Coperta şi ilustraţia cărţii: IULIANA PREDUŢ
Prezentarea artistică şi tehnoredactarea.: Ton Ungureanu Redactor : MARCELA RADU
POETUL CĂLARE
„Această subţire materie şi organ al duhului".
acă vedeţi un tânăr venind călare dinspre 1831 să ştiţi că e Vasile Cîrlova. Poartă uniformă de sublocotenent, gradul şi al lui Mihail Lermontov, mi se pare, contemporanul său, are ţinută reglementară, toţi nasturii, cască, fireturi, privirea pierdută în golul dintre Car-paţi, iar în buzunare... ghici ? cinci poezii. Cinci poezii, dar calul său, care se numeşte Murgul, aşa 11 vom numi noi, nu ştie decît una — aceea care face rap, şi încă de trei ori rap — bum-bum! /rap, rap, rap, rap — bum-bum ! Poetul o declamă după moda romantică prin faţa pilcurilor de soldaţi ai miliţiei naţionale abia înfiinţată, catane vizibile şi invizibile, şi atunci calul calcă mai sprinten pe cîmpia românească :
„Pe cîmpia rumânească o tăcere pînă cînd, Pînă cînd de arme pline să nu sune dnd şi cînd,
Şi p-a caria lungime
Să nu iasă cu iuţime
Cetile mereu la rînd ?"
Ajuns la Tîrgovişte e năpădit de cunoştinţele sale de istorie. Se adînceşte în melancolia ruinurilor, care-1 învăluie ca umbra Turnului din vechime. Filozofia îi dă ghes :
„Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut, Cînd ochiul vă priveşte în liniştit minut; De milă îl pătrundeţi, de gînduri îl uimiţi. Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi Cum cele mai slăvite şi cu temei de fer A omenirei fapte din faţa lumei per
Şi tot aşa, bate drumul dintre Craiova şi vechea Cetate de scaun. Mai întâlneşte şi nişte ciobani înfăşuraţi în turmele lor ca în imense cojoace, le face semn, descăleca şi declamă Păstorul întristat:
„Voă natura vă este dată; Cîmpii şi codri voă ztmbesc; Vînturi şi rîuri voă arată Cum curg de dulce, cum răcoresc.
Soarele încă voă răvarsă Lumină dulce, tot cu senin, Şi cerul iarăşi mila îşi varsă Spre fericire voă deplin"
Unul chiar îi răspunde şi se înfiripă o frumoasă discuţie în versuri despre amor, pe care ciobanul îl găsea tare amar.
îl apucă noaptea galopînd, se opreşte iarăşi şi convorbeşte cu pădurea :
„P-acea plăcută vreme în astă tristă vale, De zgomot mai de laturi eu totdauna viu, Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale, Singurătăţii încă petrecere de ţiu.
întorc a mea vedere în urmă, înainte,
In dreapta sau în stingă, cînd sus, cînd iarăşi jos,
Ş-orunde priviri multe a desfătat fierbinte
Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos."
Iară murgul ce făcea ? Odată scos din cadenţa patriotică a Marşului, pe care el o ştia ca pe apă, şi introdus în plin modernism (gîndirea adîncă, conceptuală, meditaţie subţire asupra timpului, plus acele ritmuri de mirare) stă şi paşte iarbă verde. Ştie că are de-a face cu un mare poet, îl lasă să se desfăşoare, încearcă să înţeleagă cîte ceva şi se gîndeşte că în caz de pericol, dacă autorul ar fi atacat de vreun lotru, mai hălăduind prin codrul Vlăsiei, ş-ar apăra stăpînul zburînd cu el hăt în Parnas şi înapoi pe cîmpia românească. Atât îi e de drag. Simte că asistă la închegarea unui ton neobişnuit, la „prima înstrunâre" a unei lire cum nu s-a mai pomenit de cînd el, Murgul, a ieşit din baladă.
Vă aduceţi aminte cuvintele lui Tudor Vladimirescu, pandurul pe care G. Călinescu a găsit foarte nimerit să-1 aşeze cu ale sale Proclamaţii, în Istoria literaturii ?
