P. CERNA POEZII BUCUREŞTI MINERVA*, — Institut de Arte Grafice şi Editură. — Bulevardul Academiei 3. — Edgar-Quinet, 4. 1910 J3M II ITl’RA INSTITLTL LUI DE ARTE GRAFICE «MINERVA», R-DCL ACADEMIEI 3. — STR. EDO AR QU1NET 4. Reproducerea oprită. /sus Ai fost un om ş’ai pătimit ca dânsul... Un Dumnezeu — cum te credeau părinţii — Pluteşte ’n veci de-asupra suferinţa: El nu ne poate înţelege plânsul. Pe Dumnezeu, de l-am vedea in cale, Cu pieptul plin de lănci, cu chipul supt, Am spune că-i un joc, dar jertfă nu e: El din fiinţa lui nimic n’a rupt. Dar Ta ai sângerat pe negre câi, Supt umilinţi ce nu te ştie cerul; Tu ai gemut, când te pătrunse fierul, De-au tremurat şi ucigaşii tăi. Şi ochii tăi cei blânzi se înnoptară, Şi gura ta s’a ’nvinefit de chin, Şi duhul tău, ce nu putea să moară, A smuls din trup suspin după suspin... Un om, un om, prin patimile tale ! Şi totuşi cât de sus, lumina mea, Te-a innălţat răbdarea sfântă-a ta! De mila ta, la glasul tău de jale, Să se deştepte morţi de mii de vremi Ş’adâncul lumii să se infioare. Iar Tu — să ai privirea iertătoare, Un om să fii — şi tot să nu blestemi!.. Cum au putut să stee laolaltă Atâta chin ş atâta bunătate? Se rătăceşte mintea şi nu poate Să te urmeze ’n lumea ta Innaltă... ■’jc * -k Al nostru eşti: al celor slabi şi goi — Pământ ţi-e trupul şi ’n pământ s’ascunde, Dar umbra ta rămase printre noi Şi inima-mi te simte orişiunde: De sufletul ce-a întâlnit mizerii Şi cu obolul său le-a vindecat, Te-apropii lin, prin negura tăcerii. Şi strângi în taină mâna care-a dat; Apostolului răsplătit cu ură, Tu-i spui: Mergi, nu eşti singur in durere! Şi gura ţi-o ’nfrăţeşti cu sfânta gură Ce-a semănat nădejdi şi mângâiere; De cel ce geme, neputănd să moară, Apropii cupa liniştii de veci. Mereu sporeşte-a inimii comoară Şi drum de zâmbet laşi pe unde treci... Al nostru eşti! Ce ochiu văzu vr’odată Că te-ai suit la cer, purtat de nori? Ce gând nebun svârli această pată, Pe cel mai mare dintre visători? Putut-a oare sufletu-ţi să fugă La cei senini şi fericiţi din cer, Când jos, prin murmure de chin-şi rugă, Atâtea braţe tremură şi-l cer? Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane Nu te-au lipit atât de strâns pe lemn, Cât te-a legat de-acest pământ nedemn Nemărginirea rănilor umane. Atâta timp, cât lutul n’o să crească c Copii asemeni chipului tău sfânt; Atâta timp, cât liniştea cerească Nu se coboară ’n inimi pe pământ; Cât timp nu vezi aieve tot ce seameni Şi ochii toţi de plâns n’or fl deşerţi, — Atât de mult Tu, cel născut din oameni, Va trebui să mângâi şi să ierţi; Atât de mult vei auzi jelire Şi rana ta va sângeră mereu — îmblânzitor de oameni prin iubire, Tu ţi-ai ales destinul cel mai greu! ....Dar, când vei smulge ’ntreaga omenire Din somnul lung al greului răbdat, Când nu va fi nici chin, nici rătăcire, Atunce Tu zâmbi-vei împăcat; Atunce numai îngerul hodinii Va cobori subt ochiu-ţi înţelept: îţi va culege de pe frunte spinii Şi-ţi va închide rănile din piept. DIN DEPĂRTARE Nu ţi-am vorbit vr odată, şi pe fereşti deschise Nu ţi-am trimis buchete, stăpâna mea din vise, Ci numai de departe te-am urmărit adese, Iluminat de gânduri nespuse, ne'nţelese... fnfioratu-mi suflet nu s'antrebat vr'odată, Făptura ta de zee pe cine îl îmbată; — Ce frunte se ’nnorează, gândind că steaua lină împarte şi la alţii bogata ei lumină ?... 11 Nimic nu ştiu de tine, senina mea iubire — Dar ochii mei, în cale-ţi, culeg numai uimire ; Cărarea mea pustie se umple de lumină, încât mă’mpac cu viea ţa-mi şl uit că mi-eşti străină... — Ce vrea şl unde merge un fulger? Cui ce-i pasă..! Destul că face noaplea, o clipă, mai frumoasă. Dar une-ori, când luna e prea strălucitoare, Din adâncimea serii vin vrăji turburătoare — Aş vrea să cânt, să cuget, dar nu mă'ndemn..., nu pot... O rază de m atinge, eu mă cutremur tot, Ş’atât mă simt de singur, că mă'nfior, de teamă, Şl ochii mei, din umbră, lumina ta o chiarnă... Atunci, m'abat pe drumuri de sufletul tău pline, Şi sufletul meu prinde din nou să se'nsenine, De cum te-arăţi privirii setoase, de departe, Strălucitoare, pură, ca mugurii de Mărie... Dar azi, îmi eşti departe. — Te fură alte zări în ţara primăverii ş’a vecinicii visări. N’ai fost a mea, dar tremur, de par’că te-am pierdut. Şi'nmărmuresc cu ochii în întunerec, mut... 12 Ştiu bine că eşti dusă, dar te aştept mereu, Şi clipele-aşteptării curg tot mai trist, mai greu, Căci nu mai licăreşte îndepărtatul geam Şi nu-mi mai ieşi în cale — şi doar atât ceream.. Vei reveni vr’odată? — Mai bine aş fi vrut Să’nchid adânc în mine un dor necunoscut ; Dar a crescut atâta, de când cu plâns s'adapă, Că’n sufletul meu singur n’a mai putut să’ncapâ Tu arde-aceste rânduri şi cată, visătoare, Cum izbucneşte para din ele — şi cum moare... E flacăra ce'n taină fiinţa-mi pustieşte, Dar în vrăjitu-mi suflet nu moare, ci tot creşte... O creangă, pe cărare, s’apleacă somnoroasă; Izvoarele stau mute, iar Noaptea — o crăiasă — Păşeşte aiurită, ca visurile mele, Mişcând, la pasul vremii, hlamida ei de stele. Eu trec, gândind la tine, la ţara ’n veci senină, Iar ochii mei, în lacrămi, de câte-o stea s'anină..., Şi iată!... steaua cade spre ţărmurile-acele, De par’că se'nfrăţeşte cu dorurile mele.. Ea-ţi duce o solie de plâns şi de noroc: Tot sufletu-mi se pierde pe urma ei de foc... ECOURI Când, după zile lungi de /ale Ce-au mângâiat un trist amor, Vă întâlniţi pe-aceeaşi cale, înlănţuiţi de-acelaşt dor, Grădinile în mii de feţe în cinstea voastră înfloresc, în crâng v‘adastă cântăreţe, Ce numai pentru voi doinesc; 14 De desnădejdi de mai ’nainte Acuma să zâmbiţi vă vine Ş’un gând vă luminează ’n minte. Că viaţa-i cel mai mare bine. Pe toate pune stăpânire A voastră inimă măiastră... Nu, nu! Atâta fericire Nu poate fi numai a voastră! Se pare că, nerăbdătoare, Vieţile din viitor Aud a voastră sărutare Din noapiea nefiinţei lor. Şi, dacă nebunii divine Vă smulg în ceruri, tremurând, E că un neam întreg ce vine Se bucură cu voi în rând; 15 Şi, dacă ’n ora fermecată Asemeni zeilor păreţi, E că trăiţi, că ’n vis, deodată Atâtea mii şi mii de vieţi... PLÂNSUL LUI ADAM Arcaşi îndemânateci, semeţi, cu paşi de lei, Doi fulgeri smulşi din noapte-mi erau copiii mei; Şi par'că-i văd ş'acuma in faptul dimineţii, C’un strigăt de izbândă, dând zbor nebun săgeţii, Şi cum se pierd cu turma în zarea purpurie, Făcând din largul lumii imensă ’mpărăţie..., Sau cum se ’ntorc agale, zâmbind şi mână ’n mână, Buni, fericiţi ca mine, pe când eram ţărână... Iar Eva lăcrăma. P. Cerna — Poezii Dar tiu-i iertat se vede norocul ce-atn avut — Cuibau dureri ascunse în cel dintâi născut; Iar jertfa lui, Prea-Bune, n’ai vrut.să o primeşti. Vrând rătăcirea noastră mai greu s’o pedepseşti... Un gând veni de-aiurea — ucigătorul gând — Şi ’n Cain, bunul Cain, pătrunse ’ntunecat. ... S’a năruit cu blestem altarul fumegând Şi s’a tărît o pânză de fum, în lung şi ’n lat, Ca o imensă-aripă de vultur săgetat... Iar de atunce, fumul crescii mereu, ş'a pus Zid negru între mine şi slava ta de sus — Azi, gândurile mele cu greu pot să le-adun. Să le trimet la tine, Părinte vecinie bun; Căci se întoarnă pururi, sbătute, risipite, Ca fumul fără pace al jertfei neprimite... Şi cum aş vrea şi astăzi, ca ’n vremile senine, Pe âripele rugii să mă ridic la tine: Să ’nving robia humii!.. Nu mi-ai dat Tu lumina şi farmecele lumii? Pământului meu tânăr nu-i dai nectarul sevei? Şi nu-mi pleci Tu auzul la graiul sfânt al Evei? 18 O rugă, da, un cântec ţi se cuvine Ţie... îl simt vibrând..., nimica nu poate să4 reţie — Dar, când să puiu într’însul îngenuchiata-mi viaţă, Uit vorbele măririi şi buzele mi ’nghiaţă, Căci geamătul lui Cain din noapte se desface Şi-mi risipeşte clipa de rugă şi de pace. E plânsul lui... Din noaptea cărărilor pierdute, El inima-mi de tată o cheamă, să-l ajute; Dar n’am puteri... — şi spada grădinilor divine O simt cum se înfige fulgerătoare ’n mine. Tu-l vezi şi-l dai uitării... Ce s’a făcut, Părinte, , Cu mila ta, podoaba puterii tale sfinte? Nu-i moarte pentru Cain, nici alinare nu-i — Ce vrei să faci, Tu, Doamne, cu suferinţa lui ? O, dacă spre urzirea unei cereşti podoabe îţi trebue durerea făpturii tale slabe, Ridică de pe viaţă-i povara, că-i a mea, Şi pune-mi-o pe umeri, de vrei, cu mult mai grea; Mi-aş duce-o fără murmur, chiar de tn’ar frânge’n cale. Căci inima-mi cunoaşte şi darurile tale... 19 De-a fost păcat iubitul, mărire cui l-a scos, El a făcut păcatul atâta de frumos: Un farmec, o beţie ce'n veci în tine-o porţi — Pe clipa rătăcirii îndur şi mii de morţi... Dar prea e crudă legea ca fiul să spăşească De-a-pururi, fără vină, greşala părintească... ... O, sfânt copil al Evei! Când noi te-am zămislit, Eră prin raiu lumină, şi flori, şi ciripit, Plutea o voluptate ’n văzduhul primăverii — Miresmele grădinii părtaşe-au fost căderii.... Să cadă însă plumbul osândei pe-amăndoi, Dar tu, de ce să suferi, copile, pentru noi, De ce să-ţi blestemi mama, gemând prin răpi sihastre, Tu, singura lumină a gândurilor noastre ? Găsi-vei tu vr odată liman nemângâierii, Sâ-i ierţi pe-a ceia care te-au hărăzit durerii? Noi nu ştieam, copile, că tu ai să plăteşti Cu chinuri clipa noastră de vrăji sărbătoreşti! 