete de negri o aflăm în armorialul pseudo-Rupcid, alcătuit între 1580—1590 din porunca amiralului don Pedro Ohmucevid (v. nota 102 din capitolul anterior dedicat stemei Țării Românești), imaginea respectivei steme perpetuîndu-se sub forma arătată mai sus, și în colecțiile heraldice apărute ulterior, derivînd din acest armorial prototip. Astfel, putem cita copiile: din 1595 a lui Korenid Neorid, a lui Mavro Orbini din 1601, a lui Marko Skoroevid din 1636, apoi manuscrisele din Beograd, Novi-Sad și cel de la mănăstirea Fojnița din Serbia, copiat la 1800. De asemenea armele Bosniei avînd același aspect sînt semnalate și în armorialele sîrbești tipărite, precum cel al lui Paul Ritter Vitezovid, imprimat în latinește la Viena în 1701, cel inspirat direct din acesta (fiind o traducere a sa în limba sîrbă) datorat lui Hristofor Jefarovid din 1741, în sfîrșit tabelul heraldic al lui Mihai Simid din 1857 (cf. informațiilor comunicate nouă de heraldistul bulgar Hristo Dermendjiev); v. și St. Metzulescu, op. cit., p. 1024 și nota 6. 120 v. ibidem, p. 1030—1031 și nota 24. 121 v. Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace, în Opere, Ed. P. P. Panaitescu, Buc., 1958, cap. I, p. 44 și urm.; v. și St. Metzulescu, op. cit., p. 1031. 122 v. Die Donau, der Fiirst aller Europaischen Flilssen . . ., Niirnberg, 1688, harta anexă (cf. St. Metzulescu, Pagini de istorie religioasă reprezentate în cartografie și sigilografic, p. 545, fig. 5 și p. 546). 123 v. Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. lorgu Iordan, Buc., 1955, p. 155 — 156 (cf. ibidem, p. 549). 124 v. Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, Ed. N. lorga, Buc., 1923, p. 25, 27 și 36, cît și I. Neculce, op. cit., p. 173 și urm. (cf. ibidem). 128 v. R. P. Ioannes Szegedi, Cerographia Hungariae seu Notitia de insignibus et sigillis regni Mariana-Apostolici. Tyrnaviae, Typis Acad, per Leopold Berger, 1704, tab. I, fig. XIV. 122 v. Ivânfi Ede, A magyar birodalom vdgy Magyarorszăg a Reszeinek cimere. Pest, 1869, p. 98 și pl. F, fig. 4 (cf. St. Metzulescu, Crucea sf. Andrei simbol heraldic, p. 1029, fig. 15 și p. 1031 și nota 25). www.dacoromanica.ro 128 Arta heraldică Conform lui Stelian Metzulescu, semnificația mobilelor considerate a fi aparținut Moldovei în armorialele occidentale de la Levinus Hulvius încoace, ar indica — în ermetismul respectivului rebus al heraldicii medievale europene — o țară (ca și Bosnia) care a îndurat de-a lungul veacurilor nenumărate calamități (ramurile sau cheile încrucișate în forma crucii pe care a suferit martiriul Sf. Andrei, colorate de obicei în roșu, însemnînd răspîndirea de sînge și răbdarea în perioade de ciuntă apăsare, iar capetele de negri din vîrful crengilor, semnificînd de asemenea cotropiri și lupte împotriva unor invadatori turco-tătari), calamități provocate de către dușmani proveniți din afara hotarelor ei. în orice caz, așa precum am arătat în cazul Țării Românești, stema cu capete de arapi cît și cea cu crengile încrucișate atribuite Moldovei la diferite epoci și apărute în heraldica balcanică și occidentală, au avut de asemenea o circulație exclu- siv în afara granițelor acestui principat, încadrindu-se în categoria herburilor erme- tice de proveniență central sau vest-europeană și neavînd nici o influență ori vreo difuziune oarecare pe meleagurile Moldovei. Am socotit totuși necesar să facem mențiune de această reprezentare heraldică atribuită Moldovei, ea fiind frecvent întîlnită în armorialele străine de epocă 127, trebuind deci să-i lămurim atît semni- ficația cît și să precizăm rolul exact ce l-a avut în istoricul stemei acestui principat. ★ Cu aceasta am încheiat capitolul dedicat stemei Moldovei, analizînd toate aspectele importante sub care ea a fost studiată de cercetătorii anteriori, adu- cînd și modesta noastră contribuție în unele dintre controversatele probleme ce s-au ivit în investigațiile heraldice asupra originii și istoricului armelor de stat și dinastice ale acestui principat. 127 Totuși în armorialele balcanice, stema cu crengile încrucișate și terminate prin capete de arapi fiind constant atribuită Bosniei, Moldova va apare cu armele sale clasice, adică cu capul de bour văzut din față (v. de pildă Paul Ritter Vitezovic, Stemmatographia sive armorum Illyricorum delineatio, descripția et restitutio, Viennae, 1701, p. 81, nr. 5 și după el, Hristofor Jefarovic, Stematografia izobrajenie orujih Hiriceskih, Viena, 1741, p. 34, etc., etc.). www.dacoromanica.ro CAPITOLUL 4 TRANSILVANIA (SEC. XVI-XX) Spre deosebire de Țara Românească și Moldova care precum am văzut, și-au avut fiecare stema lor proprie de îndată ce s-au constituit ca formațiuni statale bine distincte, Transilvania, după cucerirea ei treptată de către unguri între secolele XI—XIII și deși posedînd un statut aparte, s-a încadrat însă în sistemul heraldic al regatului ungar, sistem care n-a îngăduit crearea stemelor provinciale sau districtuale decît — în marea majoritate a cazurilor — de-abia în secolul al XVI-lea. Apariția tardivă a stemei Transilvaniei se datorește faptului că inițial, voievozii și vice-voie- vozii acestei provincii foloseau pe toată seria de documente emise de cancelariile lor, sigilii cu propriile arme de familie și nu dotate cu vreun însemn ales în mod special pentru a reprezenta stema respectivului teritoriu x. în plus, acești dregători transilvăneni erau numiți și revocabili în atribuțiile lor, neexistînd deci condițiile în care vreun neam de voievozi să poată întemeia o dinastie a cărei stemă nobiliară să se impună cu timpul ca armerii ale ținutului însuși. După dezintegrarea regatului ungar, Transilvania va cunoaște un statut nou, devenind în 1541 — sub suzeranitatea Porții — un principat autonom, împrejurare care ar fi putut desigur favoriza apariția unei steme proprii. Totuși, întrucît tronul a fost ocupat la început de loan Sigismund Zapolya (fiul regelui Ungariei loan Zapolya2), care revendica stăpînirea asupra întregii țări, dezmembrate în acel timp, stema sa va cuprinde numai armele fostului regat ungar. Ulterior, deoarece primilor trei conducători electivi ai Transilvaniei (aparținînd după cum se știe familiei Bâthory), nu li s-a atribuit de către Dieta ardeleană titlul de principi, ci doar acela de voievozi ai Ardealului și comiți ai Secuilor, atît Ștefan cît și Christofor și Sigismund Bâthory vor continua — conform vechilor practici folosite pînă atunci în cancelaria transilvană — să uzeze doar de sigilii dotate cu propria lor stemă de familie s. 1 Acest obicei, uzitat în practica curentă a timpului, se va aplica precum vom vedea, și relativ la armeriile districtelor, comiții și vice-comiții pecetluind de asemenea pînă în secolul al XVI-lea diversele acte administrative ale comitatelor cu sigiliile lor proprii, dotate cu stemele familiale. 2 Despre care s-a afirmat — fără nici o probă documentară — că ar fi instituit la 1638 o stemă Transilvaniei conținînd cele trei simboluri cunoscute ale acestui principat (acvila, soarele și luna, cît și cele șapte cetăți) ca embleme ale celor trei «națiuni» privilegiate, (v. K. I. Eder, De initiis juribusque primaeris Saxonum, Cibinii, 1791, p. 214, precum și Iâkab Elek, Az erdelyi orszdgos czimerek tortenete, în Szâzadok (Pest), 1867, nr. 4, p. 336, cf. Iulian Marțian, Contribuții la eraldica vechiului Ardeal, în An. I.I.N., Cluj, IV, 1926—1927, p. 441). 2 v. și I. N. Mănescu, Zur Qeschichte des Landeswappens von Siebenbilrgen in XVI-ten Jahrhundert (referat la cel de al X-lea Congres Internațional al Științelor Genealogie și Heraldică de la Viena, 14—19 septembrie 1970), în «Genealogica et Heraldica», Wien, 1972, p. 533. Doar Ștefan Bâthory, după alegerea sa în 1575 ca rege al Poloniei, a luat titulatura de principe al Ardealu- lui, dar fără ca respectiva împrejurare să determine acestuia vreo intenție de a crea Transilvaniei o stemă proprie. www.dacoromanica.ro 130 Arta heraldică Cu toate acestea în perioada respectivă, la curtea lui Ferdinand I, rege al Ungariei vestice (din 1531 și împărat romano-german), crearea unei steme a Transil- vaniei dependentă de vechiul regat ungar (revendicat în întregime de către fostul arhiduce german) se impunea cu necesitate; această stemă trebuia desigur să poată figura măcar ca arme de pretențiune printre armeriile celorlalte teritorii stăpînite efectiv de respectivul monarh. In acest sens, în lipsa unei steme consacrate pînă atunci, heraldul curții amintite s-a servit de străvechiul însemn al sașilor din Tran- silvania, înfățișat prin două spade plasate în curmeziș cu garda în șef și încrucișate peste un trichetru cu extremitățile terminate în frunze de tei (uneori greșit consi- derate ca fiind frunze de nufăr). Această reprezentare va figura ca stemă a Transil- vaniei atît în diverse tipărituri apărute la acea epocă, ca de pildă în cunoscuta «Chorographia Transylvaniae» a lui Georg Reichersdorfer * (XLIV, 1) ieșită de sub teascurile unei tipografii din Viena la 1550 5, cît și în diverse armoriale germane din aceeași perioadă, ca spre exemplu în cel al lui Martin Schrot 8. în această din urmă lucrare, sub denumirea de «Kaiserliche Siebenbiirgen», se găsește o stemă alcătuită dintr-un scut tăiat, în primul cartier, în cîmp de aur, o coroană cu trei fleuroane intercalate de cîte o perlă, iar în al doilea, în cîmp roșu, reprezentarea celor două spade plasate în cruciș peste un trichetru verde terminat la extremități prin cîte o frunză de tei de aceeași culoare. La sfîrșitul aceluiași secol, constatăm apariția, tot în cadrul heraldicii imperiului romano-german, a unei noi steme a Transilvaniei și anume cea care apare în «ChrO' nologia» lui Levinus Hulsius publicată la Niimberg în 1596 7. Pe foaia de titlu a acestei lucrări se află armeriile a 34 de țări (despre care se vorbește în text) încon- jurând acvila bicefală a imperiului. Această stemă a căror smalțuri nu se pot preciza (reprezentarea fiind necolorată și neposedînd nici indicațiile convenționale ale acestor smalțuri, care la acea epocă nu erau încă introduse) este alcătuită dintr-un scut tăiat, în primul cartier aflîndu-se o acvilă încoronată cu zborul în șef ieșind din linia de despărțire a celor două cartiere, iar în al doilea figurînd șapte munți, plasați 4, 3, cu crestele rotunjite răsărind din talpa scutului, în vîrful cărora se află cîte un turn cu acoperiș ascuțit (XLIV, 2). în aceeași ilustrație din cartea lui Hulsius mai există și o a doua stemă care se referă la Transilvania și anume cea denumită «Weyda» ce reprezintă cei trei colți de lup ai familiei Băthory, deci armele de neam ale voievodului, considerate — în absența unei steme de stat — ca armele țării, conform vechii practici de cancelarie care folosea sigiliile voievozilor gravate cu armeriile lor de familie. în acest caz putem socoti cea de a doua stemă ca reprezentînd armele principatului autonom al Transilvaniei, în timp ce prima ar • I. N. Mănescu afirmă că în redarea acestei steme a Transilvaniei un rol direct l-a avut Georg Reichersdorfer, care era pe atunci secretarul regelui Ferdinand și ca sas sibian de origine, cunoștea prea bine însemnul națiunii sale din Ardeal, puțind chiar sugera adoptarea acestuia ca arme ale principatului de către suveranul patron al său (v. I. N. Mănescu, op. cit., p. 534 — 535). 8 v. Georg ă Reichersdorfer, Chorographia Transylvaniae, quae Dacia olim appellata, aliarumque provinciarum et regionum succinta descripția et explicația, Viennae, Excudebat Egidius Aquila, 1550, f. 6 revers. 8 v. Martin Schrot, Wappenbuch des heiligen romischen Reichs und allgemeiner Christenheit in Europa, Mtlnchen, Adam Berg, 1581. Cf. Mihai Popescu, Capetele de arabi din stema Basara- bilor, în Rev. Arh., II, 1927—1929, nr. 4 — 5, p. 153 — 154. Acest ultim autor contestă această stemă ca aparținind Transilvaniei pe motivul marei sale asemănări cu cea a Sibiului. A se vedea respectiva problemă tratată la capitolul steme districtuale din Transilvania. 7 v. Levinius Hulsius Gandensis, Chronologia in que provinciae sequente pagina nominatae et in adjuncta tabula topographica comprehensae, breviter describuntur, ex variis fide dignis authoribus collecta. Noribergae, Typis Christophori Lochneri, 1596; stemele se găsesc pe foaia de titlu. www.dacoromanica.ro Transilvania (sec. XVI—XX) 131 înfățișa pe cele ale provinciei imperiale a Transilvaniei 8. Această ultimă imagine e totuși interesantă întrucît prefigurează stema de mai tîrziu a numitului principat, fiind alcătuită în primul cartier din acvila ce constituia o emblemă aflată pe străve- chiul drapel de luptă al comitatelor ardelene despre care se vorbea adeseori în docu- mente 8 (reprezentînd deci aceste comitate), în al doilea cartier găsindu-se munții cu cele șapte turnuri, simbolizînd teritoriul celor șapte cetăți ale sașilor din Transil- vania (deci arme grăitoare care să justifice apelativul german al respectivului principat, «Siebenbiirgen»), cele două simboluri avînd deci doar un sens teritorial, nu încă național10. Deși n-avem certitudinea folosirii efective a stemei de mai sus de către împăratul Rudolf, totuși în conjunctura politică de atunci, nu trebuie omis faptul că acest monarh a condus Transilvania în 1598 prin comisarii săi (ca și mai tîrziu între 1602—1604) și deci e de presupus că a trebuit să se servească de un însemn heraldic anume, care să reprezinte armele Transilvaniei dependentă direct de coroana habsburgică. Un însemn oarecum asemănător celui descris mai sus, alcătuit însă din elemente care să simbolizeze și pe secui, cea de a treia «națiune» privilegiată (să nu uităm că voievozii transilvăneni erau și comiți ai secuilor) o aflăm în stema sigilară care fusese compusă încă din 1595 de către Sigismund Bâthory, atît în urma creării sale de către Rudolf II ca principe al Sf. Imperiu romano-german u, cît și ca o consecință a încheierii în același an a tratatelor de la Alba-Iulia; conform acestor tratate el se putea intitula — măcar formal — și principe al Țării Românești și al Moldovei. într-adevăr, după cum se știe, domnii acestor țări, participanți ca și Bâthory la «Liga sfîntă» inițiată la acea epocă împotriva otomanilor, încheiaseră cu principele ardelean acordurile de la Alba-Iulia prin care, în schimbul ajutorului și cooperării militare ce li se oferea, recunoșteau suzeranitatea acestuia din urmă, în situația ce i se crease, putînd arbora în stema sa, conform dreptului feudal, și stemele tradiționale ale principatelor române, Sigismund Bâthory se găsise în postura de a nu poseda armerii ale propriului său principat și atunci recursese probabil la una dintre versiunile ce începuseră să circule în Imperiu reprezentînd armele Transilvaniei, aducîndu-i firește anumite îmbunătățiri. Astfel apare pentru prima oară în sfragistica ardeleană un sigiliu de stat purtînd nu numai stema de familie a domnitorului respectiv, ci și cea a principatului transilvan ca atare, stemă perfect distinctă de herbul de neam al principelui cîrmuitor, ocupînd cartierul dextru, de onoare al scutului. Acest mare sigiliu al lui Sigismund Bâthory, care după unii cercetători ar fi fost alcătuit încă din 1590 12, cuprinde într-un cartuș ornamentul atît stema sa ca principe al Imperiului — acvila bicefală pe pieptul căreia se află într-un ecuson încoronat armele sale de familie — cît și stema Transilvaniei, plasată în flancul dextru, compusă din două cîmpuri, în cel superior o acvilă fără coroană ieșind din linia de despărțire a cartierelor și avînd în șef la dextra un soare și la senestra o lună crai-nou figurată, iar în cel inferior cele șapte turnuri așezate însă 3, 3, 1, și suspendate, nu plasate fiecare pe cîte un munte. Flancul senestru e ocupat de 8 cf. I. N. Mănescu, op. cit., p. 535. 8 v. I6zsef Bedeus von Schaarberg, Die Wappen und Siegel aer Filrsten von Siebenbiirgen und der einzelnen stăndische Nationen dieses Landes, Hermannstadt, Georg v. Closius, 1838. 10 cf. I. N. Mănescu, op. cit., p. 535—536. 11 v. textul diplomei și descrierea stemei la A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei fi Țării Românești, Voi. IV, Buc., 1932, p. 185 — 188; reprezentarea ei, p. 187. 12 v. în acest sens studiul lui Szabolcs de Vajay, Les sources numismatiques de l'heraldique d’Etat hongroise, în Recueil du IX-e Congres International des Sciences G6n6alogique et H6raldique de Beme 1968. Tirage & part, Neuch&tel, (1971), p. 14. www.dacoromanica.ro 132 Arta heraldică stema Țării Românești alcătuită de asemenea din două cartiere, în primul, acvila valahică ținînd în cioc o cruce patriarhală alungită, flancată de un soare la dextra și de o lună crai-nou figurată la senestra, în al doilea, scena «Novei plantatio» în versiunea corbului cu inel în cioc stînd pe arborele flancat de cele două personaje domnești, în sfîrșit într-un alt cartuș mai mic, amplasat dedesubtul scutului de principe al Imperiului, se află stema Moldovei într-o versiune cu aspect polonez, adică capul văzut din față nu al unui bour, ci al unui bivol, avînd și belciugul trecut prin nări, flancat la dextra de o semilună conturnată și la senestra de un soare și purtînd între coarne o stea în șase colțuri (XLIX, 1). în privința smalțu- rilor, deși pe sigiliu nu sînt indicate, le putem afla din descrierea stemei lui Sigismund Băthory cuprinsă în lucrarea lui J. J. Chifflet asupra armelor de familie ale membrilor ordinului Linei de Aur13 și anume: în cîmp de aur, acvila bicefală a Imperiului neagră, purtînd pe piept ecusonul cu stema de neam a posesorului: în cîmp roșu, trei colți de lup de argint, imul deasupra celuilalt, dar reuniți în flancul dextru al cîmpului; stema Transilvaniei conține: acvila neagră cu aștrii de aur în cîmp de aur, în timp ce turnurile sînt de argint, în cîmp roșu; stema Țării Românești cuprinde: în cîmp de azur, acvila valahică neagră, cu ambii aștri de aur și crucea roșie, scena «Novei plantatio» în cîmp de argint, arborele și terasa verde, pasărea neagră și cele două personaje în costume domnești roșii. în sfîrșit, stema Moldovei prezintă în cîmp de argint, capul de bivol negru, cu belciugul, steaua dintre coarne, soarele și luna, de aur 14. Făcînd o scurtă analiză a acestui sigiliu observăm apariția în stema Transil- vaniei și a unor elemente care să simbolizeze a treia «națiune» privilegiată, deci pe secui și anume cei doi aștri, soarele și luna, plasați deasupra acvilei din primul cartier. Astfel odată cu realizarea acestui sigiliu de stat, se înfăptuiește o stemă integrală a principatului ardelean care, indiferent de modificările neesențiale de smalțuri și de poziție a mobilelor ce vor mai surveni, conține înfățișarea simbolică a celor trei «națiuni» privilegiate (românii, nefiind recunoscuți ca avînd dreptul de participare la conducerea treburilor de stat, nefigurînd în reprezentările heraldice ce transpuneau în imagini realitățile politice existente pe atunci), stemă ce va constitui de aci înainte însemnul consacrat al Transilvaniei. Sigiliul de stat al arhiducesei Maria Cristierna din 1598, imitat după cel al soțului său, nu aduce nici o modificare în privința numărului și poziției elementelor întrunite în cîmpul sigilar (XLIX, 2); în schimb, în stema aflată pe sigiliul de stat din 1599 al cardinalului Andrei Bâthory, au loc schimbări în sensul că scutul-cartuș apare cu o altă împărțire a cartierelor și distribuire a mobilelor, fiind divizat printr-o tăiere și apoi printr-o despicare în talpă, creîndu-se astfel trei cartiere și purtînd în abis ecusonul înco- ronat cu armele familiale. Astfel în primul cartier, avînd o fascie în bază, apare acvila ieșind din linia fasciei, flancată în cantonul superior dextru, respectiv senestru, de soare și de luna crai-nou figurată; pe fascie și în sensul ei se află cele șapte turnuri ale sașilor. Cartierul doi conține armele descompuse ale Moldovei alcătuite din capul de bivol cu belciugul în nări, purtînd separat în șef cele trei astre plasate în fascie și anume soarele, steaua în șase colțuri și luna crai-nou figurată; în sfîrșit în cartierul trei, armele Țării Românești, alcătuite de asemenea în cîmpul superior din acvila cruciată asuprită de soare și de luna crai-nou figurată, iar în cel inferior 18 v. J. J. Chieeletius, Insignia gentilicia Equitum Ordinis Velleris Aurei, Antwerpen, 1632, p. 155, nr. 265. 14 Sigiliul reprodus și de A. Veress, op. cit., voi. V, p. XXX, fig. 1, cît și reprodus și comentat de A. Sacerdoțeanu în Sigiliul domnesc și stema țării, în Rev. Arh., XI, 1968, nr. 2, p. 15 și fig. 4. www.dacoromanica.ro Transilvania (sec. XVI—XX) 133 din scena «Novei plantatio». în această stemă se acordă o prioritate și mai marcată armelor principatului Transilvaniei, față de cele ale Țării Românești și Moldovei, ba chiar față de ecusonul familial care nu broșează peste stema ardeleană, ci numai peste cele ale Moldovei și Țării Românești; se remarcă de asemenea precăderea care se dă Moldovei, armele sale fiind așezate în cartierul doi, față de Țara Româ- nească care își are stema plasată în ultimul cartier 15. (XLIX, 3). O stemă sigilară, tot din 1599, a aceluiași Andrei Bâthory prezintă o altă ino- vație și anume o nouă descompunere a elementelor stemei Transilvaniei prin inclu- derea mobilelor ei în două cartiere plasate unul lîngă celălalt, nu suprapuse ca pînă acum (XLIX, 5). Astfel în interiorul unui scut oval încoronat și timbrat de nălăria de cardinal, se află patru cartiere rezultate din scartelarea cîmpului scutului care mai poartă în abis și ecusonul cu armele familiale ale posesorului sigiliului. în cartierul unu, aflăm acvila ieșind din linia de tăiere, asuprită de soare Ia dextra și de luna crai-nou la senestră; în cartierul doi, cele șapte turnuri plasate 3, 3 și 1; în cartierul trei stema Moldovei alcătuită din capul de bivol văzut din față cu belciugul în nări și cu o stea între coame, facîndu-se deci abstracție de cele două astre din armele acestui principat; în sfîrșit în cartierul patru, stema Țării Românești formată doar din acvila cruciată asuprită de un soare și de o semilună conturnată, dispărînd deci scena «Novei plantatio» care nu mai e reprezentată în scut16. De aci înainte, pînă la reglementarea ei definitivă în secolul al XVIII-lea, stema Transilvaniei va figura pe sigiliile și pe monedele principilor acestei țări în cele mai variate poziții și forme, păstrînd însă în mod aproape constant integri- tatea celor trei elemente componente esențiale și anume acvila, turnurile și aștrii, simboluri de acum consacrate ale celor trei «națiuni» privilegiate din respectivul principat17. O medalie semnalată de numismatul Adolf Resch18 ca emisă în 18 Atît sigiliul Măriei Cristierna cît și cel al cardinalului Andrei Bâthory sînt reproduse de A. Veress, op. cit., p. XXX, fig. 2 și 3, precum și reproduse și comentate de A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 16, fig. 5 și 6. 18 Stema prezentată și reprodusă de Mihai Popescu, Sigiliul lui Sigismund Bâthory principele Transilvaniei, în Rev. Arh., II, 1926, nr. 3, p. 330, fig. 3, apoi și de C. Moisil, Stema României, origina și evoluția ei istorică și heraldică, în Boabe de grîu, II, nr. 2 (februarie), p. 76 — 77. C. v. Rbi- chenau, F. v. Czergheo și O. v. BaRCZaY, autorii cunoscutului armorial transilvănean publicat în 1898 în colecția heraldică J. Siebmacher, reproduc sigiliul analizat mai sus al lui Sigismund Bâthory atribuindu-1 anului 1597, și, pe lîngă unele detalii de înfățișare ușor și neesențial diferite, îl prezintă dotat cu semnele convenționale pentru indicarea smalțurilor în reprezentările necolorate, ceea ce trebuie să considerăm o reconstituire eronată a respectivului sigiliu, semnele convenționale în cauză nefiind create și folosite decît în veacul următor. Mihai Popescu în studiul său dedicat stemei lui Sigismund Bâthory preia întocmai acest material de la autorii menționați, prezentînd de asemenea sigiliul lui Sigismund Bâthory ca posedînd semne convenționale pentru indicarea smalțurilor în stemele acromate, eroare pe care o reproduce de la acesta și Const. Moisil în Stema României, p. 77 — 78, fig. 35. 17 Istoricul elementelor componente și formării stemei Transilvaniei este tratat în detaliu de Keopeczi Sebestyen J., Erdely czimere, în «Turul», t. XXXV, 1917, p. 33 — 48. Totuși din cîte ne semnalează reputatul heraldist Szabolcs de Vajay, op. cit., ibidem, în lumina ultimelor cercetări întreprinse în acest domeniu, se afirmă că n-a fost vorba de contopirea unor embleme tradiționale preexistente într-o stemă compusă care să exprime heraldic însăși esența armaturii tripartite a principatului transilvan, ci de o savantă îmbinare de elemente realizată de către heraldiștii de la curtea lui Sigismund Bâthory, posterior căreia, stema a fost descompusă, fiecare dintre cele trei «națiuni» privilegiate reclamîndu-și cîte un element care să constituie de aci încolo semnul său distinctiv. în acest sens v. lucrarea lui Arz von Straussenburg, Dos Wappen von Siebenbtlrgen, în ,,Der Tappest", Mitteilungen des Wappen-Herold, Darmstadt, 1966, p. 1 — 18, (apud Sz. de Vajay, op. cit.) care din nefericire nu ne-a putut parveni în țară, neputînd-o deci consulta. 18 v. Adolf Resch, Siebenbiirgische Miinzen und Medaillen von 1538 bis zur Qegenwart, Hermannstadt, 1901, taf. 62, nr. 15. www.dacoromanica.ro 134 Arta heraldică 1580 de Cristofor Bâthory și care pe revers înfățișează scutul cu armele familiale ale voievodului, flancat la dextra de un soare și la senestra de o semilună conturnată și timbrat de o acvilă ieșind din marginea superioară a scutului, în baza curbată a cîmpului monetar aflîndu-se și cei șapte munți avînd în vîrf cîte un turn (XLIV, 3), pare a fi un fals, deoarece pe de o parte conține în bordură titula- tura de «Princeps Transilv(aniae)» pe care Cristofor Bâthory nu o obținuse și nici n-a purtat-o vreodată, pe de alta fiindcă stema sa de familie are cîmpul (roșu) însemnat prin liniaturile convenționale apărute de-abia în secolul următor și în sfîrșit pentru că elementele componente ale viitoarei steme a Transilvaniei nu apăruseră încă nici separate (și cu atît mai puțin reunite) în reprezentările heraldice care circulau la 1580 atît pe teritoriul Imperiului cît și pe cel ardelean 19. Stăpînirea dintre 1599—1601 a lui Mihai Viteazul asupra Transilvaniei va fi marcată pe plan heraldic de apariția pe sigiliul domnesc din 1600 a celor doi lei afrontați cu valoare — afirmăm noi — de stemă a acestui principat, adoptată de voievodul nostru întregitor desigur în amintirea emblemei identice atribuite Daciei. Tradiția leilor dacici, după cum am mai spus mai sus în subcapitolul dedicat stemelor domnești ale Țării Românești, era încă vie la epoca lui Mihai Viteazul, de aceea marele domn socotise că cele două animale heraldice constituiau cel mai adecvat simbol al Transilvaniei pe considerentul că străvechiul teritoriu al Daciei în centrul căruia se afla acest principat, îngloba totodată și celelalte două țări românești reunite sub întreitul său sceptru. După scurta domnie a lui Moise Szekely de la care ne-a rămas o monedă de 10 ducați din 1603 cu doi lei afrontați ținînd o spadă, emblemă a principatului provenind desigur de la predecesorul său român (XLIV, 4), toți principii Transil- vaniei pînă la transformarea ei în provincie imperială, vor înfățișa pe emisiunile lor monetare sau pe diversele lor medalii, stema țării în cele mai variate modalități de reprezentare și de grupare ale celor trei elemente constitutive ale ei. Astfel Ștefan Bocskai (1605—1606) va arbora în stema sa monetară din 1605, în afară de armele Ungariei 20 aflate în cartierul unu al scutului despicat și de cele ale propriei sale familii (plasate în ecusonul central), și stema Transilvaniei așezată în cartierul doi, alcătuită în cîmpul superior din acvila ardeleană avînd un șef în care apar cei doi aștri ai secuilor, soarele la dextra și o lună crai-nou la senestra •, în cîmpul inferior se află cele șapte cetăți săsești, dispuse 1, 2, 1, 3. Deci toate cele trei elemente sim- bolizînd cele trei «națiuni» privilegiate apar separate, fiecare în cîte un cîmp propriu (XLIX, 6) 21. Aceeași situație se repetă într-o altă stemă monetară din 1606 a aceluiași principe, cu diferența că spațiul rezervat însemnului «națiunii» săsești cîștigă în dimensiuni în dauna celor două embleme ale nobilimii maghiare și ale secuilor și aceasta deoarece cele șapte turnuri apar în respectiva reprezentare plasate (3, 4) fiecare pe cîte un munte (L, 1) 2a. în stemele sale monetare, Gabriel Bâthory (1608—1613) va fi singurul dintre toți principii ardeleni care nu va reprezenta în scutul cu armele de stat, aștrii secuiești; astfel stema de pe reversul talerului său emis la 1609, va cuprinde un scut tăiat și înconjurat de un șarpe, purtînd în abis ecusonul cu armele familiale, apoi în cîmpul 19 v. I. N. Mănescu, op. cit., p. 535. 