ORBITOR
   MlRCEA CĂRTĂRESCU s-a născut la 1 iunie 1956 în Bucureşti. După terminarea liceului („Dimitrie Cantemir" din Capitală), a devenit student la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1980. între 1980 şi 1989 a fost profesor de română la o şcoală generală, apoi funcţionar la Uniunea Scriitorilor şi redactor la revista Caiete critice. Din 1991 este lector la catedra de Istoria literaturii române a Facultăţii de Litere din Bucureşti.
   A debutat în 1978, în România literară.
   VERSURI: Faruri, vitrine, fotografii, Cartea Românească, 1980
—   Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980; Aer cu diamante (volum colectiv), Litera, 1982; Poeme de amor, Cartea Românească, 1983; Totul, Cartea Românească, 1985; Levantul, Cartea Românească, 1990 — Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990; Humanitas, 1998; Dragostea, Humanitas, 1994, Dublu CD, Humanitas, 1998.
   PROZĂ: Desant *83 (volum colectiv), Cartea Românească, 1983; Visul, Cartea Românească, 1989 — Premiul Academiei Române pe 1989; în traducere franceză Le Reve, Editions Climats, Paris, 1992 — nominalizată pentru Premiul Medicis şi „Premiul pentru cea mai bună carte străină" pe 1992 \ Nostalgia, ediţie integrală a cărţii Visul, Humanitas, 1993; Travesti, Humanitas, 1994
—   Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul ASPRO pe 1994; Orbitor, Humanitas, 1996, Premiul ASPRO pe 1996; Jurnal, Humanitas, 2001.
   Eseu: Visulchimeric, Litera, 1992; Postmodemismulromânesc, Humanitas, 1999.
   Cărţile lui Mircea Cărtărescu au fost traduse pînă în prezent în zece limbi.
                   MIRCEA CĂRTĂRESCU
            ORBITOR
        CORPUL
         ROMAN
            HUMANITAS
              BUCUREŞTI
      Coperta
      IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE
        Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale CĂRTĂRESCU, MIRCEA Orbitor: corpul /
           Mircea Cărtărescu -Bucureşti: Humanitas, 2002 440 p.: 20 cm
           ISBN 973-50-0250-7 821.135.1-31
      © HUMANITAS, 2002
       ISBN 973-50-0250-7
       Dar va zice cineva: „Cum înviază morţii ? Şi cu ce trup vor veni ?“
       Nebun ce eşti! Ce semeni tu, nu este adus la viaţă dacă nu moare mai întîi.
       Şi ce semeni, semeni nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, fie de grîu, fie de altă sămînţă.
       Apoi Dumnezeu îi dă un trup, după curfi voieşte; şi fiecărei sămînţe îi dă un trup al ei.
       Nu orice trup este la fel; ci unul este trupul oamenilor, altul este trupul animalelor, altul al păsărilor, altul al peştilor.
       Tot aşa sînt trupuri cereşti şi trupuri pămînteşti; dar una este slava celor cereşti şi alta a celor pămînteşti.
       Una este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor; chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea.
       Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire;
       este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere;
       este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc.
                                          Sf. Pavel, Întîia epistola către corinteni
Partea I
                N mai trăiesc nimic cu adevărat, deşi trăiesc cu o intensitate de care simplele senzaţii n-arputea să dea seama. Degeaba deschid ochii, căci nu mai pot vedea. Degeaba încremenesc în faţa ferestrei mele ovale, încercînd să prind sunete. E ca şi cînd n-aş avea doar cîteva simţuri, ci miliarde, fiecare altfel, fiecare adaptat pentru alţi stimuli: unul doar pentru forma cănii din care-mi beau cafeaua, altul pentru forma visului de azi-noapte. Un altul pentru şoapta teribilă din urechile mele, auzită distinct acum cîţiva ani, pe cînd stăteam, în pijama rufoasă, cu tălpile pe calorifer, în camera mea de pe Ştefan cel Mare. Nu mai percep modificări ale luminii, înălţimi ale sunetului, chimismul garoafei şi al lăturilor, ci scene întregi, înghiţite deodată de un simţ virtual, deschis pe loc în centrul minţii mele doar pentru acea scenă sticloasă şi trecătoare ca un val de apă, reacţionînd cu ea, modificînd-o, aplatizînd-o, inva-dînd-o ca o amibă şi formînd împreună o altă realitate, străveche şi imediată, iluminată de dor şi obscurizată de stranietate. E ca şi cînd tot ce mi se-ntîmplă, ca să poată să mi se-ntîmple, trebuie ca deja să mi se fi-ntîmplat, ca şi cînd totul ar exista deja-n mine, dar nu umflat şi întreg, ci pîndind, în foiţe zbîrcite, rudimentare, strîns înfăşurate unele-n altele acolo-n structurile creierului - dar şi-n glandele şi-n organele şi-n crepusculul meu, şi-n casele mele-n ruină -, aşteptînd acolo o confirmare şi-o hrană dinspre flacăra modulată a existenţei, la rîndul ei neîmplinită şi embrionară. Nu mai simt decît ce am mai simţit o dată, nu mai pot visa decît visele deja visate. Deschid ochii, dar nu pentru culoare şi contururi, fiindcă lumina nu se mai
9
sparge-n corpusculi ca să-mi străbată cristalinul şi straturile străvezii ale retinei, ca să producă rodopsina în celulele în formă de con; imagini întregi vin deodată, sculptate în rodopsină şi însoţite ca de o aură de franjuri de sunet şi filamente de gusturi şi de miresme, de îngheţ şi fierbinţeală, de durere şi milă, de răsucire a capului spre dreapta confirmată şi contracarată de simţul cohlear. Vin cartiere întregi, cu timpul, spaţiul şi emoţia lor, şi mai ales cu gradul lor de realitate - căci pot fi adevărate sau visate, sau imaginate, sau transmise prin tijele inefabile care leagă vieţile noastre de ale celor dinainte - vin buze şi sexe, şi tramvaie alunecînd pe şine în ierni cu zăpadă murdară, vine mama să-mi aducă din cînd în cînd de mîncare, vine uneori Herman. Nu aş putea percepe nimic din toate acestea de nu s-ar reface, altfel, în mintea mea (lumea mea), de nu ar deschide mugurii oculari de acolo, de nu mi-aş spune în fiecare clipă a vieţii mele: „am mai trăit asta o dată, am mai fost acolo", aşa cum nu poţi vedea lumina dacă lumina n-a fost deja în zona occipitală a vieţii tale, formînd acolo simţul pentru lumină. De aceea viaţa mea e deja trăită şi cartea mea e deja scrisă, căci trecutul e totul, iar viitorul nimic.
   N-aş putea susţine nicicum arhitectura strivitoare a vieţii mele dacă eu însumi, întreg, n-aş fi un organ de simţ pentru ea. Şi, aşa cum ochiul nu poate primi şi-nţelege nimic altceva decît pura lumină, căci e sculptat de lumină în osul poros al ţestei mele, şi cum nimic altceva pe lume nu mai poate primi şi-nţelege lumina, la fel pachetul compact de foiţe şi membrane al corpului meu, cu anatomia şi melancolia înfăşurărilor lui, cu structura lui tridimensională, greu de-nţeles ca a unei aldehide, e un singur, mare, unic organ de simţ excitat numai de viaţa mea, de această energie ce nu-i nici lumină, nicj sunet, nici miros, gust, senzaţii tactile, nici kinestezice şi nici sfîrtecare de ţesuturi. Nimic, niciodată, nu mi-ar putea recepta altfel viaţa, ea ar călători în inexprimabil ca bilioane de alţi stimuli cu care nimeni n-are ce face, ca lumina în universurile fără globi oculari şi ca frigul în lumile fără epiderme. Sînt un singur mare organ de simţ, deschis asemeni crinilor de mare, filtrînd prin carnea albă a nervilor mei turbioanele acestei unice vieţi, unice mări ce mă hrăneşte şi mă conţine. Un singur analizator, o sin-
10
gură celulă senzuală, lucidă, primind mereu vîntul solar al vieţii mele, cu franj ele ei capricioase de auroră polară, cu amurgurile ei întortocheate şi zorii ei orbitori, ce pătrund printre pieliţe străvezii, îmi iluminează rinichii şi glandele salivare, îmi desenează cu fluor şi arsen scheletul şi-mi vopsesc în mercur intestinele. Mă modifică, produc devieri chimice, amintiri şi reflexe, imagini şi sunete, eliberează hormoni şi vise şi lifturi şi nopţi şi feţe monstruoase, nemaivăzute vreodată, şi tot fluxul ăsta organic şi psihic şi tragic şi etic şi muzical e trimis mai departe, prin fontanelă, pe căile ascendente ale Dumnezeirii, prin sinapse mistice şi axoni angelici către chiasmul optic al minţii ce ne cuprinde şi de acolo-n talamusul karmei şi-n proiecţiile către arii senzoriale în care sfinţii şi judecătorii stau în mănunchiuri, cu cercuri aurii în jurul ţestelor transparente, scoţînd limbi de flacără şi cianură, măsurînd, cîntărind, împărţind. Schimbată în coduri şi în simboluri, în balete alegorice, viaţa mea se întinde, diformă, pe ţeasta Dumnezeirii, o tutelează ca un curcubeu, ca un homuncul electric, cu degete uriaşe, cu mii de articulaţii, cu buze de saxofonist, dar cu un corp minuscul de viermişor atîrnat de un fir de mătase. Căci Dumnezeirea e un creier enorm, o meduză solemnă cu miliarde de simţuri, alu-necînd în noaptea abisală, slab luminată de baterii de lumină albastră. Cupola ei pulsează uşor şi transparenţa ei e doar dragoste aurie. O mare meduză care gîndeşte. O gîndire care gîn-deşte, dar nu în termenii gîndirii, ci ai nimicului abisal care o-nconjoară, de parcă întreaga catedrală pulsatilă, mai mare şi mai ornată şi mai complexă decît puterea gîndirii de a o gîndi, mai aurie decît puterea iubirii de a se iubi pe ea însăşi, în fine mai puternică decît însăşi puterea, mai imperioasă decît însăşi voinţa, n-ar fi decît un minuscul defect al nimicului dimprejur, o imperfecţiune a morţii fără cusur ce umple tot vidul, o cavitate cu neputinţă de localizat în stînca nopţii fără sfîrşit. La rîndul ei un accident al hiper-nimicului, al ultra-vidului, al morţii la puterea morţii şi-al alefului la puterea alef. Aşa încît pînă la urmă nici Dumnezeirea nu-i altceva decît un fantastic organ de simţ deschis în cristalul neantului, la rîndul lui organ de simţ pentru un neant mai ascuns. Pliuri în pliuri, ca un trandafir, ca o vulvă.
11
   Eu, în acest timp, îmi filtrez viaţa. O înghit, o beau, o văd, o miros, o muşc, o trăiesc, o urăsc, o posed. Vierme cu patru compartimente simetrice, îmi transform viaţa-n impulsuri codificate şi-o transmit ierarhic, mai sus. Ţeasta şi toracele dau seama de paradis, se colorează ca hîrtia de turnesol cînd se moaie-n beatitudine. Gîndesc, respir şi-mi împing sîngele gazos prin artere. E triunghiul fericirii mele, e piramida umanităţii mele şi-i corul meu de îngeri cîntînd pe vastul covor de nervi şi muşchi al diafragmei. Cînd sînt fericit gîndesc, respir şi-mi bate inima. Sînt funcţiile păsării, sînt aripi desfăcute peste ţeasta de diamant. Sînt trei ochi limpezi şi-albaştri deschişi pe aripi de fluture. Dac-aş fi doar atît: creier, inimă şi plămîni, aş fi zeu, căci zeii n-au viscere mocirloase. Aş fi ca o navă spaţială înaintînd prin-tr-un jet de aer şi sînge, propulsîndu-şi pilotul cerebral printre stele. Iar el, homunculul, în costum sidefiu de mielină, ar manevra pe corpul lui însuşi ca pe-un tablou de comandă sofisticat, cu încrengături de milioane de degete alergînd peste miliardele de firişoare şi pori ale trupului său gînditor. Şi toată nava ar fi plină de lichid cefalo-rahidian licărind ca un aur lichid, şi-n ţeasta pilotului monstruos de frumos un alt homuncul ar bale-ta pe propriul trup cu zeci de mii dfe degete ca firele de păianjen, şi-n ţeasta lui un alt homuncul ar levita în lichid auriu. Şi trupul celui mai mare ar fi mereu cosmosul celui mai mic, şi lumea şi noaptea şi Dumnezeu ar fi doar cosmosuri împachetate unele-n altele, separate prin pereţi tot mai subţiri de oase ale ţestei, ţeste în ţeste în ţeste în ţeste...
   Dar nu sînt doar înger, sînt şi un demon îngrozitor şi grotesc, pîndind ca o tarantulă păroasă sub diafragmă. Aici am intestinele şi rinichii, iar sub ele, în punga lor roşiatică şi zbîrcită, ouăle stranii care gîndesc timpul. Şi tubul prin,care, înjumătăţit şi redus la un vibrion visător, călătoresc spre burta unui alt univers. Aici mă înfund în abjecţie, înaintînd în jos printr-un jet de urină şi spermă. Aici respir focul de sulf al infernului. Şi după cum, propulsată de inimă şi plămîni, de aer şi apă sărată, ţeasta mea, adăpostind creierul, navighează prin întrolocatele universuri, focul din scrot şi pămîntul din maţe împing spermiile prin timpul ce despică spaţiul, transversal, formînd cu el o cruce de cuarţ imponderabil. Şi iată infernul: trupuri goale de băr-
12
baţi şi femei, îmbinîndu-se unul cu altul în gemete şi convulsii, ieşind unul din altul la nesfîrşit, sfîrtecîndu-şi uterele şi vaginele, umplîndu-şi corpii erectili cu lubrifianţi şi cu sînge, îmbătrînind, fleşcăindu-se, putrezind, dar eliberînd mereu din ele ovule şi spermii, capsule ucigaşe iluminînd asemeni fotonilor gura senzuală a altor femei, pulpele păroase ale altor bărbaţi, părinţi şi copii şi părinţi şi copii lăsînd în urmă putreziciunea organelor disipate, a oaselor topindu-se-ncet în sicrie din acelaşi cuarţ orbitor. Burţi cuprinzînd burţi în care sînt burţi, de parcă toate mamele şi fiicele ar fi-nchise una într-alta, într-un şir nesfîrşit de gravide, alternanţă eternă de pereţi uterini şi de fetuşi gravizi cu alţi fetuşi, utere-n utere-n utere-n utere...
   Şi iată că meduza cerească nu e doar creier şi nu-i doar gîn-dire, e sex şi dragoste-n acelaşi timp, şi nu prin fuziunea de principii şi cărnuri, ci prin identitatea lor esenţială, căci la extrem, în extremele cămărilor de bură, hipercreierul, care e spaţiul, nu-i decît hipersexul, care e timpul. Iar hiperspaţiul, care-i gîn-direa, nu-i decît hipertimpul, care e dragostea. Iar hipergîndi-rea, care e totul, nu-i decît hiperiubirea, care-i nimic. Iar totul-ni-mic, insesizabil, inevitabil, inalterabil, e chiar viaţa mea, pe care-o receptez cu organul de simţ al corpului meu, în apa căreia flutur şi pîlpîi, pe care-o inventez pe măsură ce ea însăşi mă inventează, pînă cînd ea se densifică iar eu mă rarefiez şi formăm împreună un complex viaţă-trup în care nu se mai ştie cine pe cine creează şi sabotează. Căci matriţa organelor mele imprimă vieţii mele o formă codificată, singura pe care o poate-nţelege substanţa ta cenuşie. Prin ea îţi trimit mirosul părului meu şi gustul buzelor mele. Culoarea ochilor mei şi duritatea unghiilor mele. Le ai pe toate în acest mare cod unic, în acest codex, în această carte ilizibilă, această carte.
               A
               XAxum, că a rămas singur în picioare în mijlocul deşertului atomic de fiare strîmbe, moloz şi ziare boţite aruncate peste fecale vechi, blocul de pe Uranus, unde stau de peste trei ani - şi unde, pe masa mea, se ridică acum un alt bloc, de foi scrise cu pixul - îşi arată mai bine gloria şi turpitudinea. Penis priapic, grozav de dureros, al celui mai trist oraş din lume, blocul meu a rezistat demolărilor şi, pînă la mamutul congelat al Casei Poporului din zare (şi ocupînd aproape toată zarea), e singura clădire care veghează, singurul obiect vertical într-un loc unde nu a rămas piatră pe piatră. Cînd ies dimineţile să-mi iau pîine şi lapte mă afund pînă la glezne în praful în care s-au prefăcut fostele case negustoreşti şi tihnite ale cartierului. De cînd s-a schimbat lumina şi turbioanele de vînt cald ale primăverii au început să lingă zidurile, casele s-au golit de locatari şi de mobile, geamurile s-au făcut ţăndări, lemnul cercevelelor a putrezit şi frumoasele, tandrele, ciudatele, voluptuoasele, atrocele, spectralele triburi de ipsos ale gorgonelor şi atlaşilor ce sprijineau balconaşele de fier forjat, femei estropiate, bărbaţi mutilaţi, spoiţi otova cu aceeaşi tencuială roză, s-au fărîmiţat în şuierul fulgerător al alternanţei zi-noapte-zi-noapte. Pereţii exteriori ai vilişoarelor şi caselor masive, clădite de cine ştie ce arhitecţi paranoici la-nceputul secolului, au rămas subţiri ca hîr-tia, făinoşi şi acoperiţi de ochii ficşi ai lunetelor în afară, de tapete întunecate, cu floricele vernil şi aurii înăuntru, iluminate din cînd în cînd de amurgul ce pătrundea prin cîte-o fereastră cu violenţa unei deflorări şi-şi aşeza pata de purpură lichidă, perfect dreptunghiulară, pe peretele opus. Atunci, acolo, în pata
14
înflăcărată (pe cînd tot restul încăperii ţiuitor de goale rămînea întunecat ca zmoala) floricelele din tapet îşi desfăceau cupulele transparente, nesănătoase, devitalizate ca lujerii de cartof ţinut în beznă, dar străbătute de capilare pline de sînge, se agitau infinitezimal, ca împinse în sus şi-n jos de un fluid gros şi nevăzut, lingeau lubric pîntecul cîte unui păianjen care, alunecînd pe firul lui scînteietor, de asemeni de purpură, cu picioarele întinse extatic, culegea în cădere nectarul negru, gîlgîitor, din acele guri, acele faringe căscate-n amurg şi, ajuns pe podea, fugea dezordonat de la un colţ la altul pînă se topea-n întuneric. De cîte ori, dimineaţa, foarte devreme, pe un timp roşu, sau cînd apusul, mai întîi galben murdar, înnobilat de unghia aproape nevăzută a lunii, apoi trandafiriu năclăit de albastru şi-n cele din urmă de purpură dumnezeiască, umplea vidul dintre casele acelea spectrale, de cîte ori, coborînd cu liftul străvechi pînă la rădăcina viguroasă a blocului, nu mă grăbeam către pilcurile de vile abandonate, cu cioburile de geam încă rămase-n rama ferestrelor arzînd dement, ca să ajung la timp, în acel moment în care lumea se derealizează cu desăvîrşire şi-n care casele galbene, delabrate, se descuamează foiţă cu foiţă ca să rămînă (fiecare altfel, cu altfel de coloniţe, şarpante şi balustrade, alte scări răsucite dînd spre terase imposibile, uşi oarbe, turnuleţe decorative) la fel de imateriale ca şi cînd ar fi fost visate, la fel de iluzorii ca pictate de un vechi maestru al perspectivei. Cîini galbeni, cu pielea pergamentoasă şi ochi de om transplantaţi în tigva lor îngustă de cîine, se ridicau cu greu din culcuşuri şi fluturau graţios pe lîngă mine. Molii cu ochi la fel de omeneşti absorbeau amurgul în penele lor dese atît de rapid, încît în jurul lor aerul devenea azuriu, ca-n miezul zilei. Deschideam cîte-o portiţă de metal strîmb şi rămîneam o clipă faţă-n faţă cu marea ruină din curtea părăginită. Nimic, nimic pe lumea asta sau în pulberea de lumi locuite din depărtare nu e mai singur ca o ca-să-ri ruine. Dezolarea, pe lîngă ea, e un copil al speranţei. Tristeţea, pe lîngă ea, e beatitudine, iar liniştea - fanfară dezmăţată de alămuri. Faţă-n faţă cu casa de cărămizi subţiri ca unghia, la fel de străvezii, învelită în praf de moloz, rodind plante monstruoase în toate crăpăturile, cu un balcon de fier forjat la singurul etaj, dantelat ca un portjartier de mătase neagră, cu o lădiţă
15
de lemn în care se usucă un leandru plin de păduchi, ochi în ochi cu acel craniu enorm în care o dată a fost memorie şi voinţă, spart însă acum şi cu resturi de scalp mucegăit, aşteptam din clipă-n clipă să fiu luat în posesie, să fiu eu cel văzut cu ochii oberlichturilor, cel urmărit cu o curiozitate şi-o pasiune de fe-tişist: o vietate măruntă în faţa unui mare portal de amurg. Şi deveneam cu adevărat obiectul erotic şi metafizic al marii himere din faţa mea. Dar autismul ei era total şi doza de crepuscul injectată sub pielea ei - letală, aşa că pătrundeam, deschizînd lame adînci de lumină rubinie, în fanta dintre aripile clădirii, glisam pe duşumele vopsite-n chihlimbar, mă lipeam de peretele încins la roşu de soarele pătrunzînd prin fereastră. Mă afundam în forfota de flori palide, crescute din podele şi împinse-n sus, hipnotic, de curenţi nevăzuţi. Mă lăsam scăldat de amurg, incendiat de amurg. Mă lăsam distrus de amurg, emaciat de amurg. Mă resorbeam în peretele fluorescent, absorbit de ceşcuţele transparente de pe tapet, mă răspîndeam în pereţii de hîrtie ai casei, o posedam în întregime, o închideam în mintea mea în formă de casă-n ruine. Iar cînd ajungeam în faţa unei buretoase mobile cu oglindă, mai grea ca plumbul, ce nu putuse fi transportată, îmi priveam faţa în pictura decolorată din adînc, în care mă vedeam sculptat într-un singur bloc de purpură, avînd în spate camera uriaşă, neagră ca zmoala. Mă priveam în ochi în azotatul de argint care-mi desena faţa cu dexteritatea celui mai enigmatic pictor din lume. Faţa subţire, ca de sidef, cu trăsături uşor asimetrice, cu ochiul stîng întunecat de o veche pareză, dar cu dreptul sticlind ca o boabă de rouă, atît de omenesc şi de cald... Gura senzuală şi tristă, mustaţa fibroasă, căpruie, viţe negre de păr crescute dezordonat, rareori pieptănate, împîs-lindu-se-n pîsla compactă de întuneric din jtlr. In faţa oglinzii, fluturînd în lichidul uleios ce umplea salonul pîn-la tavan şi-n care plantele din tapet unduiau ritmic toate-ntr-o parte şi apoi, brusc, ca pieptănate de un pieptăn de apă, în partea cealaltă, îmi pierdeam uneori cunoştinţa şi apoi, cînd îmi reveneam, mă-ntre-bam unde fusesem în acea clipă de absenţă. Făcuse oare-n acel moment conştiinţa mea un fel de pliu, o cută, un cuib de rîn-dunică thomian ? Se adîncea deodată în ţeasta mea casa-n ruine şi eu însumi în mijlocul ei, în faţa oglinzii din mobila străveche ?
16
Ma găseam deodată în centrul minţii mele, ochi în ochi cu un frate tăcut ? Era acela singurul loc de pe lume în care ne puteam încă vorbi şi atinge ? Apoi cuta se netezea şi creierul meu evisce-rat: mă pompa iarăşi afară, în puerila, jalnica iluzie a realităţii. Mă dezmeticeam şi deja amurgul vira către noapte. Mai umblam o vreme prin cartierul de vile stranii, fiecare altfel, fiecare cu alte popoare de ipsos între ferestre, mai mîngîind pe ţeastă căţele galbene, cu ochi de om şi şiruri de ţîţe sub burtă, şi mă pierdeam pe drumul umbrit de duzi care mă ducea, printre bălării şi carcase de vechi maşini de spălat, spre blocul meu falie şi inutil. Mă-mpiedicam în curele de transmisie din pînză cau-ciiicată, luam în picioare prezervative rîncede, mă opream mi-nute-n şir să citesc compuneri scrise strîmb în caiete de şcoală, scorojite de intemperii, şi alte minute ca să citesc alte litere ciudate: maţele sleite curgînd din burta unei pisici moarte, cu dinţii rînjiţi. Cioburi de sticlă prezervau în carnea lor de meduză eşantioane de înserare, mici focuri albăstrii, triunghiulare văpăi indigo. Le culegeam uneori şi, mai tîrziu, pe masa mea de lucru, le aranjam în şiruri evolutive, ridicîndu-1 pe primul ca să văd în el o lumină larvară, acel azur nediferenţiat de la ora unsprezece a lunii martie, indolent şi moale ca o femelă de păduche lîrios, apoi al doilea, cu lumina deja structurată, cu foiţele embrionare invaginate, cu canalul neural deja vizibil - era amiaza puternică de iunie -, al treilea, al patrulea, al cincilea, în care lumina îşi repeta filogenia, în care-i creşteau branhii şi organe apoi resorbite, specifice altor după-amieze, din cretacic şi mio-cejn, pînă la ultimul ciob, cu lumina umană, adevărata lumină pejrmisă ochilor noştri. Ţineam mult în dreptul ferestrei acel ciob albăstriu, dar plin ca o fiolă cu purpură. în ea, nu mai înalt decît degetul mic, dar cu fiecare rid, por şi aluniţă vizibile pe pielea lui ca sub o lupă puternică, locuia un homuncul tăcut, cu faţa, pifeptul şi membrele de pură lumină. Era lumina chihlimbarie, cti o tentă, totuşi, de venin de crotal, a sfîrşitului de noiembrie, pdţin înainte de a se întuneca brusc şi de a începe o ploaie poso-mjorîtă. Ochii de lumină ai copilului din cristal nu vedeau, tăietura lor puţin asiatică nu capta simulacrele, subţiri ca pînza de păianjen, cojite de pe lucruri şi călătorind prin văzduh către ei. Ei percepeau direct obiectele şi vîntul dintre ele. Era motivul
17
pentru care micul prinţ nu suferea de urît şi melancolie. Cînd ajungeam la capătul şirului de cioburi colţuroase şi barbare ce închideau în ele toate ipostazele luminii pămînteşti, scoteam din buzunar o bilă de sticlă, cea pe care-o găsisem, în grosimea timpului, dezghiocînd coaja verde, ţepoasă, a unei castane. O aşezam la extremitatea dreaptă a şirului, aproape de muchia mesei, apoi o ridicam între degete ca să pot privi în focarul ei lumina ne-pămîntească, revelaţia, iluminarea, extaza, aura epileptică, poezia, cocaina, orgasmul, intuiţia, somnul R.E.M., viziunea şi viziunea viziunilor, efectul kirilian şi fractalii săi tot mai puri, acea lumină pe lîngă care lumina noastră e pămînt negru şi plumb. Apropiam uşor bila de faţa mea pînă cînd ea, de mărimea globilor ochilor mei, forma un triunghi cu ei, trei ochi, doi de carne, unul de sticlă, ce se priveau într-un circuit de suveică pînă cînd ochii mei înşişi deveneau de sticlă strălucitoare, priviţi atent, dar impersonal, de un glob ocular viu, suspendat în aer, cu muşchi periorbiculari, cornee gălbui-sidefie, străbătută de vinişoare, iris cafeniu şi pupilă dilatată de penumbră. După o vreme globul se vitrifica la loc şi ochii mei reîncepeau să vadă. Atunci îmi plimbam bila pe braţul meu gol, privindu-mi prin ea firele de păr şi solzii epidermei, deodată dilatate ca un peisaj împădurit. O rostogoleam, îngheţată, pe sub cămaşă, pe toracele costeliv, o simţeam pe sfîrcurile pieptului, o opream, apăsînd-o un pic, în scobitura buricului. Impregnată oarecum, deşi atît de incoruptibilă, de mirosul pielii mele, o plimbam în cele din urmă peste paginile manuscrisului meu pufos şi interminabil, citind cuvinte lăţite brusc, trapezoidal, în bulbucul de cuarţ ce lăsa alături un mic şi intens punct de lumină. în amurgul adînc, foile erau pieliţe, aidoma celor pe care mama le scotea cu cuţitul cînd tăia carnea, sau ca băşica sidefie de peşte. Bila^se plimba peste pieliţe umede, pline de capilare. Sub sfera grea, transparentă, literele formate cu pixul se dilatau într-atît, că prin tubuşoarele lor albastre se putea vedea circulaţia sîngelui. Glande sudoripa-re, terminaţii nervoase libere şi organe ale lui Pacini, grăsime dermică şi melanină (formînd din loc în loc aluniţe, uneori chiar şi negi) se revelau printre litere la trecerea bilei, ca să se resoarbă apoi în foaia poroasă de manuscris. Ce era cartea mea ? Un trandafir cu sute - deja - de petale ? O perlă căreia-i adăugam
18
strat peste strat de sidef ? Nu citeam niciodată din urmă, niciodată nu tulburam ordinea foilor, direcţionate ireversibil de săgeata timpului. Să-ndepărtez ultima pagină scrisă şi s-o recitesc pe penultima ar fi echivalat cu o sadică jupuire, ar fi produs suferinţe insuportabile manuscrisului meu. Căci doar ultima pagină era cu adevărat epidermă. Celelalte, deşi fiecare trecuse la rîndul ei prin acest stadiu, degeneraseră, se dizolvaseră-n teanc, restructurîndu-1 mereu, pînă cînd teancul n-a mai fost - şi nu mai este - un foietaj, ci un animal compact de substanţă hiali-nă, cu pielea acoperită de desene de camuflaj. Nu scriu o carte, ci cresc un embrion în uterul trist al ţestei şi-al camerei şi-al lumii mele.
   Dar asta a fost cu luni în urmă, pe cînd ruinele cartierului erau încă-n picioare şi vagabonzii, daţi afară de prin metrou, puteau încă să se ghemuiască în cîte-o încăpere c-un perete prăbuşit. Iarna i-a gonit însă şi de-acolo. Peste iarnă pereţii patetici, cu oberlichturi rotunde şi decoraţii Jugendstil, s-au mîn-cat de tot şi fecalele vagabonzilor au dispărut sub zăpadă. Primăvara au venit noroaiele, mirosul de nuia crudă a duzilor şi excavatoarele. Priveam de pe fereastra ovală a mansardei mele cum, încetul cu încetul, ca într-un joc cu maşini miniaturale, insecte de metal galben şi portocaliu, cu cilindri hidraulici murdari şi cupe jupuite pînă la fierul gol, dau jos zidurile, scot fundaţiile, strîmbă gardurile şi le smulg din pămînt, încărcînd totul în basculante şi lăsînd în urmă teren viran, mocirlos, brăzdat de urmele şenilelor. Noaptea se lucra în lumina devastatoare a farurilor. Coboram uneori şi, cu toate că noroiul îmi depăşea marginea de sus a ghetelor, prelingîndu-mi-se înăuntru, nu mă lăsam pînă nu ajungeam la teatrul operaţiunilor. Se purta un război. Duşmanul, luat prin surprindere în aşternut, îşi apăra cu pieptul gol, cu pielea mucegăită, cu nasul spart, cu gura deschisă şi ochii orbi, dar lărgiţi de groază, teritoriul spectral. Deasupra gorgonelor şi himerelor, adînc în cerul de primăvară, stelele scînteiau şi scînceau parfumate. Pe vîrtejurile lor se profilau pfereţi exteriori ce încă-şi purtau balcoanele sub care doi atlaşi cu muşchi de ghips se-ncordau inutil. Cupele dinţate loveau îţi mijlocul flăcării farurilor, zidul troznea, tencuiala zbura în fulgi şi în ţăndări, cărămizile se depărtau, lăsînd la vedere pufoase
19
cuiburi de păianjen, şi tot decorul se prăbuşea deodată pe spate, prefăcîndu-se-n gunoi şi-n relicve sub luna uriaşă a lui aprilie. Farurile goleau clădirile de culori şi le umpleau cu ceară lichidă. Le apăsau uşor în calupul de ceară al focarelor electrice, cum apeşi cheia ca să faci o dublură, şi apoi distrugeau originalul, aşa încît numai mulajele negative ale vechilor vile rămîneau în picioare, înţesate de măştile concave ale gorgonelor de altădată. Mă-ntorceam acasă noroit din cap pînă-n picioare, dar avînd în buzunar cînd un deget de ghips cu unghie adevărată, cînd o floare de fier forjat căreia-i dăduseră, între petalele negre, sta-mine delicate, de un verde translucid, cu polen gros pe corpus-culii din vîrf.
   Aşa că zorii verzui ai primăverii mă prindeau din nou în faţa obeliscului stacojiu de pe Uranus, care, cu cele unsprezece etaje ale sale, era acum singurul obiect din cosmos care mai sfida exorbitanta şi exoftalmica nălucă a Casei Poporului, urcată, cu frontoane de ceaţă şi contraforturi de vid, pe dîmbul ei unde-nce-pea să dea iarba. Pe enormul, curbat ca Pămîntul, teren viran dintre cele două construcţii trecea uneori, hurducîndu-se şi transportîndu-şi încărcătura de sfinţi de la o staţie la alta, cîte o biserică pe rotile, clopoţind la intersecţii, cu cîte-un bătrîn popă ortodox ce manevra, în pronaos, manivela cu potenţio-metru şi, din cînd în cînd, oprea şi cobora ca să schimbe macazul. O oglindă retrovizoare, fixată sub hram, îl ajuta pe vat-manu-n sutană, cu barba lungă şi înnodată, să vadă în părţile laterale, de-a lungul frescelor de pe pereţi, pînă la tamponul din spate, pe care jegosii copii ai străzii se străduiau să se ţină-n picioare, atîrnaţi de funia clopotelor din turla din mijloc.
   Pe jos sau luînd una dintre biserici - noaptea se retrăgeau, pudic, la depourile dintre blocuri - ajungeam în fine acasă, intram în holul blocului şi chemam liftul antediluvian, ce-avea să mă transporte lîngă nori, în garsoniera mea pîlpîitoare. Aşteptam un timp nesfîrşit în faţa porţii de sîrmă zmolită a liftului, a cărui cuşcă verticală era-ncolăcită moale de scara-n spirală a blocului. Cabina grea ca un seif făcea să se zguduie toată clădirea cînd cobora grandios şi irepresibil, mai lent ca un melc, glisînd de-a lungul şinelor unse din plin cu vaselină cafenie. Trecea mai bine de un minut pînă apăreau maţele îndoite, negre
20
ca păcura, de sub cabină, ce dispăreau şi ele în groapa de sub nivelul parterului, ca să lase, măreţe ca o Bunăvestire, să se arate în sfîrşit ferestrele de cristal, sticlind în penumbră. Zi de zi intram de bunăvoie în capcana de lemn, zmoală şi cuarţ, priveam butoanele de ebonită, mîncate de vreme, arse cu chibritul, sparte barbar, mai ales cele de la etajele de jos, unde ajungeau copiii, şi apăsam pe ultimul din şir, care, pentru că-1 foloseam numai eu, avea deja imprimate adînc amprentele degetului meu arătător, în ale căror şanţuri de ebonită îmi potriveam, de fiecare dată, din nou, vîrful degetului. Şi zăream iar, prin carnea transparentă a degetului meu, cum vezicule pline de dopa-mină se-apropie de pieliţa striată din vîrf, cum se lipesc şi se contopesc cu ea, cum pleznesc şi eliberează în spaţiul micro-nic dintre deget şi buton neurotransmiţătorul fierbinte ca o spermă abia ţîşnită, îndreptîndu-se-n turbioane spre sinapsa de plastic crăpat. Şi iarăşi lichidul scînteietor se infiltra prin pori, schimbînd mesaje, dînd parole, deschizînd zăvoare şi came şi pătrunzînd, în fine, pe magistrala neuronală a bătrînului, blazatului ascensor. Comanda suia în nervul ruşinos, care ţinea blocul erect şi permitea corpilor lui cavemoşi să se umple de-amurg, şi apoi ajungea pîn-la măduvă, străbătea aripile fluturelui cenuşiu într-un curcubean arc reflex şi-n cele din urmă punea în mişcare motorul străvechi. Urcam atunci, insuportabil de lent, tirecînd prin dreptul fiecărui etaj, privind fără să pot interveni oirorile de pe fiecare palier (cîte-o bătrînă cu cozi lungi şi cărunte plîngînd trîntită pe mozaic; vreun soldat tăindu-şi venele cu lama zimţată a unui cuţit de bucătărie; nişte copii nespălaţi rţipînd în bucăţi iepuraşul de cîrpă şi paie în faţa micii lui stă-piîne) aşa cum, indecidabil dacă în vise sau în vechi amintiri, ujrcam cu liftul în magazine puternic luminate, încărcate de njiărfuri, cu etaje mereu mai animate, pe cînd eram copil şi-mi sprijineam capul de şoldul mamei, o fiinţă enormă ca o statuie, dare umplea cabina în întregime, pînă la becul de deasupra. întotdeauna urcam, nu coboram niciodată decît pe scările magazinelor, dosnice şi murdare, pînă ne vedeam în strada plină de faruri şi de neoane. Iar altădată suiam, printr-o casă a liftului liriaşă şi vîntoasă, pe o platformă fără pereţi şi tavan, atîrnată doar de un cablu ce dispărea undeva în înălţime. La atîta se reducea
/SÎ6liFt£ca publica
21
cabina: o scîndură care se bălăngănea lovindu-se de pereţi, prin crăpăturile căreia vedeam golurile de dedesubt. Pereţii erau zgrunţuroşi şi înnegriţi de păcură, iar uşile de fier ce se-nşirau una deasupra alteia erau ferecate cu mecanisme ciudate. Degeaba încercam să le-mping cînd treceam prin dreptul lor, iar şirul le era cu adevărat nesfîrşit. Şi deodată, cînd vertijul balansărilor, al golului şi-al lovirii de pereţi părea că-mi dislocă stomacul pentru totdeauna, ajungeam la o deschidere fără uşă şi, riscînd să fiu strivit între perete şi platformă, săream prin cadrul uşii peste gol şi mă pomeneam pe un palier străin, tăcut, supradimensionat, unde nu mai ajunsesem niciodată. Totul, inclusiv tristeţea, neliniştea, spaima erau de două ori mai vaste ca-n realitate: ficuşii în cutiile lor de conserve, mucul de ţigară de pe mozaicul podelei, numărul etajului scris cu şablonul pe un perete, uşile cu vizorul aşezat mai sus ca un stat de om şi cu soneria inaccesibilă. Aerul, colorat într-un vernil etern, era mai îngheţat şi mai tare decît oriunde.
   De nenumărate ori în visele mele mi-a apărut scara blocului din Ştefan cel Mare, unde ne-am mutat pe cînd aveam cinci ani şi cîteva luni, într-o toamnă lăptoasă care măcina marea construcţie încă plină de schele şi cofraje de beton. Blocul se ridicase pe terenul viran din faţa morii „Dîmboviţa" şi era lins permanent de vînturile ude şi reci ce veneau dinspre lacul To-nola, lîngă care se afla Circul. Moara urla pe-atunci atît de tare din toate motoarele sitelor electrice, încît duminica liniştea era nefirească şi urechile-ţi ţiuiau de pustietate. Plopii, care azi au ajuns înalţi cît blocul şi care vara ning un puf ce se depune în nămeţi afinaţi pe la colţul zidurilor, albind nu doar terenul din spatele blocului, ci parcă şi aerul dintre el şi moară, erau pe-atunci abia plantaţi, nu mai înalţi decît gardul de beton. în vis, intram în holul scării noastre, unde pe peretele din dreapta se afla panoul cu cutii de scrisori, care acum e pe alt perete. Descuiam cutia cu numărul 20 - ce bine-mi aminteam poziţia ei între celelalte! -şi găseam înăuntru, mereu, teancuri de scrisori şi nu numai de scrisori. Ziare, tăieturi din reviste, caiete de şcoală cu exerciţii la matematică, vederi cu imagini străine, imposibil de localizat, toate-mi făceau o plăcere enormă şi le parcurgeam cu aviditate. Doamne, cît de multă lume-mi scria, cîţi oameni se interesau
22
de mine! Găseam scrisori de dragoste cu inimioare decupate din hîrtie roşie lucioasă şi-ncercam să desluşesc scrisul cu duet feminin, încolăcit într-o grafie ilizibilă, mă cufundam în ele pînă cînd fata apărea cu adevărat, brunetă, tunsă paj, cu ochii strălucitori, şi vorbeam amîndoi într-un restaurant pe ţărmul mării, dar apoi reveneam la scrisoare şi eram din nou în holul blocului, plin de scări de zugrav, pompe şi găleţi de var. Urcam treptele spre palierul liftului, pline de var şi de ziare desfăcute, de frînturi de BCA şi de cărămidă, şi totuşi trepte de catedrală, pînă la marele portal căscat spre casa liftului, care arăta exact cum îl văzusem atunci, în toamna mutării noastre, înainte ca liftul şi uşile lui de tablă verde să fie instalate. Era o enigmatică poartă spre vid, de cinci ori mai mare decît statura mea. Mă apropiam cu teamă, rămîneam mult timp în cadrul acela de zid alb, aruncam o privire spre perspectiva leşinătoare a golului de opt etaje ce urca şi se-ngusta către un plafon minuscul, pierdut în ceaţa înălţimii lui nemaivăzute, apoi mă lăsam pe vine şi coboram încetişor în groapa adîncă de vreun metru din care creştea hornul uriaş. Foi boţite de reviste, becuri cu filamentul ars, poleială şi hîrtie uleioasă de la vechi condensatori, elemenţi de baterie şi fecale încolăcite se amestecau acolo cu un praf vechi şi pietrificat. Ştiam chiar şi-n vis că într-adevăr coborîsem acolo cîndva, că, înfundat pîn-la genunchi în gunoaie, îmi dădusem câpul mult pe spate, ca să privesc înfricoşătoarea elevaţie a pereţilor tot mai înguşti, cu goluri tot mai apropiate la fiecare palier, acolo unde-aveau să fie montate uşile. Atît de tare-mi dădusem capul pe spate, că-mi trozniseră vertebrele gîtului, încă străvezii şi cartilaginoase, şi deodată îmi părăsisem corpul de băieţel şi mă-nălţasem în aerul palid al casei liftului, trecînd prin dreptul uşilor, la început levitînd lent, apoi din ce în ce mai repede, pînă cînd ascensiunea a devenit nebunească şi aerul s-a făcut auriu, un vînt de aur tot mai furios, ca şi cînd aş fi fost împins prin ţeava aţintită spre cer de un gaz vizionar, comprimat la miliarde de atmosfere, ce mă transforma într-un glonte dje aur topit. Deschizăturile pentru uşi alergau pe lîngă mine ca nişte cadre de film derulate tot mai rapid, şi nu mai erau doar opt, nu se mai terminau, şi curînd se contopiră într-o singură fantă ce urca-ntr-o spirală largă, un ghint în care mă-nşurubam
23
urcînd într-o ţîşnire dementă. Iar deasupra capului meu nu mai era un simplu plafon văruit, cu deschizătura pentru viitoarele cabluri, ci o boltă de biserică, o cupolă pictată cu alegorii pestriţe şi-ncîlcite, ce se ridica tot mai mult, ca o slavă cerească, pe măsură ce mă înălţăm către ea. Şi totuşi o ajungeam, desluşeam tot mai bine heruvimii desfiguraţi, fecioarele cu sfîrcuri de băiat, suprafiresc de frumoşii penitenţi din rîurile de sînge. Cu şuviţele blonde şiroind boabe de aur topit mă-ndreptam prin azur către bolta cea zugrăvită, atît de vastă, că tot mai multe braţe şi şolduri îmi ieşeau din vedere, se turteau într-o zare ceţoasă, şi deodată n-a mai fost decît o faţă roşie şi-nspăimîn-tată, o gură căscată în urlet şi nişte ochi dilataţi, apoi trăsăturile martirului devorat de viu s-au strivit şi ele, ca un iris în jurul pupilei, şi a rămas numai gura, vidul negru ca zmoala în care, minuscul ca un foton, am năvălit pentru cît ţine veşnicia.
   Mă-nşurubam în liniştea de cristal a-ntunecimii, eram singurul vestitor, singurul punct de lumină, singurul cuvînt, singura informaţie într-o lume ce nu trimite şi nu primeşte. Zburam în interiorul tăcerii, lăsasem de mult în urmă ideea de viteză şi de-naintare, fluturam acum ca viermii cu falduri şi franjuri, străvezii şi luminoşi, ai abisurilor. Şi, fireşte, deodată se arătau zorii. Fireşte, soarele de flacără roşie umplea brusc, cum torni sînge-ntr-o eprubetă, cristalul tăcerii. Un soare complicat, anatomie strălucitoare şi tristă. Cu membrane lichide, pline de pori pentru ionii de sodiu şi de potasiu. Cu chemoreceptori lucind dintr-o dată din faţete azurii şi verzui ca pietrele scumpe sau ca ocelii din fruntea păianjenilor. Cu o fotosferă ca nişte cosiţe de flamă rarefiată. Şi, fireşte, fireşte, am pătruns prin acele membrane şi, plin de ele ca de un păienjeniş de lumină, am navigat spre centrul sferei ca o corabie. Şi-n centrul sferei lumina s-a contopit cu creierul şi cu urletul meu.
                /V
                întotdeauna ajungeam aici, la acea aură de urlet şi de lumină, de parcă toate visele mele ar fi fost petale semitransparente, filigranate, unite toate la baza aceluiaşi pistil de lumină. Mereu mă trezeam complet stors, mă ridicam din pat şi străbăteam camerele apartamentului nostru la aceeaşi oră crepusculară, fără nici o bănuială la deschiderea uşilor, singure, în faţa mea şi la acea înaintare ireală, de parcă aş fi stat pe loc şi decorurile ar fi venit către mine, prin dezordinea tristă de la şase dimineaţa. Intram uşor în camera părinţilor mei, îi priveam cum dorm înfăşuraţi în cearşafuri ca statuile de pe sarcofagele etrusce, palizi, aproape făinoşi la faţă, în lumina filtrată prin straturile de petunii de la geam, mă aşezam pe pat lîngă mama şi o; priveam lung, apoi mă-ntorceam, la fel de lipsit de trup şi voiiiţă, în camera mea, unde mă culcam în pat şi rămîneam cu privirea-n tavan, fără să clipesc, percepînd fiecare detaliu al acelei ifealităţi iluzorii, şi deodată mă trezeam cu adevărat fără ca vreo schimbare adevărată să se petreacă, privind acelaşi tavan în lumina filtrată prin acelaşi strat de flori. Mă duceam la baie, acuin în corpul meu şi-n pijamaua mea ruptă, ca să rămîn acolo, în faţa chiuvetei şi a oglinzii, privindu-mă-n ochi, fără să mă văd, o vtieme nedeterminată. Mă aşezam pe capacul closetului şi mai stătjeam alte valuri de timp, uitîndu-mă cum mozaicul de pe jos se schimbă în scene cu călăreţi şi-n peisaje multicolore. Aşa mă găsea mama cînd, după oarece foială în dormitor, venea la baie şi b&tea îngrijorată la uşă. Mă întorceam în camera mea unde, încetul cu încetul, îmi veneam în fire. Sufeream, poate (stătusem!, pe la şaptesprezece ani, cîteva ore la librăria de vizavi, citind dinţr-un masiv tratat de psihiatrie, mult prea scump ca să-l pot
25
cumpăra), de o „epilepsie morfeică neconvulsivă de lob temporal stîng“ sau, poate, doar de o dispoziţie mistică sau poetică exagerată, ce avea să-mi distrugă mintea cu desăvîrşire. Sau s-o transporte într-o altfel de lume. Aşezat la fereastră, cu tălpile pe caloriferul rece vara şi fierbinte în vreme de iarnă, cu fundul pe capacul lăzii de la studio, priveam oraşul prin marele geam panoramic, de la limita sa de jos, cu tramvaiele ce huruiau pe Ştefan cel Mare, la casele şi curţile din prim-plan, în care foiau cunoscuţi din vedere şi-n care ştiam fiecare fereastră, firidă, ţiglă de pe acoperiş şi copac, pînă la cele de mai departe, de pe străzile din spate, case încălecate unele peste altele, amestecate cu crengi contorsionate de arbori şi cu fire telefonice, cele mai multe construcţii cubiste dintre războaie, cu cîte-un geam rotund ce lumina scara interioară şi ferestre dreptunghiulare cu o rafinată, neobişnuită proporţie între lăţime şi înălţime. Mi-aş fi dat şi pielea de pe mine să locuiesc într-una dintre ele, cît mai veche şi mai întortocheată, şi nu în anonimele cutii de pantofi în care trăisem aproape toată viaţa. De multe ori în copilărie luam oglinda de pe peretele de la baie, cu stratul ei reflectant mîncat în cîteva locuri şi, la geam, în zilele de vară însorite, puneam pata de lumină în geamurile caselor de vizavi, încît luminam deodată interioare pînă atunci obscure şi veştede sau orbeam cu spotul strălucitor vecinii ieşiţi pe la porţi. Casa roză ca o prăjitură, cu canaturi verzi la uşi şi la ferestre, cu un balcon lepros pe care vedeam adesea o fată cu trăsături urîte şi un puşti cu părul roşu, era ţinta mea principală. Puştiul îşi ducea braţul la ochi şi încerca să privească spre uriaşul bloc de peste şosea. Tot ce putea vedea, la etajul cinci, era probabil o mare flacără îndărătul căreia se estompa o siluetă de copil. Ameninţa atunci cu pumnul, iar fata se apleca peste balcon, se apuca bine de ramurile unui nuc care umbrea partea de sus a casei şi striga către mine, minute-n şir, înjurături groaznice, pe care le auzeam perfect dacă nu era circulaţie pe şosea.
   Puneam oglinda şi mai departe, peste etajele şi acoperişurile tot mai haotice din partea de sus a panoramei, pînă ce lumina ei abia se mai distingea, spălăcită, de cea de sub răsfiraţii nori albi ai verii, sub care Bucureştiul se-ntindea pînă la marginea cerului. Foarte departe, peste marea de case prăfuite şi frunziş
26
de plopi şi de duzi, se ridicau, profilate pe cer, cîteva clădiri legate atît de intim de amintirile mele străvechi, încît mi se păreau - şi mi s-au părut mereu, pînă ce blocul construit peste şosea mi-a răpit pentru totdeauna oraşul - chiar fragmente din mintea, memoria şi imaginaţia mea: fierăstrăul de sticlă al magazinului Victoria, turnul cu glob în vîrf al blocului Gallus, coşurile cenuşii ale termocentralei, cupola barocă a clădirii C.E.C.-ului... Flame de plopi, ascuţite ca acele, în zarea zărilor, sub cerul mult mai intens în depărtare, tiveau uriaşa, albăstruia, melancolica panoramă.
   Dacă nu era oglinda, apărea atunci de undeva lupa. Era o lupă de filatelist, în ramă de plastic, cumpărată de tata în vremea în care i se năzărise să facă colecţie de timbre. Cu ea dădeam foc literelor negre din ziare, pînă ce un fum subţirel şi înflorit la capăt se ridica în soarele orbitor dintre fereastră şi lada studioului. Dacă priveam prin ea oraşul, îl vedeam răsturnat, ocupînd, în semilună, marginea de sus a lentilei. Dar dacă o apropiam de ochi, imaginea revenea în picioare, dar tulbure, cu verdele copacilor întins în tencuieli şi cu ţiglele mînjite pe cer. Priveam mai ales punctul de aur al lupei. O ţineam atunci orizontal între degete, pe cînd soarele, prin fereastră, ardea nebuneşte, ca o duză de reactor. îmi coboram ochiul la doar un centimetru de sticla groasă, devenită ireală ca un gaz în lumină. Doar punctul ei incandescent se lăţea atunci sub ochiul meu, devenind o mare de aur, o poleială de aur topit ca pe nimbul icoanelor, dar în care suiau şi coborau, lent, fiinţe filiforme. Le priveam fascinat, uimit că-mi vedeam în spatele lor şi propriul ochi reflectat pe lentilă, cu gene lungi şi negre, cu iris căprui în jurul pupilei aurii în care fremătau, cu umbrele lor neînchipuit de subţiri, firişoare ca de lînă şi animalicule mai evoluate, cu branhii şi cili în continuă agitaţie. Tipsia de aur bătut mă ţinea în transă mi-nute-n şir, pînă cînd un nor o dizolva şi suprafaţa lentilei devenea iar pînza strălucitoare a unui miniaturist, cuprinzînd Bucu-reştiul în ochiul de peşte al sticlei reci.
   De fapt, aşteptam norii, oricît de adîncă ar fi fost ataraxia punctului de lumină. Acolo, între lada de la studio şi caloriferul de sub fereastră, vedeam atunci cum oraşul se adună-n lentilă, desenat cu un vîrf de peniţă infinit de subţire şi colorat de-
27
licat, dar scînteietor, cu creioane Hardmuth, cu propriile mele creioane colorate din cutia de tablă unde stăteau în degrade-uri, mai consumate sau mai întregi, douăzeci şi patru de creioane mirosind a ţigări de foi. Aşteptam norii, cu formele lor imprevizibile, pentru că, întrerupînd sclipirea camerei obscure, lăsau să se reflecte în lupă, ca pe-un capac străveziu de ceas, mereu şi mereu alt Bucureşti. Uneori nu se-arăta pe lentila curbă nici o construcţie, doar păduri străbătute de rîuri pămîntii. Alteori, de-a lungul unei Dîmboviţe mocirloase, între ziduri precare, se adunau cîteva biserici şi case. în alte imagini oraşul creştea, cu uliţe sucite, cu Mitropolia cocoţată pe deal, cu grădini risipite pestriţ printre case, cu turnul Colţei, tronconic şi dizgraţios ca o bucată de măsea lucioasă înfiptă-n gingia urbei. Trăsurile ce mişunau pe străzi desfundate lăsau cu-ncetul locul primelor automobile, malacoafele de mătase pline de funduliţe deveneau rochii drepte, cu talia foarte joasă, casele negustoreşti ornate cu ciubucării şi mascaroane se ruinau şi pe maidane se ridicau vile cubice, austere ca nişte cavouri, printre care treceau tramvaie străvechi. Pe măsură ce-apropiam ochiul de peisajul din lentilă coboram mereu mai adînc în acele lumi, vedeam detalii explodînd în gros-planuri, dezvoltînd la rîndul lor detalii ce ocupau şi ele tot discul cel limpede la o privire şi mai pătrunzătoare. Mă amuzam uneori să-mi concentrez privirea, din forfota unei urbe balcanice, pe-o singură zonă albastru-cenuşie care deodată, umplînd lentila, devenea o grădină de vară cu garduri vii, grătar de mititei şi muşterii stînd la mese pe scaune de răchită, tărcaţi pe feţe, pe fustele lungi şi pe costumele în carouri cu pete de aur şi vînt de la soarele prefirat prin frunzişul copacilor. Alegeam apoi o singură femeie, cea roşcată de la măsuţa de lîngă intrare, figură viclenuţă în rochie pejnbe îmbumbată pînă la gît, cu perle cenuşii pe piept, cu braţul sprijinit de spătarul scaunului, ţinînd între degete un fir de gura-leului cu patru flori cărnoase, portocalii. Floarea aflată cel mai jos pe tulpină e pe jumătate mascată de-o mare frunză cu fiorduri adînci, iar pe frunza de un verde aproape negru abia se mişcă un purice de plante de un altfel de verde, mai fraged ca al ierbii, agăţat de gigantica frunză cu şase picioruşe subţiri ca firele de păianjen. Plonjam către el pînă cînd ocupa deodată tot ochiul lentilei,
28
apoi doar pe unul dintre picioare, ce se lăţea acum în cristalul tulbure ca un ferăstrău verde, grosolan şi ameninţător. Mereu mă desprindeam cu efort şi regret din adîncirea fără limite a minunatelor stampe. Mereu mă trezeam din nou în lumea mea, buimăcit, lăsam lupa pe masă şi mă duceam la bucătărie, unde mama prăjea mereu ceva pentru masa de prînz.
                 Uletul morii se amplifica imediat ce deschideam uşa de la bucătărie, pentru că, vara, mama ţinea întotdeauna deschisă cealaltă uşă, de la balcon. Viespi mari şi puternice zburau peste tot, prin ninsoarea fulgilor de la plopii din spatele blocului, care pătrundeau pînă şi la noi în bucătărie, formînd grămăjoare prin colţuri. Nu mi-o pot aminti pe mama din acea epocă decît aşa: mică şi asudată, în veşnicele ei rochii de diftină ieftină, în aerul acela albăstrui de la prăjeală şi plin de viespi. Prin uşa de la balcon intra strălucirea verii, vară adîncă şi leneşă, cu miros de cărămidă încinsă de la clădirea morii de vizavi şi cu nori în dezvoltare încremenită, orbitor de albi în adîncimea cerului. Deasupra aragazului, în aerisirea cu grilaj, neagră de ulei ars, era cuibul, şi el înnegrit, al viespilor, pe care insectele în puternice platoşe galbene roiau, amestecîndu-şi picioarele şi antenele. Dar zumzetul lor abia dacă se distingea de huruitul monoton al sitelor electrice din clădirea prăfuită a morii. Cînd ieşeam pe balcon - balustrada lui, plină de lădiţe de flori, îmi venea atunci pînă la umeri - mă suiam pe vreo cutie sau pe sania mea şi priveam minute-n şir ceea ce mi se părea cel mai măreţ peisaj din lume: imensul, imensul'edificiu al morii „Dîmboviţa", ridicîndu-se, cu frontoane şi turnuleţe ce sfîrte-cau norii, în mijlocul unei curţi pustii, incomensurabile, peste care-şi lăsa ca un gnomon umbra. Clădire melancolică, fără vîrstă, cu sute de geamuri îmbîcsite de praf şi făină, cu spaţii între cărămizi în care încolţeau şi creşteau ierburi şi-n care înfloreau clopoţei albaştri. Faţadă stacojie pe care suiau cîteva scări de incendiu, tubulare şi ruginite, aruncîndu-şi umbra fili-
30
formă în vîntul fierbinte. De la poarta pe care, aplecîndu-mă mult peste balustradă, strivind aproape cu pieptul florile „de piatră" pastelate din lădiţe, abia o zăream, poarta din spatele blocului, pe care o foloseam drept tablă şi-o împînzeam cu litere şi desene făcute cu cretă colorată, şi pînă la edificiul morii făceai sute de paşi prin curtea toridă, rareori străbătută de vreun morar grăbit, în halat alb. Mai bine zis, ai fi putut face, căci pe atunci nu oricine dintre copiii din spatele blocului se putea lăuda că s-a căţărat vreodată pe gardul din prefabricate dintre bloc şi curtea morii, că s-a strecurat printre sîrmele ghimpate care-1 tiveau, că a sărit în partea cealaltă şi s-a trezit brusc în acea zonă străină, necunoscută, vuitoare, care-ţi strîngea inima. Puţini rezistaseră acestei vrăji rele şi-naintaseră prin vasta pustietate către palatul colosal, simţind cum creşte, cu fiecare metru de pavaj străbătut, apăsarea singurătăţii şi-a groazei. Foarte, foarte puţini îşi înghiţiseră avid frica, aşa cum înghiţi apă cînd simţi că te-neci, se repeziseră pe ultimii metri, atinseseră cu vîr-ful degetelor zidul stacojiu de cărămidă, ţipaseră ascuţit şi-o luaseră la fugă-napoi cît puteau, simţind cum peretele zgrunţuros trozneşte, gata să se prăbuşească peste ei. Multă vreme n-am văzut nimic mai copleşitor decît moara „Dîmboviţa", desprinsă parcă din nebunia arhitectonică din visele mele, aceleaşi dintotdeauna.
   între aceste două zone de lume îmi duceam pe atunci viaţa, pierdut în labirintul derizoriu al apartamentului nostru: oraşul întins la nesfîrşit sub elevaţia cerurilor spălăcite şi pline de nori din faţa blocului, spre care dădea numai camera mea, şi castelul melancolic al morii, înconjurat de fabrici şi ateliere, conducte ruginite şi coşuri de fum înălţate pe la-nceputul secolului, arhitectură industrială dominată încă de patima ornamentului gratuit, vizibile din celelalte odăi şi mai ales din balconul nostru plin de regina-nopţii. Prin acest labirint cenuşiu-verzui, în care lumina intra rar, filtrată prin tulpinele transparente ale florilor de la geamuri (iar cînd ningea, iernile, prin florile brumate de gheaţă încrustate în sticla ferestrelor şi lăsînd doar în partea de sus un spaţiu strîmb şi sticlos prin care puteai vedea ninsoarea), o căutam întotdeauna pe mama. N-o căutam nici cu ochii, nici cu ochiul mai complex care-mi umplea craniul, ci mă-ndrep-
31
tam spre ea chemotactic, adulmecîndu-i feromonii, ascultînd chemarea corpului ei eteric, cedînd unei absorbiri irezistibile către părul şi ochii şi braţele ei, şi buzele ei rujate cu cel mai prost şi mai ieftin ruj, către bluzele şi fustele ei şi parfumul ei de odicolon cumpărat în sticle în formă de maşinuţă. Oriunde-aş fi fost în cochilia mea de beton, ştiam şi unde era mama, căci, dacă odată cordonul ce ne lega, cu arterele şi vena lui albăstruie, fusese tăiat, în schimb scînteia încă tulbure şi imperios alt cordon, cel dintre sprîncenele noastre, extensibil ca un elastic şi la fel de gradual, căci cu cît mă-ndepărtam mai mult de locul în care trebuia să fie mama, cu atît frica şi dragostea mea creşteau mai mult şi mă făceau să alerg mereu înapoi către locul care era mama, să identific cu o revărsare de bucurie obiectul care era mama, să mă caţăr în poala statuii vii care era mama şi să-mi apropii ochii de ochii ei, să ne ciocnim ţestele exact în locul dintre sprîn-cene, pentru ca acel cordon de nelinişte sclipitoare să dispară şi noi să rămînem aşa, frunte în frunte, cu pleoapele-nchise, cu braţele-ncleştate, cu acelaşi zîmbet de fericire înspăimîntată pe buze. Nu aveam timp să stau senin în poala ei, nu aveam degete să binecuvîntez. Mă agăţam de pliurile vestmîntului ei, mă impregnam de fastul indigenţei ei, întorceam spatele meu îngust către lume. în momentele-acelea în care ne regăseam o priveam mereu în faţă, şi ea avea faţa mea, supradimensionată, negricioasă, cu cearcăne ca trase cu pensula, cu scobituri adinei sub pomeţii obrajilor, cu un mare Omega melancolic între sprîncene. Cum eram, în fiecare clipă a vieţii mele, mereu cu faţa spre ea, rotin-du-mă în jurul ei asemenea lunii, mama era de fapt nucleul fiinţei mele, sîmburele din fructul complicat al relaţiei noastre, rugos şi străbătut de canale asemeni celui de zarzăre, pe care-1 înveleam cu carnea străvezie a mîinilor, pieptului, pulpelor, obrajilor mei. Crescusem din ea, dar acum ea era în mine, mă revărsasem din interior asupra ei. Mama era acum embrionul din burta cu buric proeminent a minţii mele, spre ea priveam din toate părţile deodată, mereu cu faţa spre ea, mereu fascinat de ea, mereu sfîrşit de dragoste şi dor pentru ea. Eram mereu gra-vid cu propria mamă iar ea, visătoare, tresărea uneori în lichidul amniotic al somnului meu. Era vastă cît o statuie al cărei piedestal de calcedonie lustruită ar ocupa un sfert de planetă, ocultat de
32
nori şi vitrificat de cerurile albastre.
   De multe ori, în după-amiezele lungi de vară, în orele pustii cînd copiii trebuiau să doarmă şi în spatele blocului nu mai vedeai decît mobila pe jumătate despachetată şi cîţiva hamali mîncînd brînză cu roşii pe o masă de bucătărie nou-nouţă, aşezată la umbră pe asfalt, mă duceam la bucătărie, mă aşezam pe scaunul înnegrit de jeg şi de fum şi vorbeam cu mama, pe cînd ea robotea la veşnicele ei mîncăruri, făcea rîntaşuri sau prăjea cartofi în tigăi atît de tuciurii şi de arse, că furculiţa cu care amesteca strălucea prin ele ca platina. Uneori ne luam cu vorba şi uita uleiul pe foc pînă cînd se-ncingea aşa tare, că mîna de cartofi tăiaţi şi uzi pe care-o arunca în tigaie exploda cu un zgomot înspăimîntător şi flacăra urca pîn-la tavan, iluminînd-o şi aproape carbonizînd-o pe mama, care însă nu-şi pierdea firea, ci lua tigaia în flăcări şi o ducea repede pe balcon, unde sufla vîntul şi focul se potolea. Rămîneam apoi amîndoi fără glas, eu chircit pe scaun, cu mîinile la urechi, ea asudată, cu părul subţire zburlit, într-un fum albastru prin care abia dacă ne mai zăream.
   Mama era marea mea poartă de trecere. Realitatea mi-era pe atunci impenetrabilă ca un perete multicolor: obiectele, oamenii, casele, curţile, salcîmii, străzile cunoscute, văzute aievea sau în vis erau desenate, în două dimensiuni, pe zidul care mă-ncon-jura, sferic, de peste tot. Singură mama, încastrată şi ea-n zid, în altorelief, cu zîmbetul ei chinuit şi ochii căprui de ţărancă, era moale, era penetrabilă, de parcă zidul ar fi avut acolo o decalcifiere şi în locul crustei concave de var s-ar fi ivit treptat o pieliţă ce putea fi sfîşiată. Doar prin dreptul mamei se putea ieşi, aşa cum ieşim, în clipa morţii, prin locul din creştet, dintre patru oase-mbinate, ce rămîne moale atîta vreme. Mama era translucidă ca un zgîrci prin care pătrundea în sfera mea o lumină de dimineaţă.
   Vorbeam, fireşte, despre Tîntava, despre tataie, despre fraţii şi surorile ei, despre locurile unde mai stătuserăm pînă să ne mtităm aici, în Ştefan cel Mare. îmi povestea despre Groapa lui Oiiatu, un iaz din marginea satului unde copiii mergeau să se scalde, ieşind cîteodată cu picioarele sfîşiate de ştiuci. Casele deveneau tot mai mizere pe măsură ce coborai dinspre mijlocul sathlui către margine, totul putrezea şi se ruina, mirosea tot mai
33
tare a dude, a fructe fermentate-n butoaie uriaşe, a garduri de tulpini îngălbenite de porumb, a ţărînă şi balegi. Ştiam, fusesem pe-acolo, totul îmi era familiar: acea prelungire a lumii, „la Tîn-tava", cu totul diferită de peticul de oraş pe care-1 numeam „acasă", era şi o prelungire în timp, adînc în vremurile imposibile de dinaintea primelor mele amintiri, de dinainte de momentul venirii mele pe lume. Coborînd în timp, era ca şi cînd ai fi coborît spre marginea satului: el se fărîmiţa treptat, putrezea într-o vermină de poveşti şi imagini neclare pînă se dizolva cu totul în întunericul rînced. Aşa cum mijlocul satului, cu bodega, biserica şi Sfatul Popular - iar înspre Băcanu magazinul sătesc, „coperativa" - erau partea tare, bătătorită, a Tînta-vei, cu case tencuite şi pomi proaspăt zugrăviţi cu var, după care veneau „liniile" cu case mai noi, învelite cu tablă, cu oameni încă îmbrăcaţi ţărăneşte, pentru ca la margine bordeiele de ţigani şi români săraci să se amestece într-o mahala părăginită, satul avea structura lui şi-n confuzia timpurilor (căci timpul pentru mine era pe-atunci tot un fel de spaţiu, mai straniu şi mai găunos, în care fiinţele se-ntrupau din voci într-o lume pur auditivă), căci „adevărat" era doar satul pe care-1 trăiam cu toate simţurile cînd mergeam la ţară, pe cînd cel din amintirile mamei, deşi se numea la fel, nu era acelaşi. Şi nu pentru că mama ar fi invocat stafii de mult dispărute, chiar dacă unele mai trăiau şi le puteai întîlni pe uliţe, ci fiindcă el trăia numai în vocea ei, construcţie arbitrară şi încîlcită ca şi vorbirea ei de femeie simplă ce desena, povestind, icoane naive şi copilăroase, tot mai sclipitoare pe măsură ce se-apropiau de realitatea ei tare, pentru ca ultima zonă, marginea satului ei temporal, să fie altceva şi decît amintirile mele, şi decît amintirile ei, şi decît timpul, şi decît spaţiul, şi decît ochiul, şi decît urechea. Qăci satul şi mai vechi decît amintirile şi desenele cu vorbe ale mamei, cel de dinainte de naşterea ei, se pierdea în bălţile, mărăcinişurile, mormanele de gunoi şi arăturile imaginarului, acolo unde numai simţurile inefabile, mirosul, gustul şi buricele degetelor mai puteau înţelege ceea ce, fiind fabulaţie, era dincolo de spaţiu, timp şi memorie, era din acel loc unde trăiau toţi laolaltă, încremeniţi în strălucirea lor, Dumnezeu Tatăl, Hristos, sfinţii şi Maica Domnului, morţii pentru care trimiteau caloieni pe Argeş
34
şi pe Sabar, lume veche şi inaccesibilă, nevăzută şi tainică. Mama îşi amintea cum mergea, de la doi-trei ani, cu vaca la cîmp, cum „nenea", unchiul Florea, le călărea şi le-nghiontea pe surori cînd erau mici, chirăindu-le-n fiecare seară în paturile casei bă-trîneşti, cu perne umplute cu paie. îi vedea parcă în faţa ochilor pe „mămica şi tătica", vedea peretele de icoane şi poze îngălbenite, dar abia dacă mai ştia cum îi chemase pe bunicii ei, despre care nu pomenea niciodată, ca şi cînd lumea n-ar fi existat decît începînd de cînd era ea mică şi-apoi s-ar fi degradat, ar fi pălit tot mereu în splendoare şi adevăr, căci realitatea şi adevărul erau pentru ea, ca pentru toţi oamenii vechi, lucruri opuse şi incompatibile. Nici mie, stînd în bucătărie şi uitîndu-mă după viespi, nu-mi trecea prin cap s-o întreb mai multe lucruri. Dacă n-ar fi fost mama şi tata, prelungiri limpezi dincolo de naşterea mea, şi care stăteau pe jumătate îngropaţi în nisipul timpului, aş fi crezut şi eu că lumea începuse cu mine. Aveam sub frunte doi ochi pe care, dacă-i închideam, lumea înceta. Fusese o vreme în care eram convins că, dacă închideam ochii, nu mă mai vedea nimeni. Dar ce fel de ochi aveau mama şi tata ? Ei văzuseră lucruri de dinainte de inventarea privirii, şi pe care eu nu le mai puteam privi, ci doar auzi. Urechea era ochiul meu pentru timp, din ochii părinţilor, ca nişte pui zbîrciţi ieşind din ouă, se iveau urechile copiilor. Dar ce fel de lucruri erau cele nici văzute, nici auzite, nici măcar de ei, şi care totuşi trăiau în corpul nostru şi le trimiteam fiecare, scrîşnind din măsele şi zvîcnind din şale, în alte corpuri, din care ieşeau alte corpuri ? Nervii le adunau din muşchi şi tendoane, din carnea umedă a organelor interne, le duceau prin încrengăturile rădăcinilor către măduva curgînd pe sub porţile de triumf (sau furcile caudine ?) ale vertebrelor, care le vărsa în delta mirifică din ţeastă, şi amintirile fără spaţiu şi timp, fără ochi şi urechi, fără gust, miros şi pipăit măcar, trăiau acolo, se declanşau acolo într-o succesiune care era însăşi ţesătura vieţii noastre, aşa că oricine vedea fără ochi ceea ce ochii ultraîndepărtaţi, periferici şi trişti ai celor străvechi, oameni, jderi sau păianjeni, zăriseră cîndva cu adevărat în lumea adevărată.
   Aşa că şi mama, sub lumea ochiului, a spaţiului, a momentului de acum, şi sub lumea vocii şi a urechii, sub voce, în sunete şi inflexiuni, în mirosul ei de rîntaş şi de colonie ieftină, în bu-
35
cătăria care o-mbrăca sărac şi ieftin ca şi bietele ei capoate, îmi transmitea ceea ce şi ea ştia fără să ştie că ştie, mă învăţa ceea ce şi ea învăţase, şi nu de la popa Ciocoiu, nici de la învăţătorul Spiridon. Aşa aflasem despre satul din munţii Rodopi, despre macii aduşi de ţigani, despre războiul dintre diavoli şi îngeri şi despre fuga rămăşiţei din sat, pe vreme de iarnă, în căruţe trase de cai mărunţi, peste marele fluviu Dunav. Aşa văzusem fluturii uriaşi, încremeniţi ca nişte bivoli înaripaţi în sticla groasă a fluviului îngheţat, întinzîndu-şi acolo aripile curcubeene. Aşa ştiam de Vasili, băiatul subţire care-şi zidise umbra în Dunăre, rămînînd pentru totdeauna străveziu la razele soarelui ca şi bila de sticlă pe care-o găsisem cîndva într-un înveliş ţepos de cas-
                  I-/iftul bătrîn, proiectat de inginerii din secolul trecut, care parcă sculptau în metal, lemn şi cristal de stîncă maşinile lor mecanice - pe o placă groasă, acum neagră de jeg, scrie cu litere gotice Stifter & Co. -, liftul fără oglindă, în schimb cu mai multe manete de metal zgrunţuros de care simţeam mereu impulsul de-a trage, oprea în cele din urmă la ultimul etaj. Ieşeam şi mai urcam cîteva trepte. Pe culoarul îngust şi ascendent se aflau lăzi cu leandri şi ficuşi, luminaţi tulbure de p fereastră rotundă. La ultimul etaj, în glandul blocului tu1 mefiat, se afla doar uşa, stacojie şi scorojită, a garsonierei mele şi încă o uşă cu geam, mereu încuiată, care dădea pe micul palier cu balustradă ce-mi înconjura, suspendat în gol, odaia, ca o grădiniţă pustie în jurul unei case construite în vîrful unui turn. Pe terasă, atît cît puteam vedea prin geamul pătat de muşte, erau o sîrmă de rufe, pe care încă mai atîrna o zdreanţă scorojită, şi o carcasă de frigider Fram. Dacă mă trezeam noaptea şi ieşeam să mă impregnez de singurătatea impersonală, tare ca gelatina, de pe micul hol din faţa uşii mele, luminat de un bec palid, şi dacă, pentru ca tăcerea şi irealitatea să devină totale, stingeam pînă la urmă şi becul, deodată năpădea înăuntru lumina stelelor, care făcea ca siluetele frigiderului, ficuşilor, sîrmei de rufe să devină negre ca zmoala.
   Şi intram în odaia mea cu o masă, un scaun şi-un pat, unde scriu şi acum, în faţa ferestrei ovale, şi în care parcă am locuit întotdeauna. Foarte rar se aud aici zgomotele estompate de la apartamentele de dedesubt, voci şi sunet de ţevi, zgomotul apei trase la baie. Şi mai rar vine cineva aici: mama şi, de cîteva ori,
37
Herman. Prin fereastră norii-mi pătrund în odaie ca un abur cu steluţe de gheaţă. Singurul lucru viu, aici, este manuscrisul meu zvîcnitor, pieliţele astea mustind de un sînge albastru. Co-conul.de păianjen pe care-1 manevrez cu braţe păroase, pe care-1 încălzesc la lumina ochilor mei multicolori. Peste care-mi tîrăsc pîntecul cu filiere din care curge salivă. Manuscrisul meu, ponta mea, cartea mea ilizibilă, încîlceala de tufiş în flăcări, care nu se consumă şi din care se aude o voce mentală, fără buze, limbă, palat şi laringe: „Scoate-ţi încălţările din picioare, căci pămîn-tul pe care stai e sfînt.“ Căci manuscrisul meu din membrane vii, suprapuse, lipite, bălăcite una-ntr-alta repetă fidel stratificarea creierului meu, e harta pe suport aspru de celuloză a împletirii de neuroni ce formează icoana lumii sub ţeasta mea. Iar peste stratul manuscrisului meu, reflectîndu-i fidel fiecare buclă, punct şi ştersătură, se întinde marele manuscris stelar, pulberea de neuroni gigantici, interconectaţi, de sub ţeasta Dumnezeirii. Astfel cele trei scrieri (neuroni, litere şi stele) stau lipite ca un sistem de lentile în obiectivul unui aparat optic prin care, privind cu întregul tău corp, ai putea să-ţi vezi viaţa. Să-nţelegi, în fine, ce ţi se-ntîmplă, cum de te-ai întîmplat. De ce eşti cu necesitate aşa cum eşti. De ce ar fi fost imposibil să nu fi existat niciodată. Căci ce sînt toate faptele vieţii tale: casele în care ai stat (Silistra, Floreasca, Ştefan cel Mare, Uranus), feţele pe care le-ai văzut, cărţile pe care le-ai citit, cuvintele pe care le-ai spus, edificiile monstruoase din visele tale - palate de marmură pe sub porta-lele cărora intră fluturi, statui cu ochii goi acoperiţi de molii, bolţi neomenesc de înalte din apexul cărora coboară păianjeni grei, cu labele răşchirate, pe fire scînteietoare - tramvaiele cu care ai mers, oraşele prin care-ai trecut, decît stele grupate de mintea ta în constelaţii iluzorii, aşa cum adevăratele stele, ce desenează în noapte Ursele, Săgetătorul sau Leul se află în planuri străine unul de altul în grosimea bolţii cereşti şi doar ochii noştri de pămînteni, din punctul nostru unic, privilegiat între toate, e-n stare să vadă, să construiască, să scrie pe cer contururi de eroi şi de zei. Doar la un parsec distanţă harta stelară se sparge, desenele se strîmbă-n anamorfoze groteşti, din Orion o stea intră-n constelaţia Qurm şi alta-n constelaţia Vach şi totul se risipeşte în straniu şi-n neînţelegere. Fractali, mereu fractali în tristul joc
38
repetitiv al lumii. Căci tot la fel se întîmplă în neuronii noştri sculptaţi de vînturi, zgomote şi lumină. Amintirile şi trăirile noastre au unitate numai din punctul din care privim, din cu-vîntul cel mai enigmatic din lume, eu. Ce ar lega, altfel, între ele, faţa oribilă, de demon veninos, năzărită mie într-o noapte de vară din adîncul vieţii mele, de Amsterdamul pe care-1 voi construi aici, în grosimea cărţii, la numai un centimetru distanţă de foaia pe care-o citeşti acum, şi de chinul unei dureri de dinţi din adolescenţă ? Haosul capătă sens doar pentru că sînt aici şi nu cu un ângstrom mai la stingă, pentru că spre mine se-ngustează perspectivele, pentru că sînt pupila, pentru că sînt eu, pentru că sînt Mircea. Pentru că manuscrisul îmi înveleşte scoarţa cerebrală şi bolta-nstelată îmi înveleşte manuscrisul, şi fiecare cuvînt se leagă, în sus şi-n jos, de-un neuron şi de-o stea.
   Mă aşez la masă şi iau pixul în mînă. Recitesc de zeci de ori ultima pagină, cea din vîrful topului tot mai gros, şi pe care n-am niciodată curajul s-o dau la o parte, aşa cum, cînd cădeam şi-mi însîngeram genunchiul, se făcea acolo o crustă pe care-o tot zgîndăream, pervers, savurînd usturimea dezlipirii cîte unui colţişor, fără să îndrăznesc totuşi s-o smulg deodată şi să-mi contemplu rana mustind de sînge. Mereu pornesc de-acolo, de la ultima pagină, uneori atît de străină mie, atît de desprinsă de orice fire şi orice legături (deşi în hialinul de meduză al cărţii se vad bine şi nervii, şi venele, şi glomerulele sudoripare, şi muşchii piloerectori care ajung în dermă şi o fac vie), încît parcă n-aş mai citi o pagină de text, ci aş încerca să-nţeleg dispunerea aleatorie a petelor de rugină şi sulf pe o piatră de rîu sau aş privi, ca altădată, mozaicul din sala de baie, văzînd în el cîmpuri de bătălie sau scene de bordel. Nu citesc, ci ghicesc, asemeni unei ţigănci, într-o palmă muncită, murdară, cu tăieturi înnegrite de păcură, în care liniile abia se mai văd iar podul palmei e puternic şi dominator ca un munte împădurit, palmă în care străluceşte totuşi, printre milioane de drumuri, creste şi cărărui, triumfătorul M aşezat oblic, reliefat de crevase adînci, format din linia capului, a inimii, a vieţii şi-a norocului, singurul semn real într-o palmă altfel haotică la fel ca tot ce se-ntîmplă. Citesc de zeci de ori ultima pagină şi ghicesc astfel cum va fi următoarea, în care voi ghici de asemenea mîine. îmi construiesc ghiocul ghicind
39
în el, adăugîndu-i astfel strat după strat de sidef, pînă ce-1 schimb într-un palat cu odăi tot mai vaste, crescînd asimptotic în spirală, fiecare odaie de zece ori cît cea precedentă, doar ultima rămî-nîndu-mi, mereu, accesibilă. Căci dacă-n orice castel există, aco-lo-n adînc, sub vedute, carcere şi capricii, o uşă condamnată, o cameră interzisă, în enormul meu mausoleu, secretat de melcul umed al vieţii mele, toate camerele sînt interzise, blocate, baricadate pe dinăuntru, în afară de ultima, în care încă mi se permite să locuiesc. Dar odăile în spirală ale palatului meu de sidef nu sînt clădite-n spaţiu ci în timp, ele sînt ţestele mele succesive, de la pieliţa ce-mi învelea mugurul cerebral cînd încă pluteam în lichid amniotic pînă la zgîrciul ce-nfăşura creierul meu după naştere, la craniul încă moale de la un an, la cel de la cinci ani, de la zece şi şaptesprezece ani: odăi succesive, lus-truite-n interior, în care omida grasă a minţii vegetează, aşteaptă clipa cînd va sparge în ţăndări bolta de os şi-şi va desface, în fine, aripile.
   Privind în trecut, contemplu arhitecturi cerebrale, păduri de axoni şi dendrite în constelaţii irepetabile, bolţi tot mai joase umplute cu idoli tot mai impunători, în hainele lor de piatră, în liniştea lor de mormînt. Şi-abia de sub ultima boltă de fildeş cranian, cea din clipa morţii mele, va ieşi, ca să se odihnească în creştet, pe fontanelă, nimfa halucinantă a psihicului meu, umflată de lichid şi cu aripi zgîrcite, pompînd substanţa din pîn-tec, perla aceea lichidă, în aripi, privind meta-lumea cu ochi tari, bombaţi şi impersonali, abia atunci va desface aripi multicolore, cu lacuri de carmin şi delte de negru şi franjuri de albastru electric, cu toate feţele şi peisajele lumii înghesuite pe fiecare solzişor invizibil, cu boabe mari de rouă între perişorii toracelui, cu picioruşe subţiri ca aţele rotind încet viermele înaripat, pregătindu-1 pentru desprindere şi zbor. Abia atunci,^înconjurat de slava rotundă a Shahasrarei, marele fluture va zbura deodată în toate părţile, în cele patru dimensiuni vizibile şi-n cele şapte strîns înfăşurate, pînă ce puterea şi culorile lui vor umple ţeasta fără tîmple şi frunte, craniul fără etmoid, sfenoid şi occipital al Dumnezeirii.
   îmi imaginam uneori mîntuirea ca pe o ejaculare de fluturi, levitînd cu miliardele într-o spermă de aur. Din miliarde de ţeste
40
umane, ca din nişte icre străvezii, ieşea cîte-un fluture minunat, încondeiat cu stricnină, chinoroz şi şofran. Stolurile lor uriaşe înnegreau zarea. Toţi lopătau, într-un aer de aur topit, spre la-birintele şi labiile tărîmului celuilalt, toţi se înşurubau în viforul gelatinos al unor trompe gigantice. Fiecare dorea mîntuirea, era doar sete de mîntuire, dar în fiecare clipă piereau cu miile, epuizaţi sau devoraţi de monştri diformi. Un noroi gros de fluturi avea să se scurgă apoi, fără glorie, din acea Vulvă. Milioane însă lopătau mai departe din aripile lor ţepene, ca de aeromo-dele, scrutînd întunericul umed cu ochii lor bulbucaţi. Se năpusteau înainte, nor după nor, în rafale de vînt colorat, purtaţi de dragoste şi de chimism, fără să ştie ce caută, fără să caute, dar găsind în fiecare clipă unicul drum către redempţiune, calea faţă de care Tao şi Vedele şi idolii şi religiile şi drogurile şi poezia sînt doar triste surogate profane. Dar mîntuirea nu era pentru toţi, nici pentru mulţi, nici pentru unii, căci nici credinţa şi nici faptele nu ajută, ci este doar pentru unul, unul singur dintre toţi fluturii ce aleargă să cîştige cununa, ce iau cu asalt, clipă de clipă, împărăţia. Unul singur va fi mîntuit din fiecare lume posibilă, şi nu cel mai bun, nici cel mai adevărat. Iar mîntuirea nu e o fericire, ci e teribilă ca o boală fără de leac. Căci noaptea se face tot mai îngustă şi mucilagiul tot mai vezicant. Aripile iau foc în acest jeleu. Rămîn doar nervurile, mănunchiuri de nuiele agăţate de-un pîntec martirizat. Şi totuşi cîteva sute de fluturi se mai împing înainte, se tîrăsc mai departe prin canalul de carne şi foc. Labe articulate ies din pereţi şi apucă, mandibule sfîşie cîte-un capăt de aripă ca pe-o pînză de corabie. Schelete de fluturi se leagănă în plase dese de păianjen. Cînd planeta burtoasă apare deodată în gigantica ei cavernă, doar cîteva zeci o mai pot detecta cu penele moi ale antenelor. Atunci dragostea devine copleşitoare. Cu aripile în flăcări, fluturii zvîcnesc înainte. Lopătează prin cangrenă şi agonie. Se agaţă unii de alţii, se caţără unii peste alţii pentru încă o gură de dragoste. Sfera creşte în faţa lor, lumina ei depăşeşte miliarde de sori. Lava din foto-sferă desenează pe pielea ei tatuaje mirifice, încheagă şi deschea-gă universuri. O duzină de fluturi o vînează ca nişte avioane vechi de război, se-apropie aşa de mult că deodată orizontul e doar lumină groasă ca mierea. Unul din ei, nu cel mai bun, nici
41
cel mai adevărat, se-mplîntă primul în pieliţa vie, o sparge şi se topeşte-n minunea ei. Ceilalţi ajung doar la o nanosecundă distanţă, dar porţile sînt deja-nchise. Un mare cutremur electric îi arde pe toţi, şi le arde apoi şi cenuşa.
   Unul singur a fost mîntuit, un singur curier a transmis informaţia. Doar prin el se va naşte un inconcevabil copil din doi zei uniţi într-un rut astral. Da, sîntem spermii, şi zeii sînt tot spermii ai unei lumi mai înalte. Şi fluturii cerebrali, tot mai gigantici din lume-n lume, se înalţă din ţeste şi lopătează prin acelaşi aer de aur al mîntuirii. Nimic însă pentru ales. Pe el îl striveşte privirea zeului hiperbaric. Şi nu va şti niciodată că marele copil de lumină ieşit din oul cu care el s-a unit va avea ochii lui, bărbia lui, un fel al lui de a-şi trece degetele prin păr. Căci mîntuirea nu o capeţi, ci se întîmplă prin tine, e minunea trecerii de la un strat al lumii la altul. Tu eşti numai cheia porţii dintre lumi, dar o cheie ce s-ar topi în broască şi împreună cu ea ar genera uşa şi spaţiul magic de dincolo.
   Pe care-1 contemplu acum, singur în frigul coridorului, cobo-rînd tot mai mult în trecut, aşa cum tragi tot mai în spate piatra din praştie ca s-o proiectezi apoi, cu putere-nsutită, spre viitor.
                 1Fierăstrăul verde, grosolan şi ameninţător, ocupînd tot ochiul holbat al lentilei şi revărsîndu-se şi pe dinafară, se îngustă, cu efecte neaşteptate de concavitate şi îngroşare a contururilor, pînă deveni evident că nu e altceva decît piciorul, multiplu articulat, al unei insecte. Curînd, porţiunea ei dorsală, cu inelele abdomenului la fel de verzi (un verde mai închis decît al frunzei pe care stătea, iată, puricele de plante), intră tot mai mult în obiectiv, aşa încît, în cîteva secunde, întreaga gînga-nie, cu şase picioruşe filiforme şi o trompă ca un arcuşor de ceas înfipt în derma lucioasă a frunzei, deveni vizibilă în medalionul lupei de filatelie, ca un exponat de muzeu într-o lumină puternică, a minţii, ai zice. Pe măsură ce sticla bombată se ridica, insecta devenea tot mai mică, lăsînd ca în jurul ei să apară, lăţite şi diluate către margini, alte porţiuni ale lumii ei, contextul ei de culori şi texturi: lobul, negru de verde, al marii frunze, apoi zonele ei mai luminoase pe care fibrele se aliniau în lungime, ca ale ierbii, avînd în stînga prima semilună portocalie, deocamdată imposibil de identificat. Structuri galben-portocalii pînă la sîngeriu se dezvoltă acolo, în stînga sus, cărnoase şi rigide, fascinant de frumoase, cu ogive şi tije şi volute adînci, cu perişori şi puf prăfuit, pînă ce întreaga floare de gura-leului se arată, acum, pe cînd insecta iniţială abia dacă se mai vede în centrul imaginii strălucitoare. Developarea şi elevaţia sînt tot mai rapide, mişcarea de blow-up cuprinde zone tot mai întinse, curînd se vede, întreagă, tulpina de gura-leului cu patru flori dispuse la distanţe tot mai scurte, iar la capătul codiţei, tot în stînga sus, apar deodată vîrfurile unor degete (unghiile date cu un
43
roşu destul de strident) şi cîteva structuri încă imposibil de decriptat, una, două, trei benzi cafenii foarte late, cu asperităţi albicioase din loc în loc. Braţul, delicat şi rotund, e de femeie, aşa cum se şi cuvine, şi se sprijină pe benzile cafenii, reduse acum la nişte simple nuiele ale unui fotoliu de răchită. în secundele următoare culorile explodează, suprafeţele capătă o complexitate fără speranţă pentru descriptor: cutele pembe ale unui piept de rochie, modelate de o topologie subtilă şi schimbătoare, convexităţile unui şirag de perle, un obiect incomprehensibil la început, care se dovedeşte pînă la urmă a fi doar un bumb de os cusut cu fir aurit, pînă cînd, cu gîtul decupat deocamdată de marginea de sus a lentilei, devine accesibil privirii întregul corp, în rochie la modă (comandată la Leclerc, pe Podul Mogo-şoaiei), al unei femei pe care deja o bănuieşti jună şi ambetată, avînd în jur mobilier de grădină bălţat cu aur şi umbră, halbe de bere licărind galben pe masă, piciorul în pantalon vişiniu al cuiva şi un sfert din figura stupidă, cu guşă dublă, a altei cucoane, purtătoare a unei pălăriuţe cu cireşe adevărate la panglică. Pe cînd în zonele laterale apar tot mai multe mese şi personaje, agitîndu-se şi pălăvrăgind, desfăcînd larg gazete, privind chiorîş la ceasuri de buzunar, tamponîndu-şi nasul cu pudră din pudri-ere dolofane, cu oglinjoară, pe verticală se iveşte capul, deocamdată deformat grotesc, al tinerei femei, cu ochii scurşi către buze şi buzele întinse pe bărbie, iar în partea de jos un picior foarte uşor şi o botină din cea mai fină, între plăntuţe sîrmoase ivite dintre pietrele caldarîmului şi mucuri îndoite de ţigarete scumpe, cu dungă de aur. Sîntem, înţelegem abia acum, într-o grădină de vară cu garduri vii, grătar de mititei şi domni şi doamne stînd în jurul meselor pe scaune de răchită, pe cînd soarele, tremurînd prin frunzişul copacilor (duzi* duzi cu fructe albe şi violete) le punea pe feţe, pe fustele lungi şi pe costumele vărgate pete de aur şi de vînt. Juna e roşcată şi are o figură vicle-nuţă de ţărancă gătită orăşeneşte. în clipa în care rezoluţia imaginii ajunge la un nivel realist telescoparea-ncetează şi sonorul porneşte, aşa că o putem auzi pe cea numită „Eufrosina, ma mie" sau, mai des, doar „Frosico, puico" gîngurind alintată -vehement totuşi - către posesorul piciorului în pantalon vişiniu: „Dimpotrivă, dimpotrivă, domnule căpitan, eu sunt mîn-
44
dră că sunt româncă şi crez din tot sufletul că Petrică are rezon. Ah! Atîtea sclifoseli auzi la damele din ziua de azi, cu pansioa-nele şi pianul şi franţozeasca lor de Dîmboviţa... Io n-am mai fost la pansion, şi tata a fost arendaş; săracu\ în Ialomiţa, şi mama, săraca, a fost fată de popă, da' nu mă dau pe o sută de sclifosite cu nasul pe sus, cu toate mofturile lor..." „Trebuie să recunoşti însă, ma chere", interveni doamna cu cireşe la pălărie ce şedea cu cei doi la măsuţă - şi pe cînd vorbea îşi aşeză uşor mîna adipoasă, cu vinişoare de-a lungul degetelor strînse-n metalul brutal al cîtorva inele cu pietre rare, peste cea a tinerei femei - „trebuie să recunoşti că Hajdău a furat ca-n codru din Les Precieuses ridicules. Dacă te gîndeşti numai la Musiu Jorj: ma chere, ce idiot! Oare toţi cei ce vorbesc franţozeşte să fie nişte spînzuraţi ? (Test une caricature gogone! Ce-a mai aplaudat mojicimea la aria aia (cum zicea, soro ?): « Ne-am strîns minţile cu fracul/ Şi simţul ne-am încărcat/ Cu haine de unde dracul/ Copiii şi-a botezat! »“ „Şi-a înţărcat, madame Sophie!" „Pardon ?" Căpitanul repetă: „Şi-a înţărcat. Dracul nu botează copiii." Căpitanul avea încă frizura un pic turtită de la strălucitoarea cască de pompieri ce trona acum pe un colţ al mesei, atît de lustruită încît nu era norişor de pe orbitoarea boltă a verii care să nu-şi găsească imaginea comprimată pe arama căştii. Mai zăreai, adunată în luciul ei, întreaga clădire a otelului Dacia, în curtea căruia se aflau grădina de vară şi o parte din scena varieteului pe care trupa lui I. D. Ionescu tocmai reprezentase Trei crai de la răsărit. Aflată doar la cîteva degete de caschetă, o halbă de bere-şi proiecta şi ea pe metalul curb imaginea ciclopică, părînd a fi un edificiu mai înalt încă decît otelul însuşi. Brusc, imaginea halbei scăzu însă dramatic, aproape zbură către curbura din stînga a căştii, căci căpitanul înşfăcase minerul de sticlă zgrunţuroasă şi ridicase halba către buze. Pe cînd sorbea, im-pregnîndu-şi mustaţa de spumă, îşi mai aruncă o dată, nerăbdător, ochii negri, încruntaţi şi întotdeauna prea serioşi, către intrarea grădinii, unde, pe uliţă, dormitau cîţiva muscali cu birjele. Avea pleoapele tivite cu o dunguliţă albăstrie (cum avea să le aibă, peste un secol, şi strănepotul său Mircea), iar genele atît de groase, atît de întunecate, încît puteai vedea cioplitura în patru muchii a fiecăreia dintre ele, fibroasă în arcuirea ei ca un
45
fir din coada cailor, şi la fel de uscată. Faţa descărnată, smeadă, de bărbat trecut de patruzeci de ani, avea o frumuseţe răvăşitoare pentru femei, poate şi fiindcă era mereu austeră şi tristă. Uniforma, cu toţi eghileţii strălucind ca în prima zi de purtare, era impecabilă, de fapt aproape prea corectă, de parcă ar fi îmbrăcat o figură de dioramă. Sistemul osteo-muscular al căpitanului Badislav părea să funcţioneze inefabil, fără să forţeze vreodată, în genunchi şi în coate, materialul vişiniu al uniformei. Ca să spunem adevărul pînă la capăt, uniforma era doar una de paradă, prevăzută, alături de faimoasa cască, şi cu o sabie poleită, bună doar să zdrăngăne pe caldarîm. Cînd cele două dame l-au întîlnit plimbîndu-se îngîndurat prin faţa grădinii Alcazar, în dosul Pasagiului român, căpitanul tocmai se-ntorcea de la defileul dat în cinstea Majestăţilor Sale în faţa statuii lui Mihai Bravul şi numai chef de comedii n-avea. Dar M-me Zam-phiresco era proprietăreasa la care şedea cu chirie şi care nu mai văzuse de două luni un ban de la el, iar Frosica - graţioasa lui vecină, nevasta mitocanului de la numărul 14. Nu putuse refuza cu nici un chip, mai ales că simţise, cînd sărutase mînuţa înmă-nuşată a amantei lui, acea strîngere discretă care-i provoca imediat o erecţie, pe care hainele ţepene cu greu o puteau ascunde. De cîte ori degeţelele angelice nu i se plimbaseră, în sus şi-n jos, pe membrul său viguros de ţăran, în căldura parfumată a alcovului plin de perini... De cîte ori limbuţă de pisică nu insis-tase-ndelung pe sfîrcurile lui cafenii de pe pieptul fără un fir de păr! Aşa că mersese, vrînd-nevrînd, la grădina Dacia, mult dincolo de barieră, pe un soare toropitor şi în zgomotul agasant al roţilor birjei pe drumul desfundat. Nici în împrejurări oarecare ieşirea asta nu i-ar fi făcut plăcere - căci teatrul îl plictisea, mai ales cel cu cocarde tricoloare, după care se dădea-n vînt burtăverzimea - şi, dacă era să ia o halbă-două şi nişte patricieni, prefera locantele şi grădinile din oraş, Gagel, Raşca sau Alcazar, unde era cunoscut şi i se făcea credit, decît să se-nece-n praful Herăstrăului sau să plătească treizeci de bani micul la Avedic sau Sans-Souci. Solda nu era mare: cu ce-i trimetea Măriei la Tîntava, cu ce-1 costau birturile şi Frosica, başca tabacul şi cîte-o podăreasă din vreme-n vreme, se ducea totul pe apa sîmbetei. Noroc că ordonanţa i-o dădea garnizoana, căci altfel
46
nu şi-ar fi permis un domestic. Cu atît mai mult după răvăşi-toarea dimineaţă de septembrie, după întîmplarea de la defileu şi în nerăbdarea întîlnirii cu femeia de pe carul Justiţiei, numai de vorbit despre craii poligloţi ai lui Hasdeu (un bătrîn descreierat: îl văzuse de curînd cum umbla cu mersul lui de insectă nervoasă pe caldarîmul de sub ferestrele Vocii Poporului, vorbind în barbă de unul singur şi răşchirînd degete exasperate spre cer) nu avea poftă. Abia dacă avea puterea să pară că mai urmează în conversaţie pe cele două dame, aprobînd uneori sau zîmbind la-ntîmplare. Ochii ficşi, cu irişi neconvergenţi spre vreun lucru din această lume, deveniseră simple bile pasive, străvezii ca globii oculari cu contragreutate de plumb ai păpuşilor.
   Cît de stranie fusese dimineaţa! De cum deschisese ochii, în odaia sa cu chirie, privirea îi căzuse pe curba albastră a ligheanului ce aştepta, smălţat şi pur, pe stativul său. Lumina puternică dar rece a zorilor îl tăia din umbră cu o precizie şi-o claritate a desenului cum numai o lanternă magică ar fi putut-o face. Ligheanul era mai adevărat decît tot ce s-ar putea vedea vreodată cu ochii. Vasile se frecase la ochi, se ridicase-n genunchi în patul larg, cu înflorituri de alamă pe tăblii, se-nchinase la icoana din peretele de la răsărit şi, în cămeşa sa lungă pînă peste genunchi, prinsese a levita, în picioarele goale, prin odaie. Soarele n-avea nimic de-a face cu transparenţa scînteietoare ce umplea încăperea. Icoana parcă nu era pictată, ci se deschidea ca o fereastră spre lumea de nori văratici şi cer albastru a lui Dumnezeu, iar acesta era viu şi concret, în vestminte de pînză aspră, cu marele ceaslov din braţe nu numai îmbrăcat în piele, ci mirosind a piele şi a cerneală roşie, cu barba uşor înfoiată de o briză venind dintr-o parte, cu un mic os mort deasupra sprîn-cenei, cu un coş pe gîtul înroşit. Păsările geometrice de pe scoarţa de deasupra patului se ţineau cu mîini de om de florile geometrice, vădind cum fiecare fir de lînă din ţesătură e răsucit din alte fire şi fiecare din acestea din alte fire şi aşa la nesfîrşit, toate la fel de vizibile în coaja lor subţire de vopsea organică. Ceasul cu capace de fier de pe masă era şi el mai greu şi mai dens decît ar putea fi vreodată un ceasornic. Privindu-i curbura de rugină şi cristal, căpitanului i se păru că-i vede distinct fiecare rotiţă dinţată şi că-i poate auzi, sub bolta capacelor, ticăitul apocaliptic,
47
de orologiu de catedrală. Căpitanul n-avea de unde să ştie că astfel ţi se arată lumea în ziua morţii tale, dar avu senzaţia limpede că se află undeva în miezul minţii lui, sau poate a altuia. Sentimentul irealităţii nu-l părăsise nici în timp ce ordonanţa trezită din zori (căci era zi de paradă) îl îmbrăca din cap pînă-n picioare. Căpitanul privise dinţii de baga ai pieptănului de parcă ar fi fost o arătare mistică, un mesaj copleşitor. La fel se uită la faţa stupidă a soldatului, observînd prima dată cum îi picură uleiul de pe viţele de păr năclăite.
   Ajunsese la garnizoană puţin cam tîrziu. Colonelul inspecta deja mult prea lustruitele pompe trase de catîri, cu tulumbele răsucite şerpeşte în jurul cisternelor de alamă. Marile depozite de cărămidă roşie din curte îi părură deodată ameninţătoare, iar platanul uriaş - prea viu pentru un simplu copac. îşi mai reveni în rutina comenzilor milităreşti şi a verificării pîrghiilor şi manometrelor de pe pompe. în vîrful Dealului Spirii, micuţa cazarmă părea aşezată, ca un timbru delicat, pe dîmbul pubian al unei femei uriaşe. Coloana de pompieri, avînd în sînul ei obligatoriul car alegoric, ieşi pe la ceasurile zece pe poartă şi, printre copacii stufoşi, înveşmîntaţi în rugină, coborî spre pîntecul damei. Carul era clădit după desenele unuia dintre ofiţeri, maiorul Poppesco, pictor peisagist şi zugrav de firme în timpul liber, ba chiar şi arhitect, deşi oraşul nu se putea încă lăuda cu nici o casă înălţată după planurile lui. El închipuise o clădire cuprinsă de flăcări, cetăţeni dezesperaţi smulgîndu-şi părul pe la ferestre şi un angel pompier atîrnat de-o funie, ca să pară că soseşte în zbor din ceruri, stingînd flăcările cu apa dintr-un vas de cristal. în taină, mişcătorul tablou vivant era furat de la divinul Rafael, care şi el înfăţişase o dată fresca unui mare incendiu. Toată hardughia de şipci şi mucava, înfăşurată în limbi de pînză roşie, era aşezată pe loitrele largi ale unui car tras de trei perechi de boi şi se legăna atît de tare, că M-me Poppesco, ce trebuia să stea la catul de sus al căsoaiei ca să fie salvată din flăcări de angelul pompier sub ochii Majestăţilor Lor, fusese gata să fie azvîrlită peste pervaz la un hop, aşa că pînă la urmă coborîse pe scara dinăuntru şi şedea acum lîngă răcanul care mîna boii, încercînd, cu evantaliul, să mai risipească nesuferitul lui miros de usturoi.
   Coloana coborîse spre Podul Mogoşoaiei, de curînd rebote-zat Calea Victoriei - dar nimeni nu-i zicea încă pe noul nume -,
48
sub} privirile holbate ale tîrgoveţilor. Fercheşi, cu mustăţile bine răsycite şi unse cu unt, strînşi ca nişte viespi în mundirele lor vişinii, pompierii, de ale căror isprăvi de la ’48 încă se vorbea, eraţi adoraţii damelor şi puţini erau cei care nu aveau trei-patru amante dintre junele abia reîntoarse din Rusia, încărcate de blănuri, ruble şi giuvaeruri, dar şi de viţii destule. Din cînd în cînd, cîte-o nevastă de negustor, cu ochii daţi cu ristic, se desprindea din mulţime ca să-i dea vreunui ofiţer un crin cu cîte-va cupe albe ca nişte goarne sau un mănunchi de garoafe. Cînd o fetiţă, ieşind dintr-o prăvălie cu fereşti murdare, îi întinse lui Vasile un bucheţel de clopoţei albaştri, căpitanul avu din nou impresia că trăieşte în visul cuiva. Fetiţa nici măcar nu-i zîm-bise, iar degetele ei, simţite o clipă, erau îngheţate. Şi acum, stînd la masă în grădina de vară, căpitanul îşi amintea ochii fetiţei, atît de gravi şi de maturi, încît ochii unui om în vîrstă, copleşit de nenorociri, ar fi părut pe lîngă ei aproape senini. Pe cînd îi dădea florile, copila îi şoptise ceva la ureche, un nume parcă, vechi şi cunoscut, dar care îi devenise obscur tocmai din cauza asta, aşa cum îşi pierde sensul un cuvînt repetat de sute de ori. Atunci o apucase de încheietura mîinii şi vroise s-o întrebe ce-a spus, dar micuţa se zbătuse şi, pînă la urmă, îl zgîria-se pe dosul palmei atît de tare, încît trebuise să-i dea drumul. Tulburat, căpitanul abia dacă mai ştiu pe unde trece coloana. Stătea agăţat de pîrghia pompei şi privea în neştire casele şi trăsurile de sub cerul cu nori scînteietori. Aerul era plin de funigei. Presiunea enormă a unui veac de istorie făcea apele epocii dense şi străvezii ca ale unei prisme de cuarţ. De altfel, un pal curcubeu străbătea, dacă te uitai bine, întreaga viziune a acelei zile de sfîrşit de august şi un efect de lentilă îşi aduna cerculeţele violete pe turlele bisericii Sfîntul Spiridon, din depărtare.
   Intrînd pe Podul Mogoşoaiei, pompierii zăriră de la bun început, printre palatele şi otelurile ce începuseră să se ridice, cu faţadele lor neoclasice ca nişte machete gălbui şi cu prostul obicei al epocii de-a umple fiecare ogivă şi şarpantă cu neamuri întregi de statui de ghips, marea coloană a defileului oficial, pestriţă şi alunecoasă ca un şarpe abia năpîrlit. Privind peste capetele mării de gură-cască, Vasile aproape că se trezi din visare cînd trecură prin faţa lui, pe caldarîmul bine măturat, hojmele fan-
49
tastice ale carelor şi personagiilor, înconjurate de reprezentanţii tuturor stărilor şi colegiilor naţionale. Nu-i putuse totuşi zări, căci trecuseră deja, pe Traian împăratul, ce deschidea coloana sporovăind paşnic, deocamdată, cu Decebal despre pariurile de la cursele de cai şi străduindu-se să-şi ţină armăsarul la pas, căci viteazul rigă al dacilor, mergînd pe jos, abia putea păşi în lotcile impresionantelor lui opinci. Duşmani de moarte în ficţiune, cei doi regi erau amici buni în realitate şi puteau fi văzuţi în orice seară la birtul actorilor de lîngă Teatrul Naţional. După cei doi bărbaţi vestiţi, mirosind a levănţică împotriva moliilor, dar din coapsa cărora ieşise toată românimea, veneau, flancaţi de soldaţii lor cu zale şi chimire de piele, cu coifuri de fier lustruit, alţi voievozi ai neamului, fiecare înveşmîntat ca în tabloul ce-1 reprezenta, de parcă ar fi avut doar un singur rînd de straie, fiecare cu însemnul după care putea fi uşor recunoscut. Tîrgo-veţii îl ghiciră imediat, după cucă şi bardă, pe Mihai Bravul, iar sub platoşa lui cu piepţii atît de reliefaţi că ziceai că are ţîţe de muiere (gurile rele spuneau, de altfel, că sculptorul francez ce făcuse statuia voievodului de la Universitate ar fi aşezat capul lui Mihai pe-o veche statuie ecvestră a Ioanei D’Arc) îl recunoscură mai departe pe Spiru, luptătorul de la circul Sidoli, de la care mulţi voinici ai mahalalelor mîncaseră bătaie în arenă vara aceea. „Spirule, Spirache!“ îl strigau de peste tot băieţii de prăvălie, ţinîndu-se după el ca după urs şi-ncercînd să-i smulgă barda din mînă. Lîngă colosalul voievod, Ştefan părea un pitic, tîrîndu-şi hlamida tivită cu vulpi prin ţărînă şi uitîndu-se crunt înainte. Ţepeş, văru-său, cu o mutră suspect de cumsecade, îşi căra ditamai ţeapa pe umăr şi, din cînd în cînd, împungea cu ea mai jos de spinare pe camaradul lui medicinist ce păşea lîngă Domnul Moldovei, înveşmîntat în plăieş cu cuşma pe-o ureche. Mai în urmă se ţinea Mircea, bătrîn ca Moş Crăciun, cu un bărboi la fel de alb şi cu un toiag noduros în mînă. Urmau domnitori mai obscuri, mai ponosiţi, pe care gloata nu-i mai ştia, aşa că trebuia să-i întrebe mereu: „Tu cine eşti, nenicule ?“, dar satisfacţia mulţimii fu cu atît mai mare cînd zări pieptul plin de ceaprazuri al lui Vodă Cuza, cu oca în mînă şi ţinîndu-1 de braţ amical pe moş Ion Roată. „Hei, bărbuţă!“ se auzea strigînd de peste tot. „Curvârule!“ Dar maiorul păşea mai departe netul-
50
burat, făcînd din cînd în cînd cu mîna către vreo damă mai nurlie îşi zîmbind cu pomeţii lui asiatici.
   Vasile apucă să le vadă doar pe ţărancele române care urmau, tinere şi graţioase în fotele lor dar cu feţe de îngrămădite, ce duceau pe o periniţă de catifea coroana regală, apoi pe prizonierii turci flancaţi de dorobanţi. Veneau apoi carele, trase de boi, huruind printre casele cu mai multe caturi şi umplînd podul de balegi fierbinţi. Cei din marile căruţe trebuiau să închipuie, trecînd prin faţa baldachinului regal, măreţe tablouri vivante, dar deocamdată şedeau pe loitre uitîndu-se plictisiţi în jur ca nişte maimuţe amărîte. Defila mai întîi carul Agriculturii, cum se şi cuvenea într-o mică ţară rustică unde grîul, purtat pe şlepuri în susul Dunării, era aproape singurul mijloc de cîştig. O ţărăncuţă de operetă ţinea în braţe un uriaş, cumva indecent, corn al abundenţei. Un ţăran cu fustanelă lustruia cu mîneca fierul plugului şi-i tot spunea ceva, mînios, muierii de lîngă el, care, cu furca-n brîu, îşi tot muta de colo-colo coşul cu lînă de tors. Urma Comerţul, ce închipuise o corabie de scînduri mergînd pe valuri de satin albastru, după care venea carul Belelor Arte, pe cafe un pictor de şevalet îşi desena modelul, o muză în rochie cui mii de încreţituri ce întindea o cunună de lauri către un bărbat ilustru. Lîngă ei, Faima suna dintr-o trompetă de mucava poleită, sprijinindu-şi o mînă pe umărul unui sculptor care cioplea la un bloc de marmoră. Veneau apoi bijutierii, ceasornicarii şi florarii (cu o imensă jerbă de orchidee, cum gloata nu mai văzuse nicicînd: sute de guri de vipere deschizîndu-se ca să-şi azvîrle parfumatul venin), boiangiii, cizmarii şi brutarii. Aceştia din urmă coceau pîine chiar în carul lor tras de opt boi şi-o aruncau, fierbinte, tîrgoveţilor. într-una dintre ele, strigau ei, era ascuns un inel cu mărgăritar.
   Căpitanul lăsa nepăsător să-i pătrundă-n pupile pestriţele efluvii ale pestriţului carnaval, după ce-i străbătuseră corneele străvezii şi cristalinul subţiat şi bombat, pe rînd, ca un muşchi transparent, de fibrele căprui ale irişilor. Imaginile erau sorbite îri mediul de gelatină al corpului vitros şi îşi izbeau fiecare gifăunţ de foton - pachet de unde de diferite lungimi - de retină ce căptuşea fundul ochiului. Treceau aici prin celulele gan-glionare, prin stratul interior plexiform, prin celulele bipolare
51
şi prin stratul exterior plexiform, toate permeabile la lumină ca nişte rigle de cuarţ, pînă ajungeau la adevăraţii fotoreceptori, celulele conţinînd magica rodopsină, aceeaşi în ochii creveţilor, ai oamenilor şi-ai îngerilor. Aici fantasticul mozaic de culori îşi convertea intensitatea, contrastul, forma, culoarea în impulsuri electrice care străbăteau axonii nervilor optici, se-ncruci-şau în chiasm, ajungeau în nucleul dorsal geniculat al talamu-sului, de unde, ca dintr-o lentilă divergentă, porneau proiecţii spre zona optică primară, aflată în jurul fisurii calcarine a lobului occipital, în partea cea mai din spate a craniului. Aici imaginea inversă transmisă de retină era reconstruită, interpretată şi prelucrată de şase straturi de neuroni grupaţi în mii de columne. Aici pîsloasele imagini primeau strălucire şi margini clare, volum şi saturaţie a culorilor. Macheta fără viaţă şi fără psihologie a celor văzute, totuşi, de doi ochi din ţesut organic ai unei fiinţe cu idei şi cu frustrări era trimisă-n cele din urmă în ochiul minţii, în aria optică secundară, unde nenumărate mecanisme de control o conectau cu memoria, o recunoşteau şi-o valorizau, o făceau să însemne ceva, o legau de dorinţele şi nevoile şi gîndurile şi viaţa celui care ar fi trebuit să navigheze în mediul coroziv al existenţei reale, să se hrănească şi să-şi transmită genele mai departe, dacă întreaga sa fiinţă n-ar fi fost doar de hîrtie şi cerneală tipografică. Aşa cum este cazul cu Badislav Va-sile, care, nebănuind că vine din adîncul altei minţi şi că traiectul său optic există doar în măsura în care a fost descris (pe cînd stomacul său, de exemplu, există doar în această paranteză), se mulţumeşte să primească mai departe efluviile luminii de august, întrerupîndu-le cu dese clipiri din pleoape.
   Carul pompierilor intrase deja în coloană, intercalîndu-se între cel al tramvaielor şi cel al tragerii la semn. Mtllt înaintea lor licăreau tichiile brodate de pe carul israeliţilor şi stropii arte-zienei de pe cel al fabricii de apă gazoasă. Trecuseră mai bine de treizeci de ani de cînd băiatul Vasili, ales de preotul satului fugar, îşi lăsase umbra în fluviu, pentru ca podul de gheaţă prin care străvedeau fluturi uriaşi să nu crape şi să nu-i înghită stihia. Umbra lui pierise atunci, pierzîndu-şi contururile-n neaua pufoasă, şi dusă fusese pentru totdeauna, lăsîndu-1 pe Vasile cu sentimentul, pe care-1 ai uneori în vis, că eşti gol într-o odaie
52
înţesată de oameni ce te privesc curioşi şi revoltaţi. Sătenii din Tîntava, care-i cunoşteau povestea, de mult nu-i mai băgau în seamă ciungirea asta, căci altfel fusese băiat harnic şi gospodar, iar fetelor pe care le răsturna în hambar, pe paturi de fîn, printre roţile păianjenilor cu cruce, nu prea le păsa că flăcăul ce le străpungea între crăcii albi ca smîntîna n-avea mamă, tată şi umbră, căci avea şi ceva ce ţinea loc de toate, şi cînd se muiau sub el li se umplea ţeasta de o lumină de aur. Vasili crescuse pe nesimţite, muncind pe la unul şi pe la altul ca argat, rînind la vaci şi ţesălînd la cai pînă ce pielea i se impregnase de sudoare de vită. Nu împlinise treisprezece ani cînd muierea unui gospodar la care se băgase slugă, făcîndu-i-se milă de el că dormea pe prispă sub cerul violet al unei toamne-ngheţate, îl chemase-n odaie, apoi în pat, şi-i arătase cum să-şi împingă ţeava de carne în locaşul umed, anume făcut, mirosind nu a peşte, cum se zicea, ci a ştimă a apelor, a fărmăcătoare. Băiatul văzuse atunci prima dată, la lumină de opaiţ, ţîţele groase, fundul înduioşător ca de fetiţă, crăpătura cu franjuri de carne dintre pulpe, corpul cu piele dulce al celuilalt om, al omului străin şi dorit numit femeie, şi curbele şi umezirile acelui altfel de om îi schimbaseră ochii, din ochi de copil, în ochi de bărbat, într-o singură noapte. Cu aceste testicule negre, serioase şi triste de sub sprîncenele mereu încruntate le ameţea Vasili pe codanele din sat, le poseda înainte de a le fi atins şi le fecunda înainte de a le fi posedat, aşa încît, înainte de a-şi lipi gura de-a lui, seara, la poarta caselor de chirpici, în mireasma de corcoduşe strivite-n iarbă, fetele rămîneau grele de dragoste. îl luau atunci de mînă şi, tiptil, intrau în tindă, trăgînd cu urechea la somnul horcăit al mă-mucăi, de sub peretele de icoane. Urcau pe cuptor, în aşternutul ciudat de rece, şi se iubeau pe perinele umplute cu paie. Fata-şi strîngea între dinţi coada-mpletită ca să nu ţipe ca din gură de şarpe la vederea, simţirea, trăirea luminii de rupere de lumi, de spargere de ţeastă, din clipa cea mare. Rămînea apoi cu ochii în grinzi, tremurînd şi zvîcnind, udă fleaşcă de sudoare, şi adormea înainte de a-şi fi venit în fire. A doua zi uita totul, de parcă acea lumină de rai i-ar fi şters cu desăvîrşire cîteva ceasuri, cîte-va slove din neînsemnata scrisoare a vieţii ei, cele mai dulci şi mai sfinte.
53
                 j^^Earia se făcea fluture în fiecare dimineaţă. Maică-sa nu ştia nici ea cu cine-o făcuse, căci mai toţi pruncii născuţi după fuga din Rodopi fuseseră zămisliţi în dezmăţul lapţilor de ţigan, în sure unde patru-cinci flăcăi cu ochii lărgiţi de otrava macului apucau o muiere, îi azvîrleau un sac pe faţă şi-i frîngeau apoi şalele pînă-n zori. Fetiţa venise pe lume-n Tîntava, pe cînd satul abia dacă număra douăzeci de bordeie, dintre care unul era biserica. Crescuse singuratică, fără fraţi şi surori, de la trei ani se dusese cu vaca la păşune şi de la cinci dăduse drumul la caloieni pe apa Sabarului: coşciuge micuţe de lemn cu un om de lut în ele, avînd pe piept o lumînare aprinsă. Puneau caloienii în apă pe-nserat, cînd se puteau despuia la adăpost de priviri, căci toate fetiţele trebuiau să fie goale cum le făcuse maică-sa. Doar cerurile de foc ale Bărăganului le luminau, tot mai mocnit, trupuşoarele băieţeşti pe cînd, adunate roată, scăpărau amnarul şi aprindeau luminarea. Primăvara ca-loianul era-mpodobit cu flori de salcîm, din care fetele rupeau ciorchini şi-i mîncau cu lăcomie, iar toamnele cu frunze uscate, în care şi mătasea omizilor devenise fărîmicio^să. Ultimului îi dăduseră drumul pe Sabar toamna tîrziu, cînd apa-ncepea să fie ferecată-ntre maluri de gheaţă şi cînd un suflu fioros stingea, ca apoi să le reaprindă, stelele de pe cer. în mireasma de ţuică şi busuioc a bordeiului, fetiţele frămîntaseră lutul în albiuţa de lemn în care Maria dormise înfăşată cît fusese pruncă. Din pasta amară ca fierea, frămîntată cu lapte de vacă şi balegă, plămădiseră un cap cu ochi din pietricele de rîu şi dinţi de boabe de fasole, un trup cu buric de măcieş zbîrcit, mîini şi picioare ca nişte cîr-
54
naţii moi, degete cu unghii de cioburi de strachină. Fiecare dintre <!:ele şapte fecioare îşi despletise cozile şi-şi retezase o şuviţă de păr, pe care o înfipsese în ţeasta moale a caloianului. Fiecare-şi apăsase degetul arătător pe pieptul lui, de-o parte şi de alta, aşa că-n curînd făptura de lut avea coaste. Aduseseră apoi icoana cea făcătoare de minuni cu care cîndva preotul înfruntase viermuiala din adînc şi rostiseră, fără să-nţeleagă un cuvînt, un şir de vorbe bulgăreşti, lăbărţate şi-mpletite ca o velinţă mohorîtă. Apoi numărară pînă cînd sorţii căzură, pentru prima dată în acel an, pe Maria, care se înfioră, pe cînd celelalte şase se-ntoar-seră ca nişte păsări speriate şi se ascunseră pe sub paturi, după cuptor, în tindă, cu mîinile peste faţă şi ochii atît de strînşi, că le dăduseră lacrimile. Maria ştia ce avea de făcut. Luă între palme bulgărele de lut ce mai rămăsese nefolosit, înfăşurat într-o basma neagră. îl întinse, bătîndu-1 cu pumnişorii, ca o lipie rotundă, şi aluatul acela moale şi-l apăsă pe faţă, cuprinzîndu-şi fruntea, ochii, obrajii, buzele şi bărbia. Atunci simţea fiecare fetiţă, la rîndul ei, cît de amar era lutul. Căci atunci limbuţă lor, oricît ar fi vrut ele să şi-o strunească, se-mpingea între dinţi ca un animal cu voinţă proprie şi atingea cu vîrful masca moale şi răcoroasă. Trebuia să rămînă cu ea pe faţă cît de mult îşi putea ţine răsuflarea, apăsînd ca să se imprime bine sprîncenele şi nările delicate, şanţul de pe buza de sus, genele, fiecare în parte. Cînd nu mai putu, Maria trase uşor de marginea de sus, dez-lipindu-şi lutul de pe faţă. Interiorul măştii era sidefiu, ca şi cînd un strat al pielii, subţire ca pînza de păianjen, ar fi rămas în scobiturile măştii, dîndu-i un luciu care-n penumbra încăperii ţărăneşti (la geam crengile unui păr bătrîn nu lăsau să intre nici măcar plumburiul serii) se arăta asemenea luminii de lună. Codana ţinea acea lună ciudată în palmele făcute căuş. Ştia că ar trebui să se-ntîmple ceva, dar mai ştia că nici o fată care mai trecuse prin asta n-ar fi scos o vorbă despre ce văzuse atunci. Privea ţintă chipul ei scobit, atît de intens îl privea, încît în cele din urmă i se păru că ea nu mai are faţă, că faţa ei a rămas acolo, în lut, şi că ar trebui să deschidă acele pleoape ca să vadă cu adevărat, printre degetele-nspăimîntate. Curînd, lutul începu să asude. Stropi de o limpezime gelatinoasă, aruncînd scînteieri ascuţite ca acele, aburiră adîncul măştii şi-ncepură să se scurgă
55
lent pe pereţi, adunîndu-se în cele mai adînci scobituri. Nasul, pomeţii şi pleoapele se umplură primele de lichidul gros şi neverosimil de transparent ce-şi arunca acum lumina, ca de apă, în grindă, mască de lumină tremurătoare cu chipul Măriei. Cînd toată masca se umplu şi lichidul scînteietor se curbă uşor deasupra buzei, fetiţa se mai privi o dată-n el ca-ntr-o oglindă şi apoi strivi-n palme, ca şi cînd ar fi vrut să-şi prindă chipul visător în capcană, masca de lut, o terciui pîn-o făcu un bulgăre cleios şi, cu lichidul sidefiu împrăştiat pe braţe, pe faţă şi pe piept, se-apropie de albia în care zăcea caloianul. Stropi neobişnuit de mari, ca boabele lipicioase de pe roua-cerului, se rostogoleau pe podeaua de lut, tinzînd să se unească asemenea boabelor de mercur. Prin forţa strivirii în palmă, un jet de gelatină ţîşnise printre degetele fetei drept pe icoana arhanghelului Mihail, deformîndu-i acum ca o lupă măritoare toracele în zale albastre, mantia de purpură fluturîndă, faţa cruntă şi dreaptă de oştean al Domnului, încît îngerul militar părea acum o rădaşcă prinsă de milenii într-un bob de ambră. Maria-ncepu să lucreze ca fermecată, fără măcar să privească frămîntarea rapidă şi precisă a degetelor. Inşii i se ascunseseră cu totul, de fapt, sub pleoapele aproape închise, ce mai lăsau să se vadă doar fîşii înguste din albul ochilor. Degetele cu unghii lucioase, roşii ca sîngele în înserarea adîncă, modelau lutul cu mişcări neomenesc de agile, de parc-ar fi fost labele multiarticulate ale unui păianjen ce-şi ţese plasa, ori pîntecul călugăriţei, ce plămădeşte singur cuibul complicat în formă de smochină. Aşa se frămîntă, uneori, în vis, mîinile adormiţilor.
   Bulgărele de lut muiat în sudoarea mistică a măştii Măriei se alungi ca un cilindru turtit, uşor curb, cu o inimioară lucioasă în vîrf şi, la capătul celălalt, cu o mare umflătură dublă. Lutul fumuriu se deschidea tot mai mult la culoare pe măsură ce fa-lusul erect prindea contur. Curînd, suprafaţa lui avea textura pielii străbătute pe dedesubt de vine şi filamente nervoase, iar pe punga scrotală crescură, fibroşi şi anarhici, perii. Pieliţe, încreţituri, căldură şi duritate elastică, toate deveniră mai adevărate decît adevărul, pînă ce prin ele-ncepu să se vadă. Se stră-vedea acum, prin carnea lucioasă a glandului şi printre cei doi corpi cavernoşi, uretra ce ducea undeva în adînc. Se străvedea
56
sîngele umflînd cele două lipitori strîns unite şi, în scrot, ouăle geihene, ca nişte mari pietre preţioase, cu capetele parazitate de umflături cenuşii de la care porneau canalele seminale. Oarba cu degete iuţi se aplecă peste albie şi aşeză sexul de carne şi vînt între coapsele pămîntii ale păpuşii de lut, unde el se prinse imediat, împingînd rădăcini sîrmoase în solul fertil. Apoi codana acoperi totul cu frunze moarte, ramuri cu măcieşe stafidite, frunze de laur cu ghimpi ascuţiţi. Abia apoi se trezi, deschise ochii şi le chemă pe celelalte, ce nu aveau să ştie nimic pînă ce sorţii nu aveau să cadă şi-asupra lor.
   Asta fusese anul trecut, în care fata făcuse cincisprezece ani. Cîteva zile mai tîrziu, într-o dimineaţă cu negură adîncă, încît nici crengile părului din geam nu se mai vedeau decît ca nişte strigoi, Maria suise în pod după nuci şi, după ce-şi umpluse poala, se oprise în mijlocul podului, fermecată de lumina de lapte ce venea prin luminator. Trecuse atunci peste grinzile dincolo de care nu păşise niciodată, căci i se păruseră putrede şi pline de viermi, dăduse la o parte putini cu interiorul plin pînă sus de mucegai, rupsese roţi uriaşe de păianjen cu insecta grasă, ca un mare bob de strugure negru, în mijloc şi dăduse, într-un colţ muced, de o ladă-nconjurată din toate părţile de sticle goale, cu praful pe ele de-un deget, de lămpi cu fitil, de felinare de căruţă sparte, de damigene ce mai aveau vişine înverzite pe fund. Coceni uscaţi de porumb le înfundau gura în chip de dopuri. Fata dădu drumul nucilor pe podea şi-ncepu să mute sticlele din loc pînă ajunse la marea ladă de zestre, cu zugrăveala înnegrită pe ea ca zmoala. îşi rupse unghiile pînă reuşi să ridice capacul ferecat în aramă coclită, dar ce văzu înăuntru o făcu să cadă-n genunchi, printre sticle, şi să rămînă încremenită acolo, în lumina lăptoasă şi-n curentul care făcea să fluture pînzele de păianjen pe care le adunase în păr. Perle ? Cruci scrijelite în aur ? Icoane bătute în smaralde ? Scule preţioase şi pietre nestemate cusute pe mătase, catifea şi alte ţesături fără nume ? Păpuşi de piatră străvezie cu ochi oblici, smălţuiţi cu albastru ? Inele cu paftale de porfir, cu chipuri de domniţe săpate-n peruzea ? Agrafe cu grăunţe de diamant scînteietor ? Lănţuge-ncurcate, casete de fildeş cu mărgăritare strîmbe, calcifiate de vreme ? Pene de păun cu ochi întrebători, zugrăviţi pe ape de verde şi de azur ? Sau
57
o topitură din toate aceste odoare, o trecere dintr-una-ntr-alta, o răsucire de flăcări bengale, o clinchetire de ducaţi şi ţechini, o pîlpîire de rouă arzătoare în cupa unei brînduşe de toamnă ? Maria-şi înfundă degetele, într-un tîrziu, sub imensele aripi de fluture împăturite în cristalul de timp încremenit al sipetului, le ridică pe braţe umplîndu-se de un puf de solzişori multicolori, orbecăi cu luminosul material în braţe spre gura podului, dărîmînd felinarele şi sticlele de lampă, troznind nucile sub tălpi şi tăindu-se-n uneltele ruginite, coborî aproape prăbuşindu-se scara de fustei negeluiţi şi se-nchise cu fabuloasa ei pradă-n odaie. Desfăcu pe pat largile aripe străbătute de nervuri ca de frunză, ce umplură patul şi se ridicară peste pereţi, acoperind icoanele şi ştergarele de borangic. Fata nu ştia pe atunci că mai toate muierile din sat ascundeau prin cufere legate cu cercuri de fier bucăţi din aripile marelui fluture, ale marelui bivol înaripat lung de patruzeci de paşi pe care, cu ani în urmă, Badislavii îl descleştaseră din cleştarul gheţii dunărene, hăcuindu-1 şi mîn-cîndu-i apoi carnea moale şi dulce ca aluatul la lumina flăcărilor ce lingeau şi lustruiau gheaţa. în întunericul sipetelor, fiecare petic de aripă, de pe-atuncea largi ca nişte catrinţe, crescuse mai mult, se rotunjise, îşi refăcuse forma şi-şi întregise desenele. Maria privea acum vrăjită sorbul modelelor, spirala liniilor, glisarea lentă a culorilor una-ntr-alta. Căci în aripile ei predomina purpura, dar purpura era tivită cu azur, iar cozile de rîndu-nică de la capete erau negre ca păcura. Desenele se topeau în desene, feţele deveneau oraşe, pădurile deveneau păsări, ochii lor deveneau orologii. Rotiţele dinţate din orologii deveneau constelaţii unde trăiau fiinţe al căror nume erau oamenii şi lucrurile lumii noastre. Maria se culcă pe laviţă între cele două aripi răsfirate, şi ele i se prinseră în piele, ancorară de lamele omoplaţilor, trimiseră filamente nervoase în coaste, împinseră vinişoare ce orbecăiau ca viermii spre cîrja aortă. Fata se ridică şi ieşi, cu tălpile goale şi aripile lipite una de alta, în tindă, se privi în găleata cu apă şi văzu o îngereasă cu cozi de ţărancă, ieşi apoi în negura din curte. Nu vedeai nici la cinci paşi, deşi se făcuse ziuă de-a binelea. Iarba era udă şi-ngheţată. Cuptorul de lut, dincolo de ogradă, se străvedea prin ceaţă ca o namilă ce putea fi foarte bine un zmeu, un deal sau o claie de fin. Maria des-
58
făcu aripile, lopată din ele şi se-nălţă, văzu deodată bordeiul de sus, tot mai mic şi mai şters de valurile de fum, apoi satul ca un pîlc de arătări pămîntii, copacii ca nişte mîini ieşind dintr-o apă mare. Văzu şi alte muieri înaripate, unele dînd ocol prin văzduh ca şi ea, altele ghemuite printre crengile goale ale vreunui zarzăre. Cînd urcă deasupra negurei, fu deodată orbită de soarele de început de lume, şi văzu o femeie dormind pe un nor. Le ştia pe toate, erau şi dintre codane, şi dintre cele vîrstnice, erau şi bune, şi rele, toate levitînd deasupra satului lor şi îndrăznind uneori şi mai departe. Fata avea să se facă fluture de-atunci încolo în nenumărate dimineţi, înălţîndu-se printre fulgi de zăpadă sau din rouă sclipitoare a primăverii, dar niciodată n-avea să se mai avînte ca-n prima zi şi n-avea să mai îngăduie ochilor ei priveliştea teribilă a Dumnezeirii. Căci se ridicase atunci, beată de zbor şi de frumuseţea azurului ceresc, mult, mult, mult deasupra lumii noastre. Străbătuse nouă straturi de nori ca nouă coji de sidef, iar după ultimul stătuse-n picioare pe coaja oului lumii, în jurul căruia nu mai era nici măcar nimicul. Dar din vidul acela fără simţire, din moartea aceea fără memorie se-nălţa, ca o auroră boreală, o fantasmă enormă, de necuprins în privire, alcătuită parcă din praf de stele, fiecare bobiţă aurie aflată la parseci distanţă de celelalte. Maria ştiu că era prea aproape de giganticul univers ca să poată desluşi vreun chip, aşa că lopătă către neant şi eternitate, poate veacuri de-a rîndul, pînă ce, cu încetul, pulberea aurie contură un deget de om, un deget de la picior cu o unghie de corn străveziu. Se depărtă şi mai mult, pînă cuprinse-n privire talpa-n sanda cu cureluşe de piele, şi lopătă vieţi întregi pînă ce desluşi poala în veşmînt de mătasă cărămizie, apoi pieptul bunului nostru Tată, pe care odihnea patriarhala barbă cu cîrlionţi de argint. Văzu la dreapta Lui trupul gol al Domnului nostru Iisus Hristos, cu toate rănile sîn-gerînd, dar purtînd, înconjurînd-o nespus de graţios cu braţul drept, crucea din lemn de măr, pe cînd între degetele celeilalte mîxni ţinea-n dreptul inimii un trandafir sîngeriu şi auriu, a cărjui fiecare petală era pudrată cu miliarde de raiuri, fiecare locuit de miliarde de sfinţi. Feţele Tatălui şi Fiului erau străluminate, cum se pierdeau dincolo de putinţa ochiului de-a vedea, de mănunchiul de raze groase izvorîte din Duhul, porumb cu
59
ochi de femeie plutind în viaţa fără sfîrşit. Cutremurată, fata mai apucă să vadă şuviţele de aur ce-i coborau Fiului pînă la şale şi ugerii gingaşi de pe pieptul Lui, şi se prăbuşi apoi pînă ce orice viziune se sparse în cioburi şi se risipi. Se regăsi în ograda casei ei din Tîntava, tîrîndu-şi aripile fumegînde prin bruma de pe iarbă, abia mai nimerind prispa şi apoi uşa. în odaia de culcare îşi desprinse aripile de pe trup şi le-mpături la loc. Le vîrî apoi sub pat, într-o altă lacră, printre parii neciopliţi înfipţi în lutul podelei şi daţi cu var ca pomii, pe care se sprijinea aşternutul.
   De-atunci, Maria abia aştepta venirea zorilor, cînd mămica pleca în vecini sau făcea mîncare în cuptorul din curte, ca să se facă fluture şi să zboare peste satul încă amorţit. în primăvară, pe vremea cînd se deschideau viorelele pe pămîntul negru, încă bălţat de petice de zăpadă umedă, ea coborî într-un crîng de sal-cîmi tineri de pe marginea gropii lui Ouatu, îşi lipi aripile una de cealaltă, arătîndu-şi doar delicata căptuşeală de pe faţa ascunsă, şi prinse să culeagă cupele străvezii, pline de boabe de rouă. Tocmai se-ntreba de ce-or mirosi viorelele aşa de urît, cînd îl zări pe Vasili, ce venea, cu un cojoc pe umeri, pe poteca dinspre sat. Flăcăului nu-i veni să-şi creadă ochilor: fata pe care-o ştia de copilă, cu care jucase de-atîtea ori „Talion, fecior de domn" şi mi-joarca, ardea acum în plin soare-ngheţat, doar în cămăşuţă de culcare şi-n picioarele goale, în crîngul de copaci negri ca zmoala ce-şi aruncau nuielele-n cer. Nu-i zărea încă aripile, dar îl mişcă buchetul de flori viorii pe care-1 strîngea la piept. Se opri, cu ochii la icoana de necrezut. în balta din spatele Măriei, încrustată încă în maluri de gheaţă, se ivi o clipă spinarea leneşă a unei ştiuci. Tinerii se priviră vreme-ndelungată, încremeniţi, apoi el se hotărî către ea iar fata, îngrozită, căci era prima oară cînd o vedea astfel cineva, zvîcni în văzduh şi, după cîteva lopătări din aripile ţepene, pieri după o pădurice ca şi cînd n-ar fi fost. Vasili crezuse că visează, dar, vis sau aievea, rămase cu chipul Măriei în inimă şi, cînd îl revăzu la horă, duminica, între atîtea alte feţe aidoma de codane, se-ndreptă către ea şi-o luă la joc.
   Din dragostea lor, niciodată încununată cu pirostrii, se născu, la mai bine de-un an, pe aceeaşi vreme cenuşie şi îngheţată, Mi-ron, prunc cu unghiuţe vinete, căruia au trebuit să-i tragă de pe cap o căiţă ca băşica de porc ca să i se poată vedea ochii de
60
lapte. Acum, pruncul de-atunci avea paisprezece ani şi, ca şi cînd membrana de pe faţă i-ar fi prevestit firea întunecată şi ascunsă, făcuse deja o mulţime de ticăloşii care amărau viaţa maicii lui şi, de departe, a uitatului, înceţoşatului său părinte. Neîndoios, umbra tatălui său, suptă lacom de Dunăre, se întorsese în sufletul fiului. Prima ispravă a lui Miron, încă un ţînc ce abia putea să-ngaime trei vorbe, s-a petrecut cînd, făcînd într-o zi ochi înainte de revărsatul zorilor, o văzuse pe mamă-sa luminînd odaia cu mătasea multicoloră a aripilor. Se făcuse atunci că doarme mai departe, dar o pizmă ciudată îi cuprinse pieptul ca o gheară. Aşteptă ca femeia să se-ntoarcă şi să meargă-n cuptor, iar apoi se vîrî sub laviţă şi tîrî afară lada Măriei. Scoase aripile şi-ncer-că să şi le agaţe-n spinare, dar ele nu se prindeau. Unde le atingea cu degetele, rămîneau pete mai negre ca păcura, pe cînd în jur culorile dansau cuprinse parcă de spaimă, şi chipuri de ştime şi de balauri se năzăreau din mozaicul frenetic. Atunci, Miron a scos în curte valurile de brocart şi le-a dat foc în lumina incertă a zorilor, pînă ce din aripe a rămas doar un pumn de cenuşă în care se vedeau cîteva nervuri ca de frunză moartă. Maria a-mbătrînit în ziua aceea dintr-o dată cu zece ani. Şi a continuat să îmbătrînească văzînd cum învăţătura nu se lipeşte de copil la şcoala primară abia deschisă în sat, şi unde învăţător era însuşi popă, iar clasa - o încăpere de chirpici proptită în grabă de un zid al bisericii. Cîte nuiele n-a luat la dos, cîte ceasuri n-a stat la colţ, în genunchi, pe coji de nucă, doar-doar s-o apleca mai cu osîrdie asupra ceaslovului, şi tot în zadar. în schimb, umbla la ţîţele fetelor şi se-ncăiera cu băieţi mult mai răsăriţi ca el, de venea acasă mai mereu cu ţoalele tăvălite şi rupte bucăţi. Nu l-a mai primit la şcoală din ziua în care, intrînd preotul să vadă cum dă cu mătura prin biserică, l-a prins pe Miron cu nădragii în vine, frecîndu-se în faţa icoanei Sfintei Născătoare. Atunci nepricopsitul s-a vîrît slugă la un gospodar, pe mîncare şi adăpost, risipind la jocul de miale, cu alţii ca el, banii primiţi de ma-mă-sa de la căpitanul de pompieri. îşi păstra paralele (şi asta avea s-o facă pînă la moarte cînd, în 1899, un burjui din Garda Naţională, ce abia ştia cu ce parte trebuie îndreptată flinta-nainte, îl doborîse pe cînd încerca să treacă prin contrabandă, pe la bariera Rahovei, cîteva kile de spirt ascunse într-o tocilă veche)
61
într-o pungă palidă şi tare ca pergamentul, la care ţinea ca la ochii din cap, că doar venise pe lume cu ea peste faţă. Cu neputinţă de spus de ce trăiesc pe lume unii oameni, care mănîncă pe apucate, beau pe apucate, dorm pe apucate şi plodesc pe apucate, niciodată cu un gînd pentru ziua de mîine, niciodată cu o strîngere de inimă pentru ziua de ieri. Viaţa lor, ca a cîinilor fără stăpîn, e o negură de vorbe şi gesturi, o încîlceală de huliri necugetate şi omoruri nevinovate, căci să suceşti gîtul unui pui de găină sau să vîri cuţitul într-un seamăn al tău e pentru ei acelaşi lucru, nu cu mult mai însemnat decît tuşitul sau strănutul. Căpitanul Badislav era destul de amărît de isprăvile unicului său fecior, şi poate s-ar fi bucurat să ştie că acea după-amiază de vară în care se răcorea la grădina otelului Dacia, în compania celor două dame, avea să-l scutească de a mai cunoaşte viitoarele mîrşăvii ale lui Miron, fiul fluturiţei ce-i era încă atît de dragă.
                J^^orii se formau şi se deformau deasupra grădinii de vară, pătîndu-se cu verde de la vîrful plopilor şi platanilor, cu galben murdar de la tencuiala veştedă, bulbucată cu cariatide jalnice, de pe cornişa otelului. Cerul scînteia ca văzut printr-o lentilă cu un punct de aur în adîncul ei - soarele cu neputinţă de privit. Vorbele damelor, o trăncăneală fluturătoare, se formau şi se deformau şi ele, răsfrîngîndu-se-n perlele uneia, în nasturii fantezi ai celeilalte, în halba (a cîta ?) pe care bărbatul în stacojiu, bărbatul cu ochii mei, eu însumi de acum trei vieţi, o uitase pe masă, tot lungindu-şi gîtul spre ieşire. Ce aştepta ? Ce aşteptam ? Ce aştept ? Ce nebunie cu neputinţă de privit se va forma şi se va deforma pe cerul mereu frămîntat al minţii mele, al cărţii mele ? Frosica se aplecase acum mult peste masă, tîrînd cu bustul ei nu prea mare (dar cu dudele ţîţelor neobişnuit de lungi şi de aspre, îşi aminti Vasile, şi animalul inocent dintre pulpe începu să i se umfle din nou) solniţa şi-mprăştiind cîteva scobitori. Cu palma pusă complice pe braţul proprietă-resei, îi şoptea ceva la ureche, arătînd cu ochii către o masă mai dinspre fundul grădinii. Şedea acolo un bărbat cu o-nfăţişare neobişnuită, avînd în mînă un pahar cu lichid verde luminos, pe care-1 bănuiai de consistenţa gelatinei. Cine nu l-ar fi recunoscut pe gentlemanul îmbrăcat în cea mai fină stofă englezească ? Chiar dacă n-ai fi fost în ultima lună la circ - şi slavă Domnului că Sidoli bătrînul se hotărîse să mai treacă şi pe la Bucureşti cu cortul lui, după trei ani de rătăciri pe drumurile Ungariei şi Galiţiei, căci altfel bieţilor orăşeni rămaşi în urbe pe căldurile cele mari nu le-ar mai fi rămas ca loisir decît vulgarele grădini
63
cu guriste şi mititei - tot ţi-ar fi sărit în ochi de pe zeci de afişe jerpelite chipul roşu ca sfecla, încadrat de barbeţi, al lui Mr. Swan, un american care uimise lumea cu performanţele lui. Intra, de pildă, îmbrăcat, într-un mare acvariu unde, cu peşti galbeni şi albaştri în jurul său, mînca, bea şi fuma, ba chiar scria şi scrisori de cîteva file la o măsuţă, scoţînd din cînd în cînd pe nări ghirlande de bule strălucitoare de aer. „E foarte bine, soro, e mai bine aievea decît cînd îl vezi la comedie", îi şopti tînăra damă lui M-me Zamphiresco, şi amîndouă chicotiră schimbînd priviri apoase, căci băgaseră de seamă, pasă-mi-te, că americanul cam trăgea cu ochiul către masa lor. Pe cine pusese ochii strei-nu-ăsta plin de parale ? Frosica nu avea îndoieli, aşa că-ncepu să facă mii de fiţe şi mofturi, să-şi ţuguie buzele rujate-n inimioară şi să-şi arate albul ochilor, să-şi îndrepte graţios trupul ca să-i vadă bărbatul cel singuratic mijlocelul de viespe. Pro-prietăreasa nu se lăsă nici ea mai prejos. Nu avea, în definitiv, decît (şi aici, ca de obicei, nu rosti nici măcar în gînd adevărata cifră a anilor) treizeci şi cinci, ba chiar numai treizeci de ani, şi mulţi domni preferă o damă niţeluş planturoasă, mai ales dacă, de pe urma a doi bărbaţi cu cununie, răposaţi, sărăcuţii, înainte de vreme, avea strîns ceva la chimir. Ridică deci bărbia, de parc-ar fi ţinut un băţ în echilibru pe ea, ca guşa dublă să se netezească şi se aşeză în profil ca „să arate a camee", cum îi şoptise odinioară la ureche un impertinent, în tramvaiul cu cai.
