OTILIA CAZIMIR SCRIERI ÎN PROZĂ (Voi. I) Studiu introductiv de CONST. CIOPRAGA JUNIMEA STUDIU INTRODUCTIV Pînă la 1900, literatura feminină română stă exclusiv sub semnul amatorismului, marile vocaţii creatoare lipsind. Nimic important nu e de reţinut din secolul lui Bminesou şi Caragiale» în primii ani ai secolului al XX-lea tentaţia literaturii cîştigă teren, lotul scriitoarelor mărindu-se. Totoiişi, Revista noastră, publicaţia Constanţei Hodoş (soţia lui Ion Gorun), nu marchează nici un reviriment. O promisiune era înzestrata Alice Călugăru. Expatriată de tînără, n-a (putut da însă pagini pe măsura talentului. Nu Viorelele fragile din 1905, ci sclipirile din Viaţa românească, admirate de Ibrăileanu, îi păstrează memoria. Cu poezia ei de „şoapte", Elena Farago deschide în 1906 seria unor prezenţe literare de durată. Scrisul nu mai apare ca un diletantism superior, deşi excepţii există. Din trei debutante la Viaţa romă-nească (tipărită întîi în 1913) numai Hortensia Papadat-Bengescu se înscrie în rîndul valorilor de prima mărime, în timp ce Constanţa Marino-Moscu, autoarea Amintirilor Caterinei State, şi Lucia Mantu, prozatoarea Miniaturilor, se manifestă cu intermitenţă. Paralel cu Otilia Cazimir, debutantă la yjala^_iQmâ^ nească în 1912^-^e afirmă în etapa interbelica CÎaudia Millian, Alice Soare, Ticu Archip, Henriette-Yvoanne Stahl, Lucia Derne-trius, Agatha Grigorescu-iBaioovia şi altele. Debutul Otiliei Cazimir se produce lîntr-un moment în oare „generaţia lui 1880", reprezentată de Dimitrie Angliei, Qctavian Gog a, G. Bacovia, Ion Minulescu şi ceilalţi, făcuse proba înzestrării ei. Volumele lor, ca şi răzleţele lui Tudor Arghezi, consemnau după dispariţia vechilor maeştri existenţa unui climat deschis inovaţiei. între tradiţie şi înnoire avantajele erau de partea celei din urmă. Mai tînără decît autorii de volume, Otilia V Cazimir aparţine generaţiei lui Ionel Teodoreanu şi Demostene Botez, cu toţii născuţi în 1894, contemporani cu Lucian Blaga, Ion Barbu, Ion Pillat, Ion Vinea, Adrian Maniu. Primele pagini ale Otiliei Cazimir sânt anterioare debutului Teodorenilor (cu care copilărise în acelaşi cartier). Pe atunci, autoarea Fluturilor de noapte se numea Alexandra Gavrilescu. Travestirea în Otilia Cazimir o datorează lui G. Ibrăileanu şi Mihail Sadoveanu. Dar pseudonimul ales de aceştia a fost primit cu rezerve. Contactul cu gruparea Vieţii româneşti reprezintă mai mult decât o etapă biografică: factorul decisiv al unei cariere. Pasiunea pentru frumois a scriitoarei se îmbină de la început cu interesul pentru oameni. Cultul expresiei clare prinde temei în lumina exemplelor clasice. La Iaşi atmosfera Vieţii româneşti polarizează toate spiritele alese, dar Otilia Cazimir nu îndrăzneşte să frecventeze confraternitiatea scriitorilor vârstnici, îi urmează însă în vacanţe în priveliştile ozonate de la Mănăstirea Neamţu, sau la Agapia şi Văratec, unde nocturnul Ibrăileanu îşi alege, pe rând, reşedinţa estivală. Tânărul G. Topîrceanur prietenul poe-tei, putea fi -întâlnit tot acolo. Amprenta acestui „Port-Royal" moldovenesc se reflectă în toată opera Otiliei Cazimir, impri-mându-i o notă de distincţie şi umanism. I Confirmând pronosticul făcut de Ibrăileanu, Otilia Cazimir devine o figură proeminentă a literaturii dintre cele două războaie mondiale, în 1937 primind consacrarea deplină : „Marele premiu naţional pentru poezie". Substanţa volumelor de versuri Lumini şi umbre (1923) şi Fluturi de noapte (1927) e similară. în fond, al doilea volum reia, lărgind şl nuanţînd, acordurile celui dintîi. în amândouă sînt evocate momente ale zilei şi nopţii, „lumini", „umbre", pădurea, ploile, efectele de lună. Melancolia alternează cu scânteierea epigramatică. Unui intermezzo jovial, cu poezie de vacanţă (Licurici), îi urmează un cântec grav: Cîntec de comoară (1936). Două teme permanente, natura şi dragostea, alcătuiesc unitatea structurală a volumelor de pînă acum, reprezentând rezultatul a două decenii de creaţie. Totul e biografie transfiguratăr un şirag de Reculegeri Intre zi şi noapte. Titlul poemului concis din volumul Fluturi de noapte caracterizează o atitudine în faţa vieţii. La Otilia Cazimir, descripţia fuzionează intim cu evocarea şi mirajul, încît obiectele şi priveliştile apar în cele din urmă transfigurate de o fantezie activă. Scurgerea anotimpurilor sugerează prin paralelism trecerea vieţii, la început fără note grave. Prioritate are, în anii tinereţii, un anumit senzualism sănătos în faţa lucrurilor, senzualism ce se confundă cu satisfacţia de a trăi în soarele primăverii sau de a peregrina sub „reci portaluri ninse". Mişcarea perpetuă din natură e generoasă şi tonică. „Viaţa caldă-n ierburi lungi palpită / Şi dornică se-mparte deopotrivă / în fagi cu scoarţa aspră şi masivă, / Ca şi-n plăpândul fir de măr găurită" (în pădure). Impresiile plastice se întregesc sistematic cu senzaţii olfactive şi sonore, într-o viziune îmbibată de vitalitate. într-un Martie transparent se găsesc reunite toate mijloacele de sugestie ale ipoetei, peisajul vibrînd multiplu. Iată, întâi, trăsături cromatice figurând un cadru: meri albaştri, mlădiţe verzi, corole albe, iarbă crudă, mare de lumină, în aerul pur „se-nalţă, greu, parfumul de zambile". Intervine o senzaţie de mişcare : „ ... săgetătorul zbor de rîndunică" înscrie zigzaguri repezi. Alteori emoţia e supravegheată; acum tensiunea lirică urcă subit. Sub imperiul frumuseţii care atinge sublimul, omul se confundă cu universul. „Mi-e sufletul Împrăştiat ân toată îirea... Subt ochii umezi care-mi caută privireaţ Se-mbată ca o floare pe tulpină De rouă, de parfum şi de lumină." în versurile talentatei Alice Călugăru, colaboratoare din depărtări a Vieţii româneşti, Otilia Cazimir (care-i dedică poemul Podoabe) remarca o acuitate senzorială mergând pînă la frenezie. Elanurile variate cereau, pentru a fi tălmăcite exact, o imagistică frustă. Prin contrast, autoarea Fluturilor de noapte îşi arată simpatia pentru altfel de „podoabe" : candoare sentimentală, reverie calmă, puritate. Propriul ei univers poetic prinde contur într-o autocaracterizare semnificativă : „Azi am visat c-atit sîrit de bogată, Că aş putea s-adun în mîini viaţa toată : Miresmele grădinilor sub soare, Furtunile cînd vin, tulburătoare. Lumina lunii-n falduri de pădure Şi ploile molatice şi sure, VI VII S-adun cîntlnd, în calde nestemate, Culorile şi cîntecele toate .. Printr-o alchimie tainică, natura ia înfăţişări oaleidoscopice. Lumina modifică percepţia, înlesnind mirajul: „Castanii nu mai au culoare şi stânjeneli nu mai au contur" (între flori). Toamna, tîrziu, întruchipări fantastice, ca în viziunile lui Dimitrie Angliei, creează momente coregrafice de cea mai deplină graţie: „Fetele Toamnei în rochii de brumă albastră, Vin să se legene-n zori —- şi doar vintui le-aude". (Palinodie). Emanaţii silvestre pătrund pînă în cetate. Din „codrii Bir-novei", căruţele transportă „mireasmă proaspătă şi tare de pădure" (Ruinij. Un coş cu fructe reprezintă un miracol căzut în banal. Ceea ce pentru ochiul comuni e o Natură moartă, pentru poeta naturii constituie un moment de mirare: „în poiana neagră umbrele-şi adună Nopţi reci, suflate cu argint de lună, în nuci, veninul soarelui de vară Şi-a strîns parfumul umed şi amar, Iar struguri străvezii, cu boabe grele, Au adunat poleiul fin din stele..." Două colocvii poetice, unul între flori (Colocviu vegetal), altul între fiinţe mărunte (Colocviu pe lună), sînt în creaţia Otiliei Cazimir echivalentul rapsodiilor lui G. Topîrceanu, ca şi acestea remarcabile prin vioiciunea dialogului şi replica spirituală. în aceeaşi categorie intră şi poemul Sfîrşit de vară, cu mişcarea sprintenă a florilor bătute de vînt. Ochii măriţi în faţa universului caută cu gingăşie vieţuitoare diverse, de la măcăleandru pînă la melc şi cîrtiţă. Duduia Lizuea din Dumbrava minunată a lui Sadoveanu trece, înaintată de toate, şi prin pajiştile Otiliei Cazimir. Realitatea nutreşte sistematic fantezia. Dacă în arta feminină miniatura constituie o prelungire a dantelăriei şi lucrului de rnînăf la Otilia Cazimir interesul pentru lucrurile minuscule se împleteşte cu nostalgia necunoscutului. Poezia ei de aspect intim nu e o colecţie de mătăsuri, de gobeliniuri şi figurine, ci o bucurie a cămărilor cu fructe, emanaţie de arome solare. Prin ferestrele deschise larg pătrund antenele naturii, Tulburarea. întâiului fior de iubire şi melancoliile maturităţii; duc tot spre natură. Otilia Cazimir nu are vocaţia misterului,, nici a miturilor tenebroase, iar aprehensiunea morţii se destramă în faţa unui pom înflorit. Grădina cu fiori şi crîngnl sînt destinate să dea impuls iubirii, dar şi euforiei de a trăi. La Otilia, Cazimir nu vibrează atît bucuria dragostei, cît mai ales dorul de dragoste; mai puţin emoţia intensă, cît nostalgia fericirii. Dialogurile imaginare cu cel aşteptat sînt, de fapt, monologuri impregnate de melancolie : „Aştept răspunsuri care n-or să fie, / La întrebări — pe care nu le-am pus.. Discreţia şi duioşia merg paralel; insistenţele sînt delicatei imputările demne. Găteala naturii şi a casei în cinstea celui dorit se repetă într-o dulce monotonie. Cuvintele sînt comparabile cu ornamentele vechilor scoarţe româneşti; din flori stilizate şi ritmuri decorative rezultă o poveste în culori, fermecătoare pentru ochi, odihnitoare pentru spirit. Accentele depresive, izolarea în tristeţe, uitatele disperări trecute se topesc pînă la urmă într-o sinteză fără note tragice. Stăpînirea emoţiei permite apariţia unui zîimbet ironic. Sub titlul. Lumini şi umbre sînt adunate vreo treizeci de catrene, multe din ele epigramatice, cu ecouri din Heine. „Imposibil ca aceste epigrame să nu-ţi amintească de Heine, scria G. Ibrăileanu. Şi totuşi, în genul lor, ele nu au comun cu Cartea cîntecelor decît ascuţimea, de sentiment, neprevăzutul expresiei incisive şi scurtimea — mult mai accentuată." I Se face în ele exegeză sentimentală : „Eşti rău. Dar cînd aud c-o.spune altul, Mă uit în jos şi strîng din pumni, să tac : Că numai eu, în toată lumea asta, Am dreptul să te cert... şi să te-mpac !". „De azi încolo, n-o să-1 mai iubesc ... Dar cînd îi văd privirile păgîne Şi zîmbetul copilăresc, Mă jur că n-o să-1 mai iubesc — de mîine!". Alteori tristeţea e vizibilă de departe, ca în litaniile din Cîntec de comoară. Paşii duşi spre „cimitirul vechi şi părăsit / în care toate crucile-au murit" (Lumină pe livezi). Falnicii brazi, acum 1 Studii literare, 1930, p. 120. VIII IX „bătrîni şi resemnat1", încep să moară" (Toamnă pe şes). Ceaţa inundă somnul „adânc şi vegetal" (Convalescenţă). Volumul de Poezii din 1939, apărut după moartea lui G. Topârceanu, e franc pesimist, pătruns de anxietate. „în locul unde m-am oprit, / Nu-i .•nici apus, nici răsărit"... (Singurătate). Oîteva poeme excelente vehiculează simboluri. Un tînăr olar iubeşte „o fată cu trupul fugar". Ulcica albastră de lut. simbol al artei, reprezintă în linia ei graţioasă profilul fiinţei iubite. „Din dragostea lor de pripas, Din tînărul suflet durut, Pe lume atît a rămas: Ulcica albastră de lut" ... Cînd poet a iese din propria-i durere, n-o face decât spre a observa tristeţi străine. Moartea unui oim „crescut la întîmplare", aşa „cum cresc copiii de sărac", solicită compasiune (Biografie). Peste un „tîrg străin şi fără nume" flutură sărăcia (Tîrg străin). Drama războiului vine însă ca un şoc puternic, făcând ca sufletul rănit să se deschidă larg în afară. Sentimentalismul umanitar de pînă atunci se istovise în aşteptări neîmplinite; realităţile negre ale războiului oare au însă mai mult decît negare: luptă împotriva răului. Sub semnul frământărilor sociale ce aveau să deschidă o altă eră, se schiţează începutul unei atitudini noi, active. Un simbol al vieţii paşnice — mama legănîmdu-şi pruncul — e opus urgiei războiului. Singurătăţii i. se opune ideea solidarităţii din lapidarul îndemn: „Nu-i vreme de odihnă, de uitare... Prietene necunoscut din depărtare, Deschide-ţi sufletul, deschideţi-1 Cum se deschid corole roşii în april Nu simţi ce proaspătă-i năvala vîntului Ce cald zvîcneşte inima pămîntului ?". Calea spre regenerarea morală era deschisă. A fost un proces psihologic necesar, complex desigur, de adeziune activă la o altă filozofie a istoriei. Scriitoarea de la Iaşi se alătura prezentului socialist împreună cu Mihail Sadoveanu, cu Tudor Arghezi, cu Camil Petreseu, cu Demositene Botez, cu ceilalţi. Arcuşul repudiază accentele elegiace din trecut. „Dac-aim învăţat din nou să cîntr / Nu mai uit, şi viaţa iar mă-mbie" ... (Bucurie). X Sugestia vieţii concrete şi proiecţia concomitentă în mirific, iată calităţi care fac din Otilia Cazimir o reprezentantă clasică a literaturii pentru copii. Fluturi, flori, figuri de basm sînt în acelaşi timp aproape şi ân legendă. în concordanţă cu psihologia copilăriei, autoarea admirabilei Baba Iarna intră-n sat (1954) are în vedere împletirea jocului — manifestare primordială — cu educaţia. Potrivit orizontului vârstei, asistăm la diminuarea intenţionată a cosmosului pînă la dimensiunile unui univers-machetă. Simplificarea detaliilor scoate în relief trăsături tipologice distinctive. Că scriitoarea de la Iaşi a dăruit literaturii de acest gen pagini de toată frumuseţea, o învederează tirajele imense şi traducerile în alte limbi. Vibrantă, cuceritoare, Otilia Cazimir nu poate lipsi din nici o antologie a literaturii pentru copii. Se poate spune că farmecul artei sale în general ţine de sinceritate şi simplitate. De la G. Topârceanu („profesorul meu de literatură") poeta a beneficiat — după propria mărturisire — de exemplul cizelării atente. Limbajul ei frapează cînd prin precizia desenului, cînd prin varietate metaforică. Buratecii sînt „smaralde încrustate în frunziş" (în crîng); măcăleandrul pare „un bulgăre mic de cenuşă" ; un graur, în ulmi, e „o floare rară, galbenă şi vie" (în pădure). în versul de o acurateţe clasică, totdeauna cuvântul acopere exact ideea. La rîndul lui, sentimentul e supravegheat cu discreţie, fapt ce asigură conciziunea, vorbirea scurtă. Feminitatea Otiliei Gazimdr se învederează cu precădere în percepţia acută a universului sensibil. Feminine sânt trăsături ca fineţea gustului, intuiţia psihologică şi aplecarea către policromie. Un nor e prins în „horbotă subţire". Un zâmbet evocă „o jucărie de cristal". Aripile unui fluture sânt „stropite cu rubin". Strugurii sânt „ciorchine galbene de chilimbar". Cînd pictura trece în primul plan, preciziunea desenului frapează atenţia prin reliefarea trăsăturii esenţiale. Iată Pîrîul: „Zvîrlugi subţiri alunecă pe fund Şi păstrăvi din cotloanele de prund — Pumnale de argint — se-nfig în apă". Sau vuietul Toamnei ; „Trece vîntul prin copacii goi Şi azvîrle cu castane-n noi" XI Ond accentul cade pe revelaţia unui sentiment,, limbajul plastic cedează pasul elementelor (muzicale, difuze. Revăzute în imaginaţie, lucrurile clare de odinioară devin fumurii, amintind aburul oglinzilor vechi. Iubirea „se risipeşte ca un âim" (Zădărnicie) ; iarna trece prin „fumurii portaluri" (Ianuarie). G. Ibrăileanu se apropia de opera Otiliei Cazimir în postura unui „cercetător curios de psihologie". Hotărât, lirica sa reflectă laturi tipice ale sufletului feminin, avînd un sunet propriu demn de stimă. II Tablouri şi fapte de viaţă specifice poeziei Otiliei Cazimir apar în tratare analoagă în proză. Carnetul unei doctorese înregistrează suferinţe obscure, drame din întuneric, frecvente în vechea lume rurală. Grădina cu amintiri e un muzeu cu un sector floricol şi unul zoologic. O aeriană Viziune din Lumini şi umbree. cu aluzii la Sărmanul Dionis, e reluată într-o schiţă psihologică i Efect de lună. Vestitorul din Cîntec de comoară e frate bun cu Colindătorul încolţit de lupi în lunca Mireeiştilor din volumul Din întuneric. Copilul sărman Hani din schiţa Cîntec de leagăn (Grădina cu amintiri) poate . fi regăsit ca într-o oglindă magică în poemul elegiac £ primăvară iar (Poezii). Vocaţia învederată a prozatoarei e schiţa, un moment sufletesc sau o semnificaţie etică formând suportul unei relatări succinte.' Fragmente ale vieţii cotidiene devin secvenţe ale unui documentar substanţial, adesea tragic. Un volum se intitulează (aproape ca la Agîrbiceanu) Din întuneric, însumând „fapte şi întâmplări adevărate din carnetul unei doctorese" (1927). Sînt pagini memorialistice, uşor stilizate, în genul celor pe care Viaţa romă-nească le publica la rubrica Documente omeneşti. Otilia Cazimir a locuit câteva luni la Mirceşti, unde doctoriţă era sora ei, încît nota de autenticitate e incontestabilă. Nu o dată realităţile evocate sugerează analogii cu însemnările medicului de plasă George Ulieru, observator lucid al satului muntean din aceeaşi epocă interbelică. în ambianţa spitalului de la Mirceşti sau a satelor de pe valea Şiretului apare în prim plan o lume sărmană, încovoiată de ignoranţă şi boală. Imaginea satului idilic din Pasteluri revine în subtext ca o ironie amară. Tablou lingă tablou, toate reprezintă o galerie a suferinţei şi resemnării. O bătrână aduce la spital un nepot orfan, rnuşeat de cîine turbat, prea târziu pentru a fi salvat (întuneric). Un tânăr cu frumoasa înfăţişare de atlet a fost ucis probabil de vreun so<ţ ofensat (O confruntare). în gospodăria celui mai înstărit sătean dintr-o aşezare de pe Şiret e o promiscuitate înspăimântătoare, „în spaţiul îngust dintre cuptor şi părete, pe două laviţe puse cap la cap, dormiseră, într-o învălmăşeală de ţoale şi de cojoace, un fecior însurat de două săptămâni, nevasta lui, baba cu cei doi copii ai Rujei, o fetişcană de paisprezece ani şi încă doi băieţi. Opt suflete, printre care doi tineri însurăţei..." (în palatele lui Moş Ghercă). Un ţăran brutal, care „a stat şi Ia gros", îşi persecută soţia muribundă, convieţuind sub ochii ei cu nepoaita adusă „să fie de-un ajutor în casă" (Neam rău). Plecat la Roman să deprindă cizmăria, un alt ţăran se apropie de o femeie „mărunţică şi neagră", maltratîndu-şi soţia. Dar de spaima unui „certificat medical", omul revine acasă. „Iaca, aista-i cirti-ficatul... Ţi l-am adus înapoi, duduită, că poate mai vine la mata Şi. altă năcăjită ca mine şi i-1 dai şi ei...". Harabagiul Neculai Vatavu, suspectat că a luat de la boier „taşca cu târguieli şi cu parale", e zdrobit in bătaie. Ţăranul taciturn, care „vorbea cu boii mai mult decât cu nevasta şi copiii", se spînzură, dar jandarmul Dumitraş conchide simplu; „tln sifilitic şi un pelagros... Ce să te aştepţi de la unul ca dânsul?... Că doar nu era să-1 chem la secţie, pentru un prăpădit (da dîrisul, pe eonu Octavei, om învăţat şi purtat prin străinăt'ăţuri"... (S-o spînzurat tătuca!...). Bătrânul Ciuntu zace tocmai „în timpul trebii, cînd îi nevoia mai mare", dar refuză ferm să fie internat. „Doar n-am trăit o viaţă de om în casa me ca să mor prin şpitaluri, cum ar vra «unii»"... Argumentele lui nu suportă replică: „Să lăsaţi la . păcatele cu doftoriţa voastră cu tătJ Că doar n-am mâncat ceapa cioarei să mă dau acumar la bătrâneţe, pe mâna copchiilor 1 Ce poate să ştie una ca asta ? Măcar dac-ar hi mai chipoasă, cum îi domnişoara moaşa, lată-n chept şi-n chicior... Dar aşa.., îţi bagă ţumburuşu cela. de steclă subsuoară şi gata: te-o lecuit!" (Drum de seară). Vara, spitalul nu are trecere: „Doar duminica de mai vin câţiva flăcăi, cu capetele sparte, câteva babe cu «vătămătură» şi. câţiva copii cu gîlci. încolo, oamenii au de mumcit la câmp, n-au vreme de zăcut" (Străinul). Se perindă apoi primari, jandarmi, mici slujbaşi, diferenţiaţi de ceilalţi prin limbajul pretenţios. Pentru consultaţia dată domnişoarei Ernestina, mama acesteia, soţia hangiului de la Spinoasa, înţelege să plătească proporţional cu gravi- XII XIII tatea bolii. „Două gîşte ? Pentru ce două gîşte ?... Două gîşte dădeam dacă era tifos. Da' pentru nişte gîlci să dau eu două gîşte?... Pentru a',îta lucru ajunge şi o păreehe de boboci!". (La hanul lui Valma). Prozatoarea excelează în caracterizarea sufletului elementar, de care se apropie cu interes. O frântură de dialog, o vorbă oarecare, un gest sînt de ajuns pentru a pune în valoare viata interioară. Aduşi să informeze autorităţile cu privire la identitatea unui călător căzut din tren, nişte ţărani reacţionează divers. Unul îl deplânge, recunoscând în el un frate; altul „izbucneşte într -un chiot de nestăpânită şi crudă bucurie : «Nu-i el, nu-i Ma-nole! Seamănă cu elf da-i altul!»" (Străinul). Pelagrosul Mangu e un poverello de o inocenţă desăvârşită, cultivând compasiunea pentru fiinţele fragile din juru-i. Nevasta 1-a părăsit de mult, fugind cu altul. Revederea întâmplătoare la Iaşi, în învălmăşeala unui incendiu, îl descumpăneşte. „în puhoiul acela de oameni care se zdrobeau şi urlau, n-am putut să mă apropii de ea. Şi nici nu mă uitam la femeie, mă uitam la copil. Am vrut să strig şi n-am putut, mi se încleştaseră fălcile. Pe urmă, copilul o întors faţa spre mine, peste umărul rnă-sii. Şi atunci am văzut că era mititel, cu părul cum îi cânepa şi cu ochii albaştri... Nu era băietul meu, era ar celuilalt... M-o luat cu ameţeală şi am rămas încremenit în drum, de erau să mă calce în picioare caii pom-pterilor" (Mangu). în Grădina cu amintiri (1929) proza de notaţie concisă impresionează prin sinceritate şi lirism. Ochiul pătrunde în intimitatea lucrurilor, restituindu-ne apoi impresiile ou prospeţimea care defineşte sufletul copiilor. De aici, „o poezie ce vine din acea mare albie de poezie veşnică a mirărilor şi prezumţiilor, a rîsu-lui şi lacrimilor, a exaltărilor şi deznădejdilor", cum( judicios, o descria Perpessicius în Menţiuni critice, III. Elementele afective sînt patentate prin reflecţie. Acolo unde alţii nu văd decât faptul divers, Otilia Cazimir descopere relaţii şi înţelesuri nebănuite. Raportată la lumea necuvântătoarelor, ca la Emil Gîrleanu, observaţia sfîrşeşte în scânteieri de psihologie animală pline de farmec. într-un cuvînt, scriitoarea are antene fine, pe măsura investigaţiilor ei. Despre Cocheta, „găină pestriţă şi rotundă", oare-şi poartă „cu graţie capul, cucuiat", stăpîma are păreri proaste, neputînd s-o vadă în postura de cloşcă. Dar instinctul matern e mai tareP găina devenind mamă. „Din cînd în cînd, în- torcea ouăle, delicat. Apoi rămânea nemişcată, cu pleoapele lăsate, visînd. Părea că simte, cu emoţie şi cu reeulegerer cum se înfiripă sub ea viaţa nouă din taină şi din necunoscut" (Patriarhală). Frenezia cărăbuşilor, primăvara, e o simbolizare a dorului de viaţă. „Cărăbuşii vin acum din toate părţile deodată, tot mai mulţi: o ploaie orizontală cu coji de alune. Dau buzna în bîzîit, se anină prin frunziş şi se izbesc, orbeşte, de obstacole. Câte unul trece în zbor drept şi susţinut, fără să se încurce în firele drumului zăpăcit al celorlalţi. Şi vin mereu, trec străvezii prin dreptul ferestrelor luminate, se caută, se feresc, se găsesc şi cad pe jos, foşnind în umbră. Tot văzduhul, toată noaptea e a lor. Murmurul cald şi uscat al zborului lor fără număr, e tot atît de larg şi de nestăvilit ca şi foşnetul vântului în frunzişul toamnei ori ca şi cântecul dezgheţului în martie"... (Viaţa). Lumea infantilă interesează mai mult sub latura gravă. Ca în portretele lui Tonitza, ochii copiilor exprimă o psihologie, şi Otilia Cazimir citeşte în suflete. Un orfan şi un câine devin prezenţe simbolice existenţa lor urmând un paralelism tragic. „Clinele se ţine în pas ou el, ridicând mereu botul negru şi umed spre nasul roşu al băiatului, parcă vrea să-1 întrebe ceva. Clinele are ochi buni şi cuiminţi de copil, copilul are ochi bănuitori şi trişti de cîine bătut" (Vînt de toamnă). Alt orfan, Hani, din Cîntec de leagăn, lâncezeşte cuprins de tristeţe precoce. „Ochii de cerneală violetă, traşi sub tâmple ca ai lui tată-său, au privirea uşor piezişă, de parcă vor să vadă lucrurile de două ori". O seriozitate nepotrivită cu vârsta caracterizează existenţa acestor dezmoşteniţi, sărmani fără copilărie. Inocenţa şi drama se împletesc, jocurile au fost uitate. Argăţel la curte, Tache intenţionează să cumpere o „casîncă" pentru mamă-sa şi tutun pentru concubinul acesteia, dar mama, aprigă, vrea să-i ia toată simbria. Un dialog cu fiul proprietarului relevă admirabil un moment psihologic cu răsfrîngeri semnificative : „— Şi... ce-ai să faci mata cu atâtea parale? întreabă Puiu, fără să-şi dea seama că 1-a ridicat pe Tache cu o treaptă mai sus. Tache cel mititel numără pe degete : — întăi şi-ntăi, îmi ieu o păreehe de bocanci cu ţinte... pe urmă o casîncă pentru mămuoa, s-o îmbun, pe urmă o drîmbă... Am socotit eu. Şi-mi mai rămâne şi de-un pac de tiutiun pentru tată-meu ist' de-acum, să nu mai deie asa de îndesat. XIV XV Gîndul că Tache miînîncă bătaie de Ia tată-său «ist' de-acu» îl coboară dintr-o dată la locul lui de totdeauna. — Şi, zi, te bate rău ? întreabă Puiu, fără chef, — Mai rău decît taţi. Apoi, amărît, întreabă şi el: — Dar mata, dom' Puiu, câţi tati ai avut pim-aouma ? Sprîneenele băieţelului se ridică pe frunte şi parcă se frîng de la mijloc, ca două beţişoare cafenii. — Unul... Că parcă se poate să ai mai mulţi? Tache rîde tacticos, ca' un om bătrîn care ştie multe. — Se poate, cum să nu se poată? Iaca, eu am avut pîn-acuma trii. Dar ist de-acu ustură al dracului. Bea la crîşmă şi pe urmă dă şi-n mine, dă şi-n mămuca... — Cum, o bate pe mama ta ? Şi ea nu-şi face geamantanul să plece la bunica ? Că mama aşa face când se supără pe tata... Tache cel mititel ridică dintr-un umăr. —• Apoi... mămuca nu-i cu cununie..." (Om cil năcazuri). Cînd observaţia se concentrează asupra personajelor mature, apare umorul. O ţărancă admiră în vitrina unui fotograf imaginea impunătoare a unui bandit. Insistenţa soiului, care stăruie să plecef o irită: „Femeia a ridicat coşul de jos, s-a mai uitat o dată lung, de-aproape, la fotografia banditului, şi-a oftat: „Iaca vin... ştîrchiţură!'"' "(Prestigiu), Episoade citadine, ca în schiţele lui I. A. Bass arab eseu, respiră ironie. Deşi ofilită, b văduvă spera să cîştige.' interesul unui locotenent „mai aşezat şi mai cuminte decît toţi chiriaşii pe care i-a avut de la moartea bărbatului ei pînă acum". Dar fata din casă o informează că ofiţerul s-a întors cu „una... cu jachetă de blană şi cu rochiţa pînă deasupra genunchilor. Cică i-i soră. Da i-i soră, cum i-s soră eu! Cum o intrat în odaie, cum l-o sărutat! Gîndese că-i una de cele..." (Miraj). Tînărul Lică, fante de mahala, vrea să se răzbune pe fata lui Bacalu, care se mărită. „Ce te uiţi aşa la mine, domnule ? Eu mă duc la nunta ei, înţelegi ? Aşa, de-al dracului! Că doar mi-o fost logodnică. Cu mine-o trăit o iarnă ş-o primăvară — înţelegi ? Am să mă duc. Ş-am să-i fac cu ochiul ş-am să-i spun : Felicitările mele, domnişoară Maricico.. . — i-am' zis bine, hai ? Felicitările mele... îţi mai aduci aminte?... Şi-am să-i fac cu ochiul/ştie ea"... (Logodnicul). Dar nu lipseşte nici gingăşia. Schiţa Trandafirii aminteşte pasiunea pentru flori a lui Brătescu-Voineşti, căruia -îi e . şi dedicată evocarea. "Bătrânul solitar din Trandafirii e un Pană Trăsnea adorator maniac al rozelor pentru care şi-a jertfit dragostea. „Trebuie să găsim ceva ca să nu-i mai doară pe trandafiri cînd îi altoim. Nu te uita aşa la mine. îi doare. îi doare, cum ne doare şi pe noi cuţitu-n carne. Eu am simţit asta. Şi de multe ori m-am gîndit că dacă aş avea simţurile oleacă mai fine aş auzi cum bate mai iute şi mai liniştit inima lor de lemn"... (Trandafirii). Peste episoadele reunite sub titlul romantic în tîrguşorul dintre vii... (1939) suflă melancolia. Sînt, cum ne previne subtitlul, „fragmente de roman", rămase în stadiul primelor contururi, — microromane. Ca documente psihologice, le preferăm aşa, în forma confesiunii spontane, căci e lesne de presupus că fiecare din ele reprezintă o experienţă de viaţă, legîndu-se de biografia cuiva din apropiere sau chiar de aceea a autoarei. Nostalgia fericirii le unifică într-un fascicol. Specificul Otiliei Cazimir, ca prozatoare, e participarea la dramele abia bănuite ale altora ; toate firele trec astfel prin propria-i sensibilitate. încălzită de temperamentul său liric, anecdota dobîndeşte un timbru afectiv, modelîndu-se în spiritul unei compasiuni tandre. Acesta e semnul personalităţii scriitoarei. Aşa cum gravitatea din privirile Virginiei Woolf se strămută în structura intimă a personajelor ei, Otilia Cazimir rămîne mereu în apele poeziei. în „tîrguşorul dintre vii" se încrucişează fizionomii morale de acum o jumătate de veac, poate mai demult. întîmplările descind parcă din cartoanele unui Turgheniev sentimental, observator al provinciei noastre. Lucrurile au o patină de vechime, uşor desuetă ; privirile n-au cunoscut încă trepidaţia oraşului tentacular, încercările sufleteşti nu se condensează în situaţii tari. Eroilor le convine şoapta, reflecţia interioară. Nu sîntem departe de lecţiile de „bienseance" din vremea b unicelor noastre. Efect literar : personaj ele de tipul nefericitei Puica se înfăşoară în mister, nu au reacţii violente, caraeterizându-se nu prin vigoare, ci printr-un minus de vitalitate. Dramele tăcute sînt însă interesante tocmai prin mutism. în „tîrguşorul dintre vii" destrămarea unei familii ia forme stranii, răul transmiţîndu-se de la o generaţie la alta. Un tînăr descendent din răzeşi, „frumos, dezgheţat şi cu oleacă de carte" (învăţase seminarul ca să se facă popă) e „Însurat mai mult cu sila cu o fată de boier cam nebună". într-o zi oamenii găsesc femeia în XVI 2 —- Scrieri în proză XVII pădure, dezbrăcată, cu timp la despicată de secure. Morbul sufletesc nu dispare. Urmaşa ei, Ana, duce ou sine povara unei eredităţi tulburi, pe care căsătoria cu jovialul Paul Gonuan n-o poate înlătura. Din sanatoriile din străinătate, Ana trimite cărţi poştale ilustrate, „cu nişte munţi, cu nişte brazi şi cu nişte case ascuţite". Dezechilibrul persistă, melancolia fiind constantă. în timp ce Paul Corman se întoarce într-o seară, umplând casa „cu rîs, cu parfum şi cu lumină", Ana se stinge cu capul răzimat pe speteaza fotoliului înspăimântată, Puica, fiica ei, caută sprijin. Dar în grajd, observă „legănându-se în văzduh botforii bunicului spânzurat de-o grindă". E un fel de fatalitate antică, fără adâncimea tragediei lui Eschil, dar cu o notă de mister şi mai ales de tristeţe respirând de pretutindeni. S-ar părea că lucrurile urmează un curs predestinat. Destinul tinerei Puica e solitudinea continuă, amplificată prin reflecţie. Nici mamei nu-i zisese „mamă", nici tatălui „tată". Afinităţile etice cu acesta din urmă, îmbătrânit şi „umilit de bătrî-neţea lui", sînt ca şi inexistente. Mai pregnantă e legătura cu lucrurile, martore ale trecutului, O călătorie de la moşie la oraş, integrarea în ambianţa casei de acolo puteau aduce un suflu nou. Dar sufletul tinerei femei nu e capabil de o ruptură. „Trăieşte aşa de parcă doarme... Prea mult stau singură şi prea mi-e îm-bîcsit capul cu romane. Asta-i. N-am nici o prietenă"... în conformaţia ei psihică ceva funcţionează defectuos. Puica e o soră neştiută a lui Nory Baldovin, bastarda lucidă şi rece din romanul Hallipilor al Hortensiei Papadat-Bengescu. La Bucureşti fusese internă la călugăriţe. „Din cînd în când, venea s-o scoată, duminica, Paul Coman. O ducea la cinematograf, o purta prin cofetării. Şi seara o lăsa la poarta şcolii, încărcată cu pachete, ameţită, fericită". Moşierul Paul Coman are similitudini cu moşierul Baldovin : „Era aşa de frumos, şi de tînăr, şi de vesel! Toată lumea se uita Ia el. La ea nu se uita nimeni". Dar singurătatea implică interiorizare. Puica trăieşte intens în planul amintirilor, retrospectiv, acceptând claustrarea într-o carceră invizibilă. Din trecut, rememorează câte o idilă naivă.: iubirea imposibilă a elevei interne pentru un poet adulat de femei cu experienţă şi alte iluzii specifice vârstei. în existenţa tinerei de douăzeci şi opt de ani, care-şi recapitulează trecutul, criza erotică ocupă un loc întins. Fuga timpului devine o problemă, iar Puica raţionează în felul unei eroine balzaciene, ale cărei farmece exercită ultimele atracţii. „De ce nu m-ar iubi băiatul ăsta? Aşa sting aci şi timid, cum ştiu să iubească băieţii mici... Mâine, sau peste o săptămînă, i-aş arunca o scrisorică: «vino deseară». Şi l-aş primi pe din dos, pe unde vine iubitul Tincuţei". Prezenţa lui Serafim, orfan sărman crescut în casa moşierului, o tulbură. Serafim e student, iar vara „face pe secretarul lui Paul Coman". Cel puţin pentru moment, luciditatea intră în umbră. O scenă în pivniţa casei de la oraş e urmărită cu fineţe psihologică, relevînd încordarea intimă: „Serafim vine în urma ei, privind-o greu, aproape încruntat: curba graţioasă a cefei, linia moale a spatelui, mişcarea şoldurilor, lină... Parcă ar fi goală sub rochie... Ce-o fi avînd azi ? — O să-ţi fie frig. Puica prinde din zbor vorba care o Înţeapă dulce: să-ţi... Răspunde, cu pleoapele apăsate de altă greutate decît a luminii: — Nu-i nimic. îmi dai haina ta". Pudicitatea femeii intră în luptă cu chemarea simţurilor. „Aici e întuneric. Nimeni n-o vede, nimeni n-o ştie... — Domnişoară Ana... A strigat-o încet, parcă se teme să nu-1 mai audă şi altcineva. Şi i-a spus pe nume — pe numele pe care nu i 1-a mai rostit nimeni de cînd a murit bunicul. Numele ei, numele mamei... Ce i-a venit lui Serafim? — Ana... Ana : numele ei de femeie. De ce i-1 spune ? Şi cu ce drept ? Ar vrea să-ntindă mâna spre gîtul lui, să-i aplece spre ea gura cu dinţii scurţi şi tari; să-şi simtă numele pe gura lui. — Ana! Aproape a ţipat. Şi palma lui întinsă a dibuit ceafa ei goală, şi a rămas acolo, caldă şi grea, gata să se tragă înapoi, gata să apese, mîngîietoare". Tot în lumina eroticei, celelalte „fragmente de roman" reflectă situaţii mai puţin dramatice. Un student în medicină, neexperimentat, nu are curajul să facă unei colege declaraţia de dragoste pe care o rosteşte în gînd. La despărţirea pentru vacanţa de iarnă, e hotărît să-i ofere doi trandafiri, semn al pasiunii. „N-o să-i spună nimic. O să-i dea trandafirii, şi atît". Dar iubirii spirituale i se suprapune ironic amorul fiziologic, înlesnit de o colegă practică şi vulgară, care „poartă pantofi bărbăteşti cu tocuri late", „vorbeşte tare şi întrebuinţează un vocabular înflorit..." (Doi trandafiri). O adolescentă, liceana, e confidenta iubirii imaginare a unei colege pentru un tînăr misterios. „El e palid şi visător ca Sărmanul Dionis". Fantezia înfrumuseţează mirajul. Colega nu ştie XVIII XIX cum îl cheamă. „Ştie doar că stă departe, într-o casă veche cu cerdac de lemn risipit, cu tencuiala căznită — o caisa părăsită în mijlocul unei ogrăzi cu Urzici, cu brusturi şi cu tufe de soc. Acolo, o luminiţă arde pînă noaptea tîrziu la o fereastră... Sărmanul Dionis nu poate să stea in centru, într-o casă cu etaj, cu lumină electrică şi cu faţa la'stradă.'.'.". (Sărmanul Dionis). Fiica văduvei Sara e o Baia Sanis mai evoluată. Domnişoara Mina nu apare decît rar în prăvălia săracă a mamei. „Mina se poartă cu şorţ negru şi guleraş alb, ca o şcolăriţă. Are ochi umezi ş-un surâs firav şi dulce, ca o aţişoară de caramel topit. Nu se uită la clienţi". Cînd fata fuge de acasă, abandonând pe Natansohn de îa bancă (logodnicul), văduva izbucneşte într-o lamentaţie patetică, „Mina!... Mai bine-o duceam la Păcurari pe Minar şi stam la pământ opt zile şi la un an îi puneam piatră la cap, decît aşa o ruşine (...) O fugit, domn căpitan! O fugit c-un golan, cu băietu lui Butunoi de la percepţie, c-o haimana, domnu sublocotenent, c-un creştin. Şi Sami vine să logodească..." (Aventura). O călugăriţă tînără are o idilă cu Teodor, văcarul mînăstirii. Impulsurile erotice reprimate sub asprimea canoanelor se convertesc în obsesii. Tatianei i se pare că arhanghelul de pe iconostas „stă neclintit şi o priveşte cu îndărătnicie". Un călugăr are aceeaşi obsesie, ajungînd la vedenii: „Nu mai îndrăznea să-şi ridice fruntea spre icoane, pentrucă oriunde se uita, chipul Evgheniei îi înflorea cu îndărătnicie înaintea ochilor". Călugărul Gherasie merge spre păoat, atras de farmecele Axiniei. între interdicţie şi dorinţă, legea mare a naturii îşi spune cuvântul: „...în umbra pădurii", viaţa „mişuna pretutindeni viaţa obscură şi largă, de-a pururi nouă, neîngrădită de nici o pravilă" . .. Dar cel mai caracteristic volum de proză e A murit Luchi (1942), film al vîrstei în care realul se confundă cu fabulosul într-o atmosferă mirifică. Instantanee colorate, de o intensă prospeţime psihologică, reconstituie, prin alăturare, momente autobiografice legate de vîrsta celor mai vechi amintiri. Cele trei părţi ale volumului — Casa de la poartă, Casa de la ţară, Casa cu cerdac —■ marchează etape ale tranziţiei de la trăirea inconştientă, difuză, la existenţa lucidă. Cînd „s-a făcut ieşeancă,J, Otilia Cazimir nu avea decît patru ani. în 1898 părinţii se instalează definitiv la Iaşi, într-o casă cu grădiniţă de flori, pe o stradă liniştită, nu departe de vechiul Beilic. Decorul vegetal şi calmul cartierului — cu bisericile domneşti Zlataust, Bairnovsichi şi Bărboi — erau favorabile reveriei. Cîteva „aventuri" se desfăşoară în cadrul romantic din uliţa Zlataust, a copilăriei Teodorenilor. Margareta şi Icuţă, fraţi mai mari, sînt protagoniştii principalelor amintiri. Imaginaţia ingenuă se complace într-o lume de basm. Liceul la care învaţă Icuţă e „cea mai mare şcoală din lume. O şcoală cu atîtea trepte la intrare,, că nimeni nu le ştie numărul. Am încercat să le socotesc, dar nu mi-au ajuns numerele. Arn întrebat şi pe tata. Nici e) nu ştie. Numai Margareta zice că-s douăzeci şi trei, dar ea spune aşa ca să ne facă în ciudă lui Icuţă şi mie"... (Basto-nachi). Toate fenomenele au o explicaţie fantezistă. Ploaia „cu piatră* e un joc ciudat: „... mănîncă îngerii cireşe hultoane şi scuipă sîmburii pe cerdac la conu Neaila!!'1 Sonoritatea străină a unui cuvînt devine obsedantă : „Paralelipiped ... straşnic cuvînt! Asta trebuie să fi având putere, nu glumă ! Nu mai pot sta locului. Ce-nseamnă paralelipiped?" Cîte contacte cu ambianţa de la: ţară —atâtea momente psihologice revelatoare. Pentru cei din micul clan, Luchi e sau mincinoasă (cînd fantazează liber), sau proastă (cînd nu înţelege ceea ce alţii pricep). E vîrsta prefacerilor psihice repezi* cînd simţurile iau contact cu lumea concretă. Curiozitatea de a şti nu încetează nici o clipă. Cîte zăbrele are cerdacul casei? „Fiecare dintre zăbrele e o cucoană mititică, strînsă tare-n, corset, fără cap, fără mîini şi fără picioare. Nu ştiu cîte-s. Le număr, cîte zece, cîte zece şi nu le mai isprăvesc, de numărat. «îs cincizeci şi şapte, cu.cea groasă din colţ eu, tot», zice Margareta. «Cincizeci şi şapte de milioane?» întreb eu. «Eşti o proastă!» «Că-s proastă, ştiu. Toată lumea mi-o spune de dimineaţă pînă seara. Dar tot nu ştiu cîte cucoane sînt la cerdacul nostru»")... (Haimana). Psihologia e încifrată în fapte, ca în amintirile lui Creangă sau \ în primul volum al Medelenilor lui Teodoreanu. Nimic mai natu-1 ral, aşadar, decît abundenţa anecdotică. Sprinţara Margareta e un fel de Olguţă cu reacţii prompte, iar Luchi ■— o Monică în miniatură, mai naivă decît echivalentul ei din La Medeleni. Pentru Luchi existenţa e. un miracol cotidian, încît o călătorie pe furiş pînă la apa Moldovei, o plimbare cu tramvaiul sau un spectacol de circ reprezintă un proces de adaptare Ta viaţă. în psihologia y|rstei bucuria de a exista e.totodată satisfacţia de. a cunoaşte. în această vacanţă perpetuă copilul învaţă o lecţie neîntreruptă, care, se numeşte cunoştinţa cu mediul. Sub impulsul basmelor, Luchi are viziuni : un şanţ „de-un lat de mînă se. preface în rîu turbat cu apă blestemată". O incursiune cu cîinele în „pădurea de brusturi" devine un act. temerar : „Lîngă mine, Cotarla se face că nu-i pasă. Culege XX ■ XXI muşte din zbor şi le mestecă, clempănind. O chem aproape şi ţinem sfat. Mă înţelege. Bate colbul cu coada şi latră fără glas, să n-audă vrăjmaşii. Pe urmă se ridică, încet... Acu-i acu! închid ochii şi mi-i astup cu pumnii, pînă mă dor. Dac-aş vedea, pe loc m-aş preface în stană de piatră. Şi aş rămânea acolo mii de ani, şi m-aş uita cum îmbătrînesc şi cum mor toţi ai mei. şi n-aş putea să plîng măcar : cum să plîng, dacă-s stană de piatră ? ... într-o zi o să sosească Făt-Frumos, să mă stropească cu apă vie ... Dar dacă seacă pînă atunci fîntîna cea bună, cum a secat fîntîna din ograda bisericii ? Ori se-mpiedică Făt-Frumos şi sparge ulciorul, ori uită, ori rătăceşte drumul ? Cîte nu se pot întîmpla! N-am văzut eu în faţa unei şcoli, lîngă Mitropolie, un domn alb, ele piatră, care stă pe un scaun alb, de piatră, şi citeşte într-o carte, tot de piatră — şi nimeni nu mai poate face nimic ? Nu văd ce se-ntîmplă dincolo de noaptea dureroasă a ochilor mei. Nu văd, dar ştiu : Cotarla se dă de trei ori peste cap şi se preface în bălăuroaică. Zboară peste apele urîte care se-naită s-o înghită şi, într-o clipă, îi face pe vrăjmaşi una cu pămîntul. Apoi îşi ia din nou înfăţişarea ei de toate zilele şi mă aşteaptă pe mal prinzînd muşte, că, adică, nu s-a întîmplat nimic... (La joacă). Procesul de defantasticizare constituie un triumf lent al realităţii asupra fabulosului. La sfîrşitul aventurii, în locul decorului imaginar apare un mic tablou banal: un şanţ „secat ca prin farmec, pe fundul căruia se usucă coji de cartofi şi felii de lămîie din ceai". Iar cîinele, care nu se angajează în raţionamente, „îşi caută cu dinţii un purice prin blană". Tranziţia de la basm la realitate, de la viaţa de familie la cea de şcoală provoacă un fel de criză. Copila caie se botezase singură Luchi şi era „fericită" se acomodează penibil cu uniforma şcolii. „Lui Caisian Alexandria i-e milă de Luchi. (...) Dar Luchi nu mai este nicăieri. Luchi a murit. în locul ei, o şcolăriţă cuminte clipeşte mărunţel şi-şi înghite lacrimile, care au pentru întiia oară un gust de cenuşă"... Din juxtapunerea figurilor şi obiectelor rezultă o atmosferă fermecător vetustă. Vizualitatea se întregeşte cu impresii olfactive persistente. în casa bunicilor „miroase aşa de frumos a nu ştiu ce, cum nu mai miroase nicăieri pe lume". Straiele bunicii „miroase dulce a flori uscate". Şalul mamei „miroase cald a ceai cu rom-. Detaliile tablourilor în care apar figuri de epocă învederează un puternic colorit local. Dar „moldovenismul" sentimental din literatura Otiliei Cazimir nu e un fenomen izolat, fiind caracteristic evocărilor lui Mihail Sadoveanu, romanelor lui Ionel Teodoreanu şi miniaturilor Luciei Mantu. Scene din ambianţa satului natal de la confluenţa Şiretului cu Moldova, din laşul de la sfîrşitul veacului trecut sau din lumea tăcută a mînăstirilor se înscriu într-un climat cu tente specifice. De la Negruzzl pînă la Anghel şi Sadoveanu, scriitorii moldoveni au pasiunea evocării aplecându^se fie asupra trecutului istoric, fie asupra propriei biografii. Precum la Sadoveanu, la autoarea Fluturilor de noapte amintirea şi prietenia sînt termeni cu rezonanţă specială. Selenarul Ibrăileanu continuă să fie şi dincolo de mormînt „domnul Ibrăileanu". Volubilă şi nefericită, Constanţa Marino-Moscu nu poate fi în posteritate decît familiara „Madam Tolstoi", cum îi spusese o dată G. Topîrceanu. „Cei morţi" rămîn pentru Otilia Cazimir prezenţe invizibile, într-o ipostază pur spirituală. Personalitatea scriitoarei,- evocînd fantome, se estompează sau prinde relief, după necesităţile scenice dictate de moment. Cîteodată prietenii proiectaţi pe ecranul amintirii se mişcă, se agită, retrăind pe un plan obiectiv. Scriitoarea îi prinde în reflector, urmă-rindu-i cu grijă. Altădată cei dispăruţi intră într-un con de umbră; naratoarea abandonează camera de luat vederi pentru a da curs reveriei. Ceea ce cucereşte ca metodă e diversitatea perspectivelor, aspect determinat de simpatia rezervată fiecărui prieten. Prin urmare, „domnul ibrăileanu nu e personajul cotidian, profesorul, criticul, redactorul Vieţii româneşti; nu e nici „cugetătorul nocturn" (cum îl definea în scrisori Hortensia Papadat-Bengescu), nici reflexivul cu priviri enigmatice din Privind viaţa, ci interlocutorul plin de farmec din momentele de intimitate. Acest Ibrăileanu mai puţin cunoscut e doctorul Emil Codrescu din Adela, trecînd fantomatic piin peisajul ondulat al Bălţăteştilor. E prietenul stimat, amabilul dispensator de calificative romantice („Agnia — Otilia — Brun-childa"), amatorul de noutăţi, îneîntat să descopere în faptul divers de fiecare zi însăşi viaţa. „Că asta e viaţa, Otilia — Cunegunda. Restul nu-i decît literatură. .." Nici Mihail Sadoveanu, „conu Minai", nu e contemplativul statuar cu imensă pălărie neagră, ci (înconjurat de G. Topîrceanu, Demostene Botez şi ceilalţi), om al naturii, vînătorul, călătorul „cel mai vesel şi mai fericit", ori statornicul prieten al poetului Baladelor vesele şi triste. Cît despre G. Topîrceanu, umoristul incită curiozitatea în felul lui : înconjurat de „pisici, peruşi, sticleţi, canari", încercând pistoale sau învăţînd mînuirea bumerangului. Dar amintirea lui G. Topîrceanu, XXII XXIII exigentul „profesor de literatură", se reconstituie din zeci de ipostaze cu valoare de mici documente psihologice. între scriitoare şi prietenii ei, convocaţi la taifas, se stabileşte o consonanţă trainică, traducînd afinităţi elective. Fizionomiile prind viaţă prin racordarea unor momente sufleteşti de o „desă-vîrşită autenticitate". în locul portretului clasic găsim detalii sugestive, apte să se fixeze în memorie. Lui Tudor Arghezi (cu care n-a discutat decift o dată) îi scrie în stil arghezian: „Pentru banchetul de după concert, am comandat seminţe de heliantă de la Cornul Caprei în coşuleţe de răchită, cupe de şampanie din dege-tare de ghindă — şi o batistă de mătasă, cît o foiţă Job, pentru lacrima despărţirii. (...) Nu m-am luat după vorba matale, atunci, şi n-am plecat din tîrgul meu «cufundat în chirilice», cum îi spuneai. (...) Eu rămîn aici, Coco, în tîrgul meu, pe cutia mea cu rezonanţe vechi şi adînci". Meticulosul Mihai Codreanu, tip cere-bial, e sfîşiat de îndoieli: „Ce zici de virgula asta ? Nu-i aşa că, plasată după rimă, modifică imediat sensul?"... Replicile şi atitudinile specifice sonetistului atrag privirile, încît din cîteva trăsături prinde viaţă modelul. De mult timp lipsit de vedere, Mihai Codreanu („bătrinuî mag") duce o existenţă interiorizată de reflexiv. Trandafirii pe care i-i oferă o tânără admirat oare constituie un pretext de cugetare. „Asta dovedeşte din partea dumitale o rară şi delicată sensibilitate : pentru un om care nu vede, numai florile albe au culoare". Imaginea „bătrînului mag", una din cele mai expresive, lasă o trenă de melancolie. Amintirile Otiliei Cazimir continuă galeria fantomelor lui Dimi-trie Anghel, prietenii scriitoarei fiindu-ne însă mai apropiaţi. în casa lui I. I. Mironescu — autor al admirabilului Tulie Radu Teacă — Panait Istrati, „haimanaua de pe vremuri a uliţelor brăilene, îşi cînta şi-şi dănţuia cîntecul copilăriei", povestea Neranţulei. Dacă nu venea la Iaşi, Constanţa Marino-Moscu impresiona ca.