10 După alegerea sa la 21 februarie 1605 ca principe al Transilvaniei, Ștefan Bocskai va fi proclamat de Dieta din Szerencs la 20 aprilie a aceluiași an ca principe al Ungariei (deși va renunța la coroana acestui regat prin tratatul din Viena la 23 septembrie 1606), fapt care explică prezența armelor respectivului stat in stema sa (v. și Szabolcs de Vajay, op. cit., p. 15, nota 80). 91 Stema reprodusă de A. Resch, op. cit., taf. 16, nr. 27 și după el și C. Moisil, op. cit., p. 75, fig. 29. 91 v. A. Resch, op. cit., taf. 17, nr. 54. www.dacoromanica.ro Transilvania (sec. XVI—XX) 135 superior acvila singură, fără alte elemente, iar în cel inferior cele șapte turnuri plasate 4, 3 (XLIX, 4) 23. Întîlnim o particularitate identică pe talerul din 1612 al aceluiași principe, în care cartușul, încoronat și înconjurat de un dragon, e constituit la drept vorbind din trei cartușe, două mai mari, la dextra și senestra, cu stema descompusă a Transilvaniei și imul mai mic, pe mijloc, conținînd armele de familie ale emitentului; în primul cartuș, tăiat, apare în cîmpul unu acvila ieșită din linia de despărțire a cartierului, cîmpul doi fiind plin. în sfîrșit, în cartușul al doilea aflăm cele șapte turnuri tradiționale, plasate 3, 3, 1, deci fără să figureze nicăieri emblema ce simboliza secuimea (L, 2). 24 Succesorul său, Gabriel Bethlen (1613—1629) va emite de asemenea o stemă monetară dotată cu armele Ungariei25 în primul cartier al scutului despicat, purtînd în abis ecusonul cu armele sale de familie, iar în cartierul al doilea, în cîmpul superior acvila asuprită de un soare, iar în cel inferior o lună crai-nou figurată, asuprind cele șapte turnuri, plasate 3, 3, 1 (L, 3) 26. Deci de data aceasta, cei doi aștri ai secuilor figurează separat, cîte imul în fiecare cîmp al stemei principatului transilvan. în stema monetară a lui Gheorghe Râkoczy I (1630—1648) aflăm un mod sui-generis de reprezentare a armelor sale de stat și anume: în scutul-cartuș încoronat de pe reversul talerului emis în 1646, aflăm toate mobilele din stemă libere în cîmpul unic al acestui scut; astfel în șef, lima crai-nou figurată, flancată la dextra de soare, iar la senestra de acvila transilvană, pe centru jumătatea de roată din armele de familie ale principelui domnitor, în talpă la dextra, acvila încoronată antic purtînd o spadă, din aceleași arme de neam ale emitentului, iar la senestra cele șapte turnuri plasate 3, 3, 1 (L, 4).27 Aceeași caracteristică se menține și în stema monetară a lui Gheorghe Râkoczy II (1640—1660), fiul și succesorul precedentului, gravată pe reversul talerului său emis la 1650, în sensul că mobilele stemei principatului apar amestecate cu cele ale armelor de familie ale domnitorului după criterii, cel puțin aparent, arbitrare; astfel, figurile din șeful stemei paterne se mențin în aceeași poziție și în stema fiului, în schimb mobilele plasate pe centrul și în talpa scutului au o altă distribuție decît în însemnul precedent și anume: acvila încoronată și purtînd spada, așezată pe jumătatea de roată plasată la rîndul ei pe un munte rotun- jit, însoțit de alți doi mai mici, toate elemente provenind din armele familiale ale Râkoczy-lor, flanchează la dextra trei turnuri așezate unul deasupra altuia, iar la senestra cele încă patru turnuri din stema principatului, plasate 1, 2, 1 (L, 5) 28. Odată cu stemele monetare ale lui Acațiu Barcsai (1658—1660) se revine la o reprezentare heraldică clasică în sensul că armele de familie ale principelui broșează din nou peste cele ale țării; astfel pe reversul piesei sale de 10 ducați emisă la 1659, ecusonul armoriat al familiei principelui Acațiu e plasat în abis peste cîmpul despicat al scutului încoronat, în primul cartier aflîndu-se soarele și acvila ieșind din linia de tăiere a cartierului în talpă, în cel de al doilea, luna crai-nou figurată și cele șapte turnuri așezate, 1, 2, 2, 2 (L, 6). Este probabil efectul hotărîrii Dietei de la Sebeșul Săsesc din 24 mai al aceluiași an 1659, în care a fost decretată 28 v. C. v. Reichenau, F. v. Czergheo și O. v. Barczay, op. cit., precum și A. Resch, op. cit., taf. 18, nr. 21 și după ei, Const. Moisil, op. cit., p. 75, fig. 30. 14 v. A. Resch, op. cit., taf. 20, nr. 163; v. și Mihai Popescu, op. cit., p. 330, fig. 4. u Gabriel Bethlen, principe ales al Transilvaniei la 23 octombrie 1615, e proclamat «electus rex Hungariae» de către Dieta de la Banska Bistrica la 25 august 1620, deși renunță solemn la tron prin tratatul de la Nikolsburg de la 6 ianuarie 1622 (v. și Szabolcs de Vajay, ibidem). 14 v. A. Resch, op. cit., taf. 23, nr. 62. 17 ibidem, taf. 32, nr. 54. 28 ibidem, taf. 33, nr. 18. www.dacoromanica.ro 136 Arta heraldică oficial stema Transilvaniei; astfel, sînt recunoscute ca alcătuind armele acestui principat cele trei simboluri: ale comitatelor ardelene (acvila nobilimii ungare și celei române maghiarizate), secuilor (soarele și luna) și sașilor (cele șapte cetăți), la care se mai adaugă și patru fascii suprapuse de crucea dublă (ca emblemă a părților anexate) 29. Totuși, stema monetară a aceluiași Acațiu Barcsai, gravată pe talerul său emis la 1660 nu va cuprinde și simbolul părților anexate, aducînd în schimb o altă inovație (care nu se va mențiune însă) și anume, va reprezenta acvila comitatelor transilvane nu pe jumătate, ieșind din linia de tăiere a cartierului, ci în întregime și încoronată; astfel stema se prezintă avînd un ecuson central cu armele familiale ale principelui broșînd peste scutul avînd un șef despicat: în primul cartier, soarele, în al doilea, luna contumată; cîmpul rămas este la rîndul său despicat, în primul cartier, stînd pe o terasă diaprată, o acvilă încoro- nată antic, cu zborul esorant în talpă, în al doilea cartier aflîndu-se cele șapte turnuri, plasate 1, 2, 3, 1 (scutul nu se poate considera scartelat întrucît cartierele superioare nu sînt egale ca dimensiuni cu cele inferioare) (LI, 1) 30. Stema monetară a lui loan Kemeny (1661—1662) nu face decît să mențină separarea aștrilor secuiești în cartiere diferite (separare inaugurată de predecesorul său) și să renunțe la șeful scutului revenindu-se deci la vechea despicare a lui. Ecusonul în abis cu armele de familie continuă să broșeze peste cele două cartiere ale scutului, însă acvila e contumată, iar turnurile sînt plasate 1, 1, 3, 2 (LI, 2) 31. în sfîrșit stemele monetare ale lui Mihail Apaffi I (1661—1690) prezintă și ele cîteva particularități; astfel, pe reversul talerului emis în 1663 se revine la împăr- țirea scutului ca în a doua stemă a lui Barcsai, cu diferența că între șef și restul cîmpului scutului despicat apare o fascie, apoi în cartierul senestru al șefului constatăm pe lîngă luna crai-nou și o stea mică în șase colțuri, în sfîrșit turnurile sînt plasate 2, 3, 2 (LI, 3) 82. O altă reprezentare foarte asemănătoare cu precedenta aflată pe o tipăritură românească 33 din 1683 din Transilvania, ne înfățișează aceleași caracteristici, men- ținînd prezența, ba chiar mărind steaua plasată sub luna crai-nou, avînd de astă dată opt colțuri, păstrînd acvila încoronată și amplasarea turnurilor 2, 3, 2 și menți- nînd stema princiară în abis, cît și fascia în șef, singura deosebire constînd în supri- marea liniei de despicare a scutului (LI, 5). în sfîrșit, o reprezentare mai ieșită din comun, pe o emisiune monetară din 1672 a aceluiași principe, ne înfățișează o descompunere a stemei Transilvaniei în două scuturi acolate și încoronate, purtînd în primul dintre ele acvila transilvană de asemenea încoronată, însă cu trupul pe jumătate (nu prin ieșirea păsării din linia de tăiere sau de despărțire a două cîmpuri, ci printr-o secționare, mobila fiind liberă în cîmpul respectiv) și cu un soare în șef; în al doilea scut, cele șapte turnuri, plasate 3, 3, 1, purtînd în șef o stea în șase colțuri flancată de o lună crai-nou figurată. în spațiul dintre cele două scuturi și un scut oval cu stema Brașovului (atelierul monetar care a bătut moneda) e așezată stema de familie a lui Apaffi (LI, 4) M. Cu titlul de curiozitate, încheiem seria prezentărilor stemelor principilor Transilvaniei combinate cu cele ale țării asupra căreia domneau prin menționarea armelor aflate la baza portretului lui Gheorghe Râk6czy II, operă a englezului 33 v. Jâkab Elek, op. cit., p. 338, nota 2 și p. 344, cf. Iulian Marian, op. cit., p. 441 și C. Moisil, op. cit., p. 74 și notele 1 și 2. 30 v. A. Resch, op. cit., taf. 36, nr. 11. 31 ibidem, taf. 38, nr. 19. 33 ibidem, taf. 39, nr. 27. 33 «Sicriul de aur» tipărit din porunca lui Mihai Apafi la Sebeșul Săsesc în 1683. 34 v. A. Resch. op. cit., taf. 44, fig. 112. www.dacoromanica.ro Transilvania (sec. XVI—XX) 137 John Overton 36, deci un însemn în viziunea unui artist străin, în care constatăm prezența a trei scuturi, imul în șef și celelalte două, dedesubt, acolate. Scutul din șef e tăiat, în primul cartier aflîndu-se acvila ieșind din linia de tăiere, cartierul al doilea fiind plin; scuturile acolate prezintă, cel de la dextra, cele șapte turnuri așezate 1, 2, 1, 2, 1, iar cel de la senestra, stema de familie a principelui purtînd într-un șef despicat, în cartierul dextru soarele și în cel senestru luna crai-nou (greșit interpretată ca un cap curbat de pasăre). Deci remarcăm descompunerea elemente- lor tripartite ale stemei Transilvaniei în trei scuturi diferite, ultimul introdus chiar în scutul cu armele familiei Râkoczy (LI, 6). Un alt gen de reprezentări cu caracter heraldic al armeriilor principatului ardelean mai este și acela de la curtea împăraților romano-germani care continuă să poarte în lunga listă a rangurilor și demnităților lor și titlul de mari principi ai Transilvaniei; în aceste reprezentări, țara respectivă este înfățișată fie numai prin stema grăitoare cu cele șapte turnuri, plasate 2, 3, 2 (XLV, 1, reversul unei monede din 1694 a împăratului Leopold I pentru Ardeal86), fie prin stema cu toate cele trei simboluri ale «națiunilor» privilegiate din Transilvania (XLV, 2, reversul unei alte monede ale aceluiași împărat emisă tot în 1694 37) reprezentate într-un scut despicat, în primul cîmp aflîndu-se acvila și cu soarele, în secundul, luna și cele șapte turnuri plasate de asemenea 2, 3, 2. In secolul al XVlII-lea figurările stemei Transilvaniei folosite de Imperiali pînă la fixarea definitivă a armelor acestui principat, prezintă o oarecare varietate de aspect, ca de pildă stema monetară aflată pe aversul unei medalii omagiale pentru Ardeal emisă de împărăteasa Maria Tereza la 1740 (XLV, 5) în care scutul-cartuș împărțit în trei cîmpuri printr-un triunghi în șef cu laturile arcuite (chape ployee) găzduiește în primul cîmp pe azur, acvila Transilvaniei con turnată, neagră, în al doilea, tot pe azur, soarele și luna crai-nou, ambii de aur și în ultimul, dominant prin întindere, pe azur, cele șapte cetăți roșii așezate 1, 2, 1, 2, 1 38. O reprezentare asemănătoare cu precedenta constatăm în armorialul lui F. C. Palma alcătuit la 1766 39, cu diferența doar a așezării turnurilor în poziția 1, 3, 3 (XLVI, 5). De asemenea, semnalăm o altă distribuire a mobilelor scu- tului, conform unei alte împărțiri a cîmpului acestuia, în stema monetară tot a Măriei Tereza într-o emisiune pentru Transilvania din 1764 (XLV, 3), în care scutul e tăiat, în cartierul superior aflîndu-se acvila cu cei doi aștri, soarele în can- tonul superior dextru, iar luna crai-nou aproape răsturnată, în cel superior senestru, în cartierul inferior figurînd cele șapte turnuri, plasate 4, 3. într-o lucrare de sigilografic ungară (R. P. loannes Szegedi: Cerographia Hungariae.. ., Tymaviae, 1734), stema Transilvaniei este figurată într-un scut oval, tăiat: în primul cîmp, pe azur, la dextra acvila neagră încoronată de aur, născînd din linia despărțitoare, și la senestra, o dextroșeră în armură, cu mîna de carnație, ținînd o spadă care străpunge un cap de urs, o inimă și o coroană; în al doilea cîmp, tot de azur, apar cele șapte turnuri de argint acoperite și cu un fanion în vîrful lor, plasate fiecare pe cîte un munte verde (XLIV, 6). în această compoziție heraldică observăm că prezența secuilor nu mai este marcată prin cei doi aștri uzuali, ci prin brațul în armură, de veche tradiție secuiască, care printre 35 v. Bibi. Acad. R.S.R., Cab. Stampe, G.S./I, John Overton, gravură în dăltiță, nr. înv. 12421, 175x 128. 34 v. A. Resch, op. cit., taf. 54, nr. 9. 37 v. ibidem, taf. 54, nr. 8. 33 v. ibidem, taf. 72, nr. 142. 33 v. Franciscus Carolus Palma, Heraldica Regni Hungariae specimen, Regia, Provinciarum, Nobiliumque scuta complectens . . ., Vindobonae, 1766, pl.I, nr. 14. www.dacoromanica.ro 138 Arta heraldică altele, figurează (cu toate atributele menționate sau numai cu o parte din ele) în stemele orașelor Odorhei, Miercurea Ciuc și Tg. Mureș. O altă reprezentare, de astă dată întîlnită într-un armorial sud-slav (Hristofor Jefarovic, Stematografia, Viena, 1741), înfățișează armele Transilvaniei într-o formă asemănătoare cu cea purtată de Sigismund Bâthory, și anume, scut tăiat, în primul cîmp, pe aur, acvila neagră născînd din linia de tăiere, în al doilea cîmp, pe roșu cele șapte turnuri așezate pe șapte munți, totul de argint, prezentînd însă două deosebiri față de modelul imitat: a) cei doi aștri — un soare de aur, figurat și cu raze multiple și o lună crai-nou, de argint — sînt plasați în cantoanele superioare, dextru și senestru, ale cîmpului secund și nu în primul cîmp, flancînd acvila, ca în stema lui Bâthory; b) peste tot, broșează ecusonul casei de Austria — roșu cu o fascie de argint — inclus într-un cartuș oval, însemn ce de asemenea nu apărea firește în ștema principelui Sigismund (XLVI, 1). Stabilirea stemei Transilvaniei prin diplomă solemnă de concedare dată la Viena de către împărăteasa Maria Tereza în calitate de mare principesă a acestei provincii, va avea loc la 2 noiembrie 1765 40, diploma prevăzînd introducerea unei fascii și conținînd firește și indicațiile smalțurilor respectivei steme care sînt următoarele: în scut fasciat roșu, cartierul superior cu o acvilă neagră avînd în șef la dextra un soare de aur, iar la senestra, o lună contumată, de argint, totul în cîmp de azur; cartierul inferior, în cîmp de aur, șapte turnuri roșii, plasate 4, 3 41. O reprezentare corectă a acestei steme (XLV, 6) este de pildă cea de pe reversul medaliei pentru Transilvania emisă de împăratul Ferdinand I la 1837 42 sau cea din lucrarea heraldică privind acest principat alcătuită de C. v. Reichenau împreună cu F. v. Czergheo și O. v. Barczay la 1898 (XLVI, 6) 43. Și după 1765 însă, cel puțin pentru o perioadă de încă cîteva decenii, se mai mențin sporadic și înfățișări mai vechi ale stemei ardelene fără fascia introdusă la 1765, ca spre exemplu armele Transilvaniei de pe verso-ul foii de titlu a Molitvenicului românesc tipărit la Blaj în 1784 44 (XLV, 4), pentru a nu vorbi și de reprezentări simbolice emblematice, nu heraldice, ca de pildă cea de pe reversul medaliei omagiale pentru Ardeal emisă de împăratul Leopold II la 1790 48 (XLVII, 4), care reprezintă cele 7 cetăți plasate circular și legate între ele cu o panglică înnodată cu o fundă în registrul superior al medaliei, centrul fiind ocupat de un altar aprins pe care se află acvila neagră și cei doi aștri. O descompunere — pare-se « a posteriori» 46 — a respectivei steme în cele trei elemente componente, apare spre exemplu în Atlasul geografic al lui F.—I. I. v. Reilly, tipărit la Viena între 1789—1791 47, în care sînt înfățișate trei scuturi sepa- rate conținînd: 1) acvila transilvană, în întregime, pe roșu; 2) cei șapte munți, plasați 3, 4, cu cîte un turn ascuțit în vîrf, în cîmp de argint; 3) soarele la dextra, o lună figurată și contumată la senestra, în cîmp roșu (XLVI, 2—4). 40 v. textul original în limba latină a diplomei în Aldăsy A., A Magyar Nemzeti Mdzeum konyvtdrdnak cimerlevelei, tom. V (1717 — 1770), Budapest, 1939, nr. 781, p. 413. 41 v. și Szabolcs de Vajay, op. cit., p. 14, nota 68. 48 v. A. Resch, op. cit., taf. 78, nr. 246. 48 v. C. v. Reichenau, F. v. Czergheo u. O. v. Barczay, Adel von Siebenbiirgen, în J. Siebmacher’s Grosses und allgemeines Wappenbuch, Bând IV, Theil XII, Heft 8, Ntirenberg, 1898. 44 v. Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 475 și L Bianu și N. Hodoș, B.R.V., voi. II, ' p. 290, fig. 305. 45 v. A. Resch, op. cit., taf. 76, nr. 218. 44 v. A. Arz v. Straussenburg, op. cit., cf. Szabolcs de Vajay, op. cit., p. 14—15, nota 69. 47 v. F. — I. I. von Rbilly, Schauplantz der funf Theile der Welt. . ., voi. I, Wien, 1789, pl. I, fig. 7-9. www.dacoromanica.ro Transilvania (sec. XVI—XX) 139 în secolul al XlX-lea nu mai înregistrăm fluctuații de aspect ale stemei oficiale a Transilvaniei; în schimb, în perioada revoluționară de la 1848, vor apărea repre- zentări ale armelor acestei țări alcătuite și de români, care doreau ca și simbolul lor ca națiune majoritară să figureze în cuprinsul unor noi armerii ale acestui princi- pat. Astfel menționăm stema Ardealului propusă de revoluționarii români la 1849 *8, înfățișînd un scut (alungit și cu latura superioară ascuțită), tripartit în fascie, în primul cîmp aflîndu-se acvila transilvană asuprită de soare la dextra și de luna crai-nou figurată la senestra, în secundul apărînd imaginea Daciei Felix simbolizată printr-o femeie dacă ținînd în mîna dreaptă un arpi (pumnal dac) și în cea stînga un stindard roman cu inițialele D și F (Dacia Felix), flancată la dextra de o acvilă ținînd în cioc o cunună de laur, iar la senestra un leu leopardat; în sfîrșit în cîmpul al treilea, cele șapte turnuri plasate 4 și 3 (XLVIII, 1). Acest proiect de stemă care n-a fost aprobat de autoritățile de la Viena, prezintă totuși din punct de vedere heraldic o mare însemnătate pentru noi fiindcă din conținutul ei s-au inspirat cei care au alcătuit armeriile României după 1866, atribuind respectivelor armerii ca tenanți femeia dacă și leul 49, menținuți constant în armele țării în perioada •1866—1872 (LXX, 2—6). Menționăm și alte proiecte românești tot din secolul al XlX-lea de steme ale Transilvaniei (XLVIII, 3), cît și ale celorlalte provincii învecinate precum Maramureș (XLVII, 6), Crișana (XLVII, 4) și Temișana (Banatul) (XLVII, 2) 60, care chiar dacă nu au fost oficial folosite, au arătat totuși preocupări heraldice și la populația românească din Ardeal care dorea să posede și ea steme izvorîte din tradițiile autohtone proprii. Ca o curiozitate, mai semnalăm și armele Transilvaniei de pe soclul statuii lui Mihai Viteazul din București, arme realizate de Cezar Bolliac, în viziunea căruia stema acestei țări apare intr-un scut scartelat azur și roșu, purtînd în cartierul unu, soarele de aur, în al doilea, luna crai-nou de argint, cartierul trei plin, fără mobilă, în sfîrșit al patrulea cu cele șapte turnuri plasate 2, 2, 3 (XLVI, 5) “. După 1918, comisia ce a alcătuit stema României unificate, a folosit întocmai stema Transilvaniei din 1765, plasînd-o în cartierul patru al scutului scartelat, cu ecuson central și cu triunghiu (cu vîrful spre șef) așezat în talpă, scut elaborat între 1919—1921 spre a conține noile arme ale țării reîntregite. 44 v. Mihai Popescu, Stema Ardealului cerută de Români după 1848, în Convorbiri Literare, LVIII, 1929, nr. 2, martie, p. 216 — 218 + 3 ilustr. 49 v. I. N. Mănescu, Les omements exterieurs de l’ecu dans l’heraldique d’Etat roumaine, București, 1972, p. 10—11 (lucrare în mss.); v. și Dan Cernovodeanu, Heraldica în slujba idealurilor naționale pașoptiste, în Rev. Muz. și Mon., XI, 1974, nr. 3, p. 68 — 69. Menționăm că femeia dacă și leul mai apăruseră încă din 1859 ca tenanți ai stemei Principatelor Unite într-un proiect alcătuit de Carol Popp de Szătmary, proiect care nu fusese însă aprobat la acea dată de oficialitate (LXVII, 2). 40 v. Albumul cu reproduceri de steme, sigilii și ștampile transilvănene din secolul al XlX-lea, fost în posesia lui Aron Densușianu, ulterior în colecția Serban Flondor. 41 Stemă semnalată nouă ca aparținînd lui Bolliac de către heraldistul I. N. Mănescu. www.dacoromanica.ro CAPITOLUL 5 PRINCIPATELE UNITE (1859-1866) Odată cu unirea Principatelor române în 1859, noul stat creat va purta ca stemă armeriile reunite ale celor două țări ce îi alcătuiau teritoriul. Această reprezentare era totuși departe de a fi inedită, deoarece emblemele sau stemele Moldovei și Țării Românești mai apăruseră înfățișate împreună și în trecut, începînd cu pecețile unor domni ca Mihai Viteazul (1600, XX, 3), Vasile Lupu (1639, LII, 1), și Gheorghe Duca (1674, LII, 2), continuînd apoi cu o întreagă serie de sigilii și arme de stat ale numeroșilor principi fanarioți din veacul al XVIII-lea și începutul celui următor, care domniseră succesiv în ambele țări române. Respectivele însemne, figurînd fie pe diferite hrisoave ornamentate sau pe gravuri, fie în grafica laică sau religioasă a epocii, fie pe mărturii de ordin epigrafic sau monetar 1, înfățișau așa-numitele « steme unite » ale Țării Românești și Moldovei în reprezentări extrem de variate din punct de vedere compozițional (LII—LIX) în care acvila valahică și capul de bour apăreau cînd la dextra, cînd la senestră, fiind plasate fie liber, fie incluse în același scut sau cartuș, ori în ecusoane separate, dar acolate 2. Odată cu instaurarea domniilor pămîntene și apoi regulamentare în cele două țări române, acest gen de reprezentări heraldice nu va fi preluat de oficiali- tatea de stat, dar va dăinui în așa-numitele « steme de anticipație » ale viitoarelor Principate Unite; într-adevăr, patrioții noștri vor folosi, în cîteva ocazii, spre a sluji propaganda unionistă, însemnele îngemănate ale Țării Românești și Moldovei, însemne ce vor sluji astfel în mod direct mișcării noastre de unificare națională 3. în acest sens, putem semnala cu două decenii anterior realizării marelui ideal al poporului român, apariția la 1838 a medaliei «Norma » (avînd reprezentată și stema Transilvaniei, LXI, 1) emisă de un grup de patrioți munteni în frunte cu Ion Cîmpineanu și Ion Eliade Rădulescu, conducători ai Societății Filarmonice ce doreau, odată cu comemorarea reprezentării în limba română a operei« Norma » de Bellini de către elevii Școlii Filarmonice din București *, să difuzeze în acest mod, dezideratele unioniste ale întregului popor român aflat sub trei stăpîniri diferite. 1 Vestigiile de ordin monetar firește nu aparțin, pentru epoca amintită, numismaticii românești, domnitorii fanarioți neavînd, după cum se știe, dreptul de a bate monedă; este vorba doar de emisiunile de acest fel rusești, apărute in perioada de ocupație a principatelor între 1769-1774. * Un studiu foarte documentat și aproape exhaustiv al acestui gen de steme unite, v. Aure- uan Sacerdoțeanu, Sigiliul domnesc ji stema țării, în Rev. Arh., XI, 1968, nr. 2, p. 11—68. 3 v. în acest sens și C. Moisil, Citeva reminiscențe din timpul propagandei pentru Unirea Principatelor, în Arh. Rom., VII, 1941, p. 123 — 132, precum și Dan Cernovodeanu, Heraldica fn slujba idealurilor naționale pașoptiste, în Rev. Muz. și Mon., XI, 1974, nr. 3, p. 67 — 71. 4 v. Bibi. Acad. R.S.R., Cab. numism., Medalii, nr. inv., B. 11/2135, argint, 0 63; v. și Const. Moisil, Două medalii privitoare la istoria teatrului românesc, în Cr. num., I, 1920, nr. 8, dec., p. 55 și fig. 2. www.dacoromanica.ro Principatele Unite (1859 — 1866) 141 Ulterior, mai putem menționa ca aparținînd aceluiași tip de «steme de anticipație», atît sigiliul din 1856 (LXVII, 3) al Comitetului Unirii 6, format după hotărârile Congresului de la Paris din acel an, privind soarta viitoare a principatelor dunărene, cît și medalia de aur din 1857 (LXII, 2), bătută cu prilejul instituirii divanurilor Ad-hoc în cele două țări românești 6. După crearea noului stat intitulat Principatele Unite (apoi Principatele Unite Române 7, în sfîrșit România 8), cît și pe toată durata domniei lui Alexandru loan Cuza, reprezentările heraldice ale stemei oficiale a țării vor fi foarte variate ca înfă- țișare — în pofida încercărilor autorităților centrale de a reglementa această situație — puțind fi încadrate conform elementelor lor constitutive (lăsînd deoparte deose- birile minore de detaliu) în patru categorii distincte, din care prima prezintă un caracter emblematic, iar celelalte trei constituie principalele tipuri ale armelor de stat din perioada 1859—1866. Astfel, putem deosebi după cum urmează: 1. simbolurile celor două principate române neincluse într-un scut, fiind plasate liber în cîmpul sigilar, monetar, vexilar etc. 2. stema cu ecusoanele acolate ale celor două țări reunite, figurată în dife- rite variante de aspect, atît în privința formei simbolurilor heraldice ale Moldovei și Țării Românești, cît și sub raportul amplasării lor și alcătuirii smalțurilor cîmpu- rilor ambelor ecusoane. 3. stema cu scut unic, în două variante: a) simbolurile principatelor române cuprinse în același cîmp al scutului; b) scutul despicat, purtînd în fiecare dintre cîmpurile sale cîte unul din simbolurile celor două principate (în diferite modalități de reprezentare și de amplasare a lor, precum și într-o diversitate de smalțuri ale cîmpurilor scutului). 4. stema cu scut scartelat și cu ecuson central, cuprinzînd în cele patru cartiere ale sale simbolurile țărilor române dublu figurate, peste care broșează un ecuson tripartit în fascie, în smalțurile drapelului național (totul înfățișat de asemenea, în felurite variante de alcătuire și de amplasare a respectivelor simboluri, cît și de succesiune a smalțurilor ecusonului tripartit în fascie). Acestor deosebiri esențiale între cele trei tipuri heraldice semnalate mai sus, trebuie să li se mai adauge și diversitatea ce se constată în ornamentele exterioare ale scutului ce însoțesc reprezentările armoriate aparținînd fiecăruia dintre tipurile ce am menționat *. Astfel, în privința timbrului, întîlnim folosite trei feluri de coroane (voievodală, princiară și regală); apoi, relativ la elementele de susținere ale scutului, înregistrăm de asemenea trei astfel de elemente: a) tenanți (leul și femeia dacă)10, 8 v. Bibi. Acad. R.S.R., ibid., Sigiliii, nr. înv. 122, bronz, 0 35. 8 v. ibid., Medalii, nr. inv. 402, aur, 0 18. 7 cf. hotărârii luate la începutul lunii ianuarie 1863 de către Consiliul de Miniștri prezidat de dr. Nicolae Kretzulescu (v. Min. Af. Ext., Arh. ist., pach. 250/1863, dos 2, (nepag.), adresa nr. 64 din 12 ianuarie 1863 a numitului Președinte de Consiliu către generalul loan Gr. Ghica, ministru al Afacerilor Străine). 8 Deși numele de România pentru a desemna întreg teritoriul Principatelor Unite, începuse să fie folosit destul de curent după unirea completă, politico-administrativă, a celor două țări române săvîrșită la 11/23 decembrie 1861, totuși doar în 1866, după abdicarea domnitorului Cuza, acest apelativ fu oficial instituit ca denumire a noului stat înființat la 1859 (v. Const. Moisil, Stema României. Origina și evoluția ei istorică și heraldică (extras), Buc., 1931, p. 17). 8 v. și I. N. Mănescu, Les omements exterieurs de l'e'cu dans l’heraldique d’Etat roumaine depuis 1830, Buc., 1972 (lucrare în mss., destinată celui de al Xl-lea Congres Internațional al Științelor Genealogie și Heraldică de la Li^ge, 1972). 