MIRCEA CĂRTĂRESCU s-a născut pe 1 iunie 1956, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1980. In prezent este conferenţiar dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist.
A publicat următoarele volume: Faruri, vitrine, fotografii, poeme, Cartea Românească, Bucureşti, 1980; Poeme de amor, Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Totul, poeme, Cartea Românească, Bucureşti, 1984; Visul (în ediţiile următoare Nostalgia), povestiri, Cartea Românească, Bucureşti, 1989; Humanitas, Bucureşti, 1993 (tradus în franceză, germană, italiană, suedeză, norvegiană, spaniolă, maghiară, engleză şi slovenă); Levantul, poem epic, Cartea Românească, Bucureşti, 1990; Humanitas, Bucureşti, 1998; Visul chimeric, studiu critic, Litera, Bucureşti, 1991; Travesti, roman, Humanitas, Bucureşti, 1994 (tradus în franceză, olandeză, norvegiană, spaniolă, maghiară şi polonă); Dragostea, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1994; Orbitor. Aripa stângă, roman, Humanitas, Bucureşti, 1996 (tradus în franceză, suedeză, maghiară, italiană, ivrit, bulgară şi germană); Dublu CD, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1998; Postmodemismul românesc, studiu critic, Humanitas, Bucureşti, 1999; Jurnal I, Humanitas, Bucureşti, 2001; Orbitor. Corpul, roman, Humanitas, Bucureşti, 2002 (tradus în bulgară, franceză şi suedeză); Enciclopedia zmeilor, carte pentru copii, Humanitas, Bucureşti, 2002; Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, publicistică, Humanitas, Bucureşti, 2003 (tradus în germană); Parfumul aspru al ficţiunii, audiobook, Humanitas, Bucureşti, 2003; Plurivers voi. I şi II, poeme, Humanitas, Bucureşti, 2003; Cincizeci de sonete, poeme, Brumar, Timişoara, 2003; De ce iubim femeile, povestiri şi audiobook, Humanitas, Bucureşti, 2004 (tradus în spaniolă, portugheză, bulgară şi maghiară); Baroane!, Humanitas, Bucureşti, 2005, Jurnal II, Humanitas, Bucureşti, 2005, Orbitor. Aripa dreaptă, roman, Humanitas, Bucureşti, 2007. Volume de versuri de Mircea Cărtărescu au mai fost publicate în Irlanda, Statele Unite, Italia şi Germania.
Cărţile sale au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia Editorilor din România, precum şi de revistele Cuvântul, Ateneu, Flacăra, Tomis şi Ziarul de Iaşi. Au fost nominalizate în Franţa pentru premiile Medicis, Le meilleur livre etranger, Prix Union Latine. Romanul Nostalgia a primit în 2005 Premiul literar „Giuseppe Acerbi", Castel Goffredo, Italia.
         Mircea
    Cărtărescu
        Levantul
         HUMANITAS
        Redactor: Vlad Russo Coperta: Angela Rotaru Tehnoredactor: Doina Elena Podaru Corector: Georgiana Becheru DTP: Angela Ardeleanu
        Tipărit la C.N.I. „Coresi" S.A.
      © HUMANITAS, 1998, 2009
        Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CĂRTĂRESCU, MIRCEA Levantul / Mircea Cărtărescu. - Bucureşti: Humanitas, 2009 ISBN 978-973-50-2409-3
       EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas .ro
       Comenzi Carte prin poştă: tel./fax 021/311 23 30 C.P.C.E. - CP 14, Bucureşti e-mail: cpp@humanitas.ro www.libhumanitas .ro
Cântul întâi
O, Levant, Levant ferice! • A ta soră, Zenaida • Se vărsa umbrirea serii • Când plânge filomela • Iată sora se-ndeseşte • E laurta chiorul, spaima apelor dân jur de Zant • Eşti ingles? • Of, Zotalis, biet Zotalis! • Ţaruki i paluki • El vedea un nor de sânge • Manoile, cum te plâng!
„Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare, Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare, Părând piepteni trecuţi molcom printr-un păr
                                                împarfumat,
Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat,
O, Levant, în cari zefirul umfle-ai sei obraji de zeu,
Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu!
O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sân, De când sunt deştept pe lume, de când ştiu că sunt
                                                      român!
Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare,
Preste care lupi şi pardosi s-au făcut stăpâni deplin Zgâriind cu gheare lunge al Valahiei drag sân!"
Astfel cugeta un june pe-un caic ce zbura iute De la Corfu pân-la Zante peste apele hirsute Ce spărgeau în vălurele soarele ce sta să cază Prin văpăi de foc şi miniu, prin lucire de turcoază.
   Tânărule, a ta faţă îmi apare străvezie,
   Gemetul ce scoţi e oare de amor sau de mânie, Mâna cu inele grele şi cu petre răsucite Pe jungher sau pe şold fraged va voi să se invite? Ah, pe junghiul Şi degrabă, căci tiranii încă râde Conjuraţi de arvaniţii cu a lor turbane hâde, încă mai jupoi ţeranii, încă junele le smulge Din a mumelor lor braţe, încă ţara o mai mulge!
   Tu te duci la Zante, unde în barcaz, la felinari Te aşteaptă a ta soră cu treizeci de palicari.
   A ta soră! Zenaida! Cine-o vede se uimeşte,
   Cine buzele de rujă, cine ochii i-i zăreşte I se pare cum că Hero vie s-au împeliţat Să-l aştepte iar pe Leandros lângă-al mărilor palat. Greaca are drăgănele, şi perfum, şi-nţelepciune Ce primit-a de la graţii, musulmana ca de prime Are ochii ce prin deasa feregea abia-i prevezi; Frânca are dinţi de boabe de sidef şi ochii verzi;
   O chirghiză face-n piaţă mahmudele zece mii,
   Vai, nebun ar fi acela ce pe ea ar târgui,
   Că i-ar soarbe sărutarea peste perne de şiraz De-ar rămâne fără suflu, făr' bujorii din obraz; Machedoana, nu am coarde l-a mea arfă îndestule Să îi cânt zulufii negri, sânurile nesătule Şi sprâncenele-mbinate, parcă-i arcul lui Amor:
   E trufaşă dar e dulce şi-are ciucuri la botfor; Neagră este egipţianca, ca o noapte de iubire,
   Se topeşte în desmierduri, gungureşte în delire, Arde şi se-ncolăceşte ca o viţă pe arac Pe un boi de june mândru; talianca e un drac Ce te-nşală şi te vinde şi se uită numa-n punge Şi ibovnicul îşi pune la răscruci de te împunge; Sârba cea cu salbe multe peste peptul ca de crin E sfioasă ca şi ciuta, după ea cu toţi suspin.
Nimărui ea nu-i dă floarea junii sale feciorii Şi se face maică blândă intr-un schit de pe pustii; Multe flori simt, dar puţine rod în lume au să poarte, Multe mărgăritărele sus pe ceriu ard departe,
Multe sunt femei cu ochii neguratici şi codaţi:
Dar nici una nu-i mai dulce ca rumânca din Carpaţi. Pletele prea lunge-i curge ca o apă volutoasă Pân' la gleznele ivite sub şalvarii de mătasă,
Pân' la imineii d-aur şi cu vârfuri răsucite,
Faţa-i este alabastru, pleoapele-i sunt înnegrite Cu kohl scump de Chios, pleoape ca ghiocii zuvelcaţi; Gene grele şi-ncurcate, paşi mărunţi şi cletinaţi. Inima-i se duce-n taină dup-al ţării beizade, Calimachi, suflet putred, dar frumos ca viaţa e,
Fiul cânelui ce ţara o mânca şi-o bea la masă Şi curvarul mahalalei ce din răotăţi nu iasă.
El e ghimpele ce-n sânul Zenaidei, rotunzior îşi făcu sălaş ca furii.
                    Dar, efendi narator,
Cam grăbişi cu diegesis şi te luă gura-nainte.
Să purcedem dar din locul ce-1 lăsarăm, fără minte,
Să ne întumăm la junul Manoil, ce lângă cârmă Valul verde, orizonul cu privirea el le scârmă.
Se vărsa umbrirea serii în arhipelag, şi mii Comuleţe scot din valuri insulele fumurii.
Pe rotunda de lemn cârmă vezi un mugure că creşte Şi o coadă cu ghimpi palizi din obadă să iveşte,
Şi în vârvu-i se desface un boboc ca de rubin:
Este trandafilul serii din cuprinsul levantin.
El desfoaie foi de purpur peste ceriul de rază,
El umbreşte cu văpaia-i apa care schinteiază,
El pogoară-n suflet focul dorului nemărginit:
Dor de ducă, dor de arme, dor de mări, dor de iubit. Gul arzând în alizee şi picându-i focu-n golfuri, Desfoindu-se pe insuli şi pe case şi pe corturi Zugrăvând cu aur boturi de caice pe cleştar,
Punând sânge pe tăişe, iar pe sâni enibahar,
Gul vestind cu spuza-i ţara împăratului biulbiul: Noaptea cea cu berlianturi, de la Roma la Moşul. Manoil intră-n cămară şi luă peana despicată,
O vârî în călămară ca în inem-o săgeată
Şi cu rumena cerneală ca un sânge scrise: „Odă
La Valahia săracă, jăcuită de Lup-vodă."
Şterse; scrise: „Eleghie la mormânţii din străbuni, Pentru ca să se vădească jalea tristei naţiuni":
    „Când plânge filomena în crâng de rosmarine Şi gârle se-ncreţesc,
    Insecta chiar când cântă sub razele divine Ce spre apus grăbesc,
    Eu perna ud cu lacrimi, că-mi vine-n amintire A patriei nevoi,
    Şi-o mare fulgeroasă îmi creşte în simţire Umblată de strigoi!
    Străinule ce îmbli pentru a ta plăcere Pe apă sau pe jos,
    Găsit-ai vreodată mai mare mângâiere Şi un mai mult folos
    Decât în câmpul verde smălţat cu floricele,
       Al ţerii mele plai,
    Decât în portul dulce cu ii şi testemele Al junelor bălai?
    Ai zice că din raiu Valahia e ruptă Dar vai cât te înşeli!
   Că astăzi sânu-i fraged de ciocoime-i suptă Şi-i plină de mişeii!
   Ce-ai fost odat, o, ţeară, şi ce-ai ajuns acuma Supt talpa din Fanar,
   Că-ţi tremur copilaşii şi crud răcneşte muma Şi grecii n-au habar.
   Pe dalbele mormânturi eroilor din vreme Acum sunt buruieni,
   Subt ele Michai Bravu şi Mircea-vodă geme Ca noi subt agareni,
   Vai, steaua ni-i apusă, vai, angelul ne moare Şi pala-a ruginit,
   Vai, grecii ne mănâncă acuma din sudoare Bacalul ciocoit!
   Te scoală, Brâncovene, nu mai dormi, rumâne, Aminte să-ţi aduci
   De Caton şi de Brutu cu acvilele-n mâne,
      De marii Romii duci,
   Că acvila în corbu ce cruce-n gură poartă Cu vremea s-a schimbat
   Şi în rumân romanul mutat au fost de soartă Şi e viteaz bărbat!
   Sus, naţie robită, femeie lăcrămoasă, Mormânţii se deschid
   Şi ies fantome nobili dân umbra fumegoasă, Ce secolii desfid.
   Sus, sus cătaţi la dafini şi la neatârnare Şi ca cumpliţi paradoşi
   Mâncaţi în colţii aprigi şi zgâriaţi în ghiare Tiranii scrofuloşi!
    Stăpâne, care-n ceriu aburci pe tron de raze,
       Pe scaun de argint,
    Mai dă-mi atâta viaţă să văz ca în extaze Balaurul perind,
    Să văz un popol mândru în ţeara mea ferice Şi ochiu-apoi să-nchid,
    Şi duhu meu va râde precum o pitulice De dracul apatrid!"
Iată sara se-ndeseşte şi acopere Elada Iată stele-n mii de colţuri, galbene ca limonada Cum îşi varsă cupa-n marea de mercuriu şi de vis. Semilune moi de aur scaldă valuri de lapis.
Lima ca un corn de tablă a plecat de pe moschee Şi pe valuri se lăţeşte ca o pleoapă pe comee,
Ca o geană de cadână pe-un obraz de isihast. Semiluna lunii crapă-n cioburi reci pe golful vast. Iese dulful de culege praf de aur de pe boltă,
Pe catarturi de barcaze grunji de aur se desvoltă Şi-ale pânzelor burdufuri s-umplu-n cer de icosari. Marea linsă e ca sticla, ceru-i de mărgăritari.
Mai ca ziua luminează negura de praf de stele,
Dă din ghimpe scorpionul, cloşca face temenele, Ursele lucesc ca petre fără preţ într-un sipet,
Gemenii se pleacă tainic peste-al sferei parapet.
Insuli doar cât vezi cu ochii. Sgomot face numai lima Lunecând pe roţi dinţate ca Fecioara în coluna D-orologiu pre când iese în fereastră cu un prunc. Stele-n val şi valu-n stele dopotrivă se arunc. Manoile, fruntea-ţi mare de poet pe pergamente A căzut şi potolite-s zbuciumele. Oriente,
Când văzut-ai în Edenu-ţi un mai nobil ipochim? îl trezeşte-n zori cu spaimă creştinatul Ibrahim:
10
— Scoal', efendi, te deşteaptă, că piraţii ne-nconjor: Vin asupra-ne în barce şi în prima-i capul lor,
E Iaurta chiorul, spaima apelor din jur de Zant.
Zece mii de galbeni face al său cap aci-n Levant. Orişice caic el pradă, fundu-i sparge şi-l scufundă, Echipajul de catarturi e legat şi se afundă.
Manoil ieşi pe punte după ce-n sileafuri puse O mândreţe de pistoale ce dan Londra simt aduse.
Ele au pe paturi fildeş, iar pe ţeve flori de-argint:
Oh, amar de cel pe care Manoil l-ar fi ţintind.
Patru barce lungi din pupa tot venea pe marea lină, Zece iatagane-n prima sticlea groaznic în liimină.
Câte zece fesuri roşii se mişca în ritm de vâslă Şi orice lopată lungă e înfăşurată-n pâslă.
Palicarii de pe punte se dau după cabestane, Cremenea pe pusei o-ncearcă, se închină la icoane, în caic matrozi sunt şapte, iar piraţii-s patruzeci:
Nid o pânză-n zare, nime. „Ah, perduţi suntem pe veci!" Ţipă jalnic Ianis musul. Singur Manoil e calm.
El contemplă răsăritul de pe apa de napalm.
Puscele pornesc să tune şi piraţii să mugească,
Cruci şi-anafuri se-ntretaie, mume se batjocorească, Se-agăţ ancore-pisică de parâmi şi bocaport Şi piraţii sar pe punte şi în vârv de spange-i port Pe toţi cei rămaşi cu suflu şi h leagă-n leasă groasă Ce-mpletită e din fire de frânghie de mătasă.
Porcii sunt nişte Adonişi, e măgariul om cu minte, Tigrul e gentil ca mielul şi nu are-n gură dinte,
E năpârca râmă oarbă, cioarele porumbi codaţi Lângă şchiopii, ciungii, spânii şi guşaţii de piraţi.
Ci sunt muchelefi piraţii şi simt dulci precum e turta Lângă cruntul gâde-al mării, lângă groaznicul Iaurta. El cu doar un ochiu-n frunte ca Ciclops a lui Omir îi cad laţele mânjite p-antiriu de serasir,
Laţe roşii parcă brânce sângeroase el şi-a şters. Troznesc blanele de scânduri pe sub pântecosu-i mers.
—   Eşti ingles? răcni Iaurta când zări pe Manoil Şi îi puse-n gât hangerul cu plăsele de morfil.
Ia să-mi spui acuma mie ce simţeşte floarea ierbii Când s-apropie cu nara căprioarele şi cerbii?
—   Ea se lasă rumegată şi se bucură ferice,
Fiindcă ştie că la anul capul iar o să rădice.
—   Câine!-acuma să te lepezi de ai tăi. Remâi cu mine Şi ne-nvaţă ca să tragem sacaluşurile bine
Şi să nemerim cu tunul de cireş caic, barcaz,
Că de nu, îl pun pe Spiros să te prinză de grumaz. Liniştit privi rumânul pe tiranul său în faţă:
—   O, prea jalnice Iaurta, să mai am eu nu o viaţă,
Ci o mie vieţi în mine toate pline de răsfăţ
Tot le-aş da curând de dragul drăgălaşei libertăţi.
Nu-i un bou să tragă omul înhămat şi înjugat La cel plug ce cu ruşine de străin este mânat,
Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moşunoi,
Nu-s inglez, rumân îmi spune şi să mor rumân eu voi.
—   But you speak perfectly English, zise grecul minunat.
—   Well, I studied once at Cambridge, grăi junele
                                                    bărbat.
—   Cambridge? zău? nu minţi tu oare? Şi n-ai cunoscut
                                                    cumva
Un studinte grec cu ochii şi guriţa de tetrea?
Douăzeci de veri el are şi-i al meu copil iubit Pentru care prad Levantul din apus în răsărit.
—   Are pruncul tău o pată pe obraz, lângă cercel Ca o stea în patru colţuri? Are malotea?
                                    —   Eel!
Of, Zotalis, biet Zotalis, coriţaki-mu!
                                    —   Mi-a fost
Drag tovaroş. împreună învăţat-am pe de rost
Tot ce scris-au lordul Bairon, şi-ntr-un ceas de izaltare Fraţi de cruce ne făcurăm şi jurat-am cu glas tare Ca să izbăvim Elada de sub turcii desfrânaţi I să scoatem la lumină patria de subt Carpaţi.
—   O, ţaruki! răcni chiorul cu o patimă nespusă.
—   Şi paluki! şopti mândru Manoil, ce se perdusă în visări lila ca umbra linguriţei pe şerbet:
El vedea un nor de sânge preste-ntinsul vilaet.
El zărea dân mii de unghiuri a Eladei neferice Cum se mişcă ca o mare, cum se-nvolbură ca bice D-uragan, de ploi, de tropot, cete-cete palicari.
El privea cum snopi de lăncii sunt purtate de magari Şi în clinchete de săbii şi-n foşnit de fustanelă Şi-n cruntare de ochi aprigi vine oastea cea rebelă Zbuciumată ca torenturi ce din mii de petre cad.
Caii au argint pe frâne şi împroaşcă stropi în vad. Muntenegrii cu ţepoaie se azvârl în foc ca demoni, Croaţii cei cu zer în plete preste luncă simt heghemoni Şi-aşa seceră asabii din genunchi şi din gâtlej Cum retezi bostanii putrezi de pe stafiditul vrej.
Ce vuire, ce urlare, ce urgie! Cad spahiii Retezaţi din brâu de coase în vultoarea bătăliii, Năclăiesc în sânge cioturi miralaii, rag avan. Zdrenţe-zdrenţe zbor prin ceriu rămăşiţe de Coran (Zugrăvite simt cu aur literile, dar ce mint)
Se cabrează armăsarii pre sub nori de mărgărint. Tropotind în tropot mare vin bulgarii groşi la vână Şi cu şerpi de muşchi pre spete, că lucrează în grădină Tot plecaţi pe roşii grele şi pe-ardeii graşi buluc:
Cu aracii tari de piersic miruiesc pre başbuzuc.
„O, Alah, Alah!" s-aude-n tânguire de tulumbă,
Când dodat, pe când în slavă luna pune mare umbră Şi lumină ca dulceaţa de naramză cade-n glod,
Se aude glas de bucium şi bătaie de zăvod
Şi din codru miriade ies valahii, ies şoimanii Călărind nu cai, ci pardosi pre subt flăcările stranii Ale înstelăm grele de pe ceriu-ncovoiat:
Ei dărâmă corturi mândre de gevrea şi fir brodat,
Ei sfâşie marţelinul şi pun foc: cu feţe roşii Fug cu groază bairactarii, se înăbuşă leproşii Lângă carele cu bivoli, încărcate cu huzmet.
Se pârlesc chişiţe-n spuză, taie-n pântec un stilet. Fug periţi de groaza morţii, cu şalvarii la genuche Pre când vine, vine oastea rumânească, ca o muche De hanger arzând în soare, ca şi colţi de leu turbat: Până-n zori plecă Balcanul capu-n faţa lui Carpat.
... Năzăriri de suflet nobil. Manoile, cum te plâng! în poema mea bizară ai pornit cu pasul stâng.
Mi-e să nu îţi perzi simţirea dac-ai şti ce se urmează, Dac-ai vede că periplu-ţi nu-i decât o anabază,
Dacă ai afla că soarta-ţi e doar una de papir.
Odiseu cel din vechime nu ştia cum că Omir Ticluise vicleşuguri ce crezu că el scornise Şi că tot el peţitorii la fămeia lui trimise Şi că el grăia prin gura-i şi că nici un fir dân păru-i Nu clintea făr-ca aedul să nu-1 lase. Adevăru-i.
Te visez, te-aud, te cuget: ţeapăn îmi apari acum Ca dagherotipul morţii relevat de-un zeu în scrum. Pot să fac orice din tine, să te-nalţ sau să te nărui, Fiindcă nimeni, niciodată nu-i stăpân pe adevăru-i. însă cum mi-am pus în minte ca să trec la epopee Şi din moarte foi uitate să desfac o orchidee (Chiar de-ar fi o nălucire intr-un glob de halima)
Şi să fac nemuritoare-o dăltuire în halva,
Manoile, mergi nainte. Actant palid, ce mai stărui? Nici un story nu se leagă de nu crezi în adevăru-i.
Cântul al doilea
Borges, ce-i mai zic şi înger • E un colţ de stâncă şuie • Un cap d'operă de cină • Păsărică obidită • De sorbeşti tabac eşti rege • Manoile, spune mie d-unde neamul tău se trage • Floare, floricea • Manoil jungherul scoase • Bravilor, pestriţ şi felurit e pământul • O, patrie, ştiu că lumile-s praf • Trei călugări în sutane
Borges, ce-i mai zic şi înger cu aripe de argint,
Cărui mumă-i fu oglinda iară tată labirint,
Zice d-un poet ce vrut-a să încapă-n ochiu-i mare Toată Sfera, orizonul dân hotare în hotare,
Ce punea în stihuri stânjeni de pământ cu iarbă, pom, Căşi, grădini şi-ogoare mândre, cum visat-a
                                                 Rene Thom
Să închipuie pân linii drepte, curve,-ntrolocate Lucrurile lumii cari-s zugrăvite-n nestemate.
De-aş versifica Levantul, umilitul lor discipul,
Eu, un scrib ce nici o rază nu-mi încondeiază chipul De la steaua Inspirare, aş muri de fericit.
Val cu val şi nor cu nour dulce l-aş fi zugrăvit.
Dar nu poci. E umbra umbrei scrisu-mi şi n-am cui
                                                       să cer
Să îmi fie argintată foaia, ca a lui Daguerre.
Decât ţie, Musă! Aide, mai îndură-te odat!
E un colţ de stâncă şuie ce de valuri e mâncat.
Trei smochini prefir dulceaţa fructei grele ca şi sânul
Preste un ruin în care îşi făcea cuibar păgânul De Iaurta şi cu hoţii, blestemaţi de zei şi oameni,
Căci urât eşti ca şi fiara de cu fiara te asameni. în vechime ce nu ştie nimenea, nici pedepsitul La hrisoave, îşi făcuse cu chilii umbrite schitul Trei călugări ce plecase de la Atos cu ruşine Fiindcă altul îi pârâse că creştea în curţi găine (Ci să ştie că la Munte Aghios să priimeşti Parte femeiască este groaznic să păcătuieşti,
Chiar şi parte femeiască de jiganie ori vită Căci muierea e Satana ce te duce în ispită).
Oropsiţi, bătuţi cu petre, daţi afară de pân slujbe, în ostrov se apucase, cu nivele, şpacluri, drujbe Ticăit să dulgherească mitoc trainic de stejar.
Să numea săhaştrii Mâmon, Behemot şi Valafar. Da-ntr-o noapte, cornul lunii ieşind lin şi lung din mare, Drept pe raza-i, preste ape, se iveşte arătare:
O muiere-n văluri large păşind leneş pe cleştar Ca o mână de domniţă-ntinsă în agheasmatar.
Ea păşea pe ape ca pe punţi bătute-n solzi de aur Şi venea în urmă-i blânde o licomă şi-un ţintaur.
Drept spre schit păşea. Trei barbe să iviră din ocniţă, Trei şiraguri de metanii să ciocniră cu clinchiţă Şi „Barcaz să fie oare cu cearceafuri de mătasă Se-ntreba — sau o rotundă, dulce-n umere mireasă?" Au de ce rânjea muierea? Şi ce slabă pre subt iie! Numai coaste şi ciolane, iar în dreapta o lucie Coasă geamănă cu lima la-nconvoi şi la argint;
Nu-s ţintaur şi licomă, ci aspidă mârâind Şi, cu pintene de zale, cu de papagaie plisc,
Când cocoş şi când năpârcă, un turbat de vasilisc. Hârşti, Mamon şi hârşti, Behemot, hârşti, căzu şi
                                                      Valafar
Dar sculară fără capuri, şi pe-al mării icosar
O porniră după doamna înecaţilor, clătind.
Iar în urma lor subt ape străvezii se văd suind Grele galioane putrezi, scufundate goelete,
Caravele şi feluce, toate pline de schelete Galben schinteind în lună, flotă grea de nenoroc. Trăznet lung ca un balaur puse flăcări la mitoc.
Zice-se. Fapt că Iaurta îl pofti pe Manoil Ca să îi cinstească masa-n ruinatul peristil.
Zile trei tot robotise Idolon harapul care Cu o paceaură grasă îngrijise de mâncare Iar acum cu buze groase mustăcea satisfăcut:
Un belciug în nas, de aur, purta negrul încrezut. Stau în jur de mese lunge toţi piraţii suduind Şi înfulec ca vierii, cu mânece se ştergând,
Hohotesc şi latru Mavros, Nicodimos şi cu Iorgos P-un cap d'operă de cină, margaritas ante porcos: Căci zăreai, subt maioneza străvezie şi-nspumată, Icre de chefal cu boaba mărgărint şi marinată De stavrid în taleri lunge ciocănite-n cositor.
Crapi tăiaţi pe lung cu solzii ca de sticlă, ce se-omor Grecii după ei când burta albă-i plină de stafizi,
De lămâie de Messina au în jur felii limpizi. Purceluşi umpluţi cu-alune, care pielea le-a crăpat Au piper şi-enibaharuri pe spinare şi pe lat, Conjuraţi de chifteluţe cu mărar şi hasmaţuki, Ţelină ce face s-arză ochii negri care ţuchi-i, Ghiudeni, trandafiri, ridiche în felii alb-roz, cu sare Care face să se ducă vinul pe înghiţitoare.
Coşuri de răchite poartă cozonacii grei cu nucă Şi cu mac, alături melcii fierţi pe frunze de lăptucă Roşesc galeş ca fecioara care mâna-i pui pe sân. Brânză de burduf cu chimen ce se ţine în chersân
însoţită e de ceapă cu cămaşa ca de steclă Şi de cidru ce cu spume ţi se suie drept la meclă,
De îţi vine-a pune mâna pe cosor şi de-a tăia.
Se fărâmă-n pulberi umezi calupi aspri de halva.
Sunt dân loc în loc pe taleri, lângă sfeşnice ce ard, Ananaşi grămezi şi struguri ce miros a mosc şi nard, Tămâioşi şi ţâţa caprei, portucale simt şi gref;
De de toate avu grijă bucătarul muchelef. latre vrafuri de clătite rumenite cu mult har Şi umplute cu migdale, lisă şi rodozahar,
Trei butelci de răfioară trase-s care încotro.
Ele poartă vin de Chios, de Madera, de Bordo.
Ce folos! Tâlharii cântă, toarnă vinu-n păr şi strigă Şi înfulec sarailia cum mănânci dân mămăligă,
Mâne măslinele cu sâmburi şi lămâia ca pe măr Şi-ncrustează-n masă literi: numele fămeii lor. într-un timp i-apucă plânsul, smulg basmale de pe
                                                        capuri
Mănânc margine de străchini în măsele, înghit hapuri (Leac de dragoste) şi-apare din senin un sirtaki: „Of-of-ooooof!", aşa cântarea Ghiorghi ştirbul o pomi:
    Păsărică obidită
       Ce oftezi şi te jeleşti,
    Mult amar lăcătuită Dupe sârme nefireşti,
    Cănăraş cu cioc de ceară Şi cu ochii de mărgean,
    Care în oricare seară Cânţi cântare de alean,
    Mai ferice eşti ca mine,
       Tu cu fulgii cilibii,
                    Zieu că aş schimba cu tine Să poci eu, fie ce-o fi.
            După sârmele de aur Eu aş fi prea fericit în alcovul ei să-mi faur
                După chipu-i, chip cioplit,
                                                     Să o sorb cu ochişorii Tolănită pe divan:
            Cu obrajii ca bujorii
                Bea cahvea dân filigean.
            Să o văz mereu ca tine
                Mi-ar părea cum că visez: Of, îi şade-aşa de bine în şalvarii de geanfez!
            Dinţii mărgăritărele
                Şi ochioasă ca un cerb, Buzişoare micşunele Carele mă fac să ferb,
            Iar sub iia străvezie De ca abur borangic Cu doi globi de păpădie Eu asemăn sânu-i mic.
            Căci n-am eu putere, lele, Să-ţi zăresc cu ochi şiret Ţâţişoare bourele
                Cu gurguie dă şerbet?
   Dar aşa, sărman dă mine,
       Umblu-n câmpii de mohor Până nu mai ştiu de mine,
       Până mor, agapi, mor!
   Fie-ţi milă, mă primeşte în zăbrele cănăraş,
   Fie-ţi milă, mă hrăneşte Cu mălai şi arpacaş,
   Şi-o să-ţi ciugulesc ferice Boabe dulci din palma ta Cu inele vinitice:
       Ametist i peruzea.
   Şi-o să uit dă tot, dă lume Şi-o să-ţi cânt mereu d-acu Cum nu s-a cântat pă lume,
       Psihi-mu, agapi-mu!
Prăbuşiţi subt mese furii bocea după Penelopi, Eufrosa, Filofteia, Elenuşa, Caliopi Ca motanii cei dân fabuli încizmaţi cu scârţ şi pinteni. Doară hâdul de Iaurta şi Manoli era sprinteni.
Ei tăcea privind la fumul care flori suia-n tavane Ca şi visuri de mărire în gândirile cei vane,
Ca o şoaptă de iubire în urechi de eunuc:
E tutunu-n narghilele îndesat pân' la butuc.
E tocat mărunt, uscat e d-ale Lumii Noi fecioare, împănat apoi cu opiu, aromat cu cuişoare Iară fumul lui de aur pân parfum este trimis,
Ce-i păstrat în scobitura narghilelei de cais.
Parlagiu să fii sau cioclu, de sorbeşti tabac eşti rege
20
P-un ţinut fantasmagoric unde cheful tău e lege,
Unde de voieşti şi tronul ce-i în ceruri îl câştigi,
Pe regina cea din Saba în crivat o încovrigi Şi îi jefui elefanţii, preste mări eşti heghemon Şi te-asemuieşti ca fală cu Lixandru Machedon.
—   Manoile, spune mie d-unde neamul tău să trage Şi ce oameni mari într-însul cu vârtute şi curage Au eşit? — grăi Iaurta tot scobindu-se în dinţi.
Visător plecă românul ochii negri şi cuminţi:
—   Se întinde o câmpie pre subt poale de Carpaţi, Acolo stătea-n vechime dachii foarte lăudaţi,
Acolo trăia ferice, dân caval cântând la turme.
Dă la ei pă-ntinsul ţerii, zău, rămas-au multe urme. Ducul înţelept le fuse Dechebal, viteazul rigă,
Ci săraci era şi mândri, căprior cu mămăligă De avea la cină, dachii era foarte mulţumiţi.
(Am cercat cu-anacronismul cetitorii adormiţi,
Căci adus fu cucuruzul în Evropa multe vacuri Mai apoi, cum să vădeşte de citeşti în almanacuri.)
Dar în meazăzi râmlenii, neam ce preste tot pământul întinsese stăpânirea, îşi făcuse-aşezământul Pân-la Dunărea cea mare. Craiul le era Trăian,
Ce la mii de leghioane duc le fu şi căpitan.
Ei trecu-n 101 Dunărea pă pod de vase
Şi cu Dechebal vestitul foarte-amamic să-ncleştase
Şi bătu râmleanul dachii cu căciulă şi opinci.
Se făcu din nou bătaie la văleat 105.
Da-mpăratul, vezi, vicleanul, nu să-ncumeta pă gheaţă Ca să treacă lunecuşul preste Dunărea măreaţă,
Ci chemă îndat nainte-i pă vestitu-Apolodor Şi-i dădu poruncă aspră, bătând foarte din picior: „Să-mi durezi, Apolodoare, punte trainică şi bună Ca să treacă sila-mi toată până-n Dachia nebună Ce cutează să-mi încrunte ochiul. Iacă-ţi dau răgaz
Luni atâtea, zile-atâtea, începându-le de az."
Dar tot ce clădea sireacul, noaptea se surpa, şi iar Ziua o lua da capo, istovire în zădar,
Până ce-a-ngropat în peatră ticălosu-Apolodor Pre soţia sa, ce-o plânse mai apoi cu-amar şi dor Şi râmlenii când trecură auzea dân peatră glas.
E leghenda, zău, prea demnă de Victor Hugo, helas! în resbel perit-au dachii cu-a lor rege. însă totuş Le rămase sate mândre şi pe Argeş, şi pe Trotuş Pline de muieri ce-n iie nurii-şi învălea sfios.
Se uita cu jind râmlenii la trupşorul lor undos.
Şi mirese cu cătane nunţi porniră mii şi mii, Pruncuşori apoi născură mai cu zecile de mii,
Până neamul meu se-ncheagă pe duiosul meu tărâm. Da, Iaurta, frăţioare, noi ne tragem de la Râm!
Iar apoi, un Mircea, Ştefan, Ţepeluş, Michaiu Bravul Rădicară ungureanul şi munteanul şi moldavul Ca să steie împotrivă turcului ce vrea peşcheş.
Şi, precum totuna este Pachistan şi Bangladeş Noi, valahii, fum totuna în Moldavia,-n Ardeal Şi acilea,-n Rumâneasca Ţeară, ce mi-i ideal.
—   Zi-mi ceva pe rumâneşte, agr ăi din nou piratul Ascultând cu luare-aminte ce aprins zicea bărbatul.
—   Uite:
               Floare floricea, Dulce micşunea Gheaţa se topeşte, Trupuşoru-ţi creşte. Vara de soseşte, Florioara-ţi creşte, Inima-mi topeşte. Toamna de soseşte, Ea se veştejeşte.
                Dorul floare n-are Şi nu stă la soare.
                Da ziua de creşte,
                Dorul mă loveşte.
                Vara de soseşte,
                Dorul mă munceşte,
                Inima-mi topeşte.
                Toamna de soseşte,
                Frunza dezvăleşte,
                Doru-mi înfloreşte.
                Floare micşunea,
                Atunci aş pleca,
                Codru-aş apuca Şi m-aş depărta Pân-la marea mare,
                Dincolo de zare,
                La curţile dorului,
                Poarta curcubăului Dân spinarea dulfului...
—    Cum? aiasta-i rumâneşte? păi atunci şi eu sborăsc, Şi parintili a meii-s din militea-arămănăsc,
Muşat grai... dar eu sunt grecos... eu la Atos mă
                                                     închin...
—    Nu eşti grec, Iaurta frate, ci armân, valah deplin, Brav valah pân simţimânturi nobili. Uite dreapta mea. Şi-i întinse deşte albe preste grunjuri de halva.
Zbierau „Ura!" şi „Trăiască!" palicarii cei ciufuţi Cum răcneşte lung fămeia de vei vrea ca să o cruţi
Şi încinse danţ ca diavoli; Manoil jungherul scoase Ce-nvălit avea oţelul în jurube de mătase Şi crestă încheietura lui Iaurta. Dar, miracul!
         Nici un bob n-au curs dă sânge în adâncul receptacul
(Un lighean cu flori dă peatră ce-s cioplite dân porfir De trecea pân el lumina ca prin strai de serasir),
Ci un glob cât o naramză purpuriu întunecat Răsări dân scrijelire şi-n văzduh s-au rădicat Şi în mijlocul cămării ca o icră el zvâcnea Arzând cald în svonul acru, veşted, de meterhanea,
Şi în icră să-nchegară oase, zgârciuri de copil Şi un făt dăşchise pleoape în spăimosul peristil. Străveziu era ca puiul de năpârcă-abia fătat,
Avea limba dăspicată şi-ntre ochi un bob de-agat.
Dar scria pre solzi dă sticlă ce-i crescuse pă spinare „Lefteria", ce-n greceşte însemnează „Neatârnare".
El beşica cea dă sânge sparse; se întinse drept Şi rosti în stihuri nobili şi cu mâna preste pept Astă cuvântare (milă, cetitor, acuma-ţi cer Pedepsit nu sunt la scoale, dascalos n-avui, belfer Simt, e drept, dar de rumână, eu greceşte abia rup. îl citii pre George Ştainăr, însă dar nu mă ocup Mult cu tălmăciri. Cam plată dau o versiune, iacă.
Nu sunt fragi ţie dragi să-i înghesui în buiacă):
Bravilor, pestriţ şi felurit e pământul
Pe ciocul berzei luceşte soarele de aur şi pe solzul
                                                     păstrugăi
Preţioase sunt plantaţiile de curmale Dulci simt ochii armencelor.
Cetăţi durate din piatră de râu se înşiră pe râurile
                                                       albastre
Păpădia desface floarea sub norii de bumbac Şi un gândăcel auriu îi suie tulpina.
Dar iluzie, iluzie cruntă e totul fără libertate.
Bărbaţi, sculaţi-vă din adormire!
Nu auziţi glasul de leu al trâmbiţei?
24
Nu simţiţi în nările voastre mireasma libertăţii? Corăbiile ce s-ar face fără vânt în mijlocul mărilor?
Ce îi prieşte omului înlănţuit?
Dar când suflă briza dumnezeiască e corabia o pasăre
                                               cu aripile întinse
Şi roşii de amurg
Dar când prizonierul este eliberat sufletul lui se înalţă Şi vede culorile lumii.
La arme, eroi, la arme!
Nu ascultaţi glasul luxuriei
Nu tânjiţi după îmbrăţişarea femeilor
Nu beţi vinuri dulci şi nu dormiţi în pat moale,
Ci juraţi cu toţii să adăpaţi floarea nepreţuită a libertăţii Ce se adapă cu sânge.
        Amară să vă fie înghiţitura cât tiranul se mai bucură de
                                                          viaţă
Urâtă să vă fie femeia cât mai este o moscheie-n Elada Şi viaţa voastră să se numească disperare.
De ce să tremuraţi ca oile? De ce să fiţi înjunghiaţi ca
                                                        vierii?
De ce să vă opintiţi ca bivolii în jug?
        Sculele lor de preţ, şerbetul lor şi tutunul lor simt furate
Femeile şi băieţii lor simt fraţii voştri
Până când să le mai pângărească ei sufletul?
Ei scuipă pe sfintele icoane spunând că sunt idoli Ei spun că moaştele sfinte simt oase Şi că marele Othon este un bastard, un copil din flori. Ridicaţi jungherul împotriva lor, palicarilor!
Deci, copii, fiţi demni de raiul lumii, scuturaţi cătuşa Tăvăliţi-vă în rouă ca puii de pisică sălbatică
Trăiţi pentru libertate şi muriţi pentru libertate!
Nu şovăiţi când auziţi chemarea!
Nu mai fiţi robii turcilor desfrânaţi! La arme, la arme!
Duhu-apoi peri, topită în văzduh fu vraja sa.
Seara se-ndoi pre dânşii cum se-ndoaie o lalea Preste buza de cleştaruri şi schinteie-a unui vas Şi îi coperi cu floarea ca un greu iconostas.
Scoase junghiul şi Iaurta, ce plăsele-avea de sârmă De argint cu chiparoase de rubin, şi-n vână-1 scârmă Pre însinguratul, palul, negurosul Manoil;
Ci din vână suie-n grindă copăcel de trandafil.
E sistema cea de vene şi artere-a unui trist Serafim cu came d-abur şi cu pelea de batist Ce cu lungele aripe mătura podeaua lată... în văpsele d-aur luce nimb cu marginea perlată.
Este geniul bun ce veghe venitorul Româniii Care trâmbiţă izbânda şi-şi adună pruncii, fiii Pre subt pene care-n aer săbii grele-nchipuiesc.
Are trupul de vergură, are glasul bărbătesc:
O, patrie, ştiu că lumile-s praf
Că însuşi cosmosul e pulberea din urma copitelor
Dar ochii omeneşti te văd frumoasă.
Eşti ca o fetiţă care şi-a pus în păr un lanţ de margarete
                                                     şi untişor
Şi care priveşte umbra lăsată de nori pe pajişte.
Dar unde, unde e gloria din trecut?
Crede-mi amorul, dar crede-mi şi ruşinea.
Ruinuri, sfărâmături de zid pline de licheni şi morminte E tot ce a rămas din strălucirea ta apusă.
Şi slove de hrisov.
Azi neamul tău are fruntea adânc plecată Şi nu de înţelepciune, nici de bătrâneţe.
Azi fericit e cel care nu înţelege.
Mereu între două epoci, între două imperii între două stări de spirit s-a aflat neamul meu
                                               fericit-nefericit.
Dar azi el a pierdut totul, căci a pierdut speranţa.
Azi el cunoaşte voluptatea supunerii, beţia robiei.
Azi chiar eroii sunt resemnaţi, letargici.
Voievodul de azi nu seamănă cu cei din trecut
E străin, are obiceiuri orientale
         Şi-a adus din Fanar năravuri scârboase: are giuvani şi
                                                        hetaire
        Parcă simt femei toţi curtenii lui, grecoteii-n brocarturi,
                                                      vapeluri
Parcă sunt lupi şi râşi zeibegii lui Parcă sunt fiare, lighioane tufecciii.
Şi ce jale în sate! Ce iarmaroace goale! Ce târguri
                                                       pustiite!
Ce copii trenţăroşi pe drumurile de glod!
Şi case strâmbe, şi biserici dărăpănate!
Şi învăţaţi care abea ştiu buchile!
De-ntrebi pe ţăran ce-i patria, el începe a plânge. De-ntrebi pe meseriaş se încruntă şi tace.
De-ntrebi pe negustor, îţi răspunde pe altă limbă. De-ntrebi pe boier îţi râde în obraz.
Şi ţiganul e rob ca vita, şi pământul nu dă rod.
Popor al meu, unde îţi este maturitatea?
Neam al meu, unde îţi este curajul?
Ridică-te, alungă fanariotul
Prefă în marmură cărămida de bălegar.
Tu ai un viitor de aur Tu eşti un neam însemnat.
O, patrie, eternitatea e cât ai clipi Şi totuşi mi-eşti dragă şi-mi place să vorbesc despre tine. Fii din nou copila care, cu flori în păr, sade pe pajişte. Copila ce râde la soare cu dinţişori albi.
Cred în tine, în ciuda restriştii de azi.
Ştiu că vei fi tu însăţi din nou.
Se perdu-n văzduh seraful ce rosti aceste şire.
Se deschise dodat poarta şi în ceas de înspăimire Au întrat încet pre lângă belciugatul de harap Trei călugări în sutane de aba şi făr' de cap.
Sânge le curgea din gâturi preste mâne cu metanii, Chihlimbaruri năclăite lucea turbine şi stranii Iar piraţii căsca ochii şi cădea în brânci, pe spete. Preste mare,-n cadrul uşii, păşea-n văluri un schelete. Popii cei prelungi în deşte scrisă-n zid chirile stranii: „Hosna. Hyacint. Hermina", şi în foşnetul sutanii Se întoarse şi plecară după iasma cea cu coasă Pre subt luna uriaşă, iataganul de mătasă.
Un licorn şi un ţintaur îi urma, iar după ele Aurie flotă moartă, galioane, caravele Se pierdea în zări pe raza lunii pân' la orizon.
Ardea stins în ceruri Ursa, Vărsătorul, Orion.
Cântul al treilea
Ştiu că e zădărnicie • Zante, dulce plăsmuire • Scrisoare de la lancu Aricescu • Lupul şi alte lighioane • O beşică mare cât cupola de la căşile lui Vodă • Am rămas singură în pavilionul de vest • Diable! Mais deşt trop! • Somn, tu domn al nefiinţii
Ştiu că e zădărnicie tot ce-n lume amuşină,
Că sunt una Lionardo, Tassu, Şecspir şi Muşină Şi sunt una cu milogul de la uşi de mănăstiri; Deşertarea deşertărei şi-amăgiri de amăgiri.
Plato zice de un ceriu ce nu este-n lumea noastră Unde zămislită este doar ideea de fereastră Ce e singura reală; oglindire-i ce tâmplarul Taie-n lemn şi-i zic „fereastră"; iar ce face condeiarul Când „fereastră" scrie, este oglindit de oglindit.
Munţi de steclă, regi de sfoară, vieţi de vânt, mări de
                                                            sclipit.
Chiar de-ar fi adevărate, nu sunt vecinice aceşte:
Mii de ani de-ar ţine-o floare, de apoi se veştejeşte E de parcă niciodată n-ar fi fost, e vis de vis. Dragostea e nostalghie şi puterea e plictis.
Dar să spun c-ar fi eterne toate: şi aşa mi-i sete, Universul nostru punt e între punturi cete-cete Ce se-adună şi formează alte lumi, mai mari, de flamă Ce văzute de departe sunt cristaluri şi aramă,
Scoici, ştergare, pruni sau nouri, şi nicicum n-ar fi mirare De-ar fi universul nostru un atom dintr-o căldare
Unde creşte-un leandru, poate un atom dintr-un
                                                        gândac
Ce aleargă într-o lume ce-i atom într-un arac.
Deci, la ce să scriu când scrisa-mi şi aşa deşartă este, Când s-au scris cândva de Amlet şi s-au scris şi de Oreste Şi nicicând eu pre aceştia n-oi putea a egala? Michelangel avea marmuri, eu calupuri de halva.
Dar când nu am nici o carte şi s-ascult cântări nu-mi vine Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine Şi un geniu mi s-arată şi îmi pune-n mână peana:
— Lânced muritor, salvează-ţi viaţa ta, închide geana Şi deşchide-o într-o lume ce aşteaptă s-o moşeşti!
Zante! Dulce plăsmuire unei minţi urieşeşti!
Stâncă verde conjurată de aprinse valuri şir Cum un filigran de aur conjurează un safir în inelul ce un paşă dăruieşte unei hure...
Liră d-aur azvârlită de Orfeu într-o pădure Ce în loc de paseri are caracatiţi şi meduzi Şi în loc de lighioane dulfi codaţi, murene cruzi.
Prin luneta grea ca plumbul de lentilele bombate Manoil ţintea privirea cătră golful cu prelate Şi cu sute terţarole, focuri lunge, zburători Pe vergele de catarturi aninate-n groase sfori,
Dân bomprese pân' la pupa de corăbii grămădite In oval de valuri roze cu creşti limpezi de pirite, în bărcuţe, grece june duc urcioare pântecoase P-al lor creştet cu maramă; le ţin braţe unduioase Care parcă Preţiosi le pictă în acoarea:
Goi, pescarii de bureturi intră-n marea de dantea.
Pe un mal boiari să plimbă în caftane cu mărgele, I-ncongior copii de suflet cu chisea şi narghilele Şi o roabă gârbovită însoţeşte-n târg de stridii Hurioara cea nurlie cu pe chipu-i şal de Indii.
30
Pre un dâmb de albă cridă căşi tot albe şi ca zarul S-arcuiesc sub orizonuri; lângă cheiu e bazarul Unde turcii şi veneţii pepeni galbeni târguiesc, Pehlivani dansez pe funii, alţii săbii înghiţesc... însă uite! mai d-o parte, cu bompres săpat măiastru în mahon, în chip de drâcon, solz de smalţ, ochi
                                                    d-alabastru,
Un caic văpsit cu smoală clătină-se lenevos.
E la pupa o creştină cu boi dulce, volutuos Care doar haşişu-n vise otrăvindu-te-ţi iveşte.
Manoil lasă ocheanul şi dodată chiuieşte Cunoscând că e aceea Zenaida, sorioara Ce-o lăsase în Atina şi-o găsise la Buhara Şi-o pierduse iar pe strade la Stambul şi-abea-n Firenţe O-ntâlnise iar în straie de princesă; dar în zdrenţe Preste-un an, p-un pod, în Cipru, ea vindea piper,
                                                         măslini:
Suflet mare, patimi grele, ochi de suferire plini. Manoil sări-n bărcuţa cu catargul fără velă,
Caigi cu tatuaje învârti la manivelă Ce pe scripet desfăşoară funia sucită, grea Şi coboară barca-n valul vioriu, turcoaz, lila...
Să ţiu minte că poemul e şi imul de montaj Şi să mut îndată scena cu întregul ecleraj în palatul larg de marmuri străvezii cu bolte-nguste Unde sade Zenaida ca un fluture de fuste,
Unde stă la sfat cu tristul Manoil şi cu Iaurta... Palicarii şi piraţii-n alte săli îşi mâncă turta Şi beu vinul şi lichiorul, ronţăi beţe de susan Ling cristali de zahăr candel, se îndop cu marţipan Acadele şi rahaturi ce le intră-ades în carii '
De sălbatic gem piraţii şi răcneşte palicarii.