20 De-ar şti vr’odată floarea de pom, din paradis, Că’n fructul ei un vierme duşman va sta închis, ’Nainte ca să lege, s’ar scutură'n noroi — O, sfânt copil al Evei! Indură-te de noi... IDEAL Luceafărul senin răsare, Umplând de vis văzduh şi mare... Pătruns de focul lui cel blând, Un strop s’aprinse, tremurând; Şi stropul, lacrimă'nstelatâ. Vorbi spre steaua depărtată: «Aş vrea să mă înnalţ la tine, Dar lumea ta e sus, prea sus, Şi’n noaptea undelor haine Rămân cu dorul meu nespus. Şi totuşi, simt cum mă străbate O rază din puterea-ţi lină — Greu luptă valurile toate, Să-mi stingă visul de lumină, Dar cad, se farmă, istovite De fnrtunatecul lor joc, Şi’n fundul mării liniştite Eu reapar senin în loc. Eu sânt un vis, dar teamă nu mi-i De vânt, de unda răzvrătită, Cât timp te văd de-asupra lumii Lucind eternă, liniştită... 23 Dar, cum te pierzi întunecată, Apune trist a mea scânteie, — Cu raza ta mă nasc deodată, Cu dânsa viaţa-mi se încheie.» ...O, steaua mea, alungă norii, Să-ţi sorb clipirile senine, Să trec prin furia văltorii, Cu ochii ţintă către tine! NOAPTE N’ai somn, în astă noapte de-aşteptare!... Nici pace n’ai: Din soarele de ieri, O rază, un mănuchiu de scânteieri, A ’ntârziat în ochi, tremurătoare — Şi nu se’nchid pleoapele-arzătoare... Ţi-i inima numai de visuri plină ... Ca ’ntr'o biserică strălucitoare, Când se aprind făcliile la denii, Aşă, deodată, sa făcut lumină, în sufletul neadormit pe care Se scutură un stol de dulci vedenii... Iar amintirea prinde să deşire O tânără poveste de iubire: Eră'n amurg. Pe drum, nici o vieaţă. Doar doi înfioraţi, în păsuri iine S’au strecurat subt plopul cel înnalt — Ş’atât de-aproape se priveau în fyţâ, Că fiecare se vedea pe sine în ochii celuilalt. Dar ochii ei curând în jos căzură... întâi a sărutat-o el pe gură: De-a-pururi gura dulce, ca de-albină, Să înflorească 'n zâmbet de lumină !... Apoi — din nou pe gura ce sta mută: Să spuie numai vorbe dulci şi glume! Apoi pe ochi: să nu mai vadă ’n lume Decât pe fericitul ce-i sărută!... Pe urmă? N’a fost vis, ci o furtună Ce sguduie adânc, adânc răsună... Orbi, fericiţi, în clipele acele Erau biruitorii sorţii grele, — Tot mai aprinse sărutări îşi dau — N’aveau răgaz să cugete la ele, Nici vreme să le numere n'aveau. O, suflete! Doineşte şi tresaltă! Tu, tu eşti fericitul din poveste I Iar râzătorul chip cioplit de daltă E visul tău ş'a ta domnită este . . . Tresaltă, suflete al meu, şi cântă! De astăzi, nai să tremuri singuratec Şi nu vei mai privi, plângând, la stele — Acum eşti numai cântec şi jăratec — Ca ele viu — nemuritor ca ele ... Tresaltă, suflete al meu, şi cântă! De-acuma, nu te-i mai gândi la moarte Căci azi, de Ea, nimic nu te desparte. .. Cun zâmbet, cu o vorbă spusă-alene, Ea dete somn durerii pământeşti; A dat vieţii glasuri de sirene — Umplu întreg pământul de poveşti . .. O, suflete al meu! Tresaltă, cântă! -k 'k Când fu să plece, ea-mi şopti: Pe mâne! Dar mâna mea ’n a ei mult timp rămâne. . Nici un cuvânt n’a rupt tăcerea sfântă — Doar de departe a răspuns şoptiră Prelungul fluer al priveghietorii — Pe mâne! Iată şoapta fericirii Ce mână clipele şi mişcă sorii ... Pe mâne! Orişice ungher al firii îmi pare că repetă-aceste şoapte. Destramă-te mai repede, o, noapte, In drumul vecinie iei! , De ce n'am aripile vijeliei Să mă înnalţ la pulberea de stele Şi să te sting, pe rând, Subt fâlfâirea ăripilor mele — Să vie sfântul «mâine» mai curând!.. . . . Dar zorii rumenesc: Norocul vine El poleeşte vârful, brazii, coasta. Şi plin de vis s'apropie de mine... De ce nu sânt un zeu în clipa-aceasta Orice dureri de pe pământ aş stinge: Aş izbucni în cântece divine, Să’mpart la toată lumea care plânge Salutul unei fericiri ce vine. . , Fii tare, inimă! Norocul vine . .. In faţa altarului Fiere-amestecatâ cu nectar Mi-ai întins din vecinicul pahar. Cântă viu în sufletu-mi nectarul: Tată, şi'n pământ te-oiu lăudă! Fruntea mi-o îngreuie amarul: Doamne-al lamei, fie voia ta! TREI SBURĂTOARE Din larg apus, trei sburătoare S'au îndreptat în spre Calvar, S* aducă laudă şi dar Durerii celei roditoare... Dar cea dintâi veni *n zadar. Sbură aproape de pământ: îşi căută ceva de hrană, Şi n'aveâ vreme, nici avânt, Să urce până ’n vârful sfânt, — La omul fără de prihană. Iar când s’a şters de tot din sbor, Veni o ciocârlie ’n ora Când Crist cerea un ajutor — Când duhul morţii da fior In sufletele tuturora. Urcă’n văzduh, ca pe o scara, Şi smulse cântec din tărie... Un imn de blândă primăvară li alină durerea vie: li ajută lui Crist să moară... E pace, ca’n străvechi altare — Duiosul, sfântul cântăreţ Căzii din slăvi ameţitoare — / Şi iată vulturul măreţ, Scăldat în cald apus de soare, 31 Porni din culmi, ca o furtună ; Dar şi-a ’nfrânat avântul, jos, Tăind cerc larg şi maiestos — Făcând din sborul său cunună De-asupra crucii lui Cristos... ÎN PEŞTERĂ De pe tavane ’ntunecate. Tăcute lacrimi cad mereu, Şi par’că tot sporesc din gteu, Din mari izvoare depărtate. Şuviţe tainice de apă Şpre peşteri drum de ani străbat — într’una se preling şi sapă v Tavanul şubred şi ’nnoptat. na. — Voossii Dar după ani de picurare S'au inchiegat coloane pline: Eterna bolţii lăcrămare în loc s’o surpe, — o susţine. Tot astfel, lacrimi nesecate în suflete ne-au picurat. Şi de furtuni nenumărate Vieaţa noastră-a tremurat... Dar azi, când stau vârtejuri grele Să ne răpună orice avânt, Noi trecem fără păs prin ele Ş’aproape izbucnim în cânt. Un suflet tânăr ne străbate Şi ne îndeamnă către cer — Din suferinţi abia ’ndurate Ne-am făurit armuri de fier. SPRE BUCOVINA Ducând, in inimi cântec şi ’nchinare Călătoresc in sfânt convoiu pioşii. In drum i-adastă codrii vechi, pletoşii, Doinind minuni din vremuri legendare. Trecutu-i plin de-avânt, de-apusuri roşii.. El stoarce stropi din sufleteşti izvoare. Să picure, adănc-cuvăntătoare, Pe locuri unde-au stăruit strămoşii... Suceava ’n zări s’a luminat deodată... învăluiţi în slava ei curată, Ei merg cântând, cu frunţile senine. Tăceţi adânc ! Păşiţi ca’n sfinte-altare! Să nu-L treziţi din visuri seculare, Să-şi vadă sfântul cuib pe mâni străine... ŞOAPTE... Eu i-am văzut cum se pierdură singuri Pe drumuri fermecate — In freamătul aromitor din crânguri Şopteau, ca’n vis, cuvinte tremurate... Eră iubirea, visul cel dintâi: Uitaţi de tot, ei toate le uitară — Privirea lor nu mai zărea ’n afară, Atât eră de plină de văpăi... 37 Iar luna limpede din innălţime Norocului de-o clipă surâdeă, Trezea cântări din somn pe căte-o cracă, Şi, bună, şi duioasă, poleia Cărările pe unde-aveau să treacă îndrăgostiţii ce visau subt ea... Cum mamei care plânge-odrasle moarte l-s dragi copiii toţi ce-i ies în cale, Şi-i mângâie, şi plânge, şi-i petrece C’un zâmbet de iubire şi de jale, Tot astfel astrul care n’avii parte De suflete ce cântă împreună, De viaţă care colcăe nebună, Dă mângâieri perechilor uitate — Senine raze binecuvântate Cad peste ochi, pe sân, şi se opresc în sufletele celor ce iubesc — Larg seamănă peste întreaga fire îmbolduri la vieaţă şl iubire... Eu v’am văzut pierzându-vă ’mpreună Subt bolţi înfiorate — Ah, zâmbetele voastre toate, toate, în sufletu-mi s’adună... Dar une-ori, a-rar, pe gânduri caz; Un demon râde crunt, şi râsul spune: «Sărmani nebuni! Jăratecul de azi Ca mâine e tăciune... Iar inimile care fremătează De viaţă caldă şi de veselie — Le va ’ngheţâ uitarea Şi-or sta departe, fără nici o rază, Pustii şi mute, ca o colivie Din care a sburat priveghietoărea... Ca mâine, alte umbre o să-i fure. Şi vor întinde braţele aiure — Va trece mut şi rece fiecare Pe lângă visul lui de-odinioară, Cum trece orbul, fără să tresară, Pe lângă frumuseţi surâzătoare... ... Nu ştiţi că vă aşteaptă deşteptarea, Nebuni hrăniţi cu vise? Şi nu simţiţi de-acum, că sărutarea Dă mai puţin decât făgăduise?..'» Dar voi — rămâneţi surzi la profeţie! Cântaţi un imn nebun de veselie, 39 S'acoperiţi cuvintele de ghiaţă! labiţi-vă! Beţia de vieaţă A celor de demult în voi să ’nvie — Aceasta este clipa pentru care Ne ducem jugul, toţi, cu resemnare... Prea trist destinul nostru a părut Făptuitorului necunoscut, Şi-a plâns de milă, şi ne-a dăruit Această clipă de suspin vrăjit... Imbrâţişaţi-vă! O sărutare Să fie cea mai pură adorare Ce din durerea vieţii s’a ’nnălţat Spre Cel ce unul altuia v’a dat.. înlănţuiţi-vă cu sete-adâncă! Rădeţi, cântaţi, cât ţine visul încă — Legaţi-vă pe veci cu jurăminte: în clipa-aceasta, inima nu minte! Şi, dacă mâine vrăjile-o să piară. Nu v’au dat ele ’ntreaga lor comoară ? Tot ce-a visat pământul vreodată, Tot ce-ar putea să dea vieaţa toată, E ’n clipa sfântă care vă ’nfioară... 