„Fraţilor lăcuitori oi Ţării Rumăneşti, veri de ce neam veţi fi! Nici o pravilă nu opreşte pre om de a înUmpina răul cu rău ! Şarpele, cînd îţi iese înainte, dai cu ciorna-
8
gul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu se primejduieşte din muşcarea lui! Dar pre balauri cate ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisericeşti, cit şi cele politiceşti, pînă cînd să-i suferim a ne suge sîngele din noi ? Pînă cînd să le fim robi ?"
Icourile prozei ritmate din bardă şi din secure de Tudor ajung din urmă calul şi călăreţul; poetul îşi apleacă urechea. Se gîndeşte că trebuie să dea şi el o proclamaţie către poezia română, Proclamaţie mai frumoasă chiar decît a lui Ienăchiţă Văcărescu „creşterea limbii româneşti" (alergînd, oftînd, aşteptînd, trudind asupra cuvântului), „ş-a patriei cinstire44 cu fiecare respiraţie. Adunate una cîte una şi puse alături respiraţiile fac un „dt44 oe se numeşte viaţă. Aceasta trebuie să ardă cu o flacără mare luminînd şi păstori, şi turme, şi ruinuri, şi pilcuri de ostaşi în mers... şi tată şi mumă („Ascultare mumii daţi44... aşa tălmăceşte Cîrlova ecoul primit de la înaintaşii săi). Zis şi făcut. Poetul scoate o foaie de hîrtie, ia pana cea adevărată şi începe să scrie continuarea citatelor date de noi mai înainte, dudnd din cînd în cînd degetul la frunte (atunci de acolo venea inspiraţia) gest pe care îl va împrumuta din simpatie şi Grigore Alexandrescu. „Geniul său cel poetic făgăduieşte mult pentru limba rumânească cea atît de frumoasă subt pana lui" (Ion Heliade Rădulescu).
Ca la spiritism, trebuie să te concentrezi puţin, îşi spuse Vasilache (are 22 de ani şi încă mai este mîngîiat ca un copil). Ia să vedem ce idei estetice plutesc în aer ?
A citi de mai multe ori Prefaţa lui Barbu Paris Mumu-lean la al său Rost de poezii, din 1822, (minunat titlu !), şi îi vin în piinte cuvintele : „Această faptă a poeziei nu iaste alt, decît o mişcare a simţirii, o patimă sufletească şi o naştere a fandasiei. Acel năluc amintit pătimind de un «ce», ţese idei şi păreri, alcătuind stihuri după patimi şi înălţarea duhului. La această materie, rîvna cea firească şi duhul covîrşeşte ştiinţa. Ştiinţa iaste numai pentru podoabă bună şi nu pentru mult aju-toriu.u Tot Mumulean definise poezia „această subţire materie şi organ al duhului". Iată o conştiinţă estetică existentă în epocă, am zice noi cei de acum, la care ar trebui să adăugăm acea tulbureală lirică pe care o făceau la Bucureşti I. H. Rădulescu, lancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, gesticulând în formă de versuri, executînd pînă la capăt formula magică a invocării inspiraţiei, care vine şi nu vine, se pare că s-a arătat şi nu e, dar parcă ceva sclipeşte şi se întunecă — şi aşa se născu tulbureala de care vorbeam, atît de necesară poeziei. Acel năluc al minţii pătimind de un „ce" — meditează în răspăr Vasile Cîrlova cu un picior în scară — frumos spus „nălucul minţii", frumos spus „ce", dar care „ce44 ?
Trebuie văzută lumea de aproape şi iar dădu pinteni. Harta călătoriilor sale e tipărită cu potcoave de argint şi pe ea sclipesc ţintele unor oraşe, adine intrate în visul junelui, care era cît pe-aci să se facă stihuitor pe greceşte : Buzău (se pare că aici s-a născut totuşi), Tîr-govişte, Bucureşti şi Craiova (Cetatea Băniei fiind cea care îl va înfia pentru a doua oară, păstrînd cu sfinţenie urna amintirii poetului). Viaţa poetului a fost scurtă şi cum s-o explici dacă nu gîfîind ?