— Frate, spuse Zenaida, chiar acum primii scrisoare
De la Iancu Aricescu, ce de dor se stinge, moare Colo-n ocna unde crudul domnitor l-a triimis Ca să nu mai scrie fabuli despre toate câte-a scris. Omul ce-i trimite hrana de i-o lasă cu panerul Este credinciosul nostru, Costăchel bogasierul Care-i lasă peane, coaie. Uite cartea, o ceteşte.
Şi-i desface sulul galben, condeiat chiriliceşte.
DREPTATE, FRĂŢIE
                                  la anul 18... după Christos
Scumpă soră căuzaşă,
   Binecuvânt soartea ce, prin lucrarea baziliscului cu ochii veninoşi care se grozăveşte în cabaniţă (deie Domnul să-i fie cămaşa cea de pe urmă precum Ercul pur-tat-au şi înveninat au fost în ea), m-a trimes să putrezesc de viu acilea, la Ocna Sugrumatului, căd aşa, iubită soră, pot cugeta în pace la toate câte se petrecură de când noi, cu alesul domniei tale frate, Manolachi şi cu Ioniţă Piteşteanul şi cu aga Cristache Fălcoianu (ce nu puţin folos ne-a adus până l-a prins de grumaji baziliscul) ne-am adunat noi în casele răposatului domniei tale cinstit părinte, aibă-1 Domnul în paza sa, ca să urnim zavera, că neamul acesta rob nu mai putea îndura mişeliile şi prevaricaţiunile Grecului şi a năpârcilor lui blestemate. Auzind noi strigarea nenorociţilor afumaţi cu ardei, bătuţi la scară şi cu oao fierbinţi la subţiori, ne gândirăm să facem precum ştii o Proclamaţiune în 13 punturi, ca să ştie şi neamul acesta că mai este un Dumnezeu în ceriu care aude şi vede toate. Să sculăm norodul şi să câştigăm pe arvaniţi, lesne ar fi fost, dacă zeea discordiei nu se băga în chiar sânul nostru şi nu să certa Piteşteanul cu Fălcoianul pe inelul cu berliant dân degetul treti-logo-fătului Şerban Cacodimitropulos ce-1 trimisese vodă
32
(şarpele cu nouă capete ce scuipă foc) cu carte la Viana, şi pre care noi l-am trimes şi mai departe cătră apus, în Gheena. Aşa, neînţelegându-se al cui să fie inelul, s-au pârât unul pe altul la căpitanul de seimeni cari ne-au împrăştiat ca pe potâmichi.
    Mai mare nenorocirea decât să mă lege şi să mă arunce în ocnă, scumpă soră, nu credeam să mi se mai tâmple, când o veste ca un trăsnet (trăsnească-i cel sfânt pe duşmani şi alege-s-ar focul de ei) căzu peste nenorocirea mea: cartea mea de stihuri „Ode, eleghii, satire, fabuli, traducţiuni din domnu La Martine, precum şi a cincea perdea din tragodia „Amlet, prinţ de Dania", alcătuite cu aleasă îngrijire de dumnealui Ianco Aricesco şi tipărite la tiparniţa lui Leonida Firmanis" nu să mai tipariseşte. De patru ani censorul lui vodă ca pe copii mă minţea şi zicea (parcă-1 auz): „Ienăchiţă, fiule, mai rabdă un an, că poate vremi mai bune apucăm/' Că el zicea că doar datorinţa sa îşi face. M-a chinuit ca pe hoţii de cai. Multe vorbe nu le răbda deloc. Unde eu scriam „sânuri rotun-gioare", el rădea cu un bricegel şi scria „pept fecioresc". Unde ziceam de „coapsa cea rotundă ce străvede pân şalvar", el punea „Peplul rece al Minervei". în loc de „hurioară" scriea „vestală", scris să-i fie numele şi şters cu bricegelul dintre cei vii. Dar, apoi! Eu ziceam de Bucu-resci, că n-are cişmele, şi el ştergea şi punea „Petersburg", şi doar acolo, slavă Domnului, cişmele câte pofteşti. Ziceam că anu-ăsta vrun rău să-ntâmplă, şi el punea că s-a tâmplat pă vremea răposatului Ianache Văcărescul sau chiar a lui Pazvante Chiorul. Am zis, treacă de la mine, şi eram gata să-mi pocesc în ast feliu cărţulia, numai să iasă şi să mă laud şi eu că uite, şi în Valahia pot ieşi poeţi ca Bairon şi ca Şatobrian. Dar nid aşa n-a fost bine. Dodată, anul trecut, vine censorul şi-mi spune: „Chir Iancu, ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Fabulile tale te pierdură. Poeticul
33
curţii, efendi Tripanosoma Todorakis, s-a dus până la domnie cu astă fabulă în dinţi, ce domnul, cetind-o, a răcnit cu glas mare: „Să nu se tiparisească aste neo-brăzări!" O dată cu biata mea cărticică s-au poprit şi alte, între care măiastră compunere a dragului tău frate Manolachi, „Stihuri de amor iu". Şi doar ce avea acea fabulă? Ţi-o scriu întreagă, ca să ai idee:
          LUPUL ŞI ALTE LIGHIOANE
   Un lup ca toţi lupii, când se văzu rege Şi când pricepu că voia lui e lege,
       Că toţi se smeresc La glasul lupesc,
   Adună sfatul ţării sub un copaci roditor Şi-ncepu a cuvânta cu ton sforăitor:
   „E codrul ala-ndala! Prin tufişele toate Unde-am trecut adesea să văz ce s-a lucrat Zărit-am doar păcate,
   Nepricepinţă, lene, dezordini, strâmbătate, într-un cuvânt, nemica nu e de lăudat.
   Cum dar să propăşească al codrului neam mare Cu aşa tristă stare?
   Deci iată ce zic eu, şi o dată cu mine Trebuie-a zice-ntocmai fieştecine:
   Priviţi acea fiinţă care om să numeşte Şi în două picere pururi călătoreşte.
   Vedeţi ce forţă mare El are în lucrare?
   Că firea, apa, focul, nu-i poate sta-mpotrivă Şi în trebile toate Dă productivitate.
   Luaţi pildă de la el,
   Şi fieşcare, leu să fie au doară numai miel,
34
    Să meargă de-azi încolo, pentru zilele toate Pe labele din spate.
    Gata! Am zis! De-acuma ne rentabilizăm Şi nicicând în patru picere să nu mai alergăm!"
    „Bravos, bravos, mărite! Ce minte luminată!" Striga mulţimea toată Sub crenge adunată Şi toţi aplaudau înălţând osanale,
       Plecând apoi,
       Pe craci doar doi,
    Ţinându-se cu obidă de şale.
    Dar nu ştiu cum se face că treaba şchiopăta Şi nimic nu se strânse de-o vreme-n teşcherea. Căzură multe capuri, găsiră multe vine Dar vedea fiecine
    Că fiara toată calcă cu umblet nefiresc Şi că pardosi, cerbi, iepuri, toţi se împleticesc. Iar de punea vreunul piciorul pe podea Şi doar ca să nu cază uşor se sprijinea îndată era luat
       Şi-n lanţuri ferecat.
    Când veniră mistreţii, sfetnici ce linguşeau Dar să ascunză starea din codru nu-ndrăzneau Şi lupului cu ifos Ce-n patru labe sta Şi demn îi asculta
    îi ziseră că totu-i mai rău ca înainte,
    Lupul, sclipind din dinte Le spuse crunt la chip:
    „Nu înţelegeţi oare că-i chestie de prinţip?
    Nu voi să ştiu nemica: e mult superior Celor în patru labe iubitul meu popor.
    Mai demn, mai nobil este. De şchioapătă ceva Pe ici, pe colo, asta o ştiu a îndrepta:
    Deci ştire dau în codru ca toţi să se silească într-o singură labă de-acuma să păşească!"
    Vedem ades aceasta, dar să crâcnim nu-i chip: Mulţi codri se usucă pe chestii de prinţip.
Priveşte deci, scumpă soră căuzaşă, în ce jalnică stare mă aflu. La o sută de picere subt pământ, nicicând lumina soarelui a o vedea nu poci. Dar în sufletul meu o mai mare şi mai curată lumină, aceea a revoluţiunii, port şi cu ea mă mângâi. Cum zice şi fratele nostru Che Guevara în însemnările sale ce acuma cetesc la opaiţ: „Pantofarul musai pantofi să facă, iar revoluţionerul, revoluţii."
      Dar nu ţi-aş fi scris cartea asta ca să te ambetez doar cu jelaniile mele, ci căci am eu un plan care poate să ne ducă la izbânda cea mare. Ascute-ţi şi mai mult ascuţita domniei tale minte şi ceteşte mai departe. Preste mai puţin de o lună Vodă se va scula pe seară cu toată casa lui şi va sui în Tumul Colţei ca să vază prin drăcia nemţească pusă acoloşa un cornet ce să zice că s-a ivit preste tot Răsăritul ca mari nenorociri să vestească. Iar eu cred că e semn de bucurie şi de scăparea ţărei de sub vârcolacul şi bampirul setos de sânge. Tu să te vezi în Elada cu Manolachi şi să mergeţi a-1 căuta în ostrovul Hosna pre credinciosul nostru, chir Leonidas Ampotro-fagul, care este născocitor de care mai de care minunăţii. Deşi grec este, are fămeie rumâncă de la Ploieşti care numai cu libertaua şi egalitaua îl ameţăşte de la cânta-tul cocoşilor până la al cucuvăilor. Aud că el cunoaşte meşterşugul de a sbura cu o beşică cât copola de la căşile
36
lui Vodă (afurisit fie el). Faceţi încercare şi vă suiţi în ceriu şi d-acolo ajungeţi preste Tumul Colţei şi răpiţi pre bazilisc cu muierea şi copiii lui. Dar mai întâi treceţi pre la ocnă şi mă scoateţi la lumină, că mă mănâncă sarea de viu. Şi aşa să faceţi.
    Cât despre 3.1.12.9.13.1.3.8.9. dăspre care îmi ceri veşti, să ştii că iară mă întristariseşti. Lasă-1, uită-1, Enigel! El e cum ştii prin mahalăi, cu dibla şi ohtatul mincinos. Dar nu voi să-ţi amărăsc şi mai mult inima greu încercată.
    Rămas-bun, agapi mu, şi, de nu cabulipsesc prea mult, mai ceteşte stihuri ce pentru tine le-am brodit şi numele tău pă verticală îl poartă, care poeticeşte să chia-mă acrostih:
            Zieu făptura ta Este ca lalea.
            Nice eu gândesc Acu să cerşesc Inimioara ta.
            Dară dumneata Aibi milă de-a mea!
               Al domniei tale frate de nădejde,
                                            Iancu Aricescu
Manoil sfârşi, iar ochii-şi, translucizi precum e sara Când pe Anatolii luna îşi descarcă lin povara Cum un marchitan îşi lasă bocceluţa cu caşmire P-un covor cu arabescuri şi mai gros ca o psaltire Dinaintea unei chere ce-n serai ca într-o seră Lung priveşte prin cleştaruri către luna-tombateră Preste Bosfor, care plin e de saraiuri şi geamii,
Făr' să ştie că-n Zipangu, în grădina de lămâi Chiar atunci priveşte luna gheişa dulce, poetesă, înfăşată-n kimonoul cu păuni; ci nu-i metresă,
37
Ci artistă, şi-are-n păru-i piepteni palizi de bagă.
Ea, uitându-se la lună prin ochi oblici, ciripea:
Am rămas singură în pavilionul de vest Din grădina de nisip Kiu-sho.
Lumina lunii nu mă face mai tânără.
La toamnă părul meu va avea multe fire albe Şi multe coarde vor plezni la samisen.
Ce tristă simt! puietul de măr
Pe care am pus să-l planteze anul trecut
Nu a prins rădăcină.
Nu aştept pe nimeni. Bărbaţii s-au sălbăticit Şi luptă departe, la graniţă.
Când vor veni, vor găsi în locul meu o bătrână
                                                   îngrijitoare
Care piaptănă părul gheişelor tinere.
Cine îmi va râvni trupul? Cine îmi va mai citi versurile Cine-şi va mai aminti de mica poetă Nogu-Chi?
Ea la rându-i n-are ştire că în Kurdistan o curdă I se pare că e luna roată galbenă de urdă Ce din ţâţele de iapă a ţâşnit şi s-a-nchegat;
E aceeaşi lună care, ancorată de-Ararat Ca o nouă Arcă, arde în oglindele de lacuri Translucide şi adânce, răsfrângând stele şi veacuri Precum ochii unui june ce să cheamă Manoil.
— Biete Iancule, martire, de ce nu sunt versatil,
Cum nu sunt o hidră bravă, cum nu sunt un Briareu Ca cu mii de lance-n mânuri să combat? Pre Dumnezeu! Cum scrii tu, aşa om face. Zenaida, tu Iaurta Simoria adunaţi-o! Ca râmlenii pre Iugurta Să-i combatem pre tâlharii cu cealmale de sevai!
Zise, şi izbi cu pumnul în măsuţa care, vai,
'N acea clipă să răstoarnă cu ibric şi filigene
38
Şi iveşte-n patru labe, spăimântat clipind dân gene, Chipeş ofiţir cu peptul coperit dă tinichele Şi cocarde, epoleţii zorzonaţi cu floricele,
De ceapraz i-atâmă spada de eşarfa grea, pembe Cercei poartă în ureche, iar pe nas un pince-nez;
O codiţă împletită sub tricornul cu penaj Şi musteţe răsucite. Mult ciudosul personaj Duse mâna la mânerul săbiei, dar într-o clipă Trei junghere-n gât îi pusă cei trei zavergii în pripă,
Ce scânteie ca trei raze în salonul rafinat Cu statuie pe console de onix şi de agat:
Safo ce la ţâţă strânge ţitera ca pe-o muiare,
Volter, baba scofâlcită, Brutu, care moarte n-are,
Şi pe tron de calcedoniu subt o boltă de azur Toga cea de marmuri strânge lângă peptu-i Epicur.
Tot atunce dau năvală palicarii şi piraţii înjurând de panaghie în greceasca multor naţii, Sictiriţi şi crunţi la feţe, căci băusă doar lichioruri.
Ei ştergea mânjite cisme pe mândreţea de covoruri Dărâmând de pe pilaştri vase scumpe de Chitai.
—   îl sugrum — răcnea cu toţii —, îl belesc, îl frig, îl tai! Toţi îl ştim, este iscoada ciorbagiului d-aci,
Briliant îi e numirea, dar decât a străluci
El doar fum ca turba scoate, puturos şi gros. Un porc
Ce nu are asemănare de la Frunze la Niu-Iorc.
Dar, deşi cuţite, spade, iataganuri şi stilete S-aţinteau spre peptu-i falnic coronat de epolete Ofiţirul cu ochi crânceni fulgeră pre conjuraţi:
—   Diable! Mais c'est trop! Vreţi sânge? Uite peptul meu,
                                                     hai, daţi!
(Şi îşi smulse cu turbare nasturii de la mundir Desvălind un pept dă taur sub cămaşă de zefir. Und-căzură bumbii d-aur prinseră rădăciniţe,
Crusta le plezni zgârcită şi crescură frunzuliţe
39
  Şi tulpine lunge cari desfăcură câte-un crin Zugrăvit pre cadrul uşei ca pre flamuri de satin.) Tatuat pe pept zuavul avea tainic amoraş Şi subt el o buche simplă, condeiată-n bucle: H.
  Scumpe cetitor, iertare! Capu-acesta îl închei Făr' a-ţi spune cine-i frâncul. Ca să afli dacă vrei Te-osteneşte şi întoarce fila.
              Iacă, a-nserat.
  Repezitu-s-a pe boltă leopardul înstelat Ce înghite peisagii şi la ape le dă foc Şi în suflete revarsă nostalghie din ghioc.
  Se-nchid gene-n mii de case, în palaturi şi bordeie, Gene rare de duhovnic, gene grele de femeie, Omenirea ostenită se foieşte trist în somn:
  Curva se visează sfântă, sluga se visează domn, Cerşetorul stăpâneşte peste zeci de-mpărăţii,
  Regele coroana-şi cată în mocirlă,-n răgălii.
  Somn, tu domn al nefiinţii, tu cu degetul atinge Diamantul greu pe care toţi îl poartă subt meninge, Umple-1, umple-1 de vedenii, ca pocalul de Maderă, Fă vecia să ne pară nu o clipă efemeră Ci un şir de clipe veciniei; fă să fim eterni, imuni,
  Fă să luminăm ca sorii preste hăuri şi genuni. Somn, umbreşte cu lumina-ţi epopeea mea hirsută, Umflă-i tu firava pânză cu suflarea nevăzută A Visării, Fantasiei, fă ca lâncedul seraf Să nu-şi târâie aripa prin gunoaie şi prin praf Ci prin praful galaxiei să străvadă-n viitor.
  Maşinişti, la manivelă! Derulaţi un alt decor!
40
Cântul al patrulea
Toţi suntem melodramatici • Languedoc Briliant, zuavul • Liubov, liubov • Jos, ce lux! Nici Monte-Cristo • în loc de chipu-i, el văzu o beizadea • Şi-oi spune deMadelaine • Lângă un catart întinde moşul Ghiorghi un taroc
Cetitoare mult iubită, ce cu filele aceştii Sprijineşti, să vezi mai bine, cercevelele fereştii Care-n vergele de plumburi sticle are, cu colori,
Dan posomoreala-mi neagră te gândesc adeseori! Geană lungă şi sfiioasă aplicată preste buchii,
Stânga cu ineluri grele străveziu prinzând genuchii Şi cu deştul de la dreapta întingând în adevăr. Ţâţişoara ţi-o coprinde scânteioşi cârcei de păr...
Nu filosofarea stearpă, nu politichia cari Lănţuieşte-n carceri sumbre izaltaţii, temerarii,
Ci tu vecinicul amoriu între pagine îl câţi,
Cum în pagine nu moare trandafilii cei presaţi.
Şi dreptate ai, copilă, căci nu este nici o gramă Dân a lumii scrieri toate să nu aibe melodramă,
Toţi suntem melodramatici de scurmăm adânc pre sub Rânjetul intelighenţii. Crierul, acest cherub,
Cum chiar glonţul cel de humă preste care vieţuim, Doar o pojghiţă de cuget are, restul este im,
Paternă nestăvilită, ură crâncenă, amor,
Ceriuri cu sori dă sânge, continenturi dă fior.
Pre acolo-şi poartă paşii trist poeticul, cu peana Ca o sabie în mânuri, când să stinge toată geana
41
Dă lumină. Doar acolo inspirarea-şi face cuib.
De acolo chiar şi însumi eu, domniţă, mă îmbuib.
Eşti, cunosc, nerăbdătoare ca să afli cine este Ofiţirul dă subt masă, ce aflat fu fără veste. Bărbătoasa-nfăţişare inema ţi-a câştigat Şi o lacrimă îţi puse subt ochi limpezi de agat.
Ca să nu te minţ, fecioară, nici cât bobul cel de chimen, Dintr-un pumn izbit în masă născu mândrul ipochimen. Nu gândisem pân-atunce că să află-n Orient Languedoc Briliant, zuavul, căci nu simt omniscient. Şi de nu ţi-am spus în cântul treile, e că n-am fost însumi eu, poeticescul, pregătit să-i dau de rost. încolţit acum de geana-ţi, nu mai poci a da-napoi.
Iată deci:
           P-atuncea frâncii cu inglejii-avea răsboi.
Ce răsboiul ca o râie s-au întins preste regate D-au agiuns şi-n Marmaraua încărcată de palate.
La Stambul, dă lemn dă cedru mii corăbii intră-n golf, Clipere cu şase rânduri dă cearceafuri: „Tiger Rolf", „Royal Sword", „The Proud Lilly", „Queen Actoria"
                                                        i proci
Cu catarte şi vergele pline de matrozi veloci.
Sus pă perine dă purpuri, în seraiul dă cleştar,
Nu mai prididea sultanul a muia în chinovar Greu condeiul cel dă aur înflorat şi scrijălit Pre hatişerif să-şi puie lăbărţatul iscălit.
Lorzi trufaşi îl încolţeşte cu concesiuni o mie Iar vizirul pune deştul, că i-i frică de Rusie.
Dese iţe diplomatici să ţes tainic, tunuri trage,
Goelete fac manevre, iar gazeturile rage. încurcată-i şi iscoada noastră, Languedoc Briliant în urzelile aceste. Cu un ticluit ferman El să strecorase pântre vameşii turbaţi dân Zant
42
Şi-a lui ciorbagi neveste devenise dur amant.
Aişe, ce-n gungurele avea boare de narcise Iar în crupe volutate, îl recomandarisise Soţului, care Coranul i-1 dăduse legiuit.
Mai pusese-o vorbă bună şi şăgalnica Lilit.
Laie, dulce ca laleaua, sumeţise căpuşorul Iară Fatma, braţuri dalbe, bosumflase botişorul,
Astfel că Briliant caftanul cel de agă priimi Chiar dă la neştiutorul, comoratul ciorbagi.
Dă aici înfiripase tainică reţea: spionii împânzea arhipeleagul. Jezuiţii şi masonii îi pitea pân căşi dă taină, pân poiate şi pân hanuri, Preschimbaţi la hăini, cu barbe şi spoiţi cu sulimanuri, Prefăcuţi în prunci, în babe, în băieşi şi în imami.
Sta ascunşi pân şifoniere, pre subt jilţuri, după lami Şi lungea urechi ca âsini. Ca să scape de acuz, Languedoc să îmbrăcasă chiar în haine de franţuz,
Iară turcii grei dă capuri nu gândea a-1 bănui Cum era cu ochii numai după babe şi copii.
La agie la fereastră într-o ziuă el stătea Şi cu greu lunet la Franţa preste ape să uita Când caic cu baldachine zburând înspre ţărm zări Şi în el, înveşmântată în şalvari liliachii,
O fămeie, o Venere tolănită pe o brâncă.
Săltă-n el inima francă şi luci privirea frâncă.
El află că Zinaida favorită e lui Nikos Negustor de cherestele, blând arhonda simandicos Ce palaturi dă cleştare umple vecinie cu muieri. Numai astfel se esplică întâmplarea cea dă ieri.
Nu politichia, dragă cetitoare, ci libovul îl împinsă pre zuavul să pătrunză în alcovul Coperit de covoraşe şi să intre sub obroc.
Asta e istorioara lui monsieur Briliant Languedoc.
Cât de buchea cea sucită ce pe peptu-i să lăţea
43
Nu poci şti nemica încă. Fii, gingaşo, răbdurea,
Că nemica nu rămâne în final neesplicat.
E rotundă epopeea-mi ca şi globul fermecat Care poartă-n centru. Dară iar anticip, ce nărav!
Scurt, dădu pe faţă totul ceaprazatul de zuav.
El zavera plănuită brăţişă cu tot avântul Şi de gentilom în faţa obştii îşi dădu cuvântul Umărul să puie vajnic 1-al Valahiei car greu Şi Elada să o nalţe cu puternic braţul seu.
Dar lungii prea mult pelteaua. Pre subt stelele puzderii Lin barcazele porniră cu logodnicii Eterii.
Lin rămase-n urmă Zante, mărgărint în scoica grea Sidefiei mări. Dân ţărmu-i la corăbii aducea Ohtături adânci zefirul, plâns ca foc nepotolit:
Aişe era şi Fatma, Laie prunca şi Lilit.
Luna calea cătră Hosna zgâria-n argintul moale Al curenţilor, piraţii sta în jururi de ţambale,
Petrecea cu palicarii, doar puţini era de cart Şi bătea în clopot sarbăd ceasurile, pe catart.
Manoil scriea-n chilia de subt punte stihuri şchioape, Adurmit de legănarea pe întinderea de ape,
Privind stelele ivite, prinse-n danţ, săltând în zbeng Pân pătratul cald şi negru de la gura de chepeng. Languedoc privea pân gene pre frumoasa Zenaidă Ce la pupa sta pe funii colăcite, o silfidă Un contur de ambră preste scânteierea-n apă-a lunii... Ea visa... la ce? visarea unei dame doar nebunii Pot visa a înţelege, şi poeticii, ş-amanţii.
El ghitara înstrunează, ce-i adusă de din Frânţii Şi începe o cântare mulcomă, cu glas perit (Dulce vorbe de aubadă eu aci am tălmăcit):
44
„Aşa cum toamna, pe bolta scânteietoare,
apare şoldul plin şi răcoros al lunii
iar stelele pălesc invidioase
şi diamantele lor cu mii de focuri nu mai au preţ,
Şi cum într-o grădină se deschide dumnezeiesc
                                                  trandafirul
bucurând-o pe tânăra stăpână
şi făcând celelalte flori să-şi aplece căpşoarele
ofilite de mireasma îndurerată,
aşa ai apărut în viaţa mea, pe neaşteptate, cu putere
                                                     deplină,
        făcându-mă să nu mai pot respira, să mă îmbolnăvesc
                                                 de dragoste,
să mi se pară nesuferit patul celorlalte femei şi gura lor veştejită.
Orion şi tu blândă Cassiopee,
Săgetătorule de flacără, Lyră, Leu fabulos, v-aţi găsit, iată, împărăteasa.
Măghiran şi mixandră, lalea sulemenită, garoafă, vă ştiţi de-acuma regina.
Plecaţi-vă ei, ah, plecaţi-vă!
Liubov, liubov...
Unde încape atâta chin?
Căci mă iubeşti şi totuşi mă chinuiesc, eşti lângă mine şi parcă ai fi peste mări, liubov, liubov..."
Oh, putere-a muzichiei! Cum Orfeu odat în veacuri Aduna jigănii roată între stele şi-ntre lacuri
45
Muind deştele în unda Lyrei, îmblânzind pre ele, îşi dăşchisă Zenaida, între lacuri şi-ntre stele,
Inema, ce-i de vergină, deşi trupul e-ntinat.
— Spune, mări, venetice, d-unde tu ai învăţat Astfel să-ţi faci joc c-un suflet ca şi mâţa cu un şoarec? Hai şi-mi zi mai mult sub punte,-n tunecatul arhondarec, Fiindcă voi a plânge noaptea asta zugrăvită-n cer.
Şi răpiţi dă ploi dă stele junii în chilie pier.
Jos, ce lux! Nici Monte-Cristo nu visă pentru a lui Hurie aşa tapeturi pe mătăsuri nărămzui,
Aşa perine brodate-n fir dă aur, ce închipui Lebezi grele, gnomi, ondine care-şi reflectează chipu-i în mallarmeanul luciu cu intarsii de morfil Gheridonului dân unghiu, mesei large jugendstil, Paravane dân Ţipangu şi chineji săpaţi în jad,
Flori dă mine pe mileuri, ghiersuri dân Upanişad Condeiate-n rame grele. Pe părete, o oglindă Ş-arunca-n cămară apa tremurată, licurindă,
Dă cristal dă dân Veneţii. Vai, adânc privi în ea Languedoc. în loc de chipu-i, el văzu o beizadea,
Jun cu capul ras sub vastul glob dă muselin. Pe buză O musteaţă supţirică. Verde-n ochii de meduză Verde dă venin dă viperi, însă dulce e nespus Cum e dulce gândul morţei desperatului hindus.
E sprânceana ca şi arcul, trasă cruntă dân penel Şi ineluri are-n mâne, ş-are în urechi cercel Iar de stânga fir dă aur îi înconjură musteaţa...
O hanâmă numa-n văluri ce-i iveşte poponeaţa Şi toţi nurii, îi aduce linguriţa de şerbet.
Pre o tavă odihneşte în felii un melemet.
Să cutremură franţuzul, mâna la jungher îşi duce,
Dar să limpezi oglinda, iară el îşi face cruce.
Să lungeşte Zinaida pă divanul persian Şi zuavul ciupi dulce coardele. D-obsidian
46
Ochii îşi plecă fămeia:
                       — Zi-mi, dă ştii, acea poveste 'N cari princesa Mădălina, care-n lume nu mai este Mai frumoasă, e răpită d-un balaur uricios.
  — Mais, bien sur, grăi franţuzul ce în jilţ stătusă jos.
            Mai daţi-mi vin şi-mi mai zâmbiţi,
            Ochi dragi, iar voi de prisosiţi, Naramze,-n faţa-mi poposiţi,
            Şi-oi spune de Madelaine.
            E mult de când s-a petrecut Povestea, într-un vechi ţinut Cu ordalie şi cu scut,
            Ţinutul Evergren.
            Un crai bătrân, beţiv şi mic Cu pe obraz un roş petic Ce lupus doftorii îi zic O fată-avea: Madelaine,
            Ce peste câmpuri se plimba Şi-n codri goi se înfunda Şi-o mai frumoasă nu era în ţara Evergren.
            în ochi adânc de îi priveai Doar cai şi cavaleri zăreai,
            Tumire-n pajişti verzi de rai Visa mereu Madelaine.
            „Ah, niciodată nu voi fi Decât a celui ce-ntr-o zi într-un turnir m-o cuceri,
            Aici, în Evergren."
            Dar riga altă vorbă-avea:
            „Cine de lupus m-o scăpa
                 Răsplată fata mea voi da, Cuminţea mea Madelaine." Se-nfăţişară mii şi mii De felceri mari, cu letinii, Dar nici un fel de doftorii în tristul Evergren.
                 Nu ştergeau pata din obraz A beţivanului de cneaz Şi nimeni nu primea ucaz Şi mâna lui Madelaine, Pân-un neguţător sosi Pe ape reci, printre scrumbii, Şi marinarii pe frânghii Strigară: „Evergren!"
                 La curte el intră semeţ,
                 Pe rigă îl privi isteţ Şi grăi chipeşul drumeţ Zâmbind către Madelaine: „Eu, rigă, ştiu a vindeca într-o clipită pata ta Căci nu-i ce spui domnia ta Şi toţi din Evergren.
                 Nu lupus, ci-a ruşinii pată îţi e pe faţă înfierată După o bătălie dată (Oh, iartă-mă, Madelaine) Când încolţit de crudul Kron Tu ai fugit ca un poltron Şi te-ai ascuns aici, sub tron, In plânsul Evergren.
48
          Deci, dacă vrei a vindeca De pe obraz ruşinea ta,
          Ai să-mi dai mie fata ta,
          Pe dulcea mea Madelaine,
          Şi eu îndată voi pomi Şi-ale lui Kron ţinuturi mii Cu spada le voi cuceri Doar pentru Evergren."
          Riga sări ca un pardos: „Neruşinat şi ticălos!
          Să nu-1 asculţi, i-un mincinos, Frumoasa mea Madelaine! în temniţă îl aruncaţi Şi mi-1 munciţi, şi-l ferecaţi!
          Vă dau poruncă să uitaţi,
          Supuşi din Evergren,
          Tot ce grăi ăst fanfaron.
          Dau ordin: Nu există Kron Şi nu am stat nicicând sub tron!" Dar apriga Madelaine Strigă din jilţ de purpur: „Tată! Tu ştii că e adevărată Povestea asta, ştie toată Suflarea-n Evergren!
          Ah, scrie-i tu lui Kron în nord Ca să îşi lase-al său fiord Că sunt în totul de acord Să îi dau eu, Madelaine,
          Şi inima şi mâna mea Dacă-n turnir va triumfa
                Sub cerurile de lalea De-aici, din Evergren.
                Şi junele de negustor îl va-nfrunta dacă-i e dor De chipul meu surâzător."
                „Aşa va fi, Madelaine!"
                Răspunse craiul aplecând Obrazul roşu spre pământ „Căci nu pot să-mi înec tot bând Ruşinea-n Evergren."
                Trecură zilele de mai Şi în grădinile de rai Sunt mână-n mână jun bălai Şi tulburea Madelaine.
                El îi citeşte de Arthur,
                De palida Badroulbadour...
                Sub perii-n floare, sub azur Ei cântă-n Evergren.
                Ăsta timp, pe drum de caşaloţi, Cu ţurţuri grei prinşi în mustăţi, Vin mişcătoarele cetăţi (Uitase şi Madelaine),
                Ale lui Kron corăbii lungi.
                Pe ale mării repezi dungi Sălbaticii de Nibelungi Ajung în Evergren.
                Kron, ochi de piatră, barbă creaţă Miroase a oţel şi ceaţă.
                Proptit în cizmele de ghiaţă,
50
            Cu ochii la Madelaine,
            Rânji spre rege: „Rege şui, Pentru ai mei nimica nu-i De preţ în bietul tău, sâlhui, Regat, în Evergren.
            Nici fata ta n-o preţuiesc,
            Dar provocarea o primesc. Vreau în turnir să biruiesc Sub ochii lui Madelaine. Orice rival voi căsăpi în lâncedul de miază-zi.
            Cine mă poate birui în blândul Evergren?"
            Plecă, apoi, râzând în hohot, Se depărtă pe cal în tropot. Rămase inima în clocot A palidei Madelaine.
            „De ce gândind la el mă dor Gândirile? De ce mi-e dor? Doar îl iubesc pe negustor, Strein în Evergren."
            Pe seară ea intră-n iatac,
            Se pieptănă prelung, buimac, Când pe fereşti un vârcolac Pătrunse la Madelaine.
            Avea aripe mari de piei Bătute-n pietre cu scântei. Fiara, nimic de felul ei Nu e în Evergren,
                 Căci are solzi sticloşi de aur Şi nări cu foc, boaşe de taur, Labe cu ghiare de balaur.
                 Păşi înspre Madelaine Şi o înfăşură-n aripe,
                 Zbură cu ea în două clipe,
                 Pieri palatul ca nisipe,
                 Pieri şi Evergren.
                 Iar dimineaţa o aduse, încercănată-n pat o puse,
                 Unde fusese nu ştiuse (Sau ai ştiut, Madelaine?) în gândul ei, o roşă pată Venea mereu, văzută-odată, Dar unde? Unde? Spune-odată, Ah, unde-n Evergren?
                 Nopţi după nopţi la ea venea Balaurul care ardea Cu ochii reci de peruzea.
                 Pleca atunci Madelaine Cu el. Se întorcea în zori Şi nu-i ardea de negustori,
                 De peri, de fluturi şi de flori, De regi, de Evergren.
                 Veni şi ziuă de turnir,
                 Se ridicară corturi şir,
                 Juni scutieri leiţi în fir Veneau după Madelaine. Crainici din trâmbiţe sunau, Hamuri în lănci se agitau,
52
      Covoare pe balcon erau în ţara Evergren.
      Şi iată-i: îmbrăcaţi bogat,
      Pe cai cu pieptu-mplătoşat Rivalii cu panaş rotat Salută pe Madelaine.
      Pierită ea le face semn.
      Vibrează lăncile de lemn Şi caii zguduie solemn Pământu-n Evergren.
      Prin crăpătura vizierii Crunt se scrutează cavalerii Şi se reped, se fac puzderii Sub ochii lui Madelaine.
      Caii se surpă, ei se scol Şi fac cu spada rotocol.
      Nu s-a văzut aşa pârjol în blândul Evergren.
      Căci spadele lucesc în soare Ca nişte flame arzătoare Şi se izbesc în scutul tare. Şi-acoperă Madelaine Cu mâna cea subţire ochii Şi mâna s-a crispat pe rochii Nimic mai crunt, din Capadochii Şi până-n Evergren.
      Neguţătorul se feri De-un fulger, şi apoi izbi,
      Capul lui Kron îi despărţi
53
                Şi vesel spre Madelaine Se îndreptă, când deodată Căzu prinţesa leşinată Şi se opri suflarea toată 'N regatul Evergren.
                Nunta ţinu o săptămână Apoi străinu-o luă de mână Şi se-ncuiară împreună El şi a lui Madelaine.
                Sub stelele ca mii de focuri Mai continuau cânturi şi jocuri, Mii se rupseseră de tocuri în vesel Evergren.
                Dar dimineaţă, înjunghiată Zăcea, într-o de sânge pată, în singura de sânge pată, Nevrednica Madelaine. Neguţătorul se pomi Spre Indii cu-a lui bogăţii Şi au rămas de-atunci pustii Grădini în Evergren.
                Balaurul, să ştie-oricine,
                Din visul de fecioară vine Şi pe ea însăşi o răpune...
                Aşa păţi Madelaine,
                Ce răvăşită-n orice noapte La a lui Kron ureche şoapte Fierbinţi suflase. Pieri în noapte, în noapte, Evergren!
54
  Şi tăcu ghitara, stinsă fu a muzichiei flamă,
  Cum un echo să înghite în a nourilor scamă,
  Cum să stânge un amoriu după lunge suferinţi. îşi zbătusă Zenaida gene ude şi fierbinţi. „Calimachi!" răcni juna suspinând înăbuşit Vrând a-şi smulge de dân peptu-i cu sâni fragezi
                                                     dăruit
  Un amoriu ca un ghimpe, un blestem
                                              înmiresmat...
  Iar Briliant rămasă palid, de blestem împovărat.
  Juno, pentru care scris-am cântul patru special,
  Ai să vezi că ofiţirul cu aspect orighinal Are să o izbăvească de zurlia beizadea Pre-a lui Manoil sorioară, şi de soaţă o s-o ia,
  Dar la capul multor plânsuri, încercări, peripeţii Ce-n postmodemist opuscul te cufundă-n reverii... Să-i lăsăm deci să suspine, suspina-vor încă lung. Eu la Manoil, Iaurta şi tâlhari vreau să ajung. Cufundat în mii de harţe, în sextanţi şi astrolabi Făcea punctul cu compasul Manoil. Cârmaci arabi Ticluise artea mândră-a navigării fără greş. învârtea matroz destoinic roata cârmii, de cireş,
  La busol ochind, urechea întinzând spre Manoil, Latitudini, longhitudini, graduri numărând umil. Palicarii şi piraţii, în miroasne de obiele,
  Zvârlea zaruri dân comete, zuruia arşici de miele, Pişea cidrul peste punte în şiroaie nărămzii Pre spinăruri de delfinuri tot cercând a nemeri.
  Iar subt negura de stele ce pe-arhipelag să lasă Ca un roiu de lăcuste pre o pajişte umbroasă, Lângă un catart întinde moşul Ghiorghi un taroc Şi dân el ghiceşte soartea ca ţâganca dân ghioc:
  — Uite Riga ce să culcă cu Reghina curviştină Subt pocalul ce asvârlă coade-coade de lumină. Asta, proştilor, semn este că veţi da o luptă-n vis. Faceţi rugi, bateţi metanii. Uite-un drum ce e închis Dă un înecat: vezi oare ce obraz mâncat de raci? Un casteliu însamnă, cu cătane audaci Ce dân voi doar imul şti-va a-i dăschide poarta grea. într-acolo bila rece dă cristal îl va purta.
  Uite şi cea mai soioasă dântre feţe: E Milogul Cu bocceaua-n băţ: sălbatec o să fie epilogul,
  Căci însamnă cerşetoriul totdeauna un alean.
  Uite Chitul ce pe Iona l-au trecut preste Ochean: Blestemaţilor, semn este că-ţi vedea pre Dumnezeu! Şi sfârşind cu prevestirea, mult ciudosul de romeu Rupe, rupe mucavaua şi azvârlă-n mare toate Cărţile. După barcaze, peticele colorate Să ţinură ca o trenă dă presimţ şi dă destin.
  Curând scaldă Aurora ceriul palid, levantin.
Cântul al cincilea
Manoil găsi safirul • Hai, că am ajuns la Hosna • Ce v-am zis ? E Dumnezelea • Dihănii noi, ciudoase, să iviră pe o rană
• Au n-aţi auzit de Zoe? • Vive le son du canon • E om ce suie-n aer, atârnat de trei elici • Aur! Aur! • Omul duh e, sete pură • Veac al nouăşpe, te laud! • Da nu-ţi pasă dă orfanii ce munceşte la patron? • Da, vreau artă cu tendinţi! • Mudromu i cestitomu • Elvira, mai ţii minte? • Brav Iaurta
• Cea şcoală 41 • Ostrovul Hosna curse ca o sticlă ce-i topită
IVIanoil găsi safirul ca cât oul cel dă curcă Dă dân care să ivise ranchiunoasa stirpe turcă:
Era-n gaură dă şearpe învălit în marigold.
Scoase un jungher dân taşca ce purta pre lângă şold Şi crăpă cu lama coajea. Să ivi o lighioaie Ce cu dintele te seacă şi cu gheara te despoaie,
Ochi gălbui ca mahmudeaua şi holbaţi ca gura pungăi, Şapte limbe-n colţul gurii care largă-i, care lungă-i... în o clipă feara cruntă vărsând foc pă patru nare Lunecă dân mânuri moarte şi să perde hăt în zare, Dară ochiul lui Manoli o zăreşte, urmărind Urma lucie dă bale: pre subt nori dă hiacint Hojma cea cu creste-n spete ca anticii stegosauri Pârjoleşte văi cu mure, munţi cu sfinţi, eroi cu lauri, Arde cărţi şi cruci şi plete dă femei cu ţâţe grele Dă de care-s atârnate prunculeţi şi puradele,
Iama dă în ţintirimuri, scoate oasele, le roade, Ce-nfăşate-s în zapise, în peceţi şi în izvoade,
57
Şi cu gheara ca o coasă sparge hurtele de vaci Cum spargi coaja tămâioasă strugurului pă araci. Geaba caută Bulgarul adăpost, căci mursecat e,
Sârbul cu grăsime-n plete îl apucă pe la spate, Arbănaşul fuge-n luntre, Grecul fuge-n fustanelă, Doar rumânca, o înfruntă feara, sveltă, soavă, belă, Dar cu ochii care scapăr şi cumplit răcnind dân pept... Vârcolaciul o miroasă, fremătând nazalul sept,
Şi întinde descărnate braţe lâncede s-o prinză...
Dar îi creşte dân spinare aripi candide de pinză Lui Manoli, care-n peptu-i sâmte cum să scoală vlaga. Dântr-un salt el e în faţa junii, şi înfige şpaga între solzii dă jivină: sânge negru a ţâşnit Şi dihania grăieşte:
                    — Manoile, te-ai trezit?
Hai, că am ajuns la Hosna, ne aşteaptă-Ampotrofagul Şi nevasta-i liberală, să le trecem iute pragul.
Vai, nu-i feara, Ibrahim e, dar deşi e turc şi el Acum crede în Fecioara ce născu dân porumbel.
Saltă fruntea, Manoile, de pe harţe şi echere,
Uite, ţi-au rămas pe frunte imprimate, efemere,
Ale Mării Albe ţărmuri şi-ale mării Marinar a.
Uite, scânteie Levantul tipărit pă fruntea ta.
Liniile-i sunt undite, ca şi şoldul de femei-s,
Dac-au fost vizionare hartele lui Piri Reis,
Mai vizionară-i fruntea flăcăratului român.
El îşi duce mâna dreaptă cu inel la stângul sân:
                Doamne al oştirilor Dân catapeteasmă,
                Care dărui florilor Gingaşe mireasmă,
                Care dai smochinilor
58
                    Gust dă vin şi miere,
                 Dă-mi şi mie mânilor Vlagă şi putere!
                 Că nenorocirile Au venit şuvoi,
                 Şi-au întors privirile Sfinţii dă la noi,
                 Ni se-ncurcă iţele Dă la ursitori Şi rămân troiţele Fără lumânări.
                 Doamne al pustiilor Ce-ţi iese ciorchine Cu cârceii viilor
                    Dân trup dă la tine,
                 Dă-mi în pept o inemă Şi în pumn o bardă Şi de vrednic ţine-mă în tămâi şi nardă!
                 Că sălbăticiunile Nu mai vor ciuline,
                 Ci vin spurcăciunile în staul la mine.
                 Ceartă tu protivnicii,
                    Neamul risipeşte-le,
                 Doamne, care schimnicii Te laudă-n peştere!
Ruga-i fuse priimită, căci ieşind pe bocaport El zări un ochiu-n nouri, străveziu, căprui, întort
59
Cătră sine mai degrabă...
      — Ce v-am zis? E Dumnezelea!
Răcni Ghiorghi egipţianul scărpinându-şi iute pielea. Grecii, hoţii în genuche să trântiră şi pe burtă,
Ci rămaseră-n picioare apostatul de Iaurtă,
Manoil şi Zenaida, ce-n picioare au jurat Ca să şază şi în faţa Tronului cu nestemat La eterna judecată. Mândre viţe de români!
Dar greşea zavera toată, şi creştini ca şi păgâni,
Căci cel ochiu ce o clipă în poema-mi se ivi Al lui Dumnezeu nu fuse, ci al meu, care luci Uitătură indiscretă între pagine de op,
Cum priveşte biologul goangele la microscop. Heisenberg grăia cu minte că nu-i chip a cerceta Fenomenuri subatomici fără a le-nfluenţa.
La fel eu, de vreu o lume vie să o ticluiesc Nice voie am vreodată nici s-ating, nici să privesc. Deci să-nchid ochiul dân nouri, nu cumva să îi
                                                   smintească
Pă piraţi şi toţi ca unul să mi se călugărească Uitând de ţaruchi, paluki, de zaveră şi de tot.
Palid stei urcând dân ape verzi ca fierea ce dân bot lase la năpârci e Hosna (lângă Samos undeva),
Insul cari pre nici o hartă zugrăvit nu să afla. Coborâră călătorii în bărcuţe şi-o pomi Cătră ţărmul cu volute de florar şi coralii Scoici cât casa, resfirate pe nisipe-n evantaliu,
Crabi cu gurile dă şearpe şi cu ochii dă vitraliu, Străvezii meduzi albastre şi cu franjele lăţoase Zvâcnind moi pre lângă barce, mari cât nişte gavanoase, Iar pre ţărmure, minime: bolovanii străvezii Simt ciopliţi în chip de hurii, de satiri cu fudulii,
De pitici, de lupi de steclă care adunaţi în haiti-s,
60
Gryli şi troli şi alte hojme ce găseşti în Baltrusaitis. Curcubău să-ntinde leneş preste insulă ca pod Şi când trece pân picioru-i răzvrătitul meu norod Să mânjeşte-n roş, naramză, galbin, verde, azuriu, Indigo ca o brânduşă, ca oftarea vioriu,
De să râde palicarii şi-şi dau coate, se ciupeşte, Degete albastre barbe verzi şi roşii le sbârleşte Iară gure mov proferă cruci şi-anafuri rozalii.
Urca ceata cea pestriţă pă poteci cu bălării,
Când dihănii noi, ciudoase să iviră pe o rână: Mestecări de roţi dinţate unse cu lichid dă frână,
Arce rupte, cruci de Malta prinse tare în şurupe De cremaliere ştirbe, de rulmenturi şi de cupe Ce mişcau parcă Satana în cazane era-nchis:
Una mare cât hambarul lua poame dân cais Cu trei deşte de aramă şi le pune iute-n coşuri;
Alta mică jumuleşte peanele de pe cocoşuri,
Le ascute şi le moaie-n călămări ce cresc dân stâncă Şi înscrie-n pergaminturi vro istorie adâncă;
Alt mehanic cu lăboaie de paing înşfacă iute Un pirat ce să holbase prea aproape dă volute Şi îl bagă-ntr-o chilie cu o poartă dă oţel: într-o clipă-1 scuipă proaspăt, pomădat, spălat şi chel, Ras obrazul, ras şi capul, cum să poartă la tătari;
O mahină ce da zumzet, mitutea cât un canari, Zbura-n aer la un stânjen şi prindea muşte dân sbor, Le băga subt coade pamblici, le lăsa în voia lor;
Una scurtă şi-ndesată cu o perie freca Stânca tare de subt dânsa, până când se străvedea Pân grosimea Terii alte continenturi, Antipozii Cu oraşe răsturnate, unde umblă ca nerozii Oamenii cu gaibe-ntoarse şi cu capul tot în jos,
De să uită pre subt fuste ale sexului frumos Deochiat rânjind piraţii: aferim invenţiune!
61
Dar i-apucă bâţâiala când zăresc altă minune:
O grămadă dă burlanuri care iese dântr-o oală Unde ferbe-o spumă neagră, înstelată, cerebrală Şi fum iesă de pe coşuri — se închiagă fumu-n sfere Ce roiesc domol în aer, pâlpâinde, efemere,
Căci planeţi simt fiecare, cu popoare şi cu regi,
Floră, faimă întreagă, legi pe care nu-nţelegi,
Cu istorii sângeroase, cu invenţii, cu mari genii,
Cu stăpâni şi sclavi, cu boale, cu cristaluri, cu milenii. Toate, toate au speranţa că vor dăinui în veci:
Pân-la urmă toate crapă ca băşicile cei seci,
Căci minciuna, silnicia, neghiobia pân-la urmă Preste tot vârâte-n peptul Adevărului, îl scurmă.
Cum priveau cu-ncremenire toţi în lumile-oglinde, Iată că de pe cărare o muiere se desprinde.
E trufaşă, poartă-n capu-i o bonetă frigiană Şi pe toţi cu duşmănie îi priveşte subt sprânceană:
—    Cine sunteţi voi, obrasnici, de venit-aţi fără voe,
Au n-aţi auzit de mine? Au n-aţi auzit de Zoe?
Ce daţi buzna în ogradă?
                          — Doamnă, să avem pardon (Languedoc luă cuvântul), bunul nostru-amfitrion Leonidas să numeşte, renumitu-Ampotrofag.
Nu-i sunteţi cumva iubita soaţă?
                                                 însă cu arţag
îndoit urmă fămeia: — Toţi milogii mi-i aduce Secătura, toţi tâlharii, de îţi vine să-ţi faci cruce.
Aide, spuneţi, cine sunteţi şi ce vreţi şi-apoi plecaţi!