   Căpitanul nu băgă de seamă nimic din frămîntarea damelor, de care nu mai ştia cum să scape. Dar trăsura mult-aşteptată în-tîrzia. Un strop de roz vesperal picură în apexul cerului şi difuză lent, atom cu atom, către margini. între genele negre şi groase, corneele lui Vasile reproduceau înserarea ca două gravuri bombate ale aceluiaşi peisaj. Ca acele diapozitive uşor diferite-ntre ele ce se introduc în fantele unui stereoscop. Dac-ai putea pătrunde sub chipul său ca sub o mască şi-ai privi prin globii lui de cuarţ împodobiţi cu micile şi strălucitoarele picturi, ai vedea în relief grădina şi otelul, cucoanele şi halba, decupîndu-se net pe fundalul cerului şi-al unor acoperise îndepărtate. Căpitanulj urmărea însă cu totul alte imagini, ale memoriei acelei dimineţi, derulate rapid, prin rotirea unei manivele de nichel, între oglinzile mişcătoare ale unui vechi fenakistoscop, din cele ce iveau;
64
ochiului încîntat balerine şi cai de curse cu mişcări stereotipe şi gtjaţioase.
    Glonvoiul se-apropia de marele otel Bulevard. Se scurseseră dejajprin tina acum plină de balegi aburinde carele alegorice ale berăriilor Oppler şi Luter şi cele ale topitoriei Lemaître. Plă-puniarii nu putuseră înjuga decît un bou mai mult mort decît viu, împreună cu care trăgea-n jug, în huiduielile mulţimii, un catîr frumos acoperit cu satin galben canar. Dar micii funcţionari cu mînecuţe negre, bufante şi cu cozoroc de ţiplă, băieţii de prăvălie şi ucenicele ce-şi lăsaseră maşinile de cusut în croi-toriica să caşte gura la paradă rămaseră încremeniţi văzînd cum trece maiestuos prin faţa lor minunea cea mare a defileului, scandalul din vara lui ’79, despre care-au urlat mai apoi jurnalele luni în şir, pînă cînd vestitul Zdrelea brigandul i-a luat locul şi privilegiul titlurilor de-o şchioapă. Trecea, prin urmare, carul monumental, tras de douăzeci şi patru de boi, ce-înfăţişa rectificarea Dîmboviţei şi noua ei matcă. Pînă şi Badislav se dăduse mai aproape ca să zărească bine construcţia ciclopică. Era, pur şi simplu, o bucată de Bucureşti pusă pe roate. Se puteau vedea acolo case negustoreşti cu oameni la ferestre şi pe balconaşe, o trăsură adevărată trasă de doi cai, porumbei ciugulind la picioarele şi pe umerii statuii lui Mihai Bravul, reprodusă cu măiestrie. Mica urbe era tăiată-n două de albia rîului îmblînzit, un enorm jgheab plin cu apă pe care scria „Dîmboviţă apă dulce". Pe apă se zărea o plută încărcată de flori unde zăcea pe-o rină un bătrîn cu barba-n noduri, întruchiparea mitologică a rîului. în jurul plutei înotau, cu ţîţele dezvelite şi cu picioarele în-făşurate-n pînză verde, sirene şi naiade, în care nu puţini recunoscură trupurile durdulii, mult iubite, ale Leonorei şi Acriviţei, al lui Fifi şi-al Marghioalei, cocotele de lux, cu tariful pe uşă, de la otelul Victoria, din dosul bisericii Sf. Pantelimon. Pînă şi moşul de pe plută, ce căuta să se-arate demn şi semeţ între gherghine, era cunoscut ca un cal breaz, căci nu era nimeni altul decît milogul de la uşa aceleiaşi biserici. „Mai lipsea popa şi ţîr-covnicul, să tragă la jug", zisese-n gura mare un mucalit, şi, pentru o clipă doar, consternarea lăsă locul unui rîs mînzesc. Căci cetăţenii onorabili ai urbei nu glumeau cu onoarea de familişti. La vederea sfîrcurilor obraznice, întărite de apa rece, o mulţime
65
de gură-cască se aruncară spre car, agitînd bastoanele-n aer şi înjurîndu-le de panaghie pe bietele muieri. Alţii luau noroi de pe jos şi căutau să le nimerească direct în obraz. Hotărît, dom’ Spirescu, întors de curînd de la Venezia, cam sărise peste cal cînd închipuise acel car. îşi lua şi el acum din plin răsplata nesăbuinţei, căci, fiindcă ţinuse să întruchipeze el însuşi un june boem ce privea visător, de pe un pod, în apa falsei Dîmboviţe, primea acum în cap o ploaie de murdării. Cu tot respectul pentru defileu şi pentru Majestăţile Lor, batjocura nu putea fi iertată. Căci ce avea mai scump bucureşteanul decît păcătuirea privată şi moralitatea publică ? Fu nevoie de sute de opintiri ca să-ncline, în zgomot teribil de osii frînte şi roţi sfărîmate, imensul jgheab, din care-n cele din urmă un val distrugător, ducînd cu el naiade şi flori, bucăţi de pod şi de falsă tencuială, cîini şi pisici, copii îmbrăcaţi în marineri, mingii vărgate şi cocarde tricoloare, se revărsase peste casele şi prăvăliile din dreptul librăriei Alcalay, inundase magazinul de covoare Haas şi schimbase Podul Mo-goşoaiei într-o mocirlă numai bună pentru porcii graşi şi pentru cîrdurile de gîşte din curţile din preajmă. Apoi tîrgoveţii, foarte mulţumiţi, deşi uzi ca vai de ei, o porniră în urmărirea curviştinelor care, doar în pantalonaşii cu înotătoare verzi şi cu braţele-ncrucişate peste sîni, înţeleseseră că nu era de glumă. Fugeau disperate, zbierînd cît le ţinea gura, căci cu doar cîte-va săptămîni în urmă Miţa Biciclista, cu toată protecţia Doamnei, fusese dată jos de pe velociped şi unsă cu chinoroz pe toată faţa de nici acum nu se arătase pe străzi, ci-şi îngrijea în cine ştie ce budoar ochii umflaţi ca sarmalele. Alte nenorocite, care umblaseră-n pantaloni vărgaţi, speciali pentru demoazele, prin grădina Cişmegiului, făcînd reclamă astfel croitorului vizionar Iţac (ce se alesese şi el cu acea ocazie cu vitrina spartă şi valuri întregi de ştofă furate de pe tejghele), fuseseră aproape înecate în lac de matroanele ce se promenau pe acolo şi de ofiţeri, pe cînd poliţaii se ţineau cu mîinile de burtă de rîs.
   Curînd însă marea butaforie fu dată la o parte şi defileul îşi putu relua cursul. Treceau carele mai puţin însemnate ale unor meserii totuşi folositoare propăşirii generale: vidanjorii, hingherii şi cioclii, ultimii impresionînd mulţimea cu o splendoare de dric sculptat în abanos, cu geamuri hipnotice de cristal faţe-
66
tat, pe capra lui şezînd însăşi Moartea, ce ţinea cu-o mînă hăţurile cailor mascaţi, cu panaşe de struţ în frunte şi acoperiţi cu valtrapuri grele, iar cu cealaltă sprijinea pe genunchi un mare ornic sclipitor, de alamă plină, cu un pendul lustruit ca oglinda ce luneca lent, la dreapta şi la stînga, sub un clopot de sticlă. La urmă de tot trecu carul Justiţiei, nu fiindcă dreptatea ar fi şchiopătat în amărîta ţărişoară dunăreană (cum şi începuseră să rînjească unii din gloată), ci pentru că una dintre roţi i se-nţe-penise şi nu se mai învîrtea laolaltă cu celelalte. Carul nu se voise original. Era tras de două perechi de cai albi cu panaş verde strălucitor şi-nfăţişa o sferă cam cît un stat de om de înaltă, pe care se afla un tron încăpător. Trei inşi ar fi putut sta alături, sprijiniţi de volutele baroce ale spătarului. Două fiinţe necunoscute (balauri ? hidre ? himere ?) îşi arătau colţii curbi, înspăimîntători şi limbile bifurcate de-o parte şi de alta a marelui tron. Deşi total încremenite, în afara unei înfiorări aproape nevăzute a solzilor de peruzea, fiarele erau fără putinţă de tăgadă vii, şi limbile elastice, umede, şuierătoare le lunecau uneori din boturi, mirosind cu vîrfurile ascuţite spătarul caprei şi surtucul vizitiului. Pe tron stătea singuratică o femeie cu faţa dată cu pudră de marmoră. Pudră de marmoră avea şi pe piept, şi pe braţele rotunde. Buclele-i erau ca săpate în calcar şi curgeau în inele de piatră pînă spre mijloc. Un peplum de pînză albă şi groasă făcea sute de-ncreţituri complicate, ce nu puteau ascunde totuşi globii semeţi ai sînilor şi rotunjimea de liră a şoldurilor. Un picior puternic, cu unghii cornoase, în sanda de piele şi ţinte de fier ieşea de sub cutele rochiei şi apăsa pe o carte legată în marochin. Dar căpitanul, care se depărtase de mult de carul său şi nu mai spera să răzbească pînă la el prin gloată prea curîhd, se simţi săgetat deodată nu de trupul de regină al femeii necunoscute, ci de faţa ei de neuitat. Femeia-ntruchipa Justiţia, şi o^ntruchipa cum se cade. în dreapta ţinea o spadă strălucitoare - iar ochiul lui Vasile nu se putea înşela: nu era un băţ poleit ca toate celelalte din parada aceea, ci o unealtă de război care trecuse poate prin multe trupuri -, în stînga o balanţă cu talere inegale, iar ochii-i erau acoperiţi cu o fîşie din aceeaşi pînză albă şi aspră din care era făcut peplumul. Rămîneau afară, pe ovalul de piatră al feţei, gura roşie şi cărnoasă şi o bărbie cu
67
gropiţă adîncă, asemenea unui vîrtej dintr-o apă liniştită. Rujată gros, crudă şi voluptuoasă, trufaşă şi liniştită, gura femeii îi păru atît de chinuitor de senzuală lui Vasile, încît nu se putu-mpiedi-ca să nu-şi închipuie, copleşit de o sudoare-ngheţată, cum, pătrunsă şi răvăşită de plăcere, muierea sfîşie gîtul bărbatului, tră-gînd afară artere şi nervi, dezgolind vertebrele însîngerate ale celui care, confundînd agonia cu un orgasm halucinant, îşi înteţeşte mişcările sacadate-ale şalelor. Cu toate acestea, o frunte foarte înaltă deasupra eşarfei de pînză şi atît de imaculată, încît osul craniului părea străveziu, lăsa să se ivească, aproape tangibilă, o fiinţă melancolică şi-nchisă-n sine ca-ntr-o enormă carceră de sidef.
   Cine putea fi acea divă de calcedonie ? O cîntăreaţă de operă din trupa Giorgiani, tocmai abătută prin acele părţi sălbatice ale Evropii ? O călăreaţă de la circul Sidoli, din cele cu aripi roz-bon-bon din franjuri lucitoare de mătase ? în nici un caz vreo frumuseţe dîmboviţeană, aristocrată sau plebee, căci Vasile ajunsese să le ştie pe toate, care din încercate, care din auzite: toate aveau moliciuni şi fasoane orientale, nasuri late şi ochi tîmpi, de baiadere. Corpul lor, cu cît mai revărsat, cu atît mai rîvnit -funduri mari şi roze, burţi cu cîteva rînduri de slăninuţe, în care buricul se pierdea ca un sorb fără capăt, ţîţe cu vinişoare albastre şi areole stacojii acoperindu-le aproape întreg botul nu putea fi cel al feei doar fibră de pe tronul marmorean. Aproape că vedeai ochii ei prin eşarfă: albaştri şi-ngheţaţi ca două pietre apoase de safir, nu de pe lumea asta şi în nici un caz din Balcani. „Trebuie s-o uit, s-o uit imediat", îşi spuse căpitanul, şi, cu un gest copilăresc, închise pleoapele cu speranţa că, atunci cînd le va redeschide, fantasma de pe globul din cercuri de oţel va dispărea sau va lăsa locul vreunei demoazele plictisite, cusătorea-să la atelierul de după colţ. Dar cînd cojile fluturătoare desprinse de pe obiecte se reîntoarseră în globii lui oculari, Vasile alunecă într-un vis în care se făcea că diva întoarce capul către bucata de Bucureşti pe care se afla el pictat, scanează figurile de gură-cască şi negustori de asemenea zugrăvite-n decor şi îl localizează, tocmai pe el, cu o intuiţie de insectă oarbă, decupîndu-1 din întregul univers disponibil. Şi îi trimite, tocmai lui - singurul rămas colorat intens, smălţuit ca un soldat de plumb într-o lume
68
dej viduri, linii punctate şi epure abstracte un zîmbet care-1 îngheaţă. Şi-i face, tocmai lui, un semn de chemare, imperceptibil aproape, dar imperios ca al unei zeiţe. Şi coboară, în vis, pllitind cumva, în diorama cu oteluri şi berării, părul fluturător ştergînd firme şi felinare, pînă pe macadam, în faţa lui Va -sile, şi-şi apropie gura de obrazul lui şi gîndeşte lîngă el, şi Va-sile ştie cum va sfîrşi ziua aceea, ştie că va lua o trăsură cu un mikscal în surtuc verde pe nume Efraim Scopitul şi că va ajunge la exorbitanta cochilie a casei de rugăciune şi că va zăcea în cele diiii urmă într-o baltă de sînge, fără vină, dar în mod necesar, aşa cum crucificaţi iar şi iar atîrnă Criştii în centrul marilor picturi ale crucificării, şi săgetaţi iar şi iar îndură supliciul sfinţii Sebastian de cîte ori legenda lor e-ncondeiată din nou de maeştrii sadici şi minuţioşi ai vremurilor apuse. Abia atunci Vasile deschide ochii cu adevărat, ca să mai vadă doar spatele caru-luii spătarul tronului săpat în volute şi-ncrustat cu pietre semi-preţioase, un zuluf ca de piatră, ţeapăn în aerul trompe l’oeil al Verii, o roată care nu vrea să se-nvîrtă şi lasă o dungă hîrşită pe pietrele bulivarului.
    De-atunci orele trecuseră lesne. Pompierul se grăbise să-şi ajungă compania şi-şi luase locul între fruntaşii ei, tocmai cînd carul trecuse semeţ prin faţa tribunii Majestăţilor Lor, înţesată de camarilă, miniştri în fracuri, generali şi înalte doamne. An-gelul pompier stinsese flăcările de ţesătură purpurie, salvase cetăţenii desperaţi şi coborîse pe pămînt cu bine, în aplauzele tribunii. Pompele strălucitoare, cu manometre strunjite-n alamă, trecură şi ele, trase de atelajele de cai păşind în buiestru, trecură şi eroii din Dealu Spirii, apoi coloana se opri undeva, pe o străduţă lăturalnică, ofiţerii oftară uşuraţi - o făcuseră şi pe-asta, slavă Domnului! - iar Vasile, în aparenţă schimbînd însufleţit felicitări cu camarazii săi şi ascultînd respectuos inepţiile unui general senil, se chinuia mai departe să uite statuia vie-a Justiţiei, cu ochii după trăsurile care treceau în depărtare. Nu zărise însă, pe capra nici uneia, muscalul în mundir verde, pe care dorea cu ardoare să-l întîlnească. Uliţele se afundau în întuneric, iar la capătul lor ardea cerul albastru.
    Frosica aproape că leşină cînd îl văzu cu coada ochiului pe Mr. Swan ridicîndu-se greoi de la masa lui şi-ndreptîndu-se
69
către... către ea, nu încăpea îndoială, deşi englezul, ba nu, americanul, se mai oprise şi la alte mese pe drum, sărutînd mînuşiţe şi făcînd plecăciuni ţepene domnilor. Apăruse de undeva un taraf de lăutari ţigani ce se plimbau printre mese cu viori de scîn-dură ordinară, afumate şi sunînd uleios de parc-ar fi avut înăuntru cîte-un gramofon minuscul şi complicat. Scufundătorul părea să se bucure nespus de tremolo-urile şi pizzicato-urile strunelor din maţe de oaie, căci sosi la măsuţa celor trei diri-jînd şi înălţînd din sprîncene ca să arate cît de bine o aduceau ţiganii. Frosica se ridică şi-ntinse mînuţa cu cel mai fermecător zîmbet al ei, dar Mr. Swan nu păru să bage de seamă, cum nu văzu nici bărbia, mai împinsă-nainte ca niciodată, a propri-etăresei. Trase un scaun de la masa vecină şi, fără să ceară îngăduinţă, se aşeză aproape cu spatele la dame, în aşa fel încît să-l poată privi ţintă-n ochi pe căpitan. „Ma chere, ce necioplit !<c îşi zise dezamăgită M-me Zamphiresco. în clipa următoare, faţa roşcovanului lepădă orice grimasă de histrion şi privirea-i deveni deschisă şi gravă, de bărbat care nu are timp de pierdut. „Swan“ se recomandă el şi-i întinse mîna lui Vasile, ca să-i tra-seze-n palmă, cu unghia degetului mijlociu, un semn ca o spirală, pe care căpitanul uluit îl văzu, pur şi simplu, cu pielea palmei, strălucitor de parcă i-ar fi fost zgîriat pe retină. Străinu-1 privi apoi de sus pînă jos: „Thou art my man!“ Era cu neputinţă ca acei ochi, acum de-un căprui atît de luminos încît părea galben, să fi fost cei ai saltimbancului burduhos de la Sidoli, care mîngîia patern peştii pe spinare în acvariul lui, sub ochii căscaţi ai prostimii. Desigur, cineva îl locuia acum, îi folosea trupul ca pe-un costum de zgîrci, grăsime şi piele asudată, faţa ca pe o mască grotescă. O fiinţă căprui, un mare ochi, mai mare poate decît fantasma Bucureştilor de sfîrşit de veac, îşi vădea o milionime de suprafaţă prin fantele pleoapelor lui Mr. Swan. Niciodată Vasile nu mai fusese astfel privit, încît să simtă că privirea îl inventează, îl construieşte, îl naşte, de parcă giganticul ochi ar fi fost planeta pe care trăiesc, supuse unei gravitaţii teribile, toate imaginile, inclusiv neînsemnatul său trup. Neînsemnat pînă-n acea clipă, cînd ochii căprui l-au atins şi, atingîndu-1, l-au şi ales. Căpitanul abia avu putere să-şi bîlbîie numele, simţind că, în definitiv, nimic din ce-ar mai fi putut spune el nu
70
mai ayea importanţă. înainte să plece cu americanul, urmîndu-1 automat şi parcă îndrăgostit, ca şi cînd acei ochi ar fi fost ochii statuii Justiţiei, nu se ştie cum ajunşi pe faţa lui Mr. Swan, Vasile mai văzu cum acesta le lasă pe masă, damelor, două bilete de favoare la spectacolul din acea seară al circului Sidoli. Şi brusc avu o viziune. Ştiu atunci că, peste cîteva ore, stîlpul central al marelui cort avea să se prăbuşească în mijlocul unei acrobaţii cu cai, făcînd două victime dintre spectatori, nimeni altele decît doamnele Sophie Zamphiresco şi Eufrosina Eliad, nefericitele lui prietene...
               c
               K^emnul din palmă îl ardea ca o sîrmă înroşită. Ieşiră în tăcere din grădina de vară, ninşi, pe cînd treceau pe lîngă zidul otelului, de fulgi ţepeni de tencuială. Urcară în trăsura de Hereasca, abia trasă lîngă gardul de fier, şi multă vreme căpitanul nu mai văzu decît spinarea, în mundir verde, a vizitiului ce troznea din cînd în cînd din bici şi amurgul tot mai adînc, ca vişina putredă, ce se lăsase. Cîte-un calcan de casă veche lucea atît de intens în ambra asfinţitului, încît părea de aur. Cîte-o turlă împodobită cu amoraşi se profila neagră ca zmoala pe cer. Americanul nu scotea o vorbă, ci doar îşi sucea gîtul după fiecare damă mai cochetă ce-nainta semeţ ca o corabie la braţul vreunui ofiţer. Trăsura se afundă în mahalaua Hereascăi, luînd-o pe una din uliţele mărginite de ateliere şi depozite de cherestea. Ştrengarii înălţau zmee colorate pe maidane pline de mortăciuni. Cîini galbeni, aproape fără blană, levitau printre stivele de lemne, lipăiau din bălţi ce oglindeau cerul. O fetiţă, aceeaşi care-i şoptise ceva la paradă, cînd îi întinsese clopoţeii albaştri, stătea pe marginea drumului, nemişcată, cu o minge vărgată sub braţ şi pe faţă cu o expresie de înspăimîntătoare înţelepciune, ca de femeie care-a trăit o viaţă de necazuri şi chin. Cînd o văzu, Vasile tresări şi vru să oprească trăsura, dar americanul îl opri cu o mînă musculoasă, de luptător de circ: „It’s useless." Nu mai putu decît să privească înapoi la fetiţa care, cu gesturi disperate, îl chema parcă la ea, strigîndu-i din nou cuvîntul nedesluşit. în întunericul aproape deplin, ochii îi scîn-teiau purpurii ca ai păsărilor.
            Curînd se lăsă o noapte adîncă, încărcată de stele. Era cu neputinţă să fie aşa de mare mahalaua. Trăsura mergea de ore-n
72
şir, în zgomotul pe jumătate animal, pe jumătate mecanic al celof doi cai. Pe marginea drumului, aceleaşi depozite, aceleaşi castele de apă, aceleaşi făbricuţe de cărămidă, cu detaliile scu-fundate-n întuneric. Case, din loc în loc, iar pe cer, obturînd stelele, zmee. Opriră cîteva clipe la un foişor melancolic, cu o ferestruică palidă la etaj, americanul intră şi se reîntoarse urmat de-o femeie tînără cu ţeasta complet rasă, ca o bilă de fildeş. Schimbară cîteva cuvinte, femeia îi întinse o cutie făcută parcă din acelaşi os gălbui ca şi craniul ei şi trăsura îşi continuă drumul. Dincolo de foişor locurile erau diferite. Vasile nu le mai percepea drept adevărate, ca şi cînd globii oculari i s-ar fi dat peste cap deodată şi-ar fi privit acum direct în propriul lui creier, în structurile moi ale minţii, pe cînd între pleoape i-ar fi rămas doar nişte coji de cornee gălbuie, văruite ca ochii statuilor. Stelele nu erau acum doar intens colorate, ca poleielile de bomboane de salon, ci aveau şi o textură bogată, făcută să fie pipăită cu degetele. Unele înţepau ca acele de seringă, altele erau aspre şi rarefiate ca părul pubian. Casele, străluminate de ele, erau zugrăvite parcă nu în culori, ci în emoţii răvăşitoare. Erau vii, erau femei arătîndu-şi intimitatea, erau sugari prăbu-şindu-se de la înălţime, erau mari mutilaţi cerşind pe mormane de cioburi. „Nu vreau", şopti căpitanul, dar era atît de lipsit de voinţă, de parcă trăsura ar fi fost un dric, iar el mortul de pe patul de flori, înţepenit între geamuri groase de cristal.
   Opriră în faţa unei case-vagon cu faţadă austeră. Toate ferestrele erau aici zidite. O grădiniţă ce ajungea pînă sub ele emana o mireasmă înăbuşitoare de regina-nopţii. Cîţiva fluturi de noapte intrau şi ieşeau din cercul de lumină al felinarului, hrănindu-se apoi, în zbor nemişcat, de colibri, din nectarul florilor. Intrară pe sub o boltă ca o sprinceană şi se găsiră într-o-ncăpere îngustă întinsă pe toată lungimea casei, zugrăvită-n alb şi luminată slab de luminări de seu. La o masă foarte lungă şedeau (Vasile îi ştia pe mulţi) muscali scopiţi, de rit vechi, prigoniţi în marea lor ţară de zăpadă şi-mprăştiaţi prin Balcani. La Bucureşti, trăsurile erau în mîLnile lor, ca şi la Sofia sau la Zagreb. îi vedeai, puhavi şi spîni, zăcînd cu priviri prostite pe capre, în aşteptare de muşterii. Nu se supărau niciodată, nici cînd damele îi înţepau cu vîrful umbreluţelor în spinare - şi cu cît dantelele erau mai fine, cu
73
atît vîrful era mai ascuţit nici cînd domnii îi înjurau şi căutau să-i înşele la plată. Birjele lor, dichisite, spălate proaspăt, cu cai bine ţesălaţi aşteptau încă din zori, îngrămădite pe maidanul din faţa bisericii Sf. Vineri-Hereasca şi pe vechea Cale a Moşilor, colţ cu uliţa Făinarilor, de unde-o luau, la pas, către Podul Mogoşoaiei. Acolo se-ncrucişau prin faţa Capsei, iarna nemai-prididind să care muşteriii către marile restaurante, Frascatti şi Sans-Souci, iar vara aşteptînd ceasuri în şir pînă ce vreun amploiat plictisit, rămas nu se ştie de ce în Bucureştii pustii, se hotăra să facă o plimbare la Şosea, doar ca să mai ia aer.
   Înaintînd stîngaci la braţul lui Mr. Swan, căpitanul se chinuia să zărească celălalt capăt al încăperii, care se pierdea într-o ceaţă albăstruie, ca un lung defileu în munţi. Perspectiva pereţilor albi, fără podoabe, se ascuţea în chip de pumnal spre capătul nevăzut. Masa, concretă aici pînă la ivirea celei mai mici crăpături şi-a celor mai neînsemnate noduri în scîndurile de brad (pe cînd frimiturile de pîine apăreau ca foarte complicate obiecte tridimensionale într-o lumină ce nu putea fi decît a ochiului minţii), se pierdea şi ea, îngustîndu-se, cu meseni cu tot, în depărtarea coridorului. Pe Badislav îl izbiră mai întîi straiele birjarilor: erau straie de sfinţi. Brocarturi şi mătăsuri azurii, nă-rămzii, vişinii făceau cute şi creţi pe trupurile obeze. Fiecare sco-pit avea zugrăvită o cruce sinilie între sprîncene. Ochii le erau înspăimîntaţi parcă de o ambiguă viziune. Pe masă - doar pîine şi vin rubiniu, în pahare faţetate de sticlă ieftină. Şi Vasile, împins uşor de american pe culoarul îngust dintre masă şi perete, îşi începu, ca-n vis, calvarul, purtat înainte, parcă, de privirile muscalilor, ce se adunau asupra lui ca să se-mprăştie iar ca picioarele unui miriapod. Era dat din privire-n privire, ochi de tineri şi de bătrîni, la fel de lărgiţi, la fel de înspăimîntaţi, cu aceleaşi cruci strîmbe între sprîncene. Dacă lumina ar fi străbătut prin ferestrele zidite, căpitanul, în înaintarea lui monotonă şi nesfîrşită, ar fi văzut de multe ori zorii, amiaza şi amurgul, apoi cornul erodat, dar tot mai plin în fiecare seară, al lunii.
   îşi aminti, pe cînd încerca să desluşească ceva în ceaţa albăstrie a depărtării din faţa ochilor săi, cum văzuse, cu ani în urmă, pe cînd mai scurma ţarina în satul natal, un flăcău scopindu-se cu mîna lui. într-o noapte de iarnă se-ntorcea cu căruţa prin
74
Dîrvari, un sat vecin cu Tîntava dar mai vechi, unde oamenii vorbeau încă vechiul grai bulgăresc. Zăpada, pe-ntinderea cîmpiei, părea albastră. Doi sau trei plopi desfrunziţi se desprindeau, ca de cărbune, pe cerul înnorat, roşu, prevestind o nouă ninsoare. Rotunjite şi strîmbe, casele păreau nişte ouă adunate în jurul cloştii semeţe-a bisericii. Prin case, mai nici o lumină, doar o izbă mai depărtată luminată ca ziua. Se gîndi că o fi crîşma, dar nu era decît casa încăpătoare a unui gospodar, unde-n noaptea aceea se ţinea un vapor. Şi cum a doua zi era Sf. Vasile şi flăcăul avea ceva bănet la el - venea de la Ciorogîrla, unde dăduse bine un butoiaş de rachiu -, se gîndi că poate l-ar primi şi pe el. Auzise multe despre vapoarele astea. La ei în sat nu se făceau niciodată, căci era încă vie amintirea izgonirii din munţii Rodopi. Cînd auzeau de de-alde astea, sătenii se puneau pe blesteme iar popa cel bătrîn, care-i mîntuise din grele primejdii, tuna şi fulgera în biserică, arătînd pe zidul ei rîul de sînge clocotit şi dracii roşii ee-aveau să-i înhaţe pe păcătoşi după înalta Judecată. Unii flăcăi - umbla vorba că şi unele fete - se duseseră totuşi prin satele vecine, de cu seară, şi înnoptaseră acolo. Se-ntorseseră schimbaţi şi tăcuţi. Era acum rîndul lui Vasili să bată hotărît la uşa casei de bîme. în depărtare urlau lupii, coborîţi de la munte. Intrase într-o odaie-n care era pusă masa ca la nuntă. Sobele din cărămizi smălţate, ce purtau ca semne soarele, luna, păsări măiestre şi brăduţi, duduiau şi-n odaie era cald ca sub plapomă. Xa masa-ncărcată stăteau oameni şi muieri, cu feţele rumene de rachiu, spunînd snoave şi cimilituri. Pe pereţi întindeau aripele ştergare de borangic.
   Vasili stătuse şi el la masă, mai spre coadă, şi curînd rîdea şi el, cu gura plină de caltaboşi, cu ochii lăcrimînd de la spirtul tare de prună. Se iviră lăutari şi mesenii lăsară străchinile şi paharele. Cîte doi, ţinîndu-se după umeri, gravi şi cu ochii largi în ochii celuilalt, ţopăiau mărunt pe podeaua de scînduri. Fata lipea ugerele de pieptul flăcăului şi simţea pe burtă, tare ca o coadă de seceră, şarpele deşteptat al acestuia. Vasili luase la joc o bulgăroaică cu cozi împletite-n vîrful capului ca un disc moale de viţe negre pe care putea pune ulciorul, şi o juca atît de-nfo-cat, că nu pricepu cînd oamenii începuseră să-şi dea jos bundele de pe ei, apoi pieptarele, să-şi descindă brîiele, rămînînd
75
doar în cămeşoaie. Cu un curaj rîzăreţ, de care flăcăul nu apucă să fie uimit, îşi dăduseră jos şi muierile fotele lor şi-şi desfăcu-seră pletele, iar acum ciuguleau cu buze-ngroşate de patimă grumajii roşii şi ţepoşi ai ţăranilor cu care jucau. Privind în jur şi văzînd că numai ei rămăseseră cuviincios îmbrăcaţi, bulgă-roaica chicoti, îi zise ceva ne-nţeles lui Vasili şi ridică braţele către tîmple, lăsîndu-1 să-i zărească o clipă, prin mînecile largi de in topit, cărniţa albă şi păroasă a subţiorilor. O căldură moscată suia de acolo. Fata desfăcu nişte spelci şi coadele-i căzură creţe pînă la şale. Se apucă, jucînd încă mărunt şi cu privirea aiurea, să şi le despletească, şi Vasili, care-şi scosese şi el cojo-celul gîndind încă, nevinovat, că de căldură făceau toţi nefăcuta aceea, o ajută, despărţind cu degetele pletele negre şi sîrmoase, creţe de la împletitura strînsă. Se descinseră şi ei, intrînd în rîn-dul cămeşilor albe şi creţe şi a pletelor pînă la şolduri.
   Muzica se încinse într-o sîrbă-ndrăcită, întreruptă de chiuituri sălbatice. Fetele transpirate începură să sufere mîngîieri aspre pe ţîţe şi pe bucile late ce se zăreau acum bine sub cămeşile cusute cu arnici la gît şi la mîneci. Roşii ca racii fierţi, flăcăii apucau prin pînza aspră, cu disperarea înecaţilor, dîmbul din faţă al fetelor cu care jucau, încercînd să-nfigă degetele adînc în brazda lor dintre pulpe. Vasili, căruia i se părea acum că visează, văzu cu uimire cum şi muierile, care în satul lui, chiar şi încălecate şi pătrunse, nu ştiau mai mult decît să-şi ţină bărbaţii după umeri, abia înteţindu-şi, cu ochii strînşi, răsuflarea, apucă bine, cu nădejde, parul fierbinte prin cămeşoaiele bărbăteşti şi-l întărită cu dibăcie. Şi deodată, pe cînd se strîngea mai bine-n braţe cu bulgăroaica lui, muzica încetă şi fata cea caldă şi dulce se smulse de lîngă el, repezindu-se la ţăranul tînăr de-ală-turi, care o primi muşcîndu-i buzele subţiri şi viclene. Altă fată, căreia-i putea vedea gurguiele ridicate şi cercul vişiniu din jurul lor prin borangicul străveziu, se lipi de el şi lăutarii o luară de la capăt.
   Vasili nu mai ştiu dacă e-n rai sau în iad. Muierile şi spirtul îl duseseră, oricum, pe ceea lume. La lumina posomorită a opaiţelor vedea funduri mari şi roze de muieri, cu cămeşa ridicată pîn-la brîu şi cu rotunjimile pipăite nu doar de labele păroase ale celui cu care juca, ci şi de altele, din preajmă. Văzu ţîţe ca nişte
76
isăculfeţi moi, scoase afară şi frămîntate pînă ce albul lor sidefiu seipăta cu dungi roşii. Văzu limbuţe ca de mîţă lingînd sfîr-curile flăcăilor. Văzu mădulare groase, cu inimioară vînăt-lu-cioasă în vîrf, ţinute strîns de degete albe şi micuţe. Apoi muzica se stinse cu totul şi, îmbrăţişaţi, ca o mare împletitură de carne şi borangic, mesenii trecură într-o altă odaie, ce-avea aşternute pe jos piei argăsite de oaie. Sobele duduiau aici cu putere şi icoanjele de pe peretele de la răsărit fuseseră învălite cu un ţol. O singură lampă cu ulei dădea o bălăceală de beznă şi lumină gălbui-cafenie. Ca nişte păsări dintr-un neam ciudat, cămeşele tuturor zburară spre tavanul de bîrne în care era înfipt busuioc, şi Vasili văzu ce nu-şi închipuise că avea să vadă fiind încă în viaţă: Judecata de Apoi, cu bărbaţi şi muieri, goi cum îi făcuse maică-sa, îngrămădiţi unii-n alţii, aidoma cum erau zugrăviţi pe pereţii bisericii din satul lui: ei costelivi, cu ochi rotunzi şi bărbi încîlcite, ele şoldii, cu pîntece umflat şi buric ieşit în afară. Dar nici unul nu-şi acoperea, aici, cu mîna, ruşinea, dimpotrivă, peste tot vedeai doar triunghiuri negre, cu buze lucioase ieşind din tufe de păr, şi bare de carne-ntărită, gata să intre adînc în umedele lăcaşuri. Un gospodar păros pe umeri stinse şi acel ultim muc de lumină şi Vasili, rămas încremenit în picioare, cu sexul dureros de tare, uns de un mir străveziu, se simţi înfăşurat în plete parfumate şi apucat de braţele dulci ale unei muieri nevăzute. Se năruiră printre ceilalţi, peste ceilalţi şi sub ei. Muie-rea-i şoptea la ureche, pe limba lui de data asta, vorbe pe care doar flăcăii, la circiumă, le rosteau. Se dezmierdau în parte, îi simţea degetele reci căutîndu-i pîntecele, fesele şi ouăle, gura adăstîndu-i pe gît şi bărbie. Era desfăcută sub el şi atît de plină de dorinţă cum nu puteau fi, îşi închipuise el pîn-atunci, decît flăcăii. Cînd, după un lung timp, îi desfăcuse pieliţele de sub burtă şi-i intrase adînc în născătoare, se deşertase acolo mugind răguşit, ca fiarele codrului, aşa cum ţipau şi muierile în preajmă, de parcă vătraie înroşite le-ar fi pătruns între pulpe. Niciodată Vasili n-avea să mai simtă, oricît de pricepute muieri avea să mai încalece - şi, slavă Domnului, franţuzoaicele de prin oteluri nu erau de colo - lumina aceea de foc, limbile de foc şi de pucioasă topită, de argint viu şi de har, de smirnă şi de tămîie, niciodată n-avea să se mai simtă Arhanghelul despicîndu-1 pe diavol cu
77
paloşul, Ilie trăznindu-1 unde-1 vedea, Gheorghe împungîndu-1 cu suliţa în pieptul acoperit de solzi. Rămăsese inert, încă-mplîn-tat bine în gaura cu miros de ştiucă, lac de sudoare, trîntit peste ţîţe moi, înconjurat peste şale de braţe grăsuţe şi cuprins de un adînc şi ameţitor sentiment al păcatului. Avea să ispăşească, ştia asta şi cu gîndul ăsta adormi acolo, între trupurile strîns încolăcite, atît de multe încît păreau nu doar întinse pe toată podeaua, ci stivuindu-se, şolduri şi umeri, şire ale spinării şi pulpe, capete şi genunchi, pînă la grinzile din tavan, îndopate cu busuioc. Se-ntrebă iar, cu un ultim firişor de gînd, dacă se afla între preafericiţi sau între păcătoşi, dacă dăduse laudă lui Dumnezeu în geamătul şi-n jetul lui fierbinte sau cîntase un cîntec drăcesc, într-o căldare de sînge clocotit. Din firişoru-ăsta se desfăcură cîlţi destrămaţi şi norişori de fum ca dintr-o lulea, şi flăcăul pătrunse în marea lui împărăţie dinlăuntru.
   Se trezise cu părul zburlit în cap şi pe braţe de un lung şi jalnic urlet de agonie. Ridicîndu-se de pe o fămeie ca o cadră, pe cînd genele zorilor pătrundeau prin fereşti, un flăcău recunoscuse, în cea pe care-o frămîntase noaptea întreagă, pîntecul care-i dăduse viaţă. Se întorsese, iată, acolo, pe urmele tatălui său, lăsîndu-şi lapţii ticăloşi în odaia de taină unde plutise odată el însuşi* într-o zeamă de aur. Cu lacrimi mari rostogolindu-i-se din ochi, fămeia-1 strîngea acum la piept ca o mamă, înfăşu-rîndu-i picioarele-n părul ei, îndemnîndu-1 să se aline şi să uite. Sălbăticit de păcat, flăcăul de nici şaisprezece ani urla ca un prunc, în genunchi, cu mîinile spînzurîndu-i neputincioase. Cu mare greutate împletitura de trupuri goale se descleşta, şi ochii tîmpi de băutură ai tuturor se-ndreptau spre statuia vie din mijloc, spre noul răstignit şi veşnica mamă a durerii. Toţi fură cuprinşi de-un tremur ce nu venea de pe astă lume. Flăcăul se izbea cu palmele peste obraji şi-şi smulgea părul. Apoi bîjbîi după cizme şi scoase din carîmb un cuţit lung şi subţire, de jugănit porcii, care aruncă un foc alb cînd zorii-i încercară ascuţişul. Se ridică în picioare, cu maica sa agăţată de el ca o iederă şi, apucîndu-şi mădularul negru şi chircit acum de o vinovăţie de moarte, îl reteză dintr-o fulgerare, împreună cu punga preţioasă dindărăt, şi-l azvîrli ca pe-un iepure-nsîngerat, ca pe-un prunc nou-născut, departe de sine. Se tăvălise apoi în propriul
78
sînge pe cînd, stropiţi de acelaşi lichid sfînt, ce-1 purtăm în potirul trupului nostru şi nu se cuvine să-l arătăm nimănui, toţi cei din jur fugeau ca de-o mînie divină, încurcîndu-şi ţoalele, nemainimerind uşa, privirea celorlalţi arzîndu-i ca apa sfinţită pe cei împieliţaţi. Zile-n şir aveau să rămînă încuiaţi în bordeiele lor, să iasă doar ca să dea mîncare la vite, copleşiţi de ruşine şi de frica lui Dumnezeu. Încet-încet uitau însă, şi-n ei se ridica din nou pofta nesăţioasă, dorul de desfrîu şi de blasfemie, aşa că abia dacă trecea luna şi alt gospodar chema flăcăii şi fetele la alt vapor...
   Zile şi nopţi în şir, ca un acarian ce s-ar tîrî prin tubul solzos al unui fir de păr, Vasile înaintă pe culoarul ce se curba uşor, dar tot mai pronunţat, pe cînd pereţii deveneau tot mai sticloşi şi mai sidefii iar scopiţii de la mese mai înalţi şi mai zvelţi, păs-trîndu-şi pe feţe, însă, aceeaşi teroare sfîntă. Călăuza sa, enigmaticul Mr. Swan, se topea într-un fel de uitare. De cîte ori îl mai privea, Vasile era uimit de schimbările de pe chipul lui: nu mai putea spune, de pildă, ce culoare aveau ochii americanului, pierduţi într-o pată difuză. Gura i se-ntindea pe bărbie şi obraji ca o mîzgăleală de ruj. Trăsăturile i se-ntingeau unele-n altele, braţele, cînd îi atingeau trunchiul, se contopeau cu coastele, iar picioarele îi erau acum unite prin faldurile unei pieliţe hialine. Hainele i se amestecaseră cu, pielea, pielea cu organele şi organele cu vertebrele, încît, în cele din urmă, o melancolică pupă străvezie, plină cu un soi de lapte şi pe coaja căreia erau schiţate trăsături crude şi stranii, ca ale cine ştie cărei divinităţi, levita în dreapta lui Vasile, oglindindu-1 în şoldul ei bombat şi lustruit ca de sticlă, dar moale totuşi şi cald.
   Curba culoarului, urmată de masa de taină ce se lungea şi se subţia tot mai tare, încît căpitanul abia mai ajungea cu creştetul la umărul sfinţilor, era atît de largă încît abia se simţea. N-o percepea; de fapt, atît cu ochii, cît cu cele trei canalicule săpate în ştîncile sale temporale, în prelungirea urechii interne. îi părea că înoată, de fapt, cu mişcări convulsive şi reflexe, prin limfa aurie a acestor canale, prin Herrengrachtul întoarcerii bruşte a capului, Prinsengrachtul tumbelor de circ şi Kaisergrachtul plutirii imponderabile, în Amsterdamurile minuscule, cu edificii flamande oglindite în apa oliv a canalelor, cu poduri meta-
79
lice arcuite peste procesiuni de lebede, cu burghezi gravi con-sultîndu-şi ceasornicele sferice de aur sub ugerele norilor mo-horîţi, toate săpate în osul ţestei, de-o parte şi de alta, ca doi cercei interiori, sensibili la mişcările giratorii ale minţii. Dar, percepute fantomatic de canalicule, curbele se-întrolocau una-n alta, aidoma roţilor din vedenia lui Iezechiel, pînă ce căpitanului îi deveni limpede că se-nşuruba într-o gigantică spirală cu segmentele scăzînd asimptotic în diametru, dar crescînd la infinit în curbură şi tensiune. Muscalii scopiţi, în straiele lor de purpură, azur şi şofran, cu aureolele lor kiriliene, erau subţiri acum şi lungi pînă-n crugul bolţii, ca nişte colonade vii cu capiteluri de privire căpruie. Oasele cutiilor toracice li se arătau acum ca nişte nuiele prin pieptarele cuvioase, pe care fulgerau cruci duble de argint filigranat şi relicvarii de eben.
   Scopiţii credeau în Selivanov, profetul ce se coborîse-ntr-o bună zi din rai şi binevoise a pătrunde în pîntecele unei mujice din miezul Maicii Rusii, dovedită fecioară şi fără ştire de bărbat, care visase-ntr-o noapte că avea în pîntec un melc cu ghiocul de diamant. Pruncul fusese crescut în izba părintească, în cultul de rit vechi al chlâştilor, creştini care scuipau pe icoane şi le spărgeau cu topoarele, care nu mîncau carne, nici peşte, nici lapte, nici brînză, nici dulce, nu beau băuturi beţive şi nu trăgeau mahorcă pe nări. Stăpînirea îi împuţina din vreme-n vreme, trimiţînd soldaţi care-i căsăpeau, le scoteau ochii şi le smulgeau muierilor pruncii vii din pîntece, prilej de mare bucurie şi de cîntări de biruinţă pentru fericiţii martiri. Toţi mureau cu acelaşi extaz în priviri, cu aceeaşi zgîrcire voluptuoasă a buzei de sus, ca şi cînd şi-ar fi ejaculat sufletele într-un spasm de plăcere supremă. Zîmbetul lor insuportabil era ciopîrţit cu deosebire de cătane, care amestecau, cu jungherele, buze, sînge şi sfărîmături de dinţi pe chipurile sfinţilor agonici. Chlâştii nu aveau, nici unul, de o mie de ani, tată, căci singurul lor părinte era Ava, Tatăl ceresc. Pruncii născuţi în urma vapoarelor ce se ţineau de Paşti şi de Crăciun (şi-n afara cărora aleşii nu se-mpre-unau niciodată) erau crescuţi de mamele lor şi socotiţi fii legitimi ai Duhului, ţăndări de Dumnezeire în înveliş de cocă pă-mîntească. Mujicii mai nestăpîniţi, ce erau munciţi de diavol în timpul dintre cele două vapoare, erau sfătuiţi de popi să se-mpre-
80
une cu subţioara muierilor pe care le doreau, ispăşind apoi prin poşjt şi rugăciune. Selivanov însă nu cunoscuse păcatul. Rîvna chlâştilor împotriva icoanelor idoleşti, înfrînarea lor la hrana pierzaniei (carnea şi tot ce se atinsese de carne) şi lungile postiri ale nevoilor tinereţii nu i se păruseră îndeajuns pentru premiul mîntuirii promis de Hristos oricui va fi ca El. Căci Hristos nu ştia! de vapoare şi nu cunoscuse împreunarea trupească. Şi la Evanghelie scria răspunsul Domnului nostru cînd îl ispitiseră întrebînd a cui avea să fie, în rai, femeia ce avusese şapte soţi: „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; dar cei găsiţi vrednici să aibă parte de veacul acela şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita; pentru că nici nu vor mai putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi ei sînt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii." Ca să devină îngeri, curînd chlâştii, care se adunau cu miile să asculte vorbele lui Selivanov şi să-i fie martorii semnelor şi minunilor ce le făcea (căci se atingea de bubele de scrofuloză de pe gîtul sătenilor şi ele se desprindeau şi cădeau în palma lui, unde se preschimbau în mărgăritare), se lăsară cu totul de imboldurile cărnii, condamnară des-frîul vapoarelor şi, precum odinioară pustnicii esenieni, hotărîră să-şi înmulţească biserica doar prin luminarea şi aducerea-n sînul ei a cît mai multor oi rătăcite. Cei prinşi în urîciunea împreunării trupeşti erau izgoniţi pe loc, cu blesteme grele, din adunarea sfinţilor şi, ştiind că pierdeau astfel strana ce li se pregătise în rai, piereau de disperare în crîngurile de mesteceni risipite pe uriaşa cîmpie de zăpadă.
   Dar rădăcina păcatului, hidoasă, negricioasă ca un vierme viclean, ca şarpele ispititor din mărul cel rotat, atîrna între pulpele fiecăruia, oricît de sfînt s-ar fi făcut cu gîndul, şi era în orice clipă gata să se umfle ca un corn diavolesc. însuşi Selivanov, o cruce de voinic, roşu-n obraji şi cu barba căzîndu-i în inele pînă la pîntece, simţea adesea, chiar şi cînd se afla în rugăciune, chiar după săptămîni de hrană doar cu ierburi şi borş, învîrto-şarea Adversarului din josul fiinţei sale, învecinat cu locul întinării şi al ocarei. Iar nopţile, în toiul viselor cu muieri dezvelite, o zeamă sidefie îi umplea cămeşa de cînepă şi profetul se trezea ud şi-ngheţat, dîndu-se singur, în gînd, anatema. însă Domnul nostru Iisus Hristos mai zicea la sfînta Evanghelie:
81
„Dacă mîna ta te face să cazi în păcat, tai-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decît să ai două mîini şi să mergi în Gheenă, în focul care nu se stinge. Dacă piciorul tău te face să cazi, taie-1; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decît să ai două picioare şi să fii aruncat în Gheenă, în focul care nu se stinge. Şi dacă ochiul tău te face să cazi, scoate-1; este mai bine pentru tine să intri în împărăţia lui Dumnezeu numai cu un singur ochi, decît să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul Gheenei, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge." Profetul mujic găsise bune şi-ntemeiate aceste vorbe sfinte scrise în carte de Marcu, aflat în Duhul. Cînd, rugîndu-se la o parte, într-un asfinţit de foc şi nori argintii, Selivanov văzu o ţărancă aşezată pe vine în dosul unui hambar, cu fustele suflecate şi fundul de carne rotundă şi tare, din care ţîrîia un pîrîiaş străveziu, ştiu că Neprietenul îl ispiteşte peste puterile lui. Cuprins de ură pentru ticăloşia din el, pentru carnea din care nu putea afla nici o ieşire (căci o simţea acum ţeapănă sumeţindu-se spre buric), se repezi în izba cu pereţii goi, văruiţi alb, ce le slujea de casă de-nchinăciune şi-şi încleştă mîinile pe uriaşa Evanghelie fere-cată-n argint de pe masa cea sfîntă. Se răni la deget în încuietoare, şi o dîră de stropi purpurii se-ntinse pe muchea miilor de file unsuroase. „Doamne Iisuse Hristoase, luminează pe robul tău! Miluieşte-mă, iartă-mă şi ajută-mă! Arată-mi Calea către viaţă şi izbăveşte-mă de cel rău!" Bolborosind acestea, deschise bucoavna la-ntîmplare şi puse degetul pe un rînd scris cu chirilice de chinovar: „Nu toţi pot primi cuvîntul acesta, ci numai aceia cărora le este dat; fiindcă sînt fameni care s-au născut aşa din pîntecele mamei lor; sînt fameni care au fost făcuţi fameni de oameni; şi sînt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească." Ţeasta profetului se umplu atunci de-o strălucire de diamant. Trebuia să ucidă timpul, să scopească istoria, să anuleze infernul, să rămînă doar cu polul spaţial şi paradisiac al busolei corpului său. Să permită doar erecţia duhului şi ejacularea fierbinte a rugăciunii. Avu revelaţia vulvei materne şi iertătoare ce se deschidea, ca un ochi triunghiular, în ceruri, şi-n care trebuia să pătrunzi ca să te poţi naşte a doua oară, din apă şi duh sfînt. Doar făcîndu-te femeie pentru oameni puteai ajunge
82
bărbat pentru Dumnezeu, căci pentru El înţelepciunea acestei lumi e nebunie şi ştiinţa ei deşertăciune.
    Iar a doua zi, în odaia fără icoane, zugrăvită însă-n cîntări şi-n vorbire în limbi, în faţa tuturor învăţăceilor lui zdrenţăroşi ce, cu ochii măriţi de revelaţie, îl zăreau parcă înconjurat de raze ascuţite de lumină, Selivanov se dezgoli, arătînd tuturor rădăcina legăturii sale cu lumea, ancora ce pe toţi îi împiedica să se suie în patria lor adevărată, în împărăţia pregătită lor dinainte de începutul veacurilor. Maţul buricului trebuia retezat iar creierul lui Satan, cele două emisfere din ţeasta dintre picioare, zbîrcită şi păroasă, vecină cu haznaua ocarei, trebuia aryncat clinilor, precum odinioară trupul netrebnic al Izabelei. Spunînd acestea, profetul, pe chipul căruia curgeau sudori de sînge, aşeză lama unui cosor la rădăcina scrotului său cafeniu, prins şi întins de degetele lui îngereşti. Lama secţionă uşor, fără să curgă un strop de sînge, pielea şi straturile subţiri de muşchi netezi. Abia ajungînd la rădăcina membrului cartilaginos, după ce reteză tu-buşoarele sîrmoase prin care cobora sămînţa, întîlni rezistenţă şi simţi o sfîşietoare durere, dar în cele din urmă mădularul păcatului fu desprins cu totul de trup. Cu şarpele biruit în mîna stîngă, cu cosorul în dreapta şi cu ochiul deschis deodată, înţelept şi căprui, sub burtă, Selivanov li se arătă credincioşilor sub chipul noului Mîngîietor promis de Scripturi. Rînd pe rînd, în zilele care urmară, mujicii îşi tăiaseră şi ei maţul ce-i lega de prinţul lumii acesteia, simţindu-se deodată uşori ca aerul şi plini de duh sfînt. Toţi prooroceau, toţi vorbeau în limbi, toţi făceau semne şi minuni, toţi lecuiau orbi, paralitici şi leproşi, pe cînd ţăranii din cele cincizeci de cătune ale îndepărtatei gubernii dădeau slavă lui Dumnezeu.
    Dar diavolul, veşnicul duşman al Adevărului şi al Vieţii, intră în ţarină, care, auzind despre răspîndirea cu repeziciune a noii erezii, cuprinsă de scîrbă, începu să-i urmărească pe sfinţi cu ură şi mare asprime. însuşi profetul fu aruncat în temniţă, împreună cu toţi apostolii şi bătrînii. Dar, minune! Scopirii, îngenuncheaţi pe paiele putrede şi îngreunaţi de lanţurile de aramă, prinseră să-şi cînte cu glasuri de copii ciudatele, înduioşătoarele lor litanii pînă ce, la vibraţia lor, verigile lanţurilor deveniră fragede ca tulpinele de păpădie. Luminate de cîntarea de aur, zidurile
83
beciurilor se făcură şi ele străvezii ca zgîrciurile, lăsînd să se vadă, pe coridoare, gardienii, iar în celelalte beciuri de taină nenorociţii uitaţi acolo de decenii, cu licheni şi păduchi lînoşi încrustaţi în spinare. De departe, fortăreaţa se zărea acum ca o uriaşă biserică de cristal.
   Curînd, gardienii crezură şi ei, se scopiră şi ei şi descuiară porţile pentru fraţi, mai ales că lui Selivanov i se dezvăluise taina naşterii sale: muma sa nu-i era cu adevărat mumă, ci îl găsise în crîng, la marginea satului, într-un paner acoperit cu valuri de dantelă albă ca neaua. Alături de prunc era o coroană de aur bătută-n mărgăritare şi un zapis care spunea că Selivanov era nici mai mult, nici mai puţin decît însuşi fiul ţarinei Ecaterina, prigonitoarea fiilor luminii. Cum maică-sa, care-1 lepădase de prunc, se făcuse nevrednică de a mai păstori oiţele pravoslavnicei Rusii, ea trebuia răsturnată de pe scaunul domniei din întortocheatul Kremlin şi trimisă în Gheena ca să fie muncită în veac, alături de curva din Babilon. Draci oţărîţi aveau s-o străpungă-n născătoare, mereu şi mereu, cu fiare înroşite în focul nestins. Devenit ţar, profetul avea să aducă împărăţia lui Dumnezeu peste nesfîrşita ţară a gheţurilor, unde nimeni nu va mai rodi prunci, căci toţi aveau să fie ca îngerii. Şi astfel avea să vină Sfîrşitul.
   Ecaterina muri în acelaşi an, şi o urmă în palatul străvechii Moscove fiul ei Alexandru, care porni o prigoană asupra celor aleşi cum nu se mai pomenise din vremurile fiarei cu număr de om. Fiecare scopit pe care cătanele puneau mîna era îndată rupt de viu în bucăţi, şi ciozvîrte de coastă, de şold, capete cu dinţii rînjiţi, ficaţi verzui şi prapur împuţit erau ţintuite pe uşile bisericilor din sătucuri, de-a lungul şi de-a latul ţării. Cînd să pună cătanele mîna şi pe el, Selivanov se înălţase la cer, subrochii multor învăţăcei care dădeau mărturie, iar secta se risipi în ţările-nve-cinate ca o turmă fără păstor, aducînd luminarea, prin sfînta scopire, multor creştini de pe alte meleaguri. Străbătură, spre miazăzi, Principatele Unite, unde vodă Cuza, mason vîndut puterilor întunericului, nu vru să-i primească, trecură măreaţa Dunăre şi poposiră-n Bulgaria turcită, unde prinseră rădăcini din cauza rămăşiţei bogomililor de altădată, cu care castraţii semănau în rit şi-n credinţă. Urmîndu-i pe grădinarii bulgari,
84
^efcuriţ iar, după cîteva decenii, Dunărea, tăinuindu-şi cultul şi stareia lor de oameni ce nu mai puteau păcătui. Se împămîn-ţeniră în Bucureştii cei prăfoşi ca vizitii răbdători şi destoinici. Ei nu voiră să aibă nimic de-a face cu cei ce sosiră după ei, marinarii sdopiţi de pe Potemkin şi de pe alte cîteva vase din flota imperială din Marea Neagră, care, o dată cu înăbuşirea revoltelor die la-nceputul noului secol, invadară din nou Regatul României, aşezîndu-se în ţinuturile răsăritene ale peştelui şi plaurilor, unde continuară să-şi practice credinţa în ascuns. Aceştia urmau calea împărătească a scopirii prin foc, pe cînd cei vechi foloseau numai lama ascuţită a briciurilor. Semnul harului divin ? Nu curgea, niciodată, nici un singur strop de sînge, eliberaţii rămînînd, chiar de la-nceput, între coapse cu zîmbetul trandafiriu, curat, al muierilor.
   Pe cînd scopirii de la masa cea lungă cu pîine şi vin, acum curbă ca văzută printr-un ochi de peşte, se subţiau spre tavan ca aţele, devenind strunele unei nemaivăzute ţitere, Vasile, fostul Vasili, băiatul fără umbră, ţărănuşul înspăimîntat şi fermecat de aripile Măriei, soldatul şi-apoi căprarul neobosit la izirciţ şi-n cele din urmă căpitanul de pompieri încă fercheş, deşi trecut de patruzeci de ani, continua să se răsucească în cochilia tot mai strimtă şi mai strimtă, asemenea bilei din jocul de răbdare pe care Mircişor, peste trei generaţii, avea s-o facă să alunece pe jgheabul suind în spirală sub o boltă de plexiglas, scoţînd limba de-un cot, pe cînd mama lui sporovăia la o dulceaţă cu mama lui Jenei, naşa lui de pe strada Maica Domnului. Strunele izola-te-n mătase şi serasir vibrau uşor, tot mai înalt şi cu un timbru tot mai suav, înălţînd un imn... cui ? „Voi vă-nchinaţi la ce nu cunoaşteţi, dar noi ne-nchinăm la ce cunoaştem..." La dreapta lui Vasile, fostul circar îşi redefinea, lent, peristaltic, trăsăturile în coaja moale a crisalidei. Prin opalul ei se zăreau, în cele două bulbucături ale ochilor, doi stropi neclari de azur, şi filamente negricioase mai conturau şi-n alte zone organe şi dezvoltări încă de neînţeles. Culori tulburi, amestecate cu o ceaţă alburie, se străvedeau prin coaja subţire. Pe cînd ţitera, acum şuie ca o orgă de catedrală, cînta tot mai avîntat, Vasile parcurse ultimele ocoluri ale spiralei, atît de strînse încît ultimul nu ma* era
85
decît o răsucire a trupului după stîlpul central de sidef, trandafiriu ca interiorul ghiocurilor.
   Atunci, întorcîndu-se brusc, a văzut-o deodată, în caverna ei de agat lustruit, perfect sferică, plutind în centrul ei, de zece ori mai mare decît o văzuse pe carul Justiţiei dar la fel de mar-moreană, la fel de ne-ndurătoare în hlamida ei încreţită, ce flutura acum liber în vidul cenuşiu-luminos al acelui subpămînt. Imensa femeie avea acum ochii descoperiţi, şi vederea lor îi provocă lui Vasile aceeaşi fericire insuportabil de tristă pe care-o simţea de cîte ori, îngenuncheat pe cearceafuri proaspete între pulpele unei muieri cu sînii dezveliţi, îi trăgea încet către genunchi pantalonaşii cu volane, dezvelindu-i bestialul ochi de sub pîntece. Ochii Victoriei - căci, cu sabia strălucitoare în mîna dreaptă şi cu triumful ce-i lumina trăsăturile, nu putea fi decît o zeitate a căsăpirii - erau la fel de chinuitori, la fel de purtători de fericire, la fel de excitanţi, la fel de trişti. Căpitanul ştiuse de la-nceput că sînt intens albaştri, cu atît mai dens albaştri cu cît trăsăturile sculpturale ale feţei erau de marmoră străvezie. Erau ochi cu irişi din fibre de lapis-lazuli, ochi uşor dilataţi, cu pupila mărită ca de beladonă. în colţurile interioare, cîte un mic clitoris se ivea cărnos, roz-frezie, din cuibul pleoapelor fără gene. Cu nepăsarea-ncordată a mantidelor marea femeie-1 pîndea, îl aţintea cu privirile, luminîndu-1 albastru, şi l-ar fi descoperit la fel în orice loc al sfericei încăperi, căci Victoria, asemenea lunii şi fotografiilor, avea doar o faţă, şi faţa ei era doar pentru tine, ca şi cînd ar fi fost o altă piele a feţei tale, o mască tragică peste bietele tale trăsături de vierme terestru. Şi mai era şi gura femeii, de statuie rujată gros, acum însă mai puţin hipnotică decît ochii. Ochi de azur şi gură de ruj - şi nici un alt strop de culoare pe tot acel monument plutitor, doar umbre roz-pal între canelurile rochiei.
   Amplificat de uriaşa spirală, cîntecul ţiuitor al scopiţilor se transformase în raze de aur, într-o slavă şi o putere de nespus. Crisalida cît un stat de om de lîngă Vasile, altădată ca de lapte, era acum pestriţă şi coaja i se umfla spasmodic, de parcă fiinţa schimbată dinăuntru ar fi-ncercat să rupă-nvelişul care-o ţinea întemniţată. Şi-ntr-adevăr, curînd coaja crăpă în lături, lăsînd
86
să se zărească forme şi-ncreţituri nedesluşite: semilune galbene, dchi'vişinii, zdrenţe de malachită. O fiinţă umedă şi zbîrcită se tîrî afară, bîţîind din membre încă indistincte, lăsînd în urmă un imago uscat, se-ncolăci înfrigurată ca un fetus multicolor, zăcu!aşa multă vreme de parcă şi-ar fi adunat puterile şi deodată se-ndreptă, în asurzitorul imn de slavă al strunelor întregii cochilii, devenind o fiinţă de o nesfîrşită majestate. Era Arhanghelul Mihail, încoifat şi-mplătoşat, cu vestmînt de catifea verde-albastră pe sub inelele de fier ale zalei şi cu mantie purpurie, amestecată cu penele cîrlionţate şi pufoase ale viguroaselor sale aripi. Rostogolindu-se ca un asteroid în vidul sferei ai cărei pereţi lustruiţi se mai zăreau, în vaste depărtări, doar ca o lumină difuză, marele înger se-apropiase de femeia din centru şi-i rămăsese alături, la fel de monumentali, la fel de nemiloşi, la fel de eterni, aşa cum pruncul Vasili îi văzuse mereu, în bordeiul pierdut în văgăunile munţilor Rodopi, pe maica şi pe taica lui de-pripas în lumina rotundă-a opaiţului. Căpitanului îi picurau acum lacrimi mari pe obraji, răsfrîngînd fiecare-n sticlirea ei cuplul străluminat. Pluti şi el prin gelatina acelui spaţiu obscur, se văzu la picioarele giganticului monument, simţi pe piele presiunea strivitoare a privirilor albastre şi căzu în genunchi pe dulcea podea de agată a încăperii. „Doamne, deschide-mi ochii, ridică-mi vălul de pe faţă! Fă-mă părtaş la minunea de ne-nţe-les a căilor Tale!“, murmură el, neînsemnat şi umil ca un purice străveziu de plante. „Dăruieşte-mi pacea Ta, îmbracă-mă-n mila Ta! Mîntuieşte-mă, Doamne!“ Cînd îndrăzni să privească iarăşi în sus, dînd capul atît de mult pe spate încît îi trozniră vertebrele cervicale, văzu pe chipurile ca de cuplu de faraoni zîm-bete crude şi impersonale. De la o înfricoşătoare înălţime, sabia din mîna Victoriei (Victor! Ies o clipă din apa densă a acestei poveşti şi mă văd scriind-o, adăugind foaie după foaie la manuscrisul meu ilizibil, în singurătatea de fiară a blocului meu de pe Uranus, şi, Victor! Ies prin gaura sfîşietoare făcută de numele tău chiar şi în povestea asta, în caietu-ăsta în care scriu cu pixul foaie după foaie, în singurătatea apartamentului „Borro-mini* de pe Auguststrasse, din miezul Berlinului, unde scriu mai departe la cartea mea> ilizibilă chiar şi pentru mine, în care
87
încerc să ghicesc: ce s-a făcut cu tine, Victor? De ce m-am simţit şi eu întreaga viaţă un om fără umbră ? De ce, cînd mă uit în oglindă, nu văd pe nimeni ? De ce mama, la fel ca mama lui Mircea, îmi ascunde mai departe adevărul, silindu-mă astfel să-l inventez ? Aşa cum tu, Mircea, ca să pricepi ce-i cu tine şi să-ţi poţi întîlni, în fine, siamezul separat şi dat uitării, ar trebui să te ridici de la masă şi să te-nalţi în dimensiunea care-ţi lipseşte, să creşti pînă-mi umpli ţeasta şi pînă ce mîinile tale intră-n mîinile mele ca-n nişte mănuşi chirurgicale şi pancreasul tău intră-n pancreasul meu şi sistemul tău limfatic într-al meu şi sexul tău în pielea cafenie a sexului meu, şi să deschizi deodată ochii, uluit, în lumea mea, la fel şi eu, ca să pricep ce e cu chinul ăsta al vieţii mele, ar trebui să mă umflu şi să explodez în splendoarea şi adevărul lumii superioare, în care un Mircea ale cărui căi sînt ascunse mie mă inventează clipă de clipă. Cît de greşit, de nebunesc căutăm certitudinea în creaturile noastre, scriind cărţi mereu în josul curentului, din cascade-n cascade, tot mai diluate şi mai şterse, cînd ar trebui să ne zbatem, asemeni somonilor, în susul torentului de cerneală care formează buclele vieţilor noastre, să navigăm înapoi, către primele pagini, prima frază, primul cuvînt, prima literă şi să suim în fine, prin peniţa de aur dumnezeiesc, în rezervorul insondabil al harului, acolo unde se află, adormite, toate poveştile. Mă-ntorc acum, lăsînd în urmă bilioane de manuscrise întrolocate unul într-altul, toate străpunse de numele tău, Victor, aici, acum, în locul acesta, ca de vîrful unui ac înroşit, sau ca şi cum vîrful pixului meu ar scrie în manuscris „vîrful pixului meu", şi-acest nou vîrf de pix ar scrie „vîrful pixului meu" în alt manuscris, şi tot astfel la nesfîrşit) se desprinse şi, arzînd ca soarele la fiecare rotire, pluti nesfîrşit de încet spre podea. „Mă aflu în miezul minţii mele", gîndi iar Vasile, căci legile perspectivei erau abolite şi sabia nu se mărea pe măsură ce se-apropia de ochii lui, nici nu arunca umbră. Trecură poate decenii (dar în curînd timpul nu va mai fi) pînă ce sabia, fulgerînd o ultimă oară prin faţa căpitanului, atinse podeaua de agat cu un zdrăngănit mult peste putinţa urechii de a-1 îndura. Copleşit de o dragoste care-i dizolva ca arsenicul organele interne, el apucă hotărît minerul
88
înfăşurat în piele, mulţumi şi, în faţa Părinţilor ce zîmbeau hieratic, frînse pîinea trupului său, despărţind griul de neghină.
   Trupul fără viaţă al căpitanului Vasile Badislav fu găsit a doua zi după defileul în cinstea Majestăţilor lor, în odaia sa cu chirie din mahalaua Dudeştilor. O fetiţă care vindea viorele pe stradă se repezise la un vardist şi aproape-1 tîrîse pînă la uşa căpitanului. Se făcuse apoi nevăzută în josul străzii liniştite. Doi-trei vecini erau deja adunaţi în curticica de sub fereştile ofiţerului, căci peste noapte auziseră din odaia lui un răcnet de moarte, iar acum nu răspundea nimeni bătăilor în geam. Vardistul spărsese uşa cu umărul şi pătrunseseră cu toţii într-o odaie cenuşie, cu icoana din părete acoperită de mundirul vişiniu purtat de căpitan la paradă. Acesta zăcea pe jos, mutilat, într-o baltă de sînge, iar în ligheanul de pe stativul din colţ se lăţea dezgustă-toarea ofrandă. în alte împrejurări cazul ar fi făcut vîlvă, dar cu o seară în urmă cortul cel mare al circului Sidoli se prăbuşise şi ziarele nu mai pridideau cu amănuntele despre tragica întîm-plare. Aşa încît, încetul cu încetul, se scufundară în nefiinţă şi uitare căpitanul de pompieri şi sinucigaşa sa nebunie, odaia modestă cu carpetă închipuind păsări şi brăduţi, casa veche cu ferestre încadrate de groteşti capete de lei din ipsos vopsit şi sfărî-mat, curtea cu leandri înfloriţi roz, uliţa noroioasă, cu bălţi mari în care se reflectau norii mereu curgători, mahalaua întreagă, mirosind a mititei şi gherghine, oraşul înecat în vegetaţie, plin ciucure de turlele a sute de biserici, Bărăganul întins cît vezi cu ochii, străbătut de argintul rîurilor şi presărat cu sătucuri şleam-pete, Valahia adormită, parfumată şi răsfrîntă ca o mare colivă între Carpaţi şi Dunărea plină de insuliţe cu smochini şi moschee, Balcanii enigmatici, fremătînd de-o putere necunoscută, continentul european, de la Urali la Gibraltar, adunînd seminţii ce încă mai credeau în eroismul războiului mai curînd decît în plăcerile tihnei şi sclipindu-şi ca o coadă de păun ochii hipnotici : Roma, Parisul, Amsterdamul, Viena, Lisabona, planeta oscilînd nesigură pe axul ei, alternînd epoci calde cu altele îngheţate, îndurînd ploile de stele şi tîrîndu-şi centurile Van Allen ca pe o trenă din ace de cuarţ fluturată de vîntul fotonic, sistemul solar şi apoi galaxia însăşi, ceasornic cu capace de aur
89
între alte himere surori, şi-apoi, adunîndu-se-n spaţiul vizual, dinspre margini şi concentrîndu-se-n centru, alte şi alte fire de aur, formînd structuri celulare şi stringuri, metagalaxii şi hiper-galaxii şi ultrahipergalaxii, adunîndu-se mereu în spaţiul vizual ca să contureze, într-o lume exponenţial mai înaltă, văzută de un ochi inconcevabil, un ferăstrău verde, grosolan şi ameninţător care se îngustă, cu efecte de concavitate şi îngroşare a contururilor neaşteptate, pînă ce deveni evident că este piciorul multiplu articulat al unei insecte.
              A
              XjLşa că oraşul şi lumea din jurul său se adunaseră iarăşi în punctul de aur clocotit al lupei mele filatelice pe care, în spaţiul pe care-1 măturam cu fundul pantalonilor de pijama, acolo, între ladă şi caloriferul de sub fereastră, o apropiasem de ochiul meu drept. în cameră mirosea puternic a flori şi a ierburi, îngrămădite de mama parte pe masă, parte pe pervazul geamului şi care dădeau camerei un aspect de acvariu. De multe ori, pierdut în acea junglă, rupeam cîte-o bego-nie proaspătă, îmi înfigeam unghiile murdare în caliciul ei fraged, ciclamen, îl desfăceam ca pe-un fruct micuţ şi frecam uşor între degete pasta făinoasă-a ovarelor, adăpostite în sticla căr-niţei aceleia ce mirosea intens a sevă crudă. Sau îndoiam o frunză groasă de aloe pînă pocnea sec şi rămîneam în mînă cu o coadă de şopîrlă, zimţată, a cărei rană supurîndă o puneam pe limbă ca să-i simt amăreala de fiere. îmi împingeam faţa printre flori exotice şi frunze păroase de muşcată, înotam cu părul fluturător printre cerceluşi, pentru ca apoi să-ncremenesc iar la fereastră şi să privesc din nou şi din nou, cum aveam s-o fac de-atunci de sute de ori, în vise şi-n amintiri, panorama Bucu-reştiului întins pe coline şi văi, cu ceruri de pictură olandeză deasupra. E-aşa de ciudat că realitatea momentelor în care băieţelul însingurat, trimis la culcare (pe cînd televizorul se-aude difuz în sufragerie şi rîsul sufocat al tatălui arată că se dă emisiunea „Comici vestiţi ai ecranului") şi care rătăceşte prin cameră ca o stafie, muindu-se-n verdele plantelor şi-n tristeţea după-amie-zei, se apropie de fereastră şi rămîne cu fruntea lipită de geam, realitatea a ceea ce el chiar vede-n acele clipe fără trecut şi viitor: curbura şoselei Ştefan cel Mare, Criştii răstigniţi pe stîlpii meta-
91
   lici ce susţin firele de tramvai, curtea neagră şi udă a lui Nenea Căţelu, chioşcul de pîine, pe Paul şi Vova furînd corcodele din-tr-o curte de vizavi, un tramvai huruind din toate tablele şi ri-dicînd rotocoale de praf - această realitate atît de fermă, de rece şi dură, de limpede desenată în văz şi auz, se dezlînează cu vremea pînă ajunge aproape de nerecuperat şi, încetul cu încetul, visele, amintirile nefotografice, neeidetice şi infidele, în care culoarea se posterizează în urma atacului dulce-al emoţiilor, şi mai cu seamă restaurările şi reconstrucţiile, clădindu-se pe vînt şi nefericire şi luîndu-se-apoi unele pe altele drept temelie, se-nting în realitate, se contaminează de ea, se reflectă în ea şi ea-n ele, pînă ce o culoare psihică, a nostalgiei ce nu mai ştie ce e vis şi ce e aievea, se-ntinde peste toate imaginile dragi şi hipnotice-ale vieţilor noastre. Cînd mama îmi cumpăra plastilină, rar de tot, pentru că trebuia s-o adune apoi, turtită de şosete şi plină de fire de păr, din toată casa, scoteam din celofanul lor cele şase bare cu miros de sămînţă de in, le dezlipeam unele de altele şi le priveam extaziat: linse, moi şi ferme-n acelaşi timp, cilindrice şi colorate-n maro, mov, alb, roşu, verde şi galben, ele mi se păreau fiinţe vii, cu personalitatea lor, şi chiar mă jucam o vreme cu ele aşa, fără să le deformez, lăsîndu-mi doar amprentele degetelor pe pielea lor uleioasă. Violetul era un ticălos care, împreună cu maroul şi cu albul, încerca să răpească prinţesa roşie. Galbenul era eroul meu. îl frecam un pic în palme, să-l fac mai înalt şi-apoi izbeam cu el în barele cele rele, puse-n picioare, | pînă le dărîmam şi le surpam puterea. O eliberam pe prinţesa roşie, curbînd-o, în semn de recunoştinţă, ca un inel în jurul prinţului galben, victorios. Abia apoi ma apucam să modelez i copaci maro cu coroană verde şi fructe roşii, oameni cu ochi de bile violete şi gură de viermişor roşu, căsuţe galbene cu ferestre şi uşi maro... Omuleţilor le puneam, pervers, un firişor alb între picioare, atent la uşă, să nu cumva să intre ai mei şi să mă j prindă. La cel mai mic zgomot îi striveam pur şi simplu în pumn pînă-mi ieşeau printre degete măruntaiele lor storcite. Cînd mă plictiseam nu mai ţineam seama de culori. Frămîntam între degete copacii cu tot cu frunze şi fructe, îi lipeam de case şi de oameni, pînă ce toată plastilina se aduna într-un ghemotoc pestriţ şi unsuros, în care se mai vedea cîte-o faţă turtită, un măr lăţit
92
£
i.
I
l
li
SI V
lî-
peste-o fereastră, o clanţă galbenă de uşă. Cu timpul, după alte modelări şi frămîntări, plastilina cea atît de pură altădată, trasă-n lingouri strălucitoare, devenea o masă cenuşie şi încreţită ca un creier de animal, pe care-o aruncam în vreo cutie veche de carton. La curăţenia de Paşti o mai găsea mama şi, plină de piuliţe, de frimituri, de scorojite bucăţele din jocul Albă ca Zăpada -scufia şi o parte din faţa unui pitic, un fragment de pantof lîngă o ciupercuţă, un nor pe cer albăstriu -, o lua pe făraş şi-o arunca la ghenă.
   Ce am visat, ce am clădit şi ce am trăit din toate pozele color :pe care mintea mea le dezlipeşte sfîşiat, fragmentar, de pe pereţii ei interiori, unde stau ca afişele lipite, cu zecile, unele peste ; altele, aşa încît din chitara unui rocker se iţeşte sînul unei diseuze,
' iar spre gura unei clarvoyante indiene se-ndreaptă un sex ihti-’form desenat cu marker negru, şi litere se suprapun, şi texte se^ntreţes, şi cleiul putred umflă şi scorojeşte panoul ? Cu neputinţă şă mai ştiu, pentru că, pe de-o parte, ce-au văzut cu adevărat ochii mei cînd ei înşişi au plăsmuit realitatea s-a contopit de mult cu bavardajul mistic al visului, pe de alta, fiindcă îrisuşi mecanismul selecţiei, care o dată avea degete străvezii ca nişte filamente cu care scotea imaginile de vis şi degete tari ca fildeşul ce extrăgeau amintirile adevărate, deosebindu-le nu atît după mireasmă (căci primele mele amintiri au căpătat cu timpul răvăşitorul parfum al celor visate), cît după felul în care erau ;scoase, s-a condensat şi el într-un singur braţ multiramificat, asemănător plantelor din aerul verde al camerei mele. Cît de uşor clasificam amintirile altădată, ce sistem taxinomic fără greş inventasem! Le deosebeam după genuri şi specii, încrengături şi rudenii, desenam trunchiuri comune ce porneau din vreo himeră ancestrală şi se desfăceau în ramuri flexibile, încărcate de fenotipuri ciudate, de halucinaţii şi vedenii, iluzii şi viziuni, amintiri ale muşchilor mei şi ale limbii mele, glasuri ale nervilor mei auditivi şi flăcări ale chakras-urilor mele. Totul părea pe atunci (cînd, în adolescenţă, stăteam nopţile pe lada de la studio, în pijamaua mea ruptă, încălzindu-mi tălpile pe calorifer şi privind şoseaua încremenită într-o lumină spectrală) riguros ştiinţific, credeam că pot înţelege, că mă pot întoarce asupra minţii mele ca o contorsionistă, ca să apuc cu dinţii trandafirul de la călcîie
93
şi-apoi să mă-ndrept, graţios, în aplauzele galeriei cereşti. Nu ştiam pe atunci că eu însumi eram trandafirul şi că, fără coloană vertebrală şi fără păr fluturător şi fără dinţi şi fără galerie cerească - pentru că în afara trandafirului nu mai există nimic -trebuia, totuşi, să mă apuc în palme şi să mă ridic pe mine însumi, să mă privesc, să-mi înfund faţa-n petalele de purpură catifelată, să-mi umplu plămînii cu mireasma transparentă, grea ca plumbul, a minţii mele, şi asta în fiecare clipă a vieţii mele reale şi virtuale, pentru că definiţia şi însăşi fiinţa trandafirului mental, trandafirul însuşi în toată existenţa lui fantomatică, e chiar privirea ce se priveşte pe sine, mireasma ce-ntinde nări ca să se poată mirosi, sabia ce se taie la nesfîrşit pe ea însăşi. Am învăţat abia mai tîrziu că nimic nu e riguros în ierarhiile astea, că speciile nu evoluează unele din altele, că din larve de viespi pot ieşi guşteri, că din împerecherea fluturilor ies meduze, că puricii chiar se fac din praf, că animalele cresc dintr-un mare copac, că planetele au viaţă şi pasc stele pe crugurile lor de safir. Clasific acum altfel şi înţeleg altfel, preştiinţific şi primitiv, clasific fluturii după culori şi animalele după lungimea cozilor, femeile după căldura din priviri şi bărbaţii după aluniţele de pe obraz. Pe Silvia cea reală o pun în aceeaşi căsuţă cu Silvia din visul în care dormea dezvelită, la multe etaje sub pămînt, pe-un pat ca o platformă neagră, dar o deosebesc tăios de Silvia din mintea monstruoasă a lui Dan Nebunul sau din propria ei minte de semioligofrenă şi semirusalcă.
    Pentru că principiile minţii sînt prea complicate pentru ca mintea să le poată-nţelege. Ea ştie că sînt acolo, cum ştim că avem un schelet, deşi n-o să ni-1 vedem niciodată. Doar că ea vrea să-şi vadă scheletul, că nu există decît pentru asta, că viaţa noastră întreagă nu-i decît vivisecţia-nspăimîntătoare a minţii asupra ei înseşi, cu speranţa nebunească de a se-nţelege în întregime, şi nu doar în întregime, ci cu mult mai mult, pentru că revelaţia întregului nu e una de-o clipă, ci de-o eternitate, încît înţelegerea nu poate fi decît continua revelaţie a întregului spaţiu pentru tot timpul. Căci, privindu-se pe sine, trandafirului îi cresc, tocmai prin asta, petale noi, care trebuie şi ele privite cu priviri noi, ca şi cînd mirifica floare ar creşte pe un nerv optic şi cu ea am putea vedea invizibilul.
                  H ştiu, chiar nu ştiu de ce natură sînt „cele mai vechi amintiri ale mele". Nu ştiu nici măcar de ce le consider atît de vechi, nici cînd mi le-am amintit prima oară. Fără-ndoială că le-am avut întotdeauna, dar poate abia prin adolescenţă le-am desprins din prapurii lor şi le-am aşezat la un loc sub numele de „cele mai vechi amintiri". N-am înţeles niciodată cum pot comanda memoriei mele, ce fac atunci cînd îi transmit să caute cît mai adînc în trecut. Cum îi transmit ? Ce cod folosesc ? De unde ştiu s-o trimit mai curînd acolo decît acolo ? Cum se converteşte ameţitorul cablaj neuronic în spaţiu mental ? De cîte ori nu mi-am privit un deget şi nu m-am concentrat din toate puterile minţii mele ca să-i ordon să se mişte! Nu s-a-ntîmplat, fireşte, nimic. Era ca şi cînd aş fi vrut să mişc un creion sau un deget tăiat, desprins cu totul de corpul meu. Ca degetul să se mişte, trebuia să vreau „cu adevărat" să-l mişc, dar ce înseamnă „cu adevărat" ? Ce-nseamnă să nu te-ndoieşti în sinea ta ? Ce este credinţa ? Deodată, vroiam să mişc degetul şi el se mişca, şi asta mi se părea un miracol la fel de mare ca vindecarea orbilor şi ologilor, căci noi toţi, în fiecare moment al vieţii noastre, comandăm maiestuos picioarelor, braţelor, buzelor şi degetelor: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!" Iar ele se dezmorţesc şi-ncep să ţopăie de fericire, dînd slavă lui Dumnezeu pentru minunea săvîrşită. în fiecare dimineaţă şoptim la urechea corpului nostru adormit: „Talita, kumi!“, şi fetiţa de doisprezece ani deschide ochii, se scoală din pat şi-ncepe să umble prin odaie. Anatomiştii vorbesc despre formaţiunea re-ticulată şi despre locus coeruleus, planşele ne arată un trunchi
95
cerebral secţionat, cu corpusculi negri şi roşii, cu nervi cranieni retezaţi ca butaşii de viţă, cu excrescenţe şi umflături, cu trasee catecolaminergice şi serotoninergice, dar totul e hoit rece şi inert în afara trupului de credinţă ce aprinde pirotehnia miracolelor în imperiul corpului nostru. La fel, vorbim de imagini reale, aduse (de cine?) în memoria noastră atunci cînd vrem să le aducem (şi oare, prin asta, nu cumva noi înşine le inventăm, căci altfel de unde ştim ce vrem, de vreme ce întrebarea nu-i altceva, aici, decît răspunsul ?), şi de imagini visate sau închipuite, care la rîndul lor devin amintiri şi, ca amintiri, sînt chemate-n memorie de acelaşi inefabil mecanism ca şi adevăratele imagini din viaţa noastră adevărată. Şi dacă pentru amintirile mai recente avem mărci speciale pentru autentic şi pentru oniric, cu cît comandăm braţului mecanic să gliseze mai mult în trecut, cu atît marca realului se şterge şi prin străvezimea ei se produce comuniunea cu visul. Şi marca pentru amîndouă domeniile, atît de steril despărţite, este acuma comună: intensitatea emoţiei, magia trecutului, vraja îndepărtării, neliniştea nefamiliarului, copleşitoarele, insuportabilele chimicale picurînd acolo în intestine, în plexul solar, ulcerîndu-le, lichefiindu-le, dolorizîndu-le, făcîndu-ne respiraţia fierbinte şi ochii apoşi şi gura uscată şi arătînd ochilor larg deschişi ai emisferelor cerebrale peisaje răvăşitoare, pe care le recunosc ca fiind de acolo, din cambria-nul, devonianul şi silurianul minţii noastre, din vremea cînd realul şi visul erau contopite într-un tărîm străluminat, din care doar scîntei reziduale mai răzbat azi în „cele mai vechi amintiri* şi în vise.
   Primele, chiar primele sînt fulgerări inexplicabile, cu o recuzită de nerecunoscut şi totuşi cumva familiară, ca şi cînd imagini percepute de ochii părinţilor mei sau ai părinţilor lor s-ar fi transmis genetic şi mi-ar pîlpîi şi mie, uneori, în memorie. De unde palatele gigantice, colonadele de piatră gălbuie, enormele podele de marmură mozaicată pe care mă văd trecînd, halucinat, atît în vise cît şi într-un fel de erupţii ale viziunii în real, cînd mă aştept mai puţin, în troleibuz sau cînd privesc pe fereastră ? De unde cartierele complet necunoscute, desenate atît de limpede încît aş putea descrie fiecare clădire ce mărgineşte acele piaţete triunghiulare, străbătute de cîte-o singuratică şină
96
de tramvai ? De unde statuile ? Femeia de piatră din centrul pieţei goale şi vaste, plutind, culcată pe spate, la un metru deasupra soclului impozant de porfir. Siamezele lipite în zona şoldurilor, cu cranii hidrocefalice. Casa cu faţadă scorojită, avînd deasupra intrării un balconaş sprijinit de doi uimitori atlaşi sculptaţi într-o piatră lăptos-străvezie, de consistenţa dinţişorilor de copil. Şi iar construcţii ciclopice, şi iar fantastice răsărituri de soare pe apele scînteietoare ale unei mări cu malurile încărcate de edificii marmoreene... Să fie astea primele mele amintiri ? E, oricum, primul strat, şi cel mai preţios, al puterii mele de a regresa în trecut, spărgînd trecutul şi prăbuşindu-mă în proto-trecut, poate. Şi poate că, dintre imaginile astea, toate oarecum străvezii, ca şi cînd ar fi penetrate de o lumină psihică abisală, cele mai vechi şi mai vechi sînt cele aproape contopite cu acea lumină, cu acel urlet galben, cu singularitatea mută din miezul cărţii şi-al vieţii mele.
    Imediat după ele şi izvorînd cumva din ele sînt acele ţăndări ce poartă marca unei prime, reale, copilării. Sînt cioburi pe care le ştiu bine, rotunjite de atîta manipulare, îngălbenite de prea mult scos la lumină, ajunse ca amestecul mirosind a alamă din poşeta mamei: siguranţe, bănuţi ieşiţi din circulaţie, poze alb-ne-gru cu colţul rupt, chitanţe şi carnete, un ceas coclit, o proteză dentară înfăşurată-n hîrtie... Pentru că nu le pot localiza, vreo două fac, poate, trecerea între arhi-amintirile de mai-nainte şi întîmplările mai umile cu micul, inimaginabilul Mircişor, ale cărui codiţe cu perişor blond şi moale, păstrate tot în geanta mamei, sînt ultima dovadă că a existat o dată cu-adevărat. în prima dintre ele mă simt, mai mult decît mă văd, undeva foarte sus, poate la ultimul etaj al unei clădiri înalte. Simt, după cine ştie ce repere interioare, că aş putea fi în centrul oraşului. De ce sînt aşa de sus şi de ce văd prin sticla din faţa mea - un fel de vastă vitrină de geam - o atît de amplă şi de neînţeleasă panoramă ? Probabil mă aflu la ultimul etaj al unui mare magazin, poate al magazinului „Victoria". Da, al unui mare magazin, dar nu „Victoria", îmi spune ceva din interior, un simţ al orientării evanescent. Oricum, nu pot gîndi bine la imaginea asta din cauza strîngerii de inimă ce-o însoţeşte. Căci prin geamul cel vast se vede, adîncindu-se mult sub picioarele mele, un perete
97
violet, strîmb, conturîndu-şi colţul pe fondul unui amurg dens, exact de culoarea emoţiei mele. Şi asta ar fi tot, dacă n-ar fi şi sentimentul, de aceeaşi culoare şi el cu amurgul şi cu nostalgia mea, că aici e ceva foarte vechi, în sensul de foarte preţios, de esenţial în ciuda abstracţiunii si austerităţii a ce se vede. De
        y                   y     y         y
aici, din acest trunchi enigmatic, se desprind visele mele cu magazine uriaşe, forfotind de lume, ridicate pe mai multe etaje în jurul unui gol interior, rătăcirile mele printre stative cu umeraşe, printre costume şi rochii, înfundările prin culoarele întortocheate ale raioanelor cu jucării. Şi mai ales visele cu lifturi, căci acolo, în magazinul „Victoria", în „Bucureşti", în „Vulturul de mare" trebuie să fi simţit pentru prima dată, cum eram un copilaş înfofolit, de nici doi ani, dus în braţe alternativ de părinţi, măreţia şi greaţa glisării spre înălţimi a cabinei cu uşi de cristal ce străbătea lent, în greoaia casă a liftului, grosimea plafoanelor şi arăta mereu alte nivele pestriţe, puternic luminate, pline de cumpărători şi de haine, ca tot atîtea vămi ale văzduhului. Alunecarea aceea lentă şi calmă avea să-mi provoace mai tîrziu o obsesie a lifturilor, coşmare cu lifturi stricate, ce se izbesc de pereţii gropii de beton prin care urcă, ce se opresc între etaje sau la aşa mare distanţă de uşa deschisă a ultimului etaj încît, ca să cobori, trebuia să sari peste abis, riscînd să nu nimereşti pragul palierului enorm şi necunoscut. Mai tîrziu, cînd ne-am mutat la bloc, în Ştefan cel Mare, am urcat vreun an pe scările pline de moloz pînă la etajul cinci, trecînd, la fiecare etaj, prin faţa gurii căscate unde avea să fie uşa liftului încă neinstalat, ru-gînd-o pe mama să mă lase să privesc în jos în acel puţ, apro-piindu-mă cu o frică teribilă de buza prăpastiei, ţinut strîns de mînuţă şi, după o singură privire, repezindu-mă la piciorul mamei şi apucîndu-1 strîns prin fusta aspră. La sfîrşitul primei veri tata m-a luat în braţe (împlinisem şase ani) şi am ieşit din apartament lăsînd uşa larg deschisă. „Mergem cu liftul", mi-a zis. Ţin atît de bine minte maieul lui tetra asudat la subţiori, părul dat pe spate, încă negru pana corbului şi barba nerasă, ţin minte mirosul lui de ulei de nucă. Eram şi eu doar în chiloţi şi maieu. De cînd se puseseră uşi la lift mai ieşeam şi singur pe palier ca să-l chem la joacă pe Sandu, dar nu-ndrăzneam să urc sau să cobor scările spre celelalte etaje. Spaţiul de dedesubt şi de dea-
98
supra era pur şi simplu tare şi impenetrabil. în acea zi se dăduse drumul liftului, şi a trebuit să aşteptăm destul pînă să-l prindem şi noi, căci toţi locatarii erau nerăbdători să se plimbe cu el. Tata m-a lăsat să apăs eu însumi pe butonul de ebonită, deşi pe mine mă încîntau mai mult beculeţele, cel roşu şi cel verde, care căpătau viaţă, magic, o dată cu huruitul dindărătul uşii de fier. în fine, liftul a oprit şi-n dreptul nostru, am intrat în cabina îngustă, cu oglindă strălucitor de nouă, am tras în piept mirosul de vopsea şi terebentină şi liftul s-a pus în mişcare. Am luat-o-ntîi în sus pînă la etajul şapte, care mi s-a părut vast şi străin. Fără tata aş fi murit acolo de disperare. Dar el a urcat şi mai mult, pe scări, cu mine-n braţe, pînă la mirificul, misticul spaţiu de la opt, cu uşa încuiată ce dădea spre terasă, cu leandrul plin de flori putrede, cu uşa de la motorul liftului şi cu uşa lui Herman, cel care avea să-mi salveze mai tîrziu viaţa şi cu care aveam să vorbesc, şi mai tîrziu, după-amieze nesfîrşite, aşezaţi pe trepte în răcoarea palierului de la opt, despre fractali, telomerază şi Dumnezeu, şi să-i contemplu halatul încărcat de culorile lumii. Mai ales n-am să uit niciodată (am revăzut-o de curînd) lumina incomparabilă în care era scăldat acel spaţiu. Am coborît iar la şapte, am luat liftul pînă jos, la parter şi, extenuaţi de voiajul şama-nic prin măruntaiele blocului, ne-am întors în singurul loc prietenos şi adevărat de pe faţa pămîntului, draga şi liniştita noastră locuinţă.
    într-o altă imagine pe care-o număr printre primele amintiri -şi colată atît de des în vise ulterioare ce se citau, se contaminau, se plagiau şi se completau unele pe altele, încît ele toate formează pentru mine un singur duet, ca un vas liberian ce ar coborî atît de adînc în mine, că mi-ar penetra peretele ce desparte precara construcţie numită eu şi-ar pătrunde în zona impersonală a abstruselor palate de marmură luminate de lună, şi-apoi ar coborî mai departe, în pivniţele, tainiţele şi camerele lor de tortură pînă-ar străpunge şi-acest planşeu, intrînd şi fixîndu-se în organele fierbinţi ale toracelui meu - mă văd înaintînd pe-o suprafaţă lucie şi tare de piatră cu desene geometrice roşii şi albe, sub o boltă extrem de îndepărtată, susţinută de pilaştri printre care se vede un cer de furtună. Bolta e oliv-întunecată, sub ea mă simtrătăcit în templul unui zeu necunoscut. Pătrund într-un
99
culoar străjuit de coloane, înaintez de-a lungul lui, pe pereţi sînt făclii... cerurile, prin ogivele dintre coloane, sînt învolburate ca o apă turbulentă... Ştiu că am fost acolo, nu doar în vis, deşi acum văd totul printr-un ochean de vise, am umblat o dată cu adevărat prin palatul tăcut şi pustiu, supradimensionat nu doar faţă de măruntele mele proporţii (un copilaş gol, lipăind pe dalele calde, ce se pierd în perspective ameţitoare, o fiinţă cu craniul mare şi moale, cu ochi strălucitori, cu membre dulci şi pîntec încă proeminent, cu pielea de necrezut de delicată, cu interiorul translucid ca al meduzelor în razele brutale, căzînd oblic prin nori, printre pilaştrii galeriei), ci chiar faţă de ale unui om matur, şi chiar faţă de ale unui zeu, căci pentru un copil de doi ani toţi adulţii sînt dumnezei ale căror căi sînt încurcate şi de neînţeles. Cînd am văzut prima dată hidoasele, înspăimîntător de frumoasele palate-n ruină ale lui Monsu Desiderio am ştiut că şi el a fost acolo. Şi Jean Lorraine a fost acolo, poate că şi mulţi alţii, poate că toţi trecem pe-acolo, prin tărîmul crepuscular al primelor amintiri ce se desfac, apoi, în vise şi de-aici în picturi şi în cărţi şi-n poeme, emanînd din toate feromonii de scorţişoară ai nostalgiei.
   Am apoi amintiri neîndoielnice, de asemenea dizolvate mai tîrziu în vise, dar păstrînd în ele urme ale locurilor şi lucrurilor pe care le pot localiza, de bine, de rău, în compartimentele vieţii şi-ale creşterii mele. Ele încep nu mult după ce-am străbătut tunelul obstetric, schimbînd, ca un amfibian, mediul lichid cu cel terestru şi rămînîndu-mi de trăit, ca intensitate, doar o zecime din viaţă. Dacă în uter visam practic neîntrerupt, lumina de la-nceput s-a depărtat tot mai mult, ca să piară aproape cu totul cînd în loc de el - el, Işa - am început să-mi spun eu şi cînd am despărţit prima dată imaginile primite de la organele mele interne de cele primite de la căni de ceai, linguriţe, mama, perne, zăpada căzînd la geam. Am amintiri de pe Silistra, pur vizuale, imposibil de fixat fără să le distrug cu totul, cum nu poţi apuca fluturii de aripi fără să le schilodeşti pentru totdeauna zborul. Nu ţin minte-n ansamblu casa în formă de U, mizeră şi pitorească şi vuitoare casă de raport, şi-abia dacă-am recunoscut-o cînd am ajuns acum cîţiva ani, după o lungă rătăcire, în faţa ei. Am ştiut totuşi că era casa aceea, prima mea casă, pentru că mirosea
100
ca pielea mea şi era sensibilă la palpare ca un dinte din gingiile mele. Era, de asemenea, orientatei cum trebuia să fie, de par-că-aş fi avut în creier o hartă a vremii aceleia în care lumea era plină de pete albe, şi harta s-ar fi putut roti pînă ce-ar fi corespuns cu imaginea interioară, păstrată mai mult în tendoanele şi-n articulaţiile mele decît în memorie, a casei de pe Silistra. Văd, aşadar, cu corpul întreg, o uşă, un caldarîm cu floricele mărunte, cărămizii, crescute printre pietre. Un curcan uriaş, plin de găinaţ, cu mărgele vinete prelinse peste cioc. îşi freacă din cînd în cînd ciocul de ochiurile unui gard de sîrmă. Văd un bărbat tînăr, în maieu şi pantaloni largi de trening, bărbierin-du-se-n curte, într-o oglinjoară prinsă de gardul de sîrmă. E tata. Are părul negru, lucios ca oglinda, lipit de ţeastă (căci dormea nopţile cu un ciorap de damă pe cap, înnodat în chip de fes). După ce se spală de clăbuc, pielea, pe bărbie şi pe buza de sus, îi rămîne verzuie. O văd pe mama, goală şi albă, cu marele fluture stacojiu pe şold, trîntită pe burtă în pat. O răbufnire sonoră scurtă, ca probele pentru boxe înaintea unui concert: „Vine acum tăticu să-mi facă frecţie." Dar e o secvenţă conceptuală, sînt sunete desenate, nici urmă de memoria unei voci sonore şi vii... Mă văd între perne, pe un pat îngust ca o laviţă. Stau „ca boierii". Lîngă mine, aşezată nu ştiu de ce pe pat, o oglindă mare, în care mă văd întreg. Un copilaş identic mie, stînd şi el între perne. Mircişor. Odaia e atît de îngustă, îneît pare încă unul dintre costumaşele de copil, ieftine şi ridicole, cu care sînt mereu îmbrăcat. Botoşei albaştri, fireşte. Moţ albastru la căciuliţa legată sub guşă. Pe o masă ce parcă pluteşte-n aer, fără picioare parcă - un fier de călcat cu cărbuni. Mai e undeva şi-un lighean. Miroase a fierbinte, a fier de călcat încins. Un vis de-acum cîţiva ani completează aici destul de bine imaginea. Pe-atunci nu ştiam că locuisem, de fapt, nu la parter, ci la etajul casei în acei primi doi ani din viaţa mea, într-una din odăile înşirate de-a lungul galeriei. Abia după visul acela am întrebat-o pe mama, şi ea, speriată şi stînjenită ca-ntotdeauna cînd o-ntreb despre trecut, mi-a spus că aşa era. Urcam pe o scară de seîn-duri de-a lungul unui perete văruit într-un albastru bolnăvicios, spălăcit, plin de umflături şi de pleznituri. Ajungeam pe-un fel de holişor tapetat cu hîrtie. Vedeam limpede fiecare
101
floricică din tapet, totul era tăios, precis şi dens ca însăşi substanţa realităţii. Era real, eram sufocat de emoţie. Mă aflam acum în faţa unei mari uşi stacojii. Ah, mai era şi-o muşcată undeva, pe-o balustradă. Cum de-i vedeam fiecare petală ce înroşea aerul şi fiecare perişor din tulpină ? Cum de simţeam mirosul frunzei de muşcată frecată-ntre degete ? Uşa e masivă, fără clanţă şi gaură-a cheii, dar placajul ei se desprinde-n lamele putrede, ondulate. Totul e-aici vechi, străvechi şi ruinat. Tapetul e-ngăl-benit şi sfîşiat de pe perete. Ezit, ca-n toate visele mele, dar tentaţia e mai mare decît ruşinea, şi-mping uşa către interior. E-o cameră din paiantă, în lutul pereţilor se mai văd paiele din bălegar. Pe-un perete, o carpetă roasă, albastră, înfăţişînd un mare ibric fumegînd. O laviţă de scînduri într-un colţ, poate, în rest odaia e cu totul goală. Şi-n mijloc stă mama, cu părul aprins de lumina ce intră-n felii orbitoare prin crăpăturile zidurilor, şi mama ţine după umăr un mare cîine-lup ce pare că rîde, cu limba scoasă printre colţii strălucitori... Mă privesc amîndoi, hieratic, neiertător, din celula săpată în miezul miezului minţii mele.
    Tot aici aş îmbina şi o poză, una dintre foarte puţinele imprimări în azotat de argint ale corpului meu de la un an şi jumătate, păstrate în geanta de domnişoară a mamei. Fotografiile m-au speriat întotdeauna, căci seamănă cu plăcile fosilifere ce clivează dintr-o stîncă uscată, şi-n care din animalul chircit de dureri insuportabile, strivit, pietrificat, cu labele-ntinse de deznădejde mai rămîne un şir de impresiuni embosate, o coastă, un craniu, un femur, falange risipite, sucite nefiresc... Ce depozitar sinistru, ce osuar geanta-nvechită a mamei! Cu cozile mele de la trei ani, cu actele-alea străvechi! Cu pozele care arată c-ai fost altădată într-un alt corp, altfel şi altceva, că fotonii unui soare mai tînăr au ricoşat din mînuţele tale goale pînă ia umeri, din costumaşul cu arici pe piept şi din ghetuţele scorojite, au pătruns prin lentila unui aparat foto şi s-au adunat pe-o emulsie, mînjind pe filmul virgin o secţiune de timp, o oroare şi-o vrăjitorie. Mă aflu în curte. în faţa mea e un strat cu flori. O bucăţică de alee. O bucată de perete văruit, cu o fereastră joasă. Plîng cu un pumnişor la ochi. Am burta proeminentă şi picioare goale, grăsuţe, cu gropiţe la genunchi. Lacrimile care-mi curg pe obraz lucesc pînă şi-n poza asta întunecată de vreme. încerc să
102
găsesc trăsăturile mele în cele de-atunci, dar este ca într-un vis cînd, în ciuda oricăror deosebiri, ştii că un necunoscut (palid, cu păr alb ca bumbacul şi ochi de sticlă căpruie) e de fapt un vechi prieten, ca şi cînd el ar fi avut o identitate esenţială, impalpabilă şi independentă de aspectul lui fizic, pentru că ea n-ar fi fost în el, ci în tine, şi n-ar fi altceva decît certitudinea fără şovăială a recunoaşterii. Nici un filament al memoriei nu mă leagă de acel Mircişor. Mi s-a spus doar, o dată, cînd mi-au arătat poza: „Uite, ăsta eşti tu cînd aveai un an şi jumătate. Plîngeai fiindcă fotograful avea halat alb ca doctorul care-ţi făcea pe-atunci nişte injecţii. Uite, aici, la geamu-ăsta, stătea Victoriţa, hoaţa - unde-o mai fi acum, dac-o mai trăi -, nu se poate să n-o ţii minte. Lucra la o creşă şi-ţi aducea mereu de-acolo rahat şi biscuiţi. Ce te mai iubea şi ea, ca toată lumea din curte! Fiindcă erai singurul copil de-acolo, de la Ma’am Catana...“ N-o mai ştiam pe Victoriţa ca persoană în jurul căreia te puteai roti, cu trăsături distincte, desprinse de fundal. Toţi şi toate, pe-atunci, în curtea în formă de U de pe Silistra, erau ca o pastă groasă - ca piureul de mere şi biscuiţi pe care-1 mîncam încă - în care se amestecau feţe şi nume şi umbre şi lumini: caldarîmul curţii, florile la fel de înalte ca mine, galeria de la etaj, forfotind de lume, vaporul de vreun metru lungime, vopsit verde, al lui Nenea Nicu Bă, senzaţia cinestezică a mersului pe bicicletă cu un vecin beat, care căzuse cu mine aşa de rău, că-i de mirare că nu mi-a rupt oasele, apoi intuiţia (un fel de direcţie interioară, un fel de „ştiu“ fără repere) drumului pînă la alimentară. Cîţiva copii din vecini: Mia-gulia-linge-farfuria şi frati-su. O clădire de vizavi, cu un foişor ciudat. Nori de vară deasupra şi bălţi pe drum, lucioase, oglindind soarele. Ţineam o dată-n mînă un clopoţel de alamă, primit de la Catana bătrînul. Purtam un costu-maş alb şi, ghemuit lîngă o baltă, plimbam clopoţelul prin apă, lent, într-o parte şi-n alta, pe o rază groasă şi sclipitoare de soare. Deodată l-am scăpat şi, oricît am prefirat apoi apa cu degetele, nu l-am mai găsit. Ţin minte că n-am plîns, ştiind cumva că aşa trebuia să fie. Dar regretul că l-am pierdut mi-a străbătut apoi orice vîrstă, ca un firicel de liţă de aur, ca un nerv care-ar străbate cu totul miriapodul moale al vieţii mele şi de care, dacă aş trage chiar şi acum, aş auzi cu siguranţă clinchetul din adînc.
103
    Apoi, mama-mi citeşte. Dar nu se văd nici mama, nici cartea, e doar o intuire-a poziţiei în care se afla corpul meu, e-o funcţie numită mama şi-o preştiinţă a faptului că-ntr-o anume clipă-mi citea. E un extrem de diluat simţ al culorilor, e albastrul ceţos al camerei, singura noastră cameră de-atunci, cu ciment pe jos şi cu maşină de gătit pe care fierbeau mereu oale, dar pe care n-o pot vedea, în afara unor sclipiri fragmentare şi greu de fixat. E-un fel de ghicire a faptului că pe un pat definit mai mult tactil şi cenestezic se afla, poate, o pătură vărgată. Şi e un fel de durere dulce şi blîndă în abdomen la gîndul că toate astea înseamnă „amintirea faptului că mama-mi citea", acea amintire. Mama-mi citise de sute de ori, aşezată lîngă mine pe laviţa de scînduri ce ne servea de pat, dar numai una dintre acele clipe a provocat (n-o să ştiu niciodată cum şi de ce) lăstărirea unui grup minuscul de neuroni din ţeasta mea moale, împletirea-ntr-un mod unic a dendritelor, tandre atingeri cu axonii sau corpul neuronilor vecini, sinapse fixate pe pielea sticloasă a circuitelor din preajmă, filamente aruncate la distanţă, o structură împletită cu bilioane de alte structuri cerebrale şi care, atinsă de mecanismul de căutare, selectată şi verificată de multietajate instanţe de control, confirmată de dulcea durere blîndă a recunoaşterii, intră deodată-n rezonanţă şi, pe fondul tăcut şi-ntunecat al celorlalte circuite, se-aprinde deodată, vibrînd şi sclipind, şi-n mintea mea apare „amintirea momentului precis în care odată, în prima mea copilărie, în odaia de pe Silistra, mama stătea lîngă mine şi-mi citea dintr-o carte".
    Ce uriaşe trebuie să fi fost zilele pe atunci! Ce turnuri, ce clopotniţe oamenii mari, de patru ori cît mine, şi la care priveam dîndu-mi capul mult, mult pe spate! Şi ce clare imagini trebuie că erau permise ochilor mei, în care foiţa retinelor era proaspătă ca o frunză abia desfăcută, iar cristalinul limpede ca un bob de rouă. Şi ce sunete, neînţelese şi pure ca un cîntec al balenelor, pătrundeau în cohleea mea. Cînd eram luat în braţe, şi asta se-ntîmpla des (îmi fulgeră chiar acum în minte: pe o stradă necunoscută, în vastitatea oraşului, sub o cădere apocaliptică de zăpadă, mama fuge cu mine în braţe; lumina zăpezii e dureroasă pentru ochii mei şi mama plînge; mergem la spital) trebuie să fi avut senzaţia de zbor şi plutire care apoi mi-a invadat
104
şi spectralizat atîtea vise. Plutesc deasupra Bucureştiului în amurg. Dau ocol cupolelor, privesc de foarte aproape statuile alegorice de pe frontoane. Fiecare ornament, fiecare nervură, fiecare curbă a şarpantelor, faţadele clădirilor vechi din centru, fărîmiţate de timp, sînt la locul lor şi, zburînd lent pe lîngă ele, le văd cum nu le-a văzut nimeni, niciodată. în lumina portocalie a înserării mă apropii de clădirea Universităţii, ale cărei gemuleţe rotunde de sub acoperiş sclipesc roşii ca flacăra. Trec prin dreptul lor, văd prin ele mici săli de clasă pustii, înecate-n melancolie (o fată singură-ntr-o bancă, la acea oră tîrzie; cerceii ei cu bobiţe de cristal aruncă scîntei pe perete), citesc singurul cuvînt înscris în medalioanele de veche zidărie de deasupra fiecărui geam rotund: QUILIBREX... într-adevăr, toţi am zburat, purtaţi pe braţe de zei şi giganţi, ridicaţi în tavan şi daţi tumba prin aer, aruncaţi de la unul la altul pe cînd rîdeam chicotit ca nişte gnomi, şi toţi am păstrat levitaţia primei copilării în memoria nervilor şi-a muşchilor noştri. Doar că eu mai am în memorie, fără să înţeleg de cînd şi-n ce fel, configuraţia exactă-a oraşului, căci visul meu cu plutirea deasupra lui, adesea reiterat, nu m-a-nşelat niciodată, şi fiecare detaliu şi fiecare încreţitură a peplumului de ipsos a fiecărei statui şi fiecare fruct de calcar din fiecare corn al abundenţei şi fiecare scoabă de fier lipită de vreo umflătură din calcanul vreunei case erau în vis acolo unde sînt cu adevărat în acest mai mare, mai adînc şi mai inexplicabil vis al realităţii. Am crezut o dată că imaginaţia mea construise, în vîrful unui bloc turn, o căsuţă cu un balcon rotund împrejur şi-o zdreanţă atîrnînd ţeapănă pe-o sîrmă de rufe. Peste ani, am ajuns să stau acolo, pe Uranus, chiar în căsuţa cu acoperiş în pantă de pe blocul stacojiu.
    Nu ţin minte deloc marile evenimente de care-mi vorbeşte mama cînd, cu destule sfieli, se-ntoarce la perioada de pe Silis-tra. O dată s-a prăbuşit tavanul camerei, distrugînd geamantanul în care mă jucasem cu cîteva clipe-nainte. „Eram în curte, întindeam rufele, cînd m-am pomenit cu tine ieşit din cameră, ţinîndu-te de balustrada galeriei şi strigînd « Da, mami, da! » Da’ eu nu te chemasem... Şi deodată, buf! A căzut tavanul! Ce-am mai păţit atunci!“ Şi-apoi, într-o noapte, cum dormeam toţi trei într-un pat, s-a rupt patul şi ne-am trezit pe jos. Acum ştiu de
105
ce s-a rupt, fiindcă mama roşeşte şi rîde de fiecare dată cînd îşi aduce aminte. Mai ştiu doar forfota şi exuberanţa acelei case de raport, veselia plebei proletare din jur, mirosul de lături şi de ulei de nucă, ocările lui Maam Catana şi faţa de sfînt a lui Catana bătrînul, proprietarul casei. Bascul de culoarea zmeu-rei a lui tanti Coca, prostituata. Nebunie a memoriei: nu văd niciodată faţa mamei, de parcă mama n-ar fi fost pe-atunci decît vîntul ce clătina leandrii şi le-mprăştia duhoarea dulce peste casă, în schimb mi se-arată în faţa ochilor cu atîta limpezime bascul acela de fetru frez, cu fiecare pufuşor şi firişor al lui, de parcă peste buclele ei castanii-luminoase Coca ar fi purtat o aureolă de sfîntă.
               Partea a Il-a
                A
                -ZTjLm închis uşa de la sufragerie, am închis şi uşa de la camera mea şi e, în sfîrşit, linişte. Deşi afară nu urlă numai tramvaiele. Trecînd prin cameră către masa de scris mi-am văzut o clipă trupul trecînd prin fîşia înaltă a oglinzii de la toaletă. Ai da acestui corp, poate, patruzeci de ani, deşi are numai treizeci. Hainele aruncate pe el (pulovăr albastru, grosolan, cu o gaură la subţioară prin care se vede maieul, pantaloni vechi de catifea reiată, maro deschis, cu genunchi mari şi roşi, şosete prin care ies - mai mult la dreptul şi doar unghia la stîngul -degetele mari de la picioare) îl gîrbovesc şi fac de neatins pielea, încă moale şi caldă, de dedesubt, sfîrcurile aspre, subţiorile cu pîsla lor înţepătoare, burta palidă, pulpele păroase. Faţa, mai străină mie ca niciodată, o poţi prinde-ntr-o clipă: mică şi ascuţită, brună, ochi negri, ciudaţi dar nu obsedanţi, diferiţi dar indiferenţi, unul umed, căprui, strălucitor sub arcul înalt al sprîn-cenei, celălalt stins şi întunecat. Dar asimetria lor nu se percepe ca atare, ci se-ntinde asupra întregii feţe, poate a-ntregului trup, aşa încît, dac-ai privi doar un minut acest corp experimental, gol şi anesteziat, ţinut în viaţă prin ace şi tuburi, ai crede, poate, că asimetria, inadecvarea, imposibilitatea lui, ducînd la catastrofă şi nefericire, vin dintr-o tragică infirmitate, dintr-o deformare cifotică. Nu are cumva sexul monstruos de lung ? Buricul holbat ca un ochi al lui Shiva ? Urechile ca foile de varză ? Un picior atins de poliomielită ? N-ai putea şti, şi nu pentru că nu ai simţul de observaţie prea dezvoltat (distingi, de fapt, destul de bine bărbaţii de femei şi copiii de pisici), ci pentru că nu te interesează, cititor ipocrit, dezastrul şi nefericirea corpului meu.
109
Ochi prea mari pe o faţă triunghiulară, buze austere sub mustaţă, bărbie fermă de om singur. Păr încîlcit, nu prea curat, cu pelicule de mătreaţă. Trup subţire şi mic, cu pielea totuşi foarte fierbinte, un sex cu cap vînăt, haine ponosite pe deasupra - asta se vede, asta vede „se" în oglindă. „Se" inventează din apele oglinzii, trecînd o clipă prin cameră ca un peşte dezgustător de abis, ca un păianjen palid într-un terariu, acest trup, cu umbrele lui, cu gesturile lui, cu privirea lui de-o clipă aruncată-n oglindă - privindu-te-n ochi pe tine, „se", tu cel fără faţă, trup, haine şi umbre -, pentru ca apoi oglinda să rămînă goală, să se vadă-n ea, încremenite, doar recamierul, peretele vernil şi tabloul. Pe recamier cearceaful gălbui şi umed, făcînd cute imposibil de descris pînă la capăt - deşi ai putea să le iei cîte una, topologic, să le măsori cotele şi curburile, semilunele şi colţurile, punctele de catastrofă şi atractorii, aşa încît, în cincizeci de pagini, să ai descrierea lor completă, căci exact cît cincizeci de foi albe cusute una de alta e cearceaful de larg - mai păstrează, poate, aidoma altui giulgiu, dîrele delicate ale membrelor tale, umezeala feselor, ambra omoplaţilor, mirosul brun al labei piciorului, căci ai dormit de curînd, la prînz, înfăşurat strîns în el, ca un cocon, aşa cum doarme întotdeauna şi mama, aşa cum ai dormit mereu, oricît de cald ar fi fost în odaie. Dar mirosurile nu se reflectă-n oglindă, ci mai curînd sînt ele însele oglinzi întunecate, unde vedem ca-n infraroşu chemotaxa ascunsă a lumii, per specula in enigmate.
   Rşia de oglindă desparte în două, ca un rîu, camera mea din Ştefan cel Mare. Nu-mi vine să cred că sînt din nou aici, cu adevărat aici, nu în amintire, unde privesc Bucureştiul pe fereastra mea triplă ca un retablu baroc, cum stau aşezat pe lada de la studio, cu picioarele pe calorifer, privind cum nijige, plouă, se-ntunecă şi se luminează, fulgeră şi trăzneşte, iese luna şi albeşte de ziuă, trec camioane trase de cai şi tramvaie şi automobile, şi eu însumi am cinci ani, douăzeci şi cinci, paisprezece, opt, nouăsprezece, şi pe fereastră se vede tot oraşul, cu case şi vile stratificate pînă-n zare, înecate-n vegetaţie, sau doar o parte din oraş, tot mai puţin, tot mai înghesuit spre orizont pe măsură ce blocul de vizavi se înalţă, cu cofrajele lui de beton şi fier forjat, cu marile mosoare de lemn pe care sînt înfăşurate cabluri,
110
Ş j cu excavatoare şi buldozere, sau doar blocul de vizavi, mai înalt |M ca al nostru, cenuşiu, imbecil şi frustrant, dincolo de care e oraşul |   , pe care n-am să-l revăd niciodată. Şi sper că nu sînt nici într-un
l   vis din cele imposibil de distins de realitate, în care sînt în camele  ra mea din Ştefan cel Mare, e seară şi privesc oraşul, trans-
|   figurat de o spectralitate electrică, întins cît vezi cu ochii şi plin
    de curţi luminate, case cu toate luminile arzînd, şosele \ c incendiate de reţele de becuri trandafirii, magazine cu ferestrele aprinse, turnuri bizare, foarte departe, punctate de luminiţe ? multicolore, iar deasupra Bucureştiului ireal, mistic, înnebunitor de exact, un cer de purpură-ntunecată, limpezit într-o parte pînă la culoarea coniacului vechi, diluîndu-se şi mai mult în jurul lunii: disc negru cu margine de unghie scînteietoare. Stau la fereastră, în camera mea, aceeaşi şi parcă mult mai goală, mai şubredă, ca făcută din placaj subţire, şi ştiu că visez, pentru că ştiu că nu mai pot vedea, de fapt, nimic din oraş din cauza blocului de vizavi, care acum lipseşte inexplicabil, accept că visez şi totuşi aleg să rămîn acolo, aici, acum, şi să nu mă mai trezesc niciodată. Şi poate că, la fel, nu sînt nici în ficţiune, bătînd la maşină la masa mea de scris, scriind cum bat la maşină la masa mea de scris - un tînăr pletos, cu faţa subţire, cu ochi întunecaţi, cu mustaţă fibroasă peste gura austeră şi senzuală - şi cum uşa se deschide încet şi în cameră intră, ca o somnambulă, o fetiţă de doisprezece ani (Talita, kumi!), cum se apropie de mine şi citeşte rîndurile care ies din maşina de scris, şi înţelege că tînărul scria despre ea şi despre Puia şi despre Garoafa, despre Ada şi Carmina, despre Egor, despre toată lumea ei din Dudeşti-Cio-plea, în fine, despre cum uşa lui se deschide încet şi-n cameră intră ea, Nana, ca o somnambulă, şi fericirea şi iluminarea care-o cuprind îi ajung pentru întreaga ei viaţă moartă de contabilă obscură, căci a-nţeles că o dată-n viaţă toţi, toţi pînă la unul, ajungem să ne privim ochi în ochi creatorul. Dar acum, în clipa asta, nu apare nici o fetiţă şi nici oraşul nu se poate zări, geamăn obscurizat, din spatele blocului de peste şosea, cel mai banal, cel mai hidos bloc muncitoresc, cu fierul balcoanelor deja ruginit, cu rufe atîrnînd pe frînghii şi o populaţie tristă agitîndu-se-n obscuritatea odăilor asemenea unor livide insecte sociale. Acum m-am întors cu adevărat acasă.
111
     Mama e la bucătărie, coace nişte vinete direct pe flacăra aragazului. Cu patru uşi închise între noi, mirosul de ars se simte pînă aici. Am stat de vorbă toată dimineaţa, am reluat şi-am reluat toată nebunia, am recăzut de acord (cu cîtă împotrivire, iarăşi, din partea mea!) că există în jurul manuscrisului meu ceva numit realitate, că vuieşte în jur, ca zgomotul unor ape mari, fluturîndu-ne violent părul şi veşmintele, ceva numit istorie. Că s-a-ntîmplat în realitate dărîmarea blocului de pe Uranus, ultimul rămas în picioare în faţa colosului babilonian, că acum nu mai e decît un mare deşert plin de gunoaie, fecale, fiare şi scînduri pline de cuie, mortăciuni putrede şi rînjite pe locul unde odată se-ntindea un paşnic cartier de vilişoare şi de arbori cu teci cafenii, zornăitoare, sucite ciudat. Că bisericuţele de aici, puse pe roate, au fost transportate ca nişte fantastice locomotive sacerdotale pe şine ce le-au dus în văgăuni obscure, înconjurate de blocuri şi lăsate să se scorojească acolo, în curţi interioare, pline de lăzi de gunoi debordînd de o vomă acră, ce se sprijineau acum de desenul gingaş al vreunei sandale de sfînt, de poala Preacuratei. Copiii doar în chiloţi de pe balcoane aruncau acum la ţintă, cu cartofi sau cu roşii, în ochiul căprui, triunghiular, atoateştiutor, deschis pe imaculatul frontispiciu. Cînd venea maşina gunoierilor, duhoarea greţoasă umplea biserica, iar blasfemiile gealaţilor cu şorţuri de muşama, rostogolirea lăzilor de gunoi, ciocnirea lor de tencuiala pictată cu arhangheli şi balauri, judecăţi de Apoi şi sfinţi îndesaţi unii-n alţii, cu aureole ca nişte farfurioare, readuceau vremile iconoclaştilor din vechime. E-adevărat: ai mei au plătit de cinci ori pîn-acum pentru mine amenda pentru parazitism, de cinci ori cîte opt mii de lei pentru mine, şi-ar fi putut cumpăra o casă cu banii ăştia. E-adevărat: pentru pulpa de pui din farfuria mea ipama a stat adesea la cozi animalice de seara pînă a doua zi la prînz, chiar şi iarna, pe viscol, cum nu stătuse ea nici în vremea războiului, şi de multe ori n-a apucat. E-adevărat că nu se mai poate trăi. Iarna trecută (căci iernile, verile, toamnele şi primăverile trec mai departe pe acest pămînt pierdut printre stele) mama a gătit numai noaptea, pentru că ziua nu erau gaze, şi şi-a făcut ceai pe talpa întoarsă a fierului de călcat. Acum, cînd sînt acasă, unde n-am mai stat la masa mea de scris de la nouăsprezece ani, cred
112
   că e timpul să accept o gură de realitate. Cîteva pagini de realitate, după care sper - sper! - că mi se va permite scufundarea, din nou şi din nou, în ceea ce am numit întotdeauna adevărul meu, manuscrisul meu sau viaţa mea.
     Realitatea noastră de fiecare zi n-ar fi decît un vis chinuitor pentru alţii. Am ieşit adesea din casă, pe cînd încă mai stăteam pe Uranus, am ajuns uneori chiar pînă la Operă, alteori pînă la Mitropolie. O dată, pe la nouă seara, m-am trezit în singurătatea şi frigul Pieţei Universităţii. Aici, clădirea ornată cu statui părea de fier, întunecată precum carena Titanicului. Cîţiva oameni zgribuliţi stăteau în staţia de troleu. întunericul aproape deplin înălţa şi mai mult cele patru statui, le făcea dominante şi ameninţătoare ca nişte părinţi răi. La picioarele lor, oamenii în paltoane vechi nu vorbeau între ei. înghesuiţi unii-n alţii, su-flîndu-şi în faţă, unul altuia, aburii toamnei adînci, luminaţi fulgerător de farurile maşinilor ca de snopii de lumină ai unor lanterne de vînătoare, tăceau cu toţii, cu feţe livide, cu buze vinete, eu linii adînci, negre ca de cărbune, între sprîncene. Căci ce-ar fi putut să-şi spună ? Poveştile de necrezut pe care mi le spunea mama ? Şi cine-ar fi putut să-i înţeleagă ? Trecînd prin întunericul Pieţei Universităţii, cu mîinile-n buzunare, încercam să uit nebunia din ţeasta mea, să scap de Victor şi de Maarten şi de Monsieur Monsu şi de atrocităţile indescriptibile din puţurile în care coboram, la păianjeni şi fiare, dar le regăseam pe toate în lumea reală, amplificate, tari şi reci ca granitul din pavaj, fă-rîmicioase ca ipsosul statuilor, moi ca sînii amărîtelor de gospodine, cu veşnicele sacoşe ce le lungeau mîinile pînă la genunchi. Căci nu era din ţeasta mea şi nici din manuscrisul meu muncitorul care, la o coadă ce nu mai era coadă, ci o terciuire de corpuri omeneşti, o năvală disperată către cîteva carcase ude şi vinete de pui, o gloată urlînd şi spărgînd vitrinele şi-ntinzînd sute de mîini cu gheare răşchirate, scosese o şurubelniţă şi-şi croise drum prin terciul de organe-nnodate, călcînd în picioare copiii, îmbrîncind femeile şi sfîşiind spinările bărbaţilor, prin hainele-nzăpezite, cu vîrful uneltei, ascuţită bine acasă, la polizor. Şi nu din mintea mea bolnavă ieşise şirul de fete goale, frumoase sau şleampete, de la fabrica de conserve, de care-mi povestise tot mama, silite să se despoaie acolo, în secţia lor, între grămezi
113
   de roşii şi de borcane, şi să-şi aştepte rîndul, în frig, strîngîn-du-şi sînii cu braţele, ca să fie-ntinse pur şi simplu pe banda rulantă, să li se desfacă picioarele şi să fie scotocite de degete brutale, bărbăteşti, în vulvă şi-n rect (acolo, sub luminatoarele acoperişului de tablă ondulată), ca să fie trecute-n registru cele însărcinate, nu cumva să lepede mai tîrziu, şi să fie luate la întrebări celelalte, ce nu-şi făceau datoria patriotică de-a făta la vreme. La fel stăteau băieţii, goi şi ei ca mortăciunile de Crevedia, la înrolare, cei graşi cu şuncile atîrnînd, cu puţa ascunsă sub un fald de grăsime, batjocoriţi de doctori şi de ceilalţi, cei slăbănogi fluturînd din omoplaţi ca dintr-un soi de aripioare, toţi încer-cînd să-şi acopere sexele negricioase, toţi cu nasu-n spinarea plină de coşuri a celui din faţă, puţind a transpiraţie, aşteptînd să se suie în fine pe cîntar. Şi doctorii, comisia, făcînd bancuri obscene şi tîmpite, şi sora, aproape o fetiţă, privind indiferentă sutele de sexe vinete, chircite de frig, şi greutăţile de alamă glisînd pe vergeaua gradată... Am stat şi eu, de-atîtea ori, într-o cameră mirosind a spital, gol pîn-la brîu între bărbaţi de aseme-* nea fără cămăşi, ruşinat de pieptul meu costeliv, în aşteptarea radiografiei obligatorii, simţind adînc umilinţa şi neputinţa noastră, a tuturor, în lumea asta ce nu era a noastră.
     Uneori se amestecau, pe străzi, în gloatele tăcute, soldaţi de la Casa Poporului. Se-nghesuiau şi ei, plini de noroi, în autobuze, mergeau să-şi facă nevoile în clădirea Universităţii, rătăceau prin frigul pătrunzător, prin mirosul de frunze arse, cu ochii după femei, ca pîn-la urmă s-ajungă pe bulevardul cu cinematografe, să-şi ia bilet şi, în cele mai triste săli din lume, ruinate, păienjenite, cu fostele stucaturi ciobite şi-nnegrite de vreme, să-şi scuipe seminţele pe jos la vreun western de-acum o mie de ani. Şi totuşi ei construiau, pe dealul de brumă şi, ceaţă de deasupra oraşului, o casă nemaivăzută, mai mare decît ochiul şi mintea, mai întortocheată decît căile Domnului, mai semeaţă decît palatul de cleştar al Crăiesei Zăpezilor. „Nu va ţine seama nici de Dumnezeul părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; nu va ţine seama de nici un dumnezeu, căci se va slăvi pe sine mai presus de toţi. în schimb, va cinsti pe dumnezeul fortăreţelor; acestui dumnezeu pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, h va aduce cinste cu aur şi cu argint, cu pietre scumpe şi cu lucruri plă-
114
  cute." Zeci de mii de termite în uniformă militară, ţărănuşi nenorociţi mînaţi cu forţa, trepădau acolo din zori pînă-n noapte, minusculi în sălile de beton vaste ca nişte hangare, urcau pe schele şi cofraje atît de reci, că la atingerea cu fierul pielea palmelor rămînea lipită-n fîşii de el, se prăbuşeau uneori în puţuri fără fund sau în propriile latrine de scînduri putrezi. Soldatul adormea din primele minute-ale filmului, înfăşurat în gerul sălii, de cameră frigorifică, şi dormea acolo pînă era trezit şi dat afară, mult după ce se terminase şi ultimul film.
     Nefericită, nefericită ţară. Ajungeam uneori, luînd-o pe jos printre gloatele buimăcite, pe Academiei şi-apoi prin încîlceala de străzi ce duceau spre Calea Victoriei, pînă la Palatul Telefoanelor şi-apoi mai jos, spre Athenee Palace, prin bezna adîncă a Pieţei Palatului. Spoturi de lumină galben-murdară, minuscule ca flacăra de luminare, măreau halucinant bezna din jur. Feţele trecătorilor nu se vedeau aici. Miliţienii vegheau în preajma Comitetului Central, vorbind în staţiile lor de recepţie. Abia de-aici în jos, pînă la Piaţa Victoriei, începeai să-i vezi, toţi îi vedeau, erau atît de vizibili de parcă toată lumina care lipsea în oraş s-ar fi aruncat deodată asupra lor, în mii de fîşii de reflectoare, orbindu-i şi transparentizîndu-i, fragmentîndu-le, ca nişte stroboscoape, mişcările şi-ncremenindu-i în imagini baco-niene: guri căscate într-un urlet de agonie, merele lui Adam strîmbate grotesc, rictusuri ale obrajilor lucios de rase, ochi strînşi, pleoape incendiate de lumină. „Ia uite-1!“, auzeai şoptindu-se. „Uite-i, nenorociţii!" Ăştia erau, deci, securiştii ? Stăpînii necondiţionaţi ai lumii ? Izvoarele albastre ale teroarei ? Cîte-un microbuz sosea tăcut şi-i lăsa din loc în loc, de-a lungul străzii: băieţi proaspăt tunşi, bine raşi, în costume şi pardesie de recuzită, evident nu ale lor, costume din materiale ultramarine, verzi fosforescente, asemeni celor foarte ieftine de la Romarta, prea scurte sau prea lungi pentru ei. Cravate hilar nepotrivite la culoarea hainei. Căutau, chipurile, să se piardă-n mulţime, dar se făcea imediat gol în jurul lor. „Securiştii!", auzeai peste tot, şi se mai auzeau înjurături, dar şi rîsete, înăbuşite repede de obişnuinţa mai puternică-a fricii. Ciudat e că aceeaşi frică se citea şi pe feţele lor, dincolo de asprimea şi misterul, false, caraghioase ca şi hainele, împrumutate din filmele cu agenţi
115
  secreţi. Băieţilor, evident, le era frică de ei înşişi, de farsa pe care trebuiau s-o joace, le era frică de mulţimea întunecată, de însingurarea lor în mijlocul ei. Singurul lucru care-i apăra era vizi^ bilitatea lor, faptul că gloata nu-şi dădea seama că misiunea lor nu era să se ascundă, ci să se vadă, cît mai bine posibil, aşa cum fluturii de noapte, magnetici şi inofensivi, te-ncremenesc deodată cu ochii rotunzi, de bufniţă, etalaţi pe aripi. Nu erau culori de camuflaj, ci de avertizare, ţipătoare şi incredibile, ale unei fiare altfel atît de confundată cu mediul, încît puteai să te-ntrebi dacă Securitatea, stăpîna lumii, nu era altceva, în cele din urmă, decît înseşi mulţimile sumbre, scufundate în frică, frică bestială şi fără obiect. Dacă nu cumva era în noi, dacă nu era răul, noaptea şi teroarea din noi.
    Că o Securitate adevărată există dincolo de flăcăii ăştia cu ochi albaştri, de bancurile cu mănăstirea Secu şi cu „mai împrăştia-ţi-vă, băieţi", o ştiu prea bine, deşi o ştiu tot prin mărunţii figuranţi cu care-am avut de-a face în ultimul timp. Doar că ea este cu totul altceva decît pare, şi că lucrarea ei esenţială nu mai înseamnă torturi, deportări şi asasinate. O dată ce-ai transformat un popor într-o gloată, el se supraveghează, se mutilează, se torturează singur, neîncetat, măcinat de vulnerabilitate, ca un melc scos brutal din cochilia lui. Sînt, e drept, mai departe, case conspirative, întîlniri cu informatori şi dosare, sînt băieţii de pe Calea Victoriei şi fabrica de zvonuri, dar ele-au rămas doar formele goale-ale ritualului fricii, ale ruperii mele de seamănul meu. Bănuiesc acum că nici la cele mai înalte niveluri ale butaforiei ăsteia grandomane, la fel de ridicole ca şi Casa Poporului, ca şi Magistrala Albastră, nu dai decît de incapabili, de mistico-izi geto-dacici, de mîncători de unguri pe pîine, de inşi pătrunşi de cîmpul de forţe al românismului, cu nimic mai diabolici, nici mai deştepţi decît săracul Ionel, pardon, locotenentul-major de securitate Stănilă Ion, vechiul nostru prieten de familie, rămas încă, în ciuda ochelarilor cu ramă aurită („cumpăraţi de mine de la Viena, Marioaro, ăla oraş, nici nu-ţi vine să crezi. Au o fîn-tînă acolo în mijloc unde toţi aruncă bănuţi, e aşa, covor de bănuţi pe fundul ei. Să legi un magnet de o sfoară, ştii cum i-ai aduna ? Cîrduri-cîrduri, ca pe raci!"), ţărănuşul din Teleorman, mort după panarame de bîlci şi vîrît cu totul sub papucul neveste-si.
116
p'
     Acuni două săptămîni am primit ordin de evacuare. Blocul de pe Uifanus, falusul mîndru-al oraşului, trebuia să fie dat jos, jîntr-o singură dimineaţă, a doua zi după ce toţi locatarii-au fjjjprimit hîrtia. Nici măcar n-am fost disperaţi. Am ieşit în faţa ^blocului, ne-am privit alb, ne-am uitat în sus spre etajele lui îmbrăcate cu cerul. împrejur, pe sute de metri, maidanul se-ntin-:.dea cu praful de-o palmă, sterp pînă-n adîncul adîncului lui, copleşit de gunoaie. Am stat tăcuţi, jumătate de oră, sub cerul j gol şi ne-am întors să ne-adunăm boarfele. Ce să-mi adun ? O , masă, un scaun şi-un pat ? Le-aş fi dat mai curînd foc, le-aş fi v privit cum se-ntorc la adevăratul lor chip de cenuşă. Am mai %, privit în jur: fereastra ovală, ce nu putea cuprinde trupul obez al Casei Poporului, pereţii goi, patul în care dormise cîndva Herman... Pe masă, deschis ca pentru o disecţie, manuscrisul, pe care l-am ridicat cu grija şi nervozitatea cu care iei prima dată în braţe un nou-născut şi l-am pus în sacoşa de pînză pe care mama mi-o adusese plină cu borcane cu iaurt, cu o zi înainte, : cînd credeam că blocul va rămîne-n picioare la nesfîrşit. Năpîr-leam, părăseam o cochilie pentru o vreme, burta mea roză şi ; moale era acum cel mai vulnerabil lucru de pe pămînt. Trebuia să-mi găsesc cît mai repede un alt adăpost în care să-mi pot continua lucrul la crisalida mea de cuvinte. A doua zi dimineaţa, cînd abia răsărise soarele, m-au trezit zgomote de motoare şi de copite, rumoare şi opinteli, aşa cum mă trezea altădată, de 23 August, trecerea greoaie a carelor alegorice şi a coloanelor de demonstranţi chiar pe sub ferestrele mele, cînd cîte-un grup de muncitori exersa lozinci ce sunau ca pe stadion în diminea-ţa-ngheţată: „U - R - S - S/ Campion al păcii e!“ Dar acum nu scanda nimeni, nu agita nimeni flori de hîrtie, steguleţe şi palete de pînză pe care scria PMR. Acum erau cărate pe scări, cu un zgomot nemaipomenit, dulapuri şi servante, aragaze şi scaune, saci de plastic încărcaţi cu cărţi. Cu liftul coborau femei ducînd în cutii de carton vase şi tacîmuri, iar pe umăr cîte-un covor făcut sul. Jos, în ţărînă, aşteptau căruţe trase de cai, cu roţi de camion, maşini cu remorcă, mari dube de mobilă cu uşile din spate larg deschise. Copiii coborîseră de mult, pentru ei mutatul - Dumnezeu ştie unde - era prilej de joacă şi îmbrîn-ceală, fetele săreau coarda în praful pînă la glezne iar băieţii,
117
lăsaţi pe vine, priveau sula neagră a cîte-unui cal, întinsă pînă ; aproape să atingă pămîntul. Mai mulţi miliţieni priveau toată agitaţia cu mîinile la spate, cu feţe inexpresive de contabili. în cîteva ore, convoiul de camioane, Trabanturi, căruţe şi inşi cu boccele în spate s-a urnit din loc, avansînd, prin vîrtejuri de praf, către nicăieri. Cîte-un scaun prost legat în vîrful vrafului de mobilier mai cădea în ţărînă, rămînînd acolo, pe jumă-tate-ngropat, ca un schelet de vită-n deşert. Am mers şi eu cu ei, cu plasa mea în mînă, înghiţind praf, călcînd în balegi proaspete şi-mpiedicîndu-mă-n fiare răsucite. Cîinii de casă, rămaşi fără stăpîni de la demolări, ne lătrau furios, încă mai apărau cîte-o curte imaginară. Pînă şi ruinele de primăvara trecută fuseseră date jos. Piatră pe piatră nu mai rămăsese din vechiul, umbrosul, patriarhalul centru al bătrînului oraş. Iar blocul stacojiu rămăsese în urmă, cu pereţi subţiri ca hîrtia, friabili şi scorojiţi, ca un vechi cuib de viespi, pustiu acum, pe care-1 desprinzi de sub un acoperiş mirîndu-te cît e de uşor. Azi deja nici urma locului unde-a fost nu mai există, şi dacă-i adevărat ce se zvoneşte, după dinamitarea şi ruinarea singuraticului mădular de ciment nici un bărbat din oraş nu a mai fost, cîteva zile, viril şi erect. în mii şi mii de dormitoare nenorocite din marele ghetou de prefabricate, în chilii unde abia încape un pat, cu carpete pe pereţi, tablouri cu pisoi de lînă şi naiade pe jumătate despuiate, se-ntîmplase seri la rînd aceeaşi şi-aceeaşi scenă sordidă: bărbatul abia sosit de la fabrică, cu părul de la subţiori împuţit de sudoare, mănîncă grăbit şi se bagă-n pat lîngă femeia lui, o ia după mijloc, îşi înfundă faţa nerasă-n părul ei, aspiră obişnuita duhoare-a rîntaşului, îi lipeşte pupoaie solemne pe gură şi gît, îşi înfundă palma în coama ei dintre picioare şi-i găseşte buzele nepregătite, uscate şi rele. „Desfă picioarele, moaş-ta-n cur de muiere", iar ea, cu obişnuinţa silei şi-a milei, gîndin-du-se deja cum o să doarmă cînd o s-o lase în fine în pace, îi apucă viermele moale şi gros ca o ţîţă de vacă şi-ncearcă să şi-l îndese acolo, să scape mai repede. Se freacă burtă pe burtă, încetişor, să nu-i audă ăia mici, îşi ling gîturile cu gust acrişor, buzele sărate la colţuri, dar sula soţului, altădată brutală şi tare ca uneltele lui din atelier, atîrnă acum dezumflată-ntre pulpele păroase ale nevestei, şi nu se-ntîmplă nimic, şi el se dă jos de
118
pe ea înjurînd-o şi, o dată cu ea, urînd totul pe lume, împuţita asta de viaţă, neputinţa mîndriei şi-a onoarei de om, aplecarea adînc spre pămînt a sexului, şirei spinării, frunţii, ejacularea, în locul spermei şi al cuvîntului, dătătoare de dragoste şi de viaţă, doar a, scuipatului de scîrbă în urma şefilor, a pisatului în closet şi-a lacrimilor, acum, cînd, umilit şi furios, întoarce fundul către muiere, trage pătura peste cap şi plînge icnit, pînă izbuteşte s-adoarmă. Şi poate că tocmai din lacrimile astea ţîşnite din ochii-nroşiţi de la electrozii de sudură se formează în burta femeilor acei embrioni nedoriţi, blestemaţi de ele şi de soţii lor, şi de care încearcă să scape prin cele mai nebuneşti şi mai chinuitoare metode, mereu ascunzîndu-se, mereu cu frică să nu se afle. Cîte îmi povesteşte mama! Ce tragedie cînd femeii nu-i vine ciclul! Cum fug pe scări pînă la etajul opt, de zece, de douăzeci de ori pe zi, doar-doar or lepăda, cum săr coarda, cum fac mişcări bruşte şi nebuneşti, riscînd să-şi rupă prapurii, cum se opăresc în cadă, cum beau vin roşu, fiert, pînă nu mai ştiu pe ce lume sînt şi apoi, bete, dar încă impregnate, varsă şi fierea din ele. Cum, şi ele, şi bărbaţii lor, aleargă înnebuniţi să găsească pe cineva care să rezolve, mai întîi încercînd pe la doctori, care n-o mai fac însă pentru nici un preţ, căci sînt în puşcărie cu sutele, apoi pe la femei pricepute, cum se-mbrăţişează fericiţi cînd găsesc în fine pe cineva. Iar în după-masa cu pricina sună la uşă şi ei se reped să deschidă şi intră o femeie necunoscută şi totul miroase-a pericol şi-a frică animalică. Şi femeia îl scoate pe bărbat din dormitor, şi bărbatul lipit de uşă aude-n curînd ţipe-te-năbuşite şi vocea străină spunînd din cînd în cînd „Mai încet, că se-aude, mă nenoroceşti! Mai rabdă un pic!“ Şi cînd bărbatul intră-n sfîrşit vede ceva de nedescris, ce nu va putea uita toată viaţa, ligheanul în care, ghemuit pe o bucată de placentă, străveziu mormoloc cu ochi negru catifelat, pluteşte în sînge cel ce-ar fi trebuit să-i ducă speranţele şi tristeţile mai departe. Iar pe pat, între cearceafuri gălbui, femeia lui, odată mireasă cu voal şi lămîiţă, zăcînd acum ca o statuie prăbuşită. Şi femeia străină pleacă, ducîndu-şi înfăşurate-n ziar banii şi andrelele-nsîngera-te, iar cei doi rămîn sleiţi pe recamierul lor îndoliat, pînă cînd tot femeia se scoală încet ca să arunce-n cadă prosoapele şi cîr-pele folosite, să deşerte-n closet ligheanul, să tragă apa, să
119
se-arunce pe podeaua de mozaic şi, roşie şi udă, să plîngă de disperare ore-n şir... A doua zi e din nou la muncă, la fabrica ei de lapte sau de medicamente, şi de-acum poate din nou să se prezinte, fără frică, la controlul ginecologic trimestrial.
