PETRU CARAMAN (în anii celor dintîi cercetări asupra descolindatului) Petru Caraman D ESCOL I N D ATU L ÎN ORIENTUL Şl SUD-ESTUL EUROPEI Studiu de folclor comparat 0\ Ediţie îngrijită şi postfaţă de ION H. CIUBOTARU EDITURA UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA" IAŞI - 1997 Redactor: KUUENIA MACOVHI C opeita AL. C VA SNA! ISBN 973-9149-80-4 ------------------------------ © EDI I URA UNIVERSITARI „ALEXANDRU IOAN CU/A’* IAŞI. SI R. PĂCURARI NR 9, TELEFON 012 114/ 47 Doamnei Dr. Ecaterina Sărăcăceanu -acestui model de soră între surorile lumii -admiraţie şi recunoştinţă! AUTORUL SUMAR CIJVÎNT PRELIMINAR DIN PARTEA AUTORULUI I ÎN LOC DE PREFAŢĂ ..................................................Xffl n ÎN LOC DE INTRODUCERE ...........................................XXHI NOTA ASUPRA EDIŢIEI ...................................................XXXV PARTEA I CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE • CAPITOLUL 1 Aspectul pozitiv prin excelenţă al datinii colindatului şi rolul colindătorilor de mesageri ai fericirii ......................... 1 •CAPITOLUL 2 Aspectul eventual negativ al datinii şi rolul colindătorilor de mesageri ai nefericirii ............................................... 17 FORMULE DE DESCOLINDARE I. ANALIZA ŞI CLASIFICAREA FORMULELOR DEDES- COl.INDARE DIN PUNCT DE VEDERE AL FONDULUI ........................ 24 •CAPIIOl UI I Formule care au de scop să provoace o nenorocire familiei sau vreunui membru al ei .. 24 •CAPITOLUL 1 Formule injurioase........................................................ 30 •CAPITOLUL 3 Formule izvorîte din antipatii confesionale sau etnice ................... 35 A. (\>nsideraţii generale ........................................... 35 B. De.scoli rulatul evreilor ........................................ 45 C. Descolirulatul ţiganilor ......................................... 52 • CAPITOLUL 4 Tipul formulelor-ameninţări ...............................................66 •CAPITOLUL 5 Formule pur umoristice provenite din vechi formule-ameninţări sau chiar din descolindări, luate în glumă ............................... 70 VII H. ANALIZA SI CLASIFICAREA FORMULELOR DE DESCOLINDARE DIN PUNCT DE VEDERE AL FORMEI ................................... 74 A. Tipul parodiei ................................................... 74 • CAPITOLUL 1 Formule de descolindare care parodiază colinde laice ................................ 74 • CAPITOLUL 2 Geneza descolindării evreului cîrciumar la ucraineni ................................ 95 • CAPITOLUL 3 Formule de descolindare care parodiază colinde religioase ........................... 99 B. Tipul independent ............................................... 108 Consideraţii finale asupra unor aspecte formale specifice descolindărilor ....... 114 III. CARACTERUL EMINAMENTE MAGIC AL FORMULELOR DE DESCOLINDARE ...................................... 115 • CAPITOLUL 1 Paralelism perfect între cîntecele datinii colindatului şi formulele de descolindare_ 115 • CAPITOLUL 2 Clasificarea colindelor în variate tipuri, după criteriul magic ..................... 116 • CAPITOLUL 3 Clasificarea tipologică a formulelor de descolindare, după acelaşi criteriu magic ... 119 IV. DE LA FORMULA NEGATIVĂ CU SUBSTRAT MAGIC, IA SATIRA POPULARĂ ....................................... 126 •CAPITOLUL 1 Ilustrarea fenomenului artistico-folcloric prin paralelisme. la diferite naţiuni din Europa orientală ........................ 126 • CAPITOLUL 2 Ilustrarea aceluiaşi fenomen, în special la români, prin două satire populare cu funcţie descolindătoare........................................... 140 • CAPITOLUL. 3 Privire generală asupra fenomenului ................................................. 145 • CAPITOL.IJL 4 Geneza satirei din perspectiva evolutivă ............................................ 146 •CAPITOLUL 5 Consideraţii concluzive asupra formulelor de descolindare ........................... 149 NO 1fc ............ ................................................. 149 \ iii PARTEA A II-A RITURI DE DESCOLINDARE EXPUNEREA DIFERITELOR TIPURI DE PRACTICI DESCOLINDĂTOARE CU VARIANTELE LOR..........................................187 • CAPITOLUL 1 Restituirea darurilor ...................................................187 • CAPITOLUL 2 Toiagul colindătorilor şi rolul său în cadrul descolindării .....................189 § 1. Pregătire toiagului şi descrierea lui ...................................189 § 2. Lovirea cu toiagul de colindător ........................................197 • CAPITOLUL 3 Răpirea porţilor de la curtea gazdei ....................................200 • CAPITOLUL 4 Distrugerea porţilor gazdei ............................................ 202 • CAPITOLUL 5 Răpirea sau distrugerea laviţei de lîngă poartă ori a podeţului din faţa porţii .203 • CAPITOLUL 6 Distrugerea gardului gazdei neprimitoare ................................204 • CAPITOLUL 7 Distrugerea ferestrelor gazdei ..........................................205 • CAPITOLUL 8 Spargerea oalelor de lut sau a străchinilor şi în general a veselei casabile ....206 • CAPITOLUL 9 Răpirea carului ori a săniei gazdei sau a unor piese de la aceste vehicule ......207 •CAPITOLUL 10 Răpirea sau nimicirea plugului şi a altor unelte agricole .......................209 • CAPITOLUL 1 1 Răpirea sau răvăşirea altor unelte gospodăreşti .................................210 •CAPITOLUL 12 Alungarea vitelor şi a păsărilor din curtea gazdei ..............................211 •CAPITOLUL 13 Rituri speciale în dauna păsărilor...............................................213 •CAPITOLUL 14 Rituri în dauna recoltei gazdei .................................................214 •CAPITOLUL 15 Practici de răzbunare asupra hogeagului şi vetrei casei sau asupra cuptorului de pîine .....................................216 • CAPITOLUL 16 Mînjirea casei, porţilor, gardului..., cu negru sau cu diferite impurităţi ......217 ■CAPITOLUL 17 Alte prejudicii aduse casei gazdelor neospitaliere ..............................222 IX • CAPITOLUL 18 Aducerea de mortăciuni sau schelete de animale în curtea gazdei şi alte practici cu caracter lugubru...................224 • CAPITOLUL 19 Imitarea glasului anumitor păsări ......................................225 • CAPITOLUL 20 Incendiul simulat şi ritul provocării de incendiu ......................227 • CAPITOLUL 21 încuiatul sau blocarea uşii şi a porţilor gazdei .......................228 • CAPITOLUL 22 Practici avînd de efect prejudicii fizice imediate aduse gazdelor sau chiar unor persoane străine..........................229 • CAPITOLUL 23 Furtul colindătorilor...................................................231 •CAPITOLUL 24 Răzbunări tardive ......................................................235 • CAPITOLUL 25 Consideraţii explicative asupra practicilor de descolindare în general .236 • CAPITOLUL 26 Răzbunările colindătorilor şi atitudinea gazdelor ......................240 • CAPITOLUL 27 Societatea rustică faţă de răzbunările colindătorilor ..................241 NOTE.................................................................246 PARTEA A III-A I. REFLEXUL RITURILOR NEGATIVE ÎN FORMULELE DE DESCOLINDARE SAU ÎN FORMULELE-AMENINŢĂR1 LA ROMÂNI SI LA ALTE POPOARE ........................................267 • CAPITOLUL 1 La români ..............................................................267 • CAPITOLUL 2 La greci .............................................................. 272 § 1. La grecii moderni ..............................................272 § 2. La grecii antici ...............................................276 § 3. Ipoteză concluzivă despre existenţa riturilor de descolindare şi la alte popoare din Europa orientală.................300 • CAPITOLUL 3 La slavii orientali ....................................................301 • CAPITOLUL 4 La slavii occidentali ..................................................311 X n. ASUPRA REPARTIŢIEI GEOGRAFRICEA RITURILOR ŞI FORMULELOR DE DESCOLINDARE ÎN EUROPA ORIENTALĂ 322 m. TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ A DESCOUNDATULUI...........................326 • CAPITOLUL 1 La români ..................................................................326 • CAPITOLUL 2 La grecii moderni ................................................... 331 • CAPITOLUL 3 La poloni .............................................................335 •CAPITOLUL 4 Terminologia descolindării în raport cu colindatul şi structura ei eminamente magică .....................................343 •CAPITOLUL 5 De la terminologia descolindării la sistemul terminologic al magiei ........345 Ş1. La români ......................................................345 § 2. Terminologia magică, în serii antinomice, la alte naţiuni europene .353 • CAPITOLUL 6 Controversă asupra termenului parodie .................................357 IV. AUTOHTONISMUL DESCOUNDATULUI LA ROMÂNI ......................359 NOTE ...............................................................360 PARTEA A IV-A SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDĂRII A. DESCOLINDATUL ORAL ..........................................389 •CAPITOLUL 1 Colindătorii şi rolul lor funest în cadrul cronologic augural al datinii colindatului ............................389 • CAPITOLUL 2 Formulele descolindătoare axate pe blestem, prin contrast cu colindele axate pe binecuvîntare .....................391 • CAPITOLUL 3 Fondul descolindărilor orale în raport cu cel al blestemelor ...............394 • CAPITOLUL 4 Forma descolindărilor orale în raport cu cea a blestemelor..................402 B. DESCOLINDATUL PRIN PRACTICI RITUALE SI SIMBOLICA ACESTORA ...........................................410 • CAPITOLUL, 1 Asupra semnificaţiei restituirii darurilor ............................410 XI • CAPITOLUL 2 Asupra caracterului ritual al toiagului de colindător: „colinda44 şi „caduceul44 .412 • CAPITOLUL 3 Asupra lovirii cu toiagul ritual .....................................415 • CAPITOLUL 4 Gardul curţii şi semnificaţia practicilor negative aplicate lui de către colindători ...........................425 Consideraţii folclorice asupra genezei şi evoluţiei gardului împrejmuitor .....425 C. ASUPRA CARACTERULUI APOTROPAIC AL NUDITĂŢII-ŞI ÎN SPECIAL AL PRIAPISMULUI - LA ANTICI ?I LA ROMÂNI ............431 NOTE...............................................................458 POSTFAŢĂ .............................................................483 REZUMAT ÎN LIMBA ENGLEZĂ .............................................492 REZUMAT ÎN LIMBA RUSĂ ................................................496 BIBLIOGRAFIE (Abrevieri) .............................................500 INDICE DE NUME .......................................................516 XII CUVÎNT PRELIMINAR din partea autorului I. ÎN LOC DE PREFAŢĂ Cetitorule! TE PREVIN DIN CAPUL LOCULUI CĂ EU, scriind această carte care se află acum în faţa ta, am făcut în multe privinţe sacrificii nu mici. Iar tu, dacă-n adevăr te-ncumeţi cu tot dinadinsul s-o ceteşti - căci îmi dau perfect seama că aşa ceva e o cutezanţă din partea ta - vei face un alt sacrificiu la rîndul tău. Astfel, în materie de sacrificii vom fi chit, cum se zice-n limbajul cotidian! Şi ştii tu care-i cel mai mare sacrificiu pe care-1 fac eu? E însuşi faptul de a fi abordat un subiect atît de insolit şi mai ales atît de rebarbativ, ca acela pe care-1 tratez eu aici. Dar, cum eu - oricine vei fi fiind tu - te socotesc în mod anticipat un om inteligent, sînt foarte sigur că cel puţin de un lucru te vei convinge, pe măsură ce vei ceti cartea mea şi anume: că ea, în ciuda subiectului său, trebuia totuşi scrisă de cineva şi că e de mirare că nu a fost scrisă de nimeni pîn-acum. Păcatul a căzut pe mine! Nici eu nu-mi dau bine seama, cum de-am lunecat în ispită... Se vede c-a fost o fatalitate şi, de ceea ce-i fatal, nu poţi scăpa cu nici un chip. Orice încercare ar fi cu totul vană. Şi aşa, „volens nolens“, m-am pomenit scriind despre obiceiul descolindatului. Dar desco-lindatul faţă de colindat este iadul faţă de paradis! Desigur, nu-i de mirare c-am fost atras cîndva de mirajul paradisului şi am încercat să-l explorez spre a-1 înţelege eu însumi just, pentru ca la rîndu-mi să-l fac înţeles altora, punîndu-1 în adevărata lui lumină. Infernul descolindării însă era aşa de indisolubil legat de paradisul colindelor, încît m-am simţit tentat să-l abordez. N-a fost o tentaţie a plăcerii, ci exclusiv a curiozităţii. M-am lăsat deci atras pe căile acestui infern, ca să văd unde duc ele şi cît de |os coboară. Cînd l-am cunoscut mai de-aproape, aş fi vrut să nu-1 fi cunoscut niciodată şi să nu-1 fi examinat. Dar nu mai puteam da înapoi. Era prea tîrziu. Acum mă simţeam obligat să merg înainte, pînă la capăt. îmi dădeam seama mai bine ca oricînd XIII DESCOUNPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI că obiectul investigaţiei mele era un aspect foarte original din psihica noastră, din sufletul naţional şi în acelaşi timp din sufletul multor altor naţiuni de pe continentul european. Un aspect nespus de întunecat, sumbru chiar, iar uneori de-a dreptul repugnant; totuşi, nu mai puţin interesant. Intimele lui relaţii cu aspectul luminos al colindatului îmi ilustrau într-un chip neobişnuit de grăitor că, la individul uman, ca şi la comunitatea rurală, căreia el îi este încadrat, la diferite popoare, există trăiri care prezintă faţete contrastante sau chiar contradictorii, într-un raport de strînsă, incredibil de strînsă interdependenţă. Atît e de adevărat că binele coexistă cu răul şi că foarte adesea aceste două elemente, care de obicei par a se exclude, sînt inseparabile. Dar, precum îţi spuneam adineauri, Cetitorule, am considerat însăşi preocuparea aceasta a mea drept un sacrificiu şi l-am calificat ca cel mai mare din toate, căci - aşa cum vei vedea din cele ce urmează - nu este singurul. în adevăr, această lucrare are un întreg istoric, plin de vicisitudini şi de adversităţi. A germinat în mintea mea încă de pe vremea cînd - aflîndu-mă la studii în Polonia - îmi adunam materiale pentru teza asupra datinii colindatului, pe care aveam s-o susţin în anul 1928, la Universitatea „Wladyslaw Jagiello“ din Cracovia. Pot spune că atunci, pentru întîia oară, am văzut într-o slabă licărire faţeta negativă a acestei importante datini de largă circulaţie internaţională. Era totuşi mai mult o bănuială, de care n-am vrut să mă las la-nceput nicidecum ispitit, în ciuda documentelor folclorice - publicate sau manuscrise - ce aveam la dispoziţie chiar de pe atunci. Consideram că nu am dreptul să trag vreo concluzie categorică, în sensul prevăzut de mine, pe baza lor. Simţul critic îmi şoptea prudent, iar uneori chiar ironic: dar dacă e vorba numai de o simplă răzbunare a colindătorilor, de nişte banale acte de violenţă şi nimic mai mult? Deci, de ceva care nu are absolut nimic comun cu etnografia? E îndoiala care m-a determinat ca, în lucrarea mea scrisă în limba polonă, să nu fac nici cea mai mică menţiune despre fenomenul folcloric, pe care-1 intuisem sumar, dar de existenţa căruia încă nu eram convins în mod definitiv. însă ideea că aici - mai mult decît probabil - se ascundea o realitate folclorică incontestabilă, nu m-a părăsit nici un moment; ci, dimpotrivă, a continuat să stăruie înjnintea mea din ce în ce mai tiranic. Iată de ce mi-am propus apoi să urmăresc îndeaproape, la români şi la cît mai multe alte popoare din orientul şi sud-estul Europei, problema aceasta şi să cercetez critic cu toată atenţia materialele, spre a distinge ceea ce este element folcloric de ceea ce nu este şi dacă în general se va putea încadra folclorului, ceea ce mie îmi apărea intuitiv ca o a doua faţetă a datinii colindatului. Astfel, m-am hotărît să cumulez cît mai copios posibil materialele şi să le verific cu rigurozitate. Verificarea se putea face în două chipuri: 1. pe de-o parte, pe baza materialelor deja publicate sau şi a celor inedite, aflătoare în arhive folclorice; 2. iar pe de-altă parte, chiar pe teren. Pe teren, aveam două posibilităţi, adică două procedee de investigare: a. direct - prin propria mea informare, la faţa locului; b. indirect - prin anchete folclorice regizate de la distanţă. Am folosit toate aceste căi, fâcînd cercetări la popoarele slave, la greci şi la români. Astfel, am apelat la izvoare tipărite sau manuscrise, în măsura în care mi-au fost XIV ÎN LOC PE PREFAŢĂ accesibile. Dar mai ales am căutat a puiza direct din sursa vie, mergînd personal spre a ancheta şi înregistra informaţii şi texte, ori de cîte ori mi-a fost cu putinţă. Numeroase materiale însă am colectat fâcînd uz de ancheta prin corespondenţi. în scopul acesta, am redactat o serie de chestionare folclorice - cele mai multe din ele tipărite - pe care le-am răspîndit prin diferite regiuni ale României şi chiar în alte ţări. în primul chestionar, difuzat în anul 1929, întrebările referitoare la descolindat erau încadrate într-o serie de altele, care toate la un loc priveau datina colindatului în întregul ei. Apoi, l-am răspîndit şi ca chestionar complet izolat, detaşat din ansamblul datinii şi mult amplificat cu tot felul de întrebări detailate. Se cuvine, cu acest prilej, să exprim cele mai cordiale mulţumiri tuturor compatrioţilor - profesori, învăţători, preoţi, elevi ai diferitor şcoli secundare, unora dintre foştii mei studenţi... - care mi-au înlesnit în vreun chip adunarea de materiale de pe teritoriul patriei. îmi este cu neputinţă să-i menţionez nominal, dat fiind că, odată cu materialele pierdute în timpul războiului, mi s-au pierdut şi însemnările referitoare la cei mai mulţi din ei. Nu mai puţin mulţumesc colindătorilor, flăcăi sau băieţi de variate vîrste, de pe cuprinsul ţării, care mi-au făcut cunoscute direct pe teren texte ori practici de descolindare şi al căror nume în foarte multe cazuri nu mi s-au mai păstrat, ca să le pot cita la locul cuvenit. Gîndul meu se-ndreaptă de asemenea cu un cuvînt cald de mulţumire către dragii mei elevi de odinioară de la Institutul Român din Sofia, de care mă leagă atîtea duioase amintiri: se-ndreaptă şi către cei din valea Timocului, şi către cei aromâni, din părţile Macedoniei. Atît unii, cît şi ceilalţi mi-au fost admirabile surse de informaţii folclorice. Dar ţin să mulţumesc aici în mod special distinsului preot Tudor Lazăr, originar din com.Coconi-jud.Ilfov, care - găzduindu-mă cu o caldă ospitalitate în casa părintească -mi-a prilejuit contactul direct cu sursa folclorică locală pe timpul peregrinărilor mele prin cîmpia Dunării pentru adunarea de materiale şi el însuşi, ca fost colindător, mi-a comunicat preţioase informaţii. Apoi nu-1 pot uita pe Aurel Cosmoiu, eminentul meu elev de odinioară, din corn. Proviţa-jud.Prahova - autorul de mai tîrziu al Genezei mitului - căruia îi mulţumesc pentru unele texte folclorice procurate. Exprim de asemenea mulţumirile mele merituosului folclorist Ovidiu Bîrlea, acestui pasionat explorator al terenului şi totodată competent teoretician al folclorului românesc, care - pe cînd se ocupa, împreună cu regretatul I. Muşlea, de tipologizarea răspunsurilor la chestionarul lui Hasdeu - ştiind că lucrez la studiul descolindării, mi-a pus la dispoziţie, cu o rară amabilitate, unele variante de formule descolindătoare întîlnite în recolta hasdeiană. Sînt dator cu o adîncă recunoştinţă vechiului şi neuitatului meu prieten Gheorghe Roman Muşat, gospodar din com.Mănucu - jud.Ialomiţa - gazda mea din acel sat -care mi-a cîntat, împreună cu alţi foşti colindători, numeroase colinde din admirabilul repertoriu ialomiţean, cel mai bogat şi mai variat din toată ţara. De la el am aflat şi unele descolindări din partea locului şi el mi-a servit de călăuză - cu un devotament inegalabil - prin acea mănoasă regiune de pe malul Dunării. XV DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Ceea ce trebuie, cred, să dezvălui în legătură cu adunarea materialelor folclorice asupra descolindării, este că aceasta n-a fost deloc o treabă uşoară. Nu numai pentru munca obositoare, pe care o reclamă respectiva etapă, dar mai ales fiindcă, în special în faza iniţială, am încercat multe dezamăgiri şi chiar unele dezagremente. în adevăr, nimic nu mă exaspera mai tare la început, decît tăcerea absolută pe care-o întîlneam foarte adesea prin diferite sate, cînd abordam subiectul descolindării. La orice întrebare a mea, mi se răspundea stereotip: „Nu, aşa ceva nu este pe la noi", sau „La noi, nu s-a pomenit" sau scurt: „N-am auzit" ori „Nu ştiu"... etc., pentru ca, mai tîrziu revenind în aceleaşi localităţi şi înarmîndu-mă cu mai multă răbdare/ să culeg numeroase formule de descolindare şi bogate informaţii referitoare la practicile de răzbunare ale colindătorilor! Cît despre ancheta prin corespondenţă, alte surprize! Uneori, în loc de informaţiile cerute de mine cu privire la descolindat - prin chestionarul anexat scrisorii - am primit adevărate predici de morală! Ba, în cîteva rînduri n-au lipsit nici ofense din cele mai vulgare la adresa mea, cam în stilul descolindărilor! Primul mesaj de acest gen m-a indispus serios. Ulterior însă, asemenea scrisori m-au amuzat. Le-am cetit zîmbind şi, pe cele care mi s-au părut mai caracteristice le-am păstrat cu grijă în intenţia de a face din ele piese de arhivă, care să ilustreze riscurile folcloristului! Din păcate, şi aceste interesante documente - fiind la un loc cu fişele de materiale folclorice - mi s-au pierdut, ceea ce am regretat sincer, mai ales pentru două din ele, adevărate perle ale genului! Am înţeles că, pentru cei mai mulţi dintre ruralii cărora mă adresam şi nu mai puţin pentru intelectualii satelor noastre, obiectivul chestionărilor mele era ceva din cale-afară de insolit şi total lipsit de seriozitate. în mod obişnuit, eram întîmpinat cu un zîmbet ironic, în care citeam clar uimirea lor: - „cum e cu putinţă să se intereseze cineva de aşa ceva?!" - „da oare omul ăsta n-o fi avînd altceva mai bun de făcut la el acasă?" Cu deosebire, atitudinea aceasta a lumii rustice, precum şi a unora dintre preoţi şi învăţători, a constituit marea dificultate, adesea de-a dreptul insurmontabilă, atît în anchetele directe, cît şi în cele indirecte. Şi se cuvine să adaug că acelaşi lucru mi s-a întîmplat - numai că într-o formă mai acută - şi în străinătate, pe unde am încercat să culeg eu însumi materiale chiar de la sursa folclorică. în adevăr, acei străini pe care-i chestionam îmi dădeau a înţelege - exprimîndu-se mai mult indirect, în felurite chipuri - că nu sînt ei aşa de proşti, încît să nu priceapă că vreau s-adun de la ei date, spre a ponegri apoi naţiunea lor! Fireşte, nu am întîrziat a mă convinge că era chiar primejdios să mai perseverez. Am înţeles că numai cineva autohton - şi încă cu oarecare abilitate - poate ajunge la rezultate pozitive în această privinţă. în ce priveşte investigaţiile mele în Grecia, sînt animat de cea mai caldă gratitudine faţă de profesorul grec Epaminonda Papachristu, bunul şi vechiul meu prieten, care a binevoit a distribui elevilor greci de la licee din Macedonia chestionarul meu în preajma sărbătorilor Crăciunului şi apoi a-mi trimite răspunsurile lor. Evident, mulţumirile mele se îndreaptă de asemenea la acei elevi greci de odinioară, care au avut bunăvoinţa de a-mi culege textele şi informaţiile cerute, de prin satele greceşti pe unde locuiau. Regret profund că şi din această preţioasă recoltă a lor mi s-a pierdut o mare parte. XVI ÎN LOC DE PREFAŢĂ Perioada de colectare a datelor folclorice asupra subiectului meu a durat mai bine de un deceniu. Ea n-a-ncetat complet decît odată cu izbucnirea războiului. Eram cuprins de o neostoită sete după cît mai multe informaţii şi după cît mai multe texte. Cu cît numărul lor creştea, cu atît creştea şi insaţiabilitatea mea, justificată de dorinţa unei documentări cît mai solide şi mai variate a studiului la care lucram. Cu chipul acesta, ajunsesem în fine să-mi fac o opinie sigură despre un fenomen folcloric deosebit de interesant şi de original, despre care nu mai vorbise nimeni dintre toţi cei ce se ocupaseră cu datina colindatului în diferite ţări, fie studiind-o, fie în calitate de simpli culegători de materiale referitoare la ea. Nu mai aveam nici o îndoială: în baza bogăţiei de documente, pe care le posedam de la toate naţiunile, unde colindatul e atestat ca o datină încă în plină vigoare, mă convinsesem definitiv de existenţa descolindatului, pe care îl vedeam acum conturîndu-se foarte clar pe fundalul datinii colindatului, ca un obicei integrat ei. Pot spune, perfect obiectiv, că desco-lindatul ca manifestare eminamente folclorică este o descoperire a mea. Nimeni nu şi-a dat seama că el există. Nimeni nu l-a relevat ca pe un obicei specific. Dacă unii folclorişti au înregistrat adesea formule de descolindare - fără a le atribui de altfel vreo importanţă mai deosebită - considerîndu-le drept simple glume de copii, rituri de descolindare însă n-a înregistrat nimeni. Ele n-au atras atenţia nici unui folclorist român sau străin. Existenţa lor eu am constatat-o pentru prima oară. Eu le-am dat la iveală şi eu cel dintîi ofer cuvenita explicaţie ştiinţifică atît pentru rituri, cît şi pentru formulele de descolindare. în anul 1936, la congresul geografilor şi etnografilor slavi, de la Sofia, am ţinut o comunicare intitulată Descohndatul (To Xetragoudisma) dans le Sud-est europeen\ în care prezentam, în esenţă, slaviştilor etnografi - aparţinînd diferitor naţionalităţi, slave sau neslave - rezultatele cercetărilor mele asupra descolindatului. Cele relatate de mine la acest congres n-au fost ascultate fără interes de etnografii participanţi, printre care unii erau preocupaţi în special de datina colindatului şi scriseseră studii despre ea, cum era de ex. Edm. Schneeweiss, profesor de etnografie slavă de la Praga. Ba chiar, comentariile lor la acea comunicare au apreciat cu deosebire faptul că pusesem în lumină un fenomen folcloric ce ieşea cu totul din comun prin surprinzătoarea lui originalitate, întrucît datina la care se raporta era cunoscută de toată lumea ca fiind pur pozitivă în ce priveşte finalitatea ei. Aceasta a constituit pentru mine un stimul în plus de a duce la capăt cît mai repede lucrarea amplă concepută asupra subiectului în chestiune. Chiar în succinta comunicare - tipărită în volumul cu dările de seamă ale congresului - anunţam c-o voi publica nu mult după aceea2. Şi în adevăr, în cursul următorilor trei ani -continuînd a aduna încă materiale din diferite regiuni ale ţării - am redactat febril lucrarea mea despre descolindat la popoarele din Europa orientală, în două volume. Un al treilea volum era destinat materialelor folclorice neutilizate la studiul teoretic, în mare parte variante ale celor utilizate. Astfel, în cursul anului 1939, lucrarea mea era gata de tipar. Dar din nefericire, ea n-a mai apărut. în zadar mi-au reclamat-o prin scrisori - primite din diferite ţări - unii dintre foştii congresişti de la congresul sofiot. Perioada toarte tulbure, care începuse cu anul 1939, culminează prin atmosfera ei cu XVII DESCOUNDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI totul nefavorabilă pentru activitatea ştiinţifică în anul 1944, cînd - în timpul refugiului - mi s-au pierdut aproape toate manuscrisele mele, printre care şi lucrarea despre descolindat. Tîrziu, după întoarcerea din refugiu la Iaşi, m-am gîndit să încerc a reface lucrarea pierdută. Din fişele cu materiale, printr-o fericită întîmplare, mi se salvase ceva. O foarte mică parte. Era mai puţin decît 1/10 din întreaga colecţie! Şi totuşi, aceasta însemna încă o bază destul de solidă, dat fiind că recolta mea fusese deosebit de bogată. Verificînd atent acele fişe, am constatat, spre marea mea bucurie, că ele ar putea satisface onorabil exigenţele unei documentaţii ştiinţifice serioase. Astfel, m-am apucat din nou - cu o trudă neasemănat mai mare decît prima oară - să scriu lucrarea, pe care o aveam clară în minte, dar în calea realizării căreia se ridicau acum atîtea piedici, se iveau atîtea lacune cu neputinţă de acoperit. Era vorba de a reconstrui corabia din epave. Nu ştiu dacă există o mai chinuitoare muncă decît aceasta. Aşadar, iată pentru ce dau abia acum la iveală studiul promis în anul 1936, avînd drept consolare unică proverbul francez: „Mieux vaut tard que jamais!“ Desigur, dacă mă gîndesc la lucrarea manuscrisă pierdută, care a fost redactată în cu totul alte condiţii şi care - atît sub aspectul redactării, cît şi al bogăţiei de informaţii şi texte - îmi apare acum ca un ideal, trebuie să recunosc că aceasta păleşte pe lîngă aceea. Dar, în împrejurările date, e tot ceea ce se mai putea face pentru a salva esenţialul. în faţa celor deja întîmplate, nu-mi rămîne alta decît sumbra resemnare. Ceea ce ţin însă a releva aici, este faptul că, din anul 1936 pînă azi - adică de peste trei decenii şi jumătate - n-a apărut nici la noi şi nici în străinătate vreo lucrare, care să abordeze în vreun fel sau altul problemele puse şi dezbătute de mine în lucrarea de faţă. Astfel, cartea mea va apărea şi acum ca o noutate ştiinţifică pentru specialiştii etnografi de pretutindeni, aşa cum a fost ea în 1936, pentru cercul restrîns al amintitului congres internaţional. Dar chiar pentru acei foşti congresişti, care mai supravieţuiesc încă, ea va fi o noutate, întrucît laconica mea comunicare de atunci nu a putut face cunoscut decît prea puţin din conţinutul atît de bogat al subiectului. Totuşi, apariţia acestei cărţi nu ar fi fost posibilă, dacă nu aş fi avut ajutorul direcţiei Bibliotecii Centrale Universitare „M. Eminescu“ din Iaşi care, prin excelenta-i secţie de relaţii cu străinătatea, mi-a adus din diferite ţări ale Europei o întreagă serie de publicaţii stiăine absolut necesare. Am deci plăcuta datorie de a mulţumi directorului Gr. Botez şi d-rei V. Bradler precum şi D-nei Bugariu care a secondat-o, conducătoarea menţionatei secţii. Şi, se-nţelege, mă-nclin cu sentimente de profundă gratitudine în faţa acelor directori ai bibliotecilor străine, care au răspuns favorabil solicitărilor mele. Voi numi aşadar aici: bibliotecile din diferite centre universitare ale URSS începînd cu Moscova, însă cu deosebire Biblioteca Centrală Universitară din Liov; apoi, bibliotecile universitare cehe din Praga şi Brno, precum şi Biblioteca Academiei de Ştiinţe din Praga; Biblioteca Centr. Univ. slovacă din Bratislava; bibliotecile universitare din Cracovia (Polonia), din Belgrad şi Zagreb (Iugoslavia), din Munchen (RFG), din Helsinki (Finlanda); Biblioteca Naţională din Paris şi Biblioteca Naţională din Sofia (Bulgaria). XVffl ÎN LOC DE PREFAŢĂ Nu pot omite de a aminti că, adresîndu-mă în repetate rînduri Bibliotecii Naţionale greceşti şi bibliotecilor universitare din Atena şi Salonic cu rugămintea de a-mi împrumuta - prin intermediul Bibliotecii Centr. Univ. din Iaşi - o serie de cărţi de care aveam neapărată nevoie, mi s-a refuzat formal cererea, deşi bibliotecile noastre publice împrumutaseră cărţi unor specialişti greci! Am reflectat atunci cu amărăciune că, dacă m-aş fi născut cu două milenii mai devreme şi aş fi adresat aceeaşi rugăminte Atenei antice, nu poate fi nici o îndoială că aş fi fost tratat cu generozitatea autentic elenică. Au trebuit oare să treacă 2000 de ani, pentru a se ajunge la progresul etic de azi în relaţiile internaţionale?! Dar dacă oficialitatea greacă modernă mi-a arătat atîta vitregie, în schimb cetăţeni particulari ai Greciei, care înţeleg să continuie a merge neabătut pe calea umanismului elenic de antică tradiţie, s-au întrecut cu amabilitatea lor. Astfel, ţin să exprim mulţumirile mele recunoscătoare d-lui Vasilis Hagi Ioanidis din Atena, care a binevoit a merge prin biblioteci, ca să-mi xerofilmeze texte după indicaţiile date de mine, trimiţîndu-mi-le apoi la Iaşi. Cu asemenea binevoitoare oficii - ca cele mai sus menţionate - dar şi cu îndelungi aşteptări, am izbutit să-mi completez într-o însemnată măsură documentarea studiului meu după izvoarele străine, pe care odinioară - cînd graniţele dintre ţări erau libere - le putusem utiliza cu cea mai mare uşurinţă. Dar n-aş putea încheia trecerea în revistă a antecedentelor lucrării de faţă, înainte de a face o mărturisire, care ar putea să pară unora bizară: cel mai de seamă stimul, care a avut rolul de prim determinant în realizarea acestui studiu, mi-a venit de la ilustrul slavist Alex. Bruckner, recenzorul cărţii mele polone despre datina colindatului (Cf. ZSPh., XI, pp.453-456). Nu mult după publicarea acestei lucrări şi înainte de apariţia criticii lui Bruckner, am aflat întîmplător din anturajul său că el ar fi spus: „Magismul colindelor, susţinut de Caraman, este o erezie". în adevăr, eu căutasem să pun în lumină baza magică a datinii studiate. Era problema cea mai importantă, de ordin genetic, a tezei mele. Am aşteptat cu înfrigurată nerăbdare şi chiar cu teamă recenzia lui Bruckner: eram grozav de curios să văd cum îşi justifică el opinia sa critică. Cînd a apărut, am încercat un sentiment de profundă dezamăgire. în ampla lui recenzie, el nu a atins deloc această problemă cardinală; ci s-a preocupat mai mult de chestiuni mai puţin importante şi de unele aspecte formale. De ce n-a atins-o? A iămas o enigmă pentru mine... Am fost cuprins atunci subit de dorinţa arzătoare de a-i demonstra marelui slavist, pentru care aveam o stimă fără margini - dar care totuşi nu era etnograf de specialitate, deşi, în enciclopedica-i activitate filologică, publicase şi texte folclorice slave - că teza mea e justă. Şi am înţeles că nu o puteam face mai bine decît publicînd lucrarea despre descolindare, în care „magismul" contestat de el apărea tot aşa de pregnant şi de categoric ca şi la colindat. Vestea morţii lui Bruckner a fost pentru mine dezolantă şi chiar descurajantă. Cartea mea era terminată atunci, dar mi se părea că nu-şi mai are nici o raţiune; căci eu lucrasem la ea tot timpul cu sentimentul că o scriu pentru dînsul, spre a-1 convinge că magismul datinii colindatului, susţinut de mine, nu este o erezie, ci purul adevăr, un adevăr definitiv şi de nezdruncinat şi că deci el a fost nedrept cu mine... Iată de ce, oricît s-ar părea de ciudat, eu mă simt dator să exprim aici adînca XIX PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI mea recunoştinţă profesorului Briickner, pentru rolul său hotărîtor la înfăptuirea prezentei lucrări. Acum, fireşte, aş avea de spus, în favoarea tezei magismului datinii colindatului, mult mai mult decît puteam spune atunci cînd mă aflam la începutul cercetărilor mele pe terenul folclorului. Dar, raportîndu-mă în special la descolindare şi privind obiectiv în urmă, astăzi îmi dau seama că era o imperioasă datorie din parte-mi, faţă de disciplina românească a folclorului - pe terenul căreia am lucrat infinit mai puţin decît aş fi putut şi decît am dorit-o - de a da la lumină acest studiu în ciuda tuturor împrejurărilor adverse, care mi-au stat în cale. Astfel, cartea descolindatului apare ca un pandant la cartea colindatului, publicată în limba polonă. Regret numai că, pe cînd aici epuizez subiectul, prezentînd tot ceea ce are el mai esenţial, în lucrarea anterioară, despre colindat, am spus numai o parte din ceea ce aveam de spus şi anume mi-am concentrat atenţia asupra originii şi genezef lui, lăsînd pentru mai tîrziu celelalte probleme atît de interesante şi de atrăgătoare, pe plan comparatist, asupra tematicii colindelor şi asupra artei poetico-folclorice ilustrate de ele. Evident, nu s-ar putea susţine că aspectul negativ din cadrul datinii colindatului, pe care-1 înfăţişez eu aici, îl egalează în ce priveşte însemnătatea pe cel pozitiv general cunoscut. Totuşi, din mai multe motive, unele chiar deosebit de importante - de care tu însuţi, Cetitorule, îţi vei da seama în decursul lecturii - el nu este mai puţin demn de studiat. Dar, în pofida intenţiilor mele curate, nu mă-ndoiesc că se vor găsi spirite tartuffiene - sau, poate, şi unele de bună credinţă - care se vor indigna, dacă nu chiar scandaliza, de ceea ce vor afla în cartea mea. Pe cei de bună credinţă îi voi trimite la străluciţi satirici ca Aristophanes, Iuvenal, Boccaccio, Rabelais, Cervantes..., cu invitaţia de a-i ceti - dacă nu chiar în original, cum ar fi de dorit la modul ideal, cel puţin în traduceri cît mai fidele - spre a se încredinţa de ceea ce şi-au îngăduit aceşti distinşi reprezentanţi ai lumii culte în materie de decenţă. Iar dacă unii ca aceştia - culmi ale civilizaţiei timpului lor - n-au ezitat a spune lucrurilor pe nume, cum ne-am putea oare mira şi indigna că poporul cel simplu de la ţară a cutezat a face şi el la fel, ba chiar adesea într-un chip mai modest şi mai inocent decît ei? Ce să mai spunem despre ciclul epic arab al nopţilor celor o mie şi una, creaţie prin excelenţă folclorică în esenţa sa, care se caracterizează printr-o licenţiozitate fără frîu, tipică poporului, obişnuit a spune deschis, fără ipocrizie şi fără ocolişuri, tot ceea ce gîndeşte?! Şi apoi, să nu se uite, cu prezentul studiu asupra descolindării eu am coborît la izvoarele tulburi ale satirei, încercînd să întrezăresc în undele lor mocirloase originea acestui gen de creaţie poetică. Căci, precum vei vedea, Cetitorule, în mlaştina umană a produselor folclorice pe care le-am examinat, eu am căutat să descopăr şi nuferi albi sau aurii - florile poeziei autentice. Dar abia dac-am găsit cîţiva şi încă şi unii dintre aceia, plăpînzi, firavi, muribunzi... Era prea miazmatică mlaştina şi prea gloduroasă, ca să fi putut da naştere la mai mulţi şi mai viguroşi. Extrem de interesant e însă faptul că le-am aflat şi pe acestea, fiindcă chiar şi numai aceste cîteva flori nu sînt mai puţin o dovadă a miracolului creator, care a ştiut să sublimeze reziduurile repugnante ale sufletului omenesc, într-un chip atît de măiestrit, încît să scoată din ele poezie veritabilă. xx ÎN LOC PE PREFAŢĂ Desigur, cercetarea mea dezvăluie la ruralii noştri, ca şi la ai altor popoare din aceeaşi mare zonă geografică a Europei orientale, un suflet cu asperităţi nespus de dure, umbrit de anumite pete uimitor de întunecate, ceea ce îmi închipui că-i va indispune sau chiar dezamăgi pe unii lectori. E foarte probabil. Dar pe noi nu ne interesează decît adevărul independent de impresia eventuală, pe care ar produce-o el. Căci numai cînd avem în faţă o realitate bine cunoscută, adică autentică - iar nu alterată de false idealizări - numai atunci putem şti ce avem de făcut şi numai atunci e de aşteptat mai binele. Totuşi, Cetitorule, tu vei avea prilejul să intuieşti, la aceleaşi exemplare umane, iar nu să vezi în toată claritatea - paralel cu menţionatele asperităţi, atît de vulgare, de degradante chiar - şi alte feluri de manifestări ale sufletului popular: senine, luminoase, înălţătoare..., pe care le vei simţi plutind mereu în atmosferâ prin contrast cu celelalte, ca nişte fantasme şi în acelaşi timp ca nişte semne de bun augur. Ele transpar cu deosebire în minunatele colinde cu urările lor, pe care de la mic la mare se-ntrec a le adresa - cu tot elanul lor sufletesc - colindătorii şi colindătoarele de pe meleagurile noastre şi din alte ţări, gazdelor colindate; La baza acestor urări, stă iubirea curată pentru ceilalţi oameni şi dorinţa sinceră, entuziastă, de a contribui la fericirea lor, aşa naiv cum înţeleg ei, pe calea pe care i-a deprins din tată-n fiu străvechea tradiţie a colindatului. Dacă practicile de descolindare sau formulele descolindătoare - aceste produse folclorice generate de tnînie şi de ura nestăvilită - ne arată foarte adesea cît de jos, pe scara barbariei, este în stare să coboare omul, mai precis tînărul vlăstar uman, atingînd nu o dată ultima treaptă a vulgarităţii şi a indecenţei, urările şi binecuvîntările aceloraşi colindători, care-şi au izvorul în cea mai caldă, mai avîntată simpatie a sufletului omenesc faţă de semenii săi, constituie dimpotrivă indiciul fericit, ce ne rele-vează capacitatea omului de a deveni mai bun, din ce în ce mai bun. Aici rezidă germenul perfectibilităţii umane! Căci ele ne apar ca expresia clară a unui viguros potenţial al binelui, lăsîndu-ne să întrezărim cît de sus se poate urca acelaşi om pe scara progresului, adică a civilizaţiei autentice. In asemenea manifestări, emanaţii ale acelui potenţial psihic superior, de nobilă esenţă, ne punem şi noi speranţele, raportîndu-le la viitor pe linia unei evoluţii purificatoare de reziduurile tuturor barbariilor trecutului şi de orice răbufniri instinctuale. Şi anume, ne gîndirn la o evoluţie dirijată conştient de înţelepciunea omenească spre o civilizaţie ideală, demnă de omul de mîine, care să nu fie numai tehnicitate şi confort pur material, ci să se afle de-a pururi sub semnul simpatiei universale şi al respectului între oameni, prin ridicarea la nivelul etic cel mai înalt imaginabil a anticei „huma-nitas“ şi a „omeniei** româneşti. Iată de ce - dînd la iveală aspecte atît de întunecate ale psihicului uman, ca cele înlăţişate în acest studiu - cred că nu voi fi făcut ceva zadarnic. Sînt aspecte, care -după părerea noastră - se cereau revelate în toată cruditatea lor, uneori de-a dreptul abjectă. Ele trebuie să fie pentru noi un etern memento! M-am străduit astfel să-i pun în faţă omului o oglindă, care să-l ajute a se cunoaşte mai bine pe el însusi: iată ce ai putut tu fi cîndva şi ce eşti la răstimpuri şi astăzi, prin rusticii tăi semeni! XXI DESCOL1NDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Oglinda cea miraculoasă, pe care i-am pus-o la dispoziţie, are însă două feţe: întor-cînd-o şi privindu-se iarăşi în ea, se va vedea transfigurat. Se va descoperi într-însa sub chipul unei fiinţe ideale, avînd sentimente profund fraterne pentru oamenii de pretutindeni şi călăuzită de înalte aspiraţii. Dacă ceea ce a văzut el pe luciul întunecat al primei faţete îi va fi dat impresia unui teribil „cauchemar“ şi-l va fi cutremurat de oroare, faţeta cealaltă îl va linişti, descoperindu-i icoana unei lumi de vis, în care se va putea refugia şi a cărei atmosferă însorită îi va însenina sufletul şi viaţa. în ce priveşte spriritele tartuffiene, care ar lua în vreun fel contact cu cartea mea şi s-ar indigna de conţinutul ei, cred că în zadar eu le-aş asigura c-am scris-o cu cele mai obiective preocupări şi animat de cele mai bune gînduri şi sentimente. Că singurul ţel, pe care l-am urmărit, este adevărul. Unora ca acestora, care de altfel nu au nimic comun cu ştiinţa şi prin al căror opac fariseism lumina adevărului ştiinţific nu poate străbate, mă voi mărgini a le spune doar atît: „Honni soit qui mal y pense!“ ★ S-a spus demult despre cărţi că-şi au destinele lor: „Habent sua fata libelli!" Şi mai ales cărţile scriitorilor antici şi medievali - pe acele vremuri, cînd miracolul tiparului nu era cunoscut - erau expuse la tot felul de riscuri şi primejdii... Cartea mea a avut şi ea - în această epocă de înaltă tehnicitate şi de uluitoare progrese ştiinţifice - destinul ei dramatic, înfhmtînd un şir de adversităţi cu mult înainte de a apărea. Am oare dreptul să sper că-i sînt deajuns cele întîmplate pîn-acum şi că nimic nu i se va mai împotrivi de-aici încolo, pentru a ieşi în sfîrşit la lumină? Deprins cum sînt cu răul, stau încă la-ndoială... NOTE 1. Cf. Comptes rendus du IV-e Congres desx geo graphes et des ethnographes slaves, Sofia, 1936, pp. 321-327. 2. Cf. nota, unde spuneam: Am avut intenţia să-ncep publicarea acestui studiu chiar în cursul anului 1937; însă pe atunci nu mă aflam în ţară. Pe de altă parte, am lăsat redactarea lui încă deschisă, din dorinţa de a mai colecţiona date folclorice, pe care să le pot pune la contribuţie. II. ÎN LOC DE INTRODUCERE DESIGUR, STUDIUL CULTURII POPULARE, ÎN cadrul strict naţional al geografiei folclorice - sau cu un termen mai cuprinzător, al geografiei etnografice - raportat la o colectivitate etnică dată, este util în gradul cel mai înalt şi chiar de acolo trebuie să pornim totdeauna la lucru. El stă de fapt la temelia oricărei activităţi etnografice. El ne pune în lumină diversitatea în unitate a variatelor teme şi concepte ale acelei colectivităţi; iar prin aceasta ne dezvăluie însăşi capacitatea intelectuală şi sensibilitatea - în principiu, puterea de creaţie atît pe terenul tehnic, cît şi pe cel artistic - cu care e dotat respectivul popor. Cu cît diversificarea temelor şi conceptelor, pe aria ocupată de el, se constată a fi mai mare, cu atît mai mari se dovedesc a fi „ipso facto“ şi posibilităţile lui de a crea. Dar nu trebuie să ne oprim aici. Aceasta este numai o parte din cale, cea a începutului. Evident, ea nu trebuie niciodată părăsită, ci mereu bătută, fie că investigatorul întîlneşte produse noi cu teme ori motive, care n-au mai fost studiate şi nici înregistrate anterior; fie că el - surprins că anumite teme sînt circumscrise unei foarte mici porţiuni din aria naţională - încearcă să verifice dacă acestea nu mai există şi pe aiurea, pe unde împrejurări nefavorabile vor fi făcut ca ele să nu fie descoperite şi colectate; fie că el reia produse populare deja înregistrate şi relativ bine cunoscute, pentru a le raporta la întreaga sferă etnică, ceea ce e de asemenea foarte oportun, întrucît ele trebuie revăzute la răstimpuri şi completate ori de cîte ori e posibil cu date noi, în scopul adîncirii şi al îmbogăţirii, ca şi al desăvîrşirii investigaţiilor mai vechi... Apoi, toată moştenirea noastră etnografică, atîta cîtă ni s-a păstrat în tot felul de culegeri, mai bune sau mai rele, mai masive sau mai succinte - culegeri dintre care unele au fost publicate în periodice locale greu de găsit, iar altele rămase în manuscris, aşteaptă a fi dezgropate din arhive publice ori particulare spre a fi încredinţate tiparului XXIII DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI - toată menţionata moştenire, de respectabile proporţii, se cere clasificată cu grijă şi sistematizată metodic, ca să putem şti bine oricînd ce avem şi cît avem în fiecare ramură a acestui encicliopedic domeniu. Nu trebuie să uităm că la noi - în ţara unde cultura populară s-a vădit a fi o comoară spirituală de o rară bogăţie, care i-a uimit pe mulţi străini, fâcîndu-i s-o îndrăgească şi s-o studieze - nimic nu s-a făcut sistematic pentru tezaurizarea ei, sau aproape nimic. Mai tot ce s-a realizat se datoreşte hazardului. Dacă o anumită localitate sau regiune a avut norocul ca un specialist ori chiar un simplu amator să se fi interesat de unele din creaţiile ei etnografice - fie că era legat de acele locuri prin naştere, fie din alte considerente - atunci de acolo ne-au rămas preţioase materiale. Norocul acesta l-au avut de exemplu Ţara Haţegului cu ilustrul filolog şi etnograf Ov. Densusianu, Maramureşul cu Tache Papahagi, alt etnograf de marcă şi dialectolog, apoi Vrancea cu Ion Diaconu, care, cu un rar devotament, s-a consacrat pitoreştii sale regiuni natale, adunînd din ea comori fără preţ o viaţă întreagă... Dar cîte localităţi şi cîte regiuni ale României se pot mîndri că au avut un asemenea noroc, că o fericită întîmplare a făcut să se ivească omul care să le aprecieze valorile spirituale şi să le salveze de la uitare, de la pieire? Cele mai multe şi-au pierdut zestrea străbună sau aceasta a ajuns la o fază agonizantă, cînd abia dacă te mai lasă să-ntrevezi ceva din strălucirea ei de altădată, din vremea cînd era în floare. Nici apariţia diferitelor reviste de specialitate, începînd cu venerabila „Şezătoare14, apoi continuînd cu „Ion Creangă44, cu „Ghiluşul44, „Izvoraşul44, „Comoara satelor44, „Tu-dor Pamfile44... - deşi ele reprezintă un mare progres în mişcarea folclorică de la noi -nu au schimbat aproape deloc situaţia, deoarece ele nu au însemnat o colectare sistematică de materiale etnografice. Şi nici nu stătea în puterea directorilor menţionatelor periodice de a-i dirija pe colaboratorii lor în acest sens, ei fiind foarte bucuroşi a primi orice fel de materiale şi de oriunde le-ar fi venit. Nici expediţia sociologică la sate a prof. D. Guşti, care la vremea ei a fost un adevărat eveniment ştiinţifrc de mare vîlvă şi din care etnografia română a avut serios de profitat, nu iese din raza afirmaţiei noastre de mai sus. Şi ea ţine de ceea ce am numit hazard, oricît s-ar părea de neverosimil. în adevăr, acest distins sociolog, care are meritul de a-şi fi dat seama că într-o ţară de plugari şi de ciobani trebuie plecat de la studiul satului, pentru a sesiza specificul etnic şi a asigura astfel o bază originală şi solidă cercetărilor sociologice, nu a urmărit absolut deloc promovarea vreunui ţel de natură etnografică. Cum ar fi putut-o face un om, care - precum se ştie - contesta pur şi simplu existenţa folclorului ca disciplină şi-i ironiza ori de cîte ori avea ocazia pe folclorişti ca pe nişte neserioşi pierde-vară? Recolta etnografică bogată rezultată din explorările lui Guşti în lumea rurală românească a fost o surpriză venită peste aşteptările sale. Ea se datoreşte unicamente unor foarte merituoşi tineri, cu o deosebită pasiune pentru folclor, care din proprie iniţiativă au împins cercetările şi în special opera de colectare dincolo de prevederile directivelor primite de la maestru. însuşi sociologul Herseni, redactorul acelor directive, avea aptitudini de folclorist, poate chiar fără s-o ştie. Dac-ar fi fost după Guşti, s-ar fi înecat toată truda folclorică a colaboratorilor lui în sociologia satului; în realitate însă, lucrurile s-au petrecut aproape XXIV ÎN LOC DE INTRODUCERE invers: sociologia gustiană a fost pe punctul de a se îneca în folclor, aşa de bogată, aşa de îmbietoare, pentru echipierii lui Guşti a fost sursa explorată de ei în scopuri pur sociologice. Deci, şi aici, e vorba de o fericită întîmplare. Prin urmare, se poate spune că activitatea noastră etnografică, în raport direct cu terenul, a fost mereu sub semnul hazardului. Aşa se explică faptul că teritoriul de limbă românească - referindu-mă la toate ţinuturile locuite de români - prezintă numeroase şi mari lacune în ce priveşte explorarea etnografică. Aceste lacune se cer însă scoase în evidenţă pentru a fi cercetate chiar şi acum în ceasul al XH-lea, în speranţa că ar mai putea oferi măcar slabe reminiscenţe din ceea ce au posedat odinioară în diferite ramuri ale folclorului sau ale culturii materiale. Pe de altă parte, tinerii noştri etnografi au datoria de a se osteni ca, din haoticul rezervor de materiale amintit - nespus de sărac în comparaţie cu sursa vie de bunuri spirituale ale poporului nostru - să puizeze tot ceea ce pot afla, în scopul de a realiza descrieri cît mai complete pentru fiecare ramură de creaţie, atît pe terenul folcloric, cît şi pe cel tehnic. Astfel, pe terenul folcloric, este nevoie să avem tabloul - pe cît cu putinţă integral - după regiuni, pentru fiecare datină, pentru fiecare obicei în parte, urmîndu-se ordinea calendaristică, dar şi în legătură cu evenimente cardinale din viaţa umană. Am putea indica multe exemple pentru ilustrarea acestei imperioase cerinţe; ne vom mărgini însă la unul singur. Ne gîndim, de pildă, la extrem de interesanta datină a căluşarilor, care, după cum o recomandă şi numele, este specific românească: noi nu posedăm. în româneşte, o descriere cu caracter monografic a ei, care să cuprindă toate variantele, cunoscute în diferite regiuni ale ţării şi care să-i înfăţişeze toate aspectele ei rituale, precum şi bogăţia impresionantelor figuri ale dansului căluşăresc, ce se cere ilustrată fotografic cu cea mai mare exactitate. Pe terenul tehnic, se simte arzător necesitatea de a ni se prezenta - avînd drept călăuză criteriul geografic - arhitectura rurală de pe întregul cuprins al ţării, cu ceea ce are ea mai tipic în fiecare regiune. Se vor lua ca model pentru orientare unele excelente contribuţii ca cele ale lui R. Vuia. Apoi, e nevoie să cunoaştem prin descrieri exhaustive. ilustrate de figuri, toate instrumentele muzicale tradiţionale ale poporului. Dar mai presus de toate, este strigătoare nevoia unor monografii cît mai complete cu putinţă asupra tehnicii păstoritului şi a agriculturii la români. Şi multe altele încă ar trebui să avem... Căci numai aşa vom putea şti precis şi noi, şi străinii ce anume există - la sursa vie - în fiecare ramură a vastului domeniu etnografic. în fine - ca să ne referim în special la investigaţiile cu caracter teoretic - cîte studii comparative nu se pot face în interiorul ariei naţionale, pe baza materialelor etnografice ale diferitelor regiuni, studii care să scoată-n vileag pe de-o parte variabilitatea, iar pe de-alta surprinzătoarea unitate ce se desprinde din urmărirea circulaţiei unuia şi aceluiaşi produs spiritual pe tot întinsul ţării! Totuşi, oricîtâ înaltă apreciere acordăm acestor cercetări, considerîndu-le drept o etapă peste care nu se poate trece, vrem să spunem absolut indispensabilă - deci o conditio sine qua non. pentru a putea nâzui mai sus - această etapă rămîne doar primul jalon de pe traseul ce se cuvine urmat în viitor. Ţinta către care trebuie să tindem - XXV DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI păşind pe menţionata etapă ca pe o punte, ce e de dorit să fie cît mai solidă - o constituie cercetările în cadrul unei geografii etnografice cu rame mult mai largi. Aceasta îşi propune să descopere relaţiile existente între temele şi conceptele etnografice ale naţiunii de la care se pleacă şi care, fireşte, se cuvine să fie mereu în centrul atenţiei cercetătorului şi între acelea de aceeaşi natură a naţiunilor imediat înconjurătoare. Dacă acea geografie etnografică, la care ne-am referit iniţial, ar putea fi denumită geografie interioară, pe aceasta din urmă am designa-o prin numele de geografie exterioară a tematicii etnografice urmărite. Geografia etnografică exterioară, ca sferă de investigaţie, va fi şi ea la început mai puţin cuprinzătoare, raportîndu-se numai la zona căreia se află circumscris teritoriul poporului ce ne preocupă în mod special. Aici, în comparaţie cu rezultatele obţinute în ramele modeste ale primei geografii, ne va frapa cu deosebire diversitatea creaţiilor etnografice. în adevăr, aceasta va merge crescînd într-o măsură aşa de însemnată, încît foarte adesea unele variante ajung de nerecunoscut, adică de fapt încetează de a nţai fi variante, pentru a ni se înfăţişa ca teme ori concepte noi, nemaipăstrînd clar din produsul iniţial decît doar vreun motiv, care abia de mai sugerează ceva din forma de la punctul de plecare. Şi trebuie să năzuim din ce în ce mai mult, cu timpul, ca limitele acestei geografii exterioare a culturii populare - raportată la naţiunea noastră - să fie împinse tot mai departe, pînă la includerea în ele a întregului continent european. Ba mai mult încă: să ambiţionăm a le extinde şi asupra celorlalte continente, mereu mai departe, pînă ce vor dispărea orice hotare. Vom ajunge astfel la vărsarea rîurilor etnografiei noastre şi a popoarelor cu care am confruntat produsele poporului român, în marele fluviu al universalului. în mod natural deci, vom trece de la etnografie1 - adică de la cercetarea izolată şi particularizantă a tezaurului cultural ancestral al diferitelor colectivităţi etnice - la etnologie. Cu chipul acesta, circulaţia unei variante etnografice, pe spaţiile imense ale întregii planete, ne va înfăţişa nenumărate aspecte, într-un lanţ fantastic de transformări care se-nşiruiesc pe linia infinitului. Diversificarea produsului de cultură populară va atinge apogeul, devenind cu adevărat proteică. Totuşi această diversificare, de sensul absolutului, nu e mai puţin expresia unei uimitoare unităţi, în care-l vom descoperi pe omul de pretutindeni - independent de naţiune şi rasă - cu întreaga lui forţă creatoare. Pe unul şi acelaşi om, care se dovedeşte a fi depozitarul unui potenţial spiritual de o amploare şi de o profunzime ce ating nu o dată grandiosul, precum şi de o bogăţie impresionantă, uluitoare. Astfel, cercetarea etnografică - dirijată în mod conştient şi consecvent pe o asemenea cale - nu va întîrzia de a deschide în faţa noastră orizonturi nespus de largi, înseninate de cel mai îndreptăţit optimism pentru viitorul omenirii. Drumul acesta trebuie să fie considerat de etnograful român mai mult decît o simplă ramură de investigaţie între atîtea altele, care pot fi sau nu abordate. Pentru noi, el constituie nu numai un înalt ideal, ci în acelaşi timp o imperioasă datorie. Şi aceasta, din mai multe motive. în primul rînd, noi sîntem datori să raportăm elementele tezaurului nostru etnografic la cele ale altor popoare, spre a ne putea explica în mod cît mai exact şi mai clar fenomenul estetic de factură folclorică şi o serie de alte fenomene de XXVI ÎN LOC DE INTRODUCERE ordin psihic, care stau la baza propriilor noastre creaţii, ilustrare concretă a respectivelor fenomene. Apoi, numai studiul pe plan comparativ al etnografiei va avea drept rezultat adevărata cunoaştere de sine ca popor, fiindcă numai pe această cale se poate ajunge la o viziune obiectivă adică ştiinţifică despre colectivitatea noastră etnică, altfel spus, despre noi înşine. Şi cu drept cuvînt, căci juxtapunînd faptele etnografice româneşti cu cele ale altor naţiuni şi analizîndu-le cu atenţie în raport cu acestea, ne vom da seama mai bine de realitatea cea autentică de la noi. Astfel vom reuşi să cunoaştem cu timpul tot mai lămurit în ce măsură ne apropiem sau ne depărtăm de alte popoare, dînd progresiv la iveală ceea ce avem comun sau necomun cu ele. în ce priveşte elementele comune, ele pot duce la relevări de influenţe, care ne-au venit de la alte popoare, indiferent dacă se-nrudesc sau nu cu noi prin limbă şi care influenţe s-au putut exercita asupră-ne fie în epoci relativ tîrzii, fie în epoci vechi, ţinînd deci de substratul nostru etnic. Ele pot fi însă de multe ori şi dovezi ale influenţelor româneşti asupra altor popoare. Evident, controlul trebuie făcut cu multă circumspecţie înainte de a afirma ceva în această chestiune. Cît priveşte elementele, care - după serioase verificări — se vădesc a fi necomune, alcătuind unicate faţă de creaţiile populare ale altor naţiuni, ele marchează specificul nostru naţional. Aşa, va apărea într-o lumină tot mai clară personalitatea etnică a neamului românesc, prin ceea ce are el mai propriu şi mai original în cultura sa tradiţională. Cu chipul acesta, prin cultura noastră populară, ne vom încadra distinct faţă de celelalte naţiuni, în ramele universale. Se va putea adică şti precis prin ce anume elemente, caracteristice numai nouă, contribuim noi la edificiul spiritual - atît de multicolor şi totuşi atît de armonios unitar - al lumii. Confruntarea de produse ale culturii noastre populare cu produsele altor naţiuni mai duce la încă un rezultat pozitiv, nu de mică importanţă, pe terenul axiologic. în adevăr, ea ne va da o orientare sigură în judecăţile de valoare asupra creaţiilor spirituale ale poporului român, oferindu-ne posibilitatea de a privi critic propriul nostru tezaur etnografic. Astfel, vom fi reţinuţi de a luneca atît de uşor - cum s-a-ntîmplat prea adesea -fie la subestimarea, fie la supraestimarea a ceea ce-i al nostru, numai pentru că e al nostru. Deşi şi pentru prima atitudine sînt cunoscute destule cazuri, totuşi credem că cea de a doua s-a manifestat la noi cel mai frecvent, ceea ce am putea ilustra cu numeroase exemple. Aşa, de pildă, cine nu cunoaşte entuziasta exclamaţie a lui Alecsandri - atît de tipică - din fruntea prefeţei la colecţia sa de poezii populare: „Românul e născut poet!