PETRU CARAMAN STUDII DE ETNOGRAFIE SI FOLCLOR OVIDIU BÎRLEA Ediţie îngrijită de Postfată, note, indice si bibliografie de si ION H. CIUBOTARU > ON H. CIUBOTARU EDITURA JUNIMEA IASI - 1997 SUMAR Notă asupra ediţiei................................................................ 9 PARTEA I Legănatul - ca muncă şi ritual - reflectat în folclorul artistic, mai ales la popoarele din orientul si sud-estul Europei...................................................... 13 - Clasificarea cîntecelor de leagăn neogreceşti............................ 73 - Substratul afectiv şi magic al cîntecelor de leagăn...................... 75 - Cîntecele rituale de la datina legănatului primăvara.................. 100 Note............................................................................ 118 Anexă Cîntecele de leagăn ucrainene................................................... 135 Note............................................................................ 166 Petru Car aman, octogenar ...................................................... 169 Note............................................................................ 175 PARTEA a Il-a Prolegomene etnografice şi tehnogenetice la studiul meşteşugurilor în România ... 177 - Cuvînt înainte........................................................ 179 - Consideraţii generale ................................................ 183 - Ilustrarea procesului tehnogenetic prin profesii de origine agrară: morări tul, pităria, cofetăria................................. 186 Note............................................................................ 336 Anexă Reflexul meşteşugurilor si al negoţului în folclor şi etnografie la români. (Plan). . . 375 Postfată ....................................................................... 393 ? Summary......................................................................... 409 Resume ......................................................................... 418 Pe3K>Me ........................................................................ 429 Bibliografie (Abrevieri)........................................................ 439 Indice de nume.................................................................. 462 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI VOLUMUL DE FATĂ PUNE LA DISPOZIŢIA cititorului două studii, de o covîrşitoare importanţă, ale profesorului Petru Caraman. Ele vin să întregească opera sa etnologică, ce se impunex deopotrivă, prin ineditul problematicii abordate, prin uriaşa forţă de cuprindere a domeniilor alese, prin maniera unică de tratare a temelor cercetate. Sînt lucrări elaborate într-o perioadă dificilă a existenţei sale, cînd avea de luptat nu numai cu lipsurile materiale', cărora le facea faţă tot mai greu, ci şi cu un adevărat coşmar pe care îl reprezenta, pentru el, interdicţia de a se manifesta profesional. Vom reveni asupra acestor chestiuni în Postfată. Primul studiu, Legănatul - ca muncă şi ritual - reflectat în folclorul artistic, mai ales la popoarele din orientul şi sud-estul Europei, a fost îngrijit, în anul 1981, de folcloristul Ovidiu Bîrlea, care se număra printre puţinii prieteni ai profesorului Caraman. O prietenie în numele căreia Ovidiu Bîrlea nu a precupeţit nici un efort, pentru o cît mai rapidă punere în circuitul ştiinţific a studiilor cărturarului ieşean. Din păcate însă, acel destin advers, care l-a însoţit pe profesor în cea mai mare parte a vieţii, a continuat să planeze nefast asupra operei sale. Incît, Ovidiu Bîrlea, plecat la rîndu-i atît de neaşteptat pe drumul fară întoarcere, nu a mai putut vedea roadele generoaselor sale iniţiative. Intr-o anexă la studiul pe care l-a îngrijit, Ovidiu Bîrlea a inclus o altă contribuţie a profesorului Caraman, de proporţii mai restrînse, care se ocupă de Cîntecele de leagăn ucrainene. Publicarea împreună a celor două manuscrise este întru totul justificată, deoarece ele se completează reciproc. Faptul că au fost concepute ca lucrări de sine stătătoare ar putea să conducă la supoziţia că profesorul intenţiona să lărgească şi mai mult tema abordată. In aceeaşi anexă am inserat si un articol redactat de Ovidiu Bîrlea, intitulat 12 Petru CARAMAN După o îndelungă si nejustificată aşteptare, manuscrisele profesorului Petru Caraman, reunite în prezentul volum, au intrat, în sfîrşit, sub o zodie favorabilă. Valorificarea pe calea tiparului a acestor preţioase contribuţii ştiinţifice - remarcabile atît prin ineditul temelor propuse, cît şi prin profunzimea investigaţiilor - va face să sporească prestigiul etnologiei româneşti. Publicînd acest volum, Editura Junimea înfăptuieşte un autentic act de cultură şi aduce un frumos omagiu memoriei marelui dispărut. Ion H. Ciubotaru I Legănatul - ca muncă şi ritual - reflectat In folclorul artistic, mai ales la popoarele din orientul şi sud-estul Europei 16 Petru CARAMAN magico-cultuale în uz la săvîrşirea diferitelor rituri ori ritualuri, iară a mai fi putut iesi din acest stadiu, trecînd acum la artele populare de succesiune, vom remarca faptul deosebit de frapant că ele se caracterizează de asemenea prin aceea că, la origine, au avut menirea de a înfrumuseţa şi agrementa munca însăşi a omului primitiv, precum şi ritualurile însele, care reprezentau un aspect atît de specific vieţii sale. E vorba deci şi aici tot de un proces decorativ gravitînd în jurul unui obiectiv, care nu are nimic comun, la origine, cu arta. în adevăr, dezvoltarea artelor populare de succesiune tot în marginea practicului şi a utilului ne apare şi ea ca un fenomen din cele mai interesante. Originea ergologică a foarte multora dintre cîntecele populare, în special a celor lirice - atît la români cît si la cele mai diferite naţiuni din Europa sau din alte continente - este în afară de orice controversă. Vechii culegători de materiale folclorice, mai ales la popoarele slave, îşi grupau cîntecele în colecţiile lor după variatele munci la care erau cîntate. E drept că ei n-o făceau în baza vreunui principiu sau a vreunei teorii în legătură cu originea produselor populare publicate de dînsii, ci mai mult din comoditate, fiindcă chiar aşa le culegeau de pe teren. In acelaşi timp însă, ei o făceau, desigur, şi din nevoia pe care-o simţeau de a clasifica materialele adunate. Şi criteriul acesta îi satisfăcea pe dînsii. S-a putut părea multora că un asemenea mod de clasificare a cîntecelor populare e cu totul superficial, iar adesea chiar lipsit de logică. O clasificare după genuri şi criteriul tematic ar fi mult mai naturală. Totuşi, dacă privim aceasta prin prisma genetică, nu avem deloc dreptul de a blama procedeul, ci dimpotrivă, de a-1 accepta ca pe ceva foarte util. în adevăr, el oglindeşte fidel realitatea etnografică a terenului; indiferent de faptul că respectivii culegători n-au fost în general ei înşişi conştienţi de-acest aspect asa de pozitiv al procedeului lor, ei au meritul că ne dau din capul locului o orientare preţioasă în legătură cu provenienţa cîntecelor. Se cuvine dar să examinăm cu toată atenţia faptul etnografic că fiecare din muncile agricole sau domestice mai importante au grupate în jurul lor un număr apreciabil de cîntece, mare parte din ele fiind consacrate de o veche tradiţie drept cîntece specifice cutărei sau cutărei munci. Uneori remarcăm că ataşamentul unui anumit cîntec de o anumită muncă e justificat în chipul cel mai manifest prin conţinutul poetic însusi, a cărui temă sau măcar unele motive din temă se referă direct sau indirect 5 ? la respectiva muncă. Dar există multe din ele unde în textul poetic nu figurează nici cea mai inică aluzie la munca pe care o însoţesc. Desigur, în asemenea cazuri, ne putem gîndi la probabilitatea că acele cîntece vor fi pierdut în decursul vremii STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 21 covoarelor, spălatul rufelor şi cu deosebire ghilitul pînzeturilor, apoi amintim cîntecele în uz la baterea parilor în pămînt cu maiul de către bărbaţi, la ridicarea sau coborîrea de greutăti mari, cum ar fi introducerea sau scoaterea de butoaie, adesea pline, din pivniţă, ori scoaterea de apă din rîu sau din puţuri adînci pentru irigaţii sau pentru adăpatul vitelor, cîntecele în uz la purtarea de mărfuri pe cai ori pe asini şi catîri la mari depărtări, dar mai ales de către caravane de cămile prin pustiuri, de asemenea la purtatul de poveri în spate de către pietoni, ca în timpul cînd şiruri lungi de negri în monom străbăteau Sahara, apoi cîntecele în uz la tragerea la edec a corăbiilor cu cereale ori cu alte încărcături grele pe fluvii mari ca Dunărea, Volga, Niprul. Astfel, sînt celebre în special vechile cîntece ale edecarilor ruşi de pe Volga, ale aşa-numiţilor burlaki, ca Vnizpo matuşke, po Volghe cu refrenul său foarte sugestiv şi în acelaşi timp foarte caracteristic: Ei uh! în fine, mai amintim de asemenea nelipsitele cîntece de vîslit, foarte cultivate în special la popoarele situate pe ţărm de mare ori în ţări cu multe lacuri sau străbătute de fluvii însemnate, cum ar fi cîntecele luntraşilor egipteni de pe Nil, ale gondolierilor veneţieni sau ale luntraşilor Greciei antice, ca şi ai Greciei moderne. Pentru a ilustra cît de intimă este legătura dintre ritmul unor astfel de cîntece şi ritmul muncii vîslitului, vom cită cîteva cîntece de vîslit ( xGyjrqAaTixa sau Xeju6o6po/xixd aafiaxa ) de la grecii de azi din insula Kârpathos, unde împrejurări cu totul speciale au favorizat mai mult, pare-se, decît oriunde aiurea în Grecia apariţia acestei creaţii folclorice, care are acolo o veche tradiţie6. Iată un asemenea cîntec, la baza căruia stă schema metrică a dipodiei trohaice -tetrasilabică, dacă e completă şi trisilabică, dacă e incompletă: 1. E, e! 2. "OAoi, oAoi! 3. Twpa óAoi, 4. ILâU oAoi, 5. Ki ó ©eóg 6. Bor|üó<; 7. Kal oxenóq! 8. K’tî Papxa yLtixpoc;! E, e! Toti, toti! 3 3 5 Acuma toţi, Iarăşi toti, Iar Dumnezeu Ajutor Şi protector! Si barca-nainte! 22 Petru CARAMAN Precum se vede, e puţină artă în aceste versuri. Ele se resimt profund de realitatea dură a muncii de vîslaş, care transpare viguros în ritmul lor. Fiecare vers este o comandă scurtă, severă. Pînă şi acelea care invocă ajutorul lui Dumnezeu par a fi mai degrabă nişte solicitări imperative decît rugă. Iată un alt cîntecel din această serie, dominat de acelaşi ritm sacadat, nervos: Eapxa, capta Saltă, saltă Na oapiapri, ca să sară, SaX Kovtapi ca un pui de leu Kai oax xa^oTC TuaAAr|xapi!8 şi ca un voinic de frunte! Cum era şi natural, dimetrul trohaic a trecut uşor, prin dublarea sa, la tetrametru chiar în unul şi acelaşi cîntec, ca în exemplul: E, e! Haideţi iarăşi, 5 3 5 Si iar cu totii Etox X°P° tt1v 8^a T^dki M’ âaTtpoxxivo (pouatavi Kai to ¡jazskXivo xa6ai!9 în horă iarăşi la larg, Cu fustanela roză Si cu mantie frumoasă! * sau ca Ia următorul: QâXaaaa /iov oupxco/aevr|, nou’ oaX xaxcoouve/xevTi! E,e! Na XOU7I£Q Sa ppovt8<;, Xa/xoâpovxec;, Ki (baav âotparce<;!10 E, e! Iată vîsle ca tunetele, ca bubuitul surd şi ca fulgerele! Marea mea tulbure, Ce esti atît de mînioasă? Remarcăm cum în acest cîntec - prin apostrofa către marea agitată, ca şi prin imaginile auditive şi vizuale atît de sugestive, prezentate sub formă de comparaţii - procesul poetic ne apare mult mai evoluat decît în altele. Există însă STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 23 si destule cîntece de vîslit alcătuite exclusiv din tetrametre trohaice, de exemplu: în ce priveşte exclamaţia E, el, plasată de obicei chiar în fruntea cîntecului, ea ţine de elementele primare ale acestui gen folcloric. Rolul ei este acela de semnal dat vîslaşilor că o nouă etapă de încordare în lupta cu marea începe. în aceste cîntece de vîslit neogreceşti se reflectă, credem, în toată claritatea, eforturile disciplinate ale muncii vîslaşilor. Totodată, din citatele versuri rezultă în mod evident că ele si-au orientat ritmica după cea a mişcării vîslelor. Unele din ele reuşesc să ne sugereze bătăile regulate ale acestora. Nu poate fi îndoială deci că ritmul natural al vîslitului este cel ce a generat ritmul cîntecelor de tipul celor anterior prezentate, desi nu e mai puţin adevărat că acestea - îndată ce au luat naştere t au devenit ele însele regulatoare ale ritmicii vîslitului12. Chiar din simpla trecere în revistă a diferitelor munci schiţate mai sus, reiese că acelea care grupează în jurul lor cîntece specifice, nu sînt aceleaşi la toate popoarele lumii, ci ele variază după mediul geografic în care acestea sînt situate. Există însă unele munci care, indepedent de mediu, au putut să-şi aibă cîntecele lor tradiţionale ataşate lor din cele mai vechi timpuri, la cele mai diferite popoare. Ne gîndim, de exemplu, la o muncă tipică ce a trebuit să-şi aibă cîntecele ei pretutindeni pe glob, şi anume una din cadrul maternităţii: legănatul pruncilor. Ni se pare atît de caracteristică această muncă a mamelor - deopotrivă în ce priveşte universalitatea ei, cît şi în ce priveşte conţinutul poetic şi muzical al cîntecelor sale, dar în special ritmul - încît ne vom opri puţin asupra cîntecelor de leagăn. O facem din convingerea că acestea, mai clar încă decît altele, ne pot iniţia in secretul genezei cîntecelor de muncă. , Legănatul pentru mame este într-adevăr o muncă întocmai ca oricare alta, m sensul că şi ea are o finalitate practică precisă: adormirea pruncului. E demn de remarcat însă că această muncă ne apare pînă la evidenţă fundată pe ritmul mişcărilor mamei, care sînt comunicate leagănului. Se disting precis două momente ale mişcării: unul al apăsării şi altul al relaxării, dacă avem în vedere Aé6a, Ac6a, ^épi, xépi! Mf) (Jipata ¡jLexb /xaxaipi Kai ¡uz tó é£ió¡x ¡jlov %épx KcaaaTtpó/x /¿oimepiaiépi!11 Trage, trage, iute, iute ! Nu te tai cu cuţitul Si cu mîna mea dreaptă, Porumbelul meu alb ca zăpada! STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR_________________________________________________________25 Dar iată în cîntecul de leagăn şi forma liuliu, pe care o întîlnim de asemenea sau îngemănată prin repetare sau precedată şi ea tot de interjecţia exhortativă, de exemplu: Liuliu-liuliu, puiul mamii...18 sau: Haida-liuliu, puiule, Puiule, puiuţule! Haida-liuliu cu mama, sau: Haide-liuliu, draga mamii, Draga mamii, puica mamii! Uneori, forma exclamativă specifică ia aspecte hipocoristice, ca liuliuţu, sau liulisor: i Hai-liuliuţu, dragul mamii Puiul mamii, scumpul mamii! sau: Haide-liuliu, liulisor, Dragul mamii puişor...22 Mult mai rar apare la românii din Transilvania forma liui-liui-liui, ca în exemplul: Liui-liui-liui şi iară liui, Că tatăl copilului Liui-liui-liui, că tată nu-i, Pe drumul Sibiului..'.23 Iată şi forma exclamativă uzuală mai ales în Transilvania si Banat: Bua-bua, Ionaş, Dragul mamii copilaş...24 sau: Bua-bua, cu mama, Şi frumos ţi-a descînta: Că mama te-a legăna Bua-bua, puiul mamii...25 Hai-liuliutu si-i dormi...21* 5 y Că mama te-a legăna... Haida-liuliu, băieţel, Dragul mamii mîţîţel...19 Haida-liuliu de-mi adormi...20 STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 27 Nani tm nană Nat muşat.31 Dar iată exemple de începuturi ale cîntecelor de leagăn aromâneşti, din care reiese clar identitatea lor cu cele dacoromâneşti: Nani-nani, pul’lu aii mani...52 sau: Nani-nani, riiculu, sau: Nani-nani, puPlu a rieu, sau: Nani-nani, bunlu, sau: Nani-nani, pul’u muşat...36 sau: Nani-nâ si nani-nâ, 3 7 Deseori, întîlnim însă în cîntecele de leagăn aromâne şi forme de contaminare ale exclamaţiilor specifice lor, precum: Nani-nani, nani-na Lali-lali, lali-la.38 sau: Nani-nani, lulu-lu!39 sau: Nani-nani, lulu-lâ...40 sau: Nani-nani, u-liu-Iiu...41 sau încă, mai rar, si: 3 3 Cuti-cuti s-nani-nani, Z-vină tata din cîrvani...42 Cît despre conţinutul acestor cîntece aromâneşti, vom aminti că aflăm şi în ele apostrofe către diferite animale - din acelea domestice, mici ca şi pruncii -care reprezintă prima lor etapă de cunoaştere a lumii, în special păsări: Ñiculu, musatulu...33 3 3 Nani-nani, suflite,...34 Nani-nani, ficiorlu...35 Musata mea, durută mea...37 3 7 28 Petrii CARAMAN ...Nani-nani, hina Că va yină tata...43 Nani-nani, papa, Să se compare, de exemplu, cu versuri dacoromâne din Transilvania, ca: Vină raţă Şi tu, gîscă Si-1 ia-n brată, De-i dă tîtă...44 5 5 3 ) 5 Evident, în aceste versuri e prezentă şi o trăsătură de umor. Cel mai des însă apare la aromâni apostrofa către somnul personificat, pe care mama îl invită rugătoare să-i adoarmă micuţul: Nani-nani, lulu-la, Şi rii-1 du la casa ta Yinu, somnu, di ri lu Îa, Ş-apoi iar âdu-ri lu aoâ...45 sau: Yinu, soamne, yinu bune, Yinu niclu di-ri lo-adună...46 Uneori, în acelaşi scop, e invocată şi Maica Domnului, personificarea divină a maternităţii: Stîmîria tea musată Culcă niclu aii dadă...47 y > » De asemenea, cîntecele de leagăn aromâneşti, ca şi cele dacoromâne, abundă în urări, precum şi în promisiuni de tot felul şi mai ales în glorificări adresate pruncului legănat. Substratul lor magic este evident. Iată cîteva exemple: Nani-nani s-nani-nani, Nani-nani, s-nani-nani S-yină tata din cîrvani, Am un hiiu, am un soare Tra s-t-aducă strarii nali; Dadă-sa tră nîs îs moare...48 3 ? 3 Sau, tot într-un cîntec pentru băiat: Nani-nani şi sum meru, Featili pi tine chieru...49 Fapt demn de relevat e că refrenele cu exclamaţii ca cele de mai sus expuse nu-s tipice numai cîntecelor de leagăn româneşti, ci şi celor ale altor popoare din Balcani şi chiar de aiurea. Dintre cele balcani£e, bulgarii le au pe toate cele existente la români, cu excepţia lui bua-bua. Astfel, lor le este cunoscută interjecţia jiiojihîn cîntecele pentru adormit copiii mici. De aici îşi trage originea vb. jiiojiejr şi jiiojixm=2l legăna şi s.f. jnojiKa cu diminutivul său jiiojmmţa, precum şi mamuiâ0 STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 29 care desemnează în limba bulgară leagănul51. Nu poate fi îndoială că la bulgari exclamaţia jhojihq o veche moştenire slavă. Faptul ne este confirmat de existenţa acestei interjecţii cu aceeaşi semnificaţie şi avînd chiar o serie de derivate între cuvintele flexibile la alţi slavi, în primul rînd la sîrbocroaţi şi sloveni, apoi la slavii orientali. La sîrbocroaţi, interjecţia Iju-lju se cîntă la legănatul pruncilor52. Budmani se înşală însă cînd afirmă referitor la această interjecţie că ea „derivă de la Ijuljati, iar nu Ijuljati de la Iju-lju”53. Tocmai contrariul e adevărat. Acest adevăr este aşa de evident, încît nu mai trebuie argumentat. Deci un prim derivat de la Iju-lju e însuşi verbul Ijuljati, Ijuljnuti si Ijuljuskati cu nomina act. Ijuljanje şi Ijuljuskanje, apoi apelativele Ijiiljajka şi Ijuljaska, care desemnează leagănul54. La sloveni: verbul Ijuljati = a legăna şi s.f. Ijuljaska = leagăn55. La ruşi, interjecţia cu funcţie de refren în cîntecele de leagăn sună jiiojiio, jiiojih, cu forme hipocoristice jnomeitKii şi jnojnomeHbKH56. Intre cuvintele flexibile derivate din ea, relatăm mai întîi pe jiiojibica, s.f. - cu diminutivul jnojienKa - sinonimul lui K0jn>i6ejib (şi al lui 3Li6ica şi KanajiKa), apoi verbul JnonioKaTb = a legăna un prunc, cu nomina act. derivat jirojnoKanbe şi apelativele care denumesc pe cei ce leagănă un prunc: jiiojnoKaji&iiţHK, s.m. şi jiiojiioKajiMU,HLi,a s.f. şi, în fine, s.m. jnojieHHHK (sau jnojieiiiHHK), desemnînd pruncul de leagăn. La ucraineni, de asemenea, e atestată în cîntecele de leagăn interjecţia jnojii sub formă repetată57. La ucrainenii galiţieni o întîlnim frecvent şi sub forma jiiojiio, de exemplu: Jliojno »ce Mi, jiiojiio, nijt iirapoKy 6yjno!58 sau precedată de o interjecţie exhortativă: Eh jiiojiio xe Mi jiiojiio Eh ni;rţ 3ejieHy 6yjio...59 sau încă: Eh, na jiiojiio Mi, jiiojiio, OH,nifl 3ejieHy 6\\tuo...60 Cum e şi firesc, această exclamaţie ne întîmpină deseori în cîntecele de leagăn ucrainene şi sub variate aspecte hipocoristice ca: Jiiojii-jiiojieHKH sau jnojii-jnojii, jnojiHTa!61 Petru C ARAM AN, 1944 STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 33 De cele mai multe ori însă verbul apare, în refren, reprodus de două ori, ca în exemplul: ...Lulaj, lulaj, synu moj...91 ...Liulea, liulea, fiule... sau: ..Lulaj, lulaj, synoszku moj...92' ...Liulea, liulea, fecioraşul meu... Adesea, cînd apelativul care-1 desemnează pe prunc e însoţit de un epitet dezmierdător, verbul se asociază pe rînd - în acelaşi sens - cu apelativul şi cu epitetul, separîndu-1 pe unul de celălalt, ceea ce accentuează şi mai puternic sugestia somnului, de exemplu: ...Lulaj dzieciş, lulaj drogie...93 ...Liulea, copile, liulea, dragule... Nu o dată, vocativul care se raportă la pruncul legănat este încadrat între cele două imperative ale verbului Mac, producînd un efect analog celui relatat în exemplul precedent: Lulaj, Jasiu, lulaj...94 Liulea, Ionică, liulea... Dar trebuie să subliniem în mod special ca pe un fapt caracteristic că foarte des întîlnim verbul lulaj însoţit - în poziţie enclitică - de conjuncţia ze, care exprimă, în această situaţie, o nuanţă semantică confirmativă, dacă nu chiar totdeauna exhortativă, de exemplu: Lulaj-ze, Marysiu...95 Iată un alţ exemplu, unde prenumele pruncului în vocativ;, care succedă verbul, e însoţit de un epitet dezmierdător: ...a lulaj ze, Stachu malutki...96 ...Haida liulea, micuţule Stanislav... sau un altul, unde în loc de prenume figurează un apelativ însoţit de epitet: ...a lulaj 2B, dzieciş malutkie...97 Vom cita acum un exemplu care ilustrează dubla repetiţie a formei relatate: Lulaj-ze, lulaj-ze Haida liulea, haida liulea Moje mate dziecie...98 Copilaşul meu... E nevoie însă să specificăm că atunci cînd verbul apare reprodus de două ori - de obicei numai primul lulaj prezintă paragoga lui ze, în timp ce al doilea rămîne în forma lui simplă, de exemplu: A lulajze, lulaj, Kubus moj...99 Haide liulea, liulea, micul meu Iacob... sau: A lulaj-ze, lulaj, moje male dziecie...100 Haide liulea, liulea, copilaşul meu... 34 Petru CARAMAN sau: A lulaj-ze, lulaj Haida liulea, liulea Moja kompanecko...101 Prietena mea... sau: Oj lulaj ze, lulaj Oi, haida liulea, liulea Moje mate dzieciş...102 Copilaşul meu... sau: Lulaj-ze, Marysiu, Haida liulea, Măriuţo, A lulaj-ze, lulaj...103 Ia hai liulea, liulea... Totuşi se întîlneşte, deşi mai rar, şi dubla repetare a lui lulaj-ze în exact aceeaşi situaţie: Lulaj-ze, Marysiu, Hai liulea, Măriuţo, Lulaj-ze, lulaj-ze..}** Hai liulea, hai liulea... în aceste ultime două exemple, esenţialul este - din punct de vedere metric - ca versul al doilea, care e refrenul, să fie complet, indiferent dacă completarea se face prin adăugarea la început a unei interjecţii monosilabice sau la sfîrşit, după lulaj, a conjuncţiei paragogice ze. Relatăm că expresia lulajze lulaj, precedată de o exclamaţie monosilabică, precum e a sau oj, constituie una din cele mai preferate forme ale refrenului cîntecelor de leagăn polone. Tot aşa de preferată este şi forma care, în locul exclamaţiei iniţiale, prezintă ataşarea pronumelui personal I singular dativ la imperativul cu paragoga ze, imediat după el, ceea ce dă un colorit dramatic expresiei, introducînd în scenă câ participantă şi o cîntăreaţă - mama sau doica pruncului - de exemplu: Lulaj-ze sin, lulaj Haide să-mi dormi, liulea, Moja kukulecko...105 Puişor de cuc... sau: Lulajze mi, lulaj, Haide să-mi dormi, liulea, Czarne oczka stulaj... închide ochişorii negri... Lulajze, mi lulaj, Haide să-mi dormi, liulea, Bodajzes mi spalo...106 Dea Domnul să-mi dormi... sau: Lulaj ze mi, lulaj, Haide să-mi dormi, liulea, Lulaj, oczka stulaj, Liulea, închide ochişorii! Lulaj dzieciş, lulaj drogie Liulea, copile, liulea, dragule, Lulaj ze mi, lulajl107 Haide să-mi dormi, liulea! 36 Petru CARAMAN stă în cazul vocativ, ceea ce face ca sensul său exhortativ în determinarea copilului de a adormi să reiasă foarte clar. Vom ilustra prin cîteva exemple edificatoare unele din aspectele pe care le prezintă această variantă a refrenului polon. Iată unul din tipul cel mai simplu: Luli, Mi, dzieciş spac...113 Liulea, liulea, dormi copile... sau: Luli, Mi, piastunie...114 Liulea, liulea, păzitorule... Uneori, interjecţia în chestiune e precedată de o alta, tot exhortativă, sau chiar avînd un caracter suplicativ, de exemplu: Oj luli, dzieciş, luli...115 Oi liulea, copile, liulea... sau: Luli, dzieciş, ach, luli...116 Liulea, copile, ah, liulea... Dar iată şi un exemplu unde una din formele exclamative ale refrenului -anume cea de a doua - ia aspect hipocoristic: Aha, aha, luli, lulki...117 Mai relatăm un ultim aspect deosebit de caracteristic al acestei variante a refrenului*polon: acela care prezintă repetiţia exclamaţiei luli de trei ori, fară implicarea vreunei alte interjecţii sau în general a vreunui alt element lexical, de exemplu: Luli, luli, Mi, Luli, luli, luli, Przylecialy kury...118 Au venit în zbor găinile... Astfel, această variantă de refren realizează si ea unitatea metrică a hexasilabului. La poloni, apare ca o excepţie. Noi înclinăm a o considera drept o influenţă venită de la bieloruşi, la care este foarte răspîndită. E ceea ce ne indică şi regiunea confină cu Bielorusia, de unde ea provine. De altfel, toate exemplele de refren citate cu interjecţia luli par a fi de influenţă bielorusă, refrenul specific polon fiind cel cu exclamaţia Mu sau cu forma verbală lulaj. Din aceeaşi familie de termeni folclorici fac parte şi s.f. lula - cu formele sale hipocoristice Mka şi lulusia119 - care denumeşte leagănul, fiind deci sinonimul apelativelor kofyska şi kolebka, general răspîndite la poloni. în cadrul aceleiaşi terminologii populare polone ar mai fi de menţionat încă exclamaţia li-li despre care Linde spune că se cîntă pentru a adormi un copil.120 Referitor la aceeaşi exclamaţie, în formă trigeamănă - li-li-li - tot Linde ne informează că ea e în uz de asemenea la legănatul copiilor.121 El înregistrează apoi STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 39 corespundea timpului forte. Aceasta însă e mai puţin normal, de aceea e şi mai puţin cultivată în popor forma de tipul iambic nani. Noi însă sîntem înclinaţi a crede că aceasta nu reprezintă forma de la origine, ci este un derivat al celei arhaice, de tipul trohaic, atunci cînd iambul, piciorul preferat al grecilor, a invadat toată poezia lor populară. Nu o dată, în cîntecele de leagăn neogreceşti întîlnim şi forme hipocoristice ale interjecţiei, luînd chiar aspecte flexibile, ţie exemplu: Navi, vavi, vavaxia xou...142 Nani, nani, nănişor... sau: Na y,áfjir\Q xa vavaxta oou, Să faci nănişor, va xá/xr)c¡ xa vavá aou.143 Să faci nani... Dar refrene de cîntece de leagăn cu exclamaţii care prezintă aspecte fonetice, dacă nu totdeauna identice, în orice caz foarte apropiate de formele nâni, nâna relatate de noi la români, greci şi bulgari, apar pe un spaţiu cu mult mai întins decît zona sud-est europeană. In adevăr, asemenea refrene sînt foarte răspîndite în toată Italia, care cunoaşte o întreagă terminologie gravitînd în jurul menţionatelor exclamaţii. 3 3 Formele curente ale interjecţiei din cîntecele de leagăn italiene sînt ninna si nanna. Foarte frecvent însă se întîlneste si forma contaminată ninna-nanna. In 3 3 3 afară de străvechea lor funcţie exclamativă, aceste interjecţii au căpătat din vechi timpuri şi rol de apelative - la ninna, la nanna, la ninnananna - exprimînd în general ideea de somn, atunci cînd vorbitorul se raportează cu deosebire la copiii mici sau denumind chiar cîntecul în uz la legănatul lor. Cum era şi natural într-un domeniu ca cel al relaţiilor dintre mame cu pruncii lor, procesul afectiv a mers pîiiă acolo încît a dus la crearea de forme hipocoristice derivate de la citatele interjecţii -substantive, precum: nannina sf. cnanna şi ninnarella s.f. < ninna. La italieni sînt atestate o întreagă serie de expresii populare, în componenţa cărora intră vreunul din aceşti termeni folclorici, fie în ipostaza lor de interjecţii, fie în aceea de apelative, de exemplu: andaré a nanna, mandare a nanna, metiere a nanna, far(e) la nanna, far(e) la ninna... De asemenea, în mod dezmierdător, un prunc e îndemnat să doarmă prin expresia fai la nanninal Ninna desemnează frecvent şi cîntecul de leagăn: însă termenul consacrat pentru aceasta este exclamaţia de tipul mixt ninnananna, adică refrenul însuşi al cintecelor de leagăn italiene, de unde se vede cît este de popular în Italia acest refren. Astfel, se aud pretutindeni la italieni expresiile cantore la ninnananna, 42 Petru CARAMAN canción de cuna. Amintim că acelaşi cuvînt, la spaniolii din America de Sud, o desemnează pe doică157, desigur fiindcă o trăsătură caracteristică a activităţii ei este de a face uz de exclamaţia nana la legănatul pruncului. La portughezi, dovezile despre prezenţa terminologiei folclorice urmărite de noi par mai numeroase. Astfel, ei numesc leagănul ninhaIS8, iar substantivele feminine nina şi nana denumesc - după regiuni - cîntecul de leagăn.159 Evident, acestea sînt cunoscutele exclamaţii romanice, care au căpătat roluri substantivale. De la aceleaşi exclamaţii derivă în limba portugheză verbele nanar cu sensul de a dormi, raportat la copiii mici160, şi ninar care înseamnă şi a dormi, cînd e vorba de prunci, dar şi a legăna (un prunc).161 O probă incontestabilă, deşi indirectă, că interjecţiile-refren de tipul italian din cîntecele de leagăn au fost cîndva de uz curent şi la spanioli, o constituie existenţa în limba lor a unei bogate familii de cuvinte care au ca prototip pe niño, cu sensul de băieţel şi pe niña, cu sensul de fetiţă, utilizate în special ca vorbe dezmierdătoare. Astfel, cităm ca derivate ale lor pe niñada s.f. şi niñería s.f. (=enfantillage), niñez s.f. (=enfance), cu pluralul niñeces care înseamnă „enfantillages”, niñera s.f. (=dădacă, doică), niñero s.m. (=Kinderfreund), niñear vb. (=faire des enfantillages), niñarrón s.m. (=grosses, dickes Kind), niñamente adv. (=copilăreşte).162 E în afară de orice îndoială că substantivele-prototipuri ale tuturor acestor cuvinte şi anume niña şi niño (avînd uneori chiar sensul de prunc sugaci: niño de pecho sau niño de teta) ca şi neno s.m (cu diminutivul nenito=băieţel) şi nena s.f. (cu diminutivul nenita—fetiţă) se integrează terminologiei folclorice a legănatului copiilor, dat find că şi ele, la origine, nu au fost altceva decît nişte simple exclamaţii, care erau adresate pruncilor şi care cu timpul au devenit apelative. Faptul apare în toată claritatea în limba portugheză, unde nina, care denumeşte „fata”, înseamnă totodată şi „cîntec de leagăn”163, iar nana, care denumeşte „păpuşa”, desemnează de asemenea refrenul fredonat la legănatul unui prunc sau chiar cîntecul de leagăn.164 E ceea ce se confirmă prin cele mai perfecte analogii la diferite grupuri dialectale din sudul Franţei, ca şi din Italia. Astfel, din Franţa meridională vom cita apelative ca neno s.f., care în Rouergue înseamnă „fetiţă” şi „păpuşă”, dar în expresia faire neno are sensul de a dormi. Iar forma hipocoristică nenet are în Gascogne şi Languedoc cînd sensul adjectival de mic, cînd sensul substantival de copilaş sau prunc.165 La fel s.f. neneto (diminutiv de la neno) în Quercy denumeşte pe o fetiţă si pe o păpuşă. Pe de altă STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 43 parte, el se raportă la somn în expresia faire neneto, care înseamnă faire dodo. Amintim apoi substantivele hipocoristice nenetoun şi nenetou din Languedoc, cu sensul âtpruncuşor şi pe nenoun, nenou care în Rouergue înseamnă copilaş.166 De asemenea, s.m. nini, gnigni în Var înseamnă bébé, iar s.f. nino în Languedoc înseamnă fetiţă şi în Guyenne păpuşă. Tot la copiii mici se raportează şi ninoi, ninoio, care în Châlons-sur-Saône are cînd rol adjectival, cînd substantival.167 Amintim apoi apelativele gascone de formă hipocoristică ninet, ninot, ninon s.m. si nineto s.f. care îl denumesc pe prunc în general, sau pe o fetiţă, iar adesea chiar pe o păpuşă.168 Cît despre italieni, ne limităm a cita apelative ca nino m. cu sensul de bambino, nina sau ninna cu sensul de bambina şi nini care e în uz referitor la copiii mici de ambele sexe. Apoi menţionăm forme hipocoristice derivate de la nanna sau ninna, ca nannina şi ninnarella s.f., general răspindite în Italia, sau sicilianul mnnaredda sau veneţianul nineta.169 In ceea ce priveşte originea, toate acestea trebuie rapprtate la exclamaţia nana, nanna şi mai ales la nina3 ninna care, devenind apelative, au căpătat diferite aspecte fonetice şi diferite sensuri - între acestea, pe acela de dntec de leagăn, de somn, de fetiţă, de băieţel sau în general de prunc. Să mai amintim şi apelativul veneţian nena s.f., care o denumeşte pe doică170 şi care îşi trage originea tot dintr-o exclamaţie în uz la legănatul pruncului? Din cele mai sus relatate, rezultă că aria cîntecelor de leagăn, al căror refren are la bază exclamaţii ca nani, nana, nina, nene etc., acoperă întregul sud al continentului european, începînd de la Marea Egee si continuînd aproape neîntrerupt de-a lungul întregului litoral mediteranean de nord pînă la Oceanul Atlantic. însuşi faptul că acest refren se întinde pe un spaţiu atît de mare constituie dovada cea mai manifestă despre respectabila lui vechime în zona respectivă a Europei. Pe de altă parte, faptul că expresia românească a face nani = faire dodo (aromânul faţi nani171), variabilă la toate modurile şi timpurile, îşi află corespondente absolut identice şi ca formă sintactică, şi ca sens, la cele mai multe din popoarele la care am urmărit refrenul în chestiune - la neogreci xdjuva vavi, la italieni fare la ninna, fare la nanna, sau mai ales fare la ninnananna, la grupurile dialectale din sudul Franţei fa nina, fa la nono,faire ne-ne, faire neno, faire neneto... -este un indiciu în plus că acest refren s-a răspîndit dintr-un centru de expansiune comun. Dar ceea ce e deosebit de interesant, vestigii ale acestei terminologii aflăm şi la popoarele germanice. Vom începe cu germanii înşişi. Relatăm la ei, în primul 44 Petru CARAMAN rînd, interjecţia lullull înregistrată de fraţii Grimm, după o poezie a lui Bürger, unde apare în refrenul cîntecului pe care îl cîntă o mamă ca să-şi adoarmă copilul: ...Sie sang: susu, lullull, mein Kind!172 Desigur, Bürger a puizat din popor acest element, ca atîtea altele din lirica şi din epica sa. Apoi, la germani există verbul lullen cu sensul de a fredona sau a cînta unui prunc pentru a-l adormi173 si compusul său einlullen care înseamnă a adormi un prunc prin cîntece.m Evident, aceste verbe - care în forma lor de la infinitiv sînt în uz ca nomina actionis - au ca prototip interjecţia-refren citată anterior. Amintim de asemenea că limba germană cunoaşte, pentru cîntecul de leagăn - în afară de Wiegenlied, care e termenul cel mai răspîndit - şi pe Lullengesang.m în fine, mai sînt atestate la germani şi apelativele Luller s.m. şi Lullerin s.f., desemnînd persoane care fredonează o arie pentru a adormi un copil176, iar fraţii Grimm relatează şi s.n. Lullerchen cu sensul de assoupissement}77 La acestea se mai pot adăuga încă s.m. Lulei cu sensul de fainéant şi verbul luleien, sinonimul lui faulenzen, ambele înregistrate din graiul berlinez. Aceste cuvinte, care trebuie puse în legătură cu ideea de a dormi - caracteristică de altfel tuturor termenilor mai sus citaţi -reprezintă extensiunea pe plan figurat, si anume în expresia satirică, a aceleiaşi terminologii.178 Termeni folclorici referitori la adormirea pruncului, strîns înrudiţi cu cei germani, aflăm şi la englezi în lull, utilizat atît ca verb, cu sensul de a adormi pe cineva prin dezmierdări sau cîntece, cît şi ca apelativ.179 Cu deosebire însă e caracteristic termenul lullaby, care reprezintă o contaminare a vechii interjecţii lull cu o alta şi anume cu bye, folosită de asemenea - sub forma îngemănată bye-bye - de către mame şi doice la adormirea pruncilor, ca refren în cîntecele de leagăn engleze.180 Lullaby desemnează refrenul sau chiar cîntecul prin pare e adormit un copil în timpul legănatului, fiind deci sinonim, sub acest aspect semantic, cu cradle-song.m Termenul acesta e în uz la englezi nu numai ca apelativ, ci şi ca verb, cu sensul de a adormi un copil prin cîntece.m Amintim, în cadrul aceleiaşi terminologii şi adverbul lullingly183 < vb. lull. Intre germanicii continentali, îi vom mai menţiona pe olandezi, al căror verb lullen ne introduce în lumea pruncilor, deşi etapa sa semantică actuală marchează alunecarea spre satiră a semnificaţiei primare de a gînguri. Poate că şi apelativul olandez Lol (f.) cu sensul de amuzament, glumă, împreună cu derivatul său adjectival lollig se integrează tot acestei terminologii.184 Mai clare apar vestigiile STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 49 a pătruns pe nesimţite şi în cîntecele de leagăn, reuşind deseori a se substitui metrului lor originar, de exemplu: ..."Av >toifir\ftf\q, xapi(o> oou xf) fitto Tf| Bevefria fit (pAoupi va Ttjv opi^ţ^o^tii^ 1 vAv xoi/xr|Ori(;, TtaiSaxi /¿ou, tpeîg xG&ptâig aou x«piCo> Tpeîq x^PaiQ xocl Tpia XwP1“j TPia Atovaornpaxia...198 Dintre cîntecele de leagăn cu un asemenea metru, un mare număr au adoptat forma stereotipă a distihului, care e atît de cultivată îii> lirica populară neogrecească: — Koijtaioou, xopouAAaxi/x fxou x ’ i a) ae vavuapixCco T’ aofjjLtix xai io fiaXa/ia ipaouyia aou ititCp-1" sau: — Koi/xîiaoi), vea, v ’ aveOpaşfjc;, tpavuaipuMea v ’ cdHKafl<; T’ âofijuix xai to fiăXafia j6lhm va to TiatTÎijrn;.200 Astfel, din punct de vedere al versificaţiei, ele nu se deosebesc deloc de aşa-numitele lianotrăgouda - un fel de canţonete comparabile strigăturilor româneşti, de predilecţie cu subiecte erotice - care sînt desigur cele mai favorite în sfera tineretului rustic neogrec, animîndu-i de obicei petrecerile şi în special horele jucate sub cerul liber. Nu poate fi îndoială că această specie lirică a servit de model cîntecelor de leagăn neogreceşti. Nu o dată însă acestea depăşesc dimensiunile distihului cu un vers sau chiar cu cîteva. Alteori însă devin, precum se va vedea mai departe, adevărate mici poeme lirice închinate pruncului drag de către anonima poetesă-mamă. Din punct de vedere al conţinutului - deşi tematica este în fond aceeaşi, pe care am schiţat-o mai sus, în special la fbmâni - cîntecele de leagăn neogreceşti au dezvoltat amplu diferitele motive tipice lor, stilizîndu-le cu o deosebită artă. Amintim mai întîi motivul somnului, care e asa de caracteristic si cîntecelor de 7 y y leagăn româneşti. Iată cum îl invocă mama într-un cîntec de leagăn din Creta, rugîndu-1 să vină să-i legene şi să-i adoarmă pruncul: Vino, somnule, de mi-1 leagănă şi mi-1 adoarme lin! Vino, somnule, vino, somnorosule, Tu, care-adormi copiii! Vino, somnule, de mi-1 ia Şi mi-1 du prin grădini...201 52 Petru CARAMAN pruncului, leagăn care nu putea fi decît de argint, pecînd pruncul însuşi e cu totul si cu totul de aur. Cum se explică acest rang de categorică prioritate a Crivăţului? Nu trebuie să uităm că o trăsătură caracteristică a grecilor din toate timpurile, trăsătură de care se resimte adînc etnopsihicul lor, rezidă în faptul că ei sînt din moşi strămoşi un popor de marinari încercaţi. Şi Crivăţul din cîntec - acest puternic şi temut împărat al vînturilor - nu este decît un eco\ţ al vieţii trăite de ei pe mare. Imaginaţia mamei l-a îmblînzit şi l-a adus din largul mării în preajma copilului ei, ca să i-1 pună de strajă la căpătîi: ...[PctAAto] tov xOp Bopiâ to Spoaepd ava/teoa TiEÂayou...206 Figura Crivăţului, în cîntecele de leagăn neogreceşti, capătă semnificaţie de simbol, care indică dirijarea omului, încă din pruncia cea mai fragedă, pe căile destinului ancestral. Dar aducerea în scenă a Crivăţului e prilej pentru a fi introduse în cîntec şi alte personaje, ca mama Crivăţului, femeie cu moravuri austere, care - surprinsă de absenţa îndelungată a fiului ei holtei şi neştiind pe unde a întîrziat atîta îl dojeneşte cu asprime. Apoi, sînt introduse stelele şi luna, cu care adesea obişnuieşte să se ia la ceartă. Astfel, atmosfera cîntecului de leagăn ia un aspect feeric de o impunătoare frumuseţe. în centrul acestui cadru de un pitoresc unic - populat cu elementele naturii devenite toate persoane vii - stă micul prunc, care-i de fapt marele personaj, în slujba căruia se află toţi în frunte cu mama 'lui şi cu eternul protector al copiilor, Somnul. într-un alt cîntec de leagăn, dedicat unei fetiţe, mama - invocînd somnul să vină s-o ia şi s-o ducă prin locurile de încîntare, ştiute de dînsul - se prosternează cu pietate înaintea lui, aşa cum se obişnuieşte în cultul unei divinităti: 5 5 * ’ — Somnule, ia-o-n braţele tale de aur, Ca să mi-o plimbi prin grădini frumoase. Şapte mătănii fac înaintea ta şi mult mă rog de tine, Somnule, ia-mi-o; dar adă-mi-o iar înapoi! Si dacă mi-o iei, Somnule, să mi-o adormi lin...207 3 3 7 Precum era şi de aşteptat, modul de exteriorizare a adoraţiei mamei trădează influenţa cultului creştin asupra cîntecului. în adevăr, în timp ce adresează Somnului ruga ei fierbinte în legătură cu fetiţa sa, ea i se închină facînd mătănii înaintea lui întocmai ca în faţa lui Dumnezeu. Dar acesta nu e singurul indiciu de natură cultuală referitor la personajul supranatural atît de favorit STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 57 Precum vedem, aici apare - tot ca personaj - şi Sănătatea! Nu cutezăm a crede ca si aceasta să fie o continuare a tradiţiei mitologice antice, adică să vedem în ea o tîrzie fantomă a zeiţei „Hygia cea cu surîsul dulce”222. Atribuim mai curînd această figură înclinării speciale pe care o are poporul grec către personificări.223 Dar adesea, mama face apel şi la reprezentanţi ai lumii animale - în special la anumite păsări, între care privighetoarea deţine un loc de frunte - chemîndu-le în ajutor la îngrijirea pruncului şi la adormitul lui: — Gîscă, întinde-ţi aripile ca să-mi spăl băieţelul Şi tu, vulture, aripile tale ca să-l culc pe fecioraşul meu, Iar tu, privighetoarea mea de aur, să te aşezi pe leagăn, . Cu glasul tău dulce să mi-i cînţi cîntece de leagăn Şi de vei vedea c-adoarme, că-nchide ochişorii lui, Dă fuguta si-1 cheamă pe Somn să mi-1 ducă la plimbare...224 De altfel, motivul privighetorii şi în general al păsărilor cîntătoare, care vin să desfete auzul pruncului, apare frecvent în cîntecele de leagăn neogreceşti. Iată încă un cîntec de leagăn, din Epir, în care este pusă la contribuţie şi rîndunica, pentru iuţeala zborului ei, atunci cînd pruncul doreşte să joace în horă şi cînd - lipsind instrumentele muzicale necesare - mama o trimite să aducă îndată viori: Băieţelul nostru vrea să joace hora, O trimit apoi pe mica rîndunică, Dar viorile nu-s aici! Fiindcă-i păsărică iute la zbor! Pe cine să trimit să le aducă? Tar-na-na si bo-bo-bo!225 Trimit ba pe unul, ba pe altul, Nota umoristică vine să se adauge aici sentimentului de duioasă afecţiune, care formează atmosfera oricărui cîntec de leagăn. Dar atunci cînd intră în scenă animalele, un deosebit efect estetic produc - prin naivitatea lor şi ca sursă de umor pur copilăresc - imaginile acestor animale şi în special ale păsărilor, care ne sînt înfăţişate dormind duse şi care sînt juxtapuse imaginii pruncului adormit adînc şi el după pilda lor. Mama cîntăreaţă face aici uz de un expedient pedagogic, pfcntru a-1 convinge pe micuţul ei să binevoiască în sfîrsit să doarmă şi el. Iată cum sună un asemenea cîntec din insula Chios: Doarme vulturul pe munte sus, Doarme şi copilaşul meu, Şi doarme potîrnichea-ii crîng; Ca să se sature de somn!...226 Intr-un cîntec de leagăn din Creta, tabloul unde copilul fraternizează prin 62 Petru CARAMAN vină pe lume în împrejurări miraculoase, cum vin eroii şi eroinele basmelor. Nu-i lucru de mirare deci că şi despre eroina cîntecului de leagăn aflăm adesea că a fost dăruită părinţilor ei de sfinţi: — Nani, copiliţa mea cea dăruită de sfinţi, Pe care mi-au dat-o ca dar toţi sfinţii de pe lume, Mi-au dat-o Sfîntul Izvor-de-viaţă şi Sfînta Bunavestire.245 Alteori, naşterea pruncului ne este înfăţişată ca un prilej de bucurie universală, a cerului ca si a pămîntului. Clopotele bisericilor sună singure ca să vestească marele eveniment credincioşilor; iar îngerii îşi părăsesc sălaşul lor ceresc spre a veni ca să vadă minunea: Cînd te-a născut mama ta, au sunat clopotele bisericilor, Iar îngerii din ceruri tot urcau şi coborau!246 Un alt cîntec de leagăn merge pînă acolo încît spune că evenimentul naşterii pruncului a fost sărbătorit chiar de Dumnezeu, care a venit să slujească el însuşi în biserică împreună cu tot soborul de apostoli: Cînd te-a născut maica ta, fii zi de sărbătoare, Căci o slujit liturghia chiar Domnul Hristos cu cei doisprezece apostoli!247 în fine, după un alt cîntec, bucuria produsă de naşterea pruncului îşi capătă expresie în aspectele sărbătoreşti, pe care le îmbracă subit natura si în concertul entuziast, prin care păsările cîntătoare salută fericitul eveniment: . Cînd te-a născut mama ta, au înflorit toţi pomii, Iar păsărelele-n cuiburile lor cîntau cu glas dulce!248 Dar un număr însemnat de cîntece de leagăn ne apar, la grecii moderni - de altfel şi la alte popoare - sub aspectul unor urări adresate pruncului de către mamă sau adesea chiar ca un fel de binecuvîntări în legătură cu viitorul lui care o preocupă în gradul cel mai înalt si pe care ea nu-1 vede decît sub cele mai fericite auspicii: — Dormi, copilă, să creşti mare şi să-nfloreşti ca o rujă, . Picioarele tale să calce numai pe aur şi pe argint!249 sau: Doarme puiculiţa mea, cum să-i cînt oare?... Să mi te văd regină, prinţesă să te văd Şi să te-nsoţesc ca fnireasă purtînd cunună de aur!250 Cam în acelaşi chip - deşi poate nu chiar cu aceeaşi strălucire - ni se 64 Petru CARAMAN Aici capătă expresie credinţa populară că orice om, în viaţă, nu face decît să reproducă întocmai însuşirile - calităţi sau defecte - pe care le are ursita lui: e bogat, dacă ea e bogată; harnic, dacă ea e harnică; econom, dacă ea e econoamă etc. Sau dimpotrivă: orice ar face el, nu poate fi decît sărac, leneş, risipitor..., adică aşa e ursita lui. De aceea, în citatul cîntec, mama îi urează copilei sale să aibă o ursitoare harnică, bogată etc. Apoi, mai departe, cîntecul de leagăn continuă cu urările mamei, care îi doreşte fiicei ca buna ei ursitoare să-i ţină la dispoziţie în slujba ei de flecare zi nici mai mult nici mai puţin de 12 slujitoare, care să-i îndeplinească toate voile şi toate poruncile - ca nu cumva să se ostenească fetiţa în vreun chip - şi care, fireşte, o vor scuti de atîta trudă multă şi pe mamă: ...Să aibă pentru tine douăsprezece doici ca să te-ngrijească: Să-ţi aducaapă la picioare şi să-ţi facă vînt cu evantaiul; Una din ele să te descalţe şi alta să-ţi aştearnă patul; Iar cea care poartă veşmînt de purpură, să steie cu tine pînă tîrziu să-ti tină tovărăşie.255 A 55 3 In fine, într-un alt cîntec din Kârpathos dedicat tot unei fetiţe, mama îi urează un destin bun în chipul următor: ...Iar ursitoarea ei să-i toarcă soarta c-un fus de aur, Tinerii să se lupte-ntre ei ca s-o dobîndească de soţie...256 Evident, soarta toarsă cu un fus de aur este simbolul supremei fericiri în viaţă. Remarcăm cu surprindere că aici figura ursitoarei care toarce firul vieţii cu fus de aur se identifică în chip desăvîrşit cu cea mai însemnată dintre cele trei Atoire ale grecilor antici şi anume cu Clotho257, al cărei nume însusi înseamnă Torcătoarea (HHkrb (şi gaioHHk'b), 6aiom> (s.m.) = erccpâos, incantator; 6aK>AbHHu;a (şi 6aaAbHHU,a) s.f. = ¿t:co6os, incantatrix. Tot din familia aceasta de cuvinte fac parte si s.m.6aA,H0 sau 6aA.mo =£tccd6os, incantator, care se întîlneşte în textele vechi slave bisericesti de obicei cu sensul de iatros, medicus, ceea ce nu e decît o etapă semantică mai evoluată a cuvîntului326, şi derivatul său adj. 6aXuîickrb = ¿Tttoâou, incantatoris sau iatrou, medici, precum şi s.n.6aAbCTBO, SaAbCTBHie = (păpfxaxov, medicina321. Toţi aceşti ultimi termeni sînt forme care au pierdut pe /median, iar apoi s-au contras; astfel: 6a/UtH< *6aaA,Hiî< *6aioAHH< *6aA,Hio< *6aaA.mo<*6aK>Aino... etc. Aşadar, nu mai poate fi nici o îndoială, în epoca veche slavă această familie de cuvinte cu radicalul 6a h - care forma terminologia folclorică a vrăjitoriei, ţine de tezaurul lingvistic slav comun; unitatea ei se desface de-abia în cursul evului mediu, după separarea diferitelor seminţii slave şi aşezarea prin ţinuturile noi în care s-au stabilit. Dar mai avem de remarcat că, din aceeaşi familie, face parte şi apelativul Sanka, pe care textele vechi slave bisericeşti nu ni-1 atestă, însă care e absolut sigur c-a existat în vechea slavă, de vreme ce este atestat azi în aproape toate limbile slave moderne, inclusiv rusa, unde l-am relatat deja cu sensul de cîntec de leagăn în cadrul terminologiei ruse care priveşte legănatul pruncului. Acest cuvînt, mult mai des este cunoscut la ruşi cu sensul de scurtă povestire fantastică cu întîmplări din iumea animalelor328. Băjka cu acest sens este bine cunoscut si celorlalţi slavi orientali. Dintre slavii meridionali, slovenii sînt singurii care îl posedă, avînd şi la ei aceeaşi semnificaţie. în ceea ce-i priveşte pe slavii occidentali, la aceştia toţi, fără excepţie, apelativul bajka e foarte răspîndit - cu mult mai răspîndit încă decît la slavii orientali - denumind povestirea scurtă din lumea animalelor, care la ei a fost adoptată şi ca termen literar pentru fabula cultă. De asemenea, slavii occidentali cunosc un mare număr de cuvinte derivate de la bajka. Acest apelativ are, adesea, la unii dintre slavii occidentali şi la sloveni - ba chiar şi la ucraineni -totodată si sensul de basm. Bajka de altfel nu-i decît un diminutiv prin sufixul ka de la baja, atestat la poloni cu sensul de conte d’enfants, conte de la cigogne, conte ă dormir debout329 sau de la baj (sf.), atestat la cehi cu sensul de mythe, conte, fable330. De asemenea, trebuie să relatăm că, la slavii occidentali, întreaga familie de cuvinte cu radicalul baj, care la slavii meridionali şi în limba veche slavă 88 Petru CARAMAN vede clar că în limba română avem a face cu un termen folcloric de împrumut. La români, el s-a substituit unui termen folcloric autohton pe care nu-1 putem cunoaşte. Dar - ca să ne menţinem numai la domeniul slav - remarcăm că acest termen face parte şi el din aceeaşi familie de cuvinte cu radicalul bai, care dădea expresie, la vechii slavi, conceptului magic. In adevăr, vechiul slav bisericesc Bacni>< *Eaa [<*Eaio339 întocmai ca rrfecHt< irb [cirfeTii] + suf. cm/40. Din cele mai sus expuse, rezultă că termenul folcloric slav, 6asn/ poate fi de asemenea raportat la faza a doua a procesului de creaţie, care privea vîrsta copilăriei. Astfel, această fază era ilustrată, în lumea slavă - pe teren artistico-folcloric - de un produs epic în proză, care, la cea mai mare parte din slavi, purta numele de baka, în timp ce la ceilalţi era desemnată prin numele de basni, sinonimul celui precedent. Povestitoarea sau povestitorul - în timpul cînd povestea - facea uz, mai mult ori mai puţin conştient, de anumite procedee verbale, însoţite de o anumită mimică şi de gesturi adecvate, prin care îl încînta pe copil, captivîndu-i atenţia şi stimulîndu-i fantezia. Acele procedee vor fi avut cîndva unele elemente comune cu gîndirea magică. Era în fond continuarea - sub un alt aspect - a tradiţiei consacrate, în prima fază, de către cîntecele de leagăn. Incheiein aici această digresiune care - în urma examenului terminologiei folclorice ruse, referitoare la legănatul copiilor şi a celei sud-slave şi vechi slave bisericeşti, referitoare la magie - vine să coroboreze concluziile noastre asupra cîntecelor de leagăn, trase anterior numai pe baza stadiului formei şi conţinutului lor, la popoarele din sud-estul Europei si cu deosebire la grecii moderni. Privind acum problema genezei acestor cîntece în anasmblul ei, se cuvine să subliniem că -în ciuda puternicelor lor aderenţe cu domeniul magiei - ele rămîn totuşi înainte de orice creaţii artistico-folclorice de provenienţă ergologică. Munca mamelor în creşterea pruncilor şi în special legănatul este aceea care a prezidat la naşterea lor si tot ea este aceea care le-a întretinut si stimulat mereu în cursul evoluţiei lor. 3 ^ 3 3 3 Pentru ca aceste creaţii lirice ale popoarelor să ajungă ceea ce sînt în vremea nostră, ele au trebuit să străbată un foarte lung drum. Dacă la capătul iniţial al drumului lor, în faza preistorică, nu erau decît nişte simple exclamaţii ritmice însoţind legănatul pruncilor, astăzi, la capătul final, ele ni se înfăţişează ca nişte realizări unde muzica şi poezia ating culmi, la care nu te-ai fi aşteptat de la nişte modeste produse folclorice. In special cîntecele de leagăn neogreceşti ilustrează în chip strălucit ultimul stadiu evolutiv. Asemenea realizări sînt mărturia unui impresionant progres făcut de către procesul de creaţie artistică de-a lungul mileniilor. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 91 nanourizo-nanourisma (iar mai pe urmă şi la nanarizo-nanârisma) se va fi făcut în perioada de la hotarul antichităţii greceşti cu începutul evului mediu, luîndu-se ca element de bază, în radical, însăşi interjecţia nâni, intrată deja în uz pe acea vreme. Dar care va fi fost interjecţia antică pe care aceasta a înlocuit-o, nu putem sti. Aşadar, după noi, exclamaţia nâni sau nâna din refrenul cîntecelor neogreceşti este o aluviune romană sau tracică fixată în folclorul grecilor aproximativ pe la finele epocii antice. Cu infiltrarea ei, era firesc ca o nouă terminologie pentru legănatul pruncilor să ia naştere. In cazul cînd originea tracică nu s-ar verifica drept justă, nâni, nâna au putut fi aduse în Grecia odată cu ocuparea ei de către romani. în ambele ipoteze, grecii au puizat acest element folcloric din aceeaşi sursă ca şi românii. Noi nu aprobăm atitudinea acelora care - antrenaţi de înaltul prestigiu al ilustrei civilizaţii greceşti - sînt gata să atribuie grecilor paternitatea oricăror elemente culturale. Dacă ne raportăm în special la domeniul bunurilor culturale apartenente maselor populare, este adevărat că foarte adesea grecii, ca popor de veche cultură, au putut chiar să le înregistreze în scrierile lor şi astfel să le facă cunoscute lumii sau chiar să le prelucreze ca motive sau teme în anumite opere rămase de la ei sub nume precise de autori. Dar aceasta nu înseamnă că întotdeauna tot ei au fost şi cei ce le-au generat. Pe terenul folcloric şi al inspiraţiei din sursa folclorică, grecii sînt poate tot atît de tributari altor naţiuni, pe cît le sînt acestea lor. în ceea ce priveşte originea refrenului bulgar nâni minăni, care, evident, nu poate fi despărţit nici de cel românesc şi nici de cel grecesc, două ipoteze sînt posibile: a. Cea mai probabilă ni se pare de a-1 considera drept o moştenire primită din substratul autohton, peste care s-au suprapus slavii-bulgari şi care se identifică cu tracii. E substratul comun si românilor, cărora de asemenea le-a transmis - 3 * precum pare cel mai probabil - acelaşi vechi element folcloric; b. în cazul cînd s-ar dovedi că refrenul în chestiune nu e de provenienţă tracică, ci romană, atunci avem a face'cu o influenţă veche românească asupra limbii bulgare, influenţă care trebuie raportată la perioada celui dintîi contact, de la masă la masă, între vechii români şi slavii-bulgari. După părerea noastră, e mult mai puţin probabil să avem a face aici cu o influentă grecească asupra limbii bulgare, dat fiind că legăturile bulgarilor cu grecii nu au avut caracterul unor relaţii de convieţuire îndelungată comparabile cu cele româno-bulgare. 92 Petru CARAMAN în orice caz, ceea ce este evident, e că discutatele refrene ale cîntecelor de leagăn ne introduc în preistoria popoarelor, adică într-o epocă foarte veche, ceea ce justifică şi mai mult rolul lor de cheie în problema atît de dificilă a genezei acestei specii folclorice, ca reflex al muncii mamelor în legătură cu creşterea pruncilor. Cam în acelaşi chip în care am urmărit geneza cîntecelor de leagăn, în special în zona sud-est europeană, s-ar putea urmări şi cea a cîntecelor în uz la măcinatul grînelor. Ne gîndim, fireşte, la măcinatul manual, adică propriu-zis la rîşnit. în acest scop, ar trebui să ne raportăm mai întîi la formele de tipul preistoric ale uneltei alcătuită din două pietre suprapuse - cea inferioară fixă, iar cea superioară mobilă - în uz pînă nu de mult la primitivii exotici. în asemenea condiţii de muncă, ritmul cîntecelor respective avea la bază mişcarea în doi timpi tranşant determinaţi: unul înainte şi altul înapoi, de revenire. Tempoul prim era slab, iar al doilea forte. Deci elementul metric fundamental al cîntecelor ce aveau să se nască va fi fost de tipul iambic. O a doua etapă, mult mai evoluată, o prezintă cîntecele de rîşnit, care se raportă la faza cînd unealta s-a perfecţionat, piatra mobilă de deasupra luind forma unui disc sau a unui trunchi de con, iar mişcarea mîinii care o punea în funcţie printr-un mîner anexat ei vertical, devenind circulară. O asemenea mişcare, deşi mai complexă, se reducea şi ea la doi timpi principali: unul forte, cînd măcinătorul (sau măcinătoarea) trăgea înspre el mînerul, şi altul slab, cînd îl îndepărta de la el, cînd adică piatra se învîrtea mai mult în baza inerţiei, pînă mînerul era adus în poziţia iniţială. Cam la fel se petrecea lucrul - în ce priveşte timpii mişcării - şi în cazul cînd rîşniţa era de dimensiuni mari, avînd adaptată la piatra mobilă orizontal o manivelă care era împinsă cu mîinile sau chiar cu corpul. Un cîntec de rîşniţă (epimylios ode) fragmentar, din anticul Lesbos, ni s-a conservat ca prin minune în opera lui Plutarch care îl citează. El sună astfel: „Alei, myla, alei,/ kai gar Pittakos alei,/ megalas Mytilanas basileyon” (Macină, rîşniţă, macină,/ Căci şi Pittakos măcina/ Şi cel ce domnea peste marea cetate Mytilene)344. Ceea ce e în afară de îndoială, este că primul vers din citatul fragment avea rolul de refren şi că deci el reprezintă în acest cîntecel vechi grecesc elementul cel mai arhaic. Iar refrenul în chestiune este un trimetru trohaic, adică repetiţia de trei ori a unităţii metrice, care exprima sonor schema ritmică a mişcării musculare, graţie căreia funcţiona rîşniţa. 94 Petru CARAMAN e o aşa morişcă, încît dacă-i va porunci: - morişcă, macină!, ea va măcina numai şi numai bani de aur”349. In drum spre casă însă, săracul - găzduind la o morăriţă, cumătră lui, căreia a avut imprudenţa de a-i da în păstrare morişcă şi de a-i spune totodată şi formula tainică - o pierde. Căci morăriţa, curioasă din cale-afară, mer gînd cu ea în cămară, i-a şi poruncit: „morişcă, macină”350! Şi morisca „unde a început a-i măcina bani de aur că nici nu mai avea unde-i pune”351. Dimineaţa, la plecare, morăriţa i-a dat cumătrului ei altă morişcă. în cele din urmă, cu ajutorul unui îmblăciu fermecat - primit tot de la căpetenia dracilor - eroul îşi redobîndeşte lucrurile fermecate (morişcă şi o măsuţă) care îi fuseseră furate de morăriţă. „De-acum încolo, morişcă îi măcina la bani de aur cît îi poftea inima...”352 Dar motivul acesta este bine cunoscut si românilor, la care e atestat în datinile cele mai caracteristice din perioada Anului Nou. La români însă nu e vorba de o morişcă, adică de o rîşniţă, ci de moara cea mare, de apă sau de vînt. Astfel, îl întîlnim curent în diferitele variante ale recitativului Pluguşorului, şi anume în episodul închinat muncii măcinatului. După ce a terminat treierişul, eroul acestui recitativ - care se identifică cu gospodarul colindat - a trimis mai multe care cu grîu la moară, unde, precum ne spune o variantă din Bucovina: ...Moara se pornea, Domnul N. la ei se repezea Galbenii curgea, Cu polonicu-i strîngea...353 sau, precum aflăm în marea majoritate a variantelor: ...Se uită să vadă Ci aur şi mărgăritari De curge făină curată: în curţile Dvs., boieri mari...354 Dar nu curgea faină curată, De asemenea, motivul morii care macină aur mai apare la români în tema unei colinde de fată mare cîntată de ceata colindătorilor flăcăi în noaptea din ajunul Crăciunului. Aici, eroina e glorificată pentru frumuseţea fară seamăn. Un peţitor de rang înalt pretinde părinţilor ei o zestre nespus de mare, cu turme nenumărate, cu moşii, cu vii..., printre care figurează şi morile miraculoase: ...Şi-i mai cere zestre, cere, Măcinînd aur ş-argint; Nouă mori de sub pămînt Cu piscoaie pe fereastră, S-alte nouă mori de vînt Să pice bănet în casă...355 Cînd însă nobilul peţitor o vede pe fată cît e de frumoasă, uită de toată zestrea si n-o mai cere decît pe ea! Este mai presus de îndoială că, atît la români şi slovaci, cît şi la vechii 96 Petru CARAMAN Se duceau fete mari în cămara de rîsnit 3 Si mă luau si pe micuţa de mine cu ele. 3 3 ^ 3 Dar nu mă luau ca să le-ajut să rîşneaseă, Ci mă luau ca să le cînt cîntece.359 Va să zică rîşnitoarele luau cu ele o fetiţă numai în scopul de a le cînta, pe cînd ele aveau să lucreze. De aici, deducem două fapte etnografice pline de interes: 1. Munca de rîsnit nu putea fi concepută decît în asociere cu cîntecul, fie că însesi rîşnitoarele cîntau, fie că alte fete venite numai ca să cînte; 2. Cămara cu rîsnita era locul unde se făcea educaţia fetelor încă din vîrsta 3 J 3 copilăriei, pregătindu-le pentru munca măcinatului. Această pregătire, adică adaptarea lor foarte timpurie la ceea ce le rezerva viitorul, începea tocmai cu învăţatul cîntecelor consacrate de tradiţie şi a altora noi, după modelul acelora, care trebuiau să însoţească munca respectivă. Dar citatul cîntec se completează perfect, în ce priveşte cuprinsul său, cu un altul, tot leton, din aceeaşi categorie, avînd ca temă sfatul dat de o soră fratelui ei atunci cînd acesta pleacă în peţit: ...- Caută-ţi, frăţioare, o mireasă, Care să fie bună cîntăreată, 3 3 Căci o bună cîntăreată Este si harnică la lucru!360 3 Convins de justeţea sfatului primit, eorul nu face altfel de cum l-a învăţat sora sa; în călătoria lui după mireasă, el descalecă în preajma cămării de rîşnit şi, furisîndu-se sub fereastra ei, ascultă cu atentie care din fete cîntă mai frumos. «r 3 > 3 E nevoie să amintim, cu această ocazie, detaliul că nu fiecare familie de ţărani avea rîsnită, ci în tot satul existau numai cîteva rîsnite. In locurile acelea se 3 3 3 ? 3 3 adunau - în special în anumite perioade ale anului - mai multe fete, aşteptîndu-şi rîndul. Astfel, în timp ce unele rîşneau, altele cîntau. Şi, pentru a înţelege bine sensul cîntecului leton, mai trebuie să scoatem în evidenţă încă un fapt interesant: sfatul surorii nu se raportează anume la cîntecul în uz la rîşnit, ci la cîntat în general, independent de munca pe care ar însoţi-o cîntecul. Deci, dacă tînărul peţitor - spre a-şi alege mireasa în conformitate cu sfatul primit - se postează lîngă zidul cămării cu rîşniţa, este numai pentru că el ştia că acolo era un loc sigur, unde putea auzi fetele cîntînd. Aşadar, reţinem faptul deosebit de interesant că, după convingerea ţăranilor letoni - şi, probabil, şi a ţăranilor altor popoare - o femeie care are darul cîntatului este în mod necesar şi harnică totodată. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 97 Poate fi oare adus un mai frumos omagiu cîntecului şi pot fi'exprimate oare într-un mod mai fericit strînsele aderenţe dintre cîntec şi muncă, decît le exprimă citatul cîntec leton, care ne înfăţişează cîntatul ca fiind inseparabil de muncă, de orice muncă? Căci numai aşa se poate înţelege de ce cîntecul este prezentat aici nu numai ca o emanaţie a muncii, purtînd pecetea acesteia, dar, în acelaşi timp, drept o încununare a ei, întrucît ne apare ca uri semn de distincţie al celor mai vrednici dintre oamenii muncii. Şi cu drept cuvînt, fiindcă: 1. Cîntecul, prin ritmul său, disciplinează munca, facînd-o mai uşoară, dat fiind că regularitatea mişcărilor muncitorului duce la economisirea forţelor lui musculare. Munca executată în chip dezordonat sau mai puţin regulat cere eforturi mai multe şi mai mari, ducînd totodată mult mai repede la oboseală. Pe de altă parte, randamentul muncii e fatal mai mic, căci neregularitatea mişcărilor are drept consecinţă negativă irosirea inutilă a unei însemnate părţi din forţele lucrătorului. 2. Cîntecul, tot datorită ritmului său, stimulează munca, facînd-o să se desfasoare mai cu vioiciune si tinîndu-1 continuu treaz pe lucrător. 3 3 3 r 3. Cîntecul agrementează munca, adică întreţine mereu buna dispoziţie a lucrătorului. E ceea ce are drept rezultat că munca devine ihai suportabilă şi poate fi executată pe o durată mult mai lungă decît fără cîntec, iar oboseala este înlăturată într-o însemnată măsură. Şi aşa ar putea fi urmărită, sub aspectul ritmic, ca şi sub cel al conţinutului poetic, geneza a o serie de specii de cîntece în uz la diferite munci. Fireşte, lucrul nu e deloc uşor de realizat, dat fiind că procesul evolutiv al creaţiilor folclorice, pe această cale, e de obicei foarte ascuns, mai ales dacă vrem să-l privim plecînd de la forme moderne sau contemporane, care reprezintă etapa ultimă a evoluţiei. La cele mai muljte din aceste specii de cîntece^ el este sortit poate să rămînă în veci nedescifrabil. Numai atunci cînd se oferă şansa de a surpinde vreun element arhaic sigur, care să fi supravieţuit în cîntec şi care să permită stabilirea de relaţii cu etape mai vechi ale acestuia si implicit cu forme mai vechi de executare a muncii însoţitoare, numai atunci putem spera să pătrundem într-o oarecare măsură în misterul genetic al cîntecului de muncă. Dar cîntecele si, îii general, produsele artistico-folclorice mai pot avea şi o altă sursă decît munca, deşi obiectivul lor principal nu încetează de a fi, de multe ori, tot munca. Această sursă e de ordin magico-ritual. Conform mentalităţii sale, 98 Petru CARAMAN omul primitiv considera necesar - spre a-şi asigura un succes cît mai desăvîrşit al muncii, mai ales cînd era vorba de vreuna din cele vitale - să săvîrşească în prealabil această muncă. Nu în forma ei autentică, ci numai un simulacru al ei şi nu numaidecît la locul unde realmente ar fi trebuit să se desfăşoare, ci şi aiurea, cu condiţia împlinirii anumitor reguli impuse de ritualul tradiţional. Astfel, au rezultat unele produse folclorice în uz la anumite momente ale anului, în cadrul anumitor sărbători populare, însă tot ca un reflex al muncilor, numai că pe plan magic pur. Un exemplu tipic în această privinţă ni-1 oferă la români recitativul Pluguşorului din noaptea Anului Nou. Simulacrul muncilor agrare, centrate în jurul cultivării şi recoltării griului - ocupaţia agricolă avînd la români primatul faţă de toate celelalte - este realizat printr-un întreg scenariu, care sugerează perfect (fiind favorizat şi de întunericul nopţii) realitatea de fapt. Cel ce ascultă din casă are iluzia că se află pe ogor în toiul aratului şi semănatului, care are loc în cele mai fericite condiţii posibile. Pe fundalul acestui simulacru, înfăţişat prin procedee dramatice, se proiectează recitativul, care apare azi mai degrabă ca o expresie a scenariului, ca un fel de traducere a lui, povestind descriptiv - de obicei în sute de versuri - toate fazele străbătute de grîu, adică toate muncile, pînă ce ajunge să se transforme în pîinea cea de toate zilele. Evident însă, nu e vorba aici, la origine, de nici o tălmăcire prin vorbe a simulacrului dramatic şi încă şi mai puţin de o creaţie poetică liber inspirată din viaţa agricolă, deşi această povestire sui-generis n-a întîrziat de a deveni de la o vreme poezie. Ba încă o poezie aşa de izbutită, încît nici un popor nu se poate glorifica de a avea un produs poetico-folcloric - răsunet al vieţii agrare - care să fie comparabil prin frumuseţea lui cu acest poem al pîinii atît de caracteristic folclorului românesc. Era şi natural de altfel, la o naţiune care, din timpurile cele mai vechi hălăduieşte în regiuni atît de fertile şi care deci posedă atît de vechi datini şi tradiţii agrare. Iniţial, acest poem şi el nu este decît expresia magico-rituală, prin grai, a aceloraşi preocupări în jurul succesului muncilor agricole ale culturii griului pe anul în curs, ca şi scenariul însoţitor. Este o prelungire şi o completare a lui pe plan lingvistic. Intr-o epocă veche - cînd mentalitatea rurarilor popoarelor civilizate era mult mai apropiată de cea a omului primitiv - el urmărea tot atît de puţin scopuri poetice, pe cît urmăreşte, de exemplu, un descîntec de muşcătură de şarpe sau unul de deochi! Inspirat din preocupările cele mai febrile ale muncii, el nu tindea să atingă idealurile ei prin STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 99 munca însăşi, ci pe alte căi devenite azi cu totul inactuale pentru psihicul omului modern. S-ar putea spune despre poemul din datina Pluguşorului că, deşi născut din muncă, el nu apare totuşi ca o emanaţie a muncii, decît dacă îl privim prin prisma unei alte realităţi cu totul deosebită de cea normală pentru omul civilizat, adică de cea a simţurilor noastre şi a raţiunii. Pe de altă parte - precum am relatat deja - se poate spune despre el că, deşi astăzi, în cea mai mare măsură este poezie, el nu s-a născut nicidecum din preocupări poetice. Aceste preocupări, atît de specifice naturii umane, n-au întîrziat însă de a se ivi în mod spontan şi a se grefa tot mai mult pe preocupările centrale, care erau de esenţă magico-rituală. Pe măsură ce acestea din urmă cădeau în desuetudine, fiind din ce în ce mai puţin înţelese, în aceeaşi măsură preocupările poetice apăreau pe primul plan. Din elementele care concretizau principiul fundamental de la origine, n-au mai rămas acum în creaţia de aspect nou ca sens decît nişte epave, în care de-abia dacă un ochi iniţiat mai poate recunoaşte provenienţa lor, orientîndu-se în special după scenariul simbiotic. Dacă totuşi recitativul în chestiune cu scenariul său cu tot -în ciuda dispariţiei aproape totale a vechii mentalităţi, care le-a născut - s-au conservat pînă în vremea noastră, urmînd aceeaşi cale trasată lor de la origine şi fiind plasate în cadrul aceluiaşi complex de împrejurări, care se continuă de la origine, acesta este únicamente meritul tradiţiei. Ea este forţa oarbă care vehiculează adesea concepte de mult goale de semnificaţia lor iniţială.365 Un alt exemplu tot aşa de elocvent care ilustrează creaţia artistico-folclorică drept o emanţie a unui ritual, ni-1 oferă colindele Crăciunului la români, ca şi la multe alte popoare din Peninsula Balcanică şi din orientul Europei: neogreci, albanezi, bulgari, sîrbo-croaţi, sloveni, ucraineni, bieloruşi, ruşi, poloni, cehi, slovaci. Amintim că aceste cîntece nu-s la origine decît o verigă dintr-un întreg lant de rituri, care toate alcătuiau datina colindatului. Ele însele constituie o 5 7 manifestare magică - şi anume de domeniul magiei cuvîntului - întrucît prototipurile lor nu sînt altceva decît nişte simple formule de urare, care, în urma unei lungi evoluţii, s-au diversificat, adaptîndu-se la cele mai variate împrejurări si au dezvoltat pînă într-atît elementul poetico-muzical, încît au devenit cu timpul cîntece de o uimitoare frumuseţe adesea şi totodată însuşi centrul de greutate al datinii. Urarea care stă la baza acestor cîntece - avînd de obiect toate fericirile ce îşi poate dori cineva pe pămînt, ba chiar şi pe ceea lume - a fost cîndva produsul magic absolut spontan, născut în modul cel mai natural în pragul Anului Nou, STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 103 Mucenicilor (na Mladenţe), în ziua de 9 martie , precum şi la Bunavestire, în ziua de 25 martie372. Cel mai frecvent însă întîlnim în Serbia această datină la sărbătoarea Sf. Gheorghe, după mărturiile lui Vuk Karagic373 şi Vuk Vrcevic374. Pînă şi sîrbii musulmani din Bosnia se leagănă, în aşa-numita salanganka la această sărbătoare, întocmai ca şi sîrbii creştini375. M. Gavazzi, referindu-se în special la Croaţia, ne spune că în această ţară legănatul e „foarte răspîndit” şi că e practicat mai ales de tineret, deşi el face în acelaşi timp rezerva că „obiceiul e cunoscut cel mai mult în regiunile sudice (dinarice)”376. înspre apus, îl aflăm atestat pînă pe coasta dalmatină, în Bukovica, unde „în dimineaţa de Sf.Gheorghe, înainte de răsăritul soarelui se leagă o funie de un migdal şi se leagănă pe ea“377. în districtul Boljevacki, legănatului din Săptămîna albă şi de la Bunavestire, oamenii din popor îi atribuie ca scop de a face ca recolta de cînepă să fie frumoasă.378 E vorba aici de o interpretare magico-imitativă a practicii: cît de sus se înalţă persoana care se leagănă, atît de înaltă va creşte cînepa. Legănatul de la Sf. Gheorghe este considerat în general, la sîrbi ca şi la croaţi, ca un rit care urmăreşte să asigure sănătatea şi vigurozitatea persoanei ce se leagănă. E foarte semnificativ faptul că atît Vuk Karagic, cît şi Vuk Vrcevic ne spun că legănatul are loc la un corn.379 Acest arbore, renumit prin tăria lemnului său, a devenit la slavii meridionali simbolul magic al sănătăţii celei mai perfecte, ceea ce a făcut ca la sîrbocroaţi să ia naştere expresia paremiologică sub formă de comparaţie 3,n,paB Kao jipeii380, sau 3,n,paB Kao ,n;peHOBHiia381, sau zdrav kao drenova srz82, care, la origine a fost, evident, o formulă magică şi continuă a fi frecvent utilizată chiar pînă azi în această funcţie. 5 Totuşi, există unele indicii că, la sîrbocroaţi, practica legănatului are şi o altă semnificaţie magică. Astfel, la sîrbii din districtul Boljevacki, în ziua de Mucenici, la 9 martie - cînd sînt legănate rînd pe rînd fetele mari, de către flăcăi, într-un leagăn făcut din postav - e obiceiul ca, în timpul legănării lor, corul de fete împărtit în două cete să-i cînte fiecăreia un anumit cîntec sub formă de dialog: -Koj mh ce OB,a;e jiyjia, Cine mi se leagănă aici? Moj, Moj JoBano, Iovana mea ^yrno, IleTKaHo? Şi tu, Petkano, suflete? -MtiJiKa mh ce OB,n;e jiyjra, Milka mi se leagănă aici Moj, Moj JoBano, Iovana mea, flymo, IleTKaHo! Si tu, Petkano, suflete! STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 105 Marian cu 13 ani înainte ca Marinov să fi relatat tipul bulgar.388 Examinînd cu atenţie acest tip aşa cum ni-1 arată preţioasa fotografie a lui Marinov şi aşa cum reiese el din descrierea foarte precisă si sugestivă a lui Marian, ne dăm seama perfect că legănatul n-a constituit nicidecum la origine un amuzament: în adevăr, persoana care se legăna - căci numai un singur ins se putea legăna într-uij astfel de leagăn - trebuia să stea în picioare vertical, ţinîndu-se cu mîinile de trunchiul mobil, iar cu tălpile sprijinindu-se pe bara orizontală de la capătul de jos, numită în româneşte punticică.m Este clar că legănatul în asemenea condiţii nu numai că nu era comod, dar chiar comporta adesea şi unele riscuri, al căror ecou de altfel transpare în anumite cîntece rituale bulgare. Din chipul cum e descrisă datina legănatului de Marinov, ea pare a sta sub semnul funcţiei erotice, întrucît îi priveşte cu deosebire pe flăcăi şi pe fetele mari. Cînd se dă în leagăn o fată, cel ce o leagănă e de obicei iubitul ei, după cum şi fata îl leagănă pe acesta la rîndu-i. în timp ce are loc legănatul; corul de fete cîntă cîntecele îndătinate, care ilustrează si ele caracterul amintit. Iată unul din Panaghurichte, care începe cu invocaţia leagănului: - Leagănule, legănelule! Cine mi-a dat-o huţa? Dar cine-mi fu oare în leagăn? - Stoian mi-a legănat-o, - Maria390-mi fu-n leagăn. El mi-a dat-o huţa391. - Şi cine mi-a legănat-o pe Maria? Remarcăm aceeaşi formă dramatică a dialogului dintre cele două cete ale corului de fete ca si la aromâni şi aceeaşi simplitate - ba chiar aceeaşi stereotipie de formulă - care e o mărturie sigură a marii vechimi a cîntecului. El nu face decît o constatare a unei realităţi şi o identificare de personaje, apărîndu-ne în adevăr ca o formulă de consacrare a perechii de tineri, care s-au legănat reciproc în faţa societăţii rurale. Astfel, a devenit un fapt public că ei sînt sortiţi unul altuia. Totuşi, numeroase alte documente folclorice bulgare ne atestă că legănatul e practicat de toată lumea fară distincţie de sex, vîrstă, profesie, deşi - e drept, în toate sursele de informaţie apar pe primul plan flăcăii şi fetele, ei fiind şi marii animatori ai datinii, dat fiind că corul de fete căntă cîntecele rituale pentru cei legănaţi. Dintr-o baladă populară bulgară cu temă mitologică, în uz odinioară la Sf. Gheorghe şi răspîndită pînă azi în Bulgaria, îndătinată la această sărbătoare: ...Mîine e ziua de Sf. Gheorghe... STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 109 prisma originii, obiceiul cîntăririi se identifică cu legănatul ritual. în ceea ce priveşte finalitatea primară a datinii în chestiune, este în afară de orice îndoială că o constituie asigurarea sănătăţii pentru anul cel nou care începea atunci odată cu primăvara. Dar încă de la o dată foarte veche, s-a grefat pe ea o alta, care se armoniza de altfel perfect cu cea primară, venind întrucîtva ca o completare a ei: funcţia erotică. Ea transpare în toată claritatea, cînd datina este executată de flăcăi şi fete mari, din însuşi actul ritual al legănării unei fete de către un flăcău şi al legănării unui flăcău de către o fată - act care capătă semnificaţie de simbol al iubirii dintre ei şi al apropiatei lor căsătorii - precum şi din tematica cîntecelor - cîntate flăcăilor şi fetelor mari de corul din preajma leagănului. De asemenea, ne atestă această funcţie un motiv magico-ritual şi anume faptul că la bulgarii macedoneni - în afară de cele două plante care vizează asigurarea unei sănătăţi înfloritoare pentru persoana legănată - mai intră în componenţa cununii şi o a treia plantă numită jienaeu,410 , care se numeşte aşa fiindcă secretă un fel de clei, ceea ce face ca ea să se lipească de trecători. Astfel, această plantă a devenit în vorbirea curentă termen de comparaţie, pătrunzînd pe terenul paremiologic, în dictonul foarte răspîndit: 3ajiermjicfl [3a MeHe] KaTO jienaBeiţb411. în consecinţă, datorită simţului etimologic - de data aceasta just - poporul bulgar, raportîndu-1 pe jienaeu, la verbul Jienn> (=lipesc), n-a întîrziat a face din planta respectivă simbolul magic al ataşamentului afectiv dintre oameni, şi anume dintre tinerii de sex diferit. Crenguţele de lepaeţ împletite în cununa purtată pe cap de persoana legănată au deci ca scop, dacă aceasta e o fată, să facă să se lipească de ea flăcăii; iar dacă e un flăcău, să se lipească de el fetele! Aşadar, o asemenea funcţie a datinii legănatului de primăvară, deşi ulterioară celei primare, apare totuşi ca o prelungire a ei, integrîndu-se procesului general de izbucnire exuberantă a vieţii celei noi si a tuturor forţelor creatoare din cele mai variate domenii ale naturii, inclusiv - fireşte - societatea umană trăitoare în mijlocul acesteia. Datorită funcţiei erotice grefată pe finalitatea ei primară, datina legănatului de Sf. Gheorghe a devenit mai complexă si a cîştigat mult în ce priveşte vitalitatea, fiind cultivată cu predilecţie de către tineret. Pe de altă parte, repertoriul ei de cîntece s-a îmbogăţit în chip uimitor, deoarece sentimentul iubirii, care a venit să se adauge ca substrat al cîntecelor dedicate fetelor şi flăcăilor, a fost un stimul cu adevărat prodigios în rezultate. El a fost generator de variate teme şi motive, facînd ca creaţia poetico-muzicală aferentă datinii să se emancipeze de faza primitivă a STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 113 Bitolia, dedicat unui tînăr bărbat, de curînd însurat, unde procesul glorificării e atît de avansat, încît cu greu se mai poate ghici aici intenţia de urare care stă la baza cîntecului: Mi se laudă însurăţelul în ceata de bărbaţi însuraţi: -Am un pui de nevastă, Potîrniche de pădure, nu altceva! Uneori, glorificarea persoanei legănate este realizată prin tot felul de comparaţii măgulitoare, ca în următorul cîntec dedicat unui copilaş: Ce nó(J)ajin ’MJiaflóxeHeu, Bo ,n,py>KHHa oxéneim: -Ia ch HMaM HeBécTHija, KáKo rópiíKa iapé6mj;a!421 Are mama un inel de-argint, Mi se mîndreste cu dînsul: 3 Ca un ogor cu lanul de grîu, Ca un peşte la adînc, Ca vinul în pahar, Ca viţa de vie cu struguri albi! ÜMa Máixa cTpedpéH np^CTeH... Co néro ce noHâinyBa, Kaxo HHBa co nmémma, Kaxo pó6a bo «náÓHHa, Kaxo bhho bo nâinaTa, KaKO Ji03ie 3 6ejio rpo3ie.422 Sau, ca în altul, dedicat unui flăcău, care ne este înfăţişat cumpărînd nişte frumoşi struguri negri din piaţă de la Adrianopol; dar pe drum, cînd ¿e opreşte să-i mănînce, ce să vadă? -Nu-mi fură struguri negri, -He mh 6hjio iţ'LpHO rpo3be, Ci-mi fu o dalbă fată! TyKy 6hjio 6ejio MOMe!423 care avea, fireşte, ochii frumoşi de culoarea strugurilor. Alteori, glorificarea are loc într-un cadru de idilă, ca într-un cîntec dedicat unui bărbat în vîrstă, care doarme fară grija cu capul în poala credincioasersale soţii: A adormit voinicul Gruio Cu capul în poala soţiei; Dar nevasta mi-1 zoreşte 3 -Scoală, scoală, voinicule Gruio Căci tovarăşii tăi s-au dus deja la vînătoare, S-au dus si s-au si-ntors acasă. 3 3 3ácnaji JieBéH Tpyio Ha HeBecTHHH CKyron; HeBécTaTa ro CKopHBaTe: -OráHH, CTáHH, JieBéH Tpyio! Tboí flpyaoma Ha jio4> noinjie, Ha jiocJ) nóuiJie h ch «óuiJie!424 în fine, în cîntecul închinat unui tînăr mort, corul de fete i se adresează direct lui, ca şi cum el ar fi în faţa lor şi-l sfătuiesc să roage pe Dumnezeu să-i dea w~~~ STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR________________________________________________________119_ 13 Desi există si în cadrul acestui al doilea tip variante la care mişcările rămîn 3 3 * exact aceleaşi ca şi la tipul albiei. 14. V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucureşti, 1866, p. 381. 15. S. FI. Marian, Naşterea la români, Bucureşti, 1892, p. 316. 16. Alecsandri, lucr. cit., p. 381. 17. Marian, lucr. cit., p.315. 18. Ibid., p.317. \9.Ibid.,p. 316-317. 20. Ibid., p.320. 21. Ibid., p.318. 22. Ibid., p. 319. 23. Ibid., p. 326. 24. Ibid., p. 323 (din Banat). 25. Ibid. p. 322 (din Transilvania). 26. Ibid., p.324 (Şomcuta Mare-Maramureş). 27. Ibid., p. 324 (Bosanci -Suceava). 28. Ibid.,p. 325. 29. Ibid., p. 317 (Bălăceana -Suceava). 30. Cf. Pericle Papahagi: Din literatura poporană a aromânilor, Bucureşti, 1900, p. 2', Tache Papahagi: Dicţionarul dialectului aromân, Bucureşti, 1963, Editura Academiei R.P.R., p. 727, cu drept cuvînt deci îl înregistrează pe nani şi ca apelativ şi ca interjecţie. 31. T. Papahagi citează acest loc chiar dintr-un cîntec de leagăn aromânesc (cf. DDA, p. 727, s.v. nană). 32. P.Papahagi, lucr.cit., p.3. 33. Ibid., p.4. 34. Idem. 35. Ibid., p.5. 36. Ibid., p.6. 37. Ibid., p.9. 38. Ibid., p.4. 39. Ibid., p. 4,6. 40. Ibid., p.7. 41. Ibid., p. 9. 120 Petru CARAMAN 42. Ibid., p.10. 43. Ibid., p.5. 44. Marian, lucr. cit., p. 325-326. 45. P. Papahagi, lucr. cit., p.7. 46. Ibid., p.9. 47. Idem. Cf. ibid., p.4. 48. Ibid., p.10. 49. Ibid., p.4. * 50. Wg. - Doric, Bălg. - Nem. R., p.177. 51. Ger., RBIa, III, 36. 52. Cf. Vuk,Rj., 351; Rj JA., VI, 319. 53. Sic!, Rj JA, VI, 319. 54. Vuk, 351. Rj JA, VI, 319 mai dă în plus s.f. Ijulka şi vb. Ijuljkati, Ijuljukati, Ijuljuhati, precum şi nom. act. ljuljkanje (p. 319). adj. Ijuljav = care se poate legăna şi Ijuljan - somnoros (p. 318). Cf. un exemplu din folclorul sîrbesc:Lula maika nejaka Dejana; VI. Krasici, SNÎ, 1880, p. 57. 55. Cf. Janezic, Slovensko-nemski slovar, Klagenfurt, 1908, p. 234. 56. Dai, TSJVIa, II, p. 738. 57. Cf. Z. Kuzelia - Iar. Rudniţkii, UNS, 1943, p. 372. 58. Ezb. XXXIX-XL, p. 75, nr. 222; ibid., p. 37, nr. 115 59. Ibid., p.82, nr. 2306. 60. Ibid., p.28, nr. 906. 61. Hrincenko, SUM, 1,925. 62. Ezb., XXXIX-XL, p. 189, nr. 454. 63. Ibid., p. 33, nr. 102, p. 57, nr. 172. 64. Ibid., p. 31, nr. 98a; p. 57, nr. 174a. 65. Ibid., p.58, nr. 1746. 66. Jeleh., MNS, 1,419. 67. Hrincenko, 1,925. 68. V. Şcepotiev, Narodniia plesni zapissannîia v Poltavskoi gub., Poltava, 1915, p. 31, nr. 63. 69. P. V. Sein, Bielorusskiia plesni - Zap. Russk. Obşci. po otd. etnografii, t. V,1873, p. 302, nr. 31. 70. Ibid., p. 300., nr. 26. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR m 71. Ibid., p. 300, nr. 27, p. 301, nr. 28. 72. Ibid., p. 300, nr. 26. 73. Ibid., p. 301, nr. 28. 74. Kolb., Krak., II, p. 475, nr. 786. 75. „Wisla“, IX, p. 132, XXI, nr.l. 76. Zb. W. XIV, p. 170, nr.l 2. 77. Ibid., p. 169, nr.5. 78. Ibid., p. 169, nr.8; cf. si Karl., SGP, II., p. 203, s.v. hys, hysiu. 79. Kolb.,.Km/., II, p. 63, nr.l. 80. Ibid., p. 63, nr.2. 81. Maz., III, p. 337, nr. 549/1. 82. Kol., II, p. 156, nr. 472/4. 83. Maz., III, p. 336, nr. 547. 84. Krak., II, p. 475, nr. 786. 85. Cf. Kolb., PLP, p. 12, nr. 18g. 86. Maz., p. 336, nr. 547. 87. Kolb. PLP, p. 212. 88. Kolb., Sand., p. 155, nr. 193. 89. Zb., XIV, p. 170, nr. 17. 90. Gloger, PL, p. 305, nr. 278. 91. Kolb., PLP, p. 281, nr. 37b. 92. Ibidem, p. 280, nr. 37b. 93. Ibid., p. 428, nr. 402. 94. Zb. XIV, p. 169, nr. L 95. Kiel., II, p. 156, nr. 472/1. 96. Kolb., PLP, p. 291-2, nr. 39b. 97. Idem. 98. Pozn., I, p. 239, nr. 98b. 99. Kolb., PLP, p. 280, nr. 37a. 100. Gloger, Skarbiec, p. 197-198, nr.l. 101 Maz., III, p. 256, nr. 342. 102. Gloger, PL, p. 304, nr. 273/3; Kolb., Sand., p. 155, nr. 194. 103. Kolb., 10*/., II, p. 156, nr. 472/1. 104. Ibid., p. 156-157, nr. 472. m Petru CARAMAN 105. Maz., II, p. 74, nr. 172. Kukulecka se raportează, în cîntecul polon, la o fetiţă; însă în româneşte nu se poate traduce altfel, apelativul cuc fiind masculin. 106. Gloger, PL, p. 304, nr. 273/1-2. 107. Kolb., PLP, p. 428, nr. 402. 108. X.M.M. M., PastoraM i kolpdy z melodyjami: Kraków, 1843, p.92-3; cf. şi X.F. Bornik, 60 kolpd ipiesni na Bozb Narodzenie, Warszawa, 1905, p.50-52, nr.28. 109. Kantyczki czylizbiorpiesnipobomych, Waiovicach, 1912, p. 169-170, nr. LXXI. 110. Kozlowschi, Lud, Warszawa, 1869, p. 179, nr.5. 111. PW,p. 21, nr. XXVIII. 112. Kolb., PLP, p. 280, nr. 37a; cf. şi KarL, SGP, I, p. 130, s.v. buba. 113. PW,p. 24, nr. XXXIII. 114. Ibidem, p. 23, nr. XXXI. Mama îl vesteşte că peste puţin va naşte o fetiţă, pe care i-o va da în grijă s-o păzească si să se joace cu ea. 115. Gloger, PL, p. 304, nr. 276/1. 1 116. PW, p. 23, nr. XXXI. 117. Ibid., p. 24, nr. XXXII. 118. Ibid., p. 22, nr. XXIX 119. Cf. Karl., SGP, p. 52. 120. „Spiewaniem li-li dzieciş usypiac”, SJP, II, p. 639. 121. Ibid., II, p. 630, s.v. li. Spre a se documenta, el citează o strofa dintr-o poezie a lui Jagodynski - poet din secolul al XVII-lea - unde figurează în ultimele două versuri exclamaţia în chestiune cu funcţia de refren pentru adormit un prunc: .. .Li-li-li dzieciş. Li-li-li nadobne. în adevăr, aceste versuri, care se raportă desigur la pruncul Isus, par a fi un ecou foarte autentic din folclorul polon al vremii. 122. Idem; cf. informaţii aproape identice asupra exclamaţiei li li li, ca şi asupra verbului lilac si nom. act. lilanie, la Booch-Arkossy, NDSPN, p. 223 şi 225. 123. Linde nu dă nici o indicaţie geografică. 124. Jungmann, SCN, II, p. 328. 125. Idem. 126. Cf. PSP, Bratislava, 1953, p. 221. 127. Ger., III, p. 192. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 125 186. Cf. Falk-Torp, NDEW, I, p. 661; Reiskou, Norsk-Tysk, p. 158. 187. Cf. Helwig, LT, I, p. 188. 188. îl cităm după Marian, Naşterea la români, p. 323, care îl reproduce din Hasdeu, Etym. Magnum Rom., t. II, p. III, Addenda. Această variantă, în partea ei iniţială, prezintă o eronată repartiţie a versurilor şi unele omisiuni. E o simplă scăpare din neatentie; dar eroarea este atît de vizibilă şi totodată atît de deformantă, încît intervenţia pentru corectarea ei se impune ca o necesitate, ceea ce ne-am permis să facem. [La Hasdeu - şi Marian - primele versuri au forma: Bua, bua, bua, Ficior fa-te mare, mărişor, Puişor ş-al meu drăguţ Ca să-mi fii de ajutor.. 189. Marian, Naşterea la români, p. 325; cf. şi celelalte două variante din Transilvania, ibid.,p. 325-326. 190. P. Papahagi, lucr. cit., p. 7. 191. Ibid., p.8. 192. Marian, lucr.cit., p. 315. 193. Asemenea cîntece de leagăn sînt frecvente la neogreci. Passow publică în colecţia sa cinci, dintre care trei sînt variante ale temei citate aici de noi. Cf. Passow, PCGR, p. 207-211, nr. CCLXXIII-CCLXXVII. 194. Passow, PCGR, p. 207-208, nr. CCLXXIV. 195. Pavel Sein, Bielorusskiia piesni - Zapiski Ump. Geogr. Obşci. po otd. etnografii, t. V, p. 301, nr. 30. 196. Ibid., p. 300, nr. 26. 197. P. U. Iakuşkin, Russkiia piesni, p. 286-287. 198. Cf. Jeannaraki, Aismata Kretika, p. 252, nr. 308. 199. Nouarou, DTK, p. 27, nr.l. 200. Ibid., p. 27, nr.2. 201. Jeannaraki, Aismata Kretika, p. 252, nr. 308, v. 13sq. 202. Remp., Konits., p. 112, nr. 1. 203. Nouarou, p. 235-236 E. Cf. acest motiv şi în alte cîntece de leagăn, unde e vorba în plus şi despre împărţirea florilor aduse de prunc, ca daruri din partea lui, la diferite persoane: ...Vino, Somnule, şi-l ia şi du-1 în grădini Şi umple-i sînul cu trandafiri şi ruje. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 131 Janacek: Sexti Empirici Opera rec. Hermannus Mutschmann, voi. III,Adversus Mathematicos, libros I-VI continens, Lipsiae, MCMLIV, p. 170. 343. Cf. Odiseea, IV, v. 719; Iliada, V, v. 889. 344. Plutarch, Sept. sap. conv. XIV. 345. Biicher, AR, p. 62, nota 2. 346. Ibid., p. 64, nr. 6. 347. Cf. acest cîntec, publicat în traducere germană după Edda, la Biicher, AR, p. 61-62. 348. Publicat sub titlul: Fundăpalica cepy von z vreca, Dobs., PSP, II, p. 136-145. 349. „...Sedivec... povedau mu ze ten mlyncok taky, ac mu povie «mlyncok mei’!» bude samucickie samie zlate peniaze mleti“. Dobs. lucr. cit. p. 137. 350. „Mlyncok, mei’!“, Dobs., lucr. cit., II, p. 137. 351. „tu jej zacau mleti zlatie peniaze, ze jich uz nemala ani kde podievati...“, Dobs.7Mcr.ai., p. 137. 352. „Teraz mu uz mlynkoc namleu zlatych penazi“, Dobs., lucr. cit., p. 144. 353. Marian, Sărbătorile la români, I, p. 36. 354. G. Dem. Teodorescu, PPR, p. 143; cf. şi Marian, Sărb., p. 30 (Bucovina), Tăzl., CN, VI, p. 85, v. 154-156; ibid., p. 100, v. 257-259 (Moldova sudică), ibid., p. 110, v. 152-154 (Transilvania), ibid., p. 114, v. 85-87 (Oltenia), ibid., p. 119, v. 139-140 (Moldova), ibid., p. 134, v. 128-130 (Moldova), ibid., p. 148, v. 285-287 (Moldova), ibid., p. 171, v. 270-272 (Transilvania). 355. G. Dem. Teodorescu, PPR, p. 88, v. 20-25,85-89. 356. Cf. cîntecul leton publicat de Biicher, AR, p. 64, nr. ,7. 357. Cf. cîntecul finlandez publicat în traducere germană de Biicher, AR, p. 68, nr. 11. , 358. Cf. cîntecul, în traducere germană, publicat de Biicher, AR, p. 65. 359. Cf. cîntecul, în traducere germană, la Biicher, AR, p. 64, nr. 8. 360. Cf. cîntecul, în traducere germană, la Biicher, AR, p. 369, nota 1. 361. Ne limităm aici la aceste sumare consideraţii privitoare la aderenţele poemului pluguşorului cu muncile agrare reflectate într-însul. Analiza în detaliu a tuturor momentelor ergologice dezvoltate epic de el, precum şi a aspectelor sale magice formează obiectul unei cercetări speciale a noastre în manuscris. 362. Cf. Marian, Sărb. la români, III, p. 143-144. 363. Ibid., p. 143. 132 Petru CARAMAN 364. Cf. Simion Mangiuca, Călindariu... pe anul 1883. 365. Cf. Marian, Sârb., III, p. 137,139,140, 141-143. 366. Pericle Papahagi, MF, II, p. 739. 367. Ibid., p. 740. 368. Ibid., p. 739. 369. SEzb., XVI; Etn. gr. i razprave, p. 130. 370. SEzb., XIV Obiciaju nar. srp. kn, II, p. 32. 371. Ibid., p. 45. 372. Ibid., p. 46. 373. Srp. Rj., p. 156. 374. SEzb., kn. L (cetverto od I) - razprave i graha kn. I, p. 29, nr. 65. 375. Zb. Nar. 2iv., XVI, p. 159. 376. Gav., God. dana, I, p. 55. 377. Zb. Nar. ¿xv., XX, p. 46. 378. SEzb, XIV - Obiciaju nar. srp. kn. II, p. 32,46. 379. Karadzic, Srp. Rj., p. 156; Vrc., SEzb., cn. L (cetirto ob. 1) - razprave i gr. kn.I, p. 22, nr. 65. 380. SEzb., XIV - Ob. nar. srp., II, p. 43. 381. SEzb., L (cet. ob. 1) - Razprave i gr., kn. I, p. 29, nr. 65. 382. Kusar, Nar. blago, p. 208. 383. SEzb., XIV - Ob. nar. srp., kn. II, p. 45. 384. SbNU, XXVIII, p. 458. 385 .Idem. 386. Idem. 387. Cf. planşa fotogr. nr. 390. 388. Cf. Sărbătorile la români, voi. III, Bucureşti, 1901, p. 140. 389. Cf. descrierea absolut identică a modului de a se legăna, în acest tip de leagăn, la cei doi etnografi menţionaţi: Marian, Sărb., III, p. 140; Marinov, SbNU, XXVIII, p. 458. 390. Evident, numele persoanelor se schimbă de la o pereche la alta. 391. Ibid., p. 459, nr. 2. 392. SbNU, XXXVIII - An. Burmov, Nar. umotv. ot s. Bela - Cerkova (Tărnovsko), p. 137, nr. 225. 393. SbNU, XVI-XVII, p. 31. 134 Petru CARAMAN Prilep: SbNU, VIII, p. 25, nr. 10. Cf. şi o alta din Kukuş: Br. Milad., BNP, p. 503, nr. 635. V 416. SbNU, VIII, p. 125, nr. 11 (din Prilep); cf. şi o altă variantă din Bitolia; SbNU, XIII, p. 26, nr. 6. 417. SbNU, XXVIII, p. 458, nr. 1 (s. Medven, Kotlenska ok.). 418. Cf. ibid., XXVIII, p. 459, nr. 3. 419. SbNU, VIII, p. 125, nr. 12 (din Prilep). 420. SbNU, XIII,p. 25, nr. 5. 421. Ibid., p. 26, nr. 9. 422. Ibid., p. 25, nr. 1 (Bitolia). 423. Br. Milad., BNP, p. 504, nr. 637 (din Kukuş). 424. SbNU, XIII, p. 27, nr. 13 (Bitolia). 425. Ibid., XIII, p. 27, nr. 17 (Bitolia). 426. Iliev, Sb., p. 282, nr. 245. 427. Numele fetei legănate, ibid., v. 1. 428. Numele iubitului fetei, ibid., v. 3. 429. Cf. J. G. von Hahn, Alb. Studien, III, p. 192, s.v. djâllje = Jungling. 430. Cf. SbNU, VIII, p. 124-126, nr. 9-14; Br. Milad., BNP, p. 503, nr. 636. 431. Ciolakov, BNSb, p. 38. 432. SbNU, XIII, p. 25, nr. 1. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 137 în scutece subţirele Şi-n pînze de mătasă!5 Alteori, motivul prezintă forme ceva mai complicate. I se promit pruncului tot felul de daruri, în special lucruri de-ale mîncării, dintre acelea considerate'de copiii mai mari ca fiind bunătăţi din cele mai delicioase. Iată un cîntec din regiunea Poltava prin care i se promit unei fetiţe colaci, fireşte, cu condiţia de a adormi frumos: -Hai liuli, liuli! Pisoiului am să-i dau pere Iar Măriuţii colăcei, Ca să doarmă şi ziua şi noaptea!6 într-un alt cîntec de leagăn, din aceeaşi regiune, e vorba de mai multe daruri, care vor fi aduse pruncului de un stol de păsărele. Acestea vin de se aşază chiar pe leagăn, unde se sfătuiesc ce anume s-aducă, spre a plăcea cel mai mult copilului: -Hai liuli, liuli Veniră-n zbor porumbeii Cu prune sau cu pere? Şi s-au pus pe leagăn... Sau poate cu vişine? Au prins a se gîndi şi-a se-ntreba Ori să-i aducă arpacaş cu lăptişor? Cu ce oare să hrănească pruncul: Sau franzeluţă cu miere?7 în fine, leagănul însuşi, adevăratul leagăn - iar nu albioara sau vreun altfel de leagăn improvizat după împrejurări - poate constitui obiectul unei promisiuni atrăgătoare pentru pruncul din părinţi săraci, care n-are încă leagăn. Astfel, o asemenea promisiune se ascunde într-un cîntec ucrainean din Pocuţia, unde mama cere soţului ei să pregătească un leagăn din lemn de arţar pentru puiul lor: -Măi Ioane, Ionuţ, Haide, taie-mi arţăraşul . Cînd treci prin codruţ, Cela, care-i verde, Ia taie-mi un arţăraş Să-l satur de legănat Să faci legănaş. Pe micul băiat.8 Dar, ca să pătrundem ceva mai adînc în specificul ucrainean al cîntecelor de leagăn, vom relata că, la acest popor, se întîlneşte adesea, asociat refrenului îmbietor la somn, vreo impresionantă imagine din natură, însufleţită de prezenţa pruncului în centrul ei, de exemplu: Haida liuliu, liuliu, Sub părul cel verde: 138 Petru CARAMAN Părul se deschide Haida liuliu, liuliu!9 Şi-acoperă pruncul, Acest tablou al părului, la umbra căruia e atîrnat leagănul copilului şi ale cărui crengi verzi - iar uneori încărcate de floare - îl adăpostesc protector, apare foarte frecvent în cîntecele de leagăn ucrainene. Nu e vorba aici de o simplă imagine decorativă; aşa ceva nu există de fapt în autentica poezie populară. Ci avem a face cu o imagine care are semnificaţie simbolică. Si anume, cîntecul ne înfăţişează un simbol de bun augur, care prevesteşte o fericită dezvoltare a pruncului. Iată o variantă a citatului cîntec, a cărei indiscutabilă claritate confirmă interpretarea noastră: -Hai liuliu, liuliu... Micul păr înfloreşte, Te-am aşezat sub păr: Iar draga ta soartă creste!10 Imaginea pomului înflorit, juxtapusă comparativ soartei copilului în devenire, e în adevăr un simbol de toată frumuseţea şi implicit o urare plină de optimism referitoare la viitorul pruncului. Rezonanţa acestui simbol e cu atît mai puternică, cu cît el are ca substrat o străveche credinţă - foarte răspîndită la toate popoarele indo-europene - a paralelismului dintre viaţa umană si viata arborilor. In varianta de mai sus, soarta pruncului apare şi ea tot ca un arbore, care creşte şi înfloreşte la fel ca şi părul. Dar această imagine, atît de favorită cîntecelor de leagăn ucrainene, este uneori amplu dezvoltată. Iată o altă variantă, din Pocuţia, care - dacă nu le depăşeşte pe cele deja citate prin profunzime şi lapidaritate - are totuşi calitatea de a însufleţi şi mai mult tabloul idilic în chestiune printr-o largă participare a pruncului în cadrul lui. Anonima poetesă populară - mama ucraineană - urmăreşte evoluţia părului verde de la etapa înfloririi pînă la coacerea roadelor, cînd acestea cad singure din pom. Paralel cu părul însă, ea îl vede şi pe prunc crescînd mărişor şi culegînd perele, pe care, plin de recunoştinţă şi de iubire pentru devotata lui mamă, i le dăruieşte ei pe toate: - Haida, haida, lulu, lulu, Iar copilaşul va creşte mare. Sub cel păr al popii! Cînd perele coapte vor cădea, Va creşte micul păr Copilaşul le va culege... Şi va creşte şi copilaşul. El le va pune-n sîn Micul păr va înflori, Şi le va dărui mămucăi lui!11 Astfel, cîntecul ne înfăţişează o viziune din cele mai senine, proiectată de mamă în viitor cu privire la destinul pruncului şi totodată şi al ei personal. 140 Petru CARAMAN conţinut atît de bogat a putut fi exprimat numai pe spaţiul a şase versuri. Vom trece acum de la personificarea naturii la personificarea acelei stări fiziologice de repaus al simţurilor şi de suspendare a conştiinţei, pe care o numim somn şi care îl reconfortează pe omul matur, iar pe copil îl ajută în cel mai înalt grad să crească şi să se dezvolte în condiţii favorabile. Ţăranul tuturor popoarelor şi-a dat perfect seama de marele rol al somnului pentru viaţa umană în general, dar în special el a văzut într-însul o forţă indispensabilă vieţii copilului. Pe această forţă el a fost înclinat să şi-o imagineze ca pe o fiinţă supranaturală şi totodată a simţit nevoia să încerce a şi-o atrage de partea lui şi alor săi, de a şi-o face propice. Procesul personificării somnului în cîntecele de leagăn apare, după popoare, la unele mai accentuat, iar la altele într-o formă incipientă, de abia perceptibilă. Celor mai multe popoare le este caracteristică faza din urmă, care este ilustrată prin tot felul de invocaţii adresate somnului de către mamă sau doică, asa cum am cunoscut 3 ? 