< epistolieră desăvîrşită. „Era prea inteligentă şi prea lucidă ca să nu-şi dea seama" că e „o foarte mare şi originală artistă a genului epistolar". La Otilia Cazimir amintirea implică luciditate şi afecţiune. în asocierea ingenioasă a faptelor, în împletirea de entuziasm şi umor se remarcă un condei inteligent, apt să sesizeze nuanţele. De regretat e că galeria, prietenilor scriitori cuprinde numai cîteva profiluri. Evocatoare în descendenţa naratorilor moldoveni, a căror tradiţie o urmează împreună cu Lucia Mantu şi Constanţa Marino-Moscu, Otilia Cazimir are timbrul său propriu,, vizibil în realismul psihologic, ca şi în alternanţa de la liric la epic. De subliniat, de i asemenea, arta instantaneului, uneori încheiat cu cîte o poantă. înregistrate dintr-un unghi potrivit, scenele cu oameni şi necuvântătoare vorbesc, sînt vii. Pictoriţă animalieră, autoarea Grădinii cu amintiri vizează totodată reliefarea stărilor interioare. Perpessicius observa că „vignetele lui Gîrleanu au un caracter decorativ şi uneori de fabulă", în timp ce schiţele Otiliei Cazimir „sînt apeluri la tainele cele mari şi neînţelese din sufletele necuvîntătoarelor". Sînt „pagini care trec dincolo de limitele stricte ale cazurilor. Un nesilit simbolism le animă şi le încălzeşte" (Menţiuni critice, IV, p. 95). Vibraţia psihologică le apropie de Brătescu-Voineşti. III Pentru ca fizionomia scriitoarei să fie completă, să nu uităm activitatea publicistică. Retrospectiva ia astfel înfăţişare de triptic. Feminismul, în sensul campaniei pentru emanciparea socială şi culturală a femeii, a găsit în Otilia Cazimir o militantă perseverentă. Tendinţa unor colege de a-şi însuşi un limbaj viril nu se ^ bucură de aprobare, după cum nu e agreată nici „feminitatea" stilului la unii poeţi. Sub pseudonimul Alexandra Casian, Otilia Cazimir întreţine în însemnări literare (1919) rubrica însemnări feminine. Sub pseudonimul Magda colaborează la acelaşi sector la ziarul Lumea (1923). La rubrica Feminine publică an Lumea—bazar săptămincl (1924—1926) articole variate : O lucrătoare poetă, Politica nefastă pentru femei ?, Femeia în literatură, Femeile în gospodăria publică, Şezători literare pentru femei, Marcel Prevost miso-glvn. Preocupări de aceeaşi natură cuprind articolele din Adevărul literar şi artistic: „Femme" de Madeleine Marx (6 iulie 1925), Femeia şi poezia patriotică (13 iulie 1925) şi altele, semnate Ofelia sau Dona Sol. în cîteva însemnări feminine din Viaţa românească se ocupă de Modernităţi (1926, nr. 12), iar în Ţara noastră, de Evoluţia profesionistelor (febr. 1927). Alte Feminine apar în Bilete de papagal (1928, nr. 14). Ca susţinătoare a femeilor de talent, se referă la Agatha Bîrsescu şi Aglae Pruteanu, combătînd pe Victor Margueritte, Fr. de Miomandre şi alţi detractori ai femeii. La cincizeci şi cinci de ani de la primele strofe publicate în Viaţa românească, la Iaşi, condeiul Otiliei Cazimir s-a oprit pentru totdeauna. Creatoarea care a vegheat mii de nopţi deasupra paginilor manuscrise a fost nu numai o conştiinţă artistică exemplară, ci şi un suflet mare. Viaţa nu i-a fost scutită de zbucium, dar oamenilor le-a dăruit numai lumină. A încurajat talente felurite, făcîn- XXIV XXV du-le să se manifeste cu un ceas mai devreme. Din psihologia vechii grupări a Vieţii româneşti a păstrat cu grijă dragostea pentru oameni şi năzuinţa de a le sluji. După deceniile de muncă tenace, în care a văzut o datorie a vieţii, scriitoarea de ia Iaşi îşi ia locul cuvenit la Masa umbrelor, lîngă G. Ibrăileanu, M. Sadoveanu, Mihai Codreanu, G. Topîrceanu, D. D. Pătrăşcanu, Constanţa Marino-Moscu, Ionel Teodoreanu şi ceilalţi, intraţi în legendă sau dispăruţi iluştri CONST. CIOPRAGA ÎNTUNERIC (Din carnetul unei doctorese) XXVI CUVÎNT ÎNAINTE Cartea aceasta nu e o carte nouă. Am scris-o, cu dragoste şi cu tot avintui tinereţii, acum douăzeci şi opt de ani, în 1928. Şi totuşi, nu e o carte veche, deoarece întîmplâriîe pe care le povestesc sînt adevărate, iar adevărul nu îmbătrîneşte niciodată. Din vechea culegere am lăsat la o parte trei povestiri, care erau străine de atmosfera generală a cărţii, înlocuindu-îe cu alte trei, scrise mult mai tîrziu. Şi, cum vremea nr9 $i adaugă, mai încet : — Nici iimeîa nu mă crede... Procurorul îşi trece greutatea trupului de pe un picior pe altul, se apropie de mort, întinde mîna, dar se răzgîndeşte : — Domnule agent, zice, descopere-1 dumneata, . . ÎI cunoşti, Mihai Cireş? Prin pleoapele străvezii, ochii mortului îşi arată luminile concave şi vinete. Parcă se uită ţintă în sus, cu nepăsare. Mihai Cireş se apleacă asupra lui, fără să se tulbure,. — Cum să nu-1 cunosc ? El îi, Niculiţă Bungu?. Dumnezeu să-1 ierte de păcate ! M-o calicit şi m-o-ruşint. Da' nu l-am ucis' eu. Peste faţa de cretă s-a tras iarăşi învelitoarea ponosită, — Bine, Mihai Cireş, o să vedem noi. . . Acuma am ceva de vorbit cu moş Panainte. Moşneagul se uită la noi cu ochii lui mititei si neastîmpăraţi. Nici nu aşteaptă să fie întrebat, — Poate că vreţi să ştiţi, domnule procuror şl duduită dragă, cum s'-o tîmplat cu mortul ? Apoi, iaca : Asară, după ce am închis vitele, m-am pus să mestec mămăliga, că baba îi bicisnică, ş-o lasă cu gogoloţL Şi deodată aud că latră cîinele ca ia urs. Era întuneric de să-ţi dai singur cu degetele în ochi, nu alta. Ascult eu — parcă geme cineva în drum. Baba, surdă, că nu, c-aşa mi se năzare mie. Ies în poartă — şi-1 găsesc pe băietanu ista cu faţa la pămînt. Mai sufla.,. Baba, că să-1 las' acolo, să nu pat ceva. Da' pe mine nu m-o lăsat inima. M-am stropşit la babă şi l-am tras amindoi sub şopron. Era vînăt, săracul, icnea, şi la colţurile gurii îi tremurau două aţişoare de sînge,.. M-am dus cu fuga la secţie şi la îermelie. Da' cînd m-am întors1 cu domnu şef şi domnu urgent, creştinul murise şi baba îi ţinea luminarea, şi tremura, şi -se-nchina.. . Agentul încuviinţează cu capul şi cu amîndouă mîinile. Iordache ascultă senin şi zîmbitor. Mustaţa i se adună deasupra buzei, mică şi aspră ca o perioară de dinţi. — Şi n-are pe nimeni ? Părinţi, rude ? — N-are, că-i vinitic. Au să-1 eie ungurii lui ş-au •să-1 îngroape. — Nu e însurat ? Moş Panainte se uită peste umăr la Mihai Cireş. Omul priveşte în foc şi parcă nu aude. — Nu, că n-avea nevoie.. . Dacă se însura, avea o nevastă. Da' aşa, avea vreo şapte. .. Dinspre poartă vine încet femeia pe care am văzut-o pe marginea drumului. Vine călcînd ca prin •somn. De pe scara maşinii, Aifons' îi şopteşte ceva, hoţindu-şi faţa într-un rîs obraznic şi cu înţeles. Femeia nu-i aude. îşi ridică o clipă ochii spre noi, dar nu ne vede : poate pentru că intră din lumina de afară, poate pentru că nu mai ştie să vadă. E tot atît de aibă ca şi mortul de sub învelitoare, şi are ochii verzi ca frunza nucului, cercuiţi cu negru. Scoate de subsuoară o mină şi o întinde spre mort, cu frică, dar şi cu un fel de bucurie parcă. Şi-o trage însă îndărăt şl o strînge sub cotul celeilalte. Iordache mă informează : — Asta-i nevasta lui Mihai Cireş. îi din unguri, ca şi Niculiţă... Aşa face de cînd s-o luminat. Degeaba o întrebi, că nu-ţi răspunde. O intirugat-o şi domnu şef, şi tot degeaba. Ridică din umeri şi clatină din cap că adică nu ştie, n-o văzut. . . Şi nici măcar nu plînge. Vine aşa pînă lîngă mort, pe urmă s'e duce şi se aşează pe marginea şuşălii.. . Ce-o fi în sufletul ei, numai Dumnezeu ştie. Da eu gîndesc că tot n-o fost lucru curat cu dînsa şi cu Niculiţă Bungu şi că s-o izaltat de inimă rd... Iordache zîmbeşte, de parcă mi-ar fi povestit cine ştie ce mtîmplare veselă. Apoi se trage liniştit către 18 19 vatră şi-şi aprinde de la cărbuni o ţigară groasă, galbenă şi cu ghionturi. Dar îşi aduce aminte că se află în faţa autorităţii şi o stinge, cu vădită părere de rău, între arătător şi degetul cel mare. Mihai Cireş se apropie de nevastă. Ceva din dogoarea focului îi stăruie încă în ochi. întreabă : — Ce cauţi tu aici, îimee ? Femeia tresare şi îşi ridică cotul în dreptul obrazului, ca şi cum s-ar feri de o lovitură. Nu răspunde. Omul urmează, îmblînzit : — Du-te acasă, du-te.. . Du-te şi cată de copchii şi de vite. Că n-a trece mult şi m-oi întoarce şi eu. . . Femeia stă ca de piatră. Omul rămîne lîngă ea, umăr la umăr. Şi amîndoi parcă vin de departe, de la drum lung, osteniţi de moarte şi fără să înţeleagă ce se petrece cu ei. Aceeaşi negură le îngreuie privirile tulburi. în fundul şopronului, lîngă vatră, moş Panainte mestecă mămăliga, peste care baba pres'ară ploaie rumenă de făină. Din drum răzbate zvon întărîtat de glasuri. Cîinele cel şchiop mîrîie în cotlonul lui. Un copil desculţ, mînjit pînă-n urechi cu poamă neagră, se apropie pe furiş de maşină şi strînge para de cauciuc la urechea lui Alfons, care dormitează, placid, cu luleaua stinsă în colţul gurii. La sunetul trompei, un gînsac vinăt ies'e din umbra unui stog şi porneşte ca tras de aţă, cu pliscul galben paralel cu pămîntul, cu ochii albaştri cercuiţi cu roşu, sîsîind prelung şi iritat. Plecăm. Procurorul se uită la ceas satisfăcut : o s'ă ajungă Hai timp, şi cucoana Nunuca, prefectoriţa, n-o să aibă motiv de supărare. De prin curţi vine miros acru de borş cu buruiene. Femeile îşi strigă plodurile la mîncare cu glasuri mînioase. Mă uit în urmă. Iordache şi „aristatu" au luat-o la dreapta, spre post. Din ţigara lui Iordache iese fum ca dintr-un horn. Resemnată, cu capul în piept, cu mîinile subpuse, se depărtează şi nevasta lui Mihai Cireş : se duce acasă, la copiii şi la vitele ei, 20 Fără îndoială că baba cea chioară a răsturnat mămăliga pe măsuţa scundă, şi amîndoi bătrînii mînîncă tacticos, cu spatele la mort. Cîinele cel şchiop s-a aşezat cuminte pe coadă şi-şi aşteaptă porţia, iar cocoşe-lul, mai îndrăzneţ, întinde gîtul gol şi ciuguleşte cîte o fărămitură de brînză de pe marginea mesei. Numai Niculiţă. Bungu e singur. Şi numai el ştie cine 1-a ucis şi de ce 1-a ucis. în ochii lui, cu luminile vinete şi concave sub pleoape străvezii, poate că mai stăruie încă imaginea ucigaşului. Dar în ochii aceia nimeni nu mai poate citi : nici procurorul, cu gîndui Ia cucoana Nunuca, nici domnul Dumitraş, care a hotărî! o dată pentru totdeauna că ucigaşul e Mihai Cireş, şi nimeni altul, nici femela cu ochii ca frunza nucului, nici eu, ., Şi mortul rămîne singur. Singur acum, sub pătura ponosită, singur mîine, sub cerul care se va clătina deasupra lui cînd îl vor duce ungurii la groapă, — singur apoi, şi pentru totdeauna, în întunericul greu al pămîntuluL 21 ÎN PALATELE LUI MOŞ GHERCĂ Ianuarie. M-am trezit cu sufletul uşor. în spital am găsit rînduială şi voie bună. Cei din urmă scariatinoşi intră în convalescenţă. Prietenul meu Mihăiţă, un pui de om cu obrăjorii supţi, cu ochii adînciţi sub fruntea prea înaltă şi cu părul încleiat de-atîta zăcere, mi-a prins mîna în mînuţa lui caldă, dar fără febră, m-a tras spre el şi mi-a şoptit, ca o taină între noi doi : — Ştii, dotoliţă? O fugit buba din gît!... Cum să ies din spital, în faţa uşii aştepta o sanie mare, gospodărească, cu doi căluţi suri. Rezemat de sanie stătea un bărbat tînăr, cu obrajii peste măsură de roşii şi, sub nas, cu două mustăcioare negre, subţiri ca două sprîncene. Era Giurgi, ginerele lui moş Ghercă din Răchiteni, unul din cei mai cuprinşi unguri din sat. — Ce este, Giurgi ? Omul a tresărit, şi-a scos căciula şi a început s-o frămînte în mîini. — Apoi, duduită, v-aş ruga să veniţi pînă Ia noi, că-mi moare Ruja. .. O scutură frigurile. Nu ştiu cînd m-am îmbrăcat. In sanie, Giurgi mi-a pus peste genunchi o blană de capră, cu miros tare şi iute. L-am întrebat : — Spune drept, Giurgi: numai friguri are Ruja? — Numai, duduită, ce alta să mai aibă ? Că pînă a face, mai este vreme.. . în văzduhul îngheţat, răsuflarea fierbinte îi năvălea pe gură ca fumul din hogeag. Şi mirosea cumplit a băutură. — Şi de supărare, pesemne, ai făcut popas la hanul lui Agapie ? Fără să se întoarcă, Giurgi îmi răspunde obidit : — Apoi numa aşa mai prinde omul ia oleacă de coraj, duduită. Că altfel.. . Am pornit. Căluţii se dovedeau vrednici. Lunecam uşor şi lin. în capul satului aştepta, făcîndu-ne semne, făptura masculină a domnişoarei moaşe, ca o sperietoare neagră pe albul drumului. Căluţii s-au oprit, smucind sania. — Nu vă supăraţi, doamnă doctor. .. m-o chemat o femeie din Răchiteni. L-am văzut pe domnu Giurgi tre-cînd şi v-am aşteptat. Poate mă luaţi şi pe mine în sanie, .. — Suie, domnişoară. Domnişoara moaşă e înaltă şi lată în umeri. Poartă căciulă brumărie, palton de şiac blănit cu miel şi calcă îndesat, ca un jandarm. Singurele note feminine în îmbrăcămintea ei sînt, între marginea paltonului şi bocanci, ciorapii albi de lînă groasă, împletiţi în andrele, — colţunii, cum le zice ea. Am ieşit din s'at. întinderea netedă şi sclipitoare se pierdea, ştearsă, în fumul depărtărilor. Dulce şi subţirel, cîntecul clopoţeilor părea că vine de departe şi aleargă să ne-ajungă din urmă. Lunca Şiretului se apropia, tot mai albă. Am lunecat uşor, ca în vis, pe sub bolţile înalte, grele de promoroacă. Stăteau încremenite, fără să-şi scuture peste noi şiragurile de mărgele subţiri. Am trecut Şiretul pe gheaţă. Apa era moartă, undeva, în adînc, sub cărările bătătorite. Numai copitele cailor sunau altfel decît pe drum. Şi în curînd am început a desluşi, risipite în cîmp, ochiuri vinete de heleşteie cu gheaţa măturată de vînt. în fund, sub deal, se înălţau suluri albastre şi neclintite de fum. Ne apropiam. Giurgi mîna, mocnit. Domnişoara moaşă aţi- 22 4 —• Scrieri în proză 23 pise. Numai la hapuri deschidea ochii speriaţi îm lumină şi zîmbea o clipă într-aiurea. Am intrat, cu larmă cumplită de cîini, în Răchiteni — sat de ceangăi ca atîtea altele din ţinutul Romanului, cu uliţi drepte şi case curăţele. —■ Iaca şi palatele lui moş Ghercă. . . Am trecut huruind adînc peste un podeţ, şi am intrat, pe sub streşina grea a porţii, în ograda largă, unde stăpîneau două eas'e gemene cu cerdac. Pe uşa uneia din ele s-au repezit o babă şi un dulău. Dulăul zăpăia, baba ţipa. — Moare, Giurgi ! Dă fuga, că moare. Nici nu ştiu cînd am intrat în casă. în tindă, rezemat de părete, moş Ghercă se legăna cu deznădejde înainte şi înapoi. Parcă se închina. Din ochii lui osteniţi lacrimile alunecau la vale pe două jghiaburi lucii pînă-n mustăţile albe, îngălbenite de tutun. — Scap-o, duduită ! Scap-o, că ţi-a fi pomană.. . în odaia plină de babe, bolnava zăcea leşinată, cu luminarea aprinsă la cap şi, pe piept, cu un crucifix de lemn afumat. Era fum, era zăpuşeală şi duhnea greu... — Moş Ghercă, dacă vrei să scape Ruja, dă babele afară şi deschide fereastra. Babele se căinau cu glasuri ascuţite. Moşneagul parcă nu înţelegea ce-i spun. Dar Giurgi era lîngă mine. — Aşa ?. . . Apoi lasă, că dau eu o roată-n baber să mă pomenească. Ruja avea o faţă dulce şi mică de madonă blondă. Pe fruntea palidă, sprîncenele subţiri erau arcuite sus, a mirare parcă. S-a trezit din leşin şi a deschis ochii albaştri şi plini de resemnare. Am căutat-o şi m-am îngrozit. Copilul era mort în ea de cel puţin două zile : intrase în putrefacţie. Doar forcepsul ar mai fi putut, încă, să facă o minune. . . Altfel, moartea era acolo, în umbra cenuşie a obrazului, în trăsăturile adîncite şi subţiate. Am chemat pe moş Ghercă şi pe baba lui, pe Giurgi şi pe mamă-sa. Le-am spus adevărul. Nu mal aveam timp să-i cruţ. Cele două babe au întors spre mine, la fel de uluite, obrazurile pămîntii şi creţe. Moşneagul a gemut şi n-a zis nimic. Giurgi se trezise. S-a uitat lung la nevastă-sa, apoi a hotărît încruntat : — încearcă, duduită. Ei îs brătrîni, se tem. .. Eu nu mă tem. Nici Ruja nu se teme. Bolnava a încercat să zîmbească, şoptind cu glas moale şi alintat: — Apoi, dac-a si să mor, tot am să mor.,. Dac-a si să scap, tot am să scap... L-am mustrat pe Giurgi : — De ce nu mi-ai spus de la început ce-i cu Ruja, să-mi fi luat ce-mi trebuie? Omul a tăcut. Dar mamă-sa mi-a răspuns în locul lui : — Apoi să vezi mata, duduită, i-o fost ruşine. . . Treburi femeieşti. .. ce să s-amestece el ? Giurgi a plecat călare îndărăt, la spital, să-mi aducă trusa cu instrumente. Ceasul acela de aşteptare a fost înspăimîntător. Ruja leşina mereu. Şi de cîte ori leşina, ieşeau ca din pămînt un stol de unguroaice bătrîne, cu tulpane negre peste colacii de lemn din creştet, cu sumăieşe scurte, cu catrinţe vărgate şi ciuboţele de iufi înalte în călcîie. Boceau într-un glas şi aprindeau la căpătîiul bolnavei lumînărele de ceară. Şi toate se uitau urît la mine, vorbind încet şi stropşit pe limba lor şi aruncîndu-mi priviri ascuţite şi duşmănoase. Se însera.. . Mi-a fost frică şi am trimis după domnişoara moaşa. A venit numaidecît, veselă şi zgomotoasă de parcă o chemasem la vreo petrecere. Ruja aţipise. Mă uitam cum i se ridicau şi i se coborau pe frunte sprîncenele subţiri şi mă gîndeam că pînă într-un ceas1 poate să moară în mîinile mele. .. O dată, am simţit pe umăr o atingere uşoară. Am tresărit. Era mama Rujei. — Duduită, da' dacă scapă fata, copilul tot moare ? — E mort gata, mătuşă, ce să mai moară ? — Da' dacă nu-i mort şi moare nebotezat ? Parcă ce poţi mata să ştii.. . Şi-i păcat, duduită, mare păcat.... Oare n-ar trebui să chemăm pe popa nostru să-1 boteze? Suflet de creştin... O stropeşte pe Ruja cu aghiazmă, şi gata. 24 25 In vremea asta, altă babă se apropiase de bolnavă şi trăgea ceva de sub ea. M-am speriat. — Ce faci acolo, mătuşă ? Baba m-a privit întunecată, cu ochii verzi şi răi. — Apoi, scot aşternutul de sub ea... că-i curat... La nouă seara, Ruja era scăpată de orice primejdie. De bucurie, Giurgi se îmbătase iar. Stătea afară pe cerdac, în ger, şi cînta în gura mare. Iar cînd intra în casă, îi făcea cu ochiul, în glumă, domnişoarei moaşe. Şi domnişoara moaşă rîdea şi nu se supăra deloc. Moş Ghercă a venit lîngă mine, zîmbind cu ochii încă grei de lacrimi. — De-acu poate că-i mînca şi mata oleacă, duduită, că văd eu, nu mai poţi. O făcut baba o ramă de găină. Să mînînci, duduită.. . Mă uitam la mata cînd ai des'chis uşa şi ne-ai spus că-i gata. Erai mai galbănă decît Ruja şi tremurai ca, un pui de găină cînd îl tai. . . Da' domnişoara moaşa — halal! Cor a joasă şi cftep-toasă ca un jandarm.. . Mi-am adus aminte că plecasem de acasă fără să mînînc nimic. Dar din odaia de alături venea, pe uşa deschisă, aprig concert de sorbituri: mînca tot neamul Iui moş Ghercă, împreună cu domnişoara moaşa. Ţineau în mîna stînga cîte o bucată mare de mămăligă tare ca piatra, iar cu dreapta aduceau lingura cu borş, de la strachină la gură, pe departe şi cu ocoluri parcă. Unii s'orbeau tot conţinutul lingurii dintr-odată, scurt şi sonor, ■alţii cu încetul, cîte-o picătură, de parcă rupeau în lung o pînză nouă. După aceea muşcau din bulgărele de mămăligă şi mestecau tacticos, fără grabă. — Nu vii şi mata, duduită ? — Vin acuşi... mîncaţi întîi dumneavoastră. .. Domnişoara moaşa a terminat şi vine, trecîndu-şi pofticios vîrful limbii peste buzele unse : — Straşnic borş, doamnă doctor! Merge drept la inimă, colo, acrişor şi chipărăţel.. . Şi v-o oprit baba un picior de găină, mare şi gras ca de curcan... Mi-era foame. In odaia de-alături rămăsese numai baba lui moş Ghercă. Mă uitam ia ea cum aduna de pe masă lingurile şi străchinile şi aşternea pe uri colţ un ştergar curat. Mămăliga, cîtă mai rămăsese pe fund, purta urme adînci de degete... „Nu-i nimic, m-am gîndit. O să mînînc borşul gol"... Baba a scos oala cu borş din vatră. Ajungea pînă la mine aburul cald cu miros de leuştean... A pus oala lîngă străchini şi a început a pescui cu degetele prin ele : de ici un vîrfuşor de aripă, de dincolo o bucăţică de piele... Le lua şi le dădea drumul în oală : i se părea, pesemne, că nu-mi păstrase destulă carne. A mai scurs şi un pic de zeamă dintr-o strachină, oprind cu lingura fărimiturile de mămăligă; pe urmă m-a strigat : — Poftiţi, duduită, şi ni-ţi ierta. .. Ca la nişte oameni de ţară ce sîntem.. . Simţeam cum mi se ridica un nod în gît. îmi pierise foamea. — Nu te supăra, mătuşă, nu pot. ., Mi-e cam rău. Am ieşit pe cerdac. Ningea domol, cu fulgi liniştiţi şi mari. Am luat de pe streşină un pumn de omăt proaspăt şi am muşcat din el. Giurgi şedea pe marginea cerdacului, cu picioarele spînzurate în afară, şi vorbea cu dulăii. Noaptea era fumurie şi blîndă. Departe, cîinii lătrau întărîtaţi, ca la lup. — Ce zici, Giurgi? N-ar fi chip de plecat acasă? Omul a început a rîde. — Ba de plecat ar fi el chip, da de ajuns, nu prea... N-auzi mata, duduită, cum latră cîinii la ţarcul lui Arghir? Aista-i semn c-o ieşit lupchîi din zăvoaie... — Hai de te hodineşte, duduită, că de mîncat văd că n-ai vrut s'ă mînînci nimica... Hai de te hodineşte în palatele lui moş Ghercă. Ruja doarme şi domnişoara moaşă îşi cată-n cărţi de dragoste. Iar Giurgi, cînd se-mbată, n-are somn : toată noaptea stă şi asmuţă cîinii. O rămas de pază şi vreo două babe... Hai de te hodineşte. 26 27 Am trecut cu moş Ghercă în cealaltă casă. Din tinda neagră am intrat într-o încăpere lungă, prinsă pe jumătate de un cuptor cît un bordei. In părete ardea o lampă chioară cu tăblie de tinichea. Pe vatră, foc viu de vreascuri. — Mata îi dormi pe pat, duduită, iar eu ni-oi ghemui pe laiţă, să mai pun cîte-un gătej pe foc; Că aşa-s moşnegii, n-au somn.. . Patul era curat, cu scoarţă înflorită şi cu pernă albă. Dar era aşezat drept sub fereastră şi simţeam cum se strecura pe sub eereevele o aţă subţire şi statornică de vînt. Iar pe prichici sclipeau stele de omăt. — Da' un gît de coniac n-ai vrea mata să iei ? Să mai prinzi la inimă. Că am o steclă nencepută. Moşul a coborît sticla dintr-o firidă, i-a săltat dopul cu cuţitaşul, i-a şters gura cu palma şi mi-a întins-o. Am înghiţit de două ori. Era bun, dar ardea cumplit. M-am ghemuit pe pat îmbrăcată cu blana, cu căciulită pe cap, cu şoşonii în picioare. Şi am mai pus, pe deasupra, şi vreo două scoarţe. — Bine faci că te-nvăleşti, duduită. Mi se pare mie că trage olecuţă de la geam. .. Coniacul lui moş Ghercă îmi strecurase în trup un fior călduţ şi împăciuitor. Am aţipit. Mi s-a părut, într-un rînd, că aud tropăit de picioare multe pe undeva, pe aproape. M-am gîndit că poate băgau în tindă vreun viţel crud. „ . Şi am adormit din nou, adine. Cînd m-am trezit, fereastra albastră nu lăsa să treacă de afară nici o zare de lumină. în jurul meu stăpînea miros tare de opinci ude şi de cojoace noi. Moş Ghercă dormea. Trăgea aerul pe nas, tacticos', şi-1 repezea afară pe la colţul gurii, pîcîind ca din lulea : pîc... pic... pîc.. . Şi două glasuri subţirele şi îngemănate cereau ritmic şi monoton, foarte aproape de mine : — Chi-tan ! ... Chi-tan ! .. . Chi-tan I . . . Din cotlonul de după cuptor a ieşit o umbră. Vreascurile au trosnit, frînte de genunchi, şi flăcările au tresărit rumenind odaia. Şi atunci, în lumina jucăuşă a focului, am văzut-o pe baba lui moş Ghercă, în catrinţă şi în cămaşă, coborînd de pe poliţă o turtă mare de mălai. A frînt din ea două bucăţi cît palma şi s-a mistuit cu ele după cuptor. Glasurile plingă-toare au amuţit, amîndouă deodată. După aceea s-a pornit, în întuneric, foşnet lung de oameni care se stîrnesc din culcuş. Am auzit şoapte. Cineva a tuşit. în lumina focului din vatră s-a arătat întîi un băietan. S-a aşezat pe scăuneş, şi-a legat opincile şi a plecat. După el a ieşit o femeie tînără, cu cozi negre şi grele. Şi-a potrivit pe creştet colacul de lemn, s-a îmbrobodit peste el cu tulpanul şi s-a dus. Au ieşit apoi din cotlon, unul cîte unul, un bărbat tînăr, o fată bălaie şi un flăcăuaş. Toţi şi-au legat opincile în faţa focului şi iau plecat, fără zgomot. M-am ridicat într-un coti, nedumerită : de unde Izvora tot norodul acela ?. .. Moş Ghercă se trezise şi se trăses'e lîngă vatră, rîzînd pe înfundate. — Te-ai spăriet, duduită ? Iaca, ies şi ei cum ies iepurii şi găinile din pălăria neamţului la iarmaroc la Roman. .. Şi poate că nu ţi-s de ajuns ? Dacă vrei, îţi mai scot trei. Da' mai mulţi să nu-mi ceri, că nu am de unde-ţi da ! Ieşi atunci în lumină şi baba lui moş Ghercă, cu doi copii bălani. Le pus'e şi lor opincuţele şi-i porni afară, în noapte. Bătrânul mă lămuri : — Aiştia îs băieţii Rujei. îi duce la mă-sa. ., Aşa-i la noi, duduită : vara ne împrăştiem care încotro, da' 'iarna ne ghemuim grămadă în cotlon, că-i mai cald... întunericul se subţia. M-am ridicat şi m-am uitat în „cotlon". Acolo, în spaţiul îngust dintre cuptor şi părete, pe două laviţe puse cap la cap, dormiseră într-o învălmăşeală de ţoale şi de cojoace un fecior însurat de două săptămîni, nevasta lui, baba cu cei doi copii ai Rujei, o fetişcană de paisprezece ani şi 26 29 încă doi băieţi. Opt suflete, printre care doi tineri însurăţei. .. Cînd am ieşit din palatele lui moş Ghercă, Giurgi înhăma căluţii la sanie şi cînta. Prinsese la „coraj" de dimineaţă. Nu mai ningea. Văzduhul era limpede şi îngheţat. Dar eu le vedeam toate ca printr-o perdea fumurie şi tremurătoare. Moş Ghercă trase aerul în piept adine, cu plăcere : — îi tare, duduită. .. Parcă-i rachiu de cel bun. . M-am dus să văd ce face Ruja. Am găsit-o săltată între perne. în obraji îi înfloriseră peste noapte două pete uşor trandafirii. Cei doi băieţei bălani se jucau cuminţi lîngă ea, pe pat. Cînd m-a văzut, bolnava şi-a ridicat sus sprâncenele-şi a băgat sub pătură mîna în care ţinea un picior de găină din zama de aseară : porţia mea. — De ce-o lăsaţi să mînînce ? Vreţi să facă iarăşi temperatură ? Am căutat-o din ochi pe domnişoara moaşa. în odaia de alături, prăjindu-se la focul din vatră, mînca dintr-o strachină lapte crud cu mămăligă caldă. Baba lui moş Ghercă s-a uitat la mine cu nedumerire şi, parcă, uşor dispreţuitoare : — Lasă, duduită, că nu-i nînica... Las' să mînînce, biata fată, să mai prindă la inimă. .. I-am da pe urmă ş-un păhăruţ de vin din cel vechi, să se ridice mai repede, c-o aşteaptă copehiii. Mata eşti tînără.. . Las', că ştim noi, iştia bătrîni, ce facem ! Sfîrşit de mai. E ziua mea. In faţa scărilor s-a oprit un docăraş de ţară, tras de doi căluţi suri. Şi din docăraş coboară o femeie tînără şi bălaie, cu colac înalt sub ştergarul de borangic, cu ochii foarte albaştri şi cu sprincenele subţiri arcuite sus pe frunte. Aduce în braţe un curcan alb, o legăturică cu un boţ de unt şi cîteva bucheţele de lăcrămioare, legate cu aţă roşie. — Nu mă mai cunoşti, duduită? Eu îs Ruja lui Giurgi de la Heleşteni. .. Aşează darurile pe cerdac. Curcanul stă îmbufnat, cu pliscul în pămînt şi cu moţul albastru căzut moale într-o parte. Femeia se uită la mine alintat : — De ce nu vrei să le iei, duduită? Doar ţi le-am adus de ziua matale... Ia-le, că altfel mă mînii I O întreb de sănătate. Sub cerdac, lîngă căluţii cei suri, Giurgi zîmb'eşte cu viclenie, uitîndu-se aiurea. Ruja îşi lasă genele lungi peste lumina albastră a ochilor şi se înroşeşte : — Apoi, dac-a da Dumnezeu să sim sănătoşi, pînă-n toamnă mai are moş Ghercă un nepot... 30 31 VINOVATA Pe drumul vătuit cu pulbere fierbinte, docarul se apleacă simţitor înspre partea domnului Tudose, sub-chirurgul. Şi doar domnul Tudose e atît de mărunţel şi de străveziu, încît, de cum îl vezi, îţi face impresia că trebuie să fie şi imponderabil. Subchirurgul păstrează între mine şi el o distanţă respectuoasă, ceea ce îl face să stea incomod, pe jumătate în aer, dincolo de perna docarului. Duce pe genunchi trusa şi halatul alb făcut sul, iar în mîna din afară ţine cu nesfîrşite precauţii, departe de aripa trăsurii, o basma roşie legată cruciş, plină cu făină de păpuşoi. De obicei, cînd vorbeşte, domnul Tudose îşi însoţeşte debitul cu gesturi largi şi solemne, nepotrivite cu făptura lui alcătuită din unghiuri ascuţite în permanentă mişcare. Dar astăzi, în mîna stingă ţine basmaua, iar cu dreapta e nevoit să-şi cumpănească în fiecare clipă echilibrul nesigur. De aceea îşi completează gesturile mereu întrerupte încreţindu-şi fruntea, oţărîrt-du-şi obrazul şi zbîrlindu-şi mustăţile gălbui, cu firul gros cît paiul de mătură. — Eu, doamnă doctor, n-am obicei să mă pronunţ pînă ce nu mă conving. . . Eu cred că băietu o fost înăduşit cu perna. Altfel, de ce l-o ascuns ?. .. Acum, că nu se mai poate cunoaşte nimica, asta-i altă vorbă. Ce să mai cunoşti la un pumn de osişoare ca de pui de găină ?... Ticăloasă muiere ! De indignare, fruntea îngustă a subchirurgului s-a încreţit aşa de tare, încît pălăria de pai răscopt e gata să-şi proptească marginea de ciotul nasului. — Ticăloasă muiere i... Eu cred că un bărbat, cît ar fi el de ticălos, tot n-ar putea să ucidă o gînganie ca asta, care ţipă şi nu vrea să moară. . . Să mă iertaţi, doamnă doctor, dar dacă stai şi te gîndeşti, tot muierile îs mai ticăloase decît bărbaţii.. . Cel puţin aşa e convingerea mea. Un hop neprevăzut ne face să sărim şi să ne aşezăm la loc mai de sus şi mai îndesat decît: ne-ar fi voia. Faţa cătrănită a misoghinului se întoarce spre legăturică. O aduce pînă în dreptul ochilor şi o pipăie pe dedesubt, cu îngrijorare. — Nu cred să s'e fi spart. .. şopteşte, ca să-şi facă singur curaj. Intrăm în sat, prin umbra nucilor cu frunza cenuşie de colb. Ogrăzile sînt pustii. Pe la porţi ori pe prispe dormitează cîini fără treabă şi bătrîni nevolnici. La fîntîna se joacă în treucă o droaie de copii desculţi, cu feţele pîrlite şi cu părul alburiu, de cîiţi. De pe tăpşan se ridică în picioare o fetiţă. Cămaşa scurtă ,îai faţă şi lungă la spate mai mult îi dezgoleşte decît îi acopere trupul ars de soare. îşi duce deasupra ochilor palma făcută căuş şi ne priveşte nemişcata, cu adîncă seriozitate. în după-amiaza asta de vară, adevăraţii stăpîni ai satului sînt cocoşii. Roşii ca arama, pestriţi, negri sau auriii, )cu /creste victorioase sau |rebegite, pintenaţi voiniceşte sau abia lepădaţi de cloşcă, prin poieU, pe garduri sau în mijlocul drumului, toţi cîntă neobosiţi, cu glasuri felurite şi prelungi. După o clipă de cugetare, domnul Tudose îşi drege glasul de parcă vrea să cînte şi el. — Cîntă eucoşii. .. are să ploaie, zice el sentenţios. Ne oprim. O prăjină lungă şi strîmbă, legată de un par, clatină în vîrf o zdreanţă decolorată. în ograda bătătorită a postului de jandarmi nu se vede nici urmă de vietate. Doar sus, pe streşină, doi hulubi frizaţi pozează, ciugulindu-şi gulerele cu gesturi delicate. 32 33 Uşa pridvorului se deschide pe jumătate, şi o femeie somnoroasă, cu bluza roşie descheiată pe pieptul uscat şi cu picioarele goale, se uită la noi clipind cu nemulţumire. Apoi uşa se închide şi imediat se aude, în spatele casei, un glas arţăgos : — Vasile !.. . Măi Vasile ! Da' mai lasă dracului motanii, că iaca o venit doftoriţa.. . De dincolo de gardul de nuiele se aude un mormăit şi foşnet de buruieni răscolite. Şi fără veste, domnul Vasile Hudici, şeful de post, se aruncă peste pîrleaz cu uşurinţa unei mingi bine umflate şi se apropie de noi în mers legănat, line într-o mină o puşcă de vînătoare cu cucoaşele ridicate, iar cu palma celeilalte îşi mîngîie, ca de obicei, creştetul cu păr scurt şi ţepos' ca peria. Căluţul meu 1-a recunoscut de departe. A ridicat un colţ de buză şi a nechezat dulce, prieteneşte» Domnul Hudici trage docarul sub şopron, scoate de nu ştiu unde un săcuşor cu ovăz şi-i şopteşte calului ceva, trăgîndu-1 de urechi. Iar calul îşi scutură capul slobozit din căpăstru şi-i răspunde uşor şi vesel. Domnul Hudici se întoarce, în s'fîrşit, spre mine: — Mă iertaţi, doamnă doctor, dar pe ziua de azi îs singur la gospodăria ogrăzii. Că nevasta, ca nevasta : cu ale ei. Iar pe „băieţi" i-am trimis peste deal, după nişte iarbă. .. Şeful de post e vîrît pe jumătate în cizmele mari de iuft, iar cealaltă jumătate e peste măsură de strînsă în tunica de doc, pe care drumurile lungi pe vremuri vrăjmaşe şi-au însemnat trecerea cu sudoare, cu colbul şoselelor şi cu apa ploilor. — Cu ce vă pot servi, doamnă doctor ? Printr-o veche înţelegere, care-1 măguleşte cu deosebire, domnul Tudose răspunde în locul meu, la persoana întîi plurală : — Apoi, venim de la Tupilaţi, unde am procedat la autopsia copilului celuia. Şi am venit s'ă facem raportul, ca să-1 înaintezi dumneata mîine judecătorului de instrucţie, o dată cu inculpata. Că domnul procuror era tare grăbit şi n-o mai avut cînd aştepta : s-o suit în maşinuţă şi s-o tot dus. Domnul Hudici clatină din cap cu zîmbet şi cu înţeles. Ştie dumnealui că procurorul e totdeauna grăbit şi mai ştie, pesemne, şi motivul pentru care e grăbit. — Poftiţi în cancelarie, doamnă doctor. .. Poate că doriţi s-o vedeţi şi pe inculpată ? O strig îndată. A dracului muiere — s-avem iertare, doamnă doctor. Icneşte şi strînge din dinţi şi nu spune nimica. Cum o-ntorci, cum o suceşti — degeaba! Iţi scapă printre degete ca zvîrluga. Pînă mai adineauri am interogat-o şi eu, şi nevastă-mea : lemn, na 1 Şi, cu degetul făcut ciocănel, şeful de post bate în stîipul pridvorului. Apoi rămîne cu mîna ridicată, cu gîtul întins. Ochii iui roşietici, ca de hulub, urmăresc cu luare-aminte ceva care şerpuieşte,, nevăzut, printre bălăriile de dincolo de gard. — Motanul... Nici n-am întors bine spatele, şi o şi venit în cercetare la hulubărie. Că ştie ce face, di-hania asta ticăloasă, ştie ca omul cel viclean ! îmi a-lege hulubii cei mai frumoşi, anume ca să-mi facă sînge rău. Aseară am închis eu singur hulubăria, uşi-ţă cu uşiţă. Aşa — zic — am să dorm şi eu liniştit. .. Da' azi, cînd o deschid, cine credeţi că-mi alunecă pe sub mină, ca şarpele ? Duşmanul ! Şi-n urma lui, numai labele şi pliscurile de la trei hulubi, doi „guşaţi" şi un „gulerat". Pe unde-o intrat, nu m-ajunge capul. O fi fost acolo de cu seară şi l-am închis eu, cu mîna mea.?... Şi ziceţi, poate, că nu i-o ales? Ba i-o ales! Că altfel ele ce-o trecut pe lîngă cei de optzeci de lei părechea şi i-o mîncat pe cei de trei sute ?. . . Hai ? înfipt pe picioarele depărtate, domnul Hudici mă priveşte drept în ochi, de parcă-mi cere socoteală, răstit, de isprăvile motanului. în cancelarie e umbră şi răcoare. Pe seîndurile date cu bradolină, tălpile de cauciuc ale domnului Tudose îns'eamnă grămăgioare de romburi cenuşii. Sus, pe banda răsucită, aninată de lampă, cîteva muşte s-au prins în sacîz. Una din ele, cu picioarele încleiate, dar cu aripile slobode, bîzîie deznădăjduit, prelungind la lîesfîrşit o singură notă subţire. Pe masa de lemn stro- 34 35 pită cu cerneală violetă şi roşie, s'e odihnesc, într-o supărătoare simetrie, teancuri de condici verzi. Subchirurgul şi-a lăsat în pridvor trusa şi halatul şi acum se învîrte prin cancelarie, căutînd un loc potrivit pentru legăturica lui. în sfîrşit, aşează pălăria cu fundul în jos pe scîndură ferestrei şi pune legăturica în pălărie. — Da' ce umbli aşa cu basmaua aia, domnule Tudose ? Că doar n-ăi fi avînd ouă ! zice şeful de post. Faţa domnului Tudose se destinde, şi un zîmbet lung şi subţire i-o despică de la o ureche pînă la cei-laltă. — Ba chiar ouă am, domnule Hudici î Ouă de pi-chire. Le-o trimis nevasta pentru cucoana Aglaia, că i-o căzut o cloşcă şi n-are pe ce-o pune. „Du-i-le — zice — şi roag-o să-mi dea în schimb cîteva de raţă leşească. Şi vezi — zice — să nu strici vreunul, că-s paisprezece, şi dacă rămîn treisprezece, apoi toate ies limpezi!" Bine — zic — am eu grijă: dacă stric, să stric mai multe, ca să nu rămîie treisprezece ! Domnul Hudici îmi pune la îndemînă călimara de tuci în chip de scoică şi se trage mai la o parte, cu modestie, în timp ce subchirurgul deznoadă legăturica şi scoate unul cîte unul, ştergîndu-le de făină cu mî-neca şi aşezîndu-le frumos pe marginea ferestrei, ou-şoarele trandafirii şi pistruiate. în călimară, cerneala violetă e groasă ca o pastă. Peniţa din tocul lipicios îşi desface vîrfurile şi lasă pe hîrtie două zgîrieturi paralele. Cei doi vorbesc : — Mare ticăloasă ! zice subchirurgul, uitîndu-se, în zarea luminei, la un ou. Eu, unul, am convingerea că singură şi-o ucis băietu. Că altfel, de ce l-ar fi ascuns ? Spune şi dumneata : de ce l-ar fi ascuns ? Domnul Hudici clatină din cap cu îndoială, între-, bînd încet : — Şi doamna doctor ce zice ? Subchirurgul coboară glasul. Fără să-1 văd, îi bănuiesc ochii micşoraţi a dispreţ şi buza de jos scoasă înainte pe sub mustaţă : — Dumneaei?... Ce poate să zică, dacă şi dumneaei îi damă? Zice că nu se ştie, că ar fi păcat.... Dar convingerea mea este că.. . îmi recitesc raportul : scurt, precis, oarecum înciudat, Parcă mă cert cu cineva, parcă contrazic pe cineva. Şi mă gîndesc că dacă l-aş fi scris acasă, pe îndelete, cu peniţă bună şi cu cerneală subţire, fără să aud concluziile pline de conştiinţa superiorităţii masculine ale subchirurgului, poate că aş mai fi stat la îndoială, poate că aş fi formulat unele reticenţe, şi femeia necunoscută ar fi ispăşit, poate, un păcat pe care nu pot sâ ştiu dacă 1-a făcut. Aşa, o să fie achitată, şi n-o să bănuiască niciodată că-şi datoreşte libertatea „convingerilor" subchirurgului, ouălor de pichire ale nevestei Iui şi cernelei cleioase a domnului Hudici. . . — Şi acum, domnule şef, fii bun şi cheamă inculpata. — îndată, doamnă doctor, îndată. . . Domnul Hudici se sprijină cu palmele de prichiciul ferestrei, îşi trage răsufletul şi zbiară cu străşnicie : — Aglaie-ăi ? N-auzi, Aglaie ? Trimite-o încoace pe Anica! Apoi, domol, întorcîndu-se spre mine : Că n-o ţin la arest. La urma urmei, poate că nici nu-i vinovată. N-am-păţit eu o dată cu una, c-o babă? Ziceau oamenii c-ar fi otrăvit pe ginere-său. Şi bag eu, cum e azi, baba la arest. Iar cînd mă-duc a două zi, ce să vedeţi ? Se spînzurase baba peste noapte, cu bîrneaţa, de cuiul ferestrei ! Şi pe urmă s-o dovedit că n-avusese nici o vină, că ginere-său murise de pleu-monie. . . De-atunci nu-mi mai încarc eu sufletul cu păcate. Dacă arestaţii îi bărbat, îl pun la o treabă de bărbat : la lemne, la vite. . . Dacă-i femeie, o pun la o treabă de femeie. Pe asta a pus-o nevasta, la scărmănat pene. îşi mai trece şi ea din vreme, îşi mai ia gîn-durile — şi se cheamă că am şi eu un folos. Numai cînd e vorba de un criminal dovedit, atunci nu mai merge. Atunci — la arest, şi cu zăvoare pe uşă, şi cu jandarmul în săliţă!... Pe scîndurile pridvorului s'e aude fîşîit de picioare desculţe. — Iaca, vine. • în dreptunghiul de lumină al uşii se iveşte, tăiată în negru, o făptură măruntă, cu umeri înguşti, cu şolduri de copil. Domnul Hudici îşi drege glasul, se prop- 36 37 teste pe picioare crăcănat şi autoritar — şi parcă creşte, din cizme, cu o palmă mai înalt. — închide uşa, că-i corent, şi vină aici. Iaca, dumneaei e doamna doctor ! Fata rămîne lîngă uşă, sprijinită de părete. îşi ţine braţele goale peste piept, cu coatele în palme. Părul castaniu, strîns în cozi lucii, i-e plin de fulgi, de parcă a trecut, venind, printr-un vîrtej de ninsoare. Ochii cercuiţi cu vînăt cată în pămînt de sub bastonaşele scurte şi drepte ale sprîncenelor. Ca să cîştige în autoritate, domnul Hudici începe să vorbească munteneşte : — Ascultă, fată. Pă dumneaei să nu încerci a o purta cu vorba, ca pă noi. Că dumneaei a văzut plodul ăla al tău şi ştie tot. D-aia e bine să spui drept că l-ai ucis singură. Fără să-şi înalţe capul, fata a ridicat din pămînt ochii verzui, de sticlă. Buza de jos, arcuită copilăreşte, îi tremură a plîns. Ne priveşte pe toţi trei cu duşmănie şi răspunde, repede, puţin peltic : — Ce să spui ? Nu l-am ucis eu. L-am făcut mort, că m-o bătut mămuca... M-o bătut amar în seara ceea... Smuceşte dintr-un umăr, încăpăţînată : — L-am făcut mort, şî gata. De lîngă ouăle de pichire, subchirurgul sare, oţărît, cu mustăţile ameninţătoare şi cu un fel de veselie duşmănoasă în ochi. — Aşa! ?... L-ai făcut mort ? Dar dacă l-ai făcut mort, atunci de ce l-ai ţinut trei zile ascuns sub pat şi pe urmă l-ai dus noaptea la Tupilaţi, de l-ai îngropat sub gunoiul din şura lui frate-tău ? Hai ? De ce ? Fata şi-a lăsat capul pe un umăr şi a răspuns încet — atît de încet, încît poate că numai eu am auzit-o. — De ruşine... Şeful de post s-a dus să-mi scoată docarul de sub şopron. Am ieşit în pridvor. In cancelarie, subchirurgul a rămas singur cu fata. Prin uşa întredeschisă îl văd, tulburat dintr-odată, apropiindu-se de ea pieziş, cu un umăr înainte. Pe faţa lui uscată şi rea rătăceşte un zîmbet stingherit. Face din ochi, cu prefăcută viclenie, şi întreabă cu glas străin, sugrumat : — Ia ascultă tu, Anică... Anicuţă... Nu vrei.., nu vrei să-mi spui şi mie cu cine l-ai făcut?... Fata a înţeles. Se fereşte într-o parte, îşi ridică un cot în dreptul obrazului şi pe celălalt în dreptul sinului şi se strecoară pe uşă, cu ochii plini de spaimă şi de plîns. Subchirurgul a făcut popas la cucoana Aglaia, să schimbe ouăle de pichire cu ouă de raţă leşească. Apoi domnul Hudici s-a ploconit atît de adînc şi de îndelung lîngă scara docarului, de-am crezut că are de gînd să încremenească aşa pentru totdeauna. Dar, încă înainte de a ieşi noi pe poartă, s-a îndreptat scurt, a înhăţat puşca rezemată de pridvor şi a sărit peste pîr-leaz în grădină, de unde zborul sfîrîitor al hulubilor îi vestise apropierea duşmanului. Am plecat. în urma mea, puşca a bubuit adînc în bălării. De peste dealuri i-au răspuns, într-un tîrziu, două bufnituri gemene. în clipa aceea, cu toată mila pentru „guşaţii" şi „guleraţii" domnului Hudici, am dorit cu asprime ca împuşcătura să fi nimerit în gol. Şi, răspunzînd gîndului meu, de peste gardul de nuiele a sărit în drum un motan roşu, costeliv. A rămas nemişcat, ca de piatră, uitîndu-se îndărăt cu ochi sălbatici şi speriaţi, apoi, dintr-un salt, s-a strecurat în cătina tăpşanului. în largul cîmpului respir adînc miros de ierburi fierbinţi şi de grîne coapte. între cerul încremenit şi dealurile care parcă alunecă pe zare, văzduhul curge, viu, ca o apă cu valuri multe şi sclipitoare. Rup din treacăt un fir lung de sînziană. Struguraşul de aur îşi scutură pe genunchii mei cruciuliţele subţiri. La marginea drumului, un mac şi-a înălţat tulpina din buruiene. Stă o clipă atent — paznic plăpînd al fîne-ţelor unduitoare. Şi fără veste, speriat, începe să bată din aripile de mătasă purpurie şi-şi ia zborul, legănîn-du-se, în patru părţi deodată. 38 5 — Scrieri în proză 39 IN LUNCA MIRCEŞTILOR De lîngă fîntîna cu apă neliniştită, în care plopii îşi oglindesc frunzişul fără odihnă, un drum îngust, bătut mai mult cu piciorul, taie de-a curmezişul lunca Mirceş-tilor. Doi cireşi sălbatici, cu trunchiuri bătrîne şi aspre, deschid, ca doi stîlpi de poartă, capătul drumeagului. Sus, în frunziş, se ceartă fără rost vrăbii proaste ; din bucheţelele de cireşe negre n-au rămas pe codiţe decît sîmburii uscaţi. Căluţul meu, rotund şi cu coada ca o măturică, întoarce spre mine ochii cuminţi şi resemnaţi. Ştie ei că, pe aici, drumul e plin de gropi şi că roţile docarului ar putea să se agate în cioate. Dar tot atît de bine ştie că orice împotrivire e de prisos. De aceea n-a uitat să se oprească, adineauri, în mijlocul podului de peste Şiret, acolo pe unde oamenii cuminţi trec cu mare grabă, ca să ne bată pe amîndoi vîntul iute al apei, să ne zbîr-lească părul şi să ne izbească în piept cu răcoarea lui aspră şi curată. Dacă-i vorba de joacă... Şiretul a rămas în dreapta, închis între ziduri fumurii de sălcii. în drumul nostru, prin lunca ciopîrţită, ne întîmpină doar trunchiuri goale, tăiate neted aproape de pămînt, şi buturugi strîmbe, închipuind, în umbra tufişurilor, făpturi pitice şi colţuroase, cu braţe răsucite ameninţător şi cu cîte un nod în frunte. Tulpini de stejar, crescute prea înalte şi subţiri de pe vremea cînd erau nevoite să-şi facă loc spre soare prin frunzişul copacilor bătrîni, se leagănă în văzduh fără sprijin, se îndoaie sub povara unei păsărele ori îşi sprijină vîrful două cîte două, uşoare şi aeriene arcuri de triumf. Trecem pe sub ele, pe lîngă tufişuri ţepoase de porumbrele cu fructe crude, care-ţi fac gura pungă numai cît te uiţi la ele, şi pe lîngă măcieşi încărcaţi cu bobite rumene. Cînd şi cînd, docarul se apleacă pe o parte, cu roata în cîte-o groapă, gata parcă să se răstoarne. Atunci căluţul întinde grumazul voiniceşte, mă scoate la loc sănătos, apoi întoarce spre mine botul cu nări tremurătoare. — Iaca — zice ei pe limba lui — te-am scos şi din cumpăna asta..» îl opresc, să mai răsufle. înaintea noastră, cerul s-a răsturnat pînă-n fundul pămîntului în apa unui iaz neclintit, cu luciul de metal străveziu ca însuşi văzduhul. Pe faţa lui fără tremur plutesc talgere de frunze despicate, purtînd flori albe şi galbene de nufăr. Sperioase şi sălbatice, se trag spre mijlocul iazului, acolo unde nu ajunge mîna omului, şi se desfac pînă în inimă, tri-miţînd m adînc rădăcini drepte şi subţiri, printre care lintiţa îşi răsuceşte tulpinele ca nişte cîrcei de poamă. Peste iaz, dincolo de dunga albă a şoselei, cei din urmă supravieţuitori ai luncii se ţin îmbrăţişaţi, singuri sub cer: cei doi „fraţi dintr-o tulpină" ai lui Alecsandri, scutiţi, printr-o tardivă rămăşiţă de mustrare de cuget, de insulta topoarelor. în jurul lor, butucii uriaşi, pe care nimeni nu i-a putut urni din loc, încep să capete, cu timpul, cenuşiul mort al pietrei. Stejarii aceştia vechi şi singuratici, cu rădăcinile împletite în adînc şi cu trunchiurile înfrăţite în lumină, au o viaţă ciudată şi tulburătoare. Frunzişul lor stufos e veşnic răzvrătit. Chiar cînd nu bate vîntul, curentul Şiretului, slobod de-a lungul văii, li se anină în crengi cu un susur lung, foşnind abia simţit, ca răsuflarea trupurilor lor bătrîne. Pornim, domol. Cărarea e năpădită de buruieni. Nu se aud nici paşii calului, nu se aude nici mersul docarului. Din iarba înaltă, cu spice despletite, de aur, rup din treacăt românite mari cu pernuţe galbene la mijloc, măzăriche cu parfum uşor, trifoi înfoiat, cicori crestate şi flori gingaşe de inişor, peste care se leagănă fluturi mici de aceeaşi culoare, ca petale împrăştiate de vînt. 40 41 Şi în umbra ierburilor de tot felul ţîrîie, neobosit şi srident, cosaşii sprinteni cu trup de colb. De o parte şi de alta a drumului încep să se arate ochiuri sclipitoare de bălţi. Ici şi colo, cîte o femeie pune cînepă la topit. Cu fustele ridicate sus, cu mînecile sumese pînă-n umeri, intră în apa călduţă, purtînd pe creştet povara moale a snopilor cenuşii. O fetişcană de ungur, cu cozile cunună în jurul frunţii, a descărcat cînepă din căruţă, şi acum îşi înhamă căluţul numai cît un viţel. A uitat să-şi lase catrinţa peste genunchii subţiri, şi cîntă, cu gîndul aiurea, încruntîndu-şi sprincenele : Şi ni-i dor... de bade»a neu... Dintr-o tufă de mladă a sărit o pitulice cu codiţa răsfirată rotund, ca la curcani. Se depărtează, se întoarce, şi iar se duce, ciripind cît un stol întreg de vrăbii. Opresc docăraşul în drum. Cum să fac s-o ţin, o clipă numai, în mînă, să-i simt sub pene trupul cît o alună şi bătaia inimii cît o boabă de piper ?... De după tufe se aude glas răstit de bărbat: — Taci... că te zvînt! Printre crengi desluşesc făptura colţuroasă a lui Fanache, jandarmul din Schela, cu capela turtită pe capul prea mare, cu tunica de postav albastru spălăcit, cu pantalonii umflaţi la şolduri şi strînşi în cizmele mari, încheiate cu şireturi. Obrajii aproape violeţi i se revarsă peste gulerul înalt şi strimt al tunicii. Se uită ţintă, cu un singur ochi, mic şi tulbure — pe celălalt îl ţine închis, încreţindu-şi obrazul sub el şi zbîrlin-du-şi mustaţa roşcată : — Pă cine crezi tu, fă, că porţi cu vorba ? Hai ? Cu spinarea spre mine, în genunchi pe un snop de cînepă udă, stă o femeie, o unguroaică. Nu-i văd decît trupul subţire strîns în brîu, ştergarul înnodat peste colacul de lemn şi, de sub fusta roşie, tălpile goale, cu călcîie mici şi rotunde ca de copil. In umărul ei s-a înfipt, ca o gheară, mîna păroasă şi mare a jandarmului, cu degete scurte şi boante. Omul aşteaptă, ameninţător. Femeia tace cu încăpăţînare. întorc docarul, prin iarbă, într-acolo. De pe spinarea calului se ridică un roi de musculiţe, ca nişte scîn-teioare de lumină. La zgomotul roţilor, jandarmul se îndreaptă furios şi congestionat. îşi saltă puşca pe spate şi-mi aruncă, tot cu un singur ochi, o căutătură vrăjmaşă : — Să trăiţi, doamnă doctor. — încotro, Fanache ? Căluţul profită de noul popas şi, întinzînd gîtul, culege delicat o cicoare. — Apoi, la Mirceşti, cu un raport. — Aşa?... Dar ce s-a întîmplat? Cu gîndul aiurea, jandarmul începe o poveste în-cîlcită cu un băietan -— şi îl înjură — cu un ţigan fierar — şi îl înjură — şi cu o roată de furat — şi o înjură şi pe ea. îşi suceşte gîtul în gulerul care parcă-1 strînge din ce în ce mai tare şi tropăie din picioare cu neastîmpăr. Şi dintr-odată se opreşte, lăsîndu-şi povestea neterminată : — Apoi să mă iertaţi, doamnă doctor, îs tare grăbit... că m-aşteaptă domnu şef cu râportu... Fanache o ia repede pe după tufiş, în timp ce căluţul întoarce spre mine botul, cu buza de sus răsfrîntă peste lopăţelele dinţilor : parcă-i pare bine de ceva şi rîde. Iar printre tufişuri, fusta roşie a fulgerat o clipă într-un luminiş. Apoi am văzut-o, departe, între femeile de pe malul bălţii cu cînepă. 