“l Astăzi nu se mai îndoieşte nimeni, din cei ce judecă obiectiv realitatea, că această sentenţioasă afirmaţie a poetului nostru este o hiperbolă, deşi el era profund convins că a spus lumii - şi în primul rînd românilor - un mare adevăr, pe care-1 vestea ca pe o descoperire a lui. Căci el spunea aceasta pentru întîia oară. Totuşi, trebuie să recunoaştem că Alecsandri avea dreptate în parte, dar numai în parte. El nu se îndepărta de adevăr decît prin faptul că limita constatarea sa numai la poporul nostru, ca şi cum ar fi fost vorba de apanajul exclusiv al românilor. Aici exagerarea şi aici singur? lui eroare. XXVII DESCOLINDATUL tN ORIENTUL Şl SUD-ESTUL EUROPEI O eroare însă nicidecum mică, de natură a stîmi orgolii nejustificate în lumea românească. Dar, la vremea aceea şi în gura lui Alecsandri - a celui dintîi săpător remarcabil la mina de aur a folclorului românesc - afirmaţia sa e foarte explicabilă. Avem a face pe de-o parte cu exaltarea patriotului, iar pe de-alta, cu o exaltare a unui poet pus de împrejurări în faţa unor realizări artistice care constituiau pe atunci - în perioada de plină expansiune a romantismului, la noi - o noutate extraordinară. Azi, n-am mai putea spune faimoasa frază decît ca un simplu citat din Alecsandri sau, foarte adesea, ca o glumă autoironică. Fiindcă azi nu putem afirma în chip serios decît că omul e născut poet. Omul de pretutindeni, din orice colţ* al pămîntului! Căci nu există om pe lume - ne gîndim, fireşte, la exemplarele umane perfect normale - care să nu aibă într-o măsură mai mare sau mai mică înclinări către poezie. Cu atît mai mult se poate spune aceasta despre comunităţile etnice. Au fost însă, după Alecsandri, alţii dintre compatrioţii noştri, care au mers pîn-acolo cu entuziasmul lor - cu totul gratuit - încît au prezentat unele produse populare drept unicate ale românilor pe cînd ele erau în realitate împrumuturi de la popoare vecine... Criteriul comparatist, în studiul culturii populare, are deci şi darul de a ne scuti de exagerări, într-un fel sau altul, în aprecierile noastre cu privire la produsele ei. în fine, nu putem ignora încă un rezultat, care pe plan etic este preţios în cel mai înalt grad. Linia comparatistă, în cercetarea culturii populare ne mai oferă prilejul de a întîlni frecvent o serie de elemente comune la cele mai străine naţiuni, adesea foarte îndepărtate spaţial sau şi temporal. Aceste elemente se-ntreţes organic în creaţiile lor spirituale ancestrale în aşa chip, încît alcătuiesc distinct un fel de fir roşu, care le străbate şi pe care-1 observăm cum transpare de la popor la popor. E ceea ce face să ne simţim fraternizînd cu orice om de pe planetă, indiferent de limba ce vorbeşte,' de naţionalitatea sau rasa căreia aparţine, de continentul ori ţara unde locuieşte. Obiectiv privind faptele, nu există - credem - nici un alt domeniu între manifestările spirituale ale oamenilor, care să ofere cîmp mai propice pentru înfrăţirea popoarelor şi pentru respectul lor reciproc, decît cel al etnografiei şi al etnologiei. în adevăr, pe calea celor mai convingătoare documentări, consemnate din realitatea vie şi pe deasupra oricăror considerente segregatorii, aceste discipline ni-1 descopăr pe omul autentic, ni-1 pun în faţă: acelaşi om ca şi noi, cu aceleaşi sentimente, cu aceleaşi aspiraţii, cu acelaşi destin... Nu poţi să nu-1 vezi, să nu-1 simţi în el pe fratele tău. Astfel de studii asupra culturii populare, ca cele preconizate de noi, studii în care sînt implicate de asemenea motive sau teme etnografice româneşti, fac frecvent străinii. Ba, adesea ei le-au făcut înaintea noastră. Dar în afară de faptul că noi sîntem cei dintîi datori să avem preocupări ca cele amintite în legătură cu etnografia poporului român, trebuie să fim totodată convinşi că nimeni nu ar putea cerceta mai temeinic decît noi acest domeniu - după criterii ca cele de mai sus - fiindcă nimeni nu cunoaşte mai bine ca noi ale noastre şi fiindcă nimeni nu va fi mai frapat de uimire decît noi, atît în faţa analogiilor, sau mai ales în faţa identităţilor de motive ori teme populare româneşti cu ale altor naţiuni, cît şi în faţa deosebirilor, care nu o dată se vădesc a fi de-a dreptul contrastante. Evident însă, pentru realizarea unor studii de acest gen, se cere o anumită XXVIII ÎN LOC DE INTRODUCERE competenţă, care nu se poate dobîndi fără o serioasă pregătire şi o specială familiarizare nu numai cu creaţiile etnografice ale românilor, ci simultan şi cu cele ale altor popoare. în cercetările pe care eu însumi le-am întreprins pe terenul etnografiei române - de altfel, atît de puţine - m-a preocupat într-o însemnată măsură cu deosebire latura comparatistă. Aceasta, cu atît mai mult, cu cît mi-am dat seama din primul moment cît de enorm avem noi de lucru într-o asemenea direcţie, pentru a ne apropia de nivelul atins de alte popoare. Modul cum am lucrat eu - abordînd subiecte etnografice româneşti - cred că e consecvent cu principiile mele, aşa cum le-am expus în parte şi aici. Este însă nevoie să mai relev - pentru completarea criteriului de investigaţie adoptat de mine - că viziunea mea comparatistă s-a manifestat de asemenea, în măsura în care mi-a fost posibil, şi pe planul cronologic. Şi anume, plecînd de la prezent, am căutat să scrutez şi trecutul, coborînd cît mai adînc în vreme. Am considerat aceasta drept un postulat de primul ordin, nu mai puţin important decît postulatul cercetărilor comparatiste pe plan spaţial. Am pus astfel la contribuţie datele paleoetnografice, atunci cînd am putut descoperi asemenea vestigii în depărtatul trecut. Paleoetnografia nu este o disciplină ştiinţifică, măcar că ea ar putea deveni într-un viitor apropiat; dar nimeni nu ar putea contesta că ea este o sursă extrem de valoroasă, de unde putem culege date din cele mai utile, spre a le pune în paralelă cu ceea ce ne oferă etnografia vie a prezentului. Ea ne ajută să punem în lumină pe baze concrete, în modul cel mai elocvent cu putinţă, tenacitatea viguroasă şi durabilitatea unor teme sau motive etnografice, care se dovedesc a fi fost în stare să-nfrunte vremea într-o aşa măsură, încît peste multe milenii au rămas neschimbate, aproape întocmai cum se aflau în forma lor de la origine. în adevăr, elementele etnografice abundă în moştenirea culturală, pe care ne-a lăsat-o antichitatea greco-romană, egipteană, asiro-chaldeiană, hititâ, hindusă, persană, arabă, chineză, japoneză... Ele trebuie însă descoperite, fiindcă de obicei cei vechi nu numai că nu arătau nici cel mai mic interes pentru cultura populară, dar manifestau pentru ea, ca şi pentru creatorii ei, cel mai suveran dispreţ: „Odi profanum vulgus et arceo...“2 spunea Horaţiu. Şi aceasta era o atitudine generală la scriitorii antici, chiar dacă n-o mărturiseau într-un chip aşa de direct şi aşa de categoric ca poetul roman. Dar, fapt cu adevărat paradoxal, ei, implacabilii dispreţuitori ai plebei, nu s-au putut totuşi lipsi de tezaurul culturii populare; ci l-au utilizat amplu, fără a fi fost conştienţi de aceasta. Era doar o avuţie spirituală comună, o res nullius la-ndemîna tuturora, din care putea puiza oricine şi oricînd avea nevoie. Mitologia popoarelor antice cu deosebire este profund impregnată de elemente folclorice din cele mai autentice. Ele stau pitulate în numeroasele creaţii artistice -arhitecturale, sculpturale, picturale - date la iveală de arheologi. Nu mai puţin mijesc ele în paginile unora din cei mai celebri scriitori, ca de exemplu la greci, în epopeile homerice: în opera lui Hesiod; în creaţiile dramatice ale marilor tragici; în comediile causticului Aristophanes; în „istoriile" lui Herodot, adevărată mină folclorică; în scrierile ilustrului Plutarh, altă mină; în operele talentatului umorist satiric Lukian din Saniosates; ba chiar la filosofi de talia lui Platon şi Aristotel... XXIX DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI La romani, îl vom aminti în primul rînd pe Ovidiu cu Metamorfozele sale, care ne conservă şi o serie de mituri şi legende greceşti, pierdute la greci; apoi, pe Apuleius din Madaura cu alte Metamorfoze - în care ni s-a păstrat faimosul basm antic cunoscut sub numele de Amor şi Psyche - şi cu Apologia lui, unde vorbeşte amplu despre magie; de asemenea îi amintim pe cei mai de seamă erudiţi ai vremii lor: pe Marcus Terentius Varro şi pe Plinius Naturalistul. Dintre poeţi, îl vom cita şi pe Virgiliu, care atît în opera sa epică, cît şi în cea lirică, arată o deosebită predilecţie pentru sursa mitologică şi cea a legendelor. în fine, nu-i putem uita nici pe unii dintre istoricii romani, care folosesc legenda pe o scară întinsă. în fruntea lor stă bătrînul Titus Livius; apoi, dintre cei mai tîrzii, Quintus Curtius Rufîis, Ammianus Marcellinus... Ba, pînă şi-n opera genialului Cicero, aflăm adesea ecouri ale creaţiei folclorice romane. Dar chiar pe Horaţiu însuşi, cel cu olimpicu-i dispreţ faţă de plebe, îl surprindem adesea că e tributar culturii plebeene! Numai că este neapărată nevoie ca paleoetnograful să se înarmeze cu o specială prudenţă, cînd vrea să recolteze elemente folclorice din sursele antice. Căci pe lîngă că trebuie să ştie a le adulmeca just, se mai cere încă - odată descoperite - să le scuture de aluviunile mitologice sau de adaosurile fanteziei diferiţilor artişti ori chiar oameni de ştiinţă ai epocii, care le-au prelucrat în cele mai variate chipuri. A nu se ţine seama cu stricteţe de această imperioasă exigenţă, ar însemna întoarcerea la mitologismul fantezist al secolului trecut, ale cărui rezultate nu pot fi decît pure elucubraţii, ce nu au nimic comun cu cercetarea ştiinţifică. în lucrarea de faţă, precum se va vedea, noi am căutat să facem uz de asemenea, pe o scară largă, de materiale paleoetnografice, care ne-au fost de un surprinzător folos la urmărirea de teme folclorice modeme pînă-n adîncul antichităţii greceşti sau romane. Dar ce să spunem? înseşi scripturile sfinte ale religiei lui Crist - ca şi ale altor religii de altfel - ne uimesc prin bogăţia şi varietatea de motive folclorice, de cea mai pură esenţă, pe care le cuprind în paginile lor! Apoi, urcînd pe scara cronologică de la antici înspre moderni, vom mai aminti că evul mediu de asemenea ne conservă unele bogate izvoare, foarte preţioase, din care pot fi puizate, cu mare folos pentru comparaţie, teme folclorice. în special, este tipic pentru epica populară în proză - basme, legende, anecdote... - dar şi pentru paremiologie, precum şi pentru folclorul cutumier, la popoarele Asiei şi ale Africii septentrionale, monumentalul ciclu arab intitulat O mie şi una de nopţi. Apoi, mai tîrziu, e deosebit de interesantă de asemenea colecţia de povestiri - cel mai adeseori apocrife, împrumutate în bună parte istoriei romane - apărută în occidentul Europei sub titlul Gesta Romanorum sau Historiae moralisatae, acest ultim nume al ei nemaifiind aproape deloc uzitat astăzi. Dar, ca o culminaţie a paradoxului, vom relata faptul uimitor că înseşi faimoasele concilii ecleziastice, ţinute în decursul evului mediu - tie ecumenice, fie naţionale -ne-au conservat adesea foarte fidel credinţe şi obiceiuri în uz prin diferite ţări europene, din apusul ca şi din răsăritul continentului. Unele dintre acestea nici nu ne-ar fi fost cunoscute vreodată dacă nu ar fi fost consemnate în documentele cu hotărîrile luate de XXX ÎN LOC DE INTRODUCERE menţionatele concilii. Evident, ele erau înregistrate ca fiind puse la index şi interzise sub ameninţarea cu penitenţe din cele mai dure sau cu pedepse grele, între care cea care înspăimînta mai mult, la apuseni, era excomunicarea. Important însă, pentru etnograf, este faptul că nu odată produsele folclorice incriminate ca diavoleşti sau păgîneşti, sînt descrise în mod clar şi uneori chiar foarte detailat, putînd servi drept sursă informatoare de primul rang. Revenind acum la obiceiul descolindării, la studiul căruia am urmat principii comparatiste de tipul celor mai sus expuse, avem de remarcat că rezultatele acestui studiu nu schimbă absolut nimic din concluziile noastre de odinioară referitoare la datina colindatului, privită în întregul ei; ci dimpotrivă, ele vin tocmai să confirme cu noi fapte şi cu noi dovezi bazele sale magice prin excelenţă. Numai că, fireşte, toate aceste dovezi ilustrează, în lucrarea noastră, exclusiv aspectul negativ al colindatului. Astfel, ele vin - deşi unicamente prin contrast - ca o completare necesară a constatărilor făcute anterior de noi pe planul pozitiv, care reprezină faţeta luminoasă a datinii şi totodată aspectul principal şi cel mai caracteristic al ei. Prin urmare, acum sîntem şi mai îndreptăţiţi să afirmăm în chipul cel mai categoric că această datină, prin originile şi prin finalitatea sa, ca şi prin tot ceea ce are ea mai esenţial, este eminamente laică. Evident, nu ignorăm deloc afluxul elementelor religioase, de provenienţă creştină, care - datorită faptului că obiceiul colindatului coincidea cronologic cu data din an, cînd cădea una din cele mai mari sărbători ale creştinătăţii - au inundat vechea datină, fiind dirijate cu un zel superlativ de către factorii ecleziastici. Aceştia, prezentînd-o poporului, în predicile lor, ca pe un obicei păgînesc - deci ca pe un păcat mortal - au urmărit iniţial totala ei extirpare, prin interdicţii cu ameninţări, ca afurisenia pe lumea aceasta şi iadul pe cealaltă. N-au reuşit însă deloc, întîlnind rezistenţa dîrză, compactă a marilor mase populare. Au încercat apoi, prin diferite abilităţi, suplantarea ei pe nesimţite, slujindu-se de unele procedee înrudite cu cele ale folclorului, însă tincturate cu motive din sfera evenimentului religios al naşterii lui Crist. Pe calea aceasta, au izbutit în bună parte, cu deosebire în ţările Occidentului, unde ardoarea catolică în acţiunea de prigonire a colindatului şi a altor vechi obiceiuri a fost organizată metodic şi a atins culmea intrasigenţei. în Orient însă, biserica ortodoxă, cu mult mai tolerantă - măcar că şi ea a dus luptă cu datina colindelor - nu a reuşit s-o dezrădăcineze; ci mai degrabă se poate spune că înrîurirea ei a avut de efect consolidarea şi îmbogăţirea sa cu noi motive, care, deşi religioase în fond, au fost perfect adaptate la spiritul datinii. Au fost adică utilizate tot în sens magic, aplicîndu-li-se pecetea generală, care caracteriza străvechiul obicei. Totuşi, o oarecare victorie a bisericii o constituie, în Orient, faptul că - după modelul colindelor şi paralel cu ele - s-au aclimatizat aici unele uzuri pur religioase, cum sînt umblatul cu Steaua şi cu Vicleimul. Acestea însă nu au luat naştere dintru început în Europa orientală, ci ne-au venit din Occident. Dar cum aici, în Orient, datina colindatului celui autentic, de antică tradiţie, se afla în plină înflorire şi vigoare, XXXI DESCOLINDATUL IN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI ea a influenţat puternic aceste tardive produse folclorice - sau mai just semi-folclorice - trasferînd asupră-le unele motive specifice lor şi mai ales acele urări care sînt unul din caracterele cele mai tipice ale colindelor şi care, adesea, iau o mare dezvoltare în finalul cîntecelor stelarilor, ca şi în finalul spectacolului Vicleimului. De asemenea, le-a fost transferat acestor specii religioase ale colindatului şi uzul descolindării, precum se va vedea din lucrarea noastră. Totuşi, menţionatele specii religioase rămîn cu totul în umbră faţă de colindatul propriu-zis al Crăciunului, care se bucură în ochii poporului de cea mai mare consideraţie. Nu putem omite de a relata, cu acest prilej, faptul nespus de bizar că printr-o superficială interpretare, datorită necunoaşterii - bătrîna datină a colindatului de la Crăciun, proscrisă în trecut de către biserică, e duşmănită azi de oficialitatea laică a ţării! Şi pentru ce oare? Pentru că e considerată, în mod cu totul eronat, drept o manifestare religioasă, pe cînd ca este în realitate emanaţia cea mai pură a magiei cuvîntului! Dar magia cuvîntului nu va putea fi în veci suprimată de nimeni, dat fiind că ea constituie poate cel mai important suport vital al psihicului uman şi anume un reconfort de prim ordin al voinţei de a trăi şi de a reuşi în viaţă. Totodată, ea stă la baza artei poetice; căci nu e numai o afirmaţie gratuită cînd spunem că poezia ne vrăjeşte! Evident, dacă e poezie adevărată, numai atunci. Această dizgraţie în care a căzut datina colindelor o va duce curînd la totala ei dispariţie de pe întreg cuprinsul ţârii. Şi este profund regretabil, nu numai pentru inocentele iluzii atît de îmbârbătătoare, pe care ca le crează şi care se vor stinge odată cu dînsa, dar mai ales fiindcă, astfel, ne seacă de pe ogorul marilor noastre tradiţii autohtone un izvor ce purta în undele sale cea mai autentică poezie şi în acelaşi timp, cea mai frumoasă muzică corală a poporului român. Noi credem că în numele democratismului însuşi - al democratismului celui curat, neîntunecat de nici o prejudecată - oficialitatea română s-ar cuveni să facă totul, nu numai pentru salvgardarea datinii colindatului acum în momentul cînd e ameninţată cu pieirea, dar şi pentru promovarea şi încurajarea ei, spre a-i asigura perpetuarea în viitor şi dac-ar fi cu putinţă, reînflorirea ei. Cît despre obiceiul de aspect negativ al descolindatului, nu o dată atît de barbar şi de reprobabil - obicei aşa de intim legat de datina colindatului - cine ar avea de regretat dispariţia lui fără urmă? Totuşi, studierea acestei urîte piese de muzeu am socotit-o foarte necesară pentru valoarea ei de document uman, care trebuia cunoscut. în ce priveşte modul cum am înţeles să redactez studiul de faţă, cred de datoria mea să dau aici, la încheierea acestor pagini preliminare, cîteva sumare lămuriri. Nu ne-am îngăduit a afirma nimic, niciodată, fără să aducem proba documentară. în tot acest studiu, nu este loc nicăieri pentru fantezia noastră personală. O singură fantezie a fost admisă: aceea a poporului, din creaţiile sale. Dar aceasta îşi are matca ei tradiţională, cu legile sale care se cer descifrate şi interpretate just. Edificiul prezentei lucrări este clădit numai din documente folclorice. Dacă imaginaţia noastră a avut aici vreun rol, acela a fost secundar şi anume ea ne-a ajutat doar să găsim locul cel mai potrivit pentru plasarea fiecărui document acolo unde se cuvenea. Concluziile lucrării nu sînt trase de noi. ci ele reies singure din înşiruirea documentelor. Ne-au fost dictate XXXII ÎN LOC DE INTRODUCERE de ele. Cum documentele folclorice joacă un rol atît de important în studiul nostru, am considerat că este absolut necesar să le cităm pe toate în original, cu excepţia unor limbi mai puţin cunoscute din Europa (1. finlandeză, 1. maghiară) sau a limbilor unor popoare exotice (mordvini, ciuvaşi, hinduşi...). A da numai traducerea izvoarelor folclorice, pe care ne bazăm, ni s-a părut un procedeu cu totul nesatisfăcător şi chiar superficial, cu alte cuvinte neştiinţific. Ca în nici un alt domeniu cultural, traducerea textului folcloric trebuie să fie de-o fidelitate ireproşabilă. Nicăieri nu poate fi mai uşor trădat sensul originalului ca în creaţia folclorică, ceea ce, evident, duce la înţelegerea greşită a ei şi la concluzii false. Uneori, traducătorul de texte folclorice străine se vede pus în faţa imposibilului: în zadar se trudeşte să găsească un echivalent întru totul corespunzător în limba sa maternă! în asemenea cazuri, care nu constituie excepţii, prezenţa sursei originale în cercetarea folclorică se impune ca o supremă datorie. Pe de altă parte, numai astfel e posibil un control permanent din partea lectorului asupra autorului. Nu am neglijat însă nici cercul mai larg de cetitori, ce nu cunosc în mod necesar limbile străine, de ale căror texte folclorice ne-am folosit în investigaţiile noastre. Pentru aceştia în special, am dat în subsol, iar adesea chiar în textul lucrării, traducerea în limba română. Credem că procedeul nostru e cel mai obiectiv şi mai cinstit în acelaşi timp. Referitor la termenul Orientul, din titlul lucrării noastre - termen care revine destul de frecvent şi în text - atragem atenţia lectorului că el nu trebuie înţeles în sensul strict geografic, ci ca o determinare a celei mai mari părţi din teritoriul ocupat de ginta slavă, în raport cu celelalte popoare din occidentul Europei. Apoi, am avut în vedere şi faptul că ramurile apusene ale lumii slave păstrează încă multe vestigii etnografice de aceeaşi natură, ca şi ramurile ei răsăritene, ceea ce ne îndreptăţeşte să le includem în aceeaşi zonă. Aceasta însă nu impietează nicidecum asupra terminologiei consacrate în etnografie, ca şi-n lingvistică, avînd în vedere poziţia geografică, pe care o au naţiunile slave unele faţă de altele: cehii, slovacii, polonii, serbii luzici (sau sorabii)... rămîn tot slavii occidentali: iar ucrainenii, bieloruşii şi ruşii, tot slavii orientali. Şi această terminologie noi o uzităm, în anumite cazuri, fără însă ca ea să dea naştere, credem, la vreo confuzie. în final, mai amintim că lucrarea pierdută era prevăzută şi cu hărţi speciale, repre-zentînd repartiţia geografico-folclorică a descolindatului la fiecare dintre popoarele din zona orientului şi a sud-estului Europei, la care a fost urmărit de noi. Pentru România, figurau două hărţi - una înfâţişînd repartiţia formulelor, iar alta pe cea a riturilor. în hăiţile referitoare la celelalte popoare (greci, bulgari, sîrbo-croaţi, sloveni, cehi, mora-viani. slovaci, poloni, ucraineni, bieloruşi, ruşi), ilustram răspîndirea geografică a ambelor produse folclorice ale descolindării pe cîte o singură hartă a ţării fiecăreia din respectivele naţiuni. Redactînd acum, a doua oară, aceeaşi lucrare, în cu totul alte condiţii, am avut iniţial intenţia de a proceda la fel. Pierderea masivă a materialelor documentare din XXXIII PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI domeniul folclorului românesc în primul rînd, ca şi din cel al altor popoare, m-a constrîns însă să renunţ la desenarea proiectatelor hărţi, deşi începusem schiţarea lor chiar aşa numai pe temeiul epavelor, pe care le mai posedam. Dar imaginea hărţilor detailate, cu bogata lor repartiţie, din lucrarea pierdută, pe care o aveam mereu prezentă în conştiinţă, făcea ca noile hărţi atît de lacunare, pe care le schiţam, să mi se pară oarecum desfigurate şi total lipsite de sens, ia publicarea lor o pedanterie deşartă. Abia dac-ar mai fi fost oportună chiar şi o hartă generală pentru întreaga zonă a Europei orientale, spre a semnala sumar marea arie de răspîndire a obiceiului descolindării. Am considerat aşadar suficientă menţionarea localităţii sau regiunii, de unde provine documentul folcloric, fie chiar în text, fie - cel mai frecvent - în subsolul lucrării. De altfel, aspectul cartografic al repartiţiei geografico-folclorice - deşi l-am socotit foarte necesar - a fost pentru mine una din preocupările secundare; esenţial am considerat totdeauna fenomenul folcloric însuşi şi substratul său psihologic, asupra căruia mi-am concentrat toată atenţia. De asemenea, m-a preocupat în mod special marea, interesanta problemă a genezei satirei ca gen literar, care-şi trage îndepărtata-i origine din produse folclorice umile - iar uneori, de-a dreptul ignobile - ca formulele desco-lindătoare, aşa cum se va vedea din prezentul studiu. NOTE 1. Credem necesar sâ specificam câ noi înţelegem prin etnografie disciplina care are de obiect cultura populara în totalitatea ei, cu cele doua mari capitole ale sale: cultura materială şi cultura spirituală. La noi s-a creat uzul unei duble terminologii, designîndu-se prin etnografie numai capitolul culturii materiale; iar prin folclor, numai capitolul celei aşa-zise spirituale. Aceasta situaţie însâ poate provoca unele echivocuri şi confuzii, mai ales pentru străini, deprinşi sa înţeleagă altceva prin etnografie şi chiar prin folclor. Noi, fora sa repudiem termenul folclor, îl consideram implicat în cel de etnografie, ca un capitol important al disciplinei. Termenul etnografie este, de altfel, definitiv consacrat, ca nume general al disciplinei, la toate popoarele slave. El corespunde perfect şi termenului german Volkskunde, care, de asemenea, denumeşte cultura populara în totalitatea ei. Pe de altâ parte, a restrînge sensul termenului etnografie numai la cultura materiala a unui popor, înseamnă oarecum o violentare a lui, deoarece contravine flagrant etimologiei sale: întrucîtva, ni se pare chiar un „absurdum“. în adevăr, ctimologiceste privit, el se raportează precis la descrierea unui popor sub toate aspectele vieţii lui. Deci, logic judecind, nu ne putem gîndi decît la un tablou care să înfăţişeze integral modul său de trai. 2. „Urase vulgul cel ignorant şi mă lepăd de el...“ - Hor., Oci'., III, 1, v.l. XXXIV NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI STUDIUL CONSACRAT DESCOLINDATULUI ÎN orientul si sud-estul Europei a stat în atenţia profesorului Petru Caraman mai bine de o jumătate de secol. După cum mărturiseşte în Prefaţă, obiceiul descolindatului i s-a revelat încă din perioada poloneză (1925-1928), atunci cînd îşi aduna materialul documentar pentru teza de doctorat, avînd ca temă Datina colindatului la slavi şi la români. Referiri mai amănunţite, privitoare la principalele momente ale istoricului acestei lucrări - „plin de vicisitudini şi de adversităţi" (cum spune autorul) - apar în Postfaţă. Unele detalii sînt absolut necesare, nu numai pentru informarea corectă a cititorului, ci şi în vederea unei cît mai juste înţelegeri a tenacităţii cu care autorul a trudit la elaborarea si reelaborarea studiului în discuţie. Cu rigoarea-i bine cunoscută, profesorul Caraman şi-a scrutat atent toate studiile ce alcătuiesc opera sa ştiinţifică rămasă în manuscris. Aşa cum spuneam şi cu alt prilej, majoritatea lucrărilor pe care le-a finalizat sînt dactilografiate în două sau trei exemplare, iar dactilogramele, corectate şi adnotate de el, sînt definitivate pentru tipar. Este şi cazul studiului despre dcscolindat (sau poate mai ales al acestuia), volum pe care autorul şi-a dorit atît de mult să-l publice în timpul vieţii. Ediţia de faţă respectă întru totul versiunea destinată tiparului de către etnolog. Ca şi în cazul altor studii ale profesorului Caraman, compartimentele de bază ale Des-colindatului se constituie în adevărate modele de tratare exhaustivă a problematicii abordate. Cartea se încheie cu concluziile părţii a patra creind astfel senzaţia unui final abrupt. Există însă indicii clare care arată că studiul descolindatului este încheiat. Schiţa de plan a lucrării, redacţia definitivă a unei versiuni prescurtate, ce ar fi trebuit să apară în revista „Balcania" imediat după război, şi, evident, nu în ultimul rînd, afirmaţia din prefaţă a autorului, potrivit căreia a epuizat subiectul, toate aceste argumente sînt cît se poate de edificatoare. Senzaţia de final abrupt persistă totuşi. Faptul nu trebuie să surprindă. întrucît ţine de stilul cărturarului. Concluziile ce se impun sînt formulate la linele fiecărei părţi ori secţiuni mai importante. în plus, a existat - la un moment dat -şi ideea includerii în acest volum, sub formă de anexe, a celor două excursuri consacrate Caduccului si Blestemului (vezi Postfaţa). Proporţiile pe care le-au căpătat acestea în final, însă, l-au făcut pe autor să le considere studii independente, detaşîn-du-le din cuprinsul Descolindatului. Trebuie să arătăm că după decesul autorului, survenit la 10 ianuarie 1980, au existat mai multe iniţiative de a se tipări Descolindatul. Ne vom referi doar la două dintre acestea. Prima aparţine regretatului folclorist Ovidiu Bîrlea. El a propus editarea volu- XXXV DESCOL1NDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI mului pe fascicole (respectîndu-se ordinea stabilită de autor) în revista „Anuarul de Folclor" al Institutului de Etnologie din Cluj-Napoca. Se spera că în felul acesta - publicate într-un periodic de strictă specialitate şi într-un tiraj relativ restrîns - capitolele vizate de cenzură vor trece mai uşor. Din păcate, n-a fost să fie aşa. în Anuarul amintit (voi.II, 1981) au apărut doar primele două capitole, însumînd circa 40 p. tipografice, destinate consideraţiilor introductive. Cea de a doua iniţiativă a venit din partea cunoscutului editor Iordan Datcu, ale cănii merite în privinţa valorificării moştenirii ştiinţifice a cărturarului ieşean sînt bine cunoscute şi apreciate aşa cum se cuvine. Sub îngrijirea sa au fost publicate două secţiuni ale lucrării: partea a Il-a (Rituri de descolindare)a apărut în Memoriile Comisiei de Folclor a Academiei Române, tomul I, 1987, p. 155-231, Bucureşti, 1990, iar Studiul introductiv a fost inclus în sumarul „Revistei de Etnografie şi Folclor", tomul 34, nr. 4, 1989, p. 277-288. Asupra acestor editări parţiale revenim în Postfaţă. Fin cunoscător al limbii române, autorul apelează la o terminologie extrem de bogată şi diversă, evidenţiindu-i cu măiestrie subtilităţile stilistice şi valorile expresive. Ortografia manuscrisului a fost pusă de acord cu normele actuale, statornicite în lucrările de specialitate. S-au păstrat însă unii termeni sau forme verbale (hipostaz, insignifiant, puizcază, raportă, provenient etc.) care sînt definitorii pentru particularităţile stilului său ştiinţific. Formele de plural, precum dorinţi, panglice, personagii ş.a. au fost înlocuite cu cele corespunzătoare (dorinţe, panglici, personaje), terminaţia finală în u a fost înlăturată (obiceiu-obicei, războiu-război, temeiu-temei), iar diftongările au fost redate în spiritul grafiei actuale (contribue-contribuie, boen-boieri, bătae-bătaie etc.). S-a înlocuit, de asemenea, tot în spiritul limbii române, grafia poloneză aplicată, nejustificat, unor nume proprii ruse, bulgare, ucrainene sau bieloruse: Szejn-Şein, Drinow-Drinov, Teresz-czenko-Tereşcenko, Spilewskij-Şpilevski etc. Toate citatele din limbi străine (texte folclorice, comentarii etnografice, opinii ale specialiştilor) sînt traduse în româneşte de profesorul Caraman. Notele de subsol au fost numerotate în continuare şi grupate la finele fiecăreia din cele patru părţi ale lucrării. Trimiterile la documentele etno-folclorice, pe care le-a cules personal sau prin intermediul unor colaboratori, păstrează întocmai denumirile localităţilor investigate, precum şi împărţirea administrativ-teritorială din perioada respectivă. Numeroasele surse bibliografice, la care autorul se referă pe parcursul întregii lucrări, sînt indicate prin prescurtări şi chiar prin sigle ce fac, adesea, greu accesibilă identificarea lucrărilor citate. Descifrarea siglelor s-a făcut în Bibliografia inserată la sfîrşitul volumului. Postfaţa, Rezumatele în limbi străine şi Indicele de nume încheie această contribuţie ştiinţifică, fără egal, a profesorului Petru Caraman. Nu vom încheia fără să adresăm calde mulţumiri tehnoredactorului Al. Cvasnâi, pentru profesionalismul şi devotamentul de care a dat dovadă. Exprimăm, totodată, întreaga noastră recunoştinţă Editurii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, care, prin publicarea acestei cărţi, aduce un frumos omagiu celui ce a slujit, cu o dăruire exemplară, cauza învăţămîntului superior ieşean, cauza culturii româneşti. Ion H. Ciubotaru XXXVI PARTEA I CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE •CAPITOLUL 1 Aspectul pozitiv prin excelenţă al datinii colindatului şi rolul colindătorilor de mesageri ai fericirii PENINSULA BALCANICĂ ESTE O REGIUNE unde - în ciuda acelui mozaic atît de complex de naţionalităţi - frontierele etnice sau politice aproape dispar, cîrid e vorba de cultură în general, indiferent dacă ne referim la cultura tradiţională a poporului sau la cea livrescă răspîndită pînă pe la sfîrşitul secolului al XVIlI-lea şi chiar puţin după aceea. Dar aceasta se dovedeşte a fi cel mai adevărat în special sub aspectul etnografic. Şi cu drept cuvînt, căci în ce priveşte creaţiile populare constatăm foarte adesea că aici avem a face nu cu mai multe ţări diferite, ci cu o zonă culturală unitară, unde - cu neînsemnate variaţii - circulă cam aceleaşi credinţe şi rituri, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi procedee de adaptare la viaţa materială, aceleaşi unelte, aceeaşi tematică a plasticii şi, în bună parte, a produselor poetice sau poetico-muzi-cale... Uneori, dacă avem în vedere anumite datini, această zonă se întinde către nord şi către est cu mult mai departe de limitele geografice ale peninsulei, aşa că chiar termenul destul de cuprinzător sud-estul Europei - pus larg în circulaţie la noi, cu bună dreptate de N. Iorga, pentru domeniul istorico-politic, ca şi pentru cel al istoriei culturii - ni se pare totuşi prea restrîns, spre a putea da o idee justă despre adevăratul orizont al anumitor fenomene folclorice. Ceea ce justifică cel mai mult afirmaţia noastră, este fără îndoială datina colindatului. Nu vom intra aici în detaliile acestei datini, pentru ca - analizînd-o minuţios -să-i scoatem în relief toate trăsăturile comune la popoarele cele mai diverse de pe spaţiul imens, pe care se întinde tipul oriental al ei, adică de la Marea Egee şi din regiunile pontice pînă la Baltica şi Marea Albă în direcţia sud-nord şi de la Adriatica şi l DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL Şl SUD-ESTUL EUROPEI munţii Boemiei pînă spre Urali şi chiar dincolo, în direcţia vest-est*. Dar, vom căuta să punem într-o lumină cît mai clară unul din aspectele sale, care - deşi prezintă un netăgăduit interes, precum se va vedea din cele ce urmează - a trecut totuşi complet neobservat pîn-acum atît de culegătorii de materiale folclorice, cît şi de către cercetători. Dacă însă se mai întîmplă ca cei dintîi să înregistreze adesea, cu totul sporadic, unele texte sau rituri în legătură cu acest aspect, fără a le atribui de altfel vreo importanţă deosebită, cei din urmă nu i-au dat absolut nici-o atenţie, ci au trecut pe lîngă fenomen lărâ a-1 fi remarcat. Aşa cum in general este azi cunoscut de toată lumea - de marele public, ca şi de specialişti - colindatul este o datină de bun augur. Atmosfera ei, senină prin excelenţă, nu se dezminte nici chiar atunci cînd este vorba de morţi. Colindătorii ştiu să-şi adapteze cîntecele lor la cele mai variate situaţii, luminîndu-le pe toate cu raza nădejdii şi a bucuriei. Ei cunosc bine idealul către care năzuieşte fiecare om, de orice vîrstă, sex, rang sau profesie ar fi el..., de e viu ori de a trecut la cele eterne. Precum se crede încă în popor, colindătorii se fac mijlocitorii dintre acel ideal visat şi persoana căreia ei îi adresează cîntecul, transformînd astfel idealul în realitate sau măcar înlesnind într-o oarecare măsură— fie ea cît de modică - realizarea lui... Colindatul reprezintă o răbufnire pe plan mistic a marilor nevoi ale omului - a nevoilor materiale, ca şi spirituale - cărora acesta nu le putea afla soluţii pe căile obişnuite, dar pe care el ardea de dorinţa de a le satisface cu orice preţ. în viaţa cotidiană, omul era bîntuit de sărăcie, de necazuri de tot felul, de boli, de moarte, care cel mai adesea venea să-i curme firul vieţii cu mult prea timpuriu... Iar în ordine socială, el era urgisit şi umilit, privit ca un paria... Prin contrast cu acestea însă, întreaga Iui fiinţă aspira, cu tot elanul vital - precum era şi foarte firesc - către bogăţie şi belşug, către bucurii exuberante, către o sănătate cît mai viguroasă, către o viaţă cît mai lungă... în fine, către un rang de distincţie în ierarhia socială! Aşa şi-a făcut apariţia colindatul... Datină născută din necesitatea imperioasă a omului de a trăi în vis si iluzie, ea i-a oferit acestuia posibilitatea de a se refugia într-o lume a minunilor, în care - spre deosebire de viaţa propriu-zisă; cea plină de adversităţi, uneori din cele mai aspre şi mai greu de suportat - el se vedea deodată strămutat într-o oază de miraj, în însuşi Eldorado, unde tot ceea ce-şi putea dori mai frumos, mai fericit, mai aproape de ideal, i se îndeplinea întocmai... Astfel, iată-1 devenit în sfîrşit bogat fără măsură, avînd holde din cele mai îmbelşugate, avînd staulele şi curtea pline de vite şi de păsări, iar stîna împresurată de turme numeroase de oi; prisaca sa răsună de zumzetul roiurilor de albine; livada-i este plină de arbori roditori, ca-n pometul raiului: cînd merii se scutură de floare primăvara, crezi că viscoleşte în toiul iernii...; familia lui se află în culmea prosperităţii: el e un vrednic gospodar, cinstit şi respectat de toţi; soţia îi este o gospodină harnică fără pereche şi frumoasă totodată; fiica sa - adevărată Cosînzeană din basme - se mărită c-un tînăr de neam, care îi cere, după rangul lui, o zestre nespus de mare, dar cînd o vede-n horă, rămîne uimit de mîndreţea ei şi-i iartă toată zestrea; un fecior, voinic fără seamăn, are un cal aşa de iute la fugă, îneît cutează să se ia la-ntre-cere cu şoimul sau chiar cu sfîntul Soare si-i întrece; căpătînd, ca preţ al întrecerii, pe CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE sora soarelui de soţie; iar un alt fiu, cel mai mic, dar nu mai puţin viteaz, este cerut de popor să fie căpetenia oştilor şi chiar domn al ţării... Toţi din familie sînt aşadar sănătoşi, voioşi, fericiţi... Viaţa lor - a fiecăruia în parte şi a tuturora la un loc - este un adevărat triumf! Nici un nour cît de mic nu-i întunecă orizontul. De pretutindeni, le sosesc numai veşti bune, numai bucurii... Iar mai presus de toate, ei nu sînt fiecine, nu sînt nişte bieţi oameni de rînd, pe care să-i poată asupri şi călca cineva, ci ei sînt boieri de viţă: Sculaţi, sculaţi, boieri mari i - Florile dalbe...“ sau Ia sculaţi, sculaţi, / Voi, boieri bogaţi...!“ Aceasta e doar chemarea, pe care colindătorii le-o adresează gazdelor noaptea la fereastră, spre a le deştepta din somn, ca să-i primească şi s-asculte cîntecele lor! Ba, mai curînd este ea chemarea, prin care bietul sătean necăjit - plugar sau cioban - e invitat să intre în lumea îmbietoare a visului, unde toate cele dorite de el cu ardoare se realizează... Iar el nu întîrzie de a intra, treaz fiind, ca unul care crede cu convingere adîncâ în această realizare. Pasămite, el îsi trăieşte aievea visul său! Şi-l trăieşte din plin, cu ochii deschişi: privind, prin geamul aburit, ceata colindătorilor şi plecîndu-şi cu încîntare urechea, ca viăjit, laglasul minunatelor lor colinde... Acesta e omul de la ţaiă de pe întinsa zonă a orientului şi sud-estului Europei, indiferent de patria pe care-o locuieşte, de neamul căruia aparţine, de limba ce-o vorbeşte... E omul care mai păstrează încă unele reminiscenţe destul de vii ale acelei sensibilităţi magice prin excelenţă, ce-1 domina în mod exclusiv pe strămoşul său din timpuri imemoriale. E omul, care - apartenent la naţiuni modelate de o civilizaţie înaintată, căreia el nu s-a integrat decît parţial şi mărturisind credinţa unor religii evoluate, ale căror subtilităţi dogmatice nu le înţelege decît în felul său cu totul altul faţă de cel oficial - se simte bîntuit de acerbe contraste. Sufletul său e adesea o răs-pîntie mare, unde se-ncrucişeazâ vînturi suflînd dinspre cele patru părţi ale lumii, aducîndu-i nedumeriri şi dezorientare... Religia, care - după cum ar fi de aşteptat - ar trebui sâ-l salveze în asemenea momente tulburi, nu-1 poate ajuta în mod eficace. în adevăr, indiferent de credinţa religioasă pe care ar cultiva-o, indiferent ce divinităţi ar adora, omul devotat unei anumite religii se simte umilul serv al zeilor. Destinul lui e regizat de divinitate, fără ca el însuşi să contribuie în vreun chip spre a-1 modifica după dorinţa sa. Tot ceea ce el posedă sau nu posedă, tot ceea ce-i aduce bucurii sau suferinţe, provine din darul şi din harul divinităţii ori din vitregia ei. Omul este o jucărie insignifiantă în mîna acesteia, totdeauna la bunul plac al capriciilor ei. Chiar cînd el beneficiază de ceva. nimic nu-i aparţine în chip absolut, niciodată! Puterea lui, buna lui stare, fericirea lui... toate emană de la zeitatea căreia i se închină, implorîndu-i-le. De aici. adoraţia organizată colectiv în cult, adică acel foarte complex cod de ritualuri şi ceremonii, prin care cei ce mărturisesc aceeaşi credinţă religioasă preamăresc personajul sau personajele divine spre a-şi asigura protecţia lor. Miturile ele însele nu sînt decît relevări de miracole, iar sursa miracolului - din care iau naştere toate şi prin care se explică cele inexplicabile - este de esenţă pur dumnezeiască şi se află în puterea şi stâpînirea exclusivă a divinităţii. Omul nu participă la ea decît într-un mod cu totul indirect si secundar. Şi numai prin graţia divină... 3 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI Cu totul alta e situaţia în domeniul magic. Cu cît mai fericit era strămoşul lui, de care-1 despart milenii fără număr şi care nu cunoştea încă zei! Bătrîna magie, predecesoarea tuturor religiilor, împărăţea din veac peste o lume candid de naivă, mai ales în etapa evolutivă a preistoriei popoarelor. Ea conferea omului, din acel stadiu iniţial de dezvoltare spirituală, o mentalitate cu totul deosebită de a noastră. O mentalitate, care-1 făcea să se simtă neasemănat mai liber decît noi, cei ce orbecăim în paradoxul fără ieşire, mărturisind pe de-o parte pe Dumnezeu, iar pe de-alta, căutînd adevăruri controlabile şi eterne în numele raţiunii, altera divinitas a civilizaţiei noastre, nu mai puţin tiranică pentru sufletul primitiv. Şi se simţea mai liber, de bună seamă, pentru că acel om - arhistrămoşul celui de azi - nu depindea de nimeni! Se simţea atotputernic, fiindcă se credea depozitarul tainelor, care-i dădeau lui însuşi posibilitatea de a-şi dirija singur destinul după propria sa voie de a-şi împlini oricînd orice dorinţă. Se simţea fericit, fiindcă acel îndepărtat strămoş nu avea îndoieli şi nu era chinuit de dezamăgiri... Optimismul cel mai senin eră legea vieţii lui. Nimic nu-i putea sta prea mult împotrivă; pentru toate, găsea soluţii pe cît de simple, pe atît de sigure. El părea, pe drept, stăpînul naturii înconjurătoare, măcar că făcea parte integrantă dintr-însa. Ori, poate tocjmai de aceea! Chiar stihiile atmosferice şi cerul însuşi ascultau de vrerile lui... Aşa stînd lucrurile, omul - înainte de-a avea zei, la care să se-nchine - era el însuşi un zeu! Dar în ce consta oare această imensă putere iluzorie - fără limite în imperiul iluziei - a omului primitiv, a cărui viaţă spirituală sta exclusiv sub semnul gîndirii magice? în forţa, pe care el o atribuia anumitor acţiuni executate de dînsul, anumitor practici, care - reproducînd dramatic, sub aspectul unei scene vii, sau plastic, sub aspectul unei schiţe foarte sumare şi aproximative, idealul urmărit - atrăgea după sine, în mod necesar, realizarea acelui ideal. însă mai ales, stătea puterea primitivilor strămoşi ai umanităţii în mirificul efect, pe care-l avea în gura lor cuvîntul, dat fiind că simpla lui proferare era de-ajuns, pentru ca, ceea ce el exprima, să devină realitate aievea. „La început era Cuvîntul...“2. Oare în această frază - independent de savantele interpretări simbolice, ce i s-au dat de către diferiţi exegeţi teologi şi teosofi - nu trebuie să vedem mai degrabă un ecou biblic al acelei vorbiri de esenţă pur magică, din vremea cînd a apărut întîi pe lume „homo sapiens'4, avînd ca mijloc principal de manifestare a stărilor lui sufleteşti graiul4? Ecoul acelei vorbiri în stare ea însăşi a săvîrşi minuni în gura cuiva, mai vîrtos în gura divinităţii, asupra căreia n-a întîrziat de a se transfera, atunci cînd fantezia omului a plăsmuit zeii4?... Căci, precum continuă textul din Biblie, atribuind divinităţii cuvîntului, ba chiar identificîndu-1 cu aceasta: „... şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul/43 Apoi’ evanghelistul - punînd la temelia lumii şi a vieţii cuvîntul însuşi - explică toate cele ce există numai şi numai prin el: „Toate printr-însul s-au făcut şi fără el nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut. întru el era viaţă../*4. I^r dacă ne raportăm la Cartea Genezei, aflăm chiar din primele versete ale ei puterea cuvîntului, care - odată pronunţat de Dumnezeu - devine creaţie, transformîndu-se pe loc în obiectul pe care-1 designează: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie luminâl / Şi s-a făcut lumină**5, sau: „Şi a zis Dum- 4 CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE nezeu: Să fie o tărie în mijlocul apelor..A / Şi s-a făcut aşa"6, sau: „Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se ivească uscatull / Şi s-a făcut aşa"7, sau: „Şi a zis Dumnezeu: Să odrăslcască pămîntulpajişte verde..A ...