10 Acești tenanți nu au figurat decît în proiectul heraldic de rezervă din 1860 al guvernului lui Ion Ghica, neavînd o circulație efectivă — chiar oficioasă — pe teritoriul Principatelor Unite. Am găsit de cuvință să-i menționăm totuși, deoarece ei constituie «veriga de legătură» (v. I. N. Mă- nescu, op. cit., p. 11) între stema cerută în toate reprezentările heraldice românești doar stema județului Constanța (elaborată în 1923) și cea a orașului Giurgiu (elaborată în 1932) adoptă forma scutului tripartit în furcă răs- turnată; mai menționăm încă două familii din Moldova ale căror steme de neam prezintă același gen de împărțire a scutului și anume familiile Hajdeu și Hîncu, dar aceste însemne au fost conce- siuni, în primul caz, de origine poloneză (1676) și în al doilea, de obîrșie rusă (după 1821). www.dacoromanica.ro PARTEA A III-A ANEXE www.dacoromanica.ro ALBUM HERALDIC ȚARA ROMÂNEASCĂ Planșa I-XXIII * MOLDOVA Planșa XXIV-XLIII ★ TRANSILVANIA Planșa XLIV-LI ★ STEME UNITE Planșa LII-LX ★ PRINCIP ATELE-UNITE Planșa LXI-LXIX ★ ROMÂNIA Planșa LXX-LXXII ★ STEME PRINCIARE Planșa LXXIII-LXXXV ★ STEME BOIEREȘTI Planșa LXXXVI-CXI ★ VEXILOLOGIE HERALDICĂ Planșa CXII-CXIII ★ STEME ECLEZIASTICE Planșa CXIV-CXVI ★ STEME DISTRICTUALE Planșa CXVII-CXLIII ★ STEME MUNICIPALE Planșa CXLIV-CLX www.dacoromanica.ro 208 Album heraldic Fotografiile albumului heraldic au fost executate între 1971 — 1976 atît de către pictorul Con- stantin Petrache, fost șef al laboratorului foto al Muzeului de Istorie a Municipiului Bucu- rești cît și de către Ștefan Micloș, specialist în reproduceri fotografice din domeniul artei heraldice. ȚARA ROMÂNEASCĂ PLANȘA I. Fig. 1. Stema « merer Walachia» în mss. heraldic anonim nr. 9227 din Bibi. Naț. Viena. Fig. 2. Stemă atribuită ducelui Valahiei în armorialul lui Virgil Solis (Niirnberg, 1555, p. 36, fig. 3). Fig. 3. Stemă atribuită Daciei reprodusă în cronica lui Nicolae Costin: Cartea pentru descălecatul d’intîi a Țării Moldovei și neamului moldovenesc (Bibi. Acad. R.S.R., mss. 120, f. 20). Fig. 4. Stema Daciei în armorialul lui Hristofor Jefarovid (Viena, 1741, f. 21 verso). Fig. 5. Stemă atribuită « Serenissimului principe duce despot al Valahiei mari» în Codexul din Praga (mss. din 1464 al cronicii lui Richenthal). . Fig. 6. Stema Valahiei din Cosmografia lui Sebastian Miinster (Basel, 1567, p. 1269). www.dacoromanica.ro PLANȘA I Țara Românească 209 www.dacoromanica.ro 210 Album heraldic PLANȘA II. Fig. 1. Stemă atribuită principelui Valahiei mari în cronica lui Richenthal (ediția Augsburg, Anton Sorg, 1483, f. 109). Fig. 2. Stema atribuită Valahiei mici în Daco-Romane, tabloul arheologic al lui Cezar Bolliac (București, 1861, nr. XXIII). Fig. 3. Stema Cumaniei în Cerographia Hungariae a lui loan Szegedi (Tyrnavia, 1734, tab. I, fig. XII). . Fig. 4. Sigiliul (mic) heraldic al lui Mircea cel Bătrîn aplicat pe tratatul de alianță din 1411 cu regele Vladislav al Poloniei (Bibi. Acad. R.S.R., copie foto). Fig. 5. Stema atribuită «Regelui Valahiei» (Le Roy de Blaqui) într-un armorial anonim englez datînd din domnia lui Henric al Vl-lea (1421 — 1471), (Encyclopaedia Britannica, London &. New York, 1926, voi. XIII, pl. a IlI-a, nr. 16). Fig. 6. Sigiliu heraldic atribuit lui Petru Vodă Cercel (Muz. ist. Cluj). www.dacoromanica.ro PLANȘA II Țara Româneasca 211 www.dacoromanica.ro 2J 2 Album hfraldic PLANȘA III. Fig. 1. Stema atribuită Valahiei în Cronologia lui Levinus Hulsius (Niirnberg, 1596, pe pag. de titlu). Fig. 2. Stema atribuită Valahiei pe o hartă din lucrarea anonimă: Die Donau der Fiast auer Europăischen Fliisse . . . (Niirnberg, 1688). Fig. 3. Stema atribuită Ungrovlahiei în tabelul heraldic al lui Milan Simi6: Qrbovi Srbski Zemalia i dinastia («Glasnik», Beograd, IX, 1857, tab. V, fig. 7). Fig. 4. Stemă atribuită Valahiei în Cerographia Hungariae a lui Ioan Szegedi (Tyrnavia, 1734, ' tab. I, fig. XIII). Fig. 5. Stemă atribuită « ducelui și despotului Valahiei mari» în varianta numită de la Constanța a ediției cronicii Ipi Richenthal, Augsburg, 1536 (Bibi. Naț. Viena, Sig. 24, G. 7). Fig. 6. Stemă atribuită Valahiei mari în tabloul arheologic Daco-Romane a lui Cezar Bolliac (București, 1861, nr. XXII). www.dacoromanica.ro PLANȘA III Țaka Românească 213 WALACHU. Walachia www.dacoromanica.ro 214 Album heraldic PLANȘA IV. Fig. 1. Pecetia atîmată a lui Mircea cel Bătrin pe tratatul de alianță din 1390 cu regele Vladislav al Poloniei (Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, F-LIII-10). Fig. 2. Pecetia atirnată a lui Dan al II-lea pe un hrisov (azi pierdut) datind cca din anul 1425 (Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, F-LIIL8). Fig. 3. Pecetia atirnată a aceluiași voievod pe privilegiul dat Brașovenilor in noiembrie 1424 (Arh. Stat. Brașov, Privilegii, nr. 774). Fig. 4. Pecetia atirnată a lui Radu cel Mare pe hrisovul domnesc dat mănăstirii Govora in martie 1497 (Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Govora, VI1I/2). Fig. 5. Pecetia atirnată a lui Neagoe Basarab pe privilegiul dat Brașovenilor in martie 1517 (Arh. Stat. Brașov, Privilegii, nr. 781). Fig. 6. Sigiliul din 1557 al lui Pătrașcu cel Bun (Muz. ist. Cluj). www.dacoromanica.ro PLANȘA IV Țara Românească 215 www.dacoromanica.ro 216 Album heraldic PLANȘA V. Fig. 1. Pecetie ovală culcată reprezentind pe Dan al 11-lea și pe unul dintre fiii săi, aplicată pe scrisoarea domnească către tirgovișteni datind dintre anii 1422 — 1424 (Arh. Stat. Brașov, Peceți, nr. 3, reprod. după A. Sacerdoțeanu). Fig. 2. Pecetie a lui Vlad Dracul (reprezentind pe voievod și pe soția sa), insemn aplicat pe o scrisoare nedatată a acestui domn — anterioară anului 1444 — adresată pirgarilor Bra- șovului (in colecț. de documente din Wiesbaden, reprod. după D. A. Sturdza). Fig. 3. Pecetie a lui Vlad Țepeș, atirnată de un hrisov domnesc din 1476, reprezentind pe voievod și pe tatăl său, Vlad Dracul (Bibi. Acad. R.S.R., Sigilii, nr. 773, F-Llll-5 A, B și C). Fig. 4. Pecetie a lui Vlad VI înecatul aplicată pe scrisoarea sa din 18 iulie (f.a., cca 1530) adre- sată județului și pirgarilor Brașovului (in colecț. de documente din Wiesbaden). Fig. 5. Bulă de aur a lui Mihnea Turcitul atirnată de un hrisov de danie din 1589 către mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos (Arh. M-rei Hilandar, reprod. după C. Moisil). Fig. 6. Pecetie a lui Radu Mihnea aplicată pe un document din 10 mai 1623 (Arh. Stat. Buc., Secț. ist., reprod. după gen- P. V. Năsturel). Fig. 7. Frontispiciu cu scena «Novei Plantatio» tipărit pe verso-ul foii de titlu a unui Anto- loghion slavon apărut la Cimpulung in 1645 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 44). Fig. 8. Bulă de aur a lui Matei Basarab atirnată de un hrisov domnesc din 1643 (Arh. M-rei Sinai). www.dacoromanica.ro PLANȘA V Țara Românească 217 www.dacoromanica.ro 218 Album heraldic PLANȘA VI. Fig. 1. Stema Țării Românești pe țeava unui tun din artileria lui Petru Vodă Cercel (1583— 1585) (Muz. Militar Central). Fig. 2. Pecetie atirnată a lui Mihnea Vodă Turcitul pe un hrisov domnesc din 1587 (v. Arh. Stat. Buc., Peceți, nr. 17). Ftg. 3. Lespedea funerară de la mănăstirea Prislop a domniței Zamfira (+1580) fiica lui Moise Vodă Basarab. Fig. 4. Lespedea funerară a lui Radu Vodă Șerban (+1620) aflată în biserica mănăstirii Comana. Fig. 5. Stema din 1616 a lui Nicolae Pătrașcu Voievod în albumul lui Valentin Franck (1590— 1648), primar al Sibiului între 1639—1645 (copia în Bibi. Acad. R.S.R.). Fig. 6. Stema din 1616 a lui Radu Vodă Șerban aflată în același album al primarului Sibiului Valentin Franck. www.dacoromanica.ro PLANȘA VI Țara Românească 219 www.dacoromanica.ro 220 Album heraldic II.ANȘA VII. Fi/;. F Pecetie inelară a lui Mihai Viteazul aplicată pe o poruncă din septembrie 1600 (Aih. Stat. Buc., Fond M-rea Cotroceni, LIX/10, reprod. după D. A. Sturdza). Fig. 2. Altă pecetie inelară a lui Mihai Viteazul aplicată pe o scrisoare a sa din decembrie 1600 (Kriegsarchiv, Viena, Prager H.K.R., fasc. 71, nr. 12; reprod. după A. Veress). Fig. 3. Stema Țării Românești pe un sigiliu al lui Petru Vodă Cercel din 1579 (Arch. Vatican, Roma, Principi e titolati, Voi. 26, fol. 132 și 247; reprod. după A. Veress). Fig. 4. Sigiliu inelar al lui Nicolae Pătrașcu Voievod aplicat pe o scrisoare a sa din mai 1617 (Hofkammerarchiv, Viena, Hungarn, fasc. 14452; reprod. după A. Veress). Fig. 5. Alt sigiliu din 1604 al lui Nicolae Pătrașcu (ibidem, fasc. 14431 ; reprod. după A. Veress). Fig. 6. Alt sigiliu din 1606 al aceluiași voievod (ibidem, Familienakten, B.P. 170; reprod. după A. Veress). www.dacoromanica.ro PLANȘA VII Țara Românească 221 www.dacoromanica.ro 222 Album heraldic PLANȘA VIII. Fig. 1. Sigiliu octogonal al lui Radu Vodă Șerban aplicat pe o scrisoare a sa din mai 1616 (Kriegs- archiv, Viena, F.A. 1616, 5.2; reprod. după A. Veress). Fig. 2. Sigiliu octogonal al aceluiași voievod, aplicat pe o scrisoare a sa din octombrie 1616 (Arch. reg. Hung., Budapest, Acta Thurzâiana fasc. 88, nr. 26; reprod. după A. Veress). Fig. 3. Sigiliu octogonal al lui Matei Basarab aplicat pe o scrisoare a sa din octombrie 1638 (Arh. Stat. Alba lulia, Arch. princ. Trans.; reprod. după A. Veress). Fig. 4. Sigiliu octogonal al lui Mihai Pătrașcu (fiul lui Nicolae Pătrașcu) aplicat pe o scrisoare a sa din aprilie 1651 (ibidem, Missiles, Autographum; reprod. după A. Veress). Fig. 5. Sigiliu inelar din 1604 al lui Radu Vodă Șerban (Kriegsarchiv, Viena, Feldakten, 1604, 8 ad. 1/a și 2/b; reprod. după A. Veress). Fig. 6. Sigiliu inelar al lui Constantin Vodă Șerban aplicat pe un act domnesc din iunie 1654 (Arch. Stat. Buc., Fond Mitrop. Buc., netreb., CLXV/26). www.dacoromanica.ro PLANȘA VIII Țara. Româneasca 223 www.dacoromanica.ro 224 Album heraldic PLANȘA IX. Fig. 1. Pecetia atîrnată a lui Matei Basarab pe un hrisov din 1641 (Bibi. Acad. R.S.P.., Peceți, nr. 186). Fig. 2. Stema sigilară a lui Mihail Radu Voievod aplicată pe un hrisov din iulie 1658 (Arh. Stat. Buc., Mitropolia, netreb., 258/78 — 3). Fig. 3. Pecetie mare în ceară atîrnată de un hrisov din aprilie 1695 emis de Constantin Brînco- veanu (v. Arh. Stat. Buc., Suluri, nr. 9). Fig. 4. Pecetie octogonală a lui Grigore I Ghica aplicată pe o scrisoare a sa din ianuarie 1662 (Muz. Naț. Budapesta; reprod. după A. Veress). Fig. 5. Lespedea mormîntuluî Doamnei Elina, soția lui Matei Basarab (+ 1655) aflată în biserica domnească din Tîrgoviște. Fig. 6. Stema Țării Românești în domnia lui Constantin Brîncoveanu pe Octoihul tipărit la Buzău în 1700 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V. nr. 120). www.dacoromanica.ro PLANȘA IX Țara Românească 225 www.dacoromanica.ro 226 Album heraldic PLANȘA X. Fig. 1. Stema Țării Românești sculptată pe lespedea funerară a lui Matei Basarab de la mănăsti- rea Arnota. Fig. 2. Stema Țării Românești de la baza gravurii anonime contemporane înfățișînd portretul lui Constantin Vodă Brîncoveanu (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. stampe, G.G. 1/92 (498-B)-l, Anonim, 138x83, nr. inv. 823). Fig. 3. Stema Țării Românești pictată pe un hrisov domnesc din 1697 ornamentat (Arh. Stat. Buc.). Fig. 4. Stema Țării Românești pe harta acestui principat alcătuită de stolnicul Constantin Canta- cuzino la 1700 (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. cartografic, S. 270 și S. 50, copii foto). Fig. 5. Stema Țării Românești sculptată într-un medalion de piatră de la mănăstirea Hurezi. Fig. 6. Stema Țării Românești pe sigiliul din 1672 a lui Grigore I Ghica Voievod (reprod. după Dora d’Istria). www.dacoromanica.ro PLANȘA X Țara Românească 227 www.dacoromanica.ro 228 Album heraldic PLANȘA XI. Fig. 1. Stema Țării Românești pe Liturghierul slavonesc, Tirgoviște, 1508 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 1). Fig. 2. Stema Țării Românești pe Evangheliarul, Tirgoviște, 1512 (ibidem, nr. 3). Fig. 3. Stema Țării Românești pe Octoihul slavonesc, Brașov, 1575 (ibidem, nr. 18). Fig. 4. Stema Țării Românești pe învățături pentru toate zilele, Cîmpulung, 1642 (ibidem, nr. 43). Fig. 5. Stema Țării Românești pe un Evangheliar slavonesc, Belgrad, 1552 (Muz. Nat. Belgrad). Fig. 6. Stema Țării Românești pe Liturghierul slavonesc, M-rea Dealu, 1646 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 49). www.dacoromanica.ro PLANȘA XI Țara Românească 229 www.dacoromanica.ro 230 Album heraldic PLANȘA XII. Fig. 1. Stema Țării Românești pe Pravoslavnica mărturisire, Buzău, 1691 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 92). Fig. 2. Stema Țării Românești pe Mărgăritare adecă Cuvinte de multe fealiuri, București, 1691 (ibidem, nr. 91). Fig. 3. Stema Țării Românești pe Evanghelia greco-romănă, București, 1693 (ibidem, nr. 95). Fig. 4. Stema Țării Românești pe Octoihul, Buzău, 1700 (ibidem, nr. 120). Fig. 5. Stema Țării Românești pe învățături creștinești, Snagov, 1700 (ibidem, nr. 118). Fig. 6. Stema Țării Românești pe Triodul, Rîmnic, 1782 (ibidem, nr. 456). www.dacoromanica.ro PLANȘA XII Țara Românească 231 www.dacoromanica.ro 232 Album heraldic PLANȘA XIII. Fig. I. Stema Țării Românești pe scrierea Iui Vasile I Macedoneanul Capitole îndemnătcare, București, 1691 (Bibi. Acad. R.S.R., C.V.R., nr. 93). Fig. 2. Stema Țării Românești pe Noul Testament, București, 1703 (ibidem, nr. 139). Fig. 3. Stema Țării Românești pe Molitvenicul, Rîmnic, 1758 (ibidem, nr. 308). Fig. 4. Stema Țării Românești din 1779 de pe clopotnița mănăstirii Mărcuța din București (foto C. Petrache). Fig. 5. Stema Țării Românești de pe pomelnicul mănăstirii Văleni alcătuit în domnia Iui Șerban Cantacuzino (Arh. Stat. Buc.). Fig. 6. Stema Țării Românești pe un hrisov din februarie 1765 emis de Ștefan Vodă Racoviță (Muz. Ist. Mun. Buc., S.F., nr. inv. 13060). www.dacoromanica.ro PLANȘA XIII Țara Românească 233 www.dacoromanica.ro 234 Album heraldic PLANȘA XIV. Fig. 1. Acvila Țării Românești pe Viețile sfinților tipărită în 1835 în domnia lui Alexandru Ghica (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V.). Fig. 2. Stema de stat munteană de pe coperta Anuarului Prinfipatului Tării Românești, Bucu- rești, Z. Carcalechi, 1842 (Bibi. Acad. R.S.R., Periodice vechi, I, 17.576). Fig. 3. Acvila Țării Românești pe o aiplo.. ă militară din octombrie 1836 emisă de Alexandru Ghica Voievod (colecț. de doc. George D. Florescu). Fig. 4. Acvila Țării Românești pe o diplomă de rang din octombrie 1838 emisă de același dom- nitor (colecț. G. D. Florescu). Fig. 5. Acvila Țării Românești pe o diplomă de rang din decembrie 1844 emisă de Gheorghe Vodă Bibescu (colecț. de doc. Gustav Finkelstein). www.dacoromanica.ro PLANȘA XIV Țara Românească 235 www.dacoromanica.ro 236 Album heraldic PLANȘA XV. Fig. I. Acvila Țării Românești pe o diplomă de rang din septembrie 1846 emisă de Gheotghe Vodă Bibescu (colecț. G. D. Florescu). Fig. 2. Acvila Țării Românești de pe manșeta ziarului bucureștean Vestitorul Românesc (apă- rut în 1843) pe unul din numerele din anul 1847 (Bibi. Acad. R.S.R., Periodice vechi, I—III, 542). Fig. 3. Acvila munteană de pe manșeta Buletinului oficial al Prințipatului Țării Românești din 1847 (Bibi. Acad. R.S.R., Periodice vechi, II—IV, 31). Fig. 4. Acvila Țării Românești înconjurată de stemele celor 17 județe ale acestui principat pe o diplomă militară din decembrie 1851 emisă de Barbu Știrbei Voievod (în colecț. auto- rului). www.dacoromanica.ro PLANȘA XV Țara. Românească 237 www.dacoromanica.ro 238 Album heraldic PLANȘA XVI. Fig. 1. Acvila Țării Românești pe manșeta unui număr din anul 1850 al ziarului bucureștean Vestitorul Românesc (Bibi. Acad. R.S.R., Periodice vechi, I —III, 542). Fig. 2. Acvila Țării Românești pe coperta în culori a Albomului (sic) Oftirei, București, Litogr. Bilz și Danielis, 1852 (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. stampe, A.G./II-80). Fig. 3. Acvila Țârii Românești ca antet pe un act din 1852 emis de tribunalul jud. Ilfov (colecț. G. D. Florescu). Fig. 4. Acvila Țârii Românești ca antet pe un act din 1853 emis de Înalta Curte din Prințipatu) Valahiei (colecț. G. D. Florescu). www.dacoromanica.ro PLANȘA XVJ Țara Românească 239 www.dacoromanica.ro 240 Al BUM HERALDIC PLANȘA XVII. Fig. 1. Sigiliul datat 9 iunie 1848 al Guvernului Provizoriu al Țării Românești (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Bibi. F.V. III/36). Fig. 2. Sigiliul Guvernului provizoriu al Țării Românești aplicat pe o proclamație din 28 iunie 1848 (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., dos. 865/1847, partea II, f. 605). Fig. 3. Sigiliul din iulie 1848 al Guvernului Vremelnicesc al Țârii Românești (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Sigilii administr. jud. Ilfov, nr. 3032). Fig. 4. Sigiliul Locotenenței Domnești din 1848 (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Fond. Minist. de Interne, Administr. vechi, dos. 3/1848, f. 211). Fig. 5. Sigiliul datat 18 octombrie 1858 al Căimăcâmiei Țării Românești (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Sig. administr. jud. Ilfov, nr. 3050). Fig. 6. Sigiliul cu legenda în limba franceză datat 18 octombrie 1858 al Căimăcâmiei Țârii Româ- nești (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Sig. administr. jud. Ilfov, nr. 3049). www.dacoromanica.ro PLANȘA XVII Țara Românească 241 www.dacoromanica.ro 242 Album heraldic PLANȘA XVIII. Fig. 1. Ducat emis de Vladislav I (Vlaicu Vodă) (Muz. Ist. Mun. Buc., Expoz. numism., Colecț. dr. Severeanu, nr. inv. 5356). Fig. 2. Dinar emis de același voievod (M.I.M.B., ibid., nr. inv. 872). Fig. 3. Dinar emis de Radu I (M.I.M.B., ibid., nr. inv. 5851). Fig. 4. Dinar emis de același voievod (M.I.M.B., ibid., nr. inv. 5696). www.dacoromanica.ro PLANȘA XVIII Țara Românească 243 www.dacoromanica.ro 244 Album heraldic PLANȘA XIX. Fig. 1. Ducat emis de Dan I (M.I.M.B., Exp. numism., Colecț. Severeanu, nr. inv. 9552). Fig. 2. Ducat emis de Mircea cel Bătrîn (M.I.M.B., ibid., nr. inv. 6188). Fig. 3. Altă emisiune de ducați de la același voievod (M.I.M.B., ibid., nr. inv. 7415). Fig. 4. Ducat emis de Vladislav II (M.I.M.B., ibid., nr. inv. 5220). www.dacoromanica.ro PLANȘA XIX Țara Românească 245 www.dacoromanica.ro 246 Album heraldic PLANȘA XX. Fig. 1. Stema lui Vlad Dracul pe o pecetie atîrnată din 1457 a acestui voievod (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Secț. Ist., nr. 33 (fond M-rea Snagov, XXX/1) și nr. 34 (fond Mitropol. Buc., XCIV/1). Fig. 2. Stema lui Radu cel Mare deasupra inscripției votive din 1499 de pe clopotnița mănăstirii Dealu (azi în Muz. de Artă a R.S.R., Secția feudală, nr. inv. 4340). Fig. 3. Stema lui Mihai Viteazul pe pecetia sa aplicată pe hrisovul dat în Iași la 3 iulie 1600 mănăstirii Neamț (v. Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Neamț, XXXVIII/56). Fig. 4. Stema lui Gavril Movilă ca domn al Țării Românești pe pecetia sa aplicată pe un act din decembrie 1619 (colecț. de doc. Stirbey-Flondor). Fig. 5. Capsulă sigilară atîrnată de o scrisoare domnească din octombrie 1682 purtînd stema lui Șerban Vodă Cantacuzino. (Bibi. Acad. R.S.R., Filiala Cluj, A.rh. familiei Nemeș). Fig. 6. Stema lui Ștefan Vodă Cantacuzino de pe pecetia sa aplicată pe un act din aprilie 1714 (colecț. Stirbey-Flondor). www.dacoromanica.ro PLANȘA XX Țara Românească 247 www.dacoromanica.ro 248 Album heraldic PLANȘA XXI. Fig. 1. Stema lui Matei Basarab aflată pe stampa gravată de venețianul Marcus Boschinius între 1633 — 1651 (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. stampe, G.S./I, nr. inv. 2867, dăltiță, 318x242). Fig. 2. Stema lui Matei Basarab de pe pisania din 1639 a bisericii (azi dispărută) a schitului de la Măxineni (Rm. Sărat) (Muz. de Istorie al R.S.R). Fig. 3. Stema lui Constantin Vodă Șerban de pe racla cu moaștele atribuite Sf-tului Grigore Decapolitul de la Mănăstirea Bistrița-Vîlcea (foto S. Metzulescu). Fig. 4. Stema lui Matei Basarab pe diverse tipărituri religioase apărute în timpul domniei sale între 1638—1644 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 37, 39, 42 și 46). Fig. 5. Stema Doamnei Elina, soția lui Matei Basarab, aflată pe un Penticostar slavonesc, Tîrgo- viște, 1649 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 55). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXI Țara Românească 249 1 4 5 www.dacoromanica.ro 250 Album heraldic PLANȘA XXII. Fig. 1. Stema lui Șerban Vodă Cantacuzino pe Liturghia, București, 1680 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 71). Fig. 2. Stema lui Șerban Vodă Cantacuzino pe Evanghelia, București, 1682 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 74). Fig. 3. Stema familiei Cantacuzino cu inițialele spătarului Mihai Cantacuzino pe Antologhion, Rimnic, 1705 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 147). Fig. 4. Stema lui Șerban Vodă Cantacuzino pe Biblia, București, 1688 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 86). Fig. 5. Stema lui Nicolae Vodă Mavrogheni pe verso-ul foii de titlu a lucrării Descrierea Valahiei a generalului von Bauer (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 531). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXII Țara Românească 251 www.dacoromanica.ro 252 Album heraldic PLANȘA XXIII. Fig. 1. Stema lui Alexandru Vodă Ipsilanti pe o stampă contemporană acestui voievod (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. stampe). Fig. 2. Stema lui Constantin Vodă Hangerli pe ex-libris-ul său din 1798 (Bibi. Acad. R.S.R., I, 28063). Fig. 3. Stema lui loan Vodă Caragea pe gravura reprezentînd pe acest voievod aflată în ediția grecească a Legiuirei sale, Viena, 1818 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 1000). Fig. 4. Stema lui Alexandru Vodă Ghica pe sigiliul său heraldic de Stat (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. numism., Sigilii, nr. 246). Fig. 5. Stema lui Gheorghe Vodă Bibescu pe sigiliul său heraldic de Stat (Arh. Stat. Buc.. Arh. Ist. Centr., Sig. Administr. jud. Ilfov, nr. 3038). Fig. 6. Stema lui Barbu Dimitrie Știrbei Voievod pe sigiliul său heraldic de Stat (Arh. Stat. Buc., ibidem, nr. 3045 și 3046 (ceară și tuș). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXIII Țara Românească 253 www.dacoromanica.ro 254 Album heraldic MOLDOVA PLANȘA XXIV. Fig. 1. Stemă atribuită Moldovei în cronica lui Ulrich v. Richenthal (ediția Augsburg, Anton Sorg, 1483, f. 109, revers). Fig. 2. Stemă atribuită ducelui de Ascholot (Moldova?) în armorialul lui/Virgil Solis (Niirnberg, 1555, p. 36, fig. 2). Fig. 3. Stemă atribuită Moldovei în mss. din 1464 al cronicii lui Richenthal (Biblioteca Univer- sității din Praga). Fig. 4. Stema atribuită Moldovei în Cronologia lui Levinus Hulsius (Niirnberg, 1596, pe pag. de titlu). Fig. 5. Stemă atribuită Moldovei în Cerographia Hungariae a lui loan Szegedi (Tyrnavia, 1734, tab. 1, fig. XIV.) Fig. 6. Stemă atribuită Moldovei în armorialul lui Tv4r.fi Ede (Pesta, 1869, pl. F, fig. 4). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXIV Moldova 255 /MOLDAVIA. www.dacoromanica.ro 256 Album heraldic PLANȘA XXV. Fig. 1. Pecetie atirnată din 1393 a lui Roman I (Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, F. LIII-33 A-D). Fig. 2. Pecetie atirnată a lui Alexandru cel Bun (ibidem, Peceți, nr. 1). Fig. 3. Pecetie atirnată din 1459 a lui Ștefan cel Mare (ibidem, Peceți, nr. 172). Fig. 4. Pecetie atirnată din 1563 a lui Despot Vodă (ibidem, Peceți, nr. 91). ”Fîg. 5. Pecetie atirnată din 1623 a lui Ștefan Vodă Tomșa (ibidem, Peceți, nr. 67, F-LIV-178și 179). Fig. 6. Pecetie atirnată din 1641 a lui Vasile Lupu (Arh. Stat. Buc., Peceți, nr. 207, 209, 210 etc.; Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, nr. 72, F-LIV-131, nr. 137). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXV Moldova 257 www.dacoromanica.ro 258 Album heraldic PLANȘA XXVI. Fig. 1. Stema Moldovei așezată in 1589 pe turnul de intrare al bisericii Sf. Gheorghe din Suceava. Fig. 2. Stema Moldovei pe aghiazmatarul dăruit de Gheorghe Vodă Ștefan mănăstirii Sinai la 1656 (tezaurul m-rii Sinai). Fig. 3. Stema Moldovei din Tetraevanghelul, Sibiu, 1546 (Bibi. Saltikov-Scedrin din Lenin- grad; reprod. după L. Demeny). Fig. 4. Stema Moldovei în Orbis Poloni, lucrare heraldico-genealogică a lui Simon Okolski (Cracovia, 1641 — 1645; voi. II, p. 226). Fig. 5. Stema Moldovei aflată la mănăstirea Tazlău pe ușa de lemn executată în 1596 de către maistrul Cozma. Fig. 6. Stema Moldovei de pe pisania din 1660 a mănăstirii Golia din Iași. www.dacoromanica.ro PLANȘA XXVI Moldova 259 www.dacoromanica.ro 260 Album heraldic PLANȘA XXVII. Fig. 1. Stema Moldovei sculptată pe frontonul portalului din 1660 al bisericii mănăstirii Golia din Iași. Fig. 2. Stema Moldovei de pe pisania din 1535 a bisericii Sf. Dumitru din Suceava. Fig. 3. Stema Moldovei de pe pisania din 1670 aflată pe turnul clopotniță a mănăstirii Cetățuia. Fig. 4. Stema Moldovei pe o inscripție din 1731 deasupra cișmelei construită din porunca lui Grigore II Ghica în curtea bisericii Sf. Spiridon din Iași. Fig. 5. Stema Moldovei sculptată deasupra inscripției fintinii construită la 1765 din porunca lui Grigore III Ghica în curtea aceleiași biserici ieșene. Fig. 6. Stema Moldovei pe o placă anepigrafă de pe fațada de sud a bisericii Mavromol din Galați. www.dacoromanica.ro PLANȘA XXVII Moldova 261 www.dacoromanica.ro 262 Album heraldic PLANȘA XXVIII. Fig. 1. Sigiliul din 1582 al pretendentului Ștefan Mîzgă (Hofkammerarchiv, Viena, Hungarn, fasc. 14.373 ; reprod. după A. Veress). Fig. 2. Stema Moldovei de pe pisania din 1644 a bisericii Sf. Paraschiva din Lemberg, ctitorie a lui Vasile Lupu. Fig. 3. Sigiliul lui Constantin Vodă Șerban pe o scrisoare a sa din august 1666 (Arh. reg. Hung., Budapesta, Lymbus I, fasc. 19; reprod. după A. Veress). Fig. 4. Sigiliu octogonal al Doamnei lui Iliaș Voievod pe o scrisoare a sa din februarie 1668 (Bibi. Acad. Ungare, Budapesta; reprod. după A. Veress). Fig. 5. Sigiliul lui Alexandru Iliaș Voievod pe o scrisoare a sa din septembrie 1629 (Arh. Stat. Cluj; reprod. după A. Veress). Fig. 6. Sigiliul lui Gheorghe Vodă Ștefan pe o scrisoare a sa din iulie 1653 (Arh. Stat. Sibiu. Arh. naț. săsească, Ser. VI, nr. 774; reprod. după A. Veress). Fig. 7. Sigiliu inelar al lui Petru Vodă Șchiopul, aplicat pe un act din februarie 1591 (Bibi. Acad. R.S.R., Mss., orig. slav, perg., CCC/11). Fig. 8. Sigiliu octogonal al lui Gheorghe Vodă Ștefan pe o scrisoare a sa din septembrie 1655 (Muz. Naț., Budapesta; reprod. după A. Veress). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXVIII Moldova 263 www.dacoromanica.ro 264 Album heraldic PLANȘA XXIX. Fig. 1. Stema Moldovei pe Carte de învățătură, Iași, 1643 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 45). Fig. 2. Stema Moldovei pe Cele șapte taine, Iași, 1644 (ibidem, nr. 47). Fig. 3. Stema Moldovei pe Pravilele împărătești, Iași, 1646 (ibidem, nr. 50). Fig. 4. Stema Moldovei pe Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei, Uniev, 1673 (ibidem, nr. 65). Fig. 5. Stema Moldovei pe Psaltirea slavo-romănă, Iași, 1680 (ibidem, nr. 70). Fig. 6. Stema Moldovei pe Tîlcuirea Liturghiei, Iași, 1697 (ibidem, nr. 104). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXIX Moldova 265 www.dacoromanica.ro 266 Album heraldic PLANȘA XXX. Fig. 1. Stema Moldovei pe Liturghia slavonească, Iași, 1715 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 171). Fig. 2. Stema Moldovei pe lucrarea Cele șapte taine, Iași, 1644 (ibidem, nr. 47). Fig. 3. Stema Moldovei pe lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Divanul sau Qilceava înțeleptului cu lumea, Iași, 1698, (ibidem, nr. 110). Fig. 4. Stema Moldovei pe lucrarea Arbitrul adevărului și al dreptății, operă a lui Nectarie, patriarhul Ierusalimului, Iași, 1746 (ibidem, nr. 95). Fig. 5. Stema Moldovei pe Penticostarul, Iași, 1753 (ibidem, nr. 289). Fig. 6. Stema Moldovei pe o Liturghie, Iași, 1759 (ibidem, nr. 313). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXX Moldova 267 www.dacoromanica.ro 268 Album heraldic PLANȘA XXXI. Fig. 1. Stema Moldovei pe verso ul foii de titlu a unui Sinopsis, Iași, 1714 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 169). Fig. 2. Stema Moldovei pe verso-ul foii de titlu a Liturghiilor, tipărite de mitropolitul Venia- min Kostachi, Iași, 1818 (ibidem, nr. 984). Fig. 3. Stema Moldovei ca supralibros pe legătura în piele (executată in 1805) a unui Dicționar mss. francez-turc din biblioteca lui Alexandru Vodă Moruzi (ibidem, Mss. orientale, nr. 240; reprod. după Livia Baciru). Fig. 4. Stema Moldovei pe frontispiciul Codicelui Civil al Principatului Moldovei (Codul Callimachi), Iași, 1816—1817 (ibidem, C.R.V., nr. 927). Fig. 5. Stema Moldovei pe coperta broșurilor explicative ale unor gravuri istorice executate de Gheorghe Asachi și apărute la Iași, litografia Albinei, 1839—1845 (ibidem, Cab. stampe, G.R./l, nr. inv. 2882-2884). Fig. 6. Stema Moldovei de pe spătarul stranei domnești (executate după 1821) aflată în biserica mănăstirii Neamț. www.dacoromanica.ro PLANȘA XXXI Moldova 269 www.dacoromanica.ro 270 Album heraldic PLANȘA XXXII. Fig. 1. Stema Moldovei însoțită de inițialele lui lo(an) The(odor Callimachi) Voevo(d) pe un supra-libros aplicat pe legătura în piele a unui Codex mss. din 1762 (Bibi. Acad. R.S.R., Mss. rom., nr. 13; reprod. după Livia Bacîru). Fig. 2. Stema Moldovei gravată de protoierul Mihail Strilbitzki pe verso-ul foii de titlu a lucrării Viețile sfinților din luna martie, M-rea Neamț, 1813 (ibidem, nr. 838). Fig. 3. Stema Moldovei pe o pecetie aplicată pe un act din decembrie 1801, emis de Alexandru Vodă Suțu (colecț. de docum. Gustav Finkelstein). Fig. 4. Stema Moldovei pe pecetia din 1814 a Departamentului Pricinelor Străine aplicată pe un act din aprilie 1815 (colecț. de docum. Flondor). Fig. 5. Stema Moldovei pe pecetia din 1819 a lui Mihai Vodă Suțu aplicată pe un act din sep- tembrie 1820 (colecț. de docum. George D. Florescu). Fig. 6. Stema Moldovei de pe spătarul tronului din vechiul palat domnesc din Iași (foto Ion Miclea). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXXII Moldova 271 www.dacoromanica.ro 272 Album heraldic PLANȘA XXXIII. Fig. 1. Stema Moldovei pe sigiliul domnesc din 1822 al lui loniță Sandu Sturdza Voievod (Bibi. Acad. R.S.R., Mss. rom., MCCXLIX/82 și MCCXLII/106). Fig. 2. Stema Moldovei pe sigiliul din 1832 al Sfatului Administrativ al acestui principat (ibidem, Cab. numism., Sigilii, nr. inv. 60). Fig. 3. Stema Moldovei pe sigiliul din 1834 al Sfatului Ocîrmuitor al acestui principat (ibidem, nr. inv. 63). Fig. 4. Stema Moldovei pe sigiliul din 1843 al Secretariatului de Stat al acestui principat (ibi- dem, nr. inv. 75). Fig. 5. Stema Moldovei pe matricea unui timbru-sec emis în domnia lui Grigore Al. Ghica Voie- vod (Arh. Stat. Iași; reprod. după ing. V. Ciofu). Fig. 6. Stema Moldovei pe sigiliul din 1858 al Căimăcămiei acestui principat (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. numism., Sigilii, nr. inv. III/lll). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXXIII Moldova 273 www.dacoromanica.ro 274 Album heraldic PLANȘA XXXIV. Fig. 1. Stema Moldovei (gravată de Gh. Asachi) în timpul guvernării generalului Kisseleff (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. stampe). Fig. 2. Stema Moldovei pe țeava unui tun de bronz, fabricat în 1834, aparținînd flotilei de Dunăre a acestui principat (Muz. Militar Central, reprod. în desen după gen. P. V. Năsturel). Fig. 3. Stema Moldovei în timpul domniei lui Mihai Sturdza (1834—1849) (reprod. după N. A. Bogdan). Fig. 4. Stema Moldovei pe o diplomă de rang din ianuarie 1856 emisă de Grigore Al. Ghica Voievod (colecț. Lambrino). Fig. 5. Stema Moldovei (compusă de Gh. Asachi) însoțind Harta Prințipatului Moldovei după inrătunjirea făcută la 1833, alcătuită de căminarul Petru Asachi (fratele celui dinții) (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. cartografic, hartă mss., B XXVIII/2, 138x95). Fig. 6. Stema Moldovei pe o diplomă militară din mai 185 1 emisă de Grigore Al. Ghica Voievod (colecț. de docum. G. D. Florescu). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXXIV Moldova 275 www.dacoromanica.ro 276 Album heraldic PLANȘA XXXV. Fig. 1. Gros emis de Petru I Mușat (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. numism., reprod. în desen). Fig. 2. Gros emis de același domnitor (ibidem). Fig. 3. Dublu gros emis de Alexandru cel Bun (ibidem). Fig. 4. Dublu gros emis de același domnitor (ibidem). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXXV Moldova 277 www.dacoromanica.ro 278 Album heraldic PLANȘA XXXVI. Fig. 1. Gros emis de Iliaș Voievod (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. numism., reprod. în desen). Fig. 2. Dublu gros emis de Iliaș Voievod și Ștefan Voievod (ibidem). Fig. 3. Gros emis de Roman II (ibidem). Fig. 4. Gros emis de Bogdan II (ibidem). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXXVI Moldova 279 www.dacoromanica.ro 280 Album heraldic PLANȘA XXXVII. Fig. 1. Gros emis de Ștefan cel Mare (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. numism., reprod. în desen). Fig. 2. Gros emis de același voievod (ibidem). Fig. 3. Dinar emis de Alexandru Lăpușneanu în 1558 (ibidem). Fig. 4. Ducat de aur emis de Despot Vodă în 1563 (revers) (ibidem). Fig. 5. Taler emis de același domnitor în același an (revers) (ibidem). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXXVII Moldova 281 www.dacoromanica.ro 282 Album heraldic PLANȘA XXXVIII. Fig. 1. Stemă de pe o sabie domnească (posibil a lui Ștefan cel Mare) aflată la Muzeul Topkapu din Istambul (reprod. în desen după M. Berza). . _ Fig. 2. Stema lui Ștefan cel Mare peo cădelniță dăruită în 1470 de către acest voievod Mănăs- tirii Putna (reprod. în desen după M. Berza). . . . Fig. 3. Stema lui Ștefan cel Mare de pe inscripția din 1479 de la Cetatea Alba amintind inalțarea zidului acestei cetăți. , . _ _ D Fig. 4. Stema lui Alexandru Vodă Lăpușneanu de pe pisania așezata in 1559 la manastirea Putna de către acest domnitor. - - • Fig. 5. Stema lui Ștefan cel Mare de pe Tetraevanghelul alcătuit in 1502 pentru manastirea Zografu de la Muntele Athos. ___ Fig. 6. Cimierul cu capul de bour cu gît pe același Tetraevanghel din 1502 mai sus-menționat. www.dacoromanica.ro PLANȘA XXXVIII Moldova 283 www.dacoromanica.ro 284 Album heraldic PLANȘA XXXIX. Fig. 1. Stema lui Ștefan cel Mare de pe inscripția din 1476 de la Cetatea Albă amintind zidi- rea porții celei mari a cetății. Fig. 2. Stema lui Ștefan cel Mare de pe clopotul dăruit în 1494 de către acest voievod paraclisului caselor domnești de la mănăstirea Bistrița (Neamț). Fig. 3. Emblemă domnească heraldică pe un disc smălțuit din timpul lui Ștefan cel Mare aflat la biserica din Păpăuți (Botoșani) (colecț. Slătineanu). Fig. 4. Stema domnească de pe pisania din 1550 așezată pe turnul de intrare al mănăstirii Probota de către doamna Elena, soția lui Petru Rareș. Fig. 5. Stema domnească de pe pisania din 1559 aflată pe turnul bisericii sf. Dumitru din Suceava. Fig. 6. Bulă de aur heraldică din 1575 a lui Petru Șchiopul (fostă în colecț. Acad. Rom.). www.dacoromanica.ro PLANȘA XXXIX Moldova 285 www.dacoromanica.ro 286 Album heraldic PLANȘA XL. Fig. 1. Stema lui Ștefan cel Mare pe pisania din 1481 de pe turnul de intrare al mănăstirii Putna. Fig. 2. Stema lui Alexandru Lăpușneanu pe pisania din 1582 a mănăstirii Slatina, ctitoria acestui voievod. Fig. 3. Stema luL Alexandru Lăpușneanu pe pisania din 1554 a mănăstirii Bistrița (Neamț). Fig. 4. Stema lui Alexandru Lăpușneanu de pe pisania din 1561 a unei fîntîni (azi dispărută) de la mănăstirea Slatina. Fig. 5. Stema lui Miron Barnovski pe pisania din 1627 așezată pe turnul de intrare al mănăstirii Drago mirna. Fig. 6. Stema lui Vasile Lupu de pe pisania din 1638 a fostului turn clopotniță al mănăstirii Trei Ierarhi din Iași. www.dacoromanica.ro PLANȘA XL Moldova 287 www.dacoromanica.ro 288 Album heraldic PLANȘA XLI. Fig. 1. Pecetie de pe un act din aprilie 1603 emis de Ieremia Vodă Movilă (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Fond M-rea Doljești, XXIX/18; Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, nr. 112, F-LIV-101). Fig. 2. Pecetie de pe un act din aprilie 1607 emis de Simion Vodă Movilă (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Fond M-rea Neamț, CXL/2; Bibi. Acad. R.S.R., Mss., 15/LXI, Peceți, F-LIV-102). Fig. 3. Pecetie de pe un act din octombrie 1607 emis de Mihai Vodă Movilă (Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, F-LIV-103). Fig. 4. Pecetia din 1676 a lui Antonie Vodă Ruset (Bibi. Acad. R.S.R., reprod. în desen). Fig. 5. Stema din 1716 a lui Dimitrie Cantemir pe frontispiciul Hronicului Romano-Moldo- Vlahilor, Iași, 1835 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V.). Fig. 6. Stema lui Alexandru Mavrocordat II Firaris pe o pecetie aplicată pe un act emis de acest domnitor la 1786 (Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Secul, III/24 bis). www.dacoromanica.ro PLANȘA XLI Moldova 289 www.dacoromanica.ro 290 Album heraldic PLANȘA XLII. Fig. 1. Pecetie circulară din 1607 a lui Marcu Voievod (Hofkammerarchiv, Viena; Ungarn, fasc. 14432; reprod. după A. Veress). Fig. 2. Pecetie circulară din 1615 a lui Ștefan Bogdan, pretendent la acea epocă la tronul Mol- dovei (ibidem, fasc. 14447; reprod. după A. Veress). Fig. 3. Pecetie octogonală a lui Grigore I Ghica aplicată pe o scrisoare a sa din mai 1669 (Arh. Stat. Budapesta, Arh. Teleky, Mss. 832, nr. 8; reprod. după A. Veress). . Fig. 4. Emblema lui Constantin Vodă Duca pe hrisovul grecesc emis de acest domn în octom- brie 1702 (Muz. ist. Odesa; reprod. în desen de I. N. Mănescu). Fig. 5. Amprentă sigilară în ceară cu stema familiei Cantemir (colecț. autorului). Fig. 6. Stema lui Alexandru Mavrocordat II Firaris de pe gravura contemporană în aramă, rea- lizată de J. Eberspach, reprezentînd pe acest domnitor (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. stampe, G.S. I/Eberspach, J-l, dăltiță, 235 x 175, nr. inv. 867). www.dacoromanica.ro PLANȘA XLII Moldova 291 www.dacoromanica.ro 292 Album heraldic PLANȘA XLIII. Fig. 1. Stema lui loan Sandu Sturdza pe sigiliul său de Stat din 1822 (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Fond M-rea Golgota, VI/5 ; Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, P-LIV-111). Fig. 2. Stema lui Mihai Vodă Sturdza pe măsura ponderală din 1837 pentru galbenul austriac sau olandez (reprod. după G. Severeanu). Fig. 3. Stema aceluiași domnitor pe sigiliul său de Stat din 1834 (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Fond M-rea Neamț, 1/27; Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, F-LIV-110). Fig. 4. Stema lui Grigore Al. Ghica Voievod după un desen reproducînd o pecetie din 1849 a acestui domnitor (colecț. ing. Ferdinand Bartsch). Fig. 5. Stema aceluiași voievod pe o matrice de supra-libros, în bronz, ce i-a aparținut (Muz. de Ist. a R.S.R.). Fig. 6. Stema dublă a lui Alexandru loan Cuza pictată pe o fructieră de porțelan făcînd parte dintr-un serviciu de masă al domnitorului (Muz. Ist. Mun. Buc., S.C., nr. inv. 47522, nr. secț. 26762). www.dacoromanica.ro PLANȘA XLIII Moldova 293 www.dacoromanica.ro 294 Album heraldic TRANSILVANIA PLANȘA XLIV. Fig. 1. Stema Transilvaniei in Chorographia Transylvaniae a lui Georg Reicherstorffer (Viena, 1550, f. 6 revers). Fig. 2. Stema Transilvaniei pe pagina de titlu a Cronologiei lui Levinus Hulsius (Niirnberg, 1596). Fig. 3. Stema Transilvaniei pe reversul unei medalii comemorind pe Christofor Bâthory și pur- tind data 1580 (reprod. după A. Resch). Fig. 4. Stema atribuită Transilvaniei pe aversul unei medalii emisă de Moise Szekely in 1603 (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. numism.). Fig. 5. Stema Transilvaniei pe reversul unui ducat al lui Sigismund Râkâczy din 1607 (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. numism.). Fig. 6. Stema Transilvaniei în Cerographia Hungariae a lui loan Szegedi (Tyrnavia, 1734, tab. I, fig. XI). www.dacoromanica.ro PLANȘA XLIV Transilvania 295 TRANSILU. www.dacoromanica.ro 296 Album heraldic PLANȘA XLV. Fig. 1. Stema Transilvaniei pe reversul unei monede din 1694 a Împăratului Leopold I pentru Ardeal (reprod. după A. Resch). Fig. 2. Stema Transilvaniei pe reversul unei alte monede din 1694 a împăratului Leopold I pentru Ardeal (ibidem). Fig. 3. Stema Transilvaniei pe reversul unei monede din 1764 a împărătesei Maria Tereza pentru Ardeal (ibidem). Fig. 4. Stema Transilvaniei pe un Molitvenic, Blaj, 1784 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 575). Fig. 5. Stema Transilvaniei pe aversul unei medalii omagiale pentru Ardeal emisă de împărăteasa Maria Tereza în 1740 (colecț. Flondor). Fig. 6. Stema Transilvaniei pe reversul medaliei omagiale pentru Ardeal emisă de împăratul Ferdinand I în 1837 (reprod. după A. Resch). www.dacoromanica.ro PLANȘA XLV Transilvania 297 www.dacoromanica.ro 298 Album heraldic PLANȘA XLVI. Fig. 1. Stema Transilvaniei în Stematografia lui Hristofor Jefarovid (Viena, 1741, p. 36). Fig. 2. Stema Comitatelor Transilvaniei în Atlasul geografic al lui F.-I. von Reilly (Viena, 1789-1791, voi. I, pl. I, fig. 7). Fig. 3. Stema Sașilor din Transilvania în același atlas sus-menționat (ibidem, pl. I, fig. 9). Fig. 4. Stema Secuilor din Transilvania în atlasul mai sus-citat (ibidem, pl. I, fig. 8). Fig. 5. Stema Transilvaniei în armorialul lui F.-C. Palma (Viena, 1766, pl. I, nr. 14). Fig. 6. Stema Transilvaniei în armorialul alcătuit de C. von Reichenau, F. v. Czergeo și O. v. Barcsay și publicat în colecția J. Siebmacher, (Niirnberg, 1898). www.dacoromanica.ro PLANȘA XLVI Transilvania 299 www.dacoromanica.ro 300 Album heraldic PLANȘA XLVII. Fig. 1. Stema Transilvaniei pe reversul unei monede de argint din 1617 emisă de Gabriel Beth- len, principe al Ardealului (1613—1629) (reprod. după A. Resch). Fig. 2. Stema Transilvaniei pe reversul unui ducat din 1692 emis de împăratul Leopold I pentru Ardeal (ibidem). Fig. 3. Stema Transilvaniei pe reversul unei monede de argint din 1692 emisă pentru Ardeal de același împărat romano-german (ibidem). Fig. 4. Emblemă a Transilvaniei pe reversul medaliei omagiale pentru Ardeal emisă de împăratul Leopold al Il-lea în 1790 (ibidem). Fig. 5. Stema Transilvaniei pe un almanah săsesc editat la Sibiu în 1848 (anul X, p. 117; Bibi. Acad. R.S.R.). Fig. 6. Stemă a Transilvaniei pe aversul medaliei de argint emisă cu prilejul expoziției economice de la Cluj din 1847 (reprod. după A. Resch). www.dacoromanica.ro PLANȘA XLVII Transilvania 301 www.dacoromanica.ro 302 Album heraldic PLANȘA XLVIII. Fig. 1. Stema Transilvaniei cerută de revoluționarii români după 1848 (reprod. după Mihai Popescu). Fig. 2. Stema Temișanei (Banatului) (Albumul cu reproduceri de steme, sigilii, timbruri-sec și ștampile transilvănene din sec. al XlX-lea, în colecț. Flondor). Fig. 3. Stema Transilvaniei (ibidem). Fig. 4. Stema Crișanei (ibidem). Fig. 5. Stema Transilvaniei (în viziunea lui Cezar Bolliac) reprezentată pe soclul statuii lui Mihai Viteazul din fața clădirii Universității din București (foto Const. Petrache). Fig. 6. Stema Maramureșului (în același album sus-menționat). www.dacoromanica.ro PLANȘA XLVIII Transilvania 303 www.dacoromanica.ro 304 Album heraldic PLANȘA XLIX. Fig. 1. Stema sigilară din 1595 a lui Sigismund Bâthory ca principe imperial și al Transilvaniei! avind incluse și stemele Țării Românești și Moldovei. (Arh. Stat. Cluj; reprod. după A. Veress). Fig. 2. Stema sigilară din 1598 a arhiducesei Maria Cristierna, soția lui Sigismund Bâthory, ca principesă regentă a Transilvaniei, menținind in armele sale și stemele Moldovei și Țării Românești (desen după original de prof. Ștefan Toth; reprod. după A. Veress). Fig. 3. Stema sigilară din 1599 a cardinalului Andrei Bâthory ca principe al Transilvaniei, păs- trind în continuare incluse în armele sale și stemele celor două principate românești (desen după original de prof. Șt. Toth; reprod. după A. Veress). Fig. 4. Stema monetară a lui Gabriel Bâthory ca principe al Transilvaniei (pe reversul tale- rului său emis în 1609) (reprod. după A. Resch). Fig. 5. Stema sigilară a aceluiași Andrei Bâthory, de asemenea din 1599, cu aceleași caracteristici heraldice ca precedenta, avînd in plus, ca timbru, pălăria de cardinal a posesorului (reprod. după Mihai Popescu). Fig. 6. Stema monetară a lui Ștefan Bocskay ca principe al Transilvaniei (pe reversul talerului său emis in 1606) (reprod. după A. Resch). www.dacoromanica.ro PLANȘA XLIX Transilvania 305 www.dacoromanica.ro 306 Album heraldic PLANȘA L. Fig. 1. Stema lui Ștefan Bocskai pe reversul unui taler emis în 1606 (reprod. după A. Resch). Fig. 2. Stema lui Gabriel Bâthory pe aversul talerului său emis in 1612 (ibidem). Fig. 3. Stema lui Gabriel Bethlen pe reversul talerului său emis în 1621 (ibidem). Fig. 4. Stema lui Gheorghe I Râkâczy pe reversul talerului său emis în 1646 (ibidem). Fig. 5. Stema lui Gheorghe al II-lea Râkâczy pe reversul talerului său emis în 1650 (ibidem). Fig. 6. Stema lui Acațiu Barcsai pe reversul monedei sale de 10 ducați emisă în 1659 (ibidem). www.dacoromanica.ro PLANȘA L Transilvania 307 www.dacoromanica.ro 308 Album heraldic PLANȘA LI. Fig. 1. Stema lui Acațiu Barcsai pe aversul talerului său emis în 1660 (reprod. după A. Resch). Fig. 2. Stema lui loan Kemeny pe reversul talerului său emis în 1661 (ibidem). Fig. 3. Stema lui Mihai Apaffi pe reversul talerului său emis în 1663 (ibidem). Fig. 4. Stema lui Mihai Apaffi pe reversul talerului său emis în 1672 (ibidem). Fig. 5. Stema aceluiași principe pe verso-ul paginii de titlu a lucrării Sicriul de aur, Sebeșul Săsesc, 1685 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 80). Fig. 6. Stema lui Gheorghe al II-lea Râk6czy de la baza gravurii contemporane ce-1 reprezintă, executată de John Overton (ibidem, Cab. Stampe, G.S./I, Overton J., gravură în dăltiță, 175x 128, nr. înv. 12421). www.dacoromanica.ro PLANȘA LI Transilvania 309 www.dacoromanica.ro 310 Album heraldic STEME UNITE PLANȘA LII. Fig. 1. Pecetie octogonală inelară a lui Vasile Lupu aplicată pe un act din noiembrie 1639 (Arh. Stat. Buc., Fond Episc. Huși, 12/X111). Fig. 2. Pecetie octogonală inelară a lui Gheorghe Duca aplicată pe un act din iunie 1674 (Bibi. Acad. R.S.R., Mss., XLV/8). Fig. 3. Pecetie octogonală inelară din 1679 a lui Gheorghe Duca aplicată pe un act din ianuarie 1681 (ibidem, X1V/61). Fig. 4. Pecetie octogonală inelară a Doamnei Nastasia Duca aplicată pe o scrisoare a sa din iunie 1683 (Muz. Naț. Budapesta, desen prof. Șt. Toth; reprod. după A. Veress). Fig. 5. Pecetia lui Gheorghe Duca aplicată pe un act din iunie 1679 (Bibi. Acad. R.S.R., Mss., LXXV111/5, reprod. în desen după V. A. Urechia). Fig. 6. Stemele unite ale Țării Românești și Moldovei sculptate în piatră în 1753 pe balustrada foișorului lui Dionisie de la mănăstirea Hurezi. www.dacoromanica.ro PLANȘA LII Steme unite 311 www.dacoromanica.ro 312 Album heraldic PLANȘA LIII. Fig. I. Pecetie octogonală din 1733 a lui Constantin Mavrocordat aplicată pe un act din aprilie 1734 (Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Doljești, XX bis/39). Fig. 2. Pecetie octogonală din 1753 a lui Matei Ghica aplicată pe un act din februarie 1755 (ibi- dem, Fond M-rea Zlataust, XI/14). Fig. 3. Pecetie din 1753 a lui Matei Ghica aplicată pe un act din mai 1755 (ibidem, Fond. Eforia Școalelor, 1/52). Fig. 4. Pecetie octogonală din 1758 a lui Scarlat Ghica (Bibi. Acad. R.S.R., Peceți, copie foto). Fig. 5. Pecetie din 1782 a lui Alexandru I Mavrocordat Delibei aplicată pe un act din mai 1784 (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Fond M-rea Văratec, III/l). Fig. 6. Pecetia din 1787 a lui Alexandru loan Ipsilanti aplicată pe un act din mai 1787 (ibidem, Fond Mitropolia Moldovei, VIII/50). www.dacoromanica.ro PLANȘA LIII Steme unite 313 www.dacoromanica.ro 314 Album heraldic PLANȘA LIV. Fig. 1. Pecetia lui Grigore al II-lea Ghica aplicată pe un act din ianuarie 1735 (Bibi. Acad. R.S.R., Mss., CCCXCVIII/66). Fig. 2. Stema lui Constantin Mavrocordat pe gravura executată la Paris de G. F. Schmidt, repro- ducere după portretul acestui domnitor, operă a pictorului elvețian Jean-Etienne Lio- tard (ibidem, Cab. stampe). Fig. 3. Supra-libros heraldic al lui Nicolae Mavrocordat aplicat pe coperta legăturii in piele a două copii mss. dintre 1725 — 1727 ale lucrării Viața prea ilustrei familii a lui Nicolae Mavrocordat (ibidem, Mss. rom., nr. 1299 și 1354; reprod. după L. Bacîru). Fig. 4. Pecetia din 1787 a lui Alexandru Ipsilanti aplicată pe un act din ianuarie 1788 (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Fond M-rea Precista Răducanu, VI/5). Fig. 5. Pecetia din 1756 a lui Constantin Racoviță aplicată pe un act din februarie 1757 (ibidem, Fond M-rea Neamț, XXXVII/22). Fig. 6. Pecetia din 1793 a lui Mihai Suțu aplicată pe un act din august 1795 (ibidem, Fond M-rea Sf. Sava (Iași), XI 10). www.dacoromanica.ro PLANȘA LIV Steme unite 315 www.dacoromanica.ro 316 Album heraldic PLANȘA LV. Fig. 1. Stemele unite pe o Liturghie, București, 1747 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., tir. 254). Fig. 2. Stemele unite pe Triodul, Iași, 1747 (ibidem, nr. 262). Fig. 3. Stemele unite pe Octoihul, Rîmnic, 1742 (ibidem, nr. 227). Fig. 4. Stemele unite pe un Antologhion, Iași, 1755 (ibidem, nr. 293). Fig. 5. Stemele unite pe un Molitvenic, Buzău, 1747 (ibidem, nr. 258). Fig. 6. Stemele unite pe un Penticostarion, București, 1800 (ibidem, nr. 627). www.dacoromanica.ro PLANȘA LV Steme unite 317 www.dacoromanica.ro 318 Album heraldic PLANȘA LVI. Fig. 1. Stemele unite pe lucrarea Istoria sfintă a lui Alexandru Mavrocordat, București, 1716, (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 176). Fig. 2. Stemele unite pe un Molitvenic, București, 1794 (ibidem, nr. 579). Fig. 3. Stemele unite pe lucrarea Despre datorii, București, 1719, operă a lui Nicolae Vodă, Mavrocordat (ibidem, nr. 178). Fig. 4. Stemele unite pe frontispiciul Condicei mănăstirii Bistrița (Vilcea) scrisă la 1796 de către Dionisie Eclesiarhul (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Mss. nr. 191). Fig. 5. Stemele unite pe Hrisovul de așezămint a lui Mihail Vodă Suțu, Iași, 1793 (Bibi. Acad. R.S.R., C.R.V., nr. 564). Fig. 6. Stemele unite pe Pravoslavnica mărturisire, București, 1745 (ibidem, nr. 244). Fig. 7. Stemele unite pe Tilcuire la cele patru Evanghelii, Iași, 1805, operă a lui Teofilact, arhiepiscop al Bulgariei (ibidem, nr. 688). www.dacoromanica.ro PLANȘA LVI Steme unite 319 4 www.dacoromanica.ro 320 Album heraldic PLANȘA LVII. Fig. 1. Stemele unite aflate la baza portretului lui Nicolae Vodă Mavrocordat, pe gravura execu- tată la Berlin în 1721 de către G. Wolfgang (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. Stampe, G.S./I, Wolfgang, I.G.-l, nr. inv. 873, gravură în dăltiță, 185x 146). Fig. 2. Stemele unite pe frontispiciul hrisovului lui Constantin Vodă Mavrocordat dat mănăstirii Mărgineni la 17 februarie 1736 (ibidem, Mss., CCCXCVIII/70). Fig. 3. Stemele unite pe hrisovul lui Grigore al Il-lea Ghica din februarie 1750 dat aceleiași mănăs- tiri Mărgineni (ibidem, CCCXCVIII/71). Fig. 4. Stemele unite pe frontispiciul hrisovului lui Grigore al III-lea Ghica din 15 ianuarie 1769 emis pentru M-rea Sf. Spiridon din București (ibidem, XXXCXVI/7). Fig. 5. Stemele unite pe frontispiciul unui hrisov al lui Grigore al Il-lea Ghica din aprilie 1751 (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Suluri, nr. 24). Fig. 6. Stemele unite aflate la baza litografiei executate în 1875 la Iași de către K. Alexander repro- ducînd o gravură din sec. al XVIII-lea alcătuită la Lipsea de I. M. Stock și reprezen- tînd pe Grigore al III-lea Ghica, domn al Țării Românești și al Moldovei (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. Stampe, G.R./I, Alexander, K.-l, nr. inv. 800, 428x295). www.dacoromanica.ro PLANȘA LVII Steme unite 321 www.dacoromanica.ro 322 Album heraldic PLANȘA LVIII. Fig. 1. Stemele acolate ale principatelor românești, timbrate de acvila bicefală imperială rusă și reproduse pe harta Moldovei executată sub directivele generalului F. G. v. Bauer în timpul campaniei ruso-turce dintre anii 1769 — 1774 (Amsterdam, 1783 (?); Bibi. Acad. R.S.R., Cab. cartografic, H-III 317, 170x 168). Fig. 2. Stemele acolate ale principatelor românești timbrate de acvila bicefală imperială rusească, pe aversul celei de a doua monede de probă executată la Sadagura în 1771 (ibidem, Cab. numijm., bronz, 0 53, nr. inv. M. 2904). Fig. 3. Stemele acolate ale țărilor românești pe aversul piesei de o para a celei de a doua emi- siuni monetare rusești din 1772 în Principate (ibidem, bronz, 0 28, nr. inv. M. 2907). Fig. 4. Stemele acolate ale principatelor românești susținute de acvila imperială rusească pe fron- tispiciul celui de al doilea volum al lucrării lui Dionisie Fotino Istoria generală a Daciei, Viena, 1818 — 1819 (ibidem, C.R.V., nr. 996). Fig. 5. Stemele acolate ale principatelor române timbrate de acvila bicefală rusească pe gravura intitulată Triumful ortodoxiei aflată pe frontispiciul primului volum al aceleiași lucrări (ibidem). www.dacoromanica.ro PLANȘA LVIII Steme unite 323 www.dacoromanica.ro 324 Album heraldic PLANȘA LIX. Fig. 1. Stemele celor două țări române pe un aier țesut de domnița Eufrosina Alex. Callimachi (mai tirziu Doamna lui Alexandru Vodă Suțu) și dăruit de ea bisericii Arhanghelul Mihail din Constantinopol (reprod. după Marcu Beza). Fig. 2. Stemele unite de pe frontispiciul hrisovului lui Mihai Vodă Racoviță dat mănăstirii Cotro- ceni la 24 mai 1731 (Arh. Stat. Buc., Arh. Ist. Centr., Suluri nr. 15). Fig. 3. Stemele unite pe o pecetie din 1793 a lui Mihai Vodă Suțu, aplicată pe un act din ianu- arie 1795 (ibidem, Fond M-rea Rișca, VII/11). Fig. 4. Stemele acolate ale Moldovei și Țării Românești in viziunea artei heraldice germane din sec. al XlX-lea (colecț. J. Siebmacher's Qrosses und allgemeines Wappenbuch, Bd. I, Theil 2, Heft 8, Niirnberg, 1890). Fig. 5. Stemele acolate ale celor două principate românești pe o pecetie din 1819 a lui Ale- xandru Vodă Suțu aplicată pe un act din același an (Muz. Literaturii române, Mss., nr. inv. 16099). Fig. 6. Stemele acolate ale Moldovei (in domnia lui Mihai Sturdza) și ale Țării Românești, tipă- rite pe coperta cunoscutului Album moldo-valaque (Paris, 1848) al lui Adolphe Bille- cocq, consul al Franței la București in perioada regulamentară (Bibi. Acad. R.S.R.). www.dacoromanica.ro PLANȘA LIX Steme unite 325 www.dacoromanica.ro 326 Album heraldic PLANȘA LX. Fig. 1. Stema Țării Românești în armorialul lui Hristofor Jefarovi6, Stematografia (Viena, 1741, p. 30). Fig. 2. Stema Moldovei în același armorial menționat (ibidem, p. 34). Fig. 3. Stema Țării Românești în atlasul geografic al lui Franz-Joseph von Reilly (Viena, 1789, voi. I, pl. II, fig. 1). Fig. 4. Stema Moldovei în același atlas geografic (ibidem, fig. 2). Fig. 5. Stema Țării Românești în colecția heraldică germană J. Siebmacher (J. Siebmacher’s grosses und allgemeines Wappenbuch, Bd. I, Theil 2, Heft 8, Niirnberg, 1890). Fig. 6. Stema Moldovei în aceeași colecție heraldică citată. www.dacoromanica.ro PLANȘA LX Steme unite 327 www.dacoromanica.ro 328 Album heraldic PRINCIPATELE UNITE PLANȘA LXI. Fig. 1. Stemele unite ale celor trei principate românești gravate pe aversul medaliei «Norma» emisă la București în ianuarie 1838 (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. numism., Medalii, B. 11/2135, argint, 0 63). Fig. 2. Emblema Principatelor Unite gravată pe aversul^medaliei Pompierilor (1860) (ibidem, nr. inv. M. 3694, bronz, 0 32). Fig. 3. Emblema Principatelor Unite pe pecetia din 1859 a Administrației Districtului Dîmbovița, aplicată pe un act din februarie 1860 (colecț. de docum. George D. Florescu). Fig. 4. Emblema Principatelor Unite reprezentată pe flamura drapelului confecționat în 1859, în perioada imediat următoare proclamării Unirii celor două țări române (Muz. Militar Central). Fig. 5. Emblema Principatelor Unite, antet pe o adresă din septembrie 1860 a Prefecturii Poliției Capitalei (Arh. Stat. Buc., Filiala Mun. Buc., Fond Primăria oraș București, Dos. nr. 22/1860, f. 132). Fig. 6. Emblema Principatelor Unite de pe timbrul poștal de 30 de parale albastru, din emi- siunea filatelică apărută la 25 iunie/7 iulie 1862 (v. Catalogul mărcilor poștale românești (1964), București, 1964, p. 5). www.dacoromanica.ro PLANȘA LXI Principatele unite 329 www.dacoromanica.ro 330 Album heraldic PLANȘA LXII. Fig. 1. Stema Principatelor Unite din Calendarul istoric pentru Românii din Principatele Dunărene (pe anul) 1856, ilustrat de Gh. Asachi și litografiat de E. Guillemin (Iași, Inst. Albinei, 1856) (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. stampe, G.R. III/Guillemin, E.-l, 488x861, nr. inv. 555). Fig. 2. Stema Principatelor Unite pe reversul medaliei de aur bătute în 1857 cu prilejul insti- tuirii Divanurilor Ad-hoc în cele două țări române (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. numism., Medalii, nr. inv. 402, aur, 0 18, 2,80 gr.). Fig. 3. Stema Principatelor Unite stabilită oficial prin înaltul Ordin de zi nr. 34 al domni- torului Cuza, dat în București la 9 februarie 1861 ( Monitorul Oastei, II, 1861, nr. 10 din 14 februarie, pl. anexă între p. 152 —153; reprod. după gen. P. V. Năsturel). Fig. 4. Stema Principatelor Unite pe sigiliul lui lancu Mihalescu, delegatul suburbiei Hagiu din Coloarea (sectorul) de Negru al orașului București (Muz. Ist. Mun. Buc., Expoz. numism., vitrină sala I, sigiliu bronz, 0 4,80). Fig. 5. Stema Principatelor Unite, antet pe hîrtia de corespondență oficială a Agenției diplo- matice a țării noastre la Paris în perioada 1862 — 1864 (Bibi. Acad. R.S.R., Arh. Cuza, mapa II, scris, nr. 66 din 27 sept. 1862; reprod. după D. Cernavodeanu). Fig. 6. Stema Principatelor Unite pe frontispiciul acțiunilor Băncii Moldovei emise la Iași con- form hotărîrii din 18/30 mai 1866 a Adunării Generale a acționarilor numitei bănci (Muz. Ist. Mun. Buc., Expoz. numism., vitrină sala III). www.dacoromanica.ro PLANȘA LXII Principatele Unite 331 www.dacoromanica.ro 332 Album heraldic PLANȘA LXIII. Fig. 1. Stema Principatelor Unite pe aversul medaliei de deputat a Adunării Elective din fara Românească în 1859 (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. numism., Medalii, argint, 0 51, nr. inv. 3157 și Muz. Ist. Mun. Buc., Expoz. numism., nr. inv. 78382). Fig. 2. Stema Principatelor Unite pe o cataramă de centură militară, accesoriu de uniformă a armatelor muntene și moldovene în 1859 (Muz. Unirii, Iași; foto Ion Miclea). Fig. 3. Stema Principatelor Unite pictată pe un serviciu de masă, din porțelan de Vierzon, coman- dat în Franța de domnitorul Cuza la începutul anului 1859 (Muz. Castel Peleș, Veselă Vierzon, farfurie, nr. inv. 690748). Fig. 4. Stema Principatelor Unite, antet pe o adresă din iunie 1862 a Comisiei Coloarei de Roșu din București către membrii Municipalității Capitalei (Arh. Stat. Buc., Filiala Mun. Buc., Fond Primăria oraș Buc., Dos. nr. 22/1860, f. 94). Fig. 5. Pecetia din 1859 a Comisiei Colorii neagră din București (Arh. Stat. Buc., Fii. Mun. Buc., Fond. Prim, oraș Buc., Dos. nr. 44/1859, f. 249, precum și ibidem, Arh. Ist. Centr., Sigilii, nr. 1488). www.dacoromanica.ro PLANȘA LXIII Principatele Unite 333 www.dacoromanica.ro 334 Album heraldic PLANȘA LXIV. Fig. 1. Stema Principatelor Unite, antet pe o adresă din aprilie 1861 a Prefecturii jud. Prahova către Constantin Filipescu, deputatul numitului district (colecț. de doc. George D. Florescu ; același tip de antet și la Min. Af. Ext., Arh. ist., Dos. 3/280/1864, f. 15). Fig. 2. Stema Principatelor Unite de la baza compoziției alegorice a lui G. Venrich intitulată Renașterea României, litografiată de C. Danielis în 1859 (Bibi. Acad. R.S.R., Cab. stampe, G.R., V/Danielis,C.