   Am luat tramvaiul 5 şi, cu sacoşa la piept, am străbătut oraşul aflat în prag de iarnă. Prin aerul întunecat venea spic de zăpadă, în Piaţa Galaţi tarabele erau goale, abia dacă vreun ţăran întîr-ziat mai vindea varză acră. Un altul, bine acoperit cu o pătură, dormea pe tejgheaua de piatră de alături. în rest, piaţa triunghiulară era goală, sinistră, dominată de faţada palidă a spitalului pentru tuberculoşi. Nici un trecător, nici un taxi. Librăria „Coşbuc“, unde intram atît de des cînd eram elev la „Cantemir", nu mai exista, era acum o ruină cu hîrtie de ziar în geamuri. Lipit de ea, micul local unde băusem din cînd în cînd cîte-o bere cu Mortul şi cu Bumbac şi-n care privisem hipnotizat sînii Cal-ceolei Sandalina, degenerase într-o circiumă sinistră. Pe Tunari, casele mărunte, unele adevărate bordeie, alternau cu construcţii somptuoase, dintre războaie, proiectate în cel mai curat stil internaţional. Dar cît de neîngrijite! Ce jupuite! Cît de adînc frecate cu glaspapirul timpului, al vînturilor, al uitării! Prin cîte un gard de fier forjat pătrunsese tulpina unui arbore, se re-vărsase-n ochiurile fierului, îşi trecuse neoplasmele scorţoase înspre stradă, îndoise şi aplecase barele negre, se frămîntase cu suliţele din vîrf, se făcuse una cu ele. Pe acoperişuri creştea iarbă cu fire drepte şi lungi, cu spice tari ca gloanţele-n vîrf. Şi deodată, în mersul legănat al tramvaiului, ca o premoniţie, am văzut-o: mare şi pufoasă, timidă şi neajutorată, aşezată pe-o bancă într-o curte murdară. în spatele ei, o casă de culoarea lupusului erite-matos, cu o scară de lemn ducînd către o uşă zidită. O văzusem în metrou, în urmă cu două veri, purtată ca un animal speriat de mama (sau sora ?) ei, păşind stîngaci la braţul ei ca o jucărie chinezească. Ştiu acum că te cheamă Soile, că femeia aspră, cu buzele strînse şi părul tuns auster - atît de asemănător cu al tău -e într-adevăr mama ta. Imaginea ta în faţa casei vişiniu-vineţii, cum stăteai cu mîinile-n poală, prea subţire-mbrăcată pentru frigul mohorît de noiembrie, mi s-a părut atunci puternică şi enigmatică, mi s-a părut că ea ar trebui să vină imediat în minte oricui cînd e singur, cînd se gîndeşte la singurătate.
120
   Am coborît pe colţul cu Ştefan cel Mare, acolo unde odată fusese minuscula frizerie de cartier, cu doar două scaune ca de dentist în faţa unor chiuvete ciobite şi-a unor oglinzi cu luciul dus. Stătusem de-atîtea ori pe scăunelul de muşama, aşteptîn-du-mi rîndul la tuns „numărul zero", alături de alţi băieţi din clasa mea, toţi cu cîte-o cruce făcută-n cap de foarfecă învăţătoarei. Trebuia să ne tundem acum toţi la chelie. în jurul celor de pe scaune, frizerii, bătrîni şi burtoşi încă de pe-atunci, se-nvîr-teau, clănţănind maşina de tuns. Părul negru-strălucitor să-rea-n toate părţile, depunîndu-se-n grămăjoare imponderabile pe podea. Frizerii vorbeau despre meciul de duminică, despre Pîrcălab şi fraţii Nunweiller, iar noi ne uitam pe revistele vechi, schimbam strîmbături în oglindă cu cei de pe scaune, cu ţeste pe jumătate chele, sau îl examinam blazaţi pe Nea Gică, faimosul frizer care deschisese micul salon cu douăzeci de ani în urmă. Frizeria devenise-ntre timp firmă de stat şi nea Gică nu supra-vieţuise ruşinii de-a fi devenit un simplu lucrător în propria lui prăvălie. Stătea acum într-un colţ, împăiat, după dispoziţia lui testamentară, cu ochi de sticlă şi cu un pieptene de metal în mînă... Cînd avea să reintre în clasă, trupa de chelioşi avea să-şi dea jos cipilicile, în rîsul şi batjocura tuturor. „S-a făcut lumină-n sat!" aveau să strige fetele de pe rîndul lor, unde stăteau separat, „fetele cu fetele şi băieţii cu băieţii". Din frizerie rămăsese acum în picioare doar un zid zugrăvit bătrîneşte, cu două chiuvete fixate pe el, dar nea Gică tot mai stătea ţeapăn, ca un miliţian la intersecţie, cu pieptănul lui ruginit în mînă, decolorat şi pleznit peste tot de la ploile şi zăpezile şi arşiţele ce se abătuseră asupra lui.* Pe celălalt colţ al Tunarilor rezistaseră magazinul de cafea şi delicatese, ca şi biblioteca „B.P. Hasdeu", dar dispăruse, fireşte, gheţăria de unde-şi luau oamenii altădată gheaţa pentru răcitoare. Am traversat şoseaua avînd în faţă castelul cu donjon al Direcţiei Generale a Miliţiei, de care e lipit blocul nostru cel zimţat, pe terasă, de acoperişul ornamental, din plăci de beton, la modă în anii ’60. Ganguri adînci, pe piloni, îi sparg, din loc în loc, masivitatea faţadei. La parter sînt
   * Faimosul frizer apare aici prin bunăvoinţa poetului T.O. Bobe, creatorul sau.
121
magazine şi un atelier de reparat televizoare, care-n vitrine, în loc de orice decor, are zeci de aparate delabrate, străvechi, unele cu lămpi, puse grămadă, unele peste altele, cu maţele curgîn-du-le din greoaie carcase de furnir, cu tuburile catodice încărcate de praf. Dincolo de el era magazinul de electrice, care, în serile de vară cînd ne jucam la parterul blocului, ni se părea de-o frumuseţe nesfîrşită, cu toate veiozele şi plafonierele aprinse printre care umblam încetişor, pe cînd figurile de copii ni se reflectau în vitrine, suprapuse peste portocaliul intens al amurgului. Ne apropiam de tejghele şi încercam să privim, printre umerii clienţilor, ventilatoarele de pe rafturi, frigiderele „Arctic" şi noile aparate de radio cu picup deasupra, prea scumpe ca părinţii noştri să şi le permită. Magazinul se termina chiar în gangul nostru, iar în partea cealaltă începeau vitrinele magazinului de mobilă, unul dintre cele mai mari din Bucureşti, din cauza căruia nenumărate camioane trase de cai intrau prin gang în spatele blocului, unde era depozitul. De la ambalajele împrăştiate acolo peste tot făceam şi noi rost de cartoane gofrate pentru măştile de Vrăjitroaca, iar hamalii ce-şi făceau toată ziua siesta pe cîte-o canapea înflorată scoasă pe asfalt ne dădeau bani să le luăm ţigări, fără să ne mai ceară apoi restul. Pentru ochii mei de copil, care nu văzuseră încă nimic pe lume, splendoarea magazinului de mobilă întrecea orice mi-aş fi putut imagina. Uneori îi lăsam baltă pe băieţii din spatele blocului şi mă aventuram - căci pe atunci orice ieşire în faţa blocului era o aventură: tramvaiele urlau ca dragonii, maşinile vuiau stîrnind praful, trecătorii erau înalţi şi ameninţători -, deschizînd uşa cu greu, în magazinul plin de furnire şi de cristale. Iernile se făcea noapte adîncă la cinci după-masă, dar în magazin lumina era orbitoare, totul scînteia, totul era-nconjurat de curcubee: fotoliile, bibliotecile cu două-trei cotoare de cărţi false în ele, dormitoarele, garniturile de sufragerie. Simţeam acolo cel mai bine, rătăcit printre obiectele acelea străine, mirosind a lac şi a baiţ, în spaţiul acela spectral, prin care nu trecea la acea oră nimeni, voluptatea singurătăţii, orgasmul ei pustiitor, pe care de-atunci aveam să-l caut întotdeauna. în liniştea îngheţată a magazinului mă culcam pe cîte un recamier nou-nouţ, simţeam cum trozneşte zegra-sul sub mine şi, cu ochii închişi, îmi închipuiam că nu am casă,
122
nici părinţi, că m-am născut acolo, în lumea aceea tăcută, plină de mobile lustruite şi de oglinzi, şi că aveam să rămîn acolo mereu.
   Am intrat în scara noastră, pe al cărei perete cutiile de scrisori se-nşirau pe trei rînduri, am descuiat-o pe-a părinţilor mei şi am găsit-o, ca-ntotdeauna, insondabil de adîncă, plină cu zeci, sute de scrisori de toate mărimile, unele legate cu panglicuţe decolorate, din altele ieşind, prin hîrtia putredă a plicurilor, decupaje din ziare, cu poze ce nu mai puteau fi înţelese, toate amestecate cu dosare şi reviste pline de praf, pe care alergau în toate părţile miriapozi translucizi, din cei tari ca sîrma. Am încercat să le-aleg pe cele care erau pentru mine, dar mi se-mpăienje-niseră ochii de emoţie - eram în scara blocului meu! peste cîte-va clipe aveam să iau liftul meu şi să sun la uşa părinţilor mei, care păstra încă amprentele unor degete micuţe! - şi n-am putut desluşi scrisul, parcă acelaşi mereu, pe toate plicurile, deşi vedeam fiecare duet sepia al peniţei cu o claritate de nesuportat. Cu teancul în braţe, cu insectele şi ţărîna curgînd dintre foi, am urcat treptele pînă la lift şi-am chemat liftul, care s-a auzit, deodată, trezindu-se greoi ca un monstru dintr-o peşteră fermecată şi glisînd în jos, cu un troznet la fiecare etaj. N-aveam mai mult de zece ani cînd, la Voila, într-un pavilion din mijlocul pădurilor, ni se proiectase Hoţul din Bagdad, în care prin corpul gol pe dinăuntru al unei statui gigantice, înaltă cît blocul nostru, cobora pe un fir un păianjen negru, păros, mare cît un elefant. Cădea lent, cu labele răşchirate, inevitabil ca moartea, pe firul lui seînteietor, pe cînd eroul, cu sabia goală-n mînă, aştepta ca o furnică pe fundul puţului, privind cum se prăbuşea peste el bestiala fiinţă. La fel venea vuind, mereu, peste mine, liftul. Cînd s-a oprit la parter am deschis uşile şi-am intrat, apoi am tras după mine poarta grea de metal. Carcera era mult mai mică decît mi-o aminteam, mă strîngea literalmente la umeri. Abia am reuşit să ridic mîna pînă la buton, şi asta abia după ce am dat drumul teancului de scrisori pe podea, căci aveam în cealaltă mînă, mai departe, sacoşa cu manuscrisul. Mormanul de hîrtie mucedă m-a-ngropat pîn-la genunchi. în fine, liftu-a pornit, a trecut de primele paliere - îi ştiam pe toţi locatarii, ştiam care aveau copii, cîini şi pisici, care erau cumsecade şi care nu - şi, spre surpriza mea, nu a oprit la cinci, ci cu un etaj mai
123
sus, aşa că m-am trezit pe-un palier cu totul necunoscut. Scara care cobora către etajul părinţilor mei mi s-a părut deodată atît de lungă şi de abruptă, că m-a luat ameţeala. Palierul de la şase era însă cu totul inospitalier: uşi ca de cavouri, mozaic îngheţat pe jos. Nu puteam respira acolo, de parc-aş fi fost pe-o planetă străină. Am luat-o aşadar pe scară în sus, pe lîngă ziduri vop-site-n ulei vernil. Mi-am adus aminte că la opt stătea Herman, şi curînd m-am găsit iar pe palierul minuscul, cu doar trei uşi, a casei liftului, a terasei (se revărsau prin geamul ei cerurile lăptoase, antenele de pe bloc şi, dincolo de şosea, ultimul etaj al blocului masiv de vizavi) şi cea a garsonierei lui Herman. Pe cînd băteam uşor în placajul ei îngheţat, mi-am amintit de scrisorile din lift: cîteva căzuseră prin fanta îngustă dintre lift şi plafon în golul de dedesubt, de parcă ar fi alunecat într-o uriaşă cutie poştală. Cui le trimisesem mai departe ? Ce mesaje cumplite cuprindeau ? Tocmai mi le imaginam răsucindu-se-n gol ca nişte avioane de hîrtie, izbindu-se de cimentul grosolan al puţului şi de cablurile unse cu păcură, lovind cu zgomot metalic uşile din dreptul palierelor şi, ajunse la fund, îngroşînd stratul de gunoaie de-acolo, fermentînd printre ambalaje de eugenii şi chewing-gum şi pacheţele străvechi cu mîncare, cînd uşa s-a deschis şi în pragul ei a apărut, în halatul lui decolorat de mătase, Herman.
                     JVÎama lucra la covoare persane. îşi luase de lucru acasă pentru că eu nu rezistasem la creşă. Sacrificiul era mare pentru familia de muncitori, pentru că tot atunci tata fusese trimis, direct de la raboteză, să facă un curs de ziaristică, şi nu mai primea decît o bursă de student. Trăiam iar cu macaroane cu marmeladă. Cît era ziua de lungă, mama stătea în dormitor, pe marginea patului, în faţa marelui cadru de lemn geluit al gherghefului, strecurînd îndemînatic firele de lînă colorată printre iţe şi bătîndu-le cu o furculiţă strîmbă de cositor ca să ; se taseze, apoi pocnindu-le năpraznic cu o bîrnă de lemn ce atîrna undeva deasupra. în faţă avea modelul, un carton cu pătrăţele mărunte, făcute cu tuş, umplute cu cele mai vii culori pe care ţi le puteai închipui, şi pe care firele de lînă se străduiau degeaba să le imite. Din pătrăţelele astea, la care mă uitam atît de fascinat încît uneori am impresia că mi s-au imprimat pe retine pentru totdeauna, nu-ţi puteai da seama cum avea să arate desenul de pe covor. Nici mama nu reuşea să-l prevadă, şi mereu mă provoca să facem concurs (cum stăteam toată ziua cocoţat pe gherghef, jucîndu-mă de-a electricianul): „Mircişor, ia zi, ce crezi c-o să iasă de-aici ? Io zic că o floare cu frunze verzi, fiindcă, uite, am verde şi carmin... şi puţin grena". „Nu, o să fie o căprioară", ziceam şi eu la-ntîmplare, şi pîn-la urmă putea fi un indescifrabil motiv turcesc sau o pasăre stilizată pe care, cînd desenul ajungea-n stadiul în care-ndoiala nu mai era cu putinţă, o salutam cu strigăte de bucurie. Goală pînă la brîu, căci vara era sufocantă, cu părul ce-şi păstra încă viţele crude şi elastice, sclipind puternic la mijlocul volutelor, mama mi se părea, în
125
ciuda omoplaţilor şi nodurilor spinării puţin prea vizibile, ca şi a sînilor căzuţi, cu areole cît jumătate din boturile lor moi, o fiinţă de o frumuseţe totală şi dezarmantă. Ne jucam toată ziua în dormitorul îngust, ne împleteam unul cu altul în o sută de feluri, formam împreună, şi noi, izvoade complicate în covorul mecanic al orelor şi-al zilelor. Mama împăturea o bandă de hîrtie şi decupa un omuleţ cu foarfecă, apoi desfăşura hîrtia şi deodată din unul se făceau doi, ţinîndu-se de mînă, apoi trei, apoi patru, pînă cînd femeia mare şi roză ţinea desfăşurat, în faţa surîsului ei încă tînăr, un şir întreg de omuleţi atît de fragili, încît fremătau la răsuflarea mea şi a mamei, două feţe hlizite, de-o parte şi de alta a lor. Eu nu mă lăsam mai prejos şi, fiindcă nu puteam construi, distrugeam cu aceeaşi veselie pasionată. „Mamă, tai ?“ întrebam cu foarfeca-n mînă, stînd pe pat, la spatele ei, iar mama, închipuindu-şi că-mi fac de lucru cu vreo hîrtie, spunea „Taie, mamă!“ şi continua să bată în acelaşi ritm ciudat, repezit, cu furculiţa printre iţe. Iar eu tăiam, opin-tindu-mă şi scoţînd limba de efort, fusta ei cea mai bună (şi aproape singura), pe care şi-o pusese pe ea pentru prima dată. Tăiam adînc, de-a lungul coapsei ei transpirate, dezvelindu-i fluturele vineţiu de pe şold şi chiloţii tetra, pînă cînd trebuia să fac faţă figurii ei de gorgonă uluită, apoi ţipetelor ei de indignare, apoi la ceva de care nu-mi mai dădeam seama dacă era rîs cu lacrimi sau plîns isteric, ca al copiilor mici.
   Ne mutaserăm „la bloc", în Floreasca, lîngă garajul de autobuze. Faptul că stăteam la etajul patru şi că aveam două camere plus bucătărie şi baie făcea ca totul să ni se pară un vis de neînţeles. Nu nimeream niciodată camera în care aş fi vrut să intru, de parcă ar fi fost o sută. Mă rătăceam pe micul culoar ce ducea din bucătărie în camera mea. Baia se afla între cele două camere principale, ceea ce complica şi mai mult totul. Nu ştiam niciodată în ce cameră ies de la baie. Cît de simplu fusese totul în curtea lui Ma’am Catana, unde trăisem îngrămădiţi într-o singură odăiţă, unde se gătea, se dormea şi se mînca, iar dacă ieşeai dădeai de o gloată de chiriaşi ce nu te mai lăsau din braţe. Aici n-aveam unde ieşi. Aveau să treacă luni de zile pînă cînd mama să îndrăznească să mă lase afară, în jurul blocului. Deocamdată trăiam numai în preajma ei, cocoţat mai mereu literalmente în spina-
126
rea ei, trimiţînd de la unul la altul suveica unei vorbării laxe şi minunate care ţesea modelul zilelor, şi de fapt al unei singure zile, mereu aceeaşi. Covorul avansa cu o încetineală de melc, ornamentele pluşate (flori fabuloase, animale enigmatice, bazine cu fîntîni arteziene la mijloc, încîlceli de culori de neînţeles şi totuşi atît de potrivite la locul lor) ieşeau încet la iveală, de parcă ar fi fost explicarea răbdătoare a unei parabole sau elucidarea unui mister poliţist, iar noi, specialişti deja într-o Cabală numai a noastră, ghiceam şi prooroceam în simetriile colorate. Le impregnam ciudat cu ghicitorile şi poeziile noastre, cu poveştile pe care ni le spuneam şi cu sărutările pe care ni le dădeam, încît, cînd un covor era, după săptămîni întregi, terminat, îl desprindeam din cadrul lui de lemn, îl întindeam pe jos, aruncîndu-ne în genunchi pe moliciunea lui de necrezut şi ne arătam unul altuia fiecare floare sau pasăre din model, pe care le legam de venirea lui tăticu, ştii, cînd ţi-a adus creioanele colorate, de ziua cînd ai terminat de-nvăţat pe de rost „Unchiul Stiopa Miliţianul", de ziua cînd n-ai vrut să iei doctoria şi tata te-a prins şi te-a ţinut de nas, iar eu ţi-am turnat lingura pe gît... Ne tăvăleam şi ne ciufuleam ore-n şir pe covor, apoi îl făceam sul şi, a doua zi în zori, porneam cu el spre fabrică, printr-un aer roşu şi-ngheţat, ajungeam în curtea fabricii, mama intra cu covorul pe umăr în cea mai stranie casă de cărămidă, iar eu aşteptam în curte, băieţel înspăimîntat şi încă netrezit bine, printre mari damigene cu acid sulfuric, nu mai înalt decît ele. Străin, străin în peisajul acela de ţinut îndepărtat, peste nouă mări şi nouă ţări. Mama se reîntorcea cu un alt carton la subbraţ, cu alt sac de sculuri şi bobine de lînă, şi porneam spre tramvaiul ce avea să ne ducă din nou acasă.
   Cu timpul, mama începu să trişeze în jocul nostru de-a ghicitul figurilor din covor. Nu mai ţinea seama de modelul de pe carton, şi acolo unde ar fi trebuit să fie un fazan cu aripile-ntinse apărea deodată (deşi chinuitor de încet) un bujor cu o prospeţime şi o bogăţie a petalelor înf oiate atît de mare, încît îţi venea să-l culegi, şi asta doar pentru că apucase să spună, pe cînd ghiceam amîndoi, că va fi un bujor. Şi convingerea ei, visul ei cu ochii deschişi era atît de mare, încît floarea aproape că-i curgea direct din privire pe materialul pluşat, cu un strop de rouă şi
127
o vaca-Domnului între petale. La început m-am supărat, fiindcă nu mai reuşeam să ghicesc niciodată, şi mi-am reluat jocurile mai vechi. îmbufnat, îmi atîrnam de gît ghetuţele legate printr-un şiret şi făceam pe negustorul. „Ghete bune de vînzare!* strigam, iar mama zicea „Vino-ncoa, vino-ncoa, negustorule. Ia zi, cu cît dai ghetele ?* Mă gîndeam adînc, dar niciodată nu-mi venea altceva-n minte decît veşnicul „un ban*. „Scump, scump*, zicea mama, înşirînd lîna. „Du-te de-aici cu marfa ta!* „Bine*, răspundeam eu, „atunci ţi le dau cu un ban jumate*, iar mama rîdea să se prăpădească, de parcă aş fi spus-o pentru prima dată, şi-l lua pe negustor în braţe la pupat: „Of, of, ce mai vînzător! Bine, le cumpăr.* Şi atunci le scoteam de după gît şi i le puneam în poală, atît de fericit, că mai uitam de bosumflarea mea de la-nceput.
   Cu timpul, însă, am intrat în jocul mai ciudat al covoarelor mamei, care devenise atît de expertă încît nu numai că lucra acum mult mai repede, dar degetele i se mişcau de la un timp mecanic şi orbeşte, ca al dactilografelor ce pot pălăvrăgi despre soţi, filme şi boli pe cînd bat la maşină circulare oficiale. Primul covor în care motivele nu mai respectau nici o ordine, nici o simetrie şi nici un model, apărînd la locul lor numai din capriciul jocului nostru, i-a fost respins mamei, care pentru prima dată s-a întors de la fabrică nu cu banii, din care-mi cumpăra în aceeaşi după-masă aceeaşi ciocolăţică rotundă, cu scufiţa roşie, lupul sau vînătorul pe ea, iar ea îşi lua cîte-o sticluţă de lavandă în formă de automobil, ci cu o amendă atît de usturătoare, că abia din trei-patru salarii o putea plăti. A plîns pînă-acasă şi plîngea încă seara, cînd a venit tata şi s-au aşezat să mănînce. Mîncau tăcuţi şi-ncruntaţi la becul chior din bucătărie, gîndin-du-se cum aveau să plătească, fără vreun reproş sau vreo vorbă urîtă. De altfel, cum păsările din el zburau liber şi florile se desfăceau unde vroiau ele şi gazelele păşteau fără grijă, ultimul covor nouă ne plăcea mai mult decît celelalte, cu simetriile lor severe şi medalioanele elegante.
   Dar mama nu putu renunţa atunci la slujba asta, şi nu doar din lipsă de bani. O mîncau degetele, nu-şi găsea liniştea. Ne jucam fără chef şi-mi spunea poveşti lîncede, care sfîrşeau toate în amintirea covoarelor persane, cu moliciunea şi sclipirea culo-
128
rilor lor, cu magia desenelor de pe faţă şi a fibrelor tari, încîl-cite ca o reţea de vine şi nervi, de pe dos. Aşa că-ntr-o zi ne-am luat inima-n dinţi şi-am pornit-o iar, pe străzi inexplicabile, prin pieţe înmărmuritoare, pe lîngă oameni ameninţători, printr-o lume de ceţuri în care doar în jurul mamei se lumina, către fabrica de cărămidă roşu-ţipătoare, unde mama se rugă de maistru, umilindu-se-n toate felurile, să-i mai dea o comandă, ultima, regretînd greşeala dinainte. Cînd a reapărut în prag, cu sacul de lînă pe umăr şi cartoanele la subbraţ, radia de bucurie. Ochii, pînă atunci în lacrimi, sclipeau de parcă femeia ar fi fost deodată mult mai tînără, mai plinuţă şi mai fericită, ba chiar mai bine-mbrăcată. Cînd o vedeam aşa, înnebuneam de dragoste şi mă repezeam la ea isteric ca un căţel legat la uşa alimentarei, cînd apare stăpîna cu plasele încărcate.
   Niciodată n-am început un covor mai însufleţiţi ca atunci. „Mamă, tai ?“ am întrebat rîzînd, pe cînd ea îşi scotea bluza asudată la subţiori şi sutienul, aşezîndu-se pe pat, în faţa marelui gherghef. „Taie, marnă!", şi am tăiat în bucăţele cartoanele cu pătrăţele colorate, care n-aveau să ne mai reteze avîntul niciodată. Exaltaţi, ciripind între noi ore-n şir, am început minunatul covor, pe care-am înfăţişat miracolul legăturii noastre şi farmecul fără sfîrşit al vieţii noastre-mpreună. Covorul avea un chenar de crengi împletite, de care atîrnau fructe revărsate ca dintr-un corn al abundenţei, iar fructele deveneau cu încetul animale reale şi imaginare, peisaje ştiute şi visate, nori oglindin-du-se-n ape, toate limpezi pînă la cele mai mici detalii, de parcă firele de lînă bătute cu furculiţa printre iţe ar fi avut grosimea firelor de păr şi ar fi fost vopsite-n milioane de culori. Iar în medalionul din mijloc, în mărime naturală, era mama ţinîndu-mă-n poală, ea minunată şi majestuoasă, cu obrajii scobiţi, rujul ieftin pe buze şi rochiţa cu buline, cum se purta pe atunci, iar eu în spielhosen galbeni bufanţi, cu o răţuşcă pe pieptar, adică tocmai în pantalonaşii mei de joacă pe care-i lustruiam toată ziua pe cadrul de lemn al gherghefului. Ne priveam în ochi, zîm-bind, şi în globii ochilor noştri se răsfrîngea, strălucitoare, lumina ferestrei.
   Am lucrat o lună-ntreagă, din zori pînă-n noapte, la primul nostru covor adevărat. între timp mama-mi spunea povestea
129
cu Gcnovcva şi pe cea cu prinţesamofturoasă, care călărea pe o maşină de gătit Prinţesa, pricepeam în cele din urmă, eram chiar eu, căci într-adevăr o omoram pe mama cu mofturile mele la mîncare. Nu-mi plăcea nimic, nu puteam să mănînc nimic şi aş fi trăit bucuros doar cu aer dacă mama, disperată, nu ar fi-ncer-cat într-o zi un fel nou, „cartofiori preparaţi altfel decît ştii tu*. Era de fapt un banal amestec de felii de cartofi fierţi şi rîntaş de care se punea de obicei în tocăniţe sau în fasolea bătută, dar s-a-ntîmplat ca mîncarea asta nouă să-mi placă aşa de mult, că-i ceream mamei tot timpul „Fă-mi preparaţi!*, crezînd că „preparaţi" e chiar numele mîncării, cum de altfel i-a şi rămas numele. Mă-ndopam deci cu preparaţi şi orez cu lapte, dispreţuind orice altă mîncare, pe cînd mama, exasperată, îşi rostea tot mai des vorbele de supărare: „Mănîncă ce este în farfurie! Ei comedie, aia nu, aia nu... Păi ce să-ţi mai dau, mierte fierte, scoici prăjite ?* Vorbele-astea mă umpleau de bucurie: „Da, da, mierte fierte, scoici prăjite să-mi dai !* Tot pe-atunci am ieşit prima dată pe-afară, cu băieţelul doamnei Soare, vecina noastră, al cărei balcon era numai la jumătate de metru de-al nostru, aşa încît mă pomeneam cîteodată ridicat în braţe şi transferat, peste un hău de patru etaje, în balconul vecin, în braţele grase ale doamnei Soare. Cînd ieşeam, coboram scări largi ca de catedrală. Spaţiul îşi schimba brusc proprietăţile cînd eram fără mama, devenea vast şi huitor, iar frica-1 umplea cu vibraţia ei leşinătoa-re. Prin geamurile casei scării lumina cobora în coloane oblice, desenînd pătrate de aur topit pe mozaicul rece al palierelor. Iar holul de la intrare avea austeritatea albă a mausoleelor. Ieşeam în faţa blocului, peste care-şi aruncau umbra cîţiva copăcei subţiri ca aţele, dar cu muguri neobişnuit de umflaţi pe crengi. Ne jucam o vreme acolo, lîngă strada pătată de motorină, privind cum trec vuind autobuzele de la garaj. Ne strecuram prin spaţiul îngust dintre faţada rugoasă, văruită, a blocului şi grădiniţa din faţa lui, ca să ajungem în marea zonă de umbră din spate. Acolo nu pătrundea soarele niciodată. Totul era cafeniu-întu-necat, pămîntul era sterp şi, ceea ce mi se părea straniu şi de neînţeles, oamenii trăiau acolo sub pămînt, în demisoluri prin geamurile deschise ale cărora priveam ca-n nişte cavouri îngrozitoare. Cei care pluteau prin ele ca nişte umbre palide mă speriau ca
130
    Ilişţe fiinţe-ale adîncului. Odată unul m-a prins de-uri picior, ş? pe neaşteptate, rînjind spre mine din groapa lui, cu ochi încercănaţi vînăt. Am continuat să ţip mult după ce, speriat, mi-a dat drumul, pînă cînd o vecină m-a luat şi m-a dus acasă. Acolo, pe maidan, între blocul nostru şi cele din depărtare, oamenii aduceau uneori diavoli de mare, cum aveam să văd peste ani la muzeul Antipa, de o mărime colosală, cu ochii în vîrful a două coame, cu corpuri ca nişte zmee, negre pe spate şi sidefii, costelive pe burtă, pe care-i tranşau în grabă, deşi încă mai mişcau din vastele opercule, luîndu-şi acasă hălci de carne gelatinoasă. Scheletele goale, stranii ca de fiinţe din alte lumi, se albeau acolo, pe pămîntul negru, ca nişte indescifrabile caligrame. Din drumurile mele în spatele blocului mă-ntorceam acasă sleit ca dintr-o ţară îndepărtată. Nici nu ştiam de fapt să mă-ntorc, mă luam doar după băieţelul puţin mai mare, de aproape patru ani, cu care venisem. Dar duhoarea aceea de pericol, de sînge şi de pămînt aveam s-o simt din nou, peste ani, în şanţurile de canalizare din spatele blocului din Ştefan cel Mare, unde coboram, mascaţi cu cartoane pictate cu feţe de diavoli şi de vampiri, ca să jucăm Vrăjitroaca.
       în peregrinările mele întîlneam însă şi limanuri bune în care, ca-n căsuţele fericite de la Piticot, mă aşteptau recompense şi daruri. Coborînd marile scări cu pereţii zugrăviţi alb, ajungeam pe alte paliere, pline de plante ornamentale, unde se aflau uşile bune, cunoscute deja, la care ciocăneam bucuros. Vizoarele mi se păreau la o înălţime colosală pe suprafeţele acelea obtuze, aplecate peste mine. Dar pentru mine, cel purtat mai tot timpul în braţe, înălţimea nu era o problemă: starea mea normală era, pe atunci, levitaţia. La una dintre uşi deschidea nenea Silvestru, brutarul, care nici nu se arăta bine-n prag, că şi scotea de la spate cîte-un cocoş sau o veveriţă de pîine rumenă, făcută în dimineaţa aceea, la fabrică, special pentru mine. în fiecare zi altă formă, ale cărei picioare, aripi şi cozi le rodeam pe loc, rîzînd cu gura plină la glumele şi alintările brutarului. Mă opream şi la tanti Angela, ca să văd din nou colecţia de soldaţi de plumb şi cărţile ei pentru copii, care mă scoteau din minţi de plăcere. Acolo vedeai pe o pagină luna mare şi rotundă deasupra oraşului, pe un cer indigo de o adîncime catifelată, emoţio-
131
    nantă. Abia aşteptam să mişc luna cu degetul, cum era prinsă de pagină cu un arcuşor şi oscila repede, mult, mult timp pe cerul liliachiu la cea mai mică atingere. Pe altă pagină, ochii unui zmeu se mişcau într-o parte şi-n alta de ai fi zis că te urmăresc. Stăteam culcat pe corpul mare, revărsat, mirosind a parfum, al lui tanti Angela şi priveam amîndoi în carte, o-ntrebam de ce nu cad soarele şi luna de pe cer şi dacă leul poate să-l bată pe tigru... Camera ei era atît de ciudată, cu multe lucruri neobiş-nuite-n ea, cu atîtea amănunte de neînţeles... Aşa erau toate camerele, fiecare altfel neliniştitoare, în afară de cele din casa noastră, unde abia aşteptam să mă-ntorc cu ochii plini de minunile şi nebunia lumii largi, ca să-mi iau locul obişnuit pe gherghef : „Bună ziua, s-a ars vreun bec pe-aici ?“ „Da, tovarăşe, uite, nu mai merge nimic, nici becurile, nici radioul, cred că s-a ars vreo siguranţă. Puteţi să le reparaţi ?* „Le repar, le repar, da’... costă un ban!"
     Cînd covorul a fost gata, cum era înălţat vertical pe iţele gherghefului pînă lîngă tavan, ne priveam în el ca-ntr-o oglindă ovală şi moale, cu o ramă întortocheată fabulos. îmbrăţişaţi, asudaţi, cu feţele lipite una de alta, ne arătam mereu cîte-un detaliu, ne strîmbam şi scoteam limba la chipurile noastre încremenite în pluş, aşteptîndu-ne ca şi ele să facă la fel, dar marea şi solemna mamă cu copilul în braţe (ah, Mircişor din medalion purta codiţe aurii, ce m-au făcut să duc mîna la cap şi să observ abia atunci că şi eu aveam două codiţe-mpletite, care-mi ajungeau pînă aproape de umeri) îşi păstra pe buze zîmbetul distrat, iar fiul părea că, privindu-şi mama în ochi, socoteşte ceva pe degetele micuţe şi luminoase. După ce-a retezat iţele cu un cuţit de bucătărie, mama a-ntins covorul pe jos, ca de obicei, dar n-am mai îndrăznit să facem tumbe pe el, ci, după ce l-am contemplat tăcuţi, observînd cum, din cauza perspectivei, corpurile noastre se alungeau înspre peretele opus, l-am înfăşurat şi ne-am pregătit să-l ducem la fabrică. Pe spate, urzeala căpătase ceva straniu, nervii scînteiau sidefiu iar vasele de sînge păreau a face lente mişcări peristaltice, ca nişte rîme foarte leneşe, foarte subţiri. Mama a intrat în clădirea de cărămidă iar eu, între dami-genele din curte, fiecare în coşul ei de rafie, mi-am făcut de lucru cu un cîine mare şi flocos, negru, căruia i-am scos cîţiva
132
  ciulini din coadă. Mă-ntrebam dacă avea să iasă din nou plîn-să şi disperată din clădirea care pentru mine n-avea interior -fiecare casă se desfăcea abia cînd intram în ea - sau dacă nu cumva avea să se-ntîmple o minune demnă de cerurile azurii, invadate de coroane de salcîmi, arcuite ca o cupolă deasupra micii mele lumi. Şi iat-o în prag, cu o expresie nouă şi indescifrabilă pe faţă, cu sacul de lînă colorată pe umăr şi fără urmă de cartoane la subbraţ. M-a luat de mînă fără să-mi spună o vorbă şi am făcut amîndoi, pe jos, cel mai lung drum de pînă atunci. Nici cînd mergeam la tanti naşa, ca să mîncăm găluşti şi să ne uităm la televizor, nu făceam mai mult pîn-acasă. Ne-am încîlcit în străduţe pustii şi sonore, am trecut pe lîngă vile umbrite de tecari, pe lîngă garduri de fier forjat, pe lîngă autogări şi stadioane pustii, ca şi cînd mama ar fi avut nevoie de timp ca să se gîn-dească la cine ştie ce. Ca-ntotdeauna, străzile şi clădirile şi tramvaiele şi trecătorii căpătau concreteţe şi culoare numai cînd ne apropiam de ele, de parcă am fi fost nişte becuri ce le scoteau, pe rînd, dintr-o substanţă cenuşie, nediferenţiată. Fîşia pe unde ne mişcăm împrumuta lumină de la noi şi-o păstra o vreme, dar apoi se stingea lent la loc, îi dispăreau numele şi urma. Doar pe unde treceam foarte des culorile, în loc să dispară, se intensificau tot mai mult, ajungeau limpezi şi luminoase, în revărsări de azur evanescent şi tencuială galbenă şi frunze atît de verzi, că te dureau ochii. Bucureştiul era atunci, pentru mine, o stea de mare luminoasă, cu centrul în casa noastră şi cu braţe întinse către casa mătuşii Vasilica din Dudeşti-Cioplea, a naşei din Maica Domnului, către fabrica de covoare din Colentina, către alimentară, braţe mai lungi sau mai scurte, mai intense sau mai pale, între care nu era decît frică, absurd, vid asemeni celui din somn sau de dinainte de naştere. De vreo două ori mai trecusem pe Silistra şi recunoscusem tulburat fostul centru al stelei de mare, acum un mic punct pîlpîitor, îndepărtat şi aproape ostil. Altădată, între mama şi tata, cu mînuţele ridicate-n sus şi prinse-n palmele lor, uitîndu-mă spre capetele lor între care ardea luna plină, mă-ntorceam din oraş printr-o avalanşă inexplicabilă de lumini, pe sub ganguri gigantice, depăşind mari statui care mă speriau pentru că mi se păreau vii, străbătînd galerii pe care mi le aduc bine aminte, dar pe care nu le-am putut localiza nicio-
133
  dată. Ce locuri; copleşitoare, şi cîtă credinţă trebuie să fi avut în părinţii mei ca să nu mă smulg din mîinile lor şi să n-o iau la fugă urlînd de groază, cu luna răsărită enormă deasupra mea şi urmărit de ochii neliniştiţi ai statuilor!
     Abia cînd am ajuns acasă, şi nici atunci, de fapt abia seara, cînd a sosit şi tata, am aflat, din frînturi din discuţia lor purtată pe deasupra farfuriilor de ciorbă, ce se petrecuse în adîn-cul clădirii celei roşii, cum maistrul desfăşurase covorul şi rămăsese multă vreme tăcut, cum dăduse un telefon şi cum se adunaseră şi alţi tovarăşi, cu ochelari şi halate cenuşii, cum se uitaseră la tînăra muncitoare cu un fel de neîncredere întunecată, cum se mai dăduse un telefon, cum în curte oprise după
  0  vreme o Pobedă neagră pe care n-o observasem, cum un tovarăş mare, de la raion, în costum şi cu cravată deasupra căreia
  1  se iţea gîtul roşu de fost ţăran, se holbase şi el la covorul mamei, cum se scărpinase-n cap şi, îndoit, dăduse dispoziţie să i se mai dea o comandă, „doar aşa, să vedem ce mai are de gînd să facă". îi luase apoi de-o parte pe maistru şi pe tînăra muncitoare şi le şoptise la ureche, făcîndu-le cu ochiul: „Ce-aţi zice dacă-ntr-o zi tovarăşul Dej şi-ar vedea chipul într-un covor de-al vostru, hai ? Ia zi, tov. maistru, cum ţi-ar sta cu o « cocoraţie » acilea, pă halat ?" „Păi, Marioaro, ce mai stai ? îţi aduc eu o poză cu el", zicea tata, dar fără cine ştie ce convingere, căci pentru el, vîrît pînă peste cap cum era în lumea cea nouă a Facultăţii de Ziaristică, unde avusese norocul să fie trimis şi unde cunoscuse primii intelectuali, oameni cu bibliotecă şi ceşti de cafea din porţelan în casă, ce se-ntîmpla în micul nostru apartament de pe Garibaldi nu era mai important decît dac-ar fi citit totul într-o revistă sau un almanah din cele de pe-atunci, plin de glume şi sfaturi medicale.
     Dar mamei nu-i ardea de nici un chip al lui Dej. Cînd s-a apucat din nou de lucru era miez adînc de vară, pereţii camerei de culcare, grena, cu sclipiciuri de mica şi crenguţe trasate cu vopsea grosolană, dogoreau şi, deşi stăteam mereu cu geamul deschis, curgea sudoarea pe noi. Şi cearceafurile de pe pat erau năclăite, galbene de sudoarea de peste noapte. Mîinile mamei acum abia se mai vedeau, faimoasa furculiţă cu dinţi strîmbi fulgera în sus şi-n jos cu viteza unei săbii de samurai, iar covorul
134
  se-nălţaaproape vizibil, dezvăluind în fiecare minut altă faţa, alt detaliu delicat al vreunei aripi de fluture, alt plan militar, altă elevaţie topografică, altă pagină dintr-un manuscris arab, altă stea neutronică în colaps gravitaţional, alt fragment dintr-o cantată nemaiauzită, alt desen tehnic al unui mecanism cu crema-liere şi cruci de Malta, altă aluniţă de pe faţa mea, alt scai prins în broboada surorii ei Anica, altă noiţă de pe o unghie de la piciorul lui Isus crucificat, alt peisaj olandez pictat albastru pe faianţa unei căni, alt infern scufundat în puroi şi miesme, alt Bucureşti, de altădată sau de nicicînd (atît de minuţios desenat, încît distingeai şi cel mai mic fulg de zăpadă din lumina farului de la tramvaiul oprit în staţie la Rond în seara cînd, peste doi ani, aveam să ne-ntoarcem spre casă uzi fleaşcă, în picioare cu şoşoni, prin seara roşie, plină de firme de neon şi prin ninsoare s-a apropiat un om ars pe faţă, fără buze şi nas, cu dinţii rînjiţi, şi a suit în tramvai lîngă noi, şi ningea prăpăditor), alte grădini, alte construcţii baroce, alte glasuri, alte încăperi, alte raiuri, alţi zei. Cu apa curgînd ca nişte pînze freatice pe corpul ei gol şi lucios, cu părul firav prins coc în vîrful capului, cu dizgraţioase tufe de păr roşcat la subţiori, mama lucra la cel mai minunat covor din lume, minunat pentru că era însăşi lumea şi mult mai mult decît ea, căci era un concentrat de universuri, tablou al tuturor tablourilor şi icoană a icoanelor lumii. Luam lupa mare, de ţesător, cu care mă jucam tot timpul, mărind cîte un sîn al mamei pînă cînd sfîrcul granulat în vîrf devenea mare cît o rodie, sau privindu-mi ochiul în oglindă (deodată pupila lui invada sticla şi întreaga lupă devenea o pată tulbure negru-ver-zuie), şi „deschideam" - cum spuneam atunci - cîte o mică porţiune, cît un timbru, din covor. Orice punct din el înflorea atunci într-o imagine, un obiect, un peisaj, o figură umană din toate locurile şi toate timpurile, un spermatozoid în fluidul sidefiu de pe lamela microscopului, un scolex de tenie prins de un perete intestinal, un împărat roman ţinîndu-şi picioarele varicoase pe-un taburet de purpură, o bătălie de Altdorfer, un film de Jodorovski, o fotografie mărită a suprafeţei satelitului Calisto, un miros puternic şi neplăcut de hipermanganat. Era un codex al lumilor, un demon al lui Maxwell, dar mai presus de orice covorul cel nou era pentru mine dovada magiei şi atotpu-
  terniciei mamei, pentru care aveam acum o iubire cu neputinţă de conţinut în vasul slab al ţestei mele. Ieşeam acum rareori pe-afară, şi-atunci făceam prostii groaznice, ca şi cînd aş fi vrut să-i dovedesc mamei că mi-era bine doar alături de ea. într-o dimineaţă m-am întins în mijlocul străzii, pe asfaltul plin de motorină, şi am lăsat să treacă peste mine mai multe autobuze, ale căror şoferi fie că nu mă observau, fie că ştiau că nu-mi puteau face vreun rău, roţile fiind înalte. Multă vreme apoi mi-au revenit în vis enormele caroserii trecînd deasupra mea cu un huruit apocaliptic. Cel mai adesea săream însă în pat, în spatele mamei, mă uitam pe cărţile de la Păcălici cu costumele naţionale ale popoarelor socialiste: rusul şi rusoaica, sîrbul şi sîrboaica, maghiarul şi maghiara, chinezul şi chinezoaica, bulgarul şi bul-găroaica, pe care-i lipeam unul peste altul, „să se pupe", sau mă chinuiam zadarnic cu jocul de răbdare, o spirală de plastic pe care trebuia suită o biluţă, totul sub un fel de lucrare de safir, aidoma cerului în curăţia ei. Ne jucam amîndoi şi cu covorul, dar altfel decît înainte, cînd ghiceam dacă din pătrăţelele modelului avea să iasă o pasăre sau un melc. Acum priveam cu lupa un colţişor al marelui tablou şi spuneam solemn: „Tata o să vină diseară cu un peşte mare înfăşurat în ziar sub braţ" sau „Mîine vine tanti Vasilica pe la noi şi-mi aduce glucoză". Şi aşa se şi întîmpla. Mama nu mai trebuia să-mi inventeze poveşti cu prinţese mofturoase, căci găsea toate cărţile de poveşti ţesute şi-ntre-ţesute-n covor.
   Dacă priveai covorul cel nou de la diferite distanţe, cum se-nălţa vertical pe rama gherghefului, el se schimba în mereu alte tablouri. De la capătul patului, detaliile lui se confundau ca să configureze, în mare, imaginea din covorul precedent: mama cu mine în braţe, privindu-ne-n ochi şi zîmbind. Dacă te lipeai de perete, dîndu-te, astfel, cu doi paşi înapoi, icoana se tulbura şi devenea marea vedută a unui golf de azur fermecător, ocolit de un oraş cu clădiri buretoase, cu cămăşi, pantaloni şi cearceafuri colorate fluturînd la sute şi mii de balconaşe de fier forjat, cu palmieri încadrînd mari biserici, totul sub conul verde al unui vulcan adormit. Peste apele transparente zăcea fumegoasă, ca un mănunchi de alge, o semnătură cu o caligrafie ciudată şi schimbătoare: Desiderio Monsu. Dacă mai făceai cîţiva paşi
136
înapoi, ieşind din cameră pe holişorul plin de pantofi care ducea la uşa de la intrare, vedeai o pată de cerneală perfect simetrică în formă de fluture strivit de-un copil rău într-o carte. în fine, stînd cu spatele lipit de uşă, ţi se arăta una dintre acele planşe pe care le folosesc oculiştii ca să vadă dacă distingi culorile, o aglomerare de buline de nuanţe pestriţe şi apropiate, în care daltonistul vede un haos absolut, dar văzătorul înţelege, ştiutorul distinge („cine citeşte să înţeleagă!“) cuvîntul misterios, întins în arc de cerc pe toată lăţimea covorului, şi ale cărui litere se compun din bazilici, păianjeni, şosele, ciorapi de damă, maşini de zburat şi galaxii. Lipită cu omoplaţii goi de răcoroasa uşă de la intrare - pe cînd eu mă chinuiam să scot din broască mecanismul ciudat al cheii de siguranţă - mama văzu deodată, în ziua terminării covorului, cuvîntul scris, ca o-mpletitură arabă, pe vasta suprafaţă de pluş colorat. „Orbitor", şoptise mai întîi pentru sine, iar apoi, ridicîndu-mă-n braţe şi arătîndu-mi cu degetul, în depărtare, fiecare literă, desenînd-o din nou pentru mine, îmi strigă exaltată: „Uite, Işa, uite O şi uite R şi uite B şi uite I şi uite T şi uite O şi uite R! ORBITOR!", deşi ştia că ochii mei erau pe atunci încă orbi la litere.
   Cămaşa şofranie a mamei avea mari pete de transpiraţie la subţiori cînd am dus covorul la fabrică. Soarele năclăise literalmente toată bolta, plină de fulgii plopilor de pe marginea drumului. Tencuiala faţadelor făcea băşici, sfîrîia de căldură. Am rămas în curtea fabricii mai mult ca oricînd, poate mai mult de o oră, trîntit alături de cîinele cu limba de-un cot la umbra unei damigene cu acizi. Priveam vîrfurile ciudate ale plopilor, coşurile de fabrică din zare... Mă simţeam străin în lumea aceea vastă şi-ncremenită. Cum mama nu mai ieşea, m-am hotărît, înspăimîntat, să merg s-o caut. Am urcat treptele către uşa de unde ar fi trebuit să apară, am intrat deodată într-un loc umbrit şi-ngheţat, în care nu mai desluşeam formele, dar unde deja simţeam feromonii celei pe care-o iubeam, am păşit pe mozaicuri posomorite, între pereţi uriaşi şi siniştri, am fost întrebat lucruri de ne-nţeles de către femei şi bărbaţi ce se lăsau pe vine în faţa mea - feţe năpraznice în spatele cărora era vid - am intrat în ateliere enorme, cu zeci de gherghefuri ca al mamei şi zeci de muncitoare bătînd cu stinghia orizontală în muchia covoarelor,
137
fâcîndun Zgomot ca de ape mari, am traversat prin aerul plin de scamă către alte coridoare, apoi altele, ghidat mereu de par-' fumul părului şi subţiorilor ei, pînă ce i-am simţit din plin pr£^ zenţa în spatele unei uşi vopsite vemiL Am deschis şi am văzut-o-n aceeaşi clipă. M-am aruncat spre ea năclăind-o de lacrimi, plîn-gînd aşa de tare, că a trebuit să lase baltă discuţia cu formele din jurul ei, în costume, cu ochelari şi serviete de piele, şi totuşi goluri fără chip şi nume pe lîngă carnea ei grea, ochii ei căprui şi trişti, mai masivi şi mai intenşi decît orice pe lume. Am ieşit din nou, cu alt sac de lînă, în lumina copleşitoare a verii, dar de data asta am luat tramvaiul, căci mama nu mai putea de dorinţa de a-ncepe un nou covor. Am stat în spatele vagonului de lemn, rotund ca o corăbioară, cu toate geamurile deschise. Mergeam la clasa a doua fiindcă era mai ieftin. De după tejgheaua ei îngustă, taxatoarea se uita plictisită la noi, croşetînd mai departe la macram£-ul revărsat peste tejghea. Mie-mi plăcea să stau fie la clasa I, în faţa vagonului, ca să pot vedea cum conduce vatmanul, trăgînd de pîrghia lui cu bilă mare în capăt sau răsucind potenţiometrele, fie în coada tramvaiului, ca să mă joc cu frîna de mînă, o manivelă de metal cu şurub, pe care-o hîţînam în toate părţile. în acea zi mama şi-a prins mîna în uşa tramvaiului, chiar cînd să coborîm în Floreasca. Uşile erau cu adevărat rele, cînd se deschideau clămpăneau în balamalele lor ca nişte fălci de rechin. Dacă nu erai atent, te sfîşiau. Deodată i-am văzut degetele pline de sînge. Atunci am văzut sînge pentru prima dată. Mama ţipa şi plîngea ca un copil. Priveam cum pică lichidul vesel colorat pe podeaua murdară a tramvaiului şi deodată mi-a trecut prin minte: „deci cu asta e plină ea pe dinăuntru", şi atunci am început şi eu să plîng. Mă aşteptam ca mama să se golească de tot şi să rămînă din ea o piele mototolită pe podea. Am fugit pînă la o farmacie, unde au pansat-o cu tifon* dar sîn-gele îl invada imediat, aşa că a fost nevoie să-l înfăşoare de multe, multe ori. Apucînd de mîna aceea umflată şi fără degete, simţind rugozitatea tifonului nu doar la pipăit, ci şi cu ochii, care desluşeau pe-atunci mult mai bine texturile, am ajuns în fine acasă, unde ea şi-a dat deodată seama, disperată, că nu putea să se apuce de lucru. Stătea în faţa gherghefului gol, privind în gol printre iţele lui goale, şi a stat aşa două zile-n şir, cu un fel
138
   dezîmbet în colţul gurii» pe cînd eu, mic bufon al reginei» nu mai ştiam ce să fac şi ce să spun ca s-o urnesc din visătoria ei neliniştită.
      A treia zi, pe cînd mama tocmai îşi scotea, tăindu-1 cu foarfecă, bandajul, care se lipise de rană şi ieşea cu tot cu crusta de sînge-nchegat, aşa că mici stropi purpurii, pe care ea îi lingea pe măsură ce apăreau, mai ţîşneau din carnea degetelor strivite, a sunat cineva la uşă, atît de neaşteptat - era unsprezece dimineaţa, cînd nu ne căuta nimeni niciodată - încît am tresărit amîndoi şi ne-am privit speriaţi. „Cine-o fi ?" şopti mama. „Poate lumina, sau gunoierii." Muream de frica gunoierilor, care puţeau şi aveau figuri ţepoase de brute. Cereau bani insistent, cu şapca-n mîini, şi-şi roteau ochii prin casă, după ceva de furat. Mama nu deschidea necunoscuţilor cînd era singură, încă goală pînă la brîu, mergea-n vîrful picioarelor pîn-la uşă şi se uita pe vizor. Dacă pe palier era-ntuneric, întreba cu voce tremurată: „Cine e?" „Oameni buni", îi răspundea uneori o voce de femeie şi atunci ştia că sînt pocăitele, care mergeau din uşă-n uşă şi pe care le mai primea uneori de plictiseală. Le dădea o linguriţă de dulceaţă şi-un pahar cu apă, le asculta cîte-o jumătate de oră vorbele meşteşugite şi monotone despre Judecata lui Dumnezeu, despre mîntuire şi despre Sfîntul Duh care co-borîse deja, ziceau ele, peste toţi fraţii adventişti, lua cu mulţumiri broşurelele prost tipărite şi apoi le trimitea să mai predice şi altora, cu aceeaşi concluzie a ei dintotdeauna: „Ştiu io? O fi, n-o fi aşa ? Parcă s-a-ntors cineva de pe lumea cealaltă să spună cum e pe-acolo ? Io cred că dacă e cineva curat în sufletul lui şi cinstit n-are de ce să-i fie frică..." Dar dacă cel de la uşă striga răstit „Gunoiul!" sau „Dăm oale pe haine vechi, coniţă!", nu deschidea în ruptul capului.
      De data aceea i-a răspuns tata, iar ea s-a repezit în casă după capot. Tata ? Ce căuta acasă la ora aia ? El era musafir de seară. Pe jumătate bucuros, pe jumătate nemulţumit, am venit şi eu în hol, care deodată, cum a deschis mama, s-a umplut de lume. „Tovarăşii sînt de la Securitate", a spus tata, cu o figură gravă şi solemnă. îmi strîmbam gîtul privind în sus către cei trei-patru bărbaţi ce purtau, în ciuda topelniţei de-afară, costume şi cravate, ba chiar şi pălării pe care acum, din respect pentru mama,
139
 le ţineau în mîini. Cînd primeau musafiri, ai mei (mai ales mama) îşi compuneau nişte feţe caraghios cordiale, zîmbind larg şi unsuros, de parcă ar fi fost fericirea vieţii lor să-i vadă pe nou-ve-niţi. Acum însă mi se păreau încordaţi şi speriaţi, şi frica lor mi s-a transmis şi mie. Cînd am intrat în odaia care era şi dormitor, şi sufragerie, si atelier de covoare persane (cît despre a doua cameră, a mea, ea abia putea cuprinde pătuţul în care dormeam şi lada cu jucării vechi, rămasă moştenire de la copiii locatarului precedent), au umplut-o şi pe aceea, ca şi cînd ar fi fost nu patru, ci o sută de bărbaţi gemeni în costume identice. Tovarăşii au acceptat cu plăcere dulceaţa de cireşe amare şi mai ales paharele de apă rece, cu gheaţă împrumutată, în fugă, de la madam Soare, care avea răcitor, şi au cerut permisiunea să-şi scoată hainele. Cămăşile lor albe, cu butoni aurii la mîneci, erau literalmente ude ca muiate într-o cadă şi se lipeau de pielea lor, lăsînd să li se vadă părul des de pe piepturi, sfîrcurile roze şi buricurile întunecate. Puţea deodată în cameră a tutun, a transpiraţie şi-a altceva, pe care nu-l puteam distinge, dar care era mai neplăcut decît toate celelalte, un miros greu, stătut, în care se amesteca şi un fir subţire de lavandă. Cînd mama a cumpărat, cîţiva ani mai tîrziu, o halcă de carne de porc şi-a pus-o pe grătar, la prăjit, acelaşi miros a făcut-o s-o ia la fugă din bucătărie icnind, către baie, unde-şi vărsase şi maţele. Se întorsese atunci lividă, cu lacrimi în ochi, aruncase carnea şi aerisise bine: „Bată-i Dumnezeu să-i bată, ne-au dat carne de vieri*9 de porc necastrat, care nu se mănîncă. Da, bărbaţii aceia miroseau a vier, nu în ciuda, aş zice, ci tocmai pentru că erau atît de eleganţi şi aveau butonii aceia aurii pe care erau gravate ancore.
    N-am ascultat, fireşte, sporovăială lor. Mă jucam distrat într-un colţ, împingînd înainte şi-napoi un căruţ de tablă vopsită la care erau înhămaţi trei cai de asemenea de tablă. Prindeam doar frîn-turi de discuţie, dar mai ales simţeam, întreagă, în maţele mele, frica densă, mierie, din maţele mamei: „...planuri militare... secrete de stat... fotografii aeriene... doar proiectul Cerber ar putea... sputnikul... de unde ştiţi dumneavoastră ?... Varşovia... Cuba...", totul întrerupt de exclamaţiile de uimire ale tatei şi de scîncetele şi bîlbîielile singurei femei rătăcite, în capotul ei înflorat de cîrpă ordinară, printre sutele de bărbaţi: „Dar io nu ştiu...
140
nu-nţeleg ce spuneţi, nu-i nimic în covor din ce ziceţi, tovarăşe... doar aşa, brizbrizuri, ornamente... Să nu credeţi cine ştie ce, spune-le şi tu, Costele... ce ştiu eu de politică ? Eu nu fac, tovarăşe ofiţer, politică..." De parcă-ar fi spus cu asta o vorbă magică, unul dintre inşi sări imediat, cu un zîmbet larg şi generos : „Tovarăşă, cum puteţi să spuneţi că nu faceţi politică ? Văd că aveţi un copilaş. Să vă trăiască! Am şi io doi, şi dumnealor au. Păi, dacă aveţi copii înseamnă că faceţi politică, tovarăşă Ma-rioara! Că sînteţi pentru viaţă, că sînteţi contra agresorului american. Că doar copiii noştri or să ducă mai departe comunismul, nu vă uitaţi că sînt nişte căcăcioşi mici acum. Ei sînt viitorul omenirii. Pînă-n anul două mii credeţi că mai rămîne ceva din imperialişti ? Praful se-alege din jobenele şi sacul lor de dolari!" „Dar pentru asta", interveni altul, „trebuie să ne spuneţi de unde ştiţi. Ce surse aveţi. Cu cine aveţi legături. Tot, tot, tot... Şi ţineţi minte că tovarăşul anchetator (uitaţi-1 aici) e băiat bun, dar pînă la un punct." „Băiat bun, dar cu lipsuri..." completase glumeţ cel în cauză.
    Şi, pentru ca mama să-şi amintească mai bine de unde cunoştea amplasamentul noilor arme nucleare sovietice, al noului cosmodrom şi traseul primului submarin care patrula pe sub calota polară, să destăinuiască ce însemna Sefer-na-Bahir, ce se ascundea sub numele de cod Tikitan şi mai ales (mai ales!) prin ce mijloace aflase despre operaţiunea secretă a Securităţii române numită „Sărmanul Dionis", precum şi multe, enorm de multe alte detalii (ce ştia despre circurile ambulante din lagărul socialist ? Despre ascensiunea enigmatică a Marilynei Monroe, despre ziua ei de naştere, despre operaţiile ei estetice ? Despre punctele de trecere instantanee, aflate abia în curs de cercetare, între cîteva dintre marile oraşe ale lumii ?), bărbaţii au rugat-o să se-mbrace imediat şi să meargă cu ei. M-am dus şi eu după ea în camera mică şi m-am lipit tot de piciorul ei, pe cînd ea scotea cîteva ţoale din şifonier. Tremura ca varga, şi aripile marelui fluture de pe şoldul ei, de care-mi lipisem capul, se făcuseră stacojii. A izbucnit în plîns deodată, aşa, cu hainele-n braţe, şi-apoi s-a lăsat să cadă pe preşul de pe jos, ghemuită şi hohotind înăbuşit. Şi-a tras pînă la urmă hainele pe ea, şi-a dat cu rujul ei portocaliu în oglinda de pe uşa şifonierului (în care eram şi eu,
141
în spielhosen-ii mei, cu capul meu mare. încadrat dte.codiţe iţit după creţurile rochiei cu buline a mamei) şi a revenit în duhoarea dulce a odăii înţesate de lume. înainte de-a ieşi cu cei care-şi îmbrăcaseră iarăşi hainele şi-şi puseseră pălăriile pe cap, mi-a zis să fiu cuminte şi să-l ascult pe tăticu. Şi deodată a rămas camera goală, vuitoare, înţesată de sute de farfurioare şi linguriţe năclăite, cu mii de pahare cu apa băută pe trei sferturi sau pe jumătate... Marele cadru de lemn al gherghefului, cu iţele lui paralele, mi s-a părut pentru prima dată înspăimîntător ca un instrument de tortură.
   A urmat o săptămînă doar cu tata, care s-a învoit de la cursuri ca să aibă grijă de mine. Ciudată săptămînă! Tata nu-mi era familiar, era o fantomă de seară care venea, mînca, sporovăia cu mama şi-apoi eu eram trimis la culcare. A doua zi pleca înainte să mă trezesc. Tata era o mare absenţă, un mare gol în viaţa mea. Pe deasupra, mi-era frică de el. Uneori, în bănăţeanul subţire şi distrat, cu părul ca o oglindă neagră de la uleiul de nucă turnat pe el generos, şi care de obicei vegeta paşnic, cu picioarele suite pe scaunul pe care şedea - şi în poziţia asta ciudată, de păsăroi, aveam să stau şi eu la masă ani în şir, spre supărarea mamei -, se deştepta ceva îngrozitor, un fel de demon al furiei oarbe, care-i deforma faţa şi-l făcea de o violenţă cum rar se poate-ntîlni. Bunăvoinţa neutră pe care-o avea de obicei faţă de mine (mă lăsa de fapt cu totul în grija mamei) se schimba, cînd îl înfuriam, în mînie nestăpînită, se repezea la mine să mă rupă-n două, congestionat, cu ochii ieşiţi din orbite, cu părul zbîrlit (cînd nu era prins în veşnicul lui ciorap de damă). Urmau scene dramatice, de sfîrşit de lume. Eu mă trînteam pe jos, urlam cît puteam, disperat ca-n ghearele unei fiare, mama se-arun-ca în faţa lui ţipînd „Nu-i da în cap! Nu-i da în cap^! Iartă-1, că nu mai face!" „Pleacă din faţa mea, pastele şi Dumnezeii mă-ti!" zbiera şi tata, năpraznic zeu al răzbunării, dezlănţuit şi ocupînd singur trei sferturi din cameră. Şi deodată, jart! trosc! Palmele lui îmi nimereau peste fese, peste ochi, pe ceafă, lăsîn-du-mi dîre roşii... Nu urlam însă atît de durere, cît de o groază ce venea din adîncul meu, era un urlet scos de un lung şir de copii ameninţaţi de masculii orbi de furie. M-ar fi omorît, sau cel puţin aşa credeam eu, dacă n-ar fi fost mama să mă apere.
142
Ea încasa, de fapt, cele mai multe lovituri, şi cîteva zile după aceea, alături de inexplicabilele vînătăi de pe interiorul pulpelor, îşi purta şi stigmatele de pe braţe. Tata avea şi el uneori zgîrie-turi pe dosul palmelor, atît de dementă fusese încăierarea. Furtuna trecea însă brusc, tata pleca deodată, înjurînd, în camera cealaltă, iar mama şi cu mine ne lipeam strîns unul de altul, încinşi şi asudaţi, pînă, încetul cu încetul, ne linişteam. „Vezi, dacă nu eşti cuminte ? Să nu mai faci altă dată !" E drept că eram rău şi răsfăţat. Dacă mama nu vroia să-mi facă vreun chef mergeam la perete şi mă dădeam cu capul de el pînă cînd ea ceda. Sau mă-nfăşuram cu totul în preşul murdar de pe hol. Degeaba mă ameninţa: „De, de! Ia vezi, că acum o-ncasezi!" Degeaba zicea „Las’că vine el taică-tu! O să vezi ce-ţi face el", că eu îi răspundeam sfidător: „Să vină! Ce-o să-mi facă ?" Şi cînd ieşeam la plimbare în cartier, dacă nu vroia să-mi cumpere suc sau „Dropsuri bune şi jeleuri,/ Caramele şi drageuri", cum suna reclama de la difuzor, mă trînteam jos, pe asfalt, în murdărie, în baltă chiar, dacă se nimerea acolo, şi nu mă mai ridicam în ruptul capului. Cum să nu mă spună seara lui tata ?
   Dar în acea săptămînă tata a fost de-o blîndeţe şi de-o căldură pe care nu i le cunoscusem niciodată, şi care aveau să se repete de-atunci de cîte ori aveam să rămîn numai în grija lui, de parcă el ar fi avut o rezervă foarte limitată de afecţiune paternă, pe care-o economisea în consecinţă cînd mai era şi mama prin preajmă. îmi gătea, cu stîngăcie, ce ştia că-mi place mai mult, „preparaţi" şi orez cu lapte, îmi spunea mereu „puişor", cum nu-mi zisese niciodată şi-mi aducea mereu cîte una din acele ciocolate minuscule, în cutiuţă de carton pe jumătate cît cele de chibrituri, numită „Pitic", care, conform reclamei, „Te face voinic/ La munte, la mare/ Şi-n orice-mprejurare". Serile ne plimbam, de mînă, prin cartier, printre vilişoarele încadrate de forsithia, pe sub cerul roşu-portocaliu care-avea să-mi ră-mînă mereu în amintire. Cum înaintam din stîlp în stîlp de neon, deasupra capetelor noastre roiau sute de musculiţe. M-a dus să văd şatra ţiganilor ce se aşezaseră pe groapa de gunoaie din capătul străzii noastre, cu focurile ei melancolice, m-a dus o dată la circ ca să vedem călăreţe cu rochii verzi, pline de paiete sclipitoare, m-a dus la muzeul Antipa... Seara, la culcare, îmi cînta
143
vreunul dintre cîntecele lui tărăgănate, bănăţeneşti, de care mama rîdea atît de mult, mai ales „Gugulan cu car cu mere" (şi cu frumoasă muiere), care-mi plăcea la nebunie, mai ales cînd spunea, într-o limbă caraghioasă, la sfîrşit, „Io vind mere, io vind pere,/ Dar nu vind a mea muiere..."
   Spre sfîrşitul săptămînii a venit pe la noi nenea Ionel, de care-mi plăcea cumva, fiindcă-mi aducea mereu cîte un pachet de celofan cu trei bucăţi pudrate de rahat înăuntru. „Bun rahatu\ ai ?", mă-ntreba apoi, cînd mă vedea muşcînd din bucata sticloasă, iar eu rîdeam cu gura plină, căci deja ştiam că „rahat" mai însemna şi caca. „Mare noroc a avut Marioara cu mine de data asta, Costele", îi şoptise Ionel stînjenit. „Ştii pe mîinile cui a intrat ? Da* ce să-ţi mai spun ? Putea s-o încurce rău, rău de tot. I-am convins pînă la urmă că femeia nu ştie ce face, m-am pus garanţie, că doar o cunosc de-un car de vreme, sîntem pui de ţărani amîndoi, ce naiba, au şi găsit-o pe Mata Hari... Numai că ea are daru-ăsta, şi i-am convins că proşti am fi dacă n-am profita de el. Că nu mai sîntem nici noi, Costele, chiar aşa de proşti, să trimitem la ruşi tot ce ştim. S-au dus vremurile alea. Marioara e ca găina aia care făcea ouă de aur, şi unul s-a lăcomit s-o taie, credea că cine ştie ce comori sînt în ea. Cînd colo - pipota şi maţele, ca la orice găină. Le-am zis să nu facă şi ei la fel. Să aşteptăm, tovarăşi, să se mai ouă! Şi-apoi, las-pe noi ce jumări o să facem!" Tata asculta distrat, nu se bucura prea tare cînd mai trecea Ionel pe la noi, căci ştia că securistului îi plăcuse pe vremuri de mama, totuşi, convins cum era de justeţea cauzei Partidului şi de faptul că Securitatea e a poporului şi că luptă cu duşmanii republicii noastre populare, rămînea amical faţă de ofiţer. De altfel, nevasta acestuia ajunsese atît de mare în partid, încît i-ar fi putut fi şi ea de mare ajutor cîndva. Acum îi era, fireşte, cu adevărat recunoscător lui Ionel, fără de care ar fi putut să nu-şi mai vadă nevasta decît după ani, dacă nu cumva niciodată. îi strînse, în hol, mîna tovărăşeşte, de mai multe ori. A doua zi s-a întors mama, lividă, scobită-n obraji cum n-o văzusem niciodată, iar în ziua următoare ne-am dus deja din nou la fabrică după lînă.
   Schimbată la faţă, luminoasă pe dinăuntru, cu zulufii din dreptul urechilor făcînd spirale afinate de-a lungul fălcilor ei slabe,
144
mama s-a apucat de lucru într-o dimineaţă limpede, cu un cer de aur topit, de parcă slava a mii de serafimi şi-ar fi-ndesat penele unele-n altele ca să privească pe fereastra noastră. Noul covor, am observat din primele zile, nu mai creştea doar pe verticală, strat după strat de lînă bătută cu furculiţa, ci şi în adîncime, îngroşîndu-se, în perspectivă, către uşa de la intrare de parcă, pe lîngă iţele obişnuite, fibre subţiri şi transparente de spaţiu ar fi susţinut graţioasa împletitură într-un plan perpendicular pe aceasta. Mama vîra acum mîna, cu precizia unui mecanism perfect reglat, undeva în adîncul gherghefului şi anina împletituri de lînă ce rămîneau suspendate-n aer ca nişte modele de molecule complicate, pe ele-mpletea altele, ce le-mbrăcau şi le completau cu noi informaţii, ca să susţină la rîndul lor alte structuri, alte culori, alte orbite, alte noduri, alte semne. Se strecura cu totul, corp mare şi roz, printre iţe şi lucra acolo, sucin-du-se şi rotindu-se, cu mai multe perechi de braţe asemenea zeităţilor hinduse, creînd şi distrugînd, înfrăgezind şi pulveri-zînd, arzînd şi topind lîna cu dogoarea corpului ei, răcorind-o şi alinînd-o cu apele viţelor ei despletite. Dansa acolo, cu mişcări cadenţate-ale braţelor, cu mudre aproape imposibile dacă n-aveai articulaţii de zgîrci, cu buricele degetelor sclipind stins printre fibre de spaţiu, celule de spaţiu, faguri energetici plini de mierea dansului ei. îngenuncheat în faţa luminilor şi desă-vîrşirilor, eu îi dădeam noi şi noi sculuri de lînă, gheme şi bobine, încercînd să zăresc, o fracţiune de secundă, în haosul de forme şi culori iscat de dansul fantastic al mamei, cîte un sloi de ordine, ca un fulg de zăpadă ce ar dura, netopit, în dogoarea unui cuptor. Şi rîdeam, făcînd gropiţe în ambii obraji, cînd izbuteam să desluşesc, fluturînd, schimbîndu-se unele-n altele, spărgîndu-se şi realcătuindu-se, topindu-se şi cristalizîndu-se, abstractizîndu-se în epure şi proiecţii şi-apoi redevenind grele ca sticla de plumb şi ţeasta de rinocer - obiecte şi peisaje, scene întregi cu oameni petrecînd la un ospăţ, închinări ale magilor, hold-up-uri la o bancă, locomotive cu sistemul bielă-manivelă de sidef rozaliu, ceasuri arătînd în ferestruica de sub lupă o dată imposibilă, nori în formă de fabrici, fabrici în formă de melci, melci în formă de nori... Obscurizată de nori, cu părul din sîrme de cupru, cu furculiţa ca un trăznet de miliarde de volţi
145
într-o mînă şi cu cealaltă moşind forme în spaţiu, sînge, ţesut şi tumori, asemenea vindecătorilor thailandezi, vrăjind, con-jurînd, hipnotizînd, deochind, blestemînd, ferindu-şi sfîrcurile de avortonii ce se-nghesuiau să sugă, pîntecele de tarantulele ce încercau s-o însămînţeze, ferindu-şi ochii de lumina ce vroia s-o annunzieze, de cupele de crin ce căutau s-o muşte, acolo, în ţara îndepărtată, în regatul căutat de noi toţi, în grădina de trandafiri, în voliera cu miliarde de miliarde de fluturi, în povestea cu bilioane de personaje, mama-mpletea, răbdător şi nerăbdător, cu-nţelepciune şi nebunie, covorul nesfîrşit al iluziei. Şi covorul creştea, nu doar în dimensiuni, ci mai cu seamă în densitate, în complexitate, în întortochiere, asemenea embrionului care, din foiţe şi tuburi, creează în cele din urmă pachetul de organe moi impregnate de Duhul Sfînt.
   La sfîrşitul a cîteva săptămîni, un mare cub de pluş moale, înţesat de arabescuri, curcubee, aurore polare ocupa aproape în întregime odaia noastră. Patul îl ridicaseră părinţii la perete şi dormiserăm iarăşi toţi trei la mine în cămăruţă. Pînă cîntl s-a prăbuşit şi patul ăsta cu noi, la fel ca şi cel din Silistra, de care abia dacă-mi mai aduceam aminte. Ieşeam acum mai des pe afară, pentru că mama, înflorită deodată altfel decît înainte, aproape că nu mai trăia în realitate: chiar şi seara, la masă, visa cu ochii pe jumătate închişi, iar cînd gătea, arunca zarzavaturile-n oală la întîmplare. Ce liniştite şi ce răcoroase erau scările largi ale blocului! Cît de înalte erau treptele, pe care le coboram cu grijă, ţinîndu-mă de perete! Cît am locuit în acel bloc cenuşiu de pe Garibaldi, o vară şi-o toamnă, mi s-a părut mereu că locuiesc într-un sanctuar. Totul acolo era solemn şi înfricoşat. Dacă te depărtai pe paliere dincolo de zona cunoscută, spaţiul începea să vuiască încetişor, apoi tot mai puternic, pînă cînd îţi urla direct în urechi, amestecîndu-şi ţipătul cu al tău. Umbre dense aşteptau în adîncul perspectivelor. Uşile se deschideau prin mecanisme misterioase şi-n pragul lor apăreau fiinţe imobile, drepte, canonizate asemenea statuilor de pe faţada templelor săpate în stîncă. Coboram un timp nesfîrşit pînă în holul de la parter şi-apoi călătoream, înfruntînd primejdii pe care nici un explorator n-ar fi-ndrăznit să le-nfrunte, spre ţinuturile încă nepacificate din jurul blocului. Era plin de pete albe în împrejurimi. Pînă la crîn-
146
gul de forsithia, galben ca soarele, locurile erau sigure, mai fusesem pe-acolo, dar dincolo de el începea altă stradă, locuită de o rasă ostilă şi străină. Puteam merge în spate pe lîngă tomberoane şi privi în hăurile camerelor de la demisol, dar nu puteam înainta pe terenul viran pe care erau sacrificaţi uriaşii diavoli de mare. Uneori, o umbră se revărsa peste mine şi cineva, ivit în spatele meu, mă apuca de mînuţă. Mă-ntorceam speriat către adultul cu cap de căpcăun, aplecat zîmbitor către mine. Alteori, copiii pe care abia dacă-i cunoşteam mă vîrau într-un fel de balet absurd numit joacă. Dar feţele lor erau tot nişte baloane îndepărtate. Nu-mi plăcea să mă joc decît cu mama, singura care nu era umplută cu ipsos, singura care auzea sunete şi vedea culori ca şi mine. Ceilalţi erau cu toţii asemenea păpuşilor murdare din camera mea, care nu erau ale mele şi cu care nu mă jucam niciodată. Cel mult le chinuiam, le băteam cap în cap pînă li se ciobeau capetele de carton smălţuit, căci, fiind cu totu-n puterea mea, îmi stîmeau dispreţul, vanitatea şi cruzimea. Cînd mă plictiseam să umblu pe-afară, urcam din greu cele patru etaje şi reintram în casa noastră, acum întoarsă complet cu susu-n jos.
   în cameră abia mai era loc să te strecori în jurul covorului, pe ale cărui patru feţe pe care le puteam privi nu se desluşea nimic. îl detaşaserăm pînă la urmă şi de cadrul de lemn, şi acum îi dădeam roată ca musulmanii marelui cub ce adăpostea o piatră căzută din cer. Dacă-ţi presai palma pe una dintre feţele lui vag stacojii, în care stacojiul se alcătuia dintr-o pîslă de milioane de culori, ca şi cînd firele, indiferent de culoare, ar fi transpirat o rouă de sînge, porneau în toată acea carne tremurătoare un fel de unde ce se propagau leneş, peristaltic, pînă pe faţa opusă, unde, în locul palmei, poate datorită a mii de greşeli de citire acumulate, se ivea în relief imaginea unei flori deschise, a unei case, a unui porumbel... Dacă-ţi afundai faţa-n pluşul moale şi răcoros, aşteptai minute-n şir pînă ce, pe celelalte trei feţe, ieşeau în relief un chip de vultur, unul de taur şi unul de leu, livide ca statuile şi cu ochii goi, tari, acoperiţi de-o cornee gălbuie. Dacă-ţi înfundai mîna pînă la umăr, simţeai pieliţe şi organe umede, pulsînd, retrăgîndu-se şi vărsîndu-ţi pe piele secreţii vezicante, aşa încît trebuia să ţi-o tragi imediat înapoi, ca de pe-o plită încinsă. Un fel de tatuaje, aidoma arabescurilor
147
şterse de pe covor, ne rămîneau apoi pe braţe, se cicatrizau, se resorbeau şi-n cele din urmă lăsau pe piele doar un fel de mireasmă de sevă crudă. Dar mama nu s-a mulţumit doar cu atît. într-o dimineaţă cu ciripit sticlos de păsări m-a trezit şi m-a ridicat în braţe. Mi-a şters uşurel cu degetul urdorile de la ochi şi mi-a ciufulit părul care mi se lipise, transpirat, de pielea capului. Mi-a sărutat codiţele prinse cu elastice cam murdare. Eram încă pe jumătate adormit cînd m-a dus în camera cealaltă şi am dat roată din nou, pentru a nu ştiu cîta oară, cubului filigranat. Dar eu nu puteam privi decît faţa mamei, ca şi cînd ovalul ei încadrat de păr moale şi castaniu ar fi fost covorul fermecat, man-dala concentrată a vieţii mele. Căutam pe suprafaţa de piele, acoperită de firişoare minuscule, străvezii, de pori şi puncte negre, fiecare cută, fiecare rid, fiecare modificare topologică, fiecare canal marţian ce ar fi putut fi semn de viaţă, contemplam firele în trei muchii ale sprîncenelor ei, pliurile umede ale pleoapelor, depunerile gălbui de pe corneele ei, muşchiuleţii roşii, ca picioarele de scoică, din colţul ochilor ei. Mă minunam cum fiecare fir de geană era mai palid la rădăcină şi devenea negru strălucitor la vîrful ascuţit ca o sabie curbă. Desluşeam fiecare fibră de muşchi pigmentat a enormilor ei irişi, cafeniu sticloşi, cu carnea ca a grepfruitului, şi mă cutremuram de cîte ori se contractau, lăsînd pupila mai largă şi mai neagră, de un negru absolut, negrul morţii. încercam să citesc viitorul în cojile de cristal ce se bolteau peste cele două pupile, şi pe care pleoapele, clipind rapid, le lăsau ude, scînteietoare. Cobora dintre ochi muchia dreaptă şi subţire a nasului, cu o mică umflătură lîngă una dintre nări. Obrajii ei erau slabi, cu pielea moale, cu o dezamăgire pe care n-o înţelegeam încă trăgîndu-i în jos mai puternic ca gravitaţia. Faţă veştedă şi luminoasă pe care doar gura, mereu acoperită de cel mai umil, mai grosolan, mai ieftin ruj cu putinţă, zîmbea. Acest zîmbet îl căutam mereu pe faţa mamei, în susul lui urcam pe versanţii pomeţilor ei, scotocind sub cutele pielii din jurul gurii, ce însemnau zîmbet, descoperind muşchii striaţi ai feţei, cu micile lor tendoane albe, detectîndu-i pe cei ce se contractau între comisurile buzelor şi zigomatici, însemnînd zîmbet, dînd muşchii la o parte şi urmărind cum nervii se strecoară printre crevasele oaselor feţei, codificînd impul-
148
suri electrice însemnînd zîmbet, risipind în fine în ţăndări oasele uscate şi subţiri ca hîrtia ale craniului mamei ca să dezvelesc marele ganglion, cenuşiu şi tremurător, să colorez artificial proiecţiile fasciculelor neurale către talamus şi amigdală şi hipocamp, apoi suveica lor către scoarţă şi-napoi, concentrarea a mii de semnale, din mii de arii, ca tot atîtea raze de aur, ace de aur, sîrme de aur, într-un singur punct, ducînd cu ele miile de amintiri, senzaţii, impulsuri, posturi corporale numite zîmbet într-un singur punct în care aurul se topea, în centrul plăcerii, în grădina desfătărilor, avînd în mijloc lentila lichidă de aur topit, rezervorul de bucurie dumnezeiască, izvorul de apă vie ce, ţîş-nind ca un gheizer la suprafaţă în peisajul fantastic al feţei mamei, mă lumina ca un soare de primăvară însemnînd zîmbet, zîmbetul ei, hrana de toate zilele a vieţii mele.
   Cu mine-n braţe, mama intră încetişor în moliciunea mătăsoasă a covorului. Materia lui hialină putea fi respirată. Deschi-zînd pleoapele, cu senzaţia de pericol şi încîntare cu care le deschizi sub apă, vedeam o lume straniu deformată, vie, pulsînd încetişor din lungi şi moi conducte venoase. înaintam, minusculi, prin cavităţile unui corp viu. Am păşit pe sub bolţile sidefii ale unor inimaginabile băşici de peşte, am rătăcit pe culoarele interminabile ale canalelor limfatice, ne-am lipit obrazul de carnea lucioasă a unui cald şi susurător rinichi, am trecut printre cristalele oolitice, mai înalte ca noi, ale organului echilibrului... Păşeam pe un ţesut epitelial ferm şi elastic, inervat de firişoare sidefii. Cu gesturi largi, teatrale, ale braţului liber, mama îmi arăta, pe pereţii de pieliţă, cîte o ramificaţie a unei artere, cîte-o deschidere-nconjurată de-un inel muscular sau, enorm deasupra capetelor noastre, cîte-un şir de vertebre monstruoase, poroase, lucind mat în penumbră. La capătul vertebrelor am pătruns într-o ţeastă mai mare ca o cupolă de catedrală, cu podeaua ca un infinit mozaic, pe care am mers săptămîni pînă la mormîntul de cristal de sub apexul bolţii, ca să vedem flutu-rul ce se forma acolo, cu ochii încă lăptoşi şi aripile încă zgîrcite şi trompa abia schiţată. Ştiam că-n curînd avea să spargă în ţăndări sicriul prismatic şi să-şi întindă aripile, bătînd puternic din ele, în toată ţeasta, şi că atunci fiinţa fără nume prin care călătoream avea să-nceapă să zboare, nu în afară, ci către pro-
149
priu-i centru, că avea să se piardă în propriul abis de putere j şi-nţelepciune. Ce straniu era plafonul acelei bolţi! Ce frescei deformate de curbura oaselor craniene, de bosa voinţei şi de cea j a iubirii, de bosa vicleniei şi-a turpitudinii... Ce mituri ale unei religii necunoscute, sau ale tuturor la un loc, erau pictate cu; forţă şi majestate între nervurile bolţii! Ce peisaje abstrase, ce; temple în dărîmare, ce sori crepusculari, ce ruine... Am fi stat întreaga viaţă acolo, lîngă mormîntul de cuarţ, privind, cu capetele mult date pe spate, desenele din înalt sau silindu-ne să zărim statuile colosale, tragice şi diforme, ce străjuiau, învîr-tejite în ceaţa depărtărilor, circumferinţa sălii. Din această navă, pe care o dată avea s-o umple-n întregime trupul catifelat al marelui fluture - capul împins în altar, toracele umplînd, cu cele şase picioruşe, spaţiul de sub boltă, abdomenul lăţindu-se moale pe culoarul dintre strane, pînă la marile porţi de abanos sculptat ale Ieşirii - se desfăceau lateral alte două galerii, abside măreţe în care aveau să se-mpingă, în cruce, aripile, cu nebunia lor de culori, cu ochii lor de azur tivit cu aur intens, aşa încît bise-rica-fluture, fluturele îmbrăcat în biserică şi biserica locuită de fluture, amîndouă-nvelite în tandra substanţă a emisferelor cerebrale, avea să-şi ia zborul către împărăţia mereu promisă, visată mereu şi mereu, ocultată mereu şi mereu de nechibzuinţa şi păcatele cărnii.
   Părăsind uriaşa boltă, am coborît prin capilare ramificate la nesfîrşit, privind structura de fulg de zăpadă a hemoglobinei ce ningea peste noi, am ajuns în organe cu o anatomie străină, nici de om, nici de înger, nici de purice, nici de acarian, organe ce glisau cu încetul în biblioteci şi muzee, baze de date, enciclopedii, miliarde de pagini gravate cu un fir de lumină-ntr-un cub de cristal... în acel ultim covor al mamei informaţia curgea-n viaţă şi viaţa în informaţie, textul lui era viu şi Evanghelia lui era purtătoare de mîntuire. Cînd am ieşit şi ne-am găsit din nou în camera noastră din Garibaldi, pielea feţei ne strălucea încă de lumina acelei viziuni.
   Cînd securiştii s-au înfiinţat iar, au trebuit să rămînă-nghe-suiţi în holul de la intrare. Se uitau perplecşi la cubul vag stacojiu. Şi-au dat repede seama că nici măcar n-aveau cum să-l scoată întreg pe uşă şi să-l transporte la sediul lor. De aceea, spre
150
disperarea mamei, care a trebuit să fie sechestrată-n camera mea, au hotărît să-l taie-n felii subţiri, de grosimea covoarelor obişnuite. Au dat un telefon de la vecini şi destul de repede s-a prezentat un ins în salopetă, cu un ferăstrău electric în mîini. Cu multă trudă, chinuindu-se să taie straturi de grosime uniformă, muncitorul a desprins prima felie, pe care securiştii au contemplat-o uimiţi. Din secţionarea întîmplătoare a organelor fiinţei vii din covor rezultase un tablou fantastic: temple şi palate pe malul mării. Zori scînteietori, apa verde aprinsă de lumină. Corăbii dizolvate-n lumină, depărtîndu-se-n larg. în depărtare, pe ţărmul stîncos al golfului, ciucure de orăşele nespus de pitoreşti, fiecare cu turnurile bisericilor ieşind deasupra celorlalte acoperişuri. A doua felie înfăţişa o dezmăţată orgie: într-o odaie mare, ţărănească, zeci de corpuri goale de muieri şi flăcăi se-mpleteau într-o dantelă obscenă. A treia era atît de stranie! Un băieţel într-o sală de baie întunecată. Stă în cadă, într-o apă violetă, luminat doar, stins, clar-obscur, de flăcăruia de gaz a cazanului. Copilul, pe ale cărui tîmple curg şiroaie de sudoare, îşi priveşte mirat o mînuţă. A patra felie era ca un tablou olandez: zeci de patinatori în straie colorate lunecînd pe gheaţa verde a unor iazuri. Sălcii încărcate de zăpadă pe maluri. Foarte departe, aripa neagră a unei mori de vînt. Unul după altul căzură pe podea, scoase din grosimea marelui cub, vreo sută de covoare, fiecare cu imaginea sa limpede ca o camera lucida, pe care bărbaţii-n cămăşi albe, mai asudate ca oricînd, le făceau sul, în grabă - pe ultimele nici nu le-au mai privit măcar - şi le cărau pe scări pînă la furgoneta de la parter. Din odaia de dincolo se auzeau doar gemetele de nepotolit ale mamei.
   Ultima felie se deosebea însă de toate celelalte. Pe suprafaţa ei nu erau decît „purici", ca pe ecranul de televizor marţea, cînd era zi de pauză, sau dimineţile, cînd nu se emitea. Bărbaţii şi-au ieşit o clipă din rutina lor plictisită şi s-au uitat la covor multă vreme, din toate unghiurile, dîndu-şi cu părerea, arătîndu-şi vreun detaliu iluzoriu şi ridicînd din umeri. în cele din urmă au recurs iar la telefonul vecinei şi, după o vreme, s-a-nfăţişat un alt meseriaş, de data aceasta în halat alb şi ducînd cu sine o ciudată valijoară sidefie. Cînd a deschis-o, am zărit în scobiturile satinului cu care era căptuşită instrumente ciudate, me-
151
talice, lucind mat în lumina cernută pe fereastră. Necunoscutul a scos, cu oarecare greutate, din locaşul lui un soi de foarfece hidos, de care nu mai văzusem niciodată. Mai întîi a tăiat covorul în bucăţi dreptunghiulare de mărimea unor coli de hîrtie, din cele pe care ţi le dădeau la tutungerie cînd cumpărai plicuri de scrisori, pe care le-a aşezat unele peste altele într-un teanc gros, cenuşiu. Apoi, cu un fel de ferăstrău de traforaj cu pînza ca un fir de păr, frumos ca o bijuterie în perfecţiunea lui metalică, a tăiat întreg teancul pe orizontală în sute, mii de feliuţe extrem de subţiri, încît fiecare din ele avea acum nu doar forma şi mărimea, ci şi grosimea unei foi de hîrtie. Şi deodată în faţa noastră se afla un manuscris, foi boţite şi-ngălbenite de trecerea vremii, acoperite de-un scris de mînă, litere formate cu pixul, curgînd febril unele după altele, bucle după bucle pentru mine indescifrabile, ştersături şi adăugiri, tăieri furioase a unor pasaje întregi... Nu văzusem niciodată un teanc de foi mai înalt. Secu-ristul care părea să fie cel mai mare în grad se aşeză invers pe scaun, în faţa măsuţei pe care se afla manuscrisul, bătu cu palma, mirat, pe ultima pagină, scrisă doar pe trei sferturi, şi citi cu voce tare (tot mai stupefiată şi răguşită) ultima frază, care avea să-mi rămînă mereu întipărită-n memorie: „Securistul care părea să fie cel mai mare în grad se aşeză invers pe scaun, în faţa măsuţei pe care se afla manuscrisul, bătu cu palma, mirat, pe ultima pagină, scrisă doar pe trei sferturi, şi citi..." Nu mai termină însă fraza. Cu părul zburlit pe braţe, rămase o clipă cu ochii în gol, sări ca ars de pe scaunul cu pricina, înşfăcă manuscrisul şi, urmat de ceilalţi, se repezi pe uşă, lăsînd-o larg deschisă, şi mult timp le auzirăm paşii, tot mai stinşi, precipitaţi pe scări în jos. N-aveam să-i mai vedem niciodată.
   Nu m-am priceput, deşi aveam cheia, să descui uşa de la camera mea, unde bătea cu pumnii mama. Aşa că am stat amîn-doi pînă seara cu obrajii lipiţi de placajul ei, vorbindu-ne şi în-cercînd să ne liniştim. Aşa s-a lăsat peste noi întunericul. Ce bucurie a fost cînd, seara, tata s-a-ntors şi-a descuiat! Parcă lumea, care-şi ieşise din ţîţîni în ultima vreme, se întorsese în sfîrşit în matca ei. La masă am avut doar ouă jumări şi brînză, căci mama nu putuse să gătească, şi, sub becul chior, ne priveam iarăşi toţi trei fericiţi.
152
   Era deja septembrie şi săptămîna următoare au venit pe neaşteptate ploi, furtuni şi chiar lapoviţă. Mama nu mai avea serviciu, şi am început să simţim asta curînd. Mîncam iarăşi prost, mă săturasem de marmeladă şi macaroane. De altfel, de-atunci mama n-a mai lucrat niciodată. După cea mai lungă şi tristă toamnă de care-mi aduc aminte, prin noiembrie ne-am mutat „la vilă", tot în Floreasca (de fapt, doar la două străzi de garajul de autobuze), pentru că tata era deja ziarist şi noul lui statut social se cerea onorat cum se cuvine.
                   I Ierman nu era, ca mine, un „parazit social". Era angajat, chiar dacă mai mult de formă, ca paznic de noapte la unul dintre nenumăratele depozite de materiale din jurul Casei Poporului. Cum toată zona era militarizată, era cu neputinţă să-l deranjeze cineva care-ar fi vrut să fure zecile de metri cubi de marmură sculptată cu flori şi împletituri complicate, sau tonele de gărduleţe de fier forjat ce aveau să se-nşire de-a lungul Dîmboviţei rectificate a doua oară. Ghemuit într-un colţ, pe un palton vechi, cu Biblia lui ferfeniţită alături, putea bea liniştit pînă-n zori. Ţuica ordinară, contrafăcută, cea mai ieftină pe care-o putea găsi, îi lichefiase ficatul, îi ulcerase tot trupul şi-i veştejise cu desăvîrşire pielea, dar nu putuse avea nici un efect asupra ochilor lui, neschimbaţi de douăzeci şi cinci de ani, de cînd urcasem prima dată în lift alături de el, pe-atunci un tînăr cu faţa frumoasă, cu cei mai intenşi ochi albaştri pe care aveam să-i văd vreodată, inteligenţi şi politicoşi, dar cu coloana vertebrală frîntă între omoplaţi, în unghi drept, aşa încît chiar şi pe-atunci cu greu îşi putea ridica, asemeni unui cîine, privirile din pămînt. Ca un cîine umil şi arăta, un cîine cu ochi de om, şi ar fi fost unul dintre vecinii noştri cei mai plăcuţi dacă nu umplea imediat liftul cu un damf insuportabil de băutură proastă. De prima dată cînd ne-am înghesuit toţi trei în cutia strimtă a liftului abia instalat, Herman m-a mîngîiat pe cap şi m-a-ntre-bat cu blîndeţe cum mă cheamă. Mie mi-era însă groază de beţivi - lui avea să i se zică mereu „beţivul de la opt" -, îi vedeam uneori urinînd fără ruşine la un colţ de stradă sau pe-un stîlp de beton, iar pe tatăl lui Lumpă şi-al lui Mimi îl auzisem de
154
nenumărate ori răcnind şi jucînd, pe cînd se-ntorcea de la bodegă cu ţambalagiul după el. Cînd ieşeam cu mama la cumpărături vizavi de blocul nostru, vedeam mereu cîte cinci-şase jerpeliţi stînd în picioare în jurul unei măsuţe de tablă din faţa patiseriei, cu grămezi de sticle cafenii de bere în faţă, bînd şi certîndu-se. Mă uitam la ei pe cînd stăteam la rînd la aprozar, şi Herman era mereu în mijlocul lor. Cum decăzuse oare în halul acela ? Ce viaţă dusese tînărul ăsta liniştit şi prevenitor, de care vecinilor le era milă şi nu scîrbă, ca de ceilalţi de teapa lui ? Infirmitatea sa tragică, mai ales la o vîrstă atît de tînără, faptul că nu arăta stigmatele beţiei, în afară de inevitabilul miros de prună şi aldehide suspecte, făceau ca „beţivul de la opt" să fie tolerat pe scara noastră, chiar dacă tot contactul cu el se reducea la cîteva cuvinte de politeţe. Cu cîţiva ani în urmă, se zicea, Herman, „frumos şi drept ca bradul", înalt şi cu părul lung, ar fi căzut într-un şanţ şi-ar fi dormit acolo, beat mort, o noap-te-ngheţată de noiembrie, pe burniţă şi vînt tăios, şi-ar fi rămas de-atunci cocîrjat şi chinuit de reumatisme. Mama lui, o bătrî-nică de la ţară, încă mai trăia pe atunci, stînd cu el în garsoniera de la opt. Avea să se ducă după vreo zece ani.
   Din acel Herman, pe care-1 reîntîlnisem, altfel, în prima mea călătorie către etajele superioare şi spre inaccesibila terasă, cînd, schimbat la faţă ca un arhanghel, desfăşurase în faţa noastră coada de păun a halatului său în a cărui oglindă moale se reflecta lumea, din acel Herman care, peste doi-trei ani, îmi salvase viaţa, oprindu-mi căderea năpraznică prin hornul uriaş de la scara unu şi din acel Herman lîngă care am stat ore-n şir, pe treptele reci dintre etajele şapte şi opt, în lumina transfinită venind de pe gemuleţ, şi care-mi spusese atît de bizarele, tulburătoarele lui poveşti, nu mai rămăseseră, într-adevăr, decît ochii, limpezi şi adevăraţi, pe o faţă străină, boţită, arsă de alcool, năpădită de fire ţepoase de păr cărunt. De cum am intrat în camera lui, m-a cutremurat mizeria în care trăia. Părea că de luni sau de ani nu mai locuise nimeni acolo. Gîndaci negri de bucătărie, cu pachetele de ouă în coadă, foiau peste tot (chiar şi, Dumnezeule, pe suprafaţa nepămîntescului tablou!), întîlnindu-se uneori şi atingîndu-şi antenele cu un mic zgomot lemnos. Geamul fără perdele, dînd către moară, era spart şi lipit, în diagonală, cu
155
bandă cafenie. Pe jos zăceau tot felul de resturi, şosete-mpuţite, pete mari de cafea, hîrtii îngălbenite, ca şi o saltea jegoasă, cu o haină drept pernă şi fără nici un aşternut. Parc-aş fi intrat într-una din acele spălătorii de bloc care nu apucă să fie vreodată folosite, pentru că administratorul le încuie de la-nceput iar apoi îngrămădeşte-n ele vechituri, scînduri, bucăţi ruginite de biciclete şi lăzi cu unelte, uneori şi un pat în care aduce fete murdare şi proaste, pentru el şi pentru oricine le-ar mai fi vrut.
   Dar pe peretele din stînga, opus ferestrei, al acestei găuri de şobolan se deschidea, pictată în aur şi purpură, scăldată-ntr-o apă crepusculară, cea mai uluitoare perspectivă din lume. O ramă grea, străveche, de bronz imitînd lemnul sculptat, cuprindea aproape întreg peretele, prelungind odaia într-o lume diferită, stăpînită de amurg. Depunerile de gudron şi praful de pe pînza din ramă nu putuseră atenua magia intensă a acelei lumi: strălucirea de flacără a clădirilor în prăbuşire, misterul galeriilor, transparenţa pereţilor încărcaţi pînă la refuz de statui patetice, cu feţele-ntoarse spre cer, cu gurile deschise în urlet, cu degetele răşchirate spre ochiul abstract din care porneau toate liniile de fugă. Palate de sticlă şi fum, ale căror coloane se sfărî-mau ca izbite de-un meteorit sau de-un zeu, ale căror frontoane şi turle cu orologiu, ca dintr-un joc de cuburi, se-nclinau într-o rînă. Raze groase şi străvezii de amurg susţineau clarobscurul apocaliptic al ruinării tuturor lucrurilor. Marele tablou respira o singurătate de fiară. în adîncul perspectivelor lui era marea, transparentă şi luminoasă, iar deasupra un cer galben murdar, cu nori de pastă frămîntată, în care firele pensulei se mai vedeau încă. Odaia jegoasă de beton era ultimul loc în care ţi-ai fi putut închipui o asemenea pînză, dar singurul în care ea se potrivea cu adevărat. Pe fundalul picturii, chiar între cele două şiruri de construcţii în prăbuşire, se contura acum chipul adînc gîrbovit al lui Herman, ca şi cînd ar fi fost şi el pictat în prim-planul tabloului, animal teribil al adîncurilor vestind sfărîmarea lumilor şi începutul eternităţii. Nemişcarea lui, intensitatea privirii lui albastre întăreau iluzia, aşa încît pentru o clipă m-am simţit singur în acel muzeu ciudat, ce adăpostea o singură pictură.
   Stăteam acum faţă-n faţă la masa ovală, smulsă din cine ştie ce garnitură străveche de sufragerie, fără faţă de masă şi cu furni-
156
rul pe alocuri carbonizat, avînd drept singur ornament faţa lui Herman, mandylion nefăcut de mîini, reflectată-n lacul suprafeţei de nuc. Bătrînul, cocîrjatul, închircitul, omul suferinţelfă-cut pentru suferinţă, îşi strîngea la piept odinioară fantasticul kimono, ce ajunsese acum ca o zdreanţă de şters pe jos, şi privea pe sub sprîncene manuscrisul aşezat pe masă între noi doi. Turnul de foi şifonate, scrise cu pixul pe paginile tot mai palide, mai împăstate, mai strivite de enorma presiune a celor de deasupra pe măsură ce coborai în adîncul lor - unde puteai auzi, dacă-ţi puneai uree .ea pe ultima pagină, zgomotul surd al prăbuşirilor carstice, clinchetul florilor de mină, geamătul de orgasm al grafitului strivit pînă la diamant -, era dublat în luciul furnirului, aşa că Herman cel răsturnat în apele lui negre putea citi acum o carte cu pagini negre, din foi extrem de subţiri de carbon, o carte arsă, cum ajung să fie, dacă aştepţi destul de mult timp, toate cărţile. De altfel, în camera lui nu se afla nici o carte, dar era atît de multă cenuşă, îneît odaia de la opt părea un altar unde s-ar fi adus ca jertfă cărţi, numai cărţi, întîi-năs-cute şi fără cusur, pentru un Cititor atotputernic şi necunoscut spre care se înălţa, învîrtejit şi de un miros plăcut, fumul. Adusesem şi eu, acum, jertfa mea în faţa marelui preot, care-ntin-sese-n oglinda altarului mîini negre şi răsfoia pagini negre, cău-tînd poate semne doar de el ştiute sau ghicind în urmele lăsate de pix, încă vizibile pe cojile de carbon. Era prima dată cînd arătam cuiva teancul de foi la care adăugam zilnic pagină după pagină cu tenacitatea inconştientă cu care o mamă sporeşte zi după zi carnea de caisă parfumată a fătului ghemuit în pîntecul ei. Cît avea să tot sporească ? Şi cînd aveam să simt, deodată, ca o glisare de contragreutăţi, întoarcerea sa cu capu-n jos, gata să-şi înceapă drumul prin înfricoşătorul tunel iliac ? Ştiam că nu pot scrie la nesfîrşit fără să-mi crape mintea, aşa cum nici o mamă nu-şi poate dori nebunia de a-şi naşte copilul adult, de a lăsa ca fătul să crească umplîndu-i burta, apoi sfîşiind-o, împingîndu-şi capul în stern, între coaste, umplîndu-i sternul cu ţeasta şi umerii lui şi crescînd şi mai mult, împingîndu-şi, din lipsă de loc, braţele-n braţele ei, picioarele-n picioarele ei, craniul în craniul ei, umplînd-o toată şi-n cele din urmă năpîr-lind de pielea uscată a mamei sale ca o însîngerată Pietâ. Cîndva
157
trebuia să-nchei, să dau drumul cărţii, clipind şi orăcăind nea4 jutorată în lume.
   Cartea carbonizată care-o prelungea pe cea vie-n oglinda mesei mi-a adus deodată-n minte momentul în care, de pe terasa blocului nostru, privisem incredibila ninsoare cu fulgi negri de peste Aleea Circului, care se-ntindea'încet şi peste şosea, pem tru ca apoi, purtată de vînt, să cuprindă tot Bucureştiul. Bulbul albastru al cerului de toamnă era plin de fulgi leneşi de cenuşă; mari cît foile din caietele noastre de şcoală, care se răsuceau şi trozneau încetişor, îşi arătau o clipă-n soare cîte-o faţă cenuşie; catifelată ca un piept de pasăre, pentru ca un moment mai tîr-ziu să devină negre catran şi lucioase, cu semne cabalistice pe foiţele de doar cîţiva microni grosime. Ardea Circul de Stat, dar de unde ne aflam noi, despărţiţi de zidurile fabricii de pîine „Pionierul", de şirul de blocuri de pe alee şi de plopii care produseseră toată vara cantităţi de necrezut de fulgi înecăcioşi, nu puteam vedea vîlvătăile care mistuiau cupola, nu puteam auzi pocnetele reflectoarelor calcinate şi urletele animalelor din menajerie, înconjurate de flăcări. Doar un fum negru se ridica drept spre cer, ca dintr-un cuptor mare, în locul în care ştiam că se află Circul. Ne-nchipuiam cum fulgii de funingine se aşază pe toată valea încă-nverzită a parcului, troienind tufişurile de lă-mîiţă, carbonizînd iarba şi îndoliind lacul rotund şi pustiu din mijloc. Culegeam din aer fulgii de carbon, ca nişte mari indi-gouri, şi priveam, între degetele noastre, foietajul lor mai fragil decît orice pe lume. îi striveam încetişor pînă cînd structura planurilor lor se pulveriza, foiţele se frîngeau chiar şi atinse de-o răsuflare, iar din marile suprafeţe, cu texturi atît de elaborate, rămînea doar puţină funingine pe podul palmelor noastre. A doua zi, de mînă cu mama, am ieşit în parcul cu iarba în întregime cenuşie, am văzut, în faţa menajeriei, cadavrul panterei complet carbonizate, am păşit între ruinele marii cupole devastate de incendiu. Scheletul ei, ca un iglu negru, fumega încă spre adîncul cerului.
   Iar acum, în crematoriul odăii lui Herman, în care-mi dorisem dintotdeauna să intru, sperînd să găsesc acolo nici eu nu ştiam ce miracole, dar unde abia acum, din întîmplare, pătrun-sesem pentru prima oară, vedeam deodată adunate în luciul
158
f mesei sute din fulgii de cenuşă care umpluseră cerul atunci, ne-î teziţi răbdător, cum întinzi cu unghia poleielile de la bomboanele de ciocolată, şi vrăfuiţi într-o anti-carte, adîncită în specu-t ]; laţie şi virtual, pe care doar nişte degete din cea mai uşoară j lumină ar fi putut-o răsfoi fără s-o distrugă cu desăvîrşire. în acea carte inversă, care-ar fi putut începe cu orbitoarea revelare a Dumnezeirii şi sfîrşi cu imaginea mea de adolescent levi-tînd ca un peşte abisal în camera mea din Ştefan cel Mare, privind panorama oraşului prin tripla fereastră „înainte să se construiască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil", desigur Victor ar fi fost eroul cel bun şi adevărat, în altă ordine a bunătăţii şi adevărului - căci „bun" era odată regele ce căsăpea cît mai mulţi oameni şi „adevărată" era doar viaţa în vremuri de carnagiu şi ciumă - pe cînd Mircea, prinţ negru, căci neatins de lumina furioasă a iadurilor, ar fi murit şi re-nviat, din cruciade în cruciade, cum schismaticul ajungea mereu, în circuitul lui etern, în faţa săbiei ce-1 despica din creştet pînă la brîu. Ambele cărţi erau, o ştiam, necesare, nici una nu era „doar" reflectul celeilalte, ele-mpreună formau, materie şi anti-materie, aparatul de stors lumina de dincolo de lumină.
       Nici acum nu-nţeleg de ce i-am lăsat manuscrisul lui Her-man. N-aveam nevoie să-l citească nimeni, nu-mi trebuia nici sfat, nici confirmare. Totuşi i l-am împins în faţă, iar el a-nceput să-l răsfoiască prudent. „Sper că nu e literatură", a spus după o vreme, uitîndu-se prin marele tablou cum te-ai uita pe fereastră. „Căci dacă e literatură", a adăugat privindu-mă-n ochi, „înseamnă că totul a fost în zadar şi că o să aşteptăm pe altul". Dragul, dragul meu Herman! Cum să nu-mi amintesc, chiar şi după două decenii, schimburile noastre glumeţe de citate din Biblie, în răcoarea albă a palierului dintre etajul şapte şi opt ? I-am răspuns automat, ca un fel de parolă: „Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi ce aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud, morţii sînt înviaţi şi săracilor li se vesteşte Evanghelia..." Cît de proaspete-mi erau încă-n minte zilele verii cînd îmi făcuse cunoscută acea carte cu coperţi negre, care pentru el nu era o carte de cult, nici una de-nvăţă-tură mistică, ci un fel de tratat tehnic hilar deformat şi răstălmăcit de gîndirea primitivă a celor în mîna cărora ajunsese. Ca
159
  şi cînd, zicea el, un paranoic ar avea o singură carte, un tratat de rezistenţa materialelor, şi, citind-o de sute de ori din doască-n doască, şi-ar fi făcut din ea un oracol infailibil, un îndreptar al vieţii lui de zi cu zi şi un idol la care să se închine, folosind formulele matematice ca rugăciuni şi ilustraţiile ca amintiri personale. Herman citea Biblia încercînd să-nţeleagă cu creierul lui, cu mintea lui raţională, dăruită sie tocmai ca să-l poată căuta pe Dumnezeu, şi spunea adesea că e singurul om din lume care-a făcut vreodată asta. „Aşa să fie", răspunse zîmbind, şi continuase cu unul dintre acele discursuri aparent dezlînate - căci vorbea rar, cu pauze mari între fraze, adresîndu-se parcă unui public de mii de oameni înghesuiţi undeva foarte adînc sub tălpile lui - dar atît de pline de sens dacă aveai răbdare să-l asculţi. Herman era departe de-a fi un simplu vagabond, ştiam asta încă din copilărie, cînd îl ascultasem de-atîtea ori, dar nici acum nu puteam înţelege de unde ştia omul acesta atît de multe lucruri, din atîtea domenii separate pentru mine de distanţe de nemăsurat. „De fapt, toate sînt una, toate vorbesc despre aceeaşi minune, singura minune: faptul că lumea există." îmi vorbise pe vremuri ore-n şir, de pildă, despre telomerază, pe care el o numea „enzima nemuririi", îmi ţinuse discursuri despre fractali, despre carul minunat ce i se arătase lui Ezechiel la rîul Chebar, despre topologie („geometria de cauciuc") şi despre quasari, despre microcipuri şi diploidhaploidismul himenopterelor sociale („Viziunea lui Daniel cu Cel bătrîn de zile înconjurat de zeci de mii de zeci de mii de sfinţi nu se deosebeşte de structura cuibului de viespi sau de albine decît prin ciudăţenia, neîntîl-nită-n natură, că Bătrînul şi sfinţii săi sînt masculi, pe cînd lumea insectelor sociale e pur feminină)... Abia după ani sau decenii mi se-ntîmpla să găsesc, în vreo enciclopedie răsfojtă alene sau în vreo emisiune ştiinţifică de la televizor, informaţiile pe care, cine ştie cum, Herman le ştiuse mult înainte ca ele să fie descoperite în laboratoarele ştiinţifice. „Pentru că existăm, trebuie să ştim totul, căci existenţa însăşi e totul şi ea nu ni se dă cu măsură, ci deplin, fiecăruia dintre noi. Nu ştiu doar eu despre telomerază, ci şi cel care-o s-o descopere peste treizeci de ani, şi tu însuţi, şi gîndacu-ăsta, şi masa asta." Orice scriere trebuia să fie, după el, o Evanghelie, sau să nu fie deloc. Mai mult decît
160
  orice era pornit împotriva literaturii. O carte n-avea de ce să fie un aparat de visat frumos, ea nu se justifica decît ca săgeată-ndrep-tată spre mîntuire. Iar mîntuirea nu era pentru toţi, nici pentru mulţi. O carte era pînă la urmă o sită, un mecanism selectiv, o succesiune de grile şi probe din ce în ce mai dificile, aşa încît hoarda de cititori ce pătrundea în marea sală iniţială să se piardă pe drum, să se-njumătăţească, dacă se putea, după primele zece pagini şi să rămînă redusă doar la o zecime după prima sută de pagini. De-acolo-nainte tunelurile-ar deveni mai strîmte, trapele şi capcanele s-ar înmulţi, fiare monstruoase ar prinde grai şi ar spune lucruri pe care puţini ar putea să le primească, şi-n nici un caz cei deprinşi cu lapte şi terci. Iar spre sfîrşit probele-ar deveni inumane, pretenţiile absurde, despuierea ar fi urmată de jupuire, o jupuire totală, de limbaj, de valori, de însăşi imaginea cosmosului pe care toţi o avem ştampilată pe piept, pe spate şi umeri la naştere. Cartea s-ar pune-n mişcare ca o gigantică rotativă, ca un sorb de heroină pură care şi-ar azvîrli cititorii, cîte unul, în noapte, acolo unde e plînsul şi scrîşnirea dinţilor. Arşi şi mutilaţi de lumină, ar cădea uşori ca fulgii între paginile unor cărţi rezonabile, unde ar şi rămîne, consumîndu-şi cuminţi literatura, laptele şi terciul lor de toate zilele. Pînă cînd unul singur ar căpăta premiul, coroana şi mîntuirea, cel care-avusese puterea să străbată tot labirintul pentru că el construise labirintul, cel care ştia răspunsul pentru că el pusese-ntrebarea. O carte adevărată selecta mereu un singur cititor, după cum o lume adevărată mîntuia un singur suflet iar un ovul adevărat alegea o singură spermie, căci într-un fel scriitorul şi cititorul sînt una, lumea şi sufletul sînt una, ovulul şi spermia sînt una. Iar mîntuirea înseamnă să-nţelegi, distrugîn-du-te, acest lucru. De-aceea Herman nu credea în cărţile tipărite, ci numai în manuscrise, fiecare un unicat, fiecare o Evanghelie. Căci nu tu alegeai cartea, ci cartea te alegea ca să se scrie prin tine. „De aceea", adăuga el, privindu-mă pe sub sprîncene, „în-tr-o lume nu poate exista decît o singură carte, cîte una pentru fiecare dintre lumile posibile".
     Cît de bine-1 recunoşteam pe Herman în discursurile de felul acesta, furioase şi neputincioase, hieratice şi derizorii... Nu mi-1 amintesc să fi dialogat vreodată cu adevărat. Chiar la circiumă,
161
  printre cei mai jegosi dintre oameni, vorbea la fel, despre Dumnezeu, cosmos, sex, Biblie sau comunism, construind în jurul lui liniştea, linişte pură, linişte de cea mai bună calitate. Cînd termina, mulţi îşi băteau joc de el, dar atîta vreme cît vorbea, aţintindu-şi ochii obositor de albaştri pe vreo etichetă sau pe vreo scrumieră plină de mucuri strivite, nimeni n-avea altă alegere decît tăcerea, de parcă vocea lui, care nu mai avea timbru, înălţime şi volum, ar fi fost una psihică, de ventriloc sau hipnotizator, sau cum auzim uneori în adîncul minţii noastre o şoaptă dulce chemîndu-ne pe nume. Cînd îl vedeam la măsuţa din faţa patiseriei, bătut de vînturile şi praful de pe şosea, cu praf în gene şi praf în dinţi, dar cu aceiaşi ochi frumoşi de adolescent, vorbind egal şi liniştit, eram uimit cum pînă şi vînzătorul de la aprozar, cu mîinile lui mereu murdare de la cartofii plini de pămînt, şi cel de la chioşcul de ziare, mereu cu borcanul de loz în plic în faţă şi chiar şi gospodinele simple ca mama, aştep-tînd la cozi, trăgeau cu urechea către el. Mama chiar îmi spunea uneori, contrariată: „Ştii ce băiat deştept e beţivu-ăla de la opt? Putea să iasă ceva de capul lui, să nu fi avut meteahna asta. Mir-cişor, mamă, uite ce face băutura din om...“ Dar discursurile lui erau rare şi tăcerile lui îl însoţeau, plase vechi de păianjen, oriunde mergea. Niciodată nu părea să iasă din perimetrul vecinătăţii noastre, tăiată-n două de şosea, altădată-ngustă şi pietruită, cu magherniţe ne-nchipuit de dărăpănate vizavi, unde nenea Că-ţelu rătăcea prin curtea lui devastată parcă de bombe şi unde centrul de pîine îşi aprindea seara luminile ferestrelor lui enigmatice, astăzi asfaltată şi cu blocuri late dincolo de benzile pline de maşini şi autobuze. Mi-amintesc cum, aplecîndu-mă pe geam, îl vedeam cîteodată traversînd grăbit şoseaua şi cum o lua mereu spre stînga, către intersecţia cu strada Galaţi, unde#se construiseră de curînd cele două blocuri de patru etaje, unul cu autoservirea, celălalt, mai îndepărtat, cu centrul de came. îşi lua în drum o pîine din care începea să muşte imediat cum o cumpăra. Se-ntorcea pe la prînz, deja mirosind puternic a ţuică, şi-atunci ne-ntîlneam cîteodată-n lift. Pe seară mai ieşea o dată, luînd-o-n direcţia opusă, către mult mai strania, pentru mine, zonă de vizavi de Direcţia Generală a Miliţiei, îndepărtată şi crepusculară, unde făceam cu mama ultimele cumpărături la ore tîrzii
162
  în alimentara şi la aprozarul de-acolo. Cînd ajungeam la chioşcul rotund de ziare din partea aceea, eram deja la marginea lumii: nu treceam niciodată de el Cît de des visez şi acum acel chioşc, în care vînzătoarea abia dacă se zărea în purpura densă din interior, pe cînd afară clădirile se scufundau în vastele ceruri portocalii ! De-acolo mi-a cumpărat mama prima broşură din colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantas tice", care mi s-a părut atît de minunată, încît apoi, săptămînă de săptămînă, mă aventuram acolo singur, mă căţăram pe treapta chioşcului şi ceream femeii din umbră fie un nou fascicol din colecţia asta, fie unul din „Clubul temerarilor", în care citeam despre Idolul de sticlă, despre corsarul Francisc Drake şi despre fluturele Apokolo-kintosis... în vis, vînzătoarea, mereu nevăzută, îmi întindea din grota ei, în palmele tremurătoare, o rădaşcă uriaşă, cu coarne de cerb, de a cărei greutate de plumb îmi dădeam seama doar cînd o luam eu însumi în mîini.
     O vreme, după-ntîmplarea cu scripetele agăţat în vîrful blocului, m-am văzut aproape-n fiecare zi cu Herman. Tot ca prin vis îmi aduc aminte. Aveam deja zece ani şi trecusem în clasa a treia cînd, după ce mă săturam de joacă, înainte să se facă ora prînzului şi să merg acasă, urcam cu liftul două etaje mai sus şi apoi, de pe palierul de la şapte, mai urcam cîteva trepte pînă la micul palier cu luminator dintre şapte şi opt, unde, aşezat pe trepte, cu capul adînc aplecat spre podeaua de mozaic, aştepta Herman. în uriaşa vacanţă de vară din 1964, sigur cea mai intensă vară a vieţii mele, cînd plecarea Mendebilului, care ne iluminase în vara dinainte cu poveştile şi „teoriile" lui, lăsase în noi un gol de nesuportat, cînd părăsisem şi sălbatica Vrăjitroa-că, dar şi legile pe care copilul cel firav le scrisese cu cretă pe transformatorul de beton de la Scara Unu, întîlnirile cu Herman, ideile lui atît de neaşteptate, de neînţeles pentru mine şi totuşi fascinante, căci eu extrăgeam din ele, ca din bomboanele cu miere, emulsia dulce a povestirii, au înălţat mai departe, în adîncul cortexului meu, clădirile fumegătoare începute de Men-debil, adăugîndu-le cupole şi bastioane, fleşe şi donjonuri, drapele troznind în vînt şi giruete scînteietoare, dar mai ales o boltă infinit mai înaltă, cuprinzîndu-le pe toate celelalte, şi care se confunda cu ţeasta mea înstelată: cerurile de vară ale copilăriei,
163
  cupola de circ a jongleriilor şi clovneriilor şi forţei şi minunii fiinţei noastre. în clasa a patra am plecat însă la Voila, în pre-ventoriu - căci pata de IDR de pe mînă mi se făcea an de an mai lată şi mai purpurie, spre bătaia de joc a colegilor, ajungînd pînă la urmă cît o farfurioară - unde-am trăit doi ani în mijlocul pădurilor uriaşe, străbătute de izvoare în toate direcţiile. Cînd m-am întors eram deja mare şi nimic nu mi se mai părea ca-nainte. Aveam mult mai multe lecţii de făcut în timpul şcolii, iar în vacanţe începusem deja să sufăr de acea singurătate chinuitoare, fără leac, pentru care le uram atît, cum uram şi duminicile şi orice alte sărbători. Nu mai aveam chef de Herman şi abia dacă-mi mai aminteam, cu un fel de repulsie, lungile ore petrecute odată cu el. Intram în marea somnolare-a adolescenţei, în acel zbor planat, adăugat cumva artificial (sigur artificial, spunea Herman), vieţii noastre de mamifere neotenice, care-ncercau să rămînă imature cît mai mult cu putinţă, aşa încît ce pierdea polul vegetal să poată cîştiga cel animal, polul plus al gîndirii şi-al întinderii spaţiale. Şapte mistici ani, adăugaţi vieţilor noastre, în care refuzam sexualitatea, converteam ritmul ei sacadat în melodia sinusoidelor culturale, în extinderea aripilor psihice, chiar dacă zdrenţuite de dor şi de tînjire. Am dormitat astfel, într-un cocon bricolat din mătase, pînă la şaptesprezece ani, cînd brusc, într-o clipire din ochi, pe cînd stăteam într-o zi, ca de obicei, pe lada de la studio, cu tălpile pe caloriferul de sub imensa fereastră, am înţeles că exist, că sînt Mircea, că sînt. Că remodelarea lentă, în gogoaşa neotenică dintre zece şi şaptesprezece ani, lenea aceea, zborul acela planat, mă schimbaseră din omidă în fluture, e drept, încă prizonier cojii tari, străvezii ca o cornee, mulată perfect pe umflăturile ochilor mei, pe firele picioruşelor şi pe inelele pîntecului, coajă pe care încă/i-aveam puterea s-o fac să pleznească uşor, pe spinare, ca să mă pot extrage din ea, ud fleaşcă şi cu aripi zbîrcite, scoţîndu-mi pe rînd fiecare picior din piciorul de sticlă şi fiecare antenă din antena de sticlă, pînă cînd imaginea cea fragilă avea să rămînă uşoară şi goală, zdrenţuită de vînturi, încă agăţată de crenguţa ei, pe cînd eu aveam să-mi pompez, umflîndu-mi grotesc burta moale, cu chitina neuscată încă, lichidul vital în nervurile aripilor. Acea clipă era însă de neimaginat pe atunci pentru mine, iar imago-ul
164
  în care eram încă-nchis (manuscrisul meu, viaţa mea) mă strîn-gea ca o cămaşă de forţă, dar mă şi ocrotea ca o armură de nepătruns. Da, nu pusesem pe masă, între mine şi Herman, un manuscris, ci un mare, cît mine de mare fluture de sticlă organică, avînd faţa mea, coastele mele şi falangele degetelor mele, şi încreţirea tragică a aripilor mele ce nu vroiau să se deschidă o dată. Era doar corpul fluturelui, atît de asemănător încă viermelui din care evoluase, dar care, punctate cu scînteieri de lumină în camera de cenuşă, întindea cu toate acestea-ntre noi aripi virtuale, aure iluminate albastru de efectul Kirilian, aripi pe care, o ştiam bine, Herman era capabil să le vadă la fel de limpede ca si mine.
     înainte să plec, i-am mai spus o dată că poate răsfoi liniştit manuscrisul, că nu e literatură, că l-am scris doar pentru mine, că prin el îmi trăiam doar visul dintotdeauna, sau măcar de cînd, în adolescenţă, în pijamaua mea ruptă şi cu căciuliţa mea pe cap, ştiind că nu va fi niciodată feminitate şi bucurie în viaţa mea, îmi imaginam viitorul ca pe o garsonieră cu o masă, un scaun şi-un pat, în care eu, văduvitul, sumbrul, neconsolatul, iluminat doar de un soare negru, aveam să scriu nesfîrşita mea carte, cartea ilizibilă, dementă, ale cărei bucle de cerneală aveau să fie direct conectate la venele mele, la canalele mele limfatice, şi ale cărei pagini erau chiar pielea mea şi ţesutul meu cerebral. Tot pe-atunci îmi închipuisem cum aveam să fiu găsit cîndva mort, aproape putrezit cu totul, în mansarda mea, cu capul prăbuşit pe manuscrisul fragil şi-ngălbenit ca foile de tutun, lipit de părul şi de obrazul meu prin mari bălţi de sînge uscat. Dar Herman nu părea să-mi mai urmărească fantasma. Tăcea şi frunzărea distrat manuscrisul, citind cîte-un rînd de ici şi de colo. M-am ridicat şi am mers la fereastră. Moara Dîmboviţa se-nălţa în geamul lui altfel decît o ştiam eu, căci eram aici cu trei etaje mai sus decît apartamentul alor mei, de unde o vedeam de obicei. Mă ridicasem acum în dreptul frontonului ei ascuţit, înălţat deasupra absurd de vastului perete de cărămidă, plin de ferestre prin care se vedea, în umbră, mişcarea veşnică a sitelor electrice. Pe acoperiş, sute de porumbei ciuguleau făina aşternută strat peste strat, ca zăpada. Ciudate coşuri şi instalaţii, mici clădiri chiar, cu ochiuri rotunde de geam şi cu ornamentele bizarei arhi-
165
  tecturi industriale din secolul trecut (poduri rulante împodobite cu amoraşi de ipsos, castele de apă susţinute de atlaşi şi gor-gone de piatră, zîmbind cu ochi albi şi cu muşchii jucîndu-le sub piele, fabrici cu structura de rezistenţă din fier forjat, răsucit ca să-nchipuie lujeri şi inflorescenţe delicate), se ridicau pe acoperiş, aşa încît moara înfăşurată strîns în cerul albastru părea un turn Babei iregular şi absurd. De la-nălţimea de unde priveam, curtea din faţă părea mult mai adîncă şi mai pustie, iar camionul cu prelată încremenit pe-o latură a ei se mai vedea doar ca o umbră cenuşie. Pe cînd priveam absent melancolicul edificiu, mirat de copăceii crescuţi pe zidul ei din vreo sămînţă purtată de vînt, l-am auzit pe Herman vorbind din nou. L-am ascultat aşa, cu spatele către el, privind mereu pe fereastră, căci am simţit din primele lui cuvinte că numai aşa îmi putea vorbi despre Soile.
                          ara se apropiase cu o putere năucitoare, de la-nceputul lui aprilie castanii din faţa Aleii Circului dăduseră frunze şi flori, amestecate, crude, într-un cer albastru fără pată, aşa încît pe Mircea festivitatea în care a fost făcut pionier îl surprinsese în pantaloni scurţi. Geamurile clasei erau larg deschise, şi cum el stătea pe rîndul de la fereastră, cămaşa albă îi flutura uşor pe corpul subţirel ca al unui copil cu un an mai mic. Băieţelul era printre cei mai mici de statură din clasă, negricios şi tăcut, aşa încît în clasamentul pe care-1 făcuseră o dată fetele ieşise printre ultimii, deşi învăţa destul de bine, lucru care, cumva, se adăuga la frumuseţe. Aici, oricum, nu-şi făcea iluzii. Ma-ma-i spusese de suficient de multe ori că nu era drăguţ, ci „aşa şi-aşa, copil şi tu printre alţii". „Ce, eu am fost frumoasă ? Taică-tu a fost frumos ? Atunci, tu de unde să fi ieşit frumos ? Mintea s-o ai frumoasă, asta e important!" Dar acum, stînd în picioare ca şi colegii lui în clasa din care ştia fiecare colţişor, aşteptînd să intre copiii cu steagurile, se simţea altfel decît de obicei. Parcă strălucea. Pe catedră, aşezate unele peste altele, ca foile unui aluat, se aflau cele zece cravate de pionier, dintre care una avea să fie-nnodată, solemn, la gîtul lui. împreună cu cămaşa albă, cum nu mai purtase niciodată şi pentru care umblase cu o zi înainte cu maică-sa prin tot Lipscaniul, cravata avea să-l schimbe deodată în altceva, în pionier, adică într-unul dintre copiii mari care puteau lua parte la atît de frumoasele adunări de unitate. De pe geamul clasei, dar mai ales cocoţaţi, în pauze, pe grilajul geamurilor de pe hol, cei mici, de clasa întîi şi a doua, se uitau de multe ori la careurile din curtea şcolii, dintre cele două porţi
167
  de handbal, unde sute de elevi în uniforme de pionier, cu băşti albe pe cap, avînd insigne în frunte, cîntau cîntece pioniereşti şi salutau cînd soseau steagurile. Apoi se-ntîmpla ceva solemn şi misterios, preşedinţii de detaşament ieşeau în faţă, se aliniau şi, salutînd, dădeau pe rînd raportul preşedintei de unitate, o fată dintr-a şaptea cu mari cozi prinse-n buclă ca nişte urechi de căţel şi cu funde mari şi albe. Ea o jucase şi pe Lizuca la serbarea de sfîrşit de an, vara trecută, sub cupola Circului. La rîn-dul ei, comandanta de unitate se-ntorcea către tovarăşul Preda, de geografie, care, caraghios, avea şi el cu ocazia aceea o cravată de pionier la gît, şi, salutînd în felul lor, altfel decît soldaţii, de parcă şi-ar fi apărat ochii de un soare prea puternic, îi dădea raportul. Pentru că tovarăşul Preda era şi instructorul de pionieri din şcoala lor. Mircea crezuse întotdeauna că trebuia să fii tare deştept ca să faci toate aceste lucruri, iar cuvintele pro-priu-zise ale raportului, care nu se auzeau niciodată, le credea un fel de formule magice, asemenea celor din basme. Abia aştepta să ajungă şi el pionier. Aproape toţi erau făcuţi în clasa a doua, la sfîrşit, cînd împlineau opt ani. Doar cîţiva, care nu aveau încă vîrsta sau care învăţau prost, corigenţii şi repetenţii asemenea lui Strinu, golanul, sau lui Puică Ion, ţigănuşul cu care stătea în bancă (fiindcă elevii buni erau puşi în bănci cu cei slabi, ca să-i ajute la-nvăţătură, şi trebuiau să stea cu ei în pauze şi după ore, să le vîre-n cap lecţiile pe care nu vroiau nicidecum să şi le facă), erau lăsaţi pe clasa a treia şi uneori chiar a patra. Foarte puţini, cei mai răi, ca Porumbel, ajungeau la sfîrşitul celor opt clase fără cravată la gît. Dar Porumbel îi înjura pe profesori în faţă, fuma şi într-a opta s-a însurat, aşa că scăpase şcoala de el.
    Deodată uşa se deschise şi pătrunseră-n clasă doi băieţi şi două fete, mai mari, din cei-de după masă, ducînd cu ei steagurile, unul roşu şi unul tricolor, pe care le ţineau într-un mod ciudat, cumva incomod, şi o goarnă şi-o tobă care aveau să se dovedească, spre dezamăgirea copiilor, doar decoruri. învăţătoarea, tovarăşa Dogaru, pîstîi o dată scurt şi-apoi dădu tonul la cîntec. Mircea se bucură cînd auzi „Republică, măreaţă vatră", îi plăcea cel mai mult dintre cîntecele pioniereşti, pentru că era lent şi solemn, nu săltăreţ ca altele. Era emoţionat, ştia că era o clipă importantă pentru el, de aceea încercă să şi cînte puţin,
168
  deşi ştia că, la fel ca alţii fără ureche muzicală (Puică, de exemplu), ar fi trebuit doar să mimeze. De altfel ţigănuşul, pe care-1 vedea cu coada ochiului, nici măcar nu mima, se uita după muşte undeva în tavan. Pe el, oricum, nu-l făceau pionier, deşi avea de vreo trei ani vîrsta. Nu de mult, la română, avuseseră lecţia cu bătrînica, o femeie sărmană care, încărcată de paporniţe, alunecă iarna pe o pojghiţă, iar copiii care tocmai veneau de la şcoală o ajută să se ridice. Dar cînd a venit rîndul lui Puică să citească, el a zis „Şi bătrînica deodată alunecă pe o ploşniţă"! Şi mai şi rîdea de prostia lui. La vizita medicală îl găsiseră cu „pui" în cap, ca şi pe Fleşeriu, care-avea o uniformă pe ea de ziceai că-i cîrpă de vase, şi-i trimisese acasă pe amîndoi să-şi dea cu gaz. Aşa că Puică nici nu conta. Ceea ce pe Mircea îl miră însă foarte tare era că, în spatele învăţătoarei, copiii cu steagurile, toba şi trompeta erau de o obrăznicie de necrezut: stegarii se împungeau cu vîrful ascuţit al steagului în fund, toboşarul îi trăgea gornistei, pe tăcute, cîte-un băţ în cap, ea răspundea, cu muştiucul, în fluierul piciorului... Nu vroiau să se-astîmpere. Cel cu toba avea părul roşu ca steagul de lîngă el şi se scălîm-ba-n toate felurile, de-i făcea şi pe cei din clasă să rîdă. De cîte-va ori, bănuind ceva, tovarăşa se-ntorsese brusc către ei, dar nu reuşise să-i prindă, fiindcă neruşinaţii aveau experienţă, încremeneau imediat în poziţii solemne. Deşi ştia că elevii trebuie să-şi iubească învăţătoarea, care le e ca a doua mamă, Mircea nu prea o iubea pe tovarăşa Dogaru. Mai întîi, el se cam temea de foarfece de cînd mama lui ţipase la el cînd găsise trei metri de elastic pentru chiloţi tăiaţi mărunt-mărunt, ca să nu mai vorbim de isprava cu fusta, din Floreasca. Iar învăţătoarea nu putea fi imaginată fără o foarfecă-n mînă. în prima zi a fiecărui trimestru îi ridica pe băieţi în picioare şi le-nfigea degetele-n păr. Cui îi trecea părul de degetele ei (vai, atît de subţiri, atît de pline de inele cu care-i ciocănea-n cap din cînd în cînd!) era trimis la tablă, aşa că-n curînd un şir de băieţi nefericiţi, „pletoşii", abia depăşind cu capetele pervazul tablei, unde zăceau bureţii jerpeliţi şi bucăţelele de cretă, se-nşirau umăr la umăr, spre veselia celor rămaşi. Tovarăşa scotea atunci un forfecoi uriaş, uns cu grăsime, îl clănţănea fioros pe sub nasul lor şi le făcea apoi cîte-o cruce-n cap fiecăruia, înţepîndu-i înadins şi împrăştiind pe jos
169
  bucliţe de păr întunecat. Trebuiau după asta să se tundă la chelie, ajungînd de rîsul şcolii. Nu doar pe ţestele lor îşi încerca tovarăşa forfecoiul. La ora de aritmetică socoteau pe ciupercu-ţe şi iepuraşi de carton, decupaţi de dînsa tot timpul cît stătea la catedră. Nu putea sta fără să ciopîrţească. Parc-ar fi fost faimosul Ciopîrţilă dintr-o carte de-a lui Mircea: „Dragi copii, pe-această filă/ Vi-1 prezint pe Ciopîrţilă./ Toată ziua ciopîr-ţeşte/ Şi-i mereu tăiat la deşte." Tovarăşa nu era, e drept, tăiată la deşte, dar copiii erau, căci la orele de lucru manual tot cu foarfecă aveau de-a face. Trebuiau să cumpere hîrtie lucioasă, care se vindea în seturi de cinci culori: roşie, albastră, verde, galbenă şi neagră. Pe spatele colilor desenau în clasă legume: castraveţi, roşii, vinete, dar şi fructe ca struguri, mere şi pere, şi apoi decupau pe contur. Legumele şi fructele le lipeau cu pelicanol pe o planşă de desen. Ce ciudat arătau! Castravetele era complet verde, fără zgrunţuri, fără scofîlceli, para - galbenă şi lucioasă, nemaiavînd, de fapt, dintr-o pară decît forma ţuguiată. Cea mai misterioasă era vînăta, neagră de tot, sinistră, umflată... Dar şi mai misterios era mirosul de pelicanol, pasta aceea chimică, dulceagă, care ţi se usca pe degete. Tot din hîrtie lucioasă făceau lanţuri, covoraşe, cîte şi mai cîte... Pentru Mircea, toate astea erau un chin, şi nu numai ele. Caietele şi cărţile trebuiau îmbrăcate în coperţi de plastic sau de hîrtie, şi ale lui erau frumoase şi curate timp de vreo trei zile. Apoi hîrtia se păta, se zdrenţuia, apăreau colţuri îndoite... Fiecare pagină trebuia să aibă o linie trasă în stînga şi un mic desen sus, o floricică, o păsărică, un pomişor... Multe fete aveau o minune de caiete, scrise frumos, fără ştersături. Ale lui Mircea nu aveau desene - nu ştia să le facă - şi nici linie dreaptă, ci înclinată în diverse unghiuri, cum se-ntîmpla să pună rigla de lemn, impregnată de desene şi pete de cerneală. La desen aveau nişte blocuri mici, în care-i plăcea mult să deseneze peisaje de iarnă, bradul de Anul Nou împodobit cu beteală, copiii mergînd cu Pluguşorul. Dar nu se pricepea. Casele le făcea cu rigla, lucru, de fapt, nu se ştie de ce, interzis. Copacii erau nişte dreptunghiuri din care ieşeau crengi cu mere. Cel mai bine-i ieşise desenul cu cooperatorii arînd cu tractorul (dar tractorul i-1 făcuse taică-su), asta ca desen pentru clasă, pentru că mîndria lui era un alt desen, făcut pentru pro-
170
  pria lui plăcere, în care se-nfruntau tancuri ruseşti, pe care scria CCCP (aveau şi o stea roşie, în cinci colţuri, pe ele) şi nemţeşti, cu zvastică şi soldaţi cu căşti aşa cum aveau nemţii în filme. Cîş-tigau sovieticii cu uşurinţă, din ţevile lor ieşeau jeturi portocalii, vesele, pe cînd tancurile germane explodau şi din ele ieşeau nori de fum. Mircea se mîndrea cu felul în care desena tancurile, arătîndu-le în acelaşi timp din faţă şi din profil, cu şenilele lor pline de roţi metalice. Mai ştia să deseneze şi pistoale, şi caietele lui, la sfîrşit, erau pline de pistoale de cow-boy, cu butoiaş şi cu cătare pe ţeava lungă. Dacă nu amintim şi portretele din cartea de citire, conştiincios ornate cu bărbi, mustăţi, ochelari şi ţigări în colţul gurilor, cam aici se oprea talentul la desen al lui Mircişor. Dar tovarăşa inventase-ntr-o zi ceva care-avea să-l depăşească cu totul. Le numea frize, şi erau un fel de chenare complicate ce trebuiau umplute cu te miri ce: cireşe, ghiocei, forme geometrice, fluturi... La friza cu fluturii plînsese de ciudă şi neputinţă. Nu-i ieşeau şi pace. Pe-afară, verile, mai prindea cîte-o codiţa-rîndunicii sau cîte-o roşioară, înfigîndu-le de vii într-un bold şi crezînd că avea să-şi facă, astfel, o colecţie ca la muzeul Antipa. Dar nu stătuse niciodată să se uite atent la cum erau, de fapt, alcătuite fiinţele astea zburătoare. Trebui să-i arate mama, care desenă un cap rotund cu doi ochi şi două antenuţe răsucite, un corp ca un vierme inelat şi apoi, lucrul cel mai important, două aripi mari şi frumoase, colorate în cele mai sclipitoare culori. Nici un fluture din friză nu trebuia să fie la fel cu ceilalţi. Pînă la urmă, după ore de desenat fluturi şi alte ore de colorat cu creioanele colorate, ieşise ceva exaltant, aproape miraculos pentru băieţel: în căsuţele lor, fluturii păreau vii. Fericit, se dusese la catedră cu ei, a doua zi, dar învăţătoarea strîmbase din nas şi dăduse apoi ca exemplu fluturii livizi, ce semănau mai mult a lăcuste, ai lui Pena Cornelia, premianta întîi. Mircea în-să-şi pusese friza pe perete, în camera lui, lîngă tabloul cu insula Ada-Kaleh, care-i plăcea atît de mult.
     „Republică biruitoare", cîntau copiii, pufnind la giumbuşlucurile celor cu steagurile, „în veci de veci să înfloreşti,/ Puternică şi apărată/ De braţe tari, muncitoreşti". La sfîrşitul cînte-cului, tovarăşa Dogaru, care dirijase însufleţit cu mînuţele ei pline de inele, făcu un gest de parcă ar fi prins o muscă din zbor,
171
  la care copiii tăcură mîlc. La un semn din sprinceană, preşedinta, Pena, ieşi în faţa clasei şi dădu raportul tovarăşei, salutînd. Tovarăşa salută şi ea. Briza caldă, filtrată prin duzii scorburoşi din curtea şcolii (cu un an înainte Mircea găsise într-o scorbură sute de ascuţitoare de plastic viu colorate: girafe, broaşte ţestoase, maşinuţe, butoiaşe transparente...) pătrundea-n clasă o dată cu dungi late de lumină în care plutea praful. Pena vorbea atît de repede, turuia cuvintele învăţate pe de rost cu atîta detaşare, că nu se-nţelegea absolut nimic. Dar după raport, tovarăşa se-ntoarse către copii cu un fel de expresie dîrză pe faţă, rostind solemn: „Pentru cauza Partidului, pentru gloria Republicii Populare Romîne, fiţi gata!" La care copiii strigară cît puteau: „Sînt gata-ntotdeauna!“ „Dragi copii", începuse pe un ton mai potolit învăţătoarea, dar Mircea n-o mai asculta. Se gîn-dea că va merge spre casă în acea zi cu cravata la gît, va ieşi din curtea şcolii, o va lua printre blocurile de pe Aleea Circului, străjuite de tei, şi toţi oamenii aşezaţi pe bănci se vor uita la el cu drag. Acasă, mama şi tata îl vor săruta şi vor ieşi toţi trei la o cofetărie, el încă îmbrăcat în pionier, ca să sărbătorească evenimentul. Şi nu la orice cofetărie, din cele în care era mereu mizerie şi-ntuneric, şi cristalele de pe măsuţe erau ciobite, ci la cea mai bună din cartier, la Dorobanţi, lîngă Perla, unde prăjiturile aveau glazură de ciocolată şi frişcă deasupra, şi costau patru lei. Mai erau şi unele de şase cincizeci, lotuşii, dar aceia erau de neatins. Mama avea să comande o savarină, ca de obicei, iar tata, care îşi luase liber de la ziar special pentru sărbătorirea fiului său, un cataif, pe cînd Mircişor, scos ca din cutie, cu bască, insignă, cravată roşie şi cămaşă albă, apretată, avea să ceară o mascotă ca să simtă aroma atît de puternică a cojilor de lămîie amestecate în crema densă de ciocolată. După-amiaza avpa să-şi schimbe, cu părere de rău, uniforma de pionier cu hainele de joacă, dar, ieşit la copii, avea să se laude tuturor cu cravata lui. Cît ar fi vrut să se fi putut lăuda şi Mendebilului, dar copilul cel minunat dispăruse-ntr-o zi, deodată cu nesfîrşit de înalta, bizara lui mamă, lăsînd grupul de băieţi din spatele blocului în jale şi remuşcare. Mircişor se-ncruntă cînd şi-l aduse aminte aşa cum îl văzuse ultima oară, la Scara Unu, pe podeţul de piatră ce dădea, deasupra gropii, spre uşa zidită, avînd pe faţă o mască
172
  bestială şi apărîndu-se ca un diavol. Fusese şi Mircea printre cei care-1 copleşiseră atunci cu o ploaie de pietre. Văzuse şi el cum băieţelul căzuse, îşi arcuise spinarea pînă aproape de frîngere, cu globii ochilor daţi peste cap, cum mama lui, în halatul ei purpuriu de mătase, se repezise-ntre ei, smulgîndu-1 din mijlocul lor, şi dispăruse în scara blocului... Niciodată micul grup n-avea să mai fie acelaşi. Mai ales că din primăvara următoare şi aspectul locului lor de joacă din spatele blocului se schimbase: marile şanţuri pline de ţevi fuseseră astupate, gardul morii, din beton armat, fusese-mpins ceva mai în spate, cu tot cu poarta de metal plină mereu de desene cu cretă colorată. Camioanele trase de cai care-ncărcau mobila erau acum mai rare, înlocuite de transportoare auto cu mari remorci acoperite în spatele cabinei. Numai hamalii rămăseseră aceiaşi, trîntiţi pe cîte-o sofa înflorată, la umbră, sau desfăcînd ziare jegoase pe mesele nou-nouţe puse pe asfalt şi mîncînd, sub balcoane, roşii cu brînză şi ouă fierte pe ele.
     De deasupra tablei le zîmbea tovarăşul Gheorghe Gheor-ghiu-Dej, cu faţa lui de unchiaş singuratic. Cînd vorbeau, în clasă, despre eroii clasei muncitoare şi despre comunişti, tovarăşa îl dădea mereu exemplu de luptă şi abnegaţie. Nu se ştia însă prea bine ce făcuse, în afară de faptul că era conducătorul ţării. La defilările de 23 August şi 1 Mai (cea de 7 Noiembrie nu era aşa importantă, pentru că de obicei ploua cu găleata şi manifestanţii păreau nişte curci murate) portretul lui era purtat, împodobit cu flori de hîrtie, de foarte mulţi oameni, împreună cu cel al lui Chivu Stoica (un chelios) şi al lui Emil Bodnăraş, un om ca toţi oamenii, despre care nu era nimic de spus în afară de faptul că-ţi venea mereu să-i zici Bondăraş şi să rîzi de aşa un nume. Alţii erau adevăraţii eroi. De departe cel mai tare i se păruse mereu Eftimie Croitoru, care, aflat într-o barcă, dăduse cu vîsla într-o mină germană. Murise el, dar mina nu distrusese podul pe care trecea armata română. în desenul din carte, mina părea un arici mare, iar pe pod treceau un fel de furnicuţe abia schiţate. Mai era, bineînţeles, Vasile Roaită, care trăgea sirena fabricii, totuşi lui Mircea nu i se părea că tînărul ucenic făcuse mare lucru. în poză, Roaită, cu îndîrjirea zugrăvită pe faţă, trăgea de mînerul sirenei exact cum tragi apa la veceu. Olga Bancic fă-
173
  cuse şi ea ceva, parcă o torturaseră nemţii, şi parcă avea şi o fetiţă acasă, care-o aştepta şi mama ei nu mai venea. Dar măcar nu spusese nimic, nu-şi trădase tovarăşii. Şi mai erau mulţi ca ei, despre fiecare avuseseră cîte-o lecţie. Tovarăşa mereu încerca să-i facă să lăcrimeze, avea uneori un ton atît de jalnic cînd le vorbea despre puterea de sacrificiu a acelor eroi. La muzică solfegiau ei ce solfegiau „La ospeţe ursul cere" sau „în căsuţa cu alune", dar pîn-la urmă ajungeau mereu la cîntecele cu Doftana, o închisoare unde se pare că stătuseră toţi în celulele H, cîntece tărăgănate, care-ţi făceau pielea de găină pe braţe: „Sună toaca prin toată Doftana,/ Strigă-o mare de voci răguşit,/ Este-o nouă şi-ace-eaşi şicană,/ Cineva este iar schingiuit." Doar că de vorba asta, „şicană", nu auzise nimeni, şi nici învăţătoarea nu se pricepuse să le-o explice. Nu era tare la explicaţii. Cînd făcuseră „Preda Buzescu" şi ajunseseră la versurile „Han-tătarul scoase o secure mică/ Şi lovind pe Preda pavăza îi strică", nu ştiuse să le spună ce era pavăza (chiar şi Mircea ştia că asta însemna scut), ci le zisese că înseamnă „încredere". Şi mai era un cîntec cu Doftana, „Privesc din Doftana prin gratii de fier", unde la un moment dat se zicea „E cerul sub care, închisă şi ea,/ Se zbuciumă-n chinuri tovarăşa mea". Ce circ fusese în clasă cînd Racoviţă spusese „prietena mea"! învăţătoarea îl scosese în faţa clasei şi stătuse o oră-ntreagă la colţ cu mîinile-n sus. Zi Racoviţă, şi pace! Dac-ar fi ştiut tovarăşa cu ce cîntece venea el în pauze... „Ceata noastră cea fudulă/ Se pusese-n cap de... masă/ Consumînd mîncare-aleasă:/ Brînză bună, de Trapistă,/ Scoasă chiar acum din... ladă,/ De ziceai că-i marmeladă", şi tot aşa, multe strofe cu porcării, încît se aduna toată clasa la banca lui şi se prăpădea de rîs. Dar la lecţii nu făcea doi bani. Cînd scria pe tablă, rândurile i se duceau în sus, de le termina ridicat cît putea pe,vîrfuri.