Şi s-a făcut aşa. Şi pămîntul a odrăslit pajişte verde..."*, sau: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe bolta cerului... ca să lumineze pe pămint\ Şi s-a făcut aşa..."9... etc. S-ar părea deci că divinitatea creştină e investită cu atributul cel mai important al unui mare magician: acela de a mînui într-un mod ireproşabil cuvîntul creator. Dar. dacă ne raportăm la credinţa anticilor, constatăm că ei de asemenea puneau pe seama divinităţii - în special pe seama unei divinităţi superioare, care cumula supremele însuşiri demiurgice - aceeaşi forţă creatoare a cuvîntului. Astfel, poetul Ovidiu îşi preludează ciclul epic al Metamorfozelor sale - acea fantastică legendă a erelor, pornind ab origine mundi - cu un impunător tablou, care rivalizeazâ-n grandoare cu cel biblic din cartea Genezei. în adevăr, marele zeu, aflîn-du-se faţă-n faţă cu haosul, pune ordine şi armonie în masa cea informă de elemente disparate, confuz învălmăşite, exclusiv prin puterea cuvîntului său: „...Atunci, porunci t-a el apelor să curgă! Iar la suflarea vînturilor turbate, / Să se umfle-n talazuri şi să-nconjoare pămîntul de jur împrejur10... / ...Şi-a mai poruncit apoi, să s-aşteamă cîm-piile si să se coboare văile; / Iar codrii să s-acopere de frunză şi munţii stîncoşi să se-nalţe!" . " Aici. verbul „a poruncit"12 care, evident, este în fond tot una cu „a zis", „a cuvîn-tar1' redă semantic nuanţa imperativă, adică forma de expresie a cuvîntului dotată cu maxima forţă magică, ce trebuie neapărat s-aducă împlinirea, transformînd cele zise cu glas de poruncă în realitate aievea... lată-1 dar şi pe zeul anticilor în hipostazul de magician atotputernic prin nimic mai prejos decît dumnezeul creştin. Şi. fapt curios, politeistul poet roman vorbeşte aici ca un monoteist, ceea ce nu-i deloc de mirare. Căci, fireşte, marele miracol săvîrşit prin cuvînt - miracolul cosmogonic - nu putea fi atribuit decît unei singure divinităţi... In Kalcvala. lukagainen - un cîntăreţ din ţinuturile reci şi întunecate ale Laponiei -pe cînd se-ntrecea în cintec cu Văinămoinen, eroul principal al epopeei, spune printre altele: ..Cel dinţii vrăjitor e ziditorul lumii, / Dumnezeu este cel mai vechi tămă- duitor..."'4. Aici. „tămăduitor" trebuie înţeles în sensul de „cel ce vindecă bolile prin cuvinte cu putere de vrajă". Dar însuşi Văinămoinen, acel cîntăreţ tără seamăn - Orfeul din miazănoaptea Europei sau eternul chitarei". cum e de obicei supranumit în runele Kalevalei - nu este el oare in acelaşi timp un vrăjitor inegalabil, care, numai prin ceea ce spune, creează o întreagă lume sau o distruge dacă vrea? în adevăr, prin măiastră lui cîntare, el realizează tot felul de metamorfoze ale lucrurilor, iar pe rivalul său reuşeşte să-l cufunde pînă peste cap in pămînt. ca-ntr-o mlaştină fără fiind, înspămîntîndu-1 de moarte şi eonstrîngindu-l sâ-i ceară umilit iertare. El porunceşte arborilor si fiarelor, vîntului şi apelor sau altor stihii, care toate se supun fără murmur voinţei lui. Apoi, se adresează 5 PESCOLINPATUL IN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI diferitor personaje divine, spunîndu-şi dorinţa ce are, şi este ascultat16. După împrejurări, cuvîntul său ia aspecte imperative sau invocative, iar adesea chiar imploratoare, după cum e adresat unor elemente ale naturii, care se comportă ca nişte subalterni faţă de el, sau unor forţe supranaturale, care, ierarhic, îl depăşesc. Prin această miraculoasă putere creatoare a cuvîntului, exprimat cu deosebire sub forma cîntecului, Văinămoi-nen ne apare ca un zeu atotputernic, măcar că el nu e decît om - primul om ivit pe pă-mînt - precum ni-1 înfăţişează mitul cosmogonic finlandez din Kalevala. Fapt este că ori de cîte ori dă expresie gîndului sau voinţei sale prin cuvînt, totul i se îndeplineşte întocmai. De aceea, nu e de mirare că Văinămoinen eternul cîntăreţ mai este numit, foarte frecvent, şi eternul vrăjitor11. Aceste epitete glorificatoare se dovedesc a fi perfect sinonime. S-ar crede că natura - dînd grai omului - i-a dăruit acea cheie de aur minunată, cu care să deschidă toate cele închise cîte-i stăteau în cale. L-a făcut astfel, urzitorul propriului său destin şi totodată, într-o însemnată măsură de asemenea, urzitorul destinului altora... E lesne de-nţeles acum de ce FATUM (< for, fatus sum, fari) designează în limba latină destinul! Acest termen nu înseamnă doar, la origine, altceva decît „ceea ce a fost spus'\ „ceea ce a fost exprimat prin cuvînt\ Şi destinul - după credinţa anticilor - era mai tare chiar şi decît zeii, căci nici lor nu le stătea-n putere de a-1 desface. Iar cuvîntul pronunţat era pentru primitivi însuşi glasul destinului, deoarece - mai cu seamă atunci cînd era ales în mod special, adică era un anume cuvînt şi cînd era exprimat într-un anumit chip, precum şi în anumite circumstanţe, la un moment consacrat din zi ori din noapte sau din cursul anului - el avea darul de a face să se împlinească întocmai tot ceea ce fusese spus. Astfel, viaţa umană - la obîrşiile ei - curgea în pace, scăldată-n unda feerică a vrăjii şi purată de dînsa, fără vreo altă cîrmă, prin negura veacurilor şi a mileniilor... Desigur, nu toţi inşii dintr-o comunitate primitivă erau la fel de versaţi în arta vrăjitului. Nu toţi se puteau compara cu vrăjitorii de profesie, cărora - datorită priceperii lor neobişnuite în acest domeniu - li se încredinţa rangul de conducători ai comuni-ătii: dar toţi participau într-un grad mai mic sau mai mare la practicarea celor mai variate specii de vrăji, care în bună parte aveau un caracter colectiv şi toţi aveau aceeaşi adîn-câ, nezdruncinată încredere în eficacitatea vrăjilor: a celor săvîrşite prin mijlocirea graiului, ca şi a celor săvîrşite prin mijlocirea anumitor acţiuni. Şi aceasta era esenţialul. Omul însă a evoluat mult de atunci pînă azi; iar etapa specific magică a copilăriei omenirii - fericită în ignoranţa şi naivitatea ei - a fost enorm depăşită. Totuşi, în ciuda progresului realizat, atîtea popoare exotice trăiesc mai departe cu aceeaşi mentalitate primară, prelungind preistoria - cu stilul de viaţă din epoca pietrei cioplite - pînâ-n zilele noastre. Pe de altă parte, chiar în sînul naţiunilor civilizate, lumea rurală continuă a conserva un număr însemnat de vestigii străvechi, care sînt tot atîtea supravieţuiri magice de aceeaşi esenţă ca şi modurile de a se comporta ale omului preistoric. Iar în ce priveşte graiul, in special - indiferent de ce limbă ar fi vorba - el va rămîne pe veci 6 CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE impregnat de pecetea magică, nu numai la oamenii de rînd, ci pînă la cei mai rafinaţi intelectuali. Aceasta, evident, fără ştirea şi fără voia lor; ci în chip cu totul inconştient. Dar dintre intelectuali, în primul rînd, poeţii au fost şi rămîn cei mai mari tributari ai magiei cuvîntului. Şi aşa va fi şi mai departe în viitor, cît va fi lumea lume... Iar dacă ne raportăm în particular la populaţia rustică a naţiunilor civilizate, la ea surprindem prezenţa elementului magic, în limbaj, într-o atmosferă cu mult mai abundentă decît la clasa cultă. Totodată, la această lume, practicile cu substrat magic persistă încă sub formă de obiceiuri şi de datini, păstrate nu o dată uimitor de fidel, şi ca aspect, şi ca semnificaţie. Uneori, nu altfel de cum arătau ele cu milenii înainte de vremea noastră! Printre acestea, se înscrie pe un loc de frunte, la popoarele Europei, datina colindatului, care ne conservă elemente magice din cele mai caracteristice, atît pe planul practicilor, cît şi mai ales pe cel al utilizării limbajului. Este datina în care ochiul iniţiat şi atent poate surprinde străfulgerări ce străbat pînă la noi din adînc de vreme. în ea ne sînt vehiculate, de o străveche tradiţie, procedee arhiprimitive, cărora li se atribu-iesc efecte miraculoase. Regizate abil de executorii acestei datini - aşa-numiţii colindători - ele reuşesc într-o mare măsură să schimbe faţa lumii, s-o însenineze, alungînd nourii negri, care întunecă orizontul vieţii ruralilor la cele mai diferite popoare. Este datina care realizează idealuri irealizabile pe orice alte căi şi care coboară pacea în suflete, redîndu-le - o dată cu nădejdea mai binelui - echilibrul tulburat de multe necazuri şi nevoi şi, în acelaşi timp, sfînta bucurie de a trăi... Potrivit concepţiei populare, colindătorii ne apar ca un fel de vrăjitori cu puterea de a săvîrşi adevărate miracole, aducînd la fiecare casă colindată sănătate şi fericire. în acelaşi timp, prin ritualul pe care-l îndeplinesc, ei au darul de a influenţa destinul oamenilor în aşa chip, încît toate treburile lor gospodăreşti să le meargă din plin fiind încununate de izbînda cea mai desăvîrşită. Ei sînt deci depozitarii magici ai norocului, ai bogăţiei şi belşugului, ai sănătăţii şi longevităţii.... Cu un cuvînt, a tot ceea ce poate fi imaginat ca bine sau ca fericire, de gradul cel mai înalt şi mai ideal în viaţa omenească, aşa cum fiecare om şi-ar putea dori pentru sine. Intr-o asemenea calitate, colindătorilor li se atribuie, pe tot timpul cît ei exercită această funcţie - adică pe toată perioada duratei colindatului - puterea de a distribui gazdelor urate din acele bunuri, care constituiesc fericirea traiului pe pămînt. Această miraculoasă transferare de bunuri materiale şi spirituale asupra gazdelor reuşesc ei s-o realizeze prin urările directe sau indirecte, pe care le pronunţă la adresa lor; iar adesea, şi prin unele practici executate separat ori concomitent ou exprimarea urărilor. Aşadar, colindătorii de orice fel - adică indiferent ce anume specie de colindat ar prezenta şi indiferent de ce vîrstă ar fi, mici sau mari - sînt priviţi drept aducători de noroc şi bucurie la gazdele pe care le colindă. Odată cu dînşii, intră în casa colindată sănătatea şi fericirea pentru fiecare din membrii familiei, precum şi reuşita şi sporul în treburile gospodăreşti cu care se îndeletnicesc. La românii din Moldova, în popor, „cînd sc-ntîmplă ca la o casă să nu se ducă cu uram, au mare scîrbă, zicînd că are să le meargă rău peste a«.“18 Astfel, colindătorii ni se înfăţişează în rolul de mesageri ai fericirii, pe care o împart gener os pe la casele pe unde le calcă piciorul în răstimpul considerat de popor 7 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL $1 SUP-ESTUL EUROPEI a fi prag de an nou, adică în decursul perioadei ce beneficiază de auspiciile cele mai favorabile din tot anul, pentru scopurile colindatului. în această ipostază ne apar colindătorii - cu deosebire cei ai Crăciunului $i ai Anului Nou - la toate popoarele pe unde este în uz datina umblatului cu colinde. în regiunile orientale însă şi mai cu seamă în cele sud-estice ale Europei, acest caracter al lor răsare mai clar ca oriunde aiurea. Din numeroasele exemple, care ar putea fi citate spre a ilustra această caracterizare a noastră, vom alege unul foarte tipic din Ucraina occidentală şi anume din regiunile galiţiene şi subcarpatice. La ucrainenii din Pocuţia, cînd gazda le aduce răsplata pentru colindat, îndată, colindătorul aşa-numit „michonoszy“19 - cel care are misiunea de a primi darurile -comandă întregii cete să se descopere, spunîndu-le ce dar au căpătat: Panowie ko- lidnyczky, zdojmajmo szipoczky! / Daruje nas ces gazda czerwonym.“20 La aceasta, colindătorii toţi - scoţîndu-şi simultan cuşmele - răspund într-un singur glas: A myjcho szcziskim, zdorowijim\“2] De obicei însă, în ţinuturile ucrainene din raza Carpaţilor nord-estici, cel ce dirijează în chip solemn acest ritual este şeful cetei - cunoscut sub numele de vatah22 sau vajdcP sau, la huţuli în special, sub cel de bcreza24 - fapt care, din mai multe motive, ni se pare cel mai natural25. Astfel, cînd gazda le aduce darurile, designate colectiv prin termenul folcloric ko-Ijada - dintre care daruri nu lipseşte niciodată un colac mare anume pregătit pentru colindători - are loc, drept mulţămită, un interesant dialog între „bereza" şi ceata sa, care execută poruncile lui, răspunzîndu-i în cor. Iată acest dialog: Domnilor colin- dători / - Ascultăm. / - Scoateţi cuşmele! / - Aşa facem! / - Ne dăruieşte jupînul gazdă colinda! / - Iar noi îi dăruim noroc şi sănătate\“26 Apoi, în continuare, colindătorii spun gazdei o serie de urări de prosperitate, ale căror comparaţii - specific magice - se raportă mereu la colacul dăruit lor. Aceste urări, care au de obiect cu deosebire succesul la vite, nu uită - în încheiere - să vizeze de asemenea norocul şi sănătatea gazdelor: „...Cîte furnituri sunt în această colindă, atîtea văcuţe în ocol dăruieşte-i Doamne! Şi tot atîţia cai în grajd! Şi tot atîtea oiţe în tîrlă! Şi tot atîtea albiniţe în prisacă!27. Iar pe deasupra, noroc şi sănătate: să v-ajute Dumnezeu să petreceţi în pace aceste sărbători şi s-ajungeţi a le petrece şi-n anii viitori! Asta vă urăm - dă, Doamne!"28 Sau. după o altă variantă a acestei scene - înregistrată de la huţuli - cînd „bereza" primeşte colacul din mîinile gospodinei casei, se-ntoarce cu el către colindători, ară-tîndu-li-1 şi tăcînd mări în numele cetei întregi: „Ne-a dăruit jupînu gospodar şi jupîneasa gazdă colacul, iar noi le urmă noroc şi sănătate! Urămu-vă ca-n tîrla voastră să fie atîtea oiţe:\ cîte găurele sînt în această pîine! Urămu-vă mulţi ani şi să petreceţi cu bine sărbătorile Anului Nou şi ale Crăciunului! Deie-vâ Domnul sănătate!"30 îndată ce „bereza" a tei minat aceste urări, toţi colindătorii spun în cor: „Dă Doam-//c!"31 Apoi. dialogul continuă cu încă o serie de urări pronunţate cu o voce gravă de mai-marele cetei şi întărite de colindători prin expresia imploratoare „Dă DoamneV\ 8 CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE care acum revine alternativ, după fiecare urare, întocmai ca un refren: Şi-n casă, bună înţelegere! /- Dă Doamne! / - Iar în cămară, belşug! / - Dă, Doamne! / - în ocol, boi şi vaci! / - Dă, Doamne! / - în grajd, cai! / - Dă, Doamne! / - în tîrlă, oi! / - Dă, Doamne! / - în prisacă, albine! / - Dă, Doamne!“32 Acest moment final din desfăşurarea datinii colindării, la ucrainenii occidentali, e în adevăr impresionant: „bereza44 încetează de a fî un oarecare colindător, care spune gazdelor nişte simple urări. El pare a fi oficiantul unui tulburător de misterios ritual, prin care conferă gazdelor, cu fiecare urare, cîte unul din cele mai scumpe daruri pentru viaţa omenească în general şi pentru cea ţărănească în particular. Ba, mai mult decît un oficiant, el ia aspectul grandios - demiurgic chiar - al unui personaj cu puteri nepămîntene, care dispune de toate avuţiile lumii şi le-mparte cu dărnicie stăpînilor casei colindate. Ceea ce, în mod obişnuit, considerăm drept urări, în gura lui devin tot atîtea dăruiri autentice, tot atîtea împliniri: în familie, domneşte deja, din clipa aceea, cea mai perfectă armonie; cămara şi hambarul gazdei se umplu chiar atunci de toate bunătăţile; ocolul e plin de boi şi de vaci, iar grajdul, de cai; tîrla geme de mulţimea oilor, iar prisaca, de mulţimea roiurilor de albine... S-ar părea că mai marele cetei de colindători ucrainieni rivalizează cu divinitatea însăşi. în adevăr, am văzut că Dumnezeu nu procedează altfel decît exprimîndu-şi prin grai dorinţa lui, care şi ia fiinţă îndată ce e pronunţată33. Un singur lucru ne opreşte de la identificarea totală a „berezei44 cu divinitatea: refrenul „Dă, Doamne!44, care alternează cu urările sale. E ceea ce ne recheamă pe pămînt, făcîndu-ne să vedem în colindători nişte mediatori între Dumnezeu şi gazde. „Bereza44 totuşi, chiar aşa, continuă a rămînea pe înalta sa poziţie, căci el pare a vorbi în numele lui Dumnezeu. E un procedeu clasic de utilizare a elementului religios pus în slujba celui magic şi, ca să precizăm: a magiei cuvîntului. Scena rituală, pe care am relatat-o după cîteva variante ucrainene, există de asemenea la români34 şi bulgari35, unde cunoaşte admirabile creaţii şi foarte adesea tot în chip de dialog între şeful colindătorilor şi ceată36. Dacă totuşi, aici, am înfăţişat-o numai în imaginea ei ucraineană, e pentru că, avînd în vedere forma de expresie a urărilor, am socotit-o întrucîtva mai în măsură de a ilustra clar un aspect deosebit de caracteristic şi totodată esenţial al rolului colindătorilor. Din cele mai sus expuse, rezultă aşadar fără echivoc că, în atmosfera de vrajă a datinii colindatului - pe care poporul de la ţară o trăieşte nespus de intens - colindătorii apar oarecum ca trezorieri ai norocului şi ai sănătăţii, ai belşugului şi ai sporului la toate muncile gospodăreşti. Că ei distribuiesc larg aceste bunuri fără preţ pe la gazdele pe unde colindă, dacă -fireşte - sînt primiţi frumos, după cuviinţă. De aceea sînt ei pe drept numiţi, în colindele diferitor popoare din sud-estul Europei: oaspeţi buni. Astfel, iată cum sună începutul unei colinde, la croaţi: Dobro jutro. gospodar! / Bog ti dobre goste dâ!...4437, sau, la sîrbi: „XloMabUHe, roc.nojiMHe, .J Ivm tcoii aoopii sau încă: „Kho ev tu ror.TM holijjim / Jlofipu focth KOJie- baim...kkV' La bulgari, tinerii care săvîrsesc datina se recomandă, în Rodopsko, la fel: „Orahm iiuiir oojDipiiiir,... / I Iun cmo ani; m jiofipM ror.TM. / JlofipM ror.TM KVJiejtape, / Caa 9 DESCOLINPATUL IN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI Benep Ha Kojieaa...4440, sau, în satul Gomja-Banja din Sofiisko: „C/raHeHMHe, rocno-aMHe, / JJofipM CMe tu rocKi>e jioiujim, / ^H.oS'bp CMe tm mar. aoHejiM...4441, sau, într-o colindă de băiat din Lozengradsko (s. Pirok): „C/râpe, CTâpe hm ho, / CTâpe rycny-HMHe!/ Ct3HM, CTaHM, OTypM HM, / OTypM HM, OTKJlT>yHM HM, / lle TM MfleM iiyfipM rocKT>e,/ AySpM rocKi>e Ky Jie.ua pe...“42 într-o colindă de cioban din Trănsko (s. Koiinci), eroul e trezit din somn de către aceşti „oaspeţi buni“, care vor să-i spună cea mai plăcută veste ce poate fi auzită de un cioban: „MopM, Heo, OBHap Heo / Crinii] jw, cnniu jim pa36yuyi ce, / ^ofipn cmo tm rocie hoqjjim,/ ^ofipn rocie - KOJieuaHe/ Jlofi'bp cmo tm rnac uoHejiM...4443 O colindă de fată, din Dobrogea, începe vestind că acesteia i-au venit oaspeţi acasă: „y JIomhmhm rocTM uywjie.../ JPyfipn toctm KOJn>ăHMUM...“44 Fata, crezînd că-s peţitori veniţi pentru dînsa, îşi acopere îndată cu un văl faţa-i albă ca lebăda. Colindătorii însă, lămurind-o cine sînt, îi înlătură sfiala şi ea îşi descopere faţa. Apoi, le frămîntă colaci frumoşi, ca să li-i dăruiască, aşa cum se cuvine după datină: „...ynryBaprbT nyfipn toctm, / Ayfîpn roc/rn kojit>uhmum: / - Om n> Te6h>, MajiKi> MOMe! / Hnrb hm CMe cbt>tobhmum, / Han hmît> cmm Ay6pn toctm, / Ay^pn rocTM KOJi'bUHMun. / ,H,onHT> cm yTKpM 6>uiyTy J1MU.M. / EfljiyTy JiMLiM jie6ii>iiT>y, / Mm 3T>npeTHi> finajin pi>KaBM, / Mm 3i>Mecn 6hjim Kpi>BaM, / J\t> cm rycTM nyfipn toctm, / JJyfipn rocTM Kom>iiHMUM...“45 Dar colindătorii nu se numesc numai ei pe ei înşişi „oaspeţi buni“, ci - precum rezultă chiar din colindele cîntate de dînşii - şi alţii le dau acelaşi nume, fie că li se adresează direct, fie că e vorba despre ei. într-o altă colindă închinată tot fetei mari, din Pestersko (s. Radilovo) - unde întîlnim aceeaşi iluzie a eroinei, care confundă pe colindători cu peţitorii46 - fata li se adresează acestora astfel: „,0y6pM rocTe icyjie-aape, / Kyjie^ape, rycnynape...“47 Epitetul de „gospodari4*, atribuit colindătorilor - pe lîngă acela de „oaspeţi buni44 -este un epitet glorificator prin excelenţă la adresa lor. în adevăr, gospodar nu stă deloc mai prejos decît epitetul boleărin (sau bolcâr), care e adresat de obicei gazdei de către colindători; ba chiar, în graiul ţăranilor bulgari - cel puţin pînă nu demult - îl depăşeşte adesea ca prestigiu. E destul să amintim că în folclorul bulgar - cu deosebire în basme şi în cîntecele epice - el este frecvent atribuit împăratului însuşi. Atunci, cînd îi vorbeşte acestuia vreun supus, el nu-i spune altfel decît: „U,apK) rocnonapio!4448 E doar acelaşi apelativ ca şi rus. gosudăr care, în Rusia de ieri a devenit din vechi timpuri titulatură imperială şi ca şi v. rom. „hospodar44, titlul princiar al domnilor români, în special al domnilor Moldovei. Epitetul glorificator în chestiune mai apare, la adresa colindătorilor, şi în alte colinde bulgare, de obicei chiar la-nceput, în versurile care preludează datina, vestind gazdei sosirea cetei de colindători. Aceştia le cîntă atunci „cînd intră în vreo curte, de la poartă pînă la casă4449. Iată-le: „CTaHM hmho, rocriyaMHe, / Mm tm Min>T, ayfipM roc/re, / AyfipM ror/re Ky/ieaape, / Kyjieaape rycnyaape!44 50. Ceea ce voim să scoatem aici în relief este prezenţa, în aceeaşi formulă, a ambelor epitete - „oaspeţi buni44 şi „gospodari44 - care se succed imediat unul după altul, contribuind amîndouă la crearea unui prestigiu de distincţie cu totul specială executorilor datinii. io CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE în fine, mai cităm o colindă bulgară, din Dobrogea, din care aflăm că gospodarul pregăteşte casa şi masa în aşteptarea colindătorilor: „...LLIt> ivty jjOiTbT uy6pn rocTM, / rQy6piI TOCTU KOJrbUHMUn...4451 Şi-n adevăr, îi sosesc; dar aceşti colindători sînt chiar o ceată de sfinţi şi anume, dintre cei mai veneraţi în popor: „K’aic Ch 3flflBa w crb ayuiJie: / Hanpe/r BtpBM Cbmt IImkojii». / Cui.t llHKOjn, <:t>c cyKOjrb. / Gbc cyKOJia 3JiaTHi> Hyrâ, / flyarbp ujim Cbmtm Himn./ Cbmtm Lisau c'i>3 rbJi'bS'b./ Gt>3 n>^b6i> 3JiaTHT> kpmjikt>. / ny,an>p nun Cbmtm leprii./ Cbmtm Tepru c paHrbH kohît>,/ O p'bK'h hocm tt>ht>k ivrbacflpaK.."52 Deşi vede bine că ei sînt sfinţi, gospodarul de gazdă îi ia totuşi drept colindători şi-i tratează în consecinţă, precum reiese clar din colinda însăşi: „...lOGpaăB'b c/b crap cTbHMHMk. / Mm iiycTp(‘iiiin» ayfipM toctm, / Jly6pv\ roc.TM ko^t>hhmum...“53 El îi invită apoi în curţile sale, unde-i ospătează cu mare cinste, ca pe cei mai distinşi şi mai dragi oaspeţi, dar totuşi nu altfel decît ca pe nişte colindători: „...riyKaHM tm h b 3Jiax Tpbiit-31). / Mm cm rycTM ay6pu rocTM, / ,Hy6pM rocTM KOjn>ăHMUM...4‘54 Atributele-simboluri ale sfinţilor colindători, din această colindă - adevărate caractere distinctive, care se substituiesc portretizării lor şi care sînt totodată şi elemente glorificatoare pentru fiecare din ei - se vădesc a fi ecouri ale unei puternice influenţe exercitate de iconografia bisericească55. Asemenea colindători, fireşte, vor fi şi mai de bun augur ca cei obişnuiţi. Avem a face aici cu elevaţia funcţiei de colindător la treapta cea mai prestigioasă cu putinţă. Ar fi de prisos să mai stăruim asupra gradului de eficacitate, pe care-1 atingea colindatul Crăciunului într-o astfel de comunitate rustică, unde exista credinţa că sfinţii umblă în noaptea sfîntă pe la casele oamenilor, avînd oarecum rolul de colindători sau identificîndu-se în vreun chip cu colindătorii... La bulgari însă sînt atestate de asemenea colinde care au ca temă chiar vizita lui Dumnezeu pe la unele case. în noaptea de Crăciun, fie însoţit numai de membri ai familiei divine - adică de pruncul Isus şi de Sfînta Fecioară - fie şi de o ceată de sfinţi dintre cei mai de vază. E ceea ce întîlnim şi într-o variantă a colindei de mai sus, unde ni se povesteşte cum gospodarul face şi mai mari pregătiri, nu numai foarte fastuoase, ci în acelaşi timp cu caracter solemn - măturîndu-şi curtea cu mătură de busuioc, aşezînd în jurul mesei jilţuri de aur, aştemînd paturile cu velinţe de mătase şi cu perine cusute cu fir... - fiindcă aşteaptă să-i pice din clipă-n clipă oaspete în casă Dumnezeu împreună cu sfinţii cei mai de frunte şi mai apropiaţi lui: „...Mm mv mjh>t JtyfîpM rocTM. / ilyCîpM ioctm - r/bMCM locnyT. / GbMCM TocnyT ht» cyp ejieH: / nonyuMp mjim Bya^a MaiiKb. / By Tho Wauh ti m> hyuiymi>J //b Kyiuyrm 6hjiiiGpagi>-J flo-nvgup ugu Cuumu lloau..../...Cbmtm r>prM...OBeT HmkojiV*56. Colinda cu tema sfinţilor colindători, citată anterior, prezintă o contaminare între această ultimă temă, eminamente sacrală - unde „oaspeţii buni“ sînt Dumnezeu cu sfinţii, fără a se identifica însă cu colindătorii - şi între tema de esenţă pur magică, realistă, a vizitei cetei de colindători. Fenomenul se-ntîlneste destul de frecvent - în forme prea puţin deosebite - şi la alte popoare din Europa orientală. Raportîndu-ne acum la ucrainieni ~ în special la cei din regiunile vestice ale ţârii şi anume la galiţiem si luiţuli. la care datina si-a păstrat cel mai bine aspectele sale li DESCOLINDATUL IN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI arhaice - remarcăm că ei îi numesc de obicei pe colindători „oaspeţi dragi44: „Ou, noMarau Bir. naH rocnoaapio! / MayT ao TeSe aioSbin toctm. / Jlio6bi toctu, Bce KOJiaaHMMKM, / Bce KOaflaHMMKM, BCe MOJIOaMMKM...4457 Trebuie să mai specificăm apoi că înşişi termenii folclorici ucraineni, de formă diminutivală koleadniciki şi koleadnicenki (< koleadniki), care-i designează în mod curent pe colindători, nu sînt nicidecum diminutive propriu-zise, ci sînt hipocoristici adică ei de asemenea reflectă deosebita afecţiune atribuită gazdelor faţă de colindătorii Crăciunului. Prin urmare, aceşti termeni se acordă perfect, sub aspectul semantic, cu calificativul amintit de „liubîi gosti44. Uneori, colindele ucrainene spun despre colindători că sînt oaspeţi, care vin de-a dreptul de la Dumnezeu, ca s-aducă noroc la casă ori măcar veşti bune, precum aflăm în următoarea colindă de fereastră huţulă: Cy doma j doma, oj pan gospodar? / Oj, daj Boze!... / Pryjszly do neho wid Boha hosti, / Wid Boha hosti wsej kolydnyczky; I Pryjszly ho znaty, jeho wytaty, / Jeho wytaty, pisniu spiwaty, / Pisniu spiwaty, koly-duwaty...lOX Alteori, aceşti „oaspeţi anuali44 sînt denumiţi, la ucraineni, „sluguliţele lui Dumne-zeu4\ ca de ex. în următoarea colindă: „U,u uoivia, aOMa, rocnoaapeH'bKO? B tefie na vioctY. poKOBi rocTf. / Pokobî toctT. Boaî r.jiy^KeH'bKM, / Boaî cnyAeirbKM-KOJiHaiiM-■icHbKH. / Ou xoTHTi» ohm Tofîi CKaaaTM, / To6i 0Ka3aTM 6oA\yK) paaioTi>...44SV Tema cu caracter sacral - relatată anterior la bulgari60 - a oaspeţilor sfinţi, avîndu-1 în frunte pe Dumnez^u-tatăl sau şi pe Hristos uneori, o aflăm copios reprezentată de asemenea la ucraineni. Aceste venerabile personaje - sfinte sau divine - constituiesc motive favorite ale colindelor respectivului popor. Ele apar aici ca oaspeţi, care sînt cel mai arzător doriţi de fiecare familie din lumea satelor. Foarte adesea, ei iau masa la gazdele vizitate, care se-ntrec în ce priveşte strălucirea ospeţelor oferite. Nu o dată, ei aduc daruri scumpe acestor gazde, ori le-nmulţesc vitele sau le dau roade îmbelşugate pe ogoare... Ba chiar, ei merg pîn-acolo cu grija lor ocrotitoare, încît le îndeplinesc şi diferite munci agricole, ceea ce, evident, nu poate duce, conform credinţei populare, decît la cele mai fericite rezultate. Iată, o colindă ucraineană, care ne vorbeşte despre sosirea lui Dumnezeu, la casa gazdei, împreună cu ceata tuturor sfinţilor, fără a fi însă menţionate numele lor61: „A jio iiaiiH rocMOiiapa caM Bor aamrraH. / (Ibhtmm B<"iip! / (laM Boi' aamnaB ao roTmm obm-tmiim. / Om oYh looiiojih Boi m y koiiciii. c.TOjia. / A moto r.iurriY noaa <:TMJii>ji<"i-kom...446' La agapa care are loc aici, remarcăm o discriminare foarte semnificativă între Dumnezeu şi sfinţi; căci una e băutura cu care e cinstit Dumnezeu şi alta aceea cu care sînt cinstiţi sfinţii, după cum deosebită e si mîncarea ce li se oferă: „...Om iimr l ociiojib Boi arjicuc hmiio. / A moi o oiui i iY Kvjipmu* iimho. / •■{*»€• rouioa i, Boi fîijioY npooKypM./ A moto uuri iY ncporM mhhkîY...446' De obicei însă în colindele ucrainene nu apare tot Olimpul creştin, ci sînt selectate numai trei personaje sacre, care vin să-l viziteze pe gospodar: „Un <\ hm iiuvia i'yonyaap ao.Mci? / IHuapuu Braip, bo'aîm la'Mip! / iiaii|»\(.1111 rin ui a rpu i>i.tohi>mi:/ CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE I ,inorv i vcTonbKa, rocnyna Bora. / j^pyryry ryc.TOm>Ka. cbBÎTory riuTpa, / TpeTyrv rycroH'bKa. c/bBiTory l~lawjia. / nycaunB bîh Bora KyHeu c/ryjia, / A Kyjiy Bora. c/bBiTory I Iiirpa./ A Kyjiy riiiTpa, r.'bBÎTory riaBJia../464 Alteori, aceeaşi cifră fatidică numără sărbătorile cele mai mari ale iernii, care ne sînt înfăţişate ca persoane, în hipostazul de oaspeţi ai gospodarului. Crainicii, care-i vestesc venirea lor şi-l îndeamnă să facă pregătiri, nu sînt alţii decît luna şi luceafărul de ziuă: „^acTiuiaii otojim. / KjiaaM H’Yporu, / Bo npnYjie jjo TeSe / Aac Tpoe rocren - / (i'bBHTHx panomeu: / OhhmY rocTi - / ObBflTe PoacecTBO, / ilpyrui roc.Ti, / ObBflTe Banuijui. / rrpem i rocTi / Hbah - XpecTMTejn>...“65 Din alte colinde ucrainene, aflăm că ceata de colindători vine la gazdă însoţită de Dumnezeu, care se găseşte în fruntea tuturor oaspeţilor: nu numai a sfinţilor, ci şi a colindătorilor. Astfel, iată cum îşi vestesc colindătorii din Volynia venirea lor, într-o colindă de fereastră: „ripnxoirb, npnxojrb / Caiw Bor Ha cbom ;n>BMp - / 3o BciMa (:bBeiXMMM. / 3hHMM MOJlOflUMM: / Bo MHyT ilO Te6e / y PMK rOCTOHT>KH - / Bc/bO kojihjiiimkm..."66 Numai după ce-i spun această minunată veste, ei cer voie gospodarului să-l colinde după datină: „...I Io3bojii> >ke Ym / 3anje6eTaTM, / Ak GOJiOBeuKy / Flpn ciHoacaTi, / Ak 303yjinmi / I Ipn :*ejieHMM raio“67 într-o altă colindă, ucraineană, chiar Dumnezeu în persoană vine să-l scoale din somn pe gospodar si să-l înştiinţeze despre sosirea colindătorilor, care aici sînt nişte sfinţi din cei mai cu renume, precum şi sărbătoarea Crăciunului personificată. Cel ce spune marea veste, e însuşi gospodarul de gazdă, care-şi face o glorie din aceasta: „Ilo moom\ ano pi. / Ca\i I ocrioa'b xoarirb / Ornxa roBopim»: / - IlaHM, rocnoaapi, / BcTaBame c Hocxejii / ()mmhhhto aBepi. / Bo Mnyrb ao Te6e / Pokobî rocTi - Bce KOJlflflHMKM: / fleTpO M IlaBJlO / I CBHT6 PoateCTBO; / A B KÎHem> CTOJia - / OTeUT) MnKOJia..."68 Aşadar, în această variantă sfinţii apar identificaţi cu colindătorii întocmai ca şi într-una din colindele bulgare mai sus citate69. O temă favorită în repertoriul colindelor ucrainene este şi aceea în care colindătorii se identifică cu anumite personaje supranaturale, considerate tot ca sfinte, deşi nu în sensul sfinţilor creştini. Ci e vorba de personificarea unor elemente ale naturii de înaltă utilitate pentru viaţa omenească şi anume despre cele două principale astre - soarele şi luna - şi despre fenomenul fizic al ploii, elemente absolut indispensabile tuturor îndeletnicirilor agrare, care stau la temelia vieţii noastre materiale şi în general a existenţei însăşi. Aceste personaje, care se limitează la numărul augural de 3 şi care vizitează gazda în noaptea de Crăciun, sînt şi ele colindători. Aşa ni le înfăţişează colinda: „MU bî KOHeTbKOM rpu kojiYhhmmxkm. / Tpu KOJiYiiHnTbKn Bc:e n hm npoc/riY, Bce M Hll lipor.TiY. BC.fTpM CHÎTiY"70. Sau. şi mai precis: „M|o ii mm ;jo TeOe boc b pik* mc/rese, / Bce b pik mcTese, Bce hm upocTÎY. / Bce mi iipocriY. hc.Y Tpu cumi*..."71 Apoi. miraculoşii colindători sînt prezentaţi succesiv, în ordinea rangului lor: „Ora piue kojiYaiuik-cBrMoo comic. / jlpvre KOJiYaHMK-ec.HMM Micoiuo. / TpeTe KOJlYilHMK-3 jţpoOcH AOUJbMk>...“72 13 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Mai departe, fiecare din aceşti trei colindători se glorifică pe rînd cu puterile supranaturale pe care le are şi cu efectele fericite, pe care e în stare să le producă asupra lumii. Mai întîi, soarele şi luna arată minunile pe care le pot săvîrşi. La urmă ploaia măruntă73 - al cărei nume, în limba ucraineană, e masculin, deci este un personaj bărbat aici - spune de asemenea în ce-i stă puterea: „...Tom eK a cnauy Mafl Miceua, / fl Bpaaye cu n >kutc>, nweHuua,/ Xmto, niueHMua, BceKa naiUHnua...“74 Aceşti neobişnuiţi colindători - calificaţi ca sfinţi - ne apar la ucraineni, în chip evident, drept rezultatul unei contaminări a temei de colindă cu străvechi motive, care au ca substrat un proces mitologic de esenţă precreştină. La români, colindătorii sînt numiţi de asemenea oaspeţi buni, adică identic ca la slavii meridionali7^ şi uneori chiar şi ca la ucraineni76: „- Scoală, scoală, gazdă bună.../ Că buni oaspeţi că vă vin, / Oaspeţi bunif colindători....“77 Dar ei sînt numiţi foarte adesea - cu deosebire în Transilvania - şi „juni buni“, ceea ce de fapt e tot una cu „oaspeţi buni“: „-Scoală, scoală ici, domn bun,... / Că ţi-au venit juni d’ ăi buni, / Ţi-au venit colindători..,“78 Colindele româneşti sînt şi ele familiare cu acele infiltraţii de motive mitologice -uneori de aspect creştin, deşi au la bază clare reminiscenţe precreştine - care-i afectează pe colindătorii înşişi. Astfel, cîntecele lor rituale ne spun nu odată precis că ei merg să colinde pe la case în numele lui Dumnezeu, care chiar îi însoţeşte adesea. Iată cum sună o colindă din vestul Transilvaniei79: „- Sculaţi, sculaţi, mari boieri, / Florile-s dalbe!... / Sculaţi feţi şi logofeţi, / Fete mari în sumne verzi, / De măturaţi curţile... / Că la voi, cine vă vine? / Vă vin juni colindători, / Printre ei si Tatăl sfint... / C-un hojmînt pînă-n pămînt...“80 Alte colinde, din aceeaşi regiune, ne oferă - într-o viziune ce atinge grandiosul - şi portretul lui Dumnezeu, care coboară din cer pe pămînt. în special, este descris vestmîntul său îmbodobit cu astre: soare, lună, luceferi, stele... Nu e vorba aici numai de simple ornamente cusute sau zugrăvite pe veşmîntul lui Dumnezeu, ci toate acestea ne apar ca vii. Avem a face cu o imagine desprinsă din marele cosmos, care se confundă cu divinitatea însăşi, este interpătrunsă de ea. Dar, fapt interesant, între aceste podoabe vii ale veşmîntului divin, figurează pe poalele lui şi colindătorii: „...Mai în jos pe mînicele, / Scrise-s81 stele mărunţele; / Dar în poala Domnului, / Scrişi îs juni colindători...“82 Aşadar, şi la români - ca şi la bulgari şi ucraineni - chiar în figurile colindătorilor, întîlnim ilustrat amintitul fenomen folcloric al încrucişării elementului magic cu cel sacral într-o indisolubilă simbioză, în care totuşi magicul reuşeşte cel mai adesea să lămînă dominat. Calificativele de oaspeţi buni sau oaspeţi dragi sau oaspeţi anuali ori alte epitete echivalente - sub aspectul semantic - care se dau colindătorilor aproape la toate popoarele din sud-estul Europei, sînt foarte semnificative pentru executorii datinii în chestiune. Ele ne dezvăluie, fără echivoc, un proces genetic, care stă la baza funcţiei de colindător. După noi. rolul augural atît de important ce li se atribuie colindătorilor în lumea rurală nu poate fi despărţit de datina specific slavă a aşa-numiţilor polazniki. 14 CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE datina primului oaspete din dimineaţa zilei care începe anul83. Mai pretutindeni, în orientul şi sud-estul Europei, această datină a fost complet absorbită de cea a colindatului84. în consecinţă, colindătorii prin însuşi faptul că merg să colinde din casă-n casă, cîntînd cîntecele lor tradiţionale îndeplinesc implicit şi funcţia de polazniki. Dar influenţa obiceiului slav al polaznik-ului asupra colindatului a fost atît de puternică, încît ea nu s-a mărginit a-i afecta numai pe colindători, ci s-a extins şi asupra personajelor supranaturale, pe care le-am văzut frecvent identificîndu-se sau confundîn-du-se într-o oarecare măsură cu colindătorii. în adevăr, însuşi Dumnezeu şi sfinţii, care merg pe la case în noaptea Crăciunului, se resimt profund de rolul de polazniki. în dorinţa sa ferventă ca primul oaspete al anului să-i fie un oaspete bun adică norocos -ideal de norocos - poporul n-a pregetat a atribui această funcţie rituală chiar lui Dumnezeu şi sfinţilor! Căci, cine puteau fi oaspeţi mai buni decît ei? Cine te poate vizita, de Anul Nou, sub auspicii mai fericite decît aceste persoane sfinte, care - după credinţa populară - dispun totodată şi de puterea supra-pămîntească de a face minuni, ba chiar de puterea de a modifica pînă şi cursul destinului oamenilor? Ele însă, figurînd ca eroi în cîntecele rituale ale datinii colindatului, au consolidat într-un chip uimitor prestigiul augural al colindătorilor, mai ales ca urmare a frecventelor confuzii dintre colindătorii propriu zişi cu acei „oaspeţi44 sau chiar colindători supranaturali. Aşa se explică şi mai bine, de ce pretutindeni poporul îi consideră pe colindători drept „oaspeţi buni44 şi le acordă o atît de mare atenţie. Colindătorii de altfel îşi dau perfect seamă de importanţa lor augurală, ceea ce reiese clar şi din chipul cum se recomandă ei înşişi pe dînşii, gloficîndu-se foarte adesea, la toate popoarele din sud-estul Europei, pe unde datina s-a conservat într-o situaţie mai înfloritoare pînă-n vremea noastră. Iată-i, de ex., cum se adresează ei gazdelor într-o colindă românească din sud-vestul Transilvaniei85: „- Descinge-ne-ţi porţîle, / Porţîle, polăţîle, / Că nu vine fie-sine, / Şi-s fesiori colindători.. Iar în altă colindă, din Muntenia - al cărei început are formă de dialog - colindătorii, cu aceeaşi înaltă opinie despre rolul lor, cer gazdei să facă mari pregătiri pentru a-i primi, justificînd această pretenţie şi prin aceea că ei vin împreună cu Dumnezeu: ...Dormi d-un somn si mi te scoală, / Şi fă focu-n cea cămară, / Şi-mi aprinde-o lumî-nare, / Şi-o lipeşte-ntre icoane, / Şi-mi ieşi, domn bun, pîn-afară, / Că nu-ţi vine fitecine. / Ci vin juni colindători / Şi cu ei şi Dumnezeu...4487 Iar răspunsul gazdei, care-i invită, arată bucuria neobişnuită pentru astfel de oaspeţi: Aducă-mi-i Dumnezeu, / Că bun dar că le-am gătit...4488 Evident, colindătorii care vin cu Dumnezeu sau pe care îi aduce Dumnezeu, sînt oaspeţi ce vin sub cele mai promiţătoare auspicii. Dumnezeu, ca şi cei ce vin în numele lui, nu pot aduce gazdelor decît binecuvîntare, noroc, belşug şi izbîndă în toate ramurile de activitate. Aşadar, cu această aureolă de oaspeţi purtători de noroc ne apar colindătorii, la naţiunile din zona orientală şi în special sud-est europeană, unde vechile şi esenţialele caractere ale datinii săvirşite de ei au continuat a se menţine viguros pînă-n perioada contemporană. 15 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL $1 SUD-ESTUL EUROPEI Vom căuta acum să ilustrăm acelaş fenomen folcloric mai sus prezentat, la un popor cu o poziţie geografică mult mai occidentală şi anume la cehi, la care influenţele bisericeşti din trecut - ca în tot Occidentul - s-au arătat mult mai puternice şi mai nivelatoare ca-n Orient. Exemplul, pe care-1 vom relata mai departe, va fi - credem - atît de elocvent, pentru scopul ce ne propunem, încît ne va dispensa de a mai recurge şi la altele. La moravii din Masîivke [în Znojmo], se spune curent în popor despre colindătorii Crăciunului că ei aduc noroc*9. Această expresie stereotipă este acolo chiar terminologie folclorică, dat fiind că prin ea poporul designează însuşi colindatul lor. în adevăr nositi sâesti este echivalent ca sens cu v.b. koledovati90. Dar este de un deosebit interes să aflăm de unde-şi trage originea expresia respectivă. în acest scop trebuie să precizăm că prin sâesti - adică prin noroc - amintiţii colindători înţeleg înainte de toate ceva foarte concret şi anume o mlădiţă verde de mesteacăn sau chiar de brad, pusă într-o oliţă şi avînd pe ea mere, bucăţele de stofă, boabe de mazăre înşirate întocmai ca mărgelele unor mătănii... în acelaşi timp, sub această mlădiţă astfel gătită, colindătorii poartă de asemenea un fel de cutie aranjată în chip de staul, aşternut cu muşchi şi avînd în fund o iesle cu pruncul Isus în ea şi cu porumbel alături de prunc... Mergînd din casă-n casă, colindătorii cîntă pe la fiecare o colindă specială, care frapează prin aceea că cuvîntul sâesti se aude mereu ca un laitmotiv, în urările ei: „Sâesti, zdravi, pokoj svaty / Vinsujeme vam...“91, sau: „Vinsujem vam sâesti, zdravi, / Svate Bozi pozehnani../492 Aşadar, mlădiţă verde încărcată cu daruri şi însoţită de pruncul Isus nou-născut, pe care o poartă băieţii moravi pe cînd colindă, este un simbol palpabil al norocului. Ei introduc astfel în fiecare casă colindată norocul! în acest simbol, reprezentat plastic, sînt de distins elemente cu totul deosebite care au intrat în combinaţie, fără însă a fi reuşit s-ajungă la o contopire desăvîrşită. în adevăr, aici elementul de bază şi totodată cel primar - avînd o străveche origine - îl constituie mlădiţă tînără împodobită cu roade şi cu bucăţi de stofă. Micul staul, care ilustrează mitul nativităţii, este evident un tîrziu adaos de influenţă bisericească, explicabilă prin faptul că datina avea loc la Crăciun, sărbătorea religioasă a naşterii lui Crist. Dar oricît vechiul ritual s-a adaptat la formele noi creştine, el continuă a fi simţit pînă azi ca pregnant, atît de pregnant, încît a înrîurit însuşi motivul sacral al nativităţii, contagiindu-1 şi pe acesta de semnificaţia sa pur magică, ceea ce nu numai că nu a dus la alterarea naturii sale, dar chiar i-a crescut forţa şi eficacitatea. în ce priveşte colinda însoţitoare, ea deasemenea reflectă fidel cele două elemente. Astfel, colindătorii se opresc mai întîi un moment asupra evenimentului religios al zilei, spre a justifica parcă micul vicleim purtat de dînşii: „...Nesem vam dobru novinu, / Dai pan Buh s£astnu hodinu, / Panna syna porodila... / Porodila ho v BetlemS, / Mezi hovady na sen£...“9\ sau: „Af se voii, ovce dafi...“94 Apoi, ei trec la urările de noroc şi de succes la vite, la recoltă, la păsări... şi în toate ale gospodăriei, stăruind foarte mult asupra lor: Daj vam stfesti, mili pani, / A f se vam na kon£ dări! / A vam, pani hospodyn6, / Af se vam dafi na svin6 / A af mate kravy dojne / A po nich uzitky hojne! / Kravy se budu t61iti, / Svin6 se budu prăsiţi. / Kury, husy budu n£sti, / Bud6t6 m6t vseho dosti...“95 16 CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE Precum se vede, în colinda moraviană a aducătorilor de noroc, motivul general cunoscut tipului oriental, al înmulţirii vitelor - unul din motivele fundamentale ale datinii - este surprinzător de amplu dezvoltat. El apare şi sub forma urărilor obişnuite; însă îl aflăm nu mai puţin şi într-o formă foarte apropiată de urările ce prezintă aspectul realizării, formă este atît de caractersitică colindelor din orientul şi sud-estul Europei: „...Vacile au să vă fete, / Scroafele-au să se prăsească... etc.“96 Deşi raportate la timpul viitor, totuşi faptele sînt înfăţişate ca absolut sigure, în afară de orice îndoială! Dar nici motivul agrar, al recoltei îmbelşugate - care de asemenea ocupă un loc de frunte în datina colindatului - nu e nicidecum ignorat de colindătorii Moraviei. Şi acesta este ilustrat copios, sub o formă cvasi-realizată, măcar că şi într-un asemenea caz împlinirea urărilor e pusă tot pe seama viitorului: „Ten rok velmi stastny bude, / Obrodi se vam cibule, / Kren, mrkev i sladke zeii, / ftepa, fedkev s petruzeli. / Obrodi se vâm psenice, / JeCmen, zito i jarice, / Naplni se vâm stodola, / Zaraduje se tobola...“97 Prin urmare, în ciuda unei mari infiltraţii de elemente religioase creştine, la moraviani, în datina colindatului şi mai ales în ciuda faptului că acestea sînt departe de a fi ajuns la o armonizare desăvîrşită cu motivele laice tradiţionale sau măcar de a se fi adaptat într-un chip satisfăcător la spiritul lor, remarcăm totuşi că micii aducători de noroc din centrul Europei - cum sînt consideraţi şi chiar denumiţi de către popor colindătorii din localitatea Masîivke (Cehoslovacia) - nu stau prin nimic mai prejos decît colindătorii sud-est europeni, calificaţi drept oaspeţi buni, în ce priveşte rolul de mesageri ai fericirii, ai sănătăţii şi ai tuturor izbînzilor în viaţă, pe la casele colindate de dînşii. • CAPITOLUL 2 Aspectul eventual negativ al datinii şi rolul colindătorilor de mesageri ai nefericirii CELE RELATATE DE NOI PÎN-AICI, ÎN ANALI-za de mai sus, adică pe de-o parte aspectul atît de specific colindatului, de datină senină, care deschide omului larg perspectiva optimistă a împlinirii de dorinţe şi de idealuri, iar pe de altă parte funcţia de mesageri ai fericirii, pe care o au executorii ei, sînt - evident - caractere din cele mai esenţiale ale datinii în chestiune. Aceste trăsături constituie reflexul direct al substratului magic, care stă la baza colindatului de pretutindeni si care face ca modurile de manifestare ale întregului ritual săvîrşit de colindători să nu fie în realitate altceva decît nişte acţiuni de incantaţie, iar ei, executorii, un fel de magicieni cu puteri oarecum suprapămînteşti faţă de ceilalţi oameni din comunitatea lor. Dar, negreşit, cei ce au puterea magică de a aduce fericirea vor avea implicit şi puterea contrară: de a aduce nenorocirea sau măcar de-a înlătura efectele bune, pe care - cu un moment mai înainte, cînd erau bine intenţionaţi la adresa gazdei - se presupune că le provocaseră, cu alte cuvinte, de a desface ceea ce făcuseră anterior pe plan pozitiv. 17 ihV; -rr T.-T9 ţ rVf /YTTţ T y..ni" ' I DESCOLINDATUL IN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Aceasta e o logică elementară, pe care - în materie de vrăji - credinţa populară a urmat-o totdeauna foarte consecvent, atribuind astfel vrăjitorilor cheia întregii situaţii. Aceeaşi logică se aplică şi colindătorilor. Ei pot, deci, dacă vor, să provoace de asemenea - în loc de noroc şi bogăţie - sărăcie şi nenorocire. Cu chipul acesta, colindătorii, din oaspeţi buni - adică din vrăjitori de bun augur - se pot transforma în oaspeţi fu-neşti, deci în vrăjitori de rău augur; iar datina săvîrşită de dînşii îşi schimbă complet semnificaţia, trecînd de la aspectul ei luminos, care urmăreşte exclusiv rezultate pozitive, la cel întunecat, care are de scop numai efecte negative. în adevăr, deşi colindătorii - în majoritatea cazurilor - sînt priviţi cu foarte multă simpatie, se-ntîmplă totuşi adesea să fie trataţi rău cu indiferenţă de gazde, din diferite motive. în cazul acesta, supăraţi, ei ripostează cîntînd sau recitînd la casa respectivă un fel de colindă specială, care, în locul urărilor de fericire, bogăţie, sănătate, longevitate... caracteristice colindelor, conţine urări de nenorocire, sărăcie, moarte, boală, etc. Astfel de colinde constituie o armă de răzbunare a colindătorilor, foarte temută, pentru că în popor e puternică credinţa că urările lor, atît cele bune cît şi cele rele, se împlinesc. Colindătorii ei înşişi sînt cei dintîi conştienţi de efectul, pe care-1 au în popor aceste formule şi le păstrează gata, spre a se servi de ele la ocazie. Iată de ce, toată lumea se fereşte de a-i supăra pe colindători. Iar în cazul cînd aceasta nu a putut fi evitat de a se întîmpla, gospodarul caută să alunge cît mai repede pe colindători din cuprinsul gospodăriei sale, asmuţîndu-i adesea şi cu cîinii, pentru a-i face cu orice preţ să iasă din curte mai înainte de a fi avut vreme să-i debiteze formula cea blestemată. De multe ori însă, colindătorii o spun fugind prin curte, în timp ce îi urmăreşte furios vreunul dintre locuitorii casei. Se pare că pentru prima oară a fost înregistrată, la români, o astfel de formulă prin preajma anului 1880 de către Ion Creangă, în ale sale Amintiri din copilărie, unde ni se povesteşte şi împrejurarea specială în care se spune. Sub forma unei întîmplări hazlii, aflăm aici de păţania copilului Nică a lui Ştefan a Petrii, care, într-un ajun de Anul Nou, s-a dus împreună cu mai mulţi tovarăşi să colinde cu plugul în satul său. Începînd de la casa popei Oşlobanu - după cum cerea etica ierarhiei sociale - acesta i-a întîmpinat cu înjurături şi i-a alungat cu scurtătura pe motiv că ei ar fi venit să-l colinde mai devreme decît cerea obiceiul. Autorul povesteşte cum, apoi, el împreună cu tovarăşii din ceată au regretat mult, că, din cauza spaimei mari şi a fugii prea pripite, nu i-au putut spune neospitalierului popă următoarele versuri, pe care le cităm întocmai: „Drele - pe podele / Şi bureţi - pe păreţi; / Cîte pene pe cucoşi, / Atîţia copii burdu-hoşi!u98 Cu privire la această formulă, Creangă relatează că „aşa obişnuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc44". Acest pasaj din Amintirile lui Creangă - prin perfecta autenticitate a informaţiilor şi a textului popular reprodus100 - are o netăgăduită valoare pentru chestiunea ce urmărim. Spre a ilustra acelaşi fenomen folcloric, vom mai prezenta o întîmplare, la care am fost martor ocular în anul 1929 şi care e cu atît mai interesantă, cu cît provine chiar din capitala ţării - adică din punctul geografic cel mai puţin conservativ - ceea ce probează că, la baza ei, trebuie să fi stînd o veche şi puternică tradiţie. 18 CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE M-aflam în seara Ajunului de Crăciun într-un mare magazin de coloniale din apropierea Pieţei de Flori. O ceată de colindători cînta afară, la uşă, o colindă din care nu auzeam distinct decît refrenul Florile dalbe/“. Cînd au terminat, au năvălit înăuntru vreo 4-5 copii - cu trăişti după gît şi cu beţe-n mînă - ca să-şi primească recompensa. Patronul însă - om ursuz sau avar, se vede - nu numai că n-a vrut să le dea nimic, dar s-a repezit la ei ameninţîndu-i şi certîndu-i pentru îndrăzneala lor, în ciuda intervenţiilor unora dintre clienţi, care încercaseră a lua apărarea colindătorilor, voind ei să le deie cîte-un ban din partea lor. Odată ce-au fost daţi afară, am crezut că totul s-a sfîrşit cu aceasta. Care nu-mi fu mirarea însă, cînd, deodată - prin uşa deschisă înadins -auzim un glas strigînd din toată puterea: Să dea Dumnezeu să n-avem parte pîn’la anul dă giupînu ăsta!44 Apoi, toţi ceilalţi, din spatele lui, au răspuns în cor: Amin!