-5, 462x622, nr. inv. 5904). Fig. 3. Stema Principatelor Unite de la baza portretului lui Alexandru loan Cuza, litografiat de același Danielis, compus și editat de maiorul D. Pappasoglu în 1859 (ibidem, G.R., II/ Danielis, C.-(Portrete) 2, 561 x420, nr. inv. 4946). Fo early național flagi of W'alacbia and Moldavia, în The Flag Bulletin (Winchester, Massachusetts, U.S.A.), IX, 1970, nr. 2, p. 62—66. Berindei, Dan, Guvernele lui Alexandru loan Cuza (1859—1866). Liste de Miniștri, în Rev. Arh., II, 1959, nr. 1, p. 147-163. Buzdugan, George, Stema Principatelor Unite (1865), în Mag. ist., Vili, 1974, nr. 10, p. 40. Cernovodeanu, Dan, Heraldica In slujba idealurilor nafionale pașoptiste, în Rev. muz. monum., (s. muz.), XI, 1974, nr. 3, p. 67-71. Cernovodeanu, Dan, Contributions b l'itude de l’heraldique d'Etat des Principautes Unies roumaines (1859 — 1866), (referat la al Xll-lea Congres Internațional al Științelor Genealogie și Heraldică, Miinchen, 9-13 sept. 1974), în R.R.H., XVI, 1977, nr. 2, p. 319-334. Cojocărescu, Maria, Sigiliile Comisiei Centrale de la Focșani, în Rev. muz., IX, 1972, nr. 4, p. 348. Elian, Alexandru, Moldova și Bizanțul In secolul al XV-lea, în Cultura moldovenească in timpul lui Ștefan cel Mare, București, 1964, p. 97—179. Iorga, Nicolae, Histoire de la vie byzantine, voi. III, București, 1934. Kogălniceanu, Mihail, Critica descrierii istorice a tabloului ce infafișează pe Alexandru cel Bun.... în Dacia literară (Iași), 1859, p. 74—76. Mănescu, I. N., O stemă necunoscută a lui Alexandru loan Cuza, în Studii privind Unirea Principatelor, București, 1960, p. 517—523. Moisil, Constantin, Două medalii privitoare la istoria teatrului românesc, în Cr. Num., I, 1920, nr. 8, p. 53-58. Moisil, Constantin, Stema României, București, 1931. Moisil, Constantin, Mibail Kogălniceanu și heraldica națională, în Arh. rom., HI, 1939, p. 49—58. Moisil, Constantin, Steme vechi românești. Stemele unite ale Moldovei, Țării Românești și Transilvaniei, în Univ., LVIU, 1941, nr. 159 (15 iun.), p. 2. Moisil, Constantin, Ctteva reminiscențe din timpul propagandei pentru Unirea Principatelor, în Arh. Rom., V, 1941, p. 123-132. Năsturel, P. V., Stema României, București, 1892. Năsturel, P. V., Steagul și stema României. Perioada convențională, în Albina, revistă enciclopedică populară, IV, 1900, nr. 10, p. 253-257; nr. 11, p. 287-291; nr. 13-14, p. 339-343; IV, 1901, nr. 15-16, p. 392-397; nr. 23, p. 626-631; nr. 37, p. 1014-1016; nr. 38, p. 1047- 1051; nr. 39, p. 1058-1071; nr. 47-48, p. 1250-1255; nr. 49, p. 1301-1304; nr. 51, p. 1366-1370; V, 1901, nr. 2, p. 38-42. Năsturel, P. V., Steagul, stema română, insemnele domnești, trofee, București, 1903. Oprescu, Gheorghe, Catalogul colecției Carol Popp de Szathmary, București, 1939. Ortleb, A. und G., Kleines beraldiscbes Lexikon..., Kahla i. Th., f.a. Sacerdoțeanu, Aurelian, Sigiliul domnesc și stema țării. Conceptul de unitate a poporului român pe care 11 reflectă și rolul avut In formarea ideii de unire, în Rev. Arh., XI, 1968, nr. 2, p. 11—68. Știrbu, Constanța, Date noi privind instituirea « Ordinului Unirii», in timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, în Muzeul Național, I, 1974, p. 95—103. TucĂ, Florian, Pro virtute militari, în Mag. ist., II, 1968, nr. 5, p. 69. Vasilescu, Anca, Despre sigiliul personal al domnitorului Alexandru loan Cuza, în Cercetări numismatice, I, 1977, (sub tipar). V[elcu], A[nton], Steagurile României, în Enciclopedia României, voi. I, București, 1938, p. 73 — 84. Vîrtosu, Emil, Ordinul Jerbei de Aur — un proiect inedit al lui Vasile Alecsandri, în Cerc. ist. (Iași), XIII, 1940, nr. 1-2, p. 702-706. Capitolul 6 ROMÂNIA Bolliac, Cezar, Armele României, în Buciumul, I, 1863, nr. 33 (27 apr.), p. 131—132. Cernovodeanu, Dan, Independența de stat a României reflectată in arta heraldică națională, în Rev. muz. monum., (s. muz.), XIV, 1977, nr. 5, p. 42-44. Grecianu, Ștefan D., Eraldica română. Actele privitoare la stabilirea armeriilor oficiale, București, 1900. Macurek, Iosef, Sjednoceni Rumunu, Praha, f.a. Moisil, Constantin, Stema României, București, 1931. Năsturel, P. V., Stema României, (Jubileul de 25 de ani de domnie ai regelui Carol I), București, 1891. Năsturel, P. V., Stema României, București, 1892. Năsturel, P. V., Steagul și stema României, în Albina, rev. enc. pop., IV, 1900, nr. 10 — V, 1901, nr. 2. Năsturel, P. V., Marca țării pe peceți, clădiri și monede, în Albina, rev. enc. pop., V, 1901, nr. 5, p. 117— 119; nr. 12-13, p. 325-330; V, 1902, nr. 14, p. 367-369. Năsturel, P. V., Steagșd, stema română, insemnele domnești, trofee, București, 1903. www.dacoromanica.ro 538 Știința și arta heraldică în România Rethy, Lâszl6, A român Kiralyszag camere es chimir, In Turul, t. II, 1884, p. 53—58. [SEBESTrâN de Keopecz, Iosef], Noua stemă a României, în Ilustrația, revistă ilustrată enciclopedică, X, 1921, s. II, nr. 9, p. 1. Capitolul 7 STEME BOIEREȘTI A. Moldova fi Țara Românească Bacîru, Livia, Ex-libris-ul cu variante al lui G. Em. Filipescu, în Rev. bibi., XXIII, 1970, nr. 7, p. 428 -430. Bartsch, Ferdinand, Des timbres des armoiries des familles de Moldavie et de Valacbie, în Recueil du Xle Congrls International des Sciences Ge'nlalogique et Htraldique, Uilge, 29 mai — 2 juin 1972, Braga (Portugal), 1973, p. 67-69. Bezviconi, Gheorghe, Boierimea Moldovei dintre Prut fi Nistru, voi. I—II, București, 1940—1943. Bogdan, Ioan, Documente fi regește privitoare la relațiile Țării Românefti cu Brafovul fi Ungaria in secolul (sic) al XV-lea fi al XVI-lea, București, 1902. Bogdan, Ioan, Documente moldovenefti din sec. XV fi XVI in arhivul (sic) Brafovului, București, 1905. Bogdan, Ioan, Album paleografie cuprinzind douăzeci fi fase de facsimile de documente românefti din sec. XV, București, 1905. Bogdan, Ioan, Album paleografie moldovenesc. Documente din sec. XIV, XV, XVI. Cu o introducere și cu rezumate de N. Iorga, București și Paris, 1926. Cernovodeanu, Dan, Un sigiliu pafoptist inedit, în Studia et Acta Musei Nicolae Bălcescu, II, 1970—1971, p. 673-679. Cernovodeanu, Dan, Sur la valeur btraldique des sceaux des boyards valaques et moldaves â travers P bis foire des Principautis roumaines (referat la al X-lea Congres Internațional al Științelor Genealogie și Heraldică, Viena, 14—19 sept. 1970), în Genealogica et Heraldica, Wien, 1972, voi. II, p. 589-595. Cernovodeanu, Dan, Un sigiliu pufin cunoscut al vel logofătului Andronachi Donici, în Bul. monum. ist., XLII, 1973, nr. 1, p. 39-40. Chihaia, Pavel, Udrifte Năsturel fi casele de la Herefti, în Rev. Muz. monum., XLV, 1976, nr. 2, p. 23-26. Cornel, Th(eodor), Figuri contimporane din România. Dicționar bibliografic ilustrat, ed. franco-română. Bucu- rești, 1909—1914. Dima-Drăgan, Corneliu, L'album heraldique des e'tudiants d'outre-mer de PUniversiti de Padoue (XVHe— XVIIIe siecles), în R.E.S.E., X, 1972, nr. 2, p. 271-280. Dumitrescu, Emil, Sigiliul generalului Gbeorgbe Magheru, în Rev. muz. monum., XIV, 1977, nr. 3, p. 21. Gane, Constantin, Pe aripa vremii, București, 1923. Hagi-Mosco, Emanuel, Steme boierefti din România. [Album heraldic], București, 1918. Hefner, Otto Titan von, Neues Wappenbucb des bliibenden Adels in Kdnigreicb Galizien..., Leipzig, 1863. Heyer von Rosenfeld, C.G.D., Wappen des Adel von Galizien und Bukovina, în colecția J. Siebmacher’s Grosses und allgemeines Wappenbuch, Bd. IV, Theil XIV, Heft 4, Niirnberg, 1898. Lecca, Octav-George, Familiile boierefti române. Istoric fi genealogie (după izvoare autentice), București, 1899. Mănescu, I. N., Un portret al lui Miron Costin?, în Mag. ist., III, 1969, nr. 10, p. 80 și 99. Meteș, Ștefan, Contribuții nouă privitoare la familia Buhuf din Moldova, în Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. ist., s. III, t. VII, mem. 8., 1927, p. 285 —342. Metzulescu, Stelian, Două contribuții la istoria religioasă din Țara Românească in secolul al XVIII-lea, în Gl. Bis., XXI, 1960, nr. 3-4, p. 305-315. Minea, I. și Boga, L. T., Din trecutul heraldic al boierimii moldovenefti pină la sfirfitul secolului XVI, în Bul. Soc. Num. Rom., XXIX—XXXVI, 1935—1942, nr. 83—90, partea Il-a, București, 1944, p. 168-173. Moisil, Constantin, Inele sigilare boierefti din colecțiaprof. Mihai Seulescu, în Bul. Soc. Num. Rom., XXIX— XXXVI, 1935—1942, nr. 83—90 (Lucrările primului Congres de Numismatică și Arheologie, București, 1933, partea Il-a), București, 1944, p. 180—184. Moisil, Constantin, O pagină de heraldică românească veche, în Bul. științific al Secț. de șt. ist., filoz., econ.- jurid. al Acad. R.P.R. II, 1950, nr. 2—4, p. 53—66. (Extras, București, 1949, 12 p.). Moisil, Constantin, Mărunțițuri sigilografice, în S.C.N., I, 1957, p. 405—406. Năsturel, P. V., Neamul boierilor Pirfcoveni fi incuscrirea lor cu Cantacuzinii din ramura marelui spătar Dră- gbici Măgureanu, București, 1906. Năsturel, P. V., Neamul boierilor Cantacuzini din ramura lui Șerban Voevod, în L.A.R., XII, 1908, nr. 1—3, p. 61-74, nr. 4-6, p. 210-234 și nr. 7-9, p. 317-349. www.dacoromanica.ro Bibliografie 539 Năsturel, P. V., Genealogia Năsturelilor, în R.I.A.F., XI, 1910, partea I-a, p. 37—71 și partea II-a, p. 182—330; XII, 1911, partea I-a, p. 7—43. Rezachevici, Constantin, Privilegii de indigenat polon acordate locuitorilor din țările române, în Rev. de ist., t. 28, 1975, nr. 7, p. 1095-1098. Rezachevici, Constantin, Steagurile militare ale Țării Românești și Moldovei in veacul al XVIII-lea, în Rev. de ist., t. 29, 1976, nr. 8, p. 1192-1213. Sacerdoțeanu, Aurelian, O diplomă de înnobilare din Hațeg, în Țara Bîrsei, IX, 1937, nr. 2, p. 134—140. Sacerdoțeanu, Aurelian, Hrisovul cu sigilii multiple al lui Vlădttț Vodă către Brașoveni, în Rev. muz., VIII, 1971, nr. 4, p. 328-332. Siebmacher, Johann, Das nene Deutsche W'appenbucb. Aufgelegt von —. Leipzig, 1609. Stephănescu, Mihai, O piatră de mormînt uitată ți o pecetie necunoscută. Mărturii vechi ți noi despre marele spătar Zottu T^igara, în Bul. monum. ist., XI, 1971, nr. 4, p. 58—62. Sturdza, D. A., Cronica lui Ulricb de Richenthal asupra Conciliului de la Constanța (1414—1418), în Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. ist., s. II, t. XVI, dezbateri 1893 — 1894, p. 97 — 106. Sturdza-Săucești, Marcel și NistoR, Nicolae, Sigiliile boerilor din sfatul lui Radu cel Mare de la Convenția cu Sibiul din 1507, în Rev. Arh., X, 1967, nr. 1, p. 73—90. Sturdza-Săucești, Marcel, L’ Armorial roumain, în Recueil du XIe Congres International des Sciences Ge'ne’alo- gique et Heraldique, Liige, 29 mai — 2 juin 1972, Braga (Portugal), 1973, p. 481—489. Tafrali, O., O pecetie interesantă a lui Zoty de Cigara, ginerele lui Petru Șchiopul, în Arta și Arheol., IV, 1931-1932, fasc. 7-8, p. 75. Vătămanu, Nicolae, dr., Cel dinții n ex-libris » românesc, în Rev. Medic. (Tg. Mureș), XI, 1964, nr. 2, p. 228 -230. Vătămanu, Nicolae, dr., Ex-libris-ul lui Pantaleon Calliarcbi, în Rev. bibi., XXI, 1968, nr. 3, p. 157. Vătămanu, Nicolae, dr., Portretul ți diploma doctorului Anton Fotino, în Rev. muz., VII, 1970, nr. 6, p. 536-538. Veress, Andrei, Istoricul marele serdar Gheorghe Saul (1743—1785), în Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. Lit., s. III, t. V, mem. 4, 1931, p. 83-106. Veress, Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei ți Țării Românețti, voi. V, București, 1932; voi. VIII-XI, București, 1935-1939. Vîrtosu, Emil, Sigilii românețti cu legenda in limba turcească, în Hris., II, 1942, p. 203—216. Vîrtosu, Emil, Despre dreptul de sigiliu, în S.C.N., III, 1960, p. 333—346. Vîrtosu, Emil, Sigilii cu Însemnele dregătoriei (Țara Românească, 1786—1829), în Rev. muz., II, 1965, nr. 2, p. 152-159. [Vlădescu, Nicolae], Supliment la [Em. Hagi Mosco], Steme boierețti din România, f. titlu, București, f.a. Zernicki-Szeliga, Emilian von, Polniscbe Adel und die demselben bințugetreten anderlândischen Adelsfamilien. General Ver^eicbniss, Bd. I—II, Hamburg, 1900. ( Zotta, Sever de, Spița neamului Hăjdău cu unele date noi, în Arh. gen., II, 1913, nr. 7—9, p. 139—176. Zotta, Sever de, Date nouă (sic) cu privire la Andronache Donici (c. 1760 — 4 nov. 1829), în Arh. (Iași), XXVI, 1915, nr. 1-3, p. 34-44. Zotta, Sever de, Știri despre Costinețti, în Rev. ist., XI, 1925, nr. 4—6, p. 70—76. Zotta, Sever, Pavel Gore (+8 decembrie 1928), Chișinâu, 1928. B. Transilvania Andrăssy, Gyula, Magyarorszag cimeres Konyve (Liber armorum Hungariae), voi. I, Budapest, 1913. Bogdan, Ioan, Originea voevodatului la Români, în Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. ist., s. II, t. XXIV, 1902, p. 128-145. Cs6ma, I6zsef, Magyar nem^etsegi cimerek, Budapest, 1903. Fejerpataki, Lăszl6 și Aldăsy, Antal, Magyar cimeres emlelek, voi. III, Budapest, 1926. Nagy, Ivăn, Magyarors^ag csalâdai c^imerekkel es nem^ekrendi tablakkal, voi. I—XII + voi. Suplim., Pest, 1857-1868. Pușcariu, Ioan I., Disertațiune despre împărțirea politică a Ardealului, Sibiu, 1864. Pușcariu, Ioan, cavaler de, Date istorice privitoare la familiile nobile române, voi. I—II, Sibiu, 1892—1895. Reichbnau, C. von, Czergheo, F. von, și Barczay, O. von, Adel von Siebenbiirgen, în J. Siebmacber's Grosses und allgemeines W'appenbucb, Bd. IV, Theil XII, Heft 8, Niirnberg, 1898. SăndoR, Imre, C^jmerlevelek, voi. I—II, Kolozsvâr, 1910—1912. Sebestyen de Keopecz, I6szef, Portretul unui boier ardelean din timpul lui Mibai Viteazul, în Flacăra, VII, 1922, nr. 14 (11 mart.), p. 214. Sturdza-Săucești, Marcel și Nistor, Nicolae, Zmei von Micbael dem Tapferen in Siebenbiirgen verliebene Adelsdiplome mit der rumănischen Trikolore, în F.V.L.K., Bd. 12, 1969, nr. 1, p. 83—86. Zotta, Sever, O diplomă de boier transilvănean pentru un boier din Moldova, în Omagiu prof. Ioan Lupaț, București, 1943, p. 873—881. www.dacoromanica.ro 540 Știința și arta heraldică în România Capitolul 8 STEME ECLEZIASTICE Albu, Cornbliu, Inorogul de pe blazonul lui Nicolae Olabus, în Mag. ist., n, 1968, nr. 1, p. 11—13. Bianu, Ioan și Hodoș, Nerva, Bibliografia românească veche, voi. I—H, București, 1903—1910. Cazacu, Matei, Cine l-a ucis pe Antim Ivirianu?, în Mag. ist., III, 1969, nr. 4, p. 43 — 49. Cernovodeanu, Dan, Heraldica bisericească in țările române, în Bis. ort. rom., XCHI, 1975, nr. 7—8, p. 962-968. Cristache, Gheorghe, O ipoteză heraldică, în Bul. Soc. Num. Rom., LXVII—LXIX, 1973—1975, nr. 121-123, p. 294 -298. Dogaru, Maria, Antim Ivireanul et l’biraldique de la Valachie, în R.E.S.E., XIV, 1976, nr. 2, p. 317—322. Dogaru, Maria, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric, București, 1976. Enăceanu, Ghenadie, arhimandrit. Petru Movilă, București, 1884. Filtiti, Ioan C., Așerămtntul cultural al mitropolitului Dositei Filitti de la înființare si pînă astăzi 1827—1910, București, [1910]. Grecianu, Ștefan D., Eraldica română. Actele privitoare la stabilirea armeriilor oficiale..., București, 1900. Karadja, Constantin, Delegații din (ara noastră la Consiliul din Constanța (Baden) in anul 1415, în Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. ist., s. III, t. VII, mem. 2, 1927, p. 59—91. Karadja, Constantin, Portretul fi stema lui Grigore Țamblac fi misiunea sa la Conciliul din Constanța, în Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. ist., s. III, t. XXVI, mem. 6, p. 1—8. KovÂcs, Andrei, Diplomele de înnobilare fi iconografia lui Nicolaus Olabus, în Rev. muz., VI, 1968, nr. 2, p. 101-110. Lupaș, Ioan, Mocsony Alexandru, Pușcariu Ilarion, Mangrea Vasile și Hamsba, Augustin, Mitro- politul Andrei baron de Șaguna, scriere comemorativă la serbarea centenarului nașterii lui, Sibiu, 1909. Năsturel, Petre, S. Asupra stemelor unite ale Moldovei și Țării Românești la începutul veacului al XVII-lea, în S.C.N., H, 1958, p. 371-376. • Năsturel, Petre S., O stemă a lui Costandie Filitti, episcop de Buzău, în S.C.N., II, 1958, p. 439—440. Richenthal, Ulrich von, Das Concilium so zu Constantz gebalten ist worden, Frankfurt a/Mein, 1575. Sacerdoțeanu, Aurelian, Cancelaria Mitropoliei Țării Românești și slujitorii ei pînă la 1830, în Gl. bis., XVUI, 1959, nr. 7-12, p. 542-586. Sacerdoțeanu, Aurelian, Antim Ivirianu arhivist, bibliotecar și topograf, în Gl. bis., XXII, 1963, nr. 9—10, p. 862-890. Sacerdoțeanu, Aurelian, Sigiliile mitropolitului Antim Ivireanu, în Mitr. Olt., XVIII, 1966, nr. 9—10, p. 838 - 841. Șerbănescu, Nicolae, Antim Ivirianu tipograf, în Bis. ort. rom., LXXIV, 1956, nr. 8—9, p. 690—766. Sturdza, D. A., Cronica lui Ulricb de Richenthal asupra Conciliului de Constanța (1414—1418), în Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. ist., s. II, t. XVI, dezbateri 1893—1894, p. 97—106. Tonk, Al., Diplomele de înnobilare ale lui Nicolae Olabus. Unele probleme privind genealogja familiei Olabus, în Rev. Arh., XII, 1969, nr. 1, p. 13-32. Vîrtosu, Emil, Sigilii împărțite și sigilii sătești, în S.C.N., I, 1957, p. 357—366. Capitolul 9 STEME DISTRICTUALE ȘI ORĂȘENEȘTI Andrițoiu, M. și Cerchedean, M., Sigilii sătești în comitatele Hunedoara și Zarand, în Rev. Arh., XLVIII, 1971, voi. XXXIII, nr. 1, p. 3-26. _ Antohi, Erhard, Zwei Kronstâdter Siegelstempel aus d. 14. u. 16. Jabrbundert, în S.V.J., 56, 1933, p. 256—257. Arbure, Zamfir, Basarabia în secolul XIX, București, 1898. Arbure, Zamfir, Mărcile districtelor Basarabiei, Chișinău, 1899. Arz von Straussenburg, Albert, Zur Wappenfrage der Stadt Sâcbsiscb-Regen, în S.R.W., 1906, nr. 1—3. Arz von Straussenburg, Albert, Das Wappen der Stadt Kronstadt, în K.V.S.L., LI, 1928, p. 152—154. Arz von Straussenburg, Albert, Das Wappen von Hermannstadt, în K.V.S.L., LIII, 1930, p. 201—210. Arz von Straussenburg, Albert, Das Seeblâtterdreieck in Wappen der Hermannstădter Provin^ în S.V.J., 59, 1936, p. 24-32. Arz von Straussenburg, Albert, Die bistoriscben Wappen des ebemaligen siebenbUrgiscb-săcbsiscber Gebietskor- perscbaften, Hermannstadt, 1937. Arz von Straussenburg, Albert, Das Wappen von Kronstadt. Zurklârung des Meinungen, în M.B.S.M, 1944, p. 1-11. www.dacoromanica.ro Bibliografie 541 Arz von Straussenburg, Albert, Die historischen Wappen des siebenbUrgjscb-săcbsiscber Gebietskorperscbaften, în Siebenbiirgischsăchsischer Hauskalender, Munchen, 1958, p. 33—34. Auner, Michabl, Das Wappen von Hermannstadt, în K.V.S.L., XXXVI, 1913, p. 69—75. Balăzs, Orban, A S^ikelyjbld leirdsa, voi. in, Pesta, 1869. Bedeus, Gustav, Die W'appen der săcbsischen Nation und der Stadt Hermannstadt, în S.V.J., 58, 1935, p. 304-309. Bell, Mattias, Compendium Hungariae geographicum, Posoni et Cassoviae, 1779. Benko, I. Transsilvania sive Magnus Transsilvaniae Principatus, olim Dacia Mediterranae, Vindobonae, 1788. Bogdan, N. A., Graful lafi — odinioară fi astăzi. Schițe istorice fi administrative..., Iași, 1904. Bogdan, N. A., Graful lafi. Monografie istorică fi socială, ilustrată, ed. a Il-a, Iași, 1913—1915. Bolliac, Cezar, O eroare istorică, în Buciumul, I, 1863, nr. 66, p. 262. Brăila veche—Stampe, planuri, hă-ti — Album întocmit pentru comemorarea centenarului eliberării Brăilei de sub turci, 1829-1929, Brăila, 1929. Caian, Dimitrie F., Istoricul orafului Focfani, Focșani, 1906. Cernovodeanu, Dan, Contribuțiuni la studiul stemei municipiului Bucurefti în secolele XIX fi XX, în București, M.I.M., Vin, 1971, p. 159-177. Cernovodeanu, Dan, Aperțu sur l’biraldique de district et municipale des pays roumains et la criation d'armoi- ries nouvelles de district et de villes (municipes) de la Ripublique Socialiste de Roumanie, în Recueil du Xle Congris International des Sciences Genialogique et Heraldique, Lilge, 29 mai — 2 juin 1972, Braga (Portugal), 1973, p. 127—138. Cernovodeanu, Dan și Mănescu, I. N., Noile steme ale județelor fi municipiilor din Republica Socialistă România, în Rev. Arh., LI, 1974, voi. XXXVI, nr. 1-2, p. 3-218. Cernovodeanu, Dan, Noi contribuții la studiul stemei municipiului Bucurefti în secolele XIX fi XX, în Rev. muz. monum. (s. muz.), XH, 1975, nr. 4, p. 73—77. Cernovodeanu, Dan, O variantă necunoscută a stemei de tip 1864—1865 a orafului Bucurefti, în Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena, XVI, 1977, p. 249—253. Cernovodeanu, Dan, Independența de stat a României oglindită în heraldica municipală, în Bul. Soc. Num. Rom., LXX—LXXI, 1976-1977, nr. 124-125 (sub tipar). Cernovodeanu, Paul și Vătămanu, Nicolae, Considerații privitoare la pecețile orafului Bucurefti în secolele al XVI-lea fi al XVII-lea, în M.I.M., IV, 1966, p. 32-44. Cîncea, Ioan V., Sigiliile caimacamilor Craiovei, în Rev. Arh., HI, 1936—1937, p. 178—179. Ciurea, D., Sigiliile medievale ale orafelor din Moldova, în S.C.N., VH, 1956, fasc. 2, p. 157—163. Dahinten, Otto, Heraldiscbe Uberreste in Bistritz, în B.D.Z., XVHI, nr. 94—96. Dan, D., Un document românesc cu marele sigil din tîrgul Baia, în Jun. lit., IV, 1907, p. 56—57. Darvasy, Mihăly, Kozipkori vdrosaink cimereinek eredete is fejlodise, Budapest, 1942. # # Das ăltesie Stadtsiegel von Kronstadt, în Anton Kurz, Magazin fur Geschichte, Litteratur und alle Denk-u. Meckwurdigkeiten Siebenbiirgen, 1 Bd., Kronstadt, 1844, p. 92—96. Dogaru, Mama, Sigiliile cancelariei domnefti a Țării Românefti între anii 1715—1821, în Rev. Arh., XLVH, 1970, voi. XXXH, nr. 2, p. 385-421. Dogaru, Maria, Conservarea stemelor județene în sigjliile domnefti, în Rev. Arh., L, 1973, voi. XXXV, nr. 2, p. 295-302. Dogaru, Maria, Contribuții la cunoațierea sigiliilor folosite de caimacamii Craiovei, în Rev. muz. monum., (s. muz.), Xin, 1976, nr. 1, p. 53-57. Filitti, Ioan C., Raportul Prețedintelui Comisiei Consultative Heraldice adresat ministrului de Interne asupra activității comisiunei între 1921 — 1958, București, 1938, 30 p. (mss. în Bibi. Acad. R.S.R., Arhiva I. C. Filitti, mss. rom. 354, A 2026). Giurescu, Constantin C., Tîrguri sau orafe fi cetăți moldovene din secolul al X-lea pînă la mijlocul secolului al XVI-lea, București, 1967. Giurescu, Constantin C., Istoricul podgoriei Odobeftilor. Din cele mai vechi timpuri pînă la 1918 (cu 124 documente inedite, 1624—1864 și 3 reproduceri), București, 1969. Giurescu, Constantin C., Istoria pădurii românefti din cele mai vechi timpuri fi pînă astăzi, București, 1975. Grbcianu, Ștefan D., Eraldica română. Actele privitoare la stabilirea armeriilor oficiale, București, 1900. Hurmuzaki, Eudoxiu de, Documente privitoare la istoria românilor, voi. VI, București, 1878 și voi. IX, București, 1897. Iăkab, Elek, Az erdily erszăgos cgjmerek tortenote, în Szăzadok, I, 1867, nr. 4, p. 336—352. Ionescu, Dimitrie Gh., Vechea stemă a orafului Buzău, în An. I.I.A. (Iași), XI, 1974, p. 267 —272. Ivanyi, Istvăn, Lugos rendezett tanicsi viros. Tortenete adatok is vaglatok, Szabafka, 1907. Jak6, Sigismund, Sigilogyafia cu referire la Transilvania (pînă la șfîrfitul secolului al XV-lea), în D.I.R., Introd., voi. II, București, 1956, p. 539—633. [Koepeczy], Sebestyen, Iosef von, Das Wappen von Kronstadt, în M.B.S.M., II, 1937, p. 11—28. [KoSpeczy], Sebestyen, Iosef von, Das Wappen von Kronstadt, în S.V.J., 61, 1938, p. 281—284. Koepeczy, Sebbstybn, I6zsef, Kolozsvdr cimere, în Kolozsvări Szernle, 1944, p. 266 —267. KoSpeczy, Sebestyen, I6zsef, Kolozsvdr szabad Kirily viros cimere, în Kolozsvări Szernle, 1944. Lapedatu, Alexandru, Sigiliile Romanului fi Cîmpulungului muntean, în Conv. lit., XL, 1906, p. 1140—1142. www.dacoromanica.ro 542 Știința și arta heraldică în România Lapedatu, Alexandru, Antichitățile de la Baia, în Bul. Com. monum. ist., II, 1909, nr. 2, p. 53 — 64. Lindt, Karl, dr., Stădte Wappen von Osterreicb-Ungarn nebst dem Eandesivappen undLandesfarben, Wien, 1885. Marienburg, Lukas Ioseph, Dac Kronstadten Wappen, în Siebenbiirgische Provinzialblatt, 1. Bd., 1805, p. 193-216; 2. Bd., 1807, p. 180-190. Meruțiu, V., Județele din Ardeal fi din Maramureș pină in Banat. Evoluția teritorială, Cluj, 1929. Mîrțu, Flaminiu, Un sigiliu inelar al unui «județ » al Cimpulimgului, în Rev. muz., VII, 1970, nr. 5, p. 436-437. Moisil, Constantin, Studii de sigilografic românească, în Rev. Arh., II, 1927—1929, nr. 4—5, p. 126 — 149. Nemeti, Ioan, Scurt istoric al sigiliilor orașului Baia Mare, în Marmația (Baia Mare), I, 1969, p. 16—21. Nyâry, Albert, A beraldika vezerfonala, Budapest, 1886. Orendi, Johann, Zur Wappenfrage der Stadt Sâchsisch-Regen, în S.R.W., 1906, nr. 4. Panaitescu, Petre P., Orașe din Moldova (Observații asupra originii unor orașe din Moldova), în Mag. ist., III, 1969, nr. 9, p. 9-17. Papadopol-Calimah, Alexandru, Notiță istorică despre Botoșani, în Anal. Acad. Rom., s. II, t. IX, Secț. II, Mem. și notițe, 1887, p. 93 — 130. Papadopol-Calimah, Alexandru, Notiță istorică despre Birlad, Bîrlad, 1889. Popescu, Mihai, Orașe și cetăți din Transilvania, București, 1943. Reichersdorffer, Georg, Cborograpbia Tranșylvaniae, quae Dacia olim appellata..., Viennae, 1550. Schonherr, Gyula șiCsÂKo, Elemer, Nagybănya vărosXIV sed-i pecseti, în Turul, XXIV, 1906, p. 1—2. Schwantz, Fr., Tabula Valacbiae Cisalutanae, Viena, 1722. Sporea, Corina, Din trecutul satelor săcelene. « Compania Oierilor » români din cele șapte sate săcelene. Sigiliul cu stema medievală a Săcelelor, în Drum nou (Brașov), XXVIII, 1971, nr. 8361 (25 nov.), p. 2. , * , Stemele județelor fixate de Comisiunea Consultativă Heraldică, București, 1928. , * , Stemele Regatului României, județelor și municipiilor, în culori după originalele Comisiunei Consultative Heraldice, aprobate și promulgate cu înaltele Decrete publicate în Monitorul Oficial, Brașov, 1935. , * , Stemele județelor României, în Enciclop. Romîniei, voi. II, București, 1938, p. 19—515. , * , Stemele municipiilor și orașelor din România, în Enciclop. României, voi. II, București, 1938, p. 523 - 697. Stenner, Friedrich, Das Wappen der Stadt Kronstadt, în Kronstâdter Zeitung, 1903, nr. 49 și 50. Stephănescu, Mihai G., Drapeaux militaires roumains du XlXe silele aux armoiries des districts et des villes, în Recueil du Xle Congres International des Sciences Ge'ne'alogique et Heraldique, Eilge, 29 mai — 2 juin 1972, Braga (Portugal), 1973, p. 467—475. Szegedi, R. P. Ioannes, Cerograpbia Hungariae..., Tymaviae, 1734. Timon, Samuel, Imago Antique Hungariae, voi. II, Cassoviae, 1733. Ungureanu, Gheorghe, Sigiliul orașului Iași in secolul al XIX-lea, în Rev. Arh., IX, 1966, nr. 2, p. 83-100. Urechia, V. A., Sigiliul tirgului Petrei (județul Neamț). Notiță istorică, în Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. ist., s. H, t. X, 1887-1888, p. 235 - 245. Urechia, V. A., Schițe de sigilografic românească, București, 1891. [Velcu, Anton D. și Potocki, Andrei], Steagul Agiei din timpul domnitorului Grigore Dimitrie Ghica (1822—1828), în Bul. Muz. Mii. Naț., I, 1937, nr. 2, p. 19-20. Vîrtosu, Emil, Din sigilografia Moldovei și Țării Romănești, în D.I.R., Introd., voi. II, București, 1956, p. 333-537. Vîrtosu, Emil, Sig/lii de tirguri și orașe din Moldova și Țara Romănească, în A.U.B., Ist., 1956, nr. 5, p. 131-155. Vîrtosu, Emil, Sigilii împărțite și sigilii sătești, în S.C.N., I, 1957, p. 357—366. Vîrtosu, Emil, Note și discuții sigilografice, în S.C.N., III, 1960, p. 519—539. Vîrtosu, Emil, Bucureștii și sigilografia, în M.I.M., IV, 1966, p. 123—129. ’ Zimmermann, Franz, Das mittelalterlichen Siegel der Stadt Kronstadt u.d. Burzenlănder Distrikten, în K.V.S.L., I, 1878, p. 107-110 și 116-121. Zimmermann, Franz, Das ălteste Siegel der Stadt Hermannstadt, în K.S.V.L., I, 1878, p. 2—5. Zimmermann, Franz, Das mittelalterlicbe Siegel der Stadt Bistrit^a, în K.V.S.L., V, 1882, p. 97—98. Zimmermann, Franz, Das Wappen der Stadt Hermannstadt, în A.V.S.L., XVII, 1883, Bd. 2, p. 338—346. Zimmermann, Franz, Werner C. și Gundich, G., Urkimdenbuch ^ur Gescbicbte der Deutscben im Sieben- biirgen, Editat de —, Sibiu, 1892—1937. www.dacoromanica.ro INDICE A Aaron, Petru-Pavel, episcop de Blaj, p. 180, 181, 434. Adam-Clissi, p. 198. Agnita, p. 498. Aiud, p. 500. Alba, comitat, p. 189; județ, p. 194, 197, 200. Alba-Iulia, cetate și oraș, p. 70, 131, 386, 394; municipiu, p. 194, 200. Albu, Comeliu, p. 540. Aldăsy, Antal, p. 138, 536. Aldulian (familia), p. 177. Alecsandri, loan, colonel și diplomat, p. 148. Alecsandri, Vasile, poet și om politic, p. 143, 537. Alexender, K., litograf, p. 320. Alexandria (jud. Teleorman), p. 188, 194, 506, 520. Alexandru Aldea, domn, p. 53. Alexandru cel Bun, domn, p. 19, 84, 85, 96, 97, 100, 101, 107, 110, 111, 114, 115, 117, 119, 121, 142, 143, 256, 276, 286, 380, 382, 536, 537. Alexandru Coconul, domn, p. 55. Alexandru Iliaș, domn, p. 55, 103, 262. Alexandru Lăpușneanu, domn, p. 97, 100—103, 108, 109, 112, 113, 116, 118, 280, 282. Alexandru Mircea, domn, p. 102. Alexăndrel, domn, p. 115. Amsterdam, p. 360. Ana, soție a lui Alexandru cel Bun, p. 114, 115. Anastasia, fiica