40 ... Se pare că umana nemurire Au pus-o zeii ’n visul de iubire — De te-a ’mbrăcat natura ’nşelătoare în purpur, ori in haine zdrenţuite, De ţi-a deschis izvoarete-i vrăjite, Ori de ţi ’ntinde numai cupe-amare. Tu simţi că ’n sfânta clipă muritoare E totul... După ploaie, stânca dură Tot mai păstrează câte-o picătură: Un strop ce licăre abiă — şi moare ; Dar în vieaţa lui de o clipită Răsfrânge raza vecînică din soare — O lume infinită: Tot ce-a văzut şi o să vază incă Eterna, muta stâncă... 41 CÂNTEC O, pasăre ce-mi vii la geam Şi-mi cânţi din zori nebună, Ce-mi spui de vremea când plângeam, în nopţile cu lună? Ce mi-aminteşti de vechiul dor, Cernită sburătoare? De un suspin nepieritor — De-o albă arătare...? 42 Mai bine cântă-mi de noroc, Suind voios in slavă — Mai bine adu tânăr foc în inima-mi bolnavă... Ori... ia-mi cu tine dorul greu Ia-mi sufletul ce moare, Şi du-te, du-te ’n zări mereu. Măiastră sburătoare... t Aleargă ’n plaiuri olteneşti La mândra fără vină — La mândre case ’mpărăteşti Cu geamul în lumină... Priveşte-al ochilor ei raiu, Surâsul fără nume, Ascultă tânărul ei graiu — Şi vezi ce pierd pe lume.. Şi fă-mi din toi un dulce cânt, Să-l cânţi când iese luna — Şi-apoi... coboarâ-mă ’n mormânt, Mai trist ca totdeauna. 44 LEGENDA UNEI STÂNCI Subt stânca fulgerată de la limanul mării, Nud undă să nu ştie cuvintele pierzării ; Şi numai aripi negre bat apele ce sună, Numai chemarea morţii răsare din furtună... O, soră a durerii, plăpândă fericire! Câte iubiri rănite de asprul vânt al jelii N’au suspinai, purtate de-a undelor rotire, Neisprăvitul cântec al vecinicei Ofelii...! Vai, câţi nu-şi ispăşiră subt stăncele haine Amara nebunie de-a fi crezut în tine! Pe-aici nu-şipoartă paşii, de groază, măritorii. Nici cerul nu-şi trimete, pe-aici, luminătorii. Căci, până unde geme al undelor război, Apasă neguri grele, ca’n ziua de apoi, De par’că marea poartă un vecînic văl cernit, Jelind vieţi, pe care tot ea le-a mistuit. Dar une-ori se face lumină ’n slava toată. De pare c’ar surâde toţi îngerii deodată — Văzduhul, tot, visează iubire, cântec, stele... Ş’atunci, înduioşată de zâmbetele firii, Şi-aduce-aminte marea de jertfele iubirii Ş’aprinde în adâncuri un cer şi pentru ele. APRIL iu glas au aiurări de liră, Pe frunţi — un răsărit de zori; La şipot, unde poposiră, S’au adunat priveghietori.. Iar zeul dragostei, April, Din două guri făcea o floare Şi fiecare sărutare O salută din crengi, c'un tril. 47 Visând, cei doi îndrăgostiţi Tot repetau în suflet cântul; Atunci, din fundul văii, vântul, Văzând cât sânt de fericiţi, S a strecurat în crengi tiptil, Mişcă un ram, zâmbeă în soare, Şi-i îngropa subt colb de floare, C'nn râs sburdalnic de copil. ÎNSENINARE Noi ne-ani cuprins de-o flacără curată, Ce niciodată n’are să apuie — Şi nu furam norocul nimănuie, Ci în iubire tânără, bogată, îmbrăţişam pământul, lumea toată... Şi mă ’nnălţam sus, sus, până la tine... ŞVntâia oară lumea, pentru mine, Avea numai priviri de bunătate — Eră numai surâs şi numai floare, Aşa cum nu o vede fiecare, Ci numai sufletele 'ngemănate... Cerna. — Poezii. — 4. 49 Tu, mâna rni-ai întins-o de departe: Meniţi sântem să mergem împreună! Ş’ai pus pe frunte-mi tânără cunună De sărutări, de viaţă fără moarte. Deodată, pravili strimte şi haine Te-au smuls vijelios de lângă mine — S'a stins al fericirii ciripit... Cernit şi singur m’a lăsat furtuna, Dar tot mai port pe fruntea mea cununa Şi strălucirea care m’a orbit. Ce zei au fost atâta de avari ? Ce pământeni râvniră la mărirea De-a prigoni cu sete fericirea, Când cei aleşi de ea-s atât de rari ? Când noi ardeam c’o flacără curată, Cum nici în temple nu e; Când în iubire tânără, bogată, îmbrăţişam pământul, lumea toată, Şi nu furam norocul nimănuie? 50 Copilă dulce, vis din altă lume!... Departe mi-eşti, dar sufletu-mi nu geme; Nici nu blestem, — mai poate să blesteme O gură ce-a şoptit cerescu-ţi nume? Senin renasc şi prind a mă’nnălţă In raza ce-mi trimefi din lumea ta. Ce suflet mi-a ’ndreptat spre culmi senine Privirile din lumea clipei? Cine? Când focul luptei îmi topea puterea, Ce duh a dezvelit, în sufletul meu rău şi chinuit, A bunătăţii stea nemuritoare, Şi cine m’a ’nvăţat să fiu mai mare Decât regina lutului, durerea ? Din noapte şi din praf renăscătoare, Senină raza inimii trăeşte Şi nu cunoaşte lege muritoare, în preajma noastră, astăzi amurgeşte; Dar cine-i cel ce poate stăvili Atâta dor, cum n’a fost, nici va fi, Pân’ce pământul se va nărui în focul unde totul se’nfrăţeşte... ? 51 Şi, dacă n’avem clipa cea de faţă, Na ne rămâne a nădejdii stea? Tot viitorul, poleit de ea, Ca mâne—gureş cuib—va răsună De sfânt înmugurită noastră viaţă... Destrame-se a gândurilor ceaţă, în orice colţ zâmbească veselia! Ce noapte poartă’ntr'insa vednicia? Din mii de nori ce-au lunecat subt soare Putut-a unul să-i răpească, oare, Căldura, tinereţea, strălucirea ? E sfânt şi vecinie: ura nu e ’n stare Să năruie tot ce-a clădit iubirea... ...Puteri, ce puneţi intre noi hotare! Ameninţaţi, loviţi, răniţi mai tare! C’un zâmbet în luminile privirii, Cn milă şi blândeţe vă primim ; Nu tremurăm la gândul nimicirii: Noi sântem mai puternici: noi iubim... PRINTRE LACRAMl — Am venit, dar fii cuminte! Altfel plec, cu jurământ... ...Ce copil eşti! Să te ’ntuneci de o vorbă spusă ’n vânt Nu plec, uite!... sânt cu tine. — Spune, mult ai suferit? Te gândeai numai la mine, drag copil neîmblânzit ? Că nu ţi-a primit o rugă, idolul nu l-ai sfărmat ? Cu privirile în lacră mi, lui, tot lui te-ai închinat? Şi nu mă ureşti? Nu?! Vino, robul meu, stăpânul meu — Pleacă-ţi fruntea mai aproape, ochii care-au plâns mereu Să-i sărut, să uit de-a-pururi vremea ce ne depărta — Să-mi rămâie numai gândul că trăesc în umbra ta... — O copilă, tu mă mântui, tu mă faci in cer să crez Şi durerile trecute să le binecuvântez. Spune, spune tnc'odată, murmură-mi de mii de ori Vorbele ce dau vieaţă, cântecul ce dă fiori; E o muzică, pe care o asculţi cu ochii uzi Şi, oricât ai auzi-o, însetezi s’o mai auzi, Până când îţi intră ’n suflet şi cu dânsul una face, Până când vieaţa toată se învălue în pace — Până când pământul, cerul, tot ce-ai vrut şi ai gândit, într’o singură lumină se cufundă ’n infinit... Firea scăntee sub lună, râde, pare fericită, Că-i mai fuse dat să vadă o făptură ’nlănţuită; Prahova îşi mână ’n taină cântecul adânc pe vad; Printre ramuri înflorite raze tremură şi cad, Par'că-s duhuri luminoase, care vin din lumi albastre, Să asculte mai de-aproape şoapta inimilor noastre; Iar o pasăre, cuprinsă de o dulce nebunie, Pirite în urma noastră, în lumina argintie. ....O, tu inimă fierbinte, suflet care ne ’nţelegi, De-ai puteă doini tot astfel nopţi de-a-răndul, ani întregi!.. De ce-i cântecul tău, sfânto, vesel cum n’a fost vr’odată? 54 Simţi tu răvărsatul zilei? Inima ţi-i fermecată? Ori ai vre un farmec, care ne desleagă viitorul Şi ne spui in cântec vestea, că ni-i fără capăt dorul? Cântă, cântă înnainte! Clopote din sat, sunaţi, Şi întreg pământul numai la serbare să-l chemaţi... Iar tu, vântule, ascultă murmurele din păduri, Şoapta plină de cutremur de pe buze să ni-o furi Şi, purtând din stâncă 'n stâncă vorbe pline de uimiri, Umple lumea de ecoul sfintei noastre fericiri!... De l-ai dăruit cu lacrămi, orişicât ai suferit, Tot îţi pare că norocul prea uşor l-ai dobândit... Aiurit stai lângă dânsul, lauzi mintea 'naltă, care Puse-o cale-atât de lungă intre vis şi întrupare ! Cine-ar şti beţia luptei şi fiorul vieţii — cine — Dacă lacomele braţe ar fi rodului vecine? O destin! o fericire!.. Vine-o clipă, când înveţi, Că atâtor idealuri depărtarea le dă preţ; Că, de vrei să-ţi dea norocul clipe cum n’au fost la fel, Trebue să lupţi dorindii-l şi să suferi pentru el — Vecinie inima umană osănditâ-i să-şi măsoare Cu durerile-alergării fericirea cea mai mare... Ca şi sufletele noastre însetate de o rază, Mii de flori, pierdute'n noapte după soare lăcrămează ; De odată se vesteşte el, nemuritorul mire ; Pune ’n creştetul naturii o cunună de mărire Şi, văzând că după dânsul plâns-au gingaşele-i roabe; Lacrămile de pe ele le preschimbă în podoabe: Intr'o clipă, de pe toate, mii de scânteieri a srnult — Mai puternic străluceşte floarea care-a plâns mai mult. 56 NOAPTE DE VARĂ în apus e luptă ’ncinsă între noapte şi lumină... Ziua 'ngenuchează ’nvinsă — Codrul, apele suspină... Umbre moi întinde ceafa, Pe când raze scad în zare: Steaguri lungi plecate ’n fa(a Unor oşti biruitoare... 