10
CSrlova se ţine de Turnul Chindiei ca dacii de munţi, după spusa lui Florus. E revendicat de ruinuri dar e un spirit nou, îndrăzneţ, un constructor. Jelind trecutuf\ pune piatra de temelie a unei zidiri cu multe bolţi, de ) pe care cele cinci poezii ale sale s-au aruncat cu aripi/ de şindrilă. O simpatie funciară se declanşează în sufletul nostru de clte ori e vorba de scriitori care mor tineri din cauze misterioase sau năpraznice. Nu poţi să ştii sigur unde se termină judecata de valoare din urmă, şi tinde începe imperiul afecţiunii. Eşti tentat să umpli cu imaginaţie un gol şi găseşti aici locul tuturor posibilităţilor.
Aşezat „pe muchia cea mai naltă44 a rimei preemi-nesciene, contemplînd desfăşurarea de verzi „livejui44 şi ogoare literare încă nedesţelenite, Cîrlova este primul poet care nu mai încape în odăjdiile chirilicelor^
Cea de-a şasea poezie este însăşi viaţa sa, începută.
Vasile Cîrlova e un mare liric şi pentru infuzia de tinereţe, ca un început de basm, să zicem Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. Prima jumătate lirică a secolului XIX are vîrsta sa, 22 de ani — o mare promisiune şi o aşteptare încordată a poeziei adevărate care se va realiza cu Eminescu. Autorul Rugăciunii (mai tîrziu Rugăciunea unui dac) întărită muza, ce-i făcu mari promisiuni. Dar ştiţi ce frumoasă era iubita lui Cîrlova ? Iată că „nălucul minţii" se confundă cu chipul iubitei spre care aleargă, aleargă primenit („Mihnea încalecă, calul său tropotă...44, ştiţi dumneavoastră) străbătînd într-un ceas decenii de romantism. Clte file s-or fi rupt din această carte, de-a rămas atît de subţire? Ar trebui de acum încolo măcar să punem stavilă viforniţelor neprielnice
11
f
htenlor de mceput şi de sfirşit, selectind între coperţi «roase, de lemn sculptat, puţinul acestui adolescent al liricii rămas în adolescenţă ca un ostatic la Ţarigrad mţuul cocon de viţă al poeziei noastre. '
Şi cum se încheie toate astea ? Ei bine, toate astea nu se încheie Vasile Cîrlova vine mereu din^rî HM să ne aducă cinci poezii. Călare. ««spre ijmi să
MARIN SORESCU
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
asile Cîrlova nu s-a bucurat (decît după 100 de ani de la moarte) de privilegiul de-a avea, adunate între două coperţi, toate poeziile sale, şi numai ale sale. Creaţia i-a apărut alături de a altor poeţi. Considerăm a face un gest de dreptate publicînd această ediţie de O p e r e complete.
Reproducem cele cinci poezii în ordinea în care au văzut lumina tiparului :
Ruinurile Tîrgoviştii, „Curierul românesc", 20 martie 1830 ; Păstorul întristat, „Curierul românesc44, 8 mai 1830; Inserarea, „Curierul românesc", 29 iunie 1830; Rugăciune, „Curierul românesc", septembrie 1839 şi Marşul [oştirii române], „Curierul românesc", octombrie 1839. Cele două traduceri, cea din Musaios (Hero şi Leandru) şi ceadîn Voltaire (Zaira) nu s-au păstrat, ca şi multe, bănuim, din poeziile originale.
Păstrind particularităţile de limbă, ediţia ţine seama de normele ortografice actuale.
Pentru întregirea imaginii, am inclus în Addenda o parte din materialul literar şi critic consacrat lui Cîrlova, precum şi arborele genealogic al familiei poetului întocmit de I. Moldoveanu.
Aducem mulţumiri Editurii „Scrisul românesc44 pentru iniţiativa apariţiei acestei cărţi.
M.S.