lui Lațco voievod, p. 115. Andrassy, Gyulla, grof, p. 539. Andrei al Il-lea, rege al Ungariei, p. 65, 77. Andrițoiu, M., p. 540. Andronic, Alexandru, p. 533. Angevinii (dinastia de Ungaria), p. 45, 66, 109, 190. Antim Ivireanul, mitropolit al Ungrovlahiei, p. 33 48, 51, 179, 181, 424, 434, 540. Antohi, Erhard, p. 540. Apaffi, Mihai I, principe al Transilvaniei, p. 136, 308, 386, 422. Apolodor din Damasc, p. 199. Arad, comitat, p. 190, 192, 442; județ, p. 194, 202, 488; oraș, p. 192, 500; municipiu, p. 194, 195, 202, 524. Arbure, luliana, p. 170, 378. Arbure, Luca, portar de Suceava, p. 170, 378. Arbure, Zamfir, p. 540. Ardeal, passim. Argeș, oraș, p. 164, 184, 494; județ, p. 187, 194, 202, 458, 464, 468, 470, 472. Argetoianu (familia), p. 406. Argetoianu, Constantin, om politic, p. 406. Argetoianu, Marie-Jeanne, p. 406. Arghiropol (Argyropol) (familia), p. 424. Arghiropol, Gheorghe, vel ban, caim. al Craiovei, p. 426, 452. Arghiropol, lorgache, vel postelnic, caim. al Craio- vei, p. 450. Arieș, scaun secuiesc, p. 190. Arion (familia), p. 404. Arion, Eracle, general, p. 404. Aron Tiranul, domn, p. 121, 127, 534. Arz von Straussenburg, Albert, p. 133, 138, 190, 191, 000, 000. Asachi, Alexandru, maior, p. 19, 20, 143, 338, 466. Asachi, Gheorghe, cărturar, agă, p. 19, 20, 91, 142, 143, 268, 274, 330, 456, 516, 530, 536. Asachi, Petru, căminar, p. 274, 456. Asănești (dinastia), p. 78, 126. Ascholot (ducatul de), p. 254. Atena, p. 446. Athos, munte, p. 216, 282. Augsburg (Bavaria), p. 77, 81, 126. Aulendorf (Baden), p. 77, 78, 126. Auner, Michael, p. 541. B Bacău, ținut, p. 186, 187, 456, 466; județ, p. 194, 202, 468, 484; municipiu, p. 195, 202. Bachelin — Deflorenne, M., p. 80, 529. Bacîru, Livia, p. 91, 268, 270, 533, 538. Baer, A., tipograf, p. 480. Bahr, H., gravor, p. 472. Baia, tîrg și oraș, p. 29, 109, 184, 494, 541, 542; județ, p. 194. Baia de Criș, p. 384. Baia Mare, oraș, p. 192, 194, 542; municipiu, p. 202. Băicoi, p. 143. Băilla, Petru, p. 386. www.dacoromanica.ro 544 Știința și arta heraldică în România Bălăceanu (familia), p. 175, 396. Bălăceanu, Constantin, vel agă, p. 388. Bălăceanu, Smatanda, p. 392. Bălan, Constantin, p. 533. Bălan, Theodor, prof., p. 418. Bălănescu, Silvestru, episcop de Huși, p. 182. Bălașa (Ralea), soția lui Constantin Șerban voievod, p. 531. Balassa (familia), p. 94. Balăzs, Orbăn, p. 190 193. Bale voievod, fiul lui Sas, p. 93. Băleanu (familia), p. 406. Baligot de Beyne, Arthur, secretarul cabinetului domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza, p. 148. Balș (familia), p. 18, 174, 414, 420. Balș, Alecu, vel logofăt, p. 414. Balș, Alexandru G., p. 414, 420. Balș, Alexandru I., vel vornic, p. 414. Balș, Gh., arhitect, p. 97—100, 104, 378, 414, 533. Balș, lordache, vel agă, p. 414. Balș, Lupu, vel vornic, p. 414. Bălți, județ, p. 194; municipiu, p. 194. Banat, p. 162, 176, 190, 192, 542. Banska Bistrica, p. 135. Barbat voievod, p. 65. Bărcănescu (familia), p. 396. Bărcănescu, Scarlat, vel agă, p. 396. Bărcănești (jud. Prahova), p. 396. Barcsai, Acațiu, principe al Transilvaniei, p. 135, 136, 306, 308. Barczay, Otto von, p. 133, 135, 138, 176, 298, 539. Bamovski-Movilă, Miron, domn, p. 103, 104. Bartsch, Ferdinand, inginer, p. 35, 538; colecția, p. 125, 181, 292, 354, 366, 402, 412. Basarab I, domn, p. 43, 66, 80. Basarab al II-lea, domn, p. 64, 531. Basarab al IH-lea, domn, p. 64, 65, 68. Basarab al IV-lea cel Tînăr (Țepeluș), p. 44, 54. Basarab-Brincoveanu (ramura adoptată provenind din familia Bibescu), p. 358. Basarabia, p. 175, 540. Basarabii (dinastie), p. 25, 32, 34, 46, 63 —69, 74, 77, 79, 80, 102, 103, 106, 107, 109, 110, 113, 119, 121, 126, 130, 184, 192, 530—532. Basel (Elveția), p. 496. Bașotă, Pătrașco, logofăt, p. 410. Băthory (familia), p. 49, 129, 130. Băthory, Andrei, cardinal și principe al Transilva- niei, p. 49, 132, 133, 304, 386. Băthory, Christofor, voievod al Transilvaniei, p. 129, 134, 294. Băthory, Gabriel, principe al Transilvaniei, p. 134, 304, 306, 386. Băthory, Sigismund, principe al Transilvaniei, p. 49, 121, 129, 131-133, 138, 304, 386, 536. Băthory, Ștefan, voievod apoi principe al Transil- vaniei și rege al Poloniei, p. 129. Bawr (Bauer), F. G. von, general, p. 75, 250, 322. Bedeus, Gustav, p. 541. Bedeus von Schaarberg, Joseph, p. 131, 541. Bega, p. 199. Bela al HI-lea, rege al Ungariei, p. 65. Beldiman (familia), p. 416. Beldiman, Radu, p. 416. Bell, Mattias, p. 189, 541. Bellini, Giovanni, compozitor italian, p. 140. Bellu (familia), p. 370, 406, 424; casa memorială din Urlați, p. 370. Benkd, I., p. 189, 190, 541. Benson, Gary S., p. 537. Beograd (Jugoslavia), p. 50, 78—80, 127. Berindei, Dan, p. 144—146, 537. Berna (Elveția), p. 131, 536. Berza, Mihai, prof., p. 33, 88, 93, 95, 98—100, 102, 105, 112, 122, 282, 533. Bethlen, Gabriel, principe al Transilvaniei, p. 135, 300, 306. Beza, Marcu, p. 324, 446. Bezviconi, George, p. 31, 34, 418, 538. Bianu, Ion, p. 18, 48, 74, 90, 138, 496, 530, 540. Bibescu (familia), p. 76, 175, 372. Bibescu, Gheorghe, domn, p. 61, 76, 149, 186, 234, 236, 252, 432, 448, 458, 462, 464. Bicaz, p. 164, 199. Bielz, A., tipograf, p. 151. Bihor, comitat, p. 190, 192; județ, p. 194, 197, 202, 409, 492. Billecocq, Adolphe, consul francez, p. 125, 324, 533. Bîrlad, oraș, p. 184—186,188, 194, 542; municipiu, p. 200, 202. Biserica din Arbora (jud. Suceava), p. 170, 378; B. Arhanghelul Mihai (Constantinopol), p. 324; B. din Borzești (jud. Bacău), p. 99; B. domnească de la Curtea de Argeș, p. 67; B. din Horodniceni (jud. Suceava), p. 170,378; B. Izvorul Tămăduirii (București), p. 374; B. Lucaci (București), p. 153; B. Mavromol (Galați), p. 260; B. schitului Măxineni (jud. Brăila), p. 248; B. din Păpăuți (jud. Botoșani), p. 284; B. din Rădăuți, p. 115; B. episcopală din Roman, p. 414; B. Sf. Andrei (Frunzănești-Ilfov), p. 396; B. Sf. Dumitru (București), p. 396; B. Sf. Du- mitru (Iași), p. 414; B. Sf. Dumitru (Suceava), p. 88, 100, 108, 112, 116, 118, 260, 284; B. Sf. Gheorghe (Suceava), p. 88; B. Sf. Ioan cel Mare (București), p. 396; B. Sf. Nicolae-Schei (Brașov), p. 496; B. Sf. Paraschiva (Lemberg), p. 88, 262; B. Sf. Spiridon (Iași), p. 88, 260; B. Stavropoleos (București), p. 396; B. Talpalari (Iași), p. 416. Bistrița, scaun săsesc, p. 190, 191; oraș, p. 191, 195j 524, 541, 542. Bistrița-Năsăud, județ, p. 202. Bizanț, p. 16, 59, 74, 142, 532. Blaj, p. 138, 180, 181, 194, 434. Blancard, Ilieodore, p. 372. Blaremberg, Nicolae, p. 18, 529. Bocskai, Ștefan, principe al Transilvaniei, p. 134, 304, 386. Boer de Recea, Ioan, p. 386. Bolohoveni (populație), p. 94. Boga, L.T., p. 538. Bogdan I întemeietorul, domn, p. 82, 83, 94—96, 104, 105, 114, 115, 119. Bogdan al II-lea, domn, p. 85, 115, 120. Bogdan al III-lea cel Orb, domn, p. 103, 112, 113. www.dacoromanica.ro Indice 545 Bogdan, fiul (decedat la 1479) al lui Ștefan cel Mare, p. 98. Bogdan Lăpușneanu, domn, p. 113. Bogdan, jupan, vel vornic, p. 384. Bogdan (familia), p. 412. Bogdan, Dimitrie, paharnic, p. 412. Bogdan, Emanuel, R., p. 412. Bogdan, Manolache, vornic, p. 412. Bogdan, Damian, prof., p. 533. Bogdan, Ioan, slavist, p. 29, 83, 84, 168, 176, 354, 378, 380, 382, 529, 530, 533, 538, 539. Bogdan, N.A., p. 20, 21, 274, 470, 516, 518, 541. Bogdăneștii (dinastia), p. 95. Bojtha de Bethlen, Ștefan, p. 386. Boldur-Lățescu, lordache, hatman, p. 412. Bolliac, Cezar, p. 22-25, 28, 29, 34, 78, 126, 139, 159, 210, 212, 302, 529, 530, 537, 541. Borzești (jud. Bacău), p. 534. Boschinius, Marcus, gravor venețian, p. 248. Bosnia, p. 126—128. Botezat (familia), p. 416. Botezat, Eugen, p. 533. Botoșani, ținut, p. 186, 187; județ, p. 194, 197, 202, 362, 468, 478, 484; oraș, p. 184, 185, 188, 494, 542; municipiu, p. 202. Botta (familia), p. 177. Boul, Toader, vistier, p. 388. Boureni (jud. Iași), p. 97, 533. Bouton, Victor, p. 529. Braga (Portugalia), p. 82, 531, 534, 538, 539, 541, 542. Brăila, județ, p. 187, 194, 202, 458, 460, 468, 470, 772, 480; oraș, p. 188, 506, 541; municipiu, p. 194. Brăiloiu, Constantin, om politic, p. 144. Brandenburg (marca de), p. 94. Brașov, scaun săsesc, p. 190; cetate și oraș, p. 29, 50, 136, 168, 190, 216, 398, 496, 540, 542; municipiu, p. 194, 200, 203; județ, p. 194, 202. Brătianu (familia), p. 406. Brătianu, Dimitrie, om politic, prim-ministru, p. 22. Brătianu, Gheorghe, prof., p. 34, 84, 93, 94, 97, 99, 105, 530, 533. Brătianu, Ioan, șetrar, p. 406. Brătianu, Ion C., om politic, prim-ministru, p. 159. Brătianu, Ion I., p. 406. Brîncoveanu (familia), p. 34, 358. Brîncoveanu, Constantin, domn, p. 47, 48, 50, 51, 56, 74, 175, 224, 226, 394, 424. Brodnici (populație), p. 94. Bruxelles, p. 366. Bucovina, p. 100, 175, 534, 535, 538. Bucșan, Staico, paharnic, p. 388. București, orașul, p. 22, 33, 51, 75, 146, 148, 150, 151, 153, 156, 174, 188, 232, 330, 332, 334, 336, 338, 340, 342, 344, 346, 364, 370, 374, 396, 404, 424, 460, 464, 472, 506, 508, 510, 541, 542; municipiul, p. 194, 196, 199, 200, 202, 512, 514, 526, 541. Buhuș (familia), p. 538. Bulgaria, 23, 78, 126, 162. Bunta, Magdalena, p. 35, 530. Burlacu, Ioana, p. 32. Butculescu, Marin, serdar, p. 400. Buzău, județ, p. 186, 187, 194, 198, 202, 458, 462, 468, 492; oraș, p. 186, 195, 224, 541; municipiu, p. 202. Buzdugan, George, p. 148, 530, 537; colecția, p. 344, 356, 364. Buzescu, Preda, vel spătar, p. 392. C Caffa (cetate genoveză), p. 106. Cahul, județ, p. 194, 468, 472. Caian, Dimitrie, p. 506, 541. Călărași, oraș, p. 194; municipiu, p. 202. Calfoglu, Alecu, vel clucer, caim. al Craiovei, p. 450. Caliacra, județ, p. 194 Călinescu, Ioana, p. 338. Calinic, episcop de Rîmnic, p. 181. Calliarchi, Pantaleon, medic al lui C. Brîncoveanu, p. 424, 539. Callimachi (familia), p. 362. Callimachi, Alexandru, domn, p. 91. Callimachi, Eufrosina, p. 324. Callimachi, Ioan Theodor, domn, p. 270. Callimachi, Scarlat, domn, p. 19, 87, 91, 174, 186, 268, 446. Callimachi, Teodor, p. 362. Cantacuzino (familia), p. 23, 28, 56, 73, 74, 250, 356, 538. Cantacuzino, Constantin, vel stolnic, p. 226. Cantacuzino, Costache, vornic de politie, p. 508. Cantacuzino, Drăghici, vel spătar, p. 23, 28, 394. Cantacuzino, Ioan al Vl-lea, impărat al Bizanțului, p. 56. Cantacuzino, Matei, impărat (coasociat) și fiu al precedentului, p. 56. Cantacuzino, Mihai, vel spătar, p. 250. Cantacuzino, Mihai, vel ban și general în Rusia p. 356. Cantacuzino, Șerban, vtori-postelnic, p. 59; domn, p. 28, 51, 56, 73-75, 232, 246, 250, 396, 406, 424, 538. Cantacuzino, Ștefan, domn, p. 51, 56, 73, 246. Cantemir (familia), p. 25, 290, 360, 533. Cantemir, Antioh, domn, p. 90. Cantemir, Antioh, diplomat în Rusia, p. 360. Cantemir, Constantin, domn, p. 127, 360, 533. Cantemir, Dimitrie, domn, p. 18, 89, 123, 127, 142, 266, 288, 360, 529, 533, 534. Caragea (familia), p. 25, 362. Caragea, Costache, vel postelnic, caim. al Craiovei, p. 450. Caragea, Ioan, domn, p. 75, 186, 252, 444. Caragea, Nicolae, domn, p. 19, 52, 186, 444. Caragiale, Matei, p. 34, 358, 530. Caransebeș, district, p. 192; oraș, p. 192. Caraș, comitat, p. 192, 442; județ, p. 194, 488. Caraș-Severin, comitat, p. 190; județ, p. 201, 202. Carol I, domnitor, p. 24, 152, 160, 346; rege al României, p. 161, 162, 348, 537. Carol Cvintul, împărat romano-german, p. 113. www.dacoromanica.ro 546 Știința și arta Carol-Robert de Anjou, rege al Ungariei, p. 66. Carpații nordici, p. 114. Catargi (familia), p. 412. Catargi, Barbu, prim-ministru, p. 147. Catargi, Lascăr, locot. domn., prim-ministru, p. 158. Cazacu, Matei, p. 540. Cazan, boier, p. 384. Căzănișteanu, Constantin, colonel, p. 432. Cazimir al IV-lea, rege al Poloniei, p. 117. Ceauru (familia), p. 175. Ceauru, Vasile, vel hatman, p. 410. Ceaușescu, Nicolae, p. 1. Cerchedean, M., p. 540. Cerchez (familia), p. 416. Cerchez, Mihai, prof., p. 370. Cernăuți, județ, p. 194; oraș, p. 504; municipiu, p. 194, 534. Cemovodeanu, Dan, p. 7, 8, 22, 33, 35, 36, 40, 54, 125, 139, 140, 150, 174, 186, 188, 195, 452, 454, 460, 462, 470, 472, 474, 506, 508, 510, 512, 514, 526, 530, 531, 533, 537, 538, 540, 541; colecția, p. 290, 340, 358, 362, 370, 372, 376, 384, 402, 404, 406, 408, 412, 416, 420, 426 428, 430, 450, 452, 454, 458, 470, 508, 512. Cemovodeanu (zis Damari), Ioan, vel vornic p. 396. Cemovodeanu, Paul (Pavel), general; (căpitan) p. 340, (It.-colonel), p. 160, 346. Cemovodeanu, Paul I., p. 541. Cemovodeanu-Damari, Hristea, p. 398. Cetatea Albă, citadela, p. 98, 108, 109, 112, 113, 118, 282, 284, 533, 535, 536; județ, p. 194; municipiu, p. 194. Cetatea de Baltă, p. 118. Chifflet, Jean-Jacques, medic al regelui Filip al II-lea al Spaniei, p. 121, 132, 536. Chihaia, Pavel, p. 531, 538. Chilia (cetatea), p. 109, 118. Chioar, districtul, p. 189, 192. Chim, Constantin, dir. gen. P.T.T., p. 162, 348. Chim, Petre V., p. 162, 348, 470. Chișinău, orașul, p. 113; municipiul, p. 194. Ciceiu (cetatea), p. 118. Cimpineanu (familia), p. 408. Cimpineanu, Constantin, vel logofăt, caim. al Cra- iovei, p. 452. Cimpineanu, Ioan, vel logofăt, p. 408. Cimpineanu, Ion, colonel și om politic, p. 140. Cimpineanu-Cantemir, Ioan, p. 408. Cîmpulung Moldovenesc, oraș, p. 194, 522; județ, p. 194, 486. Cîmpulung (Muscel), p. 29, 50, 184, 186, 188, 216, 494, 504, 520, 542. Cincu Mare (jud. Brașov), p. 498. Cincea, Ioan, V., p. 541. Cîndea, Virgil, prof., p. 75, 531. Ciocănești (Cioconiesthy), frații George, Nicolae, Ioan și Petre, p. 394. Ciofu, Valerian L., inginer, p. 533. Ciomea, Elena, p. 436. Cîrligătura, ținut, p. 187. Cirlova (familia), p. 404. Cîrlova, Ioan I., p. 404, 458. Ciuc, scaun secuiesc, p. 190; județ, p. 194, 490. HERALDICĂ ÎN ROMÂNIA Ciurea, Dimitrie, prof., p. 35, 183, 541. Cluj, scaunul săsesc, p. 190; cetatea și orașul, p. 95, 176, 190, 191, 194, 300, 494, 000; comitatul, p. 189, 192; județul, p. 194, 202, 490; municipiul, p. 194, 526. Cluj-Napoca, municipiu, p. 180, 200, 202. Cobia (plasă, jud. Dîmbovița), p. 470. Cojocărescu, Maria, p. 144, 537. Cojocna, ținut, p. 189; (v. și Cluj-Cojocna). Colombi&res, Vulson de la, p. 67. Colomeea (Polonia), p. 117, 118. Condurachi, Emil, academ., p. 33, 533. Constanța, județ, p. 188, 194, 198, 202, 203, 478, 480, 482, 486, 492; oraș, p. 91, 188, 198; muni- cipiu, p. 194, 200, 526. Constanta (oraș în Baden), p. 26, 77, 125, 126, 212, 378, 434, 531—533, 535, 539, 540. Constantin, Șerban, Basarab, domn, p. 35, 47, 52, 56, 74, 222, 248, 262, 531. Constantinopol, p. 56, 59, 69, 93, 108, 114, 117, 142, 282, 324, 532. Contoș, Pavel, logofăt, p. 388. Corbeanu, Teodosie, spătar, p. 390. Coresi, Nicolae, diacon și tipograf, p. 50, 496. Comei, Theodor, p. 174, 538. Comescu, I., p. 31. Corvineștii (familia), p. 46, 57, 58, 192, 201, 352. Costachi (familia), v. Kostaki. Costea, voievod al Moldovei de Jos, p. 106, 107. Costiescu-Ghika, Matila, p. 31. Costin (familia), p. 416, 539. Costin, Miron, cronicarii!, p. 17, 34, 58, 127, 392, 529, 534, 538. Costin, Miron, G., colonel, p. 416. Costin, Nicolae, cronicaml, p. 17, 18, 72, 208 392, 529. Costin Neniul, Constantin, vel paharnic, p. 400. Cotnari, tîrg și oraș, p. 185. Covasna, județ, p. 198, 202. Covurlui, ținut, p. 187, 456, 468; județ, p. 194. Cozma, sculptor in lemn, p. 88, 258. Cracovia, p. 97, 121. Craiova, oraș, p. 153, 188, 406, 506, 541; municipiu, p. 194, 202, 520. Craioveștii (familia), p. 44, 46, 74. Crasna, comitat, p. 189. Crăsnam, Alexandru, p. 30, 31. Cretzianu (familia), p. 408. Cretzianu, George, ministr. plenip., p. 408. Cretzianu, Radu, colecția, p. 396, 408, 458. Crimeea (banatul), p. 127. Crișana, p. 139, 192. Cristache, Gheorghe, colonel, p. 540. Cmtzescu, Radu, amb., colecția, p. 408. Csâk6, Elemer, p. 542. Cs6ma, lozsef, p. 539. Cuciuml Mare (jud. Suceava), p. 504. Cumania, p. 78, 210. Cupcici, vornic, p. 380. Curtea de Argeș, reședință domnească, p. 531, 532. Cuza (familia), p. 154, 160. Cuza, Alexandru Ioan I, domnitor, p. 22, 24, 34, 60, 63, 125, 141-159, 162, 292, 330, 332, 334, www.dacoromanica.ro Indic® 336, 338, 340, 342, 344, 348, 432, 468, 510, 512, 537. Cuza Elena, doamna, p. 150, 152, 160, 344. Czerghed, F. von, p. 133, 135, 138, 176, 298, 539. D Dabija, Eustatie, domn, p. 86. Dacia, preistorică, p. 77, 531; regat, p. 72, 73, 78, 130, 134, 139, 161, 208,529, 530, 536; Traia- nă, p. 80, 144, 188, 533; Felix, p. 139, 150, 155; Mediteranee, p. 541. Daci (popor), p. 72, 198. Dahinten, Otto, p. 541. Dan I, domn, p. 63, 64, 244, 000. Dan al II-lea, domn, p. 33, 44, 53, 214, 216, 532. Dan, vornic, p. 382. Dan, D., prof., p. 29, 541. Danciu, boier, p. 380. Dănești (dinastia basarabească), p. 48. Danielis, C., litograf, p. 151, 334. Danovici, pan Coste, p. 382. Darvasy, Mihăly, p. 191, 193, 541. Deaconu, Nicolae, maior, p. 154. Dej, oraș, p. 192, 194, 500; municipiu, p. 202, Demeny, Lidia, p. 496, 534. Demeny, Ludovic, p. 534. Densușianu, Aron, p. 139, 181, 500. Densușianu, Nicolae, p. 531. Dermendjiev, Hristo, p. 10, 79, 127. Despot Vodă (Ioan lacob Heraclid zis), p. 28, 34, 84, 97, 101, 108, 113, 116, 118, 256, 280, 534, 535. Deva, oraș, p. 194, 500, 524; municipiu, p. 202. Diehl, Charles, p. 122. Dima-Drăgan, Comeliu, p. 531, 538. Dîmbovița, județ, p. 187, 194, 202, 328, 458, 464, 468, 470. Dimitriu-Serea, G., prof., p. 480. Dionisie, călugăr, p. 310. Dionisie Eclesiarhul, cronicar, p. 318. Doamna, soția lui Alexandru Vodă Aldea, p. 53. Doamna, soția lui Iliaș Alexandru Voievod, p. 262. Dobîca, comitat, p. 189. Dobrogea, p. 91, 162, 199. Dobromir (Thebemur), cavaler din Valahia, p. 26, 78, 378. Docan, Nicolae, p. 25, 29, 531, 534. Dogaru, Maria, p. 35, 36, 52, 57, 58, 180, 186, 444, 450, 452, 531, 534, 540, 541. Dolha (familia), p. 93. Dolj, județ, p. 153, 187, 194, 202, 440, 458, 464, 468, 486. Donici (familia), p. 420. Donici, Andronachi, vel logofăt, p. 538, 539. Donici, Vera, p. 420. Dorohoi, ținut, 186, 187, 456; județ, p. 194, 468, 480; oraș, p. 186. Dosoftei, mitropolit al Moldovei, p. 89, 264. Drăculești (dinastia basarabească), p. 48, 352. Drăgănești (jud. Prahova), p. 59. Dragffy (conții), p. 93. 547 Dragffy, Bartolomeu, voievod al Transilvaniei p. 93. Drăghiceanu, Virgil, p. 30, 31, 67, 70, 531. Dragoș Vodă, p. 82, 93-96, 104, 119, 167, 536. Dragosizii (dinastia), p. 93, 95, 114, 352. Dragotă de Silvaș (familia), p. 422. Drakulia de Semtest, frații Ladislaus și Ioan, p. 352. Drobeta-Tumu Severin, municipiu, p. 199, 202. Duca, Constantin, domn, p. 123, 290. Duca, Gheorghe, domn, p. 56, 86, 88, 104, 127, 140, 310. Duca, Nastasia, soția precedentului, p. 310. Dudescu (familia), p. 175. Dudescu, Constantin, vel ban, p. 396. Dudescu, Constantin, vel vornic și vel logofăt, p. 400. Dudescu, Radu, vel logofăt, p. 396. Dumitrașco (din Bogdănei), vel vistiernic, p. 390. Dumitrescu, Emil, p. 538. Dumitrescu, Mircea, p. 534. Dumitru, boier, p. 392. Dunărea, p. 92, 127, 199. Dunka (familia), p. 93. Durostor, județ, p. 194. Du Cange (Charles du Fresne), p. 127, 534. E Eberspach, J., gravor, p. 123, 290. Ebner, I., p. 396. Eder, K.I., p. 129, 536. Elek, lăkab, p. 129, 136, 190, 191, 536, 541. Elena doamna, soția lui Petru Vodă Rareș, p. 100 101, 284. Eliade, Mircea, p. 82, 93, 534. Elian, Alexandru, prof., p. 142, 143, 537. Elina (Năsturel), soția lui Matei Basarab Voievod p. 74, 224, 248. Emilian (familia), p. 160, 346. Emilian, Ștefan, p. 160. Eminescu, Mihail, p. 197. Enăceanu, Ghenadie, arhimandrit, p. 179, 354, 434,540; episcop al Rîmnicului și Noului Severin, p. 27, 53, 82, 529, 530. Enescu, George, p. 197. Epen, D.G., van, p. 529. Episcopia de Argeș, p. 54; E. de Buzău, p. 51, 55, 180, 182, 436, 438; E. de Huși, p. 182, 454; E. de Oradea, p. 180, 181, 436; E. de Rîmnic, p. 52, 75, 181, 182, 454; E. de Sibiu, p. 180. Eysenbach, G., p. 529. F Făgăraș, district, p. 189, 192; județ, p. 194, 488; oraș, p. 192, 194, 502. Fălciu, ținut, p. 187; județ, p. 182, 194, 468, 470. Fălticeni, județ, p. 194; oraș, p. 194, 522. Farkaș de Kod (familia), p. 422. www.dacoromanica.ro 548 Știința și arta heraldică în românia Fejerpataki, Lăszld, p. 539. Ferdinand I de Austria, rege al Ungariei vestice apoi împărat romano-german, p. 130, 138, 352. Ferdinand I, împărat al Austriei, p. 296. Fiera (din Leordeni), vel logofăt, p. 390. Fiesole, Mino da, sculptor, p. 88. Filaret I, mitropolit al Ungrovlahiei, p. 181. Filip I Arabul, împărat roman, p. 150. Filip, călugăr, p. 99. Filip Moldoveanul, tipograf, p. 89, 496, 534. Filipașcu, Alexandru, p. 534. Filipescu (familia), p. 18, 404. Filipescu, Constantin, vel vistier, p. 400. Filipescu, Constantin, deputat, p. 334. Filipescu, George C., mareșal al Curții domnești, p. 404. Filipescu, George Em., p. 538. Filipescu, Grigore, vel armaș, p. 426; vel spătar, p. 428. Filipescu, lancu, vel agă, p. 428. Filipescu, Mihai, epistat al agiei, p. 428. Filișanu (familia), p. 404. Filitti (familia), p. 424. Filitti, Costandie, episcop de Buzău, p. 180,436,540. Filitti, Dositei, mitropolit al Ungrovlahiei, p. 540. Filitti, loan C., istoric, p. 30, 31, 70, 182, 185, 193, 531, 540, 541; colecția, p. 396. Filitti, Silvestru, medic, p. 396. Filodor, Margareta (născută Arion), p. 404. Finkelstein, Gustav, (colecția), p. 154, 157, 181, 234, 270, 346, 368, 374, 404, 416, 422, 436, 452, 454, 514. Fischer, Emil, p. 84, 85, 534. Flondor (familia), p. 418; colecția, p. 246, 296, 302, 368, 392, 404, 416, 418, 446, 500. Flondor, Nicolae N., p. 418. Flondor, Șerban, inginer, p. 418; colecția, p. 56, 87, 139, 181, 270, 406, 418. Florescu (familia), p. 402. Florescu, George D., istoric, p. 30, 31, 32, 70, 444, 531; colecția, p. 234, 238, 270, 274, 328,334, 342, 392, 400, 402, 404, 410, 450, 452, 470, 506, 512. Florescu, loan Emanuel, general și om politic, p. 146, 147. Florescu, lordache, vel logofăt, p. 402. Florescu, Manolache, vel vornic, p. 402. Florescu, Theodor, colonel, p. 402. Floricoiul (ot Greci), Preda, vel sluger, p. 390. Focșani, oraș, p. 143, 188, 194, 195, 336, 338, 506, 541; municipiu, p. 202. Foit, Grigore, p. 534. Fotino, Anton, medic, p. 539. Fotino, Dionisie, istoric, p. 18, 332, 448, 529. Francisc al Il-lea, împărat romano-german, p. 442. Franck, Valentin, primar al Sibiului (sec. XVII), p. 43, 46, 49, 218. Francquart (heraldist), p. 67. Franga, George, p. 518. Franța, p. 348. Froyez (heraldist), p. 148. Frunzănești (jud. Ilfov), p. 396. Fundățeanu (familia), p. 406. Fundățeanu, Constantin, stolnic, p. 406. Fundățeanu, Dinu C., p. 406. G Galați, județul, p. 202; orașul, p. 148, 185, 188, 260; municipiul, p. 194, 195, 202, 522. Galiția, p. 114, 352, 538. Gane (familia), p. 416. Gane, Constantin, ministr. plenip., p. 416, 538. Gassauer, Rudolf, dr., p. 94, 95, 99, 534. Gastelier de la Tour, p. 529. Gatterer, Johann Christian, p. 529. Gavril, mitropolit al Moldovei, p. 179, 180, 434. Geanoglu, Neofit, episcop de Rîmnic, p. 181, 182, 454; mitropolit al Ungrovlahiei, p. 180, 182, 454. Gengis-Khan, p. 93, 534. Germania, p. 28, 131. Gevaert, Emile, p. 529. Ghenadie, episcop, v. Enăceanu. Gheorghe Ștefan, domn, p. 88, 258, 262. Gheorghe al III-lea, mitropolit al Moldovei, p. 142. Gheorghe Gheorghiu-Dej, municipiu, p. 203. Gheorghiescul, Lev, cclesiarh, p. 100, 534. Gherachi, Costache, vel spătar, caim. al Craiovei, p. 450. Gherghel (familia), p. 422. Gherla, p. 500. Gheusi, P.B., (Norbert Loredan), p. 40, 529. Ghianghea, vel vornic al Țării de Jos, p. 410. Ghica, Alecu Grigore, beizadea, p. 364. Ghica, Alexandrina (născută Mavros), p. 364. Ghica, Alexandru Dimitrie, vel hatman, caim. al Craiovei, p. 452; domn, p. 60, 61, 76, 149, 186, 187, 234, 252, 364, 448, 458; caimacam, p. 62, 364. Ghica, Alexandru Scarlat, vel spătar, p. 428; vel vornic, caim. al Craiovei, p. 452. Ghica, George, deputat, p. 24, 159. Ghica, Gheorghe, vel vornic al Țării de Jos, p. 410; domn, p. 122, 123. Ghica, Grigore I, domn, p. 47, 51, 56—58, 122, 224, 226, 290. Ghica, Grigore al Il-lea, domn, p. 57, 58, 88, 260, 314, 320. Ghica, Grigore al III-lea, domn, p. 88, 260, 320. Ghica, Grigore al IV-lea; vel spătar, p. 426; domn, p. 76, 186, 364, 428, 542. Ghica, Grigore Alexandru, domn, p. 29, 87, 92, 124, 125, 272, 274, 292, 366, 432. Ghica, loan Grigore, general, p. 141. Ghica Ion, bey de Samos, p. 364; prim-ministru al Țării Rom., p. 21, 141, 143-145, 150, 155, 340; apoi al României, p. 160, 346. Ghica, lorgu, M., p. 510. Ghica, Matei, domn, p. 60, 312. Ghica, Mihai, vel ban, p. 364. Ghica, Scarlat, domn, p. 312, 430. Ghiculeștii (familia), p. 7, 364, 366. Ghika, Dimitrie I., ministru de externe, p. 366. Ghika-Budești, Nicolae Gr., p. 366. Ghika-Climești, Radu E., p. 366. Ghika-Comănești, Dimitrie N., p. 366. Giurescu, Constantin C., acad., p. 95, 106, 541. Giurgiu, oraș, p. 194, 195, 203, 522; municipiu, p. 202. www.dacoromanica.ro Indicb 549 Gîrboviceanu, Petre, p. 182. Glowa Bawola (herbul), p. 94. Golescu, Nicolae, general și om politic, p. 22, 158. Goldner, H., tipograf, p. 474. Gore (familia), p. 420. Gore, Paul (Pavel), p. 30, 31, 70, 420, 539. Gorj, județ, p. 187, 194, 198, 202, 440, 458, 462, 468. Gorjan, A., cartograf, p. 480. Gorovei, Ștefan Sorin, p. 35, 82, 93, 95, 118, 121, 154, 534. Gourdon de Gennouillac, H., heraldist, p. 80, 529. Graeve, E., editor, p. 480. Grădișteanu (familia), p. 402. Grădișteanu, Constantin S., ministru, p. 402. Grădișteanu, loan, vel clucer, p. 402. Grămadă, Nicolae, prof., p. 34, 530, 534. Grațiani, Gaspar, domn, p. 34, 534. Grecianu (familia), p. 402. Grecianu (frații), p. 48. Grecianu, Paul Șt., p. 402. Grecianu, Radu, cronicar, p. 48, 51. Grecianu, Radu P., p. 402. Grecianu, Șerban, cronicar, p. 48. Grecianu, Ștefan, D., p. 19, 22, 24, 26—28, 34, 59, 143, 151, 159-161, 168, 175, 178, 182, 195. 