57 Numai taine pe tot locul, Noaptea ’nneacă toată valea. Vino! Sub salcâmi, norocul Stă să ne aţie calea... DURA L E X r. Ca un artist de-a-pururi nemulţumit de sine, De mii de ani natura, in setea de mai bine, Se luptă să deschidă desăvârşirii cale — Şi tot mai mult împarte din darurile sale: Dă sufletului aripi şi trupului vigoare, Femeii frumuseţe, iar geniului scântei — Şi pas cu pas sefnnalţă eterna creatoare, Visând să dea luminii un neam de senii-zei... 59 Dar ane-ori, de muncă, maestrul obosit e: Privirea cade’n neguri şi dalta e săracă; Furat de somnul minţii, ca un copil se joacă, Durând din lut vremelnic făpturi neisprăvite Apoi le pleacă legii de fier : Cei slabi să piară Să nu le dea vieaţa nimic din câte-or cere! Dar a venit un geniu al milei, o fecioară, Ş’a fost înduioşată de-a lor îngenuchiere. Ea vrea să nu mai plângă In întuneric nime, în orice ochi să vadă surâsul fericirii; Din toţi să facă vulturi setoşi de înnălţime — Să vindece cruzimea şi rătăcirea firii... Şi peste tot norodul ce-a fost menit la'nfrângeri Ea îşi ridică dreapta: «Aş vrea să nu mai sângeri. Atâtea inimi urcă pe scările cereşti Şi numai tu râma s-ai ţărânei să slujeşti... Sus fruntea! E o lume ce n’ai văzut-o încă: Vieaţa năvăleşte cu furia dintâi, Iar cerul, tot, surâde din pacea lui adâncă— Spre el, spre el! Cu ochii în raza lui rămâi!. Făclia vieţii tale primească iar lumină! Prea timpuriu o stinge destinul ne’mpăcat! Ai numai o vieaţă, şi ar fi fost păcat Să mori făr'a cunoaşte comoara ei deplină... O, dragii mei prieteni! Luptaţi, cântaţi, iubiţi. Să faceţi o virtute din setea de plăcere! Rămâneţi pururi veseli—nebuni şi fericiţi— Drept mulţumire, zâna numai atât vă cere...» //. Cum cată pruncul mâna să şi-o poarte, Spre tot ce vede: chipuri, năluciri, Că pentru el nimica nu-i departe De dulce-amâgitoarele-i priviri; Aşă râvneau la strălucirea toată Copiii slăbi ai neclini iţei firi; Abia născuţi la vieaţă-adevărată, Cereau pe frunţi cununi nemuritoare, Doreau avânt ca vulturii, măreţii— Un freamăt lung de guri, nerăbdătoare Să soarbă până'n fund paharul vieţii... .62 Dar braţele’n curând cad obosite... Departe-au fost fugarele lumine! Iar roade ce păreau că vin de sine Acuma cer să fie cucerite... în braţ şi ’n suflet li-i puterea — moartă, Căci blestemul cel vechiu şi azi îl poartă; Dar în tradiţii ochi, in graiu, în vine, Trăeşte pururi dorul de mai bine... «Din milă ne-ai clădit o lume dragă, Dar înţelesul ei ni se ascunde; Căci încă n'am cules o rază’nlreagă, Iar de-am râvnit la cer—aripi, de unde ? Puternic curge al vieţii dar, Comori curate ne aţin cărarea; Ci’n veci păşim spre ele în zadar, Căci fug mereu, cum se strămută zarea... Nădejdea ’n tine ni-a rămas, divino! De nu poţi tu, ce duh ne-ar ajută ? Ucigătoarea noastră sete-alin’o, Sau dă-ne tot din îndurarea ta... Ca o statue ’n veci nedesvălită Ne-apare fericirea, doamna vieţii, Dorită pururi, pururi tăinuită— Indură-te, şi rupe-i vălul feţii.. Muţi, înnecaţi de-a ei lumină nouă, Piciorul drept plecându-l în ţărână, Vom ţine strâns cu braţele-amândouă Qenuchii tăi de marmură, o, zână! Iar ochii umezi vor cătă la tine— Va fi o clipă de-adorări senine Pe care lutul nu o poate spune; Doar câţiva fericiţi o zic din strune — Noi n’avem decât lacrimi şi suspine...» Iar Ea, cu vocea ’n lacrimi lunecată: «De n’ar fi margini în puterea mea!... V’am arătat lumi na-adevărată — Luptaţi acum s’ajungeţi pân’ la ea!... 64 Un veac întreg cu voi de aş rămâne Şi de v'aş da tot cerul, stea cu stea, Un adevăr veţi înţelege mane, Că fericirea tot nu voiu putea: E o copila dulce şi curată, C’o lacrimă în ochii ei cereşti — De toţi s’ascunde, rare-ori s* arată: Atunci când singur tu o cucereşti...» 1* C«i-na. — .Pot-zii. — 5. ...Iar tânguirea lor creştea furtună Nici zâna nu putea s’o mai aline; Ş'au recăzut în oarba lor genună Acei‘ ce n*au putut trăi prin sine... Au sfâşiat şi sufletul copilei — Cât bine semănase ea pe cale ! Şi numai flori cernite, numai jale A răsărit din lacrimile milei... Zeiţă, tu, eternă bunătate, Del întâlni, în lunga ta cărare, Robi şi nevolnici, suflete*nserate, Treci înainte, lasă-i în uitare !... Fiinţa lor, de când a fost creată, Robie şintuneric numai strâns-a; Dar este lină şi neturburată, Nici o dorinţă nu veghează *ntr*însa — Să nu-i trezeşti!... In temniţi, prin zăbrele, Străbate raza *ndepărtatei stele : Se pare că un duh prin sfinte sfere Coboară *n casa morţii mângâiere... O geniu luminos ! Ar fi mai bine Să-i uiţi pe-acei ce s*au uitat pe sine... De ce le chemi trecutu’n amintire Cu mângâierea ta? De ce să*nvii cu slaba-ţi licărire Nebuna, vechea dragoste de vieaţă, Când nu au drept la ea? Retrage-ţi mângâierea ce-i înghiaţă! Ap iii, ap ui mai repede, o, stea !... CÂTRE INES (DIN BYBON) Nu mai surâde nopţii ce ’n mine a pătruns... Vai, de ce port de-a-pururi o frunte fntunecată De ce zâmbirii tale nu-i pot găsi răspuns ? Cu ochii uzi cerşi-voiu Destinului un dar: Să nu cunoşti ce-i plânsul, copilă fără pală — Ori, niciodată lacrămi să nu verşi in zadar... Tu vrei să ştii ce chinuri şi-au stors in mine fierea, înveninând izvorul plăcerii pământeşti. De ce vrei să descoperi şi să cunoşti durerea, Pe care nici tu, sfânto, nu poţi s’o îmblânzeşti ? Tu, poate, crezi c'amorul sau ura ce nu iartă Sfărmat-au lira dulce din sufletu-mi pribeag... Iubire, ranguri, nume: deşertăciuni şirag — Nu ele mă făcură să blestem a mea soartă — Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag... Ci-i un urît de moarte, ce naşte pentru mine Din tot ce-aud sau pipăiu cu stinsele-mi lumine — Frumosul nu-mi mai place; iar ochii tăi — chiar ei — Abia mai au un farmec de-o clipă ’n ochii mei... De-ar ocoli cu anii pământurile toate, Să fugă de el însuşi nici un pribeag nu poate — De-a-pururi simt pe suflet un aspru biciu de rele : Neadormitul demon al gândurilor mele... 69 Să. scântee plăcerea în ochii fiecărui! Să guste alţii ’n tihnă din cupa ce le-o dărui! Râzând, plângând de multul fior şt nebunie, Viseze că norocul va ţine-o vecinicie — Ci eu atât aş vrea : Să n’aibă-o deşteptare asemeni cu a mea... Eu cată să cutreer ţinut după ţinuturi' Şi-al amintirii blestem să mă urmeze ’n drum... Zadarnic fug de dânsul, în van încerci să-l scuturi • O mângâiere numai mi-a mai rămas de-acum: Să ştii — de-ar fi să ’ntâmpin un nou potop de rele — C’am încercat o dată pe cel mai greu din ele... Dar căre mi-e restriştea, mă ’ntrebi ? Ah, nu ’ntrebă: Mai bine sfântul zâmbet pe chipul tău reădu-l... O, suflete, zâmbeşte mereu şi nu câtă Să rupi un văl, sub care găsi-vei numai iadul. 70 • CHEMARE... Priveşte!... Cerni semănat cu stele — Chip purtător de zâmbet şi de vise — înseninează pământeşti abise, De mult ce caută cu drag la ele; Şi toată fericirea lui senină O ’ntipăreşte pe pământ şi mare — Şi iarăşi lutul omenesc tresare, Tinzăndu-şi dornic braţele ’n lumină... Surâzi, şopteşti, tot sufletul aieve-i — S’a risipit cu mirosul din floare: ...Aşa eră, când, pieptul cald al Evei. A tresărit de ’ntâia ’nfiorare. Şi tot aceleaşi raze o scăldam Pe Gretchen, când, robită, biruită, A răsărit la geam, cătând afară O umbră şi temută şi iubită, Şi ’n strigăt de porniri biruitoare, Plecată peste marginea ferestii, Căzu cu mlădierea unei trestii, La pieptul celui fără de iertare. O, noapte albă, soră cu iubirea, Atât de fericită şi bogată, Ai strălucit şi pentru mine-odatâ, Când ochii mei îţi răsfrângeau zâmbirea în părul meu jucau luciri din stele, Iar sufletu-mi se înfrăţeă cu toate — Garoafe tremurau împurpurate, în creştetul fermecătoarei mele. Şi valurile lumii, amândoi, Le despicam, neştiutori de ele — De-ar fi venit chiar noaptea de apoi, Tot n’ar fi şters surâsul vieţii mele. T2 De-atunci, pe visul nostru depărtarea A troienit atâtea clipe reci — O, noapte albă, soră cu visarea, Eu te credeam pierdută pentru veci! Dar astăzi mă priveşti din nou in fată, Prin mii de ochi ce scapără scântei; Acelaşi dor, aceeaşi caldă vieaţă Îmi poartă paşii către• casa Ei... Şi t^se iar aceeaşi primăvară La visul început de amândoi.. O, suflete al meu! Aleargă, sboară — Pierduta noapte vine înapoi... Ce zeu şi-a 'ntors privirea spre pământ, Atât de fericită şi senină, De se răvarsă-atâta farmec sfânt Din tronul lui, spre globul cel de tină, Şi-a pus în aer zâmbete fugare Şi dor în inimi de priveghietori, Iar în făptura ta ne’ncăpătoare Atâta nesfârşită adorare, Că se răvarsă ’n lăcrămi şi fiori, Şi plângi pierdut şi tremuri sâ nu mori? O, vino, steaua mea! S’a stins acum Şi cea din urmă lampă la fereşti, Şi nu mai vezi, pe zidul de la drum, Cum scad şi cresc lungi umbre omeneşti. In mândru ’mpodobitele balcoane Şi cea din urmă şoaptă a murit — Doar somnul, plutitor în nesfârşit, împarte râzăt(farele-i icoane.... O, vino, vin! e ceasul de iubit! Subt uriaşa aripă ’nstelată, Tot necuprinsul tace fermecat — Doar de departe vine tremurată O doină de drumeţ întârziat. Ascult’o cum descreşte şi cum moare. Sorbită ’n pacea largă de sub cer: Sânt grijile ce sboară spre uitare — Aşă s’or stinge vechile dureri, La pieptul tău de foc, suspinătoare! 