13
>
TABEL CRONOLOGIC
1812
1809 — Se naşte Vasile Cîrlova la Tîrgovişte sau la Buzău. Tatăl viitorului poet^ Ioniţă, este descendent al unei mici familii de boiernaşi bu-zoieni — Cărlomanii (Cîrlovanii); mama, Se-vastiţa, se trăgea din familia Lăcustenilor, din Locusteni-Dolj. 1812 — Ion Budai-Deleanu termină versiunea a doua, definitivă, a „Ţiganiadei".
— Pacea ruso-turcă de la Bucureşti.
18163 dec. 27 — La Iaşi, din iniţiativa lui Gheorghe Asachi, are loc primul spectacol de teatru în limba română cu „Mirtil şi Hloe", de Florian după S. Gessner.
— Vasile Cîrlova îşi petrece copilăria la Tîrgovişte, avîndu-1 ca tovarăş de Învăţătură pe Gri-gore Alexandrescu. După obiceiul vremii, învaţă greceşte, „ca toată lumea mai răsărită de atunci"
— aşa cum spunea N. Iorga — şi franţuzeşte.
— începutul mişcării revoluţionare condusă de Tudor VladimiresctL
— Dinicu Golescu publică „însemnare a călătoriei mele".
— După încercări de versificare în greceşte, la îndemnul lui Ion Voinescu II scrie poezii în limba română, dar nu s-au păstrat.
1821
1826
1827 — Scrie Păstorul întristat, poezie care va fi publicată în „Curierul românesc" din 8 mai, 1830.
1821 — I. H. Rădulescu publică „Gramatica românească*
1828 — V. Cîrlova scrie Ruinurile Tîrgoviştii, publicată în nr. 3. al „Curierului românesc" din 20 martie, 1830. I. H. Rădulescu face cu această ocazie o scurtă prezentare a poetului, remar-cînd : „geniul său cel poetic făgăduieşte mult pentru limba românească, cea atît de frumoasă subt pana lui."1
— Războiul ruso-turc. 1828 — Scrie poezia Rugăciune, publicată, postum, în „Curierul românesc" din septembrie, 1839. 1829, apr. 8/20 — Apare la Bucureşti primul periodic din Ţara Românească „Curierul românesc", editat de I. H. Rădulescu. iunie 1/13 — La Iaşi, se tipăreşte „Albina românească", prima gazetă în limba română, din Moldova. Director': Gheorghe Asachi. sept. 2/14 — Semnarea Tratatului de paee ruso-turc
la Adrianopol. 1830 — Scrie poezia înserarea, apărută în acelaşi an, în mv31 din 29 iunie al „Curierului românesc".
* apud I. Moldoveanu, V. Cîrlova şi neamul său, în „Limbă şi literatură", 1965, nr. 10, p. 143.
14
1S
1831
1830 — IancuVăcarescu publică „Poezii alese".
— Anton Pann tipăreşte „Versuri muziceşti", la Braşov.
— Ia fiinţă miliţia naţională, nucleu al armatei permanente.
— Vasile Cîrlova traduce Hero şi Leandru după Musaios şi actul I al tragediei Zaira de Voltaire.
Se înrolează, ca sublocotenent de cavalerie, în rândurile tinerei armate române, de curînd înfiinţată.
1831 — Scrie Marşul [oştirii române], circulînd tipărit pe foi volante, apoi reprodus în „Curierul românesc", din octombrie 1839.
1831, sept. — Vasile Cirlova moare la Craiova, fiind îngropat în   curtea bisericii Madona Dudu.