“ Pe urmă, din nou, glasul singur: Să n-avem parte nici dă cucoana dumnealui!44 Şi iarăşi, replica în cor: Amin!44 Nici dă copiii giupîn’lui!44 Amin!44 Nici dă prăvălia giupîn’lui!44 Amin! A-m-i-i-i-i-i-i-n!44 în primul moment, cu totul surprins de o asemenea ripostă, negustorul a rămas imobil, cu ochii aţintiţi către uşă. Cînd, în cele din urmă, i-a venit în minte să reacţioneze, alergînd cu greutate înspre ei |era un om gras din cale-afară], colindătorii îşi debitaseră deja toate binecuvîntările lor şi dispăruseră! Se auzea numai, dinspre stradă, din mijlocul larmei şi a chicotelor ce se depărtau, încă cîte-un „amin44 spus în pofida patronului, care se oprise furios afară, în uşa magazinului. După privirile lui şi după chipu-i congestionat, am înţeles că surpriza aşa de neplăcută, pe care i-o făcuseră colindătorii respinşi, îl afectase într-un mod cu totul neobişnuit. Această scenă tiăită în lumea românească de mine, ca şi cea trăită de prozatorul Ion Creangă cu o jumătate de secol mai înainte, îmi cheamă în amintire o scenă foarte asemănătoare - în prima ei parte - din povestirea intitulată O colindă a lui Dickens. Şi aici, la uşa unei case din Londra - unde-şi avea biroul un bancher nespus de avar - se opreşte un mic colindător, în noaptea de Crăciun, ca să-i cînte tradiţionalele urări. Şi acesta este la fel alungat de nemilostiva gazdă. Dar să-l lăsăm pe însuşi Dickens să povestească: „...Stăpînul unui biet năsuc micuţ, muşcat şi ros de frigul înfometat - aşa cum sînt roase oasele de către cîini - s-a aplecat la gaura cheii lui Scrooge, spre a-1 hiritisi cu o colindă. Dar n-apucă bine să cînte «- Domnul Vă binecuvînteze, voioşiile jupîn! i Nimic să nu Vă tulbure în viaţă!...»101, că Scrooge a şi-nşfăcat linia, cu o mişcare asa de viguroasă, încît cîntăreţul a fugit speriat, lăsînd gaura cheii în seama negurii şi a gerului, care-şi uniseră şi mai tare laolaltă puterile...44102. Sînt detalii tară importanţă faptul că aici e vorba de un singur colindător şi nu de o întreagă ceată sau că gazda este stăpînul unui birou de afaceri financiare... Asemenea aspecte - simple contingenţe etnice şi spaţiale - nu fac decît să ilustreze în chip şi mai reprezentativ viaţa a două popoare atît de diferite şi atît de departe situate unul de altul. In fond. actul folcloric -- adică executarea datinii colindatului de Crăciun, care stă la baza celor povestite - este unul şi acelaşi, la englezi, ca şi la români. Ne-ar interesa 19 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI totuşi să ştim dacă şi la englezi, ar fi fost în spiritul datinii, ca micul colindător - la faimoasa primire, pe care i-a făcut-o bancherul Scrooge - să fi ripostat, ca revanşă, cu o binecuvîntare de sens invers, de tipul celei a colindătorilor români. Ori, poate, tot de frică, şi micul colindător englez - grăbit a-şi pierde urma - n-a mai avut cînd s-o debiteze, aşa cum păţise şi micuţul Nică din Humuleştii noştri, la popa Oşlobanu? Dickens nu ne spune nimic în această privinţă. Nu credem însă deloc improbabil să fi cunoscut şi copiii englezi astfel de arme oportune, pentru a se răzbuna la ocazie. Dar, în literatura engleză, aflăm un loc, unde e vorba şi de răzbunarea colindătorilor, într-o asemenea împrejurare. în adevăr, un alt romancier, Thomas Hardy, care are faima de a prezenta realist viaţa rurală a Angliei, zugrăveşte foarte plastic o scenă interesantă din noaptea de Crăciun, de unde se vede clar că, la gazda neospitalieră, colindătorii englezi ripostează şi ei cu aceeaşi măsură. Astfel - în romanul Sub umbrarul verde - coriştii şi muzicanţii de la biserica din Mellstock pregătiţi cu un bogat repertoriu de colinde, merg cu colindatul pe la notabilităţile satului, între care şi la casa unui epitrop al bisericii, la fermierul Shiner. Acesta îi primeşte cît se poate de rău, ceea ce-i face pe cîntăreţi să recurgă la un fel de răzbunare - destul de moderată, e drept şi întrucîtva ceva mai decentă, în comparaţie cu unele răzbunări ale colindătorilor din Orientul Europei - dar totuşi, o răzbunare. Romancierul ne povesteşte că ceata de cîntăreţi începuse deja să cînte colinda religioasă Iată steaua dimineţiiI03, la fereastra casei fermierului... Şi deodată, ei aud din casa cufîmdată-n întuneric, o voce care răcneşte din răsputeri la dînşii: „... - Tăceţi odată! nu mai rageţi aici! Cînd te doare capul, de-ţi crapă ţeasta, doreşti măcar să ai o noapte liniştită! Apoi, a-nchis fereastra trîntind-o. - Ei, dar ştiţi c-o păţirăm urît de tot! spuse tovarăşilor săi curierul cîntăreţ, cu o voce aspră. - Duceţi colinda pin’ la capăt, voi toţi cei ce sînteţi prieteni ai cîntecului! porunci bătrînul William. Şi ei au continuat să cînte pînă la sfîrşit. - Patru măsuri, şi numărul 19! - zise hotărît William. - Daţi-i cu vîrf şi-ndesat! Corul nu poate fi batjocorit în halul ăsta! Acum, a licărit o lumină. Fereastra fu deschisă şi fermierul apăru turbat de mî-nie. - Astupaţi-i glasul! astupaţi-i-1! strigă curierul, apăsînd frenetic cu arcuşul pe coarde. - Cîntaţi fortissimo şi astupaţi-i piuitul! - Fortissimo! - zise şi Michael Mail. Iar muzica şi cîntatul deveniră aşa de zgomotoase, îneît era cu neputinţă să ştii ce spusese d-1 Shiner, ce spunea, ori ce avea de gînd să mai spuie. Dar, pe cînd îşi agita furios corpul şi dădea din mîni, încrucişîndu-le în formă de X şi de Y, el părea că pronunţă un şuvoi de blesteme în stare să osîndească la pierzanie întreaga parohie../4104. 20 CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE Dacă în acest gen de răzbunare, nu poate fi vorba de nimic ritual - vrem să spunem, de vre-o exprimare magică sau simbolică a mîniei colindătorilor - ea vine totuşi să confirme un fapt incontestabil: cît este de natural ca, la cele mai diferite popoare, în împrejurări analoage, colindătorii să se răzbune într-un mod sau altul. Dar, deşi citatul pasaj din roman nu ne dă dreptul nicidecum la o concluzie fermă, considerăm totuşi că nu e lipsită de temei ipoteza ca o astfel de răzbunare să fie un ultim aspect, de natură decadentă - din punct de vedere folcloric, bine înţeles - adică un aspect oarecum transfigurat şi îmblînzit de civilizaţie al unor practici negative, care, într-un trecut mai îndepărtat, vor fi fost asemănătoare cu cele săvîrşite de către colindătorii din Europa orientală, aşa cum se va vedea mai departe. Căci, în adevăr, principial se poate spune că colindătorii de pretutindeni, în astfel de cazuri de neospi-talitate, se servesc de asemenea şi de anumite practici, care însoţesc simultan urările fatale, deşi nu totdeauna. Despre acest soi de practici, Amintirile lui Creangă nu pomenesc nimic la locul menţionat şi nici în scena înregistrată de noi la Bucureşti, nu am mai observat nimic în afară de cele relatate. Totuşi însă, pentru existenţa lor, avem bogate şi sigure dovezi din alte surse folclorice. Ba, avem dovada că astfel de practici au fost în uz pînă aproape de vremea noastră chiar şi la englezi, adică acolo unde ne-am fi aşteptat mai puţin. în adevăr, poporul englez cunoaşte - sau, mai just, a cunoscut pînă nu de mult - o datină, foarte cultivată în trecut, sub numele de fool-plough105 ori fond-ploughm ori stot-plough'01 sau withe-ploughxo*, care avea loc în prima luni după Bobotează, la aşa-numita Plough-Monday, adică „Lunea Plugului**109. La executarea acestei datini, participau de obicei cîte 30-40 de flăcăi, dintre care, unul era travestit în babă; iar altul, în bufon, fiind îmbrăcat într-o blană întoarsă pe dos - cu miţele pe din afară - şi împodobit cu tot felul de panglici colorate110. Alţi flăcăi, denumiţi plough-bullocksux ori plough-stots112 sau chiarplough~witchersny, trăgeau plugul de la o curte la alta, cutreierînd de-a rîndul tot satul114. Ceata era însoţită şi de un lăutar cu vioară, la glasul căreia flăcăii dansau. Ei mergeau din casă-n casă spre a cînta sau recita gazdelor urări de prosperitate şi fericire, primind în schimb bani şi variate daruri. Brand - după care, Mannhardt face descrierea datinii în chestiune - vorbeşte despre o mare răspîndire a ei, între secolele XV-XVIII, în mai multe regiuni engleze, precum: în Essex, Westminster, Norfolk, Lincolnshire, Yorkshire, Northumberland...115 De unde reiese că era în uz de la un capăt la altul al Angliei. Această datină engleză este - cine ar fi crezut? - una din variantele europene ale pluguşorului nostru din noaptea Anului Nou. Şi trebuie să specificăm: a pluguşorului cu mascaţi, adică un gen de colindat cum există, la aceeaşi dată, şi la români. Ceea ce însă ne interesează pe noi în legătură cu datina mai sus expusă, este faptul că flăcăii englezi, în cazul cînd nu primeau daruri la o casă, se răzbunau pe gazde. în ce chip o făceau? Iată ce ne spune Mannhardt în această privinţă, după surse engleze, pe care noi nu le avem la-ndemînă: „Acolo unde flăcăii nu primesc daruri, ei ară grămada de băligar sau trag plugul peste locul pardosit din curte şi desfac pavajul, brăzdîndu-l, în faţa casei gospodarului.4*116 Aşadar, iată - în extremul vest al Europei - o răzbunare de colindători, constînd exclusiv dintr-o acţiune, care aduce anumite prejudicii gazdelor neospitaliere, aşa cum 21 DESCOUNDATUL tN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI anterior am relevat, la români, tipuri de răzbunare exclusiv orale, constînd din diferite formule blasfemante la adresa amfitrionilor avari117. Mijloacele acestea - formule sau practici, ori şi unele, şi altele - de care dispun colindătorii spre a se răzbuna contra gazdelor neprimitoare, alcătuiesc ceea ce se cheamă, la români, în unele localităţi, descolindat sau descolindare. Sînt denumiri, pe care noi le vom utiliza pentru acest fenomen, datorită calităţii lor de termeni autentic folclorici şi asupra cărora vom insista pe larg la locul cuvenit. Prin urmare, colindătorii de toate categoriile, pe de-o parte, sînt iubiţi şi doriţi datorită efectelor bune, pe care le pot provoca la o casă; iar pe de-alta, sînt foarte temuţi pentru răul ce-1 pot cauza prin descolindare. De aceea, şi pentru un motiv, şi pentru altul, ei sînt în general bine primiţi, atît cei mici, cît şi cei mari. Nimeni nu ar vrea să piardă ocazia de a-şi asigura, prin urările lor, un viitor mai bun în anul care începe atunci; precum, în acelaş timp, nimeni nu e bucuros să se expună la o scădere a şanselor de izbîndă în viaţă, atrăgîndu-şi duşmănia lor. Totuşi, în toate timpurile şi în toate ţările - unde e cultivată datina colindatului, mai ales a celei de tipul oriental - se vor fi găsit, prin excepţie, şi oameni mai sceptici faţă de eficacitatea atribuită unui astfel de ceremonial tradiţional sau mai comozi, nevrînd să li se tulbure somnul în timpul nopţii, sau poate oameni mai calculaţi ori avari, care doreau să-şi asigure bunele efecte ale colindatului pe un preţ cît mai mic cu putinţă, dînd colindătorilor daruri foarte neînsemnate. Astfel, în chip natural, s-a ajuns la descolindare. Trebuie să subliniem însă că descolindatul este uzitat azi pe o scară mai întinsă de către colindătorii copii şi mai rar de flăcăi. Ar putea fi considerat acesta şi ca un semn al decadenţei; dar mai găsim şi o altă explicaţie: Micii colindători sînt neglijaţi cel mai adesea prin faptul că ei vin continuu, unii după alţii, aşa că fiecare casă poate fi colindată de zeci de cete în aceeaşi zi, ceea ce indispune pe unele gazde mai puţin binevoitoare. Spre deosebire de aceştia, colindătorii flăcăi - la popoarele unde datina e în floare - nu vin, în noaptea de Crăciun, decît o singură dată la aceeaşi casă. Colindatul lor prezintă în ochii poporului atîta seriozitate, încît orice familie socoteşte ca începute cu adevărat sărbătorile Crăciunului, numai după ce au fost vizitaţi de aceşti colindători. Dar, în afară de aceasta, intervine desigur şi jena de a-i recompensa rău sau de a nu-i primi. O astfel de jenă nu manifestă gazdele faţă de copii. Pe de-altă parte, nu-i mai puţin adevărat că şi teama de riposta flăcăilor este mult mai întemeiată, fiindcă - pe lîngă forma pur rituală, oarecum abstractă şi cu efecte mai îndepărtate, a descolindatului propriu zis - familia neospitalieră ar putea avea şi neplăceri imediate, mai concrete, de la cei nemulţumiţi, care ar cuteza să se răzbune şi prin acte de violenţă. în ciuda acestor consideraţii, se-ntîmplă destul de frecvent ca şi cetele de flăcăi să fie rău primite şi atunci, să fie silite a face uz de descolindare. Ba, anumite aspecte ale datinii par a arăta că la origine, ea a trebuit să fi fost săvîrşită mai ales de flăcăi, dacă nu chiar exclusiv de dînşii. Numai ei îi vor fi dat în trecut acel caracter de seriozitate şi, foarte adesea, de necruţătoare asprime. Rareori se-ntîmplă ca gazdele să fie menajate, atunci cînd ele nu-i satisfac pe colindători. Totuşi, ne sînt atestate şi asemenea cazuri, cu deosebire la micii colindători. 22 CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE Astfel, la slovaci, cînd gazda întîrzie prea mult cu aducerea darurilor sau chiar îi lasă să înţeleagă clar că nu vrea să le dea nimic, ei pleacă resemnaţi spunînd: „...Ak mi nemate co daţi, / Nech vas Pan Bog obogati!uU8 Precum se vede, aceste versuri au aspectul unei urări pozitive. Nu mai puţin însă ele conţin o fină ironie la adresa gazdei avare. Este un mod surprinzător de elegant de a da în vileag zgîrcenia şi de a o pune la index, fără a jigni pe nimeni. Dar iată un exemplu întrucîtva similar şi de la ucraineni, tot la colindatul copiilor. Aceştia, de asemenea, se arată concesivi şi politicoşi, cînd nu sînt dăruiţi cu nimic la casa unde au colindat, mulţumindu-se a adresa gazdelor numai o inocentă aluzie la egoismul lor: „LUenpMK-BejjpMK!119 / JJawTe BapeHMKÎ/ A He nacTe,/ CaMi i3î‘CTe!“120 Mai relatăm încă un exemplu ucrainean, din care se vede la fel că micii colindători au o ţinută uimitor de cuviincioasă faţă de gazde, cînd acestea nu i-au răsplătit cu nimic pentru colindele cîntate la fereastra lor. Ei se mărginesc doar să constate, la plecare, atitudinea lor cu totul neospitalieră, fără vreo revanşă de ordin negativ: „Mbi KOJiflayBajibi / Mbi Bac BMHwyBajibi - / HaM hm nepuacemca, / HaM hm uiejiflacemca, / Hhhoto He aajibi;/ nocyHeivio uajin,/ J\e nepur nonyeM,/ TaM 3aKOJiRayeM.“121 în fine, iată şi o ripostă, deosebit de caracteristică prin decenţa şi blîndeţea ei, a colindătorilor bieloruşi de la Paşti [volocebniki], care - fiind respinşi de către gazdă -se mărginesc a cînta în pilda ei, fără s-o ofenseze totuşi, următoarea formulă uşor ironică, exprimîndu-şi totodată şi dezolarea lor: „...riepeiiiJiM cejrbuo, / 3no6biJiM hmuo122, / riepeiiiJiM apyroe,/ nouepajiM n Toe!“123 Credem însă necesar să relevăm, în mod special, că un astfel de comportament al colindătorilor, ca cel ilustrat mai sus, trebuie considerat mai degrabă drept excepţional. După informaţiile pe care le avem noi, de pe terenul etnografic românesc, colindătorii - atunci cînd au fost primiţi rău de către gazde - se gîndesc totdeauna la răzbunare, ripostînd pe loc cu vreo formulă blasfemantă sau ofensatoare ori cu vreo practică negativă. Numai în cazul cînd împrejurări cu totul neprielnice nu le îngăduie s-o facă, pleacă mînioşi fără a se fi revanşat; însă ca ei să răspundă cu toleranţă sau chiar cu politeţe la tratamentul vitreg din partea gazdelor neospitaliere, aceasta nu am aflat-o, la noi, nicăieri. 23 FORMULE DE DESCOLINDARE TRECÎND ACUM LA STUDIEREA DESCOLIN-datului, vom proceda în analiza noastră, succesivă, începînd cu acele moduri de răzbunare ale colindătorilor, care au loc prin mijlocirea graiului şi pe care, convenţional le vom numi formule de descolindare. Acestea pot fi definite ca un grup de cîteva versuri - ba, foarte adesea, şi simple fraze ritmate sau chiar expresii stereotipe lipsite de orice efecte euritmice - care se cîntă pe vreo melodie de colindă ori numai se recită ori se proferează cu glas tare de către colindători la o casă, cu scopuri radical contrare celor urmărite de colinde. Ca procedeu, ele prezintă totuşi izbitoare corespondenţe cu colindele şi în special cu elementele lor de bază, care sînt urările. Numai că, pe cînd acestea - pentru intenţiile lor bune - ar putea fi numite urări pozitive, formulele de descolindare, de care ne vom ocupa îndeaproape, pot fi cu drept cuvînt designate - pentru scopurile lor funeste - cu numele de urări negative sau chiar blesteme, termen pe cît de simplu şi de clar, pe atît de sugestiv. Uneori, formulele în chestiune se integrează colindelor. De cele mai multe ori însă, ele sînt complet detaşate de colinde, înfăţişîndu-ni-se ca nişte produse folclorice de sine stătătoare, deşi încadrate totdeauna datinii colindatului. Avînd în vedere fondul, ca şi forma lor de expresie, le vom grupa în mai multe categorii. I. ANALIZA ŞI CLASIFICAREA FORMULELOR DE DESCOLINDARE DIN PUNCT DE VEDERE AL FONDULUI • CAPITOLUL 1 Formule care au de scop să provoace o nenorocire familiei sau vreunui membru al ei PRECUM AM VĂZUT, CITATA FORMULĂ NE-gativă - consemnată de Ion Creangă în ale sale Amintiri din copilărie - îi urează gazdei neospitaliere să-i crească, pe podelele şi pe pereţii casei, drele şi bureţi adică diferite specii de ciuperci124. Aceasta înseamnă că-i doreşte, în chip simbolic, să i se dărăpăneze casa, s-ajungă pustie! Totodată, ea îi urează şi copii numeroşi - fapt care, prin el însuşi, era pentru bietul nostru ţăran o condiţie de sărăcie sigură - însă pe deasupra, aceşti 24 FORMULE DE DESCOL1NDARE copii, conform menirii formulei, aveau să fie toţi bolnavi de hidropizie, adică inapţi de a lucra. Cu alte cuvinte, o povară pentru ei înşişi, ca şi pentru părinţii lor. Cît de familiară este această formulă blasfemantă regiunii natale a lui Creangă, primul ei înregistrator, ne-o dovedeşte faptul că o aflăm atestată aici mult timp după data apariţiei Amintirilor. Astfel, pe la începutul deceniului al doilea din secolul al XX-lea, un colector de folclor din oraşul Piatra-Neamţ - el însuşi fost colindător - ne informează că dînsul o spunea, împreună cu tovarăşii din ceata cu care umbla, în cadrul colindatului cu Capra, la Anul Nou: „Pe unde găseam poarta legată şi ne alunga cu cîinii, le strigam: «La anu să găsim / Bureţi / Pe pereţi! / Zdrele / Pe podele/...»“125 Această descolindare reproduce exact - doar imaginile, numai, apar inversate -primele două versuri din varianta Creangă. Pe de-altă parte, împrejurarea în care era proferată - deşi nu era chiar identică cu aceea povestită de prozatorul din Humuleşti -era totuşi perfect analogă: colindătorii de la Piatra făceau uz de ea la gazdele neprimitoare şi mai ales cînd erau alungaţi! Colindătorul nemţean din secolul nostru îşi continuă însă amintirile sale cu următoarea informaţie, nu mai puţin interesantă: „Da unde simţiam că ne dă gologani, le ziceam: «- ...Cîte pene pe cucoşi, / Atîţia copchii frumoşi!»4*126 Evident, aici avem a face cu o urare pozitivă foarte tipică colindelor şi în acelaşi timp cu una din cele mai agreabile pentru gazda colindată; dar, cu toate acestea, în ea recunoaştem cealaltă parte a variantei Creangă cu ultimele-i două versuri, sau, mai precis, modelul ei: „Cîte pene pe cucoşi, / Atîţia copii burduhoşi!44127 în adevăr, în urarea din Piatra-Neamţ, ca şi-n descolindarea din Humuleşti, comparaţia magică a rămas absolut intactă. Numai o foarte mică modificare, dar care răstoarnă complet sensul, a fost făcută în termenul al doilea al comparaţiei: epitetul de pe lîngă apelativul copii e înlocuit prin altul cu o semnificaţie antitetică! Dar motivele din această formulă de descolindare moldovenească apar şi în alte provincii ale României, în puncte geografice foarte depărtate de Humuleştii Neamţului. Se-ntîlnesc sub aspecte analoage; ba, ceea ce-i din cale-afară de uimitor, uneori sunt exprimate în chip absolut identic ca la Creangă. Astfel, iată un exemplu de descolindare, pe care o spun piţărăii din Haţeg - adică, înspre vest, tocmai în celălalt capăt al ţării - dacă gazda nu le dă nimic: „.Bureţi / Pe păreţi! / Pietricele / Prin ulcele!...44128 Simbolul bureţilor revine de altfel frecvent în Transilvania, în diferite regiuni ale ei. O altă formulă negativă, din această provincie, sună: „Bureţi / Pe păreţi! / Tot nevoi s-aveţi! / Tot d’ele mărunte / De-aici pîn’ la punte!44129 Aici - după cum ne explică culegătorul textului - piţărăii, micii colindători din Ajunul Crăciunului, urează gazdelor, în afară de pustiirea casei, să se şi îmbolnăvească de boala cea mai cumplită, epilepsia, şi să aibă numai necazuri în viaţă. într-o altă formulă de descolindare transilvană, motivul din varianta Creangă este repetat cu insistenţă, apărînd în rolul de laitmotiv: „Bureţi / Pe păreţi / Tot nevoi s-a-veţi! / Bureţi / Pe păreţi! / Bişoiu în coteţ!44130 în ultimul vers, prin primul apelativ - pe cît de vulgar, pe atît de expresiv - se urează familiei gazdei să-i fie cocina goală: să nu aibă într-însa nici-un porc pentru 25 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Crăciun, aşa cum cere datina oricărui adevărat gospodar. Adică, să fie lipsită tocmai de ceea ce, în această perioadă, formează belşugul caselor noastre ţărăneşti. Vulgaritatea epitetului substantival menţionat manifestă, în acelaşi timp, intenţia colindătorilor de a ofensa gazdele. Sau, o altă variantă, înregistrată în anul 1885 - tot de la colindătorii cu Moş Ajunul -în cîteva sate din fostul judeţ Muscel, sună: „Bureţi / Pe pereţi! I Cucute / Prin curte!“m, sau aceeaşi variantă - culeasă de noi în anul 1933 - din acelaşi judeţ, însă în formă inversată: „Cucute / Prin curte / Şi bureţi / Pe pereţi/“132, sau într-o formulă descolindătoare provenită din sudul Olteniei, de la acelaşi gen de colindători, în caz că nu primesc nimic de la gazdă: „...Dacă n-aveţi / Boboneţi133, / Bureţi / Pe pereţi!“n4y sau, în fine, o variantă de la hotarul Munteniei cu Moldova sună: „Bureţi verzi / Pe pereţi! / Numai necazuri s-aveţi! / Cîte boale-s toate, / Atîtea găini moarte!“135 Dar, iată, tot din Muntenia, o formulă de descolindare, care conţine un alt motiv al variantei Creangă: Cîţi fulgi pe cocoşi, / Atâţia copii buburoşi!“n6 Un fost colindător „cu plugurelul“137, din Moldova meridională, ne-a povestit cum -în seara de ajun al Anului Nou 1920 - mergînd cu ceata de la unul din fruntaşii satului, ca să-l ureze, au fost alungaţi cu cîinii şi au zăvorît porţile, după ce i-au scos afară din curte. Aceasta l-a îndîrjit aşa de tare pe povestitorul nostru, care era mai marele cetei, încît s-a întors curînd înapoi la casa neospitalierului gospodar şi s-a urcat tocmai sus de tot pe poarta mare. Apoi, de acolo, ţinîndu-se de un stîlp al porţii, a pornit a-1 binecuvînta în chipul următor: „- Haram di viaţa ta!... / Şî di casa ta!... / Şî di masa ta!... / Haram di toatî munca ta!...“138 în timp ce el striga cît îl ţinea gura citata formulă negativă - nu numai în auzul gazdelor, ci al mahalalei întregi şi al trecătorilor de pe drum - toţi ceilalţi cetaşi, secundîndu-1, „hăiau“ în cor, la comanda unuia dintre dînşii, după fiecare din cele patru imprecaţii ale formulei: „- Ia mai roata, măi!“ / - Hă-ă-ă-ă-ă-ă-ăi!“139 Pînă să vină gospodarul, care ieşise iarăşi din casă, foc de mînios şi cu gînduri rele faţă de urători - în special faţă de căpetenia lor - aceştia terminaseră ceea ce avuseseră de spus şi se duceau grăbiţi la altă casă. Aşadar, precum rezultă din cele relatate pîn-acum, formulele de descolindare ne apar sub aspectul unor expresii blasfemante, menind cele mai întunecate perspective de viitor pentru gazdele care i-au nemulţumit pe colindători. Dar iată o altă formulă nu mai puţin funestă decît cele deja citate, deşi avînd cu totul alt conţinut şi servindu-se de alte imagini: „Unde şade putineiul, / Să cînte cristeiul! / Unde şade masa, / Să tragem la vară cu coasa!“140 întreaga formulă urează pustiirea casei gazdei neospitaliere, prin imagini simbolice din cele mai sugestive. Interesant de remarcat este faptul că, la-nceputul formulei, avem încadrat în versuri blestemul popular foarte răspîndit la români: „- (Să dea Dumnezeu) să cînte cristeiul aici!“ al cărui sens este: să rămîie pustiu. în adevăr, cristeiul e cunoscut în popor drept pasărea ruinelor şi a pustietăţii. în ce priveşte partea a doua a citatei formule, ea ne înfăţişează cîmp deschis, pe care creşte iarbă şi fîn, acolo unde - c-un an mai înainte - era chiar centrul casei cu locul de adunare a familiei în jurul mesei, perfectînd astfel imaginea pustiului atotstăpînitor. 26 FORMULE DE DESCOL1NDARE La fel, colindătorii greci - supărîndu-se pe gazde - le blestemă cu o formulă ca cea următoare: „ ’I8o eiv tou koukou £ <|>ouAia ki tou 8iaoA’£ Tpuna, / Oetou AcxAot£i ou kokouttoo, ki T’r|TTOv’£ KOOKOupaia.“141 Aici, aflăm încă şi mai tipice simboluri ale pustietăţii şi ale locurilor părăginite decît în precedenta formulă românească: cucul, care-şi face cuibul acolo unde-i singurătatea mai mare şi mai ferită de lume; dracul, care - după credinţa populară de pretutindeni, nu numai de pe continentul nostru - locuieşte casele părăsite, ruinate; cucuvaia, cunoscută în general la toate popoarele Europei drept pasăre funebră, al cărei cîntec prooroceşte moartea. Spre a scoate în relief şi mai bine acest ultim simbol - şi întrucîtva, chiar pe cele două anterioare - formula grecească a creat aici contrastul cu cocoşul, al cărui cîntec simbolizează viaţa omenească prosperă, gospodăria în floare. Alteori, descolindarea se serveşte şi de simboluri pozitive, însă utilizate în sens negativ. Aşa, pe cuc, în hipostazul păsării de bun augur, care vesteşte primăvara şi prevesteşte norocul, îl aflăm sub următorul aspect într-o formulă grecească: „Itootuti OTTOU KO(Tr|£CF£, KOUKOQ VOţl£ A(XA£(T£!“142 La croaţi, în unele localităţi, ca de ex. în Jaskansko Prigorje, colindătoarele de la Sf. Ion de vară - aşa-numitele „lazarice“ sau „kresnice“ - în cazul cînd nu primesc nici un dar de la gazdele colindate, se răzbună spunînd şi ele anumite formule blasfemiante, care de obicei le doresc acestora vreo moarte năprasnică: „Pred kucom vam borovica, / Nestala vas polovica!“143, sau: „Pred kucom vam suva ruska, / Ubila vas boia puska!“144 Imaginea aborelui din faţa casei - utilizată în ambele formule ca simbol - are sens negativ: în prima e un copăcel pitic, aproape un spin (faţă de bradul verde, „zelen bor“, cîntat în colindele croate şi slovene); iar în a doua, şi mai semnificativ încă, este un pom fructifer, însă uscat, adică de rău augur, simbolizînd moartea! Această imagine se acordă perfect cu urarea negativă, din versul al doilea, adresată familiei gazdei neospitaliere. La poloni, în voievodatul Krakowskie, o formulă de descolindare vizînd casa gazdei ne spune precis cauza, care a provocat supărarea colindătorilor: „Niechaj si$ ta buda zwali, / Bo to nic nie dalir145 Alte formule poloneze au de obiect recolta cîmpului. Iată una de care se folosesc colindătorii din regiunea Jaroslaw, cînd nu sînt primiţi de gospodar chiar de la început. Ei nu o cîntă, ci - după mărturia culegătorului - mai curînd o ţipă: 2eby wam siş urodzilo: / Zyto - Jak kopyto! / Pszenica - Jak rşkawica! / Mietlica - Do pasica! / A na piecu, dzieci kupica!“146 Precum sîntem informaţi, îndată ce-au spus-o, toţi o rup de fugă din curtea aceea. Tot la poloni, în Krakowskie, micii colindători nemulţumiţi - fiindcă, pentru colindele cîntate, n-au fost recompensaţi cu „szczodraki“147 - spun avarilor amfitrioni, plugari de meserie, versuri ca aceastea: Zeby wam siţ rodzil / Kâkol, stoklosa, / Babie do polnosa!...“148 în acelaşi chip - folosindu-se de versuri identice - se răzbună şi colindătorii de la Anul Nou din satul Iwonicz, de pe versantul nordic al lanţului carpatin149. 27 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Se ştie că idealul plugarilor de pretutindeni este de a avea o recoltă bogată de grîu, pe care în acelaşi timp şi-l doresc cît mai curat, adică ferit de amestecul cu ierburi parazitare, ca neghina, oschiga... etc. E caracteristică în această privinţă o invocaţie ucraineană către lună, din sudul fostei gubernii a Cemihovului (distr. Nezin): ,,-Mu-CflHMKy-TopoHMKy, / 3injtbi paHO, nocTMM Mano, / FIoKMjrb BOJibi no3anparaK)rb / flpnueio mueHMueio / Be3 Kyicyjifl, 6e3 MeTJibmw,/ Ha SujibiMM naJiHHbmn.“150 Iar la poloni - şi anume, la mazurii din Prusia orientală - colindătorii Crăciunului, în partea finală a colindei lor, destinată cererii de daruri, cîntă următoarele versuri, din care reiese cît de tare se teme ţăranul polon de invazia neghinii în ogorul său de grîu: „...Jezli nam uzycycie kolace, / bşdziem prosic Boga, / aby w wasej psenicy na polu / nie bylo kşkolu..“™ Dar, fiindcă colindătorilor le este bine cunoscut că o recoltă de grîu curat, nebîntuit de neghină sau de alte ierburi rele, constituie un ideal atît de scump oricărui gospodar, tocmai de aceea - atunci cînd sînt nemulţumiţi de gazde - ei lovesc fără milă într-însul, căutînd, drept răzbunare, să-l răstoarne prin formule blasfemante ca cele anterior citate. La fel, colindătorii bieloruşi - aşa numiţii volocebniki, care umblă la începutul primăverii - dacă nu sînt dăruiţi convenabil de către gazdă, îi cîntă următoarele versuri referitoare la viitoarea recoltă a cîmpului: Poiţ3n, Boxe, xhto / itpoGHO u penKO, / Ka6 c KOHLta b KOHeu,/ 3apoa3MB 3BOHeu!“152 Aici, locul neghinii îl ia o buruiană tot aşa de rea, care înăbuşă secara. în plus, i se mai meneşte gospodarului ca secara lui să iasă rară şi mărunţică la fir, adică să aibă recolta cea mai săracă ce poate fi imaginată. Micii colindători ucraineni din Galiţia - din fostul district Bobrecki - „cînd nu le dăruiesc nimic“, fac uz de un blestem, în care îmbină motivul recoltei slabe cu un altul referitor la sănătatea gazdelor: „Naj wam sia rodyt lopuch, / Zeby wam ziwot spuch!“153 E ştiut că brusturele este o plantă complet inutilă, cu frunze gigantice, care ocupă zadarnic mult teren din ogor şi totodată împiedică dezvoltarea cerealelor. Kolberg, citîndu-1 pe L. Gd^biowski, ne relatează că, în provincia Mazowsze, aceiaşi „szczodraczarzy“ de la ajunul sărbătorii celor trei Magi îşi reclamă astfel darurile cuvenite lor: Czy piekliscie szczodraczki, bochnaczki? / Dajciez i nam! / Nagrodzi wam Pan Jezus i swişty Jan...“154 Iar „dacă nu căpătau nimic, îşi manifestau nemulţumirea lor prin aceste cuvinte, adresate gospodinei de gazdă: „- Kiedy-s nie miesila, / Bodaj-es siţ powiesila!"155 Gol^biowski, acest vechi folclorist polon, care privea ţărănimea prin prisma ideali-zantă caracteristică epocii romantice, ar fi dorit să atenueze semnificaţia unui asemenea gest necuviincios din partea colindătorilor; de aceea, el caută să-i afle o justificare, spunînd: „Aceasta era mai degrabă în glumă, iar nu fiindcă poporul nostru de la ţară ar fi, încă din frageda tinereţe, aşa de răzbunător, aşa de pătimaş..,“156(sic!) Şi totuşi, menţionatele versuri ale micilor colindători poloni din Mazowsze nu erau deloc spuse în glumă, ci cum nu se putea mai serios. Acelaşi caracter blasfemant prezintă şi multe din formulele de descolindare ale ucrainenilor. Iată un exemplu destul de tipic dintre acestea, în care la imprecaţie se 28 FORMULE DE DESCOLINDARE asociază - prin forma de expresie şi ironia ofensatoare: „BMHHyio Bac Cmm hobmm poKOM./ LJJ,oG BaM BMJiT3Jia KYTfl 6okom!“157 Kiitca, mîncarea rituală a Crăciunului, gătită din grîu fiert cu miere şi mac - mîncare nelipsită odinioară din orice casă ucraineană - este întrebuinţată aici în sens simbolic. Ea reprezintă toată viaţa de belşug şi de petrecere - dusă în continui ospeţe - de-a lungul ciclului sărbătorilor de iarnă. Astfel, citatele versuri urează gazdelor să nu le priiască copioasele prînzuri ale Crăciunului, ci să se îmbolnăvească grav. La fel se-mbină blestemul cu ofensa şi în următoarea formulă negativă ucraineană, prin care gazda neospitalieră - faţă de colindători - este înfăţişată ca o călcătoare de lege şi de tradiţie: „...Kojibi HewvieTe BHpbi, / HeKau BaM nopoSJiflUfl / Ha roJiOBbi Jtupbi!“158 Dar iată şi o formulă de descolindare rusească, în uz la colindătorii Anului Nou, prin care aceştia, fără nici-o preocupare de a invectiva, îşi concentrează toată mînia lor împotriva gazdei - ca urmare a refuzului ei de a le aduce daruri - pentru a-i ura suprema nenorocire ce-1 poate lovi pe un om: o moarte năprasnică! Ei exprimă foarte sugestiv această funestă urare, printr-un simbol cum nu poate fi imaginat altul mai potrivit şi mai sinistru totodată: „Ha cneuyiomMM HOBbiu ron, / Ochhoboh Te6e rpof)!“IS9 Alteori, întîlnim formule de descolindare cu mult mai ample, în care fantezia populară se întrece în a găsi motivele cele mai nimerite spre a plăsmui icoana unei vieţi cît mai odioase cu putinţă. Şi una ca aceasta îi vor ura gazdei colindătorii pe care i-a supărat. O asemenea formulă ne oferă folclorul neogrecesc: „Eaeva ttpctt’, aocpevTri poo, vToppa<; Kai SeKavua, Na at TpappuvE Ta mcuAAid Kai TTevTE - bem Aukoi! Kai a£, Kopd, f\ edpopcpid yprfyopa va a’d(ppar|, 'O dv8pag aoovd ae Kai va prţ ae yvuipiai]! Tpv Kopr| aoo, tt]v dpopcpri pdA’Tr|ve’q to ţepTTiAi, Kai Kpăpaae Tr\vt: ’ipr)AAd va pîţv Trţ (pdv’ oi ipdAAoi! ’Atto xpdvoog oaq itoAAouţ, K’eva Tdai ttovtikou^, K’^va k(5okivo poApoii^!160 Astfel, prin aceste versuri, se meneşte gospodarului, în loc de spor la treburile sale şi de bogăţie, să ajungă un cerşetor, care să umble din casă-n casă lătrat de cîini, după milostenie. Gospodinei, în loc de acea frumuseţe uimitoare cîntată de colinde, îi urează să se facă urîtă şi anume în aşa grad, încît soţul ei să se dezguste de dînsa. Iar fiicei lor, în loc de măritiş cu noroc, i se deschide perspectiva sumbră de a rămîne toată viaţa ei fată bătrînă în casa părinţilor! Se doreşte aşadar fiecăruia tocmai contrariul celor pe care le urează colindele. Descolindarea aceasta ne pune-n faţă deci un tablou foarte sugestiv al celei mai dezolante mizerii şi al prăbuşirii tuturor idealurilor. El cuprinde în ramele 29 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI lui întreaga familie, prin membrii principali care-o alcătuesc, dar tocmai pentru a arăta totala ei destrămare. Nu putem să nu remarcăm aici şi reala frumuseţe a unora din imaginile acestui tablou, cum este aceea de un dinamism atît de vivace a gospodarului devenit cerşetor şi luptînd cu cîinii şi cu lupii, care stau să-l sfîşie, ‘sau aceea atît de satirică a aruncării fetei la coş! Sînt sclipiri poetice, care - oricît de modeste şi de palide - apar totuşi extrem de rar, mai degrabă ca nişte excepţii, în aceste manifestări pline de patimă şi de ură. De aceea, le şi semnalăm. Observăm în acelaşi timp că, la toate aceste urări de sens negativ, se asociază indisolubil şi tendinţa de-a ofensa gazda, ca o preocupare permanentă a colindătorilor. Urarea din ultimele trei versuri, de altfel, pare spusă exclusiv în batjocură, fără alt ţel conştient decît acela de a insulta. Dar cu aceasta, trecem la o altă categorie de descolindări. • CAPITOLUL 2 Formule Injurioase ÎN ACESTEA, ABUNDĂ ELEMENTUL SATIRIC, exprimat fără reticenţe. Ba, adesea, chiar în forme de o cruzime barbară, dublată de licenţiozitatea cea mai fără ffîu. în acelaşi scop, de a-şi bate joc într-un chip cît mai necruţător de gazde, intră-n componenţă aici, de obicei, precum e foarte natural de altfel, şi elementul comic, însă de cele mai multe ori fără a se ridica deasupra grotescului vulgar. Aceste formule de descolindare constituie, desigur, la toate popoarele din orientul şi sud-estul Europei, categoria cea mai bogată şi cea mai în uz astăzi. O deosebire absolut tranşantă între formulele injurioase şi cele ale categoriei precedente nu s-ar putea face, pentru că şi aici, concomitent cu tendinţa de a insulta, vom întîlni foarte frecvent de asemenea intenţia clară de a determina nenorociri asupra celor cărora le sînt adresate. Totuşi, intenţia principală la aceste formule este injuria, pe cînd cealaltă rămîne în umbră, iar adeseori trece complet neobservată. Aşadar, pentru identificarea cea mai justă a categoriei, la care va trebui să repartizăm formulele de descolindare - în cazurile atît de numeroase, cînd acestea prezintă aspecte echivoce, datorită încrucişării de semnificaţii şi de scopuri - vom avea în vedere finalitatea predominantă. Ea va fi factorul decisiv în clasificarea noastră; altfel, ar fi cu neputinţă să ieşim din impas. Dar să trecem la ilustrarea cu probe concrete a afirmaţiilor noastre. Am cunoscut, în capitolul precedent, o serie de formule negative poloneze, a căror finalitate e de a provoca, la gazda neospitalieră, o recoltă săracă, dorindu-i ca cerealele să fie năpădite de neghină sau de alte buruieni rele. Motivul acesta era înfăţişat acolo, uneori, într-o formă nu tocmai decentă. Iată-1 acum sub un aspect şi mai ireverenţios: „Rosnij kakol, stoklosa, / Urwij babie polnosa, Dziadowi polglowy, / Aby nigdy nie byl zdrowy!“161 30 FORMULE DE DESCOLINDARE Ba, într-o variantă a citatei formule, ultimele două versuri iau o formă, în care injuria la adresa gospodarului culminează prin indecenţă: „... Dziadowi potdupy, / By wylecial na wirzch chalupy!"162 Un exemplu foarte caracteristic de formulă injurioasă, unde e prezentă şi intenţia de a pricinui un rău gazdei, ne oferă de asemenea folclorul românesc. Iată-1: „Cîte frunze pe frunzar, / Atîţia păduchi în buzunar!"163 în aparenţă, formula aceasta s-ar încadra şi ea perfect la clasa celor anterior prezentate, care urmăresc să provoace un fapt neplăcut şi dăunător în viaţa gazdelor sau în mersul gospodăriei lor. Şi totuşi, intenţia colindătorilor de a atrage sărăcia asupra gospodarului zgîrcit - căruia îi urează să nu aibă niciodată bani în buzunar - trece pe planul al doilea. Scopul principal rămîne aici ocara cuprinsă în motivul păduchilor. Un motiv analog întîlnim şi la greci, într-o formulă adresată stăpînului casei. La acest popor însă - la care este înfăţişat sub aspecte hiperbolice foarte sugestive - el are un rol pur injurios: Afente mou, ste kappa sou, hilies hilioides pseires: / Alles gen- noun, alles klossoun ki’alles auga mazonoun."164 Detaliile, redate într-un stil atît de plastic - evocînd imaginea unui adevărat furnicar de păduchi, infinit de populat şi în febrilă activitate - urmăresc să înfăţişeze mulţimea imensă a parziţilor, ce mişună pe straiul gospodarului de gazdă, pentru ca astfel să stîmească şi rîsul celor străini de casă, vecini sau trecători, care ar auzi descolindarea. Acelaşi motiv - favorit colindătorilor greci - apare şi-ntr-o formulă adresată gospodinei, pe care o numesc, în bătaie de joc, ţigancă, iar casa ei bordei ţigănesc: „Kupoqjou, yutpTOKdvviaaa Kal Tayapoijjeipyidpa A otoo cttt] crrdxT’ ttoo Kddeaai oto yuqrroKOvaKO aou, ’A ttAujvek; tî£vt£ SdxTuAa Kai TTiaveu; Saca i|j£ip£<; Ilodvai xovTpa; adv to K£xpi, ttAoctu£<; adv to Kpiddpi!..."165 Acest tablou al murdăriei crase - în care elementul comic, exprimat prin hiperbole, ca şi prin epitete şi comparaţii neobişnuit de sugestive, este mereu menţinut în tonul caraghiosului - nu vizează altceva decît s-o ofenseze în gradul cel mai înalt pe gazda neprimitoare. Şi nu putea fi ales, pentru satirizare, un alt punct mai vulnerabil decît însuşirile de gospodină ale stăpînei casei. Trebuie să relatăm însă că formulele în chestiune - mai ales cînd e vorba de colindatul flăcăilor şi al băieţilor, deşi nu fac complet excepţie nici micii colindători - sînt de foarte multe ori injurioase pînă la cea mai grosolană, mai abjectă vulgaritate. în special, ele se complac în scatologie. Explicaţia, pare-se, stă în faptul că acest gen de insulte este considerat de către colindători drept un summum al injuriei. Astfel* ei cred că-şi ating în chipul cel mai eficace scopul urmărit de dînşii, de a se răzbuna pe gazda neospitalieră Un asemenea exemplu, în care elementul scatologic e motivul principal ai formulei, aflăm la români: Mărăcine la fereastră, / Inima să vă lovească / Cu copii cu nevastă!” 31 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL $1 SUD-ESTUL EUROPEI Este cunoscut sensul expresiei populare româneşti „l-a lovit inima44! Motivul acesta e atestat frecvent şi la greci, care stăruiesc amplu asupra lui. Fantezia lor, care se dovedeşte bogată şi pe acest tărîm, reuşeşte să-i dea forme figurate surprinzătoare, însă licen-ţiozitatea atinge la ei apogeul: ___’E5(o ttou KaAavS (crape:v, Kaica [îaţ eTTAepwcrav, Kaicd vd ndv Ta £tt| too<; Kai Ta ondpxoVT(* tou<;, Ki’ux; Tpcx^i TaaTpo jf\q auyffe Kai na vd paaiAe^i], «Etcu vd Tpe^’ 6 KOTTpoîv too<;»167 &q ttou vd ^rmepojcrrţ!“168 Comparaţia cu luceafărul, care pune-n contrast o imagine atît de poetică cu alta aşa de scabroasă, este anume căutată pentru efecte satirico-groteşti. La români, cînd micii colindători ai Ajunului de Crăciun - din Răşinarii Sibiului -nu sînt răsplătiţi cu nimic sau cînd găsesc chiar poarta curţii încuiată de nici măcar nu pot intra să colinde, au o formulă foarte laconică şi totodată foarte indecentă, conţinînd acelaşi ignobil motiv, cu care o gratifică pe gazda avară, deşi, în mod direct, ei îşi descarcă chipurile, toată mînia lor numai pe „lăcat44 şi pe „rateză44169, piedicile materiale ce-i opresc de a colinda la casa respectivă. La bulgari, în preţioasa colecţie de materiale paremiologice şi în general de frazeologie folclorică a lui Petko Slaveikov, aflăm înregistrată următoarea formulă în versuri: „CypBaKa / eaKa J Hacpa ce Kaica/ Hacpejţ coicaica!44170 Măcar că scurta şi vaga explicaţie a culegătorului este cu totul nesatisfâcătoare - ba chiar derutantă, pentru cercetător - noi recunoaştem în aceste versuri o descolindare a micilor colindători cu sorcova, din dimineaţa Anului Nou. Această formulă ofensatoare o spun ei la adresa gospodinei, drept răzbunare, atunci cînd ies de la o casă, unde au fost râu întîmpinaţi: fie că n-au primit nici-un dar, fie că au fost nemulţumiţi în vreun alt chip. Slaveikov ne spune doar atît: „Aşa se strîmbă copiii pe drum“xlx. Dar chiar de-am admite că - în urma decadenţei descolindatului - versurile citate vor fi ajuns a fi fost total lipsite de sens pentru unii copii, care le vor fi debitat absolut fără nici-un ţel, totuşi chiar şi într-un asemenea caz, dacă ne punem problema originii lor, termenul folcloric iniţial „survaka" ne oferă o orientare sigură. Este incontestabil că el se raportă la datina bulgară a umblatului cu sorcova. „Sun>aka“ ori „sur\>citka“x72 designează mlădiţa verde de corn - sau mănunchiul de mlădiţe verzi -- cu care colindătorii ori colindătoarele bulgare lovesc pe gazde, în timp ce le spun urări de sănătate, de longevitate, de belşug în recoltele cîmpului... „Survakci“ - mai des în forma plurală „survakr - fiind atît de caracteristică şi de esenţială la săvîrşirea datinii în chestiune, a căpătat semnificaţie de simbol, ajungînd a denumi, în popor, chiar Anul Nou173, ba şi datina însăşi. Pe de-altă parte, acelaşi termen folcloric permite şi identificarea copiilor la care se referă Slaveikov. Aici nu e nicidecum vorba de nişte copii oarecare, ci numai despre aceia care îndeplineau menţionatul ritual tradiţional al Anului Nou, în rolul de sorcovitori. 32 FORMULE DE DESCOL1NDARE Motivul scatologic e atestat şi la croaţi, unde-1 aflăm - în contaminare cu altele, evident tot jignitoare pentru gazde - în finalul unei formule negative din insula Hvar. El nu apare aici într-o formă satirică stilizată, de tipul celei greceşti, ci simplu de tot, aşa cum am văzut că se prezintă la români, adică printr-un fel de blestem injurios de circulaţie curentă în popor: „...Prid kucom vam borovina, / Sva vas gri2a polovila!"174 Dar acestea sînt în formula respectivă, numai ultimele versuri, în care - ca o culminaţie - colindătorii rău primiţi şi-au revărsat veninul mîniei lor în chipul socotit de dînşii a fi cel mai defăimător. Versurile ce le precedează cuprind ale motive deni-grante, prin care ei îşi bat joc şi de una din vitele gospodarului - de obicei, de capră -ba chiar îl identifică şi pe stăpîn cu acest animal: „Prid kucom vam oskorusa, / Na njoj visi Golubusa!175 / Prid kucom vam darvo loza, /Au kuci gazda koza...!u176 Motivul caprei spînzurate de creanga sorbului, din primele versuri, este o evocare grotescă, prin care colindătorii îşi rîd de casa şi familia gospodarului neospitalier. Iar menţiunea caprei, juxtapuse stăpînului casei - din versul ultim - este utilizată în sens ironic, ca un epitet ofensator la adresa gospodarului. în adevăr, în regiunile dalmatine, un om turbulent sau, alteori, un om neîndemînatec, care nu e în stare să facă nici un lucru de ispravă, e poreclit „hozct^11. Alte exemple slave, pentru a ilustra această categorie de formule, vom alege de la ucraineni, care, între toţi slavii, sînt bine cunoscuţi prin înclinarea lor către glumă şi satiră. Desigur, nici un popor - din cele ce cultivă datina colindatului - nu-i întrece în ce priveşte bogăţia şi varietatea descolindărilor injurioase. Aflăm, printre acestea, exemple referitoare la întreaga familie sau numai la anumiţi membri ai ei. Iată o formulă, pe care „şcedrivniţF - colindătorii din ajunul Anului Nou - o cîntă la casa unde nu au primit nimic pentru truda lor: „A b Tiîi xafi\/ Ko3y JiyruiflTb; 3a tu rpomi, / Xjin6a KynjiaTb!"178 Aceste versuri privesc întreaga colectivitate a familiei. Ele pun în faţa celor ce i-au tratat aşa de vitreg icoana ultimei trepte de mizerie, la care le doresc să ajungă, spre a putea subzista. S-ar părea deci că avem a face cu o urare negativă de tipul blestemului, al cărui scop este atragerea unui rău asupra casei descolindate. Totuşi însă, fără ca această semnificaţie să lipsească, dominant e aici sensul de batjocură, care atrage toată atenţia. Alteori, formula se referă numai la gospodar şi gospodină, ridiculizîndu-i pe amîn-doi: „Ha pimii na Cmimu./ IIpoimu SarbKO m rejiMuj:/ BaTKO CKane, MaTM ruiane,/ A yKmiGi/KKU-MMScpaMKu!4*179 Foarte probabil, spunînd sau cîntînd citata formulă, colindătorii vor fi imitat concomitent jocul beţivului, precum şi pe cel al ovreiului, care dansează de bucuria cîştigului adus de beţivan180, dacă nu vor fi imitat ei cumva chiar şi plînsul nevestei acestuia, pentru a-i lua în rîs într-un mod şi mai eficace pe cei dcscolindaţi şi, în acelaş timp, pentru a stîrni mai multă ilaritate la cei ce ascultau, dintre trecători sau vecini. în orice caz, colindătorii aveau grijă să adapteze aceste versuri la casa la care ele se potriveau, adică unde gospodarul avea faima că-i place să bea fără măsură. Adesea, spre a huli gazda care-i alungă, colindătorii îşi bat joc de vreun animal din curtea ci. lată versuri prin care ei îşi rîd de un cîine: „A b naHa, b naHa ,/ GoSaica nbflHa / ir A UI b Hri UII/ia/ !j HCpBOHHX IJLITaHflx! / JlCîKMTb Ha JlDKKy, / 3anepacn HbKKy!“181 33 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Rolul de simbol injurios, pe care-1 are cîinele - pentru stăpîn şi casă - este clar aici. Procedeul e cunoscut şi colindătorilor greci, la care obiectul satirei este de obicei calul: „TouKOtaaiSiapf: TaAAoyo crrcv Baraivia Scpcvo, / Ki Ta Kopaiaa to TaipTTOuv ki aAAa to Buav Ta paTia!"182 La români, de asemenea, aflăm un motiv întrucîtva analog, ca subiect al unei formule injurioase de descolindare. Aici însă, el ia turnură pomologică: Colindă, co- lindă! / Bagă iapa-n tindă, / O leagă de grindă, / îi dă fîn să roază / Si-o sărută-n găoa- ză!“183 Ca şi-n formula grecească, iapa este - în citatele versuri - obiectul prin care colindătorii români îşi bat joc de gospodar. Dar. ca să revenim la colindătorii ucraineni, ei posedă formule injurioase, care-o vizează în special pe gospodină. Iată un exemplu, unde ea este arătată ca fiind foarte caraghios îmbrăcată şi uitucă: „HoBaa pajţicTb, HOBaa panicTb: / B3yna cTb LUKpa-aucbub!/ lliiujia Ha 3anHi hmbh J nory6mia xyneBM./ riiiiuia Ha bmhhmuY,/ nory6wjia cniitHuui. / lliiujia Ha rHmieiuKM, / norySmia BOHyMKu. / nirnjia no bopoujkm, / 3ary6w;ia copoMKy./ ripuuLiiJia Ha mîctkh,/ FlorySmia kîcktm!“184 Aşadar, la orice treabă merge, gospodina îşi prăpădeşte cîte-o haină, pînă cînd, în cele din urmă, trecînd pe punte, îşi pierde şi oasele! Ultimul vers dă expresie unei injurii culminante, dar nu mai puţin el este, în acelaşi timp, un blestem care-i meneşte moartea. Ţinînd seama însă de celelalte versuri şi de atmosfera generală a formulei, remarcăm în ea predominanţa elementului satiric, care - ca de obicei - se asociază şi aici cu comicul, oricît este acesta de monoton şi de fastidios. Dar, între formulele satirice de descolindare ale ucrainenilor, cele mai favorite sînt cele ce conţin elemente pomologice şi chiar scatologice. în foarte multe din acestea, cinismul nu cunoaşte margini... Astfel, o formulă referitoare la gospodină - pe care colindătorii o numesc dispreţuitor „baba", chiar dacă e tînără - îşi bate joc de ea punînd-o în situaţii obscene: „HoBafl paaicTb CTaJia:/ Ba6a 3 neni Biiana! Ak jieffjia / Tau ucpjiYjia, / A>k KypaBa BpTaJia!“185 Altele dintre versurile acestea sînt de-a dreptul înjurături de cea mai abjectă şi mai plată vulgaritate, circumscrise scatologiei şi deci intraductibile. Iată, de ex., o formulă care îi cuprinde pe amîndoi soţii de la casa neospitalieră: „Ou Ha pinuT,/ Ha meapYEUiY. ! IlacpaB l\m' cwnYii aîhuYL187 lată acum o alta, de asemenea indecentă în gradul superlativ, adresată fetei gazdei, care i-a nemulţumit pe colindători: JjjfBKO M; BÎHwycM Te6e, / BÎHHyeM Te6e 3 umm HO BUM POKOM / A6l1C TaK Cpa/iR, fl K KiHb 06p0K0MΓ188 în fine. mai cităm încă o descolindare de acelaşi gen, care se referă la toată familia, împroşcînd-o cu tot ce poate fi imaginat mai scabros în materie de injurii: „LUditpMU la-Miip. < înn uu Bcuip! / Ila Mojiy, .nc.JiyJ HaopaB nec Mejty,/ 3a rpyjucy Kami, / Cpan Ma.vii nanii!"1 Acesîe versuri-iniurături sînt debitate de eătre colindătorii diri ajunul Anului Nou („şcedrivniţi"). precum ne-o indică clar refrenul specific colindelor respective, care figurează în fiuntea ioi şi c.ue — prin invocaţia „seară sfîntă!‘\ t. u deosebire - contrastează într-un mod atît de impios cu oribila scatologie ce unncază! M FORMULE DE DESCOLINDARE • CAPITOLUL 3 Formule izvorîte din antipatii confesionale sau etnice A. Consideraţii generale ÎNDATĂ DUPĂ TIPUL FORMULELOR INJURI-oase, se impune să fie clasificat cel al formulelor de descolindare îndreptate împotriva persoanelor de altă confesiune sau de altă naţionalitate decît mediul căruia aparţin colindătorii. Acest loc li se cuvine pentru că, din punct de vedere al fondului ca şi al formei, există o mare analogie între ele: şi unele, şi altele au la bază, din abundenţă, elementul satiric exprimat adesea în chip similar. Ba chiar, datorită unor asemenea motive, ele ar fi putut foarte bine să fie grupate la un loc cu formulele injurioase. Dacă totuşi le separăm într-o categorie aparte, o facem în special pentru că altele sînt împrejurările în care se întrebuinţează, dat fiind că altele sînt şi persoanele cărora li se adresează. Prin aceasta, evident, ele constituie un capitol cu totul distinct între celelalte formule injurioase. Diferenţa de confesiuni provoacă totdeauna - şi a provocat mai ales în trecut -animozităţi între oameni, pînă şi atunci cînd ei sînt membri ai aceleiaşi naţiuni. Sau, poate, mai cu seamă atunci! Ba încă, chiar şi în cazuri cînd confesiunile se-ncadrează în una şi aceeaşi mare religie, s-au dezlănţuit frecvent între ele uri şi duşmănii, care au atins adesea culmi nebănuite. Astfel, ortodocşii i-au privit pe romano-catolici - pe „latini", cum îi numeşte de obicei folclorul balcanic - ca pe nişte eretici sau chiar ca pe nişte păgîni, nu în alt chip decît cum îi priveau pe turci de pildă. Ţăranii români văd în „letini" pe nelegiuiţii, care încalcă legea creştină a postului săptămînal şi a altor posturi de peste an, mîncînd de frupt în zilele oprite. De aceea, cînd se întîmplă să vadă pe vreunul din ai lor că nu ţine riguros postul, ei îl întreabă cu indignată uimire: „... eşti letin, de spurci vinerea şi miercurea?"190 Dar foarte clar apar sentimentele ţăranului nostru din veacurile trecute faţă de „letini" într-una din baladele populare, în care e vorba de o nuntă crăiască şi a cărei acţiune e localizată în Dobrogea. Se-nsoară un boier român de rang mare sau însuşi domnul ţării - deci un tînăr de legea ortodoxă - cu o fată nespus de bogată şi frumoasă, însă catolică. Sau, precum povesteşte chiar o variantă dobrogeană: „... Zinca un ficior însoară, / Boier Răducan îl cheamă, / Iancu Vodă mi-1 cunună. / Dar fata de unde-o ia? / Chez din tîrg din Dobrogea: / Ia fata Letinului, / Lui Sava'91 păgînului, / Lui Sava Letin bogat / Şi de lege lepădat, / Si-n cruce ne botezat...'"'92 în desfăşurarea acţiunii baladei, aceste calificative ofensatoare revin de mai multe ori şi anume, de fiecare dată, cînd „letinuT, tatăl miresei, îi supune pe nuntaşi la o nouă probă grea. Ba. în celelalte locuri, care urmează, se mai adaugă o invectivă în plus la seria celor mai sus citate: „... Sava Letinui bogat, / Sava cinele spurcat l Şi-n cruce nebotezat...” etc.lv' 35 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI într-o altă variantă, din Muntenia, ni se povesteşte că eroul a peţit-o „... Pe fata Letinului, / Pe fata hainului.. “]94. Epitetul „hain" este aici aproape sinonim cu cel de „păgîn", cum e numit „letinul" în varianta Burada195. Dar calificativul cel mai obişnuit, pe care-1 întîlnim în mai toate variantele acestei balade, este ilustrat de versurile: „... Savai Letinul bogat / Şi de lege lepădat...