74 O, vino, vin! cuib caid de mângâieri! Nu simţi cât de aproape e iubirea, Copila mea? N’auzi in jur de tine Chemări întretăiate de suspine? De m’ai uitat pe veci, in drumul jelei O clipă doar alină-mi pătimirea — Dă la o parte aripa perdelei Şi-arată-te, în toată strălucirea! Uimit de luniinoasa-ţi arătare, Să te culeg adânc în ochii mei Şi, coborînd pleoapele-arzătoare, Pe veci să ’nchid icoana ta în ei, Ş’apoi să mă cufund din nou în noapte... O, vino, vin, cu stinse, calde şoapte! Dar ruga mea n’ajunge păn la tine — , Ca nişte pasări triste, aiurite, In geamul tău bat doruri şi suspine, Şi iar se pierd în noapte, ostenite. Dormi tu, iubita mea? Dormi lin, dormi li Pierdută în visări amăgitoarei Eu ţi-aş trimite-o şoaptă, un suspin, Să-fi spue inimii, cu 'nfiorare, ' De-itn vis mai drag, de nebunii divine, — Dar şoapta mea nfajunge pân' la tine! Dormi lin, dormi lin, iubita mea, visează! Cum nu sânt serafimul tău de pază, Să te privesc cum dormi suspinătoare, In focul tinereţii, Şi, auzind a dragostei chemare, Să te trezesc din somn cu-o sărutare, La visul cel dumnezeesc al vieţii! ...Dar ce lumină-a pare la fereastră? Ce mână albă flutură *u perdele? O, stelelor, ce-i strălucirea voastră, Pe lângă zâmbetul alesei mele? Tăceţi de tot, voi vânturi şoptitoare! Ea spune un cuvânt — tăceţi, tăceţi! Din buzele ei dulci, tremurătoare, Porneşte-acum un sol puternic, care Aduce mii de morţi sau mii de vieţi. ...Şi tainic stelele au prins cuvântul Şi-l repetară ’n crânguri cântăreţii, Şi din adânc a tresărit pământul, Simţind din nou în el scânteia 'vieţii. PROMETE U (DE G(ETHE) Încarcă, Joe. cerul tău Cu nouri în mânie! Ş’asemenea unui copil Ce-abate scaiul pe poteci, Deprinde-ţi apriga mânie Trăznind stejari şi piscuri reci! Dar niciodată n'ai să potopeşti Pământul meu iubit. Coliba mea, la care n’ai clădit. Şi vatra mea, Al cărei foc Mi-l pizmueşti... (3 Eu nu cunosc, o, zei, in toată firea, Neam mai sărman ca voi — Şi nici va ji! Voi vă cârpiţi vieaţa zi cu zi, Hrănindu-vă mărirea Cu-al jertfei bir, Cu fumul rugăciunii, Şi aţi pieri de foame, de n*ar fi Copiii, cerşetorii, toţi nebunii îngenuchiaţi nădejdii şi minciunii... Pe când eram copil, Şi nu ştieam ce cale mi-e ursită, îmi îndreptam privirea rătăcită Spre soare, ca şi cum într'însul E-un suflet ce mi-aude plânsul, O inimă ce se îndură De cel răpus de chin şi ură. Ce duh mă ajută 'mpotriv'a Titanilor trufie? Şi cine-mi mântui vieaţa De moarte? Din sclavie? Au le-ai făcut prin tine însă-ţi, oare, Tu, inimă sfânt-arzătoare ? Şi, înşelată, n’ai adus Zadarnice cântări de mulţumire Şi jertfe Adormitului de sus? Să te ador pe tine, eu? De ce? Ai alinat vr'odată chinul Celor ingenuchiaţi? Ai şters vr'odată ochi inlâcrămaţi? Puternica Vecie şi Destinul, Stăpânii tăi ş'ai mei. Nu m’au creat pe mine, ca pe zei ? Crezi tu că voiu urî vieaţa, poate. Şi pribegi-voiu prin pustiuri grele. Fiindcă florile visării mele Nu pot să lege toate? Aici rămân — şi voiu zidi mereu Făpturi de oameni, după chipul meu — Un neam la fel cu mine: Să sufere, să plângă, să muncească, Şi să se veselească, Şi să se uite cu despreţ la tine — Ca mine! rna. — Pocnii. — 81 CĂTRE PACE O, zee! Nu-i printre noi un suflet, să nu poarte Dorinţa pământescului tău rai. Spre tine' ntindem dreapta toţi, dar, vai Trecutul plin de lacrămi ne desparte; Tot fulgeră, de dincolo de moarte, însângerata spadă-a lui Mihai... Iar la lumina ei, cetim deodată Şi slava şi durerea noastră toată: Măreţ, fulgerător, dar fără ură, Veni — şi s’au plecat supuşi Carp aţii, Ş’o rlipă, după un mileniu, fraţii Viu mânile şi’ntind: se cunoscură... El a căzut, răpus de-a nopţii gloată, Şi-ai lui s’au risipit tăcuţi, în cete; Dar mânile ce s’au atins odată Se caută şi azi, cu vechia sete. El a căzut, dar visul lui nu moare: Din groapa-i tăinuită, creşte-o floare, Mereu se’nalţă floarea'nlăcrămată Şi-a ei mireazmă umple ţara toată... ia-ţi sborul înapoi! în fiecare, Trecutul plin de răni e încă viu: Domneşte’n toţi un duh de răzbunare, Vii prea de timpuriu: De-ar amuţi în mâna noastră durda, Ce-ar zice sfânta umbră de la Turda, Al neamului străjer? Ce-ar glăsui strămoşii din morminte, Când am uită dorinţele lor sfinte? la-ţi sborul către cer! iar, când vom vindecă străvechea rană, Când visurile fi-vor întrupate, Iar nedreptăţi de veacuri — răzbunate; 83 Noi cei dintâi din lumea pământeană Cu flori te-om aşteptă, Cu doine vom chemă cereasca mană: O, zee! Vie’mpărăţia ta, Să ne păzeşti a neamului icoană... II. Innăbuşite glasuri vuesc ca din pământ. Tot creşte-adâncul murmur: Zadarnic vii şi-atunci! Noi sântem închinaţii, mântuitoarei munci, Dar rodul trudei noastre se risipeşte’n vânt... O, zee! Cei puternici ne pun în jug de prunci, Şi anii trec zadarnic. Căci nu-i a noastră casa pe care o zidim; Pământul, pentru care am plâns şi suferim, Pe noi ne’ngroapă numai; iar pentru ei e darnic; Chiar pe lsus, ce-odată s’a coborît pe lume, Să plângă împreună cu cei îngenuchiaţi, Pe El chiar, nl-l furară, şi azi, în sfântul nume Cel tare’mpilă slabii, iar fratele pe fraţi. 85 O zee, fruntea noastră, plecată de furtună, Cu florile durerii destinul o'ncunună ; Şi totuşi, noi ne-am duce, tăcând, robia grea, De n’ar fi cruzi să râdă, când plângem; de-ar avea, O vorbă, o privire ce ne-ar pricepe chinul, Atunci în noi revolta nu şi-ar înfige spinul, Şi’n ceasul de pe urmă al vieţei, i-am iertă... C’un semn, c’o mângâiere, ne-ar îmblânzi amarul, Căci nici eterna vieaţă ce ne-o şopteşte-altarul, Nici sorii ce descoper un colţ din univers, Nimic nu preţueşte cât un fior de milă — Cât clipa sfântă’n care o mână de argilă A mângâiat o rană şi-o lacrămă a şters... O, zee ! Dacă sceptru-ţi va fi să'ncremenească tn formele de astăzi vieaţa pământească, Rămâi mai bine’n lumea visării ne’mplinite! Ce bine-aduci tu, oare, mulţimii oropsite, Cruţând-o de popoare asupră-i ridicate, Când îi rămân acasă călăi în chip de frate... Vii prea de vreme. Omul e încă slab sau rău, Nedemn de raiul tău... Dar vor apune zeii tirani, de la o vreme, Şi nu va fi pe lume nici sclav, nici domnilor, 86 Ci păn'atunci pământul, visând de viitor, Asemeni unui suflet ce de păcate geme, Va trebui să-şi facă osânda’n Purgator: Cu torţe-aprinse robii, sburând din loc în loc, Vor îmbrăcă pământul într'un vestmânt de foc: Vijelioase flăcări vor mistui palate, Vor şterge orice urmă din vechea nedreptate, Şi până'n bolţi vor creşte, cercând la cer intrare... Iar, când se va desface de-a lor îmbrăţişare, Pământul, vechiul tată, va fi ca renăscut, Va scutură, c’un geamăt, robia din trecut... Atunci, de pretutindeni va curge viaţă nouă. în orişice ungher, Copii cu ochii umezi de a nădejdei rouă, Cu braţele întinse te vor cerşi din cer £>7 IU. O, zee! In nădejdea minimei, cine ştie De câte ori pe cruce va mai muri Isus ? Şi mulţi din noi găsi-vor o moarte timpurie: îi va ucide dorul de pace şi frăţie — Întinderea de braţe spre umbra ta de sus... Dar dacă eşti aievea aşă cum te visăm, Şi dacă după veacuri putem să te'ntrupăm Prin lupte uriaşe şi jertfe de eroi, Atuncea nu se plânge nici unul dintre noi. Ce este o durere şi-o lacrămă ce’nseamnă. Când tânăra nădejde la luptă te îndeamnă? Şi ce-i să cazi, când viaţa n’o pierdem în zadar. 88 Când trupurile noastre sânt pietre de altar, Când fiecare ştim, Că făurim, o lume ce-o vor primi ca dar Acei ce nu sânt încă şi totuşi îi iubim ? CELEI AŞTEPTATE Ades, pe mare, luna ’ngândurată Sub văl de nori alunecă tăcută,' Dar marea tot o simte şi, sbătută, Spre dânsa, vuetând, se ’nnalţă toată. în zarea viitorului pierdută, Aşă-mi pluteşti în taine ’nvesmântată, Dar sufletu-mi se sbate şi te cată, Iar gândurile mele te sărută. Dar, de e scris să-mi fii în veci departe, Să fugi de umbra mea, cum fugi de moarte, — O rugă am: Prin visul meu când treci, Să te opreşti în loc, surâzătoare, Şi să-mi lipeşti pleoapele mai tare: în veci să dorm, să te visez în veci... PÂRÂUL ŞI FLOAREA Părăului se tângueşte-o floare: Ce blând erai în vremuri mal senine! Purtai în unde numai desmierdare. 