1831, oct. 11 — Apare în „Curierul românesc", nr. 69, p. 275, necrologul poetului semnat de I. H. Rădulescu, intitulat Biografie : „Vasilache Cîrlova poet român, pentru care de multe ori am vorbit în „Curierul românesc", născut în anul 1809, ajungînd în vîrstă de 17 ani a început a-şi dezvolta talentul său cel poetic prin mici dar ingenioase poeme; în vîrstă de 18 ani a făcut poema intitulată Păstorul întristat; la 19 ani Ruinurile Tîrgoviştei, RăsvLnetul unui
16
fluer, Rugăciunea şi alte poeme, iar la 21 ani a făcut Marşul rumânilor, Inserarea, Ero şi Leandru, şi a început şi traducerea vestitei tragedii Zaira. în vîrstă de 22 (sic) a intrat între rîn-durile miliţiei pămînteşti, unde cu mare pagubă a patrii şi a literaturi(i) rumâneşti a murit după o boală de vreo 14 zile...".1 1831, oct. 25 — Gheorghe Asachi scrie despre moartea poetului în „Albina românească". 1906 — Prima dată poeziile lui Vasile Cîrlova apar laolaltă sub îngrijirea lui G. Bogdan-Duică, în volumul:  C.  Nicoleanu,  „Poezii  şi proză", Bucureşti, p. 133—157. Minerva, Bucureşti, p. 133—157. 1931 — V. Cîrlova — „Poezii" — Cu prilejul centenarului   morţii poetului. Ediţie îngrijită de prof. Ioan Negoescu. Cu un portret de V. Blen-dea,1931,Tîrgovişte. ,1942 — In colecţia Operele scriitorilor români apare volumul   „V.   Cîrlova",  prezentat  de Paul I. Papadopol, Ed. Universul, 1942.
1 apud I. Moldoveanu, Vasile Cîrlova şi neamul său, în „Limbă şi literatură", 1965. nr. 10, p. 143.
17
i
PASTORUL ÎNTRISTAT
n păstor tînăr, frumos la faţă, Plin de mîhnire, cu glas duios Cînta din fluer jos pă verdeaţă, Subt umbră deasă de pom stufos.
De multe versuri spuse cu jale Uimite toate sta împrejur : Rîul oprise apa din cale, Vîntul tăcuse din lin murmur.
Cît colo turme de oi frumoase Se răspîndise pe livejui Şi ascultîndu-1 iarba uitase, Pătrunse toate de mila lui.
'•'AMOTFCA }
Cîinele numai mai cu durere Stînd lîngă dînsul, căta în jos Şi ca s-aducă lui mîngîiere, Glas cîteodată scotea milos.
Eho, ce zace de om departe, II auzise din loc ascuns ; Şi cu suspinuri de greutate La toată vorba îi da răspuns.
Viu lîngă dînsul, pătruns de milă Şi cu blîndeţe îl întrebai : „Tinere, spune-mi, nu-ţi fie silă, Ce foc, ce chinuri, ce gînduri ai ?
Viaţa voastră necazuri n-are : E simplă, lină, fără dureri, Şi-n toată lumea nici o suflare Ca voi nu gustă multe plăceri.
Voă natura vă este dată ; Cîmpii şi codrii voă zîmbesc ; Vînturi şi rîuri voă arată Cum curg de dulce, cum răcoresc.
Soarele încă voă răvarsă Lumină dulce, tot cu senin, Şi cerul iarăşi mila îşi varsă Spre fericire voă deplin."
El cu suspinuri atunci răspunse : „Frate, se poate vrun muritor Oricît să nraibă dureri ascunse, Fie pe scaun, fie păstor ?
Orice viaţă supusă zace Subt patimi grele mult mai puţin ! Soarta nu lasă pe om în pace Cu mulţumire a fi deplin.
Precum nu-nceată de vînt suflarea Nici către crînguri, nici pe cîmpii; Aşa nu-nceată nici turburarea De multe patimi către cei vii.
Adevăr, slavă, cinste, putere Sau bogăţie eu nu doresc. Acestea toate drept o părere, Drept nălucire le socotesc.
Dar mai puternic, greu a supune Orice simţire, simţ pe amor, El, izvor dulce de-ntristăciune, Lesne aprinde foc tutulor.
Iubesc prea dulce o păstoriţă Cu chip prea dulce, prea drăgălaş ; Pentru ea numai simţ neputinţă, Pentru ea numai sînt pătimaş.
De lîngă mine ea cînd lipseşte, Natura n-are nimic frumos ; Sufletul tare mi se mîhneşte, Orice privire e de prisos.
Şi drept aceea a tînguire Fac să răsune fluerul meu, Lăsînd şi turma în năpustire, Vărsînd şi lacrimi din ochi mereu".