“196. Cu aceeaşi expresie depreciativă este invectivat tatăl miresei şi de varianta Alecsandri, care a văzut cea dintîi lumina tiparului, fiind publicată încă în a. 1853 sub titlul de Bogdan: „... Liteanul cel bogat / Şi de lege lepădat...ul91. “Letin“ şi „de lege lepădatX9% nu sînt nicidecum epitete, care-1 designează pe „un ortodox trecut la legea catolică" sau pe „un unit", precum opina G.Dem.Teodorescu199. E drept că în special epitetul „de lege lepădat", luat ad litteram pare a justifica întru totul interpretarea aceasta. Dar dacă-i avem în vedere pe români şi pe celelalte popoare din Peninsula Balcanică, constatăm că acest epitet compozit nu trebuie interpretat chiar literal, în sensul că personajul la care se raportă ar fi trecut de la o credinţă la alta, că adică s-a lepădat de o religie cultivată anterior; ci el are în baladă semnificaţia figurată de om rău, neobişnuit de crud, care nu crede în Dumnezeu şi e în stare a săvîrşi tot felul de fărdelegi. Cu atît mai puţin trebuie înţeles în sensul interpretării lui Teodorescu epitetul „letin"200, care la origine e notnen ethnicum şi care, în folclorul român şi balcanic, continuă a mai conserva - deşi întrucîtva voalată şi modificată - semnificaţia sa originară. Aşadar, atît „letin", cît şi epitetul „de lege lepădat" care-1 însoţeşte, se raportă la un catolic pur şi nu la unul din cei convertiţi de la o generaţie la alta, ci crescuţi din tată-n fiu în legea catolică. Numai în vreun caz cu totul excepţional, calificativul „latin" sau „letin" se va fi extins şi asupra unei persoane descendente din părinţi ortodocşi - şi iniţial, ortodoxă şi ea - care să fi trecut ulterior la uniatism. Dar un asemenea caz nu e atestat de folclorul român şi nici de cel balcanic. în varianta Alecsandri, precum am văzut, tatăl miresei e numit „Liteanul cel bogat"201. Sub acest nume - despre care ne vine foarte greu să credem că reprezintă realitatea folclorică autentică - se ascunde în mod evident „Letinul", ceea ce ne confirmă şi epitetul succedent lui: „de lege lepădat". „Liteanul"202, care apare şi în alte balade populare din colecţia Alecsandri - totdeauna cu sensul de notnen ethnicum, indicînd un popor duşmănos faţă de români203 - este aici, fără cea mai mică îndoială, o substituire a poetului pentru „Letinul"204. într-o variantă olteană a citatei balade205, păgînismul Letinului apare ilustrat în chip şi mai elocvent, dat fiind că el este comparat cu turcii, cei mai tipici reprezentanţi ai păgînătăţii, după opinia populară: „... Mireasa a cui era? / A lui Letinu bogat, / Savai cîinele spurcat, / Ca turci e necreştinat / Şi de lege lepădat..."206. Iar în altă variantă olteană, din aceeaşi regiune207, Letinul e pur şi simplu identificat cu un turc: „... Mi se-nsoară Mircea-Vodă... / Şi ia fata turcului / Turcului, Leti-nului..r208 36 FORMULE DE DESCOLINDARE Apoi, mai departe, în tot cursul cîntecului, supranumele Letinul - juxtapus, în citatele versuri iniţiale, numelui etnic Turcul - dispare complet, aşa că tatăl miresei este mereu numit numai Turcul: Dară Turcul ce-mi zicea? / - Să s-aleagă ginerile, / ... Ca să-mi saiă porţile...44209 Cînd Letinul vede că mirele a izbutit să sară porţile şi să le şi descuie, dînd drumul nuntaşilor să intre în curte, balada ne spune că: „... Turcu rău se supăra / Ş-altă poruncă că da: / - Care mi-este ginerele... / Ca să sară buţîle?...“210 Dar săvîrşirea acestei noi probe îl indispune şi mai tare pe tatăl miresei: „... Dacă Turcu ce-mi vedea, / Foarte rău se supăra, / Altă porîncă că-mi da... / Turcu trei fete mi-avea...4421 1 Iar într-o variantă din sud-vestul Munteniei 212, Letinul este identificat cu un evreu: „... Se însoară Minea-Vodă... / Mireasa de unde-o ia? / Din oraş din Dobrogea: / De la Letinu bogat, / Ovreiu nebotezat / Şi de lege lepădat../4213 Ultimele trei versuri revin stereotip şi mai departe, în cursul povestirii: „... Dar Letinul cel bogat. / Ovreiu nebotezat..etc.214 Asocierea „letinului44 cu evreul - ca şi asocierea lui cu turcul, relatată anterior -marchează nu numai o foarte mare deosebire, în ce priveşte credinţa religioasă, care-i despărţea pe mirele român şi pe nuntaşii lui de „letini44, dar în acelaşi timp şi ura neîmpăcată, de ordin confesional, a unora faţă de ceilalţi. Dacă ne referim acum la sîrbi, remarcăm că ei de asemenea nu aveau în trecut mai bune păreri despre romano-catolici adică despre „latini44, cum erau numiţi în popor, fie că erau de altă naţie: italieni, germani... etc. E adevărat că sîrbii le recunoşteau inteligenţa deosebit de ascuţită. în folclorul lor, întîlnim adeseori mărturii despre aceasta. Aşa, de ex., o zicătoare sîrbească sună: „Mudar kao Latinin44215; iar o baladă populară ni-i caracterizează astfel: „A Latinii mudri i pametni442 1 6, în timp ce o alta, referindu-se la o comunitate numeroasă de latini, le atribuie aceeaşi calitate spirituală, deşi cu o nuanţă de ironie: „Nek se ciude mudra Latiniia442 1 7. Totuşi, inteligenţa lor era suspectată de sîrbi ca fiind o sursă de viclenii, foarte primejdioasă pentru dînşii. deoarece acei oameni de altă lege erau consideraţi capabili a săvîrşi orice crimă şi orice mişelie. în primul rînd, nu se putea face nici-un fel de legămînt serios cu latinii, fiindcă ei nu-şi respectau cuvîntul dat. într-o variantă a unei vechi balade sîrbeşti - după un manuscris din sec.XVI - cu tema fetei părăsite de logodnicul ei, care era „Latinin14, eroina îl mustră pentru necredinţa lui. apostrofîndu-1 astfel: „Latinine, nevierni iunace44218. Aici. epitetul nevierni trebuie luat în ambele sensuri, care de altfel se suprapun perfect: atît în sensul etic larg, al omului lipsit de caracter, care-şi calcă fără scrupule cuvîntul sau jurămîntul, cît şi în sensul strict religios. în adevăr, eroul baladei Nicola Perastanin - precum îl arată si numele - este originar din orăşelul Perast, situat în regiunea Boka Kotorska1'. unde predomină credinţa romano-catolică. Locuitorii din aceste părţi, ca si din altele de pe coasta Adriaticii - de asemenea raguzanii şi veneţienii erau la fel denumiţi „latini44 si priviţi cu ură sau în tot cazul cu mare neîncredere. în general, ei erau socotiţi drept oameni răi şi arţăgoşi. de o nespusă 37 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI cruzime, gata oricînd de gîlceavă. Sau, cum sînt calificaţi latinii de pe Adriatica de poezia populară sîrbă: „Pokraj mora, sve Latine ljute“220. Acelaşi epitet este atribuit şi împăratului de la Viena, într-o baladă populară sîrbă: „A kad docin Latinine luti“221. E tocmai varianta acelei balade, care este în foarte strînsă filiaţie genetică cu cea românească mai sus citată şi în care aflăm uimitoare analogii în ce priveşte antipatia creştinilor ortodocşi faţă de romano-catolici. Astfel, cînd fratele mirelui trimite răvaşe pe la diferiţi viteji sîrbi poftindu-i la nunta lor cu fata latină222, în răvaşul destinat celui mai vestit prin vitejia-i fără seamăn, lui Marko Kraljevic, îşi exprimă suspiciunile sale la adresa latinilor în chipul următor: IloSpaTHMe, KpaJieBMţ>y Mapico! / j^a cu fipace EMorpajţy C/rojHy; / ^ajiexo cmo uypy ncnpocMJiMn / Y jiujeny Beqy jiaTMHCKOMe, / Y OHora oa Bena ţ>ecapa: / Jlamaua cy eapajiuiţe cniape, / Ha e jepy ţ>e uacice npeeapumu, / A tm cm ce c Hrnvia HayHwo / HeTy jyt>n noKpaj Mopa upHor,/ Jlaico Tefie npyeBapwT’ He Mory.“223 într-o altă variantă a acestui „cîntec voinicesc4*224 - unde mireasa e peţită din Ragusa - mama mirelui, care e sîrboaică, îl previne pe fiul său înainte de a pleca cu nuntaşii după mireasă, să-şi ia cele mai bune măsuri de prudenţă faţă de latini, dîndu-i sfaturi în consecinţă, căci, precum exclamă ea cu adîncă convingere: O Moj cmhko, CMenepeBMe ţ>ypo J JlaTMHM cy Bapa/mue CTape,/ Xoţ>e Tefie, cmhko, npeBapMTMÎ44 2 25 în altă variantă - unde se povesteşte că mireasa e adusă din Veneţia226 şi că este chiar fiica regelui227 - însăşi regina, mama fetei, avînd bănuieli sumbre, îl sfătuieşte în taină pe viitorul ginere să vină după mireasă numai cu voinici încercaţi, pe care să-i aleagă ca nuntaşi dintre sîrbii cei mai viteji, fiindcă e de aşteptat vreo cursă din partea latinilor. Ba chiar, ea nu pregetă de a-1 face atent, cu acest prilej - referindu-se la propriul său popor - că: „JlaTMHM cy CTape Bapajiuue, / BojaTM ce KaKBe npnjeBape.“228 în fine, într-o altă variantă sîrbă, cea mai bine cunoscută, a aceleiaşi balade - unde mireasa e fiica regelui latin, din legendara cetate Legan - nepoţii mirelui, ai ţarului Ştefan Dusan, sînt foarte îngrijoraţi de soarta unchiului lor, pe care-1 socotesc în primejdie de moarte, aşa cum a plecat el fără viteji devotaţi lui printre nuntaşii săi. Iată cum îşi exprimă ei temerile lor: „U,ap OTUite y 3eMJiy jiaTHHCKy, / A jyHaxa ca co6om He wwa / Hm jejtHora ojt poita CBojera, / Koju 6m My 6mo y HeBOJiM... / JlaTMHM cy CTape Bapajiuue, / Y jaica ţ>e Harner nory6MTH...“229. Nu putem omite de a menţiona că Vuk Karadiic înregistrează în colecţia sa de proverbe sîrbeşti un dicton, care sună absolut identic cu versul mai sus citat, atît de frecvent întîlnit în baladele despre fata latină peţită de un viteaz sîrb: „JlaTMHM cy CTape sapaJiMue44 230. E greu de spus dacă aici avem a face cu un ecou al baladei în domeniul paremiologic sau dacă e vorba de un proverb, care a fost atras în baladă; căci şi una, şi alta e cu putinţă. Noi înclinăm mai degrabă către ultima supoziţie. Balada populară cu tema peţirii unei fete la latini e bine cunoscută şi bulgarilor, la care adesea însuşi „Krali-Marko44 este mirele. Iată cum începe una din aceste variante, culeasă din Macedonia231: „KpaJiM-MapKO MOMa Tepa, / Cera MaJio TpM roaMHM, / Hyp 38 FORMULE DE DESCOLINDARE ca My c:i> MOMa aajim, / Ot JlaTMHMaHKa, / JlaTMHHaHica, neca ba pa. / Tma MMaT npoKJieT 3aKOH...tt232 Apoi, mai departe în aceeaşi variantă, e vorba şi despre nepoţii mirelui, care - după dorinţa regelui latin233 - n-au fost invitaţi la nuntă. Ei însă se tem grozav că viclenii latini îl vor înşela pe unchiul lor şi că - aşa, viteaz renumit cum era el - va păţi ruşinea şi se va-ntuma acasă fără mireasă, dacă ei nu sînt cu dînsul, ca să-i saiă-n ajutor la vreo grea nevoie. Ei se-ntreabă nedumeriţi: „...Ma 3amo Hac hh Kaneca? / 3a HeBflCTa ch otmej Bm3 HeBflCTa ma cm aonae./ JlaTMHnaHe,/ necflHHaHe,/ Tma mmt>t npoKJieT 3aKOH...“234. Lexicograful bulgar Gerov, înregistrînd epitetul depreciativ peseanceanin îl ilustrează prin versuri identice cu cele citate de noi235 şi dă asupra lui următoarea explicaţie, care de altfel reiese clar din însuşi contextul respectivei balade: „aşa sînt numiţi într-un cîntec cei de altă credinţă**236. într-o altă variantă bulgară, latinilor li se spune: „...JlaTMHUM, npoKJieTM taboJie...“237 say, mai departe, în aceeaşi variantă: „...JlaTMHUM, npyKJieTM rnann...**238. După o altă baladă populară - tot din ciclul celor ce gravitează în jurul eroului „Krali-Marko“ - regele latinilor îşi însoară fiul şi-l pofteşte pe Marcu, cu care e frate de cruce, ca să fie nun mare. Marcu însă îl trimite în locu-i pe fiul său Ognen. Acesta -revoltat la culme de felul urît cum s-au purtat cu el latinii - se răzbună crunt asupra lor, stricîndu-le nunta: el aruncă mireasa în mare, nimiceşte darurile scumpe ale nuntaşilor... întors acasă şi întrebat de Marcu de ce-i aşa de supărat, Ognen îi reproşează - pe un ton neobişnuit de ireverenţios din partea unui fiu - eroarea lui fatală de a se fi făcut frate de cruce cu regele latinilor, sub efectul beţiei: „flc He TpefinT aa cyM HajiiOTeHO, / TyKy Tpe6nT cafifl aa MCTaprHa, / Jj,a tm 3e’aM raa’a ot paMeHa, / Oth Kora aa ce onMAHMw, / Tm He 3HaMiu Tora mo aa hmhmui, / Co Jlamunu 1106pamuMcnieo uuhuw;/ Asib ne 3naum omu ce ffe3eepnu...?“2*9. în fine, într-o altă baladă populară bulgară240 din acelaşi ciclu epic, dar cu altă temă, se povesteşte că în timp ce eroul era dus la vînătoare, i-a atacat casa Ghino Latinul241, jefiiindu-i averile, ucigîndu-i mama, robindu-i soţia... „Krali-Marko“, aflînd trista veste de la un unchiaş, pe cînd se-ntorcea la Prilep, este profund tulburat. îl podidesc lacrimile şi cuprins de indignare, îl invocă pe Dumnezeu exclamînd: Boxe mmjim, criojiaM mm Ha Te6e! / 3am,o nymaui npoKJiemu Jlamuumi, / Ma nu sa jnm xpncKHHCKa eepaj Aa ce cpaJiaT, ne xpMCKAHe ryfiaT?!**242. De aici, reiese foarte limpede că „latinii** nici nu erau consideraţi creştini de poporul bulgar! Iar apoi, cînd Marcu, travestit în călugăr, merge la casa lui din Prilep, unde se-nstăpînise Ghino şi se preface a-i cere acestuia milostenie în numele lui Dumnezeu, latinul îl izgoneşte pe presupusul călugăr cu cuvinte sacrilege şi pline de înfumurată semeţie: A orryKa, Kyne nofiecHeno, / He no3HaBaM hm Tocnoitb, hm taboji! / fl caM AHer.Ka Tmho JlaTMHMKO, / fl caivi xmecKa Tmho 3Be3jjejiMHO, / Ha 3Be3JiMTe fl3M 3anoBenBaM!“243. Se-nţelege, în această baladă, Ghino e un personaj reprezentativ pentru latini în general, aşa că portretul său psihic atît de întunecat, precum şi aversiunea exprimată 39 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL $1 SUD-ESTUL EUROPEI aici faţă de el de către poporul bulgar, se raportă de fapt la întreaga latinime, adică la toţi cei ce cultivau credinţa catolică, ceea ce de altfel ne pune-n lumină chiar şi citatul pasaj cu invocaţia protestatoare a lui Marcu către Dumnezeu. Uneori, în folclorul sîrbesc, întîlnim calificări negative raportate la toată lumea romano-catolică, denumită prin apelativul colectiv Latiniia adică, pe româneşte latinimea. Astfel, vom aminti că chiar într-una din variantele baladei mai sus relatate, cînd Marko Kraljevic - adresîndu-se celorlalţi nuntaşi - le dă porunci de cumplită răzbunare asupra latinilor de la Viena, el îi şi mustră totodată pentru încrederea lor nesăbuită în latini. El le spune că de-abia atunci - după ce-au aflat cum aceştia au înjunghiat pe cei doi tineri vornici sîrbi şi i-au fript în frigare, oferind carnea lor nuntaşilor la masă - şi-au putut da sema pînă unde merge perfidia şi crima latinilor. Şi Marko Kraljevic încheie în chip dojenitor: „-... Aji’ Bac: hmko CJie/roBaT’ He Moace, / ,Hok He 3HaTe ujto Jie JlaTMHmiaL.“244. în concluzie, după cele expuse pîn-aici cu privire la latini, nu este de mirare că un muntenegrean, voind să-şi exprime suprema sa împotrivire de a face ceva cu totul nedorit, spune prin reducere la absurd: „Volio bih se turciti oii latinitiV'2**. Deci latinii, adică creştinii de rit catolic, erau puşi de ortodocşi pe acelaşi plan cu musulmanii! Dar se cuvine totuşi să remarcăm, cu acest prilej, că altitudinea duşmănoasă şi plină de ură faţă de latini - constatată de noi în folclorul sîrbesc şi în special în balada populară cu tema peţirii miresei la latini - nu mai apare în folclorul croaţilor, ceea ce, evident, este foarte natural. Aşadar, variantele baladei în chestiune provenite din lumea croată, care e catolică, nu mai conţin expresii depreciative la adresa latinilor, în genul celor relatate246. Dacă ura manifestată prin epitete injurioase, în cazuri ca cele de mai sus, îşi avea originea mai ales în diferenţa de confesiune - deşi era vorba în fond de aceeaşi religie -este uşor de-tiţeles de ce ea nu cunoaşte margini atunci cînd se raportă la un popor cu totul de altă credinţă şi cu totul străin sau mai precis exotic, în sensul de extra-european faţă de naţiunile Europei, cum erau turcii, de a căror cruzime şi sălbăticie au avut atîta de suferit popoarele din sud-estul continentului. Un exemplu din folclorul balcanic va fi de ajuns pentru a ne edifica în această privinţă. O baladă populară sîrbească povesteşte cum un viteaz sîrb, Vuk Janj£anin, invitat la o nuntă turcească de către mire - paşa de Krajina - cu care era înfrăţit247, ca să poarte steagul în fruntea alaiului nuntaşilor, este sfătuit stăruitor de mama lui să nu meargă cu nici un chip. Iată cum îşi justifică ea dîrza sa împotrivire: Cline Byte. aa oa Bora Haî>eivi. / je<:n Myo oa (.Tapujex Jibyau: / y TypquHa HMKaa «jepe neivia: / >' TypnuHa, Bjepa Ha KOJieHy./ Typmm iviaKHe Rjepa My ce CMaKHe! / ()i>e Te6e Typuu npeBapuTM, / fia hem ayao u3ry6uxu niaBy, / HeiMojuhu...!“248. Evident, tot aşa i-au privit şi românii, ca şi toate celelalte popoare din sud-estul Europei pe turci, designîndu-i prin epitetele depreciative de „păgîni“ sau de „aga-reni“249. cum erau numiţi în trecut. Pe de-altă parte, turcii, ori de cîte ori se raportau la oameni din lumea creştină - de toate confesiunile - nu-i numeau altfel decît ghiauri, 40 FORMULE DE DESCOLINDARE care înseamnă „necredincioşi14, ceea ce, din punctul lor de vedere, era absoluţ tot una cu „păgîni11 adică cu calificativul denigrant, cu care-i gratificau pe dînşii creştinii! în urma celor constatate pîn-aici, logic ar fi dar să ne aşteptăm, la naţiunile din orientul şi sud-estul Europei, ca poporul - de obicei foarte consecvent în toate manifestările sale spirituale - să vădească o atitudine similară şi în datina colindatului, atunci cînd e vorba de persoane de altă naţionalitate sau de altă credinţă. Şi cu toate acestea, avem interesante dovezi că, în general, colindatul propriu-zis, ca şi datina balcanică atît de asemănătoare lui, a Lazariţelor, nu fac distincţie între gazde din motive de natură religioasă sau etnică. în adevăr, în procesul de diviziune a cîntecelor rituale în diverse specii, după diferite împrejurări, fenomen folcloric atît de caracteristic acestor datini - nu au fost uitaţi nici evreii şi nici turcii, care trăiau izolaţi în mijlocul unei mari colectivităţi creştine. Astfel, la polonii din Malopolska, evreul negustor îşi avea pînă nu de mult colinda lui specială, prin care i se ura împlinirea idealului său cel mai înalt: îmbogăţirea250. Apoi, la grecii din Epir, printre aşa-numitele lazariotika tragoudia251 sînt atestate unele dedicate proprietarului turc din sat252, de odinioară. De asemenea, existau altele pentru fiul de boier turc şi chiar pentru demnitari* musulmani, care întîmplător erau călători tocmai în cursul perioadei colindatului, aflîndu-se numai în trecere prin satul creştin. Aceştia, fiind întîmpinaşi de cetele colindătoarelor, primeau bucuros să li se cînte, deoarece - măcar că străini - considerau şi ei faptul de bun augur pentru dînşii. Astfel, proprietarul turc era glorificat prin variate laude ce i se auceau, apoi şi prin epitetul de „bey“253 adică de „prinţ11, care i se atribuia. între altele, colindătoarele îşi exprimă regretul că n-au ştiut din vreme despre sosirea lui acasă, spre a-i ieşi în cale, ca să-i prezinte omagiile lor, aşternîndu-i drumul cu flori. în final, i se urează s-ajungă mare paşă254. La bulgarii macedoneni, repartiţia pe specii în cadrul acestui gen de cîntece rituale, cunoscute sub numele de lazarski pesni255 merge şi mai departe încă. în adevăr, aflăm aici o întreagă serie din aceste cîntece închinate diferitor persoane din lumea turcească, precum: „nevestei de turc11256, „unui turc holtei11257, „unui turc însurat11258, „unui turc nobil11259... Acelaşi lucru ne este atestat şi de Marinov pentru alte regiuni ale Bulgariei: de nord. nord-est şi centrală260. Lipsa de rezerve faţă de turci, în acest domeniu, a mers pîn-acolo, încît - după mărturia culegătorului Chr. Konstantinov - la bulgarii din Sofiisko261, între mările finale262, spuse de şeful cetei de colindători, au existat şi unele în limba turcă. El chiar notează un fragment de 4 versuri turceşti dintr-o asemenea urare, care cică se spunea paralel şi în bulgăreşte263. Avînd deci în vedere astfel de date, sîntem tentaţi să conchidem că diferenţa de naţionalitate sau de religie nu a jucat un rol deosebit .pentru datina colindatului. A cînta colinde la familii mahomedane ori mozaice nu a fost simţit de popor ca ceva cu totul nepotrivit. în nici un caz, drept un sacrilegiu! La aceasta, a contribuit probabil într-o însemnată măsură de asemenea preocuparea de cîştig a colindătorilor, iar uneori, desigur. chiar teama, cum e cazul cu turcii în timpul hegemoniei lor în Balcani264. Iată dar, ce i-a putut face pe colindători să treacă peste orice consideraţii de natură religioasă ori etnică. 41 PESCOLINPATUL lN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI După părerea noastră însă, în cel mai înalt grad a contribuit, în mod inconştient fireşte, faptul că datina, în esenţa ei, nu avea la origine baze religioase, deşi cu timpul - datorită marilor sărbători creştine, la care era în uz, precum şi numeroasele elemente absorbite din domeniul credinţei lui Crist - ea a căpătat unele aparenţe religioase, adesea foarte pronunţate, dacă nu chiar cu exclusivitatea aproape a tuturor celorlalte elemente originare ale datinii. Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci e natural ca acolo unde există colindare, să existe şi descolindare. Căci, din moment ce aceasta din urmă are loc în modul cel mai obişnuit faţă de oamenii de aceeaşi religie şi naţionalitate ca şi colindătorii, cu atît mai mult este de aşteptat să aibă loc faţă de străini. Prin urmare, atîta vreme cît colindătorii erau bine primiţi de gazdele alogene sau apartenenţe la alte confesiuni, acestea erau colindate cu tot ceremonialul tradiţional din partea locului. Cînd însă asemenea gazde nu se arătau dispuse a-i primi sau îi nemulţumeau în vreun chip oarecare, atunci li se răspundea cu armele obişnuite întrebuinţate în astfel de ocazii, însă cu un surplus de patimă, care îşi avea ca sursă tocmai diferenţa de confesiune ori de naţionalitate, sau una şi alta în acelaşi timp. Atunci, deosebirea de credinţă sau cea etnică - trecută cu vederea de colindători, în cazul unei bune primiri - ieşea la suprafaţă în toată cruditatea ei. Şi astfel, dată fiind neîncrederea poporului în cei de altă lege şi în străini - neîncredere care merge adesea pînă la xenofobie - este firesc ca, în atare împrejurări, descolindarea să se înăsprească încă. Ba chiar, această xenofobie a putut duce nu o dată la descolindarea de tipul exclusivist: adică, în perioada sărbătorilor Crăciunului şi Anului Nou, cînd are loc colindatul, gazdelor de altă lege sau de alt neam nu li se mai aplică deloc aspectul pozitiv al datinii, indiferent de felul cum ar fi acestea dispuse să-i primească pe colindători. Să ne oprim o clipă la ecoul, pe care l-a avut în datina colindatului - pe terenul descolindării - diferenţa de confesiune de tipul cel mai temperat şi anume, chiar în sînul uneia şi aceeleiaşi naţiuni. între formulele înregistrate, la ucraineni, de Hnatiuk - formulele, pe care el le consideră drept nişte inocente „colinde glumeţe"265, precum le intitulează - o aflăm şi pe următoarea: „Bît naHa fluica, / BwSirJia Kamca; / PaHKHHjotu, paHKMHHH, npu-nnHijM266, npu npyTio rpymica CTOflJia!/ Bît naHa lOpxa,/ Bu6irjia Kypica;/ Bît naHa TpnHfl,/ BnSir/ia cbhh/1...“267 Şi aşa mai departe - ne comunică culegătorul - se improvizează versuri din acestea pe alte nume bărbăteşti sau femeieşti de circumstanţă. în fond, aici, sub aspectul unei inofensive constatări, pe care o fac colindătorii - că diferite păsări şi animale domestice părăsesc curtea gospodarului - se ascunde o urare din cele mai funeste pentru ţăran: i se doreşte, cu alte cuvinte, să sărăcească, dispărîn-du-i din curte vitele şi păsările, care înainte de orice sînt cele ce fac buna stare şi belşugul oricărei gospodării. Iar dorinţa lor este prezentată ca fapt deja întîmplat268. Semnalăm totodată, în această formulă, prezenţa elementului comico-satiric, manifestat prin însuşi faptul că păsările şi animale ne sînt arătate fugind, ca din proprie iniţiativă, de la casa gazdelor menţionate în formulă. De altfel, aici, intenţia esenţială a colindătorilor pare a fi chiar aceea de a-şi bate joc de gazde. 42 FORMULE DE DESCOLINDARE Hnatiuk ne dă, cu acest prilej, o preţioasă notă prin care ne informează că asemenea versuri sînt cîntate de obicei afară „la porţile sau la ferestrele latinilor**269, cînd nu se află nimeni în curte. Fac aceasta maliţioşii satului şi în special flăcăii, „la acei latini care prăznuiesc sărbătorile polone**270. Desigur, pentru uniaţi sau pentru catolici, care au isprăvit deja ciclul de două săptămîni al sărbătorilor, atunci cînd pravoslavnicii abia le-ncep, colindatul a-ncetat complet să mai fie de actualitate! De aceea, colindătorii, care apar şi în ipostaza de vestitori ai Crăciunului sau ai Anului Nou, vor fî fost - în modul cel mai natural - respinşi ori vor fi găsit chiar porţile încuiate la gazdele de rit uniat. Un asemenea motiv, la care se adaugă şi resentimentul izvorît din deosebirea de credinţă, face ca să li se cînte în loc de colinde, formule de descolindare. Cu atît mai înverşunat ca apărea resentimentul de natură confesională, cu cît antipatia e întemeiată - cum se-ntîmplă adesea - pe deosebiri cu mult mai profunde decît acele dintre credinţa uniată şi ortodoxă, mai ales atunci cînd ea se combină cu antipatia de ordin etnic. Astfel, la ucraineni - în special cînd ei parodiază colinde religioase de provenienţă polonă - aflăm, la adresa polonilor convieţuitori, care sînt catolici puri, formule de descolindare atît de licenţioase, încît adesea cinismul şi vulgaritatea lor par a merge pînă la impietate şi sacrilegiu faţă de credinţa creştină însăşi, independent de confesiune271. De unde, ar reieşi că aceşti colindători îşi hulesc propria lor religie şi personajele ei sfinte. Şi totuşi, a interpreta aşa formulele amintite, ar însemna, poate, să exagerăm. Acest aspect al lor - extrem de necruţător şi de rebarbativ - îşi găseşte explicaţie în izbucnirea spontană a unui complex afect, total scăpat de sub controlul raţiunii, în acele împrejurări speciale din cadrul datinii colindatului. Nu-i mai puţin adevărat însă că mobilul confesional potenţat de cel etnic - generînd pătimaşa ură -poate deveni uneori chiar sursă pentru anumite acte necugetate, care se circumscriu întunecatului fanatism. Dar aspectul în chestiune, la descolindările ucrainene, se explică şi prin înclinarea acestui popor - mult mai accentuată ca la alte popoare - către satiiă şi umor. Cazuri şi mai excesive - în ce priveşte manifestarea sentimentelor de aversiune ale colindătorilor nemulţumiţi de gazde - e de aşteptat să întîlnim atunci cînd este vorba de elemente aparţinînd unor naţiuni mai diferite încă decît cele mai sus relatate, atît ca origine etnică, cît şi ca religie, cum sînt turcii şi evreii. Referitor la turci, nu aflăm -pentru epoca stăpînirii lor asupra popoarelor din Peninsula Balcanică - nici o mărturie despre existenţa vreunor formule de descolindare împotriva acestora. Faptul e de altfel foarte explicabil: ar fi fost nesupus de primejdios ca cineva să cuteze a face acest lucru. In consecinţă, colindătorii balcanici, la gazdele turceşti, dacă aveau acces, colindau -precum am arătat deja mai sus - după aspectul pozitiv al datinii; iar dacă nu aveau, atunci nimeni din ei nu-şi permitea riscul de a riposta prin procedeele consacrate de tradiţia descolindatului. Foarte probabil însă ca, în perioada de după eliberarea creştinilor din sud-estul Europei - cînd nici o frică nu-i mai reţinea pe colindători faţă de turcii convieţuitori cu ei - astfel de formule descolindătoare, ba chiar şi unele practici negative care le vor fi însoţit, să fi existat. Facem această afirmaţie bazîndu-ne şi pe un fapt documentar din domeniul folclorului şi anume din însăşi sfera colindatului. în 43 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI adevăr, la sîrbi, în repertoriul Lazariţelor - a colindătoarelor din ajunul Floriilor272 - ne este atestat un cîntec ritual, dedicat unui bărbat de naţionalitate turcă273, ce ne surprinde prin cutezătoarele apostrofe şi invective, care-i sînt adresate: Oj TypnuHe. uejia- TMHe! / Ueji tm aywa MMpmne! / BpaHa KOHT>a urparne, / W Ha kohb KMTMue; / Lipita KpBua CTpuarnej Bena nena MeTaiue./ Te6e Bana Beqepa/ JJo nBa 6paBa neneHa.4*274 în aceste versuri, care înfierează fără cruţare sinistra cruzime a poporului turcesc -reprezentat de persoana colindată - pare a fi izbucnit toată ura unui neam împotriva celor ce i-au contopit ţara şi l-au ţinut în robie timp de secole. Cîntecul ilustrează a-ceastă cruzime - în imagini deosebit de evocative - atît faţă de oameni, cît şi faţă de animale. E drept că ultimele două versuri ale lui sînt o formulă, care - cu uşoare variaţii - mai e atribuită de lazariţe şi altor persoane, chiar din lumea lor, vrem să spunem de aceeaşi naţionalitate şi religie275. Dar, mai putea oare salva ceva această formulă după cele spuse anterior? însă chiar o astfel de formulă - de obicei atît de inocentă - care pare a se identifica şi aici cu un fel de urare, devine suspectă în contextul colindei respective. Ea sună mai degrabă ca o ironie, care persiflează lăcomia turcilor şi marea lor slăbiciune pentru friptura de oaie. Cîntecele lazariţelor sîrbe sînt glorificatoare prin excelenţă, ca orice colinde. Un asemenea exemplu constituie deci o excepţie unică şi totodată o flagrantă abatere de la spiritul datinii. Şi totuşi, citatul cîntec - în ciuda fondului său - nu este o formulă de descolindare; ci e unul din numeroasele cîntece rituale ale repertoriului lazariţelor. Era prin urmare cîntat la casa locuitorului turc, care desigur recompensa şi el, ca oricare altul, cu daruri pe colindătoare pentru osteneala lor! Se poate spune că lazariţele sîrbe au profitat de datină pentru a-şi vărsa tot focul, adunat din moşi-strămoşi, asupra urmaşului vechilor asupritori. Un astfel de produs folcloric - în uz chiar la colindatul de primăvară - ne-ar da dreptul să presupunem că, în cadrul aceleiaşi datini vor fi existat de asemenea, la slavii sudici, ca si la greci, descolindări propriu-zise, atît ca fond, cît şi ca formă, îndreptate împotriva turcilor. Noi însă nu am aflat publicate nicăieri, la popoarele din Peninsula Balcanică, speciale formule de descolindare antiturceşti: fie că ele au fost omise de culegătorii de folclor, fie pentru că - înregistrate în niscaiva publicaţii rare sau în manuscrise de arhivă, greu de găsit - ne-au fost inaccesibile pînă acum. Pe de altă parte, nici ipoteza totalei lor inexistente nu poate fi repudiată de plano. Fiind cunoscut rolul important, iar uneori decisiv, al tradiţiei în creaţia folclorică, ne dăm seama că - dacă în trecut nu a existat o tradiţie a descolindării turcilor, iar în relativ scurta perioadă, care a succedat dominaţiei otomane în Balcani, nu a avut cînd se forma o astfel de tradiţie - este foarte probabil ca în adevăr să nu fi apărut deloc asemenea produse în folclorul popoarelor balcanice în acest caz, colinda sîrbeascâ de la ajunul Floriilor ar fi numai o răbufnire ocazională a lazariţelor, care au folosit cu abilitate un prilej solemn, pentru a-si spune resentimentele lor şi ale întregii lor comunităţi etnice faţă de turci. 44 FORMULE DE DESCOLINDARE B. Descolindatul evreilor DACĂ REFERITOR LA TURCI NU NE SÎNT A-testate nici un fel de descolindări la popoarele din sud-estul Europei, cunoaştem însă interesante exemplare, îndreptate împotriva evreului, la unele naţiuni slave de la miazănoapte. Astfel, la polonii din Galiţia şi anume din voievodatul Cracoviei - unde, pînă la al doilea război mondial locuia o numeroasă populaţie evreiască - li se dedicau evreilor, precum am amintit deja în treacăt, colinde de tipul pozitiv, cuviincioase şi serioase; colindătorii poloni însă cunosc, în afară de acestea, şi altele în care predomină elementul satiric, secundat adeseori şi de cel comic în diferite doze. Ba chiar, unele colinde, avînd toate aparenţele că sunt în genul celor favorabile, în realitate îl ridicularizează pe evreu, ironizînd aviditatea lui după bani şi în acelaşi timp, de asemenea zgîrcenia sa împinsă pînă la extrem. Iată un astfel de exemplu: „Sedl zydek do skoly, / Nalazl wor pieniadzy / - Sulir bulir dalej, dalej! / A ze te pieniadze, / Kupil se oponce / - Sulir bulir... / Coz oporicow zbylo, / Na portecki bylo / - Sulir... / Co z portecek zbylo, / Na kosulkş bylo / - Sulir... / Coz kosulki zbylo, / Na lajbicek bylo / - Sulir... / Co z lajbicka zbylo, / Na krajecki bylo / - Sulir... / Co z krajecek zbylo, / Na capecke bylo / - Sulir...“276 Astfel, l-au travestit pe evreu într-un ţăran polonez din partea locului - cu opinci şi iţari, cu brîu, cu jiletcă şi căciulă... Şi totuşi, la sfîrşit, colindătorii - cu aerul cel mai nevinovat din lume şi perfect împăcaţi cu cugetul că şi-au împlint datoria cum se cuvine - îşi mai cer de la gazdă şi recompensa pentru truda de a-şi fi bătut joc de dînsul. în consecinţă, ei îşi încheie satira cu versurile: „... Piosnecki nam nie stac, / Kol^d^cke277, nam dac...!“278 Iar evreul, bietul de el - deprins şi cu glume mult mai tari - fără nici un protest, ba chiar fără a arăta cea mai mică supărare, ci acceptînd totul ca pe-un cîntec distractiv cerut de datină, îi răsplătea pe cîntăreţi după obicei. Propriu-zis, citatul „cîntecel“ polonez nu este o descolindare în adevăratul sens al termenului, mai ales că el prezintă un conţinut, care se-ncadrează perfect în tematica colindelor autentice. Astfel, el schiţează imaginea unui ideal scump evreului colindat, înfăţişîndu-ni-1 ca fiind în posesia unui săculeţ cu bani, pe care a avut norocul să-i găsească şi cu care îşi cumpără toate piesele unui întreg costum de haine. Tema aceasta se circumscrie tipului specific polonez al îmbrăcării persoanei colindate, care caracterizează mai ales colindele de fată mare. Am ales însă anume acest specimen, pentru a a-răta cum satira se infiltrează pe nesimţite şi acolo unde te-ai aştepta mai puţin. în primul rînd, referitor la fond, remarcăm modul ironic cum se succed faptele: chiar de la-nceput, cîntecul persiflează frecventarea sinagogii de către erou, deşi pe de-altă parte aceasta îl procopseşte, prilejuindu-i găsirea banilor. Apoi, colinda scoate-n relief avariţia evreului, care e exploatată comic: fiecare haină pe care şi-o procură, o cumpără cu restul de bani rămaşi - desigur, după o lungă tîrguială - de la haina cumpărată anterior, măcar că el are o mare sumă la dispoziţie! în ce priveşte forma de expresie, relatăm că gazda e designată prin acel nomen ethnicum depreciativ, cu atît mai depreciativ şi mai grotesc, cu cît el are şi aspect hipocoristic: „zydek“ / „zydzyd“. Nu 45 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI mai puţin are semnificaţie satirică şi comică totodată refrenul „sulir bulir“, care vrea să imite aşa numitul jargon evreiesc şi care - dat fiind că revine după fiecare vers - este creator de atmosferă. Aşadar, fără să avem a face aici chiar cu descolindarea însăşi, colinda aceasta ne introduce în sfera fenomenului folcloric, pe care-1 urmărim, iniţiindu-ne just în procesul său de manifestare, începînd cu cele mai benigne apariţii ale lui. Există însă alte produse ale folclorului polon, unde elementul satiric este cu mult mai caustic, iar adesea exprimînd în chipul cel mai manifest sentimente xenofobe faţă de evrei. Iată un astfel de exemplu, care - deşi se resimte de o vădită intervenţie nepopulară - ilustrează clar genul acesta aşa de reprobabil: Moji mili bracia, coscie uczynili / Zescie pod Krzanowem dwoch zidkow zabili, / A trzeciemu w Baranowskiej choinie, / Nad glowem kulka przestrzelili? / Ach wej mir, bim bam bum!...“279. Sursa acestor cîntece, utilizate în cadrul datinii colindatului o forma o întreagă literatura populară de povestiri şi anecdote satirice, care circulau pe seama evreilor. In special, satira în versuri - cunoscută în foarte numeroase variante - sub numele de „Wojna Zydowska"280, unde se persiflează vitejia şi curajul evreiesc, făcea de mult deliciul polonilor. De aici îşi luau bucuros subiecte şi colindătorii spre a-şi bate joc de evrei. Kolberg ne informează că broşurile de iarmaroc, care au avut de asemenea rolul lor netăgăduit la răspîndirea multor teme folclorice favorite - deşi nu totdeauna în forma cea mai autentic populară - erau pline de produse în spiritul celui mai sus citat281. Satirizat la început de către colindători, în perioada sărbătorilor Crăciunului - din motive religioase şi xenofobe - evreul devine cu timpul, la poloni, un subiect de amuzament indispensabil. Din domeniul colindelor, el este astfel atras ca personaj comico-satiric în colindatul de tip dramatic - corespunzător la români Vicleimului - care în Polonia este numit Szopka282 sau Jasefka283. Evreul n-a întîrziat de a ajunge aici centrul de gravitate al atmosferei umoristice, fiind cel mai savurat dintre toate personajele comice. El este aşa de caracteristic acestui teatru de marionete sau de personaje vii, care reprezintă misterul naşterii lui Crist - cu persecuţiile lui Irod, cu închinarea magilor şi a păstorilor, dar şi cu scene profane, inspirate din viaţa actuală a poporului -încît acest spectacol nici nu poate fi imaginat fără de personajul evreu. în seria de figuri autohtone - „Krakowiacy“284, „Goral“285, „UIan“286, „Kozak“287, Ţiganul cu ursul... -apare, nelipsit, evreul! Uneori, singur; alteori însă, cu evreica sau chiar şi cu un copil de evreu. Participînd la acţiuni episodice - mai cu seamă în partea laică a spectacolului - ei sînt implicaţi în dialoguri comice sau puşi să danseze şi să cînte. Iată un exemplu din aceste cîntece, pe care le cîntă evreul, fie solo, fie în duet cu evreica, atunci cînd figurează şi ea printre personaje: „Zyd pan, zyd pan, / A zydowka pani, / A zydzi^ta / Jak pani^ta, / Ktoz temu przygani? / 2yd gore, zyd gore, / Zydowka go place, / A zydzi^ta / Pogorz^ta / Jadlyby kolace, / Ale nieina za ce / Zyd waj, / Zyd waj! / Zydowka go kida! / Po zydziş tach, jak zydzi^ tach, / Znowu skace bida. / Zyd pies, zyd pies, / A zydowka suka, / A zydzişta / Jak sceneta, / My sobie pani$ta!“288 La origine, din motive de ordin religios, versuri ca acestea - cu glumele lor batjocoritoare sau chiar cu simple injurii directe la adresa evreului - au fost întrebuinţate, în realitate, pentru descolindarea lui. Apoi, împreună cu personajul evreu, ele au fost 46 FORMULE DE DESCOLINDARE atrase în Szopka. O asemenea satirizare - privită prin prisma logicii afective a poporului - se potrivea perfect micului teatru popular, în care era vorba despre Irod şi în general despre persecuţiile evreilor în contra pruncului divin. Era cerută de însuşi firul acţiunii - ce se detaşa din legenda biblică - ca un fel de compensaţie pentru greşelile atribuite lui Irod. De altfel, spectacolul folcloric Szopka nu se mărgineşte numai la satirizarea evreului, ci face ca în cele din urmă - cînd personajul îşi termină rolul - să fie groaznic pedepsit şi anume să fie luat în furcă de dracul, care-1 duce de-a dreptul în iad. Acest teatru popular polonez are îndepărtate legături de ordin genetic cu anumite aspecte ale datinii colindatului. îşi datoreşte însăşi apariţia sa datinii în chestiune, după modelul căreia s-a format, măcar că în bună parte pe bază de contrast, în intenţia de a o înlocui. Cu vremea însă, contrastul s-a atenuat pînă-ntr-atît, încît Szopka s-a servit de materialul popular deja existent în datina colindatului, care era considerat ca fiind potrivit, cum şi de alte elemente folclorice foarte răspîndite. Aşa se explică marele ei succes. E ceea ce s-a petrecut în primul rînd cu colindele. Ele au fost absorbite în acest teatru, care dispune de un bogat repertoriu de colinde religioase şi profane, cîntate de „szopkarzy“ la locul şi momentul oportun. Chiar în Szopka din care am reprodus cîn-tecul evreului de mai sus, aflăm o colindă interesantă, cîntată la început, cînd perdeaua miniaturalei scene se dă la 6 parte spre a arăta publicului familia sfîntă. Este deosebit de caracteristic refrenul autentic folcloric al ei: „Scodry wiecor, dobry wiecor...“289 în consecinţă, considerăm în afară de îndoială că şi versurile de tipul citatului cîntec - satirice pînă la injuria cea mai ofensatoare adesea - îndreptate împotriva evreului sau chiar împotriva întregii lui familii, au fost atrase în Szopka din datina colindatului, unde ele îşi aveau rolul lor negativ bine definit. Colindătorii şi ei împrumutau de multe ori asemenea versuri din vreun alt domeniu folcloric, cum este - în cazul de faţă - cel al anecdotelor comico-satirice populare referitoare la evrei, unde le aflau formate de-a gata. Putem conchide aceasta şi din faptul că versurile principale ale citatului cîntec din Szopka figurează într-o anecdotă bielorusă, care povesteşte cum un ţăran hîtru şi-a bătut joc de evreul cîrciumar, păcă-lindu-1. Astfel, ca să poată căpăta rachiu pe gratis, el îi cîntă prefăcut evreului următoarele complimente, de care acesta se simte foarte măgulit: Zyd pan, zyd pan, / A zyduka pani, / zydziăniata / Panianiâta, / A jâ ich paddâny!“290 Auzindu-1, cîrciumarul nu mai poate de bucurie şi, se-nţelege, îi pune îndată la dispoziţie, din belşug, tot ce-i dorea inima. După ce însă se satură de băut şi de mîncat, şiretul ţăran schimbă cîntecul în injurii, dîndu-şi pe faţă deci adevăratele sale sentimente: Zyd parch, zyd parch, / zyduka / Parchuka/ Zydziăniata / Parchaniâta, / Czortawy paddâny!“291 Aşadar, aici trebuie căutată forma primitivă a cîntecului satiric în chestiune. Aceasta apare cu atît mai clar, cu cît - în produsul folcloric bielorus - trecerea de la primul aspect la al doilea reproduce perfect procedeul trecerii de la colindare la descolindare, precum se va vedea mai departe. Noi presupunem că chiar sub o astfel de formă va fi existînd cîntecul respectiv la polonii înşişi, încă de la originea lui şi că de la acest popor292 va fi fost el împrumutat de 47 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI către bieloruşi, iar nu invers293. în varianta bielorusă, cele două atitudini antitetice faţă de evreu au un sens foarte limpede, pe cînd varianta poloneză din Szopka, deşi cu mult mai dezvoltate, nu ne oferă nici o explicaţie pentru trecerea bruscă de la prima parte la cealaltă a contrastului. în orice caz, ele se pretau ambele a fi cu succes exploatate satiric: prima parte, în mod ironic, prin epitete glorificatoare în aparenţă; a doua, sub forma unor crude ofense, prin acele epitete insultătoare la adresa tuturor membrilor familiei evreului. Foarte cunoscut este apoi, la poloni, acel episod din Jaseika, unde evreul apare împreună cu păstorul şi este îndemnat de acesta să meargă la Betleem să se închine dumnezeului prunc: „- Zydzie, zydzie, Mesyasz siţ rodzi, / Wi$c go tobie, wi$c go tobie przywitac siţ godzi...“294 Evreul însă se împotriveşte, dînd comicul răspuns: „- Ja starego Pana Boga jak nalezi umiem, / Ale tego malihkiego, jeszcze nie rozumiem..."295 Atunci, ca să-l convingă (!), păstorul îl bate cu toiagul lui, în timp ce evreul ţipă cît îl ţine gura: „Aj, wej mir!“296 Fireşte, un astfel de rol al evreului în Szopka este bazat exclusiv pe resentimente născute din deosebiri confesionale şi etnice. Aceste resentimente însă au căpătat expresie satirică în contra evreilor mai întîi la colindătorii propriu-zişi, iar de la ei a fost comunicat colindătorilor cu Szopka o bună parte din repertoriul de colinde, inclusiv unele formule descolindătoare, ca un fel de moştenire. Aşa-numiţii „szopkarzy“ au meritul, de a fi dus la oarecare perfecţionare, stilizînd şi poetizînd într-o mai mare măsură acele rudimente satirice, care în datina colindatului aveau unicul scop de a atrage, prin urări funeste, nenorociri asupra „necredinciosului4* evreu sau de a-1 defăima. La poloni, există de asemenea versuri de o lapidaritate epigramatică - de obicei distihuri - în care izbucnirile satirice faţă de evrei au ca ţintă însuşi fondul religios, ce constituie la origine motivul principal al aversiunii. Diferenţa de credinţă transpare aici în mod traşant, sub cele mai diverse forme, care însă rareori numai reuşesc să depăşească nivelul de plată vulgaritate. Iată de exemplu, unde, pentru coborîrea dumnezeului evreiesc, i se atribuie celui creştin însuşiri eroice de bătăuş: „Na krakowskim moscie, zesli sie dwa bogi, / Nas Pânjezus zydowskiemu chciâu pouâmac nogi!“297 însă în cele mai multe din aceste formule satirice, dumnezeul evreiesc apare singur, fără amestecul celui creştin. El este ridiculizat, fiind pus în diferite situaţii groteşti, ca: „Zydowski mesyâs ni taki, ni siaki, / Wleciâu do komina, wyjad babie flaki!“298, sau: „Zydowski pânjezus na kapuste orau, / Portki go opaduy, rety, gwautu wouau!“299, sau încă: „Zydoski ocielec nie mauy, me duzy, / Wylâz na boznice, fajeck^ se kurzy!“300 Distihurile satirice de mai sus provin toate din Galiţia occidentală, de prin localităţile unde, în mijlocul populaţiei polone, trăiau pînă nu de mult - uneori în masă compactă - un mare număr de evrei. Culegătorul însă nu ne spune nimic precis cu privire la împrejurările speciale, cînd ele erau utilizate de preferinţă. Totuşi, judecîn-du-le după conţinutul lor, nu ar putea fi raportate mai just - în ce priveşte cronologia -decît la sărbătorile Crăciunului, adică la perioada colindatului. La ucraineni, deşi, pare-se, ei s-au arătat mai toleranţi faţă de evrei decît polonii -ne referim în special la unele grupuri dialectale din vest301 - aflăm de asemenea vestigii 48 FORMULE DE DESCOLINDARE foarte clare de descolindări adresate acestora. De predilecţie, este ridiculizată de către ei frica lor. Spre a ilustra aceasta, vom cita o formulă injurioasă prin excelenţă, deosebit de caracteristică pentru ucraineni prin elementele pomologice, care abundă în ea şi care au pe de o parte rolul de a accentua injuria, iar pe de alta de a crea în jurul temei acea atmosferă de comic burlesc, atît de gustată în popor la astfel de ocazii. Colindătorii ucraineni cîntă o asemenea formulă evreului cîrciumar: „...Te6e Bana Benepa / JXo nse Sene norane / M upBeHa 3npaBMua. / ICoHeub MOCTOMica, CTOî'Tb icopuiMomca - / fk BMTa, HK BHTa, BHTOMHB COJIOBli B SyfiHy,/ To SOHKOBa SOMMMHa 6aft KOJlina!302 / riifl KOpiUMOfiKOK), CTOÎTb BOBHMCKO: / B TOTO BOBHMCKa TaKÎ HO^KHCKa, flK jiaOMCKa, hk noKpumucKa; / Taxa ujkipmcko, hk rapanucico; TaKMM XBOCTMCKO, HK KynMJIMCKO; / TaKa rOJIOBa, flK MaKITpHCKO; / TaKM BymucKa; hk JionymHCKa; / o^MCKa, hk UHSyjiwcica; / ^ 3y6ncKa, hk TecjiMHneică; / an... CKa, hk 36aHncKa: / TaKnfî x... cko, hk npyMMCKO: / Taxa cp... cko, hk Tpy6ncKo!“303 Precum se vede, motivul utilizat aici este frica de lup a evreului304. Colindătorii, ca şi cum ar vrea să-l înspăimînte mortal pe acesta, imaginează un portret extrem de fioros al lupului, înşirîndu-i succesiv diferite părţi ale corpului şi exagerîndu-le proporţiile pînă la neverosimil. în realitate, procedeul duce la comic - mai precis, la caraghios. E ceea ce-1 face pe ilustrul folclorist ucrainean Hnatiuk să creadă despre citatele versuri că sînt o nevinovată colindă umoristică. Dar elementele indecente, de natură pomo-logică - atît de copioase şi anume căutate, care figurează în text - marchează foarte clar intenţiile satirice şi irevenţioase ale colindătorilor faţă de evreul, căruia îi sînt dedicate. Culegătorul n-a crezut necesar să dea informaţii în legătură cu niscaiva împrejurări speciale, în care erau cîntate aceste versuri: dacă cumva ele erau adresate evreului numai în cazul cînd îi nemulţumea în vreun chip pe colindători sau dacă, independent de primirea lor bună ori rea, i se cîntau în orice caz... Pentru noi însă, este îndeajuns de edificatoare simpla indicaţie, care ne-a fost dată cu privire la acest cîntec al colindătorilor din ajunul Anului Nou, cunoscuţi sub numele de şcedrivniţi: aşa îi colindă evreului-cîrciumar*05. E în afară de orice îndoială că nu i se putea cînta astfel evreului, decît cu scopul de a-şi bate joc de el, cel puţin la origine. Şi, de asemenea, este evident că aici nu-i vorba numai de-o replică oportună a unor colindători, care vor să se răzbune fiindcă au fost respinşi sau fiindcă au fost nesatisfâcător recompensaţi de către gazdă; ci e vorba de o descolindare cu substrat xenofob aplicată evreului - ca reprezentant al unei anumite naţiuni şi al unei anumite religii - indiferent de modul cum au fost primiţi colindătorii. La iomâni, reflexul antipatiei confesionale şi etnice faţă de evrei în datina colindatului nu a fost aşa de puternic ca la poloni sau chiar ca la unele grupuri dialectale ucrainene, ceea ce-şi află explicaţie pe de o parte în faptul că, în ţările române, evreii au fost în număr mai mic decît în Polonia şi Ucraina, iar pe de alta, fiindcă aşezarea lor aici este de dată mult mai recentă. Totuşi, şi-n datina românească, atrag atenţia mai întîi o parte din colindele religioase, care, avînd de obiect legendele naşterii sau ale morţii Mîntuitorului, abundă în motive semitofobe referitoare la chinuitorii lui Crist. Ele 49 DESCOLINPATUL lN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI vorbesc, de ex., despre „cîinii de jidovi“, care au prigonit pe Maica Sfîntă şi care au vrut să ucidă pruncul divin, iar mai tîrziu l-au chinuit şi răstignit. Evident, asemenea colinde întreţineau starea de spirit priincioasă descolindării cu substrat confesional. Apoi, în Vicleim, în partea profană a spectacolului, întîlnim de obicei personajul evreu. Iar în colindatul mascaţilor, mai ales în Moldova, el este nelipsit. Mai mult: între toate măştile din ceată, el deţine rolul cel mai important, care e umorsitico-satiric prin excelenţă. Aşa, de ex., printre personajele mascate, care umblau la Crăciun şi Anul Nou în Murgenii fostului jud.Tutova - pe la începutul sec. XX - se afla şi un evreu cu numele comic, prin echivocul său, de Bercu. El cînta versuri, prin care lua în derîdere vitejia evreiască la război: „Oi săracii jidanii noştriiiiiii! / Cum se bat negustoreştiiiiiii... / Cu gura plină de usturoi, / De strigă: doi!... doi!... / Taci, moi chine, moi!...“306 Aceste versuri sînt un ecou al unor produse folclorice din afara domeniului datinii colindatului şi anume din ciclul snoavelor ce au de obiect „viteaza“ armată evreiască, ai cărei soldaţi „trăgeau cu puşca şi cînd auzeau pocnind, tot ei cădeau jos strigîndu-şi părinţii şi văitîndu-se că au murit44 3 07. Asemenea anecdote, prin care poporul ridiculizează în special frica evreilor şi lipsa lor de aptitudini războinice, îşi concentrează adesea toată starea lor în cîte-o expresie hazlie, devenită cu timpul zicătoare foarte răspîndită în popor, ca de ex.: „Jidanii, cînd au mers la război, au zis să lege cîinii!“308. Sau o alta, care pretinde a reproduce chiar cuvintele ostaşilor evrei: „Leagă cîinii de gard, să treacă armata noastră!“309 Citatele fraze, cu funcţie de zicători, apar ca o sinteză a unei anecdote populare, care povesteşte cum oastea evreiască - aflîndu-se în marş şi ajungînd la marginea unui sat -a cerut primarului „să le dea vre-o cîţiva dorobanţi, ca să-i apere de cîini, pînă vor trece dincolo de sat“310. Primarul, nevrînd să le satisfacă dorinţa, armata evreilor a ţinut sfat: - să treacă prin sat? sau să nu treacă? în cele din urmă, au luat o hotărîre eroică de a trece, însă mergînd uşurel, în vîrfiil picioarelor, ca să nu-i simtă cîinii! Dar un soldat împiedicîndu-se şi căzînd la un podeţ, a trezit cu zgomotul căderii lui cîinii satului, care s-au năpustit pe dată asupra lor. Armata toată intră-n panică. O rup de fugă care-ncotro, văicărindu-se cît îi ţinea gura. Iar „căpitan Leibu, voinicos, dar puţintichi cam fricos44, a fugit călare şi s-a ascuns într-o pădure deasă311. Pe o astfel de povestire populară şi pe altele încă - din ciclul snoavelor despre evrei - se bazează şi anecdota lui Th. Speranţia intitulată Jidanii la bătălie312. în bună parte, teme anecdotice ca acestea sau numai simple motive răzleţe, le-au venit românilor dinspre nord, din sursa folclorică slavă orientală şi anume ucraineană, iar uneori chiar şi din sursă polonă. Respectivele popoare posedă un bogat repertoriu de snoave satirice, care gravitează în jurul temei denumite chiar în lumea rurală: „războiul ovreiesc44313. Era şi natural, dat fiind că în regiunile galiţiene s-a stabilit o densă populaţie evreiască - nu numai în oraşe şi tîrguri, ci şi la ţară - cu mult mai înainte ca evreii să fi pătruns în număr mare şi în principatele române, întîi în Moldova, iar apoi de aici de asemenea în Ţara Românească. Astfel, la ucraineni şi poloni în popor, a luat naştere de timpuriu o prolifică literatură satirică la adresa evreilor314, care nu erau văzuţi cu ochi prea favorabili de autohtoni. 50 FORMULE DE DESCOLINDARE Alteori, este persiflată profesia de negustori, care e atît de specifică evreilor. Aşa, de ex., la colindatul Caprei, dialogul personajului evreu - în rolul negustorului cumpărător - cu Capra sau cu alte personaje mascate, este bogat în tot felul de glume tari şi chiar injurii, care-i vizează pe evrei. La o anchetă folclorică făcută de noi în satul Oprişeni din fostul judeţ Baia - în a. 1934 - am cules şi o parodie a pluguşorului, plină de urări negative şi de invective la adresa evreilor. Caracteristic în ea este şi refrenul De rîpă, măi!, în loc de „Mînaţi, măi!