    La ora de citire se vorbea mereu despre lumea de dinainte de război, care trebuie să fi fost tare urîtă, căci oamenii trăiau atunci în timpul regimului burghezo-moşieresc, cînd erau, pe de-o parte, moşierii şi fabricanţii, toţi foarte răi, care nu munceau dar trăiau foarte bine, şi pe de alta muncitorii şi ţăranii, care munceau din zori şi pînă-n noapte, dar tot ce munceau le luau moşierii şi fabricanţii. Aceştia din urmă erau foarte graşi, pe cînd ceilalţi erau desenaţi musculoşi, îndîrjiţi, dar cam coste-
174
  livi. Bineînţeles, dacă n-aveau ce mînca... într-o compunere, Mir-cea îi prezentase pe copiii muncitorilor de pe-atunci aşa cum şi-i închipuise el: zdrenţăroşi, murdari, jucîndu-se prin noroaie în faţa unor cocioabe prăpădite. Dar nu fusese bine. Tovarăşa ascultase pînă la capăt, dar în cele din urmă spusese că nu era aşa: copiii muncitorilor erau chiar de pe vremea aia curaţi şi aveau haine îngrijite. Chiar dacă le cădea cîte-un nasture, mamele lor li-1 coseau imediat la loc cu mîinile lor harnice...
      în război, armata română luptase alături de armata sovietică împotriva fasciştilor. De fapt, duşmanului i se zicea în mai multe feluri: nemţi, germani, fascişti, hitlerişti... Era însă acelaşi lucru. „S-au bătut nemţii cu germanii şi au cîştigat fasciştii", ziceau copiii uneori în glumă. In aproape toate filmele care jucau în oraş se vedea cum nemţii, cu căştile lor ciudate, cu un fel de apărători pentru urechi (pe cînd ruşii aveau căşti ca o jumătate de pepene), soseau cu motocicletele lor cu ataş, săreau repede din ele şi-ncepeau să tragă cu mauserele de pe piept. Dar erau repede omorîţi de ruşi, care-aveau feţe aspre şi dîrze. Cînd mureau, nemţii se apucau de burtă, scoteau un fel de „Aaaaa!“ caraghios şi cădeau cît erau de lungi. Cînd conduceau coloanele de prizonieri, îi loveau cu patul puştii şi strigau mereu „Şnel! Şnel!“ Comandanţii lor cu cruci de fier la gît şi caschete foarte înalte urlau mereu ca descreieraţii. Cel mai rău fusese Hitler, cu părul lui lins şi mustăcioara obraznică. în cartea de citire a lui Mircea mai mulţi scriitori care aveau portrete fuseseră transformaţi în Hideri. Un semn îngrozitor era zvastica. Numai cei mai răi copii desenau cîte-o zvastică pe tablă, cu creta, dar şi ei o ştergeau imediat, speriaţi parcă de curajul lor. „Tovarăşa, cutare a desenat o zvastică pe tablă!", se mai trezea cîte-o pîrîcioasă la-nceput, dar pîrele astea încetaseră repede, căci învăţătoarea se apuca să ţipe şi la fată, ca şi cînd numai pronunţarea cuvîn-tului ar fi murdărit-o şi pe ea. La fel făcea tovarăşa Dogaru şi cînd cineva venea la catedră şi spunea: „Tovarăşa, cutare a zis că du-te-n pizda mă-ti!“ Nemţii aveau şi tancurile altfel decît le aveau ruşii, pătrate, pe cînd ale ruşilor erau rotunde. Avioanele lor, stukasuri, cădeau cu botul în jos prin aer, apoi se ridicau la fel de brusc. întotdeauna cîştigau ruşii, buni şi curajoşi. Nemţii nu erau decît nişte cotropitori.
175
    Românii se eliberaseră de fascişti şi apoi, la 30 Decembrie 1947, îl goniseră pe rege. Atunci se proclamase Republica Populară Romînă. Pe rege îl goniseră din ţară comuniştii, care luaseră conducerea. îi izgoniseră şi pe moşieri şi fabricanţi, iar acum era ca în cîntec: „înfrăţiţi azi cu ţăranii,/ Muncitorii-n joc şi cînt/ Prăznui-vor în toţi anii/ Libertatea pe pămînt." Dar fără sovietici n-ar fi făcut nimic, căci ei eliberaseră ţara. Chiar în imnul ţării se spunea: „înfrăţit va fi veşnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator". Pentru Mircea, cuvîntul „sovietic" era unul dintre cele mai frumoase, avea o lucire de purpură mătăsoasă. Tot ce era măreţ, generos, plin de curaj se dovedea mai mult ca sigur sovietic. Pe căştile cosmonauţilor scria CCCP, ceea ce însemna URSS. Mai întîi fuseseră trimise în cosmos nişte căţeluşe, Strelka şi Belka, apoi alta mai deşteaptă, Laika. Urmaseră Iuri Gagarin şi Valentina Tereşkova. Ce bine că exista Uniunea Sovietică! într-o după-masă, după ce terminase lecţiile, lui Mircea-i venise deodată o idee. Luase un atlas care avea hărţile tuturor ţărilor din lume (îl adusese tatăl lui de la ziar şi rămăsese aruncat într-o servantă veche) şi-l deschisese la sfîrşit, unde erau tot felul de date despre fiecare ţară: cum se numea, ce populaţie avea, ce bogăţii, care erau oraşele mai importante... Se apucase, cu multă trudă, să socotească numărul de locuitori ai ţărilor comuniste luate la un loc şi pe cel al ţărilor capitaliste. Socotise că erau comuniste toate cele care aveau în nume cuvinte ca „democrat", „popular" sau „socialist". Găsise mai multe decît se aşteptase: numai în Africa erau sumedenie! Pînă la urmă reieşi că mai bine de două treimi din populaţia lumii era de partea Uniunii Sovietice, aşa că-ntr-un război capitaliştii n-aveau nici o şansă. Mircea jubila: comunismul avea să fie în mod sigur viitorul omenirii! Se dusese fuga cu rezultatele la tatăUui pe care-1 găsi citind ziarul, doar în chiloţi, pe sofaua din sufragerie. O mare caricatură a lui Chombe era pe ultima pagină. Mircea-1 ştia deja bine pe negrul asasin. Toate caricaturile erau cu el. Tatăl rămăsese cu gura căscată, dar în cele din urmă temperase puţin zelul băiatului, spunîndu-i că nu toate ţările care-şi ziceau „populare" sau „democrate" erau cu adevărat state ale muncitorilor şi ţăranilor. Dar atunci cum le distingeai ? Tatăl se gîndi o clipă şi-i spuse că deocamdată nu era treaba lui. Cît despre război,
176
  n-avea să mai fie, pentru că tocmai muncitorii şi ţăranii din ţările capitaliste aveau să-i răstoarne pe moşieri şi pe fabricanţi. Pînă la urmă era bine şi-aşa, gîndi Mircea, dar se-ntoarse destul de abătut în camera lui. Dacă tot se apucase, mai făcu totuşi ceva: haşură cu creion roşu, pe marea hartă a globului, de la mijloc, suprafeţele ţărilor comuniste. Se vedea acum bine că şi ca suprafaţă le depăşeau pe celelalte. Rău, oricum, n-avea cum să fie.
     Momentul cel minunat sosise în fine. Cei vreo zece şcolari care-aveau să fie făcuţi pionieri ieşiră-n faţa clasei şi se aliniară cu spatele la tablă. Tovarăşa trecu pe la fiecare şi le-nnodă la gît cravatele purpurii. Cel dinaintea lui Mircea sărutase cravata, repede, înainte de a-i fi pusă la gît, ca pe crucea popii care venea cu botezul. Tovarăşa le lega doar de formă, cu un singur nod, cînd, de fapt, cravata triunghiulară trebuia petrecută mai întîi pe sub epoleţii cămăşii albe, apoi înnodată cu un nod dublu, special. In acest timp copiii cîntau „Mi-e inima scăldată-n bucurie/ Şi mă înalţ ca şoimul către cer./ Azi am primit cravata purpurie/ Şi mă numesc de-acuma pionier.* Pe Oprişor Petruţa şi pe Mihalache învăţătoarea-i privise cu drag, chiar ca o mamă, zîmbindu-le cum nu prea o făcea ea la ore. Dar prin Mircea privi absent şi rece, ca şi cînd nici n-ar fi fost. Băieţelul nu era unul dintre favoriţii ei. în clasa întîi îi dăduse premiul al treilea alături de o ciurdă de alţi copii. Ba chiar uitase să scrie diploma pentru el, aşa că o improvizase pe o hîrtie boţită, chiar la festivitatea de premiere. Din cauza asta se certase cu părinţii copilului. Mircea ducea de 8 Martie doar cîte-un mărţişor mic de tablă, de un leu cincizeci, înfăţişînd un trifoi cu patru foi sau o potcoavă cu inimioară, pe cînd alţi copii veneau cu cîte-o sacoşă cu două-trei pacheţele frumos mirositoare înăuntru. La corectarea temelor, avea mereu parte doar de cîte-un „văzut* - un V mare cu cerneală roşie în colţul foii - pe cînd alţi copii erau abonaţi la B şi FB. Copilul nu-şi bătea însă capul cu asta, ca părinţii lui. Ştia foarte bine că Pena era cu mult mai bună ca el, tatăl ei era violonist, iar cînd tovarăşa, la lecţia despre Eminescu şi Ion Creangă, întrebase copiii dacă mai puteau da exemple de mari prietenii, Mircea stîrnise rîsul tuturor spunînd „Danieluţa şi Aşchiuţă*, pe cînd Pena spusese „Oreste şi Pilade* şi fusese
177
  foarte lăudată. Gînd avuseseră de desenat o fîntînă cu cumpănă, nici un copil nu ştiuse s-o facă, aşa că tovarăşa o scosese la tablă pe Pena Cornelia, care o desenase grozav, în aşa fel că puteai vedea şi ovalul de deasupra, dar şi partea laterală. Ce să mai vorbim de muzică! Pena dirija perfect, cu mişcări de aripi leneşe, pînă şi măsurile de patru timpi, pe cînd Mircea... Nici măcar „Melc, melc, codobelc" n-ar fi putut să dirijeze. Pena cînta „Somnoroase păsărele" scoţînd la sfîrşitul fiecărui vers un fel de mici ţipete ciudate: „i-o, i-o, i-o", iar cînd spunea „Noap-teeeeee buuuuuu-năăăăăă!" pe toţi îi apuca căscatul.
    Acum toţi copiii înşiraţi în faţa tablei erau deja pionieri şi salutau solemn, stîngaci însă, căci o făceau prima oară, pe cînd steagurile se pregăteau să iasă pe uşă. Cum se-nchise uşa-n urma lor, de pe hol se auzi o asemenea hărmălaie (probabil cei patru se-ncăieraseră de-a binelea), că învăţătoarea ieşi şi ea pe jumătate, strigînd după ei cît o ţineau puterile: „Veniţiînapoi imediat! Animale ce sînteţi!" „Nesimţiţii!", mai adăugă cînd se-ntoarse la catedră. „Nu ştiu cine i-a făcut pe ăştia stegari. Cică sînt şcolari mari, dar zău că n-au mai multă minte ca voi." Apoi, fără nici o altă ceremonie, le spuse să se ducă acasă, după care se aşeză la catedră şi se apucă să decupeze nişte figuri ciudate din revista Luminiţa. îndoite şi lipite cu pelicanol, ele deveneau maşinuţe, biciclişti şi semne de circulaţie. Copiii-şi puneau cărţile şi caietele în ghiozdane, se uitau bine-n bănci să vadă dacă n-au uitat ceva şi, cu ocazia asta, scoteau de-acolo şi aruncau pe jos tot felul de hîrtii şi resturi: lucrări de control făcute ghemotoc, sandviciuri cu salam mucegăite, cotoare de măr... Pupitrele erau groaznic de mîzgălite, şi de ei, dar mai ales de cei mari, de-a şasea, care-nvăţau după-masă în clasa lor. Scriau pe suprafaţa de rumeguş presat a pupitrelor date la istorie, versuri din poezii, dar mai ales porcării. Pe banca lui Mircea scria la margine, unde erau scobiturile pentru pus călimara, SUGEO. Degeaba-ncercase să răzuie cuvîntu-ăsta cu lama, că şcolarul dintr-a şasea îl făcea mereu la loc. Mai erau desenate şi prinţese, cu carioca, aşa cum le făceau fetele: în loc de nasuri aveau două punctişoare iar pe cap, deasupra părului buclat, purtau o coroniţă cu trei vîrfuri. Mircea făcuse şi el pe banca lui un pistol de cow-boy. La closet era acelaşi lucru, încă mult mai rău. Cînd
178
  erai de serviciu mergeai des acolo ca să uzi buretele de la tablă. Intrai întîi într-un fel de holişor doar cu o chiuvetă veche, vop-sită-n verde. Deasupra avea şi o oglindă, dar prea sus ca să te vezi în ea şi, oricum, înnegrită şi ciobită ca vai de ea. Apoi era sala cu cabinele de veceu. în fiecare era un scaun de porţelan fără capac, şi mai tot timpul pluteau în apă, pe fundul closetelor, rahaţi dezgustători. Asta fiindcă apa nu prea curgea, dacă tră-geai de sîrmele strîmbe, ca Vasile Roaită, se scurgea numai un firişor subţire de apă ruginită, care nu putea să ducă grămezile puturoase, acoperite de şerveţele ude şi bucăţi mînjite de ziar. Ce era pe pereţii cabinelor! Ce desene strîmbe, unele scrijelite cu cheia sau cu un cui, altele trase cu linii negre, groase, ca de creion de tîmplărie. Săracele femeile de serviciu nu mai pridideau să şteargă porcăriile, că apăreau mereu altele şi altele. Era de parcă Jean de la blocul lui Mircea (care însă nici nu învăţa la şcoala aceea) ar fi avut o sută de mîini ca să deseneze în toate cabinele aceleaşi siluete de peşti zîmbăreţi, cu două rotocoale mari, păroase, la coadă. Mai scria cu pixul şi poezii, cu litere de tipar strîmbe, abia puteai să le desluşeşti. Una dintre ele îi intrase atît de bine-n cap, că se trezise într-o noapte recitînd-o-n gînd la nesfîrşit: „Uite luna, uite farul,/ Uite puia mea ca parul !/ Uite luna, uite rîpa,/ Uite puia mea ca cîrpa!" Era aproape la fel ca aceea pe care i-o spusese mamei lui, pentru că oricum o recitau toţi copiii din bloc ca pe o numărătoare şi nici n-avea cuvinte urîte: „Mi se rupe, mi se-ndoaie,/ Mi se face ca de oaie, /Mi se-ndoaie, mi se rupe,/ Mi se face ca de vulpe!" Dar mama lui tot ţipase la el şi-i zisese să nu mai vină la ea cu toate prostiile. Oamenii mari nu puteau suferi să audă lucruri de acel fel, pe care le numeau „porcării" sau „prostii". „Numai ţiganii vorbesc aşa", ziceau ei. Mircea nu înţelegea bine de ce se supărau ei atît de tare la anumite cuvinte. Chiar şi unele care pentru el erau foarte obişnuite. Toţi copiii îi ziceau lui Florin de la scara trei Flocică. De ce-i spusese mama lui să nu-i mai zică aşa, că e urît ? Doar şi lui i se zicea Mirciosu, lui Luci, Luciosu, ce să mai zici de Lumpă, pe care nu ştia nimeni cum îl chema cu adevărat. „De ce să nu-i zic Flocică, mamă ?", întrebase, dar mama lui se enervase şi mai tare: „Fiindcă nu-ţi dau eu voie, e bine ?" Mircea ajunsese totuşi să ştie că anumite cuvinte erau mereu por-
179
  carii. Puia, pizdă, fut erau cuvinte ce nu trebuiau spuse niciodată în prezenţa oamenilor mari. Ceva mai puţin grave erau căcat (şi chiar rahat, deşi pînă şi ai lui mai ziceau aşa) şi dracul, în locul căruia trebuia să spui mereu naiba. Totuşi, toţi băieţii de la bloc vorbeau în gura mare numai cu cuvintele astea, spuse doar ele sau în înjurături, care erau expresii ciudate, spuse la supărare, pline de cuvinte interzise. La Mircea acasă nu se-njura şi nici nu se drăcuia. Doar foarte rar, cînd rămînea fără ţigări, de exemplu, tatăl lui se făcea roşu ca racul la faţă, trîntea şi bufnea şi mai scăpa cîte-un „Pastele mă-sii!" Mai zicea şi „moaş-ta-n cur" sau „moaşă-ta pă gheaţă", dar astea nu erau înjurături, aşa-i vorbea el lui Mircişor cînd era bine dispus şi glumea. Dar vorbele urîte le găseai mai ales în zecile de bancuri cu prostii pe care le spuneau copiii. Cît de ciudat i se păruse primul pe care-1 auzise, cu cîtva timp în urmă! I se păruse atît de amuzant, încît alergase imediat să i-1 spună şi mamei lui, care amesteca-n oale la bucătărie. Femeia abia-şi ţinea rîsul, se vedea de la o poştă, totuşi strîngea din buze din răsputeri ca să rămînă severă. Pînă la urmă izbucni totuşi într-un rîs cu lacrimi, nepotolit, şi cînd îl privi pe copil ochii-i străluceau şi părea deodată mult mai tî-nără: „Mircişor mamă", îi spusese strîngîndu-1 în braţe, „să nu mai vii să-mi spui, mamă, lucruri din astea, că nu-mi plac deloc, să ştii..." Cică un frizer avea un copil, aşa era bancul, şi copilu-ăsta iese-ntr-o zi pe stradă şi aude pe un alt copil spunînd „pizdă". Fuge repede la tatăl lui în salonul de frizerie şi-l întreabă: „Tată, ce-nseamnă pizdă?" Şi taică-su-i spune: „Ce să-nsemne ? Pălărie, asta înseamnă". Copilul iese iar pe stradă şi de data asta aude un birjar că zice „Futu-i mama lui!“ Fuge iar la taică-su: „Tată, ce-nseamnă futu-i mama lui ?" „Păi, ce să-nsemne ? Scaunu-ăsta pe care-mi bărbieresc clienţii." Bun. Iese iar copilul şi aude cu-vîntul „pulă". „Ce-nseamnă pulă, tată ?" „Briciul meu, asta înseamnă". Şi ultima dată iese copilul afară şi aude „să fute". Iar se duce la taică-su: „Tată, ce-nseamnă să fute ?“ „Adică să bărbierească". Dup-aia frizerul pleacă undeva cu o treabă şi-l lasă pe copil în salon. Tocmai atunci intră un client. La care copilul îi spune: „Pune-ţi-vă pizda-n cui, /Staţi pe futu-i mama lui,/ Tata puia şi-o ascute,/ Vine-ndată să vă fute!" Asta era tot bancul.
180
     Mircea spuse „bună ziua* şi ieşi din clasă printre ultimii. Şcoala era pustie, fiindcă adunarea de detaşament se ţinuse după ore, şi mai era încă puţin pînă cînd hoarda celor mari, dintre care mulţi se-nghesuiau deja la intrare, avea să intre. Mai întîi aveau însă să-i controleze dacă au matricole, dacă fetele au cordeluţe... Cele mari, de-a şaptea şi-a opta, îşi ţineau cordeluţele în buzunar şi le puneau doar la ore. Clasa a doua C era la parter, şi băiatul ştia bine drumul pe culoar pînă la uşa de la ieşire. Toate celelalte zone ale uriaşei clădiri îi păreau însă stranii şi ameninţătoare. Prin cele mai multe nu fusese niciodată. Mai erau două etaje, dar să urci pînă acolo nici nu-ţi putea trece prin minte. In ţinuturile acelea - fusese doar o dată - culoarele urlau de străinătate. într-o zi tovarăşa îl trimisese să cheme-n clasă o elevă dintr-a patra, sora unui coleg al lui care se bătuse cu altul. Urcase atunci marile scări din stînga, traversase culoarul de la primul etaj (din fiecare clasă se auzea vocea învăţătoarei vorbind potolit sau ţipînd la copii), şi totul parcă plutea într-o ceaţă ameţitoare. Cît de-ndepărtate locuri! Cît de pustii, cît de neliniştitoare! Urcase mai mult, ajunsese la doi, căutase mult clasa, dăduse de inscripţii ciudate, „Laboratorul de chimie*, „Cabinet medical*, cotise după colţuri şi se-ncurcase-n alte coridoare, cu alte uşi şi alte voci explicînd ceva în spatele lor. Din dosul uneia dintre uşi venea un sunet aşa de straniu: clang!... clang!... îl năpădise deodată groaza: nu mai ştia să se-ntoar-că! Erau mereu etaje cu săli de clasă, în sus şi-n jos, la nesfîrşit! Avea să rămînă veşnic pe acele culoare cu pereţii vernil! începu să ţipe, ţipă mult, ghemuit pe jos, pînă se deschise o uşă şi ieşi o femeie cu mărgele la gît şi mulţi copii mai mari, necunoscuţi. Fusese ridicat şi coborît pe scări şi deodată, la parter, vuietul acela insuportabil încetase şi uşa clasei lui era atît de cunoscută, şi copiii din bănci rîdeau de el... Sigură era doar bucata de parter unde era clasa lui şi drumul pînă-n curtea şcolii, unde ieşeau în recreaţie. Recreaţia mare era de douăzeci de minute, aşa că aveau destul timp să alerge pînă-n curtea şcolii-tip, în formă de U, şi să-şi mănînce-acolo pacheţelul, mereu aceeaşi felie de pîine cu unt şi parizer şi acelaşi ciorchine de strugure, încă ud, adus într-o punguţă de plastic. Cînd termina de mîncat, alerga şi el din răsputeri printre sute de alţi copii, strigînd şi cîn-
181
  tînd în gura mare. Cei mai mari jucau fotbal cu o mingică de tenis şi zbierau la toţi cei care treceau în fugă peste terenul lor. Fetele se adunau şi jucau jocurile lor veşnice, „Am pierdut o batistuţă", „Zăresc trei prinţi călare" sau „URSS,/ Sîntem ţări prietene/ O mie de secole". Cînd se apropia, ca-n acel sfîrşit de iunie, vacanţa mare, duzii din curtea şcolii erau plini de un frunziş incredibil de gras şi lucios, şi copiii se căţărau în ei, cu părul încins de soare. Lui Mircişor i se sfîşia inima gîndindu-se la ultima zi de şcoală. Toţi copiii fuseseră, la sfîrşitul clasei întîi, atît de fericiţi în acea zi, cîntau toţi „A sosit vacanţa/ Cu trenul din Franţa", dar el rămăsese în clasa goală, singur, după ce fugiseră toţi afară, către vară şi vacanţă, şi clasa pustie, însorită, mirosind a cretă, praf şi oţet, era atît de tristă fără copiii care-o însufleţiseră tot anul, încît, aşezat în banca lui, începuse să plîn-gă, şi plînsese o mulţime. Ştia fiecare bancă, acum goală pentru atîta vreme... Ce-aveau să facă băncile-astea timp de trei luni lungi de vară ? Cum aveau să suporte atîta singurătate ? Lumina soarelui se filtra prin castani şi umbre neclare se agitau peste marea tablă neagră, încă acoperită de caligrafia nesigură a copiilor. Mircea îşi iubise colegii, pe toţi, şi pe cei buni, şi pe cei răi. Gîndul că o dată aveau să se despartă, că vor trăi mai departe, ani întregi, fără să se mai vadă niciodată, i se părea insuportabil. în ultimele ore de muzică tovarăşa Dogaru îi învăţase un cîntec pe care el nu-l putea cînta, pentru că imediat îi veneau lacrimi în ochi: „Trimestrele-au trecut pe nesimţite/ Şi anul, dragi copii, a luat sfîrşit,/ în clasa noastră băncile sînt goale/ Şi zgomotele toate-au amuţit." Acum nu mai era un copil mic, dar totuşi, pe cînd trecea pe culoar, mîngîind cu o mînă capetele libere, mătăsoase, ale cravatei de pionier, la vederea sălilor goale de clasă, cu uşile date de perete, i se strîngea inima ca şi cu un an în urmă. De-acum, o vară nesfîrşită n-avea să mai aibă lecţii de făcut, legume de decupat, cîntece de solfegiat. N-avea să-şi mai vadă decît puţini colegi, cei care locuiau mai aproape. Uneori nu mai pricepea ce se-ntîmplă cu el. Ascultînd vreun cîntec la radio sau amintindu-şi cîte ceva, din senin îl copleşea un fel de suferinţă dulce, lacrimile-i ţîşneau din ochii îngreunaţi... Ştia că doar fetele plîng din orice, aşa că-ncerca să se ascundă cînd simţea că e gata să izbucnească. Aveau acasă un radio mare
182
  şi greu, furniruit, cu pînză groasă deasupra difuzorului şi cu clape masive de plastic. Avea şi butoane care, dacă roteai de ele, mişcau un ac de-a lungul unei plăci de sticlă pe care erau scrise dezordonat toate capitalele din Europa. Cel mai fascinant era însă ochiul magic, verde intens, care se aprindea deodată sau murea încetişor cînd roteai de butoane. De obicei Mircea asculta, în camera lui, la ora şapte în fiecare seară, emisiunea „Bună seara, copii", cîte o mică poveste spusă cu o voce ciudată, dulceagă, gata să te adoarmă. Restul programului nu-l interesase multă vreme: vorbărie şi muzică, muzică şi vorbărie. La prînz era emisiunea „Vorbeşte Moscova", unde se dădea multă muzică populară, cînta Angela Moldovan „Mi-am făcut bundiţă nouă" şi-aproape-n fiecare zi se lălăia la nesfîrşit „Trandafir de la Moldova,/ Te-aş iubi dar nu-ţi ştiu vorba". Nu putea să sufere muzica populară. Ceva mai mult îi plăcea muzica uşoară, chiar unele cîntece îl emoţionau foarte tare. Unul era foarte trist, cînta un băiat despre o fată care trecea mereu pe strada lui, dar ea nici nu ştia că el există. Ba, încă, o dată trecuse braţ la braţ cu altcineva. Dar tînărul încă mai spera: „Şi-mi fac nădejdi cînd vă plimbaţi/ Pe strada mea sub zarzării-ncărcaţi:/ Poate că totuşi, totuşi sînteţi fraţi!" Mircea spera şi el că fata aia trecuse doar aşa, cu frati-su, pe stradă, şi că pînă la urmă avea să-l cunoască pe tînăr şi să se-ndrăgostească de el. Trio Grigoriu cîntau „Lili-Lili-Liliana", iarăşi un cîntec foarte frumos, mai ales cînd, după ce toţi ziceau „Şi eu o iubesc,/ Pentru ea trăiesc", unul dintre ei cînta deodată foarte gros: „Eu cred c-ar face foarte bine/ De s-ar mărita cu mine!", lucru care ţi-1 făcea foarte simpatic. După unele cîntece, copiii făceau alte cuvinte, care sunau caraghios. Jean cînta mereu pe melodia „Lalele": „La lemne, la lemne,/ M-a prins pădurarul la lemne,/ Mi-a dat în cap/ Cu un ciomag/ De m-a băgat în spital." La fel, „Marina, Marina, Marina", pe care-o auzeai din toate apartamentele blocului, căpătase nişte cuvinte foarte comice: „Crede-mă, Marina,/ Că mă doare splina,/ Splina şi ficatul/ Cînd te văd cu altul!" Muzica începuse să aibă totuşi, în ciuda lălăielilor prietenilor lui, o putere adîncă asupra lui Mircea. Nu uitase seara în care, pe cînd sărea în pat privind cum saltă-n sus şi-n jos tabloul cu Ada- Kaleh, auzise la radio o melodie care-1 făcuse să se aşeze deodată pe marginea patu-
183
  lui şi să asculte tăcut, cuprins de acel farmec ciudat, de acea tristeţe nesfîrşit de grea, care-1 speria, dar îl făcea şi foarte fericit. „Intră luna pe fereastră, /Intră-n odăiţa noastră", spunea cîn-tecul, şi-ţi imaginai o intimitate atît de dulce, o lume săracă dar plină de speranţă, doi oameni tineri care luptau cu viaţa, care făceau socoteli în fiecare seară în unica lor odaie, ca mama şi tatăl lui Mircea, cîndva, pe Silistra, dar care, după ce stingeau lumina, se ghemuiau fericiţi unul lîngă altul, se strîngeau în braţe în ciuda tuturor, şi luna literalmente le intra în odaie, mare sferă de lumină albastră, plutitoare. Mereu, cînd auzea cîntecul acesta, copilul se gîndea la poza din poşeta mamei, cu ea tînără şi frumoasă, domnişoară, în curtea din faţa unei case-nzăpezite, şi cu tatăl lui, de necrezut de tînăr, un băiat în trening şi bocanci, tuns foarte scurt... Ningea peste ei şi ei îşi zîmbeau, păreau bucuroşi că sînt împreună, aproape că-ţi părea rău că mai fusese şi fotograful pe-acolo. Mircişor pe atunci nici nu era pe lume.
     La ieşire stătea Porumbel, proptit cu spinarea în tocul uşii şi trăgînd din ţigară. Chiar şi după ce se-nsurase şi-l dăduseră afară, venea tot timpul pe la şcoală, îl vedeai prin colţuri cu alţi golani ca el. Era ras în cap şi arăta groaznic, tuturor le era frică de el. Vreme de vreo zece ani fusese derbedeul şcolii, ajunsese de poveste. „Vrei s-ajungi ca Porumbel ?" le ziceau învăţătoarele copiilor răi, sau care nu învăţau. Chiar şi mama lui Mircea nu-i mai zicea, cînd venea de la joacă murdar şi cu cămaşa scoasă din pantaloni, „arăţi ca Zdrelea", sau „parcă eşti scos din fundul pisicii", ci „parc-ai fi Porumbel ăla". Cînd treceai pe lîngă el nu trebuia să-l priveşti, fiindcă atunci se lua de tine. Dar chiar dacă nu te uitai la el şi erai singur, cîteodată te striga, şi atunci mai bine te duceai la el de bună voie, căci altfel tot te prindea şi te rupea în bătaie. Porumbel le cerea şi bani, dar cei mai mulţi copii nu aveau, şi dacă nu aveau, nu-i bătea. Mircea se temea totuşi foarte tare de el şi de ceilalţi golani. Erau şi ţigani, şi români, erau şi fete vagaboande, chiar curve, una de clasa a şasea fuma şi plecase de-acasă cu un bărbat mare, de douăzeci de ani, şi stătuse cu el două săptămîni, timp în care nu mai dăduse pe la şcoală. Şi printre colegele lui, ziceau băieţii, erau unele curve, se cunoşteau după chiloţii pe care-i purtau. Dacă erau cu buline sau răţuşte desenate era bine, dar dacă erau albi-albi şi puţin
184
  lucioşi, ca materialul de plapumă, în mod sigur erau curve. Ra-coviţă sau Sindili se apropiau pe la spate de cîte-o fată şi-i ridicau fusta pînă sus, să i se vadă chiloţii. Fata ţipa ca din gură de şarpe, o lua la fugă după el printre bănci, îl spunea apoi la tovarăşa... Fetele aveau un closet separat, unde dacă vroia să intre vreun băiat ţipau toate şi-l dădeau afară. Mircea intrase o dată acolo din greşeală, cînd nu cunoştea încă bine împrejurimile clasei. Din fericire, nu fusese nimeni înăuntru, şi closetul arăta exact ca al băieţilor, doar că pe pereţi nu era desenat sau scris nimic, erau albi şi curaţi.
     Cînd ieşi, lipindu-se de perete ca să fie cît mai departe de Porumbel, lui Mircea nu-i veni să creadă cînd se auzi strigat. Nu mai avusese de-a face cu golanii. O singură dată îl scuipase unul drept în faţă, iarna, cînd se-nghesuiau să iasă în curte pe uşa deschisă doar pe jumătate. „Bă, ia vino aici, la tac-tu", auzi, şi-o clipă-i trecu prin minte s-o ia la fugă. Mort de frică, se-ntoarse şi se apropie de derbedeu. Era de două ori cît el, umplea parcă tot cadrul uşii. Curtea din faţă, pe unde era ieşirea, era goală, dincolo de gard blocurile erau întunecate şi posace. La parter, geamurile şcolii erau acoperite cu plasă de sîrmă. „Hai încoa, că nu-ţi fac nimic. Ce clasă eşti ?" Porumbel avea o mutră foarte plictisită. Vorbea cu ţigara prinsă-n buze. Duhnea tot a ţigări. De după uşa de tablă dată la perete venea şi miros de urină, o baltă de-acolo-şi împinsese o dungă udă şi neagră pe asfalt. „A doua", spuse Mircea. „Şi te-au şi făcut prizonier ? Mamă, ce cravată nouă ai! Păi meriţi tu, bă, să ai aşa o cravată nouă ? Ia să văd dacă meriţi. Ştii« Am cravata mea, sînt pionier » ?" Mircea nu zise nimic. Tot trupul, înăuntru, parcă i se zgîrcise de frică. „Bă, ştii sau nu ştii ? Că dacă nu ştii, te trimit după mă-ta să-mi cînte ea!" „Ştiu", zisese Mircea şi se ferise brusc, căci golanul se prefăcuse că-1 pocneşte, dar se scărpinase doar în cap. „Hai, zi, să te-aud." Mircea începu să cînte aproape plîngînd, pe cînd Porumbel, grozav de plictisit, se uita peste blocuri, la cerul albastru. Cînd copilul ajunse la „Ţara mi-o iubesc,/ Sînt pionier,/ Şi drag mi-e să muncesc,/ Sînt pionier", Porumbel îl întrerupse: „Şi drag mi-e să cordesc, nu să muncesc. Ia zi aşa." Mircea nu mai auzise niciodată cuvîntul acela care semăna cu corcodelele şi coarda pe care-o săreau fetele, dar repetă după Porumbel,
185
  care-şi aruncă ţigara din colţul gurii şi pufni-n rîs aşa tare, că-1 stropi de salivă pe obraz şi chiar pe buză. „Aşa, băi, guguştiu-cule. Şi să nu mai zici pionier, să zici mereu prizonier. Am cravata mea, sînt prizonier", lălăi el către acelaşi cer de peste blocuri. Se-ndreptă deodată şi-l apucă de capetele cravatei. „Ia dă cîrpa asta-ncoa\" Mircea-ncepu să plîngă. Porumbel îi dezlegă cravata şi-o desfăcu, triunghi mare de mătase purpurie, în faţa ochilor. „Ai pupat-o, bă, cînd ţi-a pus-o la gît ? Ia uite-te la tac-tu!“ Mototoli cravata în mîinile lui mari şi vinete şi se frecă cu ghemotocul între picioare. „Mai pup-o şi acum..." Băieţelul vru să fugă, dar Porumbel îl prinse de ghiozdan. „Stai, bă, prostule, că nu-ţi fac nimic. Am vrut aşa, să ne rîdem. Na cravata şi nu mai bîzîi. Spune-i Iu* mă-ta să mă caute, că am să-i spun ceva. Da’ să fie-n curul gol, că altfel nu-i spun. Hai, cară-te de-aici!" Mircea-nşfăcă cravata şi-o luă la fugă din toate puterile, plîn-gînd în hohote şi cu fîşia de mătase strînsă la piept ca un mic animal ghemuit. Abia la ţîşnitoarea din capătul aleii se opri, bău puţină apă şi se spălă pe ochi. în capătul aleii, Circul de Stat, cu cupola lui vălurită, albastră palid, părea pictat pe o pînză prăfuită. Soarele era copleşitor, Mircea-şi simţea părul încins, gata să ia foc. Teii acopereau cu frunzişul lor moale faţadele blocurilor de patru etaje care mărgineau, de-o parte şi de alta, aleea. Parcul părea pustiu, capotele maşinilor parcate de-a lungul aleii străluceau din răsputeri, încinse de soare. Nu era aproape nimeni pe bănci. Mircea-ncepu să suspine iar. îndreptă cravata, acum boţită toată, dar nu putea din picioare. Se aşeză pe o bancă şi încercă să o-ntindă pe spatele ghiozdanului, dar degeaba, nu mai arăta ca-nainte, cînd fusese călcată cu drag de mama lui.
    Ţinea minte primele zile după ce se mutaseră la bloc, în Ştefan cel Mare. Veneau din Floreasca, de la vila unde intra şi ieşea pe fereastră, unde trecea pe străduţa din faţă o maşină poate la o oră o dată, unde pînă toamna tîrziu tufele de plante ornamentale şi gărduleţele vii rămîneau verzi, pline de boabe negre şi roşii, otrăvitoare. Şi deodată, în octombrie, se mutaseră în blocul încă-n construcţie, cu schele pe faţadă, cu liftul neinstalat încă şi, în loc de balcon, doar cu o platformă de ciment întinsă afară, de-a lungul sufrageriei şi bucătăriei, fără balustrada de fier şi sticlă armată ce avea să fie montată mai tîrziu. Blocul i
186
  se păruse gigantic, nesfîrşit de lung, întins de la castelul Miliţiei pînă la Aleea Circului, cu ganguri din loc în loc, sinistre şi-ntu-necoase, în care se deschideau scările. La-nceput totul i se păruse înfricoşător. O ţinea minte pe mama lui, în prima seară, cînd acoperise geamul din camera dinspre moară cu hîrtie albastră şi stătea doar în furou pe patul fără nici un fel de aşternut, în camera altfel complet goală, cu pereţii nezugrăviţi. Şi celelalte camere erau goale şi albe. Lui Mircişor, care avea atunci cinci ani, i se păruseră neobişnuit de mari. La bucătărie abia ajungea cu creştetul pînă la marginea chiuvetei. Din primele zile ieşiseră la cumpărături, mai mult ca să tatoneze dezolantele-mpreju-rimi. Căzuse prima zăpadă, era ceaţă şi totul părea pustiu, amar, dureros. Şoseaua pietruită era zguduită mereu de cîte-un tramvai ce zdrăngănea din toate geamurile şi clopoţea ca nebunul. Vizavi erau garduri negre, putrede, de după care se zăreau acoperişuri, hornuri şi fumuri. Mergeau parcă ore-n şir de-a lungul blocului, ale cărui vitrine de la parter erau încă goale, cu cîte-un mare X de vopsea pe geamurile lor, şi deodată blocul se termina şi un spaţiu uriaş, înzăpezit, se-ntindea-n ceaţă pînă-n locul unde trebuia să fie circul, dar unde nu se zărea decît o-nsăilare de linii cenuşii. De mînă cu mama, înaintaseră prin frig şi umezeală în acea lume deschisă larg, nefiresc de tăcută, printre copaci negri, desfrunziţi, merseseră din nou foarte mult de-a lungul blocurilor de pe Alee şi se găsiseră în faţa menajeriei şi Circului, construcţii ce nu-ncăpeau în mintea copilului, căci aveau forme pe care el nu le mai văzuse niciodată. Oricum, erau neclare şi ostile în acea după-amiază mîncată de ceţuri, înaintaseră apoi prin parcul nesfîrşit către lacul îngheţat din centru. Cît de curajoasă era mama! Fără să-i simtă mîna caldă ţinîndu-i degetele, Mircişor ar fi murit de spaimă în acel ţinut. Nu mai simţise niciodată atîta singurătate. Nu putea şti pe-a-tunci că tocmai parcul Circului avea să fie, în verile următoare, miezul fericit al vieţii lui, luminat de crîngurile de forsithia şi de magnoliile înflorite. Prima impresie fusese de o tristeţe fără margini. Nopţile, însă, după ce se stingea lumina în camera lui, singura ce dădea către şosea, copilul fugea repede din pat la marea fereastră ce ocupa tot peretele ca să vadă oraşul, aglomerare de case şi vile luminate spectral, de braţe negre de arbori, mii
187
  şi mii de clădiri încălecate pînă la orizont, uneori pierdute-n ceaţă şi frig, alteori transparente ca sticla, în nopţi limpezi cu stele reci şi lună orbitoare. Băiatul stătea ore-ntregi după perdea, cu feţişoara abia ridicată deasupra pervazului, ca să vadă, fără să se mai sature, cel mai frumos peisaj din lume. în depărtare se aprindeau şi se stingeau reclame colorate. Uneori, foarte rar, un avion trecea clipindu-şi steluţa roşie printre celelalte stele, intrînd într-un nor şi ieşind după multă vreme... Semăna (doar că se mişca pe cer) cu steluţa din vîrful Casei Scînteii, pe care-o vedea de dincolo, din balcon, pîlpîind foarte departe.
     Acum, însă, deja se aventurase prin tot parcul, împreună cu prietenii lui, şi doar cînd cobora pînă la lac mai păstra încă un sentiment de nesiguranţă. îşi lărgise destul de mult domeniul în ultima vreme de parcă, pe măsură ce se-nălţa (chiuveta de la bucătărie îi venea acum deja sub bărbie şi putea să se uite-n ea fără probleme ca să vadă, pe fundul ei, conturul ruginit al unei ţări fantastice), ar fi cuprins tot mai mult spaţiu cu privirea şi-ar fi luat în stăpînire bucăţi tot mai întinse de lume. Rămăsese totuşi atît de neajutorat! Anul trecut mama începuse să-l trimită din cînd în cînd să ia pîine de la centrul de vizavi. Cobora scările şi ieşea în topelniţa din faţa blocului, strîngînd ochii de-atîta soare. Căldura uscată a verilor bucureştene sau frica făceau ca bluziţa să i se umple deodată de transpiraţie ? Trebuia să aştepte pe trotuar pînă cînd mama lui, de sus, de la geam, îi striga că poate să treacă. Vocea ei era ca vocea unei căpriţe sau a unei păsări. Nu era o voce omenească obişnuită, căci Mircea o percepea aproape înainte s-o audă, şi o-nţelegea de la orice distanţă. I se explicase că trebuia să se uite întîi în stînga, să treacă pînă la jumatea şoselei, apoi să se uite spre dreapta. Dar copilul nu ştia bine care era stînga şi care dreapta. Mai sigur era să sţea pînă nu mai vedea nici o maşină şi să treacă apoi în fugă. Dar şi mai sigur era tot să-i spună mama, de la-nălţimea prestigiului ei şi-a celor cinci etaje. Mircea se uita-n sus şi, plimbînd ochii pe enorma faţadă cu geamuri şi balcoane, găsea imediat capul cu păr şaten şi mîna care vălurea spre el. Făcea şi el cu mîna, îşi lua inima-n dinţi şi trecea peste şoseaua liberă, peste şinele de tramvai, silindu-se să nu fugă. Se-ntorcea cu pîinea trium-
188
  fător de parcă ar fi adus mărturia preţioasă că fusese pe celălalt tărîm, limba retezată a balaurului.
     îşi găsise repede prieteni, deşi iarna care urmase nu prea ieşise din casă. Nici n-avea unde. Singurul loc posibil de joacă, spatele blocului, era un şantier în toată regula: săpături adînci, ţevi uriaşe, excavatoare şi compresoare robotind în zăpadă. Noaptea cădea repede, la patru şi jumătate aprindeau lumina. Ieşind pe seară cu părinţii, uneori greşeau la-ntoarcere scara, căci gangurile erau identice, şi se pomeneau la etajul cinci în faţa unei uşi străine. Se aventurau uneori toţi trei, pe sub nori de păcură incendiată, dincolo de Direcţia Generală a Miliţiei, spre Barbu Văcărescu. Acolo asfaltul era spart şi se făcea o groapă adîncă, plină de ţevi, peste care trebuia să treci peste nişte scînduri ce se tot clătinau. Erai apoi într-o ţară străină. Pe Barbu Văcărescu treceau ca nişte năluci troleibuzele. Mircea nu le mai văzuse niciodată. Se agăţau de fire cu nişte antene lungi, şi nu făceau aproape nici un zgomot. Luaseră şi ei de cîteva ori troleibuzul, pe seară, ca să se-nfunde într-un oraş feeric, cel pe care-1 vedea de la geam, cel pe care-avea să-l viseze de-atîtea ori. Erau acolo clădiri cu coloane groase, străvezii în lumina scăzută, cupole ridicate la înălţimi nemaipomenite, statui înălţînd în cer cape-te-ngîndurate... Dacă traversau Barbu Văcărescu, ajungeau la stadionul „Dinamo", apoi treceau şi de alte străzi... Amurgul se-ntindea, portocaliu, pe tot cerul, vizavi sclipeau roşietice geamurile unei bodegi care toamna se-nvelea-n papură şi devenea mustărie... în cele din urmă ajungeau la marginea marginii lumii dinspre partea aceea, acolo unde se aflau cinematograful Volga şi apoi librăria. Fuseseră la cinema chiar în iarna aceea şi-aveau să se mai ducă destul de des de atunci. în sală mirosea a petro-sin. De-o parte şi de alta a ecranului erau două mari femei de ipsos, aproape goale, ţinînd în mîini un fel de vase cu flăcări, în vase erau ascunse becuri care lăsau dîre de lumină pe perete. Văzuse un film din care nu-nţelesese nimic, dar din care-i ră-măsese-n minte titlul: Veneţia, luna şi tu. Mama-1 ţinuse-n braţe şi-i citise la ureche scrisul de pe ecran. Cînd ieşiseră era lună plină şi totul se vedea neînchipuit de frumos. Mergea între mama şi tata, direct către lună, şi i se părea că luna se mişcă în ritmul paşilor lui.
189
    Acum era a treia vară de-atunci, mersese-ntre timp la şcoală, îi ştia pe ţoţi copiii de la bloc, pe toţi vecinii de pe scară, pînă şi pe hamalii de la mobilă. Făcea cumpărături singur destul de des şi să ajungă pînă la lac nu i se mai părea o aventură. îl făcuseră, iată, în fine şi pionier, chiar dacă-n seria a doua, oricum, nu printre ultimii. Era băiat mare. Tot netezită cu palmele, pe ghiozdan, cravata nu mai arăta aşa de boţită. Mircea se mai liniştise. Porumbel nu era decît un vagabond. La ce să te-aştepţi de la el ? De unde să ştie el că frumoasa cravată de pionier era o bucăţică din marele steag roşu ca sîngele vărsat de muncitori ? Şi-o puse la loc, trecîndu-şi-o pe sub epoleţi, apoi îşi scoase bascul din buzunar, unde-1 îndesase încă din clasă, şi privi multă vreme insigna prinsă cu ac de alamă pe el. Mai avea acasă insigne, o maşină, una pe care era un cap de om şi nişte litere chinezeşti, o paletă de tenis, toate frumos smălţuite peste metalul auriu sau argintiu. Dar cea de pe basc era diferită, era o flacără roşie cu trei vîrfuri avînd sub ea steagul tricolor. Asta reprezenta pionierii. Şi el era pionier. Tatăl lui era membru de partid. Nu ştia ce-nseamnă asta, dar era bine aşa. La şcoală-i întrebase dacă părinţii lor erau membri de partid, şi doar destul de puţini erau, iar învăţătoarea scria atunci ceva în plus în carnetul ei. Mama lui Mircea însă nu era. Nu era nimic, nu avea nici meserie, era casnică, adică stătea acasă, făcea mîncare, spăla, călca... Multe alte mame erau casnice. Dar mama lui Pena era profesoară de franceză la altă şcoală. Mircea nu fusese niciodată-n stare să-nţe-leagă ce însemna „membru de partid* şi, în general, ce era partidul acela despre care toţi vorbeau cu atîta veneraţie. Partidul se scria cu P mare, avea steagul roşu (pe cînd al ţării era roşu, galben şi albastru, adică sîngele vărsat de muncitori, holdele de grîu şi cerul senin, iar pe galben era stema ţării: cununa de spice, sonda, munţii şi steaua roşie deasupra) şi apărea-ntr-o mulţime de poezii, numite toate „Partidului*, „Slavă Partidului* şi aşa mai departe. Dar nicăieri nu se spunea ce era, de fapt, partidul, căci dacă te luai după poezii, puteai zice că orice, şi banca asta, şi Circul de Stat sau castanu-ăsta puteau să fie partidul: „Partidul e-n toate*, începea o poezie, „e-n cele ce sînt/ Şi-n cele ce mîine vor rîde la soare,/ E-n holda întreagă şi-n bobul mărunt,/ E-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt,/ E-n viaţa ce
190
  veşnic nu moare." Şi în cîntece se spunea că ar trebui să fie toţi recunoscători partidului şi să-i mulţumească, dar nu puteai înţelege pentru ce, decît aşa-n general, pentru viaţa cea bună: „Partid iubit, îţi mulţumim/ Şi-ţi mulţumeşte ţara toată,/ Stegarii tăi noi vrem să fim/ Sub flamura-ţi înflăcărată." Toate cînte-cele de la cor erau aşa. Unele erau foarte frumoase, doar cuvintele lor, dacă te gîndeai la ele mult, ajungeau de neînţeles, ca atunci cînd spuneai des şi repede lapte-lapte-lapte-lapte, şi-ţi dădeai seama că de la un timp spuneai lap-telap-telap-telap, fără să mai ştii ce spui. Oricum, era bine că tatăl lui era membru de partid şi că era ziarist. Măcar la şcoală se ştia că ziarist cu adevărat era cel care scria ziarele, nu cel care le vindea. Copiilor de la bloc încă trebuia să le explice diferenţa asta, fiindcă „ziarişti" erau pentru ei doar cei care, neraşi şi cu şepcile trase pe ochi, umblau brambura prin tot cartierul, cu tolba lor, strigînd „Informaţia! Informaţia!", exact ca toţi prăpădiţii ăia care te trezeau în zori cu „Coada la topor!", „Haini-vechi, haini vechi!" sau „Pămînt de floooori!" Tatăl lui, însă, scria la ziar. Ziarul lui se numea Steagul roşu şi era ziarul regiunii Bucureşti. Lucra la Casa Scînteii, a cărei steluţă se vedea de la ei din balcon, înainte, lucrase la Atelierele I.T.B., fusese acolo lăcătuş, ceea ce lui Mircea îi suna ca spiriduş, ghiduş, jucăuş. îşi aducea aminte cînd fusese acolo cu mama lui. Era o hală foarte mare cu strunguri galbene, murdare de păcură. Pe strungul la care lucra tatăl lui scria ceva, iar Mircişor, care avea ceva mai mult de un an şi jumătate pe-atunci, se smucise din braţele mamei şi-ntinsese mînuţa către scris: „Aicea chie ate paf!", spusese el în gura mare, în mijlocul colegilor tatii, toţi mînjiţi ca vai de ei cu aceeaşi păcură. Asta credea el că scrie peste tot, ca pe cutiile lui de lapte praf de acasă. Toţi rîseseră atunci, şi ai lui rîdeau încă şi cînd îşi mai aduceau aminte. Acum, însă, tatăl lui era foarte chinuit. Seara, la masă, stătea pe scaun în felul lui ciudat, cu un picior (dacă nu cu amîndouă) pe scaun, lîngă fund, şi-i arăta mamei nişte foi bătute la maşină, cu mari X-uri roşii peste ele. „Iar mi-a tăiat Dunăreanu jumate de articol", aproape că striga el, cu şuviţele negre de păr căzîndu-i peste frunte. „Ce naiba vrea ? Ce vrea ? Să mă-nnebunească ?" „Lasă, Costele, lasă că-i bine. O să se potolească şi el. Nu ţii minte cum trebuia să le scrii
191
  înainte din nou ? E mai bine acum", îngăima şi mama, încer-cînd să-l potolească. „Dar ce-are, dragă, articolu-ăsta ? Uite, spune şi tu", şi i-1 citea literă cu literă, cîteodată şi de două ori la rînd, şi asta făcea-n fiecare seară. Şi articolele care-i apăreau le decupa cu foarfecă din ziar şi le punea într-un plic mare. Mir-cişor era foarte mîndru de tatăl lui. Şi el vroia să scrie cînd avea să se facă mare. Citea tot ce găsea scris, chiar şi la veceu, chiar şi ce scria pe ziarele cu care se ştergea la fund. Cînd îi tăiaseră moţul, îi puseseră-n faţă o tavă cu mai multe lucruşoare: bani, un pachet de cărţi de joc, un stilou, un pahar cu vin, un patent... Asta ca să vadă ce-o să-i placă copilului în viaţă. El se repezise, cică, din prima clipă la stilou, şi nici că-i mai dăduse drumul. Dar compunerea cu copiii murdari ai muncitorilor din trecut îl cam dezumflase: dacă nu era bun la compuneri, cum avea să scrie articole mai tîrziu ? Unul ca Dunăreanu avea să-i facă numai X-uri roşii de sus pînă jos.
    Se ridică de pe bancă, îşi puse ghiozdanu-n spate şi-o luă spre casă, dar înainte trecu iar pe la ţîşnitoarea de sub castan. Cîteva crengi ale castanului, aplecate mai spre pămînt, îşi lăsau umbra ciudat de precisă pe asfalt: puteai vedea acolo fiecare frunză, mare şi zimţată, ca şi nodulii cu ţepişori moi din care-aveau să se facă, spre toamnă, castanele. Puse piciorul pe mica adăpătoare de jos, de unde beau cîinii, şi ajunse astfel la jetul subţire de apă, pe care-1 făcu şi mai subţire cu degetul. Bău stropin-du-se pe toată faţa. Cînd alerga şi era foarte încins nu trebuia niciodată să bea apă de la ţîşnitoare, pentru că „faci aprindere la plămîni şi mori", zicea mama. Copiii aveau altă vorbă: „Cald cu rece nu se combină." Cînd era mic avusese „bronco-plomo-nie", fusese gata să moară. „Ce mai fugeam, iarna, peste nămeţi, cu tine-n braţe pînă la spital", îi spusese tot mama lui o dată, şi-apoi o podidise plînsul şi-l strînsese mult în braţe. Părinţii însă pentru asta erau făcuţi: să aibă grijă ca lui să-i fie bine, să aibă ce mînca, să nu se-mbolnăvească, să aibă cărţi şi caiete...
    Chiar în faţa aleii se afla, colorat strident sub cerurile albastre prăfuit, un mare panou de reclamă pentru noul spectacol de circ ce avea să vină în cîteva zile, cam pe cînd terminau şi ei şcoala. Panourile astea erau cam în fiecare an la fel: arătau multe animale sălbatice desenate astfel încît să pară cît mai fioroase:
192
  leii răgeau, urşii, chiar pe bicicletă, rînjeau înfiorător, maimu-ţele-şi arătau şi ele caninii puternici. în prim-plan era însă de obicei o acrobată aproape goală, ale cărei picioare în ciorapi de plasă ocupau aproape jumătate din panou. Mai apăreau şi cîte-va figuri de clovni, vopsiţi pe toată faţa şi cu părul roşu, zbîr-lit. Doar anul trecut totul fusese altfel, pentru că spectacolul fusese pe apă. Toată arena Circului fusese umplută cu apă, şi toate numerele, jonglerii, dresuri de căţei şi maimuţe, clovnerii şi acrobaţii, se petrecuseră-n bărci şi pe plute minunat împodobite, care apăreau de sub un pod, aflat la intrare, şi avansau încet, numai purpură, indigo şi sclipiri, pînă în faţa spectatorilor, sub cupola plină de reflectoare, funii şi accesorii. Sub reflectoare apa scînteia-n toate culorile, iar dacă priveai drept în ea vedeai, foarte adînc, un oraş scufundat.
     O luă prin spatele blocului, prin culoarul îngust, plin de tomberoane duhnitoare, dintre bloc şi fabrica de pîine „Pionierul". Era ciudat, nepotrivit ca o fabrică de pîine să se numească aşa. Auzise, în Comoara din lacul de argint şi-n alte filme cu Winne-tou, şi de pionierii din Vestul sălbatic, şi se distrase să-şi închipuie un detaşament de pionier, cu bascuri pe cap şi cravate roşii la gît, mărşăluind prin preerie, printre bizoni şi indieni. Nu le-ar mai fi ars lor să-şi cînte cîntecele pioniereşti... Brutarii care coceau pîinea erau toţi îmbrăcaţi în alb şi aveau bonete pe cap. îi chemau uneori pe copii la gard şi le dădeau chifle fierbinţi, pe cei mai mari îi trimiteau să le ia ţigări... Din clădirea străveche, cu ferestrele de mult acoperite cu făină pietrificată, înconjurată cu tot felul de ţevi şi de rampe ruginite, se ridica spre cer coşul de cărămidă, mai înalt decît blocul, pe scara de metal a căruia se căţărase, cu un an în urmă, Mendebilul. Coşul avea şi un pa-ratrăznet negru în vîrf. Terenul din spatele blocului se lărgea apoi, întinzîndu-se liber pînă departe, la clădirea Miliţiei, al cărei zid orb, galben, era plin de pete noroioase de la mingile cu care copiii trăgeau la poartă. Marile şanţuri de canalizare fuseseră astupate, locul era pe jumătate asfaltat, către bloc, şi jumătate rămas ca un ogor înţelenit, plin de bolovani şi gunoaie, pe care nu puteai nici măcar să te joci. Doar cîţiva plopi subţirei fuseseră plantaţi acolo, şi deja îşi suflaseră vara aceea puful îne-căcios peste tot. Pe tot asfaltul erau desene cu cretă colorată
193
  căci, deşi acum era pustiu, fiind ora de somn, de obicei se jucau acolo puzderie de copii, ieşiţi din toate cele opt scări şi sepa-rîndu-se, fetele cu fetele şi băieţii cu băieţii, apoi după vîrstă şi prietenii. Doi^trei hamali în halate cenuşii moţăiau ca de obicei pe fotolii, printre mobilele scoase pe asfalt. De zidul blocului erau sprijinite mari geamuri împachetate-n carton gofrat şi întărit cu şipci grosolane. Vreo două maşini, un Wartburg străvechi şi o Skodiţă galbenă, erau parcate sub umbra tăioasă a blocului. Pe balcoane fojgăiau oameni în ţinută de casă, în maie-uri şi capoate. Mircea îi ştia pe cei de la etajele de jos, fiindcă ţipau toată ziua la ei să nu mai facă gălăgie.
    Scara lor era Scara 4 şi ajungeai la ea printr-un gang larg şi umbrit, unul din cele trei ale blocului. Fiecare gang avea cîte două scări faţă-n faţă. Dar erau şi scări separate, ca Scara 2 şi Scara 5, care se deschideau în spatele blocului, fără nici un gang. Cea mai stranie era de departe Scara 1. Multă vreme Mircea ştiuse despre ea doar din legende în care nu prea puteai să crezi, căci era nefiresc să existe ţinuturi atît de îndepărtate. Ca s-ajungi acolo trebuia să te strecori printre bloc şi Miliţie, printr-un tunel lung şi atît de strimt, încît îţi umpleai hainele de varul pereţilor. Acolo nu mai erai sub ochii liniştitori ai părinţilor, care luminau şi pacificau spaţiul de sub balcoane, tot spatele blocului. De-acolo monştrii fuseseră goniţi, mlaştinile secate, vrăjile reduse la neputinţă. Doar Scara 1 rămăsese un spaţiu al aventurii şi fricii. Cu greu îl hotărîseră Luci şi Sandu, într-o dimineaţă, să străbată lungul şi chinuitorul tunel ca s-ajungă în fine în mica şi pustia curte interioară de la Scara 1. Pe trei laturi erau acolo clădiri cu geamuri şi balcoane, iar a patra era gardul de beton armat dincolo de care se vedea, ridicată ameninţător, construcţia infinită a morii. Din curte se deschidea spre şosea primul dintre ganguri, cel mai sordid şi mai întunecos, al cărui plafon era spart de un mare puţ pătrat, vertical, mărginit de ferestre, ce străbătea tot blocul pînă sus, unde se deschidea spre cer într-o perspectivă ameţitoare. Cînd te uitai în sus prin el ţi se făcea rău, atît de înaltă era deschiderea aceea pătrată, cu latura de cel puţin zece metri, din corpul blocului. Şi tot pe acel gang era îmbeznata, înfricoşătoarea Scară 1. O singură dată-ndrăz-nise copilul să intre în marea umbră din holul acelei scări. Urcase
194
  cu inima bătînd nenumăratele trepte pînă la lift, într-un întuneric total. Doar beculeţele liftului licăreau din cînd în cînd, sco-ţînd din noapte placa masivă de metal a uşii, ce părea o icoană sacră dintr-un mare altar. Totul era altfel decît pe scara lui. In-trase-n liftul neluminat, dar nu avusese curaj să apese pe vreun buton. Se sufoca de magie şi groază. Ceva susura undeva, foarte, foarte sus. Ieşise deodată-n fugă, lăsînd uşa liftului dată de perete, şi nu se oprise pînă-n şoseaua plină de soare.
     Intră în holul scării lui şi, ridicîndu-se pe vîrfuri, se uită-n cutia de scrisori. Copiii se distrau de multe ori să scoată scrisorile din cutii. Le luau timbrele şi încercau să le citească, dar se plictiseau repede, căci toate erau pline de lucrurile care-i frămîntau pe oamenii mari. Se zicea că o dată Mimi ar fi găsit bani într-una. Dar erau numai zvonuri, ca şi cel că poţi găsi maşinuţe de metal în pungile cu zahăr. Mircea prefirase tot zahărul timp de cîte-va luni, dar nu găsise nici una. Tot ce găsise vreodată fusese un mare şi frumos pistol de cow-boy într-o grămadă de nisip. Şi nici măcar de el nu avusese parte, căci maică-sa îl pusese să-l ducă la loc. „Să nu te-atingi nici de-un capăt de aţă", îi spunea ea mereu. „Uite, io şi taică-tu, n-avem aia, n-avem aia, dar chiar dac-am muri de foame nu ne-ar trece prin minte să punem mîna pe ce nu-i al nostru." Ce păţise cînd „furase" nişte film developat de la naşa lui! Mergeau cîteodată pe-acolo, căci tanti naşa lucrase cu mama lui la „Donca Simo" şi erau prietene. Avea şi un copil mai mic decît Mircea, pe Jenei. Cu vreo trei ani în urmă au plecat dis-de-dimineaţă spre Maica Domnului, era mult de mers, schimbau mai multe tramvaie, coborau într-un fel de ţi-gănie şi-apoi o luau pe-o stradă pe care-o recunoşteau după o biserică galbenă şi dărăpănată. Au mers şi atunci mult pe strada aia, în miros de lături şi de cîrciumărese. Mergeai de ţi se ura. De-o parte şi de alta erau case prăpădite, putrede, cu mese acoperite de muşama scoase-n curte, cu copii în pielea goală printre straturi de flori, cu femei nemaipomenit de şleampete în capoate jerpelite, totul puţind într-un fel anume, nu ca la Tînta-va, puţind a săpun de casă şi-a corcoduşe strivite. Din fiecare curte lătra cîte-o javră, şi oamenii, rufoşi, nebărbieriţi, cu albeaţă pe ochi sau cu cîte-o mînă chircită, ieşeau să vadă cine trece. Erau altfel de oameni decît cei de la bloc. Mahalagii, zicea mama
195
  lui. Ajunseseră-n fine în faţa casei ciudate a lui tanti naşa, casă cu etaj, sau mai curînd cu un fel de cămăruţă pătrată suită peste altă clădire şi lăsînd în faţă o terasă plină de ierburi. Casa era zugrăvită complet în albastru deschis, leşios, încît părea un fel de abur cu ferestre cînd cerul era senin, şi se vedea bine mai ales seara, cînd cerul, în spate, era ca un noroi de aur. Spre casa asta, în fundul unei curţi lungi şi-nguste, cu coteţe de orătănii pe-o parte şi un strat de lalele ofilite pe cealaltă, ducea o alee de cărămidă şi totul, fiecare lucruşor îngrămădit acolo, mirosea intens, disperat, ca o floare abia deschisă: cuiele miroseau a rugină, scîndurile miroseau a lemn putred, tencuiala grosolană mirosea a coşcovit şi var fermentat, pămîntul mirosea a rîme. Jenei, un copil urît de vreo patru ani, mirosea mereu a caca. Mai-că-sa-1 ţinea într-un fel de costumase pe care nu i le schimba cu săptămînile şi-i trăgea chiloţii peste pantaloni, aiurea, cum Mircea nu mai văzuse la nimeni. Copil mai prost şi mai murdar nici că era cu putinţă. Iar naşa era o ardeleancă mare, lată, Saveta o chema. Bărbată-su era un oltean care-i ajungea pîn-la umăr, cu basc pe care probabil şi-l ţinea şi noaptea pe cap. Era tîmplar, făcea galerii pentru perdele, mese, scaune şi coşciuge. Rînjea mereu şi făcea bancuri proaste, ca un necioplit ce era. Era de ne-nţeles cum părinţii lui puteau fi prieteni cu asemenea oameni. în casă aveau toată mobila acoperită cu cuverturi grele, pline de ciucuri* pe perete era o carpetă cu un cerb şi nişte porci mistreţi, camerele erau nespus de mici. La tanti naşa văzuse Mircea, la televizor, prima emisiune cu căpitanul V'al-Vîrtej şi Bătrîna Carapace, corabia lui. Pe-atunci ei n-aveau televizor. Cît stătuseră la vilă mergeau la o vecină, dar nu-ncepuseră încă pe-atunci aventurile căpitanului Val-Vîrtej. Pentru copii nu erau decît „Poşta, poşta,/ A sosit poştaşul", cu Daniela şi Aşchiuţă, şi Silvia Chicoş, care mereu făcea pe băiatul. Cînd fuseseră atunci la tanti naşa, lui Mircea-i plăcuse foarte tare un film developat, răsucit ca un mic cilindru negru-lucios. Mirosea chimic şi dulce, îţi venea să-l mănînci. Dacă-1 desfăşurai, vedeai acolo poze în care oamenii aveau părul alb şi feţele negre. Puteai să-ţi faci din film un pumnal, trăgînd de căpeţelul din interior. Atunci ţeava se lungea şi, dacă loveai pe cineva, intra la loc, încît ţi se părea că a intrat în pieptul lui. Cînd plecaseră, Mircea strecurase fil-
196
  mul în poşeta mamei lui, ca să se mai joace cu el şi acasă. Dar mama-1 găsise încă de cînd ajunseseră-n capul străzii şi se opriseră la un aparat de sirop. Nici vorbă n-a mai fost însă să-i cumpere siropul. Acolo, de faţă cu vînzătorul, luase cîteva la fund, şi se-ntorseseră, el plîngînd, mama roşie ca racul de ruşine, să dea-napoi filmul pe care băiatul, chipurile, îl uitase-n buzunar. Seara o încasase şi de la tatăl lui.
     N-aveau nimic în cutie. Cine să le scrie lor ? Foarte rar, de sărbători, mai primeau cîte-o felicitare de la rudele din Banat. Mircea merse la lift, tot îndreptîndu-şi cravata. Putea acum să-şi vadă capul în întregime în oglinda liftului, dar trebuia să se ridice pe vîrfuri ca să-şi vadă şi cravata. Mai toţi copiii erau mai înalţi decît el, în afară de cei ai doamnei Marconi de la trei, Cristi şi frati-su. Era tuns foarte scurt, doar în faţă avea un mic breton. Ciudat că fetele puteau să poarte părul lung, pe cînd băieţii erau tunşi tot timpul. Dar erau o grămadă de diferenţe-ntre ei, şi la haine, şi la urechi (fetele aveau cercei), şi la păr. La-ncepu-tul anului venea asistenta medicală şi-i controla. Stăteau la grămadă, şi fetele, şi băieţii, şi trebuiau să-şi ridice bluzele-n sus, ca asistenta să le vadă burta. Fetelor li se vedeau atunci ţîţicile, exact ca ale băieţilor, la unele doar puţin mai umflate. încă nu era ruşine, dar fetele tot se fereau să nu le vadă băieţii. Şi în chiloţi aveau păsărici, pe care băieţii de la bloc le numeau însă „pizde“, ceea ce era foarte urît. Iar el avea un cocoşel şi nişte ou-şoare. O dată-i pusese mama-n pacheţel un copan de pui prăjit. Pe cînd îl ronţăia, în recreaţie, Puică-i arătase capătul osului şi-i spusese: „Ia uite, parcă-s nişte coaie!“, iar Mircea, ce nu ştia încă ce-nseamnă asta, se grăbise să-i arate tovarăşei Dogaru: „Tovarăşa, ia uitaţi, nu seamănă astea cu nişte coaie ?“ Aflase atunci pe pielea lui, mai bine zis pe ţeasta lui - căci tovarăşa-1 pocnise cu cel mai mare dintre inele - ce-nsemna să repeţi astfel de cuvinte.
     Liftul mergea foarte încet, clănţănind urît cînd trecea de fiecare etaj. Putea acum s-ajungă la toate butoanele, pînă şi la cel lîngă care scria Alarmă, şi care ţîrîia dacă-1 apăsai. Dacă săreai în sus în lift, rămîneai între etaje. Degeaba deschideai uşile: era ca un zid de ciment care-ţi bloca ieşirea. Dacă nu te aflai la acelaşi nivel cu etajul, nu trebuia să-ncerci să deschizi uşa şi să ieşi
197
  din lift, fiindcă el putea porni pe neaşteptate. Scrisese-n ziare de un copil care fusese rupt în două de lift pe cînd făcuse aşa. De cînd auzise asta, de multe ori, noaptea, se cutremura de groază închipuindu-şi că e prins de lift, că i se frînge coloana vertebrală, i se sparge burta şi-i ies maţele. Se apăra atunci cu mîinile şi scîncea încetişor, dar dacă-i era prea frică îi striga pe părinţi. Tot aşa, uneori, îşi închipuia că-i intră-n gură un păianjen mare şi gras, sau că o siringă-i înţeapă ochiul... Cînd liftul se oprea-ntre etaje trebuia să aştepţi liniştit să vină cei de la lifturi să te scoată. Dar asta putea dura ore. Mai era o sîcîială cu liftul: de multe ori nu mergea, era „ Ascensor în revizie", şi-atunci o luai pe scări, străbă-tînd toate etajele. Sau, cînd ajungeai la lift, se-ntîmpla ca abia să fi pornit cu altcineva şi să meargă pînă la şapte. Aşteptai atunci o veşnicie pînă venea din nou la parter. Sau se jucau copiii mai mici în lift, se plimbau cu el toată ziua.
    Ajunse la etajul lor, cel mai minunat dintre toate, zugrăvit cu floricele de tei şi cu uşile vecinilor atît de cunoscute. Nu chiar lîngă ei, dar la o uşă mai încolo stătea Sandu, prietenul lui. Părinţii lui Mircea stăteau la apartamentul 20 şi aveau pe uşă o frumoasă placă de plastic, ca de remi, gravată cu numele tatălui lui. Nu aveau vizor şi nici sonerie. în locul ei erau doar două fire strîmbe. Mircea bătu la uşă şi-i deschise mama.
                 A
                     cum, că mai erau cîteva zile pînă la sfîr-şitul şcolii, tovarăşa nu le mai dăduse prea multe lecţii de făcut. Cîte o copiere la citire, cîteva exerciţii la aritmetică şi-n rest mai nimic. Mediile erau deja încheiate şi el avea să ia din nou premiul trei. Dar îşi scria conştiincios tot ce-avea de scris, cu o răbdare de care era mîndru. în clasa întîi, cînd începuse cu liniuţele şi bastonaşele, se enerva şi plîngea la fiecare pagină. îi ieşeau strîmbe, uita să le facă vreo buclă, nu ţinea seama de înclinarea liniilor din caiet. îi fusese îngrozitor de greu să înveţe să facă literele. Apăsa pe pagină cît putea, peniţa tocului se crăcăna şi caligrafia ieşea aiurea. îi plăcea însă mult mirosul şi chiar gustul tocului, care avea capătul zbîrcit de zeci de muşcături. Cerneala însă avea un miros oribil, dacă nu era „Pelican", cea mai bună, ce se vindea în cutii de carton în care era o elegantă sticlă plată. Cînd îi deşurubai prima dată dopul, ieşea de-acolo o aromă stranie, pătrunzătoare. Pe fundul dopului era un cauciuc mereu impregnat de cerneală. Ala mirosea cel mai tare. Cerneala o turna într-o călimară de plastic care, chiar dacă se răsturna, nu lăsa să curgă cerneala, şi totuşi copiii erau mereu pătaţi peste tot, pînă şi pe limbă. Era aşa caraghios să-l vezi pe Puică cu toată gura plină de cerneală de parc-ar fi băut-o: pe gingii, pe dinţi, pe buze, pe limbă numai albastru! Pe eticheta cernelii „Pelican" era scris un cuvînt care-i plăcea atît de mult lui Mir-cea, că-1 repeta mereu: „ultramarin". Fusese foarte greu cît scrisese cu tocul. De citit citea de la cinci ani, dar cu scrisul mergea şontîc-şontîc: „Fir-ar a naibii de şcoală", se enerva el, „nu mă mai duc la şcoală niciodată!" Arunca de multe ori tocul pe caiet,
199
  făcînd pete de cerneală, dar ce folos, că mama-i rupea atunci foaia şi-l punea să scrie din nou. Şi tovarăşa nu-l iubea, nu-l încuraja, îl ţinea numai în „văzuturi". Şi tatăl lui îşi bătea mereu joc de el: „Ce ţi-ar mai place ţie să ungi, aşa, şcoala cu slănină, ca s-o mănînce cîinii..." Totuşi, ce fericit fusese în prima zi de şcoală din clasa întîi, cînd tovarăşa Dogaru, o necunoscută pe-atunci, îi încolonase în faţa intrării în clasă! Copiii aceia străini aveau să fie colegii lui, clădirea aceea gigantică, plină de forfotă, era şcoala lui... Cu inima plină de dragoste îl mîngîiase pe umăr pe băiatul din faţa sa. Dar acesta se-ntorsese cu faţa schimonosită şi-i trăsese un pumn în burtă! Mai tîrziu, în bancă (stătuse întîi în prima bancă, fiind micuţ, dar apoi migrase treptat spre fundul clasei), aşteptînd să primească abecedarul, i se-ntîmplase altă ciudăţenie: învăţătoarea le spusese să fie cuminţi şi ieşise din clasă. Cînd se reîntorsese, Mircea-i spusese bucuros: „Eu am fost cuminte!" „în picioare", ţipase la el tovarăşa, „de ce vorbeşti ne-ntrebat ?" Şi-l ţinuse toată ora-n picioare, şi aşa trecuse prima lui oră de şcoală. Mircea nu-i purta însă pică. Aşa trebuia să fie, probabil aşa erau toate învăţătoarele.
     Mult mai mult timp decît cu lecţiile pierdea acum cu lucrul manual. După ce un an întreg îi chinuise cu cartonaşele perforate pe care învăţau să coasă, tivind cu aţă colorată contururile ţăranului şi ţărăncii, al vasului cu flori, al tractorului şi, în fine, cel mai greu, al fluturelui (atît de colorat şi de sinuos încît la el se-nţepa mai mereu), acum tovarăşa inventase altceva. Mircea pierdea ore-n şir decupînd fîşiuţe lungi şi subţiri din hîrtie lucioasă, pe care le-mpletea într-un anumit fel ca să iasă semne de carte, covoraşe şi altele. într-un fel era şi bine asta totuşi, căci puteai în timpu-ăsta să te gîndeşti la multe lucruri, lăsîndu-ţi mîinile să lucreze singure. Asta făcea şi acum, seara tîjrziu, în camera lui în ale cărei geamuri se reflecta şi abajurul lustrei, dar se vedea şi cornul galben-roşcat al lunii.
     Bineînţeles, fuseseră la cofetărie, sărbătoriseră cravata de pionier, aflase şi el ce gust au lotuşii, prăjituri scumpe, din care nu mai mîncase pînă atunci... Mama-i călcase cravata din nou, bles-temîndu-1 pe derbedeu. După fiecare înghiţitură de blat însiro-pat şi ciocolată, copilul lingea bine, pe furiş, linguriţa şi se privea în ea: pe spatele ei se vedea gras, cu un cap bulbucat pe un fond
200
  de frunziş şi cer albastru, iar în scobitură era cu capu-n jos, subţire ca un cui şi cu toate trăsăturile întinse una-ntr-alta. Se-ntor-seseră acasă tocmai la timp ca să vadă „Varietăţile", pe Horia Căciulescu mai ales, de care rîdeau să se prăpădească: era mort de slab şi făcea pe frumosul. „Uite-ţi gagicul!" îi zicea tata mamei de cîte ori îl vedea. Gagica lui tata era cîte-o cîntăreaţă de muzică uşoară, Pompilia Stoian sau Doina Badea... Dar ziceau aşa în glumă, nu erau gagicii lor. Mama şi tata nici nu puteau avea aşa ceva. De altfel, lui Mircea-i venea greu să creadă că şi ei făceau prostii, ca toţi oamenii mari, ca să facă copii. Cînd era mai mic, e drept, îi văzuse de multe ori luptîndu-se ciudat: deodată o auzea pe mama chirăind în camera cealaltă şi fugea repede acolo: tata o trîntise pe pat şi stătea peste ea. Atunci se lupta din răsputeri să o scape, îl trăgea de picioare, se arunca şi el peste ei, mai rîzînd, mai plîngînd, cum vedea că face şi mama. „Lasă, Mircişor, ne jucam şi noi", îi zicea apoi mama îndreptîndu-şi hainele pe ea. Acum ştia de la copii că poveştile cu barza sau cu copiii ieşiţi pe fund nu erau adevărate. Totuşi, nu-ndrăznea să şi-i închipuie şi pe părinţii lui... Căciulescu şi încă doi caraghioşi erau burlaci. Cîntau toţi: „Jurăm, jurăm/ Să nu ne în-surăm,/ Să fim burlaci, măi fraţilor,/ în vecii vecilor." Şi-ncer-cau să facă o mîncare. Şi se zicea-n reţetă: „se ia o foaie", şi ei puneau în loc de-o foaie de plăcintă o foaie de ziar. Se mai zicea „un vîrf de cuţit", şi ei tăiau vîrful unui cuţit şi-l puneau în mîncare. îşi coseau nasturi de plapumă la cămaşă... Cînd erau Căciulescu sau Puiu Călinescu, dar mai ales la emisiunea „Comici vestiţi ai ecranului", cu Stan şi Bran sau Chaplin, tatăl lui rîdea pînă se-neca, se sufoca, se făcea roşu ca racul şi vinele de pe frunte i se umflau să pleznească. Se tăvălea pe covor de rîs. Dacă te uitai atunci la el ţi se făcea frică, fiindcă arăta de parcă ar fi fost cuprins de o mînie distrugătoare. îl dureau dup-aia coastele şi stomacul zile-n şir. Mircea nu mai putea suferi muzica uşoară, cînd o auzea pe Doina Badea fugea şi se ascundea dincolo, sub plapumă, dar îi plăceau şi lui comicii. Sigur, cînd cumpăraseră televizorul, un „Rubin 102", el fusese fericit mai ales că putea vedea duminicile „Poşta copiilor" şi apoi „Aventurile căpitanului Val-Vîrtej". în rest, era un film vinerea, marţea era pauză, iar în celelalte zile emisiuni neinteresante, la care nu se uita nimeni.
201
  Doar sîmbăta, de vreo jumătate de an, se dădea „Sfîntul". Duminică dimineaţa auzeai din zori cîntecelul: „Poşta, poşta, a sosit poştaşul,/ Pentru fiecare-avem cîte-un răspuns,/ Scriţi pe plic adresa pentru Aşchiuţă,/ Plicul la cutie şi-asta e de-ajuns." Da-nieluţa era o fată mare, drăguţă, cu cozi lungi şi prinse în părţi ca nişte urechi de căţel, exact cum avea şi comandanta lor de unitate. Ea vorbea mereu cu Aşchiuţă, o păpuşă pe care o mî-nuia cineva şi care vorbea de parcă cotcodăcea. Citea scrisori de la copii şi imediat după-aceea începea Val-Vîrtej. începea cu un fel de cîntec de flaşnetă, peste care cineva, chiar căpitanul Val-Vîrtej, scotea sunete comice: „Bo-bo-bo-bo-bom, oa-oa, oa-oa, oa!" Şi-apoi se cîntau cîteva strofe despre căpitan, care „zîmbeşte şi trage din pipă", şi despre corabia lui, Bătrîna Carapace, iar apoi căpitanul îi sfătuia pe copii: „Iar voi, dragii mei cei ghiduşi,/ De vreţi să vă iau sub aripă,/ Fiţi harnici mereu, n-aveţi teamă,/ Zîmbiţi, dar nu trageţi din pipă!" Şi-apoi iar „Bo-bo-bo-bo-bom, oa-oa, oa-oa, oa!" Şi începeau aventurile, pe Insula Paştelui, cu tăbliţele Rongo-Rongo, în Egipt, la mumii, în Himalaia, cu Yeti, omul zăpezilor... De fiecare dată rezolvau alte enigme. Echipajul era mereu acelaşi, căpitanul, magistrul Paganel, baronul Miinchhausen şi alţi cîţiva, mai puţin importanţi. Paganel era slab ca un cocostîrc, într-un fel de costum cadrilat, avea şi bărbiţă ca de ţap, iar baronul era Nicolae Gărdescu, gras şi cu peruca pe cap. Era cel mai comic şi mai iubit, dar tot el făcea toate încurcăturile. Tot timpul striga cu vocea lui caraghioasă, rîrîită: „Căpitaaaane Val-Vîhtej! Căpitaaaane Val-Vîhtej!" Mircea aştepta cu mare bucurie duminica, deşi unele emisiuni îl băgau în sperieţi. Povestea cu Yeti ţinuse cîteva duminici la rînd, şi muzica, la apariţia lui Yeti, era atît de stranie, încît băiatul trebuia să fugă din cameră la auzul ei. Yeti apăreajmereu pe zăpadă, se bătea cu pumnii-n piept şi urla... Adversarul căpitanului era unul Mortimer, care-şi băga nasul peste tot, dar era mereu învins. O dată-1 prinsese chiar pe căpitan şi-l băgase într-o cisternă cu apă, dar căpitanul respirase prin pipă şi scăpase.
    Nici nu terminase bine covoraşul de hîrtie lucioasă, roşie, că auzi din sufragerie: „Mirceaaaa, hai la masă!" Dar nu se grăbi să se ducă. Suflă peste covoraş, să se usuce pelicanolul mai repede, şi-l puse pe lada de la studio. El se sui-n pat şi-ncepu să
202
  desfacă în jurul lui cărţile de joc cu „Animale din continente". Le punea să se bată una cu alta, babirusa cu facocerul, lupul cu pungă cu iacul, aşa că bietele animale nu mai arătau prea bine. Cel mai mult îi plăcea şerpaşul, un fel de vultur mai nobil, la picioare semăna cu magistrul Paganel. Pe spate, ca şi cărţile de joc de la „Păcălici", aveau tot felul de date despre animalele din poză, unde trăiesc, cu ce se hrănesc... Le ştia acum pe de rost, tot aşa cum, cînd îi cumpăraseră jocul în bucăţele cu Albă-ca-Ză-pada şi cei şapte pitici, îi uimise pe ai lui cum făcea jocul şi cu piesele pe spate, numai după forma bucăţelelor. Cel mai enervant joc era „Piticot", fiindcă acolo depindeai de ce dădeai cu zarul. Te tot chinuiai să înaintezi cu pionul tău pe spirala numerotată, şi tot dădeai înapoi sau stăteai un joc cînd nimereai într-o căsuţă rea. Dar era atît de frumos colorat şi-avea peste tot imaginea piticului cu sania trasă de iepuraş...
     Acum trebuiau să se bată pantera neagră cu puma. Le ciocni bine cap în cap pînă ce puma, bineînţeles, ieşi învingătoare, căci cealaltă era aşa neagră şi urîtă, că lua bătaie de la toate animalele, chiar şi de la koala. Doar şarpele boa mai mînca atîta bătaie. Lui Mircea-i era antipatic din cauza cîntecului lui Jean: „în fluviul Congo de vrei să faci baie, / Un şarpe boa te-apucă de... olari-olari-olari-o!" Erau multe strofe, şi peste tot cuvîntul urît era-nlocuit de „olari-o". Doar Lumpă îl spunea mereu, oricum, rînjind: „De coaie, de coaie!" şi lua şuturi de la toţi, dar nu-i păsa, rîdea. în cîntec mai era: „în Franţa pe stradă se zice bonjur,/ La noi se traduce pupa-m-ai în... olari-olari-olari-o!" Gel mai mult îl mira pe Mircea strofa cu „Ştefan cel Mare în luptă la Soci/ A prins o turcoaică şi-a tras-o de... olari-olari-olari-o!" Ştefan fusese un voievod foarte viteaz, doar că era mic de statură. Dumitru Almaş povestea în Stejarul din Borzeşti cum Ştefan, pe cînd era copil şi-i ziceau Ştefăniţă, se juca de-a moldovenii şi tătarii cu copiii, şi au prins pe hanul tătar, care era tot un copil, şi l-au legat de-un stejar, stejarul din Borzeşti. Şi deodată au venit tătarii cei adevăraţi, şi copiii au fugit, dar cel legat de stejarul din Borzeşti a rămas. Pe el l-au ciuruit cu săgeţile. Atunci şi-a jurat Ştefăniţă să scape ţara de tătari. De-asta era atît de tîmpit cîn-tecul: de ce să prindă Ştefan turcoaica şi s-o tragă de floci ? Şi ce căuta ea pe cîmpul de luptă ? Dar era şi comic tocmai de asta,
203
  fiindcă era tîmpit. Jean spunea cele mai mari porcării, dar atît de vesel şi mucalit, că rîdeai şi tu cu el. Pe cînd, dacă zicea Lumpă ceva, chiar dacă nu era cu porcării, părea ceva urît şi copiii se supărau. O dată Simfonia se certase cu Luţă, dar mai mult în glumă, şi se-njurau: „Pizda mă-ti!", spusese unul. „Ba a mă-ti, că-i mai grasă/ Şi-o mănînci cu sos la masă!" răspunsese celălalt. „Da’ a mă-ti ce-are, e ocupată de fascişti ?" „Ia nu te mai lega de mama !" La care Lumpă se băgase şi el: „Se leagă de mă-ta cu sfoară", şi-l bătuseră amîndoi.
     Tatăl lui apăru în uşă încruntat: „Aştepţi lăutari?" „Vin, vin", spuse Mircea, şi trecînd cu sfială pe lîngă el merse în sufragerie. „Ia vezi, crezi că dacă eşti pionier nu mai poţi s-o-nca-sezi ? De-acum, tocmai, trebuie să fii mai cuminte, mai ordonat... Trebuie să dai exemplu altora." Se aşezară la masă, dar se uitau mai departe la televizor, unde vedeai muncitori pe schele, apoi nişte sonde... Şi la film se dădea întîi jurnalul, unde vedeai mereu imagini de pe ogoare, cu secerătoarele înaintînd prin lan, apoi nişte fabrici... Te uitai, fiindcă tot n-aveai ce face pînă-nce-pea filmul. Mama aduse mîncarea. Era mîncare de prune uscate cu orez, tata-i zicea mereu să nu mai facă mîncăruri de-astea ţigăneşti, mîncare de gutui, prune cu orez, colarezi... Ăştia erau cea mai ruşinoasă mîncare, mama-i spunea mereu lui Mircea să nu spună nimănui că o găteşte. Erau de fapt nişte cocoloaşe de făină plutind într-un lichid gros, lăptos, ca de mucenici. Copilului îi plăceau destul de mult, ca şi celelalte. „Lui tata nu-i plac fiindcă el e bănăţean şi astea-s mîncăruri munteneşti, de-aci, de la noi. Ce-am păţit pînă l-am hotărît să guste măcar ciorba cu borş... De cîte ori n-am aruncat-o la ghivetă, că nici nu vroia să se atingă de ea... Ce mai plîngeam, ce ciudă-mi era! Şi-acuma bea borşul gol, de nici nu mai am ce pune-n ciorbă." Mîncau sporovăind, Mircea le povestea pentru a nu ştiu cîta oară cum îi pusese tovarăşa cravata la gît, apoi ce-i făcuse Porumbel. Din mîncare agăţa numai prunele, care se umflaseră de ziceai că-s proaspete, şi lăsa orezul neatins. Dar acum mama parcă avea ceva, era distrată şi cu ochii în gol. Tata era doar în maieu, slab de-i numărai coastele, şi ţinea un picior pe scaun. Avea chiloţi de pînză, pînă aproape de genunchi, ca fotbaliştii. Li se şi zicea „chiloţi gen Dinamo Moscova". Ei ţineau cu Dinamo. Jumătate
204
  din copii ţineau cu Dinamo şi jumătate cu Steaua. Şi cînd jucau fotbal, echipele le numeau tot Dinamo şi Steaua. Pe Mircea, fiindcă nu ştia să joace, îl puneau mereu în poartă. Dacă se nimerea să se lovească mingea de el, însemna că apărase şi toţi îi strigau „Bravo, bă!“ Dar dacă mingea intra-n poartă, îi strigau „Boule! Dacă mai iei un gol ieşi afară !" Cînd se săturau de joc, copiii se adunau în jurul lui Mimi şi Vali şi vorbeau despre fotbal. Mimi zicea că fotbaliştii de-acum erau nişte nenorociţi faţă de ăia care jucaseră mai demult. Cică pe vremuri fusese unul Dobai, care avea un şut formidabil, toţi îi ziceau Tunarul. Şi cică o dată a venit la noi o echipă de prin Africa, şi ăştia aveau în poartă o gorilă adevărată. Stătea gorila pe bara de sus şi cum venea o minge, hop, se arunca şi-o prindea. Nu puteau să le dea nici un gol. Pînă s-a enervat Dobai şi cînd a tras un şut, a băgat-o pe gorilă cu tot cu minge-n poartă, de i-a scos şi maţele. A murit gorila chiar acolo, pe loc. Tatăl lui Mircea îl luase pe „Dinamo" la meci de cîteva ori. în faţa stadionului erau cozi foarte mari la bilete. Stăteau mult acolo şi toţi oamenii vorbeau despre fotbal, despre echipe şi jucători. Mircea locuia pe scară cu un fotbalist care era-n echipa naţională, Popa de la Dinamo. Venea mereu beat. Avea o fetiţă foarte drăgălaşă. Ce de jucării îi aducea din toate ţările! După ce luau bilete, tata se oţăra că le băgau pe gît şi un program de doi lei cu numele jucătorilor şi nişte poze din care nu se-nţelegea nimic. Apoi, o dată cu sute de bărbaţi, intrau pe poarta stadionului. Ce statui ciudate erau în parc! Atleţi şi boxeri de bronz, gimnaste de piatră... Lui Mircea-i era mereu teamă că, trecînd pe lîngă ele, statuile i-ar putea şopti ceva... sau l-ar atinge cu degetele pe umăr... Stadionul era uriaş şi se umplea tot, de nu mai aveai loc să arunci un ac. Mii şi mii de bărbaţi în cămăşi albe, toţi cu părul pieptănat pe spate, ca al tatălui său, toţi cu obrajii verzui, bărbieriţi cu lame proaste, toţi mîncînd seminţe şi scuipînd cojile-n jur. Mircea nici nu era atent la ce se-ntîmpla pe teren. Jucătorii care fugeau acolo erau mici ca furnicile. De-aceea tresărea mereu cînd cei din preajma lui săreau în sus înjurînd şi urlînd ca nebunii. „Băăăă! Futu-ţi morţii mă-ti cu cine te-a-nvăţat fotbal!" zbiera cîte unul la arbitru, mai tare decît ai fi crezut că poate striga un om. Mult mai mult îi plăcea pe stadion seara, cînd se dădeau acolo filme în aer liber. Ecranul
205
  era sub cerul uriaş, încă albastru cînd intra lumea, dar tot mai trandafiriu către apus. Răsăreau uneori luna şi stelele şi tot era prea lumină ca să-nceapă filmul. Printre băncile curbe umblau ţigănci cu seminţe, şi aerul mirosea a liliac. Vreun sfert de oră din film nu vedeai decît nişte umbre vag colorate pe ecran, din care nu-nţelegeai nimic, fiindcă te tot apărai de ţînţari, dar apoi întunericul venea, albastru catifelat, vocile se auzeau zbîrnîit din boxele străvechi, cerul se umplea de stele, filmul curgea în lumea lui, iar Mircea rămînea singur în tribune, uitîndu-se aproape numai la cer, uimit şi fericit cînd mai cădea cîte-o stea, lăsînd o dîră lungă în urmă. Scaramouche se duela, se-ndrăgostea, se deghiza-n măscărici, apoi scria pe ecranul negru FIN şi ecranul se stingea. Lumea se-ngrămădea ca oile spre ieşirea slab luminată de un neon. Plopii din depărtare acopereau şi descopereau stelele.
     „L-am visat pe tătica", zise deodată mama. La televizor vorbea de cîtva timp o prezentatoare, Sanda Ţăranu, vorbea de nu se mai termina. Nu se ştie ce film trebuia să urmeze şi ea se apucase să-l povestească dinainte. „Parcă pe cine puteai tu să visezi..." îi spuse tatăl, plimbînd o prună prin farfurie. „Da, dragă, mereu mă visez la Tîntava, nu ştiu de ce. Şi mă visez copil sau fată tî-nără, şi totul e chiar aşa cum era atunci, înainte de război, mămica şi tătica sînt tineri, cum erau... Vasilica şi Anica sînt cu cozi, în haine de la ţară... Să vezi, Costele, se făcea că eram acasă, în casa veche, dinainte s-o facă pe asta de-acum (asta e de prin H0-H1...). întorceam ceasu-ăla mare de tablă din tindă, ăla pe care e o locomotivă. Cînd, intră mămica şi-mi spune: « Marioaro, aici miroase a mort.» Şi-atunci mi-am dat seama că mirosea a hoit, da ştii cum, să-ţi mute nasul din loc. «Ia vino cu mine », mi-a zis, şi-am ieşit cu ea-n curte. Şi era aşa, un vînt şi-un cer do parcă sta să ningă... Ne-am dus în şopron, dar parcă nu era şopronul nostru. Era gol şi pustiu, şi pe pereţi erau numai icoane. Era ca un fel de biserică, dragă..." „Păi da", zise tata, plictisit. „Şi nu ţi-ai făcut şi tu nişte cruci, acolo ?" „Nu, stai să vezi. Brrr, uite, şi-acum mi s-a făcut pielea de găină. Şopronul era pustiu, erau doar roţi de păienjeni pe la colţuri. Şi se făcea că acum eram singură şi mi-era frică, nu mai ştiam cum ajunsesem pe-acolo. Şi deodată se deschide, dragă, o uşă şi vine la mine o femeie în că-
206
  maşă de noapte largă şi boţită, cu un snop de flori în braţe, flori de cîmp de toate felurile, abia le putea duce de multe ce erau. Şi se opreşte-n faţa mea şi-mi aruncă toate florile alea la picioare. « Marioaro », zice,«ia lopata şi dezgroapă-1 pe tătica.» Şi-a plecat, n-am mai văzut-o. M-am uitat în jur şi am văzut o lopată, am luat-o şi m-am întors în casă. Ştiam acum că de-aia miroase-a hoit în tindă, că era tătica-ngropat acolo, Doamne, iartă-mă! Multe prostii mai visează omul..." „Chiar că prostii", făcu tatăl atît de caraghios, că Mircea pufni în rîs. Dar mama nu-i dădu atenţie. „Şi-ncep să sap, dragă, acolo-n podeaua de pămînt, sap ce sap şi dau, aşa, de-o ladă. Ridic capacul şi... of, Doamne, iartă-mă!" Şi-ncepu deodată să plîngă, cu faţa-n palme. I se zguduia tot trupul. Copilul încremenise, cu lingura la gură. Tata se oprise din mîncat şi se uita nemulţumit la ea: „Hai, hai, potoleşte-te o dată!" „Era Dumnezeu, cu barbă albă şi-n odăjdii, ca-n icoane... şi cu Evanghelia deschisă pe piept... Şi se uita drept în ochii mei şi zicea: « De ce m-ai îngropat, Mario ? De ce m-ai îngropat? » Doamne! Doamne, iartă-mă!" „Bîzzzz... bîzzzz...", o imită tatăl, făcînd o figură lungă ca a lui Stan cînd se smiorcăia. „Fi-v-ar tîmpeniile să vă fie, că nu mai scăpaţi o dată de ele! V-au băgat bine popii-n cap toate prostiile!“ „Doamne miluieş-te...", începu şi Mircişor, dar tatăl se răsti şi la el şi după-aia spuse sever: „Ia, gata, de-acum ne uităm la film!" Mama, încă sus-pinînd, fugi în bucătărie şi nu mai ieşi de-acolo. Mircea se uită ce se uită la film şi-apoi se duse după mama lui.
     Dar în bucătărie nu era nimeni. încă mestecînd, băiatul rămase mirat în mijlocul odăii, între bătrînul bufet verde şi masa, cu muşamaua tăiată de cuţite, de care era prinsă o maşină de tocat. Deasupra aragazului, din găurile de aerisire îmbîcsite de fum, ieşeau şi umblau pe perete viespi mari, care nu-şi aflaseră încă odihna. Uşa balconului era închisă: mama nu putea fi acolo. Atunci nu putea decît să se fi topit în văzduh. „Mama!", strigă încet, uitîndu-se zăpăcit în jur. Pe aragaz, într-o cratiţă mare, era încă o grămadă de mîncare de prune, să le mai ajungă vreo două-trei zile. „Da, Mircişor, sînt aici", se auzi djn cămară. Bineînţeles! Că doar nu făcuse aripi să zboare. Merse şi-o trase afară, de mînă, din cămara îngustă, ocupată aproape cu totul de un raft plin de sticle goale, oale de lut, borcane cu nu se ştie
207
 ce, pungi dezumflate de făină... Avea obrajii uzi şi se ştergea cu palmele la ochi. ^Taică-tu ăsta... parcă ce ştie el ?" Se aşeză pe un scaun, cu Mircea-n braţe. Mirosea toată a prune uscate şi a rîntaş. Copilul se mira uneori cît putea să fie de slabă. O dată, la şedinţa cu părinţii, rămăseseră şi copiii puţin în clasă, fiecare în bancă cu mama sau cu tatăl lui. Şi mama lui era cea mai slabă dintre toate mamele, îi puteai număra vertebrele la ceafă, sub părul făcut coc. Şi avea obrajii atît de scobiţi, cu pielea moale... Şi buzele palide, chiar dacă, rar de tot, dădea cu puţin ruj. Iar părul ei spălăcit era subţire ca pînza de păianjen. „Ce ştie el ? El parcă acolo s-a născut, la şcoala lui de ziarişti, nu la Banat. Da* maică-sa, cînd a venit la noi anuJ trecut, ţii minte cum stătea în genunchi serile, în cămaşe de noapte, şi se ruga la capul patului ? Mircişor, io nu te-am învăţat să spui Doamne-Doamne la culcare, că sînt alte vremuri acum, da’ nu-mi place să rîdă de obiceiurile astea cu care noi am crescut... pe care mămica, Dumnezeu s-o..." începu să plîngă din nou. Lui Mircişor îi era milă de mama lui în împrejurări din acelea. De Paşti, de pildă, vopsea şi ea cîteva ouă, cu multă osteneală, în cutii de conserve în care punea vopsea Gallus de mai multe culori. Şi urma masa, cu cozonac, cu ouă, cu vin, cu lucruri mai bune ca de obicei. Bineînţeles că de biserică nici nu putea fi vorba. Dar venea momentul cînd trebuiau să ciocnească ouă, şi-atunci tatăl lui devenea deodată ciufut, ca atunci cînd nu mai avea ţigări. „Ia hai", zicea veselă mama, „Hai să ciocnim, Costele, hai noi mai întîi! Cu ce dai, cu capul sau cu fundul ?" Mircea studia îndelung ouăle, ca să-l găsească pe cel mai tare. „Hai, Cristos a-nviat!" la care tai-că-su răspundea mereu, făcîndu-i cu ochiul lui Mircea: „Cine l-a văzut ?" şi, pac! turtea oul mamei, de jos în sus. „Hai, mă, păgînule, ce-are dacă zici şi tu, ca oamenii, « Adevărat a-nviat» ? E aşa, o tradiţie, parcă trebuie să crezi ?" Mereu ieşea scandal de la ciocnitul ouălor, şi ziua de Paşti, care-ncepea aşa de frumos, se irosea pînă la urmă întotdeauna. „Ia mai lasă-mă-n pace! Du-te şi ciocneşte cu popa Ciocoiu ăla al vostru care-ţi dădea premiu-ntîi la şcoală, nu cu mine!" Ca să scape de gălăgie, anul acela de Paşti hotărîseră să ciocnească fără să mai spună nimic. Şi cînd venea popa cu botezul era cîteodată scandal. Cînd era tata acasă, se ducea la uşă şi spunea din dosul ei: „Nu primim!",
208
  uneori adăugind grav: „Noi avem alte convingeri!", ceea ce-i plăcea lui Mircea foarte mult, i se părea cumva nobil. Dar mamei, dacă era singură acasă, îi era ruşine să nu deschidă, aşa că de vreo cîteva ori Mircişor, doar în chiloţi şi-ntr-un maieu jerpelit, cum stătea prin casă, trebuise să pupe şi el cruciuliţa şi să primească-n creştet stropii de apă cu miros de busuioc. Un popă într-un apartament de bloc era curios şi nelalocul lui, copilului i se făcea şi frică... Zdrăngăneau geamurile cînd cînta, şi tot ce zicea, şi hainele lui largi şi sclipitoare erau parcă dintr-un vis... Mama-i zicea „părinte" şi-i săruta mîna, ceea ce-1 umplea de indignare pe copil. Popii erau nişte paraziţi care nu munceau nimic, spuneau de două ori „Doamne miluieşte" şi-ţi luau banii. Şi tatăl lui se supăra de cîte ori mama-1 primea pe popă cu botezul. Noroc că era doar o dată pe an. Tovarăşa Dogaru, la şcoală, îi încredinţase de multe ori pe copii că Dumnezeu nici nu există. Cea mai bună dovadă, zicea, era că Gagarin fusese-n cer (sau în cosmos, cum se spunea acum) şi nu-l văzuse pe-acolo. Şi-atunci nici Cristos nu putea să fie fiul lui, nici Maica Domnului, maică-sa, şi-aşa mai departe. Nici sfinţii nu existau. Dar mama îi povestea de multe ori, cînd venea vorba de şcoală, cît iubise ea şcoala, cu cît drag stătea şi citea cînd o trimiteau cu vaca pe islaz. Cît de mult ţinea popa din sat, popa Ciocoiu, om cu două facultăţi, la ea şi la Vasilica, mereu primele la învăţătură. Şi, mai cu jumătate de gură, dar încăpăţînat, mai spunea mereu ce mult îi plăcuseră orele de religie de la şcoala din sat. Mircea rîdea mereu cînd auzea asta, „ore de religie". I se părea de necrezut să vină un preot în clasă şi să-nceapă să cînte pe nas. „Dar nu, Mircişor, nu cînta, ne povestea multe lucruri din Evanghelie, viaţa lui Isus Cristos, erau lucruri aşa de frumoase..." Mircea însă-şi acoperea urechile şi nu vroia să mai asculte. Pentru el toate erau ca păcăleala cu Moş Gerilă, în care credeai cînd erai mic şi-apoi rîdeai de cei care încă mai credeau. Pe cînd taică-su mai lucra încă la Atelierele I.T.B., muncitorii şi copiii lor fuseseră chemaţi să se-ntîlnească cu Moş Gerilă în sala de festivităţi a-ntreprinderii. Fiecare copil urca pe scenă, spunea poezia şi primea un dar. L-au suit şi pe Mircea, care avea doi ani şi jumătate, dar cînd a dat cu ochii de Moş Gerilă, copilul a-nceput să urle din toate puterile: moşul ăla al lor avea barba lui naturală,
209
  neagră pana corlpului! Mama plecase cu copilul la subţioară din sală. Pînă-acasă Mircea o ţinuse într-un urlet. Tot ce ţinea de religie se amesteca, pentru el, în mod ciudat, cu icoanele de deasupra paturilor pe pari văruiţi de la Tîntava: Arhanghelul Mi-hail, Dumnezeu Tatăl, zecile de sfinţi care-şi turteau aureolele unele-n altele, toţi în straie de azur şi purpură, toţi pe un fond siniliu scrijelit cu, un scris strîmb. Pozele de pe acelaşi perete, colorate cu mîna, înfăţişînd militari şi ţărănci, în rame de sticlă pisată sub ştergare de borangic, odaia umbroasă cu pămînt pe jos, lampa cu sticlă din perete, oglinda înclinată şi grinzile cu busuioc ale tavanului, crengile părului, pline de pere mălăieţe ciugulite de păsări, bătînd în geamul îngust şi zăbrelit, toate acestea-nsemnau pentru Mircişor o lume enigmatică, de care-i era puţin teamă, dar după care şi tînjea într-un fel. Cît de uimit fusese cînd aflase din întîmplare primele lucruri despre Isus pe care el le putea înţelege, pentru că se potriveau cu ce mai ştia şi el! O dată, după ce fusese cu mama lui la Muzeul Satului, ieşiseră pe altă parte şi se rătăciseră pe nişte alei umbroase. Dăduseră acolo peste un fel de capelă veche, părăsită. Mircea aruncase o privire-năuntru şi rămăsese foarte mirat. Pe peretele capelei era o mare pictiiră lucioasă, cam ca acelea de pe pereţii Policlinicii 10, undezi duceau cînd era bolnav. Dar, bineînţeles, aici nu erau pictate gîze, flori uriaşe şi spiriduşi coborînd pe o rază de soare, ci un mormînt deschis şi un bărbat în veşmînt alb, însuşi Isus, ridicîndu-se-n aer biruitor şi binecuvîntînd cu o înfăţişare severă. în jurul lui era un fel de cerc de lumină. Neaşteptat şi straniu era însă că în jurul mormîntului dormeau trîn-tiţi pe unde apucaseră cîţiva soldaţi romani. De fapt, vreo doi se treziseră şi se uitau orbiţi şi înspăimîntaţi la Isus. Nu era nici o-ndoială că erau romani, erau îmbrăcaţi exact ca în cartea de istorie de-a patra, cu coifuri, zale şi scuturi dreptunghiulare, tot ce trebuia. Şi suliţe lîngă ei. Copilului nu-i venea să creadă. „Marnă", întrebă el, „Isus Cristos a trăit pe vremea romanilor ?" Mama nu ştiuse să-i spună, dar nu credea. Isus fusese Dumnezeu, nu trăia aşa, pe o vreme, ca oamenii. El era în icoane, pe altă lume, cu Maica şi Taica lui şi cu sfinţii. „Ei, mamă", zisese ea şi de data aceea, ca de-atîtea ori, „ce mi-ar fi plăcut şi mie să citesc şi să ştiu mai multe, aş fi vrut să ies şi eu învăţătoare...
210
  Dar atunci erau alte vremuri. Ştiau oamenii de-nvăţătură ? Parcă-1 aud pe tătica:« Las’> că nu te fac preoteasă! » Şi la şcoală mergeam aşa, iarna, cînd nu aveam nimic de făcut. Cum se desprimăvăra, la muncă, la grădină... sau du-te cu vaca la păscut. N-aveai nici trei ani cînd o luai de funie. Vai de lume... Atît am făcut şi io, patru clase, şi dup-aia nu m-a mai dat la şcoală. A venit războiu\.. Mătuşi-ta Anica a rămas în sat, că se măritase, şi io cu Vasilica ne-am dus la Bucureşti, ucenice. Atît ne-a fost învăţătura. Dup-aia mi-am completat şapte clase, da’ mai mult de formă, o dată cu toate fetele de la noi, de la « Donca Simo »."
     Tatăl apăru şi el după o vreme, spăşit. „Mărie şi Mărioarăăăă", îi cîntă ca-ntotdeauna cînd vroia să se-mpace, „Ochii tăi mă bagă-n boală". „Ba-n oală", strigă şi Mircea şi mama-ncepu să rîdă, şi deodată totul era din nou bine. „Ce ziceţi să mergem şi noi la circ, să vedem spectacolu-ăsta nou ?" le spuse tatăl, şi bucuria lui Mircea nu mai avu margini. Cum stăteau chiar lîngă Circ, vedeau oricum toate spectacolele, dar ce-avea a face ? Era nemaipomenit. „Eu mă duc mîine cu copiii la menajerie, să vedem animalele", îi anunţă Mircea. „Da, dragă, au nişte lei, tigri, ce-or fi, că rag toată ziua de bagă aleea-n sperieţi. Zicea ieri ma-dam Guruianu că nici nu putuse să stea pe bancă de frică. Mai ales cînd le dă de mîncare rag ceva de groază..."
     Mama se-apucă să spele vasele iar tatăl, cocoţîndu-şi ambele picioare pe scaun, ca un indian bătrîn, rămase cu ochii-n gol. Era ciudat de frumos cînd încremenea cîteodată aşa. Părul îi era atît de negru, cu firul atît de gros, încît, cum era dat pe spate, cu doar cîteva şuviţe atîrnîndu-i pe frunte, îi schimba toată faţa într-un fel de mască palidă, de o ciudată nobleţe, în care doar ochii luceau şi ei negri catifelaţi, ochii altcuiva parcă. Şi Mircea rămînea adesea cu ochii în gol, exact ca tatăl lui, şi trebuia uneori zgîlţîit ca să revină pe lume.
     Aveau să meargă la circ, ce grozav, aveau să-l vadă pe Yoga Omul Şarpe! Fiindcă pe noul panou dintre castani, din faţa Aleii Circului, între urşii pe monociclu şi acrobatele cu pulpe groase, în ciorapi de plasă, primul nume de atracţie dintr-o lungă listă era al acestui Yoga Omul Şarpe, scris cu litere mari şi groase. Yoga era şi el desenat în afiş: îşi ţinea picioarele după cap şi stătea în mîini, semănînd cu un fel de păianjen strîns ghem.
211
  Pe cap avea un turban cu o piatră mare, strălucitoare, în frunte, un cristal cît cel pe care Mircea-1 găsise anul trecut în ariciul verde al unei castane dezghiocate. Toţi copiii de la bloc vorbeau despre el, le plăcea numele lui, Yoga, şi-ncercau să ghicească de ce i se zicea Omul Şarpe. Unii ziceau că se-ncolăceşte ca un piton, alţii că dresează şerpi. Jean zicea că-i spune aşa fiindcă o are lungă şi groasă ca o anacondă. „Să vedeţi că o să şi-o scoată din chiloţi şi o să şi-o arate la toată lumea, ca pe-o trompă de elefant!" Sau ca negrul Jim, se gîndea Mircişor, căruia prinţesa îi dădea tot felul de lucruri grele de făcut ca să nu se mărite cu el, să-i aducă tot felul de perle şi lănţişoare, dar el le aducea, şi-atunci i-a zis: „Mă mărit cu tine dacă o ai lungă de doi metri." Şi cică Jim: „Jim iubeşte mult la tine, taie cincizeci de centimetri!“ Fiindcă el o avea de doi metri şi jumătate, ce caraghios... Cum s-o cari după tine dacă e atît de lungă ? Poate ca paşa din „La paşa vine un arab": „Apare paşa în pridvor/ Tîrîndu-şi puia pe covor/ Şi coaiele în cărucior"... Dar nu se putea ca Yoga Omul Şarpe s-o scoată acolo, în faţa tuturor, fiindcă-1 lua miliţia. Mir-cea credea mai degrabă că-i zicea aşa fiindcă se-ncolăcea ca-n poză, îşi punea picioarele după cap... Şi totuşi, şerpii n-au picioare. Mai bine-i ziceau Yoga Omul Şopîrlă. Şi pe panou mai era trecut un număr „senzaţional" cu Piticele Jongleur de la Circul Mare din Moscova. Asta nu-l mai entuziasma atît pe copil. Cum ei locuiau lîngă Circ, vedea adesea pitici cu capul mare şi picioarele strîmbe mergînd şi ei la piaţă, cu sacoşele atîrnînd pe asfalt. „Oameni şi ei, săracii", zicea mama. „Nu te uita la ei, să nu se simtă prost." Şi ce mai era pe afiş ? Mai multe: dresuri de purici, clovni şi o formaţie muzicală din Cehoslovacia, No-Ko-Ţo (sau No-To-Ko ? sau Ko-To-No ? Era imposibil să ţii minte). Cînd Mircea avea cinci ani şi fuseseră prima oară la circ, tata rîsese de el, îi zisese la-ntoarcere că aveau să facă şi ei circ acasă: el avea să jongleze cu farfurii, Mircea avea să facă pe clovnul, „iar pe mămica o punem să sară-n plasă, desfacem o plasă de-a ei de rafie şi-o ţinem de capete, şi ea sare acolo, face tumbe..." Copilul crezuse, şi abia aştepta să ajungă acasă. Cînd i-au spus că e doar o glumă, a-nceput să urle şi să se tăvălească pe jos chiar acolo, pe trotuar. O-ncasase bine şi doar aşa se potolise.
212
     Mircişor trebuia să meargă la culcare, dar i-au mai dat voie să se joace jumătate de oră înainte să se culce. Aşa că s-a suit în pat, şi-a luat cărţile şi a-nceput să se uite pe ele. Nu aveau multe cărţi în casă. Era una care se numea Ce oameni, domnule! de Nicuţă Tănase. Avea pe copertă un tînăr care fuma aşa, cu obrăznicie. înăuntru erau nişte povestioare aiurite: „Cum am fost portţigaret", „Cum am fost centru atacant"... Nu se-nţe-legea nimic. Tatăl lui zicea că trebuie să rîzi cînd le citeşti, dar el nu rîdea. Doar o poveste era mai comică, cu un porc care dădea curent electric. Altă carte se numea Literatura romînă. Asta avea poze cu scriitori şi cu titluri de ziare. Sub titlurile de ziare scria „frontispiciu". De pildă, „Bluze albastre (frontispiciu)". Lui Mircea cuvîntu-ăsta-i plăcea grozav şi-l repeta tot timpul. Mai erau şi poezii. Unul dintre poeţi era Eminescu, al cărui chip îl ştia bine, îl găseai peste tot. Sub poza lui scria Mihail Eminescu. El fusese cel mai mare poet român, dar murise nebun. „Unde e multă minte, e şi prostie", zicea mama despre el. Lîngă poza lui era o poezioară: „Ai noştri tineri la Paris învaţă/ La gît cravatei cum să lege nodul/ Şi vin apoi de fericesc norodul/ Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă." Era şi un desen cu unul dintre aceşti tineri, şi semăna exact cu o oaie creaţă. Mai încolo mai era o poză cu nişte clădiri în flăcări şi un cer negru deasupra. Sub poză scria: „Parisul arde-n flăcări, furtuna-n el se scaldă,/ Turnuri ca facle negre troznesc arzînd în vînt." Poze cu scriitori erau multe. îi plăceau cei cu nume mai ciudate: Mihail Davidoglu, Olga Demetrius... Nici unul nu scăpase fără mustăţi, ochelari sau de-aia de pirat pe un ochi. Mai mult îi plăceau alte cărţi: Drumuri europene şi De la Polul Nord la Polul Sud. Astea aveau în mijloc poze: prima avea poze din Londra, din Viena, foarte frumoase, iar cealaltă poze cu foci, cu pinguini şi cu vînători de balene. Dar toate pozele erau alb-negru şi cenuşii, abia se desluşeau. Şi paginile cu ele se lipeau, fiindcă erau mai groase şi lucioase. Mai era o carte de Pop Simion, Ore calde> cu nişte muncitori pe schele, desenaţi ciudat, şi o alta, Thomas Alva Edison. Asta fusese inventator, inventase becul. Prima poză avea scris dedesubt „Tickerul de bursă", şi arăta un fel de aparat. Sub o alta scria „Atelierele din Menlo Park". Erau nişte case şi un gard. Edison însuşi apărea într-o poză, cu o
213
  pălărie de cow-boy pe cap. Tata-i spusese că era surd de-o ureche, îi trăsese unul o palmă peste ea. Dar era deştept. Cînd era copil, l-au găsit ăi lui stînd pe nişte ouă, să le clocească. La şcoală avea însă note proaste. El şi Lenin fuseseră cei mai deştepţi oameni din lume. Lenin era atît de deştept încît, cînd au făcut steaua roşie, au făcut-o-n cinci colţuri, fiindcă şi numele lui Lenin avea cinci litere. El rîdea foarte tare la teatru şi-i plăceau copiii. Era chel şi avea bărbuţă. Era mereu al treilea după Marx şi Engels în panourile de la 23 August, dar primii doi aveau mult mai mult păr. Marx, Engels şi Lenin. Ultima carte, singura pe care-o citise toată, era complet roşie şi scria pe ea Basme populare rofnîneşti. O citise încă din clasa întîi, îşi amintea cum stătea lungit pe lada de la studio, în faţa marii ferestre, şi citea pînă se-ntuneca. Atunci foile se făceau roz. La-nceput îi fusese foarte greu. Nu înţelegea multe lucruri. După unele cuvinte scria cîte o cifră mică, 1,2 sau 3. Ce era aia „coclauri2" ? Iar jos se trăgea o linie şi sub ea mai scria ceva cu litere mai mici, dar fără legătură cu povestea. învăţase însă repede să treacă peste lucrurile-astea. Erau multe poveşti atît de frumoase, dar şi înfricoşătoare. Erau mulţi împăraţi cu nume de culori, şi undeva era o rîpă, pe-acolo treceai pe Celălalt Tărîm. Acolo mişunau fiinţe rele, gheonoaie, scorpii, Statu-Palmă-Barbă-Cot, care fugea cu barba prinsă rntr-un copac... Erau zmei şi balauri, un şarpe care-avea o mărgică după măseaua din fundul gurii... Cînd ajungeai la el, după ce-i salvai fata, el îţi spunea să-i ceri ce vrei tu, aur, argint, cît vroiai, dar tu trebuia să ceri mărgică, fiindcă era fermecată... Mai erau munţi de sticlă, văi cu flori adormitoare, mănăstiri ce se legănau pe un pai. Cea mai lungă poveste era „Ileana Cosînzeana, din cosiţă ruja-i cîntă, nouă împăraţi ascultă". Avea 22 de pagini şi Mircea o terminase în vreo săptămînă. în „Pipăruş Pătru şi Florea-Nfloritu" cei doi voinici treceau prin ţara furnicilor şi prin cea a şoarecilor, care erau mari cît boii, şi ajungeau la bordeiul lui Ciută-Nevăzută. Şi Ciută-Ne-văzută avea o fată, care i-a salvat pe voinici, fiindcă Ciută-Nevăzută mînca oameni.
    Pe cînd răsfoia Basme populare romîneşti, intră în cameră mama lui. „Hai, la culcare, că e unşpe! Te-am lăsat o grămadă. Mîine-o să trag de tine să te scoli." Adună cărţile şi le puse pe
214
  ladă. îl înveli pe băiat, care se ghemui nemulţumit sub pătură. Decît să se culce, era mai bine orice. Ar fi preferat să-l bată amîn-doi părinţii toată noaptea decît să doarmă. De fapt, după ce adormea nu-i mai păsa, dar pîn-atunci era un chin. Lui Mircea-i era frică de nopţi şi de somn. De fiecare dată, culcat pe burtă între cearceafuri, simţind chiar şi cu pleoapele-nchise cum trec peste pereţi luminile de la maşinile de pe şosea, se gîndea că pînă dimineaţă era atît de mult timp, opt sau nouă ore... Ce-avea să facă el în vremea asta ? Unde avea să fie ? Prin ce coclauri necunoscute, rele, pustii avea să rătăcească ? Atunci îl apuca frica şi se silea să nu alunece-n somn. începuse să se gîndească şi la ce avea să fie după ce va muri. Atunci nu va mai vedea nimic, nu va mai auzi nimic, şi asta mii şi milioane de ani. Niciodată n-avea să mai existe. Atunci chiar că nu mai putea dormi. Deschidea ochii şi privea în jur tresărind. La el în cameră nu se făcea întuneric niciodată, fiindcă şoseaua lumina puternic din toate becurile de pe stîlpii dintre şinele de tramvai. Şi, dincolo de ea, lumina stins tot oraşul. Dar după o vreme se făcea linişte. Rar mai trecea cîte-o maşină sau, cu un zgomot înfiorător, un tramvai. Mircea se ducea atunci la fereastră şi deschidea panoul lateral. Stătea mult aşa, în liniştea şi vîntul delicat al nopţii. Iubea atît de mult oraşul acela nesfîrşit, pîlpîitor, era Bucureştiul lui personal, făcut cadou lui de ziua de naştere. Ştia fiecare vilă şi fiecare vîrf de platan ce ştergea cerul. Ştia luna mare şi îngheţată. Privea, sub razele ei, şirul lung de Crişti răstigniţi pe stîlpii de iluminat, de-a lungul şoselei curbe. Din coasta lor picura apă şi sînge pe pavajul dintre şinele de tramvai.
     în acea seară, pentru prima dată, mama nu-i mai spusese nici o poveste. „Gata cu poveştile, de-acum eşti băiat mare, pionier, e ruşine. Apropo, uite, ţi-am călcat din nou cravata, uite-o aici, o pun pe spătar." Dar Mircea nu se mai ridică din pat. Privi doar, desfăşurat deasupra sa, ca omuleţii de hîrtie de altădată, triunghiul care, în semiumbra camerei, era acum stacojiu ca vişina putredă. Mama-1 pupă şi-i zise ca de obicei „Noapte bună, somn uşor,/ Şapte purici pe-un picior". După ce ea ieşi din cameră, încercă o vreme să-şi spună singur, mai departe, povestea despre ţara Tikitan, pe care mama i-o zicea de atîta vreme, dar nu-i veni nimic în minte. Adormi apoi şi visă. Trecea prin spatele
215
  blocului, în dreptul Scării 5. „Aici n-am intrat niciodată", îşi spuse. „Cum o fi scara asta ?" Intră în hol şi urcă scările pînă la lift. Totul era-ntunecat, pustiu şi mare, foarte mare. Chemă liftul şi intră. „Să urc la-ntîmplare, de pildă la etajul patru." Apăsă la patru, dar liftul nu opri acolo, ci merse pînă sus. Cînd deschise uşa de fier, se făcea acolo, la opt, un fel de hală largă de ciment, cu dungi de umbră pe pereţi. îl copleşi teama. Făcu cîţiva paşi pe enormul palier fără uşi. Pînă şi uşa liftului dispăruse după o vreme. Cum avea să se mai întoarcă ? Şi deodată de undeva apăru Porumbel, cu craniul lui mare lucind în întuneric. Avea-n mînă o bardă cu tăişul însîngerat. Mircea o luă la fugă disperat, încercînd să ţipe şi nereuşind, cu Porumbel după el. Văzu deodată scările şi se năpusti-n jos pe ele, sărind cîte două-trei trepte o dată. Palierele pe lîngă care zbura erau de asemenea fără uşi, din beton grosolan, ca de bloc nefinisat. Auzea tropăitul lui Porumbel tot mai aproape în susul scărilor. Cînd se simţi apucat de cravată (acum îşi dădu seama că e-mbră-cat în pionier din cap pînă-n picioare), se prăbuşi pe trepte. Nodul cravatei îl sufoca, îi intrase adînc în carne. Porumbel era deasupra lui o statuie imensă, cu barda ridicată. Izbi din toate puterile în creştetul copilului, care simţi cum îl copleşeşte un fel de fericire sfîşietoare. Ţeasta i se sparse-n mii de ţăndări şi începu să izvorască din ea, nestăpînit, lumină.
                  C.
                  ijoile stătea pe bancă, în curtea devastată din faţa casei ei de pe Tunari, şi amurgul reflectat în rochia ei albă de dantelă îi împrumuta o nuanţă de floare de cireş. Aştepta acolo, cu mîinile-n poală, cu bărbia timidă ca de fetiţă, mare şi pufoasă păpuşă cu ochi făcuţi nu ca să vadă, ci ca să reflecte-n lucioasele lor cercuri căprui buruienile, casa ruinată, cu o scară ce nu ducea nicăieri lipită de zid, gardul de fier forjat şi puţinele tramvaie ce treceau huruind pe strada din faţă, zguduind din temelii bătrînele clădiri. La gît, atîrnat de un şnuruleţ de piele, Soile avea un medalion emailat, prins într-un cadru de filigran de argint. în ovalul său era pictată Soile, stînd pe bancă, mare, pufoasă, neajutorată, în faţa casei ei vineţii cu o scară ce nu ducea nicăieri. Purta la gît un medalion în al cărui oval se vedea Soile, în rochie de dantelă albă, pe care lucea emailul unui alt medalion, în care, în faţa casei ei, Soile... Chiar şi al miilea medalion era la fel de limpede ca şi primul şi ca imaginea adevăratei Soile, ce aştepta în amurg, răspîndind un miros de piele caldă, foarte uscată şi de singurătate, în faţa casei ei ruinate de pe Tunari, casă de culoarea lupusului eritematos.
    Soile se născuse chinuitor de greu, lăsîndu-şi mama schilodită pentru totdeauna. Capul ei mare, însîngerat, cu fire de păr lipite de ţeasta murdară de meconiu, dislocase cu un troznet de oase fluturele iliac ce-o purtase pînă atunci, tandru, între aripe. Craniul fetiţei, moale ca un ou de broască ţestoasă, suferise şi el presiuni şi deformări tragice în tunelul de carne şi pieliţe prin care alunecase. Dar supravieţuiseră şi copilul, şi mama, chiar dacă mama avea să poarte de-atunci pentru toată viaţa un corset
217
  de plexiglas pe sub rochie, închis cu un mecanism complicat, iar fata avea să crească blîndă şi lipsită de voinţă ca un lujer de plantă.
     După ce spălaseră cu un burete trupul chinuit al fetiţei, încă ataşat de vulva sfîşiată a mamei cu cordonul ombilical, surorile medicale îi observaseră albăstreala. Corpul copilului era ca de caolin bleu, şi pînă şi limbuţă şi cerul gurii, vărgat ca al pisicilor, erau albastre ca şi cînd ar fi mîncat afine. Medicii ştiau că era vorba de-o malformaţie a inimii, şi hotărîră să aştepte un an pînă la o eventuală operaţie. Dar după un an corpul Soilei deveni ca de jad semitransparent, iar prin cărniţa moale a pieptului ei se zărea zvîcnind ceva ce nu părea deloc o inimă. Acea pată de întuneric îi trimitea în artere, pulsînd lent, un sînge otrăvitor. Urmă o operaţie dificilă, instrumente stranii clinchetiră ore-n şir deasupra trupului mic, pierdut pe masa cea albă. în loc de inimă, o tarantulă grea, deconectată de la sistemul circulator al fetiţei, îşi întinse ca o floare de mlaştină, în palma chirurgului, picioarele amorţite. Sări jos şi fugi peste blocul operator pînă fu prinsă la colţ şi capturată de sanitari. în locul păianjenului, în toracele Soilei fu aşezată, cu botişorul spre stînga, inima unui copil de sex masculin care se născuse o dată cu fetiţa, privise lumea, scuturase din cap în semn că nu şi închisese ochii pentru totdeauna. Vegetase apoi timp de un an conectat la un aparat greoi, dar cum creierul îi involuase spre un fel de conopidă, fusese desprins din acea fantomă de viaţă. Cu noua ei inimă băieţească şi cu transfuzii totale de sînge repetate lunar, Soile crescuse, mai întîi sub un clopot de sticlă, într-un mediu perfect antiseptic, apoi, după vîrsta de şapte ani, mamei i se permisese s-o ia acasă. Fetiţa avea să-şi aducă mereu aminte chipul încărunţit de suferinţă al mamei, lăţit pe toată curbura clopotului de sticlă, ca şi lucrurile strîmbe şi picurătoare din camera de spital. Cînd se-ntorseseră acasă, în Pobeda veche a doctorului, mama ţinuse tot timpul pe genunchi, acoperită cu o pînză-nflorată, cutia de cristal în care stătea ghemuită tarantula, obeză acum şi răspîndind deasupra pîntecului, la fiecare mişcare, o ceaţă de perişori veninoşi. De-atunci, de mînă cu fetiţa, avea să meargă în fiecare sîmbătă după-amiaza în Obor, la tîrgul de păsări şi animale mici, ca să cumpere cîte-o pereche de şoricei albi, cu
218
  labele şi boturile roze, pentru hrana păianjenului din terariul de cristal. în timp ce mama se tîrguia pentru şoricei, Soile privea peştii exotici, cu voalurile lor portocalii, din acvariile cu alge şi melci planaria, simţind că n-ar fi putut fi niciodată mai fericită decît dac-ar fi avut şi ea corpul plinuţ şi elastic al unuia dintre ei şi rochia graţioasă a cozii lui evanescente. Aşa ar fi vrut să trăiască, sub apă, într-un acvariu îngust, singură şi mută într-o lume mică, reflectînd-o pasiv în ochii fără pleoape.
     Lui Herman îi trebuiseră săptămîni ca să afle toate acestea, într-o seară ieşise să-şi cumpere ţigări. Traversase şoseaua în dreptul bodegii din colţ şi apoi strada Tunari, dar debitul era închis şi vînzătoarea în concediu de odihnă, după cum scria pe uşă. O luase-n sus pe Tunari, spre benzinărie. Ştia el, pe Emines-cu, un chioşc care ţinea deschis pînă tîrziu. Trecuse de gheţărie, de frizerie şi de şcoala veche. De-a lungul străzii patriarhale, cu salcîmi, se-nşirau construcţii ireale: case vechi de-un secol, dărăpănate, cu tencuiala stacojie, azurie, portocalie, înnegrită însă şi prăfoasă, cu gemuleţe sticlind în amurg ca nişte ochi de păsări, cu turnuleţe şi cupole caraghioase de tablă deasupra cărora, ca ornament, vedeai cîte-o măciucă plină de ţepi sau cîte-un înger de ipsos, cu aripile-ntinse. Pe la jumătatea străzii, pe partea dreaptă, zări deodată casa Soilei, în fundul unei curţi pe care Herman n-o observase niciodată pînă atunci, deşi trecuse pe-acolo de sute de ori. Şi n-ar fi remarcat-o, în mod sigur, nici atunci, dacă amurgul nu ar fi avut o foarte precisă nuanţă trandafirie şi dacă Soile, inventată parcă de acea unică densitate-a luminii, nu ar fi stat pe banca ei, în rochie de dantelă albă şi cu mîinile-n poală, arătînd mai neajutorată decît dacă ar fi strigat după ajutor în largul mării. Herman se oprise fascinat, foarte aproape de ea, dar despărţiţi de barele gardului de fier forjat. Stătuse acolo minute-n şir pînă cînd, parcă la o nouă schimbare a luminii spre un fel de purpură lichidă, Soile-ntorse-se încet capul spre el. „Mircea, a fost ca un vis străvechi, ca o amintire străveche. O ştiam pe Soile. Nu ştiu de unde, dar o ştiam. Ştiam bine faţa ei îmbătrînită înainte de vreme, bărbia tremurătoare, gura ei cărnoasă şi umedă de fetiţă, părul de sîrmă cenuşie. Ştiam şi casa, şi bucata de cer de deasupra, ca şi cînd ar fi fost părţi ale corpului ei, aripi sau creste ciudate, de stegozaur...
219
  Ştiam bucata aceea de lume, felia aceea de creier, grupul de neuroni care o secreta, îi ştiam pentru că erau ai mei, în adîncul minţii mele priveam petele acelea de suferinţă şi de magie. Am iubit-o pe Soile din prima clipă cînd am văzut-o, şi am iubit-o tot mai mult pe măsură ce, revăzînd-o în fiecare zi, mi-am reamintit-o tot mai mult, de parcă Soile cea de pe Tunari ar fi suflat uşor praful de pe Soile cea din centrul minţii mele pîn-ar fi făcut-o să strălucească şi, la rîndul ei, s-o lumineze tot mai mult, pînă la alb, la indistinct, la orbitor..."
     Trecuse apoi pe-acolo seară de seară, stătea acolo, cu mîini-le-ncleştate pe barele de fier negru şi o privea pe Soile, care-ntorcea mereu capul spre el, timp de o clipă, la aceeaşi nuanţă trandafirie a cerului crepuscular. Iar cînd amurgul căpăta culoarea păcurii incandescente, tivită către orizont de un galben subţire şi pur, apărea în pragul casei mama, gravă şi severă în îmbrăcămintea ei neagră, purtînd în mîini o mare carafă de sticlă, udă, plină de apă clătinătoare. Uda cu grijă muşcatele înşirate de-a lungul zidului casei, în ghivece sparte şi-n lădiţe de lemn putred şi-n oale cu smalţul dus de mult, şi, de fiecare dată cînd stropii gelatinoşi atingeau pămîntul, inflorescenţele de un roşu posomorit se-nsufleţeau şi căpătau exact nuanţa asfinţitului de peste acoperiş, aşa încît casa devenea un sloi uriaş, vineţiu, plutind în aer între două amurguri. în acea navă aeriană o conducea apoi pe Soile, luînd-o de mînă şi-naintînd încet, împreună, către uşă, ca două surori în rochii lungi, decupate pe zidul coşcovit, acoperit de molii de noapte. Cînd uşa se-nchidea-n urma lor, muşcatele se-aprindeau şi mai tare, ca nişte turbioane de foc, mugurii lor îndoiţi se-ndreptau şi deschideau şi ei petale de flacără pînă cînd, propulsată de jeturile incandescente, casa se ridica încet către cer, ivind din pămînt fundaţii prelungi şi însoţită ca o meduză de franjurile cablurilor electrice şi ale ţevilor de canalizare. Măreaţă şi singuratică, plutea zvîcnind deasupra oraşului pînă ce se topea în adîncul insondabil al bolţii, între primele stele.
     A doua zi casa era iarăşi la locul ei, ca şi Soile, ca şi Herman, care, strîngînd în pumni mereu aceleaşi două bare de fier forjat, o privea, aşteptînd momentul în care ea avea să-ntoarcă din nou capul. După multe seri de aşteptare, cînd memoria plas-
220
  tică a metalului pe care-şi ţinea mîinile produsese deja deformări adinei, şanţuri şi riduri pe suliţele de fier, aşa că amprentele lui se vedeau acolo ca pe nişte batoane de plastilină, un zîm-bet timid se imprimase şi pe faţa Soilei la vederea lui Herman, semn că o nouă fiinţă, alături de mamă, de păianjen şi de enigmaticul doctor, pătrunsese în viaţa ei. O nouă cută adîncă, verticală, apăruse însă şi între sprîncenele mamei, care-ntr-una din seri, cu carafa în braţe, se îndreptase încet către Herman, îl cercetase cu privirea fără să-i spună o vorbă şi se-ntorsese să-şi ude muşcatele. Ghiveciul uneia era spart, şi Herman putu să vadă, acolo unde lipsea un mare ciob de argilă, că floarea n-avea pă-mînt deloc, ci tot spaţiul din ghiveci era ocupat de rădăciniţe palide, filiforme, împletindu-se strîns ca un ghem de vinişoare şi păstrînd forma ghiveciului chiar şi acolo unde peretele lui lipsea. Floarea patetică se hrănea nu doar cu stropii gelatinoşi din carafă, ci şi cu o tulbure suferinţă. în seara următoare Herman deschisese poarta de fier şi pătrunsese-n grădină.
     Se aşezase, adînc gîrbovit, pe banca Soilei şi rămăseseră toată seara unul lîngă altul, privind înainte, ea cu mîinile-n poală, el cu mîinile pe genunchi, simţind pe toată suprafaţa palmelor textura uşoară a costumului cenuşiu, de vară, pe care nu-l mai îmbrăcase de mai bine de zece ani. Costumu-i era larg, făcea peste tot cute, căci alcoolul îi împuţinase trupul văzînd cu ochii, dar apele lui tandre, semilunele de ocru şi acaju ale materialului de bună calitate îi dădeau lui Herman o încredere-n sine sinucigaşă, pe care altfel n-avea unde s-o caute. Şi-n serile-acelea era atît de proaspăt ras, îneît pielea feţei îi devenise sticloasă, aproape ivindu-i muşchii striaţi dedesubt, nervii şi glandele salivare, încetase să bea, ca să nu ofilească femeia dulce de alături cu damful lui, şi parfumul cu care se dăduse, o colonie ieftină pentru după ras, îl împiedicase cîteva seri la rînd să simtă mireasma uleioasă de regina-nopţii pe care Soile o-mprumutase pe ascuns (avea să afle el mai tîrziu) de la mama ei, al cărei budoar de femeie singuratică adăpostea un număr surprinzător de flacoane şi creme, rimeluri şi rujuri, cleşti de curbat genele şi seringi de umflat buzele cu parafină, droturi pentru făcut bucle, pensule pentru pudrat obrajii, reţele pentru prins părul, precum şi şifoniere-ntregi de lenjerie intimă de dantelă, roşie, neagră
221
  şi sidefie, portjartiere complicate ca nişte harnaşamente, sutiene cu pemiţe-n interior, chiloţi ca nişte mici triunghiuri mătăsoase susţinute de aţişoare şi ciorapi de plasă ghemuiţi în ei înşişi, în cutii de pantofi, ca nişte broaşte rîioase. Dar în budoarul mamei Herman pătrunsese mult mai tîrziu.
     Urmaseră seri fericite. Herman îi vorbise Soilei şi ea-i răspunsese, şi vocea ei Herman şi-o amintea, „o ştiusem dintotdea-una, Mircea, voce de băiat dinainte de adolescenţă, voce dulce şi hîrîită de scopit, cu tonuri grave intersectate de mici triluri angelice, voce de rusalcă şi de păianjen. înainte ca măcar să deschidă prima dată gura îi auzisem vocea şi-i ştiam cuvintele. Vocea ei ajungea în aer păstrînd rezonanţa tuturor oaselor ei de hîrtie, în vocea ei îi vedeai scheletul fragil, uguind ca un diapazon. Vocea ei te fascina şi-apoi, după o nanosecundă, te-nspăi-mînta de parcă ai fi dansat cu cea mai dulce femeie din lume şi i-ai fi dat şuviţele aurii de păr peste ureche ca să-i săruţi lobul călduţ, cu perlă, dar ai fi zărit brusc două labe puternice de păianjen ieşindu-i din duetul auditiv, dintre pînzele sidefii întinse-n întreaga ureche. Crede-mă că înainte să-şi spună numele ştiusem că se numeşte Soile şi înainte să-mi povestească istoria ei o ştiam de parcă eu aş fi născocit-o, aşa cum uneori visez că ţin în mînă o carte minunată, scrisă de mine cîndva, fără să-mi pot aminti cînd am scris-o...* Vorbeau acum, în serile încă reci de primăvară, pînă cînd se-ntuneca, şi în crepusculul galben apărea mama Soilei, cu aceeaşi carafă udă, plină cu apă galbenă, învîr-tejită, şi atunci Herman o lua pe Soile de mînă - mîna ei grăsu-ţă, umedă, inertă, fără amprente ca un pîntec de peşte - şi-o conducea spre uşă, pe cînd casa-ncepea deja să tremure de flacăra furioasă a sutelor de muşcate. Fata intra, urmată de mama ei, care trăgea uşa lent în urma lor ca un astronaut, şi Hepman ră-mînea singur, luminat orbitor de focurile de purpură ce se-nălţau tot mai sus, scanîndu-i corpul ca lampa unui copiator, pînă ce casa, smulsă ca o măsea din temeliile ei, se ridica măreaţă şi Herman aproape că-şi dădea ochii peste cap urmărindu-i zborul., O dată chiar, globii ochilor lui albaştri, forţaţi de atîta privit în sus, balansaseră violent către interior, şi Herman privise adînc în propriul lui creier. Văzuse atunci, doar pentru o clipă, un palat îngheţat de marmură albă, plin cu fluturi. De-atunci
222
  ştiuse că statuile au ochii goi pentru că toate privesc în propriul lor creier, în palatele goale şi vaste ale ţestelor lor. După ce casa Soilei dispărea în văzduh (unde, în ce Ierusalim ceresc îşi petreceau noaptea cele două femei ?), Herman mai rămînea, uneori, în grădina năpădită de bozii şi de scaieţi, privind groapa dezolantă unde fusese fundaţia casei. Pe stradă mai trecea cîte-un tramvai, clopoţind către intersecţie, cîte-o patrulă de miliţie, cîte un vagabond singuratic. Cîte-o somnambulă goală, cu părul buclat măturînd asfaltul de praf şi de flori risipite de liliac. Groapa era grosolană, cu margini de pămînt pline de pupe de cărăbuşi, cu ţevi smolite traversînd-o ca nişte rădăcini de copaci. Fundul nu i se vedea, dar o scăriţă de ciment, cu trepte din care ieşeau fia-re-ndoite, ducea către adînc. Herman o coborîse de cîteva ori, şi găsise sub casă tunele lungi şi întortocheate, unele barate de gratii mucede, străvechi, altele ducînd tot mai adînc, pînă ce aerul devenea fierbinte şi vuitor ca flacăra lămpilor cu acetilenă. Doar cîteva şerpuiau cuminte, aproape orizontal, cu cîte-un bec la fiecare zece paşi, de parcă te-ar fi-ndemnat să le urmezi. Prin-tr-unul dintre ele rătăcise Herman o noapte-ntreagă, pe sub becurile încărcate de praf, împiedicîndu-se de mortăciuni putrede, ca s-ajungă-n cele din urmă în faţa unei uşi stacojii, bă-tute-n nituri de fier, fără clanţă şi bortă a cheii. Lipise urechea de uşă, şi lemnul ei se dovedi călduţ ca un pîntec de femeie. Din spatele lui venea un zgomot inconfundabil, deşi înăbuşit de scîndura buretoasă. Era vîjîitul insistent, înfiorător, pe care-1 auzeai cînd aşteptai la dentist, alături de chipuri străine, răsfoind vechi reviste de modă. Ştiai că în curînd burghiul de la capătul braţului articulat avea să-ţi urle şi ţie în dinţi şi în creier. Aici huruitul era însă continuu, pulsator, şi nu se-auzea nici un clinchet de instrumente, nici o voce care să spună liniştitor: „clătiţi... scuipaţi..." Herman ştia că în blestematele noastre vremi turbina dentistului fusese folosită ca instrument de tortură, şi-şi imaginase acolo, în faţa uşii care vibra, scene insuportabile: dinţi vii, sănătoşi, sărind în ţăndări, limbi şi buze sfîrtecate, urlete de infern, şorţuri de călău stropite de sînge. Se-ntorsese-n grabă şi urcase scara de ciment a gropii la timp ca să vadă cum peste Bucureşti albeşte de ziuă.