92 Plecată peste valurile-ţi line Aveam tăria pururi lângă mine, Iar noaptea-mi coborai şi-o stea pe-aproape Vorbind mereu de cer, de paradisuri, îmi strecurai în suflet foc şi visuri Şi mă lăsai cu umede pleoape. Şi mă plecam robită desmierdării, Mireazma mea o dăruiam suflării, Şi zi cu zi te-aveam mai drag, blajine. Căci steaua mea trăiâ numai prin tine Şi tu-mi trezeai vieaţa fără nume — Nelămuritul sbor spre altă lume ; De-aceea îţi iertam, când, plin de teamă, îmi murmurai cuvinte de iubire — Ci tu erai copil şi nu-ţi dai seamă... 93 ... Dar vremea ţi-a răpit acea blândeţe / Tot creşti mereu, şi, fără stăpânire, Azi îmi arunci cuvinte îndrăzneţe; Azi, cerul meu numai a-rar se-arată, — De mult ce plângi şi te frămânţi în spumă, Mi-e faţa ’n veci de lacrămi râurată ; Iar când vorbesc cu steaua mea, vâltoarea Îmi fură vorbele şi le sugrumă — Şi astfel tu ne turburi sărbătoarea... 94 Tot plângi, şi chemi, şi blestemi: Vino ! Vină / Şi tot mă ’ndoi... Dar ce sânt eu de vină, Că tu îţi fărămi trupul în vâltori ? Şi pentru ce-aş porni cu tine ’n vale? Să văd cum oglindeşti tot alte flori, Plecate peste zâmbetele tale? Prefâ-ţi în aburi picurile grele, Şi spulberă-ţi în vânt durerea toată, Şi uită-mâ singurătăţii mele! Mi-e dor, mi-e dor de tihna de-altă-dată Secă izvorul, cu durere mare, Ca să fmplinească ruga ei fierbinte — Dar cine nu ascultă-o rugăminte, Chiar crudă, ce-a pornit de la o floare ? Fugi nebun pârâul; dar cu dânsul Se şterse şi a cerului icoană — Ş'acolo unde-şi legănase plânsul, Adânc brăzdată-i glia, ca o rană... Pe ţărm. pustiu jeleşte-acum o floare: O, Doamne, unde mi-e pribeagul oare Hrăniţi-l, norilor, cu râpezi ploi! Cu glas de neodihnă să se plângă, Să mă lovească, mijlocul să-mi frângă Dar să-mi aducă cerul înapoi...! 96 LOGODNA ...Tot aurul luminii iţi cade’n păr, pe faţă... Apari biruitoare, ca ’ntăia dimineaţă — O, vis al vieţii mele, ce-o clipă mi-ai zâmbit, Mergi pururi în lumină, etern sărbătorit f... Şi, dacă eu mă ’ntunec, uitat, necunoscut, Amara desnădejde de a te fi pierdut Mi-o va’mblânzi credinţa că te voiu şti mai bine — Mai sus, mai fericită decât ai fi cu mine... J\ (Yrna. — Poazii. — 7. 97 Acela ce se leagă tovarăş umbrei tale, Frumos ca un Adonis ţi-a răsărit în cale. Aceleaşi sfinte doruri pe amândoi vâ’mbie, în ochii tăi mari, limpezi, râd zori de bucurie — Şi eu mă uit pe mine, şi ’n gândul meu aş vrea Să cresc norocul vostru cu fericirea mea; Şi nici un semn iubirea-mi trecutului nu cere — Doar inima, nebună, se sfâşie ’n tăcere... Plecat spre tine, robul, cu inima vrăjită, Iţi spune vorbe pline de taină şi ispită; îar tu zâmbeşti, ca ’n visuri, ş'aprinsă de noroc Pecetlueşti iubirea-ţi cu gura ta de foc... ...Nu te uită că ochiu-mi s’aprinde peste fire, Că sufletu-mi se rupe de-atâta fericire — Nu te uită: sărută-l, sârutâ-l înainte — Simţire-aş gura morţii pe fruntea mea fierbinte /... 98 ZECE MAIU S’aprind, lumini lângă lumine Şi flutură steag lângă steag — Te simţi mai viu, mai bun, şi-ţi vine Să ’mbrăţişezi pe toţi, de drag. E ziua neamului ne’nvins — E Zece-Maiu. Tot cerul pare Un lampadar imens, aprins Anume pentru sărbătoare. 99 Târît de valuri fericite, Mergi fără ţintă, n’ai popas... Trăsuri şi care înflorite Abia străbat pe străzi, la pas. Subt arcuri vii de lampioane Tot curge lumea, pe ’ndelete — Copii şi zâne din balcoane împart surâsuri şi buchete. E râs, e farmec, e mişcare... Rachete — crainici luminoşi — Se ’ntrec să cheme la serbare Pe zeii toţi şi pe strămoşi. Şi’n seara-aceasta sfântă, plină De amintiri şi de mister, Durează drumuri de lumină între pământ şi între cer... Părtaş al fericirii sfinte Stă Luminatul Craiu de-o parte — Deodată-i fulgeră prin minte Vedenii dintr’un câmp de moarte. 100 Un gând a prins să-l tnfioare Şi ochii lui se umeziră: De la obşteasca sărbătoare Lipsesc acei ce-o pregătiră... ZILE DE DURERE /. Din ce pământ revine oastea oare, De sângele a mii de vieţi stropită? Văd flamuri — dar nu-i una zdrenţuită; Văd şoimi — dar nu mai cată ţintă ’n soare. Cum? N’o primesc cântări de sărbătoare? De ce stau toţi cu fruntea grea, cernită? Nu-şi mai cunosc oştirea strălucită? Nu-i nimeni să-i arunce ’n drum o floare? O, ţară! Astfel Iţi primeai vultanii, Când se ’ntorceau pe vuetul furtunii Biruitori? O, mamă! Unde-s anii, Când ăcvila îţi aducea în ghiare Fâşii de raze smulse semilunii, Ori lauri din cununile maghiare? II. Departe,’n ţara holdelor bogate, Acolo unde foamea e regină, Au fost furtuni — şi sânge fără vină, De la bordeie până la palate... Iar astăzi, pare linişte deplină; Dar din adânc vin glasuri înnecate, Vin rugi, blesteme, cereri de dreptate... Drumeţii trec grăbiţi — şi se închină. 104 — O, soare al iubirii, soare sfinte! Pân’ nu pătrunde ’n vechile morminte, Răsai deasupra sângelui bogat! Usucă iute câmpurile roşii, Să nu priceapă ’n groapa lor strămoşii Al cui a fost — şi cine l-a vărsat. 105 III. Dreptate! Ochii plânşi cer să te vadă. De ce ne uiţi? Nu mai trăeşti tu, zână?... Temutul Zevs căzu a vremii pradă Şi fulgeru-i se stinse in ţărână ; A Venerii făptură de zăpadă Încet, incet, s’afundă în ruină... Apună toţi!... Tu, nu lăsă să cadă Din mâna-ţi rece cumpăna divină. 106 Iar de-i pieri sub pietre, ca profeţii, De dincolo de negrul ţărm al vieţii, înnalţâ spada ta, nestrămutat. Dispară-o lume, tron de tron să ardă; Dar nici o lacrimă să nu se piardă Din plânsul şi din sângele vărsat! SONETE Spre pruncul ei, spre unicul ei bine, Mereu se pleacă mama, zâmbitoare — Şi iată... cei dintâi surâs apare, CcCn vis, în colţul gurii lut divine. n veci şi eu, învins de adorare, Ţi-am îndreptat priviri de patimi pline. Şi inima ce dormită în tine Se’ncinse de a mea înflăcărare. Şi-mi înfloreai în suflet tot mai dragă— Curată ca surâsul dimineţii, Călăuzind vieaţa mea pribeagă... Dar a venit un craiu din zări străine: Doinind îmi smulse trandafirul vieţii, Iar spinii i-a uitat în piept la mine. II. Când veţi ajunge mâne ’n ţări străine. Să te ’nconjori de râs, de voie bună; Cu sufletul în tremur, ca o strună, Să nu mai ştii de lacrămi şi suspine. Şi să mă uiţi de tot—că tu eşti bună, Şi de-ar ajunge plânsul meu la tine. Tu n'ai cunoaşte fericiri depline, Căci mila va veni să le răpună... 110 ... Iar eu voiu alină tot chinul meu, Gândind că într'un colţ bogat din fire Tu dintr’un muritor creezi un zeu; Că ’n lumea noastră plină de jelire A izvorît un strop de fericire, Din inima ce-am deşteptat-o eu... SARCO FAGUL -DUPĂ VRCHLICKIJ — O, Hellas, ţara artei ş’a setei de vieaţă, Ce-adânc străbaţi în lume cu razele măr ir ei!.. Apollo, zeu ce rupe a veacurilor ceaţă, A sărutat Hymetul, in sunetele lirei, Şi aur strecurat-a în mierea de pe vale, Ş’a pus căldură ’n inimi, şi vinuri în pocale — Salut, pământ senin !... Apollo mai trăeşte Şi vesel aureşte Paharul ceţi ’nchin_____ 112 .... De mult, într’o ruină, văzuiu un vechiu cosciug, Şi, până azi, spre dânsul gândirile îmi fug, Mânate de furtună, asemeni unui stol Pe sbuciumata mare a vieţii dând ocol. Şi mă gândeam cu groază, că nu e nici o punte Să lege-albastrul slăvii cu hăul mării crunte ; Că fericirea noastră — o stea în fundul mării — E visul unei clipe şi rodul întâmplării... Şi nestatornicia norocului mă’nghiaţă... Ce zeu hain dă lumii osândă la vieaţă ? Şi pentru ce eterna minciună a nădejdii, Când orice clipă este o cursă de primejdii? Iar când, în susul scării, o treaptă-a mai rămas, De ce se frânge treapta, la cel din urmă pas? Cum, oare, troeni-voiu a poeziei floare Pe vălul ce ascunde genuni îngrozitoare ? Şi’n ce chip asprul viscol al soartei omeneşti Să-l îmblânzesc cu sunet de harpe îngereşti? Cum să’nsenin eu chipul Meduzei, — şi cum, oare, Voiu da durerii oarbe un nimb de resemnare ? Sub raza cugetării, credinţa cum s’o predici, Şi cum să sbori, când lutul te-a încărcat de piedici ? Nu-i farmec să ’nfrăţească aceşti eterni vrăjmaşi!.. P, Coma. — Poezii. — 8, Il5‘ Priveşte doar o clipă sicriul de Carrara! Cununi de măzăriche îi împleteşte Vara; Iar nimfele blajine şi satirii trufaşi Sus, pe capac, s’adună în chipul mândrei hore, Purtând în bucle brune cununi multicolore. Năuntru zace mortul: afară, ’n ritm de danţ, Se rupe, se reface înfloritorul lanţ... Năuntru doarme mortul; afară, îndrăzneţii Cer nimfelor sfioase comoara tinereţii... Năuntru scrum; afară, e cântec, chiot viu, Şi, desfidând orbeşte neantul din sicriu, Bogată, caldă, vie, Vieaţa izbucneşte în valuri de-armonie... 