“ Am aflat că de acest pluguşor se foloseau colindătorii Oprişenilor, cînd mergeau, chipurile, cu uratul pe la casele evreieşti din Fălticeni, în ajunul Anului Nou! S-ar putea riposta că un astfel de produs nu şi-a căpătat dreptul de autenticitate folclorică, pe care să i-o fi consacrat definitiv o largă circulaţie în masele populare din mai multe regiuni româneşti şi că deci el nu ar trebui să fie luat în consideraţie. Dar, din lipsa la noi a unei culegeri sistematice şi omogene a folclorului pe regiuni, nu putem şti nimic precis asupra gradului de răspîndire a acestui pluguşor-parodie. E probabil să mai fi fost cunoscute variante ale lui şi pe aiurea prin Moldova. Nu-i mai puţin adevărat însă că el nu putea lua naştere decît în localităţi unde se afla stabilită o colectivitate evreiască mai însemnată. Amintim că satul Oprişeni e situat în imediata apropiere a Fălticenilor -aproape o mahala a lui - şi că în Fălticeni exista un întreg cartier populat numai de evrei. Pe de altă parte, în favoarea perfectei autenticităţi a menţionatului pluguşor-parodie, vin elemente de esenţă incontestabil folclorică, pe care le găsim în el şi care se întîlnesc de asemenea la descolindarea de tipul clasic, ca de ex., urarea blasfemantă din finalul acestui pluguşor: „... Undi vi-i amu casa, /Sî trazim la vârî cu coasa! / Ca sî nu mai rămîi nis chisior di tîrtani -315. / La anu şî la mulţ ani!316 De unde reiese că într-un astfel de pluguşor-satiră, trebuie să vedem o. continuare directă a procedeelor tradiţionale şi anume un aspect regional, în hipostasul cel mai recent, determinat de împrejurări cu totul speciale. Relevăm totodată că aici avem a face cu descolindarea exclusivă, care e detaşată complet de aspectul pozitiv al datinii colindatului. Vrem să spunem că în cazuri ca acesta din urmă, relatat la români, sau ca în altele analoage, ilustrate la poloni şi ucraineni, colindătorii nu mai procedează ca de obicei, venind la gazde cu gîndul de a le colinda aşa cum e normal, prin cîntarea unor colinde de bun augur cu urări pozitive; ci vin din capul locului cu intenţia de a-i indispune, debitîndu-le cîntece ori formule de rău augur sau chiar invective din cele mai injurioase. în asemenea cazuri, nu mai e vorba de o răzbunare, pe care a provocat-o vreo nemulţumire sau vreun rău tratament din partea gazdelor. Acest gen de descolindare reprezintă tipul cel mai pătimaş al fenomenului folcloric ce urmărim. Acum, la încheierea acestui capitol, mai este nevoie să specificăm, ca pe un fapt foarte caracteristic, că la descolindatul evreilor - ca şi la cel al ţiganilor, precum se va vedea mai departe - colindătorii se servesc rareori de produse proprii, adică de des-colindări consacrate de o îndelungată tradiţie. De obicei, motivele sau chiar şi versurile gata făcute sînt împrumutate din alte creaţii folclorice, spre a fi adaptate la situaţie cu foarte neînsemnate schimbări, iar de multe ori absolut fără nici o modificare317, ceea ce de altfel s-a putut observa şi la unele din exemplele mai sus relatate. 51 DESCOUNDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI C. Descolindatul ţiganilor LA ROMÂNI, SÎNT OBIECT DE DESCOLINDA-re şi ţiganii, ba chiar putem afirma că într-o măsură cu mult mai mare decît evreii, ca unii care au la noi o aşezare mai veche şi în plus rurală prin excelenţă, deci situaţi acolo unde folclorul - şi în principiu, datina - manifestă cel mai mare conservatorism. în majoritatea cazurilor, ţiganii sînt de aceeaşi religie cu cea a mediului etnic în care trăiesc. Prin urmare, s-ar părea că nu e de aşteptat ca ei să fie vizaţi de colindători din cauza diferenţei de confesiune, ci numai din mobile de antipatie cu substrat etnic. Cu toate acestea, în folclorul românesc, care cunoaşte pe seama ţiganilor o întreagă literatura anecdotico-satirică, nu numai că nici aspectul religios al vieţii lor nu lipseşte, dar chiar ocupă aici un loc proeminent. Şi iată care-i explicaţia: ţiganii din România, deşi în general sînt creştini - ne gîndim mai ales la cei cu locuinţe statornice prin sate, iar nu la cei nomazi - nu au de fapt nici o lege, căci ei nici de biserica românească nu se ţin serios şi nici o religie proprie nu au, ceea ce a dus la acel ciclu de legende satirice, cu faimoasa temă a mînăstirii ţigăneşti, cu cea a arhireului ţiganilor... etc. E interesant de relevat că aceste teme au fost atrase pe alocurea în cadrul datinii colindatului. Diferiţi corespondenţi din Muntenia şi Moldova ne-au informat că uneori colindătorii cîntă-n bătaie de joc pe la bordeiele ţiganilor versuri din cîntecul mînăstirii ţigăneşti. în satul Mănucu din jud.Ialomiţa era încă în uz, acum patru decenii, o colindă specială, foarte hazlie, pe tema aceasta; flăcăii anchetaţi însă n-au ştiut să-mi comunice decît refrenul, deosebit de semnificativ pentru intenţiile sale satirice la adresa ţiganilor ursari: „... Gea Irina, gea Catrina, / Gea, Martine, gea!“318 <în adevăr, recunoaştem în el refrenul satirei cu subiectul mînăstirii ţiganilor; dar n-am putut-o înregistra, fiindcă în timpul anchetei noastre ne-au lipsit colindătorii, care cunoşteau această amuzantă colindă. Totuşi, nu avem nici cea mai mică îndoială asupra temei. Întrebîndu-i pe unii dintre colindătorii flăcăi dacă ei cîntă astfel la ţigani în scopul de a căpăta daruri sau, poate, cu alte intenţii, mi-au răspuns cu simplitate: „Da’ de unde colo daruri?! Ia numai aşa, ca să ne rîdem de ei!“ Dar, după cît se pare, aceasta are loc mai rar; căci alţi informatori, din acelaşi sat, m-au asigurat că cetele de flăcăi din noaptea Crăciunului nu omit cu colindatul lor pozitiv nici casele ţiganilor întîlnite în cale şi să primesc daruri de la ei ca de la orice alte case gospodăreşti, măcar că mult mai modeste. E drept că, la dînşii, cîntă de obicei mai sumar, numai aşa ca să-mpli-nească datina; dar de fapt important e că nu-s exceptaţi. Pe de altă parte, colindătorii din Mănucu - precum mi-au spus-o fără sfială - la cel mai neînsemnat motiv de nemulţumire, pe care li l-ar prilejui gazdele ţigani, se răzbună prompt, cîntîndu-le sau recitîndu-le anumite versuri defăimătoare. De unde, reiese mai degrabă că ei caută cu luminarea asemenea ocazii - după cum am înţeles - distractive pentru dînşii319. 52 FORMULE DE DESCOLINDARE în priviţa descolindatului ţiganilor, avem de remarcat aici ecoul fidel al atitudinii pe care o au îndeobeşte românii faţă de acest neam exotic, rătăcit în mijlocul lor - într-un număr apreciabil - încă de la sfîrşitul evului mediu, fără a fi reuşit să se asmileze decît într-o extrem de mică măsură cu autohtonii. Robia lor multiseculară - de gradul cel mai umilitor, care poate fi imaginat - a făcut ca ţiganii să fie priviţi de sus de toate clasele noastre sociale, începînd cu boierimea şi sfîrşind cu ultimul ţăran. Totuşi, poporul român nu manifestă aversiune faţă de ţigani, ci mai curînd un sentiment de toleranţă, pe care ţi-1 inspiră omul puţin evoluat, primitivul. Pentru colindătorii noştri, ca şi pentru toţi ceilalţi români, ţiganii au constituit o ţintă de ridiculizare, fără însă ca aceasta să declanşeze decît rareori izbucniri pătimaşe împotriva lor. E ceea ce se poate constata de altfel şi din rolul pe care îl are ţiganul ca personaj în Vicleim sau în ceata de mascaţi, un rol care se apropie mai mult de comicul pur. Aceeaşi atmosferă de satiră de obicei benignă, în genul tachineriei, se-ntîlneşte şi-n colindele de tipul negativ consacrate ţiganilor. în excelenta colecţie de colinde a lui Sabin Drăgoi - adevărat model pentru chipul cum trebuie culese aceste minunate creaţii folcorice - aflăm o serie de asemenea specimene, pline de interes. Culegătorul nu face decît să ne dea în notă, la fiecare din ele, indicaţia: colindă ţigănească32°. Dar, după cele ce-am remarcat noi înşine chiar pe teren, în alte regiuni decît cea explorată cu atîta competenţă de muzicologul Drăgoi, epitetul ţigănească - raportat la cîntările rituale ale Crăciunului - este echivoc. El nu designează totdeauna - cum s-ar putea crede - colinde cîntate de ţigani pe la gazde româneşti; ci foarte adesea din acelea, pe care le cîntă colindătorii români pe la locuinţele ţiganilor şi care îi au de obiect pe ţigani. Acesta din urmă e cazul menţionatelor colinde înregistrate de Drăgoi cu text şi notaţie muzicală. De altfel, e ceea ce se desprinde clar şi de cuprinsul lor, precum se va vedea mai departe. Prima „colindă ţigănească^ din serie - culeasă în Ilteu, jud. Arad - are ca subiect o contaminaţie de două teme aparţinînd unor produse satirico-umoristice cu totul diferite unul de altul: 1. nunta racului cu broasca; 2. moartea ţiganilor, care se otrăvesc mîncînd ciorbă de „piţiguş44! Tema cea dintîi este redată sub forma unui dialog între cele două personaje: Unde mergi tu roască-broască?... / - Eu mă duc să mă mărit! / Mărita-te-ai la focu, / Că n-ai cap de-nvelitoare, / Nici trup de încingătoare. - Unde mergi tu race-drace! / Eu mă duc să mă însor! / - însura-te-ai la focu, / Că n-ai cap de comănac, / Nici picioare de nădrag!44321 De la această temă, se trece fără nici o legătură la povestirea sumară despre vînatul „piţiguşului44, din care ţiganii fac „zama44 fatală şi cu aceasta se încheie colinda: „... Pleacă dada d-a vînâ-re, / Şi vînă un piţiguş: / Zamă bună ce făcură, / Cîţi gustară, / Toţi creparâ; / Cîţi sorbiră, / Toţi orbiră!4*322 E regretabil că Drăgoi nu ne-a dat informaţii asupra împrejurărilor speciale în care se cînta colinda în chestiune, ceea ce pe el - după cît se pare - nu l-a preocupat. Credem însă că ea vizează o astfel de gazdă ţigănească, unde sînt doi tineri însurăţei, de care vor să-şi bată joc. Varianta aceasta prezintă, e drept, forme foarte decente; dar 53 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI sînt altele, în care elementele obscene ocupă un loc de frunte. Şi trebuie s-o subliniem în mod special, tocmai acelea sînt cele mai reprezentative pentru tipul clasic al acestui produs folcloric şi totodată pentru aspectul său primar. Deci, e foarte probabil ca racul şi broasca să fie aici simboluri ale urîţeniei soţilor, prin care se satirizează perechea tinerilor ţigani. Colinda ar conţine aşadar o serie de ironii, nuanţate comic, la adresa lor. Cealaltă temă, care priveşte întreaga familie ţigănească, ridiculizează prostia şi în acelaşi timp lăcomia ţiganilor. „Piţiguşul44 vînat de „dada44 este cine ştie ce lighioaie, pe care n-o vînează nimeni. De aceea ţiganii, mîn-cînd hămesiţi ciorba gătită din ea, au crăpat cu toţii. Cu alte cuvinte, în limbajul magic al colindelor, li se urează gazdelor ţigăneşti să moară! Colinda aceasta are şi un refren foarte semnificativ pentru intenţia de a satiriza: „... Ie vei vei, ie vei vei şi vai de ei, / Naico nai colindova!“323 Versul al doilea imită, chipurile, limba ţigănească324, luînd-o în zeflemea. Tema nunţii racului cu broasca formează, la origine, subiectul unui cîntec nupţial românesc din ciclul celor licenţioase, legate de un anumit moment ritual din datina nunţii325. De aici, ea a fost adaptată şi altor împrejurări din viaţa rurală, îndeplinind funcţii sociale diferite. Astfel, o întîlnim utilizată şi ca chiuitură la horă, în care hipostaz îşi rîde de o pereche din sat de curînd căsătoriţi, înfăţişîndu-ni-i pe amîndoi nemulţumiţi unul de altul: „Uiu iu m-am măritat / Şi bărbăţel mi-am luat: / Nu-i nici crac / De nădrag, / Nu-i nici cap / De comănac!“326. La care, replica este dată într-o altă strigătură: „Uiu iu m-am însurat / Şi nevastă mi-am luat: / Nu-i nici cap de legătoare, / Nici pîntec de cingătoare!“327 De altfel, asupra rolului funcţional al cîntecelor în care se-ncadrează această temă satirică, este cu neputinţă să ne orientăm după colecţiile noastre folclorice, deoarece ele neglijează complect această latură. Aşa, în revistele de folclor, cîntecul în chestiune se află foarte adesea la rubrica: „glume, jîtii, taclale4*328, sau „snoave, glume, hazuri, păcăleli4*329, sau „cîntece vesele44330. Totuşi, indicii sigure şi despre funcţia de satiră la adresa ţiganilor pe care o are adeseori, ne oferă nu odată cîntecul însuşi. Astfel, o variantă din Oltenia331 are refrenul: „Hai şuvela manda, / Pricolicea şmioarţa, / Cincheza dobriţa, / Şuntai prepeliţa!...332, care e o parodiere grotescă a limbii ţigăneşti, făcută în scopul satirizării. Că, în anumite împrejurări, această temă a fost adaptată şi la funcţia rituală de colindă satirică - în afară de exemplul singur furnizat de Drăgoi - o putem deduce de asemenea din motivul agrar, asociat ei uneori, despre moara „cu chiscoaie pe fereastră44, cu care se laudă racul ca s-o ademenească pe broască să meargă după el, precum şi din motivul animalelor participante la măcinatul grîului, atît de caracteristic oraţiei pluguşorului: „Două cioară / Duc la moară, / Doi cocoşi / Toamă-n coş / Găina / Scoate făina...333 Tema a doua din citata colindă a colecţiei Drăgoi este o variantă a satirei despre pescuitul ţigănesc de la Bunavestire, sărbătoare la care e-ndătinat ca toată lumea să mănînce peşte: „dada44 merge la baltă şi prinde broaşte, fiind încredinţat că-s tot ştiuci şi caracatiţe. Apoi, fac ciorbă din ele şi, mîncînd-o, mor cu toţii334. Tot în seria acestor variante intră şi motivul, care alcătuieşte un episod din tema despre Paştele ţiganilor**5. 54 FORMULE DE DESCOL1NDARE O altă „colindă ţigănească" publicată de Drăgoi persiflează în special lăcomia ţiganilor, într-o formă surprinzător de reuşită prin umorul ce radiază: Am o iapă şchiompovită, / Ş-ar trebui potcovită: / Cu potcoave de colaci / Şi cu cuie de cîmaţi, / Cu ciocane de vinars...336 Potcoavele de colaci, şeile de mălai, ffîicle de maţe fierte... şi alte imagini de acestea, care prezintă mîncarea drept preocuparea de căpetenie a ţiganilor, sînt bine cunoscute din variantele temei despre războiul ţiganilor cu turcii. Totuşi aici, în adaptarea la funcţia de colindă, astfel de imagini au căpătat şi rolul de aluzii la daruri adresate gazdei. Finalul colindei „... Şi te, gazdă, veseleşte, / C-o-nchinăm cu sănătate!337 arată că - din punct de vedere formal şi funcţional - avem a face cu dobîndirea aspectului pozitiv, deşi, la origine, colinda a urmărit ţeluri pur satirice. Aceasta marchează pierderea funcţiei sale primare prin transformarea ei lentă într-o alta. într-un asemenea hipostaz, de colindă comică, ea a putut trece chiar în repertoriul ţiganilor. Astfel, nu ne vom mira prea mult dacă aceştia se vor fi servind de ea de asemenea, chiar spre a colinda pe la gazde româneşti, adică în sens invers faţă de ceea ce se petrecea la obîrşie. Relevăm şi refrenul: „Dada Gigi Iana da!"338, care vrea să imite, în zeflemea, graiul ţigănesc. Această colindă „ţigănească" - umoristică prin excelenţă - parodiază o colindă foarte serioasă, închinată flăcăului gazdei, cum este următoarea: „... June calu-şi potcove-re, / Cu potcoave de d-argintu, / Că ţin bine la fugitu; / Cu cuie de sîrmâ-ntoarsă, / Că ţin la pulberea groasă..."339 Evident, prima şi cea mai însemnată modificare, pe care au suferit-o asemenea versuri - în procesul lor de adaptare la noua situaţie - a fost înlocuirea „potcoavelor de argint" cu „potcoave de colaci" şi a „cuielor de sîrmă-ntoarsă" prin „cuie de cîmaţi". De altfel, aceste imagini au trebuit să răsară în mintea colindătorilor în modul cel mai natural, fiind mereu contigue în conştiinţa lor. Au putut deci lua naştere, ca o simplă glumă - avînd doar şăgalnice intenţii aluzorii cu privire la daruri - fără ca ei să se fi gîndit din capul locului numaidecît la ţigani. în adevăr, ele au rezultat din două serii de elemnte aflătoare ambele în repertoriul colindelor: unele ca cele din colinda citată, care cunoaşte o respectabilă vechime; iar altele, în finalul unui mare număr de colinde, unde e vorba despre darurile cerute gazdelor, dintre care nu lipsesc de obicei: colacii, cîma-ţii, vinarsul... Ba, forma unora dintre acestea - cum e colacul faţă de potcoavă - sau omonimia ciocanului de vinars cu ciocanul potcovarului, cu care acesta potcoveşte calul eroului, au înlesnit asociaţia. Astfel, din încrucişarea unor asemenea elemente, a scăpărat comicul, căruia - prin aplicarea lui la ţigani îndeosebi - i s-a dat de la o vreme utilizare specific satirică. E clar însă că această „colindă ţigănească" este creaţia românilor. Ţiganii nu puteau să facă ei înşişi o aşa satiră îndreptată împotriva lor. Ar fi absurd să punem o astfel de ipoteză. O altă „colindă ţigănească", foarte caracteristică şi tocmai de aceea demnă de a fi cunoscută mai de aproape, este aceea pe care Drăgoi a cules-o din satul Tîmpa - jud. Hunedoara. Ea nu-i decît o variantă, s-ar părea fragmentară, a satirei - celebre, la 55 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI români, în ciclul folcloric al povestirilor comico-satirice despre ţigani - cu tema zidirii bisericii sau mînăstirii, pe care, după ce-au clădit-o din caş şi din urdă, n-au întîrziat de-a o mînca. Primele ei versuri sînt cunoscutele versuri cu care începe această satiră mai pretutindeni pe cuprinsul României: „Ţiganii se sfâtuiră / Biserică să zidească...340. Nu ni se spune ce hotărîse ţigănimea, la sfatul pe care l-a ţinut, cu privire la materialele de construcţie destinate înălţării bisericii. Dar indiferent de ceea ce va fi statornicit gloata „purdeilor44, interesează aici sfatul pe care li-1 dă bătrînul, înţeleptul „dada44 şi de care se cuvine s-asculte toţi fără să crîcnească: „... Iese dada341 din bordei / Şi le zice la purdei342: / - Biserică'dacă-ţi face, / S-o faceţi cum vă spune eu: / Păreţii din sîngereţi, / Coperişul de slănină, / C-aceea ţine mai bine; / Clopote din cap de cîine, / C-acelea sună mai bine!343. Povestea bisericii ţigăneşti se opreşte aici şi tot aici ia sfîrşit şi nespus de bizara „colindă44. Ceea ce avem de remarcat chiar de la prima vedere, în citata variantă a satirei noastre, este că biserica nu mai e zidită din caş, precum povestesc aproape în unanimitate variantele din cele mai diferite unghiuri ale ţării; ci e zidită din cîmaţi şi slănină! S-ar părea deci că avem a face aici cu o sensibilă modificare a temei satirice de circulaţie generală. Dar, să comparăm textul variantei Drăgoi, care în Transilvania are funcţie de „colindă ţigănească44, cu alte variante din alte regiuni ale ţării. Cele mai frumoase şi mai complete variante ale temei despre biserica sau mînăstirea ţigănească - trei provenind din Bucovina şi una din nordul Moldovei - le-a publicat S.FI.Marian în colecţia sa de Satire poporane române sub diferite titluri: Apostolul ţigănesc344, Arhireul ţigănesc345, Biserica ţigănească46 şi Mînăstirea ţigănească**1. Juxtapunînd acum varianta Drăgoi primelor trei variante din seria celor menţionate, observăm faptul deosebit de interesant că, în acestea din urmă, alături de motivele cele mai răspîndite, ca zidirea bisericii din caş, acoperirea ei cu plăcinte... etc., figurează de asemenea motive identice celor aflătoare în „colinda ţigănească44 din Transilvania. Aşa, de ex., într-una din menţionatele satire bucovinene, un ţigan mai mintos spune sfatului cum trebuie „căpriorită44 şi „leţuită44 biserica: „... Şi-om căpriori-o cu chişte, / Ca să nu se mişte; / Şi-om leţui-o cu cîrnaţe, / Ca vîntul să n-o-nhaţe...44348 Iar mai departe, cînd sfatul se-ntreabă cum se cuvine să fie icoanele: „... - Da icoanele, sfintele, / Din ce le-om face-le?“349, i se răspunde pe dată: „- Le-om face din slănină de porc grasă, / Să se-nchine şi ţigăncile de-acasă!44350 Apoi, ţigănimea adunată la sfat e de părere că şi uşa bisericii lor trebuie să fie tot din slănină: „... -Da uşa din ce vom face-o? / Şi pe-aceea om face-o / Din slănină grasă, / Ca să se vadă de-acasă: / Să vină muierile cu custurile, / Să-şi taie ’mbucăturile, / Să-şi umple gurile!...44351 In ce priveşte materialul din care va fi construit altarul, unde va sluji popa cel ţigănesc sau chiar „ditai arhireul44, iată ce aflăm: „... Altariul? / - Purcelul fript, / C-un cuţit mare înfipt!...44352 în fine, cînd fu vorba de clopotul viitoarei biserici, iacă ce hotărăşte sfatul ţiganilor: „... Clopotul care-i mai mare, / Ca să s-audă mai tare, / Să fie un cap de porcy l Că c cu limbă cu tot - / Ca să facă: tronc, tronc, tronc! / Ca ţiganii: clone, clone, clone!../'353 56 FORMULE DE DESCOLINDARE Aşadar, în varianta transilvană culeasă de Drăgoi, nu e vorba propriu-zis de o modificare tematică a satirei, ci de un fenomen de altă natură: din tema general cunoscută, în care coexistau - ca materiale de construcţie - motivul caşului, al urdei, al brînzei, al untului, al plăcintelor... etc., cu cel al cîmaţilor, al chişcăi, al slăninii... etc., colindătorii din ţinutul Hunedoarei le-au selectat numai pe acestea din urmă, măcar că primele erau cele ce aveau rolul predominant în satiră şi, precum este cel mai probabil, şi primatul cronologic, întrucît la origine ele par a fi fost singurele existente. De ce au făcut-o? E lesne de-nţeles: cum datina colindatului, specifică Crăciunului, coincide calendaristic cu tradiţia tăierii porcului, colindătorii au eliminat complet din satiră toate motivele care nu se raportau la menţionata tradiţie354. Astfel, ei au pus în perfect acord satira devenită „colindă44 cu străvechiul uz de la aceeaşi mare sărbătoare. în aceasta, consistă deci inovaţia lor. Nu e vorba prin urmare de nici o inventivitate aici; ci numai de un proces de selectare determinat de împrejurarea amintită. Umorul satiric n-a avut însă nimic de pierdut prin această inovaţie; ba credem chiar că dimpotrivă, tema satirică de circulaţie generală - care e complet independentă de timp, pe parcursul întregului an -a fost actualizată în cel mai mare grad, ceea ce va fi făcut să fie mai savurată încă. Dar totuşi, ne putem întreba: cum se explică prezenţa motivului clopotului din cap de cîne în varianta Drăgoi? Nu constituie el oare o discordanţă în relatatul proces de selecţie? Aceasta, cu atît mai mult, cu cît în variantele publicate de Marian e atestat de asemenea, precum am văzut, motivul capului de porc ca material pentru clopot. De ce nu a fost selectat şi acest motiv odată cu celelalte de aceeaşi natură, ceea ce ar fi ilustrat o desăvîrşită consecvenţă a procesului amintit? Colindătorii n-au renunţat la el, desigur, pentru calitatea satirică pe care o prezenta motivul respectiv. De altfel, în variantele Marian, există - cînd e vorba de clopote mai mici - şi motivul clopotului din cap de cîine alături de clopotul - cap de porc. Dacă ei, în alegerea pe care au făcut-o, l-au preferat pe primul, e fiindcă i-au atribuit o mai mare eficacitate în intenţiile lor de satirizare a ţiganilor. Dar încă o întrebare referitoare la „colinda ţigănească*4 din Transilvania: am văzut că ea se termină complet odată cu proiectul de biserică schiţat de „dada44, personajul principal al colindei. Este ştiut însă că tema de circulaţie generală mai conţine în continuare cîteva motive importante, că: cearta ţiganilor şi în final năpustirea lor asupra bisericii, pe care - hămesiţi de foame - o devorează pe-ntrecute. De ce „colinda ţigănească44 se-ntrerupe brusc cu motivul clopotului de cap de cîine şi nu continuă cu celelalte motive mai sus menţionate, aşa cum ar fi fost de aşteptat? Să fie oare, în adevăr, vorba de-o înregistrare fragmentară, de la un subiect, care nu-şi mai amintea versurile următoare, cum se-ntîmplă foarte adesea? Sau, la atîta se reducea de fapt respectiva colinda satirică? Credem cît se poate de verosimilă şi această din unnă ipoteză. Dat fiind că asemenea colinde de sens invers nu sînt în cea mai parte originare în datină, mii exclus ca adaptarea realizată de colindători pentru intenţia lor desco-lindătoare să se fi limitat numai la motivele din prima parte a anecdotei. Aceasta pare cu atît mai probabil, cu cît îndeobşte formulele de descolindare sînt de o scurtime epigramatică. I apiclaritatea era deci şi o exigenţă de prim ordin a genului. 57 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Cît despre refrenul acestei descolindări, care ia în derîdere limba ţigănească, imi-tînd-o în chipul cel mai burlesc posibil: „Jai Lino, jai Catrino, / Jumurel panticotelu, / Ca mai ruma, ca mai zuma!**355, el este caracteristic pentru satira populară în versuri cu tema zidirii mînăstirii din caş şi urdă. Asemănarea primului său vers cu versul prim din refrenul mai sus citat al colindei satirice din Ialomiţa este izbitoare. în ce priveşte melodia acestei din urmă „colinde ţigăneşti*4 - ca şi melodiile celorlalte două de altfel -ne frapează prin ritmul zglobiu, uneori sacadat, care se acordă perfect cu ţelurile satirice vizate. Precum am menţionat deja, asemenea produse folclorice servesc de regulă colindătorilor români, spre a-i ridiculariza pe ţigani. Dar dacă unele din colindele cu caracter satiric de tipul celor mai sus relatate, pe care poporul nostru le califică drept „ţigăneşti** - pentru motivul că-i au ca obiectiv pe ţigani - intră în adevăr adesea şi în repertoriul acestora, fiind utilizate de ei pentru a colinda pe la casele românilor, precum pare foarte probabil, aceasta scoate şi mai mult în evidenţă rolul ţiganilor de reproducători şi de conservatori prin excelenţă, iar nu şi de creatori, pe terenul folclorului românesc, rol ce merge pînă la paradoxul autosatirizării. Nu-i mai puţin adevărat însă că acest bizar fapt din practica datinii este în ordine psihică un deosebit de trist reflex al îndelungatei lor situaţii de robi, care i-a făcut de foarte multe ori pe ţigani să-şi uite de sentimentul nobil al demnităţii personale de om şi să se preteze cu cea mai mare uşurinţă la acţiuni umilitoare, din dorinţa de a fi pe placul stăpînilor sau cu scopul imediat de a realiza cine ştie ce meschine profituri materiale, cum ar fi, de ex., şi cazul unei recompensări mai largi la colindat, atunci cînd reuşesc să le dispună mai bine pe gazde, chiar cu preţul scump de a-şi bate joc de ei înşişi. Totuşi, aşa-zisele „colinde ţigăneşti** în genul celor discutate pîn-aici nu reprezintă armele cele mai numeroase din arsenalul descolindării ţiganilor, măcar că ele, sub aspectul tematic, apar cel mai bine închegate şi mai unitare. Improvizaţiile spontane -pline de ironii, uneori foarte tari sau de-a dreptul ofensatoare şi de obicei scurte - sînt în număr cu mult mai mare. Unele formule defăimătoare, adresate ţiganilor, cuprind adesea menţiuni distincte, din care se vede clar că sînt utilizate în cadrul datinii colindatului. Un corespondent din fostul judeţ Vlaşca ne informează că, în satul său, cînd colindătorii români întîlnesc la o gazdă colindători ţigani, îşi bat joc de ei cîntîndu-le: „Cînd au plecat ţiganii la colindat, / Mi ţi i-au tăbărît toţi cîinii din sat; / Iar rumânii săracii, / Dă frica lor au ascuns colacii!“356. Un alt corespondent, tot din Vlaşca, ne spune că, în împrejurări analoage, colindătorii români - cum zăresc ceata ţigănească - încep să le declame, ca şi cum i-ar ura, următoarele versuri: „Ho, ho, ho, ho, ho, ţiganu săracu, / Ha plecat şi el să-şi humple sacu! / Ha cîntat el ce mi-a cîntat, / Da nu-ş’ cum dracu, nimic n-a căpătat; / Ba şi cîinii carnea din traistă i-au mîncat!**357. Aici, în ce priveşte forma de expresie, demnă de remarcat este aspirarea vocalei iniţiale la unele cuvinte, în intenţia satirică de a imita modul de vorbire al ţiganilor. Cînd ceata românească de colindători vede vreun grup de colindători ţigani însoţiţi de lăutari, le adresează în batjocură o formulă ca aceasta: „- Bă ţigane, bă lăutare! / Ia 58 FORMULE DE DESCOLINDARE zi-ne şi nouă-o cîntare, / Să-ţi dăm încai dă mîncare: / Să-ţi dăm o turtă, / Să mi te frigă la burtă! / Să-ţi dăm o varză, / La burtă să mi te arză!“358 Trebuie să specificăm însă că versuri ca cele citate ţin întrucîtva de o categorie aparte între celelalte descolindări în uz contra ţiganilor. Ele sînt un reflex al rivalităţii dintre colindători. Cetele româneşti nu pot vedea cu ochi buni pe cele ţigăneşti, mai ales cînd acestea le-au precedat imediat sau cînd se-ntîmplă să meargă în acelaşi timp să colinde la o casă. Şi cu drept cuvînt, căci adesea ţiganii - cu deosebire cei mai în vîrstă - îşi iau rolul de colindători în serios, ca unii ce cunosc bine colindele ori urările cerute de datină, ba în plus, mai agrementîndu-le şi cu acompaniament de muzică instrumentală, în care sînt atît de meşteri. Aceasta face ca ei să fie bine primiţi - iar uneori chiar să fie preferaţi colindătorilor rbmâni mai puţin scrupuloşi - şi în consecinţă să fie bogat dăruiţi de gazde. E un motiv de iritare pentru colindătorii români, care consideră faptul ca o uzurpare a drepturilor lor sau în tot cazul ca o concurenţă de temut, ceea ce dă loc nu o dată şi la încăierări, nu numai la ridiculizarea necruţătoare prin versuri ca cele relatate. Totuşi, nu e greu de observat că şi aici atitudinea lor de gelozie lunecă tot pe panta xenofobiei, care stă la baza multora din invectivele sau elementele comico-satirice utilizate la adresa ţiganilor colindători. Foarte adesea formulele acestea, în special cele mai scurte din ele, sînt simple adaptări la situaţie ale unor versuri satirice, care-i vizează pe ţigani, dar care pot fi auzite şi la alte date ale anului. Nu sînt deci cu necesitate descolindări chiar de la origine, ci îndeplinesc numai ocazional această funcţie. De multe ori, nici nu cuprind vreun indiciu, care să trădeze rolul lor de descolindare. Aşa sînt, de ex., unele apostrofe în versuri, ca următoarea: Măi ţigane, / Balabane359, / Sui în pod şi taie came: / Ş-ăi mînca / Pîn-ăi crăpa! / Ce-o rămîne, / Dăm la cîne!“360 Sau, alta cam în acelaşi gen, însă mai ofensatoare - pare-se -prin o serie de epitete denigrante, pe care le conţine: Măi ţigane, / Faraoane, / Cu pielcica dă ciaoane / Şi cu plisc dă gaiţă: / Chiar dracu pă laiţă!“361 Aici, epitetul faraon - decăzut din antica-i semnificaţie de rege sau împărat al Egiptului, pus în rînd cu zeii - a devenit un termen de gravă insultă! El e o reminiscenţă a trecutului nu prea îndepărtat, cînd toată lumea - inclusiv cea rurală - credea că ţiganii sînt egipteni de neam. Unele naţiuni europene pînă azi îi designează pe ţigani prin acest nomen ethnicum, de ex. englezii: Gypsies; grecii moderni: GuphtoZ362. Desigur, la aceasta a contribuit şi culoarea brună închisă a pielii lor, ca şi a egiptenilor, care - fiind în imediată vecinătate cu continentul nostru - erau mai bine cunoscuţi de către europeni. Datorită acestui caracter fizic foarte distinct, ţiganii sînt persiflaţi prin asocierea lor cu imagini ca cele din citatele versuri: cu fundul ceaunului şi cu dracul, pe care românii - şi în general europenii - şi-l reprezintă avînd chipul negru ca smoala. In aceeaşi invectivă, figurează şi gaiţa, care de asemenea e un epitet depreciativ, atribuit adeseori ţiganilor. Dar epitetul cel mai de ocară, pe care li-1 dau românii - tot metaforic şi tot un nume de pasăre - este acela de cioară, sau: cioroi, cioroaică, cioropină, croncan, corb, corbuţ, corboaică... Acest epitet, care a devenit un fel de simbol satiric al ţigănimii, îi impresionează nespus de dezagreabil pe ţărani. Evident, el a fost sugerat de culoarea 59 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI tuciurlie a pielii, ca şi a părului lor negru, întocmai ca şi penele corbului. Se poate spune cu drept cuvînt că nici o insultă nu-i supără mai grozav - nici chiar înjurăturile cele mai înfricoşate - ca menţionatele epitete! Conştienţi de aceasta, românii fac foarte frecvent uz de ele, atunci cînd vor să-i necăjească. Ba, de multe ori, ei - fără a pronunţa chiar numele de cioară - se limitează numai la imitarea glasului acestei păsări, ceea ce pentru ţigani e tot aşa de ofensator, dacă nu şi mai tare. Iată de ce, colindătorii -întîlnind în cale bordeie sau case locuite de ţigani - le cîntă în bătaie de joc, la fereastră, colinde ad hoc cu refrenul: cîrrrrrrrrrrrrr!^. Sau, şi mai simplu: intră prin curţile lor şi-i cîrîie numai: un cîrîit prelung în cor, care-i întărită pînă la paroxism pe ţiganii vizaţi364. Actul acesta, iarăşi, nu e nicidecum specific descolindatului - la Crăciun sau Anul Nou, ori la vreo altă sărbătoare din ciclul perioadei Carnavalului - ci poate avea loc oricînd peste an. Numai printr-însul ne putem explica just modul cum a luat naştere în limba română sensul metaforic al verbului a cîrîi adică: „a lua în zeflemea (pe cineva)44, „a necăji44, „a tachina44... Alteori, colindătorii folosesc împotriva ţiganilor vreo invectivă în versuri, în care e vorba despre pasărea fatală şi o adaptează într-un chip cu totul superficial la stilul colindelor, inserîndu-i din loc în loc vreunul din refrenele tipice respectivelor cîntece rituale. Iată un asemenea exemplu: „Să-i zicem cioară? / Ni-i că zboară! / Să-i zicem cioroi? / A da cu ciocu ’n noroi - / Oileroi, d'aileroi! / Hai mai bine să-i zicem coţofană / Şi să-i urăm bine să moară / Pîn’ pă mîine sară! / Fire-aţi voi ai naibelor dă cioroi - / Oileroi, d'aileroi! FORMULE DE DESCOLINDARE Iată ce devine această urare în cadrul descolindării, la românii din Muntenia: Cîte cuie pe casă, / Atîţia şoareci pe masă! / Pe toţi să vă roadă, / Ochii să vi-i scoată! / Cîte ciori în par, / Atîtea vite-n coşar!**447 Mai întîi, nu trebuie uitat că toate comparaţiile din aceste urări - pozitive sau negative - sînt de esenţă pur magică. Ele nu sînt căutate nicidecum în scopul frumosului, ci au o finalitate practică prin excelenţă: într-un caz, de a provoca maximum de bine; în celălalt, maximum de rău. Aici, în citatele formule, observăm că nu numai aspectul general al urărilor exprimate pe bază de comparaţie a fost conservat, dar chiar şi comparaţiile însele. Li s-au aplicat însă modificările cerute de circumstanţă. Astfel, în versurile iniţiale, primul termen al comparaţiei (res aliena) a fost lăsat intact, spre a arăta acelaşi număr mare; al doilea însă, (res propria), a fost schimbat din pozitiv în negativ şi amplificat cu alte detalii defavorabile gazdelor. La a doua comparaţie a urării, s-a procedat invers: res propria a fost lăsată nemodificată; dar s-a înlăturat imaginea din celălalt termen, căutîndu-se o alta, care să arate numărul cel mai mic posibil. Astfel aici, în res aliena, au fost înlocuite „paiele din ogor** sau „cărbunii din cuptor** cu „cioarele din par“, fiindcă pe un par nu poate sta decît o singură cioară, care şi aceea dispare la cel mai neînsemnat zgomot. în alte variante, relatata imagine a cuielor, care evocă un număr peste măsură de mare - din primul vers al citatei formule - rămîne de asemenea invariabilă, în timp ce obiectul urat, adică res propria, din versul al doilea, se schimbă mereu, referindu-se la cele mai diverse nenorociri: „Cîte cuie pe casă,, / Atîtea blesteme-n casă!**448, sau: „Cîte cuie la noi, / Atîtea bube la voi!**449 etc. Cît de răspîndită e în popor, pe teritoriul daco-român, această formulă de descolin-dare, se poate constata din versurile identice, despre care Simeon Mangiuca - eminentul folclorist al veacului trecut - scrie că, în Banat, le spun colindătorii numiţi „piţerei** în dimineaţa Ajunului de Crăciun, dacă nu capătă daruri: „Cîte cune pre casă, / Atîţia hîrţi450 pre measă!...**451 Remarcăm totodată că această urare e cunoscută şi în afară de ramele colindatului, cînd e vorba de a ura pe cineva în condiţii rituale întrucîtva analoage. Astfel, ea figurează şi în finalul recitativului paparudelor, înregistrat în cîmpia Olteniei: „... Cîte cuie sînt pe casă, / Atîţia galbeni pe masă!**452 Dar o dovadă despre marea răspîndire a formulei prototip, după care s-a modelat descolindarea citată, o aflăm în faptul că urarea pozitivă cu termenul de comparaţie a cuielor de pe casă, depăşeşte graniţele etnice româneşti. Astfel, o aflăm şi într-o colindă polonă alcătuită numai din urări pe bază de comparaţie: „... Telo wolkow, / Kielo na dachu kofkow\..“AS* Pe de-altă parte, trebuie să relevăm că şi în formulele de descolindare termenul de comparaţie, care sugerează ideea unei mari mulţimi, variază de asemenea - întocmai ca şi în urări - dependent de cadrul antropogeografic al ţinutului, unde e situată o localitate. Aşa, în regiunile de cîmp - dominate de o intensă viaţă agricolă - cuiele sînt înlocuite prin paie: „Cîte paie sînt în şură, / Atîtea găini moarte-n bătătură!“454, sau: „ Cîte paie sînt pe casă, / Atîţia păduchi în casă / Şi-atîţia guzgani pe masă!**455 77 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI în alte părţi, în locul imaginii cuielor sau a paielor, apar ţiglele, ca de exemplu în versurile debitate de colindătorii români din valea Timocului, în cazul cînd sînt respinşi de către gazdă: „Cîte cărămizi?56 pe casă,, / Atîţia blungări pe masă!“457, sau: „Cîte cărămizi pe casă, / Atîta sărăcie-n casă!“458 Uneori, urarea cu caracter pozitiv, care stă la baza citatelor formule de descolindare, se asociază cu o alta ce vizează acelaşi scop - înmulţirea banilor gazdei - numai că, servindu-se de o imagine diferită: „Cîtă şiţă pe casă, / Atîţia bani pe masă! / Cită frun-ză-n frunzar, / Atîţia bani în buzunar\“459 în descolindare, comparaţia a doua din citata urare - exprimată în ultimele două versuri - rămîne aproape aceeaşi. Numai un singur cuvînt este schimbat printr-un termen negativ şi anume în res propria, care tocmai conţine obiectul dorit gazdei. în modul acesta, din urarea de mai sus, derivă formula de descolindare, pe care am cunoscut-o deja la tipul injurios: „Cîte frunze-n frunzar, / Atîţia păduchi în buzunar!“460 între urările exprimate în chip analog, pe baza comparaţiei, în care se alege un simbol elocvent al belşugului, e cunoscută şi următoarea: „Cîţi cărbuni în vatră,, / Atîţia boi în poiată!...461, sau: „... Atîtea vaci cu lapte!...“462 în descolindare, această urare de esenţă pastorală devine: „Cîţi cărbuni în vatră, / Atîtea oi moartei46*, sau: „Atîtea vaci umflatei464 Unica modificare reală operată în formula pozitivă este aşadar juxtapunerea unui epitet cu sens negativ - „moarte** sau „umflate*4 sau vreun altul de aceeaşi natură - pe lîngă apelativul plural care desemnează vitele. O urare, care se bucură de o mare răspîndire pe cuprinsul României, este aceea pe care-o cîntă colindătorii de diferite categorii, atunci cînd se despart de gazde, după primirea darurilor: „... Şi la anul cînd venim, / Sănătoşi să vă găsim!**465, sau varianta sa mai puţin frecventă: „ Şi la anul cînd venim, / Boieri mari să vă găsim!“466 Colindătorii cu semănatul, din nord-vestul Moldovei467 dezvoltă amplu această urare împodobind-o prin o serie de comparaţii cu imagini din natură, de o rară prospeţime şi putere de evocare - toate de esenţă magică: „La anul cînd vom veni, / Să vă găsim înfloriţi: Ca merii, / Ca perii, / Ca pe la mijlocul verii! / Ca toamna cea bogată, / De toţi boierii lăudată! / Amin şi la mulţi ani!**468 în cazul descolindării, dintre variante ca cele menţionate, colindătorii o vor alege ca model, fireşte, pe cea care prezintă forma cea mai scurtă, aceasta fiind cea mai convenabilă pentru ei din mai multe motive. Totuşi, colindătorii îşi îndreaptă atenţia lor adesea şi asupra unora din urările mai extinse, spre a le întoarce în sens negativ, dacă acestea se bucură de o mare popularitate. Numai că, atunci, ei se limitează la parodierea primelor versuri ale respectivelor urări. Dar iată ce uevine acea admirabilă urare - mai sus citată sub diferite aspecte - în eventualitatea unei rele răsplătiri sau, mai ales, a alungării colindătorilor de către gazde: „Şi la anul să venim, / Da bolnavi să vă găsim!“469, sau şi mai dur: „Şi la anul, cînd venim, / Morţi în pat să va găsim !“470 Sau încă, dînd expresie totodată şi intenţiei injurioase: „Iar la anul, cînd venim, / Morţi umflaţi să vă găsim!**471 Comparînd seria de formule negative mai sus citate cu 78 FORMULE DE DESCOLINDARE cea a formulelor pozitive ale căror derivate sînt, remarcăm că aparent - adică, sub aspectul pur formal - schimbările care au intervenit în textul celor din urmă sînt cu totul insignifiante. Ele se limitează la substituirea unui singur termen: acela care se raporta la sănătatea înfloritoare sau la starea socială prosperă a gazdelor. Atît! Totuşi însă, această unică modificare, prin aportul ei semnatic aşa de contrastant, este suficientă pentru a răsturna complet idealul trasat de urarea-model, preschimbîndu-1 într-o nenorocire sau chiar într-o catastrofe. Materialul folcloric referitor la aspectul negativ al datinii colindatului, adunat de noi din diferite provincii ale ţării, ne-a dat prilejul să constatăm că o bună parte din versurile descolindătoare sînt în aceeaşi localitate sau regiune chiar - iar nu odată, pe spaţii cu mult mai întinse - cam aceleaşi pentru diversele specii de colindători. Există însă, pe terenul formulelor, şi descolindări specifice. în adevăr, recunoaştem adesea categoria căreia aparţin colindătorii, chiar după formulele negative întrebuinţate de ei, fiindcă acestea - după cum e şi firesc - parodiază colindele sau urările caracteristice fiecărei categorii. Aşa, de exemplu, colindătorii cu sorcova - din dimineaţa Anului Nou - se răzbună cu versuri ca: „Sorcova, / Morcova, / Dă-mi, jupîne, roşcova. / Dacă nu mi-ei da, / Dracu să te ial"472 Aici, precum se vede, este calchiat începutul colindei sorcovitorilor: „Sorcova, vesela...14 Este bine cunoscută apoi urarea lor stereotipă de sănătate şi viaţă lungă, atît de tipică sărbătorii Anului Nou, de care e legată datina: „... Să trăiţi, / Să-mbătrîniţi / (sau: „Să-nfloriţi“) / Ca un măr, / Ca un păr, / Ca un fir / De trandafir...!“473 în cadrul descolindării, la cele mai multe variante, primele două versuri ale urării sînt lăsate intacte. Sînt omise însă şi înlocuite cu urări negative versurile următoare, care conţin frumoasele comparaţii, unde simbolurile sănătăţii reproduc o realitate magică de fapt, ce le dezvăluie originea: acea realitate o constituie mlădiţele de măr sau de păr verde, cu care sorcovitorii îi ating pe cei colindaţi. Astfel, urarea devine: „... Să trăiţi, / Să-mbătrîniţi, / La anut să nu mai fiţil"474, sau, totodată, cu infiltraţia elementului injurios: „... Pîn’la anu, să plesniţii415 Uneori însă, modificarea intervine chiar de la primele versuri, cărora li se substituie urarea de sens negativ, cu acel final al morţii, unde e mereu prezentă şi nuanţa satirică relatată anterior: „... Să boliţi, / Să războliţi, / Pîn’la vară să plesniţii"476 Colindătorii din ajunul Crăciunului, iar uneori, prin imitaţie, chiar şi cei de la Anul Nou - atît urătorii cu pluguşorul, care umblă de obicei noaptea, cît şi sorcovitorii, care pornesc dinaintea revărsatului zorilor - utilizează, pentru descolindare, versuri ce parodiază cunoscuta apostrofe adresată gazdelor la începutul colindei: „- Ia sculaţi, sculaţi, boieri mari...44 4 77, sau: „- Ia sculaţi, sculaţi, / Voi, boieri bogaţi...“478 Astfel, cînd nimeni din ai casei nu iese spre a-i recompensa pe colindători - uneori, prefecîndu-se că dorm - atunci formula negativă de circumstanţă sună cît se poate de funest şi de irevenţios în acelaşi timp: „- Ia sculaţi, sculaţi, / Găsi-v-am umflaţi, / Cu spume la guriy / Cu bureţi... etc.!“479 Aici, fireşte, după versul iniţial, a fost omisă complet apostrofa glorificatoare „boieri mari44 sau „voi, boieri bogaţi“, ca una care nu-şi mai avea locul. 79 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Din Tg. Fierbinţi - Ilfov, aflăm - referitor la colindătorii cu pluguşorul din noaptea Anului Nou - că, dacă gazda le bate-n geam în semn de refuz, atunci ei se răzbună recitîndu-i cu glas tare la fereastră: „Mîine anu - / Sparge geamul / Se-nnoieşti / Dă-n fereştil / - Ia mai minaţi, măi flăcăi!/ Hăăăăăăăi!"480 Din răzbunarea acestor colindători, nu ne interesează deocamdată decît formula lor de descolindare, care are la bază primul dintre cunoscutele versuri iniţiale ale oraţiei pluguşorului: yyMîine anu se-nnoieşte, / Pluguşoru se porneşte..."481 Aici, parodierea constă în separarea citatului vers de pluguşor în două emistihuri şi în juxtapunerea, după fiecare din ele, a cîte unui alt vers de acelaşi metru cu emistihul, cu care rimează aproximativ, dar cu care nu are absolut nici o legătură în ce priveşte sensul, întrucît unul se raportă la începerea unui an nou şi la pornitul plugului pe brazdă, iar celălalt exprimă porunca de a sparge ferestrele, camuflată oarecum în contextul străin într-un chip grotesc. Acest „absurdum" însă e folosit aici ca sursă de comic. E un alt procedeu, de care fac uz colindătorii, în dorinţa lor de a-şi bate joc în mod cît mai eficace de gazdele neospitaliere. Stelarii şi ei procedează uneori cam în acelaşi fel, alcătuindu-şi formula lor din versurile iniţiale ale unuia din cele mai răspîndite cîntece de stea: „Trei crai de la răsărit / Spre stea au călătorit..." După fiecare din aceste versuri, ei fac să succeadă tot fără nici-o legătură de sens, cîte-un vers ce exprimă o mare nenorocire, care a lovit familia gazdei. De fapt, e vorba aici despre un blestem prezentat în forma realizată. Astfel, a rezultat următoarea formulă de descolindare: „Trei crai de la răsărit, / Cei din cas'au amorţit; / Spre stea au călătorit, / C-a dat ciuma şi-au muriţi"4*2 Există însă şi cazuri, cînd descolindarea nu se opreşte numai la parodierea versurilor iniţiale ale unei colinde ori a urărilor din finalul ei, ci îşi ia ca model cîntecul ori recitativul întreg sau aproape. Astfel, foarte răspîndită este încă şi astăzi, la români, colinda copiilor care umblă cu Moş-Ajunul, sub aspectul prezentat de următoarea variantă din Dobrogea: Bună dimineaţa la Moş-Ajun, / într-un ceas bun! / Ne daţi ori nu ne daţi? / Daţi-ne un covrig, / Că tremurăm de frig. / Daţi-ne o nucă, / Că ne dăm cu capul de ulucă! / Daţi-ne un măr, / Că ne luăm de păr! / Daţi-ne o pară, / Că ne lovim de scară! / Daţi-ne măcar parale..."483 Pe planul descolindării, această colindă apare deghizată într-un adevărat rechizitoriu adresat gazdei, pentru răul tratament al colindătorilor. Şi cu drept cuvînt, căci nu e nici un dar din cele menţionate în versurile colindei, care să fie uitat şi pentru care să nu fie trasă la răspundere gazda şi anume gospodina în special, aplicîndu-i-se ca sentinţă cîte un blestem sau vreo ameninţare: Bună dimineaţa la Moş, / Vede-te-am cu ochii scoşi / Şi pă bărbat’to nebun, / Pîn’la Crăciun! / Nu ne-ai dat covrigi, / De frig să te-ncîrligi! / Nu ne-ai dat nici-o nucă, / Făce-ţi-s-ar părul măciucă! / Nu ne-ai dat nici-un măr / Şi-o să te tragem dă păr, / O să te tragem prin curtea toată, / Să te-nveţi minte-odată! Nu ne-ai dat nici măcar o pară, / Pica-ţi-ar părul, să rămîi cheală! / Nu ne-ai dat nici-o colindeaţă, / Mă-ta pă gheaţă cu tat’to-n braţă! / Nu ne-ai dat nici măcar un leu, / N-ai mai apuca Anul Nou! / Nu ne-ai spus barem o vorbă dă bine, / Dare-ar toţi dracii să deie-n tine!"484 Deşi paralelismul dintre această descolindare şi colinda de mai sus este 80 FORMULE DE DESCOUNDARE perfect, totuşi, în cazul defcfvă, nu e deloc uşor de stabilit într-un mod tranşant, care dintre aceste două produse'folclorice e prototipul şi care derivatul. Este drept că, în pincipiu - atunci cînd se constată existenţa sigură a unor aderenţe între colinde şi formulele de descolindare - acestea din urmă pleacă în mod necesar de la cele dintîi, iar nu viceversa. Aici însă, e cît se poate de clar că sîntem confruntaţi cu o excepţie: însăşi colinda s-a orientat parţial după formula de descolindare, precum am opinat deja într-un capitol precedent şi anume în sensul că au fost atenuate sau chiar transformate în glume unele ameninţări prea lipsite de cuviinţă la adresa gazdei485. Totuşi, dacă ne raportăm chiar la originea descolindării în chestiune, colinda Moş Ajunului, evident, iă-mîne în orice caz, în linii generale, prototipul ei. Mai tîrziu însă, e în afară de îndoială că motivele ameninţării au devenit ele însele modele pentru colinda respectivă. Aşadar, privind fenomenul prin prisma evoluţiei datinii, se poate conchide că aceste două creaţii populare şi-au fost în chip succesiv prototipuri sau derivate unul altuia. Trebuie să relatăm însă că formulele de descolindare de proporţiile celei anterior citate sînt destul de rare; de cele mai multe ori, ele sînt cu mult mai puţin dezvoltate. Astfel, în mod normal, numai crîmpeie din colinda de la Moş-Ajun sînt utilizate, spre a li se deturna sensul în descolindare. Iată, ca exemplu, o formulă, unde unul din versurile iniţiale ale colindei în chestiune este însoţit de un blestem, pe care colindătorii îl exprimă condiţionat: Ne daţi, ori nu ne daţi? / Dacă nu ne daţi, / Găsi-v-am spînzu- raţiV4486 Alteori, aceluiaşi vers din colindă, i se asociază o simplă ironie - izvorîtă din intenţii ofensatoare - la adresa persoanelor feminine de la casa colindată, dar în special la adresa fetei: „- Ne daţi, ori nu ne daţi? / Ori mergem la altă casă, / Unde-i baba mai chipoasă, / Iar fata nu-i puturoasă?4*487 Adesea, descolindarea se serveşte de cîte-un motiv izolat din colinda respectivă, asociindu-i-se vreo ameninţare foarte puţin cuviincioasă: Dă-ne un măr, / Că te luăm depăr\... etc.488 Sau, şi mai drastic încă, deşi tot cu intenţii pur satirice sau comico-satirice şi aici: „-Dă-ne cîte-o nucă-n prag, / Că-ţi punem pielea pă gard\“A189 Dar, în cadrul descolindării, aflăm un interesant procedeu de parodiere la românii din Bulgaria, de pe valea Timocului. Aici, colindătorii Crăciunului^ ca s-o stimuleze pe gazdă să-i răsplătească larg, îi fac o urare condiţionată, care-i flutuiă prin faţa ochilor imaginea surîzătoare a unui neobişnuit noroc în treburile gospodăreşti: yyDacă ne daţi colinde te, / Să fete poarca-n coteţe / Tot cîte doisprice purcei / Şi s-aveţi parte de ei!“490 în descolindare, urarea - preschimbîndu-se în blestem - ia aspectul, tot condiţionat, al unei formule pe care am menţionat-o deja la capitolul formulelor-ameninţări: „Cine nu dă colindete, / Să-i moară poarca-n coteţe\“491 Această descolindare e cunoscută într-un mare număr de variante şi dincoace de Dunăre, în Oltenia, unde de asemenea vizează porcul, dar nu mai puţin şi păsările de curte ale gazdei, de ex.: „Cine nu ne dă colaci, / Să-i moară porcu-n tfmaţt"492, sau: „Cine nu dă colindeţi, / Moară-i raţele-n coteţ\“493 în fine, pentru a încheia cu ilustrarea fenomenului genetic al parodiei la formulele româneşti de descolindare, vom mai relata încă o urare-prototip atestată-n Răşinarii Transilvaniei, pe care colindătorii din ajunul Crăciunului o spun gazdelor chiar în 81 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL Şl SUD-ESTUL EUROPEI momentul plecării lor din curte, drept mulţumire pentru darurile primite: „Noi ieşim de-aici, / Dumnezeu tună aici\“494 Această urare, care sună ca un fel de binecuvîntare asupra casei întregi, confirmă şi mai mult sensul de bun augur al datimi colindatului şi implicit rolul însemnat ce-1 au colindătorii de a provoca cele mai bune efecte pretutindeni pe unde merg să cînte colindele lor, ei apărînd astfel în ipostaza de premergători ai divinităţii însăşi. Urarea în chestiune însă nu e un produs folcloric izolat, cunoscut numai românilor; ci este foarte răspîndită şi la slavii meridionali, unde o aflăm legată de acelaşi moment ceremonial: salutul de rămas bun al colindătorilor. Astfel, la bulgari - în regiunea Sofiei, ca şi în numeroase localităţi din alte regiuni -colindătorii Crăciunului cîntă, la ieşire: „la HMKaioT Tyica, / Ia r6cnoa Tyica! / Ei KOJiaae jie...“495. Ei repetă formula aceasta „pînă ce ies toţi şi se depărtează de casă“496. La sîrbi, de asemenea, cînd colindătorii ies din casa gazdei, cîntă: „... Mm H3 Ky^e, KOJiejjo!/ Bory Kyţ>y, KOJieno!“497. Urarea aceasta atît de caracteristică, ce se confundă cu însuşi momentul final al datinii este deci aşa de identică la slavii sudici şi la români, încît parc-ar fi o traducere din cele mai fidele. Transpusă în cadrul descolindării, ea devine în România - la colindătorii răşinăreni - „cînd gazda nu le dă nimic“ sau, în general, cînd îi nemulţumeşte în vreun chip: „Noi ieşim de-aici, / dracu tună-aici!