223
     „Este cu zece ani mai tînără decît mine, se apropie de patruzeci şi n-a cunoscut pîn-acum nici un bărbat. N-a ieşit din casă decît cu mama ei, la cumpărături şi, rar, în centru, la medic. E doctorul ei, chirurgul care-a operat-o chiar de la-nceput. Pentru ea, el nu-i un bărbat, ci un fel de divinitate. Drumurile spre el, o dată pe an, i se par adevărate procesiuni, pelerinaje fabuloase, singurele ei sărbători. Şi ea, şi mama ei se pregătesc jumătate de zi pentru ele. De ce merg acolo şi ce se petrece cu adevărat acolo mi-a fost imposibil să desluşesc, căci cum poţi şti cum trece, pe banda lui Mobius, adevărul în ficţiune şi, în definitiv, minu-natule Pilat, « ce este adevărul ? » Pot să cred, din spusele ei, că doctoru-i pune-n faţă planşe cu fluturi de cerneală, căci cunosc testul Rorschach, dar nu mai cred că în multicolora planşă X ea vede mereu icoana Arhanghelului Mihail şi îngenunchează în faţa ei. Pot crede că, hipnotizată, ea-şi aminteşte prima copilărie şi se zbate să-şi smulgă inima din piept, dar că-n timpul acestei transe pluteşte goală în mijlocul camerei, între podea şi tavan, şi că medicul, ghemuit sub ea, îi lipeşte de omoplaţi stetoscopu-ngheţat... Că, privindu-se pe ecranul de la radiografie, şi-a văzut oasele, şi toate erau colorate, toate de altă culoare, clavicule vişinii, coaste de aur, vertebre pastelate ca o ghirlandă de flori, femure verzi pal, craniul bălţat ca o hartă politică şi doar hioidul, singurul os nelegat de celelalte, transparent ca o agrafă de sticlă..." Mai povestea cum la sfîrşitul consultaţiei ea ieşea pe culoar, unde aştepta pe un taburet cu perniţă moale. Atunci auzea-ntotdeauna, după o vreme, zgomote nedesluşite din cabinet, ce culminau cu suspinele şi apoi gemetele adînci ale mamei, strigăte răguşite pe care Soile nu le-nţelegea şi care-o speriau de moarte. Dar mama apărea apoi, severă şi liniştită ca-ntotdeauna, şi se puteau întoarce atunci, mereu pe aceeaşi rută, acasă. Căci tot restul zilelor şi-l petreceau acasă. Trăiau amîndouă din pensia de urmaş după tatăl Soilei, mort în 1949, cu cîteva luni înainte de naşterea ei. Pentru că avea nume german, Ingo Bach fusese ridicat după război şi dus la muncă-n Urali. Acolo se-mbolnăvise de scarlatină şi ceruse să fie repatriat. Şi-ntr-un fel fusese, căci, temîndu-se de boala contagioasă, ru-şii-1 scoseseră pe poarta lagărului, doar în zdrenţe, fără nici un ban, fără să ştie precis unde se află, doar că era-n miezul Rusiei,
224
  şi îi ziseseră: „Pleacă!" Şi Ingo străbătuse, numai el ştia cum, toată Rusia, din sat în sat, din izbă-n izbă, şi ajunsese acasă şi apucase să se vindece, s-o cunoască pe mama Soilei, să se căsătorească şi s-o lase-nsărcinată înainte de-a fi arestat de autorităţile române. în 1948 a fost scos din casă noaptea, interogat, torturat (dac-ar fi să-l crezi pe străinul care-mpărţise cu el celula cîtăva vreme, şi care i-a făcut apoi, cu mare fereală, o vizită mamei Soilei) şi dat apoi dispărut, fără urmă şi fără explicaţii. Din singura poză cu Ingo îţi zîmbea straniu un bărbat neobişnuit de înalt, slab, cu oase fragile. înainte de-a muri, îl rugase pe acel prieten să-i spună soţiei lui că vrea ca fata ce-avea să se nască (dar cum ştiuse că-avea să fie fată ? Nu dăduse, oricum, nici un nume de băiat) să aibă numele Soile, ca al unei rude, de mult răposate, ce fusese, pare-se, artistă de circ. Soile era un nume finlandez, emana frig şi o lumină de auroră polară. Mama ei nu era nici ea o oarecare. Dar aici lucrurile erau mai tulburi. Oricum, la mare nevoie (cînd se strica acoperişul, cînd se des-cărcau lemnele-n curte şi cînd mergeau, o dată pe an, la doctor) scotea din bufet o lădiţă cu străvechi bijuterii şi alegea-mpre-ună cu Soile cîte-un lănţug încurcat cu o sută altele sau cîte-un bob preţios montat în argint şi, după ce le stropea cu lacrimi, ieşea să le vîndă unui bătrîn şi de-ncredere anticar, care se ocupa şi cu alt negoţ, mai primejdios. Aşa se face că femeile nu suferiseră niciodată vreo lipsă, că Soile putuse merge la o şcoală specială unde-nvăţase - ce ? - împreună cu alţi zece copii speciali, fiecare închis ermetic în lumea lui. Şi că mama îşi permitea fantezii stranii, care pe Herman îl fascinaseră încă din prima seară cînd, pe neaşteptate, după ore petrecute-n amurg, lîngă Soile, fusese invitat „la o linguriţă de dulceaţă" şi pătrunsese prima dată în casa vineţie de pe Tunari.
                  yj umnezeul dumnezeilor dumnezeilor dumnezeilor mă-ti de Dumnezeu! Pastele şi grijania mă-ti de Dumnezeu!“ Jean parcă-nnebunise. Ţopăia cu faţa spre cer, cu limba scoasă de-un cot, cu mîinile depărtate de trup ca un titirez. încerca să prindă-n gură cît mai mulţi stropi din ploaia cu soare, venită din senin pe alee şi de care, ca să se adăpostească, copiii fugiseră sub marele castan de sub ţîşnitoare. Fiecare strop era mare cît un bob de strugure şi cînd izbea asfaltul prăfos crăpa într-o coroniţă de apă sclipitoare. în cîteva secunde părul şi faţa plină de pistrui a lui Jean, ca şi bluza lui decolorată de-atîta purtat, se umpluseră de apă. „Ei, m-a trăznit ?“ se-ntoar-se el, fleaşcă dar triumfător, la ceilalţi. „Unde dracu să existe ? în lună? Pe planeta Marte?“ Se certase-nainte cu Vova, care zisese că totuşi el crede în Dumnezeu, fiindcă trebuia să fie cineva care făcuse lumea. „Mamaie zicea că el vede tot şi, să vedeţi, cînd am fost pe la ea la Bacău săream io în pat şi cîntam aia cu « Fecioara Maria,/ Cît e ea de sfîntă,/ Şi-uită fecioria/ La un chil de ţuică », şi mamaie m-a auzit şi mi-a zis că Maica Domnului o să mă pedepsească. Şi nu ştiu cum am sărit dup-aia din pat şi mi-am scrîntit piciorul..." Atunci rîseseJean de el şi ieşise-n ploaie ca să strige porcăriile alea către Dumnezeu. Lui Mircişor, care acum se chinuia să rupă o bucată de iască de pe scoarţa castanului, nu-i plăceau deloc înjurăturile, dar se gîndea că, de vreme ce Dumnezeu oricum nu exista, n-avea nici o importanţă. Deja între frunzele copacului se formaseră ciorchini de castane mici, verzi, cu ţepişorii încă moi. Ploaia dăduse jos cîteva crenguţe, şi Luci şi Sandu se chinuiau să desfacă fructele cu unghi-
226
  ile. înăuntru aveau ceva alb, moale, o castană încă neformată. Dac-ar fi fost şi Paul cu ei, sigur ar fi-ncercat s-o mănînce. Paul mînca orice: zmoală, boabe roşii otrăvitoare, măciulii de chi-brite... Prindea muşte şi le lăsa să-i bîzîie-n gură... „Auziţi", făcu Jean, „cică Lenin a murit şi s-a dus în iad, şi Scaraoţchi dup-o vreme se duce la Dumnezeu şi-i spune: « Dumnezeu, nu ştiu ce, uite, mi-ai trimis pe nebunul ăsta de Lenin şi s-a apucat să facă revoluţie cu dracii mei, nu mai e de trai, ia-mi-1 de pe cap! » Şi Dumnezeu cică « Bine, adu-1 aici să stau de vorbă cu el». Şi Scaraoţchi l-a adus pe Lenin să stea de vorbă cu Dumnezeu, şi au vorbit ei ce-au vorbit, şi dup-aia s-a-ntors Scaraoţchi şi face: « Ei, Dumnezeu, ai vorbit cu Lenin ? » Şi Dumnezeu cică: « Nu Dumnezeu, tovarăşul Dumnezeu, şi dacă vrei să ştii Dumnezeu nici nu există! » Hă, hă, hă, rîseră toţi copiii: cum să spună însuşi Dumnezeu că el nici nu există ?
     Jean de la opt spunea cele mai haioase bancuri. în rest, nu era mare lucru de capul lui, era murdar şi jerpelit, nici nu-nvăţa la şcoala lor... Dar fiindcă spunea mereu cîntece şi bancuri, uneori copiii îl căutau şi făceau roată-n jurul lui, mai ales cînd şefii grupului, Mimi şi Vali, nu erau pe-acolo. Tatăl lui Jean lucra la circ, dar nu era circar, ci un fel de tractorist acolo, căra remorci şi barăci pe roate dintr-un loc într-altul. Dar era bine că lucra acolo, fiindcă-i lăsa să intre la menajerie fără bani, altfel ar fi trebuit să dea cîte-un leu. Dar cînd ieşea Mimi, de pildă, toţi trebuiau să se joace numai ce vroia el: gardiana zece-zece, capra cu figuri, lapte-gros... Mama-i spusese lui Mircea să nu se joace niciodată lapte-gros, că era un joc foarte periculos, puteai să ră-mîi deşelat toată viaţa. Dar nici capra nu era chiar uşoară. Se-nce-pea cu capră nouă, cînd se punea unul capră şi toţi săreau simplu peste el. Dar dacă Mimi avea oftică pe el, sărea după aceea primul şi striga: „Căderea ursului din lună!“ Şi se prăbuşea cît putea pe spinarea celui care se pusese capră. Toţi ceilalţi făceau la fel ca el. Sau striga „Furculiţele!“ şi-şi înfigea ghearele-n spatele lui. Ceilalţi copii îşi înfigeau şi ei ghearele. Dar dacă Mimi striga, să zicem, „Săritura leului turbat!", cel care era capră putea fi aproape sigur că a scăpat, fiindcă atunci făceau sărituri de ge loc, şi mereu se găsea cineva care să sară mai puţin decît el. Ala se punea atunci capră. Mircea nu era printre cei mai impor-
227
  tanţi în gaşcă. Primii erau Mimi şi-apoi Vali, fiindcă erau cei mai mari şi ca vîrstă, şi ca putere. Mimi era frate cu Lumpă, o leşi-nătură de ţigănuş plin de muci pe care-1 băteau toţi, căci lui Mimi nu-i prea păsa de el. Tatăl lpr era beţiv şi mama hoaţă de buzunare. Avea un obraz dolofan şi altul scobit de i se vedea prin el maxilarul. Dar cînd ieşea din puşcărie era foarte elegantă. Mimi făcea colecţie de pachete de ţigări şi avea şi un arici viu, pe care-1 scotea cîteodată afară, în spatele blocului. îi dădea să mănînce salată. Cînd era-n toane bune, spunea un fel de poveşti, toate la fel, despre un soldat român care se lupta cu hitle-riştii. A omorît întîi cîinele lui Hitler, apoi pe fratele lui şi-n cele din urmă îl omorîse şi pe Hitler, dar pe Hitler degeaba-1 omo-rai, trebuia ars, ca să nu mai rămînă nimic din el, fiindcă dacă mai rămînea fie şi o singură celulă, din ea se făcea alt Hitler. Şi soldatu-ăsta se luptase, aşa, cu vreo zece Hitleri, pe unu-1 omorîse doar cu şuturi în fund (avea el nişte bocanci speciali, cu boturi de fier, ascuţite), pe altul îl aruncase de la etaj şi se zdrobise de căştile armatei române adunate sub balcon... Mă rog, şi după aceea se-nsura cu fata lui Hitler, o ţipă foarte frumoasă pe care-o chema Berta, adoptată de Hitler dintr-un orfelinat românesc, căci el nu putea să aibă copii. Vroise să facă o armată de femei nemţoaice şi s-o pună pe fiică-sa general peste ele, dar ea nu vroise. Şi Berta-i spusese soldatului român unde-şi ţinea Hitler avuţiile furate de la toate popoarele: într-un lac foarte adînc din România. Soldatu-şi făcuse un submarin, scosese comorile din lac şi le dăruise României. Vroiseră să-i dea bani şi decoraţii pentru asta, dar el nu primise.
    După Mimi venea Vali, un băiat drăguţ, tăcut, de care se temeau toţi, nu se ştie de ce. într-o zi-1 apucase aşa, se suise pe faţada blocului, ţinîndu-se de ţevile de gaze şi ajunsese pînă la etajul patru. Ăştia doi erau şefii. Veneau apoi Luţă şi Marţa-ganul, căruia i se mai zicea şi Ţacu, şi Flocică de la şapte. Taică-su stropea cu furtunul terenurile de tenis de la „Dinamo". Ăştia ştiau nume de echipe şi jucători, puteau spune oricînd cine era extremă stîngă la UTA sau la Tractorul Braşov, între cine şi cine a fost finala mondialelor, cine-a dat golurile... îi dispreţuiau foarte tare pe cei mici, care nu ştiau fotbal. Jucau toată ziua fotbal cu nasturi, aveau multe echipe complete, Germania, Spania,
228
  Brazilia... Mircea era de rangul trei, cu Luci, băiatul peltic şi cîr-lionţat al ofiţerului de la Scara 3, Vova şi frati-su Paul (primul cuminte ca o fetiţă, celălalt mare golan, frumos şi bălai), Dan Nebunul, Jean... Cei mai proşti erau Simfonia şi Lumpă. Urmau apoi fetele, care nu prea contau. Ele nu făceau decît să cînte la nesfîrşit „Zăresc trei prinţi călare", să alerge-n cerc la „Printre munţi şi printre văi" şi să deseneze pe asfalt sau pe poarta morii prinţese colorate, cu coroniţe şi rochii ca nişte clopote, de sub care ieşeau vîrfurile ascuţite ale pantofilor. Cînd le făceau tocuri, le desenau atît de caraghios, încît părea că bietele prinţese merg doar pe tocuri, cu tălpile-n aer, ca pe catalige. Băieţii se mai uitau cui îi dădeau ţîţele sau ce fund are Silvia, ce bulane are Iolan-da... De Mona, sora lui Simfonia, le era frică la toţi ca de dracu.
     Ploaia aurie stătuse la fel de brusc cum începuse. Nici măcar nu reuşise să ude asfaltul ca lumea. Copiii o luară pe Aleea Circului, pălăvrăgind, dîndu-şi cu părerea despre spectacolul din seara aceea, primul după cîteva luni de-ntrerupere. Se mai uitaseră o dată pe marele afiş din capătul aleii şi văzuseră că formaţia cehoslovacă se numea No-To-Ko, deci Luci cîştigase pariul. Mircea fusese aproape, zisese No-Ko-To. Cel mai aiurea fusese Sandu, care zisese doar aşa, de banc, că formaţia se numea „Cotonogeala"... Să dai la cotoaie sau să cotonogeşti însemna să pui piedică la fotbal. Era şi un fel de cîntecel cu „cotoaie", unde totul era să nu spui cuvinte urîte, dar să ştii că ele sînt acolo, bine ascunse, şi asta să te facă să rîzi: „Nea Mitică e golan,/ Bate mingea pe maidan,/ Ba mai dă pe la cotoaie,/ Ba se scarpină la coa.../ ...na Miţa Biciclista/ A căzut şi şi-a rupt pi.../ ...tpalac într-un copac,/ Mie-mi vine să mă ca.../ ...lule, mănînci ovăz ?/ Mie-mi vine să mă bă...", şi tot aşa la nesfîrşit. Vara înaintase, teii făcuseră frunze late şi moi. Fuseseră culeşi de mult de floare: cîteva nopţi la rînd toţi cei din blocurile de pe alee ieşiseră cu scaune şi scări şi jumuliseră bine copacii parfumaţi. Blocurile astea cu patru etaje aveau holuri adînci, răcoroase, unde te puteai ascunde la nevoie. în faţa lor, pe bănci, stăteau bătrîni ciudaţi, jucînd table, babe ce se uitau la trecători... Mereu cîte doi-trei pechinezi li se-nvîrteau printre picioare şi lătrau la copii ca nebunii. Ploaia-i gonise acum pe toţi în blocuri, iar copiii din gaşcă, în maiouri şi pantaloni scurţi, doar Jean în bluza lui de iarnă
229
  şi de vară, mergeam spre menajerie toţi grămadă, ţinîndu-se după gîturi şi ocupînd tot trotuarul. Era cam ora douăsprezece, cînd erau hrănite animalele. Pînă-atunci se jucaseră-n spatele blocului şi se duseseră să mai vadă o dată mica expoziţie din şcoală, cu obiecte făcute de copii, planşe anatomice, materiale didactice de tot soiul, hărţi, microscoape... Mircea mergea acolo aproape-n fiecare zi. Fără elevi, şcoala era încremenită şi tristă. Din loc în loc, pe culoare, erau gazete de perete şi panouri de onoare cu chipurile copiilor celor mai buni din şcoală, în uniforme de pionieri. La mijlocul culoarului, într-o vitrină, era drapelul unităţii, brodat frumos şi împodobit cu ciucuri. Mai erau panouri cu poezii despre patrie şi partid, scrise de mînă şi-mpodobite cu desene făcute cu creioane colorate: porumbei ai păcii cu o rămurică-n cioc, tractoare arînd pe ogor, voievozi pe cai, luptîndu-se cu turcii. Cei mai mari voievozi români fuseseră Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrîn şi Mihai Viteazul. Mai era şi Vlad Ţepeş, care-i trăgea pe boieri în ţeapă. Toţi se luptaseră cu turcii şi mai puţin cu tătarii şi-i învinseseră în foarte multe războaie, deşi erau mereu mult mai puţini decît duşmanii. O dată, Ştefan a fost învins de turci şi-a vrut să fugă-n cetate, dar maică-sa n-a vrut să-l primească: „Du-te iar la luptă, pentru ţară mori,/ Şi-ţi va fi mormîntul coronat cu flori." Mircea era foarte bătrîn, dar tot se mai lupta cu duşmanii în fruntea oştii sale. Se luptase cu Baiazid. Tatăl băiatului îl chemase o dată-n sufragerie şi-i desenase ceva pe o coală. „Ei, ia zi, ce-nseam-nă asta ?“ Erau o baie, un zid, o poartă şi-un fes. „Baia-zid poar-tă-fes", îi silabisise el, şi Mircişor rămase uimit că se pot face cuvinte şi propoziţii din desene. Doar că tatăl lui întrecuse apoi măsura. „Da* ia zi, aici ce-am scris ?" Şi desenă ceva ce nici nu se putea înţelege, căci nu ştiuse să facă o şuncă şi un cat, adică un etaj. Doar lampa şi patul le făcuse bine. „Şuncă-cât, lampă-pat!", ar fi vrut tatăl să zică Mircea, dar nu-i ieşise. Despre Mihai Viteazul şi statuia sa din centru, unde era arătat pe cal, cu barda ridicată, era un fel de poveste pe care o spunea Jean. Cică statuile de-acolo, e^e ^rău patru, trei oameni obişnuiţi şi Mihai Viteazul, spuneau aşa: prima zicea „Cine s-a băşit ?“ A doua: „Să-l căutăm!" A treia (care era Mihai Viteazul): „Să-i tăiem capul!" Şi a patra: „Nu m-am băşit eu!“ Citise cartea de istorie
230
  de-a patra încă de pe-atunci şi-i plăcuse atît de mult! Turcii purtau turban, şalvari şi iatagane. Mereu mîncau bătaie, dar mereu năvăleau din nou peste români. Dar pe lîngă voievozi mai erau eroi şi cîţiva ţărani care făceau răscoale, ca Horia, Cloşca şi Cri-şan. Ei fuseseră prinşi şi traşi pe roată. în poza din carte arăta un om despicat cu securea de la fund în sus, altul legat pe o roată. Doar Crişan scăpase de chin, se spînzurase în închisoare cu nojiţele de la opinci, un fel de şireturi. Cică Horia se dusese la-mpărat, la Viena, să ceară drepturi pentru români, iar împăratul, cînd l-a văzut, 1-a-ntrebat dacă era nobil: „Nobel eşti ?" Horia răspunsese însă mîndru: „Nu, iobag!“ Dar era un banc, căci de fapt se-nţelegea „N-o beleşti ?“ „Nu, i-o bag", adică prostii. Şi pe urmă, oricum nu se putea să fi vorbit aşa, că doar împăratul nu ştia româneşte. Lui Mircea-i plăcuse mult şi de Gheorghe Doja, tot un ţăran, pe care l-au pus boierii pe un scaun de fier înroşit în foc şi-i smulgeau carnea de pe el cu cleşti înroşiţi, dar el a spus doar: „Mor pentru popor!" în poză semăna cu o babă, pentru că avea ceva pe cap şi părea că rîde. Trebuia să fie totuşi groaznic să stai pe scaunul ăla-nroşit. El se fripsese la mînă, cînd era mic de tot, cu fierul de călcat şi-l usturase rău. Se vedea stînd cu mînuţa într-un ibric cu apă rece iar alături, pe masă, era fierul de călcat din cele vechi, cu cărbuni. Asta fusese-n Silistra, unde locuise prima oară.
     Era foarte interesant să te uiţi prin microscop. Lupele, binoclurile, microscoapele, caleidoscoapele şi lunetele îi plăceau mult, pentru că schimbau forma şi mărimea lumii sau o făceau bucăţi. Dacă priveai lumea simplu, cu ochii, era frumoasă, dar nu prea interesantă. Dar Mircea se-ntreba mereu cum vede oare lumea o omidă sau un tigru - trebuiau s-o vadă cu totul altfel, cum oamenii nici nu-şi imaginau. La fel şi cu lupele sau microscoapele: cînd te uitai prin ele nu mai erai chiar om, deveneai un fel de fiinţă neobişnuită şi totul în jurul tău devenea ciudat şi diferit. Caleidoscopul nu era o jucărie prea complicată. Cîte nu stricase pînă-atunci! De altfel, toate jucăriile le desfăcea ca să vadă ce-au în ele. Nici broaştele şi păsările de tablă cu cheiţă, nici fata din nufăr n-avuseseră viaţa prea lunga la el. în toate era acelaşi mecanism cu un arc de tablă răsucit, un tambur greu şi cîteva rotiţe dinţate, ca de ceas. Nu se lăsa pînă nu desfăcea totul
231
  pînă la ultima rotiţă. Făcea din ele titireze sau „scărpinătoare" pentru cînd îl mînca spinarea. Cînd desfăcea însă un caleidoscop, cădeau din el cîteva ciobuleţe prăpădite şi-năuntru se vedeau trei fîşii grosolane de oglindă. Nici o jucărie nu era mai dezamăgitoare cînd o desfăceai. Dar cînd te uitai prin vizorul ei şi roteai între degete tubul de carton, era minunat, feeric: vedeai cum se fac şi se desfac, niciodată la fel, bijuteriile, fulgii de zăpadă, florile de mină, acele de lumină dintr-un bob de rouă, sticlirea simetriilor schimbîndu-se brusc unele-ntr-altele, în-gheţînd în figuri pline de romburi şi triunghiuri, ca ale covoa-relor de hîrtie pe care le făcea cu foarfecă, pentru ca apoi să treacă în alta şi alta şi alta, în zornăitul cioburilor de rubin şi safir şi smarald, arzînd acum de zece ori mai puternic decît în pumnul copilului. în microscoapele de la şcoală te uitai tot ca prin caleidoscop, dar vedeai, pe lamele de sticlă, multe-multe pătrăţele violete, cu cîte-un punctişor negru în mijloc. Erau celulele. Toţi erau făcuţi din celule. De fapt, era aşa: universul era făcut din stele, în jurul stelelor se-nvîrteau planetele, Pămîntul se-nvîr-tea în jurul Soarelui, pe pămînt trăiau oamenii, oamenii erau făcuţi din organe, organele din celule şi celulele din atomi. Atomii erau aşa mici, că nici nu puteai să-i vezi. Celulele pe care le puteai vedea la şcoală prin microscop erau dintr-o foiţă de ceapă.
     Ajunseră-n faţa Circului, cu geamurile lui de cristal şi cupola de beton, proaspăt vopsită azuriu, aflată sub mult mai întinsa boltă cerească, exact în centrul ei, şi-avînd în jur vegetaţia înflorită şi parfumată a parcului. Trei stejari uriaşi, foarte bătrîni, plini de scorburi, ocupau tot cerul din faţa clădirii. Jean îşi bolborosea unul din cîntecele, cînd rămase brusc cu gura căscată şi se repezi ca un apucat spre un autocar ce oprise lîngă Circ: „Turiştii, fraţilor, au venit turiştii!“ Mai toţi copiii se repezise-ră şi ei spre uşa autocarului, din care începuseră să cobQare cîteva femei bine-mbrăcate. „Daţi-mi şi mie, daţi-mi şi mie, tanti!“, se-ngrămădeau ei, cu figuri rugătoare şi mîini întinse din răsputeri. Străinii le zîmbeau şi le dădeau cîte-o lamă de chewing-gum sau cîte-un bănuţ. Cum punea unul mîna pe cîte ceva, ceilalţi se-nghesuiau şi mai tare: „Şi mie, şi mie! Tanti, mie nu mi-aţi dat!“ Mircea şi Săndel însă stătuseră deoparte. Părinţii le spuseseră să nu-i prindă că cerşesc de la străini, ca să-şi facă ţara de
232
  rîs. Deşi tare-ar fi vrut şi ei o lamă de „ciungă", trebuiau să se mulţumească cu ţigările de gumă româneşti, pe care le mestecai de două ori şi nu mai erau bune de nimic. Dacă le-nghiţeai, ţi se lipeau de maţe şi mureai. Cel mai bine era să le scoţi din gură şi să le-ntinzi, să faci biluţe din ele, sau zaruri... Degetele-ţi rămîneau după aceea lipicioase şi parfumate. Jean avusese de data aceea noroc, se-ntorsese cu un breloc cu turnul Eiffel. Lui îi dădeau toţi turiştii, fiindcă arăta mai amărît.
     Deja se-auzeau răcnete dinspre menajerie. Urlete adînci de leu, trompete de elefanţi. Copiii o luară la stînga, pe lîngă castelul de apă ce fusese construit anul trecut pentru spectacolul pe apă. O clădire mică, albastră adăpostea birourile circului şi cabinele actorilor. Tot acolo era şi casa de bilete. Acolo o văzu Mircea pentru prima oară. Stătea pe bancă, în faţa casei de bilete, şi fuma cu faţa întoarsă-ntr-o parte. La-nceput părea o fetiţă de vîrsta lor, dar avea sîni de femeie şi era rujată din plin. Purta o rochie complet roz, de voal, plină de paiete sclipitoare. Gene foarte grele, încărcate de rimei, îşi lăsau umbrele peste obrajii care nu mai erau de mult de copil. Dar nici n-ajungea cu picioarele la pămînt, trebuia să fie cît Mircea de mică... Băiatului i se păru că visează, se uită de cîteva ori înapoi, din mers, şi-o văzu cum se ridică, graţioasă dar imposibilă fetiţă-femeie, aruncă ţigara şi intră-n clădire... Cum cotiră pe strada menajeriei, o duhoare de balegă fierbinte îi izbi din plin, şi răgetele erau acum înspăimîntătoare. Prin nişte ferestre mari dintr-un fel de pavilion se vedeau artiştii de circ făcînd exerciţii: săreau ghemuiţi prin aer, jonglau cu farfurii, strigau mereu „Hop! Hep!"... purtau costumele lor de spectacol, de mătase albăstruie, şi erau nemaipomenit de frumoşi şi de elastici. Privindu-i, Mircea nu mai avea răbdare pînă diseară, cînd aveau bilete la circ. Era foarte mîn-dru că avea să fie printre primii copii care vedeau noul spectacol, pe Yoga, dresura de purici... Se-ntreba însă cum or arăta puricii ăia. îi confunda cu păduchii, din care mai aveau în cap unii copii. Şi el avusese o dată ouă de păduchi, lindeni, cum le zicea, şi-l trimiseseră acasă de la şcoală. Ce ruşine păţiseră! Mama-1 pieptănase atunci bine-bine şi-l dăduse-n cap cu gaz, care puţea ca-n sala de cinema sau ca-n magazinul de jucării „Scufiţa roşie" de la Obor. Scăpase atunci de ei, dar din cînd
233
  în cînd mai lua de la Puică: li se atingeau capetele cînd, chipurile, îl ajuta la lecţie... Dar păduchii nu puteau fi dresaţi.
     Animalele-nnebuniseră în menajerie. Parcă erau în junglă. Portarul îi lăsă să intre pe degeaba. îl cunoştea pe tatăl lui Jean. In-trară-ntr-o hală uriaşă, unde cuştile erau aşezate pe două rîn-duri, cu o cărare lată, presărată cu rumeguş, între ele. Ce de cuşti murdare, ce miros, ce de animale, aproape toate cele din „ Animale din continente"! Maimuţele şi papagalii zbierau de ziceai că-i taie cineva. O focă amărîtă stătea pe-o parte într-o băltoacă, uitîndu-se la ei cu ochi de fată de mahala. Ursul nu era prea mare şi avea un bot ca de cîine. în lumina cafeniu-roşcată din menajerie aproape că nici nu-l observai. Interesanţi cu adevărat erau puricii, în faţa cărora copiii se opriră tăcuţi. în cuşcă erau cinci purici, fiecare cam de mărimea unei oi, cu trupuri ovale, turtite lateral, acoperite cu un fel de coajă sticloasă, străvezie. Nu erau negri, ci stacojii închis ca sîngele închegat. Prin coaja lucioasă li se vedea, ca o pată difuză, stomacul umflat de sînge. Aveau un cap minuscul, cu ochi neclari, acoperiţi şi ei de aceeaşi sticlă fumurie, şi cu un cioc retezat oblic, ca un ac de seringă. Puricii se roteau pe picioare lungi şi elastice, ieşite de-a dreptul din gît, din care ultima pereche era mai lungă şi mai musculoasă. Din cînd în cînd, labele din spate li se destindeau brusc, proiec-tînd puricele-n gratii cu atîta putere, că aproape dărîmau cuşca de pe postamentul ei. Dacă-i priveai mai de-aproape, pîntecul lor era inelat, acoperit de zale, făcute şi ele dintr-un fel de sol-zişori. Puricii chiţcăiau scurt, ca liliecii. Copiii putură vedea şi cum erau hrăniţi: un îngrijitor foarte plictisit tocmai tîra după el, în cuşcă, un pui trist de elefant, care se trînti pe-o parte şi puricii, ca purceii unei scroafe, îşi înfipseră ciocurile în pielea Iui moale de pe pîntece. Curînd prin coaja sticloasă a pielii lor se văzu şuvoiul de sînge coborînd în vîrtejuri micuţe spre stomacuri. între timp, cu un teu şi-o găleată, îngrijitorul spăla, fluierînd, podeaua. Cînd se plictisiră de purici, copiii merseră spre fundul menajeriei, unde răgeau înfricoşător marile feline. Cuştile lor erau atît de mici, încît abia aveau loc să se-nvîrteas-că-n ele. Animalele erau într-adevăr uriaşe. Erau cîţiva lei şi leoaice, fiecare-n cuşca lui, unii umblînd ne-ncetat, într-un du-te vino aşa de strîns, de parcă nici nu s-ar fi-ntors, ci doar capul
234
  le-ar fi migrat cumva la coadă şi invers, alţii trîntiţi pe podea, lingînd nişte mari ciozvîrte de carne pe jumătate uscată, pline de muşte. Mai era un tigru de Bengal, cu un cap mare şi nobil, ochi inteligenţi şi buze negre de tot, ca de cauciuc. Dintr-o parte părea foarte mare şi lat, cu dungile lui pe un fond de miere, dar din faţă se vedea cît era de îngust acel corp, făcut să se strecoare prin junglă. Stătură mult timp în faţa lui, privindu-i labele uriaşe cît capetele lor, colţii groşi şi ascuţiţi, ouăle îmblănite ca ale motanilor. Urletele continue din hală şi putoarea de fiare sălbatice le strîngeau inimile. Dacă unul dintre animale ar fi scăpat din cuşcă ? Se mai întîmplase, se zicea, chiar acolo, la circul lor: leii o sfîşiaseră pe îmblînzitoare şi, dacă n-ar fi fost gratiile, ar fi năvălit peste spectatori, omorînd în dreapta şi-n stînga. Mir-cea-şi închipuia uneori, stînd după-mesele în camera lui plină de flori şi de ierburi şi privind pe geam curbura şoselei Ştefan cel Mare, că s-ar fi-mprietenit foarte tare cu un tigru, că, aşezat călare pe umerii lui îmblăniţi, ar fi mers încet pe şosea, şi toţi s-ar aduna să-i aplaude, toţi le-ar face cu mîna din balcoane... Ar fi ajuns să conducă el gaşca de la bloc, fiindcă tigrul l-ar fi ajutat în orice împrejurare, de pildă dacă vroia să-l bată cineva sau să-i bată pe Luci sau pe Sandu. De 23 August ar fi defilat şi el, printre carele alegorice, călare pe tigrul lui, la sfîrşit, cînd defilau sportivii şi armata, cînd treceau tancurile şi pe deasupra zburau avioane... I s-ar fi zis Copilul-călare-pe-tigru, l-ar fi cunoscut toţi, în toată lumea... Iar dacă tigrul ar fi putut şi să zboare, ce nemaipomenit ar fi fost! S-ar fi-nălţat cu el în văzduh, deasupra oraşului, toţi i-ar fi arătat cu degetul cum ar fi galopat pe fundalul norilor şi-al cerului de vară, şi el le-ar fi făcut cu mîna la toţi... Mircea ar fi vrut să zboare, i se păruse mereu că ar fi trebuit să vadă oraşul de foarte sus, cum îl vedea uneori în vis, nu să se tîrască pe străzile lui ca un gîndac. Se uita după avioane pînă-i înţepenea gîtul. Ar fi vrut să aibă curajul să urce măcar pe terasă, ca să vadă totul de sus, dar numai gîn-dul ăsta îl umplea de spaimă, căci de pe gemuleţul uşii dinspre terasă venea lumina teribilă a unei alte lumi. Chiar în dimineaţa aceea urcase pînă la etajul opt al blocului lor în cel mai fantastic fel. Şi-acum îi tremurau picioarele cînd îşi aducea aminte, privind
235
  distrat pantera ce-şi lingea de zor puiul alb ca laptele, ciudăţenie aproape unică în lume, după cum se zicea.
     De fapt, toată discuţia despre Dumnezeu de-acolo pornise. Pe la nouă dimineaţa se adunaseră cu toţii în spatele blocului, la depozitul de mobilă şi se trîntiseră comod pe sofalele înflorate scoase afară. Hamalii îi cunoşteau deja şi nu-i mai goneau, ca la-nceput, ba chiar intrau în vorbă cu ei şi le povesteau vrute şi nevrute, mai ales porcării cu femei dezbrăcate şi multe altele. Aşa aflase Mircea că femeile aveau jos un triunghi de păr creţ. Dacă le plăcea să se culce cu bărbaţii, erau curve, dar dacă erau măritate, nu erau. Pe piept aveau „lăptării“, şi cu cît erau mai mari lăptăriile astea, cu atît le plăceau mai mult hamalilor. Bărbaţii n-o aveau ca copiii, moale şi mică, ci uneori li se scula, adică se făcea dreaptă şi ţeapănă, aşa că atunci puteau să le-o bage femeilor. Dar chiar şi la unii copii li se scula. Băiatul văzuse asta chiar el cu ochii lui, în holul de la Scara 2, cînd Dan Nebunul îi chemase pe cîţiva şi îşi dăduse pantalonii jos de faţă cu ei. Era cu totul altfel decît cocoşelul lui. Nu doar că era mai mare, dar pielea de pe vîrf era dată ciudat la o parte, pe cînd la Mircişor era strînsă moţ întotdeauna. Oamenii mari „futeau" femeile şi aveau atunci o senzaţie foarte plăcută. Cuvîntul ăsta pe care-1 vedeai scris pe toate zidurile era o prostie, fireşte, dar în acelaşi timp era foarte misterios, pentru că el despărţea lumea copiilor de cea a oamenilor mari. Era ca o parolă după care se recunoşteau ei, dar pe care copiii nu trebuiau s-o ştie. Părinţii lor nu numai că ştiau ce-nseamnă toate prostiile, dar le şi făceau pe ascuns, ca să facă copii.
     Grupul o dată adunat, o luaseră prin faţa blocului, pe lîngă magazinul de electrice. Era mult de mers pînă la gangul în care se afla Scara 1, unde Lumpă, care stătea acolo, îi chemase si le-arate ceva mişto, care, zicea el, putea să te suie pînă pe bloc! Copiii nu-l crezuseră, bineînţeles, dar aveau oricum de gînd să se joace la Scara 1. Dar mucosul cu ochi plîngăcioşi nu minţise de data aceea. Pentru că în gang, unde era puţul vertical către cer, înconjurat de ferestre la fiecare etaj, zidarii care lucrau la finisaj uitaseră un scripete atîrnat tocmai sus, pe terasă, prins de nişte scînduri, iar de pe scripete cobora o frînghie groasă de care era legată o găleată. Celălalt capăt al frînghiei ajungea şi el pînă jos
236
  şi se-ncolăcea pe asfalt. „Ia fiţi atenţi", făcu Lumpă şi intră cu picioarele în găleată. Apucă-n mîini celălalt capăt şi-ncepu să se tragă singur în sus, pînă ajunse cam pînă pe la etajul unu. De-acolo se uită triumfător spre copii: „Cucu! Ia uitaţi-mă!" „Dă-te, bă, jos!", strigară cu toţii, uitîndu-se-n jur să vadă dacă nu vine cineva. Lumpă recoborî încet între ei. „Băi, să vedeţi cum e acolo, sus! Te uiţi în casă la oameni, îi vezi în pat, în pielea goală..." „Să mori tu ? Ai văzut-o tu pe mă-ta-n pielea goală ?" „Ba pe mă-ta!", se oţărî Lumpă. „Ba pe mă-ta", îl îmbrînci iar Jean, „că tu stai la Scara 1, nu noi". Lumpă se ofticase atunci, fiindcă toţi rîdeau de el, şi se trăsese la o parte, sprijinit de un scuter vechi, roşu, ale cărui roate se-nfundaseră-n asfalt. Ceilalţi se strînseseră-n jurul găleţii şi-ncercau să-şi facă curaj. Ştiau bine că suitul ăsta cu găleata era periculos şi că i-ar fi bătut ai lor o săptămînă dacă aflau. Dar toţi începură să se laude că or să pună mîna pe scripetele care ardea în soare tocmai sus, de abia se vedea. Se urcară pe rînd în găleată, iar ceilalţi trăgeau acum cu toţii de funie. Găleata se ridica, rotindu-se-ncetişor, prin abisul de deasupra. Cele patru ziduri pline de ferestre se-apropi-au spre capătul de sus atît de mult, încît abia se mai vedea un petec de cer. Copiii mai îndrăzneţi dădeau găleţii un balans larg, apropiindu-se şi depărtîndu-se de geamuri. Vroiau şi ei să vadă, poate, oamenii ăia dezbrăcaţi, dar aici se dovedi că Lumpă chiar minţise, pentru că puţul pătrat era înconjurat numai de bucătării în care tot ce se putea vedea erau oale clocotind pe aragaze şi femei cu umerii asudaţi amestecînd în ele.
     Nici vorbă să se ţină vreunul de cuvînt. Poate dac-ar fi fost Mimi sau Vali acolo, ei ar fi reuşit să urce pînă sus, dar toţi cei de faţă urcară doar pînă pe la trei sau patru, după care-ncepeau să ţipe cît îi ţinea gura: „Daţi-mă jos! Daţi-mă jos!" Mircea stătuse deoparte, privind cu teamă la nebunia celorlalţi. Dar, încetul cu încetul, urcuşul copiilor spre bucăţica de azur începu să-l atragă ciudat şi pe el. îşi aminti din nou de Mendebil, de ascensiunea lui prin inelele scării de incendiu pînă-n vîrful coşului de la fabrica „Pionierul". Se ridicase-n picioare acolo, pe buza coşului, şi-şi întinsese braţele subţiri în cruce. Cît de mult îl iubise pe Mendebil! Cît ar fi vrut să-i semene, să poată şi el născoci poveşti ce te făceau să ieşi din propriul tău trup ca dintr-o
237
  cămaşă şi să te-nalţi, cristalin şi-ngheţat ca un ţurţure, către cer! Inima-ncepu să-i bată foarte tare. Privea numai în sus, unde scripetele ardea-n soare ca o bucată de aur topit. Ar fi vrut să se facă una cu peticul acela adînc de cer. Vova coborîse în glorie, ajunsese pînă la cinci şi era ca şi învingător. „Cum a fost ?", îl întrebară toţi, de parcă ei nu se suiseră, şi Vova începu să spună nişte aiureli, în glumă, că fusese pînă-n rai şi-i văzuse acolo pe Dumnezeu şi pe sfinţi cum se uitau la oameni, jos, ce face fiecare. De-atunci se tot certase cu Jean şi cu alţii, fiindcă ei îşi bătuseră joc de el, şi el se-ndîrjise şi mai tare. După o vreme zicea serios că văzuse el nu ştiu ce bazaconii. între timp, Mircea se suise, ultimul, cu picioarele-n găleata de zinc şi se apucase bine de sfoară. Deja locatarii începuseră să-i cam ia la ochi, ivindu-se pe geam în pijamale şi capoate. Dar oalele trebuiau supravegheate, aşa că deocamdată nu-ncepuseră să strige la ei, sau să coboare ca să-i ia la goană. „Hai, trageţi-mă şi pe mine", le strigă Mircea, dar trebui să insiste mult pînă ce copiii să-i dea vreo atenţie, pentru că el nu era deocamdată Copilul-cu-tigrul, ci unul dintre cei mai neînsemnaţi membri ai găştii. Ceilalţi se cam plictisiseră de joc, clasamentul era deja făcut, Vova cîştigase, aşa că începură să-l tragă mai mult în silă, înjurîndu-se mai departe unul pe altul, monoton: „Ai văzut-o tu pe mă-ta acolo-n rai!“ „Ba pe mă-ta!"... Pe măsură ce trăgeau de funie, ea se-nco-lăcea pe asfalt, între copii, iar găleata urca-ncetişor, clătinîndu-se în marea deschidere interioară a blocului, unde lumina nu ajungea pînă jos niciodată. în gang, pe lîngă scuter, era mereu parcată o Dacie rablagită, cu geamurile aşa de murdare, că nu puteai privi în ea.
     Mircea se înălţa ca-n vis. Ţinîndu-se bine de funie, privea zăpăcit în jur. Trecuse uşor de pilonii uriaşi pe care stătea proptit, ca un rinocer, blocul. Copiii erau adunaţi grămadă sub el, cu feţele-n sus, ca petalele unei flori, ferestrele de la primul etaj se apropiau şi se depărtau... îi era frică, din ce în ce mai frică pe măsură ce găleata se rotea, ca şi cînd s-ar fi-nşurubat în golul acela cenuşiu. Abia acum îşi dădea seama cît de gigantic era blocul. Cînd ajunse către etajul al patrulea, copiii se confundase-ră-ntr-o singură pată de carne palidă. îi strigau ceva, dar vocile lor păreau un fel de clipoceli, cam aşa cum auzeau, poate, peştii
238
  un ciocănit uşor în geamul acvariului. Sub el, ţeava săpată-n carnea blocului se îngustase pînă cînd peticul de gang de dedesubt abia se mai vedea cît un preş de uşă. Mircea se ghemui în găleată, vru să strige să-l lase jos, dar nu mai putu. Nu-i mai ieşeau cuvintele din gură. Acum balansul era mai mare, se-apropia de pervazele geamurilor pînă-aproape să le-atingă, apoi se depărta amplu, pînă la cele din partea cealaltă. Etajele nu mai aveau numere şi ordine, se multiplicau la nesfîrşit. Stomacul i se di-latase-n tot corpul, pînă şi capul, pînă şi mîinile îi erau acum un stomac cuprins de rău şi de greaţă. Urca de ore, de secole. Deasupra lui scripetele sclipea ca scrijelit în aur curat. Azurul pătat cu nori de vară se căsca adînc, apos, tot mai vast, pînă ce Mircea avu impresia că nu mai urcă, ci se cufundă-ntr-o conductă de ciment cu un ochi de apă limpede pe fund. Cei de jos aproape că nu se mai zăreau, strigătele-ncetaseră, tirajul marelui horn îi zburlea perişorul scurt, îi flutura maieul în jurul taliei. Era ca un suflu răcoros, tot mai puternic, de parcă ar fi fost dus la vale de apa grea a unei cascade ce curgea tot mai repede, proiectîndu-1 spre vastitatea lacului de dedesubt. Zburînd către ultimul etaj al blocului, Mircea nu mai distingea acum ferestrele decît ca pe nişte dîre alburii, alunecînd incredibil de repede pe lîngă el. Scripetele se repezi spre el ca un obuz auriu, bîrnele de lemn îi dădură drumul şi băiatul zbură în cer, se rostogoli în cer, făcu tumbe, răsuciri şi fluturări în cer, cu ochii larg deschişi, peste moară, bloc, fabrică, alee cu blocuri şi Circ, care, văzute de sus, îşi iveau masivitatea neomenească, adevărata lor natură de temple, megaliţi, bunkere, mausolee ale unei lumi de neînţeles, pierdute toate într-o mare de vegetaţie. Copilul învăţă repede să-şi controleze zborul, pluti unde-1 duceau gîndul şi curiozitatea, plană peste terasa blocului şi văzu, chiar văzu statuile crude, însîngerate, cu feţe de păianjen, pe care le ştiuse dintot-deauna acolo, străbătu apoi golul dintre bloc şi moară, cu mîi-nile-ntinse-n lături şi din gură curgîndu-i bule scînteietoare de aer, se-apropie de fereastra rotundă de pe frontonul triunghiular al colosalei construcţii şi-abia acum văzu că fereastra, ce trebuie să fi avut o lărgime de peste doi metri, nu avea geam. Trecu prin ea răsucindu-se lin şi se găsi într-o odaie-mpăienjenită, plină de scule şi aparate ciudate. Un scaun dentar, smuls din locaşul
239
  lui din podea, zăcea prăbuşit într-un colţ, acoperit de un fel de licheni. Pe un perete se afla o mare placă de metal negru, cu o pîrghie stacojie ridicată cu minerul în sus. Mircea se opri-ii faţa ei, levitînd'pe deasupra podelei. Cu mare greutate, căci era cit el de mare, trase minerul în jos şi deodată izbucni un urlet unanim, înfundat, asemenea celor care veneau duminicile de pe stadion. Ieşi-n ochiul rotund de fereastră şi-şi dădu atunci seama că acel muget neîntrerupt şi ameninţător venea de la sutele de locatari care ieşiseră pe la geamuri şi pe balcoane, între care şi părinţii lui, şi care şi-l arătau cu degetul, uite-1! uite-1 acolo! Cînd se ridică din nou foarte sus deasupra acelei bucăţi de oraş înţelese că totuşi nu doar copilul care dădea roate prin cer îi înnebunise. Acoperişul morii, cu toate coşurile, luminatoarele şi instalaţiile ciudate de pe el se ridica încet, ca un capac de cufăr, azvîrlind nori de făină-n aer şi stoluri de porumbei speriaţi. Cîţiva morari care-şi făceau de lucru pe acoperiş căzuseră ţipînd pe asfalt şi stropiseră curtea morii cu sîngele lor, bufnind acolo ca nişte vişine prea coapte. Mircea ştiuse, ştiuse mereu că moara era scobită pe dinăuntru ca un sarcofag. Şi că sarcofagul nu era gol. Oprit chiar deasupra ei, aştepta să se-mprăştie norii de făină deasă din aer. Niciodată inima nu-i bătuse atît de puternic. Cerul lichid îl ţinea, balansîndu-1 încet în ritmul legănării lui de gelatină. Frica-i devenise difuză, de parcă n-a(r mai fi fost în el, ci-n tot spaţiul acela atît de cunoscut şi totuşi atît de fantastic. Coşul de cărămidă al fabricii de pîine suia în cer cu un fel de pulsaţie interioară, de parcă ar fi fost din carne. Aburul făinii se disipa uşor, acoperişul morii se rotise complet şi atîrna acum de partea cealaltă, spre fabrica de cauciucuri „Quadrat", prins încă de moară cu un fel de balamale.
    Şi giganticul sarcofag începu să se limpezească de sus în jos, frontonul triunghiular îşi pierdu încet culoarea cărămizie şi textura zgrunţuroasă, rămînînd străveziu ca un zgîrci, apoi greu şi sclipitor ca o scrumieră de cristal. îl urmă clădirea întreagă, marele dreptunghi vechi de aproape două secole, care-şi spălăci şi el forma ferestrelor şi contururile cărămizilor pînă se schimbă lent într-o cutie de cuarţ, prin pereţii căreia se zărea deja o formă nedesluşită, un fel de cocon de raze dese de lumină. Doar copilul, de la-nălţimea la care se-afla, putu să vadă în întregime
240
  minunea. Căci el plutea acum peste o uriaşă, dumnezeiască vedenie, o icoană înrămată-n cel mai orbitor cleştar de stîncă, un chip încondeiat în vopselele cele mai vii şi mai strălucitoare. întins în racla de două sute de metri lungime şi umplînd-o cu totul, înfăşurat într-un uimitor veşmînt de serasir, ţesut cu aur şi presărat cu giuvaeruri, ce făcea pe corpul lui cute maiestuoase, lăsînd să se vadă piepţii şi mînecile cămeşii de borangic, odihnea un bătrîn de o frumuseţe şi-o măreţie fără de seamăn. Părul alb ca lîna-i cădea pe umeri, amestecîndu-se cu barba ce picura în fuioare de-argint pînă la brîu. Pe faţa smeadă, între sprîn-cenele încruntate, se desena un mare Omega melancolic, zugrăvit parcă de-o pensulă subţire. Ochii-i erau albaştri de parcă-ar fi fost încrustaţi cu două peruzele străvezii. Pe piept, deasupra bărbii de patriarh, ţinea deschis un ceaslov ferecat în argint, cu filele unsuroase acoperite de slove de chinovar. La gîtul bătrî-nului atîrna de un lănţug împletit o chichiţă de cleştar în care se zărea un dinte îngălbenit de vremuri, pe un pat de mătase morfilie. Cuvioasele picioare, cu unghii de corn străveziu, le avea bătrînul încălţate cu încălţări de piele. Chipul lui cel nepă-mîntesc asuda un oloi de lumină, ce se lăţea ca un taler de foiţă de aur în jurul creştetului, tivit cu trei rînduri de strîmbe mărgăritare.
     înfiorat de vedenia cerească, Mircea zîmbi totuşi fermecat, căci recunoscu, în icoana strălucitoare, chipul blînd al bătrî-nului Catana, lîngă care, cînd era mic de tot, se aşeza de-atîtea ori pe pragul casei din Silistra ca să-i asculte poveştile şi să se joace cu barba lui aspră, căruntă, îngălbenită de tutun. Plutind în văzduhul de-un albastru adînc, la zeci de metri deasupra icoanei, privind-o de parc-ar fi vrut să şi-o-ntipărească-n minte pentru totdeauna, copilului i se făcu deodată rău, un rău ciudat, ne-dureros. Strigătele celor din bloc încetară, perspectivele aleii şi-ale miliţiei şi-ale blocului se şterseră într-un cenuşiu apos. Rămase într-o lume de mîl şi de ceaţă. Numai uriaşa cutie de sticlă ardea din ce în ce mai tare, pînă cînd flacăra ei deveni ca a soarelui sau ca gura unui cuptor, umplînd ţeasta subţire-a băiatului, distrugîndu-i creierul într-o explozie pustiitoare, o explozie care-ar exploda ea însăşi într-o aură de groază şi fericire nemărginită. Şi deodată căzu în gol, din ce în ce mai repede, se
241
  repezi-n jos ca o săgeată, ţipînd atît de tare, încît întregul trup îi arse în ţipăt. Se prăbuşea printr-un puţ atît de îngust, că-i rupea umerii, îi sfîşia carnea, îi lăsa scheletul curat şi-apoi şi oasele i se fărîmiţau de frecarea cu vîntul năpraznic prin care aluneca. Şi deodată izbi pămîntul ca şi cînd s-ar fi zdrobit, întorcîn-du-se-n trup, de propria lui piele de piatră. îşi veni-n fire brusc, tresărind, şi se găsi în braţele cuiva, ale mamei lui, poate. Dar cel care-1 ţinea-n braţe mirosea a tutun şi-a vodcă ieftină. Mir-cea deschise ochii şi-ntîlni, într-adevăr, foarte aproape de faţa lui, chipul lui Herman, acoperit cu sudoare şi galben ca al unui mort. Beţivul de la opt tremura tot. îl ridică pe copil şi-l ajută să iasă din găleată. De la toate ferestrele puţului locatarii zbierau la ei, dar jos, în gang, era pustiu, nici urmă de copii. Palmele lui Herman erau însîngerate şi lăsaseră pe maieul băiatului cîte-va pete stacojii. Tramvaiele şi maşinile treceau cu vuiet pe Ştefan cel Mare. Merseseră împreună spre scara lor, şi se aşezaseră pe treptele reci dintre etajul.şapte şi opt. Acolo-i spusese Herman tot ce se petrecuse. Copiii îl ridicaseră pe Mircea tot mai sus, depăşind toate recordurile de pînă atunci, dar, pe cînd îl priveau bălăngănindu-se în dreptul ultimelor etaje, mic ca o gîză, dar părînd hotărît să atingă scripetele cu mîna, venise peste ei o groază fără margini. Povesteau mai tîrziu că atunci cerul începuse să arate altfel, străin şi copleşitor, gata să cadă peste ei ca o placă de plumb. Dăduseră atunci drumul la funie şi se-mprăştiaseră peste tot, fugind ca nebunii şi ţipînd, ascunzîndu-se pînă şi-n atelierul de reparat televizoare, unde altfel nu intrau niciodată. Herman se-ntorcea de la aprozar cu o plasă-n mînă şi, trecînd prin dreptul Scării 1, văzuse funia descolăcindu-se repede pe asfalt. Lăsase plasa şi, din cîţiva paşi, fusese acolo, sub puţul de beton. Apucase funia în ultimul moment, şi greutatea băiatului ce cădea din cer aproape-i smulsese mîinile din încheieturi. Herman îi spuse să nu povestească nimănui toată întîmplarea din dimineaţa aceea, apoi se dusese acasă. Mircea coborîse pe scări pînă la cinci, aruncase maieul la spălat şi-şi luase altul şi, senin ca şi cînd totul ar fi fost doar o nălucire ciudată, ieşise iar la joacă. Nici prin cap nu-i trecuse să se supere pe copii, mai ales că ei se adunaseră-n jurul lui, spăşiţi, mai prietenoşi ca oricînd,
242
  şi-i spuseseră „bravo, Mirciosule" pentru că urcase cu scripetele cel mai sus.
     în partea cealaltă a menajeriei, de la intrare spre dreapta, erau caii, care nu-i plăceau prea mult, dar după care Luci era înnebunit. El îi tîrîse pe toţi către grajduri, unde caii, ca-ntotdeauna la ora mesei marilor animale de pradă, se agitau neliniştiţi. Erau cîţiva ponei cu coame lungi, împletite cu panglicuţe, un unicorn şi mai mulţi cai mari şi puternici, cu chişiţe fine şi ochi catifelaţi. La drept vorbind, singurul interesant era unicornul, altfel făcut decît caii şi al cărui corn din frunte era albastru-sidefiu şi spiralat. Spirala lui era aşa făcută, că nu se termina niciodată. Puteai urmări înşurubarea ei la nesfîrşit, dinspre frunte spre vîrf, pe conul tot mai îngust, cam cît o mînă de copil la rădăcină, cît un deget spre vîrf, apoi cît un creion, cît un ac de seringă, cît un fir de păr, cît un fir de păianjen şi-apoi tot mai subţire şi mai subţire, mereu spiralat cu spire tot mai strînse pînă ce, spuneau savanţii, spirala răsucea molecule şi apoi răsucea atomi, şi apoi răsucea protoni şi-apoi răsucea quarcuri şi-apoi răsucea stringuri şi-apoi răsucea rohre şi-apoi răsucea dookle şi-apoi... Niciodată, cu nici un aparat, n-ai fi putut ajunge la locul din vîrf unde se termina spirala. De-aceea unicornul vindeca, la atingere, orice boală. După ce trecură prin grajduri trăgînd în piept mirosul de balegă proaspătă, copiii ieşiră din nou la lumină, sub cupola cerului nesfîrşit de vară. Mergînd de-a-ndaratelea pe alee, în faţa celorlalţi copii, Jean dădea din gură neobosit. Era cel mai caraghios şi mai trist dintre toţi copiii, cu hăinuţele lui murdare, cu ochii lui şterşi, mereu lăcrămoşi, cu părul mare şi încîlcit. Deşi nu-l mai asculta aproape nimeni, le tot spunea să zică repede „Mama taie o vacă", „Mă-ta mare-n curte spală", „La curbă şinele troznesc", toate tîmpeniile de pe lume. Le zicea cum se spune pe franţuzeşte „Găina noastră e-n curtea voastră"... Dar Mircişor, obosit de dimineaţa aceea în care atîtea se-ntîm-plaseră, îşi aminti că diseară urma să meargă la circ cu ai lui şi zîmbi.
                  In interior, casa era-naltă ca o biserică. Ceea ce, văzut din afară, părea a fi etajul nu era decît prelungirea spre bolta plafonului a încăperilor de jos, înguste şi şuie ca nişte interioare de clopotniţă. Planul casei era-n cruce, două coridoare se intersectau puţin dincolo de centrul clădirii, cel transversal ducînd spre odăi deocamdată mascate de perdele de catifea. Culoarul de la intrare ducea însă, în capătul celălalt al casei, spre o nişă largă şi rotundă, avînd în centru un postament de piatră lustruită,, la picioarele căruia se vedeau pe podea două per-nuţe de mătase-nflorată. Pe postament, sub o pînză-ncreţită, se zărea o formă care trebuie să fi fost o statuie. Păşind în urma celor două femei, atît de asemănătoare şi totuşi complet diferite, Herman străbătuse coridorul, abia avînd loc să treacă printre pereţii înalţi şi înguşti, acoperiţi de tapet mucegăit. Se opriră în nişă, unde pereţii curbi, ca un receptacol de porţelan, rămăseseră albi şi goi. Pe jos era un mozaic mohorît, lustruit atît de bine, că reflecta în apele lui tavanul înalt, cu policandru. „Poate că n-o să te supere un mic tabiet al nostru", i se adresă mama Soilei, întorcîndu-se către el. „Avem timp destul şi de dulceţuri după aceea." Fără să aştepte vreun răspuns, de fapt ca şi cînd el nici n-ar mai fi fost acplo, femeile îngenuncheară pe perniţe şi abia apoi traseră pînza de satin galben de pe forma din mijlocul odăii, care se dovedi într-adevăr o uimitoare statuie. Era o femeie de marmură în mărime naturală, retezată puţin mai jos de pubis, aşa-ncît coapsele ei putei-pice sP sprijineau pe postamentul de piatră. Faţa-i oglindea o groază fără margini, mîinile cu degete răşchirate erau împinse-nainte ca şi cînd s-ar fi apărat de ceva mon-
244
  struos, pe care doar ochii ei de piatră, rotunjiţi de teroare, îl puteau vedea. Sînii cu boturi alungite, uşor depărtate, ca şi umerii uşor căzuţi, nu erau de statuie antică, ci de femeie reală, una din cele multe, aleasă de pe stradă, dezbrăcată şi silită să pozeze pentru sculptorul genial şi scelerat care-i modelase în marmură străvezie fiecare cută a pîntecului, fiecare aluniţă a pielii, fiecare vîrtej şi buclă a părului ei tăiat simplu, ţinut la spate de un pieptene de asemeni de marmură. Oroarea fără margini a statuii, care-1 izbi pe Herman din prima clipă ca un baros direct în vintre, venea dintr-o mutilare atroce. Peretele abdominal al femeii lipsea, ca al unui mulaj anatomic, lăsînd să i se vadă aparatul reproducător, în culorile cărnii crude, roşii, mustind de sînge, şi-ale arterelor purpurii, şi-ale pieliţelor sidefii, în contrast stupefiant cu albul rece, strălucitor, imaculat al statuii. Uterul era şi el secţionat ca să se poată zări-n interior copilul ghemuit, deja complet format, cu capul în jos, umplînd ca un fruct greu, minunat, cavitatea. Vaginul cobora dedesubt, între vezică şi rect, terminîndu-se-ntr-o vulvă ce părea şi ea vie: buzele-ncreţite atîrnau puţin sub pîntec, şi la axila pulpelor străluceau cîteva fire de păr pubian. Părea că sub o glazură de piatră ar fi fost o femeie vie, condamnată la o-ncremenire eternă şi la o sarcină fără sfîrşit. „E vremea naşterii şi nu e putere pentru naştere", îşi aminti cutremurat Herman, privind statuia şi ascultîndu-le pe femei murmurînd, cu ochii-nchişi, o litanie de neînţeles. Rugîndu-se, păreau şi mai asemănătoare: amîndouă ţineau capul plecat uşor pe umărul stîng, amîndouă aveau pe faţă o expresie de dezolare smerită, gura amîndurora era întredeschisă, lăsînd să se vadă limbile mişcîndu-se ciudat înainte şi-napoi, ca ale unor păsări exotice. Se ridicară apoi, iar Soile apucă între palme copilul de piatră lucioasă, îl smulse din caverna sa şi, cu mare greutate, îl ţinu la piept cîteva clipe, după care aproape că-1 prăvăli înapoi. Cît îl ţinuse-n braţe, femeia zîm&ise ciudat, viclean şi voluptuos, cu buze făţarnice, ca zeităţile sculptate pe templele indiene, şi ochii îi alunecaseră într-o parte. Herman simţise din nou un val de dragoste, de parcă băieţelul ghemuit ar fi fost al lui şi ei ar fi fost o familie tînără, săracă, decisă să-nfrunte viaţa. Nu se mai îndoi că Soile era femeia lui, femeia vieţii lui pe care de zeci de ani o aşteptase. Numai prezenţa mamei îl împiedicase atunci
245
  s-o îmbrăţişeze. O clipă-şi închipuise cum aveau să li se schimbe vieţile, cum aveau să fugă de ochiul gigantic care-i privea, in-ventîndu-i, moment cu moment, cum aveau, cu tenacitate, să evadeze din creierul care-i gîndea, din cartea care-i construia şi-i deconstruia, cum aveau să lase baltă un plan conceput înainte de facerea lumii şi pentru care fuseseră puşi deoparte, sacrificaţi, condamnaţi la inuman şi la nefericire. „Cum aveam să uit de tine, Mircea, chiar riscînd ca manuscrisul tău să nu fie terminat niciodată, cum aveam s-abandonez povestea ta, să ţi-o distrug aşa cum o rotiţă dinţată ar sări din mecanismul de ceas şi timpul nu ar mai fi. Aş fi luat-o, chiar de-a doua zi, pe Soile de mînă şi-am fi plecat amîndoi din oraş. Ne-am fi aşezat undeva la ţară, nu în Tîntava, am fi avut o căsuţă acolo, cu tindă şi acoperiş de şindrilă, am fi cultivat legume şi-am fi crescut copii şi-am fi îmbătrînit fericiţi. Ne-am fi dat sufletul pe patul nostru de paie şi ni s-ar fi şters pentru totdeauna urma de pe pămînt. Ce imposibilă fericire: să nu fii ales, să nu fii predestinat, să nu mergi către mîntuire... Să trăieşti, să trudeşti, să iubeşti şi să te faci ţărînă... îţi spun că sfinţii şi îngerii tînjesc după destinul ăsta, care lor le e cu desăvîrşire oprit. Dar în aceeaşi clipă în care-mi croiam micul meu plan de evadare ştiam că nici o fugă nu e posibilă, că înseşi gîndurile ce-mi trecuseră prin minte fuseseră deja prevăzute şi urzite în marea ţesătură pentru cine ştie^ce simetrie, ce necesitate narativă... Şi că dac-aş începe să mă plîng şi să mă vaiet, fiecare sunet pe care l-aş scoate ar trece printr-un la-ringe deja conceput atunci cînd naratorul a scris «laringe ». Şi dac-aş tăcea, tăcerea mea ar fi deja prevăzută, şi dacă m-aş omorî, cuţitul ar rămîne-mplîntat veşnic în inima mea, dar nimic nu s-ar petrece cu adevărat..." Se-ntorseseră apoi pe acelaşi culoar şi o cotiseră la dreapta, pe sub aceleaşi tavane nefiresp de înalte. Merseră un timp nedefinit pe culoarul transversal, pînă ajunse-ră-n capăt, la draperia grea de catifea stacojie. Pătrunseră-ntr-o odaie întunecată, ale cărei ferestre aveau obloanele trase. Aici tapetul de pe coridor lăsase locul unei vopsele grosolane de ulei, vernil, aidoma celor cu care se vopsesc pereţii spitalelor şi-ai închisorilor. Vopseaua era coşcovită, şi grămăjoare de peliculă, jupuită de pe pereţi, se-nşirau de-a lungul odăii. Sub jupuituri, pe-reţii-şi arătau adevărata culoare, vineţiu-vişinie, aidoma petelor
246
  din naştere pe care unii le au pe obraz, acoperindu-le, ca umbra unor aripi sinistre, jumătate de faţă. în cameră erau un bufet vechi, cu furnirul desprins, mobilă pretenţioasă, plină de sculpturi şi intarsii de lemn preţios, o masă ovală din aceeaşi garnitură, acoperită cu un macrame uriaş, cîteva scaune cu fundul tapiţat şi, deasupra uşii, o pendulă atît de înaltă şi de îngustă, încît ajungea pînă la tavan, iar cadranul ei abia se zărea, pierdut într-o ceaţă cafenie. Fireşte, pendula era acum doar un decor inutil, asemenea bufetului încărcat de ceşcuţe şi bibelouri cu porţelanul îngălbenit. în centrul mesei, între patru luminări scurte şi groase, cu un noroi de ceară la bază care arăta că ardeau de mult, se afla un terariu de sticlă în care zăcea nemişcat, pe nisip, cel mai mare păianjen pe care Herman îl văzuse vreodată. Pîntecele lui sferic era cît un cap de copil şi era complet îmblănit, negru strălucitor, ca şi labele scurte şi puternice, ca şi cefalotoracele musculos de sub care ieşeau două căngi veninoase, singurele diferit colorate, căci erau de culoarea sîngelui. Herman şi Soile se aşezară la masă, pe cînd femeia mai în vîrstă scotea din bufet farfurioare de cristal şi linguriţe minuscule de argint patinat, apoi, de undeva, de dedesubt, vasul în care se afla dulceaţa. Herman îndrăznise să-şi aşeze mîna peste-a lui Soile, iar ea nu şi-o retrăsese. Mîna ei era plinuţă, cu pielea uscată şi nespus de subţire. Mîncaseră atunci dulceaţa de nuci verzi în tăcere, de undeva apăruseră şi nişte pahare cu apă foarte rece, atît de pline, că apa se curba deasupra buzei paharelor ca nişte lentile ce aruncau lumini subţiri pe pereţi. Macrame-ul ce acoperea masa ovală era fascinant şi ciudat. Avea formă de floare, cu un cerc în mijloc şi alte şase-mprejur. Fiecare din cele şapte cercuri avea şi el formă de floare, cu un cerc în mijloc şi alte şase-mprejur, şi fiecare dintre noile petale avea şi ea formă de floare, cu un cerc în mijloc şi alte şase-mprejur, şi tot astfel la nesfîrşit, pînă-n adîncul adîncului ideii de spaţiu. Herman îşi trecea mîna peste ochiurile de aţă-mpletită, crem, simţindu-le rugozitatea. „Frac-tali", gîndi el, „fractali peste tot şi întotdeauna". Lumea părea rotundă şi netedă ca un cocoloş compact de hîrtie, pictat pe deasupra cu pămînturi, oceane, păsări şi flori, dar dac-ai fi putut desface hîrtia şi dac-ai fi netezit-o cu palma, ţi s-ar fi revelat adevăratul desen, din care toţi şi toate făceau parte. Ai fi-nţeles
247
  atunci că păsările şi florile erau iluzorii: un lotus deschis putea reuni, într-o formă întîmplătoare, o parte din fesa unei spălătorese, cocoşuil unei archebuze, harta unei ţări şi modelul stereo-chimic al unui virus, aflate-n părţi îndepărtate ale coalei, iar un strop de rouă de pe-o frunză de mărar putea fi, de fapt, strălucirea dintr-un ochi de curtezană hitită de acum trei milenii. Realul nostru familiar desfăcea doar patru dimensiuni, ca patru largi petale întinse, pe cînd celelalte şapte rămîneau strîns înfăşurate într-un cocon submicroscopic, păstrînd în pliurile lor, nescoa-se la lumină niciodată, hălci uriaşe din povestea noastră, căci fiecare fir de păr al nostru avea lungime, lăţime şi adîncime şi flutura-n timp, dar în acelaşi timp răsucea-n sine şapte mistice petale, niciodată revelate şi ştiute. Cum arătau formele şi culorile în dimensiunea a cincea, a şasea, a şaptea ? Ce ochi de briliant deschideam cu toţii în a zecea dimensiune ? Maeştrii supremi în arta origami aruncau în apă un ghemotoc de hîrtie, din care prindea să se desfacă, în mii de pliuri şi colţişoare, o fantastică floare de lotus. Herman ştia că lumea-ntreagă era o astfel de floare de hîrtie, scrisă pe toate părţile şi aşteptînd să se desfacă în lacrima unui ochi uriaş. Că fiecare punct al lumii aştepta aceeaşi explozie* netezire, desfăşurare. Ştia că toţi sîntem pachete organice şi că avem, cocoloşită sub ţeastă, o cîrpă de neuroni care-ntinsă ar fi fost cam cît patru coli de hîrtie. Din cauza-ncre-ţiturilor ei, zone îndepărtate deveneau deodată vecine şi se reuneau în simboluri absurde, în mituri nevrotice, în ceremonii ce nu duceau nicăieri. Fractali, turbioane, ecuaţii nelineare, pliuri... Cascade horociclice, păpuşi ruseşti vîrîte una în alta... Spaţii gravide cu spaţii gravide cu spaţii... Şi totuşi nu aceasta era realitatea, istoria nu era aleatorie şi turbionară decît pentru cei care, încreţiţi şi boţiţi o dată cu ea, trăiau în ghemotqpul ei inextricabil. Cine-o mototolise în palme ? Ce autor o smulsese furios din manuscris şi-o aruncase la coş, înjurînd, blestemîn-du-şi lipsa de inspiraţie ? Reunind astfel, pentru nimeni şi pentru nimic, pentru dezastru şi catastrofă, stele din diferite planuri cereşti, fără legături între ele, în constelaţii în formă de car, de balanţă, de scaun, de păstor, de arcaş... Doi îndrăgostiţi, goi, se pot strînge în braţe în patul devastat, se pot muşca şi se pot pătrunde pînă la o contopire totală, fără să ştie că sînt din re-
248
  giuni ultraîndepărtate ale poveştii. Două rotiţe dinţate, îmbi-nîndu-şi dinţişorii unii în alţii, încă n-au aflat că se află în ceasuri diferite. Totul trebuia netezit, totul trebuia realcătuit, recitit şi re-înţeles în logica iniţială a lumii. Totul trebuia decriptat, scos din criptă, aşa cum lumea întreagă fusese decriptată cîndva, cînd Unul strigase „Lazăre, ieşi la lumină!“ Herman spera că marele autor avea să caute-n coşul cu hîrtii mototolite, avea s-o salveze pe cea aruncată la mînie, s-o îndrepte pe masă cu palma pînă ce „toţi munţii vor fi coborîţi şi toate văile vor fi înălţate", aşa încît lumea să devină din nou lizibilă. Pîn-atunci nu avea altceva de făcut decît să se-mbete, cu gîtul lui frînt de cine ştie ce pliu al coalei pe care era desenat, cu organele delabrate, cu ficatul martirizat, cu fiecare deget răsucit în altă direcţie (cute ale spaţiului, cute ale minţii), cu fiecare lacrimă şi fiecare ur-doare şi fiecare sclipire a irişilor lui albaştri rătăcite în alte epoci sau pierdute la parseci distanţă.
     Dulceaţa-i aminti gustul şi consistenţa cleiului pe care, cînd era copil, îl desprindea de pe scoarţa vreunui prun ca să-l mestece apoi minute-n şir: fadă, cu coajă moale la suprafaţă şi flui-dă-n interior. Dar cînd fusese Herman copil ? Unde era livada de pruni care-i venise acum, deodată, învelită într-o lumină mistică, în minte ? Nu coborîse niciodată pîn-atunci în memoria lui dincolo de momentul în care, simţindu-se deodată transfigurat, cu facies de rege şi de Dumnezeu, deschisese uşa garsonierei lui de la opt şi privise cu altfel de aparat vizual şi absorbise în altfel de creier imaginea a trei copilaşi înspăimîntaţi, aproape străvezii în lumina ferestrei de la terasă, care-o luaseră la fugă, ţipînd, pe scări în jos. Afla abia acum că avusese şi copilărie, acum se desfăcea într-o zonă a scoarţei lui cerebrale o-ncrengă-tură de neuroni ce secretau, asemenea prunilor de altădată, boaba moale de clei a amintirii. Văzu o fracţiune de secundă lumea (cer cu nori de furtună, pruni şi corcoduşi micşorîndu-se-n perspectivă către un gard de coceni putrezi, înnegriţi de ploi, mireasmă de fructe strivite pe pămînt, crengi negre, rugoase, zgîriind pielea, un bordei în depărtare, negru pe cerul fără de margini) prin ochi care priveau drept înainte şi nu în pămînt, percepu o clipă focul de curcubee al aripilor străinului care venea printre şirurile de pomi către el. Se auzi chemat pe nume şi-ncremeni
249
  ca o statuie. Totul izolat ca o perlă de viaţa lui de acum, îndepărtat şi nici măcar îndepărtat, cum ar putea sta foarte aproape de tine femeia pe care-o iubeşti, dar care nu te iubeşte, închisă ţie fără speranţă. Cum stătea acum lîngă el Soile, plutind cu mama ei în altă dimensiune, răsucindu-se ca nişte foci în ape amniotice şi privindu-1 uneori, nici măcar curios, cu ochii lor mari şi umbriţi, prin sticla groasă a marelui lor acvariu.
    Duminica următoare le însoţise la tîrg, la Obor. Luaseră tramvaiul pe Ştefan cel Mare, trecuseră prin faţa Direcţiei Generale a Miliţiei, cu turnul ei crenelat, apoi prin dreptul blocului cu electrocasnice şi mobilă - blocul lui, blocul tău, Mircea -apoi li se desfăcuse, pentru cîteva secunde, perspectiva Aleii Circului, cu marea cupolă în depărtare... Trecuseră pe lîngă gardul spitalului Colentina, apoi pe lîngă policlinica de la Doctor Grozovici, lăsaseră-n urmă cinematograful Melodia şi trecuseră de Lizeanu. De-aici, şinele tramvaiului coborau spre pasajul de la Obor. Aici se dăduseră jos, traversaseră şi se afundaseră-n noroiul colcăitor de lume al vastei pieţe, o străbătuseră printre tarabe puţind a varză stricată, miraţi de jegul incredibil al cîtorva ţărănci care vindeau prune uscate şi leuştean veşted, şi ieşiseră pe şina tramvaiului 1. în stînga, în depărtare, se ridicau turlele bisericii Sf. Dumitru, iar înainte aveau o fabrică de mase plastice, faţadă jalnică de geamuri înnegrite şi sparte. Mortăciuni hidoase zăceau pe marginea străzii. Lăturile întregii pieţe de legume erau vărsate aici la canal. Aici erau spălaţi cu furtunul peştii şi racii, încă vii, de la hala de-alături. Herman ura hala, în interiorul împuţit al căreia îşi amintea măcelăria cu pereţi de faianţă ca o morgă, unde cîrligele de care o dată atîrnaseră jumătăţi de vită şi de porc clincheteau acum goale, unde măcelarii-n halate albe, pătate de sînge, şomau acum la o ţigară, unde buturuga pe care se tranşa carnea era acum uscată ca o piatră străveche. Foametea se aşezase de ani întregi în aceste hale ce ar fi trebuit să fie ale belşugului şi abundenţei. Marele mozaic de pe perete înfăţişa ţărani luptîndu-se cu coşuri de fructe, mînînd turme bogate ca-n Galaad, nemaiştiind unde să-şi pună prisosul de grîne, legînd crengile pomilor ce se rupeau sub povara roadelor. Dar vasta hală, cu cele trei etaje ale ei, ca de-nchisoare model, era acum pustie. în vreo trei locuri se mai vindeau cartofi
250
  cît alunele, plini de ţărînă, şi borcane cu castraveţi palizi. Totuşi, femei amărîte tot mai intrau, sperînd că vor avea ce pune pe masă bărbatului şi copiilor.
     Gardul de beton armat al fabricii de mase plastice avea-ntr-un loc o deschidere pe unde pătrundeau şi se bifurcau pe un imens maidan şine de cale ferată, ruginite, ieşite de mult din uz. Buruieni, rahaţi acoperiţi cu hîrtie de ziar, fiare răsucite îţi împiedicau drumul, dar nu-i descurajau pe cei ce se-ndreptau spre tîr-gul de păsări şi animale mici. Oamenii-şi întindeau acolo, în ţărîna bătătorită, ziarele, Sdnteia şi Sportul, pe care aşezau nu doar colivii cu papagali şi păsări cîntătoare, lădiţe cu porumbei, acvarii cu peştişori, genţi din care scoteau capul căţei fătaţi de-o lună, ci şi undiţe şi lansete, piese unsuroase de la diferite motoare, unelte, şuruburi şi balamale, cărţi jerpelite şi pătate, discuri vechi. Sărăcia tuturor sărea-n ochi şi, dacă nu erai din aceeaşi lume, te lăsa fără suflare: haine vechi de decenii, dinţi de metal, ochi tulburi de ţărani îndobitociţi de trudă. Femeile stăteau pe vine ca şi bărbaţii, lîngă cîte-un gard, lăsînd cu indiferenţă să li se vadă picioarele păroase şi chiloţii rupţi. Banii ce se iveau în mîini din cînd în cînd erau la fel de şifonaţi şi uzaţi, îmbă-trîniţi de sărăcie, ca şi cei pe la care treceau. Cîte-o fetiţă-n rochie roşie de cîrpă, cîrpă pur şi simplu, ca de şters pe jos, îşi pupa pe ochi şi pe bot motanul birman pe care-1 adusese să-l vîndă. Alt copilaş dădea degetul, să i-1 ciupească, unui mic papagal verzui, cu penele zbîrlite-n cap. Peste toţi se rostogoleau norii, cu marginea de jos cenuşie şi volute de-un alb luminos spre adînc. O lăsară pe Soile să privească, fascinată ca-ntotdea-una, peştii cu voal din micile acvarii, şi se-ndreptară spre fundul maidanului, unde muncitorii din fabrică depozitaseră, în vrafuri, table decupate şi fiare înecate-n rugină. Un bazinet aproape putred păstra pe fundul lui apă de la cine ştie ce ploaie, plină de mormoloci. Acolo era omul cu şoarecii, ţinîndu-şi pe genunchi cutia în care mişunau cobaii. Văzînd-o pe mama Soi-lei, bătrînul rînji şi-i întinse deja, în pumn, doi şoricei ce-i priveau printre degete. Femeia-i cumpără fără vorbă şi-apoi, dreaptă şi aspră, îl trase pe Herman în spatele stivei de fiare. „Azi o să mai luăm ceva, ceva special pentru tine“, îi spuse, privindu-1 cu ochii ei reci şi totuşi suferinzi. Trecură prin spaţiul foarte îngust
251
  dintre zidul din spate şi stivă. Tot locul puţea a urină. Herman mergea după femeie ţinîndu-şi respiraţia cît putea de mult, dar drumul se lungea. Cotiră de mai multe ori, fiarele aveau colţuri care-i agăţau costumul, bălăriile crescute direct din zid îi păl-muiau faţa, dar voinţa femeii care-nainta nepăsător era mai puternică decît dorinţa lui de a se-ntoarce la Soile. Soile, fata pufoasă şi bună pe care-o găsise cînd credea că nu va fi nimeni, niciodată, în viaţa lui. Ajunseră, se pare, la destinaţie, pentru că din spaţiul împuţit delimitat de-un zid al fabricii, un şir de lăzi de gunoi cu zoaie pestilenţiale şi-un gard de crengi uscate, împletite cu mărăcini, nu părea să mai existe ieşire. Aici puteai să vii ca să te ghemuieşti pe-o parte şi să mori. Ai fi zăcut, neştiut de nimeni, pînă carnea ţi s-ar fi topit, s-ar fi amestecat cu cîrpe-le-n care era-nfăşurată, ar fi făcut viermi albi şi graşi. Te-ar fi spălat ploi şi te-ar fi acoperit zăpezi, iar vara ar fi picat păsările din cer de duhoarea hoitului tău. „Aici e rectul oraşului, e sfincte-rul prin care se deşartă oraşul", gîndi Herman, ce se oprise lîngă femeie în mijlocul spaţiului cel strimt, abject şi fără speranţă. Femeia însăşi părea îndoită, dar se-nsenină deodată: „Ah, aici era!“, spuse, arătîndu-i, în gardul de nuiele şi spini, o poartă din crengi împletite, aproape cu neputinţă de observat. Herman mai văzu, înainte să se-ndrepte spre poartă, că-h zidul posomorit al fabricii era destul de sus o ferestruică, şi că prin ea se uita la ei, rîzînd cu gura fără dinţi şi cu saliva curgîndu-i pe bărbie, un bebeluş de cîteva luni ţinut în mîini, din spate, de cineva care purta o bonetă albă, enormă. în loc de zăvor, uşa gardului avea o scîndurică de lemn, ca a closetelor de la ţară. Femeia în negru deschise şi lui Herman i se-nfăţişă, dincolo de portiţă, o privelişte uluitoare.
     Era o viroagă-ncărcată de flori, înconjurată de coline pe care se-nsoreau vii şi livezi. Era deasupra un cer adînc, de miez al miezului verii, inflamat de soarele aflat în centrul bolţii, în foto-sfera căruia limbi enorme de lavă se ridicau, făceau punţi orbitoare şi se prăbuşeau lent, trimiţînd pînă jos, pe pămînt, un vînt de foc ce mătura priveliştea, aprindea boabele de rouă din cupele florilor şi transparentiza picioarele lăcustelor verzi ca iarba lipite de frunze. Norii-nspumaţi, cu contururi perfect delimitate, curgeau extrem de-ncet, lăsîndu-şi umbrele pe pămînt.
252
  Coborîră-n viroagă, cu florile multicolore pînă la brîu, se mîn-jirăde polen şi de lichide cleioase picurînd din exuberantele potire, simţiră suind pe picioare miriapozi şi vacile-Domnului. Fumuri de mireasmă transparentă urcau către cer, fluturînd ca un păr buclat, dizolvîndu-se-n aer. în iarbă, sub paşii lor, mustea un pîrîiaş îngheţat, ce-şi răspîndea şuviţele lichide printre rădăciniţe şi frunze rotunde, gălbui şi iriga cîţiva irişi ca hîrtia şifonată de indigo. Se aşezară-n partea cea mai joasă a văii, între tijele florilor, care aproape că se-nchiseră peste ei. Aici pînza susurătoare de apă nu ajungea, dar aerul era el însuşi umed, verzui, iar vecinii lor indiscreţi erau lăcustele lungi cît palma, cu carnea verde şi aripi de iarbă aspră şi ochi roşii, holbaţi spre nimic. Filtrată prin petalele florilor, lumina cobora spre ei purpurie, şofranie sau ca peruzeaua, vopsindu-le feţele cu stranii tatuaje. Femeia luă de pe-o tulpină o buburuză şi o lăsă să-i urce pe vîrful arătătorului pînă ce-şi luă zborul, deschizîndu-şi elitrele punctate şi lăsînd să se vadă dedesubt zdrenţe de sticlă cafenie. Zburase stîngaci spre mameloanele colinelor îndepărtate.
     Curînd, hainele de pe ei deveniră jilave. îşi priveau cu nesaţ feţele şi nu le venea să creadă: căci erau acum multicolori, şi culorile de pe frunţile, nasurile, pomeţii şi buzele lor tremurau în asaltul vălurelelor de aer umed. Puteau vedea cum se-nchid şi se deschid stomatele frunzelor. Zăreau prin transparenţa frunzelor şi tulpinilor cum suie un lapte alb către inflorescenţe. Distingeau în petale, ca prin nişte pieliţe fragede, vase capilare, nervi, glomerule sudoripare. Unele aveau creste papilare ca degetele, altele pleoape cu gene ca ochii, altele înălţau în miezul franjelor vişinii un pistil lung şi erect, cu o boabă limpede, cleioasă în vîrf. Femeia se ridică în genunchi şi luă delicat, cu limba, picătura vîscoasă de pe cel mai apropiat pistil: „E dulce, e nectar", zise şi se lăsă iar între flori. Hainele umede i se lipiseră de trup, lăsînd să se vadă corsetul de plexiglas roz mulat pe fiecare curbă a corpului ei, şi capetele cu cheiţă ale şuruburilor cu care era încheiat. Rămaseră aşa, plouaţi de polen şi scăldaţi în dorinţă, pînă veniră, în fine, fluturii. Veneau din sutele de insectare ale muzeului Antipa, care-şi deschiseseră-ncet, în săli umbroase, capacele cu geam. Fluturii africani şi amazonieni, atît de mari încît abia dacă-ncăpea cîte-o pereche (mascul şi femelă într-un
253
  uimitor dimorfism sexual) pe satinul încreţit al unei cutii, îşi însufleţiseră picioruşele şi arcuşorul trompelor, întinseseră măciuliile antenelor ca să poată comunica unii cu alţii şi, zvîcnind puternic din aripile ţepene ca de ţiplă, se smulseseră din acele care le străbăteau corpul pufos. Aripile prelungi, pictate de mînă cu peisaje, înluminiuri, personaje biblice şi oraşe ale viitorului, îi ridicaseră-n aerul gelatinos, îngheţat, al sălilor cu dio-rame, iar ei urcaseră la etaj, fluturînd peste scările de marmură, filtraţi prin coastele marelui schelet de Dinotherium din sala centrală şi ieşiseră-n stoluri nesfîrşite prin ferestrele deschise larg spre piaţa Victoriei, aproape goală la acea oră. Tot cerul Bucu-reştiului se umpluse-n curînd de fluturi, mai mari decît două palme-mbinate astfel încît să arunce o umbră de fluture pe perete, mai strălucitori decît lumina oglinzilor pe care copiii le scoseseră la geamuri, încercînd să-i orbească şi să-i deruteze. Cu aripi de poleieli de ciocolată şi de felii de portocală, de secţiuni extrem de subţiri prin cristale de feldspat roz, de lame de ras, de ostroave în mare, de lumi paralele, de inele ale lui Saturn, stîrnind, fiecare, la fiecare bătaie, cîte-un uragan devastator în Kalimantan sau în Hebride, se-ncrucişau leneşi peste acoperişuri, se-ncîlceau în plopi şi-n platani, nimereaţi, prin geamuri deschise, în flacăra aragazelor şi-n patul îndrăgostiţilor, se-mple-teau în părul fetelor ieşite pe balcoane, coborau atraşi de ghiu-lurile de pe degetele ţiganilor, blocau circulaţia aşezîndu-se pe verdele sau roşul stopurilor, umpleau tunelele lungi şi negre ale metroului... Se opreau pe calcanul însorit al vechilor clădiri, se aşezau pe faţa statuilor decorative ce-ncadrau ferestrele vechilor clădiri, cîte-o rafală de vînt fierbinte-i izbea de metalul încins al vreunui tramvai cu vatmanul clopoţind înnebunit... Dintre zecile şi sutele de mii de fluturi ce năpădeau în fiecare zi Bucu-reştiul, aşa cum la ecuator plouă zilnic, doar o duzină reuşea să găsească locul în care spaţiul făcea o buclă ciudată, deschidea un sorb neaşteptat, prin fibra căruia, descompuşi în biţi de culoare şi tremur ca să fie recompuşi apoi, mai strălucitori ca-nainte, la destinaţie, fluturii norocoşi ajungeau în văioaga plină de flori din miezul oraşului, de unde nu mai trebuiau să se-ntoarcă niciodată, ca toţi ceilalţi, în cutiile de sticlă de la muzeu. Acest flux şi reflux de fluturi, ca spuma valurilor pe ţărmul mării, făcea
254
  din Bucureşti cel mai fermecător oraş construit vreodată, căci faţadele de piatră, ipsos şi sticlă erau zilnic lustruite de aripi catifelate, iar aerul rămînea mereu impregnat de un puf de solzişori irizaţi, care, traşi în plămîni, făceau ca traheea şi bronhiile să lumineze, vizibile-n piepturi ca nişte sucite tubuşoare de neon.
     Ora aceea, cu soarele arzînd ca un reactor nuclear în crucea bolţii, ora la care soseau fluturii şi-n care caisele făceau, în pomii livezilor dinprejur, o carne dulce ca mierea, o aşteptase mama Soilei, ghemuită lîngă Herman în crăpătura plină de flori. Priveau acum amîndoi, din cazematele lor de vegetaţie împletită, năpădiţi de miriapozi şi suiţi de melcişori cu cochilia fragilă ca de hîrtie, cum un petic de cer începe să se mîzgălească uşor, ca şi cînd un deget ar fi trecut peste vopseaua lui proaspătă, cum culoarea acolo se-nvîrtejeşte, cum se naşte cu-ncetul o structură străvezie, simetrică, o pură funcţie matematică mai întîi, convertită grafic în linii gingaşe de vînt şi cristal, pînă ce fluturele thomian, născut din bifurcării, atractori spaţiali şi catastrofe, prindea formă, devenea tot mai limpede, întindea tot mai mult aripe de celofan ud, ce se-ntăreau cu nervuri şi se umpleau cu o culoare pură, un azuriu reflectorizant, mult mai intens decît al cerului din care se ivise. Era un mare fluture de azur, urmat curînd de alţii şi alţii, pînă cînd aerul începu să clocotească. Dar numai el, primul, părea a fi deplin real, cu trupul lui păros, cu cele şase picioruşe filiforme ghemuite sub torace şi cu aripile-ntinse deplin, cele de sus terminate-n capete de cobră iar cele de jos în cozi prelungi de rîndunică. Lopăta leneş din aripi deasupra mării de flori, într-un vîrtej de alte lepidoptere, întrupate din mîzgălelile spaţiului peste colinele verzi. Cei doi se ridicaseră în picioare şi erau acum, de la şale în jos, numai flori şi de la şale în sus numai fluturi, luminaţi de soare şi umbriţi de curgerea norilor, pestriţi de culori umede şi străvezii, narcotizaţi de miresme. Marele fluture albastru electric, cu aper-tura aripilor mult mai amplă decît a celorlalţi, se roti de cîte-va ori în jurul lui Herman, apoi i se aşeză pe piept şi-ncremeni acolo, acoperindu-i tot pieptul şi umplîndu-1 de slavă, precum odinioară pieptarul de pe efodul marelui preot, în care erau cusute Urim şi Tumim, luminile şi desăvîrşirile. Femeia trebuise să-l smulgă de-acolo, sfîşiind în şase locuri cămaşa lui Herman,
255
  căci fluturele-şi înfipsese adînc gheruţele, prin ea, în carnea lui. „Uite", îi zise ea, ţinînd bine marele animal dintre aripi, „e fluturele tău, puternic şi viguros! După el am venit aici". Il aşezase cu grijă, înăbuşindu-i zbaterea, într-o cutie mare, de pantofi, pe care-o avusese-n sacoşă. Cîteva clipe fluturele zvîcnise ca un porumbel, dar apoi se liniştise. Cutia dispăru la loc în sacoşă şi cei doi, scuturîndu-şi hainele de polen şi părul de fluturi, ieşiră din văioagă şi căutară uşa gardului de nuiele.
    Duhoarea şi-mpuţiciunea erau afară insuportabile. înaintau prin maţe cu fecalomi pietrificaţi, prin vărsături şi şuvoaie de urină galbenă, izbiţi peste obraji de crengi prăfuite. Abia reuşiră să răzbată pînă la maidanul unde se ţinea talciocul, şi de unde o recuperară pe Soile, pe care-o găsiră-încremenită în faţa aceluiaşi acvariu. înghesuiţi cu lumea săracă, rufoasă şi pămîntie, traversară piaţa de legume sub un cer acum mohorît, stînd să plouă. „Aici se făceau o dată Moşii, Soile", zicea mama, în-torcîndu-se spre ea pe jumătate. „Ce de lume, ce nebunie! Ce bîlciuri cu lanţuri în care se-nvîrteau tinerii, cu mustării unde mîn-cai pastramă... Uite, aici fusese un circ ambulant, cu şerpi, dansatori pe funii şi chiar cu o femeie-păianjen. Iar aici, tarabe de tir. Ce-nghesuială era, ce omor! Nu puteai să ţimbli în voie, mulţimea te ducea unde vrea ea. Erau şuvoaie de oameni care se mişcau încet spre bîlci sau afară, frecîndu-se unele de altele... Oamenii înjurau, ţipau, hoţii te furau pe faţă, căci nici mîna n-o puteai ridica să te aperi... Copiii, săracii, cu fesurile lor roz, de hîrtie creponată, pe cap, cu mingiuţele lor cu elastic, erau striviţi pur şi simplu, călcaţi în picioare. Şi o dată un scaun de la lanţuri s-a rupt şi fata a zburat urlînd peste mulţime şi le-a căzut în cap unora. S-au făcut praf atunci patru oameni..." Ajunşi în staţie, lăsară să treacă trei-patru tramvaie, prea aglomerate, şi pînă la urmă reuşiră să urce şi să ajungă din nou în casa de pe Tunari.
    Înaintînd pe culoarul ce ducea de la intrare către nişa din capăt, cu micul altar al statuii gravide, o luară de data aceasta la dreapta. Dădură deoparte altă draperie de catifea stacojie şi pătrunseră în altă odaie cu tavanul nefiresc de înalt pentru dimensiunile ei. Aici era dormitorul celor două femei, cu aceleaşi obloane închise ermetic, acelaşi vernil uleios pe pereţi, în
256
  plus cu un damf de mosc aproape irespirabil. Patul dublu, cu tăblii grele la capete, o masă de toaletă cu oglindă gălbuie, uşor vălurită şi un mare şifonier erau întreaga mobilă. Taburetul din faţa toaletei avea tapiţeria roasă complet, ţinîndu-se doar în cî-teva aţe. Pe măsuţă, multiplicate de oglindă, o vază cu cîţiva trandafiri de pînză neagră, o mulţime de sticluţe cu parfum şi-o luminare groasă, roşie, aproape complet consumată, de la care venea toată lumina budoarului, dublată şi ea în oglindă şi abia-nde-părtînd umbrele din odaie. Mama dispăru, probabil ca să hrănească păianjenul, pentru că din partea cealaltă a casei se auziră curînd mici ţipete şi şuierături ascuţite, iar Soile şi Herman se aşezară pe pat, unul lîngă altul, ţinîndu-se uşor de mînă şi pri-vindu-se-n ochi. Acum Soile părea de necrezut de tînără, o fată de paisprezece ani dintre cele atît de sfioase, că nimeni nu-şi aminteşte, peste ani, că i-a fost colegă de şcoală. începu să-i vorbească lui Herman, domol, cu vocea ei de preadolescent, cu fraze atît de simple, de neterminate, încît părea că vorbeşte o străină sau o statuie. îl întrebă dacă nu vrea să se joace de-a ceru-nste-lat. Era un joc frumos, el nu trebuia să facă nimic, ea era ceru-nste-lat şi el trebuia să privească. încă de cînd era o fetiţă începuseră să-i apară pe piele aluniţe, peste tot-peste tot, şi mama ei, mai întîi îngrijorată, renunţase s-o ducă totuşi la doctor cînd îşi dăduse seama că aluniţele se grupau, pe pielea fetiţei, în constelaţii, cele pe care le vedeai arzînd pe boltă în nopţile de vară, reproduse identic, mai întîi în contururile lor cele mai cunoscute, Cloşca, Orion, Ursa mare şi mică, Scaunul lui Dumnezeu, Pleiadele şi Hiadele, cercul zodiacal, pentru ca tabloul să se completeze an de an cu puzderii de stele mărunte, de vîrtejuri şi brîuri stelare, pînă cînd deveniră vizibile toate cele care se pot vedea cu ochiul liber pe boltă. Pe spatele Soilei se iviseră constelaţiile celeilalte emisfere, Maşina Pneumatică, steaua Canopus, Crucea Sudului, pe care mama fetei le găsise apoi într-o enciclopedie. „Ca să ne putem juca, trebuie să stingem lumina", şopti Soile, şi Herman se ridică şi stinse, suflînd, luminarea. Bezna era absolută. Rămase-n picioare atît de mult, în întuneric atît de deplin, încît îşi uită curînd, mai întîi contururile trupului, apoi cele ale minţii. El însuşi era acum întunericul, cald şi enigmatic, şi o clipă Herman simţi fericirea intensă a morţii. Apoi apăru
257
  în faţa lui, treptat, Universul. Soile îşi scotea încet hainele, dezvelind constelaţii ce luminau punctiform, pulsatoriu, radiant în mijlocul întunecimii. Umerii, sînii, coastele, pîntecul, pulpele, omoplaţii, şalele, fesele femeii ce se rotea acum lent în odaie erau acoperite de stele. Bărbatul îşi pierdu cu încetul reperele. I se părea că stă culcat pe spate sub un cer uriaş, fremătînd de lumină stelară, că desluşeşte fiecare desen iluzoriu al fiecărei constelaţii, că zăreşte pînă şi stelele căzătoare brăzdînd cerul fără urmă de nori. Simţea mai puternic ca oricînd că, pe lîngă învelişul nostru de carne, toţi avem şi un alt corp, toţi sîntem împachetaţi în cosmos, intim şi strîns, ca-ntr-o îmbrăţişare fără sfîrşit.
     Dar jocul se termină, constelaţiile dispărură treptat, şi cînd Soile aprinse din nou luminarea cei doi se regăsiră în camera mirosind a parfumuri şi fard, cu mobila ei veche, cu furnirul desprins. Ieşiră din dormitor şi se-ndreptară spre odaia de zi, unde-o găsiră pe mamă scoţînd resturile celor doi şoricei din terariul în care păianjenul înflorise pe nisip ca o gigantică stea neagră. Din cheliceri îi picura acum sînge. Se aşezară la masă, privind animalul ai cărui ochi, aşezaţi în triunghi pe fruntea-îmblănită, străluceau ca trei bobiţe de rouă. „Ne^am jucat de-a ceru-nstelat", zise Soile, iar mama ei mormăi: „Altădată copiii lăsaţi de capul lor se jucau de-a mama şi de-a tata." Se aplecă pînă dispăru cu totul sub linia mesei. Cînd se ridică, avea-n mîini cutia de pantofi care vibra de-o zbatere tremurată, ca de molie mare prinsă-ntre geamuri. Deschise cutia şi scoase fluturele care, lopătînd din aripile acum indigo la lumina luminărilor, dar cu ochii aprinşi ca doi cărbuni roşii, răspîndea-n jur norişori de puf strălucitor. Herman presimţi ce urma să se-ntîmple, dar nu fu-n stare decît s-o apuce de mîini, peste masă, pe Soile, cu-prinzînd astfel terariul între braţele lor. Mama se ridică în picioare, ţinînd marea lepidopteră în palme, şi-o slobozi între pereţii de sticlă ai terariului. Aşeză apoi la loc capacul, de asemeni de sticlă şi, cu părul zburlit pe braţe, cu sentimentul unei oribile profanări, aşteptară toţi trei ca sumbrul sacrificiu să aibă loc.
     Fluturele ocupa jumătate din spaţiu cu aripile lui ce băteau speriate. Se aşezase pe peretele opus colţului în care marea fiară
258
  se strînsese la loc, încordată şi cu toracele ridicat, cît o mare portocală neagră, ucigătoare. Sîngele de pe căngi se spăla acum în şuvoaie de venin ţîşnite din chelicere. Un fel de tors, un fel de murmur surd ieşea din ghemotocul de căngi îmblănite. Fluturele doar tremura uşor din tot corpul şi din nervurile aripilor, iar arcuşorul trompei, spiralat ca un arc fin de ceas, se-ntin-dea şi se strîngea la loc între ochii opaci şi indiferenţi. Abia acum văzu Herman cît de mare şi de gros era corpul pluşat al fluturelui, cît de plin era pîntecele lui inelat. Fiara nu vroia să atace, deşi mama Soilei, ridicînd capacul, o împingea cu un beţişor, ci doar muşca, nemaipomenit de agresivă, capătul băţului, fără să treacă de jumătatea arenei de nisip. „îl sperie aripile", îşi spuse femeia, după care vîrî curajos mîna în spaţiul încărcat de aburi otrăviţi şi scoase fluturele, ţinîndu-1 bine de torace. Apoi, cu o foarfecă chirurgicală avînd un cioc ciudat, lateral, îi desprinse întîi aripa stîngă, apoi pe cea dreaptă. Herman aproape că vomită de oroare. „Nu ştiu de ce mai priveam, ce mă făcea să rămîn acolo fascinat, de parcă mîinile Soilei ar fi fost nişte cătuşe sau nişte cabluri de înaltă tensiune. Ar fi trebuit să fug atunci din casa aceea, poate că aş fi putut să uit, cu timpul, imaginea ei de pe bancă, ea în rochie de dantelă albă, cu un medalion la gît, în care era ea, cu un medalion la gît, în înserarea de petrol incendiat, de gaze toxice, de foc grecesc... în Deisis-ul bizantin al acelor seri... Poate-aş fi scăpat atunci de muşcătură şi contactul n-ar fi avut loc şi-nsămînţarea nu s-ar fi produs. Dar aşa a trebuit să fie şi aşa va fi chiar şi la a mia lectură a manuscrisului tău. Nici o singură dată nu voi putea să-mi salvez sufletul, niciodată nu-mi voi putea răsturna povestea şi soarta. Căci enigma are mereu două feţe şi se vede la fel dinspre trecut şi dinspre viitor. Şi chiar dac-aş fi fugit atunci, ar fi fost mai mult ca sigur prea tîrziu, căci poate nu atunci s-a produs transferul, fluturarea-n ţeasta mea a dulcii substanţe, ci-n dormitor, jucîn-du-ne de-a ceru-nstelat,« aşa cum alţi copii se joacă de-a mama şi de-a tata ». Fiindcă, dincolo de nevroză şi mit, de biologie şi vis, dragostea poate că-nseamnă mereu doar atît: să contempli cosmosul, să te laşi însămînţat de tandra lumină a stelelor..."
              Aripile azurii zăceau acum trist, inutil, pe macrame-ul de pe masa ovală. în terariu fusese-azvîrlită o insectă urîtă şi simplă,
259
  ca o omidă mare cu picioruşe, ce rămăsese pe loc, tăvălită-n nisip, cu ochi prea strălucitori pentru lipsa ei de podoabe, ochi nemeritaţi, ai fi zis. Dar aceşti ochi aparent impasibili priveau acum drept în faţă monstrul ce se destindea cu încetul. Fulgerător, tarantula luă poziţia de atac, cu toracele înălţat şi labele din faţă ridicate, cu pîntecele bine proptit pe cele patru labe dinapoi, ucigaş puternic şi mîndru, gata să-şi slăvească gloria şi oroarea în prada neajutorată din faţa lui. Adînc aplecaţi peste terariul dintre braţele lor reunite, Soile şi Herman păreau, străvezii la lumina luminărilor, doi şahişti construind pe eşichier o dramă fără speranţă, mutînd piesă după piesă, pierzîndu-le pe toate pînă la cele două esenţiale, cei doi regi eterni ai minţii, regii de culori opuse ce se-nfruntau acum în eterna poveste, ur-mărindu-se, gîfîind disperat, unul plin de adrenalina beţiei de sînge şi sfîşiere, celălalt plin de adrenalina groazei şi cutremurării, ca să se contopească în cele din urmă în crima care mişcă soarele şi celelalte astre. Sau păreau, Soile şi Herman, cu feţele lor de pietre semipreţioase, cei doi heruvimi de pe chivotul lui Dumnezeu în care se păstrau, pentru totdeauna ascunse, tablele legii. Dintre ei doi avea să se-audă vocea, şi xpcea deodată se auzi, şi era o voce dublă, un ţipăt de triumf şi un ţipăt de deznădejde, împletite unul cu altul în firul din care se ţese istoria, venind unul de sus şi unul de jos, ca sub tălpicea unei maşini de cusut orbitoare, brodîndu-i pe muritori şi pe zei pe pînza vidă a minţii. Păianjenul se-aruncase asupra corpului mutilat, îl sfîşiase adînc, îşi năclăise blana de un lichid sidefiu. Apoi sor-bise-ndelung acel lapte dens, strîngîndu-se tot în jurul corpului martirizat, şi, după minute lungi de-nfruptare voluptuoasă,
  se retrăsese iarăşi în coltul lui. Acolo se desfăcuse din nou ca » > #
  o floare şi-ncremenise aşa, triumfător şi sătul, gata de-o nouă năpîrlire, pe cînd corpul fluturelui atîrna acum flasc, zbîrcit, micşorat, amestecat cu nisipul. Doar picioruşele filiforme-i mai tremurau, uşor, la capete.
    Cei trei rămaseră mult timp nemişcaţi, apoi mama, care ofici-ase pîn-atunci în picioare, apucă aripile şi, cu ele-n mînă, des-chise-n perete o uşă pe care Herman abia atunci o observă şi pătrunse-ntr-o cămăruţă puternic luminată. După o clipă se
260
  auzi zgomotul apei trase. Se-ntoarse fără aripi, scuturîndu-şi degetele de solzişori.
     In seara aceea cu o geană de lumină trandafirie tivind acoperişurile şi crengile la orizont, pe cînd restul bolţii era deja un amestec tandru de nori şi de stele, Herman plecă acasă ars pe dinăuntru, golit sufleteşte, de parcă el şi nu fluturele ar fi fost sfîrtecat şi batjocorit în terariul de sticlă verzuie. Şi totuşi, la plecare Soile îl condusese pînă la poartă şi ultima ei imagine îi rămăsese adînc în amintire: licărul de disperare din ochi, bărbia tremurătoare, silueta ei stîngace în rochia de dantelă albă, sticlind palid pe fondul casei întunecate, avînd pe zid o scară interioară ce nu ducea nicăieri. Feţele lor apropiindu-se-atît de mult în aerul cafeniu, încît Herman văzu curînd pe faţa femeii, alături de ochii ei, încă unul, deasupra, contopindu-se şi des-părţindu-se de ceilalţi într-un fluid de substanţă căpruie. „Nici măcar nu ne-am sărutat, ne-am atins doar, epuizaţi, frunţile. Nici măcar n-am plîns, deşi ştiam amîndoi că n-aveam să ne mai vedem niciodată." Herman o luase-ncet spre Ştefan cel Mare, orbit de farurile maşinilor ce treceau pe Tunari, topit de dragoste şi de suferinţă. Ajunsese-n garsoniera lui şi se trîntise pe pat, ghemuit, încă-mbrăcat în singurul lui costum. Adormi şi visă că mama Soilei deschide uşiţa din perete şi intră-ntr-o mare-ncăpere cu pereţi de metal vopsit roşiatic, prins în bu-loane masive. O apă verzuie, foarte adîncă, umple cisterna pe jumătate, aruncîndu-şi reflexele pe pereţi. Femeia se dezbracă, îşi desprinde crusta de plexiglas roz şi rămîne goală şi suplă, cu pielea uleioasă, cu sînii mari şi grei, cu dîmbul dintre pulpe fără nici un fir de păr şi crestat de-o cută delicată. Coboară în apă, înotînd spre adînc cu o agilitate extraordinară. Străbate mai multe-ncăperi scufundate, pe lîngă policandre-ncrustate cu moluşte şi ierburi acvatice, pe lîngă mobile vizitate de peştişori ciudaţi, dînd la o parte mileuri ce pluteau, legănate de curenţi, prin apa densă, magic iluminată. Coboară pe fundul acelor odăi extrem de înalte, trece prin uşi putrede şi ajunge, în fine, într-un dormitor scufundat, cu podeaua de nisip plină de anemone de mare şi crabi. Se ghemuieşte-n patul larg, sub cearceaful îngreunat de alge şi adoarme acolo, lăsînd să-i scape din gură bule strălucitoare de aer.
261
     A doua zi, Herman aşteptase amurgul, deşi ştia foarte bine cum avea să fie, căci aşa este întotdeauna. Traversase iar şoseaua către Tunari, depăşise chioşcul de ziare şi gheţăria, străbătuse tot mai încet acea sută de metri pe care-o ştia de parc-ar fi fost sculptată de-a dreptul pe peretele concav al cutiei lui craniene şi se oprise în faţa casei. Şi casa era în ruine. Gardul de fier era lăsat şi nu mai avea portiţă. Banca-şi pierduse scîndurile, rămăseseră din ea doar picioarele de beton. Curticica fusese parcă incendiată, şi limbi de foc furioase linseseră parcă şi casa. Tencuiala zidurilor căzuse aproape de tot, iar ce rămăsese era ca o lepră întunecată. Ferestrele nu mai aveau tocărie, din găurile lor diforme ieşeau tulpini viguroase de buruieni. Uşa fusese de mult, poate, spartă cu toporul şi pusă pe foc. Rămase-n picioare, zidurile păreau acum subţiri ca hîrtia. Herman intră, înaintă printre bucăţi de ziar şi fecale, un şobolan îi tăie calea şi scăpă în altă odaie... în capăt, în rotondă, statuia se afla încă pe postamentul ei, ciobită, acoperită de inscripţii abjecte, cu o mînă căzută pe podea şi degetele ei sparte şi risipite... Acum avea un pîntec plat de piatră şi faţa senină, oarbă, fără urmă din teroarea de altădată. Totuşi Herman se lăsă în genunchi în faţa ei şi-şi lipi o clipă obrazul de pîntecul îngheţat. Se ridică apoi şi se-ntoarse din drum. Nu putu intra în odăile laterale. Numai gîndul acesta-i sfîşia mintea, îi oprea respiraţia. Mai gîrbov ca niciodată, ieşi, străbătu curtea cu vegetaţia arsă şi, ajuns la gardul de suliţi negre, se opri ezitînd. Pe Tunari, pe lîngă el, treceau tineri sporovăind, o femeie-şi plimba pekinezul, îi vorbea ca unui copil... Un tramvai trecu, făcînd un zgomot asurzitor. Herman se-ntoarse şi se-ndreptă iarăşi spre casa cea vînătă, cu ehivecele ei acum goale, sparte, înşirate de-a lungul pereţilor, începu să suie, încet, scara de lemn ce ducea drept îi^zid. Treptele erau buretoase, negre ca zmoala, şi balustrada de altădată dispăruse. Urcă, rupînd mai toate treptele-n urma lui. Se opri pe mica platformă din capăt, în faţa cadrului fostei uşi, acum zidite. Cărămizile ei, mai palide ca restul zidului, se fărîmiţau în şuierul timpului. Rămase acolo, nemişcat, privind zidul orb, pînă ce tot sîngele serii se resorbi în adînca, indiferenta, definitiva noapte.
                  jL-)eşi nu-i promisese nimeni că după moarte avea să renască din apă şi Duh Sfînt şi că o să fie ca îngerii lui Dumnezeu, marea omidă a rădaştei simţise deodată o nelinişte şi un dor ciudat după o altă lume. Drumurile nesfîrşite pe care le săpase în inima stejarului, marcate de feromoni şi aţişoare subţiri de fecale, dulcile vase cu sevă şi amarele fibre uscate, ni-merirea bruscă în labirintul altei omizi şi înfruntarea lor oarbă, singurătatea de o sută de mii de feluri, susurul propriilor intestine şi ganglioni, fojgăitul inelelor şi picioruşelor începură să i se pară, din pline de farmec şi de vitalitate, cum le trăise timp de mai bine de trei ani fără vară şi iarnă, soare şi lună, bine şi rău, femei şi mascul - teme, obositoare, insuportabile-n monotonia lor. Asta fusese viaţa ? Pentru asta eclozase atunci, în punctul zero al vieţii ei ? Avea să dispară, pur şi simplu, în nesfîrşirea acestui lemn, care era pentru ea spaţiu, timp şi memorie în acelaşi timp ? Mereu împingînd capul negru, cu mandibule flă-mînde, în indistinctul care e viitorul, mereu înfulecîndu-1 rapid şi transformîndu-1 în canalele-ntortocheate ale trecutului. Sorbind materia printr-un capăt, azvîrlind-o în urmă prin celălalt, doar ca să-şi menţină făptura de fum învîrtejit... Acum însă simţise chemarea, fusese în fine aleasă pentru mîntuire şi har. Auzise din cer un vuiet puternic şi ceva ca o limbă de foc coborîse şi se aşezase pe ea. Şi-atunci simţise puterea pătrunzînd-o şi-nce-pu să asude un lichid uleios, ce se-ntări-n jurul ei ca o coajă etanşă, ca o mandorlă gata s-o înalţe la cer. Şi înăuntru, smerită, omida-şi începu meditaţia. I se arătă figura eternului vid luminos. încet, organele i se resorbiră, încet se dizolvă într-un
263
  lapte amorf care, chinuitor de încet, se schimba în altfel de organe. Şi nu doar trupul cunoscu acea schimbare la faţă: credinţele şi mitologia, percepţiile şi conştiinţa, limbajul şi valorile căzură deodată ca un sistem energetic, se dovediră deşertăciune şi urîciune în ochii Domnului. Văile fură-nălţate şi dealurile coborîte, şi din ruinele vechilor ideologii, ale vechiului imaginar, ale vechiului strigăt de deznădejde se ridică deodată o altfel de minte cu un altfel de har, căci una e slava muritorilor şi alta a îngerilor din ceruri. Şi dacă omida auzise şi-nainte despre o altă-mpărăţie şi-o viaţă nouă, şi le putuse doar închipui cu mintea ei de omidă: acolo avea să fie un lemn mai bun, cu mai multe vase de sevă, iar noile fălci aveau să-i fie mai tari. înţelegea abia acum, cu mintea şi trupul cele noi, că n-aveau să mai fie nici lemn, nici fălci, nici tuneluri. Cînd îşi încheie meditaţia, era deja o rădaşcă puternică, acoperită peste tot de o platoşă neagră, avea - de neimaginat înainte - picioare, iar vechile fălci erau acum gigantice coarne ca de cerb. Avea acum organe de simţ pentru cereasca lumină, deşi încă locuia-n miezul întunecimii. Dar ochii ei chemau ei înşişi lumina, căci n-ar fi fost deloc fără presimţirea vizionară a ei. Şi fiinţa împlătoşată era plină pe dinăuntru de bucurie. Bucuria o făcu ^să se umfle şi să crape vechea coajă a pupei, bucuria-i mişcă prima dată picioarele, ce se dovediră neaşteptat de viguroase, bucuria o călăuzi înapoi prin labirintul fostelor coridoare, înapoi prin grosimea aproape nesfîrşită-a stejarului, pînă la punctul în care, cîndva, o insectă gigantică, aidoma ei, depusese un ou cilindric, punctul zero al fiinţei ei vechi. Acolo izbucni într-un cîntec de fericire, căci simţi prima geană de lumină vie coborînd doîhol prin tunelul oblic ce se-nălţa către adevărata viaţă. Rădaşca-ncepu suişul prin vămile din ce în ce mai luminoase, şi era ca şi#cînd însăşi lumina o absorbea spre înalt, pînă cînd deveni atotputernică, orbitoare, şi priveliştea împărăţiei se desfăcu larg, minunat, înainte. Ce era imensitatea asta albastră ? Dar ce era albastrul ? Ce erau formele şi culorile ? Insecta cea grea nu putea să ştie, dar avea să înveţe să existe în zariştea lor. Se-nfioră deodată în sine şi, cum stătea pe marginea găurii din scoarţa bătrînului copac, desfăcu elitrele şi-ntinse, sub ele, aripi apocaliptice. Se aruncă în gol, alăturîndu-se corului de heruvimi ce strigau, zbîrnîind din
264
  elitre, „Sfînt! Sfînt! Sfînt!" O dată cu ei începu rotiri ameţitoare în cer.
     Deşi era aproape opt seara, abia dacă un strop de roz se întindea pe boltă spre apus. Aleea Circului era plină de lume care se scurgea către clădirea de beton şi sticlă din capăt, cu cupola vălurită ca o ciupercă. Copiii erau nenumăraţi în mulţime, alergîndu-se şi ţipînd, oprindu-se să-şi cumpere vată de zahăr şi, deşi nu le era cu adevărat sete, făcînd coadă la ţîşnitoarea de sub castani. Ajunşi în dreptul celor trei stejari bătrîni, impresionant de groşi, aflaţi chiar în faţa Circului, oamenii se opreau uimiţi, iar copiii dădeau cu toţii năvală pe iarbă pînă lîngă scoarţa copacilor uriaşi. Aşa ceva nu mai văzuseră şi nu mai văzuse nimeni, nici măcar bătrînele care-şi făceau veacul pe alee, pe băncile din faţa blocurilor: chiar în acea seară ieşiseră din găurile lor, din toţi trei stejarii, sute de rădaşte, cei mai mari gîn-daci pe care ţi-i poţi închipui, negri, lucioşi şi cumva eleganţi, unii cu coarne, alţii cu antene foarte lungi, lăsate pe spate. Zburau greoi ca nişte pietre înaripate, se ciocneau de copaci, de oameni şi unii de alţii, copiii îi apucau din iarbă pe cîte doi şi-i puneau să se bată... Aleea vuia de zbîrnîitul aripilor, gîndacii erau peste tot, rotindu-se stîngaci, tîrîndu-se pe scoarţa copacilor. Aproape că nu-ţi mai venea să intri la circ, şi-ntr-adevăr cîţiva inşi renunţaseră la spectacol, preferîndu-1 pe cel de-afară, şi rămăseseră acolo, pe alee, urmărind zborul insectelor tot mai negre pe cerul tot mai purpuriu, pînă cînd se lăsase noaptea şi zbîrnîitul se făcuse tot mai intens, şi pe neaşteptate cîte-un gîn-dac greu ca plumbul îţi cădea pe spate sau în cap şi ţi se căţăra, dezorientat, pe haine. Nuntirea bezmetică avea să ţină de-atunci două săptămîni în şir, la capătul cărora rădaştele moarte aveau să fie culese grămezi şi aruncate în tomberoane.
     Îndreptîndu-se spre Circul de Stat cu Emilia de braţ (Dumnezeule, pînă şi el trăgea cu ochiul din cînd în cînd la perechea de sîni pistruiaţi din taiorul de culoarea florii de tei al femeii lui, care, pe tocuri de paisprezece centimetri şi cu poşetă „de crocodil" asortată la pantofi, îşi purta mîndră părul ca flacăra prin seara de sfîrşit de iunie), locotenentul de securitate Stănilă Ion nu bănuia cît de mult avea să aibă de-a face, la numai vreo doi-trei ani de-atunci încolo, cu circurile ambulante, şi cît de
265
  mult avea să sufere din pricina fatidicei femei-păianjen de la bîl-ciul Moşilor. Era cu limba scoasă după spectacolele de circ. Nu pierdea niciodată vreunul, iar nevastă-sa, care nu mai ştia pe unde să-şi mai zornăie bijuteriile, îl însoţea cu bunăvoinţă, nu ca să vadă, ci ca să fie văzută... Decît în stal, gîndea uneori Ionel, i-ar fi stat mai bine acolo-n arenă, cu pene-n fund şi paiete sclipitoare pe decolteu, călăreaţă de circ arătîndu-şi crupa musculoasă ca a iepelor, stînd în picioare pe şa în goana calului şi sucind triumfătoare din şolduri. Părul i-ar fi fluturat în urmă ca un drapel, poate chiar s-ar fi putut prinde-n el o seceră şi-un ciocan de poleială aurie... Dar alunga repede imaginea asta, care-i provoca mereu o inoportună şi stînjenitoare erecţie.
     Pe lîngă faptul că mergea la circ bucuros ca un copil, locotenentul avea în artiştii arenei şi un interes profesional. Secţia-n care lucra se ocupa şi de „oamenii de cultură şi artă", persoane interesante, din punctul de vedere al Securităţii statului, mai puţin prin cărţile, muzica, picturile şi filmele lor, cît prin faptul că, devenind notorii, cum inginerii sau muncitorii nu puteau spera să ajungă vreodată, ei puteau vehicula idei şi păreri contrare politicii Partidului. Puteau să spună că pe vremuri era mai bine, că nu e libertate, cine ştie ce le maîtrăznea prin minţile alea strîmbe ale lor. Inşii ăştia ieşeau cîteodată şi afară, nu doar în ţările socialiste, ci şi în Occident, şi te pomeneai că nu se mai întorc, devenind duşmanii statului şi orînduirii noastre. Te pomeneai apoi cu interviuri mari prin nu ştiu ce ziare, pline de minciuni şi calomnii la adresa conducerii ţării. Din fericire, tovarăşii intelectuali francezi şi italieni, măcar ei, erau de partea proletariatului şi-a Uniunii Sovietice şi-i priveau cu dispreţ pe nenorociţii, fasciştii ordinari care-şi trădau patria. Chiar şi cir-carii, prin urmare, trebuiau prelucraţi, supravegheaţi, ţinuţi în frîu, ei care dădeau spectacole peste tot în lume, fiindcă, slavă Domnului (vorba marxistului), Circul de Stat avea una dintre cele mai renumite trupe peste hotare. Locotenentul Stănilă participa de la o vreme la şedinţele lor de partid, foarte pitoreşti întrucît artiştii, presaţi de timp, luau loc la prezidiu aşa cum veneau de la repetiţii, îmbrăcaţi şi fardaţi ca pentru spectacol, şi infiltrase-ntre ei cîţiva agenţi care cu mare trudă învăţaseră cîte-un număr: unul dresa maimuţe, altul plimba ursul pe mono-
266
  ciclu... veneau toţi la sediu zgîriaţi şi amărîţi ca vai de ei. Turnători, altfel, cîţi pofteai, căci artiştii erau geloşi unii pe succesele altora şi se dădeau în gît cu mare plăcere. Cel mai valoros era de departe forţosul care ţinea-n spinare cinci acrobaţi căţăraţi unii pe umerii celorlalţi, şi care-i turnase pe rînd pe toţi, mama lor de paraziţi, pînă şi pe fetiţa contorsionistă din vîrf, care-nfundase şi ea şcoala de corecţie... Secretarul de partid al organizaţiei era clovnul Ciacanica, cel care-n spectacol lua şuturi în fund de la toată lumea, dar care, cînd stătea la masa-mbră-cată-n postav roşu, adusă special pentru şedinţe-n arenă, era ascultat cu sfinţenie, deşi discursurile despre realizarea planului la încasări pe trimestrul patru a.c. nu prea se potriveau cu masca lui albă, cu nas roşu şi zîmbet pîn-la urechi. Alături de el, la prezidiu, stăteau de obicei secretarul cu propaganda, iluzionistul Farfarelli, în frac şi cu ţilindrul aşezat frumos, cu gura-n sus, pe masă, şi şeful de sindicat, cunoscutul dresor de purici Eduard. De cîte ori fusese la şedinţe, securistul se minunase de scandalurile care ieşeau mereu, din te miri ce motive. Trebuia să intervină el însuşi cînd spiritele se-ncingeau şi dresoarea de lei ameninţa că-ntr-o zi deschide cuştile dacă mai e criticată pe nedrept, iluzionistul răcnea la propria lui asistentă că o taie de-a binelea cu ferăstrăul dacă-1 mai şicanează cu întrebări inoportune iar zburătorii ameninţau cu greva şi se ridicau în stoluri pînă-n cupolă... Secretarul de partid încerca să intervină, răco-rindu-i cu jetul florii de la butonieră, omul-orchestră se-ncăiera cu scuipătorul de foc, se rostogoleau în nisip într-un vacarm de muzicuţe, tromboane, acordeoane, cinele şi piculine, într-o pălălaie de flăcări, pînă ce deodată ofiţerul de securitate sărea-n picioare şi striga: „La ordine, tovarăşi, la ordine!“, arătînd spre toate punctele cardinale temuta legitimaţie. Abia atunci îşi relu-au toţi locurile pe scaune, iar maşinistul de deasupra putea din nou să aşeze spoturile de lumină colorată, mereu schimbătoare, pe chipurile celor care, disciplinaţi, luau acum cuvîntul pe rînd.
     Ionel scutură de pe gulerul costumului rădaşca neagră, lungă cît palma, care se agăţase acolo din zbor, cu elitrele încă ridicate şi aripile fumurii atîrnînd afară, neîmpăturite ca lumea. Arătară biletele şi intrară în holul cu enorme ferestre în care se răs-frîngeau luminile marilor policandre din tavan. Cîteva rădaşte
267
  pătrunseseră şi aici şi zbîrnîiau de-a lungul nesfîrşitelor suprafeţe de sticlă. „Ce bîzdîgănii scîrboase", începu Emilia, dar Ionel îi făcu semn să tacă, fiindcă tocmai o zărise pe Marioara în mulţimea din hol. Stătea la coadă la bufetul unde se vindea oranjadă. Mai încolo-i descoperi şi pe Costel cu Mircişor. Se strecurară cu greu printre oameni pînă ajunseră la ei. Emilia se aplecă să-l pupe pe copil, care, ca de obicei, se trase-napoi din faţa buzelor rujate gros, iar bărbaţii îşi strînseră cu simpatie mîi-nile. Constatară că, din păcate, aveau locuri în sectoare diferite ale sălii, dar aveau să se vadă şi să mai stea de vorbă după aceea. Aşteptară să vină şi Marioara, cu paharele ei pline de ceva evident chimic, căci nici o substanţă naturală din lume nu putea fi atît de intens portocalie. Dacă Ionel şi Costel păreau din cam aceeaşi lume, destul de eleganţi, sobri, tunşi de curînd cu părul lins pe spate, cum se purta pe-atunci, cu cravata-n dungi oblice şi butoni auriţi la manşete, diferenţa-ntre cele două femei era izbitoare. Erau fără-ndoială nu doar din altă lume, ci aproape din altă specie. Modestă şi cenuşie, coafată cît de ieftin cu putinţă, cu un fel de ghemotoace de păr moale pe ţeasta subţire ca unghia, îmbătrînită-nainte de vreme, Maria nu avea altă frumuseţe decît tocmai lipsa ei dezarmantă,înduioşătoare, de podoabe. Şi totuşi, ce fată frumuşică fusese, gîndi Ionel, privind-o cu milă. Acum nu se mai îngrijea deloc, trăia în umbra bărbatului şi-a copilului, le lăsa lor totul, le-ar fi dat şi sufletul din ea dac-ar fi trebuit. Probabil că banii nu le ajungeau ca să facă faţă amîndoi ieşirilor în lume, aşa că femeia stătea mereu acasă, nu-şi mai lua haine, farduri, nu se mai coafa decît cînd nu se mai putea altfel, pentru ca soţul ei să poată fi şi el, măcar în aparenţă, la fel ca toţi ziariştii care ieşeau mereu şi trebuiau să arate bine. Ionel ştia însă cît suferea şi Costel, în ciuda hainelor#lui bune (ce se reduceau de fapt la un costum gri şi unul maro), cînd toţi colegii lui mergeau după slujbă la vreun bar, cînd vorbeau despre operă şi teatru, cînd se vizitau şi-şi beau împreună cafeaua în saloane aranjate cu gust... Pe cînd el trebuia să se-ntoarcă mereu direct acasă, fiindcă banii abia ajungeau pentru veşnicele ciorbe şi tocăniţe ale Măriei. Băiat de la ţară, Ionel cunoştea şi el nu numai triumful, ci şi umilinţa intrării într-o lume pentru care nu fusese făcut. Dar el avusese măcar noroc cu Ester, cu
268
  ambiţia ei de-a sui pe scara ierarhiilor de partid, cu slujba ei la Capitală, unde cîştiga mai bine ca el şi de unde-i veghea şi lui cariera. Femeile-şi dăduseră mîna fără să se pupe, o doamnă şi o... casnică (altfel cum ai fi definit-o pe mama lui Mircişor ?), un taior nemţesc şi un amărît plovăraş luat cu ani în urmă de la „Vulturul de mare", pe care atîrnau perle de plastic. Dar zîm-betul Măriei era naiv şi cald, şi, dacă vreun strop de omenească invidie a încăput în sinea ei, a fost probabil înăbuşit pe loc, căci în toate ocaziile de acest fel Maria părea să spună „Eu am mult mai mult decît voi".
     Mai stătură puţin de vorbă şi, cînd se auzi gongul de-ncepere a spectacolului, se despărţiră şi intrară în sală prin ganguri diferite. Atingînd-o de cîte ori era posibil pe talia călduţă, elastică, bine strînsă-n taior, şi ghidînd-o protector printre scaunele capitonate, Ionel îşi împinse nevasta pînă la locurile lor, locuri bune, pe rîndul doi de la arenă, departe de orchestră, cum era mai bine. Se aşezară şi abia atunci privi în jur, fericit: era lumea visurilor lui, încă de cînd văzuse prima panaramă nenorocită de bîlci rătăcită în Teleorman, era cupola tuturor minunilor, a tuturor luminilor. De jur-împrejur erau reflectoare îndrepta-te-n sus, spre bolta unde aveau să se rostogolească zburătorii, pe trupurile cărora aveau să pună spoturi din cele mai dulci şi mai tandre nuanţe, trandafiriu glisînd în azuriu glisînd în vernil glisînd în pură şi transfigurată lumină aurie... De apexul bolţii atîrnau trapeze de metal strălucitor, alte proiectoare, cu filtre colorate şi apărătoare negre, funii într-o împletire complicată, ciudate şi sclipitoare maşinării de zbor... Fîşii extrem de lungi de pînză colorată se desfăşurau pînă jos, prinse de balustrade. Nisipul mirosea reavăn a bălegar. Sala gemea de lume şi tot mai intrau alţii, clipă de clipă, încît te-ntrebai cînd şi cum o să-i poată absorbi pe toţi. Scaunele orchestrei erau deocamdată singurele goale, un sector gol într-o mare cutie înţesată de oameni. Intrarea arenei era acoperită de o cortină de mătase stacojie, cusută cu steluţe de aceeaşi culoare, care scînteiau însă în lumina neutră din sală. Mereu scotea capul prin deschizătura ei cîte-un măscărici chel şi cu o claie de păr roşu-mprejur, cîte-o femeie rimelată excesiv şi lucios, cîte-un îngrijitor în costum vărgat, ca de puşcăriaş. O delicată şi fermecătoare faţă de păpuşă bosum-
269
  flată, albă ca dată cu făină, se arătă între mînuţe cu degete la fel de albe, roti îndelung privirea prin sală şi-şi strecură înapoi buclele complicate ca un palat de păr negru unsuros. Lăsă-n urma ei o absenţă ciudată, cumva dureroasă. Nu feţişoara în sine ar fi mirat pe cel care-ar fi privit-o mai atent, ci altceva, greu de-nţe-les la-nceput. Faţa de păpuşă îngîndurată, totuşi atît de dulce, se ivise undeva mai jos decît ar fi trebuit dintre pliurile cortinei, de parcă tînăra femeie ar fi stat mult aplecată, poate chiar în genunchi. Sau ca şi cînd o fetiţă de zece ani şi-ar fi pus, jucăuşă, pe faţă o mască de femeie adevărată, coaptă sexual, cu pomeţii dezvoltaţi de la atîtea şi-atîtea contracţii voluptuoase ale feţei. Ionel o ştia prea bine pe Katarina, una dintre cele opt dansatoare şi jonglere pitice împrumutate pentru cîteva stagiuni de la Circul Mare din Moscova. Dar cine n-o ştia ? Şi cine, de la directorul circului pînă la ultimii rîndaşi de la menajerie, n-o avusese ? Numai cine nu vroise, numai cui i se păruse că e nedrept „să profiţi de o nefericită". Dacă nu i-ar fi fost o frică patologică de muierea lui - care oricum îl golea meticulos de sămînţă noapte de noapte cu mereu alte variaţii pe acelaşi scenariu (contrarevoluţie ca-n Ungaria, se-ntorc burghezii şi moşierii, vine regele înapoi, e arestată, judecată şi condamnată, băgată la puşcărie cu zece bărbaţi în celulă, toţi de drept comun, toţi tîlhari şi violatori, şi-apoi... apucată fără grabă, ţinută de mîini puternice, dezbrăcată încetişor, pusă în patru labe şi silită să profereze injurii la adresa patriei şi partidului, şi-apoi, noaptea-ntreagă, pe rînd sau mai mulţi deodată... ah, vino, Ionele! Acum! Ah, aaaaaah!...) ar fi-ncercat şi Ionel trupul de copilă cu şolduri puternice şi ţîţe ce-şi arătau ţumburuşele pînă şi prin sutienul ca de tablă pe care-1 purta la spectacole. Nimeni nu i-ar fi luat-o-n nume de rău, căci Katarina era în circ bunul tuturor, din care serveau cît le trebuia, ca dintr-o tortă, fără remuşcări, cu toţii, clovni şi portari, saxofonişti şi maşinişti, ca de altfel, dar în proporţie ceva mai mică, şi din Nadia, Pomona, Kimbale, Sone-cika, Leila şi Marfenka, micuţele ei colege de trupă. Singura care nu-mpărtăşea desfrîul zîmbăreţ şi nepăsător al celorlalte era Aculina, poate nu pentru că n-ar fi vrut, ci pentru că nu se putuse găsi deocamdată nimeni care să vrea să afle cum face dragoste ditamai ofiţerul K.G.B., insuficient acoperit de costumaşul decol-
270
  tat, plin de paiete. Ce ciudat, gîndi Ionel, că piticii erau de două feluri, unii gheboşi, cu capul mare şi picioarele strîmbe, iar alţii oameni ca toţi oamenii, doar că micuţi ca nişte copii, cu pielea dulce şi fragedă, altfel întregi la minte şi la simţuri. Aculina era contactul lui „tovărăşesc", fusese de multe ori, serile, în baraca ei pe roate din spatele Circului ca să discute posibile acţiuni comune. Dar avea ordine să fie foarte rezervat, căci se pregătea o îndepărtare treptată de ruşi...
     Al doilea gong răsună, cald şi nostalgic, şi lumina scăzu încet, pînă cînd numai dinţii, albul ochilor şi gulerele cămăşilor se mai văzură în inelul de spectatori din jurul arenei. Murmurul vocilor încetă şi deodată un jet puternic de lumină scăldă sectorul cu scaune goale al orchestrei. Pe rînd, în haine albe, încărcate de sclipiri, muzicanţii se iviră în cercul de lumină, ducîndu-şi fiecare, arzînd în snopul de raze, instrumentul: trompete, tromboane, o tubă enormă, cinele de alamă, două saxofoane încovoiate... Muzica izbucni la un semn al dirijorului, spectatorii aplaudară, asurziţi de acutele furioase ale dixieland-ului, şi Ionel uită de sine, de nevastă, de sala întunecată, de universul obtuz şi indescifrabil din jur şi-şi lăsă mintea să înconjoare tandru arena, cu slava şi deşertăciunea ei fermecătoare.
     în bluziţa de voal roz sub care se zăreau, ca printr-o înserare, sutienul şi chiloţii croite parcă din poleială verde smarald, Katarina aştepta, laolaltă cu alte zeci de artişti, în culise, cu bra-ţele-ncărcate de marele ei motan alb, un pui de panteră, de fapt, ce strîngea acum din ochi şi căsca leneş, lăsînd să i se vadă palatul vărgat, căptuşit cu roşu. Rotofei Ivanovici avea trei luni şi era deja considerabil mai mare ca o mîţă grasă. în ochii cu pupile verticale i se citea un fel de răutate limpede şi naivă, care deocamdată te făcea doar să zîmbeşti. Era alb ca laptele şi-şi cunoştea bine stăpîna. O urmărea peste tot, la repetiţii, la masă şi-n pat, iar cînd femeia minusculă zăbovea cu orele prin cine ştie ce baracă străină, chinuită de vreun forţos sau vreun acrobat, aştepta cuminte, trîntit pe jos, în faţa treptelor de la intrare, părînd că se bucură de desenele multicolore de pe rulotă: girafe, şerpi, tigri, clovni, palmieri.
     Katarina îşi amintea Georgia natală ca pe-un ţinut de basm, care-ţi tăia respiraţia: munţi de sticlă albastră, cerul plin de flori
271
  umede, vaci cu tălăngi de aur, cătune cu biserici de cristal. Se născuse doar la cîteva verste de satul în care văzuse lumina zilei marele călăuzitor al popoarelor, şi cu unsprezece ani în urmă aproape că-şi dăduse sufletul de-atîtea lacrimi vărsate la moartea lui. Despre tovarăşul Stalin, despre dulcele ei tătuc Djiugaş-vili, nu se mai vorbea acum aproape deloc, şi asta i se părea Ka-tarinei o nedreptate şi o trădare. Că doar nu măscăriciul chelios cîştigase marele război, el, care se-mpăuna acum cu meritele uriaşului de dinainte. Uitase, pesemne, cum dansa pe masă (aşa se zvonea) la petrecerile tătucului... Katarina avea trei fraţi mai mari, ca brazii, toţi pădurari, toţi cu cicatrice adînci de la-ntîl-niri cu urşi sau cu oameni. Şi ea se ivise pe lume mare şi voinică, fusese mai năltuţă decît mai toate fetele pînă pe la şapte ani, după care oasele ei refuzaseră să mai crească. Făcuse sîni tari şi frumoşi şi şolduri rotunde pe trupuşorul zvelt de fetiţă şi, cum de mică fusese luată la gimnastică, trupu-i atinsese o desăvîrşire de statuie caldă şi generoasă. Nu mai era fată de la treisprezece ani. Chiar de prima dată-i plăcuse atît de mult pieptul neted al băieţilor, încît nu-şi pusese niciodată frîu dorinţei de a-1 vedea şi mîngîia mereu, de a săruta sfîrciţrile mici ca nişte peceţi, de a simţi mirosul moscat al subţiorilor tufoase. Şi asta-n ciuda faptului că primul iubit i-1 omorîseră fraţii, după ce o arseseră cu cărbuni ca să-l dea în vileag. Şi voinicii ar fi continuat să-i căsăpească la iubiţi pînă ce sora lor s-ar fi cununat cinstit şi onorabil, cu rochie albă şi lămîiţă, dacă n-ar fi fost chemată la Moscova ca să fie angajată la Circul Mare, căci tovarăşul De-brecenov, fostul clovn cunoscut sub numele de Ciornîi, bătuse maica Rusie în lung şi-n lat ca să găsească opt rusălcuţe de-o vîrstă şi de-o statură, opt pitice înduioşătoare dar şi înveselitoare, cu care să alcătuiască superba trupă. învăţaseră apoi, mîncînd destule nuiele la fund şi peste pulpe, tot ce ştiau acum, căci erau toate contorsioniste cu spinări de cauciuc, jonglere cu farfurii, cercuri şi măciuci aurite, formidabile gimnaste la sol şi dansatoare pline de nerv şi de graţie. Cel mai greu învăţaseră însă să se suporte una pe alta, să nu se sfîşie cu ghearele pentru bărbaţi, să nu se toarne la Miliţie, la direcţia Circului şi la securitate, să nu-şi pună subtil piedici în timpul spectacolelor. Le unea însă, pe şapte dintre ele, ura faţă de Aculina, şefa trupei,
272
  deşi nici mai frumoasă, nici mai scundă, nici mai talentată decît celelalte. De mult visau cum aveau s-o apuce cu toatele într-o zi şi s-o vîre în cuşca marii gorile Vanea, ca să vadă ce se întîmplă.
     De-atunci Katarina bătuse întreaga lume, iar gruzinii ei de-acasă erau mereu deranjaţi de poştaşul chior, care le aducea ilustrate peste ilustrate cu oraşe strălucitoare avînd nume ca din basmele păgîne: Valparaiso, Tananarive, Lulea, Montevideo, Nicosia, Boujumbura, Auckland, Ierusalim, Slobozia, Karachi, Monchengladbach, Kuala Lumpur... „Dar mai frumos decît toate", le scria Katarina pe partea cealaltă, „e tot Moskva noastră ce nu crede în lacrimi..." Căci unde mai găseai metrou ca al ei şi o asemenea mîndreţe de Kremlin şi de universitate Lomono-sov ? Şi ce biserică-şi mai nălţa turlele răsucite spre cer ca Vasili Blajenîi ?
     Plictisită, pupîndu-1 pe Kotofei Ivanovici în creştet, între urechi, unde ţeasta lui făcea o mică depresiune, mica femeie urmărea perindarea numerelor, intrarea şi ieşirea trupelor din arenă, muzica şi vorbele bombastice ale prezentatorului în frac roşu (impotentul de Cărbuneanu), bancurile răsuflate ale lui Ciacanica (destul de potentul secretar de partid al băştinaşilor), ţipetele ca de extaz amoros ale asistentei iluzionistului Farfarelli de cîte ori acesta mai scotea cîte-un ou din urechea vreunui spectator... Toţi erau fardaţi ca nişte măşti, rujaţi pînă şi bărbaţii, rujate pînă şi maimuţele, tuturor le luceau ochii cu pupile lărgite (ilegal) cu beladonă. Picioare păroase şi strîmbe-n realitate ajungeau să pară, sub magia reflectoarelor, frumoase ca-n Lacul lebedelor, ţîţele pîn-la buric ale uneia care apuca-n dinţi un ham de piele şi se rotea sub cupolă de ziceai că-şi smulge fălcile erau acum, adunate-n cupele sutienului, apetisante ca nişte pere coapte, fundurile dansatoarelor concurau cu ale iepelor din manej. Nu se mai vedeau pe ele şi pe pulpe urmele vinete de degete şi cele roşii de palme încasate în toiul zbîn-ţuielilor de peste noapte. Chiar la sfîrşitul primei părţi a programului, înainte de pauza-n care se instala cuşca fiarelor, era şi numărul lor, aşa că Nadia, Pomona, Kimbale, Sonecika, Leila, Marfenka şi diabolica Aculina, cu părul ei platinat, ca de Baba Iaga, se strînseseră şi ele-ncet spre cortină, lîngă bazinetul focii care cînta din goarne. Una avea nasul cam mare, alta un neg pe
273
  gît, alta era cam deşelată, dar îmbrăcate atît de feeric, numai scli-piciuri şi danteluţe, cu buzele-ngroşate de ruj şi genele încărcate de fard, alcătuiau împreună un grup de mici zîne, cum se spunea-n Gruzia că poţi vedea noaptea, în vreun luminiş ceţos de pădure, după care rămîneai mut sau şchiop sau nătîng toată viaţa...
    „Gata, intraţi!“, le spuse asistentul, pe cînd de după cortină se auzea muzica veselă din finalul dresurii de cai. Animalele tre-cură-n goană pe lîngă ele, sforăind şi scuturînd panaşele din creştet, călăreaţa urlă, leoarcă de transpiraţie: „Grigore, ce mă-sa i-ai făcut Melodiei ? Ce mă-sa are de şchioapătă ?“, iar în difuzoare se auzi vocea prezentatorului anunţînd „numărul de neuitat al jonglerelor liliputane de la Circul Mare din Moscova". Pentru nimic în lume nu renunţase la cuvîntul ăsta revoltător pentru fete, căci prea aducea a „putane" şi doar toate bătuseră Italia-n lung şi-n lat. Se repeziră deodată în slava orbitoare-a arenei, albe ca laptele în zecile de snopi de lumină ce le izbeau din toate părţile. Katarina nu mai vedea nimic, nu mai ştia nimic. Lumina-i ardea pielea, o transfigura, o schimba într-un spirit fericit înotînd în curenţi de vînt paraclet, suflînd dintr-un loc într-altul, învîrtejindu-se şi dizolvîndu-se în şuvoaie şi torente de lumină gazoasă. Ea însăşi izvora lumină în bezna adîncă a stalurilor, în bezna şi mai adîncă de sub cupolă. Arunca şi prindea discurile şi bastoanele strălucitoare, făcea roata, făcea salturi mortale pe pardoseala arenei, suia pe umerii colegelor în piramide fragile, se-mpleteau şi se despleteau braţe, şuviţe de păr, priviri şi picioare, dar ea nu era acolo, nu era Katarina, nu fusese un embrion într-o burtă, nu crescuse în munţii Georgiei, nu cunoscuse bărbat, nu fusese luată la circ şi n-avea să moară peste şase ani de cancer mamar într-un spital din Novgorod. Arena era Ieşirea ei la larg şi eternitate, era salvarea ei personală şi-n momentele-acelea ştia că-i de-ajuns să vezi fie şi pentru o singură clipă lumina ca să fii eliberat pentru totdeauna. Şi ştia că Ieşirea nu era undeva departe, la capătul cine ştie cărui labirint, ci e peste tot împrejur, că închisoarea n-are pereţi, dar că nu putem evada pentru că stăm cu ochii-n podea, în viaţa pe care-o vieţuim. De trei ori pe săptămînă Katarina vizita împărăţia. O mai zărea ca printr-o ferestruică şi cînd ţipa sub un
274
  bărbat, uitînd nu doar cine era bărbatul, ci şi cine era ea însăşi. Dar nu se compara cu orgasmul de zece minute-n şir al numărului ei din arenă. Mereu trebuiau s-o tîrască-n culise cu forţa. Fetele celelalte o luau pe sus, salvînd aparenţele cu un fel de dans ce camufla zbaterea şi starea de raptus a Katarinei. La Co-pacabana le scăpase din mîini şi se dezlănţuise într-o suită de salturi inimaginabile pe bordura arenei, de jur împrejur, atît de asudată, încît costumul îi devenise complet transparent. Acum ştiau mai bine cum s-o aducă înapoi, căci nu degeaba Aculina făcuse arte marţiale în baza secretă de la Kuibîşev. Cu mîna răsucită discret la spate, Katarina devenea blîndă ca o mieluşea. Intrară iarăşi, în mijlocul ovaţiilor, în culisele duhnind a fiare sălbatice şi, gîfîind, înghesuindu-se printre îngrijitori şi artişti pestriţ înveşmîntaţi, merseră către cabina lor comună pentru schimbat şi demachiat. într-o clipă rămaseră toate goale puşcă şi trecură alături, la duşuri.
     Rotofei Ivanovici zăcea lăţit pe podea în camera fetelor (întoarsă pe dos de parcă-ar fi trecut uraganul), nemişcat ca o blă-niţă decorativă, albă ca laptele. Doar perniţele labelor lui erau roz, în afară de una, negricioasă, la lăbuţa din spate. Era aşa de bine în libertate! Două luni stătuse cu maică-sa în cuşcă, pe paie umede, mai întîi pisoi fără ochi bîţîind din cap după sfîrcurile din blana marelui animal, apoi bîzdîganie cu ochii spălăcit albaştri, ce se limpeziseră curînd pînă la adîncul pietrei de jad. Se juca cu coada mamei lui cea bălţată, o trăgea de urechi şi, mîrîind fioros, o muşca de labe pînă cînd o-ncasa, rostogolin-du-se pînă-n colţul cuştii, mereu admirat, mereu apucat de ceafă de cineva, scos din cuşcă şi plimbat pe braţe, fără să aibă habar că era o anomalie genetică şi un simpatic pui alb de panteră, apoi adus la loc, pe cînd un îngrijitor cu o furcă lungă o ţinea la distanţă pe mama furioasă. La trei luni începuse să mă-nînce şi cîte-o bucăţică de carne şi-n curînd îşi găsise stăpîna, în braţele căreia rămînea tot mai des. Cînd Katarina-1 scotea-n faţa Circului, pe iarbă, şi-i dădea drumul să alerge după fluturi, se aduna o grămadă de lume, copiii făceau coadă să-i mîngîie ceafa şi urechile, lumina cîte-unui blitz îi strîmta pupilele ca două tăieturi verticale... Uitase curînd de cuşcă şi de femela cu botul căptuşit cu negru din pîntecul căreia ieşise, şi trăia acum
275
  printre oameni, ţinîndu-se după urma de miros ce radia dintre pulpele micii jonglere, rătăcind prin sălile de repetiţie, sărind pe treptele rulotelor, răsfăţat şi hrănit de toată lumea în aşa măsură, că făcuse o burtică umflată, prin blana rară a căreia răz-bătea pielea roză. Răsturnat pe spate, i se puteau vedea, ca două mici alune acoperite cu blană, şi ouşoarele lui de viitor motan uriaş.