114 CÂNTEC DE NOAPTE Repezind in ramuri Lacrime şirag, Taînic trece vântul Prin păduri de fag. Falnic freamăt vine Pe înnalte căi, Creşte, se răvarsâ Până ’n fund de văi: Pare că e glasul Unui vechiu profet, Din a vremii umbră Izvorând încet. In puterea nopţii, Fulgere sclipesc Şi-mi descoper vârfuri Care se clătesc. Nevăzut, in umbră, Plânge Jiul, greu: Pare că răspunde Sufletului meu. Vântule, copile, Codrii ce-i trudeşti ? Ce-mi tot spui de jale Şi-mi tot proroceşti? Dă mai bine aripi Dorului pribeag, Să usuce plânsul Mândrelor din prag! Fulgere, voinice, Ce-mi tresari din greu? Ce-mi arăţi cărarea, Ca s’o pierd mereu? Vin’mai bine-odată Lin, nemărginit, Şi-mi aşterne drumul Dorului grăbit! Colo ’n văi e-o casă Albă ca de nea: în pervazul uşii Stă iubita mea. îşi trimete’n noapte Sufletul trudit — Chipul în lumină Pare zugrăvit. DOR Pustii sânt ţările străine — De ce-am plecat de lângă tine? Când tu eşti binele meu unic, în triste zări de ce mă'ntunic? Necunoscute, oarbe genii, în graiul dulce al sirenii, M’au rupt de îngeru-mi de pază, Pe drumuri fără nici o rază .. . 119 Şi-a vieţii tale stea, iubito, In giulgiu de nori au învălit-o: In suflet bun ca o icoană Deschis-au ne'mblânzită rană,.. Trist, încărcat de plâns, ca norul, Jeleşte-acum în mine dorul; Dar toate lacrimile mele De s'ar schimbă’n eterne stele. Tot n'aş puteă răscumpără O clipă din durerea la. ... Au cine-a spus că depărtarea E soră dreaptă cu uitarea? Nici despărţirea, nici mormântul, Nici Cel ce ţine ’n mâni pământul Nu pot să puie'mpotrivire Acolo unde e iubire.. Renaşte sufletu-mi, din pară, Ca pasărea cea legendară, 120 Şi mândru îşi porneşte sbortil Spre sufletu-ţi, mântuitorul... în ceasul nostru de'ntălnire Sălbatec plâns va fi prin fire: La dorul meu de ani, nestinsul, Va da răspuns tot necuprinsul — în larg va cuvântă mereu Furtuna sufletului meu... Când nouţii au să detune, Eu suferinţa mea ţi-oiu spune; Când va sclipi sub fulger firea, Atunci mi-oiu spune eu iubirea; Când tot trecutul vei uită, Blând două guri se vor câtă: Se vor câtă, vor tremură, — închişii ochi vor picură. Pe pieptu-nii mâna la vei ţine — Răni vechi, răni mute să se-aline. Stejarii de furtuni s’or frânge — Noi mai puternic ne vom strânge. tn tresărirea de lutnine, Atât de-aproape te voia ţine. Că trăsnetul de-ar fi să vie, Am râde de a lui mânie. Căzând pe unul, din înnalt, El ar lovi şi pe cellalt, Dar răzvrătirea lui deşartă Tot n’ar puteâ să ne despartă. Se’ntreabă inima-mi pustie: De ce-am pornit în pribegie? Când tu eşti singurul meu bine, De ce-am plecat de lângă tine ?... FLOARE SI GENUNE Alături de genuni răsai, o, floare, Şi pari a fericirilor icoană ... Ce mână te-a sădit, încrezătoare, Pe margini de prăpastie duşmană ? Din adâncime, lelele-ţi cântară Chemări ispititoare, ca ’n poveşti... Şi râd fermecător — şi cântă iară ... Tu le asculţi, senino, şi ’nfloreşti. Asupra ta, prin neguri şi furtună Al morţii duh adese a trecut — Ce farmece te-au ocrotii, ce scut, De n'a putut nici el să te răpună ? Ca un răspuns al lumii pământeşti La zâmbetul de stele al tăriei, Tu te ridici din lumea vijeliei, Priveşti văzduhul, cerul—şi ’nfloreşti... O, floarea mea! Cu tremur şi uimire Salut avântul tău spre fericire. De unde l-ai desprins, din ce lumină. Surâsul dulce, plutitor în vânt? Cum ai putut rămâne tu senină, Nesocotind prăpastia vecină, Ce pentru muritori ar fi mormânt? Noi, de la rob ta purtătorul stemei. Trăim mânaţi în veci de dor aprins; Dar cea mai slabă fâlfâire-a vremei Ne sbate facla vieţii pân’la stins ... ... Noi alergăm, sburăm spre-o rază sfântă, Pe care-am vrea s'o coborini în via(ă; Dar cea mai slabă piedică ne ’nghiaţă, Şi numai gândul luptei ne 'nspăimântă... Şi ne 'nturnăm în propria ruină, Cu inima 'nnecată de suspin — Nebuni şi orbi! De teama unui spin, Lăsăm să moară roza pe tulpină... Noi preamărim umana ’nţelepciune — Şi care-i este rodul?... Făurim Atâtea umbre şi 'ntrebări nebune, Prin care-a vieţii spaimă o mărim: Ce-i moartea ? Pentru ce împărăteşte ? Ce ne aşteaptă mâne? mai târziu? Ce-i taina care pururi izvoreşte De dincolo de leagăn şi sicriu? Şi astfel viaţa ni se risipeşte: în mâna care tremură de teamă, Paharul darului ceresc se varsă Şi, până să-l lipim de gura arsă, 123 E gol— sau plin de-a lacrămilor vamă... Nebuni şi orbi! Nepricepuţi ca vântul! Noi■ singuri, noi, ne adâncim mormântul ...Ci tu rămâi de-a-pururi zâmbitoare, Neturburată de-al genunei glas — Sălbatecă şi neştiută floare! Surâsul tău în suflet mi-a rămas... Aş vrea să mă avânt în lumi senine, Dar ţelul este sus şi drumul greu; Ce mult aş vrea să te răpesc cu mine — Să te sădesc adânc în pieptul meu ...! Tovarăş drag! Când voiu păli de jale, Străbate-mi gândul cu mireasma ta; Când inima va tremură în cale, Inciină-te, tovarăşe, spre ea Şi spune-i taina fericirii tale... învaţă-mă despreţul de primejdii, Şi voiu aprinde candela nădejdii, Pe marginea mormintelor flămânde ; Dă-mi tu un cer spre care să privesc, Când de asupra inimei plăpânde Ai suferinţa vulturi se rotesc; Şi’ncrezător în ziua care vine, Din orice lacrimă mi-aş face-o stea... Aş înflori, aş străluci ca tine — Aş fi însuşi norocul, floarea mea! AMOR I. Âmor, drag copil cu toane, Se-abătii şi pe la noi — Două ăripi diafane 1 Fâlfâeau pe umeri goi... Raza lunei visătoare Din argint îi ţese straie, ...De ce fug din cale-i, oare Mândrele, numai văpaie? Mai sfioase, mai şirete, îşi duc mănile la faţă, Dar, prin degete, cu sete, îl privesc, arzând de viaţă. Numai o frumoasă, care Pătimise pe-al lui rug, Ocoleă fără crezare Dulcele lui vicleşug: «Cel ce-a pus pateri în tine, Să aprinzi în inimi dorul, De-ţi luă, copile, sborul Şi-ţi da ochi—eră mai bine.. Râde El: Răutăcioasă! Mă răneşte vorba-ţi grea — Ai noroc că eşti frumoasă; Altfel, zău, m’aş mânia! oezii, — 9. Dar... ca'n veci să nu-ţi învie Zâmbetul cel nemilos. Răzbunarea mea să fie: Să ’ntâlneşti pe Făt-frumos...» II. Şi, deodată, ea tresare, Faţa ei răsfrânge foc — Un voinic in drum îi sare Ş’o cuprinde de mijloc. Mai de voie, mai cu sila, Ea-l urmează pe cărări — De-a lui calde aiurări Biruită-i iar copila. 131 Se trezesc săruturi mii Şi se sbat ta gura-i mică: Gingaşi pai de turturică Prinşi la cuibul lor, de vii. ..Plâng de drag, îşi spun pe nume, Lacomi sufletele-şi sorb Şi se ’nnalţă peste lume, Binecuvântând pe orb... IU. însă zeul nestatornic Lângă ei viclean se plimbă... Pune manile pe ornic Şi răpede-a vremii limbă. Şi pe când ei se răsfaţă In puterea lui măiastră, El, suflând pe a lor faţă, îi aduce ’n lumea noastră. Sboară-apoi râzând, pribeagul, Altora să-şi ducă para — A! De mi-ai călcă tu pragul, Cum. ţi-aş smulge aripioara!. FLOAREA OLTULUI l. Cum mă bate-un gând de ducă Pân’la mândra din livadă! Dar de ce mi se usucă Busuiocul din ogradă? De trei zile mă doreşte Mândra inimii mireasă — Dar de ce se tot jeleşte Oltul meu pe lângă casă ? ide Ori îmi spui de cale bună, Oltule, iubit tovarăş? — Ori ţi-aduci aminte iarăşi De un plâns ce’ti noi răsună. De un plâns ca din poveste, Oltule, iubite frate, — De un foc ce nu mai este Şi de mândre măritate....? Dacă-i plânsul pentru mine. Să-ţi dau lacrimi line — line; Da-ţi-aş lacrimi grele — grele, Dacă-i plânsul pentru ele... Dacă-i plânsul pentru una. Ce nu-i încă măritată, Oltule! mă du odată, Ca fugarul, ca furtuna... Cerul veste noi se'ndoaie Cu plânsori alinătoare, — Sboară, murgule, prin ploaie Nu te teme de vâltoare! II. La căsuţa văruită, Numai cetini legănate. La căsuţa văruită, Murgul din copită bate. Şi-mi răsare la fereastră, Surioara Cosânzenei — Floare albă şi măiastră Intre florile poienei... 138 Cine-mi iese inainte? Cine-mi luminează pragul? Este inima fierbinte — Este dorul meu, pribeagul. îmi desmeardă calu’n grabă Şi'n pridvor ii duce şeaua, Şi, supusă ca o roabă, Se mlădie ca nuiaua: Cum îi lunecă privirea Ca la cerbul cel de-o vară! Cum o prinde aromirea, Când o ţin la piept, uşoară! Cum se-alătură duioasă, Ca un porumbel cuminte! Cum adună ceru’n casă Cu un sărutat fierbinte ! ....Cine-mi vine cu zăbavă? Cine-şi curmă mijlocelul? Cine-mi trece spre dumbravă Bradul şi cu ghiocelul. Cum se leagănă pe cale Doina'h frunza clătinată! Cum se leagănă a jale Şi suspină valea toată! Şi mi-alătură mai tare Bradul şi cu ghiocelul Şi’n cea dulce legănare Iarba-şi curmă mijlocelul. E târziu acum. în zeghe, Dorm doinaşii din cavale; Câte-o stea, căzând de veghe, Spre culcuş îşi face cale. Numai luna luminează Peste vârfuri, ca un sfeşnic — Numai dragostea veghează, Ca un ochiu al celui veşnic.. IV. Lângă vad de ape grele, Dornic, murgul mi-am oprit : Cuibul drag al vieţii mele Sta în noapte adâncit. Dar în el ce foc tresare ? Ce mi-aprinde’n piept scântei ? E părere, ori o zare De lumină’n geamul ei? Nu e vis. Nu bate-o rază Rătăcită de la cer, Ci e mândra, care-aşează Candela într'un ungher. O, aprinde-o şi te roagă Prea curatei îndurări : Să vegheze vremea ’ntreagă Peste nouă ţări şi mări; Să te ţie tot fruntaşă Şi copilă, precum eşti — Să urmeze tot miloasă Dragostele pământeşti! Oltule cu repezi valuri! Multe, mândre flori desmerzi Dulce le desmerzi la maluri Şi’n vâltoare mi le pierzi! Du-le, Oltule, le mână, Mândru tresărind mereu! Numai una să-mi rămână: Floarea sufletului meu! S’o revăd mereu tot floare, Farmec plaiurilor dând — Caldă, vie, râzătoare, Văile străluminând.... TORQUATO CĂTRE LEONORA Surâzătoare m’ai supus, iubire, Şi dulce mâna ta tn’a ’ncununat... Ai fost aieve tu, dumnezeire, Ori numai te-am visat? ... Ce vânt a pustiit cărarea mea — Ce pas nebun al soartei? Ieri, glasul tău ce-aproape răsună, Iar astăzi ce departe-i! Ieri, sceptrul regilor ş’al tinereţii — Iar azi toiagul bietului proscris l O! Leonora — cer pe veci închis! P. Oerna. — Poezii. — 10 U5 Mai dulce decât orice vis al vieţii, Tu n’ai fost vis, tu n’ai fost numai vis Mi-o spune asprul cântec al furtunei, Ce-acum sub frunte-mi s’a deslănţuit— Mi-o spun, şoptind, şi frunzele cununei Ce cu eternul chin m’a logodit!... Şi cât era de limpede izvorul, Când a trecut cu setea-i călătorul! Cum mulţumeam puternicilor zei, Că se’ndurară să te ştiu pe tine — Şi cum mă socoteam în rând cu ei. Când umbra ta trecea pe lângă mine!. In urma ei, cu dulce ’nfiorare Plecam uşor pleoapele-arzătoare, Şi ore ’ntregi mă îngână, duioasă, A visurilor tânără crăiasă: Vedeam privirea ta de suflet plină, Ş’a frunţii tale marmură senină. Bogatul păr ce’n unde lucitoare Cădeă pe umeri, — paşii tăi, măreţii: Biruitorul mers al frumuseţii Cera răsărit din valuri legendare... 