42 NEAM' RĂU Pămîntul îngheţat duruie adînc sub roţi de parcă trecem tot timpul peste un podeţ fără sfîrşit. Pe cîmpul pîrlit de ger, ciori flămînde bat cu ciocul în bulgării suri,,Tufe de ciulini, albăstrii şi uşoare, par rotogoaie încremenite de fum. De. pe capră, îon întoarce spre mine o jumătate de obraz "încreţit de-a lungul unei cicatrici vechi. ■— O-ngheţat Moldova, duduită... La răsărit, o pînză vînătă de neguri se răsuceşte pe loc, într-o unduire molatică şi grea. — Da' poate c-a ninge, că s-arată negură pe Dealu-Mărului. îşi muşcă balaurul coada... Mata îl vezi? Aista-i sămn cum că vine omăt. îon are gust de vorbă. La o răscruce, întoarce spre mine obrazul cel teafăr — un obraz prelung şi palid, de mucenic — şi-mi arată cu coada biciuştii un sălaş omenesc cocoţat pe o culme. E o casă neîngrădită, fără urmă de copac primprejur, mai înaltă şi mai îngustă decît s-ar cuveni şi uşor aplecată pe o parte, ca bătută mereu de acelaşi vînt. Stă singuratică acolo sus, între zările slobode, ca un cuib de ciori sau ca un observator astronomic în miniatură. — Acolo sălăşluieşte Vasile Bandur.,. adică mai mult nevastă-sa, că el nu dă pe-acasă decît noaptea, şi asta numai cînd toţi gospodarii din sat se-întîmplă să fie lîngă muierile lor.,. Neam rău, duduită... Unii zic că ar fi stat şl la gros, pentru nişte cai de furat ori pentru moarte de om, asta nu se ştie. Şi de întrebat nu cutează nimenea să-1 întrebe, că îndată, îi sare ţandăra şi pune mîna pe ce nimereşte. La crucea drumului, între doi cireşi sălbatici încărcaţi cu bulgări cenuşii de vrăbii, aşteaptă un om. Sumanul de pe el e ferfeniţă, dar poartă cizme înalte, cu creţi, iar pieptarul nou de piele are în dreptul inimii 0 floare cusută cu lînă roşie. Cînd ne vede, porneşte sprinten spre noi. — Aista-i Vasile Bandur,». zice Ion rîzînd cu. obrazul cel teafăr. Omul se opreşte lîngă trăsurică, mlădiindu-şi trupul tînăr. Faţa smolită i-e tăiată în două de mustăţile drepte, puţin roşcate. Dar în părul arămiu îi joacă, la tîmple, colb de brumă. — Drept că eu îs Vasile Bandur, doamnă doctor. Vă sărut mîna. V-am văzut trecînd şi v-aş ruga să vă abateţi olecuţă şi pe la noi, că mi-i neavsta bolnavă. Nu-i departe, uite ici, la casa ceea fără gard. ■— Dap bine, măi omule, tot nu ţi-ai mai îngrădit gospodăria ? îl întreabă Ion. Bandur rîde fără supărare, arătîndu-şi dinţii tari şi colţuroşi. — Ce s-o mai îngrădesc ? Că-i bine şi aşa, Rîcle lumea ? Las-o să rîdă, că şl eu rîd de ea. As-toamnă s-au abătut pe la noi nişte negustori . de prin părţile Ocnei, să cumpere brînză, Au oprit brişcă în mijlocul satului şi au început să cerceteze prin oameni care gospodar are mai multe oi. Iar oamenii, ca. să rîdă de negustori, i-au îndreptat la mine : „Este la noi unul Vasile Bandur, zice, Acela-i oier vestit".,. Şi vin negustorii, şi se uită ia acareturile mele, şi dau din cap cu mare îndoială. Iar unul mai tinerel, cu scurtă de piele roşie, de parcă-1 jupuise careva de viu, îşi ia inima-n dinţi: „Dumneata — zice — eşti Vasile Bandur, cel cu 01 multe? Poate ai ceva brînză de vînzare"... „Mi-ţi ierta domniile-voastre — zic — că, iaca, brînză s-o tîmplat să n-am... Cît despre oi, slavă Domnului : cîte trec pe drum toate se scarpină de prispa mea!" 44 45 Ne apropiem de casă. Pe hogeagul strîmb iese fum sărac. In uşa cu chenar pestriţ aşteaptă, cu mîna streşină la ochi, o femeie măruntă. Poartă polcuţă roşie, fustă verde şi tulpan galben. — E nevasta dumitale ? Nu pare bolnavă. Omul se uită peste cîmpi. — Asta nu mi-i nevastă... mi-i nepoată. Am adus-o, aşa, să fie de-un ajutor la casă... — Dar nevasta ce are ? — D-apoi cine-o mai ştie ce are ? răspunde omul întunecat. De doi ani gogeşte, nici nu trăieşte, nici nu moare... vai de păcatele ei! Că nu se milostiveşte Dumnezeu într-un fel... Am ajuns. Un purcel ţigănesc, negru şi ogîrjit, guiţă ascuţit lîngă prispă, de parcă-i pune careva cuţitul în gît. Uşa dă de-a dreptul în odaie. Purcelul se repede printre picioarele noastre şi se mistuie în cotlonul adînc de sub vatră, de unde se aud îndată, împăciuitoare, gro-hăieli materne. în încăperea strimtă, cu aer îmbîcsit şi vînăt, miroase iute a fum de găteje. Nepoata cea cu polcuţă roşie s-a ghemuit pe un scăueş, lîngă vatră. Stă cu mîinile în poală şi-şi poartă privirea pe lutul de pe jos. Nasul ei subţire parcă adulmecă ceva, iar în colţul gurii tinere i se piteşte un zîmbet. Lîngă păretele din fund, la adăpost, e un pat gol, acoperit cu un şal de tîrg. Pe o poliţă, un ceaun afumat, un arcuş şi cîteva străchini ştirbe. La geam, o muşcată roşie, abia înflorită, parcă se miră că e în locul acela, unde n-are nici un rost. Iar sub fereastră, în bătaia vîntului, pe o laiţă îngustă şi cu un ghem de boarfe drept pernă — bolnava. — De ce o ţineţi aici ? O trage şi de la uşă, şi de la geam... Cu degetele mari vîrîte în buzunăraşele pieptarului, gospodarul se uită în foc. — Apoi, dac-om ţine-o pe dînsa în pat, un'să doarmă fata ? zice el. Că vara mai dormim noi pe unde putem, da' după ce dă frigul... Fata stă spăsită. Oftează de-i sună, uşurel şi dulce, hurmuzul auriu de la gît. Bandur îşi întoarce ochii spre ea, întunecat deodată. — Şi tu, Gherghină, ce oftezi ? Ce nu-ţi ajunge ? Fata se ridică şi se îndreaptă spre uşă, legănîndu-şi şoldurile înguste şi pîntecul rotund. — Of, trăsni-i-ar!... De sub ţolul tras pînă peste cap, doar răsuflarea grăbită şi şuierătoare şi, în răstimpuri, un tremur al trupului ghemuit arată că acolo se trudeşte o biată vietate. Cîteva şuviţe de păr vechi încîlcit şi fără luciu ca părul morţilor, se desluşesc printre boarfe. — Of, bătu-i-ar şi nu i-ar mai răbda Dumnezeu sfîntul ! Bolnava îşi scoate de sub ţol fruntea lustruită şi ochii mari, arşi de friguri. Se uită la fată, se uită la bărbat, apoi îşi îndreaptă spre mine privirea grea de ură neputincioasă : — Ooof, duduită, of 1 După aceea parcă se mai potoleşte şi mă lasă s-o cercetez cu nepăsare. în picioare, sprijinit de uşorul uşii şi aplecat din şold spre fată, Vasile Bandur îi spune ceva într-o limbă repezită şi aspră. Fata clatină din cap cu îndoială, dar dintr-o dată rîsul pitit în colţul gurii se desprinde, limpede şi tînăr. — Of, plesni-le-ar luminiţele ochilor să le plesnească!... oftează iarăşi femeia. Apoi tace, aducîndu-şi în dreptul frunţii braţul subţire şi mucegăit : de lîngă uşă, cu trupul şi cu zîmbetul aplecat încă asupra fetei, bărbatul s-a uitat ţintă la ea. La adăpostul braţului, femeia mai mormăie un blestem nedesluşit, apoi se întoarce cu faţa la părete. Ies, ameţită, în aerul tare şi bun de afară. Bandur vine în urma mea, închizînd uşa cu piciorul. — Am vorbit cu Ilie Stăniţa să-mi împrumute căruţa şi calul, s-o ducem la spital... Nu-1 las să-şi sfîrşească vorba. — Nevasta dumitale nu mai are nevoie de spital. Nu mai are nevoie de nimic. înţelegi ? Omul clipeşte mărunt, socoteşte nu ştiu ce în minte 46 47 şi clatină din cap. Nu spune nimic. Apoi, îndemînatic, mă ajută să mă urc în trăsurică şi-mi trage peste picioare blana de lup. Plecăm. în urma noastră, în bătătura neîngrădită, Gherghina s-a strecurat pe uşă ca o pisică. Bandur a întîmpinat-o, punîndu-i o mîna pe umăr, cu hotărîrea omului care-şi ia în stăpînire un bun al lui. Şi cum s-au întors amîndoi să se uite după trăsurică, fata îşi lasă dintr-o dată polcuţă roşie peste pieptarul înflorit al bărbatului ţipînd uşurel şi tremurat — plîngînd poate, sau poate rîzînd. Ion întoarce capul şi scuipă într-o parte, repetînd fără să ştie blestemul femeii, ■ care moare acolo, în fum Iute de găteje, singură cu focul, cu muşcata din geam şi cu purceii de sub vatră : — Of, trăsni-i-ar Dumnezeu să-i trăsnească !. Mi-a căzut pe mînă.o stea de sticlă,'Abia i~am prins în ochi imaginea delicată, în şase colţuri, şi s-a şi topit. Un fulg înfoiat stă la îndoială deasupra drumului. Apoi se hotărăşte şi o ia pieziş spre cîmp, legănîndu-se. Negura de pe Dealu-Mărului a împînzit văzduhul. Miroase a omăt. Peste sat, ciorile se învăluie în tăcere aproape de pămînt. O vrabie trece prin ninsoarea leneşă şi rară, venind de nu ştiu unde şi zorind întins spre perdeaua de papură a baciului Ghivirigă, de parcă a trimis-o cineva să ducă acolo anume, cu mare grabă, o veste care nu îngăduie întîrziere. COLINDĂ'CU LUPI - De cînd s-a pus omătul, nu mai înnoptează nimeni pe drumul spitalului. Au început să umble lupii. Noaptea trecută au luat o oaie din tîrla lui-Anton şi au rupt o. vită în curtea notarului. De^.cum înserează, cîinii încep să dea ocol gardurilor, cu spinările încovoiate şl zbîrlite, tremurînd. Turcu, dulăul tărcat, se opreşte înaintea mea şi rnâ priveşte ţintă cu ochii lui negri şi brumaţi. Apoi întoarce boiul spre depărtări, îşi ciuleşte urechile într-acolo şi scheau-nă. îl mingii : — Gardurile-s nalte, Turcule bătrîne, şi în calea' dihăniilor stă ţarcul lui Anton, cu mioare fragede ... Dar Turcu ori nu m-a înţeles, ori nu m-a crezut. Şi-a.mişcat abia coada stufoasă, măturînd uşor omătul de pe scări, şi a plecat din nou în cercetare, neliniştit, cu aerul omului care ştie el ce ştie Şi în curînd, de departe, din luncile Şiretului şi din zăvoaiele Moldovei, topite în zări ca nestatornice alcătuiri de pîclă, se pornesc glasuri de lupi. Cei bătrîni urlă lung şi jalnic, cu modulaţii neaşteptate, aproape omeneşti, pe cînd căţelandrii latră scurt şi aspru, cu un fel de nerăbdare : ii-e foame, şi tinereţea nu ştie să aştepte .. . De la fereastra mea, noaptea trecută, am văzut furi-şîndu-se, peste cîmpia albă cu budăie negre ca nişte cratere stinse, umbre uşoare de fum, în salturi mari şi liniştite. Oamenii spitalului s-au învoit în sat. Am rămas numai cu Ileana şi cu Petrea rîndaşul. 48 49 Ileana e supărată că nu s-a dus şi ea. Trînteşte blidele în bucătărie şi cîntă, de urît. Din cînd în cînd se opreşte, apoi îşi reia cîntecul de departe,, în neştire : în vremea asta a cmtat în gînd, fără glas. în spital n-am decît şapte copii şi o babă. Ceilalţi bolnavi s-au vindecat ca prin minune înaintea sărbătorilor. De altfel, nici nu erau cine ştie ce bolnavi : mai mult oameni necăjiţi, trudiţi şi fără adăpost la vreme de iarnă. îndată după Crăciun au să se întoarcă şi am să-i primesc .. . Baba stă singură în odăiţa din capătul sălii, încinsă cu atîtea zdrenţe peste mijlocul care-o doare, încît pare grasă, deşi e subţire şi uscată ca un chibrit. Are obrazul mucegăit, nasul lung şi ochii verzui, foarte apropiaţi de rădăcina nasului. Toată ziua bombăneşte, nemulţumită. Şi cum bărbia nu i se vede din broboadă, baba pare un gînsac cenuşiu, gata să sară la bătaie. Petrea s-a dus la copii. Stă lîngă sobă, pune lemne pe foc şi rîde. Rîsul lui nestins vine din întunericul minţii, se răsfrînge în ochii încrucişaţi^ şi tulburi şi se încurcă în barba aspră şi încîlcită. în părul cărunt i-s prinse veşnic cîteva fire de fîn : oricît ar fi de frig, Petrea doarme în podul grajdului. Copiii se uită la el cu un fel de frică. Iepurii şi ,,cucoanele" pe care încearcă să-i alcătuiască pe părete din umbre, răsucindu-şi cu stîngăcie mîinile noduroase în dreptul lămpii, nu înveselesc pe nimeni. Numai Lina, fetiţa cu picioarele arse, zîmbeşte într-aiurea. Dar zîmbetul ei va trebui să se stingă curînd. Pentru ea nu mai este scăpare. Bate dinspre munte vînt subţire şi statornic. Zvonul satului nu ajunge pînă la noi : îngheaţă pe drum. Abia se vede, departe, o lumină gălbuie şi nemişcată, prin dreptul căreia nu trece nici o umbră, ca un ochi mort peste care nu mai coboară pleoapele. Singurătatea e albă şi i pe r >rd, îi î"L,ev>rea i şcu a. Fcm-ii ci-a uc m.i ■„ d ~~k>„3 \p cbic.zr şi-^ -îmi 1 ° t voji^ în pci na . i>,o * . cep r s^ ni' ce calme - - x _ dc^t ă c^c»cr, 'r~"*e-* r tji \ Cj °i~ i ^ . n.- ped l~+rd n Qd^d-l cl mai cj cu- -c1 ~L ie ,ut bine cj ol peu "i prstV r^d ce * ! " . . "a** cec-. 1 iei nari "eocgior, 'o suduie ci tj bla^iaiiia şl slugă că eşti păgm.. . în casă, Panaite Ciuntu caută să4 împace pe bă-trîn : —• Lasă, tată, ce te mai amărăşti şi- dumneata. .. Că doar n-avem să te scoatem cu sila din casă! Moşneagul bombăneişte nu ştiu ce, îmtărîtat, apoi tuşeşte. — Lasă.. . că am s-o rog eu pe doctoriţă să-ţi deie nişte pravuri, ca să-ţi mai contenească tuşea. . . Dar glasul moşneagului tresare, uscat şi rău : — Ba să vă cătaţi de treabă şi să mă lăsaţi la păcatele cu doftoriţa voastră cu tât/ Că doar n-am mîncat ceapa cioarei să mă dau acuma, la bătrâneţe, pe mina copchîilor / Ce poate să ştie una ca asta ? Măcar dac-ar hi mai chipoasă, cum îl domnişoara moaşa, lată-n chept şi-n chicior. .. Da' aşa... îţi blagă ţumburuşu ceia de stecîă subsuoară, şi gata : te-o lecuit! N-ai văzut cum m-o întors şi m-o sucit, pe mine, om bătrîn, de-aş putea să-i hiu bunic ? A hi învăţat ea carte de-a lor, de Ia tîrg, nu zic... Da' ori cu aceea, ori fără aceea..„ Ehei, săraca baba Ursuleasa! Am plecat, prin împînzirea viorie a serii. Satul rămîne în urmă, ou abureala caldă de cozonlac şi cu agonia cicăiitoare a moşneagului. în largul cîmpiilor, soarele tăiat în două de linia zării înfige tăişuri neclintite în tipsiile de sînge ale bălţilor. Departe, Ceahlăul se desprinde, străveziu, din apusul de aramă. în lunca ciuntită începe să se simtă miros de floare, iar într-un tufiş, cu crengi de fum, o pasăre nevăzută cheamă prelung şi grav. Se aude tocind de denie. Din satul din care am plecat, din cel spre oare mă îndrept, nu ştiu. Poate din amîndouă. Şi sunetele uscate se întîlmese în văzduh, se ciocnesc şi cad, mărunţele, peste mine. Mă uit în sus, cia şi cum aş putea să le văd. Deasupra capului tresare o stea. Clipesc — şi în clipa următoare n-o mai pot găsi : s-o fi topit, seîmteie de omăt, în apa adîmcă a cerului. Vine apoi glas rar de clopot, revărsînd în tăcerea largă sunete egale, uşoare şi fără ecou, ca nişte balo-naşe de cristal subţire. 118 10 — Scrieri în proză 119 ÎN TÎRGUŞORUL DINTRE. VII... Fragmente de roman ÎN TÎRGUŞORUL DINTRE VIL Văzut de sus, de pe Măgura, tîrguşorul dintre vii are forma unui diez : tăind cu dungile lor albe verdele compact al grădinilor, două străzi paralele îl despică şi se îmtîlnese, pieziş, cu alte două. Rombul din mijloc e grădina publică. Acolo sclipeşte în soare smaraldul tulbure al iazului. Pe apa leşietică şi grea, în barca spoită cu catran ca o gondolă funerară, s-au plimbat în nopţile cu lună toate dragostele tîrguluL Casele scunde se pitesc în umbra copacilor. Numai două acoperişuri îşi înalţă în lumină crestele stacojii de ţiglă : cazarma şi casa lui Paul Coman. Capetele străzilor, prelungite la început îm şosele, se distramă apoi în drumuşoare din ce in ce miai înguste printre viile albastre. Şi pînă in fundul depărtărilor, căţărate pe coline, risipite pe văl, nu vezi decît podgorii creţe de culoarea pietrei vinete. Numai unul din drumuri, dincolo de gara cît o cutie de chibrituri, se aruncă spre văi, purtînd pe spate două aţişoare de oţel. De-a lungul lor urcă şi coboară ide două ori pe zi un pui de locomotivă cîrn şi răguşit, clare trage după el, icnind, un vagoinaş galben, dezechilibrat şi sonor. E o cale ferată particulară, care leagă colţul acesta de ţară cu „lumea". Tot anul trenul-jucărie se ţese fără rost de-a lungul peisajului coclit, printre malurile de lut de pe ciare-4 privesc, cu prietenie, popîn-docii. Numai toamna locomotiva mititică urneşte la drum voiniceşte, pe vagoane desicopeote, poloboace noi de stejar. Atunci, în urma trenului care se mişcă 123 încet şi solemn, ca o procesiune, rămîne parfum tare şi ameţitor de vin. Trenul a intrat în gară, legămîaudiu-ise. Locomotiva a -încremenit, după ce-a mai pufnit o dată pe nas, supărată, un firicel de fum. Vagonul se clatină, căutîndu-şi echilibrul. La ferestruica zăbrelită ca un geam de puşcărie, se arată o pălărioară verde. Obrazul albăstrii de brici al şefului de gară se luminează de zîmbet : — Sărut mina, domnişoară, Puica. Bine-aţi venit... în haină băieţească de drum, cu părul strîns sub pălărioara verde, călătoarea pare o şcolăriţă care se întoarce acasă în vacanţă. Dar cînd iese din umbra vagonului în soarele aprig, pleoapele-i brune încep să clipească mărunt, ostenite. —■ Sărut mîna... aţi mai venit la oraş ?.. . Singurică ?.. . Fata răspunde privind aiurea i — Singură. — Şi cuconu Paul ce face ? E sănătos ? Dintr-odată, domnişoara Puica pare grăbită : — Sănătos, mulţumesc. A rămas la moşie. Şi repede, cu un semn scurt din cap, intră în umbra sălii, spre ieşire. La fereastra din capătul gării, o mînă albă şi gră-suţă a dat perdeaua la o parte. O femeie blondă, cu părul creţ, cercetează iute peronul. Nu e nimeni. Un călător trece linia, spre vii, ducînd pe umăr un geamantan vechi, din care răzbeşte gîtul unei sticle. Sub pompa de apă, mecanicul se spală pufnind pe nas. Din grădiniţa de dindos îi răspunde, cu veselie, curcanul. Fără sfială, femeia îşi apleacă peste privaz umerii goi : — Nlcule... Şeful se întoarce, cu şapca în mînă. — Ce, tot nu dormi ? — Nu pot, e cald.. . Cine-a venit cu. trenul ? 124 — Fata Iui Paul Coman şl Bercovici de la Răzoare Femela cască, răstignind în lumină braţe albe şi leneşe. întreabă, închizând ochii : — Tu nu vii, Nicnie ? E cald, >mi-e urît.. . Omul o priveşte tulbure. Vrea s-o ia spre uşa îmbrobodită cu zorele. Dar drumul pe aicolo I se pare prea lung» Şi sprinten, încalecă fereastra. Rîsui femeii se rupe fără veste. O mînă dibuitoare potriveşte perdeaua, să nu se vadă de-afară. Puica s-a întors cu un om, să-şi ia geamantanul. A văzut. S-a oprit în uşă şi a rămas acolo, privind cu ochii mari şi goi cum se clatină'din ce m. ce mai potolit, faldurii perdelei. în odaia turcească de pe vremuri, Lina ridică storurile. Năvăleşte de afară parfum greu de petunii dogorite. —■ Ş-o să staţi mult la tîrg, duduită ? în mijlocul odăii, Puica îşi netezeşte tlmplele fies-binţi. Răcoarea caisei îi face bime. — Nu ştiu. Poate. .. am să văd., . — Vine şi boierul ? — Nu. Poate. . . Nu cred.. . Femeia o priveşte cu mirare. In lumină, chipul fetei e strîns şi amar. — Baia-i caldă, duduită. Şi dacă vrei mata, o chem pe Tincuţa să-ţi desfacă bagajul. Că poate ai ceva de cusut, ori de călcat... Puica uitase de Tincuţa, fata uarîţică şl neagră cu ochii de pomuşoară crudă. —• Ce-ţi face Tincuţa, Lino ? Femeia. îşi caută de lucru prin odaie. Oftează. Răspunde tîrziu : — Ia, mă amărăşte. O logodesc. Năcazuri.. . Puica s-a lăsat într-un cot pe divan. Se simte liniştită, în siguranţă. Covorul turcesc, cu desenul în cârlionţi, pernele cu motoceii rupţi de pisici, măsuţa cu picioare negre, subţiri şi multe ca un păianjen de aba- 125 nos —• toate-i sînt prietene. Zâmbeşte, şi buza de jos, mai plină, îi rămîne puţin într-o parte : — O logodeşti pe Tincuţa ? Şi asta se cheamă năcaz ? Lina îşi strînge mîinile sub şorţ, a sfat: —• Poi ce altă decît năcaz şi amărăciune, duduită dragă ? C-o cerea băietu lui Coeiu, de la cănţălăiie, băiet bun şi cuminte şi cu olecuţă de stare. .. Da' ea nici s-audă de una ca asta! — Şi ou cine se logodeşte acum ? ■— Cu Mitruţ, cel cu chioşcul din grădina publică... de umblă cu pantaloni ea mişte fuste şi c-o zambilică de surtuc de parcă i-o dat-o careva pe scăldat, un caraghios, ş-un calic, şi-un rău.. . Da' ce putere am eu, sarac'n de mine ? Plînge şi zice că i-i drag. Şi dacă i-i drag ■— s-o isprăvit î După-amiiazia de august îşi desfăşoară peste vii splendoarea ei liniştită ; nimic din cochetăria delicată a primăverii, inimic, încă, din exuberanţa deznădăjduită a toamnei. Pe valea cimitirului, în verdele îmbelşugat al ierbii, pietrele funerare par jucării albe scăpate din poala unui copil de uriaş. Cimitirul săracilor, cu crucile lui de lemn muced, e dincolo, după perdeaua de sălcii a pî-răului. Aici, locul e vesel şi liniştit. Bogaţii târgului au adoptat pentru morţii lor, dintr-un sentiment de pioasă umilinţă, un fel de uniformă : o placă dreptunghiulară de marmoră cu o cruce la căpătâi. Atîta doar că marmora unora, ieftină, se macină şi se sfarmă ; pe cînd a altora, scumpă şi dură, cu vinişoare trandafirii şi albastre, rămîne parcă vie, ca o epidermă sub care circulă veşnic, caldă, viaţa fără de sfîrşit. Puica împrăştie la căpătâiul mormântului mănunchiul de trandafiri albi. Apoi se aşază pe-un colţ al marmorei şi priveşte cu ochii seci peste întinsurile suflate cu soare dulce. „Ana Coman, de douăzeci şi şapte ani". Surîde trist: mama ei e mai tînără cu un «an decît ea. Morţii nu îmbătrînesc. Şi ceva din tinereţea lor încremenită rămîne şi în noi : faţă de ei, sufletele noastre nu se mai schimbă. Batoni în pragul morţii păstrează încă, pentru bunicii rămaşi mai tineri decît ei, sentimente fragede şi sfioase de copii. Puica îşi aduce aminte de femeia bălaie şi palidă, oare ştia să ocupe aşa de puţin loc în viaţa celorlalţi. Cum îi era glasul ? Nu mai ştie. Ştie mumai cum îi erau ochii : lungi şi traşi spre tîmple. In luminile lor de chihlimbar întunecat, sclipeau gîndăcei mărunţi de aur. Primăvara, Ama Coman pleca singură în străinătate. Peste cîteva zile, Puica primea o carte poştală ilustrată, cu nişte munţi, cu (nişte brazi şi cu nişte case ascuţite. Una din ele era însemnată cu o cruciuliţă : acolo şedea mama. Toamna, Ana Coman se întorcea /acasă. Ghemuită lîngă sobă, învelită toată în şalul mare cu pătrăţele, lăsa focul să-i puie viaţă înşelătoare pe obraji. Se uita în aceiaşi loc, tăcută, serioasă. în înserările fără sfîrşit, Puica rămînea uitată pe-o canapea, ori la fereastră. Cînd nu se mai vedea nimic afară, începea să-i fie frică. Femeia de la foc părea o umbră, gata să se risipească : în locul ei ar fi rămas o gramaj oară de scrum.. . Fetiţa îşi simţea trupul amorţind cu încetul. îi era foame. îi era frig. încerca zadarnic cîte-o mişcare timidă, ca să atragă atenţia mamei. într-un tîrziu, o striga : — Ana,. . Nu-i zicea „mamă". Nici tatii nu-i zicea „tată". Femeia de la foc nu întorcea capul, nu răspundea. Atunci fetiţa se strecura pe uşă şi, de-a lungul sălii negre, lipkidu-se de ziduri ca o pisică, se ducea în odaia bunicului. Acolo era lumină şi fum de tutun. Bătrânul citea o gazetă, ori răsfoia o carte veche, un ceaslov cu litere ca nişte gîze presate între file. Purta un căpăcel de catifea neagră peste chelie, şi-m picioare, totdeauna, botfori înalţi. Fecior de răzeşi, frumos, dezgheţat şi cu oleacă de carte — învăţase seminarul ca să se facă popă — în- 126 12? surat mai mult cu sila cu o fată de boier cam. nebună, omul acesta de două lucruri nu ise putuse dezbăra pînă ia bătrâneţe : de botforil înalţi şi de obiceiul de a spune socrului său,- ori de cîte ori şi ori cu cine ax fi vorbit de el „boierul\ Pe bunica Serafima, fata „boieirului", Puica n-o apucase. Murise tînără, de moarte năprasnică» Era o poveste pe care slugile bătrîne o spuneau celor tinere cu palma la gură şi clătinînd din cap. Bunica Serafima fusese găsită în pădure, dezbrăcată, cu tîmpla despicată de secure. A fost arestat un ţigan, un fierar, unul Iordan, tînăr -şi mînidru ca un pui de prinţ. Dar după ce a stat un ceas întreg zăvorit într-o cămară cu boierul cel baton a fost lăsat slobod. ŞI nu. i s-a mal auzit de nume. Cînd in&ra fetiţa în odaie, bunicul o întreba puţin pe nas, ca un popă ice era să fie : — Ce-i cu mata, Niniţo ? Şi-şi răspundea singur, eoborînd glasul : — Ţi-e foame, văd eu că alta nu-i.. , Ii punea pe marginea mesei o farfurioară cu peltea de gutui şi un covrig cu suisain. Pe urmă întreba, fără 'zîmbet : — ŞI Ana ce face? Fetiţa răspundea cu gura plină : — Stă. — Da.. . stă şi tace, stă şi-1 aşteaptă.. . Pe urmă, bunicul tăcea şi el. Dar tăcerea din odaia bunicului era vie şi caldă, nu încremenită ca cea de ■dincolo. Se putea răsufla slobod şi adînc, se putea rîde, ~$e puteau întoarce filele unei cărţi. .. într-un tîrziu, se făcea lumină în toată casa. Paul •Coman intra cu toţi cîinii după el. Şi paircă ■ Intra pe toate uşile deodată. Puţin sfioasă, Puica îl săruta, lipiri-du-şi gura încleiată de obrazul lui sănătos,, neted şi rece. Paul Coman o lua ta subsuoară, ca pe un pachet, şl striga rîzînd : — Unde eşti, Ana ? Ai adormit ? Ni-e foame, fetei .şi mie Ana Corman Intra în lumină clipind des ca după somn. Rîdea şi ea •— şl parcă se ştia că rîde. Dar într-o seară, cînd Paul Comain a umplut casa cu rîs, cu parfum de cîmp şi cu. lumină, Ana nu i-a mai ieşit înainte. Murise,, cu capul răzimait de speteaza fotoliului, cu mîinile cuminţi încrucişate pe genunchi. Pe gură îi încremenise un suirîs sărac, şi-n ochii deschişi i se stinseseră toţi gîndăcaii de aur. A doua zi. fără să înţeleagă bine ce s-a întîmplat, Puica s-a dus în odaia bunicului. îi era foame. Nu 1-a găsit. Ca să-şi facă de lucru, a intrat în grajd, să vadă caii. ŞI deodată a zărit deasupra ei, legănînduHse în văzduh, botforii bunicului spînzurat de-o grindă. De atunci sînt douăzeci de ani. — Sărăcuţa... Dar supărată pe ea singură, Puie ăi I se pare că înduioşarea ei e mai sarbădă ca de obicei — c-a un desen copiat cu o hîrtie chimică prea îndelung întrebuinţată. — Oare nu mai sufăr ? S-ia ridicat şi s-a dus mai încolo, să aprindă o luminare la căpătîiul bunicului. Pe piatra sură, o caradaşcă cu lustru — majusculă sărită din ceaslovul de demult al bătrînului —- s-a ridicat ameninţătoare, înălţînd spre cer o scară mică, cu spiţele rupte. Cu mîinile sub cap, cu trupul întins de-odoare, Puica încearcă să nu se gîndeaseă la nimic. — Acum două zile. .. Pentru a eîta oară îi vin în minte toate ? Şi de ce ? Era la moşie. Se culcase devreme, mai 'devreme decît de obicei şi mai veselă. Ieşise pe terasă, strînsă în hăinuţa de călărie, cu cozile slobode pe umeri, întrebase : — Unde-i tata ? Şi-atunci 1-a zărit. Venea călare dinspre sat. Se credea singur. Venea la pas, aplecat în şa, cu umerii căzuţi, cu obrazul amar. Nu-l văzuse niciodată aşa. Tris- 129 teţea ostenită a gurii, fruntea grea : un bătrîn, un biet bătrîn,.. Şi-a simţit inima ghemuindu-se de milă. — Săracul tata !... Dar, pe deasupra gardului, Paul Coman o zărise. Şi omul oare-a dat buzna în ogradă, aplecîndu-se mlădios pe sub streaşină porţii, era altul, tînăr, sprinten — cel de fiecare zi. Puica şi-a scuturat fruntea : — Vedenii! Si a rîs soarelui. Au plecat amîndoi călare. Deasupra griului umed juca pînză sclipitoare de aburi. Au trecut prin vad şi-au intrat în pădure. Era răcoare. Drumul îngust îi apropia. Paul Coman se uita la ea, .apăsat: — Ce trup curios ai tu, Puica! încheieturi solide şi fine : eşti de rasă. Deprinsă cu el Puica a rîs. Vorbea de ea ca de un cai. — Mulţumesc, tată : sînt doar proprietatea dumitale. .. Dar Paul Coman nu rîdea. Colţul drept ai gurii îi tresărea scurt, ca .atunci cînd se apropiau supărările lui fulgerătoare şi brutale. — In definitiv, cîţi ani ai tu, Puica ? Fata s-a silit să rîdă. ■— Ai uitat, tată ? — N-am şi eu dreptul să uit ?... înţelegi, îmi convine. . . Parcă voia să glumească. Dar glasul îi era aspru, şi albastrul ochilor duşmănos. Puica 1-a întrebat, neîndemînaticâ : — Ce ai ? îi era frică şi nu ştia de ce. Paul Coman a rămas în urmă. — N-am nimic. . . Pînă acum nu mi-a venit în minte că ar fi trebuit să te mărit. Şi dintr-odată a întrebat cu alt glas — cu glasul omului bătrîn şi umilit de bătrîneţea lui, pe care-1 zărise, o clipă, dimineaţa : — Cel puţin. . . cel puţin nu iubeşti pe nimeni — tu? — 3^u... O tăcere tulbure a căzut între ei. Călăreau alături, fără să se uite unul la altul. în jurul lor foşnea dulce pădurea. Fiecăruia-i venea să dea bici calului şi s-o ia„ nebun, înainte. Dar s-au stăpîmit. Şi s-iau întors fără să mai schimbe o vorbă. Acasă, Puica s-a urcat în odaia ei. A trimis răspuns că nu se simte bine. Nimeni n-a venit s-o întrebe ce o doare. S-a făcut seară, pe urmă noapte. A adormit. Cînd s-a trezit, vîntul aducea pe geamul deschis miros de ţarină udă. Plouase. Era tîrziu. S-a ridicat dintr-odată, neliniştită. Şi-a adus aminte că nu încuiase uşa, ca de obicei. Şi i se părea că nu e singură : de cealaltă parte era, într-adevăr, cineva; — O fi Blak ?... S-a apropiat tiptil să asculte, sprijinindu-s'e cu palmele şi cu genunchii de uşa rece. Dincolo o mînă mîn-gîia uşurel lemnul, întârziind pe miner, fără să-i apese. Clipele treceau — poveri. Cu ce să le măsoare, cum să le numere ? Inima-i bătea adînc şi greu. Şi i se părea că dincolo de uşă bate altă inimă, o dată cu a ei. Pe urmă nu s-a mai auzit nimic. O scîndură a trosnit în celălalt capăt al sălii. Şi iar a fost linişte. în ogradă, sub şopron, ardea încă mocnit focul la care oamenii îşi făcuseră mămăliga de seară. Jos, în odaia lui Paul Coman s-a aprins lumina. Pe urmă s-a deschis, violent, uşa. Lumina s-a răsturnat afară, lămurind un colţ de terasă udă şi prundişul lustruit de ploaie. — Oleoioa ! De sub şopron s-a desprins în bătaia focului trupul subţire al fetei de lipovan. Prundişul ud a foşnit sub picioarele ei goale. Puica o vedea de sus. Cîţi ani or fi trecut de cînd a găsit-o în colbul drumului, scîncind ca un pisoi lepădat ? — Otaciea ... Fata se oprise în uşă. Rochiţa albastră îi era descinsă, broboada căzută pe spate. Codiţele-i stăteau speriate în creştet şi ochii spălăciţi clipeau somnoroşi. 130 131 — M-aţi strigat ? — Da. Apă rece. Fata s-a mirat. — Apă .rece ? Este, în şipul cel mare... Şi a trecut pragul. Uşa s-a închis în urma eî. S-ia făcut întuneric. Nu s-a mai auzit nimic. Puica, a privit multă vreme în noapte. Focul de sub şopron s-a stins. Vîntul s-a potolit. Se auzea, departe, zvonul pîirăului umflat de ploaie. într-uin tîrziu au început a se desluşi, prin întunericul subţiat, linii şi forme. Atunci au eîntat cocoşii. Cel dinţii a dinţat, răguşit. cocoşeJul cel american : — Ca o muzicuţă 1 s-a pomenit rîzînd Puica. îi era frig. A închis fereastra, s-ia, învelit în şalul mare cu pătrăţele şi, dreaptă în scaun, cu ochii deschişi, a aşteptat fără grabă să se facă ziuă. S-a coborît la cafea, ca de obicei. Paul Coman i-a zîmbit cu zîmbetuil de totdeauna. Doar cele două lini-oare de pe bnzia ele jos arătau că-şi muşcase gura, aş-teptînd-o. Şi Puica s-a simţit umilită de obrajii el supţi în faţa tinereţii brutale şi inconştiente a omului cu tîm-plele cărunte. O clipă s-a îndoit de toate. Olecica aducea laptele. Mergea .atentă, cu capul plecat, Puica o aştepta, cu nădejde şl cu frică. Cînd a trecut pe lîngă stăpîm, Olecica a ridicat din pămînt o căutătură dreaptă şl lucitoare, iar la colţul gurii i-a pîlpîit dulce, rîsul. Puica a văzut, Şi, fără să se fi gîndit mai de înainte, a zis, liniştită : —- Trebuie să plec în oraş. Paul Coman nu s-a mirat. —■ Cum vrei tu, în definitiv, poate că ai dreptate, patru luni aici la ţară, numai ou mine.. , Te-i fi plictisit, — Nu m-am. plictisit. Fără să ţie seamă ide întreruperea ei, Paul Coman a întrebat-o simplu : —- Să te duc eu cu maşina ? Drumul spre oraş taie de-a lungul pădurea de stejari. .. Puica a răspuns' repede, minţind cu o grabă de care s-a simţit îndată umilită : — Nu, mulţumesc.. . mă duc cu trenul, Am şi spus lui Serafim să mă ducă Ia gară, — Cum vrei tu. .. în definitiv.. . Paul Coman şi-a aprins ţigara, a aruncat chibritul peste fereastră, în stratul cu verbine, cu gestul de fiecare zi. — Şi cît crezi că ai să stai acolo ? Puica a tresărit. Aşa păreau toiate ca în fiecare zi. Paul Coman a rîs cu rîsul lui întreg şi sănătos, de totdeauna : —• Nu te speria, înţeleg, eşti stăpînă pe tine să faci ce vrei.. . întrebam şi eu, aşa.. . Poate să-mi fie urît singur. Dacă te chem, vii ? —■ Poate că vin şi fără să mă chemi, a răspuns Puica, rîzînd şi ea. Nu-i mai era frică deloc. Simţea acum că ea e mai tare. Cînd a fost să se urce în docar, Paul Coman, s-a aplecat, i-a ridicat marginea pălărioarei verzi şi, delicat, a sărutat-o pe frunte. Ca totdeauna, . . De pe terasă se vede pînă-n fund strada dreaptă, bătută de soare. Acolo, în adînlc, viile întunecate par nori grei, încărcaţi cu furtună. Casa, cuib de răcoare în văzduhul fierbinte, îşi culcă încet umbra pe trotuar. Lina e dusă la bulgari, după zarzavat. Bucătarul doarme pe prispă, jumătate-n umbră, jumătate-n soare. Şi Tincuţa... Puica a văzut-o deschizînd pe furiş uşa de la subsol. Era ou picioarele goale în papuci, şi haina de pe ea, subţire, era desfăcută de sus pînă jos. A făcut un semn. Portiţa de dindos s-a izbit, scăpată de o mînă prea atentă, De pe terasă, Puica a zărit doar spatele aplecat al omului care se strecura pe lîngă zid. Avea ceafa roşie, pantaloni largi ca nişte fuste, şi o zambalică de surtuc numai pînă-n brîu. „Un caraghios ş-un calic", vorba 132 133 Linei. Dar fetei i-e drag. „Şi dacă i-e drag — vs-o isprăvit". .. Puica îşi adună cozile în creştet. Aşa-s de calde pe gît, aşa-s de grele pe umeri... „Şi dacă i-e drag, s-o isprăvit!". Se încruntă : „Azi trebuie să mă hotărăsc şi eu într-un fel"... De cîte zile îşi spune aşa, supărată pe lenea fără rost care-i destramă şi-i amorţeşte gîndurile? Trăieşte, aşa, de parcă doarme. „Odată şi odată, tot trebuie". .. Dar dacă toate n-au fost decît închipuiri de-ale ei ? „Prea mult stau singură şi prea mi-e îmibîcsit capul cu romane. Asta-i. N-am nici o prietenă"... Nici Paul Coman n-are prieteni. Şi el stă singur. Numai că nu citeşte romane. „îi seamăn!" îşi spune Puica. Şi-i pare bine că-i seamănă. „în definitiv"... Rîde : s-a deprins să-şi înceapă gîindurile cu „în definitiv", cum îşi începe vorba Paul Coman. îşi mută scaunul mai la umbră. Soarele îi frige vîr-ful piciorului, gol în sandală. „Cel puţin... cel puţin nu iubeşti pe nimeni — tu?" Cu ce glas străin, umilit şi (nefericit, a întrebat-o.. . Nu, nu iubeşte pe nimeni. Nici n-a iubit de la şase ani, ca fetiţele din romane. „Şi n-am măcar scuze că am avut ceva mai bun de făcut în viaţă".. . Copil potolit şi cuminte — şi atît de singur! Pe cine era să iubească ? La ei nu venea nimeni. Bunicul, tata, slugile... Nu se juca decît eu Serafim cel mititel. La şcoală, fetele-i spuneau prostii. Puica făcea ochii mari şi nu înţelegea. Pe urmă a înţeles, dar continua să facă ochii mari, ca şi cum n-ar înţelege. La Bucureşti, era internă la călugăriţe. Din cînd în cînd venea s-o scoată, duminica, Paul Coman. O ducea la cinematograf, o purta prin cofetării. Şi seara o lăsa la poarta şcolii, încărcată cu pachete, ameţită, fericită. Era aşa de frumos, şi de tînăr, şi de vesel! Toată lumea se uita la el. La ea nu se uita nimeni. Cînd a trecut în clasa a patra, s-a mutat la Bucureşti la tanti Lena. Puica n-o cunoscuse de mai înainte. Ştia că a călătorit mult şi că scrie cărţi „care nu-s pentru tine". Cînd a văzut-o a rămas mirată — şi îndată i-a fost dragă. Era mică şi vie, cu ochii traşi spre tîm-ple, ca ai mamei, cu părul de cînepă, zburlit fără să fie creţ. Părea mai scurtă decît Puica. A început s-o scoată în fiecare săptămînă, de duminică la prînz pînă luni dimineaţa. Paul Coman nu se mai arăta acum decît la vacanţe. Puica primea sîmbătă cîte-un carton cu lucruri bune şi cîte-un pachet cu cărţi. Dar cum i le cumpăra la întîmpiare, fata se pomenea de cîte două şi trei ori cu aceeaşi carte. în casă la tanti Lena toate erau răvăşite. Găseai combinezoane pe pian şi farfurii cu friptură în bibliotecă. Mai ales găseai peste tot piepteni. Nenea Micu — care era foarte mare — nu făcea, cît stătea acasă, decît să-neerce să pună lucrurile ia locul lor ? strîngea, netezea, păturea şi tăcea. Ii zicea neveste-sii Lina, şi ea se supăra, mai ales cînd era cineva străin de faţă, în fiecare duminică — ori poate chiar în fiecare zi — tanti Lena avea musafiri. Şi totdeauna îi oprea la masă. — A la fortune du pot, copii! rîdea ea dulce. Şi întorcîndu-se către bărbatu-său: Ce mîncăm în seara asta, Micule ? Nenea Micu ridica dintr-un umăr : nu ştia nici el. Servitoarea aducea ce se-ntîmpla. Invitaţii îşi luau singuri taoîmurile din bufet. Mînca fiecare pe unde apuca, vorbind, TÎzînd, furnind. Atîtea mucuri de ţigară stinse pe unde nici cu gîndul nu gîndeşti, şi atîta scrum risipit peste tot nu mai văzuse Puica, De la o vreme, pe nenea Micu începea „să-1 doară capul". îndată după cafea, ieşea să ia puţin aer, după ce-şi umplea buzunarele cu alune ori cu migdale. Toată lumea ştia că se duce la cinematograf. După plecarea lui, tanti Lena îşi subţia glasul: — Şi acum, -copii, să fim serioşi. Am să vă citesc ceva.., Tu, Puica, du-te şi te culcă : nu-i de nasul tău. 134 11 — Scrieri în proză 135 Puica se culca pe canapeaua din birou, dar nu putea să doarmă pînă tîrziu. Prea erau gălăgioşi „copiii1' ta ut ei Lena. Pe vremea acea, Puica era Îndrăgostită. Toate tetele de la şcoală iubeau. S-a hotărît să iubească şi ea. ŞI 1-a ales pe Nieu Dragnea, poetul. I-a învăţat versurile pe de rost : plîngea, spunîndu-şi-le. Ii tăia cu foarfecă chipul de prin reviste şi-1 lipea pe cărţile de şcoală. A făcut şi carceră pentru asta, fericită că suferă pentru ei. Era pe vremea cînd îi plăcea să 'mintă. Fetelor le spunea că se-ntîtneşte cu el, că-şi scriu. O credeau. ŞI ele minţeau, dar Puica nu le credea. Numai pe una a crezut-o, pe Valerica Zotu, din clasa a şaptea, care a băut într-o seară o sticluţă cu acid fenic si a murit peste noapte. Ştia că n-o să ajungă niciodată pînă la idolul eL Visa să moară pentru el — dar nu urît, cu gura arsă, ca biata Valerica Zotu — după ce-i va fi mărturisit dragostea într-o scrisoare pasionată şi dureroasă. De cîte ori n-a scris, plîngînd, scrisoarea aceea î începea aşa: „Iubitul meu",,. A scris-o şi în versuri. Dar n-a trimis-o : trebuia, mai întîi, să moară.. . într-o duminică, tanti Lena a intrat în parloir încărcată eu pachete, agitată : — Repede, Puica 1 Şi fă-te frumoasă : azi îl avem la masă pe Niki. Ce te uiţi aşa ? Niki Dragnea, poetul... Niki cel adevărat nu semăna cu cel din fotografii. Era mai mare, mai voinic şi mai tînăr. Avea fruntea dreaptă, adîncită mult deasupra tîmplelor, şi ochii cu albul neînchipuit de luminos' sub sprincenele atît de perfect arcuite încît păreau artificiale. Din cînd în cînd îşi umfla puţin nările, înălţînd sprincenele şi închizînd ochii pe jumătate numai cu pleoapele de jos. Poate c-o făcea înadins, fiindcă ştia că-i stă bine aşa, poate că nici nu băga de seamă.. . Avea obrazul prea rotund, poate, şi gura prea plină, întredeschisă pe dinţii puţin proeminenţi. „Aş vrea să-1 sărut pe gură... trebuie să fie caldă"... s-a pomenit gîndind Puica. Şi s-a speriat singură de gîndul ei. — O mare admiratoare de-a ta, Niki, a zis Lena, împingînd-o spre el. — Mare? s-a mirat Niki. Eu cred că-i cea mal mică dintre admiratoarele mele... şi cea mai drăguţă, Puica s-a tulburat şi s-a înroşit ca o fată proastă, îi plăcea cum vorbeşte. Pe „s" îl strecura uşor printre dinţi; glasul lui era, din pricina asta, copilăresc şi dulce. Toată seara s-a uitat la el. Şi Niki o privea uneori, foarte serios. Atunci Puica se uita în farfurie, aşteptînd să se ridice de deasupra ei povara, aproape palpabilă, a privirii lui. încerca să se înduioşeze : — Ce-o să zică el cînd mi-o citi scrisoarea ?... Dar, ca să citească el scrisoarea, ea trebuia să fie moartă. Şi de cînd îl avea în faţa ei, parcă nu-i mai venea să moară de dragul lui. îndată după masă au trimis-o la culcare. Cum de-a adormit mai devreme decît altădată ? Era tîrziu cînd s-a trezit. în antret, Lena rîdea : — Eşti nebun, Niki. .. în cămaşă de noapte, Puica s-a suit pe-un scaun. Uşa avea sus un geam de sticlă zaharisită. într un colţ era transparent. Lena stătea pe băncuţa cuierului, surprinzător de cuminte şi de liniştită. Parcă era o fetiţă. în picioare lîngă ea, cu paltonul descheiat, cu o şuviţă în ochi, Niki se juca cu degetele prin părul el. — Ge-ar fi să mă-nsor cu nepoată-ta ? Lena rîdea înainte : — Niki însurat! Eşti nebun. — Nu-s nebun. îmi place. — E o prostuţă. — Tocmai. M-am săturat de femei deştepte. îmi place fata. — Dar mie îmi placi tu, Niki. — Ce-are-a face 1 Mie nu-mi plac femeile „încă bine". 136 137 Şi Niki mîngîia mereu părul de cînepă, răsueindu-1 pe degete şuviţă. —■ Eşti supărată, Lena ? Lena îşi freca fruntea de mîna Iui, ca o pisică : cum să fie supărată pe el ? — Vorbesc serios, Lena. îmi place fata. Nu-ţi seamănă. .. — Mersi I — E prea mică ? Asta şi vreau. O fată pe care s-o învăţ eu... — Literatură? — Nu, Lena. Cu cele cu care fac literatură nu fac dragoste. O femeie nu le poate face cum se cade pe amîndouă. Am încercat cu tine. Tu eşti o excepţie... — O, mersi... — ... o excepţie nenorocită, Lena: tu nu faci cum se cade nici una, nici alta. Le confunzi, asta-i. Şi doar eşti fată bună. Uite ce dulce eşti aşa, cînd te-alinţi, şi taci, şi nu vrei nimic... De ce nu se supără Lena, de ce nu spune ceva rău, ceva urît ? De ce nu-1 dă afară ? Dar Lena apucase cu amîndouă mîinile mîna mare a bărbatului, şi-i săruta palma, adînc. .. Puica s-a cuibărit sub pleduri. îi era frig. S-a gîn-dit că acum are de ce să moară. Geloasă. .. E aşa de bine să fii geloasă ! Să suferi... A adormit. A doua zi avea teză la geografie. N-a mai avut cînd se gîndi la dragostea ei. Pe urmă a venit vacanţa, patinajul... Pe Niki a început să-1 uite. într-o zi, a făcut un pachet într-un jurnal pe care era chipul lui. Sfoara a retezat fruntea cu sprincenele ridicate. Şi ea n-a avut nici o remuşcare. A mai tresărit în ea o vreme ceva cald cînd îi auzea numele. Dar a trecut şi asta şi n-a mai fost nimic. Şi pe urmă, tot nimic n-a fost. Băiatul acela cu trup de bronz de la Mamaia. .. A tulburat-o o lună. N-a căutat să-1 cunoască. Nici el nu căuta. Parcă le era frică la amîndoi. într-o zi nu s-a mai arătat pe plajă. Abia atunci a întrebat de el dintr-odată nefericită. Nimeni nu-1 cunoştea. L-a revăzut la Bucureşti, din întîmplare. Era şofer. 138 Şi Rică Panu... A iubit-o mult. Era căpitan într-o garnizoană prăpădită... Venea o zi cu trenul ca să danseze su ea cîteva ceasuri. Dansa minunat. O iarnă întreagă a ţinut nebunia asta a iui. în primăvară, Puica a trebuit să-i spuie că nu-1 iubeşte, şi el n-a mai venit. „în definitiv, nu l-am iubit decît pe Niki. Aveam, atunci, paisprezece ani. Azi am douăzeci şi opt. Ce-am făcut în toată vremea asta?" îi vine să-şi răspundă simplu : „am îmbătrînit". Dar o prinde spaima : „Nu, nu încă".. . Cu capul gol în lumina aprigă, un licean s-a ivit în capătul străzii. Se apropie, făcîndu-şi vînt cu batista. Are păr buclat, de-un castaniu cald, ars de soare, şi gît rotund şi plinuţ, de fată. A încetinit mersul. Aşteaptă pe cineva ? Vreo fată ? Parcă ar vrea să treacă înainte, parcă nu îndrăzneşte... „Aş vrea să mă iubească pe mine băiatul ăsta".. * se gîndeşte Puica. De departe, pare mică — cum părea şi Lena. De ce n-ar lua-o drept o şcolăriţă ? La Bucureşti, astă iarnă, locotenentul acela care semăna cu Niki — cu Niki de acum paisprezece ani — nu i-a vorbit în tramvai ca unei fetiţe? N-a crezut-o că-i în clasa a şaptea de liceu şi n-a aşteptat-o trei zile în poarta şcolii ? Ea se uita de la fereastra hotelului, cum întorc fetele capul după el. Era aşa de frumuşel 1 Ridica sprincenele şi făcea ochii mici, ca Niki. Dar era serios : o aştepta pe ea, — pe eleva Ana Coman, din clasa a şaptea... ,,De ce nu m-ar iubi şi băiatul ăsta ? Aşa, stîngaci şi timid, cum ştiu să iubească băieţii mici... Mîine, sau peste o săptămînă, i-aş arunca o scrisorică : „vino de» seară". Şi l-aş primi pe din dos, pe unde vine iubitul Tincuţei, cei cu zambalică.. . Vreau să-i sărut gîtul — aşa cum voiam, acum paisprezece ani, gura lui Niki"... O portiţă s-a deschis în gardul de peste drum. De cînd cunoaşte Puica gardul şi pînă azi, n-a ştiut că are portiţă în stradă. A ieşit o femeie cu rochie de mătasă roşie, cu părul adunat sub o basma pestriţă. Gleznele goale au uitat să s'e subţie sub puloe, şi pantofii cu tocurile strîmbe îi clămpănesc la fiecare pas. 139 E vopsită la întîmplare, cu un obraz mai roşu decît celălalt. Ori poate că abia s-a trezit din somn, cu obrazul înfierbîntat de pernă. . . Ochii trebuie să fi fost frumoşi cîndva. Le-ar sta bine cu sprîncene. Şi gura e prea mare şi, nu ştiu cum, flămîndă parcă. De ce s-a răsucit în loc băiatul ? Ar vrea să plece. Dar femeia 1-a zărit: — Tu erai, puiule ? Ce nu intri ? Minte ai, să stai cu capu gol în soare ? S-a apropiat de el. îi atinge braţul cu rotunzi-mea grea a sinului slobod. — Ţi-o dat moşu-tău franci ? Cît ? Răspunsul nu se aude. — Lasă prostiile. Ştii bine că noaptea n-am vreme pentru de-alde tine.. . Băiatul a scos o monedă, a pipăit-o cu degetele subţiri şi a trecut-o discret în mîna femeii. — Bun ş-atîta, la ceasu ista cînd nu vine nici dra-cu... Acu, du-te de m-aşteaptă, că vin şi eu. Dar vezi să nufaci huet, s-o trezeşti pe Luţa, c-atîta-ţi trebuie! Puica s-a ridicat, cu impresia nelămurită a unei ofense ; ciuda pe care o ai cînd vezi pe stradă pe-un cap străin, ridicolă dintr-odată, pălăria pe care o aleseseşi în vitrină pentru tine. Puica citeşte în chioşc. Deasupra eif viţa coboară un strugure cu boabe mari şi tulburi. Puica ridică mîna şi mîngîie boabele una cîte una, fără să le rupă. Sînt reci. Şi pe degete-i rămîne parfum de busuioc. Pete mici de soare — păianjeni de lumină — ii alunecă pe umeri, pe braţele goale, pe genunchi. Le simte, ca pe o mîngîiere, căldura dulce. Prin ceaţa matinală trenul împînzeşte fum subţire — miros de călătorie, dor de ducă. . . E răcoare, călduţ, e linişte; e bine în tîrguşorul dintre vii... „în tîrguşorul dintre vii,.." Asta sună, aşa, ca un tango. Puica încearcă să aşeze vorbele pe melodii cunoscute : se potrivesc. îşi aminteşte de băiatul cu nasul mare şi c-un vraf de cărţulii roşii subsuoară, care strigă ceasuri la şir, plim-Mndu-s'e pe aceeaşi sută de metri, în centru, de-a lungul cofetăriilor : — Luaţi, cumpăraţi, cele mai noi, cele mai moderne „şlagăre": In linul de curînd cosit, A iost o noapte ca-n poveşti, In tîrguşorul dintre vii... „în tîrguşorul dintre vii..Şi pe urmă ? Pe urmă, nimic. în tîrguşorul dintre vii nu se întîmplă nimic ; nici măcar atît cît să ai cu ce face textul unui tango. .. Nisipul cărării trosneşte. — Cine-i ? A venit Serafim. Se apropie fără grabă. îmbrăcat în alb, subţire — lumina tare îl subţie încă. îşi duce haina pe-un umăr, cu lene. Nu I se aud paşii, dar nisipul trosneşte : trebuie să fie greu. Băiat orfan, crescut în casa lor, Serafim face ingineria, în vacanţe însă, face pe secretarul lui Paul Coman, copiind cu scrisul lui rotund, pe file mari veline, foile boţite prin buzunări şi mîzgîlite cu creionul în tren, în maşină şi chiar călare Paul Coman pregăteşte, de ani de zile, un tratat de economie politică. Dar lucrarea lui nu e niciodată gata. Cînd crezi c-a terminat-o, o ia de la capăt. — Ce să fac ? se dezvinovăţeşte el. Sînt prea deprins să nu stau degeaba, şi prea leneş ca să încep un lucru nou. . . Şi Serafim copie. Mai ales1 copie cu de-amănuntul îmbrăcămintea, atitudinile şi felul de a vorbi ale lui Paul Coman. A ajuns de-i seamănă. Pe trupul lui drept, hainele se a-aşază fără stîngăcie. Parcă n-ar fi purtat niciodată iţarii creţi şi cămăşuţa de cînepă prea lungă de care Puica îşi aduce aminte cu un zîmbet. — Ce este, Serafime ? Abia cînd îşi aude glasul, îşi dă seama că e puţin speriată. Dar nu, nu s-a întîmplat nimic deosebit acolo. Paul Coman 1-a trimis să plătească nişte dări, să revizuiască butoaiele cu vin din pivniţă şi s-o întrebe cînd se-ntoarce la ţară. 140 141 — Ţi-a dat vre-o scrisoare ? — Nu. Serafim e frumos oa un model pentru cărţi poştale ilustrate. Dar ştie să uite amănuntul acesta cînd trebuie. Rîde cu toată gura, arătîndu-şi dinţii scurţi şi tari : rîsul îl urîţeşte, dar îl face drăguţ. Şi el ştie asta. Puica îl priveşte. Şi întrebarea lui Paul Coman îi vine dintr-o dată în gînd : — în definitiv, cîţi ani ai tu, Serafime? Băiatul însă nu tresare, cum a tresărit ea, atunci. Nici nu se miră măcar. Răspunde rîzînd: — Douăzeci şi doi.. . Aţi uitat ? Aşa e : Puica 1-a botezat pe Serafim şi i-a pus numele bunicii moarte. Un nume demodat, care se poartă cu jenă ca o haină prefăcută din vechi. . . — Aţi uitat ? Puica răspunde tot cu vorbele străine, apăsînd pe cuvinte ar o plăcere tulbure, vinovată : Am uitat... N-am şi eu dreptul să uit ? înţelegi, îmi convine... — De ce ? Eraţi atît de mică atunci. .. şi aţi rămas atît de mică I Altfel, aş putea să vă-ntreb de ce m-aţi dăruit c-un nume atît de angelic. .. — Ţi se potriveşte, Serafime, ţi se potriveşte... Şi rîde aspru, c-un fel de bucurie răutăcioasă ; să poată chinui şi ea pe cineva. Dar Serafim şi-a adus aminte : — Cheile, domnişoară. .. Că pe urmă trebuie să mă duc în oraş. — Pentru tata ? — Nu. Puica strînge sprîncene'e. Se uită la Serafim. Unde se duce ? La cine se duce ? îşi aminteşte de băiatul de ieri, de femeia cu rochia stacojie de peste drum... — Cheile... — Da, cheile... Dar merg şi eu cu tine. îmi place în pivniţă. E şi cald şi frig, şi miroase a piatră udă şi a vin vechi. A luat-o înainte. Merge grăbită şi cu teamă, ca şi cum s-ar ţine în echilibru, cum calci în vis cînd eşti pe marginea unei prăpăstii, şi-ţi place ameţeala primejdiei, şi ţi-e frică să nu cazi — ca să nu te trezeşti. Serafim vine în urma ei, privind-o greu, aproape încruntat : curba graţioasă a cefei, linia moale a spatelui, mişcarea şoldurilor, lină... Parcă ar fi goală sub rochie. . , Ce-o fi avînd azi ? — O să-ţi fie frig. Puica prinde din zbor vorba care înţeapă dulce: să-ţi... Răspunde, cu pleoapele apăsate de altă greutate decît a luminii : — Nu-i nimic. îmi dai haina ta. Au ajuns. Pivniţa e adîncă : vietate încovoiată sub pămînt, cu solzi de piatră sură pe spinare. Respiraţia ei rece şi grea apleacă în gîrlici flacăra luminărilor, şi, iarna, îi pune la gură blăniţă moale de promoroacă. Puica a aprins lanterna. Coboară treptele, mimă-rîndu-le. De-atîtea ori a coborît singură, pe întuneric, treptele, care nu seamănă una cu alta, încît le cunoaşte pe fiecare. A douăsprezecea are o scobitură ia mijloc, a cincisprezecea e aplecată, a nouăsprezecea e lunecoasă... Mai jos, bolta se îndoaie. Lumina gîrliciului, ca un capăt rotund de lunetă, a dispărut. Aici, în zid, e un fel de pat. Acolo a pus ieri Lina fînu.1 proaspăt în care se vor culca, una lîngă alta, sticlele cu bulion. Miroase a sînzîiene şi a trifoi. Şi din adînc se aud cum cad, regulat şi rar, ca un tic-tac de pendulă adormită, picăturile de apă din tavan. Lanterna s-a stins. Puica dibuieşte cu mîna culcuşul aspru şi umed. Se gîndeşte la femeia cu rochia roşie, acolo, în lumina crudă a soarelui. Aici e întuneric. Nimeni n-o vede, nimeni n-o ştie. .. — Domnişoară Ana .. . A strigat-o încet, parcă se teme să nu-1 mai audă şi altcineva. Şi i-a spus pe nume — pe numele pe care nu i 1-a mai rostit nimeni de cînd a murit bunicul. Numele ei, numele mamei. .. Ce i-a venit lui Serafim ? — Ana .. . Ana : numele ei de femeie. De ce i-1 spune ? Şi cu ce drept? Ar vrea să-ntindă mîna spre gîtul lui, să-i 142 143 aplece spre ea gura cu dinţii scurţi şi tari; să-şi simtă numele pe gura lui. — Ana! Aproape a ţipat. Şi palma lui întinsă a. dibuit ceafa ei goală, şi a rămas acolo, caldă şi grea, gata să se tragă înapoi, gata s'ă apese, mîngîietoare. Puica a închis ochii. Sub pleoape i s-a făcut lumină. Şi a văzut terasa conacului de la ţară, şi sub terasă un pui de om cu iţarii creţi, cu cămăşuţa de cînepă lun-gă-n poale şi-n mîneci. Avea un nas cît o mărgică şi-un scai în părul castaniu. Ţinea în mînă o oală de lut şi frămînta colbul cu degeţelele răsfirate ale picioarelor goale. — Ce cauţi tu, Serafime ? Băiatul se uita îndărătnic într-o parte, serios, parcă avea o preocupare a lui tainică, şi spunea iute, într-un suflet — să scape de-o grijă : — Mo times leliţa Fîsîna dup-olecuţă de bos... Puica s-a desprins încet de sub mina caldă. Rîde limpede, în întuneric, luminii din ea : — De ce te-ai speriat Serafime ? Nu s-a întîmplat nimic. S-a stins lanterna. Trebuia să-i schimb bateria. Stăi aici, să nu te-mpiedici. Eu cunosc drumul. Mă duc s-o trimit pe Lina cu luminări. Nu, eu nu mai vin, e prea frig... Şi, urcînd treptele două cîte două, ca pe vremea cînd fetiţa, îşi făcea singură spaimă ca să simtă plăcerea primejdiei, a ieşit din întuneric la lumină cu obrajii abia păliţi de răcoarea adîncului. Serafim trebuie să se întoarcă să ia scrisoarea. Peste o jumătate de ceas pleacă trenul. Începe să scrie repede, ca să se isprăvească odată într-un fel, ca să fie, cît mai degrabă, prea tîrziu : „Sosesc cu trenul de seară. Aşteaptă-mă la gară, dacă vrei". Şi urmează, scriind apăsat, citeţ, cu litere rotunde .