346, 348, 394, 402, 438, 478, 529, 530, 537, 540, 541. Gregoriadi, Alexandru, p. 338. Grigorcea (familia), p. 418. Grigorcea, Modest, p. 418. Gritzner, Maximilian, p. 362, 372, 529. Guillemin, E., litograf, p. 330. Gundich, G., p. 190. H Hăbășescu, Gligoraș, vel hatman, p. 338. Hăbășescu, Lupu, vel vornic, p. 410. Hadrianus, împărat roman, p. 20. Hagi-Mosco (familia), p. 424. Hagi-Mosco, Emanuel, p. 30, 31, 70, 154, 538, 539; colecția, p. 370, 372, 374, 424. Hagi-Mosco, loan, vistier, p 424. Hâjdeu (familia), p. 203, 420, 539. Hâjdeu, Alexandru, p. 420. Halga de Hălmagiu, loan, p. 386. Hamsea, Augustin, p. 181, 540. Hangerli (familia), p. 372. Hangerli, Constantin, domn, p. 52, 75, 186, 252, 444, 531. Hangerli, Nicolae, vel hatman, caim. al Craiovei, p. 450. Haralambie, Nicolae, general și om politic, p. 158. Harghita, județ, p. 201, 202. Hasdeu, B.P., p. 24, 26, 28, 69, 80, 106, 126, 460, 530, 531. Hațeg, district, p. 33, 192. Hefner, Otto Titan von, p. 67, 529, 538. Heltai, Găspâr, cronicar, p. 58, 531. Henric al Vl-lea, rege al Angliei, p. 66, 210. Herești (jud. Ilfov), p. 538. Herța, ținut, p. 187. Heyer von Rosenfeld, G.D.D., p. 538. Hîncu (familia), p. 203. Hîrlău (reședință domnească), p. 99, 112, 116, 117; oraș, p. 185; ținut, p. 187. Histria, cetate, p. 198. Hodoș, Ion, dr., p. 18, 529. Hodoș, Nerva, prof., p. 18, 48, 74, 90,138, 496, 530, 540. Hofel, Blasius, gravor, p. 446. Hoffmann, K.F., litograf, p. 19. Honterus, Johann, p. 496. Hotin, județ, p. 194. Hozier, d’, genealogist și heraldist, p. 148. Hozier, Ambroise-Louis-Marie d’, genealogist și heraldist, p. 148. Hozier, Charles, colonel conte d’, p. 148. Hrisoscoleu, Grigore, vel clucer, p. 400. Hrisoscoleu, Roxanda (născută Băleanu), p. 400. Hristhea, egumen și arhimandrit, p. 436. Hrizea (din Bălteni), vel vornic, p. 388. Hulsius. Levinus, cronicar, p. 81, 126, 128, 130, 212, 254, 294, 531. Hunedoara, comitat, p. 189, 191, 192, 540; județ, p. 194, 198, 202; castel și oraș, p. 352; municipiu p. 201, 202. Huniade (familia), p. 33, 532. Hurmuzachi, Constantin, p. 21, 145. Hurmuzachi, Eudoxiu de, p. 66, 78, 121, 185, 354, 531, 534 541. Huși, tîrg și oraș, p. 185, 195. I lăkab, Elek, v. Elek, lăkab. Ialomița, județ, p. 187, 194, 202, 462, 468, 484. lanache, vel postelnic, p. 410. lancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei, p. 58, 109, 352. lancu Sasu, domn, p. 123. Iași, tinutul, p. 186, 187, 456, 470; județul, p. 194, 202, 468; orașul, p. 18, 20, 23, 88-92, 143, 179, 185, 186, 188, 246, 260, 268, 320, 330, 370, 416, 434, 446, 466, 474, 516, 533, 535, 541, 542; municipiul, p. 194, 195, 201, 202, 518, 526. lemut, p. 386. Ilfov, județ, p. 52, 187, 194, 202, 396, 458, 460, 468, 478, 480, 482. Iliaș I, domn, p. 84, 85, 97, 98, 101, 105-107, 111, 115, 117, 120, 278, 380, 382. Iliaș Alexandru, domn, p. 103. Iliaș Radu, domn, p. 103. Iliescu, Octavian, p. 34, 39, 64, 66—68, 84, 85, 107, 108, 110, 115, 531, 534. loan Albert, rege al Poloniei, p. 118. loan al VHI-lea Paleologu, împărat al Bizanțului, p. 19, 142, 143. Ion vodă cel Viteaz, domn, p. 81, 126. lonescu, Dimitrie, Gh., p. 541. lonescu, G.M., p. 77, 531. lonescu, Ileana, p. 452, 514. lonescu, Nicolae, prof., p. 21, 145. www.dacoromanica.ro 550 Știința, și arta heraldică în România lonescu-Gion, G.I., p. 44. Iordan, lorgu, prof., p. 127. lorga, Nicolae, p. 20, 28, 87, 123, 143, 197, 530, 531, 534, 537. Ipsilanti (familia), p. 75, 372. Ipsilanti, Alexandru, domn, p. 52, 75, 186, 252, 312, 314. Ipsilanti, Constantin, domn, p. 60, 186, 430, 533. Isaia, ceașnic, p. 380. Ismail, ținut, p. 466; județ, p. 194, 468. Istambul, v. Constantinopol. Istrati (Istraty), Constantin, dr., p. 29, 99, 531, 534. Istria, Dora d’ (pseudonimul Elenei Ghica, prin- cipesă Koltzov-Massalski), p. 226, 364. luga, domn, p. 107. Ivan, boier, p. 382. Ivănfi, Ede, heraldist, p. 81, 127, 254, 534. Ivany, Istvân, p. 541. Ivireanu, v. Antim. J Jagiello (herb), p. 117. Jak6, Sigismund, prof., p. 35, 189—193, 494, 536, 541. Jefarovid, Hristofor, p. 73, 79, 127, 128, 138, 208, 298, 326, 531. K Kalisz (Polonia), oraș, p. 94; provincie, p. 98. Karadja, Constantin L, p. 34, 77, 126, 178, 378, 434, 531, 540. Katzler, V., litograf, p. 180, 181, 436. Kaufmann, A., p. 464. Kazimir (familia), p. 420. Kazimir, Emil, ing., p. 420. Kazimir, Maria (născută Cantacuzino), p. 356. Kazimir, Theodor, colonel, p. 420. Kemeny, Ioan, principe al Transilvaniei, p. 136, 308. Kempis, Toma de, p. 394. Keopeczi, Sebestyen, Iosef von, p. 133, 191, 538, 539, 541. Kiew, p. 179, 354, 434. Kirmis, Max, dr., p. 94, 534. Kisseleff, P.D., general, p. 274. Kogălniceanu, Mihail, p. 17, 18, 21—24, 32, 58, 143-145, 159, 338, 344, 529, 530, 537. Korabinszky, Johann Matheus, p. 442. Kostaki (Boldur) (familia), p. 412. Kostaki, Veniamin, mitropolit al Moldovei, p. 92, 181, 268, 436. Kostaki-Epureanu, Manolache, prim-ministru, p. 21, 145. Kovâcs, Andrei, p. 540. Kretzulescu, Alexandru, vel logofăt, p. 376. Kretzulescu, Constantin, prim-ministru p. 376. Kretzulescu, Emanuel, ministru plenipotențiar, p. 376. Kretzulescu, Ilinca, p. 398. Kretzulescu, Manolache, vel agă, p. 376. Kretzulescu, Matei, vel stolnic, p. 392. Kretzulescu, Nicolae, dr., prim-ministru, p. 141, 147, 376. Kretzulescu, Radu (Rodolphe) Em., principe italian, p. 376. Kreuchely, L., pictor, p. 446. Krupenski (familia), p. 420. Krupenski, Mihai, mareșal de ținut, p. 420. Krupenski, Nicolae, p. 514. Krupina, p. 386. L Lăcusteanu (familia), p. 408. Lăcusteanu, Grigore, colonel, agă și senator, p. 408. Ladislas al V-lea Postumul, rege al Ungariei, p. 352. Lahovari, Manolache, vel clucer, caim. al Craiovei, p. 450. Lahovary, Vlad, p. 376. Lambrino, colecția, p. 274. Lapedatu, Alexandru, prof., p. 29, 30, 99, 494, 535, 541, 542. Lăpușna, județ, p. 194. Larionescu, Traian, prof., p. 422. Lațcu voievod, p. 95, 114, 115. Laudat (din Vlădeni), comis, p. 392. Lecca, George-Octav, p. 26, 530, 538. Lehliu (familia), p. 406. Lehliu, Constantin C., p. 406. Lehliu, Gheorghe, paharnic, p. 406. Lemberg, p. 262. Lemercier, J., litograf, p. 150, 152, 344, 464. Leningrad, p. 258, 496. Leopold I, împărat romano-german, p. 51, 137, 175, 296, 300, 394. Leopold al II-lea, împărat romano-german, p. 138, 300. Liege (Belgia), p. 35, 82, 141. Lindt, Karl, dr., p. 94, 192, 193, 502, 504, 542. Liotard, Jean-Etienne, pictor, p. 58, 314. Lipova (jud. Arad), p. 154. Lipsea (Leipzig), p. 320. Litovoi voievod, p. 65, 80. Luchian, Octavian, ing., p. 530, 534. Ludovic I de Anjou, rege al Ungariei, p. 66, 94, 106, 110, 191. Lugoj, oraș, p. 502, 541; municipiu, p. 202. Lupaș, Ioan, dr., p. 181, 540. Lupu, Ștefăniță, domn, p. 88. M Macarie, călugăr tipograf, p. 45, 50. Macedonia, p. 79. Macurek, Iosef, p. 537. Magheru, Gheorghe, general, p. 538. Magny, Louis de, p. 529. www.dacoromanica.ro Indice 551 Mănăstirea Arnota, p. 226; M. Bărboiul, p. 91; M. Bistrița (Neamț), p. 98, 100, 101, 108, 112, 114,116-118,120,284,286; M. Bistrița (Vilcea), p. 54, 248, 318, 494; M. Cernica, p. 396; M. Cetă- țuia, p. 88, 104, 260; M. Comana, p. 46, 218; M. Cotroceni, p. 52, 57, 324; M. Dealu, p. 48, 50, 68, 74, 179, 246, 394; M. Dintr-un lemn, p. 57, 171; M. Dragomima, p. 104, 286; M. Foj- nița (Serbia), p. 79, 127; M. Glavacioc, p. 54; M. Golia, p. 88, 258, 260; M. Govora, p. 48, 51, 54, 214; M. Hilandar (Athos), p. 216; M. Ho- rezu (Hurezi), p. 171, 226, 310, 436; M. Mărcuța, p. 52, 232; M. Mărgineni, p. 320; metocul Sf. Mormînt (Constantinopol), p. 69; M. Neamțu, p. 246, 268; M. Nucet, p. 54; M. Pecerska Kiew), p. 179, 354; M. Prislop, p. 45, 218; M. Probota, p. 100, 101, 284; M. Putna, p. 98, 100, 101, 108, 112, 116, 117, 282, 286, 534; M. Radu-Vodă, p. 54, 57, 59; M. Rișca, p. 324; M. Rylla (Bulgaria), p. 79; M. Secu, p. 104, 116; M. Sfeti-Gora, p. 79; M. Sf. Apostoli, p. 426; M. Sf. Ion (București), p. 54; M. Sf. Spiridon (București), p. 320; M. Sinai (Egipt), p. 88, 258; M. Slatina, p. 100—103, 286; M. Sna- gov, p. 384; M. Sucevița, p. 122, 354, 535; M. Tazlău, p. 88, 258; M. Tismana, p. 54; M. Trei-Ierathi, p. 104, 116, 286, 533; M. Văleni, p. 232; M. Zografu (Athos), p. 99, 282. Mănescu, Ioan Nicolae, p. 10, 34—36, 43, 44, 59, 65-67, 72, 77, 78, 80, 83, 93-95, 98, 106, 109, 110, 117, 120-122, 125, 129-131, 134, 139, 141, 149, 151, 153, 154, 157, 171, 172, 186, 188, 195, 290, 354, 358, 360, 364, 452, 454, 458, 460, 462, 470, 472, 474, 526, 534, 536—538, 541; colecția, p. 358, 360, 378, 406, 412. Mănescu, Smaranda, p. 396. Mangrea, Vasile, dr., p. 181, 540. Mann & Sbhne (Ludenscheid), fabricanți, p. 160. Mano (familia), p. 424. Mano, Scarlat, vel agă, p. 426. Maramureș, voievodat, p. 95, 104, 114, 119; pro- vincie, p. 94, 139, 176, 192; comitat, p. 190, 192, 442, 542; județ, p. 194, 202, 490. Mareea, postelnic, p. 384. . Marcu voievod, p. 290. Marghita, soția lui Simion Movilă voievod, p. 122. Maria-Cristiema, arhiducesă de Austria, soția lui Sigismund Băthory, p. 49, 132, 133, 304. Maria-Tereza, împărăteasă romano-germană, p. 137, 138, 296. Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos și soție a lui Ștefan cel Mare, p. 68, 103. Marienburg, Lukas-Joseph, p. 542. Marinescu, Constantin, prof., p. 30. Marțian, Iulian, p. 129, 136, 536. Martin (ot Căzănești), iuzbașa, p. 392. Massalski, principesa (v. Dora d’Istria). Matei Basarab, domn, p. 25, 35, 47, 48, 50, 51, 55, 59, 74, 216, 222, 224, 226, 248, 532. Matei Corvin, rege al Ungariei, p. 109, 118, 531. Matei, M.D., p. 535. Matiaș, vel vistiernic, p. 170, 378. Mavrocordat (familia), p. 124, 368. Mavrocordat, Alexandru, mare dragoman, p. 318. Mavrocordat, Alexandru I Delibei, domn, p. 312. Mavrocordat, Alexandru II Firaris, domn, p. 123, 288, 290. Mavrocordat, Constantin, domn, p. 32, 52, 57, 58, 312, 314, 320. Mavrocordat, Ioan, domn, p. 57. Mavrocordat, Nicolae, domn, p. 57, 90, 314, 318, 320. Mavrogheni (familia), p. 51, 75, 372. Mavrogheni, Nicolae, domn, p. 75, 250. Măxineni (pl. Șiret, jud. Covurlui), p. 153. Mecklemburg-Schwerin, p. 94. Mecklemburg-Strelitz, p. 94. Mediaș, scaun săsesc, p. 190, 191; oraș, p. 191; municipiu, p. 202. Mehedinți, județ, p. 187, 194, 199, 202,'440, 458, 460, 468, 472, 484. Melhisedec, episcop de Roman, p. 100, 178, 535. Menestrier, F.C., p. 529. Mercurea Ciuc, p. 138. Mercurea Sibiului, p. 498. Meruțiu, V., p. 176, 189, 190, 442. Meteș, Ștefan, p. 538. Metzulescu, Stelian, p. 23, 35, 68, 77, 79—81, 126-128, 530—532, 535, 538. Miclea, Ion, p. 270, 332, 370. Miclescu (familia), p. 414. Miclescu, Calinic, mitropolit al Moldovei și apoi al Ungrovlahiei, p. 181. Miclescu-Prăjescu, Ion, ing., p. 181, 402, 412. Micloș, Ștefan, p. 208. Micu (Klein), Samuel, episcop, p. 180, 181. Mieleczki, Ioan, nobil polon, p. 354. Mihai I, domn (fiul lui Mircea cel Bătrîn), p. 53, 64. Mihai Pătrașcu, pretendent (fiul lui Nicolae Pă-. trașcu, domn), p. 47, 222. Mihai Viteazul, domn, p. 26, 33, 47, 55, 69—73, 79, 81, 134, 139, 140, 201, 220, 246, 302, 390, 394, 430, 531, 532, 539. Mihail, logofăt, p. 167, 378. Mihail, Paul, p. 69, 71, 532. Mihail, Radu, domn (v. Mihnea al III-lea Radu). Mihalescu, lancu, deputat de sector, p. 330. Mihnea al III-lea Radu, domn, p. 47, 51, 56, 59, 224, 531, 532. Mihnea cel Rău, domn, p. 54, 102, 103. Mihnea Turcitul, domn, p. 19, 46, 47, 51, 55, 59, 216, 218, 532. Minea, Ilie, prof., p. 535, 538. Mircea cel Bătrîn, domn, p. 33, 43, 45, 53, 59, 63, 64, 78, 83, 107, 210, 214, 244, 531, 532. Mircea al II-lea, domn, p. 102, 103. Mircea Ciobanul, domn, p. 54. Mircea, lon-Radu, prof., p. 33, 532. Mîrțu, Flaminiu, p. 542. Mitropolia Sibiului, p. 181; M. din București, p. 52, 187; M. din Iași, p. 19; M. Moldovei, p. 438, 454; M. Ungrovlahiei, p. 52, 57, 59, 180, 182, 438. Mocsony, Alexandru, dr., p. 181, 540. Modolea, Petre, p. 30. Moise Basarab, domn, p. 45, 218. Moisil, Constantin, prof., p. 20—22, 24, 30—32, 39, 41-45, 48, 49, 58, 70, 71, 78, 83, 85, 87, www.dacoromanica.ro 552 Știința și arta heraldică în România 93, 100, 102, 105, 110, 124, 133-136, 140, 141, 148, 161, 163, 165-170, 182, 185, 348, 426, 428, 454, 530, 532, 535 — 538, 542. Moldova, passim. Morellon-Lacave, Franțois, gravor, p. 360. Morin, litograf, p. 464. Moruzi (familia), p. 368. Moruzi, Alexandru, domn, p. 52, 91, 186, 268, 444. Moscova, p. 360. Movilă, Constantin, domn, p. 121, 354. Movilă, Gavril, domn, p. 55, 73, 246. Movilă, Ieremia, domn, p. 122, 127, 288, 354, 430. Movilă, Ioan, p. 354. Movilă, Mihai, domn, p. 122, 288. Movilă, Petru, mitropolit de Kiew, p. 179, 181, 354, 434, 540. Movilă, Simion, domn, p. 122, 179, 288, 354. Movilești! (familia), p. 10, 73, 104, 122, 354. Miiller, losif, litograf, p. 19. Miinchen (Bavaria), p. 35, 78, 126. Miinster, Sebastian, p. 126, 208. Muntean (alias Pap de Fizeș) (familia), p. 422. Munteanu-Rîmnic, Frasin, p. 181, 154. Mureș, județ, p. 194, 199, 202; rîul, p. 199. Mușatinii (dinastia), p. 68, 72, 96—98, 102—105, 107, 108, 110, 112, 113, 115, 118, 119, 121, 122, 202, 534. Muscel, județ, p. 186, 187, 194, 458, 462, 468, 484. N Nagy, Ivăn, p. 422, 539. Naniescu, losif, mitropolit al Moldovei, p. 181, 438. Nanu, Tatiana (născută Krupenski), p. 420. Năsăud, județ, p. 194. Năsturel, Petre S., prof., p. 33, 122, 180, 436, 535, 540. Năsturel, Petre V., general, p. 24, 26—28, 31, 32, 44-46, 48, 49, 52-59, 70-72, 74, 85, 86, 145, 147, 149, 152, 159-161, 195, 274, 348, 430, 432, 470, 506, 508, 529, 530, 532, 535, 537 — 539. Năsturel, Udriște, vel logofăt, p. 25, 48, 390, 394, 538. Năsturel-Herescu (familia), p. 174, 539. Neagoe Basarab, boier, p. 384; domn, p. 33, 44, 45, 47-50, 54, 531, 532. Neamț, ținut, p. 186, 187, 378, 466; județ, p. 194, 199, 201, 202, 468, 472, 492, 542. Neamțu, Eugenia, p. 535. Nectarie, patriarh al Ierusalimului, p. 90, 266. Neculce (familia), p. 412. Neculce, Constantin, vel agă, p. 412. Neculce, Ion, cronicarul, p. 127, 535. Neculitza-Popovici (familia), p. 418. Negrilă, ceașnic, p. 380. Negru Vodă, p. 58, 531. Ncmeti, Ioan, p. 542. Neorid, Korenid, copist sîrb, p. 79, 127. Nicoară, vel hatman, p. 410. Nicolae-Alexandru, domn, p. 43, 66. Nicolae-Pătrașcu, domn, p. 46, 47, 70, 72, 218, 220. Nicolaescu, Stoica, prof., p. 53, 54, 69—73, 532. Niculescu, Remus, p. 19, 530. Niesiecki, Kasper, p. 354, 356, 535. Nifon al Il-lea, mitropolit al Ungrovlahiei, p. 181 436. Nil, egumen, p. 103. Nikolsburg, p. 135. Nistor, Nicolae, p. 539. Nistru, p. 113. Nopcea (familia), p. 177. Novi-Sad (Jugoslavia), p. 79, 127. Nyăry, Albert, p. 192, 542. O Obedeanu (familia), p. 406. Obedeanu, Constantin, V., p. 72. Obedeanu, Vasile, colonel, p. 406. Obrazopisov, Nicola, pictor, p. 79. Odobescu (familia), p. 408. Odobescu, Alexandru, p. 26, 530. Odobescu, Dinu, p. 408. Odobescu, Ioan, general, vel spătar, p. 408. Odobești, tîrg și oraș, p. 541. Odorhei, scaun secuiesc, p. 189, 193; județ, p. 194; oraș, p. 138, 193, 194; municipiu, p. 201, 202. OhmuceviC, Petar, amiral, p. 79, 127. Okolski, Simon, p. 121, 258, 535. Olah (familia), p. 33, 532. Olahus, Nicolae, arhiepiscop, p. 352, 540. Olt, județ, p. 187, 194, 202, 460, 468, 482; rîul, p. 78, 80. Olteanu Ioan, episcop de Oradea, p. 180, 181, 436. Olteanu, Ștefan, p. 533. Oltenia, p. 78, 161, 162, 185, 186, 194, 440, 454. Onciul (familia), p. 418. Onciul, frații Aurel, Titus, Constantin și Adrian, p. 418. Onciul, Dimitrie, prof., p. 30, 67, 69—72, 532. Onciul, Grigoraș, p. 418. Oprescu, Constantin, p. 530. Oprescu, George, prof., p. 144, 537. Oradea (Mare), oraș, p. 192, 436; municipiu, p. 194, 195, 203. Orăștie, p. 498. Orbim, Mavro, copist dalmat, p. 79, 127. Orendi, Johann, p. 542. Orhei, județ, p. 194. Ortleb, A.& G., heraldiști, p. 155, 537. Ottetelișanu, Ioan, vornic de politie, p. 508. Overton, John, gravor, p. 137, 308. Oxenstierna (familia), p. 94. P Paindur, Vasile, agă, p. 390. Paladi, Constantin, vel hatman, p. 414, 426. Palma, F.C., p. 137, 298, 536. Panaitescu, P.P., prof., p. 17, 127, 532, 542. www.dacoromanica.ro Indice 553 Pangal, Ion, p. 31. Pap de Nădăjdia, Francisc, p. 386. Papa (din Greci), vel vornic, p. 390. Papacostea, Șerban, p. 106, 107, 110, 535. Papadopol-Calimah, Alexandru, p. 494, 542. Papai, Francisc Paris, p. 536. Papiu-Ilarian, Alexandru, p. 154. Pappasoglu, Dimitrie, maior, p. 146, 334, 472; It. colonel, p. 476. Paris, p. 58, 148, 152, 156, 174, 314, 340, 344, 404, 464. Partenie, Antohi, litograf, p. 143, 336, 338, 466, 474. Pastoureau, Michel, p. 16, 41, 65, 530. Pătrașcu cel Bun, domn, p. 45, 54, 214, 530. Pătrașcu de Berivoi, Nicolae, p. 386. Patriarhia României, p. 30, 182, 438. Pautet, Jules F.J., p. 529. Pecurariu, D., grafician, p. 161. Periețeanu (Buzău) (familia), p. 408. Periețeanu, Oprișan, căpitan, p. 408. Perietzianu-Buzău, Alexandru, p. 408. Pemet, I., litograf, p. 151. Perpessicius, p. 530. Petit, Nicolae, arhitect, p. 436. Petrache Constantin, pictor, p. 208, 302, 364, 368, 370, 374, 396, 406, 424. Petrescu, D.C., p. 77, 79, 532. Petroșani, municipiu, p. 202. Petrova (familia), p. 93. Petru I (Mușat?), domn, p. 29, 83, 95, 96, 106— 108, 110, 113, 114, 119, 276, 534, 535. Petru al II-lea, domn, p. 84, 85, 107—109, 111, 112, 117. Petru, fiul (decedat la 1480) al lui Ștefan cel Mare, p. 98. Petru al III-lea Aron, domn, p. 109, 117, 120, 167, 378, 382. Petru Cercel, domn, p. 26, 46, 47, 78, 210, 218,220. Petru cel Mare, țar al Rusiei, p. 123. Petru Rareș, domn, p. 88, 100, 284. Petru Șchiopu, domn, p. 88, 97, 102, 103, 108, 109, 113, 116, 119, 262, 285, 424, 539. Petru cel Tînăr, domn, p. 46, 55. Piatra (Neamț), tirg și oraș, p. 25, 184—186, 188, 195, 542; municipiu, p. 202. Pîclișanu, Zenovie, p. 30. Pîrșcoveanu (familia), p. 28, 538. Pitești, p. 188, 194, 195, 520. Plesia, Dan, p. 44. Ploești, oraș, p. 70; municipiu, p. 194, 195, 201, 202, 520. Polonic, P., grafician, p. 71. Popescu, Elena, p. 432. [Popescu], Hrizea, vel vornic, p. 59. Popescu, Mihai, prof., p. 31, 33, 48, 77, 79, 126, 127, 130, 133, 135, 139, 141, 142, 150, 155, 302, 304, 532, 536, 542. Popescu, Radu, cronicar, p. 48. Popp (familia), p. 177. Popp de Szathmary (familia), p. 422. Popp de Szathmary, Carol, pictor, p. 139, 144, 148, 150, 154, 155, 160, 161, 340, 344, 537. Porțile de Fier, p. 164, 199. Posada, p. 66. Potocki, Andrei, p. 542. Poulopol, Eugen, p. 31. Poznan (Polonia), p. 94. Praga, p. 208, 254. Prahova, județ, p. 186, 187, 194, 201, 202, 334, 396, 458, 464, 468. Prăjescu (familia), p. 412. Prăjescu, Nicoară, vel logofăt, p. 412. Procopovici, Alexe, prof., p. 50, 532. pseudo-Rupcid, p. 79, 127. Prud’homme, Paul, pictor, p. 366. Puchner, Georg, p. 430. Pușcariu (familia), p. 177. Pușcariu, Ilarion, dr., p. 181, 540. Pușcariu, Ioan, cavaler de, p. 34, 176, 539. Pușcașu, Nicolae N., p. 354. Putna, ținut, p. 187, 466, 506; județ, p. 194, 468, 482. R Racotă, Leca, vel agă, p. 394. Racotă, Nica, vistier, p. 394. Racoviță (familia), p. 372. Racoviță, Constantin, domn, p. 58, 314. Racoviță, Ioan, beizadea, p. 414. Racoviță, Mihai, domn, p. 57, 58, 86, 324. Racoviță, Ștefan, domn, p. 52, 232. Racoviță-Cehan, Mihai, general, p. 414. Rădăuți, oraș, p. 194, 504; județ, p. 194. Radocsay, D., p. 352. Radu I, domn, p. 63, 64, 67, 242. Radu de la Afumați, domn, p. 54. Radu cel Frumos, domn, p. 53, 58, 59, 68, 103. Radu cel Mare, domn, p. 44, 45, 54, 68, 214, 246, 539. Radu Leon, domn, p. 56. Radu Mihnea, domn, p. 19, 55. Radu, Paisie, domn, p. 54. Radu, Praznaglava, domn, p. 53. Radu Șerban, domn, p. 46, 47, 218, 222. Rădulescu, Gabriela I., p. 35, 535. Rădulescu, Ion Eliade, p. 140. Râk6czy (familia), p. 135, 137. Râk6czy, Gheorghe I, principe al Transilvaniei, p. 135, 306. Râkâczy, Gheorghe al II-lea, principe al Tran- silvaniei, p. 23, 135, 136, 306, 308, 394, 422. Răkâczy, Sigismund, principe al Transilvaniei, p. 294. Ralet, Dimitrie, vel hatman, caim. al Craiovei, p. 452. Ralli, Zamfirache, căminar, p. 87, 446. Reichenau, C. von, p. 133, 135, 138, 176, 298, 539. Reicherstorffer, Georg, p. 73, 130, 190, 294, 496, 536, 542. Reilly, Franz-Josef, von, geograf, p. 138, 298, 326, 536. Resch, Adolf, p. 133-138, 294, 296, 300, 304, 496, 536. Reșița, municipiu, p. 201, 202, 526. Rethy, Lăszlâ, dr., p. 59, 532, 538. www.dacoromanica.ro 554 Știința și arta heraldică în românia Rezachevici, Constantin, p. 539. Richenthal, Ulrich, von, p. 26, 34, 77—81, 125, 126, 178, 208, 210, 212, 254, 378, 434, 532-535, 539, 540. Rietstap, J.B., heraldist, p. 59, 532. Rîmnic, oraș, p. 52, 75; R.Vîlcea, oraș, p. 195; municipiu, 202. Rîmnicu-Sărat, județ, p. 187, 194, 248, 458, 460, 464, 468; oraș, p. 194, 195. Rizo-Rangabe, Eugene, p. 356, 358, 362, 368, 372, 374, 424. Roman, tîrg și oraș, p. 29, 184, 194, 195, 202, 494, 542; municipiu, p. 201, 526; ținut, p. 186, 187, 456; județ, p. 194, 199, 468, 480. Roman I Musat, domn, p. 83, 96, 106, 107, 110, 111, 115, 121, 202, 256. Roman al II-lea, domn, p. 85, 97, 100, 107, 108, 110, 111, 115, 278. Romanescu, Marcel, p. 532. România, passim. Romanați, județ, p. 187, 194, 440, 458, 462, 468, 476. Romstorfer, K.A., p. 99, 535. Rosetti (familia), p. 175, 181, 370. Rosetti, Răducanu, vel logofăt și ministru, p. 370. Rosetti, Scarlat, p. 370. Rosetti, Veniamin, episcop de Roman, p. 181. Rosetti-Ciortescu (sub-ramură a familiei din Mol- dova), p. 370. Rosetti-Roznovanu (idem), p. 370. Rotompan (?), Stanislaus, boier, p. 380. Rudeanu, Tudor, sluger, p. 392. Rudolf al II-lea, împărat romano-german, p. 131, 394. Ruginoasa (reședința familiei Cuza), p. 125, 338. Rupcid, Stanislav, preot călugăr (personaj apo- crif), v. pseudo-Rupcid. Rupea (jud. Brașov), p. 498. Rus, Traian, p. 32. Ruset, Antonie, domn, p. 86, 122, 288. Rusia, p. 360, 494. Rusu, Andrei, p. 23, 529. Ruxandra, fiica lui Mihnea cel Rău și soția lui Bogdan al Hl-lea, p. 103. Ruxandra Rareș, fiica lui Petru Rareș și soția lui Alexandru Lăpușneanu, p. 113. S Sabo, W., grafician, p. 70. Săcele (jud. Brașov), p. 542. Sacerdoțeanu, Aurelian, prof., p. 8, 32, 33, 35, 44, 54-58, 69-71, 80, 85, 86, 95, 96, 106, 132, 133, 140, 384, 530, 532, 535, 537, 539, 540. Săcuieni (Saac), județ, p. 187, 458, 460. Sadagura, p. 322. Saget, argintar, p. 462. Saint-Cyr, Maria, contesă de (născută Rosetti), p. 370. Sălaj, comitat, p. 190, 192; județ, p. 194, 202, 490. Saltîkov-Scedrin, M.E., p. 496. Samoilă, boier, p. 382. Sancta, Petra, heraldist, p. 67. Săndor, Imre, p. 539. Sanielevici, Henri, p. 82, 535. Sas voievod, fiul lui Dragoș Vodă, p. 93. Sas (herbul), p. 93, 104, 167, 170, 352. Satu-Mare, comitat, p. 190, 192, 442; județ, p. 194, 202, 490; oraș, p. 192; municipiu, p. 194, 195, 202, 524. Saul, Gheorghe, vel serdar, p. 539. Schafarik, lanko, p. 78, 80. Schmidt, G.F., gravor, p. 314. Schonherr, Gyula, p. 542. Schrot, Martin, heraldist, p. 77, 126, 130, 536. Schwantz, Friedrich, cartograf, p. 185, 440, 542. Sebeș, scaun săsesc, p. 190; oraș, p. 191, 498; S. Săsesc, p. 135, 136, 500. Sebestyen de Keopecz, v. Kedpeczi. Secășanu, Corneliu, p. 535. Seivert, Johann, p. 532. Seneslau voievod, p. 80. Seulescu, Gheorghe, arheolog, p. 20, 21, 516. Seulescu, Mihai, p. 30, 31, 70; colecția, p. 400, 538. Severeanu, George, dr., p. 29, 244, 249, 292, 532, 535. Severin, județ, p. 194. Sevres (Franța), p. 162, 344, 348. Sfinții Constantin și Elena, p. 52, 57, 76, 180—182, 187. Sfîntul Dumitru, p. 512; S. Gheorghe, p. 179, 181, 258; S. Grigore Decapolitul, p. 248; S. Hu- bert, p. 184; S. Ioan Gură-de-Aur, p. 48, 50; S. Nicolae, p. 181. Sf. Gheorghe, oraș, p. 193, 195, 198, 524. Sibiu, provincie, p. 190, 540; scaun săsesc, p. 190; județ, p. 194, 202; cetate’ și oraș; p. 43, 46, 49, 129-131, 133, 176, 181, 190, 202, 218, 300, 496, 540—542, municipiu, 194, 195, 202. Siebmacher, Johann, heraldist, p. 49, 133, 138, 176, 394, 539; colecția heraldică, p. 298, 324, 326, 346, 356, 362, 372, 538, 539. Sighet, oraș, p. 94, 95,114,192,194, 502; S. Marma- ției, municipiu, p. 202. Sighișoara, scaun săsesc, p. 190, 191; oraș, p. 191, 194; municipiu, p. 202. Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și împărat romano-german, p. 68. Sima, logofăt, p. 390. Simid, Milan, p. 73, 78, 80, 127, 212, 532. Simonescu, Dan, prof., p. 18, 530. Sion, George, p. 18, 529. Șiret, tîrg și oraș, p. 188, 504; plasă, p. 153. Siroka, Nicolae de, voievod al Transilvaniei, p. 94. Sîtova, A., p. 360. Skoroevid, Marko, copist, p. 79, 127. Slatina, p. 195. Slătineanu (familia), p. 408. Slătineanu, Barbu, paharnic, p. 408. Slătineanu, Barbu, colonel, p. 99, 535; colecția, p. 284. Slovacia, p. 114. Sofia (Bulgaria), p. 10, 79. Solis, Virgil, heraldist, p. 208, 254, 532. www.dacoromanica.ro Indice 555 Solnoc, comitat, p. 189; S. de mijloc, comitat, p. 189. Someș, județ, p. 194. Sorg, Anton, editor, p. 81, 126, 434. Soroca, județ, p. 194. Spătarii, Ileana, p. 160. Spener, lakob, p. 529. Sporea, Corina, p. 542. Stan, Maria, p. 366. Stăncești (jud. Botoșani), p. 362. Stanislaus din Neamț, p. 26, 378. Stenner, Friedrich, p. 542. Stephănescu, Mihai, G., p. 35, 36, 430, 539, 542; colecția, p. 424. Sterca Șuluțiu de Cărpiniș (familia), p. 422. Sterca Șuluțiu de Cărpiniș, Alexandru, mitropolit al Ardealului, p. 181. Sterca Șuluțiu de Cărpiniș, losif, vice-comite și deputat, p. 422. Stîrcea (familia), p. 418. Stock, I.M., gravor, p. 320. Storojineț, județ, p. 194. Stratulat, George, colecția, p. 160, 346. Strilbițki, Mihail, protoiereu și tipograf, p. 91, 179, 270. Stroia, vornic, p. 388. Stupnicki, Hipolit, heraldist, p. 94, 535. Sturdza (familia), p. 18, 21, 25, 92, 174, 374. Sturdza, Alexandre A. C., p. 374, 446. Sturdza, Dimitrie A., istoric și om politic, prim- ministru, p. 24, 26, 28, 29, 34, 53, 54, 77, 107, 159, 374, 533, 535, 539, 540. Sturdza, Difnitrie, M., beizadea, p. 374. Sturdza, Grigore, beizadea și om politic, p. 144, 374. Sturdza, loan Sandu, domn, p. 87, 124, 272, 292. Sturdza, Mihail, domn, p. 29, 87, 92, 124, 186, 187, 292, 374, 432, 516, 534. Sturdza-Miclăușeni, Maria (născută Ghica), p. 364. Sturdza-Săucești, Marcel, colonel, p. 35, 539. Sturza, Ilie, portar de Suceava, p. 416. Sturzeștii (familia), p. 18, 87, 124. Styrcea, loan, p. 418. Suceava, cetatea, p. 18, 99, 108, 112, 115—118, 535; orașul, p. 100, 195, 258, 260, 284, 504; municipiul, p. 202; ținutul, p. 188, 466; județul, p. 194, 202, 378, 468, 486. Sulgearoglu, Costache, vel spătar, p. 426. Sulică, Nicolae, prof., p. 44, 533. Sulzer, Johann Christian, p. 58. Suțu (familia), p. 374. Suțu, Alexandru, domn, p. 186, 270, 324, 430. Suțu, Constantin Mihai, beizadea, p. 374. Sutu, Mihai Constantin, domn, p. 52, 186, 314, 318, 324, 444. Suțu, Mihai Grigore, domn, p. 124, 186, 270, 446. Szathmary, Alexandru (nul lui Carol Popp de S.), p. 148. Szatmari, Ortansa, p. 422. Szegedi, loan, heraldist, p. 81, 127, 137, 210, 254, 294, 536 , 542. Szekely, Moise, voievod al Transilvaniei, p. 70, 73, 134, 294. Szerencs (Ungaria), p. 134. ș Șaguna (familia), p. 177. Șaguna, Andrei, episcop de Sibiu, p. 180, 436; mitropolit de Blaj, p. 180, 540. Șah-Nazarov, Vlad, p. 535. Șerbănescu, Nicolae, preot, p. 540. Ștefan I, domn, p. 83, 84, 96, 107, 111, 380. Ștefan al Il-lea, domn, p. 84, 85, 107, 111, 117, 119, 278, 382. Ștefan cel Mare, domn, p. 19, 33, 67, 77, 81, 84, 85, 96, 98-100, 103, 105, 107-120, 126, 142, 256, 280, 282, 284, 286, 533—535. Ștefan, mitropolit al Ungrovlahiei, p. 179, 181, 434. Ștefan Bogdan, pretendent, p. 123, 290. Ștefan Dușan, țar sîrb, p. 79. Ștefan Mîzgă, pretendent, p. 262. Ștefan Nemania, țar sîrb, p. 79. Ștefaniță, domn, p. 81, 103, 113, 126. Ștefan, Dumitrașco, vel logofăt, p. 410. Ștefanescu, I.D., prof., p. 533. Știrbei (familia), p. 76, 175, 372. Știrbei, Barbu, vel vornic, p. 76. Știrbei, Barbu, domn, p. 62, 76, 149, 157, 186, 236, 252, 432, 448. Știrbey, Barbu, prim-ministru; colecția, p. 56, 246, 392. Știrbu, Constanța, p. 537. T Tafrali, Orest, prof., p. 122, 535, 539. Tecuci, tîrg și oraș, p. 185, 194, 195; municipiu, p. 202; ținut, p. 188; județ, p. 194, 468. Teleorman, județ, p. 186, 188, 194, 202, 342, 468, 478. Temișana (Banat), p. 139. Teodosie, mitropolit al Ungrovlahiei, p. 48. Teofil, mitropolit al Ungrovlahiei, p. 48, 74. Teofilact, arhiepiscop al Bulgariei, p. 318. Teriachiu, Alexandru, ministru, p. 145. Terra Blacorum, p. 189. Thebemur (v. Dobromir din Valahia). Thurâczi, loan de, cronicar, p. 109. Tighina, județ, p. 194. Tihomir voievod, p. 65. Timiș, rîul, p. 199; comitatul, p. 190, 442; județul, p. 194, 199, 202, 492. Timiș-Torontal, județ, p. 194, 488. Timișoara, oraș, p. 192; municipiu, p. 194, 195, 202, 524. Timon, Samuel, p. 189, 542. Tirgoviște, oraș, p. 45, 68, 179, 188, 194, 195, 224, 434, 520, 530; municipiu, p. 202. Tg. Frumos, p. 185. Tg. Jiu, oraș, p. 195; municipiu, p. 202. Tg. Mureș, scaun secuiesc, p. 190,193; oraș, p. 138, 193, 502; municipiu, p. 202. Tg. Ocna, p. 194. Tg. Săcuiesc, p. 500. www.dacoromanica.ro 556 Știința și arta heraldică în românia Tîmava, comitat, p. 192; T. Mare, județ, p. 194; T. Mică, județ, p. 194, 488. Tociiescu, Grigore, prof., p. 26, 69—73, 360. Todireni (jud. Suceava), p. 534. Tomis, cetatea, p. 198, 200. Tomșa, Leon, domn, p. 55. Tomșa, Ștefan al II-lea, domn, p. 85, 104, 256. Tonk, Al., p. 352, 540. Topliceanu, Smaranda, p. 392. Topliceanu, Ștefan, stolnic, p. 392. Torontal, comitat, p. 190, 442; județ, v. Timiș- Torontal. Toth, Ștefan, prof., p. 304, 310. Traian, împărat roman, p. 199. Transilvania, passim. Trei Scaune, scaun săsesc, p. 189; județ, p. 194. Tronson du Coudray, heraldist, p. 148. Trotuș, tîrg și oraș, p. 185. Tucă, Florian, colonel, p. 144, 537. Tuducescu, luliu, p. 30, 31. Tulcea, județ, p. 188, 194, 199, 202, 478, 486, 492; oraș, p. 194, 195, 522; municipiu, p. 202. Turcia (Imperiul otoman, Sublima Poartă), p. 18, 90, 129. Turda, comitat, p. 189; județ, p. 194, 488; oraș, p. 192, 194, 502; municipiu, p. 202. Tumu-Măgurele, oraș, p. 195, 342; municipiu, p. 202. Tumu-Severin, oraș, p. 194, 195; municipiu, v. Drobeta T.-S. Tutova, ținut, p. 186, 188, 456; județ, p. 182, 194, 468, 478, 482. ' Tymavia (Cehoslovacia), p. 81, 127. Tzigara, Zottu, vel spătar, p. 424, 539. T Țabrea, Ilie, prof., p. 535. Țamblac, Grigore, mitropolit, p. 77, 126, 178, 181, 434, 540. Țara Birsei, p. 190, 542. Țara de Jos (a Moldovei), p. 106, 107, 110, 121. Țara de Sus (a Moldovei), p. 106, 107, 110, 114. Țara Românească, passim. Țara Sepenițului, p. 94. u Ungrovlahia, p. 212. Ungureanu, Gheorghe, p. 19, 20, 516, 518, 530, 542. Ureche, Grigore, cronicar, p. 17, 530. Ureche, Nestor, vornic, p. 388. Urechia, V.A., p. 17, 20, 24-26, 48, 53, 56-58, 69, 74, 85, 86, 185, 310, 444, 448, 494, 530, 535, 542. Urs de Margine (familia), p. 177. Urlați, p. 370. V Văcărescu (familia), p. 18, 396. Văcărescu, Barbu, vel vistier, p. 428; vel ban, p. 404. Vajay, Szabolcz de, p. 131, 133—135, 138, 536. Valahia, passim. Valbaum, Frederic, editor, p. 464. Valea Hațegului, district, p. 189. Varjiî, Elemer, p. 352. Varlaam, mitropolit al Moldovei, p. 89. Vasile I Macedoneanul, împărat bizantin, p. 232. Vasile Lupu, domn, p. 85, 86, 88, 90, 103, 104, 116, 140, 256, 262, 286, 310, 534. Vasilescu, Anca, p. 147, 537. Vaslui, ținut, p. 186, 188; județ, p. 182, 194, 200, 202, 468, 470, 484; oraș, p. 185, 186, 194, 195. Vătămanu, Nicolae, dr., p. 424, 539. Vătășanu, Virgil, prof., p. 352. Velcu, Anton D., p. 430, 533, 537, 542. Velescu, Oliver, p. 535. Venrich, George. litograf, p. 143, 334, 476. Veress, Andrei, p. 34, 49, 59, 122, 123, 131 — 133, 220, 222, 224, 262, 290, 304, 310, 352, 354, 386, 394, 430, 496, 533, 535, 536, 539. Victor-Emanuel al III-lea, rege al Italiei, p. 376. Viena, p. 35, 75, 127, 129, 130, 134, 138, 150, 155, 174, 541. Vierzon (Franța), p. 150, 332. Vîlcea, județ, p. 188, 194, 202, 440, 458, 462, 468, 470, 480, 482, 486. Vîrtosu, Emil, prof., p. 20, 31—33, 41, 53, 54, 59, 68, 80, 143, 166, 168, 183, 426, 428, 448, 450, 452, 494, 530, 533, 536, 537, 539, 540, 542. Vitezovii, Paul Ritter, p. 73, 79, 81, 127, 128. Vlad I, domn, p. 44, 45, 65. Vlad Dracul, domn, p. 35, 44, 46, 53, 68, 216, 246, 531. Vlad Țepeș, domn, p. 44, 54, 103, 216, 352, 531. Vlad Călugărul, domn, p. 44, 45. Vlad cel Tînăr (Vlăduț), domn, p. 54, 384, 539. Vlad înnecatul, domn, p. 54, 216. Vlad Vintilă de la Slatina, domn, p. 54. Vlădescu, Nicolae, min. plen., p. 539. Vladimirescu, Tudor, p. 198, 430. Vladislav I (Vlaicu), domn, p. 39, 43, 45, 63—67, 83, 242, 532. Vladislav al II-lea, domn, p. 45, 64, 244. Vladislav al III-lea, domn, p. 54. Vladislav I Lokietek, rege al Poloniei, p. 94. Vladislav al II-lea Jagiello, rege al Poloniei, p. 43, 53, 78, 83, 210, 214, 380. Vlădăianu, Ion, p. 31. Vlașca, județ, p. 186, 188, 194, 464, 468, 472. Vogoride, Nicolae, caimacam al Moldovei, p. 87. Vogtberg, Marga, p. 338. Voițehovski, V.A., p. 113, 536. Vrancea, județ, p. 202. Vuia, Romulus, prof., p. 95, 536. www.dacoromanica.ro Indice 557 W Wassilko (familia), p. 418. Wawel, palat din Cracovia, p. 97. Wemer, C., p. 190. Wienawa, (herbul), p. 94. Wiesbaden (Hessa), p. 29, 533. Wolfgang, G., gravor, p. 320. Wyrostek, Ludwik, p. 352, 536. X Xenopol, A.D., p. 80, 106, 533. Z Zalău, p. 194. Zalmoxis, p. 93, 534. Zamfira, domnița (fiica lui Moise Basarab), p. 45, 218. Zapolya, Ioan I, rege al Ungariei, p. 129. Zapolya, Ioan al II-lea Sigismund, rege titular al Ungariei și principe al Transilvaniei, p. 129. Zarand, comitat, p. 189, 540. Zemicki-Szeliga, Emilian von, p. 539. Zimtnermann, Franz, p. 190, 536, 542. Zotta, Sever de, p. 31, 539. www.dacoromanica.ro LISTA ABREVIERILOR Arheol. Arheologia. Anal. Acad. Rom. Analele Academiei Române. Acad. R.P.R. Academia Republicii Populare Române. Acad. R.S.R. Academia Republicii Socialiste România. A.M.N. Acta Muzei Napocensis (Cluj). An. IJ.A. Anuarul Institutului de istorie și arheologie (Iași). An. I.I.N. Anuarul.Institutului de istorie națională (Cluj). Arh. Arhiva. Arh. gen. Arhiva genealogică (Iași, Dăvideni, Iași). Arh. Oii. Arhivele Olteniei (Craiova). Arh. Rom. Arhiva Românească (Iași, București). Arh. St. Buc. Arhivele Statului București. art. articol. A.U.B. Analele Universității din București. A.V.S.L. Archiv des Vereins fur Siebenbiirgische Landeskunde. Bd. Bând. B.C.U.B. Biblioteca Centrală Universitară București. B.D.Z. Bistritzer Deutsche Zeitung (Bistrița). Bibi. Biblioteca. Bibi. ist. Biblioteca istorică a Institutului « N. lorga ». Bis. ori. rom. Biserica ortodoxă română (București). Buc. București. Bul. Corn. mon. ist. Buletinul Comisiunii monumentelor istorice (București). Bul. Instr. Publ. Buletinul Instrucțiunii publice (București). Bul. monum. ist. Buletinul monumentelor istorice (București). Bul. Muz. Mii. Na/. Buletinul Muzeului Militar Național (București). Bul. Soc. Num. Rom. Buletinul Societății Numismatice Române (București). Bul. S.H. Bulletin de la Section historique de 1’Academie Roumaine. Bul. Șt. Buletin științific al Academiei R.P.R. C.C.H. Comisia Consultativă Heraldică. Cerc. ist. Cercetări istorice (Iași). 