ÎNSERAREA
e cînd abia se vede a soarelui lumină în vîrful unui munte, pe fruntea unui nor, Şi zefirul mai rece începe de suspină Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor ;
P-acea plăcută vreme în astă tristă vale, De zgomot mai de laturi eu totdauna viu, Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale, Singurătăţii încă petrecere de ţiu.
întorc a mea vedere în urmă, înainte, în dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd
iarăşi jos,
Ş-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.
Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată, Pe care osteneşte vederea alergînd, Ş-a caria văzută de flori împestriţată Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,
Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă încorunează cîmpul, s-arate mai frumos Şi nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceaţă Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.
Pe de o parte iarăşi o gîrlă şărpuieşte, întocmai ca o pînză se vede albă-n jos Şi ni se pare încă în vînt că fîlfîieşte, Mişcîndu-se de pietre talazu albicios.
Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstoriţe, un fluer de păstor,
Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte
Şi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.
R
Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură, De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ? Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură D-un pas să-şi depărteze auzul un minut.
Cît colo f ilomila, de multă-ntristăciune Ascunsă, în stuf, cîntă cu glas pătrunzător, Ce prin Eho se duce şi altora le spune Că pieptul d-unde iese hrăneşte mare dor.
De lături şi zefirul ascultă cu plăcere Şi pîntre frunzi se plimbă ca umbra de uşor El numai cîtodată rugîndu-se îi cere Ca cîntecul să ţie ceva mai multişor.
P-acea singurătate ce ochiul sus priveşte, Cînd razile de soare natura stăpînesc, îndată ce şi umbra de noapte se iveşte, Grămăzile de stele încep de strălucesc.
încet-încet şi luna, vremelnică stăpînă, Se urcă pe orizon cîmpiile albind, Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajină îşi caută de cale adesea mulţumind.
Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte în braţurile sale p-oricare muritor ; Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte Pămîntului să fie în veci mîngîitor.
De multă nemişcare, ce face piste toate, Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori, Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate Şi cerul ni s-arată acum mai cu răcori.
Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere, Odihnă, mulţumire nu-i poci găsi de loc ; Oriunde veselia din inimă îmi piere, Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.
Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte Fiinţa care poate să-1 facă fericit, Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte, în negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;
întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare, Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ; Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare, Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt.
RUINURILE TÎRGOVIŞTII
, ziduri întristate ! O, monument slăvit! In ce mărime naltă şi voi aţi strălucit, Pă cînd un soare dulce şi mult mai fericit îşi răvărsa lumina p-acest pămînt robit ! Dar în sfîrşit Saturnu, cum i s-a dat de sus, In negura uitării îndată v-a supus. Ce jale vă coprinde. Cum totul v-a pierit ! Subt osîndirea soartei de tot aţi înnegrit! Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas. Oriunde nu se vede nici urma unui pas. Ş-în vreme ce odată oricare muritor Privea la voi cu rîvnă, cu ochiu-aţintător, Acum de spaimă multă se trage înapoi îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut, Cînd ochiul vă priveşte în liniştit minut ; De milă îl pătrunţleţi, de gînduri îl uimiţi. Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi Cum cele mai slăvite şi cu temei de fer A omenirei fapte din faţa lumei per ; Cum toate se răpune ca urma îndărăt, Pe aripile vremii de nu se mai arăt ; Cum omul, cînd să fie în toate săvîrşit, Pe negîndite, cade sau piere în sfîrşit. Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc A voastră dărâmare pe gînduri să privesc, Decît zidire naltă, decît palat frumos, Cu strălucire multă, dar fără un folos, Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre cîmpii, La adăpost aleargă cînd vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri, La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri. Nici muzelor cîntare, nici milă voi din cer, O Patrie a plînge cu multă jale cer. La voi, la voi nădejde eu am de ajutor ; Voi sînteţi de cuvinte şi de idei izvor. Cînd zgomotul de ziuă înceată preste tot, Cînd noaptea atmosfera întunecă de tot, Cînd omul de necazuri, de trude ostenit în liniştirea nopţii se află adormit, Eu nici atunci de gînduri odihnă neavînd, La voi fără sfială viu singur lăcrămînd Şi de vederea voastră cea tristă insuflat A noastră neagră soartă descoper nencetat Mă văz lîngă mormînt al slavei strămoşeşti Şi simţ o tînguire de lucruri omeneşti ;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas Zicînd aceste vorbe : „Ce, vai ! a mai rămas, Cînd cea mai tare slavă ca umbra a trecut, Cînd duhul cel mai slobod cu dînsa a căzut".