146 Trăearn visând... Nădejdea, lângă mine, îmi presără cărarea cu lumine... O stea de-argint, în păru-i lucitor — Pe umeri albi, aripi nerăbdătoare: Aşă mergea ’nfrăţită cu-al meu dor Copila cea etern surâzătoare, Cu braţul alb întins în viitor ... Trăearn visând: Acesta e Amorul? Dar unde-i arcul lui, săgetătorul? Şi unde-i rana’n veci nevindecată? ... Un gând abia pătruns — Un glas din cer, ce caută răspuns în două inimi gemene deodată — O muzică-auzită în somnul cel mai drag al dimineţii, Şi care peste viaţa ta răpită Adie-atât de blând, de lin, a-lene, Atât de dulce o topeşte toată în lumi aeriene, . Că n'ai mai vreă să te deştepţi vr’odată — Şi tremuri să nu stee cântăreţii, Să nu recazi în frânele vieţii... Ah, cine i-a gonit? De ce tăcură Atât de făra-veste căutătorii? Când m’am trezit, când ochii mei văzură — Nădejdea ’rt zare se pierdea cu norii. Rămâi! Rămâi! Dar umbra nu se ’ndură. Şi’n gândul meu, cu vuet de vâltoare, Se împletesc dureri şi sărbătoare — Tot ce-am visat şi toate câte fură ... Şi’n veci nu voiu puteâ, din amintire, Să sting strălucitoarea ta icoană, întâiul fulger, cea dintâi privire, Din care-atunci sorbeam dumnezeire — Jar azi durere pentru vechea rană! ... Vibră de dulce freamăt tot palatul: Pe feţe — râs zglobiu ; în ochi — văpaie în arcuri — salbe de lumini vioaie; Iar crini de-argint şi trandafiri ca para îmbrăţişau coloanele... Ferrara Sărbătorea mărirea ei de pace. Deodată—par’că nimeni nu respiră, Şi, din tăcere-adâncă, se desface Un glas de înger, însoţit de liră: în corzi de-aramă, mânile vrăjite Aci fugeau, aci se ’ngemănau, Iar frunţile pe mână se lăsau — Prelung, priveghietori îndrăgostite Din sufletele noastre răspundeau... Urzeam din nou la visuri înmiite, Ce niciodată nu sânt împlinite — Şi toate cu putinţă ne păreau .. Ci tainic ochii tăi mă ’nvăluiră: Un negru văl căzii pe lumea toată — Din tot ce-a fost, n’a mai rămas, deodată, Decât, ca’n fund de zări, doi ochi ş’o liră — Şi sufletu-mi ce’n ritmul ei respiră. ... Icoanele s’alungă’n mintea mea: Ocrotitori şi albi, deasupra ta, în dulcele suspin al adierii, Se legănau salcâmii primăverii, Şi, clătinându-şi vârfurile ’n floare, în mii şi mii scântei tremurătoare Sfărmau lumina soarelui de Maiu Pe crengi, pe flori, pe chipul tău bălaiu ... Pe-a frunţii tale marmură senină Lumini şi umbre se-alungau... Păreă Că îngerul ascuns în umbra ta Te mângâie, cu mâna-i de lumină, Pe păr, pe ochi, pe lângă tâmpla fină... Simţiiu atunci, cât de frumoasă eşti, Ş’un val de foc mă ’nvălui deodată, Iar inima-mi se strânse, fulgerată De gândul: Pentru cine înfloreşti? Tăcut m’apropiiu... Tu, ca’h vis, mă cerţi «De ce aşă târziu şi trist, Torquato ?» Şi dulce m’ameninţi, zâmbind mă ierţi — Şi iarăşi fruntea mea ai luminat-o ... Orbire! Cânt nebun de visător îndrăgostit de propia-i ruină! Cum a putut o rază de lumină Să turbure cel mai curat izvor? Au cine-a spus că zeii sânt senini? Întreagă ura lor am cunoscut-o! Orbit de fulgere, reintru lin în liniştea ce-o clipă am pierdut-o ... Un joc e tot! Fugara fericire îmi pare o cerească povestire, Pe care-ăm auzit-o, lăcrămând, Din graiul dulce-al mamii picurând. 150 Ci iată! Se sfârşeşte blândul mit -Povestitorul merge să se culce — Luminile se sting — Ce cântec dulce Trecu pe drum? Zâmbind, am adormit Cu laurii pe frunte, ca în zori Să mâ deştept cu spini în locul lor... POPORUL I. ...Cine trece pe poteca dintre moarte şi vieaţă? E un neam, ce-avu pe vremuri o slăvită dimineaţă. Neam al meu! A morţii cruce tu o duci de voie-bună Printre veacurile mândre ai avut şi tu cunună, Dar ai risipit-o singur, împărţind-o tuturora, Cum împarte raze cerul, când s’arată aurora... t52 Mândre-s plaiurile tale, ţară mândră intre toatei Şi frumos se ’ndoaie cerul peste văi şi peste sate; Dar, oricât sclipesc pe tine plaiuri, cer, întreaga fire, Tristă eşti şi neferice, căci la noi nu e iubire... Şi flăcăii tăi sânt harnici, holdele îţi sânt bogate, Şi copilele-ţi duioase par’că sânt domniţe toate — Dar zadarnic strângi la sânu-ţi mii comori de fericire t Doina ta e numai lacrimi — căci la noi nu e iubire... Cine-i cel ce dojeneşte boul care nu se ’ndură Să mai ducă la hrăpăreţi cele bune pentru gură ? Cel ce tremură pe sloată, cel ce cade de arşiţă? Cel ce vine cu căciula la o poartă de domniţă; Cel ce numai de-o cămaşă pentru ’nmormântare strânge, Din ce ţese, din ce coase, din ce spânzură pe dânsul, Din ce aurul îi svârle, ca să-i amuţească plânsul...? Cine-i cel ce se jeleşte că i-e masa ’nlăcrămată? Că nu-i vită în ogradă, că nu-i pită în covată; Că, la cel ce hodineşte, chinul n’are nici o plată; Că la sânul mamei pruncul e-o pelincă îngheţată, 153 Că la cer nu e nădejde, că la inimi nu-i crezare — Că din leagăn i se cântă cântecul de ’nmormăntare?... Pâine! Şi pământul negru il cuprinde pân'la glesne... Pâine! Până la genuche se ridică ţărna, lesne. Şi încet-tncet pământul îi ajunge pân’la gură: îi aude rugăciunea vechiul tată — şi se’ndură Să-i întindă-această pâine, care satură pe veci... Asta ţl-e povestea, frate pân’ cobori în taîniţi reci! 154 II. Cum am să cert osânda soartei tale, Neam al răbdării, vecinie al răbdării? Cum am să iert pe cel răpus de jale, Când singur s’a plecat, supus, pierzării? Pe leul care geme în robie, Când ar puteâ c’un răcnet de mânie, Să sfarme închisoarea ’n care piere — Pe-acela nu-l plâng eu! Flămândă şi nevolnică putere! Nu-ţi dăruesc nici un suspin al meu... 155 Voi, Basarabii Boieri de-odinioară! Voi sânteţi astăzi cei mai fericiţi, Că nu vedeţi cum a primii să moară Războinicul din timpii străluciţi... Cum am să uit eu vremea de-altă-dată, Când îl priveaţi c’un suflet mai frăţesc,— Când nu-i goneaţi din piept mândria toată. Nici cântecul din pragu-i părintesc?... Cum am să uit acăle vremi de-avânturi. Când el intră în flăcări ca furtuna Şi cu veliţii împărţeă cununa Şi prăzile învinselor pământuri? Când se ’ntorceă, în rând cu voi, din lupte. Cu fruntea înnecată ’n strălucire, Şi, printre suliţi lungi şi steaguri rupte, Cântaţi moşiei imnuri de iubire; 156 Când, din chilia lor, arhipăstorii Călăuzeau pe Domni pe căi cuprinse Şi binecuvântau învingătorii; — Iar în oţetul spadelor aprinse Zări nouă, râzătoare tuturora, îşi răsfrângeau, măreţe, aurora...? * * Proptit în coasă l-am văzut odată Cu pieptul gol, cu fruntea!nnourată, Cu pletele în vânt... Ş’alăturea de muta lui mânie Femeia lui păreă o vijelie Cu mii de morţi în fiece cuvânt — Iar un copil, plângând pe lângă mamă, Se tot lipeă de haina ei, cu teamă... Şi mai puternic l-am văzut alt!dată, Privind spre-al fericiţilor castel, Spre care nouri negri se arată. Şi negrii nouri el îi răscoleă, 157 Şi fulgerul din ochii lui porneă, Iar tunetul eră cuvântul urii... El stăpâneă puterile naturii, Cu sufletul său larg şi răzvrătit — Iar coasa lui sclipea din depărtare. Un fulger îmblânzit, Picat din cer la asprele-i picioare... Ce mână a Destinului, o, frate, Te-a aruncat pe drumul cel de pară ? Ce dor de luptă şi de libertate Te-a ridicat, la glasul din afară? ...Aşă te-am vrut, în visul meu fierbinte! Aşă am pus pe visul meu coroană! E ne’ndoelnic! Braţe de Romană Te-au legănat, în cântec de morminte... * * 158 Pe 'ntinsul tării, cine zace, oare, Acolo unde vin de-a-valma norii? Isuse ! Răii sânt învingătorii — Mi-o spune glasul celui care moare Şi plânsul mantei lui şi al surorii... Ceresc copil, venit spre mângâiere! Tu, ce-ai murit pe