—    Chera mu, noi suntem grecii şi rumânii răsculaţi Cari jugul greu nu-1 sufăr al tiranilor şi vreu
La izbândă sau la moarte să îşi ducă steagul seu!
Zisă Manoil. Ţaruki!
                                       — Şi paluki, muieroiul
îi răspunsă-nflăcărată, înmuindu-şi iute boiul,
62
Ba zvârlind şi o ochiadă fanfaronului franţuz.
Da, să sugrumăm odată al tiranilor abuz!
Da, cu armele în mâne, cu furci, coase şi topoare Să ne-alăturăm vâlvorii ce coprinde pre popoare!
Da! Trăiască libertaua! viva-n veci egalitaua!
Jos şalvarii! jos cahveaua! jos halvaua! narghileaua!
Da! De trei ori da! M-alătur, suflet, trup, la căuzaşi!
Fiţi bineveniţi la Hosna greculeţi şi înmânaşi!
Cât de soţu-mi... of, ca vita e nesimţitor acesta,
Nu ştie politichie, Bucuresci şi Budapesta Pentru el totuna este şi le-ncurcă cu Milano,
Geaba-i zic de Galibardi, geaba-i spun de Candiano... De statua Libertăţei dân Ploesci n-a auzit,
De bonjur, de Carmaniola el nu ştie negreşit.
Da' o să-l vedeţi. Hai iute! Şi-o luă pre Zenaida De un braţ. Colindă ceata pân rovinele ca ciida Tot cântând un cântec aprig:
Zon, zon, zon, vive le son,
Vive le son du canon!
Uriaşilor, e vremea! Bunilor, sculaţi la arme!
Nu simţiţi în inimi flăcări? Nu vreţi spada s-apucaţi? Lepădaţi dân suflet lenea, priimiţi în suflet larme Şi în mândrele cazarme Ca vultanii să strigaţi:
Zon, zon, zon, vive le son,
Vive le son du canon!
îşi sfâşie pelicanul peptul să mănânce puii.
Voi de ce să păstraţi viaţa? Şi la ce v-ar folosi?
Râvniţi floarea pe mormânturi, râvniţi dafinul statuii
                                                           63
Şi văpaia flăcăruii Aideţi a o înteţi:
Zon, zon, zon, vive le son,
Vive le son du canon!
Unii vivă în desfrâuri, alţii vivă în durere.
Ferbe indignaţiunea în popolul suveran.
Vrem o constituţiune, nu despotică putere, Să-ndrăznim doar a o cere Şi-o să vie momentan!
Zon, zon, zon, vive le son,
Vive le son du canon!
Nu mâncaţi de la zaveră şi zdrobiţi reacţiunea! Cereţi, cereţi într-un strigăt sufragiu universal Ăsta ni-este idealul, asta ni-e ambiţiunea: Propăşască naţiunea!
Vivat Teatrul Naţional!
Zon, zon, zon, vive le son,
Vive le son du canon!
Se curmă la jumătate însă cântul, că în zare Puşcătură să aude, focuri-focuri bate-n mare Şi să-nalţă dân tufişuri... ce? moroi sau pricolici? Nu, e om ce suie-n aer, atârnat de trei elici!
Cu aripe ca de şoarec sburător, dân cherestea,
Către ceata-nmărmurită iată, mări, că sosea: Leonidas e, bărboiul la genuche îi ajunge,
Anteriu poartă pre sine, iminei cu boturi lunge, Brâu dă lefegiu, da-n locul dă jungher şi dă pistoale
64
Are pile, şurubelniţi şi burghie cu spirale.
Vine-n zbor, poartă în spete un ţilindru cu piston, Ochilari pre nare large, iar în mâni un faust-patron.
—   Anghelos! holbează grecii ochi ca ouăle dă gâscă, Dară Zoe, bărbătoasă, izbucni dodat în râs, că
Ăl cu barba tutunie ş-anteriu ca dă la Atos Brusc se prăvăli dân ceriu la picerele lui Tatos,
Cel pă care mehanismul îl ferchezuise-aşa Că-a Chanel dă la o poştă şi-a Lancome o fresh putea. Să rădică însă-ndată cum în Dante Aligher („Iadul", cântul zece) saltă din mormântul cel dă fer Farinata, şi-i înfruntă pă piraţii cei cu spange:
—   Voi, nelegiuiţi, vreţi aur? Aţi venit aci-n falange Pentru aur? Nu ştiţi oare care aur e mai bun?
Talerul şi mahmudeaua simt a omului nebun.
Zimţii dă florin sunt solzii care dracu-i poartă-n spete. Guldenul mare ca roata dâmprejur dă sfârc la fete
La fel duce în ispită, firfiricul şi carboava Ca şi filtrul dă amoriu picură-şi în sân otrava,
Lira minte, rubla-nşeală, ţechinul te măsluieşte Şi Mamona când vrei aur scuipă-n palme şi rânjeşte. Aur! Aur! şi judanii au întors lui Moisi buca La viţelul cel dă aur dând năvală. Matracuca Dân Apocalipsă, Roma, ce lui Âmor inimică-i Aur vrea. Şi voi vreţi aur? Uite ceasul care-1 ticăi Pre sub nasul vost.
                      Şi scoasă un ceasornic cu capace Pre cari scrie Cave Tempum cu sgârieturi dibace.
Tot dă aur lucitoriu iaste el, în filigran Cum îşi lasă şi cahfeaua dungele pă filigean.
Toţi bărboşii cu basmale, cu cercei şi cu inele Răpeziră deşte grase şi deschisă tăşticele Şi-nhăţase cel mai iute greu ceasornicul gălbui Cum o coţofană ciobul. însă vai dă mama lui!
65
în o clipă discul d-aur cu cadran încondeiat Bubui cu sgomot groaznic şi vui înfricoşat Numa-n zdrenţe dă rămase gros-obraznicul acela Şi-un văzduh ieşi, ce moaie toţi genuchii, dă cad lela Hoţii. Şi îşi luă ciudatul ins vorbirea de la cap:
—   Cicmigeaua e mormintu-ţi şi beşlicul i-un harap Cu ferman venit să-ţi prinză guşa-n coardă de mătasă. Icrele dă aur grele simt cocoaşa ce te-apasă.
Voi, listopiraţi, acuma ţineţi minte ce vă spui:
Omul n-are numai maţe, să le-ndoape cu lămui Cu fripturi şi cu plăcinte, cu halvale şi ghidem,
Nu-i burduf pentru vinaţuri omul, nu-i un eritem, Nu-i o ploşniţă ce sânge suge până-şi umflă rânza, Nu-i păduche ce-şi piteşte ouăle pre după pânza Care cusătură face. Omul duh e, sete pură De ştiinţă, vas prea nobil ce primeşte-nvăţătură.
Voi, ce nu ştiţi nici a scrie şi nu ştiţi de Aristot,
Ca pre boi fără simţire, ca pre ţapi eu vă socot.
Aurul ştiinţa iaste, bogăţia adevăru-i,
Mehanismul ce roteşte ceriul. Insă nu mai stărui. Margaritas ante porcos. Zoe, cine simt aceşti?
—   Om nebun şi tot mai capiu pre cât tu îmbătrâneşti, Sunt prieteni, Manoil e şi-a lui soră Zinaida,
Care Iancu Aricescu îţi scrisese dân firida Unde l-au ascuns-au fiara ce domneşte la munteni, C-or să vină să te vază. Căuzaşi sunt, ploeşteni.
—   De-i aşa, iertată fie-mi firea asta păcătoasă. Adevăru-i că nu merge nici piston şi nici chiulasă Şi cureaua cea dă piele dă rechin a cam pleznit Dă la astă invenţiune: „Mehanismul dă vâslit
Pân văzduh." Turbat sunt d-asta. însă am aci un şip Unde licăre-antidotul fără care nu e chip Să vă mai sculaţi vrodată pă picere. Aide, sus!
Cum lui Lazăr h grăise-n Evanghelie Iisus.
îi pofti în casă-ndată chir Ampotrofagul, cari înviase pan minune şontorogii, palicarii.
Manoil îi spusă planul: c-o beşică să să suie Tocma-n Tumu Colţii care-n Bucureşci mai mare nu e, Şi acolo să răpească domnitorul cel tiranic Ce va urmări cornetul pe al cerului zăbranic.
Să gândi Ampotrofagul şi răspuns dădu dăştept:
—Veac al nouăşpe! Te laud cu tot duhul meu dan pept! Secul ce-ai făcut dân omul cu-apucări dă animal Frate drept al veciniciei şi al Domnului egal!
Secul nobil unde-mi place a trăi în veci dă veci!
Vezi pân sticle-n microscoape fojgăieli dă parameci, Pân luneturi vezi vâlvoare de-nstelări ce nici nu cugeti, Roţi dinţate-nvârt curele la batelurile bugeţi Ce rotesc pe ape zbaturi şi fum negru scot dân coş; Bielele să-nvârte iute ca dervişii fioroşi,
Pre pământ locomobiluri, iar în ape batiscafuri, Dirijabile vărgate intră-n nouri ca-n pilafuri,
Telegraful bate depeşi ce dân stâlp în stâlp aleargă Şi-un velociped te duce unde vrei, în lumea largă,
Ba şi-n lună de-ţi năzare, în ghiuleaua de obuz Poţi s-ajungi, şi stai tot drumul ca sămânţa în harbuz. Preste tot e propăşire, propăşire infinită,
Fabrice ş-ateliere unde munca e velită,
Da, travaliul ce face însul ca egal cu zeii.
Cură electricitatea ca la Cana Galileii
Vinul cel făcut dân apă chioară. însă nu primesc
A uza de propăşire într-un scop politicesc.
Vodă-i un tiran, îmi ziceţi? Şi ce-mi pasă? pentru mine Mai neînsemnat el este ca o muscă dă latrine,
Că nu ştie nici dă Volta, nice dă Flammarion...
— Da nu-ţi pasă dă orfanii ce munceşte la patron? în ateliere-şi scuipă ofticoşi ai sei bojoci.
Cu-a sărmanilor obidă voieşti tu ca să te joci?
67
Să îţi pun în faţă, oame, jalnica icoană-a ţerii: Uvrierul întră-n crâşme cum să lasă geana serii Şi să-mbată cu rachie ca să uite dă amar.
Lefuşoara-i întră toată în chimir de cârciumar,
Iar acasă pruncii plânge, iar fămeia-nnebunită Să chiorăşte-n ochi dă lampă, vede acul ca prin sită, Tot ce fost-au frumuseţe-n chipul ei acum mâncat e. Scofâlcită e, ca ceara i-e obrazul. I să zbate Inima în pept şi plânge. Dar ţeranul nu îl vezi Cum să târâie ca verme pân câmpii şi prin livezi Rumegat de scrofuloză şi podagră şi-mbeznare?
Nici o rază dântre nouri nu îi râde-n desperare.
El doar cu căciula-n mână ce mâncată e de molii îl înghite cimitirul, zidurile sfintei Golii,
Când zapciu-i cere dijma el dă pielea de pe spete... Umilit, Ampotrofagul sta cu ochii în părete.
— Ai grăit cuminte, Zoe, apriga mea soţioară. Adeverul soţial eu îl zăresc întâia oară.
Orb am fost la suferinţe şi la diavol m-am vândut. Calpă e ştiinţa toată dacă inerna-i dă lut.
Arte şi ştiinţe nu sunt decât simple bagatele,
Mai folositoare iaste o păreche de obiele Decât tot ce scris-au vanii de Diderot şi D'Alembert: Nu perpetuum mobile să visăm, ci falanster Unde toţi egali să fie, să lucreze toţi cuminţi.
Da, vreu ştinţă angajată, da, vreu artă cu tendinţi! Ştiu ce-ţi trebui, Manoile: dirijabilul îl ţin în hambar. Cu cinci elice-i şi mătasa de nanchin Zugrăvită-i c-un balaur ce îşi muşcă de dân coadă...
Dar el tace, că deodată să iveşte o iscoadă Scoţând capul dântr-o pâine unui antic gramofon. Pe Languedoc el îl salută şi-i grăieşte monoton:
68
Mudromu i cestitomu i plemenitomu Monsieur Langue-doc Briliant, i pak dau ştire domnietale za lucrul ingle-sului, că ştiu de la omin de crezut vrenici că să-ndreaptă spre Hosna corăbii ce sunt trimese să prinză pre un Manoli sân Negruţ dân Lereşti care aciuat ar fire în ostrovul ce ţi-am spus. Scoală-te grabnic cu casa ta şi aleargă la adăpost şi ascunde-te că e primejdie de cap. Şi au trimes inglesul opt barce mari cu bombarde dă cioaie şi ducul lor iaste un lotru ce Mortimir să chiamă şi are omen 400. Ablagorodniciei tale umilită slugă, Bogoslav ot Gabrovo.
Capul îi dispariseşte, iară toţi stătea uimiţi.
—   Apucaţi dă manivelă şi degrabă învârtiţi,
Poate că mai e pă placă vun mesagiu, zisă Zoe Mestecând apelpisită o frunzuţă dă aloe.
Să repede chir Iaurta crunt la gramofonul care Fonografului urmaşă, şi resort suceşte tare,
Da fâşit şi miorlăiele dă pe placă doar ieşi Dâmpreună cu romanţa ce o condeiem aci:
E toamnă. Se aude în berărie tacul.
Bătrânii-ndeasă-n pipe tutunul cu futacul.
Castanu-n curtea şcolii primare e-ncărcat.
—   Elvira, mai ţii minte hogeacul d-altădat?
In mai, când Cişmegiul de liliac se-mbată Şi ceru-i de safire şi norii simt de vată,
Pe podul ce imită stejaru-atât de bine
Prin scrijeliri în ciment, mă promenam cu tine.
Ce dulci şi dragi cuvinte îţi şopoteam supus,
Şi talia supţire eu ţi-o strângeam nespus.
Păuni şi păuniţe p-aleile de tei Păşeau, şi eu, iubire, te-asemuiam cu ei.
69
Cânta în chioşcul verde fanfara militară Şi svon de mandoline te aromea spre seară.
Ce paternă nespusă când ochiu-mi îţi zărea Pân-la genunchi aproape pulpita sub dantea!
Când se stingea mireasma de dălii şi gherghine, Urcam în odăiţă, cădeai pe pept la mine, îţi desfăceai şireată corsetul cu şiret Şi beţi de voluptate, citeam câte-un sonet.
Uscat e liliacul şi veştedă e luna.
Se-mbată altu-acuma de gura ta, nebuna,
Un altul îţi ascultă delirul monoton
Când îi reciţi pierdută-n visări „Les sanglots longs..."
E toamnă. Se aude în berărie tacul.
Bătrânii-ndeasă-n pipe tutunul cu futacul.
Castanu-n curtea şcolii primare e-ncărcat.
— Ţii minte, adorato, hogeacul d-altădat?
Să perdu romanţa însă-n bubuieli de canonadă. Repezindu-să afară, bravii ce li-i dat să vadă? Terţarolele umflate, flamuri desvălite-n vânturi,
Opt corăbii urieşe pre a apelor frământuri Cu, pre franje dă mătasă, ciucuri moi şi sinilii, Conjurasă tot ostrovu-n ordine dă bătălii.
Fumuleţe dă aramă să râdică cât colo
Dă dân gurele dă tunuri, să destramă ca-n Callot
Şi ghiulele vine iute, iar pă una dântre ele
Sade burduhos Miinhauzăn pân lomion privind la stele.
Uite-o bilă ce-i atârnă ca la lumânare mucul:
O înşfacă-n pălmi Iaurta şi-şi aprinde-ncet trabucul Azvârlind apoi în mare bomba cât un topatam.
70
Pune mâna pă lunetul cu holbare-n cap, de geam,
Şi cu unic ochi să uită la corăbii. Dar le vede Răsturnate. Să mai uită înc-odat. Nu-i vine-a crede, Neştiind el pe ce parte să să uite pân lunet.
Cad de pă catart matrozii în a apelor sipet,
Vin cu capu-n gios în mare pă corabiile-ntoarse,
Cade tunuri pă tavane, ape-n cale se revarse,
Şi se duce-n funduri toate opt barcazuri pă minut.
—   Ura! strigă palicarii când minunea au văzut.
—   Brav Iaurta, glăsuieşte cu tristeţă Manoil,
M-ai scăpat de la obidă, capu-ţi datorez umil,
Dar e vreme să despartem ale noastre cărărui Făr-a despărţi şi inemi. Ca a ta niciuna nu-i.
Meri deci, rumâneasca ţeară de agiunge cu ai tei,
Pă barcazele zarverei. Palicari, voi aprigi lei,
Şi voi, bravi piraţi ca pardosi, însoţiţi-1 pă Iaurta Şi vă fie-n veci sâmţirea plină, de vi-i goală burta, Simţimânturi patriotici să tot oploşiţi în sâni. Ne-ntâlnim la Giurgiu tocma preste două săptămâni. Plânge Manoil, Iaurta şi boceşte lotrii roată Ba pre jos, preste podele să trânteşte unii-n coată, Urlă mai precum pruncuţii când le ei dân gură ţâţa.
Urcă-n deal Ampotrofagul ce-n spinare-avea momâţa Dragă lui, ce-o cheamă Ercul şi-are hăinuri dă caşmir, Nădragi găuriţi la spete, purpurii, dă serasir,
Dă dân care-i ese coada. îl urmează Zenaida,
Manoil şi-apoi franţuzul Languedoc şi intrepida Zoe cea republicană. Ei foc face-n vârv dă munte Şi apoi cu opintele şi cu broboneli pă frunte Umflă pinza cea vărgată ce stătusă vălătuc Până oul să-ntăreşte, uriaş, dă cauciuc,
Strâns legat în mii dă funii cu grosimea ca pă braţ, Cânepă neruptă care îngrozeşte pă piraţi.
71
Subt ovalul ce la coadă are cârmă şi şurup I-un coş mare dă nuiele. Să adună ca în stup Toţi iroii epopeii. Leonidas taie funga Şi să-nalţă drăcăria de-i zăreşte mării dunga,
Mării care apărusă dintre colţii unui stei.
Manoile,-ţi flutur părul şi îţi pun în ochi schintei, Buzele te fac să-ţi umezi isaltat cu vârvul limbii,
Ca bătrânele icoane vă aprinz în creştet nimbii,
Dragi făpture dă hârtie. Manoile, voi să cugeti La rotundul ban al mării, la a valurilor mugeţi Ce le-auzi dă sus, dân ceriu. Să gândeşti la libertate Măcar tu, în opul ista ca de bande desenate Ce trudesc de-un an (mai bine) să gravez în muşama. Te pot face să-ţi perzi mintea, te pot face a zbura, însă dar cu mine însumi ce-o să fac, ce duc o viaţă între casă şi serviciu răsipită ca o ceaţă, într-un secul fără aripi, în odaie fără foc?
Nu-mi rămâne decât ţie glas să-ţi dau, ca ventriloc. Mă apucă desperarea când gândesc că-i ora unu Şi trebui s-ajung îndată la cea şcoală 41,
Să mă-nghesui pân tramvaie, să citesc într-un picior Bahtin şi Bolintineau, Cortâzar şi Maldoror.
Iar apoi şcolerii-n bance să le spun dă Coşovei,
Dă conjuncţii, genitivuri ce nicicând visat-au ei Să auză. Blestemată soarte ce m-adusă-aci! însă taci, tu, auctore, şi urmează-a povesti:
Nici nu să-nălţase bine oul mare cât o chită Că ostrovul Hosna curse ca o steclă ce-i topită Sfârâind în marea verde, dispăru cu tot cu măhini Cum dispare Daurita când să-nchide-n flori dă dafini, Cum destramă-se viaţa ce credeai că vecinie ţine. Preste mare să ivise stele svelte şi serine.
72
Cântul al şaselea
Să făcea că-s într-o urbe • E arhipelagul tainic • Ştie că bărbaţii miaun ca cotoii în căldure • Te-ntrebi de ce mi-i părul smult? • Stop imagine! • Sub fereşti trei muzicanţi • Politichie naltă • Oh, va fi ca-n raiul • însă cine va cârmi? • Ficatul lui Lumumba • HELLESPONT • Ercul cu caninii goi • Este insula întâia, ce în formă edeH • Spun elinii cum că Eco • Pân pădurile sâlhue • Dân râpa arsă • Se-nfoaie flori dă mână pe cărarea-ntortochiată • O fee goală puşcă
Vis visai ciudos aznoapte. Tremurând mă pui să scriu. Ci sunt visele sicrie unde, zăvorât de viu,
Cum gândacul în gogoaşa dă mătasă tu îţi teşi Dân a genelor închise lână, lâncede cămeşi Cari poartă-n spate aripi. Or sunt visele alcovuri Unde-ţi prăvăleşti muiarea şi-o despoi dă malacovuri Şi-o desmierzi, deşi e oarbă şi în pântec are plod.
Or în piaţa solitară bocăneşti pe eşafod,
Tu tâlharul, tu gealatul cu satâr şi cu cagulă,
Şi tu apa grea de stele, îngălată, somnambulă,
Care îţi înghite leşul. Vis, tu poartă de cleştar Dâncolo de care urlă feara cu miros amar Şi cu faţa ta, dar ochii altuia, de nenumit!
Să făcea că-s într-o urbe cu statue de granit.
Urbe rece şi gălbue, ziduri-ziduri cu licheni,
Străzi ca şanţuri singuratici, şi niciunde pământeni,
73
Doar vrun câine galben, coasta de-i zăreşti pân blana
                                                        roasă
Alergând dă la o poartă pân-la alta, friguroasă.
La fereştile rotunde dân mijloc dă capiteluri Păsărici în colivie par văpsite cu văpseluri Şi statuele gigante dân răspântii sunt spoite:
Ruj pă buze, fard pă pleoape, supţioare curăţite... Sângur, Doamne, cum vrodată sânguratec nu am fost, Preumblam pân scuaruri limpezi, rătăcisem drumul
                                                         nost'
Şi statuele dă came mă privea ca dântr-un turn Semănând ca picăture: muieri roz, cu ochi nocturn.
Mă durea sângurătatea, nostalghia mă sfâşie De căzui pă caldarâmul cel de gheaţă viorie Şi mă tăvălii, sunt ore... Apoi drumul mi-am urmat Până, într-o piaţă vastă, geometric loc tărcat,
Am zărit, imens, în centru, un fantastic „Remington". Oglindea în lacul negru cartierul monoton.
Bătea singur: se afundă clapele rotunzi cu literi Condeiate alb, cu sgomot, ţăcănit ca şi de ţiteri Şi scria ceva pă foaia ce se perde în înalt.
Mă apropiai şi-ndată sus p-o literă de smalţ Am sărit, dar prăbuşit sunt în maşina cea de scris Rătăcind pân arcuşoare, pârghii cu şurup închis, Căţărându-mă pă schele dă oţel pân-ajunsei Sus, în nouri, unde foaia iese dân tamburul ei.
E cât mine orice buche care scrisă e pe filă Şi-a ceti încerc, dar ochiu-mi, ca şi cel de coşenilă, Nu-ncăpea imensitatea. Desperat atunci văzui Cum coboară de pe socluri uriaşele statui Şi-umplu piaţa nesfârşită. „Mamă, mamă!" am strigat Şi pe fila dân maşină dântr-un salt m-am aruncat Până mă izbi o buche de mă răstigni în text.
74
Lector ipocrit, desigur visul ăsta-i un pretext Pentru a-mi vârî iar coada în istoria ce-o torc. Narcisismu-mi e de vină. însă, iată, mă întorc La naraţiuni, descripţii, personage, şi-ţi promit Să mă mai zăreşti în carte tot mai mult cătră sfârşit.
E arhipelagul tainic veşmântat în solzi dă aur E tăcerea nesfârşită, ca-n urechea unui maur Un cercel e sântul soare care-n lună s-o schimba Când sirene-or să pleznească-n val cu coade de sardea. Mii de valuri poartă spume şi s-alungă şi se zbate Şi se perd în rochea mării de mătăsuri dantelate,
Regi cu pletele dă spumă, cu coroane de sclipit Ce să pleacă spre măritul împărat dân răsărit.
Valuri, nu sunteţi voi chipul vieţii noastre ce să trece? Ca şi junii cei resbelnici umpleţi ţărmurile grece Toţi plesnind d-enthousiasmos şi bătând cu lancea-n
                                                    scuturi,
Dar moşnegi cu plete albe vă întoarceţi iar în luturi, Luturi verzi şi străvezie dă de unde v-aţi ivit...
Ici şi colo es dân mare colţurile dă granit.
Manoil şi cu ortacii privea umbra ce o lasă Dedesubt cu mii de stânjeni preste marea dă mătasă Mongolferul ce să nalţă colo-n ceruri şi dă cari Să agaţă coşul unde adunaţi sunt temerarii.
Ei văd putrede barcaze care lasă-n urmă dâre,
Şi de soarele ce arde milionul dă satâre închid geana şi să strâmbă. La motorul ce tuşeşte Leonid Ampotrofagul ceva tainic meştereşte,
Tot el ţine şi dă cârma ce e parcă evantaliu.
Languedoc scrie-n răchită cu jungherul ţapăn: n jik)6jiio Te6a arată Zenaidei, ce o crede Turcă, rusă sau rumâncă, e totuna, citarede Baiadere, hetaire, toate simt în Orient.
Zenaida îl străpunge cu un ochi ireverent.
75
  Ştie că bărbaţii miaun ca cotoii în căldure Când simt sânuri dă muiere cu gurguiele cei dure, Când văd coapsa zuvelcată arcuită subt şalvar.
  Ei simţirile cei nobili iute scot dân bozonar.
  Ei la mandolină-nstrună iute maţul cel dă oaie, îşi ascute peana smulsă şi în călămări o-nmoaie Şi-ţi trânteşte la soneturi şi la ode şi canţone Dă ai zice că-i Petrarca, nu un vil de mascalţone Ce îndată pune brânca, de sfârşeşte cu sonetul. Zenaida să-ncrezuse în guriţa ca şerbetul,
  Când fu fată, a viclenei, ticăloasei beizadea Care-n mahalăli fecioare cu sân fraged sfâşia.
  Şi acuma în corsaju-i cu dantelă de olandă Păturit ţine răvaşul cu mireasmă de lavandă Ce îi trimisese grecul de fetia i-o răpise.
  Cu cârlige rafinate stihurile-n el simt scrise:
            Te-ntrebi de ce mi-i părul smult Şi nici nu văz şi nici n-ascult Pe nime, pe nime?
            E că în soare mă uitai Şi te văzui în vâlvătăi Pre tine, pre tine!
            De ce nu m-am mai ras pă cap?
            De ce sunt negru ca harap Şi plângu, şi plângu?
            E că nu poci să îţi vorbesc,
            Că de te văz mă poticnesc Nătângu, nătângu!
            De ce nici nu mă mai închin,
            De ce mă arde-n pept un chin
76
            De miere, de miere?
            E că vroiesc să mă ridici Dac-o să caz l-a tale mici Picere, picere!
            Of, Zinaido, nici nu ştii Ce-aş vrea papucii tăi a fi Sub talpe, sub talpe!
            Cămeşa ta dă borangic Aş vrea să fiu, vorbe nu-ţi zic Eu calpe, eu calpe.
            Ca ţâţişoare să-ţi coprinz în braţul meu ce-i prea aprins Agapi, agapi! îţi scrise astea beizadea Nenorocită Calima —
            Limachi, limachi!
  Ese-o lacrimă dân ochiul chinuitei dă amoriu;
  Să focalizăm pre dânsa şi cu încetinitoriul Să o urmărim cum curge pă obraz pă lângă nas.
  Şi cum scânteindă pică înspre apele de stras.
  Stop imagine! Gros-planuri până sfera ce sclipeşte între cer şi între mare s-umflă, se curbează, creşte Până împle tot ecranul şi atuncea poţi zări O imagine într-însa: ceruri roz-liliachii Ce-ncărcate simt de stele ca şi vazele de floare:
  Sunt pre Bucuresci crescute ca o nobilă vâlvoare. Pre subt stele, uliţi pline dă noroaie, bezne groase, Lătrături şi umbre hâde, garduri râncezi şi poroase, Cerşitori ce îşi descoasă carnea falşă de pă pept, Şontorogi cari aruncă cârja şi păşeşte drept.
77
Umblă furii cu ciomege ca să tragă drept la mir Beţivanilor ce-ntină haina scumpă dă caşmir, Podăresele s-agaţă de drumeţu-ntârziat Şi-i pun mâna pe ruşine, să îl vază-ntărâtat...
Totu-i beznă, totu-i viţiu, colcăială de năpârce, îşi aduce-ndat ursitul babele ca nişte hârce Pă o coadă dă tigaie; doar la podul cel numit Al Calicilor, o lambă la fereşti a pâlpâit.
E-n cămara Zenaidii ce ceteşte un romanţ.
Deodat răsar dân noapte sub fereşti trei muzicanţi: îi vezi bine subt fanariul ce le arde toată faţa,
Doi sunt ciori ce trag arcuşul şi îşi rod avan mustaţa, Sunt în zdrenţe şi ochi galbini tot roteşte în găvani, Dar al treile e tiner, muchelef ca un vultani,
O cupolă uriaşă poartă-n creştet, de catle,
Fermenea are în spete, căptuşită cu nafe.
Ei să sfătuie o clipă şi apoi începe jalnic O cântare cu ohtaturi etajate. Un nacealnic Să apropie, dar vede că-i a ţării beizade Şi să-ndepărtează-n grabă. E vardist, dar prost nu e. Zenaida iese iute la fereşti pre subt castani.
E ca lima de frumoasă, are şaisprăzece ani Şi d-a lumei răotate nu aflat-au nicidecum.
Ea nu ştie că bărbaţii ce promite e doar fum. Jurăminţi îi face junul până-1 lasă să să suie în iatacu-i ce a moscuri miroseşte ş-a lămuie;
Fata tremurând la peptu-i să aruncă cu oftat Şi jertfit-o-a îndată junele cel desfrânat,
Iar în zori fugi lăsând-o cu o lacrimă p-obraz.
E aceeaşi care luce între cer şi mare az.
S-o lăsăm dară să pice; estimp Zoe să certa în politichie naltă cu Manoli, ce privea Arhipelul dân nacelă.
78
                           — Bun. Să pui că îl răpim Pă vampirul cel dă vodă. Şi apoi?
                                 — îl omorim,
Răzbunând astfeliu chinul neamului prea obidit.
—   Şi apoi? urmase Zoe cugetarea-i neclintit.
—   Apoi secuiul dă aur dă la sine a veni, Scutura-se-vor rumânii dă viclene tiranii
Şi avea-se-vor ca fraţii, numai noi dă noi în ţeară. Naţiunea va remâne, ce e venetic să peară.
Genia care veghează colo sus în nori românii Le va da tăria vânei, le va da mireasma pânii,
Va-nflori liber-schimbismul, şcoalele să vor dăşchide Şi beserici să vor face, cu sfinţi mândri în firide,
Oh, va fi ca-n raiul Unde nu mai am eu şapte vieţi Să-mi văz visul meu cu ochii: tăbăcari şi precupeţi, Dascăli şi ţerani în hore să-nfrăţească a lor rânduri,
Să zâmbească fiecare când se duce-n patru scânduri, Căci trăind a fost ferice şi ferice va muri.
—   Pân-aici simt bune toate. Insă cine va cârmi?
Căci corabia, se ştie, tocma-n fundul mării cade Dă nu este un mai-mare preste pânze şi năvoade. Machiavel, ce Guicciardini îl urmează şi-l domoale, Pre un Principe îl pune-n fruntea obştii. El morale Gânduri n-are, ci-şi frământă mintea cum să fie bine Pentru Patrie. Nu-i pasă nici de mine, nici de tine.
Vrei să punem pre un princip luminat la ţară-n frunte?
—   Nici gândesc! Eu voi poporul să să facă luntre-punte Singur să să cârmuiască, toţi ca unul la putere,
Fiecare să îşi spuie-n libertate a sa vrere.
Să domnească câte imul, nu-i chip altfel, dar puţin,
Să nu guste al puterii fără de măsură vin Ce îmbată şi te face ca cu zeii să te-asameni,
Să socoti ca pre furnice subt papuc pre ceilalţi oameni. Da, gândesc că ar fi bine să să schimbe an dă an
79
Un boiar c-un negustoriu, un uvrer cu un ţeran,
Cel mai bun din starea sieşi, electat de-ntreaga obşte. Dar nu principe să fie (vodă-i zice îndeobşte)
Ci umilul slujitoriu al poporului întreg.
Soţietatea ca un stupu dă albine o-nţeleg.
Să nu aive nici palaturi şi nici cabaniţă-n spete,
Să nu bată cu topuzul; nici fermanuri, nici decrete, Nici năpăşti să nu arunce pre spinare de rumân.
El sfătuitor să fie, ca un tată, un frăţân Ce să-l vază toţi la munca câmpului mânându-şi boii, Iară nu-n saraiuri mândre, laolaltă cu ciocoii Ce nimic cu naţiunea nu mai au a împărţi.
O, muri-voi pentru viaţa nobilei democraţii!
Un republic democratic în Valahia voiesc!
— Biet Manoli, zise Zoe cu un zâmbet îngeresc,
Şi eu sunt republicană, şi eu voi democraţie,
Dar mă tem că visul ista o fantasmă să nu fie.
Este oare neamul nostru pentru asta copt dăstul?
Nu cumva mai sus să sue cel mai rău, mai nesătul, Ce-ascunzând cu viclenie lăcomia de putere Să arată-n faţă nobil, strigă revoluţionere Cântice (oare ca asta ceva este mai uşor?)
Pă când bunul cel cuminte sade într-un colţişor Şi ruşine-i e să ragă cât iubeşte el poporul? în politichie iute să jertfeşte visătorul,
Iar naivii cu prinţipuri umaniste să dau tumba.
Mulţi mâncat-au în pădure dân ficatul lui Lumumba, Mulţi rânjit-au pre când Gramsci, Pătrăşcanul sta sub
                                                       gratii,
Mulţi scurmară în bojocii lui Bălcescu şi Istrati.
Oh, mă tem că şi dân visul nostru va eşi aşa...
Pre când Zoe şi Manoli tot din astea discuta, Momâţica Ercul iute, fără niminea s-o vază
80
Sus pă funii să suisă, pă balonul dă turcoază Şi ţinându-se cu labe îmblănite şi cu coada Dulmeca cu nare large arhipelul şi Elada Ce sub ei să desfăşoară ca şi harfele cei vechi.
Doar o boare dă albastru estompează munţi părechi Unde-ncepe Hellespontul.
                            — Ia te uită! Languedoc Strigă tare, şi să uită pan lunetul dân breloc.
— Ce e? strigă răzvrătiţii. Dar zăriră de departe Şir dă insuli ce în marea Marmară să-nşir. Catarte Dă barcaze le înconjur, ca furnicile dă mici.
Insule cu stânci şi codri, viaducturi şi porţiei,
Iazuri pure ca azurul, sate albe şi podgorii.
Ele-n formă simt de literi care le umbreşte norii Şi cu literile astea scrie-n mare:
                    HELLESPONT
Ca pre harţe. îşi ţinteşte Leonidas nasul bont Şi nu-i vine-a crede. Ochii îi mijeşte Manoil. Insuli-buchii încongioară valuri verzi de email.
Pre când toţi stătea subt vrajă, Ercul cu caninii goi Ronţăia mătasa tare a beşicii. Un şuvoi Dă gaz galbin-verde iesă şi spărtura să sfâşie,
Urlă dân bojoci momâţa şi aleargă pă frânghie,
Văz cu toţii cum balonul pierde-pierde dân înalt;
In zadar aruncă sacii dă nisip şi dă bazalt.
Pinza să zbârceşte-ndată şi motorul s-a oprit,
Desperat Ampotrofagul manivelul a smucit D-a rămas cu el în mână. Marea vine mai aproape,
Să lărgeşte mult o zonă dân întinderea dă ape,
Zonă ce cuprinde-un ostrov, care creşte-n sus abraş: Este insula întâia, ce în formă e de H.
Şi ea să lăţeşte iute cum mongolfierul cade Pân-să văd în ea pădure şi pescarii cu năvoade
81
Răsturnând pă ţărmuri broaşte-n carapace de bagă.
— Ţineţi-vă bine-n funii! N-o să moară nimenea!
Tot răcnea Ampotrofagul cu bărboiul înfoiat.
Un bufnit, o izbitură şi rămasă spânzurat Zepelinul în un arbor ce-şi lăţea în cer coroana.
Acăţat e în cordonul ordinului Sfânta Ana Frâncul, iar Ampotrofagul e dă barbă încâlcit Precum Ionatan odată, care este pomenit In scripturile cei sfinte; ceilalţi şede în nacel Leşinaţi dă isbitură, dar să scoală cătinel Şi cu chiu, cu vai coboară dân copac întreaga ceată Răzvrătiţilor ce vecinie ei cătră lumină cată.
Ocolind o pădurice să afundă între stânci...
D-ai putea privi în ochii melancolici şi adânci Lui Manoli, cetitoareo, ca-n oglinde, ca în undă,
Te-ai vedea pre tine însăţi, visătoare, surâzândă,
Brună poate, au roşcată (cât iubesc să mi te-nchipui!) Luând dă bune tot ce-n opu-mi doar ilusie, tertipu-i, Meşterşug ce-n desperare tot încerc a stăpâni:
Bat smaragde, pun safire în horbote aurii,
Dar ce iaste poesie şi ce iaste doar lipit Dă tortiţe, fioriture pă pocalul daurit?
Cât dân lume, lumea mare, cât dân stele, cât dân creer, Dân real şi dân visare simt în stare să cutreer?
Cât dân iad şi cât dân raiu, cât dân dor şi cât dân
                                                      paterni,
Cât dân tot ce fu vreodată scris cu râset şi cu lacremi Mai poci însumi a rescrie cocârjat pă foi cu drag?
Ercul saltă în spinarea marelui Ampotrofag,
Damele cu tocuri frânte şchiopătează pă cărare Ce să perde-n defileul dă granit şi dă calcăre.
Ce pă margini îşi resfiră fragii copţi şi clopoţeii.
82
Când poteca să lărgeşte, e de-a curmezişu-aleii Neted zid dă stâncă, unde eco creşte şi descreşte: Când momâţa dă un chiot, parcă zece chiuieşte. — Spun elinii cum că eco vrăjitor e şi oracul,
Zisă Manoil. Hai dară ca să iscodim ce veacul Şi destinul ne va-aduce. Să-ntrebăm dară pă rând. Şi strigară câte unul, zidul vorbele-ngânând:
ZOE: Eco, cât mai este Pân' s-aud aceste:
      Că numai poporul Este domnitorul Sângur la putere?
ECO: Ere, ere, ere, ere...
ZENAIDA: Voi ajunge oare Ziua cea cu soare Când cel care minte Iară-mi va întinde Mâna cu perfumuri?
ECO: Fumuri, fumuri, fumuri, fumuri...
LANGUEDOC: Eco, la voilă Ţara de halva.
               Voi rămâne oare Lâng-o soţioare în ţara prosperă?
ECO: Speră, speră, speră, speră...
LEONIDAS: Când omul ferice,
                Confirmând pre Nietzsche,
83
           Va putea prin ştinţă Şi prin străduinţă Moartea s-o amâne?
ECO: Mâne, mâne, mâne, mâne...
MANOIL: După ce-om da jos Tiranul fălos,
           Cine a domniei Şi a volniciei I-o gusta lichiorul?
ECO: Chiorul, chiorul, chiorul, chiorul...
Să afundă căuzaşii pân pădurile sâlhue,
Iazuri negre trec pă plute strânse-n ruginite cue,
Ape unde-afundă-aripa lilieci în plină zi;
Dân bulboane iese fumuri sulfuroase, străvezii.
Anticii stejari au barbe dă licheni, dă vâsc şi iască, Şerpi, năpârce în crepuscul prind lucios să fojgăiască Iară umbrele să-ntinde ca şi cioturi sângerânde. Coame, colţi dă fildeş galbin ies dân negure plăpânde, Câte-un şuier, câte-un răget te îndeamnă să treci Styxul Cum în „Cantafabuli" scoate (-n „Invocaţie")
                                               „Phoenix"-ul.
Trec cei cinci pă lângă schituri cu anahoreţi schelete, Prăbuşiţi în rase putrezi sub ciupearce şi burete,
Văd păianjenii cât palma ce aleargă ca să prinză Paseri şi nu muşte: frânghii are ei în loc de pinză...
Şi deodat să face noapte, şi dodată iese lima Rădicând în ceriu crace şi găteji; trozneşte-ntr-una,
Tot mânjindu-se dă sânge dă din nori ca dân tifoane Sângerate, codrul negru; spaime reci, sudori broboane
84
îi înghesui unii-ntr-alţii zavergiii şi-i opreşte, Când o nălucire hâdă pre toţi cinci îi copleşeşte:
       Dân râpa arsă dodat se varsă,
       Dodat se lasă duhori de iad Fantasme iese în şiruri dese Ca priotese subt crăci de brad.
       Ceriul să-ntunecă, hârcele lunecă Pă cai cu tunică, putrezi şi ei.
       Le iese coastele pân piele, maţele Le-atâmă, oasele să sparg de şei.
       Ies gărgăunii pe buza lunii Şi ca tăciunii stelele ard.
       Se casc mormintele şi osemintele S-adună sprintene subt hâd stindard. Zboară pân aere iazmele-n vaere,
       Prind să se-ncaere feţi lepădaţi.
       Le ard căiţele, s-aprind troiţele,
       Iese noiţele pre unghii laţi.
       Codrii în clocote sună de hohote,
       Balele-n horbote dă pricolici.
       Cu tâmăcoapele izbesc hârtoapele Şi tulbur apele trolii pitici.
       Babele ţepene cu pântec-pepene Călări pe pieptene s-afundă-n nori.
       Se iscă fulgere, pieloase ugere Prind ca să sângere, mijesc tumori.
       Cerul de bube, munţii de hrube Codrul de lupe e năpădit.
       Ielele goale dau rotocoale Strâmbe dân şale, cu pept scobit.
       Dodat o vânătă lună, o vânătă Mână, o vânătă hârcă luci.
       Cad mandragorele în somnuri, orele
85
       Se-nţeapăn, horele rămân pustii.
       O vrăjitoare, o lipitoare
       P-un ţap călare strigă „Sabbath"!
       Se-ncordă iasmele, se screm fantasmele Şi lasă muntele desferecat.
       O grotă tulbure desface muntele Precum muierile când simt în rut.
       Şoareci cu aripe, cârtiţe umede,
       Bufniţe râncede răsar din lut.
       „Intraţi!" le zbiară celor d-afară Cea vrăjitoară; cranii rânjind I-mping în peştere cu braţe veştede,
       I-azvârl cu deştele în labirint.
Languedoc intră întâiul cu jungheru-n dinţi în grotă, Minunat de ţurţuri palizi atârnaţi de sus horbotă,
De gângănii străvezie, care umblă fără ochi...
Zoe şi cu Zenaida scuipă-n sânuri de diochi Şi pătrund şi ele-n stâncă; le urmează-Ampotrofagul Cu o faclă-n mâne, cari lumina firav meleagul,
Iar la urmă e Manoli cufundat adânc în vis, Floarea-albastră căutând-o ca şi blândul Novalis.
Ei pe calea-ntortocheată se afundă, pân băltoace,
Sub tavanele ce-n lacrimi pururi vraja şi-o desface,
Ei coprinşi sunt ca de-un farmec, ca nişte copii ei cată Cum se-nfoaie flori de mină pe cărarea-ntortocheată. Vecinice, crescând în beznă, pentru nici un ochiu, ele Licăresc acum la faclă în cristaluri şi dantele Doar o clipă,-apoi s-afundă iar în întuneric greu. Pentru cine e coloarea fragedului minereu?
Pentru cine turmalina, malachitul şi cleştarul Desfac ace străvezie, aurii ca chihlimbarul Ori patrate, exagoane, prisme lucii, poliedre
86
Fulgeră, clivează tainic, întregesc icosaedre?
Poate niciodată nime nu ar fi trecut pân grotă.
Ş-atunci ce rost au, ivite dân pereţi de teracotă, Minunatele petale? Oame, cugetă la ele:
Tu la fel luceşti o clipă pre subt pulberea de stele Ca apoi, întors în beznă, să te-afunzi în vecinicii. Sufletele noastre-s triste flori de mină, fumurii,
Pentru nimenea aprinse, pentru nimeni stinse iar, Risipind atâta trudă şi splendoare în zădar.
Tot coboară colidorul, tot mai cald, mai cald să face Dar pă-ncetul să lărgeşte şi-ntr-o sală se preface:
Are murii de oglinde negre, ce răsfrâng în ele Candelabre daurite, licărind în mii de stele,
Căci subt prismele-i de cuarţuri se înalţ-un tron măreţ: E cioplit dintr-un beriliu; lucrătura fără preţ Lei închipuie cu oarbe pleoape contemplând ceva Ce e dincolo de lume; pe spătar de peruzea încrustat e-n vine d-aur şarpele ce coada-şi muşcă,
Iar pe perina cea roşă şade-o fee goală puşcă,
O fămeie ce nici gândul nu cutează-a plăsmui.
Praxitel parcă cioplit-a şoldurile sidefii,
Iară părul străveziu e ca o apă de isvor
Ce îi curge-n valuri calde pre gingaşul sânişor,
Coperindu-1, desvălindu-1 ca pre lună un halo.
Stânga între sâni ş-apasă, iar în dreapta are glo —
Cântul al şaptelea
Microcosm şi macrocosmos • Este omul o jivină sau e zeilor asemeni? • Dară sufer şi stejarii • Oasele încep a creşte • Gol era ca o statuă • HALUCINAR1A • Cetate dăltuită în porfir • Ci passă, Manuele • Spune-mi ce e poesia • Un fantastic mehanism • De ce din umbră-mi ai fugit? • De ce nu-s singur şi nefericit? • Numit ţinut, grup simplu, falsă landă • E seară şi ninge-ndesat • M-am retras într-o peşteră • Deodată mi s-a făcut moarte • Floare-a lumilor, val verde
Bui dă cuart ce nici o lume nu să laudă că ţine,
Dar în fiecare lume îşi trimete el lumine,
Căci simt lumile cu astre, cu planeţi, cu aurori Oglindirea pă perete-a globului neperitori.
Lumi în lumi, telescopate dân mărunturi în înalturi, Microcosm şi macrocosmos între valvele dă smalţuri Ale scoicii grea a minţii au în mijloc, mărgărint, Globul dă cristal dân palma principesei Hyacint. Poate că scrisei „Levantul" doar să aflu globul ista Ce cătase Lionardo şi-l cătase Gianbattista,
Ce-1 sâmţise pă aproape Gongora şi Fulcanelli Şi să află chiar în mijloc între-atomuri şi-ntre steli. Poate că la rându-mi scris simt, cu viaţa-mi, cu haloul Ce în juru-mi este Lumea, de alt îns ce cată oul Şi să-l afle nu putut-a într-o lume dă giganţi, îl privesc cu fascinare ai luminelor amanţi. Nainteaz-apoi Manoli şi-n amurgul care zbate
88
Voluptuos joc cu icoane şi cu şoapte tremurate, Glăsuieşte:
                  — Zâna nopţii, adâncimii şi răcorii, Ce Moiră ne împinse să-ţi vedem subt pleoape sorii, Sorii negri ce în pepturi ne aprind un negru foc? Iată-ne: Ampotrofagul, cavalerul Languedoc,
Zenaida, sorioara-mi, Zoe, dama bărbătoasă,
Toţi plecăm privirea noastră subt o vrajă ce ne-apasă. Noi cutreerăm Levantul, dân ostroave în ostroave, Vânt nebun de libertate umflă vântrele la nave Ce-n amurguri roz să-nfoaie ca petale dă sidef.
Punem sânge, punem aur pă a zilelor gherghef.
Dară însă noi ne temem să nu fie un capriţiu Al Istoriei (această damă cufundată-n viţiu)
Visul nostru dă iubire între oameni, între semeni... Este omul o jivină sau e zeilor asemeni?
Poate revoluţiunea pentru care noi ne zbatem Ca să izbăvească neamul, să îl cureţe de paterni?
Sau e jertfă în zadariu, sângerare fără rost?
Feea Hyacint dăschise cu blândeţă al său rost:
— Manoile, tu spui vorbe cari eu nu pot pricepe, Lumea în cristalul ista să sfârşeşte şi începe,
Iară eu dă orce murmur, d-orce dor departe sum.
Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum.
Au ce este pentru mine vacul ista? Punt ridicul Ce abea să reflectează în cristal, în ombilicul Kosmosului. Sufer oameni? Oprimaţi sunt, umiliţi? Dară sufer şi stejarii, suferit-au trilobiţi,
Stele sufer când pre ceriu ele schimbă-n supernove, Sufer peştii-n ape, sufer în pădurea de mangrove Pangolinii, sufer zorii când ameaza le ia locul,
Suferă pământul, apa şi văzduhul, sufer focul, Cocârjat e-n suferinţă tot ce pare că esistă,
Dar în centru e lumină, deşi carnea este tristă,
Cum din chinul scoicei naşte perla, bucurie pură. Globul de cristal e singur care nu ştie tortură. Libertate n-afli-n lume, unde totu-i prins în mreajă. Manoile, de vrei lumii să îi fii călită streajă Liberează-te pre tine mai întâi, şi-apoi pre cei Ce să-ndoaie subt călcâiul de nebuni şi de mişei.