3 deja la români. Fapt demn de relatat, la ucraineni fenomenul personificării somnului este de tipul fazei avansate; se poate spune că se apropie de treapta mitologică. In adevăr, în cîntecele lor de leagăn, somnul, deşi denumit prin apelativul obişnuit son, sau cu forma hipocoristică a acestuia, sonco, apare ca o figură supranaturală destul de distinctă. Acest personaj îi iubeşte în special pe copiii mici. El umblă prin sat mai ales noaptea şi intră prin case pe unde sînt prunci, ca să le ducă somn: Umblă Somnul pe uliţă, Poartă somn în mănuşă...13 3 Mama, simţind prezenţa lui, i se adresează direct printr-o invocaţie foarte îmbietoare, ca să-l invite să vie la dînşii. Ea îl asigură că se va simţi bine, căci va găsi căldură şi o fetiţă mică: -Vino, Somnişorule, la noi! Iţi va fi bine la noi, La noi, căsuţa e caldă 5 3 \ Si Hanusia e micuţă.14 3 3 Somnul nu dă nici un răspuns la invocaţia mamei, se înţelege de la sine însă că a acceptat invitaţia, mai ales că îndată după aceea, în finalul cîntecului, urmează îndemnul de a dormi adresat fetitei: 3 Liulea, Hania, liulea, închide ochişorii amîndoi!15 18 Petru CARAMAN mai diferite specii de- munci de către insul uman izolat sau de către colectivităti umane mai mari ori mai mici. Ea prezintă cu atît mai mult interes cu cît autorul ei - fost profesor de economie la o universitate germană - era un specialist de o rară competentă pe tărîmul acestei discipline, căreia anterior i-a consacrat şi alte studii avînd de obiect aspecte pur tehnice sau tehnico-psihologice şi social-organizatorice ale muncii3. Cu această lucrare însă el a păşit într-un domeniu pe care nici un alt economist nu l-a mai abordat înaintea lui şi car ta prima vista s-ar părea că-1 scoate complet în afara graniţelor propriei sale specialităţi. Căci aici el abordează domenii ca istoria culturii, etnologia, etnografia - cu folclorul muzical şi poetico-muzical -din care puizează bogate şi interesante materiale, folosindu-le ca documente în argumentarea tezelor sale. Ba merge pînă acolo încît, într-un capitol special, îsi pune şi problema originilor poeziei şi a muzicii4. Şi totuşi, el ştie să rămînă mereu în subiectul exprimat aşa de lapidar şi de sugestiv de titlul cărţii, care a devenit opera capitală a vieţii lui. Dacă a avut cutezanţa de a face atîtea incursiuni în sfere cu totul străine specialităţii sale, e fiindcă a simţit că trebuie să le facă. Marele său merit este de a fi avut clarviziunea savantului autentic, trasînd o serie de directive deschizătoare de orizont pe care specialiştii domeniilor respective le pot verifica, pentru ca pe cele acceptabile să le aprofundeze şi să le completeze desăvîrşindu-le. Teoria lui Biicher - în special anumite idei din ea - trebuie reluate şi supuse unui nou examen, cu atenţia şi circumspecţia cuvenită pentru a i se purifica şi desăvîrşi concluziile şi spre a fi puse în valoare, prin utilizarea lor, pe de o parte la progresul tehnic al muncii, iar pe de alta la o interpretare cît mai justă a problemei originii şi evoluţiei artelor de succesiune. După părerea noastră, o bună parte din ipotezele lui Biicher ni se impun ca adevăruri indiscutabile. Dacă totuşi unele din ele pot fi controversabile sau suspectate adesea de a cădea în exagerare, rămîn mereu integral valabile bogatele şi variatele materiale etnografice şi etnologice adunate de el cu un zel demn de admiraţie de pe tot globul pămîntesc, în scopul susţinerii teoriei sale. Acestea sînt în afară de orice controversă, putînd fi oricînd puse amplu la contribuţie de specialişti, fie pentru a revizui opiniile lui Biicher, fie eventual pentru noi cercetări pe baza lor. Noi vom utiliza mai departe în cursul studiului nostru o serie din cîntecele de muncă colecţionate de Biicher, interpretîndu-le si trăgînd anumite concluzii pe baza lor. în epoca noastră - cînd prefaceri atît de adînci au revoluţionat lumea, schimbîndu-i din temelie structura socială şi cînd problema arzătoare a muncii, cu tot ceea ce se leagă direct de ea, stă în fruntea tututor preocupărilor de ordin spiritual - cartea scrisă de Biicher la sfîrsitul secolului al XlX-lea a devenit mai actuală ca oricînd. 142 Petru CARAMAN într-un cîntec de leagăn, unde numele Drimco se află juxtapus lui Sonco, în poziţie succedentă faţă de el, se pare că arabele aceste nume se raportă la unul şi acelaşi personaj. Cîntecul începe cu o invocaţie imploratoare adresată somnului: Somnişorule, Aţipilă, puişorule! Adoarme-1 pe copilaşul meu, Adoarme-mi-1 şi ziua şi noaptea!18 In adevăr, din întregul context poetic al cîntecului, reiese că e vorba de un singur personaj, iar faptul gramatical că epitetul substantival de dezmierdare igoluboicu) care urmează imediat după cele două nume este la singular, confirmă aceasta. Deci, dacă mama cheamă somnul prin doua nume - ambele în formă hipocoristică - o face desigur cu scopul de a-1 măguli şi, prin aceasta, de a-1 îndupleca să vină la pruncul ei ca să-l adoarmă. O asemenea variantă marchează, în evoluţia procăsului personificator, un moment interesant: acela al tranzitiei de la etapa cînd somnul era conceput ca un personaj unic, către etapa cînd conceptul iniţial se diferenţiază în două imagini distincte. Pentru a completa seria de aspecte ale acestui proces, în cîntecele de leagăn ucrainene, vom relata şi unul unde termenul drimota se află sub limita cea mai de jos a procesului: La pisoi să vină tremurul, Iar la copilaş aţipirea!19 E un fel de invocaţie-urare, cu care începe cîntecul. Dar, deşi însuşi procedeul invocaţiei implică în el un cît de vag început de personificare, totuşi dacă ne orientăm după apelativul drigota - care e pendantul lui drimota, în -paralelismul stabilit de comparaţia dintre copil si pisoi si care e total lipsit de sensul personificării - trebuie să conchidem acelaşi lucru si pentru drimota. Pe de altă parte, nu putem să nu remarcăm că o asemenea formă de expresie era foarte propice să devină punct de plecare pentru procesul personificării. Aici avem gradul zero al acestui proces psihologic. In principiu, gradul procesului de personificare - pe terenul folcloric şi în special pe cel artistico-folcloric - nu poate fi apreciat altfel decît după măsura în care obiectul sau fenomenul natural personificat este imaginat comportîndu-se ca o persoană umană: cu cît se identifică mai perfect cu aceasta - săvîrşind fapte tipice acesteia, adică vorbind, rîzînd, plîngînd, îmbrăţişînd, mîngîind etc. - cu atît procesul fantastic al personificării se dovedeşte mai activ şi pe o treaptă mai înaintată. Faza mitologizantă este un apogeu al procesului: în ea, comportamentul antropomorfic ajunge a fi depăşit, pe STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 143 de o parte, prin proporţie şi miracol, adică prin ceea ce e peste puterile omului de a săvîrsi, iar pe de altă parte, prin atitudinea de veneraţie şi prin cult, care vin să se adauge din partea omului. Acest proces raportat la fenomenul natural al somnului ne apare mult mai înaintat în cîntecele de leagăn ucrainene decît în cele ale altor popoare din orientul Europei. Dar dacă rămînem cu comparaţia exclusiv în cadrul folclorului artistic ucrainean, constatăm că, din acest punct de vedere, cîntecul de leagăn depăşeşte orice alte creaţii poetice - cu excepţia basmului -întrucît el merge pînă la faza mitologizantă. In cîntecele de leagăn ale altor popoare - ale celor mai multe - acest proces se menţine la nivelul obişnuit de animare a naturii şi fenomenelor ei, nivel care nu diferă prea mult de stadiul figurativ, adică pur poetic din creaţiile literaturii culte de pretutindeni. Mi se pare o notă caracteristică pentru specia folclorică a cîntecelor de leagăn ucrainene faptul că în ele nu întîlnim acele exuberante efuzii sentimentale ale mamei, atît de tipice altor popoare. Nu vrem nicidecum să spunem că afecţiunea maternă fată de prunc nu*şi află de asemenea remarcabile moduri de exprimare sub aspectul estetic şi la acest popor, totuşi însă ea apare mult mai conţinută, mai discretă; desigur trebuie să vedem în aceasta un reflex al condiţiilor aspre în care îşi ducea viaţa odinioară ţăranul ucrainean. Fapt este că printre celelalte mame - anonime creatoare ale cîntecelor de leagăn, la diferite popoare -atitudinea mamei ucrainene este de o impresionantă austeritate faţă de pruncul ei. Iubirea sa pentru el si-o manifestă mai mult în formele hipocoristice ale numelui şi ale epitetelor cu care i le însoţeşte. Dezmierdări, complimente şi elogii la adresa pruncului, de care abundă cîntecele de leagăn ale altor naţiuni, aflăm rareori la ucraineni. Iată un asemenea cîntec, în care, cu prilejul invocării Somnului - ca să-l atragă pe acesta şi mai mult să vie - mama laudă frumuseţea pruncului ei: ...O să aibă ochii negri Ca să fie la toţi drag!20 Ochii negri, trupşor dalb, De cîtă iubire şi preţuire se bucură copilul ucrainean în ochii mamei sale, se vede dintr-un cîntec de leagăn unde transpare dorinţa acesteia ca fetiţa ei să fie adormită şi deşteptată din somn numai în cîntec de privighetori. Astfel, o mamă dintr-un sat de la poalele muntelui Lebedin îşi exprimă regretul că pădurile acestui munte sînt lipsite de privighetori şi că fetiţa ei nu poate beneficia de concertul lor: Ce păcat de codrul Lebedinului 146 Petru CARAMAN pruncului este deja definitiv pecetluit chiar din momentul venirii sale pe lume. Este o trăsătură psihică colectivă, care caracterizează clasa rurală a multor popoare din Europa, ca si din alte continente, şi pe care nu o putem circumscrie exclusiv etnopsihicului ucrainean. Demn de relevat este şi faptul că, în citatele variante ale cîntecului, destinul fericit e reprezentat chiar de Dumnezeu, care e pus în contrast cu soarta cea rea (liha dolia). După cum era şi natural, necăjita ţărancă ucraineană, care îşi creştea pruncul cu multă trudă şi cu preţul a multe suferinţe - sacrificîndu-si somnul nopţilor şi odihna zilei - se consolează cu speranţa că odată şi odată, cînd copilul va fi mare, o va răsplăti. Este gîndul luminos care apare ca un laitmotiv într-o serie de cîntece de leagăn şi care o face să înfrunte cu curaj şi seninătate toate greutăţile: Haida liulea, pîn’te-oi creşte mare! Dar nu un an, nu doi şi nu patru Am să mă chinuiesc cu tine; Nu numai o singură noapte şi nu numai o singură zi, Pîn-am să-l cresc pe micul meu copilaş. Dar nu mi-ar păsa deloc, oricît m-aş necăji, Numai de-aş ajunge să am bucurie de la el!2* Din nefericire însă - precum ne-o atestă mai multe cîntece de leagăn ucrainene, de un deprimant realism - mama are serioase motive să nu-si facă iluzii despre soarta care îl aşteaptă pe copilul ei şi implicit pe dînsa. într-un dialog imaginat între ea şi el - ca şi cum el ar vorbi deja şi ar înţelege toate - fiul îi spune mamei sale, fară cruţare, să nu-şi facă nădejdi în legătură cu el, căci, în primul rînd, nu se ştie dacă el va trăi pînă atunci; dar chiar de va trăi, îl aşteaptă armata şi războiul, unde s-ar putea să moară: - Te-am legănat, te-am alinat Si-am tot sperat să am ajutor. - Hei, fa cum vrei, ori leagănă-mă Ori nu mă legăna, Dar de la mine ajutor nu spera! Căci de-am să mor, n-am să mai fiu, Iar de cresc mare, merg la război, Merg la război ca să mă bat Şi să vărs sînge străin.. 29 STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 149 Dar de obicei ea îşi ia pruncul cu dînsa la cîmp, unde-i atîrnă leagănul de vreun arbore. Părăsindu-1 acolo timp îndelungat, pentru ca să poată lucra, mama ar vrea să-l convingă pe prunc să fie bun şi să nu plîngă, ba chiar să se legene singur: Am să-ţi atîrn legănuşul De salcie, de salcie Şi tu leagănă-te, fecioraşul meu, Pîn-am să mă-ntorc eu!34 Din versurile citate, se vede că e vorba de un leagăn de tipul cel mai primitiv, dar totuşi în acelaşi timp foarte practic, întrucît era mobil şi putea fi dus de mamă oriunde la locul de muncă: un fel de copăiţă avînd la capete sfori care erau legate de o creangă sau, şi mai simplu, o păturică adaptată la situaţie în chip de hamac. Nu o dată, leagănul însuşi este personificat în cîntece. Mama ar vrea să şi-l asocieze şi pe el, ca s-o ajute în nevoile sale. In consecinţă, ea îl invocă să se legene singur, fără prezenţa şi intervenţia ei, pentru ca ea să se consacre altor treburi de la care nu poate lipsi: - Leagănă-mi-te, leagănă, legănaşule nou, Căci eu legăn în tine un băieţel bălai. Leagănă-mi-te, leagănă, singur, legănaşule, Pentru ca eu să merg la muncă dis-de-dimineaţă.35 La munca grea de acasă şi de la cîmp a ţărăncii ucrainene, în condiţii din cele mai vitrege, îngrijirea de zi şi de noapte a copilului venea să se adauge ca ceva care îi depăşea puterile. într-un dialog imaginat între mamă şi pruncul ei, mama se roagă de dînsul să doarmă fie cît de puţin, ca să se poată şi ea odihni în timpul acela: - Hei, dormi, fiule, măcar o oră, Ca să mă odihnesc si eu! Dar micul tiran îi răspunde cu ingratitudine, faeîndu-i morală: - Dac-ai dorit, mamă, să te odihneşti, Nu trebuia să mă ai Şi-atunci puteai să petreci!36 E un mod autocritic şi autoironie, din partea mamei, de a privi obligaţiile materne în jurul pruncului ca pe o datorie, pe care trebuie să se resemneze a o îndeplini fără murmur, chiar în ciuda imposibilului. Uneori, în cîntecul ei, mama 152 Petru CARAMAN populare - a reuşit să scoată în plin relief valoarea de simbol a imaginilor ei, ceea ce produce un deosebit efect estetic. Iată acum un alt cîntec, unde e vorba despre copii orfani de tată. Mama, rămasă văduvă cu şapte copii, în timp ce îl leagănă pe cel mai mic din toţi, o fetiţă i se plînge de nenorocirea ei si a lor: - Haide, Iiulea, dormi cu mama, Am rămas vădană Orfanuţă mică, Cu şapte copii! Că tătuţul tău a murit, - Orfaneii mamii, Iar eu am rămas vădană! Cum să vă hrănesc eu oare?44 Avem a face aici cu o adevărată spovedanie, care în simplitatea ei inegalabilă este zguduitor de înduioşătoare. Iar întrebarea din final, adresată întregului grup de mici orfani - întrebare rămasă fară răspuns - este o încununare a caracterului elegiac al acestui cîntec de leagăn. Dar desigur cea mai înduioşătoare şi, totodată, cea mai reprezentativă temă - prin tinuta ei artistică de înalt nivel - o constituie, în cadrul acestei categorii, tema părăsirii pruncului în pădure sau pe cîmp, într-un leagăn atîrnat de creanga unui arbore. Rămas singur acolo, fară îngrijirile mamei, îl ia sub ocrotirea sa natura; căci vîntul îl leagănă, soarele îl încălzeşte, frunzele care se scutură îl înveselesc, păsările îl adorm prin cîntecele lor. Iată o variantă a acestui cîntec de leagăn ucrainean, din regiunea subcarpatică: -Haida Iiulea, dormi, fiuţul meu, C-am să-ţi fac un legănel Şi-am să-l atîrn de-un stejărel. Hei, soarele va răsări Si te va-ncălzi; 3 7 Frunzuţa va cădea Si te va înveli, 3 5 Păsărele vor veni Şi vor ciripi, Pe micuţul copilaş II vor adormi. Haide Iiulea, dormi, fîuţule...45 După părerea noastră, acest cîntec de leagăn face parte din seria celor STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 155 ultima, ar putea fi suspectate că nu sînt cîntece de leagăn, dacă faptul nu ne-ar fi atestat precis de către culegători şi dacă doi dintre ei nu ar fi înregistrat şi melodiile lor, care sînt tipice cîntecelor de leagăn. Din cele mai sus relatate, rezultă că tema aceasta - privită sub unghiul originii sale.- nu este specifică cîntecelor de leagăn; ea însă a devenit foarte de timpuriu, prin adopţiune. După părerea noastră, originea cîntecului ucrainean, pe care l-am cunoscut sub aspectul a trei variante - citate mai sus - trebuie căutată într-o baladă, de unde a fost împrumutată exclusiv tema referitoare la pruncul părăsit de mamă, pentru a fi adaptată la funcţia de cîntec de leagăn. Subiectul ei, tulburător de trist şi de duios, se preta mai mult ca oricare altul de a fi raportat la copiii orfani de mamă. Potrivit acestei noi finalităţi, au fost lăsate în umbră pînă la totala lor eclipsare motivele speciale, care aveau aderenţe strînse de ordin cauzal cu celelalte peripeţii de natură epică ale baladei, spre a fi scoasă pe primul plan tema lirică tînguioasă, convenabilă în general soartei oricăror prunci orfani de mamă. Şi evident, în primul rînd - în procesul de adaptare suferit - s-a adăugat cîntecului în chestiune refrenul caracteristic cîntecelor de leagăn care l-a consacrat astfel în mod definitiv şi sub aspectul formal pentru această nouă.funcţie. O dovadă în plus care vine să risipească orice îndoială în ce priveşte finalitatea funcţională a acestei teme, ne-o oferă de altfel şi un cîntec de leagăn slovac, în care însăşi mica eroină, o pruncă orfană, îşi spune tînguios trista ei soartă. Şi tot ea este imaginată a-şi fi atîrnat singură leagăn pe cîmp, de un păr, ca s-o legene vîntul: Muritu-mi-a măicuţă, -Mi-a murit si surioara: Cine oare mă va mai legăna, Cînd eu sînt aşa de micuţă? Stiu un păr în mijlocul cîmpului, Am să-mi leg de el pestelcuţa (în chip de leagăn) Cînd va'bate vîntul din vale, El mă va legăna!50 în esenţă, tema tuturor variantelor citate o formează un tablou de natură, dar nu unul expus descriptiv, adică inert, ci un tablou plin de mişcare şi de viaţă, în care natura apare umanizată într-un grad neobişnuit. O întreagă ceată din elementele ei - vîntul, soarele, ploaia, frunzele arborilor, păsările cîntătoare ale 158 Petru CARAMAN horei si al flăcăilor! Un conflict analog, stîmit de aceeaşi obligaţie a fetei mari de a se devota îngrijirii pruncului din familie ne este redat de un cîntec bulgar, unde-i vorba despre o fată mare care leagănă pe copilul fratelui ei. Cum acesta plînge mereu, iar ea nu se poate duce la horă din cauza lui, îl blestemă să moară. Cumnata ei, mama pruncului, auzind-o, o blestemă si ea la rîndu-i pe fată... Dar această temă formează, la bulgari, subiectul unei balade. Motivul tipic cîntecului de leagăn însoţit de refrenul special, constituie în baladă doar un episod. Un motiv favorit cîntecelor de leagăn ucrainene pe care îl întîlnim într-un număr însemnat de variante, dar care pare întrucîtva bizar, este cel al ruperii leagănului şi al prăbuşirii lui împreună cu pruncul: - Lulu, lulu, hoida, hoida, Micuţ copilaş! Vai} cum mi s-a rupt sub tine Frînghia subţire! Nu mi-e jale de frînghie, • Pentru că s-a rupt, Dar mi-e jale de micuţul, Că si-a stricat somnul!54 Citata variantă pocuţiană ne prezintă motivul sub forma cea mai atenuată. In altele însă e vorba de un adevărat accident, sănătatea pruncului fiind serios primejduită. Ba una dintre, acestea ne vorbeşte precis chiar despre moartea lui: Vai, s-a sfarîmît noul legănaş, Vai, s-a prăpădit micul copilaş! Nu-mi pare aşa rău de leagănul nou, Cît îmi pare rău de copilul meu!55 In legătură cu accidentul, cele mai multe variante exprimă tînguirea mamei de jalea pruncului, a cărui valoare cîntecul vrea s-o scoată în relief prin compararea celor două pierderi - a leagănului care s-a sfarîmat şi a copilului care a murit: ... Şi nu-mi pare rău de ist legănaş, Ci, vai, rău îmi pare de biet copilaş; Că leagăn îmi fac eu, intr-o zi sau două, Dar pruncul nu-1 cresc nici pînă-ntr-un an. Şi-apoi le^ănaşu-i doar un lemn uscat, Pe cînd copilasu-i de la inimioară!S6 20 Petru CARAMAN de a scoate în evidenţă ritmul. Aici trebuie să vedem începuturile cîntecelor de muncă. Datorită desigur vechimii lor respectabile, acele versuri stereotipe au dovedit o uimitoare forţă de conservare. Un ecou al lor, dacă nu chiar o continuare directă, măcar la unele din ele, îl constituie aşa-numitele refrene ale cîntecelor din lirica populară sau laitmotivele din muzica tuturor popoarelor lumii. Asupra importanţei exclamaţiei, care stă la baza refrenului - pentru studiul originii cîntecului popular - a atras atenţia şi Otto Bockel5, deşi iară a ii mers cu analiza prea adînc, aşa cum a facut-o Blicher. E vorba aici, fireşte, despre cîntecul care reprezintă îngemănarea a două arte - muzica + poezia - şi care, precum e foarte logic, a trebuit în mod necesar să fie prima ipostază a artei muzicale pe pămînt, dat fiind că, pentru a cînta vocal, omul preistoric nu avea nevoie de a-şi da osteneala să creeze vreun instrument, întrucît îl avea creat de-a gata de la natură. Muzica instrumentală îşi are deci începutul ceva mai tîrziu. Dar şi originea ei se axează nu mai puţin pe acelaşi ritm al muncii. Primele instrumente au fost iară îndoială cele de percuţie: iar între acestea, prioritatea cronologică o deţine toba care - sub cele mai diferite forme - e răspîndită pretutindeni la primitivii exotici şi este la ei, pînă în momentul de faţă, instrumentul cel mai favorit. Or, tocmai acestea sînt instrumentele muzicale care se caracterizează prin marcarea într-un mod excesiv a ritmului, adică a elementului ce stă la baza muncii. Revenind la cîntecele cu cuvinte care - dacă ne referim la nucleul lor originar - au fost şi ele cîndva, precum s-a văzut, tot fară cuvinte, ni le putem lesne imagina cum în decursul timpului şi-au dezvoltat treptat, pe de o parte elementul muzical pe linia melodică, iar pe de alta textul poetic component reflectînd tot mai multe aspecte ale muncilor respective şi ale mediului unde ele se desfăşurau, dar totodată şi alte elemente cu totul străine de acestea. Astăzi, la ruralii popoarelor civilizate, aceste produse artistice ni se înfăţişează atît de evoluate, încît raportul genetic dintre ele şi muncile care le-au dat naştere nu mai este uşor perceptibil. A rămas totuşi un singur vestigiu, care ne indică foarte clar intimele lor relaţii de odinioară: faptul că anumite cîntece sînt îndătinate numai la anumite munci din timpul anului. Astfel, sînt cunoscute, la diferite popoare, cîntece în uz la muncile agrare, precum: la arat, la semănat şi grăpat, la prăşitul porumbului Şi al altor plante, la seceriş, la strînsul finului, la treierat şi anume la mînatul cailor sau boilor pe arie în jurul steajerului, apoi la măcinat sau rîşnit, la pisatul grînelor în piuă, la culesul cînepii sau inului, la cules de vii, la treburi domestice îndeplinite de femei, cum sînt: torsul cînepii, inului sau lînii, ţesutul pînzei ori al stofelor, ori al STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 159 Am relatat acest cîntec, evident, nu pentru valoarea estetică a lui, care e cu totul precară, ci ca să ilustrăm încă o faţetă a realismului cîntecelor de leagăn ucrainene. în adevăr, el reflectă un fapt real care are loc destul de adesea în lumea rustică. Leagănul, de un tip etnografic din cele mai primitive - o copăiţă atîrnată printr-o frînghiuţă de grinda casei (sau, vara, de creanga unui pom), precum reiese clar din varianta pocuţiană mai sus citată - se pretează uşor la accidente, uneori natale. Desigur, tînguirea mamei după copil din cîntecele cu acest motiv ar apărea foarte prozaică si chiar plată, dacă am privi-o prin prisma criteriilor după care judecăm poezia cultă. Aici însă trebuie să ţinem seama de mentalitatea specifică poporului în ce priveşte ierarhia valorilor: obiectele gospodăreşti, vitele... au în ochii ţăranului o valoare care nu o dată o precumpăneşte pe cea a omului. Astfel, pierderea unui bou sau a unei vaci, a unui cal sau chiar a unei oi sau capre e de obicei considerată mai mare decît cea a unui ins uman, ceea ce se poate constata cu surprindere din faptul că vita e regretată şi deplînsă mai mult. Şi tot aşa e şi cu obiecte ca plugul, carul, leagănul..., care sfnt bunuri ale întregii familii, iar uneori destinate a servi de la o generaţie la alta. Privind deci citatul cîntec ucrainean în lumina acestui adevăr, tînguirea mamei nu mai poate apărea ridicolă şi plată, iar comparaţia copilului cu leagănul devine comprehensibilă în sensul unei sincere preţuiri a pruncului! Trecem acum la o categorie foarte distinctă în cadrul cîntecelor de leagăn ucrainene si anume la aceea a temelor umoristice. Ele aduc o notă de variaţie si 5 > > totodată vin să însenineze atmosfera uneori nespus de tristă a acestor cîntece. Nu se putea, fireşte, ca umorul, care e una din resursele artistice atît de caracteristice poporului ucrainean, să nu-si afle expresie şi aici. Pentru a ilustra această categorie, alegem un specimen din cele mai reprezentative, unde umorul ia aspectul grotescului împins pînă la licenţiozitate, însă totuşi fară a fi indecent, ceea ce de altfel constituie o formă tipică a umorului ucrainean. Ne gîndim la o parodie a cîntecelor de leagăn deosebit de reuşită şi de gustată în popor şi tocmai de aceea foarte răpîndită în toată Ucraina. în această parodie, pruncului i se substituie un moş, iar mamei o babă. Pe cînd baba îl leagănă de zor şi-i cîntă, chipurile, ca să-l adoarmă, în loc de a-i spune cuvinte de dezmierdare, ea îl blestemă să moară, cu scopul de a se mărita iar. Dar moşul ţipă mereu. Văzînd că nu-1 poate linişti nicidecum cu cîntatul şi legănatul, baba recurge şi ea la mijlocul suveran la care recurg în asemenea ocazii şi mamele: îi dă să sugă! Dar iată o variantă galiţiană a STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 161 determinată în primul rînd de gustul copiilor mici care - devenind mai mari - vor fi arătat anumite preferinţe. în categoria acestor cîntece de leagăn, tipic este la ucraineni recitativul cu tema ţintarului care a căzut din vîrful unui stejar facîndu-se mici farîme: Huia si-mi bufnea prin codru: Tînţaru-a căzut din stejar Si şi-a fărmat căpăţîna De craca stejarului! Zadarnic îi sar în ajutor, mai întîi vecina muscă, apoi albinele: A zburat musca din casă Ca să-mi scape ţînţăraşui: - Vai, tîntare, tîntăras, 5 3 3 5 3 3 3? Tare mi-i jale de tine! Albine vin de la cîmp Şi-i pun plasture de miere. Pînă să-si dea sufletul, ţînţarul mai are totuşi timp să lase cu limbă de moarte muştelor, albinelor şi altor gîze unde şi cum să-l îngroape: - îngropaţi-mă-n pădure Colo la nucul cel verde Si-mi sădiţi pe mormînt rută. 3 ? r Cînd, în sfînta duminică, Vor rupe oamenii rută, Pomeni-vor ţînţăraşui... 'Dar iluziile ţînţarului sînt vane, căci toţi cei ce vor trece pe lîngă mormîntul lui, în loc de cuvinte de pioasă pomenire sau binecuvîntări, vor profera numai ocări si blesteme la adresa lui: 3 -Pe-aici zace ţînţăroiul Mare beţivan de sînge! Icea-i zac ciolanele Care ne muşcau cu draci! Pe-aici i-i şi trîmbiţa Căzută ieri din stejar! Pe-aici îi zac vinele, Care-au băut la mulţi sînge! STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 163 reprezintă res aliena. Astfel, sub aspectul stilistic, cîntecul a devenit alegorie pură. Atractia acestui motiv se explică desigur şi prin faptul că aici e vorba de nişte pui mici, cărora de-abia încep a le creşte aripile şi nu pot încă zbura, nici nu se pot hrăni singuri - deci ceva perfect analog cu stadiul de pruncie la oameni - dar mai ales pentru că e vorba aici despre păfcări, subiect atît de preferat cîntecelor de leagăn, tocmai datorită faptului că e foarte iubit de copii. Dar iată cîntecul de leagăn: Vai, avea mica prepeliţă, avea copii Şi s-a dus singurică să şadă între clăi. Dar cum s-a aşezat ea-ntre clăite, A apucat-o grija de micii copilaşi. - Vai, ce mă mai leagă de voi, copilaşilor, Cînd eu nu-1 mai am pe soţul meu cu voi! Ei, nu te-ngrijora de noi, mămucă, Ne-or creşte aripioare şi singuri vom zbura. Ei, vom zbura prin munţii cei înalţi ✓ Si nu ne-om mai întoarce nicicînd noi la mămuca.64 Este clar că, din punct de vedere al conţinutului, acest cîntec de leagăn de tipul adaptării, cu semnificaţie simbolică atît de sugestivă, se grupează la categoria cîntecelor consacrate pruncilor orfani de tată. Cazuri interesante, care ilustrează un proces analog de adaptare a unor cîntece lirice cu teme alegorice la o altă funcţie, întîlnim la ucraineni si în cadrul datinii colindatului, chiar la colindele 5 A 5 închinate văduvei. Întîlnim adesea, printre acestea, o temă înrudită cu cea a prepeliţei văduvite65. Ba nu ni se pare exclus ca chiar tema aceasta relatată aici de noi să fi fost utilizată pe undeva în Ucraina şi cu funcţie de colind pentru văduvă, întrucît ea se preta perfect la o astfel de finalitate. ★ ★ ★ Din cele mai sus expuse referitor la cîntecele de leagăn ucrainene, ca şi la cele ale altor popoare, s-a putut constata că ele, în totalitatea lor - cu foarte rare excepţii - sînt expresia lirică a sentimentelor mamei faţă de prunc, căruia i le împărtăşeşte în chipul cel mai direct, vorbind cu dînsul. Şi totuşi mama nu apare STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 165 unei mame vitrege, ceea ce o face să nu-şi poată stăpîni profunda ei îngrijorare. Asemenea deprimante sentimente îşi află totuşi un compensativ reconfortant în lumina strălucită în cadrul căreia anonima mamă poetesă se plasează pe ea însăşi - şi, odată cu ea, pe orice mamă autentică - prin contrast cu mama vitregă. Imaginea atît de sugestivă din ultimele versuri ale cîntecului ne spune în graiul cel mai elocvent că mama bună - mama de sînge - nu poate fi înlocuită de nimeni pe lume. Acest cîntec de leagăn ne apare ca un adevărat imn de glorificare a maternităţii. ★ ★ ★ Ajunşi la capătul repertoriului cîntecelor de leagăn ucrainene, pe care am căutat a-1 trece în revistă prin exemplarele sale,. socotite de noi ca mai reprezentative, nu mai e nevoie, credem, să insistăm asupra bogăţiei şi variabilităţii sale tematice şi nici asupra calităţilor sale artistice. Vom atrage doar atenţia în mod special asupra faptului că acest gen de creaţii folclorice care oglindeşte viaţa rustică ucraineană într-un mod atît de complet, prin cele mai diferite manifestări ale ei, pune frecvent pe primul plan aspectul social, ceea ce nu întîlnim aiurea în produsele folclorice similare ale altor popoare. Pe de altă parte, în ce priveşte modul de exprimare poetică din cîntecele de leagăn ale Ucrainei, el surprinde printr-un realism de tipul cel mai autentic, care ar putea fi adesea model de urmat chiar pentru arta cultă. Formele de o proteică diversitate şi în acelaşi timp de sugestivitatea şi prospeţimea unora ca acelea pe care le-am relatat în analiza noastră, n-au putut fi realizate decît datorită unui spirit ascuţit de observaţie a realităţii şi de fidelă transfigurare a ei, cu care se arată dotat acest popor. 168 Petru CARAMAN 57. Ibid., p. 52, nr. 13. 58. Ibid., p. 37, notai. 59. Ibid., p. 43 - 44, nr. 16. 60. Cf. o variantă din voievodatul Poznamkie în Lud., II, p. 21A - 275. 61. Cosik w leşie stuknşlo, Cosik w leşie huknşlo: Pewno komar z dşba spadl, Ziamal sobie w boku gnat! Dowvedziala siş mucha, Ze juz komar bez ducha... cf. Lud.,’II, p. 334. 62. Cf. Pionska o komarze (din voievodatul Tarnowschi - Rzeszowschi), Lud., II, p. 334-335. 63. Cf. Kolb., Poc., II, p. 197, nr. 362. 64. Ezb., XI, p. 38 - 39, nr. 3. 65. Szuch., Huc., III, p. 88, nr. 1; p. 90 - 91, nr. 4. 66. Ezb., XI, p. 37 - 38, nr. 2. PETRU CARAMAN, OCTOGENAR* ÎN 14 DECEMBRIE 1978, PROFESORUL PETRU CARAMAN a împlinit 80 de ani. Prilejul ne invită a vorbi festiv despre o figură proeminentă a culturii româneşti, neîndreptăţită totuşi de o seamă de ani. ’ Biografia octogenarului este simplă, cu desfăşurare calendaristică lineară. S-a născut la Vîrlezi, lîngă Tîrgu Bujor, judeţul Galaţi. Urmează studiile la Liceul Internat, apoi la Facultatea de Filosofie şi Litere din Iaşi. Mai tîrziu, o bursă îi ...........— *•- Folcloristul Ovidiu Bîrlea a scris acest articol cu intenţia de a-1 prezenta la sărbătorirea profesorului Petru Caraman. Această sărbătorire ar fi trebuit să aibă loc la Iaşi, în decembrie 1978, dar, din motive asupra cărora nu mai insistăm, nu s-a putut organiza. La cererea noastră, articolul ne-a fost încredinţat pentru a-1 publica în revista „Anuar de Lingvistică şi Istorie Literară“, dar nu a mai apărut, întrucît redactorul şef al publicaţiei ieşene a solicitat eliminarea pasajelor „cu probleme“, iar autorul a refuzat să opereze modificările propuse.. Cu prilejul unei alte iniţiative de omagiere a profesorului Caraman - datorată unor prieteni apropiaţi ai cărturarului, Elsa Liider şi Paul Miron de la Freiburg, care.hotărîseră să-i închine un număr din revista „Dacoromania“, Jahrbuch ßr östliche Latinüät ~ articolul în discuţie a fost tradus în limba franceză şi, împreună cu altele, urma să deschidă volumul în care erau cuprinse diverse studii ale etnologului ieşean (selectate de acelaşi Ovidiu Bîrlea). Dar şi de data aceasta, din raţiuni care ne-au rămas străine, acţiunea ai eşuat. Considerăm, aşadar, că publicarea articolului în acest context este pe deplin motivată. Ea se doreşte a fi un act de justiţie faţă de memoria celor doi cărturari. Cele cîteva note cu care însoţim articolul lui Ovidiu Bîrlea încearcă să-i ofere cititorului unele precizări în plus. (Ion H. Ciubotaru). 170 Petru CARAMAN permite studii de specializare în slavistică si etnologie la Universitatea din Cracovia. După ce este mai mulţi ani profesor secundar la Cernăuţi, Bucureşti şi Sofia (Liceul românesc), ocupă prin concurs catedra de slavistică a Universităţii ieşene, devenind succesorul profesorului său apropiat, Ilie Bărbulescu. Profesorul Petru Caraman este un splendid reprezentant al Moldovei de Jos. înalt şi robust, vigoarea interioară le întrece pe toate. Cu curajul său neînfricat, ar fi fost, cu cîteva veacuri în uj:mă, un faimos căpitan de plăieşi acolo la graniţa dunăreană a Ţării de Jos. Căci, înainte de toate, octogenarul ieşean este ceea ce se numeşte un caracter, tăiat parcă în oţelul cel mai scînteietor. Unul din rarele exemplare în care erudiţia se îmbină în modul cel mai armonios cu tăria sufletească. în convorbiri se arată jovial şi în acelaşi timp foarte prevenitor, de o civilitate desăvîrşit urbană, cu respect nesimulat pentru opinia în dezbatere atunci cînd nu o împărtăşeşte. Cel ce se apropie întîia oară de profesor ghiceşte într-însul un bogat fond spiritual, topit într-o bunătate funciară, care se trădează de îndată prin acel aer de bonomie amestecată cu o doză cuminte de naivitate care îi conferă atîta farmec şi îl face dintr-o dată simpatic. Capacitatea înnăscută de a se bucura de tot ceea ce trezeşte interes denotă, de asemenea, mult elan, cu rădăcini vînjoase în strămoşii săi din Ţara de Jos, căliţi în atîtea încăierări cu cotropitorii sudici si răsăritenj. Aparent, profesorul e un om liniştit, cu vorba cumpănită, chiar aplecat spre saga ce sclipeşte de inteligenţă. Dar înlăuntrul său colcăie un vulcan care nu se poate bănui în manifestările blajine de toate zilele. Abia cînd profesorul vorbeşte de Moldova, de soarta ei de atîtea ori vitregă, vulcanul lăuntric erupe cu ţîşniri apocaliptice. Atunci, tumultul se dezlănţuie ca o vijelie, ochii i se aprind, gesticulaţia devine vehementă, iar glasul său tună cu cuvinte de foc. Aşa tuna şi Nicolae Iorga cînd era purtat de uraganul spiritului său în ebuliţie incandescentă şi tot astfel trebuie să fi vorbit în divanul domnesc şi Miron Costin despre nedreptăţile Moldovei. în planul erudiţiei, profesorul Petru Caraman pare şi un emul al celuilalt moldovean de seamă, B.P. Hasdeu. Ceea ce a fost cel din Tara de Sus, se dovedeşte a fi şi celălalt din Ţara de Jos, adică un comparatist înarmat cu cunoaşterea unui număr neobişnuit de limbi, care să-i permită scrutarea familiară a tezaurului cultural al tuturor popoarelor cu care românii au avut legături, fie consînge, prin strămoşii îndepărtaţi, fie de vecinătate, în decursul evului mediu şi celui modern. Familiar al tuturor idiomurilor slave, cunoscător şi al limbii neogreceşti, precum STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 171 si al limbilor de largă circulaţie, specializat în latină si greacă, profesorul Caraman 3 ' 5 3 a putut păşi la comparaţii care numai la înaintaşul său titanic îşi mai găsesc corespondent. Erudiţia a devenit sub condeiul său o dexteritate de virtuoz, scînteierile ţîşnind tot atît de aprinse ca şi cele din Etymologicum Magnum Romaniae. Profesorul Petru Caraman s-a consacrat cu precădere cercetărilor de folclor, în contextul mai lărgit al culturii populare, pentru a putea sonda fenomenul pînă la rădăcinile lui fireşti. Elev strălucit al lui Garabet Ibrăileanu, pe care l-a evocat atît de călduros, octogenarul de acum ar fi putut deveni un istoric literar de seamă, poate cel mai îndreptăţit urmaş la catedra ilustrată de profesorul său. Petru Caraman a ales însă domeniul culturii populare a neamului care l-a zămislit. Intîi, pentru că acest domeniu rămăsese cam nebăgat în seamă, cultura populară fiind cultivată sporadic de cîţiva amatori neajutaţi; dar mai ales pentru că a intuit valoarea ei excepţională, ca una care atesta atît autohtonismul ancestral al românilor, cît şi însuşirile creatoare de primă mînă. Alegerea stă mărturie deplină a patriotismului său fierbinte de cărturar luminat, care se subordonează neamului său cu dăruire totală. Studiile care au urmat, cele mari şi cele mici, se înscriu pe deplin în această orbită. Contribuţie la cronologizarea şi geneza baladei populare la români (1932-1933j1 pare un studiu menit să circumscrie limitele istorice ale memoriei populare şi, implicit, ale cîntecului epic. Şi demosntraţia se desfăşoară metodic, spre ilustrare convingătoare a tezelor enunţate. Dar, indirect si subteran, alt fluid circulă prin literele studiului. Fiind vorba de o expediţie turcească din 1498, care a străbătut Moldova mărginaşă pînă în Podolia şi care sfîrşeşte lamentabil prin gerul năprasnic şi viscolele stîrnite ca din senin, simpatia cercetătorului stă alăturea de cea a cîntăreţului popular pentru invincibihii Crivăţ. Acesta răsare semeţ din adîncurile fantastice ale fîntînii, ca dintr-o genune, să se bată cu oastea turcească, încununat cu acel nimb pe care numai portretul mitic îl poate zugrăvi: „Cu toiag de gheaţă-n mînă, / Cu barba de chiciură,/ Cu mustăţi de promoroacă,/ Cu părul făcut de brumă,/ Care nu ştie de glumă!“. In gîndirea populară acesta e un fel de geniu al pămîntului, o întruchipare a forţei autohtonismului, în stare să ţină stavilă celor mai temuţi cotropitori: Dacă poporul a transformat lupta în mit, profesorul îl distilează în componentele lui ştiinţifice, strecurînd subînţelesuri de caldă lecţie de dragoste pentru pămîntul Moldovei. 172 Petru CARAMAN Profesorul Petru Caraman a intuit de timpuriu că obiceiul colindatului, cu foarte bogatul repertoriu de colinde, de o frumuseţe arhaică atît de atrăgătoare, constituie unul din capitolele majore ale culturii populare româneşti. Şi o cercetare minuţioasă, cum nu are pînă acum nici o specie a folclorului nostru, va demostra cu prisosinţă această valoare inegalabilă. Obrzpd kolpdowania u Simoian i u Rumunâzv (1933)2, precedată de Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi slavi (1931 )\ care constituie capitolul introductiv, rămîne o monografie exemplară pe toată aria multinaţională a fenomenului, de la Adriatica pînă în stepele ruseşti. Plimbîndu-se familiar prin repertoriile naţionale din această zonă, profesorul Caraman a pus în lumină semnificaţia culturală profundă a romanităţii carpato-dunărene, de păstrare â unei vechi tradiţii culturale şi, în acelaşi timp, de propagatoare a acesteia la popoarele mai tinere din această parte a continentului european. Căci monografia îndesată a profesorului octogenar demonstrează, cu limpezimea evidenţei, că românii au difuzat colindatul cu repertoriul aferent atît vecinilor sudici, cît si celor răsăriteni şi nordici, fiecare popor dezvoltîndu-1 în chip creator, în concordanţă cu trăsăturile sale psihice, căci poporul nu plagiază niciodată.' Această lucrare se cuvenea să fie pusă de mult la îndemîna cercetătorilor de pretutindeni, prin traducerea şi tipărirea ei într-o limbă accesibilă. Concluzia, sprijinită pe un studiu comparativ fară pereche în întindere, confirmă cu o supoziţie anterioară a emului său: colinda „nu e un slavism la români, ci un românism la slavi“, sublinia B.P. Hasdeu în acel Curs de filologie comparată, în anul 1893 - 1894, rămas încă inedit. în chip similar au mai preluat slavii de la români şi mitul împăratului Traian, acel troian devenind denumirea curentă a oricărei şosele împietruite atît în Balcani, cît şi în Podolia, iar la ruşi chiar o zeitate, evocată alături de Perun, Chors si Veles. Partea a Il-a a studiului, Descolindatul, încă inedit4, urmăreşte, pe aceeaşi arie, un aspect al obiceiului nebăgat în seamă de cercetători, rotunjind în felul acesta imaginea globală a obiceiului şi a /repertoriului, aşa cum se încheagă el în chip organic din toate articulaţiile sale componente. După înlăturarea sa de la catedră, în 1947, profesorul Petru Caraman a avut tăria sufletească să se cufunde mai adînc în studiul patrimoniului popular românesc. Privind departe, pe deasupra micimilor omeneşti, profesorul ieşean s-a înălţat la elaborarea unor sinteze cu pondere capitală. Un studiu amplu este STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 173 destinat antroponimici româneşti5, punînd în lumină şi de această dată tradiţia latină şi continuitatea în nomenclatura de persoane, alături de infiltraţiile slave şi greceşti de mai tîrziu. Sprijin principal în demonstrarea tezei sale i-a fost acel izvor primordial, Corpus inscriptiorum latinarum, unde inscripţiile funerare consemnează o sumedenie de nume uzitate de strămoşii noştri înaintaţi. Un alt studiu, cu un titlu neobişbuit de lung,Z)e la instinctul de autoorientare la spiritul critic axat pe tradiţia autohtonă6, ţinteşte o sondare de mare adîncime a specificului românesc, aşa cum apare el materializat în producţiile culturale populare. Un capitol al lucrării, Magia populară ca sursă de inspiraţie pentru poezia cultă, publicată în volumul colectiv Elogiu folclorului românesc (1969)7 urmăreşte problematica înrîuririi populare încă de la începuturile literaturii clasice antice, în primul rînd eline, şi prefigurează, în oarecare măsură, profilul întregului studiu. Conceput ca o paralelă folclorică a lucrării Spiritul critic în cultura românească a lui Garabet Ibrăileanu, el se resimte de enciclopedismul hasdeian, cît şi de stufozitatea atît de caracteristică celuilalt profesor al său, Alexandru Philippide, fără ca aceasta să-i tulbure din limpezimea prezentă în toate scrierile sale. Dar în această fază eroică a vieţii sale, mai apropiată i-a rămas Moldova. Fire nevăzute îl legau de trecutul cel glorios ce îl duceau invariabil la cea mai proeminentă figură istorică. Studiul inedit Ştefan cel Mare în folclorul ucrainean8 e scris sub obsesia gloriei acestuia, năzuind să corespundă ca ţinută ştiinţifică renumelui marelui voievod, după cum mărturisea într-o scrisoare din 1958 către G.T. Kirileanu: „...Poate că va fi cea mai solidă.lucrare a vieţii mele; din tot ceea ce am scris pînă acum, în orice caz este. E un studiu amplu de slavistică în sensul cel mai complex şi mai cuprinzător al termenului, deopotrivă de folclor slav pe plan comparativ larg - punînd la contribuţie folclorul tuturor slavilor - ca şi de lingvistică, în special de dialectologie slavă. Vreau să ridic în cinstea marelui Ştefan Voievod un monument pe care nu l-a ridicat şi nu-1 va putea ridica nimeni“. Mai tîrziu, preocupările se vor.grupa în jurul celuilalt voievod moldovean de talie europeană, Dimitrie Cantemir; după omagierea marelui apărător şi întregitor al Moldovei, urma cea a voievodului celui mai cărturar din cîţi au existat vreodată în această parte a continentului. Profesorul Petru Caraman, în consonanţă cu specializarea sa, se va strădui să releve o latură puţin cercetată a operei sale ştiinţifice, contribuţia etnografică. Şi pentru a-i reliefa şi mai mult amplitudinea spirituală excepţională, Caraman scrie studiul L’ethnographe Cantemir 174 Petru CARAMAN et le folklore du Proche-Orient, publicat în „Dacoromania“, Jahrbuch für östliche Latinität, vol. 2 (1974) şi 3 (1975 - 1976), cu menţiunea „â suivre“. Dimensiunile domnitorului cărturar sînt schiţate în preliminariile studiului, din care cităm în traducere: „Cantemir, acest reprezentant de elită al vieţii spirituale româneşti, nu este rezultatul natural al evoluţiei poporului său, căci apariţia sa înseamnă un salt uriaş. Acest ilustru savant umanist de la finele secolului al XVII-lea si începutul celui de al XVIII-lea, a cărui viaţă a fost atît de aspră din pricina îndelungei expatrieri la care a fost silit de împrejurările istorice atît de potrivnice, era dotat cu un geniu care a strălucit nu numai pentru ţara care i-a dat naştere, ci şi pentru omenire. Depăşind cu mult în ţara sa, ca şi aiurea, nivelul cultural al contemporanilor, Cantemir a fost, sub atîtea aspecte, un mare precursor. Spirit enciclopedic, tip renascentist, avînd o sete adîncă de a cunoaşte cît mai mult din misterele vieţii, a fost împintenat de curiozitatea sa ştiinţifică în direcţiile cele mai variate. Printre multiplele sale preocupări, cu adevărat proteice - căci el a fost istoric, geograf, cartograf, lingvist, scriitor, filozof, mitolog, muzicolog şi (cine ar fi crezut?) chiar naturalist - cea cu totul proeminentă şi constantă a fost etnografia“. Profesorul octogenar detectează pe rînd mărturiile cu caracter etnografic referitoare la turci, presărate prin paginile celebrei lucrări Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae, cunoscută mai cu seamă prin traducerile în engleză, franceză şi germană. Erudiţia profesorului îi clădeşte un puternic soclu comparativ, alcătuit din paralele extrase de la toate popoarele sud-est europene, apoi de la arabi, pe alocuri utilizînd şi surse orale menite să elucideze unele asemănări. Cele mai multe - şi, după unele indicii, cele mai valoroase lucrări ale profesorului octogenar au rămas nepublicate9. Mîna implacabilă a unui destin advers a aşternut un fel de zăbranic peste contribuţia de prim rang a lui Petru Caraman. Din 1947 pînă acum, nu i-au apărut decît cîteva articole şi un capitol de lucrare într-un volum colectiv. Iar aniversarea împlinirii vîrstei de 80 de ani se dovedeşte a fi un jubileu în gol. In faţa zidului tăcerii care îl ţine încă înconjurat, octogenarul are şi mai vie icoana destinului marilor predecesori moldoveni, Miron Costin şi Nicolae Iorga. Ovidiu BÎRLEA II Prolegomene etnografice şi tehnogenetice la studiul meşteşugurilor în România 184 Petru CARAMAN - de cînd ea a lăsat vestigii - pînă astăzi. Existenţa umană, de-a lungul secolelor si mileniilor, nu este în fond altceva decît o îndîrjită strădanie de a ieşi din faza enciclopedismului tehnic. Şi avem dovezi incontestabile, încă din epoci preistorice, că omul a izbutit adesea - într-un mod cu toiul rudimentar şi parţial, evident, - să iasă din ea. Dar, dacă ne raportăm la ruralii din Europa şi la numeroase popoare exotice din diferite regiuni ale globului, remarcăm că ei continuă a trăi, îitfr-o măsură mai mare sau mai mică, împrejurările caracteristice acestei faze pînă în zilele noastre. în adevăr, procesul de detaşare din enciclopedism - deşi are o respectabilă vechime - el s-a produs totuşi foarte lent, aproape imperceptibil la început. Numai tîrziu de tot - cu înflorirea a o serie de nuclee de civilizaţie superioară, care au radiat binefacerile lor în diferite părţi ale lumii - acest proces s-a accelerat atingînd în ultimul timp un ritm, care nici n-a putut fi bănuit vreodată în trecut. Trebuie să relatăm însă că formele iniţiale de detaşare - atestate de istorie şi chiar de preistorie - sînt, pentru ochiul contemporanilor noştri, din lumea oraşelor în special, tot aspecte de enciclopedism tehnic. Căci numai comparate cu ceea ce a fost înaintea lor, ele pot fi privite drept manifestări de tipul specializării. Şi, desigur, multe din aspectele tehnice care ne apar nouă astăzi ca o expresie superlativă a specializării, vor putea fi în ochii viitorimii de-abia nişte rudimente bine intentionate ale efortului de evadare din enciclopedismul primitv. Pentru a ne da seama de modul cum a evoluat la noi tehnica, în diversele ramuri ale ei, nu avem decît să examinăm felul cum trăieşte ţăranul român. Viata sa constituie, fără îndoială, tabloul cel mai elocvent de supravieţuiri, unde se întîlnesc frecvent elemente din preistorie, din istorie şi din actualitate, intr-un amalgan bizar, iar adesea de-a dreptul paradoxal. Trăitori într-un climat din cele mai fericite - în afara rigorilor excesive ale căldurii sau ale frigului - şi într-o zonă geografică foarte fertilă şi de o mare varietate a florei ca şi a faunei, românii au avut din cel mai îndepărtat trecut posibilitatea de a exercita aproape toate felurile de ocupaţii cunoscute pe globul pămîntesc pentru întreţinerea existentei lor. în adevăr, referindu-ne la cele cinci îndeletniciri care au constituit din timpuri străvechi principalele resurse de trai ale omului, în cele mai diferite medii antropogeografice - vînătoarea, pescuitul, albinăritul, păstoritul şi agricultura -observăm că ele au fost şi sînt toate amplu practicate de către români. Aceste îndeletniciri cu caracter vital - pe care tocmai de aceea le vom denumi ocupaţii cardinale - au, fireşte, fiecare o tehnică aparte specifică lor. în ciuda primitivităţii STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 187 unele din ele - paralel cu termenul slav comun - şi un nume compus, de o formă cu totul deosebită. Aşa, bulgarii spun rîşniţei în mod curent pxHHa Méjimma6. La fel, ruşii o numesc astăzi, în mod exclusiv aproape, pyraaii Mejitmiiţa7 iar ucrainenii se servesc şi ei frecvent de numele pynmffi mjihh8 sau pyniîHH mjihhók9 în loc de xopHa. Demn de remarcat este faptul că asemenea forme compuse prezintă un aspect aparte faţă de sistemul denominativ slav referitor la rîsniţă. De aceea, nu ar fi nicidecum logic să le considerăm, la menţionaţii slavi din orientul si sud - estul Europei, drept nişte apariţii spontane ale epocii moderne. Ele ne 3 * 5 cheamă în minte o terminologie cu mult mai veche decît aşezarea slavilor în această parte a continentului nostru şi anume pe cea greco-latină. Astfel, determinad de caracterul ei de unealtă mişcată cu mîna, romanii 7 3 3 7 numeau rîşniţa manualis mola sau manuaria mola10, iar vechii greci /eioo/xúAr| (r¡) şi %eipofjúk(¿v (ó)11. Păstrat şi în tot timpul perioadei bizantine -xeipo^iuAov (ro), XexpofivXoiv (ó) şi xsMp0ju.uA.os (ó)12 termenul în chestiune a fost moştenit, cu modificări fonetice şi morfologice aproape imperceptibile, de către grecii moderni:xepó/xuAoí; (ó), xepó/xuAov (tó)13. Această terminologie tradiţională din cele două limbi de cultură ale evului antic - şi în bună parte şi ale celui medieval - constituie un document lingviste, care dovedeşte în mod incontestabil că, în Peninsula Balcanică si în Dacia, existau totodată si forme anteslave ale uneltei 3 3 casnice de măcinat grîne. Românii, care au luat naştere ca naţiune în spaţiul balcano-carpatic, au fost desigur printre cei dintîi ce au cunoscut tipul de rîşniţă greco-romană şi în acelaşi timp şi numele ei de origine latină. Mai tîrziu însă, în urma strînselor relaţii de convieţuire cu slavii nou veniţi în Balcani şi în regiunile Dunării, românii au părăsit termenul lor autohton, înlocuindu-1 printr-un echivalent slavon, după cum şi unele seminţii slave au putut recepta ceva din nomenclatura greco-latină a uneltei şi, măcar parţial, însuşi tipul ei etnografic de provenienţă paleobalcanică, dacă nu chiar mediteraneană în sensul cel mai larg. In lumina acestor consideraţii, termenii slavi răcina melniţa, rucinii mlin ne apar mai degrabă ca nişte adevărate calcuri lingvistice după modelul terminologiei greco-romane. Probabil că şi numirile dialectale bulgare răciniţa, răceniţau -rezultate printr-un simplu proces asociativ - nu vor fi fiind altceva decît tot un ecou, mai îndepărtat, al aceleiaşi influenţe. Slavii, în noile aşezări de după marea lor expansiune, veniseră cu o moştenire de tipul nordic-germano-balto-slavă - în ce priveşte capitolul de cultură materială al măcinatului grînelor, precum ne indică got. qaimus, anord. kvem, ags. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 189 pentru prefacerea boabelor de cereale sau a altor soiuri de fructe uscate în faină, pe o mare parte din lungul parcurs al preistoriei oamenilor de pe continentul nostru si de aiurea. Astfel, originea rîşniţei devansează cu multe milenii epocile cele mai noi ale preistoriei, în care omul a cunoscut metalele. După cum era şi de aşteptat de altfel, pentru un instrument confecţionat în mod exclusiv din piatră, ea se încadrează în era pietrei şi anume chiar în paleolitic, cu deosebire către sfîrşitul paleoliticului. Apoi, continuă a fi de un uz tot mai frecvent în cursul neoliticului si în epocile următoare, ale metalelor, pînă la începutul erei creştine; iar la exotici - precum ne-o atestă datele etnologice - chiar pînă în vremea noastră. Săpăturile arheologilor preistorici au dat la iveală în diferite ţări din Europa, ca si din alte continente, numeroase vestigii ale uneltei în chestiune. Referindu-ne la Europa, trebuie să specificăm, mai întîi, că pe pămîntul Daciei prezenţa ei frecventă ne este atestată de o serie de arheologi preistoricieni, începînd cu Pârvan, care o semnalează în Transilvania28. Apoi, în ce priveşte Muntenia, Andrieşescu ne spune că la Sultana (regiunea Bucureşti) a găsit un însemnat număr de pietre pentru măcinat grîne din neolitic şi eneolitic, dînd şi fotografia lor29. Tot în cîmpia Dunării, la Gumelniţa, VI. Dumitrescu a aflat rîşniţe din eneolitic30. Iar cu privire la staţia getică din Tinosul (Prahova), Vulpe ne informează că aici au fost descoperite multe fragmente de rîşniţe din gresie, ţinînd de La Téne şi cunoscute şi în epoca romană31. Se pare însă că Moldova ne oferă în momentul de faţă un material şi mai bogat: astfel, tot Vulpe, care a făcut săpături în sudul Moldovei, relatează că „ în nici o staţie preromană din Dacia nu s-a găsit un număr asa de mare din aceste obiecte ca la Poiana32 (ţinutul Tecuci), de unde deduce el, în mod just, densitatea populaţiei acelei staţiuni preistorice, precum şi bogăţia agricolă a regiunii. Respectivele pietre de rîşniţe caracterizează straturile cele mai vechi de la Poiana: cele mai multe ţin de La Téne II şi dispar către sfîrsitul perioadei La Téne III33. Iar în Moldova centrală, în aşezarea eneolitică de la Hăbăseşti (Tîrgu-Frumos, judeţul Iaşi), „s-au găsit peste 40 de rîşniţe, uneori şi cîte două într-o locuinţă“34 precum ne comunică VI. Dumitrescu, care ni le prezintă de asemenea în fotografii şi schiţe35. In fine, Muzeul arheologic din Iaşi posedă un număr de 25 rîşniţe neolitice aduse din staţiunea preistorică de la Hangu (judeţul Neamţ), precum şi altele din Andrieşeni, descoperite la săpăturile conduse de Petrescu-Dîmbovita. Tot în aria danubiană de cultură s-au aflat pietre de rîşniţe din mixoneolitic36 , apoi, în Peloponez, au fost descoperite pietre de măcinat din 190 Petru CARAMAN neolitic (cultura Sesklo)37, la fel în staţiunile preistorice ale ţărilor din centrul şi apusul Europei, această unealtă e foarte frecvent atestată în tot cursul neoliticului, ca si mai tîrziu, cu deosebire în palafite, care ni le-au conservat foarte bine si în asa 3 3 3 numitele „Wohngruben“38. Referitor la occidentali şi la francezi în special, Dechelette ne spune că ea „abundă în staţiile terestre şi lacustre“39. In Europa nordică de asemenea s-au găsit, în Holstein „cîteva pietre de rîşnit“ din miolitic, ţinînd de cultura Ahrensburg40, iar în extrema miază-noapte (Scandinavia), pietrele de măcinat apar în mixoneolitic, însă foarte rar41. Aceasta, spre deosebire de extrema miază-zi a continentului nostru, pe aria de cultură euroafricană, unde s-au găsit numeroase plăci de rîşnit, provenite încă din miolitic42, ceea ce ne dă dreptul să conchidem că în acea epocă boabele uscate ale diferitelor plante - foarte probabil sălbatice, iar nu cultivate de om - erau utilizate pe o scară întinsă în bazinul Mediteranei. Menghin semnalează existenţa acestei rîşniţe străvechi şi în staţiunile preistorice din diferite regiuni ale Africii43 şi ale Asiei44. Extrema simplitate a rîşniţei preistorice ilustrează perfect stadiul străvechi de pruncie a umanităţii. In adevăr, această unealtă este alcătuită din două piese, care erau totuşi complet independente şi separate una de alta45: o piatră plată -adesea o lespede - de dimensiuni foarte variate, măcar că nu prea mari, avînd faţa superioară plană sau uneori uşor alveolată, stătea fixă pe pămînt. Pe ea se puneau grăunţele, pe care omul le zdrobea cu a doua piatră - aceasta mobilă - care era cu mult mai mică decît cea fixă, aşa încît să poată fi bine apucată cu mîna. Această piatră putea fi şi ea tot plată sau de formă prismatică, dar cu muchii rotunjite sau, încă, de forma unui bolovan mai mult sau mai puţin sferoid, însă avînd fata de jos, care venea în contact cu grăunţele, turtită şi netedă. In ce priveşte rîşniţele preistorice de pe teritoriul Daciei, aflăm, de exemplu, referitor la cele de la staţiunea Poiana, că au pietrele de jos ovale, cu faţa uşor concavă46. Andrieşescu relatează că piatra fixă a rîşniţelor de la Sultana e destul de pronunţat alveolată şi că are o parte deschisă - desigur, cea opusă lucrătorului, care stă în poziţia de lucru - în timp ce partea dinspre el are marginea ceva mai ridicată47. Rîşniţele eneolitice de la Gumelniţa au piatra de bază în formă oblongă, cu faţa superioară covăţită mai puţ;n sau mai tare „după durata şi intensitatea uzajului“48. Prin contrast cu acestea, alte exemplare, foarte puţin folosite, pare-se, prezintă profilul lor superior „aproape complet orizontal“49. în ce priveşte dimensiunile acestor piese, cele mai mari au de obicei 28 cm. lungime, 16,5 cm. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 191 lăţime şi 6 cm. grosimea50. Iar referitor la piesele fixe ale rîşniţelor de aceeaşi vîrstă din staţiunea Hăbăşeşti, Dumitrescu spune că în general „sînt lespezi de piatră a căror suprafaţă s-a scobit uşor în felul unei copăi prea puţin adinei“51 şi că numai rareori sînt „mari şi masive“52. în ce priveşte piesa mobilă a aceloraşi rîsniţe, tot Dumitrescu ne informează că „forma lor e diferită: uneori alungită, alteori, din cauza unei îndelungate întrebuinţări căpătînd o formă aproape sferică“53. Alteori însă, sînt late şi plate aproape ca nişte plăci. Au dimensiuni variate: în general diametrul lor se menţine între 8 -10 cm54. Relativ la mărimea pieselor fixe ale rîşniţelor eneolitice de la Hăbăsesti, Dumitrescu face constatarea foarte justă că dimensiunile lor aşa de variate „nu se datoresc atît intenţiei posesorilor lor, căci sînt desigur în legătură cu dimensiunile întîmplătoare ale pietrelor folosite în acest scop“55. Avem a face deci, de cele mai multe ori, cu forme naturale, numai uşor adaptate la scopul căruia i le destina omul preistoric56. Iată cum descrie şi Déchelette rîşniţele neolitice din occidentul Europei: „Ce sont de simples pierres plates en roches compactes, très souvent en grès dont une face, usée par le frottement, présente une concavité plus ou moins accentuée“57. Totuşi cavitatea aceasta apare de o apreciabilă profunzime la piatra de bază a unei rîşniţe preistorice descoperită cu prilejul săpăturilor făcute în insula Anglesey (numită în antichitate Mona), din Marea Irlandeză. Ea prezintă totodată marginile fetei superioare ridicate pe trei laturi ca nişte pereţi, care îndiguiesc cavitatea; numai spre o singură latură este complet deschisă, pentru a permite boabelor zdrobite să cadă. Piatra are astfel aspectul unui fotoliu în miniatură5\ în ce priveşte forma feţei superioare, ea se încadrează perfect în aceeaşi categorie cu o rîşniţă preistorică scandinavă descoperită în Westergotland59. Desigur, aceluiaşi gen aparţin, prin finalitatea lor, şi rîşniţele primitive, ceva mai evoluate, de la Hăbăşeşti, a căror piatră de bază prezintă dimensiuni mai mari ca acele obişnuite, măcar că aici îndiguirea e realizată printr-o ramă dreptunghiulară de lut ars cu colţurile rotunjite60, care încadrează piatra de gresie cu faţa de deasupra plană. Astfel, în loc de excavaţie în piatra însăşi, omul preistoric a găsit mijlocul artificial de a-i crea un echivalent prin acest adaos din lut. Este cazul deci să ne întrebăm dacă acea formă, mai mult sau mai puţin covăţită a pietrei de bază relatată de toţi arheologii care s-au ocupat cu rîşniţele preistorice - era ceva intenţionat, făcut chiar dintru început ca un caracter necesar şi specific al uneltei sau e vorba despre o adîncire rezultată în mod natural, în 194 Petru CARAMAN neregulate cu muchiile rotunjite decît cel al unui cilindru cum ar conveni unui tăvălug propriu-zis. Dar din modul cum ţine lucrătoarea această piesă cu mîinile amîndouă, dinspre capetele ei, ar reieşi şi mai clar că zdrobirea grăunţelor are loc printr-o acţiune de tăvălugire în direcţia înainte şi înapoi. O asemenea interpretare însă pare să fie infirmată de un document etnologic contemporan, tot de provenienţă africană, deşi dintr-un punct geografic foarte depărtat de Egipt: o fotografie a unei rîşnitoare negrese din Africa de Sud ne-o reprezintă pe aceasta exact în aceeaşi poziţie de lucru ca şi roaba din cele două sculpturi vechi egiptene67. Numai că aici, unealta pentru produs faină, care prezintă tipul clasic al rîşniţei preistorice, e acţionată prin procedeul rîşnirii. Faptul acesta ne apare cu totul în afară de orice echivoc. In adevăr, piatra de bază e o lespede mare, discoidă, săpată în aşa fel încît piatra mobilă - tot discoidă şi ea - să se cufunde într-însa aproape complet. Fundul pietrei fixe, deşi excavat, nu e de formă albietă, ci plan. îndiguirea marginală lasă o latură deschisă în faţa lucrătoarei, pe unde cade faina pe o rogojină, pe care e aşezată piatra de bază. Evident, o asemenea unealtă nu se putea preta decît la rîşnit. Acest element cules din actualitatea etnologică, ne ilustrează astfel un stadiu de cultură la un nivel echivalent cu cel preistoric. El nu contrazice însă, după noi, existenţa la vechii egipteni a fabricării fainii prin procedeul tăvălugirii, ci ne indică doar că acest procedeu a putut coexista cu cel al rîşnirii. în orice caz însă, deşi tăvălugirea ca principiu tehnic, la vechii egipteni, ca şi la alte popoare nu va fi fost eliminată total din viaţa lor economică - ci va fi găsit poate şi ea aplicaţie la satisfacerea altor nevoi - este în afară de îndoială totuşi că ea a fost utilizată pe o scară foarte limitată. Rămîne dar să le discutăm încă pe celelalte două procedee de transformare a cerealelor în faină, procedee rivale, pe care din punct de vedere tehnic, le considerăm fundamentale. Tipul cel mai simplu, în comparaţie atît cu tăvălugirea cît şi cu rîşnirea, adică acela care se va fi prezentat mai întîi minţii omului primitiv, este desigur cel al pisării grînelor. Pentru a pune în execuţie acest procedeu, natura îi oferea omului la tot pasul mijloace, fară a fi fost nevoie de vreun efort din partea lui, spre a le pregăti, căci oriunde el putea găsi un bolovan de piatră, pe care să-l poată ţine ferm într-o mînă şi o altă piatră mai mult sau mai puţin plană, pe a cărei faţă de sus STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 195 să sfarîme boabele prin acţiunea lovirii. Pe de altă parte, nici de universalitatea lui pe glob nu ne putem îndoi chiar din capul locului, întrucît tipul acesta a putut apărea simultan, în chip absolut instinctiv, în cele mai diferite colţuri ale lumii, fără să fi fost nevoie ca oamenii preistorici să se influenţeze comunicînd între ei de la o regiune la alta. Naturaliştii au observat că chiar şi unele animale superioare, cum e maimuţa, uzează de un astfel de procedeu, cînd sfarîmă coaja tare a unor fructe pentru a-şi procura miezul lor. Şi, în definitiv, nici omul primitiv nu urmărea un alt scop prin lovirea grăunţelor, adică prin pisarea lor, decît acela de a le folosi miezul pentru hrana sa. Prin urmare, este incontestabil că tipul pisatului trebuie considerat cel mai arhaic din toate cele trei mai sus enunţate. Era foarte natural ca acest tip atît de vechi şi atît de universal să se desăvîrsească tot mai mult cu trecerea vremii si în aceeaşi măsură să se fixeze cu 3 3 3 - rădăcini din ce în ce mai adînci în tradiţiile tehnice ale popoarelor, precum s-a si întîmplat. Dar tot aşa de natural era ca el să fie eliminat de oriunde experienţa îl verificase drept impropriu sau nepractic în comparaţie cu alte mijloace tehnice mai abile, pentru a fi lăsat numai acolo unde se dovedea singur valabil şi neînlocuibil. Astfel, unii din oamenii primitivi vor fi ajuns să observe înaintea altora că siarîmarea grînelor prin pisare, pe lîngă că cerea un efort fizic prea mare, prin ridicarea continuă a pisălogului de piatră, destul de greu, apoi nici produsul acestei munci atît de obositoare nu era măcar de o calitate apreciabilă, fiindcă boabele cerealelor se zdrobeau foarte rudimentar. Pe de altă parte, raportat la natura instrumentului folosit, acest procedeu se va fi dovedit impropriu foarte de timpuriu, dat fiind că nu orice fel de piatră putea rezista la lovirea cu altă piatră; ba chiar pietrele cele mai dure se sfarîmau sau crăpau într-un interval scurt. Totodată, caracterul sfarîmicios al materialului se repercuta negativ asupra operaţiei de transformare a grînelor în faină, pentru că aceasta se amesteca cu pulbere de cuarţ ori de calcar, sau chiar cu aşchii de piatră mai mici ori mai mari rezultate în timpul pisării, ceea ce facea ca produsul alimentar realizat pe această cale să fie adesea foarte dăunător bunei nutriţii şi sănătăţii. Antropologii, care au studiat cranii de oameni preistorici, au remarcat adesea ravagierea danturii acestora, tocmai datorită unei asemenea cauze. Acest neajuns a continuat de altfel, deşi nu în aceeaşi măsură, şi în etapa primitivă a rîşniţei. Iată pentru ce, mai curînd sau mai tîrziu, omul a renunţat la fabricarea făinii prin procedeul pisării; iar alţii care l-au păstrat, au modificat treptat vechea unealtă, dezvoltîndu-i STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 197 si mai bine, e nevoie să se modifice şi forma pietrelor în sensul ei. Şi astfel, s-a ajuns la fasonarea circulară a pietrelor rîşniţei preistorice, care s-au apropiat tot inai mult de aspectul unor discuri nu prea diferite ca dimensiuni, deşi piatra de bază continuă a avea încă timp îndelungat un diametru ceva mai mare ca al celei superioare. E forma care, la un moment dat devine caracter specific şi indispensabil pentru unealta noastră. După toate probabilităţile, la un asemenea stadiu evolutiv, pare a fi intrat în uz ca normă de urmat - într-o anumită parte a lumii din spaţiul eurasiatico-african al bazinului Mediteranei - procedeul mişcării rotative de mărimea unui semicerc. în acest stadiu, piatra mobilă nu mai era apucată direct cu mîinile spre a fi mişcată deasupra celei fixe, ci omul se servea de două mînere de lemn înfipte în ea, de o parte şi de alta, sau poate chiar şi numai de unul singur. La început mişcarea de rotaţie în cadrul unui semicerc de rîşniţă, va fi avut loc în ambele sensuri: atît de la dreapta la stînga, cît şi de la stînga la dreapta. Dar rîşnitorul nu va fi întîrziat să observe că în acest mod i se tocesc feţele măcinătoare ale pietrelor numai într-o parte - pe o jumătate de cerc - creîndu-se astfel diferenţe sensibile de nivel pe*suprafaţa interioară a fiecărei pietre, ceea ce le-ar fi făcut improprii măcinaţului într-un timp relativ scurt. De aceea, omul primitiv va fi aflat corectivul unui asemenea impas în rîşnirea succesivă sau alternativă pe ambele jumătăţi de cerc ale rîşniţei. Iar la rîşniţele de proporţii mai ample, la care vor fi lucrat două persoane, nu ne îndoim că una realiza prima mişcare semicirculară, pentru ca cealaltă s-o continue imediat pe a doua, întregind astfel cercul. Astfel se ajunge la rotaţia circulară completă prin însumarea a două mişcări de semicerc succesive. Sensul mişcării - aşa cum o cerea mistica, din cele mai îndepărtate vremi ale preistoriei - nu mai putea fi altul de aici înainte decît de la stînga la dreapta, adică acela pe care-1 urma cursul soarelui pe cer, singurul sens considerat de bun augur de către omul primitiv şi singurul rămas în uz pe viitor pentru totdeauna. Evident, rotaţia cît mai perfect concentrică şi cît mai lesnicioasă a pietrei mobile în jurul unei axe perpendiculare care străbătea mijlocul ambelor piese ale rîşniţei, era o chestiune de evoluţie, la care în mod necesar trebuia să se ajungă. Iată-ne astfel, la originea invenţieiîn adevăr minunată, a rîşniţei rotative, care revoluţionează tehnica acestei unelte, deschizîndu-i perspective cu totul nebănuite de către primitivii din vîrsta de piatră şi chiar de către urmaşii lor din epoci preistorice mai tinere. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 201 feacienilor, se povesteste că „în palat, el avea cincizeci de roabe: unele macină la rîsniţe grîul cel rumen ca mărul...“86. Nu ni se spune cîte roabe anume se îndeletniceau cu măcinatul; dar se înţelege că un număr destul de mare din cele 50, de unde conchidem că erau şi multe rîşnite. Faptul apare foarte natural pentru o curte regească, la care era nevoie de atîta pîine la ospeţele zilnice ale unei mulţimi însemnate de oameni. Importanţa măcinatului la feacieni mai reiese, în citatul pasaj, şi din aceea că dintre toate treburile domestice, aceasta este cea dintîi amintită; ţesutul, torsul... vm după aceea. Dar mult mai pe larg stăruie această epopee asupra muncii la rîşniţă în rapsodia a XX-a, unde eroul se află deja în Itaca, la palatul său, sosit ca un străin cerşetor, necunoscut de nimeni. Muncit de gîndurile răzbunării împotriva peţitorilor, Odiseu nu poate dormi. El se scoală în puterea nopţii şi imploră lui Zeus un semn, o vorbă prevestitoare de undeva. Şi părintele zeilor nu întîrzie de a-i asculta ruga: „...Iar vorba cea prevestitoare a grăit-o din casă o femeie, o sclavă care rişnea în apropiere, acolo unde se aflau rişniţele păstorului de popoare. La acestea munceau de,zor un număr de 12 femei, făcînd făină de orz şi de grîu - vlaga oamenilor. Celelalte dormeau după ce îşi isprăviseră de rişnit grîul; numai ea singură încă nu încetase, căci era cea mai şubredă. Ea deci, oprind rişniţa, rosti o vorbă - un semn pentru rege“87. Tabloul acesta ne înfăţişează numai roabele consacrate exclusiv rîsnitului 3 3 3 cerealelor la palatul lui Odiseu. Ele sînt 12 de toate, număr desigur echivalent cu cel al roabelor rîşnitoare de la regele Alkinoos. Munca măcinatului apare şi aici ca cea mai vitală din gospodăria regală, precum era ea de altfel şi în familia celui mai simplu particular. E ceea ce transpare din faptul că ea avea loc ziua toată şi o bună parte din noapte. Scena aceasta nocturnă, unde toate rîşnitoarele dorm, afară de una singură care veghează muncind la rîşniţă şi blestemîndu-i pe peţitorii reginei Penelopa, ne face cunoscut că lucrătoarele primeau cerealele pentru măcinat cu porţia, destinată muncii zilnice: cine-şi termina porţia, se putea culca, iar cine nu, rămînea să muncească si noaptea pîn-o sfîrsea. Altfel, risca să fie pedepsită foarte aspru. In ce priveşte instrumentul de măcinat, el este desemnat în Odiseea prin ,ai5A,ai88, care este întrucîtva echivoc, pentru că acest termen denumeşte şi pietrele rîşnitoare. La noi, excelenţii cunoscători ai limbii greceşti - cum au fost I. Caragiani şi C. Papacostea - atunci cînd au tradus Odiseea, l-au redat în rapsodia a Vil-a prin „pietre de moară“89. 202 Petru CARAMAN Echivalentul românesc utilizat de ei, măcar că e o traducere oarecum literală, adică fidelă, nu este totuşi acceptabil, deoarece, privit prin prisma etnografico-istorică, el nu corespunde realităţii timpului; pe atunci încă nu existau nicăieri morile propriu-zise, de aceea, noi am preferat să-l traducem pretutindeni prin „rîşniţe“, singurul care oglindeşte realitatea de fapt. De altfel, aşa l-a tradus însuşi Caragiani mai departe în rapsodia a XX-a.90 Dar, în primul rînd ne întrebăm dacă termenul vechi grecesc numai în forma sa plurală fivXai denumea, la acea epocă, rîşniţa? în citatele locuri din Homer, nu e deloc clar, fiindcă e vorba de mai multe rîşniţe. Totuşi, o singură rîşniţă se putea de asemenea numi foarte bine /xulai, dat fiind că unealta se compunea din două pietre. Pe de altă parte, locul unde termenul e întrebuinţat la Homer, în singular ¿ii5Ar|v axr\vaoa91 iarăşi nu este convingător în sensul că ar denumi instrumentul în întregul său, fiindcă aici ¡jlvXt] pare a se raporta numai la una singură din cele două pietre şi anume la cea mobilă, de deasupra. Atunci, care e forma cuvîntului vechi grecesc ce desemna pe vremea lui Homer rîşniţa întreagă? Logic e să presupunem că cea plurală, fiindcă la origine /wkr\ desemna o singură piatră de rîşniţă. Şi noi ne aflăm, la vremea lui Homer încă în faza evolutivă cînd cele două piese ale uneltei - deşi numai împreună se puteau preta la executarea rîşnirii - erau complet independente şi separabile, neconstituind un tot decît în momentul însuşi al muncii. Credem că tocmai această veche fază este ilustrată de forma plurală. De-abia tîrziu după aceea, se va recurge treptat la forma singulară livXr\ pentru a denumi unealta întreagă. în ce chip însă funcţiona rîşniţa în timpul lui Homer şi ce formă va fi avut ea? Versul 111 din rapsodia a XX-a a Odiseei, care ne spune că una din cele 12 roabe rîşnitoare a oprit rîşniţa spre a-1 implora pe Zeus - la auzul tunetului din senin - să-i pedepseacă pe peţitori: „mulen stesasa epos fatou ne-ar indica, pare-se, că deja avem a face cu rîşniţa rotativă. Căci altfel, ce rost ar avea să ni se spună că roaba a oprit rîşniţa sau numai piatra de sus a rîşniţei, ceea ce-i tot una? Să deducem de aici că ar fi vorba despre oprirea unei mişcări de inerţie - de tipul celei circulare - la o rîşniţă rotativă cu pietre discoide? Ar părea destul de logic; căci, dacă ne-am gîndi la o identificare a tipului homeric de rîşniţă cu tipul preistoric, ale cărui pietre n-au nici o legătură între ele, atunci rîşnitoarea n-ar fi avut ce opri. în adevăr, chiar în momentul cînd ea lăsa din mînă piatra mobilă, atunci „ipso facto“ lucrul şi înceta. Ori, poate, în locul citat poetul nici n-a vrut să exprime altceva decît aceasta? în orice caz e un mod de exprimare, care rămîne 24 Petru CARAMAN albia, care reprezintă desigur tipul cel mai primitiv de leagăn, pus în funcţie de obicei cu piciorul, mai ales noaptea; sau un moment al împingerii în direcţia opusă şi altul al relaxării, dacă ne gîndim la leagănul propriu-zis, adică la acela care e un fel de pătuc suspendat de ambele capete şi care e pus în funcţie de obicei cu mîna13. In cazul din urmă, legănatul are loc în sensul înainte şi-napoi, iar în cazul anterior, în sensul în jos şi-n sus, în ambele cazuri efortul muscular fiind asociat totdeauna numai primului moment, în timp ce relaxarea e asociată numai celui de al doilea, care aduce leagănul în poziţia iniţială, fară nici un efort. Această alternare regulată a mişcărilor leagănului, determinate de mamă (sau de alt membru al familiei), acţionează soporifer asupra pruncului, iar pentru mamă e un stimul la creaţia artistică, poetico-muzicală. Se poate spune că, astfel, cîntecul are trasată precis schema sa metrică si ritmică chiar din condiţiile realitătii muncii. Nucleul 3 .3 3 cîntecului a fost o exclamaţie bisilabică, alcătuită din sunete line şi pline de armonie, în mod necesar trohaic dispuse, cum sînt la români nă-ni, liu-lea sau liu-liu şi bu-a, al căror scop iniţial era de a marca mai bine ritmul legănării. Aceste exclamaţii erau de obicei repetate sau însoţite de altele tot bisilabice. Ele au rămas pînă azi în refrenele cîntecelor noastre populare de leagăn, ca o trăsătură specifică lor. De cele mai multe ori versurile acestor cîntece au măsura de patru picioare trohaice, fie că ultimul picior e complet sau nu. Mai totdeauna ele încep cu vreuna din exclamaţiile amintite, care formează prima jumătate a versului iniţial: Nani-nani, copiliţă Draga mamei garofiţă...14 sau: Nani-nani, dragul mamii...15 sau: Nani-nani, puiul meu...16 Această exclamaţie îngemănată revine periodic, fireşte, în cursul cîntecului. în unele variante, interjecţia nani apare asociată cu o alta de tipul exhortativ, care o precede: Haida-nani, nani-nani, Puiul mamii...17 STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 205 trăitor din vechi timpuri pe litoralul ambelor continente şi deci vehiculant principal de tradiţii culturale dintr-o parte în alta. E nevoie însă, în scopul unei mai exacte încadrări etnografice, să ne întrebăm, cărui popor aparţineau rîşniţele la care se referă Cirus. Aici textul este cu totul vag: modul de exprimare potenţial, iar faptul redat ca o eventualitate; Cirus nu face nici o precizare de ordin etnic sau geografic, fiindcă lui însuşi îi sînt necunoscute regiunile unde îşi va putea aproviziona armata cu grîu şi de unde îşi va furniza şi rîşniţe. Fireşte sîntem în Persia occidentală; dar Persia vremii era un mare imperiu de cuceriri, adică un foarte complex conglomerat etnic. Iată de ce textul nu ne îngăduie o determinare mai precisă în sensul apartenenţei etnice. Ne rămîne să examinăm termenul vechi grecesc, care în textul consultat de noi este xeipojiiuAr) (la ac. pl. xsipo/uiAac;). Mai e cunoscută însă o lecţiune după un alt manuscris, care ni-1 redă în forma masculină xeipO/UuAoc; (la ac. pl. XeipofivXovc,)95. Indiferent dacă forma autentică e cea feminină sau cea masculină, termenul e de fapt acelaşi şi el are o deosebită însemnătate istorico-etnografică, deoarece ne apare ca o mare noutate la acea dată. în adevăr, pentru ca Xenofon să pună în gura lui Cirus termenul „rîşniţă de mînă“ -»căci acesta e sensul lui în traducere literală - înseamnă că existau pe atunci si altfel de rîsnite, care nu erau de mînă, care adică erau puse în funcţie într- 3 3 3 J r 3 un alt chip decît de mîna omului şi care nu erau portative ca acestea. Ori în bazinul mediteranean noi nu am relatat pînă acum - atît la vechii egipteni, cît şi la vechii evrei - decît un singur tip de rîşniţă de dimensiuni modeste: aceea pusă în funcţie de energia umană şi anume de mîna omului. Iată de ce, apariţia termenului „rîşniţă de mînă“ nu poate fi justificată decît de existenţa unor rîşniţe contemporane de alt gen cu care primele contrastau. Totuşi, o mare îndoială se ridică aici; în afară de lecţiunile relatate,xeipo/xulag şi xkipoijlvXovq, mai cunoaştem încă una, atestată de manuscrisul bodleian si de manuscrisul de la Erlangen: „/ivXac,“ ( - aleargă după moară, amăgind-o cu tărîţe. E scena tipic pastorală a prinsului unei 212 Petru CARAMAN vite - equine sau bovine - pe cînd se află la păşune. Iată, de exemplu, cum sună acest pasaj într-o variantă din Dobrogea, unde nu morarul, ci însăşi gazda urată -adică eroul recitativului - e cel ce prinde moara:”... Cînd sosi la moară/ Cu-atîtea cară,/ Aşa de -ncărcat/ Şi-mpovărat,/ Moara s-a spăriat:/ Puse coada pe spinare/ Ş-apucă în lunca mare.../Dar ist domn bun,/ Vasile jupîn,/ Luă brăcinaru-n gură.../ Şi-o scăfîţă/ Cu trei tărîţe/ Şi-alergâ/ Şi tot striga:/ Ptru, ptru, ptru şi nea, nea, nea !/ Moara sta şi se uita,/ Pîn’ punea mîna pe ea...”326 sau, după o variantă din Muntenia32':”iPtru, ptru, ptru, morişca mea,/ Pîn’ pusei mîna pe ea...”328 sau încă, după o alta din judeţul Ilfov329: „...Dar morarul mic, mic şi priceput.../ Cu tărîcioare,/ Cu bobicioare,/ începu a striga:/ -Tru, tru, moriţa mea330!/ Odoronc, tronc,/ Dete moara la loc...”331. Imaginile acestea, care nu lipsesc nici din cele mai vechi variante, cum e de exemplu cea a lui Alecsandri332: „...Harabale încărca/ Si la moară le pleca.../ Iară hoaţa cea de moară/ Cînd văzu atîtea cară/ încărcate cu povară,/ Puse coada pe spinare/ Şi plecă în fuga mare,/ La cea, luncă de scăpare.../ Iar morarul meşter bun/ Zărea moara prin cătun/ Şi-şi lua cojoc niţos/ Şi mi-1 îmbrăca pe dos/ Şi-şi luă ciocanu-n brîu/ Şi mai luă şi un frîu./ Apoi iute alerga,/ Moara cu frîu o lega/ Şi-o apuca de călcîi,/ De-o punea pe căpătîi,/ Si-i da cu ciocanu-n şeie,/ De-o aşeza pe măsele...” ne permit - credem - să identificăm moara din recitativul pluguşorului cu moara de vînt. în adevăr, numai această moară, înaltă ca un foişor şi clădită pe creştet de deal sau de movilă putea zări din depărtări şirul de cară cu grîu şi tot numai ea putea fi imaginată ca un animal cu coadă, întrucît cîrma morii de vînt lungă de 5-6 metri apare ca un fel de coadă a întregii construcţii. Totodată, imaginea scăpării din pripon şi fuga morii în pădure la păscut, ca şi readucerea la locul ei, unde e priponită din nou, nu se poate raporta decît la moara de vînt, deoarece numai ea se „priponeşte” - adică se leagă cu fynghia sau cu lanţul de un „pripon” - întocmai ca o vită dusă la păscut fără păzitor. Nu e mai puţin adevărat însă că există şi multe variante, unde aflăm - în acest episod - de asemenea imagini tipice pentru moara de apă, de exemplu: „...Puse coada pe spinare/ Şi-o apucă pe scoc la vale...”333 sau: „... Făcu mîna otoboc/ Şi-o apucă de scoc.. .”334 sau: „.. .El o luă de lăptoc/ Şi-o da iar în vad la loc...” 335 sau încă: „...Şi venea apa, venea/ Umbla moara de pocnea...”336. Dar aceasta nu dezminte deloc concluzia noastră anterioară despre pregnanţa imaginilor specifice morii de vînt, care ne evocă mai ales acest gen de moară. Avem a face aici cu un sincretism de motive disparate, care a fost realizat în chipul cel mai natural, datorită circulaţiei orale a recitativului prin diferite STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 277 operis aut vi maiore coguntur effectus habere...”343. Moara de apă (hydraletes) este si ea trecută printre machinae, dat fiind că prin caracterele ei de forţă si amploare se încadrează perfect în definiţia autorului roman. In consecinţă, cînd Vitruvius vorbeşte despre aceasta, la capitolul special pe care i-1 consacră, el nu o numeşte altfel decît „machina”: „...in quamachina impendens infundibulum subministrat molis frumentum...” 344. Noi credem că aici nu avem a face numai cu o calificare exclusiv ştiinţifică - adică izolată în opera lui Vitruvius - ci epitetul substantival de maşină era atribuit morii de apă şi de masele largi ale poporului roman, pentru care hydraletes sau mai just molae aquariae erau tot una cu „machina”. Dar romanii considerau drept maşină aparatul de preparat făina încă din faza sa de rîsnită, atunci cînd aceasta prezenta proporţii mai mari. Astfel, Columella numeşte „machinae” toate aparatele ce serveau la fabricarea uleiului din măsline, printre care si „molae” adică de fapt rîşniţa de măcinat, însă adaptată unui scop economic: „Totuşi după împrejurări şi după uzul ţărilor, sînt întrebuinţate maşinile numite mai înainte”345. Dar însăşi rîşniţa propriu-zisă, de proporţii ample - aceea care în româneşte ar putea fi desemnată mai just prin termenul etnografic „moară” şi care era pusă-n funcţie prin energia animală - era denumită, la romani, machina. Aşa, de exemplu, o aflăm în Fastele lui Ovidiu. Aici, poetul - povestind legenda populară despre salvarea Romei de la asediul galilor, care voiau s-o constrîngă prin foamete să se predea - pune-n gura lui Jupiter următoarea poruncă adresată de acesta Vestei: “-Tu numai, fa-i [pe gali] să creadă că grînele care le lipsesc [romanilor], se găsesc la ei din belşug. Şi nu-ţi părăsi altarele. Maşina cea găvănată să macine tot ceea ce a rămas neatins din cereale, iar făina muiată cu mîna, la frămîntat, s-o întărească vatra în focul ei!”346. “Maşina cea găvănată” (“cava machina”) este rîşniţa clasică romană, de tipul pompeian, cu excavaţia conică a catillus-ului. Dar rîşniţa cea mare apare curent sub denumirea de „machina” în mai multe pasaje din romanul lui Apuleius. Astfel, eroul, sub metamorfoza asinului - plîngîndu-se că era foarte rău hrănit de soţia morarului, deşi muncea din greu la-nvîrtitul morii - spune: „.. .iar mie, care eram înhămat ziua toată la trudnica maşină, îmi punea dinainte de-abia seara nişte tărîte necernute si murdare...”347. 3 3 3 Aiurea, acelaşi personaj în piele de asin - în slujbă la un alt morar, la care fusese vîndut - povesteste cum el şi alte vite de muncă „nu numai ziua, ci şi toată noaptea fără întrerupere lucrau faina, rod al vegherii lor, prin învîrtirea maşinilor 278 Petru CARAMAN mereu în mişcare”348. Iar mai departe, tot el ne spune cum - spre a scăpa de munca istovitoare ce-1 aştepta - s-a folosit de o stratagemă, iară succes de altfel, şi anume n-a vrut nicidecum s-o pornească din loc, prefacîndu-se că nu înţelege nimic şi că nu e în stare să lucreze: „deşi, deseori, pe cînd trăiam ca om între oameni, văzusem cum sînt învîrtite asemenea maşini”349. In alt loc, eroul-asin - povestind în ce chip s-a sfîrşit prima lui zi de muncă la rîşniţă, la noul stăpîn - spune: „După ce-a trecut cea mai mare parte din zi, cum eram istovit de altfel, m-au eliberat din strînsoarea maşinii, scoţîndu-mi funia de rogoz şi m-au dus la iesle...”350. In fine, aiurea, eroul nostru - arătînd cît de persecutat era de către nevasta morarului -povesteşte că aceasta încă de cu noapte „striga ca măgarul cel nou venit să fie înhămat la maşină”351. Trebuie să mai relatăm de asemenea că, într-un singur loc, Apuleius desemnează în romanul său rîşniţa învîrtită de animale prin termenul perifrastic, mola machinaria, punînd în gura eroului său expresia consacrată pentru înhămatul unui cal sau a unui asin la rîşniţă: „molae machinariae subjugum me dedit“352. Atît machina, cît şi mola machinaria denumeau la romani, în popor, deja cu cîteva secole înainte de Apuleius - încă de pe la sfîrşitul erei antecreştine - rîsniţa învîrtită de animale. In adevăr, mai întîi ei şi apoi, odată cu apariţia morii de apă, şi acesteia, li s-a atribuit caracterul de maşină, spre deosebire de mola manuaria, care era simplu „organum” adică unealtă. Dar epitetul „machinarius” raportat la rîsniţa mînată de energia animală apare şi juxtapus apelativului, care tocmai desemnează vita utilizată în special la această muncă. Astfel, „asinus machinarius” a pătruns în terminologia juridică romană. II aflăm de două ori în marea colecţie de legi a Digestelor lui Justinian353. Cum că termenii mai sus relataţi erau de largă circulaţie în masele lumii romane şi că pot fi consideraţi drept populari, de tipul cel mai autentic, ne-o probează în plin faptul că ei au fost moşteniţi de popoare romanice din apusul, ca şi din răsăritul vechii împărăţii. In adevăr, latinescul machina >it. măcina354 şi macine s.f. = piatră de moară355; cu diminutivele macinello356 şi macinino357 s.m. = rîşniţă de cafea sau de piper. In dialectul veneţian, măsena are sens nu numai de „piatră de moară” ci chiar şi de „moară”, ceea ce reiese foarte clar dintr-un exemplu ca: „portar a la măsena“ = „portar al mulino“338. Relatăm apoi că aceeaşi variantă dialectală măsena însemna odinioară, în republica Veneţiei, impozitul ce se plătea anual pentru moară, adică pentru măcinat grînele. Astfel, „pagar la măsena” = „a plăti moara” 359. Acelaşi sens de moară, pare a se desprinde şi din STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 279 expresia veneţiană:’’fariña de bona măsena”, adică bine măcinată360. Dar, măsena are si sensul pe care-1 au o serie de nomina act. italiene ca : macinatúra, macinamento, macinia361. Comparînd varianta măsena, cu it. macina, sub aspectul semasiologic, s-ar crede că avem a face aici cu o evoluţie de tipul celei suferite de lat. mola, care de la un timp - încă înainte de era creştină - a căpătat sensul de moară. Este o simplă iluzie. în venetianul măsena, noi vedem un vestigiu semantic, care ne conservă pînă astăzi în peninsula italică semnificaţia primară a termenului, adică aceea de maşină pentru fabricatul făinii. Tot în sfera conceptului morii-maşină şi anume a pietrelor măcinătoare, care sînt piesele ei fundamentale, include Meyer-Lübke şi pe abruzz. macaraune362, dalm. mikna363, cu varianta raguzană dintre anii 1348-1365: machine, precum şi alte două variante dialectale: magene si masene364. în legătură cu moara-maşină, Meyer-Lübke ni-1 relatează şi pe it. macigno (=piatră, stîncă), cu varianta dialectală „mazeña”365 din regiunile Emilia şi Veneţia, raportîndu-le la un presupus prototip lat. machineus - a.366. Dar unele limbi romanice permit, de asemenea, să reconstituim pe cale comparativă, un verb activ latin popular macinare moltura >multura; pg. moedura$3i nhd.mahlen (=a măcina), anord.mala', din nomina agentium Mahler sm.; din mhd. măl> nhd.Mahl s.n., care înseamnă „prînz”, după cum anord.malr înseamnă şi el”mîncare”, dar al căror sens primar a fost acela de „făină”; de asemenea, din verbul got.gamalwjan = a zdrobi, mhd.malmen (— a sfarîma) > nhd.zer-malmen; din nhd.Malter (=„măsură de capacitate pentru cereale”)... Prin „Ablaut”, radicalul acesta ia, la popoarele germanice, şi aspectul Mei-, ca în ahd.asăchs.rae/o, mhd .mei, nhd .Mehl s.n.(=faină), afries .mele, mnl .mele, ags .melu, engl .meal (=făină, dar şi prînz); ahd.asăchs.m^/m(=pulbere). Ba chiar, radicalul în chestiune este atestat şi sub aspectul fonetic Mii-, ca în ahd.miliwa > nhdMilbe sf.(=molie de faină). în fine, îl întîlnim pînă şi sub formele Mol Mul - adică identic ca în limba latină şi ca în limbile romanice în verbul anord.molua (=a sfarîma), ahd.molta şi got.mulda (=pulbere) npLaletria =„măciniş”; aletreyo =„macin”, dar şi „sfarîm”; aleto = „macin”; aleyron sn. = „făină”... sau compuse, ca verbul kataleo — „macin”; ydraletes sm. = „moară de apă”; aletribanos sm. = „pilug” (la piuă)..,631. Aceeaşi abatere de la terminologia generală se-ntîlneşte şi la indo-europenii de pe teritoriul Asiei, cum e în limba armeană: verbul aiam — „macin”; a/auri = „piatră de moară”; alem = „faină”632. Boisacq îl consideră ca ayînd acelaşi radical şi pe skr. ânuh < *al-nu-( = „fin”, „subţire”)633. Ernout- Meillet semnalează radicalul în chestiune şi la indo-iranieni634. Radicalul al -, pe care-1 prezintă aceste limbi, nu-şi află corespondent între radicalele anterior expuse ale termenilor din sfera morăritului în cea mai mare parte a Europei. Dacă acum, în cadrul terminologiei indo-europene a măcinatului, ne oprim privirea în special asupra celei greco-romane, care este reflexul tehnic al unei strălucite civilizaţii antice din bazinul mediteranean, remarcăm deci că termenii myle - mola - deşi sînt, în mod incontestabil, expresia comunităţii de tehnică, la origine - nu stau totuşi, în fiecare din cele două limbi, la baza întregii terminologii. Căci, pe cînd în limba latină, termenii tehnici referitori la moară şi la măcinat din seria mola denumesc aproape toate ramurile mai importante ale acestei activităţi economice, în limba greacă, termenii corespunzători, din seria myle , se limitează STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 35 în afară de aspectul lor acustic, de o indiscutabilă eufonie, o altă cauză pentru care ultimele forme ale refrenului polon au căpătat o mare popularitate constă în faptul că respectivul refren, identificîndu-se aici cu hexasilabul trohaic, a devenit o unitate metrică independentă, aşa că ele puteau fi utilizate în cîntec oricînd, fără nici o dificultate de adaptare, fie ca vers într-un cîntec cu versuri scurte, fie ca emistih - atunci cînd cîntecul avea versuri lungi de 12 sau 11 silabe. Ca un ecou al vechilor cîntece de leagăn polone, acest refren, sub aspectele sale ultime, s-a fixat şi în colindele cu teme religioase - aşa-numitele kantyczki sau kolţdykantyczkowe - în uz'la Crăciun, unde este vorba despre pruncul Isus. Vom cita deci şi cîteva exemple de versuri din astfel de colinde, în care formele verbale lulaj şi lulajze se raportă la pruncul divin şi în care aflăm chiar versul refren alcătuit din ele împreună cu vocativul hipocoristic de la numele Jezus: Lulajze, Jezuniu, moja perelko; Liulea, micuţule Isus, perla mea; Lulaj, ulubione mo piescidelko; Liulea, odorul meu scump; Lulajze, Jezuniu, lulajze, lulaj...m Hai liulea, Isuse, haida liulea... sau, după o altă colindă de acelaşi gen: Lulajze Jezuniu, nasze kochanie... Hai liulea, Isuse, iubirea noastră, Lulaj'ze Jezuniu, lulajze, lulaj...m Hai liulea, Isuse, haida liulea... sau dintr-o altă colindă religioasă: ...Gdy Josef stary kolysal dzieciqtko Cînd bătrînul Iosif legăna pruncul: -Lulajze, lulaj male pacholştko...110 -Haida liulea, liulea, băieţelule... înregistrăm mai degrabă ca o excepţie şi o variantă a refrenului polon, unde apare, tot la imperativ, un derivat perfectiv al verbului în chestiune, şi anume polulac, ca într-un cîntec de leagăn de la polonii de pe rîul Dzwina: Lulaj, lulaj ej polulaj.111 Foarte rar se-ntîlneşte în refrenele polone asocierea verbului lulaj cu vreo altă exclamaţie din repertoriul celor în uz la adormitul copiilor, ca, de exemplu, într-un cîntec din regiunea Podhale: Lulaj, Buba, synu moj...112 Liulea Buba, fiul meu... In fine, o altă variantă a refrenului polon în cîntecele de leagăn o constituie aceea care are la bază în fond aceeaşi exclamaţie relatată de noi chiar la începutul capitolului, însă prezentînd o altă formă şi anume, luli. De obicei, aceasta apare şi ea repetată în vers de două ori. Deşi pură interjecţie, ea se raportă totuşi la prunc, ca şi cum ar fi un verb în imperativ: iar apelativul prin care e desemnat pruncul STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 309 pătrunde-n butuc653; pol. piasta sf.654 = „butuc de roată”, lit. paisyti = „a decortica orzul”, „a curăti de ţepi boabele de orz” (prin pisare)655; germ.: ahd.fesa = „coaja grînelor”, „pleavă”656, dar şi „orz decorticat” („ptisana”), precum si „cereale nedecorticate”657 si chiar „păstaie”638; nord. fis.sn., and. uesa sf. = „pai”, dar si „mai” (de bătut pari); nord. fisa vb. = „a vîntura”659; nhdfese = „pleavă”; mnd. vsely =„piuă”, „pisălog”; mhd. visel, vesel (are sens figurat obscen); ndh. vyzel -„piuă”660; zend. pisant - = „pisînd”, „măcinînd”; vind. pinâsti (ind. prez. pers. Illsg.) = „sfarîmă” „pisează”; pisânti (ind. prez. pers.III pl) = „sfărîmă”, „pisează”; pistă - temă comună la două cuvinte de intimă filiaţiune: pistâh (part. perf.) = „sfărîmat”, „măcinat”, şi pistâm = „faină”, pătar = „cel care pisează”, corespondentul perfect - atît sub aspectul fonetic şi morfologic, cît şi sub cel semasiologic - al latinescului pistor; pis = „a sfărîma”661. Walde - Pokorny raportînd toată această familie de cuvinte indo-europene la radicalul pis-presupune, ca şi Boisacq662, că acest radical în gradul său cel mai înalt (hoch -stufe), va fi sunat *pais-, precum o dovedeşte grecescul paio -„bat” (aor. epaisa )<*paiso şi precum ne indică, de asemenea, verbul lituan paisyti mzi sus citat663. Sensul primar de „a sfărîma”, care stă la baza terminologiei acestei serii şi care era la început cu totul general, s-a specializat cu timpul, ajungînd - încă de la o epocă foarte veche - să exprime această acţiune cu deosebire în raport cu grînele şi totodată în raport cu o anumită unealtă tipică pentru pisat: piua cu pilugul. Schrader, comparînd cele două serii de termeni - molăe şipinsăe - spune: „poate că aici, în limbă, stau dinaintea noastră două trepte deosebite de cultură în ce priveşte folosirea cerealelor”664. Deja, la examinarea comparativă a procedeelor, care erau la dispoziţia omului preistoric, spre a transforma boabele de cereale sau alte roade uscate în faină, noi am opinat, invocînd mai multe motive, că, dintre toate procedeele, pisatul este cel mai vechi665. O. Schrader a dedus aceasta din uriaşa întindere pe glob a tehnicii respective, precum şi din uşurinţa mare a omului de a-şi fauri unealta necesară, care e de o simplitate cu totul elementară. Meringer, acceptînd părerea lui Schrader, vede şi el în seria pinsăe reflexul unui stadiu mai primitiv din tehnica pulverizării cerealelor, decît acela pe care ni-1 oferă seria molere666. Cu acest prilej însă, Meringer — remarcînd că uneltele seriei pinsăe sînt din lemn şi că numai în mod excepţional apare cîte o piuă de piatră, ca cea de bazalt descoperită în săpăturile arheologice de la Troia667 - vede în însuşi acest fapt un indiciu elocvent al vechimii mai mari a pisatului decît a măcinatului668, ceea ce evident nu este acceptabil, întrucît nu se poate susţine că lemnul este mai vechi ca 310 Petru CARAMAN piatra. Aceasta nu înseamnă nicidecum că noi nu admitem primordialitatea tehnicii pisatului. Credem însă că mai întîi omul preistoric s-a servit de pietre pentru a sfarîma produsele necesare hranei şi că treptat, în urma unei oarecare experienţe, a ajuns la preferinţa utilizării lemnului. Şi iată anume care va fi fost aproximativ procesul evolutiv: de la lespedea de piatră uşor alveolată s-a ajuns, pe-ncetul, prin adîncirea din ce în ce mai pronunţată a alveolei, la piua de piatră, în care erau puse grînele sau alte feluri de roade şi de fructe uscate, spre a fi sfarîmate cu un pilug din acelaşi material. Acesta însă, evident, n-a mai putut rămîne, ca-n faza primară, oricare piatră ce se preta a fi apucată-n mînă, ci a trebuit fasonată tot mai cu grijă spre a fi adaptată la noua situaţie. Şi măcar că, la început, pilugul nu s-a diferenţiat mult de vechea piatră mobilă, cu timpul şi-a schimbat sensibil forma, devenind mai îngroşat la bază şi mai subţire la partea superioară, pentru a fi apucat comod cu amîndouă mîinile. Totodată, el manifestă tendinta de a se prelungi tot mai tare, pe măsură ce alveola pivei se adîncea. Multă vreme un segment foarte scurt, el ajunge la un moment dat de o apreciabilă lungime. Dar încă înainte de un stadiu ca acesta, omul preistoric a trebuit să-si dea seama pe de o parte, că unealta de piatră - cel puţin la sfarîmarea anumitor roade - nu-i aducea cele mai bune servicii; iar pe de alta, mai ales că această unealtă se deteriora rapid, crăpînd la loviturile mai puternice. De aceea, el va fi căutat să-si făurească o alta dintr-un material mai rezistent la lovire. Acel material nu putea fi decît lemnul. Şi, cel mai probabil ni se pare că suplantarea uneltei de piatră prin cea de lemn nu a avut loc chiar dintru început în totalitatea ei, ci numai parţial. Mai întîi, omul primitiv se va fi slujit únicamente de un pilug de lemn, în timp ce piua continua să fie tot din piatră. De-abia ulterior, a ajuns el la confecţionarea din lemn a ambelor piese ale uneltei. De altfel, pentru scobirea lemnului - operaţie capitală la lucratul pivelor - era nevoie si de anumite instrumente mai evoluate decît rudimentele pe care le oferea omului vîrsta de piatră. Este drept, el avea la-ndemînă şi un alt mijloc foarte eficace pentru a-şi atinge acest scop: focul. Meringer ne relatează procedeul - pe cît de ingenios, pe atît de străvechi - prin care, astăzi încă, ţăranii unguri îşi fac pivele din buşteni, săpînd în interiorul lor cavitatea necesară, cu ajutorul jăratecului. Apoi, dăltuirea lemnului - cu instrumente speciale din metal - urmează în continuare timp de cîteva luni, în special iarna669. Deci, prin mijlocirea focului se realizează unealta numai în parte şi anume numai într-o măsură cu totul incipientă; desăvîrşirea ei cerea instrumente pe care timpul avea să le aducă mai tîrziu. De aceea şi considerăm în STUDII DÉ ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 313 gratia divină, cădea noaptea din cer şi care - precum afirmă textul biblic - semăna cu boaba de coriandru şi cu un fel de răşină, deci avea întrucîtva înfăţişarea unor grăunţe ca de cereale: „Poporul se împrăştia şi o aduna, o măcina în rîşniţă sau o pisa în piuă, o fierbea în oale şi făcea din ea turte; gustul ei era ca de plăcintă făcută cu untdelemn”684. E interesantă aici prezentarea simultană a pivei şi cea a rîşniţei. Ba mai mult încă: ele ne sînt arătate îndeplinind una şi aceeaşi funcţie - aceea de a transforma mana într-o pulbere, din care evreii îşi pregăteau apoi turtele. Evident, fiecare din aceste unelte se folosea de procedeul tehnic specific ei, dar finalitatea era comună. Iar comunitatea scopului economic deservit a fost, fireşte, cu atît mai desăvîrşită cu cît ne raportăm mai mult la epoca cea mai primitivă a acestor unelte. Din citatul pasaj biblic, mai reiese şi faptul că piua menţionată de el va fi fost de proporţii relativ mici, întrucît era nevoie să fie uşoară la purtat în timpul migratiei. Totodată, credem că această unealtă - ca şi rîşniţa de altfel- nu putea fi decît în genul celei egiptene contemporane, ca factură şi aspect, dacă nu va fi fost cumva chiar reproducerea identică a acelui tip. Era şi foarte natural. Evreii, care de-abia părăsiseră Egiptul, erau în mod necesar - la acea etapă a istoriei lor - tributarii civilizaţiei de străveche tradiţie a acestei ţări, ca nici un alt popor din vremea aceea. Grecii aveau şi ei pive analoge celor egiptene, deşi sensibil deosebite ca formă, după cum reiese din pictura lor ceramică. Pe un vas vechi grecesc - unde ne este înfăţişată scena pisării cerealelor - această operaţie e efectuată de două femei, prin lovituri de pilug alternative. Pilugele lor - tot groase la capete şi subţiri la mijloc - sînt surprinzător de asemănătoare cu cele egiptene; piua însă, foarte largă la gură, are aspectul unei emisfere cu secţiunea în sus. Piedestalul ei (:ipholmim) ne apare totuşi ca o variantă a celui de la piua egipteană: mai îngust în partea superioară si larg în cea de jos685. Prin aceste două elemente - la care asemănarea merge pînă aproape de identitate - transpare filiaţia genetică dintre tipul de piuă vechi grecesc şi cel egiptean. Baudrillart mai menţionează însă o pictură ceramică vechi grecească - de pe un vas de la Muzeul Arheologic din Berlin - unde se vede o femeie pisînd într-o piuă, diferită ca aspect de cea anterioară şi anume avînd formă quasicilindrică, cu o uşoară lărgire către baza superioară686. Un fapt care se desprinde clar din ambele picturi, este că pisatul grînelor la piuă era, în Grecia antică, o treabă prin excelenţă feminină, ca şi cea a învîrtitului rîşniţei. Totuşi, operaţia cernutului, care ne-ar da siguranţa desăvîrşită că în aceste scene pictate pe vasele de lut este vorba în adevăr de prepararea fainii 314 Petru CARAMAN chiar, iar nu de simpla decorticare a grînelor, nu este ilustrată aici. Cu toate acestea, nu poate fi îndoială că grecii vechi, într-o epocă timpurie de tot- probabil, prehomerică şi chiar în cursul celei homerice - foloseau pe o scară largă tehnica pisatului pentru producerea fainii. La Homer, piua e pomenită o singură dată, sub numele de olmos, în Iliada şi încă numai în treacăt ca termen de comparaţie. Agamemnon, facînd ravagii în oastea troiană, răpune o seamă de căpetenii, printre acestea şi pe Hippolochos, căruia îi taie nu numai capul, ci şi mîinile, iar apoi „îl azvîrli întocmai ca pe-o piuă, să se rostogolească prin învălmăşeală”687. Murnu traduce comparaţia aceasta prin „ ca sulul”, ceea ce desigur nu prejudiciază deloc imaginea; totuşi se îndepărtează puţin de litera textului. Dar sînt şi alte traduceri celebre ale Iliadei, ca cea a lui Leconte de Lisle, care se depărtează si mai mult, desi nici aici, sub aspectul literar, nu s-ar putea spune că locul respectiv e redat inexact sau nesugestiv: „il le fit rouler comme un tronc mort...” Cît despre M-me Dacier, ea nu traduce comparaţia deloc, ceea ce este o eroare si această eroare se complică cu aceea că traducătoarea îl pune pe Agamemnon s-arunce de-a rostogolul capul lui Hippolochos, iar nu corpul: „...et lui abat la tête, qui va rouland...”