şi egale de gospodină : „Aici toate merg greu. Lina îmbătrîneşte. Tincuţa se mărită. Ar trebui s-o trimitem pe Olecica să îngrijească de casă, măcar cît stăm noi la ţară. Cînd ne-om întoarce noi, o trimitem pe ea îndărăt..." în odaia cu draperiile lăsate, lumina e fumurie şi moartă. între ferestre, portretul bunicii Serafima surîde în ramă de catifea vişinie, cu gura puţin desfăcută, cu tîmplele supte, cu privirea aiurită. Ochii Puicăi, vineţi şi mari, îl privesc din treacăt fără să-1 vadă — şi fără să ştie că-n umbra odăii, pe fondul vişiniu al draperiilor, ea însăşi pare chipul geamăn al celui din ramă, ca şi cum bunica Serafima, trezită o clipă din moarte, s-ar uita în oglindă şi şi-ar surîde, tristă şi nedumerită. „Tată..." Puica scrie la masa din salon. O îndoială îi opreşte mîna deasupra blocului. Iar simte în ea hotarul, precis şi nestatornic în acelaşi timp, ca linia dintre lumină şl umbră de pe covor, care-i desparte gîndurile în două : de o parte cele treze, adunate în cuvinte cu înţeles ? de cealaltă, impresii tulburi, care nu se Iasă prinse-n cuvinte, pentru care vorbele sînt neîncăpătoare ori prea mari, prea delicate ori prea brutale. Î44 145 DOI TRANDAFIRI în sala de curs a Facultăţii de medicină pluteşte bîzîit impertinent de glasuri. Cu capul şi cu umerii ieşiţi ca dintr-o cutie cu surprize, de după catedra prea înaltă pentru el, profesorul vorbeşte repede şi cam pe nas, oţărîndu-şi din cînd în cînd chipul spîn, de babă. Numai ochii vii, după ochelarii cu rame negre, se plimbă răutăcioşi şi fără astîmpăr de-a lungul băncilor. E cea din urmă oră de curs înaintea vacanţei de Crăciun. în pupitrul din faţă, Dina ia note. Scrie, înflorindu-le îndelung, literă cu literă, cuvintele care-i ajung la ureche în răstimpuri, E prea cald şi prea lumină — şi vine Crăciunul... Ochii îi fug mereu de la săgeţile ceasului legat cu cureluşă deasupra pumnului, la fereastra prin care se văd, peste un acoperiş nins, trei stele gemene • cingătoarea Orionului. Din fundul sălii izbucneşte un ţipăt înfundat : —- Şăzi binişor, mă ! Ce dracu-ţi este ? E Tiţa Bălan, coana Tiţa, studenta pe care-o ocolesc de departe colegele pe stradă. E voinică şi nu îngăduie nici un corectiv farmecelor ei prea îmbelşugate. Se îmbracă în roş, îşi pune pălăria cînd pe ceafă, cînd pe-o ureche, şi poartă pantofi bărbăteşti cu tocuri late : — Nu că-s la modă, da-s mai trainici, explică ea. Şi pe urmă, pot pune într-înşii, iarna, două perechi de colţuni. Că eu n-am cu ce-mi lua cizme de gumă : băieţii iştea îs de-o zgîrcenie !... Vorbeşte tare şi întrebuinţează un vocabular înflorit cu reminiscenţe din cărţile bisericeşti ale lui tată-său, 146 dascălul Bălan de la Trei Calici. Tutuieşte pe toată lumea, iar dacă vreun coleg mal rezervat pare că se supără, Tiţa nu-1 iartă : — Şi ce, mă? Aşa-s eu, „natur". Nu-ţi place? Atîta rău. Vă ştiu eu cîte parale faceţi.. Chiar tu, heruvimule. Acuma strîmbi din nas pentru că-s fetele de faţă... da' ieri, ce porcărie mi-ai spus în sala de disecţie ? Să-ţi aduc eu aminte, s-audă taţi ? Ei lasă, serafimule, că nu te spun : Tiţa-i fată bună, ştii tu. Da' altădată să nu mai faci pe mironosiţa, că dai de dracu cu mine. Profesorul şi-a scos ochelarii, i-a şters tacticos cu batista şi a ieşit, cu paşi mărunţi şi stîngaci de miop. Dina s-a repezit la uşă. Dacă ar lăsa-o rochia, ar alerga de-a lungul sălilor încă deşarte cu paşi mari, din ce în ce mai lungi şi mai săltaţi —- cum alerga cînd era mică, ca să-şi dea iluzia că zboară. Aproape de ieşire s-a oprit: Mihai e acolo, în cercul de lumină pe care-1 clatină pe omăt becul de sub poartă... S-a oprit şi rîde. Ştie cum or să fie toate. Mihai spune că aştepta pe altcineva — pe un băiat. Şi pleacă alături ^ el, puţin mai în urmă, ridicîndu-şi umerii ca să pară mai înalt şi subţiindu-şi ochii prea rotunzi, ca să nu mai pară aşa de copil... La capătul străzii se opresc. Ea rîde, ca să nu se vadă că e puţin tulburată, şi-i spune pe nume ca din greşeală, ca să-i facă plăcere. El întreabă iute, ca pe un lucru fără însemnătate, dar cu ochi de vinovat : — Şi mîine seară la cîte ieşi, duduie Dina ? Şi rămîn unul în faţa altuia, aşteptînd fiecare să se depărteze celălalt întîi... Dar dacă sara asta, fiindcă ea pleacă, Mihai o să-i spună cuvintele pe care le doreşte şi de care se teme, pe care de-atîtea ori le-a oprit c-o glumă ori c-o apropiere iute de sprîncene ? Va trebui să vorbească liniştit şi rece, să-i spună că e prea copil, că nu se poate... Şi Mihai are să fie supărat de Crăciun şi n-are s-o mai iubească — şi n-are s-o mai aştepte nimeni în poartă după vacanţă... Măi bine să nu-1 vadă în seara asta. O să-i scrie : o carte poştală ilustrată cu un Moş Crăciun roş şi cu 147 „La mulţi ani" caligrafiat auriu într-un colţ, Ca unul copil ce este. Se furişează îndărăt pe lîngă zid, prin coridorul întunecat de-a lungul sălilor goale. A ieşit pe din dos. N-a văzut-o nimeni. Dar în drum dă peste Tiţa cu o droaie de băieţi. — Pe unde-mi umbli, ghiavole ? o întîmpină ea, Poftim! Heruvimu o aşteaptă în poartă, zgribulit ca un pui de bogdaproste, şi mironosiţa o şterge pe din. dos ! Ce te uiţi aşa la mine şi te faci că nu pricepi ? Heruvimu tău, Mihăiţă... Păcat de el! Eu în locu tău,., Ascultă-mă pe mine, fată, că eu ştiu ce ştiu. Ce dacă are caş la gură — parc-ai să te măriţi cu el ? Da-i vezi pe iştea ? Uită-te bine la ei: ţăţi la un loc nu fac cît Mihăiţă a tău ! Şi cu trei degete ale dreptei adunate ca pentru cruce, cu trei degete scurte şi roşii, Tiţa aruncă pofticios şl cu zgomot spre cerul pur proiectilul unei sărutări. Mihai s-a ridicat de la masă înaintea tuturor, fără să se uite în colţul unde, ca totdeauna, tata mănîncă cetindu-şi ziarul. Se teme de întrebarea ia care, în seara asta, n-ar şti ce să răspundă : — Ce faci deseară, Mihai ? A scăpat. îşi pune hainele negre, o cravată cu picăţele argintii, işi udă bine părul cu apă şi se leagă strîns cu prosopul. O picătură de parfum de-al mamei pe batistă, altă picătură pe reverul hainei. Îşi numără banii. Treizeci de lei şi cu zece din palton, patruzeci. Ce să facă numai cu atîta ? Un trandafir e douăzeci şi cinci,.. — Lenuca! Lenuca atîta aştepta. Stătea la masă ca pe spini. Azi e vineri, zi fără teatru. Filmele le-au văzut împreună, înainte de vacanţă nu se învaţă, seara „c-un băiat"... Atunci unde se duce Mihai ? Îşi vîră în odaie, prin uşa abia deschisă — ca să nu observe tata — trupul subţiratic. Obrazul triunghiular, cu gura palidă, e numai ochi. ■— Ce este, Mihăiţă ? ■— Ascultă, Lenuca, împrumută-mi un pol. îmi trebuie, O aventură!.,. Fata îşi scotoceşte buzunarele şorţului de şcolăriţă, scoţînd ban cu ban. — Să-i cumperi trandafiri, Mihăiţă. Trandafiri galbeni, Am văzut eu la florărie, extraordinari.,. — Ce. tot spui? îmi trebuie... pentru-n curs. Lenuca nu-1 aude. — Păcat că nu te poţi duce la ea aşa, cu turbanul pe cap, Cînd ai şti ce bine-ţi stă ! Şi cu gîtul gol. Că tu ai gît de fată. Nu de fată neagră ci albă ca mine, de fată frumoasă.,. Mihai stă la îndoială : să se supere ? Să rîdă ? Cînd se porneşte Lenuca. . . Se stăpîneşte. Pe colţul mesei nu-s decît şaisprezece lei. Restul trebuie să-1 aducă Lenuca din geantă. — Ascultă, n-ai un pic de pudră ? Că-mi luceşte nasul,., Mihai a plecat. Sprijinită de tăblia patului, cu ochii încremeniţi în lumina lămpii şi cu braţele adunate strîns peste piept, Lenuca visează. O stradă cu lumini rare... un zid vechi, c-o poartă ascunsă în rourusca ninsă. La fereastră, pe întuneric, aşteaptă o fată. Nu se vede decît că-i blondă. Se uită în lungul străzii, apăsîndu-şi Inima cu mîinile amîndouă : vine ? nu vine ?... Atunci, de-a lungul zidului se strecoară o umbră. Cu gulerul ridicat, cu pălăria trasă pe ochi... Ţine-n mină doi trandafiri galbeni. Şi fata de la geam... Fată.,. Femeie, poate ?... Şi în obrajii fetei se aprind două pete roşii, ca două urme de sărutări, iar pe gura desfăcută trece un zîmbet tulbure, aiurit, Mihai a vîrît la piept, sub palton, cei doi trandafiri galbeni. în dreptul inimii : să nu le fie frig, să nu-şi piardă parfumul. Parfum bogat, de vară plină — de dragoste... 148 149 Ştie ce are de făcut. Cum intră, îi dă trandafirii. Dina rîde: aşa-s de frumoşi I Şi atunci, repede, să n-aibă cînd îl întrerupe, îi spune tot. Tot... adică, că-i e dragă. Dar parcă ea nu ştie ? Se uită în adîncul străzii ca şi cum s-ar uita în adîncul unei fîntîni. Sus, peste oase, stele mărunţele şi reci tremură de frig, gata să scapete de la locul lor.., N-o să-i spună nimic. O să-i dea trandafirii, şi atît. O declaraţie de dragoste, în haine negre cu cravată cu picăţele ? Ce-ar rîde Dina ! S-a oprit. — Îndată ce trece sania asta, mă duc... O sanie cu cal alb. Calul e legat la un genunchi. Birjarul e legat peste fălci. în faţă, un geamantan. Şi în sanie — Dina. L-a văzut şi s-a bucurat. Şi-i rîde cu ochii, cu gura, cu obrajii. Mihai se-ntunecă şi se luminează pe rînd, parcă trece prin soare, în umbra unui gard cu zăbrele. ^ Şi cum sania se depărtează, Dina se întoarce şi, cu mîna goală, trimite în urmă un gest uşor — o sărutare, parcă, Trebuia măcar să-i arunc trandafirii I Stă pe marginea trotuarului, cu trandafirii în mînă, Sînt calzi. Şi sania nu se mai vede... — Ce faci aici, Mihăiţă maică ? Tiţa a ieşit dintr-un restaurant, roşie, cu paltonul descheiat. Aduce cu ea, în gerul limpede, miros cald şi gras de mîncare. Mihai ascunde trandafirii în buzunar. Şi spune — nu Ţiţei, spune caselor, şi stelelor, şi copacului care se apleacă peste gard : — A. plecat Dina... Tiţa îşi propteşte o mînă în şold şi se lasă pe spate, ca să rîdă în voie : — O plecat şi te-o lăsat singurel! Să nu te pape careva, mititelule ! — Vreau să spun că n-am ce face-n seara asta. Mi-e urît. Asta-i. A vorbit răstit. I-e ciudă pe Dina, pe Tiţa, pe lumea toată. Tiţa nu mai rîde. S-a apropiat. Degetele ei caută şi mîngîie locul gol de la încheietura mănuşii lui. Şi el simte, surprins, alături de el, de-a lungul lui, trupul cald şi supus al fetei. — Ascultă, heruvimule... hai cu mine la cinematograf. E un film cu dragoste. Şi eu cu dragostea nu mă întîlnesc decît la cinematograf. Cine vrei să facă amor ca-n romane cu Tiţa Bălan? Pe urmă, încetişor, cu alt glas : Şi după cinematograf, dacă vrei... Parcă Dina are să ştie ? Dinspre gară se întoarce sania cu care a plecat Dina. Mihai socoteşte. N-are decît de-o cursă cu sania. Dacă nu cumpăra trandafirii,,. Se întoarce spre fată, răstit, ca să-şi ascundă stîngăcia : — Dac-am lăsa cinematograful şi am merge de-a dreptul la tine? — Dumneata... la mine ? Bucuria umilită a Ţiţei, acel „dumneata" atît de nou şi de neaşteptat i-au risipit sfiala. Sania se apropie. Şl atunci, privind cu vrăjmăşie cerul negru suflat cu pulbere de stele, Mihai întinde braţul de care-i încleştată mîna femeii, stîrnind în noapte parfum suav de trandafiri striviţi : — Opreşte, birjar i 150 12 — Scrieri în proză 151 „ SĂRMANUL DIONIS în faţă, răzemată de pupitrul stropit cu cerneală de toate culorile, o fată blondă şi-a aplecat capul pe-un umăr sub povara cozilor împletite din mătasă crudă de păpuşoi. Pare atentă. Dar ochii viorii privesc risipit, şi la colţul gurii i s-a ivit un vîrfuşor de limbă ca de pisică. Lîngă ea se foieşte pe loc o şcolăriţă mititică, cu omoplaţii în relief prin stofa şorţului; părul arămiu retezat scurt deasupra cefei scobite ca o linguriţă. De sub ferestre se aude cloncănit tandru de cloşcă şi piuit subţirei de pui. Un automobil trece pe stradă, urlînd, Şi urletul se desface în două şi se împleteşte — parcă se bat doi motani, noaptea, pe acoperiş. Şi e soare, soare, soare... Pe Margareta o dor ochii. î-ar închide. Dar dacă i-ar închide, ar adormi. Mîna profesoarei, izbind us'cat creta de tablă, împarte liniştea în bucăţele inegale. Toc... toc, toc. toc, toc, toc, toc... toc... în bucăţele de ce ?... Margaretei îi vine să caşte, în bucăţele de plictiseală. Acum degetele uscate, umflate la încheieturi aşază unul lîngă altul pe tablă cercuri negre tivite cu alb. Pe filele caietelor, mîini copilăreşti reproduc somnoroase figura, în mic : cerculeţe albe tivite cu negru. Săraca domnişoara Mărcuş 1. . . E năltuţă şi gîtuită la mijloc. Ochii, blînzi, pun lumină caldă pe obrazul tăiat în linii frînte. Părul i-e încreţit şuviţă cu şuviţă şi ticluit cu trudă ca să acopere creştetul alb şi luciu ca de hîrtie velină. Pe cravata de catifea roşie înnodată sub bărbie, s-a prins într-un ac de aur un iluture albastru de s'malţ — un fluture din cei care pîlpîie vara deasupra florilor de iîiişor. Săraca domnişoara Mărcuş !. .. Peste terasă se vede o ramură de castan întinzînd, pe tipsii de frunze, piramide gingaşe de flori de sidef. Pe geam a intrat o muscă, slobodă şi aurită de soare. în liniştea clasei, zbîrnîitul motoraşului ei ia proporţii. Domnişoara Mărcuş rămîne o clipă cu creta lipită de tablă, urmărindu-i firul încîlcit al zborului, Fetele ridică ochii de pe caiete. Musca a intrat în umbră, Soarele i s-a scuturat de pe aripi. Domnişoara Mărcuş zîmbeşte trist: e primăvară,. . — Luăm segmentul A-B.. . O mînă fierbinte s-a strecurat sub braţul Margaretei. — Ştii ? Aseară a fost iar. Diseară iar vine. Trebuie să-i vorbesc. Altfel nu se mai poate. . . Nuşa are o aventură 1 O aventură adevărată, c-un băiat. E cea dintîi din clasă care are o aventură, şi taina asta numai Margareta o ştie., . Tresare, dar nu întoarce capul, ' Nu-i frumoasă Nuşa. E slabă, şi în obrajii palizi are două pete aprinse, inegale, cu contur precis : una aduce cu Africa, alta cu America de Sud — amîndouă cu coada în sus. Părul castaniu capătă uneori, la soare, reflexe blonde, iar ochii miopi i-s' puţin tulburi. Cînd se uită departe, se îngustează, se lungesc, pînă nu i se mai văd între pleoape decît două dungu-liţe negre. El e palid şi visător ca Sărmanul Dionis. Nuşa, nu ştie cum îl cheamă. Ştie doar că stă departe, într-o casă veche cu cerdac de lemn risipit, cu tencuiala căzută — o casă părăsită în mijlocul unei ogrăzi cu urzici, cu brusturi şi cu tufe de soc. Acolo, o luminiţă arde pînă noaptea tîrziu, la o fereastră.. . De unde ştie Nuşa toate ? Margareta n-a întrebat-o. Dar aşa trebuie să fie : Sărmanul Dionis nu poate să 152 153 stea în centra, într-o casă cu etaj, cu lumină electrică şi cu faţa la stradă... Cînd e lună, Sărmanul Dionis trece pe sub fereastra Nuşei. Se opreşte peste drum, în umbra unui zaplaz înalt, şi aşteaptă. Nuşa iese Ia geam. Se uită unul la altul, trist. între ei e strada, lumea care trece nepăsătoare... într-un tîrziu, el pleacă. Face un semn cu mîna şi se duce. — Aseară am stat, aşa, un ceas... De aceea n-am ştiut azi nimic la fizică. — Are părul lung ? a întrebat Margareta. — Desigur... lung şi buclat. Poartă o pălărie mare... şi pelerină. Semnele de pe tablă încep să . se clatine. Cercurile ies în relief, se desprind şi se întretaie în văzduh ca nişte rotogoale moi şi plutitoare de fum. Ce tot spune domnişoara Mărcuş ?... O linie roşie se desface de pe tablă, s'e opreşte lîngă cercuri, se rupe în trei şi se întoarce asupra ei însăşi; un triunghi. O umbră violetă se Iasă peste toate, şi în umbra asta se desluşeşte capul aplecat, cu barba subţire şi cu creştetul de fildeş, al meşterului Ruben. Şi, ca într-un albastru zbor de libelulă, în cadrul ferestrei care s-a depărtat pînă în zare, apare şi dispare chipul palid şi trist al Sărmanului Dionis, . . Margareta e singură în odaie. Pe paginile cărţii deschise, strofele poeziei sînt doar figuri geometrice, aproape identice, înşirate una dedesubtul alteia, Şi-s multe... La geam, luna s-a prins' ca un păianjen în plasa perdelei. în seara asta, Nuşa se întîlneşte cu Sărmanul Dionis. Iar n-are să ştie mîne la germană. . . „Trebuie să-i vorbesc. Altfel nu se mai poate.. Pe fila cărţii, Margareta îi vede în relief, ca într-un stereoscop. El stă în umbra zaplazului vechi, cu pălăria subsuoară. Fruntea lui, albă în întuneric, pare luminată pe dinăuntru. Nuşa s-a arătat la geam, 154 şi cele două pete aprinse din obraji i-au pierit deodată. Se apleacă peste marginea ferestrei. în seara asta e frumoasă şi ea. Părul ei e de argint sub lună şi ochii mari... — Mai ai mult ? Glasul mamei, din odaia de alături vine de departe şi face ocoluri mari. Margareta răspunde tîrziu. — Da. .. şi nu ştiu ce să fac, mamă dragă. Mi-am uitat caietul de germană la Nuşa. Minciuna asta, spusă pe negîndite, o sperie puţin : — Să nu trimit pe Riţa să-1 aducă ? — Mă duc şi eu, mamă. ,. E aproape. Mă doare puţin capul. O să-mi facă bine. .. Acum n-a mai spus minciuni. E aproape, o doare capul, o să-i facă bine : toate sînt adevărate. îşi iartă minciuna cu caietul şi primeşte cu sufletul împăcat învoirea mamei. — Du-te, dar să nu stai mult. îşi ia din cui pelerina şi strînge în mînă un ban : banii pe mîne, pentru cornuri, Riţa e gata. Fusta ei vărgată, scurtă şi creaţă, parcă-i umflată de vînt. Ridică spre lună ochii mititei şi oftează : — De ce oftezi, Rariţo ? — Ia şi eu, duduită, cu ale mele... Şi Margaretei îi vine să ofteze. Şi dac-ar întreba-o cineva de ce oftează, tot ca Riţa ar răspunde : „ia şi eu, cu ale mele"... Fac cîţiva paşi în linişte. în văzduhul clar, luna aproape plină s'e clatină uşor deasupra dealurilor negre ale Repedei. Se vede că firul de care e aninată a fost atins în treacăt de o aripă nevăzută.. . — Rariţo ? Rariţo... Riţa clipeşte viclean şi tace. Numai vîrful nasului i se mişcă, parcă rîde înăuntrul ei. Ştie ea că n-o alintă degeaba Margareta. — Uite, Rariţo... Văd că domnul Pincu n-a închis dugheana. .. Du-te şi-ţi cumpără alune americane. Riţa a primit banul în mîna ei rotundă şi tare ca o perniţă de pus ace, dar stă încă la îndoială. —- Da' ce-a zice cucoana ?. .. 155 — N-are să zică nimic, că n-are să ştie. Du-te, că nimeresc eu singură Ia Nuşa. Aşteaptă-mă şi mănîncă alunele în sănătatea lui Nică. . . Riţei îi plac, mai mult decît toate bunătăţile pămîntului, alunele americane prăjite cu sare. Iar dacă oftează şi la lună, şi la soare, şi la focul din plită, e pentru că Nică, ordonanţa căpitanului de peste drum, s-a liberat şi a plecat de-o săptămînă, cu trais-ta-n băţ şi cu pălăria pe-o sprinceană, departe, în satul lui. — Bine, duduită... da' să nu zăboveşti, c-apoi tot pe mine chică păcatu.. . Fusta vărgată porneşte rotindu-se la fiecare pas şi dispare ca pe-o poartă de rai în dreptunghiul rumen care însemnă intrarea în prăvălia cu alune americane a lui domnu Pincu. Margareta îşi simte inima uşoară şi mică. Parcă nici n-o are, ori parcă în jurul ei ar fi puţin vid. I se pare că dacă ar strînge bine coatele de trup, dacă n-ar ţine respiraţia şi dacă ar vrea cu tot dinadinsul, s-ar înălţa de la pămînt şi ar pluti, lin, sub lună... Lîngă stîlpul din colţ, o umbră neclintită. .. Să fie el, aici ? Nu. E ordonanţa cea nouă a căpitanului. Stă răzemat de stîlp şi sîsîie printre dinţi un cîntec cu note scurte şi iuţi. E tuns, şi capul lui rotund poartă de o parte şi de alta urechile desfăcute ca două aripioare. Hainele abia scoase din magazia regimentului împrăştie miros tare şi înţepător de naftalină. Margareta trece pe trotuarul cu întuneric. Se gîndeşte, de parcă ar da s'ocoteală cuiva, ipocrită: „Mă duc numai aşa, pînă la casa cu balcon, să nu mă vadă Nuşa. Acolo mă opresc, îl văd — si mă-ntorc. Fac cuiva vre-un rău ? îşi simte obrajii arzînd. O fi avînd şi ea peter ca Nuşa ? Şi-i răcoreşte cu mîna. Palmele i-s reci. îşi scutură capul, supărată: — Cui spun minciuni ? Nu vreau numai atît. Mai degrabă vreau să i s'e fi întîmplat ceva Nuşei. Nu ceva rău. De pildă, gazda ei să aibă în seara asta un acces de gută. . . ori să-şi fi pierdut căţeluşul şi s-o fi luat pe Nuşa, acum noaptea, să-1 caute tocmai pe dealul Şorogarilor, la hingheri, ca acum o săptă- 156 mînă... Ar vrea să nu fie Nuşa Ia fereastră, şl Dionis ■să aştepte singur în umbra zaplazului. De sub pălărie i-ar vedea numai bărbia şi gura : o gură de copil căruia-i vine s'ă plîngă. Margareta s-ar apropia, înfăşurată în pelerină. I-ar spune, simplu : ■— Uite, am venit. .. Nuşa te-a uitat : Nuşa învaţă poezia la germană. . . Eu am fugit de acasă, am trimis-o pe Riţa să-şi cumpere alune americane şi am venit la tine pentru că eşti trist... Pe mine mă cheamă Margareta. Sub pelerină am un biet şorţ de şcolăriţă. Aş vrea să mă cheme Măria şi să port sub pelerină haine băieţeşti de catifea — ca să mă recunoşti, Dionis. . . Aşa ar vrea să se întîmple. Şi pe urmă ? Pe urmă nimic. Să se întoarcă acasă şi să plîngă. Ştie ce vrea, şi nu-i pare rău de nimic. Nu-i pare rău decît că i-s obrajii aprinşi, ca ai Rariţei cînd suflă-n foc — obrajii pe care şi-i vrea în seara asta lunari, ca ai Sărmanului Dionis. Dar dacă nu-1 cheamă Dionis ? Dacă-1 cheamă Dumitru, sau Jean, sau Nicu? îşi răspunde tare : — Asta nu se poate 1 Cum o să-1 cheme aşa — pe el ?. .. într-o grădină, un glas de femele cîntă, cu întreruperi. Un cîntec de dragoste, caid. O fi singură şi visează ? Ori poate că nu e singură... Iată zaplazul! în umbra lui nu e nimeni. A plecat, ori încă n-a venit ? De departe, se ridică uruit de tramvaie şi zvon adînc de viaţă. într-acolo cerul e coborît, şi sub el se clatină o pulbere roşietică. In capătul străzii trece un automobil, măturînd drumul cu lumina proiectoarelor şi slobozind răstit două sunete scurte : parcă strănută. Nu se arată nimeni. Geamul Nuşei pare închis, înăuntru e lumină. Peste zaplazul înalt, în dreptul locului unde ar trebui să aştepte ei, un oţetar cu trunchiul drept îşi înalţă sus cununa de frunze. încremenit şi negru în văzduhul luminos, pare un palmier tinăr încrustat, din altă eră, într-un bloc de cristal. Nu vine..« 157 Poate i s-a întîmplat ceva. Poate s-a sinucis ?.., Si Nuşa a fugit la el... Gazda n-a auzit-o plecînd. Gazda Nuşei e o cucoană surdă, cu ochii de bufniţă, care poartă în jurul gîtului şi iarna şi vara un şal verde, şi duce la lănţuşor un căţel negru şi bicisnic, cu lăbuţele strîmbe şi uscate ca nişte vreascuri, cu care calcă de parcă s'e frige la fiecare pas. De ce i l-or fi luînd mereu ,1a ladă" ?... „La asta te gîndeşti acum, cînd ei poate că nu mai este?" se ceartă, aspru, Margareta. Fereastra Nuşei nu e de tot închisă. Prin perdelele cu ochiuri hexagonale, ca dantela fagurilor de miere, se vede bine în odaie: patul făcut, în fund, cu pledul roşu păturit Ia picioare, lampa coborîtă deasupra mesei, cu rochiţă de porţelan verde... Şi, sub lampă, aplecată deasupra cărţii, Nuşa, singură, în capot albastru, cu picioarele goale în papuci — Nuşa, calmă, cuminte, puţin somnoroasă, fără o tresărire de nerăbdare, fără o privire spre fereastră. Se ţine cu mîinile de marginea mesei şi, închizînd ochii, se clatină în tact, recitind cu glas ridicat, de parcă vrea cu tot dinadinsul să trezească din somn pe baba cea surdă : Der alte Barbarossa, Der Kaiser Friedrich... Nuşa a minţit. A minţit şi azi, a minţit totdeauna. Sărmanul Dionis nu există... Margareta îşi strînge pelerina la piept şi se întoarce. Strada albă, lumina asta neclintită şi moartă, de lună... E frig. Pe acoperişuri începe să sclipească bruma, Dintr-o grădină vine parfum suav de toporaşi. — Li-e frig şi lor, săracii... se gîndeşte Margareta. Şi nodul care i se ridică în piept e fierbinte şi are gust de lacrimi. Pe stradă nu e nimeni. începe să alerge. — Riţa ! — Da' ce alergi aşa, duduită ? Ţi s-o-ntîmplat ceva, păcatele mele... Margareta răsuflă adînc. Se uită la Riţa de parcă n-a văzut-o de mult şi i-a fost dor de ea. — Hai repede acasă, că am de învăţat... Rariţa rămîne puţin mai în urmă, ronţăind cele din urmă alune. — Au fost bune? întreabă Margareta. — Bune... Şi dintr-odată, cu glas topit şi dulce : — Pe-aista de-acu îl cheamă Vasile... Margareta întoarce capul. Femeia calcă sprinten, purtînd în neştire un surîs nou şi fericit la colţul gurii — şi în polcuţă strimtă, şi-n fusta vărgată, miros cazon tare şi înţepător, de naftalină. 158 159 DRAGOSTE-NVRĂJBITĂ Cu capul sprijinit de spătarul băncii, cu ochii adormiţi, băiatul se uită la cerul dintre marginea gardului şi franjurile uşoare ale salcîmilor. îl cheamă Miţu. E cîrn, grăsuţ şi mititei. Cînd stă pe bancă, picioarele cu şos'etele căzute peste sandale nu-i ajung la pămînt. — Dacă trece o rîndunică, vine Rina. - Dacă trece o vrabie, nu vine. .. Departe, în fund, cerul e siniliu şi fără lustru. Pînă la ei văzduhul alunecă în ape, pe care se ridică şi se coboară punctişoare de lumină. Parcă a suflat cineva în soare sticlă pisată. Miţu închide ochii. Şi pentru că i-e somn — a mîncat mult la prînz — şi pentru că acolo, sub pleoapele strînse, o găseşte pe Rina. O găseşte cum vrea ei : rîzînd cu gura, deschisă şi cu ochii micşoraţi. Din şirul dinţilor zimţuiţi, ca la pisici, lipsesc doi : unul de sus şi altul de jos. Părul, încîlcit pe frunte, e strîns1 la ceafă în două codiţe subţiri, legate una de alta cu cordicuţă roşie. Rochia cu puchiţei e mai lungă-n spate decît în faţă, ghetele fără şnururi i-s descusute şi picioarele pîrlite şi zgîriate. Rina venea, izbind portiţa şi apăsînd piciorul Ia fiecare pas, ca să-i rămînă urma pe nisipul umed al cărării. Se proptea în faţa lui Miţu, cu pînteceie-nalnte, cu mîinile la spate : — Ce-mi dai să mă joc cu tine? în fundul buzunarelor, Miţu păstra totdeauna ceva bun pentru Rina : o bucăţică de corn cu nucă, o bom- 160 boană topită, o pară din compot învelită într-o foaie de caiet. Rina mînca, pe urmă îşi scutura palmele una de alta şi strîngea din ochi : — Tare-o mai fost bun 1 Rina e fata cucoanei Sevastiţa, cea care s-a mutat astă-primăvară în căsuţa veche de peste drum cu cerdacul proptit în bîrne. Cucoana Sevastiţa plecă dimineaţa cu pălăria trasă pe ochi şi se întoarce seara cu pălăria căzută pe ceafă. Miţu ştie de la Rina că femeia asta n-a fost totdeauna ursuză : acasă la ea, a fost crescută „cu pian". Rina n-a avut niciodată tată. N-a avut deloc. Dar sora mai mică a cucoanei Sevastiţei e măritată la Bucureşti «— „cu cununie". Miţu nu înţelege tocmai bine ce-i spune Rina, dar i-e ruşine să mărturisească. A întrebat-o pe mama : — Mata eşti măritată „cu cununie", mamă? Şi mama s-a supărat. L-a spus tatei, şi tata 1-a chemat la judecată şi l-a întrebat de unde ştie prostii. El însă n-a spus că de la Rina. într-o zi cucoana Sevastiţa a primit o scrisoare c-o pecette aurie, ca un cinci lei pe dos. Era de la sora dumisale — cea „cu cununie". I-o cerea pe Rina, să-i ţie de urît la băi. — Că nenea Nicu o teme. . . i-a spus în taină Rina. Şi îndată au început pregătirile. Rochia cu puchiţei, spălată şi călcată a fost scurtată la spate şi a căpătat un guleraş alb de dantelă. Două zile Rina a umblat desculţă. — Unr ţi-s ghetele ? a întrebat-o Miţu. — La domnu Pălăduţă, a răspuns fudulă Rina. Le căputează şi le pune pingele.. . Cînd a plecat Rina, Miţu a pîndit-o printre scindările gardului. Avea o pălărie de pichet prea mare, şi de sub rochie I se vedeau puţin pantalonaşii. Călca umilit şi s'e ştergea la ochi cînd c-un pumn, cînd cu celălalt. Cucoana Sevastiţa îi ducea bagajul: un pacheţel învelit într-un jurnal... * Miţu tresare. L-a ajuns soarele în ochi. S-ar duce să se culce. Dar azi se întoarce Rina. 161 — Dacă trece o rîndunică, vine. Dacă trece o vrabie, nu vine. Cum să nu vie? Cucoana Sevastiţa s-a dus la gară s-o aducă. Numai mama, cînd pleacă tata in inspecţie, se teme c-o să deraieze trenul... — Bon jur, Miţu [ Lîngă ei, înfiptă, cu mîinile la spate şi cu ochii micşoraţi de soare, rîde Rina. Pe unde a venit, cînd a venit ? — Ţi-am spus bon jur. — Bon jur, Rina. — Nu-mi mai spune Rina. Tanti îmi zice Coana — e mai frumos... Era acolo un băiat care-mi spunea „domnişoara Corina"... De ce te uiţi aşa? — Nu mă uit. Mă gîndes'c. — La ce te gîndeşti ? — Nimica, aşa... că au început să-ţi crească dinţii... Rina şterge cu palma scîndură băncii, pe urmă se aşază ridicîndu-şi rochiţa dinapoi. — E nouă.,. zice ea. — Unde ţi-s cozile ? întreabă Miţu. Rina fără cozile legate cu cordicuţă roşie, Rina fără hăţuri... —- Le-am tăiat. Acolo toate fetele erau tunse. Acolo.. „ Miţu îşi vîră adînc pumnii în buzunare. O măsoară, fără să înţeleagă bine de ce e Rina — şi nu-i Rina. în locul ghetelor căputate de domnul Pălăduţă, Rina poartă pantofi mititei de lac. Unde-i rochiţa ei cu puchiţei, mai scurtă-n faţă decî în spate ? A auzit odată, la flaşnetă, cîntecul pe care-1 cîntă mama la pian. Din loc în loc, lipsea cîte-o notă. Miţu a încercat să pună el, în gînd, notele sărite. Degeaba, nu mai era cîntecul mamei. De ciudă, a zvîrlit cu un bulgăre, de după gard. A lovit în papagal. Cineva a înjurat — poate flaşnetarul, poate papagalul. .. Şi de atunci nu mai poate auzi cîntecul mamei fără să-şi aducă aminte de celălalt, al flaşnetei____ Rina nu se simte nici ea în largul ei. De ce se uită urît la ea Miţu? Ce i-a făcut? 162 — Ce te uiţi aşa la mine? Miţu vorbeşte îndesat, cu ciudă : — Să ştii că ţi-am făcut o morişcă de şindrilă, ş-o casă dintr-un bostan turcesc, cu ferestre roşii şi cu luminare.., Da' nu ţi le dau. — De ce nu mi le dai ? — Fiindcă nu vreau. Rinei i se încreţeşte nasul ca înainte de a plînge. Mai bine-ar bate-o ! Aşa era înainte : o bătea, şi pe urmă se împăcau şi-i dădea tot. Miţu aşteaptă : dacă plînge, îi dă şi morişca şi bostanul. Dacă nu.. . Rina aşteaptă s-o bată Miţu. Miţu aşteaptă sa plîngă fata. Dar Rina nu vrea să plîngă. îşi strînge gura pungă şi vorbeşte înţepat : — Atîta pagubă ! Crezi că am eu nevoie de bostanul tău ? Am atîtea păpuşi, că m-am şi plictisit de ele. Şi-o să-mi mai cumpere încă tanti, cînd m-oi duce la Bucureşti... — Ce-ai să cauţi tu la Bucureşti 4 — Mă ia tanti să mă deie ia şcoală acolo... că acolo-s şcoli mari şi frumoase, nu ca cele de pe-aici... Miţu o priveşte a batjocură, numai c-un ochi : — Zău ? nu mai spune ! Fata sare arsă. Şi, cu coatele trase spre spate a bătaie, cu pumnii strînşi, îşi vîră sub nasul băiatului ochii veninoşi : — Să ştii tu. Acolo şi şcolile-s mai mari. ŞI casele-s mai mari. Şi trăsurile-s mai mari, Şi toate cele-s mai mari. Să vezi tu ce casă are tanti, cu două rînduri, nu ca a voastră. Si cu baie, şi cu carolifer. .. — Cu ce ? — Cu caroliîerf care-ncălzeşte fără loc. Aşa-i ia boierii cei mari... Şi are tanti atîtea pălării, că nu mai ştie ce să facă cu ele, şi rochii numai de mătase. . . nu ca a... ca a mă-tii 1 S-a potolit. Ştie că acum, dacă „s-a legat de mă-saM, e ca şi cum l-ar fi bătut. Dar Miţu nu sare la ea. S-a tras puţin îndărăt şi-i spune liniştit : 163 — Du-te acas'ă. — Ce să fac ? — Să te duci acasă la tine. — Şi dacă nu vreau ? Crezi că mă tem eu de tine ? Dar Miţu atîta ştie : — Du-te acasă, că de nu. . . încet, un pumn a ieşit din buzunarul pantalonilor. Un pumn vînăt de strîns ce-i. Nu-i glumă. .. Rina se uită cu nepăsare prefăcută la nişte buruieni, Se depărtează pe nesimţite. Şi dintr-odată, cînd i se pare că distanţa e destul de potrivită, o ia la goană. Din portiţă s'e uită îndărăt: Miţu nu s-a luat după ea, îşi netezeşte rochiţa cu palmele şi iese fără grabă, cu nasul pe sus, ca o cucoană care pleacă de la o vizită unde s-a plictisit puţin. Se aude şi poarta casei lor. Pe urmă nu se mai aude nimic. O vrabie s-a aşezat pe-o creangă de saicîm. S-a scăldat în colbul drumului şi acum îşi face toaleta, Se zburleşte, s'e scutură, apoi se ciuguleşte, aşezîndu-şi penele cu pliscuşorul. Cochetează. — Ce te strîmbi, ca Rina ?.. . Un bulgăre se sfarmă, greu, de trunchiul salcîmuluh — Du-te dracului. . . şi tu ! AVENTURA Intr-o cămăruţă îngustă şi lungă, cu uşa-n drum şî c-un ochi de geam spre ogradă, madam Sara, văduva, a deschis prăvălie. Acolo stau, în neprevăzută tovărăşie, un butoiaş cu gaz, o putină cu scrumbii, o lădiţă cu mangal, un sac cu făină de păpuşoi, trei borcane de sticlă cu bomboane colorate, o cutie de biscuiţi, im calup de halva, ciorapi, grăunţe, pudră, fasole,, covrigi, sardele,, zahăr, săpun de rufe, hîrtie de seri-sori, ouă, cicoare, Franck, bumbi de sidef, cremă de ghete, alune americane, frînghii, halviţă şi mături. Prin ochiul de geam se vede un pătrat de ogradă cu pămîntul bătătorit, sterp, unde tînjesc un saicîm greu de colb şi-o masă veche, de-atîta vreme împreună, încît au început să aibă un aer de familie. Acolo, sub saicîmul fără umbră, lucrează toată ziua domnişoara Mina, fata Sarei, Domnişoara Mina nu stă în prăvălie. Numai cînd se iveşte vreo socoteală căreia nici clientul, nici negus-toreasa nu-i dau de rost, Sara îşi urneşte de după tejghea trupul moale şi bate cu degetul în ferestruică. — Că Mina, nu-i fie de deochi, aşa socoteşte de iute \ Ca un contabil. Doar nu degeaba a mers trei ani la maici, Ei, dacă trăia săracu tată-tu, Mina era de-aeu profesoară. . . Mina se poartă cu şorţ negru şi guleraş alb, ca o şcolăriţă. Are ochi umezi ş-un surîs firav şi dulce, ca o aţişoară de caramel topit. Nu se uită la clienţi. Aruncă o privire pe hîrtia cu socoteli, se încruntă 165 puţin, rosteşte ceva cu glas învăluit şi se întoarce sub s'alcîm, la lucru. Madam Sara priveşte lung în urma ei. — Ai văzut ?:6; Ca un contabil! Prăvălia Sarei are şi doi clienţi de elită : pe sublocotenentul Onişor din infanterie şi pe căpitanul Rusu, din administraţie. Au început a veni de astă-primăvară şi totdeauna împreună. Sublocotenentul e năltuţ şi blond, căpitanul e îndesat şi brun. Sublocotenentul cumpără hîrtie de scrisori, pe care degetele Sarei, deşi frecate apăsat pe şolduri, lasă pete rotunde, de gaz. Căpitanul cumpără peniţe, că-s mai uşor de purtat în buzunar şi-s mai ieftine. A adunat acasă atîtea cutii cu clapse, ronde, gotice şi aluminiu, încît de la o vreme n-a mai ştiut ce să facă cu ele şi le-a dăruit ordonanţei, Şi în curînd s-a aflat printre băieţii de şcoală că la Costache al lui domnul căpitan Rusu se găsesc peniţe bune şi cu rabat. într-o zi, căpitanul Rusu şi sublocotenentul Onişor au găsit în prăvălie un străin care vorbea în şoaotă cu madam Sara. Era un băiat străveziu, adus puţintel din spate şi c-o intenţie de zulufi în dreptul urechilor, în ziua aceea, căpitanul era foarte bine dispus: — Madam Sara, dă-mi, te rog, trei clapse, două ronde şi patru aluminiu... Apoi, apropiindu-se de ferestruică, s-a uitat ia ceafa delicată a domnişoarei Mina. — Harnică-i Minuţa noastră, madam Sara. Coase, coase mereu... Tînărul cel cu zulufi stătea aplecat pe-o condică. S-a îndreptat, ca o varga îndoită pe care-o scapi de-un capăt, a deschis gura să zică ceva, s-a înroşit, şi a ieşit pe uşa din fund, izbind-o mai tare decît se cuvenea. Sublocotenentul a fluierat, a mirare : — Dar asta ce mai fu, nenişorule ? Sara şi-a şters1 cu mîneca obrajii mari şi lustruiţi şi a răspuns cu un pic de viclenie : — Nu te supăra, domnu căpitan, . . îi Sami, logodnicul de la Minuţa). Aşa un băiet bun — numai să le deie Dumnezeu noroc ( E funcţionar la Natansohn, la bancă. Căpitanul şi-a îndesat gîtul scurt în gulerul tunicii, în schimb, gîtul subţire al sublocotenentului s-a subţiat mai mult ca de obicei. — Şi ce l-a apucat, mă rog, pe domnul Sami al dumitale să ne trîntească uşa-n nas ? Madam Sara a scos la iveală din fiinţa ei totdeauna tînguitoare şi amărîtă un zîmbet nesigur, dibuitor — aşa cum scoţi la zile mari o haină veche care nu-ţi mai vine, o haină de demult: — Tinereţă... Cine iubeşte cu adevărat merge gelos'. .. Sub saicîm, Mina lucra înainte, cu spatele spre logodnic. O pată de soare i se prinsese în păr. Sami spunea ceva, stăruitor. Fata ridica dintr-un umăr şi nu răspundea nimic. — Tinereţă.. . Căpitanul Rusu şi sublocotenentul Onişor au plecat, mergînd în pas şi fluierînd fiecare alt marş, cu prefăcută nepăsare. Şi pentru întîia oară şi-au aruncat unul altuia priviri piezişe şi bănuitoare, de parcă abia acum şi-ar fi dat seama că tovărăşia lor e şubredă şi fără rost. A doua zi s-au întîlnit la Central, ca-n fiecare dimineaţă. Şi-au luat împreună cafeaua cu lapte şi au pornit spre cazarmă. Nici unul, nici altul n-aveau gust de vorbă. La prăvălioara Sarei, uşa era întredeschisă. Căpitanul a împins-o cu piciorul. Clopoţelul de deasupra s-a zbătut speriat. înăuntru nu era nimeni. — Madam Sara ?... 166 13 — Scrieri îm. ,p.reză 167 In ogradă, salcîmul îşi scutura frunza pe măsuţa goală, — Madam Sara 1 Din odaia din fund a răspuns un suspin. Sublocotenentul s-a repezit într-acolo, pipăindu-şi revolverul în buzunarul de la spate. — Să ştii că li s-a întîmplat ceva I în iatac, la masa din mijloc, stătea cu coatele pe masă, nemişcată, Sara. în dulapul cu uşa dată de părete, nici-o haină. într-un colţ, aruncate, două pălării vechi, Saltarele erau scoase : unul stătea pe pat, cu fundu-n sus, celălalt pe-o coastă, lîngă sobă. Şi toată odaia era plină de lucruri mutate de la locul lor. — Ce s-a întîmplat ? Madam Sara a ridicat asupra străinilor ochii umflaţi de plîns şi nu s-a mirat că-i vede acolo. — Vai, vai, ce nenorocire ! Vai, domnu căpitan ! — Cînd v-a prădat ? Cine v-a prădat ? Şi Mina ? Unde-i Mina ? — Mina!... Mai bine-o duceam la Păcurari pe Mina, şi stam la pămînt opt zile, şi la un an îi puneam piatră la cap — decît aşa o ruşine! Vai, domnu sublocotenent ! Căpitanul Rusu şi-a proptit pumnul în masă. — Dar spune-odată ce s-a întîmplat, cucoană ! — O fugit, domnu căpitan î O fugit c-un golan, cu băietu lui Butunoi de la percepţie, c-o haimana, domnu sublocotenent, c-un creştin! Şi Sami vine azi s'ă logodească... Cum să-i spun eu aşa o nenorocire ? Vai l De-o parte şi de alta a uşii erau două scaune. Căpitanul Rusu s-a aşezat pe unul. De pe celălalt, sublocotenentul Onişor a ridicat cu două degete o cămăşuţă albastră cu dantele, s-a uitat lung la ea, apoi a pus-o la loc şi s-a aşezat deasupra, — Cum asta? — Cînd? Madam Sara se legăna pe scaunul prea îngust, gata să se reverse cînd într-o parte cînd în cealaltă, — Parcă eu ştiu cum ? Parcă eu ştiu cînd ? Vai de păcatele mele! Ne-am dus aseară la Beti, verişoara de la bărbat. Şi cum am ajuns, zice Mina — n-ar mai fi ajuns să zică : „Mamă, cît stai mata ia tanti Beti, eu mă duc peste drum, la Malvina, că-s mai multe fete acolo şi vin şi băieţi"... Şi s-o dus... Pe la unsprezece îi zic eu lui Beti : „Beti, s-o chemăm pe Mina, că-I tîrziu de-acu şi mîne trebuie să deschid dimineaţă prăvălia"... Da' Beti : „Dă-o dracului de prăvălie, Sara! N-auzi cum cîntă patefonul la Malvina ? De ce să stricăm petrecerea fetelor" ?.. . Şi s-o făcut douăsprezece, şi pe urmă s-o făcut unu.. . Ne-am dus la Malvina s-o chemăm pe Mina. Cînd colo, Mina nici nu fusese la Malvina! Vai... Nici nu ştiu cum am ajuns acasă. Am găsit lampa aprinsă şi uşa deschisă — putea să ia cineva toată prăvălia ! Şi Mina — nicăieri. Am ţipat, vai, ş-o sărit vecinii, c-o crezut că-i foc. Doamne fereşte ! Şi mi-o spus madam Ionescu, a lui domnu Ionescu de la administraţie, c-o văzut-o' pe Mina pe la zece ceasuri c-un geamantan şi cu golanu cela, nu l-ar mai răbda Dumnezeu, într-o birjă.. . Vai! Şi-o luat tot, domnu căpitan, şi hainele, şi linguriţele de argint, şi sfeşnicele de la bunicu Natan, şi cerceii de la mătuşa Roza — tot, domnu sublocotenent, tot! Madam Sara a tăcut. S-a şters la ochi cu colţul feţei de masă şi s-a uitat împrejur ca întoarsă de pe altă lume. într-un tîrziu, parcă şi-a adus aminte de ceva, A oftat adînc şi a întrebat cu glas bolnav : — De care peniţe să vă dau azi, domnu căpitan ? Dar căpitanul se ridicase şi-şi trăgea nervos tunica. A răspuns, scurt şi sever: — Nu-mi mai trebuie nici-o peniţă, madam. Au ieşit amîndoi, fără să se uite în urmă. La un colţ de stradă i-a întîlnit Sami, logodnicul. Era grăbit şi ţinea în mînă, de parcă se temea de ei, doi trandafiri roşii, desfăcuţi pînă-n inimă. I-a salutat. Dar nici căpitanul Rusu, nici sublocotenentul Onişor n-au părut a-şi aduce aminte că l-au mai văzut vreodată. Sublocotenentul s-a uitat îndărăt: — Săraca! 168 169 Dar căpitanul i-a tăiat vorba, a sfadă : — Săraca ?.. . De ce săraca ? Dă-o dracului I Auzi, s'ă fugă cu băiatul lui Butunoi! N-a putut găsi în tot tîrgul ăsta pe cineva mai de seamă ?. . . Sublocotenentul n-a răspuns. Nici nu s-au uitat unul la altul. Onişor căuta ceva cu ochii de-a lungul marginii trotuarului. Iar căpitanul descoperise ceva * INTRE PĂPUŞI deosebit de interesant departe, pe dealul de lut din fundul zării, şi se uita acolo ţintă, cu ochii răi micşoraţi de soare. Cum au ieşit de la teatru, a început isă ningă. în lumină ninge vesel, cu fulgi argintii şi neastâmpăraţi, încolo, peste grădini, ninge aşezat, albastru. Tase Arghiropol s-a oprit să-şi încheie mănuşile. Aninată de braţul lui, Lia a ridicat spre cerul destrămat ochii ei ca două acadele de mentă. — Ninge, ninge ! Te ducem acasă pe jos, Maruca... Pe Lia o cheamă Leliana : nume poetic, potrivit pentru o femeie înaltă cu mers lin şi unduitor. Ea şi-a ales singură altul, pe potriva el. Şi-a zis Lia : nume limpede, uşurel şi fără importanţă. Cu spat ele-n vînt, Matei îşi aprinde ţigara. Ţine chibritul în pumnii închişi, ca într-o lanternă. Şi lanterna luminează, rumen, un chip lungit, cu obrajii concavi, cu ochii înguşti ca două lini oare. Maruca rîde. Cînd era mică se juca desenând cu creionul de-a curmezişul batistei un chip omenesc simplificat : un oval, um unghi ascuţit în loc de nas, un 0 drept gură şi sub două linii, două bobite în loc de ochi. Pe urmă întindea batista de colţuri, pieziş. Desenul căpăta viaţă şi expresie : era „domnul cel slab" sau „domnul cel gras", după cum chipul era întins în lung sau în lat. . . Cine făcea acum, în glumă, din obrazul lui Matei pe „domnul cel slab" din copilăria ei? Chibritul s-a stins. Lanterna s-a stricat. Şi Matei şi-a reluat chipul de toate zilele şi zîmbetul din colţul 170 171 sting al gurii, care-i corectează regularitatea puţin monotonă a trăsăturilor. — De ce rîdeai, Maruca ? — Aşa... fiindcă erai urît cînd îţi aprindeai ţiqaia. Semăna! cu „domnul cel slab". — Cu cine ? Au plecat. Glasul Liei se aude uşurel şi limpede, fără rezonanţă şi aproape fără timbru, ca o melodie cîntată pe-un pian cu clape de metal, cu ciocănele de lemn. Maruca rămîne în urmă cu Matei. Nu ştie încotro se duce — şi-i e totuna. Merg umăr lîngă umăr, potri-vindu-şi paşii cu seriozitate. Li se pare că merg'pentru întîia oară alături, pe drumuri pe care n-au mai umblat, că-s singuri şi că şi-n ei, şi-n jurul lor totul e nou şi curat, ca omătul abia nins. — Ai lipsit, Matei.. . — Am lipsit, Maruca. — Mult... — Mult ? Trei zile. Pentru procesul acela... L-am cîştigat. Şi la întoarcere — să-ţi spun? M-am oprit în tîrguşorul tău. Aş fi vrut s-o văd pe mama ta, să vorbesc cu ea. Dar închipuieşte-ţi că n-am găsit-o. Maruca a plecat capul. — Nu ţi-am spus, Matei. .. Pe mama n-o cheamă ca pe mine. .. E măritată cu doctorul Damian. Tata e.. . tata a fost profesor de franceză. Nu l-am văzut de mult. Nu ştiu pe unde-i. A dispărut. .. Mi-e greu să ţi Ie spun toate astea. Mi-e ruşine. — Iartă-mă, Maruca. Aşa de aproape o simte acum. . . Ar vrea s-o strîngă, toată, în inima lui caldă. Să-i spuie ceva bun, s-o mingile. .. — Maruca — tu ! „Tu" e cea mai nouă şi mai dulce mîngîiere a lor. Aşa de des îşi spun „tu", încît se cunoaşte că nu-şi spun de multă vreme. Au trecut de-a lungul unei străzi luminate, au cotit pe-o străduţă cu case adormite. Vîntul s-a înteţit. Omătul se spulberă pe marginea streşinilor în colb de sticlă. La colţul străzii, Lia s-a oprit : — Mi-e foame i în faţa lor sclipeşte vitrina unui restaurant. ^Prin sticla înflorită cu ferigi de gheaţă se desluşesc cîteva farfurii. Un peşte holbat înoată-n saramură. Deasupra uşii scrie, mare : La ursul polar. Mai jos, un cap de sălbătăciune desparte în două, cu gura lui cruntă, un nume din care-a înghiţit bucăţica de la mijloc: I. Gold-berg. — Mi-e foame. Intrăm aci. Vreau crap îm saramură, cu ardei iute. Tase se indignează : — Vai, ma petite I Dar ce-o să zică lumea ? Lia şi-a scos din guler nasul înroşit de frig. — Lumea ? Care lume ? Unde vezi tu lume ? Şi pe urmă, puţin îmi pasă de lume. Tu n-ai decît să rămîi în drum. Mie mi-i foame. Eu intru. Tasi a ridicat din umeri şi a zîmbit, cu aerul omului care se sacrifică : — Fie... Mais quel enfant tu îais, ma petite / Au intrat. Un clopoţel a ţîrîit deasupra uşii. De după tejghea s-a repezit, cu spaimă, un băieţaş trezit din somn. S-a uitat împrejur cu ochii albaştri, ca ai pisoilor cruzi, şi-a îndreptat peste pieptul unsuros o cravată imaginară şi a întrebat pe două tonuri ascendente, foarte îndepărtate : — Ha-a ?.. . Apoi, dezmeticit, a întins pe masa de lîngă sobă o hîrtie albă, a şters scaunele cu şervetul cu care a feţuit pe urmă şi farfuriile, a adus pîine de secară presărată cu semincioare negre şi cutii de sardele cu untdelemnul sleit. A desfundat o sticlă şi a pus pe masă păhăruţele de vin, ţinîndu-le delicat pe dinăuntru cu degetele roşii şi grase. Din odăiţa de alături vine mirosul fierbinte şi sfî-rîit pe care-1 aruncă în stradă, iarna, uşile birturilor. — Vreau fleică ! a comandat Lia, autoritară. 172 173 Cu paltonul între umeri, cu coatele pe masă, mănâncă hămesit. Şi Tase e încântat: — Ia uitaţi-vă la Lia cum a prins de repede culoarea locală ! Cest un vrai cameleon celle petite I Apoi îşi scoate din vestă oglinjoara de metal şi începe să-şi cerceteze cu de-amănuntul părul neted ca o cască cenuşie şi obrazul crestat de dunguliţe subţiri aproape invizibile. îşi încruntă şi-şi destinde de cîteva ori fruntea, pînă cînd i se pare că figura lui şi-a găsit expresia favorită : cea mai incoloră dintre toate. Maruca şi Matei s-au aşezat la aceeaşi margine de masă, pe scaune scunde, fără spătar. Amîndoi încearcă să ascundă, neîndemînateci, un surîs de complicitate, ca doi copii care-au făcut o poznă şi se dau de gol. Maruca îşi priveşte atentă mîinile aşezate cuminţi pe masă. Şi cînd îşi ridică ochii, în cafeniul lor transparent se aprind solzi aurii de rîs. Matei se munceşte cu o măslină bătrîna, care nu se lasă prinsă în scobitoare, — Ia-o cu mîna I îl sfătuieşte Lia, arătîndu-i cum să facă. Ca să înnobileze puţin atmosfera, Tase începe să povestească. Face ochii mici şi vorbeşte din gît, zîm-bindu-şi subtil sie însuşi : — La Paris, într-un local de periferie ca ăsta, ai cel puţin avantajul că poţi descoperi tipuri interesante. Aveam un prieten, Robert Morel — un băiat adorabil. Şi bogat. . . Avea fabrică de nu ştiu ce, proprietăţi, cal de curse. . . Ei bine, băiatul ăsta inteligent şi fin îşi încurcase viaţa cu o.. . cum să spun ? Ca Baudelaire, quoi! O femeie couleur noisette, fata unui negru văxu-itor de ghete şi a unei bucătărese beţive. Nostimă, ma ioi! Mititică şi slăbuţă ca un băieţel, şi e-uai cap cît pumnul. Şi o faţă expresivă, cu gura pîn'la urechi, cu ochi violeţi sub sprincenele ca aţa. . . Din întunericul odăiţei de alături au călcat în prag două picioare scurte cu cîte un bocanc uriaş în vîrf la fiecare. Şi un omuleţ smolit, cu o scripcă subsuoară,, se apropie ploconindu-se. Băiatul se repede, proptindu-i mîna-n piept : — Lasă, domnu liaidabur... zău, lasă. Că-i tîrziu de-a cu. Dar domnul Haidabur şi-a boţit obrazul de tuci şl a zvârlit băiatului, de jos în sus, o privire albă şi dispreţuitoare : — Cu cine vorbeşti tu, mă, fir-ai să fii! Ştii tu cine-s eu, mă ? Eu îs Haidabur, mă, gurist, mă, în taraful lui Ţugui, ma — fir-ai tu al dracului să fii cu tcţ neamul tău ! — Lasă-1 să cânte ! Vreau să cânte ! a strigat Lia, veselindu-se. M-am săturat de povestea cu Robert Morel, . . Băiatul s-a tras într-un colţ, cu palmele desfăcute în dreptul umerilor, că, adică, el se leapădă de orice răspundere. Iar domnul Haidabur s-a proptit bine în bocanci, a ciupit coardele, a hîrîit puţin din piept, cum fac ceasornicele vechi înainte de a se porni, şi şi-a arătat pînă-n omuşor interiorul gurii vinete, ca la cîinii cei răi : Lumea zice că sînt beat. Dar eu sînt amorezat : Sînt amorezat lulea De nevasfta altuia. .. După fiecare vers, melodia se poticneşte în cîte-un refren, pe care domnul Haidabur îl subliniază lăsîn-du-se puţintel din genunchi. Cu coatele pe masă, cu degetele-n păr, Lia rîde : — încă o dată, te rog. Vreau să învăţ şi eu cântecul Am să-1 cânt cînd om avea musafiri, Tase. Ştii ? Cînd o veni tanti Esmeralda. . . Dar Tase a început a se plictisi, se vede. Stă grav în capul mesei, de parcă prezidează un consiliu ai băncii Arghiropol et iils. Pe carnetul lui Matei, Maruca schiţează c-un vîrf de creion silueta domnului Haidabur. Un fir de aer îngheţat s-a strecurat în încăperea caldă. Domnul Haidabur şi-a înghiţit refrenul. Uşa s-a deschis atît de timid, încît clopoţelul de deasupra s-a legănat fără să sune. 174 175 — A... mais l'on s'amuse ici... — E un bătrînel cu părul alb sub pălăria ninsă. Paltonul cu gulerul ros e descheiat, cravata — înnodată strîmb. Clipeşte mărunt, ca să se deprindă cu 'lumina» netezindu-şi bărbuţa cu degetele care-i ies prin mănuşă. Apoi îşi scoate pălăria, cu un gest larg şi demodat.: — Bonsoir, jeunesse! A făcut un pas şovăind. Băiatul s-a apropiat de el : — Cucoane Iliucă, mă rog matale... E tîrziu, cucoane Ulucă. .. — Şi ce dacă-i tîrziu ? Ştiu că-i tîrziu. Şi tocmai de aceea vreau un coniac, un tout petit vene de cognac... Glasul băiatului tresare plîngător : — Ai băut destul în seara asta, cucoane Iliucă. Lasă, mă rog, matale. .. Bătrînul îşi scutură delicat omătul de pe pălărie. S-a oprit, c-un deget ridicat. — Adică. .. cum vine asta tinere ? Pretinzi dumneata că-s beat ? Şi încet, cu glas subţirel şi uzat: Lumea rice că sînt beat... Rîde, cu un fel de timiditate copilărească, şl dintr-odată parcă nu mai ştie ce să facă cu pălăria, cu mîinile, cu el tot. Lia se apleacă, peste masă : — Invită-1 la noi, Tase. O să ne amuzăm. Te rog : îi est si drole,.. Maruca s-a ridicat. îşi strînge repede haina pe trup, fără să nimerească încheietorile. — Lăsaţi-1, vă rog. . . e tata. Şi cum Matei îşi ia paltonul din cuier, Maruca se întoarce spre el fără să-1 privească : — Nu, Matei, te rog. . . E inutil. Şi, luînd pe bătrîn de braţ, iese cu el în noapte. In urma lor uşa s-a închis singură, iar clopoţelul s-a zbătut încă multă vreme deasupra, speriat. Au ajuns. în ogradă se clatină, singur în ninsoare, un copăcel sărac şi strîmb. Parcă nu ştie cum să-şi ţie crengile şi cum să se tragă, umilit, mal la o parte, ca să nu supere pe nimeni. — Iar te-ai mutat, tată ? — Iar... că zicea că hodorogesc noaptea.. . Calomnii, Maruca tatei.. . „Maruca tatei...". O fetiţă cu ochi mari aşteaptă in capătul cerdacului. Şi cînd fluieră fabrica de amiază, închide ochii, îşi îndeasă pumnii peste ei şi ascultă... Vrea să-1 audă venind, vrea să desluşească, din toţi paşii care trec pe stradă, paşii lui: „Ce faci acolo, Maruca tatii?". Cheia a scrîşnit în uşă. Un chibrit pîlpîie în întunericul călduţ. Lampa are abajur de jurnal şi afumă. Bătrânul s-a aşezat pe marginea patului. Pare ostenit. Pe lavoarul ruginit, între cana de tablă şi prosopul făcut ghem, un buchet de negară îşi înalţă, dintr-o cănită albastră, fumul gălbui. Pe patul de tablă, cu medalioane în care două cucoane cu malac of se bat cu omăt, aşternutul e nestrîns sub cuvertură. Pe masă, un jurnal c-un rest de pline şi pieliţe de salam. Alături, maşina de spirt, ibricul c-un rest de cafea şi o foaie de hîrtie pe care-i scrisă, ca o poezie, conjugarea verbului aimer. Un mire şi o mireasă, îngălbeniţi de vreme, se uită atît de fix unul la altul, că te oboseşte privirea lor. — De cîţi ani s-or fi uitînd aşa ? se întreabă Maruca. După îmbrăcăminte, măcar de vreo cincizeci... Miroase a colb nescuturat, a mucegai, a spirt şi a fum rece de tutun. — Era mai bine dincolo, tată. — Ştiu. Şi dincolo era mai bine decît dincolo, şi tot aşa.. . Şi mai bine ca oriunde era la noi acasă, Maruca tatii. . . Geme încetişor : — Maruca. .. — Ce-i, tată ? — Maruca, eşti supărată... tare ? 