'f. conform. Col. Colecția. Columna Columna lui Traian (București). Corn. lit. Convorbiri literare (Iași, București). Cr. Num. Arheol. Cronica numismatică și arheologică (București). www.dacoromanica.ro Lista abrevierilor 559 D.I.R. doc. Dos. D.T.N. Documente privind istoria României. document,-ul. Dosar. Din trecutul nostru (Chișinău). ed. Edit. Enciclop. E.S.P.L.A. ediția. Editura. Enciclopedia. Editura de Stat pentru Cultură și Artă. f. facsim. fasc. fol. fr. F.V.E.K. filă. facsimil. fascicolă. folio. francez,-ă. Forschungen zur Volks-und Landeskunde. germ. Gl. Bis. german, -ă. Glasul Bisericii (București). b. Hris. hartă, hărți. Hrisovul, Buletinul Școalei de Arhivistică și Paleografie (București). ilustr. Inst. Ist. Introd. ilustrații. Institutul de Istorie « N. Iorga » din București. Introducere. jud. Jun. Ut. județ,-ul. Junimea literară (Iași, Cernăuți, Suceava). K.VS.L. Korrespondenzblatt des Vereins fur Siebenburgische Landeskunde (Sibiu, Iași). L.A.R. Ib. Literatură și artă română (București), limba. Mag. ist. M. Banat. M.B.S.M. mem. Mem. Secț. ist. Mem. Secț. lit. Mem. Secț. ft. M.I.M. Min. Af. Ext. Mon. Of. M. Olt. M-rea. mss. Magazin istoric (București). Mitropolia Banatului (Timișoara). Mitteilung des Burzenland Săchsischen Museum (Brașov), memoriu. Memoriile Secțiunii istorice. Memoriile Secțiunii literare. Memoriile Secțiunii științifice. Materiale de istorie și muzeografie. Ministerul Afacerilor Externe. Monitorul Oficial. Mitropolia Olteniei (Craiova). Mănăstirea. manuscris. nr. nr. inv. număr. număr inventar. P- pl. pagină, planșă. www.dacoromanica.ro 560 Știința și artâ heraldică în romania R.E.S.E. Rev. Arh. Rev. bibi. Rev. de ist. Rev. enc. pop. Rev. fii. R.P.R. Rev. ist. Rev. ist. rom. Rev. medic. Re», muz- Rev. muz- monum. R.I.A.F. R.R.H. R.R.H.A. rom. Rsl. Revue des Etudes Sud-Est Europeennes (București) Revista Arhivelor (București). Revista bibliotecilor (București). Revista de istorie (București). Revistă enciclopedică populară. Revista filateliștilor din Republica Populară Română. Revista istorică (București). Revista istorică română (București). Revista medicală (Tg. Mureș). Revista muzeelor (București). Revista muzeelor și monumentelor (București). Revista pentru istorie, arheologie și filologie (București). Revue Roumaine d’Histoire (București). Revue Roumaine d’Histoire de l’Art (București). român, -ă. Romanoslavica (București). s. Soc. Acad. Rom. S.C.B. S.C.L S.C.LA. S.C.I.M. S.C.N. S.C.S. S.D.T. S.M.I.M. S.RJF. supl. S.V.J. seria. Societatea Academică Română. Studii și cercetări de bibliologie (București). Studii și cercetări istorice (Iași). Studii și cercetări de istoria artei (București). Studii și cercetări de istorie medie (București). Studii și cercetări de numismatică (București). Studii și cercetări științifice (Iași). Siebenburgisch-Deutsche Tageblatt (Sibiu). Studii și materiale de istorie medie (București). Săchsisch-Regener Wochenblatt (Reghinul Săsesc), supliment. Siebenbiirgische Vierteljahrschrift (Sibiu). t. tab. T»f. trad. tom, -ul. tabel, -ă. Tafel. traducere. Univ. Universul (cotidian) (București). V. voi. vezi. volumul. www.dacoromanica.ro RfiSUMfi Science heraldique. On ne peut parter d’ătude măthodique de la science heraldique en Roumanie qu’ă partir de la seconde moitie du XIXe siede, 6tude ayant eu son origine dans la năcessită oii se sont trouv6es Ies autorit6s de ressort & 6tablir Ies armoiries du nouvel 6tat național cr66 en 1859. Toutefois, avant cette Ipoque, on doit faire mention des noms de Georges Asachi, Georges Seulesco et Căsar Bolliac qu’on peut consid6rer comme pionniers dans le domaine de la Science roumaine des armoiries. Par la suite, cette meme discipline a 6t6 illustr6e par Michel Kogalniceano, B. P. Hasdeu, V. A. Urechia, D. A. Sturdza et St. D. Greciano, pour connaître un vrai essor & la fin du silele dernier et au dăbut de l’actuel, grâce aux Erudita ouvrages du gene- ral P. V. Năsturel. Apres 1918, l’intăret pour la science du blason s’est gănăralise en Roumanie, de prăcieuses ătudes dans ce domaine ătant & signaler parmi lesquelles celles d’Em. Hagi- Mosco, C. Moisil, A. Sacerdoțeanu, E. Vîrtosu, G. I. Bratiano, M. Berza et autres. Actuelle- ment, la science roumaine des armoiries enregistre un puissant revirement depuis la crăation en 1971 de la Commission d’Hăraldique de Gănăalogie et de Sigillographie pris 1’Insti- tut d’Histoire «N. lorga» dont Ies membres, par leurs differents ouvrages, apportent des contributions de valeur au continuei dăveloppement de cette discipline dans le sud-est europăen. Art hAaldique. Les armoiries d’ătat des trois prindpautăs roumaines ont connu une appa- rition et une ăvolution diffărentes, conformăment aux conditions historiques spădfiques de chacun de ces territoires. Ainsi l’aigle valachique, signalăe sur des vestiges sigillaires et mon6- taires dăs la seconde moitiă du XlVe silele, date d’une ăpoque anterieure et se rattache & cer- taines traditions qui precedent la fondation de l’ătat feodal valaque; de meme, le rencontre d’au- rochs de la Moldavie doit etre consideră comme un tres ancien symbole de cette principaută, prăexistant de beaucoup & la constitution de l’6tat făodal moldave en 1359. Quant & la Tran- sylvanie, l’apparition de ses armoiries s’est produite bien plus tard, & savoir & peine au XVIe silele, pour aboutir ensuite & l’octroi de 1659 et finalement & celui de 1765. Les armes dynastiques des Bassarab et des Mușat posent ăgalement des probl&mes concer- nant leur exacte origine; comme suite des demieres recherches, il semble que les symboles armo- ries portăs par les membres de ces maisons răgnantes constituent autant des armes deconcession que d’assomption. Quant aux armoiries des boyards moldo-valaques, elles sont classăes en trois păriodes distinctes: l'epoque dassique (XlVe—XVIe si&cles), l’epoque moyenne (XVIe—XVIIIe si&cles) et l'epoque moderne (XVIIIe—XXe siedes), leur apparition inițiale ătant due exdusive- ment & l’auto-concession, phenomăne en ătroite contingence avec l’exercice du « droit du sceau» pratiquement illimită dans les pays roumains (comme partout d’ailleurs); cette circonstance a donnă & l’hlraldique nobiliaire de Valachie et de Moldavie un caractere nettement sigillaire dont il faut toujours tenir compte. Par contre, l’art du blason developpă chez les nobles roumains de Transylvanie ne provient nullement d’une auto-concession, les armoiries de ce genre ayant 6t6 octroyees d’une maniere expresse & leurs titulaires par les diffărents voîvodes et princes transyl- vains se succădant & travers les si&des au gouvernement de ce territoire. www.dacoromanica.ro 562 Știința, și arta heraldică În românia Concernant les armes des Principaut6s Unies, la presente etude & reussi & demeler l'inex- tricable fouillis d’inombrables variantes d’armoiries parues & l’epoque sur des en-tetes et des sceaux officiels et sur differents autres objets en usage sous le regne du prince Cuza, etablissant & chacune le type precis auquel elles appartenaient, fixant ensuite une classification rigoureuse de toutes ces variantes d’armoiries avec la p6riode exacte de leur emploi par les autorites d’etat. Quant aux symboles heraldiques adoptes apres 1866 par les corps legislatifs de la Roumanie en vue de la constitution des armes definitives du pays, leur sanction par le pouvoir supreme en 1867 et ensuite en 1872, les a rendu pratiquement irr6versibles, n’etant donc plus soumises aux multiples fluctuations de representation iconographique comme par le passe. Apres l’accomplis- sement de l’unite naționale de l’6tat roumain en 1918, les armoiries du pays on ete remanides en 1921, en leur etant naturellement ajoutd les symboles heraldiques des provinces revenues & l’ancien territoire habite par ce peuple. Finalement l’instauration & la fin de 1947 du regime repu- blicain en Roumanie a ndcessitd la crdation de nouveaux insignes d’etat qui ont pris cette fois-ci l’aspect d’embl&me et non plus d’armoiries. Par la suite, l’embleme de la Republique Populaire Roumaine a 6t6 soumis & quelques modifications de detail lors de la proclamation en 1965 de la R6publique Socialiste de Roumanie. Continuant l’analyse du ph6nom6ne heraldique developpe sur le territoire des pays rou- mains & travers les siecles, il nous reste encore de faire mention de l’armorial ecclesiastique ainsi que de celui municipal et de district. Ainsi, le haut clergd et les autorites de l’Eglise ortodoxe du pays ont fait usage & partir du XVIIe sitele d’armoiries spdcifiques aux prdlats et aux institutions du rite oriental, armoiries qui ont souffert certains remaniements d'apres le style et les circon- stances spdciales de chaque dpoque & part. Enfin l’armorial municipal et de district (le premier signald des le XHIe sitele en Transylvanie et des le XlVe en Moldavie et en Valachie, le second connu & partir de la meme ptriode sur le territoire transylvain, mais seulement depuis le debut du XVIIIe sitele sur celui moldo-valaque) a presentt certaines caracteristiques leur conftrant un cachet propre. Ainsi, les armoiries des villes et des districts — representtes dans la majoritt des cas sur les sceaux officiels des autoritts de ces unites administratives-territoriales — ont gtnt- ralement illustre soit les symboles des principales occupations des habitants de ces endroits, soit les produits agro-viticoles cultivtes dans les rtgions respectives, soit enfin la faune et la flore se trouvant dans ces mâmes zones. En conclusion, nous rappelons que l’art heraldique roumain prtsente deux caracteristiques sp6cifiques, & savoir: a) la plupart des armoiries (princitres, des boyards, eccl6siastiques, muni> cipales ou de district) proviennent d’une auto concession et b) le caractere nettement sigillaire de ces insignes armories imprime & ces productions un aspect & part. www.dacoromanica.ro SUMMARY Heraldic Science. We cannot speak about a methodical study of heraldic Science in Romania before the beginning of the second half of the XlX-th Century, the study originated in the necessity in which the competent authorities found themselves to establish the coat of arms of the new național state created in 1859. However, before this period, we will mention the names of George Asachi, George Seulescu and Cesar Bolliac who should be considered as pioneers in the field of Romanian heraldic Science. Subsequently, the same discipline was illu- strated by Michael Kogălniceanu, B. P. Hasdeu, V. A. Urechia, D. A. Sturdza and St. D. Gre- cianu and flowered vigorously at the end of the last Century and at the beginning of the present one, owing to general P. V. Năsturel’s erudits work. After 1918, interest for the Science of armory becarne general in Romania; we will mention valuable studies in this branch of research among which those by Em. Hagi-Mosco, C. Moisil, A. Sacerdoțeanu, E. Vîrtosu, G. I. Brătianu, M. Berza and others. At present, the Romanian Science of armorial bearings records a remarkable development since the creation, in 1971, of the Commission of Heral- dry, Genealogy and Sigillography by the Institute of History- „N. lorga” in Bucharest, the members of which, by their work, have notably contributed to the permanent development of this discipline in South-East Europe. Heraldic art. The coats of arms of the three Romanian principalities have appeared and evolved in a different manner according to the specific historical condiționa of each of these territories. Thus, the Wallachian eagle, noted on sphragistic and monetary vestiges since the second half of the XlV-th Century, dates back to an earlier period and is connected to certain traditions that precede the foundation of the Wallachian feudal state; likewise, the Moldavian ureox’s head cabossed must be considered as a very ancient Symbol of this princi- pality, in existance long before the creation of the Moldavian feudal state in 1359. As far as Transylvania is concerned, its coat of arms was apparead much later, i.e. not before the XVI-th Century, to result afterwards in the grant of 1659 and finally in that of 1765. The dynastic armorial bearings of the Basarab and Mușat families, also pose a number of problema concerning their exact origin; as a result of the latest research, it seems that the coats of arms borne by the members of these reigning houses are constituted both by granted arms and assumed arms. As to the Moldo-Wallachian boyards’ coats of arms, they are assigned to three distinct periods: the classical period (XlV-th — XVI-th Century), the middle period (XVI-th — XVIII-th Century) and the modern period (XVIII-th — XX-th Century), their inițial appearance being due exclusively to self-concession, a phenomenon in dose con- nexion with the practice of the „right of seal”, practically unlimited in the Romanian countries (moreover, in the vast majority of countries also). This circumstance has given to the Walla- chian and Moldavian assumed nobiliary heraldry a distinctly sphragistic character, which should always be taken into consideration. On the contrary, the achievement of arms developed by the Romanian nobility of Transylvania proceeds by no means from self-concession; family www.dacoromanica.ro 564 Știința și arta heraldică în românia coats of arma were expressly granted to the possessors by the Transylvanian Voivodes and Princes succeeding through the ages to the government of this territory. As regards the coat of arms of the United Principalities, the present study has succee- ded to disentangle the inextricable jumble of innumerable varianta of armorial bearings circulating at this period on official letter headings and seals and on various other objects in use in Prince Cuza’s reign. It has succeeded to establish for each object the precise type to which it belongs; it has afterwards drawn up a rigorous classification of all these achievement of arms varianta and the exact period of their utilization by the atate authorities. As regarda the armorial bearinga adopted after 1866 by the Romanian Parliament in view of the elaboration of the country’a definitive coat of arma, their approval by the supreme executive power in 1867 and then in 1872, made them practically irreversible. They were therefore no longer subjected as they has been in the past to the multiple fluctuations of iconographical representations. After the accomplishment of the național unity of the Romanian state in 1918, the country’s official coat of arms was modified in 1921, adding to it, of course, the symbols of the provinces recovered by the ancient territory inhabited by the Romanian people. Finally, the establish* ment in this country at the end of 1947 of the republican government has created the neces- sity of bringing out new state symbolical iconographic elements which, this rime, have borne the aspect of an emblem and no longer that of a coat of arms. Afterwards, the emblem of the Romanian People’s Republic was the subject of some changes of detail on the occasion of the prodamation, in 1965, of the Socialist Republic of Romania. To continue the analysis of the heraldic phenomenon developed on the territory of the Romanian countries through the ages, we must also mention ecclesiasric armorial bearings as well as municipal and district coats of arms. Thus, the high clergy and the Orthodox Church authorities of the country have used ever since the XVII-th Century the heraldic achie- vements specific to prelates and to the institutions belonging to the Oriental rite; this armo- rial bearings were subjected to various changes according to the style and to the special cir* cumstances of each separate period. Finally, the municipal coat of arms as well as that of the districts, possessed a number of characteristics conferring on each an individual aspect; the municipal coat of arms has apparead since the XlII-th Century in Transylvania and since the XlV-th in Moldavia and Wallachia, while district armorial bearings were known beginning from the same period on Transylvanian territory. It was only since the beginning of the XVIII-th Century that district arms have appeared in the Moldo-Wallachian principalities. Thus, the town and district armorial bearings — represented in the majority of cases on the official seals of the authorities of these administrative-territorial units — has generally ilustrated either the symbols of the principal trades and occupations of the inhabitants, or țhe agricultura! andviti* cultural products cultivated, or finally the flora and fauna of the area. In conclusion, we should keep in mind that Romanian heraldic art possesses two spe- cific qualities, i.e.: a) the most of the princely, nobiliary, ecclesiasric, municipal and district coats of arms originate from self-concession and b) the distinctly sphragisric aspect of these armorial bearings has given special characteristics to all this achievements. www.dacoromanica.ro KURZFASSUNG Die Heraldische Wissenschaft. In Rumănien setzte das methodische Studium der Heraldik erst in der zweiten Half te des 19. Jahrhunderts ein, als die zustândigen Behdrden sich veranlasst sahen, das Wappen des neuen, 1859 gegriindeten Nationalstaates zusammenzustellen. Erwâhnt seien George Asachi, George Seulescu und Cezar Bolliac, die bereits vor diesem Zeitpunkt als Vorlâufer der rumânischen Heraldik gelten kdnnen. Spăter konnte die gleiche Diszipline Namen wie Mihail Kogălniceanu, B. P. Hasdeu, V. A. Urechia, D. A. Sturdza und St. D. Grecianu auf- weisen und mit den gelehrten Werken des Generals P. V. Năsturel gegen das Ende des 19. und zu Beginn des 2O.Jahrhunderts ihren richtigen Aufschwung nehmen. Nach 1918 verallgemeinerte sich das Interesse fur die Wappenkunde und es erschienen zahlreiche Werke, darunter jene von Em. Hagi-Mosco, C. Moisil, A. Sacerdoțeanu, E. Virtosu, G. I. Brătianu, M. Berza u.s.m. Mit der Grundung des Ausschusses fur Heraldik, Genealogie und Sphragistik des Geschichtsinstituts ,,N. Iorga“, dessen Mitglieder mit ihren Werken diese Disziplin in Sudosteuropa stăndig berei- chem, tritt 1971 einWendepunkt in der Entwicklung der heraldischen Wissenschaft in Rumănien ein. Die Wappenkunst. Die Entstehung und Entwicklung der Staatswappen der drei rumânischen Fiirstentiimer wurden von deren Geschichte bedingt. Der bereits in der zweiten Hălfte des 14. Jahrhunderts auf Siegeln und Miinzen vorkommende walachische Adler geht auf ăltere Zeiten zuriick und knupft mit Uberlieferungen an, die der Grundung des walachischen Feudalstaates vorangehen; der moldauische Auerochsenkopf durfte ebenso als uraltes, der Entstehung des moldauischen Feudalstaates im Jahre 1359 weit vorangehendes Sinnbild des Furstentumes gel- ten. In Siebenburgen aber kam das Wappen bedeutend spăter auf, und zwar im Laufe des 16. Jahrhunderts, bevor es 1659, bzw. 1765 vom Herrscher verliehen wurde. Rătselhaft bleibt auch die genaue Herkunft der Hauswappen beider Furstengeschlechter (Bassarab in der Walachei und Mușat in der Moldau). Aus den neueren Untersuchungen geht hervor, dass die Wappenbilder dieser Dynastien sowohl von Herrschern verliehen, wie auch selbst angenommen waren. Was die Wappen der walachischen und moldauischen Bojaren anbe- langt, kann man sie in drei unterschiedliche Zeitabschnitte einreihen: 1. klassische Periode (14. —■ 16.Jh.); 2. mittlere Periode (16. — 18.Jh.) und 3. moderne Periode (18. — 20.Jh); da die Wappen ur- spriinglich aus der Selbstverleihung hervorgehen und dieser Brauch mit dem in den rumânischen Furstentiimem — wie ubrigens in den meisten Lăndern — praktisch unbegrenzten ,,Siegelrecht“ eng zusammenhângt, haftet der walachischen und moldauischen Heraldik ein gewisser sphragisti- scher Charakter an, der stăndig zu berucksichtigen ist. Die im rumânischen Adel Siebenburgens entwickelte Wappenkunst geht hingegen keineswegs auf die Selbstverleihung zuriick; den Trâgern wurde ihr Wappen vielmehr von den Woiwoden und Fursten durch Adelsbrief regelrecht verliehen. Dem Verfasser des vorliegenden Werkes ist es gelungen, das Gestriipp der unzâhligen Spiel- arten des Staatswappens der Vereinigten Furstentumer zu entwirren, welche zur Zeit des Fursten Cuza auf offiziellen Siegeln, Briefk&pfen und anderen Gegenstânden erschienen, deren Urbild festzustellen und sie in Klassen einzuteilen, unter genauer Angabe ihres Gebrauchs seitens der Beh&rden. Den nach dem Jahre 1866 von den rumânischen Gesetzgebenden Kdrpern endgiiltig www.dacoromanica.ro 566 Știința și arta heraldică în românia angenommenen heraldischen Sinnbildem wurde 1867, bzw. 1872 Gesetzkraft verliehen, wodurch sie einen unabănderlichen Charakter bekamen und den unterschiedlichen bildlichen Darstel- lungen nicht mehr unterworfen waren. Als der rumănische Staat im Jahre 1918 seine naționale Einheit vollendete, wurde das Staatswappen im Jahre 1921 umgebildet und um die Sinnbilder der neueinverleibten, von Rumănen von altersher bevdlkerten Provinzen bereichert. Die Einfuhrung des republikanischen Regimes (Ende 1947) machte ein neues Staatswappen notwendig, was aller- dings kein eigentliches Wappen, sondern ein Emblem sein solite. Anlăsslich der Ausrufung der Sozialistischen Republik Rumănien im Jahre 1965 wurden einzelne Ănderungen an dem Staats- wappen vorgenommen. Unsere Untersuchung der in den rumănischen Furstentiimern entwickelte Wappenkunst schliest mit der Erwăhnung der Kirchen-, Stadt- und Kreiswappen ab. Seit dem 17.Jahrhundert trugen die hohe Geistlichkeit und die Behbrden der orthodoxen Kirche eigene, den Prălaten des orientalischen Glaubensbekenntnisses vorbehaltene Wappen, welche im Laufe der Zeit unter Umstănden Ănderungen erlitten. Eigene Merkmale weist ebenfalls die Stadt- und Kreisheraldik auf, erstere wird bereits im IJ.Jahrhundert in Siebenburgen, im 14.Jahrhundert in der Moldau und der Walachei erwăhnt, zweitere erscheint zur gleichen Zeit in Siebenburgen, aber erst zu Beginn des 18.Jahrhunderts in den beiden anderen Furstentiimern. Stadt und Kreiswappen, die zumeist auf den offiziellen Siegeln der zustăndigen Behdrden abgebildet sind, werden zu Sinnbildem der von den Ortsbewohnem ausgeiibten Berufe, oder geben die in den betreffenden Provinzen bluhende Bodenerzeugnisse sowie heimische Tierarten wieder. Zum Abschluss sei daran erinnert, dass die rumănische Heraldik zwei eigene Merkmale aufweist: 1. die Wappen der Fursten, Bojaren, Kirchenwurdentrăger, Stădte und Kreise sind meistens selbstverliehen; 2. der auf den Siegelwesen hinweisende Ursprung der Wappen setzt ihnen ein eigenes Geprăge auf. www.dacoromanica.ro Coli de tipar: 35,5 din care pag. planșe 320. Tirajul: 4800 ex. Bun de tipar: 26 IX 1977 întreprinderea poligrafici „Arta Grafică" str. Șerban Vodă Nr. 133—București Republica Socialistă România Comanda nr. 786 www.dacoromanica.ro ERATĂ tn loc det •e n ddt p. 74 (rindul 10 de sus) Odată ajuns domn, considerentul că deși aparținea (ile- gitim) ramurii di- nastice directe a Ba- sarabilor, el era to- tuși mai legat de cea colaterală a Cra- ioveștilor, ... Odată ajuns domn, considerentul că aparținea ramurii dinastice a Craio- veștilor, .. . p. 95, nota 45 adoptînd adoptăm p. 129, nota 2 1638 1538 p. 162 (rindul al 8-lea de sus) LXXII, 3 LXXI, 3 p. 162 (rindul al 17-lea de sus) LXXII, 4 LXXI, 4 p. 198 (ultimul rînd) heraldice se află heraldice care se află p. 201 (rindul al 19-lea de jos) statului statutului p. 300 (ultimul rînd) 1847 1857 p. 543 (coloana 1, rindul al 14-lea de sus) Alexender Alexander p. 543 (coloana 2, rindul al 18-lea de sus) 000,000. 536, 540, 541. p. 546 (coloana 2, rindul al 3-lea de sus) 000; ^41; p. 547 (coloana 1, rindul al 12-lea de sus) 000. 532. p. 549 (coloana 1, rindul al 13-lea de Gennouillac Genouillac sus) www.dacoromanica.ro în trecutul apropiat, rolul Cruciadelor în apariția stemelor în Europa a fost aproape nul; factorul hotărîtor care a determinat, în a doua treime a veacului al Xll-lea, ela- borarea însemnelor armoriate trebuie pu.“ în legătură cu evoluția echipamentului mili- tar. Heraldica a luat așadar naștere din con- topirea într-un sistem bine închegat a diver selor elemente emblematice preexistente — si- gilii, scuturi de luptă și steaguri (personale sau de grup) — dintre care ultimele par a fi jucat rolul cel mai însemnat în viitoarea alcă- tuire a stemelor. Ca o consecință a unor astfel de împrejurări, studiile cele mai recente și inai autorizate de peste hotare au ajuns la concluzia că între secolele XIII și XV ori- cine a putut să adopte armerii după bunul său plac, cu singura condiție de a nu uzurpa vreo altă stemă anterior constituită, legisla- țiile restrictive în acest domeniu începînd a fi semnalate de-abia în ultimii ani ai vea- cului al XV-lea. într-o asemenea situație, apariția și la români a însemnelor heraldice devine perfect explicabilă, respectivele steme constituind un caz tipic de așa-numite « arme de asumpțiune» (adică autoconferite) a căror confirmare ulterioară de către un dom- nitor oarecare spre a deveni « arme de con- cesiune » nu s-a mai produs niciodată din considerente politice și religioase bazate pe unele tradiții ancestrale ale poporului nostru, tradiții ce l-au determinat șă-și însușească de o manieră specifică proprie practicile heraldic www.dacoromaniCaW k v _■ - jr, ' . -■ _ ț STIINTA SI ARTA HERALDICA ÎN ROMÂNIA Fenomenul autoconcedării de steme fiind la noi cu precădere legat de așa-numitul « drept de sigiliu » — practic nelimitat — faptul a dat heraldicii românești, fie domnești, fie boierești, orășenești sau districtuale, un caracter net de HERALDICĂ SIGILARĂ. Tot astfel, studierea aprofundată a însemnelor armo- riate din Europa medievală a scos la iveală natura extrem de fluc- tuantă a aspectului lor — atît în perioada de apariție cît și ulte- rior, pînă la cristalizarea sistemului — așa încît lipsa de fixitate constatată și în alcătuirea stemelor românești, indică faptul că țările noastre s-au încadrat și ele în același proces general euro- pean de transformare, din inițiativă proprie, a simbolurilor em- blematice în simboluri heraldice. Prelungirea în timp a acestor fluctuații de aspect ale stemelor dezvoltate pe meleagurile româ- nești a constituit tocmai specificul heraldicii noastre autohtone bazată exclusiv pe autoconcedare, fenomen menținut și perpe- tuat în evoluția artei blazonului la noi doar în această fază ini- țială de liberă dobîndire a însemnelor armoriate, fără recunoaș- terea lor expresă de către voievozii țărilor române. www.dacoromanica.ro Lei 46