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
Deci priimiţi, ruinuri, cît voi vedea pămînt, Să viu spre rftîngăiere, să plîng pe-acest
mormînt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimîntat !
Unde tot omul, cînd îţi vorbeşte Vorbe în taină, smerit priveşte
A ta fiinţă de faţă stînd ; Unde tu însuţi simţi datorie, S-arăţi oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuţi oricînd !
A ta putere nemărginită în veci urmează a fi pornită
Spre uşurinţă şi spre folos ; Nici să nu lase p-a ta zidire Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simtă de reazăm jos !
Nu cer prisoase sau nălucire ; Voiesc dreptate, cer mîntuire
Patriii mele, jalnic pămînt, Vai! ale carii necazuri multe Ce suflet poate să le asculte
Şi să nu plîngă dînd crezămînt !
BIBLIOTECA   v â
La ea te-ntoarce, de vezi cum geme, Cum a se plînge însuţi se teme,
Privind că este tuturor joc, Unde dreptatea cătare n-are, Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.
Destule veacuri, de cînd o soartă Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osîndire, cum e mai rău ! Destule veacuri, de cînd suspină, Mîhnirii jertfă, fără lumină,
încît nu vede nici cerul tău !
Vîntul îi suflă tot neplăcere, Norii îi ploă nemîngîiere,
De flori nu gustă plăcut miros, A primăverii dulce ivire Pentru ea h-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos
Din ale tale bunătăţi, fapte Spre fericire tuturor date
Ea numai parte n-are de loc, Ea numai rîvna unui părinte Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.
Nu cumva, Soare, că merit n-are Să se numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios, Cînd în tot chipul spre fală poate Nepreţuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos ?
Cu dreptul este, naltă fiinţă, A fi în astă grea neputinţă,
Acum s-ajungă aşa de prost Fiica acelor, ce, cît se poate Cu strălucire urmînd în toate,
Stăpînitorii lumii au fost ?
Cu ce dreptate pradă să fie, Să tot încerce sfîntă urgie,
Cînd împotrivă-ţi ea n-a urmat ? Cu ce dreptate streinii calcă Dreptul asupră-i, cînd rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat ?
De e greşită ţie, Părinte, Milostivire în sfîrşit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc ; Iar dacă soarta ţie răutate O asupreşte, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.
Cum poţi să suferi cu mulţumire, Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar, Cînd împotriva voinţii tale Nimic nu poate ca să te-nşale,
Nici să urmeze un pas măcar ?
A ta vedere zăreşte toate, Mina ta iarăşi îndată poate
Să zăticnească răul din drum Şi cu adîncă înţelepciune Să-mprăştieze lumii tot bune,
Spre mîngîiere a fi oricum.
Deci cu dreptate, naltă Putere, Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos. Cunoaşte-i dreptul uitat de tine Şi de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.
Apleacă mîna de o ardică Şi-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor. Şi~n norii cinstii mult să se-nalţe, Pe calea vieţii în veci să calce,
De strălucire avînd izvor.
Trimite-i încă plăcută rază, Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin ! Şi patriotul să aibă fală A-şi pune viţa naţională
La întrebarea unui strein.
Cîte acuma sufere rele,
Ca vîntul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor Şi neştiută să nu mai zacă, Ci împotrivă zgomot să facă
în toată lumea răsunătar.
Dar ea cu lacrimi 1-a ta fiinţă în veci închine recunoştinţă,
Să glăsuiască numele tău, Urmînd întocmai voinţii tale, Cerînd şi rîvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.
Dar ce să fie acea lumină, Ce sus se vede de focuri plină,
Şi dimpreună un zgomot lin ? Nu crez să fie semn de furtună, Cînd de loc vîntul nori nu adună, Cînd peste toate privesc senin.