176 177 lit! S-a aşezat lîngă el pe pat. E aşa de firav şi de urni- — Nn, lasă... nu te mai gîndi. Cuvertura s-a dat puţin la o parte, arătînd un colt de pernă cu faţa gălbuie şi o margine de pled vechi. Bătrînul trage repede la loc învelitoarea şi se uită îngrijorat la fată : de n-ar fi văzut i Dar Maruca a avut: vreme să se uite în altă parte. — înţelegi, Maruca tatei, nu puteam să-mi închipui că am să te-ntîlnesc acolo. .. Tace. Maruca îl întreabă : — Pe Matei Dragomir, îl cunoşti ? — Matei Dragomir ? — Da, avocatul.. . — Nu. Care era ? Şi bucuros dintr-odată : Cel brunt, nu-i aşa ? Că doar nu era să-ţi fie drag ţie manechinul-din capul mesei î Mititica cea blondă e drăguţă. Nu-L aşa că era puţintel beată ? Şi veselă. Ca un mieluţ cu clopoţel. .. îşi apropie mîna de mîna ei, ca şi cum ar vrea să< i-o mîngîie, dar nu îndrăzneşte să i-o atingă. — Matei Dragomir îl cheamă ? Mă bucur, Marnca* tatei. .. Maruca îşi fereşte ochii. îi vine să plîngă. — Nu te mai bucura, tată. Cum am să mai dau ochii cu el acum ? Bătrînul nu înţelege. Stă nedumerit, cu palmele-strînse între genunchi. Privirea lui şovăitoare caută, parcă, ceva prin colţurile odăii, şi nu găseşte nimic, într-un tîrziu, ca trezit din somn : — înţeleg.. . dar nu te teme, Maruca tatei, aranjez eu. Ai să vezi. . . Eu n-am stat niciodată în calea nimănui, tu ştii. Cînd Eliza. . . cînd mama ta a vrut să seducă, s-a dus. Şi acum, cînd mi-a scris că ar fi bine să te evit, te-am evitat : ţi-am spus că plec la Bucureşti şi m-am mutat în mahalaua asta. N-am vorbit cu tine-de trei luni. Trei luni şi patru zile, exact. Dar te-am văzut. . . Ştii, seara, după statuia din piaţă, cînd ieşi tu de la şcoală. .. Am băut mai mult în vremea asta,, dar nu-i nimic. Ce să fac şi eu ? Nu fi tristă, Maruca 178 tatii... Haidem, că-i tîrziu. Te duc pînă acasă. Aici e prea urît pentru o fată frumoasă ca tine. încheie-te la gît. Nu vrei un fular mai gros? Unde ţi-s^ mănuşile ? Şi fii liniştită, ştiu ce-mi rămîne de făcut. Ai să vezi... Mâ laşi să te sărut? Ca atunci cînd erai mică? Aşa, Maruca tatii, haidem... Maruca s-a trezit fără nici un gînd. In aşternutul cald, trupul ei n-are încă nici formă, nici greutate, nici nume. Nu e ea, nu e nimeni. Deschide puţin ochii. E încă întuneric. Doar sub fereastră, un pătrat mai luminos : portretul lui Matei, pe şevalet. Nu-1 vede, dar îl ştie. Şi-i rîde, ca-n fiecare dimineaţă. Nu-s gata decît ochii. — Cînd îl terminăm, Matei ? •— Niciodată, Maruca, niciodată.. . Şi dintr-odată îşi aduce aminte. Ce s-o fi petrecut acolo, în odăiţa dintr-un fund de mahala ? Ce înţelege bătrînul să facă — ce hotărîri absurde şi copilăreşti e în stare să ia ? Şi toate gîndurile i se adună într-unui singur, ascuţit şi dureros : — Numai asta nu, numai asta nu I S-a îmbrăcat pe întuneric, dibuindu-şi hainele îa întâmplare. Să n-ajungă prea tîrziu! Pe sală, servitoarea suflă în foc. Deschide gura să întrebe ceva, dar n-are cînd. Maruca a ieşit. Peste oraş stăruie încă aburul nopţii. Nu mai ninge, în puful omătului, nici-o urmă. Doar la un colţ de stradă un trecător cu chef s-a oprit, i s-a uitat drept în ochi şi şi-a dres glasul, cu înţeles. A ajuns. Storul e coborît şi lampa aprinsă. Cu mîna pe uşă, Maruca n-are curajul să apese. De peste drum, de la crîşma, vine cîntec înăbuşit de ghitară. Uşa e descuită. Şi toate-s aşa cum le-a lăsat. Nimeni n-a desfăcut patul. Doar jurnalul de pe masă, 179 boţit, e aruncat lingă soba fără foc. în locul lui, sub lampă, un plic şi o hîrtie. Pe plic, numele lui Matei, scris subţire, tremurat, cu litere colţuroase ca nişte minuscule şi misterioase figuri geometrice, Şi pe foaia albă, sus, un cuvînt, unul singur: Tinere... Maruca a tresărit. Simte cum se strecoară pe lingă ea ceva rece: pe uşa deschisă intră vi ritul. Iese în prag. In omăt, sub urma paşilor ei, se lămuresc urme de galoşi. Cineva -a ieşit pe poartă, nu demult. .. Maruca se clatină fără să cadă, ca păpuşile de celuloid cu plumb în picioare : — Tăicuţule... tăicuţule, ,. Şi atunci, în răstimpul cit s-a închis uşa crîşmei de peste drum ca să iasă un homar cu o pine subsuoară — a ajuns pînă la ea glas cunoscut, puţintel şi uzat: Lumea 'ice că sîixt beat,,. Pe urmă nu s-a mai auzit decît bombănitul înfundat al ghitarei, ca un bondar care s-ar izbi acolo înăuntru cu capul de geamuri, mînios. ÎN DEAL, LA BOGOSLOV Maica Agapia urcă încet cărăruia spre biserică. Dîn cînd în cînd se sprijină în cîrja înaltă, înflorită cu sidef, îşi pune deasupra ochilor palma străvezie şi se uită lung în urmă. Acuşi toacă de vecernie şi Tatiana nu mai vine. ., Maica Agapia e econoama mînăstirii Răşcovului. Dreaptă, cu obrazul subţiat, cuvioasă la înfăţişare ca o icoană, poartă încă, fără să ştie, în ochii albaştri ca apa de du cea de pe urmă pîlpîire întârziată a tinereţii, E călugărită de mult, de cînd tată-său, Manolache Dancu, boieraş văduv şi fără de astîmpăr, a adus-o aici ca să scape de grija ei şi să poată trăi slobod în lume. Maica Achilma, cea din neam şătrăresc, gura ascuţită a mînăstirii, spune cui vrea s-o asculte că boierul Dancu şi-a lepădat copila la călugărie pentr-un păcat de tinereţe. Fata lui tată-său! Şi mai spune maica Achilina că sora pe care-o creşte maica Agapia nu-i e nepoată din lume, ci fată de la Dumnezeu, şi că prea bine seamănă Tatiana cu răposatul stareţ Sofronie de la Bogoslov. .. Dar cine stă să asculte poveştile maicii Achilina ! Maica Agapia a poposit lingă aghezmătar. Dinspre păîău vine în fugă Tatiana. C-o mină îşi apasă pieptul, cu cealaltă încearcă să-şi adune sub broboadă şuviţele de păr ca arama. Dar cînd le strînge la o ureche, Ie scapă la cealaltă ; iar cînd le strînge la amîndouă, le scapă pe frunte. Năltuţă şi subţirică, sora Tatiana merge legănîn-du-se, cu capul aplecat pe-un umăr. Cînd vorbeşte, se 180 181 uită în pămînt, şi genele lungi îşi clatină umbra pe obraji. Cîţiva pistrui îi pătează nasul neastîmpărat. Fiindcă ştie că-i sade bine, îşi scoate înainte, ca pentru sărut, gura plină şi rotundă. Prin mînăstire se vorbeşte că sora Tatiana ar fi cam sărăcuţă cu duhul. Dar maica Achilina zice că se preface, de vicleană ce-i. Tatiana se uită rar în ochii oamenilor şi nu-i uşor să-i ghiceşti gîndurile. Iar vorba ei are mai totdeauna două tăişuri. Uneori e vorbăreaţă ca o ţarcă, dar mai adesea stă posomorită, cu sprincenele apropiate într-o singură lini-oară ruptă. — Iar ţi s-o înecat corăbiile, soră ? o întreabă cîte-o maică. — Iar.. . răspunde îndesat Tatiana, fără zîmbet. Şi ochii i se fac mai negri. Maica Agapia a crescut-o cînd cu răsfăţ, cînd cu străşnicie, după toane. Şi n-a prea lăsat-o singură prin mînăstire. Dar azi a venit la ea maica Glicheria, de pe pîrău, şi s-a plîns că pe sora Macrina, cea cu obraz acru ca şi numele, a apucat-o boala de cu noapte : i s-a înţepenit trupul, i s-au tulburat ochii, se zbate în aşternut şi strigă vorbe încâlcite şi diavoleşti. Ferească Dumnezeu pe toată lumea de asemenea năpastă I Şi a rugat-o maica Glicheria pe econoamă s-o îngăduie pe sora Tatiana să pască bobocii mînăstirii în locul bolnavei. La început, maica Agapia s-a. împotrivit. Pe urmă, s-a înduplecat. Şi Tatiana a plecat de dimineaţă, cu o jumătate de pîne, un coş cu zarzăre şi un pumn de zahăr, pe pîrău în sus. Sora Tatiana s-a aşezat din fugă pe banca de lîngă aghezmătar. Răsuflă tare şi ochii îi joacă a rîs sub genele plecate. — Cît pe ce să întîrzii de la slujbă i Şi doar eşti de săptămînă.. . o dojeneşte blînd maica Agapia. — Din pricina lui Toader, măicuţă, nu dintr-a mea i răspunde cu nevinovăţie sora Tatiana. — Dintr-a cui pricină zici ? — A lui Toader. .. Maica Agapia se gîndeşte ou spaimă la ochii de iscoadă şi la musteţile răsucite ale lui Toader, văcarul, întreabă cu glas asprit: — Ce-ai căutat tu la Toader ? — Nu m-am dus eu la el, măicuţă, el a venit Ia mine, pe pîrău. Mi-a dat păpuşoi copţi şi eu i-am dat zahăr... Ş-atîta. — Şi ce ţi-a spus? — Zicea să mă duc cu el în poiană, la coliba lui, să-mi arate un pui de veveriţă care seamănă cu mîne ş-un pui de bursuc care seamănă cu maica arhondară. .. — Şi te-ai dus ? — Nu m-am dus, că scăpase soarele după Muncel. Am mînat bobocii la maica Glicheria ş-am venit în fugă, să nu scap vecernia. Uite cum am alergat ! Tatiana apucă mîna bătrînei şi şi-o apăsă pe piept. Acolo, sub haină aspră, se zbate o sălbătăciune mititică. — Toader nu mă lăste. să plec. M-am şi bătut cu el. Uite... Şi scoate la iveală, din mîneea largă, braţul drept. Deasupra cotului înroşesc două semne lungăreţe. — Asta ce-i ? întreabă maica. — M-o muşcat Toader. . . da' tot am scăpat! Privirea măicuţei iscodeşte lung chipul fetei. Tatiana rîde tihnit, bucuroasă. — L-am muşcat şi eu pe el.. . să mă ţie minte ! Maica Agapia ridică ochii spre cer şi-şi face cruce cu smerenie : — Mulţămescu-ţi Ţie, Doamne, că te-ai îndurat de mine, păcătoasa... Peste liniştea mînăstirii pornesc, întîi singuratice şi rare, pe urmă împerecheate şi repezi, bătăile de toacă. Şi, cuvios, ecoul toacă în munte, prin rîpi şi văgăuni. De pe toate cărările se înşiră pe drumul bisericii, ca trase de aţa, călugăriţe în rase cafenii de şi ac. Maica Achilina îşi arată la răscruce nasul coroiat, ochii vineţi sub sprincenele groase şi părul cărunt sub scufia strîmbă. Mai înaltă decît toate, calcă apăsat cu 182 14 — Scrieri în proză 183 ciubotele ei grele. Iar între ciubote şi rasă i se văd la fiecare pas picioarele goale, uscate şi cenuşii. — Te-am văzut pe pirău, soră Tatiana, c-am fost după vreascuri cu Tomaida. . . Buni-s păpuşoii lui Toader, soră ?.., Pe rînd, una cîte una, măicuţele s'e mistuie în umbra bisericii pline de mireasmă albastră de tămîie %i dc busuioc, Cuvioasa Epraxia, stareţa Rîşcovului, a chemat-o pe maica econoamă la arhondaric. Şi-a pus ochelarii cu sticle groase pe nasul de ceară şi, ţinînd departe foaia de ochi, i-a citit o scrisoare pe care-o primise de la cuviosul Teofil, stareţul de la Bogoslov. în scrisoarea aceea, părintele Teofil o poftea, cu toate cuvenitele forme monahiceşti, la Bogoslov, unde trebuia să s'osească şi părintele Ghedeon, stareţul de la Stînca, să se înţeleagă împreună pentru împărţeala unor danii între cele trei mînăstiri. Maica Epraxia, doborîtă de bătrîneţe şi de reumatisme, nu mai ieşise de patru ani pe poarta mînăstirii. E aibă şi uscată, are pielea ca foiţa de ţigară şi mînile totdeauna reci. Ochii ei fumurii nu mai au luciu, şi privirea ei se poartă încet peste lume, parcă vine de departe, de dincolo de mormînt. Picioarele înfăşurate în flanele şi în blăniţe de iepure abia o duc, cu trudă grea, din cerdac pînă la biserică. De aceea, cuvioasa Epraxia a împuternicit-o pe maica Agapia cu toate îndreptările şi a rugat-o să se ducă la Bogoslov să s'e înţeleagă, în locul şi numele ei, cu părintele Teofil şi cuviosul Ghedeon, în privinţa acelor danii. Maica Agapia s-a cam codit, dar la urmă tot a trebuit să primească. Numai a cerut dezlegare s-o ia cu sine şi pe sora Tatiana: — Că eu, fără copila asta, nici mîini, nici picioare n-am, De cînd cu întîmplarea de pe pîrîu, maica n-o mai lăsa pe Tatiana singură prin mînăstire. I-a pus pe război covor greu, cu înflorituri eghipţieneşti subţiri şi încîlcite: mai bine să-şi prăpădeastă ochii pe izvod decît să umble cu Toader după pui de bursuc,. . Şi în toate umbrele care se furişau seara pe uliţă, maica Agapia vedea, cu drept, ori fără drept, pe Toader, văcarul. .. In dimineaţa albăstrie de vară, trăsura cea mare a juînăstiriî a ieşit legănmdu-se pe sub bolta arhondaricului, Maica Agapia, sora Tatiana şi coşul de papură cu gavanoasele cu şerbet de zmeură, de afine şi de nufăr, pe care maica Epraxia le trimitea celor doi fraţi întru Hristos, se pierd ca nişte jucării în încăperea largă a trăsurii. Trei căluţi rotunzi şi lustruiţi calcă mărunt, cu nerăbdare. Parcă joacă. Şi îndată ce s'capă la loc slobod, pornesc în goană, stîrnind sub copite tot colbul drumului. La fîntînă, maica Achilina vorbeşte cu mina la gură, Cîteva călugăriţe şi-au lăsat cofele jos şi ascultă, privind cu puţină ciudă în urma celor două călătoare. Şi spune maica Achilina, nici ea nu mai ştie a cîtea oară, cum că maica Agapia cunoaşte bine drumul spre Bogoslov din vremea cînd se trăsese acolo, departe de ispitele lumii, cuviosul Sofronie cel cu părul roşu ca al Tatianei... După ce a ieşit, ca dintr-o hrubă verde, din pădurea Cetinişului, trăsura mînăstireas'că a intrat în Stol-nicenL în faţa hanului domnului Vartolomei, la fîntîna cu trei plopi, Irimia a oprit să adape caii. La han e chef şi bucurie. în drumul de la biserică spre casă, a poposit o nuntă. Domnul Vartolomei, roşu şi asudat, s'e plimbă printre nuntaşi, ştergîndu-şi de pîntece mîinile-i de uriaş. Un ţigan cu scripca şi altul cu cobza ţîrîie un brîu mărunt, şi cîntecul abia s-aude, bîzîind amorţit, peste larma grea. Sora Tatiana s-a ridicat în picioare şi priveşte cu ochi mari şi hămesiţi. Doi flăcăi au prins de mijloc o fată şi joacă apăs'at, pe loc. Iar Irimia, înveselit fără 184 185 veste, a lăsat căldarea jos, şi-a trîntit palma peste ceafă şi-a început să chiuie răguşit: U-iu-iu! La minte mea Două cioare cîrîia Şi cioroiul nu putea U-iu! Atunci a văzut şi domnul Vartolomei trăsura cu oaspeţi. S-a ples'nit cu mîna unsă peste frunte şi s-a apropiat săltînd ca o minge. — Blagosloveşte, măicuţă, şi bine-ai venit! a strigat el de departe. — Domnul! răspunde domol maica Agapia, întin-zînd peste aripa trăsurii, spre buzele umede ale hangiului, mîna albă, tînără încă. — încotro, măicuţă ? — La Bogoslov, cu treburi mînăstireşti, domnule Vartolomei. Domnul Vartolomei îşi ţuguie buzele şi se miră: parcă sărută ori parcă suge. — Ţu... ţu. .. ţuc. Pe zădufu şi pe colbu ista, măicuţă ? Alt' dată... Maica Agapia îşi încruntă uşor sprincenele şi întreabă : — Da' o limonada rece se găseşte pentru noi, domnule Vartolomei ? Domnul Vartolomei îşi aruncă în sus' braţele scurte, cu bunăvoinţă şi cu familiaritate : — La mine să nu se găsească, măicuţă? Şi, înăs-prindu-şi glasul, strigă către han, prin palmele făcute pîlnie. Mă Niţă ! Niţă mă!... ia fă-te-ncoa c-o limonada la gheaţă, mă I Niţă, mic şi cu capul mare, răsare ca din pămînt cu două pahare şi cu limonada aburită. Domnul Vartolomei îndeasă cu degetul gros bombiţa de sticlă din gîtul gărăfii şi toarnă cu mîna dumnealui, de sus, băutura sfîrîitoare: — Şampanie curată, măicuţă ! Nunta s-a învăluit în colbul drumului. Larma s-a subţiat, departe. Nu se mai vede nimic. Numai plopii îşi clatină frunzişul cenuşiu, parcă se abate asupra lor, de-aproape, o suflare neostenită şi caldă. Măicuţele beau încet, cu înghiţituri măsurate. Limonada e rece şi înţeapă. Iar domnul Vartolomei priveşte dulce spre sora Tatiana şi uită să mai vorbească. Irimia a ieşit din han, potrivindu-şi paşii după un cîntec din capul lui. Trăsura porneşte. Căluţii întind gîturile, şi omul îi îndeamnă pocnind haiduceşte din bici : — Hiii, bidiviii moşului! Hi,. mîrţoagă, mînca-te-ar lupchii ! Hi — să-şi aducă aminte măicuţa de drumurile tinereţii şi de ochii părintelui Sofronie ! Maica Agapia se întoarce speriată spre Tatiana. Dar fata nu aude nimic. Cu ochii închişi, cu bărbia în piept, parcă doarme. Numai colturile gurii i se trag în jos, şi o lacrimă tulbure i se lasă încet spre vîrful nasului. Sora Tatiana se gîndeşte că niciodată ea n-o s'ă fie mireasă. Părintele Teofil şi-a aşteptat oaspeţii în „poartă". Maica Agapia s-a coborît încet din trăsură, şi-a scuturat cu mîna colbul de pe haină şi s-a uitat la ferestrele din capătul arhondaricului. A ascultat susurul lin al apei de sub podeţ şi i s-a părut că perdelele albe de la ferestre se clatină. Apoi a întors privirea tristă către părintele Teofil. Stareţul e înalt şi uscat, cu părul, cu barba şi cu sprincenele ca cenuşa. Surîde blînd, îngăduie multe şi niciodată nu ridică glastil. Lîngă el s-a ivit de nu ştiu unde fratele portar Pafnutie cel spîn, cu ochii rotunzi şi fără gene apropiaţi de nasul ca un plisc, cu rasa scurtă în mîneci, scurtă în poale şi pestriţă de petece. Făptura lui măruntă, ascuţită şi vicleană aduce cu un pui de hultan. După cuvenitele plecăciuni de bun sosit, părintele Teofil a poftit-o pe măicuţa sus, în arhondaric. Abia atunci şi-a adus aminte maica Agapia că sora Tatiana a rămas în trăsură : se uită speriată la mulţimea băr- 186 187 boas'ă ce iese de prin toate cotloanele arhondaricului. Şi iese mereu, de sub scări, de pe sub ziduri, ca nişte gîndaci negri de bucătărie. Se coboară din trăsură, apieeîndu-şi pe-un umăr capul cu scufia c;am pe-o sprinceană, şi păşeşte cuvios, cu ochii plecaţi, cu gura strîns'ă. Dar cînd să treacă pe sub clopotniţă, i-a tăiat calea un frate tînăr, cu obraz luminos de fată. O clipă li s-au întâlnit ochii, şi sora Tatiana s-a pomenit surîzînd. Şi-a îndreptat trupul ostenit şi-a început s'ă urce, legănîn-du-se alintat, scara arhondaricului. A doua zi, fiind Sfînta Măria şi hramul mînăstirii şi fiind părintele Teofil bătrîn, în biserica cea mare slujeşte părintele Ghedeon, stareţul de la Stînca. Cuviosul Ghedeon era vestit, pe vremuri, pentru frumuseţea şi pentru glasul lui. Acum îşi poartă cu greutate pîntecele, peste care abia-şi mai poate împreuna mîinile. Iar cînd slujeşte, se îneacă şi gîfîie — şi cu cit trece vremea, cu atîta se îneacă mai des şi gîfîie mai amarnic. Slujba e pe sfîrşite. Maicile stau smerite în strană. Maica Agapia mîngîie cu degete albe mătăniile de lemn de trandafir. Sora Tatiana s'e uită cu ochi luminoşi la un arhanghel din stingă iconostasului, care seamănă la chip cu fratele cel tînăr de sub bolta clo-potniţii. Cuviosul Ghedeon a ieşit din altar. Ochii lui întîl-nesc privirea fetei, şi glasul îi răsună întinerit, fără veste : — Doamne miluieşte.. . Călugării răspund laolaltă, şi cîntarea aspră sună a spart sub bolta afumată. — Doamne miluieşte. . . Un glas nou, subţirel şi curat, se ridică pe neaşteptate : ameţită de scînteierea luminiţelor şi de ochii arhanghelului, s'ora Tatiana a uitat unde se află şi dă răspunsurile, ca la ea acasă. Călugării tac. Şi glasul fetei se înalţă singur spre sfinţii negri, ca o tămîiere de lumină. — Doamne miluieşte... Dar maica Agapia o trage de mînecă. Şi sora Tatiana, înţelegînd ce a făcut, îşi pleacă aşa de tăie fruntea, încît între rasă şi s'cufie nu i se vede decît vîrful nasului cu pistrui. La ieşirea din biserică, cuviosul Ghedeon s-a oprit la lintirim să binecuvînteze ţarina nu de mult răposatului stareţ Sofronie. Fără să ştie cum, Tatiana s-a pomenit răzleţită de maică, singură între călugări. I se pare că-i pe altă lume. Se uită în sus. Rîndunelele se adună de plecare pe turnul bisericii, punînd ceva la cale pe limba lor. Lumina sfîrşitului de vară se răsfrînge în crucea de oţel, poleieşte vîrful brazilor şi pătrunde în trup, călduţă şi dulce. De departe, de pe valea pîrăului, o falangă sună dogit şi rar. Parcă-i la noi, la Rîşcov... se gîndeşte Tatiana, cu ochii pe sus. Dar cînd îi coboară, vede în faţa ei arhangheM de pe iconostas. Stă neclintit şi o priveşte cu îndărătnicie. Cuviosul Ghedeon a întins mina lui moale ca o permuta să (binecuvânteze mormîntul adormitului întru Domnul Sofronie stareţul. Şi mîneca rasei de postav scump s'-a aninat în spiţele de fier ale crucii şi s-a rupt. Cuviosul s-a întunecat la chip. Călugării s-au grămădit buluc, să vadă. Unul zice că trebuie pus petec. Altul, croitorul mînăstirii, că trebuie schimbată mîneca cu totul : alta nu-i. Iar fratele Pafnutie îşi vîră printre ceilalţi făptura lui de hultănaş şi cercetează paguba cu băgare de seamă, cînd c-un ochi, cînd cu celălalt. Apoi hotărăşte cu tărie : — Nu-i nimica. Se ţîrîie c-un fir de mătas'ă, de nici nu se cunoaşte. Numai că trebuie mină de femeie pentru asta. Şi ochii lui Pafnutie se apropie parcă şi mai mult de nas. — Unde-i cuvioasa Agapia ? întreabă blajin stareţul Teofil. — Maica Agapia? se repede cu supărare fratele portar. Ce să facă maica Agapia? Aici trebuie ochi tineri, că-i lucru s'ubţire.. . 188 189 — Adevăr zice fratele portar, încuviinţează stareţul Ghedeon, privindu-şi cu mare luare-aminte, pe rînd, mîinile trandafirii. — Ce zici, soră Tatiana, ai să poţi ? întreabă portarul. Sora Tatiana nu răspunde. Se uită în jos şi se înroşeşte aşa de tare, încît pistruii îi rămîn mai palizi decît obrazul. — Nu-i greu, soră, numai să vrei.. . stăruie Paf-nutie. Fata ridică ochii, fără să înalţe capul : — Ştiu eu ? Oi încerca.. . Pe chipurile aspre ale călugărilor trece un zîmbet. Pafnutie strecoară o privire subţire spre cuviosul Ghedeon, şi zîmbeşte şi el, pieziş. Numai Gherasie, fratele cel tînăr, stă mohorît. Se uită alături de el, parcă ar fi fost cineva acolo şi a plecat. Părintele Teofil îl priveşte lung. In inima lui simte ceva, ca o tristeţe şi ca o dojana. Se apropie şi-i pune mîna pe umăr : — Ia-ţi coşul, frate Gherasie, şi du-te de adună oleacă de bureţi, să facă pe deseară Gudiil o mîncărică pentru musafiri. Du-te, frate, şi dac-o întîlneşti pe Axinia din Stolniceni, spune-i să aducă nişte s'mîntînă proaspătă. .. Gherasie şi-a plecat fruntea, a oftat şi s-a dus să-şi. caute coşul pentru bureţi. Fratele Gherasie şi-a trăit viaţa lui puţină în cuprinsul strimt şi rece al mînăstirii. Nu ştie al cui e, nici cine l-a adus aici. De cînd lumea, n-a văzut în jurul lui decît obraji bărboşi şi rase mohorîte. Vara, cînd veneau „musafiri" la Bogoslov, fratele Gherasie era plecat demult, cu cîte un călugăr bătrîn şi ursuz, să păzeas'că fînul mînăstirese, in munte, spre Sasca. Rar se abătea prin poienile de sus, cu cîntece şi larmă, vreun grup de excursionişti. Gherasie s'e uita la ei de departe, de după cîte un brad, mirat şi sperios' ca o sălbătăciune. O dată l-a descoperit acolo o femeie cu ochii ca sfredelul şi s-a încăpăţînat s'ă-1 facă să vorbească. îl iscodea, meşteşugit şi cu răbdare. Dar cînd a înţeles Gherasie că străinii se ves'elesc pe seama lui, a strîns pumnii şi-a luat-o la fugă prin tufişuri, ducînd cu sine, fără s'ă ştie, aninată de-o copcă, o fîşie din vălul verde al călătoarei. Şi s-a minunat Gherasie cît de frumos mirosea a căpsune şi a toporaşi bucăţica aceea de pînză străvezie. Pe-atunci avea cincisprezece ani. Pentru el, femeile nu erau încă decît nişte vietăţi ciudate, viclene şi răutăcioase. Mai tîrziu, într-o seară de iarnă, cînd maica Evghenia de la Rîşcov a poposit la Bogoslov, c-o prinsese viscolul la drum, Gherasie s-a strecurat în chilioara lui şi s-a uitat pe-un gemuşor în odaia cea mare a arhondaricului. Maica Evghenia era dezbrăcată şl cu capul gol, în cămaşă lungă şi subţire de în, cu părul bălai adus pe după urechi şi slobod deasupra gîtuiui înalt şi alb. Stătea la marginea divanului, cu braţele încrucişate peste piept, şi se închina. Pe păre-tele albastru, umbra ei închipuia două aripi mari, fumurii. Pe urmă a suflat în lampă, şi fratele Gherasie n-a mai desluşit nimic. Vedenia asta l-a ţinut nopţi multe cu ochii deschişi, cu sufletul neliniştit. Nu mai îndrăznea să-şi ridice privirea spre icoane, pentru că oriunde se uita, chipul Evgheniei îi înflorea cu îndărătnicie înaintea ochilor.. Dar chinul lui n-a ţinut mult. Maica Evghenia a murit Şi-n iatacul larg şi tăcut al arhondaricului, atît de dulce parfumat cu levănţică, n-au mai poposit decît călugăriţe bătrîne şi întunecate... în vara asta, pe-o zi fierbinte, cînd dospeau în munţi furtunile, fratele Gherasie se dusese în pădure după bureţi. Coşul îi era plin cu rîşcovi aurii dungaţi cu roşu, cu gălbiori subţiri şi catifelaţi, cu urechiuşe trandafirii, cu mănătărci grase, cu pînişoare albe şi mustoase şi cu ciupercuţe rotunde cu căciuli de omăt — cu tot rodul umbrei ş-al umezelii pădurilor, din care fratele Gudiil face acea minunată mîncare călu- 190 191 Rărească, de dragul căreia înfruntă drumul pînă la Bogoslov mulţi boieri de la Piatra, de la Iaşi, ba şi mai de departe. . Şi cum se îndrepta spre un. pilc de gălbiori, a zărit deodată, aproape de el, pe Axinia din Stolniceni dormind în ferigi. Dormea adine, cu faţa-n sus şi c-un braţ gol îndoit sub ceafă. O pată de soare, ca o aşchie de aur, îi tremura pe obrazul drept. Părea că rîde prin somn. Gherasie s-a împiedecat de-un lujer de zmeură şi-a scăpat coşul din mină. Bureţii s-au rostogolit la vale şi s-au împrăştiat în jurul Axiniei. Fratele a îngeimn-cheat, să-i adune. Femeia a deschis un ochi — în celălalt o împungea s'oarele — s-a întins, leneşă, şi a zis doar atît: — Tu erai, frate Gherasie ? Şi scoţînd de după ceafă braţul cald, 1-a cuprins pe irate de umeri şi 1-a apropiat de ea. Mirosea a fragi. Şi-n umbra pădurii mişuna pretutindeni viaţa obscură şi largă, de-a pururi nouă, neîngrădită de nici-o pravilă. .. Axinia şi-a ridicat dintre ferigi panerul cu ulcele de smîntînă acoperite cu brustur si cu săculeţe ţuguiate de brînză. L-a cumpănit bine pe umăr şi a luat-o pe cărare în jos. In capătul poienii s-a întors : — Auzi tu, Gherasie ? Şi mîine, tot aici. Departe, începuse să tune. Se spărgea furtuna în munte. Lumina a scăzut dintr-odată, parcă suflase cineva în soare ca într-o lampă. Sub brazi s'-a făcut întuneric. Numai vîrfurile lor, sus, se zbăteau într-o apă roşiatică. Şi cîntecul Axiniei se pierdea pe vale, tot mai departe. Gherasie a tresărit ca din somn şi a început să-şi adune din iarbă, Ia întîmplare, bureţii sfărimaţi. Şi -deodată s-a pomenit cu fratele Pafnutie. Nu-1 amzise venind. Ieşise, parcă, dintr-o scorbură de copac, S-a oprit şi a strigat în batjocură, între două bubuituri de tunet : — Noroc bun la bureţi, frate Gherasie!... A doua zi, în chilioara lui îngustă, fratele Gherasie bătea mătănii. Furtuna viiise toată noaptea în munţi, dar nu căzuse strop de ploaie. Un vînt ferbinte şi uscat sufla pe&te mînăstire şi arunca pe geam unde dogoritoare, ca răsuflarea unei guri apropiate. — Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mila şi îndurarea Ta. .. O muscă mare a intrat pe fereastră, s-a izbit de o icoană şi a ieşit, sclipindu-şi în lumină armura verde. Afară, cerul alburiu se clătina ca un abur şi, sub ei, verdele întunecat al pădurii punea o pată zim-ţuită de răcoare. — Acolo m-aşteaptă Axinia... înspăimîntat de vinovăţia gîndului, Gherasie s-a întors către icoană. Dar pe obrazul drept al Maicii Domnului se juca o aşchie aurie de soare.. . A ieşit pe furiş din chilie, s-a strecurat pe portiţa de din dos a arhondaricului şi a luat-o de-a dreptul spre pădure. Sub brazi, a răsuflat. S-a aplecat deasupra pîrăuiui şi şi-a răcorit obrajii. Aproape, în poieniţa cu gălbiori, i s-a părut că aude, sfărîmînd tăcerea, glas dogit de falangă. Pe urmă risul scurt al Axiniei... Inima a început să-i bată adînc şi rar. Intre ferigi, cu capul dat pe spate, cu braţele ostenite, rîdea Axinia. Lîngă ea, fratele Paisie văcarul, cel sărac cu duhul, se ostenea să-şi lege o opincă. O vacă îi privea umed, rumegînd. Gherasie a ridicat pumnii strînşi, gata să se repeadă. Dar şi i-a întors as'upră-şi, izbindu-i în tîmple, şi s-a lăsat moale, cu ochii închişi, pe-un ciot de brad. Cînd a deschis ochii, Axinia trecea veselă şi liniştită, fără să-1 vadă. In capătul poienii, s-a întors : — Auzi tu, Paisie ? Şi mîine, tot aici. .. A doua zi, şi încă multe zile, a plouat. Buhai grei se tîrau peste munte, distrămîndu-se în brazi. S-a. lăsat frig umed, ca toamna. Iar cînd s-a făcut iar vreme bună, părintele Teofil l-a trimis pe Gherasie, c-un călugăr bătrîn şi surd, să cosească fînul pe munte sus, In poienile din spre Sasca. ă92 193 Maica Agapia şi sora Tatiana se duc să se scalde Ia pîrău. Tatiana a rămas în urmă pe cărăruia năpădită de iarbă. Se uită la depărtările împînzite în ceaţă fierbinte, la fîneţele cu ierburi lungi în care se prind şi se încîlcesc fire de soare, la prundişul albastru a! pîrăului — se uită la toate şi nu vede nimic. Se gîn-deşte la căsuţa de la Rîşcov, albă între pilcurile de nemţişori şi de gura-leului, la nunta de la hanul domnului Vartolomei şi la ochii fratelui Gherasie. — Tatiano maică, ai luat tu cămăşile pentru scăldat ? Fata strînge subsuoară pacheţelul învelit in jurnaL — Luat, măicuţă. — Şi săpunul cel de untdelemn ? — Şi. . . Şi Tatiana, cu ochii umbriţi, se întoarce Ia gînclu-rile ei. Maica Agapia pare mai bătrîna aici, pe locurile prin care şi-a purtat, demult, tinereţea ei vinovată. întoarce capul spre soră, parcă ar vrea s-o aştepte şi să-i spuie ceva. Oftează — şi nu spune nimic. Sub sălcii, unde albia se îndoaie între maluri înalte, maica Agapia face popas. E loc ferit şi apă adîncă, Maica se as'cunde după scaieţi, şi iese de acolo legată Ia cap şi vîrîtă într-o cămaşă mare de cînepă, strînsă la gît, lungă pînă-n pămînt şi cu mîneeile pînă-n vîrful degetelor. Intră cu încetul în apă, uitîndu-se de aproape la faţa ei albastră şi licăritoare. — Da' tu ce stai, Tatiano ? — Vezi că, în grabă, n-am luat decît o cămaşă, măicuţă. .. Bătrîna se ridică în picioare în apă şi cercetează cu luare-aminte locul, de jur împrejur. — Nu-i nimica. Du-te şi tu după buturuga aceea şi scaldă-te în linişte. Nu-i ţipenie de om pe-aici. . . Fata sje dezbracă încet. Se teme de apa rece, îşi scutură cu degetele părui înfoiat şi moale, în care rugineşte aurul soarelui. Se aşează pe buturuga răsturnată de-a curmezişul pîrîului şi încearcă apa cu vîrful piciorului. I se pare călduţă. Dar cînd îi ajunge Ia gleznă, îşi trage piciorul. Prea e rece. Valuri mici se sparg pe buturugă şi o stropesc cu spumă albă. Tatiana adună spuma în palme şi o suflă în sus. Rîde : o atinge apa la tălpi. Se culcă pe buturugă, cu mîinile în apă, şi închide ochii. Soarele o bate din plin. Putregaiul e moale şi cald. Palid şi prelung, trupul îi străluceşte în lumină. — Daf nu intri-n apă, Tatiano ? Fata clipeşte din ochi fără să-i deschidă. — îndată, măicuţă. .. Sub buturugă, apa se îngrămădeşte să treacă Ia vale. Parcă rîde cineva, înecat, răutăcios. Tatiana deschide ochii. Nu vede nimic, o orbeşte •soarele. Iar cînd vede — îl vede pe Gherasie răsărit între scaieţi, atît de aproape de ea, că de-ar întinde mîna, l-ar atinge. Sare în apă, să se ascundă. Dar apa limpede o arată şi mai goală. Gherasie întinde braţul, parcă ar vrea să culeagă din apă trupul înflorit din putregai. Dar s'e pomeneşte alergînd pe pîrău în sus, ca fugărit din urmă. Un val cald de bucurie i se ridică în piept. îi vine să plîngă. Lîngă un fag bătrîn, se opreşte. Şi, închizînd ochii, mîngîie în neştire coaja aspră cu degete fierbinţi şi grăbite. — Parcă s-o auzit ceva, Tatiano ? — Nimic, măicuţă, nimic . .. înainte de a intra, fratele Vichentie bate de trei ori în uşa odăii în care găzduiesc măicuţele. Aşa ştie el că trebuie. — Femei şi ele I zice el c-un pic de dispreţ, subţiin-du-şi mai tare glasul de femeie. — Te pofteşte Ghedeon pentru mîneca ceea, soră . . . Şi iese, lăsînd în urma lui uşa deschisă. Sora Tatiana îşi netezeşte părul la tîmple, îşi caută în bucceluţă degetarul şi se apropie în vîrful picioarelor 194 195 de divanul pe care-i culcată maica Agapia. Maica doarme — ori se preface că doarme. Stă între perne şi răsuflă liniştită. Sora face lampa mică, o întoarce cu tăbliţa spre pat şi iese oftînd. Luna luminează jumătatea din faţă a arhondaricului. E aşa de alb acolo încît Tatiana desluşeşte în ogradă piatră de piatră. Cerdacurile se caţără, ca nişte omizi ^egre, pe zidurile de lună. „Poate că e şi părintele Teofil acolo _ . ori fratele Pafnutie... se gîndeşte Tatiana. Coridorul întunecat prin care trebuie să treacă îşi deschide în faţa ei bolită mohorîtă şi pustie. Face un pas într-acdlo, dar se întoarce şi se reazămă de cerdac, I-e frică .. . De lîngă un stîlp s-a desprins o umbră, Tatiana închide ochii. N-a văzut cine-i, dar ştie, O mină rece i-a prins mina. — Gherasie... Se lasă dusă de-a lungul coridorului tăiat din loc în loc de fîşii înguste şi zăbrelite de lumină. Nu se gîndeşte la nimic. Strînge mina care o duce şi numără în neştire treptele pînă la chilioara lui Gherasie. Acolo, înăuntru, luna culcă pe podele un dreptunghi mic de lumină rece. Miroase a sulfină. Şi trupul subţire al fetei se frînge din mijloc/ ca un stînjenei negru cu tulpina ruptă. . .. Toaca de utrenie s-a stins. Sunetele risipite prin văgăuni se întorc îndărăt, cuminţi. Maica Agapia aşteaptă să s'e potolească zvoana mînăstirii. Pe urmă îşi ia papucii şi iese pe cerdac, Ce-o fi cu fata de nu mai vine ? . .. Părintele Ghedeon c om bătrîn, gras şi cu frica lui Dumnezeu ... Maica se plimbă de-a lungul cerdacului, apropiindu-se tot mai mult de fereastra luminată a chiliei în care e găzduit cuviosul Ghedeon. Papucii fîşîie pe scîndura uscată. Maica îi leapădă din picioare şi porneşte în ciorapi. Geamul e deschis, perdeaua trasă. O ridică puţintel c-un deget. Cuviosul Ghedeon doarme cu faţa-n sus, scoţînd din adîncul lui, şi pe nas şi pe gură, zgomote felurite şi ciudate, Lumina lămpii pîlpîie sub sticla afumată. Miroase a gaz. Şi pe scaun, lîngă masă, rasa stareţului stă întinsă şi păturită, cu mîneca ruptă... în vremea asta, în chilioara lui Gherasie cel tînăf, lumina s-a întins pînă la peretele din fund. O geană de lună se uită la marginea de sus a ferestrei. Dar în chilie nu mai e nimeni. 196 197 GRĂDINA CU AMINTIRI Şi alte schiţe 15 — Scrieri în proză 199 CÎTEVA PRECIZĂRI Din Cuprinsul primei ediţii a Grădinii cu amintiri — a doua mea carte de proză, pe care am tipărit-o în anul 1929 în Editura „Cartea românească", Bucureşti — am scos următoarele schiţe, ca să nu apară de două ori în cuprinsul aceluiaşi volum. lată-le ordinea în care au. fost publicate : Prima aventură, scrisă iniţial pentru volumul autobiografic A murit Luchi, pe care-1 pregăteam de mult, şi publicată sub titlul Badană (capitolul Casa de la ţară). Gata, coapte gata /... publicată în volumul Albumul cu poze (Editura tineretului, prima ediţie publicată în 1957, a doua ediţie, în 1967). Un accident, idem, Editura tineretului, 1957 şi 1967. Aventura, publicată iniţial în volumul în tîrguşorul dintre vii, fragmente, sau mai bine zis proiecte de roman, apărut în „Biblioteca pentru toţi\ nr. 1528—1929, f.a. Vînt de toamnă, publicată apoi în Albumul cu poze (Editura tineretului, 1957 şi 1967). Om cu năcazuri, idem, 1957 şi 1967, sub titlul Tache cel mititel. A apărut tot în Albumul cu poze, ed. 1957 şi 1967. Dureri mici, idem, sub titlul Miaulica. Portrete vechi, publicată în volumul A murit Luchi, sub titlul Avem oaspeţi (capitolul Casa cu cerdac, Editura Fundaţiilor, 1942, şi Editura tineretului, 1966). Cîntec de leagăn, publicată apoi în Albumul cu poze, 1957. Efect de lună, reluată sub titlul Sărmanul Dionis. în tîrguşorul dintre vii (proiecte de roman). 201 Strategie a fost, prima parte, publicată sub titlul Mititica, a uneia din Poveştile în două tablouri, ce vor fi incluse în volumul de faţă. Tovarăş a fost publicată apoi sub titlul în pădure in Albumul cu poze (Editura tineretului, ediţiile din 1957 şi 1967). Pui de vulpe, schiţă tipărită, în altă formă, în volumul Prietenii mei scriitori (Editura pentru literatură, 1960). Veveriţa, publicată apoi în A murit Luchi, sub titlul S-a jucat pădurea cu mine (Editura pentru literatură, 1960). Elefantul, idem, sub titlul La circ (Editura Fundaţiilor, 1942, şi Editura tineretului, 1966). Păcate, avînd alt profil, a fost inclusă în în tîrguşomi dintre vii („Biblioteca pentru toţi", nr. 1528 — 1929ţ f.a.f sub titlul în deal, la Bogoslav), PRESTIGIU Zi de tîrg. In hală, pe trotuarul îngust, între ibricele şi samovarele unui tinichigiu şi etalajul improvizat al unui ţigan vînzător de piepteni şi scoabe, o planşă cu fotografii adună în faţa ei lume pestriţă. E vitrina fotografului de alături — fotograful furnizor al poliţiei. Acolo se îngrămădesc, făcîndu-şi loc cu coatele, copii desculţi. — haimanale în miniatură, cu ochi îndrăzneţi şi cu mişcări iuţi, piezişe şi îndemînatice. Servitoare cu coşurile pline se opresc din drum şi-şi. şoptesc vorbe domoale, cu palma la gură. Pe scîndura învelită în hîrtie vînătă de ambalaj sint expuse trei fotografii în rame cu flori. In cea de la margine, o ceată de băieţandri stau înghesuiţi pe o bancă, cu mîinile la spate. între ei, o feţişoară îşi ascunde cum poate obrazul după umărul vecinului. Un semn al înmulţirii zgîriat pe clişeu indică pe şeful bandei de „pungaşi minori" — un băiat prizărit, cu privirea subţire şi bolnavă. , Alături, altă fotografie arată pe f,Haim Iţlc Strul, hoţ de buzunare". Dar personajul principal abia se vede — bicisnic, rupt, cu picioarele goale, ghemuit pe un scăueş, cu umerii în dreptul genunchilor. în faţă, bine instalat în lumină, stă jandarmul : un băiat fercheş, cu tunica strînsă peste pieptull bombat ca un harbuz. Mîna dreaptă,, cu degetele bine întinse, a încremenit reglementar pe cureaua carabinei. Dar în stînga ţine cu gingăşie o lalea, iar la picioare-i stă un paneraş cu flori de cîrpă, veştede. Desigur, un foarfece dibaci a 202 203 desprins de lîngă silueta marţială a jandarmului pe aceea, umilită, a lui Haim Iţic Strul. Şi fotografia astfel corectată stă undeva, într-un satf la o casă cu fată mare, prinsă-n colţul unei oglinjoare şi c-un fir de busuioc proaspăt dedestibt. Deasupra celor două poze în grup, ,,fiorosul bandit Stan Ciocălău" e fotografiat singur. Prezenţa autorităţii e semnalată doar de vîrful unei carabine bondoace, intrat în şuviţa de apă a fîntînii arteziene de pe decor. Stan Ciocălău stă în picioare, slobod în ţinută şi nepăsător de parcă s-ar fi fotografiat de gustul lui. Lanţurile îi sugrumă gleznele deasupra opincilor mici. Pantalonii strimţi îi mulează îndrăzneţ trupul zvelt şi încordat, de sălbătăciune. Cămaşa desfăcută îi dezgoleşte umărul voinic şi pieptul c-un triunghi brun sub gît. Mîinile i-s legate la spate, dar parcă le ţine acolo înadins, de fudulie. Se uită înainte cu ochii micşoraţi a batjocură. Şi gura tăiată femeieşte are un zîmbet rău sub mustaţa arcuită : Stan Ciocălău pare gata să sară de pe carton, să-şi rupă ca de joacă lanţurile şi s-o ia razna pe drumul mare, în lumea lui. Umbra străzii s-a tras pînă sub perete. E cald. Se apropie amiaza. Spectatorii s-au risipit. Doar o femele a rămas singură în soare, cu ochii ţintă la poza lui Stan Ciocălău. A pus jos un coş de papură din care ies la iveală morcovi roşii, şi cozi de ceapă verde şi-şi şterge obrajii aprinşi cu colţul broboadei. — Da' hai odată, măi nevastă ! ... Omul care a vorbit de pe celălalt trotuar, de la umbră, e un bărbat mărunt, cu ochi rotunzi de pasăre «speriată, cu nasul subţire şi vînăt căzut ca un moţ de curcan. Ţine la fiecare subsuoară cîte o pîine şi se uită, amărît la femeie. — Hai... Femeia s-a întors. E tînără şi voinică. Aruncă spre omul ei o căutătură întunecată şi întreabă răspicat: — Da' ce tot vrei cu mîne, pricopsitule ? Omul şi-a vîrît între umeri gîtul lung, cum îşi vîră melcii corniţele cînd simt primejdia. — Ninica... Zic că dacă mai stăm, ne-apucă zăduful cel mare pe drum... Femeia a ridicat coşul de jos, s-a mai uitat o dată lung, de aproape, la fotografia banditului şi-a oftat: — Iaca vin... stîrchitură ! 204 PROFIL Prin umbra teilor cu frunziş crud, un licean urcă sprinten drumul spre grădina publică. Din gulerul răsfrînt i se vede gîtul delicat, cu pieliţă străvezie ca de fată. Umbra pătrată a cozorocului i se mută pe obrajii rotunzi, pe bărbia copilărească, pe gura arcuită, de un roşu străveziu de acadea. Din buzunarul hainei îi iese la iveală o carte făcută sul, cu colţurile îndoite şi zburlite. Pantalonii lungi au dunga călcată proaspăt. Merge uşor, privind înaintea lui în linie dreaptă, şi striveşte între degete tulpina prizmatică a unei narcise. Două fete mai mari clecît ei coboară dinspre grădină, cu gentile de piele subsuoară, Una poartă o pălărioară neagră, ca un ceaunaş, de sub care nu i se vede decît vîrful nasului şi gura croită pe rîsr cealaltă are beretă verde şi ochii la fel cu bereta. Cea cu pălărioară neagră se opreşte în drum : — Vai, dragă, ce băiat frumos ! Şi rîde, Cealaltă se uită în pămînt, şi tocmai tîrziu întoarce capul şi aruncă o privire lunga şi caldă în urma adolescentului. Băiatul n-a auzit. Privirea lui, paralelă cu strada, nu s-a abătut. Se gîndeşte aiurea şi calcă ritmic, parcă scandează dactili. In grădină nu e aproape nimeni. Pe aleea principală cîţiva copii se joacă în linişte. O nemţoaică uscată şi cu pistrui citeşte, după lentilele cît nişte farfurioare pentru dulceaţă, o carte cu înfăţişare de biblie. Băiatul s-a aşezat pe o bancă, la soare. Şi-a ridicat chipiul pe frunte, descoperind linioarele sprîncenelor îndărătnice. A scos din buzunar cartea şi a pus-o alături. Cartea e învelită în hîrtie albastră şi poartă deasupra o etichetă pe care-i scris frumos, caligrafic: Istorie. Băiatul şi-a vîrît mîiniie în buzunar, s-a sprijinit de bancă şi a închis ochii pe jumătate, ca să se uite, prin plasa genelor împreunate, la iarba tunsă a peluzei. Apoi a luat cartea şi, aplecat asupra ei, a început să citească, legănîndu-se încetişor. în celălalt capăt al aleii s-a arătat o femeie. Vine, cînd mai repede, cînd mai încet, în mers elastic şi capricios. Pantofii înguşti nu Iasă decît urme mici de călcîie în nisipul umed. Se apropie, poleită de lumină. E blondă, cu părul în culoarea mierei şi cu ochi vineţi de porumbele crude. S-a aşezat pe altă bancă, aproape. Şi-a scos mănuşile lungi de piele, şi-a mîngîiat mîiniie goale şi le-a privit în zare, pe rînd, ca pe nişte obiecte preţioase de porţelan. Pe urmă ia din poşetă un plic uzat — o scrisoare citită desigur de multe ori şi-n multe locuri. O desface cu un surîs vag, trimis unei umbre, se aşază picior peste picior şi citeşte, răsucind între degete un colţ de hîrtie din căptuşeala violetă a scrisorii. In vremea asta, un genunchi rotund s-a ivit de sub rochie, pe urmă altul. Şi între ei, o pată de soare dibu-ieşte de-a lungul piciorului dezgolit. .. Băiatul a tresărit şi a lăsat cartea din mină. Clipeşte nedumerit, şi un surîs tulbure îi coboară o clipă colţurile gurii. Pe bancă, alături, vîntul ridică învelitoarea albastră a unei cărţi uitate. Manualul de istorie îşi arată întîi coperta interioară, cu titluri multe şi cu timbre portocalii. Apoi vîntul flutură cu cîteva file, se opreşte la imaginea unui domnitor rigid, cu barbă ca o lopăţică, purtînd pe palme o bisericuţă cu turnuri multe, şi adoarme pe chipul lui Ioan-vodă cel Cumplit, crunt şi strîmb, adunat asupra lui însuşi ca o sălbăticiune la pîndă . . . Dar băiatul nu aude foşnetul filelor întoarse. Ochii lui de lumină coaptă privesc neclintiţi, cu pleoapele în tremur, spre femeie. Nările neliniştite caută în vînt parfum de fruct auriu şi acrişor. Se ţine cu mîiniie de marginea băncii şi stă aşa, aplecat ca asupra unor adîncuri. 206 20? Surprinsă, femeia întoarce capul. Face ochii mici, pe urmă-i deschide şi zîmbeşte dulce şi ascuţit. Mîna cu scrisoarea schiţează un gest nesigur, îmbietor, şi aşteaptă. Băiatul s-a înroşit: par că-1 bate în obraji dogoarea unui cuptor. Numai gîtul i-a rămas alb — şi acolo, pe gît, simte privirea apăsată a femeii. închide ochii — să nu i se vadă gîndurile. Se ridică ameţit şi pleacă fără să se uite îndărăt, în mers stîngaci şi artificial, cum merg actorii începători pe pînză, la cinematograf. în urma lui rămîne pe nisip o narcisă strivită. Şi pe cartea de istorie, uitată, s-a lăsat din zbor o gîză. îşi pipăie drumul cu antenele de arnici roşu, şi încet, prudentă, se urcă pe umărul strîmb al lui loan-vodă cel Cumplit. 208 MIRAJ Soneria zbîrnîie, subţirel şi repezit. în bucătărie, Lina s-a ridicat într-un cot şi-a aprins un căpeţel de luminare, mormăind somnoroasă: — Ho, că nu dau turcii! Lina e scundă, ciolănoasă, cu mîinile lungi. Gîtul ei subţire duce, aplecîndu-se sub povară, un cap mare, ursuz şi bătrîncios. — Iar s-o stîrnit cu noaptea-n cap. C-aşa o apucă de-o vreme ... Femeia îşi adună în creştet, într-un ghem cît o nucă, codiţa de cîlţi, se îmbracă smucindu-şi hainele şi iese pe săliţă. Acolo, pornind de la uşa stăpînel, o dungă subţire de poleială despică plafonul. Cucoana Nora se plimbă de la pat la sobă şi înapoi, cu paşi măsuraţi, cu grijă, parcă, de a nu face unul mai mult la dus decît la întors. Lîngă ea Pufuşor, căţelul alb, calcă mărunt şi des pe picioruşele-i scurte, — mic şi înfoiat ca un ghem de lină scărmănată scăpat din buzunarul stăpînei. Din cînd în cînd se opreşte, se aşează pe coadă în mijlocul odăii şi ridică, imperativ, capul creţ, cu ochii şi cu nasul cafenii şi rotunzi ca trei pastile de şocolată. — Să faci focul în odaia domnului, să aibă cînd se încălzi pereţii. Că azi se-ntoarce din concediu .. . „Domnul" e chiriaşul cel nou al cucoanei Nora, un locotenent, mai aşezat şi mai cuminte decît toţi chiriaşii pe care i-a avut de la moartea bărbatului ei pînă acum. 209 Lina culege din fundul sobei cîţiva cărbuni învelit! în spuză albă şi trece în odaia de peste sală, unde miroase a terebentină şi a frig. Pe întuneric, femeia se împiedică de mersful sîcîit ai căţelului. —- Aici îmi erai, javră ? Apoi, la lumina jucăuşă şi pîrîitoare a surcelelor aprinse, ghemuită la gura sobei, Lina adaugă încetişor : — Se teme cucoana că i-a îngheţa, odoru. . . nu-i aşa, măi Pufuşor ? Un scheunat îi răspunde, ceva ca scîrţîitul unui du-lăpior de păpuşă. -— Ai văzut c-o luat din părete cadra cu boieru ş-o vîrît-o tocma-n fundu scrinului ? Parcă ce i-i vinovat boierul ? Aşa cum era, era om de treabă, Dumnezeu să-1 ierte .. . După o tăcere, rîsul femeii se destinde în umbră, tăcut şi rău. — Gîndeşte c-a lua-o chiriaşu ista... A s-o ieie cînd a lua-o tata ,. . Cum o luat-o şi ceilalţi ! Pufuşor a ieşit din casă pe furiş. S-a oprit pe scările cerdacului şi stă la îndoială. Lumina tăioasă a dimineţii îl face să clipească. Ograda e albă şi netedă, fără urme, fără cărări. Cu ochii înecaţi în ceaţă albăstrie, ochi de cîine bătrîn, Pufuşor măsoară drumul pînă la poartă. Pe urmă pipăie omătul cu o lăbuţă prudentă. Şi fără veste sare de pe scări de-a dreptul în puful moale şi rece. Pe albul omătului nou, Pufuşor pare dintr-o dată învechit, afumat, murdar. Cucoana Nora s-a ivit la fereastră, cu capul gol, cu părul prins la tîmple în cleşte răsucite de oţel. în ochi îi joacă două luminiţe, ca două stele de omăt în soare. — Ce faci acolo, Pufuşor ? Ai să răceşti ! Dar Pufuşor n-aude. Demonul revoltei, ori cine ştie ce porniri atavice înăbuşite an după an de-a lungul unei vieţi sarbede de cîine de salon, au pus stăpînire pe făptura lui firavă. Se tăvăleşte, îşi face spaimă din nimic, se încruntă, strănută şi latră ascuţit, purtînd pe albul neted, laolaltă, pata gălbuie a trupului şi pata albastră a umbrei lui. în urmă-i omătul rămîne răscolit, brăzdat de cărărui capricioase abia adîncite, deasupra cărora pluteşte sclipind în soarele dimineţii colb de argint-viu. La oglinda dintre ferestre, obraz lîngă obraz cu propria-i imagine, cucoana Nora se priveşte adînc. Lumina dură a zilei însorite adînceşte încreţiturile de la colţul pleoapelor şi dungile subţiri, ca trase cu acul, care pleacă de lîngă nări şi închid între parantezele lor gura împrospătată cu roşu. Ceasul din părete începe să hîrîie : parcă se îneacă de tuse un om bătrîn. Şi din cutia pîntecoasă de lemn pică în odaie, ca şi cum ar pica pe vată, două note mici, uzate şi fără răsunet. Aplecată asupra măsuţei cu flacoane şî cutioare de cristal lăptos, cu puful de pudră încremenit în dreptul obrazului, cucoana Nora ascultă. Se aud clopoţei de sanie, întîi departe, la colţul străzii, apoi tot mai aproape... Ochii bătuţi în ţinte aurii clipesc grăbit. — Lino, deschide repede, că vine domnul! Cucoana Nora nu s-a arătat la fereastră, nici în uşă n-a ieşit. A apropiat draperiile la geamuri, şi-a netezit de-a lungul trupului rochia strimtă de catifea, şi aşteaptă, lîngă sobă. Acolo, în umbra rumenită de foc, ghemuită în fotoliu şi cu pantofii de lac aşezaţi pe taburet cu cochetărie, ca două bibelouri, ea ştie că poate încă să pară tînără. Afară, picioare grăbite se scutură de omăt. Pe săliţă se aude zăngănit de sabie, paşi şi vorbă. Cucoana Nora ascultă. Nu e glasul Linei : Lina vorbeşte totdeauna tare. Cineva a rîs — rîs proaspăt de fată. Cucoana Nora s-a ridicat, încruntată şi dreaptă. A desluşit glasul cunoscut, glasul aşteptat, şoptind ceva stăruitor şi cald. Apoi uşa de peste sală s-a închis cu zgomot. Lina intră privind pieziş prin colţurile odăii, parcă ar căuta ceva. Zice, cu prefăcută nepăsare : — O vinit.., 2Î0 211 Cucoana Nora ar vrea s-o întrebe, s-o descoase, — şi nu poate. întinde o mînă cu degete răsfirate, o strînge la loc, şi tace. Dar Lina nu poate tăcea. — O vinit cu una ... cu jachetă de blană şi cu rochiţa pînă deasupra genunchilor. Cică i-i soră. Da' i-i soră cum i-s soră eu ! Cum o intrat în odaie, cum l-o sărutat! Gîndesc că-i una de cele ... LOGODNICUL Cucoana Nora stă pe divan, cu spatele rezemat de sobă. E învelită cu şalul şi are în picioare pantofi largi de pîslă. Lîngă ea, pe-o măsuţă, stau întinse cărţile de joc, cu marginile roase şi cu figurile întunecate de vechime» Alături, o ceaşcă cu ceai de tei, în care cucoana Nora amestecă, cu gîndul aiurea, iscînd un cîntec mărunt şi limpede de clopoţel de faianţă cu limbă de argint. Ghemuit în cotlonul sobei, înfăşat într-un şăluţ din oare nu ies la iveală decît ochii tulburi şi canafurile ciufulite ale urechilor, Pufuşor tremură de frig. Farfurioara cu lapte cald îi abureşte dinainte. Căţelul înmoaie limba palidă şi nesigură în porţelanul lichid, se scutură cu dezgust, îşi vîră botişorul în şal şi tuşeşte, ca un copil becisnic, Şi-n vreme ce, de peste sală, străbate o gamă de rîs cîntat, cucoana Nora şopteşte înduioşată, ca şi cum n-ar auzi nimic, cu un surîs vechi, pe care l-a regăsit, fără să ştie» o dată cu şalul, cu pantofii de casă şi cu cărţile de joc : — Deştept, băiatul mamei!... A şi simţit că i-am pus aspirină-n lapte ! Grădina publică a tîrguşorului închide între gardurile ei putrede umbra transparentă şi piezişă a cîtorva salcîmi colbăiţi, cu frunzele decolorate şi întoarse pe dos» Pe trei ronduri cu iarba pîrlită se înşiră simetric pansele sprîncenate, garoafe rustice şi nemţişori cu pinteni. In fund, după un paravan improvizat din scînduri, e „bufetul". Acolo cîntă seara muzica şi se servesc prăjituri, limonada rece, îngheţată de vanilie şi tot felul de băuturi spirtoase. în dimineaţa asta de sărbătoare au şi venit consumatorii. Pe sub paravan se văd două perechi de ghete uzate, o pereche de pantofi noi şi gleznele subţiri, strînse în jambiere verzi, ale băiatului de serviciu, al cărui creştet pomădat se zăreşte pe deasupra paravanului. -— încă nu ne-a sosit gheaţa .. . Căicîiul unui pantof galben scurmă nervos în nisip, şi un glas de om amant rosteşte între două suspine : — Cum o fi, măi, cald, rece, mima vin să fie. Că nu mai pot! Uri răstimp de linişte. Pe urmă zice, fără convingere : •— Lasă, Lică, nu fi prost. Se mărită cu altu — ei şi ? Mare pagubă ! Un băiet ca tine găseşte zece-n loc, numa să vrei... Undeva, pe aceeaşi stradă, glasul untdelemnos al unui instrument de alamă încearcă, alunecînd din notă in notă, o frîntură de melodie. Şi îndată după 212 213 el, o fanfară lăutărească, începe, cu oftări adinei de dobă şi cu ţiuituri şerpuitoare de clarinet, un vals. De pe o bancă, o fetiţă gătită de duminică, cu rochia roşie lunguţă şi cu ghete prea mari, sare drept în picioare, ascultă o clipă cu nasul în vînt, adulme-cînd parcă sunetele, şi o ia la sănătoasa spre poartă, zvîrlind în urmă o chemare ascuţită : — Culiţă, hai, că porneşte nunta la Bacalu . . . Mînjit pe obraz, cu părul ciufulit, cu hainele boţite şi sandalele albe de colb, Culiţă a ieşit la iveală dintr-un tufiş şi s-a luat după fată, sămănînd în urmă-i, din pumni şi din buzunare, ploaie mărunţică de prundiş. La „bufet" e tăcere. Pe urmă glasul cel amărît izbucneşte, în sunet de pahare ciocnite : — Nu mai pot, fraţilor ! Nu mai pot I Unul din tovarăşi îngăimează, paşnic : — Lasă, Lică, nu te dispera .. . Mare pagubă ! Un băiet ca tine . . . Ehei ! Celălalt tovarăş mormăie gros, cu gura plină : — Dă-o dracului, Lică, că nu face ... îţi spui eu. O cîrnă ! . . . Amiază. La frizeria din colţ se adună lume. Ies pe la porţi femei legate la cap, copii desculţi, bărbaţi numai în cămaşă şi cu bretelele spînzurate pe spate. în uşă, frizerul apără intrarea, sprijinindu-se cu palmele de uşori. — Nu se poate, domnule, îs douăspreze fix, trebuie să-nchid. Dau de bucluc cu poliţia. Legea-i lege. . . Dar clienţii nu vor să ştie de nimic. Doi dintre ei, cu caschetele pe ochi, duc cam de subsuor un băiat năltuţ, gătit în haine negre, dar fără guler la cămaşă, cu pantofi galbeni noi şi cu pălăria de pai pusă pe-o ureche, îi recunosc gla'sul, puţin mai ascuţit şi mai aspru decît adineaori : e Lică de la „bufet". Se uită urît pe sub şuviţele de păr care-i cad în ochi, dar obrazul umbrit de un început de barbă e încreţit de rîs : — Legea ? Care lege, mă ? Mie nu-mi pasă de nici o lege. Eu vreau să mă ferchezuiesc, că azi se mărită fata lui Bacalu ... Ce te uiţi aşa la mine, domnule ? Fata lui Bacalu, Maricica, cea care-o fost cu mine o iarnă ş-o primăvară ş-acu se mărită cu altul. Trebuie să mă ferchezuiesc, înţelegi ? Mulţimea rîde. Tovarăşii încearcă să-1 potolească. — Lasă, Lică, hai acasă ... Te vede lumea, şi-i ruşine ... — Dă-o dracului, că nu face ... O cîrnă ! Dar Lică se înalţă în vîrful pantofilor, apucă pe bărbier de-un nasture de la halat şi ridică glasul : — Cîrnă, necîrnă, eu mă duc la nunta ei, înţelegi? Aşa, de-al dracului! Că doar mi-o fost logodnică. Cu mine-o trăit o iarnă ş-o primăvară, înţelegi ? Am să mă duc. Ş-am să-i fac cu ochiul, ş-am să-I spun : „Felicitările mele, domnişoară Maricico" ... —- i-am zis bine, hai? „Felicitările mele... îţi mai aduci aminte?"