Te cufundă-n poesie şi-n visare, te cunoaşte Tu pre tine, dar nu-n lume, ce-i asemeni unei broaşte Unde merge orce cheie şi niciuna, ci în sferă Te cufundă, s-afli floarea sufletului. Efemeră Nu e ea, ci-n nemurire, în Akasia-şi întinde Cupa limpede. Priveşte ici în glob şi te desprinde!
Manoil păşi în faţa tronului cu scump desen,
Ceilalţi şed în grup dă peatră ca burjuii lui Roden... Manoil luă dân mâna cu brăţare de onixă Globu-n palmele-amândouă şi-l privi cu pleoapa fixă Pân-un foc de apă rece îi pătrunse-n braţ şi-n unghii; Carnea i se face steclă, îşi putea privi rărunchii Scânteioşi ca vii smaralduri, oasele ca şi mărgeanul, Cum vezi plopii-n faptul serii vântul când dăschide
                                                    geamul.
Grota, zâna i să pare depărtată şi străină Cum vezi lumea când ai ochii turburaţi dă atropină. Dodat nu mai e nemica, numai trupu-i gol asvârle Vâlvătaie îngheţată, ca curentu-n jur dă gârle,
Flăcări ce destramă camea-n stropi de rouă ce scânteie Pă scheletul ca pistilul fabuloasei orchidee A Levantului. Dar, iată, oasele încep a creşte,
Pe scheletul mâinii aripi dă cleştar înmugureşte Pân-acoperă humerus, radius şi cubitus,
Şi dân grotă ca dân pântec îşi croieşte drum în sus Aripat gigant ce arde galben foc zvârlind sub stele, încrustat în stânca frunţei arde-un glob cu ape grele,
90
Universul ca o haină îi plesneşte-n cusături Şi se taie-n putrezi laţe atârnând de-nchieturi... Galaxii să dau în lături zob făcute dă aripe,
Pere limitele lumii îndărăt în două clipe,
Loc şi vreme bălmăjite-s ca în gure de copii, Nefiinţă şi fiinţă-s râncede glosolalii Bălăcite, luate-n peptul notătorului pân sine. Să-mpăcau bune şi rele, întunerec şi lumine Şi totuna e mic, mare, nesfârşit şi mărginit...
Genia şi mai dăparte aripa şi-a desdoit.
El sbura dodat în toate părţile, şi în afară Şi înuntru, pân-ce totul fu împlut d-a sa povară,
Dă lumina-ntunecată a aripelor enorme...
Oul de cristal chilia unde treze ele dorm e.
Şi dodată oul crapă în trozniri d-apocalipsă După câte mii de ere? Vremea este în eclipsă.
Iar Manole-apare iarăşi cum îl ştim. Ce-n ou trăit-a Nici în gând şi nici în vorbe nu-şi găseşte potrivita: Ochi ce se priveşte însuşi, poate aşa-o pală umbră Aş putea s-aştem pă filă, dân esperienţa sumbră A trăitului cu sine, a muşcatului dân totu-şi...
Manoil dăschide ochii: pân la brâu el stă-ntre lotuşi într-un iaz ce unda verde-i scânteiază străveziu. Sori sunt trei în crucea bolţei: galbin, frez, liliachiu, întreite deci aruncă umbre toate ce se vede.
Manoil eşi pe malul tăului cu unda verde.
Gol era ca o statuă, ca dă marmur are peptul,
Plete scoase ca dân daltă, ochii goi ca înţeleptul Dă Omir sau Milton bietul sau al lui Ulysses tată. Talpele-i păşiră goale pre câmpia ce-i smălţată Cu mii flori dă iod cu frunze dă safir şi peruzele, Cupele de came-atinge cu moi buze paseri grele Ce-s jumate transparente şi jumate ca de plumb.
91
Şerpi cu creste de găină cântă-n lanul de porumb. Fauni nalţi de nici o palmă două flaute-au la gură Nimfelor cu zeci de ţâţe să le dea şuierătură,
Iar la râul cu dantură loc de punte triumfală Ţine lima, o felie fragedă de portocală.
Toate curg, să schimbă toate pe măsură ce se-ncheagă: Peştele devine soare, soarele devine fragă,
Umbra, iată, să desprinde de pământ şi prinde sânge Iar ce aruncasă umbră-n cioburi licurind să strânge, Fiecare ciob crescându-i aripe dă libeluli...
Manoil înaintează pântre moii glomeruli Ai copacilor ce-ndată ei să schimbă în fămei.
Toate îl îmbie lâncezi, da-ntre pulpele de stei Ele n-au nimic, doar peatră lustruită ca de ape:
Când să-ntorc, pe două fese dăschid ele două
                                                    pleoape.
Şi dodat în aer luciu se ivi un curcubău Şi să-ncheagă slove limpezi atârnate preste hău,
Ce par când muiate-n ojă, când săpate în dantea. Preste tot ţinutul scrie-n arc:
                               I
                    C        N
                U               A
              L                      R
            A                        I
          H                          A
Literile schimbă-ndată în mii stele colorate Şi-n beşice de săpunuri zugrăvite şi perlate Ce să sparg subt ghiara lungă miilor pterodactili, Numai H-ul mai remâne între nouri versatili,
Dar şi el într-o beşică de săpun s-au prefăcut Ce s-apropie de mutul Manoil, întreţesut
92
Cu bulboane de lumină roşie. Manole-atinge Cu un deget ca de peatră umeda, sclipinda minge Care are peisagiul desenat în semilună Pe o margine de tremur; ca un clopoţel răsună Bila, însă nu să sparge, ci-1 coprinde pe erou Şi cu el să-nalţă-n aer: stă ca puiul viu în ou.
Manoil privea pân coaja străvezie-un peisagiu Ce cuprinde într-olaltă fandacsie şi miragiu,
Unde norii au schelete, turlele au rochi de bal,
Lunele au gene-albastre, încurcate, ca-n Nerval,
Ale frunzelor aripe-s vene, ochii lor vitralii-s Şoldul apelor domoale volutuos e ca-n Novalis, însuşi ceriul e un pântec, soarele-i un ombilic,
Subt pământul ca de sticlă simt petale, ca în Tîeck... Toate în anamorfoze stranii se resfrâng în bilă Şi apoi se inversează-n a eroului pupilă,
Pe retină pune fire de colori ca pe gherghef Şi lichide colorate curg pân nervii de sidef Pân ajung prin centrul optic, unde să combină straniu Şi apoi să proiectează pă peretele de craniu Şi-astfel să încheagă visul, iar în sala uriaşă Şade-un singur spectatoriu, ce se zbate strâns în faşă, Paralitic doar privire, doar dorinţi, numai terori; Are-un singur ochiu-n frunte, şi aripe-n subţiori.
Este tristul, veşnic singur, sufletul al meu ş-al tău.
Bila de cristal pogoară în uitare şi în hău.
E o vale străvezie chiar în centrul lumii estii,
I-un ostrov ca de faianţă ferecat în scoici şi trestii Ş-are-n mijloc o cetate dăltuită în porfir.
Elefanţi în două labe străjui scara de safir.
Campanele cu-orologii ce arată alte ore
93
Săgetează infinitul, lasă umbre incolore,
Şi popoare de statue sunt suite pe zidiri:
Nu-i niciuna maiestoasă, toate strigă în delir,
Toate să sucesc dân şolduri, mânele întind cu jale, Degete îşi frâng, se scutur, muşchii se-ncordez pe şale. Unele simt prăbuşite p-a lor soclu şi suspin Altele să-mbrăţişează sus în ceriul opalin... înaintea scării large să aşază bila lină Şi plesneşte fără sgomot în lumină hialină,
Iar Manoli se îndreaptă şi păşeşte, gol, pe trepte. Dăltuită-n corn şi-n aur balustrada pân-la pept e, Lespezile la picioru-i sunete încep să scoată,
Peşti cu voal în fiecare, tot căscând dân guri, înoată; Toată scara se-nghioacă pân-ajunge la intrare.
Manoil, deasupra, literi citi, reci, de chihlimbare:
   „Dilecta sum cetate, quae Domnul o depinge, Omnipotintul acvil que svoală colo-n cel,
   Sum oglindirea mundei, beleţea quae-şi întinge Radioase aque-n cerevel.
   Un baciu sum, que boca ţi-1 pune, mortiferă,
      A soartei svânturoase, pe peplu-ţi şi pe vis,
   Abis abdominabil que angelii proferă,
      Dar volutate în abis.
   Nu circonda cetatea, ci passă, Manuele,
      în templul que e-n tine quel mai profund ospel,
   Risorge, interoagă şi cogită la stelle în tempul esta solenel.
   Interogare pune, cetatea-ţi va respimde,
      Turmentul din cervelu-ţi va resipi pe loc
94
    Coragio, căci tu sângur ştii, admirabil, unde Jace seraful ventriloc/7
Sus, pă ultima lespede, Manoil pune-o-ntrebare Care parcă nu dân sine se iscă, ci-n depărtare Ea obârşia îşi află, nu în minte ci în sânge...
„Domă tu urieşească, preste care stâtui plânge, Spune-mi, ce e poesia şi-ncotro o să se-ndrepte? Profetesă fii, arată-mi duhurile înţelepte Ce-or împinge mai departe al visării dulce chin, împlinind făgăduinţa geniei dân Bolintin!"
Brusc, o statuă pogoară de pe pedestal în sbor,
Deşi este dân granituri, dar uşoară ca un nor,
Iar pă când s-apropiază străvezie ea se face,
De se vede pân cristalu-i omoplaţi şi iliace.
Mână-n mână ea se prinde cu poeticescul care Sta mărunt în poarta vastă.
                                       — Nu căta în depărtare,
Manoil, răspuns zadarnic, vin-cu mine, mă urmează Pân aceste colidoare ferestrite în turcoază,
Pân aceste sale lunge, măţărie minerală,
Ce spre venitor te duce; pune iute talpa goală Pe dulci dalele dă marmuri care sună: lir-liu-gean. Iată-ntâia grotă largă, gigantescul filigean.
Are-o boltă cu vitraiuri prinse-n ramele dă plumburi Pă podea ce-aruncă pete dă colori în zgrunţuri, ţumburi, Iar subt boltă un fantastic mehanism: e Poesia.
Sunt pistoane lucitoare dă oţel, e şi Maria Ce îşi poartă pruncu-n mânuri, dar Iisus copilul are Ţeasta rasă şi-mpărţită în patraturi de coloare Şi dân pelea ţestii-i iese electrozi; e şi un flutur Ce cu trompa suge-amanţii cocârjaţi în aşternuturi; între axele cu came, pârghii, biele şi şurube Doarme un bărbat cu sânuri, coperit dă plăgi şi bube,
                                                             95
Ci dân fiecare rană ese-un astru ce scântee...
Lângă un cazan cu aburi roboteşte o femee De pământ, dar îmbrăcată numa-n purpură şi gold Ce-i răsare o cartelă perforată dă dân şold Iar o prizmă colorată între ochi reflectă sala.
Cea femee la maşina de cusut mişca pedala Până fluturul dân aripi da, şi-l mângâia Maria Pă însinguratul, blândul, torturatul prunc Messia.
—   Manoile, noi aice suntem chiar în ochiul minţii,
In adâncul dân adâncul dân adâncurile finţii, Mehanismul cel poetic ce-i dân pârghii şi imagini Are-n cellalt cap o peană ce-nnegreşte zeci de pagini Care crezi că tu le cugeti, dară ele-s cugetate Dânainte dă potopuri, dă fosili, dă coacervate, Dânainte să răsară soarele, să dea vecia
Mugurii cari simt aştrii, floarea ce e galaxia, înşiraţi suntem pre aţa globului de cuarţ ce zace în acestui mehanismu orbitoarele capace Şi-l hrăneşte cu misterul lumilor dân lumi dân lumi...
Mehanismul cel fantastic să perdea în nori şi brumi...
Să deschide-o poartă largă în o gleznă a Fecioarii. Manoil condus de nimfă străbătură sale varii Pân-ajunseră într-una naltă, spartă-n diamant.
E o sângură statuă pe un pedestal gigant.
Zeci şi zeci de stânjeni are de la talpe până-n frunte, Peplu-i strânge cu o mână creţii cutelor mărunte.
—   Este primul dân cei şapte corifei, şi cel mai tiner, Cel mai nobil dân amanţii muselor şi zânei Vineri.
Oh, grăieşte-ne, statuă cu ochi negri şi cuminţi!
Prinse viaţă-al poesiei şi al nopţei dulce prinţ:
96
            „De ce din umbra-mi ai fugit? De ce n-auzi chemare-mi?
            în crângul vechi şi liniştit Să vii o clipă baremi,
            Şi lin al apei scânteiat
                 Să-ţi lunece pe pleoape-ţi...
            în tristul somnului regat Intrarea să o capeţi.
            Tu pleoapa ta o-nchide blând Sub crengele-n murmure
            S-auzi doar stele lunecând Pe vârfuri de pădure.
            Şi feţei tale-ntoarse-n vis O zână să-i răsaie,
            Sub văl e chipul ei închis Şi pletele bălaie.
            Uşor ca umbra a păşit P-a apelor oglindă
            Şi-a-ntins a mâinii licărit De mână să te prindă.
            Dar ochiul ei cu gene lungi E rece cum e gheaţa.
            Din creştet vălul i-1 alungi Ca să-i descoperi faţa.
            Şi inima-ţi îngheaţă-n piept Şi te îneacă plânsu-ţi:
     Cu ochii goi se uită drept La tine, singur însuţi.
     Şi te deştepţi apoi din somn în vuietul de ape...
     O, vino iar, al umbrei domn,
        Aproape, mai aproape..."
     Aşa mă ispitea odat A codrilor mireasmă,
     Ci inima mi-a sfârtecat O turbure fantasmă.
     De-atunci strein prin lume trec Cum peste mare luna,
     Şi-mi vine-un gând: să mă înec, în valuri, totdeauna.
     Să zac sub apele pustii închis pe veci în raclă,
     Vegheat de-o stea ce-o răsări Pe boltă, ca o faclă.
Fabulosul înger tace şi devine piatră iarăş.
— Să-l lăsăm închis în visu-i pre al codrilor tovarăş, Şi păşeşte mai departe pân aceste galerii Ca pân ţevele curbate unei mari distilerii Unde tainica lucoare-a poesiei se prefiră De poţi bea dân cupe limpezi notele ce es dân liră. Iată, sala să lărgeşte şi se-nalţă iar o boltă.
Patru simt aci statue urieşe; se desvoltă
Ici între pereţi de gheaţă arabescuri mii şi sute.
Prima statuă-i versatilă: acum bronz, acuma lut e,
98
   Acum arde ca o torţă, acum e doar jărăgai.
         Filtre face dân veninuri, perle reci dân mucigai:
      De ce nu-s singur şi nefericit?
      Tu îţi făcuseşi din mine un schit Săpat în hoitul meu, Părinte,
      De-ţi înălţăm în piscuri crucile sfinte.
      Cu tine ca un preot în altar,
      Mă învăleam în cergi de har,
      Singur pe stei, lângă stele,
            Aducându-ţi mulţumirea nefericirii mele.
      Nu venea nimeni ca să bocească La uşa cu scrisoare-mpărătească Şi nimeni n-auzea ca să vie Clopotul meu de pâslă, ceaţă şi hârtie,
      Iar mâna Născătoarei, cu zmaralde,
      N-o năclăiau buzele calde Ale niciunei femei de plugar.
      Uscat îţi stăm la hotar,
      Fără un mugur, făr-o ciocârlie,
      Fiindcă ştiam, Părinte, c-aşa îţi place Ţie.
      Doamne, stihia nenvinsă a vieţii mele!
      Eu am vândut lumina ta de stele Şi m-am ticăloşit:
      Am minţit şi am tâlhărit.
      Icoanele le-am stricat,
      Care cu har le-ai fost încondeiat,
      Am noroit cu cizmele stranele Ce le luminaseră icoanele,
      Am destrămat patrafirele
      Să le zmulg odoarele şi safirele
      Şi-am smuls cu jungherul boabe de mărgărint
   Din gingiile de argint Ale chivotului cu lucrătură.
   Pe la chindii, iubita ta lepădătură A dat drumul înuntru la o femee Cu idoli în braţe, cu Baali şi cu Astartee Venită din râpe şi smârcuri,
   Sulemenită pe sfârcuri,
   Şi cu ea s-a încolăcit
   Chiar în altarul tău preasfinţit.
   De-acum schitul geme de flori,
   De cintezoi cântători,
   De ceruri blajine.
   Doamne, aruncă-ţi trăznetul peste mine!
Şi încremeni statua. Dară cea de lângă sine,
Rătăcită în epure, eptagoane şi lumine,
Având Craii-n mâna dreaptă lucurind ca d-un halou Iar în stânga cu vădita climă Edgar Allan Poe,
Prinde viaţă, ş-ochiul verde în triunghi virgin deschisul La geamii .încolăcite, turci pufoşi, prefiră visul Hialinului, prea tainic, visul Hogei Nastratin... Sărutare, preasmerite, ţie astăzi mă închin, Geometru-n zahăr candel! Dân ostroavele Antile Şi dân Isarlâk-mireasa au purces aceste file,
Bune-ori rele. Ci grăieşte reci silabe coralii,
Pre când eu zomesc daireaua şi îngân: pa, vu, ga, di...
   Numit ţinut, grup simplu, falsă landă La soarele pontifical întors.
   Plug străveziu în recea Helgolandă Văditului, tras cu compasul, tors
100
   Retează emisfere, netezeşte Lunulele spre planul sterp, mai pur.
   Minune! Sfânta nu mai dogoreşte.
   Mareea Lunii creşte la Mercur.
   Aici triumf? în spirit, unic, plugul La valea divulgată s-a ciobit.
   Triumf revers, cum al planetei crugul,
   Recesie, dar rai şi nenuntit.
Se făcu în sloi de gheaţă străveziu cum e cleştarul Cel care rosti aceste, şi-a grăi deprins-au harul Altă statuă gigantă: e aproape un schelet înfăşat în cute rupte unei toge de finet.
Toate oasele dân faţă în triunghiuri es pân piele,
Dân mandibulă de-a dreptul ţepii barbei cresc rebele, Iară ochii... nu simt ochii unui om ce au trăit.
Este aura ftiziei preste chipul ascuţit,
Este grea povara vieţii ce o simţi junghind în oase Când te clateni dimineaţa pe lungi stradele ploioase, Prăbuşit în tine însuţi şi-n noroaiele de-afară... Croncăne cu greu strigoiul melopeea solitară:
   E seară şi ninge-ndesat.
   Zăpada-n zăpadă se lasă,
   Şi-abia mă mai mişc îngheţat,
   Şi-abia mai ştiu drumul spre casă.
   E beznă. Un câine-a lătrat.
   De-acum n-are rost să mai sper.
   Sprijinit de un stâlp, un soldat Şi-aprinde ţigarea, stingher.
101
     E noapte şi ninge turbat
     Şi nu mai zăresc nici un drum...
     Cum viaţa-i un loc depărtat!
     Cum totu-i mai simplu de-acum!
  Hohote satanici spală dala sălii-nmărmurite.
  — Manoile, mă urmează la al patrulea ermite,
  Ce stătu până acuma cu privirile-n pământ.
  Are-n mâni o floare care-şi risipeşte cupa-n vânt, Focul grelelor petale, fiindcă ea legat-au rod Şi un măr se-nfiripează-n palma blândului rapsod Ce ascultă cum lumina lunii lunecă pe coajă Cum suspină-n somn sămânţa în mirabila ei vrajă Şi presimte rădăcina. Duhul prinse a grăi Iscând umbre pe sticloase colonade viorii:
     M-am retras intr-o peşteră Şi număr stelele căzătoare.
     Dumnezeule, încotro ai plecat?
     Cerul e gol de tine,
     Piatra e stearpă, greierii tac, iezerii s-au uscat Ca nişte pleoape de bătrâni.
     Morile lasă umbre de îngeri,
     Umbre roşii fără nădejde.
     Elohim, unde sângeri?
     Cerbii din codrii româneşti au pierdut Pe cărări de velinţă coame şi lacrimi.
     Mi-e gura arsă.
     De nu m-aş fi născut niciodată Poate sufeream mai uşor lipsa ta,
     Şi poate-aş fi iubit noaptea netulburată.
102
    Dar aşa, la ce bun cocoşii cu penele,
    Şi cum să săruţi miezul florii de mac?
    Mă zvârcolesc ca şarpele în umbrele asfinţitului Lângă fântânele ce desfac Ochii pământului, mitului.
    Şi când, cu părul plin de stele căzătoare Mă adâncesc pe cărările somnului,
    Elohim, tot pe tine te caut.
    Atunci paşii tăi h aud şi îi număr Şi-mi pare
    Că o lumină mare vine în peştera mea Şi-o pasăre măiastră îmi adoarme pe umăr.
Bardul tace şi devine munte coperit de ierburi,
Cu, pe pantele-nsorite, clopoţei şi fragi în herburi,
Iară angelul urmase:
                               — Ceştia patru, Manoil, Simt măieştrii poesiei vacului cel versatil,
XX. Doar doi sunt încă, spre sfârşit de secul, solii Ce la altă poesie au ivit dân mări atolii Şi în alte lumi, năprasnici, cutezară ca să cadă Cum piraţii săr pă funii într-un galion şi-l pradă.
Vezi uşiţa ce să crapă-n glesna primului dân sală?
Să pătrundem pă acolo în arterele dă smoală Ce se-ncurcă, se-ntretaie, suie trepte şi coboară,
Acum parcă-i dimineaţă iar acum se face seară, Şi-enigmatice chimere în firide împietresc.
Să bolteşte altă sală cu decorul gigantesc.
Pe un pedestal stă singur, dăltuit în perlă mată,
Un colos cu ochi albaştri şi cu buza sângerată, Căutând în jur de sine cam sfios şi rătăcit.
Un pulovăr ca o zale preste peptu-i stă lipit.
103
Viţele cărunte-i cade preste frunte. (Ah, bătrâne,
Eu privii aceste pleoape şi strânsei aceste mâne,
Şi vorbirăm împreună, dară nu te-am cunoscut. Drămuiam în poesia-ţi cât e aur şi cât lut,
Făr-atunci a înţelege că de aur doar o vână Dacă-n munte să găseşte stins în peatra cea bătrână, E tot muntele de aur şi minune e a lumii.
Rău îmi pare de acestea, şi destul ruşine-acu mi-i) Haide, cu tărăgănată voce spunerea o-ncepe Unde în cuvânt se luptă a simţi şi a pricepe Ş-unde-a fi ca un balaur săgetat e de erând.
Sângele gravid iveşte uluirea unui gând:
    Deodată mi s-a făcut moarte cum altora somn li se face. şi cum lor li se îngreunează ochii aşa şi mie mi se îngreunează inima.
    Atât inima îmi ajunge de grea că o scap dintre coaste cum aş scăpa-o dintre degete.
    Şi chiar atunci vine îngerul.
    —   Ce ai făcut, bă, cu inima ta?
    Ce ai făcut cu inima ta?
    Aripile lui sunt ţurţuri de gheaţă, în sprâncene are ţurţuri de gheaţă.
    Mantia de pe umeri din ţurţuri de gheaţă-i ţesută.
    —   Ai dat-o la porci s-o mănânce ai dat-o iepurilor să o roadă
    ai dat-o la cârtiţe să îşi sape în sângele ei tunele. Ai sângele plin de cârtiţe, bre, nu vezi că ai sângele plin de cârtiţe?
104
    Stăteam în faţa lui cu coastele desfăcute şi el tot lopăta din aripi de ţurţuri.
    Lopăta, lopăta, până când a izbit cu aripile luna şi-a dat-o jos şi-a călcat-o cu tălpile până când
    a stricat soarele şi planetele până când
    a ruinat sentimentele.
    —  Nu, nu, i-am răspuns
    fâlfâind şi eu din coastele desfăcute.
    Dar deja el povâmise cu aripa şi zdrobise cu talpa toate cuvintele.
    —   E toamnă, a mai zis îngerul lopătând,
    lopătând...
Manoil lăsase capul mult pe spete ca să vază Buzele scoţând silabe dăltuite în turcoază,
Ce spărgându-se-n păreţii halei să prefac în praf. Greu îl trage după sine palidul al său seraf.
— Aide, prinde-mă în braţă să zburăm dân astă boltă Pân-la ultima-ncăpere mult înaltă, mult învoită,
Unde ultima statuă uriaşă-ţi va grăi.
Pe aceasta însă nu poţi tu nicicum a o privi.
Căci nu-i dat să vază finţa pă acel ce-i dădu nume Şi-mpregiuru-i ca o mantă plăsmui un vac şi-o lume, De aceea îţi pun palma mea de peatră şi de vânt Preste pleoape; dar ascultă şi nu perde un cuvânt,
105
Căci e ultimul poetic însemnat dân vacul cari Va să vie, şi cu dânsul om ajunge la fruntarii.
Mai încolo ce-o să fie, la-nceput dă nou mileniu,
Nice Domnul o cunoaşte, nice înger, nice geniu.
Uite, suntem la picioare statuei dă sticlă pură.
Ci grăeşte, blând prieten, hai, deschide a ta gură!
„Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare, Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare, Părând piepteni trecuţi molcom printr-un păr
                                                  împarfumat,
Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat,
O, Levant, în cari zefirul umflă-ai sei obraji de zeu,
Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu!
O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sân, De când simt deştept pe lume, de când ştiu că sunt
                                                        român!
Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrămioare Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare Peste care lupi şi pardosi s-au făcut stăpâni deplin, Zgâriind cu gheare lunge al Valahiei drag sân."
— Dar acesta-mi ştie gândul! — Manoil uimit
                                                      grăieşte,
însă dân aripe genia lopătarea înteţeşte Şi se nalţă cu Manoli pân-la bolta de azur Ce se surpă numai ţăndări; ceriul negru, mort şi dur E bătut în mii de stele. Pe ostrov cetatea scade Cu statuile-i patetici pe cornişe şi arcade,
Pân-un punt ajunge-n caos. Contopit cu Manoil, Angelul fantastic sboară cu aripe de trotil Şi în sine şi-n afară, în fiinţă şi-n abis,
106
  Pân realitatea vagă, pân suprarealul vis,
  De se regăseşte iară în mijloc de labirint,
  Faţă-n faţă cu fantasta, minunata Hyacint.
  Globul de cristal în palme, greu şi limpede, scânteie Tot mai stins, iară lucirea-i luminează dalba fee Şi pe răzvrătiţi, ce-n sine se strânsese năpristan,
  Zoe şi Ampotrofagul, Zenaida şi Briliant.
  Se cutremură Manoli, ca dân vis ori ca dân moarte, Globul făr-o vorbă-ntinde zânei tainicelor arte A Visării, Nemuririi. I se-nchină şi-apoi pleacă, Pântre geme şi cristaluri se silesc cu toţi să treacă Şi să vază iar lumina. Când subt poala stâncii ies,
  Se făcuse dimineaţă şi pre dealuri, şi pre şes,
  Iară marea împregiururi focuri albe şi albastre Mesteca, reci flori dă spumă-n miriadele de glastre.
  Două săptămâni rămas-au zavergiii în ostrovul Ce în formă e de buche, să-şi mai ogoie istovul Şi să coase cu mătasă sfâşiatul zepelin.
  Roate dau în golf albastru aripioare de rechin.
Cântul al optulea
Estimp grelele barcaze • O, listopiraţi • Turcii crunţi cu iatagane • Toţi cu aripe dă îngeri • Padişah a şapte neamuri, sunt un hoge, Nastratin • Mânia strică omenia • Măgariul şi negustorul • Sunt ţigani! • Aide-n şatră, împărate • Cortul lui vătaf e mare • Oh, copile, eşti Zotalis! • Spovedanie să-ţi fac • Dado, află că spre ştinţă m-aplecai • Vis avut-am • Acolo căşile-s dă friptură • Află, preaiubit Zotalis, că trăim numai o dată • Ţie mă alătur • Uf, s-a dus şi cântul ista
Estimp grelele barcaze, fiindcă are-n cală scule îndesate-n cuferi putrezi, dă la jefuiri destule A piraţilor, ş-urmează calea lor pântre scrumbii Ce din valuri scot întruna capurile sinilii.
Cu ei umblă laolaltă şi arşice joc cu hoţii Pă frecate punţi dă scânduri, palicarii, sanchiloţii Zenaidii, care vieaţa pentru patrie ş-ar da.
I-un parfum în tot Levantul dă pastramă trufanda... Pe catart un mus lunetul îndreptează-n patru vânturi Da nu vede cât e zarea nice barce, nici pământuri: Vecinica, albastra mare să întinde-n pat dă spumă Ca o blondă hetairă bucălată şi huidumă Ce lui Rubens vreodată într-un vis a năzărit.
Bocăne pă bocaporturi chir Iaurta,-apelpisit. împregiurul lui piraţii tot să caţără pă funii, Lustruieşte ţevi dă flinte, numără în sbor lăstunii Şi socoate icusarii ce dân punge h produc Ori icoane pupă lânced şi lui sfântul Nepomuk
108
îşi destăinuie păcatul: că o dată au minţit.
Vrunul face pe soitarul şi în curvă s-a-nţolit:
Uite-1 cum mai mişcă şele, şi cum roate dă cu dosul Pă când muzichie face cu un tumbelechi fălosul Lambros; şi să trece zile, nopţi cu stele ce lumin Pân-să vază iar pribegii vreim ţărmure strein.
E-n amurg. Pe deal bulgarul îşi conduce telecarul.
Când deodată boulenii şi-i struneşte cu un hăis,
Cu un ţol acoper iute crumpi, făsui şi părădăis,
Că la ţărm au tras caicuri şi cobor dân ele hoţi. Roşcovanul dă Iaurta-i mână pă iscarioţi în o ceată desmăţată pân porumb, pân arături Pân-ajung şi mân la poala unei falnice păduri.
Acolo întinde corturi, beau, înfulecă şi cânt,
Roată se adun şi-nfige cu bricegele-n pământ. Focuri-focuri cresc spre stele, stele nalte, necorupte Cari nu ştie dă vreo pohtă, nici de paterni, nici de lupte Ori de finţele minusculi cari oameni să numesc Şi trăieşte cu sperare subt azur dumnezeiesc.
O, listopiraţi ce-n focuri frigeţi hălcile de slană Şi vă picură untura colo-n pept, preste icoană,
Când veţi înălţa privirea cătră stele, când vun gând Va ivi în ţeasta voastră, ce-i cu botul în pământ Precum oaia totdauna, când vă va veni de sus Luminarea că şi vouă v-a jertfit cândva Iisus?
Acum doarme simoria, cari pre unde-au băut vinul Acum sforăie şi-mi tulbur horăind alexandrinul Cel la care cu credinţă ciocănesc d-atâta timp Năzuind şi eu o strană în Pamas sau în Olimp.
Cum p-un ţărmure tâmplarii raşchetează cherestele, Le-ncleiază-n clei dă oase, le văpseşte cu văpsele Şi le bate-n cuie lunge să închipuie-un barcaz
109
Ce-i proptit cu stâlpi de cedru într-un peş, şi dat cu gaz, De e gata pe trei sferturi, da tot coaste se mai văd, Aşa-mi fac şi eu poema, tot cetesc şi tot revăd, îndes câlţi în crăpăture, topesc smoală în cazane,
Dau la găuri cu burghie, mai cioplesc la cabestane,
Ca odată-mpinsă-n mare strop de apă să nu ia. Criticos, ce-n veci în mânuri ai satâr şi ai nuia,
Judecă aceste toate, tu ce poate-ai vrut să fii Auctore fără moarte, înălţat în bagdadii, însă nu putuşi nici barce dă hârtie, pergamint,
Să aşezi pă apa rece-a Inspirării, dă argint. De-njura-vei epopeea-mi, tu pre tine te înjuri.
Noaptea turmele dă stele tot le mână împrejuri.
Dorm piraţii, palicarii dorm aşişderi, în sileaf Mângâind cocoşul armei, punguliţele cu praf Şi grăunţe mici dă aur, şi visând cu zâmbet reu Să îl tragă jos dă barbe pă tiran, samoderseu.
Ei nu ştie că la numai două sute stânjeni doarme Infanteria turcească, cruzi nizami ticsiţi dă arme Ce trimişi au fost dă Paşa dân Vidin să-i prinză vii Ca să-i nalţe sus în ţepe pe ai mândrei Eterii Slujitori până la moarte. Doarme streje pă mazdrace, Acângii pă şei dă iepe şi neferi pă bulumace.
Hurii rumene visează a lui Mahomed pramatii,
Ba şi băietani molatici (mai departe vezi Istrati).
Turcii! cari decât ciuma, buba-rea şi deşelarea Mai temuţi sunt, cari-n sate iama-ncep cu spintecarea Pruncilor, şi şomoioage vâră-aprinse pân bordeie Şi preasfintele beserici ei le schimbă în moschee,
Turcii crunţi cu iatagane, turcii cari porcul, vinul Nu le sufer, cum nu sufer tot ce bucură creştinul.
Cu şalvari şi cu cealmale, cu ciubuc şi cu peşcheş Ei Valahia schimbat-au într-un soi dă Bangladeş.
110
Mor copilele române în haremele spurcate,
Doar scheleturi vezi pe câmpuri de imparicopitate,
Pre când vodă mulge ţeara ca să-ndestule seraiul, Caşcavaluri, miere, turme mână-n caravanseraiul Cel hulpav, ce niciodată nu se satură-ndestul.
Oh, sărmană ţeara noastră, mai ai roade în pătul?
Mai ai sânge în rumânii care vecinie roboteşte?
Poate că şi acest sânge vrun vecin ţi-1 priimeşte, Vinde-1 iute şi p-acesta. Oh, ajuns-ai la ceas greu!
Preste amândouă taberi umbra şi-a întins Morfeu. însă ochiu-nchis afară al oricărui ianicer Cum şi-al grecilor eroici cari desrobire cer Să deşteaptă înăuntru şi se vede orce ins Treaz, gătit de bătălie, cu sileaful roş încins Şi-n sileaf jungher, pistoale, pulbere în corn de vită Cu argint bătut, şi trusă ce cu alb este văpsită Care cruce-ori semilună roşie pre ea e pusă.
Toţi cu aripe dă îngeri păturite strâns în husă.
Primii turcii să desprinde dă dân corpuri toropite,
Port de sangulie mantii licărind ca şi pirite,
Fulgere le joc pre săbii care parcă lune sunt. însă mulţi, grei de halvale, pică iarăşi la pământ.
Să înalţă şi Iaurta, care şese aripi are
Ce cu perle presărate-s. El dă glas de adunare.
Hoţii aripaţi se-nalţă, hoardă capie, în sbor,
Le ning fulgii ca la gâşte, preste luncă gros covor.
Care cum voia să-njure să oprea blestemu-n gâturi Şi „Osana!" todeauna le ieşea greoi dân râturi... Oştile-ntâlnesc la mijloc, pe deasupra unui sat De bulgari ce cu găine deodată s-au culcat,
Insă-i trage-afară larmă care vine dân înalturi.
Ies ţeranii-n cămeşoaie, privesc ceriul dă smalţuri, Cruce-şi fac şi scuipă-n sânuri, căci arhangheli ei zăresc
                                                           111
Cum în ceriu, pântre stele, să împung, să miruiesc. Fulgi pe sat încep a ninge, câte-un înger cade-n troacă Or în vrun smochin cu frupte ce simt gata să se coacă Şi se sbate-acolo-n sânge, cu un umăr retezat.
Că necredincioşi sunt unii şi buni alţii au aflat După truse medicale ce le poartă-n cingători Străveziii, adormiţii, avântaţii zburători.
Când vreun căzut o cruce roşie pe trusă poartă îl ridic dân glod sătenii şi h leg aripa moartă,
Dar de vede semiluna ei se face foc şi jar:
Cu topoare şi cu coase spintecă pre işlicar.
Lupta ţine noaptea toată, biruinţa se înclină Ca un talger de balanţă când spre liota creştină,
Când spre cei cari la Mecca pre un covoraş fac tumbe, Vin pompierii dân comună cu sacale şi tulumbe Ca să stingă vâlvătaie ce în sat au isbucnit Dă la trosnet de sâneţe, de l-a spangelor sclipit.
Doar când zorii ca o geană dă lumină să arată Preste sat, păgânătatea e ca pleava vânturată,
Şi să-ntorc cu biruinţă duhurile-n trupul lor Ce le caut pre sub mese, lângă bute şi ulcior.
Când se scol, nu ştiu nemică, numai unii-i doare-n coastă Alţii şchioapăt, alţii-n cefe o durere mai adastă Ca când ţeasta retezată au avut-o oarecând.
Ei se scol şi pântre roşii şi ardei păşesc cântând.
Insă nici un ceas nu merse şi-nainte cu mirare
Ei zăresc întăriture, corturele lucitoare
Da' p-a taberei drumeaguri nici ţipenie, pustiu.
Când intrară pântre corturi dă mătasă şi pambriu Ei înmărmuresc: mormane leşuri zace preste tot.
Doar un hoge cam spânatec viu dă subt un ţol mi-1 scot.
—   Ce-i aicea, bre? răsteşte vorba cătră el Iaurta.
—   O, mărite,-ţi spui îndată, numai nu mă lua cu hurta, Ceşti ce vezi muri aznoapte ca pântr-o minune-n somn,
112
Cari cred că mâniat-au pre Allah, al nostru domn.
—   Dară tu? Mai breaz eşti oare?
                                — Numai nu te-nfuria, O, tu soare al pustiei, eu băut-am o cahvea Şi nicicum s-adorm putut-am orişicât m-am cioşmolit... Că Allah nicicând nu bate pre acela ce-a postit Şi-a cinstit mereu Coranul, fie numele lui sfânt!
Şi o temenea făcut-au turcul până la pământ.
—   Câine! mai rosti piratul, mutră ai de muezin.
—   Padişah a şapte neamuri, sunt un hoge, Nastratin, Ce şi eu pe lumea asta vieţuiesc prea umilit
Dân cimilituri şi snoave ce cu mintea am brodit,
Şi de-ngădui eu ţi-oi spune la ciubuc şi la cahvea Câte o istorioară. Numai nu te mânia!
Că, vorba ăluia,
      Mânia
      strică omenia şi
      S-a supărat ca văcarul pe sat dar tu
      Stai strâmb şi judecă drept şi nu face ca ţiganul care Când s-a văzut împărat întâi pe tată-său l-a spânzurat ca să zică lumea că
      După ce că-i prost, mai face şi-n cărare.
Că, să ştie,
      Prostul până nu-i fudul Parcă nu e prost destul
fiindcă, să mă ierte cinstiţii domniei tale ortaci, Spune-mi cu cine te însoţeşti Ca să-ţi spun cine eşti Şi
      Cine intră-n rând cu boii iese cu coame
113
dar, ce să fac şi eu?
      Fă-te frate cu dracul până treci puntea, că
      Mai aproape dinţii Decât părinţii şi
      Decât cu înţeleptul în smoală Mai bine cu nebunul în ceruri.
Deci, preaiubiţilor, fac şi eu ca ăla:
      Lasă-mă sub pat, lasă-mă în pat şi vă cer să-mi cruţaţi viaţa, ca să nu vă căineze lumea că
      Din beţie te mai trezeşti,
      Dar din prostie niciodată.
Sta înmărmuriţi piraţii de atâta-nţelepciune.
Se-nchină adânc Iaurta-n faţa lui ca la minune Şi-i grăi:
      — O, Nastratine, fericită-ţi este muma Şi relighia în cari tu deprins-ai paideuma.
Ci ia spune, ca să aflu în adâncuri al tău cuget,
Ce sâmţeşte corăberul în a valurilor muget Când i se strică barcazul şi să duce în afund?
Fără d-a intra în apă, nu e umed pă la fund?
Ce sâmţeşti când iataganul îl rotesc ca un vultan Preste ţeasta smochinită congiurată cu turban?
Oare poate-nţelepciunea să se puie cu puterea?
Au nu tace orice minte când tiranu-şi spune vrerea? Au mai este dignitate într-un suflet asuprit?
— Vrednice Iaurta, lasă a-ţi răspunde umilit.
Mulţi pre astăzi sunt stăpânii, sunt puţini stăpâni pre
                                                        mâine
E umil cugetătorul şi abea mănâncă pâine,
Gândul lui însă coprinde lumea toată-n lung şi-n lat.
114
Fila tu întoarce-n carte, şi vezi regele plecat Şi alt rege p-altă filă, ce să crede şi el mare Dar curând să înglodează în blestem sau în uitare, Precând înţeleptul este pretutindenea în buchii Fiindcă el au scris ceaslovul, cu trudire, pe genuchi-i. Brav Iaurta, am a-ţi spune o istorie cu tâlc Dacă tu şi palicarii veţi tăcea cu toţii mâlc (Ceea ce şi eu, smeritul, îmi implor auditorul):
              MĂGARIUL ŞI NEGUSTORUL
               Un negustor oarecând,
                  Pe la dara veri mergând,
               A ajuns la Ţarigrad Unde casa n-are gard Ci doar zid, împărăteşte,
               Cine vede se uimeşte.
               Acolo când a ajuns Şi bocceaua jos şi-a pus,
               Un agă-ndat a venit Şi pe loc l-a probozit:
                 — Desaga, tu, obraz gros,
               Căci ai lăsat-o pe jos?
               Nu vezi ce scrie aci?
               (Şi începe a ceti:)
               „Vericare dân negustori Ce vine în târguşori La agă-ndat a păşi Se cuvine, ş-a cerşi Cu osârdie şi grabă Loc în piaţă la tarabă/'
               Auzit-ai, cap de câine?
               Nu meriţi să mănânci pâine. Negustoriul auzind
115
                     îi dădu răspuns zicând:
                     —   Dar eu graiul cel turcesc Nicicum nu poci să cetesc, Orşicât m-aş strădui Literile-a desluşi.
                     Aga nimic ascultând,
                     Pre limba lui înjurând, îl târî pe negustor Până la judecător.
                     Acesta se nimeri iar Ca să fie un măgar Ce în jilţ cu fală sta Şi urechile mişca.
                     —   Care-i pricina? întreabă Iară aga-i spune-n grabă.
                     —   Aşa! Pricepui îndată.
                     Ce ai de spus, barbă lată? Negustoriul, cam mirat De judele urechiat,
                     Totuşi se plecă umil
                     Şi-a răspuns ca un copil Cum că literi el n-a şti Nicidecum a le ceti Şi bocceaua jos să-şi puie Nu ştiu că voie nu e.
                     —   Pricepui şi zisa ta.
                     Hei, Iusuf şi Mustafa!
                     Voi îndată să-l luaţi
                     Şi cincizeci beţe să-i daţi Că a pus desaga jos. încă cincizeci cu folos Că nu ştie a ceti Literile-a desluşi.
                     Fiindcă e necredincios
116
                încă zece-i daţi la dos.
                Văzând aşa judecată,
                Negustoriul strigă-ndată:
                —   Ian' ascultă măi, măgare,
                Te văzuşi mare şi tare?
                Mergi mai bine pe tarla
                Ca să strigi: i-ha, i-ha!
                Unui urecheat ca tine Nu îi şade-aicea bine.
                Ce să vezi? Atuncea aga De la brâu îşi scoase spaga Pe măgar de-1 dete-afară Cu cuvinte de ocară.
                Apoi sub musteţi râzând Spre negustor zise blând:
                —    Cer iertare, efendi,
                C-am vrut aşa a glumi.
                Dar să ştii că de-ascultai Şi judeţul respectai Mâneai, fără înconjur,
                Toate beţele la cur,
                Că cine se tot înclină La orişicare jivină,
                Merită să-l canonească Şi cu beţe să-l cinstească.
Şi tot astfel mult mintosul Nastratin grăi în pilde, Conjurat de lefegiii puşi pe căprării şi ghilde, Până seara îşi desface trandafilii preste câmp. Unul se scobeşte-n nară, altu-şi freacă guşa tâmp, Dară-n fiecare creier cugetarea-şi face loc Şi sâmţirea se aprinde. Nu e omul dobitoc,
Doar să tragă aghioase şi să umple-ntr-una maţul, Ci un adamant subt ţeasta cât de groasă e nesaţul
117
De a ştire, a pricepe toate câte sunt subt stele.
Iată, noaptea se aprinde, ceriu-i plin de asfodele, Două lune sunt subt norii ca marame argintie:
Una galbină dasupra, alta-n zare pe geamie,
Iatagan ce-n orice suflet un balaur a ucis —
E balaurul Tu însuţi năzărit în somn şi vis...
Cetitor sau cetitoare (vâj bătrân sau domnişoară)
Ce-n lumină de opaiţ mă ceteşti în astă seară Năzuind să afli taina marelui Ampotrofag,
A lui Languedoc i proci, dac-ai şti cât mi-eşti de drag! Crede, nu ştiu opul ista, epopeea de alviţă Ce ţi-am pus-o între mânuri, domnişor sau copiliţă, Dă ce lupt s-o-nchei, când poate nu-i decât o nălucire: Nice glorie-mi aduce, nice bani şi nici mărire Şi nu ştiu, nu ştiu, mă crede, dacă duce undeva.
Mă silesc să sap un templu în o stâncă de halva, Bombonele, mieji de nucă pun pe el ca pe-o colivă Năzuind să fie totuşi un palat. Fii milostivă,
Gingaşo, şi ia din carte numai cât e pentru tine.
Dimineaţa-i străvezie ca şi mierea de albine.
Se scol iute palicarii şi să-nşiruie pe drum, Blestemând sandala cari nu să-ncalţă nicidecum Şi să-ncongiurând cu brâul ce e lung de zece coţi.
O iau câş pântre porumburi cătrăniţii sanchiloţi.
Cătră prânz doar ce aude ciocăneli pre nicovală, Rânchezat de mânză, chiot, suduit şi lălăială Şi văd fumuri ce subt soare suie drept ca nişte funii.
—   Sunt ţigani! cu îngrijare mâni la punge duce unii, Dară cei mai mulţi rânjeşte, că gândeşte la ţigance Cari crupa arămie tot suceşte, Rade, Stance
Fuste creţe şi subt fuste doar ruşinea gol-goluţă.
—   Aide ca să dăm o raită pă la şatră olecuţă Glăsui Iaurta luându-şi de pe peptu-i un păduche
118
Şi strivindu-1 cu murdare ale unghielor muche,
Poate om găsi acolo nişte urdă, mămăligă... Să-ntrebăm de bulibaşa, care la ţigani e rigă.
Şi pătrunsă palicarii în o vale toată verde Da o pâclă e de fumuri pă dasupra, ce se perde In nori albi pă ceriu galbin ca zărit pân chihlimbar.
Dă dăparte h zăreşte un covaci, un corturar.
Şatra n-o descriu, să ştie dân citit ori amintire:
Dancii goi, ţigănci cu sânuri tuciurii pân coviltire Etc. Avu-ntr-o vreme şi la noi ţiganii voga In regia lui Loteanu (muzica, Evgheni Doga).
La zărirea cruntei oaste cu junghere în sileaf La pământ căzu ţiganii tăvălindu-se pân praf,
Se olicăie, -şi trag palme şi îşi smulg în capuri perii,
Ba mai trage câte una şi pe spetele muierii De se cletin zloţii-n coade cari unse simt cu seu.
—    Ghiorghios, tu ştii vorbirea a poporului romeu,
Fii tălmaci. Ce zice gloata tăvălită în noroi?
—    Ei să bat cu pumnii-n pepturi: „Haolio, nu suntem
                                                            noi!
Cruţă-ne, pupa-ţi-aş talpa, nu ne omorî pă toţi Că ţ-om face linguri bune şi tălpicile la roţi!"
—    Zi-le să să scoale-ndată, că eu nici un rău le-oi face De or vrea a ne citire pe nemica în ghioace,
Dar de-o pune imul mâna în chimir, îi sui în ţepe.
Şi întreabă de au lapte de la ugere de iepe Şi de ştie cevaşi danţuri să ne bucure la ochi.
Să ridic zlătarii-ndată, nu le fie de diochi,
Lălăind în timp ce unii în covate bate tactul:
—    Aide-n şatră, împărate, of, pupa-ţi-l-aş pe tac-tu, Aide, şi-o să vezi ţiganii dacă ştiu a priimi!
Strig ţigance între buze cu liulele coralii.
Două-trei pă fiecare dân voinici îi ia dă braţ Ce la ţâţele boite să holbează cu nesaţ,
119
Are şiruri dă mărgele: scoici văpsite şi turcoaz Acăţate după gâturi şi bujori au în obraz.
Şi la bulibaşa-i duce tot cântând dân guri aşa: Giagardea gardeaua, giani no mura!
Cortul lui vătaf e mare şi vărgat, de bogasiu,
Căptuşit cu cel mai moale şi mai fin calemcheriu Un ţigan cu pept de taur la intrare-i c-un baros Toţi se potolesc şi-aşteaptă cu privirile în jos.
Cum în ziorii primăverii iese iar măritul soare Punând buze rumenele pre căpşor de florioare,
Cum o vorbă de amoriu dântr-o inimă-a ieşit,
Aşa iese şi vătaful de din cortu-i, oţărit.
Subt biniş până la talpe e-n cămaşă cu fulie,
Scumpi ceacşiri lila cu ape poartă el cu fudulie Iar pe cap, ce-i ras ca-n palmă, fes cochet de marţelin. După nasu-i ca de uliu toate damele suspin.
Orişicare deget are câte două-trei inele,
Diamantini în ureche îi luceşte, lungi oţele La chimir stau fioroase, cu prăselele de os Şi pistoale înflorate, cu cocoaşele în jos.
Poate te aştepţi să-i fie tare tuciurie faţa.