Nu cumva, Soare, veste să fie Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea, ce a făcut, De către sfîntul se-mbrăţişază, Şi că prin focuri încredinţează
A ei lucrare nu dupe mult ?
Adevăr este acea lumină, Vesteşte soartă de raze plină,
Ce se găteşte ăstui pămînt ; Ce din poruncă supusă vine, Patriei mele în veci să-nchine
A ei credinţă cu jurămînt.
MARŞUL
[OŞTIRII ROMÂNE]
răgii mei copii războinici, ascultare mumii daţi, Iată vreme, mic şi mare armele s-îmbrăţişaţi,
Strigînd toţi c-o glăsuire,
Spre a mumii fericire
S-alergăm de obşte fraţi.
Cerul vouă vă deschide un drum foarte lăudat, Ca să mergeţi cu pas mare către slavă nencetat.
Vie-vă, copii, aminte
Că Europa însuşi simte
în ce cale aţi intrat.
Glasul patriii să sune în auzul tutulor, Strigînd vouă : „Lenevirea ruşinată subt picior
Toţi acuma c-o mişcare.
Spre a voastră înălţare
Să daţi mînă de-ajutor.
Acea armă ruginită şi ascunsă în mormînt Braţurile să-nfierbînte ; însă iarăşi pe pămînt.
Tinerimea s-o-ncunune
Cu izbînde foarte bune ;
Pe ea facă jurămînt.
înaintea fieşcărui îndestul v-aţi umilit, îndestul şi lenevirea în somn greu v-a stăpînit.
Acea soartă fără milă,
Sau de voie, sau de silă,
în sfîrşit v-a slobozit.
Y
Priviţi slava de aproape ; voi în urmă-i aţi călcat Şi pe fruntea fieşcărui raza ei a luminat.
Deci la arme daţi năvală
Şi la rînd ieşiţi cu fală,
Corbul iată s-a-nălţat.
El subt aripă-i vă cheamă şi vesteşte ca să ştiţi, Că d-acuma înainte naţiex să vă numiţi.
Deci cu dînsul înainte
Alergaţi cît mai fierbinte,
Laudă să dobîndiţi.
Pe această sfîntă cale înfruntaţi orice nevoi, Biruinja pretutindeni să se ţie dupe voi, TŞi strigaţi c-o glăsuire :
„Slavă, dragoste, unire în veci fie lîngă noi !"
înainte-vă vrăjmaşii să aplece fruntea lor, Să-şi cunoască neputinţa, ca să scape de omor ;
Dar atunci a voastră mină
Pe ei fie mai blajină,
Dîndu-le şi ajutor.
Vitejia şi răbdarea aici încă moştenesc, încă curge pîntre vine acel sînge strămoşesc,
Ce la vreme se arată
De nu piere niciodată,
Ca un dar dumnezeiesc.
Pe cîmpia rumânească o tăcere pînă cînd, Pînă cînd de arme pline să nu sune cînd şi cînd,
Şi p-a caria lungime
Să nu iasă cu iuţime
Cetile mereu la rînd ?
i .
Aici şcoala biruinţii într-o vreme a stătut, Ale caria ruinuri să văd încă vechi de mult.
Dar acum fără zăbavă
Acea strămoşească slavă
E să vie în minut.
Glasul vostru strigînd „slavă" pe strămoşi a deşteptat, Ale cărora ţărînă în mormînturi s-a mişcat.
Ş-umbrile în veci tăcute
Stau cît colo nevăzute,
Privind corbul înălţat.
Ce privire dulce mie ! Steagul fîlfîie în vînt, Armele lucesc veriunde, slava iese din mormînt,
Tinerimea îndrăzneaţă,
Mîndră, falnică, măreaţă,
Uşor calcă pre pămînt.
Lăcrăma de bucurie, curge, curge ne-ncetat ! Veacuri sînt de cînd ascunsă p-al meu sîn tu n-ai
picat !
Arma iată că luceşte, Slava iată că zîmbeşte, Corbul iată s-a-nălţat!
I).