... Şi-am să-i fac cu ochiul, ştie ea ... Din mulţime s-au desprins un băiat şi o fată. Ei poartă şapca pe-o sprinceană, ca să-i facă la o tîmplă un smoc de păr blond încreţit cu drotul. Ea e cu capul gol şi ţine-n colţul gurii, provocatoare, o garoafă roşie. întoarce capul şi-şi plimbă privirea îndrăzneaţă peste mulţime. Pe urmă se duc amîndoi, umăr la umăr, prin colbul auriu stîrnit de picioarele desculţe ale copiilor care aleargă din toate părţile la scandal. 214 16 — Scrieri în proză 215 PATRIARHALA S î în fiecare dimineaţă, Cocheta se scula în urma celorlalte găini. Se oprea în uşa poieţii, îşi răsfira o aripă, îşi întindea piciorul pe sub ea şi rămînea aşa cîteva clipe, în echilibru. Repeta figura cu cealaltă aripă şi cu celălalt picior, îşi netezea penele cu pliscuşorul ei de celuloid şi abia pe urmă sărea în ogradă. Pestriţă şi rotundă, Cocheta îşi purta cu graţie capul cucuiat şi căpşuna crestei, călca delicat pe picioruţele galbene şi nu s'e amesteca niciodată în gloata lacomă şi cîrîitoare a găinilor. Domnul Tudorel o admira de pe cerdac: — Ia priveşte-o, Măriuca, parcă-i o contesă 1 — Ce contesă, o corcitură! răspundea cucoana Măriuca, cu un necaz care semăna puţin a gelozie. Contesă !... Mamă-sa era un soi rău, cea mai haimana dintre găinile noastre. Toată ziua umbla prin vecini, şi din ouăle ei ieşeau pui care semănau cu toţi cocoşii de peste garduri, numai cu al nostru, nu.. , Baba întinde peste cerdac, în palma făcută căuş, uri ou lunguieţ, fin, cu coaja transparentă. Domnul Tudorel ia oul între două degete şi-i priveşte în zare : — Uite ce delicat e, Măriucă. Parcă-i de sidef. Măriuca lasă broderia pe genunchi, face ochii mici şi răspunde cu dispreţ: — Ou e ăsta?! Nu vezi ce coajă subţire are? — Dudule, zice baba, dac-am strînge ouăle Cochetei ş-am pune-o să le clocească ? Măriuca rîde ; — Să clocească Cocheta ?... Dar Cocheta nici nu-i în stare să cadă cloşcă ! — Dacă ouă, trebuie să cadă cloşcă. Măriuca tace, surprinsă de acest adevăr anunţat cu atîta hotărîre de bărbatu ei. Iar baba, bucuroasă că a văzut oui nevătămat în palmă, se dus'e să-i cresteze cu cărbunele, cu semne pe care numai ea ştie să le dezlege, şi să-1 aşeze pe fîn în firidă. Cocheta a ouat opt ouă tot aşa de lunguieţe şi de străvezii. Pe urmă a început să cîrîie, cu glas îngropat. Umbla pe sub garduri cu mişcări febrile şi se cuibărea în cătină, arţăgoasă şi zburlită. Dar în loc să fie pusă pe ouă, Cocheta a fost ţinută sub robinetul cu apă rece şi vîrîtă sub covată, fără apă, fără grăunţe. Cînd i-au dat drumul, aşa flămîndă şi ciufulită cum era, a pornit de-a dreptul în cătină, cîrî-ind: Cocheta nu voia să se „răsclocească". După patru zile Măriuca a trebuit să cedeze ! — O punem, babo, că nu-i chip. Iar domnul Tudorel, din diplomaţie, şi-a ascuns satisfacţia. Cocheta clocea. Cînd o scotea baba pe prispa bucătăriei, la mîncare, ciugulea două-trei grăunţe, lua o gură de apă şi fugea înapoi la cuibar, alarmată, parcă se temea să nu-i dosească cineva vreun ou, în fundul cămării, în panerul cu fîn proaspăt, nici nu sufla. Din cînd în cînd întorcea ouăle, delicat. Apoi rămînea nemişcată, cu pleoapele lăsate, visînd. Părea că simte, cu emoţie şi cu reculegere, cum se înfiripă s'ub ea viaţa nouă din taină şi din necunoscut. Slăbise, năpîrlise. Cucuiul rar îi cădea peste ochi. Domnul Tudorel o privea cu milă şi înduioşare. — Săraca I zicea el. Cînd mă uit la ea, parc-o văd pe Tincuţa, fata Păunei... De trei ani bătea fata asta drumurile, trăind cu cine apuca».. Cînd o prindea 216 217 Păuna pe-aeasă, o bătea pînă o lăs'a leşinată, dar a doua zi, cu părul smuls şi neagră de vînătăi, fugea cu altul, Ş-acuma, cînd mă duc în livadă şi mă uit peste zaplaz în ograda Păunii, Tincuţa stă la umbră şi coase. Coase bonetele şi cămăşuţe, şi uneori rămîne pe gîn-duri şi zîmbeşte într-aiurea. Parcă-i Cocheta noastră. . . Nu-i aşa Măriuco ? Intr-o dimineaţă, strada paşnică s-a umplut de larmă. Herş lăptarul şi-a lăsat bidoanele în drum şi a luat-o pe ulicioară în vale. Veneau de acolo ţipete de femei şi murmur greu de mulţime adunată. Domnul Tudorel a ieşit pe cerdac, nedumerit. — Ce-o fi acolo, Măriuco ? Măriuca a venit şi ea, cu ochii mari miraţi, cu un obraz mai roşu decît celălalt, şi-n păr cu fluturi albi de hîrtie. Baba intra pe poartă, vorbind singură. ■— Ce-i, babo ? — Ia, ticăloasa ceia de Tinca. .. Ce-I sol rău tot soi rău rămîne, duduită dragă. Tocmai cînd gîndea biata mă-sa c-o strîns-o de pe drumuri! — Dar ce-a făcut ? — Apoi, să vezi mata. .. ast'noapte, Păuna era dusă la o facere tocma-n piaţa Episcopiei, la nevasta lui Haralamb cel cu dugheana de peşte. Şi la miezu nopţii, o născut Tincuţa, un băiet... Şi cum era slngură-n casă, ce s-o gîndit ? O strîns plodul de gîtf l-o învălit într-un şal vechi şi l-o vîrît stib pat. Vroia să-1 zvîrle azi-dimineaţă, în ziuă, pe rîpă. Cînd colo, iaca Păuna. „Ce-i cu tine, fată?" zice. „Nimica, mamă"... Se uită ea Păuna, înţelege, da' tace şi s-apucă să facă focul. Acu, vine o cumnată de-a Păunei, una Măndica de la Dancu, cu nişte pui la tîrg. Intră şi zice : „Da' ce-i cu Tincuţa de-i aşa de galbănă ? Nu cumva !"... Şi face cu ochiul. Pe urmă zice : „Cumnată, eu las la dumneata coşul ista cu ouă şi mă duc cu puii în piaţă"... şi dă să bage coşul sub pat. Atunci a sărit arsă Tincuţa : „Nu te uita sub pat, Măndico!" Da' Măndica apucase să ridice macatul şi văzuse băietu mort. Atunci o-nceput să ţipe tustrele, şi-o sărit vecinii, ş-acu o venit s-o ridice pe alde Tincuţa cu j an darii... Baba tace. Din ulicioară se porneşte vuiet de căruţă şi bocet de femei. Şi pe stradă trece, la pas, o trăsură largă cu doi cai. Un domn cu barbă ca s'e ă plictisit, aproape lungit pe pernele trăsurii. Pe scăunel, domnul Baston, subcomisarul, se trudeşte să-i explice ceva, gesticulînd cu mîinile vîrîte în mănuşi albe de bumbac. — Pricuroru... şopteşte baba, în urmă, zdruncinîndu-se pe caldarîm cu zgomot greu de fierărie, vine o haraba pe drugi. în faţă, lîngă Zaharia căruţaşul, un jandarm gros şi asudat ţine pe genunchi o cutie acoperită cu jurnal. — Duiţă, vezi mata cutia ceia ?. .. Acolo-i băiet' Tincăi. . . Culcată pe un mindir între drugii căruţii, învelită pînă peste cap cu o pînzătură, Tincuţa geme. La fiecare hop trupul chinuit îi tresare sub pînză, şi un plîns subţire, ca un scîncef de căţeluş lepădat, se aude fără întrerupere. în urma căruţei, cu broboada trasă peste ochi, Păuna boceşte ca după mort. — Ferească Dumnezeu pe toată lumea ! zice baba într-un tîrziu, după ce pe stradă nu mai rămăsese decît pulberea aurie a dimineţii. Pe prispa bucătăriei, Cocheta se umflă în pene? chemîndu-si la grăunţe puii încă neexistenţi. Măriuca iese din bucătărie şi-i aruncă din treacăt o vorbă răspicată. — Tincuţo ! Apoi zîmbeşte că a strecurat în sufletul domnului Tudorel veninul îndoielii. Domnul Tudorel fumează sprijinit de stîlpul cerdacului. Se uită la găină şi-şi aminteşte de Tincuţa, de cozile ei castanii adunate cuminţi pe frunte, de faţa ei suptă şi resemnată. Scutură din cap * — Nu se poate, Măriuco dragă. E cu totul altceva. Tincuţa şi-a strîns băiatul de gît de ruşine. Era un copii nelegitim. Cum s-ar fi justificat ea în ochii 218 219 lumii ? Societatea, burgheză şi ipocrită, ar fi condamnat-o, şi Tincuţa ştia asta. Pe cînd Cocheta noastră... Ce e mai legitim pentru o găină decît s'ă scoată pui ? Pentru Cocheta, puii sînt o fală, —- pentru Tincuţa, copilul era o umilinţă. Nu-i aşa, Măriuco ? — Au ciocnit, conaşule! Piuie, duduie ! Baba urcă gîfîind scările cerdacului. Poartă în braţe cuibarul în care Cocheta stă încremenită, ascul-tînd cu încordare piuitul dulce de sub ea. Domnul Tudorel a instalat-o, cu cuibar cu tot, pe un fotoliu de trestie. Măriuca Iese din casă, cu şorţ alb pe dinainte şi cu un fir de pătrunjel lipit de mîna umedă. Domnul Tudorel vîrî mîna sub aripa cloşteî şi s'coase în palmă o grămăgioară de borangîc abia uscat. Puiul încearcă să se ridice pe picioruţele subţiri ca două chibrituri, cade pe-o coastă şi moţăie din capul cucuiat, cu ochii ca două semincioare negre. — Are-un cucui mai mare decît capul! rîde Măriuca. Şi-şi şterge mîna de şorţ ca să primească în palmă puful călduţ şi moale. — Parcă nici nu-ţi vine a crede că a încăput în coaja asta, cu cucui cu tot i Şi domnul Tudorel aruncă peste cerdac o găoace pătată. Deodată, Cocheta cloncăneşte agresiv, zburlită. Domnul Tudorel îi vîră sub aripă boţul auriu şi, repede, îşi trage mîna: — Era să mă ciupeas'că... Cocheta s-a ridicat în picioare. Se uită nedumerită la puişor, cînd cu-un ochi, cînd cu celălalt. Parcă nu-1 recunoaşte. Măriuca îşi acopere ochii cu mîna : — Tincuţa! Iar domnul Tudorel simte cum i se opreşte o clipă inima în loc. Dar Cocheta, cîrîind dulce, se lasă uşor deasupra puiului, ocrotindu-1, maternă, cu trupul ei năpîrlit. sărac şi fierbinte. IDILA In grădina publică nu e nimeni. Jucătorii de tenis au plecat, după ce au adunat toate mingile rîsului lor risipite prin tufişuri. La casa paznicului, pe pragul ferestrei deschise, un motan vînăt pîndeşte ceva în Iarbă, într-o atitudine preţioasă şi artificială de statuetă de ghips, înăuntru, în trunchiul de umbră dintre perdelele slimeMce, se vede mîna unei femei pare coase. Braţul gol se ridică şl se coboară pe o linie oblică din ce în ce mai scurtă. Pe urmă se opreşte : femeia pune aţă în ac. în poarta cea mare, răzimat de stîlp, aşteaptă un bărbat tînăr. Chipul lui aminteşte pe „logodnicul11 de pe cărţile poştale ilustrate, cel care se uită dulce în ochii unei femei de porţelan şi-i oferă un buchet de trandafiri sub care e s'cris cu poleială, cursiv: „Soavenii" sau „La mulţi ani". Faţa lui palidă arată o nerăbdare plictisită. Dinspre oraş vine, aproape alergînd, o fată. E îmbrăcată simplu, în negru. De sub pălărioară, ochii înguşti clipesc neliniştit, şi un surîs silit îi arcuieşte gura subţire. S-au întîlnit. Le stă bine alături. Silueta discretă a fetei corectează înfăţişarea cam pretenţioasă a bărbatului. Pornesc spre grădină. Şi îndată, armonia grupului se strică: el calcă neaşteptat de vulgar, stăruind cu nădejde pe fiecare talpă. Mersul ei e plutitor, imaterial, — un lied cîntat la vioară în timp ce trece pe stradă fanfara cu alămuri tari a unui regiment. 220 221 Vin încet, departe unul de altul; Printre ei ar avea loc să treacă o pereche de îndrăgostiţi. Se aşează sub saicîm, lîngă casa paznicului. ____ "N/f >î oc4-/->r> + î j 4- O o-vxu. a^tcjj^i uc jljljluIl *i El apleacă spre fată chipul pe care nu s'e citeşte nimic : o oglindă într-o casă părăsită. — Nu... Umbra frunzişului mărunt se răsfiră pe alee. La fereastră, mîna cu acul s-a tras în umbră. Şi totuşi, este cineva acolo. Motanul îşi arcuieşte spinarea ca sub o mîngîiere apropiată. Fata întreabă, fără veste . — Ş-acuma, eu ce fac ? Tovarăşul ei se uită în altă parte. — Ţi-am spus de la început ce-ar trebui să faci. Dai dacă n-am cu cine mă-nţelege ! E simplu — şi toate ar fi ca şi mai înainte. .. Te-ai mai gîndit, de ieri ? Tot nu vrei ? Fata răspunde înăbuşit : — Nu pot, mă tem.. . Mai bine mor El zîmbeşte cu puţin dispreţ : — E^i o proastă. Ar fi aşa de simplu ! Cîte nu fac aşa... şi pe urmă se mărită şi. .. Fata a închis ochii. Pe obrajii prea albi, ploapeie par pete de umbră. — Iar te superi ? Uite, nu mai zic nimic. Cum vrei tu. Iţi spun numai că ar fi fost aşa de comod. . . Şi pe urmă, desigur, mai tîrziu, în alte condiţii. . . Dar dacă tu nu vrei.. . Apoi, puţin declamator, pozînd pentru ei, nu pentru ea : Uite nu mai stăruiesc. Cum vrei tu. . , Doar n-am să te las aşa, ce Dumnezeu ! N-ai tu atîta încredere în mine ? Sînt om în toată firea. . . Cînd îi găsesc acasă pe bătrîn ? Ea nu s-a clintit din loc. Rosteşte, cu glas ostenit: — Paul, eu nu-ţi cer nimic. El ridică dintr-un umăr, jovial, cu îngăduitoare superioritate : — Lasă fleacurile. Cînd îl găsesc ? ~ Pe tata ? Cînd vrei, după şase. Cestul ei de recunoştinţă s'-a frînt de la mijloc. Mîna i-a căzut între ei, pe bancă. El o priveşte nedumerit : — Asta mai lipsea acum, să plîngi. Găs'eşti că eşti de plîns, tu ? Ştii, nu e tocmai măgulitor pentru mine. . . Alta-n locul tău... Apoi cu severitate: Linişteşte-te, că te vede lumea. Mîna lui s-a lăsat peste mîna ei, distrat, ca din greşeală. Ea a rămas cu ochii plecaţi şi cu un zîmbet străin pe gura tristă. De departe vine zvon înfundat de muzică lăutărească. Se aude gîfîitul tobei şi, plutind distinct în văzduh, un tril limpede şi uşor de clarinet. Motanul cel vînăt se joacă pe alee. Se joacă, joc viclean, cu un gîndac. Gîngania şi-a păturit picioruşele la piept şi face pe moarta sub carapacea ei de tuci* Pisoiul se trage la o parte şi se aşează pe pîntece, nepăsător. După un timp, gîndacul întinde o antenă, pe urmă un picioruş de aţă. Aproape în marginea peluzei, îl aşteaptă tainiţa lui, ca urma unui baston înfipt în pămînt. Dac-ar ajunge pînă acolo. . . Şi repede, cu o grabă timidă, se îndreaptă spre adăpost. Dar laba motanului îl ajunge din urmă şi-1 aruncă înapoi, — Paul.. . Pantoful mare de antilopă bătea în aer tactul muzicii depărtate. Şi-a întrerupt mişcarea şi stă cu vîrful în sus, întrebător. — Ce-i ? — Paul, să vin mîine la. .. noi ? El rîde, uşor enervat : — De asta-ţi arde ţie acum ?.. . Şi pantoful reia tactul săltăreţ al muzicii. în poarta grădinii s-au ivit două bătrîne. Una e înaltă, îmbrăcată cu îngrijire. Pe toca legată sub bărbie cu panglici late de moire, stau mirate, cu înfăţişare ele chipurf omeneşti, trei pansele de catifea violetă, cît palma de mari. Cealaltă, îmbrobodită cu o dantelă, merge ghemuită sub pelerinuţa veche. Cea înaltă întinde gîtul şi-şi subţie buzele : — Iaca, iar ne-o luat-o alţii înainte ! N-o mai găsit loc decît pe banca noastră. .. Asta-i tot din pri- 222 223 cina dumitale, coană Eleoicu, că pînă ţi-ai băut cafeaua, o scăpătat soarele după Episcopie... Cealaltă răspunde, împăciuitoare:' — Lasă şi mata, madam Raîcu, nu te supăra... Mergem lîngă havuz, că-i mai răcoare.. . Dar fără veste glasul i se înviorează. Parcă se lovesc între ele, cu veselie, ciocănele de lemn uscat: — Ia uite, frate, Anişoara lui Popazu cu băietu lui Albu. Am auzit eu că-s în vorbă, da' parcă nu-mi venea a crede... Halal de fetele lui Popazu. Pe cea mare, pe Olga, o ţine un inginer, da' încalţe aceea-i frumoasă. Asta? Mărunţică, spălăcită, şi ia priveşte pe ce mîndrete de băiat pune mîna!... Eh, dacă-i noroci CUCOŞEII In fiecare zi, la acelaşi ceas al după-amezii, femeia cu cucoşei trece spre şcoala primară. De departe o aud cum strigă, la intervale regulate : aruncă scurt şi gros cele două silabe de la început, parcă ocărăşte? şi fără veste o ia pe a treia cu o octavă mal sus, cu glas metalic, prelung ca un fir de gumă care se întinde şi se subţie mereu, fără s'ă se rupă, pînă ajunge invizibil. — Cu-eo-şeeeeei... înaltă şi osoasă, femeia duce pe şold, ca o căsuţă de culbec căzută de la locul ei, coşul mare de nuiele căptuşit cu tifon. De sub batista tivită cu mărgele roşii, ochii ei de stăncuţă privesc în jur cu un fel de duşmănie, ca şi cum toată lumea i-ar fi datoare cu ceva. Chipul neclintit nu tresare nici cînd ies de prin ogrăzi copiii, buluc, gîfîind, aducînd în pumni banul căpătat la repezeală, în ultimul moment, sub presiunea rugăminţilor ce nu sufăr amînare. Femeia se opreşte, măsoară cucoşeii cu cănită de faianţă şi răstoarnă spuma uşoară în căuşul palmelor întinse. Nu spune o vorbă, nici nu zîmbeşte. Numai cînd strigă, gura creaţă i se desface ca pentru rîs. Dar îndată ce firul glasului i se rupe, gura i se închide scurt, parcă prinde din zbor o gînganie, şi faţa ei îşi reia expresia de totală nepăsare. .. Pe privazul ferestrei, vîntul mi-a aruncat o floare de zarzăr, proaspătă şi înfiorată ca un „cucoşei'1 abia 224 225 desfăcut din pojghiţa de aur a grăuntelui. Mă uit la ceas. Sînt aproape două. De ce nu trece astăzi femeia cu cucoşei ? Pe stradă, oamenii trec fără grabă în căldura nouă, înţepătoare. Un băiat cu geanta în spate vine în mers sîcîit, privindu-şi mereu pulpele goale neatinse încă de arsura soarelui. Din închisoarea călduţă a ciorapilor de lînă, picioarele lui au scăpat azi, pentru întîia oară, la aer. Mă uit în susul străzii. O aţă scămoşată de nor se mistuie, aninată de streşină. Punctişoarele lui de lumină coboară şi urcă în văzduh o dată cu privirea mea. Nu le văd forma, pentru că nu le pot prinde cu ochii : cum încerc să mă uit la unul singur, toate încep să se împrăştie, sclipind. Dar le presimt sferice, globuri minuscule de cristal în care s-a prins cîte o scînte» ioară de soare — şi atît de uşoare, încît greutatea imaterială a privirii mele e destul ca. să le risipească, ca de o suflare de vînt. —- fCoşei ? 'cosei ? A schimbat primăvara glasul femeii cu cucoşei '< Mă aplec peste fereastră : nu văd nimic decît lumină. — 'Cosei ?c. . Panerul e acelaşi, dar îl poartă pe-un şold, nepăsă-toare, o fată cu capul gol, cu părul uşor ca un abur în jurul obrazului rumen, de lipovancă. Vine fără grabă şi strigă alintat, parcă ar întreba pe cineva anume, de-aproape, cu familiaritate şi îndemn. îşi saltă coşul şi întoarce spre mine gura arcuită de zîm-bet şi ochii micşoraţi de soare. Trupul mlădios şi mic se mişcă în voie sub rochiţa albastră. Dintr-o ogradă, un pisoi alb a zvîcnit peste gard şi a trecut drumul din cîteva salturi. în urma lui, un cîine roşcat, crunt şi mustăcios, şi-a repezit pe sub poartă capul şi labele de dinainte şi se zbate lătrînd ascuţit, cu partea de dinapoi a trupului prinsă între pămînt şi stinghie. Pisoiul s-a urcat pe gardul de peste drum, şi acolo, calm, fără o privire spre furia zadarnică a duşmanului, îşi spală delicat lăbuţele de ouf. Fata cu cucoşei trece strada, tiptil. Pisoiul o lasă să se apropie. Dar, fără veste, sare în ogradă. Fata rămîne cu mîna întinsă. ■— Prostuţule I Se uită în lungul drumului, ca şi cum n-ar şti încotro să apuce. Mai strigă o dată, de mîntuială : „'Cosei!".. . Şi o ia încet, cu gîndul aiurea, spre şcoală. Femeia cu cucoşei se întorcea întotdeauna pe înserat cu coşul gol. în seara asta copiii au trecut de mult spre casă, imbrîncindu-se şi stîrnind cîinii de prin ogrăzi. Pe unde o fi rătăcind fata cu cucoşei ? Tîrziu. Pe strada deasupra căreia castanii desfac, din mugurii cleioşi, stele verzi şi creţe căptuşite cu scamă, s-au oprit la vorbă o fată şi un băiat. El, prea firav, cu chip de copil bătrânicios, e îmbrăcat cu cochetăria îndoielnică şi cam suspectă a tinerilor de suburbie, fără meserie precisă. Poartă guler îngust şi cravată ţipătoare, şapcă în pătrăţele zvârlită cam pe ceafă şi o şuviţă de păr negru de-a curmezişul frunţii înguste. Zîmbeşte viclean şi încrezut, aplecîndu-se cu gura aproape de gîtul fetei. Ea... — e fata cu cucoşei. S-a aşezat pe o bancă, se sprijină cu amîndouă mîiniie de scîndură şi-şi leagănă înainte şi înapoi picioarele, cum fac copiii cînd stau pe scaune prea înalte. Nu se uită la tovarăş, nu se uită nicăiri. Privirea-i mirată şi nouă alunecă peste toate cîte-i sînt în preajmă şi sUrîde, încurcată, nehotărîtă încă, dar fericită. Soarele cu abajur roşu o bate pieziş. Părul ei, fumuriu în partea umbrei, e de aramă caldă în lumină. Jos, lîngă bancă, a rămas uitat, răsturnat pe-o coastă, coşul aproape plin cu cucoşei. Şi-n praful drumului s-au risipit steluţe albe — de parcă o creangă invizibilă a scuturat acolo flori proaspete şi uşoare de zarzăr. Iar pe gard, un vrăbioi guşat aşteaptă placid plecarea oamenilor, s'ă le culeagă. 226 227 ÎN TREN Dealurile se desfăşoară legănat, pînă-n pînza violetă a depărtărilor. Cîte o şuviţă de arătură, proaspătă şi unduitoare, urcă şi coboară lin, ca o rîmă uriaşă, coastele abia stropite cu verde tînăr. Lanuri aspre de păpuşoi înalţă din ţarina uscată ţepii strujenilor de astă-toamnă. Un plug singuratec pe o culme de deal pare, cu omul şi cu vitele laolaltă, o gînganie neagră trudind încet şi fără spor la hotarul cerului. Şi te aştepţi s-o vînture de acolo, ca pe o pleavă, curentul subţire şi statornic ce cîntă de-a lungul vagoanelor. P ^ Pe un dîmb, aproape, o fată năltuţă şi îngustă-n i şolduri, cu bondiţă roşie şi cu mîinile vîrîte subsuoară în răscroiala mîneeilor, s'e uită la tren şi rîde. Soarele îi poleieşte obrajii. Doar ochii i-au rămas în umbră, sub streşina broboadei galbene. în jurul ei, cîteva oi roşcate, cu lîna bătută-n scai, pasc nepăsătoare. Nici nu ridică ochii spre tren. Numai un mieluţ brumar iu s-a speriat, a făcut într-o parte un salt stîngaci, graţios şi comic, şi a rămas aşa, înţepenit pe picioarele prea groase şi prea lungi pentru el. Soarele alunecă, portocaliu şi fără lustru, după linia zimţuită a munţilor, atît de transparenţi şi de ireali, de parcă ar fi creste împietrite de nori. Pe lîngă noi trec, grăbite, acoperişurile roşii ale unui spital şi un pîlc de pădure de culoare indecisă: se grăbesc să nu le apuce noaptea pe drum. Pe urmă, fumul locomotivei se lipeşte de geam, fluturîndu-şi faldurii albi. Şi la adăpostul lui, apusul se mistuie în singurătate şi-n pustiu, Locomotiva fluieră ostenită. Ne oprim în gara unui umil tîrg moldovenesc, pe care tristeţea înserării îi cufundă mai adînc în noroi şi-n sărăcie. Cineva a răsucit butonul luminii. Întunericul a oblonit de tot ferestrele. Uşa se dă ia o parte cu sfială : — Vă rog, este vreun loc ? O femeie, de o tinereţe îndoielnică şi îmbrăcată simplu, se uită în compartiment. Nimeni nu-i răspunde. Domnul de lîngă uşă doarme. Ceilalţi doi discută poli» tică. O cucoană bătrîioară, cu pene multe pe pălărie, moţăie de somn. Alta, cu înfăţişare de pedagogă de pension, citeşte un jurnal, aruncînd din cînd în cînd priviri severe tovarăşilor de drum. în spatele femeii, o slujnicuţă ţine în braţe un pachet de şaluri. — Vă rog, sînt cu copil mic... Domnul din colţ aruncă vecinului său o privire subţire : — Mai ales 1 Uşa s-a închis. Pe culoar, ghemuită pe un geamantan, femeia a luat copilul pe genunchi şi şi-a descheiat paltonul la piept. Domnul care dormea a deschis deodată ochii, foarte treaz : — Cum se pornesc, domnule, cu copiii la drum pe o vreme ca asta ? Eu, unul, nu înţeleg. — Şi-o fi închipuind, poate, că ne face plăcere să ne scîncească plodul la urechi... ■— Ş-apoi, nici nu-i decent, cînd nu mai eşti tînără, să-ţi arăţi sînul gol de faţă cu bărbaţi^ străini. .. Un rîs' uşurel se apropie pe culoar, în dreptul uşii sclipesc doi ochi tineri, — A, ş-aici e ocupat!. .. Dar cel mai tînăr dintre bărbaţi a sărit în picioare : — Poftim, domnişoară.. . pentru mata se găseşte loc. în compartiment intră parfum de toporaşi. Şl-n urma lui, o fată cu braţele încărcate de pacheţele. — Dar dumneata unde-al să stai ? — încăpem, domnişoară, Oamenii buni se-mpacă. . . 228 229 Domnul cel politicos, destul de subţire, se subţie încă să facă loc fetei. S-au aşezat alături, strînşi unui lîngă altul. Vorbesc şi rîd, ca şi cum s-ar cunoaşte de cine ştie cînd. Deodată, fata se suceşte pe loc. — Uitucă ce-s! Mi-am uitat valiza pe culoar ! Se ridică. în uşă se opreşte, îşi scoate pălărioara şi o aruncă pe canapea : — Aşa... ca să-mi ţie locul. Şi iese cu părul zburlit, rîzînd. Cucoana cea severă se apleacă spre domnul cel rămas pe-o jumătate de loc şi-1 întreabă, acră : — Mă rog, cine-i duduia ? Domnul şi-a scos din buzunar o oglinjioară, îşi priveşte cu atenţie cărarea şi-şi îndreaptă cravata. Zîmbeşte pălărioarei şi răspunde, cu ochii la ea : — Nu ştiu, n-o cunosc. Dar e tare drăguţă... Şi-apoi, cum să laşi o femeie să stea afară pe frigul ăsta ?. .. în acelaşi timp, de pe culoar răzbeşte pînă la noi pîîns cu sughiţuri, de copil necăjit. ÎNTRE DOUĂ GĂRI De-a lungul peronului încins de arşiţă tresare, uşor şi răcoros, glas de clopoţel. Trezit dintr-odată cu rîs copilăresc din somnul amiezii, clopoţelul parcă a luat-o singur la fugă. Ruptă din cadrul ferestrei, gara necunoscută se desprinde şi dispare. O vreme, asfaltul mai curge lin în urmă, pe lîngă vagoane. La umbra iluzorie a unui stîlp, un domn cu şapcă roşie trimite spre tren, din paranteza mustăţilor subţiri, un căscat prelung. Bătaia roţilor îşi accelerează ritmul somnoros. Ca trasă de sfoară, cortina plopilor îşi dă faldurii la o parte. Peisajul întrerupt o clipă îşi reia lunecarea domoală. Prin văzduhul care joacă în unde repezi peste depărtările nesigure s'e aprind şi pier puncte de foc, ca sclipirea unor faţete de metal. în cutia de fier a vagonului, aerul e greu şl fierbinte, îl trag cu gura deschisă, printre dinţi, ca pe un lichid. Respiraţia ajunge de la o vreme un act conştient, obositor. Ţi-e frică, parcă, să nu uiţi să respiri. în colţul de lîngă geam stă nemişcată o femeie. Pălăria ei, fără dată precisă în catastiful modei, îi umbreşte chipul aspru de gospodină trecută şi necăjită. Uneori deschide gura, parcă ar vrea să ofteze, dar se răzgîndeşte. Sub pleoapele strînse, ochii parcă dorm. Numai mîiniie, în mănuşi negre de aţă, tresar fără astîmpăr: mîngîie moale catifeaua poşetei, pipăie stofa rochiei ori s'e încleştează una de alta. O uşă s-a izbit, aproape. Pe culoar răs'ună glasuri şi paşi. Trei tineri, la fel ca îmbrăcăminte şi înfăţişare, 230 17 — Scrieri în proză 231 se opresc în uşă. îşi poartă pălăriile subsuoară, îşi scutură cu impertinenţă părul dat peste creştet şi zîmbesc toţi cu acelaşi zîmbet aninat la acelaşi colţ al gurii. Unul duce în mînă, cu precauţii, o cutie neagră, prinsă, în cătărămi de nichel : un patefon. Distrat, face un pas în compartiment. Dar altul îi arată cu bărbia femeea de lîngă geam, încreţindu-şi simetric obrajii. Şi toţi trei, încreţindu-şi obrajii ia fel, trec în compartimentul de alături. In curînd fumul de tutun răzbeşte la noi, albăstrind în straturi plutitoare aerul compact. Tinerii vorbesc toţi trei deodată, dar rîd pe rînd. întîi izbucneşte unul, pe patru note joase şi egale, parcă zgîndăreşte o coardă de ghitară. îndată începe altul, subţirel şi tremurat, ca o fată, şi abia într-un tîrziu rîde ai treilea,, gîlgîind şi amestecîndu-şi rîsul cu vorba : — Epatant, mon cher! De la o vreme, în compartimentul de alături s-a făcut tăcere. In liniştea călătoare se aude bîzîituî tenace şi amorţit al unui bondar rătăcit în tren, Şi deodată, un stinet străin, neaşteptat se insinuează în monotonia odihnitoare a zgomotului de roţi învelite, parcă, în postav. Patefonul de alături s-a pornit iar să cînte. Un fir de melodie subţirel şi pur, — o aţişoară de sticlă ce se sfarmă în cîntec dulce şl firav. Apoi, melodia se răsuceşte brusc. Grav şi blînd, un glas de femeie ia o notă joasă, o pierde, o reia şi urcă liniştit, abia modelînd cuvintele. O tristeţă potolită, fără aclîncime, dar fără banalitate, se desprinde şi din melodia ciudată şi din glasul suav al cîntăreţei, evocînd peisagii calme şi vechi sub bruma unui cer senin. Femeia de lîngă geam s'-a îndreptat. Poşeta i-a căzut de pe genunchi, cu sunet mărunţel de chei, Ochii ei, cenuşii şi fără lustru, se uită ţintă într-un singur punct, de parcă între noi s-ar fi ivit, numai pentru ea, o umbră. Un zîmbet îi chinuieşte colţurile gurii, Apoi, ghemuită iarăşi în ungherul ei, îşi acopere obrajii cu palme şi îngînă umilit, cu vorba ruptă ele plîns i — Iartă-mă, domnişoară... Aista-i cîntecul băiatului meu, sublocotenent ia Tecuci... Aseară am primit telegramă că s-a prăbuşit cu avionul. , . nu ştiu dacă-l mal găsesc în viaţă. .. Ş-aista-i cîntecul care-i plăcea Iui, ... Străina a tăcut. Umerii firavi i s'e zguduie tot mai rar, pe cînd în compartimentul vecin porneşte, cu formidabil brio, aria lui Figaro eîntată de Tita Ruffo. 232 233 DOMNUL VENCESLAV Domnul Venceslav are ochi albaştri ca ai păpuşilor de porţelan şi neastîmpăraţi ca argintul-viu. în tinereţea lui zbuciumată a făcut îndelung cunoştinţă cu închisorile ţariste — căci domnul Venceslav e rus —■ şi a trăit ani grei în îndepărtatul Iakuţk, ca exilat politic, îi place să povestească, şi povesteşte frumos. Cînd îşi aduce aminte de tovarăşii de pe vremuri, bărbuţa căruntă şi triunghiulară îi tremură de emoţie, şi glasul lui capătă mlădieri adînci şi calde. Pentru fiecare din evenimentele zilei, domnul Venceslav găseşte în amintirile lui o anecdotă potrivită şi totdeauna originală. înainte de a începe, stă puţin pe gînduri, ca un om care pregăteşte o surpriză. Ochii i se micşorează şi, deasupra frunţii adunate peste sprîn-cene, chelia-i creşte mai înaltă şi mai lucie. Azi domnul Venceslav e supărat: i-au degerat doi hulubi de rasă, şi un curcan nu ştiu ce are, că nu vrea să mănînce. .. Vorbim despre politică. Domnul Venceslav, profund pesimist, clatină din cap cu neîncredere. Vocabularul lui exotic, deseori inedit şi totdeauna pitoresc, nu are, ca să exprime nemulţumirea fată de oameni şi de Dumnezeu, decît un cuvînt : — A, bestie !. .. încerc s'ă-1 provoc: — în definitiv, e chestie de principii. .. Chelia domnului Venceslav se face roşie, parcă se răsfrînge în luciul ei un apus de soare. — Principii ?... Dar cine ştie azi ce-s acele principii ? Una-i programul politic, şi alta-s principiile. Lumea nouă îşi poartă principiile aşa cum îşi poartă condamnaţii lanţurile la picioare : în silă. Abia aşteaptă s'ă scape de ele. Şi cum au ajuns unde au vrut s-ajungă, aruncă principiile în cel dintîi şanţ... A, bestie!... Noi pentru principii mergem la ocnă. . . Uite, mi-am adus aminte de unul Ţîplov, un exilat din Siberia... Avea şi el principii, ca şi tineretul politic de care vorbeşti mata... ,.. Era Ţîplov acela un hoţ ordinar, pe care întîm-plarea îl azvîrlise în aceeaşi temniţă cu noi, „politiciiJJ. Pentru cîteva copeici, făcea în locul nostru toate tre-bile grosolane şi înjositoare la care ne osîndea stă-pînirea, ca şi cum temniţa nu era pentru noi destulă osîndă. Ţîplov spăla pe jos, Ţîplov ducea ciubărul, Ţîplov ne făcea toate comisioanele, mai ales pe cele clandestine. Era tare viclean şi îndemînatec şi avea mare talent să ne poarte corespondenţa cu tovarăşii de prin alte închisori. Dumnezeu ştie cum făcea. Bandiţii ăştia îşi făcuseră o adevărată organizaţie secretă, vastă şi cu fire multe şi încurcate înadins' ca să nu le poată descurca poliţia. De altfel, fără ei viaţa „politicilor" ar fi fost iad. Ţîplov trăia în intimitatea noastră şi asista la discuţii. Stătea de obicei în picioare, c-un umăr rezemat de zid şi-şi scărpina întruna vîrful nasului. Asculta şi înţelegea. Nu era băiat prost. Pe vremea aceea, unul din noi trebuia neapărat să scape. Aşa cereau interesele organizaţiei noastre. Sorţul a căzut pe Dalhuşin, un student, un băieţaş bălan, slab şi mititel şi timid. Ţîplov a luat pe seama lui evadarea. El a făcut planul, el le-a pus toate la cale. Nouă nu ne spunea nimic. Făcea numai cu ochiul şi plesnea din degete şi-şi scărpina nasul, semn că afacerea merge bine. într-o dimineaţă a zis atîta : — Azi. Şi-n ziua aceea au dispărut amîndoi, el şi cu Dalhuşin. în urma lor a fost zarvă mare : percheziţii, interogator. . . Atunci mi-au luat mie fotografia Masei, a fetiţei care-mi murise. . . A, bestii 1 234 235 Peste vreo două zile, Dalhuşin a fost adus înapoi, îl prinseseră într-o pădurice, unde se ascunsese cu Ţîplov. Stăpînirea i-a, îngreuiat pedeapsa: l-a pus la „secret". De Ţîplov nu ştiam nimic. Au trecut aşa vreo două luni. într-o zi ne pomenim cu Ţîplov. Era voinic şi plin de sănătate. Ne-am îmbrăţişat ca nişte fraţi, parcă venea de gustul lui. Nu mai era acum condamnat de drept comun. Fuga cu Dalhuşin îi schimbase eticheta şi-i dăduse oarecare prestigiu : era şi el „politic", ca şi noi.. . Ca şi înainte, Ţîplov spăla pe jos şi căra ciubărul pentru cîteva copeici. Dar făcea lucrurile astea altfel, cu aerul că ne face o concesie. Vorbea mereu despre „principiile" lui şi ţinea la distanţă pe condamnaţii de drept comun. Chiar pentru noi, „politicii", avea parcă un pic de dispreţ. Ceea ce nu-1 împiedica să facă datorii în contul nostru la cantină. Şi într-o seară ne-a povestit cum I-au prins jandarmii pe Dalhuşin. — Iaca... într-o pădurice de mai mare dragul, pe Dalhuşin, mititel de se putea ascunde după o surcică, l-au luat ca din oală... Eu, dacă m-aş fi ridicat în picioare, aş fi fost cu un cap mai înalt decît păduricea, — şi iaca, pe mine nu m-au prins. .. Cînd vă spun eu că voi, „politicii", nu sînteţi buni de nimica ! Voi nu ştiţi decît carte. Slavă Domnului, am şi eu principii, dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu prost. . . Ţîplov a scuipat printre dinţi pînă-n celălalt capăt de sală şi şi-a scărpinat nasul, emoţionat. — Principiile, fraţilor, sînt mare lucru. Un om fără principii e o vită, mai rău decît o vită. E un. .. e o... nici nu ştiu ce e ! Un om fără principii nu-i nimic, asta-i i Aşa eram şi eu înainte, dar acu. .. După ce l-au prins pe Dalhuşin, am rămas' singur în pădurice. Am stat aşa, într-un cotlon, vreme de cîteva ceasuri. Dădea frunza verde pe copaci, fraţilor 1 Şi o păsărică cenuşie ciripea deasupra mea şi sărea din crenguţă-n crenguţă de parc-o apucase ceva. Ş-o mulţime de gîngănii de-ale pădurii veneau şi se uitau la mine cu ochi speriaţi... Şi cum stam aşa, singur cu frunza verde şi cu păsărică cea nebună, aud un zgo- mot de roţi şi de copite. Scot nasul din cotlon şi mă uit. Cît ţine pădurea, nimeni. Soldaţii şi cu Dalhuşin erau cine ştie unde. Numai pe drumul dinspre tîrg venea o droşcă, şi-n droşcă era unul, Ivan Ivanîci, un morar de prin partea locului. Un hoţ ş-un tîlhar, fraţilor, un om fără principii. Dar bogat. . . Venea de la iarmaroc. Şi dacă venea de la iarmaroc, ştiam eu că are ruble multe. Ei, cîţi Ivan Ivanîci au rămas aşa, în urma mea, cu ochii holbaţi, la o margine de drum ! . . . Mergea omul cu calul la pas şi cînta. Se cunoştea că făcuse afaceri bune. Era să sar .. . Dar mi-am adus aminte de principii..... Principiile, bătu-le-ar ! . . . Mi-am băgat pumnul în gură şi m-am tras înapoi în cotlon. Ţineam ochii închişi, dar aşa cu ei închişi, tot îl vedeam pe Ivan Ivanîci cum trece, gros, şi sătul, şi asudat, şi doldora de ruble. Şi cînta un cîntec de dragoste, porcul ! Se vede că băuse. Şi mie mi se părea că nu merge droşca pe drum, ci un sac cu ruble de argint care făcea la hopuri : ling-lang l ling-lang I .. . Şi nu se ducea dracului mai iute, mergea ca după mort. . . Ei, dacă nu făceam eu prostia ceea, atunci. . . Rămânea el Ivan Ivanîci la marginea drumului, cu ochii holbaţi şi se ducea droşca goală acasă, la nevastă, dar eu m-aş fi făcut om chiabur, n-aş fi acum un păcătos de „politic" ca voi... Ţîplov a scuipat iar, cu ciudă şi cu dispreţ, printre dinţii din faţă, depărtaţi unul de altul parcă anume pentru acest exerciţiu. A oftat: ■— Ce să fac dacă nu m-au lăsat principiile?... S-a dus Ivan Ivanîci în treaba lui, beat şi plin de bani. S-a dus în casa lui şi la nevasta lui.. . îmi pare rău, iaca, îmi pare rău. De ce să nu spun ? Puteţi voi să rîdeţi, dar mie îmi pare rău. Parcă aud şi-acuma cum suna droşca pe drumul uscat : ling-lang ! ling-lang 1 ca un sac plin cu ruble de argint. Da' ce era să fac ? Principiile, fraţilor, cu care mi-aţi stricat voi capul i Principiile, lua-le-ar dracu s'ă le ia ! 236 237 PRIMĂVARA VIATA Prin crăpăturile asfaltului, printre pietre, oriunde a putut să se adune o grămăgioară de ţarină, răzbesc fire mărunte de iarbă, ca şi cum nu ştiu ce gîze fricoase ar scoate din adînc antene subţiri şi crude, să pipăie cu ele văzduhul. Roşii, cu spinarea punctată cu negru, ies la soare gîndacii-domaiului. Aleargă fără spor pe trotuarul cald, dormitează pe zaplazurile umede ori se prind doi cîte doi, ca nişte paftale de mărgean căzute din cingă-toarea unei zîne cît degetul de mică. Dintre ostreţele gardului s-a arătat o găină neagră cu creasta ca o agudă coaptă şi cu picioarele în cizmu-liţe de crustă cenuşie, cu pinteni. Se uită atent de-a lungul străzii. Pe urmă, cu pliscul ei de baga, începe să culeagă tacticos, una cîte una, gîzeile roşii şi mărunţele. Şi ele nu se feresc, ci se lasă culese cu nepăsare* Toc ... toc . . . toc .. . Le-a isprăvit. Cu foarfecele pliscului, găina taie acum firele de Iarbă. Le ia pe rînd, de jos. Şi firele de iarbă nu se trag nici ele în pămînt, la întuneric şi la adăpost. Pe urma, găina se duce să se scalde în gunoiul de lîngă poartă. Se zbate pînă cînd îşi scobeşte un cuib călduţ şi rămîne cu ochii închişi sub pleoape tulburi, cu tuleiele aripilor răsfrînte, cu tot trupul destins, într-o atitudine de fericire deplină de infinită gratitudine faţă de Ace/la care plămădeşte în fiecare primăvară viaţa nouă, anume ca să aibă ce ciuguli găinile. . . Deasupra ei, cerul nevinovat rîde copilăreşte în triluri mărunte, străvezii şi tremurătoare, de aburi albi. în lilieci, pe fiecare vîrf de creangă, struguraşii vineţi s-au desfăcut din pănuşa frunzelor şi aşteaptă să vie vint cald să le despice bobitele, în soare. E încă lumină, o lumină brună, în care se topesc laolaltă conturul lucrurilor şi umbra lor. Şi stelele stau la îndoială dacă să se aprindă sau nu . . . Apusul e însemnat cu o singură dungă de topaz, pe care se taie, în negru, un turn vechi de biserică. Un gîndăcel, cît un sîmbure de prună vine dintr-a-co!o? pe urmă altul, pe urmă mai mulţi. Vin cărăbuşii. Vin mereu, în zbor răsucit şi auriu, de parcă-i răstoarnă peste dealuri cuibul de piatră scumpă al apusului. Am prins unul. E uşor şi uscat, ca de hîrtie. Mi se urcă de-a lungul braţului cu paşi mărunţi, abia simţit. Antenele scurte, cu cîte o măturiţă la vîrf, se agită, îşi desface foiţele de celuloid ale aripilor, îşi ia zborul şi se mistuie, străveziu, în văzduh. Apusul s-a stins, a suflat vîntul peste el, ca într-o luminare. Cărăbuşii vin acum din toate părţile deodată,, tot mai mulţi ; o ploaie orizontală cu coji de alune. Dau buzna, în bîzîit unison, se anină prin frunziş şi se izbesc, orbeşte, de obstacole. Cîte unul trece în zbor drept şi susţinut, fără să se încurce în firele drumului zăpăcit al celorlalţi. Şi vin mereu, trec străvezii prin dreptul ferestrelor luminate, se caută, se feresc, se găsesc şi cad pe jos, foşnind în umbră. Tot văzduhul, toată noaptea e a lor. Murmurul cald şi uscat al zborului lor fără număr e tot atît de larg şi de nestăvilit 238 239» ca şi foşnetul vîntului în frunzişul toamnei ori ca şi cîntecul dezgheţului în martie . . . închid ferestrele şi sting lumina. Cîte un gîndăcel înnebunit se mai izbeşte din cînd în cînd — proiectil imponderabil ■— în geamuri. A doua zi dimineaţă vîntul clatină în linişte vîrful liliecilor. Mărgelele mugurilor — fiole minuscule cu parfum amar — au plesnit ici şi colo : stele subţiri de liliac „nemţesc", flori roşcate şi rotunde de liliac altoit, ţinte mici şi albastre de liliac bleu şi spumă de sidef pe liliecii albi. Iar pe jos, pe nisipul cărărilor, cărăbuşii blonzi stau cu pîntecele inelate în sus, cu aripile concave desfăcute într-o ultimă încercare de zbor, cu antenele veştede şi cu picioruţele de sîrmă tresărind abia, în agonie. CALD Deasupra mănăstirii, pe culmi, brazii înfig vîrfurile ascuţite cie umbră în văzduhul de metal topit. Copaci -venetici — fagi roşcaţi, mesteceni albi şi arini aurii — îndulcesc ici şi colo verdele aspru al codrilor de brad. Pe streaşină gardului cu draniţă zburlită, un pis*oi vînăt cu motocei de lînă la gît doarme întins Ia soare* Poarta se deschide alene. Maica Zinaida, înhobotată în văluri lungi mohorîte, se strecoară fără zgomot în ogradă. Pisoiul desface abia linioarele oblice ale ochilor şi-şi întîmpină stăpîna cu un căscat trandafiriu. Tufe de fasole înălţate pe araci au adunat sub ele toată umbra searbădă a grădinii. De o parte şi de alta a cărării, gladiole înalte, eonduraşi pintenaţi cu frunze de plantă acvatică, tufe de maci cu frunziş alburiu şi pilcuri ruginite de rozetă, toate şi-au aplecat tulpinele spre pămîntul împietrit. Un mac bătut se risipeşte dintr-odată, de nu rămîn pe căciulia cu pălărioară drotată • decît firişoarele negre ale staminelor, drepte şi răsfirate ca nişte mustăţi de pisică. Maica Zinaida ocoleşte cerdacul casei celei mari. Merge cu paşi moi, şi cum picioarele nu i se văd de sub „rasa lungă de şiac, parcă-i pusă pe rotiţe şi trasă domol de-o sfoară nevăzută. în spatele casei, pe scări, cineva mormăie un cîntec moleşit. E Fani, bucătăreasa „musafirilor". Stă cinchită ■şi curăţă cartofi. îi ia unul cîte unul din coşul de papură, îi trece îndemînatecă pe sub tăişul cuţitului şl-i aruncă, albi, în oala cu apă de alături, împroşcînd lumina cu mărgeluşe vesele şi reci. Lîngă ea sporeşte 241 grămada rumenă de coji, din care un cocoşe! fură cîte o panglică răsucită şi-o ciuguleşte sub scări, chemînd stăruitor găini închipuite. Maica Zinaida întreabă în treacăt: — Ce-ţi fac boierii, Fani ? Cîntecul s-a oprit — ori poate s-a mutat mai departe : în jurul unei dalii zimţuite mormăie susţinut, în haină vărgată» un bondar» — Is la plimbare, măicuţă. Că doar de aia-s boieri, ca să se plimbe .. . — Şi n-a rămas nimeni acasă ? — Nimeni. . . Adică a rămas el conaşu cel mititei, daJ nu ştiu pe unde s-o mistuit, că nu-1 văd prin casă. . . Maica Zinaida a intrat în chilioara ei din fundul ogrăzii şi-a lăsat uşa deschisă. Doar nu-i nimeni acasă .. . In odaia ei e umbră şi răcoare. Călugăriţa aruncă pe un scaun, grămadă, rasa şi vălurile mohorîte. Rochia de lînă rămîne înfoiată, jos, pe covor. Scufia s-a rostogolit pînă la piciorul patului şi acolo s-a oprit, pe-o coastă. Maica Zinaida nu mai are pe ea decît o fustă creaţă şi cămaşa de pînză desfăcută la piept şi fără mîneci. Dreaptă în mijlocul odăii, călugăriţa îşi apasă fruntea în dosul palmei. Părul, lipit pe frunte şi strîns la ceafă într-o împletitură de aramă lucie, îi lasă goale urechile mici, cu lobul plin ca un fruct pîrguit. Pleoapele închise i se zbat şi gura tăiată adine se desface într-un suspin prelung. Iar trupul se apleacă uşor într-o parte, parcă ar căuta să se sprijine de cineva. Pe masa de lîngă uşă, ulciorul e învelit în smalţ subţire de brumă. Maica Zinaida se lasă într-un genunchi. Mîiniie ei înălţate apleacă spre gură gîtul subţire, uşor îndoit, al ulciorului. Cu capul dat pe spate, femeia bea îndelung, în vreme ce palmele-i fierbinţi mîngîie neliniştite forma rotundă, umedă şi rece a lutului. De afară a răzbit un foşnet scurt. Maica Zinaida nu-1 ia în samă. Culcat sub tufele de fasole din dreptul uşii, cu bărbia sprijinită în pumni, un băieţel stă la pîndă. La început, n-a văzut nimic. Pe urmă, ochii i s-au deprins cu umbra odăii. Şi cînd călugăriţa s-a aplecat, sfîrşită sub ulcior ca sub o îmbrăţişare vinovată, băiatul s-a ridicat pe palme şi a rămas aşa, încremenit, cu ochii arşi, cu gura strînsă şi cu obrazul încleştat de fulgerarea unei dureri necunoscute. 