Te înşeli: obrazu-n lapte parcă-şi spală, dimineaţa,
Şi pe umeri de obraze parcă-şi dă cu suliman.
Arde subt sprâncene dese ochii ageri de vultan.
Doar o pată-n patru colţuri pe obraz, lângă cercel Ca o stea întunecată însemnă pre tinerel.
Ochiul singur ce-i rămase îl holbează până-i iese Ca la melci dân cap Iaurta, bâţâind dân craci şi fese:
—   Nu să poate! Treaz sunt oare? Ia împunge-mă puţin Cu cuţitul, Spiridoane! Mai încet, tâlhar hain!
Oh, deştept sunt! Oh, copile, eşti Zotalis! Tu să fii?
—   Dado! strigă şi vătaful şi să-mpiedică-n frânghii Vrând să se arunce-n grabă drept la peptul lui Iaurta Ce păros să tot umflase până îi pleznise scurta.
120
Minunaţi de-aşa tâmplare ce găseşti doar în romanţuri Palicarii cu zlătarii se pomiră-n chiu şi danturi Până seara îi închise în ghiocul de cleştar.
—   Scumpul meu cocon Zotalis, şopti grecul temerar Cum şedeau pe perne grele la cahvea şi mezelic Pre când trupeşe ţigance juca foarte dân buric,
Drag copil, venit-a ceasul spovedanie să-ţi fac:
Da, ucis-am primei în leagăn, da, băut-am basamac, Scufundat-am la barcaze, gologani să ai atâtea,
Şi icoane aruncat-am cocinilor, cu tărâţea.
Toate sculele dă aur încrustate-n mărgărinturi,
Vase canelate, fine, dă onixă şi arginturi,
Patrafire cari scene dân Scriptură reprezint Petre scumpe, berlianturi, mirodenii, hyacint,
Sclave tinere, fecioare, doar de unsprezece ai Ce-n zăbrele au să steie la vrun pase în sarai,
Mirt, cahvea dă Mocca, verde, auriu tutun dă pipă Stampe lubrice dă care japonejii face-n pripă,
Da' ce ştofă inglesească, da' ce ceaiuri de Chitai — Toate, toate aste-odoare pentru cari prad şi tai Iute-s prefăcute-n lire şi în grele guinee Să te ţie-n facultate, Englitera să îţi deie Tot ce eu, preaticălosul, nu avut-am nicidecum,
Că nu ştiu nici Tatăl Nostru, doar să-nec şi să sugrum. Şi ce văz? în loc tu mintea să-ţi căzneşti cu ştinţe varii Şi cu vorbe-ncolăcite să sclipeşti în seminarii De să strici în tot Levantul gloria lui Cacavelas, înhăitatu-te-ai cu ăştia cari toată ziua lela-s,
Egipţienii, faraonii, balaoacheşii-n dezmăţ.
Aşa plată-mi dai tu mie, care pururi te răsfăţ?
—   Dado, află că spre ştinţă m-aplecai şi-o găsii fadă. Ea nicicum nu te învaţă ce să faci în târg, pre stradă, Filosofii-acolo spune că nemica nu esistă,
121
Doftorii pre latineşte bâjbâiesc în carnea tristă,
Darvin, tata Darvin zice că ne tragem dân gorili, Gheometrii scrie cercuri, când pe stradă vezi umili Cerşitori ce nici veşminte au şi nici ce pune-n gură Vezi familii muncitoare năclăite-n beutură Iar de câţi în lume afli nedreptate preste tot:
Naţiunile în lanţuri şi în vârv câte-un despot.
Sclavii lumii estii, ce-are ei a face cu tabele Unde sinusuri, cosinus sunt puzderii ca şi stele,
De precesie ce ştie? Periheliu, echinox Nu le-aduce mămăliga. Iată cruntul paradox Lumii ăsteia. De-aceea detei foc bucoavnei vane Şi pre urmele lui Bairon o luai, în caravane Dă creştini ce merg alături până la Ierusalim, întâlnii pe drum o şatră, şi ca în Şir Haşirim Dragă îmi pică o jună mai nurlie decât lima Şi cu sânii pui de ciută gemănaţi întotdeauna, îmi legai pe cap năframa şi-uite, mă făcui ţâgan,
Că acilea viaţa este fericită, de vultan.
—   Bun, ţâgan, dar bulibaşe cum ajuns-ai? Nu-nţăleg.
—   O, pân viclenie, dado, că sunt fiul tău întreg!
Cătră zori, acu vo lună, săr dân pae şi fac larmă De să scoală toţi zlătarii ca la goarnă în cazarmă Şi mă-nconjur. „Vis avut-am, dă ahela ce-i trimis
Dă dân cer dă Dumnezelea. Să nu-mi spuneţi Zotalis Şi să nu mai hiu pă lume dă nu e adevărat!"
(însă eu numai minciune şi gogoşi le-am îndrugat.) „Ascultaţi lăieşi la mine, să făcea că-s treaz cumvaşi Când tot ceriul să deschise şi văzui un îngeraş Ce mi se propti nainte-mi cum vă văz şi cum mă vezi. Şedea cu talpele goale pă câmp, între căcărezi.
„Zieu, trimes sunt dă Sânpetrea să te-apuc dă
                                                 chică-ndată
Şi dân nori să-ţi pui nainte hastă lume minunată
122
Să-ţ alegi o ţărişoară unde şatra să ţi-o mâi Şi de vrei, cu toţi grămadă,-n veci acolo să remâi!" Terminând dă zise aheste, el mă-nşfacă şi mă duce Tocma sus în bagdadie, în a cerurilor cruce Dă-1 văzui purtându-şi bârna în spinare pă Hristos Şi pă Iosif cu Maria cum şedea şi juca stos.
Pă un nour Sfântul Petrea joacă-arşice pe un ban Şi, fiind giolar dă seamă, bagă ichiul în armean. Gios privind văzui a lumei blagă multă, avuţie în Nepal maharajahii Ramayana o renvie,
Elefanţii poartă săbii pre lungi colţii de morfil; Ţarul nalţă bolţi sucite; la Paris, la Bal-Mabil Vezi pre juni în lupanare de cinismu şi de lene; în Holandia lalele simt păscute de joiene Ce abia târăsc burdufe ugerele între pulpi; Scoţianul cu genuche goale fuge după vulpi Pân pădure, cu ogarii, răsunând adânc dân goarnă; Lumea Nouă jad şi aur preste lusitani răstoarnă. Da' mai mândră decât toate ţerile dân hastă sferă E Valahia ferice, e Valahia prosperă:
    Acolo căşile-s dă friptură
                     Cu uşe dă telemea o bucată,
                  Iazurile dă mujdei şi dă saramură Şi dă sarmale malurile roată.
    Zieu! Uitându-te la toate-aheste îţi pare cum c-ar hi doar poveste.
                   Cum Briareu cu o sută dă mâne Măcelarii coaste retează,
    Jupoi şoriciul, despic căpăţâne
       Dă dân ziori până când să-nserează,
                  Dă Paşte mielul nu lipseşte nicicui,
    Nici dă Crăciun godac cu gutui.
123
        Cahveaua cură pă la cişmele,
           Dă care vrei, solubilă, naturelă, Locomotivele au dă fagure biele Şi dă ghiudem manivelă.
        Uliţile târgurilor toate Cu caş afumat simt pavate.
        Tramvaele umblă pă doi câmăciori Şi se prind de fir cu spaghete Pruncii de Sân'Niculae în zori Toblerone găsesc în ghete,
        Portucale, smochine şi gref Banane şi orce mai au chef.
        Vinul spumegă pân canale, în stradă,
           Dă vutcă sunt lacuri întinse Coniacuri franţozeşti dân ogradă Scoţi, dân fântâni necoprinse.
        Doar un lucru stârneşte uimirea:
        Nu e şampanie pă nicăirea.
                                      Crumpii, făsuiul sunt alungate Chiar şi de săraci cu ruşine,
        Că se-ndoapă doar cu antricoate Şi iepure conjurat de măsline La pui rumeniţi câmesc nasul Şi la o parte împing carasul.
        Ce să mai spui! Dă unt sunt statue Beserici dă zahăr văpsit, marţipan Şi paratrăznet în urbe nu e
           Să n-aivă-n vârv bombonuri în celofan. Pă mărgini de uliţi e plină rigola Dă pepsi şi dă coca-cola.
124
   Când moare vun om ei îl pune în sicriu dă şuncă de Praga Preotul zice o rugăciune Şi rudele-adulmecă vaga Mieasmă de sărătură,
   Căci dân pastramă crucea făcură.
Astfel, dado, eu ţâganii îi vrăjii ca pe sugaci Şi să mă urmeze-ndată îi făcui, buluc, buimaci Dă acum ei mi se-nchină şi în toate mă urmează.
—   Fiule, grăi Iaurta, dacă inema-ţi cutează,
(în ăst timp o paceaură le aduse baclava)
Dântr-o biată bulibaşe te voi face beizadea!
Şi-i istorisi de-a valma storyul lui Manoil Mângâind uşor cu palma brâul lat, de crocodil.
—   Află, preaiubit Zotalis, că trăim numai o dată în scârbavnicul al lumei vis cu pleoapa rădicată.
Să jertfeşte pentru ţeară junele adolescinte Care numai idealuri are-n ţeasta fără minte;
De fervoarea lui să cade tot mereu a profita:
El să chinuie în ocne, noi şedem la baclava.
El zavera o începe şi cu nobile simţiri Pre popor el îl rădică ca să scuture pre zbiri Şi să-ngăduie dreptăţei, libertăţei ca să rege,
Dar tot noi până la urmă biciul luăm şi facem lege, Noi, pre cari conştiinţa nu îi chinuie de fel,
Noi, ce ştim că lumea asta e tavernă şi bordel Unde iei cât poţi, te caţeri cât mai sus şi asta-i tot. Sigur, vei fi plin de vorbe şi-ţi vei zice sanchilot,
Că nemica nu te costă să te baţi în pept cu mâna De vrei bine a o duce. După moarte-i doar ţărâna. Aid-cu mine până-n Giurgiu, cu ţiganii laolaltă Să ne-alăturăm zaverei (om lăsa-o iute baltă)...
125
  —   Dado, a răspuns Zotalis cu privirea înţeleaptă, Diavolul e doar genunea între vorbă şi-ntre faptă. Dacă astfel cugeti, semn e că la diavol te-ai vândut. Ţie mă alătur, însă eu ştiu bine ce-am făcut.
  Ce la tine este dracul e la mine Machiavel.
  Nu e lumea o tavernă, nice lumea e bordel,
  Tablă e de şah în care cel mai ascuţit la minte Ştie turlele dă fildeş a muta napoi, nainte Că să-nghesuie pă riga celuilalt, să biruiască.
  Fără paternă eu mânui sforile, politicească Ştinţă-având. E acţiunea pentru mine Dumnezeu.
  —   Bate palma, bre Zotalis! Te cunosc, eşti fiul meu!
  ... Şi să duce, umblă şatra pân Bulgaria turcită Lăsând şleauri dă căruţe-n urmă, dâră-ncolăcită Dă la fumuri şi duhoarea fearei cu belciug în nas.
  Ei să perd pântre coline dă aramă şi dă stras,
  Pân-la Dunăre ajunge pă cărări dă scorţişoară Subt un ceriu dă sânge, păcură aprinsă, ceară...
  Uf, s-a dus şi cântul ista. Ostenit sunt preste poate. O să treacă oare anul pân-o să le văd pe toate Isprăvite? în o sticlă fumurie-o sta macheta Dă corăbioară sveltă, migălită cu penseta?
  La ce bun? Doi ani dân viaţă pentru astă jucărea... Uneori îmi pare vană, alteori mi-e dor de ea Şi cetesc la întâmplare... Nu ştiu, nu ştiu ce să spui. E întâi april dân anul '88. Prea soare nu-i. în bucătărie ţăcăn la maşina mea de scris...
  Arde tare aragazul, nici un ochi nu e închis.
126
Cântul al nouălea
Braga bun! • Susan! Şerbeturi! • Când dan nouri o beşică • Decupă dân epopee bucăţica cu balonul • La arătarea de mirare • Manoile, cuget nobil • Dar ce dracufaci? Dă-mi drumul • EU, MIRCEA CĂRTĂRESCU • împregiur piraţii sforăi • Miliardele dă stele • Cobor treptele cernite ale scării îngheţate • Cu prapuri, cu cădelniţi, cu-elohimi • Te-am căutat peste tot • Nu-n Talmud şi nu-n descântec
Braga bun! Susan! Şerbeturi! Ia rahatul cu fistic! Sarailia dă dân care mierea curge pic cu pic!
Zahăr candel şi smochine, la un ban o mână plină! Hei, efendi, vrei o hure cu fund greu, vrei o cadină? Au îţi face trebuinţă un barcaz cu pânze late Să îţi poarte cheresteaua preste-a apelor palate,
Unde este dulful pase şi morunii simt cădii?
Faci un chef? îmi iau daireaua şi îţi cânt: pa, vu, ga, di. Giurgiu! Tu, ciupercărie care creşti pă bălegar Unde putregaiul, smârcul port lumini şi aur rar,
Unde gâturi de moschee să lungesc spre cornul lunii Răsucindu-se pă turle dă biserici; unde brunii Turci bat palma la negoţuri cu moldavii cei balai Pă batali cu coade groase sulimanuri dând, şi strai.
Tu eşti undeva în mine, raia dulce, asudată,
Te-am văzut poate cu ochii cei ai numelui de fată Care mama îl purtase: să chemase Badislav...
Turci, bulgari, tatari în mine vărs vârtute şi narav.
Pă la ceasul dimineţei lapte acru, bulzi de unt
127
Duc olteni în cobiliţe, iar armeni dân Trapezunt Au adus în piaţă vase dă aramă ciocănite.
Icre moi în blide unse pă tarabe sunt lăţite.
Clopotele dă biserici ortodoxe bat în dungă,
Să deschide, să închide băierele dă la pungă La zaraful în dugheană, und-pă taleri dă balanţe Lei, pistoli, ţechini, carboave odihnesc printre fitanţe. întreita ceată cari eu cu ea vă plictisii în tot cântul dinainte: palicarii fistichii,
Hoţii strâmbi ai lui Iaurta, faraonii lui Zotalis, Să-ndesa pân ulicioare, trecea greu, căci matahali-s Pântre murii dă paiantă zugrăvită roz, azur.
Nori suciţi ca acadele să-nşurub pă ceriul pur...
Când dân nouri o beşică preste cruci şi semilune Fâşâire dă mătasă a întins, şi umbre brune,
De cu gurele căscate târgoveţii au răcnit.
Manoil văzu-n lunetă că tot târgul e spuzit Dă guri roşii cu dinţi putrezi şi dă ochi holbaţi ca cepe, Vrând pân care mehanismu stă beşica a pricepe Atâmată-n bagdadie, punând soarele-n eclips Cum pre sfârcul de ureche eleganta prinde-un clips. Peştele rămâne sângur pre tărăbi, şi nepăzât, Muezinul în geamie sura i-a rămas în gât,
Că toţi fug, cu mic cu mare, rătăcindu-şi imineii Ca să vază cum balonul răsucesc în degeţi zeii Unei preaciudate, tulburi, minunate seminţii... Languedoc tăia cu junghiul un harbuz felii-felii,
Şi muşca dân mezul roşu, siropat, precând Ercul Momâţica molfăieşte între fălci un tubercul.
Zoe şi cu Zenaida-n fund dă coş făcea pasenţe.
Ce fusese rochi învoalte le atâmă-acuma zdrenţe, Precum zdrenţe ne rămâne trupul la sfârşitul vieţii.
128
Leonidas, a cui barbă depăşeşte parapeţii Şi ca o velinţă-atâmă pă deasupra de nacel,
Cu o cheie franţozească răsucea un şurubel Dă la o maşinărie dă dân care ese arce,
Bolţuri, cremaliere unse, chei cu care se întoarce,
Cum şi-un ochiu dă lentilă lucurind a curcubău... Zepelinu-ncet să lasă preste târg, vâslind pân hău. Uite, e deasupra pieţei dânainte de agie.
Muşteriii, negustorii, în caşmir sau în dimie
Perd liulelele dân gure; o borţoasă în dureri
Scapă plodul chiar acolo (asta-i după „Fraţii Jderi").
Iute furii lui Iaurta zid făcu dân pepturi late
Care împregiur dă ţâţe cu sirene-s tatuate
Şi în rotocolul unde nici ţipenie nu fuse
Ancoră aeriana luntre. — Ampotrofagul puse
Mehanismul ce în braţe îl ţinuse ca p-o gâscă
Pă un trepied. Dodată dân lenţii o rază vâscă
Decupă dân epopee bucăţica cu balonul
Ca p-o poză-n patru colţuri. Preţ de-o clipă, în cotlonul
Deschis astfel în „Levantul" apărui chiar eu, bătând
La maşină cântul nouă, chip prelung, obraz plăpând,
Ochi ce obsedaţi de sine doar spre sine se întort.
Dară Leonidas coase gaura c-un fir de tort,
Iară hoţii, palicarii şi ţiganii-n opintire Poza cu balonul duce pre o pajişte subţire In afara urbei Giurgiu. în ăst feliu târgoveţii Li se pare că visară, că fu izvodire-a cetii Dirijabilul, şi merge fiecare după trebi.
A rămas ceva dân astă nălucire, mă întrebi?
Da, fiindcă tâmplarea face ca meser Tripanosoma,
Un poetic ce lui vodă pre la nări trecea aroma Dă-nfocate osanale, dă-ndoite plecăciuni,
Că-1 numea mereu doar „Fala ăstei nobili năciuni",
Să să afle-atuncea-n Giurgiu, la pohtirea unei bresle
Ca să le cetească stihuri dăspre naşterea în iesle (Starostele la cultură un punct astfel mai bifa) Zilierilor dân docuri, calfelor dân cherhana.
Când zări beşica-n ceriu se mişcând încet-încet, Condeierul moaie peana şi croieşte un sonet:
   LA ARĂIAREA DE MIRARE, BEŞICA CE S-A IVIT DASUPRA RAIALEI GIURGIULUI IA ANUL 18...
       Pă timpul râmlenilor, pre când Pompilie Numa Rigă solomonar, cu vârtute Rătăcisă pe drumuri necunoscute Mielului Hristos, care-şi slăveşte muma,
       S-ar fi ivit pă cer de lumină roate Dupe cum zice Plinie vechiul,
       Ce ştia şi giuvaerele şi curechiul Şi în „Povestea firei" au scris dă toate.
       O, vremi, o, năravuri, iacă ş-acuma Noroadele semn află dân ceri,
       D-unde Providenţa răotăţi numa
       Zăreşte. Ci voi, evgheniţi boieri,
       N-aveţi a vă teme: voi sunteţi spuma Ce Domnul nu o strică nicăieri.
Cetitor, cu fantasia-ţi tu vezi scene ce vitralii-s Tot cetind la epopee. Cum Manoli şi Zotalis Regăsiţi să-mbrăţişară eu nu poci a-nfăţişa:
Peana-i cârpă, simţimântul e mai aprig decât ea. Prirmit cu bucurie fu-n zaveră Nastratin,
Deşi turc, dară e contra la tiran şi la hain Iar pân cuget el e numai cetăţean dân univers.
130
Să pun toţi în jur dă focuri, privind joc, ascultând ghiers Rupând halce dân berbece pă cârlige fript ca hoţii... Somn la umbră dă beşică au gustat apoi cu toţii. Manoile, cuget nobil, doară tu şezi la o parte,
Numai tu dân toţi deştept eşti, efigia fără moarte Libertăţei, Poesiei, care una sunt în veac.
Ţi-este a spinării şiră ax al lumii, prepeleac.
Jertfă eşti de-a pururi, iară după jertfă acei care Te-au batjocorit mai bine, îţi vor înălţa altare Came, zgârciuri, sânge lacom aplecându-se la duh. Frunte naltă şi ochi limpezi, nări ce freamătă-n văzduh, Manoile, însă totuşi chiar şi tu eşti vis ca toate, Trandafil deschis în mintea-mi dân răsfăţ şi volutate. Liber te sâmţeşti în luncă, lângă foc; în mână ţii Floarea serei ce să lasă pre biserici şi geamii, Coperindu-le cu franjuri de stamine şi petale Pântre cari scapăr stele: mehanisme dă cristale Clinchetind melanholie, legănându-se domol,
Dar eşti numai personagiu dă hârtie şi de gol.
Pot să-ţi curm acuma viaţa, pot să fac ca să devii Trădător şi Iudă, rege sau călugăr în pustii.
Iată, te coprind în palme, te înalţ ca p-o păpuşă,
Alte linii scriu în palma-ţi cu o peană jucăuşă,
Ba te scot chiar din hârtia ce-n maşina mea de scris e: Pân-la brâu acum afară eşti dân fabrica de vise Şi ca cel ce să deşteaptă cu clipit te uiţi în jur:
O bucătărie mică prinde-n ochiul tău contur.
Ceaşca de cafea pe masă, vase multe în chiuvetă Şi, privind în ochii-ţi negri, un bărbat cu verighetă Ce îşi odihneşte palma p-o claviatură gri.
Ai urcat acum o treaptă dân a lumei trepte mii.
Ce mai este Poesia? Libertatea ce mai este Dacă lumea mii de valuri are, cu-nspumate creste, Creatori şi creature de-s în lanţ neîntrerupt?
Dar ce dracu faci? Dă-mi drumul, uite, mâneca mi-ai
                                                     rupt!
Lasă-mă, dă-mi drumul, respectă convenţia, ce naiba! Ce vrei să faci? Hei, dă-mi drumul la mâini! Desfă o dată degetele! Mi-ai rănit buza! N-ai voie! Nu-nţelegi? Tu nu eşti de aid, tu nu ai ce să cauţi aid! Tu ai alt grad de realitate, Doamne, şi totuşi ce labe viguroase! ia te uită, poetul, visătorul, Doamne, de ce m-am apucat de povestea asta, ce m-o fi găsit, când toţi sunt înnebuniţi de actualitate, când se scrie poezia cotidianului, coborârea poeziei în stradă, când — uf, mă sufoci — toată lumea s-a plictisit de metaforă imagine stil încărcat, ornamente ciubucării păianjeni, drace, numai o epopee orientală îmi mai lipsea, care să mă şi ţină paralizat doi ani şi care — trosc! ticăloşiile, era o ceaşcă scumpă, 60 de lei, o... hm... filigeană, ca să pricepi şi tu — da, şi care o să-mi aducă dacă o să se publice vreodată numai ironii, aha, te-am apucat şi eu de plete, stai, nu mişca, ce naiba, să ne înţelegem, of, Pirandello, şi Nibola, sau Nevoia sau cum îi zice, în fine, Negura, uf, ia uite-1 cum stă pe jumătate în epopee ca un portar de polo, bate apa, şi eu în timpul ăsta trebuie să spun ceva inteligent despre postmodemism... Ihab Hassan, iha, iha! ăsta-i Nichita, nu, nu. NU, NU, NUUU! Cristinaaaaaaaa Cristinaaaaaaaaaaaaaaa! Am luat o gură de Levant, lasă-mă, drace! Manoile! Ptiu! ce gust... colivă... alviţă... ghid! salep! nuuu... fistic! nuuu... levant levant levant levant levant... ia mâna de pe scaun, te ating, să ştii! cât mi-eşti de drag! cu pisălogul! Stai! Stai! Aaaaah! Cri! Cristinaaaaaaaaaaaaaaaaaa-aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Stai! M-ai terminat, lasă-mă doar o clipă, doar cinci minute, atât. Un armistiţiu. După aia, Domnul cu mila. Doar să scriu asta:
132
EU, MIRCEA CĂRTĂRESCU, AM SCRIS LEVANTUL ÎNTR-UN MOMENT GREU AL VIEŢII MELE, LA VÂRSTA DE TREIZECI ŞI UNU DE ANI, CÂND, NEMAICREZÂND ÎN POEZIE (TOATĂ VIAŢA MEA DE PÂNĂ ATUNCI) ŞI ÎN REALITATEA LUMII ŞI ÎN DESTINUL MEU ÎN ACEASTĂ ' LUME, M-AM HOTĂRÂT SĂ ÎMI OCUP TIMPUL CLOCIND O ILUZIE.
şi acum acum acum dionis liniile-mpăienjenite şi păianjenul orbitor orbitor şi valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri ajutor valuri valuri ajutor valuri valuri valuri valuri ajutor ajutor valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri quasari valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri
valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri super-   
galaxii radiogalaxii valuri                 valuri valuri 
valuri                      valuri                 valuri 
galaxii                                                   
galaxii                     galaxii           stele       
galaxii                         galaxii                   
           stele            stele       galaxii           
stele                                                     
stele                       stele                         
stele                       stele       stele             
stele                             stele                   
stele                       stele                         
                      stele       stele                   
                                  stele                   
133
Iar adânc, adânc subt stele zac subt globul de mătasă Lângă Manoil, jaboul subt jiletcă ce-şi îndeasă Şi îşi freacă vânătaia de subt ochiu cu pelin, îmbrăcat sunt cam subţire: doar cu blugii bleumarin Şi un plovăr care dunge albe pă fond mov lăţeşte.
Dar la foc dă vreascuri putrezi încălzesc a mele deşte, împregiur piraţii sforăi, mai hidoşi decât credeam,
Cu ţigance ce-şi iveşte pulpele după bairam Dă subt multe fuste creţe; văz îndată pă Iaurta Care încă dân pruncie doar înjurături şi furt a Nărăvit, pă Leonidas lângă Zoe horăind Stelele tivindu-i barba cu horbotă dă argint,
Şi, în fine, mai de-o parte, mângâindu-se fierbinte, Buze dulci îngemănându-şi, gungurindu-şi jurăminte Care Cupido, prunc tainic, li le picură în sân, Languedoc şi Zenaida pă un maldăre de fân.
Toţi esistă, toţi respiră, nimenea habar nu are Că-n adâncul unei file vieţuieşte-n închisoare.
Mă întreb ce trup gigantic stă în locul meu la masă In bucătăria unde la maşină scriu acasă.
Poate-fi c-acum maşina mea de scris singură bate Să nu lase aste file dezolant neterminate,
Poate-fi, la fel, ca însăşi epopeea să-şi înnoadă Finele, firesc, la finţa-i ca şopârla fără coadă.
Fapt e că ajuns-am, iată, personagi neînsemnat,
Cum în boabă dă răşină un gândac s-au încleiat.
Dân visarea mea adâncă mă trezeşte Manoil:
— Mircea, uită-te pă boltă! Ce balaur dă trotil!
Uite pântre frunzi dă carpin miliardele dă stele,
Nopţi pe nopţi pe nopţi simt puse, nopţi în nopţi
                                               şi nopţi-tunele,
Constelaţii în vârteje, un clinamen de văpăi.
Stele se născând şi stele acuplate-n năbădăi,
Stele mor şi stele cuget, stele danţă, stele plânge,
134
Ţări de stele, ţări de stele le supun, le scaldă-n sânge, Fiindcă ceriul reflectă în turbarea-i înstelată Viaţa toată, moartea toată, roată îmbucată-n roată, Cum lui Iezechil proorocul la Chedron i-a năzărit. Noaptea nopţilor i-aceasta, covor scump şi înflorit!
Subt arcadele dă stele Manoil şi eu, minusculi,
Vii, dar răsăriţi dân literi condeiate în opusculi, Degetele ne-mpletirăm păşind moale preste cei Adormiţi subt ploi de stele, subt lumini şi subt
                                                     schintei.
La un lac ajuns-am, ape gungurind, pulsând alene Reflectând nemărginirea de văpaie între gene, Provocând la meditare orice suflet, orice minte.
Un poem născu în visu-mi. Iată, îl aştern nainte:
Cobor treptele cernite ale scării îngheţate Printre cetine şi roze care în aprins amurg Sfâşie zaimful serii cu ghimpi tari şi coji uscate Şi întind tăcute rane peste cerul cu vărgate Dungi de purpură şi aur şi de nouri care curg.
în penumbra vişinie ca şi ugerul văratic De măceş în legănare pe uscatul peţiol Doarme lacul ca un ochiu de femeie, voluptatic Şi căprui, în care peştii cu înotul tremuratic Ard din solzii calzi de ambră, scot pe unde rotocol.
Lima bate-n pietre scumpe caldarâmul de cleştaruri. Sălcii cu miros de algă scot pe maluri rădăcini.
Foc nepotolit şi sânge varsă norii-n nenufaruri Ca în crude, ca în roze şi molatice paharuri.
Băncile, prin frunze moarte, se acopăr cu lumini.
135
Lebezi lâncede pe unde lasă-n urma lor văpaie Şi se-nfundă în cotloane înnegrite de amurg Unde capul şi-l protege sub aripe de bălaie Pene tari şi înfoiate, până somnul le-ncovoaie Şi rămân încremenite, pradă viselor ce curg.
Eu? Pe care suferinţa l-a luat ca fiu de taină Şi pe care nostalgia după vremi de care fugi L-a gonit din miezul lumii putrede, şi ce se caină,
Stau pe malul singuratic, învelit în marea haină A răcoarei şi a cetii, şi în zornăitul sumbru al fermoarelor
                                                    de blugi.
Lumea, zic? Dar ce e lumea? Suflete ce mi te-asemeni, Ai gândit oare vreo clipă la chircitul bob de lut Unde din Mossul la Lipsea, din Alasca până-n Iemen Treapădă ca-n moşuroaie miliardele de semeni Duşi cu valul către moarte numai fiindcă s-au născut?
Numai fiindcă o Martiră luminată de durere Pe un pat roşit de sânge a dat suflet unui fiu Cu un briliant în ţeastă, sub o glugă de artere, Omenirea-mpleticită, din cădere în cădere Fumegă ca o cascadă risipită în pustiu.
Căci e mintea mestecare de contrarii fără leacuri De cinismu şi de milă, de prostie şi de duh Este omul imul singur, meşterind stricate veacuri, Gemeni sunt Homer vestitul şi Rimbaud sub zodiacuri Şi sunt gemene cvadriga şi naveta spaţială ce se
                                            pierde în văzduh.
136
E, fireşte, globul nostru conjurat de lumi hirsute,
De şăgalnice comete şi planeţi nenumăraţi. Focuri-focuri, peste sate şi pe codri, stele mute Luminează blând şi tainic, duc pe drumuri nevăzute Pe corăbierii vajnici, pe năierii încercaţi.
Dar cât ai privit spre stele, orăşean cu faţa suptă?
Cât ai vrut ataraxia de la sânul lor să sugi?
Greu căznit de vreo idee, ai pornit cândva la luptă? în oglinda argintată ţi-ai văzut icoana ruptă Şi la ocna ta tu însuţi ai făcut din tine drugi.
Cine suntem? Nu se ştie. Ce am fost? E doar părere. Viaţa ni se trece ca prin crengi de măr o adiere — Scintilaţie stârnită pe-un ecran de un atom —
Slujbe şi canalizare, receptoare şi mixere Şi din când în când în braţe o uitată de muiere Iar apoi un Vierme lacom — iată datul unui om.
Ai să zici, fecioară pală ce-mi citeşti aceste ştire,
Că rănit am fost de lume de o văd atât de crud,
Că în lume e şi soare, că şi-n curţi de cimitire Flori gingaşe scot potirul sub a cerului iubire,
Că în lume cântă îngeri şi doar eu nu h aud.
însă ce ştii tu, copilă? Ochii tăi sub lună plină Doar de veştede arginturi cupe reci a unui crin Au atins cu geana lungă. Chiar şi tu eşti numai tină: Sub tricou cu „Shakin' Stevens" şi sub sânul de lumină Hâd îţi stăruie scheletul ce triumfă pe deplin.
Am crezut şi eu o dată în amor. Am scris o carte Ce-o găseşti în fişierul galben de la B.C.U.
Dar văzui sub transparenţa cărnii pe cumplita moarte
                                                             137
Şi sub şoapte şi leşinuri viclenia unei soarte Care pentru a ei scopuri totdeauna se bătu.
Zici amor? Zici procreare. Patimă? Instinct ce vine Să ne vadă cu fier roşu însemnaţi ca pe ocnaşi.
Rătăciţi fără ieşire în regatul de vitrine Şi de maţe-ncolăcite şi de gusturi alcaline,
Noi de chipul nostru însuşi spre femei sântem atraşi.
Vai, nimic nu ne trezeşte din temutele arcane.
Vai, ni-i mintea ţesătoarea unei grea tapiserii.
Vai, nimic nu e aievea: bande de casetofoane Ce le ştergi când vrei, imagini pe fantastice ecrane Celebrând în zgură floarea veştedei nimicnicii.
Crezi că eşti? dar uite, nu eşti până gându-ţi duci la
                                                          capăt.
Splendide civilizaţii ştii că s-au întors în vid.
Stelele cele mai lucii ştii că pân'la urmă scapăt. în urechi nimic nu vine, de la ochi nimic nu capăt Cari să nu fie părere şi vis lânced, insipid.
Nici divina poezie, candelă ce dă sclipire Lumii, altfel de gunoaie, de greţos şi rânced fard,
Şi de ţevi în camioane, de containere, de fire,
Nu mai umple cupa vieţii cu speranţă şi iubire. Nimeni nu mai pleacă fruntea la cântarea unui bard.
Stele s-au aprins pe ceruri, clinchetind ca diamante Şi în lacul mut de ambră tremură icoana lor.
Dorm în trestii foşnitoare ale viselor amante, Lebezile legănate pe sub sălcii elegante Şi raiaua se străvede în fundalul de decor.
138
Doamne, dă-mi atât: tărie să îndur până la urmă Farmecul şi chinul vieţii şi să nu dau înapoi.
Fă să îmi aduc la buze trandafirul de noroi Şi în clipa cea din urmă
Să-ţi dau cupa ce mi-ai dat-o, Disperarea fără capăt,
                                             neştirbită înapoi.
Manoil în zori de ziuă cunoscut la toţi mă face Pă la hoţii ce îşi spală supţiori în boloboace,
La ţiganii ce se scarpin şi la nobilii iroi:
—   E efendi Auctore, negustor dân ţări dă sloi.
Carte are dă la Şvedul către Oton cel mărit Sabia să ia în toate ţerile dân răsărit,
Toţi creştinii să se scoale, că el va trimite-ndată Zece mii de pusce bune ce au ţeava retezată.
Nu-1 puteţi privi în faţă? Faptu-acesta nu vă mire:
Şi mireasa prima dată a privi i-i greu pre mire Dar cu vremea să deprinde.
                                         — Tânăr ule, grăi Zoe
Hăinile ţi-s mai ciudate ca lui Robinson Crusoe Şi ivirea ta aşişderi; dar dân asta nu-ţi fac vină. Spune-mi: e la voi în ţeară despoţie au lumină?
Poate oropsitul glasul să rădice la urgie,
Au îndată îl înşfacă şi îl duce la agie Unde la secret îl bagă şi-apoi minte îl învaţă Şi plăteşte libertaua cu măselele dân faţă?
—   Vai, evghenisită chera, începui cu şovăire Da-mi tăie cuvântul larmă şi-un sclipit dă patrafire Şi dodată văz câmpia coperită dă mulţimi:
Sunt, călări, pe gios, cu prapuri, cu cădelniţi,
                                                   cu-elohimi,
Negri cari idoli poartă, ce să strâmbă-n roş şi verde, Indiani cu graşii Buda ce subt baldachin îşi perde Vagul râs şi pleoapa-nchisă; sunt zuluşi pictaţi, maori,
                                                          139
Japonezi ce-nalţă zmee dă mătasă pre subt norii Răsuciţi cum chimonouri pre un mijloc supţireL Joacă lin cu Tora-n braţe oamenii lui Israel.
Vin creştini dân Lima (cupe poartă ei, cu chocolatl) Cari încă îl confundă pă Hristos cu Quetzalcoatl, Tatuaţi şamani bororo ce se înrudesc frumos Dupe reguli structurale, cum vedem în Levi-Strauss, Pă cămile musulmanii, pă măgari cordelierii Pravoslavnicii cu barbe până-n brâuri vin puzderii Cu icoane condeiate şi nimbate-n foi de aur.
Mai târziu agiung campuchii ce să-nchină la balaur: Aduc vase smălţuite, delicate ca păuni.
Schimnici ce la gâturi are crucifix legat cu funi Pâlcuri-pâlcuri vin în luncă, costelivi şi păroşaţi, îi urmează episcopii-n fir de aur înfăşaţi Şi cu mitrele bătute în smaragde ca şi ouă.
Schisme, secte se amestec pă cărările de rouă, Indienii Picior Negru pipa trec cu dignitate Cătră pastorii ce fumul scot pă nările umflate,
Pre când scurmă în obrazu-i cu o sulă un derviş. Toată lunca amiroasă a tămâie şi haşiş.
Psalmodii gregoriene, gonguri grele din pagode, Psalmi şi ritmuri havaiene să-ntretaie, imne, ode Să înalţă pân-la ceriu dă dân pepturi dă martiri.
Toţi s-opresc naintea noastră-n rogojini şi serasir. Gios aşază daruri, iară un bătrân ce gene albe Le rădică cu toiagul, că-i ajunge pân-la talpe, Agrăieşte: (dară spusa lui, iubite cetitor,
Tălmăcesc pe rumâneşte, spre-a-nţălege mai uşor):
    Te-am căutat peste tot. între orăcăitul copilului abia ieşit din uter şi înceţoşarea din ochii celui care trebuie să moară.
    Am simţit că nu asta e tot.
    De ce ne chinuieşti? De ce lumina stelelor
140
şi lucitul elitrei de buburuză ne fac să te bănuim?
De ce apari fugitiv în mirosul frunzelor de mărar?
Mereu bănuială, presimţire, mereu în subtext,
                                           mereu subliminal
mereu în inimă, în străfundul inimii mereu simţit în chimia celulei, în creşterea
                                                embrionului
în vârtejul limbilor de foc...
niciodată văzut, auzit, mirosit, gustat, pipăit.
De gândit, gândesc prost la tine. Unde tu simţi duhoarea de creier, te depărtezi. Nimeni, nicicând nu te-a gândit corect. Căci tu eşti dincolo de pieliţa de pe creierul meu şi de pielea mea
           şi de pielea ce îmbracă lumea. Tu eşti poate o lume
                                                      bărbat
ce mângâie sânii lumii mele, ce îi sărută ochii.
Tu poate strângi în braţe lumea noastră şi poate pătrunzi în pântecul ei şi poate eu simt cel ce se va naşte.
Eu ţin la tine ca la un tată pierdut,
sunt ca orfanul care priveşte poza tatălui său.
încet, mă apropii de echilibru.
Curând, dialogul nostru se va sfârşi, îţi mulţumesc pentru moarte şi putrefacţie ca şi pentru acest miros iute de trezie ca şi pentru aspectul aspru al tencuielii.
Am văzut lumea, între moarte şi viaţă,
141
    pe această scală mi-am plimbat corpul.
    Ştiu vinişoarele din petala florii de corcoduş
    ştiu chinul geloziei
    ştiu burta galbenă-a viespii.
Vâjul conteni şi geana îi căzu preste privire.
„Nu-n Talmud şi nu-n descântec, nu-n Coran şi nu-n
                                                       Psaltire
E Acel care-ţi dă soarte şi îţi pune vorbe-n gură:
Totu-i încâlciri de literi, parodie, scriitură.
Un amoriu neferice de te sfâşie,-i un trop,
O zorzoană care Zeul pune-n pagine de op Pentru cine ştie care simetrie a urzelii;
De savant eşti, care jură pe Niuton şi Toriceli,
Te înfunzi în legitatea iluzorie dân visul Auctorelui ce astfel înfloreşte manuscrisul,
El, ce poate şi o lume să urzească ce-i pe dos Şi-unde cauza efectul îl urmează ne-ndoios.
Teolog de eşti, îşi bate cel mai tare joc dă tine:
Te târăşte pă la idoli, la icoane să te-nchine, Plăsmuieşte rugăciune, mit şi rit el le îmbină într-un jug ce îţi apleacă fruntea-n gios dă la lumină Căci n-au fost vreo nălucire omul să nu fi crezut..." Astfel vrui a spune celor ce smintiţi s-au aşternut La picioarele-mi (căci Zeul, cu a lor mirosuri fine îl simţiseră pe dată, şi mânaseră spre mine)
Dară seama-mi luai şi-ndată o minune vrui a face:
întinsei spre toţi o mână, şi-ndat gloatele buimace Să topiră în văzduhuri nalte,-asemenea nălucii Dă de care se-apărase Sân-Anton cu semnul Crucii.
142
Cântul al zecelea
Fantasie, fantasie. Şi intrarăm iar în Giurgiu • Babă ştirbă
cu zâmbiţi • Grea beserică spăimoasă • Musă! ce odat pretins-ai • Un metamorfos • Totul este scriitură • Mormoloc eşit dan spaima dă codană ce-a visat • E Hermina • Doamne, unde-i omul nobil • O saca • Scrisoare cu pecete • Soare mândru să înalţă p-a Valahiei ogoare • Dar e inima tenebră • Auctore, ce-o săfie cu aceşti preabuni ipochimi? • Mai închei aci un tiv
Fantasie, fantasie... formă ce coprinzi informul, Şoaptă ce şopteşti tăcerea und' scânteie cloroformul Ca şi vinul dân pocalul revărsat, dân sântul Graal! Pogribanie spoită în colori dă carnaval!
Vis precis ca şi o riglă dă cristal, da'moale totuşi,
Parcă rigla să topeşte şi echerul pierde cotu-şi La un soare ce preschimbă infinitul într-un strop,
Glob dă cuarţ şi ou al altor universuri, cronotop!
Râs al meu, tu eşti „Levantul"; întristare şi frământ, Sunteţi orchideea cari-n dimineţi aprinse-o cânt La lumina-ntunecată a cahfelei dân oglindă.
Viaţa-mi cură pe alături, de burjui, şi mucezindă, Şcoală, casă, rude, boale... ce m-aş face de n-ai fi, Fantasie cu lungi pene, braţ dă marmoră ce ţii Crieru-mi în palma rece, de să-ntipăresc în el Liniile, a vieţii, a amorului rebel?
Ce-aş fi de n-aş seri „Levantul", dacă n-aş râvni la tron Unde preste ilusorii lumi veghează Metatron,
143
Să mă scriu pe mine însumi dacă nu aş cuteza? Lasă-mă să sap o lume, fie şi în acadea,
Orbitoare fantasie... Altfel nu ştiu de ce viv.
— Hai, musiu! răcni Iaurta, iară Languedoc:
                                                   — J'arrive!
Şi intrarăm iar în Giurgiu. Manoil mă veşmântase 'N libadea cu flori dă vişin scrise-n ape de mătase,
Iar pre dedesubt ceacşirii să perdea în iminei îmbumbaţi cu bumbi dă aur. în urechi mi-a pus cercei Iar în brâu dă două palme un jungher cu reci prăsele Ce-s tăiate strâmbe dântr-a elefanţilor măsele Şi-s săpate cu icoane: cerbi şi uli şi pardosi hâzi.
Pre cap fes dă sangulie ce te face ca să râzi,
Iar în degete ineluri, foc, sticliri zvârlind nainte... Preumblam pre lângă garduri de fistic, a terebinte Ce puţeau, pre sub prea triste, cu-oleandri, sacnasii, Pântre valuri dă tarabe, pântre codri dă geamii, Labirint dă putregaiuri, dă lut galbin, dă sudoare, Unde-n gloată să iveşte chipul vrunei hurioare,
Au vro gloabă costelivă ce târăşte o saca,
Au pre un covor călare, vreun djin dân Halima... M-aşteptam ca dânăuntru lumea asta să să vadă Numa găuri, să nu fie decât poleieli, pomadă, Greutate şi coloare să nu aive nicidecum Find doar numai cogitare, doar capriţ şi doar perfum. Insă uite-un purec cari sare-n barba unui jude,
Uite-o floricea în iarbă cu petali dă rouă ude,
Uite, tremură-o cadină geana ei muiată-n kohl:
Văz oricare fir dân păru-i desluşit; văz, rotocol, înspumatele vapeluri ce pe şold o înconjură;
Iau ţărână-n pumn şi număr fiecare firmitură:
Totul e real în visu-mi ca şi lumea d-unde vin.
Ce descrii are fiinţă şi respiră pă deplin.
144
Sara-şi întindea şerbetul dă naramză, năclăind Al fantasticilor ceruri pocal moale dă argint.
Umbre lunge dân paşale începea a isvori,
Barbe lungi şi semilune în ţărână-a se-mpleti,
Cum şi scrâşnetul de osii cu daireaua şi tulumba, îşi cânta pe nas Iaurta, când dodată dân porumb a Eşit, hojmă preagheboasă, babă ştirbă cu zâmbiri,
Cu toiag dă dud în mânuri şi veşmânt dă serasir.
—    Efendi (şi vocea-i pute hârâind ca cozi dă şerpe), Nu te uită la cocoaşă şi la ţiţele-mi cei sterpe,
Crede că prin gura ştirbă îţi grăieşte-acu Hermina. Prinţilor, ce-n lumea asta hâdă voi cătaţi lumina,
Mă urmaţi, şi la stăpână vă voi duce negreşit.
—    Iazmă, să-ncruntă Manoli, cum să ştiu că n-ai minţit?
—    Iac-aşa: ţaruki!
               — Paluld! Precum văz, ori eşti cu noi, Roabă revoluţiunii şi plămadă de iroi,
Ori vicleană tu aflat-ai vorbele aceste sânte
Dă la vun mişel ce-n cazne el pomit-au ca să cânte.
Dar oricum ar fi, să mergem! Aide, du-ne tu la ea.
Şi cu toţii-urmarăm baba pân' dulceaga dă raia.
Sara dân boboc desface mii petale carnivore,
Uliţe devine strune unsuroase, dă mandore Ce îngân-un cântec straniu, o visare dă derviş.
Lima ese găurită dup-o turlă, ca bacşiş
Pus în palma unui nour. Languedoc şi Zenaida,
Leonidas şi cu Zoe, Nastratin pre subt omida
Serei orb înaintează; Manoil, Iaurta, eu
îi urmăm, Zotalis junul vine-n coadă, teleleu,
Şi prin uliţi colăcite clinchetim cercei şi dange.
Spre-o beserică ne mână ale babei lungi falange Fluturând ca şi paingăni în painjenişul serii. Spânzuraţi dă limbi dă clopot simt scheleţi paracliserii. Crucea-n vârv i-a căzut bârna curmezişă, i-o săgeată
145
Ce pă turla răsucită ceriurile le arată,
Ceruri daurite, goale, coji dă ou ce fără pui-s...
Grea beserică spăimoasă, împetrită, Malpertuis.
Am intrat pă sub arcade. Pe păreţi, icoane strâmbe, Parcă de Soutine văpsite cu văpselele scălâmbe, Zugrăvind nu pă Maria cu pruncuţul ei dă poală Ci-un bărbat purtând în braţe pruncă dodoloaţă, goală Iar pă crucifixul mare care strejuie altarul Nu Iisus, ci o fămeie răstignită e, ce harul îi şiroaie ca şi părul ce să-ncreaţă pân' pe şale Picurând pă şanuri limpezi în cârcei şi rotocoale, în triunghiul plin dă umbră dântre coapse şi-ntre
                                                      pântec
îşi dăşchide-un ochiu pleoapa licărând ca un încântec, Ochi ce-au cunoscut vitejii zavergii: acelaşi este Ce în cântul cinci ivise dântre nouri, fără veste.
—   Blasfemie! răcni chiorul dân brâu junghiul vrând a
                                                      scoate.
—   Antihrist, şopti zuavul cu obraze-mpurpurate Dară toţi tăcu, că baba prinse boiul a-şi schimba Şi să traseră cu toţii cu spăimare acanâ.
(Musă! ce odat pretins-ai că îmi eşti ca soţioară Şi ades în tinereţă sâmţeam palma ta dă ceară P-al meu umăr ce s-apleacă pă maşina mea dă scris Şi-umbra părului tău moale îmi cădea pă manuscris, De lăsam poem, novelă, mă sculam şi-n june braţă Te purtam la canapeaua-ncovoiată cu dulceaţă
Şi în dulci încovoiele literi noi închipuisem Ce-n cearceaful ca o coală vergină le-ntipărisem, Musă, ce mereu la alţii geana tulbure întorci,
Tu ai spus cuiva cum Circe îi schimbă pre greci în porci Ş-altcuiva şoptit-ai tandru la ureche de Proteu, Monstru care monştri duce la păscut, în hypogeu,
Iar toscanului dă şerpii ce să schimbă îi vorbişi
146
în tâlhari pân contopire, nălucire dă haşiş,
Mă ajută şi pă mine, de şi tiner nu mai simt,
Să mai scot dân crieri veşteji vo statuă dă pământ Vun ulcior pă cari cu deştul un metamorfos să-ncrop. Cetitor, un filigran e-n dunga foii; nictalop,
Tu ceteşte pântre slove):
                                  Carnea babei deodată Lumină ca mii de aştri în beserica boltată Şi să risipi-n văzduhul cafeniu şi năbuşit.
Dân bojoci, dân piei, dân maţe galaxii au izbucnit Ce în grabă fuge iute; dân vertebre, dân măsele Să închipuie comeate, sori, planeţi giganţi şi stele Până schitul tot apare ca un microunivers.
Măreţia fiinţei sale nu încape-n gând şi-n vers.