     Cum zăcea-ntins tot, de căldură, pe podea, deodată tresări, ciuli urechile şi sări-n picioare. Răgete adînci, îndepărtate, se auzeau dinspre arenă. Puiul cel albinos alergă către uşă, o deschise cu lăbuţa şi se avîntă pe coridoare. în creierul său puternic şi primitiv, de prădător, se găsea o hartă elaborată a spaţiului înconjurător, repere şi semnale, locuri bune şi capcane. Puiul naviga, sigur de sine, cu teodoliţii lui interiori, cu sistemul lui de locaţie, cu memoria muşchilor şi încheieturilor sale, ca un punct luminos care-ar sta pe loc, pe cînd harta s-ar mişca ea însăşi prin coordonatele mereu schimbătoare. Mintea lui închidea bucle cibernetice, se autohrănea şi se autocontrola fără nevoia unei conştiinţe. La interfaţa dintre minte şi mediu harta devenea vie, concretă, pereţii căpătau textură, unghiurile de perspectivă se-ngustau şi se lărgeau adecvat, mirosurile şi sunetele ajungeau intense, imperioase, făcînd ca puiul de panteră să poată alege, în fiecare zecime de secundă, secvenţa corectă de mişcări dintr-o serie de bifurcaţii potenţial infinită. Ajunse repede pe culoarul ce ducea către arenă, tot mai aglomerat de fiinţe şi obiecte familiare. Puiul vedea, ca toată specia lui, în alb-ne-gru, în schimb percepea cea mai slabă mişcare atît de mirific, de parcă mii de curcubee ar fi ţîşnit din ea. Mişcările, mişcările erau lumea adevărată, la peisaje şi obiecte încremenite puiul era aproape orb. în culise era o foială de stup în roire, o harababură de feţe de clovn, umeri tatuaţi, fese goale, voaluri şi paiete, spinări asudate de ponei. Un tunel de bare metalice ducea de la menajerie pînă-n arenă, iar în jurul acesteia se-nălţau acum gratii înalte, pe care puiul le putu vedea, strecurîndu-se pe sub cortină. De fapt, aruncă doar o privire spre spectacolul fiarelor, lei, tigri şi pantere care urlau şi scuturau din cap, neîndrăznind totuşi să se mişte de pe postamentele lor de frica femeii voinice care le stăpînea privindu-le-n ochi şi arătîndu-le că nu se teme.
276
  Era acolo şi mama puiului, ghemuită ca o pisică şi mîrîind la dresoarea care, cu sînii vîrîţi în două conuri enorme de piele, tocmai apucase fălcile celui mai puternic leu şi-ncerca să le des-cleşteze. Deodată, Rotofei se pomeni înhăţat de ceafă şi adus înapoi în culise. începu să se zbată, căci mirosul celui care-1 ţinea acum suspendat nu-i plăcea deloc. Scîncind, îi privi faţa şi se sperie, pentru că era o faţă goală, cu trăsăturile perfect imobile, pierdute-ntr-un fel de cafeniu unanim. Omul nu rîdea, nu se-ncrunta, nu-şi rotea ochii, nu-şi arăta dinţii şi limba, nu stîr-nea micile curcubee care pentru puiul cel alb însemnau realitate şi viaţă. Cel care-1 ţinea de ceafă era un lucru, o faţă impersonală de insectă, o nefiinţă, un mort. Aşezat pe podea, Rotofei Ivanovici o luă la fugă-napoi, de unde venise şi, ajuns în camera de demachiere, îi sări-n braţe stăpînei lui, care-şi usca părul cu un foen de metal lustruit. „Rotofei, unde-ai fost, jăvruţă ?“, îl întrebă ea şi rămaseră amîndoi îmbrăţişaţi, încremeniţi, pri-vindu-se-n ochi, pe cînd uscătorul de păr atîrna pe firul lui, încă mergînd, pînă la podea. Pentru un ochi de panteră, cei doi s-ar fi topit în fundal ca şi cînd n-ar fi fost niciodată. O cenuşă fină s-ar fi aşternut, pînă la o vreme, peste amîndoi.
     Bărbatul care-1 scosese pe Rotofei din arenă se numea Vâna-prashta Sannyâsa şi era complet gol, în afară de o minimă acoperitoare a sexului. Musculos ca un culturist, uns ca şi ei pe tot trupul cu un ulei strălucitor, avea pielea de culoarea şi mirosul scorţişoarei, faţa neclintit zîmbitoare între cercei spiralaţi de alamă şi părul prins într-un mic coc în creştet. îşi aştepta intrarea-n arenă cu braţele-ncrucişate, complet indiferent la foiala dimprejur. Nu-şi schimbă nici poziţia, nici expresia cînd prin tunelul fiarelor ieşiră, umiliţi, leii, nici cînd pe sub aceleaşi furci caudine fură mînaţi, ca nişte oi ciocolatii, puricii. Privea printr-o cută a cortinei, fără să vadă cu adevărat, spectacolul „senzaţional* al faimoasei dresuri, purici care săreau de pe-un butoi pe altul, care se strecurau, extraplaţi, prin fante incredibil de subţiri, care depuneau la comandă sute de ouă cît corcoduşele, aruncate apoi, printre gratii, spectatorilor. Dresorul era-mbrăcat complet în purpuriu, strîns bine-n corset, iar în jurul mustăţilor daliniene, care-1 făceau să semene cu un rac fiert uriaş, înfăşurase sîrmă de aur. Spectaculos era momentul cînd,
277
  încălecat pe unul dintre animalele sticloase, cu ciocuri retezate oblic ca acele de seringă, celebrul Eduard scotea un strigăt scurt, iar puricele-şi destindea brusc picioarele, înălţîndu-se fulgerător pînă sus, în cupolă, printre trapeze, funii şi reflectoare. Cînd cădeau înapoi pe nisip, dresorul întindea braţele-n cruce şi doi dintre purici îşi înfigeau delicat ciocurile în venele lui albăstrui. Sorbeau aşa minute lungi, pînă cînd, golit complet de sînge, corpul dresorului devenea mai uşor decît aerul şi se-nălţa încet, ca un balon moale, răsucindu-se şi fluturînd în slabul curent din sală. După un timp era capturat de îngrijitori cu o mare plasă de fluturi şi readus pe pămînt, unde cei doi purici erau forţaţi, prin manevre greu de urmărit cu privirea, să-i reintroducă-n artere sîngele absorbit, aşa încît curînd dresorul, îmbujorat de efort, putea să se-ncline adînc şi să-şi termine numărul într-o sarabandă de muzică triumfătoare. Urmară urşii pe biciclete, cămilele, pudelii şi foca, după care cuşca fu demontată în grabă.
    Deşi diametrul pupilelor lui Vânaprashta Sannyâsa rămăsese riguros neschimbat de-a lungul întregului spectacol, deşi zîmbetul indian de pe buze (ce nu poate fi descris nici măcar ca zîmbet, căci zîmbetul e un răspuns înnăscut la o solicitare socială, pe cînd zîmbetul indian e aidoma aparentului zîmbet al unei pisici sau asemeni unei crăpături într-o stîncă avînd în-tîmplător desenul unui zîmbet) rămăsese la fel de identic sieşi, de imanent, de necircumscris vreunui obiect, nici lui însuşi măcar, cu toate acestea nici o umbră de dispreţ nu s-ar fi putut vedea pe faţa lui. Căci pentru Sannyâsa, deşi circul, lumea lui de mai bine de treizeci de ani, era lipsit de fundament şi de durată, el nu era mai puţin onorabil ca viaţa, moartea, lumea şi zeii, la fel de lipsite de fundament şi de durată. Măscăriciul care primea şuturi şi palme peste ceafă era la fel de grav şi de denyi, oficiin-du-şi dharma, ca preotul ce aducea dovlecei, flori şi unt în faţa imaginilor sfinte. în ursul de pe monociclu îl puteai vedea, întruchipat, pe Shiva, iar în Shiva se întruchipa vidul. Iar vidul însuşi era reprezentarea, în ţeasta noastră îngustă, a adevăratului vid, el însuşi reprezentarea adevăratului adevărat vid, ce era doar o imagine a adevăratului adevărat adevărat vid şi tot astfel, pînă ce vidul iniţial părea greu ca plumbul şi atît de dens, încît tot ce susţinea, zei, oameni, nori, cărţi, copaci şi fecale, se-nghe-
278
  suiau irespirabil unele-n altele, alcătuind mocirla de briliante, balega de perle şi de safire, voma de lotuşi, borhotul de raze al lumii acesteia.
     într-o seară, odihnindu-se sub un smochin, lingîndu-şi încă degetele după ce prînzise, Vânaprashta cunoscuse iluminarea. Devenise deodată conştient de prezenţa deasupra sa a cerului nesfîrşit şi-nţelesese felul de neînţeles în care cerul se reflectă în sine însuşi. Cerul gol, fără urmă de nori, fără culoare la fel cum e fără gust şi miros, căpătă, oglindindu-se-n sine, conştiinţă. El îl văzu pe adolescentul ascetic de sub smochin, sau mai bine zis îl gîndi, îl construi pe loc, îi împrumută fiinţă din fiinţa lui, şi Vânaprashta se trezi. De pe ochii săi mari şi cafenii se ridică încă o pleoapă, nimic altceva decît ochii înşişi, şi el deschise, încet şi măreţ, adevăratul nostru ochi, care e creierul. Şi, dacă pîn-atunci ochii îl împiedicaseră să vadă, acum văzul pur, ca un obiect, i se înfăţişa contemplării. Căci lumea nu era văzută, ci era văz, văz care nu vede nimic, căci împletitura de cauze şi efecte a lumii nu era în afară, ci alcătuia structura anatomică a însăşi minţii, adevăratul ochi al celui trezit. Tînărul de cincisprezece ani, care pînă-atunci îşi recitase, legănîndu-se, mantrele timp de optsprezece ore pe zi în sătucul lui din Pun-jab, înţelese că mantrele nu erau nimic şi că însăşi Calea către care rîvnea era anâtay fără fiinţă, şi anikay fără durată.
     I se dădu cunoaşterea vieţilor lui anterioare, şi recunoscu în întîmplările lor obscure cîteva vise enigmatice care-1 chinuise-ră întotdeauna. Se visa uneori femeie, bucurîndu-se de-un strop de parfum picurat în scobitura buricului, pentru că, ştia acum, fusese-ntr-adevăr o voluptuoasă prostituată în Chittagong, ce storsese mii de bărbaţi şi primise de la fiecare aceeaşi monedă de piele, pe care nu puteai cumpăra nimic, dar care-1 bucura pe zeul-elefant dacă i-o înfigeai în fildeşi. Alteori vedea-n vis temple inexistente în lumea lui, căci fuseseră de mult dărîmate de năvălitori veniţi dinspre nord. Fusese altădată un stupid cămătar care-şi bătea cu cruzime ucenicul, ce-i era-n acelaşi timp discipol spiritual, om la toate şi iubit în nopţile fierbinţi, pline de ţipete de lilieci. Vieţi haotice, fără progres moral, fără-naintare spre mîntuire, fără nici un moment de reflecţie, vieţi de animal rătăcitor aruncat în lumi goale, străine, absurde. Şi totuşi era
279
  sufletul lui în fiecare, pur şi rotund şi inalterabil ca un bob de mărgăritar mînjit de toate gunoaiele lumii, căci, suprapuse unele peste altele, cum ai împături o foaie de pergament străveziu, vieţile se completau între ele şi construiau un desen minunat, o mandala simetrică şi plină de energie. O dată-i dăduse o palmă mamei sale, şi peste opt vieţi fusese făcut fărîme de-un trăz-net pe o cîmpie întunecată de ploaie. Văzuse altădată-n mulţimea din suk (era derviş musulman pe atunci) o faţă de neuitat, abia ivită o clipă de sub feregea, o faţă care-1 urmărise apoi pînă la bătrîneţe, iar în a unsprezecea viaţă de după aceea violase o femeie cu aceeaşi faţă, fiind apoi prins şi scopit de rudele ei. Totul se lega, într-o viaţă aveai lucrurile, în alta culorile lor, în alta umbrele lor, în alta detaliile lor, în alta sensul lor, în alta emoţia lor. într-o viaţă aveai voluptatea, în alta oroarea, în alta puterea, în alta indiferenţa. Doar cînd mandala era completă te trezeai, căci însăşi mintea ta era mandala.
    Una dintre vieţi fusese totuşi diferită de toate celelalte, aşa cum într-o icoană sfîntul se detaşează de simbolurile ce-1 încon-joară. Căci în această viaţă era el însuşi sfîntul, stînd în lotus, zîmbind făţarnic şi nepermiţînd corpului său nici cel mai neobservat tremur. Ochiul lui Shiva, Ajna cireele trei petale-ale lui, îi lucea stins între sprîncene, cum de altfel, de-a lungul coloanei, se deschideau şi alte flori mistice, şase în corp şi una afară din corp, mirifica sferă Shahasrara, ce-i ardea ca un mic soare deasupra creştetului. Imobilitatea era credinţa sa, nemişcarea era Calea. Era călugăr rătăcitor, şi rătăcirea lui era nemişcarea. în jurul lui se roteau anotimpurile, musonii şi uscăciunea, în jurul lui roiau constelaţiile ca gîzele de noapte ce se ard în flacăra luminării. Era punctul imobil al lumii mişcătoare. încremeni-rea-i era răsplătită, căci, pe acel vîrf de munte, un mic templu fusese ridicat în preajma lui şi i se aduceau acolo turte de orez şi lapte. De fapt, punctul imobil nu era el, ci neasemuita perlă, soarele-perlă din creştet. De mii de ani ea radia acolo, deasupra solului pietros, şi tot de-atîta vreme cîte-un adolescent împingea la o parte cadavrul putred al predecesorului său, mort de bătrîneţe, şi-i lua locul el însuşi, în poziţia extatică, sub sferă, simţind imediat cum îi înfloresc cele şase chakra de-a lungul coloanei. Sute, sute de sfinţi îl precedaseră pe Vânaprashta, încăr-
280
  cîndu-se de la sferă cu o energie densă şi onctuoasă. Fusese purtat, în acea viaţă ce trecuse ca fulgerul, în viziuni de nezugrăvit, auzise cuvinte cumplite, pe care nu era îngăduit oamenilor să le pronunţe. Vizitase bilioane de lumi locuite, miriade de universuri, toate începînd în big bang şi sfîrşind în big crunch, ca un răpăit de ploaie împrăştiind o ceaţă fină în jur, un răpăit furios de universuri. Toate vieţile lui precedente alcătuiau acum o aripă amplă şi delicată, iar vieţile lui viitoare (pe care de asemenea şi le profeţea în cele mai mici detalii) formau o alta, simetrică, şi cu aceste două cute-ale ţesăturii spaţiului şi minţii sfîn-tul zbura nemişcat în aerul tare al eternităţii. Atunci i se arătase băiatul. Atunci ştiuse că toţi cei ce stătuseră sub sferă (şi care erau unul singur, visat de sferă în sute şi mii de visuri), ştiau şi ei. Atunci înţelesese că exista undeva, adînc în viitor, o lume în care-aveau să se-ntîlnească, reîncarnaţi, absolut toţi, şi că aveau să-l modeleze-mpreună, ca pe-o statuie de lut şi de cromozomi, pe cel ce la rîndul său avea să fie ultimul de sub sferă şi care-avea să-i modeleze din lut şi dîre de pix pe ei toţi, pe cei ce ştiau, pe Ştiutori.
    Iar acum Vânaprashta îşi ducea viaţa-ncercînd, dimpotrivă, să fie cît mai mobil cu putinţă, să acopere cît mai multe zone din lume. Nu-l mîna amintirea, căci vieţile anterioare le percepea doar ca pe nişte vise stranii şi şterse, ci un neastîmpăr care-i contraria uneori nevoia lui de calm şi de meditaţie. De mult învăţase însă să vadă identicul în stări opuse şi extreme. De fapt, hoinăreala nesfîrşită la care se dedase după revelaţia de sub smochin era tot o formă de rugăciune. De fapt, stătea tot nemişcat, şi erau oraşele, apele, munţii, feţele cele care mişunau în jurul lui, apropiindu-se şi depărtîndu-se. Trebuia să găsească băiatul. El trăia undeva în acea lume şi-n acea viaţă, supravegheat de miile de slujitori ce-i îndrumau şi-i corectau soarta. Imediat după seara cea roşie şi binecuvîntată, indianul lăsase baltă exerciţiile şi îndatoririle cu care-şi umpluse rrtai bine de zece ani şi luase drumul bîlciurilor şi circurilor ambulante, unde deveni curînd cunoscut sub numele de Omul Şarpe. Dispreţuit de sfinţii din munţii Indiei, scuipat uneori de cîte-un bătrîn scheletic ce vedea înjosite în el artele mistice ale Marelui Vehicol, Vânaprashta căzuse în lume acceptînd o umilă prostituare: sub
281
  ochii neîncrezători ai turiştilor performa aspectele exterioare ale doctrinei Yoga, o vulgariza şi-o trăda, o transforma în panoramă ieftină de circ şi de estradă. Fusese anunţat ca „Uluitorul Om Şarpe, întruchiparea sufletului miraculos al bătrînei Indii" în cabarete pline de muieri şi afacerişti, în cluburi de noapte cu striptease, în cazinouri, în panarame provinciale, pînă cînd un impresar îl adusese mai întîi în Australia, unde rătăcise aproape un an de-a lungul coastei de Est, apoi în America şi, după zece ani de colindat orăşelele din Midwest, în Europa, unde avu şi cel mai mare succes. Circurile cele mai renumite şi-l disputau ca pe-o adevărată maşină de făcut bani, căci numărul lui împrăştia un fel de fascinaţie speriată în rîndul burghezilor tot mai blazaţi ai anilor *60, dar mai ales al tinerilor care intrau, cu încetul, în deceniul aromelor psihedelice, al lui Krishnamurti şi Ma-harishi, al litaniilor Hare Krishna şi al dragostei sordide pe paturi de seringi şi de flori. O putere mai mare decît a dharmei sale proprii şi decît a economiei încîlcite a lumii circului, puterea stranie a scriiturii, îl împinse tot mai spre est, spre tăcutele ţări ale lagărului socialist, în care circul, susţinut de stat ca distracţie ieftină şi nepericuloasă, înflorea, nesupus nici unei concurenţe sau fluctuaţii de piaţă. Astfel, după aproape treizeci de ani de rătăciri, Omul Şarpe, ştiut de toţi, dintr-o greşeală de lectură a afişelor, sub numele de Yoga, se văzu şi-n îndepărtaţii, fabuloşii, ceţoşii Balcani, uimi Sarajevo, Sofia, Belgradul şi în cele din urmă ajunse la Bucureşti, unde aştepta acum să păşească, gol şi uns cu ulei parfumat, în arenă pentru primul său spectacol în acel mare şi paşnic oraş.
    Maşiniştii intrară-n fugă-n culise, scoţînd din arenă sicriul lăcuit roşu în care femeia frumoasă, aproape goală, cu o piatră scumpă lipită-ntre sprîncene, se lăsase tăiată-r^două cu ferăstrăul. Trecu şi ea, plictisită, pe lîngă indian (căruia asisten-ta-i prinsese-ntre timp o mantie înstelată pe umeri), aprinzîndu-şi o ţigare de cum se trăsese la loc cortina, apoi sosi şi magicianul, cu sprîncenele vopsite gros şi faţa albă ca varul. Aplauzele se stinseră, muzica se mai auzea în surdină, cîteva tuşituri pocniră discret la galerie... Vocea prezentatorului rezonă în boxe, mai onctuoasă şi mai umflată ca oricînd: „L-aţi urmărit pe minunatul nostru maestru Farfarelli! Iar acum, stimaţi spectatori,
282
  urmează marea surpriză a spectacolului! Veţi fi martorii unui număr unic în lume, o demonstraţie de forţă şi concentrare din partea unui om deplin stăpîn pe corpul său! O celebrare a virtuţilor străvechii doctrine indiene Yoga! Marele iniţiat de gradul al treizeci şi şaptelea, Vânaprashta Sannyâsa, sosit special din templul din Calcutta, ne va uimi cu supleţea fenomenală a trupului său, pentru care e celebru în toată lumea sub numele de Omul Şarpe! Rugăm orchestra să rămînă mută iar pe spectatori să se abţină de la aplauze şi de la orice alt zgomot, căci marele maestru îşi performează numărul cufundat într-o transă adîncă. Onorat public... din India misterioasă... Omul Şarpe!“
     Lumina scăzu încet, pînă ce o mare umbră coborî peste sală. Trecură vreo zece secunde pînă tăcerea deveni şi ea deplină. Bărbatul înaintă spre centrul arenei, în beznă absolută, se opri după cei cincisprezece paşi obişnuiţi şi rosti în gînd mantra care-1 trezea către sine. Atunci ochiul interior i se deschise şi, ca o suveică într-o eternă mişcare încremenită, începu să-i construiască un corp nou, identic cu al lui şi totuşi total diferit, un corp strălucind în lumina tandră a minţii. Un corp supus minţii pînă la ultima lui celulă, un corp de voinţă şi de tînjire, de forţă şi de dulce abandon. Atins de privirea ochiului cerebral, sau inventat de ea, se înălţă în întuneric mai întîi un schelet de cristal greu şi sonor, cu fiecare os modelat hipercorect, cu ciocurile şi discurile fiecărei vertebre la locul lor, cu suturile craniului vizibile între oasele curbe de cuarţ scînteietor, cu lamele coastelor fragile ca sticla, cu omoplaţii triunghiulari, cu oasele bazinului complicate ca o floare de apă limpede, cu fiolele braţelor şi picioarelor, cu eprubetele degetelor încoronate de unghii, cu calcaneele ciudate ca nişte toporaşe primitive, cu astragalele ca nişte cuie de gheaţă. Un schelet minunat strălucea în centrul arenei şi-al lumii. Sub apexul bolţii craniene, al cupolei Circului şi-al bolţii cereşti, în mica scobitură a şeii turceşti din podeaua ţestei, ochiul cel fără de pleoape îşi contemplă opera şi-o găsi bună.
     Pe schelet orîndui apoi grupe de muşchi, fibre în evantai la tîmple şi pe craniu, muşchi inelari în jurul orbitelor şi al gurii, cilindrici sub mandibula rînjită, cu dinţi străvezii şi perfecţi. Muşchi striaţi, fusiformi, suprapuşi, întretăindu-se, perniţe pec-
283
   torale şi fesiere, pereţi intercostali, fusele lungi de la braţe şi de la picioare, prinzîndu-se de oase cu zgîrciuri puternice, muşchi de culoarea amurgului, pachete de fibre alcătuite din fibre alcătuite din fibre. Aţişoare microscopice de proteină însumîndu-şi eforturile ca să urnească plăcile şi stîncile osoase, ca să facă Molohul să-nainteze. Muşchi de culoarea-nserării, a după-amie-zelor ploioase, carne care este ţărînă şi se-ntoarce-n ţărînă.
     Se vedea acum bine, om escoriat, mulaj anatomic de culoarea cărnii arzînd mocnit, ca jarul, în mijlocul întunecimii. Ochiul începu acum să ţeasă organele, să umple cupa de carne cu viscere moi, labirintice, multicolore, cu ţesut epitelial hialin, cu lichide şi paste şi cleiuri, straturi umede peste straturi, pînze de păianjen pentru capturat viaţa, colivii pentru viaţă, plase de vise pentru viaţă. Toracele se umplu, deasupra diafragmei, cu bojocii roz şi cu muşchiul gros al inimii, pîntecul se umplu de maţe, rinichii înfloriră ca doi mistici crini, vezica-şi purtă lichidul auriu, fierea luci stins ca o piatră de smarald între lobii ficatului. Şi tot corpul se umplu de artere şi vene şi capilare, şi sîngele umplu cu penajul lui roşu încăperile inimii, şi, ca un vechi general care-şi ştie pe nume fiecare soldat, ochiul minţii-nvăţă forma şi culoarea şi gustul fiecărei hematii, fiecărui anticorp, fiecărei bacterii, fiecărui cil vibratil din alcătuirea imperiului său. El ordona glandelor să secrete hormoni, el dirija creşterea fiecărei celule după o strictă topologie, el construia şi el distrugea, el sfinţea templul şi jertfa necurmată de pe altar. Era zeul care-şi inventa lumea, copilul care-şi construia împrejur mama, regele care-şi secreta regatul. Ochiul care vedea numai văzul fu din nou mulţumit.
     Turnă apoi, ca dintr-un potir de aur, lava sidefie a creierului în ţeasta goală ca o catedrală de os, o umplu pînă în vîrful bolţii cu pasta aceea hiperorganizată, care deveni atît de grea-n rezervor, încît se prelinse în ţeava dintre vertebre pînă-o umplu cum umple mercurul un tub de termometru. Sidef în afară, cenuşă-năuntru. Fluturi înăuntru, scăpărînd între aripi vaste arcuri reflexe. Iar din măduvă se scurseră în tot corpul nervii subţiri, ramificaţi ca pînza de păianjen, agăţîndu-se de fiecare fibră de muşchi prin plăci neuro-motorii, plouînd peste cîmpi-ile de proteină cu stropi mari de substanţă vezicantă, producînd
284
  contracţii şi durere, ducînd şi aducînd mesaje voluptuoase şi disperate din îndepărtatele provincii ale imperiului. Izolat cu grijă de restul trupului prin bariera creier-sînge, plutind într-un lichid de aur topit, într-o slavă stătătoare, castel cu punţile ridicate în mijlocul mănoaselor şi terorizatelor lui domenii, creierul se crezuse întotdeauna locuit de adevăr, dar în sala tronului său stăpînea doar greşeala. Căci înţelepciunea lui, perla perfectă a raţiunii, era urîciune în ochii Ochiului ce-1 visa. Stăpînul viselor era el însuşi un vis. El însuşi carne, carne străvezie de neuroni, apă-ntunecată de endomorfine peste care se plimbă un duh electric, creierul nu ştia că, miez delicios al fructului cel trupesc, era el însuşi coajă, aspră şi tare, în jurul altei fiinţe, care acum îl cunoştea, alergînd cu bilioane de degete pe claviatura lui moale. Şi, deşi fiecare copăcel neural, susţinut şi hrănit de pămîntul gras al nevrogliilor, irigat de capilare cu zahăr şi oxigen, se atingea cu mii de alţi copăcei, încît codrul fremăta de viscole de lumină, ochiul din centru vedea separat fiece fulg de zăpadă din viscolele-acelea, îi înţelegea mesajul şi geometria, îl ghida şi-l făcea să-şi împlinească mesajul. Şi, deşi fiecare sinapsă, lată ca Dardanelele, trimitea de pe malul asiatic spre cel european mii de corăbii de lemn cu pînze de purpură, încărcate cu sclavi, soldaţi, oi şi butoaie, deasupra, pe cerul fremătător al Bizanţului, ardea un soare ce le lumina pe toate, aducîn-du-le la fiinţă. Stăpînul lumii domnea şi peste stăpînul trupului, al gîndurilor şi-al viselor de noapte.
     Ochiul lui Shiva inventă apoi pielea. O făcu groasă, moale şi caldă, sprijinindu-se pe straturi subţiri de grăsime. O acoperi, ca pe-o aripă de fluture, cu solzişori cornoşi, elastici, sclipind şi descuamîndu-se pe nesimţite. Faţa interioară a pielii era de oglindă, ca a termosurilor, conservînd carnea şiroitoare de sîn-ge, împiedicînd-o să se macereze-n acizii tari ai realităţii. Pielea întorcea înapoi filamentele nervoase, care altfel s-ar fi extins în odăi şi pe străzi, inervînd şi supunînd minţii case, ceasuri, stîlpi de neon, nori şi tramvaie, răsfrîngea-n sine fluidul credinţei ce ţinea la un loc imperiul sucit în jurul dublei elice. în piele deschise pori şi glande sudoripare, receptori pentru durere, presiune şi torsiune, dar mai ales deschise puncte de frontieră spre celelalte imperii, către care corpul zbura cu capu-nainte, spărgînd
285
alveolele moi ale viitorului. De aceea, pe partea deschisă spre viitor a trupului, pe ovalul ce-avea stanţat semnul OMO, pe palma facială în care citeai, înscrise-n linii adinei, zîmbetul, încruntarea, nedumerirea, dispreţul, neîncrederea, neliniştea, ura, regretul, tristeţea, cinismul, cruzimea, în care ghiceai prietenul sau duşmanul, iubitul sau necunoscutul, pe palma deschisă ce susţinea, ca o mînă de rege, sfera cerebrală, se grupau vămile, strîns lipite de creier: globii oculari, bile grele şi transparente prin care vedeai, mult mărit, homunculul de sub bolta craniană, nările adăpostind chimismul încreţit şi umed al mirosului, limba ca un portavion cu zonele gustative vopsite-n patru culori : dulce, acru, sărat, amar, cerul gurii cu misteriosul simţ vo-mero-nazal prin care copiii mici ştiu dacă eşti bărbat sau femeie, şi labirintul urechilor prin care percepi, ca păianjenul în centrul plasei sale, vibraţiile, vuietul stins sau aprins al lumii. Faţa, faţa muştei, faţa teniei, faţa vulpii, faţa omului, faţa homarului, faţa heruvimului: toate la fel, toate aceeaşi faţă imprimată pe giulgiu, pe năframă, pe cărămida miraculoasă, vera icon nefăcută de mîini, după chipul şi asemănarea Celui fără de faţă. Filtru pentru enigmă, prin care cheagurile şi umbrele şi jegul gros al viitorului trec osmotic şi devin trecut, şi trecutul umple, umflă, ţine umflat burduful de piele al corpului nostru. De cîte ori n-am încercat să-mi citesc în liniile feţei tale viitorul ?
    Acoperit de piele, de bariera trup-lume, izolat de celelalte organe: copaci, blocuri şi constelaţii, ca şi de alte trupuri de plante şi animale, corpul căpătă acum sex, triplu sex: genetic, gonadic şi somatic, glisînd încet pe continuumul masculin -feminin, către polul stîng, unde statistic (asemenea fluturilor ce dau roată unui bec, la ţară, deasupra mesei uitate sub nuc) se reunesc bărbaţii, sau spre cel drept, unde, tot statistic, se întîl-nesc femeile, într-un roi cu multe deplasări spre centrul androgin. Căci fiecare fluture dă roate, mai largi sau mai strînse, îngerului din centru - plete de aur pînă la brîu, sîni gingaşi de fecioară, sex viril, puternic şi dulce-ntre pulpe, un trandafir între degete -vîslind din perechea de cromozomi, XX sau XY, învelită-n perechea de ovare sau de testicule, învelite în carnea sexului de femeie sau de bărbat, învelite şi ele în părul şi ochii şi buzele şi sînii şi timbrul vocii şi pudoarea şi curajul şi agresivitatea şi sub-
286
misivitatea şi blîndeţea şi fascinaţia, în fiziologia, psihologia, filosofia şi religia eternelor două statui umane, triplu sex, cvadruplu sex, multiplu sex, sex infinit, nuanţe infinite ale celor două aripi, femeia şi bărbatul, cu care animalul uman lopătează prin dragoste. Dintr-un trup neutral se modela acum un trup de bărbat, dopat chimic, impregnat de hormoni androgeni, cu prog-natism voluntar al arcadelor, lărgime mărită a umerilor, musculatură sporită în volum şi în forţă, pilozitate aspră şi laringe mai rezonant, dominanţă de emisferă stîngă, secvenţială şi spaţială, tendinţe dominatoare şi exploratoare. Penisul şi testiculele, în punga lor de piele vascularizată, atîrnau acum moi între picioarele marelui trup ce strălucea-n beznă, dar, la comanda nervului ruşinos, puteau deveni o armă albă şi-o armă balistică totodată, modelul tuturor armelor ce străpung, sfîşie, aruncă proiectile, foc grecesc şi vase cu zmoală clocotită, inoculează venin şi salivă mortală, dar şi tămăduiesc, ca lancea lui Ahile, căci durerea şi plăcerea sînt de asemenea un continuum fără ruptură. în nesfîrşitul lanţ al întrupărilor anterioare, Vânaprashta fusese de multe ori şi femeie, aşa încît dragostea avea pentru el o dimensiune în plus, avea adîncime ca spaţiul vizual pentru vederea binoculară, ca spaţiul mental pentru gîndirea bi-emisferică. Toţi purtăm în noi hărţi ale dragostei, plate şi convenţionale, în care copacii sînt linii şi oraşele pete. Dar lumea erotică a lui Vânaprashta se întindea ca un vast peisaj împrejur, cu falduri ample şi mătăsoase, de parc-ar fi purtat pe trup un vestmînt croit din „Grădina desfătărilor" a lui Bosch. El trăia, simultan cu un corp de bărbat şi un corp de femeie, nu doar lumina orbitoare-a orgasmului, ci mai ales dulceaţa polimorfă a-nlănţuirii, a preludiilor, a anticipării chinuitoare-a plăcerii. De-aici zîmbetul extatic pe buzele îngroşate, de-aici liniştea tensionată a celui pentru care voluptatea trece-n înţelepciune şi-nţelepciunea în voluptate, la nesfîrşit.
   Al şaselea strat era sufletul, care însă nu mai trebuia construit, căci el nu putea fi adăugat, ca muşchii peste schelet, organele peste muşchi, nervii peste organe, pielea peste nervi, sexul peste piele. Sufletul nu e un element, ci o postură a trupului, cum zîmbetul nu e un ruj, ci o schimbare a desenului gurii. Deodată corpul Omului Şarpe zîmbi, ca o gură cărnoasă, un zîmbet bun,
287
tandru, adresat Creatorului său, aşa cum copilul zîmbeşte feţei familiare a mamei. Gura gravă, ne-nsufleţită, a trupului mort se întinde deodată-n surîs, care-nseamnă respiraţie şi circulaţie sanguină, vărsare de enzime în interstiţii, clădire de proteine în mitocondrii, duplicare a moleculei de ADN în nuclee, alunecare de leucocite prin pereţi capilari, generare de spermă-n testicule... Circuite neurale aprinzîndu-se, furtuni de vară, în cortex, amintiri stocate în straturi de neuroni, rituri, mituri şi culturi, oceanul inconştient şi insula de gheaţă a conştiinţei, nevroza dragostei şi reflexul veninos al urii, cuvîntul cel mai enigmatic din lume: eu... Toate acestea erau surîsul, şi mult mai mult, insaţiabil de mult, căci indescriptibil este vîrtejul de materie şi de vid ce formează norul de probabilitate al vieţii. Căci nu sîntem mai consistenţi, nici mai durabili decît inelul de fum albăstrui pe care fumătorul îl suflă către tavan, şi-n care-ţi poţi vîrî o clipă degetul, dar verigheta ţi se destramă în jurul lui şi nunta nu are loc...
   Reinventîndu-se, izolat, în noaptea de sub boltă, omul îşi revărsă deodată ochiul intern peste întregul trup, impregnîndu-1 pînă-n ultimul ungher, cunoscîndu-1 şi dominîndu-1 total, aşa cum un al şaptelea strat cortical peste creierul nostru ne-ar transforma deodată în îngeri. Acum putea deschide ochii lumeşti, cu care percepu bucăţi de materie numite fotoni. Căci, atît de încet încît totul părea iluzoriu, bezna începu să se decoloreze ca o haină după ani de purtare, un abur de lumină extrem de rară începu să se ridice, pe nesimţite, ca prima geană a dimineţii, de peste tot şi de nicăieri, ca şi cînd înseşi fibrele spaţiului ar fi căpătat o slabă fluorescenţă. Lumina crescu întîi chinuitor de lent, apoi tot mai accelerat şi mai torenţial, pînă la o rupere de diguri, aşa cum aşezi un bob de grîu în prima căsuţă a unei table de şah, două în următoarea, patru în a treia, opt în a patra, şaisprezece-n a cincea, încît, dacă la jumătatea tablei ai o mînă de grîu, la sfîrşit te îngroapă toate recoltele lumii. Ieşiră din întuneric stalurile înţesate de spectatori, funiile şi proiectoarele atîrnate în adîncul bolţii, asistenta brună, cu braţele rotunde, ce se-nchină, cu palmele lipite, către cele patru puncte ale sălii, ca şi bărbatul sculptural, uns de sus pînă jos cu un ulei auriu, avînd pe umeri toga-nstelată. Desiree i-o desprinse şi-o aşternu
288
pe pămînt, iar Omul Şarpe păşi deasupra ei, rămînînd apoi nemişcat, grav, cu braţele-ncrucişate.
    ...Şi iată că-ncet, cu peristaltisme de reptilă, braţele i se-ncru-cişară pe piept şi mai mult, anormal de mult, degetele cuprin-seră umerii şi alunecară dincolo de ei, coatele se depăşiră unul pe altul, umerii se dislocară, rămînînd prinşi doar în pielea străvezie, întinsă pînă la pleznire, palmele se atinseră la spate, între omoplaţii ce se ridicaseră perpendicular pe spinare ca două aripioare de rechin, şi-n cele din urmă degetele se-nlănţuiră firesc pe şira spinării, de parc-ar fi făcut-o pe piept. Omul legat cu propriile mîini se aşeză, îşi înnodă picioarele-n lotus şi deodată se ridică, mare estropiat, corp cu membrele amputate, pe cioturile genunchilor. Se auzi o tentativă de aplauze, înăbuşită repede de pîstîituri. Şi, pe neaşteptate, marelui mucenic îi dispăru pîntecul. Prin pielea burţii, suptă-n interior, se reliefau acum vertebrele lombare. Unde erau maţele, ficatul, rinichii ? Toracele, umflat să pleznească, îşi arăta fiecare pereche de coaste, fiecare viţă de muşchi. Şi de sub el se porniră valuri. Globuri mari, ca nişte sarcini, coborau din coşul pieptului către pelvis, dar nici un prunc nu năvălea, cu ţeasta-nainte, pe nisipul arenei. Un glob de piele întinsă, umflînd buricu-n afară, apoi o cavernă totală, apoi iar un glob, şi iar o scobitură hidoasă. Omul Şarpe se lăsă din nou pe mantia mătăsoasă, se descolăci încă mai lent decît se-nnodase, rămînînd cîteva clipe-ntr-un lotus relaxat, de Buddha lipsit de dorinţe, şi-apoi îşi caligrafie corpul, din nou, într-o literă imposibilă din alfabetul cunoscut doar de cîţiva literaţi ai propriei cărni, pe cînd miliarde de analfabeţi stăteau în jur, uimiţi şi ne-ncrezători, văzînd dar neputînd citi mesajul ascuns. Ideograme străine, hîde, vrăjitoreşti, căci ce-ar putea-nsemna-n lumea noastră plierea, acum, a centurii scapu-lare peste cea pelviană, cu îndoirea totală-a coloanei, aşa cum nici o contorsionistă n-ar fi putut-o face, şi legarea pachetului uman, din care doar capul rămînea mereu senin şi nemişcat, cu frînghiile mîinilor şi picioarelor ? Sau această aducere a picioarelor înapoi, dincolo de umeri şi ceafă, pînă cînd capul apărea încadrat de cele două tălpi, şi-ncremenirea în mîini, cu braţele petrecute între pulpe şi corp, cu coapsele subţiate pîn-la femur, himeră nu doar a corpului, ci şi a minţii ? Această pătrundere
289
a palmelor adînc între coaste, aceasta pipăire a inimii prin piele, această extragere lină a ei din băiere şi scoaterea ei din colivia de os (prin ce uşiţă necunoscută ?) şi oferirea ei, zvîcnind, spectatorilor ? Această limbă cu vîrful flexibil protuberînd printre buze şi umezind delicat globii oculari ? Această extindere a pielii pîntecului peste întregul corp, pînă ce doar o sferă cu buric, ca un măr căzut din pom, se rostogolea leneş pe mantia înstelată ? Această pătrundere a capului printre picioare, ridicarea lui de-a lungul spinării şi aşezarea sa din nou pe umerii fără cap ? Ce scria Omul Şarpe-n arenă cu dîra de pix a trupului său?
   Timp de mai bine de-un sfert de ceas, Vânaprashta îşi dovedi stăpînirea totală asupra regatului său organic. Se-ntinse pînă-n vîrful cupolei, aşezîndu-şi oasele-n prelungire, şi-apoi se lăţi pe tot cercul arenei. îşi înghiţi un braţ pînă la umăr şi-şi străvăzu degetele pipăind pielea burţii pe dinăuntru. îşi desfăcu lilieceşte coastele şi zbură de pe-un trapez pe altul cu pielea întinsă-ntre ele. De-acolo, de sus, se aruncă spre dreptunghiul boţit al mantiei, se prăbuşi cu zgomot şi se strivi ca o muscă între filele unei cărţi, ca o planşă Rorschach de o sinistră simetrie, rămase cîteva momente lăţit acolo, fumegînd, făcut mici-fă-rîme, bun doar să fie adunat cu făraşul, după care încet, ca bilele de mercur, se-adună-n sine, se înălţă din noroiul său corporal şi, în inelul de madrepor cu sute de feţe al sălii, îşi recăpătă înfăţişarea de la-nceput, liniştit şi senin, cu un zîmbet pe chip de parcă faţa i-ar fi făcut acolo o cută.
   Aplauzele produceau lumină sau lumina se converti în aplauze ? Cum noaptea, înainte s-adormi, auzi brusc un zgomot puternic şi deodată te umple o mare lumină, sub cupola Circului toate reflectoarele se aprinseră deodată şi spectatorii se-nsufleţiră, îşi înroşiră palmele de entuziasm. Fusese cu adevărat punctul culminant al spectacolului, fără de care nu s-ar fi deosebit de altele care fuseseră şi-aveau să mai fie. Liniştit, cu braţele încrucişate peste piept, yoghinul se înclină uşor către public şi Desiree îi prinse iar mantia în jurul umerilor. în loc să coboare, ca la sfîrşitul tuturor numerelor, lumina se făcea din ce în ce mai intensă. Chiar şi după aprinderea tuturor reflectoarelor de sus şi din staluri ea continua să crească, devenind acea
290
substanţă care-i orbeşte pe cei ce văd şi redă vederea orbilor. Numărul nu se terminase încă, înţeleseră pînă la urmă cu toţii, aşa că aplauzele încetară şi tăcerea deveni iarăşi ţiuitoare. „Onorat public*, se auzi o voce în difuzoare, „în finalul numărului său de senzaţie, maestrul Vânaprashta, faimosul Om Şarpe, va dovedi în faţa dumneavoastră uimitoare însuşiri de hipnotizator şi telepat. Vă rugăm iarăşi să vă abţineţi de la orice zgomot care l-ar putea distrage din adînca lui transă. Maestrul va alege o persoană din public şi, cu ajutorul acesteia, va demonstra incredibila putere a minţii sale. Fără trucuri, fără aranjamente. Stimaţi spectatori, încă o dată incomparabilul Om Şarpe!*
   Indianul îşi părăsi după cîteva clipe imobilitatea de statuie şi, foarte lent, începu să dea ocol arenei, scanînd cu privirea roiul uman adunat în jurul lui ca-n jurul unei mătci. In arenă erau aproape cinci sute de spectatori, şi fiecare dintre ei, a doua zi, peste un an sau la sfîrşitul vieţii, avea să povestească despre acel spectacol din vara adîncă a lui "64, despre dislocările de necrezut ale Omului Şarpe şi, invariabil, despre clipa cînd yo-ghinul „îl privise adînc în ochi*, tocmai pe el, şi nu pentru o clipă, ci „secunde bune, poate mai bine de un minut*. Nici unul n-avea să uite interogatoriul fulgerător şi tăcut în care spusese şi laptele supt de la maică-sa. Nici unul n-avea să scape de ruşine, de valul de căldură grea din obraji la amintirea acelei capitulări totale a sufletului, cu care nici un inchizitor, nici un torţionar, nici un dictator, nici un amant nu s-ar fi putut lăuda vreodată. Yoghinul îi privise, îi citise şi-i aruncase pe rînd, ca pe nişte cărţi plicticoase, dulcege, fără nici un loc în vreo istorie mireană sau sacră. Strănutînd asemeni pisicilor, defecînd asemenea rîmelor, murind şi devenind pămînt pe un fir de praf din cosmos. Nici o poveste, nici o mîntuire. Fericiţi şi nefericiţi în minuscula zare ce li s-a dat.
   Mircişor nu avea să uite nici el vreodată seara aceea. Mai tîr-ziu, de cîte ori avea să se gîndească la ea, aceeaşi imagine avea să-i vină în minte: jocul lui de răbdare, tipsiuţa lui de plastic alb acoperită cu o boltă de plexiglas. Pe podeaua jocului său se-nălţa un munte-n spirală, cu o scobitură-n vîrf, chiar sub mijlocul bolţii. Pe spirala asta se chinuia Mircişor, cu limba scoasă, să conducă o biluţă de fier ca s-o aşeze sus, în scobitura
291
anume făcută pentru ea, dar biluţa, ageră şi răuvoitoare, aluneca mai mereu pînă la baza dealului. Şi iarăşi trebuia să încline, cu
0  fineţe de care degetele lui de copil nu erau încă în stare, întreaga jucărie, uşurel, din aproape-n aproape, iarăşi încerca să oprească, doar cu privirea, tremuratul biluţei în şanţul ei (cum tremură penitentul, cu şirul lui de P-uri pe frunte, urcînd alunecosul munte al Purgatoriului), iar ajungea pînă aproape de vîrf, unde curba era mai strînsă şi manevrele mai dificile, şi-n cele din urmă, de nouă ori din zece, iar arunca furios jocul în pat fiindcă biluţa alunecase din nou. Dar şi ce triumf cînd ajungea s-o aşeze în vîrf, cînd o făcea să-ncoroneze, imobilă, lumea aceea întreagă, rotundă, suficientă sieşi, de sub bolta de plastic transparent! „Mamă, ia uite, am reuşit!“ se apuca să strige, mişcîndu-se lent ca în pantomime şi adăpostind jocul în palme ca pe flacăra unei luminări. Făcea astfel minute-ntregi pînă la bucătărie, unde-o găsea pe Maria amestecînd în oale. „Bravo", îi zicea ea neatentă, fără să se uite măcar cît de glorios şi de imobil radia biluţa în vîrful muntelui, dar copilului îi era de ajuns şi se-ntorcea fericit în camera lui.
   Fusese şi el, pîn-atunci, o bilă într-un joc de răbdare, înain-tînd deocamdată lent, pe-o curba atît de amplă şi de joasă încît n-o simţise deloc, drumul i se părea drept şi-ntins pînă la capătul vederii. Nu percepea încă balansările infime ale lumii, nu vedea degetele gigantice între care se rotea uşor bolta, iar faţa aplecată adînc asupra lui i se părea un cer azuriu cu nori, soare, lună şi stele strălucind tulbure prin clopotul de cristal. Avea încă iluzia că-naintează singur, că el e cel ce se mişcă, şi nu lumea sub picioarele lui, că ar putea-o lua-n orice direcţie, că şanţul care-1 ghida - însăşi viaţa lui unică - apărea doar în spate, urmare a greutăţii paşilor lui, încă nu-nţelegea că acelaşi şanţ
1  se-ntindea, la fel de adînc şi de neiertător, şi-nainte. Iar dacă uneori tremura tot, inima i se strîngea şi-l cuprindea o panică fără limite (cînd se rătăcise de cîteva ori prin oraş, cînd visase un urs, cînd fusese ridicat de copii cu scripetele prin golul blocului, cînd îl duseseră la dentist, cînd îi făceau injecţii) îşi închipuia că el tremură, cînd, de fapt, întreg universul se zguduia între degetele nesigure pentru o clipă. Cînd privirea lui Yoga se oprise, după minute de rătăcire prin sală, asupra lui, copilul simţise
292
pentru prima oară că drumul urca şi percepuse, în urechea internă, acceleraţia curbei. Presimţise asta, poate chemase minunea presimţind-o. Yoga se oprise ferm în dreptul stalului unde, pe un rînd foarte sus, între mama şi tata, stătea Mircişor. îşi fixase privirea lui impersonală pe el. întinsese mîna dreaptă, cu un deget arătător neaşteptat de lung, către el şi rămăsese aşa, ca un indicator la o răspîntie. Ochii tuturor se-ndreptară şi ei spre copil. Reflectorul fierbinte îl căută şi-l găsi. Nu mai vedea acum decît o flacără albă, orbitoare, ca de aparat de sudură. Uluit şi fericit, băieţelul dăduse să se smulgă din scaunul pluşat, dar mama-1 prinse deodată în braţe şi-l trase la pieptul ei. De-siree părăsi arena, urcă liniştit şi graţios printre rînduri, sclipind numai ape de aur şi, ajungînd sus, întinse la rîndul ei mîna plină de brăţări către el. Braţele Măriei ezitară, şi pălmiţa lui Mircea se cuibări în cea a femeii subţiri şi cafenii. Coborîră, de mînă, pînă-n arenă, urmăriţi de cercul reflectorului, pe cînd părinţii încremeniţi, cu un loc gol între ei ce părea că devine lat ca un fluviu, reintrară în vid şi obscuritate.
    Asistenta Omului Şarpe mirosea a mosc, subţiorile ei goale ar fi înnebunit un bărbat, dar băiatului i se părură doar ciudate: toate femeile pe care le ştia el, mama, tanti Vasilica, tanti Anica, vecinele - aveau la subbraţ tufe de păr ca şi bărbaţii. Şi nici una, nici pe departe, poate doar tanti Emilia, care era însă prea pistruiată, nu era aşa de frumoasă. Cînd Desiree se uita la el, totuşi, un fior îi zbîrlea băiatului părul de pe ceafă, pentru că dulcea şi parfumata femeie avea ochii... altfel, prea adînci, prea strălucitori. Mircea nu ştia că artistele de circ îşi picurau în ochi beladonă pentru ca pupilele să li se dilate şi ochii, sub reflectoare, să li se facă vrăjitoreşti... Cînd cei doi păşiră peste marginea joasă-a arenei, copilul simţi că trecuse o limită, că abia atunci îl absorbise lumea străină a circului. în cercul magic lumina era alta, aerul altul, şi cei rămaşi în afară, spectatorii căţăraţi unii peste alţii, în rînduri concentrice, pînă sub boltă, păreau acum ireali, morţi parcă de mult, numai gulerele albe şi albul ochilor mai rămăseseră de ei. Mircea se simţi deodată în centrul viu şi multicolor al lumii, unde nu sperase s-ajungă vreodată. Şi acolo, în mijlocul centrului fermecat, îl aştepta neclintit Omul Şarpe. înain-tînd către el, pe nisipul ce încă mai mirosea a fiară, colorîndu-se
293
pastelat în vernil şi bleu şi roz şi auriu după cum filtrele reflectoarelor glisau lent deasupra luminii, băiatul simţea o exaltare tot mai nestăvilită, bucuria de a fi fost ales, triumful celui care cu o clipă-nainte n-a fost nimic şi care-acum era totul. Cu un minut înainte fiecare spectator ţinuse-ntre palme bila lui fantomatică: şansa lui de chemare. A lui Mircea fusese la fel ca toate celelalte. Şi deodată, într-o clipită de ochi, nimeni nu mai avea nimic, căci cele cinci sute de bile de abur rar se adunaseră brusc în bila din palma copilului, dîndu-i tăria şi greutatea realităţii.
    Ajunşi în faţa Omului Şarpe, creola îi dădu drumul la mînă şi se retrase către culise. Rămaseră doar ei doi, faţă-n faţă, într-un cerc îngust de foc purpuriu, pe cînd restul sălii se cufundă-n întuneric. Yoghinul îl privea pe băiat cu ochii lui care nu ştiau să se mire, cu faţa lui ce uitase mimica omenească. Mircea se simţea ca desenat într-o bandă cu eroi legendari, încă nu îi venea să creadă. Ridicase capul şi-l privea pe indian drept în faţă, fascinat de cerceii lui spiralaţi, de zîmbetul lui cu buze încălecate, neadresat copilului şi nici altcuiva. Ce avea să urmeze ? Ce-avea de gînd Omul Şarpe cu el ? Nu-i era frică deloc, zîm-bea la rîndul lui cu toată faţa, zîmbet de copil şi de sărac în duh. Şi Omul Şarpe îşi ridică mîna dreaptă şi, cu arătătorul lui prelung, avînd parcă o falangă în plus, îl atinse pe băiat pe frunte, între sprîncene. Mircea simţi înţepătura unghiei şi un val de panică trecătoare. Ceva se schimbă în simţurile lui, dar nu-şi dădea seama ce. Aparent, totul era ca-nainte: lumina purpurie, bărbatul unsuros din faţa lui, cu fibrele de muşchi vizibile de parcă n-ar fi fost învelite în piele, liniştea arenei. Doar o greaţă uşoară, ca atunci cînd liftul începe brusc să coboare. Şi sentimentul, atît de ciudat, că... el nu mai era acolo, că nu el vedea lucrurile din preajmă, ci ele se vedeau singure, aşa cum se văd singure, poate, tundrele din îndepărtata Siberie, pe unde n-a călcat încă picior de om. Omul Şarpe, arena, reflectoarele, stalurile rămăseseră la fel de strălucitoare, deşi el era decupat din decor, cum la fel de colorate rămîn lucrurile din jurul celor care au orbit, deşi ei nu le mai pot vedea. Nu mai vedea, ci mergea prin văz, un văz care-1 vedea pe el însuşi, căci asta-nsemna, în lumea cea nouă, să vezi. Uneori, cînd eşti obosit şi te uiţi distrat la televizor, îţi dai seama că încet-încet contururile camerei
294
devin doar nişte dungi cafenii, ce se diluează şi ele pînă la verdele sticlos al vidului, în care doar rama televizorului mai licăre aurie, tot mai aurie, persistă o clipă, ca apoi să se dizolve şi ea într-un gol dintr-o dată unanim. Zaci minute-n şir cu ochii larg deschişi, dar nu numai că nu mai vezi nimic: nu mai eşti, nu mai răspunde la numele tău decît vidul. Mircea înghiţi în sec, speriat, prima dată, de schimbarea de anotimp din creierul lui. Dar îl urmă, totuşi, fără să şovăie, pe indianul care îi întorsese deodată spatele şi se-ndreptase către cortina cusută cu paiete scîn-teietoare. Desiree trase de-un şnur pe care băiatul îl observa acum pentru prima oară, şi cele două laturi ale cortinei se tra-seră încetişor în părţi, dezvelind - ce ciudat! - nu culisele cu viermuiala lor de forţoşi, măscărici şi îngrijitori, nici măcar noaptea plină de rădaşte şi stele ce trebuia să se fi lăsat, ci un uluitor, transparent, nesfîrşit, parfumat cer albastru ce ardea în cadrul ieşirii, aruncînd deodată o fîşie de lumină virginală în întunericul sălii. Copilul ieşi, strîngînd pleoapele, în strălucirea aceea, se ţinu cît putu de aproape de paşii largi ai bărbatului din faţa sa, dar abia după un timp privirea i se limpezi şi putu să scruteze împrejurimile.
   O, ţară fantastică, ţinut de unde toţi am pornit! O, regat unde am vrea cu toţii să ne întoarcem! Tărîm al dimineţii scăldat în frăgezime şi rouă! Copilul înainta printr-o lume cu un cer uriaş, de parcă un ocean azuriu s-ar fi îndoit peste crestele munţilor de cristal, peste straniile păduri, peste rîpele cu pereţii de piatră... Peste vîrfurile îndrăzneţe, spiralate ca şi cornul inorogilor, străpungînd pe mijloc cîte-un norişor. Peste oglinzile de apă pline de insule cu stînci galbene, pleznind uneori şi pră-buşindu-se-n golfuri înspumate. Peste savane cu animale bizare, imposibile, peste defilee în care, înghesuiţi unii-n alţii, um-plînd văile şerpuite, stăteau mulţimi de oameni goi şi cîntau. Peste arbori cu crengi străvezii, de care atîrnau roade grele, ce nu erau nici mere, nici zarzăre, nici rodii, nici alămîi, dar care-mprăştiau în văzduh miresmele tuturor. în fundal erau steiuri atît de înalte, că zgîriau ca diamantul sticla groasă a bolţii. Pe cer, alburii, încremeniseră mai multe lune uriaşe, copilul le numără, erau nouă. Rotind privirea-mprejur, văzu că locul de unde-a venit, unde-ar fi trebuit să fie clădirea Circului,
295
era acum un mare mausoleu de marmură neagră, atît de lustruită, încît băiatul se vedea reflectat în piatra ei. Tot acolo se vedea reflectat şi bărbatul care luase acum culoarea focului şi a ambrei.
   Coborîră-mpreună pe lîngă poduri carstice, pe lîngă prăpăstii şi orgi de granit, prin mijlocul florilor necunoscute, cu nectarul curgînd pîrîiaşe printre petale colorate în alte culori decît cele din lumea adevărată. Se răsuciră-mpreună pe cărări presărate cu bolovani de opal. Intrară pînă la genunchi în ape care nu udau, ape ca de lumină vălurită. Trecură pe lîngă temple prăbuşite ca nişte bucăţi de măsea încă rămase-n gingie. Ajun-seră-ntr-o vale plină de păpădii cît brazii, înălţîndu-şi globurile peste tot cerul. Cînd sufla vîntul, paraşute pufoase se risipeau peste lume, avînd fiecare agăţat de capătul ei cîte un ou sidefiu. înclina deja către seară cînd ajunseră pe ţărmul acelei mări. Lunile de pe cer se-ngălbeniseră şi păreau acum nişte sloiuri înconjurate de o ţesătură fină de raze. Urcară-ntr-o joncă de lemn stacojiu, ce porni ca fulgerul pe apele negre. Uimitoare, de nedescris panoramă! Căci sute, mii de alte jonci cu pînza roză-n amurg porniseră şi ele pe apa fără de valuri, sub bolovanii de lumină ai lunilor ce se reflectau în ocean. Copilul stătea la prova, nemişcat ca o figură sculptată acolo, aşteptînd să apară ceea ce-i apăruse deja, demult, într-un vis, ţărmul acela cu neputinţă de uitat vreodată. Şi iată-1, măreţ ca o viziune de haşişin, complicat şi indescriptibil ca o planetă străină. Iată acea stîncă urieşească, scăldîndu-şi picioarele-n mare, iată ciucurii de palate, pagode, temple, statui năpădind-o pînă în vîrf, copleşind-o ca merele care rup ramul într-un an de belşug, iată sfinţenia şi cîntările ce-o învăluie, iată piatra albastră şi caolinul, iată marmura şi malachita, iată terasele încălecate, balustradele în zig-zag, treptele, mii de trepte... Iată ferestrele mici ca de bun-kere, iată coloanele şi iată bolţile, iată acoperişele suprapuse. Iată luminile pierzîndu-se în Lumină. în amurgul greu muntele strălucea, mai încărcat de podoabe decît oricare altul, munte sculptat în fildeş, arhitectură pustie...
   Căci pustiu era acel furnicar de palate. Pustii acele Sfinte Sofii, pustii acele Taj Mahaluri. Copilul pătrunse prin porţi colosa-le-n oraşul sfînt - cît de sfînt ? - şi se afundă, lîngă omul de foc
296
şi alamă lustruită, prin sălile lui îngheţate. Săli vaste de marmură, goale de orice mobilier, goale de tapiserii şi tablouri. Numai arcuri, bolţi, pilaştri albi şi goi, numai tăcere încremenită. Pe jos, mozaicuri de piatră verde şi roşie, împletite pînă la capătul privirii. în apele lor copilul se văzu gol şi se înfioră. Prin ferestre rotunde, fără geam, pătrundea lumina transparentă a lunilor.
   Copilul urca, din săli în săli, din curţi interioare în triclinii fără meseni, din peristile cu havuz în mijloc în hala vastă a vreunei bazilici. Suia pe străzi oblice, ocolea cîte un pîlc de pini, pătrundea iar în acele clădiri mereu albe, împodobite cu arhitrave, cornişe, cupole, frontoane, statui... în centrul unei săli în care lumina pătrundea prin ferestre foarte înalte trona o mare maşinărie metalică prinsă-n buloane direct pe mozaicul lucios. Era o presă hidraulică avînd în jur, risipite în clinchete pe podea, fîşii lungi de alamă decupată. în altă sală, cu o mare cupolă ridicată deasupra, era clădit chiar în centru un fel de amvon extrem de înalt, care părea de la distanţă un far sau un castel de apă. Mergeai ore-n şir pe oglinda podelei acoperite de desene neclare, ce se limpezeau o clipă sub tălpile tale, ca apoi să se strîmbe în perspective înşelătoare, pînă cînd ajungeai la marele turn concrescut din podea, în jurul căruia se răsucea o scară-n spirală abia destul de largă cît s-o poată urca un copil. Din vîrf, chiar de sub boltă, protejat de o balustradă fragilă, vedeai în fine desenul de pe podea şi rămîneai fermecat, căci desenul reproducea muntele magic în toate amănuntele arhitecturii lui marmoreene, de parcă podeaua sălii ar fi fost de sticlă subţire şi limpede. Vedeai, într-o parte, şi marea plină de jonci, cu arhipelaguri şi stînci sălbatice ieşind din mijlocul spumei. Copilul coborî şi lipăi mai departe, cu tălpile goale, îngheţate, pe vastul mozaic. Fiinţa de ambră şi foc îl aşteptase la piciorul pilastrului.
   Lunile erau acum de lumină pură. Le zărea uneori sub cîte o boltă sau printre stîlpii suciţi ai unei galerii. Golul înserat era mai mult decît putea inima să îndure. Ieşind dintr-un lung coridor străjuit de busturi identice ale cine ştie cărui bărbat ilustru, copilul se trezi din nou afară, sub cerul liber. Era acum pe platoul de lespezi din vîrful muntelui, platou circular, megalitic, înconjurat de foarte ciudate statui. Primitive, strîmbe, cu
297
granitul înnegrit de trăznete, aveau încleştate în piatra crani-ilor organe fragede şi vii, de parcă statuile ar fi adăpostit în ele fiinţe acoperite de lavă pietrificată: doi ochi bombaţi, compuşi din mii de hexagoane, lucind roşii-fosforescent, o trompă subţire, răsucită-n spirală, în veşnic tremur ca un arcuşor de ceas şi o pereche de antene penate ca nişte piepţeni gingaşi. Toate statuile priveau spre interiorul platoului, direct către copilul gol şi înfiorat ce se-ndrepta către centrul cercului de piatră. Dar el nu le mai întoarse privirea, pentru că deodată o lumină copleşitoare i se revărsă peste creştet. înainte de-a apuca să deschidă ochii îşi văzu corpul, braţele şi picioarele transparente ca sticla. Carnea îi strălucea, unghiile îi ardeau ca nişte lame de cuarţ. Fusese schimbat, într-o clipire de ochi, de acea lumină. Renăs-cuse din apă şi duh, se simţea uşor ca o rază şi gata de înălţare. Privi spre boltă şi iată, deasupra lui, suspendată în cer, radia nebuneşte o sferă de cristal mai mare decît toate lunile la un loc, întunecîndu-le în eclipsă, dar făcînd peisajul cel vast dimprejur să ardă la rîndul său cu strălucirea lunii.
   Omul de lîngă el îl prinse de-o şuviţă de păr şi se-nălţară la cer împreună, lăsînd în urmă, ca un jet propulsor, trena de mătase a peisajului cel măreţ şi fragil al lumii aceleia. Curînd, planeta scăzu pe măsură ce globul de deasupra se dilata, aşa încît, la jumătatea distanţei, copilul nu mai ştiu dacă urcă sau coboară, dacă globul stă imobil şi el înaintează sau dacă uriaşa celulă se apropie de el ca să-l încorporeze în sucurile ei dizolvante. Fapt e că erau tot mai aproape, că puteau acum desluşi structuri pe faţa cristalului, aşa cum curenţi curcubeeni se-nvîrtejesc pe pieliţa sclipitoare a baloanelor de săpun. Păreau absorbiţi de pasta de lumină compactă ce învelea sfera tare şi străvezie, păreau că urmează o dîră de mireasmă uleioasă întinsă ca o limbă de foc către ei. Ajunşi aproape de peretele de cuarţ, întins acum pînă la capătul vederii, intrară într-un labirint de pieliţe strălucitoare, se încîlciră-n falduri hialine, străbătură sfinctere de mucilagiu, se avîntară prin lumene prelungi şi-ngrozitor de strîmte, suiră, zbătîndu-se ca somonii, cascade torenţiale de flamă, pînă ce li se permise să-şi proptească în fine palmele pe luciul îngheţat al zidului de cristal. Şi zidul citi codul tăcut al crestelor papilare, pline acum de creţuri de cristal topit, îi dizolvă pînă la struc-
298
tura genetică şi-i remodelă din vînt şi radiaţie pură, aşa încît putură trece acum prin porţile enorme dintre atomii ordonaţi ai cristalului. Se găsiră în săli cu pereţii din jeturi de flacără, cu tavane de ape învolburate, străbătură locuri moarte, teribile, de o pustietate spectrală, rătăciră pe culoare din orbite stelare, în lumina olbrechtiană izvorînd de pretutindeni. Avansau mereu către centru, printr-un tunel ce străbătea carnea gelatinoasă a sferei, străbătînd mereu alte săli, vacuole şi cavităţi pline de organisme ciudate.
   într-un tîrziu, tunelul se înfundă cu o poartă de oglindă limpede şi pură. Abia privind în ea copilul îşi dădu seama că omul de amurg şi de chihlimbar ce-1 însoţise pînă aici, şi căruia, pe drum, nu-i mai dăduse nici o atenţie, se schimbase într-o fiinţă identică lui, un alt băieţel gol, cu aceiaşi ochi strălucitori şi acelaşi zîmbet extatic pe buze. Mai era un lucru pe care-1 vedea doar acum: era acum mai mic de statură, mai mic şi ca vîrstă: ca şi cel de lîngă el, nu putea avea acum mai mult de cinci ani. Stîngaci, cu capetele prea mari pe trupuri fragile, cu ochii prea rotunzi între pleoape, copiii aşteptau, identici la chip şi la gesturi, de parcă nu doar înaintea ochilor, ci şi între ei s-ar fi întins apa de mercur a unei oglinzi. în patru alveole de spaţiu, despărţite de-o oglindă în cruce, patru copilaşi aşteptau goi revelaţia. Care veni cînd, pe oglinda ce se acoperise deodată de o rouă măruntă de aburi, patru degeţele scriseră strîmb, cu litere mari, acelaşi cuvînt:
                             ORBITOR
   Din litere şiroiră dîre umede, ajungînd pînă la podea. Ceaţa se ridică încetişor şi dintr-o dată nu mai era nici o poartă. Cei doi gemeni intrară în sala din centru, care le tăie respiraţia.
   Cît de vastă era acea sală ? Băiatul nu se pricepea s-o măsoare. Ea nu-i încăpea nici în ochi, nici în minte, aşa cum un acarian tîrîndu-şi perii peste un fir de praf, pe podea, nu vede hangarul în care se află, de milioane, de miliarde de ori mai înalt decît trupul lui. Dar dacă marea planetă de cristal şi de foc învîrtejit ar fi fost un balon de săpun, copilul ştia că pîn-atunci rătăcise doar "prin canale săpate-n pelicula lui de cîţiva ângstromi grosime. Iar restul era sala, sala centrală, pereţii fugind scînteietori într-o parte şi-ntr-alta, pînă la marginea privirii, unde se pierdeau într-o
299
ceaţă aurie. Iar drept înainte, lumină, lumină albă, orbitoare, ca de foc de furnal, ce ţi-ar fi evaporat trupul dac-ai fi ajuns acolo în trup. Prin vîntul ei dens fură sorbiţi cei doi copii care scădeau, scădeau mereu, uitau, uitau mereu, priveau lumea de pară din jur cu tot mai multă inocenţă, dar şi cu înspăimîntă-toare înţelepciune, căci raportul dintre creier şi trup se schimba tot mai mult în favoarea creierului, ce se deschisese acum şi vedea. Curînd înaintară atît de mult, încît lumina care-i or-bise-nainte devenise întuneric adînc faţă de cea din faţă, tot mai puternică, mai densă, mai minunată, lumină de aur topit, de briliante topite, de creier topit, de idei topite, de iubire, speranţă, credinţă, mai întîi decantate în cercuri tot mai strimte şi mai adînci, apoi unificate-ntr-o singură energie, o singură mare de fotoni lipiţi unul de celălalt. Pînă la acea sferă de lumină solidă, copiii străbătură cercuri după cercuri, fiecare mai învăpăiat decît cel dinainte, cel mai îngheţat dintre ele avînd temperatura din centrul Soarelui. După ce-1 străbăteau, fiecare strat se resorbea în cel dinainte, aşa că zburau, prin spaţiu şi timp, spre punctul zero, spre granula din care ţîşnise odată focul de artificii al lumilor. Zburau spre particula fără masă, fără dimensiuni, fără sarcină, fără spin, fără stranietate, fără aromă, fără fiinţă în cele din urmă, dar care era izvorul fiîhţei, polul înzăpezit al fiinţei, sfera din creştet din care se revărsa întregul corp prin cele şase cascade-nflorite de-a lungul şirei spinării.
   Pătrunseră în nucleu, prin lespezile străvezii de lumină. Cu ochii tulburi ai pruncilor de cîteva zile percepură forme şi stihii. Era un tron măreţ în mijloc, ce avea înfăţişarea pietrei de safir. Pe tron şedea Cel Bătrîn de Zile, a cărui faţă strălucea atît de tare, încît nici sfinţii arhangheli n-o puteau contempla. Era-nveşmîntat în odăjdii grele, albe cum nici un înălbitor de pe lume nu le-ar fi putut albi, iar tălpile erau încălţate-n sandale cu curele de piele din care degetele, cu unghii de calcedo-nie, se iveau puternice şi liniştite. Tronul era circular şi făptura cea colosală privea deodată spre toate direcţiile, aşa cum, fiind la polul Nord, nu poţi privi decît către sud. Cetele sfinţilor, mii de mii şi zeci de mii de zeci de mii, roiau împrejur, sfat căruia nu i se cerea nicicînd sfatul, armată ce nu trebuia să lupte nici-cînd, purtînd veşminte atît de bogate şi ample şi încreţite, încît
300
păreau nişte aripi ce se pregăteau să se-ntindă pentru zbor, imediat ce ideea de spaţiu s-ar fi ivit. Erau toţi, toţi care trăiseră vreodată, toţi ce aveau să trăiască, toţi la toate vîrstele, toţi cu toate posibilităţile, curăţate de pe trunchiul vieţii lor ca nişte crengi inutile, aşa-ncît se aflau acolo şi matroana ce născuse nouă copii bărbatului ei lîngă care îmbătrînise fericită, dar şi tîrfa ce-ar fi devenit dacă nu-l întîlnea, şi poeta ce ar fi ajuns dacă la bordel l-ar fi întîlnit pe Catullus, şi sfînta ce-ar fi fost dacă Fecioara i s-ar fi arătat într-o zi. Erau toţi, şi toţi îl priveau pe Cel din miezul vieţilor lor, şi toţi, nedormind vreodată, strigau mereu „Sfînt! Sfînt! Sfînt eşti, Doamne, izvor de viaţă fără sfîrşit!" Iar Acela-i umbrea, îi adăpostea, îi sfinţea întinzînd peste toţi enorme, tremurînde, înfiorate aripi de fluture, cu ochi hipnotici şi culori veşnic curgătoare, crescînd în toate cele unsprezece dimensiuni, umplîndu-le de irealitate şi slavă.
   Dacă o furnică ar fi privit în sus către Zeus criselefantin aşezat pe tronul său din Olympia, nu l-ar fi văzut mai măreţ. Dacă o bacterie ar putea contempla vreodată o fiinţă umană, nu i s-ar părea mai copleşitoare. Iar în cele patru părţi ale tronului, cu feţele către cele patru zări, patru heruvimi, aproape la fel de strălucitori ca şi Bătrînul înălţat peste umerii lor, îşi dădeau bine-cuvîntarea tăcută popoarelor Cărţii. Acestei cărţi ilizibile, acestei cărţi. Cel dinspre Răsărit era gîrbovit ca de povara întregii suferinţi de pe lume, de parcă ochii albaştri i-ar fi fost două lacrimi amare de substanţă P. Cel dinspre Apus avea o faţă de tînără femeie cu craniul ras şi tatuat pînă la sprîncene cu desene fantastice. Cel din Miazănoapte era un tînăr încremenit ca o statuie vie, purtînd o liră în braţe şi deschizînd gura în cîntec. Cel din Miazăzi era alb ca laptele, dar părul de ghemotoace de lînă şi buzele groase şi nasul turtit şi înfăţişarea cumplită îi arătau sorgintea de războinic negru şi vraci. Astfel era arătarea celor patru heruvimi din jurul Celui Bogat în Zile, Celui ale cărui zile durează în veac. „Sfînt, nesfîrşit, neschimbător, orbitor eşti, Doamne!“, strigau şi heruvimii, cu voci ca un vuiet de ape mari. Iar glasul lor era limbi de foc coborînd şi-mpărţindu-se peste mulţimea roindă a sfinţilor.
   încovrigaţi, cei doi embrioni, unul cu craniul către picioarele celuilalt, se rostogoliră lent pe deasupra lor, migrînd tot
301
mai mult către miezul dulce al miezului, pînă ce, cu ochiul din ţeasta membranoasă, încă transparentă, putură vedea în sfîrşit Faţa. Faţa ascunsă în vălul de raze, indepingibila faţă, cea care străpunge pînza tabloului, care iese din literele cărţii, care nu poate fi numită nici măcar Faţă. Care este, pe lîngă sferă, ceea ce sfera este faţă de măr. Care se adînceşte atît de tare în pînza fiinţei, încît o trage toată, numai cute, în adîncitura care, deodată, pe cealaltă parte, e un munte înalt. Şi, văzînd Faţa, în flăcările ei negre-ncepură să crească. Crescură exponenţial, îşi dublară masa-n fiecare clipă, înglobară ca o undă de şoc tronul şi heruvimii, înghiţiră miliardele de sfinţi. Rotindu-se ghemuiţi, unul cu capul la coada celuilalt, umplură deodată sala cea uriaşă, îi simţiră cu spinările-ncovoiate pereţii de zgîrci elastic, de care se izbiră deodată năpraznic. Iar pereţii ce se-ntinseseră să-i cuprindă începură contracţiile. Şi chinul expulzării din împărăţie-i cuprinse, şi din ochii fără gene izvorîră lacrimi, dense şi sărate şi străvezii. Pereţii sălii le ţuguiau creştetele, îi storceau lent către tunel, îi înghesuiau acolo-n strîmtoare, mai întîi Mircea, apoi Victor, îi înfăşurau în trene de sînge, îi fulgerau cu trozne-tul oaselor bazinului, dizlocate. Auzeau deja ţipetele mamei, pe cealaltă parte-a Fiinţei, presinjţeau deja cealaltă faţă-a luminii. Şi cei doi se repeziră-ntr-un veac stihial, se descleştară din îmbrăţişare, se despărţiră la răscruce, lăsînd acolo o năframă, un cuţit şi o porumbiţă, spunîndu-şi: „Frate, să ne întoarcem după o vreme aici, şi cine-o veni primul, să cerceteze aceste. Şi dacă năframa e-nsîngerată şi cuţitul e ruginit şi porumbiţa tînjeşte, e semn că e rău cu celălalt." Şi Mircea crescu în acea lume cu legi stranii. Stăpînit de două înalte divinităţi, Mama şi Tata, înfăptui rituri magice: mîncă, defecă, pronunţă cuvinte, dobîndi puteri necunoscute asupra bucăţilor de cajrne din cuprinsul pielii lui. Exploră un spaţiu coroziv, mereu mai întins, pornind din pătuţ, înglobînd camera, apoi casa întreagă, şirul de case ca încăperile nautilului, blocul, spatele blocului, dru-murile-ntărite pe măsură ce le bătea, monştrii izgoniţi, sinapsele atingînd delicat pielea altor sinapse şi-ntărindu-se acolo în dîre mnezice, punţi sigure peste rîpe-nfiorătoare. Mircea învăţă să vorbească, fortificîndu-şi precum culturiştii muşchii sintactici, zona lui Broca şi a lui Wernike, învăţă să ţină lingura-n
302
mînă, să leviteze peste podea, să rîdă şi să citească. Merse la şcoală şi-şi făcu prieteni în lumea cea nouă, pe nivelul cel nou. într-o seară merse la circ şi văzu spectacolul şi pe Omul Şarpe, şi Omul Şarpe îl alese, tocmai pe el, pentru numărul lui de neînţeles. Acum îşi retrăgea lent degetul de pe fruntea copilului, care deodată deschise ochii, clipind orbit de reflectoare, înconjurat de hohote de rîs şi de aplauze. Yoga-1 privea adînc în ochi, cu faţa lui impersonală, apoi, în uratele din bezna stalurilor, se-ntoar-se către public, se-nclină spre cele patru direcţii şi, cu mantia înstelată deja prinsă din nou pe umeri de Desiree, ieşi prin deschizătura cortinei. Creola luă copilul de mînă, se-nclină şi ea (iar Mircişor o imită stîngaci şi zăpăcit: asta să fi fost tot ? doar o clipă să fi ţinut totul ?) şi urcară apoi amîndoi printre şirurile de scaune pînă sus, la cucurigu, unde luaseră ai lui bilete mai ieftine. Spectatorii pe lîngă care trecea aplaudau şi rîdeau către el cu simpatie. Un copil îi aruncă un „guiţ, guiţ!", pentru care fu scuturat bine de maică-sa. Mircea se aşeză, rîzînd şi el, fără să ştie de ce, între părinţii lui, care-1 luară după umeri, strîngîn-du-1 la piept ca după o lungă despărţire. „Mamă, ce-am făcut ?“, întrebă el buimac, dar tocmai intrase-n scenă formaţia No-To-Ko, care încheia spectacolul, şi începuse cu nişte riff-uri de chitară care-ţi spărgeau urechile. „Lasă că-ţi spun pe drum!" îi strigă mama.
   „Doaaaamne, am trăit s-o văd şi pe-asta! Să fi fost alt copil, nu credeam în ruptul capului, ziceam că e unul de-ai lor, că se preface... Chiar nu-ţi aduci aminte nimic?" Ieşiseră din Circ şi înaintau pe alee, în lumina tulbure a stîlpilor de neon, căci peste oraş se lăsase noaptea. Rădaştele zbîrnîiau peste tot, treceau deodată pe lîngă urechile oamenilor, făcîndu-i să se ferească, îi loveau ca nişte pietre în spate, fojgăiau pe copaci şi în iarbă. Mircea prinsese una şi o ţinea de corpul tare ca de metal, privindu-i mişcarea dezordonată a picioarelor şi mandibulele ca nişte coarne de cerb. Vroia s-o ducă acasă şi s-o pună într-un borcan. „Ce rău îmi pare că nu mai ştii nimic! Cîte ai mai făcut! Ai sărit ca broasca, ai făcut chiţ-chiţ ca şoriceii, groh-groh ca purcelul... Nici cînd i-ai spus cucoanei ăleia cîţi bani are-n poşetă nu-ţi mai aduci aminte ? Dar cîte n-ai făcut... Numai eu am stat tot timpul cu inima strînsă să nu ţi se-ntîmple
303
ceva. Doaaaamne, cîte mai vede omul pe lume!“ Mama-şi făcea de-a binelea cruce. Tata tăcea, cu mintea aiurea, ca de obicei, doar vîrful ţigării i se vedea arzînd în întuneric. îi depăşeau mereu grupuri de oameni, toţi ieşiţi de la spectacol, rîzînd şi vorbind tare. Lui Mircea-i plăcea să se înghesuie aşa printre cei ce ieşeau de la film sau de la meci, să meargă cu paşi mici o dată cu ei, privind în sus către umerii lor, să-nainteze clătinat, strîns din toate părţile şi deodată să iasă la larg, în noaptea bucureşteană, orbit de faruri şi de neoane.
   în capătul aleii cotiră la dreapta şi o luară prin faţa blocului. Deşi magazinele erau închise, vitrinele erau luminate spectral: magazinul de articole foto şi sport, apoi marele magazin de mobilă... Trecură pe lîngă un gang identic cu al lor, dar unde se deschideau alte scări, Şase şi Şapte (iar în spate, mai depărtată şi mai ostilă decît Antarctica, era misterioasa Scară Opt), în holurile cărora nu îndrăznise să intre vreodată. Ajunseră acasă, în holul lor şi liftul îi duse la etajul cinci, unde locuiau ei, cei trei, în casa lor atît de liniştitoare.
   Mircea nu putu să doarmă în acea noapte. Stătu ore-n şir în picioare, la fereastră, privind uriaşa panoramă a oraşului adormit. îi era frig în pijămăluţa de zefir, dar nu se-ndura să intre în pat. Nici atunci şi nici mai tîrziu nu putu să-nţeleagă cum de fusese ales, cum din atîţia oameni şi din atîţia copii tocmai el, cel de sus, de la cucurigu, cel ce stătea pe un loc ieftin şi obscur, fusese găsit, chemat, adus în cercul de foc al arenei, acolo unde nici un alt spectator nu călcase şi nici nu visase să calce. Seara aceea de miez dulce de vară avea să fie mereu pentru el o primă dovadă a unui destin ce nu părea să-l fi privit pînă atunci nici măcar cu coada ochiului. în singura poză ce li se făcuse în clasa întîi, şi care arăta toţi copiii în bănci şi pe tovarăşa între rînduri, sprijinindu-se cu o mînă de banca lui Pena Cornelia, el aproape că nici nu se vedea. Doar dacă te uitai mai bine vedeai pînă la urmă un băieţel mic, cel mai mic, negricios, rătăcit pe undeva prin fundul clasei. La joacă, de asemenea, abia dacă ceilalţi îl băgau în seamă. Chiar şi acum, în mod sigur aveau mai curînd să rîdă de el, că sărise ca broasca sau chiţcăise ca şobolanii. Deşi chiar şi Mimi sau Vali şi-ar fi dat şi pielea de pe ei să-i fi chemat la el Omul Şarpe. Ce-i păsa însă ? Ce-i mai păsa ? O fericire care
304
semăna mult cu frica îl copleşea acum, cînd stătea cu picioarele goale, după perdea, la fereastră.
   Din borcanul ei de pe masă, închis cu un celofan în care Mircea făcuse cîteva găuri pentru aerisire, rădaşca privea şi ea, ridicată pe jumătate pe peretele de sticlă, lumea. O oboseală vecină cu moartea i se-ntindea în carnea fibroasă de sub platoşă. Beţia zborului şi a azurului, rotirile nebuneşti în jurul marelui stejar, îşi avuseseră rodul lor: mesajul fusese transmis. Nu desfăcuse degeaba aripile şifonate de sub elitre. în sicriul de sticlă avea să rămînă curînd doar o carcasă goală, căci Duhul fusese deja injectat în nuntirea cu o altă insectă şi mergea mai departe prin tubul de carne neîntreruptă al generaţiilor. Dar pentru fiinţa ce acum amorţea în închisoarea ei transparentă, privind prin sticla ei către un băieţel ce privea prin sticla ferestrei, nu aceea fusese minunea. Minunea fuseseră cerul albastru şi zborul. Pentru ora aceea meritase să rătăcească ani în şir, vierme avid şi abject, prin bezna canalelor din stejar. Alunecă pe fundul borcanului şi rămase încremenită, grea şi rigidă ca o jucărie de tablă.
                  I—/a colţul blocului, în dreptul gangului pe unde se intra la Scara Unu, copiii stăteau în soare şi cerşeau steguleţe de la oamenii ce se-ntorceau de la defilare. Era aproape de ora prînzului şi undeva, cine ştie unde în oraş, defilarea continua, de la etajul unu se auzea vocea crainicului în televizor, dar cei ce defilaseră deja, muncitorii de la diferite fabrici, se-ntor-ceau acum dezordonat, în grupuri destrămate care ocupau întreaga şosea. Era ca după un meci de fotbal pe „Dinamo", cînd de asemenea oamenii ieşeau şi inundau şoseaua, luau cu asalt tramvaiele, scoteau pe geamurile lor steagurile clubului şi-şi strigau lozincile către trecători. Şi acuip tramvaiele şi puţinele maşini abia aveau loc să-nainteze prin gloata veselă care-şi purta pe umeri, neglijent, pancartele şi portretele, şi care, ca să scape de ele, dădeau copiilor steguleţele, florile de hîrtie şi paleţelele de pînză pe care scria PMR. Şi Luci, şi Jean, şi Lumpă aveau braţele pline de trofee colorate, dar tot mai cereau altele şi altele deşi, dacă i-ai fi-ntrebat, n-ar fi ştiut să-ţi spună ce-aveau de gînd să facă cu ele. Steguleţele erau de două feluri: roşii şi tricolore. Cele roşii aveau pe ele secera şi ciocanul într-o cunună de spice, iar celelalte stema ţării pe culoarea galbenă. Erafi dintr-o hîrtie foarte poroasă, miroseau a clei şi chimicale şi se sfîşiau extrem de uşor, aşa că puţine erau întregi. Băţul lor era de lemn de tei, zgrunţuros şi grosolan ca un beţişor de vată de zahăr.
   Deja steguleţele nu mai aveau căutare, erau prea multe, şi copiii încercau acum să pună mîna pe lucruri mai valoroase. Florile de hîrtie creponată, la capătul unei sîrme, ca nişte sorcove, erau ceva mai căutate, dar ceea ce vînau copiii în special erau
306
„lozincile", nu cele lungi de cîţiva metri, fireşte, ci unele mici, rotunde, înconjurate de ghirlande. Pe ele scria doar PACE, PMR şi alte cuvinte scurte. Astea erau foarte preţioase, fiindcă muncitorii nu le dădeau de obicei, le duceau şi ei la copiii lor. Şi Mircea spera ca tatăl lui să-i aducă vreuna de la defilare. Ar fi vrut atît de mult ca anul acela să-l ia şi pe el, cum îşi luau alţi oameni copiii, să vadă şi el defilarea cu adevărat, nu aşa, începutul şi sfîrşitul ei şi ceva la televizor, unde totul devenea... nu ştiu cum, neinteresant, fiindcă mai mulţi crainici tot spuneau ceva şi imaginile urmau înţepenite, doar în alb şi negru, şi-i tot arătau pe tovarăşii din tribună, nişte oameni ca toţi oamenii care aplaudau şi făceau cu mîna. Uneori însă arătau la televizor oameni care-şi duceau copiii pe umeri, şi Mircea se gîndea ce fericiţi trebuie să fi fost copiii ăia care vedeau totul de-acolo, ridicaţi peste marea de oameni cu flori, steaguri şi portrete înaintînd încet spre capătul bulevardului sau ce-o fi fost, unde se ţinea defilarea. Fireşte, el nu mai era de dus pe umeri, dar tot i-ar fi plăcut să fie şi el în mulţime, chiar dacă n-ar fi văzut nimic. Dar trebuise şi anul acela să se mulţumească cu multaşteptata trezire de dimineaţă, cu vînarea de steguleţe şi cu aşteptarea artificiilor, ce aveau să lumineze cerul pe la nouă seara.
   „Tanti, tanti, dă-mi şi mie o floare", se milogea Lumpă luîn-du-şi o figură jalnică, de parc-ar fi fost mort de foame şi-ar fi cerut un covrig. „Şi mie, tanti!" sărea şi Jean, dar lui nu prea îi dădeau, că prea arăta a derbedeu. Lui Mircea nu îi dădeau nici atît, fiindcă lui îi era ruşine să ceară. El mai mult se uita după maşini, numărînd Volgile şi Wartburgurile, din cînd în cînd cîte un Ficăţel 600 mic cît un gîndac, care treceau încet, ca după mort, prin gloată. Se uita mai ales după tramvaiele cele noi, tăcute, care erau în probe zilele acelea. Erau cu totul altfel decît cele vechi, cu vagon şi remorcă şi cu taxatoare în spatele vagoanelor. Taxatoarea dădea biletele, care erau mai ieftine la remorcă, la clasa a doua. Cînd era-nghesuială şi oamenii mergeau şi pe scări, nimeni nu mai lua bilet, sau era cîte unul mai temător care dădea mărunţiş din mînă-n mînă „pînă-n fund la taxatoare". Asta era unul dintre bancurile tîmpite ale naşului, tatăl lui Jenei, care cînd venea cu tanti naşa pe la ei spuneau amîndoi numai porcării. Atunci ai lui dădeau drumul la radio şi-ncepeau să danseze „cu
307
figuri", mama se prăpădea de rîs, roşie ca focul, iar olteanul şmecher mai arunca din cînd în cînd cîte un banc. Că cică o vîn-zătoare de la cofetărie zicea de prăjituri că „se topesc ca rahatul în gură", sau că unii au intrat la o cafenea unde aveau cafea Mocca şi au cerut „două moace" şi ospătarul a zis „V-am văzut de cum aţi intrat". Numai prostii. Sau, cînd dansau, vorbeau numai cu „picea", „dă-mi picea", trăgînd cu coada ochiului ca nu cumva să înţeleagă copiii, dar Mircea ştia ce-nseamnă asta, căci Jean le spusese o dată cum înjură ungurii: zenia menia picea bo... Noile tramvaie nu mai aveau însă două vagoane, ci doar unul foarte lung, şi de asemenea nu mai aveau taxatoare. în locul lor erau nişte automate. Vara aceea copiii se plimbaseră cu unul dintre tramvaiele astea, fuseseră cu el pînă-n Floreasca. Dac-ar fi ştiut mama lui Mircea l-ar fi omorît în bătaie. Automatele aveau o manetă şi o gaură pe unde băgai bănuţii. Călătorii trebuiau să aibă conştiinţă şi să bage cît trebuia. Dar ce nu băgaseră acolo el, Jean şi Luci: capace de bere, cioburi, piuliţe... Iar apoi trebuia să-ţi rupi un bilet dintr-un sul gros, prins pe un suport, ca hîrtia igienică. Copiii plecaseră cu tot sulul, îl întinseseră prin tramvai, îl înfăşuraseră pe bare... Era mai distractiv decît cu taxatoarele care strigau la ei ca apucatele. Mai demult cînd venea controlul era groaznic, fiindcă de obicei controlorii erau neraşi, murdari, aveau figuri de bandiţi, şi cînd răcneau o dată „biletele la control" puteai să ai şi zece bilete, că tot îţi sărea inima. Toată lumea-i ura, şi cînd îl prindeau pe cîte unul fără bilet oamenii-i ţineau partea, îi ocărau, le trăgeau şi ghion-turi... Ai lui niciodată nu mergeau fără bilet, dar îi spuneau lui Mircea să spună că are doar şapte ani, ca să nu-i cumpere şi lui, deşi el ar fi fost tare mîndru să ţină şi el un bilet în mînă ca toţi călătorii. Ar fi vrut atît de mult să fie şi el cineva, să-l bage şi pe el oamenii-n seamă... Mulţi copii din revista Luminiţa se remarcau, găseau cîte-un portofel şi-l duceau la Miliţie sau făceau altă faptă bună... Mircea nu încercase decît o dată ceva asemănător şi ieşise cît se poate de prost. în vechea geantă stacojie, de domnişoară, a mamei, pe care-o ţinea-n şifonier, plină de poze, chitanţe şi mărunţişuri, era şi un ceas de mînă fără curea, de-al tatălui său, cu care copilul se juca din cînd în cînd. Ceasul era de mult stricat, dar avea limbi fosforescente, care se vedeau bine
308
în întuneric. într-o după-amiază luase ceasul din poşetă şi ieşise cu el afară, fără să ştie prea bine ce-avea de gînd să facă. Vroise mai întîi doar să-l arate copiilor. Dar cînd ei l-au întrebat de unde-1 avea, deodată Mircea şi-a dat seama de şansa care i se ivise. Le spusese că l-a găsit pe alee şi, bineînţeles, toţi au ajuns la concluzia că trebuia dus la Miliţie. Triumfător, în sfîrşit în fruntea găştii care-1 urma cu entuziasm, a trecut de gangul de la Scara Unu şi s-a găsit drept în faţa intrării de la Miliţie, păzită mereu de un plutonier plictisit. A intrat prin bolta sinistră şi-a fost îndrumat către un birou, unde Mircea a povestit încă o dată unui ofiţer cum găsise el ceasul şi a fost lăudat că-1 dusese la Miliţie în loc să-l bage în buzunar. Jumătate de oră după aceea a mai fost un erou, pentru ca în cele din urmă să uite pînă şi el de fapta lui meritorie. Nu trecuseră însă mai mult de trei zile şi maică-sa, copilul n-avea să-şi explice niciodată cum şi-n ce fel, observase lipsa ceasului şi-l întrebase dacă ştia ceva despre el. „Nu, marnă!", îi spusese nevinovat, dar seara, cînd se-ntorsese taică-său, urmase un interogatoriu cu jarturi şi troscuri la care nu mai putuse rezista. „L-am dus la Miliţie", mărturisise printre gemete şi lacrimi, şi, dacă pentru el povestea se terminase mai mult sau mai puţin acolo, pentru tatăl lui ea abia începea, fiindcă la Miliţie nu fusese în stare să le spună celor de-acolo nici ce marcă era ceasul, nici măcar cum arăta. Bineînţeles, că doar zăcuse în geanta aia ani de zile... După nu ştiu cîte zile pierdute şi teancuri de declaraţii completate îşi recăpătase în sfîrşit obiectul, cu care se-ntorsese acasă zdrobit şi ruşinat.
   „O ştiţi pe aia cu Tică şi Tache ?" începuse ca de obicei Jean. Toată dimineaţa spusese bancuri. Se şi certase cu Luci, fiindcă Luci spusese că-n „Angelica, marchiza îngerilor" apărea Angelica vreo zece secunde în pielea goală. Jean zisese că nu se poate, că de fapt actriţele astea care-şi arată ţîţele şi toate alea poartă de fapt pe ele un costum transparent prin care nu se vede nimic. „Cum, bă, transparent prin care nu se vede nimic ?" întrebase nedumerit Luci. „Păi simplu. Tu crezi că Angelica era chiar aşa, în curul gol ? Băi prostule, curul ăla e desenat pe costum, nu e al ei. Şi ţîţele, şi flocii, tot. N-au voie să apară chiar în pielea goală!" Şi-au tot trăncănit după aia despre cît le-or plăti ca să apară aşa în filme. în oraş erau filme „interzise copiilor sub 14 ani", dar
309
Jean zicea că-n alte ţări sînt şi filme atît de porcoase, că erau interzise şi bărbaţilor, şi femeilor sub 80 de ani. Apoi zisese bancul cu Tică şi Tache. Cică erau doi fraţi, Tică şi Tache. într-o zi taică-su avea nevoie de tuş. Şi l-a trimis pe Tică să cumpere tuş de la un magazin care se numea Găurica. S-a dus Tică şi a adus. După o vreme, tuşul s-a terminat şi l-a trimis şi pe Tache să-i cumpere. Şi i-a mai cumpărat şi el, dar iar s-a terminat. Atunci i-a trimis pe amîndoi, dar s-au întors fără tuş: nu mai aveau la magazin. Şi-atunci taică-su s-a dus furios el însuşi la magazin şi a-ntrebat-o pe vînzătoare, care era o babă, ce s-a-ntîmplat. Şi baba i-a zis aşa: „Cînd fu Tică, nu fu Tache,/ Cînd fu Tache, nu fu Tică,/ Cînd fu Tică şi fu Tache/ Nu fu tuş la Găurică"... Jean spusese poezia ca pe-o numărătoare, dar copiii abia avură timp să rîdă, că apăruse deodată mamaia lui Jean şi-l luase acasă, nu ştiu ce treabă avea să-i dea. Atunci copiii se duseră şi ei acasă, fiindcă urmau sportivii şi mai ales parada militară, pe care vroiau s-o vadă la televizor. Mircea o luă-n josul blocului, de gît cu Luci, şi se despărţiră în gang: Luci stătea la Scara Trei. Intră apoi în holul scării lui, repetîndu-şi poezia ca s-o ţină minte: „Cînd fu Tică nu fu Tache..." Ce caraghios să se numească un magazin Găurica! Magazinele aveau, de fapt, nume mult mai frumoase. Cel mai mult îi plăcea „Vulturul de mare" („cu peş-tele-n gheare", adăuga mereu mama lui), care avea înăuntru etaje de jur împrejur, forfotind de lume, spre care duceau scări largi de marmură, dar şi un lift cu pereţi de sticlă. Cu el îi plăcea mult lui Mircea să meargă, pentru că urca foarte lent şi vedeai cum vin către tine etajele, ca într-un vis. Şi magazinul „Victoria" era frumos, şi „Romarta", şi „Voaleta"... Toate erau atît de luminate, atît de măreţe! Da, chiar măreţe. Erau cele mai mari şi mai frumoase clădiri pe care băiatul le cunoştea. Adevărate fortăreţe ce răsăreau deodată, cu vitrinele lor largi şi reclamele lor de neon, din marea de construcţii mărunte. Foarte rar mergeau în centru, la magazinele acelea. Drumurile cu troleul erau mereu nişte aventuri. Treceau pe străzi ciudate, necunoscute, unde dac-ar fi coborît ar fi fost pierduţi, şi se-ntorceau seara, sub cerul roşu ca flacăra, fără să fi putut spune pe ce drumuri întortocheate au rătăcit. Cum mai ştiau părinţii lui să se-ntoarcă din atît de stranii călătorii ?
310
   Mircea luă liftul şi, deschizînd uşa de metal, aruncă o privire, ca de obicei, prin crăpătura dintre palier şi podeaua liftului: erau acolo jos, sub lift, o grămadă de hîrtii de la eugenii, de la lamele de gumă de mestecat... Tot copiii le aruncaseră. Mai erau şi tot felul de putreziciuni. Uneori în lift mirosea foarte greu, a mort, ai fi zis. însemna că vreun şobolan murise acolo şi acum putrezea. Dar nu era numai asta. Cînd mergea la şcoală, mama îi pregătea cîte un pacheţel în fiecare zi: pîine cu unt şi salam sau şuncă de Praga. Dar el era mofturos, nu-i plăcea nimic, şi înghesuia pacheţelele, de cum pleca, în fanta aceea a liftului, îi plăcea să le vadă căzînd prin puţul liftului de la cinci etaje înălţime. Cîte s-or fi strîns cu vremea acolo jos... Era slab de-i numărai coastele fiindcă nu mînca nimic. O dată, mama lui găsise-n spatele bufetului de la bucătărie, strivită între bufet şi perete, o piersică uriaşă, zemoasă, pe care abia i-o dăduse. începuse să plîngă de disperare.
   Acum copilul sărea în lift, pe cînd acesta pornise, doar-doar l-o opri între etaje. Nu-i mai era frică de asta. îi plăcea să deschidă uşile din mers ca să vadă dincolo de ele peretele zgrunţuros, murdar de păcură. Ştia că dacă apasă iar pe buton liftul porneşte din nou. Chiar la gîndul că liftul s-ar putea prăbuşi nu se mai speria ca-nainte. Ştia ce trebuia să facă. Avea să sară cît putea în sus cînd se lovea de fundul puţului. Aşa, liftul se zdrobea, dar el nu păţea nimic. Singurul gînd care-i strîngea inima era, mai departe, să urce pînă la etajele şapte sau opt, să ajungă pe acele paliere cumplite, unde spaţiul vuia insuportabil. Din fericire azi nu era cazul, azi uşile se deschiseră în dreptul etajului lor, atît de familiar încît nu era, în definitiv, decît prima cameră a apartamentului lor, împărţită, e drept, cu alte trei familii. Chiar lîngă ei locuia fotograful, la cealaltă uşă stătea Sandu, băiatul miliţianului, iar la ultima - cineva, nişte oameni fără copii. Dar chiar în dreptul liftului, pe peretele opus, între uşa fotografului şi a lui Sandu era un fel de ferestruică avînd geamul vopsit în alb, iar alături un panou electric încuiat, pe care erau un cap de mort şi fulgere pictate cu vopsea roşie. Ferestruica, pe care scria HIDRANT, se putea deschide destul de uşor. Mircişor o descoperise foarte devreme şi era, pentru el, un prilej de continuă uimire. Fiindcă de cîte ori o deschideai
311
găseai acolo, în micul spaţiu alb şi curat, mirosind a var, dinăuntru, mereu altceva, mereu o surpriză la care nu te-ai fi gîndit. Era de parcă blocul ar fi vrut să-i facă băiatului cîte-un cadou din timp în timp. Nimeni nu mai cunoştea ascunzătoarea, nici măcar Sandu, care stătea chiar lîngă ea. De cîte ori era singur pe palier, Mircişor ridica zăvorul, trăgea de uşiţă şi găsea... ce cu gîndul nu gîndeai: un vaporaş de plastic cu un scafandru pe punte, gata de scufundare, o cutie de sticlă cu scheletul unei mîini adevărate, un aeromodel de balsa şi celofan, o broască vie, cu ochi roşii, mare cît un iepure, patru păpuşi ruseşti aşezate în ordine descrescătoare, o carte bogat ilustrată, scrisă cu litere necunoscute, o bilă albastru-străvezie care plutea în micul spaţiu fără s-atingă pereţii, o cutie de insectar cu un mare fluture martirizat, un ceas de buzunar cu cadranul întors ca-n oglindă, o ciocolată cu şase straturi: de chewing-gum, de halviţă, de marţi-pan, de nuga, de ciocolată şi de napolitană, o jucărie cu mecanism, întruchipînd fata din nufăr... Doar pe aceasta din urmă o putuse lua acasă.
   îi deschise mama, transpirată ca de obicei, mirosind a ceapă fiartă, şi-ntr-adevăr vreo trei oale fierbeau pe aragazul din bucătărie, umplînd casa de aburi. Copilul încercă fără succes să-i spună bancul cu Tică şi Tache. „Să nu te mai aud cu prostii din astea!“ îi spusese categoric şi nu-i mai dădu apoi atenţie, căci era ocupată să toarne borşul în oale. Merse-n sufragerie unde tatăl lui, abia întors de la defilare, stătea pe sofa doar în chiloţi şi maieu şi se uita la televizor. Bineînţeles, nici nu putea fi vorba să-i spună lui bancul, oricît l-ar fi mîncat limba. Se aşeză şi se uită şi el în ecranul alb-negru unde se vedea deja defilarea sportivilor de la diferite cluburi, anunţată de vocea înflăcărată a crainicului. Păcat că televizoarele nu puteau arăta şi culorile. Copiii de multe ori se gîndeau cum ar fi să vezi colorat la televizor, ba încă-şi închipuiau că „în anul două mii" aveau să se inventeze şi televizoare care să te facă să simţi şi mirosurile, gusturile, să pui şi mîna pe oameni, pe tot ce arătau ei acolo... Dacă unul mînca o savarină, ce bine-ar fi fost să-i vezi căpăcelul de cozonac mînjit cu gem roşu, să-i simţi mireasma parfumată şi-apoi să ai în gură gustul însiropat... Da, dar, vorba lui Vova, dacă unul trăgea o băşină, ce te făceai ? Ţi se umplea sufrageria de putoare.
312
Sau dacă Sfîntul, Simon Templar, îi dădea unuia un pumn, ar fi trebuit să te doară şi pe tine falca. „Sfîntul" se dădea în fiecare sîmbătă. înainte mai fuseseră nişte seriale, dar nu cine ştie ce. Totuşi, lui Mircea-i plăcuse primul, Robin Hood, mai puţin Wilhelm Teii şi deloc Thierry La Fronde, care tot trăgea cu praştia. Toate începeau cu cîte-o melodie. Mircea ştia toate melodiile pe de rost. în cea de la Robin Hood, nu se ştie de ce, numele lui Robin Hood era pronunţat „Roaben Hood". El trăgea foarte bine cu arcul, o dată şeriful de nu ştiu unde, duşmanul lui, trăsese o săgeată chiar în mijlocul ţintei: ia să te văd ce faci acum ? Dar „Roaben" trăsese şi el direct în săgeata şerifului, o despicase toată şi intrase tot în centrul ţintei. Sfîntul însă era mult mai palpitant. Toţi copiii ştiau să-l deseneze, era plin peste tot de omuleţul cu un cerc deasupra capului. Cîntecul era cam aşa: „Tanana - tanana - ta!" O vreme încercaseră să dea alt serial, „Baronul", dar ăsta era un tăntălău ce nu s-a mai pomenit. De obicei îl băteau toţi, îl băgau bandiţii în ghips, îi învineţeau ochii... Pe cînd Sfîntul le trăgea pumnii, apoi îşi trecea mîna uşor prin păr şi era apoi acelaşi ins zîmbitor şi frumos dinainte de bătaie. Doar vreo trei episoade fuseseră din „Baronul". Copiii-şi băteau joc de el, îi făcuseră şi o poezie: „Pe şoseaua Colentina/ Merge Sfîntul cu maşina/ Iar în urma Sfîntului/ Baronul cu rabla lui." Sfîntul, pe lîngă că-i bătea pe toţi, se şi îndrăgosteau toate femeile de el. Se luau în braţe, se sărutau... Cum Dumnezeu se pupau şi actorii şi actriţele astea cu oricine ? La-nceput, Mircea crezuse că doar se prefăceau, dar la „Sfîntul" se vedea bine că o făceau cu adevărat. „Asta nu-i nimic, în străinătate se şi fut cu adevărat în filme", zicea cîte un copil, şi iar începeau cu televizoarele alea din anul două mii: atunci o să le poţi pune mîna actriţelor pe fund, pe ţîţoance... Toată lumea aştepta sîmbăta, cînd se dădea „Sfîntul". Pe străzi nu mai era atunci ţipenie de om.
   Treceau sportivii, unii duceau nişte ringuri de box în care doi boxeri îşi dădeau pumni, eschivau, mergînd totuşi în direcţia coloanei. Pe un car alegoric împodobit cu flori erau gimnaste sărind pe bîrnă, făcînd şpagatul, erau piramide în care sportiva de sus ţinea o pancartă cu „Trăiască lupta pentru pace!" Crainicul spunea cîte medalii au luat la nu ştiu ce olimpiadă. Păcat
313
că era totul cenuşiu, numai umbre. De fapt, în realitate era plin de culori. în fiecare dimineaţă, de 23 August, îl trezeau pe la şase: „Hai, că a-nceput defilarea!" Şi deschideau marele geam din camera lui. Rumoarea, zgomotul miilor de oameni care treceau îl auzise de fapt de mult Mircişor, dar credea mereu că visează. Cînd geamul se deschidea, te izbea, o dată cu aerul rece al dimineţii, o explozie de glasuri, tropote, începuturi de lozinci recitate de zeci de oameni, rîsete... încă buimac de somn, copilul fugea la geam şi se atîrna peste pervaz lîngă părinţii lui. Pe-acolo, pe Ştefan cel Mare, era traseul pe unde treceau cei cu defilarea, aşa că-i puteai vedea pe toţi pe rînd, grupaţi după uzinele şi fabricile lor, purtîndu-şi pancartele pe care scria realizările, cifre, grafice... Toate fabricile aveau carul lor alegoric, care era un camion acoperit cu o platformă de pînză roşie. Pe ea vedeai cîte-un mare glob pămîntesc, cîte-un porumbel al păcii uriaş cu o crenguţă în cioc, tot felul de lucruri. Şi roţi dinţate, şi nişte strunguri adevărate, şi siluete de fabrici din carton, suite toate pe platformele alea. Pe marginile lor stăteau în fund muncitori şi muncitoare în salopete, glumind şi-mbrîncindu-se. Aşa, nepăsători, împungîndu-se cu steagurile şi mai trîntindu-şi în cap cîte-un portret, lui Mircea-i plăceau mai mult decît la televizor, unde stăteau ţepeni şi strigăU ura. Dar mai ales totul era multicolor ca un carnaval cu mii de flori şi ghirlande. „Uite, ăştia-s de la « Semănătoarea », de la Obor", zicea mama. „Şi ăştia de la I.O.R. Ar trebui să fie şi unchiu-tău Nicu printre ei, săracul..." Unchiul Nicu, bărbatul lui tanti Vasilica, fusese maistru la I.O.R. Acolo-i şi intrase o aşchie de oţel într-un ochi. Era foarte deştept, citea almanahuri şi cîteodată-ţi spunea cîte-un lucru de-acolo de te lăsa cu gura căscată. Dar se-mbolnăvise de reumatism, abia dacă se mai putea mişca. Ce ar fi vrut să fie şi el la defilare...
   Mircea se plictisea pînă la urmă de curgerea aia monotonă, dar tot nu pleca de la geam. Aştepta el ce aştepta. Pentru că deodată, la început abia simţit, pervazul şi geamurile începeau să tremure şi un vuiet surd umplea şoseaua. Zgomotul se apropia din ce în ce mai mult. „Vin tancurile!" striga bucuros copilul. Miliţienii începuseră să se-agite, împingeau mulţimea spre trotuare, zgomotul creştea pînă la un urlet greu, continuu, şi deo-
314
dată se arăta coloana militară, mai întîi GAZ-uri vopsite-n kaki, apoi amfibii, apoi tunuri de toate felurile trase de camioane, rachete lungi pe şasiurile lor şi, mult aşteptate, tancurile, mărun-ţind caldarîmul cu şenilele, puternice, de neoprit, cu cîte unul sau doi oameni în negru ieşind pe jumătate din turele. Mircişor era-n culmea fericirii. Mama trebuia să-l ţină ca să nu cadă de pe geam de entuziasm. Cînd dispăreau ultimele, şoseaua se umplea din nou de oameni, vibrînd mai departe ca în timpul unui cutremur. Abia atunci băiatul se-ndura să se ridice de pe pervaz şi să intre în casă. îl dureau coastele de la orele de stat pe geam. Mînca în fugă şi ieşea afară la adunat steguleţe.
   Nu strînsese cine ştie cîte: vreo opt tricolore, fără valoare fiindcă le găseai peste tot, şi doar trei roşii, cu secera şi ciocanul. Ciudat cum lucrurile deveneau preţioase numai fiindcă erau rare. Toţi făceau colecţie de capace de bere turtite cu ciocanul. Puteai să ai Rahova sau Azuga cîte vroiai, că nimeni nu dădea doi bani pe ele. Dar un Okocim era deja preţios, iar dacă aveai un Rade-berger te invidiau toţi. Mimi avea aproape numai de-astea bune, străine, se ducea pe la restaurante şi se milogea pe la chelneri să i le dea. Le punea apoi pe şina de tramvai, şi tramvaiul cînd trecea peste ele le-ntindea atît de bine, că erau ca nişte foiţe de staniol cu marca scrisă pe ele. Astea se numeau tigăiţe şi erau cele mai rîvnite. Pe lîngă steaguri, mai înşirase frumos pe masă şi cîteva flori de hîrtie cu frunze de cîrpă.
   Mama pusese masa, vai, mereu ciorbele ei, zeamă-lungă, după care nu mai puteai mînca nimic, îţi umflai stomacul, şi cei doi trecură la masă fără să-şi ia ochii din televizor. Din ce spunea crainicul nu puteai înţelege nimic, era însufleţit de parc-ar fi comentat un meci de fotbal, dar nu era nici o legătură între entuziasmul lui şi curgerea monotonă a umbrelor ălora cenuşii, a uralelor şi scandărilor fără sfîrşit. Se uitau, de fapt, doar la imagini, fără să vrea să vadă altceva, căci ştiau că nu era altceva, puteai să vrei şi o mie de ani. Cînd imaginea se deregla, apărea scris pe ecran „Defecţiune tehnică". „Stai, nu mai pocni televizorul, că e de la ei*\ zicea mama, căci tata, cum începea să joace imaginea, sărea enervat şi lovea cu palma în cutia de lemn atît de tare, că era de mirare că nu se făcea praf. Aceşti „ei" ştiau ce-ţi trebuie, nu mai trebuia să-ţi baţi tu capul. îţi dădeau un
315
film pe săptămînă. O emisiune de varietăţi vinerea şi serialul cu Sfîntul sîmbăta. Marţi nu-ţi dădeau nimic, se odihneau şi ei. în schimb, se pare, tot ce-ţi cereau era să nu vorbeşti „ce nu trebuie". „Noi sîntem oameni mici, Mircişor", începuse de la o vreme să-i spună mama, cu oarece fereală. „Dacă auzi vreun copil că zice că nu trăim bine, că nu ştiu ce, tu să pleci de acolo. Vezi cîţi miliţieni sînt în blocu-ăsta, şi dacă te-au luat, ăla eşti! Nu te mai scoate nimeni de la ei de-acolo." Aşa aflase copilul că erau şi altfel de bancuri decît cele cu porcării, şi că nu trebuia nici să spui, nici să asculţi bancurile alea. Şi nu doar bancuri. Se speriase groaznic într-o zi cînd venise de la joacă şi, aşa cum lălăia de multe ori tot felul de vorbe fără sens, începuse să strige prin casă „Pe-ne-le, pe-ne-le!" Nici nu mai ştia de unde-i veniseră silabele alea, de la nişte pene de găină probabil, pentru că oamenii tăiau gîtul găinilor în spatele blocului şi le lăsau apoi să sară şi să se zbată, fără cap, pline de sînge, pînă încremeneau pe pămînt. Tatăl începuse să ţipe la el din senin şi să-l scuture ca un apucat. Se făcuse roşu ca racul la faţă: „Cine ţi-a spus să zici aşa ? De la cine ai învăţat ? Mă nenorociţi, mă băgaţi în puşcărie !" Mama se repezise şi ea să-l ţină, să nu-l bată, ieşise ceva cu atît mai înfricoşător cu cît Mircea nu-nţelegea nimic. Ce spusese ? Ce era rău în „pe-ne-le" ? Măcar în cazul porcăriilor ştia deja ce să spună şi ce nu, dar acum ? Nimeni nu-i explicase nimic, nici atunci şi nici mai tîrziu. Mama şi tata se duseseră la bucătărie şi se certaseră multă vreme acolo, iar copilul, speriat, cu lacrimi în ochi, rămăsese pe covor şi se juca mecanic cu nişte franjuri. „Ştii că eşti grozav", auzea din cînd în cînd, „de unde să ştie copilul ?" „Ia lasă-mă, dragă, 9n pace. Vrei să ne ancheteze ? Nu şi-a găsit să strige altceva decît lozinci duşmănoase ?“ Deci Mircea spusese fără să vrea ceva „duşmănos", deşi el nu duşmănea pe nimeni. Întîmplarea îi rămăsese întipărită ca o mare enigmă în minte. Ciudat era că o asocia cu alta, fără legătură ai fi zis. în clasa întîi le făcuse la şcoală un vaccin în pulpă. Era foarte dureros, şi în cîteva ore piciorul îţi înţepenea cu desăvîrşire, te durea cumplit chiar şi gîndul să-l îndoi puţin din genunchi. Dar părinţii lui îi tot ziceau: „Fă mişcare, încearcă să-l îndoi, altfel o să-ţi rămînă anchilozat." Mircea încerca, dar nu putea aproape deloc. în cîteva zile însă efectul avea să treacă.
316
Dar tatăl lui nu avusese răbdare atît de mult. „Ia să te văd cum îl îndoi", îi spusese-ntr-o după-amiază. „Hai, mai mult, ce eşti tu, bărbat sau pui de găină ?" Copilului îi dăduseră deja lacrimile de durere. „Nu pot mai mult", spusese, iar tatăl se schimbase deodată la faţă. „Nu poţi sau nu vrei ? Ştii cum zice marxistul : Nu ştii ? Te învăţăm! Nu poţi ? Te ajutăm! Nu vrei ? Te obligăm!" Şi se-ndreptase spre el ameninţător. Lui Mircea-i fusese întotdeauna frică de tatăl lui, dar niciodată ca atunci. îl cuprinseseră parcă fiorii morţii. O luase la fugă disperat, şchio-pătînd, tatăl îl fugărise în jurul mesei, îl prinsese-ntr-un colţ şi-i îndoise complet, de mai multe ori, cu forţa, piciorul din genunchi. Mircea-şi pierduse cunoştinţa de durere. Rezultatul fusese că piciorul i se umflase pe toată lungimea lui şi trei săptămîni nu se dusese la şcoală.
   Mai văzu o dată tancurile la televizor, treceau aliniate, cei de la tribună le salutau, iar pe deasupra treceau avioane cu reacţie. Fuseseră şi o mulţime de batalioane de soldaţi din toate armele, bătînd pasul toţi odată, pe cînd fanfara cînta mereu acelaşi marş bătăios. Acum demonstraţia era pe terminate. După ce trecuseră ultimele blindate se făcuse o vreme tăcere şi apoi începuse să se apropie de tribună o coloană diferită de celelalte, fără portrete şi flori, dar lăţită pînă la marginea tribunei şi compactă de nu puteai vîrî un ac. Erau doar bărbaţi, o masă uriaşă de bărbaţi, tăcuţi, cu feţe-ncruntate. înaintau în linişte. Pînă şi cei din tribune, generali, civili, conducătorii ţării, păreau intimidaţi. Se foiau, îşi spuneau ceva la ureche, neştiind parcă ce să facă. Şi deodată, în dreptul tribunei, izbucniră-ntr-un muget bărbătesc, adînc, ca pe stadioane: „Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii,/ Voi, osîn-diţi la foame, sus!" Erau oamenii de ordine, îi explicase tatăl, care cîntau „Internaţionala", imnul oamenilor muncii de pretutindeni. Dar abia dacă se-nţelegeau cuvintele, ţi se făcea doar frică, te gîndeai: dacă toţi oamenii ăştia aşa hotărîţi s-ar repezi la tine ? Oricît ai fugi, tot te-ar prinde pînă la urmă. Treceau cîntînd, pătrat uriaş de bărbaţi, cu pumnul stîng îndreptat spre cer. Tatăl lui Mircea îi spuse cuvintele mai departe, cîntîndu-le şi el încruntat. Melodia era foarte frumoasă de fapt, cam ca „Republică, măreaţă vatră", dar cuvintele nu le prea înţelegea. „Sculaţi, nu-i nici o mîntuire/ în regi, ciocoi sau dumnezei,/ Unire,
317
muncitori* unire/ Şi lumea va scăpa de ei !" Despre regi ştia şi Mircea că fuseseră răi, cu toate că, la fel ca despre Isus Hristos, nu prea ştia cînd trăiseră. La ţară, la Tîntava, tataie mai avea cîţi-va bani pe care era un cap şi scria Regele Ferdinand. Mai fusese şi un rege Carol, dar nu se ştia ce făcuse şi cînd trăise. La şcoală nu se vorbea decît despre voievozi. Tot ce se ştia despre regi era că unul dintre ei fusese alungat din ţară pe 30 Decembrie 1947, şi de-atunci trăiau în Republica Populară Romînă. îl goniseră pentru că ţinea partea moşierilor şi fabricanţilor. El nu muncea, trăia la castelul Peleş şi munceau alţii pentru el. Ciocoi era un cuvînt caraghios, semăna cu „coi", copiii le ziceau ciocoi, nu se ştie de ce, furnicilor care-şi făceau muşuroaie pe Aleea Circului. „Am mai văzut nişte ciocoi!“ spunea Luci şi le strivea muşuroiul cu talpa, strigînd „Ciocoi nenorociţi! Ciocoi nenorociţi!“ Dar de ce se zicea în „Internaţionala" că nu e mîn-tuire nici în dumnezei ? Dumnezeu, toată lumea ştia, era unul singur, doar cînd înjurai ziceai „dumnezeii mă-ti". Probabil vroiau să spună că muncitorii, dacă se uneau, aveau să scape şi de Alah, şi de Buda, şi de zeii din Legendele Olimpului, de idolii africanilor, de Manitou din Comoara din lacul de argint, de toţi. Nici unul nu exista de fapt, cum nu existau Bau-Bau, Moş Gerilă, Baba Cloanţa, toţi ăştia. Nu exista decît ce vedeai tu cu ochii tăi. Cînd aveau să scape de ei, oamenilor avea să le fie mai bine, fiindcă n-avea să le mai fie frică să moară. Aveau să ştie de la început că nu exista decît viaţa asta, şi apoi, aleluia. Şi-au trăit traiul, şi-au mîncat mălaiul. Ce dezamăgire avea să fie pe babele credincioase cînd aveau să moară şi să vadă că pe lumea cealaltă nu era nimic, nici rai, nici iad, nici Dumnezeu, nici draci! De fapt, pentru ele ar fi fost mult mai bine, fiindcă spuneau chiar ele că aproape toţi oamenii erau păcătoşi şi mergeau în iad, însemna că şi ele, cele mai multe, tot acolo ajungeau. Şi era mai bine să nu mai ştii şi să nu mai simţi nimic decît să te pomeneşti deodată luat de nişte draci şi pus ca Gheorghe Doja pe un scaun de fier înroşit sau băgat într-un ceaun cu zmoală clocotită. Nu era glumă cu astea. Zmoala era ceva care arăta ca nişte sloiuri negre, lucioase. La căldură se muia şi puteai s-o întinzi ca halviţa. Mirosea atît de bine, că-ţi venea s-o mă-nînci, şi nebunul de Paul chiar mînca sau cel puţin o mesteca
318
mereu în dinţi. Cînd au zmolit ţevile de canalizare din spatele blocului, muncitorii au adus un cazan cu foc dedesubt, şi Mircea a putut vedea cum clocoteşte în el zmoala. Dacă băgai acolo un deget, fără el rămîneai. Dacă pica pe tine fie şi un singur strop, o luai la fugă răcnind, trebuia să-ţi dea mama apoi cu ulei, ca să nu faci băşică. Darmite să fii în iad şi să fierbi întreg în zmoală... Şi să mai fie şi dracii ăia care te-mpungeau cu furcile... Şi să nu mori niciodată, s-o ţină aşa chinurile alea la nes^rşit... Cînd se gîndea la asta, copilul se chircea în pat şi se zvîrcolea de parc-ar fi fost chiar în zmoală. Se-ntreba uneori dacă, totuşi, păcătoşii nu aveau şi ei, din cînd în cînd, cîte-o pauză de vreo zece minute, fie şi la o mie de ani o dată. Atunci nu le-ar mai fi fost atît de greu, că s-ar fi gîndit tot timpul la pauza aia şi timpul le-ar fi trecut mai uşor. Ar fi numărat anii pînă la pauză, s-ar fi gîndit ce-aveau să facă în alea zece minute în care n-ar mai fi simţit nici o durere... Iar apoi, ca în banc, ar fi venit Scaraoţchi şi le-ar fi zis: „Pauza s-a terminat,/ Toţi cu capul în căcat!“ Dar, oricum, era preferabil să stai cu capul în rahat decît în zmoală clocotită. Şi şi mai bine era să mori şi să fii mort, să nu mai ştii nimic. Deşi... parcă era mai bine totuşi să trăieşti, chiar şi chinuim du-te. Tot mai vedeai ceva, te mai uitai la altul din aceeaşi căldare, te uitai la pereţii ăia de foc... Chiar dracii, care erau un fel de oameni păroşi, cu coarne, puteau să fie interesanţi, puteai să le studiezi obiceiurile, să le-nveţi limba... Tot n-aveai altceva de făcut. Şi poate chinurile nu erau totuşi nesfîrşite. Te fier-beau ce te fierbeau şi într-o zi îţi dădeau poate drumul. Mircea trecuse şi el cîteodată prin chinuri îngrozitoare, dar după ce trecuseră fusese ca şi cînd nici nu suferise vreodată. Mai întîi, cu cîţiva ani în urmă se-mbolnăvise şi-i făcuseră injecţii: penicilină şi streptomicină. Venea sora din şase-n şase ore, zi şi noapte, şi-l înţepa, aşa încît nu făcuse săptămîna şi avea deja vreo optsprezece înţepături pe o fesă şi douăzeci şi patru pe cealaltă. Nici vorbă să mai poată sta pe fund. îl trezeau în plină noapte, vedea oamenii mari ca pe nişte fiinţe dintr-un coşmar, începea să plîngă şi sora se răstea la el, mama-1 întorcea pe burtă şi-i trăgea pantalonii-n jos, o sudoare fină-1 acoperea. Vedea cum sora scoate sticluţele alea cu dopuri de cauciuc, cum bagă acu-n ele şi trage lichidul de-acolo (un miros pătrunzător de muce-
319
gai se răspîrtdea atunci în toată camera), cum ridică siringa şi face să ţîşnească un jet subţire spre tavan. îi era o frică animalică de siringă, dar nu era nimic de făcut. începea să geamă tare pe cînd sora se apropia de pat, lăţindu-şi umbra pe perete, simţea apoi spirtul rece pe fesă, apoi cîteva bătăi rapide cu palma şi îndura apoi chinul acului înfipt în carne, al serului înveninat ce se aduna-ntr-o pungă acolo, în bietele lui fese de copil. Dacă-n iad ţi-ar fi făcut mereu penicilină şi streptomicină ar fi fost la fel de rău ca şi cu zmoala. Apoi, era păţit şi cu dinţii. O carieri ajunsese la nerv peste noapte şi-l duruse atît de rău, că fugise prin casă, se-nfăşurase-n perdea şi o dăduse jos, răsturnase scaunele... Degeaba luase antinevralgice, degeaba-i puseseră spirt pe gingie... Dimineaţa trebuiseră să meargă la dentist, la policlinica Maşina de Pîine. Cînd dăduse cu ochii de clădirea sinistră, puţind a dentist pînă-n josul străzii, îi dispăruse durerea de frică. Aşteptaseră vreo două ore în faţa cabinetului, pe un hol întunecat. Lîngă ei, pe scaune de plastic slinoase, aşteptau resemnaţi mulţi alţi oameni cu figuri amărîte. Din cabinet se auzeau cei de pe scaun urlînd, văitîndu-se şi, din cînd în cînd, cîte-o voce de femeie isterică răstindu-se la ei: „Gura mare am zis! Ce zbieri aşa ? Ar trebui să-ţi fie ruşine, om bătrîn, să-mi asurzeşti urechile!" Cînd le veni rîndul, intrară, dădură cu ochii de oribilul scaun, de tăviţa de porţelan stropită cu sînge, de cleştii şi pensele şi oglinjoarele azvîrlite pe ea. Şi mai ales de braţele suspendate ale bormaşinei, pliate ca nişte labe de păianjen. Mort de frică, se aşezase pe scaun tremurînd atît de violent, că paharul cu apă se răsturnă. Cînd îl văzu pe doctor, mare, cu mîini păroase, că se apropie de el cu o cange de aluminiu în mînă, o luă la fugă ţipînd disperat. Mama îl alergă prin curtea dispensarului fără să reuşească să-l prindă. „Las" că vezi tu a^asă! Vine el tata diseară!" îi striga tremurînd de furie. Mircea nu mai ştia cum trecuse ziua, dar seara tatăl lui nici nu strigă la el, nici nu-l bătu. îi zisese doar calm (înspăimîntător de calm): „Mergem imediat înapoi." De mînă cu băiatul, fără să schimbe o vorbă pe drum, ajunseseră iar la Maşina de Rine, unde-i scoseseră lui Mircea nu una, ci două măsele deodată. „Vezi, ţi-a fost mai frică de el decît de dentist", îi spusese mama acasă, dar el nu zisese nimic, căci strîngea bine-ntre fălci o bucată de pansament însîngerat.
320
   După masă îl trimiseră la culcare. Nu dormea însă niciodată în timpul zilei, abia dacă dormea nopţile. Stătea culcat pe reca-mier, învelit cu cearceaful, şi privea la nesfîrşit fie apele şifonierului, atît de limpezi încît se vedeau în ele fereastra triplă cu norii ei încă văratici, deşi lumina se făcuse deja albă, lumină de toamnă care-ţi strîngea inima, fie modelul floral al tapiţeriei care-1 apăra de răceala zidului văruit. Cît de multe lucruri erau pe lume! Pe cele mai multe însă nu le mai zăreai deloc, atît de obişnuit erai cu ele. Cînd mergea la veceu, vedea mereu în mozaicul de pe jos tot felul de capete, cai, clădiri, atît de limpede, că nu te-ndoiai că fuseseră chiar desenate acolo din miile de pietricele. Dar altădată vedea alte figuri, mereu altele. Şi înainte să adoarmă, cînd ţinea ochii-nchişi, vedea mai întîi un mozaic verzui care încet-încet se prefăcea în feţe şi trupuri, în oameni adevăraţi ce începeau să se mişte şi să vorbească. O gaură din perdea, văzută dintr-un anumit loc, părea o faţă de bătrîn mustrător, o pată pe fundul chiuvetei de la bucătărie avea conturul unei ţări asiatice... în timpul aşa-zisului somn de după-amia-ză, Mircea pierdea multă vreme privind cutele cearceafului rozaliu cu care era învelit. De foarte aproape semănau cu nişte dune de nisip dintr-un deşert. Dar aveau în vîrf un pufuşor, al inului din care era făcut cearceaful. Se uita minute-n şir la cîte un singur firişor din sutele, miile de pe creasta unei singure cute. îşi imagina cît de bucuros trebuia să fie firişorul ăla atunci. în sfîrşit îl privea cineva şi pe el, exista şi el pentru cineva! Să nu fi fost copilul, nu l-ar fi observat nimeni, niciodată. îi era groaznic de milă de lucrurile care treceau prin lume nebăgate-n seamă de nimeni. Sau scama asta de pe covor. Dac-o priveai de aproape, era mai curînd complicată: o aţă albastră, răsucită într-un anume fel, făcînd bucliţe şi scămoşîndu-se, ramificîndu-se, pier-zîndu-se în pluşul gros al covorului. Erau atîtea lucruri de văzut şi de spus despre ea. Niciodată n-ai fi putut descrie tot ce era pe lume, nici măcar tot ce era în camera ta. Unii copii de vîrsta lui încă dormeau cu cîte-un ursuleţ de pluş în braţe şi încă mai credeau că el poate suferi ca o fiinţă vie. Lui Mircişor îi era însă milă de toate lucrurile, toate erau pentru el ca nişte ursuleţi ai nimănui, pierduţi într-o teribilă singurătate. De-asta pierdea atîta vreme privind prizele, sculele ruginite din cutia de pe bal-
321
con, petele de pe tavan, stinghiuţele dintre podea şi pereţi, cuiele unsuroase din debara. Pentru că existau, se gîndea el, trebuiau şi ele iubite de cineva. Dar cine să iubească, sau măcar să bage de seamă, o priză de ebonită ascunsă în spatele şifonierului ?
   Trebuia să stea-n pat pînă la patru după-masă, două ore care nu se mai terminau. Nu îndrăznea nici să se scoale din pat, căci tatăl mai venea din cînd în cînd în control. Cît ar fi vrut să meargă măcar pînă la geam, să se suie pe ladă şi să pună picioarele pe calorifer! Ar fi numărat maşinile, ar fi trecut timpul mai uşor... Cel mai rău era că nu avea ceas, nu ştia cînd era cazul să se scoale. Risca foarte mult de cîte ori se hotăra să iasă şi să meargă-n sufragerie. Putea să fie doar trei şi jumătate, şi atunci îl goneau la loc. Singurul gînd care-1 mai consola era că după ce se scula şi-şi bea cana de lapte cu cacao ieşea pe-afară, în spatele blocului. Se obişnuise să alerge şi să se joace-n fiecare zi, în vacanţa aceea nesfârşită, cu copiii din gaşcă, Vova şi Paul, Mimi şi Lumpă, Flocică, Sandu şi Luci, Dan Nebunul şi Silvia... Să joace faţa, să se suie pe gardul de prefabricate al morii, să asculte bancurile lui Jean. Nu-i plăceau toţi copiii la fel de mult. Paul era un derbedeu blond care fuma şi se bătea mereu cu unii mai mari decît el. Se bătuse pînă şi cu Porumbel. Chiar şi pe frati-su, Vova, cu toate că era mai mare, îl rfcai altoia cîteodată. Pe Vali nu-l iubea nimeni, era crud şi ascuns. De departe cel faţă de care Mir-cea simţea cea mai mare silă şi teamă era Dan Nebunul, căruia i se zisese pînă anul trecut Mendebilul, înainte să apară printre ei adevăratul Mendebil. Copilul ăsta de vîrsta lui Mircea făcea toate nebuniile de pe lume. Striga în jos la ei de la balconul lui de la etajul şapte şi, cînd se uitau în sus, încăleca balustrada şi se lăsa să atîrne în gol. Bătuse un cui într-o pisică adormită. Se lua de fete, le spunea la ureche lucruri care le făceau să se-nro-şească şi să fugă ţipînd. Mama lui era curvă, copiii o văzuseră umblînd prin casă în pielea goală. Miliţianul de la Scara Trei, tatăl lui Luci, spusese o dată că „se-ntîmplă lucruri suspecte* acasă la Dan Nebunul. Şi cum putea să uite Mircişor seara cînd băiatul grăsun, cu privirea capie şi obraznică, îi dusese în scara lui şi acolo, între două etaje, unde nu-i vedea nimeni, le arătase sula lui sculată, întărită, ca a unui om mare ? Copiii ziceau că Dan „i-o dăduse* Silviei, sora lui Ţacu, o fetiţă măruntă, cu păr
322
spălăcit, şi Mircea chiar îl auzise o dată cum îi spunea ceva la ureche, la care ea scuturase supărată din cap. „Hai, că-ţi dau zece lei", insistase el cu voce tare, şi fata ţipase la el: „Nu!" şi fugise din holul scării. Toţi copiii se fereau de Dan Nebunul, dar el, dacă-1 prindea pe cîte unul prin apropiere, fie băiat, fie fată, se lipea ciudat de el şi-l pupa...
   Nu mai putea să îndure. Se mai răsuci de cîteva ori, furios, în pat, mai numără o dată, rar, pînă la o mie şi se hotărî să se scoale. îşi luă o figură de copil somnoros, netrezit bine, şi se ridică în picioare. Merse-n sufragerie, unde nu era nimeni. Prin geamul sufrageriei se vedeau ai lui în balcon, sprijiniţi de balustradă, uitîndu-se la moară peste lădiţele cu gura-leului. Ieşi şi el, în picioarele goale, şi se vîrî între ei. Erau bine dispuşi: „Hai, nu te mai preface, ştiu că n-ai dormit", îi spuse maică-sa rîzînd. Mircea protestă, dar părinţii nu-l mai ascultau. „S-a scurtat ziua, începe încet-încet să se-nsereze chiar de pe-acum." Cerul, văzut de pe balconul lor, era vast, bălţat de nori, şi un vînt uşor şi rece, care nu mai era de vară, le înfioră părul. Pe moară, doi morari puseseră o cursă de porumbei şi pîndeau să prindă vreuna din turturelele care ciuguleau toată ziua făină de pe acoperiş. O făceau apoi ciulama. Ce-or alege din biata pasăre ? Ai lui vorbeau lucruri care nu-l interesau: despre bani, rate la C.A.R.... în fiecare seară se aşezau la masă şi socoteau tot ce cheltuiseră peste zi, făceau liste lungi cu creionul şi se necăjeau cînd nu le ieşea suma. Trăiau toţi trei dintr-un singur salariu, nu le era uşor. Merse iar în casă, se îmbrăcă şi ieşi la joacă. Găsi toată gaşca adunată pe rezervorul din spatele blocului. Era ca o mare platformă de beton, chiar lîngă gardul morii, în dreptul Scării Cinci. Acolo-şi făceau de multe ori veacul copiii, acolo stăteau şi pălăvrăgeau, acolo hotărau de-a ce să se joace. Acum vorbeau despre defilare, Mimi minţea de îngheţa apele. Zicea că găsise el un car alegoric în dreptul unei cîrciumi (şoferul cică intrase să bea nişte coniac), şi pe carul ăla roşu, plin de flori, stăteau o grămadă de gagici cu ghirlande şi panglici, care-1 aşteptau pe şofer. Ş-atunci Mimi, fără să-l vadă nimeni, cică intrase-n cabină şi pornise carul ăla alegoric. Se plimbase pe străzi cu el, ajunsese pînă-n Ferentari. Şi gagicile erau chiar deasupra lui, pe nişte bare de metal: dacă se uita-n sus le vedea chiloţii pe sub fuste.
323
Şi cică una nici nu avea chiloţi, Mimi-i văzuse tot... Toţi copiii ştiau că minte, ca şi cu Hitlerii şi cu celelalte, dar le plăceau poveştile, şi chiar dacă nu le-ar fi plăcut, cine să-i spună lui Mimi în faţă „sanchi* ?
    Vorbiră, agăţaţi de gard sau stînd în fund pe rezervor, pînă ce aerul se-ntunecă şi vîntul se făcu de-a dreptul rece. Deja puţin îngălbenite, frunzele plopilor foşneau sclipind ca nişte solzi-şori în soarele ce cobora după Miliţie. Se ducea vara, cea mai lungă de pîn-atunci. Avea să vină sezonul ploilor, cînd n-aveau să mai poată ieşi zilnic la joacă. De altfel, venea şi şcoala, curînd trebuiau să-şi cumpere rechizite de la librăria de lîngă „Volga*. Mircişor rîdea cu ceilalţi copii, spunea şi el cîte ceva, dar simţea de-acum bine, ca şi ceilalţi poate, apăsarea schimbării de anotimp. Vova şi Jean se duelau cu două pancarte pe care scria TRĂIASCĂ PMR, îşi trăgeau cu ele-n cap, dar nu-i durea, era ca la sorcovă. Se făcuse atît de-ntuneric, încît culorile dispăruseră, parcă erau într-un desen făcut cu creion maro. Moara, de obicei cu geamurile luminate toată noaptea şi vuind din sitele ei electrice, tăcea acum, întunecată ca un mare sloi negru. Deasupra, printre nori, amestecate cu ei, ieşiseră stelele, şi deodată îşi aduseră cu toţii aminte de vara trecută, de Mendebil, de parfumul aspru al ficţiurifi... De gestul avîntat cu care copilul arătase spre stele, nu cu degetul doar, nici numai cu mîna, ci cu tot trupul lui, de parcă întregul lui trup ar fi fost degetul lumii noastre, îndreptat către minunatele stele. Aproape că-1 omo-rîseră cu pietre, şi acum cît de mult le lipsea!
    Merseră cu toţii pe la casele lor, împrăştiindu-se în scările blocului. Mircea ajunse acasă tocmai la timp ca să prindă artificiile. Fugea între dormitor şi balcon, căci jerbele de lumină fluorescentă, picurînd steluţe purpurii, azurii, aurii se înălţau, se desfăceau şi piereau şi în faţa blocului, peste Bucureştiul întins pînă la hotarul privirii, şi în spate, între moară şi muchia blocului lor, pe fundalul cerului întunecat, punctat doar de steluţa roşie din vîrful Casei Scînteii. Florile sclipitoare se desfăceau, mînjind oraşul cu lumina lor verde şi liliachie, ca de po-leieli de ciocolată. Se auzeau bubuituri de tun, pentru ca în cele din urmă să rămînă doar norişori alburii pe cer, destrămaţi şi ei de vîntul rece al verii tîrzii. „Uite, uite şi-n partea asta !*, îi striga
324
mama, fericită de parc-ar fi fost şi ea o fetiţă, şi Mircea lipăia fuga, cu tălpile goale, la altă fereastră. Acolo se-mbrăţişau şi artificiile le luminau feţele lipite una de alta. Se auzeau şi dincolo bubuituri, şi atunci fugeau amîndoi ca o vijelie prin casa-n dezordine, ca să nu piardă nimic din spectacol. Tatăl lui Mircea stătea însă doar pe balcon, între florile de regina-nopţii, şi din el se vedea numai vîrful incandescent al ţigării. Vîntul aducea din depărtare miros de praf de puşcă. Se uitară pînă cînd şi ultimul norişor de fum alb se destrămă cu desăvîrşire. „Gata", spusese atunci mama. „S-a mai dus un 23 August."
   Mîncară şi merseră la culcare. Mircişor stătu o vreme culcat pe spate în camera lui ca un acvariu, privind cum trec peste tavan dreptunghiurile de lumină ale farurilor, scînteile tramvaielor ce treceau pe şosea... Fusese o zi ciudată, mult mai ciudată decît avea el multă vreme să ştie. Pentru că, dintre evenimentele acelei zile, mintea lui decupase unul, cel mai atroce, cel care avea să-i modeleze întreaga viaţă, şi vîrîse poza aceea hidoasă undeva la fundul teancului prin care el îşi definea trecutul. Uitase instantaneu, înlocuise în pripă răritura aceea cu un petic din altă parte, din altă lume. Dar asta mai tîrziu, căci deocamdată simţea doar acea absenţă ca pe o chinuitoare strîngere de inimă, ca pe o sfîşiere nelămurită. Cînd auzi bătînd în geam primii stropi de ploaie, nu mai putu îndura. Se sculă din pat ca în vis, deschise uşa şifonierului şi scoase de după teancurile de rufe poşeta stacojie a mamei. Căută-n ea, printre atîtea lucruri vechi şi îngălbenite, siguranţe arse, livrete militare, certificate de naştere şi poze cu lacul pleznit, pînă dădu, la fund, de un pacheţel moale. Scoase punguţa de plastic, o puse pe pat şi vîrî geanta la loc în spatele cămăşilor şi puloverelor împăturite. Se culcă, se-nveli şi abia după aceea strecură degetele în punguţă. Suferinţa aceea întunecată se făcea tot mai intensă, era nedrept să simtă o atît de mare durere. Scoase codiţele, împletite, gălbui şi atît de moi, legate la capăt cu un elastic, codiţele lui de cînd era mic. Le frămîntă cu degetele, le învîrti în mîini. începu să plîn-gă în hohote, dar pe tăcute, mîngîindu-şi obrajii cu ele. Le puse-napoi în punguţă, le vîrî sub pernă şi plînse mai departe, năclăind perna de lacrimi şi de salivă. Ploaia se înteţise, răpăia acum furios pe pervazul de tablă. Adormi încălzit şi leoarcă de transpiraţie.
325
                 J\^area fereastră rotundă de pe frontonul morii, chiar de deasupra firmei pe care scria „Moara Dîmboviţa", răsfrîngea acum culoarea catifelată-a amurgului. în preajma ei, intr-un loc din zidărie unde lipsea o cărămidă, căzuse cînd-va în ţărîna depusă acolo de vînt o sămînţă de platan, şi copăcelul crescuse cu o parte din rădăcini în aer, răschirate ca nişte degete patetice. Zidul de cărămidă roşie, prăfuit de făină, făcea pe alocuri umflături, susţinute de scoabe mari de fier ruginit. Pentru prima dată după cel puţin o oră, timp în care Herman vorbise egal şi lent despre Soile, m-am întors cu faţa spre cameră. Mizeria ei cenuşie, harababura lucrurilor din ea, putrefacţia spaţiului în cubul ei de betott iviseră totuşi, ca plantele băloase din mlaştini, o inflorescenţă uimitoare, perversă ca orice frumuseţe fără sfîrşit: tabloul din rama grea de bronz sculptat, ocupînd tot peretele de lîngă uşă. Acum, o dungă de lumină portoca-liu-fluorescentă, venind de pe fereastră, îl străbătea, adîncin-du-se-n lumea aceea de ambră şi aur topit. Clădiri mute, fragile, străvezii, cu faţadele încărcate de statui ciobindu-se-n înserare. Ruine melancolice îndurînd căderea definitivă a nopţii. Şi ma-rea-n fundal, şi norii deasupra, într-un impasto neliniştit. Şi sub tablou, prin$ă-n grosimea ramei, o plăcuţă de alamă cu luciul pierdut, pe care era gravat un nume: Desiderio Monsu. De unde ştiuse el peisajele carstice din adîncul somnului meu ? Cum le pictase el acum patru sute de ani, cu acea acurateţe a nebuniei cu care vezi în vis fiecare detaliu, fiecare dunguliţă de nefritei de onix de pe acele coloane, fiecare cută din veşmîntul acelor femei ? De cîte ori nu mă ciupisem în vis, ca să rezolv contradicţia
326
dintre senzaţia mea de realitate şi capul meu chel, cu trăsături străine, pe care mi-1 vedeam în oglindă ? Tot de-atîtea ori ciupitura mă duruse şi-atunci ştiusem că totul e-adevărat, că acele spaţii vîntoase prin care rătăceam, cu creştetul ras, cu bărbia prelungă, înfăşurat într-o singură petală uriaşă de lalea bălţată, sînt de-acum lumea, singura posibilă, singura mie dată... Herman stătea la masă mai departe, cu manuscrisul meu înainte, dar fără să-l vadă, fără să ştie că sînt acolo, căci el încă mai privea uşa zidită de pe mica platformă de lemn a casei unde odată trăise Soile. Ştiam că n-avea rost să-i spun că trecusem mai devreme pe lîngă casă, că o văzusem pe femeia-n dantelă albă chiar în acea zi. Toţi o vedeau, toţi cei ce treceau cu tramvaiul pe Tunari, toţi şcolarii care ieşeau în fugă din atelierul de vizavi, pînă şi pisicile ce se strecurau printre barele grilajului de fier forjat, bătrîn ca lumea, toţi în afară de el, căci femeia pe care-am iubit-o şi am pierdut-o ne este inaccesibilă numai nouă, aproape şi totuşi de neatins, pe cînd toţi ceilalţi se bucură de strălucirea şi simplitatea zîmbetului ei ca de o pîine zilnică, fără preţ. Doar pentru Herman casa de pe Tunari devenise-o ruină, căci doar pentru el existase cu adevărat. Şi totuşi, de dincolo de uşa zidită venea un murmur adînc, rezonînd ciudat cu ţeasta lui subţire ca de hîrtie. Acel murmur îl asculta el acum, fără speranţă, cu o austeră, tenace, răbdătoare devoţiune.