“498 Formula-urare rămîne deci intactă, ca formă de expresie. Totuşi, sensul ei a fost deturnat complet din pozitiv în negativ, din binecuvîntare în blestem autentic! Pentru aceasta, a fost de ajuns ca - în membrul al doilea al formulei - să fie înlocuit un singur cuvînt, numai unul: Dumnezeu, prin dracul Transformată astfel în descolindare de tipul clasic, ea ne apare ca o antiteză, unde colindătorii - oaspeţii buni şi premergători oaspetelui divin - sînt puşi în contrast cu dracul, pe care de altfel tot ei sînt cei ce-1 aduc la casa gazdei... Din cele prezentate pîn-aici asupra formelor de exprimare ale descolindărilor româneşti, rezultă în mod evident că un însemnat număr dintre acestea urmează foarte îndeaproape urările finale ale colindelor sau, adeseori, chiar colindele înseşi. Sînt deci - într-o măsură mai mare sau mai mică - parodia lor. Să vedem acum, dacă fenomenul se confirmă şi la alte popoare europene. La greci, este bine cunoscută - pe tot cuprinsul teritoriului de limbă grecească -următoarea urare finală, pe care colindătorii o cîntă după ce au primit daruri de la gazdă: „Edo pou kalantisiane, kala mas eplerosan; / Kala na einai ta ehei ton kai f apodomata ton!“499 Aceasta se transformă într-o formulă de descolindare, pe care am citat-o întreagă aiurea, în altă ordine de idei şi din care, pentru scopul ce urmărim acum, ne interesează numai cele două versuri iniţiale ale ei. Spre a putea fi comparate - în ce priveşte forma lor - cu urarea finală de mai sus, e nevoie să le reamintim: „Edo pou kalantisiane, kaka mas eplerosan; / Kaka na pan ta ete tous kai ta uparhonta tous!“500 Aici, aproape totul a fost păstrat neatins, afară de calificativul adverbial kala, care e înlocuit prin kaka şi astfel urarea capătă sens negativ, devine blestem. Substituirile celelalte - a lui ehei prin ete şi a lui apodomata prin uparhonta - sînt fireşti fluctuaţii de la o variantă la alta, care prezintă un interes cu totul secundar. 82 FORMULE DE DESCOLINDARE Foarte adesea însă, colindătorii greci îşi orientează formulele lor de descolindare după primele versuri ale colindelor, atunci cînd acestea conţin vreo urare la adresa gazdei, ori cînd o glorifică sau şi una şi alta simultan. Astfel, multe colinde greceşti încep stereotip cu: „Esena prepei“ sau „Ese sou prepei“501, ca, de exemplu, într-un colind plugar: „Esena prepei, aphente mou, to axio to zeugari“502, sau, ca în colinda dedicată unui marinar: „Ese sou prepei, auphente mou, karabi n’armatoses, / ’s ten ’lgglitera na to pas, phlouri na to phortoses“503 Am relatat în alt loc o descolindare, care începea exact la fel, numai că, după acel şablon iniţial, urma: „...ntorbas kai dekaniki“504, adică simbolurile cerşetoriei, iar apoi continua o întreagă serie de urări de tipul negativ. De asemenea, cunosc o foarte mare răspîndire în toată Grecia versurile iniţiale a numeroase colinde, prin care sînt glorificate casele dimpreună cu curtea gazdei şi, fireşte, în mod implicit, gazda însăşi: „Auta ta spitia ta psela ta marmarohtismena, / me tais megalais tais aulais kai tois plakostromenais“505. Ba, uneori, fantezia colindătorilor înalţă elogiul casei pînă la o treaptă superlativă, care n-ar putea fi depăşită nici chiar de basme: „Idomas eipan k’ertami si touta ta palatia, / ta dipata, ta tripata, marmarou-stoulismena“506. Amintim, cu acest prilej, că sensul actual de glorificare nu e decît un derivat al semnificaţiei pur magice, pe care au avut-o la origine citatele versuri, întrucît acea imagine grandioasă şi luxoasă a casei înalte sau chiar cu etaje, construită din marmură -semnul cel mai categoric al bogăţiei şi al bunului trai - a apărut în colinde într-o veche etapă, coincidentă cu faza iniţială, ca o urare de tipul realizat. Numai aşa se explică faptul că aceste versuri sînt cîntate deopotrivă la bogaţi, ca şi la săraci; la fereastra caselor mari, frumoase ca şi la geamul celei mai umile cocioabe. Dacă nu ar fi aşa, asemenea versuri ar suna desigur ca o crudă ironie la adresa celor nevoiaşi, ca o luare-n rîs a sărăciei lor. Totuşi, nimeni nu înţelege astfel colinda şi, evident, ar fi absurd să se creadă c-ar putea fi înţeleasă aşa. Ba, nu poate fi îndoială că chiar pînă astăzi încă se mai păstrează - deşi cotropită de sensul general al glorificării - şi o slabă nuanţă din străvechea semnificaţie de urare, prin care se dorea gazdei colindate să ajungă la o aşa bunăstare, încît să aibă drept locuinţă un palat de marmură, într-o curte aşternută cu lespezi de piatră sau chiar de marmură, precum vedeau frecvent colindătorii la nobili şi la marii bogătaşi de prin oraşele Greciei de altădată. Primul vers glorificator, din cele anterior citate - atît de caracteristic colindelor greceşti - se aude de obicei şi sub aspectul: „S auto to spiti to pselo, to marmarohtis-meno Luat ca model de către colindătorii vitreg trataţi de gazde - precum era şi natural -iată ce devine el în cadrul descolindării: „S auto to spiti hampelo, giomato kalliakou-dia, / Ta n’sa ta gennoun, ta m’sa kalassoun, ta m’sa bgazoun ta matia“508. Precum se vede, epitetul elogios pselo de pe lîngă apelativul, care desemnează casa, e înlocuit aici prin epitetul denigrant hampelo509 care contrastează flagrant cu primul. De asemenea, marmarohtismeno este înlăturat, iar locul lui îl ia motivul ciorilor, care simbolizează pustiul, casa părăsită... - adică ceea ce se doreşte gazdei căzute în diz- 83 DESCOL1NDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI graţia colindătorilor - şi care, în plus, e şi un motiv injurios. Acest simbol cu dublă semnificaţie este scos în relief cu o deosebită abilitate, stăruindu-se insistent asupra lui, prin imagini surprinzător de reuşite, care, pe de o parte, sugerează marea mulţime de ciori ce au invadat locuinţa gazdei, iar pe de alta, sînt în acelaşi timp generatoare de comic. La accentuarea comicului, contribuie şi intenţionata echivalare a întregului cu trei jumătăţi, făcută desigur şi cu tendinţa de a crea iluzia unui număr nesfîrşit de ciori. Remarcăm totodată că glorificarea din versurile colindei îşi are ca revers, în această descolindare, şi defăimarea, care e reprezentată aici într-un grad apreciabil. Totuşi, sensul de blestem autentic, ce caracterizează în primul rînd respectiva formulă, ne arată clar că ea a păstrat cu mult mai bine elementul magic originar - de esenţă negativă, în cazul de faţă - decît colindele după care s-a modelat. Acest element, transpus pe plan negativ, în sfera formulelor de descolindare, n-a putut fi complet înăbuşit, precum se-ntîmplă frecvent în paralele pozitive ale acestora. O altă Urare, întîlnită deseori în colindele greceşti şi anume în finalul lor - ca un fel de rămas bun adresat gazdelor - este următoarea: „...’E8 ttou TpayouSiiaapev, neTpa va payiaq, Ki ’o voiKOKOpr|<; tou ottitiou xptfvoug voAAou<; va C,r\crq9 Na ^rjen] i;povou<; âxaTov Kaî too<; aTrepaar) Ki ’otto Tout; eicaTov k ’£|iTTpo<; v’darrpiaţi va yepaai]!"510 Această formulă finală de colindă, ia uneori o foarte amplă dezvoltare extinzînd urările de longevitate asupra tuturor membrilor familiei, care aparţin la o serie de generaţii succesive - gospodarul cu soţia, copiii lor, nepoţi, strănepoţi...511 - însă primele versuri ale ei rămîn de obicei stereotipe. O variantă a formulei în chestiune, care se bucură de o deosebită frecvenţă în lumea colindătorilor, foloseşte în primul vers expresia-şablon deja cunoscută mai înainte „S auto to spiti“512 ca în exemplul: „S auto to spiti portame, petra na men răgise, / Ki’o noikokures tou spitiou pollous hronous na zese!“513 Sub o asemenea formă, urarea respectivă a fost luată ca model pentru descolindare. în acest scop, ea nu a suferit modificări decît în emistihul al doilea la fiecare din cele două versuri citate, pe cînd primele emistihuri - mai lungi cu o silabă - au rămas absolut intacte. Şi anume, din ambele emistihuri mai sus semnalate, au fost omise complet elementele pozitive, care dădeau expresie unor idealuri dorite de colindători gazdei, iar în locul lor, pe schema menţionată, au fost grefate motive simbolice de rău augur sau de-a dreptul blasfemante. Astfel, urării din primul vers, referitoare la trăinicia neîn-frîntă de vreme a casei: „... petra na me ragise“514, i se substituie funestul motiv relevat anterior, al ciorilor, ca simbol al ruinei şi pustietăţii: „... gemato kaliakoudes“515; iar urării de longevitate, făcută gospodarului: „... hronous pollous na zese!“516, sau: „... hilious hronous na zese!“517 i se substituie blestemul morţii lui: „... tou hronou na psophese!“518 Iată, aşadar, cum apare - pe planul descolindării - frumoasa, generoasa urare adresată casei şi stăpînului ei: „S auto to spiti pourthame, gemato kaliakoudes, / Ki’o noikokures tou spitiou tou hronou na psophese!4*519 84 FORMULE DE DESCOLINDARE E de remarcat - cu privire la versul al doilea, în special - că, din punct de vedere mnemotehnic, colindătorii şi-au asigurat o uşurinţă maximă în trecerea lor de la colindat la descolindare. în adevăr, procedeul substituirii prin antiteză este foarte comod pentru a memora formula descolindătoare, fiindcă cei ce o debitează - cîntînd-o sau recitînd-o - rămîn mereu în cadrul aceleiaşi idei, cu singura deosebire că au de trecut de la polul pozitiv la cel negativ, adică de la o extremă la alta, ceea ce, evident, e tot ce poate fi mai simplu şi mai lesne de amintit. Uneori, în situaţii analoage, simplitatea bazată pe un contrast tranşant - în procesul de transformare a urării pozitive în descolindare - merge şi mai departe, atingînd un apogeu cu neputinţă de depăşit. Pentru a ilustra aceasta, ne vom servi de acelaşi al doilea vers al urării-prototip discutate şi anume de o variantă a lui atestată în Macedonia occidentală, care nu se mai referă la durata vieţii gospodarului, ci la calitatea anului ce începe curînd: „Ki’o noikokures tou spitiou kalo hrono na ehe!“520 Pentru prefacerea citatei urări în descolindare, i s-a aplicat minima modificare imaginabilă, înlocuindu-se în întregul vers de-o apreciabilă lungime - cu metrul de 15 silabe - un singur cuvînt: epitetul kalo prin antonimul său kalco. Şi aşa, a rezultat, în formula de descolindare, versul: „Ki’o noikokures tou spitiou kalco hrono na ehe!“521 într-un caz ca acesta, evident, mnemotehnica descolindării este şi mai avantajată. Unul din elementele de bază ale descolindării - la toate popoarele care cultivă datina colindatului - este, precum am constata deja, şi injuria. în această privinţă, grecii - ale căror formule descolindătoare abundă de motive injurioase - pot rivaliza, desigur, cu oricare altă naţiune. Ele nu lipsesc nici în formula-distih anterior citată, unde colindătorii îl blestemă pe gospodar să moară pînă într-un an. Aici, injuria se manifestă prin nuanţarea semantică a modului de exprimare. Vom releva, cu acest prilej, fenomenul deosebit de interesant al selectării termenilor celor mai adecvaţi în legătură cu nenorocirea dorită gazdei. Avînd în vedere versul al doilea al menţionatului distih, remarcăm că colindătorii, în blestemul lor, nu fac uz de verbul serios şi decent apoth-nesko, care se raportează la oameni; ci ei arată preferinţă pentru termenul injurios psopho. în limba neogreacă, acest verb, sinonim cu rom. a crăpa, se-ntrebuinţează la fel - în sens propriu - exclusiv referitor la animale; deci, a-1 utiliza la adresa unui om, constituie suprema ofensă ce i se poate aduce. E drept că foarte adesea, la crearea formulelor de descolindare, preferinţa colindătorilor se-ndreaptă de asemenea spre termeni comici; totuşi, nici în astfel de cazuri, nu lipseşte de obicei şi nuanţa satirică sau măcar uşor ironică, vizînd familia neospitalieră ori pe vreunul din membrii ei. Revenind acum la examinarea schemelor, pe care le prezintă formulele de descolindare, în comparaţie cu paralelele lor pozitive după care se orientează, vom mai relata - raportîndu-ne, în continuare, la urările din finalul colindelor - că, uneori, din şablonul formulei pozitive, descolindarea nu mai conservă decît întîiul emistih al primului vers. Tot ceea ce urmează după el, este înlocuit cu motive complet diferite de ideea exprimată de către urare. Iată un asemenea exemplu din Macedonia orientală, unde substituirea se face tot prin cunoscutul motiv al ciorilor - acel simbol negativ atît de favorit grecilor - care se instaurează singur aici, fără nici un amestec cu vreun alt 85 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI motiv, alcătuind astfel un blestem unitar şi într-o formă mai dezvoltată: „S auto to spiti porthame, na katoikoun kaliakes! / Na kateboune mia bradia, ta matia tou na bga- loun!“522 în fme, pentru a completa repertoriul aspectelor formale, pe care le iau descolin-dările grecilor în raport cu colindele lor, ne vom mai opri încă la cele ce au drept modele cunoscutele apostrofe, cu care încep de obicei colindele greceşti închinate diferiţilor membri ai familiei, dar cu deosebire apostrofele către gospodar sau gospodină. Aşa, de exemplu, iată ce hiperbolic de glorificator - prin nemăsuratele elogii ce * i se aduc - sună primele versuri ale unei colinde de gospodar: „-’Aphent’, aphent, ’olaphente, aphente phemismene, / Sten xenitia kai ste fragkia, ston kosmo xa-kousmene!“523, sau: Aphente mou, aphente mou, pente phores aphente m’...“524, sau fiind implicată în glorificare de asemenea casa gazdei: Aphente mou, ’s ta spitia sou hrusais kantelais pheggoun...“525. în descolindare, apostrofa către stăpînul casei e păstrată întocmai, numai că ea este imediat succedată de vreun blestem, sau de vreun motiv din seria celor ce reprezintă tipice simboluri de rău augur sau injurioase. Astfel, într-o formulă de descolindare, i se asociază acel motiv, relatat deja în variate situaţii, al ciorilor: Aphente mou, ’s to spiti sou, gemato kaliakoudia...“526, sau imaginea batjocoritoarei insulte a păduchilor, care mişună în hainele gospodarului: Aphente mou, ste kappa sou, hilies hiliades pseires...“527. Iată acum şi exemple de apostrofe către gospodină - din colindele dedicate ei - unde este elogiată şi măgulită nu mai puţin decît gospodarul, foarte adesea într-un mod tot aşa de superlativ, fie prin straiele ei scumpe: Kura agure, kura hruse, kura malamatenia!“528, fie prin talia înaltă şi sveltă, ca şi prin graţiile ei: Kura, psele, kura ligne, kura kamarophruda“529, sau simplu: Kura mou, otan boulesai’s ten ekklesia na pages“530. Dar, ce prăpastie abruptă se deschide, pe plan semantic între astfel de forme invocatoare - panegirice prin excelenţă - şi între descolindările care se orientează după ele! Iată un exemplu de descolindare - adresată în special gospodinei - care ne ilustrează aceasta în chipul cel mai elocvent: Kura mou guphtokonnissa kai tagarou- pseirgiara“531. Aici, prin urmare, ca şi-n descolindările adresate gospodarului, apostrofa originară - decentă şi politicoasă prin ea însăşi, dac-ar fi s-o considerăm în mod izolat -este succedată de epitete din cele mai insultătoare. Dacă totuşi termenii reverenţioşi aphente şi kura au rămas în formulele de descolindare, aceasta a avut loc intenţionat, cu scopul de a scoate printr-înşii efecte satirico-umoristice. în adevăr, aici ei nu mai au nicidecum sensurile glorificatoare din colinde, ci au căpătat semnificaţie eminamente ironică. Să trecem acum la popoarele slave, spre a verifica dacă şi la acestea forma de expresie a desculindărilor urmează aceleaşi căi ca şi la români şi greci. în acest scop, ne vom opri mai întîi la slavii meridionali, ale căror procedee le vom ilustra prin cîteva mostre croate. Constatăm că şi la croaţi formulele descolindătoare îşi iau de asemenea ca modele urările din colinde. Iată o astfel de urare, cîntată de colindători drept mulţumire în momentul primirii darurilor: „Fala, fala, gospodarul, / Na vasemu lipom daru. / Kako ste nas darovali, / Od Boga se radovali!“532 86 FORMULE DE DESCOLINDARE O formulă de descolindare, care se orientează după aceste versuri din finalul unei colinde, sună: „Kako ste nas darovali, / Od Boga se radovali! / Prid kucom vam suva greda, / Pribila vam leda!“533 Comparînd această formulă negativă cu cea pozitivă citată anterior ei, observăm mai întîi că primele două versuri ale formulei pozitive, care exprimau mulţumirea colindătorilor pentru daruri, sînt lăsate la o parte. Şi cu drept cuvînt, fiindcă ele nu mai corespundeau absolut deloc în împrejurarea, care a determinat descolindarea. Sînt păstrate însă intacte ultimele două versuri. Aspectul lor semantic echivoc face ca ele să se potrivească perfect nu numai pentru cazul cînd colindătorii au fost copios dăruiţi, ci şi în cazurile contrare, cînd au avut dezamăgirea de a primi mult mai puţin decît s-aşteptau sau de a nu primi nimic. E o urare cu două tăişuri! în cazul de faţă, la sensul devenit subit blasfemant - fără nici o schimbare în modul de exprimare - se adaugă în plus şi ironia. Pe de altă parte, locul versurilor de mulţumire îl iau altele, care exprimă un blestem. Versul prim de la această formulă-blestem: „Prid kucom vam suva greda...“ nu e nici el o invocaţie, ci calchiază - cu o uşoaiă modificare - un vers pe care-1 întîlnim foarte curent la-nceputul colindelor croate şi slovene: „Pred kucom vam zelen bor...“534 Aici, simbolul de bun augur al bradului verde din faţa casei - atît de caracteristic pentru cîntecele care reprezintă aspectul pozitiv al datinii colindatului - este înlocuit prin „bîma uscată4*, foarte semnificativă în cadrul descolindării. Alteori, citatul vers de colindă suferă, în formulele de descolindare, diferite alte modificări ale simbolului norocos în altul aducător de nenorocire, precum: „Pred kucom vam suva ruska, / Ubila vas boza puska!“ sau „... Prid kucom vam borovina, / Sve vas griza polovila!“... etc.535 După localităţi deci, simbolul funest - corespondentul celui norocos din urări - se schimbă, precum se schimbă de asemenea nenorocirea enunţată, imediat după el, sub formă de blestem, ceea ce face ca formula de descolindare în chestiune să cunoască, la croaţi, numeroase variante. Aşadar, indiferent cum sună formulele de descolindare croate, ele se caracterizează, în principiu, prin aceea că simbolul de rău augur din primul vers - căruia îi urmează, în versul al doilea, anunţarea unei mari năpăşti menite să cadă asupra gazdelor - apare ca un prevestitor al acesteia. în formula de descolindare, simbolul sumbru este succedat de năpasta blestemului, aşa cum efectul succedează cauza. Procesul acesta de creaţie a formulelor de descolindare, pe bază de imitaţie - a colindelor sau mai just, a urărilor lor - prezintă interesante aspecte şi la sloveni. îl vom ilustra printr-un singur exemplu, însă foarte caracteristic. Colindătorii de la ajunul Sfîntului Gheorghe - aşa numiţii sentjurjevci536 - rostesc la casa, „unde nu li se dă ni-mic“ ca recompensă pentru colinda lor, următoarele versuri: „Naj pokrepa vam divina: / Vase krave, vasi voii, / Vasi konji, vase svinje, / Vase kure, vase teleta, / Misi in grili vse naj snedo!/ Ogenj naj vam vse pozge, / Vodă zalije, / Grom in to£a pobije!"537 A-vem aşadar a face cu o succesiune de blesteme, care de care mai grozave şi mai înfiorătoare, ţintind întreaga economie domestică a unui gospodar, începînd cu vitele şi sfîrşind cu recolta cîmpului. Această funestă formulă însă urmează îndeaproape o formulă pozitivă, pe care aceiaşi colindători o spun drept mulţumire atunci cînd gazda le împarte daruri. Iat-o cum 87 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI sună: „Bog obvari vam iivino: / Vase krave, vase voie, / Vase konje, vase svinje / Vase kure, vase teleta, / Pa vase Iepe dekleta! / Misi in grile pa zlodej vzemi!“538 Remarcăm deci că, în formula pozitivă, colindătorii n-au schimbat decît primul vers, care exprimă urarea referitoare la sănătatea şi prosperitatea vitelor, înlocuind-o prin-tr-un blestem teribil, care vizează pieirea lor în masă. Celelalte trei versuri - cu enumerarea diferitelor specii de animale - care urmează după primul, au fost lăsate absolut intacte. în fine, blestemul la adresa şoarecilor şi greierilor - consideraţi drept flagelul cerealelor - avînd sens favorabil pentru gazdă întrucît înseamnă distrugerea răului, a fost transformat în blestem la adresa gazdei. Apoi, în plus, ca o culme a nenorocirilor, au fost adăugate în final blestemele cu invocarea focului şi a apei, a trăsnetului şi a grindinei, cele mai temute stihii ale nimicirii catastrofale. Despre aceste ultime trei versuri se poate spune că ele constituie singura parte strict originală a noului produs folcloric, rezultat prin operaţiunea de metamorfozare a formulei-urare în formulă de descolindare. Trecînd acum la poloni, vom întîlni şi la ei procedee analoage în modul cum colindătorii din perioada sărbătorilor de iarnă îşi alcătuiesc descolindările lor. Şi aceştia cal-chiază urările - de obicei pe cele finale - răstumîndu-le complet sensul. Astfel, o urare frecventă în colindele polone sună: „Na szcz^scie, na zdrowie na ten Nowy-Rok, / Zeby wam siţ rodzila kapusta i groch...!“539, sau cu prilejul unei alte sărbători din ciclul Crăciunului: „Na szczşscie, na zdrowie, na ten swi^ty Szczepan, / Zeby wam siş urodzily ziemniaki / Jak pniaki...!“540 în descolindare, versul prim, care urează noroc şi sănătate, evident, nu se mai potriveşte; de aceea, el va fi suprimat. Formula va începe de la versul al doilea, care se refe-iă la recolta gospodarului. Acest vers este păstrat aproape intact şi are în aparenţă tot formă de urare pozitivă; se schimbă însă, în cele următoare, obiectul urat. în loc de cereale, sînt enumerate buruieni rele, care constituie plaga cerealelor: „Zeby wam si$ rodzil / Kakol, stoklosa...!“541 Revenind la urarea-prototip din colinde, constatăm că foarte adesea - în afară de e-numerarea roadelor - ea mai cuprinde şi comparaţii favorabile, specific magice, care arată cît de bine dezvoltate şi cît de îmbelşugate se doreşte să-i fie gazdei roadele cîmpului: „... Niech wam si$ rodzi... / zytko / Jak korytko, / Pszenica / Jak rpkawica, / Ziemniaki / Jak pniaki, / Bob jak chodaki, / A jeczmien / Jak kori...\KeHa; / Bor aiviy naBÎ / He 3aBMnyftTH, naHOBe BpaTUb - / XlaCTb Bor n BaML.“568. Apoi, colinda continuă cu o serie de dovezi concrete despre frumuseţea în adevăr excepţională a soţiei gospodarului. Dar iată şi o altă colindă bielorusă569 care elogiază înţelepciunea gospodinei: „Y naHa JlflBOHa, ByM-naa >KeHa - / Bor aiviy naB ByMHyio >KeHy, / JX a b aro noMy!...“570 în continuare, urmează faptele care dovedesc înţelepciunea gospodinei. în fine, mai relatăm, tot de la ucraineni, o descolindare vulgară şi obscenă în gradul superlativ, pe 90 FORMULE DE DESCOLINDARE care şcedrivniki - colindătorii de Anul Nou - dintr-o localitate din regiunea Vorone-jului, o cîntă pe la casele unde n-au primit daruri: „A B HflUbKa, Hflflbica, / UuGyjiT rpfliiKa:/ A b hhhhhm By3JiMK MaKy:/ nouTjiyw, jumbicy, jjfljiHHy b cpaicy!44 571 Prototipul acestei formule negative este o urare pozitivă ca următoarea: „A b AflUbKa. nHabKa / Eo6y rpaiiKa / A b aaauHu, / riwKa rjiaaica!44572 Dintre slavii orientali, nu putem să nu ne oprim şi la bieloruşi, la acre surprindem fenomenul folcloric urmărit de noi în datina săvîrşită la ei de aşa-numiţii volocebniki, la Paşti, adică la marea sărbătoare a primăverii, prăznuită în Bielorusia din vechi timpuri -ca şi în multe alte ţări de altfel - drept început al anului agricol. Această datină se identifică în bună parte, atît ca sens, cît şi ca moduri de manifestare, cu datina colindatului din perioada ciclului de sărbători ale iernii de la ei înşişi şi de la alte popoare din orientul şi sud-estul Europei. în special, subiectele cîntecelor rituale - volocebniţ-kiia pesni - cîntate din casă-n casă cu acest prilej, sînt bizar de asemănătoare temelor, mai ales celor agrare, din repertoriul colindelor ucrainene, româneşti, bulgare...573. Ba, uneori, poporul bielorus însuşi îi mai designează pe cei ce alcătuiesc ceata executorilor datinii chiar şi cu numele de koleadovşciţki, adică de „colindători44574. P.M. Şpilevski, care a publicat încă în a. 1859 un foarte interesant articol despre colindatul bielorus de la sărbătoarea Paştelui - descriindu-1 pe larg şi cu fidelitate celui ce l-a cunoscut de visusis - ne relatează de asemenea o serie de amănunte în legătură cu etapa finală a datinii, cînd gazda îi recompensează pe aceşti colindători şi cînd ei, în replică, îi adresează drept mulţumire variate urări, fie în versuri, printr-un cîntec special consacrat acestui moment, fie chiar în proză. Aflăm însă că, uneori, ca şi colindătorii altor popoare, volocebniki sînt şi ei rău primiţi de către gazde. Iată ce ne face cunoscut Şpilevski în această privinţă: „... Adesea, se-ntîmplă că speranţa colindătorilor e înşelată: ei cîntă colinda, apoi se aşteaptă că acuşi-acuşi bogatul gospodar îi răsplăteşte, pe cînd drept răspuns gazdele nu fac decît să le bată-n geam, spunîndu-le: Duceţi-vă cu Dumnezeu mai departe!™. în aceste ocazii, şeful cetei577, de obicei, apără demnitatea cetei sale: cu expresii sacadate, însă tari, el protestează împotriva necuviinţei şi a zgîrceniei gospodarului de gazdă, face apel la conştiinţa lui, îl somează, îl ameninţă, îl împroaşcă din belşug cu cuvinte din cele mai usturătoare. Dacă totuşi, contrar aşteptării, simplele îndemnuri nu au nici-un efect asupra chiaburului, ba încă dacă el le mai adresează din partea lui şi promisiuni neelegante, ameninţîndu-i cu cîinii, atunci ceata recurge la procedeul extrem, care - după părerea ei - este cel mai grozav şi cel mai eficace: se orînduieşte din nou în poziţia eisn şi-i cîntă un alt cîntec, în aceeaşi ordine şi cu acelaşi refren, ca şi primul, numai cît aşa fel de salutări şi de urări, că, din cauza lor - după credinţa colindătorilor-volocebniki -n-avea să le meargă deloc bine nici stăpînului şi nici gospodăriei /w/“579. Apoi, în continuare, Şpilevski mai adaugă: „... Dacă nici cîntecul acesta nu produce efect, atunci volocebniki, după ce-1 mai înjură încă o dată pe stăpîn, îl lasă-n pace şi se duc la fereastra altei case...44580 91 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Trebuie să relevăm în mod special meritul lui Şpilevski, căruia nu i-a scăpat de sub observaţia sa ageră acest fapt folcloric, ce prezintă o deosebită importanţă pentru cercetarea noastră. îl apreciem cu atît mai mult, cu cît el ni l-a înfăţişat într-o perfectă claritate şi mai ales la o dată aşa de timpurie. Se cuvine să spunem cu acest prilej că nici un folclorist, nici dintre cei vechi, nici dintre cei noi - la nici unul din popoarele care cultivă datina colindatului - nu a înregistrat menţionatul act al colindătorilor ca pe o practică de folclor cu caracter specific. Iată de ce descrierea atît de exactă a lui Şpilevski are valoarea unui preţios document folcloric. Un singur lucru e profund regretabil în această chestie: Şpilevski, care - precum rezultă din relatările sale - a cunoscut bine cîntecul de răzbunare al colindătorilor-volocebniki, nu l-a cules! Va fi fost probabil reţinut de consideraţii de ordin etic, întrucît acel „alt cîntec“ conţinea desigur şi injurii la adresa gazdei avare? Ne vine greu să credem că Şpilevski l-a publicat în cadrul articolului său şi că Şein nu l-a reprodus, deşi nici acest fapt n-ar fi cu totul imposibil581. Totuşi, din descrierea lui Şpilevski, reiese lămurit că respectivul cîntec de revanşă era o descolindare tradiţională din cele mai autentice, pe care volocebniki o cîntau în acelaşi chip solemn, ca şi pe o colindă de tipul pozitiv. Faptul că, pentru a o cînta, ceata îşi reia poziţia consacrată în timpul colindatului, este foarte semnificativ pentru caracterul ritual al acestui act prin care se săvîrşea urarea de-a-ndoaselea, anulînd efectele bune ale urărilor din colindele cîntate anterior. Nu mai puţin semnificativ este şi faptul că ceata cînta acelaşi refren ca şi la colindele propriu-zise adică Hristos voscres, Sîn Bojii582 sau Alleliuia!583, care sînt refrenele specifice acestor pesni volocebnîia. Şpilevski ne mai informează că respectivul cîntec urma aceeaşi ordine ca şi colinda, care fusese cîntată mai înainte, de unde deducem că el desfăcea în sens negativ, tot ceea ce făcuseră în sens pozitiv colindele. Nu mai încape deci nici o îndoială că este vorba aici despre o descolindare de formă clasică, aparţinînd tipului parodiei. Dar, în lipsa formulei de descolindare bielorusă la care se referea Şpilevski acum un secol şi mai bine, să încercăm totuşi a cunoaşte genul ei, pe baza puţinelor vestigii ce aflăm în materialele folclorice publicate. Ca şi colindele Crăciunului sau ale Anului Nou, volocebnîia pesni se termină şi ele cu o serie de urări la adresa gazdelor, drept mulţămită pentru darurile primite, de ex.: „...CnacwSa TOMy, / Xto b ctmm jjOMy! / ByBafl 3flopoB 3 ycwvi flBopoM /Mc ycefi CBoefi ceMefiKOEO... / EyBaft 3,aopoB - / MaPi cto kopob! / PlbMCMBeiiib fiojiwfi - Eyuw-Illb MaTb CTO KOHHft!"584. Dar dacă gospodarul, din cine ştie ce motive, nu le dă daruri sau întîrzie cu darurile, atunci volocebniki fără a mai sta la gînduri, îi cîntă la fereastră, drept răzbunare, un „cîntec obraznic4*585, adică ceea ce numim noi formulă de descolindare. în acest scop, ei iau drept model citatul mănunchi de urări din finalul colindei, pe care de-abia ce-au terminat-o de cîntat. Trebuie să relatăm însă că - deşi le urmează foarte îndeaproape -ei nu au totuşi în vedere întregul complex de urări ale colindei; ci le omit complet pe primele, care reprezintă mulţumirile imediate ale colindătorilor pentru darurile ce se 92 FORMULE DE DESCOLINDARE cuvenea să le capete în mod normal, precum omit ei şi urarea de sănătate raportată la familie în totalitatea ei. Asemenea mulţumire, ca şi amintita urare, care nu-şi mai aveau acum nici-o raţiune, ar fi fost poate şi mai greu de prelucrat pentru a li se atribui o semnificaţie contrară. Pe de altă parte, formulele de descolindare - indiferent ce provenienţă ar avea motivele lor - se cer cît se poate de scurte. în consecinţă, colindătorii îşi opresc atenţia lor asupra ultimelor două distihuri. Astfel, ei conservă invariabil versul prim al fiecărui distih - unul referindu-se la sănătatea gospodarului, iar celălalt prim vers, la longevitatea lui - în timp ce îl modifică pe al doilea vers din fiecare distih, care se raportă la aceleaşi vite ca şi-n urarea-model; însă nu pentru a-i ura înmulţirea lor, ci spre a-i ura în bătaie de joc, ca şi pe cele ce le avea în acel moment să le jupoaie, adică să crape toate şi să rămînă doar cu pieile lor: „...ByBafi 3JtopOB - / Jlynu KOpOBÎ / ribMCMBeujb fioJiMft - / Ofijiynmub KOHHftL “586. Referitor la urarea după care se orientează primele două versuri ale acestei desco-lindări, amintim că ea este atît de răspîndită la bieloruşi, încît depăşeşte sfera datinii colindatului. în adevăr, ea este în uz şi atunci cînd cineva strănută. într-un asemenea caz, politeţea rurală bielorusă cere ca celui care a strănutat - mai ales cînd e o persoană mai în vîrstă decît cei din preajma lui - să i se adreseza urarea: „By^3b 3HOpoy, / Meft CTO Kopoy.J“587 Astfel, urarea prototip, de tipul pozitiv, era cu atît mai familiară colindătorilor-volocebniki, deci mai prezentă în memoria lor şi mai gata de a fi prelucrată negativ spre a i se perverti sensul. Revenind la descolindarea citată, remarcăm cu uimire că ea a păstrat urările de sănătate şi longevitate întocmai ca-n sursele de origine absolut fără nici-o modificare. Dar ceea ce-i deosebit de interesant şi demn de relatat, pentru geneza formulei descolindătoare rezultate, e că aceste urări - deşi fidel reproduse după colindă - au fost de fapt anulate, devenind cu totul ineficace şi fără sens! Şi cu drept cuvînt, căci stăpînului casei i se datoreşte să fie sănătos şi să trăiască mulţi ani, nu pentru a fi fericit şi a se bucura de prosperitatea familiei şi de succesele gospodăreşti, ci pentru a-şi jupui vitele - averea cea mai preţioasă a ţăranului de pretutindeni - rămînînd astfel sărac lipit pămîntului. Dar ca o culminaţie a satirizării, aceşti colindători bieloruşi - pigmentînd-o şi cu un motiv grotesc - mai adaugă încă în final, în acelaşi stil, şi distihul: „...ribiacuBenib TpouLiKy - / Ofijiynmub m KOiiiKy!“588. Prin urmare, versul prim al acestui distih, care încheie descolindarea - continuînd a se călăuzi formal după urarea din colindă - s-a transformat acum într-un veritabil blestem, întrucît, de data aceasta, îi urează gospodarului viaţă scurtă; iar al doilea, care e pur satiric, îl batjocoreşte fără cruţare. în ce priveşte formula de descolindare bieloiusă, pe care-am analizat-o aici589, demn de relatat e faptul că ea este preludată de o serie de versuri, care nu conţin nimic blasfemant sau de domeniul injuriei la adresa gazdelor. Ele se limitează doar a face aluzie la osteneala grea a colindătorilor pentru îndeplinirea cerinţelor datinii, lăsînd să se înţeleagă cît de legitim e dreptul lor la recompensă: „Hfl xOHMLUb jjapuub - / noaamijb c Haiwu xoamib: / Boitbi SyBTaub, / rpa3M TbinTaub, / Cbifiaic JtpaacHMUb / 93 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL $1 SUD-ESTUL EUROPEI Jlionefi cm mu m u,b...!“590. Aceste versuri nu au nimic comun cu urările colindei sau cu alte motive ale ei. Strîns legate de împrejurarea amintită, ele au rol de memento adresat gazdei şi ne apar ca specifice pentru destinaţia lor. Ele reprezintă deci un fel de piatră de-ncercare, prin care gospodarul este pus la probă de colindători, în speranţa că astfel el va fi înduplecat să revină la sentimente mai bune faţă de dînşii. Dacă însă cîntarea lor s-a arătat fără efect, colindătorii trec fără rezerve la formula de descolindare propriu-zisă, pe care am cunoscut-o şi care - precum am văzut - se integrează perfect tipului parodiei. Dintr-o altă localitate bielorusă591, ne este atestată o variantă mult mai dezvoltată a descolindării examinate anterior şi care e adresată succesiv cînd gospodinei, cînd gospodarului. Ea conţine o serie de elemente injurioase comune şi celei precedente, însă exprimate sub altă formă şi anume acestea sînt raportate la darurile cuvenite colindătorilor, însă de care ei au fost lipsiţi. Demn de relevat este şi faptul că parte din injuriile sau blestemele lor sînt exprimate condiţionat, ceea ce constituie - precum s-a văzut aiurea - un caracter tipic formulelor-ameninţări. Iată cum e apostrofată gospodina: „rocnoubiHOHKa...! Ha jjacM aeub - riojiynMiijb OBeub! / Ha aacw 6ojim - / lîojiy-nmnb kohm!...“592. Apoi, în aceeaşi formulă, colindătorii îl apostrofează pe gospodar astfel: „...ByBaft 3Uopoy, / Jlymi Tbi Kopoy! / UajiaTKM / rjianKM, / XBOCTb hk / 3a xboct bojiohm! / Ha «uacw koko593 / BbiJie3MUb boko! / Ha nacu apyroa - Bbuie3MUb w Toa! / JLdkm y nocuejiw, / Aac jxo Hen3ejiM!“594. în citata formulă, pe lîngă vaci şi cai, care figurează în urarea-prototip, apar încă viţeii şi oile, dar mereu sub acelaşi aspect de parodie a prototipului, ca şi în cealaltă variantă. De asemenea, motivele blasfemiante sînt mai numeroase ca-n precedenta variantă; însă ele marchează o manifestă independenţă faţă de modelul pozitiv. Această variantă începe şi ea cu cîteva versuri tip memento, dar aici ele sînt adresate gospodinei, cu îndemnul de a pune cuvînt pe lîngă soţul ei în favoarea colindătorilor: „rocnojţbiHomca, acypaBMHOMKa!595 / JX^eub aofipbiw, rocnoubiHomca! / Ha KaacM TOMMUb,/ ICaacM napnub...“596. E vorba deci de un preludiu cu totul deosebit de cel anterior relatat, care se referea la gospodar. în concluzie, constatăm şi la bieloruşi fenomenul convertirii urărilor pozitive ale colindelor în descolindări. Ba mai mult încă: în înseşi procedeele de care se servesc la alcătuirea formulelor descolindătoare, remarcăm o surprinzătoare asemănare cu ceea ce am relevat la celelalte popoare trecute de noi, mai sus, în revistă. Dar procesul genetic al acestor creaţii folclorice de esenţă magică - în care foarte frecvent e implicat din abundenţă elementul satiric iar adeseori şi cel comic - este atestat, ca unele moduri ale sale de a se orienta după urările finale din colinde, de asemenea la ruşi, măcar că la ei datina colindatului e foarte palid reprezentată. Faptul se datoreşte nu atît decadenţei ei, cît împrejurării speciale că - dată fiind situaţia geografică a acestui popor - Rusia, mai precis Velikorusia, ne apare ca cea mai îndepărtată regiune a Europei orientale, unde au răsunat ultimele ecouri ale datinii, care venea din- 94 FORMULE DE DESCOLINDARE spre sud. Pentru a ilustra, la ruşi, fenomenul ce urmărim, vom pune în paralelă o descolindare - aşa cum am procedat şi pîn-acum - cu urarea, pe care a avut-o de model. în fosta gubernie Iaroslavkaia, colindătorii sau colindătoarele din ziua întîia de Crăciun - după ce-au terminat de cîntat colinda îndătinată - mai spun încă, drept mulţumire specială atunci cînd li se împart darurile, urarea următoare: „CivieTaHOfi 6bi noMJiu. / A MacjiOM 6bi uenmin!“597. Dacă însă nu li se dau daruri, ei spun la adresa amfitrionilor diferite injurii, precum şi „urări inverse“598, ca de ex.: „J^erreM 6bi .aoujM,/ A c.MOJiofi 6bi uennjin!“599. Precum vedem, schema formulei pozitive de muălţămită luată ca model a rămas şi mai departe întreagă să formeze canavaua, pentru a fi fixate pe ea elementele descolindării. Nu au fost schimbate decît obiectele cu caracter simbolic ale urării: „smîntîna44 cu „păcura44 şi „untul4* cu „smoala44. Demn de remarcat e că raportul dintre cele două simboluri a fost şi în ordine negativă abil păstrat. Astfel, formula nou-născută, imitînd urarea de tipul pozitiv, izbuteşte ca - pe lîngă scopul de a pricinui, conform credinţei populare, un iău gazdei, prin blestemul proferat - să realizeze şi efecte comice totodată. • CAPITOLUL 2 , Geneza descolindării evreului cîrciumar la ucraineni REVENIND ACUM LA UCRAINENI, VOM PRE-zenta din folclorul lor un interesant exemplu pentru formarea unei descolindări într-un mod mai puţin obişnuit. Şi anume, voim să arătăm cum o asemenea descolindare -inspirîndu-se la fel dintr-o colindă - iese totuşi aproape complet din cadrul colindatului propriu-zis, adică din sfera cîntecelor rituale ale Crăciunului numite koleadki, ca şi din a celor în uz la Anul Nou sub numele de şcedrivki, pentru a-şi lua modelul dintr-o sursă, din care era cel mai puţin de aşteptat să se inspire. Astfel, citata descolindare ucraineană de tipul xenofob, cu portretul hiperbolizant al lupului- adresată evreului cîrciumar600 - are la bază o temă din cele mai arhaice cu aderenţe mitologice, care, la acest popor, îşi află expresie concretă atît într-o practică rituală, cît şi într-o colindă însoţitoare, ambele fiind axate pe un personaj animal şi anume pe capră, deşi în colindă mai e vorba şi de alte animale cu roluri accesorii. Este unul din străvechile aspecte agrare ale colindatului, care, la alte popoare din Europa orientală, şi-a pierdut colinda aferentă ritualului. Ucrainenii însă au izbutit s-o păstreze pînă-n vremea noastră. Colinda la care ne referim aparţine datinii umblatului cu Capra - una din formele de manifestare ale colindării mascaţilor, desigur cea mai proeminentă şi mai unitar închegată dintre toate acestea - în uz la ucraineni pe o perioadă destul de lungă, durînd o săptămînă: din ajunul Crăciunului, pînă-n ajunul Anului Nou. E o specie de colindat foarte popular şi la români, la care e general răspîndit. 95 DESCOL1NDATUL ÎN ORIENTUL Şl SUD-ESTUL EUROPEI La această datină, capra este incamaţia demonului recoltelor campestre; iar dansul ritual, la glasul muzicii, are menirea de a asigura gazdei colindate o recoltă bogată în anul care începe atunci. Se vede clar aceasta chiar din versurile colindei ucrainene, care, într-o variantă din ţinutul Cemihov sună: „...J^e K03a xoanTb, / TaM tkhto pojiMTb; / J\e He 6yBae; TaM BHJiarae, / J\e K03a Tyn, Tyn, / TaM acnTa cîm Kyn; / K03a poroM, / TaM acnTO ctotom! / Xle K03a xboctom, / TaM xmto KycTOM...44601, sau, după o variantă volîniană a aceleiaşi colinde: „...^e K03a Tonoio, / TaM xmto Konoio../*602. La ucraineni şi bieloruşi, s-au conservat foarte bine pînă azi în cîntecul ritual al caprei principalele motive arhaice, care, la români - deşi umblatul cu capra este foarte cultivat603, mai mult chiar decît oricare alt colindat al mascaţilor - abia dacă se mai poate întrezări vreunul din aceste motive în unele rare variante. Diferitele variante ale acestei colinde se caracterizează prin refrenul exhortativ, adresat caprei de conducătorul ei, pe care-1 secundează la cîntat întreaga ceată de colindători: „- To-ro-ro, K03a, / Po-ro-ro, cipa!“604, sau, după varianta din Volînia: „- Ton, ron, K03yHio,/ Ton, ron, cipeHbKa, Ton, ron, GLneHbKa!44605. Tema colindei în chestiune o constituie de obicei conflictul dintre capră şi lup, care stă la pîndă cu puii lui, ca s-o atace pe capră şi iezii ei: „...Ha ropi K03a / 3 K03eHflTaMM, / BuOJlHHi BOBMOK 3 BOBMeHflTaMM. / BmCKOMUB BOBMOK, / 3a K03y mok-mok, / A BOBMeHHTa / 3a KOseHflTa...4*606, sau, după o altă variantă: „...Ha ropi K03a / C K03eHflTaMM, /.Jliit. ropoio BOBK / 3 BOBMeHflTaMM. / YxOriHB BOBMOK / Ko3y 3a 6omok,/ A BOBMeHHTa -/3a K03eHflTa...<<607. Amîndouă citatele variante provin din fosta gubernie a Cemihovului608. Dar, dacă în aceste colinde capra apare situată pe deal, iar lupul în vale, sînt alte variante în care capra ne este înfăţişată avînd un refugiu cu mult mai sigur. Astfel, în varianta din Volînia, ea reuşeşte să scape din gura lupului, care-o urmărea, urcîndu-se printre crengile unui huceag nepătruns de sălcii: „...Bmckommb bobhok, / 3a K03y Mon-qon; / A BOBMeHHTa / 3a K03eHHTa, / Myitpafl K03yHH / ^orauajiacn, / B tcmhî jio3m / CxoBajiaca. / - ce He 6iticfl!...“609. în alte variante însă - cu deosebire din Galiţia orientală - aspectul colectiv al sălciilor salvatoare se simplifică, devenind o singură salcie, mare, înaltă, în care s-a suit capra la apariţia lupului: „Okojio HflMwma, / Bbuio Ji03nme, / PoMKeHjie!... / Ha Ty Ji03nme / B3Jii3Jia K03ume...6,° / rioa Ty Ji03mne, / llpumoB BOJiMume...“611, sau, precum sună începutul unei alte variante galiţiene: „TaK kojio nona cto^ît Bep6a: / On KMHita, KMHna, kpmko no ROJibnHita612, KOKpwBeHita! / On Ha Ty Bnp6y BHJiî3ita K03a./ On npnKmoy boY mnme,/ Ma 3 itoyrnM cpoc/mmuM...4*613 între cei doi antagonişti, astfel situaţi - capra în copac, iar lupul la rădăcina lui - se stabileşte un dialog. Lupul, căutînd s-o flateze pe capră, o pofteşte cu vorbe măgulitoare - numind-o înţeleaptă - să se dea jos din salcie. Capra însă îi răspunde, cu toată sinceritatea, că-i e frică de dînsul şi-i mărturiseşte pe rînd motivele temerilor ei. Dar iată o variantă, pe care noi o socotim drept una din reprezentantele tipice, bine conservate, ale colindei-prototip cu tema relatată: „Byna b nonOHbKa / KpnBa 96 __________________________ FORMULE DE PESCOL1NPARE_________________________________ BepSoHbfiKa, / BnjiT3Jia Ha hfo npeMyupa K03a. / ripufiiuoB jxo Hei* cîpHfi BOBHwme: / - Om 3jiT3 ho ciona, npeMy^pa K03a! / - Ofi hît, He 3flî3y, 60 TiCbiSoio. / B Tefie rojiOBMCKQ, hk MaKÎTpMCKO;/ B Te6e BOHMiue, hk KaraHMwme;/ B Te6e cpocracico, hk KynejiMCKO“614. Această veche variantă a colindei de Capră, care a fost culeasă în a. 1882 din gura unei bătrîne în vîrstă de 100 de ani, dintr-un sat de pe Nistrul superior*15, constituie stadiul arhaic şi totodată punctul de plecare în procesul genetic al descolindării ce avea să fie utilizată în pofida evreului. Dar, fapt deosebit de bizar în aparenţă, colindătorii din noaptea Anului Nou - aşa numiţii şcedrivniţi - pentru atingerea scopului lor, au eliminat complet din varianta-prototip luată de model însuşi personajul principal al colindei, care e capra, lăsîndu-1 numai pe lup! Astfel, evident, dialogul dintre lup şi capră - cuprinzînd pe de-o parte vicleana îmbiere a caprei de către lup, iar pe de-alta, lungul ei răspuns cu înşirarea temerilor sale - nu mai putea avea loc. De altfel, sînt atestate variante mai tîrzii ale colindei de Capră, unde, deşi ambele personaje animale figurează, dialogul dintre ele este suprimat. Şi anume, răspunsul caprei la invitaţia lupului e preschimbat în povestire sau mai curînd într-o simplă descripţie. Iată o astfel de variantă, provenind de la ucrainenii carpatici: „flic noMejinme... / Ero 3y6wma J Ax rpaBJiMma../*616. După o asemenea variantă, care marchează o fază de decadenţă în evoluţia colindei din datina umblatului cu Capra, s-au orientat colindătorii pentru a o transforma în descolindare la adresa evreului. Prin urmare, în ce priveşte forma de expresie, principala adaptare constă în faptul că, fiind suprimat dialogul, nu s-a mai făcut uz de pers.II sg., ci s-a întrebuinţat exclusiv per.III sg., adică aşa cum e în stilul povestitor sau descriptiv. Deci, versuri care la origine sunau în gura caprei, pe cînd ea vorbea cu lupul: „...B Te6e rojiOBMCKO, hk MaKÎTpMCKO, / B Tefie BOHHiue..."617, au dobîndit forma: „...B Toro BOBHMCKa Taxa roJiOBa, hk MaKMTpwcKO: / ... Taxw ByuiHCKa, hk jionyiuMCKa;/ ... TaKM OHMCica, hk UM6yjiHCKa...“618. Cu chipul acesta, replicile caprei, prin care ea îşi manifestă spaima ce-a cuprins-o văzînd diferitele organe grozav de mari şi de înfiorătoare ale lupului, se transformă în acel faimos portret din descolindarea, pe care am prezentat-o integral la categoria formulelor negative cu substrat xenofob. Astfel, colindătorii, menţinînd replicile caprei - însă complet detaşate de respectivul personaj animal - au reuşit să le metamorfozeze într-un fantastic portret al lupului, adevărată sperietoare pentru naturile fricoase, adică tocmai ceea ce urmăreau ei, pentru a-1 speria într-un mod mai eficace pe evreu sau măcar de a-1 tachina cu săgeţi înveninate, îmbibate copios de elementul grotesc. Totuşi, plasată în realitatea vie, această descolindare nu lasă mai puţin impresia unui dialog şi anume, a unui dialog fără replică, între colindătorii ce zugrăvesc portretul înfricoşător al lupului şi între evreul, pe care ni-1 putem imagina cum ascultă înfiorat împreună cu toţi ai lui, din casă, la fereastră - în puterea nopţii - tăcînd. Se cuvine subliniat în mod deosebit faptul că motivele licenţioase, care abundă în descolindarea contra evreului şi care sînt împinse pînă la indecenţa cea mai fără de frîu, nu au existat în colinda-prototip din datina umblatului cu Capra. Ele sînt specifice 97 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI descolindării şi au apărut odată cu ea, în scopul unei invectivări cît mai injurioase şi în acelaşi timp cît mai şarjată de ridicol. De altfel, colindătorilor nu le-a venit deloc greu să grefeze asemenea motive pe hiperbolele, care figurau deja de la origine în modelul lor - în răspunsul caprei - dar care toate, în descolindare aveau să fie exploatate grotesc. în ce priveşte localizarea din versurile iniţiale ale colindei-prototip - salcia din curtea popii sau a dascălului, unde se petrece scena dintre capră şi lup - a suferit şi ea adaptarea la noua situaţie. în locul sălciei, care în colinda-prototip, precum s-a văzut, reprezenta o necesitate tematică - dar care în descolindare nu-şi mai avea absolut nici o raţiune - apare cîrciuma de la capătul podului: „ICoHeu MOCTOttKa, CTOÎTb Kopin-MOfiKa...“619. Acolo, tocmai, stă la pîndă lupul cel uriaş şi cumplit de fioros: „...riin KOpmiVlOfiKOK), CTOÎTb BOBHHCKO...“620. Cum de le-a venit în minte colindătorilor ucraineni această imagine? Evident, ea le-a fost sugerată de profesia predilectă a evreului. Cît despre forma poetică ce i se cerea dată, ei nu aveau nevoie să creeze ceva din nou, fiindcă aceasta exista deja. Au găsit-o gata creată în repertoriul colindelor Crăciunului şi anume chiar în versurile iniţiale din unele colinde de fată mare, care ne este înfăţişată vînzînd vin călătorilor sau aşteptînd peţitori: „Kojio MOCTOHbKa, ho Ba KopHMOHbKa, / Toţi, nan BoaceL“621, sau: „A b Moc/ra, b MOCTa KajniHOBoro, / KaJiuHo! KannHoL / Ctomt KopuiMOHbxa opi-xoBaa,/ A b tom KopuiMOHbui, KpeHHafl naHHa...“622. Astfel, colindătorii ucraineni n-au făcut decît să adapteze imaginea respectivă la noua situaţie, raportînd-o la evreu cu a cărui profesie atît de- specifică se armoniza perfect. Acest motiv însă e singurul inspirat din colindele propriu-zise. Aşadar, sursa principală, de unde şcedrivniţi şi-au luat modelul pentru descolindarea xenofobă în chestiune, rămîne colinda care însoţeşte dansul ritual al Caprei din datina amintită. în Slavia orientală, datina umblatului cu Capra e de asemenea bine cunoscută bieloruşilor, sub aspecte ce nu diferă deloc de cele ucrainene, atît în ce priveşte practica rituală, cît şi colinda însoţitoare, care are la ei acelaşi refren caracteristic623 şi aceleaşi motive624 ca şi în Ucraina. Ba, la bieloruşi, este atestată chiar şi colinda, pe care, la ucraineni noi am considerat-o drept prototip pentru descolindarea evreului. în adevăr, constatăm o desăvîrşită identitate tematică între colinda ucraineană şi cea bielorusă, unde la fel capra se urcă-n salcie de frica lupului şi de acolo de sus vorbeşte cu el. Astfel, iată cum sună o variantă din fosta gubernie a Vilnei625: „C/raMUb BepSâ / nocapon HBapâ, / a Ha raft Bnp6e, / Ka3â can3MUb, / a nan Taft bap66m, / BtiyneK c.Tanub...“626. Dar avem dovada că, în cadrul colindatului cu Capra a existat şi la slavii occidentali şi anume, la moravieni, o colindă cu aceeaşi temă ca şi varianta ucraineană, după care şcedrivniţi au parodiat descolindarea evreului. Iat-o: „Stoji vrba kosatâ, / Hej, hej, koleda! / Na ni koza rohatâ... / Pfisel t£ k ni kmotrî vlk: / - Pani kmotra pod dolu! / - A ja dolu nepudu: / Ty mas velky zubiska, / Natah bys mnă ku2iska!“627 Credem că această colindă va fi fiind atestată şi la ceilalţi slavi occidentali: ne gîndim în primul rînd la slovaci şi poloni628, apoi chiar şi la cehi. Noi nu am întîlnit-o. 98 FORMULE DE DESCOLINDARE Totuşi, nici la bieloruşi, nici la moravieni - adică în lumea slavă, de unde avem dovezi sigure despre existenţa ei - nu a luat naştere din colinda în chestiune, de la umblatul cu Capra, o descolindare de tipul celei ucrainene sau de vreun alt aspect. Ceea ce însă iese în plin relief din relatarea variantelor bielorusă şi moraviană, este vechimea respectabilă a temei de colindă, după care colindătorii ucraineni au parodiat descolindarea, al cărei proces genetic l-am urmărit mai sus. Este în afară de îndoială că această temă a circulat odinioară, în Slav ia orientală şi occidentală, pe spaţii cu mult mai întinse decît se poate deduce după vestigiile folclorice din vremea noastră. Totodată, ni se pare foarte probabil că ea să fi fost cunoscută şi românilor din Dacia, a căror variantă nu se va fi deosebit prea mult de cea slavă. în concluzie, este clar că descolindarea ucraino-galiţiană la adresa evreului ne-a oferit un interesant exemplu de orientare a colindătorilor Crăciunului - la crearea ei -după produse folclorice aparţinînd unei alte datini cu totul deosebită de cea practicată de dînşii. în acelaşi timp, trebuie să relevăm faptul demn de o specială atenţie că procesul genetic al acestei descolindări - măcar că i s-a putut stabili precis modelul - nu mai este de fapt acela al unei simple parodii din cele obişnuite, în genul celor mai sus expuse; ci al unei adevărate prelucrări destul de laborioase şi complicate, care a dus la o creaţie cu desăvîrşire nouă. De aceea - privită sub unghiul acesta - descolindarea în chestiune s-ar fi cuvenit, poate, să fie clasificată mai degrabă printre cele ale tipului independent, despre care va fi vorba într-un capitol următor. • CAPITOLUL 3 Formule de descolindare care parodiază colinde religioase EVIDENT, PARODIA DE ACEST GEN - CA mijloc blasfemant ori sterilizant, utilizat împotriva gazdelor neospitaliere - a existat înainte de toate în datina colindatului de tipul pur laic, care reprezintă marea vînă şi totodată vîna autentică de origine străveche. Aici a luat ea naştere, din timpuri imemoriale, odată cu datina însăşi - sau în tot cazul, puţin după dînsa - şi a avut ca prim model, în mod necesar, colindele laice, singurele cunoscute pe parcursul unei îndelungate epoci mai mult decît milenare. într-un tîrziu însă, procesul genetic al descolindării şi-a extins relaţiile sale de la colindele laice - care, la popoarele unde datina e cel mai bine conservată, alcătuiesc pînă azi marea, covîrşitoarea majoritate -asupra a tot ce cuprindea această datină, pînă la cele mai noi creaţii ale ei. Aşadar, a fost fatal ca el să afecteze şi colindele religioase, a căror primă apariţie mai compactă-după toate probabilităţile - trebuie raportată cam pe la sfîrşitul evului mediu, în ţările cu situaţia geografică mai occidentală şi depinzînd, în ce priveşte religia, de Roma. Pentru ilustrarea acestui interesant fenomen - expresie a unei cutezătoare tendinţe 99 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI iconoclaste - ne vom servi de documente folclorice, pe care, la ucraineni şi poloni cu deosebire, le aflăm mai elocvente decît oriunde aiurea, deşi fenomenul este atestat, măcar că sub aspecte cu mult mai sfioase, de asemenea la români ca şi la alte naţiuni. Astfel, vom releva mâi întîi că, la ucraineni, nici chiar acel refren religios aşa de caracteristic colindelor lor din noaptea Anului Nou „Şcedrii vecer, sviati vecer!