Şi dân mii de mii de zboruri de sfârleze-ntretăiate Spulberări de berlianturi, de topaze şi granate Cari fulgeră, să naşte, pâlpâie, zbucneşte, mor Ca dân mii de mii de gure să înalţă straniu cor Care numai armonia lumilor să suie poate Peste minte, peste fire, peste viaţă, peste poate:
              Totul este scriitură,
              Totul este doar holon,
              Lumi turtite-ntreţesură Ca să facă lumi balon, în Geneză lumea crapă Cu troznit de-Apocalips.
              Lumi zidite-n lumi se-adapă Din iluzie, eclips.
              Doar poet şi poezie,
              Conştiinţă şi destin,
              Existenţa o învie
                    Şi-o fixează pe deplin.
                    Tragi realu-n nări, şi vis Tu expiri, altă natură.
                    Totul este manuscris,
                    Totul este scriitură.
                    Lumea-n infinite trepte Se afundă-n sus şi-n jos.
                    E compact în cer, perfect e Ce-n prăpastie-i poros.
                    Mii de turnuri Babei şuie Se-mpletesc în Babilon.
                    De coboară sau de suie,
                    Totul este doar holon.
                    Lumi create, lumi creează: Scriitoru-i personaj Ce la rându-i se-ntrupează în prinţese şi în paji. Pajii-apucă şi ei pana, Moaie-n dragoste şi ură Şi pe fila lor, bălana,
                    Lumi turtite-ntreţesură.
                    Fantezia este zeul Asimptotic ce-a gândit Leul ce înghite leul Ce pe leu l-a înghiţit.
                    Ce vertij când mintea-ţi cade în al lumilor plonjon!
                    Foi în teanc sunt adunate Ca să facă lumi-balon.
148
       între lumi — doar intervale Infinit de mari şi mici, Interstiţii şi canale De cristal sau de chirpici. Toate scârţâie, vibrează Ca un toc sau ca o clapă Când, ca oul ce-nviază,
       Lumea în Geneză crapă.
       Cocârjat pe semne care Stele sânt în altă lume, Scriitorul ţi se pare Rege-n ţările de spume.
       Dar şi el e o stafie Doar de câlţi şi doar de rips, Şi-auzi pana care-1 scrie Cu troznit de-Apocalips.
       Sus, în vârful largei spire Nu-i Vreunul ce s-a scris Singur cu un scris subţire, Contopind real şi vis?
       Sau o literă e doară Infinita spiră, apă D-unde seară după seară Lumi zidite-n lumi se-adapă?
       Şi atunci nici fantezia Nu mai este decât praf.
       N-ai pricepe măreţia Scrisei, de ai fi seraf.
       Hipertext şi hiperlume Ce nu-ncape-n minţi de ghips,
149
              El doar s-a salvat din spume,
              Din iluzie, eclips.
              Din iluzie, eclips
              Lumi zidite-n lumi se-adapă.
              Cu troznit de-Apocalips în Geneză lumea crapă.
              Ca să facă lumi-balon Lumi turtite-ntreţesură.
              Totul este doar holon,
              Totul este scriitură.
Galaxiele, cuasarii să aprind dodat mai tare,
Punând muchii dă foc galbin pă junghere şi cătare Şi în ochii noştri focuri, limbi dă flamă pă cerceii Zenaidii, sunătorii, limpezii, rotunzii, greii Să aşază; o beşică e dă jar întregul schit Stele-n stele se înghesui pân-un glob a-nchipuit. Străveziu, strunjit şi gingaş ca buricele de deşte Ale tale, cetitoareo (nu surâde, ci ceteşte)
Globul crapă pă dân două, jumătăţile iar crapă Şi tot astfel mai dăparte, o fiinţă se încroapă,
Făt ciucit în burta caldă-a beznei duhului dân noi.
Cap imens şi ochi albaştri şi căiţă dă moroi.
Oasele-i să văd pân carnea fumurie, sânge cură Pân arterele dă sticlă, creierul pâlpâitură Ca dă flutur are-n ţeastă, urieşul mez dă nucă, Unghile şi dinţii creşte şi-n umbrire prind să lucă, Mormoloc eşit dân spaima dă codană ce-a visat Că rămas-a grea c-un demon dup-o noapte dă păcat. Fătul, inema la care tot zvâcneşte să să spargă, Prinde-a creşte ca un luger, desdoit subt bolta largă Până cel mai nalt dân ceata-mi i-ajungea pân-la
                                                        genunchi.
150
Are ţâţe rădicate, femeiesc e al său trunchi Preste umerii dă marmori cade plete dă aramă Ce în mii şi mii dă liţe şi fuioare să destramă,
Da-ntre pulpele strungite şi subt păr cârlionţat Are, treflă spânzurată, o ruşine dă bărbat. Preafrumoasă dumnezee! Trandafil în deşte are Care foi înfoaie roze, fâşâind cu-nmiresmare De o greaţă ne coprinse şi un dor nemărginit.
Tot creştea bărbat-muierea până bolta a pleznit Şi beserica în ţăndări să făcu, şi ca statuie Idolul bălan să-nalţă pân-la ceriul unde cuie Dă cristal simt constelaţii ce găseşti în astrolab.
Talpa moale să desprinde; către Leu şi către Crab Să ridică zeitatea fluturându-şi moale păru-i Până ca o porumbiţă ea apare fiecărui,
Âpoi ca o gâză doară între Vega şi Alcoor.
— Ne-ai urzit la toţi, Părinte, un destin aleator.
Eu sunt tu şi tu eşti altul, asta ştiu, da-ţi mulţumesc C-ai voit să-ntingi în lutu-mi un fior nepământesc. Ce îmi pasă d-unde vine viziunea, mântuirea,
Când în clipe de extază sparg cu trupu-mi toată firea Ca să pot zări în degeţi minunatul trandafir!
Toţi să cheamă Mântuitul, toţi au numele Sotir! (Glăsuia astfeliu baba lângă noi ce apăruse Când pân pâcla dimineţii străvedea târgşorul Ruse Preste falnicul Danubiu, moşneag gol cu barbă caier, Şi urmase:) E Hermina ce s-au întrupat în aer.
O jivină preacurată ce hermină să numeşte Să vânează fără câine, nu cu flinta, ci hoţeşte: Crângurile bat hăitaşii pân-o scot dân vizunie Şi pă margine dă mlaştini o sileşte să să ţie.
Biata-i este aşa scârbă dă băltoace şi noroaie,
Că acolo să opreşte până vine de-o jupoaie,
Că decât pe-a sa blăniţă vreo pată să îndure
151
Ea mai bine cată moartea în adâncul dă pădure.
Luaţi aminte, voi, ce firea vă îndeamnă la păcat:
Sori, luceferi, aurore, universul e curat.
Ca zăpada ne-ntinat e, ca obrazul de copilă.
Voi fiţi buni, nu-ntingeţi brânca în mocirla versatilă Astei vieţi: jigodii, brute şi vânduţi — e plin dă ei Cald le e în astă lume la lingăi, la farisei Şi la curve. Câtă ură, câtă luptă s-umpli maţul,
Ce sudori între cearceafuri râncede când joci strapaţul, Ce fălci grase îţi arată ce să faci şi să nu faci,
Ce guri vinete te toarnă să te puie-n bulumaci! Oameni simt? Aşa mâncare dă rahat, atâta vorbă Pentru o dregătorie, pentru-o lingură de ciorbă, Pentru-a pune pă o iudă dă muiere blăni şi scule, Architect al vieţei tale dă puroaie şi fistule...
N-are mumă, n-are tată cel ce năzuie putere, Milioanele dă robi el îi pisează în picere Şi la muncă-i îndemnează, el, ce n-au muncit nicicând. Pre feciorii lui îi bagă iute-n pâne, preste rând. Cine-apucă este mare, cine-nşfacă stăpâneşte Dâmpreună cu slugoii ce pre el îl sprijineşte Şi în zugrăveli o mie să scălâmbă chipu-i hâd Cu slugarnice văpsele condeiat de cei ce-şi râd Pă ascuns de dânsul, meşteri fără cuget, puşi pe-ajuns. Şi apoi ce imne, ode să închină celui uns,
De te-ntrebi, ce-i mai scârbavnic şi ce e mai dă ruşine: Depsot tu să fii ori scriptor care lingi aşa jivine? Doamne, unde-i omul nobil pentru care să uiţi voma Şi mocirla lumii estii, unde-i dreptul dân Sodoma, Unde-i cel ce Dioghene ziua-meaza mare cată Cu sfeştila care-şi pică ceara-n lacrime, curată?
De-i un sângur drept în lume, pentru el lumea să iartă Şi în jurul lui roteşte stelele, aprinsă hartă,
Altfel palma dă lumină mâniată ar strivi-o..."
152
Conjuraţii să treziră în lumină roz dă zio.
Baba să topise-n pâclă, iar beserica stetea Cenuşie subt a boitei fantasmatică lalea.
O pornirăm iar cu toţii pântr-a uliţii sucişuri, înghiţind la prav albastru, târâind mărăcinişuri, Până ce-am ajuns în piaţa cu tarabele dă brad. Roşioare vindea unul, altul opera lui Sade...
O saca, butoiul cărei să-ncorda în cerc dă feare Avea turc ce cu turcoază îşi vărgase-a lui salvare.
El îşi trage măgăruşul de căpăstrul înţintat Pă alăturea de mine tropotind. Când, deodat, Peptul tot i se despică drept în două la măgar Şi o barbă să iţeşte în spărtură cu fermoar Ce cu tainic semn îl cheamă pă vestitul Languedoc. Ei o vreme tot şopteşte hârâind subt oboroc Până când să trage iarăşi peptul ciuşului, ce pleacă Dus de frâu de sacagiul cari odihnise-oleacă.
Brav zuavul ţine-n mânuri o scrisoare cu pecete Ce ne adunăm în grabă a ceti-o pe-ndelete:
„DREPTATE, FRĂŢIE.
                                             văleat 18...
     Chir Manolachi,
     Aibă-te-n pază Hodighitria ce cu lăcrămosu-i ochiu toate de pă lume le vede şi le cunoaşte. Iartă pre bietul negustor dă bogasiu că s-au nălţat până la peană, şi încai nu pentru socotelele dân registrul dă obşte, ci ca să trimiţă carte, cui? Ălui mai meşter întru slovă ce cunoscut-au Muma noastră, Valafia cea înjosită. Da nu mai poci răbda, iară pă un ostrov neumblat, au pă un stălp înalt au într-o pustie fioroasă, plină de jigănii şi bazilisci nu poci a mă îngropa asemine cuvioşilor Sfinţi
153
Părinţi de care scrie în „Vieţi", sângura scrisoare cu care îmi mângâi zilele de pe urmă.
   Află, frate întru prea dreapta Zaveră, că ţeara-i în jac şi-n ruinuri, iar în ruinuri să prăsesc năpârcile înveninate. Neamul ne scade, mulţi iau calea pribegiei dă răul Răului celui care cârmuieşte. Ţeranii bejenesc şi nu mai află mămăligă, ţiganii mor subt harapnic. Uvrerii, câţi se află, au spart cu barosuri mahinele dă ţesut. Nice boiarii pământeni veseli nu simt. Numa grecii, numa neamul lor cel rânjit şi plin de cinismu să prăsesc dân minciună şi să îngraşe şi nu altceva gândesc ei decât perirea noastră la toţi, dă foame, dă frig, dă istovire. Suntem vânduţi la streini şi nici cămeşa de pe noi, câţi o mai au, nu-i a noastră. Oh, oh, Valahie sireacă, oh, neam al meu obidit! Când apuca-o vei pe drumul dă aur al mântuirii? Când au să vază şi ochii tăi o rază dă sper-are? Când mâna Domnului să va lăsa preste tine?
   Şi eu, bătrân prost, vorbesc în bobote şi fac gâlceavă când nema putirinţă, în loc a-ţi spune mai degrabă marea durere. Păziţi-vă, tu şi căuzaşii, căci Tiranul cunoaşte strateghia voastră. Coada de topor, blestemul şi urâciunea de totdeauna a ofilitului nostru neam românesc, s-au ivit şi aici, de unde cu gândul nu gândeşti. Arză-1 focul şi mănânce-1 pământul şi scorpiile cu chip de om şi racii ăi mari, pre cari Machedon au tâlnit în pustie, pă Iuda, vândutul şi vânzătoriul, zbirul cel încruntat dă sânge al Agiei, urechea păroşată a lui Vodă, care răspunde la odiosul nume de Iancu Arie..."
— Preste poate! strigă Zoe.
                        — Sunt scorneli! răcni Iaurta. Zenaida-mbujorată înălţă privirea-n iurta Ceriului dă dimineaţă, unde-not de-a pururi norii Ca Islande caste, limpezi, în, dorită, harta orii...
154
— Mai departe zi, ceteşte şi vedea-vom de e vis Ori o viperă în sânuri încălzit-am, cum e scris.
„... de Iancu Aricescu. îi grăiesc cu greaţă numele, ce s-ar cădea nimene să nu-1 mai spuie, precum a lui Erostrat dân vechime. El zăcea precum ştii, la ocnă, când tricletul despot, ce-i vine-n minte? îl scoate,-1 îmbracă şi o săptămână numai cu alese bucate îl îndoapă, colivă şi orez cu lapte şi şerbeturi de cele scumpe, iar apoi îi publicariseşte cărţulia dă fabuli şi alte ghersuri, păntru care Iuda au dat în genunche şi au sărutat mâna cu ineluri rare. Iară vodă l-au băgat în pâne, la Agie, unde cel mai necruţător prigonitor al zaverei devenit-au. Musa însă nu l-au părăsit, că pântre răcnetele ticăloşilor munciţi în beciuri el tot au aflat vreme a mai seri un op, ce să chia-mă „Mărire Ţie, binefăcătoriu al terii!" cu o epistolie închinătoare către Samoderseu. Iată ce zice în prima filă:
   Soare mândru să înalţă p-a Valahiei ogoare,
   Ce nicicând văzu vrodată fericitul meu popor;
   Este soarele slăvită noastră stirpe domnitoare
   Ce pe toţi ne mână-n grabă către-un falnic venitor.
   Omenie, slobozie ea la toţi ne prooroceşte
   De urma-o-vom pre dânsa chiar şi pre un drum
                                                     spinos.
   Fiindcă munca este sacră, pre noi toţi ea ne
                                                  munceşte
   Ca mai repede în raiu să ne vază, cu folos.
   îndrăgitu-l-au pre Vodă la valahi suflarea toată,
   în bordeie şi-n palaturi îi cinstim icoana lui.
155
    Strânşi cu toţi cum copchilaşii subt aripa-i
                                                      avântată
    Zidim noul chip al terii pă ruinele sâlhui.
    Aghios! O vecinicie să ne ducă la păşune Ca pre turmă un pâstoriu, iar de-n ţeară e prea
                                                           cald
    S-aibă grije a ne tunde şi întreaga năciune Mai uşor astfel păşească-n jurul marelui Herald!
Judecă aceasta, chir Manolil Zice-se că Satana afurisitul fusese cel mai alb şi mai mândru înger, iar când s-au prăbuşit, dracul cel mai hâd au ajuns* * *
    V-am scris aceste ca să ştiţi să vă păziţi, căci vodă vă va întinde o capcană în Tumu Colţei, aflând el, ai ghicit de unde, că aveţi a veni cu beşica. Grecul e dat în mintea copiilor, dar viclenia nu l-au părăsit, şi mai de temut este ca oricând.
    Cu mare primejdie am scris cartea asta către tine şi am încredinţat-o iscoadei lui chir Brian, cu care te ştiu priaten.
    Mă închin ţie şi măreţei Revoluţiuni,
                   umilitul Costache, bogasier în Târgu Ocnii"
Cetitor dan altă lume, te-aşteptai l-aşa lovire?
Să să schimbe-aşa, deodată, insul, ca-n „Bunavestire'' Straniul Grobei, s-apară în obrazul dă copil Chipul fearei, uitătura vânzătoriului cel vil?
Nici eu însumi, ce lui Iancu Aricescu am dat finţă Nu credeam a fi vrodată lucrul ista cu putinţă,
Da e inima tenebră şi e sufletul abis:
Preacurvim cu-a noastră soră şi benchetuim în vis Cu tiranul ciocnind cupa, linguşindu-1, mândri foarte De a fi-n sobor cu dânsul, de a fi ajuns departe.
Dă cristal să fie râul, el noroi pă funduri are,
Ce îl târâie cu sine şi îl slobode în mare,
Iar la firile cei slabe dă noroi să umple unda Turbure dan vârf dă valuri până hăt în jos, de-a funda. Ca trăsniţi steteam, privirea neiuînd de pe scrisoare, Doară momâţica Ercul juca iute pă picioare în spinarea Leonidii. Manoil privi în ochii-mi:
—    Auctore, ce-o să fie cu aceşti preabuni ipâchimi? Oare nu ştii tu urmarea, oare vom peri cu toţi?
Eu te-am scoborât anume între bravii sanchiloţi Să ne fii ca o Mafaldă (Ah, Casandră de n-ai fi,,.)
Tu, ce zugrăvişi cu nouri ceriurile coralii
Şi cu flori spuzit-ai câmpul: gura-leului, grozamă...
—    Bravilor, grăii, de moarte voi nicicum să n-aveţi
                                                        teamă:
Fiind voi doar personagii, Nastratin, Zotalis, Zoe Vă iscaţi în textul cărţii numai unde e nevoe,
Iară chiar de vă ucide vun duşman, e în zadar:
Trăiţi iarăşi când un ochiu literile dă tipar Desluşeşte, cetitoriul când desface cartea-n braţă.
Să îmflăm din nou beşica ce-i pitită în verdeaţă Şi la Bucuresci s-ajungem. Clipa mare a sosit. Desfăşoară iar cornetul dân apus la răsărit Coadele ca dă balaur însolzate cu văpăi.
Fantasie aripată, Giurgiu pere jos în văi
Iară tu înalţi iroii pân-Ia tainicii zefiri
Cu obrazele umflate, pân-la marii trandafiri
Galaxielor, ce-n roiuri să adună şi în crânguri,
Căptuşind bule dă spaţiu, înşirându-se pe stringuri,
Fantasie-al cărei nume cel dă taină este vis
Ce-1 gândeşti cu crieri limpezi, ce-1 zăreşti cu ochi
                                                       deschis,
Fă să pot sfârşi această nesfârşită epopee,
157
Fă să pot scăpa dan miezu-i şi să-mi regăsesc femee, Casă, slujbă, soarte. Iată, mai închei aci un tiv.
— Hai, musiu! răcni Iaurta. Iară Languedoc:
                               — J'arrive!
Cântul al unsprezecelea
în palatele aprinse • Ar fi cu cale ca să aruncăm zapise • Nu, eu alta aş scornire • Este planul meu dân toate ăl mai bun şi cilibiu • E sara naltă şi e Bărăganu-ntins • Un smău • Totuşi noi suntem acilea-n Orient • Bucuresciul stă răsfrânt • în capul mesei large sade Vodă •Ela nave va •O tâmplare minunată • Evoel Ce biruinţă/ • Mais... d-acuma vine greul • Bolţi dă cărămizi antice! • Tril sunt lacăte • însă toţi sunt ca de abur • Nu, prietine, nu-i vrajă • Zgomot mare, pneuri, frâne • Eu aş pune păManoli • Iyeipodghiazuri deşuchiate • S-au revizuit puterea ■ Miliţian cu walkie-talkie • Fiorituri, înlu-miniuri
In palatele aprinse, pan balcoane şi unghere Unde zgândăreşte struna deştul unei baiadere Care ghiul dă aur poartă răsucit ca un ghioc,
Liturghia bogăţiei are ş-astă seară loc.
E sub ţeasta-mi poleită platou harnic dă filmare,
Unde să înalţ decoruri urieşe, solitare,
Cu brâncoveneşti coloane ca spiralele cu cremă Şi cu loggii ca acelea dă dân care o triremă Dogele binecuvântă la Venezia,-n San Marc.
Dară totul e aicea ca la jucării, cu arc.
Sunt palatele dă sită, dă carton, şi sunt proptite Pă dân dos cu pari, faţade cu arcade aurite Şi cu sveltele statue găunoase sunt, minciuni.
E cu câlţi umplut, dă ipsos, chiar şi cornul sfintei luni.
                                                          159
Cabluri, şine sunt întinse preste tot şi microfoane, Reflectoare pune spotul pă cupole şi frontoane, Camerele dă filmare cu ecranul cât un timbru Să pătrund pan transfocare-n sale ce miros a cimbru, Sau în rozele alcovuri unde roze coapse dansă.
Totul e ca tu, iubite cetitor, să intri-n transă.
Toate, toate sunt efecte plănuite îndelung Să te-nşurubezi în ele ca şi becul în fasung,
Să te-mpleticeşti, să nu ştii cât e vis şi cât aeve-L.. Sângur ca să eşi dân astă-ntortochiere nu pute-vei. Aide, uită-te pre tine... aide, îmi pătrunde somnul, Vino, vino mai aproape... sunt în aste clipe domnul Tenebros al minţei tale... dormi... adormi... răsuflă lin...
Sanchiloţii să pusese la taclale-n zepelin.
— Mai întâi ar fi cu cale, chir Ampotrofagul zise,
Cât suntem deasupra urbei ca să aruncăm zapise Unde să-nsemnăm aceste, cu chirilice dă sânge: „Neam al meu prea obidite, şterge lacrimi, nu mai
                                                      plânge,
Iacă, ţe-a venit dân ceruri mântuirea dă nevoi. Plăpumari, şelari şi dascăli, puneţi mâna pă pietroi!" Şi om iscăli: Guvernul Provisoriu dân Nori.
Să vor bate pă aceste foi volante trecători.
Gr cădea pă coperişe, s-or înfige-n giruete,
Uliţe se vor podire cu zapise dân perete In perete dă cocioabe, în beserici vor intrare Şi-or eşi enoriaşii cu ciomege şi topoare.
In tăbăcării duhoarea unde te irăzneşte-ndată Or pluti pan ochi dă geamuri foile cu slova lată Şi or sparge tăbăcării şteampuri, roate unse, pive...
O ninsoare răzvrătită gloatele cei costelive Le-o însufleţi, şi-ndată adunări constituante,
160
Cluburi, oratori avea-vom ca şi-n ţerile-alelante,
Iar dân vodă noi om face o persoană oarecare
(Aş propune să-i dăm nume „Cetăţeanul Neatârnare"...)
Iacă, am aci în traistă Boston greu şi mititel,
Şi cu literi moi dă plumburi, şi cu icuri dă oţel,
Şi-am un top dă foi pă care un „Levant" întreg poţi seri... (Cătră mine Leonida strânse pleoapa şi zâmbi).
Ei, ce spuneţi dă aceste?
                       — Mai nemic nu spun, nebune, Că hârtia nu îndură tot cât aş avea a-ţi spune.
Pă statua Libertăţei dân Ploesci, eşti un bolund!
Câţi cetesc în urbea asta? Toţi ştergea-se-vor la fund Cu zapisele pre cari mintea-ţi slabă le scorni,
Iar muierile pre moaţe pletele-şi vor răsuci.
Plin dă cărturari tu oare îţi închipui Bucureştul?
Păi acilea chiar şi aga, chiar şi juzii pune deştul.
E poetic cu renume ăl de gângăve „oi — boi",
Iară ăla care ştie Tatăl Nostru-i ghizoroi.
Nu, eu alta aş scornire. Fraţilor, ci fiţi atenţi:
Să vă-nveşmântaţi în straie de domneşti locotenenţi. Eu oi merge înainte cu pistoale-n ambe mâne (Ca şi Revoluţiunea-n mintea plebei voi remâne)
Iar când Vodă va ieşire, îi voi pune ţeava-n pept. Garda spangele-o s-arunce (Nu e planul înţelept?)
Tu urca-vei, Manoile, pă statua lui Michaiu Şi în faţa gloatei strânse înălţa-vei tare graiul: „Fracilor! vei zice, iată, ziua mare au sosit!
A perit reacţiunea, ciocoimea a perit!"
Iară peaţa să va umple dă drapeluri tricoloare,
Şi-or da mâna cetăţenii, or întinde hora mare,
Şi or apărea gazetari, s-or deschide teatre, şcoale O să curgă vinul spume la serbări electorale...
Robul va vedea lumina iară orbul libertaua.
Să trezi atunci Iaurta:
                        — Nu ştiu ce frecaţi mărgeaua, Au crezi, Zoe, că e vodă vreun prunc dân cei dă ţâţă Şi că are arvaniţii ce-1 păzeşte,-n cap tărâţă?
Zilnic fac instrucţiune cu-alebarde şi cu pale Iar când dau cu puşca bagă glontii pan inel dă zale. N-apuca-vei nice-a scoate vun pistol, şi te-i trezi în adânce hrube unde niciodată nu e zi Şi dă unde oase goale să mai scot într-un târziu...
Este planul meu dân toate ăl mai bun şi cilibiu. Ascultaţi.
                   ... E sara-naltâ şi e Bărâganu-ntins, Presărat cu mii de stele, luminat de foc nestins, în sătucuri caii-n grajduri mişcă nările-n pristoale,
Ies copilele la poartă, svelte, cu picere goale Şi Ie arde spuza nopţii, şi aşteaptă-un Sburător... Ceriul tot să strânge-n luciu pă un pântec dă ulcior.
O troiţă strâmbă-n gura uliţei îşi bate-n cuie Hristul schilav, gol, cu pielea ofilită şi verzuie,
Ce n-a izbăvit pre nimeni, ce nu s-au întors nicicând. Boii-n staul le luceşte coarnele. Tot rumegând,
Ei pan uşa-ntredeschisă mongolferul au zărit Lunecând pe mări dă stele spre cornetul nesfârşit.
Se vor fi mirat în sine? De nimic ei nu se miră:
Nu şi-au cletinat un deget coamele, ciudată liră,
Când în iesle prunc în faşă, dolofan, au oblicit.
Când şi când, un câine galben urlă,-n beznă în văii t Pan bordeie, câte-un candel a mânjit c-un strop dă aur O bucată de părete, o icoană c-un balaur Şi c-un călăreţ: Sân-Gheorghe, plătoşat şi-nţepenit. Dorm ţeranul şi fămeia în tăcere ca dă schit.
Totul doar a lut miroasă, a mormânt şi a sfinţire: Preste somnul lor coboară îngerii în patrafire,
162
Maica Domnului p-o tavă Ie aduce un pahăr încrustat cu bani dă aur şi cu ochiuri dă cleştar,
Dă dan care ia agheasmă, stropi mărunţi pă vârf dă deget Şi le unge pleoape triste pre subt care vise preget,
Şi acelaşi vis dodată sufletul le-a-nfiorat:
Sunt în rai şi mână-n mână şed subt mărul cel rotat.
E noaptea-naltă, veche, mai veche ca aiurea,
Beşica lasă-n urmă şi satul, şi pădurea,
Şi râuri care leagăn pe unde caloieni.
Sunt licăriri pre ape, simt focuri pân poieni...
După ce grăi Iaurta să însufleţi cu toţii Şi coraj la inemi prinde zavragiii, sanchiloţii,
Chiar şi Ercul mai cu râvnă scarpină şezutul roş;
Toţi să simte mai aproape în scârţâitorul coş.
Manoil, ce-al poesiei în Valahia e rege,
Un ceva în al Iaurtei glas nu poate a-nţălege:
Ochii limpezi el întoarnă 1-al său frate roşcovan Şi-un cuvânt dă să-l întrebe. Când dodat Languedoc
                                                      Briliant
Sare ars şi braţu-ntinde câtră Cloşca cea cu pui Ce pre ceriuri negre-smoală răsuceşte flăcărui.
Se uit toţi şi mai le vine a cădea dan oboroc:
Că păşeşte pântre stele cătră ei taman Languedoc, Cum îl ştiu: de decorăţii plin i-i peptul cu ceaprazuri, Eghileţi pă umeri late şi musteţe pă obrazuri,
Ba şi danga în pamblică îi atârnă lângă şold In o teacă de mătasă, sârmă d-aur, marigold.
—   E un smău, se dumireşte Manoil îndat. Musiu, Iată-te pă pânză deasă zugrăvit d-un calemgiu Ce-o fi zugrăvit beserici, că frumos te-ncondeie.
—   Ma parole, făcu zuavul holbând ochii, oui, c'est vrai, Sunt împeliţat chiar însumi şi sunt tras cu o ficelle.
163
Smăul să apropiase dă balon încetinel, înghiţind cu trupu-i stele, trandafili dă foc ceresc. Are-un pozonar jiletca zugrăvită dă tedesc,
Iar în pozonar o verde papagaie pliscul scoate Şi cu ochi rotund să uită la obrazele-adunate în nacel. Să urcă-ndată p-eghiletul lui Languedoc Şi îi cârâie-n ureche. Zboară-n pozonar la loc Şi dan bezna dan adâncuri careva trage dă fune Smăul coborând ca spanga-n pântecele lui Mifune, Până dân zuavul ţanţoş nu să mai văzu nemica.
—   Aide, bre, ne spune-ndată ce-ţi şoptise păsărică.
—   Vă gătiţi dă luptă-n nouri. Vodă nu mai va să sue Noaptea asta-n Tumu Colţii, pre subt stele ca gutue, Ci aflând de noi, trimite să ne prinză cinevaş.
Cine, nu aflai, dar lupta se va da preste oraş.
Astfel îmi grăi iscoada mea-ncercată, Ştirbu Laie Pân câmitul plisc, cu nare rubinii, de papagaie.
—   Nu să poate. Mongolfere în Valahia să vezi?
E dă râs, de parcă-ai vede jucând şah în luncă iezi,
E Valahia c-o sută d-ani rămasă-n urma lumii.
Dă o luptă-aeriană de aceea teamă nu mi-i (Agrăise cu trufie Leonidas). Nastratin Zisă:
—   Poţi să ştii, efendi, că o fi un zepelin?
Totuşi noi suntem acilea-n Orient. Preste cetate Să aştepţi orcând să zboare moi covoare înflorate, Unduind între cupole, ocolind vun minaret.
Ingineri aicea nu sunt, ce e drept, dar berechet întâlneşti pre visătorii ce-n fiole dă cristal Fumul des îl condensează,-al vunui djin jpatriarcal, Tehnologi ai fantasiei şi mehanici ai visării...
Ei în cupe dă agată pic-un strop dân apa mării Şi zăresc apoi acolo ce va fi şi ce a fost.
Un grăunte dă haşişuri dă înghiţi, şi dântr-un prost
164
El te face-n veci stăpânu-a milioane dă haremuri,
A grămezi dă giuvaere, perle ce te fac să tremuri Dă furia şi dă scârba de a fi doar om, nu sfânt. Steaguri verzi cu semilună unde sâ pocnesc în vânt Spun că totu-i cu putinţă dacă ai acel inel Al Norocului şi Vrajei, ce-are scrisa EL GAHEL...
Şi de crunta lui magie tu te aperi c-un motor?
Să mă-mpiedic în deliru-mi de un biet inventator?
Orientul şi Apusul mult s-ar mai fi dondănire De o vastă panoramă nu le-ar fi stârnit uimire,
Căci sub ei la două leghe Bucuresciul stă răsfrânt. Musă dragă, dă-mi o voce de seraf, să pot să-l cânt, Nu aşa cum să zăreşte, ci aşa cum mi-I închipui,
Dă-mi coloarea, dă-mi perfumul care să ivească chipu-i, Dă-mi un glas precum e sonul de împărătesc păhar Buza rece de-ai atinge, dinchetind, c-un icusar,
Căd îmi fuse astă urbe dragostea a mea dintâi.
Fila asta dân „Levantul" s-amiroasă a lămâi S-ar fi cuvenit, că-n curtea dă palatini, Şuţu, Ghica, Chiparoşii şi smochinii şi-mpleteşte vesel chica,
Iară sutele dă turle de biserici poleite
Sunt frecate cu naramze, rodii rumene şi chitre.
Mii şi mii căsuţe scunde împing botul una-n alta, Zidiri moi dă hanuri scunde parcă scoase sunt cu dalta Dântr-un moşunoi dă cretă; au în curte foc şi care. Jupânesele-au-în sânuri între ţâţi enibahare Şi-n faitonuri se preumblă înfoiate-n malacof.
Au ciocoii bumbi dă sârmă şi pamblice la pantof.
La un colţ podit cu scânduri dă stejar Marin ursarul
Gurăcaştilor în trenţe fearei le arată harul
D-a juca dă lanţ cu sârma prmsă-n nasul sângerat.
Un cobiliţar să lasă, gol, dă urs pă trup călcat.
165
Mahalalele-s boite ca şi sorcove pestriţe:
Corcoduşi în fundul curţii, iar la geamuri sunt crăiţe, Dâmboviţa mocirloasă, fete roze-n ea fac baie Cu gânsacii împreună* Porcii râncezi în hârdaie Plescăie. în jur sunt holde, vii cu strugurii brumaţi Şi pe drumuri lungi, căruţe cu boi molcomi înhămaţi. Vezi pă deal mitropolia, ca o mitră de părinte, înălţând îri nori clopotniti ca neşte cădelniţi sfinte.
Ele face să vibreze aerul ca şi de bronz.
Căşi domneşti să-nşir pă uliţi, cu goi îngeri rubiconzi. Târgoveţii vin curcanii cu mărgele moi a-i pune Pă tarabă,-n găinaţuri. Altul cântăreşte prune. Cântăreaţa cu daireaua zvârle pletele-n ţărână, Saltimbancul rupe-n gură lanţuri groase ca pe mână. Boeri vechi la sfatul tării se grăbeşte în trăsure Pregătiţi de-acasă toate umilinţele să-ndure,
Să să-ntreacă-n osanale cum deschide Vodă gura.
La bărbier un negustoriu cască spre tavan dantura,
Iar felcerul prinde-n cleşte o măseauă ca un cui.
Un vardist face cu ochiul unei trupeşe dudui Ce-şi iveşte picioruşul când dân brişcă se dă jos. într-un colţ pă coji dă nucă stă şcolerul puturos în chilia unde Domnul cu nuiaua bate bine Pruncii ce se pedepseşte în scripturele creştine.
Şi pre toate, ca şi nouri să ridică rotocoale Dulci mirosuri de gogoaşe, de câmaţi şi de sarmale Ce îi face să înghită-n sec pre bravii dân balon.
Pan-la ei mai urc şi başii vunui vechi acordeon Iară restul îşi închipui, căci e noapte şi-abea văd.
E dumnezeiesc oraşul subt al stelelor prăpăd!
Sunt la două-trei palate lumini mari ca şi de zio,
Te-ar uimi iluminarea sălei, dacă ai privi-o,
Unde-n noaptea asta Vodă un ospăţ măreţ au dat. Lumânări dă ceară albă, împletită minunat,
166
Cari-şi vărs dan policandre focul preste mese-ntinse Unde rupe dan fripture dregători cu barbe ninse Şi-ananaşi pântre păhare nu să ştiu la ce servesc. Farfurii dă smalţ şi aur subt purcei se-ncovoiesc. Cocoţat pă tron în capul mesei large şade Vodă.
Cum arată? Arătarea i se schimbă după modă,
Căci acelaşi e Tiranul în giubele au în frac,
Şi-l cunoşti şi-n leu, şi-n vulpe, şi-n mintos, şi-n
                                                   prostănac.
De zugrav aş fi (şi opul ista îmi trădează visul Ca cu reci înluminiuri să-mi acopăr manuscrisul) Umbră neagră şi adâncă aş mânji pă jeţul roş, în de care-ar strălucire doară ochii ticăloşi,
Ochi nebuni ce te-mpietreşte, ce tot cată să se-ntingă-n Sângiurile-ţi îngheţate, să le bea ca un paingăn... împregiur sunt stâlpii ţerii: şontorogi în hăini bogate, Cocoşaţi ce îşi ascunde ghebele cu nestemate,
Orbi ce ţine visteria, surzi cădii pre la giudeţe, Giupânese ce-n mătăsuri mai duhnesc a precupeţe, Stârpituri, circari, otrepe de ţ-e scârbă a-i descri: Grecotei cu cearcăni large, turcaleţi cu ochi purii.
Pă podele cadrilate cerşitorii să trântesc Dup-un os, se-ncăibărează c-un dulău împărătesc... Folosiţi-vă de cântec, de lumină şi de taină,
Căci iroii epopeii-mi de pe-acuma ei vă caină,
Cari plan urzesc măiastru ca să vă doboare-n pripă, Cupe omeneşti de goluri pline-n viaţă câte-o clipăl
Tu, care ceteşti „Levantul"' tolănită pe sofa,
La bulgari văzuşi alalteri filmul „E la nave va"?
Cătră fine îţi arată studioul dă filmare,
Schela urieşă unde mişcă marile vapoare,
De tu crezi că e aievea un tangaj mehanicesc.
167
Postmodem e procedeul, deci şi eu îl folosesc.
Află dar că bătălia ce-i găsi în aste pagini Prin efecte speciale, suprapuneri dâ imagini, Decupaje, animare, totul pe calculator E minuţios filmată, ca-n „Războiul stelelor'', însă textul ce-nsoteşte scenele tehnicoloare E pentru contrast un hronic condeiat d-un oarecare Chir Zarifu Calemgiul, Urmăreşte de aci:
(Fond sonor: meterhaneaua miorlăind: pa, vu, ga, di)
             O tâmplare minunată Dă stai cu gura căscată Voieşte-a vă povesti Chir Zarifu Calemgi Ce s-au pedepsit în scoale D-a rămas cu talpe goale,
             C-aşa-i vicleana dâ lume,
             Nu va să ştie anume De cei ce se-nţelepţeşte Pre turceşte, elineşte,
             Ci de cei cu averi multe Lumea va ca să asculte.
             Oh, oh, libovnică vană!
             Oh, muiare prea vicleană!
             Când luă Vodă domnia Mare îi fu bucuria,
             Că chitea să strângă scule Şi alte comori dăstule.
             La Ţarigrad el avea Pă unchi-su Gligori capicheha Şi dece dân ceea parte Nu avea prepus dă moarte,
            Nici ferman nici mazilie Nu cugeta ca să-i viie.
            La început miel milos,
            Mai apoi fu leu, pardos, în divan el nu răbda Să-l înfrunte cineva Că-i striga: — Mă obraz gros Şi ăypeîoq âvOpcomx;
            Porcule, cum îndrăzneşti Astfel să te sumeţeşti? Şi-ndată scotea papucul Sau îl croia cu ciubucul.
            La ticălosul rumân Scotea sufletul dan sân,
            Dări, năpăşti scomea-n divan Câte douăzeci pe an,
            De toţi îi ştiia papara Şi să băjenise ţeara.
            Deci nime, el cugeta,
            Poate împotrivă-a-i sta.
            Sta serin şi liniştit Până ce au oblicit Dă zavera ce pornise Şi pre turci îi zăticnise.
            Află şi de un Manole Ce Ia greci pă Acropole Să jurase (să zicea)
            Să scape Valahia Dă spurcatul basilisc,
            Dă aspida cu rău plisc.
            Să cugete-acuma toţi Ce-s în stare grecii hoţi: Aflând că Manoli vine în beşică preste sine,
                   Cu toţi zavergiii gloată.
                   Cu Zoe, dama turbată, Nastratm cel firoscos Ce la toţi e de folos,
                   Zenaida cea frumoasă, Iaurta, sprânceană groasă,
                   Şi ceilanţi, câţi or fi fost, Vodă, care nu e prost, îi chiemă pă Andronachie Şi pă aga Manolachie Zicându-le: — Aceşti răi Şi-apucaţi dă năbădăi In o beşică sunt toţi Ce o mişc cu neşte roţi. Putea-reţi voi a găsi în valahe-academii Născocitor oarecare Să facă beşică mare,
                   Mult mai luminoasă Şi mult mai frumoasă? Dregătorii să gândi Şi simandicos vorbi:
                   — Doamne, să avem iertare, Da la noi un oarecare Născocitor nu să ştie în nice-o academie.
                   Acilea toţi naintează Dupe ani, nu dupe vază, Doxă ai ori doxă n-ai,
                   Eşti doftor la treij-de ai,
                   La patruzeci învăţat,
                   La cincizeci om luminat,
                   Iar d-agiungi la şaptezeci La nemuritori tu treci.
170
            Cum să afli pântre noi Vun mehanic ghizoroi?
            Doară unu să prăsise Da e visător dă vise...
            —    Să mi-1 aduceţi îndat,
            Că altfel v-am dăulatî
            îl aflară la Mărcuţa Strâmbând chipul ca momâţa Şi condeind pe părete Un duzin de crastavete.
            La Vodă dacă l-a dus Nebunul aşa i-a spus:
            —    Să iei caic aurit
            Cu pânze de borangic,
            N-am văzut de când sunt mic, Cu catart dă scorţişoară,
            Cu vâsle dă chihlimbară,
            Cu cârmă de berliante Cum avea numa Pazvante. Mai ia şaptezeci de lebezi Ce de diavol să Ie lepezi în altar Ia Sfânta Vineri.
            Vezi toate să fie tineri,
            Şi le leagă cu mătasă De caic, jurubă groasă, în caic să pui ostaşi Cei mai buni între şutaşi,
            Iară căpitan pre ei
            Cea mai mândră dân fămei,
            Cu pleoape ca scoicile,
            Degeţi ca scovergile,
            Ţiţe ca şi turlele
                    Ale Sfântei Sofie.
                    Cu ăst caic sburători Beşica ai să dobori.
                    Vodă se înveselea Ca alt nebun ce erea,
                    Şi pe loc au şi făcut Cum mai sus s-a priceput. Apoi, liniştit pe seară,
                    Se băgase în cămară Şi la chef s-au pus îndat Dupe cum era-nvăţat.
                    Fă ceri stele-nfricoşate Să ivise acea noapte,
                    Şi o logostea cu coadă Să-ntindea pă lumea toată Vestind ciume, pălălii Şi căderi de-mpărăţii.
                    Când beşica fără zvon (Ce îi zice şi balon)
                    Se ivi dânspre câmpie între licăriri o mie,
                    Iacă dan curtea domnească Corabia-mpărătească Să înalţă-ncet în slavă Cum ai ridica o tavă. Lebezile, şaptezeci Lopăta cu aripi reci,
                    Ostaşii trăgea la vâsle La vârf cu labe de pâsle, Iar muiarea tot spoită Sucea şold, neostoită. Târgoveţii toţi la porţi
172
      Ieşire cu multe torţi Şi privea la bătălie Căscând gura-n bagdadie. Caicul urcă iavaş Pân-la fo cincizeci de paşi Dă beşica cea vărgată Şi cu funii ferecată.
      Pân-să dea robii cu puşca Ca să doboare găluşca, Deodată, ce să vezi?
      Dan cos cu nuiele verzi Să ivi un pricolici Atârnat dă trei elici.
      Poartă anterie lunge, Barba-n brâuri îi ajunge.
      Pă fămeie o înhaţă Când ajunge pleata creaţă, Iar apoi, ferind măiastru Iatagan cu fer albastru Şi sâneaţă dă sidef, Zburătorul muchelef între lebezi bagă mâna Şi sugrumă câte una. Caicul tot să coboară Pe cât lebezi să omoară.
      La ultima când agiunge Tumu Colţii îi împunge De să face praf cu toţii,
      Şi peri iscarioţii.
      Aci, boieri dumneavoastră, Isprăvi tâmplarea noastră, Auzire neauzită
173
             Preste Bucuresd venită.
             Ce-a mai fost şi ce-o mai fi Altădat voi istori.
Evo£) Ce biruinţă! Toţi sărut pe Leonidas,
Fiindcă orele izbândei toate dulci ca şi stafida-s, Fiindcă-n pept Enthousiasmos îşi făcu pe veci altar: Şterge biruinţa orce între om şi zeu hotar.
Aripe îţi cresc iar ochii-ţi capăt apriga putere D-a zdrobi îh încruntare pântecele de galere,
D-a neca îh uragane ostile cu elefanţi.
Muşchii peptului sunt stâncă, coastele sunt adamanţi, Vinele sunt ca parâme, sângele-i ca vinul tare,
Şi-ai zdrobi întreaga lume, ca un urs, în brăţişare.
O, victorie! Să umflă narele d-atâta slavă,
Dumnezeu tu faci dan famen, caravelă dân epavă! Evoe! Aduceţi dafini! închinaţi-i un pean!
—   Mais... d-acuma vine greul, spuse Languedoc
                                                   Briliant.
—   Planul fratelui Iaurta îl urma-vom nesmintit.
Uite, luce Bucuresdul parcă-n aur poleit
De atâtea lumi dă stele. Auctore, cătră sud Neşte ţifre mari şi negre să desen pă câmpul nud. Oare ce-s?
                — Asta e tifla paginei dân opul meu, Fiecare filă are, dân „Levant", numărul seu.
Şi Iaurta cugetat-au tot astfel: cu a mea mână Care, iată, arde cu o melanholică lumină,
Ca aceea care ţine-n pumnul strâns întregul vis Şi ilusia urzit-au ce să chiamâ manuscris,
Magic semn să fac şi file câteva să dau napoi,
Până unde Bucuresdul plăsmuit-am dân noroi.
174
Să ridic şi ceea filă cu oraş cu tot, o ţâră,
Ca cu toţii să pătrundem und-doar şobolani se vâră, în canalele boltite ce sub urbe se-mpletesc,
Şi astfeliu să ajungem în palatul cel domnesc.
Dan înalt, întins-am mâna, iară foile imense Ale ăstei ciudăţenii, macrame cu aţe dense,
Ce acum o ţii în mânuri, să dădură înapoi.
Zeci de stânjeni, în grosime, avea ele pentru noi,
Care doară ca gângănii mtr-o lume dă papir Vieţuim, purtaţi de-a valma de-al Istoriei delir.
Cărţi în cărţi şi vise-n vise, lumi în lumi, telescopate Pe o scară dan înalturi în adâncuri, dă granate,
Care, toată, tneaptă-i doară unei scări cu mult mai mari... Iată iarăşi Bucuresciul galbin ca un icosari.
Trage vajnicul mehanic Leonidas d-o supapă Şi coboară zepelinul, ca tiara unui papă în chivot unde pă pernă dă mătase-i aşezată.
Să ridică olecuţă fila cea filigranată
Şi cu tot cu pânza flască dedesupt ne-am strecurat.
Ne găseam în al tăcerii şi al beznelor regat.
Părăsirăm mongolferul ce subt boltă să încreaţă Şi cu torţe naintarăm pân a pivniţelor ceaţă Unde plase de paingăni încărcate simt de prav.
Aerul ca şi păreţii pute-a hoit şi e puhav...
Pă ceasornic nu trecuse decât două-trei minuturi Şi ne pare că sunt secuii de când scociorâm în luturi Şi că vieţi dă vieţi subt boite umede ne-am gârbovit. Drumul sue şi coboară, la tot pasul e sucit.
Bolţi dă cărămizi antice! Triste bolţi, nu sunteţi oare Caudine furci ce omul îl apleacă dan spinare,
Cât i-ar fi cugetul nobil, cât ar tinde el dă sus?
Pre subt voi ne ducem viaţa-n întunerecul nespus
175
Al Nimicniciei oarbe, al Vremelniciei grea*
Bolţi! ce puneţi piatra voastră între oier şi-ntre stea,
Şi ce aplecaţi trufia şi ce contrafaceţi visul,
Nu ştim, gios au sus, la stânga or la dreapta-i Paradisul, Căd o viaţă-n rătăcire prin tunel am străbătut... Poate-fi că hrubele-aste de lichenuri şi de lut Simt doar vinele prelunge ale Unuia ce ţine Universu-n mâna-i largă, ca o bilă cu lumine,
Iară noi, deşi în trupu-i, nu4 vom şti nicium, nicicând... O, gigant, adesea cuget chipul tău nespus de blând*.. Pre când Manoil aceste ş-alte multe cugeta Se fac, iată, neşte trepte şi o poartă-apare, grea,
Dă stejar, care în scoabe şi piroane e bătută Parcă piatra-n locu-acela a făcut cumva o cută.
Trii sunt lacăte-atâmate, grele ca şi nicovale,
Dă beldugele-nnegrite, şi pă ele-n rotocoale Scrise sunt timiliture ce aştept să le deslegi.
—   Nu e chip altfel să spargem uşa dă păduri întregi. (Zisă Zoe). Nastratine, mai mintos eşti între noi, Desluşeşte-ne ce-nseamnă aste buchii prea de soi*
—   Nu le ştiu ceti, dar însă, pre când le privesc, ceva îmi şopteşte la ureche în dulci clincheţi de dairea Aste stihuri:
                  Ce e, ce e întreită orhidee? primul strat de cuarţ, al doilea de came, al treilea de păcură?
                  Ce e pătură peste pătură, furou peste furou într-o coajă de ou?
176
Nastratin gândi, şi-ndată faţa-i deveni de sticlă Cu pomeţii ca de abur, cu măsele ca de pâclă,
Iară ţeasta ca o coajă străvezie i se-arată Dă sub care înfloreşte orchideea colorată*
Primul lacăt să descuie. Iac-al doilea ce scrie:
             Nastratine, spune, ce e împregiur de orhidee: mese, paturi, coperişe, nori cu ploi piezişe, stele cu tăişe?
             Ce e tot şi e nimic,
             Ce-i etern un pic?
Nastratin întinse mâna şi-o roti jur-împrejur Şi dodată tot ce este-şi îmbină al său contur, încât goluri să nu fie între broaşte şi-ntre plante, între puricii minusculi şi-ntre stelele gigante, între quarkuri şi-ntre linguri, între timpuri şi-ntre
                                                      Timp...
Să descuie şi alt lacăt* Mai rămâne doar un ghimp:
             Cine eşti care cuprinzi orhideea de oglinzi, şi încorporezi şi ce e împrejur de orhidee?