. Evident, Leconte de Lisle - la traducerea comparaţiei în chestiune - se bazează pe informaţia lexicografului Pollux, care identifică pe olmos cu thorax, dîndu-ni-1 drept „io apd ayhenos eos’iohion simpan”. Dar chiar la Pollux, olmos nu este decît un epitet substantival figurat şi anume metaforic - de esenţă populară - care s-a substituit adevăratului nume al trunchiului omenesc. Epitetul indică uzul foarte răspîndit al pivei în masele greceşti, pe timpul lui Pollux. Ceea ce trebuie reţinut din comparaţia homerică este forma cilindrică a pivei, care la acea veche epocă, va fi fost cea general răspîndită. Aceasta reiese, de altfel, chiar din etimologia termenului olmos, căruia i se atribuie ca prototip verbul eilo (sau eillo -eillo, eileo -eileo, eilyo), corespondentul lui lat. volvom. Pe de altă parte, însăşi logica evoluţiei tehnogenetice a pivei, care a trebuit să decurgă de la simplu la complex, iar nu invers, confirmă această ipoteză. Voim să spunem că firesc este să fi luat naştere mai întîi piua de forma trunchiului de copac scobit. In consecinţă, e de presupus că varianta de tipul emisferic, mai sus discutată, este o apariţie mai tîrzie, care nici măcar nu s-ar putea spune că a succedat tipului cilindric înlocuindu-1, ci a coexistat paralel cu el. In ce priveşte materialul din care era confecţionată la vechii greci această unealtă, nu poate fi îndoială că el va fi fost - dependent de împrejurări şi de scopul tehnic urmărit, dar STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 315 si de regiuni - din piatră ori chiar din marmoră si din lemn. Nu putem crede că piua în chestiune era exclusiv din piatră sau marmoră, precum ne-o defineşte lexicograful Hesykius689. Dacă din amintita comparaţie homerică ne vine greu să conjecturăm asupra materialului instrumentului denumit olmos - căci ni-1 putem imagina tot aşa de bine din lemn, ca şi din piatră - acela despre care vorbeşte Hesiod în Munci şi zile, sub acelaşi nume, ştim sigur că era din lemn. Poetul îl povăţuieşte pe fratele său Perseu să-şi taie din pădure, la vreme - adică înainte de venirea iernii - lemnele necesare pentru făurirea diferitelor unelte şi să-şi aducă aminte de muncile fiecărui anotimp690. Şi nu este desigur o pură întîmplare că prima unealtă care-i vine în minte poetului-plugar, cu acest prilej, este piua, ci tocmai fiindcă el o considera drept indispensabilă din toate în gospodăria ţăranului grec. Hesiod nu uită să dea şi măsura exactă pentru fiecare din piese: „Să tai o piuă de trei picioare691 şi un pilug de trei coţi...”692. Urmează apoi alte cîteva versuri în care poetul indică de asemenea măsuri precise pentru tăierea de piese, însă în vederea altor instrumente gospodăreşti. Tinîndu-ne fidel de textul original, noi nu sîntem de acord cu interpretarea lui Lindet693 - deşi ea a fost adoptată în mod foarte apreciativ şi de Baudrillart694 - cum că piua lui Hesiod ar fi fost un aparat deosebit de complicat de tipul unora în uz la ruralii popoarelor moderne şi anume că, în afară de cilindrul excavat şi de pilug, ar mai fi fost alcătuită din încă o piesă principală, un fel de cumpănă lungă de şapte picioare695, care avea ataşată la un capăt partea superioară a pilugului în poziţie perpendiculară. Astfel, piua aceea ar fi funcţionat prin apăsarea pe capătul liber al cumpenii, sprijinite pe un suport fix în jurul căruia se mişca. Această cumpănă ar fi ceea ce Hesiod numeşte axon. Mai întîi remarcăm că axon nu desemnează în limba veche grecească o astfel de piesă, ci osia în jurul căreia se-nvîrteste o altă piesă. în interpretarea lui Lindet - Baudrillart, axon nu este osie, ci o piesă care ea însăşi face o mişcare de rotaţie în jurul unei osii! Dar independent de modul cum tălmăcesc cei doi autori versul 424 din Munci şi zile, noi credem că acest vers, ca şi cele următoare lui, nu se raportă la piuă. Deci, axon eptapâdes nu are nici o legătură cu olmos din versul precedent. Hesiod, precum a spus-o clar deja în versul 422, se gîndeste aici la o serie de piese pentru diferite instrumente gospodăreşti: piua (olmos), pilugul (yperos), osia (axon), sapa (sphyra), roata de car (apsis), grindeiu 1 plugului (gyesf%. Cel mai probabil e ca osia să se raporte la car697, desi lungimea prescrisă de Hesiod pentru această piesă în raport cu lungimea carului indicat e mult prea mare. Tot ceea ce priveşte piua e cuprins 320 Petru CARAMAN acea străveche şi importantă finalitate cu caracter agrar, care în bună parte a şi creat-o. Iar în specimenul de formă cilindrică numit olmos, vedem noi expresia tehnică cea mai arhaică la acest popor. La vechii romani, piua era de asemenea de un uz foarte răspîndit în cele mai variate domenii gospodăreşti; înainte de toate însă, ea era folosită la pisatul cerealelor, executînd timp de secole singură toate operaţiile principale ale transformării boabelor în faină şi continuînd a le executa pe cele preliminare mai tîrziu, după apariţia şi răspîndirea rîşniţei rotative. Bătrînul Cato, între uneltele prescrise pentru ferma cu plantaţie de măslini - cu suprafaţa de 240 iugăre -recomandă şi pilam ligneam unam; iar mai departe, în aceeaşi enumeraţie: pilas duas721. Din faptul că la ultimele două pive autorul nu mai juxtapune numelui uneltei epitetul ligneas, trebuie să conchidem că acestea nu mai erau din lemn; ci, fară îndoială, din piatră. Apoi, imediat, Cato continuă a enumera iarăşi: „pilum fabarium unum, farrearium unum, semmarium unum, qui nucleos succemat unum...”722. Aceste patru piluge, oare se raportă ele toate numai la cele două pive, după care urmează îndată, sau şi la piua de lemn? După cum se vede, fiecare din aceste piluge avea destinaţia sa deosebită. In consecinţă, ele trebuie să fi fost de forme şi de dimensiuni diferite; ba, poate, erau chiar din materiale diferite. Ceea ce ne interesează în mod special aici e că unul din ele, pilum farrearium, precum ne-o indică chiar numele lui, servea la pisatul griului (far). Şi care era piua în care se pisa grîul : Cea de lemn? Sau una din cele două presupuse de noi a fi fost din piatră? Şi oare piua de grîu servea numai la decorticatul griului sau chiar şi la prefacerea lui în faină? In orice caz, trebuie reţinut că una si aceeaşi piuă avea mai multe destinaţii şi că pilugul era cel care decidea asupra utilizării pivei într-un scop economic sau altul. Acelaşi autor, într-un alt capitol - referitor la clădirea unei case pe o moşie, avînd toate acareturile şi uneltele necesare ei - menţionează şi „paullulam pilam, ubi triticum pinsant, unam”723. Aici, la fel, ni se precizează foarte clar destinatia pivei pentru pisatul griului. Epitetul diminutival paullula ne împiedică însă de a presupune că o astfel de piuă putea fi folosită la altceva decît la decorticarea grîului pentru scopuri exclusiv culinare. De altfel, pe timpul lui Cato, precum s-a văzut deja aiurea, rîşniţele (molae) de variate dimensiuni - puse-n funcţie prin energie umană sau animală - erau cele ce ilustrau din plin tehnica preparării făinii din cereale. Poate, numai cînd rîşniţele nu vor fi fost îndeajuns, ca număr, pentru a satisface marile cerinţe de faină, se va fi preparat pe alocurea faina şi cu ajutorul STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 325 - deşi foarte adesea continuă a avea o utilizare foarte apropiată de cea primară - în cele mai multe cazuri, deviază atît de tare de la tradiţia tehnică ce i-a dat naştere, încît nu mai putem vedea în el o unealtă identică cu pila, ba nici măcar una echivalentă. Era şi natural. Datorită progresului continuu, viaţa omului a ajuns a fi tot mai complexă, aducînd exigenţe din ce în ce mai variate în legătură cu nutrida şi cu alte necesităţi de ordin gospodăresc - cărora le era afectat acest gen de piuă - încît mortarium a devenit cu timpul o unealtă nouă. Etimologia acestui termen pare să confirme faptul tehnogenetic relatat. In adevăr, lingviştii - latinişti şi indo-europenişti - raportîndu-1 la radicalul *mer- îi atribuie prototipuri ca *mr-tos = „sfarîmat” sau *mâr-to~s = „sfărîmarea” si îl grupează în aceeaşi familie cu vind. mrnâti = „sfarîmă”, „striveşte”, „sparge-n bucăţi”...; mmămi = „eu sfarîm”; mumâh=”sfarîmat”, „consumat”.. .şi cu vechi-grecescul maraino=„consum”, marasmos=„consumarea”, „nimicirea” şi chiar cu verbul mamamai— „lupt”743. Astfel, prin radicalul său prototip, termenul mortarium ar exprima legătura strînsă de la origine dintre cele două străvechi tehnici - cea a pisatului si cea a măcinatului grînelor744. Ne oprim aici cu examinarea tipului mortarium. Ceea ce ne-a interesat îndeosebi, cu privire la el, a fost fenomenul de tehnogeneză pe care pare a-1 ilustra şi pe care am încercat să-l înfăţişăm mai sus în raport cu tipul pila, asa cum anterior am urmărit la greci tipurile igde şi thyeia în raport cu tipul olmos. Intrucît, în epocile istorice romane, mortarium încetase de a mai fi o unealtă specific agrară, vom continua a cerceta mai departe exclusiv tehnica pisatului cerealelor, aşa cum este reprezentată ea de tipul pila, care e reflexul terminologic fidel al seriei pmsere. Am văzut deja că Plinius menţionează - în cadrul ciclului tehnic al pisării griului, ca o etapă iniţială - prăjirea lui la foc. Grecilor antici de asemenea le era bine cunoscută această operaţie. In legătură cu ea, Meringer ne relatează o întreagă terminologie, pe de o parte referitoare la acţiunea însăşi - verbele phrygein, phogein, kodomeyein745, corespondente ale latinului torrere avînd sensul general de „a prăji”, însă în sfera tehnică a pisatului raportîndu-se la cereale, şi, la greci mai cu deosebire la orz - iar pe de alta, referitoare la uneltele cu ajutorul cărora se efectua o asemenea muncă: phrygetron, phoganon, kodomeion746. Prăjirea cerealelor era considerată, pare-se, de vechii greci ca indispensabilă pentru ca acestea să poată fi pulverizate în bune condiţii. Romanii însă, după mărturia lui Plinius naturalistul, nu prăjeau la foc orice specie de grîne, ci numai pe unele din ele, care erau mai greu de curăţat de pleavă şi de ţepi pe altă cale. Astfel, acest scriitor ne spune 326 Petru CARAMAN referitor la orz şi la varietăţile de grîu triticum si siligo: „sic et seruntur pura, qualiter moluntur, quia tosta non sunt”747. In ceea ce priveşte însă varietatea de grîu far - cea mai veche şi cea mai răspîndită la romani - precum şi meiul de orice fel, el ne relatează că trebuiau numaidecît prăjite:”E diverso far, milium, panicum purgari, nisi tosta, non possunt"748. Dar, înainte de Plinius, care e specialist în materie, Ovidiu pomeneşte şi el despre prăjirea cerealelor. Intr-un loc din Fastele sale, spune vag că odinioară ţăranii romani efectuau această muncă în baza unei vechi tradiţii agrare: „îndemnaţi de obiceiuri din bătrîni, au încredinţat flăcărilor grîul care trebuia prăjit...”749. Mai precis ne înfăţişează poetul amintita operaţie într-un alt pasaj al Fastelor, unde adresează urări de recoltă bogată plugarilor: „Ogorul să deie cu uriaşă dobîndă roada de grîie şi soiul de grîu, care are să sufere de două ori focul, şi orzul”750. Trebuie să înţelegem de aici că specia de grîu triticum şi orzul nu erau deloc supuse trecerii prin foc, ceea ce ar concorda cu spusele lui Plinius? Sau că erau trecute numai o singură dată, spre deosebire de far, care suporta focul în două rînduri? Dubla prăjire a speciei far reiese, pare-se, şi dintr-o afirmaţie mai puţin clară a lui M.T.Varro: „Grîul (far) pe care-1 vei fi pus la păstrare în spice la vremea recoltării lui şi pe care vrei să-l pregăteşti spre a fi folosit pentru hrană, trebuie scos iarna ca să fie pisat în moară sica să fie prăjitnnl. Din însăşi poziţia în frază a acţiunii prăjitului, care o succede pe cea a pisatului, trebuie dedus, desigur, că autorul se referă aici la a doua prăjire a grîului. Prima avea loc înainte de pisare, iar a doua după aceea şi înainte de rîşnire sau măcinare. Dar Ovidiu ne vorbeşte, în Faste, şi despre o divinitate feminină Fomax, personificarea cuptorului, care prezida la săvîrşirea acestei importante operaţii agrare şi care veghea să nu se mai întîmple pagube sau nenorociri, aşa cum cică ar fi avut loc înainte ca ea să fi fost cunoscută ţăranilor-romani: „A apărut zeiţa Fornax: plugarii bucuroşi de cuptor/ O roagă să aibă ea însăşi grijă de grînele lor,/[Să le potrivească din foc]”752. Poetul ne spune că vechii romani i-au instituit cult şi că sărbătoarea ei purta numele de Fomacalia: „Mai marele Curionilor vesteste acum prin cuvinte consacrate/ Sărbătoarea Fornacalia, căci nu are o dată fixă...”753. Ceea ce rezultă din aceste versuri este faptul etnografic că romanii atribuiau o deosebită însemnătate prăjitului cerealelor, ca acţiune preliminară, însă hotârîtcare, la prepararea făinii. Numai în această explicaţie, cu substrat tehnic, îşi găseşte raţiune naşterea unui cult special al cuptorului cu divinitatea sa proprie. Vergiliu nu uită nici el să pomenească, în Georgice, - deşi numai în treacăt - despre STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 327 această muncă domestico-agrarâ. Astfel, în pasajul unde poetul îndeamnă plugarii ca - pe timp ploios, cînd lucrul pe ogor e împiedicat - să se-ngrijească pe-acasă de alte treburi gospodăreşti, printre care şi prepararea făinii din cereale, scrie:„Acum prăjiţi grînele la foc, acum zdrobiţi-le cu piatra”754. E , vorba deci de prăjirea grînelor tot ca o acţiune auxiliară si preliminară celei a pulverizării lor. Evident, ea putea preceda pisatul la piuă, după cum putea preceda şi rîşnitul sau măcinatul. Dar despre care din aceste două munci este oare vorba aici? Adică, la ce piatră anume s-a gîndit poetul? Propoziţia a Il-a din citatul vers a fost înţeleasă de cei mai mulţi traducători şi comentatori ai lui Vergiliu ca referindu-se la măcinarea cerealelor cu rîsnita. Totuşi, credem că aceasta nu e tocmai asa de sigur. „Saxum” 3 3 3 7 3 ° nu reprezintă în mod necesar aici imaginea pietrei de rîsniţă şi deci, metonimic, rîşniţa. El poate fi tot aşa de bine pilugul de piatră şi chiar piua de piatră, la care, după cea mai veche tradiţie romană, se prepara faina. Vergiliu, care foarte adesea este în mod voit arhaizant în poemul său, va fi fost ispitit, într-un caz ca acesta -de dragul trecutului - să evoce tocmai amintita tradiţie tehnică a pămîntului italic. E interesant de relevat însă că tot în acelaşi chip se exprimă Vergiliu şi într-un loc din Eneida. Aici, în cartea I, după naufragiul suferit de flota lui Eneas - datorită mîniei Junonii, care-1 aţîţase pe Eol împotriva troienilor - corăbiile se adăpostesc într-un liman de pe ţărmul Africii, unde supravieţuitorii, flămînzi, doresc să prînzească:„Atunci, obosiţi de cele-ntîmplate, ei scot din corăbii roadele zeiţei Ceres udate de valuri, precum şi uneltele de făcut pîine; iar grînele aduse se gătesc şi să le prăjească la foc, şi să le zdrobească cu piatra”75^. Reapariţia expresiei sub aceeaşi formă si în această operă - unde nota traditionalistă este si mai în y y * ? y elementul ei, dat fiind că, în Eneida, cîntîndu-se originile poporului roman, e vorba de însisi strămoşii lui - ne indică o preferinţă specială pentru ea. O astfel de preferinţă, după părerea noastră, nu poate fi mai just interpretată decît în următorul chip: Poetul, în laconica expresie frângere saxo, a avut în minte ambele procedee, care foloseau şi unul şi altul, instrumente de piatră - deşi de forme diferite - pentru atingerea unuia şi aceluiaşi ţel economic. El a căutat anume aceşti termeni generali si echivoci ca sens, capabili de a sugera cititorului deopotrivă pisatul la piuă, ca şi măcinatul la rîsniţă. Avem a face aici cu un fericit act de sinteză poetică, în care Vergiliu a reuşit să unifice într-o singură imagine aspecte tehnice atît de deosebite şi aparţinînd unor epoci diferite din viaţa poporului roman. De altfel, epoca lui August, care păstra încă vie nu numai amintirea pivei, dar si folosinţa ei. era totodată martora celei mai înfloritoare dezvoltări a rîsnitei 5 3" 33 STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 37 un derivat verbal al acesteia, lilac, precum şi un nom. act. Manie}22 Noi însă n-am întîlnit nicăieri în colecţiile folclorice polone pe care le-am utilizat asemenea variante si nici Kariowicz nu le semnalează în dicţionarul său dialectal. Totuşi, ele par să fi existînd pe undeva, la vreun grup dialectal din Polonia - probabil, în regiunea occidentală a ţării123, de vreme ce ne sînt atestate la cehi în verbe ca lilâm si ulilâm, care ca şi iulăm, lulkâm, au sensul de „adorm un copil prin cîfltece”.124 Totuşi, si la cehi, tot forma lulati este cea mai răspîndită. Jungmann ne relatează că doica cehă leagănă pruncul cîntîndu-i astfel: luley, luley, chlapecku!125 E tocmai unul din refrenele curente ale cîntecelor de leagăn cehe. Pe aceşti termeni folclorici îi cunosc, fireşte, şi slovacii, la care e atestat verbul ÂiJatcu sensul de „a legăna un copil pentru a-1 adormi”, precum şi apelativul hiAa126, care, ca şi sinonimul său koltska, denumeşte în limba slovacă leagănul. Cea mai răspîndită exclamaţie şi cea mai frecventă - deci cea mai tipică -este, în cîntecele de leagăn bulgare HâHHH127, cu variante ca h'lhh, h,l-h’l128 şi HyHH129. De la unele ca acestea au derivat verbe ca h'lhhx, H^mcaM şi Hain>HKaM, HyHKaM şi HaHyHKaM.130 Gerov ne relatează un frumos pasaj din balada populară cu tema tinerei mame răpite de turci, care - silită să-şi părăsească pruncul - îi face leagăn atîrnat de creanga unui copac din cale şi-i cîntă astfel: ...HaHHH MH, HâHHH, MtXCKO SeTemţe Te6e e Marnca CTapa njiamraa... O altă baladă populară bulgară ne povesteşte despre o fată mare, care leagănă pruncul cumnatei sale şi din această cauză nu poate merge la horă. De aceea, pe cînd îi cîntă ca să-l adoarmă, îl şi blestemă să moară: HaHH MH, HaHH MH, flHeCK'b tt> jiyjieh» ByjiHHy iţT>Tenu,e, YTpt St acnjieit...131 La bulgarii din Biala Cerkova (Tărnovsko), scutecele pruncului de leagăn sînt numite HâHKH132, adică tot printr-un derivat de la refrenul cîntecelor de leagăn nanii Cîntecele de leagăn ale grecilor moderni cunosc şi ele refrenul cu exclamaţia nani. Ba pînă într-atît le este aceasta de caracteristică, încît ele sînt denumite vavapiofiaxa sau vavoupia^ata, derivate de la verbul vavapiCo) sau vavoi3pi£co, care înseamnă „a legăna un prunc, cîntîndu-i cîntece cu refrenul nani, 332 Petru CARAMAN servit de ax al rîşniţei. Treptat, însă, s-a ajuns apoi şi la crearea axului vertical ca piesă specială, care asigura o serie de avantaje - atît în ce priveşte funcţionarea uneltei, cît şi calitatea fainii produse - ceea ce a însemnat un mare progres tehnic. Ceea ce credem de asemenea foarte probabil, este că, la cele mai vechi rîşniţe romane - de-abia ieşite din faza de piuă - catillus-ul nu prezenta forma de clepsidră alcătuită din două conuri egale cu vîrful comun, ci avea numai faţa inferioară excavată conic, în timp ce faţa superioară va fi fost doar uşor alveolată. Numai cu vremea si această fată s-a adîncit tot mai tare, datorită comoditătii pe care o oferea 3 3 J 3 la alimentarea rîşniţei cu grîne. Astfel, într-un timp relativ scurt, n-a fost greu să ajungă apoi - pe de o parte din practicitate, dar pe de alta şi dintr-o tendinţă estetică, foarte naturală, de a se da o formă simetrică acestei piese atît de asimetrice iniţial - la aspectul de pîlnie dublă. Arheologii au descoperit în ţările din occidentul Europei şi chiar pe litoralul nordic al Africii, unele exemplare de rîşniţe antice care prezintă catillus-u\ cu fata superioară numai foarte puţin alveolatăjllpu chiar cu totul plată. In unele ca acestea, vedem noi imaginea-prototip a rîşniţei italice de tipul pompeian. Este de presupus că o asemenea iscusită transformare a pivei în unealtă de măcinat va fi avut loc sub influenţa unui gen de rîşniţe existent cîndva în Italia. E cazul însă de a ne întreba: era acel specimen o rîşniţă de tipul rotativ? Sau de tipul preistoric? E foarte greu de răspuns. Totuşi, e mai probabil, credem, să fi fost un specimen rudimentar de tipul preistoric; căci, dacă ar fi existat deja, în agp^ veche Italie, rîşniţa rotativă de aspect discoidal, nu vedem raţiunea pentru care ar fi fost schimbată asa de radical prin adoptarea de elemente atît de specifice pivei. Căci logic e să fi fost păstrată aşa, cu pietrele în formă de discuri, formă ce s-a dovedit a fi cea mai apreciată în toate ţările Europei şi-n continentele limitrofe şi chiar în Italia în cele din urmă. O influenţă a rîşniţei rotative discoidale, venită din afară de graniţele Italiei, s-a exercitat ulterior asupra rîşniţei romane, care şi-a schimbat şi ea forma, cu timpul, după modelul general- european. Dar aceasta a avut loc foarte tîrziu.Tipul pompeian de rîşniţă - varianta cea mai reprezentativă din Italia antică - rămîne aşadar, în această parte a Europei o creaţie, pe cît de originală pe atît de autohtonă, rezultată din împrejurări specifice vieţii italice, care în epoca ei cea mai veche gravita aproape exclusiv în jurul tehnicii pisatului. Faţă cu această tehnică, rîşnitul de tipul primitiv, preistoric, va fi constituit pe atunci o manifestare cu totul neînsemnată a vieţii economice. Cum rîşniţa italică în chestiune conservă vestigiile incontestabile ale uneltei de pisat grîne de tipul pila, STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 335 dată de noi nu poate fi justă. în adevăr, tot acest capitol - care expune diferite procedee de a pisa, aplicate la diferite cereale şi chiar la legume - este consacrat, de la un capăt la altul, exclusiv tehnicii respective. Autorul îşi enunţă de altfel precis subiectul ce-şi propune să trateze, chiar la-nceputul capitolului: „pistura non omnium facilis...”765. Apoi, mai departe în expunerea sa, el nu face decît să ilustreze prin dovezi concrete veracitatea acestui enunţ. în consecinţă, din textul citat mai sus reiese că, pe timpul lui Pliniu, vechea tehnică romană a preparării făinii din cereale prin pisare nu dispăruse complet. Această tradiţie economică fusese prea puternică. Dar ceea ce apare cu adevărat senzaţional, este faptul că, la începutul erei creştine, existau în multe regiuni ale Italiei chiar pive hidraulice, care continuau a fîffolosite la producerea fainii. Două interesante concluzii se desprind de aici: I. Pentru ca pivele hidraulice să fî fost aşa de răspîndite încă în Italia, pe vremea lui Pliniu, trebuie să admitem - pe lîngă că ele constituie mărturia continuării uzului tehnic vechi - că romanii au folosit apa ca forţă motrice mai întîi la pive şi cu mult mai tîrziu la mori. II. Ca un corolar al acesteia, ni se impune şi concluzia că piua hidraulică a fost modelul, care a determinat, la romani, naşterea morii de apă din rîsnita de dimensiuni mari. Aşadar, la trasarea drumului tehnogenetic parcurs de către moara de apă romană, trebuie să ţinem seama de următoarele etape caracteristice: 1. Existenta la romani, din timpuri imemoriale - ca aparate de sine stătătoare - a roţilor de apă cu cupe (rotae aquariae\ pentru puizat apă din rîuri sau lacuri în scopul irigării sau pentru alte "destinaţii. Ele sînt corespondentele uriaşelor roţi de uscat pentru ridicatul poverilor grele, care erau puse-n funcţie de către sclavi766. Logic ar părea ca acestea să fi influenţat apariţia celor dintîi, deşi nu in mod necesar. 2. Tehnogeneza rîşniţei romane din unealta de pisat de tipul pila. 3. Aplicarea roţii de apă cu cupe - de tipul celei ce funcţiona automat în apele curgătoare - la unealta de pisat, fie pentru transformarea cerealelor în faină (tipul pila), fie pentru bătutul ţesăturilor de lînă sau al pîslei (tipul pila fullonica). 4. Aplicarea ulterioară a aceluiaşi aparat motor - după imaginea oferită de pivele hidraulice - la rîşniţa mare de tipul molae trusatiles sau molae jumentariae. NOTE 1. Ambele aceste forme sînt atestate, atît pentru apelativ cît şi pentru verbul cu acelaşi radical, care urmează. (Cf. Scriban, DLR, p.l 132; Tiktin, RDWb, p.l 329). 2. Mikl., Le*., p.200. 3. Scriban - DLR, p.l 132 - crede că acest verb este un derivat analogic, rezultat pe terenul limbii române de la apelativul rîsniţă; totuşi, el îl raportează în acelaşi timp şi la verbul sîrbo-croat zrunjati (=a rîşni), cu care nu are absolut nici o legătură directă. Etimonul vsl. acptHHTH pe care-1 propunem noi, îl considerăm în afară de orice îndoială, întrucît noi ne bazăm pe forma verbală perfect identică păstrată pînă azi de limba neoslovenă - zmiti- cu sensul de a rişni. (Cf. Janezic, SNS, p.901). 4. Trebuie să relevăm că, dintre lexicografii români, singur Scriban (DLR, p.l 132) a dat etimologia justă a cuvîntului rîsniţă. Şăineanu (DULR, p.534) îl trece în rîndul celor cu origine necunoscută, iar Tiktin (RDWb, p. 1329) îi atribuie un presupus prototip slav pxHHHiţa,* care ar apărea ca o etimologie foarte verosimilă, cînd ne gîndim că slavii, frapaţi în special de faptul că această mică moară era un instrument pus în funcţie cu mîna, ar fi putut da astfel expresie únicamente caracterului respectiv în numele ce i-au acordat. în adevăr, fenomenul e familiar diferitor popoare slave, care au dezvoltat din prototipul vsl. pxHHHiţa variate sensuri, însă nu şi pe acela de rîsniţă. Aşa, în afară de neoslovenul rocnica = Armkorb, Handbeil (Janezic, SNS, p.901), singurul la care se raportă Tiktin, semnalăm că la cehi, rucnice (Herzer, SCF, p.504) înseamnă puşcă-, tot puşca e desemnată şi de ucraineni prin pymmiLi^py^HHitK. Ba, acest cuvînt denumeşte în limba ucraineană si un sfesnic cu mîner (Jel., 3 /v 5 ’ MNS,II, p.845; Grinc, SUM, II, p.601). în orice caz însă, se poate spune că pe terenul semantic, fenomenul ar fi normal, deci ipoteza prototipului vsl. 338 Petru CARAMAN omul, iar nu calul sau apa”(Ger., RBJa,v.p.l03). Aici, asociaţia vechiului p'hiuHHLia cu pjKveHHiţa a avut loc măcar că acest ultim apelativ se preta la echivoc, întrucît el desemnează din timpuri vechi celebrul dans naţional bulgar de genul pantomimei. Fenomenul asociaţiei s-a petrecut pe terenul limbii bulgare la o dată tîrzie, atunci cînd simţul etimologic popular nu mai putea raporta mintal terminologia în chestiune la adevăratul ei prototip care, evident, în urma prefacerilor fonetice survenite nu mai era demult clar în conştiinţa maselor bulgare. Fireşte, pe terenul limbii române, o asemenea asociaţie nu a putut avea loc. Trebuie să relatăm însă şi la bulgari faptul că verbul ÁwbniHix <* p'bjKHiM nu a fost totuşi afectat de fenomenul asociaţiei, întrucît o formă *Pmvhix nu ne este atestată, ceea ce e de natură a confirma etimologia propusă de noi pentru toată terminologia neobulgară în chestiune. în ce priveşte terminologia corespunzătoare românească, măcar că sub aspectul fonetic, ea ar fi putut perfect să fie receptată de la bulgari la un moment tîrziu, în cursul perioadei mediobulgare sau la începutul celei bulgare moderne, chiar sub formele existente azi în limba bulgară, noi credem totuşi că împrumutul a avut loc în perioada veche bulgară, dată fiind, pe de o parte vechimea termenilor româneşti - care par să fie anteriori cu mult secolului XV - iar pe de alta, marea lor răspîndire pe tot teritoriul dacic. în acelaşi timp, nici fenomenul fonetic zn>sn nu poate fi un motiv care să ne determine a admite apariţia sa mai întîi la bulgari, întrucît el a putut lua naştere tot aşa de bine şi pe terenul limbii române. Aşadar, după noi, în cele două terminologii etnografice - neobulgară şi română - ni s-au conservat două serii paralele, care, plecînd de la aceleaşi prototipuri vechi slave - au dezvoltat în mod independent forme aproape identice. Ba chiar - oricît de hazardat şi de paradoxal s-ar părea - nu este cu totul exclusă nici ipoteza că mai degrabă vechii români au putut exercita o influenţă asupra terminolgiei bulgare P'hmHHiţa - p’biuHiK, în sensul că, la realizarea metatezei ¿n, - > rsz, era nevoie de o bază de articulaţie străină celei slave. Căci nu trebuie să uităm, bulgarii sînt singurul popor slav care posedă o terminologie mixtă a rîşniţei; pe de o parte seria termenilor nemetatezaţi, adică tipul slav comun, iar pe de alta, seria celor metatezaţi, adică a acelora prin care bulgarii se singularizează între toţi slavii, mergînd însă alături de români. 5. în adevăr, la baza termenilor etnografici slavi corespunzători aflăm - la toate STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 339 popoarele slave - radicalul zr-\ nsl.zme, f.pl. cu derivate ca zmeu f., şi zmek m. dim., precum şi formele zrmlja f. şi zrmljica f. dim., desemnează toate, la sloveni, rîşniţa - apoi derivatul zmovscak denumeşte băţul ce serveşte la învîrtirea pietrei superioare, iar zmovina măcinişul rîşniţei; în plus, slovenii posedă şi forme verbale speciale, zmiti şi zrnati, cu sensul de „a măcina la rîşniţă”. (Cf. Janezic, SNS, p.901); sîrbo-croatul zrvanj m. şi zirmnji m. pl. = rîşniţă, cu verbul zrvnjati şi cu nomen act. zrunjanje (Kar., SR, p. 168); bulg.jerka f.= moară, iarjmîoven (kamăk) = piatră de moară (Ger., RBJa, II, p. 18; Wg., BDWb, p. 96; Diuv., SBJa, p. 626); pzimnnţa (< *xp-bmiiţâ) f. şi vb. pijiunuK cu perf. - hhji, -HHx(<*3cpi>mK). (Cf. Ger., RBJa, v, p.95, Wg., BDWb, p.344); ceh. zema = rîşniţă şi zemov — piatră de moară (Herzer, SCF, p. 703); pol. zama n. pl. cu dim. zamki şi zomki = rîşniţă, cu adj. zamowy kamien = piatră de rîşniţă cu subst. f. zamowka = băţul cu care se învîrteşte piatra rîşniţei, şi cu apelativul compus zamoklow, care-1 desemnează pe meşterul ce face rîşniţe. (Cf. KarL, SGP, VI, p.434); ucr.^'orao n., în uz mai mult la pl.joma - (dim.jorenţea) = rîşniţă, adj. jomeanii sau jomovii (kamini), apoi jomak m. sau jomatka f. sau jomivka f. = băţul de-nvîrtit rîşniţa, şi vb. jomati-jomuvati = a rîşni (Jel., MNS, I, p.225; Gcinc., SUM, I, p.533); brus, jomî f.pl. (cf. Gorjaiev, SESRIa, p.109); rm.jiomov (jomov) sijiom (pskovsk) = piatră de moară (cf. şi dim. jerionki,jeronki). Cf.Dal, TSJVIa, I, p-1352; Pawl., RNS, p.363; Uşakov, TSRIa, I, p.859-878; cf. apoi: jemovik şi jemiak = piatră bună pentru mori şi rîşniţe (Dai, TSJVIa, I, p.1362; E.S.Brokg. - Efron, XI, p.896), adj.jemovoi şi jemovnîv, în fine, derivatele: jemovşcik, jemosek, jemokov şi jemoklioi care îl desemnează pe făuritorul de pietre de moară şi de rîşniţe; aşoljernolomnia şi jemolomka, care denumesc cariera de unde se scot pietre de moară; vb.jemovati = a rîşni; cf. şi s.f.jemovka - prima faină măcinată cu pietre noi sau îndată după ferecarea pietrelor (Dai, TSJVIa, I, p.1362); pentru materialul vechi slav, cf. încă la Mikl., Lex, p.200, în afară de xp^hm, xp^Bira, f. mp'bBbHh m., ncp’birbBb) m. şi xphHbKa - moară, dar şi rîşniţă; Kp'bH’bBapb — molitor (vezi şi Gorjaiev, SESRIa, p.109). 6. Marcov, DFB, p.397 - s.v. moulin (â bras); I-am auzit deseori şi personal în Bulgaria. 7. Pawl., RNS, p. 669; Makarov, DRF, I, p.317. 8. Grinc., SUM, I, p.971. 342 Petru CARAMAN rişniţe...” (idem), cel ce gîndeşte logic va crede că e vorba despre rîşniţe în întregul lor, adică de ambele piese. Autorul însă are în minte exclusiv piatra de bază. Propunem, deci, pentru această piesă ca termen lipsit de echivoc, fie piatra de bază, fie piatra fixă. Dumitrescu face aceeaşi eroare si cînd scrie în limba franceză, spunînd de exemplu: „Ies moulins et Ies pierres â broyer le grain...” (Dum., Gum., „Dacia”, II, p.50), ceea ce ar fi trebuit exprimat: Jes meulesfixes et Ies broyeurs...” Nu-i vorbă, şi străinii fac adesea erori similare. Astfel, Meringer, vorbind despre o rîşnită preistorică din Suedia, numeşte piatra ei fixă Handmiihle (W.u.S.,I,p.l69), în loc de „unterer Miihlstein”. Dar nici termenul de frecător utilizat de Dumitrescu şi de alţi arheologi români pentru piatra cu care sînt sfarîmate grăunţele aşezate pe piatra fixă, nu ni se pare cu mult mai fericit. Aceasta, dintr-un motiv care va fi înţeles clar mai departe, în cursul expunerii noastre. Aici vom menţiona sumar cauza pentru care un asemenea termen nu poate fi acceptat: pentru că nu e deloc sigur că totdeauna omul preistoric sfarîma boabele grînelor cu această piatră (pe care o mişca cu o mînă sau cu amîndouă) numai prin frecare. De aceea, pentru a ne menţine la enunţarea principiului acţiunii, fără a impieta asupra metodei controversabile, e mai prudent să adoptăm ca termen românesc pe acela de zdrobitor, care . corespunde termenului ştiinţific francez broyeur, sau forma perifrastică: piatra mobilă, prin contrast cu piesa cealaltă, pentru care am propus deja termenul piatra fixă. 57. Dech., MAP,I,p.344-345. 58. Cf. Tylor, Prim. Cult., p.103, fig.25. 59. Cf. Mer., W.u.S.I. p.169, fig.9 (reprodusă de Meringer după O. Montelius, Kulturgeschichte Schwedens, p.14). 60. Dum. Hăb. p.186, fig.7, nr.1,2. 61. Menghin, WSt, p.222, tab.XXVI, fig.4; p.286, tab. XXXII, fig.6. 62 .Dech., MAP,I,p.345, fig.127, nr.1,2. 63. Idem. 64. Cf. Tylor, Prim. Cult., p. 103, fig.25. 65. Dech., MAP, I, p.345, fig. 128; Forrer, Reallex., p.461, fig.382. 66. Mer., W.u.S, I, p.170, fig. 10. 67. Ibidem, pg. 171, fig. 11. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 345 119. Unii editori propun, la Varro, lecţiunea molendarim pentru epitetul molarius. (Cf. şi ed. Keil-Goetz, Leipzig, 1929). Noi o credem însă foarte puţin probabilă: întîi, pentru că varianta populară molendanus e prea timpurie pentru epoca lui Varro, şi apoi pentru că autorul care îl citează pe Cato - deşi nu literal - avea totuşi în faţă textul acestuia şi va fi respectat deci terminologia predecesorului său. 120. Ov., Fasti, VI, p.311. 121. Ibidem, p.318. 122. Ibidem, p.319-344. 123. Ibidem, p.347. 124. Ibidem, p.469. 125. CIC, vol.I, p.512,Dîg., XXXIII, cap.VII, par. 18,2 126. Cat., XCVI, p.10. 127. CIC, vol.I, p.514, Dig., XXXIII, cap.VII, par.26. 128. Jumentum < *jugmutum > *jugumentum < * jungére. 129. Ap., Met., t.II, cap. IX, p.186. 130. Ibidem, p. 190-192. 131. Ibidem, p.222. 132. Cf. Dar.-Saglio, DAGR, III. 133. Cato, Rr., X, p.ll;XI,p.4. 134. Ibidem, X, par.4. ■ 135. h$.,Met., t.II, cap.IX, p.188. 136. Ibidem, p.194. 137. Ibidem, p.188. 138. Idem. 139. Ibidem, p.196. 140. Idem. 141. Acest termen e atestat încă la Aristophan. 142. Ap., Met., t. II, cap.IX, p.188. 143. Cf. Hoops, RGA, III, p.244. 144. Cf. Mikl.,Lgx., p.200. 145. A. Pann, P.v., II, p.48. 146. = a privi, a observa, adică a supraveghea. 424. A împinge. 425. Hst., TGL, V,p. 1267. 426. „o /jvXuva xexTr),uevo<; xaC epya o/ievoc,”. Cf. Suidas, s. v. 427. [< alea) - 428. Cf. ovo<; ăX£.xr\c,. 429. Athen., XIV, p. 618 D. 430. Atestat aproape numai la forma plurală ăXipxxa. ) 431. Cu timpul însă se ştie că coUpita a ajuns să însemne făină în general, deci şi de grîu. 432. Cf. mai sus. 433. „daaâfxevoi airov ¿v rfjai nâXxox oi ¿atoi ăXevpa xe xai ăXtpxxa eTioieuv...”. Hist., VII, cap. 119. 434. „oi ta âXcpxxa no\ovvxe<;”. Cf. Suidas, s. v. 435. Babr., Fab., XXIX, p. 4. 436. Cf. Sophocles, Gr. Lex., p. 772. 437. [<(jwXwv) + ap%co]. 438. De ex. ijmpâc; < t{/api + - âţ , xXexbâc, < xXeîdx, nexaXăq < nexaXov... Cf. Diet., Suffixbild. in Neugr., BA, IV, p. 108. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 359 439. în acest caz, trebuie să atribuim şi neogrecescului milonas ca dată a apariţiei, una de aceeaşi vechime, ba chiar anterioară, întrucît de la el s-a format mylonissa, prin analogie cu apelative feminine ca vasilissa, arhontissa, syntrofissa. Cf. Diet., ibid., BA, IV, p. 114. 440. „MuAwviaoa, otiou ¿Aedei xa aAeupa”. Du Cange, Gl. Gr., p. 976. 441. Idem. 442. Du Cange, Gl. Lat., IV, p. 1075. 443. Ibidem. p. 877. 444. După un document din anul 1356. Du Cange, Gl. Lat., IV, p. 874. 445. Ibidem, p. 877 446. După un dbcument din anul 1220. Du Cange, Gl. Lat., IV, p. 1076. 447. După un document din anul 1364. Du Cange, Gl. Lat., IV, p. 867; Maigne, Lex., p. 1463. 448. Cf. Quich., DLF, p. 846. 449. „frumentum molitum” - Maigne, Lex., p. 1464. 450. Du Cange, Gl. Lat., IV, passim; cf., de exemplu, documentele din anii 1171 şi 1287 - ibidem, p. 872. 451. Cf., de exemplu, locul citat de Du Cange dintr-o sursă germană, despre o morărită grav rănită de roata morii: „Margaretha molendinaria in Sprengerberge per rotam molendini enormiter laesa”. Gl. Lat., IV, p. 872. 452. Du Cange, Gl. Lat., IV, p. 872. 453. Cf. Salva, NDEF, p. 292; Pinh. - Doria, DPF, p. 397. 454. M. - Liibke, REWb, p. 462, nr. 5643. 455. Du Cange, Gl. Lat., IV, p. 874; Maigne, Lex., p. 1464,1466. 456. Salva, NDEF, p. 292. 457. Pinh. - Doria, DPF, p. 398. 458. Lac. - Rouede, NDIF, p. 438. 459. Cf. Pinh. - Doria, DPF, p. 397. 460. M. - Liibke, REWb, p. 462, nr. 5641. 461. Ibidem, p. 462, nr. 5642. 462. Cf. Gr. Dict. Univ. 463. M. - Liibke, REWb, p. 462, nr. 5642. 464. Idem. 465. Ibidem, p. 562, nr. 5644. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 499. A.1229, ibidem, p. 879. 500. A. 1205, ibidem, p. 879 - 880. 501. Ibidem, p. 877 - 880. 502. Ibidem, III, p. 71. 503. Cf. fr. émoluments. 504. Du Cange, Gl. Lat., IV, p. 874 - 875, 878, a.1202; a.1257; a.1324. 505. A.l 151,1301, idem. 506. Ibidem, p. 869. 507. A. 1137, ibidem, p. 878. 508. A.981,ibidem, p. 1085. 509. Ibidem, p. 879. 510. A. 1220; 1270, idem. 511. Idem. 512. Ibidem, p. 879, 1066. 513. Ibidem, p. 879. 514. Ibidem, p. 877. 515. Ibidem, p. 878. 516. Idem. 517. A.1216, ibidem, p. 877 - 878. 518. Ibidem, p. 869. 519. A. 1199, Ibidem, p. 877 - 878. 520. Ibidem, p. 875. 521. Maigne, Lex., p. 1463. 522. Du Cange, Gl. Lat, IV, p. 875. 523. A.1192, Ibidem, p. 874. 524. A. 1183, ibidem, IV, p. 876. 525. Ibidem, IV, p. 870, 878. 526. Ibidem, IV, p. 878. 527. Ibidem, IV, p. 1075 - 1076. 528. A. 1088, ibidem, IV, p. 879, 1077. 529. Ibidem, IV, p. 880. 530. A. 1190, ibidem, IV, p. 1085. 531. Ibidem, IV, p. 1066 - 1067. 532. Salva, NDEF, p. 292. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 363 551. Pap., BA, p. 38, 167. 552. Grossm. DS, p. 730. 553. Pinh. - Doria, DPF, p. 397. 554. Mistral,D. Prov., II, p. 552. 555. Patr., Voc. Venez., p. 236. 556. Dai., DMR, p. 136; Mih., DMR, p. 309. 557. Pap., BA, p. 91 - 92. 558. Ibidem, p. 91 -93. 559. Puşc., St. Istr., III, p. 123 (listele lui Bartoli). 560. Cf. ital. mola, sp. muela, fr. meule, vaudois muero (?), pg. md. Cf. Dens., HLR, I, p. 218. 561. Bart.,Da/m., II, p. 35. 562. Kluge, EWbdS, p. 401; Grimm, Dwb, VI, p. 2636. 563. Grimm, Dwb, VI, p. 2654; Kluge, EWbdS, p. 402; Graff,/1M Spr., II, p. 712. Kluge (locul citat), deşi el însuşi se îndoieşte, admite totuşi o vagă probabilitate a originii germane pentru Miiler, considerînd că acest nom. ag. s-ar fi putut forma chiar pe teritoriul limbii germane, c-, vom vorbi mai departe, în altă ordine de idei. 652. Janez., SNS, p. 432. 653.1 s-a zis asa fiindcă seamănă cu o piuă. De aceea ruşii îi si zic stupită. 654. Janusz, SPF, II, p. 166; Walde, LEWb, p. 585. 655. Müll, Altit. Wb., p. 339; Boisacq, DELG, p. 740, 822; Walde, LEWb, p. 585. 656. Graff,.<4M Spr., III, p. 705. 657. „far vel hordeum nondum ex cortice excutum” (ibidem, p. 706; Glose din sec. IX - X, cit. după Diutisca, II, p. 312. 658. Graff,/1M Spr., III, p. 706 - citat după Glossae Florentinae de la finele sec. X. 659. Ibidem, p. 705. 660. Mer., W.u.S, I, p. 26; Lexers, Mhd., p. 290; Müll., Altit. Wb., p„ 339. 661. Walde - Pok., VWbIS, II, p. 1; Walde, LEWb, p. 585; Ern - Meillet, DELL, p. 734; Breal - Bailiy, DEL, p. 265; Boisacq, DELG, p. 822; Müll. - Altit. Wb, p. 339, Mer., W.u.S., I, p. 26. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 369 662. Boisacq, DELG, p. 740. 663. Walde - Pok., VWbIS, II, p. 1; Boisacq, DELG, p. 740. 664. Schrader, Reallex. I.A., p. 511. 665. Cf. mai sus. 666. Mer., W.u.S.,. I, p. 26. 667. Piluge însă au fost găsite mai multe - din granit si piatră calcaroasă. Cf. Dar. - Sagl., DAGR, III, p. 2008, fig. 5158. 668. Mer., W.u.S., I, p. 26. 669. Ibidem, W.u.S., I, p. 7. 670. T. Papahagi, IER, I, p. 141 c. 671. Ibidem, II, p. 200 c. 672. Ibidem, II, p. 68 c; se pare că şi piua mică cu toartă, tot din Ţara Haţegului, are pilug de piatră. Cf. ibidem, p. 68 b. 673. Ibidem, III, p. 116 a. 674. Ibidem, I, p. 50 - 52; II, p. 68 a, III, p. 115 b. 675. M. - Liibke, REWb, p. 536, nr. 6496. 676. Idem. 677. Gam., EWbFS, p. 694. 678. Littre, DLF,III, p. 1119. 679. Mer., W.u.S., I, p. 26. 680. Bliimner, Techn., I, p. 15 - 16. 681. Dar. - Sagl., DAGR, III, p. 2008. 682. Seamănă cu căldările noastre metalice actuale, în uz la transportul apei. 683. Mer., W.u.S., I, p. 4, fig. 1. 684. VT, Num., cap. 11, par. 8. 685. Dar. - Sagl., DAGR, III, p. 2008; Mer., W.u.S., I, p. 5, fig. 2. 686. Dar. - Sagl., DAGR, III, p. 2008. 687. „oXfiov 6w<; eaoeue xuAivâeaOai 6i dfiiXov”, II., XI, p. 147. 688. Cf. Ebeling, Le*. Hom., II, p. 49; Boisacq, DELG, p. 224 - 225,694. 689. „Txepi(pepf)(; AîOoq /îăp/xapoQ ev cp tac; Potavac; tpipoixn”. 690. „jae/x.vri/xevg wpia epya”, v. 422. 691. 0,888 m. 692. 1,332 m. „oX/jlov /¿ev TpiK(56r|v xa/xveiv UTiepov âe TpiTirixuv”, v. 423. 693.Lesorig. du moulin... Extr. RA, XXXV, (1899), 10. 372 Petru CARAMAN 732. „Triticum ante perfundi aqua multa jubet, postea evalli, deinde sole siccatum, pilo repeţi. Simili modo hordeum...”. Idem. 733. Idem. 734. Plaut,^«/., v. 95, act. I. 735. Cato, Rr, LXXIV. 736. Ibidem, LXXV. 737. Ibidem, LXXVI. 738. Cf. Virg., Afor. 739. Cato, flr., XII, cap. LVII. 740. Ibidem, XII, cap. LIX. 741. „Auctoribus curae fuere lapides mortariorum quoque, nec medicinalium tantum aut ad pigmenta pertinentium...” Cf. Plinius, NH, lib. XXXVI, cap. XLIII. 742. Idem. 743. Cf. Walde, LEWb, p. 495; Walde - Pok., VWbIS, II, p. 279; Müller, Alm. Wb., p. 276, s. v. morto. 744. Cf. mai sus. 745. Mer., W.u.S., I,p. 5. 746. Ibidem, I, p. 5 - 6. 747. Plin., NH, XVIII, cap. X. 748. Idem. 749. „Usibus admoniti flammis torrenda dedere...” (Se subînţelege aicifarra, care figurează în versul precedent). Cf. Ovidiu, Fast., II, v. 521. 750. Triticeos foetus, passuraque farra bis ignemj Hordeaque ingenti foenore reddatager”. Ovidiu, Fast., I, v. 593 - 594. 751. „Far, quod in spicis condideris per messem, et ad usus cibatus expedire velis, promendum hieme, ut in pistrino pinsatur et torreatur”. (M. T. Varro, Rr., I, cap. LXIII. 752. „Facta Dea est Fornax: lacti fornace coloni/ Orant ut fruges temperet illa suas”. (Ovidiu, Fast., II, v. 525 - 526). 753. „Curio legitimis nunc Fornacalia verbis/ Maximus indicit; nec sacra stata facit...” (Ibidem, v. 527 - 528). 754. „Nune torrete igni fruges, nunc frangite saxo”. (Georg., I, p. 267). STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 373 755. „Tum Cererem corruptam undis cerealiaque arma/ Expediunt fessi rerum, frugesqua receptas/ Et torrere parant flammis et frângere saxo”. (Virgiliu, I,v. 177- 179). 756. Serv. ad Ar., I, p. 179. Apud Schrader, RL, p. 511. 757. Recte clădirea cu toate ustensilele ce serveau la transformarea cerealelor în faină. 758. Cf. mai sus tabloul terminologieipinsere. 759. Idem. 760. Cf. mai sus tabloul cu terminologia seriei molare. 761. Uxîooete, Nixoxpeoov, exi xai [¿aXa dvXaxoc, eoxi nxiaoex Ava£ap%oc, 6 ’ ev Aioq eoxi udXax xai oe âiaaxeila a a yvd(poi<; oA.iyov xaâe A.e£ei piyictxa ^epoetpovri, "Eppe jauAw^pe xaxe”. Cf. Diog. Laert., Vitae., IX, cap X, par. 59. 762. Forma plurală a imperativului nu e aici, fireşte, o expresie a reverenţei, ci victima - desi se adresează direct lui Nicocreon, autorul moral al martiriului -îi include în apostrofa sa şi pe călăii care-1 torturau cu pilugele din porunca tiranului. 763. Cf. EI, XXIII, p. 570, fig. 30: „Molini a mano usati in Cina”. 764. „Major pars Italiae ruido utitur pilo; rotis etiam quas aqua verset obiter, et far molat”. Cf. PI., NH, lib. XVIII, cap. 23. 765. Idem. 766. Cf. Malet, Hist. Ant. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 377 părerea noastră - în epoca preromană, la autohtonii teritoriilor care au fost leagănul poporului român. IX. Profesiile cardinale generatoare de numeroase şi variate îndeletniciri tehnice speciale, care există în germen, în cele cardinale, încă din adîncul preistoriei românilor. Geneza meseriilor speciale explicabilă numai în baza unui proces lent de diferenţiere. Urbanizarea favorizează cel mai mult şi accelerează acest important proces, care se manifestă, în mediul rustic însuşi, din ce în ce mai clar şi într-un ritm din ce în ce mai viu, cu cît ne apropiem de timpurile noastre. Diferenţierea tehnică reprezintă azi un apogeu uluitor, dar care e pe punctul de a fi mereu depăşit de la un moment la altul. Pentru a ilustra procesul de diferenţiere putem lua ca exemplu tipic, dintre profesiile cardinale, agricultura. Astfel, ea e substratul tehnic din care iau naştere: 1. Morăritul. 2. Meşteşugul pităriei. 3. Pomicultura. 4. Horticultura. 5. Viticultura. 6. Rachieritul. 7. Apicultura... etc. Vînătoarea, la fel, este şi ea substratul tehnic din care se detaşează meserii ca : 1. Tăbăcăria. 2. Cojocăria. 3. Măcelăria. Evident, cu timpul, numeroase din profesiile tehnice diferenţiate din cele cardinale au ajuns nu numai îndeletniciri complet independente, dar au devenit ele însele generatoare de noi meşteşuguri. Procesul de diferenţiere tehnică manifestă deci tendinţa de a se multiplica la infinit. A". Separarea profesiilor tehnice în două tipuri distincte, ca rezultat al evoluţiei: 1. Tipul rural. 2. Tipul urban. Fireşte, tipul rural e părintele celui urban. Acesta - odată diferenţiat precis şi devenit independent - continuă relaţiile cu cel rural, exercitînd asupra lui o influenţă mereu crescîndă. De aceea, distincţia făcută între cele două tipuri nu se raportă la fondul lor - unul şi acelaşi la origine - ci la gradul de perfecţiune şi la anumite aspecte formale, în special la funcţia lor socială. Tipul rural - examinat în cadrul social - are o evoluţie foarte limitată. Circumscris unei comunităţi rustice restrînse pe care-o serveşte, el se ridică cel mult la mica asociaţie tehnică de modest atelier. Perspectivele sociale ale tipului urban sînt incomparabil mai largi: el dezvoltă în mod normal asociaţii tehnice, uneori de ample proporţii, cum sînt marile ateliere cu personal numeros dirijate autocrat de meşterul patron. Acestea sînt totodată adevărate şcoli tehnice. De asemenea, în scopul apărării intereselor profesionale, tipul urban îşi organizează - din membri ai aceleiaşi ramuri tehnice, sau, adesea, asociindu-se membri din ramuri diferite - un fel de corporaţii, care se conduc după legile lor proprii şi care sînt STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 379 etimologic: mînzărar, miorar, mielar, căprar, văcar, viţelar, bouar, bivolar, herghelegiu. 