242 MOARTEA Pe aleile cimitirului, pe asfaltul călduţ şi pe gardurile aburite, ieşeau la soare, proaspeţi şi somnoroşi,, gîndacii-Domnului. Parcă plouas'e cu mărgele roşii, şi nici o fată nu se apleca să le culeagă. în iarba crudă, dintre talgerele frunzelor, toporaşii îşi înălţau căpuşe-rul violet, îmbrobodit în petale strînse. Prin liniştea străvezie, sub soarele învăluit în ceaţă, răzbăteau glasuri potolite. Departe, printre pietre, se mişcau fără zgomot făpturi de umbră. O marmură neagră răsfrîngea pîlpîirea măruntă a unei luminări. Pe vîrful unei cruci, un scatiu spunea ceva pe limba lui, tăcea o clipă" şi iar o lua de la început, cu neastîmpăr, parcă vestea lumii mari o primejdie şi se supăra că nu-1 crede nimeni. Şi dintr-odată, s-a pornit printre platanii sonori un fir de vînt, aspru şi statornic. Cerul, zgîriat de crengile copacilor, s-a năruit şi s-a sfărîmat în colb de ninsoare. Cu penele-n răspăr, scatiul a fugit la adăpost într-un mausoleu, pe păreţii căruia sfinţi bizantini, săpaţi în granit, binecuvîntau furtuna, Din fundul cimitirului, de-acolo unde odihnesc săracii lumii acesteia, veneau în grabă prin învăluirea de lapo-viţă femei cu şalurile adunate la piept, cu pomenile strînse în legături pestriţe. Am intrat în urma lor în biserica cimitirului, la adăpost, ca scatiul. Acolo era aproape întuneric. Deschizătura uşii culca pe lespezile roase un dreptunghi de lumină sură, Pe-un catafalc de seînduri goale odihnea, fără luminare 244 la căpătîi, un sicriu închis. Aeruil umed îţi pătrundea prin haine, Ie îmbiba cu mirosul lui putrezit şi ţi se lipea de trup, îngheţat şi moale. M-am aşezat în strana afumată şi îngustă, ca într-un sicriu vertical. De o parte şi de alta s-au ghemuit, înfrigurate, două bătrîne. Cineva a lipit de un sfeşnic o luminare subţirică. La flacăra ei tremurătoare şi nesigură am desluşit, jos pe lespezi, ceva alb : un săcuşor de pînză pe care degete mari lăsaseră urme negre de pămînt. Una din bătrîne a şoptit : — E băietu lui Ifrim, al mortului. L-o dezgropat biata mă-sa, să-1 puie lîngă bătrîn ... Or fi vreo zece ani de cînd o murit. L-o înjunghiat altu . . . Din săcuşor se arată, într-un colţ, un capăt de femur, galben şi plin de ţărînă. Şi alături, ceva nedesluşit, rotund şi negru. . . M-am aplecat — şi am înţeles. Trupul tot se des-trămase şi se risipise în jurul oaselor, dar capul rămăsese acoperit cu păr, — un păr negru, cu firul îngroşat de umezeală şi cu reflexe cenuşii şi moarte. .. Bătrîna de lingă mine a oftat sub tulpan şi mi-a vorbit; cu familiaritatea pe care o îngăduie vecinătatea morţii : — Vezi mata, duduită, săcuşoru cela ?. . . Cel ce zace acuma in el a fost un băiet voinic şi mîndru ca un brad. Şi iaca ! . . . Am închis ochii. M-am gîndit la o mînă subţire de femeie care şi-o fi trecut cîndva degetele prin părul acesta, pe vremea cînd era elastic şi viu. Şi am simţit în degetele mele, cu amintirea subtilă şi sigură a nervilor, căldura uşoară a mîngîierii Izbită greu de-un gînd, am ieşit din biserică fără să mă mai uit înapoi, — am ieşit singură, cu sufletul gol, prin înserarea tulbure şi clătinată de vînt. 245 TRANDAFIRII Domnului I. AL Brătescu-Voineşti Strada tivită cu garduri înalte, peste care se uită, curioase, tufe de liliac, urcă domol la deal. La o răscruce, departe, Moldova îşi licăreşte pînza de lumină. Deasupra ei s'e clatină abur transparent prin care se străvăd în zare, ca nişte prăbuşiri de pîclă, munţi zimţuiţi cu contur subţire şi schimbător. La casa prietenului meu mă întîmpină de la poartă parfumul narciselor albe şi al tufelor de iasomie, Rătrî-nul e în grădină. In vestă, cu o pălărie mare de pai îndesată pe frunte, pare foarte ocupat. Pe un scăuîeş, alături, stau înşirate cuţitaşe nichelate ca scoase din trusa unui chirurg. Prietenul meu îşi altoieşte trandafirii. îmi trimite în cale un zîmbet, fără să se deranjeze. Stă în genunchi şi ţine între dinţi capătul unui fir de rafie, pe care-1 înfăşoară, cu gesturi delicate, în jurul unei tulpini. — Vezi, aici e tot meşteşugul : să ştii să legi altoiul, zice el. Nici larg, nici strîns. Nici departe de ochi, dar nici să-i atingi ochiul, că s-a isprăvit! Noroc că am mîna uşoară. Totdeauna se prinde altoiul după mîna mea. Să vezi ce trandafiri o s-avem în vara asta! Uite, ăsta e Imbricata: miroase a garoafe. Cel din capăt e Rosa Alpina şi are parfum de rozetă. Cel care-i cu coif de hîrtie pe cap face flori cu miros de piele [...] şi se cheamă Souvenir cl'Espagne. Dar Pimpînelli-îoHa Ripartii î înfloreşte toamna. Şi stai lîngă el şi te crezi în mai, aşa miros de lăcrămioare răspândeşte. Ai să vezi.. . Ochii mici rîd în umbra pălăriei. Prietenul meu se ridică, îşi scutură genunchii de nisip şi se uită numai cu-n ochi la trandafiri. — Aşa, acuma-i gata. Dacă-i vrea mata, om sta amîndoi pe bancă ş-om face din jurnale cîte o chivără pentru fiecare trandafir, să nu-i bată prea tare soarele. Se cheamă că-s bolnavi, săracii. . . Ne-am aşezat la umbră. Vînt de pe apă trece domol peste grădini. Albine,, străvezii în -soare, coboară în Inima narciselor ca-n cuiburi făcute anume pe măsura lor.. . — Trandafiriu! altoit, duduie Olguţo, e ca un copil pe care 1-ad opera de mititel ca să crească mai frumos şi mai bun. Eu sînt încredinţat că avem s'ă ajungem cu vremea şi la asta. . . Dar mai îaitîi, trebuie să găsim ceva ca să nu-i miai doară pe trandafiri cînd îi altoim. Nu te uita aşa la mine. îi doare. îi doare, cum ne doare şi pe nod cuţitu-n carne. Eu am simţit asta. Şi de multe ori m-am gîndit că dacă aş avea simţurile oleacă mai fine, aş auzi cum bate mai iute şi mai neliniştit inimioara doir de lemn. . . Vezi răsura asta ? Pînă acum un ceas era veselă, parcă rîdea. I-am sorijilit puţin tulpina şi i-am pus un beţişor străin în trup. Şi uite, abia a ajuns-o soarele, şi ea şi-a plecat frunzele. De ce crezi că le-a plecat ? Fiindcă o doare. Pe urmă n-are s-o mai doară. Bucăţica de lemn străin are să se prindă ou firişoare invizibile de trupul ei şi are s-o înnobileze. Seva are să circule delaolaltă. Şi peste o lună, cînd o rămî-nea pe locul altoit abia o crustă subţire s-o desprinzi cu unghia, dacă am să împlint cuţitul în creanga cea venetică, toate crengile au să se plece la pămînt, cu durere. .. Pe mine lucrurile acestea mă minunează totdeauna. Şi de aceea zic că la grădinărie trebuie să al suflet de poet şi mină de chirurg. . . Am mai auzit eu o minune. Zice că un american trebuia să mute din loc nişte copaci de soi, într-o altă grădină. îl scotea cu grijă, îi aşeza pe loc îngrăşat, îi apăra de soare. Degeaba. Copacii mureau, îşi aruncau frunza de pe el, îşi răsuceau crengile şi mureau. A stat omul şi s-a gîndit în fel şi chip. Şi, la urmă i-a dat prin minte că poate-i doare. Ş-atunci, a adormit copacii înainte de a-i muta. Le-a făcut cîte 246 13 —• Scrieri în proză 247 o injecţie cu cloroform. Şi pe urmă i-a mutat din loc, şi copacii n-au mai murit, pentru că n-au mai simţit durere. .. Pacienţii şi-au primit fiecare umbreluţa Im de hîrtie şi-au rămas in soare ca nişte ciuperci uriaşe pe picioare înalte şi subţiri. Prietenul meu îşi îndreaptă cravata, îşi coboară mînecile cămăşii şi zîmbeşte : — Acum, duduie Qlguţă, pot şi eu să mă odihnesc în linişte, că ini-am făcut datoria... Că de mic am avut patima trandafirilor. Am moştenit-o de la bunicu-meu. Mă ţineam de el ca un minz prin grădina asta, care a fost a lui. In vreme ce băieţii ca mine înălţau smeie pe malul Moldovei, eu învăţam ,să deosebesc crenguţele sălbatice de cele bune şi să le curăţ cu băgare de seamă fără să vatăm arbustul. In ziua cîind am împlinit paisprezece ani — era primăvară — bunicul meu m-a chemat în grădină. Avea un aer tainic şi puţin îngrijorat. Acolo, lingă o mladă de răsură, am găsit coşuleţul lui cu scule. Mi l-a întins cu un fel de solemnitate. Am văzut atunci că-i tremura mîna. Şi mi-a spus : — Uite, băiete, răsura asta. Ş-alci, uite un firişor de altoi adus cu mare grijă si cheltuială de la florăria lui Graboveski din tîrgul leşilor. Acu, să te văd la lucru, ucenicul e. Şi dacă te-i arăta vrednic, ale tale să fie şi grădina, şi acareturile toate, că înseamnă că le las pe mii ni bune. . . Atunci am făcut eu cel dintîi altoi. Şi s'e vede că am lucrat cu măiestrie şi cu delicateţă, de vreme ce bunicul m-a sărutat pe amîndoi obrajii şi m-a făcut mai mare peste grădina lui de trandafiri. Eu, pentru buruienile mele, aş face o poznă. De dragul lor am rămas singur pe lume, fără tovarăşă şi fără copii, Şi să nu crezi mata, duduie Olguţă, că am fost totdeauna bătrin şi slut ca acuma. Şi nici sălbatic n-am fost. Am avut şi eu o tinereţă... Mă duceam şi eu pe la serate, şi fiindcă eram băiat cuminte şi frumuşel şi cu oleacă de avere, în multe case eram poftit. Pe vremea aceea trăia în tîrgul nostru un căpitan pensionar care avea o fată. Căpitanul era văduv şi ursuz, fuma tutun cazon, bea cafele turceşti cu paharul de apă şi se uita la oameni pe la coada ochiului. Nici de vorbit nu vor- bea cum trebuie, ci numai mîrîia, ca un mops. Pe fată o chema Margareta, şi era subţirică şi bălaie. La ei în casă nu mă poftea nimenea, dar eu acolo mă duceam mai des. Margareta cînta la pian şi rîdea. Căpitanul mîrîia şi se uita urît la mine. M-am dus la ei, aşa, o iarnă întreagă. In primăvară am înţeles că viaţa mea o ia pe alt drum, şi m-am bucurat. In primăvara aceea mi-am dezgropat şi mi-am dezvelit trandafirii cîntîad în gura mare. Parcă eram pe altă lume. Aveam un trandafir scump care trebuia să-mi înflorească atunci întîia oară. îl căpătasem cu trudă şi cu pierdere de vreme. Vara trecută murise domniţa tînără a lui Sturza Şcheianul, şi prinţul adusese de prin străinătăţi trandafiri negri ca să-i împodobească pămîntul. Cînd am auzit eu despre una ca asta, m-am dus Ia Şcheia şi m-am dat în vorbă cu grădinarul curţii — un neamţ beţiv şi surd, pe care-1 chema Iohan : la început se făcea că nu înţelege. Am stat patru zile la Şcheia şi am băut cu neamţul cît n-am băut pe urmă în toată viaţa mea. Dar m-am întors de acolo cu un altoi de trandafir negru. Şi-n primăvara vieţii mele trebuia să-mi înflorească în grădină cea dintîi minune... Cînd am desfăcut vîrful mlădăios al arbustului din căciula lui de cîlţi şi de paie, mi-am pus în minte ca în ziua cînd s-o desface floarea să-mi adun tot curajul şi să cer mîna Margaretei. Trandafirul meu îşi desfăcea încet aripioarele frunzelor adormite — frunze lucii şi roşcate, ca de mahon. începuse să fie cald şi, cînd ieşeam de la tribunal, de multe ori o întîlneam pe Margareta în drumul meu. ca din întîmplare. Ridica sprincenele în sus, cu prefăcută mirare. Şi mie mi se părea că trandafirul negru n-are de gînd să mai înflorească niciodată... într-o dimineaţă, am descoperit între frunzele din vîrf un boboc de floare, numai unul, ascuns acolo ca o gîză vicleană. în cîteva zile a ieşit la iveală pe o codiţă roşie. Era delicat şi avea sepalele subţirele şi pufoase. Stăteam ceasuri lîngă el, parcă aşteptam să-1 văd cu ochii cum creşte. îi făcusem chiar un fel de baldachin, pentru cazul cînd ar cădea grindină. Uneori uitam şi de Margareta cu gîndul la minunea care se 248 249 înfăptuia acolo, între frunzuliţele lipite. Pe urmă bobocul s-a desfăcut puţin şi a lăsat să se vadă un con mic de catifea brună. Peste o săptămînă s-a deschis. Era o floare ciudată, de un negru care numai în lumină bătea în violet, cu petale grase şi răsfrînte, cu inima închisă încă. Se întîmplase să fie o zi cu soare mult şi dulce. Am ieşit în calea Margaretei. S-a bucurat. Purta o rochie cenuşie strînsă la mijloc cu o cureluşă roşie şi o pălărie de pai cu două aripioare roşii în frunte. Prin mănuşile subţiri i-am simţit mîna fierbinte. Am luat-o pe strada asta, ca din întîmplare. Cînd am ajuns în poartă, m-am oprit. Nu ştiam cum să încep. Ea a înţeles şi, simplu, a călcat pragul grădinii mele. Plouase în ajun. Nisipul călduţ şi umed a păstrat multă vreme după aceea două rînduri de urme mărunte. Pînă ce nu le-a şters vîntul şi vremea, n-am îndrăznit să calc pe ele... Ne-am aşezat în locul acesta, dar pe altă bancă, o bancă de mesteacăn, care de mult a putrezit. Margareta şi-a scos o mănuşă şi s-a uitat la palma ei, pe urmă la vîrful pantofului. Aştepta. Eu mă gîndeam : trebuie să încep... uite, cînd s-o ridica albina de pe narcisa cea galbenă... Margareta s-a aplecat şi a luat de jos o crenguţă uscată de trandafir. Trecea printre degete crenguţa, cu ochii aiurea. Albina s-a ridicat şi s-a topit în soare. Am început: — Duduie Margareta... Mi-a răspuns un ţipăt. Un spin străveziu, subţire şi îndoit ca o gheară de pisică, o apucase de-un deget. Am luat mîna Margaretei în mîna mea, i-am tras spinul. In locul lui a rămas o mărgică roşie. — Te doare ? Nu, n-o durea. A scos din pungă o batistă cît palma şi mi-a întins-o. — Leagă-mă. Am făcut din degetul ei o păpuşică albă. Pe urmă am aşezat încetişor mîna bolnavă pe braţul meu. Ea a zîmbit, pe urmă s-a încruntat puţin : — Iar mă doare... Mă tem să nu-mi fi rămas vîrful spinului în deget. Parcă mă înţeapă... M-am ridicat: — Duduie Margareta, aşteaptă-mă puţin. Mă duc să aduc un flacon de colonie, un pacheţel de vată şi un ac ascuţit. Dacă într-adevăr vîrful spinului a rămas' în deget, avem să-1 scoatem noi fără întîrziere. Să nu te temi. Eu sînt chirurg şi am mînă uşoară... Dacă nu mă crezi, întreabă în lipsa mea trandafirii, că ei ştiu... Margareta a rîs, scuturîndu-şi aripioarele roşii ale pălăriei. Eu m-am dus în casă. De multă grabă, nu mai găseam nimic. Cînd m-am întors, Margareta era în picioare în mijlocul aleii. — Nu mai trebuie nimic. Era un vîrf subţire şi l-am scos cu dinţii. Mi-a arătat degetul înroşit şi umed. — Vezi? Nici nu se cunoaşte. Eu sînt ca pisicile, mă locuiesc singură... îar pe trandafirii care-ţi întîmpină prietenii cu spini şi cu duşmănie m-am răzbunat. Uite... Atunci am văzut, prins în cureluşa roşie, un mănunchi de trandafiri, — bieţi trandafiri cu cozile sfîşiate barbar, cu frunzele mototolite. Şi între ei, rupt cu toată creanga, dispreţuit, strivit, cu capul în jos — minunea mea, trandafirul negru. Nici nu-1 băgase de seamă. îl rupsese, distrată, la un loc cu ceilalţi. Am simţit ca o răceală pînă-n adîncul sufletului, — ştii, ca atunci cînd ţi se varsă eter pe mînă. Şi am înţeles că fără intervenţia spinului era să fac o prostie. Am pus pe bancă flaconul cu colonie şi vata, am înfipt acul în reverul hainei şi am îngăimat ceva, o nerozie. M-am uitat ia Margareta, Margareta s-a uitat la mine. Chipul ei parcă trecuse de la lumină în umbră. A zis că pleacă. N-am oprit-o. Ba mi se pare chiar că, puţin mai înainte, scosesem ceasul, aşa, ca din obişnuinţă. După ce s-a dus, am cules de jos o petală neagră. Era veştedă şi avea un gust ciudat, acrişor. Pe Margareta am ocolit-o o vreme. Ce-aş fi putut să-i spun ? Pe urmă am auzit că s-a măritat cu un locotenent de roşiori. N-aş putea spune că n-am suferit. Dar nici că am suferit n-aş putea să spun... 250 25Î Iar trandafirul cel negru n-a mai dat altă floare. îl rupsese Margareta cu altoi cu tot. A rămas măcieş. Nici de la Şcheia n-am putut căpăta altul nou, căci şi acolo pieriseră trandafirii negri. Poate i-a ucis, în seră, duhul otrăvit cu spirt al lui lohan grădinarul. Ori poate că nu le-a priit nici soarele, nici locul. Erau aristocraţi de pe alte tărîmuri, şi vîntul de pe Şiret era prea aspru pentru făptura lor gingaşă şi puţin artificială ... A MURIT LUCHI Fetiţei care am fost şi măicuţei, care nu mai este... 252 CASA DE LA POARTĂ ÎN „VIZITĂ" Dejunul s-a isprăvit. Patru glasuri de copii, trei mai subţirele şi unul mai grosuţ, se ascut, în cor : — Săru'mîna ! — Să vă fie de bine ... Mă sucesc pe scaunul meu, cu o palmă mai înalt decît al celorlalţi, îmi scutur fărămiturile prinse în volanele rochiţei şi o scociorăsc cu degetul pe cea care mi s-a vîrît, colţuroasă, în şosetă. Surprind privirea iute a tatii, zîmbetul mamei, Au şi înţeles ! Cum înţeleg ei, înainte de a le spune, ce gîndesc eu?,,. Acum aş putea să şi plec fără să le mai cer voie : dacă ştiu . . . Dar nu se poate. Nu-i „frumos". Sar de pe scaun, fără să-mi mai închipui, ca atunci cînd n-am ce face şi vreau să ameţesc puţin, că mă arunc într-un turn înalt. — Apoi... eu mă duc oleacă în vizită. — Iar ? se miră prefăcut măicuţa. — Are să te dea afară într-o zi, face tata, serios. Mă supăr : — Cum să mă dea afară, dacă chiar dumnealui m-a invitat ? „Dumnealui" e domnul Neculai Frunză, chiriaşul căsuţei noastre de lîngă poartă. Stă acolo singur. ÎI îngrijeşte ca pe-un copil, o femeie bătrîna, scurtă, groasă şi cu ochelari : baba Ana. Şi4 bine în odaia lui conu Neculai, plină de cărţi, de jurnale şi de bibelouri care-şi au fiecare numele şi beteşugul lor. Fiţa, pisica de marmoră neagră, nu mai are coadă : şl-a prăpădit-o la un mutat. Lui Bijucă îi lipseşte o 255 labă. Iar lui Ducipal, bidiviul de bronz, i s-au muiat picioarele de-atîtea ierni petrecute între sobă, la căldură. Stă îngenuncheat, parcă aşteaptă să-i sară în şa amazoana de porţelan de-alături, fără un zuluf şi cu o chibritel-niţă ştirbă prinsă la şold. în odaia aceea miroase totdeauna a ceva bun. Şi toate stau aşa de cuminţi la locul lor, încît nu se poate să fie cineva obraznic acolo. Chiar Margareta, cînd intră, se face mititică, îşi lipeşte coatele de trup şi se aşează spăsită pe un scăunaş, frecîndu-şi doar pantofii unul de altul. îşi înghite în grabă şi fără plăcere prăjiturică, bodogăneşte un „mersi" de mîntuială şi iese ca din puşcă. O aud izbind cu gust portiţa şi tropăind îndesat pe cărăruşă, ca să se dezmorţească. Mă gîdilă rîsul în gît : ştiu ce o să se întîmple. Conu Neculai se apleacă şi cercetează locul unde-a stat Margareta. Trebuie să fie pe acolo, pe undeva, un pai, o aţă, o fărîmătură sau o bucăţică de scobitoare ... Ia făraşul de după bibliotecă, culege cu două degete gunoiul şi iese cu ei pe cerdac, de unde-1 suflă tocmai în stradă. Pe urmă se aşează iar la locul lui, să-şi citească jurnalul. De deasupra patului, din rama lată de lemn mohor!!, femeia cu ochii închişi ascultă cum foşnesc, rar, foile întoarse ... E o fotografie veche, scoasă parcă pe o placă gălbuie de fildeş. O cucoană tînără, prea dreaptă între pernele unui fotoliu, cu ochii strînşi. Poartă pe cap o cununiţă de flori, de sub care ies sfredelii zulufilor.- Peste volanele înfoiate, mîinile-i stau cuminţi, încrucişate pe piept. Parcă ascultă ceva, parcă aşteaptă ceva . .. Am întrebat-o pe baba Ana : — Cine-i cucoana asta care a adormit la fotograf ? . ., — Nu te mai uita la ea, duduită ... că nu-i pentru mata. — Da' de ce doarme ? — Nu doarme, sărăcuţa . . . Asta-i cucoana boierului, O murit la o săptămînă după nuntă, de inima. S-o pozat-o moartă. Doamne iartă-mă 1 De atunci a rămas dumnealui cam aşa . . . Şi baba Ana îşi flutură în dreptul tîmplei mîna cu degetele răsfirate. Conu Neculai pătureşte jurnalul şi-1 aşează, tacticos, sub Fiţa. — Aşa. . . gata politica! Şi-acum bem o cafeluţă, Luchi ? Nici vorbă că bem i O face conu Neculai, cu mîna iui. E amăruie şi parfumată. El o bea dintr-o ceaşcă de ceai, cu o pansea mare în relief. Eu o beau într-o ceş-cută cît un degetar, dar înflorită tot cu o pansea. '— Suflă! Asta-i treaba mea : să sting spirtul. Mîna bătrînului tremură. Sub scoica linguriţii se clatină o picătură brună : cade ? . . . nu cade ? .. . N-a căzut. Dintr-o singură linguriţă mi s-a umplut ceşcuţa. Şi are şi caimac. — Da' de-o ţigară ce-ai zice mata, Luchi. Gluma asta o spune totdeauna conu Neculai cînd îşi răstoarnă ibricul, cu drojdie cu tot, în ceaşca cea mare. Acum ceştile stau alături pe tabla. Una mare-mare, cealaltă mititică-mititică, fiecare cu panseluţa ei. Şi fiecare înalţă cîte un firişor de abur, tremurat şi dulce. — Ce rîzi, fetiţo ? — Rîd ... că ceaşca matale a fătat un pui de ceaşcă, coane Neculai ... 256 BASTONACHI Umblu prin odaie, ameţită, aplecată peste oglinda din poşeta mamei. Acolo, în fundul ei, se clatină întoarsă prăpastia tavanului. Fiecare pas mă poate prăvăli în adînc. Mi-e inima aninată de un firşor de aţă care tremură : mi-e frică . . . Nu mă pot opri. Ţin oglinjoara cu amîndouă mîiniie şi merg, aşa, pe marginea prăpastiei. încă un pas .., şi gata! Prăpastia însă merge cu mine. Dar dacă, în clipa asta, se opreşte pe loc ? . . . Aşa-i de bine ! — Ascultă, Fasolică . .. Cobor în goană treptele bucuriei, cu sufletul la gură, Ştiu ce mă aşteaptă : cînd îmi spune Fasolică, îcuţă îmi cere ceva. Ştie că la mîngîierea asta a lui nu se află împotrivire. îcuţă învaţă la liceu. Liceul lui e cea mai mare şcoală din lume. O şcoală cu atîtea trepte la intrare, că nimeni nu le ştie numărul. Am încercat să le socotesc, dar nu mi-au ajuns numerele. Am întrebat şi pe tata, Nici el nu ştie. Numai Margareta zice că-s douăzeci şi trei, dar ea spune aşa ca să ne facă în ciudă lui îcuţă şi mie, Nici o fată, din cîte vin să se joace cu mine, n-are frate ca al meu. Poartă uniformă, parcă-i un general mititel. Şi are nişte_ochi albaştri! Mai albaştri ^chiar decît ai Margaretei. în fiecare duminică mă scol înaintea lui şi-i lustruiesc bumbii de la tunică — cu totul şi cu totul de aur. Am şi dosit unul, din cei mici, de la mîneca. La primăvară am să mi-1 fac mărţişor ... îcuţă mă aşteaptă sub scările cerdacului, 258 — Fasolică dragă, du-te fuga la conu Neculai să-mi facă traducerea asta la germană, că-i a dracului de grea. Ştiam eu că asta-i. Iar să mă duc ! . . . Mă şi văd în uşă, cu cartea sub pestelcuţă, cu capul plecat. .. începe să mă furnice în gît, a plîns. — îţi dau un bastonachi, Fasolică. — întreg ? — întreg. — De cel verde ? — De care vrei tu. înhăţ cartea şi pornesc voiniceşte către primejdie. — Da' ce, Luchi, vin turcii ? — Nu. . . — Mda .. . văd. Adă cartea încoace. Iar i-i lene ghinărarului ? Ori face un şodron în ograda bisericii cu diavolul de soră-ta ? Iaca, îi fac traducerea. Da' să ştii că plata o iau eu. Ce-ţi dă ? — Un bastonachi . . . verde. — Bun, îmi place, mai ales verde. Ai să mi-1 aduci mie. Aşa-i drept. Eu muncesc, eu primesc plata. Aştept ghemuită pe prag. Mă simt, aşa, de parcă-s o păpuşă de petică. Bătrînul mormăie cuvinte păgîneşti şi scrie, scrie . . . Gata. Pornesc fără nici un chef, tîrîn-du-mi picioarele. îcuţă, ghinărarul, mă aşteaptă în cărare. — Gata ? Să trăieşti, Fasolică ! Strîng în mînă un bastonachi de zahăr, verde, răsucit frumos ca o luminare de pom de Crăciun. închid ochii: e aşa de uşor, de parcă n-am nimic în palmă. Mai bine n-aş avea nimic I O iau încetişor pe lîngă zid, spre casa de la poartă. O fi parfumat, oare ? Miroase a mentă, şi parcă-i mai lung ca de obicei. Adică s-ar cunoaşte dacă aş muşca o bucăţică ? . . . Mi s-a umplut gura cu aşchii de sticlă, dulci şi răcoroase. Cînd răsuflu, îmi bate vîntul printre dinţi. E cel mai proaspăt şi mai sfărămicios bastonachi de pe îume ! Ce i-o fi venit Iui conu Neculai tocmai azi ? Mă gîndes'c Ia vorbele Margaretei : „Moşneag ţicnit!u 259 Nu-i frumos să spun aşa. Şi nici măcar nu-i adevărat. Da' ce i-o fi venit azi ? . . . Parcă dumnealui n-are cu ce-şi cumpăra un bastonachi ? Beţişorul verde a scăzut la jumătate. Topesc capătul în gură, să nu se cunoască de unde-am mîncat, Deschid uşa încetişor, cu mîna încleiată. — Cine-i ? — Eu ,.» am adus bastonachele ., „ — Aşa ? L-ai adus ? Ei, bravo matale î Dă-1 încoace. Aşa ciugulit cum e, tot am să-1 rod eu .. . cînd mi-or creşte dinţii ! Da' pînă atunci mănîncă-i mata pe işti-lalţi... Şi conu Neculai îmi oferă, ca pe un buchet, o tes-tea întreagă de bastonachi, legată cu un fir de aţă roşie, PLOUĂ CU GHEAŢĂ îmi iau cireşele în pumn şi mă duG să le mănînc pe cerdăcuţul casei de la poartă. Cireşe hultoane, albe şi tari. Pocnesc între dinţi şi stropesc dulce. Dar ce fac cu sîmburii ? Conu Neculai doarme. De acasă nu mă vede nimeni : am să scuip sîmburii în drum, ca băieţii. Cel dintîi sare mărunţel pe trotuar. Tare-i vesel ! Al doilea ajunge tocmai în mijlocul străzii. Dacă merge tot aşa, am să-I ajung pe Haralamb, care scuipă printre dinţi pînă în gardul de peste drum, în ciuda lui Icuţă, care nu poate decît pînă-n stradă ... Cea din urmă cireaşă, cea mai bună. .. îm' umflu pieptul voiniceşte : acu-i acu! Dar sîmburele cald şi lunecos îmi scapă din gură înainte de a-i face vînt. Unde s-o fi dus ? în spatele meu, uşa se deschide în rate şi papucii de casă fîşîie domol. Vine conu Neculai. Şi sîmburele — pe unde o fi ? — Aici îmi erai, Luchi ? Dar zîmbetul prevestitor de-o cafeluţă ori de-o con-cină prădată pe zece bani se şterge dintr-odată, cum împrăştie Tasia, dintr-o singură ştersătură cu petica, desenele mele de pe colbul mesuţei din sală .. . Sîm- 260 barele ! Eu îl caut de-atîta vreme, şi conu Neculai l-a zărit de cum a deschis uşa ! Rupe o bucăţică de jurnal, culege vinovatul de jos, coboară rar şi tipărit scările şi aruncă mototolul în drum. Nu spune nimic, dar fiecare pas, fiecare gest al Iul e o amarnică dojana. A intrat în casă, fără să se uite măcar la mine, Mă f hzim de uşă şi aştept. Poate-i trece ..» Uite Marin, olteanul cu cireşe. Am să aştept pma nu s-o mai vedea dtipă colţ . . . Dar conu Neculai tot nu s-arată. Aud în casă foşnet de jurnal. Citeşte, singur. Să mă duc să-i cer iertare ? Da' parcă ce-am făcut ? Mare lucru, un sîmbure ! Acasă, am răsturnat pe faţa de masă o farfurioară întreagă cu sîmburi, şi încă de cireşe amare. Şi nu mi-a zis nimeni nimic. Iar el. . . Cobor bocănind scările cerdăcuţului şi mă duc de-a dreptul la Margareta, s-o poftesc la o partidă de şodron în ograda bisericii, fiindcă ştiu că asta nu-i place dumnealui. ... Vine întunericul pe sus, zburătăcit de vînt, Cu fruntea lipită de geam, mă uit cum se îndoaie copacii în colbul roşcat, stîrnit de toate măturoaiele furtunii, îmi scrîşneşte nisip între dinţi, — Are ce şterge mîine conu Neculai! Tună, hurducat. S-a făcut vînăt în odaie. Dar conu Neculai îşi face înainte, liniştit, ,pasiansul". Poate să şi trăsnească, din partea lui! Dîrdîie fereastra. îmi desprind fruntea de pe geam. Se lipise. în locul ei a rămas o pată. Scot repede batista. Dar în loc să se şteargă, pata se întinde mai tare. Tot necazuri, azi! A fulgerat roş... Pe urmă albastru, pe urmă iar roş, Ceva mic şi alb a plesnit în geam şi s-a rostogolit pe cerdăcuţ. Piatră ! încă o bobită, parcă-i un sîmbure de cireaşă hui-toană , . . Alt sîmbure, doi, mulţi, tot mai mulţi. . * Cerdăcuţul e alb. Rîd încetişor, pe urmă mai tare. — De ce rîzi mata, Luchi ? Cum să-i spun lui conu Neculai, acum, cînd abia l-a trecut supărarea, de ce rîd ? Şi nici nu pot să rîd 26! înainte aşa, singură : numai proştii şi nebunii rîd singuri. Trec alături, ia baba Ana. Cîrpeşte ciorapi, ca totdeauna, cu toate că-i întuneric. Oare şi noaptea, în Ioc să doarmă, cîrpeşte ciorapi ? . . . — Piatră, zic. Şi rîd înainte. Baba mă cercetează pe deasupra ochelarilor. — Piatră, de ! .. . Daf ce rîzi aşa ? —-\ Rîd... că mănîncă îngerii cireşe hultoane şl scuipă sîmburii pe cerdac Ia conu Neculai! POVEŞTI Cerdăcuţul casei de la poartă e cu faţa la stradă. De o parte şi de alta e închis cu doi drugi de mesteacăn, încrucişaţi ca semnul înmulţirii. Cînd e frumos afară şi soarele trece de colţul casei, conu Neculai iese pe cerdac. Dar cerdacul e aşa de mic, încît abia încap pe el cele patru picioare ale scaunului. Picioarele bătrînului, în ghetuţe cu gumă, oleacă mai mari decît ale mele, nu mai au loc decît sub scaun. Eu stau pe treaptă, pe un covoraş bine scuturat de colb şi măturat cu măturiţa cea curată din cui. Pe cerdac ,se spun, pe înserat, poveşti. Rar trece cîte cineva pe stradă. Miroase dulce şi greu a floare de salcîm. Şi-i cald . . . — ... Şi iar s-a luat Făt-Frumos la trîntă cu zmăul... Şi calul cel năzdrăvan, după ce-a înghiţit un ceaun cu jăratic, l-a ridicat pînă în slava cerului. ŞI cînd s-a repezit de-acolo peste zmău, zmăul a făcut numa atîta : Hîc ! ... Şi iar a mai prăpădit oleacă din putere .. . In fund, pe lumina potolită a cerului, scena mi se zugrăveşte în umbre străvezii deasupra Cetăţuii. Zmăul luptă singur, fără arme şi fără cal, cu Făt-Frumos şi cu toate puterile cerului şi ale pămîntului. Corbul solomonit îi ciuguleşte ochii. Fîntîna cu apă vie, care-1 adapă pe Făt-Frumos', îşi ascunde răcoarea în adîncul verde al pietrelor cu muşchi şi nu-i dă zmău-lui decît broaşte rîioase, mîl şi chiftiriţe. Ghinda şi nucile fermecate sar de pe copaci şi-1 pocnesc în cap. Albinele îl înţeapă otrăvit şi toate lighioanele Sfintei Duminici îi arată din umbră colţi ameninţători. Flămînd şi gol, e ars de soare şi bătut de vînt. Nimeni nu-i ţine partea, nimeni nu-1 ajută. Şi n-are altă vină decît că i-a fost şi lui dragă — lui, urîtului şi săracului — o fată frumoasă de împărat.. . Nu mai pot. Mă ridic şi mă aşez de cîteva ori la şir, îndesat, pe covoraşul meu. Mi-e ciudă. Sînt rea. Am gust de sfadă. — Nu pot să-1 sufăr 1 — Pe cine nu poţi mata să suferi ? întreabă încetişor conu Neculai, cu glasul de poveste. — Pe Făt-Frumos, că-i prost! Bătrînul coboară ochii în creştetul meu şi-şi ia glasul cel de toate zilele. Povestea s'-a risio.it peste dealuri. — Cum asta, prost ? — Da,. . Că tot alţii fac treabă în locul Iui, şl el numai se umflă în pene. Da' ia să se puie Ia trîntă dreaptă cu zmăul, fără Sfîntă Duminică, fără paloş des'cîntat, fără cal năzdrăvan şi fără fîntîna cu apă vie 1 — Doar el a curăţit fîntîna de frunze şi de gunoaie... — A curăţit-o... că-i era sete. — Şi cînd s-a prefăcut Sfînta Duminică în babă săracă, ca să-i încerce inima, el i-a dat de pomană, nu zmăul. — I-a dat, că era fecior de împărat şi avea galbeni cu căuşul. Da' zmăul, de unde era să-i deie, dacă-i calic!... Nici eu nu dau nimic la săraci, cînd îmi cer pe drum: dacă n-am. . . Şi pentru asta să-mi scoată ciorile ochii şi să mă înţepe toate viespile de pe lume? — Aşa spui mata acuma, Luchi. . . Da' cînd ai să creşti mare şi are să vie Făt-Frumos... — Nu-i adevărat. Eu cu zmăul am să mă mărit. — Dar e urît foc ! stăruie bătrînul. Mă uit la el peste cap. Bărbuţa-i tremură de rîs şi ochii i s-au făcut micL mici ca două linioare. îmi simt obrajii calzi de fericire. — Da' parcă mata eşti mai frumos ?... 262 19 — Scrieri în proză 263 CU TRAMVAIUL — Jucăm o concilia prădată ori mergem ia plimbare Luchi ? — Cu tramvaiul ? — Cu tramvaiul, dacă vrei mata.. . — Chiar ? — Chiar. Iaca, eu îs gata. Conu Neculai îşi pipăie cravata mare de rips negru — pleaftura, cum îi zice Margareta — făcută gata şi prinsă în butonul gulerului cu un fel de tăbliţă cu bortă, îşi şterge de pe haină o pată imaginară şi o ia încetişor înainte, pe cărare. Va să zică, e „chiar"! Mă uit după el cu un fel de milă : tare-i mititel, săracul 1 Şi dau fuga în casă să-mi schimb rochiţa. Mama mă întîmpină în uşă : — Să-ţi iei şi pardesiul, că-n desară se lasă rece.., Rămîn o clipă fără glas, fără putere. M-a fulgerat în inimă o bănuială : mama e solomonăriţă! Dacă sare de trei ori peste cap, s-ar preface într-o babă mărunţică, gheboasă, zbîrcită şi cu nas'ul coroiat... Solomonăriţă 1 Altfel, cum ar şti ea totdeauna ce-i în gîndul meu ? De unde a ştiut acum că mă duc la plimbare cu conu Neculai ? Mă îmbrac, trăgînd cu coada ochiului la mama. Liniştită, şi-a luat pe genunchi paneraşul cu lucru. Se uită la mine cu ochii calzi de zîmbet. — Vino încoace, să te închei. ., Nu, nu se poate: mama nu-i solomonăriţă. Am să mă mai gîndesc eu la asta, altădată. Acuma, conu Neculai trebuie să fi ajuns în colţ şi se uită înapoi, să vadă dacă vin. .. .Stăm pe platforma tramvaiului. Mă ţin c-o mînă de bara călduţă de fier, cu cealaltă de mana tovarăşului meu, Mă clatin şi ameţesc puţin. Clopoţelul dogit parcă-mi stmă în cap, pe dinăuntru. în tramvai, o fetiţă şi un băieţel stau în genunchi pe bancă, .cu nasurile turtite de geam. Ei văd toate cele şi nu ameţesc, ca mine..* — Coane Neculai, de ce nu stăm şi noi jos, ca lumea ? — Nu, Luchi... că înăuntru miroase a tramvaL Alta, acuma ! A ce poate să miroase în tramvai dacă nu a tramvai ? E cald... Şi mama, care m-a pus s'ă mai iau şi pardesiul ! Dacă m-aş apleca puţin şi l-aş lăsa să cadă de pe braţ ? Tot e „din vechi" i Pe dinaintea ochilor începe să fugă priveliştea de mult cunoscută, dar veşnic alta. Case mohorîte, cu storuri lăsate peste răcoarea dinăuntru, cu zidurile stropite de glodul toamnelor care-au trecut.,. E mai frumos iarna decît acum. Atunci, prin golurile care se deschid şi se închid între case, sclipeşte în soare, nins, dealul Tătăraşilor : o poză albă de Crăciun. Mai încolo, cimitirul cu horbota de fum a copacilor goi, Moara-de-vînt, cu şirul de plopi rînduiţi pe culme, cu bis'ericuţa subţire şi străină. Un gard de scînduri, tivit cu blăniţă de omăt. Deasupra lui, crenguţele de liliac încărcate cu promoroacă scutură în drum bobite de lumină. — La ce te gândeşti, Luichi ? Tresar, ca de pe altă lume : — La cum are să fie la iarnă.. . Conu Neculai rîde : rîde de nimic. Bucuria albă şi rece a visului mi s-a prăbuşit în suflet. în faţa mea, deasupra unui gard răscopt, frunze de liliac dorm în soarele de vară, răsucite, colbăite, ca de tinichea. E cald. Mi-e sete. Tramvaiul mă hurducă. Pardesiul e tot mai greu pe braţul fierbinte. Şi-i colb, şi mă mă-nîncă nasul a plîns, şi n-am nici o mînă slobodă să mi-1 scarpin. ., O precupeaţă groasă aşează la picioarele mele două coşuri cu găini. Găinile cîrîie — de ce s-or fi sfădind 7 — se uită crunt la mine şi împrăştie miros iute, de coteţ. Mai bine rămîineam acasă şi jucatm o concină prădată cu tata I LA „COPOU" Dar nu totdeauna plimbarea noastră e „chiar". Atunci comu Neculai nu-şi pune cravată neagră şi nici nu porneşte singur înainte. 264 265 ■■— Unde mergem azi, coane Neculai ? — Umdie pofteşti mata, Luciii... Eu aş zice să mer-fgem la Copou. Ştiu eu unde-i Cop oui (nostru! Nu-and mai scthimb Rochia. Nici măcar inu-mi scot pestelcuţa, cu toaite că tou-i tocmai cuirată. Ne luăm de anlînă. Mina tovarăşului meu e uscată : parcă poartă mănuşi din ifdiţă de ţigară. O luăm încetişor, pe jos. Cînd ne jucăm „de-a Co-poul", (cioinu Neculai (are gust de vorbă. îmi place. — Iacă, am ajuns la Tîrgu-Cucului! A ieşit lumea da soare, că-i sîmbătă. Miroase de prin dugheni a lampă afumată... şi a gaz, că s-au lăut fetele vineri seara. Tinerii mănmcă seminţe şi se plimbă doi eiîte doi, şi-s bucuroşi că-I sărbătoare şi vreme bună si e-au să se ducă la cinematograf... Sîintem în dreptul „colţului" noistru. O găină porum-bacă scurmă troscotul de lîngă gard şi o căruţă cu gunoi trece agale spre Bahlui. Dar noi nu le vedem : noi sîntem în Tîrgu-Cuicului.. . — Iacătă-ne şi la teatru ! . .. Da' vrednici zeu s-o ierte ! Noi eram demoazele, Ilenuţa şl cu mine, |> şl el era bătrîn de-l purtau doi feciori cu jilţul dintr-o \ odaie în alta, da' tot cu ochii după fete umbla ! C-aşa le-a fost neamul. Frate-său, Mihăiţă, n-o furat pe fata Iul Manolache Zapan tocmai cînd o pornea tată-său la mînăstire la Agafton, s-o călugărească ? . .. Că era stareţă la Agafton, maica Filofteia Racliş, oare era nepoată de soră a mitropolitului Alinie, Dumnezeu să-1 ierte,.. Onorina mă aşteaptă în săliţă. — Bi? Rămîn în faţa ei ciu oicliil plecaţi, ea o vinovată, Degetele mi-s încleiate pe caramelele topite, ghidul mi-e încleiat ca şi degetele. Caut să prind un capăt din ghemul de vorbe al duducăi Liza. Parcă mi-a dat cineva j să descurc un sul de lînă pe care l-au scărmănat pisicile, — Apoi... zicea că Adela Zavati şi ou Alecuţu umblă cu fusta ruptă... şi că holera găinilor a dus curcanii lui domnu Muşat unde-a înţărcat dracu copiii, fiindcă logofătul Cumpătă a furat pe mitropolitul Calinie, Dumnezeu să-1 ierte, cînd îl pornea tată-său să se călugărească la Agafton cu maica Filofteia... CAD ÎN SOARE! — Nu pune mîna. Asta-i oglinda bunicului. .. Alţi copii au bunic. Eu n-am decât oglinda bunieuluL Şi nici pe aceea n-am voie să pun mîna l — Cînd are să-mi crească şi mie barbă, am să mă bărbieresc în oglinda bunicului, se fuduleşte Icuţâ. Încep să rîd : îcuţă cu barbă ! — Ce te rîzi ? se supără elL Mi-a spus miama că ml-o dă mie. Voi sînteţi fete, n-aveţi nevoie să vă bărbieriţi. ... Dar mătuşica Dina nu-i cucoană — şi se bărbiereşte ? Cînd ne sărută, ne-nţeaipă. .. — Da' dacă-mi creşte şi mie barbă ? întreb, cu puţină Mcă. — Atunci te ducem la iarmaroc şi facem parale cu tine ! se veseleşte Margareta. Şi, proptindu-se bine pe picioarele ei lungi, se încruntă şi începe să strige gros, ca turcul de la panoramă : — Numai zece bani intrarea! Poftiţi, vă rog. Nemaivăzut şi nemaiauzit : femeia cu barbă din Africa Centrală I . . Aş vrea să nu plâng, dar nu pot. Margareta se uita urît la mine, I-am stricat cheful. _ Iar te smîrceşti! Şi-mi întoarce spatele, cu dispreţ. Dacă nu-i chip să spun şi eu o vorbă fără ca Margareta să mă facă de râs 1 Măcar să nu fi fost de faţă Tanţa popii.. . Cum o lasă miama pe Margareta să se joace cu Tanţa ? N-are niciodată batistă şi are totdeauna gutural. Şi fuge de acasă să n-o pieptene mă-sa... 324 325 — Nu mai plînge, Fasolica tatei. Na-ţi oglinda... dar să n-o spargi, că te ia mama dracului! Tot Icuţă-i mai de treabă. Dacă-aş mai putea plînge, ar fi în stare să-mi aducă „peştişori" de mintă de la Alexiades... Dar nu mai pot, şi parcă-mi pare rău. Oglinda bunicului, cu ramă şi cu miner de lemn ne. ♦cj-ru de pe care lustrul s-a şters de mult, are două feţe. într-una văd un obraz de uriaş, cu dinţi laţi ca de cal, cu ochi cît pumnul şi cu gene groase, de sîrmă. Nu-s eu aceea : e zmeoaica. Se face că seamănă cu mine, ca să mă momească. Pînă şi alunica de pe tîmplă o are ca mine. Numai că a ei e cît o alună turcească. .. Mă strîmb. Se strîmbă şi ea. Rîd. Rîde şi ea. Dă-o-ncolo, că prea e slută ! Pe cealaltă parte, oglinda bunicului mă arată pe mine, dar mititică-mititică, ca prin binoclul întors. Dacă •o sprijin de părete şi mă depărtez puţin, în ovalul ei încap întreagă, cu rochiţă şi cu sandale cu tot. O Păpuşă. . . Îmi place. Aş vrea să ies din oglindă şi să umblu prin casă, aşa, mică. . . Numai să nu mi se rupă degeţelele ! Ce-ar zice mama cînd m-ar vedea ? Dar Icuţă ? M-ar băga în buzunar. Poate că m-ar lua cu el la internat şi m-ar vîrî în pupitru ? .. . Nu vreau, că trebuie să fie întuneric acolo şi să miroase a cerneală. Dar dacă, pe urmă, nu mai pot intra la loc în oglindă :şi rămîn pe lume aşa, pocită ? Ce-ar face săraca mama cu mine ? M-ar ascunde, de ruşine, să nu mă mai vadă nimeni, niciodată. . . Pun la loc, în saltarul ei, oglinda bunicului. E plină de primejdii. Ce gust şi la bunicu, să se bărbierească într-o oglindă fermecată ! Poate că de-aceea a şi murit. . . Mal bine nu i-ar mai da-o mama lui Icuţă, să nu 1 se întîmple şi lui cine ştie ce ! Eu nu l-am cunoscut pe bunicul. Nu eram, cînd a murit el. Asta n-o înţeleg : Unde eram, cînd nu eram ?... Aş întreba, dar mie nu-mi spune nimeni nimic. Lui bunicu i se zicea „băbălcu". Icuţă şi Margareta vorbesc mereu despre el. Ştiu şi eu o mulţime de în-tîmplări cu băbălcu şi uneori mi se pare că am fost şi eu de faţă şi mi-e drag şi mie... în salon este o fotografie oare arată um domn bătrîn, eu fruntea foarte înaltă, cu ochii buni, c-un guler răsfrînt şi c-o cravată de cucoană. Acela-i băbălcu. Mama zice că seamăn cu el. Cum. pot să seamăn eu, o bucăţică de fată, cu domnul acela cu musteţi ? Da, dar ou zmeoaica din oglinda bunicului cum seamăn ? ... Iar nu mai înţeleg nimic. Mai bine ies afară să mă joc. E soare.. . Icuţă şi Margareta joacă şodron pe trotuar cu Bara-Iamb al dascălului. Oa golanii... Să-i vadă tata 1 . .. Eu n-am cu cine să mă joc. Oriunde mă duc, încurc lumea. Pe strada noastră, oameni mulţi au săpat, de-a lungul, un şanţ adînc pînă-n fundul pămîntului. Oleacă dacă mai săpau, ieşeau pe ceea parte... Zile întregi m-am uitat, cocoţată pe-un scăueş, la gard, cum aruncau lutul din groapă. Mirosea frumos a pămînt şi a răcoare. Au scos odată şi nişte ciolane galbene, pe care le-au descurcat din ţărînă şi le-au adunat grămăgioară sub gard, pe-un sac rupt. Icuţă mi-a spus că-s de om... Aşa a zis' el, ca să mă sperie, dar nu-i adevărat. Nu ştiu cum vor fi fiind oasele de om, dar acelea prea erau urîte. .. Astă-noapte a plouat amarnic. Pînă la ziuă a bătut ploaia ou pumnii în tabla casei. Şi acum e soare. Aşa de soare, că trebuie să strîng ochii şi să încreţesc nasul ca să văd ceva. Şanţurile-s' pline cu ploaie pînă sus. Acolo, în apă, soarele-i mai blînd : mă pot uita la el cu ochii deschişi. Şi cerul, alburiu şi sclipitor sus, în apă e albastru. Mă aplec peste marginea şanţului, cu spaimă dulce.. . — Cad în soare... cad în soare.., —- Ia seama, Luchi! Mu ştiu cine-mi poartă de grijă. N-am vreme să întorc capul. Vîntul clatină faţa apei şi soarele din fund începe să joace. Şi o mulţime de sori mărunţei şi veseli, suflaţi cu aur, încep să licărească pe cerul adînc sfărmat în bucăţele. — Cad în soare... oad în soare. .. 326 23 — Scrieri în proză 327 Mă văd şi pe mine acolo, printre cioburi de cer şi de lumină. Faţa mi se lungeşte, mi s'e turteşte şi joacă în tot felul. Parcă rîd — cu toate că nu rîd. O fi şi apa asta fermecată, ca oglinda bunicului ?... Mă aplec, puţin ameţită, să mă văd mai bine. — Cad în soare.. . Şi dintr-odată soarele se aruncă nebuneşte spre mine, plesnindu-mă, ud şi rece, în obraz. Din şalul cu pătrăţele al mamei, în care miroase cald a ceai de rom, scot la lumină un ochi, numai unul. Sînt în bucătărie, aşezată ca o buccea pe-o cana-peluţă de pai, în faţa focului. Pe plită bolboroseşte o oală acoperită, pufnind din cînd în cînd pe sub capac. Mi-e foame... într-un ilighian stau, claie peste grămadă, rochiţa, sandalele, ciorapii, pieptarul.. . Săracele, tare-s murdare ! — Pentru isprava asta, Cati, cred că fetiţa noastră ar merita cîteva palme undeva... încremenesc. N-am pe mine decît o cămeşuţă. Cum s-ar lipi palma mamei acuma I A mamei, că tata nu dă: el numai „face intrigă", cum zice Margareta. Dar îmi vine repede inima la loc. Glasul mamei e amestecat cu rîs : — Dă-i-le dumneata, Iorgule... dacă te-nduri. Oala a zvîrlit capacul în sus : se bucură şi ea. Miroase tare a inibahar şi a frunză de dafin. Se fierbe jambon. Vreau şi eu o aşchie, fierbinte şi afumată şi c-o bucăţică de slănină străvezie, ca o mărgică.. . VINE „IURÂ" — Dacă ai să fii totdeauna cuminte, să ştii că au să vie îngeraşii să te ia şi să te ducă de-a dreptul în rai, zice Tasia, frecînd de zor cuţitele. — Da' de ce să mă duc în rai ? întreb oarecum măgulită, dar destul de speriată. 328 — Aşa, pentru cuminţenia şi tmna-cuviinţa matale, răspunde femeia. — Ba, mulţumesc ! Ce am eu, adică, cu raiul ? Şl unde-i raiul acela ? Şi cum au să mă ducă îngerii acolo? Şi dacă mă scapă din zbor şi cad tocmai pe turnul Goliei ?... Şi ce-am să fac eu în rai ? — Apoi, îngeraşii au să cînte şi au să înceapă să facă mătănii şi mata ai să încerci să faci ca ei. ■— Alta-i acu 1 Mai bine m-ar lăsa* să mă uit pe gaura cheii. Frumuşei cum sînt, mi-ar plăcea să-i văd cum fac mătănii, mai ales că nici unul n-are chiloţei. Dar e aşa de departe de rai magazinul domnului Kahane, ca să vină cineva să le cumpere, săracii î Aşa că ce-aş mai rîde cînd s-ar ploconi... Dar să rămîn acolo, mereu, singură de tot, asta nu 1 Aş rămî-nea, cu casa noastră, cu mama, cu tata, cu Icuţă, cu toţi ceilalţi... Şi cu dumneata, Tasia, ca să ne faci mîncare bună, adaug, vicleană. Ba aş mai vrea să meargă cu noi şi bădia Goghi. Bădia Goghi e nepotul mamei. O vreme m-am mirat : cum poate mama, care-i aşa de mărunţică şi de stibţire, să aibă un nepot care-i aşa de lung, de cărunt şi cu nişte mustăţi de i le face Margareta hăţuri cînd o poartă „merchi" ? Pe urmă m-am deprins şi cu asta. Ce, adică n-am şi eu un nepot, ba încă mitropolit, bătrîn, cu barbă şi cu mustăţi, şi cu căciulă de aur ?... Bădia Goghi stă în curtea unde am stat şi noi cînd am venit de la Roman. Noi ne-am mutat, el a rămas. A rămas cu mătuşica Lina cea blîndă şi dulce şi cu soacra dumisale, cu cucoana Zamfira. Cucoana Zamfira e voinică, vorbeşte tare şi puţin sîsîit. Se recomandă întotdeauna la toată lumea : Zamfira K. Frimu. Mult timp m-am gîndit eu cum l-o fi chemat pe răposatul de-i zice, prescurtat, „Ka" ? La urmă m-am lămurit; desigur „Kahane", că alt nume cu litera asta nu cunosc. Şi am încetat să mai despart cuvintele în două. Pe cucoana Zamfira o cheamă Kafrimu, şi gata, lucru care îi face o deosebită plăcere. Numai Margareta nu se împacă deloc cu cucoana Zamfira. Cînd pleacă mama cu tata şi cu Nuţa la nea- 329 muri pe o zi sau două, pe noi ne lasă acasă, cu Tasia, Atunci e urît. îcuţă se ceartă cu Margareta, eu cu Tasia... Dar cînd pleacă pe mai multă vreme, ne lasă ia Gogul. Şi atunci e frumos. Casa lui bădia Goghi e mică. Nici nu ştiu cum face el să intre cu noi călare după cap pe uşa joasă, fără să ne lovească de pragul de sus. Are el aşa un talent, cum zice cucoana Zamfira. Noi, cei din cîrca uriaşului, mîngîiem din treacăt streaşină de lemn făcută din felii de pepene galben sau din turtă dulce, şi trecem. Dar cum le potriveşte el toate aşa de bine nu înţeleg. .. La colţul curţii largi din jurul bisericuţei, aşa ae nouă că nici nu seamănă a biserică, a rămas cas'a unde am stat noi. Parcă ne aşteaptă încă... Dar eu nu m-aş mai întoarce acolo. De cînd am plecat, casa parcă a îmbăirînit. Vopseaua cerdacului s-a făcut din albă — cenuşie, şi tot cerdacul s-a lăsat în jos, la pămînt, de cînd pe scîndurile lui nu mai răsună paşi de copii. Din mîncărurile cucoanei Zamfira, Margaretei nu-i plac decît colţunaşii. în schimb, supa gălbuie de zarzavat, pe care ne-o dă la fiecare dejun, o scoate din sănătate. — Aşa ceva, mîrîie ea obraznic, mama n-ar da nici la porc ! Şi, făcînd şervetul mototol, îl pune îndesat pe masă şi iese pe trotuar, să facă o partidă de şodron. — Să fiu a dracului dacă-i mai dau ceva! zice cucoana Zamfira, furioasă. Să se întindă de foame, obrăznicătura ! Dar bădia Goghi s'e ridică domol cît îi el de lung, Iese încetişor pe uşă şi pleacă să facă împăcăciunea. — Hai, Margaretă, hai, că rămîi fiămîndă. Te rog eu ! Ia o lingură de supăr zău că-i bună, şi pe urmă îţi pun o farfurie întreagă de colţunaşi presăraţi cu nucă pisată şi vanilie. — Merg... da' să mă duci în casă „merchi". Şi peste cinci minute, bădia Goghi apare cu Margareta după cap. Mătuşica Lina rîde, rîd şi eu. îcuţă rîde de-a binelea, şi chiar cucoana Zamfira zîmbeşte puţin pe furiş şi se ridică să aducă mult rîvnita farfurie cu colţunaşi. Cu îcuţă e altă s'ocoteală. El e mai prieten decît toţi cu cucoana Zamfira, din pricina grăunţelor de la Sfîntul Andrei. în fiecare toamnă, în seara dinspre Sfîntul Andrei, cucoana Zamfira vine la noi singură. Sub caţaveica ei albastră, frumos împodobită cu vulpe roşie aduce o oală mare cu grăunţe fierte, îndulcite cu zahăr şi cu miere, fierbinţi. — îs bune pentru copii, Catia, zice ea din uşă. Nu se mai ating strigoii de ei în vecii-vecilor ! Legea e lege. Fiecare copil (ba chiar şi Nuţa!) mă-nîncă o ceaşcă de grăunţe dulci, în nădejdea că s-o fi rătăcit pe acolo moneda de argint pe care bătrîna o pes-cuieşte cu polonicul în oală pentru cel mai norocos. Bietul îcuţă mănîncă şi cîte trei ceşti, doar o găsi francuL Dar îl găseşte regulat cucoana Zamfira între grăuntele sfărîmate de pe fundul oalei, de unde îl trece de)-a dreptul în punga ei cea verde. Nu l-a găsit nimeni niciodată în ceaşca lui. „A dracului Kafrima!" zice îcuţă. t Dacă-i vorba să plec în rai, aş mai vrea să iau cu mine şi o_ prietenă, dar Tasia zice că nu se poate, că-i evreică. îmi pare rău. Pe prietena mea o cheamă Ţipra. E oleacă mai mititică decît mine şi mai neagră, dar încolo semănăm. Ca să intri în curtea lui bădia Goghi trebuie să treci printr-o uliţă îngustă împodobită c-un oţetar roşu şi strînsă între două ziduri înalte date cu var. Dincolo de ziduri se văd balcoanele negre de scîndură afumată ale unor case cu etaj, iar pe balcoane stau întinse zi şi noapte frînghii cu rufe puse la uscat : mai ales rufe de copii, mai ales pantalonaşi, şi mal ales pantalonaşi, roşii de cit. în uliţa aceea, fetiţele poartă rochii lunguţe şl strimte la piept, iar băieţii, chiar cei mai mărişori, pantaloni cu „batistă" la spate. Din cînd în cînd, cîte unul din băieţii care bat pichiul cu îndîrjlre în mijlocul uliţei, aleargă la zid, întorcîndu-se cu spatele la noi. Se joacă de-a ascunselea, îmi zic. Dar peste o clipă, băiatul se întoarce la pichiul lui, iar pe zid ră- 330 331 mîne o şuviţă subţire, care se adună, jos, într-o baltă mititică de spumă. Pe uliţa aceea, Icuţă e într-adevăr „ghinărar\ Mai întîi, e frumos în uniforma lui, şi apoi, e viteaz cum nu-i altul. Se ştie că evreii nici nu mănîncă, nici nu pun mîna pe raci — aşa nişte dihănii urîte şi spurcate, cu foarfeci în loc de nas ! Iar la nunţile evreieşti, băieţii de creştin n-au altă grijă decît să arunce în domnul rabin şi în miri cu raci. Gînd s-a măritat Glăruţa lui madam Clara, am foist invitaţi şi n-oi trei. Era seara. Curtea era măturată şi stropită, certul — întins. Glăruţa, ca un băieţel îmbrăcat în rochie de mireasă, stătea nemişcată sub cort. Tocmai se pregătea mirele să spargă paharul cu papucul — semn de autoritate — cînd ceva a pătruns ca din prasştie sub cort şi s-a încurcat în roichia de mireasă a Clăruţei. Fata nici nu s-a mişcat, deşi era vorba de eogeadnite rac viu şi verde. In schimb, mirele şi-a uitat şi de papuc şi de pahar şi-a zbughit-o numai în ciorapi spre eiuveielle adunate vraf în colţul curticlcăi. L-am apucat de mină pe Icuţă. Urmărindu-i privirea, am văzut o umbră cenuşie şi subţire lumeoîmd peste gard în stradă. — Baralaimbie, mi-am zis. Atunci Icuţă m-a lăsat de mînă, a făcut cîţiva paşi de om bătrîn — parcă era tata — şi a intrat sub cort. Glăruţa nu se mişcase, iar dihaniia, prinsă cu cleştele de văl, bătea din coadă ca o nebună. Icuţă a prins-o cu de. getele de după cap şi a aruncat-o jos cu foşnet. Imediat o talpă groasă a nu ştiu cui a acoperit-o. S-a auzit un pocnet uscat, apoi nimic. Mirele a ieşit dintre ciuveie, şi-a reluat papucii şi demnitatea şi, îm cîntecele obişnuite, slujba şi-a urmat cursul. Numai Glăruţa nu se urnise din loc, neînchipuit de dreaptă şi de palidă. La sfîrşit Icuţă a primit cea mai mare bucată de turtă dulce din paner, iar pentru Margareta, ba chiar şi pentru mine, ni s-a ales cîte o felie cît capul nostru... Jar a doua zi, Bairaiambie al dascălului purta în fundul pantalonilor două petice cusute cu sfoară şi mergea ioam strîmb : Icuţă o răzbunase pe Clăruta pentru umilinţa îndurată. 332 Prietena mea Ţipra avea ochii mari, nespus1 de trişti şi de speriaţi, de parcă vedea mereu ceva ce numai ea putea să vadă şi-i era frică. Cuminte, vorbea puţin şi totdeauna în şoaptă. îmi spunea poveşti. Ştia multe, dar niciodată nu mi-a spus vreuna pînă la sfîrşit. Ori începea să vorbească pe limba ei, de nu mai înţelegeam nimic, ori ofta, ridicîmdu-şi umerii înguişti : — Şi gata ! ... Şi nu mai spunea o vorbă s-o fi picat eu lumtoarea... Pe uliţa aceea intra destul de des „droaga", oprin-du-se în faţa vreunei portiţe. Un omuleţ negru, scurt şi gros, domnul Bandarache, sărea de pe capră, intra în vreo curte şi ieşea repede, duicînd subsuoară un fel de cutie de zahăr. Apoi, dreagă o lua la goarnă hodorogind, cîteva femei alergau după ea bocind în gura mare — şi unul dintre copiii străzii nu mai venea niciodată la joacă.. . într-o zi a răzbit pînă în uliţă un zvon ciudat. Parcă clocotea ceva departe, înăbuşit. Clocotul se apropia, începeau a se desluşi glasuri omeneşti : unele cîntau — acelaşi cîntec, dar luat pe rînd şi pe tonuri diferite — altele urlau, altele făceau ca trompeta. într-o clipă, toţi pantalonaşii şi toate cămăşuiţale au dispărut de pe frîn-ghii, portiţele din ziduri s-au deschis, şi glasuri speriate au început să strige, aşa cum îşi strigă pisica mea pisoii cînd ies printre ostreţe. Mă plimbam ou Ţipra pe marginea trotuarului, sub oţetarul crescut în uliţă. Ţipra îşi lungise gîtul şi asculta. Ochii ei nu mai erau trişti. în adincu! lor se înfipseseră nenumărate ace negre. — Vine. .. mergi să ne uităm ? Şi parcă glasul ei răguşit era acum ceva aspru şi întunecat. — La ce sa ne uităm, cine vine ? am întrebat-o. — Vine „iurăJ\ ml-a răspuns fata. într-adevăr, la capătul uliţei, începea să se arate „tură". Pe strada mare se îmbulzeau oameni mulţi: unii voinici (încinşi cu briile roşii şi cu ciomege noduroase în mîini), alţii pirpirii ca val de capul lor. Un bărbat ou pălăria cît roata carului stătea în picioare într-o birjă care mergea la pas şi răcnea nu ştiu ce, dar nu se au- 333 zea nimic. Din cînd în cînd îşi ştergea obrazul vînăt cu basmaua, şi atunci mulţimea urla, înnebunită : — Ura.... ura ! — r.Iură". se înfiora Ţipra ! — Ţipra, strigă atunci cucoana Maica, groasă şi cu perucă, seoţîndu-şi pe portiţa lor numai capul şi braţele (restul nu încăpea). Hai, că vine „iură", Ţipra! Dar Ţipra nu auzea. Stătea în mijlocul uliţei, cu ochii peste măsură de mari, şi mă ţinea de-o mînă, iar pe cealaltă o ţinea în sus, cu degeţelul ridicat. Femeia ne-& mai aruncat un ghem de vorbe repezite, apoi a trîntit portiţa şi a tras zăvorul pe dinăuntru : — Mişighină! Cred că în această vorbă dulce femeia mă cuprindea şi pe mine. De obicei, cînd mă făceau băieţii din uliţă „mişighină", alergam la bădia Goghi să mă apere. Acum, însă, nu era chip : Ţipra îmi strîngea mîna ca într-un cleşte în minut a ei fierbinte. Atunci a venit alergînd bădia Goghi şi m-a luat subsuoară, ca pe-un pisoi. M-am mai uitat o dată în urmă. în momentul acela în dreptul casei domnului Mozes a început să coboare de la balcon o icoană : un sfînt tînăr, călare pe un cal alb, cu un băţ lung băgat în gura unui fel de şarpe albastru, care părea că dă din coadă ca racul de la nunta Ciăruţei, iar dedesubt scria cu cărbune : „aici creştin"*.. — Nu-i e ruşine obrazului lui domnu Mozes, cît îi el de băftirîn ! Aşa un mincinos — am auzit-^o pe Ţipra, ic are o luase spre capătul ulicioarei, singură, cu degeţelul în sus, Ajuns'ă acasă, am întrebat pe bădia Goghi : — Ce strigă ăştia ? — Strigă „ura". Manifestaţie de alegeri,. . Am prins la glas, Voiam să ştiu acum ce-s acelea alegeri, dar am luat-o pe departe : — Şi de ce strigă „iură" ? Bădia Goghi a început să rîdă : — Vezi, dacă o lăsăm pe stradelă ? A început să vorbească ca în ghetou ! Rostogolîndu-se greu, tumultul ajunsese pînă la noi, Mi se părea că n-are să mai înceteze niciodată, că are s-o ia pe uliţa noastră, să umple curtea, să spargă geamurile şi să pătrundă pînă în bucătăria cucoanei Zamfira. Şi deodată, într-o clipă scurtă de linişte (că niciodată liniştea nu e mai adîncă decît în mijlocul tumultului), a răzbit pînă la mine un strigăt subţire, care mi-a îngheţat inima. I-am răspuns : — Ţipra !... Seara, după ce s-au strîns farfuriile, am rămas cu toţii în jurul mesei din sufragerie. Adică nu chiar toţi. Margareta, cu spatele sprijinit de perna de părete, cu genunchii între braţe şi cu bărbia pe genunchi, se uita urît, ca totdeauna cînd e tare amărîtă. Cînd o vede aşa, îcuţă zice de obicei : „Margareta plînge pe dinăuntru". Cum poate plînge cineva pe dinăuntru nu înţeleg, dar dacă aşa zice îcuţă, aşa trebuie să fie. . . îcuţă s-a aşezat ciobăneşte pe burtă, cu picioarele în sus, spre spate, bătîndu-se încles'at cu călcîieie acolo unde de mult n-a mai mîncat bătaie. într-un ciorap i se vede o gaură, şi de la gaura asta mătuşica Lina nu-şi mai ia ochii... Se vede că i-a pus gînd râu. încep eu vorba ca fiind astăzi omul cel mai important dintre toţi. Doar mie mi-a murit prietena, iar telegrama cu vestea că mîine seară vine mama de-a dreptul de la gară să ne ia acasă, eu am primit-o şi eu m-am bucurat mai tare decît toţi. Iau mîna uriaşă a lui bădia Goghi în mîna mea mititică : parcă vreau să-i cer iertare că mă bucur de plecare. — Bădie Goghi, mata ai văzut-o pe Ţipra pe urmă. Tot cu degeţelul ridicat stătea ? Bădia Goghi rămîne puţin pe gînduri. înţeleg că ar vrea să mă mintă, dar nu poate. — Nu, Luchi-fată. Cînd a lovit-o bestia, şi-a strîns pumnul şi l-a dus la rană. Cît au încercat pe urmă să-i desfacă mîna, n-au putut. Pleacă pe lumea cealaltă cu pumnişorul plin de sînge închegat.. . — Sărăcuţa, oftează tremurat mătuşica Lina. — Mititica, zice şi Margareta, c-un glas pe care încă nu i l-am auzit şi dare parcă mă face să înţeleg cum se poate plînge „pe dinăuntru". 