   Doar cînd m-am îndreptat către el, lăsînd gol cadrul ferestrei lipite cu bandă cafenie, Herman s-a ridicat şi ne-am găsit amîn-doi, deodată, în faţa marelui tablou. Perspectiva lui, misterul acelei lumi arzînd în amurg erau atît de seducătoare, încît ai fi vrut să-ntinzi mîinile către marea scînteietoare din fundal, să ţi le vezi vopsite în chihlimbariul luminos al serii. în curînd, cele două lumi aveau să comunice, înfăşurate-ntr-o purpură unanimă. în fiecare seară, poate, în clipa exactă cînd aerul din odaie şi din tablou căpătau aceeaşi nuanţă, Herman trecea bariera de bronz şi se-afunda pe drumul sonor şi trist dintre clădirile ruinate, le contempla înălţimea ameţitoare, coloanele groase cît zece oameni, statuile bolnave, chircite, estropiate, chinuite de un rău străvechi, din firidele lor... „Da, e un Desiderio autentic", mi-a zis. „Am să-ţi povestesc o dată cum a ajuns aici, în mizeria asta. Ştii, nu sînt mai mult de cincizeci în lume." „Cînd a
327
trăit ?* l-am întrebat, măturînd cu privirea detaliile fantastice ale templelor, cornişele de porfir, postamentele de malachită ale coloanelor sfărîmate. „Adevăratul dintre ei doi (căci au fost doi, parteneri şi iubiţi, nedespărţiţi toată viaţa), adevăratul Desi-derio a fost cel mai mic de vîrstă, Franţois de Nome. Dar numele a venit de la celălalt, Didier Barră, maestru al vedutelor şi-al priveliştilor întinse. El a pictat cea mai strălucitoare panoramă a golfului Neapole nu numai pictată vreodată, ci de-a dreptul imaginabilă. Amîndoi erau din Metz, din Alsacia, născuţi spre sfîrşitul veacului al şaisprezecelea. Am citit tot ce-am putut găsi despre ei, vai, atît de puţin... Nome a dat din copilărie semne de dezechilibru mintal. îl atrăgeau ruinele, dormea nopţi în şir ghemuit sub cîte-un zid dărăpănat sau prin vreo capelă părăsită, cu acoperişul ars de mult. Ura oamenii şi fugea de ei. Cînd, la unsprezece ani, a ajuns la Roma, s-a simţit în paradis. Rătăcea zile-ntregi printre edificiile de marmură străveche, năpădite de vegetaţie. La maestrul Baldassare, cum îi ziceau localnicii flamandului Balthasar Lauwers, l-a reîntîlnit pe Didier, cu care-mpăr-tăşise în şcoală pasiunea pentru fluturi şi statui. Au pictat timp de opt ani umăr lîngă umăr, desăvîrşindu-se, unul în fidela redare a clădirilor adevărate, a bazilicilor şi vilelor romane, celălalt în nebuneşti, irealizabile, metafizice construcţii ridicate de aspiraţia lui spre tăcere şi pustietate. Spectre de var şi de cuarţ, populate doar de statui. Ziua, adolescenţii rătăceau prin Roma caniculară, noaptea-mpărţeau aşternutul într-o revărsare de pasiune şi carnalitate. O vreme a dormit între ei şi o anume Fla-minia, pe care-au pictat-o în zeci de pînze, dar, după un vîrtej de cîteva luni, şi pînzele, şi fata au dispărut fără urmă, iar cei doi au plecat cu o grabă suspectă la Napoli. Aici, unde-au rămas mai bine de trei decenii, s-a născut Monsu Desiderio,„cu chipul lui Didier şi imaginaţia lui Franţois, aici şi-a pictat marile tablouri (mi-aş da pielea de pe mine să le pot vedea măcar o dată în muzeele unde-au ajuns, mai ales la Napoli, dar şi în Florenţa, Pisa, multe-n America...), fiindcă pînă la urmă cei doi au hotărît să semneze-mpreună sub acest nume rămas de-atunci atît de misterios. închişi în atelierul lor de pe ţărmul golfului, munceau pe brînci, unul ca să poată trăi amîndoi - vedutele lui Didier, ca nişte poze colorate din care fiecare napolitan şi-ar fi dorit
328
una atîrnată în sala de ospeţe - altul, sălbăticit cu desăvîrşire, ca să-şi arunce-n afară, pe pînza tremurătoare, maiestuoasele, apocalipticele halucinaţii: « Regele Asa şi distrugerea idolilor », « Ruine şi arcade »,« Legenda sfîntului Augustin »,« Năruirea celor două Turnuri», ca şi cele douăsprezece fabuloase picturi din seria « Vieţile faraonilor ». Doar serile ieşeau, de mînă, pe ţărmul golfului, privind oraşul buretos, de turf vulcanic, ce-şi troznea-n vînt rufele puse la uscat în zeci şi sute de balcoane... Deasupra lui se ridica, parcă de sticlă, conul domol al Vezu-viului. Localnicii treceau pe lîngă ei, purtîndu-şi la subţioară veşnicele măşti cu ciocuri de pasăre şi pălăriile enorme de carnaval, îi salutau respectuos, priveau în urmă către cuplul însingurat şi, din nou şi din nou, îi adunau pe cei doi sub un singur nume, ajuns de pe-atunci legendar. Dublul Monsu Desiderio era deja, spre mijlocul veacului, o curiozitate a oraşului pe care « îl vezi şi-apoi poţi să mori». Chiar şi pictorii de cel mai mare renume ai vremii, Jakob van Swanenburgh şi Belisario Coren-zio, în periplul obligatoriu prin Italia, îşi propuneau să poposească neapărat şi la Napoli, ca să stea măcar un ceas de vorbă cu adevăratul Monsu. O dată intraţi în căsuţa de pe ţărmul golfului, însă, nu ştiau cum să plece mai repede, căci, dacă Didier îi întîmpina cuviincios, un bărbat pleşuv şi umil ce se apropia de cincizeci de ani, celălalt nu se sfia însă să li se-arate gol cu desăvîrşire, ras şi pudrat cu talc pe tot trupul, văruit cu un alb marmorean pînă şi pe părul ce-i înfăşură craniul, aşa încît doar marii lui ochi căprui mai erau vii pe o faţă pietrificată. Foarte puţine lucruri se ştiu despre ultimii lor ani. După 1644 nu mai există nici o urmă a lor, ca şi cînd nu doar că ar fi pierit brusc de pe faţa pămîntului, ci li s-ar fi şters şi amintirea, şi numele din memoria oamenilor. Să se fi-ntîmplat cu ei o catastrofă atît de-ngrozitoare, să fi-nfăptuit ceva atît de monstruos încît să fi fost supuşi unei damnatio memoriae ce a durat un veac ? Pînă şi pictura lor a dispărut timp de mai mult de o sută de ani -nici o menţiune în vreun catalog al vremii, nici o aluzie la Barrâ, Nome sau Desiderio Monsu în vreo scriere personală sau publică - pentru ca apoi lucrări spectrale, complet diferite de ale oricărei şcoli sau maniere, să apară sporadic, diseminate în Italia şi în lume. Chiar şi azi mulţi specialişti încă mai cred că Desiderio
329
a existat cu adevărat, diferit de cei doi alsacieni. Dacă te gîndeşti şi la magia lui Claude lorenul, trebuie să fi apărut acolo, în răsăritul regatului Franţei din acel veac, o lumină neliniştitoare. O transparenţă care nu a mai fost în pictură şi n-avea să mai fie...“
   M-am îndreptat spre uşă cu inima strînsă, căci lăsam pe masă, în camera pămîntie, manuscrisul meu, imago-ul insectei umede care eram. Era pentru prima dată că mă despărţeam de el, după... cîtă vreme ? Trei, patru ani ? N-avea să rămînă la el decît o săp-tămînă, atît cît să-l poată străbate, să se cufunde în ilizibil, să-şi transfere în ţeastă grefa asta de creier. Mă simţeam ca o gravidă care i-ar încredinţa cuiva („pentru numai o săptămînă") fătul dezvoltat în uterul ei, deja format, cu degeţele străvezii şi suturile craniene vizibile prin pielea hialină a capului, dar încă nenăscut, neînstăre să deschidă ochii şi să tragă în nări mireasma de crin a atmosferei. Cînd avea să-mi vină sorocul ? Peste cîţi alţi ani de adăugat zi de zi, răbdător, foaie peste foaie străvezie, ca în acele albume în care vezi pe o pagină ruina unei case din Pompei, iar celelalte de peste ea, pe hîrtie de calc, adaugă deasupra elevaţii, epure, completează coloane, umplu golurile zidurilor, adaugă bîrne şi acoperişuri şi, în fine, acoperă pereţii cu fresce multicolore ? Cînd avea să fie gata macheta asta a minţii şi-a trupului me^, a aerului şi soarelui şi vegetaţiei şi cosmosului din jurul lor ?
   Fusese o zi lungă. Mai lungă ca a lui Iosua, mai ciudată decît cea în care soarele dăduse-napoi cu zece trepte pe cadranul solar. Dimineaţa plecasem prin ţărîna plină de fiare ruginite şi sîrme de pe Uranus, ducînd cu mine „ce seul objet dont le neant s’honnore*, în convoiul de camioane trase de cai, de Trabanturi şi Skode, de femei purtînd în braţe cutii cu văsărie şi scaune-ncă-lecate. Doar dimineaţă blocul de pe Uranus încă mai exista, sfidător şi viril, în faţa revărsării de cărnuri a Casei Poporului. Acum zece ore încă aveam o casă cu o masă, un scaun şi-un pat în care să-mi adăpostesc nebunia. Un ultim compartiment plin cu aer al nautilului meu. Iar acum corpul meu moale se retrăgea, regresa, aluneca înapoi ca o rîmă-n pămînt, mai vulnerabil ca niciodată. Am ieşit cu Herman, el ca să se-nfunde în birtul de lîngă autoservire, să bea pînă spre miezul nopţii, s-o ia de-a lungul şoselei acum lărgite, să treacă peste drum de blocul nostru,
330
cu fruntea adînc aplecată spre pămînt şi totuşi cu ochii-ndrep-taţi înainte, limpezi de parcă altuia i s-ar fi-nvîrtit toate organele interne într-o mocirlă de băutură, să dea colţul pe Tunari, să facă o sută de paşi pe strada neagră, pe lîngă vechea frizerie acum dărîmată din mijlocul căreia sclipea sub lună doar pieptenul de fier din mîna lui nea Gică frizerul, să depăşească atelierul şcolar şi să traverseze în dreptul unei curţi invadate de bălării, să deschidă uşa de fier forjat şi să se oprească-n faţa casei în ruine, ascultînd şuierul înspăimîntător al timpului abraziv, al timpului ce înghite iubirea şi ura, aşteptînd să apară deasupra, pe tot cerul, uriaşa Soile-nstelată, să-şi întindă iar mîinile spre sînii şi pîntecul şi şoldurile ei pline de stele; eu, ca să cobor două etaje şi să mă găsesc din nou pe palierul meu de la cinci, cu aer îngheţat şi cristalin, neschimbat de un sfert de veac, cu aceleaşi patru uşi numerotate şi acelaşi panou electric şi aceeaşi ferestruică pe care scrie HIDRANT; s-o deschid din nou, după ani şi ani, cu inima bătîndu-mi din ce în ce mai tare, întrebîndu-mă dacă n-aveam să găsesc iarăşi în ea vreunul dintre fructele ciudate, încîntătoare ale blocului, rodite special pentru mine, jucării şi globuri de pom de Crăciun, obiecte necunoscute şi dulciuri în cămaşă de staniol colorat... înăuntru nu era însă decît un furtun de pînză scorţoasă, înfăşurat pe-un cadru de sîrmă, putred de vechi, mişunat de urechelniţe. Am închis dezamăgit uşiţa la loc şi, în sfîrşit, am bătut la uşa alor mei.
   Mi-a deschis mama. Ne-am îmbrăţişat în holul cu aer albăstrui, mirosind iute a vinete coapte direct pe flacăra aragazului. Ne-am aşezat la masă-n bucătărie. Apartamentul în care trăisem un sfert de veac şi ale cărui odăi se ridicaseră odată deasupra mea ca nişte hale imense, mi s-a părut deodată întunecos şi meschin, ca săpat sub pămînt. Bucătăria mă strîngea la umeri, cănile din bufet erau toate ciobite, muşamaua de pe masă ajunsese aşa spălăcită, aşa plină de tăieturi de cuţit, că nici nu i se mai desluşea desenul. Bufetul însuşi era-nnegrit de vreme şi de afumă-tură. Am mîncat ceva, mamei îi picau lacrimile-n farfurie, peste chifteluţele marinate, viespile dezmorţite intrau şi ieşeau din găurile aerisirii, şi ele negre de fum. Am simţit iarăşi un val de dragoste disperată pentru femeia măruntă şi slabă, mai rău îmbrăcată şi mai îmbătrînită ca oricînd. Am vorbit mult, despre
331
foame şi frig, despre cozi, despre autobuzele care nu vin cu orele-n staţii. „Nu se mai poate trăi, nu se mai poate trăi!“, repeta mama isteric, şi-ntr-adevăr aveam să aflu zilele următoare ce însemna să trăieşti în labirintul acela neiertător de plăci de beton şi de nebunie. Avea să mi se răpească manuscrisul, aveam să cred că miezul vieţii mele era distrus. Herman avea să zacă în puşcărie, ridicat a doua zi din postul lui de paznic de noapte, dus la secţie şi anchetat pentru „subminarea lucrărilor la Casa Poporului", garsoniera lui percheziţionată, tabloul ridicat şi dus într-o furgonetă, manuscrisul meu împachetat cu grijă şi trimis la cine ştie ce direcţie a Securităţii... Am aflat toate astea mult mai tîrziu. Nici după o săptămînă, cînd nu l-am găsit pe Herman acasă, nu m-am alarmat prea tare: putea fi plecat pe la rude, sau cine ştie unde. După încă o săptămînă am fost şi eu arestat. Nu mi-a venit să cred. încă nu credeam cînd stăteam pe bancheta maşinii miliţiei şi priveam printre zăbrele lumea bucureşteană, ruinată, cenuşie, distrusă, feţele posomorite pe lîngă care treceam, Daciile cu tabla strîmbă pe care le depăşeam... Viaţa mea era-n altă parte, culorile mele erau altele. Totul era aici cenuşiu sub înduioşătorul, primăvăraticul cer albastru. Ce straniu: războaiele şi cataclismele le văzusem totdeauna ca pe o peliculă alb-negru de fiiţn foarte vechi, cu pete şi zgîrieturi, cu feţe şi clădiri înecate într-un noroi unanim. Cum puteai fi atunci arestat într-o frumoasă dimineaţă cu cer albastru ? Cum puteau fi tranşee, tancuri, oameni rupţi în bucăţi printre copaci înfloriţi şi iarbă înaltă pînă la brîu ? Dar monştrii şi demonii nu trăiau doar acolo, în iadurile lor. într-o bună zi se arătau în plin soare, te urmăreau printre sălcii cu mîţişori înverziţi, te înşfăcau pe-o străduţă paşnică, unde nimic rău nu părea cu putinţă. Au fost apoi interogatoriul, criza mea epileptică (de care nu vreau să-mi aduc aminte), spitalul psihiatric. Testul Rorschacfi, Hermann Rorschach, fluturii, fluturii, fluturii, fluturii - fluturii eterni ai minţii mele. Nu vreau să-mi amintesc acum. Stau în bucătărie, la masă, cu femeia negricioasă şi subţire pe care-o iubesc. Vorbim despre oameni chinuiţi, puţind a transpiraţie şi nespăla-re - apa e rece ca gheaţa şi uneori nu e deloc -, înghesuindu-se ca vitele în tramvaie. Ne spunem că de-acum, fiindcă vom locui din nou împreună, o să fie mai bine. Vorbim despre tata, despre
332
cît de dezamăgit e el, el care crezuse... Despre ce s-a ales din visul naiv al tinereţii lui, despre ce-au făcut din el... Vorbim despre ei, el şi ea, nenorociţii. Cizmarul şi savanta. îşi împărtăşeşte şi mama ura cu cei apropiaţi, la cozi nimeni nu răbufneşte, nimeni nu spune nimic. „Nici tu să nu vorbeşti, mamă, ce nu trebuie. Noi sîntem oameni mici. Umblă securiştii peste tot. Lasă, că om trăi noi, o să trecem noi şi prin necazurile astea, lua-i-ar Dumnezeu de nemernici! Chiar aşa, să nu ne mai dea nimic ? Nici brînză, nici carne, nici ouă, nimic, nimic, nimic... Ce să mă1 nînce lumea ? Ei nu se gîndesc ?“ Dar noi o să mîncăm, fiindcă o să ne zbatem, o să stăm la cozi nopţi întregi şi tot apucăm, în Bucureşti oricum e mai bine, în alte părţi totul e pe cartelă ca pe vremea războiului. Pîinea, săpunul...
   Merg apoi în camera mea dinspre Ştefan cel Mare. Nu aprind lumina. Mă aşez ca altădată, ca-ntotdeauna, pe lada de la studio, cu picioarele pe calorifer, şi privesc ore-ntregi, prin fereastra triplă, şoseaua întunecată de sub cerul sîngeriu, conturînd blocul de vizavi, mai înalt ca al nostru. Farurile maşinilor umplu camera de lumină. Ferestrele de vizavi sînt luminate slab. Nimeni nu face acolo dragoste, ca-n visele mele de altădată. Am zece ani, am optsprezece, am treizeci şi unu. Sînt acum toţi, şirul continuu de fiinţe cu numele şi ochii şi organele mele interne. Pot coborî în mine oricît, pînă acolo unde blocul de vizavi, ce-mi făcuse întregul trecut ecranat şi irespirabil, se dizolvă în apa regală a nostalgiei mele. Şi-atunci pot vedea iarăşi Bucureş-tiul întins pînă la marginile privirii, amestec de case vechi şi arbori îndoindu-se-n vînt, luminat de reclame ca altădată, răsucit ca un mirific ghioc sub lumina stelară. Rămînem aşa, gemeni reflectaţi unu-n altul, transmigrînd unu-n altul, mixînd amintiri şi dorinţe, organe şi cupole, ziduri şi viziuni, cabluri electrice şi nervi spinali, pînă ce redevenim ce de fapt fuseserăm întotdeauna, ce nu încetaserăm nici o clipă să fim: unul singur.
Partea a IlI-a
                 13 acă iei tramvaiul de la Sf. Gheorghe, în-ghesuindu-te în vagoanele cu plafon de placaj şi ţinîndu-te, ca vai de lume, de mînerele de lemn înşirate pe bara de sus, eşti zmucit curînd încoace şi-ncolo de-a lungul vechii Căi a Moşilor, atît de îngustă, încît poţi crede că treci printr-un canal de calcar şi tencuială, nu prea adînc, prin praful căruia se vede, undeva deasupra, cerul. Un mitocan îşi face brutal loc cu coatele, altul îţi pune-n braţe paporniţa lui cu găini vii, pline de găinaţ, un al treilea-ţi suflă-n faţă damf de ţuică şi de cîrnaţi cu usturoi. Pe geam se perindă aceleaşi case negustoreşti mîncate de vreme, cu ferestrele acoperite cu hîrtie şi încadrate de statuete leproase. Curţi cît palma în faţa intrărilor, cîte-un leu jalnic de ipsos călărit de cîte-o ţigăncuşă, cîte-o sfoară de rufe întinsă, cu populaţia ei pestriţă, pe cîte-un balcon strîmb, ce stă să cadă. Tinere ţigănci ochioase, rujate vulgar, rîd la cîte-un geam. Un moş în costum şi pălărie aşteaptă în staţie, pe vine, sprijinit de-un zid, lăsîndu-se orbit de praful tramvaiului. Nefericite muşcate şi ficuşi au frunzele atît de prăfuite, că nu-ţi poţi imagina că au fost o dată verzi. Un pisoi jigărit, cu blăniţa numai ţepi de noroi, încearcă timid să treacă strada. „Mamaie, dă-o dracului, te caută moartea pe-acasă şi tu încurci lumea-n tramvai ?“ se răsteşte o ţoapă cu păr vopsit portocaliu la o băbuţă care-i tuşise în faţă.
   Ajungi, după două staţii, la intersecţia Oborului, o viermu-ială de oameni, căruţe şi maşini cu tabla încinsă de soare. Cal-darîmul e plin de balegi. Predomină aici ţăranii, cu pălăriile lor negre de fetru şi cu pieptare subţiri, de vară. îşi cară căruţurile
337
cu ceapă, morcovi şi roşii la piaţă. Alţii poartă funii de usturoi peste piept ca nişte cartuşiere. Copii rahitici dar veseli trag după ei căruţuri cu butelii. Dinspre hală vine o putoare de peşte stricat de nu mai ştii încotro s-o iei. Noroc că pe colţurile dinspre Colentina sînt cîrciumi de unde iese permanent fumul albastru al mititeilor fripţi pe cărbuni, şi mireasma asta binecu-vîntată îţi face imediat un gol în stomac. Ce-ai mai mînca, acolo, vreo cinci-şase, cu muştar, scobitori şi o feliuţă de pîine neagră, pe o bucată de hîrtie de-mpachetat! Tramvaiele roşii, cu remorcă, se-ncrucişează des în piaţă, clopoţesc şi frînează din metru în metru, căci ţărăncile cu saci în spinare nu s-ar da la o parte pentru nimic în lume, şi-n cele din urmă vatmanii înfuriaţi se dau jos, le apucă brutal de umeri şi le trag de pe linie, înjurîndu-le ca la uşa cortului. Pe stîlpul din mijlocul pieţei, de care sînt prinse firele tramvaielor şi care are şi becuri ce dau, de la şapte seara, o lumină chioară, e lipit un afiş care spune că la grădina „Aurora* se dă filmul „Răsună valea*. Şi pe geamul cîrciumii (o casă ca toate casele, lungă, scundă şi galbenă) < un afiş strîmb din care-ţi rînjeşte un cap sălbatic de tătar: la cinema „Timpuri noi* rulează filmul „Mongolii*, de care toată lumea e-nnebunită. Un difuzor de deasupra Halelor hîrîie-n gura mare un cîntec vesel : „De dimineaţă lîngă lac pescarul amator/ îşi cînta ca pentru el un cîntecel de dor...*
   Ce de lume! Fiecare zorind spre daravelele lui. Stai în intersecţie cel puţin un sfert de oră şi, o dată scăpat din viermuială, tramvaiul ţîşneşte pe Colentina, stradă la fel de-ngustă ca şi Moşilor, dar mult mai pustie. Aici casele se mai ivesc printre maidane şi depozite doar ca ultimele cioturi de măsea ale unui om bătrîn, care le-a mai şi-ngălbenit de tutun. Cum intri pe stradă, te trăzneşte duhoarea de grăsime rîncedă de la fabrica de săpun „Stela*. Aici se produc singurele două feluri de săpun cu care spală şi se spală toată lumea: săpunul „Cheia*, calup gros şi galben pe care e chiar imprimată o cheie, şi „Cămila*, vîrît într-o cutie de carton pe care scrisul, prost imprimat, abia dacă se vede. Multă lume, mai ales cei care au curte, îşi fac singuri săpunul, în care pun şi frunze de pelin, să miroasă frumos.
   Pentru că tramvaiul ia viteză, vagoanele se clatină aici atît de tare, că-ţi spui că una-două au să se răstoarne. Bordeie mize-
338
rabile, o sifonărie vopsită-n albastru, o casă pe uşa căreia scrie cu litere strîmbe BORŞ, se clatină şi ele în ritmul tramvaiului. Cînd vezi, pe dreapta, după maidanul cu gunoaie şi cauciucuri arse, clădirile de cărămidă şi poarta de fier a ţesătoriei „Donca Simoa, ştii că trebuie să cobori. O faci la dreapta pe o străduţă mult prea meschină pentru uriaşul cer de vară de deasupra. Treci de un dud, de nişte amărîte straturi de cîrciumărese, te latră cîinii din toate curţile. O faci la stînga şi iar la dreapta, pe lîngă ruina sinistră a unei foste case negustoreşti cu pretenţii: pe pereţi avusese „freşte*, cum se lăudase decenii întregi proprietarul. Mai rămăsese-n picioare un perete de var albastru, cu un mare ibric fumegînd zugrăvit pe el. Acolo-şi făceau copiii veacul, jucîndu-se printre bălării. Alte cîteva case de mahala, improvizate, gata să se dărîme, acoperite cu petice de carton gudronat şi mirosind a lături, şi dai, în fine, în Silistra, stradă lungă, pietruită prost şi neregulat, pe care nu trec decît, din cînd în cînd, căruţele cu sticle goale ale ţiganilor, aşa că printre pietre a crescut o blăniţă verde întinsă pe toată strada. Te tîrăşti de-a lungul străzii, pe lîngă garduri date cu gaz, priveşti pofticios şi neputincios ultimele cireşe rămase pe vîrful pomilor cu frunze grase şi leneşe-n soare, şi ajungi la întretăierea cu o altă străduţă, pe colţul căreia e alimentara. Casa e masivă, obtuză, încrustată cu licheni ca o stîncă bătrînă. Oarbă de ferestre, are doar, la etaj, un balcon de fier forjat cu nelipsitul leandru-în-florit şi nelipsita bătrînică iscoditoare care te urmăreşte lung cu ochii înroşiţi de conjunctivită. Chiar sub balcon e firma stacojie, iar sub firmă, doar uşa. Nici vitrine, nici geamuri, nici nimic. Ţi-e şi frică să intri în bezna mirosind a mălai încins. Oftezi uşurat cînd ai trecut mai departe, de parcă te-ai fi aşteptat să ţîşnească din gaura aceea umedă un torace păros de păianjen, să te-apuce cu labe scurte şi puternice şi să te tîrască-năun-tru. Treci de casa vopsită-n toate culorile a unui fost ofiţer, văduv, cu mica lui grădină de flori plină de pari cu globuri colorate în vîrf şi inima-ncepe să-ţi bată mai tare, căci ajungi, ai ajuns în faţa porţii de fier a casei lui Ma’am Catana, faimoasa casă de nebuni a străzii. în curtea ei înconjurată pe trei părţi de odăile de la catul de jos şi, peste ele, de galeria de lemn a catului de sus, spre care duce o scară de asemenea de lemn, aerul
339
e atît de-mbîcsit de mireasma oleandrilor aflaţi peste tot, în lăzi mari, putregăite, încît pare roz pal. Şi umbrele au aici nuanţe pastelate, mov şi liliachii, altfel decît pe stradă, de parcă hu acelaşi soare şi nu aceiaşi nori melancolici de vară ar străluci peste casa acum aproape pustie. Doar Catana, moşul, moţă»ie aşezat pe prag, ca de obicei, socotind poate banii ce i-ar mai trebui ca să-şi termine minunatul cavou. în mintea lui, bolţile şi cupolele subpămîntene se multiplică şi se complică-n ornamente de piatră lustruită, nemuritoare. în centrul celei mai ample dintre bolţi se află un mormînt de cristal.
   Un difuzor cîntă într-o odaie. Cît de mici trebuie să fie camerele astea, în care stau totuşi familii întregi şi unde se găteşte, se face baie, se doarme şi se mănîncă, toate între aceiaşi patru pereţi. Vreo douăzeci de familii sînt înghesuite aici, trăiesc în comun, scot mesele-n curte şi mănîncă-mpreună, glumesc şi se ceartă, se bălăcăresc ca la uşa cortului şi ajung cîteodată şi Ia bătaie. Cei mai mulţi sînt muncitori cu braţele, nişte amărîţi în maieuri rupte, veşnic murdari de unsoare de strung. Cînd iau leafa e nenorocire: nici imul nu se-ntoarce înainte de miezul nopţii, şi-atunci lălăind şi ţinîndu-se de garduri. Femeile lor, care le au, sînt îngălate ca şi ei, cu nişte jegosi de copii pe care nu-i schimbă cu zilelerri săptămînile. Dar acum bărbaţii sînt la slujbă, iar nevestele fie că sforăie prin odăile cu hîrtie albastră în geamuri, fie că numără, la masă, a zecea oară banii rămaşi pînă la următoarea chenzină.
   încremenirea casei e tulburată mai întîi de un tînăr cu mutră de puşcăriaş, în maieu, cu basc pe cap şi o cutie de table sub braţ, care iese pe o uşă a corpului din spate, cu mişcări şine*-chereşti din umeri şi din gît, se suceşte şi se-nvîrteşte prin curte, nedîndu-i nici o atenţie lui Catana, de parcă-ar fi fost o piatră, şi-n cele din urmă iese pe poartă şi-o ia-n susul străzii fluierînd. La trecerea lui, curcanul se înfoaie şi, cu paşi iuţi, se-ndreap-tă spre gardul de sîrmă al coteţului. După ce încă o uşă se deschise şi se-nchise fugitiv la catul de jos, ivind un cap de ţoapă şi un capot roşu decolorat, apărură la etaj două femei tinere, dintre care una ţinea în braţe un băieţel de vreo doi ani. Cea care-1 ţinea pe braţul stîng, uitîndu-se la el ca la o minune, giu-giulindu-1 şi ciupindu-1 de sub bărbie din cînd în cînd, era
340
neobişnuit de zveltă, cu sîni elastici şi mari, bine conturaţi prin rochia cu imprimeuri, şi purta o bască frez, cochetă, peste buclele coafate modern. Era fardată cam strident, cu codiţe lungi de rimei în prelungirea ochilor şi cu forma de inimioară a gurii mult exagerată de rujul unsuros. Totuşi, pentru o prostituată, Coca nu avea o figură vulgară şi, dac-ai fi văzut-o dimineaţa, cînd n-o vedea nimeni, ai fi avut surpriza să priveşti o fată de la ţară, cu trăsături regulate şi inexpresive, frumoasă mai mult datorită tinereţii ei. Zîmbetul ei adevărat, cu totul ascuns de ruj şi de pudră, era bun şi timid, dar avea parte de el doar oglinda. Acum, rimelul gros de pe gene părea şi mai intens, pentru că, ieşind brusc în soare din penumbra camerei, fata strîngea ochii şi ridica pomeţii, arătîndu-şi totodată dinţii de sus, de un alb prea lăptos, fără transparenţă, ieşind din gingii ciudat de palide în contrast cu sîngeriul violent al rujului. Şi Maria strîngea din ochi, orbită de lumină. Ea nu era deloc aranjată şi mirosea a mărar. Permanentul i se dusese de mult, căci nu ţinea în părul ei cu firul subţire şi fragil. Serile îşi mai punea părul pe moaţe, dar cu slabe efecte. Maria se apropia de treizeci de ani şi era, încă de pe-atunci, o femeie istovită. Negricioasă şi slabă, cu sînii atîrnînd, nu ştia altceva decît să facă mîncare şi să stea toată ziua cu Mircişor. Chiar şi cînd amesteca în veşnicele ei crătiţi, îl ţinea pe copil în braţe, îl dăscălea şi-l învăţa, îi spunea poezii şi tot ce-i mai trecea prin cap. Acum, că „se făcuse mare", începuse să-i cumpere cărticele cu poze colorate pe care-i arăta ore-n şir, gîngurind şi stîlcind cuvintele împreună cu el, năpustindu-se cîteodată asupra lui aproape feroce, strîngîndu-1 în braţe de parc-ar fi vrut să-l înconjoare din nou din toate părţile, să-l înglobeze din nou în corpul ei ocrotitor. „Mînca-l-ar mama pe el să-l mănînce!" striga atunci pătimaş, cu inflexiuni primitive în voce, cum n-o auzeai vorbind decît cu tîntăvenii ei, cu surorile, Anica şi Vasilica şi cu părinţii, mămica (rău bolnavă încă de-atunci) şi tătica. Băieţelul şi Costel, bărbatul ei slab ca un ţîr şi cu păr pana corbului, care abia-mplinise douăzeci şi cinci de ani, bănăţeanul pe care, după multe ezitări, îl luase „că e băiat bun", cum îi tot zicea soră-sa, erau toată viaţa ei de regină-n exil şi care nu-şi mai aminteşte nimic din strălucirea unui trecut confundat de-acuma cu visul. Căci vis, fără-ndoială, construcţie
341
a minţii ei neliniştite, fusese dulceaţa corpului gol al Mioarei Mironescu, sînii ei grei şi rotunzi, coastele de faux-maigre, crupa voluptuoasă-a femeii care-o dorise şi o-mbrăţişase în micul apartament din pasajul Maccâ, şi tot vis fusese rătăcirea ei, de mînă cu Costel, prin trista şi senzuala primăvară bucu-reşteană, cînd, după ce ieşiseră de la film, se îndreptaseră cu vestmintele fluturînd în vînt spre zona din spatele bulevardului, unde se-nălţa încă edificiul singuratic al casei liftului unei clădiri inexistente. Şi vis fusese prizoniera mare şi goală a liftului, cu fluturele ei cît o lebădă-n braţe şi cu mersul ei graţios, cea care o privise-n ochi pe biata ţesătoare şi-i spusese, ca şi cînd prima dată, atunci, i-ar fi dat un nume, cu voce de trianglu şi carillon: „Eşti Maria." Realitatea era cu totul alta, era camera cu chirie de pe Silistra, erau macaroanele cu marmeladă, ciorbele lungi care clocoteau pe plită, ligheanul cu rufe murdare şi c-un colţ de săpun de rufe ieşind verzui din apa băloasă, copilul, bărbatul. Erau bibelourile şi tişlaifărele ieftine pe care le cumpăra din cînd în cînd şi le-mprăştia pe pervaze şi pe bufet. Nimic nu exista dacă nu putea fi văzut, luat la mînă, frecat, curăţat, preparat, sărutat. Nici chiar Dumnezeu, nici cerurile albastre ale verii lui *58. Nici imensa şi felurita lume, nici măcar marele oraş, în afară de tr^i străzi şi o piaţă, legate printr-o rată hodorogită de satul ei, de Tîntava.
   Mircişor, care, în ciuda căldurii din curte, trebuia să sufere mereu o căciuliţă albă pe cap, întinse mîinile către mama lui, şi Coca, pupîndu-1 pentru ultima oară pe amîndoi ochii, îl transferă în braţele Măriei. Pielea băieţelului grăsuţ, în afara căciu-liţei doar în chiloţei, era umedă unde fusese lipită de decolteul Cocăi. Femeile se-mbrăţişară peste copil, Coca-1 mai privi o dată atît de intens, de parc-ar fi vrut să şi-l întipărească pentru t0t-deauna-n memorie şi-l întrebă, a suta oară, cum a zis „Doni", căţeluşul curţii, cînd nenea Nicu Bă a dat peste el cu bicicleţa. „Cum a zis Gioni, mamă ?", îl stîrni şi Maria, dar copilul rîdea şi nu vroia să spună. într-un tîrziu, uitîndu-se la curcanul din curte şi cu o voce complet indiferentă, zise totuşi automat: „Aoieu, doaie păţou’ meu!“ „Şi ce-ţi aduce tăticu’ cînd vine de la servici ?“, nu-l lăsară femeile. „Ce-ţi aduce, mamă ?“ „Bete-tecă şi cîţe noi", pufni în rîs şi Mircişor, care de fapt vorbea
342
acum mult mai bine, dar îşi relua repertoriul de succes ca un bătrîn comedian. Şi-ntotdeauna, deşi auziseră frazele astea de zeci de ori, vecinii se prăpădeau de rîs şi aproape că-1 sufocau pupîndu-1. „Adică bicicletă şi ghetuţe noi", traduse Maria, de asemenea automat. Pe cînd Coca se-ntorsese deja cu spatele şi coborîse prima treaptă a scării care ducea-n curte, Mircişor găsi cu cale să-şi plaseze şi replica sa cea mai nouă şi mai de efect, aproape ţipînd după fată: „Tăticu’ meu e bitsiv, a băut banii şi tsuică!" Coca-i făcu iar cu mîna şi-i zise rîzînd: „Să nu mai zici aşa, Mircişor, că cine te-aude te crede!“ „Pa, pa, Coca, pa, pa!“, făcu Maria mişcînd mînuţa băiatului, apoi îl lăsă să meargă pe jos şi intră, de mînă cu el, în casă. Uşa se-nchise chiar în clipa-n care Coca cobora ultima treaptă a scării şi punea vîrful pan-tofiorului ei din imitaţie de piele de şopîrlă pe caldarîmul curţii. Păşi sucind uşor, profesional, din şolduri (cu toate că, în curte, faţă de vecini, căuta să treacă, pe cît posibil, neobservată) pe lîngă Catana, care-mpietrise ca o figură de pe-un sarcofag, şi ieşi pe stradă, grăbind pasul şi aranjîndu-şi, cu o mişcare iute a degetelor, bascul de sub care-i curgeau cîrlionţii castanii. Strada i se ascuţea înainte, melancolică şi toridă, cu stîlpii strîmbi de telegraf daţi cu păcură, cu cîte-o pisică roşcată ghemuită pe-un vîrf de gard. Şi era de parcă tînăra femeie ar fi stat pe loc şi un motor nevăzut ar fi mişcat, sub picioarele ei, toată partea de oraş prin care ea trecea, mai întîi rectiliniu, pînă la a doua încrucişare de drumuri, apoi o rotire de 90° a întregii machete, cu case şi arbori, iarăşi o mişcare rectilinie, iar o rotire, pe cînd un microprocesor ar fi calculat toate perspectivele, unghiurile de incidenţă, intensitatea culorilor şi anamorfoza desenelor din peisaj, în aşa fel încît femeia cufundată-n gînduri să perceapă, subliminal dar deplin realist, iluzia multidimensională a cartierului încremenit, la ora siestei, într-o lumină metafizică. Pe drum, aproape de intrarea pe Colentina, Coca deschise poşeta din aceeaşi proastă imitaţie de piele de şopîrlă, cotrobăi puţin, aspirînd mireasma de pudră dinăuntru şi scoase-n cele din urmă o fotografie cu margini zimţate, de fapt o jumătate de poză alb-negru pe care, încercînd să n-o mişte în mers, o privi cu atenţie. Nemulţumită, se opri şi privi din nou poza, care o-nfăţişa pe Maria ţinîndu-şi băieţelul în braţe. Marginea dreaptă a pozei,
343
acolo unde fusese ruptă-n două prin îndoiri repetate, secţiona cotul stîng al femeii care, într-o rochie albă cu un imprimeu de fundiţe albastre, zîmbea forţat către obiectiv. Copilaşul, cu codiţe aurii cît degetul, sucise mult capul spre dreapta, spunînd ceva unui nevăzut tovarăş, aşa încît, din profil, ochiul lui stîng era cel mai strălucitor punct din întreaga poză. Fotografia dispăru la loc în poşetă şi Coca, dînd colţul pe Colentina, fu izbită de îngrozitorul damf de rîncezeală de la fabrica de săpun. Aşteptă în staţie tramvaiul, care se vedea venind ca un cărăbuş din capăt, de la ceas, urcă şi merse două staţii, îmbrîncită încoace şi-ncolo de clătinăturile vagoanelor şi asurzită de zgomotul lor de fierărie. De unde stătea, agăţată de minerul din plafon, vedea spatele neobişnuit de gras al vatmanului revărsîndu-se-n pliurile unui maieu tetra ud fleaşcă. în dreptul bisericii Sf. Dumitru îşi făcu cîteva cruci repezi şi recăzu în gînduri pînă la Făinari, fără să mai vadă nimic în jurul ei. La următoarea coborî, şi cînd tramvaiul porni iar, huruind, un val de praf învolburat o lăsă aproape fără suflare. înota în praf, îl simţea, fad şi totuşi arzător, pe buze, îi troznea-n dinţi. Rochiţa îi căpătase o nuanţă cenuşie şi-i atîrna acum pe trup ca o cîrpă. Niciodată, nicăieri nu existase o stradă mai tristă decît Calea Moşilor, cu casele ei bătrîneşti, cu faţadele pline de zorzoane de ghips îngălbenit. Cu grilajele de fier forjat mîncate de sare şi rugină. Pînă şi dunga de cer de deasupra părea făcută din acelaşi ghips, pictat naiv cu nori şi cherubini de cine ştie ce artist de bîlci. Prăvăliile, cu obloane de tablă ondulată, etalau în vitrinele lor meschine conserve, mingi şi păpuşi livide de cauciuc. Copii apatici călăreau, în onticele cît palma, bătătorul de covoare din faţa intrării, sau se uitau la cer prin geamurile colorate ale marchizelor.
   Coca se scutură energic de praf, scoase bereta şi îi trase şi ei cîteva palme, o puse la loc peste păru-mbîcsit şi-o făcu la dreapta pe Corbeni, aproape de marea intersecţie cu bulevardul. Castanii de pe strada umbroasă reuşeau să filtreze bine praful, aşa că aici, ferit de zăpuşeală, puteai să respiri mult mai uşor şi chiar, printre frunzele palmate, leneşe, puteai vedea cîţiva stropi tremurători de cer azuriu. Pe partea stîngă a străzii erau case ce nu se deosebeau mult de cele de pe Silistra: scunde, cu frumoase curţi pline de flori în faţă, cu cîinele priponit lîngă cuşca
344
lui. în schimb, de cealaltă parte se ridicau clădiri înalte, pătră-ţoase, de cărămidă sau tencuite, cu cîte două etaje, arătînd, mai mult sau mai puţin pure, urme de art-nouveau şi chiar de cubism, căci fuseseră ridicate, mai toate, între cele două războaie. Ferestrele rotunde ale casei scărilor le dădeau un aer neobişnuit de solemn şi de misterios. între clădirile somptuoase dar prost întreţinute erau intercalate în mod bizar şi nişte depozite, o făbricuţă cu zeci de geamuri de sticlă zbîrnîitoare şi o gheţărie unde, pe un paralelipiped de gheaţă, umed şi translucid la capete, lăsat să se topească pe o masă de zinc, un muncitor mînca nişte peşte prăjit dintr-un ziar. La trecerea Cocăi, muncitorul rămase ca trăznit, fluierînd cu gura unsuroasă. Ce i-ar fi făcut el! Putori ca asta n-ar trebui lăsate libere pe stradă.
   După gheţărie urma o casă cu desăvîrşire flamandă, cu faţada de cărămidă smălţuită, înălţată pe trei nivele, dintre care ultimul se ţuguia în trepte şi se-nfigea în cer ca un ferăstrău. Ferestre cu obloane deschise, avînd tăiate-n ele inimioare, răsfrîngeau frunzişul castanilor din faţă. Astfel de case, toate ţuguiate, lipite unele de celelalte într-o faţadă continuă, colorată pestriţ şi sobru în acelaşi timp, se-nşiră de-a lungul apelor leneşe ale Ţărilor de Jos, împingînd o aripă virtuală în valurile moi ca de gelatină. în prăfosul şi nespus de tristul oraş din Bărăgan, o asemenea casă era exotică asemenea unei păsări-liră care, venită de nicăieri, s-ar fi aşezat la mahala, într-un crîng de liliac. Dincolo de ea era un maidan cu un zid rămas în picioare de la vreo casă veche, aproape îngropat în bozii, şi dincolo de maidan o şcoală.
   Fata se opri în faţa casei olandeze, o privi întreagă, dîndu-şi capul pe spate (faţada dreaptă şi înălţată exagerat depăşea cu mult acoperişul dindărătul ei) şi deodată avu sentimentul limpede că se află într-o pictură. Că, exact în acel moment, cineva contemplă, cu nespusă-ncîntare, tabloul, în grea ramă barocă, înfăţişînd o casă flamandă de cărămidă smălţuită, colorată portocaliu şi stacojiu, al cărei fronton în trepte se conturează pe cerul înalt, pictat neglijent cu cuţitul. Casa e-ncadrată de doi castani bătrîni, cu contururile contorsionate şi-ngroşate cu un negru cam artificial. în faţa ei, limpede ca o imagine proiectată de-o lanternă magică, evident din alt timp şi alt loc, stă o femeie
345
voluptuoasă, văzută din spate, în rochie stil Marilyn Monroe, cu o bască frez pe cap, privind casa nu ca pe-o casă, ci ca pe un altar, ca pe o catapeteasmă cu imagini sacre, ca pe-un retablu dintr-un dom uriaş. Pictorul necunoscut pusese aur acolo unde cîrlionţii femeii se răsuceau îndrăzneţ, o dungă de ambră pe braţe şi pe linia obrazului uşor întors, şi o asemenea acribie maniacală în detalii, încît textura fustei ieşea în relief ca sub o lumină razantă, iar copca moş-babă cu care era-ncheiată la spate se vedea limpede, cu luciul ei de fier galvanizat, de parc-ar fi fost de douăzeci de ori mai mare. Sub copcă, rochia făcea un ochi prelung, în care se vedea pielea moale şi dulce-a femeii, cu două noduleţe mai luminoase în dreptul vertebrelor, cu firişoare de păr aurii lăsîndu-şi umbra aproape nevăzut pe epidermă, şi cu o mică pată de melanină în formă de bob de chi-men. La suprafaţă, pielea avea solzişori infimi de cheratină, iar dedesubt un fel de cărniţă elastică şi străvezie prin care răz-băteau umbre prelungi, vag colorate: vase de sînge, canale su-doripare, terminaţii nervoase... în mijlocul volutelor de lemn aurit ale ramei, sub tablou, se afla o plăcuţă de alamă pe care scria titlul picturii („în faţa Marelui Portal*) şi numele artistului, imposibil de desluşit, aşa cum în vis nu putem citi rîn-durile limpezi ale unei scrisori, deşi vedem fiecare literă cu o claritate monstruoasă. Fata sui, scuturîndu-se de această viziune, cele două trepte ce duceau la uşă şi sună, prelung, ţîrîit, de parc-ar fi ştiut că acolo locuia cineva cam tare de urechi.
                      ătrînul care-i deschise avea într-adevăr ambele ducturi auditive înfundate cu bumbac. Urechile roze şi veştede - în lobul uneia un bumb de diamant scînteia nebu-neşte-n penumbră - erau de altfel singurul lucru remarcabil în înfăţişarea lui. Fără o vorbă, îi întoarse femeii spatele şi, arătîn-du-şi prin halatul de mătase omoplaţii nemaipomenit de slabi, se aşeză iarăşi în fotoliul adînc de unde se ridicase. Pe măsuţa din faţa lui, cu picioare curbe şi terminate cu labe de leu, acoperită cu cristal gros, se afla o planşetă pe care bătrînul se chinuia să fixeze în poziţie naturală labele unui mare păianjen tropical, roz deschis ca pielea nou-născuţilor, pe care taxidermistul îl preparase în prealabil. O cusătură laterală pe pîntecul sferic al creaturii, mare cît o minge de tenis, arăta că organele interne îi fuseseră extrase şi înlocuite cu bumbac din acelaşi fuior (ce zăcea sub masă) din care bătrînul îşi făcuse şi dopurile pentru urechi. Păianjenul avea înfipţi în partea din faţă a toracelui trei ochi minusculi, dar strălucitori ca nestematele, azurii, aşezaţi în triunghi echilateral, iar dedesubt cheliceri bestiali, înroşiţi încă de sîngele ultimei păsări sau ultimului pui de pisică pe care-1 injectase cu scuipatul lui dizolvant. Deasupra măsuţei se revărsa un con de lumină, pe cînd restul încăperii părea la-nceput îmbeznat şi aproape impenetrabil cu privirea. încet, ochii Cocăi se obişnuiră, însă, ca-ntotdeauna, şi-ncepură să scoată din umbrele catifelate vagi contururi şi reliefuri care arătau că încăperea era neaşteptat de adîncă. O răcoare de pivniţă făcea ca toate lucrurile din interior să aibă, la atingere, aspectul repulsiv al sticlei mate, masive, aburite.
347
    în primii ani după ce descoperise casa de pe Corbeni şi-şi începuse viaţa dublă, Coca încercase mereu să afle cit de mare era, de fapt, încăperea aceea întunecată. Bătrînul, care tot prepara şi crucifica, ajutîndu-se de lupă şi de instrumente hidoase, animale mici, păsări şi insecte, nu-i dădea niciodată nici o atenţie, nu-i răspundea la-ntrebări şi, dacă femeia insista, o privea cu faţa lui (da, nu doar cu ochii, ci cu toată faţa) inexpresivă de parcă s-ar fi-ntrebat cît bumbac i-ar fi trebuit ca să umple atîta piele, să dea rotunjimi ţîţelor şi feselor, şi fermitate membrelor acelei femele cam prea voluminoase pentru posibilităţile lui. De multe, de prea multe ori Coca nu se grăbise să treacă dincolo, ci o luase lateral, pe dalele îngheţate, ţinîndu-se de peretele îmbrăcat în lambriuri sculptate cu entre-lacs-uri florale. Pereţii se pierdeau însă-n noapte şi, chiar dacă o dată s-a-ncăpăţînat să meargă cîteva ore de-a lungul lor, fata n-a ajuns nicăieri. Aceleaşi lambriuri aspre pe-o parte, aceleaşi obiecte nedesluşite, ieşind înşelător din umbră, pe cealaltă. Şi, extrem de departe, punctul de lumină de deasupra măsuţei bătrînului. în alte dăţi, cu inima strînsă de teamă, Coca se desprinsese de perete ca un copil care-şi dă drumul prima dată de la marginea bazinului de înot şi-ncepe să plutească deasupra apelor ce vuiesc ameninţător. Ce obiecte se aflau în nemăsurata hală ? Ce erau acele luciri, cînd ca de aluminiu, cînd ca de porţelan ? în apropierea măsuţei, cu lampa ei deasupra (şi cu ce fir trebuie să fi atîrnat ea din tavan, căci tavanul era cu neputinţă de desluşit, deşi cîteva luminiţe, ca dintr-o turlă aflată la sute de metri înălţime, păreau a pluti uneori fantomatic în aerul înnoptat?), marile obiecte puteau fi desluşite ceva mai uşor. Primul pe care, apropiindu-se de el, Coca-1 văzuse bine, după acomodarea ochilor cu bezna, era un scaun dentar. Piciorul masiv, tronconic, de porţelan pe care se sprijinea era bine înşurubat în podea şi avea pedale cu care scaunul propriu-zis se putea fixa mai sus sau mai jos şi se putea lăsa pe spate aproape pînă la orizontală. Fotoliul era acoperit cu plastic grosolan, cafeniu, şi avea înfiptă-n spătar o sprijinitoare de cap rigidă şi-ngustă ca nişte fălci de patent. Alături de scaun se ridica trunchiul instrumentului de tortură, ce-şi purta deasupra marea pălărie cu becuri, iar în faţa scaunului, măsuţa cu căngi şi cleşti şi ace spiralate şi oglinjoare cu mîner
348
faţetat. Butoane de ebonită, roşii şi negre, se-nşirau pe stîlpul de porţelan, legate, prin corpul lui, de bestialele accesorii. Căci, pliate ca braţele ucigaşe ale călugăriţei, atîrnau deasupra segmentele de metal, dublate de corzi de sîrmă răsucită, ale bor-maşinei, cu sfredelul ei în capăt, iar dintr-o gaură ca de şarpe ieşea gîtul negru şi gros al turbinei, cu capul metalic şi dintele ei din vîrf, gata să zboare ţăndări de măsea într-o gură caldă, umană, căptuşită cu pereţii moi ai obrajilor şi-n care limba se chirceşte şi saliva e suptă de un cîrlig de alamă coclită. Un coş de gunoi cu tifoane însîngerate şi-un pahar pe-o poliţă specială, plin ochi cu o apă limpede ca o lentilă arătau că scaunul dentar era funcţional şi că fusese folosit de curînd. Coca se-nfioră cînd îl atinse cu degetele: era aşa de rece, de perfect şi de-ncre-menit, încît părea cu mult mai concret decît spaţiul dimprejur, de parcă pe el ar fi focalizat aparatul foto al existenţei, lăsînd tot restul într-o ceaţă de culori stinse. Depărtîndu-se de el, ca de-o corabie sau de-un aisberg, fata dădu, la vreo treizeci de paşi, peste un al doilea scaun dentar, apoi peste altul... Erau sute, poate mii, aşezate în şiruri, la egală distanţă unul de celălalt, încremenite-n acelaşi aer îngheţat, identice în cele mai mici detalii, cu acelaşi pahar plin-ochi de apă şi aceleaşi tifoane însîngerate în coş. Era o pădure de scaune dentare, printre care Coca rătăcea fascinată, căci îşi amintea mereu cum într-o du-pă-amiază, tîrziu, cînd nu avea mai mult de unsprezece sau doisprezece ani, o apucase o durere de dinţi atît de înfiorătoare, că maică-sa fugise cu ea la cabinetul cel mai apropiat. Era-n vremea războiului, la urletul sirenelor oamenii lăsau totul şi fugeau în adăposturi. O bombă căzuse chiar lîngă clădirea în care se afla cabinetul, şi care fusese şi ea zguduită destul de bine. Urcaseră pe scări acoperite de moloz şi aşteptaseră mult în antreul doctorului. Pînă la urmă, dentistul, vînjos şi brunet, cu o mustaţă răsucită şi braţe neobişnuit de frumoase o poftise ceremonios în cabinet, lăsînd-o pe mamă să aştepte afară mai departe. Fetiţei îi trecuse durerea, dar nu şi spaima în faţa chinuitoarelor instrumente cu care, adînc aplecat asupra ei, doctorul îi scobea măseaua cariată. Stătea încordată, cu capul mult dat pe spate şi cu mîinile încleştate pe braţele scaunului, simţind mereu, pe dosul palmei drepte, apăsarea pîntecului bărbătesc. De-atîtea
349
ori o chinuise, în amintire şi-n vis, ce se-ntîmplase atunci, căci ? simţise deodată sexul tare al doctorului strivindu-i mina şi ridi- :.ţ case capul speriată. Văzu atunci că rochiţa i se adunase la brîu şi pulpele şi chiloţeii cu desene de ancore i se vedeau etalate pe muşamaua cenuşie. îşi trăsese repede rochiţa-n jos, prefăcîn-du-se a nu fi-nţeles nimic, iar doctorul, depărtîndu-se un pic de scaun, continuase scobitul în măsea. La plecare îi zîmbise stînjenit, corect totuşi, ştiind însă, cumva, că-ntreaga viaţă a fetiţei cu cozi cuminţi avea să-şi schimbe cursul de la acea întîl-nire. Cînd, de mînă cu mama ei, ieşise sub stele, printre ruine fumegătoare, ştia şi ea că zeci şi sute de bărbaţi aveau să-şi lipească sexu-ntărit de trupul ei, şi că în braţele lor frumoase, sub privirile lor aplecate adînc asupra ei, urmărindu-i atent faţa chinuită de voluptate, avea să-şi găsească întotdeauna fericirea şi nefericirea.
   Uneori, obosită de-atîta umblat în obscuritate, pe dalele tari ale sălii, se aşeza în cîte-un scaun, se juca distrată cu cleştii şi cu seringile, freca amalgamul pentru plombe sau umbla la butoanele de ebonită. Dar nu se putea destinde. I se părea că din clipă-n clipă cătuşe automate îi vor cuprinde gleznele şi-ncheie-turile mîinilor, ca şi cînd s-ar fi aşezat într-unul dintre fotolii-le-capcană ale libertinilor de altădată, care depărtau picioarele femeii şi-i ridicau pubisul, spre deliciul criminal al juiseurilor din umbră. O dată, apăsînd pe-un buton, brusc o cascadă de lumină orbitoare se năpustise asupra fetei din scaun, aproape dizolvîndu-i contururile şi incendiindu-i rochia. Coca ţipase de surpriză, dar nici un zgomot nu i se-ntorsese-n timpane. Uriaşa hală era o lume fără sunet. Acum, că luminile scaunului dentar erau aprinse, putea vedea bine, pe o distanţă considerabilă, şirul nesfîrşit al celorlalte scaune, primele Bine luminate, celelalte pierzîndu-se-n griuri tot mai dense, pînă-n neantul in-scrutabil de la marginea cercului. Deasupra, însă, nu era decît noaptea.
   Rătăcea mult pînă să găsească drumul înapoi către singurul reper al acestui limb. Cea mai bună metodă, învăţase după luni de zile de dibuiri, era să aprindă luminile fiecărui scaun pe lîngă care trecea. Astfel, oricît ar fi înaintat în beznă, avea o cărare de lumiriă-n urmă, pe care putea veni înapoi netulburată, căl-
350
cînd pe lespezile pe care le zărea acum bine: romburi de mala-chită verde-nchis şi de porfir cu vinişoare sîngerii, lustruite atît de bine, încît tot ce se afla pe suprafaţa lor dulce se răsfrîngea adînc şi minuţios în oglinda lor. Înaintînd din con în con de lumină transparentă, printre scaunele înmărmurite, Coca ajungea din nou la măsuţa empire şi la bătrînul taxidermist, privea o vreme minunile sau ororile pe care le etala pe lame de sticlă (pentru cine ? şi unde le depozita mai apoi, căci nu se afla în sală nici un fel de altă mobilă ?) şi apoi se-ndrepta către adevărata ei ţintă, către care un fel de preştiinţă - mai fusese acolo ? într-un vis ? în altă viaţă ? în prima copilărie ? sau în acea ordine a fiinţei noastre lăuntrice în care cele trei surse de vertij şi de nostalgie se dovedesc a avea un izvor comun ? - o condusese încă din prima zi, cînd o altă tîrfă, din Crucea de Piatră, îi arătase trecerea către cealaltă uşă, punînd-o să jure pe ce avea mai sfînt că n-o s-o mai dezvăluie nimănui. Cu ochii deschişi n-ai fi aflat-o niciodată, căci în orice direcţie ai fi mers, te rătăceai tot în pădurea fără sfîrşit a scaunelor dentare. Ieşirea o aflai numai dacă mergeai drept înainte, cu ochii-nchişi, cam treizeci de paşi de la măsuţa bătrînului. Atunci ajungeai de partea cealaltă a sălii, avînd în faţa ta un perete cu lambriuri sculptate în care se contura o uşă care-n întuneric părea un cheag de sîn-ge-ntărit pe o rană. Coca nu mai ezita, se-ndrepta hotărîtă spre uşă, apuca mînerul sferic de alamă şi trăgea cu putere. Lumina * unei zile de vară, măreaţă şi strălucitoare, pătrundea atunci ca un pumnal în marea hală-ngheţată. O dată cu ea răbufnea un val de căldură aducînd cu el vacarmul străzii, zgomotul tramvaielor, resacul rîului, ţipătul obsedant al pescăruşilor. Fata se năpustea afară ca din puşcă, mereu cu un sentiment de supremă fericire, de parc-ar fi scăpat înc-o dată, printr-un miracol, de la o moarte atroce şi certă. Orbită de scînteierea cerului intens violet şi-a norilor atît de joşi că-i puteai atinge cu mîna, cobo-ra-n fugă treptele din faţa casei şi se izbea cu umărul de cîte-un ins ce-şi plimba cîinele sau împingea landoul cu un copil gras în el, şi care-i striga furios, încruntîndu-se-n spatele ochelarilor rotunzi, cu rame de sîrmă aurită: Let op waar je loopt, dronken lori
351
                <s
                poarele nu apusese încă şi ziua era prea puţin înclinată către seară, dar luna plină, neobişnuit de mare, se contura deja fantomatic pe cerul de deasupra posomorîtei primării de cărămidă, în ferestrele căreia se răsfrîngeau deopotrivă azuriul şi trandafiriul dinspre zona canalelor. Clădirile de dincolo de Amstelul încărcat de ambarcaţiuni şi case plutitoare străluceau în culori sărbătoreşti, faţade albastre lîngă faţade gălbui şi faţade vişinii, decupîndu-şi acoperişurile zimţate pe cer. Pescăruşii, care se rotiseră toată ziua deasupra rîului şi se-nşiraseră pe balustrade, aşteptînd turiştii ca să le coboare din zbor pe cap şi pe umeri, somnolau acum pe apa ce frîngea umbre colorate de şlepuri, urcînd şi coborînd o dată cu valurile. Gara se zărea departe, spre stînga, singuratică, masivă şi-nchisă-n propriile ei contururi. Nimic nu făcea concurenţă solemnităţii ei cam prea terestre totuşi, decît nişte depozite negre ce se vedeau şi mai în spate, pe malul Ij-ului. Tot spre stînga, cupola marelui dom, ciudată înmuiere a aramei înnegrite într-un abia perceptibil abur roz, decupa o jumătate de cerc în josul unui cer mult mai înalt decît în orice alt loc din întinsa şi derizoria noastră lume. Amsterdamul, peste care atîrnau zi şi noapte norii joşi, îmbibaţi de apă, avea deasupra, ca unul dintre acele ceasuri aurite, un clopot de sticlă ce.proteja parcă tot ce era mecanic, butaforic şi artificios în oraşul de pe canalele semicirculare. Şi cu cît era cerul mai înalt, cu atît norii, împinşi de vîntul oceanic ca nişte corăbii greoaie, se lăsau mai jos, copleşiţi de încărcătura lor de indigo, salpetru şi guano adusă din mările sudului.
             Pe Damrak nu mai era forfota din timpul zilei. Cîte-o fată bălaie, pe bicicletă neagră şi hodorogită, grăbea undeva spre
352
Spui. Un negru cu pantaloni de piele rodea o scobitoare, sprijinit de un stîlp, în dreptul restaurantului pe-a cărui firmă scria cu mici beculeţe roşii „Leeuw“. Rari trecători priveau în vitrinele cu geamantane din piele de crocodil sau cu suveniruri am-sterdameze: linguriţe cu cele trei x-uri pe coadă, saboţi vopsiţi în galben şi felurite soiuri de brînză etalate pe cîte-o felie groasă de lemn. Prin căsuţele plutitoare se aprinseseră primele lumini şi puteai vedea, la geamurile cu lădiţe de flori pe pervaz, pînă-n adîncul odăilor, căci nici un fel de perdele, în oraşul acesta spectral, nu-ţi împiedicau privirile. Ca-ntr-un enorm teatru de păpuşi, puteai vedea-n fiecare fereastră bărbaţi şi femei adînciţi în fotolii, în semiumbră, sau trebăluind, sau mîncînd, singurele surse de lumină fiind puzderia de lumînărele presărate peste tot în largile odăi, pe care nu reuşeau să le scoată din obscuritate.
   Se făcea seară, hîrtiile şi praful de pe stradă începură să se rostogolească în vîntul răcoros ce venea dinspre oraş, dar care nu reuşea să fluture faldurile de marmură ale statuii care, destul de curios, era-nălţată chiar în mijlocul trotuarului, pe-un postament cubic, cenuşiu. Statuia înfăţişa un personaj enigmatic, pe care, poate, doar lectura atentă a unui dicţionar mitologic ţi l-ar fi putut revela. Sau poate că era doar unul dintre împăraţii romani ai decadenţei şi turpitudinii, efeminaţi şi cruzi, poeţi şi călăi, al căror nume fusese supus unei inutile damnatio memo-riae. înfăşurat în togă, cu o liră sîngerie în mîini, personajul cînta. Degetele mîinii drepte erau angajate, nespus de graţios, în ciupirea coardelor, pe cînd, cu gura întredeschisă şi pleoapele coborîte peste ochii bombaţi, citaredul îşi rostea neauzita cîntare. Expresia feţei lui, sub albul marmorean, era tulburătoare, avea acel gen de frumuseţe bărbătească malignă care le sperie pe femei şi-i atrage pe bărbaţii ce, fără s-o ştie, au ceva femeiesc în ei.
   Negrul cel plictisit din faţa „Leeuw“-ului aruncă scobitoarea, scuipă şi, pentru a cîta oară în ziua aceea, se dezlipi de stîlp cu un zgomot de parcă ar fi jupuit de pe el un afiş înfă-ţişînd un negru, jazz-man poate, şi se-ndreptă legănîndu-se către statuie. Se propti cu mîinile-n şolduri în faţa ei, se holbă la ea cîteva minute bune, ca un amator de artă într-un muzeu de antichităţi, se scotoci în buzunarele nădragilor lui de piele
353
lucioasă şi* din pumnul de monezi alămii, arămii şi argintii amestecate cu scame pe care-1 dădu la iveală, alese un gulden. Dîndu-i un bobîrnac, îl făcu să sfîrîie cu boltă în aer şi să cadă-n cutia de conserve de la picioarele statuii, de lîngă piedestal. în clipa-n care moneda clincheti printre alte cîteva, încremenind cu faţa pe care se afla gravat portretul reginei Iuliana în sus, către vastul cer trandafiriu, aşa încît femeia cu diademă pe frunte căpătă şi ea o nuanţă roză, ca de camee, statuia se-nsufleţi neaşteptat şi, ai spune, înfricoşător, dacă pe chipul negrului nu s-ar fi citit, în loc de consternare şi panică, doar un fel de amuzament tocit, înecat într-un plictis fără margini. Citaredul de piatră deschise ochii ca o păpuşă mecanică (şi ochii săi, care nu clipeau, se dovediră a fi de un verde mîlos), se înclină uşor, făcînd ca pliurile togii sale să-şi modifice curbele şi punctele de catastrofă şi, înălţînd către cer lira pe braţul stîng, lunecă degetele mîinii drepte pe cele şapte strune, stîrnind o rumoare armonioasă. în acelaşi timp, cu aceleaşi mişcări rotunde şi lente, de pantomimă, lăsă capul pe spate şi risipi spre boltă un fragment de cîntare, un parlando abia murmurat, într-o limbă necunoscută. Apoi, cu mişcări inverse faţă de cele de la-nceput, îşi retrase lira la piept şi, ridicîndu-şi capul pînă privi iar drept, fără să vadă, către Amstelul acum incendiat de amurg, închise din nou ochii. Statuia era acum la fel ca la-nceput, total încremenită, încuiată-n certitudinea ei marmoreană.
   Negrul rîse fără veselie, se aplecă, îşi recuperă moneda din cutie şi-ncepu să se rotească nebuneşte, bătînd un step sonor pe caldarîm şi imitînd din gură, cu dexteritate, tobe, măturici şi maracase într-un swing din ce în ce mai rapid. „Ce dracu, Cedric, crezi că-mi face plăcere ?“ murmură statuia ca un ventriloc. „Dumnezeule, stau de patru ore aici! Glumele tale proaste îmi mai lipsesc..." Cedric însă dansa mai departe ca un apucat, risipindu-şi şi adunîndu-şi membrele, pînă ce statuia, dumirin-du-se că venise şi pentru ea ora închiderii, se-ntinse, deschise ochii, aproape că dădu cu lira de pămînt şi se aşeză-n fund pe piedestal, privind distrată-n cutie şi apoi către rîu. Peste Amstel, acum acoperit de pescăruşi, casele deveniseră aproape negre, cele mai deschise la culoare licărind încă sîngeriu. De-a lungul
354
întregului Damrak, în lumina portocalie, nu se mai zărea acum nimeni.
   O foiţă creponată, în care fusese înfăşurată o dată o portocală, se lipi, rostogolită de vînt, de pantoful lui Cedric. In restaurant, doar o măsuţă era ocupată de un cuplu foarte în vîrstă. Citaredul, care avea pînă şi buzele vopsite-n alb, poate chiar presărate cu praf de marmură, aşa cum praf de marmură avea şi-n păr, îl întrebă deodată, ridicînd capul: „Ai văzut-o ?" „Aseară. E chiar acolo unde ne-a spus Cees." „Cum arată ?" Cedric ridică din umeri: „Ca toate celelalte: chiloţi şi sutien de dantelă. Ruj pe buze. Şatenă. Sau blondă. Nu mai ştiu. în lumina aia putea să fie oricum." „Şi cît a cerut ?" „Din cîte zice Cees, nimic. Ne duce de bună voie." Negrul ezită. Avea figura îmbătrînită a unui hobo înţelept, cu fruntea numai riduri: „Eşti sigur că vrei să-l vezi ?" Citaredul nu răspunse. Se mai întinse o dată pînă-i trozniră vertebrele spinării şi se ridică în picioare. „Hai", zise, dar nici unul nu se mişcă. în depărtare, peste palatul gării, deja ieşiseră cîteva stele. Luna plină se-ntrupase bine şi era acum de-un galben murdar, indecent, pătînd brutal un cer încă luminos. în cele din urmă, omul-statuie apucă-ntr-o mînă lira de lemn vopsit şi în cealaltă postamentul şi-o luă înainte, fără să-i pese prea tare dacă negrul îl urmează sau nu. De altfel, Cedric ezită un moment, atras poate de mirosul de bucătărie grea, cu grătare şi măruntaie, ce venea de pe uşa „Leeuw"-ului, sau poate încer-cînd să iasă din poveste. Dar de la bucătărie tocmai fusese dat afară, iar din poveste - ştia, ştia mult prea bine! - nu se poate ieşi, cum n-ar putea imaginea unui personaj dintr-un film, proiectată pe un ecran, să se umfle brusc în a treia dimensiune şi să coboare-n sală, printre spectatori, şi asta nu datorită diferenţei de dimensiuni a spaţiului în care există, ci tocmai pentru că nu există, pentru că e o multiplă iluzie şi impostură, pentru că e-ntruchipat de-un actor, şi scena-n care joacă e făcută din bucăţi filmate în mai multe reprize, în zeci de ore de filmare, de nervi şi înjurături, de reluări da capo, de mofturi ale vedetelor, de împiedicări în cablurile şi şinele de traveling ale aparatelor de filmat, de proptele în spatele faţadelor de scînduri, de efecte de lumină şi de script-uri căznite şi gaguri furate din reviste vechi, apoi de alte ore de developare, montaj, vînzare
355
şi distribuire a copiilor, sute de ore de minciună şi artefact pentru ca personajul să-şi spună replica sfidătoare pe cearceaful rupt al cine ştie cărei săli de cartier, unde cîţiva puşti rod la seminţe, rîd şi aplaudă, păcăliţi de jalnica imitare a realităţii. Ce gîndesc oamenii din fotografii sau din filme ? Ştiu petele de emulsie, cu figuri atît de umane, că sînt locuitorii unei lumi plate, din care nu e imaginabil c-ar putea evada ? Că sînt, că sîntem prizonierii unor închisori de maximă securitate, că sînt, că sîntem forţaţi, împotriva voinţei şi conştiinţei noastre, să repetăm la nesfîrşit o poveste prostească, regizată de alţii, să spunem fraze din care nici un cuvînt n-a trecut prin creierul nostru ? Ştia Cedric că pînă şi ezitarea lui în faţa restaurantului a fost gîn-dită de altcineva, doar ca să dea prilej unei pagini despre irealitate ? Ceva ne face să credem că ştia, că toţi ştim. Că, asemenea marilor paralizaţi, cei ce ne zîmbesc din poze încearcă disperat să mişte măcar un muşchi pe feţele împietrite, să clipească din pleoapă, măcar o dată la un deceniu, adunîndu-şi toate puterile, ca să dea un semn că sînt vii, că simt şi gîndesc, că e o persoană înăuntru, încarcerată-n cerbicia oarbă a fatalităţii.
   Cu mîinile-n buzunare, Cedric se luă după tovarăşul său, probabil binecunoscut de localnici, căci cei cîţiva călători din tramvaiul pe care-1 luară abia dacă-i aruncaseră o privire. Trecură pe lîngă Dam şi cotiră spre Spui, unde coborîră. O luară pe o străduţă care ducea pe cheiul Herrengracht-ului şi intra-ră-ntr-una dintre casele strîns lipite una de alta, cu faţadele luminate acum de felinare electrice. Suiră la mansardă, bocănind pe o scară-n spirală, şi intrară într-o cămăruţă cu tavanul oblic, în care se aflau un pat de fier, o măsuţă la fereastră (pe care se afla deschisă, cu paginile-n jos, o carte cu titlul scris auriu pe cotor: Malpertuis) şi-o masă de machiaj cu oglindă^plină de tuburi stoarse şi borcănaşe cu aspect murdar. Cedric se aşeză pe pat, luă de pe podea una dintre sticlele de bere, o desfăcu cu briceagul şi-ncepu să bea, aşteptînd ca amicul său să se de-machieze. Acesta-şi lepădase ţoalele de marmură moale şi stătea acum, doar în slip, cu capul şi braţele albe, ceea ce dădea restului trupului său de tînăr zvelt şi puternic o carnalitate uimitoare. Fiecare aluniţă, fiecare pliu al pielii, fiecare coş de pe spate şi firele de păr fin de pe şale păreau miraculos de omeneşti acum,
356
cînd tînărul îşi lepădase atributele statuare. în comparaţie cu capul încă în întregime de piatră, pielea corpului era trandâfirie, cu nuanţe mai translucide şi mai opace, cu muşchii jucînd sub piele, cu omoplaţii şi vertebrele vizibile, deşi estompate, prin ecranul cald al cărnii şi grăsimii de sub delicatul înveliş exterior.
    La Amsterdam, oamenii-statuie formau o comunitate imediat vizibilă. Erau poate sute, dacă-i numărai şi pe vagabonzii care, ocazional, cînd le crăpa buza după un jeneever, o tîrfă sau un pat peste noapte, suiau pe-o ladă de scîndură şi stăteau acolo două-trei ore, în ţoalele lor puturoase, fără să-şi dea osteneala să nu se mişte, iar cînd vreun turist arunca bănuţul în conservă doar se-nclinau, batjocoritor ai fi spus, şi de multe ori o şter-geau chiar atunci, mulţumiţi cu atît. Pe o treaptă mai sus erau amatorii, bărbaţi sau femei în haine obişnuite, de stradă, şi nefardaţi, a căror singură artă era nemişcarea. Unii se mîndreau că pot să nu clipească o oră-ntreagă, alţii că pot rămîne, drepţi şi înalţi, în aceeaşi poziţie timp de aproape jumătate de zi, fără vreun tremur perceptibil al braţelor şi fără acel balans al corpului, aproape inevitabil după o lungă şedere-n picioare. Turiştii întîrziau uneori minute-n şir în faţa lor, fascinaţi de limpezimea albastră a ochilor lor, în care norii răsfrînţi erau singurii în mişcare pe chipurile lor ca de piatră. Aceşti amatori nu foloseau nici o recuzită şi nu reprezentau pe nimeni în afara mecanismului moale, rigidizat de voinţă, al trupului lor. Hainele le fluturau în vînt: cămăşi, costume şi rochii, iar în interior intestinele se acomodau prin lente mişcări peristaltice, din glande picurau enzimele, sîngele alerga prin vene, artere şi capilare, amintirile, gîndurile şi dorinţele li se-nchegau şi se destrămau în creier asemenea norilor de pe cornee. în ciuda imobilităţii lor statuare erau, de fapt, lumi agonice, alergînd pe loc, alergînd ca să poată rămîne pe loc, să-şi umple forma, să poată părea, pentru ceilalţi, simulacre umane: manechine, figuri de ceară, statui, morţi împăiaţi, îngheţaţi sau îmbălsămaţi din cine ştie ce panteoane barbare. Nici ei nu erau artişti, dacă nu-i socoteai artişti ai foamei, ca pe orice cerşetor sau student fără parale. Nu simpla nemişcare îţi dădea dreptul (exorbitant) de-a fi numit om-statuie, căci nu există artă unde nu există spectacol. A sta imobil echivala, în arta statuilor vii, cu a şti să desenezi literele
357
în arta literaturii. Ce distanţă de la caietul de clasă primară la epopee, romane şi utopii!
    Profesionişti mediocri, pierduţi în mulţime şi fără ambiţii, erau cei care, de asemenea lipsiţi de orice recuzită şi machiaj, se străduiau, pe mica lor scenă, să ofere, cît de rudimentar, un spectacol. Unii făceau pe omul-robot: cînd auzeau clinchetul monedei în cutie (şi pe treapta asta-ncepeai să aspiri, pe lîngă monedele de aramă, şi la cele argintii, de cincizeci de feningi, sau chiar - dar asta aproape că nu se-ntîmpla - la frumosul gulden bătut cu chipul reginei) începeau să se mişte pe loc sacadat, precis şi stîngaci totodată, scoţînd printre dinţi un uimitor zgomot de mecanism pus în funcţiune de un sistem de motoraşe electrice. Totul dura douăzeci de secunde, după care omul-robot se-nchidea din nou în totală nemişcare. Alţii erau statui patetice, îngenuncheate şi cu braţele răşchirate spre cer, cu feţe aidoma celor loviţi de viforul soartei potrivnice. Urmau statuile senzuale, femei în lungi rochii colorate care, în schimbul monezii, clipeau pudic din ochi şi, cu vîrful degetelor, îşi ridicau încetişor rochia, într-o parte, pînă la şold, dezvelind pulpe în ciorapi de mătase, cu jartieră roşie ca din flori de mac, deasupra căreia carnea era netedă şi albă, cu uşoare vergeturi de grăsime. Toţi aceşti artişti de condiţie mediocră îşi găseau publicul mai către periferii, în Amstelveen, Noort, Waatergrafs-meer şi rareori se aventurau dincoace de Waterlooplein, de unde începea, de fapt, centrul. Pe-acolo, fireşte, turiştii erau mai rari şi mai zgîrciţi, dar ce să-i faci ? în centru era zona adevăraţilor artişti, cu care ei nu se puteau în nici un fel măsura. Pînă la aceştia, însă, poate că ar trebui menţionaţi, cu destulă repulsie totuşi, şi monştrii, care alcătuiau o categorie separată: cocoşaţi nemişcaţi ca ibişii pe soclurile lor, cu capul vîrît în cutia toracică, şi care-ţi dezvăluiau, la acelaşi clinchet fermecat, interesantul dezastru provocat de cifoză asupra coastelor, sternului şi vertebrelor lor; bolnavii de elefantiazis cu testiculele lor cît nucile de cocos, atîrnînd literalmente pîn-la pămînt; cei cu cîte-un frate geamăn, de mărimea unui prunc nou-născut, lipit burtă-n burtă cu ei şi arătîndu-şi ochii orbi, urduroşi, pe o faţă de miel jupuit; femeile cu penis, bărbaţii cu sîni mustind de lapte, femeia de cinci sute de kilograme, bărbatul de şaptesprezece,
358
băieţelul de zece ani, zbîrcit, cărunt şi fără dinţi în gură ce-ntin-dea spre tine mîini vînoase şi pline de pete...
   Abia în centru, înconjuraţi de splendoarea canalelor semicirculare ce-şi mişcau greoi apele verzi, încărcate de şlepuri şi lebede, pe sub punţi de metal şi de piatră, erau risipiţi profesioniştii. Aici şi-mprejur, pe Kalverstraatul cu magazinele lui derizorii şi exuberante, pe Spuistraatul cu discrete localuri pentru homosexuali. îi întîlneai, serile, chiar pe vreun pod, sub felinar: Venus de marmură cu o amforă-n mîini, un faun obscen, o gheişă cu faţa vopsită în alb şi trăsăturile desenate cu tuş ca pe o coajă de ou. Sau, în plină zi, cu cer schimbător, cu violente încăierări între lumină şi mohoreală (nu vă place clima amster-dameză ? aşteptaţi un sfert de oră şi-o să se schimbe, spunea o glumă), îi vedeai în rău-famatul Rembrandtplein, cu construcţii tipic flamande-mprejur, acoperite de reclame la Grolsch şi la Amstel. îi întîlneai acolo, schimbîndu-şi aleatoriu locul şi programul, dar stînd încremeniţi cele cîteva ore obligatorii, pe Hitler şi Savonarola şi Hermes Trismegistos şi Isus şi Gauss şi Fulcanelli şi Lautreamont şi Fernandel şi Capablanca şi Mes-salina (îmbrăcată ca-n gravura lui Beardsley) şi Zenobia şi Helio-gabal şi Numa Pompiliu şi Einstein şi Herman şi Mircea (scri-indu-şi manuscrisul fără sfîrşit) şi Dionis şi Eusebio şi Mărie Curie şi Mobutu Şese Seko şi Buddha Sakyamuni şi Gămăliei şi Nosferatu şi Paavo Nurmi şi Leon Troţki şi (printr-o neobişnuită putere de a-şi aminti şi impersona viitorul) Lennon, Miloşevici, Benny Profane, Che Guevarra, Adrian Leverkiihn, Madonna sau Bill Gates... E aproape de nespus şi de neînţeles ce mijloace foloseau, ce droguri îşi injectau în vine, cîtă bela-donă-şi picurau în ochi, la ce croitori, nebuni şi ei, îşi comandau costumele, ce coafori le răsuceau pletele, ce bijutieri le şle-fuiau unghiile, ce alte armate de meseriaşi fără nume le procurau accesoriile: fibulele, amuletele, penele, cocardele, baticurile, dulcimerele şi samisen-urile, trusele de scule, compasurile, lănciile, astrolabiile, fulgerele, mitralierele, walkman-urile, scapu-larele, scarabeii de platină, scorpionii de hîrtie, şopîrlele vii, fluturii agonici, complicatele instrumente de laparectomie, ochelarii de văzut în întuneric, mătăniile, negii, stigmatele... Fapt este că, pentru oricine-i vedea pe adevăraţii artişti, devenea
359
limpede că nu ei, ci personajele lor, care trăiseră cu adevărat, erau impostorii. Că adevăratul Nero era doar o tristă fantasmă, fluturată de vînturile timpului şi-ale karmei, pe lîngă cel ce, înălţat pe piedestalul său, cînta încremenit incendierea Romei în mijlocul bicicliştilor şi automobilelor din Spui. Nu era imaginea lui Nero aceea, şi nu era Nero însuşi: era mai Nero, cel mai Nero, foarte Nero, nespus, incredibil, neverosimil, minunat, revoltător, extaziant de Nero. Pietrificaţi ca nişte vechi numu-liţi, oamenii-statuie învăţaseră să fie mai buni, zi de zi, decît personaj ele lor şi să-şi disciplineze corpul nu doar în exterior şi aparent, ci în fiecare ungher moale, elastic şi umed al său, aşa încît, sub epiderma de piatră, ei ajungeau să-şi simtă cu adevărat muşchii de piatră, inima de piatră, sîngele de piatră, vezica de piatră, urina de piatră, ficatul de piatră. Cine-i vedea se tulbu-ra-n sinea lui nu doar pentru spectacolul omului viu prefăcut în statuie, ci mai ales pentru că de-atunci încolo avea să-l încerce mereu bănuiala insuportabilă că toate statuile sînt vii, de la cele de pe Domul din Milano pînă la Manneken Pis şi la oamenii de bronz sfîrtecat ai lui Ipousteguy. Avea să se-ntrebe mereu cînd li se va termina-ncremenirea, cînd, în ce amurg aveau să se aşeze, obosite, pe soclurile lor, aveau să-njure impersonal şi să populeze apoi băruleţele şi locantele din jur, pălăvrăgind despre cîte-n lună şi-n stele. Un Apocalips al statuilor avea să-i pară de-atunci mereu mai plauzibil decît unul al celor vii.
   Existau şi super-artiştii, se zvonea, şi unii oameni-statuie pretindeau chiar, sorbind important din paharul rotund de Du-vel, în serile de iarnă, la gura sobiţelor de metal din cîrciu-mioare, că ar avea cunoştinţă de cei care, dispreţuind arta im-personării, sătui de rafinamentul mandarinic al atîtor Hitleri şi Stalini şi Marlene Dietrich, s-ar fi-ntors la puritate?, originară a artei lor, suind iarăşi pe lăzile umile de portocale, în hainele lor obişnuite, neraşi, privind trecătorii de parc-ar fi vrut să-i scuipe şi nedîndu-şi măcar osteneala să stea nemişcaţi. Cînd venea vorba despre super-artişti, în băruleţe se lăsa atîta tăcere, că se auzea zăpada foşnind peste gheaţa canalelor. Respectul şi veneraţia tuturor se-ndrepta către cei ce ridicaseră această artă la o-nălţime inimaginabilă. E drept că trebuia să fii tu însuţi un super-cunoscător ca să-i poţi distinge de vagabonzii de doi bani
360
care făceau pe statuile, dar tocmai aici, în indistincţia asta, în jocul cu formele, mereu încă o rotire neaşteptată, încă o buclă întoarsă către ea însăşi, mereu corsi e ricorsi, era cheia de briliant a succesului lor. Unul dintre aceste genii complet anonime -căci gloria pentru ei trebuie să fi fost la fel de supărătoare şi abjectă ca fecalele în care calci din nebăgare de seamă - ar fi primit în cutia de tablă, pe cînd tropăia de frig (incredibil de natural!) pe soclul lui, un cec de şase sute de mii de guldeni, unii spuneau chiar că de un milion. Căci în harnica plutocraţie a Olandei, protestanţi zgîrciţi şi adunători, care trăiau modest şi-n schimb burduşeau băncile cu cascade scînteietoare de guldeni, se formase un public select pentru noua artă, aşa cum Ruysdael sau Vermeer aveau afficionados care-ar fi plătit oricît pentru un ulei crepuscular.
   Era însă posibilă şi o treaptă superioară pînă şi acestor legendari artişti, deşi nimeni, nici după o ladă de Grolsch, nici după un clondir întreg de jeneever, n-ar fi-ndrăznit să se laude că l-ar fi văzut vreodată pe el (sau pe ea\ în mod necesar unul singur, geniul absolut care, după ce trecuse prin toate stadiile artei oamenilor-statuie, după ce se lepădase de pantomimă, de im-personări şi de anti-impersonări, făcuse gestul suprem de sfidare, renunţînd la postament şi amestecîndu-se în mulţime. Putea fi oricine, femeie sau bărbat, cel care-şi fuma pipa la bar, bătrîna ce hrănea porumbeii în Dam, lucrătorul de la salubritate, tîrfa din vitrină, pastorul bisericii St. Nicolaas sau chiar Sint-Nicolaas în persoană, în straiele lui violete, cu mitră pe cap şi cîrja episcopală-n mînă, vorbind cu copilaşii şi împărţindu-le cadouri în Kalverstraat în cea mai iubită dintre serile din decembrie... Supremul om-statuie performa douăzeci şi patru de ore pe zi, avînd clipă de clipă conştiinţa rolului său, care se confunda cu însăşi viaţa. Oamenii nu-l mai puteau răsplăti, dar în mod sigur într-o zi - visau cei care lucrau la legenda lui - cerurile aveau să se deschidă şi mîna miloasă a Celui ce ne-a cobo-rît pe toţi în această vale de lacrimi şi chin avea să-i azvîrle o monedă de lumină densă, pe care-aveau s-o vadă cu toţii cobo-rînd şi aşezîndu-i-se deasupra în chip de porumbel, umplîn-du-1 de har şi de graţie divină.
361
   Dac-ai fi petrecut o seară-ntreagă într-unul dintre localurile afumate de pe Kaisergracht, printre inşi scoţînd sunete guturale de neimitat şi inventînd vocale inexistente în vreo altă limbă, cu care brodau în aer dantele, totuşi, ciudat de atrăgătoare, ai fi auzit şi alte poveşti. Căci deodată, în miez de noapte, pe cînd prin ferestre vedeai valurile furioase de zăpadă viscolită peste canalele îngheţate, vreun flamand cu părul ud, abia intrat pe uşă, se trîntea lîngă tine la masă şi-ncepea să-ţi vorbească întretăiat şi cu ochii lărgiţi de spaimă. în clarobscurul lumînă-relelor de pe mese, singurele surse de lumină din odaie, îţi vorbea despre statuile-oameni, care (invers decît oamenii-statu-ie) mimau umanitatea, care se prefăceau că sînt vii, cărora, spre dimineaţă, cum stăteau încremenite pe socluri în vreun parc îmbeznat, începea să li se moaie pielea de marmură, o rume-neală uşoară le catifela obrajii, o infuzie neagră le colora ochii pîn-atunci orbi şi ele începeau să se mişte şi să vorbească... La patru dimineaţa le puteai întîlni pe străzi, în căutarea vreunui întîrziat pe care să-l zdrobească şi să-i ia hainele. Aveau să fie apoi printre ei, imposibil de distins de toţi ceilalţi („poate chiar tu", rostea pe neaşteptate străinul cu o lucire paranoică-n ochi), puteai lucra cu ei în echipă pe schele sau în docuri, fiica ta se putea mărita cu unul dintre ei, dar într-o noapte avea să se ridice din pat, de lîngă blonda lui grasă, avea să-şi privească în treacăt sexul erect, cu totul şi cu totul din marmură, şi să iasă, doar cu paltonul tras pe el şi-n picioarele goale, pe străzile oraşului, ca s-ajungă iar în parcul lui, pe soclul lui şi să încremenească acolo pentru alţi cine ştie cîţi ani. Ajuns aici cu povestea, nebunul te apuca de braţ şi, cu o frică animalică-n voce, îţi răcnea în ureche că ştie cine eşti, ştie nişa de unde-ai coborît, că ştie, ştie că toţi cei din circiumă, că toţi cei de pe străzi, toţi, toţi sînt statui-oameni, toţi au vertebre de bronz, toţi au maxilare de gresie, toţi au maţele de granit, toţi vor să-i rupă oasele-n strînsoarea braţelor lor de piatră cioplită pentru că el, tocmai el, rămăsese singurul om de pe lume! Cădea apoi cu capul pe masă, plîngînd în hohote, pe cînd cei din jur îşi beau mai departe, liniştiţi, rachiul de ienupăr, atît de liniştiţi încît nu puteai să nu te întrebi dacă nu cumva beţivul avea dreptate. Sub hainele
362
scorţoase pielea-ţi îngheţa atunci deodată, şi-ncepeai s-o simţi ca pe-o pojghiţă subţire de mineral.
   Cedric fredona acum „In Your Own Sweet Way“, bătînd cu coada pensulei pentru fard în sticla de bere aproape goală, în lîna de pe cap avea acum ghemotoace cărunte, iar ochii lui cu corneea galbenă erau cei ai africanului caşexic, graţios şi stîn-gaci ca un pui de girafă. Altfel de încheieturi, altfel de oase, alte date antropometrice. Un alt fel de înţelepciune. Viaţa sa pur instrumentală (căci nu era decît un ac indicator, un contor Geiger, un organ de simţ pentru un stimul cu numele de Mircea, pe care-1 presimţea şi-l vîna aşa cum leopardul vînează gazela, fără să ştie că e o gazelă şi fără să-şi dea seama că-i e foame, fiin-du-i pur şi simplu dor de imaginea gazelei şi de tensiunea din oasele lui pe cînd goneşte, flexibil şi eficient, după pradă) o vizualiza cîteodată ca pe o eprubetă în care s-au decantat lichide de densităţi şi culori diferite: New Orleans-ul auriu ca lichidul cefalorahidian, Bucureştiul verde ca absintul, unde cîntase la „Bisquita în trupa faimoasei Mioara Mironescu, iar acum, de cîţiva ani, Amsterdamul. Rubiniu ? Mai curînd de acel portocaliu adînc al înserării peste vuitoarele canale. Memoria lui era şi ea fragmentată şi utilitară. Tot ce-şi putea aminti forma un canal îngust şi arzător, săpat sinuos în stînca minţii sale: oraşul de pe Mississippi, The Crest, cartierul franţuzesc, marea casă colonială plină de fălci de rechin şi de măşti pentru Mardi Gras, Cecilia şi Melania, încolăcirile obscene de trupuri în copulare din localurile de pe Fuck Street, teribilul albinos. Tabloul hipnotic, de neuitat, din sala rotundă, fruct al nebuniei şi singurătăţii: Monsu Desiderio. Bolţile, coloanele, perspectivele, tavanele casetate ale acelor palate-n ruină, poporul de statui îngălbenite sub un cer de furtună. îşi amintea apoi drumul îngrozitor prin labirintul subteran şi fantasticul rîu vertical de spermă şi lumină din centrul marii caverne. Mica negresă martirizată, popoarele de estropiaţi, fluturii. Apoi Bucureştiul (iar între cele două oraşe - noapte, perete plin, inexistenţă, cecitate corticală: la Bucureşti fusese Cedric, saxofonistul şi bateristul jazz-bandurilor din micile localuri, fără să ştie cum ajunsese acolo, avînd în ţeastă, în loc de creier, doar orbitorul New Orleans al tinereţii lui), tandreţea şi langoarea nopţilor de vară, mireasma de tei
363
înfloriţi, plimbările cu trăsura la şosea, Vasilica, Maria. Urma o nouă fractură în timp, după care se ivea şi Tîntava, satul dintre duzi, casa părintească a surorilor, lampa cu sticlă şi oglinjoară din perete, la sîmburele de lumină al căreia ieşeau din beznă doar icoanele de pe pereţi, ţuica şi nucile de pe masă, ochii rotunzi ai celor două tinere femei. Iar acum, trecut de cincizeci de ani - căci modelatorul vieţii lui, atît de frugal, de exact, de parcimonios în episoade şi secvenţe (totul funcţional, nici un ornament, fiecare rotiţă dinţată rotindu-se-n axul ei de rubin şi-mbucîndu-se cu altă rotiţă, ce la rîndul ei declanşează un mecanism cu clichet, tot angrenajul primind energie de la arcu-şorul rotit în spirală ca o trompă de fluture) nu se-ndurase să nu-i introducă în codul genetic gena textuală a-mbătrînirii, cronologia care fărîmiţează şi preface-n pulbere pînă şi cel mai robust mecanism - Cedric avea senzaţia că se născuse din nou în momentul în care, cu o oră în urmă, se scobea plictisit în dinţi, sprijinit de stîlpul din dreptul restaurantului „Leeuw“. între Tîntava şi Amsterdam se întindea un no man’s land, spaţiu gol şi totuşi de-o importanţă uriaşă, asemenea celor cîţiva microni dintre sinapsa unei dendrite şi pielea străvezie a neuronului de care ea se lipeşte fără ca, de fapt, să-l atingă, şi unde neuroteransmiţătorii deschid şi închid porii prin care curge informaţia, care e viaţa. Era acum călăuză. Continuînd să fredoneze, îl privea pe cel ce devenise între timp cu totul uman, şi deodată ştiu că prietenul său se numea Maarten. Mai află că se cunoşteau de vreo patru luni, de pe vremea cînd Cedric lucra la o hală de peşte, cărînd cu transportorul cod îngheţat, în blocuri aproape paralelipipedice de capete, ochi, solzi, burţi sidefii şi miros proaspăt şi dulceag de peşte marin. în fiecare dimineaţă se minuna cît de asemănătoare era mireasma aceea cu cea de care avea parte în pat, căci aşa mirosea şi vulva rasa cu grijă, cu labii aproape negre la capete, a femeii cu care trăia, o roşcată din poldere ce avea pasiunea florilor la fereastră şi-a supei de mazăre cu cîrnăciori, pe care-o mînca zilnic dintr-o mare cană smălţuită. Trăiau pe-atunci într-o căsuţă de la marginea oraşului, prin a cărei uşă deschisă se zărea mereu o fîşie de pictură olandeză: un cer nesfîrşit de înalt, cu nori mari şi luminoşi, un pămînt neted şi jos, de iarbă suflată de vînt, împărţit în mari

364
carouri de canalele de irigaţie şi presărat cu vaci minuscule-n depărtare. Fireşte, mori de vînt, bătrîne şi primitive ca nişte rîşniţe cu care nu mai sfărîmă nimeni piperul, dar care stau încă, decorative, pe poliţe.
   Străinul trebuie să fi auzit de departe ţipetele de plăcere ale lui Liesbeth şi grohăitul adînc al negrului pe cînd cei doi aveau, ca de obicei, un orgasm pustiitor împreună, privindu-se-n ochi fără milă. Trebuie să fi aşteptat cuviincios vreun sfert de ceas în faţa căsuţei cu geamurile-ncărcate de flori, dîndu-le celor doi timp să se dezmeticească şi să se-mbrace. Trebuie să fi ciocănit apoi în uşa dată larg de perete, prin care se zărea, în interior de data aceasta, tot un tablou olandez: un hol alb, o altă uşă deschisă, dînd într-o odaie cu mobilă veche şi afumată, un can-delabru-n tavanul de bîrne, o fereastră cu vitraliu. Cîteva fiare de călcat din fontă, cu capac zăvorit şi mîner de lemn, aşezate pe un raft cafeniu. Neprimind nici un răspuns, tînărul intrase cu paşi şovăitori. I se păru că străbate un număr nesfîrşit de camere, fiecare aşezată cu cîteva trepte mai sus sau mai jos decît cea dinainte. Trecu prin bucătării cu tigăi de aramă pe pereţi, prin dormitoare cu paturi masive, carpete lascive şi oglinzi colorate delicat în roz şi indigo, pe lîngă debarale cu biciclete demontate, grele, din cele care se foloseau în timpul războiului. Se rătăci în casa aceea pustie, reintră de mai multe ori în aceeaşi încăpere, ca să se trezească brusc în faţa unui pat răvăşit, în cearceafurile căruia zăceau încă pe spate, cu ochii goi şi limpezi privind în tavan, cei doi amanţi, roşcata desfăcută toată, cu un firişor de gelatină tulbure scurgîndu-i-se din cea mai minunată floare de carne pe care ochii unui bărbat o văzuseră vreodată, iar negrul cu sexul umed, de zmoală, atîrnîndu-i flasc şi cu o mînă aşezată, în semn de posesiune mai înaltă, pe pîntecul femeii.
   Trebui să se-apropie, să-şi împingă imaginea în cîmpul lor vizual, să li se reflecte în ochii goi de viaţă şi să facă să trozneas-că podeaua sub paşii lui pentru ca amanţii să-şi dea seama că nu mai sînt singuri. Liesbeth se ridicase atunci greoaie, făcînd cute adînci pe pîntece şi, zîmbindu-i vag intrusului, porni spre baie, masivă şi goală, cu degetele mîinii stîngi între picioare. Tînărul nu se putu stăpîni să nu privească după ea ca să-i vadă părul de un cărămiziu palid coborînd pînă la şalele asudate, sub
365
pielea cărora jucau perniţe de grăsime ademenitoare. Cedric scoase alene de sub pernă un pistol cu ţeava la fel de neagră ca şi pielea lui şi, înainte chiar de a se ridica el însuşi în capul oaselor, îl îndreptă încet către pieptul străinului. Liniştit, acesta aşeză pe pat, la picioarele lui Cedric, valijoara sa de comis-voiajor, lividă ca de os cranian, şi-i deschise cu un declic încuietorile de alamă. în interior, pe un pat de satin alb, într-o scobitură de aceeaşi formă cu a lui, se afla un pistol identic cu cel din mîna lui Cedric, din metal negru şi greu. Străinul îl apucă şi-l îndreptă şi el către negrul cel gol, care se ridicase în pat în genunchi, costeliv şi cu pubisul acoperit, la rădăcina sexului său vînos ca de cal, de peri cărunţi ca firele de păianjen. Ciudat, cei doi zîm-beau ca la un duel de carnaval, privindu-se-n ochi, totuşi, atît de fix, de parcă pupilele unuia ar fi trebuit să se potrivească în ale celuilalt cu precizia ştecherului care intră-n priză. Cu un gest al degetului gros, făcut de cei doi ca-n oglindă, dueliştii ridicară piedicile şi-ncremeniră astfel pentru un timp atît de lung, încît puteai auzi cum se dezagregă protonii în carnea densă a gloanţelor de plumb de pe ţeavă, cum galaxiile îşi încetează expansiunea şi, cu încetineala unui minutar de ceas, încep să se reapropie unele de altele, cum devin una singură, cum spaţiul dintre constelaţii dispare, cum dispare şi spaţiul dintre atomi, apoi dintre particulele elementare, cum dispare în cele din urmă şi entitatea imposibil de numit spaţiu, timp, materie, vis sau oricum altcumva dintre quarcuri. Apoi, cei doi apăsară în acelaşi timp pe trăgaci. Proiectilele de plumb se răsuciră-n şanţurile elicoidale ale ţevilor cu un scrîşnet de metal siluit, se-ncinseră la alb şi ieşiră rotindu-se maiestuos ca nişte planete semilichide. în aer, temperatura lor crescu pînă cînd plumbul deveni translucid ca un zgîrci. Evoluau unul spre altul lent şi simetric într-o lume de incomprehensibile forme încremenite. Nu avea cine să vadă culori, să perceapă mirosuri. Neutrinii nu miros a garoafă, cosinusurile nu sună ca un trianglu, curbele asimptotice nu au gust de scorţişoară. Rotindu-se-n jurul axei lor, gloanţele se apropiau unul de altul atrăgîndu-se chemotactic, făcînd schimb de particule virtuale, transmiţîndu-şi mereu unul altuia coordonatele, locul în spaţiu şi viteza, corectînd erorile din mers. Prin pieliţa lor exterioară se zărea celula fecundată evoluînd
366
într-un început de structură: morală, blastulă, gastrulă, apoi cele trei foiţe embrionare, canalul neuronal, un rudiment de coloană. Un cap mare şi străveziu, cu petele catifelate ale viitorilor ochi, răsucit către piept ca vîrful ferigilor în desfăşurare, un trap curbat ca o codiţă de animal. Muguri din care se dezvoltă membrele. Degete străveziu-roşietice la capătul mînu-ţelor. O inimă zvîcnind ca a mormolocilor prin membrana toracică. Doi embrioni crescînd încetişor, grăbind spre îmbrăţişare. Curînd, gloanţele fură faţă-n faţă, vîrf în vîrf, cu o precizie de microni. Fetuşii de carne şi plumb se roteau acum în sens invers, cu ţestele atingîndu-se într-un singur punct, la fon-tanelă. Şi deodată se turtiră una de alta, se contopiră una cu alta, împrăştiind în jur o aureolă de neuroni, o hartă radială a instinctelor şi dorinţelor, a topografiilor secrete şi-a zodiacurilor, plumb, sînge şi creier desfăcîndu-se ca o coadă de păun între cei doi ucigaşi zîmbitori. Plană şi verticală ca un disc de patefon, de sute de ori mai subţire, aureola crescu pe măsură ce embrionii pătrundeau mai mult unul în celălalt, alimentată de organe, ligamente şi membre, de glande şi oase mai fragede ca tulpinile de păpădie, pînă cînd se-ntinse ca un ecran lichid de la un perete al dormitorului la altul şi de la podea la tavan, sec-ţionînd policandral, braţul unui fotoliu de pluş decolorat, o ceaşcă de cafea şi farfurioara ei, gheridonul pe care era aşezată şi covorul indian de pe parchetul lustruit al odăii. Era acum un tablou bogat şi complicat, o alegorie nedesluşită, cu toate personajele - animale fabuloase, divinităţi şi eroi - în continuă mişcare şi metamorfoză, o titanomahie cerebrală, un puzzle în care fiecare piesă leşina de dragoste, de dor şi de nostalgie şi-şi făcea loc printre celelalte în căutarea celei cu care se putea-mpreuna, miliarde de forme şi culori curgătoare care, ca pe un disc optic în rotaţie, dădeau deodată o mare lumină albă, orbitoare, extatică. O gură vorbind deodată în toate limbile pămînteşti şi îngereşti. Un cap de leu cu coama de foc năucitor, arzînd cu o furie nebunească. Un răcnet galben de leu, un ţipăt sfîşietor de păian-jen. în cele din urmă miezul de plumb clocotit al apelor acestui ecran pe care se proiecta istoria universurilor, cisterna de lumină din miezul miezului minţii noastre, se epuiză, şi un vid perfect circular, cît un vîrf de ac mai întîi, apoi cît o monedă
367
şi-apoi cît o farfurioară se căscă în mijlocul lui, dilatîndu-se tot mai mult, lăsînd să se vadă prin el entităţi pe care o conştienţă le-ar identifica drept forme, texturi şi culori, iar o conştiinţă drept chipurile a doi oameni cu pistoale în mîini, îndreptate unul spre altul. Gaura din tabloul ce părea acum un himen zdrenţuit atinse aproape-n acelaşi timp pereţii, podeaua, tavanul, candelabrul, ceaşca, gheridonul şi covorul indian, lăsînd pe toate, în secţiune, o sîrmă subţire de plumb, vizibilă apoi mulţi ani de-atunci încolo.
   Cedric*şi Maarten aruncară pistoalele pe pat, negrul rosti prietenos : „Ai venit, în fine" şi se grăbi să-şi tragă pe el nişte ţoale. Maarten vru să-i vorbească, dar Cedric îl opri, îl luă de braţ şi merseră-n altă odaie, cu şemineu şi masă mare, ovală, în mijloc. Intră, pe altă uşă, şi Liesbeth, cu o tavă cu ceşti de cafea şi cu o frumoasă cafetieră de porţelan în mîini. Se aşeză la capătul mesei şi Maarten îşi începu povestea, destul de dezlînat la-nceput, pentru că nu se putea stăpîni să nu privească în decolteul femeii pe care o văzuse mai devreme goală, acoperită de sudoarea dragostei şi cu pubisul roşu lucitor ca liţa. Femeia era acum pieptănată cu grijă, poate de dragul oaspetelui, cu părul împletit la spate cu ajutorul unui mic instrument ce prindea şuviţele şi le trecea unele prin altele, iar în faţă, deasupra frunţii cărnoase şi înalte, cu un fel de corniţe arămii care, adunînd părul, îi lăsa descoperite urechile frumos înghiocate.
                 M aarten era născut intr-unui dintre sătucurile din poldere, cu case avînd pe pereţi plăci mari de faianţă pictată şi inele de fier, nu se ştie pentru ce folosinţă. îşi aducea aminte din copilărie - dar fusese oare adevărat ? să fii neer-landez însemna să trăieşti o viaţă-ntreagă în tablouri de gen sau în peisaje agasant de stereotipe şi chinuitor de frumoase - ierni grele, cu zăpezi cum nu mai cădeau acum şi care nămeţeau pe un zid al casei şi doar pe o singură parte a trunchiurilor de copaci. O înlănţuire de rîuri şi lacuri acoperite cu gheaţă verzuie, pline de patinatori în pantaloni roşii şi surtucuri galbene, care se roteau şi-naintau cu mîinile la spate pe sticla groasă, pe patine de lemn legate de gheată cu grosolane fîşii de piele. Micul Maar-ten, urmărit de cîinele lui, Frits, vioi şi negru, cu steluţe de zăpadă în blană, se alergau şi ei toată ziua, scoţînd aburi, propu-nîndu-şi mereu repere mai îndepărtate: hai pînă la salcia butucănoasă, cu nuielele îngroşate de gheaţă, de pe marginea iazului dinspre dig; acum să mergem pînă la moara de vînt, putredă, neagră de umezeală, cu aripile cu pînza găurită pe-alocuri, care, cînd se lăsa seara, se colorau într-un ciudat trandafiriu; şi ce-ar fi dac-am ajunge chiar pînă la corabia încrustată în gheaţă de dincolo de dig, din marele golf pe care cădea zi şi noapte, fîşîind, o măzăriche cenuşie ? Ultima ţintă nu era însă nici de nasul ieşit din fular, roşu de ger, al copilului, nici de cel negru şi umed al căţelului ce părea totdeauna că rîde. Era prea departe, mult prea departe. Trebuia să mergi pe patine două zile-nche-iate, trecînd pe lîngă biserici şi pîlcuri de case, pe sub nori din care soarele nu se ivea niciodată, dar a căror carne densă şi lumi-
369
noasă o puteai săruta doar dînd capul pe spate. Maarten fusese de zeci de ori, alături de ceilalţi copii, pînă la salcia ciotu-roasă ca un mare mutilat de război. Plecau din zori, după ce-şi beau cana de lapte înspumat, proaspăt muls. Mamele lor grase, cu feţe de bărbaţi, le mai înfăşurau o dată fularele-n jurul gî-turilor subţiri şi-apoi le dădeau drumul pe-afară, să patineze veseli pînă la prînz. Străbăteau zone de ceaţă şi zone de limpezime pînă ce li se arăta prin aerul întunecat salcia. Se aşezau pe gheaţă sub ea şi mîncau ce-şi luaseră-n traiste. Aruncau bucăţi din crengile ei cîinilor, care se-ncăierau pe ele, fiecare dornic să le aducă înapoi. Fumul norilor se-nvîrtoşea şi se destrăma pe cer, iar rafalele de zăpadă îi izbeau umed în obraz. Gheaţa nu se mai vedea cînd se-ntorceau la casele lor, asudaţi de efort, ca să se vîre noaptea sub imensele pilote de puf din camera de culcare. Puţini plecau mai departe spre moară, unde ajungeai în amurg şi de unde te întorceai acasă mult după miezul nopţii, lucru nu tocmai înfricoşător, căci zăpada întinsă pînă la orizont lumina aproape ca ziua. Dar acasă încasai atunci o bătaie bună şi erai trimis la culcare în staul, cu vitele, unde te perpeleai toată noaptea de frig şi obidă. Ce-ar fi fost să nu te-ntorci deloc în noaptea aceea!
   Nici un copil, niciodată, nu ajunsese pînă la corabia din marele golf de dincolo de dig. îi auziseră doar pe părinţi vorbind, cînd se adunau mai multe rubedenii în jurul mesei. Barcazul eşuat acolo dinainte de primul război era una dintre ultimele nave cu velatură, la care se adăugase mai tîrziu, e drept, şi o maşină cu aburi. Tocmai cazanul ei sărise-n aer, nu se ştie cum, pe ruta spre Rotterdam, ucigînd cîţiva marinari şi scufundînd nava pe jumătate în marea puţin adîncă. Celor care dăduseră tîrcoale epavei nu le mersese bine. Unii-şi rupseseră un picior pe drumul de-ntoarcere, alţii muriseră înainte de vreme. Nu era bine să te joci cu lucrurile astea. Maarten însă ar fi dat orice să vadă cu ochii lui corabia. Vorbi cu cîţiva prieteni, dar nici unul nu vru să meargă pînă acolo. „Şi unde-o să dormim peste noapte ?", întrebau cu jumătate de gură. „în moară." „Eşti nebun", îi spuneau, „Vrei s-o auzi noaptea pe femeie plîngînd ?" Toţi ştiau că nevasta morarului murise acolo, dînd naştere celui de-al optulea copil. Morarul îşi luase copiii şi plecaseră din acele locuri.
370
   Aşa că, în cele din urmă, băiatul se hotărî să meargă singur. Singur însemna cu Frits, de care Maarten era nedespărţit. Mai erau cîteva zile pînă la Sintaclaas cînd băiatul - să tot fi avut atunci vreo doisprezece ani - plecă de-acasă cu gîndul ca, fie ce-o fi, să ajungă pînă la corabie. O luă, păşind stîngaci pe patine, pe uliţă, prin spatele bisericii, depăşi prăvălia ce mirosea a cîrnaţi cu ghimber şi coborî spre iazu-ngheţat. Nu ninsese de două zile, şi gheaţa era limpede, de culoarea fisticului. Un rac mare şi negru era prins în gheaţă, chiar la mal, încurcat în ierburi de apă. Sacul din spinarea copilului atîrna mai greu ca de obicei, căci Maarten luase pîine, brînză şi cîrnat cu şorici pentru două zile. Se amestecă printre zecile de patinatori, îndrăgostiţi alunecînd împreună, ţărani bătrîni cărînd lemne, o fată cu patine strălucitoare de metal, semn că părinţii ei erau înstăriţi, şi mulţi, mulţi copii, de la ţînci care abia puteau merge-n picioare pînă la flăcăi ce trăgeau deja pe ascuns din pipă. Pe măsură ce, cu Frits zupăind după el şi lătrînd la ciori, băiatul se depărta de sat - depăşise iazul şi intra pe rîu, care dădea curînd în altă burtă de gheaţă verzuie - oamenii deveneau mai rari şi singurătatea mai vastă. Orizontul era foarte jos. Copacii ieşeau parcă de sub pămînt, ca şi rarele pîlcuri de acoperişuri, îşi auzea răsuflarea, îşi vedea picioarele în nădragi albaştri şi ghetele cu şireturi înşirate strîmb, vedea încleştat în gheaţă cîte un peşte îndoit, cu coada aproape atingîndu-i capul.
   Ajunse la salcie încă pe lumina lăptoasă dinainte de prînz. Se aşeză pe desagă, după ce scoase din ea toate cele trebuincioase pentru masă. împărţi tot cu Frits, pînă la ultima firimitură. Mestecînd, privea cerul nesfîrşit de înalt, mai înalt decît oriunde pe lume. Norii cei mai de jos lingeau gheaţa, ca nişte fumuri mereu destrămate de vînt. Cei de deasupra erau mai vîrtoşi şi păreau încremeniţi, dar dacă-i priveai multă vreme vedeai că şi ei sînt în schimbare continuă de forme şi luminozitate, şi micul Maarten se-ntrebă nu fără temei cum putea Dumnezeu, fără ştirea şi voinţa căruia nimic nu clintea pe pămînt, să controleze capricioasele şi contradictoriile mişcări ale norilor. Ce calcule fără sfîrşit trebuia să facă pentru a stabili în ce parte flutura fiecare fir blond din părul băiatului cînd bătea vîntul, ciufulindu-1. Cum putea şti (dar El ştia> pentru că El era
371
şi vîntul, şi norii, şi apele mereu învîrtejite) în ce parte o ia fiecare strop dintr-un rîu cînd bulboanele se umflă primăvara. Norii întunecaţi, de zăpadă, foindu-se pe cerul de zece ori mai înalt decît pămîntul, păreau a nu asculta de nici o lege. Se-nno-dau şi se deznodau, pur şi simplu, la-ntîmplare, închegîndu-se uneori, tot întîmplător, în chipuri şi peisaje, deformate apoi pînă la nemairecunoaştere şi închegate iar, în alte feţe şi alte privelişti. Nu era la fel şi cu lucrurile, mereu trecătoare, ale lumii noastre ? Nu se încheagă o casă din lemn adus din pădure, cărămidă făcută din lut ars, sticlă din nisip topit, fier scos din pămînt, nu străluceşte ea o vreme în mijlocul satului, adăpostind oameni tineri şi plini de sănătate ? Nu vede ea nunţi vesele şi botezuri, ca apoi să îmbătrînească o dată cu oamenii şi cu satul, să ajungă „casa cea veche", să fie părăsită şi apoi să se ruineze încet, ca să dispară iar în pămîntul din care s-a plămădit ? Nu a fost cîndva întemeiat pînă şi satul, pentru ca o dată să dispară şi el în ceaţă şi în uitare ? Copilul pipăi scoarţa neagră a sălciei, ce păstra ninsoare în fiecare crăpătură. Părea atît de tare, de veşnică, şi totuşi nu era decît o formă trecătoare. îşi închipuia fiinţe atît de iuţi şi de imateriale încît să poată trăi în lumea norilor, şi toţi să li se pară fermi şi neschimbători cum li se par oamenilor toate lucrurile care-i înconjoară. Fiinţele-ace-lea s-ar destrăma într-o clipă, dar acea clipă ar fi viaţa lor, lungă şi plină de fericire şi de necazuri. „Iar noi, noi cei de sub norii mereu curgători, le-am părea într-adevăr veşnici. Noi am fi zeii lor, în noi şi-ar găsi mîngîiere şi temei, la statornicia şi încremenirea noastră ar visa mereu, aşa cum pentru noi Domnul şi fiul său Jesus sînt două statui măreţe, neschimbătoare, aceleaşi mereu, în preajma cărora noi ne-nchegăm şi ne destrămăm ca norii." Da, curgerea şi schimbarea erau viaţa, statornicia şi-ncreme-nirea erau cu neputinţă în lumea noastră, fiind ele însuşirile ne-pămînteşti ale Dumnezeirii. Ajuns aici cu gîndurile, băiatul fu cuprins de un mare dor de eternitate. Minuscul sub cerul învolburat, se ridică în picioare şi rămase nemişcat timp de vreo jumătate de ceas, cu privirile îndreptate spre crucea bolţii, fără să clipească măcar din pleoape, fără să audă scheunatul neliniştit al cîinelui, cu faţa luminată şi-ntunecată de curgerea domoală a norilor.
372
    Întorcîndu-se în singurătatea ţiuitoare a iazului, îşi îmbrăţişa prietenul îmblănit şi mai privi o dată către salcie, care-şi plecase nuielele atît de mult, încît capetele le erau prinse în gheaţă. Cam la-nălţimea privirilor lui Maarten, în trunchiul copacului se deschidea o scorbură în formă de ochi, cu buze groase şi negre de lemn dezgolit. înainte de a pleca mai departe, copilul se-apropie şi aruncă o privire în scorbură. De undeva, din fundul ei, venea o lumină ce arunca reflexe apoase pe lemnul putred. Maarten îşi scoase mănuşile şi apucă bine marginea scorburii. Se trase-n sus ca să vadă mai bine de unde venea acea strălucire. Copacul era, pasă-mi-te, scobit pe dinăuntru, şi partea de jos se deschidea pe fundul eleşteului îngheţat. îşi scoase patinele şi se căţără pe butucul sălciei pînă ce ajunse să stea cu fundul pe marginea scorburii şi cu picioarele atîrnîndu-i în interior. încetişor, pe cînd Frits începuse să scîncească alarmat în zăpadă, îşi dădu drumul, sprijinindu-şi tălpile ghetelor pe lemnul fibros şi, după o coborîre de cîteva braţe, ca într-o fîntînă, se trezi atîrnînd deasupra unei săli fermecate. îşi dădu drumul şi căzu-n patru labe pe podeaua de gheaţă. Se ridică şi privi uluit în jur: pereţii fantasticei încăperi erau cu totul de gheaţă, şi prin ei se filtra lumina puternică a amiezii. în cristalul masiv erau încrustaţi peşti mari de apă dulce, cei mai lungi şi mai mustă-cioşi pe care copilul îi văzuse vreodată. Fratele său Gerrit, care se înecase cu două veri în urmă, era şi el acolo, plutind, cu părul f luturînd nemişcat, şi privindu-1 cu ochi goi, mari şi senini. Flai-nele lui destrămate erau pline de lintiţă şi de melci de rîu. Rădăcinile sălciei se răşchirau împrejur ca nişte vene întunecate, şi păreau că pulsează. De-afară se auzeau sunete estompate, o voce caldă spunea cuvinte neînţelese, dar însoţite de inflexiuni care-nsemnau linişte, ocrotire şi alinare. Gheaţa strălucea aşa cum în fundul minelor adînci strălucesc cristalele*, gemele. Cît de frumos era totul! Cît ar fi vrut să rămînă mereu în acea strălucire de aur topit! Ce mult, ce mult şi-ar fi dorit să viseze mereu, să trăiască numai cu pleoapele strîns lipite, cu globii oculari bătînd lent sub ele, ca nişte aripi ce ar vîsli într-un aer subţire şi dulce, deasupra unor mari oraşe necunoscute! Dar îşi aminti cît de repede se făcea iarna seară şi, după ce-şi luă adio de la Gerrit şi mai aruncă o privire în jur, urcă înapoi prin trun-
373
chiul sălciei şi, spre bucuria zgomotoasă a cîinelui, ieşi din scorbură, păstrînd pe haine, în păr şi-n gene, ca nişte pînze de păianjen, ceva din lumina de-acolo, de-atunci.
   Nu se-nserase încă, dar lumina era mai posomorită, învăluind priveliştea într-o mai adîncă melancolie. Stătea să ningă. Oricît ţi-ai fi rotit privirile împrejur, nu se zărea ţipenie de om. Maarten îşi legă patinele, îşi luă iar traista-n spinare şi lunecă mai departe pe gheaţa cenuşie. De foarte departe se auzeau bufnituri înăbuşite: cineva tăia lemne. Patină fără gînduri, cu clinele alergînd după el, cîteva ceasuri, simţind mai mult decît vă-zînd cum se întunecă tot mai tare. O clipă, norii se spărseseră şi raze groase, străvezii, ca nişte oblice coloane de purpură, cati-felaseră roz zăpada şi-nsîngeraseră gheaţa rîului şerpuitor. Dar apoi luminile se stinseseră şi aceeaşi tulbureală, virînd spre un cafeniu obosit, se-ntinse mai departe sub plafonul de nori. Se făcea tot mai frig. Gleznele începuseră să-l doară şi aerul îi rănea plămînii. Era vremea cînd tatăl lui se-ntorcea de la staţia de epurare a apei, şi în mod sigur întrebase de el. „Krijg de klere!a, mormăise, poate, auzind că fiul lui iar hoinărea aiurea. încă nu erau, însă, alarmaţi, şi nu aveau să fie pînă la căderea întunericului.
   între timp, băiatul începuse să crească. Crescuse şi înainte, clipă de clipă, înăbuşit şi neobservat, dar acum, la fiecare alunecare pe patina dreaptă, apoi pe cea stîngă, pantalonii-i deveneau parcă mai scurţi, lăsînd o bucată tot mai mare de gleznă descoperită şi roşie în aerul îngheţat. Hormonii de creştere, declanşaţi de pituitară, şi care pîn-atunci picuraseră leneşi în venele adormite ale copilului, izvorau acum ca nişte lacrimi din ochiul interior în care, homuncul trist, ne pîlpîie neputincios sufletul. Cîndva, acest ochi văzuse lumina. Se deschidea atunci, albastru, deasupra îmbinării sprîncenelor şi privea rotirea soarelui, a lunii şi-a stelelor prin ţeasta ce devenise-n acel loc străvezie, ca şi pielea care-o acoperea. Schimbările de lumină ale cerului maniac-depresiv modelau pe atunci forma sinilor, a boabelor de sudoare, ritmul de creştere-a oaselor şi mareele creierului. Rotunjeau miturile şi credinţele, generau copăceii sintaxei. Cîndva, însă, ochiul nostru din frunte trebuie să fi văzut ceva nebunesc, un foc neaşteptat şi obscen, un vînt orbitor, un
374
peisaj celest intolerabil. De-atunci s-a retras tot mai mult sub pleoapa groasă a encefalului, iar azi fosta floare a soarelui din fruntea noastră de fii ai luminii mai e doar un bob de mazăre atîrnînd în scrotul ei de os, înconjurat şi ocrotit de marele fluture sfenoid. Şi totuşi, bătrîn rege orb stăpîn pe hormoni şi pe vise, ochiul încrustat în craniul lui Maarten îl făcea acuma să crească. Băiatul luneca pe gheaţa verde lăsînd dîre tot mai lungi înapoi. Muşchii corpului îi deveneau mai puternici, spinarea i se lăţea, păr aspru şi uscat îi ţîşnea la subţiori şi între picioare. Ouăle lui cît cele de porumbel creşteau acum în volum şi-nce-peau să producă peştişorii de aur. Erau ca două aripi încă nedesfăcute de-o parte şi de alta a viermelui ce se lungea şi el. Acum pielea băiatului ieşise la iveală nu doar la-ncheieturi şi la glezne, ci şi-n jurul mijlocului, ca o curea înroşită între cămaşa smulsă deodată din pantaloni şi sfoara cu care aceştia erau legaţi. Cea mai tristă şi mai disperată schimbare se zărea totuşi pe faţa băiatului: dulcea visătorie din ochii lui, curbura de fetiţă-a obrazului, buzele drăgălaşe, mereu desfăcute, cu pieliţa crăpată de vînt, toate dispăruseră cu încetul. Stînca facială crescuse şi se remodelase, arcadele deveniseră proeminente, fălcile tari, bărbia agresivă şi voluntară. Era ca şi cînd marea strălucire a visului s-ar fi retras de pe plaja feţei sale, şi refluxul, indus de luna plină a pituitarei, ar fi lăsat teren aspru, pietros şi plin de scoici sfărîmate unde odată nu fusese decît golful dulce al chipului de copil. Chiar şi părul i se întunecase, crescuse şi se-ncîlcise, şi flutura acum în urma lui în lumea cea singură şi vastă a iernii. Bruma răsuflării îi împodobea cu firişoarele ei albe, ramificate delicat, ţepii moi ai mustăţii şi-ai bărbii aurii, abia mijite.
   Acum, în seara adîncă, patina pe-ncîlcitura de rîuri şi iazuri un bărbat tînăr, încă subţire, care nu mai păstra din Maarten cel de la salcie decît cîteva amintiri tatuate pe pieliţa groasă ce-i învelea encefalul. Acum gîndea altfel, răsufla altfel, vedea altfel culorile, aştepta altceva de la marea călătorie. Nici nu-şi dădea seama de cînd începuse să ningă, cu fulgi ce păreau întunecaţi pe cerul lăptos. Ninsoarea îngustase deodată lumea, copacii din zare nu se mai vedeau, chemările ciorilor veneau de nicăieri. Gheaţa se acoperi repede, încît o sferă albă şi pufoasă rămase din spaţiul altădată atît de vast. Maarten înţelese
375
că ar fi putut trece pe lîngă moară. Lumina scădea tot mai mult, deşi zăpada se străduia s-o răsfrîngă cu totul. Avu totuşi noroc: ceaţa se coloră-ntr-un loc de o pulbere cafenie, şi braţele morii se iviră fantomatic, tot mai bine conturate, în faţa lui. Abia cînd se aşeză, gîfîind, pe treptele ei, privindu-şi cu mirare degetele de la picioare, degerate, cum ieşiseră prin încălţările sparte, îşi dădu seama că Frits nu mai era. Un val de spaimă îl copleşi. Nu-şi mai amintea cînd îl auzise lătrînd ultima dată. îl strigă, ridicîndu-se-n picioare, cu o voce care-1 sperie şi mai mult. Nu era vocea lui. Patină cîteva sute de paşi înapoi, strigînd mereu, dar clinele nu era de găsit. Cum frigul devenise chinuitor, Maar-ten trebui să şe întoarcă, îndurerat, la adăpostul morii.
   Trunchiul ei de cărămidă-nnegrită de vreme i se păru adolescentului mai masiv ca oricînd. Avea forma strunjită a unei ture de şah, şi nici o fereastră nu se zărea pe curbura ei înzăpezită. Aripile uriaşe, cu pînze fluturînd sparte, pline de nea pufoasă şi roză-n înserare, erau înţepenite pentru totdeauna. Tînărul îngheţat ocoli moara, găsi uşa blocată de gheaţă şi se chinui multă vreme să o dea la o parte. Intră în cele din urmă-n marea penumbră. Era atît de-ntuneric în moară, că dreptunghiul uşii deschise se zărea dinăuntru ca o intensă lumină albă, în ciuda înserării adînci. Cînd trase uşa după el, bezna deveni desăvîrşită.
   Maarten scăpără un amnar şi aprinse fitilul lămpii cu spirt pe care o luase cu el în desagă. Lumina tremurătoare dezvălui, parcă, un interior de orologiu. Roţi dinţate cioplite-n lemn, mai mari decît el, îşi îmbinau dinţii grosolan şi precis. Axurile lor erau bîrne masive, ferecate-n fier ruginit. O scăriţă de lemn, ce părea şi ea, la prima vedere, parte din mecanism, ducea la etaj, oprindu-se-n tavan, unde se zărea-n scînduri tăietura unui capac. Maarten sui, cu lampa-n mînă, împinse capacul şi se găsi-ntr-o odaie neînchipuit de înaltă. Pereţii ei rotunzi suiau,"desigur, pînă sub acoperişul ascuţit, de şindrilă, al morii. Pe podeaua de lemn lustruit, dat cu ceară, erau mobile neaşteptat de luxoase: un pat cu baldachin, aşternut cu cea mai proaspătă şi mai apre-tată olandă, două noptiere lăcuite, cu sertarele armonios curbate şi-ncrustate cu sidef, un mare bufet cu vitrină, plin de cristaluri şi-o măsuţă de toaletă încărcată cu farduri, rujuri şi pomezi, răsfrînte într-o mare oglindă cu două aripi laterale, puţin aduse
376
în faţă. Şi, prins de tavan cu o tijă nesfîrşit de lungă, un mare candelabru atîrna, cu braţele curbe şi răşchirate, peste întrea-ga-ncăpere. Maarten găsi, pe un perete, comutatorul şi candelabrul se-aprinse, răspîndind în spaţiul conic o lumină trandafirie. Aici era cald, înăbuşitor de cald. Gheaţa din păr se prefăcu-n apă şi începu să-i curgă tînărului pe gît şi pe ceafă. Se simţea ciudat în odaia aceea fără ferestre, nici măcar oblonite. Prin două fante dreptunghiulare-n podea, observă el destul de tîr-ziu, intra-n încăpere o curea de transmisie din piele bătucită, care suia de-a lungul peretelui şi se cupla tocmai în vîrf cu un ax rotund, desigur axul aripilor de-afară.
   Maarten dădu ocol încăperii. Mobilele furniruite acaju, ca nişte viori, îl intimidau, cu picioarele lor curbe, cu încrustaţii-le şi intarsiile lor. Cristalul bufetului era prea lustruit, oglinda prea pură, de parcă nici un fir de praf n-ar fi pătruns vreodată aici. Pe pat parcă n-ar fi dormit niciodată vreo fiinţă omenească. Dar mai ales era tăcerea, totală, de neînchipuit, în care paşii lui pe podea, răsuflarea lui şi topirea ultimilor fulgi de zăpadă în barba lui aurie făceau un zgomot de sfîrşit de lume. Zdrenţe descusute şi ude din hăinuţele lui de copil abia i se mai ţineau de trup, sparte de muşchii reliefaţi ai umerilor. Le smulse cu silă de pe el şi rămase gol sub marele candelabru. Abia atunci se privi în oglindă.
   Odaia răsfrîntă-n cristalul ei era identică şi totuşi complet diferită de prima, pentru că-n mijlocul ei, privind uimită spre Maarten, stătea o tulburătoare fată goală, avînd ochii lui, buzele lui, un anumit fel al lui de a-şi purta capul şi umerii, o aluniţă a lui, pe care el o avea în dreapta buricului iar ea în stînga. Mai micuţă de statură, graţioasă, cu pieptul împodobit de sîni grei, trăgînd spre înafară, cu şolduri late şi pulpe rotunde şi sexul abia vizibil: două pliuri în mijlocul unui triunghi auriu, fata era pe jumătate înfăşurată în bucle luminoase şi afinate. Era Maarten, dar straniu modificat, căci fiinţa cea oglindită avea inima-n dreapta şi ficatul în stînga, aminoacizii ei aveau molecula dex-trogiră, mintea ei percepea spaţiul, texturile, volumul psiho-afec-tiv al obiectelor cu emisfera stîngă a creierului şi gîndea logic, secvenţial cu cea dreaptă, dar mai ales trăia, simţea şi iubea cu trupul ei de femeie ceea ce Maarten trăia, simţea şi iubea cu un
377
trup de bărbat, căci toţi avem în noi geamănul virtual ce ne priveşte uimit de dincolo de oglinda scînteietoare a sexului, ce arde ca soarele, luna şi stelele în miezul minţii noastre.
   Maarten dormise în noaptea aceea cu prima lui iubită în braţe, îi muşcase adînc buzele, îi frămîntase cu voluptate disperată sinii şi fesele, îi pătrunsese cu bara lui de came, prima dată-ntă-rită, vaginul musculos şi fierbinte, privind-o mereu în ochi pînă cînd, încă ochi în ochi, identici şi totuşi atît de diferiţi, ţipaseră amîndoi deodată înteţindu-şi convulsiile, zdrobindu-şi oasele, distrugîndu-şi minţile, înconjuraţi de aurul lichid ce se vărsa din amîndoi, din lumina de anihilare a lumii şi de geneză a altor lumi a ţipătului lor în care infernul şi paradisul deveneau una. Cînd tînărul bărbat se trezi, cea care-1 primise în pîntecul şi-n ochii ei noaptea întreagă era din nou în oglindă şi-i zîmbea fără regrete, doar cu o ciudată, fericită nostalgie. Maartena ? Mar-tina ? Se ridică din pat şi, o dată cu fata, se apropie de oglindă, întinse mîna, şi degetul lui arătător de la dreapta atinse degetul ei arătător de la mîna stîngă. între degete rămase totuşi un infim spaţiu gol, în care zburau fotonii, aşa cum şi-ntre sexele lor, oricît de strîns îmbinate, rămînea destul loc pentru fluxul dumnezeieştilor mormoloci. Nici neuronii noştri nu se lipesc niciodată unii de alţii în perversul şi imposibilul joc din bucăţele al lumii.
   Cureaua de transmisie se pusese, huruind, în mişcare, intrînd prin una din fante şi ieşind prin cealaltă, semn că se stîrnise vîn-tul şi că bătrîna moară-şi dezmorţea aripile. Maarten nu se mai simţea la largul său dezbrăcat, în aerul ce încă mai mirosea, ca finul cosit, a dragoste. Se-nvîrti prin odaie pînă găsi într-un dulap nişte haine cam vechi şi destul de curios croite, dar care, de bine, de rău, i se potriveau. Coborî, astfel îmbrăcat, prin chepengul din podea şi se găsi în miezul orologiului de l£mn, care se pusese-n mişcare şi scîrţîia din toate piesele lui grosolane.
   Afară cerul se limpezise şi-şi înălţa incredibil de sus bolta de safir. Dimineaţa-ngheţată se-ntindea transparentă pînă în cele mai vaste depărtări, incendiată de soarele ce se năştea dintr-un crîng înzăpezit. Cu vîntul de lumină bătîndu-i în faţă, bărbatul încremeni momente bune, strîngînd ochii şi simţind cum prin corpul lui mai compact ca oricînd curgea o energie albas-
378
tră. Era acum un obiect din cosmos, o vertebră a animalului temporal ce avea numele şi ochii săi. Părul şi hainele îi fluturau portocalii în vîntul solar, ce flutura şi alungea la fel cîm-pul magnetic terestru. Maarten era acum în centrul lumii şi lumea era întreagă, ca un embrion de diamant, în inima lui. O porni la drum, patinînd pe gheaţa verde, uşor asudată de soarele orbitor, încercînd să desluşească o cale peste reţeaua de rîuri şi iazuri întreţesute ce i se întindea înainte. Trecu iar pe lîngă sate troienite, prin cîrduri de patinatori, prin mari ţări de singurătate, mereu cu soarele-n spate şi cu o lungă umbră purpurie-nainte, ca minutarul ceasornicului în care vieţuia. Sub gheaţă desluşea uneori clădiri scufundate, zgîriind aproape, cu giruetele de pe turle şi foişoare, suprafaţa, căci bărbatul deja se afla în ţinutul care fusese, de milenii, locuit pe rînd de scrumbii şi de oameni. Trăim în lumi suprapuse, îşi zise Maarten, fiecare sub gheaţa dură a celei de deasupra, fiecare zărind sub picioare o alta, scufundată de mult. Sîntem cerurile lumii de sub noi şi blestematul adînc al fericitei împărăţii de deasupra. Jumătatea de sus a trupului nostru este divină şi se scaldă-n lumina de cuarţ a ogivei în care-am fost pe veci aşezaţi, iar jumătatea de jos primeş-te-ntre pulpe şi fese demonica, ruşinoasa flacără a infernului. Dar creierul nostru, în ţeasta lui de os palid, este identic cu ouăle, în scrotul lor moale, al celor de sus, iar cele două emisfere cu care gîndesc cei de sub noi sînt identice boaşelor noastre. Cît de miraculos trebuie să fie creierul celor de sus, cît de josnice ouăle celor de jos! Şi totuşi primul este aidoma ţestei de piele păroasă dintre picioarele celor de şi mai sus, iar cele din urmă sînt slăvitele minţi ale celor de şi mai jos. Iar undeva, în succesiunea aceasta nesfîrşită, în stratificările geologice de spaţiu şi timp, creier şi sex, emisfere cerebrale şi testicule, paradis şi infern, undeva în apexul tot mai limpezit al lumilor suprapuse trebuie să fie o minte ce nu mai poate fi sex pentru nimeni, căci e-n acelaşi timp gîndire şi procreare, iar gîndurile ei sînt spermă de lumină în care înoată îngeri. Şi undeva, în adîncul adîn-cului, va fi un sex absolut, testicule cu cortex cerebral, hipota-lamus şi amigdală, sperma sa groasă, de plumb topit purtînd demoni înaripaţi care gîndesc şi, gîndind, distrug carnea fragedă a fiinţei. Sîntem o succesiune de gîndire şi procreare, gîndirea
379
noastră fiind zămislită de cea de deasupra şi zămislind-o pe cea de dedesubt. Permanent, ca o suveică, mintea noastră ne naşte sexul, avînd în ea modelul sexului nostru, pe cînd sexul, ce are-n substanţa lui o fărîmă de creier, încearcă mereu, disperat şi nostalgic, să plămădească o altă minte care să-l poată naşte, şi tot astfel la nesfîrşit...
    Deodată, cam pe cînd soarele, ajuns în crucea bolţii, aboli umbrele şi tot peisajul deveni conceptual şi spectral, şerpuitorul traseu de gheaţă se deschise într-o întindere transparentă fără sfîrşit, unde gheaţa se curba după curbura planetei. Era marele golf de dincolo de dig. Acum Maarten, ce patina tot mai greu şi mai gîfîit, de parcă treptat l-ar fi-ncărcat anii şi metehnele, era doar un punct de substanţă organică pe suprafaţa calotei strălucitoare. De-aici nu mai ştia încotro să se-ndrepte. Straiele de pe el se zdrenţuiseră şi miroseau greu. Statura i se-ncovoiase de parcă ar fi atras-o din ce în ce mai puternic pămîntul. Fuioare de barbă cenuşie îi fluturau acum în cîmpul vizual, şi fire lungi din sprîncene îi stînjeneau vederea. Soarele ardea tare şi emisfera de gheaţă începu să asude. Stratul se făcea mereu mai subţire, iar sub el peştii dezgheţaţi înotau iar, arătîndu-şi spinările-ntu-necate. Pe fundul îndepărtat al golfului strălucea o lumină. Maarten se opri în mijlocul imensităţii de gheaţă. Picioarele-i tremurau. Se aşeză direct pe sticla fragilă şi scoase din desagă o coajă mucegăită de pîine şi puţină brînză pietrificată. Nu le putu mînca. Timpul şuierase mînios pe deasupra lui. Se privi în oglinda gheţii: un chip bătrîn, înconjurat de păr cărunt. Se lungi în băltoaca de apă, aşteptînd să moară. Gheaţa troznea-n toate părţile: pe alocuri ajunsese subţire ca unghia. Departe, din aisberguri, faleze-ntregi se prăbuşeau în mare.
    Din adînc se ridică atunci o uriaşă corabie. O corabie putredă, cu lemnul încrustat de scoici şi răgălii, cu cîrligele'şi scoabele pufoase de rugină, cu clopotul de cart mîncat de cocleală. Pe catarge, pînze neere şi flamuri negre, umflate de bancurile sclipitoare de peşti. In odăile de sub punte, leşuri de marinari ciugulite de crabi, cu madrepori crescuţi ca nişte coarne din cranii. în cale, crini de mare amestecaţi cu mormane de aur, de bijuterii şi de perle, comori nemairîvnite de nimeni. Catargele străpunseră primele gheaţa, spărgînd-o şi risipind-o în mari
380
plăci ascuţite ca lamele, ce-şi sclipeau o clipă poligoanele-n aer, ca să se spargă apoi departe, cristalin, pe podeaua de gheaţă încă întreagă. Se ridicară tot mai sus în văzduh, iar marile prelate negre se uscară instantaneu, răspîndind nu doar miros insuportabil de putreziciune, ci şi cristale de sare risipindu-se ca o chiciură împrejur şi zeci, sute de animale necunoscute ale abisului, monştri ce răsuflau greu, dîndu-şi duhul pe gheaţă. Puntea de sus sparse şi ea suprafaţa de cuarţ, lăsînd tone de apă să se scurgă de pe bocaport, apoi se ivi puntea cea mare, ridicîndu-1 cu ea, în mijlocul ei, pe Maarten, ai cărui ochi înceţoşaţi priveau totul fără mirare, cu doar o nesecată dorinţă de moarte. Marele galion atinse linia de plutire, se lăsă pe o parte dar nu se scufundă, apoi se redresă şi rămase nemişcat, cu ţăndări de gheaţă-n jur, în mijlocul pustietăţii. Un inel de apă de o nespusă puritate azurie-1 înconjura, inel care, către înserare, se lărgi tot mai mult, schimbîndu-şi culoarea în aur şi-apoi în purpură.
   Moşneagul se ridică în capul oaselor, îşi desfăcu cu greu ghetele cu patine de lemn şi, în picioarele goale, roşii de ger, înain-tă, pe scîndurile moi ca pluta, pînă la prova. Se prinse cu mîinile de balustrada bompresului şi-ncremeni şi el cu faţa către apus. Lumina portocalie a serii, ce incendia norii şi valurile, i se prindea-n încreţiturile feţei, îi dubla cu umbră perii din barbă şi-i pătrundea, ca un lichid limpede, printre pleoape, umplîn-du-i ţeasta. Din ţeastă, ambra-nserării îi cobora în coloană, ca-n-tr-o conductă a unui vechi castel de apă, şi de-acolo se-mpăr-ţea în ţevile nervilor cranieni, ai celor intercostali, ai celor ce coborau către obositele sale organe, către pielea sa veştejită. Bă-trînul deveni o statuie dăltuită în piatra străvezie-a amurgului.
   Acum gheaţa se topise cu totul, pînă la marginea lumii, şi valurile imprevizibile şi imposibil de descris agitau uşor gelatina groasă a mării. Generaţii de topologi s-ar fi stins înainte să poată prinde-n formulele lor fie şi un metru pătrat de apă haotică, fie şi pentru doar o secundă de transformare. Perechi de fotoni în mişcare cicloidală, cu spirele aflate exact la acea distanţă care ne face să vedem şi să gîndim „purpură", loveau sub incidenţe diverse prismele moi de apă. Ce demon ar fi putut prevedea unde vor fi ele-n clipa următoare ? Unde va fi-n clipa următoare universul ? Soarele, devenit deodată concret ca un
381
fruct, atinse cu buza lui buza mării. Atunci, în spatele corăbiei apărură primele stele. Vîntul luminii lor îngheţate bătea în pîn-zele negre, începînd să le umfle uşor, aşa cum se umflă pîntecul femeilor cînd suflă în el duhul facerii, ce le poartă pe toate, ca pe mii de corăbii pe-o mare nocturnă, către insulele fericite ale maternităţii. Marea crimă a asfinţitului, aceeaşi de la-nceputu-rile lumii, se săvîrşi, şi peste ape se aşternu înnoptarea. Milioane de stele, arzînd în culori neaşteptate, îşi împinseră acele hipodermice în pielea de vînt a lumii noastre. Vîrtejuri de lumină ţîşniră din ele, amestecîndu-se cu valurile şi formînd împreună o emulsie aurie. Pe emisfera de ape negre şi scînteieri, împinsă de suflul stelar, corabia începu să înainteze, cu pînzele umflate şi flamurile fluturînd lent, ca aripile marilor şi tăcutelor molii de noapte. Acum moşneagul, reflectînd în globii ochilor ultimii stropi de sînge ai bolţii, nu mai era decît o figură alegorică sculptată la prova corăbiei.
   Nava plutea mereu către apus, avînd deasupra constelaţii cu stelele unite prin linii punctate, ca să iasă la iveală desenul lor ascuns şi înşelător. Cum de nu se frîngea bolta de cristal de greutatea atîtor necuprinderi de stele ? Făina stelară era risipită neregulat, formînd pe alocuri grămăjoare şi pete, alteori fiind rară de puteai pune degetul între firimiturile ei. Acum faţa moale a mării nu se mai clătina, şi fiecare stea îşi află geamăna virtua-lă-n oglinda ei. Stînca gălbuie ce se ivi, după veacuri de călătorie, din mijlocul apelor îşi prelungea şi ea imaginea-n adînc. Era un stei îngheţat care se dovedi, cînd minuscula navă se-apro-pie de piciorul ei, de o măreţie copleşitoare. Numai grota săpată la baza ei, neînsemnată faţă de înălţimea acelei măsele gigantice răsărite din mare, ar fi lăsat să treacă şi o corabie cu catargele de două ori mai înalte decît a celei care intra acum în marea umbră a stîncii. Luminată de stele, lăsînd o dîră sclipitoare în urmă, nava pătrunse în grotă cum ar păşi un copilaş de un an prin portalul unei mari catedrale. Maarten văzu bolţi nemăsurate, luminate palid de apa ce mai păstra lucire de stele. Altoreliefurile săpate în ele îi părură sculptate pe dinăuntru în pereţii propriei lui bolţi craniene. Naviga oare, ca un homuncul, în spaţiul magic al propriei minţi ? Dar sălile carstice se multiplicară, şi apa cobora acum în adînc, devenind un torent strecu-
382
rîndu-se încă leneş printre pereţii tatuaţi cu scene din cine ştie ce carte sfîntă. Femei şi bărbaţi, de o sută de ori mai înalţi decît pămîntenii, purtau cu toţii stigmatele unor vicii care-i desfigurau. Ură, luxurie şi voluptate bestială, bucuria incestului şi a torturii. Sub arbori necunoscuţi, feline trîntite pe-o parte îşi iveau labele musculoase, pîntecele umflate. Cameleoni uriaşi înşfăcau căprioare cu limba. Coleoptere cît bivolii răpeau vitele, zdrobindu-le oasele în mandibule. Toate se reflectau livid în ochii lui Maarten, bile de cristal greu între pleoape uscate ca pergamentul.
   Pereţii se-apropiau treptat, drumul şerpuit se făcea tot mai îngust, corabia, înclinîndu-se uşor, mai lingea cu flamurile din vîrful catargelor stîncile de ivoriu. Crabi uriaşi, în întregime transparenţi, prin coaja cărora li se vedea inima pulsînd şi hrana din intestine, scoteau uneori din apa cea neagră cîte-un tragic braţ descărnat. Caracatiţe se lipeau de scîndurile de la pupa, rupînd cu ventuzele bucăţi de lemn putred. Pe pereţii umezi ai grotei foiau insecte oarbe. Acum şuvoiul era mai rapid şi panta către străfund mai abruptă.