45. Abageria. 46. Meşteşugul de dîrstar. 47. Meşteşugul de ştezar. 48. Boiangeria. 49. Croitoria. 50. Hornăritul sau meseria de „coşar” la oraşe. 51. Meseria tot specific urbană de „lampagiu”, din trecut. 52. Meseria de giuvaergiu. 53. Meseria de pietrar. 54. Meseria de fîntînar sau de „cişmegiu”. 55. Meseria de iaurgiu la oraşe. 56. Meseria urbană de sicrier. 57. Meseria urbană de „cioclu” şi de gropar. 58. Practicieni rurali ai medicinei veterinare. 59. Practicieni rurali ai medicinei umane, aşa-numiţii vraci, care îmbină leacurile şi intervenţiile chirurgicale empirice cu magia şi alte procedee superstiţioase. Iată şi un repertoriu tehnic - tot aproximativ - al categoriei A., grupul 6.;aceste ocupaţii eminamente feminine ar putea fi calificate drept domestice - cel puţin la origine - ca unele ce sînt practicate de obicei de gospodina româncă la casa ei sau în jurul casei: 1. Spălatul rufelor - ocupaţie care, la oraş, devine meseria de spălătoreasă, implicînd în ea şi călcatul. 2. Ghilitul sau înălbitul pînzei. 3. Pregătitul lînii pentru lucrat:curăţit şi scărmănat, precum şi spălatul ei, pieptănatul... 4. Torsul. 5. Ţesutul din fire de lînă, bumbac, in, tort, mătase, precum şi din fire combinate. 6.Sericicultura, începînd cu creşterea viermilor şi terminînd cu ţesutul borangicului. 7. Toată industria rustică a inului şi cînepii sub variatele ei aspecte, începînd cu însăşi cultura acestor plante, care este considerată de popor ca o „treabă femeiască”. 8. Complexa ocupaţie a maternităţii:alăptarea şi îngrijirea pruncilor, educaţia celorlaţi copii..., ocupaţie din care se detaşează profesia de doică sau mancă şi de dădacă, pentru oraşe. 9. Decorticarea meiului, care e transformat în păsat prin datul la piuă. 10. Mînuirea rîşniţei pentru pregătirea de derivate alimentare din grăunţele a variate cereale. 11. Fabricarea pîinii, a mămăligii de mei şi, mai tîrziu, a celei de porumb; apoi a mălaiului... 12. Meşteşugul bucătăriei. 13. Conservatul a variate produse alimentare: a fructelor, a cărnii etc. 14. Industria laptelui, începînd cu mulsul... 15. Croitoria foarte complicată - avînd în vedere ambele sexe şi cele mai variate vîrste - pentru confecţionarea de haine şi rufarie la toţi membrii familiei. 16. Impletitul de ciorapi, mănuşi, flanele, şaluri.. .din lînă. 17. Floricultura - pe terenul grădinii din faţa casei sau în glastre. De asemenea, femeia de la ţară practică cele mai multe din ocupaţiile agricole sau păstoreşti la care participă alături de soţul ei, cînd termină treburile menajului. Fapt incredibil, toate aceste îndeletniciri tehnice şi altele încă omise, sînt cumulate de una şi aceeaşi persoană - ţăranca română - care e cel mai neîntrecut 382 Petru CARAMAN aceea, în cele mai diferite regiuni ale ţării se văd desene sculptate pe: pervazuri de ferestre, uşi şi uşori, stîlpi ai balconului sau ai prispei, cerdacuri... O grijă specială a arătat poporul român pentru înfrumuseţarea bisericilor şi mănăstirilor. Astfel, uşile de biserici sînt frecvent sculptate, apoi pervazuri, strane, sfeşnice, rame de icoane... dar cu deosebire, tîmpla altarului apare uneori ca o adevărată dantelărie din lemn. Nu trebuie uitate nici crucile funerare ale cimitirelor, troitele de la * y răspîntii, pe cîmp. 8. De asemenea, se sculptează cu variate motive plastice tradiţionale - unele din ele, de natură magică sau religioasă, foarte vechi - porţile şi portiţa de la intrarea curţii. 9. Traforajul: la cerdacuri, porţi. XVI. Calitehnica sau îndeletnicirile cu caracter estetic pregnant. 1. Profesia de zugrav -subordonată în trecut exclusiv scopurilor religioase - era aproape o meserie ca oricare alta din repertoriul tehnic prezentat, întrucît şi ea se baza pe şabloane si norme stereotipe, codificate de vechile hermeneutice. Totuşi, în măsura în care zugravul avea talent autentic, el reuşea să se elibereze de orice îngrădiri şi să dea expresie adesea simţirii şi concepţiei sale personale; iar nu o dată îşi permitea iniţiativa de a trata teme ori figuri profane chiar pe frescele bisericilor si ale mănăstirilor. Tot aici îi includem şi pe zugravii de icoane pe sticlă din Transilvania, care manifestă o imaginaţie mai liberă de clişeele religioase. Ei sînt simpli ţărani, care se îndeletnicesc, în clipe de răgaz - de la treburile lor gospodăreşti - cu această pioasă ocupaţie. 2. Meşterii constructori de case ţărăneşti din lemn sau din piatră - tîmplari ori zidari - depăşesc uneori, ca aspect estetic, nivelul obişniut al unei locuinţe sătesti, creînd anumite tipuri de case, care ţin mai degrabă de arta arhitecturii decît de tehnica utilitaristă a construcţiilor cu caracter pur practic. S-a ajuns aici la un gen original de construcţie, care ar putea fi numit stilul românesc de casă, datorită si influenţei arhitecturii culte, în special a celei mănăstireşti. Dar în afară de acest tip de case, ceea ce apare mai impunător şi mai caracteristic în pitorescul peisajului unui sat românesc, din anumite regiuni, sînt uriaşele porţi ale curţii - adevărate monumente arhitectonice - la care elementul util rămîne adesea complet în umbră faţă de cel estetic. La efectul artistic al porţilor-monumente contribuie nu puţin şi decorul de natură sculpturală mai sus menţionat. Aceste porţi sînt opera aceloraşi tîmplari constructori de case ţărăneşti. 3. Reflexul tehnicii arhitectonice, ca artă pură, înfolclond românesc. Arhitectura cultă -religioasă prin excelenţă - cu sensibilă contribuţie a anumitor elemente autohtone, 384 Petru CARAMAN calamitate pentru muzica folclorică, pe care-o deformează, ca şi pentru simţul muzical al ţăranului român, pe care-1 pervertesc. Deşi îndeobşte muzicanţi instrumentişti, lăutarii ţigani asociază frecvent şi muzica vocală în cîntările lor, ceea ce măreşte farmecul concertelor lor atunci cînd se-ntîmplă să aibă voci frumoase. Aceşti lăutari îsi fac educaţia muzicală în cadrul familiei însesi, din tată-n 5 5 5 5 tiu, începînd de la vîrsta de mici copii. Măcar că rolul lor creator în muzica populară română este, pare-se, foarte redus şi măcar că intervenţia lor în melosul folcloric îl degradează adesea printr-un patetic exagerat şi prin anumite clişee lăutăreşti, ţiganii lăutari au totuşi pentru muzica noastră populară marele, incontestabilul merit de a fi fost arhivarii ei vii înaintea întemeierii oricărei arhive de folclor muzical şi a oricărei arhive fonogramice. Intr-adevăr, ei au fost şi continuă a fi încă trezorierii unui foarte bogat şi variat stoc de melodii româneşti, care - fără dînşii - ar fi căzut desigur în uitare şi ar fi pierit pentru totdeauna. Concluzii. Referitoare la preferinţa românilor pentru instrumentele de vînt, faţă de cea a ţiganilor lăutari pentru instrumentele cu coarde. Instrumentele autohtone româneşti - încă din timpuri daco-getice, deci înainte de cucerirea Daciei de către romani, erau instrumente de vînt nu de coarde! Fluierul, cavalul, cimpoiul - totuşi şi lăuta: lăutar. Examinarea terminologiei muzicale instrumentale româneşti, sub raportul originii, pentru orientarea asupra influenţelor străine suferite de muzica noastră populară în decursul timpurilor. In ce priveşte termenul folcloric „lăutar”, general la dacoromâni - termen care, la origine, desemna exclusiv pe cîntăreţul din lăută, adică din vioară, iar astăzi denumeşte pe orice muzicant profesionist, indiferent din ce instrument ar cînta - arată în modul cel mai clar că, Ia români, cel mai răspîndit instrument al tehnicii muzicale profesionale a fost în trecut ca şi acum lăuta, XVII. O meserie bizară cu finalitate complexă. Umblatul cu ursul, pe la sate în special - din casă-n casă - e o profesie din cele mai originale practicată, la noi, numai de către ţiganii aşa numiţi „ursari”, care se recrutează dintre ţiganii nomazi sau seminomazi. Această meserie, odinioară foarte răspîndită şi foarte profitabilă totodată, urmărea un scop dublu: a) Prin dansul ursului acompaniat de muzică instrumentală (un instrument cu coarde ori chiar unul de vînt şi.nelipsita dairea sau, adesea, toba pentru mai mult zgomot) şi însoţit de asemenea de unele versuri stereotipe cîntate, acest primitiv spectacol avea de scop, evident, să amuze pe privitori. In adevăr, el prezintă toate aparenţele unui număr palpitant şi insolit, detaşat parcă dintr-un program de circ! b) Prin anumite practici de natură magico- STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 391 XXIX. Măsurile în uz la vechii negustori români, după tradiţia populară. 1. De capacitate'. a) Pentru lichide: ocaua, felea, vadra, talul... b) Pentru cereale şi faină: dimirlia, baniţa, stamboala, ferdela, merticul, chila... 2. De greutate: dramul, litra, funtul, ocaua. 3. De lungime: cotul, palma, şchioapa. XXX. Contabilitatea vechilor negustori români. Comerţul de proporţii mai ample şi cu relaţii statornice pe durată mai lungă nici nu poate fi conceput fără o contabilitate, fie ea măcar cit de rudimentară. Sistemul păstoresc prin excelenţă al „răbojului” a depăşit în trecut cu mult sfera „răfuielelor” pur ciobăneşti - ale traficului de vite şi brînzeturi - pentru a fi utilizat în cele mai variate întreprinderi comerciale, pînă ce, cu timpul, a fost complet suplantat de o contabilitate cultă din ce în ce mai precisă şi mai complicată. XXXI. Rolul intermediarilor la perfectarea traficurilor comerciale, în trecutul românesc. 1. Pristavii sau telalii sau crainicii - angajaţi pentru a face reclama mărfurilor, lăudîndu-le şi strigînd în gura mare prin pieţele publice ale oraşelor ori pe la tîrgurile periodice. 2. Misiţii sau samsarii - cei ce mijlocesc orice fel de afaceri, mai mici sau mai mari. 3. Geambaşii - mijlocitori specializaţi în comerţul de cai. XXXII. Instituţii juridico-comerciale îndătinate la români. 1. Aldămasul - sancţionează definitiv o tranzactie comercială între două părţi. Participanţii la băutul aldămaşului sînt martori de prima mînă la un eventual proces al părţilor. 2. Zălogul sau amanetul - de lucruri, vite ori chiar de persoane adesea - dă creditorului garanţia necesară în relaţiile comerciale. 3. Mezatul sau cochivechii, sau areciul. 4. Mofluzia - adică falimentul. 5. Arvuna. 6. Veresia. XXXIII. Contribuţia elementelor etnice alogene - din Principate sau de aiurea - 'la dezvoltarea comerţului românesc:mărturii folclorice. 1. Armenii. 2. Turcii. 3. Grecii. 4. Frîncii. 5. Evreii. 6. Slovacii. 7. Nemţii. XXXIV. Examinarea terminologiei comerciale tradiţionale a românilor. Termenii fundamentali sînt de origine latină - începînd cu însăşi denumirea generică a 398 Petru CARAMAN codrilor şi al ogoarelor, la înfloritul livezilor, la ocrotirea vitelor, la adunarea plantelor binefăcătoare etc. Obiceiul „legănatului fără leagăn" este atestat atît în spaţiul nostru etnocultural, cît şi la alte popoare sud-est europene de care autorul studiului se ocupă. Practica era săvîrşită mai ales de tineri. In noaptea dinspre Sfîntul Gheorghe, pînă la miezul nopţii şi chiar mai tîrziu, aceştia se duceau la margini de pădure sau în crînguri, se agăţau cu amîndouă mîinile de crengile arborilor viguroşi, legănîndu-se în acordurile unor cîntece vocale sau instrumentale. Se înfiripa astfel o petrecere sui-generis la care aveau acces, aşa cum spuneam, fetele si feciorii. Legănatul se practica şi în ziua de Sfîntul Gheorghe. De data aceasta, protagonişti erau copiii, care se balansau în leagănul de jrînghie. Este de reţinut însă că şi acesta trebuia agăţat tot de ramurile unui arbore înfrunzit. In fine, să amintim şi faptul că datina legănatului de primăvară se înrudeşte cu cea a rostogolirii pe pămîntul proaspăt acoperit de iarba verde, gesturile respective fiind înfăptuite tot de cei mici, atunci cînd se produce resurecţia naturii. Toate aceste practici - avînd şi alte ipostaze, după cum vom arata în continuare, - sînt întîlnite la mai multe popoare ale lumii şi relevă un rit de magie prin contagiune. Se urmărea astfel ca prin atingerea omului cu verdeaţa naturii (cu ramurile şi frunzele arborilor tineri sau cu iarba) să se producă transferul de vigoare înnoitoare, din pămînt şi din plante, în corpul celor ce se legănau ori se rostogoleau. Săvîrşind aceste gesturi, oamenii deveneau beneficiarii unui surplus de energie, de prospeţime şi de sănătate. Pe de altă parte, sînt unele indicii că datina legănatului de primăvară ar trebui pusă în legătură şi cu creşterea puterii soarelui, acest uriaş izvor de energie din univers, graţie căruia renasc toate forţele naturii. In vechime, oamenii recurgeau la tot soiul de forme de balansare animaţi şi de credinţa că imitau legănatul soarelui şi, în felul acesta, contribuiau la grăbirea venirii căldurii. La acest nivel al percepţiei, observă autorul, se poate constata cu claritate cum mitul -adică credinţa în zeul soare care, în drumul său de la răsărit la apus, se slujea de un leagăn de aur - se împleteşte indisolubil cu magia. Legănatul de primăvară se practica şi la sărbătorile de Paşti, nu numai la noi, ci şi la toate popoarele balcanice, în ţările baltice, în Germania, Spania ş.a. In săptămîna luminată, tinerii din satele româneşti obişnuiau să meargă să se dea în STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 399 scrînciobul amplasat în mijlocul fiecărei aşezări, special pentru sărbătorile de Paşti. Numit, în funcţie de zona geografică, dulap, leagăn, ţuţuluş, vîrtej, vîrtiloi, drîmbală sau huţănă, scrînciobul avea rosturi dintre cele mai complexe. Pentru fetele şi flăcăii multor generaţii, datul în scrînciob se înscrie între cele mai frumoase amintiri, alături de hora satului ori ciocnitul ouălor roşii, toate aceste manifestări socio-folclorice fiind prilejuite de aceleaşi inegalabile sărbători ale Paştilor. Evocînd expansiunea vitalităţii cosmice, jocul balansoarului, specific primăverii, regenerării naturii, era îndrăgit, pînă de curînd, şi de oamenii în vîrstă. Bătrînii, în special, mai păstrează în memorie vestigii ale funcţiei rituale ale legănatului de primăvară. Unii dintre ei sînt convinşi şi astăzi că datina trebuia îndeplinită, pentru ca grînele să crească mari şi mănoase, pentru ca tot avutul omului să fie ferit de cumpene, pentru ca toţi ai casei să fie sănătoşi pe tot parcursul anului. Scopuri similare aveau şi scrînciobele ce se făceau în prima zi de luni a Păresimilor, la Sîn'Toader şi în toate duminicile de la Paşti pînă la Ispas. Studiul profesorului Caraman suscită un viu interes şi dintr-o altă perspectivă: cea a creaţiilor folclorice vehiculate cu prilejul practicării obiceiului pe care îl discutăm. Datina legănatului de primăvară, spune el, a favorizat apariţia unui bogat repertoriu de cîntece (pentru copil, pentru o fată mare, pentru mire, pentru mireasă, pentru o tînără nevastă, pentru un bătrîn etc.), unele dintre acestea fiind dedicate chiar seminţiilor necreştine din Balcani, ceea ce arată larga audienţă de care s-a bucurat cîndva practica legănatului ritual. Urmărindu-se această latură a cercetării savantului, se poate observa cum din acest străvechi obicei, însoţit la începuturi doar de nişte foarte laconice formule stereotipa, *-au închegat de-a lungul vremii autentice creaţii artistice (poetico-muzicale) cu o tematică proprie şi cu arii melodice distincte. Paralel cu acest proces evolutiv, sensurile iniţiale ale actelor de magie contagioasă au intrat treptat în desuetudine, pierzîndu-se definitiv în cele din urmă. Originea acestei datini, de un arhaism puţin obişnuit, este corelată cu aria ei de răspîndire. Judecind după frecvenţa atestărilor, se poate presupune că ne aflăm în faţa unei practici rituale paleobalcanice. Ea figurează în folclorul grecilor, fiind întîlnită din antichitate pînă în zilele noastre, apoi la români şi la slavii sudici, îndeosebi la bulgari, aceştia cultivînd-o cel mai intens şi evidenţiind-o pe tot teritoriul lor etnografic. Faptul că legănatul ritual este aşa de puternic 402 Petru CARAMAN şefului de -sector, profesorul Dimitrie Berlescu, se intitula Reflexul meşteşugurilor şi al negoţului în folclor şi etnografie la români. Un subiect vast, extrem de interesant, dar foarte dificil de realizat, avînd în vedere că preocupările anterioare pe această temă, atît la noi cît şi în alte părţi, erau cvasiinexistente. După două luni de cercetare asiduă, în martie 1954 profesorul Caraman elaborează planul lucrării (vezi anexa), pe care îl prezintă conducerii institutului (director Valeriu Popovici), arătînd că subiectul nu putea fi tratat într-un singur volum, ci într-o succesiune de tomuri, dată fiind complexitatea problemelor ce se cereau soluţionate într-o astfel de abordare ştiinţifică. Planul supus discuţiei, oricît de atent întocmit, cu preocuparea de a oferi o sinteză fidelă şi cît mai completă a ceea ce urma să devină lucrarea în redacţia ei finală, nu era, în opinia cărturarului, decît o simplă schiţă călăuzitoare, pasibilă de multe completări. Pentru că, spunea el, „planul unei lucrări riguros obiective - care să corespundă celui mai important postulat al metodei ştiinţifice, acela de a lăsa ideile să-şi traseze ele însele drumul logic de urmat, - nu poate lua o formă ultimă decît după ce materialul prelucrat a fost nu numai adunat în totalitatea lui sau măcar în cea mai mare parte, dar şi examinat cu toată scrupulozitatea cuvenită. Altfel, un plan fixat în mod definitiv chiar de la început ar însemna atitudine a priori faţă de subiect, adică tezism, ceea ce ar fi în flagrant conflict cu procedeele autentic ştiinţifice, ba chiar ar însemna pur şi simplu negaţia lor". (Raport de activitate, martie 1954, p.5). Planul a fost aprobat fară nici un fel de obiecţii. Profesorul Caraman venea însă şi cu o altă propunere, pe care conducerea Filialei Iaşi a Academiei nu a acceptat-o. El cerea să i se pună la dispoziţie un grup de cercetători tineri, un foarte bun fotograf şi doi desenatori talentaţi, dotaţi, fireşte, cu aparatura tehnică necesară, pentru a extinde cercetările de cabinet în terenul etnografic, aducînd astfel la zi investigaţiile efectuate. Sub îndrumarea sa, aceşti oameni ar fi trebuit să surprindă, în satele tradiţionale mai ales, mărturii elocvente ale practicării meşteşugurilor şi negoţului, adunînd, totodată, tezaurul lexical, edificator pentru terminologia utilizată la noi în domeniile respective. Lipsa de fonduri, cu care s-a motivat respingerea acestui proiect, a fost un simplu pretext, deoarece, asa după cum cei mai mulţi o stiu, Filiala Academiei din Iaşi era destul de darnică, în vremea respectivă, cu cei ce doreau să facă cercetări de teren. Deprins cu eşecurile, profesorul Caraman şi-a continuat cercetările, de unul singur, în bibliotecile din Iaşi şi din ţară. Spre sfîrşitul anului 1954 anunţa, 406 Petru CARAMAN puţin întimplătoare. Pentru o cît mai justă înţelegere a provenienţei unei străvechi instalaţii tehnice populare, cum este rîşniţă, el supune unei minuţioase analize terminologia tradiţională din limbile greacă şi latină, atît pentru perioada antichităţii, cît şi pentru evül mediu, argumentînd temeinic existenţa în Peninsula Balcanică şi în Dacia a unei forme anteslave a uneltei casnice de măcinat grîne. Avînd în vedere că românii au luat naştere, ca naţiune, în spaţiul balcano-carpatic, era firesc să cunoască printre primii tipul de rîşniţă greco-romană şi, bineînţeles, numele ei de origine latină. Mai tîrziu însă, în perioada convieţuirii cu slavii, terminologia autohtonă avea să fie înlocuită cu echivalente slavone. La rîndul lor, seminţiile slave au receptat, fie şi numai în parte, atît denumirile greco-latine ale uneltei, cît şi tipul ei ethografic de provenienţă paleobalcanică. In ceea ce priveşte vechimea rîşniţei, se arată că originea ei devansează cu multe milenii epocile mai noi ale preistoriei, în care omul a cunoscut metalele. Fiind alcătuită în exclusivitate din piatră, această unealtă se încadrează în neolitic, mai precis spre sfîrşitul erei respective. Prezenţa ei este atestată însă şi în epocile ulterioare, fiind semnalată pînă foarte aproape de zilele noastre. Examinarea atentă a unui bogat material arheologic îi permite autorului să pună în evidenţă nu numai asemănarea, ci chiar identitatea rîşniţelor preistorice, pe imense spaţii eurasiatico-africane, ceea ce dovedeşte unitatea în timp şi spaţiu a acestei străvechi instalaţii. Trecerea de la piuă la rîşniţă şi de aici la moară, ca si procesul evolutiv înregistrat de folosirea forţei motrice (umane, animaliere, acvatice sau eoliene) sînt comentate pe spaţii largi, argumentele ştiinţifice fiind etalate într-o expunere suplă, captivantă. Clasificările propuse pentru morile de vînt, ca si pentru cele de apă sînt rezultatul unui îndelung proces analitic, axat pe o minuţioasă cunoaştere a problemelor abordate. In privinţa morilor de apă, profesorul consideră că tipul european, foarte răspîndit şi unitar în tot occidentul Europei, se revendică din cel roman. Un argument în plus îl constituie şi faptul că acest gen de instalaţie a ajuns în Rusia prin intermediul germanilor. Cel de al doilea tip, oriental, are vestigii bogate doar în zona răsăriteană a continentului nostru, în rest, fiind substituit, aproape definitiv, de primul. Este un indiciu clar, susţinut şi de prezenţa masivă a acestui gen de instalatie pe teritoriul Asiei, că tipul de moară oriental are o obîrşie asiatică. Şi în cazul morilor de vînt, tipul mai vechi şi mai răspîndit este tot cel general european. Tipul olandez este mai nou''si se întîlneşte pe o arie relativ restrînsă. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 407 Sintetizînd procesul evolutiv al instalaţiei de măcinat, profesorul Caraman distinge trei momente importante: ipostaza primitivă, de simplă unealtă, care le-a precedat timp de multe milenii pe celelalte şi care a coexistat cu acelea, ipostaza de maşină, marcînd faza de tranziţie de la aspectul precedent la cel următor, care a durat aproape două milenii, şi, în fine, ipostaza de fabrică, adică ultima şi, în acelaşi timp, cea mai evoluată. Pentru fiecare din instalaţiile tehnice populare luate în discuţie, se fac numeroase trimiteri la sursele documentare, care de care mai interesante şi mai convingătoare. Expunerea capătă accente nuanţate atunci cînd autorul se referă la cele dintîi apariţii ale acestor instalaţii în spaţiul românesc, arătînd pe ce căi şi în ce împrejurări au ajuns aici, aria lor de răspîndire şi formele particulare pe care le relevă, gradul de conservare a acestora şi reflectarea lor în folclorul nostru. Privite împreună, studiile asupra legănatului şi meşteşugurilor dezvăluie subtile puncte de convergenţă, impunîndu-se, deopotrivă, prin eleganţa stilului în care au fost scrise si sobrietatea tratării. Ele suscită un interes stiintific cu totul aparte şi se constituie într-un adevărat imn închinat de savantul român muncii umane. ION H.CIUBOTARU 410 Petru CARAMAN young Petru Caraman attended a lycee of Iaşi, where he had August Scriban, Calistrat Hogaş, Vasile Bogrea and Iorgu Iordan among his teachers; it was also in Iaşi where he attended the Faculty of Letters and Philosophy, where Garabet Ibrăileanu, Alexandru Philippide, Ilie Bărbulescu, Ion Petrovici and Dimitrie Gusti were teaching at that time. After graduation, Petru Caraman became a secondary teacher in Cernăuţi (1923 - 1929) and Bucharest (1929 - 1934), then a teacher and director of The Romanian Institute of Sofia (1934 - 1937), and, beginning with 1938, a professor at the Slavonic Department of the Iaşi University. In 1947 he was abusivily sacked, and he remained unemployed until his death. Under such circumstances, he found his only remedy in his research work. As a professor he had imposed himself by the exactness of his scientific knowledge, as well as by his gift of making himself understood and beloved. His great ability as a teacher has repeadly been pointed out by his former students. His true capacity was, however, that of a researcher. As a student, at a time when folklore and ethnography were, at least, approached from the standpoints of other disciplines, Petru Caraman already militated in favour of the autonomy of those fields, and sustained the necessity of systematic ethnographic and folklore studies by specific means of investigation. In 1925 he won an academic scholarship and left for Poland, where ethnography was in full swing at that time. Some of the teachers who helped him become a specialist (at the Universities of Warsaw, Lvov and Krakow) were: Kazimierz Moszynski, Jan St. Bystrori, Adam Fischer, St. Poniatowski, St. Szober, Kazimierz Nitsch etc. At the end of his stay (1928), he defended his ethnographic thesis, Obrzţd Kolpdowania u Sbwian i u Rumunov. Studjum porownawcze, a work later published by the Polish Academy in 1933. After finishing his doctoral work, Petru Caraman went to Prague, and then to Vienna, where he continued his research along his special line: comparative folklore. Towards the end of 1928 he has in Yugoslavia, where, for about half a year, he learned Serbo - Croatian language and ethnography. Then he did a similar thing in Greece. Whith such vast knowledge, almost unique among our specialists, Petru Caraman imposed himself as the most outstanding Romanian comparatist after B. P. Hasdeu. Petru Caraman's amount of scientific work is quite impressive. His studies published before World War II recommended him as a great specialist, and they STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 411 have preserved their validity. His research on folk ballads, and especially his approaches traditional customs remain as fundamental landmarks for today's specialist. Worth mentioning, in his respect, are The Mythologic Substratum of Winter Celebrations with Romanians and Slavs; An Ancient Wedding Custom - A study of South - East European Ethnography; On the Chronology and Genesis of the Romanian Folk Ballad, and, last but not least, The Custom of Carol Singing with Slavs and Romanians. Petru Caraman's scientific personality, cannot, however, be properly understood and appreciated without knowing his unpublished works. The formula "unpublished work" may sound strange, but that is a real fact. When he left this world, he left as a legacy to the Romanian culture, 34 studies of 6000 pages in all; they deal, on a vast comparative plane, with most important aspect of ethnology: there are studies of folklore and ethnography, ethnolinguistics, anthroponymy, cultural philosophy, and they all await publication. Here are some important titles: The Concept of Human Beauty Reflected in Romanian and South - East European Anthroponyms; The Old Ukrainian Folk Song about Stephen the Great and the Adjacent Linguistic - Ethnographic Problems; Counter - Carol Singing in the Orient and in the European South - East; From Self - Orientation to a Critical Spirit Focused on Autochthonous Tradition. Significantly important are the manuscripts containing his folklore collection and his ethnographic materials. They contain ballads, carols, New Year's congratulation verse, songs, charms, hollers, fairy tales, proverbs, riddles, as well as answers, from over the country, to various questionnaires sent by Petru Caraman. His family have donated this collection (of about 13.000 pages) to the Folklore Archives of Moldavia and Bucovina of the Institute of Romanian Philology 'Alexandra Philippide''. The collection has been properly clasified and systematized, and thus, within the archives, a „Petru Caraman" fund has been created. Petru Caraman's correspondence is a valuable source of information. It attests to the rich scientific and cultural relation he had in Romania and abroad. Among his correspondents are G. T. Kirileanu, Ion Petrovici, Mircea Eliade, Ilie Barbulescu, Romulus Vuia, I. D. §tefanescu, Ion Mu§lea, Radu Vulpe, K. Moszyriski (Poland), H. Vakarelski (Bulgaria), A. Vaclavik (Czechoslovakia), M. Gavazzi (Yugoslavia), I. Erixon (Sweden), H. M. Gauger and N. Heitman (Germany), Rosa del Conte (Italy), Ecaterina Dvoicenko (Russia), and many others. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 413 the ancient occupation of cradle - rocking. The universality of this occupation and the unitary contents of the folk productions generated by it stimulated the scholar's research. A conclusion of P. Caraman's study is that the refrain nani - nani is to be found with Romanians, Greeks, and sporadically with Bulgarians; it also occurs with the other Romanic peoples. The other refrain, liu - liu, in its turn, covers an area north of the former i.e. especially with Slavs and Germanics. As expected, since our country lies on the border between the two big areas, it has preserved both refrains. As regards their origin, the author considers that nani -nani is Mediterranean, while liu - liu seems to be of Indo - European extraction. Both attest to the ancestral roots of cradle - rocking, and of the interjections attending it. In synthesising the genetic problem of cradle songs, the author shows that, in spite of their obvious links with the field of magic they remain folk productions of an ergologic origin. Even if, at first, they were only rhythmic exclamations attending cradle - rocking, the poetry and the music of these modest folk productions developed spectacularly, and crystallised in remarkable artistic creations. The classification of cradle - songs proposed by P. Caraman is remarkable. He distinguishes five categories: 1. the archaic type, including very laconic pieces (the distichs having stereotype forms), whose main, or even single aim was to sing the child to sleep; 2. the well - wishing type, which comprises songs whose motives or structural segments are in fact wishings; 3. the eulogic type is made of songs which are pure panegyrics addressed to the child, the aim seeming to be a glorifying one; 4. the composite type includes crossings of motives from the above mentioned three types; 5. the adapted type is one of songs whose themes are not specific of the species under discussion, but, though borrowed, have acquired a new function by adopting tunes specific of cradle - songs. An important section of the paper dwells upon songs used at spring swinging, which belong to the sphere of magic, which almost all South - East European peoples. It is a matter of ritual rocking, done in spring, especially by young people, on various celebration. The author gives, as a reason for the separate analyses, the fact that child rocking in general is a kind of labour, while spring 416 Petru CARAMAN As regards the age of the hand mill, its origin goes further back, by many millennia, than Metal prehistory. As it is exclusively of stone, the hand mill may come from the later Palaeolithic, being frequently attested especially during and after the Neolithic. It continued to be used until the beginning of the Christian Era, and, with some exotic peoples, even until the present time. At a close examination, the prehistoric hand mills, found by archaeologists over an immense Eurasian - African area, prove to be not only similar, but even identical, which proves a unity, in space and time, of this Mnd of implement. By analysing the two pieces of theprehistoric hand mill, Petru Caraman reaches the following typology: 1. The pounding type, implies a crushing of grains by vertical succesive pounding with a mobile stone against the fixed one. The process was made more effective by the alveolary shape of the pounding piece. 2. The rolling type performed grinding by y pressed to-and-fro rolling of the mobile piece; in such a case the fixed piece had to be flat and even, and the mobile stone acted as a roller. 3. The grinding type was meant to crush the grains by the close friction of mobile pieces on them. Both stone pieces had to be even, and the motion was from half - circularly to a complete spin. As to direction it could be only from left to right, as mystically required since prehistoric times, because it was the direction of the sun in the sky. The primitive man considered it as the only auspicious course, and it has remained in use as such. Obviously, a spin as close to a perfectly concentrical one as possible, and a smooth motion of the mobile stone around an axis were normal tendencies in the evolution of hand mills. Petru Caraman was keenly interested in the origin of the implement under discussion. Where could it have appeared? And the ancestors of which people may have been the inventors? At first sight there is full mystery in this respect. However, Petru Caraman, quite continuously and soberly, tries to solve that mystery. He supports his hypotheses by numerous historical - ethnographic data of the antiquity and of later times, as well as by data of contemporany ethnology. The passage from mortars to querns and then to mills proper, and the inherent changes in motive power (human, animal, water and wind) are amply and convincingly demonstrated. Water mills are grouped into two categories: the general European type, with a big vertical wheel and a system of cogwheels inside, and the Oriental type, with a much simpler mechanism, having no cogwheels, but a STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 417 common vertical axe for both wheel and millstone. In comparisi. with the former, more ingenious and complex type, the latter proves to be miae primitive. The conclusion of the author is that the European type, widely»; pread and quite unitary over the whole of Western Europe, originates in theWercm mill. One argument is the fact that the European type was introducá, into Russia by Germans. The Oriental type, through almost totally replaced bytthemore complex one Europe, left important traces in Eastern Europe. That fact,iss wll as Oriental evidence indicate the Asian origin of the latter type. Wind milis, in their turn, have been in long use in Euroji, and ire classified into two groups: the general European type, to be found in almsit all countries of our continent - from the Atlantic Ocean to the Urals, and fromittieFiozen Ocean to the Mediterranean - and the Dutch type, whose area is iniocaied by its very name; though the latter is to be found not only in the Netheibariis,but all over Western Europe, its area is certainly smaller than that of the gneialtype, which is more archaic and displays the main features of the wind ml prototype. By synthesising the main stages of evolution of the inf lenient by which man has obtained, out of corn, a fundamental element for his srtteiarce, flour, the author distinguishes three major moments: 1. the primitive tzate, of mere tool, which preceded, by many millennia, the other two, and it OEtinued to exist parallel to them; 2. the state of machine, lasting about two mifcnniaand making a passage from the first hypothesis to the third; 3. the state of j:. t% which is the last and most elaborate one. In the case of each of the traditional technical instáatms taken into account, the author gives rich indications regarding the eati*est occurance on Romanian ground, how and from where it came, what are it covered, what peculiar forms it took, and to what extent it has been referredodtowhat extent it has been referred to by folklore. Petru Caraman points out that the ample demonstrad!, sieresorts to do not rise „from scholarly vainglory, but from the belief that thi iis the only way of serious work". By writing this book, the Romanian scholar succeeded (as he had wished) in dedicating a true hymn to human labour. Translation by AD1ION PORUCIUC STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 425 tout aussi assidûment que les Grecs. D'autre part, la présence de cette coutume chez d'autres peuples d'Europe, chez les Lettons par example et surtout chez les Estoniens, constitue un indice que dans le passé lointain son aire géographique dépassait l'espace indo - européen. Ces aspects amènent l'auteur à conclure que tous les types de berceuses examinées se trouvent réunis sous le signe de la pensée magique. A leur origine il y a la fusion de l'élément affectif avec l'élément magique qui perdure dans le mot. II. Prolégomènes ethnographiques et technogénétiques à l'étude des métiers est un travail d'ethnographie consacré à la connaissance des installations techniques de pilage et de broyage - mortier à piler, meule, moulin à eau ou à vent - que l'auteur retrouve chez le plupart des peuples dès l’aube de l'humanité même et jusqu'à aujourd'hui. En examinant l'apparition et l'évolution de ces installations au cours des millénaires, Petru Caraman remet en valeur une bibliographie impressionnante. On discute tout d’abord des principales occupations qui, depuis les temps les plus reculés et dans le milieux anthropogéographiques le plus divers, ont constitué les composantes essentielles de la vie humaine: la chasse, la pêche, l'apiculture, l'élevage. Parmi ceux-ci se détachent les occupations cardinales -l'élevages et l'agriculture - où l'auteur voit les grandes sources génératrices des métiers: "Depuis les temps les plus reculés de l'histoire, chez les Roumains, tout comme chez d'autres peuples, dans les occupations cardinales sont déjà présents en germe de nombreaux métiers spécialisés qui, à un moment avancé de leur évolution, deviendront indépendants". En soumettant à l'analyse la terminologie traditionnelle du grec et du latin, depuis l’antiquité jusqu'au Moyen'Age, l’auteur prouve par des arguments l’existence dans la Péninsule Balkanique et chez les Daces d’un terme propre pour nommer l'outil servant à broyer les grains. Ce terme est antérieur à celui emprunté aux Slaves. Les Roumains, affirme l’auteur, qui se sont formés en tant que nation dans l'espace balkano - carpatique, ont été parmi les premiers à connaître le moulin greco - romain et son nom latin. Plus tard cependant, sous l'influence des Slaves qui se sont installés dans les Balkans et sur les rives du Danube, les Roumains ont abandonné le terme autochtone en le remplaçant par l'équivalent slavon. En même temps, quelques ethnies slaves adoptent, même si patiellement, et le type 428 Petru CARAMAN pour la vie, la farine en l'occurrence, l'auteur y distingue trois moments essentiels: 1. l'hypostase primitive, du simple outil, qui a précédé les autres de plusieurs millénaires; 2. l'hypostase de la machine, qui marque une phase de transition et qui a duré presque deux millénaires; 3. l'hypostase de la fabrique, la dernière et la plus évoluée. Pour chacune des installations techniques populaires en discussion on fournit des précisions sur leur première apparition sur le territoire roumain, l'origine, l'aire d'extension, les formes particulières qu'elles présentent et le degré de leur conservation, ainsi que sur la façon dont elles ont été décrites par notre littérature populaire. Selon les propres affirmations du Professeur, les amples démonstrations auxquelles il procède n'émanent pas de "l'orgueil d'une érudition vaine, mais de la conviction que ce n'est que de cette façon que l'on travaille sérieusement". En écrivant ce livre, il dédie un véritable hymne au travail. C'était bien son intention. En français par IULIAN POPESCU 432 Petru CARAMAN nopofliuia TaKoe u,enHoe HaynHoe TBopnecTBO. 3^ecb naxo^HTCH njiofl Tpy^a iţejiOH XH3HH, mecTHflecOTH jieT, npoBejţeHHHX cpejţH khhiv 3Ta jia6opaTopHii npeffCTaBJiireT co6oh 4)OHfl; pa flOKyMeHTaiţHH, cocTaBJieiiHbiH no CTporHM HayHHBIM KpHTepHJIM, LţeHHblH HCTOHHHK HHCjDOpMaiţHH, COCTO£UI,HH H3 CTO TbICflH KapToneK, npoeKTOB padoT h nacTHHHO peflaKTHpyeMbix Tpy,n;oB. 3tot cj^oiifl 6y^eT nanpaBJTSTB flonroe BpeMH naymioe Hccjie^oBaHHe b ochobhmx o6jiacTflx 3TH0JI0rHH H 4>OJIbKJIOpHCTHKH. Be3 COMHeHHJI, nOJIHOe H3flaHHe TBOpneCTBa npo4>eccopa npHBejţeT k 3HaHHTejibHOMy pocTy npecraaca pyMbiHCKoii 3TH0Ji0rHH h Hameii HayKH B006m,e. * ★ ★ I. ydaioKHBaime, kqk rpyx hpmyaji, h ero OTpazcemie b HapojjHOM TBopnecTBe, ocoâeHiio y uapoflOB boctovhoh h ioro - boctohhoh Ebpoiim. PaccMaTpHBaa yâawKHBaimeKaK Tpyn, h pmyaji, II. KapaMaH «OKa3WBaeT pojit Ka>KAoro H3 3thx acneKTOB b 3apo2CfleiiHH necHH h no9THHecKoro h My3MKajra.Hofo TBopTiecTBa napofla. AHajiH3 ydaioKHBaHMfi b acneKTe rpyjţa Be.neT k 3aKJiioHeimio o phtmc, b kotopom aBTop oTKpwBaeT 3apo,nbim oneiib npocrrux, nacTo CTepeoTHnHbix neceH, jiexaiiţHx b ochoby npmieBOB. B cbji3h c 3thm, pa6oTa noKa3WBaeT, hto caMbie 3HaHHTejibHbie cejibCK0X03flHCTBeHHbie ii «OMamHHe Tpy,n,bi rpynrmpyiOT BOKpyr ce6a Sojibinoe hhcjio neceH, K0T0pwe, no TpaflHIţHH, CHHTaiOTCS CneHH(f)HHHbIMH flJIÎI OnpefleJieHHMX 3aH)ITHM. Phtm, KOTOpbiH ' CBiT3biBaerr HejiOBenecKoe Tejio c oripeflejieimbiM Tpy,n,oM, jţHcij;HnjiHHHpyeT 9tot Tpy,n, h BejţeT k nonyHeHHio Bce 6ojtbmbix pe3yjibTaT0B. Ilpn aHajiH3e iiobthhcckhx h My3biKajibHbix npoH3BejieHHâ, KOTopwe b hx nepBHHHOH 4)opMe ,n;aiOT 3HaTb o ^ymeBHOM coctoîihhh paSonero, b cbîoh c coBepmaeMbiM Tpy^OM, IL KapaMaH 3aMe*iaeT, hto b hhx Mbi aojijkhm BH,n,eTb 3anaTKH TpyjţoBbix neceH. Ejiaro^apa hx H3yMHTejibHOH otocoShocth coxpaHciiHJr Ha npOTÎI>K£HHH BeKOB, CTepeOTHnHbie CTHXH CTaJIH JieMTMOTMBaMH HJIIi npMneBaMH Hapo^iibix necen. 06m;a>r THnojionui npnncBOB Ha o6uihphmx reorpa4)HliecKHx npocTpancTBax noflTBepxjţaeT Te3HC 06 hx reHe3Hce H3 0j];HHaK0B0r0 HCTOHHHKa flOHCTopHHecKoro BpeMeHH. Tot 4>aKT, îto ceroflH» y cejibCKoro nacejieHHii iţHBHjnooBaHHbix iiap0,ii,0R He TaK jtBHa CBHa3b 3thx neceH c paooTaMH, KOTOpbie hx nopo^HJiH, He aHyjmpyeT BbimeyKa3aHi-ioe 3aMeHaHHe. PemaiOHţHM xce ocTaeTca tot apryMeHT, hto OHpejţejieHHbie necira cTporo CBa3aiibi T0JibK0 c onpeflejieiiHbiMH paSoTaMH nejioBeica. Oco6eHHo y6e,n;HTejibHbiM jijix paccMoipeHn« rene3Hca TpyflOBOH neciiH Ka^ceTCH aBTopy CTapHHiioe 3aiiHTHe ydaiOKHBanufr Majibimea. yHHBepcajibiiocTb STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 433 3T0r0 3aHÍÍTHH, KaK H CXOJţCTBO My3bIKajIbH0I0 H n03THHeCK0ro COflepjKaHMit iiapoAHbix npoH3Befl;HHH, nopoxmenHbix hm, noflTBepayţaiOT HccjieflOBaTejui b ero noHCKax. H3 cpaBHHTejibHoro aiiaitH3a npocjoeccopa IleTpy KapaMana BWTeKaeT, hto npHneB nani - nani BCTpeMaeTCK y Hac, y rpeKOB, ^acTHHHO y 6oJirap, a Taicace h y pa3HLix poMaHCKHX napoftOB, b to BpeMii KaK flpyroH nprniea liu - liu pacnpocTpaHeii b 30ne, pacnojioxemioH Ha CeBepe, h 3HaKOM ocoóemio csaB^HCKHM h repMaHCKHM napo^aM. EerecTBeHHbiM o6pa30M, b Hameii CTpaHe, KaK MecTe, r^e BCTpenaiOTCfl o6e yKa3anHhie 30 hm, coxpanflioTCJi sth nprnieBbi. lIto KacaeTca HCTOHHHKa «Byx npnneBOB, aBTop CHHTaeT, hto hühh - hbhh cpeflH3eMiiero npoHCXoac^eiiHii, b TOBpeMH KaK jiny - nny, KaaceTca, HHfloeBponeñcKoro npoHcxox^eHHa. B oóohx ace cjiyna^x npnneBbi arrecTyioT cTapHHHbiñ reHe3HC yóaioKHBamiH, KaK h BOCKjraiţariHH, conpoBo^KflaiouţHX ero. CHHTe3Hpyii cboh aHanro npoóneMW rene3Hca rojiliScjilulix neceH, n. KapaMaH noKa3biBaeT, hto, xotît 3Ta c^opMa napo^noro TBopnecTBa Tecno conpHKacaexcír c oóJiacTLio 3aKjiHHaHHH h Marna, oHa othochtch ic iiapo^iioMy TBopnecTBy eprojioranecKoro npoHcxoatflemiii. Blibhih b Hanajie rrpocTbiMH pHTMHHecKHMH BocicjiHiţaHHaMH, C0np0B0>K;i,ai0HJ,HMH óaioKamie peóemca, bth cKpoMHtie Hapo^Hbie npoH3Be,n,eiraii b TeneHne BpeMeiîH oóoraTHjm cBoe My3biKaJibHoe h no3THxiecKoe cojţepiKamie h CTajiH He3ayp5ifliibiM xyfloacecBeHHbiM mnemieM. 3aj[ep>KHBaeT BHHMamie h 3aMeHaTejiMia*i KJiaccH^HKaiţM KOJiwóejibHbix neceH, KOTopyio npejţJiaraeT npocJ?eccop. Oh Bw^ejureT roiTb KaTeropnÉ KOJibióejibHbix neceH: - apxanHHbiH Tim, k KOTopoMy othocht necHH cyryóo JiaicoimniibiH (jţHCTHX CTepeoTHnHoă 4>opMbi) h npecjieAyiouj,He iţejib yóaroKHBaiiHH peóeHKa; - necHH - nozcejiaHHX, k KoxopbiM othocîitcîi necHH, mothbm h cTpyKTypHbie cerMeHTbi K0T0pbix cocTaBJWiOT coóctbchho noacejiaHHa; - XBajieÓHbiñ Tun, oxBaTbiBaioH],HH TeKCTbi, npHHOcam,He xBajiy peóeiiKy; CMSUiaHHblH THTI, B KOTOpOM BCTpeHaiOTCfl MOTHBbl TpeX npeflHiecTByiomHX KaTeropan; - aflanTHpoBainibiH mn, b kotopmh bxoaîit necun c TeMaTHKOîi, 3aHMCTBOBaHHOH OT HP>THX cj)OpM H npHCnOCOÓJieHHOH K MeJIOflHHM, THnHHHbIM KOJibióejibHOH necHH. BojibmoH OTjţeji khhth nocBiimeH necHíiM Beceimero yóaiOKHBamui, KOTopbie noHTH y Bcex napo^oB ioto-boctohiioh EBponbi BKjnoHaiOTCfl b c4)epy Maoffl. 3to pHTyajibuoe ydaioKHBaHHe, npoBOflflmeecíi BecHOH, 0C0ÓeHH0 moJioji,biMH, no cjiyqaio pa3Hbix npa3fliiHKOB. Abtop apryMenxHpyeT OT^ejibHyio TpaKTOBKy flByx bh^ob ySaiOKHBaiiHjr TeM, hto yâaioKHBamie Majibimeñ - 3TO 3aimTHe, b to BpeMH KaK Becennee yâaiOKHBaime ne CB«3aHO c Tpy/i,OM. Ho h 3a STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 41 iar pe de altă parte, cîntecele respective sînt în întregul lor formate din dimetre trohaice, deci nu ar putea fi luate drept nişte incidentale forme de aliteraţie. De aici rezultă - după părerea noastră - că în citatele cazuri avem a face cu nişte vestigii arhaice ale genului cîntecelor de leagăn, care ne apropie de ritmica lor iniţială. în versuri ca acestea, trebuie să vedem chiar aspectul primar al unei măsuri impuse de însusi ritmul muncii legănatului. Ele s-au orientat după exclamaţia nani, care la origine era expresia sonoră, cu ajutorul vocii umane, a ritmului trohaic al legănatului cu tempo înainte-înapoi sau în jos-în sus. Această exclamaţie - sub forma dublată nani-nani - a servit de model pentru crearea produsului poetico-muzical respectiv, ca de exemplu într-un cîntec de leagăn care începe astfel: Haida-nani,/ Nani-nani,/ Puiul mamii...192 Aşadar, în aceste forme gemene ale exclamaţiei în chestiune vedem noi sursa primară din care a luat naştere specia folclorică poetico-muzicală a cîntecelor de leagăn. Uneori, elementul metric prim de la care am pornit şi care marchează exclamativ ritmul legănatului, a putut fi tergeminus, cum pare a fi fost adesea la grecii moderni. Astfel, la acest popor, în afară de aspectul nani-nani deja relatat, va fi existat şi unul de tipul nani-nani-nani. Acesta ar fi modelul după care s-a putut orienta un cîntec de leagăn neogrec de tipul jocurilor umoristice - în uz la pruncii mai mărişori, în stare a înţelege cîte ceva din ceea ce li se povesteşte193 ca în exempul: THtav evocg yepoq THpxe to ăXem K'eîx’ evoc TCeueîvi, ’'Etpay’ io Trexeîvi, nou XăXei xai ţvnva IIou AaAei xa\ £uTuva.J94 Tov sp/xo xb yspo. Existenţa în trecut, la grecii moderni, şi a unei forme tergemine a exclamaţiei specifice ca refren la cîntecele de leagăn ni se pare cu atît mai probabilă, cu cît ipoteza noastră îşi află un corespondent real la bieloruşi, care în adevăr cunosc cîntece de leagăn cu refrenul Huli repetat de trei ori, în timp ce versurile celelalte ale cîntecului, sub aspectul metric şi ritmic, urmează întocmai schema acestui refren, adică sînt trimetre trohaice. Iată un exemplu edificator, cu obişnuitul motiv al promisiunii de daruri pruncului, în caz că adoarme: JIiojih, jiiojih, jiiojih! CTajin coKOTaiţn npHJiiiii,ejiH Kypti, KoMy KaTn6au,H? STUÖn DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 435 y pyMbiH h y ôojirap npHBO^HT n. KapaMaH k BbiBOßy, h to Ramihiñ oöpap, HBJIÍieTCH HaC.TeflHeM TpaKOB, KOTOpwe B aHTHMHOCTH, MOaceT 6bITb, npaKTHKOBajiH ero b toh ace Mepe, htq h rpeitu. C flpyroö ctopohm, HajiHHHe 3Toro oötinaii h y flpyrax HapoflOB Eßporibi, KaK HanpHMep, y jieTOHOB h ocoóenno y sctohob, RBimerca #0xa3aTejibCT0B0M Toro, MTo b flajieKoe nponuioe oh 6i>iji pacnpocTpaHeH Ha apmo, npeBtimaromyro nepHMeTp Eßponbi. KaK 3aKjnoHeffiie Bcero HccjieflOBaHHSt npecfreccopa b cbji3h c yöaioKHBaHHeM BbWBjiaeTCH imeji, hto Bee KaTeropnH KOJiwóejibHOH necHH 4 HaxoflHTOi noA 3HaKOM MaranecKoro MbmuieiiHÄ, TaK KaK Bee ohh ííbjiíiiotoí pe3yjibTaTOM cjmhhh acfx^eKTHBHoro ajieMeiiTa c MaranecKHM 3JieMeiiTOM, ocoöemio c 3JieMenT0M rana Manra cnoBa. ★ ★ ★ II. dTiiorpacpHvecKHe h tcxhofchcthicckhc npojieroMemi k myvenmo peMeceji -3T0 3THorpaci)H'4ecKaH paöoTa, lauMMaiomaflCíi paccMaTpeHHeM TexHH^ecKHX yCTpOHCTB TOJIHeHHH H MOJIOTbÖbl - CTyna, MCpHOBbl, MCJTLHHIţă -, KOTOpwe aBTOp Haxo^HT y ôojibiiiHHTCBa Hapo^OB MHpa c ^aBHHX BpeMeH h flo Hanmx j\hgh. Ilpn aHajiH3e npou;ecca 603HHKH0BeHHa h 3bojhoh,hh sthx ycTpoôcT IleTpy KapaMaH nojib3ycTCH orpoMHWM KOJiHHecTBOM ÖHÖJiHorpac^HMecKHx paöoT. B nepByio o^epeflb, npoanajiH3HpoBaHbi rjiaBHwe 3aiiHTH>i nejioBeKa, KOTopbie c0np0B02Kfl,ajiH ero cymecTBOBaime c flpeBHHx BpeMeH h b caMbix pa3Hoo6pa3Hbix aHTponoreorpacfiHHecKHx cpextax oxora, pbidajioBCTBO, uvejioBOffCTBO, CKOTOBOffCTBO, CeJIbCKOe X03XHCTB0, B KOTOpbIX BBTOp OTKpbIBaeT HCTOHHHK peMeceji: "B KaagţoM H3 KapHHiiajibimx 3aiMTHH iiaxo^HTCH b 3apop,biuie MHoroHHCjieHHbie 33HÍTTHH cneiţHajibHoro rana, CTanoBiiirţHecfl CaMOCTOJITeJIbHbIMH B BbICUieH MOMeHT CBOeH 3B0JII0HHH". II. KapaMan o6cTo>iTeiTbHo apryMeHTHpyeT najiHMHe npacjiaBHHCKoñ (JjopMbi flOMauiHero opyflHa MOJioTbôbi 3epHa b EajiKaHCKOM IIojiyocTpoBe h b ^aKHH Ha OCHOBe THiaTejTbHOrO aHaJIH3a TpaflHIJHOHHOH TepMHHOJIOrHH rpenecKoro h jiaraiicKoro ä3wkob b nepno# aHTHHHocTH h b Cpejţmie Beica. PyMbiHbi, cHHTaeT oh, KOTOpwe cocTaBHJiH Hau,HK) Ha KapnaTo - BamaHCKOM npocTpaHCTBe, cpe^H nepBbix n0Jib30BaJiHCb îKepHOBaMH rpeKO-pHMCKoro rana h Ha3B3HHeM 3TOFO opy^H» jiaTHHCKoro npoHcxoKfleHHÄ. Ilosace, b pe3yjibTaTe TecHbix 2CH3HeHHbix cBÄ3eö cö cJiäBiTHäMH, nocejiHBUiHMHCÄ b BajncaHax H B npH^ynaHCKHx oôJiacTJix, pyMbiiibi 3aMeHHJiH CTapoe Ha3BaHHe MejibHHiţbi cjiaBiiHCKHM SKBHBJieriTOM. OflHOBpeMeHHO HeKOTopbie cjiaBHHCKHe njieMeHa 3aHMCTB0BajiH, xotji h HacTHHHo, rpeKO-jiaTHHCKoe Ha3BaHHe opyflHH, KaK h ero STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 441 BUBEN (Buben, CFS) - Vladimir Buben, Cesko - francouzskiy slovnik, Praha, St. ped. naklad, 1961. BÜCHER (Bücher, AR.) - Karl Bücher, Arbeit und Rhythmus, Leipzig, 1896, zweite stark vermehrte Auflage, Leipzig, 1899, vierte, neubearbeitete Auflage, mit 26 Abbildungen auf 14 Tafeln, Leipzig und Berlin, 1909, XI + 476 s., 6ste Auflage, Leipzig, 1924. BÜCHER (Bücher, Ents.) - Karl Bücher, Entstehung der Volkswirtschaft, Tübingen, 1898, zweite Auflage. BÜCHER (Bücher, WN) - Karl Bücher, Die Wirtschaft der Naturvölker, Dresden, 1898. BULLE (Bulle - Rig., ND) - Oscar Bulle e Giuseppe Rigutini, Nuovo Dizionario Italiano - Tedesco e Tedesco - Italiano, vol. I e II, ed. IV, Lipsia -Milano, 1907. BURADA (Burada, Dobr.) - T. T. Burada, O călătorie în Dobrogea, Iaşi, Tip. Naţională, 1880. BURMOV (Burmov, Nar. um.) - An. Burmov, Narodnîia umotvoreniia ot selo Bela Cerkova - Sbrk. XXXVIII. CANDREA (Candrea, DEICR, I) - I. A. Candrea şi Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească“, P. I, Bucureşti, 1931. CARNOY (Carnoy, Ind.) - Albert Carnoy, Les Indoeuropeens, Bruxelles - Paris, 1921. CASAUBONIUS (Casaub., Animadv.) - Isaaci Casauboni Animadversionum in Athenaei Dipnosophistas. Libri XV, Lugduni, MDC. CERVANTES (Cerv., Don Quijote) - Miguel de Cervantes Saavedra, El ingenioso hidalgo Don Quijote dâ la Mancha, I - II, Madrid, 1844. CHAMBERS'S (Chambers's, TCDEL) - Chambers's, Technical Dictionary. Edited by C. F. Tweney and L. E. C. Hughes, London, 1961. CICERONIS (Cic., Op.) - M. Tulii Ciceronis, Opera ad optimas editiones collata, vol. VIII, Biponti, 1781. CIOLAKOV (HojiaKOB, BNSb) - V. Ciolakov, Bälgarski narodeni Sbomik, Bolgrad, 1872. CIUBINSKI (HyÖHHCKHH, Trudi) - P. P. Ciubinski, Trudi etnograficesco -statisticeskoi expediţii v zapadno - russkii krai, S. Petersburg, 1872. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 443 DAVIS (Davis, Osm.) - Davis, Osmanische Sprichwörter, Wien, 1865. DÉCHELETTE (Déchelette, MAP) - Joseph Déchelette, Manuel dArchéologie préhistorique celtique et gallo - romaine, Paris, 1.1 - VIII, 1924 - 1934. DEFFNER (DA) - Deffner's Archiv für mittel und neugriechische Philologie, Athen, 1880. DEMOSTENE (Dem., Or. vol. Ill, pars. I) - Demosthenis, Orationes. Ex recensione Dindorfii, vol. I - III. Editio secunda correctior, Lipsiae, MDCCCLI - MDCCCLII. DENSUSIANU (Dens., HLR) - Ovid Densusianu, Histoire de la langue roumaine, Paris, 1901. DICCIONARIO (DL Cast.) - Diccionario de la Lengua Castellana par la Real Academia Española, Madrid, ed. XIII, 1899. DIETERICH (Diet., SVS) - K. Dieterich, Sprache und Volksüberlieferungen der südlichen Sporaden, Wien, 1908. DIEZ (Diez, EWbRS I - II) - Friedrich Diez, Etymologisches Wörterbuch der Romanischen Sprachen. Erster Theil, Bonn, 1869, zweiter Theil, Bonn, 1870. DIUVERNIA (Diuv., SBIa) - A. Diuvernia, Slovar' bolgarskago iazyka. Po pamiatnikam narodnoi slovesnosti i proizvedeniiam noveisei pecati, Moskva, 1 - 5, 1885 - 1889. DOBSINSKŸ (Dobs., Pr. ob.) - Pavel Dobsinsky, Prostonarodnie obyoaje, povery a hryslovenské, Turc. Sv. Martin, 1880. DOZON (Dozon, Cont.) - Auguste Dozon, Contes albanais, Paris, 1881. DU CANGE (Du Cange, Gl. Lat.) - Du Cange, Glossarium ad scriptores mediae et infimae latinitatis. Auctore Carol Dufresne Domino Du Cange. Regi a consiliis et Franciae apud Arubianos questore. Editio nova locupletior et auctior. Opera et studio monachorum ordinis Sancti Benedicti et Congregatione S. Mauri. Tomus primus, Parisiis, MDCCXXXIII. DU CANGE (Du Cange, Gloss, graec.) - Carolus Dufresne Dominus Du Cange, Glossarium ad scriptores mediae et infimae graecitatis, Vratislaviae, tom I - II, 1891. DUMITRESCU (Dum., Häb.) - Vladimir Dumitrescu, Hăbăşeşti. Monografie arheologică, Bucureşti, Editura Academiei, 1954. 446 Petru CARAMAN HATZFELD (Hatzf. - Darm., DGLF) - Adolphe Hatzfeld et Arsène Darmesteter avec le concours de Antoine Thomas, Dictionnaire général de la Langue Française du comm. du XVII-e siècle jusqu'à nos jour, Paris, s. a. HEINSIUS (Heinsius, A. B.) - W. Heinsius, Allgemeine Bücherlexikon, 1700. HERDER (Gr. Herd.) - Der Grosse Herder Nachschlagewerk für Wissen und leben... mit ein Herder's Welt und Wirtschafts - atlas. Freiburg im Breisgau, Herder, 1931 - 1932. HERINGIUS (Heringius, Mö/end.) - J. Heringius, De molendinis, Lugd., 1663. HESIOD (Hesiode, Théogonie) - Hesiode, Théogonie. Les travaux et les jours. Le Bouclier, traduction par Paul Mazon, Paris, 1928. HESYKIUS (Hes.,Lex.) - Hesykii Alexandrini, Lexicon. Ed. Mauricius Schmidt, Ienae, 1863. HIELSCHER (Hiel., Rum.) - Kurt Hielscher, Rumänien. Laudschaft, Bauten Volksleben, Leipzig, 1933. HIMNER (Himner, Etude) - M. Himner, Etude sur la civilisation prémycénienne, în „Swiatowit“, Warszawa, 1933. HINŢ (Hinţ, PR) -1. C. Hinţ - Hinţescu, Proverbele românilor. Adunate şi editate de..., Sibiu, Edit. şi tiparul de Clossius, 1877. HIPPOCRAT (Hipocr., Op.) - Hippocratis Cos, Opera quae extant graece et latine, Venetiis, 1.1 - II, 1588. HNATIUK (rnaTioK, Ezb) - Volodymyr Hnatiuk, Etnograficinîi zbimik, Lwow, 1914. HOHEISEL (Hoheisel, Dissert.) - C. L. Hoheisel, Dissertatio de molis manualibus veterum, Gedani, 1728. HOLOVAŢKI (Holov., NPGUR) - Iakov O. Holovaţki, Narodnîia piesni galiţkoi i ugorskoi Rusii, I - III, Moskva, 1878. HOMER (Homer, II.) - Homere, L'Iliade. Traduction par Paul Mazon, 4 vol., Paris, 1961 - 1967. HOMER (Homer, Odis.) - Homere, L’Odyssée. Traduction par Victor Bérard, 3 vol., Paris, 1925. Vezi şi ediţia tradusă de Eugen Lovinescu. HOOPS (Hoops, RGA) - Johanes Hoops, Reallexicon der Germanischen Altertumskunde, I - IV, Strassburg, 1911 - 1919. HORAK (Horâk, VSPL) - Jiri Horâk, Vybor Slovenskychpiesen ludovych, I - II. 448 Petru CARAMAN JUNGMANN (Jungmann, SCN) - J. Jungmann, Slovnik cesko - nimetkii, vol. 1 - 5, Praga, 1835. JUVENAL (Juv., Sat.) - D. Junii Juvenalis, Satirarum libri quinque, Ed. C. Fr. Hermann, Lipsiae, 1897. KANELLAKE (KaveAAdxT], Xiaxä) - Kanellake, Hiaka analekta, Athenai, 1890. KANTYCZKI (Kantyczki) - Kantyczki czyli zbior piesni poboznych, Waiovicach, 1912. KARADZIC (Vuk,Rj.) - Vuk St. Karadzic,SrpskiRiecnik, Belgrade, 1898. KARADZIC (Kapatmh, SNP) - Vuk Stef. Karadzic, Srpske narodne piesme, Beograd, 1895. KARADZIC (Kar., SR) - Vezi Vuk, Rj. KARLOWICZ (Karl., SGP, II) - Jan Karlowicz, Slownik gwar polskih, I - VI, Krakow, 1900 - 1911. KELEMEN (Kelemen, Ung. - Deutsch, Deutsch - Ung.) - Adalbert Kelemen, Grosses Handwörterbuch der Ungarischen und Deutschen Sprache: -1: Ungarischen - Deutschen, II: Deutschen - Ungarischen, 1912,1914. KIND {Kind, Anth.) - Th. Kind, Anthologie der neugriechischen Volkslieder, Leipzig, 1861. KIRILEANU (Kirileanu, Pov.) - Simion T. Kirileanu, Povesti morale, vol. I - II, Ed. II, sporitä si imbunätätitä, Bucureşti, 1927 - 1928. KLOTZ (Klotz, HWbLS) - Reinhold Klotz, Wörterbuch Lat. Spr., 1, 1625. KLUGE (Kluge, EWb) - Friedrich Kluge, Etymologisches Wörterbuch der deutschen spräche. Elfte Auflage... bearb. von Alfred Götze Berlin - Leipzig, 1934. KMITIKEVICI (Kmhu,., NUS) - V. Kmitikevici i Spilka, Nimetko - Ukrainskii Slovar', Cernivti, 1912. KOLBERG (Kolb., Kiel.) - Oskar Kolberg, Kieleskie, 2 tomy, Krakow, 1885 -1886. KOLBERG (Kolb., Krak.) - Oskar Kolberg, Krakowskie, 4 tomy, Krakow,1871 -1875. KOLBERG (Kolb., Kuj.) - Oskar Kolberg, Kujawy, 2 tomy, Warszawa, 1867 -1869. KOLBERG (Kolb.,Maz.) - Oskar Kolberg, Mazowsze, 5 tomöw, Krakow, 1885 -1890. STUDÏI DE ETNOGRAFIE SI FOLCLOR 449 KOLBERG (Kolb., PLP) - Oskar Kolberg, Piesni ludu polskiego, Warszawa, 1857. KOLBERG (Kolb., Poe.) - Oskar Kolberg, Pokucie. Obraz etnograficzny, tom I, Krakow, 1882, tom II, Krakow, 1883, tom III, Krakow, 1888, tom IV, Krakow, 1889. KOLBERG (Kolb., Pozn.) - Oskar Kolberg, Poznariskie, 7 tomy, Krakow, 1875 -1882. KOLBERG (Kolb.,Sand.) - Oskar Kolberg, Sandomierskie, Warszawa, 1865. KOZLOWSKI (Kozlowski, Lud.) - Kornel Kozlowski, Lud.Piesm, podania, basnie, zwyczaje, przesqdy ludu z Mazoivsza Czerskiego, Warszawa, 1867; 1869. KRASlC (Bji. KpacHH, SNP) - Vladimir Krasic, Srpske narodne piesme starujeg u novijeg vremena, Pancevo, 1880. KRAVCENKO (Krav., Trudî) - V. Gr. Kravcenko, Etnograficeskie materialî, sobranîie... v Volînskoi I sosednih s nei guberniih. Trudî obscestva issledovatelei Volîni, t. V, Jitomir, 1911. KUSAR (Kusar, Nar. bl.) - M. Kusar, Narodno blago, Split, 1934. KUZELIA (Ky3. Py^., UNS) - Zenon Kuzelia i Iaroslav Rudnitkii, Ukrainsko -Nimetkii Slovnik, Liaiptig, 1943. KWARTALNIK (Kw. HKM) - Kwartalnik Historii Kultury Materialnej. LACOMBE (Lac. - Rouède, NDIF) - A. Lacombe s. a., Nouveau dictionnaire français - italien et italien - français, par P. Rouède et A. Lacombe, Paris, Garnier Frères, 1930. LAERTIUS (Diog. Laert., De clar. Philos, vitis) - Diogenis Laertii, De clarorum Philosopharum vitis, dogmatibus et apophtegmatibus, libri decem. Ex. italicis codicibus nunc primum excussis recensuit C. Gabr. Cobet, Parissiis, ed. Firmin - Didot, MDCCCLXXVIII. LAROUSSE (Gr. Diet. Univ. du XlX-e s.) - M. Pierre Larousse, Grand dictionnaire universel du XlX-e siècle, Paris, 1867 - 1877. LEVCENKO (Lev., Ist.) - M. V. Levcenko, Istoria Vizantin - Kratkii ocerk, M - L, 1940. LEXERS (Lexers, Mhd.) - Matthias Lexers, Mittelhochdeutsches Taschen Wörterbuch, 23 überarbeitete Auflage, Leipzig, 1943. LINDE (Linde, SJPIII) - M. Samuel Bogumil Linde, Shwnikjezyka Polskiego, tom III, (M - O), Lwow, 1857. 450 Petru CARAMAN LINDET (Lindet, RA, XXXV) - L. Lindet, Les origines du moulin à grains, în „Révue Archéologique“, III série, tome XXXV, 1899. LINDET (Lindet, RA, XXXVI) - L. Lindet, Les représentations allégoriques du moulin et du pressoir, în „Révue Archéologique“, III série, tome XXXVI, 1900. LITTRE (Littré, DLF) - E. Littré, Dictionnaire de la Langue Française, par..., Librairie Hachette, Paris, 1889. LORENTZ (Lorentz, Kaszubi) - Friedrich Lorentz, Adam Fischer, Tadeusz Lehr. - Splawiriski, Kaszubi - kultura ludowa ijçzyk, Toruri, 1934. LORENTZ (Lorentz, Zarys) - Friedrich Lorentz, Zarys etnografji kaszubskiej, Pamiçtnik Instytutu Baltyckiego, tom XVI, Toruri, 1934. LÜBKE (Lübke, VG) - Hermann Lübke, Volkslieder der Griechen in deutscher mchdichtung, Berlin, 1897. LUCRETIUS (Lucrèce, Nat.) - Lucrèce, De la nature. Texte établi et traduit par Alfred Ernout, Paris, 1924. LUD („Lud“) - „Lud“. Organ Towarystwa Ludoznawezego, we Lwowie, 1895 -191.5., ' LYDUS (Ly dus, Mens. IV) - Ioannes Ly dus, Ex recognitione Immanuelis Bekkeri, Bonnae, 1837. In colectia: Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae. MACROBIUS (Macr., Sat.) - Macrobii,Satumalia. Ed. Fr. Eyssenhardt, Lipsiae, MDCCCLXXXIII. MAGNES (Màyvr|9, AeÇ. 7ov.) - Danieles Demetrios Magnes, Lexikon istonko -muthikon kai geografikon (suntethen upo Danilou Demetriou Magnétos), en Venetia, 1834. MAIGNE (Maigne, Lex.) - W. H. Maigne D'Arnis, Lexikon manuale ad scriptores mediae et infimae latinitatis - ex glossariis Caroli Dufresne, Ducangii, D. P. Carpentarii, Adelungii et aliorum, in compendium accurat. redactum. Publ. par Maigne, tome unique, Parisiis, 1890. MAKAROV (Makaroff, DRF) - N. P. Makarov, Polnii russko - frantuskii slovar', S. Petersburg, 1889. MAKSIMOVICI (Maxe., Sb.) - M. MAKSIMOVICI, Sbomik ukrainskih peseni, ciasti I, Kiev, 1849. MALET (Malet, Hist, ant.) - Albert Malet,Histoire de l'antiquité. L'Orient - La Grèce - Rome, par Albert Malet avec la collaboration de Ch. Maquet, Paris, Hachette, 1927. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 4SI MALINKA (Malinka, Rod.) - A. Malinka, Rodînî i hrestînî, în rev. „Kievskaia Starina“, 1898. MALOUIN (Mal., Hist.) - Malouin, Histoire de boulangerie et de meunerie, Paris, 1767. MALOUX (Mal., DPSM) - Maurice Maloux, Dictionnaire des proverbes, sentences et maximes, Paris, 1960. MAN (Man - Jan, SEO) - J. Man - K. Janacek, Sexti Empirici Opera, rec. Hermannus Mutschmann, vol. \\\,Adversus Mathematikos, libros I - VI, continens, Lipsiae, MCMLIV. MANGIUCA (Mangiuca, Călind.) - Simion Mangiuca, Călindariu iulian, gregorian si poporal român..., cu un comentariu pe anul 1883, Biserica Albă, 1882. MARCELLINUS (Am., Marc. XVII) - Ammiani Marcellini, Rerum Gestarum, Lib. XVII, Paris, 1885. MARCELLUS (Marc., Chant.) - M. de Marcellus, Chants du peuple en Grèce, I - II, Paris, MDCCCLI. MARCOV (Marcoff, BFR) - N. Markov, Bălgarsko - fienski i frensko - bàlgarski dzeben râcnïk, v dva toma, Leipzig, 1912. MARIAN (Marian, Descântece) - S. Fl. Marian, Descântece poporane române, Suceava, Tip. Eckhard1, 1886. MARIAN ( Marian, Naşterea) - S. FI. Marian, Naşterea la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Tip. Carol Göbl, 1892. MARIAN (Marian, Sărbătorile) - S. FI. Marian, Sărbătorile la români. Studiu. etnografic de..., Bucureşti, Ed. Acad. Rom., Inst. de Arte grafice Carol Göbl, vol. I - III, 1898 - 1901. MARINOV (MapHHOB SbNU) - D. Marinov, Narodno vero i religiozni obicai. (Sbomik za narodni umotvoreniia i narodopisi izdava Bălgarskata Akademia na naukita, v. Sofia), kniga XXVIII, Sofia, 1914. MEILLET (Meillet, Mélanges) - A. Meillet, Sur le nom de la meule en indo - européen et plus particulièrement en slave, în „Mélanges publiés en l'honneur de M. Paul Boyer“, Paris, 1925. MENGHIN (Menghin, WSt.) - Oswald Menghin, Weltgeschichte der Steinzeit. Zw. Auflage, Wien, 1940. MERINGER (Mer., Spr. - Sach. Pr.) - R. Meringer, Sprachlich - Sachliche Probleme, în Wörter und Sachen, p. 164 - 173. 452 Petru CARAMAN MERINGER (Mer., W. u. S. I) - R. Meringer, Wörter und Sachen, 1,1909. METLINSKI (Med., Nar.) - A. Metlinski, Narodnîia iujnorusskiia pesni, Kiev, 1854. MEYER (Meyer, Indog.) - E. H. Meyer, Indogermanische Pflügebräuche, în Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, von Johannes Bolte, Berlin, 1904. MEYER (Meyer - Lübke, REWb) - W. Meyer - Lübke, Romanisches Etymologisches Wörterbuch, 3 vollständig neubearbeitete Auflage, Heidelberg, 1935. MIHĂILEANU (Mih., DMR) - St. Mihăileanu, Dicţionar macedoromân, Bucureşti, 1901. MIKLOSICH (Mikl., EWb. SS) - Franz Miklosich, Etymologisches Wörterbuch der ' Slavischen Sprachen, Wien, 1886. MIKLOSICH (Mhkji., Kr. Sl.) - Franz Miklosich, Kratkii Slovar' şesti slavianskih iazîkov, S. Petersburg, M. Vena, 1885. MIKLOSICH (Mikl., Lex.) - Franz Miklosich, Lexikon paleosloveniko - graeco -latinum, Vindobonae, 1862 - 1865. MILADINOVICI (Ep. MHJia.ii,., BNP) - Dim. i Konst. Miladinovici, Bälgarski narodni pesni, Sofia, 1891. MILANOVA (MHjiaHOBa, ŞRS) - E. Diza Milanova, Şvedsko - russkij slovar', 38000 slov., Moskva, Gis, 1949. MIRCEA (Mircea, Cat.) - Ion - Radu Mircea, Catalogul documentelor Ţării Româneşti, 1369 - 1600, Bucureşti, 1947. y y y . y 7 MISTRAL (Mistral, D. Prov.) - Frédéric Mistral, Lou Trésor dôu Felibrige ou Dictionnaire Provençal - Français embrassant les divers dialectes de la langue d'oc moderne, I - II, Aix - en - Provence, Avignon - Paris, s.a. MLADENOV (Mjiap,., EPR) - Prof. dr. St. Mladenov, Etymologiceskii i Pravopisenă Recnik na Bălgarski knijovenă iezikă, Sofia, 1941. MOMMSEN (Mommsen, RG) - Th. Mommsen, Römische - Geschichte - Gekürzee Ausgabe - Wien - Leipzig, 1932. MORAES (Mor. Silva, DLP) - Antonio de Moraes Silva, Diccionario da Lingua Portugueza - nona ediçao revista e ampliceda, vol. I - II, Lisboa, f.a. MORTILLARO (Morţii., NDSI) - Vicenzo Mortillaro, Nuovo Dizionario Siciliano - Italiano, compilato da una societâ di persone di lettere per cura del barone Vicenzo Mortillaro, Palermo, I - II, 1838, 1844. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 455 PETRONE (Petr., Sat.) - Petrone, Le Satiricon, Texte établi et traduit par Alfred Ernout, Paris, 1922. PINHEIRO (Pinh. - Doria, DPF) - Pinheiro, Antonio - A. Doria, Dicionârio fiancés - portugu.es/portugues - fiancés, por... Porto, 1939. PIRONA (Pirona, Voc. Friul) - Abate Jacopo Pirona, Vocabolario Friulano. Publlicato per cura del dr. Giulio Andrea Pirona, Venezia, 1871. PITRÉ (Pitré, CPS) - Giuseppe Pitré, Canti popolari siciliani, 1871. PLAUTUS (Plaut., Baach. ) - Plautus Titus Maccius, Bacchides. Théâtre de Plaute. Ed. J. Naudet, Paris, 1917. (Vezi si ed. Ussing, 1875 - 1886). PLAUTUS (Plautus, Persa) - Plautus Titus Maccius, Persa, Théâtre de Plaute. Ed. J. Naudet, Paris, 1917. (Vezi si ed. Ussing, 1875 - 1886). PLINIUS (Plin., NH) - Caius Plinius Secundus, Naturalis Historiae, Libri XXXVII, Edidit Carolus Mayhoff, Lipsiae, 1892. PLUTARH (Plut., Op. VI) - Plutarchi chaeronensis quae supersunt omnia graece et latine, Iacobus Reiske, vol. VI, Lipsiae, MDCCLXXVII. PLUTARH (Plut., Vitae) - Plutarchi Vitae graece et latine. Recogn. Th. Doehner, Parisiis, 1847. POETAE (PLG) - Poetae lyrici graeci recensuit Theodorus Bergk. Editionis quartae, Lipsiae, vol. Ill, in aedibus B. G. Teubneri, MDCCCLXXXII. POLITES (Pol., Cal.) - N. G. Polites, Les Calendes. Traditions grecques. Traduit du grec par Alex. Perdikidis, în „Le monde hellénique“ 1908. POLITES (IIoA., 'Ekâ.) - N. G. Polites, Eklogai apo to tragoudia tou ellenikou laou, Athenai, 1925. POLIVKA (Polivka, Mag.) - Jurji Polivka, Magosnicàtà i negoviatà ucenikâ; Sbornikä Narodni umotvorenia, nauka i knijnina, kniga XV, Sofia, 1898. POLIVKA (Polivka, Siip.) - Jurji Polivka, S up is slovenskych rozprâvok, Sväzky, I - III. POP (Pop, RDWb) - Ghitä Pop, Rumänisch - Deutsch Wörterbuch. POTTIER (Pottier - Reinach, Nécr. Myrina) - Edm. Pottier - Salomon Reinach, La Nécropole de Myrina, 1.1 - II, Paris, 1887. PRELLER (Preller, GM, I) - Ludwig Preller, Griechische Mythologie, I, Berlin, 1872. PRELLER (Preller, RM) - Ludwig Preller, Römische Mythologie, Berlin, 1865. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 457 SALVA (Salva, NDEF) - Vincente Salva, Nouveau dictionnaire espagnol - français, Paris, 1882. SANDERS (Sand., VN) - Dr. D. H. Sanders, Das Volksleben der Neugriechen dargestellt und arklärt aus Liedern, Sprichwörtern, Kunstgedichten..., Mannheim, 1844. SBORNIK (Sbomik) - Sbomik Harkovskogo Istoriko - Füologiceskogo Obşcestva, tom. X. SBORNIK (SbNU) - Vezi Marinov, SbNU. SCHNAIDER (Schn., ZGN) - Jözef Schnaider, Z zycia gärali nadlomnickich, in „Lud“, t. XVIII, Lwow, 1912 * 1913. SCHNEEWEISS (Schn., FVL) - Edm. Schneeweiss, Feste und Volksbrauke der Lausitzer Wenden, 1931. SCHRÄDER (Schräder, Reallex. I. A.) - O. Schräder, Reallexikon der Indogermanischen Altertumskunde. Grundzüge einer Kultur und Völkergeschichte Alteuropas, Strassburg, 1901. SCRIBAN (Scriban, DLR) - August Scriban, Dicţionarul limbii româneşti. (Etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme). Ed. I, Iasi, Institutul de arte grafice „Presa bună“, 1939. SÉBILLOT (Sébillot, Coutumes) - Paul Sébillot, Coutufnes populaires de la Haute -Bretagne, Paris, 1886. SEILER (Seiler, Sprich.) - Fr. Seiler, Deutsche Sprichwörterkunde, München, 1922. SENECA (Sen., Ep. LVI) - Lucii Aenaei Senecae, Epistolae ad Lucilium. SIMROCK (Simrock, DS) - Simrock, Deutsche Sprichwörter, Frankfurt, 1846. SKULTETI (Skulteti, S/oü.) - A. H. Skulteti i Pavel Dobsinskÿ, Sloverisképovesti, 1, 1858. SLABŸ (Slabÿ, .Esp. - Al.) - Prof. dr. Rodolfo J. Slabÿ y Dr. Rodolfo Grossmann, Diccionario de las lenguas Espanolay Alemana, Leipzig, 1932 - 1941. Rodolfo J. Slabÿ, Espanol- Aleman, I, 1932; Rodolfo Grossmann, Aleman - Espanol, 11,1941. SLABŸ (Slabÿ, Wb. Sp. DS, I) - Vezi Slabÿ, Esp. - Al SLAVEI KO V (Slav., .Bă/g.) - P. R. Slaveikov, Bălgarski pntcï, Plovdiv - Sofia, I, II - 1890,1897. SLOVAŢKIA (Slov. pesn.) - Slovaţkia pesni, Harkov, 1832. 458 Petru CARAMAN SOPHOCLES (Sophocles, Greek Lex.) - E. A. Sophocles, Greek Lexicon of the Roman and Byzantine periods, Cambridge, 1914. SPENCER (Spencer - Gillen, Arunta) - Sir Baldwin Spencer and F. J. Gillen, The Arunra - a study of a stone age people, London, vol. I - II, 1927. STEPHANUS (H. St., TGL) - Henricus Stephanus, Thesaurus Graecae Linguae ab Henrico Stephano constructus, Parisiis, 1842 - 1846. STEPHANUS (H. Stef., Thes. gr.) - (Vezi H. St., TGL). STRABON (Strab., R. geogr.) - Strabonis, Rerum geographicarum, Libri XVII, I. Ph. Siebenkecs et Carolus Tzschucke, tomus V, Lipsiae, 1808. STRAPAROLA (Strap., Piac.) - Gian Francesco Straparola, Piacevoli notti, T. II, 1553. SUIDAS (Suid., Lex.) - Suidae Lexicon, graecae et latinae, post Th. Gaisfordum recensuit God. Bernhardy, Halis, 1.1 - II, 1853. SULISZ (Sulisz, Zap.) - Jozef Sulisz, Zapiski etnograficzne z Ropczyc, în „Lud“, XII, Lwow, 1906. SUSIL (Susil, MNP) - Frantisek Susil, Moravske narodni pisne, wyd v Brne, 1860. SZAMOTA (Szamot# - Zolnai, MOSz) - Istvän Szamota, Magyar Oklevel - Szötär. Publicat de Gyula Zolnai, Budapest, Hornyanszky, 1902. SZINNYEL (Szinnyel, MT I) - Josef Szinnyel, Magyar Tâjszotâr (Dicţionar dialectal maghiar), I - II, Budapest, 1893 - 1896; 1897 - 1901. SZUCHIEWICZ (Szuch., Hue.) - Wlodzimierz Szuchiewicz,Huculszczyna, tom I - II, Krakow, 1902, tom. Ill, Krakow, 1904, tom. IV, Krakow, 1908. ŞAHMATOV (UlaxMâTOB, Mord.Esb.) - A. A. Şahmatov, Mordovskii etnograficeskii sbomik, S. Petersburg, 1910. ŞĂINEANU (Şăineanu, DULR) - Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, Craiova, 1896. SCEPOTIEV (Seep., Nar.) - V. Şcepotiev, Narodniia piesni zapissannîia v Poltavskoi gub., Poltava, 1915. SEIN (IIIeHH, BNP) - P. V. Şein, Bielorusskiia narodniia piesni, S. Petersburg, 1874. ŞEZĂTOAREA (Şz.) - „Şezătoarea“, revistă de folclor, Fălticeni, 1892 - 1929. TĂZLĂUANU (Tăzl.j CN, VI) - Gheorghe I. Tăzlăuanu, Comoara Neamului, voi. VI, Bucureşti, 1943. TEODORESCU (G. Dem. Teod., încerc.) - G. Dem. Teodorescu, încercări critice asupra unor datine şi moravuri ale poporului român, Bucureşti, 1874. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 459 TEODORESCU (G. Dem. Teod., PPR) - G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, culegere de..., Bucureşti, Tip. Modernă, 1885. TEOPHRAST (Theophr., HP, I.) - Theophrasti Eresii, Opera quae supersunt omnia. Ex recognitione Friderici Wimmer, Tomus primus, Historiam Plautarum continens, Lipsiae, 1854. TEOPHRAST (Theophr., Isl.) - Theophrast, Isledovanie o rasteniiah. Perevod s drevnegreceskogo i primecianiia M. E. Sergheenko Izd. Akad. Nauk S.S.S.R., 1951. TERENTIUS (Terentius, Andria) - Publius Terentius Afer, Andria, Ed. Diatzko, 1884. TERENTIUS (Terentius, Phormio) - Publius Terentius Afer, Phormio, Ed. Diatzko, 1884. TERENTIUS (Terentius, Heaut. ) - Publius Terentius Afer,Heautonti - morumenos, Ed. Diatzko, 1884. TEREŞCENKO (TepeuţeHKO, BRN, VI - VII) - A. Tereşcenko, Bît russkago naroda, ciasti VI - VII, Spb., 1848. TIKTIN (Tiktin, RDWb) - Dr. H. Tiktin, Rumänisch - deutsches Wörterbuch. Band I - III, Bukarest, Staadsdruckerei, I: 1903; II: 1911; III: 1924. TOMMASEO (Tommaseo, Cantipop.) - N. Tommaseo, Cantipopolari corsi, illirici, greci, toscani, III (greci), Venezia, 1842. TOŞKOV (Toihkob, Karţa) - Pancio Toşkov, Karta na Bâlgariia... TYLOR (Tylor, Prim. cult.) - E. B. Tylor, Primitive culture: researches into the development of Mythology, Philosophy, Religion, Languages, Art and Custom, 2 vol., Londres, 1871. UMANEC (Um., RUS) - M. Umanec ş. a.,Rosiisko - ukrainskii slovar'. Napisali M. Umanec i A. Spilka, Lviv, 1925. USPENSKI (Yen., Ist.) - F. I. Uspenski, Istoria bizantiskoi imperii, t. I - III, S. Petersburg, 1914 - 1918. USAKOV (YmaKOB, TS) - D. N. Usakov, Talkovyj slovar’ russkogo iazîka, Moskva, 1.1 - IV, 1935 - 1940. VANDIER (Vandier, MAE) - J. Vandier, Manuel d'Archéologie Égyptienne, Tome I - 1 : Les époques de formation. La Préhistoire, Tome I - 2, Les trois premières dynasties, Paris, 1952. 460 Petru CARAMAN VARRO (Varro, LL) - M. T. Varro, De Lingua Latina, libri qui supersunt. Recensuit Leonhardus Spengel, Berolini, 1826. VARRO (Varro, RR) - M. T. Varro, Rerum Rusticarum. Libri tres, Ed. Keil -Goetz, Lipsiae, 1929. VASILEVSKI (Bac., Trudi) - V. G. Vasilevski, Trudî, tom. I - IV, S. Petersburg, 1908 - 1930. VASILIEV (Vasiliev,Hist.) - A. A. Vasiliev, Histoire de l'Empire Byzantin, vol. I - II, Paris, 1932. VEGETIUS (Veg., Inst.) - Flavii Vegetii Renati, Institutorum rei militaris, libri V, Paris, 1885. VEGETIUS (Veg.,r. m.) - Flavii Vegetii Renati, De re militari, Ed. C. Lang, 1869. VITRUVIUS (Vitr., Arch. X) - Mărci Vitruvii Pollionis, De Architectura, Libri decern, Lipsiae, 1836. VOLIN (Volin - Uşakov, TSRIa) - Vezi Uşakov. VULPE (Vulpe, Poiana) - Radu et E. Vulpe, Les fouilles de Poiana (jud. Tecuci), în „Dacia“, III - IV. (Vezi DACIA). VULPE (Vulpe, Tinosul) - Radu et E. Vulpe, Les fouilles de Tinosul (jud. Prahova), în „Dacia“, I. (Vezi DACIA). WALDE (Walde, LEWb) - Dr. Alois Walde, Lateinisches Etymologisches Wörterbuch, Zweite umgearb. Auflage, Heidelberg, 1910. WALDE (Walde - Pokorny, VWblS) - Alois Walde, Vergleichendes Wörterbuch der Indogermanischen Sprachen hgg. und bearbeitet von Julius Pokorny, I - III, Berlin und Leipzig, 1927 - 1932. WANDER (Wander, DSL) - Karl Friedrich Wilhelm Wander, Deutsches Sprichwörter Lexikon, Bd. I - V, Leipzig, 1867 - 1880. WEHRLE (Wehrle, DW) - Hugo Wehrle, Deutscher Wortschatz, Stuttgart, 1940. WEIGAND (Wg., DWb.) - Fr. L. K. Weigand, Deutsches Wörterbuch, Fünfte Auflage, I - II, Giessen, 1909 - 1910. WEIGAND (Br., Wg.Bälg.Nem.R.) - Gustaw Weigand, Bälgarsko - nemski recnik, Leipzig, 1913. WEIGAND (Wg., SOW) - G. Weigand, Die Sprache der Olympo - Walachen, Leipzig, 1888. WISLA (Wisla) - „Wisla“. Miesipcznik geograficzno - etnograficzny, Warszawa, 1887 -1905. 462 Petru CARAMAN INDICE DE NUME A ADAMESCU, Gh., 441 AFANASIEV, P.A., 439 ALECSANDRI, Vasile, 119, 123, 354,439 AMANTOS, K., 439 ANDRIES, Andi, 394 ANDRIESESCU, Ion, 189, 190, 340, 341,439 ANTIPATER, Ch., 244,245, 246, 247, 357 APULEIUS, Lucius, 213, 214, 216, 218, 277, 278, 283,284, 345,346,439 ARISTOPHAN, 316, 318, 345, 371 ARISTOTEL STAGIRITUL, 206, 344,439 ARKOSSY, 122, 364,440 AUSONIUS, Magnus Decimus, 248, 297, 350, 439,440 AYRER, G.H., 440 B BABRIUS, 288,440 BAILLY, M.A., 307, 366, 367, 368,440 BALASSA, Jozsef, 366,440 BALLAGI, Mor, 365, 366,440 BARTOLI, Matteo Giulio, 355, 356, 359, 363, 440 BAUDRILLART, 222, 313, 315, 348 BĂDĂUŢĂ, Alexandru, 350, 352,440 BĂRBULESCU, Ilie, 170, 410, 411, 419, 421, 430,431 BEKKER, Immanuel, 130,444 BENECKE, Georg Fr., 440 BERARD, Victor, 446 BERGK, Theodorus, 455 BERLESCU, Dimitrie, 402,403 BERNEKER, 85, 130, 300, 365, 367 BiRLEA, Ovidiu, 5, 9, 10, 169, 174, 175, 393, 394, 395,397 BiRSEANU, Andrei, 362,447 BLÜMNER, Hugo, 312, 369,440 BÖCKEL, Otto, 20,440 BOCKLER, 237 BOERIO, Giuseppe, 124, 355, 356,440 BOGREA, Vasile, 410,419,430 BOIAGI, Mihail G., 356,440 BOISACQ, Emile, 307, 309, 366, 367, 368, 369, 371,440 BOOCH, F., 122, 364,440 BORNIK, F.X., 122,440 BOYER, Paul M., 452 BREAL, Michel, 307, 368,440 BUBEN, Vladimir, 130,441 BÜCHER, Karl, 17, 18, 19,20,93, 118,131,441 BULLE, Oscar, 355, 356,441 BURADA, Theodor T., 353, 354,441 BÜRGER, 44 BURMOV, A., 123, 132,441 BYK, 130 BYSTROtf, Jan St., 410,419,430 C CANDREA, I.A., 356, 362, 441 CANTEMIR, Dimitrie, 173,174 CAPELLE, C., 444 CAPIDAN, Theodor, 280, 356, 362 CARAGIANI, I., 201, 202 CARAMAN, Petru, 4, 7, 9, 10, 12, 169-176, 393, 394, 395, 396, 399-405, 407, 409-425, 427, 429-437 CARAMAN, Petru P., 394 CARNOY, Albert, 441 50 Petru CARAMAN în chip aproape identic este invocat somnul şi de o mamă din Epir: ...”EĂa, "Tuve, imvoôoé to, Vino, somnule, de-1 adoarme Kai yÀuxa, noxoifxiaé to... Şi mi-1 adoarme lin... Mai departe, ea îl roagă să-l ia cu dînsul pe cîmpuri şi să-l ducă în societatea celor mai simpatice şi mai blînde dintre animale, să doarmă cu căprioarele şi cu mieii şi să se trezească în cîntatul păsărilor... pentru ca tot timpul cît va dormi să fie pentru el prilej de continuă desfătare: ...Eûp ’ to népa axà x ca să ne referim la citatul cîntec neogrecesc, oricine îşi dă seama că - departe de STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 87 elemente din lumea reală, introducîndu-1 astfel pe micul copilaş pe nesimţite - ca printr-un joc amuzant, dar şi serios totodată - în realitatea imediat înconjurătoare, o realitate unde modul de viaţă al animalelor se confundă aproape cu cel al oamenilor. E povestea populară care stă la temelia fabulei, ca gen literar, în lumea culta - mai puţin morala, se înţelege. De altfel, pot fi surprinse şi unele trăsături comune, care vor fi contribuit - în procesul creaţiei - a face trecerea de la un produs folcloric la altul şi anume de la cîntecele de leagăn la mica povestire. Ne gîndim în primul rînd chiar la diferitele personaje animale, pentru care şi cîntecele de leagăn arată o deosebită predilecţie. La ruşi, ni se conturează distinct ambele stadii, deşi numai primul - cel dominat de cîntecele de leagăn - este cel care apare în plină lumină. La celelalte popoare slave însă, terminologia folclorică actuală nu ne mai ajută să reconstituim apariţia unui produs artistic popular, care - fiind afectat primului stadiu - să fi fost în acelaşi timp în strînsă legătură cu domeniul magic, precum e cazul la ruşi. La ceilalţi slavi, o altă terminologie a luat locul celei vechi slave pentru a denumi cîntecele de leagăn. La cea mai mare parte din aceştia însă, din vechea terminologie magică cu radicalul bai, ni s-a păstrat, precum am relatat deja, apelativul fem. baña şi chiar prototipul său, denumind tocmai produsul folcloric afectat stadiului mai înaintat al prunciei. Iar verbul baîati, care, în vechea slavă bisericească, e atestat cu dublul sens de incantare şi fabulari333, păstrează la slavii moderni amintiti numai sensul ultim. 5 Aceleaşi intime aderenţe cu magia ni se dezvăluie şi la un alt termen folcloric slav sinonim cu baña, şi anume la bulgarul bas’n’ (s.f) sau basnea - cu diminutivele basenka si basnita - care ne sînt atestate atît cu sensul de vrajă cît si cu cel de poveste334. La sîrbi, basma (s.f.) e înregistrat de Vuk Karadzic335 numai cu semnificaţia de formulă magică, adică de ceea ce românii numesc descîntec. Limba veche slavă bisericească de asemenea ne conservă, în textele ei, pentru Saciib două sensuri distincte336, întocmai ca în bulgara modernă. La ceilalţi slavi însă, acest termen folcloric a pierdut de mult orice amintire a vechilor sale aderente magice, desemnînd exclusiv povestea si în special povestea scurtă, cu animale, ca şi bajka - de exemplu, la sloveni basm (s.f.) sau bâsna (s.f.)337, la ruşi basnfsau basnia (s.f)338. E termenul care a fost primit din slavoneste si de limba română sub aspectul fonetic basm, ca nume al unor creaţii folclorice în proză înrudite cu cele denumite de slavul basni, însă nu identice; deoarece basmul la români denumeşte produsul epico-fantastic de ample proporţii, care nu e afectat în mod exclusiv vîrstei copilăriei, ci e gustat deopotrivă şi de oamenii maturi. Din însuşi acest fapt, se 104 Petru CARAMAN Moj, MOj JOBaHO, flyrno, rieTKaHO? -A Koj mh je 3aH,HniKyje, Dar cine mi-o leagănă? Iovana mea, -MnjiOBaH je 3aHHiiiKyje, Moj, MOj JOBaHO, Jţyiiio, IleTKaHo!383 Şi tu, Petkano, suflete! Milovan mi-o leagănă, Iovana mea. Şi tu, Petkano, suflete! Ne surprinde marea asemănare a acestui cîntec ritual sîrbesc cu cel aromânesc în uz la legănatul fetelor si flăcăilor de la Sf. Gheorghe. E aceeaşi formulă care îi consacră pe o pereche de tineri îndrăgostiţi. Funcţia erotică a citatului cîntec ritual şi implicit a legănatului transpare deci şi la sîrbi în toată claritatea. Nici un popor din sud-estul Europei, din cele la care e atestată datina în chestiune, nu o conservă mai bine şi nu posedă un repertoriu de cîntece al ei mai bogat şi mai variat decît bulgarii. Legănatul are loc la ei în dimineaţa de Sf. Gheorghe şi e foarte răspîndit în toată ţara, iar odinioară se practica absolut pretutindeni. D. Marinov ne spune că „iară legănat nu se putea să treacă Sf. Gheorghe“384, de unde rezultă că e vorba de o practică specifică acestei sărbători, căreia poporul îi atribuia o deosebită însemnătate. Acelaşi etnograf bulgar ne informează că „orice fată şi orice flăcău trebuie neapărat să se dea în leagăn de Sf. Gheorghe385, fiindcă altfel sănătatea lor este grav primejduită, mai ales din partea duhurilor rele.“m La bulgari, leagănul prezintă aceeaşi formă primitivă ca şi la aromâni, reducîndu-se de obicei la o funie ataşată de creanga unui pom. Dar din două regiuni diferite - Beldişko şi Komleniko - Marinov ne înfăţişează şi un alt tip’ de leagăn, mai apropiat încă de natură, constînd dintr-un lemn - în mod necesar verde - despicat în două la capătul superior, care e fixat între crengile unui copac înalt387, în timp ce capătul inferior e străbătut de o scurtă bară de lemn în poziţie orizontală, destinată a oferi sprijin picioarelor persoanei care se leagănă. Tipul acesta, care e cunoscut sub numele special de cliuc, adică „cheie“ - desigur fiindcă are forma unei chei - prezintă, după noi, un deosebit interes, fiindcă dacă nu e chiar tipul cel mai primitiv de leagăn din toate cîte au fost vreodată cunoscute, este în orice caz unul din cele mai primitive. In sprijinul părerii noastre vine faptul că exact acelaşi tip de leagăn este atestat sub numele de scrinciob în copaci la românii din Bucovina, unde a fost semnalat de celebrul folclorist S. FI. 106 Petru CARAMAN Toate fetele au să vină Ca să se dea-n leagăn pentru sănătate. La urmă va veni si Dubrinka Să se dea-n leagăn pentru sănătate.392 Că în adevăr acesta-i efectul atribuit de popor practicii legănatului de primăvară, reiese foarte clar şi din o serie de alte motive rituale ale datinii. Astfel, la bulgarii macedoneni din Ohrida, cel ce se aşază în leagăn trebuie să-şi pună în prealabil pe cap o cunună împletită din trei plante verzi cu virtuţi speciale. între acestea, una este aşa-numita vratica, care se pune pentru sănătate, iar alta debélika (, 3flpá4)MHu;, flHÓéjii.-Map'fc, jibyjibáK395. Majoritatea dintre acestea au de obiect sănătatea. în afară de fluóéjn.-Map'b (<,n;eóejia-Mapa), care desigur e o altă denumire, dialectală, pentru debelika mai sus discutată şi care vizează trupeşia, deci întrucîtva tot sănătatea, ne frapează dintre plantele enumerate îndeosebi shjihhhkt» şi 3flpâBHHii,. Acestea sînt foarte apreciate de poporul bulgar ca plante medicinale. Zilinikă ( y Evident, generoasa comparaţie din final nu-i decît o formă de expresie a admiraţiei şi dragostei mamei, menită a pune în lumină, prin contrastul creat, frumuseţea ochilor albaştri ai pruncului. Apoi, la ucraineni întîlnim sub variate aspecte şi motivul promisiunilor făcute pruncului, motiv atît de bine cunoscut cîntecelor de leagăn ale celor mai multe popoare. Iată un cîntec din Galiţia, unde el apare în forma cea mai simplă posibilă şi totodată cea mai naturală: - Dormi, copilă, neînfaşată!... O să vie maiha să te-nfese Şi să-i dea să sugă Măriuţii!4 Sau, după o altă variantă din aceeaşi provincie, mama făgăduieşte pruncului să-l înfeşe în veşminte fine şi scumpe: - Hai, dormi, copile... Vine mama si te-nfasă STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 145 element foarte serios şi real: pe măsură ce copilul creşte, el devine treptat un asociat tot mai destoinic al părinţilor săi la muncile cîmpeneşti, începînd cu cele mai uşoare si sfîrsindcu cele executate de oamenii maturi. Citatul cîntec este deci, de fapt, o urare, numai că prezentată astfel ca şi cum ea s-ar fi realizat deja. Mult mai rar, mama visează pentru fiul său un ideal mai de seamă, ca acela de a-1 trimite, cînd se va face mare, la învăţătură departe de sat, pe la şcoli înalte, de unde le va scrie scrisori: - Liulea, liulea cu mama, Ai să-nveţi acolo Te legăn cu mîna mea. Scrisul mărunţel Cînd ai să-mi creşti mare, Si ai să scrii scrisoare Mergi la-nvăţătură; Tătucului tău’/5 Este un ecou al epocii cînd educaţia prin şcoală face tot mai multă vîlvă în popor. Cartea începe să devină pentru ţărănime un ideal foarte greu de atins, este adevărat, însă totuşi foarte surîzător, în special pentru că asigură un trai mai uşor. Uneori, legănîndu-şi pruncul, ţăranca ucraineană priveşte viitorul lui ca pe o mare enigmă. Ea stă de vorbă cu sine însăşi şi se întreabă: aduce el oare pe lume noroc pfcntru dînsul şi pentru ai săi sau nu? Adică, va fi el purtat de un destin bun sau de un destin rău? Şi tot ea îşi răspunde că, în primul caz, va avea pentru dînsul o deosebită preţuire şi chiar respect, iar în al doilea - în ciuda lipsei de afecţiune fată de el - se va resemna totuşi să-l crească: -Hai, liuliu, liuliu, copilaş micuţ! Oare Dumnezeu mi te-a dat sau soarta cea rea? Dacă mi te-a dat Dumnezeu, eu te voi cinsti, Iar dacă mi te-a dat soarta rea, tot trebuie să te cresc.26 Aşadar, în orice caz, îngrijirea-pruncului este marea datorie de la care mama nu se poate abate. Intr-o altă variantă a aceleiaşi teme, mama dă însă un alt răspuns la întrebarea ce-si pune: Hei, dacă Dumnezeu mi te-a dat, am să te cresc, Dar dacă soarta cea rea, am să te blestem!27 Care dintre aceste două atitudini ale mamei este cea originară? Sau, cel puţin, care este consemnată de numărul cel mai mare de variante? Iată ceea ce ar fi interesant de ştiut. Prima s-ar părea să fie o formă mai evoluată sub aspectul etic, deci a doua ar fi cea de la origine. Ceea ce se menţine invariabil, în ambele variante citate, este caracterul fatalist al atitudinii mamei: credinţa fermă că destinul STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 147 într-un alt cîntec de leagăn, mama, ea însăşi se arată foarte sceptică în ce priveşte viitorul, căci copilul crescut de ea cu atîtea jertfe va putea fi un ingrat iară seamăn. Cîntecul chiar zugrăveşte prin fapte concrete tabloul sumbru al ingratitudinii filiale, pe care îl pune în contrast cu iluziile mamei din timpul prunciei lui: Eu te-aş legăna Hei, liulea, liulea, Si ziua şi noaptea Micul meu fecior; De m-aş aştepta Tu, la bătrîneţe, Să-mi fii de ajutor! N-ai să-mi dai nici apă! Dar eu m-astept de la tine Nici apă n-ai să-mi dai, La o mare durere Ba ai să m-alungi şi din casă! Pentru biata mea inimă. La bătrîneţile mele, O să-mi amărăsti inima!30 y E aproape de mirare să aflăm un atît de crud realism într-un cîntec de leagăn, a cărui atmosferă e de aşteptat să fie senină prin excelenţă. Dar chiar cînd mama nu este tulburată de gîndul unei eventuale ingratitudini din partea fiului, o altă viziune aproape tot aşa de neagră vine să întunece cerul speranţelor ei: nedreptatea socială, a cărei victimă îi va fi copilul, mult visatul stîlp al bătrîneţilor sale. Legănîndu-şi pruncul, mama îşi imaginează că el a crescut deja mare şi a plecat în lume la lucru, ca să-şi cîştige pîinea. Dar vai, de acolo de departe, el i se plînge că e tare rău printre străini, care n-au nici o milă de dînsul: Mama l-a crescut mare pe Florică Si l-a trimis în lume. y - Du-te, măi Florică, între oameni, Poate că-ti va fi mai bine! y - Să ferească Domnul, mamo, s-ajungi slugă, Că nu le poţi intra în voie la stăpîni... Cîntecul sfîrşeşte cu imprecaţiunile slugii la adresa stăpînilor care sînt atît de nedrepţi: ... Să dea Dumnezeu să nu mai rămîie nici unul din ei, Pentru că la dînşii nu s-a putut cîştiga nimic!31 Cu chipul acesta, mama trăieşte anticipat, în imaginaţie, marile dezamăgiri viitoare. în general, trăsăturile realiste constituie o caracteristică din cele mai specifice ale cîntecelor de leagăn ucrainene; dar elementul social de tipul celui mai 148 Petru CARAMAN sus ilustrat, care e prezent, sub variate aspecte, într-un număr însemnat din cîntecele acestei categorii folclorice, vine să dea mai mult relief, încă şi mai multă culoare realismului lor. Necăjita mamă, care nu se poate dedica aşa cum se cuvine datoriilor sacre ale maternitatii din cauza altor comandamente tiranice venite din afară şi peste voinţa ei, îşi varsă focul în cîntecele prin care-şi adoarme copilul. Acesta devine adesea confidentul ei, căruia îi împărtăşeşte suferinţele. Intre aceste suferinţe, pe primul plan stă lupta cu tot felul de privaţiuni, care fac ca părinţii să-i simtă pe proprii lor copii ca pe-o povară foarte grea de purtat. Iată un cîntec de leagăn unde tabloul negrei sărăcii - aflat de prunc în casa părintească, îndată după naşterea lui - e în adevăr cutremurător: Liulea, liulea, micule fecior, S-a dus tata după sfat. S-a dus tata să se sfătuiască, Cum va putea el să-şi crească copiii... Apoi, punînd în gura tatălui replica: -Mă duc, mă duc, fiindcă trebuie, Fecior de mamă sărmană! După aceea, imaginîndu-1 pe prunc ca şi cum ar vorbi şi s-ar plînge el însusi: - Sînt feciorul unei mame sărmane Şi greu m-a mai crescut! Că ziua cosea cămăsuica, Iar seara torcea caierul. Ce greu a cîştigat ea banul Pînă ce m-a făcut mare!32 Ţăranca ucraineană - ca şi ţărăncile altor popoare din Europa de altfel -este copleşită de multiplele ei ocupaţii, atît în jurul gospodăriei, cît şi pe ogor, unde de cele mai multe ori muncea pentru alţii. De aceea, ea se vede silită foarte adesea să-şi lase pruncul singur acasă sau pe mîini străine, precum reiese dintr-un cîntec ca acesta: ...Hei, dormi, copile, aşa ne-nfaşat, Că vine mama şi o să te-nfeşe, Ea s-a dus pe cîmp la muncă Şi nu va veni pînă sîmbătă.. .33 ISO Petru CARAMAN se tînguie de munca grea pe care o necesită îngrijirea copilului, numind-o „robie”; dar tînguirea sa ia forme cu totul benigne, fiind exprimată în forme hipocoristice specifice cîntecului de leagăn, ceea ce, fireşte, atenuează supărarea mamei pînă la totala ei dispariţie, transformînd-o aproape într-o izbucnire spontană a afecţiunii pentru prunc! E vorba adică de o robie plăcută, dacă nu chiar de-a dreptul fericită. Ilustrăm aceasta prin două versuri exclamative, intraductibile în limba română, dat fiind că fiecare cuvînt din ele ia aspecte dezmierdătoare, cărora nu li se poate afla un corespondent adecvat. De aceea, le cităm chiar în original: Ditinonica-nevolenîca, Golovoniti clopotonîca!37 Dar totuşi, alteori mama - cum e de obicei grăbită să plece la treabă - se supără şi serios, cînd pruncul nu vrea să doarmă sau se obstinează să plîngă, cînd legănatul şi toate dezmierdările ei se arată ineficace. Atunci, de abia îşi poate stăpîni mînia. E ceea ce se reflectă în cîntecele de leagăn în care ea îl apostrofează cu oarecare asprime să doarmă: -Haide, liulea, dormi odată, Dacă ti-i a dormi, * 5 ? Căci eu n-am cînd te legăna!38 Ba, adesea, mama - hărţuită pînă la epuizare de capriciile copilului - i se tînguie de suferinţele şi oboseala pe care el i-o pricinuieşte, ceea ce constituie o mustrare directă la adresa lui: ...Mă dor bietele mele mîini Legănîndu-te! Leagănă-te, leagănă Singur, legănelule, Eu n-am să te mai legăn, Că mi s-a urît legănînd!39 Sau, un alt cîntec, unde plîngerea mamei este de un lirism şi mai vibrant: -Vai, feciorul meu, fecioraşule, Eu am să mă prăpădesc din pricina ta: Că nici ziua, nici noaptea, Niciodată nu mă odihnesc!40 în fine, vom aminti si un cîntec de leagăn, în care mama - exasperată de pruncul care plînge fară încetare şi pe care nu-1 poate împăca în nici un chip - STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 19 Nu există muncă să nu-şi aibă ritmul ei specific, care-i este imprimat de mişcările corpului omenesc. Cu cît acest ritm este urmat mai riguros şi cu cît este el mai clar manifestat, cu atît munca se disciplinează mai mult, este mai uşor executată şi dă rezultate mai bune. La unele munci - atunci cînd omul preistoric a început să se ajute la lucru de unelte - ritmul era marcat chiar în cursul executării lucrului, dat fiind că unealta, atingînd obiectivul muncii, emitea un sunet care se repeta cu regularitate. La altele însă un asemenea sunet nu se producea deloc, deşi ritmul nu exista mai puţin. în special la unele ca acestea omul a marcat acustic ritmul, însoţindu-şi mişcările de anumite sunete vocale. Dar chiar la muncile care ele însele emiteau zgomote ce subliniau ritmul organic al încordărilor musculare, el a simtit nevoia de a scoate în relief şi mai mult acest ritm, accentuîndu-1 cu vocea sa. Două erau ţelurile urmărite de o astfel de marcare acustică a ritmului care, la început a avut loc sua sponte, fără participarea conştiinţei celui ce muncea: a. întărirea ritmului muncii, ceea ce uşura execuţia ei; b. agrementarea muncii prin întreţinerea bunei dispoziţii a muncitorului. Amîndouă aceste efecte se produceau în chip atît de natural, încît cel ce muncea nu-şi dădea seama de ele, deşi profita amplu de pe urma lor. La origine, sunetele emise de muncitor au fost nişte pure exclamaţii fără sens, care par a se fi orientat adesea chiar după zgomotele naturale rezultate onomatopeic'mai ales, din atingerea uneltei cu obiectivul muncii, imitîndu-le. De la un timp însă, aceste exclamaţii s-au dezvoltat, complicîndu-se din ce în ce mai mult, prin adăugarea de cuvinte şi expresii cu sens la interjecţiile iniţiale, evident, respectîndu-se în mod instinctiv si ritmul muncilor pe care ele le însoţeau. Fireşte, aceste fraze subordonate ritmului şi în acelaşi timp expresie a lui se repetau odată cu mişcările muncitorului. Dar, pe nesimţite, au început a se infiltra între ele şi alte fraze mai libere, care exprimau gînduri şi sentimente ale muncitorului în legătură cu munca ce săvîrşea. Se înţelege de la sine că aceste fraze supuse ritmului erau cîntate de către omul preistoric. Ariile lor însă - precum ne putem orienta după numeroasele mărturii etnologice culese de la primitivii de azi - erau foarte rudimentare, întrucît simţul melodiei, adică variaţia înălţimii tonurilor, ca si cel al armonizării, erau 5 * 5 , 5 , J extrem de reduse. Dominant la ele, ba se poate spune cu drept cuvînt obsedant, era ritmul, ceea ce aduce o puternică confirmare teoriei lui Biicher. In acea creaţie spontană poetico-muzicală, care de abia de reuşea să schiţeze o stare sufletească a muncitorului faţă de munca executată, reveneau periodic versurile stereotipe cu vechile exclamaţii fară sens, al căror unic scop era 154 Petru CARAMAN despre un codru pe care cîntecul îl califică drept „întunecos” (temnii), epitet de sumbru augur. O mamă nu-şi duce pruncul la umbră într-un codru întunecos! Avem a face deci cu o autentică părăsire a pruncului. Dar în ce împrejurări a avut loc acest fapt? După moartea mamei? Sau ea trăind? în această privinţă, cîntecul nu ne dă nici cea mai vagă orientare. O a treia variantă ucraineană - unde tema propriu-zisă prezintă, sub aspectul poetic, o realizare surprinzător de reuşită - ne derutează si mai mult, dacă ne raportăm la actul părăsirii pruncului. în adevăr, aici, cea care atîrnă leagănul cu pruncul de un arbore este însăşi mama lui. Cîntecul ne-o spune, în toată claritatea, în dialogul dintre personajele sale: - Dormi, copil micuţ! Eu te voi legăna Şi-ndată ce-ai s-adormi, am să te părăsesc; Te voi aşeza sub tei, Iar eu voi pleca cu cazacii. -Nu mă părăsi, mamăl Dar în zadar o imploră pruncul să nu plece. Nu e vorba aici, cel puţin la origine, despre o mamă uşuratică, precum s-ar putea crede, despre o mamă care şi-ar fi uitat datoriile sacre faţă de pruncul ei de dragul unei aventuri erotice. Tînăra mamă din cîntec e victima unui rapt al oazacilor. Ea este constrînsă de cel ce a răpit-o să-si părăsească pruncul. Prin urmare, de fapt acesta rămîne orfan de mâma lui, ca şi cum ea ar fi murit în adevăr. De altfel, chiar răspunsul mamei la strigătul de alarmă al pruncului - în ciuda intenţiei ei de a-1 linişti - sună sfîşietor de trist, de parcă ar veni din adîncul unui mormînt: - Te-oi aşeza într-un tei, Pe-o creangă a teiului; Vîntuletul va sufla 5 Şî te-a legăna; Ploaia va ploua Si te va scălda, Soare-a răsări Si mi te-a-ncălzi; Păsări vor veni Şi-ţi vor ciripi;49 Şi totuşi, citatele variante ucrainene ale temei în chestiune, mai ales 156 Petru CARAMAN codrului - concurează care mai de care la îngrijirea copilului părăsit. Fiecare din ele îndeplineşte cîte una din atribuţiile maternităţii şi toate împreună o suplinesc pe mamă. Procesul figurativ al personificării, deosebit de puternic în acest cîntec de leagăn, uimeşte, pe de o parte, prin claritatea şi dinamismul său, iar pe de alta, prin căldura pe care o radiază. Gustul estetic al poporului n-a întîrziaţ de a selecta această temă, facînd din ea un subiect favorit cîntecelor de leagăn şi altor creaţii poetico-muzicale. Ceea ce se cuvine relevat în mod particular, cu privire la tema în chestiune - cunoscută azi la ucraineni şi slovaci ca o temă specifică cîntecelor de leagăn -este faptul că găsim vestigiile ei si la alte popoare. Le putem urmări spre vest pînă pe teritoriul de limbă cehă, iar spre sud pînă în Balcani, unde le aflăm răspîndite pe cea mai mare parte din aria peninsulei. Mama - la ucraineni, ca şi la alte popoare de altfel - avînd tot felul de temeri în legătură cu sănătatea şi cu viaţa pruncului, face nu o dată apel în cîntecele de leagăn şi la ajutorul divinităţii: A adormit copilul şi va dormi: Hristos îi va fi străjer, Iar Preacurata îi va fi în ajutor Şi ziua ca şi noaptea!51 întregul cîntec sună ca o binecuvîntare asupra pruncului, din partea mamei, de a fi mereu sub ocrotirea divină. Conform credinţei populare, cînd copilul are asemenea păzitori care veghează fară încetare asupră-i, se înţelege că el va dormi bine si se va dezvolta perfect. Remarcăm însă că aici „sacrum” este utilizat nu altfel decît ca un procedeu apotropaic atotputernic pentru alungarea duhurilor rele si a oricăror primejdii care îl pîndesc. Dar Dumnezeu e folosit adesea, în aceste cîntece, şi cu scop pedagogic, mai ales pentru a-1 determina pe prunc să tacă atunci cînd plînge, sau să adoarmă. Mama îl asigură că dacă va adormi, Dumnezeu - care vede cînd copilul e cuminte - îl va răsplăti şi, odată cu el, si pe ea: - Hei, liulea cu mama Dragul meu fecioraş! Dacă mi-ai adormi Măcar timp de-o oră, De-o oră sau două, 162 Petru CARAMAN Recitativul sfîrşeşte cu un blestem care e o imitaţie bufa a binecuvîntării de adio spusă de preot mortului, după înmormîntare: -Amin, amin, tîntăroiule, Mare beţivan de sînge! La mulţi le-a jucat sub nas, Dar acum zace-n ţărînă!59 S-ar părea că avem a face cu o parodie „ă rebours”, întrucît ea ridică realitatea imitată la un nivel mult mai înalt, prin umanizarea lumii animale, începînd cu eroul principal - defunctul ţînţar! E o simplă aparenţă. Această parodie ucraineană, dublată de satiră, este şi ea clasică în felul ei: căci aici oamenii sînt de fapt cei reduşi la proporţii miniaturale, fiind figuraţi prin insecte. Recitativul, în cea mai mare parte, este o parodie satirică şi comică în acelaşi timp a ritualului funerar creştin! Ne putem întreba acum, cu drept cuvînt, cum se poate împăca un asemenea produs folcloric cu finalitatea cîntecelor de leagăn. El a fost atras în repertoriul acestora nu pentru semnificaţia lui, ci pur şi simplu pentru că într-însul este vorba de insecte - deci exclusiv pentru aspectul strict formal al figuraţiei sale zoologice. Se ştie cît de mult îi atrage pe copii orice subiect cu animale. Tema în chestiune e bine cunoscută şi poporului polon, la care e atestată atît în Galiţia, cît şi în regiunile din nordul ţării60, însă nu în funcţia de cîntec de leagăn. O variantă polonă din Galiţia, destul de asemănătoare celei ucrainene -deşi mult mai laconică - e deosebit de spirituală. Reproducem din ea numai versurile finale61 care parodiază înmormîntarea de rit catolic: ...Fu strălucită-ngropăciunea, Toate muştele plîngeau Şi cîntau requiemul: A murit ţînţarul nostru!62 Prin exemplul discutat mai sus, am pus în lumină aspectul umoristic şi satiric al cîntecelor de leagăn care aparţin tipului adaptării. Să ilustram acum, în cadrul aceluiaşi tip, un aspect contrastant cu acesta şi anume pe cel elegiac. Există la ucraineni un cîntec liric favorit, care se bucură de o mare răspîndire geografică: e cîntecul văduvei cu mulţi copii, care se tînguie după soţul ei mort. Aici, văduva e comparată cu o prepeliţă, căreia i-a murit soţul înainte de a se fi făcut puii mari63. Din acest cîntec liric străin a fost luată numai partea care în cadrul comparaţiei NOTE 1. Apărut mai întîi în revista „Anuarul Arhivei de Folclor“, Cluj, I, 1932, p. 53- 105, II, 1933, p. 21 - 88, acest studiu a fost republicat în volumul Petru Caraman, Studii de folclor, I. Ediţie îngrijită de Viorica Săvulescu, studiu introductiv şi tabel cronologic de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 35-158. 