334 335 — Era o fetiţă tare cuminte şi tare politicoasă, adaugă şi cucoana Zamfira. Nu mă întîlnea vreodată fără să nu-mi spună săru' mîna, ca una de-ale noastre... — Dar „iură" şi-a făcut datoria patriotică, zice îcuţă, punîndu-şi amîndoi pumnii sub bărbie şi desco-perindu-şi dinţii dinainte. Cucoana Zamfira îl priveşte cu admiraţie. — Bravo, îcuţă I Iaca aşa şi băietul meu, ţină-mi-i Dumnezeu pe unde-o fi! Tace ce tace, iar cînd zice o vorbă, o loveşte aşa, de-ţi vine şi să rîzi, şi să plîngi. Ai să-i s'ameni, băiete ! Şi, înduioşată, bătrîna scotoceşte o vreme în punguţa ei verde, din care însă nu scoate nimic. Atunci noaptea s-a rupt în două, ca o pînză într-un ţipăt sălbatic şi uscat. Urla biata cucoana Maica. Bădia Goghi s-a ridicat nesfîrşit de lung, a închis amîndouă rîndurile de ferestre şi a coborît peste ele draperiile grele de catifea verde, rămase din zestrea cucoanei Zamfira. — Aşa, a încuviinţat bătrîna. Să nu se mai audă. ba cu priveghiul ei, noi cu al nostru. Păcat că n-am fiert cîteva grăunţe de sufletul bietei fetiţe, ca la priveghi : Lui bădia Goghi i-a tresărit mustaţa a rîs, dar n-a rîs. Numai Margareta a şoptit, aşa ca să n-o auzim decît îcuţă şi cu mine : — C-atîta mai lipstea, să-i fiarbă Ţiprei grăunţe ca strigoilor de Sfîntul Andrei! A doua zi nu m-au lăsat să ies în uliţă. Stăteam la colţul cerdacului şi mîncam agrişe, alegînd din farfurie pe cele care pocneau mai tare în dinţi şi uitîn-du-mă cu jind la străduţa pustie. Şi deodată am văzut sosind droaga cea neagră. In jurul ei s-au adunat într-o clipă toţi pantalonaşii cu batistă la spate, iar la porţile pitice au ieşit bocind femei cu broboade negre de mătas'e. Domnul Handarache a scos din curtea Ţiprei, ca pe o jucărie, o cutie lunguiaţă de lemn negeluit. Uşiţa droagei s-a izbit aşa cum se izbeşte tabla de pe casă în furtună. Şi droaga a luat-o la goană, hurducîn-du-se pe bolovani. Numai biata madam Maica, uitînd să se aşeze de-a curmezişul, ca de obicei, rămăsese prinsă în portiţă fără să poată ieşi. Atunci, Haim, nebunul curţii, a luat-o de coate, i-a pus genunchiul în şale şi a împins-o. Madam Maica s-a trezit ameţită în mijlocul străzii şi, fără să-şi mai încheie ghetele, o pornit să alerge, gîfîind fără o lacrimă şi strigînd : — Ho, mişighină, că doar nu dau turcii! Dar în capătul străzii mici procesiunea dispăruse. Peste uliţa îngustă juca, aurit de lumina toamnei, colbul uşor stîrnit de copii şi de şnururile de la ghetele cucoanei Maica. Numai oţetarul, copac străin, îşi înălţa în s'oare braţele roşii şi nemişcate. Iar Ţipra se ducea în cutioara ei lunguiaţă, hurducată prin gropile străzilor, spre Păcurari, spre „raiul" ei — că într-al meu nu voia nimeni s-o primească. . . LA CIRC Pe locul goi de lîngă gară, acolo unde bat băieţii mingea cu picioarele, a crescut într-o noapte din pă-mînt un cort teşit, ca o ciupercă din ţara uriaşilor. Tanţa popii s-a oprit în poartă şi ne-a întrebat: — Voi aţi fost la circ ? — Desigur c-am fost, minte Margareta, aşa de liniştită că-mi vine a crede să s-a dus pe furiş de mine. — Este acolo un cal raaaare... Si are un nas maaare.. . si nişte urechi maaari. .. se amestecă în vorbă Haralamb, care s-a cinehit într-o seară pe sub ciupercă şi a „privit" minunea, pînă ce l-a prins un neamţ cu ţăpoiul de fundul pantalonilor şi l-a zvîrlit peste gard, în drum. — Acela-i elefant, prostule ! îi trînteşte Margareta întoreîndu-i spatele. — Cine doarme după dejun merge des'eară la circ, zice mama. Cine nu, rămîne singur acasă... închid ochii bine, să nu mai încapă nimica în ei. Dar sub pleoapele strînse creşte o ciupercă cenuşie cît lumea de mare, şi-n ciupercă o namilă cu nas lung şi urechi clăpăuge. 336 337 — Cît îi de mare elefantul? întreb încetişor pe Margareta. Dar, trîntită de-a curmezişul patului, cu capul strîmb, Margareta doarme de-a binelea. Cît o fi de mare ?... Şi vremea asta, care nu mai vrea să treacă. .. Lume multă, gălăgie, zgomot tare de alămuri şi lumină care zgîrie ochii. Oameni mititei se azvîrl şi se prind, ca nişte păianjeni, în plas'e de frînghie spînzurate de tavan. De n-ar cădea! — Figura asta şi eu o fac la şcoală, se laudă Icuţă, încetişor, să nu-1 audă tata. Deasupra, pînza cortului s'e clatină larg, ca faţa unei ape răsturnate. Şi într-un colţ, printr-o spărtură, se vede o bucăţică de cer cu trei stele-n mijloc: se uită şi ele la circ, ca Haralamb, fără parale ! Mă doare ceafa. ., A venit August cel prost, cu gulerul lui zburlit, cu nasul de carton şi cu aluniţa în obraz. îşi înalţă sprincenele pînă la rădăcina ciufului de păr ca focul, se împleticeşte, se calcă singur pe ghetele prea mari şi cade-n nas, împrăştiind pe rochiţa mea albastră nisip ud amestecat cu rumeguş de lemn. August plînge, lumea rîde. îmi scutur rochiţa cu batista. Şi cînd ridic ochii, perdelele roşii cu ciucuri de aur se dau la o parte, ca să intre o arătare de culoarea scrumului, în faţa căreia s'e ploconesc oamenii îmbrăcaţi în catifele şi încărcaţi cu fireturi ca nişte prinţi. — Elefantul! zice Margareta plesnindu-şi cu palmele genunchii goi, de mare bucurie. Calcă greu cu butucii picioarelor şi clatină din capul uriaş la fiecare pas, parcă tot încuviinţează : da. .. da, , . Merge ca-n somn, cu nasul în pămînt, cu ochii mititei ascunşi sub frunte. Pielea prea largă ca de împrumut, spînzură pe el în falduri iar urechile late, ca nişte frunze colbăite, îi atîrnă a plictiseală. îngenunchează, pufnind pe nas. Şi trupul moale i se răstoarnă pe nisip ca un boţ de aluat tăvălit prin cenuşă. Tare-i urît, săracul... Şi nespălat. — Are rapăn! zice Icuţă cu dispreţ. De dincolo de perdele, din căştile cu paie ude, vine miros iute, care înţeapă nările ca doctoria pentru guturai. Din dînd în cînd, cîte-o sălbăticiune mîrîie, întă-rîtată. Ce-ar fi să scape ?... Un pitic cu hăinuţe roşii vine fuga şi se cuibăreşte lîngă nasul elefantului. Cum de nu s'e teme ? Are cap de om bătrîn şi amărît, dar un glas ascuţit ca o muşcătură de fierăstrău. — Nu teme, cupii... Eu mare, da' prost, eu mare, da' bun... Eu iubesc la voi şi iubesc cuvrigi... Nu teme, dai la mine cuvrigi... Nepăsător şi adormit pînă acum, elefantul deschide un ochi, pe urmă pe celălalt şi înalţă şarpele voinic al trompei. Coastele i se ridică şi i s'e lasă greu. Oftează. Poate că-i e dor de ţara lui, de pădurea lui, de puii Iul... Se uită împrejur împrăştiat, cu ochi de om, cenuşii şi buni. Şi dintr-odată mă întreabă, de-a dreptul : — Matale frică de mine, fetiţă?... Clipeşte dintr-un ochi şi parcă aşteaptă răspuns. — Frică tare ?... Toată lumea tace şi aşteaptă. Mă ridic în picioare şi răspund, înroşindu-mă, ca o fetiţă binecrescută ce sînt: — Nu... domnule / HULUBII LUI COCUŞOR — închide-ţi motanul, madamă Tasio, că ţi-1 mănîncă fript conaş Cocuşor ! Capul Anicăi, înfăşat şi iarna şi vara în tulpan negru, iese deasupra gardului cînd nici cu gîndul nu gîndeşti, ca muţunache din cutia cu păcăleli. Obrazul ei vechi, de lut, e crestat în fel şi chip, cu cuţitaşul parcă. Vorbeşte acru, tuşeşe gros şi duhneşte-a tutun cale de-o poştă. — Mănînce-1 din partea me, se îndeas'ă Tasia de dincoace. Da' ce are cu el ? — Da' el ce are cu hulubii lui conaş Cocuşor ? Hai ? 338 339 Moti nu rnănîncă hulubi. Ii place şi lui să se uite la ei, cum îmi place şi mie. Stăm amîndoi, el sus pe gard, eu jos sub gard, unde scîndurile-s mai depărtate, şi ne uităm în ograda dealături Acolo e împărăţia hulubilor. Albi, cenuşii, negri cu lustru, în culoarea cafelei cu lapte, guşaţi, guleraţi, zbîrliţi, toată hulubăria pămîntului sălăşluieşte în cele două căsuţe cu uşi şi cu ferestre de dantelă de lemn, cocoţate în cîte-un vîrf de par. — De s-ar mai isprăvi odată şi „vaeanţîia" asta, să se ducă conaş Cocuşor la Doamne iartă-mă ! zice uneori Anica de după gard. Ce-aş mai face-o ciulama de hulubi, colo, să se ducă vestea ! — De ce nu faci ş-acu ? o-ntărîtă Tasia. — Acu ?. .. Da, unde-i chip s(ă-i sucesc vreunuia gîtul ? Că pe fişteeare-1 ştie a' cui îi şi cînd o ieşit din ou, că-i trece-n condică, ca la primărie ! Stăpînul hulubilor vine de departe, din tîrgul acela unde bomboanele-s* mai bune decît la noi şi stau în cutii mari şi frumoase, din care nu-i voie să iei decît cîte una. — Numai una, Luchi... că-s de la Bucureşti. Cocuşor nu vine la mama lui decît vara. Şi cum vine, începe să împuşte miţele vecinilor, că cică-i mănîneă hulubii. I-o fi mîncînd cine i-o fi mîncînd, dar Moti n-are nevoie de hulubii lui Cocuşor. El are ce mînca. Străchinuţa lui, sus pe dulap, ca să nu fie la îndemîna Cotarlei, e totdeauna plină cu lapte. Iar bucăţica de carne o are de cîte ori o cere. Nici nu trebuie să miaune măcar: cum cască gura, Tasia i-o şi dă. Abia îşi duce burta de sătul ce-i. — Parcă-i făta ! rîde de el Tasia. îar Moti rîde şi el pe limba lui, hîrîind subţire. Pe Cocuşor nu l-am văzut niciodată. Vin uneori printre hulubi, zburătăcindu-i, „nebunii iui conaş Osvald", Păstorel, Ionel şi Puiuţu. Anica ii alungă cum alungi uliul cînd vine la pui, zvîriindu-şi braţele-n sus şi lipind cît o ţine gura : — Ho, zărghiţiior, că sperieţi hulubii! Cu „nebunii lui conaş Osvald" m-aş juca şi eu, bucuroasă. Ii văd uneori cum sar capra în ograda bise- ricii, de mai mare dragul! Dar nu mă lasă mama Vorba Anicăi : îs zărghiţi. Desigur că nici pe Cocuşor nu-1 lasă mama lui să se joace cu ei. El trebuie să fie mai mic, dacă-1 cheamă Cocuşor, şi l-ar bate. .. Mi-1 închipui pe Cocuşor ca şi cum l-aş fi văzut: are păr castaniu, lung şi buclat, ochi rotunzi, hăinuţe de catifea şi guleraş de dantelă făcut cu drotul. Aşa ceva ca lencuşor-Ochişori din cartea mea. Cum ar putea să fie altfel împăratul hulubilor ? Desigur că ştie şi limba lor... Cînd coboară între ei, hulubii i s'e lasă uşurel pe umeri, ciugulesc grăunţe din palmele lui şi-i răcoresc obrajii cu aripile desfăcute ca nişte evantalii... Dar cum poate un băieţel care iubeşte hulubii să împuşte miţele ? Pe ele nu le doare ? De ele nu-i e milă ? Asta n-o pricep. însă poate că povestea cu miţele nu-i decît o scornitură de-a Anicăi, care-i o babă rea, ca să-i facă-n ciudă Tastei. . . A plesnit ceva scurt, ca un bici. Şi-n aceeaşi clipă s-a prăvălit peste gard un ţipăt de dihanie lovită, atît de omenesc, că tot trupul mi se face ghem, de parcă mă doare pe mine. Tasia iese în prag, cu broboada desfăcuta, cu braţele în vînt: — L-ai împuşcat, fi-ţi-ar hulubii ai dracului sa-ţi fie? cîine bătrîn ! Cotarla a ridicat şi ea botul în sus şi-a aruncat spre gard un urlet lung, ca un blestem. Toată lumea aleargă în bucătărie. Mă duc şi eu in urma tuturor, urnindu-mi greu picioarele, care mi se-ndoaie cînd calc, ca ale păpuşilor de petică. Nu pot să -mi încheg în cuvinte adevărul adevărat. Nu vreau. Nuţa trece repede pe lîngă mine. Are în mînă un pachet de tifon şi sticluţa cu iod. _ Tu să nu intri. .. zice ea muşcîndu-şi obrajii cum face totdeauna cînd e supărată. Şi-mi trînteşte uşa în nas1. Cu-atît mai bine. Mă opresc în prag. Cineva, sprijinit de uşă pe dinăuntru, plînge încetişor. Margareta? îcuţă ?... Nu ştiu, dar îmi vine şi mie s'ă plîng. 340 341 Îmi sprijin fruntea de uşă şi plîng şi eu, pe dinafară. — Scapă! E lovit superficial, zice Nuţa, bucuroasă. Nu ştiu ce e aceea „superficial". Dar dacă scapă Moti, înseamnă că-i bine. L-a legat la cap. I-a lăsat numai botul, o ureche şi un ochi. Icuţă i-a făcut pat dintr-o lădiţă de zahăr. Eu i-am împrumutat salteaua şi perna păpuşii. Se vede că nu-1 mai doare. Se lasă culcat şi purtat sus, pe cerdac, ca un paşă. Mi se pare că şi toarce, alintătura! — Unde l-o pălit? întreabă peste gard capul Anicăi. Vorbeşte în şoaptă. Se vede că ucigaşul e pe-aproape. — La superficial, răspund eu cu importanţă. — Cînd, te-ai face tu sănătos, măi Moti, măi — zice Icuţă tare, ca să-1 audă ticălosul de peste gard — am să prind un hulub, am să-1 jumulesc de viu ş-am să ţi-1 dau să-1 mănînci tot, măi! Moti nu se scoală din lădiţă decît ca să se ducă pînă jos, sub cerdac. „Are voie" în stratul de conduraşi. Ia să fi-ndrăznit înainte una ca asta! Vine încetişor sus, cu hodineli, urnindu-şi anevoie pîntecele dolofan, lin-cheşte un pic de lapte, apoi se culcă în cutie şl doarme. Uneori toarce prin somn. Alteori tresare şi scînceşte ca un pisoi lepădat. Se vede că tot îl mai doare cîteo-dată, ori numai visează că-1 doare I Margareta şi cu mine îl păzim cu rîndul. — Nu se poate să rămîie nerăzbunat! zice Margareta potrivindu-i perna sub capul bolnav. Nu-i aşa, măi Moti? Moti clipeşte din ochiul slobod. Desigur că nu se poate. — Sucim gîtul la zece hulubi, şi gata ! zic eu. Ba dăm drumul lui Cotoşman, c-acela le face felul la toţi! Cotoşman e sălbăticiunea lui conu Neculai. Il ţine ziua într-o cuşcă de găini şi noaptea în cămară de frica puştii lui Cocuşor. Dar ce-s de vină hulubii, săracii? Mă gîndesc la ochişorii lor roşii, cercuiţi cu alb şi cu negru, ca la păpuşi. Cum să le s'uceşti gîtul ? — Mai bine-i batem pe Cocuşor, că el e vinovat! Nu spunem nimănui nimic. Nici măcar lui Icuţă. Icuţă l-ar bate măr, dar ce haz ar avea să-1 bată un băiat ? Să-1 batem noi, fetele, ca să-i fie ruşine cîte zile-o avea... Plecăm de-acasă pe ascuns. Margareta a luat cureaua tatei, al cărei gust nu-1 ştie decît Icuţă cînd aduce de ia şcoală carneţelul cu note. Eu am luat linia cea lată, căptuşită pe-o parte cu gumă, care se lipeşte aşa de bine de gol. .. — Să-1 însemnăm cu pecetea infamiei! zice Margareta cu ifos. — Să-1 însemnăm... Dar cum să-1 baţi acasă la el ? Trebuie să-1 scoatem în stradă. Poarta e departe de casă. Pînă să se ducă el să spună ce-a păţit, noi ne şi întoarcem acasă şi stăm spăşite, ca şi cum nici nu ne-am fi urnit de lîngă lădiţă lui Moti. — Du-te de-1 cheamă, zic eu în portiţă. — Ba du-te tu, că de mine poate să-i fie frică, se apără Margareta. Mi-e greu, dar ce să fac ? Dacă nu mă duc, mă bate pe mine şi rămîne Moti nerăzbunat... Intru în ograda străină, cu sufletul ghemuit în gît şi cu furnici la genunchi. De nu m-ar lua în primire „nebunii lui conaş Osvald" ! Mă pitesc pe lîngă gărduţul care desparte grădina de flori. Miroase pipărat, a garoafe calde... întins pe un scaun de pînză, la soare, un domn cu ochelari negri şi cu capul tuns chilug fumează liniştit din lulea. Mă apropii. — Ce doreşti mata, fetiţo ? întreabă el pe la colţul gurii, pe lîngă lulea. Nu pot să-i spun ce doresc, pentru căi-mi vine a rîde. Capul neted şi cu lustru, ochelarii negri, luleaua... Se ridică de pe scaun, nesfîrşit. E un uriaş. — Cauţi pe cineva? 342 24 — Scrieri în proză 343 Ca să mă pot uita acum la el, trebuie să-mi dau capul pe spate, de mă doare ceafa. — Vă rog. .. dacă-i acasă, să-1 poftiţi pînă la portiţă. . . că-i aşteaptă.. . — Pe cine să poftesc pînă la portiţă şi cine-1 aşteaptă ? întrebă luleaua, blînd. Dau să răspund, dar n-am cînd. De după colţul casei a ieşit Anica : — Conaş Cocuşor! Conaş Cocuşor! Uriaşul întoarce spre ea ochelarii şi luleaua. — Ce este ? — Conaş Cocuşor, o mai ciocnit un ouşor ! Nu ştiu pe unde-am scăpat linia. Mi s-a pus între umeri un bulgăre de gheaţă. Picioarele deapănă singure, de capul lor, că eu nu le mai simt. Margareta mă aşteaptă-n drum, cu cureaua la spate, pusă pe bătaie. — Unde-i Cocuşor ? Zbughesc pe lîngă ea, fără să mă mai uit în urmă : — La dracu !.., Hai acasă, că-i bătrîn ! JOACĂ BINE, NICOLAE ! Dormitam la umbră, în (liniştea după-.amiezii adinei de vară. Spice subţiri şi zdrenţuite isc clatină deasupra noastră, dar nu se simte nici urmă de vînt. Cîte-un cosaş de (ooilb sare sprinten peste noi. Cerul fierbinte sclipeşte şi se leagănă : balonaşe de (Lumină coboară de sus şi se sparg în ochii mei. Le urmăresc, le număr. . . Mă dor ochii. Margareta a început o poveste, a încurcat-o cu alta, pe urmă a tăcut. Stă cu m'îiniile sub cap şi se uită ţintă la cer. Pe dansa n-o dor ochii cînd se uită mult în albastru. Pesemne că unde-s albaştri şi ei. Prin liniştea caldă, grea de parcă numai un tunet ar putea-o urni din loc, răzbat 10a o părere bătăi înăbuşite de tobă : cîte două, cîte două, (întocmai ca la Crăciun, cînd se pornesc irozii. Numai că atunci bat cîte trei, cîte trei. . . Ciulim urechile. Nu mi se pare. — Ce-o fi ? Şi sărim, zvîrîugi. Pe strada noastră nu-i decît soare şi vrăbii. Dincolo de ograda bisericii, acolo unde un boier cu barbă şi ou. căciulă priveşte peste lilieci, dintr-un vîrf de par, ia lumea care se-nghesuie la cişmea — acolo este ce este! Ne uităm repede una la alta. — Numai de n-ar scîrţîi portiţa ! Margareta o deschide cu grijă. De-nichiis, rămîn s-o închid eu. O apropii, încetişor. Dar cînd să se prindă în clampă, o scăp. Tronc ! Parc-a dat cu tunul. . . Rămînem de lemn. Noroc că sîntem dincolo de poartă 1 Din casă nu s-arată nimeni. Ferestrele dorm. — Uf, că de nimica nu eşti bună ! se răcoreşte Margareta, pe gratis. O luăm repegior de lîngă gard, prin umbra îngustă. Simt pe degete colbul cald şi uscat. Nu pot să-1 sufăr. Trotoarul frige prin sandale. Sîntem fără şosete, cu rochiţele descinse, cu capul gol : ca nişte ţigănci, cum ar zice mama. Trecem prin ograda bisericii, cu soarele în frunte. Toba se aude tot mai aproape. Uite lume, adunată strugure în jurul a nu ştiu ce. Ne facem loc, Margareta înainte, împungînd mulţimea cu coatele ei ascuţite, eu în urma ei. Un ţigan deşirat, c-o pălărie fără fund, c-o polcă roşie, de femeie, desfăcută la piept, d'ar cu şalvari grei de catifea şi cai ciubote ca pentru miez de iarnă rîde cu gura pînă dincolo de urechi, bate-n toba cu zurgălăi şi cîntă : Joacă bine, Nicolae ! Nicolae e o maimuţă cenuşie, abia cît ciubota stă-pînu-său. Parcă-i un căţel bicisnic. Poartă ghetuţe de muşama, rochie verde şi pălărie cu pană de păun. La gît are mărgele, şi-n mânuţa subţirică ţine un beţişor. Joacă bine, Nicolae ! Şi Nicolae joaică, ţăcănind mărunţel din ciuboţele şi ro'tindu-se de i se vede fusta de pe dedesubt, cu dan- 344 345 telă. Lumea rîde. Niieolae ne p^ivieşte cu ochi serioşi de om băitrîn. Ca boierii la plimbare... Nicolae păşeşte irar, cu masul pe sus, cu bastonul departe de trup, fudul. Ca cucoana la grădină... Nicojlae îşi ia coada la subsuoară, pleacă uşor capul pe-un umăr şi se leagănă în mers*: cochetează. — Ptiu, spurcăciune! face-a admiraţie o babă legată c-un tulpan peste măsele. Săracul Niieolae nu mai poate. Se face ghem pe marginea trotoarului, cu pălăriuţa striimbă. îşi freacă picioarele şi scînceşte ca un puii de miţă lepădat. Stăpinu-său întinde toba de jur împrejur, cu acelaşi rîs fără sfârşit. — Pîntru Nicolae, boiarule! Pîntru Nicolae, cocoană ! Fiecare dă cîte ceva. Cum să nu dea, pentru Nicolae? Numai eu n-am ce da. Noroc eă-m buzunările fără fund ale Margaretei se găseşte totdeauna ceva. A scos, tocmai din aldine, un ban cu bortă. Pornim. Ţiganul cu Nicolae înainte, noi după ei. Nicolae merge cît merge ca oamenii, pe urmă o dă pe-a lui şi se lasă-n patru labe, tăvălindu-şi rochiţa prin colb. La capătul străzii, altă reprezentaţie. Nicolae pare mai vesel. I^a dat Margareta, pe furiş, o bucăţică de rahat. Suim dealul Tataraşilor, pe lîngă spital. Publicul se primeneşte mereu şi se risipeşte mai ales cînd întinde ţiganul toba. Margareta a dat, pe rînd, tot ce-a avut prin buzuinări : întîi gologanii, pe urmă doi covrigi, pe urmă o cutiuţă cu mărgele, pe urmă un radier... Ţiganul rîde şi primeşte orice : — Pîntru Nicolae, duduicuţa... Umbra caselor se culcă în drum, răcorită. Umblăm pe străzi pe unde n-am fost niciodată, printre căsuţe cu femei îmbrobodite pe la porţi. Băieţi murdari şi dezmăţaţi se leagă de Nicolae, îl trag de coadă şi aruncă în el cu ciucălăi de păpuşoii fierţi. Unul îmi împinge un ghiont în coastă, face eu ochiul şi miă-mitreabă : — Zi, bă ! Nicolae-i băiat ori fată ? ... Ni-e foame, ni-e sete, ne dor picioarele şi ne ustură în gît de colb. Sîntem într-un fund de mahala, pe nu ştiu unde. Lăsăm să treacă înainte alaiul, tot mai zdrenţăros, şi rămlînem sprijinite de-un gând. Se înserează. Ne prinde frica. Nu spunem nici una nimic, nici nu ne uităim măcair una la alta. — Auzi ? Tramvaiul! Nu ştiu cum oi fi arătînd eu. Dar în obrazul bătut de colb al Margaretei numai ochii îi sticlesc, albastru. îi sticlesc de bucurie. O luăm cît ne mai ţin picioarele pe linia tramvaiului, care trebuie să ne sicoată la Tîrgu-Cuicului. De-acolo pin-acasă e nimica toată. Prindem curaj. — Al dracului, Nicolae 1 Dar în portiţă ne oprim ; dacă o fi ajuns tata înaintea noastră ? ... — Ascultă, Luchi... Să zici că tu ai vrut, că pe tine nu te bate. Mă codesc. Nu mă bate.. . Dar cînd îşi ridică tata o sprinceană şi şi-o coboară pe cealaltă peste ochiul cel întunecat, intru-n pămînt. — Să-ţi fie ruşine obrazului! se înfurie Margareta. Eu dau tot ce am ca să-fţi fale ţie plăcere, şi tot eu să măninc bătaie ? Şi-şi întoarse pe dos buzunările, din carie se scutură doar cîteva fărămituri ş-un pic de scatmă. Mi se moaie inima. — Lasă.. . am să spun că eu... Spălate din cap pînă-n picioare, periate, schimbate, stăm la judecată. — Ea a vrutl zice Margareta îndesat, arătîndu-mă cu cotul. — Dar tu, ca mai mare, trebuia să te duci de gustul ei, de-a valma, cu golanii şi cu ţiganii ? o dojeneşte mama, încereînd să nu zîmbească, — Dac-a în'cepuit să scîmcească, cum i-i obiceiul, ce era să-i fac ? minte liniştită Margareta. 346 347 Nici ea, nici mama nu se uită ia mine. Mi-e totuna acum. Un singur gind rău îmi 'loveşte tîmplele pe dinăuntru : ce mă fac dacă ne dă afară de la masă ? Mă doare foamea-n trup, adânc. — Tu ce zici, Luchi ? întreabă, în sfîrşit, mama. — Mi-e foame ! răspund, speriată. De oe-or fi rîzînd toţi ? •— Haideţi la masă. Voii două n-aveţi clătite în sară asta.. . hotărăşte mama. — Pagubă ! îmi zvîriie Margareta în ureche. îs cu brînză de vaci ! Pentru noi opreşte Tasia „cu nimic". .. Şi-n vreme ce toţi mănîncă tacticos clătitele cu brînză, pe care nu pot să le sufăr, Margareta se foSeşte pe scaun, iar îcuţă, obraznic, bate cu .degetele pe sub masă tactul cînteciuilui, care-mi sună-n cap : Joacă bine, Nicolae! Tata se face că n-aude, dar se cunoaşte că-i vine a rîde. Aş rîde şi eu. Dar am mînoat prea mult şi mă gîn-desc cu jale că n-.au să mai aibă loc foile de clătită presărate cu zahăr tos, care se rumenesc acum în rolă, dosite de Tasia pentru noi — vinovatele. NEPOTUL MEU, MITROPOLITUL.. . Tasia scobeşte merele. Dacă ne dă mere coapte, înseamnă că azi la dejun „e jale", cum zice îcuţă. Dar mie îmi place s-o văd pe Taisia scobind merele. Treaba asta e cu dichis. Cu un cuţit care a fost ca toate cuţitele, dar a rămas pe jumătate de atîta treabă cită a făcut, femeia scobeşte mărul cu încetul, să nu crape, că apoi se scurge din el tot zahărul şi tot untul. Adun „ciocănelele" şi scoeiorăsc din ele sîmburii copţi. Tare-s buni, amărui şi cleioşii Cuţitul scrîşneşe în carnea umedă a mărului. întreb : — Care pe măr nu-1 doare cînd îl scobeşti aşa ? — Altă prostie 1 sare Margareta de la fereastră, unde îşi face lecţiile, că doar îi măr, nu-i om. Nu-i răspund, dar ştiu eu ce ştiu. Nu mi s-a întîm-plat odată, cînd eram eu supărată tare, să mi se pară 348 că-s un măr scobit pe dinăuntru ? Şi dacă eu, că-s om, m-am simţit ca un măr, de ce să nu simtă mărul că-I chiar măr? Dar îndată după ce are să-O aşeze în tavă în rînd cu celelalte, Tasia are să-1 umple cu zahăr şi are să-i pună deasupra o bucăţică de unt. Şi atunci, chiar dacă-1 doare, are să-i tre'acă... Pentru mine, pentru Margareta şi pentru îcuţă, Tasia pune în gropiţa merelor şi cîte trei bobite de dulceaţă de vişine. Uneori greşeşte şi pune cîte patru : „face risipă", cum zice tata. Paşi în curte. Se întoarce tata de la slujbă mai devreme ca de obicei. Ce-o fi avînd ? Nu rîde la mine de departe şi nu mă mai aşteaptă să-i ies înainte. Trece pe lîngă bucătărie, de parcă nici nu m-ar vedea, şi intră în casă. Mă iau după el. — Ce s-a întîmplat? îl întîmpină mama, îngrijorată. — A murit mitropolitul, îi răspunde tata. Şi mama înţelege şi-şi pleacă fruntea adînc. De asta bălăngănesc de-un ceas toate clopotele tîrgului ! Cum de n-am întrebat pe nimeni ? Cînd se clatină clopotul cel mare de la Mitropolie, dîrdîie geamurile. Mi se face inima mititică. Mitropolitul e doar „nepotul" meu.. . Tata e bisericos. Mama, nu. De cînd a venit la Iaşi, în fiecare duminică tata mă ia de mînă şi mă duce cu el la Mitropolie. îi simt încă mîna mare şi bună, în care a mea încape toată, ba mai rămîne loc şi pe delături. Mitropolia e aproape. Cum treci de cofetăria lui A&xiadis, grecul, cel cu peştişorii lui de mintă, dai de ea. Ne-am dus aşa o dată, de două ori, de trei ori. Şi într-o zi, în strana din dreapta, l-am văzut pe mitropolit. Era întocmai ca un înger bătrîn căzut din vreo icoană. La început chiar m-am speriat, dar tata s-a apropiat de el, trăgîndu-mă şi pe mine, pînă la picioarele stranei, şi i-a sărutat mîna. Bătrînul s-a uitat la tata, a clipit mărunţel, şi deodată s-a bucurat: 349 — Tu eraif bre Gheorghieş Casian ? Ce faci, băiete ? Mi-a venit să rîd. Să fi fost Margareta în locul meu, hotărît că nu s-ar fi putut stăpîni. Auzi? să-i spună cineva tatei „băiete" ! Povestea cu „băietul" am aflat-o mai tîrziu. Tata era cel mai mare din cei şase copii ai preotului Gavriil Casian, din Cotul-Vameşului. Şi preoteasa văduvă, Măria, hotărîse că, mai mare fiind, Gheorghieş trebuia să rămînă pe lîngă gospodărie, să muncească pămîntul puţin pe care-1 aveau —> zestrea fetelor — şi să îngrijească de ceilalţi copii ca un tată mititel ce se afla. Dar Gheorghieş nu se împăca deloc cu gîndul că are să rămînă numai cu învăţătura din sat. Era deştept, harnic şi puţintel încăpăţînat. S-a pregătit într-ascuns un an întreg şi, în toamnă, a plecat pe jos de la Roman la Bucureşti, să dea concurs la Şcoala normală. S-a sculat într-o dimineaţă cu noaptea în capi, şi-a pus în traistă actele, un rînd de schimburi şi o pereche de ghete bune, cîteva cărţi, un caş rotofei şi o pîine mare de casă — şi a plecat. Cît mergea pe jos cît, despriponind cîte-un cal împiedicat pe marginea şoselei, călărea pe deşelate cîţiva kilometri, atît cît să nu se rătăcească bidiviul la întors. Şi aşa, în cîteva zile, poposind pe unde nimerea, a ajuns la Bucureşti cu traista lui, în care nu mai avea nici o bucăţică de caş şi nici o fărămitură de pîine. Era ultima zi cînd se mai putea înscrie. S-a spălat la o cişmea pe stradă, s-a încălţat cu ghetele cele bune şi a bătut la uşa cancelariei. Secretarul s-a uitat cam lung la băiatul cel voinic, cu ochii hotărîţi şi plin de colbul drumului. — Ai pe cineva la Bucureşti ? l-a întrebat. — N-am pe nimeni. — Vezi că... am încheiat înscrierile de azi-dimi-neaţă. — Poate că mai încap şi eu pe listă, că vin de departe. . . In clipa aceea a intrat pe uşă arhiereul Iosif Nani-eseu, profesorul de religie al şcolii. Era de pe atunci bătrîn şi mititel. A ascultat povestea feciorului de preot din ţinutul Romanului, care venise pe jos la Bucureşti, unde n-avea pe nimeni... — Gheorghieş Casian zici că te cheamă? Hai cu mine, Gheorghieş, că-i fi ostenit. Şi de azi înainte să nu mai spui că n-ai pe nimeni în Bucureşti, că mă mîniiu ! Pînă la concurs, la care tata a reuşit bursier, a găsit adăpost şi ocrotirea in casa mitropolitului de mai tîrziu. Iar după ce a terminat şcoala nu l-a mai văzut pînă în ziua cînd, de mînă cu mine, s-a apropiat de el să-i sărute mîna. — Asta ţi-i fata cea mai mică, zici ? s-a mirat bătrînul. Ia te uită la ea, că nu mal are nici un dinte î Cînd ţi-au căzut, mătuşica ? Şi de atunci, eu, Luchi, mătuşica mitropolitului, am voie să stau în fiecare duminică pe treptele stranei arhiereşti. E bine acolo. Din cînd în cînd, nepotul îşi coboară asupra mea privirea bună şi zîmbetul cald. Am îndrăznit odată, spre spaima tatei, să pun mîna pe mătăniile mitropolitului, care nu s-a supărat deloc, ba chiar m-a lăsat să mă joc cu ele. Vreau să-mi aduc aminte acum de ochii lui şi nu pot. îi văd faţa prelungă, barba subţire, mîinile înguste şi mititele, dar ochii, nu. Erau albaştri, cenuşii, verzi ? N-aş putea să spun. Se uita la mine de sus în jos, cu lumină în priviri, şi mă întreba : Ce mai faci mata, mătuşica ? - La masă tata n-a mîncat mai nimic. Icuţă şi cu Margareta au împărţit între ei porţia de mere coapte a tatei, certîndu-se pe muteşte de la mărul cel mai mare. — Şi-1 aşează în Mitropolie ? întreabă mama. — După amiază la patru. Imbracă-te, să mergem amîndoi. îi datoresc tot.., „După amiază la patru" ... De unde să ştiu eu cînd „la patru" ? Pentru că mi-am făcut planul: să mă duc să-1 văd şi eu, fără ştirea nimănui. Doar i-s mătuşica. Şi pe urmă, e aproape. Treci de cofetărie, dai de Mitropolie ... 350 351 Clopotele bombănes'c adînc, de parcă se cutremură pămîntul. Cînd se porneşte cel mare, crezi că se dărîmă catapeteasma cerului peste tîrg. Nu mai am răbdare. îmi netezesc părul cu palmele unse cu sirop, îmi trag bine ciorapii şi-mi scot şorţul, vîrîndu-1 mototol după dulapul din săliţă. Rochia e destul de curăţică. Merge ... Cobor încet pe cărare, ca şi cum m-aş plimba. Cotarla se ia după mine, dar îi închid poarta în nas. Şi după ce fac pe după colţul străzii o iau la goană spre Mitropolie fără să arunc măcar o privire spre peştişorii lui Alexiadis. Mă opresc în faţa scărilor. Din biserică izfvorăsc atîţia popi, că începe să-mi fie frică. Parcă-s furnici din muşuroi. îl caut printre ei pe cel mai mititel, pe nepotul meu, dar cum are să fie dacă a murit ? Urc scările, speriată. De nu m-ar da cineva afară ! Un călugăr bătrîn care-şi numără luminările în pridvor bcmbăneşte nu ştiu ce. Mă opresc şi-1 ascult : — Paş'trei, paş'patru.. . nu, nu vorbeşte cu mine. Trec pe la spatele lui în vîrful picioarelor. Niciodată n-a fost Mitropolia aşa de mare ca acum. Cînd vin cu tata duminica, abia putem intra. Acum e goală. Doar cîţiva călugări mormăie nu ştiu ce prin colţuri. Mă uit la strana arhierească. E goală. Mi se strînge inima : să ştii că-i adevărat. Dar unde-i mortul? în mijlocul bisericii nu-i decît un jilţ. Unul înalt cu spătar, şi atît. Şi dintr-odată îmi vine să rîd, să strig şi să cînt în gura mare : pe scaun stă chiar mitropolitul I Stă drept, cu căciula lui de aur pe cap, cu mîinile mititele şi cuminţi pe piept, ca-n strană. îşi ţine ochii închişi — e obosit, săracul, dar mort nu e. Doar morţii nu stau pe scaun! Cine i-a mai spus tatei şi minciuna asta, c-a murit mitropolitul ? Să nu fie de faţă călugărul cel înalt, cu ochelari, care se uită ţintă la mine, m-aş apropia de mitropolit şi l-aş striga, şi el ar deschide ochii bătrîni şi buni şi m-ar întreba : — Ce mai faci mata, mătuşico ? . . . Mă trag binişor îndărăt. Oricît de uşor aş călca, mai uşor chiar decît Moti motanul, paşii mei tot se aud, sus, sub bolţile înalte pînă la cer. Am scăpat. Cobor scările în goană, ies pe poartă pe sub zăbranicul negru, trec strada şi intru pe străduţa noastră. Uite casa, uite portiţa, uite Cotarla care mă aşteaptă. Urc scările într-un picior. Tata iese în uşă mirat, cu peria de ghete în mînă. Bucuria pe care i-o aduc mă înăbuşă. Vreau să i-o spun. Casc gura ca puii cei de vrabie, dar nu iese nimic. Şi deodată izbucnesc în plîns, în rîs, în cîntec : — N-a murit, tată, n-a murit! L-am văzut eu. Stă pe scaun şi doarme. Da' de murit, n-a murit, n-a murit, n-a murit! Tata îmi mîngîie codiţele. îi tremură mîna. Nu spune nimic : însă ochii plini de lacrimi nu-s ochii lui de fiecare zi. Sînt ochii tineri ai lui Gheorghieş Casian cel de demult, care s-a pornit pe jos de pe apa de aur a Moldovei, cu trăistuţa pe după gît, să înveţe carte la Bucureşti... CARTEA CU VISURI Numai eu ştiu, în toată lumea asta, ce poveşti minunate pot spune literele care încă n-au nume, gîngă-niile misterioase care-s cuminţi numai cu oamenii mari, de frică, pesemne. Aşa-s de pline cu poze, cărţile fără poze ! E destul să fii singură şi să te uiţi la ele cu ochii strînşi, pînă se împletesc genele de sus cu cele de jos : îndată literele sar de ia locul lor şi încep să umble în toate părţile ca furnicile, rîndurile se strîmbă, se frîng şi fug — şi poveştile ies la iveală singure, zugrăvite în umbre şi-n lumini. Poveştile „citite" de mine pe furiş, în întunericul cămării liniat, printre scînduri, cu dungi înguste de aur colbăit, nu le ştiu decît eu şi nu le spun la nimeni Stăm la soare. Margareta şi cu mine, pe scara1 de la bucătărie. Pe prag, cinchită pe un scăunaş, Tasia curăţă 352 353 morcovi şi povesteşte o întîmplare cam încîlcită. Ascult, din bucăţi. Margareta scociorăşte c-un beţişor între scînduri : colb, furnici, scamă, o mărgică roşie... .,. Şi-n sara ceia o chicaî o ste... Aista a fost sămn de la Dumnezeu c-are să moară fata. Tresar. Nu prea ştiu despre ce fată-i vorba, dar eu nu vreau să moară ! Se vede că nici Margareta nu vrea.. Aruncă beţişorul cît colo şi ridică spre femeie obrazul pîrlit şi ochii albaştri, dintr-odată răi: — Prostii! Parcă de cîte ori cade cîte-o stea, numai-decît moare cineva ? Tasia s-a supărat. Şi-a împins mai pe ochi, cu dosul palmei, broboada galbenă lipovenească. Morcovul, zvîr-lit de sus în strachina cu apă, ne stropeşte mărunţel şi rece. — Apoi, dacă ştiţi matale mai bine decît mine, iaca, eu tac. Şi tace. E soare, e cald ... Cuţitul rîcîie umed carnea dulce şi parfumată a morcovului. Aş mînca o felioară, dar ştiu că Tasia nu-mi dă. — Soi rău! zice, cînd îi cer. Piure nu mănînci şi vrei morcov crud, ca să te doară burta şi să mă huiască cucoana pe mine că ţi-am dat... O viespe bîzîie subţirel şi susţinut slis, sub streaşină. O fi avînd acolo cuib, cu faguri cenuşii şi cu miere amară ? Tasia tace. Dacă tac şi eu, adorm. Şi nu vreau să moară fata ! Mă aud vorbind, somnoroasă. Parcă nici nu vorbesc eu. „Nu moare nimeni cînd pică stelele. Eu ştiu ... Că fiecare stea e legată de tavanul cerului cu cîte-o aţă de păianjen. Şi cînd trece noaptea cîte-un liliac, rupe cîte-o aţă şi cade cîte-o stea . . . Asta-i!" Margareta zvîcneşte în picioare. — Altă prostie ! De unde dracu ai mai scos-o ? Am citit. .. undeva. — Ai citit — tu ? întrebarea mă plesneşte în obraz, fierbinte. încep să văd lucrurile cu lustru. Dacă nu mă sfădesc, plîng. — Să ştii tu c-am citit! — Parcă ştii să citeşti! ? Socotesc la repezeală. E marţi. îcuţă e la internat de duminică şi nu vine decît sîmbătă seara. Pînă atunci, are vreme Margareta să uite. — Să ştii că ştiu. întreabă-1 pe îcuţă, că el m-a învăţat. Ochii albaştri mă sfredelesc cu neîncredere. — Aşa ? ... Şi unde-ai citit, mă rog, minciuna ai stele şi cu liliecii ? în Iencuşor-Ochişori ? Iencuşor-Ochişori e cartea mea cu poze, singura mea carte : cartea mea oficială. Nu mi-e drag Iencuşor. Ba chiar nu pot să-1 sufăr. E un băieţel din cale-afară de cuminte şi de bun, mult mai cuminte decît o fată. Nu scapă o vorbă nepoliticoasă, nu face o poznă cît de mică şi nu-şi pătează măcar o dată hăinuţele de catifea albastră, cu guleraş alb de dantelă încreţit cu drotul. I le-am murdărit eu, de ciudă, cu creion chimic şi cu poamă de boz. Dar şi după isprava asta el s-a uitat la mine cu aceeaşi privire bună în ochii iui prea mari şi mi-a zîmbit dulce, parc-ar fi vrut să-mi spuie „mersi". Mi-a fost ruşine. — Are ochi de viţel, zice îcuţă. — E un băieţel tare drăguţ şi binecrescut... spune mama nu ştiu de cîte ori pe zi, cu o admiraţie, e drept, cam plictisită. Parcă îcuţă nu-i drăguţ şi binecrescut? Şi nu l-a urecheat domnul Lascar de era să rămîie cu urechea lui în mînă ? Să fi mîncat şi Iencuşor o bătaie, măcar o dată, aşa, ca omul. Am mîncat eu, că-s fată ... Ce drag mi-ar fi Iencuşor cu nasul roşu, plîns şi necăjit! Nu pot să-1 sufăr pe Iencuşor-Ochişori, dar e al meu. De ce să se lege Margareta de el ? Ce i-a făcut ? Doar nu i-1 dă nimeni de exemplu de dimineaţă pînă seara, cum mi-1 dă mie... Mă ridic cu bărbia-n piept, uitînd să-mi scutur de colb rochiţa la spate. Tasia lasă cuţitul în poală, gata să intervie. Dar nu-i nevoie. — Nu-i minciună, cu stelele şi liliecii. Şi n-am citit-o în Iencuşor-Ochişori 354 355 Am eu o carte ... o carte adevărată. O carte groasă cît toate cărţile tale la un loc şi legată cu piele şi scrisă cu aur! , Margareta mă priveşte a bătaie : — Şi unde-i, mă rog, cartea asta a dumitale ? Cînd îmi spune Margareta ,,dumneata", e semn rău. Răspund repede, că n-am încotro : — în cămara cea veche, după sticlele de bulion. Mă sprijin, moale, de stîlpul cerdacului. Mi-am trădat taina. S-a isprăvit cu lecturile mele cu miros de piele scorojită, de mucegai şi de mere oţetite .. . Sandalele Margaretei tropăie grăbite spre cămară. Tasia se ridică, cu un strigăt: — Ai să-mi răstorni bulionul, păcatele mele ! A ieşit la geam şi mama, care, cînd pune ochelarii să lucreze, parcă se joacă de-a cucoanele. A ieşit şi tata, c-o sprinceană zburlită de somnul neîmplinit al după-amiezii. — Ce s-a întîmplat? îl văd prin pînza umedă a deznădejdii şi nu ştiu ce să le spun. Plînsul mi se rupe deodată în suspine. Cartea mea, adusă pe sus şi trîntită pe cerdac, se risipeşte într-un nouraş de colb vechi, din care se desprindem soare, delicată, sclipirea obscură şi năucită a unei molii. Cartea mea cu visuri, cu stele şi cu lilieci, cartea mea cu poveşti, cartea mea cu minciuni era un dicţionar greco-german, uitat, nu se mai ştie de cine, nici cînd, în bezna cămării părăsite. A MURIT LUCHI. . . Stau cu ochii deschişi în întuneric. Nu se vede nimic. Parcă am pe ochi două capacele negre. Şi nu se mai face ziuă... Dacă nu se mai face ziuă niciodată ?... Oare cum ar fi dacă n-ar răsări soarele în veci de veci ? Nici ceasul de dincolo nu se aude. Nu s-aude nimic, nu se vede nimic ; ca pe ceea lume... Mama întră în odaie în vîrful picioarelor. Crede că dorm. Ridică storurilea Afară parcă-i fum. — Plouă, mamă? — Ce, nu dormi ? Nu, nu plouă... Stai acolo, că-i devreme. Bine că nu plouă ! Mi-ar fi stricat şorţul de uniformă, pe care nu l-am îmbrăcat încă. Mi l-a adus aseară madama Janeta, iar Taslia l-a scuturat bine, l-a stropit şi l-a mai călcat o dată, „că miroase a madama JanetaiJ. E drept că nu miroase frumos : a gaz, a mucegai şi a ceapă prăjită în untdelemn. Dar mie îmi place să-mi miroase rochiile a madama Janeta : se cheamă că-s noi, chiar da-că-s făcute, ca de obicei, din vechi. Toată noaptea n-am putut să dorm din pricina şorţului. Stă întins pe spătarul scaunului, şi parc-ar fi cineva viu acolo, cineva care am să fiu eu, dar încă nu-s... Cînd se scoală. Margareta, bodogănind că~i prea devreme, sînt gata de mult. Nuţa a întîrziat de la spital - anume ca să mă pieptene. — Vreau să te văd plecînd la şcoală şcolăriţo ! Şi-mi dă ea cafeaua, că mama n-are vreme : se îmbracă să meargă cu mine. Cafeaua cu lapte mi se duce pe gît. Nu ştiu ce are. Mă uit speriată la cele două cornuri de lîngă farfurioară. Muşc un colţişor, sfărămicios şi dulce. E bun. Dar gura mi-e uscată şi mă înec. ■ Margareta mă împunge cu cotul : — Nu poţi ?.,, Dă-le-ncoace S Şi le mistuie pe sub masă în buzunările ei, în care o încap, nu ştiu cum, o groază de lucruri : degetare, ra- * diere, poze, mototoale de aţă, bucăţele de cretă, acadele, bumbi de tot felul, s'îmburi, pietre de domino şi numere de loto. — Ei, gata şcolăriţa noastră, gata ? A venit şi conu Neculai ! Dumnealui nu vine la noi decît la zi întîi, cînd aduce chiria. Te pomeneşti că vine şi părintele Veniamin, ca ia zi întîi! Conu Neculai mi-a adus' o plumieră cu creioane colorate şi cu plumburi de placă. Pe capac, două rînduneie stacojii stau alături pe-un bucheţel de nu-mă-uita. înăuntru, cutia e căptuşită cu sugătoare roşie, iar pe dos e 356 35? scris cu litere de tipar, puţintel tremurate : „Alexandra Casian, clasa întîia primară". Mă înroşesc pînă-n ochi de bucurie şi nu mă pricep ce să spun. — Ei, îţi place ? Mi-o fost tare frică că nu ţi-a plăcea. Cînd m-am dus eu întîi la şcoală să-nvăţ az-buchi, nu mi-o adus nimenea plumieră cu poză... Purtam sumăeş şi opinci şi mi-o aninat mămuca, Dumnezeu s-o ierte, o trăistuţă vărgată pe după gît. Şi-n trăistuţa aceea aveam cartea, un pumn de perje şi doi păpuşoi copţi, să-mi ţie de saţ... — Să-nveţi... ce, coane Neculai ? se înfige Margareta. — Az-buchi, Mărgărinto. C-aşa se-nvăţa pe-atunci. — Az-buchi ! se bucură Margareta. Şi deodată începe să-mi cînte, obraznică, sărind într-un picior : Az-buchi, Mamă, Luchi, Ş-un păduche ! Nici azi, cînd mă duc eu la şcoală, nu-mi dă pace ! Şi încă de faţă cu conu Neculai... Noroc că tocmai a ieşit din casă tata. A auzit, dar n-a zis nimic. A coborît doar sprinceana, şi numaidecît Margareta şi-a găsit nu ştiu ce de lucru pe sub cerdac. Mama şi-a pus rochia cu care se duce la cucoane şi pălăria cea nouă, în culoarea şerbetului de cireşe, numai cît un cuib de rîndunică. — Gata, Luchi ? Tata se pleacă şi mă sărută pe frunte, mărunţel şi des, cum sărută el. — Hm... te duci şi tu... te duci şi tu... Şi se uită în altă parte. Conu Neculai îmi netezeşte părul cu mînuţa lui uscată şi nu zice nimic. Iar Nuţa îmi potriveşte gule-raşul numai c-o mînă : pe cealaltă o ţine la spate. Am înţeles. Are să arunce după mine cu o felie de pîine proaspătă, ca să-mi fie cu noroc. Mă bucur pentru Cotarla : îi merge-n plin de dimineaţă, azi... 358 Coborîm scările, mama şi cu mine, cu oarecare solemnitate. De sub cerdac, Margareta îmi suflă din treacăt: — Az-buchi, noroc, Luchi 1 Tasia vine în urmă cu geanta. O ţin-e departe de trup, c-un fel de respect parcă, altfel decît cum ţine coşul cînd aduce din piaţă. Şi-n geantă sună dulce din plumburi şi din creioane plumiera de la conu Neculai... întorc capul şi mă uit în urmă. Tata, conu Neculai şi Nuţa mă petrec cu ochii, parc-aş pleca la drum lung, de unde cine ştie dacă mă mai întorc. De sub cerdac, Margareta îmi face nişte semne pe care nu le înţeleg. Şi-n portiţa rămasă deschisă, aşezată cuminte pe coadă, stă Cotarla şi dă din cap. Pe ea o înţeleg. îmi spune, în legea ei : — Lasă, Luchi, că trece şi asta... Am rămas singură între fete. — Sînt colegele tale, Luchi. Vezi să te împrieteneşti cu ele, mi-a spus mama cînd a plecat. Tare-s multe ! Cum să mă împrietenesc cu toate ? Una lungă, cu şorţul pînă-n călcîie, cîntă nu, ştiu ce, şi altele rîd împrejurul ei. Nu s-a pieptănat de-o săptă-mînă, şi mereu îşi trece degetele arătătoare, cînd de la o mînă, cînd de la cealaltă, pe sub nas. Cum să mă împrietenesc eu cu asta ? — Să nu te pui cu Zamft, că are insecte ! îmi spune una bălaie şi îndesată, cu cozile lăsate slobode pe umeri. Parcă eu ştiu care-i Zamft, să nu mă „pun" cu ea! Alta, mărunţică şi ştirbă, îşi suflă întruna nasul într-o batistă roşie. Plînge-aşa, fără glas şi fără lacrimi, numai cu nasul, de cînd a lăsat-o mama ei. Eu nu plîng, cu toate că nu mi-e îndemînă. Stau, cum stau cele mai multe, stingheră şi tăcută, puţin speriată. Cine era cucoana ceea frumoasă, cu care-ai venit ? mă întreabă o fetiţă firavă şi dulce, cu mol alb în creştet. — Mama, răspund bucuroasă. 25 — Scrieri în proză ^ îmi creşte inima, şi dintr-odată mi-e dragă fetiţa asta albă, coborîtă parcă din cărţile cu poze. — Mama mea nu-i frumoasă ca a ta... Doamna noas-tră-i frumoasă, da-i a dracului. Are doi copii, un băiat ş-o fată. Băiatul mă bate el pe mine, da' pe fată o bat eu... Pe tine cum te cheamă ? Pe mine, Lilica. Fetiţa cea cu moţ negru e prietena mea. O cheamă Martica. I-a murit o soră, şi de-aceea-i în doliu. Mai are trei surori ş-un frate, unul gras. îl ştii ? Mata ai fraţi ? Eu îs singură... Unde stai ? Eu stau la şcoala! de băieţi.-Vrei să vii la mine să ne jucăm ! Vine şi Martica, şi am o mulţime de jucării. Ne face mama ceai şi ne dă mandarine. îţi plac mandarinele ? Nici nu-ncerc să-i răspund. N-am cînd. Mă ameţeşte cu vorba ei, dar îmi place, Se cheamă că am şi eu o prietenă, şi încă pe cea mai frumuşică dintre fete. Un clopoţel a început să se smucească deasupra uşii, speriat. Parcă vrea să-şi rupă frînghiuţa şi s-o ia la fugă. Intrăm în clasă. Pupitrul e înalt. Mă ridic în vîrful picioarelor, mă sprijin în coate, şi abia izbutesc să mă aşez, strîmbP pe-o margine de bancă. Fetele se foiesc o vreme, pe urmă se astîmpără. E aşa de linişte, că se aude cum îşi strigă Hună, pe stradă, covrigeii lui săraţi... — Casian Alexandra ! E numele meu. Ştiu. Dar nu răspund. Pe mine nu mă strigă nimeni aşa. Toată lumea mă strigă Luchi... îmi vine-a rîde. Aşa-i de caraghios să te strige cineva Casian Alexandra ! Ca şi cum ar striga-o tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina ! Doamna se uită la mine şi rîde. Are un dinte de aur drept în faţă. — Cu mata vorbesc, fetiţo... Cum te cheamă ? Am uitat că banca e înaltă şi cad de sus, bocănind, în picioare. Simt în jurul meu rîsul stăpînit al clasei. Aşa rîde Margareta, pe muteşte, cînd aşteaptă să spun eu o prostie. — Cum îţi zice mama, acasă ? stăruie doamna tot blînd, dar c-un fel de nerăbdare parcă. — Luchi! sare de lîngă mine, răpezind înainte două degete ascuţite, una bondoacă, şi zburlită, c-un ochi strîmb. Luchi, ca la căţei! Asta-i Pândele, repetenta clasei. Toate fetele se uită la mine. încă nu rîd, dar ochii lor împung şi dor. Şi dintr-odată mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot. — Nu-i adevărat! Acasă, mama îmi zice... îmi zice Casian Alexandra ! răspund repede, ca să se isprăvească odată, uitîndu-mă urît spre zburlită. S-a isprăvit. Nu mă mai întreabă nimeni nimic. Mă aşez la locul meu şi mă uit la mine, la fetiţa asta nouă pe care o cheamă Casian Alexandra şi pe care parcă n-o cunosc. Casian Alexandra are şorţ negru, de sub care nu i se mai văd genunchii, ciorapi lungi prinşi cu gumă de pieptăraş şi guler de pichet alb, care-o supără puţin, cum o supără şi cozile împletite prea strîns, care-i trag ochii spre tîmple ca la chinezoaice. Stă cuminte cu mîinile pe pupitru şi i-e ruşine că o cheamă Luchi, ca pe căţei... Dar nu-i adevărat. N-o cheamă Luchi, Luchi nu mai este. A rămas pe undeva pe-acas'ă, poate în lădiţă din cămară, printre resturile de jucării pe care nu le mai ştie ce-au fost şi care nu mai au nume. Luchi era mică, Luchi era proastă, Luchi era caraghioasă. Luchi era fericită... Lui Casian Alexandra i-e milă de Luchi. I-e milă, ca de păpuşa moartă căreia i-a cules ochii verzi şi reci de pe covor, într-o dimineaţă de Crăciun, demult... Mă uit la turnul bisericii, pătrat şi greu. Două ciori încearcă să se aşeze alături pe spiţele crucii. Dar vîntul le umflă penele şi le suflă jos. Le văd întîi limpede, pe urmă cenuşiu, ca printr-o ploaie măruntă şi deasă. Liniile se strîmbă. Turnul stă acum hîit, crucea s-a întors ca semnul înmulţirii. Cum să nu cadă ciorile, săracele ? Ceva fierbinte îmi frige obrajii recL Şi doar nu plîng. 360 361 — Ce ai, Casian ? Ţi-e rău ? — Nu, doamnă... Nu i-e rău lui Casian. îi vine să plîngă în gura mare şi nu poate. Dacă doamna ar fi întrebat-o : -— Ce ai, Luchi ? Poate că ar plînge. Şi ar fi bine ... Dar Luchi nu mai este nicăieri. Luchi a murit, în locul ei, o şcolăriţă cuminte clipeşte mărunţel şi-şi înghite lacrimile, care au, pentru întîia oară, un gust de cenuşă... A murit Luchi... (din carnetul unei doctorese) CUVlNT ÎNAINTE întuneric . ...... O confruntare...... In palatele lui moş Gherca .... Vinovata . în lunca Mirceştilor . . ... Neam râu........ Colinda cu lupi...... Consultaţii gratuite ...... f Străinul........ Un certificat medical , S-o spsnzurat tâtuca ..... Mangu........ Idila......... La hanul lui Valma..... „Sâmnul maicii Mâgdâlina" ... Drum de seara . .... IN TIRGUŞORUL DINTRE VII ! - Fragmente de roman - ! fn tîrguşorul dintre vii..... Doi trandafiri . . . . CUPRINS STUDIU INTRODUCTIV ÎNTUNERIC 362 „Sărmanul Dionis" .......... 152 Dragoste-nvrâjbitâ ......... 160 Aventura ........... 165 între păpuşi......... . , 171 în deal, la Bogoslov . ....... 181 GRADINA CU AMINTIRI - Şi alte schiţe - 199 CÎTEVA PRECIZĂRI 201 Prestigiu . . ... . . . . . . .203 Profil . ......... 206 Miraj ............ 209 Logodnicul........... 213 Patriarhala . . .........216 Idila............ 221 Cucoşeii .......<■••- 225 în tren............ 228 între doua gâri........« 231 Domnul Venceslav.......... 234 Primăvara .......... 238 Viata .......... ■ 239 Cald............. 241 Moartea............ 244 Trandafirii........... 246 A MURIT LUCHI... CASA DE LA POARTĂ în „vizita" ........... 255 Bastonachi ........... 258 Ploua cu gheaţa.......... 260 Poveşti............ 262 Cu tramvaiul........... 264 La „Copou"........... 265 Vedenii............ 267 Descîntecul ......... • 270 CASA DE LA ŢARĂ De dincolo de negura......... 275 Badanâ.......„ .... 279 364 S-a jucat pădurea cu mine ........ 283 Moş Gheorghe Zamfirescu ........ 286 CASA CU CERDAC Ghitla............289 Cu limba de moarte..........292 Haimana ! ...........296 La joaca........ • 299 Moş-Crâciun cu barbâ-albâ..... 300 Vine popa cu Ajunul.........302 Veste de la bunicuţa 305 A murit Moaca..........307 „Mărunţele"...........308 Soare cu dinţi...........312 Cîntec de plîns..........3*4 Avem oaspeţi . ..........318 Cad în soare.........• 325 Vine „lum"...........328 La circ . .......337 Hulubii lui Cocuşor..........339 Joacă bine, Nicolae S........- 344 Nepotul meu, Mitropolitul.........348 Cartea cu visuri.........• A murit Luchi..............356 365