   Curînd, defileul se deschise într-o melancolică şi vastă mare interioară. Aici toată lumina venea de la ovarul gigantic al morţii, soare negru plutind în centrul unui gol uriaş şi-nconjurat de-o coroană de radiaţii. De-această planetă tăcută se apropia încet nava, pînă cînd suprafaţa cea neagră ca fonta, ivind prin crăpături metal incandescent, umplu tot cîmpul vizual. Şi deodată Maarten văzu în preajma corăbiei sale mii de alte corăbii flutu-rînd flamuri negre, grăbind toate, ca atrase de-o forţă copleşitoare, către soarele carnivor. Grăbeau toate, din toate părţile, ca fluturii-n jurul becurilor din curţi, noaptea, cu pînzele umflate şi cu pîntecele abia mai atingînd sticla mării. La prova lor, încremeniţi ca sculptaţi în lemnul străvechi, cîte un singur călător, bătrîn ca lumea, privea cu ochi largi înainte. Intrînd în coroana de flacără neagră fluturînd furios în jurul sferei de-o infinită curbură, pînzele navelor luau foc, flamurile se consumau în vîlvătăi, părul şi barba, cărunte şi incendiate acum, ale celor chemaţi le luminau straniu feţele şi pieptul. Hainele deveneau cenuşă incandescentă, abia întinate, ca nişte petale de mac, pe trupuri. Curînd se scuturau şi se risipeau peste ape, lăsînd
383
trupuri scheletice, acoperite de-o piele cenuşie, să lucească fără să se consume în flăcări. Pe craniile acum pleşuve aveau toţi tatuate mandale stranii, semănînd cu florile şi cu păianjenii, nici una asemănătoare cu alta. Lemnul umed şi plin de sare al galioanelor, ce se ridicaseră deasupra apelor şi pluteau acum ca o flotilă aeriană spre imensul ovar, rezistă multă vreme văpăilor, încrustat cum era cu sideful a milioane de scoici. Abia cînd se zdrobiră, într-un naufragiu cumplit, general, de suprafaţa de cocs a planetei, catargele arseră ca beţele de chibrit şi pîntecele smolite ale corăbiilor rămaseră lipite, fumegînd un fum gros ca de sulf, de minereul încins.
   Atunci abia călătorii păşiră pe ţărmul temut, înaintînd printre ruine şi fumuri. Mii şi zeci de mii de fiinţe spectrale, mii şi zeci de mii de cranii subţiri ca o coajă de ou se adunară într-o falangă strînsă şi dezolată. Acum se văzu că-ntre ei erau şi femei, cu pielea sînilor atîrnînd ca nişte pungi dezumflate, cu oasele şoldurilor dezvelite ca două aripi de ghips. Se clătinau cu toţii acum în vîntul nenorocirii ca nişte paie uscate, cu măciulii ca de mac în vîrf. Roadele erau coapte şi venise vremea de secerat. Şi se-arătară curînd, harnici, secerătorii: candizi şi blonzi, cîrlionţaţi, cu aureole în jurul chipurilor ca de copii, cu largi robe-ncreţite şi aripi ca de lăstun. Intrară-n lanul ce le venea pîn-la piept şi începură masacrul. Cu secerele lor dinţate de diamant spărgeau ţestele ovoidale, lăsînd să se-nalţe în vîntul cel negru creierele urmate de măduva şirei spinării, ce porneau şerpuind mai departe, spermii de lumină şi aer, spre pîntecul moale al globului. Trupurile numai piele şi os se dezmembrau apoi, şi o vale a oaselor rămase după secerători în ravinele de foc şi de zgură. Flotila de creiere, zbătîndu-se-n susul curentului ca somonii în drumul lor spre izvoare, trecu peste iaduri ce vomau foc şi bale din boturi pline de colţi şi de penitenţi, peste vulcani ridicîndu-şi limbile de şerpi în văzduhuri, peste mări de sulf topit şi rîuri de colastră, peste zgomote de fracturi şi urlete de jupuire de viu. Maarten era acum o parte din urletul galben al luminii eterne, cu neputinţă de păstrat în vasul slab al unui craniu uman. Ştia acum totul pentru că era totul, auzea acum şi-nţelegea şi ierta mărturisirile celor torturaţi bestial peste care trecea. Se hrănea cu căinţa şi nobleţea şi orgo-
384
liul lor, cu fluviile de substanţă P izvorîte din limbile lor smulse şi ochii lor înţepaţi. înţelegea miliardele de poveşti împletite inextricabil ce formează pînza timpului şi-a istoriei. Glisa pe un continuum durere-plăcere, bărbat-femeie, tinereţe-bătrîne-ţe, viaţă-moarte. îi zări pe Farinata şi pe Brunetto, pe Sordello din Mantua şi pe Pia. în adîncul enormei centrifuge văzu Giudecca, întinderea de gheaţă presărată cu osîndiţi prinşi în cristalul chinuitor pîn-la brîu, pîn-la gît sau în întregime, ca nişte peşti într-un rîu îngheţat, iar printre ei, patinînd pe gheaţa de culoarea fisticului, văzu un copil urmat de un cîine negru, în altă parte gheaţa prinsese în ea mii de fluturi enormi, ca o podea mirifică, iar peste ea trecea un şir de căruţe adăpostind rămăşiţa neamului Badislavilor. Apoi alte morminte de foc şi alte trupuri în straie de plumb topit şi alte lacuri de acizi şi alte vivisecţii pe trupuri ce nu puteau să mai moară. Ultimul lucru pe care-1 poţi înţelege, chiar şi cînd eşti o fiinţă de lumină şi vis, este durerea. Înţelegînd durerea ai înţeles totul. Dar creierul nostru nu simte durerea. E ca un ochi închis într-o cutie de os, ca un mărgăritar ascuns într-o scoică. E cu neputinţă pentru noi să-nţelegem pînă ce oul nu este spart şi scoica nu-i sfărîmată. Mintea ni-i izolată cu grijă şi-nfăşurată în rituri absurde, ca un rege străvechi, ce nu mai guvernează, rămînînd doar un simbol mort al legăturii cerului cu pămîntul. Nici măcar trupul, palatul său, nu mai este al său. Paznicul care-1 apără, teribila barieră creier-sînge, îl ţine de fapt prizonier, iar membranele ce-1 înfăşoară-1 orbesc. Mutilat ritual, cu simţurile excizate, cu sexul mortificat, e plimbat din loc în loc şi i se fac plecăciuni în ţara tristă a trupului său. Ceea ce-i dincolo de piele îi e relatat deformat şi viclean. Ţinut departe de suferinţă, încearcă doar să şi-o-nchipuie. Dar trebuie ca Gautama să iasă pe porţi ca să devină Buddha, şi Buddha să iasă şi el prin poarta oaselor ţestei ca să i se deschidă ochiul din ţeastă, ochiul căprui, triunghiular, din fruntea Dumnezeirii.
   Gheaţa Giudeccăi era acum o mare lentilă de suferinţă al cărei focar era Maarten. Spermia de lumină, ce se limpezise treptat de neuroni, mielină şi sînge, înţelegea acum totul. Trăia, ştia acum, într-o carte cu coperţi de oglinzi. Străbătea acum filele cărţii înainte şi-napoi, ca o suveică, din ce în ce mai rapid,
385
respins şi amplificat de oglinzi, citea mereu şi mereu mai adînc, pătrunzînd orice literă de tuş negru, carbonizînd-o cu flacăra cozii sale ca de cometă, pînă ce toată cartea nu mai era decît o negativitate, o întîmplare pentru orbi, o-nşiruire de cartele perforate prin care lumina pătrundea şi citea, o grilă de criptografie ce prevestea trecutul şi-şi amintea viitorul. în centrul acestei cărţi ilizibile, fluturînd din cele două oglinzi, Maarten află despre cel ce o scrie, aplecat (chiar acum!) adînc deasupra ei, ca şi de celălalt, adversarul, tenebrosul, văduvul, neconsolatul. Despre Victor (ah, Victor!), cel care spintecă, hăcuieşte, tre-panează, terciuieşte, orbeşte. Despre bîjbîiala lor unul către celălalt. Lumină ordonată, unificată, amplificată între oglinzi, Maarten ştiu că va ţîşni cîndva ca o rază din capcana acestei cărţi, că va primi o dată realitate şi se va amesteca în lumea cea mare, unde-i va fi dat să-l vadă pe Victor, să fie parte din povestea lui şi să-mpingă mai departe uriaşul roman al realităţii, scris cu litere de clădiri reflectate-n canale, de femei singuratice-n faţa unui pahar de Dubonnais, de oameni-statuie împietriţi pe cheiul Amstelului, de poduri ce-şi ridică-ncet aripile spre norii întro-locaţi, lăsînd să treacă şlepuri şi vaporaşe... Mircea şi Victor, ghemuiţi, unul cu capul la picioarele celuilalt, ca semnul zodiacal al Peştilor, într-o apă densă şi sărată, acolo, inter urinas et faeces. Inumani, dar materiali ca două salamandre, ca doi viermi graşi ai pămîntului, în caverna cu noapte caldă, lichidă, în care numai ei luminează livid. Troznetul, uneori, al vertebrelor lombare, bolboroseala, uneori, a intestinelor ce-i înfăşoară, glasuri, uneori, deformate de muşchi şi de apă. Halucinaţii provocate de deprivarea senzorială, tresăriri cînd mugurii membrelor ating un corp străin. Primii neuroni, în cranii de pieliţă, aducînd amintirile speciei şi-ale străbunilor: palate de marmură trans-parentizate de lumină. Neuroni încîlciţi ca un ghem de şerpi, încercînd să plodească, din sperma lor rece, oul cu coajă trandafirie al minţii.
   Flotila de vînt paraclet şi de foc dădu roată marii planete întunecate şi se-ntoarse în valea oaselor, purtînd cu ea înţelepciunea infernurilor. Şi oasele erau acum foarte uscate, sfărîmate unele de altele. Mandibule şi capete de ciolane zăceau între ierburi sîrmoase. Falange de degete, orbite, vomere, sfenoide,
386
hîrci, coşuri de piept păienjenite erau risipite de-a valma. Şi-o voce se auzi: „Fiu al omului, vor putea oare oasele acestea să trăiască ?* Urmă un vuiet ca de ape mari şi oasele tresăriră, se-apropiară, formară centuri scapulare şi pelviene, care se prinseră de şirele refăcute. Scheletele se ridicară-n picioare şi benzi de muşchi, şuierînd, se-ncolăciră pe oasele goale, prinzîndu-se de ele cu zgîrciuri. Nervi şi vase de sînge se strecurară peste tot printre ele, organe moi umplură toracele, în pîntec crescură ficatul, fierea şi punga udului, iar sub pîntec ruşinea, atîrnîndă sau despicată ca o rană. Mii de escoriaţi, cu carnea roşie la vedere, aşteptau acum veşmîntul firesc al pielii. Şi pielea crescu pe trupuri, acoperindu-le, bombîndu-se pe ţîţe şi fese, reliefînd clavicule şi merele lui Adam. Şi pleoape crescură pe ochi, şi gene ţîşniră din marginea pleoapelor, şi fire de păr crescură ca nişte ierburi din scalp. Erau acele trupuri ca în vîrstă de treizeci de ani, şi alcătuiau o foarte mare armată. Dar suflet nu era-n ele, şi nici viaţă. Cruzi ca nişte mari fructe cu pieliţa străvezie, toţi încremeniseră, privind extatic în zare. în ochi li se răsfrîngea corola de flăcări negre a sferei.
   Maarten îşi văzu trupul, între zecile de mii, şi se lăsă deasupra lui ca o limbă de foc. Se resorbi-n ţeasta lui, se-ntinse în cele zece miliarde de stele interconectate în sute de mii de feluri, activă pe rînd reţele ce formau configuraţii spaţiale de-o infinită varietate, cuplă simţurile şi homunculul motor, luă-n stăpînire reflexele. Puse-n funcţiune creierul mic, acordă fin succesiunile de mişcări ale braţelor. Reglă temperatura şi respiraţia şi, cînd omul începu să trăiască, se afundă în memoria lui ca-ntr-un şir de vise şi peisaje suprafireşti, regăsind într-un tîrziu momentul în care copilul patina voiniceşte în drum spre moară, cu Frits după el. Aici decuplă cîteva constelaţii neuronale, şi ca urmare băiatul rătăci drumul, se-ncîlci pînă spre-nserat într-o melancolică înlănţuire de iazuri şi hotărî să se-ntoarcă acasă, unde ajunse la răsăritul stelelor, încasîndu-şi bătaia aşteptată şi ducîn-du-se apoi, nemîncat şi plîngînd, la culcare. Urmaseră ani monotoni în satul natal, primăveri, veri şi toamne aproape nebă-gate-n seamă în aşteptarea iernii, parcă mereu aceeaşi, în care însă copilul (şi-apoi flăcăul) nu mai avu niciodată ambiţia să ajungă pînă la îndepărtata corabie.
387
                  D eşi uitase marea călătorie, moartea şi renaşterea sa, experienţa infernurilor îi rămase în minte ca un vector ascuns, ca busola risipită în ţeasta, în sternul şi-n aripile păsărilor migratoare. Tînărul lucrase o vreme la Zwolle, orăşel posac, dominat de bisericile celor două comunităţi evanghelice aflate de decenii într-un conflict făţiş. Era barman într-o circiumă avînd pe pereţi, în rame subţiri, numai fotografii de cîini de luptă. Patronul era mîndru de pitbull-ii săi, de urîţenia lor îmbăiată, de tembelismul din ochii lor, şi una dintre sarcinile lui Maarten era să-i scoată la plimbare, pe toţi trei, în lesele lor de piele grosolană. Cîndva fiarele sfîşiaseră un copil, de aceea trebuiau plimbaţi cu mare grijă, prin locuri dosnice şi pustii, şi tot se smuceau ca diavolii cînd zăreau vreuna din enormele pisici olandeze, cu zgărdiţele lor cochete la gît. într-o seară, lăsîndu-se tîrît de cerberul cu labe strîmbe, privind oriunde, la norii joşi, la terasamentul de cale ferată, la femeile ciolănoase trecînd pe bicicletele lor negre, numai să nu mai vadă fălcile negre şi roz ale jigodiilor, Maarten se trezi într-un loc ciudat. Un castel de apă, din cărămidă înnegrită, se ridica trist dintr-un pîlc de case galbene. Un vechi depozit, cu un elevator abandonat în faţa porţii rulante. O fabrică părăsită, cu geamurile sparte lăsînd să se vadă utilaje ciudate. Curţi largi şi tăcute, cu salcîmi prăfoşi şi vrafuri de şine ruginite. Printr-una dintre curţile acestor ateliere trecea un om fără picioare, cu trunchiul aşezat pe o platformă pe rulmenţi. Mîinile lui împingeau ca nişte vîsle, ritmic şi puternic, în asfalt. în amurg, rulmenţii erau roşii ca sîngele. Cîinii s-au smuls deodată din mîna lui Maarten
388
şi, fără alt zgomot decît cel al unei alergări demente, obsedate, încordate spre un singur ţel, s-au aruncat spre infirmul ce tocmai dispăruse în spatele unei grămezi de mari robinete ruginite. O viziune cumplită erupse în mintea tînărului: un tryp sfîrtecat, cu sîngele ţîşnind în jur din membrele smulse, cu maţele curgînd descolăcite pe platformă. Un urlet ieşind din gîtlejul căscat al martirului şi urcînd pînă la un galben insuportabil. Dar nimic din toate acestea nu avu loc. Huruitul rulmenţilor se oprise şi doar foşnetul salcîmilor se auzea acum, în fracţiunea de secundă în care Maarten, încremenit de spaimă, cu creierul golit, rămase în urma evenimentelor. Urletul ţîşni din propriul lui gîtlej şi, în clipa următoare, se repezi către scena carnagiului. Dar marele mutilat stătea tăcut şi liniştit pe căruţul său, iar cîinii, aşezaţi pe labele din spate înaintea lui, păreau acum trei învăţăcei tibetani, pociţi şi respectuoşi, ascultîndu-şi maestrul. Limbile lor zdrenţuite atîrnau benevolent şi, dacă n-ar fi fost piepturile încă-n zbatere după alergarea furioasă, ai fi zis că stăteau de ore-ntregi acolo, ochi în ochi cu stăpînul, încercînd să-i ghicească şi cele mai neînsemnate dorinţe. Cu capătul leselor din nou în mîini, cu animalele liniştite, Maarten dădu să-şi ceară iertare de la străin, dar acesta îl întrerupse, nu prin vreo vorbă, ci doar privindu-1 drept. Da, îl ştia, îl mai văzuse o dată. Merseră amîndoi spre circiumă, cîinii fură închişi în cuştile lor, iar ei băură un jeneever împreună, apoi altul şi altul, singuri în tot localul tot mai întunecat. în acea oră crepusculară află Maarten, pentru prima dată, despre Ştiutori, o sectă ce pretindea că lumea ar fi fost o carte ce se scria chiar atunci. Membrii sectei se credeau personaje şi aspirau la cunoaşterea autorului ei. Era cumplit de greu, mărturisea infirmul, stînd ca un pitic lîngă masă, cu creştetul abia trecut de marginea ei, căci viitorul scriitor nu avea atunci mai mult de doi ani, şi el trebuia găsit, recunoscut, protejat, înconjurat permanent de membrii secreţi ai sectei, condus prin experienţe absolut necesare scrierii cărţii, ferit de accidente şi chiar de el însuşi, construit într-un fel, atît de minuţios, încît fiecare literă pe care el avea s-o scrie (şi pe care el o scria, chiar acum, dovadă că ei vorbeau şi simţeau în stomac tăria rachiului de ienupăr) trebuia pre-gîndită cu toate rădăcinile ei în trecutul individual şi al lumii. Era pentru prima
389
dată cînd personajele îşi inventau autorul, aşa cum pe o planetă ameninţată de catastrofă toate puterile s-ar îndrepta spre construirea unei nave care să-i poată purta moştenirea spre alte lumi. „Cum trebuie să fie el, ce trebuie să fi văzut ochii lui, pe cine să fi sărutat buzele lui, ce jignire să fi suferit orgoliul lui pentru ca el să mă întrupeze, aşa cum sînt, pe platforma asta, fără să ştiu de ce n-am picioare decît dacă el o va spune, fără structură internă decît dacă el o va descrie, fără alt gînd decît voinţa de a-1 clădi şi de a-i roti o lume în jur, ca o coadă mirifică de păun. O sfîşiere de vise şi de poveşti în care să fiu şi eu, mutilatul, fără nume şi fără trecut, dar etern şi fericit la pagina mea, emanînd din rîndurile, cuvintele şi literele mele aşa cum toţi emanăm, fără să ştim în ce fel, dintr-o încîlceală de neuroni, într-un fel, cartea lui, scrisă de mînă într-o mansardă dintr-un oraş îndepărtat, nu va fi altceva decît împletirea-ntre ei a neuronilor noştri, o ţesătură de axoni şi sinapse, aprinzîndu-se şi stin-gîndu-se mereu, o peticeală, un puzzle psihic multicolor, un creier viu cu emisferele întinse larg peste lume."
   Ştiutorii se aflau risipiţi în orice timp şi-n orice oraş. Le recunoşteai spiritul în miturile lui Platon şi-n corolarele lui Spinoza, în chimia coloranţilor şi-n mecanica fină a ceasurilor elveţiene. Influenţaseră bătălii şi instigaseră la revoluţii, îşi trans-miseseră genele şi ideile prin canale paralele şi, la urma urmelor, analoage - căci intromisiunea eternă a penisului în vagin şi eliberarea de sămînţă-n micul spaţiu dintre gland şi uter nu era decît repetarea-n grotesc a copulării dintrS sinapse, cu ejaculare extatică de serotonină; în definitiv era un procedeu literar: reluarea, în acţiunea paralelă, a tramei şi personajelor acţiunii principale, glisînd tragedia în scherzo şi celebrînd o messă pe dos, punct cu punct paralelă cu sacramentul adevărat - ameninţaseră, persuadaseră şi mituiseră tot ceea ce nu le aparţinea, sau credeau că nu le aparţine. Făcuseră mult mai mult, dar despre asta nu se vorbea, nu pentru că ar fi existat jurăminte teribile şi aparate de represiune, ci pentru că zone-ntregi ale influenţei lor asupra stelelor şi mlaştinilor şi graniţelor şi amibelor şi structurii terenurilor agricole şi confuzelor procese din mintea unei femei care adoarme şi fosilelor şi cristalelor rămîneau inexprimabile ca un arc reflex sau un arc voltaic.
390
   Cum se făcuse noapte, circiuma se umplu de muşterii care vorbeau şi rîdeau tare. Femeile abia dacă erau mai puţine decît bărbaţii, şi beau cot la cot cu ei. Muncitoare rumene, cu cocuri auriu-unsuroase şi umeri graşi, intrau în local cu călcătură de bărbaţi şi se trînteau dizgraţios pe băncile lustruite. Pe schilod păreau să-l cunoască toţi, iar el nu se sfia să-şi strecoare mîna pe sub fusta muierilor ce treceau pe lîngă el, frămîntînd cîte-un interior de pulpă cu vergeturi. Femeia se scutura de el ca de-o gînganie sîcîitoare şi-şi continua drumul spre sonda ei de bere la fel de radioasă şi nesimţitoare. Abia dacă vreo kutvijf dintre cele mai bătrîne îi arunca, dar şi atunci cu jumătate de gură, cîte-un „Gottverdomme, Cees, porc bătrîn ce eşti!“ la care infirmul răspundea tot în treacăt: „Krijg de tering!“ şi rîdea zgîr-cindu-şi buza de sus ca să-şi arate colţii galbeni ca de mistreţ.
   în noaptea aceea dormiseră în odaia lui Maarten, iar a doua zi, cînd nici nu se luminase încă, plecaseră la gară şi luaseră bilete spre Amsterdam. Cînd călătoreşti cu trenul prin Needer-lands, eşti mereu tentat să priveşti în sus ca să vezi, la mulţi metri deasupra ta, linia mării. în locul ei, ca un substitut neaşteptat, vezi doar norii, acoperind şi lăsînd să strălucească soarele, la fiecare sfert de ceas, pe cînd cîmpia de sub ei, impregnată de apă, pare strimtă şi meschină ca un covor transformat de un copil în cîmp de bătălie. Mori de vînt, crînguri, orăşele compacte ca de jucărie, un cer de zece ori mai înalt decît linia orizontului. Aproape nici un om, pe nicăieri, doar micile cuburi ale fermelor izolate, minusculele vaci, sătucurile înfăşurate în ceaţă. Culori ? Nimic decît acuarelă: verde cenuşiu şi albastru cenuşiu, spălate de umezeală. Doar cînd ţîşneşte soarele canalele de irigaţie strălucesc ca nişte sîrme de aur. Aşezat la geam, pe banchetă (Maarten se munceşte acum cu el, îi desface curelele care-1 ţin fixat pe platformă, îl ridică-n braţe ca pe-un sac de box, îl duce încă şi să se deşerte şi-l va duce zilele următoare chiar şi la muieri, căci Cees n-o avea picioare, dar membrul lui e plin de pofte ca al oricărui bărbat, iar prostituatele au preferinţe perverse), Cees îi vorbeşte mai departe tînărului despre secta al cărei agent neînsemnat fusese sortit să fie. La Amsterdam se-ntîmplase ca Ştiutorii să fie aleşi (de cine ?) aproape numai dintre oamenii-statuie. Infirmul însuşi era unul din-
391
tre ei, şi acum îi putea mărturisi că fusese trimis la Zwolle doar ca să-l găsească pe el şi să-l aducă-n oraşul de pe canale. Iar el, Maarten, avea să fie încă-o veriga într-un lanţ a cărui direcţie şi-al cărui sens infirmul nu-l cunoştea. Tot ce ştia era că tînărul trebuia să contacteze un negru pe nume Cedric. El era important în poveste. Ar fi zis, chiar, o rotiţă importantă, dacă povestea ar fi fost un ceasornic din cele pe care copiii le găsesc, vechi, stricate, puţind a cocleală, prin fundul vreunui sertar şi se-nverşunează asupra lor, le smulg capacul din spate, le forţează carcasa şi extrag apoi, din lăcaşurile lor de rubin, titirezele dinţate, balansierele nespus de fine, piesele de alamă de forme nedefinite, prinse-n şurubele aproape invizibile, a căror spiră strunjită pare cel mult o iluzie. Copilul le-nşiră pe luciul mesei, în faţa lui, fără să-nţeleagă cum a putut o minte omenească să inverseze distrugerea. E atît de firesc să desfaci, e atît de straniu să construieşti! Căci de cîte ori îmbini două piese, arunci o privire în viitor, prevezi, presimţi, prooroceşti. Un scop îndepărtat apare fantomatic minţii tale, şi tu grăbeşti spre el, văzînd tot mai bine pe măsură ce adaugi piese şi subansambluri, pînă ce obiectul pe care mintea şi mîinile tale l-au migălit devine un ochi deschis spre cele ce vor veni, spre zilele îndepărtate, spre veacul de apoi. Fiecare ceas (şi toate lucrurile sînt, într-un fel, ceasuri) prevede timpul şi, împreună cu el, vremea cînd timpul nu va mai fi. Dar copilul, stricînd jucăriile, spărgînd căni şi farfurii, trăgînd faţa de masă cu tot ce se află pe ea, transformă mereu viitoru-n trecut şi-n ireparabil. Iată-1 acum, reflectat de lemnul de nuc al mesei, aşezînd cele mai mari rotiţe dinţate exact pe ochii imaginii sale lucind în furnir, arcuşorul peste nas, cadranul cifrat peste gură. Chicoteşte amuzat, întoarce capul spre bucătărie şi strigă: „Mami, vino să mă vezi, sînţTimpul!“ Doar că povestea nu e un ceasornic cu milioane de rotiţe şi şurubele. Şi nici măcar mecanismul cu ceas al unei maşini infernale. Nu-i nici un mecanism, ci un hibrid divin între mecanic şi mecanism, ca şi cînd ceasornicarul ar face un orologiu în care chiar el ar fi statuia pestriţ colorată ce iese-n ferestruică la bătaia orelor. Nu, Cedric nu-i o rotiţă, ci firicelul elastic al unui nerv, dacă un ceas de mînă ar avea sistem nervos. Nervul unui ceas moale, al unei meduze pulsînd leneş, nervul ce inervează
392
o aripă ţeapănă de fluture. Iată distanţa, iată diferenţa: dacă lucrurile sînt toate ceasuri, mai complicate sau mai rudimentare, şi, fiind ceasuri, sînt ochi larg deschişi către viitor, în schimb tot ce e viu e un hiper-ochi care, cu toată suprafaţa lui, se vede numai pe sine. Căci vrăbiile nu sînt nici ceasuri şi nici cristale, şi, deşi copiii le pot ucide cu praştia, ei nu le pot face bucăţi şi nu pot aşeza organe însîngerate, haruspiciu dement, peste faţa lor reflectată în masă, inima pe ochiul drept, pipota peste stîn-gul, si să strige apoi triumfător: „Mami, priveste-mă! Eu sînt Zborul!"
   Pînă s-ajungă la Cedric, Maarten trebuia iniţiat în lumea şi-n moravurile oamenilor-statuie, despre care tînărul nu auzise încă niciodată. Meseria înflorise în ultima vreme, de cînd cu legile împotriva cerşetoriei şi mai ales de cînd cu inflaţia de după război, cînd sute de actori rămăseseră pe drumuri, căci după marele spectacol al războiului şi-al ocupaţiei bietele performanţe de pe scenă păreau doar ridicole simulacre. Arta statuilor nu se-nvăţa, ci se fura, şi nu doar de la maeştri, nici doar de la manechinele din vechi magazine de îmbrăcăminte, de la figurile de ceară ale lui M-me Tussaud - al cărei muzeu din piaţa Dam, de lîngă palatul regal, adăpostea pe cornişe sute de porumbei graşi şi docili - sau de la idolii din Kenia sau Burundi ce se vindeau cu sutele în tîrgul din Waterlooplein, ci mai ales de la mantide, călugăriţele canibale de culoarea ierbii, de la păianjenii cît bobul de strugure încremeniţi în plasele lor, de la pisicile la pîndă cărora, ore-n şir, nici un fir de mustaţă nu li se mişca. Asta-nvăţai de la-nceput în ciudata meserie: că nemişcarea e agresivă, că tăcerea urlă, că muşchii de piatră aşteaptă să se destindă fulgerător. Dacă turiştii ar fi ştiut cîtă pîndă, ferocitate, sete de sînge, de sex şi de creier erau pecetluite de ochii goi ai clovnilor şi-ai războinicilor la care căscau gura în după-amiezele însorite din centru, oraşul ar fi rămas deodată pustiu, şi-abia atunci şi-ar fi arătat cu adevărat splendoarea austeră. Căci Amsterdamul era un oraş dublu, tulburător, pe cît de rezervat şi de melancolic, pe atît de deochiat, ca şi cînd ar fi fost construit de un neam de oameni şi locuit de cu totul altul. în spaţiul de aur verde al canalelor semicirculare, înţesate de case flamande, fiecare unică în construcţie şi decoraţiuni, fiecare vop-
393
sită la fel ca în urmă cu cinci sute de ani, în spaţiul podurilor cu contragreutate şi-al macadamurilor atît de curate, că-ţi venea să-ţi plimbi palma peste gresia lor, în această lume de decor spectral şi ceruri copleşitoare se oploşiseră toţi vicioşii şi toţi bizarii de pe lume. Sprijinite de venerabilele ziduri grena, galbene ca faimosul perete din Delft, azurii sau vernil se-ntindeau tarabe care-ţi vindeau suveniruri şi vechituri, şi-n tîrgurile astea întortocheate îmbulzeala şi transpiraţia atîtor neamuri erau insuportabile. Vagabonzii înţesau podurile, prostituatele şi travestirii stăpîneau cartierele roşii, vînzătorii de poze obscene le etalau direct pe tarabe, traficanţii de marijuana te trăgeau de mînecă în plin centru. După război, viciul fumatului de „iarbă" se-ntinsese din port pînă-n zonele nobile-ale oraşului, tinzînd să-nlocuiască eterul demodat şi morfina aristocratică.
   Aşa se face că Maarten, care-şi făcea deja veacul la circiuma unde se adunau de obicei oamenii-statuie, nu se miră prea tare cînd la masa lui se aşeză într-o seară însăşi Pallas Atena, prea însetată, după slujbă, ca să mai fi trecut pe acasă pentru de-machiat. „Hoi! Alles goed hier ?" întrebase zeiţa jucîndu-şi ochii în toate părţile. Era dată pe bot cu o cantitate nerezonabilă de ruj fraise, lucios ca untura. Maarten aflase cîte ceva despre ea, ca şi despre ceilalţi din noua sa lume. Zeiţa se numise o dată Bert, dar îşi schimbase încă din şcoala primară numele în Bertine şi, în loc să ajungă cultivator de lalele ca taică-su, se făcuse el însuşi lalea, cum în argoul de-atunci erau numite curvele masculine. Preferase însă întotdeauna să-şi spună, cu emfază, „artistă", dat fiind că o vreme performase la un cabaret din cartierul roşu un fel de spectacol pentru gusturi speciale, cîntînd şi dansînd, costumat în ţărancă olandeză (pînză scrobită pe cap, fuste lungi şi saboţii obligatorii în picioare), pentru ca-n final să-şi arate fundul ca dansatoarele de can-can. De Sint-Niclaas se costuma în Swarte Piet, copilaş negru pe care sfîntul îl avea drept paj nedespărţit. Cînta pe aceeaşi scenă îngustă, împreună cu venerabilul episcop, cîntecelul tradiţional în care se povestea cum sfîntul vine din Spânii ca să aducă micuţilor olandezi multe daruri şi jucării. Dar dacă n-au fost cuminţi, moşul avea să le aducă doar un băţ vînos şi falnic, pe care se şi grăbea să-l apuce bine în pumn, pe sub odăjdii, să-l scoată la lumină şi să-l arate fioros
394
auditorului. Negrişorul, se vede treaba, fusese obraznic el însuşi, căci venerabilul bătrîn în odăjdii, cu mitră episcopală pe creştet, îl punea în genunchi şi-i administra o pedeapsă exemplară, în aplauzele amatorilor. Bertine intrase însă cu adevărat în elita tulipelor cînd avusese ideea strălucită de a se costuma în zeiţa înţelepciunii, încoifată şi-mplătoşată. Cele cîteva ore de nemişcare zilnică erau, ce-i drept, sîcîitoare şi nu aduceau cine ştie ce profit, dar după-amiezele, în aceeaşi ţinută hieratică şi spoit pe faţă cu acelaşi var - chiar şi părul îi era vopsit în alb şi cădea în bucle de piatră de sub coiful elen - îşi făcea meseria cea adevărată cu un succes nebun, căci nu era puţin lucru să-ţi facă un blow job însăşi Pallas Atena, cu meduza plină de şerpi peste piept.
    „Het gaat...“, răspunse Maarten plictisit, privind prin numeroasele şi licăritoarele ochiuri ale ferestrei scurgerea veşnicilor biciclişti prin seara cafenie. O fată cu pieptul gras şi figură de secretară, ţinînd în faţă o tavă de metal ca pentru a-şi proteja o îndoielnică feciorie, se opri la masa lor: „Wat drink je ?", o întrebă pe zeiţă, care, politicoasă şi visătoare, răspunse ca şi cînd i-ar fi cerut un sărut: „Een glaasje jeneever graag." Prin colţurile cîrciumii erau risipiţi de-a valma o Elisabeta a Angliei, un Beethoven foarte cătrănit, o Mică Sirenă cu o coadă de cîrpă plină de praf şi o copie foarte reuşită a cuplului Sherlock Holmes şi Dr. Watson, amîndoi chercheliţi bine. Cocoţat pe un scaun de bar, pălăvrăgea cu barmanul un Cocoşat de la Notre Dame. Bertine îşi primi repede paharul, din care-ncepu să bea feme-ieşte, cu înghiţituri mici, clipind des din cauza aburului de alcool ce-i irita ochii. în contrast cu tencuiala albă-a obrazului, ochii verzi erau tiviţi cu o dungă roşie de pieliţă crudă, de parcă ar fi picurat cineva sub pleoapele lor, dintr-un ac de seringă, cîţiva milimetri cubi de sînge. Zeiţa-ncepu să sporovăiască, uitîndu-se galeş în ochii lui Maarten, dar şi urmărind lung cu privirea pe fiecare nou intrat, despre cariera ei de artistă, despre gelozia celorlalte fetiţe de la cabaret, despre cît de scumpă era viaţa în acel nenorocit *58... Despre lumea mereu agitată - ce paradox! - a oamenilor-statuie... „Eşti nou aici" (şi mîna cu inele palid-verzui, aşezată protector pe genunchiul tînărului, şi răsuflarea cu miros de ienupăr a statuii atingîndu-i aproape material faţa), „ai grijă, e o lume rea, toţi sînt nişte perverşi, uite, pînă şi
395
barmanul, daca vrei să ştii - dar să nu mai spui la nimeni - poartă chiloţi negri de damă..." Atena oftă ca o babă care constată că lumea nu mai e cum a fost şi îi profeţeşte sfîrşitul. După încă un păhărel începu să se plîngă de vreme: „Vine toamna, Maar-ten, dragule, ştii tu ce-nseamnă asta ? Ştii ce-i aia să te lingă blestematul ăsta de vînt umed dinspre Ij ? Mai ales cînd eşti mereu cu genunchii goi şi curentul te ia pe dedesubt... Genunchii mei, Maarten..." Şi deodată, aplecîndu-se atît de adînc spre tînăr încît şerpii din coafura Gorgonei începură să-i mişune pe piept, încercînd să-şi strecoare capetele străvezii, cu limbi şfichiuitoare, printre nasturii cămăşii lui galbene: „Ştii, aveam numai şase ani cînd mama - o sfîntă! - mi-a cumpărat o trotinetă. Muream de fericire că aveam şi eu o minune ca aia. Era pe vremea ocupaţiei şi numai de jucării nu le ardea oamenilor. Aşa c-am ieşit într-o dimineaţă pe strada din faţa casei şi-am umblat pe trotinetă pînă mi-a ieşit sufletul. Strada era puţin în pantă şi pe margini erau salcîmi, care se pierdeau în urma mea, tot mai iute, pe măsură ce coboram. Nici nu-mi mai făceam vînt, ţineam amîndouă picioarele pe platforma de lemn şi ţipam de bucuria vitezei pe care-o prinsesem. Bineînţeles că am intrat pîn-la urmă într-o hîrtoapă şi-am căzut rău, mi-am zgîriat coatele şi genunchii şi mi-am făcut hainele praf (purtam încă nesuferitele ţoale de băieţoi). Trotineta nu avusese însă nimic, şi asta făcea ca rănile şi vînătăile să mă doară mai puţin. Maarten, îţi jur pe Dumnezeu: m-am dus să mă spăl la o cişmea, fiindcă unul dintre genunchi îmi era plin de sînge. Cînd sîn-gele s-a dus, mi-am privit rotula şi am văzut ceva lucind în ea. Mi-am înfrînt suferinţa şi senzaţia de vomă, mi-am făcut curaj şi am tras puţin de pieliţele julite. Maarten, rotula mea era de cristal! Scînteia-n soare ca dopul de sticlă de la carafa de-acasă! Apoi rana s-a acoperit de-o crustă vişinie, crusta s-a dus şi ea curînd şi-a rămas în urma ei o pată roz de piele nouă. Dar am fost de-atunci sigură că fiecare os al meu e de cristal..." Şi, după cîteva clipe de tăcere: „Ai auzit de Joop Spintecătorul ?" Bineînţeles, Maarten auzise. în doi ani vreo douăzeci de femei. Numai prostituate. Erau găsite tăiate-n bucăţi, risipite, plutind pe apa canalelor. Niciodată nu putuseră reconstitui un cadavru întreg. Poliţia răscolise în cîteva rînduri oraşul, mai ales cartierul
396
roşu, adunînd un milion de indicii şi nici unul. „Ei, se spune că Joop le vrea, de fapt, oasele. Anumite oase... Că face ceva cu ele, că are un fel de fetiş al lor... Brrrr! Uneori regret că nu sînt bărbat..."
   Maarten se trase-napoi, scîrbit de creatura tot mai beată ce i se vîra în suflet. Se-ntunecase bine şi veneau stropi de ploaie, aşa că vru să se ridice de la masă şi să plece, după ce plăti pentru el şi pentru Bertine. Dar Pallas Atena îl opri cu o mînă incredibil de puternică aşezată pe umăr. Acum nu se mai scă-lîmba şi nu-şi mai piţigăia vocea: „îl găseşti pe Cedric pe Jo-nathanstraat 116, în Bijlmer. Te va recunoaşte după ce e aici." Ochii statuii erau acum gravi şi străvezii ca un lac din adîncul unei păduri tăcute. Din cutia ce-i servise drept postament scoase o valijoară de fildeş gălbui, pe care i-o întinse tînărului. „Iar în privinţa artei noastre", continuă, reintrînd fulgerător în pielea personajului său, „dă-mi voie, drăguţule, să-ţi dau un sfat: tocmai l-au îngropat pe Nero (ştii, supradoză, cîh!), şi Nero cîştiga binişor. Ţoalele şi lira lui s-au întors la comunitate. Ia să te văd din profil! Per Baco, amice, ai fi un Nero al naibii de şic!" Cocota masculină îl ciupi uşor de guşă în semn de rămas bun şi ieşi ea prima, sucind din şolduri, cu şerpii Gorgonei sîsîind surescitaţi pe platoşa de pe piept. înainte de-a se-nvîrti totul cu el şi de-a aluneca într-o întunecime acidă, din care n-avea să se trezească decît a doua zi, Maarten apucă să vadă, în amurgul roşu ca sîngele şi orbitor ca lumina epilepsiei de dincolo de fereastra cîrciumii, cum un cîine negru se apropie, levitînd parcă deasupra asfaltului, de silueta spectrală a zeiţei şi-i atinge afectuos cutele mantiei. „Hai, Frits!", citi într-o ultimă clipă de luciditate pe buzele statuii, ce se dizolva într-un aer de ruj topit.
                 o luară pe jos spre cartierul roşu, al cărui tumult se făcea auzit deja undeva către est, unde şi cerul părea mai aprins deasupra acoperişurilor ţuguiate, de parcă o explozie sau un incendiu şi-ar fi răsucit limbile către cer. Pe plafonul jos de nori se rotea spectrul ceţos al unui proiector. Singurătatea străzilor era acum desăvîrşită, în lumina palidă a felinarelor frunzele păreau mii de fluturi livizi, atîrnînd nemişcaţi pe ramuri. Traversară Herengrachtul şi Kaisersgrachtul. Treceau peste poduri pe care cîte-o femeie solitară aştepta, sprijinită cu coatele de balustrada de metal, intrau în bezna aproape desăvîrşită şi reieşeau în lumină, aceeaşi lumină de felinar care distrugea culorile de parc-ar fi supt din lucruri calitatea existenţei înseşi, reconstruindu-le în alt plan, al imaginaţiei şi al fricii. Căci, atinse de sferele de lumină difuză, străbătute rapid de insecte zburătoare, marile canale îşi aprindeau apa neagră, gelatinoasă, acest lichid vital al Amsterdamului, plasma lui de fiinţă din alte galaxii, cu o anatomie complicată şi de neînţeles. Casele-nguste, cu trei sau patru etaje, păreau şi ele acum celulele strîns lipite ale unui organism dintr-o lume fără culoare, textură, vibraţii, dar cu o luxurianţă emotivă copleşitoare. Căci, aşa cum din spectrul electromagnetic întins pe kilometri întregi ochii noştri nu percep decît un centimetru, cel pe care se-nghe-suie culorile îngăduite minţii, tot atît percepem din spectrul durerii şi-al bucuriei, al groazei şi al tandreţii, al fericirii şi-al disperării. Şi tot prin aceeaşi fantă cu pleoape groase, bătînd speriat, vedem cu ochiul minţii priveliştile strălucitoare ale gîn-dirii. Ce-nseamnă ultragîndire sau infragîndire, ultradurere sau
398
infradurere - asta doar ne putem închipui, printr-o infimă geană de penumbră (clarobscurul şi visătoria imaginarului nostru), înainte de-a trece în ardere şi în noapte. Acolo, în penumbra aceea, la limita limitei limitei nopţii, în zona încă vibrîndă de după ce s-a spus totul, tot ce putem suporta să auzim, se umflă trista, ilizibila mea carte, melc ce-şi secretă cochilia clipă de clipă şi fluture ce şi-ar lipi bucuros aripile de becul incandescent căruia-i dă roată şi-n miezul căruia, de wolfram topit, s-ar mistui cu un ţipăt de fericire finală.
   Maarten şi Cedric cunoscuseră, în după-amiezele ultimelor săptămîni, pe rînd sau împreună, lumina finală în patul răcoros al Liesbethei, ce se-mpărţise cu simplitate, chiar din ziua întîl-nirii lor, după ce tînărul le povestise aventura sa printre gheţurile din nord, între cei doi bărbaţi care-i doreau floarea exotică dintre pulpe. Se culcase-ntre ei, la lumina puzderiei de luminări micuţe risipite peste tot în dormitor, şi se lăsase mîn-gîiată pe toată carnea ei grăsuţă, cu pielea subţire şi umedă la subţiori, elastică şi densă la ceafă, sub ultimii zulufi, de palmele la fel de albe şi roze ale celor doi, oricît de diferită le-ar fi fost pielea, apoi se lăsase pătrunsă de sexele ce-şi arătau în inimioarele din vîrf identitatea carnală. Liesbeth era atît de frumoasă între picioare! Şi-acum, pe cînd se-ndreptau, cu inima chinuită de îndoială, către minune şi revelaţie - chiar dacă o minune monstruoasă, ca orice minune, şi-o revelaţie a răului şi-a distrugerii -, Maarten, care pînă la Liesbeth nu cunoscuse decît configuraţii mai curînd banale: pliul înţesat de păr roşu, cenuşiu, negru sau strălucitor ca firele de zmoală dintre coapsele unor Corrie, Petra, Gertie, Ans sau Joke (vulve interşanja-bile, anonime ca paharele ieftine de băut apă, totuşi decente în modestia lor pe lîngă organul profesional al tîrfelor la care mai mergea uneori, şi a cărui roşeaţă lucioasă, ca de anthurium, îl mirase întotdeauna), îşi amintea cupa de aur a Liesbethei, Gra-alul ei cu buze-ncreţite, cafeniu-roşcate şi-nnegrite pe marginile rugoase ca piciorul melcului. Niciodată nu mai simţise, în clipa ţîşnirii, că izvorăşte el însuşi, că se scurge tot, cu viaţa, măduva şi creierul lui, cu toate lichidele corpului lui, cu toate amintirile şi toate proiectele lui, pînă la umplerea cupei mistice, pînă cînd ea lua forma lui, plină peste buză de rouă şi har şi revărsîn-
399
du-se ca un izvor de apă vie. Maarten nu se-ndrăgostise niciodată de o femeie, iar Liesbeth, cu veşnicul ei dereticat şi veşnica supă de mazăre cu cîrnăciori, nu era femeia după care să-ţi pierzi minţile, n-o făcuse nici Cedric şi n-avea s-o facă poate nimeni, dar uterul ei era cu totul şi cu totul de aur şi lumina stins prin pîntecele grăsuţ ca al unui copil. Să o priveşti în ochii albaştri şi languroşi, să-i vezi faţa uşor asudată, buza de sus dezvelin-du-i dinţii într-o aşteptare plină de fericire a orgasmului, şi-apoi să te arunci împreună cu ea de la-nălţimea aceea ameţitoare, în josul cascadei, fără să strîngeţi ochii oricît de mare-ar fi lumina acelei nebunii, şi să rămîi aşa, privire-n privire, chiar şi după ce totul s-a terminat şi-aţi rămas ca două scoici goale aruncate la ţărm - pentru Maarten era tot un fel de dragoste, mai tandră şi mai firească decît mult cîntata nevroză. Cînd Liesbeth nu era-n preajmă, nu-i simţea niciodată lipsa şi n-o visa nopţile, chiar dacă dormea lîngă şoldurile ei late de olandeză. Nu o iubea decît în pat, dar atunci o iubea deplin şi cu totală inocenţă, fără gelozie cînd o vedea dăruindu-i acelaşi potir, cu acelaşi sacrament, şi lui Cedric, şi fără teama de a o pierde vreodată.
   Curînd, oraşul spectral, cu mereu diferitele frontoane pro-filate-n zig-zag pe cer, cu aceleaşi nesfîrşite canale curbe, înţesate de case plutitoare, lăsă locul altui oraş. Se-ntîmplă brusc, ieşind de pe Nieuwe Spiegel Straat şi dînd colţul pe străduţa ce mărginea Prinsengrachtul, deşi vuietul şi lumina întinsă pe cer crescuseră de-a lungul drumului celor doi. Acum, însă, ele explodară deodată, de zece ori mai intense şi, oricît de obişnuiţi ar fi fost cu zona roşie a oraşului, cei doi tresăriră ca şi cînd ar fi nimerit acolo din întîmplare. Unde rămăsese melancolia romantică, nordică şi austeră a oraşului ? Unde podurile de piatră arcuite peste apele negre ? Unde singurătatea şi tăcerea caselor reflectate identic în canale, simetrice ca planşele testului Rorschach, la fel de enigmatice ? Pe Cedric îl străfulgeră deodată amintirea Oborului, a Moşilor, a lanţurilor în care se dăduse cu Vasilica şi Marioara, a gheretei de tir unde trăsese-n mireasă, în vînător şi-n tăietorii de lemne. Dar aici, în cartierul roşu, animaţia populară era mai ameninţătoare şi mai sumbră. Strada, luminată violent, roia de lume. Bărbaţi singuri sau în grupuri, cei mai mulţi cu cîte-o sticlă de bere-n mînă, se scurgeau
400
în sus şi-n jos, vorbind tare şi rîzînd, sau doar privind cu avidi-tate-n vitrine. Chiar la colţul străzii se afla un magazin ce străjuia intrarea-n acele locuri stranii. Vitrina era peste zi acoperită de o cortină de catifea roşie, dar seara strălucea, tivită de zeci de beculeţe, ca un acvariu cu sumbri peşti abisali, revelînd două corpuri umane îmbrăcate-dezbrăcate în fîşii de piele neagră, cu cîte-o ţintă de fier la încrucişările lor. Un bărbat şi o femeie, în picioare, ea cu capul pe umărul lui şi cu o mare perucă albas-tră-ultramarin, cu sutienul de piele redus la un ham ce-i ridica ţîţele goale, cu un slip ca o botniţă lăsînd să iasă printre fîşiile lui cîţiva cîrlionţi pubieni, el viguros, măsliniu, cu un slip minuscul trecîndu-şi aţişoara printre fesele tari, scobite. Feţele le erau inexpresive, pleoapele cu gene artificiale nu clipeau, şi totuşi amîndoi erau vii, cum se-mbrăţişau în spaţiul acela înţesat cu obiecte obscene: dildouri şi capete de femei cu guri căscate ca ale peştilor, şi cravaşe şi lanţuri şi zgărzi şi lenjerie roşie aprinsă şi nelipsita femeie gonflabilă, şi vulve cu pompiţă, ca ale broaştelor de cauciuc cu care Maarten se jucase cînd era mic... Femeia-manechin îşi sprijinea picioru-ndoit, în ciorap negru cu jartieră, pe şoldul gol al bărbatului. Pulpa, chiar deasupra jartierei, avea două urme vînăt-gălbui de degete. Foarte, foarte atent şi îndelungat trebuia să priveşti ca să percepi uşoara pulsaţie a arterelor sub pielea lor mată, singurul semn de viaţă în acea tristă încremenire.
   Urmau celelalte acvarii, înşirate de-a lungul cheiului şi pe străzile care sfîrşeau perpendicular pe canal. Mereu aceleaşi becuri roşii, mereu aceeaşi fereastră de la etaj acoperită de-un transperant, de asemenea roşu, mereu aceleaşi faimoase vitrine la parter. Plictisiţi, cei doi abia dacă mai priveau trupurile pline sau subţiri, înalte sau scunde, albe sau negre, sutele de reluări ale aceluiaşi model, pulpele reflectînd purpuriul becurilor, feţele reduse la pete albe cu găuri de ambră în ele, sutienele rotunjite peste protuberanţe mereu aceleaşi, chiloţii de dantelă peste aceleaşi pubisuri rase, aceleaşi palme sprijinite de ferestre, acelaşi şold scos în afară, aceeaşi aşteptare nu a ceva, ci a nimic, aşa cum bătrînii aşteaptă să le treacă viaţa şi aşa cum aşteaptă în cubul lor cu apă fiinţele prea rudimentare ca să aibă viitor, plante şi melci, indiferente la degetul care, dintr-o meta-reali-
401
tate, le bate uneori cu unghia în geam. Doar că în marele muzeu de naturale al cartierului roşu puteai intra în sofisticatele acvarii şi aveai dreptul, în schimbul a treizeci de guldeni, să regresezi pînă la stadiul de piranha sau de murenă vărgată şi să perfor-mezi sfîşietorul act reflex din miezul minţii tale, în zvîrcoliri şi-ncolăciri groteşti, pentru ca apoi să laşi animalul plin şi elastic să zacă, umflat de lapţii tăi sidefii, pe fundul oceanului. Iar tu, eliberat de lest şi arsură, te ridici din nou către suprafaţă, părăseşti acvariul, ieşi în stradă şi-ncerci să scapi (nu vei reuşi decît dimineaţa) de tristeţea post-coitum, tristeţe de cîine vagabond, de bărbat singur, damf al unei ceţoase singurătăţi.
   Din cînd în cînd cîte-o femeie căruntă, ce-avea desigur nepoţi prin cine ştie ce orăşel de provincie, îşi arăta şi ea burta ţuguiată şi pulpele descărnate într-o vitrină, sigură că atrage mai multe priviri - din perversiune sau simplă milă - decît fetele sculpturale, prea multe ca să mai poţi alege, aşa cum te surprinzi cîteodată, după ce-ai văzut pogoane de pînză pictată într-un mare muzeu cu pictură barocă (vietnameze cu părul ţeapă i ca sculptat în lemn, negrese cu fundul proeminent, rusoaice cu buzele unsuroase şi aproape fără pubis, nordice cu pieptul larg ca de bărbat, irlandeze cu ochi capii între pleoape cu conjunctivită, indience elefantine umplînd întreaga fereastră, togoleze cu inel de alamă în buza de jos), că-ţi odihneşti privirile pe panoul dreptunghiular şi alb ce adăposteşte hidrantul. Presăraţi printre sutele de femele vedeai - mai curînd, descopereai - şi cîte-un mascul, fardat şi rujat, cu perucă luxuriantă, cu pieptul prins într-un mic şi cochet sutien cu cupe false, inocent şi discret ca un fluture ce imită viespea.
   Femei în lenjerie de dantelă roşie se agitau şi pe stradă, în dreptul localurilor cu program erotic, îţi vorbeau insistent, îţi zîmbeau, te luau de mînă şi te tîrau înăuntru, de uncfe venea o muzică obosită de jazz. Cedric cîntase într-unul dintre cabaretele de pe chei şi o salută pe iapa-n ciorapi de dantelă care vîna clienţi în dreptul lui. Trecură de cîteva intersecţii. în perspectivă, toate străduţele ce coborau spre canal erau la fel de-ncăr-cate de vitrine cu prostituate şi străbătute de acelaşi flux de bărbaţi şovăitori. Spre capătul dinspre Amstel ferestrele erau mai rare şi adăposteau fie monştri femeii, fie nou-venite ce aştep-
402
tau eliberarea vreunui vad mai bun. Negrul se opri pe neaşteptate în faţa unei vitrine în care o fată ştearsă şi cu trăsături cuminţi tresări şi-ncepu să mişte nervos din şolduri. Clienţii erau păsări rare la marginea aceea de infern. Din fereastra ei, Coca vedea puţine lucruri şi o interesau şi mai puţine. Ajunsese, de fapt, să nu mai vadă strada întunecată, nici, în vitrina de-ală-turi, pe Gagan, indianca cu care se-mprietenise şi cu care mai bea, în zori, cîte-o cafea, nici propria ei reflectare-n geam, sutienul şi chiloţii fosforescenţi şi carnea ei erodată de lumina roşie, apărînd doar fantomatic: buze negre, găuri adînci şi catifelate în locul ochilor, o scobitură înghiocată în mijlocul pîntecului. Asemenea prădătoarelor sensibile doar la mişcare, ochii ei dădeau realitate numai animalului masculin, prada leneşă, în fulgarin şi pălărie, la vederea căreia corpul fetei, inert pîn-atunci, se-nsufleţea, buzele chemau, pieptul se lipea de sticlă, palmele cu degete desfăcute băteau în geam cu disperarea unei prizoniere. în acelaşi timp, ca o soră geamănă, se deştepta la viaţă şi Gagan, în acvariul de-alături. Clientul privea îndelung, ezita şi uneori, rar, intra pe uşa de lîngă vitrină. Urma tîrguiala, urma apoi, în cazul că se-nvoiau, munca, rutina de zi cu zi. Coca ştia însă, în seara aceea, că negrul şi tovarăşul lui nu veniseră să cumpere cea mai veche marfă din lume. Căci Ce-dric, imediat cum recunoscu fata (un dildo oriental, de fildeş, cu mînerul împodobit cu o întortocheată obscenitate, zăcea în vitrină la picioarele ei, după cum fusese convenit), dădu şi el semnalul de recunoaştere: prinzîndu-şi poalele hainei în mîini, începu să danseze ca un nebun, cu piruete şi paşi ţanţoşi pe vîr-ful degetelor şi bătînd un step îndrăcit, azvîrlindu-şi braţele, ce-i ieşeau acum pînă la coate din mîneci, în toate direcţiile. Cîteva mişcări ar fi fost de ajuns ca fata să-l recunoască, dai* Cedric nu se mai putea opri. Cu obrajii umflaţi, făcea din gură ca saxofonul, ca washboardul şi ca maracasele, se dezarticula cu totul, făcea roata şi podul, imita mersul lui Baloo şi-al poporului de maimuţe şi, în cele din urmă, prinse a face o piruetă atît de rapid, încît imaginea cefei lui cărunte se suprapuse peste cea a feţei negre şi lucioase. Cedric era acum o încîlceală de tuşe transparente, cu puncte mai dense şi zone mai sticloase, un nor de probabilităţi, un Bacon tragic şi semi-absent. Fata şi Maarten
403
îl priveau uluiţi, şi îl priviră minute-n şir, pînă Cedric se opri brusc, într-o postură triumfătoare, pe un genunchi şi cu mîinile întinse oblic, cu degetele răşchirate, cerşind aplauze care nu veniră. Sub sacoul subţire cămaşa-i era acum udă leoarcă. Coca dispăru din vitrină şi, după o clipă, ieşi-n stradă înfăşura-tă-ntr-un kimono verzui. Bărbaţii îi arătară un respect ciudat, neobişnuit, grotesc aproape pe acel chei singuratic, de parcă prostituata ar fi fost preoteasa cine ştie cărui cult străin. Cobo-rîră-mpreună spre apele negre, trecură un pod, se-nfundară, sub stele, într-o reţea de străduţe semănînd cu labirinturile din laboratoarele de fiziologie, unde e testată memoria cobailor. Aici nu mai erau vitrine: te aflai încă o dată în vechiul şi austerul, înfricoşător de tăcutul burg. O mare cupolă de aramă, slab luminată, se ridica spre nord peste acoperişuri. Maarten era neliniştit. Chiar dacă străzile nu erau prea luminate, ele ar fi trebuit să fie altfel. Ceva nu era-n regulă cu faţadele caselor, căci de obicei clădirile nu se construiesc din ceaţă lăptoasă şi pînză de păianjen. Razele ascuţite ale lunii pătrundeau prin tencuiala lor. Vedeai, prin ziduri, zone mai întunecate: mobilele masive; vedeai umbre mişcîndu-se: cei dinăuntru. Era ca şi cum ai fi privit prin carnea hialină a unui crustaceu. Ferestrele şi porţile păreau desenate de curînd, neuscate încă, pe faţadele palide. Şi aşa şi erau. Tînărul îşi înăbuşi vertijul şi frica şi atinse cu degetul scîndura cafenie a unei uşi. Nu era nici o scîndură. Culoarea se-ntindea pe mătasea inefabilă a peretelui. Nu era nici o uşă. Casele însele erau zugrăvite pe-un zid pufos, şi acum îşi dizolvau culorile şi contururile una-n alta. Totul ajunsese curînd indistinct, cenuşiu-palid, ca plastilina pe care-o frămînţi îndelung. Doar stelele, deasupra, ardeau din răsputeri, sugînd parcă din ziduri şi ultimii stropi de culoare. Erau stele frez, acaju, fistichii şi coralii, erau stele ultramarin, magenta, şofranii şi nărămzii, stele ca vişina putredă, ca interiorul ghiocului, ca tur-coaza. O singură casă, în toată jalnica butaforie a nopţii, era credibilă şi solidă ca o stîncă în mijlocul apelor, părînd unul dintre acele obiecte reale (un afet de tun, un manechin în uniformă de husar, un arbore uscat) care-naintează spre tine în vechile diorame cu bătălii celebre, pe cînd restul luptei, încîl-ceala de cai, braţe cu săbii ridicate, orizonturi în flăcări e pic-
404
tat pe o pînză desfăşurată în semicerc. Cei trei aproape că fură absorbiţi de bucata aceea de realitate: o casă şuie, neverosimil de îngustă, terminată într-un fronton cu curbe îndrăzneţe. în centrul frontonului, la patru caturi înălţime, lucea gălbui o fereastră rotundă, singura luminată. Părea o a doua lună pe cerul care-nflorise nebunesc deasupra Amsterdamului. Poarta era stacojie precum coaja uscată de pe o rană. Coca sună şi, după un timp, se auziră paşi coborînd o scară de lemn. O bătrînă cu bonetă de pînză albă, apretată, îi privi suspicios, dar în cele din urmă, ca o consimţire tacită, se-ntoarse şi-ncepu să urce din nou scara. Cei trei urcară-n urma ei prin cilindrul albastru-vî-năt, foarte înalt, al casei scării, în golul căruia treptele se răsuceau ca un burghiu. Pe mici paliere se aflau cîte două uşi cu plăcuţe de alamă şi vizoare coclite, fără lentilă. Ajunşi sus, avură deasupra lor doar chepengul pătrat al unui pod, iar înainte o singură uşă, neagră ca unsă cu păcură. în spatele uşii vuia adînc, îngheţîndu-ţi sîngele-n vine, un abis, o cascadă de ape negre, un tigru de zece ori cît tigrii, un păianjen păros umplînd întreaga odaie, trimiţîndu-şi prin pereţi mîrîitul surd şi răguşit. Uşa vibra atît de puternic, încît, atingînd-o, Maarten îşi trase degetele înapoi ca de pe-o plită încinsă. Ar fi vrut (cît ar fi vrut! dar toţi sîntem în mîinile Domnului) s-o ia la fugă în jos pe scări, zbierînd ca un opărit de viu, să fugă pînă cînd carnea trupului i-ar fi rămas în urmă ca o haină veche, şi chiar şi aşa, făptură de duh şi lumină, să fugă mai departe pînă la dispariţia ideii de fugă. Dar Maarten nu putea fugi. De multe ori, de-a lungul vieţii noastre, avem cu toţii un sentiment ciudat: că sîntem măşti prin ochii goi ai cărora priveşte cineva, că sîntem doar mijlocitori pentru o gîndire cu mult mai înaltă, care ne locuieşte pentru o vreme aşa cum un filozof priveşte prin ferestrele chiliei sale. Că prin noi se vede, că sîntem instrumente optice, lentile din cele montate-n brelocuri, prin care vezi o bazilică sau o femeie goală. Maarten se simţea şi el un astfel de punct de vedere. Dacă el ar fi-nchis ochii, dac-ar fi luat-o la fugă (fapt de neconceput, pentru că globii ochilor noştri nu decid să dispară cînd abjectul, abominabilul, inomabilul li se arată încifrat în linii şi suprafeţe; ei nici nu percep imaginea astfel, ci o transmit doar ochiului mai mare din spatele lor, care-o transmite şi el, nu ca
405
imagine, ci ca tragedie, Ochiului atoatevăzător, singurul în stare să pătrundă prin lacrimi şi sînge; astfel, trei creiere ca trei ochi înglobaţi unu-n altul, fiecare simbol pentru cel dinainte, se-n-ghioacă pentru ca să se vadă), tu, izolat şi pierdut cititor al acestei cărţi, implicat şi voluntar devorator al acestor rînduri, n-ai mai putea avea acum viziunea lui Victor, geamănul negru, păianjenul ce pîndeşte molia albă, catifelată, lipsită de apărare din miezul miezului acestei poveşti. Aşează-ţi deci pe faţă, ca un sondor, masca lui Maarten, priveşte prin ochii lui întunecaţi de umbra adîncă a nopţii amsterdameze şi deschide uşa cuptorului în care, cu nemaipomenită furie, cu zgomot ca de oşti şi de ape mari, arde o flacără neagră, mistuitoare.
   Bătrîna deschise uşa. Intrară cu toţii, înfioraţi, într-o odaie de mansardă, veche şi melancolică, luminată doar de o luminare. Fereastra rotundă era mai mare decît ai fi crezut văzînd-o de-afară. Imediat le căzură ochii pe copil. Stătea în picioare, într-un pătuţ din cele cu gratii de lemn, aşezat lîngă peretele din stînga. Avea o coroană de cîrlionţi aurii, ochi negri, adîn-ciţi de penumbră, obrăjori pufoşi, pe care lumina luminării tremura uşor, făcîndu-i atît de străvezii, încît puteai avea o clipă impresia că vezi, întunecate, prin pielea feţei, oasele maxilarelor, vomerul ascuţit, orbitele mai largi şi mai enigmatice decît ale adulţilor. Degetele, roşietice, strîngînd balustrada pătuţului, erau şi ele străvezii, aşa încît unghiile luminau roz de parc-ar fi avut o sursă de lumină interioară. Deşi-1 vedea aproape-n fiecare zi, Coca avea mereu o clipă de derută cînd băieţelul îi intra brusc în privire: era identic cu Mircişor, identic pînă la felu-n care făcea gropiţă-n obrazul stîng, pînă la mirosul pe care-1 răspîndea în odaie, nu mirosul acru al copiilor de mahala, ci unul de vanilie şi de mango. Lopătînd din cele două mari aripi multicolore prinse de coastele ei, Bucureştiul şi Amsterdamul, fata făcuse voia celor cu mult mai înalţi şi mai întortocheaţi decît ea. Tînăra familie de muncitori de pe Silistra se aflase chiar de la-nceput în miezul unei cabale zumzăitoare. Iar începutul putea fi-mpins oricît înapoi, pînă la Tadeusz Czartarowski, nobilul polon cu harul picturii de acum două secole care privea, din cînd în cînd, prin ochii negri ai unui bănăţean stîngaci, sau pînă la Vasile Badislav, căpitanul de pompieri, amîndoi urmăriţi
406
îndeaproape de mesageri roind în jurul lor ca nişte insecte ţicnite, împingîndu-i pe căi niciodată visate, inventînd şi supri-mînd fiinţe în jurul lor, dărîmînd zidul dintre halucinaţie şi real - inversînd atît de des polaritatea lor! - şi inventînd atîtea alte lumi psihice, virtuale, fractalice, că realitatea nu mai era decît una dintre ele, nu cea mai reuşită şi nici cea mai credibilă. Vestitorii ce coborau din ceruri cu capul în jos, cu aripile desfăşurate, ca-n vechile tablouri, se-nmulţeau exponenţial pe măsură ce povestea înainta, încît pînă la urmă acopereau totul cu o ceaţă de pene sidefii, făcînd ca tînăra familie să pară a locui în interiorul unui porumbel de lumină, sau al unei mari perle cu magică lucire cenuşie. Povestea însăşi devenea Vestitorul, poate că ea însăşi avea să se-ndrepte, lopătînd viguros din aripi de dantelă, către cine ştie ce scenă de gen, cu o tînără fată cosînd pe un mic gherghef într-un interior curat şi sărac, avea să înainteze spre ea, întinzîndu-i o tijă verde cu cîteva cupe de crin şi strigîndu-i să se bucure, ea, fericita între femei. Cineva - toţi ? toţi erau ştiutori ? chiar bătrîna aceea ce bodogănea în flamanda ei din sud ? Şi toate tîrfele din vitrine ? era Gagan o ştiutoare ? -ştiuse (provocase ? proorocise ? construise un model al lumii şi-i dăduse drumul să se deruleze în ţeasta sa mai vastă ca lumea, amuzîndu-se cum o omidă strivită de laba unui brahiosaur provoca, după scurgerea erelor, căderea unui papă în erezie şi cum fîlfîirea unei aripi de fluture în Antile provoca un uragan în Malaezia ? Era demonul lui Maxwell, înregistrînd şi numero-tînd şi urmărind fiecare subparticulă din întregul univers, definindu-i viteza şi traiectoria, astfel încît s-o poată regăsi în fiecare secţiune temporală, aşa cum romancierii calculează cronologiile, aflînd vîrsta fiecăruia dintre sutele de personaje în fiecare scenă a cărţii ?) că Maria avea să nască gemeni, şi-nţele-sese că gemenii trebuiau despărţiţi, fiindcă altfel Mircea s-ar fi privit la nesfîrşit ochi în ochi cu Victor, într-un circuit fericit şi suficient sieşi, în loc ca, înnebunit că nu-şi mai poate vedea chipu-n oglindă după ce-i zîmbise pîn-atunci, timp de un an, zi de zi, să construiască o orbitoare oglindă de hîrtie, acoperită cu textul, textura, ţesătura unui scris mărunt, atît de dens încît mintea să poată primi, filtrată prin el, lumina care altfel ar sparge ca pe-un vas cu pereţii subţiri ochiul şi ţeasta celui
407
ce l-ar parcurge. Dar, dacă Mircea avea să scrie cartea, dacă fiecare quark din imperiul galactic al corpului său şi fiecare foton ce-i atingea pielea - şi pielea specială a retinei - împingîndu-1, îm-brîncindu-1 infinitesimal într-o parte sau alta, dăruindu-i un impuls sau o informaţie, determina, la capătul unei înlănţuiri ne-sfîrşite de cauze şi efecte, scrierea, peste ani, a unei anumite litere din mijlocul unui anumit cuvînt (un duet de murdărie întortocheată pe împletitura candidă de fibre a hîrtiei), Victor, în schimb, nu putea fi decît fiara distrugătoare, agentul haosului şi-al disperării, creatorul spaţiului de neimaginat din jurul cărţii, al vidului negru de dincolo de coperţi. Cel-uns-cu-mir, Cel-adu-cător-de-pace avea să se-nalţe pe măsură ce contragreutatea lui nevăzută, plumbul străveziu şi urît mirositor (lumină-întuneric, bine-rău, electron-pozitron, Hton-Antihton, Crist-Anticrist, omul şi hipogeul său, cel ce umblă sub faţa pămîntului, cu capul în jos, călcînd pe tălpile fiecăruia dintre noi) avea să se scufunde în tenebre pe care mintea nu le poate suporta şi limba nu le poate descrie. Cel-ce-ucide, Cel-ce-îşi-caută-victima se ivise din acelaşi ovul şi aceeaşi spermie, în aceeaşi clipă cu cel dintîi, din apă şi duh, şi era identic cu el în came. Dar ovulul, marea planetă ce coborîse, împinsă de cili, de-a lungul trompei, a trompetei de înger apocaliptic, era de la-nceput bipolar, şi multidimensionalul destin a fost de la-nceput părtinitor. Un infim plus de şansă la polul animal, o insesizabilă floare de vid la cel vegetativ. O boare de căldură faţă de care căldura unei răsuflări de copil ar fi o explozie termonucleară luminase uşor ovulu-ntr-o parte; un strop de umbră răcoroasă se întinsese, ca umbra Pămîntului pe lună, în cealaltă. Şi cînd ovulul ajunsese în ultimul pătrar, înconjurat de trena de vînt şi de slavă a cosmosului, deja cei doi existau, identici şi adverşi, îmbrăţişaţi şi duşmani, căci Maria născuse doi feţi cu părul de aur şi stătea acum pe tron, în grădina de trandafiri, cu un arhanghel în dreapta şi unul în stînga, ţinîndu-şi în poală cei doi copii, amîndoi cu ochi mari şi gravi, amîndoi binecuvîntînd, dar unul pe braţul drept, celălalt pe stîngul, unul cu un briliant între sprîncene, altul cu un grăunte de sulf, unul în dreptul inimii mamei, celălalt în dreptul organului nevăzut, al inimii de gheaţă pe care toţi o avem în dreapta ca mărturie a virtualităţii noastre. Căci dacă avem
408
doi plămîni şi doi rinichi şi două emisfere şi două gonade, avem şi două inimi, din care una e rămasă, uitată, într-o altă dimensiune. Din sînul drept al Măriei supsese Victor un lapte-ngheţat de la sloiul de sub coastele ei. Din irealitatea lui se-mpărtăşise, şi trebuise să rămînă în ireal. Făcîndu-se instrumentul unei voinţe care îi construise fiecare celulă a corpului şi care-i controla fiecare impuls electric transmis de-a lungul măduvii ei spinale, Coca-1 răpise, în toamna lui *57, pe Victor din curtea lui Ma’am Catana şi suportase cu stoicism tragedia care urmase. Niciodată nu se mai dăduse de urma copilului, iar Costel şi Maria, înnebuniţi de disperare, n-avuseseră altceva de făcut, ca să poată supravieţui, decît să inventeze o poveste şi să şi-o-nfi-gă-n minte pentru totdeauna: cei doi copilaşi, aveau să susţină mereu de-atunci, se-mbolnăviseră deodată de dublă pneumonie şi fuseseră duşi la spital. O idioată de soră medicală îl aşezase pe Victoraş, în salon, sub un geam deschis, şi copilului i se agravase boala şi murise. Avea şi-un cenotaf într-un cimitir de la marginea Bucureştiului, unde cei doi se duseseră o vreme, con-vingîndu-se unul pe celălalt că acolo, în micul mormînt presărat cu flori, se afla trupuşorul pe care-1 iubiseră atît, şi-n cele din urmă uitaseră şi de cimitir, şi de copil, bucurîndu-se de cel care le mai rămăsese. O îndoială firească avea să facă să tresară, în anii următori, inima Măriei, şi zvîcnetul înfricoşat avea să se propage tot mai mult, ca o undă tot mai amplă, în cuprinsul acestei lumi imposibile: dacă, cumva, cel dispărut fusese Mir-cea ? Dacă, uzurpator drăgălaş, era de fapt Victor cel care se aşeza pe prag lîngă Catana bătrînul şi-l întreba mereu acelaşi lucru: „Moşule, bătrîn mai eşti,/ Da" cu baba cum trăieşti ?", la care bătrînul cu chipul bunului Dumnezeu răspundea şi el mereu la fel: „Ca cîinele cu pisica" ? Dar, pentru Maria, acest fior, care pentru Ştiutori era o sfîşiere ca de tragere pe roată şi de supliciu al ţepei, nu mai însemna mare lucru. Victor sau Mircea, era copilul ei, pe care-avea să-l crească de-atunci înainte cu o asemenea grijă maniacală încît, cînd lipsise prima oară de-acasă cîteva ore, ca să meargă la înmormîntarea lui Catana, unde se rătăcise-n cavoul lui fabulos, îl găsise pe băieţel vînăt de-atîta urlat, asudat leoarcă, şi cu toţi vecinii adunaţi la uşa apartamentului. Un lucru le-a fost de la-nceput limpede celor doi soţi:
409
că Mircişor nu trebuia să afle niciodată că avusese un frate geamăn. Copilul abia dacă avea un an şi jumătate în acel decembrie cu zăpadă copleşitoare, cu ceruri roşii întunecate, cu felinare de mahala în a căror pată murdară de lumină ningea halucinant, cînd Costel şi Maria îl lăsaseră la Vasilica şi băteau înnebuniţi secţiile de miliţie, spitalele, umblau năuci pe străzi, întrebau cunoscuţi şi necunoscuţi, iar nopţile, în urletul vijeliei de-afară, femeia ţipa şi se lovea cu palmele peste faţă, pe cînd atît de tînărul ei bărbat, un copil subţire cu părul căzîndu-i peste ochi, stătea la geamul acoperit pînă sus de gheaţă şi fuma ţigară de la ţigară, simţind mînie şi obidă şi ură neputincioasă, îndreptată nici el nu ştia împotriva cui. La Vasilica, Mircişor plîngea şi el nopţile, legănat pe picioare, poate din pricina schimbării locului şi a lipsei mamei, dar mai degrabă din frica în faţa propriei dispariţii, căci în mod sigur Victor fusese pentru el propriul lui chip văzut în oglindă, îşi clădise deja imaginea de sine privindu-1 pe el, rîzînd şi gîngurind şi spunînd primele cuvinte o dată cu el. Atingîndu-şi unul altuia feţele, îngemănîndu-şi pălmiţele, trăgîndu-se stîngaci de hăinuţe... Stătuse-n Dudeşti-Cioplea vreo două săptămîni, timp în care nu mîncase aproape nimic şi uriaşe aproape continuu, plimbat prin casă cînd de Nicu, cînd de Vasilica şi chiar de Marian, care n-avea pe-atunci mai mult de şapte ani, pînă cînd, în cele din urmă, resemnată, mai slabă şi mai întunecată la faţă decît fusese vreodată, Maria îl luase acasă, în Silistra, dar nu ca să-l ţină cu ea, lipit de sînul ei, consolîndu-se unul pe altul şi revărsîn-du-şi dragostea unul asupra altuia, pentru că Maria lucra la „Donca Simo“ şi nu-şi putuse lua decît două săptămîni de concediu. Acolo toţi îi aşteptau întoarcerea, căci era angajată în întrecerea muncitorească, şi Maria era una dintre acele fete care lucrau la cîte opt războaie de ţesut deodată, spărgînd normele, ruinîndu-şi sănătatea, umplîndu-şi plămînii de scamă, pe cînd maistrul din cînd în cînd le turna cîte-un borcan cu apă pe spinarea încinsă, din care ieşeau aburi ca din cai. Cînd suna sirena, fetele astea-şi trăgeau cîte-un paltonaş prăpădit pe ele şi ieşeau, asudate, direct în viforniţă. Nopţile nu puteau adormi, căci le rămînea ore-n şir în urechi vîjîitul ca de cascadă al zecilor de războaie din hală. Peste ani, aveau să se umple de boli: reu-
410
matism, astmă, varice, dar deocamdată erau tinere şi destul de inconştiente ca să iasă cu capul gol sub ninsoare şi s-ajungă acasă, prin mahalalele lor, cu buclele permanentului încărcate de steluţe sclipitoare. Aşa că, neavînd de ales, pentru că bănăţeanul ei nu cîştiga destul la Atelierele ITB, unde trăgea la pilă toată ziua, s-a hotărît să meargă mai departe la ţesătorie şi să-l lase pe Mircişor, ca toată lumea, la o creşă. Acolo era să-l piardă şi pe el, căci după cîteva săptămîni ajunsese un mic schelet albăstrui, care nu mai dormea decît cînd obosea de ţipat şi nu mai mînca decît cînd era prea slăbit ca să mai refuze tetina. Pînă la urmă mama lăsă baltă serviciul şi rămase acasă, în cămăruţa cu ciment pe jos din curtea lui Maam Catana, ca să stea toată ziua cu băiatul ei, să-i deseneze şi să-i arate pe poze, să-i spună „Un pitic tare mic" şi „Păsărică albă-n cioc" şi să-l aşeze-ntre perne „ca boierii". îi cumpără lapte proaspăt de la un vecin care avea vacă şi îl îndopă cu macaroane şi marmeladă, amărîta hrană a muncitorimii în acei ani pe care fetele şi băieţii tineri, aduşi la oraş şi băgaţi în fabrici printr-o întoarcere de brazdă a lumii de care nu aveau habar, îi îndurau cu opinteli şi chin, dar şi cu un zîmbet luminos, al tinereţii care înfruntă orice şi biruie orice, aşa cum vezi poze cu bieţi oameni zîmbind în tranşee, zîmbind în puşcării, zîmbind în ghetouri, zîmbind pînă şi-n lagărele de concentrare. Copilul crescuse-n acea mică lume în formă de U, prinsese o iarnă extrem de grea, de care n-avea să-şi aducă aminte, căci prăpădul de la ferestrele îngheţate şi nămeţii de afară cît munţii şi vecinii în pufoaice, şube şi şoşoni, cu căciuli ruseşti pe cap erau imagini care-i pătrundeau în priviri şi găseau calea, prin nervii optici, către lobul occipital, unde erau prelucrate şi interpretate, aşa încît băieţelul le putea înţelege („Nenea, mamă! Uite, are căciulă. Ia uite, Işa, vezi ce face ? Dă zăpada la o parte!", şi copilul priveşte cu ochi mari, înfofolit pînă peste nas, şi pe uşa-ntredeschisă ies aburi...), dar nu le putea reţine-n memorie, căci creierul lui nu dezvoltase încă legături destul de stabile, încrengături dendritice care să-nsemne „iarnă" şi „oameni" şi „căciulă rusească". Aproape la fel de pierdută fusese şi vara uriaşă care urmase, şi-n care trupuşorul copilului cu cîrlionţi aurii se macerase-n mireasma înnebunitoare de oleandri. Pînă la vîrsta de trei ani Mircişor avea să cutreiere
411
curtea de pe Silistra, să se joace cu Gioni, căţelul şchiop, să se uite atent la lalelele roşii şi galbene, înalte cît el, să se ardă de marele fier de călcat cu cărbuni de pe masă (şi să-şi amintească apoi - atît de limpede! - cum stătea cu mînuţa vîrîtă-ntr-un ibric cu apă, în camera pe care-o visase apoi atît de des, dar despre care nu va putea niciodată să spună nimic, căci nu era o cameră care să poată fi descrisă, pentru că descrierea nu se născuse încă pe-atunci, şi lucrurile erau toate la un loc şi se estompau şi se strîmbau unele-n altele), să întărite curcanul cîn-tîndu-i „Sîc că n-ai mărgele/ Roşii c-ale mele", să se uite uimit la păunul şi păuniţa aduşi o vreme de cineva din curte şi puşi să convieţuiască, după plasa coteţului, cu mitocanul mărgelat şi să se-nalţe, zi de zi, în aer, purtat deasupra tuturor de uriaşii blînzi în ţara cărora ajunsese: mama, tata, vecinii, vînzătoarea de la alimentară, toţi giugiulindu-1, toţi pupîndu-1 şi-apoi înăl-ţîndu-1 extatic în văzduh, purtîndu-1 prin aer ca nişte dirijabile enorme, apropiindu-1 de feţele lor late, zbîrcite, nerase, cu dinţi de fier, cu broboade cu flori, rotindu-1 şi azvîrlindu-1 de la unul la altul, pe cînd Mircişor rîdea şi plîngea în acelaşi timp, fericit şi înspăimîntat, năucit ca Abu-Hassan de puterea totală a neputinţei lui. Victoriţa, hoaţa, angajată o vreme la o grădiniţă, îi aducea rahat şi biscuiţi, dosite de ea pe sub fuste. Rahatul era moale, sticlos, verde şi roz, pudrat cu zahăr. Nu era nimic mai bun pe lume. Nenea Nicu Bă, de cîte ori îl vedea, îl lua-n braţe şi, încruntîndu-se-n joacă, se răstea la el: „Ce mai faci, bă ? Pasca ta de copil!" Apoi îl lua pe bicicletă şi-l căra prin cartier, pe străzi necunoscute şi stranii, care-i strîngeau inima, ca să-l aducă apoi repede acasă, ca şi cînd casa în formă de U, cu etaj şi galerie, ar fi fost un mare magnet pe liniile de forţă ale căruia s-ar fi construit lumea. Era Ierusalimul său, muntele nemăsurat de înalt din mijlocul lumii, iar el era copilul providenţial spre care-şi îndreptau toţi privirile. Toţi îi slujeau, toţi se repezeau la un scîncet al lui, îl hrăneau şi-l dezmierdau, îi arătau nemăsuratele lui proprietăţi. Pînă şi proprietăreasa, înrăită de beţie, de varicele ei groase ca lianele, de borhotul pîntecelui ei revărsat, îl iubea şi, de faţă cu el, căpăta ruşine şi sfială, ea, care nu ştia cu ce se mănîncă buna cuviinţă: „Mircică, mamă, hai la baba, hai! Hai să-ţi dea baba ceva bun..." Doar Coca, fata cu păr cas-
412
taniu care mirosea mereu a un fel de bomboane de pe-atunci, numite „cerceluşi", şi care-şi purta basca frez ca pe o ambiguă aureolă, a dispărut într-o zi, puţin înainte ca Maria, Costel şi fiul lor să se mute din Silistra, în primăvara lui ’59, a pierit de parc-ar fi înghiţit-o pămîntul şi nu i s-a mai dat niciodată de urmă. Curios cum nici măcar Maria n-a bănuit niciodată că între cele două dispariţii, a lui Victoraş, petrecută cu aproape doi ani în urmă, şi a prostituatei ar fi vreo legătură, deşi să piară cu desăvîrşire două persoane din aceeaşi curte, în atît de scurtă vreme, putea da naştere la zvonuri şi superstiţii. Ca şi-n cazul lui Victoraş, miliţia (doi plutonieri cu tradiţionale figuri porcine) venise, întrebase pe toată lumea, o dăduse pe Coca-n căutare pe toată ţara... Mai trecuse pe-acolo şi un civil în fulgarin cu gulerul ridicat, ca-n filmele cu spioni... Curînd se potolise însă totul, căci nu-i păsa de fapt nimănui de neînsemnata curvă din cartier, care părea să nici nu aibă, ca toate celelalte, niscaiva rude pe la ţară.
   Tînăra femeie îngenunchie smerită-n faţa copilului, care-şi întinse mînuţa şi-i atinse stîngaci zulufii din creştet. „Coca", pronunţă el cu vocea limpede şi totuşi voalată a băieţeilor de vîrsta lui. Zîmbea inocent, dulce, inconştient de propriul lui destin, incapabil să-şi citească numărul de fiară scris pe frunte, şi care nu se revelează pînă nu priveşti prima dată într-o oglindă, adică pînă cînd straturilor străvezii ale minţii nu li se adaugă ultimul, de argint viu, în care celelalte se pot răsfrînge pentru a inventa cuvîntul ultim, fruct al oglinzilor: eu. La fel zîmbise, desigur, micul Adolf în pătuţul lui dintr-un sat pierdut în munţii Austriei, la fel întinsese mînuţele către mama sa Gen-ghis, într-o iurtă din sălbăticie, la fel rîseseră o dată, chicotind, stîlcind cuvintele, privind cu ochi întrebători lumea, fără să ştie că aveau să-i aducă numai sînge şi infamie, criminalii în serie şi marii constructori de lumi mai bune şi mai drepte, ucigaşii trupului şi ucigaşii sufletului, cei ce-aveau să fure, să mintă şi să înşele, să preacurvească şi să cheme morţii, cei ce aveau să-şi facă singuri chip cioplit, cei ce n-aveau să-şi cinstească părinţii şi n-aveau să-şi iubească Dumnezeul din toată inima, tot sufletul şi toate puterile lor. Cînd micul Adolf îţi surîde făcînd gro-piţe-n obraji, tot ce-ţi rămîne să faci, cînd ai darul profeţiei şi
413
vezi într-o halucinaţie panoramică infernurile de la Maidanek şi Dachau şi Auschwitz, este să-ţi smereşti inima şi să cazi în genunchi, ca Zosima, în faţa briciului împrumutat cu care Domnul rade popoarele, căci a-i ucide în faşă pe cei ce vor ucide şi schilodi ar fi răzvrătire şi blasfemie, ca şi cînd ai vrea ca răstignirea să nu fi avut loc şi Hristosul să nu fi murit pentru păcatele tuturor. Femeia se ridică după o vreme (în care, cu ochii-nchişi, se rugase poate fierbinte) şi-l luă-n braţe pe băieţel cum îl luase doar cu o zi înainte, din braţele Măriei, pe Mircişor. îi gînguri ceva-n olandeză, iar copilul, privind temător către cei doi bărbaţi străini, îi răspunse, şi doar la auzul guturalelor primitive cu care copilul îşi presăra cuvintele, îţi dădeai seama că ele veneau din alt timp şi altă lume, căci minusculul său aparat fona-tor, laringele ca o cală abia deschisă şi glota ca un picioruş de scoică, nu le-ar fi putut emite niciodată. Coca se-ntoarse, cu copilul lipit pe sînul ei, către Maarten, făcu doi paşi spre el şi i se opri alături. O clipă, Cedric avu în faţă imaginea unei familii tinere, blînde şi modeste, un băiat şi-o fată binecuvîntaţi cu un copilaş, în tihna bordeiului lor cu vase de aramă pe pereţi. Maarten atinse părul şi ceafa lui Victor, îi simţi uşoara umezeală a pielii şi deodată toată teroarea pe care încercase s-o stăpînească pînă atunci îi tumefie creierul. Căci, pentru prima oară, copilul îl privea acum în faţă, cu o gravitate de basileu, cu o cruzime de axolot. Crescuse, era colosal ca un Buddha săpat în stîncă şi emana vizibil, din porii pielii lui translucide, flacără neagră, ce se zbătea furios în odaie. Şi odaia era acum dilatată ca o enormă emisferă cu plafonul pictat, pe dalele căreia tînărul era un punct aproape invizibil în faţa marelui demon, care creştea tot mai mult, cu ochii-ngheţaţi aţintiţi mai departe în ochii lui Maarten, pînă ce creştetul îi atinse plafonul. Crescu apoi mai departe, pînă umplu, cu spinarea curbată, întreaga emisferă, lăţindu-se pe ea, ghemuit cu genunchii la gură, pînă ce presiunea din ţeasta bărbatului deveni de nestăpînit şi craniul îi zbură-n ţăndări şi din acel ou se-nălţă, întinzînd aripile peste lume, himera nebunească a minţii lui. Maarten privea mut, tremurînd din toate încheieturile, către Coca şi Victor, incapabil să fugă sau să-şi desprindă ochii din ochii copilului, ştiind că pentru clipa aceea venise pe lume. Căzu pe podea, încă privit necruţător drept în
414
ochi, iar Cedric îl tîrî afară şi, aproape cărîndu-1 în spate, coborî cu el scările în spirală.
   Afară-i aşteptau, în aerul uşor diluat dinspre zori, oame-nii-statuie, risipiţi pe cheiul vast, luminat de felinare. Erau zeci, sute de fiinţe încremenite pe postamentele lor, privind cu ochi orbi spre fereastra rotundă de la ultimul etaj, cum sute de somnambuli ar privi, toţi deodată, luna. Erau regi şi filozofi din vechime, hetaire şi criminali vestiţi, oameni de bronz şi de fier, oameni albaştri şi oameni negri, în poziţii triumfale sau tragice, răsucind în jurul corpurilor peplumuri, şerpi, armuri şi boa-uri de pene. Erau cocoşaţi şi polidactili, goi în noaptea caldă, erau hidrocefali şi elefantiazici, erau femei cu şase perechi de sîni şi bărbaţi cu două capete. Era, în mijlocul acelei mulţimi, şi un postament gol, pe care odihneau un vestmînt de purpură şi o liră. Maarten se-ndreptă ca-n vis către el, îmbrăcă toga şi, cu lira în mîini, urcă pe lada de lemn. înmărmuri acolo, între sutele de statui, cu gura întredeschisă într-o cîntare neauzită şi ciupind strune inerte, privind, asemenea tuturor, spre fereastra rotundă. Cedric ridică din umeri, se-ndreptă către mal mur-murînd „In Your Own Sweet Way“, şi privi multă vreme sîn-gele negru ce curgea, moale, scînteietor, prin canal, irigînd coloane de neuroni. O luă apoi în jos, fluierînd uşurel, către capătul întunecat al străzii, confundîndu-se, tot mai tare, cu umbra. Doar susurul subţire şi blînd se mai distinse o vreme de murmurul apelor din canal, cu care se împleti apoi pentru totdeauna.
   în odaie, cele două femei scoaseră copilul din cămăşuţa lui şi-l aşezară pe masă, gol, în picioare, contemplîndu-1 cu un fel de fericire întunecată. Căci Victor avea un sex erect, aproape cît al unui bărbat în putere, semitransparent la lumina luminării. Coca privea fascinată organul animalic şi minunat din centrul lumii ei, elasticul corp calos dintre emisferele minţii ei, menhi-rul de carne dură cu inimioara lucioasă şi delicată din vîrf. Era aidoma cu toate sexele de bărbaţi pe care le primea, noapte de noapte, în orificiile cu buze răsfrînte ale corpului ei, pe care vaginul ei se strîngea ca un pumn ferm, mîngîindu-le, lubrefiin-du-le, persuadîndu-le să-şi verse peste dolmenul uterin ploaia lor de sidef. De cîte ori, în mica ei odaie cu vitrină şi perdele
415
roşii, în mijlocul căreia sofaua părea un altar de sacrificiu, nu se lăsase adînc spintecată de cornul de taur al zeului, de cîte ori nu se aşezase, asemeni fecioarelor asiriene, în priapul de piatră care le era primul mire ? De cîte ori, îngenuncheată în faţa bărbatului, mereu acelaşi preot ucigaş, întunecat şi ne-ndură-tor, nu primise-ntre buze ostia unei messe pe dos, a unei liturghii negre şi totuşi ciudat de liniştitoare, căci nu era decît sfîrcul sinului matern al cărui lapte-1 supsese o dată cu voluptate. Da, toţi bărbaţii erau unul singur şi miile de şerpi tumefiaţi se confundau în cel pe care Victor îl purta la brîu ca pe-un geamăn siamez nedezvoltat, de neprivit, monstruos ca pruncii malfor-maţi din muzee. Cuprinsă de o milă răvăşitoare pentru toţi bărbaţii de pe pămînt, prostituata apucă gleznele copilului şi-şi lăsă capul, cu ochii în lacrimi, peste picioarele lui. Părul buclat i se revărsă pe masă, sclipind stins ca nişte viţe de sticlă.
                   I_/a aproape un an de la sosirea lui Maarten (pe care-1 mai văzuse din cînd în cînd pe Damrak, în ploaie şi-n vînt, încremenit pe piedestalul său), Coca nu mai găsi drumul către casă. Era de data aceasta la revărsarea dimineţii cînd fata, într-o rochie mai curînd anonimă, ieşi în aerul încă foarte rece şi încuie lacătul de la uşa cămăruţei sale. Strada era plină acum de mizeriile turmei de bărbaţi ce se perindaseră pe-acolo toată noaptea. Dar mai ales era tăcută şi răuvoitoare, căci, ca toate străzile de felul ei din lume, ca revistele şi filmele obscene, care n-au sens decît pentru mintea tumefiată de poftă, strada Cocăi arăta dimineaţa tristeţea şi golul sexului fără dragoste. Cum se-ndrepta, încercănată, cu paşi mici, către strada principală, Coca părea acum o tînără muncitoare mergînd spre slujbă, ca să robotească opt ore, zilniczilniczilnic, la maşina ei de cusut, războiul ei cu cartele perforate, pompa ei de zugrăvit, vînzîn-du-şi tinereţea în acelaşi mod ordinar şi grotesc, curvă a epocii industriale. Avusese un singur client întreaga noapte, de care nu-şi aducea aminte. Acum curtea în formă de U de pe Silistra era tot ce-şi mai dorea pe lume, ca şi cînd ar fi fost, întreagă, un mare divan pe care-ar fi putut, în sfîrşit, să doarmă. Pe dreapta avea acum un şir de faţade cu obsedantele draperii roşii trase la geamuri (deşi în cîteva vitrine fetele încă se arătau, mai spe-rînd vreun client matinal), iar în stînga, pe apa verde-a canalului, pluteau pachete cocoloşite de ţigări şi raţe cu penet cafeniu. Era lumină, deşi soarele nu se vedea încă. Pe un podeţ arcuit, de metal, un vagabond adormise în fund, cu picioarele depărtate. Un picior îl avea gol şi acoperit ca de o crustă gălbuie.
417
    închidea din cînd în cînd ochii, şi un fel de leşin adînc o cuprindea. Era frîntă de oboseală. S-ar fi trîntit şi ea pe treptele vreunei uşi şi-ar fi aţipit măcar un sfert de oră. Ca să viseze, ce ? Nu visa niciodată. Dormea negru şi cald, mulţumind întotdeauna cerului, la trezire, pentru darul acela. Căci visa destul în restul vieţii ei: totul, totul era un vis. Coca nu se gîndea prea mult la viaţa ei. Foarte rar îşi amintea de fetiţa care fusese, de acea Constanţa pe care-o avea încă într-o poză galbenă şi ştearsă. Dar nu putuse uita niciodată o după-amiază bucureşteană, cu clădiri galbene, vechi, cu salcîmi înfloriţi şi cu acea tăcere de vară, acea pustietate a piaţetelor cu un rond de flori în mijloc, la ora patru după masă. Este ea, sînt şi două prietene. Au pus preşuri pe jos pe veranda casei părinţilor uneia dintre ele, la umbră, căci afară e topelniţă. Pe preşuri au scos păpuşi şi o căsuţă pentru ele. Prietenele ei sînt bogate, au păpuşi cu cap de porţelan şi îmbrăcate-n rochiţe brodate de catifea. Păpuşilor li se-nchid ochii dacă le laşi pe spate. Constanţa e mereu bonă la păpuşi, Viola şi Inge sînt mai importante, mama şi bunica. Dar în acea zi mama şi bunica s-au certat şi s-au drăcuit (urît mai vorbeau fetele alea, deşi bogate) şi stăteau acum bosumflate. Constanţa a stat ce-a stat, aranjînd păpuşile în pătuţurile lor, şi pîn-la urmă le-a zis celorlalte să se joace leapşa. Aveau să fugă una după alta, şi să se atingă cu mîinile. Cea atinsă trebuia să fugă după celelalte două. Au ieşit în piaţetă şi, în tăcerea aceea de aur topit, au început să alerge. Constanţa se furişă o vreme într-o galerie întunecată, ieşi iar în soare şi o văzu pe Viola alergînd către ea. Fugi către casa de vizavi şi urcă-n fugă scara exterioară pînă la un fel de balconaş ce se ridica deasupra intrării. Viola venea-n fugă şi ea pe scări, triumfătoare, căci prietena ei nu mai avea unde fugi. Se repezi spre Constanţa, care se aşezase, resemnată, cu fundul pe balustrada de piatră a balconului, şi o-mbrînci cu toată puterea. Fata-şi amintea cît de încet căzuse, pe spate, de la patru metri înălţime, cum avusese timp să-şi spună „acum am să mor“, cum văzuse cerul albastru intens, arcuit ca o boltă goală de nori peste vilele din piaţetă, cum simţise, mai puternic ca niciodată, mirosul de salcîm. Se izbise apoi de asfalt, fără să simtă nici o durere, şi rămăsese acolo, neputincioasă, incapabilă să respire, să gîndească, să mişte, chiar
418
să audă ţipătul Violei, tropotele către ea ale lui Inge. Murise atunci, Coca n-avea nici o îndoială că murise cu adevărat, că ieşise din lume, că lăsase în urma ei un cadavru de fetiţă zăcînd pe spate lîngă şinele de tramvai.
   Şi atunci se întîmplase ceva. în ochii ei deschişi, morţi, se reîntorsese vederea. Prin ei, simţise cum ea însăşi cursese înapoi, de parc-ar fi curs în ea, umplînd-o, însăşi bolta albastră de deasupra. Se ridicase, se scuturase pe rochiţă şi, ca şi cînd nu s-ar fi-ntîmplat nimic, rîsese către lume, către tramvaiul care trecea cu zgomot, către prietenele ei. Ştiuse atunci că nu avusese voie să moară. Că era altfel decît realitatea din jur, desprinsă de ea ca o figură dintr-un basorelief. Hotărît, era aleasă pentru o altfel de moarte.
   Către care se-ndrepta acum Coca, cu cîrlionţii desfăcuţi liber pe umeri, căci de mult renunţase la faimoasa beretă. Tocurile îi ţocăneau pe dalele de ciment. Dădu colţul pe lîngă magazinul de obiecte erotice, luminat puternic toată noaptea, dar acum întunecat şi jegos ca o criptă, ca un osuar. Păpuşa gonflabilă îşi arăta acum muşamaua ordinară, iar falusurile de plastic îşi vădeau la lumina zilei culoarea kaki-gălbuie, dezgustătoare. Manechinele vii ce stătuseră toată noaptea în harnaşamentele lor negre se duseseră şi ele la culcare. Toată zona era acum un mare maidan, de parcă tot ce-i dăduse viaţă şi-nsufleţire, toată lumina nopţii, ar fi venit de la cei cîţiva litri de lichid sidefiu vărsaţi în mii de prezervative, ce acum străbăteau probabil, flotilă nenorocoasă, canalele şi scurgerile oraşului, licărind acolo ca nişte lumînărele, scoţînd din noapte aici o faţă ascuţită de şobolan, acolo un ghemotoc de vată plină de sînge...
   Nici oraşul decent nu era mai însufleţit. Aceleaşi clădiri cu frontoane baroce, în formă de lire şi clopote, aceleaşi canale cu apă verde. Bănci şi magazine încă închise, baruri cu măsuţe pustii. Trecu prin piaţa Dam, luînd-o direct prin forfota porumbeilor, mai matinali decît oamenii. Aproape că nu se fereau din faţa trecătorilor, aproape că puteai călca direct pe ei, pe trupurile lor îndesate, burgheze, prospere ca şi oraşul ce-i adăpostea. Coborî pe Damrak, pe lîngă masiva primărie, şi pe lîngă ea trecu primul tramvai. Deja un pumnal îngust, îngheţat, de lumină portocalie ţîşnise printre două acoperişuri şi lăţea acum o fîşie fluo-
419
rescentă pe macadam. Prin ea trecu Coca, orbită o clipă de soare, şi trupul i se aprinse în toată tinereţea, graţia şi minunea lui. O clipă mai tîrziu redeveni cenuşiu, anonim. Gara se vedea deja în fundal, palat de cărămidă ocupînd tot orizontul. în spatele ei era Ij-ul încărcat de vapoare şi bacuri. Pe ţărmul lui se ridicau depozite zmolite, cu pereţi orbi, ca nişte flamuri negre, care o speriaseră întotdeauna.
   Găsi, în fine, uşa stacojie pe una dintre faţadele din stînga. într-o parte şi-ntr-alta a ei se aflau două mici firide, cu cîte un bust de ipsos în fiecare. Apăsă butonul de ebonită şi auzi declicul care o anunţa că uşa s-a descuiat. Pătrunse în întunericul cald şi prăfos. Lumina de-afară se prelinse pe o distanţă nedefinită în sala care părea că nu are margini. Apoi se lăsă bezna. Coca închise pleoapele şi sprijini capul de lambriul peretelui. Uită complet că trebuia să păşească şi să numere. Adormi cu un sentiment incomparabil de uşurare şi, pentru prima oară, visă. Se visă în centrul unei săli uriaşe, a cărei boltă era ţeasta, fabulos pictată pe dinăuntru, a unei fiinţe omeneşti. Stătea pe dale dulci şi lucioase de piatră lustruită, verzi întunecate, roşii şi albe, alcătuind un desen geometric foarte limpede-n jur şi tot mai strîns, mai estompat către marginile sălii. Enorm de departe, în centru, scînteia un mormînt de cristal. Ştia că doar de acolo, doar culcată în acea raclă, putea desluşi fresca de pe plafon, îi putea pătrunde complicata alegorie. Din orice alt punct al sălii, anamorfoze monstruoase o deformau, făcînd ca un trup de copil să devină o copită de demon şi un car triumfal - o acuplare obscenă. Pe măsură ce alerga către mormîntul de cuarţ, Coca trecea pe sub porţiuni de pictură ce se limpezeau pentru un timp, ca să sfîrşească în alte şi alte deformări. Văzu, pe bolta ridicată la o distanţă nemăsurată deasupra ei, o femeie go^lă, cu un fluture mare aproape cît ea în braţe. Fluturele se lungi într-o parte pentru a deveni o faţă înspăimîntată, urlînd neomenesc în infern. Faţa se strînse şi se-nghesui, rămase în urmă şi nu mai era acum decît una dintre miliardele de feţe care avuseseră vreodată fiinţă, feţe de muşte şi de păianjeni, de lipitori şi de sar-copţi ai rîiei, de acarieni şi de oameni, de vulpi şi de vipere, de îngeri şi de ploşniţe, de broaşte şi de fetuşi, feţe foindu-se, miş-cînd mandibule şi maxile, palpi labiali, căscînd boturi pline de
420
colţi, încruntîndu-se mînios sau zîmbind cu duioşie, feţe pline de ochi, de nări, de limbi despicate şi de antene... Şi toată marea aceea de feţe, din care nu lipsea nici una, nici măcar cea a străveziilor peşti abisali, nici măcar faţa bărboasă şi blîndă a lui Dumnezeu, se contopea şi ea deodată în chiar chipul Cocăi, carase văzu o clipă, cu capul dat mult pe spate, ca-ntr-o oglindă concavă care i-ar fi mărit fantastic figura, întinzînd-o pe toată bolta. Zulufii ei, căzînd pe umărul stîng, deveniră, cînd schimbă, fugind, unghiul privirii, priveliştea nepămîntească a lacului Como, întins între gheţarii veşnici ai Alpilor şi presărat pe maluri cu orăşele cu nume sonore, Belaggio, Cattenabia, fiecare adunat în jurul clopotniţei sale. Şi Cattenabia se schimbă, cu măslinii, chiparoşii şi casele ei galbene, în buzele pline, rujate în formă de inimă, ale Katarinei, minuscula artistă de circ. Şi tot astfel, imagine după imagine, mereu curgătoare, mereu trimiţînd la ceva, dar cu sensul risipindu-se-n toate părţile ca boabele de mercur, se perindă deasupra capului Cocăi sublimul şi hidoşenia acestei lumi, cometele şi balaurii ei de lumină, oceanele ei de vomă şi cupele ei de venin, gloria şi nefericirea şi atrocitatea şi orgasmul pe care ţeasta umană, vasul din care, sîngeroşi, se adapă zeii, e-n stare să le cuprindă şi să le ducă, nespartă, către buza lor. Ajunsă lîngă mormîntul ce scînteia curcubean, Coca ezită un moment, îşi scoase de pe ea toate hainele, apoi împinse capacul, o placă de cristal de stîncă groasă de-o palmă, intră în cutia cea limpede şi trase, cu palmele, placa înapoi. Rămase aşa, întinsă pe suprafaţa tare şi neaşteptat de caldă, privind, prin sticlă, bolta încăperii. Văzu atunci, pentru prima dată, plafonul pictat din punctul central al sălii, singurul adevărat, singurul ce ordona corect liniile de fugă ale minunatei imagini. Din miliardele de desene organizate în constelaţii şi genealogii, simboluri şi mituri, sisteme şi aparate se alcătuia acum, tridimensional, căprui şi blînd, un gigantic ochi care o privea. Cutia de cristal se reflecta uşor în pupila lui, ce alcătuia marea deschidere rotundă din centrul bolţii. Ochiul era pretutindeni şi nu i te puteai sustrage, era puternic şi ferm. Coca începu să rîdă isteric, cu lacrimi de fericire curgîndu-i pe obraji. Se trezi cu ochii-n lacrimi şi aşa, plînsă şi muşcîndu-şi buzele, cutremurată, începu numărătoarea.
421
   Deschise ochii după cei treizeci de paşi şi tresări. Chiar în faţa ei, aproape piept în piept cu ea, stătea bătrînul în halat de mătase, privind-o cu toată faţa deodată, cum o făcea întotdeauna. în spate, într-un con de lumină, era măsuţa cu picioare curbe, pe luciul căreia strălucea o cutiuţă de cristal goală şi limpede. Blînd dar ferm, bătrînul o luă de mînă, cum nu se mai întîm-plase niciodată, dar cum Coca se temuse întotdeauna că vor ajunge, la sfîrşitul timpurilor şi soroacelor, şi o conduse către un coridor deschis în peretele sălii, culoar lung, slab luminat, cu vitrine ca de muzeu de-a lungul lui, pe care fata nu-l remarcase pînă atunci. Intrară-n culoar şi-ncepură să-l străbată lent, în ritmul tîrşit al bătrînului, aşa că avu timp să privească exponatele din fiecare vitrină. Pe partea stîngă-a culoarului, în centrul fiecărei cutii de sticlă, se afla cîte-o feliuţă de măduvă spinală, cu miezul cenuşiu şi învelişul alb sidefat. Părea să fi fost o singură măduvă, fără-ndoială umană, ale cărei zeci de secţiuni se-nşirau în tot atîtea vitrine. Pe măsură ce-nainta, Coca putu desluşi cum pata cenuşie din mijlocul feliuţelor, la început indistinctă, prindea tot mai mult conturul unui fluture. Fluturi mari, perfect conturaţi, largi şi puternici în zona lombară, mai micuţi şi cu aripi mai ascuţite spre curbura spinării, se menţineau de-a lungul a vreo douăzeci de cutii, pentru ca, treptat, să îşi piardă iar forma în locul în care măduva devine deja trunchi cerebral. Cel mai mare şi mai limpede dintre ei fusese colorat artificial şi strălucea albastru electric în vitrina lui. Pe partea dreaptă-a culoarului erau de asemenea fluturi. Erau, de fapt, oase sfenoide de la baza unor cranii umane. Mai întîi mici ca extrase dintr-o ţeastă de nou-născut, apoi din ce în ce mai puternice, cu anvergura aripilor tot mai mare, oase grele şi totuşi gata de zbor, recoltate de la zeci de cranii ale unor copii, şi-apoi adolescenţi, adulţi şi bătrîni... Chiar în dreptul fluturelui albastru din stînga ardea un sfenoid pictat de asemenea albastru electric, cel mai mare dintre ele, după care, în vitrinele următoare, oasele degenerau, deveneau poroase, o pulbere fină se măcina din ele, pînă cînd în ultima cutie de sticlă se mai afla doar o grămăjoară putredă de praf.
   Coca păşea de-a lungul culoarului cu sentimentul că ochiul cel mare încă o urmăreşte, că a intrat cu ei pe coridor şi-i urmează,
422
umplînd coridorul şi blocînd orice întoarcere. Mîna bătrînu-lui era mare şi cornoasă. Diamantul din ureche îi lucea stins în penumbră. în conductele auditive avea şi acum bumbacul acela murdar, dezgustător. Acum observă Coca pentru prima oară, contrariată, că bătrînul avea trăsături negroide. O îndruma pe fată cu o anumită tandreţe, ca pe o mireasă dusă la altar. Dar o mireasă-n care deja încolţiseră durerea şi frica. Erau doar doi, dar păreau deja o procesiune. Era tăcere, dar un fel de muzică înfricoşătoare, subliminală, se făcea auzită din ce în ce mai tare, de parcă nu aerul ar fi vibrat, ci spirala urechilor interne ale Cocăi, săpate în stînca ţestei ei, ar fi-nceput să cînte ca nişte corni de alamă. Deja vedeau, în depărtarea ceţoasă, ieşirea din coridor. Era o lumină galbenă, intensă, de parc-ar fi fost gura unui cuptor cu aur topit. Glisînd către ea, fata avu din nou senzaţia că totul e pus în mişcare de foarte complexe motoare virtuale, că ea stă nemişcată în timp ce un program grafic calculează glisarea pereţilor, unghiurile şi deformările perspectivelor, schimbările în textura zidurilor, cu ajutorul unei raze de incidenţă pornind din fruntea ei imobilă. Simţi că altcineva priveşte prin ochii ei, cu alţi ochi dilataţi, oroarea fără margini a camerei în care tocmai pătrundeau.
   Oroare care la-nceput părea o minune. Un singur perete, cel opus intrării, absorbea toată culoarea din cameră. Ceilalţi trei erau văruiţi în alb ca şi cînd nici n-ar fi existat. în faţa uluitorului perete era instalat, chiar în mijlocul sălii, montat solid în podea, un scaun dentar, aidoma celor din zona întunecată. Bătrînul o conduse, deşi nici nu mai era nevoie, pe Coca spre scaun şi fata se aşeză, hipnotizată, pe muşamaua lui rece. Gleznele şi-ncheieturile mîinilor îi fură prinse în brăţări de oţel. Un cerc de oţel îi înconjură, încet, gîtul, ca un colier ciudat de elegant. Capul femeii odihnea acum între cele două rezemătoare rotunde, de care, chiar dac-ar fi vrut, nu se mai putea desprinde. Coca nu mai vroia însă decît să aibă încă un ochi, în frunte, ca să poată vedea şi mai bine spectacolul încremenit din faţa ei. Nici nu-şi dădu seama cînd un mecanism cu zgomot de clicheţi începu să-i îndepărteze uşor picioarele, lăsîndu-i la vedere pulpele cu urme de degete de la clienţii din ultimele zile şi chiloţii neaşteptat de cuminţi, tetra, din cei pe care-i purtau toate fetele
423
din fabrici în Bucureştiul anilor *50. Nu avu ochi pentru hidosul, inumanul sex şerpesc ieşit de sub poalele halatului stacojiu. Nu simţi ura cu care îi fură smulşi chiloţii, iar dacă ţipă cînd fu deodată pătrunsă ca de un ac de seringă, ca de un ac de viespe înfipt în carnea ei, crezu că, de fapt, ţipă de groază şi de nebunie la vederea marelui, pestriţului perete din faţa ochilor ei. în timp ce Monsieur Monsu, care-o pîndise de decenii, supra-veghindu-i creşterea, educaţia, nutriţia ca un bătrîn desfrînat care adoptă o orfelină, zvîcnea în ea cu acul lui veninos, marea păcătoasă nu mai era decît un singur organ de simţ, incapabil să mai primească şi altceva decît unicul stimul ce-1 activează: codul pietrificat al marelui perete, de parcă peretele însuşi ar fi fost retina fragedă a femeii, macula Iuţea în care s-ar fi îngrămădit spectacolul total al lumii.
   Peretele era, în întregime, un uriaş insectar. Ordonaţi în rîn-duri şi coloane, pe toată suprafaţa îşi întindeau aripile fluturi, cei mai mari şi mai frumos coloraţi ce-ar fi putut fi văzuţi vreodată. Aripi largi şi puternice, cu doi ochi micuţi în partea de jos, corpuri groase şi inelate. Cîte-un piron de oţel, înfipt în corpuri, între două inele, ţintuindu-le pe cutele satinului sidefiu cu care era peretele îmbrăcat. Cîte-o plăcuţă de alamă gravată cu cîte-un nume sub fiecare dintre ei. O, frumuseţe, de ce gura ta e mereu atît de amară ? De ce e cumplit orice înger ? De ce numim monstru orice minun£ inepuizabilă ? Pe plăcile de alamă nu erau înscrise nume de genuri şi specii, ci nume de femei: Corrie, Petra, Gertie, Ans, Joke... Şi triumfătoarele trofee cu aripile-ntinse nu erau gingaşe lepidoptere, ci oase iliace, prinse pe vertebrele lor, centuri pelviene, largi, generoase, de femei ce fuseseră iubite cu patimă, bazine ce ocrotiseră cîndva feţi ghemuiţi, visători, cu faţa umbrită de aripile fluturelui matern. Şolduri largi, cu pielea mată şi dulce, îmbrăcaseră cîndva aceste oase, care ieşiseră acum din grăsimea lor ca dintr-o crisalidă şi îşi zvîntau lamele şi arcurile-n lumină.' Zeci de oase ale bazinului, pictate dement, se-nşirau pe perete, fracturînd mintea celui ce le-ar fi privit, aşa cum distrugeau acum, neuron cu neuron, creierul femeii martirizate de pe scaunul dentar. Căci de la-nceput, dintr-o privire, Coca văzuse plăcuţa cu numele ei, deasupra căreia nu se afla nici un fluture. Era sin-
424
gurul loc complet gol de pe tot zidul, cu satinul de sidef uşor încreţit, ca-ntr-o cutie cu bijuterii.
   Abia după ce bătrînul îşi retrase sonda ihtifalică din corpul ei, fata simţi cum sperma lui îngheţată, neurotoxică, îi amorţeşte trupul cu-ncetul. Era acum prada vie, cu nervii-n alertă, cu ochii lărgiţi de groază, dar incapabilă de mişcare, dusă de viespe la cuibul larvelor ei. Era şoarecele hipnotizat de piton, lăsîndu-se înghiţit de viu, dizolvat de viu de acizii lui gastrici. Era victima dintotdeauna, singură şi neputincioasă, la cheremul călăului ei, în celula îngropată adînc sub pămînt. Era ochiul secretînd o lacrimă limpede de substanţă P, răspunzătoare de chimismul iluminat al durerii. Cu acest lichid nespus de amar a fost umplut Graalul, iadul întreg a fost stors în caliciul lui, trupuri arse şi jupuite de vii au fost stoarse ca strugurii de picioare goale, însîngerate, de arhangheli pentru vinul transparent, scînteietor al chinului, fricii, ororii, sfîşierii, smulgerii, cancerizării, rezec-ţiei, străpungerii, sfărîmării, înveninării, carbonizării, gazării, fierberii în ulei şi în plumb topit, vinul disperării noastre cea de toate zilele. Este vinul chinului sufletesc, al lacrimilor de sînge, al dragostei ne-mpărtăşite, al urii neputincioase, al umilinţei, al remuşcării, al adunării păcatelor şi ticăloşiilor în sufletul omului matur. Era vinul căutării disperate-a lui Dumnezeu, vinul amar al nemaigăsirii lui, teroarea fără margini a copilului rătăcit în mulţime, cu mînuţa scăpată din mîna mamei sale, pe care n-o va mai revedea niciodată. Vinul speciilor ce se sting, al civilizaţiilor ce dispar, vinul sfîrşitului de neocolit al umanităţii, al ştergerii de sub stele a fiilor şi fiicelor noastre, vinul trilioanelor de ani ce ne vor acoperi ca un pămînt tăcut. Vinul promisiunii că vom fi Dumnezei şi-al neputinţei de-a fi, vinul promisiunii nemuririi şi-al dispariţiei noastre eterne. Poate acesta-i destinul şi sensul lucidităţii noastre de-o clipă: un strop infim de suferinţă stors din trupul nostru cînd s-a copt îndeajuns. Poate de-aceea sîntem cu toţii striviţi atît de brutal. E nevoie de miliarde ca să umple-un pahar, paharul plin pîn-la buză şi revăr-sîndu-se al nenorocirii şi sfinţeniei fiinţei noastre.
   Pe tăviţa din faţă a scaunului dentar se afla acum, deschisă, o valijoară cu pereţi palizi, de fildeş, în care străluceau, în locaşurile lor, instrumente reci şi nemiloase. înlănţuit de fotoliul
425
de tortură se afla acum un corp mutilat, cenuşiu, din care stropul scînteietor fusese deja stors, picurase-n cupă şi cupa fusese dusă la buze şi sorbită pînă la fund. Bătrînu-n halat stacojiu pironea acum pe perete ultimul fluture-nsîngerat. între zecile de oase iliace multicolore, era singurul menit să rămînă aşa cum era, dezgolit, neatins de culorile mincinoase. Din el picura sînge, pătînd satinul cel încreţit, şi-avea să picure sînge mereu.
                  D ac-am trăi într-o lume plată, într-un plan fără limite din care n-ar putea scăpa nimic în afară, a treia dimensiune ar fi de neimaginat pentru creierele noastre de hîr-tie. Personajele dintr-o poză sînt ţepene şi încremenite pentru că mintea lor nu e destul de complexă ca să le facă să trăiască, îi lipsesc pentru asta două dimensiuni: adîncimea şi timpul. Acestea ar putea exista (şi există) chiar în proximitatea lor, fără ca ele să le poată percepe, căci tot ce interferează cu o lume, venind din afara ei, e reinterpretat în datele acelei lumi. Dacă planul lumii lor ar fi străbătut, perpendicular (noţiune pe care nu le-ar fi cu putinţă s-o înţeleagă) de o sferă, ei ar percepe-o ca pe apariţia bruscă a unui punct, urmată de lăţirea sa într-un cerc opac, care ar creşte pînă la maximum şi apoi ar începe să des-crească, tot mai accelerat, pînă ar rămîne iarăşi un singur punct, care ar dispărea în neant. Ce va fi fost acel fenomen curios, celor plaţi le-ar fi cu neputinţă să înţeleagă. Dacă un obiect mai complex, o furculiţă, de pildă, ar străbate, la fel, lumea lor, dinspre ei s-ar vedea patru cercuri micuţe care s-ar contopi apoi într-un oval, ce s-ar îngusta şi s-ar lărgi iarăşi treptat, ca să dispară brusc în văzduh. Tristeţea acelei lumi, închisoarea ei fără speranţă, ni se revelează mereu cînd privim fotografiile. Nu ne putem gîndi, privindu-i pe acei oameni care rînjesc ca paraliticii, decît la marii amputaţi sau la cei care, avînd lobul parietal lezat, ajung să nu-şi mai recunoască jumătate din corp, să-ncerce s-o arunce jos din pat sau chiar s-o seducă, de parcă ar fi cineva cu totul străin. Ne gîndim la cei ce nu se mai recunosc în oglindă, la cei ce nu mai recunosc feţele celor dragi, la cei excoriaţi de
427
afecte sau de cuvinte. La cei chinuiţi de durerea unui organ amputat. Să-ţi lipsească o dimensiune e mult mai cumplit decît să te naşti orb, surd şi mut, căci atunci nu mai eşti sigur nici măcar că exişti. Nimic mai absurd decît să crezi că personajele „trăiesc" într-o carte: liberul arbitru le lipseşte cu desăvîrşire. De cîte ori deschizi cartea, vor face aceleaşi gesturi, vor spune aceleaşi vorbe. Iar dacă, prin nenumărate manevre şi pase, autorul le va da, pe parcursul sutelor de pagini, volum, va fi o iluzie tristă totuşi, ca valorizarea prin densitatea culorii-n pictură. De-o mie de ori ar fi fost pentru ele mai bine să fie lăsate aşa, grotesc de nedesăvîrşite, pentru ca disperarea lor fără margini, de osîndiţi prinşi în blocul de gheaţă, să le rămînă întreagă.
   Noi înşine, însă, plîngîndu-i pe ei, cei care, în crusta lor de azotat de argint sau încifraţi în litere risipite pe-o rogojină de stuf, sau pictaţi pe-o frumoasă urnă greacă, sînt jupuiţi de adîn-cime şi timp, sîntem la rîndul nostru atinşi de-o agnozie ciudată. Ce straniu li se va fi părînd celor întregi cu adevărat că noi percepem întotdeauna doar jumătate din lucruri, zbătîn-du-ne astfel minţile în zadar ca un fluture cu-o aripă smulsă. Căci agnozia spaţială a celor bidimensionali devine la noi una temporală, cu efecte devastatoare. Căci noi nu vedem şi nu înţelegem a patra dimensiune, timpul. Percepem obiectele care vin perpendicular pe lumea noastră, dinspre timp, traduse doar în trei dimensiuni, exact cum sfera devenea cerc în lumea plată. Aşa încît o sferă din lumea noastră nu poate fi decît reprezentarea în trei dimensiuni a sferei adevărate, care trăieşte în timp, şi care e un obiect de neînţeles pentru noi. Un copac din grădina noastră e doar o secţiune prin copacul adevărat, care ne-a intersectat perpendicular lumea, intrînd în ea ca sămînţă, cres-cînd ca o plăntuţă fragedă, ajungînd, rămuros şi plin de fructe, la apogeu şi apoi ieşind, uscat, din planul tridimensional al universului nostru. Fiecare obiect şi fiecare fiinţă din jurul nostru e o-nţepătură perpendiculară pe spaţiul acestei lumi, dar el, cu adevărat, este obiectul care începe cu originea sa în timp şi se încheie cu sfîrşitul său. Forma fiecărui obiect e una de fus, cu o origine, un apogeu şi-o diminuare, pe care nu le percepem, căci noi nu percepem cu adevărat timpul. Memoria noastră, aripa deplin dezvoltată cu care lopătăm în timp, construieşte o suc-
428
cesiune de instantanee prin care traduce, intuitiv, jumătatea obiectelor trecută deja prin planul lumii noastre. Cealaltă jumătate, care urmează să treacă, ne rămîne mascată şi inaccesibilă, deşi revelată uneori prin forţa ambiguă a profeţiei. Căci trecutul e totul, iar viitorul - nimic. Aşa încît fluturele minţii noastre încearcă să zboare cu o aripă reală, multicoloră, plină de nervuri şi acţionată de puternice motoare de căutare, pe cînd cealaltă rămîne virtuală, un contur punctat, modelat mimetic după forma celei dintîi. Lateralizarea gîndirii noastre între emisfera dreaptă şi cea stîngă primeşte, astfel, suprapusă pe ea, o altă late-ralizare, între perceperea trecutului şi cea a viitorului. Mecanica de diascop a trecutului îşi găseşte, astfel, analogii în zona sintactică şi secvenţială cu care vorbim şi socotim, iar enigma încremenită şi holistică a viitorului seamănă ca doi gemeni cu zona tarkovskiană, mistică şi adîncă a părţii drepte a minţii noastre, cea cu care desenăm, cîntăm, înjurăm şi ne rugăm.
   Primii ani de copilărie sînt capul ciudat, vîrît în lumea noastră, al unei fiinţe prelungi, al cărei torace e adolescenţa, pîntecul -maturitatea, şi care diminuează într-o coadă tot mai îngustă, în fiecare clipă a vieţii noastre sîntem secţiuni prin această fiinţă. Partea ei deja trecută de pelicula lumii ne populează memoria, hernie dilatată a minţii, iar cea care urmează să lunece, faţa noastră ascunsă, imprevizibilă, e o proiecţie oarbă, o iluzie optică, aşa cum mintea completează obiectele incomplet desenate. Aici, pe pelicula noastră, sîntem mereu în mişcare şi transformare, glisăm dinspre naştere către moarte, dar în realitatea cu patru dimensiuni sîntem o fiinţă eternă, imobilă, scanată doar, ca de-un tomograf metafizic, de membrana lumii pe care în aparenţă o locuim. Sîntem, e adevărat, trecători, dar nu pe lume, ci prin lume, o traversăm cum am trece printr-un mare portal, împreună cu toate lucrurile ce ne-nconjoară. Căci toate trăiesc în eternitatea celor patru dimensiuni, toate pătrund în spaţiu ca origini disparate (lemnul copacilor, fierul din zăcăminte, cleiul organic, pigmenţii vopselei, la-nceput risipite prin lume, ca un mănunchi de tentacule la gura unei sepii), apoi se adună-n mănunchiuri (cuie, scînduri, vopsele) şi se-mbină într-o formă de apogeu (un scaun), care rezistă o vreme la zenitul vieţii sale gestal-tice, asemenea maiestuoasei coame de calcar a stegozaurilor,
429
şi-apoi se degradează, putrezeşte, rugineşte, se disipează în alte zone, ca un alt riiănunchi de filamente ce urmează fiinţa cea adevărată.
   De ce trebuie ca marile şi minunatele lucruri reale să-ntîl-nească membrana spaţială a lumii noastre ? De ce trebuie să diminueze atît, să renunţe la dumnezeiescul din ele, să se prefacă mereu că se nasc, trăiesc şi mor, că suferă şi că acţionează ? De ce hipersfera universului nostru a trebuit să străbată pelicula, intrînd în lume cu polul Big-Bang-ului, lăţindu-se-apoi în secţiuni succesive pînă la maxima expansiune a ecuatorului sferei, pentru ca apoi să diminueze la polul opus, la Big Crunch ? De ce vînzoleala şi haosul din diapozitivele succesive, cînd sfera lui nemuritoare e atît de liniştită şi de perfectă ? Poate fiindcă lumea adevărată, pe care ochii adevăraţi o percep, e o întroloca-re de foiţe de ceapă, fiecare mai bogată cu o dimensiune decît cea dinainte şi mai săracă decît cea care-i urmează. Cum ar putea arăta locuitorii lumii din miezul foiţelor, lumea redusă la un punct ? Sau cei care-ar fi linii în lumea cea lineară ? Din poze, filme, desene animate şi cărţi ne-nchipuim cum arată marii infirmi ai lumii de imediat de sub noi, lumea plată în care, dacă ne-am vîrî degetul, personajele dintr-un western ar vedea apă-rînd, în plină preerie, un soare plat pe o boltă plată. Dacă şi-ar vîrî degetu-n lumea noastră o fiinţă din lumea de imediat după noi, am vedea şi noi apărînd pe boltă o sferă uriaşă, inexplicabilă. Dar foiţele nu se opresc aici, şi ne putem imagina că însăşi fiinţa noastră cu patru dimensiuni, care-ncepe cu naşterea noastră şi se termină cu moartea noastră, aşa cum noi începem cu creştetul şi ne terminăm cu tălpile, nu e decît o altă iluzie, a trecerii perpendiculare a unei fiinţe deja de neconceput, ce ar avea cinci dimensiuni, prin foiţa ce-ar cuprinde lungimea, lăţimea, adîncimea şi timpul. Şi tot astfel la nesfîrşit, pînă cînd toate petalele înghiocate s-ar contopi în ideea de trandafir şi pînă cînd toate pleoapele s-ar ridica, şi ultima ar fi chiar ochiul care începe să vadă.
   Corpul nostru real, în patru dimensiuni, începe mereu într-un uter. Doar prin aceste portaluri putem pătrunde, perpendicular, în lumea volumelor. Dac-am putea intra pe oriunde, am în-tîlni pretutindeni, pe stradă şi-n case, sub pămînt şi între stele,
430
fetuşi chirciţi, în diverse stadii de dezvoltare, pulsînd lent ca nişte peştişori, crescînd, devenind nou-născuţi. Am intra într-o cafenea şi, în fumul de ţigară ce se ridică lent, fractalic, către tavan, ar scînteia deodată, la doar o palmă deasupra ceştii noastre, un ovul abia fecundat. Pentru fiinţele umane există însă porţi privilegiate, obligatorii, aşa cum în Bardo Thodol, cu părul flu-turînd în vîntul cumplit al karmei, cauţi refugiu pînă şi-n pîn-tecele cele mai umile. Fireşte, sîntem precedaţi de filamente şi cili cauzali, dar vîrful creştetului nostru adevărat e oul viu ce coboară-n josul trompei din burta unei mame şi înnădeşte în uter. Ţeasta noastră, încet scanată de pelicula lumii, e fătul ce creşte mai mult şi mai mult, fiind pe rînd peşte, amfibian, reptilă şi mamifer, acoperindu-se de-o lînică simiană şi apoi lepădînd-o, în ultima lună, cînd străbatem cu totul portalul şi ne strecurăm gîtul şi umerii-n lume, desprinzîndu-ne cu totul de insula fericită de unde-am venit. Ca să putem înota prin sutele de foiţe întrolocate, să le putem sparge cu creştetul şi să lăsăm în urmă siajul înspumat al istoriei noastre, avem cu toţii corpul hidrodi-namic, precum cel al delfinilor. Atacăm lumea noastră cu-o singură celulă, ne extindem exponenţial, lărgind tot mai mult (doi, patru, opt, şaisprezece, treizeci şi doi, şaizeci şi patru...) cercul de pătrundere, pînă cînd, lent, atingem grosimea maximă a maturităţii, cînd gîndim amplu şi lent asemenea cosmosului care-a atins limita de expansiune şi cînd permitem uterelor noastre să devină portaluri pentru alte fiinţe, din cea de-a patra dimensiune. Diminuăm apoi, lent, într-o coadă tot mai zbîrcită, mai acoperită de solzi, mai atacată de boli, pînă cînd praful, pulberea, putregaiul şi viermii ne risipesc iarăşi într-un coloid impersonal. Dar din interiorul acestei lumi, singura cunoscută, cu gîndirea, simţurile şi reflexele şi mai ales cu limitele oribile ale puterii noastre de a-nţelege viitorul (lobii frontali nu sînt decît ţigănci ghicitoare, pierdute-n solomonii şi superstiţii), nu vom putea niciodată să vedem holistic - şi nu într-o umilitoare succesiune - nici măcar propriul nostru corp, nici felul în care va arăta soarele mîine. Nici dacă frunza de arţar, îngălbenită de toamnă, va mai rămîne o zi pe creanga ei înnegrită. Lobii frontali ne sînt plini de linii punctate, duse în prelungirea fermelor contururi ale memoriei. Linii punctate ce asigură şi înşală, linii
431
ale dorinţei, ale omenescului, linii nu ale lumii, ci ale noastre, prin care desenăm viitorul după chipul şi asemănarea noastră, ll desenăm pe mîine în culori mai strălucitoare decît a avut ieri, desenăm trupului nostru o piele mai fină, soarelui nostru raze galbene şi triunghiulare. N-avem culori pentru nenorocire, nu ştim să pictăm realist catastrofa, sîntem orbi la lumina de fiară-a apocalipsei.
   Nu ştim ce urmează să se arate, nu putem înţelege schimbările. Monstruosul leu al furnicilor, cu căngi şi mandibule hidoase, devine adultul înaripat, de o graţie fascinantă, curva devine sfîntă şi incestuosul devine papă. Nu ştim ce formă are cu-adevărat o casă, pentru că nu vedem din ea decît jumătatea trecută. Ar putea fi un lung paralelipiped temporal, străbătînd lumea noastră în sute de ani, sau s-ar putea termina brusc, mîine, printr-un incendiu sau o prăbuşire asurzitoare. Am putea străbate pelicula toţi, ca un imens banc de macrouri, grupat strîns într-un contur la rîndul lui fusiform, pentru milioane de ani de acum înainte, explorînd spaţiul, populînd galaxia, umplînd explozia încremenită a lumilor cu mucegaiul nostru încăpăţînat, sau am putea dispărea chiar în faşă, în cîţiva ani, într-o catastrofă nebănuită, o dată cu piatra înfăşurată în cer albastru pe care ne-a fost dat să trăim.
   Tu, care citeşti acum, întinsă pe canapeaua ta, cartea asta de necitit, care nu spune nimic, nu vrea nimic şi nu-nseamnă nimic, traversezi împreună cu ea, ca o navă cu pînze, planul transparent al lumii noastre. Eşti, la începutul acestei fraze, o secţiune la tomograf - o femeie cu o carte în mînă - ghilotinată dintr-un calup fusiform care-i adevăratul tău corp, iar acum eşti o altă secţiune, cu o altă secţiune de carte în mîini. Cartea mea te-nsoţeşte ca un pui de focă urmîndu-şi mama, cu mult mai scurt decît ea, iar ceea ce se desfăşoară-ntre voi, plasa deasă de păianjen dintre creierul tău şi ea (două manuscrise faţă-n faţă între care gîndurile şi intuiţiile şi tropismele tale glisează ca o suveică sau ca o rază tot mai intensă între oglinzile unui laser) străbate de asemenea perpendicular membrana existenţei, devenind o sferă sclipitoare de abstracţiuni, adevărata carte, interfaţa dintre mintea mea şi a ta, felul în care eu mă aplec adînc asupra ta şi-ţi vorbesc. Căci aşa cum între doi oameni navigînd alături
432
se întîmplă povestea lor de dragoste, altceva decît ei, mereu alta, mereu cu o personalitate imprevizibilă dinainte, ca un copil pe care minţile lor, după o pasionată copulare, l-ar zămisli, la fel obiectul posac, ca o placă de lemn, al cărţii nu-i cartea însăşi, ci instrumentul prin care cartea are o şansă să se producă. Injectez prin ea, în mintea ta visătoare, jumătate din codul meu genetic. Abia în ţeasta ta ocrotitoare cartea se va putea dezvolta, cînd va fuziona cu jumătate din codul fiinţei tale.
   Acum, însă, cînd scriu rîndurile-astea, tu încă nu bănuieşti că acest lucru trebuie să ţi se-ntîmple, pentru că nu a intrat încă-n lume secţiunea corpului tău cu o carte în mîini. încă n-ai fost la librărie (poate că nici măcar librăria la care vei merge nu există acum) şi încă nu ţi-au căzut - dacă-ţi vor cădea vreodată, însă acest lucru, măcar, e sigur, de vreme ce citeşti, acum, frazele astea - privirile pe coperta acestei cărţi, dacă ea va fi o carte şi va avea, cîndva, o copertă. La fel, nu a intrat încă-n lume cartea asta în întregimea ei, ci pătrunde încă încet, pagină după pagină şi literă după literă, ca şi cînd ar creşte şi s-ar înălţa, foarte lent, din lemnul mesei mele, ca o floare de hîrtie murdărită de pastă de pix. Sînt sute de diapozitive suprapuse, fiecare pagină o secţiune din lumea ei, fiecare atît de subţire, încît prin pieliţa ei se văd vasele capilare şi terminaţiile nervoase irigînd literele, care fără ele s-ar veşteji. Manuscrisul intră-n lume chinuitor de încet, fiecare pagină lăsînd după ea jeturi de linii punctate ca nişte mănunchiuri de raze, ca nişte faruri îndepărtate după care-mi ghidez vîrful de metal galben al pixului. Nu ştiu ce voi scrie în pagina următoare. N-am ştiut niciodată, aşa cum n-am putut vedea-n minte niciodată contururile gălbui ale zilei de mîine. Nu ştiu dacă, în continuarea acestei pagini (acestui cuvînt, acestei litere, sau după paranteza aceasta), voi fi dăruit cu o viziune copleşitoare sau cu o stupiditate ridicolă, dacă nu voi lăsa restul caietului alb, dacă nu voi da foc manuscrisului, camerei, blocului, sau voi face un atac cerebral sau unul de inimă. Nu ştiu dacă un cutremur nu-mi va storci corpul printre betoane şi fiare, amestecîndu-mi creierul şi sîngele cu manuscrisul. Ori-cînd bancul compact al celor zece mii de lucruri, străbătînd pelicula ca de balon de săpun a lumii, s-ar putea termina brusc, ca o pupă plată de navă, fără alungire, cîrmă, elice şi siaj. N-ar
433
fi nimic deosebit: dintr-o dată galaxiile şi supergalaxiile ar dispărea. Ar rămîne doar strălucirea fericită-a peliculei, vidul luminos despre care vorbesc toţi misticii, fondul higgsian, nemuritor, al conştiinţei acestei lumi, prin care toţi trecem fără teamă de moarte, căci a spune că vei muri e ca şi cînd ai spune că deasupra creştetului tău sau sub tălpile tale eşti mort.
   Da, lumea e-ncremenită şi perfectă, şi o dată cu ea toate lucrurile care-o compun. Toate întîmplările sînt întîmplate de mult şi toate cuvintele au fost deja spuse. Cenuşa noastră e prinsă în goluri de forma trupului nostru, ca la Pompei, şi nu putem mişca un deget decît pe traiectoria pe care deja l-am mişcat, şi nu putem gîndi un gînd decît făcînd să rezoneze reţele neurale care deja au rezonat şi rezonează de cînd lumea, şi orice-am face, chiar revoltîndu-ne, nu vom ieşi din mulajul lumii noastre reale, căci revolta a fost deja prevăzută şi represaliile s-au întîmplat. Sîntem actori într-un film proiectat pe vasta pînză a existenţei, spunem replici identice, zîmbim identic spre obiectiv, şi am face-o la fel şi dacă filmul s-ar proiecta de miliarde de ori. De zeci de ori vei citi cartea asta, gîndind la fel despre ea, aruncînd-o sau sărutînd-o sau punînd-o la loc în bibliotecă, între alte cărţi deja scrise, deja citite de cînd există lumea şi pînă cînd ea va ieşi, cu polul vegetativ înainte, din zarea aceasta, ca să se întoarcă poate în ea, cu polul animal, ca un pendul ce-ar străbate existenţa, înainte şi-napoi, etern, un foc nestins, o veşnică reîntoarcere, corsi e ricorsi, incrementa atque decrementa, alternanţă de spaţiu şi timp, creier şi sex, conştiinţă şi existenţă, plin şi gol, vertical şi orizontal, Big Bang şi Big Crunch.
   Sîntem trupuri tîrîtoare, neputincioase, incapabile să ieşim din imago-ul nostru, împăstaţi în lumea noastră cu un cl^i pe care chiar noi îl secretăm. „Să nu iubeşti lumea", avertizează toţi misticii. Nu secreta saliva care te îmbălează şi te ţine lipit de frunza ta, din copacul tău, între miile de copaci. Glisăm mereu, cu mişcări peristaltice, mereu în acelaşi plan, cu simţurile îngrămădite în partea din faţă şi tîrîndu-ne înapoi sexele şi ovarele pline cu ouă. între creier şi sex avem doar un tub digestiv, un jet de materie pe care stăm înşiraţi ca o mărgea pe o aţa. Ne tîrîm veşnic pe acest fir, îl înghiţim şi îl defecăm şi asta e viaţa noastră. Să bem şi să mîncăm, căci mîine vom muri. Şi
434
construcţiile minţii noastre şi fantasmele sexului nostru înaintează o dată cu noi, de-a lungul crengii noastre, şi realizările vieţii noastre sînt o dîră lucioasă de bale pe frunza care ne ţine. Oricît am gîndi, gîndim în acest plan, în direcţia mintii si-a sexului, căci mintea noastră însăşi e modelată de planul în care se mişcă, aşa cum ochiul de sepie nu vede contururile, ci doar mişcarea. Nu doar vedem, ci şi gîndim doar de la roşu la violet. Nu înţelegem decît ce deja am înţeles, nu credem decît ce deja am crezut. Dar cum ar fi să vedem întreg spectrul din care vederea-i doar o gaură într-un zid nesfîrşit ? Să vedem cu toată pielea şi să gîndim cu toate celulele, ca şi cînd am fi alcătuiţi în întregime din neuroni ? Chiar şi aşa, n-am face decît să ne tîrîm înainte, mai repede şi mai eficient poate, să ne lipim pachetele de ouă în locuri mai protejate şi să ne extindem în toată pădurea de pulbere cosmică, să ne ţesem rutele interstelare ca o planşă scîn-teietoare plină de ţărînă şi frunze moarte.
   Nu putem gîndi ideea de zbor şi nu putem naşte fiinţe înaripate pentru că gîndirea şi naşterea aparţin acestei lumi şi ne lipesc mai strîns de această peliculă. Dar viermii care sîntem în grosimea timpului, cei ce au drept cap embrionul şi drept coadă muribundul, pot simţi dintr-o dată feromonii cumpliţi ai Dum-nezeirii. Sînt vezicule singuratice venind perpendicular din miezul trandafirului, străbătîndu-i petalele, refractîndu-se-n retinele sale groase, înfăşurate strîns una-n alta. Sînt atît de rare, încît aproape că nu-i cu putinţă să se-ncîlcească vreuna în enormele noastre antene penate, dacă asta nu ne e dat, dacă un deget al graţiei (sau al damnării ? este unul şi-acelaşi lucru, căci damnatul e şi el un ales, iar Iuda va trăi la fel de mult ca Isus, căci în orice casă sînt vase pentru cinste şi vase pentru ruşine) nu ne-ar atinge, căci înşişi feromonii sînt degetul. Cînd vezicula ne atinge, ca o lacrimă de acid lisergic, ne cutremurăm atît de puternic, încît membrana însăşi care ne ţine intră-n vibraţie. Un balet chimic se declanşează în trupul nostru. Saliva de păianjen celest ne dizolvă ţesuturile, le transformă-ntr-un lapte organic, cuprins în coaja-ntărită a agoniei noastre. Creierul ni se prelinge-n stomac, traheea în limfă, oasele-n inimă şi în maţe. Cîm-puri electrice străine, ca nişte degete ce ne frămîntă rapid, încep să ne refacă, altfel, schema corporală, şi-ncet izvorîm, din apă
435
şi Duh, încuiaţi în mandorla de raze a crisalidei. Sîntem remo-delaţi, reprogramaţi, dar nu ca în uter, unde creşteam linear, pe axa timpului, ci cu toate datele deodată, lunecînd concentric de la haos la ordine şi superordine, pînă cînd devenim altă fiinţă, orientată nu de-a lungul frunzei şi crengii, ci perpendicular pe ele, în stare să se afunde în lumile concentrice şi să le cuprindă, zburînd deodată în toate părţile, prin toate dimensiunile. Lă-sînd crisalida goală în urmă, vom ieşi din ea umezi, zbîrciţi, cu cîţiva lobi înghesuiţi unu-n altul, dar încet ne zbicim şi începem pomparea. Un lichid nou, oniric, începe să umfle aripile zgîr-cite, şi emisferele se desfac, se întind, circumvoluţiunile pier, corpul calos se îndreaptă şi-şi întinde-nainte pedunculii olfactivi ca două antene cu măciulii faţetate. Aripile se întind, mozai-cate, multicolore, pînă ajung ţepene ca nişte lame baroce, şi fiinţa psihică poate acum să-şi ia zborul.
   Nu e deloc întîmplător că întregul nostru creier, cu nava lui maiestuoasă, cu arhitravele lui, cu bolţile lui pictate, cu naosul şi pronaosul său de cărniţă albă, cu acoperişul său plumbuit şi cu eternele, strălucitoarele cruci care ard în soare pe vîrfuri, s-a dezvoltat în întregime din străvechiul bulb olfactiv. Căci funcţia sa a rămas aceeaşi, deşi mirosul pe care-1 vînează e atît de schimbat. Ne îndreptam cînd va, chemotactic, cu nările dilatate, către sursele noastre de hrană şi simţeam în cerul gurii amarele emanaţii ale subţiorilor femeii noastre. Adulmecam duhoarea de fecale, urină şi carne stricată a unor inflorescenţe perverse. Un minuscul turbion de mireasmă ne aducea în me-njorie spaţii vechi şi o chinuitor de dulce ameţeală. Pe-atunci, niiresmele erau bucăţele smulse din lucruri, molecule învîrte-j iţele vi tînd în gelatina aeriană. Acum lucrurile înseşi vin către noi ca miresme. Mărul cel verde-gălbui, bătut în mai multe Tocuri sub coaja lucioasă, nu mai trimite emanaţia sa acrişoară în cercuri de aer de jur-împrejur, ci devine el însuşi un grăunţ de miros. Femeile ne apar ele însele ca molecule de parfum, clădirile însele nu mai miros a tencuială proaspătă: Dumnezeu însuşi îşi trimite-nspre noi mireasma lui de măr, de femei şi clădiri, grăunţe olfactive pe care, cu bulbul ce ne-a umplut toată ţeasta, le interpretăm, le clasificăm şi-ncercăm să detectăm de unde vin. Construim modele haotice de turbioane de vînt ce le aduc
436
înspre noi, încercăm să-nţelegem mesajul moscat, mereu cutremuraţi de gîndul că am fost aleşi şi că nu vom putea face faţă alegerii. Reduşi la un mare organ olfactiv, cu nimic altceva-n jur decît miresme, căci în definitiv trăim în trandafirul fantastic al minţii, lopătăm către noi înşine, către centrul de lumină topită din centrul nopţii, către păianjenul din mijlocul plasei lui, către zona fără mireasmă, dar de la care pornesc miresmele, din centrul fiinţei noastre. Către ochiul orb din mijlocul privirii. Către creierul fără receptori ai durerii din mijlocul suferinţei. Către punctul imobil al lumii rotitoare. Numai acolo este ieşirea, la intersecţia comisurilor ţestei, doar pe acolo poţi ieşi din acest univers şi-l poţi privi, în fine, ochi în ochi, creier în creier, buze în buze, zîmbet în zîmbet pe Cel ce te aştepta, într-o lume densă, într-o lumină densă, purtînd pe creştet, ca o sferă de diamant, al şaptelea Chakra, Shahasrara, arzînd orbitor, orbitor, orbitor...
             SFÎRŞITUL VOLUMULUI AL DOILEA
■<
3 i .) ui i U
U
.A

•i -
-«
3
&
U
-J
* J
-a
                   0K

                          La preţul de vînzare se adaugă 2%, reprezentînd valoarea timbrului literar ce se virează Uniunii Scriitorilor din România, Cont nr. 2511.1-171.1 / ROL, B.C.R. Filiala sector 1, Bucureşti
                          Redactor
                       VLAD ZOGRAFI Apărut 2002
                                     BUCUREŞTI - ROMÂNIA
                                           Tiparul executat la:
                                         =L J Garamond
      ' ~Ls  - Tipografie Ml -
                                           Tel.: 064-414-054