2. Versiunea românească a acestei lucrări a apărut abia după 50 de ani: Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare. Studiu de folclor comparat. Ediţie îngrijită de Silvia Ciubotaru, prefaţă de Ovidiu Bîrlea, Bucureşti, Editura Minerva, 1983. 3. Titlul complet al lucrării este următorul: Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi slavi. Contribuţie la studiul mitologiei creştine din orientul Europei, Iaşi, Institutul de arte grafice „Presa bună“, 1931. (Extras din revista „Arhiva“, voi. XXXVIII, 1931). 4. Descolindatul în orientul şi sud-estul Europei. Studiu de folclor comparat, 900 p. dactilografiate. (Primele 90 p. din acest studiu s-au publicat în revista „Anuarul de folclor“, II, Cluj-Napoca, 1981, p. 57-94). Volumul a apărut la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iasi, în anul 1997. 5. Conceptul frumuseţii umane reflectat în antroponimie la români şi în sud-estul Europei, 1300, p. dactilografiate. Lucrarea urmează să apară la Editura Academiei. 6. Titlul complet al lucrării este următorul: De la instinctul de autoorientare, la spiritul critic axat pe tradiţia autohtonă. Reflecţii asupra conceptului despre specificul etnic în literatură ca emanaţie a sursei folclorice, 378 p. dactilografiate. îngrijită de Ovidiu Bîrlea, lucrarea a apărut la Editura Academiei Române, în anul 1994. 7. Vezi Elogiu folclorului românesc. Antologie şi prefaţă de Octav Păun. Text îngrijit de Maria Mărdărescu si Octav Păun, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, p. 376-401. DoamneiECATERINA SĂRĂCĂCEANU, celei fără egal între surorile lumii, în amintirea duioasă a vieţii noastre de plugari din anii copilăriei şi adolescentei. Autorul CUVINT ÎNAINTE PENTRU MINE, ACESTE PROLEGOMENE reprezintă - pe plan etnografic şi tehnogenetic - un imn al sacrei munci umane. Un imn, la realizarea căruia afectul nu a participat decît ca pasiune-motor pentru lucrul ce întreprindeam. Atît! încolo, am lăsat faptele să vorbească, iar raţiunea şi logica să le înlănţuiască sistematic, scrutîndu-le în ansamblul lor şi trăgînd concluziile care se impuneau prin ele însele, suăsponte. Versurile aforistice din Hesiod - atît de pline de tîlc în lapidaritatea lor şi cu o semnificaţie atît de adîncă pentru soarta omului pe pămînt - le-am gravat pe frontispiciul lucrării mele în chipul cel mai natural, aş putea spune aproape spontan, nu numai ca pe nişte vestitoare de atmosferă la cartea ce se deschide printr-însele în faţa cititorului, dar şi pentru forţa lor etern sugestivă, ca şi pentru adevărul etern actual exprimat de ele. Aceste versuri mi-au fost şi mie călăuză şi, mai ales, îndemn la lucru. în ceasul marilor îndoieli şi al descurajării absolute, care ameninţau să-mi cotropească iremediabil fiinţa, în ceasul cînd însăşi existenţa îmi apărea nu numai inutilă şi fară sens, dar de-a dreptul o povară din cele mai apăsătoare, mi-au răsunat în auz - ca un glas al destinului - cuvintele, pe cît de simple, pe atît de grave, ale bătrînului bard elen din Askra, de la poalele Helikonului: „Dacă sufletul, în adîncul gîndurilor sale, îţi doreşte bogăţie, aşa să faci şi lucru după lucru să lucrezi! Munca nu-i nici o ruşine; dimpotrivă, trindăvia este ruşine/“ Acest glas fatidic, care străbătea prin negura mileniilor, m-a cutremurat si a dat iarăşi un sens vieţii mele. 5 5 5 Am căutat să plasez etnograficul si folcloricul în istorie şi protoistorie, în preistorie şi în etnologie. De asemenea, am făcut uz de ajutorul examenului PROLEGOMENE ETNOGRAFICE ŞI TEHNOGENETICE LA STUDIUL MEŞTEŞUGURILOR ÎN ROMÂNIA 3 5 Consideraţii generale ARUNCÎND RETROSPECTIV O PRIVIRE DE ANSAMBLU asupra trecutului umanităţii, următoarea constatare interesantă se impune atenţiei noastre în ce priveşte mijloacele auxiliare ale omului la munca depusă de el spre a-si întretine viaţa. Cu cît coborîm mai jos pe scara evoluţiei, remarcăm că omul era cu atît mai nevoit să-si confecţioneze singur toate uneltele trebuitoare pentru lucrul său. Această situaţie - deşi în forme mult atenuate - se continuă pînă azi, chiar şi în ţări din cele mai civilizate, dacă avem în vedere lumea rustică. în consecinţă, orice ţăran din România sau de aiurea este în mod necesar un politehnos. Dimpotrivă, cu cît urcăm mai sus pe scara evoluţiei omului, cu atît mai mult tehnica tinde a se diversifica pînă la virtuozitate. Astfel, azi, asistăm la o culminaţie a acestei diversificări. Aşadar, ruralul de pretutindeni - care, în lumea civilizată, este continuatorul a variate tradiţii de viaţă primitivă - se caracterizează în primul rînd prin aceea că el cumulează nu o dată, în una şi aceeaşi persoană, practicile mai multor meşteşuguri executate de obicei în mod rudimentar. Acesta e cel mai tipic simptom al primitivismului unei societăţi. Spre a-1 califica just, l-am putea numi enciclopedismul tehnic. în opoziţie cu el, stă aspectul modern al tehnicităţii, care are drept caracteristică dominantă specializarea în sensul cel mai larg imaginabil. între aceşti doi poli contrastanţi, s-a dezvoltat viaţa omului din cele mai vechi timpuri 186 Petru CARAMAN Ilustrarea procesului tehnogenetic prin profesii de origine agrară: morăritul, pităria şi cofetăria Pentru a înfăţişa procesul tehnogenetic mai sus schiţat, în lumina realităţii însăşi, vom lua exemple din agricultură, care le întrece cu mult, prin caracterul ei tehnico-cumulard, pe toate celelalte ocupaţii cardinale. Astfel, tocmai datorită acestui caracter, ea devine substratul tehnic din care au luat naştere, în decursul vremii, un număr mare de profesii cu totul distincte. Cele mai multe dintre acestea nu mai păstrează astăzi nici o legătură directă cu profesia-mamă. Şi acum, trecînd pe terenul concret al faptelor etnografice raportate de preistorie, vom relata că a fost un timp cînd omul nu a cunoscut morile, de care se servesc totuşi de demult - foarte de demult - colectivitătile umane ale satelor si oraşelor; ci 5 3 3 3 măcinatul cerealelor constituia o muncă gospodărească circumscrisă fiecărei familii de plugari. Ea era realizată cu ajutorul unei mici morişte, alcătuite din două pietre rotunde - în formă de discuri - suprapuse. Dintre acestea, cea cu diametrul mai mare servea de bază şi era fixă, iar cea mobilă, de deasupra, era învîrtită cu ajutorul unei bare de lemn înfiptă - în poziţie oblică - într-o margine a pietrei superioare. Cu un asemenea instrument, pus în mişcare cu mîna, ţăranul plugar, care îşi producea el însuşi grînele trebuitoare pentru hrana familiei, tot el şi le măcina în cadrul gospodăriei sale. Numele românesc al acestei unelte, rîşniţa < rijniţa1, care e o formă metatezată < sl. »cp^imua vsl. xptHbi2, ca şi verbul a rişni < a rijni3 < sl. xtp'bHHTH, ne arată clar că avem a face cu un împrumut din timpul vechii convieţuiri a poporului nostru cu slavii4. Astfel, respectivii termeni etnografici româneşti se încadrează, ca nişte simple variante regionale, în terminologia generală slavă referitoare la unealta în chestiune5. Cu toate acestea, românii au cunoscut rîsnita înainte ca slavii să fi venit să 7 ? ? se aşeze pe teritoriul locuit de dînşii. Căci, evident, de vreme ce în perioada preslavă, le era cunoscută românilor moara, după cum o dovedeşte întreaga noastră terminologie latină în legătură cu ea - moară < lat. mola (gr. (jlvXr)) şi numeroase derivate ca: morar, morărită, a morări, morărit, moriscă... - ei cunoşteau în mod implicit şi rîşniţa şi anume o rîşniţă autohtonă, specifică ariei balcano-mediteraneene de cultură sau poate chiar unei arii cu mult mai vaste, în raza căreia va fi fost vehiculată de agenţii culturii greco-romane. Dar, desi popoarele slave au pentru rîşniţă, precum am văzut, o terminologie specifică lor, întîlnim totuşi la 188 Petru CARAMAN cweom, afries. quem, asăchs. quema, ahd. quim15 şi îndeosebi formele mult mai apropiate din limbile baltice: lit. gimos (pl. < sg. gima), let. dzimas - dzimus (pl. < dzima) şi prus. gimoywis16. E clar că vsl. zp^Hti, nu este decît o variantă a acestui termen. Aceleiaşi terminologii indo-europene aparţin însă şi arm. erkan şi ser. grăvan17, care coboară înspre sudul şi orientul eurasiatic linia seriei etnice a acestei vechi culturi. Care dintre cele două tipuri etnografice va fî reuşit - la momentul încrucişărilor, odată cu stabilirea slavilor în Europa sud-orientală - să-l influenţeze mai mult pe celălalt sau chiar să-l substituie şi pe ce arii anume, e foarte greu de opinat azi, întrucît nu cunoaştem precis tipurile etnografice în chestiune din acel moment preistoric. Această problemă cere o strînsă colaborare între specialişti, etnografi şi arheologi, care numai în baza unor atente cercetări comparative - a unui număr cît mai mare de exemplare provenienţe din cele mai diverse puncte geografice din orientul şi sud-estul Europei în special - ar putea aduce aici oarecare lumină. Fuziunea unor asemenea elemente etnografice de variate origini pare însă a fi început să se realizeze din timpuri destul de vechi, dacă - în afară de cele deja relatate pe seama numelui rişniţei - mai avem în vedere şi faptul că unele piese principale ale respectivei unelte sînt desemnate în acelaşi chip de români ca şi de către alte popoare din Europa, care nu sînt totdeauna vecine între ele şi nici de aceeaşi gintă. Aşa, dacă românii numesc piatra superioară a rîşniţei ca şi pe cea a morii, alergătoareI8, germanii o numesc Läufer!9, iar francezii, courante20 (sau mouvante21) precum ruşii îi spun şi ei begun sau begunok22 sau hodün23. In acelaşi timp, piatra inferioară poartă, la români, numele de zăcătoare (sau stătătoare24), la francezi, gisante25 (sau dormante26), iar la ruşi, log27. Astfel de termeni absolut identici ca sens sau în tot cazul foarte asemănători - la popoare aşa de deosebite şi situate unele la distanţe atît de mari între ele - nu par deloc să fie simple coincidenţe. Dar aspectele etnografice sub care rîşniţa a existat la popoarele Europei încă din zorii istoriei lor şi sub care continuă a supravieţui pînă astăzi în lumea rustică - evident, după ce a fost afectată, la fiecare popor, de variate influenţe şi după ce a suferit numeroase modificări pe linia unei neîntrerupte ameliorări tehnice - sînt moştenitoarele unor instrumente de străveche obîrşie. E vorba de nişte unelte de cel mai barbar primitivism, care au fost singurele în uz, cîndva, STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 193 alveolată, iar forma de bolovan sferoid a pietrei mobile corespundea, în mod deosebit, unui asemenea procedeu. E tipul pisatului. 2. Al sfarîmării grăunţelor prin rostogolirea apăsată a pietrei mobile asupra lor, în direcţia înainte şi înapoi. La aceasta se preta numai o piatră de bază cu faţa superioară perfect plană şi o piatră mobilă de forma unui tăvălug, aspect pe care-1 prezintă uneori această piesă. Este tipul tăvălugmi. 3. Al sfarîmării grăunţelor prin mişcarea apăsată a pietrei mobile peste ele, în direcţia înainte şi înapoi, adică p'rintr-un fel de frecare. Cel mai mult convine acestui procedeu forma de lespede şi suprafaţa de frecare plană pentru ambele piese ale rîşniţei preistorice. E tipul rişnirii. Tipul al doilea, al sjarimârii grînelor prin tăvălugire, deşi cerea un efort mult mai mic decît pisatul şi chiar decît rîşnitul - a fost, credem, cel mai puţin răspîndit din toate, fiindcă rezultatul pe care-1 dădea acest procedeu era un produs de cea mai slabă calitate. După cît ştim, existenţa lui n-a fost probată, totuşi, ea pare mai presus de orice îndoială, căci înseşi vestigiile arheologice" ne dau dreptul s-o deducem. Astfel, menţionata rîşniţă preistorică, de la Anglesey, prezintă piesa mobilă de aspectul unui cilindru, adică forma cea mai propice pentru rostogolire, iar nu pentru rîşnire sau pentru lovire. In acelaşi timp, acest cilindru cu înălţime foarte mică e străbătut longitudinal de o gaură largă de forma unui cilindru concentric cu cel al pietrei64, ceea ce confirmă ipoteza noastră, întrucît gaura respectivă nu poate avea altă explicaţie decît că era destinată să fie apucată de o parte şi de alta cu mîinile, poate cu degetele cele mari de la ambele mîini, petrecute în interior, tocmai în scopul unei rulări mai ferme şi mai bine dirijate a pietrei mobile. Aceeaşi concluzie pare a se desprinde şi din examenul a două sculpturi funerare vechi egiptene, care reprezintă o sclavă lucrînd în genunchi la rîşniţă: una e o statuetă din lemn, aflată într-o mastaba de la Dahşur şi provenind din epoca dinastiei III, adică cu aproximativ 4000 ani î.e.n. (deci cu mai multe secole înainte de construirea piramidelor)65; iar qltă sculptură de acelaşi aspect şi de o foarte asemănătoare execuţie, e conservată la muzeul arheologic din Berlin66. Ambele ne înfăţişează piatra fixă avînd faţa superioară în chip de elipsă perfect plană. Piatra mobilă însă nu e nici plată şi nici sferoidă, cum sînt îndeobşte zdrobitoarele rîşniţelor preistorice, ci la amîndouă sculpturile ea prezintă forma prelungă a unui tăvălug de aceeaşi lungime cu diametrul mic al elipsei feţei superioare. E adevărat însă că piesa aceasta are mai mult aspectul unei prisme 196 Petru CARAMAN hipertrofie unele caractere iniţial foarte atenuate. în general se poate spune însă că deşi omul preistoric n-a renuţat la principiul tehnic al pisării, a trebuit totuşi să renunţe la materialul din care era confecţionată unealta, pentru a aplica străvechiul principiu la un alt material mult mai convenabil. Cu vremea însă, experienţa i-a făcut pe cei mai mulţi dintre oamenii primitivi, încă din cursul preistoriei lor, ca pentru unealta de care dispuneau să selecteze, dintre toate cele trei procedee de zdrobire a boabelor de cereale, pe cel al rîşnirii, ca fiind cel mai adecvat naturii materialului, care era piatra de variate specii, şi, totodată, ca fiind cel mai practic, în sensul uşurinţii pe care o oferea lucrul, dar mai ales în sensul că prin el se putea obţine o făină mai bună decît prin celelalte. Logic însă e să presupunem că pînă la stabilirea definitivă a procedeului rîşnirii cu uz unic al uneltei în chestiune, omul preistoric să fi îmbinat frecvent acest procedeu cu vreunul din celelalte două, sau chiar amîndouă, adică una şi aceeaşi persoană să se fi servit sporadic de ele la aceeaşi rîşniţă, cînd i se părea oportun, deşi tipul dominant era rîşnirea. Odată selectat acest procedeu, el evoluează cu timpul antrenînd schimbări radicale şi în forma uneltei. Pare foarte curios că Déchelette - referindu-se la modul de funcţionare a rîsnitelor neolitice 5 3 3 occidentale - spune următoarele: „On écrasait le grain sur ces meules au moyen d’un broyeur en pierre auquel on imprimait un mouvement de rotation‘<(,H. Din figurile reproduse de el însă nu poate fi dedusă nicidecum mişcarea de rotaţie a zdrobitorului, căci concavitatea care se vede la piatra fixă din cea dintîi figură69 nu putea rezulta sub nici un motiv într-o astfel de mişcare, ci numai din una de rîşnire (sau chiar de tăvălugire) în sensul înainte şi înapoi. Iar figura care reprezintă o rîşniţă aflată în cimitirul de la Mansheim, cu faţa superioară a pietrei de bază perfect plană70, nu permite nici un fel de concluzie deoarece, în cazul acesta, oricare dintre procedee sînt în egală măsură posibile. Cît despre statueta veche egipteană de la Dahsur71, ea ilustrează în modul cel mai clar mişcarea în direcţia înainte si înapoi; si cu toate acestea mişcarea de rotatie în acţiunea rîşnirii 3 3 3 3 3 3 3 preistorice a trebuit să aibă loc din timpuri foarte vechi. Evident, nu e vorba iniţial de o rotaţie care să descrie un cerc complet, totuşi, este incontestabil că omul primitiv se folosea la strivirea cerealelor de o asemenea mişcare, răsucind din cînd în cînd zdrobitorul în arcuri de cerc mai mari sau mai mici pentru a sfarîma într-un mod mai eficace grăuntele. Calitatea tehnică a acestei mişcări fiind tot mai apreciată, s-a impus maselor largi şi s-a văzut îndată că pentru a o realiza mai uşor 198 Petru CARAMAN Unde va îl apărut ea întîia oară şi strămoşii cărui popor vor fi avînd meritul de a-i fi dat naştere? Aceasta va rămîne poate pentru totdeauna un mister. Vom încerca totuşi o orientare măcar cît de vagă şi de sobră în obscuritatea acestui mister. De asemenea vom căuta să prezentăm un tablou pe cît posibil mai complet al evoluţiei ulterioare urmate de unealta în chestiune, bazîndu-ne pe date istorico-etnografice din antichitate şi de mai tîrziu, precum şi pe materiale de etnografie sau de etnologie contemporană. Ne vom servi în acest scop şi de faptele lingvistice în măsura în care le vom considera de natură a elucida fenomenul tehno-genetic. In legătură cu întrebarea pe care ne-am pus-o, referitor la originea rîşniţei rotative, e nevoie să vedem ce spun izvoarele antice. Intre cele scrise. Biblia, şi anume Vechiul Testament, merită pentru caracterul său arhaic o specială atentie. Evident, toate menţiunile despre rîşniţă aflate acolo se referă la vechii evrei, cu excepţia uneia singure, din Cartea exodului, care se raportă în modul cel mai direct la Egip. Dumnezeu, prin graiul lui Moise, vesteşte ameninţător egiptenilor că va trece la miez de noapte ca să-i pedepsească pentru fărădelegea lor: „Şi vor muri toţi întîii născuţi din ţara Egiptului - de la întîiul născut al lui Faraon, care stă pe tronul lui şi pînă la întîiul născut al roabei, care stă în dosul rîşniţei“'2. E vorba aici deci despre rîşniţa veche egipteană, însă, în citatul pasaj, nimic nu transpare în ce priveşte forma uneltei sau caracterul ei tehnic. Intr-un alt loc, deosebit de important, tot dintr-una din cărţile lui Moise - unde ni se povesteste cum în timpul cînd evreii străbăteau pustiul, Dumnezeu facea să cadă mană din cer ca să le fie lor hrană - aflăm că „poporul se-mprăştia şi o aduna, o măcina în rîşniţă, sau o pisa în piuă, o fierbea în oale şi facea din ea turte...“7?. Aici avem a face, fireşte, cu o rîşniţă mică, portabilă, singura compatibilă cu îndelungata rătăcire prin pustiu a evreilor după părăsirea Egiptului. Şi logic e să presupunem că unealta respectivă era de origine egipteană, sau, în orice caz, lucrată de evrei după modelul rîşniţei egiptene. Astfel, constatăm migrarea obiectului etnografic nord-african în Asia Mică - odată cu migrarea poporului evreu. Iar în Cartea Judecătorilor citim că pe cînd regele Abimelec se pregătea să dea foc porţii unui turn de cetate, unde erau adăpostiţi locuitorii asediaţi de el „... o femeie a aruncat o piatră dc rîşniţă în capul lui Abimelec si i-a sfarîmat teasta“74. Din acest loc atît se poate vedea că e vorba despre o rîşniţă de dimensiuni destul de reduse, de vreme cc o leraeie putea manipula piatra ei după voinţă aruneînd-o asupra cuiva. Insa rbspre modul ei de funcţionare, iarăşi nu putem STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 199 deduce nimic. In Cartea lui Iov, Dumnezeu - lăudîndu-i acestuia puterea Leviatanului - spune între altele că „inima lui este vîrtoasă ca piatra, ca piatra cea de jos a rîşniţei“75. Din această comparaţie reiese doar atît că piatra inferioară a rîsnitei era dintr-un material mai dur ca cea mobilă. Apoi, în Cartea lui Ieremia, 5 > aflăm cum acesta prooroceşte poporului din regatul lui Iuda nenorociri pentru neascultarea sa: „Şi le voi curma bucuria şi veselia lor, cîntecul mirelui şi al miresei, huruitul pietrelor de moară şi lumina din sfeşnic“76. în acest verset, traducătorii nu au redat fidel termenul din originalul vechi ebraic, al cărui echivalent just este, desigur, numai „huruitul pietrelor de rîşniţă“. Nu putea fi vorba, la vremea aceea, despre mori. Dar cu deosebire interesantă este aici imaginea auditivă a zgomotului rîşniţelor în rolul de simbol al vieţii prospere şi îmbelşugate, ba chiar al principiului însuşi al vieţii, căci acolo unde nu se aud rîşniţele înseamnă pustiu şi moarte. Din citatul pasaj se desprinde concluzia că, deja cu şapte secole înainte de era noastră, rîşniţele erau de uz general la evrei şi că erau considerate drept unelte dintre cele mai indispensabile în economia domestică. Acest fapt apare exprimat în chip foarte categoric într-un alt loc din Vechiul Testament, care se raportă la o epocă mult mai timpurie. Astfel, între legile pe care Moise le-a dat poporului său, după ce l-a scăpat din robia Egiptului, este şi următoarea, de tipul interdicţiei: „Nimeni să nu ia zălog rişniţa sau piatra cea de deasupra17, căci ar fi să ia zălog viaţa datorniculuiim. De unde reiese în toată claritatea însemnătatea vitală a rîsnitei la vechii evrei. .33 în alte cîteva pasaje biblice, se vorbeşte chiar despre munca la rîşniţă, ca supliciu al robilor. Aşa, în Cartea lui Isaia, întîlnim următoarea apostrofă către „fiica Babilonului“ căzută în robie: „-Invîrteste la rîsnită si macină faină!/ Dă-ti 3 3 3 3 3 la o parte vălul tău...“79. Iar în Plîngerile lui Ieremia, proorocul se tînguieşte astfel: „Feciorii învîrtesc la rîşniţă şi copilandrii se poticnesc sub povara sarcinilor de lemne“80. în fine, în Cartea Judecătorilor aflăm, cu privire la legendarul Samson, că după ce a fost trădat de Dalila, filistenii „i-au scos ochii şi l-au pogorît la Gaza şi l-au ferecat în lanţuri de aramă. Si el acum învîrtea o rîsnită în închisoare“81. 3 3 3 3 S-ar părea că în aceste ultime trei pasaje citate, să fie vorba despre rîşniţă rotativă; căci, în toate, munca la rîşniţă este exprimată fără echivoc prin verbul a învîrti, ceea ce ar atesta existenta unei forme atît de evoluate a uneltei cu multe 7 3 veacuri înainte de era noastră. Este însă o iluzie. în realitate, verbul a învîrti din traducerea română a Bibliei si chiar si din unele traduceri din alte limbi82 nu este 3 3 STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 203 ambiguu pentru noi. Dacă însă în mulen stesai din Odiseea se ascunde o expresie populară de uz curent - ceea ce nu ni se pare improbabil - atunci trebuie să admitem că grecii aplicau la rîşniţă principiul mişcării circulare încă din epoca homerică. Dar acelaşi tablou din rapsodia a XX-a mai cuprinde un detaliu, deosebit de interesant pentru interpretarea la care se pretează, în legătură cu forma uneltei respective în timpurile homerice, ca şi cu modul ei de funcţionare. Cînd rîşnitoarea care veghea în noapte tîrzie, muncind ca să-şi termine porţia sa de cereale, în timp ce toate tovarăşele ei dormeau, se opreşte din lucru spre a-i blestema pe peţitori, ea ne spune şi pentru ce-i blestemă ca pe cei mai răufăcători ai ei. Pentru că ei sînt, zice ea: „cei care, în adevăr mi-au frînt genunchii cu munca aceasta copleşitor de dureroasă, tot facîndu-le faină de orz...“92. De aici, se vede clar - ceea ce de altfel aflăm de la mulţi scriitori antici - 3 5 că munca la rîşniţă era una din cele mai grele şi mai istovitoare. Dar pasajul citat este important mai ales şi pentru altceva: imaginea suferinţei exprimată aici aşa de plastic de roaba însăşi, care se plînge de durerea grozavă a genunchilor, ne permite o anumită concluzie în rîndul întîi asupra tehnicii rîşnitului în cursul arhaicei epoci cînd au fost create poemele homerice. Astfel, ne apare în afară de orice îndoială că lucrătoarea stătea în genunchi pe cînd muncea la rîşniţă, de aceea se şi repercuta durerea cel mai mult asupra genunchilor. Este poziţia clasică a rîşnitorilor vechi egipteni, pe care o cunoaştem din sculpturi - statuete şi basoreliefuri - sau din diferite picturi murale ori ceramice, descoperite de arheologii egiptologi. Să deducem oare de aici că rîsnita homerică era si ea de aceeaşi formă si de acelaşi tip primitiv ca şi cea veche egipteană? Adică cu două pietre complet separate una de alta - eventual semielipsoide sau chiar discoide - şi cu modul de rîşnire prin împingerea pietrei mobile peste grăunţe în direcţia înainte şi înapoi? Ori chiar începuse a se trece sfios la aplicarea principiului rotaţiei într-o formă parţială cu totul rudimentară, aşa cum va fi fost pe aceeaşi vreme şi la egipteni? E ceea ce ni se pare cel mai probabil, deşi împotriva unei asemenea concluzii s-ar putea ridica obiecţia că poziţia de lucru în genunchi este atestată şi la ruralii europeni din vremea noastră la rîşniţă rotativă, atunci cînd piatra de bază e aşezată direct pe pămînt. Ar fi să conchidem de aici, numai pentru acest motiv, STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 211 totuşi proporţiile rîşniţelor şi modul de funcţionare, ca şi destinaţia lor le-a impus cu timpul unele modificări în ce priveşte construcţia şi forma, ceea ce n-a întîrziat a se repercuta şi asupra terminologiei romane, care avea să denumească în diverse chipuri unul sau altul dintre genurile de rîsniţe ce s-au diferenţiat treptat. Mola a continuat, e drept, să rămînă mai departe mereu termenul fundamental, indiferent de specia de rîşniţă la care se raporta. Lui însă i s-au juxtapus variate epitete, care indicau în mod precis genul de unealtă. Astfel, la un moment dat, romanii cunosc o bogată terminologie în legătură cu rîşniţa. Amintim mai întîi termenul molae versatiles, care prezintă un deosebit interes, căci epitetul versatilis (ew-c5424, ceea ce, dacă ar fi just, ne-ar dezvălui în el originea umilă a termenului care l-a desemnat la început pe sclavul ce împingea la o rîşniţă analogă celei romane de tipul „mola trusatilis”. Faptul acesta pare să fie confirmat şi de apelativul feminin corespunzător /¿uAwfrpis, care nu înseamnă numai „morăriţă”, ci şi „femeie muncitoare la rîşniţă sau la moară”, sens unde ar apărea deci accepţiunea primară a cuvîntului. De altfel, paralel cu această formă, însuşi iwXcoOpos - care la origine e adjectiv - este atestat şi ca apelativ feminin425. Lexicograful bizantin Suidas, identificînd apelativul masculin ¡mXcoOpos, în chipul cel mai categoric, cu termenul ce exprimă rolul de morar, îi atribuie totodată o semnificaţie absolut modernă: „cel care posedă o moară şi care lucrează la ea”426. în ce priveşte termenul aletes421 - foarte vechi la greci ca epitet428 şi ilustrînd deja epoca arhaică a rîşniţei rotative - apare destul de tîrziu ca apelativ, desemnîndu-1 pe morar429. De asemenea, trebuie să-l amintim pe alphiteus, care tradus „ad litteram” ar însemna „făinar” în accepţiunea de „fabricant de faină”. Pare să fi fost puţin răspîndit, deşi prototipul său alphiton430 îi indică o respectabilă vechime, întrucît el poate fi plasat ipotetic încă din perioada cînd grecii se hrăneau în special cu făină de orz431, pomenită şi de Homer în cîteva locuri din Odiseea432, precum şi de Herodot433. Că termenul acesta este încă unul din seria celor ce-1 denumeau pe morar, se vede clar din Suidas, care ni-1 dă în forma plurală alphiteis, juxtapunîndu-i explicaţia foarte precisă a sensului: „cei care fac făină [de orz]”434. Cum Suidas citează drept sursă a sa pe oratorul Hyperides, înseamnă că apelativul STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 291 adjectival, posterior lui, care s-a substantivizat cu timpul: molinus, mămum şi ynăma. Acesta însă, la origine, desemnează moara de apă si a continuat a avea această unică semnificaţie multă vreme. Forma masculină şi în special cea neutră mămum - mulmum stă la baza formelor romanice: sp. molino, logud. molinu, it. mulino, eng. - friaul. mulin, fr. moulin, prov. - cat. moli, pg. moinhom, dalm. mulăin 466. în latina medievală a existat un mare număr de derivate de la prototipurile acestor variante romanice. Datorită lui Du Cange, care le-a cules din cele mai diverse surse, ne stă la dispoziţie un material lexical de o impresionantă bogăţie. Iată o întreagă serie din aceste derivate, care şi ele au mai totdeauna sensul de „moară de apă” : moliniurn467, molinarium 468, mulinarius 469, molinar410, molinare 4?1, molinaria 472, molenare 473, mulinare 474, mulnare 47s, mulnaris cu sensul de „loc de moară” 476, moliarium 477, molearium 4/8, molarium 479, molearia 4S0, molaria 481. Menţionăm si varianta mediolatină, tot cu sensul de moară: mulnetum 482. Avînd în vedere că suf. -eturn este specific substantivelor colective, nu încape îndoială că la început cel puţin acest apelativ denumea un loc unde se aflau mai multe mori. Desigur că varianta mulneda, care înseamnă „loc de moară” 483, e un derivat de la forma de plural a termenului precedent, care a fost simţită ca o formă feminină singulară. Un termen foarte răspîndit în documentele latine ale întregului ev mediu şi care are o vechime apreciabilă - întrucît a fost utilizat deja de Sfîntul Augustin si de Sfîntul Grigorie de Tours - este molendinum484 - mulendinum185 - mulindinum4S6 TCbuî). Radicalul nbx~ se păstrează într-un însemnat număr de cuvinte în toate limbile slave moderne, în cele mai multe din acestea avînd un sens general ca în verbele rus. pihat\pihnut’; ukr. phati, phnuti; brus. phaf, phnuf; pol. pehac. pehnac... în altele însă continuîndu-se vechiul sens special de „a pisa” ca-n verbele ucrainene pihati, opihati, vpihati, uphnuti sau ca în ceh. pich sm. = „pilug’V’mai”, pechati,pechovati,vb. — „a pisa”,păchafsm. (nom. ag.)= „pisător” şi mai ales ca în nsf. păi sm. =„pilug” cu derivatele phăj, pehăj, sn., pehek sm.(dim.) phac şi pehăc.; pkati, pehâti vb. (şi perf. pehmti) = „a pisa la piuă” (cu pilugul); phânje, pehânje sn. (nom. act.)= „pisatul” dar şi „arpacaş” (adică grăunţe decorticate prin pisare); phălec sm. phălka sf. = „pisător”, „pisătoare”; pehălntk sm. = pilug649. în tema prez. ind. de la rad./>V este şi el reprezentat la sloveni în vb. phati, care pe lîngă formapham-phas.. .mai are de asemenea formapsem,pses.. .ca în vbg., precum şi în psaj sm. = „pilug”650. La ucraineni îl aflăm în cişuk sau pşik sm. = „lovitură de ciocan”651. Despre alte cuvinte panslave sau aproape, care au radicalulp’s-, vom vorbi mai departe în altă ordine de idei. Acelaşi radical, însă la gradul plin (Vollstufe) au şi nsl. pesta sf. = „pilug mic", pesto sn.652 = „butucul roţii”, „capătul osiei care STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 319 în chestiune, *ic - comun cu cel al verbului latinesc icăre (=a lovi)717 exprimă într-un chip foarte general principiul tehnic care stă la baza acestei unelte. Suidas ne relatează pentru piuă şi termenul tribaia, pe care-1 dă ca echivalent al lui igde7n. Numele acesta prezintă oarecare importantă, întrucît, el este emanaţia lui tribein, verb consacrat acţiunii pisatului. în ce priveşte termenul igde şi derivaţii lui, deosebit de interesant apare faptul că, de la o vreme, ei îl suplantează pe anticul olmos, reuşind în cele din urmă să-l scoată complet din uz. Explicaţia trebuie desigur căutată în dispariţia treptată a specimenului de piuă care slujise odinioară scopul specific agrar al decorticării şi al transformării cerealelor în faină. Funcţia aceasta tehnică ajunsese a fi îndeplinită demult - incomparabil mai bine şi mai uşor - de alte aparate: rîşniţa rotativă şi moara. Moschopulos, gramatic de la sfîrşitul epocii bizantine - refugiat în Italia, după căderea Constantinopolului sub turci - ne spune referitor la olmos că, în limba populară, se numea pe atunci igdion719. în secolul XV deci, olmos era un termen căzut complet în desuetudine, nemaifiind cunoscut decît doar de tradiţia elenizantă pur livrescă. Afirmaţia lui Moschopulos este întru totul confirmată de realitatea lingvistică neogrecească. în adevăr, la grecii moderni, termenul cel mai răspîndit în masele populare şi am putea spune chiar panelenic este, pentru piuă, goydi (to); iar pentru pilug goydoheri (si goydoheron). Cum în mai multe regiuni ale Greciei este atestată şi varianta gdi720 în loc dtgoydi, se vede foarte clar că prototipul acestui apelativ este vechi-grecescul igdion (dim. < igde). Precum s-a văzut din cele mai stis expuse, la greci - încă din cea mai îndepărtată antichitate - terminologia tehnicii pisatului iese prin numeroşi termeni ai ei din cadrul seriei pinsere, de care nu ţin decît verbul ptisso şi cele cîteva derivate ale sale referitoare la acţiune şi la agent. Dar, chiar şi acestea au fost puse-n umbră de verbe ca tribein, syntribein (xyntribein), kâptein, synkoptein (xinkoptein), leiein, lepixein, iar mai tîrziu şi kopanixein (. Apoi, pentru o prăjitură numită libum: „Casei pondo duo bene disterat in mortario. Ubi bene distriverit, farinae siligineae libram ... eodem indito, permiscetoque cum caseo bene. Ovum unum addito et una permisceto bene...”736. Apoi, în reţeta pentru placenta: „...Farinae siligineae LII..., intracta farinae LIV et alicae primae LII; alicam in aquam infimdito. Ubi bene mollis erit, in mortarium purum indito, siccatoque bene... Deinde manibus depsito... Casei ovilii P XIV...in aquam indito...înde eximito, siccatoque bene... in mortarium imponito. Ubi omne caseum bene siccaveris, in mortarium purum manibus condepsito... Deinde, crilvum farinarium purum sumito, caseum per cribrum facito ut transeat in mortarium...’’,137. Din aceste pasaje, reiese că mortarium este o ustensilă culinară prin excelenţă. Cu aceeaşi claritate apare acest caracter al ei şi în poemul virgilian, Moretum, unde ni se descrie cum eroul, un ţăran roman, pregăteşte în mortarium mîncarea naţională, al cărei nume este dat ca titlu 324 Petru CARAMAN poemului. Aici, ca şi la Plaut, pilugul e desemnat prin termenul de formă diminutivală pistillum738. Columella de asemenea ne vorbeşte despre această unealtă în situaţii cu totul analoge celei din poemul lui Virgilius. El ne-o arată ca fiind indispensabilă la prepararea variatelor conserve pentru iarnă. Astfel, o întîlnim la pregătirea muştarului într-un amestec cu oţet şi cu diferite ingrediente: „Semen sinapis diligenter purgato et cribrato: deinde aqua frigida eluito, et cum fuerit bene lotum, duabus horis in aqua sinito. Postea tollito, et manibus expressum in mortarium novum aut bene emundatum conjicito etpistillis conterito. Cum contritum fuerit, totam ad medium mortarium contrahito et comprimito mânu plana... Deinde statim mortarium erigito ut omnis humor eliquetur. Post hoc album acre acetum adjicito, etpistillo permisceto...”739. Citatul pasaj ne pune-n lumină şi manipularea micului pilug (pistillum) al acestui gen de piuă, care este cu totul alta decît cea în uz lapilum, piesa-anexă corespunzătoare de la pila. Specific culinară apare această piuă şi într-o altă reţetă, pentru un soi de conserve din variate zarzavaturi şi mirodenii amestecate cu brînză, în oţet şi untdelemn: „Addito in mortarium satureiam, mentam, rutam, coriandrum, apium, porrum sectivum, aut si it non erit, viridem cepam, folia lactucae, folia erucae, thymum viride, [vel] nepetam, tum etiam viride puleium, et caseum recentem et salsum: ea omnia pariter conterito, acetique piperaţi exiguum permisceto. Hanc misturam cum in catillo composueris, oleum superfundito...”740. Prin urmare, mortarium, ca şi vechi-grecescul igde sau thyeia, servea la pisat şi la sfarîmat nu numai grăunţe de cereale, ci şi cele mai diverse substante comestibile sau chiar si de altă natură. Ba mai mult: mortarium 5 3 şi echivalentele sale greceşti serveau la frecatul, amestecatul ori frămîntatul a tot felul de paste si combinaţii de substanţe, precum şi la bătutul ori agitatul lor cu pilugul în sens circular - fie centripetal, fie mai ales centrifugal. Plinius naturalistul - după exemplul altor autori predecesori lui - se ocupă chiar şi de pietrele din care se confecţionează pivele cu acest nume741, destinate celor mai variate scopuri: culinare, farmaceutice... sau la prepararea de culori... El menţionează, în ordinea calităţii, piatra elesiană, piatra tebană (numită în termeni greceşti si pyrrhophoecilos sau psaronius), piatra chrysites, bazaltul cel preferat de medici la preparatul reţetelor.. .etc.742. In.concluzie, tipul mortarium este fără îndoială un vechi derivat al uneltei care deservea la origine aproape exclusiv scopul domestico-agrar al pisării cerealelor, unul din principalele procedee care le facea comestibile, prin transformarea lor în faină. Precum s-a văzut însă, acest tip 328 Petru CARAMAN devenită deja moară. Dar, dintre toate mărturiile scrise antice ajunse pînă la noi, nici una nu este atît de clară si totodată atît de categorică în ceea ce priveşte rolul tehnicii pisatului la vechii romani, precum şi raportul just de succesiune dintre această tehnică şi cea a măcinatului la rîşniţă, ca ceea ce ne spune Servius M. Honoratus, scoliastul lui Vergiliu:”Quia apud maiores nostros molarum usus non erat, frumenta torrebant et ea in pilas missa pinsebant, et hoc erat genus molendi...”756. Demn de subliniat este faptul că şi Servius ne înfăţişează pisatul cerealelor precedat de prăjirea lor. Referitor la autenticitatea pasajului de mai sus, s-ar putea totuşi ridica unele îndoieli, dat fiind că, în opera acestui scriitor, de la sfîrşitul erei antice, există numeroase interpolări de copişti tîrzii. Insă în sprijinul citatei afirmaţii stă însăşi limba latină cu o serie de termeni de-o respectabilă vechime, ca aceia pe care i-am prezentat în cadrul terminologiei romane a seriei pinsere şi care desemnează pe morar (sau morăriţă) şi moara757: pistor, pistrix, pistrinum, pistrina, pistrilla, pistrinarius... etc.758 însuşi Servius foloseşte de altfel acest atît de pregnant argument lingvistic, căci pasajul citat continuă precum urmează:”unde etpinsores dicti sunt, qui nune pistores yocantur”759. Aceste documente de limbă sînt cu atît mai decisive cu cît - chiar cînd în latineşte au apărut mai tîrziu şi alţi termeni în legătură cu prepararea fainii - se poate spune că cei mai sus relataţi au rămas pentru totdeauna termenii cei mai răspîndiţi în popor şi cei mai adînc înrădăcinaţi . In adevăr, terminologia etnografică latină, care se raportă la prototipul pins&e, este la romani expresia cea mai tipică a principiului tehnic al pisatului grînelor, ca procedeu pentru transformarea lor în faină. Ea ne indică în chipul cel mai clar că acest procedeu constituia un uz de foarte veche tradiţie italică. Cînd va fi căzut respectivul uz în desuetudine, este astăzi greu de precizat. Noi credem că pentru o parte însemnată din Italia centrală, începînd cu Latium, el era deja caduc încă înainte de secolul III î. e. n., adică înainte de cele mai vechi mărturii latineşti scrise, care ne atestă terminologia în chestiune afectată muncii de a produce faina din diferite cereale. In secolul III î.e.n. această terminologie nu mai corespundea realităţii tehnico-etnografice pe care-o exprima. Avem a face în limba latină cu o izolare a ei. Dar, cum se-ntîmplă foarte adesea cu cuvintele şi expresiile, care ilustrează asemenea ruperi de realitate, termenii vechi - datorită faptului că erau prea profund intraţi în tradiţie - n-au putut dispărea şi ei odată cu tehnica ce exprimau, ci au fost atribuiţi parte dintr-înşii unei alte tehnici de uz nou, ce urmărea aceeaşi finalitate economică: producerea fainii. Ei n-au dispărut deci din STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 337 px^imiţa nu ar afla aici nici un impediment. Totuşi, dificultatea se iveşte pe teren fonetic, căci - dacă admitem că apelativul românesc rişniţa e împrumutat din vremea celor mai vechi legături ale noastre cu slavii, adică din perioada veche bulgară - atunci prototipul px.HHHu;a nu putea avea alt destin în româneşte decît au avut, pe terenul limbii române, alte derivate ale aceluiaşi cuvînt vsl. pxka: nopxka, nopxHHTH în care sunetul vsl. x>un iar nu î (cf. românescul poruncă, a porunci). Dar în favoarea ipotezei lui Tiktin, pare a veni şi interesantul fapt lingvistic, pe care acest lexicograf român l-a ignorat, că bulgarii moderni posedă aproape întocmai corespondentele terminologiei etnografice româneşti, pe care le aflăm atestate de N. Gerov: răşniţa, s.f.= „moară numai cu două pietre; se-nvîrteşte, se mînuieşte cu mîna. Se macină cu ea făină, sare şi altele”. (Cf. Ger. RBJa, V, p. 95; Wg., BDWb, p. 344). Ba încă, aceeaşi sursă ne atestă şi forma bulgară actuală renciniţa tot pentru „moara de măcinat făina cu mîna” (Ger. RBJa, V, p.104), ceea ce ar justifica perfect etimonul indicat de Tiktin. Mai mult, tot Gerov ne atestă şi verbul neobulgar pxmHix, -im> (perf. hhji) = „fac ca ceva să devie mărunt, sfarîm mărunţel, sfarîmiţesc” (Ibidem, V, p.95). Astfel, şi verbul românesc a rîşni şi-ar găsi prototip pe teren bulgar, nefiind deci nevoie precum credea Tiktin (RDWb, p.1329), întocmai ca şi Scriban, să mai presupunem că el a luat naştere pe terenul limbii române, după modelul apelativului rîşniţă. In ciuda acestei preţioase mărturii lingvistice, noi susţinem totuşi că terminolgia românească se raportă la prototipurile slave *Mpi,imifa,(7KHHu;a, dispărute astăzi, pare- se, complet din limba bulgară. Aceşti termeni etnografici bulgari nu au însă nici o legătură etimologică cu vsl. pM^HMiţa, precum ar părea să ne indice o formă bulgară actuală, precum citata pjkhhuuq. (cf. mai sus), căci p-huimiixa a precedat-o pe aceea. PM^miţa nu reprezintă altceva decît o foarte tîrzie asociaţie a cuvîntului phiuimija (< *pT>MHHu,a) cu pMKa, favorizată în afară de oarecare omonimie, şi de ideea că unealta respectivă era manipulată cu mîna. E ceea ce ne-o dovedeşte şi existenţa, sporadică de altfel, după cît se pare, a formei neobulgare pMneHHiţa cu acelaşi sens de „moară pe care o învîrteşte 340 Petru CARAMAN 9. Kmiţ., NUS, p-249-s.v. Handmuhle. 10. Klotz, HWbLS, II, p.353; tot pentru acest gen domestic de mola mai erau în uz şi epitetele trusatilis sau versatilis, avîndu-se în vedere modul cum acţiona ea: prin împingere ori prin învîrtire. Cf. Klotz, ibid., II, p.433; Quicherat, DLF, p. 1224. 11. Bailly, DGF, p. 2131. 12. Sophocles, Greek. Lex., p. 1163; Du Cange, Gloss. Graec., II, p.1746. 13. Vlahos, Lex.Ellenogall., p.964; Epites, Lex.Ellenogall., III,p.731. 14. Cf. nota nr. 4. 15. Kluge, EWb.d.S., p.401; Hoops, RGA, III, p.244. 16. Mer., W.u.S., I, p.26; Mikl., EWbSS, p. 410; Ern.-Meillet, DELL, p.595. 17. Mer., W.U.S., I, p.26; Ern. Meillet, DELL, p. 595; Schrader, Reallex, p. 512. 18. Damé, Term., p.158; ibidem, NDRF, I p.60. 19. Sachs -Villatte, Enz. DFr. Wb, p. 521. 20. Lindet, RA, XXXVI, p.32. 21. A se raporta epitetul la s.f. meule sau meulière. 22. Dai, TSJVIa, 1, 1362; Pawl., RDWb, p. 94-95. 23. E.S. Brokg.-Efron, XI, p.896 (s.v.jemovik). 24. Damé, Term., p.158; ibidem, NDRF, IV, p.238. 25. Lindet, RA, XXXVI, p.32; Damé, NDRF, IV. 26. Damé, NDRF, IV, p.238. 27. E.S. Brokg.-Efron, XI, p. 896. 28. Pârvan, Getica, p.500. 29. Andr., Suit., în „Dacia”,I, p.75. 30. Dum., Fouilles, în „Dacia”, II, p.50-51. 31. Vulpe, Tinosul, în „Dacia”, I, p.210. Sînt date şi desene. Cf. ibid.,üg. 40. 32. Vulpe, Poiana, în „Dacia”, III -IV, p.320. 33. Idem. 34. Dum.,//üè., p.259. 35. Ibidem, p.255, pl. LXI, fig.12; p.258, fig.23, nr.7,8;p.260, fig.24, nr.1-8. 36. Menghin, WSt, p.376,380. 37. Ibidem, p.335. 38. Forrer, Reallex, p.461; Schrader, Reallex, p.511. 39. Déchelette, MAP, I, p.344. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 341 40. Menghin, WSt, p.171. 41. Ibidem, p.415. 42. Ibidem, p.175,178,187,189. 43. Ibidem, p.286,360-361,368-369,462. 44. Ibidem, p.198, 223,225,315,357. 45. De aceea şi sînt ele găs ite rar împreună, pe teren, de către arheologi. 46. Vulpe, Poiana, în „Dacia”, III -IV, p.322. fig.103, nr.1,2. 47. Andr. Suit., în „Dacia”, I, p.75, pl.XIV, fig.6. 48. Dum., Gum., în „Dacia”, II, p. 50. 49. Idem. 50. Ibidem, p.51. Printre materialele dezgropate la Poiana, Vulpe semnalează însă şi nişte plăci mari, dreptunghiulare, de gresie cenuşie, pe care le presupune a fi servit tot la sfărîmatul grînelor (Vulpe, Poiana, în „Dacia”, III -IV, p.320) şi care depăşesc cu mult dimensiunile amintite. 51. Dum., Hăb., p.259. 52. Idem. 53. Idem. 54. Ibidem, p.261. 55. Ibidem, p.259. 56. Cu privire la terminologia arheologică românească referitoare la rîşniţa preistorică, credem că trebuie pusă la punct o eroare care se face curent de către specialiştii înşişi. Aşa, Vladimir Dumitrescu - ca şi alţi arheologi români de altfel - utilizează termenul în mod inadecvat atunci cînd numeşte rişniţă numai piatra de bază pe care se pun grăunţele pentru măcinat. De exemplu, el zice: „rîşniţe şi frecătoare de piatră” (Dum., Hăb., p.260, fig.24); sau „cît priveşte frecătoarele pentru zdrobirea seminţelor^ rişniţe, ele s-au găsit destul de numeroase..."(Ibidem, p.261). Un asemenea mod de exprimare însă nu poate fi admis, întrucît rîşniţa este un termen care cuprinde amîndouă piesele ce formează unealta. El apare ca expresia unităţii pe care, în acţiunea de a rîşni, o realizează totuşi cele două părţi atît de independente una de alta. De aceea, sub nici un motiv acest termen nu poate fi atribuit numai uneia din cele două piese. Pe de altă parte, o astfel de utilizare eronată poate provoca şi confuzii la cineva neprevenit. Căci, de exemplu, cînd Dumitrescu zice: „ dimensiunile variate ale acestor STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR 343 68. Dech., MAP, I, p.345. 69. Ibidem, p.345, fig.127, nr.l. 70. Ibidem, fig.127, nr.2. 71. Ibidem, fig.128. 72. Vechiul Testament, cap. XI, par.5. 73. Ibidem, cap.XI, par.8. 74. Ibidem, cap.IX, par.53. 75. Ibidem, cap.XLI, par.16. 76. Ibidem, cap.XXV, par. 10. 77. Evident, descompletarea rîşniţei prin confiscarea pietrei de deasupra o reducea total la inacţiune, fiindcă era echivalentă cu confiscarea motorului unei maşini. 78. Vechiul Testament, cap. XXIV, par.6. 79. Ibidem, cap.XLVII, par.2. 80. Ibidem, capV, par. 13. 81. Ibidem, capXVI,par.21. 82. Biblia jir., Cartea jud., cap.XVI, par 21: „...et il tournait la meule”. 83. Aceasta se poate vedea şi din comparaţia textelor respective din traducerea românească cu textele traducerilor în alte limbi, unde munca la rîşniţă nu este redată în verbul a învîrti. (Cf. traducerea germană). '84. Cf. mai sus. 85. Cf. Noul Testament, cap.X, par.42. 86. Od., raps.VII, v.103-104. 87. Ibidem, XX, v. 105-111. 88. Ibidem, VII, v.104 şi XX, v.106. 89. Lovinescu - care, evident, n-a tradus după original - îl redă prin singular: „măcinau grăunţele la piatra de moară” (cf. Od., p.80), ceea ce e pur şi simplu o eroare, afară doar de cazul cînd lectorul ar vrea s-o considere, la figurat, drept o sinecdocă. 90. Lovinescu - fiindu-i complet necunoscut textul grecesc - îşi permite aici iniţiative literare cu totul neîngăduite, care-1 duc la falsificarea originalului: „Douăsprezece femei întorceau Ia douăsprezece pietre de moară...”, de unde cititorul poate înţelege că fiecare femeie lucra la cîte o piatră. Iar mai departe continuă el tot aşa de inventiv: „... ca să gătească untdelemnul şi faina...”, deşi, 360 Petru CARAMAN 466. Bartoli, Daim., II, p. 207. 467. Du Cange, Gl. Lat. IV, p. 873; ibidem, II, p. 1273, s. v. cursiv. 468. Ibidem, p. 874. 469. Ibidem, p. 1075. 470. Ibidem, p. 874. All. Idem. 472. Maigne, Lex., p. 1466. 473. Doc. a. 987. Du Cange, Gl. Lat., IV, p. 874. 474. Ibidem, p. 874, 1075. 475. Doc. a. 1000, ibidem, IV, p. 1075. 476. Idem. 477. A. 1312, ibidem, p. 183. 478. A. 1239, ibidem, p. 878. 479. A. 1307, ibidem, p. 869. 480. A. 1239, idem. 481. Idem. 482. Ibidem, p. 874, 1076. 483. Ibidem, p. 1075. 484. Ibidem, p. 870. 485. Ibidem, p. 1073. 486. Maigne, Lex., p. 1491, atestat în sec. IX. 487. Cf. si forma prototip molendus, „pro molendinus” - Du Cange, Gl. Lat., IV, p. 872.5 ‘ 488.