             Cine-i Eu-tu-el Dân tunel?
Nastratin zâmbi şi-ndată toţi trăiră ceva care Nu să poate spune-n vorbe* Să-ţi închipui, cetitoare Ce-ai putea vedea cu lumea dacă lumea ţi-ar fi ochi*
Şi căzu şi-al treile lacăt, şi scăparăm de diochi*
177
Languedoc dăschise poarta şi Manoli-aprinse torta Nesfârşite acareturi să iviră, ca în Scorza Şcoala care Garabombo şi ai sei zidi pre deal.
Sunt odăi ce gem dă aur, altele dă caşcaval,
Simt cămări unde urcioare ţine-n coaja lor dă lut Negru vin cu mirodenii ce te arde de-ai băut. lară-n alte tainiţi zace, spre a putrezi cu totul,
Orbi, leproşi, nebuni, cei care-au înfruntat cândva
                                                     despotul.
Mirodenii şi puroaie, vin şi lacrime amare Mâlul simt dă unde nalţă cupa rafinata floare A palatului: reci boite şi vitralii dâ cleştar.
Parcă-i pusă-o libelulă p-un morman dă bălegar. Răsvrâtiţii, cu pistoale şi cu spangele întinse Rătăcea pân galerie şi salonuri necoprinse Cu oglinzi veneţiene şi statue în vun colţ. însă nicăiri vo gardă, vreun pagi din cei învoiţi... Stranie melanholie a palatinilor goale!
Pă plafoane îngeraşii dau la nimfe rotocoale.
Fâlfâie aripe-n ceruri vaste-adânci, ca în Tiepolo;
Pă un pedestal e Dafne implorată dă Apolo,
Amândoi dă peatră albă ce luceşte străveziu.
La un geam ce schinteiază zăboveşte un scatiu.
Orce rază care întră pân brocarturile dese Zugrăveşte pă perete, în tapiserii, crăiese Cari-n poală o licomă odihnesc şi-i mângâi cornul... — Ei, drăcie, noi pre Vodă îl aflăm o dată, or nu-1?
Ce, să ne holbăm la ţâţe dă muieri dă pă perete Am venit acilea oare? Sau te cam muiaşi, poete? îi rânji Iaurta vilul lui Manoli în obraz.
Aide-n sala de ospeţe, că acolo joacă az Şobolanii-n strai dă purpuri. După mine, hai, ţaruki! Armele ridic în boite şi răcneşte toţi: paluki!
Năvălind în sala unde un ospăţ avuse loc.
178
Dar încremeniţi rămase şi Iaurta şi Languedoc:
Căci în jur dă mese-ntinse pline dă a lumii blagă,
Tave cu fripturi, banane în ciorchini, măslini şi bragă, Grele cupe cu cotnaruri, cozonaci cu coji dă zahăr,
Şed boiarii-n hăinuri scumpe, şade mahăr lângă mahăr, însă toţi sunt ca de abur, încât poţi vedea prin ei Largi spătarele la scaun, înflorate-n lemn de tei*
Toţi se râd, vorbeşte-ntr-una şi închină des paharul, Dară însă nici un sunet nu întunecă cleştarul Liniştei desăvârşite* Baiadere mişcă fese Străvezie, rod ciolane străvezie pre subt mese Străvezii zăvozi; ţâganii pă vioară trage-arcuşul,
Dară parcă-ar trage vată preste strunele ca pluşul..*
— Vrajă e,-ngână Manoli.
                            — Nu, prietine, nu-i vrajă. Ce-i Puterea decât ceaţă, ce-i Mărirea decât coajă Unui frupt ce niciodată miezul nu-i va bănui,
Căci e miezul lumii estii globul dulcii poesii.
Ei sunt sfera cea uscată ce ne-ncungiură cu totul De-şi închipuie că-n mânuri ne-a coprins cu tot
                                                    despotul,
Dar subţire îi e visul ca şi fumul de pă ape
        Ce să prinde-n frunzi dă sălcii când sunt zorile aproape.
Trec stăpânii lumii estii şi îi hăpăie ţărâna,
Cari vrut-au să domneascâ-n veci de veci şi todeauna, Trec şi nice-o dâră lasă preste unde au trecut.
Coaja prima putrezeşte lăsând sâmburul afară Să întinză frunzi şi ramuri sprijin ceriului de vară, Primele pălesc în carte chipurile de temut.
Doar în câteva minuturi mai nimic dan ei rămase, Doar o ceaţă colorată care Zoe-afară-o dase Dăschizând niţel fereastra. Dar atuncea ne izbi Zgomot mare: pneuri, frâne, râsuri, glasuri de copii.*. Atunci mi-adusei aminte cine sunt, de unde vin:
179
Vreo trei cânturi dân „Levantul" am parcurs în zepelin, Dar nainte-avut-am slujbă la o şcoală-n Colentina Şi copilă pe Ioana, şi fămeie pă Cristina.
Dor cumplit de lumea noastră mă paraliza îndat.
Am zărit de la fereastră rondul cel cu flori pudrat Dă la Universitate, staţiele dă metrou,
Circulaţia, hotelul, o statuă dă erou
(Este chiar Michaiu Bravul pă un cal negrit de bronz)
Magasinul cu perfumuri, cu eşarpe şi gablonz...
Pal, m-am tras dă la fereastră. între timp, Ampotrofagul Cu-ncruntată hotărâre un picior pusese-n pragul Situaţiei:
                    — Perit-au cei ce împilat-au ţeara. Dă acuma niceodată nime n-o mai pune gheara Pă putere.-Nţelepciunea, nu capriţul va să neagă.
Nu mai perdeţi vremea,-ndată toată obştea să aleagă Pre cel mai dibaci, mai vrednic şi mai nobil dântre noi, Ca să-ndure grija terii, fie pace au resboi.
—   Eu aş pune pă Manoli...
                           — Da, Manoli, strig cu toţii El zavera au pomit-o, el a-nsufleţit iloţii,
El Valahia va duce sus pă culmi dă fericire!
Da, pre Manoil Ântâiul vrem cu toţii a domnire!
—   Şi-om avea şi noi d-acuma vodă versificator
Ce o preamări în stihuri neamul, ca Sedar Senghor...
—   Ural Toţi pre sus îl poartă pre Manoli ce se sbate Pân-la scaunul lui vodă dăltuit în nestimate
Iar apoi îngenunchiază-n faţa lui şi-aştept discursul.
—   Ridicaţi-vă, şopteşte Manoil, nu schimbaţi cursul Vacului ce ne-ncongioară, nu e vremea de-a domni Unul ce pe spada giură,-a vecinicei democraţii.
Jun fiind, ceteam dân Bairon, şi mă prinse dorul mare De-a pomi curând la luptă, de a isbăvi popoare,
De-a zdrobi-n călcâi tiranii cari sângele îl beu
180
Neamului valah sireacul, neferice neam al meu*..
Am voit — parcă sunt veacuri dă atunci — ca în zaveră Să retez la capuri hâde cu cealma au tombateră,
Dar îmi picură-n ureche un glas dulce ca o vrajă: „Manoiie, de vrei lumei să îi fii călită streajă, Liberează-te pre tine mai întâi, ş-apoi pre cei Ce se-ndoaie subt călcâiul de smintiţi şi de mişei/'
Nu, prieteni, pentru mine o ilusie e totul,
Ştiu, jertfeşte pentru ţeară al lui sânge sanchilotul, Laudă-i aduc, dar însă nu-1 mai pot urma nicicum:
Eu al vecinidei doară trag în pept amar perfum.
Doar un vers de-aş seri, în care ca în picurul dă rouă Ghemui-s-ar lumea toată, veche dară totuşi nouă, Doar un vers de va rămâne după mine, mă socot Mai ferice ca un înger şi mai sfânt ca Savaot.
Dar acum mă veţi certare că adânc închis în mine Nu mai văz a terii jale, nu mai plâng a ei ruine,
Soarta, nu mă mai sfâşie, a crunt neamului robit.
Veţi ajunge vreodată de a şti cât aţi greşit Doamne, ce mi-ai pus în mânuri soarta ăstei naţii triste Şi prea vesele dodată, optimisto-pesimiste,
Doamne, traghicomedia ce mi-o vezi cu ochi apoşi Şi mă laşi ca să-mi duc crucea pântre măscărid, ca-n
                                                       Bosch,
Izbăveşte-mă o dată, fă să arză tronul ista Şi palatul să se darme cu noi toţi! O, Gianbattista,
Nu e corsi, nid ricorsi în ferbintele-Orient Ci dodată amândouă, strânse lent şi violent,
Ca balaurul ce coada el cu colţii şi-o sfâşie Şi cum piţigoiul gheara-şi pune-n gât, în colivie.
Voi, tirani ce-mpingeţi carul cătră chinuri şi dezastre, Temeliile vedei orice-aţi face-s ale noastre,
Cari umplem foi cu peana la opaiţ cu oloi.
Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi.
181
îmbrăcaţi în cabaniţă p-altul, care ar dori-o.
Cât de mine, n-aveţi grijă, cumva pânea mi-oi plăti-o... Toţi să-ncremenesc, că-n sine cugetase fiecare Să chivernisească ţeara doar Manoli că e-n stare, însă nimenea răspunsul să îi dea nu avu vreme,
Că s-aud pă colidoare lălăială şi blesteme Şi pătrunde pă trei uşe în salonul cu oglinzi Trei podghiazuri deşuchiate ce cu pusce trage-n grinzi, Ce, rufoşi ca şi ocnaşii, cu basmale-n cap soioase,
Se rânjesc ivind dinţi d-aur pântre barbele nerase,
Ce la gâturi are cruce şi la brâu are junghere:
Palicarii sunt, ţâganii cu copii şi cu muiere Şi piraţii ce duhneşte a pesmeţi şi a rachiu... împle sala cea de marmori trup de oaste fistichiu. Unii, nehaliţi de zile, se azvârlă pre ospăţ,
Lipăind dan farfurie condeiate cu răsfăţ Or rupând dân purceluşul de pă tava cu lămui;
Alţii ochii îi roteşte după şanuri dă statui;
Cei mai mulţi însă se-nfrână, că-1 zăriră pă Iaurta Ce o dată-a dat cu pumnu-n measă, şi o dată scurt a Răcnit, feara cum răcneşte când străpunsă-i de săgeţi: — Azvârliţi cele tacâmuri! Ascultaţi aci, lăieţi Palicari şi voi, tovaroşi ce am tâlhărit pă mări!
Dă acuma ale noastre sunt aceste largi cămări.
Ce ereaţi când încă brânca asta cea cu părul roş Preste voi nu o pusesem? Cuţitari şi ticăloşi,
Care potera cu flinte vă vâna ca potâmichi,
Vieţuiaţi c-o coajă neagră şi c-o mână dă ridichi...
Voi, ţâganilor, barosul şi ghiocul şi ciorditul,
Aste trei pă toată vieaţa v-ar fi fost la toţi ursitul De eu însumi şi Zotalis sân Iaurta n-ar fi fost; Palicarilor, o viaţă aţi fi dus-o numa-n post,
Fămei curvele dân porturi, nopţile mereu dă cart,
Şi sfârşire-aţi todeauna spânzuraţi de vun catart...
182
Iacă, v-am făcut prea nobili sanchiloţi, ce vednic luptă Doar în slujba libertăţei, cu o sabie neruptă,
Ş-am învins, şi-acuma clipa răsplătirii au sosit: Lambros: dregător cu fală; Ghiorghios: boier velit; Treti logofăt: Spirachi; Mavru, mare vistier;
Sperlea cămăraş; Pastrama vornic; Gogu pivnicer... Toţi intraţi în boierie, toţi veţi fi pitari, serdari,
Agă şi zapciu alege-om dântre-ai noştri palicari, Consuli la Stambul, Ia Roma om trimite, şi la Beci Dântre cei ce pre nemţeşte ştiu cuvinte douăzeci.** Doar un punt rămâne-n aer... Fericit al meu norod, Mă întreb oare pre cine să ne ungem voevod?
Aide, să aud propuneri... încă nu am auzit?
Vă gândiţi ceva mai iute, că sunt cam apelpisit!
Cred că bănuieşti prea lesne, cetitor, pe cine-alese în vuire dă pistoale gloata cea cu laţe dese.
S-au revizuit puterea, dar nemic nu s-au schimbat... Că aceleaşi piei dan spete biet rumânului s-au luat, Caţaonii că-s aceiaşi subt alt nume, e ştiut.
Pre când crâncenul laurta pune-n tron al său şezut, Urmând el ca să domnească cum i-i firea, ca o feară, Cu Zotalis lângă sine, noi ceilalţi eşim afară,
Cari mânurile dalbe le voim, şi nemânjite.
O luăm pân cofidoare şi pan sale încâlcite,
Cu panouri şi vitrine unde săbii sunt, şi zale Cum şi-antice pergaminturi întărite cu paftale* Coborâm pă scara lată ce în marmur roşu-i scoasă Şi ajungem la ieşire, ceată foarte caraghioasă Năvălind dodatâ-n centrul Bucureştului de az:
Maşini mici şi camioane vin talaz după talaz, Nastratin şi Leonidas ei pe loc rămâne mesa Fetişcane-n blugi când vede cum li se suceşte fesa;
183
ManoiI nu-i vine-a crede, în lumina aurie
Tot văzând cum trecătorii intră în cofetărie
Sau se bagă subt pământuri în pasagiul cu metrou.
Ne frecăm la ochi de parcă un miragiu, un halou Ni s-a năzărit; se uită ca la urs la noi cei care Pe trotuar păşesc alături sau se-ndreaptă spre parcare, Crezând că suntem actorii vunui film istoricesc. Zăpăcindu-se, iroii epopeii să opresc Drept în mijlocul dă stradă, făr-a vede că dan faţă Miliţian cu walkie-talkie şi în dinţi cu strungăreaţă Vine-ntins cu carneţelul cătră ei... Scăpai doar eu, Care cătră Sfântu Gheorghe-o luai la goană teleleu,
Să îl iau pă 21 şi acasă să ajung,
Zorzonat, boit şi straniu ca un arhetip dan Jung.
Fiorituri, îrduminiuri, lujeri, bucle şi spirale,
Când înting în prav dă aur cu penelul cel mai moale, Să mai condeiez o viţă dântr-un păr de heruvin,
Când peniţa moi în purpur să scriu florile de crin,
Nu ştiu cum, dară să strânge al meu duh în al meu pept, Mâna-mi tremură pă filă, parc-ascult şi parc-aştept Cineva să-mi plimbe peana preste filă de la sine, Sângure ca să să scrie buchiile levantine.
Eu mă ştiu de neputinţe încărcat şi vlăguit.
O, Levant, o reverie fără mijloc şi sfârşit,
Foloseşte-mă ca sculă ce te dăltuie-n noroi,
Ceară, hiacint şi aur, şi aruncă-mă apoi!
Cântul al doisprezecelea
O, Levant, Levant feroce • Fiîoîogos, cari deştul cerci a pune pă dantea ♦ £ octombrie 30 • în fantastic clarobscurul palierului de bloc • O sticlă de ]idvei • Cristişor • Auctore, ţii tu minte • Ce să facă învăţatul • Bila dă cleştar plesneşte • Gene în gene staţi şi buze-n buze • însuţi, cetitore, kaghemusha • Pentru sfânta Libertate • ADIO! • LEVANTUL
X^loare-a lumilor, otravă ce distili între petale, Semilună care aur pui pă turle dă cristale,
Vis al leneşei cadine ce pe perini de atlaz Fundul greu strevede dulce pan şalvarii de Şiraz, O, Levant, ostroave-n marea limpezită ca paharul. Sertăraş unde miroasă cimbrul şi enibaharul Ce Dimov într-o poemă n-apucă a mai descri.
Zeci de tronuri hâde-n cari sade câte-un Hangerli, O, Levant, Levant feroce ca şi pruncul care bate Cuie într-o pisicuţă adormită — cine poate Neagra ta tristeţe-a trage-n aî său pept şi a sta viu? Când pomii poema asta cât eram de cilibiu!
Joacă îmi părea a face să trăiască-n epopee Şpangă de bărbat alături de pept fraged de femee, Stiluri mult sofisticate să aduc dântr-un condei Cum călugărul înfloare pergamintul dă minei. Tîcluiam, cu muzichie dă clavir şi dă spinetă,
Vreo istorie pe apă, vreun soi de operetă,
Plictisit fiind de joasa poesie-a vremii noastre...
185
Cum suceşte cofetarul acadele roz, albastre împleteam şi eu la frase, umilitul condeier Rădicând nu tumul Babei, ci doar tortul lui Flaubert. Cine-ar fi crezut vreodată că o lume-avea să iasă Vânturând aripe ude, dân gogoaşa de mătasă A Visării, Poesiei... Doamne, Doamne,-fi mulţumesc! Folosişi iar carnea-mi slabă la ceva nepământesc, Străvăzuşi iar lumi frenetici pân mocirla mea dă sânge, Din nou bila cea vrăjită-n palma mâinii mele stângi e! însă dar acuma prav sunt, ţăndări, scrum e-a mea
                                                       făptură,
Căci atinge-a-I pre înger nu poţi făr-vătămătură... Poate preste ani dă zile, cetitor, cu a ta viaţă S-o intersecta această mahină de smalţ şi ceaţă Ce mănâncă al meu creier, ce subjugă al meu duh.
Ori, va arde, iară fumu-i se va perde în văzduh.
Nu îmi pasă: iată, este! Cum n-a fost nicicând ceva! Filologos, cari deştul cerci a pune pă dantea,
Arătând un nod ori altul că nu-i bine-nfiripat,
Câ greşale zeci şi sute-n macrameu s-au strecorat,
Că de ce am zis aicea „viţiu" şi acolo „vidu",
Nu pricepi că în poema-mi totul este artificiu?
Nu te rădica dasupra calapodului. Acolo Poţi a fi al declinării şi-al morfemelor Apolo,
Dar aci, monşer, mă lasă...
                                               E octombrie 30.
Lucrez în bucătărie. Suflu-n degetele reci.
Gaze sunt mai mici ca unghia, ca petale de-albăstrea. Zaţ de nechezol mânjeşte fundul ceştii de cafea.
Sunt pe masă doar borcane nespălate, şi-un cuţit:
Se reflectă-n lama-i oablă chipul meu nebărbierit.
Un borcan de Ness cu zahăr. Pe perete calendar
186
De hârtie cu o poză: un amurg de chihlimbar Şi copaci gălbui, rugina ce-şi împrăştie în zona Lacului. Sub poză scrie RED ROCK CROSSING,
                                                 ARIZONA.
E murdară, deşelată a mea „Erikă". Perdeaua Cade strâmb. Prin geam se vede ficus mic în tinicheaua Din balconul plin de rufe de la blocul următor.
La casetofon ascultă Cristinuş în dormitor.
Peste toate-nchipuieşte-ţi o lumină albă-gri Dezolată ca un putred, vechi de secole, vemi.
Eu? Gândesc mereu la viaţa-mi. Altceva nu ştiu a face. Rătăcit prin vise limpezi, prin realităţi opace, încercând a înţelege. Ce? Nu ştiu, nu dibuiesc...
Cum se face că am vene, cum se face că vorbesc.
Cum de mă închid în cosmos ca tatuu-n carapace... Protejează oare pielea-mi de-alte cosmosuri vorace? Sau mă aflu într-o burtă, embrion zgârcit şi flasc, Şi-atunci unde şi-n ce formă se aşteaptă să mă nasc? Ori... Dar târâie la uşă.
                   — Mircea, ia vezi cine e!
(Strigă Cri, pe când caseta cu John Lennon pâlpâie) Prin vizor nu văd nimica, este becul spart pe hol, în schimb vine pe sub uşă damful veşnic de formol. Ezit. Dacă e lumina? Cu ce dracu s-o plătesc?
Lanţu-1 scot şi întorc iala. Deschid larg. încremenesc. Cetitor, văzut-ai oare fie şi cu ochiul minţii Pânzele lui Rembrandt unde luce-n beznă numai zimţii Dă la coif, muiate-n aur câte-un ochiu, un profil,
Iară restul să ascunde-n întunericul tiptil? în fantastic clarobscurul palierului de bloc Astfel luce numai danga cavalerului Languedoc, Colierul cel de dalbe mărgărite dă pe peptul Zenaidei, cum şi ceasul cu capace, înţeleptul Ce îl poartă,-Ampotrofagul, atârnat dă gât cu lanţ.
187
Dân bărboi să văz doar ochii sturlubateci şi berbanţi. Nastratin mahomedanul, însă care-i plin dă minte, îi luceşte catarama dă argint dă la veşminte Ce un crin închipuieşte, dăltuit în filigran (Pă petalele-i învoalte este scrieri dân Coran).
Zoe, ce să sprijineşte pă panoul cu HIDRANT I se văd în cocu-i ace cu cap fin dă diamant,
Iară nobilul Manoli, cea mai dragă a mea finţă,
Becul dă la lift lumină zâmbetu-i dă neputinţă,
Dă desgust, dă osteneală... Iată, sunt în prag cu toţi Cari nepătaţi rămas-au, dulcii mei simpatrioţi (Căci mi-e ţara Libertatea)-
             — Dragilor, iubiţii meiî Bun-venit, haideţi în casă! Ce? O sticlă de Jidvei?
Vai, şi flori, sunt crizanteme... Tipicari mai sunteţi, frate! Cri, ia vino, avem oaspeţi! Imineii nu ţi-i scoate, Nastratine, of, ce dracu, crezi c-aicea e geamie?
Să vă pup, şi-acuma aideţi iute în sufragerie.
Pre când toţi s-aşează unde nimeresc, le pun s-asculte Un Paul Simon de pe discul ce-1 posed, cu hit-uri multe, Şi-atmosfera se-nfiripă.. - Când pe uşă-apare ea.
Bila dă cristal o ţine, schinteind, în palma sa.
Cristişor, prin lumi obscure des mă poartă al meu duh, Degetele-mi sunt rachete răşchirate în văzduh Gata de-a ţâşni să prinză ceaţa galaxiei toată Şi s-o stoarcă şi s-o beie cu o gură însetată,
Crieru-mi castel dă sare-i cu o mie dă statue Pă cornişele abrupte, pă frontoane şi gurgue Şi-n castel domneşte-n tronu-i embrion hidos, zvâcnind Care după ce s-o naşte Moarte se va fi numind.
Dar perdut în nebunie şi-n vedenie şi-n vis
188
Ştiu că tu eşti lângă mine, săruţi ochiul meu închis Şi m-aduci napoi în lumea lui aid şi lui acum Desprinzându-mi de pe umeri aripi ce miros a scrum. Pui pe masă globul palid ce reflectă-n ape grele Deformatele ferestre, draperiile rebele Şi zâmbeşti spre fiecare dântre oaspeţii-nsemnaţi.
Oh, îţi vine a merveliu în T shirt şi-n prespălaţi!
Mergi apoi să fad cahveaua. Noi sorbim dân vinul roş Şi aducerile-aminte ne-ncovoaie ca pe moşi,
Ne doboară nostalghia:
                         — Auctore, ţii tu minte
Cum plutea caicu-mi sprinten prin a mării labirinte Ca un piepten trecând iute pântr-un păr împarfumat? Vis de cruntă răzbunare sta în peptu-mi înfocat:
Să suguş făţărnicia a tiranilor ce greu
Talpa cismei îşi apasă preste tristul neamul meu.
Dară însă-n drum spre Zante, floarea mândră
                                                    levantină,
Ne~au robit listopiraţii, ne-au legat fără de vină Şi-l zărirăm pe covertă, legănându-şi moale burta Pre călăul crunt al mării, pre sălbatecul laurta.
—   Ce în urmă (cu scrâşnire Zoe se vârî în vorbă) Vându revoluţiunea pentru-o lingură dă ciorbă,
Căd ce poate fi domnia la munteni? Un mezelic.
—   Dar pe-atunci, reluă Manoli, s-arăta un inamic Al tiranilor. în cursă am căzut ca şi un prunc.
Oh, să dai lumina lumii pentr-un jalnic hic et nune!
—   Aţi ajuns cu toţii-n Zante, zornăind de icusari, Zenaida v-aşteptase cu treized de palicari
Şi bătând cu pumnu-n masă au ieşit de subt gheroc Cea mai stranie iscoadă, cavalerul Languedoo..
—   Zieu că nu ştiu nice-acuma cum ajuns-am, ma parole, Subt măsuţa cu intarsii unde mă dăduşi de gol.
Parcă mă născui dodată, pintenat şi-nzorzonat...
189
Pe ţaruki şi paluki la moment eu am jurat.
—   După asta, ţineţi minte, blestematul şi jivina De Ianache Aricescu, care nu vedea lumina (Măcar de n-ar fi văzut-o niceodată de atunci)
Dă din ocnă ne trimese carte cu poveţe lungi.,.
(Poate agăi tot mai cântă, da cu glas mai supţirel...)
—   Ş-apoi, bată-vă norocul, tot suceam un şurubel De la mâhina ce merge pan văzduh, la Hosna,-acasă Când zării dân înălţime gloată multă ce se-ndeasă P-ai mei ţărmuri cari lumea nu-i ştia şi nu-i călcase. Doar un semn puteam a face şi i-aţi fi-nălbit cu oase.
—   Ai noroc, om fără minte, că mai sunt şi eu cu tine Ca să-ţi piaptăn barba, părul, să te scot dân şugubine, Eu, rumânca, eu, ce vednic trâmbiţez unde-i nevoe Dimineaţa libertăţei în Floesci lucind, eu, Zoe!
—   Am îmflat aerostatul şi cu Ercul în spinare Ne suirăm în nacelul ce ne poartă preste mare.
—   Apropo, unde-i momâţa? grăi Cri sosind cu tava.
—   Imediat ţi-oi spune, însă docamdată dă-ne cava. Mmm... eness...
—   Păstram o ţâră pentru vreo ocasiune...
—   Uite-1 şi pe Ercul, zise Leonidas, şi îşi pune Jos desaga ce pe umăr o purtase neştiut.
Omuleţ ţâşni cu coadă, cu buci roşii la şezut,
Ce să caţără pe rafturi burduşite, subt tavan.
Ne privea pe toţi d-acolo cu un ochiu dă catran.
—   Dar, grăi şi Zenaida, ce-avea ruje în obraze, Momâţia-sa muşcase dân balon, ieşiră gaze
Şi căzurăm în ostrovul ce în formă e de H.
Asta fu în cântul şapte. Auctore, ne purtaşi Pântre maţele dă peatră unei grote imd-schinteie Hori dă mină, şi-n adâncuri întâlnit-am o femeie Răpitoare, care globul dă cristal ţinea în mântui. Cârlionţii-i ardeau aprig, lăsau să să vază şanuri Printre leasa lor de ambră...
190
                         — Era feea Hyacint.
Ea te-a îndreptat pre tine, Manoil, în labirint.
Ce-ai trăit acolo, numai cetitorul o să ştie,
Iar nu voi, cari viaţa vi-i făcută dan hârtie,
Personagii mult-iubite. El acolo am fost eu,
Precum preotul jertfeşte în altaru-i pentru zeu.
Estimp, hoţii lui Iaurta au dădut o luptă-n vis Cu mahomedanii, cari pre ei toţi i-au fost ucis,
Fără Nastratin, cahfeaua ce-1 salvase dă la somn.
—   O, Allah să te protege, să te facă-n raiu domn Cine-ai născocit cahfeaua! Oh, licoare sfântă, sfântă, Cari cu degetele-i brune nervii lâncezi ti-i frământă, Cari inspiraţiunea ţi-o atinge cu-a sa geană,
Ochi lichid dă hetairă ce-1 sorbeşti dan filigeană,
Oh, cahfea, oglindă neagră de din care iese versul, Lumilor în limpezime Ie arăţi, fantast, reversul Ca în ţarina pustie a singurătăţii tale Elefanţi să se arate, în procesiuni domoale,
Cari pe spinări au chioşcuri, stâlpi suciţi, grei de agate Şi perdele de mătasă, şi în frunte nestimate...
{Zisă Nastratin pe nare trăgând aburul de vis.)
—   Furii se împreunează la ţâgani cu Zotalis Şi să duce, umblă şatra pân Bulgaria turcită Pân-agiunge tocma-n Giurgiu, la raiaua-mpletidtă, Unde crud şi semilune pă cupoli şi minarete Danţă-n glas dă tamburină, tumbelechi şi minavete, Unde traiul este dulce ca rahatul cu fistic...
—   Acoleă, grăi Manoli, vrui a te zări un pic,
Auctore, căci adesea eu m-am întrebat în sine-mi:
Oare cine-i zeul cărui închinăm a noastre inemi,
Cine ne dădu fiinţă dân gândire şi dan har?
—   Şi dân tortă-ai scos o mână unsă dă rodozahar, M-apueaşi de guler iute şi dodatâ-s în Levant!
—   Nu puteam privi Ia tine, parc-ai fi dă diamant.
191
Tot umblând pân târg, o babă în o sară ca şi tuciul în beserica ne duse, care îşi prefiră ludul,
Ludul turlelor dă ceată pă subt luna dă argint.
Acolo ivi Hermina, labirint în labirint,
Glasul lumilor crestate una-n alta, şi curate,
Cosmos arzător ce-n minte bruma aripelor sbate,
O colombă androgină pură ca un fulg de nea...
—   Ca să ne ferim de paterni şi de pohte ne spunea. Am umflat dan nou beşica şi ne înălţăm subt stele Ce ca la Crăciun şi-aprinde stanioluri, poleiele, Serpentine şi beteală, globuri, nud văpsite-n aur... Dupe noi se ia cu arcul un sălbatic de tintaur, Scorpionul va cu arcul cel dan coadă să ne pişte, Taurul pufnind pe nare ne aleargă pă mirişte
Iar Balanţa să înclină şi ne-atinge cu un talger...
Să vedea subt noi pământul, dă la Moscu pân-la Âlger. Preste Bucuresci ajuns-am, îl zărirăm dan nacel Poleit în clar dă luna, mirosind a pătrunjel Şi a urdă şi a vinul ce îl bei dan căni dă lut Şi-a muiare ce îşi pune busuioc în aşternut.
—   Pă dasupra urbei care îngeraşii roz dă stuh Şi-i presară pă comise, şi-i ţâşneşte în văzduh, înfruntat-am galionul ce dă lebezi era tras
Şi fămeie-avea în faţă, cu cercei focoşi dă stras.
Apoi ne-am vârât sub fila sidefie la coloare A „Levantului", şi secuii rătăcirăm pân culoare Pimniţe şi bolţi dă peatrâ, până-n sala am ajuns Unde să disolvă-n aer cele sluge şi cel uns...
—   Manoil nevrând, Iaurta fu vulpoiul care puse Dosul lat pă al puterii scaun cu pemiţi şi huse Iară noi eşirăm iute dan (vădit) palatul Şuţu
Şi ne prinse miliţianul cu pistol şi cuţu-cuţu (Agrăieşte Leonidas) Dar curând ne dădu pace Şi-am eşit pe Colentina după-ntortocheri buimace...
192
—   Bravii mei, deloc îmi pare rău acum de a zaverii Eşuare, Nu ai lumii ci-ai visării fiţi boierii.
Să te-afunzi în tine însuţi copleşit de volutate,
Să înalţi o cugetare subt un cer dă nestimate,
O poemă a rostire să te-ndemni, un mehanism Să-ntroloci, iată ce poate omenescul iroism.
Mai mult nu e pentru mine şi nu iaste pentru voi.
—   Dar atunce cum rămâne cu-a sărmanilor nevoi? (Zoe să sculă-n picere şi începe-a să primbla
Pan odaie, dă la uşe pan la galbina sofa).
Ce să facă învăţatul? Să să apere pe sine,
Dan singurătatea-i tristă pentru-a răspândi lumine, Au să lupte cu puterea în primejdie de cap?
—   Zoe, chera mu, dan astă grea dilemă n-am să scap Câte zile voi aveare, zisei eu. De eşti un laş,
Poţi în schimb a ta gândire omenirii să o laşi,
Dar căznindu-te pe tine zi de zi şi strângând geana.
De te bagi, în năclăială îţi frângi gâtul şi-ţi frângi peana... E poema asta-n care vieţuim, este „Levantul", Mărturie c-a alege nu-s în stare, că amantul Libertăţei mai iubeşte şi-altă damă: Poesia,
Şi ar vrea ca să le-mpace. Când ar vrea a fi Mesia (Dar de cuie şi piroane i-este teamă), când ar vrea Doar evanghelist să fie, despre altul a scria Cari el va fi jertvitul, eu sâ scriu la adăpost...
Laş şi verme-mi spun adesea, e amar paharul nost'. Asta-i viaţa: Cel ce-n templu el a răsturnat taraba Răstignit e, iar în locu-i se dă drumul lui Baraba,
Toţi tăcum. Sorbeam cahveaua până când se zărea zaţul, Contemplam adânc în cuget visul lumilor, ersatz-ul Cari soarta îl urzeşte pre al stelelor gherghef.
Bila arunca pe masă umbră pală de sidef,
Se-alergau în ea lumine, ni se azvârleau pe faţă. Câte-o bruscă schinteiere torturează cu dulceaţă însetatul, vecinie singur, sufletul al meu şi-al tău. Când dodată arătare ni se năluci dân hău:
Bila dă cleştar plesneşte ca un ou, cu sgomot tare, Care ridică lui Ercul perii ţepeni pă spinare Şi dân ou ceva se iscă: o maşină e de scris,
Mică, o bijuterie, însă creşte ca dân vis,
Până ne umplu odaia, pân-pe toţi ne-ncorporase. Rătăcim prin arcuşoare, pântre pârghii uleioase,
Sus ne căţărăm pă taste, ce să lasâ-n jos cu noi:
Tocit foarte este A-ul, X şi W sunt noi,
„Erika" pă un dreptunghiu dă argint să scrijeleşte, Carele cu-a sa lucire ne aproape că orbeşte... Mahina apartamentul mi-1 zobeşte şi se-ntinde Până ce tot Bucuresdul sub carcasă îl coprinde,
Până carul i să-nalţă pân-la stelele dân ceruri,
Literi tari dă plumb să-mbracă în eternele eteruri Iar în bandă să-ncrustează cochilie dă cuasari. Atomii mahinei creşte ca cât stelele dă mari.
Este însuşi universul în de care locuim.
Un alt univers mai mare, gigantescul Elohim,
Cu degeţi schinteietoare dă comeţi şi supernove, Bate la maşina asta transfinite, şuie slove Pă cearceaful nemuririi în tăcere şi-n extaz.
Dă la astă viziune aveam lacrimi pă obraz,
Şi-orce lacrimă răsfrânge personagiile mele,
Trişti actori dân câte piese, răsipiţi pă canapele.
— Auctore, simt sfârşitul lumii noastre pe aproape, Grăi dulce Zenaida, zdrumicând lacrima-n pleoape, în curând uita-vei chinul şi vei scrie gios: FARŞIT. Ce va fi dară cu mine şi cu francul meu iubit?
Vai, amorul nostru fuse scurt ca floarea ce să trece... Fă sâ fim mereu alături, de nu ai inema rece!
194
— Vecinie brăţişaţi şi vecinie în sărut veţi fi unit'
Cum nu fură niciodată bieţi păstorii ai lui Chiţ,
Vecinie dragi şi dulci cuvinte veţi şopti; precum cei care-s împietriţi în amintirea lui Morel al lui Casares. Sărutaţi-vă, în centrul ăstei camere difuze:
          Gene în gene staţi şi buze-n buze întorşi cu carnea, venele-n afară,
          Surzi la troznirea lumilor confuze.
          în staţii triste de autobuze în hanuri dintr-o viaţă-anterioară,
          Gene în gene staţi şi buze-n buze.
          în săli de seminar sau la partuze Vă-mbrăţişaţi, vă contopiţi, de ceară,
          Surzi la troznirea lumilor confuze.
          în faţa ţevilor de archebuze Prin boală, prin ruină, prin ocară Gene în gene staţi şi buze-n buze.
          Mor galaxii ca pe nisip meduze, închise-aveţi ureche, pleoapă, nară,
          Surzi la troznirea lumilor confuze.
          Eterni amanţi, încinşi ca nişte duze Prin care jetul vieţii rupe-afară,
          Gene în gene staţi şi buze-n buze,
          Surzi la troznirea lumilor confuze.
Să dăsprind dan sărutarea aprigă ca şi o trântă,
Unde trup cu trup ca părul să-mpleteşte, se frământă
Unde os cu os, arteră cu artera, gând cu gând Suprapuse-n poza celui care se va naşte sânt.
Pre când toţi vitejii sade pe foteluri şi sofale,
Sună cineva la uşă» Cri, cu tava de ceşti goale,
Merge la bucătărie, iar apoi deschide uşa»
Cine crezi c-apare? însuţi, cetitore, kaghemusha Ta perfectă! O surpriză vrui aci să îţi rezerv:
Tu, ce aste ultimi şire, scrise moale, fără nerv (Căd sunt ostenit mai tare decât aş putea să-ţi spui)
Le ceteşti. Cum fotografii la decorurile şui Las-o gaură ovală unde capul dacă-ţi bagi Ieşi în poză cowboy mândru ce-are franjuri la
                                                     nădragi,
Te poftesc şi eu ca finţa să ţi-o vâri în Cetitor»
Eşti o juna graţioasă? Eşti un fante bătrâior?
Nu contează» Onorat simt d-astă vizită ce-mi faci» Doar acum suntem cu toţii, melancolici şi buimaci, Adunaţi în jur dă globul de cristal ce ne reflectă. Bun-venit în epopee, în rotunda noastră sectă!
Şi fiind cu toţii roată, cu un toast voiesc să-nchei. Cetitor, întinde cupa. Stropul ista de Jidvei Recompensă osteneala-ţi. Hai, ciocneşte cu noi toţi Şi, fiindcă adventura aprigilor sanchiloţi La final ajuns-au, aide să-nchinăm pentru ceva:
            Pentru sfânta Libertate rădic cupa asta grea, Pentru dulcea Poesie, pentru aripatul Vis!
Cetitor, dân ochii-mi lacrămi picură pă manuscris.
Cea din urmă-i fila asta. în doi ani dân viaţa mea Plăsmuit-am epopee dă fistic şi dă halva,
Dimineţe dragi lucrat-am migălind şi asudând,
Lipind fiorituri gingaşe pe tortiţele de gând...
196
Ce-o să fac de-aci-nainte? Ce-o sâ scriu? Ce-o să trăiesc? Oh, „Levant", ca d-o fămeie dragă eu mă despărţesc De visarea scrisă-n scoica-ţi. N-am să o revăz în veci. Vieţuirea mi-o voi duce după zidurile reci:
Şcoală, casă, rude, boale... Nopţi vegheate până-n zio... Nu mai pot să-ndur...
                           Adio, cetitor iubit...
                                                        ADIO!
Dân biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca intr-o doară, carte mult ciudată scoate: Are fila orbitoare, ca foiţe de cleştar,
Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar E încondeiat
                      LEVANTUL
                 O deschide spre sfârşit Şi ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit:
„Dân biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate: Are file orbitoare, ca foiţe de cleştar,
Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar E încondeiat
                   LEVANTUL
               O deschide spre sfârşit Şi ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit:
„Dân biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate:
197
    Are fila orbitoare, ca foiţe de cleştar,
    Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar E încondeiat
                   LEVANTUL
              O deschide spre sfârşit Şi ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit:
Cântul al unsprezecelea
(variantă)
     DEŞERTAREA DEŞERTĂRILOR AU CUM PIER PĂLUME ÎMPĂRĂŢIILE CE SĂ CREDEA VECINICE CĂ SUNT
     — tragedie comicească în dnd perdele alcătuită dă CHIR AUCIORE
            la anul 1988 de la Naşterea Domnului în târgul Bucurescilor
                 PERDEAUA ÎNTÂIA
(Tumu Colţii. Noapte spăimoasă, plină de simţimânturi cumplite- Streaja aşterne un pas după altul subt stelele fioroase, râvnind să fi fost acum subt cergă, în odaia stră-jerilor. La orice pas, armura u zăngăne sinistru: zang, zang. Nările de catană încercată adulmecă în văzduh miros de răzmeriţă- Făcliile ard în părete şi în acest clarobscur un tablou pitoresc şi înfricoşat i se năzare dodată: Poporul suveran năvăleşte în turn: rufoşi, cu obraze flămânde, cu ochi desperaţi, cu pepturi goale, cu pumnii strânşi. Fâmei proletare îl încolţesc. Ştrengari întind prăştiile să-i tragă la mir. Bătrâni scheletici cu fanatismul zugrăvit în priviri înalţă bastoane de frasin în mâinile descărnate. Din gloata dezlănţuită a flămânzilor se dăsprinde o vergină. Are peptul gol şi pistoale în manile albe ca laptele şi gingaşe ca gâturi de lebădă. Este Revoluţiunea.
201
Străjerul nu-şi mai poate desprinde privirile de pe sânii ei şi alte fantasmagorii, de departe mai plăcute, iau locul groaznicului tablou: străjerul e într-im pat voluptuos, cu Revoluţiunea în braţe*»* Brusc, se dezmeticeşte, căd pe treptele de peatră ale vechii zidiri se aud paşi misterioşi...)
                        STRAJA
Stai! Stai! Cine e acolo? Dă parola imediat,
Că de nu intr-o clipită jos din turn te-am aruncat!
                 UN GLAS
Musaca!
                    STRAJA
       Bun, eşti de-al nostru. Ieşi din umbră.
(Apare un soitar cu o Iadă curioasă în spinare.)
                     soitarul
                                          Hai norod
                    STRĂJERUL
Cum, aşa-mi grâieşti tu mie? Un limbut, un dobitoc, Măscărici care pe Vodă îl vindecă de urât „Hai noroc" să-mi spună mie! Mie, care-a omorât Străbunicul meu grămadă de tătari! Ştii cine-s eu?
                     SOITARUL
Vai, măria ta, mă iartă, dar în bezna asta-i greu Vreun chip să vezi chiar dacă e o faţă luminată,
202
Dar-mi-te când nici o rază preste chip nu i se-arată. Te-am luat drept o strajă proastă... Da smerit acum
                                                     zăresc
în a tale trăsăture ion ceva neomenesc.
Fruntea joasă şi-ncreţită, iată,-i semn de isteţime/
Ochii turburi te arată că n-ai ieşit din prostime/
G boier că eşti prea nobil, tot o apă şi-un pământ Chiar cu Vodă! Nasul roşu, fălcile umflate-ţi sunt. Astea-s semne că îţi place vinul şi că pe subt mese La ospeţe cu ortacii tu ai adăstat adese,
Ca şi Machedon odată. Eşti desăvârşit în tot!
Gura văd că-ţi stă căscată, dinţii strâmb sunt puşi în bot Ca la orice om de seamă.
                          STRAJA
             Bine, bine. — Aşa zicea Şi mămucă-mea sărmana, precând încă mai trăia.
Dar ia spune, ce-ai în ladă? De mâncare e cumva?
Să ghicesc: câmaţi?
                    SOITARUL
                      Nu.
                     STRAJA
                           Brânză?
                                     SOITARUL
                                       STRAJA
Nu.
                                                       Plăcinte?
SOITARUL
Nici.
                 STRAJA
                SOITARUL
Halva?
Nu mai osteni. Mâncare e, ce-i drept, dar pentru duh. Mascaradă cu păpuşi e. Vodă vrea ad,-n văzduh Ca să-l veselesc.
                   STRAJA
                                Cum, Vodă vine-acum?
                     SOITARUL
                                Cu tot divanul:
Şi polcovnicul, spătarul, logofeţii, aga, banul... (aparte:)
Toţi cu capete rotunde, toţi guşaţi ca şi vierii, Cu spinările plecate de cu vârful tombaterii Mătură ţărâna-n faţa jilţului.
                     (către strajă:)
                                        Va onora
Sfatul cel domnesc şi-a ţării luminată beizadea.
Am să-i veselesc pe dânşii la ospăţ în toată seara Cu păpuşele-mi pestriţe: Vasilache, Marioara...
   (Se aud iarăşi mulţimi de paşi urcând din greu scara. Sunt slugile domneşti care aduc cu ei tronul lui Vodă. Rostesc toţi intr-un glas: „Musaca!" şi o mulţime de muzicanţi, scamatori, purtători de făclii, înghiţitori de săbii, dansatoare cu şerpi, funambuli, pompieri cu coifuri lăcuite,
204
chiromanţi, zodieri se răspândesc pe terasa turnului. Un Regisore le dâ ultimele indicaţii şi fiecare se aşază pe locul său, însemnat cu cretă în prealabil pe podea. Sunt prezenţi şi oameni dan popor cu sâneţele ascunse pre subt sumane. Un zodier în straie albastre semănate cu stele aduce lunetul, pe care-1 îndreaptă spre uriaşa cometă care străbate cerul, fâlfâind încremenit.)
                       REGISORELE
Repeţim: când intră Vodă voi, verginele române Mişcând şoldul graţioase îi aduceţi sare, pâne.
Hai, să văz! Hei, tu, Săftico, pasul fă-1 mai legănat! Estimp sârba voi pă funii s-o jucaţi neîncetat. Logofătul o să scoată neşte panglice pă nas Iar cât îi ţine discursul, cu tulumbele la pas Să s-aţie toţi pompierii, căci prea multă-nflăcărare în mulţime nu e bună, şi-i pricină de vâlvoare.
Voi, cari înghiţiţi săbii, hai în faţă! Ce v-am zis Ca cu literi mai citeţe pe tăişuri să fi scris Ştefan şi Mihaiu Bravul, Ţepeluş şi Brăncovanul,
Că lor le este urmaşul să priceapă suveranul?
Zodieri în strai albastru, ceva mai la dreapta staţi Şi fiţi gata cu cârlige stelele să le-agăţaţi Şi pe cer voi să le puneţi cum e bine pentru ţară Ca nu cumva o stea proastă să o facă de ocară. Muzichia-n imne nobili a cânta să se silească.
Nu poate meterhaneaua vreo muzică românească A hori? Ce, tumbelechiul şi daireaua nu simt bune Ca să ţie hangul doinii „Foaie verde trei alune"? Poate, chiar de miorlăieşte...
    (vede câţiva ţerarii în cojoace miţoase)
                        Da'cu voi ce e aici?
                    ŢERANII
Cu noi, alta-i socoteala... Ca să nu-ţi faci inimici Nu-ntreba nemica...
    (un ţeran îl trage pe regisore de-o parte şi-i arată un mic zapis cu pecete. Regisorele păleşte şi face câţiva paşi de-a-nda-ratelea).
                     REGISORELE
   Bbine... n-am văzut, n-am auzit...
             Staţi şi voi cum v-a pus Aga, fie-i numele mărit.
Tu acuma, soitare!
                      SOITARUL
   Zent!
                     REGISORELE
            Ai trei minute-n cap Ca cu scălâmbări măiestre să îl bucuri pe satrap.
                      (îşi ia seama)
Voi să zic, pe preaslăvitul Vodă, lăudat să fie! înţelegi, doar trei minuturi şi-ţi trag astă draperie!
                      SOITARUL
Dumnezeu făcut-au lumea-n şase zile, lumea toată,
Cu munţi, cu cer, cu tăpşanuri, cu turme, cu pomi, cu
                                                 gloată,
Iară eu să nu poci face panarama-ntr-un minut? Şi-ntr-o clipă hidoşia în oglindă ţi-ai văzut.
De mai mult nu e nevoie,..
                     REGISORELE
                                    Gata! Vorbă în zadar!
206
(aparte)
Nu e prost deloc băiatul. Ce păcat că-i soitar!
(apar la braţ poeticii Curţii, messer Tripanosoma şi Ianache Aricescu, gâfâind de prea lung urcuş. Streaja ie pune lancea în piept, dar la vorba magică „Musaca", sunt lăsaţi să treacă. Regisorele îi întâmpină surâzător.)
                  REGISORELE
Plecăciune, plecăciune! Maestre, comment ţa va? Tocmai v-aşteptam. Cânta-veţi imnele la baclava,
Ca lui Vodă să~i priască bucâtura.
                    TRIPANOSOMA
                                    E OI.
                  REGISORELE
Vă ţin loc în fruntea mesei, mai presus de alţi lachei. IANCU
Monşer, arta mai presus e de oricare cămăraş.
                  (aparte, regisorelui:)
Apropo, câmaţi au brânză subt tejghea aveţi cevaş? REGISORELE
Este, este... Gata, locul vă luaţi cu toţi în grabă. Nimenea să nu rămâie dacă n-are nice-o treabă Că vine Vodă îndată cu suita lui, cu toţi!
Maestro, tonul la cântec:
                 „Rabdă, inimă, cât poţi".
207
             PERDEAUA A DOUA
(Se aud zgomote amarnice pe scări, bocănituri şi înjurături, După acestea din urmă, celor din turn li se pare că-I ghicesc pe Vodă, Izbucneşte muzichia, terancele cu pâne şi sare vin în faţă, danţatorii pe frânghie saltă cu prăjini pe nas, înghiţitorii de săbii dau capetele pe spate, iar ţeranii cu sarici miţoase duc mâna în şanuri. Alarmă falsă, căci de pe trepte apar ţiganii robi cărând mese şi scaune pentru ospăţ. Toată adunarea se desumflă, iar cei doi poetici laureaţi, care îşi şi luaseră lirele în braţe, le aruncă pe jos cu necaz. După un timp, alt zvon, urmat de aceeaşi mişcare a adunării, şi altă desumflare: de data aceasta sunt argaţii grajdurilor domneşti, cari aprind în mijlocul terasei un foc de balegi, ca nu cumva ţânţarii să supere pe Măria Sa, în fine, a treia oară este Vodă însuşi, dus pe umere de Sulea, un ţigan gigantic, care îndeplineşte slujba ereditară de gâde. Ţiganul fornăie pe nări ca un taur, pe când Vodă zâmbeşte şi face cu mâna tuturor care îl preamăresc. Are topuz de aur şi catife în stânga, iar dreapta e încărcată de verigi cu pietre nestemate. Cabaniţă sinilie căptuşită cu vulpi şi îmbumbată cu berlianturi cât aluna, ceacşiri de atlaz smochiniu şi iminei cusuţi cu sârmă de argint. Din timp în timp îi trage pinteni gâdelui care-1 poartă. în nasul coroiat are un mic cercel care-şi aruncă lumina peste mustaţa făţarnică, orientală, care-i târâie până aproape de pept, în urma lui se ivesc pe scări boerii protipendadei, cum şi cei mai de mâna a doua, pitari şi serdari, toţi călare pe umeiele câte unui rob ţigan. Uriaşele tombatere li se ciocnesc unele de altele cu sunete pâsloase. în primul rând se află beizadeaua, răsturnat pe braţele a patru ţigance mai mult despuiate, altele două fâcându-i vânt cu ramuri de dud, Muzichia porneşte în ritm îndrăcit,)
208
                LOGOFĂTUL
(păşeşte înainte şi strigă cât poate, ca să acopere muzica, dar din discursul lui nu se aud decât puţine vorbe)
Urmaşe a lui Mircea... concepţii geniale..,
Beserid ctitorite... nădejde... nu... parale...
Nici... cinstea, omenia... popolul truditor...
Şi patria, în fine... şi nid un... venitor...
Cu toţi o ducem astăzi... cu mult... mai bine... lipsă... Tu feara... cu tăişul... cea dan Apocalipsă Balaurul... cu lancea... ucizi,., un neam întreg,,. Prinos şi închinare,.. învrednicit strateg...
(muzica încetează, Vodă întinge o bucăţică de pâne în sare şi o vâră în gura lui Sulea, care o înghite recunoscător. Toţi îşi fac programul după poruncile regisoreîui, pe când Vodă ia cuvântul)
                VODĂ
(către Divan)
Unchi, veri şi verişoare, cumnaţi şi cumnăţele, Mai ştiţi când în junie jucam la belciugele De se mira Fanarul cât sunt de iscusit?
Domnia de pe-atuncea mi s-a proorocit.
Ce n-am acum? Avere? Mi-i ţara-mbelşugată De-aicea miere, lapte se scurge-n lumea toată. Noroc? în scâldătoare făcut-am eu de mic:
Toţi cei ce-mi stau în preajmă preaferidt îmi zic. Amoriu? Dulce rază spre mine s-a pornit Căci neamul mă numeşte mereu „cel mai iubit"... Eu ţara aş putea-o oricând, ca un despot Să-nham la teleguţa-mi, să-i pion zăbala-n bot,
Dar voi democraţie, dreptate pentru toţi.
209
Priviţi la cei oe danţă pe funii, ca netoţi,
La cei cari-nghit săbii, precum şi la aceşti Ce prestidigjtează cu vase chinezeşti.
Prin vot secret aleşi sunt de lumea din giudeţe Şi plăşi electorale, pre noi să ne resfeţe.
Ce vreţi mai mult? Hai, Sulea, te lasă la pământ Ca să descalec ţara, cum Basarab cel sfânt.
(Toţi se dau jos din cârca ţiganilor şi, cam crăcănaţi, se îndreaptă spre mese- Vodă se pune pe tron, în capul mesei.)
                CALIMACHI
(aparte)
E-n toane bune tata... Acu să-i zic... (către Vodă)
Părinte...
                            VODĂ
Ce-i, Calimicâ, tată?
                CALIMACHI
(aparte)
                    Bătrân lipsit de minte, Mereu doar Calimică îmi zice... E un chin!
(către Vodă)
Părinte, preaslăvite, eu ţie mă închin.
Ştii... căutat-am astăzi la tine în giubea Dup-obicei... dar însă nu-i nici o mahmudea. Şi am la „Uite popa, nu-i popa" datorie
210
Nu una, nici o sută, d mahmudele-o mie!
Ded, tată, te-aş rugare...
                         VODĂ
                Iar bani? Nu-ţi dau un pol!
E goală visteria, ţi-o spui fără ocol,
Iar tu mă coşti o groază. Ia spune, vomicele,
Câte-are beizadeaua în târguri demoazele?
                     VORNICELUL
(deschide o condică uriaşă şi cântă pe o arie din „Don Juan":)
            Unspce-n Calafat, ţigance,
            Patru grece la Galaţi.
            Douăşapte de ţerance In giudeţul Romanaţi Paispce gingaşe-ovreicuţe Pe la hanuri în Mizil
                Care şapte sunt grăsuţe Şi-alte şapte sunt slăbuţe Si-una-i fată de vechil.
             La Corabia, o sută,
             Şi în Ciorogârla trei, în Târgovişte o slută Dar mintoasă dumneaei, O turcoaică la Agigea Şi-o tătară la Feteşti Amândouă tare gigea Una-i rece, alta frigea. Patruşase la Ploesti.
             Dar în Bucuresd... Dar în Bucuresd...
                TOT SOBORUL:
     Ei, ei, câte-n Bucuresci?
                    VORNICELUL:
                Şase sute-n Coiintina Şi treisute-n Sărindar în Dudeşti chera Simina Ce i-a dat un coliar,
          De pe Podu Mogoşoaie Adunat-a patruzeci
                    Brune, blonde şi bălaie, Spălăţele sau cu zoaie, Bogătane sau sireci.
            CORUL FECIOARELOR ÎNŞELATE (din off)
                Arză, arză-n foc de pară Calimachi, suflet hâd,
                Că mă ia de soţioară El mi-a zis, şi toţi mă râd.
                Mi-am dat frageda făptură între mâne de satir,
                   Pângărit-a a mea gură Inimioara de vergură Şi-armonia dan clavir.
                        VODĂ
     Ei, vezi? Nu voi nimica să ştiu. Eşti un curvar. Dar basta! Logofete, era un soitar Pe undeva p-acilea. Eu voi să iasă-n faţă
212
Ca cu păpuşe hâtre, Mana cea iubeaţă Şi Vasilache tontul, pre noi să ne desfete...
                  LOGOFĂTUL (bate de trei ori dan palme)
Să vie soitarul!
                      SOUARUL
                 Stăi să mă-nchei la bete!
(Mai mulţi îl iau în primire, scotocesc bine în cutia cu perdea pe care o duce în spinare, înţeapă păpuşe! e cu o andrea şi îl aduc în faţa lui Vodă. Acesta începe să rază numai cum îl zăreşte.)
                         VODĂ
Hai, prostule, rădică perdeaua şi începe Iar censorul să fie aci, spre a pricepe De vreo necuviinţă în text s-au strecurat Au vreo cinstită barbă-i făcută de rahat.
(Cu multe temenele se înfăţişează Censorul. O cealma uriaşă pe creştet arată că e neam de ciocoi. Pe o cunoscută arie de Flechtenmacher îşi începe cânticelul, clănţănind un foarfece uriaş, ţopăind şi holbând ochii:)
                   CENSORUL
Eu sunt censorul lui vodă, Personagi foarte la modă,
Care văz şi ce nu e.
Eu pândesc orice mişcare Eu retez orice-aripioare,
Eu pui semne de-ntrebare Pe oricare margine.
         Refren: Hârşti, hârşti, hârşti cu foarfica La orice alusia!
         Eu sunt censorul lui vodă,
         Aghioase, imne, odă Publicarisesc de zor,
         Fabuli însă au satire Ciopârţesc făr' de-osebire:
         Ce nu pute-a proslăvire Pute-a furcă şi topor.
         Refren: Hârşti, hârşti, hârşti cu foarfica La orice alusia!
         Voivozii naşte, moare,
         Trec cârmirile subt soare,
         Eu rămâi orice ar fi.
         Foarfecele şi-ochilarii Apără mereu şalvarii Şi înfundă temerarii Pan grozave puşcării.
         Refren: Hârşti, hârşti, hârşti cu foarfica La orice alusia!
         Eu sunt censorul Iui vodă Personagiul la modă Mai în oricare regat.
         De-ndrăzneşte fiecine Ca să scrie ce nu-i bine Opul său făr-de ruşine Hârşti, hârşti, hârşti, l-am retezat!
214
                  TOATĂ ADUNAREA
(cu vodă în frunte, care domină registrul sonor printr-un bas cavernos:)
Hârşti, hârşti, hârşti cu foarfica La orice aiusia!
                PERDEAUA A TREIA
(Soitarul se vâră după draperia teatrului său şi scoate mai întâi nişte guiţâturi, cotcodăceli şi cârâituri. Vodă şi boierii cad pe spete de râs. Perdelele se trag în părţi şi apare Vasilache, cu căciulă ţuguiată de mocan şi bâtă uriaşă, noduroasă, în mâni. Se plimbă ţanţoş în sus şi-n jos. Brusc, se-ntoarce către auditor:)
                        VASILACHE
             Ptiiil Ce de mai ochi beliţi Şi ce barbe de veliţi!
             Pehlivani şi tufingii Ce tot roade la scrumbii,
             Boeri vechi cu tombateri Ce bea vin dan căni de feri Şi boeri mai tinerei Baga nasu-n căni şi ei,
             Toţi trage dan narghilie Da tabac nu-mi dă şi mie!
(Un boiar mai hazos întinde tabachera. Vasilache o apucă bine, iar Soitarul scoate capul şi trage tutun pe nas,)
215
                 VASILACHE
                            (urmează)
              Eh, în schimbul la tabac Aide să vă fac pe plac Şi-o păţanie să spui:
              Mă plimbam odat pe grui Pân-a nu să lăsa sara Şi-o zării pă Mărioara,
              Ştiţi, muiare cu...
              (arată nişte ţâţe uriaşe)
                              şi cu...
              (şolduri aidoma)
                  Care-n şură... uiuiu!
(apare Mărioara, mişcând molatic din şolduri. Se-nvârte pe lângă Vasilache, a cărui măciucă se rădică încet până la verticală. începe cu glas piţigăiat:)
Vasila-cheee!
MARIOARA
VASILACHE
Da-aaaa!
                      MARIOARA
Vasilache, vin' la muica,
Aide, scoate-o, scoate ţuica Şi să chefuim aid,
Subt ăst pom cu mere mid.
216
CENSORUL
Tu chestia cu „scoate-o" s-o scoţi numaidecât Căci e alusiune la lucru prea urât Şi s-aibâ Mârioara mai mici şi şold şi ţâţă Că ocna te mănâncă. Mai scoate-i dân tărâţă!
                SOITARUL
(iţeşte iar capul)
Dar bine, frate, artea...
                   CENSORUL
                      Nemic nu voi a ştire!
                   SOITARUL Baudelaire, Flaubert...
                   CENSORUL
               Bolnavi sunt, nevrotici în delire Ce otrăveşte duhul. Eu i-as fi condamnat.
E la valahi amorul un ce tabuizat.
Agiunge! Mascarade mai ştii sau asta-i tot?
                   SOITARUL
Veliţi boiari, eu „Moartea lui vodă Tartarot"
Aş zugrăvi-o, ăsta (arată spre Censor) de ar închide botul.
                      VODĂ
Ei, hai, iubite Censor, aprobă Tartarotul De mă iubeşti...
              CENSORUL Historic e opul?
                 SOITARUL
                                 Da...
                    CENSORUL
                               Nu-mi place,
Că mulţi subt arhaisme ascund scorniri dibace Cari se potriveşte prea bine şi acum.
Pre calpuzanii iştia eu i-aş preface-n scrum.
Zi! Aide! Dar ia seama că dacă Tartarot Tărăgănează vocea sau face-aşa dan cot Precum binevoieşte iubitul nostru domn,
N-o să mai ai nici pită, nici coperiş, nici somn!
(Soitarul se dă la fund şi pe scena luminată cu lumânări apare, pe tron, Tartarot-vodâ, foarte ţanţoş, cu sceptru, cabaniţă şi coroană de aur.)
                TARTAROT
          Un comediante de bravură, Domnesc de-atâtea zeci de ani Făcând enormă lătrătură în faţa unor gogomani!
             Toţi laude-mi aduc puzderii, Slăvite capuri de tirani,
             De la reghina Engliterii Până la şefii boşimani.
218
             Valahia sunt eu, se ştie,
             Cu uvrieri şi cu ţerani.
             Ce comediant! Ce comedie,
             Şi câţi în sală gogomani!
(apare Romanaş, în costum naţional, cu un pistol imens, având gura în formă de pâlnie, la brâu)
                         TARTAROT
(se ridică de pe tron, care se dovedeşte a fi găurit, în scobitură aflându-se o oală de noapte)
             Sfetnici, oala este plină!
             Voi, miniştri, ce mai staţi?
             Deşertaţi-o în grădină Şi să vă înapoiaţi.
           Gânduri nouă îmi veniră Şi trebui să aprobaţi. Planuri mi se năzăriră Şi trebui să aclamaţi.
                     ROMANAŞ
           Nu mai tot chema zad amic Că nu-i nimenea să vină: Logofăt, spătar, paharnic S-au vârât în vizuină.
              Până când crezut-ai neamul Că va sta tot adormit?
              Uite, râul, uite, ramul A furtună s-au zbârlit.
              Câine, ţi-au venit clipita S-a sfârşit cu visul reu. libertatea-n jos privit-a Şi zări şi neamul meu.
(Românaş se întoarce către Vodă cel real şi îi vorbeşte cu patimă, pe când toţi au încremenit.)
              Da, măreaţa libertate Ce credeai că ai răpus,
              Soarele cu raze late Ce credeai că au apus!
            Fraţi români, sculaţi odată,
            Moarte, moarte la tiran!
            Fraţi români, vă prindeţi roată Şi începeţi liber an!
(Soitarul iese până la brâu în cadrul cutiei sale şi smulge pistolul de la brâul păpuşii. îl îndreaptă spre pieptul lui Vodă şi trage. O bilă ridicolă se rostogoleşte din ţeava lui şi cade la un pas pe podea făcând un zgomot de bâlci. Străjile năvălesc şi îl prind pe Soîtar, pe când Vodă se porneşte să râdă gros. După el se ia tot soborul, într-o cascadă de râsete ca la operetă. Râd tăvălindu-se pe jos, sufocându-se şi dând din picioare. Vodă tace brusc şi aproape imediat încetează toţi, în afara unui sfetnic durduliu, care continuă să râdă o vreme, până îşi dă seama de situaţie. Toţi îl privesc îngheţat. Sfetnicul începe deodată să plângă. Urlă şi se boceşte, îşi smulge părul.)
                       SFETNICUL
Nu... nu, măria-ta...
(Vodă face un semn discret şi ţiganul Sulea îl ia la subţioară pe nefericitul sfetnic şi porneşte cu el în jos pe scări. Mult timp se mai aud, din ce în ce mai năbuşit, plângerile sale.)
220
VISTIERUL
(un bătrân costeliv, cu glas chelălăit de câine bătut)
Măria-ta, slăvite, ai fost prevăzător Să îndoieşti cu ţămă tot ce-i pentru popor, Cahvea şi praf dă puşcă. Sărmane, soitare,
Doar cu moloz tu vrut-ai pre vodă a-mpuşcare...
                         VODĂ
Ha, ce tătar! Tu, Foltea, tu, Buză şi tu, Bogză, îl rădicaţi şi-ndatâ legaţi-i straşnic, cobză De... uite, de lunetul acel să mi-1 legaţi Şi ţeava spre o steauă fierbinte s-o-ndreptaţi Ca să se perpelească! Şi-acum să prăznuim Că am scăpat dan cruntul complot şi vicleim.
Hai iute, piramida robiei s-o-njghebăm!
Hai iute, psalmodia puterii s-o cântăm!
(Apoteoza lui Vodă. Robii ţigani cum şi falşii ţerani se aşazâ în genunchi, pe spetele lor se suie şi şed în patru labe ciocoii mititei, presfce ei, ciudţi pe vine, boierii cu barbe, pe grumajii lor veliţii dan protipendadă, cu spinările îndoite, iar în vârf, Vodă, într-o posiţiune eroică, de statuă. Rămân toţi încremeniţi, în timp ce musichia execută o partitură asurzitoare, de circ. Pe urmă, întâi încet, apoi tot mai tare, până la un formidabil cor bărbătesc, de başi, care ar face să plesnească fereştile dacă ar fi, cântă toată adunarea, deschizând gurile exagerat şi rotind ochii în cap.)
                         CORUL
                           Putirinţa, putirinţa Asta toată ni-i voinţa Putirinţa, putirinţa Ni-i credinţa.
              Stau la unul sus în cârcă Şi-altu-n cârcă mi se urcă Putirinţa, putirinţa Ni-i credinţa.
              Orice spune ăl de sus Eu ascult şi fac supus Şi pe mama şi pe tata I-aş da gata.
             Aş da ţara toatâ-n jac Pentr-o slujbă şi-un cerdac Pentr-o traistă de merinde Tot aş vinde.
           Vorbe mari îmi stau în gură Omenie şi bravură Dară-s numai somnoroasă Pentru clasa cea mai joasă.
               Spun ce nu e, uit ce este Pumnu-n gură, bâta-n ţeste Putirinţa, putirinţa Ni-i crediiiiiiim-ţa!
                  PERDEAUA A PATRA
(Pe ceruri cornetul abia ivit arde cu flăcări furioase, ca o lampă cu acetilenă. Unul dân robii de la baza piramidei se scarpină în creştet, iar vibraţia astfel provocată începe a creşte, se transmite la cei de alături, cuprinde toată piramida, care în cele din
222
urmă se prăbuşeşte ca un castel de cărţi de joc. De la vlădică la opincă se dau tumba în ţărână şi se scol scuturându-şi giubelele. Se pun iar la masă, ii trag iarăşi cu vinul şi cu scrumbiile sărate, până ce streaja, care în toate scenele dinainte stătuse pe zid, cu ochii aţintiţi în zare, scoate din sân o trompetă minusculă, din cele folosite 1a '77, şi sună în falset cunoscuta melodie a Alarmei. Vodă se îneacă şi toţi sar să-l bată pe spete. Se reped apoi spre streajă. Joc de scenă foarte animat.)
                            TOŢI
Ce e? Streajă, spune-n grabă! Ce e? Mai curând grăieşte, Că o spaimă cruntă-n pepturi ni să zbate şi tot creşte! Ce e? Ce e?
                        STRAJA
                 Arătare! O beşică s-au ivit Ce pan nori înaintează, şi subt ea coş împletit Unde ca furnici, gângănii, oameni sunt. Ei vin încoace!
                        VODĂ
Hm... sosit-au... Voi, îndată scoateţi negrele capace De pe ţeava de luneturi. Aricescu!
                   IANCU ARICESCU
                   (sare plin de zel)
                          Doamne!
                   VODĂ
De te uită-n astă ţeavă. Ei sunt?
                                   Vină
223
            IANCU ARICESCU
                                                Ei!
                          VODĂ
                 (aparte, vorbind cu sine)
                                    Ce şugubină
Te-ndemnă, Manoli, tată, ca să-ţi vâri gâtleju-n laţ?
                           (tare)
Voi, boiari ce vecinie şadeţi cu luleaua în tâmaţ,
Toţi v-aţi îndoit de mine, toţi crezutu-m-aţi nebun Când luat-am românimii şapte piei de subt zăbun,
Toţi în barbe murmur a t-aţi.,. Numai Sulea, dragul meu, Credincios îmi fu în toate, să-i ajute Dumnezeu!
El pe-ascuns veghea ca ţara să nu sufle, să nu mişte, Sindicaturi liberale să nu iasă pă mirişte Ca dupearcele, şi nime să nu aive nici un gând Ce nu l-ar slăvi pre vodă şi al său perfect orând.
Căci altfeliu răsvrătiţii ar fi vrut schimbări o mie Barbe-n ţeară şi grecime şi năpăşti să nu mai fie Şi-alte grozăvii... în zare îl vedeţi pe Manoil Ce cu sanchiloţii vine să ne dea în brânci, tiptil!
(Mare emoţiune în adunare. Toţi se îmbrâncesc ca să apuce să se uite mai repede prin lunet.)
                        UNBOIAR
Zavergiii!
                       ALT BOIAR
   Bagabonţii!
224
               AL TREILEA BOIAR
                          Coate goale! VODĂ
                                        As, un moft!
îi cunosc pre visătorii cu mânuşi de piele soft:
O să-i căsăpim, iar mâine le vom face vreo statuie Unde-or sta în togi, şi musa cu fantastice gurguie Le-o întinde peana.
                     SOBORUL
Doamne, înţelept eşti!
                VODĂ
Să-i primim
Cum li se cuvine. Agă şi tu ăla cu chilim,
Vă luaţi ţeranii-ndată (ce sunt încercaţi zapcii)
Şi, cum coşul să coboară, atâmaţi-vă frânghii!
                        ŢERANH
(Călcând stângaci în opince cari li se dăduse de-a valma, iară nu după numere)
înţeles!
                         VODĂ
   Hai, toţi la locuri! Logofăt şi tu spătar Fiţi c-un ochiu pre nacelă şi c-un altul pre soitar!
225
(La început cât o mărgică, mongolfierul purtat de zefirii cu plete argintii creşte până ajunge cât sfera tainică a lunii. înghite câte una stelele hidoase, devorează şi balaurul cu coade blonde al fabulosului cornet. Maiestuos, balonul se iasă asupra Turnului Colţii, lătrat cu turbare de miile de câini al mahalalelor. Nacelul atinge în fine terasa din vârf şi la un semn toată frământata adunare se azvârle spre el. Scânteie cumplite iatagane la lumina torţelor, funiile sunt retezate şi, uşurat, balonul se înalţă iar în văzduh, pierzându-se în nourii argintii. Din nacel sar vestiţii noştri căuzaşi cari, dacă i-ai uitat, ostenit cetitor, ţi-i aduc iarăşi în faţa ochilor: nobilul Manoil, frumoasa Zenaida, cruntul Iaurta, vestitul Ampotrofag şi apriga sa muiere Zoe, cavalerul frâne Languedoc, înţeleptul Nastratin, machiavelicul Zotalis (cari acum poartă de lanţ zburlita mo-mâţicâ Ercul), precum şi plecata slugă a domniei tale, efendi Auctore.)
                          VODĂ
(frecându-şi palmele când îi vede pe toţi cu câte un jungher la gât)
Ha! Sărmanilor, crezut-aţi cum că doarme domnul terii? Că nu-1 apără cu pepturi desvelite uvrierii Şi ţeranii? Iacă, ţeara v-a răpus, poporul demn!
                         MANOIL
(nălţându-şi fruntea nobilă şi fulgerându-1 dân ochi pe tiran)
Caţaoane, mă slăbeşte cu al tău limbagi de lemn! Ţeara! Tu vorbeşti de ţeară? Ţeară, ţarcul ista mare Unde biet rumânul naşte, să munceşte ş-apoi moare Fără nice-o bucurie, fără sărbători şi sfinţi?
Numeşti ţeară astă jale, ăst cuibar dă umilinţi?
Amlet glăsuia odată cum că Dania-i închisoare,
Nu fusese, cum să vede, p-a Valahiei ogoare Ca să vază-aicea robii ce nu pot a zice cârc...
226
Câne, dântr-un colt de raiu tu făcut-ai iad şi smârc! Ţeară! Mumă zi-i mai bine într-un crâng batgiucorită Cari pruncii-i zac în sânge, mumă plânsă, despletită Ce se duce să s-azvârle într-un iaz cu capu-n gios... Venetic, de ţeara noastră nu te-atinge!
                            VODĂ
(îl ascultă atent, cu mâinile-ncrucişate şi cu un zâmbet de nepătruns. Apoi începe pe un ton neaşteptat de suplu.)
                                                       Serios?
Dar amarnic la mânie eşti, băiete! Ce să spun...
Eu sunt rău, o lighioaie, iar popolul tău e bun...
Nu cumva mai încurcată este trebusoara asta?
Nu cumva tocmai valahii şi-au adus pă cap năpasta? Nu că ta numai la mine. Ticălos îmi zid? O ştiu.
Ci te uită cum toţi fură-n ţeara asta, şi zapciu Da' şi rob, şi negustoriu, şi plugarul, şi fierarul,
Toţi iau mită şi plocoane, toţi îşi măsluie cântarul... Doftorii, te uită, cari jurământ făcut-au lui Ipocrat, ca a lor ştinţă să slujească omului,
Patruzed de piei jupoaie de pe bolnavul ce zace Şi îl lasă ca să moară de nu-i dă. Ast feliu face Dascălul dan Sfântu Sava, calemgiii, ipistaţii Ce rumâni sunt şi nu grecoşi, copilaşii ăstei naţii,
Şi tot astfel grădinarul la tarabă, foc să-l arză,
Ochii el dân cap îţi cere pentru un cotor dă varză.
Eu năpârcă sunt... să zicem... Dar ce sunt cei dân popor Ce în faţa unui verme se tot plec linguşitor,
Ce mă laudă în târguri, ce mă cânt la şezătoare?
Ce sunt cărturarii cari mă tămâie ca p-un soare Făr-ca nime să le puie junghiu-n gât? Ce sunt acei Ce-i ajut să ia puterea şi să crească pă mişei?
Ori, priveşte-i cum îşi pune singuri piedică rumânii,
227
Cum cu geniile sale ei se poartă ca şi cânii,
Cum nu suferă neghiobul să-l întreacă fiecine De nu-i mai neghiob ca dânsul, cum talantul i-o ruşine. Nesăraţii pretutindeni pânea şi cuţitul are,
Şef şi nul ajuns-au, iată, vorbe asemănătoare...
Ori, te uită cum în târguri, în cătune şi-n conace Unul p-altul să pârăşte, ştie potera ce face Toată lumea. Ii pui masă ca un om de omenie Fratelui, iar el aleargă şi şopteşte la agie Tot ce zis-ai... Manoile, ia gândeşte, nu cumva Simt chiar domnul care ţeara dacă o întrebi, l-ar vrea? Căci altfel nu se esplică cum mă rabdă, cum mă-ndură... Da, îi vin ca o mănuşe terii eştii fără gură...
                         MANOIL
(Care a ascultat cu fruntea înnourată cele spuse, începe a vorbi cu capul plecat, dar, pe măsură ce îşi găseşte vorbele, ochii săi capătă iarăşi puterea de a arunca flăcări.)
Minţi... ce spui sunt adevăruri jalnice... şi totuşi minţi... E ticăloşit rumânul azi, e drept, dar umilinţi Nu gustat-au niciodată ca în vremea de acum...
La înfometat virtutea se preface iute-n scrum.
Nici un neam scutit nu este, oricât el ar fi de mare Ca să cază în tirane fălci prea lacome şi gheare.
Astfel să plecau râmlenii subt Nerone, Caracalla Şi trăgeau cu umilinţă l-al lor car, muşcând zăbala, Astfel nemţii să crâcnească nu-ndrăzni-vor subt Hitler Preschimbând în cruci dă scânduri triste crucile dă fer... Tirania e o vrajă rea care dân om te face Iepure sau porc sau câne. Cât ai fi de audace Te trezeşti că-ţi creşte părul cenuşiu, de şobolan... Vinovat nu este neamul care geme subt tiran!
228
Tu să piei, şi neamul ista va renaşte dân cenuşă Ca un finix cu aripa mult învoaltă, jucăuşă Şi or arăta rumânii în sfârşit la ce sunt buni!
                       VODĂ
(impacient)
Ambetat sunt! Agă, umflă-i pe aceşti vădiţi nebuni!
(Clipă de cumpănă pentru cărvunari. Va birui reactiunea? Cei buni vor fârşi jertfiţi cum mieii cei nevinovaţi sfâşiaţi de fălcile lacome? Nu, căci există o Providenţă care totul vede şi totul judecă. Unealta ei se face vestitul Languedoc, care scoate dân sân un pumnal şi să repede cu iuţeala unei feare la Vodă. înfundă pumnalul până la plăsele în peptul lui Vodă, scoţând un răcnet de triumf. Vodă rămâne o dipă nemişcat, dar apoi, în uimirea tutulor, îşi smulge cuţitul dân pept şi-l asvârle pe dalele de marmur. începe să râză.)
                      VODĂ
Ha, ha, ha! Ce prunci dă ţâţă! Să mă omorâţi ş-atât! Altceva nu ştiţi, de parcă o idee are gât Ca în laţ s-o puneţi, parcă un principiu are-n stânga Inemâ ca şi oricare. Ce e-n mintea-vă, nătânga?
Agă, ce stai?
                    NASTRATIN
(în grabă, întretăiat)
Auctore, un coşmar e... Izbăveşte Ale tale creature...
                   ZOE
Răul biruie şi creşte...
Şterge,-ndreaptă fila asta, nu se poate să perim...
229
                AUCTORELE
(Ridică mâna şi toţi încremenesc asemenea unor statue de sticlă. Se plimbă melancolic printre personajele care deodată, surprinse de îngheţ în atitudini groteşti, îşi devăluie micimea, insignifianţa, artificiul* Spectatorul simte cu înfiorare, în fotoliul său din stal, cât de absurdă este istoria: circ de purici, voci auzite de un nebun, viermi tubulari târându-se pe fundul oceanului* Personajele par figurine de zahăr colorat, praline umplute. Costumaţia de mascaradă, măştile de teatru kabuki le fac să spună limpede ceea ce Auctorele, el însuşi îndepărtat şi nefiresc, o spune cu o voce amară, depresivă. Aid este absolut necesar ca rolul Auctorelui să îl joace însuşi Mircea Cărtărescu, aşa cum este în realitate. Nimeni nu îl poate înlocui):
    Nimic, nimic nu există. M-ant născut şi voi muri. Lumea s-a născut şi va muri. Nimic nu e concret şi etern. Suferim, luptăm, râdem, gândim în mijlocul unor vârteje de aburi coloraţi, noi înşine un vârtej. Ce rămâne din dragoste, din tinereţe, din tortură, din imaginea sclipitoare a unui scoruş de munte, plin de boabe roşii, din labirintele primei copilării? Rouă colorată pe pereţii minţii. Nici măcar moartea nu există. Confundăm visele şi realitatea, ne mişcăm printre oameni care nu înseamnă nimic, citim poeme care nu spun nimic. Nici iad, nici rai. Nici limpede, nici tulbure. Spre sfârşitul oricărei cărţi, ca şi spre sfârşitul vieţii, nu-ţi rămâne decât să spui:
    Nimic, nimic nu există. Poţi spera în mântuire, te poţi agăţa de religii sau poţi crede că viaţa asta este reală, concretă şi e de ajuns pentru un om. Poţi munci şi poţi lenevi. Poţi acţiona şi poţi contempla. Popi să îţi imaginezi că dragostea e soluţia, panaceul universal. Dar dragostea nu durează, asta înveţi din dragoste. Dacă nu eşti tot universul şi dacă universul nu este etern şi nesfârşit, tu nu exişti şi nimic nu există.
230
    Cine să înregistreze imaginea ta, tocmai a ta? Cine să spună: „el a trăit"? Cui îi pasă? Tu în tine, nici „tu" şi nici „tine" neînsemnând nimic. Lumi aruncate, gunoi de lumi putrezite şi aruncate, nisip de lumi. Vise visate în vise visate în vise visate în vise... Am fost un om, am avut ochii negri, faţa subţire, am fost întâi copil, apoi adolescent, am scris cărţi m-am căsătorit şi am o fetiţă. îmi amintesc milioane de lucruri. M-am agitat, am plâns, am iubit, am gândit, am avut toate viciile şi toate virtuţile. Am încercat să înţeleg totuL Dar viaţa mi se va stinge şi va urma o noapte nesfârşită. Nu voi mai fi. De-aceea spun acum tot ce am înţeles trăind:
    Nimic, nimic nu există.
(Auctorele scoate un manuscris voluminos din buzunar, taie cu două linii ultima filă, coboară în sala goală în care, pe primul rând, în fotoliul din mijloc, stai doar tu, cititorule, îţi zâmbeşte cu zâmbetul lui specific, printr-im rictus al gurii dezminţit de ochii trişti şi iese pe uşa din spate. Merge cu mâinile-n buzunare prin înserarea de toamnă (este 23 septembrie) privind tramvaiele care se scurg pe sub becurile protocaiii, ocolind şantierele metroului, înfiorându-se de vântul care scutură frunzele uscate. Ajunge acasă, în blocul său de pe Nada Florilor, încă din hol aude zgomotul maşinii de scris, care bate singură. Intră în bucătărie, îşi face o cafea şi continuă lucrul cu înverşunare.)
                  PERDEAUA A CINCEA VODĂ
(impacient)
Ambetat sunt... Agă, umflă-i pe aceşti vădiţi nebuni!
                                                        231
(Aga şi ţeranii îi iau pe sus pe zavergîi, dar cavalerul Languedoc se sbate şi scapă de prigonitorii săi. Scoate danga dan teacă şi se repede la Vodă. Toţi se trag într-o parte, tiranul rămânând singur şi părăsit cu spatele la tron. Estimp Sulea, care intrase de-o vreme neobservat în scenă, să aruncă cu peptul gol în faţa lui Vodă. Zadarnică pavăză, căci braţul tare al zuavului îi străpunge pe amândoi dodată ca pe două potâmichi într-o frigare, unind astfel simbolic ceea ce aparenţa despărţea. Boiarii deşurubează ciubucele de la narghilele, hotărâţi a-şi vinde scump viaţa. Căpitanii trage spadele dan teacă. Zoe şi Zenaida, de ceastălaltă parte, scot papucul din picior, gata a atinge la mir pre fiecine s-ar da prea aproape de graţiile lor. O bătălie demnă de inspiraţiunea vechiului Omer ori o păruială pe placul bunului nostru Budai ori amândouă dodată s-ar fi încins cu siguranţă dacă nu se afla acolo şi vestitul Ampotrofag, sacul fără fund al inventiunilor mehani-ceştL Olimpian ca însuşi Zevs, pierdut în codrii barbei sale fabuloase, el scoate dan bozonar o boambă grea, unsă cu păcură, şi îi aprinde mucul de in cu amnarul. O azvârle cu nepăsare pe duşumea, în mijlocul mulţimii pestriţe. Spadele cad dân mâini, obrajii se golesc de sânge. Flăcăruia înaintează cu încetul, bila se roteşte sfârâind şi în cele dân urmă răsbubuie mult puternic. Jerbe de focuri şi scântei de toate colorile scapără în toate părţile. Focuri de artificii izbucnesc pe cer, rachete roşii şi albastre ţâşnesc, se boltesc şi se sparg în mii de ţăndări înfocate. Pumni de confetti cad tuturor pe creştet şi pe umere. Cu literi chirilice de foc se scrie pe boltă
               TRĂIASCĂ VODĂ MANOIL
Mii şi milioane de fluturaşi de hârtie poartă aceeaşi inscripţie, care dodată înfloreşte pe buzele tutulor. Fiecine
232
se domireşte că aşa trebuia să fie* Acorduri wagneriene sbucnesc dan orge nevăzute, împletindu-se deşuchiat cu swinguri de big bând şi marşuri de fanfară* Lumea cea multă dan turn fraternizează* Se sărută şi se îmbră-ţoşează cu gesturi largi* Manoil e luat pe sus şi pus pe tronul însângerat, în duda protestărilor lui* într-un colţ al scenii Zenaida îi trage cu aşa furie o palmă bietului Calimachi, încât se vede cum îi zboară câteva măsele dan gură. într-altă parte a scenii Iuda epopeii noastre, Iancu Aricescu, este scopit cu foarfica censorului şi decoraţia îi este pusă pă pept. Astfel simt pedepsiţi cei răi. Cum sunt răsplătiţi cei buni se va vedea mai departe* Dodată, în toiul entuziasmului general, răsună sârba, muzichia dragă poporului. Se-ncinge hora mare, unde joacă toţi cu foc, de la vlădică la opincă* După o vreme, ţambalele şi scripca amuţesc şi toţi se întorc cu faţa la tron. Discursul istoric al lui Manoil întâiul trebuie să fie, fireşte, finalul triumfător al epopeei, anunţător al unor vremuri de aur. Rădicat în picere, alb ca varul, Manoil cuvântează.)
                          MANOIL
Doamne, ce mi-ai pus în mânuri soarta ăstei naţii triste Şi prea vesele dodată, optimisto-pesimiste,
Doamne, traghicomedia ce mi-o vezi cu ochi apoşi Şi mă laşi ca să-mi duc crucea pântre măscărid, ca-n
                                                      Bosch,
Izbăveşte-mă odată, fă să arză tronul ista
Fă ca tumul să se darme cu noi toţi* O, Gianbattista,
Nu e corsi, nid ricorsi în ferbintele-Orient,
Ci dodată amândouă, împletite-absurd, dement Ca balaurul ce coada tot şi-o muşcă, şi-o sfâşie Şi cum piţigoiul gheara-şi pune-n gât, în colivie*
233
Doamne, unde mi-este neamul ce am vrut a-1 izbăvire? Und-să-1 caut? Sus la munte? Gios la câmp? în cimitire? Unde iaste truditorul ce am vrut a libera?
Oh, istorie săpată cu o lingură-n halva...
(Coboară, hamletian, cu capul plecat, treptele tronului. Păşeşte prin bălţile de şampanie presărate cu serpentine şi confetti. Urmează încet ca pentru sine.)
Orice-aş face, la aceia a ajunge n-am să pot Care cu sudoarea frunţii pânea dan pământ o scot, Nici la cel care ciocanul îl izbeşte-n ferul roş. între mine şi-ntre dânşii or fi vecinie ticăloşi, Măscărici, limbuţi, lichele, măşti rânjite, făld boiate Patrihoţi ce vorbe sacre spun cu buzele-mbălate,
Vili ce crede că e ţara un cofet cu cremă groasă Ce felia cea mai mare o poftesc la ei pe masă...
(înalţă fruntea şi vine hotărât Ia rampă. Vorbeşte acum direct cu tine, cititorule,)
Ştiu, e un eşec penibil... ştiu, ţaruki şi paluki...
Da, zavera, idealul, jurământ p-a spangei muchii, Bairon, ştiu... Dar n-are-a face... silă mi-e de tot... nu
                                                           vreu
Decât să mă văz odată izbăvit de lanţul greu Al Husiei. Adio! Să domnească cine-o vrea...
(Se asază, cu capul în palme, pe o piatră de la marginea scenei. Dodată, înainte să ai ve vreme cineva să răspundă lui Manoil, straja dă iar larma dan goarna de dorobanţ. Toţi se reped la ziduri.)
                     UNBOIAR
Suntem congiuraţi! O oaste cu făclii înfricoşate Adunată e subt poala turnului! Bre, Calistrate, Tu-i cunoşti, muscalii-s oare?
234
                   CALISTRAT
                     Ba.
                   UNBOIAR
                         Sunt leşii?
                   CALISTRAT
                                                  Nici atât.
    Sunt piraţi dân jur de Atos, că au cruci dă lemn la gât, Iară cei dân partea-ailaltă sunt şetrari cu bărbi sperlite...
                        ZENAIDA
Nu să poate! Gheorghi! Lambru!
                 DE JOS, DOUĂ VOCI Slugi smerite, slugi smerite!
                      ZENAIDA
Palicarii mei sunt, Doamne. îi uitasem mai de tot.
Revuluţie!
UNBOIAR
ALTBOIAR
    Trădare!
                    AL TREILEA BOIAR Maşinaţie!
AL PATRULEA BOIAR
                          Complot!
                          IAURTA
         (care de la ivirea dân naoel stătuse umil deoparte)
Trădare? Cine-a vorbit de trădare? Stimabililor, onorabililor, într-o asemenea ocasiune solemnă trebuie să dăm dovadă de tact. Ceşti ce vedeţi la poalele turnului sunt doar modeşti cetăţeni ce au venit la votare. Vom auzi glasul suveran al popolului, în faţa căruia, dacă pot pentru ca să spui aşa, trebuie să ne plecăm,
              (Glasuri de jos: Trăiască vodă Iaurta!)
                           IAURTA
(Suie treptele tronului, emoţionat. Scoate o năframă mare cu care îşi şterge graţios fruntea,)
Fraţilor! Asemeni tutulor urmaşilor (sic!) mei cari şi-au jertfit sângele pentru ţărişoara lor, asemeni lui Mircea cel Mare şi lui Michaiu Bravul.,, zic şi eu, fraţilor... (plânsul îl îneacă) că a sosit ceasul... să dăm o pildă Europii... de la care putem zice... depandă! (Glasuri de jos: Trăiască vodă Iaurta!) Şi mai daţi-mi voe, fraţilor, acum când toată omenirea... să fie cu ochii asupra noastră, să grăiesc odată cu nemuritorul Gambetta: Iubesc poporul, dar urăsc pe poporan! (Se trânteşte pe tron plângând în hohote.)
236
                   ZOTALIS
Ajunge, tată. Ce atâta vorbărie? Pe onoarea mea, nu o să ai majoritate, d u-na-ni-mi-ta-te! Voi, ăştia, de-aid, cine e pentru?
(Toţi rădică mâini tremurătoare.)
                     ZOTALIS
Sire, voinţa poporului! Box populi, box dei! Nu te poţi pune contra cu nici un chip*
                      IAURTA
(zdrobit)
Primesc! Dacă e voia poporului...
                           ZOTALIS
    Păi altfel cum? Logofete, un discurs. Şi muzica! Muzica! LOGOFĂTUL
(încearcă iar disperat să acopere cu glasul lui subţirel muzica.)
Urmaşe a lui Mircea... concepţii geniale... etc., etc....
(Se desfac alte stide de şampanie, toţi se îmbrăţişează, Tripanosoma încoardă lira pre când Iaurta, căruia i s-au uscat lacrimele de crocodil, s-a instalat bine pe tron şi priveşte scena cu ochi crunt de fearâ. Câte unul înalţă
cupa şi rostogoleşte vorbe care se perd în necontenitele arpegii ale fanfarei. Eroii ceilalţi ai epopeii noastre se strecoară afară dan entuziasmul general şi coboară cu paşi înceţi treptele turnului.)
                 CORTINA
                SUMAR
                   CÂNTUL ÎNTÂI 15
O, Levant, Levant ferice! A ta soră, Zenaida. Se vărsa umbrirea serii. Când plânge filomela. Iată sara se-ndeseşte. E Iaurta chiorul, spaima apelor din jur de Zant Eşti ingles? Of, Zotalis, biet Zotalis! Ţaruki i paluki. El vedea un nor de sânge. Manoile, cum te plâng!
                CÂNTUL AL DOILEA /15
Borges, ce-i mai zic şi înger. E un colţ de stâncă şuie. Un cap d'operă de cină. Păsărică obidită. De sorbeşti tabac eşti rege. Manoile, spune mie d-unde neamul tău se trage. Floare, floricea. Manoil jungherul scoase. Bravilor, pestriţ şi felurit e pământul. O, patrie, ştiu că lumile-s praf. Trei călugări în sutane
                CÂNTUL AL TREILEA / 29
Ştiu câ e zădărnicie. Zante, dulce plăsmuire. Scrisoare de la lancu Aricescu. Lupul şi alte lighioane. O beşică mare cât copola de la căsile lui Vodă. Am rămas singură în pavilionul de vest. Diabie! Mais c'est trop! Somn, tu domn al nefiinţii
CÂNTUL AL PATRULEA /41
Toţi suntem melodramatici. Languedoc Briliant, zuavuL Liubov, liubov. Jos, ce lux! Nid Monte-Cristo. în Ioc de chipu-i, el văzu o beizadea. Şi-oi spune de Madelaine. Lângă un catari întinde moşul Ghiorghi un taroc
               CÂNTUL AL CINCILEA 157
Manoil găsi safirul. Hai, că am ajuns la Hosna. Ce v-am zis? E Dumnezelea. Dihănii noi, dudoase, să iviră pe o rână. Au n-aţi auzit de Zoe? Vive Ie son du canon. E om ce suie-n aer, atârnat de trei elid. Aur! Aur! Omul duh e, sete pură. Veac al nouăspe, te laud! Da nu-ţi pasă de orfanii ce munceşte la patron? Da, vreau artă cu tendinţi! Mudromu i cestitomu. Elvira, mai ţii minte? Brav Iaurta. Cea şcoală 41. Ostrovul Hosna curse ca o sticlă ce-i topită
                CÂNTUL AL ŞASELEA /73
Să făcea că-s intr-o urbe. E arhipelagul tainic. Ştie că bărbaţii miaun ca cotoii în căldure. Te-ntrebi de ce mi-i părul smult? Stop imagine! Sub fereşti trei muzicanţi. Politichie naltă. Oh, va fi ca-n raiu! însă cine va cârmi? Ficatul lui Lumumba. HELLESPONT. Ercul cu caninii goi. Este insula întâia, ce în formă e de H. Spun elinii cum că Eco, Pan pădurile sâlhue. Dân râpa arsă. Se-nfoaie flori dă mână pe cărarea-ntortochiată. O fee goală puşcă
               CÂNTUL AL ŞAPTELEA / 88
Microcosm şi macrocosmos. Este omul o jivină sau e zeilor asemeni? Dară sufer şi stejarii. Oasele încep a creşte. Gol era ca o statuă. HALUCINARIA. Cetate dăltuită în porfir. Ci passă, Manuele. Spune-mi ce e poesia.
240
Un fantastic mehanism. De ce din umbră-mi ai fugit? De ce nu-s singur şi nefericit? Numit ţinut, grup simplu, falsă landă. E seară şi ninge-ndesat. M-am retras într-o peşteră. Deodată mi s-a făcut moarte. Floare-a lumilor, val verde
              CANTUL AL OPTULEA /108
Estimp grelele barcaze. O, listopiraţi. Turcii crunţi cu iatagane. Toţi cu aripe dă îngeri, Padisah a şapte neamuri, sunt un hoge, Nastratin. Mânia strică omenia. Măgariul şi negustorul. Sunt ţigani! Aide-n şatră, împărate. Cortul lui vătaf e mare. Oh, copile, eşti Zotalis! Spovedanie să-ţi fac. Dado, află că spre ştinţă m-aplecai. Vis avut-am. Acolo căşile-s dă friptură. Află, preaiubit Zotalis, că trăim numai o dată. Ţie mă alătur. Uf, s-a dus şi cântul ista
              CÂNTUL AL NOUĂLEA /127
Braga bun! Susan! Şerbeturi! Când dân nouri o beşică. Decupă dân epopee bucăţica cu balonul. La arătarea de mirare. Manoile, cuget nobil. Dar ce dracu faci? Dă-mi drumul. EU, MIRCE A CĂRTĂRESCU. împregiur piraţii sforăi. Miliardele dă stele. Cobor treptele cernite ale scării îngheţate. Cu prapuri, cu cădelniţi, cu-elohimi. Te-am căutat peste tot. Nu-n Talmud şi nu-n descântec
              CANTUL AL ZECELEA /143
Fantasie, fantasie... Şi intrarăm iar în Giurgiu. Babă ştirbă cu zâmbiri. Grea beserică spăimoasă. Musă! ce odat pretins-ai. Un metamorfos. Totul este scriitură. Mormoloc eşit dân spaima dă codană ce-a visat. E Hermina.
241
Doamne, unde-i omul nobil. O saca. Scrisoare cu pecete. Soare mândru să înalţă p~a Valahiei ogoare. Dar e inima tenebră. Auctore, ce-o să fie cu aceşti preabuni ipochimi? Mai închei ad un tiv
           CÂNTUL AL UNSPREZECELEA /159
în palatele aprinse. Ar fi cu cale ca sâ aruncăm zapise. Nu, eu alta aş scornire. Este planul meu dan toate ăl mai bun şi cilibiu. E sara naltă şi e Bărăganu-ntins. Un smău. Totuşi noi suntem acilea-n Orient. Bucuresciul stă răsfrânt. în capul mesei large sade Vodă. E la nave va. O tâmplare minunată. Evoe! Ce biruinţă! Mais... d-acuma vine greul. Bolţi dă cărămizi antice! Trii simt lacăte. însă toţi sunt ca de abur. Nu, prietine, nu-i vrajă. Zgomot mare, pneuri, frâne. Eu aş pune pă Manoli. Trei podghia-zuri deşuchiate. S-au revizuit puterea. Miliţian cu walkie-talkie. Fiorituri, îhluminiuri
         CÂNTUL AL DOISPREZECELEA /185
O, Levant, Levant feroce. Filologos, cari destul cerri a pune pâ dantea. E octombrie 30. în fantastic darobscurul palierului de bloc. O stidă de Jidvei. Cristişor. Auctore, ţii tu minte. Ce să facă învăţatul. Bila dă deştar plesneşte. Gene în gene staţi şi buze-n buze. însuţi, cetitore, kaghe-musha. Pentru sfânta Libertate. ADIO! LEVANTUL
                  ANEXĂ /199
         CÂNTUL AL UNSPREZECELEA / 201 (variantă)
                 La preţul de vânzare se adaugă 2%, reprezentând valoarea timbrului literar ce se virează Uniunii Scriitorilor din România, Cont nr. R044 RNCB 5101 0000 0171 0001, B*CR. Unirea, Bucureşti
                         Redactor VLAD RUSSO
                    Tehnoredactor DOINA ELENA PODARU
                           Corector
                     GEORGIANA BECHERU DTP
                     ANGELA ARDELE ANU Apărut 2009
              BUCUREŞTI - ROMÂNIA Lucrare executată la C.N.I. „CORES1" S.A.