“629 -care exprimă atîta pietate şi poezie în acelaşi timp - nu a fost cruţat de colindători, fiind utilizat şi el la alcătuirea formulelor de descolindare, ba încă adesea în unele din cele mai impii şi mai abjecte. Iată un exemplu, unde frumoasa imagine plină de mister -evocată de acest refren - este asociată cu oribile scabrozităţi şi cu înjurături la adresa gazdelor: „UUaflpMîi Bequp, cbatmK Benup! / Ha Jiejjy, jiejţy, Hac... BnecMe^y, / 3a rpynicy Kami, c... b MaMi Bami!“630. S-ar părea, o adevărată profanare... La întrebarea: de ce oare colindătorii n-au pregetat de a malversa oarecum cu un astfel de refren - aproape nelipsit atît în şcedrivki-le religioase, cît şi în cele cu subiecte laice - dîndu-i o asemenea întrebuinţare? Răspunsul nu poate fi altul decît că: tocmai datorită acestei specificităţi a lui! în adevăr, fiind atît de reprezentativ pentru datină, el dădea iluzia că ceata colindătorilor cîntă chiar şcedrivki. E ceea ce aceştia urmăreau în ordine satirică. Pe de-altă parte, un mobil foarte serios stătea la baza fenomenului: printr-o asemenea integrare formală a versurilor de descolindare la datină, ele se contagiau de virtutea augurală a acesteia de a face să se împlinească tot ceea ce se profera sub auspiciile datinii respective. Apoi, tot la ucraineni, versul iniţial, care evocă rîul sfint unde Isus a primit botezul „Om Ha pinui Ha Iop/jaHi...“631 apare foarte frecvent în diferite koliadki sau şcedrivki cu teme religioase: „Om Ha pinui Ha lop^am, / TaM FlpeHMCTa pM3M npajia - / IHeapMfi Benop, aoGpMfi Benop!...*4632. Din colindele şi şcedrivki-le pur religioase, acest vers n-a întîrziat a trece în cîntecele profane ale aceloraşi datini congenere, în special în cele dedicate gospodinei, dar mai ales fetei mari. Aici, el a fost atras nu atît ca un detaliu de peisaj cu scopul de a contribui la înfrumuseţarea cadrului, cît ca motiv glorificator pentru eroina care se identifică cu persoana colindată, fiind astfel plasată într-o ambianţă sacrală, în semn de deosebită cinstire a ei; ba, în acelaşi timp, chiar ca o recompensă pentru meritele sale. Iată dar versul în chestiune începînd o şcedrivka închinată fetei mari, căreia i se urează, în chip simbolic, un măritiş fericit: „Om Ha pinui Ha IopflaHi - / LUaflpMîi BeMMp, cb ATM ti Bennp! / TaM MapMHH SiJib 6i;iMJia...“633. Ba încă, el revine periodic în cursul cîntecului ritual, la începutul fiecărei strofe sau şir de strofe. Dar, în ciuda motivului sacru inspirat din legenda biblică - de care este impregnat citatul vers, atît de preferat colindelor şi şcedrivki-lor - el a devenit început de descolindare. „Om Ha pinui, Ha Op^am,/ HeMa xJiT6a, xojiYm aaJiT;/ HeMa xjiYSa hY KaBajiKa...“634. Unele din aceste versuri, al căror loc de origine se vede foarte clar după conţinutul lor că este în colindele religioase, fiind utilizate în formulele de descolindare, au fost acolo asociate adesea în modul cel mai irevenţios, care se poate închipui, cu imagini pomologice sau scatologice. Un astfel de vers este, de ex., „HoBa paflicTb CTana...“635 100 FORMULE DE DESCOLINDARE care vesteşte lumii marele eveniment religios al naşterii lui Crist: „^e naHHa HÎCTa cm Ha nopoflijia...**636. O formulă injurioasă ucraineană - deja citată la capitolul respectiv - îl are ca vers iniţial, exploatîndu-i în chip satirico-grotesc sensul său, care, în locul de origine, este expresia entuziasmului religios. Formula e proferată în pofida gospodinei de gazdă: „HoBa pajţicTb erajia:/ Ba6a 3 neni Bnajia,/ Ak JieTiJia/ Tan neptffjia,/ Aac KypflBa BCTaJia!“637. Aflăm acest vers şi-n alte formule de descolindare, adresate tot gospodinei, în situaţii mai puţin indecente, precum: „HoBan pafliCTb, HOBaa pajjiCTb, / B3yjia cT b wicpaSncbUb...**638. O variantă a respectivului vers religios, începător de colindă, sună: „HoBa pajja, ho Ba pana, / CBÎTy ch 3’flBHJia: / J\ a MwcTa îlaHHa CMHa nopoanjia...**639, sau: „HoBa pana c/rana, / Hk Ha Hefii XBaJia...w640. în descolindare, versul în chestiune e utilizat ironic, prin asocierea lui cu imagini sau idei complet opuse celei exprimate de el în colindele-prototip cu subiecte religioase, ca de ex.: „HoBa pana c/rana, / LU,o xnT6a He CTano...**641. De asemenea, versul de influenţă polonă, cu care încep o serie de colinde canţionale „Bor npenBÎHHMM../*642, devine vers iniţial la o formulă descolindătoare cu tabloul repugnant al celei mai scabroase scatolo-gii, în centrul căruia e plasat - drept o supremă batjocură - gospodarul de gazdă: „Bor npenBfaHnfi - / flub 3apiHHnfi / Cmumt Han BonoB, / ^pnme jioGojiob!**643. Aici, trebuie să relatăm - ca pe un gen de adaptare pur ocazională - faptul că alegerea versului iniţial respectiv din colindele religioase a fost determinată mai ales de considerentul euritmiei, dat fiind că acest vers oferea în cazul de faţă şi o rimă foarte convenabilă pentru supranumele „Zaricinii“, cu rol de nume de familie, al gospodarului vizat de descolindare. Pe de-altă parte, orientîndu-ne după supranumele său toponimic, care înseamnă „cel de dincolo de rîu“, deducem că el îşi avea gospodăria chiar pe malul rîului: de aici, şi scena injurioasă situată pe apă! în legătură cu citata formulă, culegătorul ne informează că acest gospodar „n-a vrut să dea nimic colindătorilor**644. El nu ne dă însă nici-o indicaţie cu privire la confesiunea lui, care e foarte probabil să fi fost greco-catolică. Dar există colinde religioase ucrainene, care încep numai cu epitetul Predvicinii, apelativul Bog fiind subînţeles645. Sub o asemenea formă, substantivizată, calificativul glorificator al divinităţii a trecut şi în descolindări. în colecţia Hnatiuk, figurează o întreagă serie de parodii începătoare cu menţionatul epitet; ba încă, îl aflăm întrebuinţat chiar şi în formă feminină, atunci cînd e raportat ironic la gospodina casei. între acestea, unele nu par nicidecum străine de funcţia descolindatului; aspectul lor sati-rico-burlesc, atît de manifest, le trădează - de ex.: „npeaBiHHMfi Î3 He6a cnycicaB ca / YnaB Ha Jiî\a Tau jiî'jt 3ajiOMaB ch; / CoKepHMHy 3ary6nB / riocTOJieTa 30mohmb, / Aflicace, OTaicace!...**646 O altă variantă îl face să cadă pe „cel dinainte de toţi vecii** nu chiar din cer, ci dintr-un copac: „ripeHBhnHMfi 3 ijyda fiokotmb cY, / BnaB Ha JiTa, Ha Jieny po3(5nB cT...**647. în fine, o alta se caracterizează prin expresia blasfemantă „... A 6o,u?n Bac!...**648, constituită în vers, care revine periodic în chip de laitmotiv, după acelaşi număr de versuri. E drept că sensul blasfemant este foarte atenuat în această expresie specific ucraineană, întrucît tocmai partea esenţială a blestemului nu e pronunţată. Avem a face 101 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI cu o reducţie a lui la forma de simplă ameninţare şi în acelaşi timp de deturnare în glumă. E de presupus însă că această formă benignă s-a substituit unui blestem autentic de la origine. Vom mai relata de asemenea o altă formulă, care sună deosebit de grotesc, prin faptul că-n ea epitetul divin apare pe rînd la ambele genuri, referindu-se la două persoane de sex diferit: „IlpeuBiHHa nnporn BapnJia, / llpeiiBiHHa nuporu coJWJia, / A npeuBÎMHMft npucyBaB cî\ / Taft no euHÎM 3aTiţaB cî\ - IlpeuBiHHMft!44649. Nu poate fi îndoială că eroina şi eroul citatei formule - desemnaţi prin epitetul în chestiune - se identifică, cel puţin la origine, cu gospodina şi gospodarul de gazdă, pe care colindătorii îi luau în derîdere. între prototipurile descolindărilor ucrainene, vom mai aminti şi o colindă religioasă - favorită pe vremuri650 - cu motivul vestirii naşterii lui Crist de către arhanghelul Gavriil şi cu cel al închinării magilor: „Buiţe Bor, BH^e CoTBopuTejib,/ Xe Becb Mup nornfiaeT; / ApxaHrena TaBpiMJia / B Ha3apeT nocnjiae/r / Bo3bîcthtm TanHy eMy...“651 sau: „BnunTb Bor, BHflMTb TBopeu,b...“652. Acest prim vers al citatei colinde -atît de familiar colindătorilor - a fost captat de ei, pentru a face dintr-însul începutul unei formule descolindătoare: „Om bmumt Bor, bm^mt TBOpeub, / YicpaB Myacnic XMTa Kopeub;/ Ha nniMHMHKy norjiajţae,/ Ta Mimemca me He Mae“653 Rareori, aceste formule satirico-groteşti, care imită colinde religioase iau o dezvoltare mai mare; de obicei, ele se limitează la cîteva versuri, ca şi celelalte formule de descolindare, al căror model sînt colindele pur laice sau care sînt produs al liberei inspiraţii, fără nici un model. Iată totuşi şi un exemplu mult mai extins decît toate cele anterior citate, provenind de la ucrainenii din Volînia: „Kmt 3MbicneHHbift necb ch 3’flBbiB, / Ha nojibmM ropiuMK po3fibiB; / Tpefia ero yjiOBbiTbi, / Tpefia jxofipe HafibiTbi,/ Hexan 3Hac, / naMbflTae,/ Mbiiubi Han jiOBbiTb,/ Mbiwbi Han roHbiTb, / He b nycTbiHM,/ He b HCKbiHM, / A b Hac b komopm...“654. Culegătorul acestor versuri nu ne spune dacă ele sînt cîntate de colindători în vreo împrejurare specială. Nouă însă - avînd în vedere elementul comico-burlesc dominant, din ele - ni se pare evident că, la data culegerii lor şi chiar mai înainte, nu îndeplineau un rol descolindător, ci erau destinate să amuze gazdele. Ne îndoim totuşi că acesta a fost rolul lor de la origine. E foarte probabil ca iniţial ele să fi servit drept formule de descolindare, dat fiind că avem a face cu un produs folcloric, care ia în derîdere cele mai venerabile figuri ale religiei creştine. Deci e de presupus că citata formulă va fi fost cîntată la familii de altă confesiune creştină decît cea ortodoxă şi anume uniată. Modelul după care s-a orientat această parodie este următoarea colindă religioasă: „IJ,BMT 3MbICJieHHblft HbIHM p03UBMCb, / Bor Ha 3eMJlM HapOUblBCb, / A npeMbic.Tafl MapMfl... / Cbma roaye, / ero nbuibHye, / Y nycTbiHM, Y flCKbiHH... / [lacTyujKbi TaM npbicnMJibi,/ Bora b hcjihx y3pMJibi...“655. Să se observe că în parodia de mai sus - ca o culme a impietăţii - motanul care a spart oala şi care trebuie bine bătut, ca să nu mai umble prin blide, ci să se ţie numai de prins şoareci, se identifică cu Dumnezeu-fiul! Iată cu deosebire pentru ce supoziţia noastră - că, cel puţin la origine, formula respectivă va fi avut funcţie descolindătoare -ar părea întemeiată. 102 FORMULE DE DESCOLINDARE Privind cu atenţie formulele negative ucrainene calchiate după colinde, care tratează subiecte religioase, constatăm deci că parte din ele sînt expresia pătimaşă a animozităţilor confesionale şi uneori chiar etnice: ucraino-polone şi catolico-pravoslavnice sau uniato-pravoslavnice. Ele provin în special din acele regiuni galiţiene foarte amestecate sub raportul religios ca şi sub cel etnic. Astfel, chiar şi printre descolindările ucrainene mai sus citate - pentru a ilustra cum iau naştere prin procedeul parodiei -cîteva au incontestabil drept modele colinde religioase de origine polonă. Ele au venit, în bună parte, la ucraineni prin populaţia ucraineană uniată, oare - mai apropiată sufleteşte de cea polonă, datorită confesiunii adoptate - a înlesnit foarte adesea circulaţia de motive folclorice de la un popor la altul. Precum era şi firesc, contactul de pe terenul credinţei stabilea o punte de legături spirituale între cele două naţiuni vecine şi de multe ori convieţuitoare. Fenomenul a avut loc adesea sub auspicii din cele mai senine şi mai fraterne; dar, în anumite împrejurări, el s-a manifestat nu mai puţin sub semnul adversiunii confesionale dublate de xenofobie. Tocmai asemenea cazuri ne oferă unele din descolindările ucrainene de tipul parodiei. Pentru a înţelege just drumul procesului de creaţie a unor astfel de produse, ar trebui să ne raportăm înainte de toate la perioada cînd s-au fixat la ucraineni o întreagă serie de colinde religioase polone, cunoscute - la Poloni - sub numele de kolfdy kantyczkowe. Foarte adesea, ele nu sînt decît transpuneri ad littcram din poloneşte în ucraineşte. De-abia mai pe urmă, modelîndu-se după ele, au putut lua naştere pe terenul limbii ucrainene produse comico-satirice ca cele mai sus relatate. Totuşi, se pot distinge cazuri cînd colindătorii ucraineni au puizat motive direct din colindele canţionale polone, pe care, evident, le înţelegeau bine, dată fiind asemănarea destul de mare a celor două limbi. Alteori însă, colindătorii ucraineni au mers şi mai departe: ei au luat de-a gata - sau aproape gata formate - unele formule descolindătoare din limba polonă, nefâcînd altceva decît să le ucrainizeze, traducîn-du-le mai mult sau mai puţin fidel. Iată un astfel de exemplu: „AHren naCTupa 3JianaB, / Ta fi My bokm oSjiaTaBÎ / A 3a mo? / Bo 6yB nac/rup Jieaamo..“656. Această formulă parodiază una din cele mai favorite colinde religioase polone, care are o melodie deosebit de armonioasă şi de originală: „Anicrf pasterzom mowil: / Chrystus si^ wam narodzil / W Betleem, nie bardzo podlem miescie; / Nardodzil si$ w ubostwie, / Pan wszego stworzenia...“657. Judecînd după aparenţe, am fi tentaţi să credem că avem a face cu un produs folcloric ucrainean modelat după colinda polonă într-o localitate bilingvă. Totuşi, aflăm chiar la poloni formula respectivă de descolindare, prezentînd unele versuri aproape identice cu cele ucrainene: „Aniol pasterza zlapal /1 kijem go wylatal; / W Betleem, nie bardzo podlem miescie, / Dai mu kijow ze dwiescie, / Aze gwaltu krzyczal!“658. Aşadar, constatăm aici un împrumut, de tipul cel mai direct, de la poloni la ucraineni. In adevăr, polonii posedă şi ei un număr însemnat de formule descolindătoare calchiate după colindele religioase. Colindătorii poloni nu manifestă deci nici ei mai multe scrupule ca cei ucraineni, cînd e vorba de a ridiculiza cele sfinte sau considerate obiş- 103 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI nuit drept sfinte. Astfel, după o colindă canţională foarte răspîndită în toată Polonia, cum este: „W zfobie lezy... /- Ktoz pobiezy / Kol^dowac mal emu / Jezusowi Chrys-tusowi...?"659, a fost ticluită o parodie aplicată unui beţiv sau în tot cazul unui gospodar, de care colindătorii vor să-şi bată joc prezentîndu-1 drept beţiv: „ W biocie lezy\ / Ktoz pobiezy / Pijanego ratowac, / Bo pijany - niewyspany, / Ne moze se rady dac.u66° Remarcăm şi aici - ca-n atîtea alte cazuri - că parodia se sprijină pe primele două versuri, care rămîn aceleaşi ca-n colinda-prototip, cu singura modificare că-n versul întîi, apelativul „zJob“ nemaicorespunzînd, este înlocuit prin elementul negativ „bloto“, foarte potrivit pentru scopul urmărit. Mai departe însă, descolindarea - brodînd satiric în jurul motivului despre beţivul căzut în noroi şi simulînd alarmarea colindătorilor de tragica lui soartă - se diferenţiază în chip contrastant de model, precum e şi natural, şi marchează o completă independenţă faţă de el. Este menţinută totuşi, după model, forma interogativă, al cărei dinamism sugerează o stare de spirit alarmantă, care evident, aici trebuie receptată prin prisma satirei. Pe de altă parte, tot în ce priveşte modul de exprimare, este conservat metrul şi ritmul de la sursă, precum şi melodia. O altă colindă religioasă, care-şi trage originea dintr-o „pastoralka“ în uz la Crăciun, sună astfel: „ Wsrod nocnej ciszy, glos siţ rozchodzi: / - Wstaricie pasterze, / Bog wam siţ rodzi, / Czem pr^dzej siţ wybierajcie, / Do Betleem pospieszajcie / Przywitac Pana..."661. Iată acum forma comico-satirică, pe care o ia în descolindare colinda aceasta cu tema închinării păstorilor: yyWsrod nocnej ciszy, / Taricuja myszy; / Wsrod nocnej chmury, / Taricuja szczury! / - A bierzcie si$ lopaty, / Wyganiajcie szczury z chaty, / Niech nie robia dziur!"662. Cunoscînd spiritul descolindărilor, nu ne vine greu să desprindem sensul acestor versuri. Ele cuprind, la origine, o urare negativă la adresa casei colindate: aceea de a fi năpădită de şoareci şi guzgani! în orice caz, chiar dacă sensul acesta nu mai e aşa de clar astăzi pentru cei ce ascultă versurile respective - şi probabil, nici pentru colindătorii înşişi, care le cîntă - iniţial ele nu pot fi interpretate altfel decît ca duşmănoase şi defăimătoare faţă de familia, căreia sînt dedicate. Am citat aiurea o formulă ucraineană de tipul ameninţării, prin care colindătorii vor să sperie gazda că, dacă nu-i răsplăteşte convenabil, îi vor duce şoarecii în casă663. De asemenea, am relatat la neogreci, într-o lungă formulă de descolindare, prezenţa motivului şoarecilor printre multe alte urări negative: „...’Atto xpovou<; oaq ttoAAolx;, / K’ eva Taai TTOVTirioug...!"664. Apoi, la români, sînt atestate numeroase formule descolindătoare, de tipul blas-femant, cu motivul invadării casei gospodarului de şoareci sau guzgani. Dintre acestea, am făcut cunoscute mai sus cîteva665. Referitor la citata formulă polonă, se cuvine să remarcăm că tabloul şoarecilor şi al guzganilor, care dansează nesupăraţi noaptea în casa gazdei, este în adevăr foarte evocativ. Dansul lor are o dublă semnificaţie: pe de-o parte, el sugerează marea mulţime a acestor hidoase rozătoare, adevăraţi mesageri ai foametei; iar pe de alta, conferă ilariantei scene nocturne acel colorit umoristico-satiric atît de potrivit pentru o asemenea creaţie folclorică. Cu privire la forma de expresie, avem de relevat că descolindarea nu împrumută de la colinda religioasă luată ca model decît un singur emistih, dar deosebit de carac- 104 FORMULE DE DESCOLINDARE teristic şi de sugestiv, anume: chiar emistihul prim al versului întîi. Colindătorii însă l-au transformat în vers împerechindu-1 şi fâcîndu-1 să rimeze cu altul avînd acelaşi metru scurt şi sprinten. Totodată, ei au dat - în formula lor negativă - rol de laitmotiv atît emistihului de împrumut, cît şi versului nou cu care a fost împerecheat, ceea ce are de efect accentuarea ideii de mulţime fără număr a şoricărimii şi guzgănimii. Iar în versurile exhorative din final - care apar ca o consecinţă logică a celor precedente -această idee atinge treapta culminantă: cît de mulţi guzgani trebuie să ne imaginăm că vor fi fost acolo, de vreme ce era nevoie să fie rîniţi cu lopata! Această formulă polonă ne oferă un specimen surprinzător de reuşit, în care satira se îmbină în chipul cel mai desăvîrşit şi mai armonios în acelaşi timp cu blestemul de tipul realizat. în fine, o altă colindă religioasă polonă - foarte răspîndită - care vesteşte şi ea evenimentul naşterii lui Crist, cuprinzînd de asemenea motivul favorit al închinării păstorilor: „A wczora / z weczora, / Z niebieskiego dwora, / Przyszla nam nowina, / Panna rodzi Syna, / Boga prawdziwego..."666 a determinat - în cadrul descolindării - apariţia unei formule ca cea următoare: wcora> / z wiecora / Przysua ku mnie zmora: / Kciaua mi dac g$by, / Ja jom kopnon w z^by!u667 în felul acesta, după modelul unei colinde religioase cu o temă atît de pioasă şi de importantă pentru credincioşii creştini, a luat naştere o formulă injurioasă în cel mai înalt grad, pe care desigur colindătorii flăcăi - în dorinţa de a se răzbuna, din cine ştie ce motive - o adresau la casa neospitalieră, unde se găsea o fată mare. Evident, la baza acestei descolindări, stă exclusiv intenţia de a insulta; toate elementele ei converg către acest scop. în primul rînd, tema însăşi este tipică: eroina zadarnic vrea să-şi ofere graţiile ei unui tînăr, căci e respinsă de el cu brutalitate. O asemenea temă vine în flagrantă contradicţie cu idealul unei fete - cîntat cu atîta optimist elan de colindele laice consacrate fetei mari - ideal, care constă în a fi admirată de toată lumea pentru frumuseţea ei fără seamăn, şi a fi curtată de peţitori mulţi, unul mai chipeş, mai de viţă, mai bogat, mai viteaz... decît altul. Aici, dimpotrivă, eroina este identificată cu o strigoaică - pol. zmora668 - adică cu o fiinţă monstruoasă, care personifică urîţenia feminină şi care totodată este spaima lumii, întrucît, după credinţele populare, ea are legături cu duhuri rele dintre cele mai temute de oameni. Demn de relatat este faptul că, în citata formulă descolindătoare, au fost anume selectaţi termeni şi expresii cît mai vulgare şi deci mai ofensatoare. Astfel, în afară de zmora - apelativ uzitat ca epitet pentru o femeie nespus de urîtă - mai remarcăm că versul al treilea, tradus ad littcram, înseamnă „voia să-mi dea bot*; iar al patrulea vers nu se limitează să arate numai violenţa împinsă pînă la cruzime a flăcăului, care o repudiază pe fată lovind-o grav, ci face uz de verbul injurios kopnac cu sensul de „a pocni", adică a izbi cu piciorul, aşa cum fac caii cînd lovesc cu copitele669. Desigur, anonimii creatori ai acestei formule negative, colindătorii poloni, au fost determinaţi să adopte primele versuri ale citatei colinde canţionale datorită circumstanţei speciale că ei, avînd în minte epitetul arhi-ofensator zmora - cu care voiau s-o gratifice pe fată, cu orice preţ, spre a o insulta într-un mod superlativ - s-a întîmplat să afle în acele versuri, din belşug, tocmai rima ce le trebuia pentru amintitul epitet. 105 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL $1 SUD-ESTUL EUROPEI Dac-ar fi aflat-o în vreuna din colindele profane, foarte probabil, ar fi luat-o de model pe aceea. Aşadar, această formulă descolindătoare polonă, care o vizează pe fată - măcar că parodiază o colindă religioasă - nu este mai puţin caracteristică pentru genul de creaţii populare, ce ne preocupă. Ba chiar, ca expresie a urii pătimaşe care i-a dat naştere, ea ne apare mai reprezentativă încă decît multe dintre formulele de descolindare inspirate de colindele pur laice. E foarte curios că W. Kosiriski - din ale cărui materiale folclorice am relatat, spre a le supune examenului nostru, ultimele patru exemple670 - nu ne spune nimic despre momentele speciale, cînd se cîntau la poloni versuri ca acelea mai sus citate. Totuşi, dacă le judecăm atît după conţinut, cît şi în raport cu colindele religioase, care le-au slujit de modele, nu ne putem îndoi absolut deloc de funcţia lor descolindătoare. Chiar şi întîmplarea de sub anul 1840 [din Czchow - fostul judeţ Brzeski], povestită de Kosihski671 - cu privire la numele Kunegunda, al fetei stolerului din sat, adăugat de flăcăi în finalul latinesc al unei colinde religioase: „...Fonda, fonda, fonda, Stolarzowa Konda, / Hej, kol^da, kol$da!“672, în timp ce satul o cînta la biserică în cor - ar părea mai degrabă tot o manifestare ce are la bază aceleaşi mobile ca şi descolindarea. Era acesta un chip de a o da pe fată în public, de a o expune comentariilor întregului sat; e greu de văzut aici intenţia de a-i face plăcere. Totuşi însă, în citatul produs - oarecum semipopular, dar nu mai puţin spontan - nu transpare nimic din natura afectului, care îi va fi determinat pe flăcăi ca, într-o împrejurare aşa de solemnă, să-ncadreze numele fetei în versurile colindei canţionale şi cu deosebire să le juxtapună refrenului specific colindelor polone, deopotrivă celor profane, ca şi celor religioase. Nu ştim dacă simpatia sau antipatia îi va fi incitat la aceasta. Avînd în vedere ceea ce se petrece pe terenul colindelor laice, acolo, încadrarea în cîntec a unei anumite persoane din familia gazdei colindate ţine de însuşi ritualul datinii. Deci, principial vorbind, n-ar fi cu totul exclusă nici intenţia unei glorificări a fetei; dar e ceea ce ni se pare cel mai puţin probabil, căci împrejurarea este aici cu totul alta. Totuşi, din motivul amintit, e cu neputinţă de spus ceva sigur în această chestiune. în sprijinul interpretării ce dăm noi unora din produsele folclorice publicate de Kosihski, putem aduce şi faptul că prin acele localităţi ale Galiţiei occidentale - de unde provin materialele culese de el - datina polonă a colindatului este cu mult mai bine păstrată decît în alte regiuni ale Poloniei, nu numai sub aspectul ei religios, ci mai ales sub cel profan. Iar acest din urmă aspect cunoaşte aici şi numeroase formule de descolindare modelate după colinde cu teme laice. Implicit deci trebuie admisă şi existenţa celor ce-au avut ca model colindele religioase. Pe de-altă parte, pentru versuri ca cele în discuţie, nici nu poate fi imaginat alt rol funcţional decît unul pur negativ -măcar la obîrşia lor - şi aceasta numai în cadrul descolindării. Ar fi absurd să credem că ele au fost cîntate pe la casele gospodarilor ca să-i distreze cu un umor de asemenea calitate şi mai ales atît de lipsit de cel mai elementar sentiment de pietate, la un popor reputat ca evlavios, cum sînt polonii! Privite însă prin prisma descolindării - ca arme de răzbunare ale colindătorilor rău primiţi - versurile respective sînt, la origine, cu atît 106 FORMULE DE DESCOLINDARE mai temute, cu cît religiozitatea poporului este mai mare. Colindătorii, perfect conştienţi de aceasta, par să uite total de orice scrupule de natură etico-religioasă pe perioada cît este în uz datina săvîrşită de dînşii şi se servesc fără rezerve, pentru scopurile lor revanşarde, de procedeul descolindării pe seama celor sfinte, procedeu care se va fi dovedit deosebit de eficace. în lumina unor astfel de consideraţii, formulele descolindătoare de tipul parodierii colindelor religioase nu mai apar ca o expresie a impietăţii colective în sensul larg al termenului, ci mai mult ca o abatere de la etica generală, circumscrisă unui grup social restrîns şi unui interval de timp limitat. Nu-i mai puţin adevărat totuşi că, cu trecerea vremii şi datorită de asemenea decadenţei practicilor descolindării - ca o repercusiune a decadenţei, pe care a suferit-o însăşi datina colindatului privită în ansamblul ei - aceste formule negative au putut deveni tot mai inofensive, reducîndu-se adesea, unele din ele, chiar la simple glume. Relativ la forma acestor descolindări - în special polone şi ucrainene - care se modelează după colinde religioase, constatăm că şi ele, întocmai ca şi cele orientate după colindele laice, nu sînt de aceeaşi lungime cu prototipurile parodiate, pe care nu le urmează niciodată pînă la sfîrşit. Precum s-a văzut din materialele folclorice mai sus prezentate, aceste formule imită în mod obişnuit numai începutul colindei religioase, reproducîndu-i mai ales primul vers, care e totdeauna cel mai cunoscut, dacă nu şi cel mai caracteristic şi care totodată aminteşte colindătorilor şi melodia. Adeseori, ele reproduc chiar şi vreun altul dintre versurile următoare sau numai un fragment de vers ori vreo expresie mai izbitoare. De regulă, refrenul colindei este adoptat întocmai673, încolo, libera fantezie a colindătorilor completează totul în sens negativ, după situaţie. Ca extensiune, ele nu depăşesc numărul de versuri ale unei strofe de colindă, ceea ce corespunde perfect uzului impus descolindării de circumstanţe cu totul speciale. Din exemplele pe care le-am citat, reies clar toate aceste trăsături. în plus, vom mai adăuga - cu privire la aspectul formal al lor - că de cele mai multe ori, ele redau de asemenea, în chipul cel mai exact, metrul şi ritmul versurilor colindei-prototip şi se servesc chiar de aceeaşi arie. Astfel, gazdele - din casă - pot fi adesea victime ale iluziei, închipuindu-şi că li se cîntă colinde adevărate... Dacă avem în vedere fondul acestui gen de descolindări, evident, nu poate exista nimic comun între ele şi modelele lor, date fiind ideile şi sentimentele cu totul străine de care sînt animate unele şi altele, precum şi scopurile contrastante, sau de-a dreptul contradictorii, pe care le urmăresc prototipurile şi parodiile lor. Nu s-ar putea deci spune nici chiar că pe bază de contrast au primit anumite sugestii de la temele religioase ale colindelor imitate. Adevărul e că - în ce priveşte conţinutul - le-au servit de îndreptar^ aproape totdeauna, descolindările derivate din colindele pur laice sau din mările acestora. Cît despre procedeele utilizate de colindători, în procesul de creaţie a descolindârilor orientate după colindele religioase, şi ele sînt în principiu absolut aceleaşi, ca şi la formulele negative inspirate din colindele profane. Era şi foarte natural, dacă ţinem seama de întîietatea cronologică a celor din urmă. Ba mai mult: apariţia descolindârilor în chestiune nu reprezintă de fapt decît o extindere a unei manifestări de 107 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI veche tradiţie în cadrul datinii colindatului, ceea ce am relevat deja chiar la începutul acestui capitol. E vorba deci, în esenţă, de unul şi acelaşi fenomen, deşi el prezintă, ce-i drept, unele aspecte distincte specifice lui, pe care am încercat să le punem în lumină. Aşadar, în acest gen de formule descolindătoare, inspirate din colindele religioase, noi vedem o simplă ramificaţie a fenomenului amintit, care a luat naştere - pe parcursul evolutiv al datinii colindatului - la o dată foarte tîrzie, aproape de vremea noastră. Deosebiri mai frapante între descolindările cu prototipuri religioase şi cele cu prototipuri laice pot fi remarcate numai din punct de vedere formal. Ele constau mai ales în faptul că primele parodiază totdeauna începutul unei colinde, pe cînd celelalte se modelează de predilecţie după urările din finalul colindei profane. * în concluzie, se poate spune că formulele de descolindare - indiferent căreia din categoriile distinse de noi aparţin - sînt, ca mod de exprimare, nu însă ca finalitate şi conţinut, un fel de imitaţii mai fidele sau mai îndepărtate ale colindelor. Noi am denumit această din urmă clasă - care, desigur, cuprinde cea mai mare parte a formulelor de ordin negativ - tipul parodiei. Recunoaştem că nu este termenul cel mai adecvat, dacă avem în vedere sensul său curent, care nu se identifică totodeauna cu ceea ce sînt în esenţa lor formulele examinate mai sus, ca realitate folclorică. Totuşi, am făcut uz de el din lipsa altuia mai potrivit. Adoptîndu-1 însă în terminologia noastră, ne-am referit în special la forma de expresie a produselor folclorice în discuţie, formă pe care acest termen credem că o defineşte mai clar decît oricare altul. Vom căuta să lămurim aiurea, care-i adevărata raţiune a aspectului de parodie prezentat de descolindările grupate la acest tip şi care este substratul lor psiho-genetic. B. Tipul independent PRECUM S-A PUTUT OBSERVA CHIAR LA O parte din exemplele citate în cursul acestui studiu, pîn-aici, nu totdeauna descolindările reproduc fidel, sub aspectul formal, urările pozitive sau crîmpeie de colinde. Există un număr destul de însemnat şi din acelea care - măcar că adesea iau şi ele naştere tot după modelul anumitor urări sau colinde - manifestă totuşi o invenţie mai spontană şi mai originală, atît în ideile şi imaginile puse la contribuţie, cît şi în construcţia lor. în adevăr, prezenţa de spirit a colindătorilor face uneori ca adaptarea liberă a urării-model să meargă foarte departe, ducînd la rezultate surprinzător de reprezentative pentru împrejurarea specială, în care are loc descolindatul şi oglindindro perfect. Iată de pildă ce aflăm în legătură cu urarea, al cărei ecou în domeniul descolindării l-am urmărit anterior, la tipul parodiei: „Şi la anul cînd venim, / Sănătoşi să vă găsim!"674 108 FORMULE DE DESCOLINDARE Un corespondent al nostru din Feteşti - el însuşi fost colindător - ne-a comunicat că, mergînd cu colindatul în Ajunul Crăciunului la o casă de oameni cu stare, însă fără seamăn de zgîrciţi, gospodarul a refuzat să-i primească, sub pretextul că e bolnav. Atunci, ceata de colindători i-a ripostat imediat, cîntîndu-i la fereastră: „Şi la anul, cînd venim, / Tot bolnav să te găsim!“675 Alteori, libertatea pe care şi-o iau colindătorii faţă de orice modele, în adaptarea formulelor de descolindare la situaţie, este şi mai mare; nu o dată, s-ar putea spune chiar că e absolută. Şi cu drept cuvînt, căci adesea acestea nu fac decît să reflecteze mobilul care le-a inspirat, tără ca blestemul sau injuria să urmeze măcar cît de vag vreo urare sau vreo colindă cunoscută. Astfel, din Bilciureşti-Dîmboviţa, sîntem informaţi că o ceată de colindători din noaptea de Crăciun au aşteptat zadarnic - după ce-au isprăvit de cîntat colinda şi toate urările de rigoare - să vină gazda afară să le dea răsplata cuvenită. în casă, nu s-aprindea nici o lumină şi nu s-auzea nicio mişcare, cu toate chiotele lor. Atunci, unul dintre colindători s-a dus la fereastră şi a strigat cît îl ţinea gura, în pofida gazdei, următoarea formulă-avertisment - pe cît de injurioasă, pe atît de ameninţătoare - pe care, după cum se pare, a născocit-o integral chiar în momentul acela: „Scoate capu din zăblău676 / Om pocit şi nătărău, / Că te bate Dumnezeu!“677 în afară de epitetele depreciative din versul al doilea, „zăblăul44 de asemenea este aici întrebuinţat din intenţii ofensatoare în locul apelativului plapumă. Formal, desco-lindarea prezintă aspectul unei ameninţări condiţionate. Ameninţarea însă sună aproape ca un blestem în toată puterea cuvîntului, întrucît colindătorii n-au avut de gînd să aducă la sentimente mai bune faţă de ei pe stăpînul casei, mai ales după injuriile debitate la adresa lui. Unicul lor scop - proferînd această formulă - a fost acela de a se răzbuna. Un alt corespondent, din Ialomiţa, ne povesteşte că-n Ajunul Crăciunului - colindînd la o gazdă „hapsînă44 care le-a trimis printr-un copil, drept dar, un colăcel uscat şi gălbejit de vechi ce era - au bătut cu beţele-n uşă pîn-au scos-o din casă pe gospodină, o tînăiă nevastă. Cum s-a arătat, şeful cetei i-a aruncat la picioare colacul; apoi, „s-a pornit a striga de vuia satu, ca s-audă toată vecinătatea44: „- Doamne, fă-o Doamne: Uscată ca colacu, / Galbenă ca morcovu!44678 Precum vedem, prima comparaţie a blestemului - ba în bună parte chiar şi a doua -reflectă în chipul cel mai fidel şi mai direct realitatea momentului acela. Uneori, blesteme în serie - vizînd cu deosebire diferite specii de animale domestice, puterea oricărei gospodării temeinice - se năpustesc ca o avalanşă, care ameninţă cu totala ruină a familiei, ca în următoarea descolindare: „Dare-ar brînca-n porci / Şi holera-n găini! / Dare-are ciuma-n boi / Şi gălbeaza-n oi! / Dare-ar turba-n cîni! / Lovi-i-ar inima pe stăpîni!44679 Versul ultim, ca o încununare a nenorocirilor, conţine - la adresa sănătăţii gazdelor - o imprecaţie, care concomitent are şi semnificaţie injurioasă. Acest motiv din final l-am întîlnit frecvent în descolindări, atît la români,- cît şi la alte popoare, numai că încadrat în alte ansambluri680. Vom cita acum o altă descolindare, tot în ton imprecativ şi urmărind ţeluri similare, însă avînd cu totul o altă formă, în ea fiind implicată şi divinitatea, pe care colindătorii 109 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI o invocă - de altfel întocmai ca şi-n formula de mai sus, cu colacul uscat - pentru ca prin ajutorul ei, să se reverse tot felul de năpaste ruinătoare asupra gazdelor: Trăsni-v-ar Dumnezeu pe toţi din casă! / Amin! / Şi casa să v-o trăsnească, / în foc să se topească! / Amin! / Holdele-n cîmp să nu vă mai crească! / Amin! / Oile şi vacile să vă stîrpească! / Amin! / Şi nimic să nu vă mai sporească! / Amin! /“681 Aceste blesteme - pronunţate succesiv de către mai-marele cetei, în alternanţă regulată cu acel amin intonat grav de toţi ceilalţi colindători în cor - răsună în întunericul nopţii, la fereastra casei, ca un dialog fatidic, prin care se pecetluieşte soarta unei întregi familii, osîndite la sărăcie şi la moarte năprasnică! Cei care-1 aud, sînt dominaţi desigur de impresia că asistă la un ritual din cele mai lugubre. Ceea ce apare mai frapant, la ultimele trei formule mai sus citate, în comparaţie cu marea majoritate a celor cunoscute pîn-acum, este nu numai libertatea lor în ce priveşte fondul, dar şi faptul că această libertate se repercutează de asemenea asupra modului cum este exprimat respectivul fond. Ea face să nu mai avem totdeauna forma aceea regulată, pe care o aflăm de obicei în colinde şi în urările ataşate lor. Astfel, rima şi chiar simpla asonanţă lipsesc uneori, reducîndu-se totul la o formă aproximativ ritmată, în care nici măsura versurilor nu mai e respectată. Avem a face nu odată - în una şi aceeaşi formulă - cu un bizar amestec al versului cu proza, ceea ce este feră îndoială un semn de primitivitate. Totuşi, după noi, aceasta nu denotă arhaismul unor asemenea formule, ci cruditatea apariţiei lor şi o spontaneitate, care n-a fost încă suficient verificată şi finisată, printr-o îndelungă circulaţie în masele populare, de la o generaţie la alta. Dar vom continua să ilustrăm libertatea - în conţinut, ca şi în forma de expresie - la acest gen de descolindări, şi cu alte exemple, spre a releva şi alte aspecte demne de a fi cunoscute. Un corespondent din Muntenia, din cîmpia Dunării, ne informează că o ceată de colindători flăcăiandri, printre care şi el, au cîntat în noaptea Crăciunului o serie de colinde - aşa cum cere datina - la fereastra uni gospodar. La sfîrşit, acesta a ieşit şi le-a oferit, c-un aer de generozitate, cîţiva covrigi de tîrg legaţi elegant cu o panglică. Colindătorii, profund dezamăgiţi şi indignaţi c-au fost trataţi ca nişte copii mici, care umblă cu Moş-Ajunul, i-au atîmat covrigii de rătezul uşii, iar unul din ei i-a adresat următoarele versuri: Uite-1 bă al dracu: / Cum o face pă boeru mare, / Da el n-are dă mîncare! / Dare-ar Dumnezeu să nu mai aibă, / La anul şi la mulţi ani!“682 Remarcăm că singurul element tradiţional, pe care se sprijină această descolindare -încadrîndu-se prin el datinii - îl aflăm în versul final, unde este reprodusă identic cunoscuta urare, răspîndită în toată lumea românească de pe teritoriul dacic. Dar aici, ea nu se mai raportă la sănătatea şi longevitatea gazdelor, ci este abil integrată imprecaţiei din versul precedent, pentru a deveni, împreună cu dînsa, blestem de sărăcie eternă! Iată şi un alt exemplu nu mai puţin caracteristic, tot din Muntenia, însă mai dinspre nordul acestei provincii: Să dea Dumnezeu: / Să s-aleagă prafu dă voi, / Dă vaci şi dă boi / Şi dă casa voastră, / Şi dă masa voastră, / Şi dă munca voastră! / Unde-ţi pune mîna, / Să pună dracu mila!“683 110 ____________________________FORMULE DE PESCOLINDARE_________________________________ începutul acestei descolindări e un blestem din cele mai funeste, foarte curent în popor. El e raportat aici la întreaga familie, precum şi la casă, ca şi la toată agonisita gospodăriei lor... Nu e cruţată nici munca - adică nobilul efort al omului pentru întreţinerea vieţii sale şi pentru o continuă prosperitate - căci şi ea cade-n raza aceluiaşi blestem. Iar versurile finale, care se referă tot la muncă - dar vizînd-o exclusiv - vin să-ntărească într-un chip cu totul neaşteptat şi uimitor de ingenios, printr-un nou bles- „ tem nu mai puţin de temut, teribila imprecaţie iniţială, ceea ce reprezintă o culminaţie a răului cu neputinţă de depăşit. în adevăr, ultimele două versuri sînt o foarte reuşită parodiere a unei urări deosebit de răspîndite, cunoscută în afară de domeniul datinii colindatului, urare care sună ca o binecuvîntare: „- Unde-i pune mîna, / Să puie şi Dumnezeu mila!" Aici, simpla înlocuire a unui singur cuvînt - „Dumnezeu" prin „dracul" - a fost deajuns pentru a răsturna complet sensul originar de binecuvîntare în acela de blestem, adăugîndu-i în acelaşi timp şi o nuanţă de ironie plină de efect, întrucît cuvîntul „mila" este lăsat anume. Se ştie că dracul - după concepţia mitologică populară - nu cunoaşte ce e mila... De altfel, substituiri similare - iar uneori chiar identice - cu efecte ana-loage, am mai relatat şi la alte descolindări în cursul expunerii noastre. Menţionata urare - cristalizată ritmic în formulă stereotipă - este bine cunoscută şi domeniului nostru paremiologic. Astfel, ea circulă mai ales sub formă de zicătoare, fiind întrebuinţată de obicei cînd vrem să subliniem că cineva izbîndeşte în orice întreprindere, că-i merge totdeauna lucrul din plin. O întîlnim cu deosebire în limbajul basmelor, cînd e vorba de un personaj simpatic: „Pe ce punea el684 mîna, / punea şi Dumnezeu mila!" Precum am constatat deja din cele de mai sus, amestecul versului cu proza ritmată este o apariţie frecventă în descolindările tipului independent. într-o asemenea formă de expresie, surprindem perpetuîndu-se pînă-n vremea noastră aspecte primare ale procesului de creaţie pe terenul descolindatului. Dar nu sînt rare nici cazurile cînd, în formula de descolindare, domnină exclusiv proza. E ceea ce vom releva, pe bază de documente folclorice, mai departe. Un informator dintre românii timoceni ne face cunoscut, din propria sa experienţă, că adeseori colindătorii, cînd sînt primiţi rău de gazde -fără ca ei să se fi aşteptat deloc la aceasta - „spun blestemele care le vin la gură mai degrabă, că n-au nici vreme să se gîndească mult, mai cu seamă dacă-s alungaţi de gospodar"685. Dintre numeroasele texte de asemenea blesteme-descolindări, de care dispunem, vom cita la-ntîmplare numai cîteva. Unele din ele sînt cît se poate de banale si de prozaice, de ex.: „Să dea Dumnezeu să vă ardă casa!"686, sau: „Să nu mai ajungeţi să vă-mbogăţiţi, calicilor!" 687 . = . etc. O descolindare grecească din Macedonia, referitoare la vitele gospodarului - spusă de micii colindători, cunoscuţi sub numele de kolintoulia - sună şi ea în dispreţul oricărui element ritmic: „Na ooo, i|>oq>r|aouv Ta npopaTa, / Ta y(8ia Kai oAa toi f<7>a tou cttti tioo!"688. Alteori, formula de descolindare - orientîndu-se după clişeul anumitor descîntece -deşi tot în proză pură, prezintă totuşi o construcţie deosebit de interesantă prin ingeniozitatea ei, precum este cea următoare: „- Să-ţi ajute Dumnezeu, jupîne gazdă, / Să-ţi iu PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI faci 99 de case: / Fiecare casă cu cîte 99 de odăi, / Fiecare odaie cu cîte 99 de paturi / Şi-n fiecare pat să zaci de 99 de ori!44689 Ceea ce izbeşte în această descolindare, este forma pozitivă a tuturor urărilor cu excepţia ultimei, al cărei sens negativ - comunicîndu-se asupra celor anterioare - le transformă subit pe toate în negative, după ce, iniţial, a putut da ascultătorilor iluzia că e vorba de urări din cele mai binevoitoare. Dacă întîmplător gazda neospitalieră are o fată mare, foarte adesea mînia colindătorilor se descarcă asupra ei. Am cunoscut aiurea descolindări referitoare la dînsa, cu deosebire un fel de avertismente glumeţe, în versuri destul de bine construite, pe care le-am încadrat la tipul ameninţării. Iată acum un exemplu în simplă proză, sub forma unei urări negative, dublată de o veninoasă ironie, care loveşte în idealul atît de scump fetelor - măritişul: „Rusăndiţa lui nea [Cutare] / să se mărite, cînd m-oi duce eu s-o iau!44 6 90 La fel, sub anul 1885, piţărăii din ţinutul Haţegului - după ce-i urau mai întîi gazdei neprimitoare, în variate chipuri, să~i rămîie casa pustie -691 adăugau încă, în cazul cînd aceasta avea fată mare, următoarea imprecaţie, tot în proză: Mărita-te-ai cînd or veni porcii mereu din ciurdă!44692 Trebuie să remarcăm totuşi că, de obicei, chiar la acest gen de descolindări atît de libere şi de străine de preocuparea pentru frumos, licăreşte sfios tendinţa către o exprimare poetică, dominată de simţul euritmiei şi nu odată chiar de o manifestă năzuinţă către rimă. Uneori, surprindem aceasta pînă şi-n formule cu aspectul cel mai prozaic imaginabil. Astfel, din Moldova de sud, aflăm că pe un gospodar neprimitor - drept răsplată - colindătorii l-au gratificat cu următoarea formulă: Rupi-ţi-s-ar inima la car / Şi ţ-ar kica boi-n ziug, / La drum lung!44 6 93 Aici, se reflectă tradiţionala cărăuşie de pe vechiul şi vestitul drum al Galaţilor, cărăuşie care a durat pînă pe la-nceputul secolului al XX-lea, cînd a încetat odată cu introducerea căii ferate pe aceste locuri. Dar iată, din aceeaşi regiune, o altă formulă imprecativă, în care trecerea de la proză la versul cu ritm distinct şi cu rimă, apare şi mai vizibilă încă: Crăpare-ar sî crăpi hierea-n voi, / di zioi / păr’ mai apoi!44 6 94 Să se observe că, dacă am elimina din primul vers verbul în subjonctiv cu sens imperativ „sî crăpi44 - care nu-i decît o repetiţie, sub o altă formă, a imprecaţiei precedente spre a o întări şi mai mult, dar care, în exprimarea populară curentă a acesteia, nu e numaidecît necesar - atunci ar rezulta un vers triiambic, avînd exact acelaşi metru şi ritm ca şi cel succedent, iar formula ar căpăta aspectul: Crăpare-ar hierea-n voi, / Di zioi păr’ mai apoi!44 cu acel belşug de rime, ce-1 oferă al doilea de la cele două emistihuri inegale ale lui. Formula însă nu e atestată decît sub primul aspect. Totuşi, credem foarte verosimil ca, o variantă a ei, care va fi ajuns la desăvîrşirea metrică şi ritmică mai sus indicată, să fi existat în localitatea respectivă. E, poate, numai o simplă întîmplare că nouă ni s-a comunicat varianta de forma citată anterior, iar nu varianta conjecturată de noi ca fiind tot aşa de probabilă. Spre deosebire de tipul parodiei, anterior stabilit, numim categoria de formule des-colindătoare analizate în acest capitol tipul independent, tocmai pentru libertatea. 112 FORMULE DE DESCOL1NDARE uneori completă, pe care o manifestă faţă de datina colindatului. Totuşi, independenţa aceasta este de fapt numai aparentă, fiindcă - dacă descolindările tipului în chestiune nu iau ca model colindele, nici urările lor - ele sînt dependente, de cele mai multe ori, de alte produse ale poporului, pe care le parodiază. In adevăr, un număr însemnat de descolindări nu sînt altceva decît imitaţii sau simple adaptări ale unor creaţii folclorice - cu caracter blasfemant sau chiar euhologic, de sens intervertit, ori cu caracter satiric - care au, la originea lor, altă funcţie în cadrul altor împrejurări sau al altor datini decît cea a colindatului. Nu e mai puţin adevărat însă că împrejurările specifice ale descolindatului au determinat ele-însele de-a lungul vremii formarea unei bogate surse de formule negative, deşi poate nu chiar în aceeaşi măsură în care acest uz ritual s-a dovedit adoptator şi asimilator de teme şi motive străine. Din cele relatate pîn-aici de noi, s-a putut vedea că descolindarea - nu numai în ce priveşte practicile, ci şi în materie de formule - şi-a trasat deja o tradiţie, care are o respectabilă vechime. Deci în înseşi ramele datinii colindatului, există numeroase posibilităţi de orientare, numeroase modele de imitat, pentru noi creaţii de ordin negativ. Cu toate acestea, o năzuinţă vie către libera inventivitate nu este mai puţin manifestă pe terenul descolindării. Am remarcat unele formule cu caracter de independenţă totală faţă de datina colindatului, iar adesea chiar faţă de tezaurul folcloric tradiţional în genere, mai ales la cele cu substrat xenofob, unde tendinţa satirizării de genul invectivei recurge la resurse proprii, strict individuale; iar atunci cînd se serveşte de motive folclorice blasfemante ori injurioase bine cunoscute, le orînduieşte în combinaţii puţin obişnuite. Trebuie să subliniem însă că asemenea formule, prin însuşi faptul că se singularizează aşa de mult şi prin aceea că -privite sub aspectul tematic - nu prezintă un conţinut atrăgător, care să se impună atenţiei publice prin ceva mai izbitor şi care, în acelaşi timp să poată fi uşor captat de aparatul aperceptiv colectiv, sînt sortite caducităţii. Numai acele formule care deşteaptă vreun ecou în sufletul popular, folosindu-se de anumite motive predilecte maselor, au şanse de a izbuti să se fixeze în matca tradiţiei. Dar ca să pornim de la un caz concret, pentru ilustrarea acestui adevăr, ne vom raporta la unele descolindări, care-i vizează pe ţigani. Cele ce se reduc la o simplă înşirare de invective - oricît ar fi ele de spontane sau de bine ticluite, ca de pildă cele de la Movileni-Iaşi - au slabe perspective de a depăşi limitele geografice ale localităţii unde au apărut, spre a se răspîndi pe o arie mai întinsă; ba nici chiar în localitatea respectivă nu e probabil să reziste mai mult de durata unei generaţii. Dar situaţia se schimbă complet, cînd, în ce priveşte conţinutul, formula adoptă vreo temă folclorică favorită, deci de notorietate generală - adică verificată de gustul maselor populare şi în special de al colindătorilor - cum e, de exemplu, descolindarea la adresa ţiganilor cu tema zidirii mînăstirii din caş, care în Banat a plăcut atît de mult poporului, încît a dobîndit pe alocurea funcţia de colindă, ceea ce am arătat amplu aiurea. Prin urmare, aderenţele formulelor descolindătoare cu tematica folclorică tradiţională sînt - pentru popularitatea şi trăinicia lor - o condiţie minimală, pe care ele trebuie s-o îndeplinească. Dar, în primul rînd, descolindările se cer strîns legate - sub aspectul formal, iar pe bază de contrast şi sub aspectul conţinu- tului - de datina colindatului. Nu trebuie uitat că contactul formulelor în chestiune, într-un fel sau 113 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI altul, cu colindele sau cu urările lor, reprezintă şi o necesitate rituală. în adevăr - conform mentalităţii primitive - prin realizarea unui asemenea contact, ele se contagiază de însuşirile mistice proprii colindatului, integrîndu-se astfel atmosferei acestei datini şi conferind colindătorilor, care le proferează, aceeaşi putere miraculoasă şi acelaşi rol augural în exercitarea acţiunii de ordin negativ, ca şi în a acelei de ordin pozitiv. Aşadar, după logica unei astfel de mentalităţi, o independenţă prea mare a des- colindărilor faţă de produsele datinii colindatului ar duce în mod fatal la ineficacitatea acestora şi la transformarea vechiului uz de aspect negativ în pură satiră sau în simplă glumă, ceea ce are drept rezultat, odată cu îmblînzirea, şi decadenţa lui. De altfel, independente în sensul absolut al acestui termen ar fi numai acele formule de descolindare, care ar constitui improvizaţii cu totul spontane ale colindătorilor, fără a fi direct influenţate nici de colinde şi nici de produsele altor domenii folclorice. în capitolele anterioare, am relatat şi cîteva din acestea; însă asemenea apariţii - lipsite de orice relaţii cu colindele sau cu alte creaţii populare - chiar atunci cînd sînt reuşite în vreun anumit chip, cad repede în desuetudine. Aşa e de adevărat că tipul independent, cînd e prea independent, înseamnă chiar o abatere de la tradiţionalele uzanţe ale des-colindatului. Ba, mai mult: înseamnă o abatere de la însuşi principiul care prezidează la orice proces de creaţie în vastul domeniu al folclorului. Consideraţii finale asupra unor aspecte formale specifice descolindărilor INDIFERENT DE TIPUL SAU CATEGORIA căreia aparţin formulele de descolindare, ele manifestă în principiu o foarte pronunţată tendinţă către fixitate. La tipul parodiei, e uşor de-nţeles acest caracter, el fiind condiţionat chiar de fixitatea modelelor după care iau naştere. în adevăr, precum s-a văzut deja, urările pozitive ele însele sînt nişte formule stereotipe prin excelenţă. în ce priveşte urările negative de tipul independent - deşi adesea create în mod absolut spontan - devin cu timpul şi ele stereotipe, ca unele ce se călăuzesc după cele de tipul parodiei, care fiind mai arhaic şi totodată tipul principal, este dătător de norme în datină. Astfel, şablonul pune stăpînire pe toate aceste produse - desemnate de noi prin numele de formule de descolindare - şi faptul acesta se petrece aici pe o scară cu mult mai întinsă decît în alte domenii ale folclorului. Dacă cumva unele din formulele în chestiune - în special dintre cele comico- satirice, care de cele mai multe ori apar mai dezvoltate ca altele - se arată refractare stereotipiei, prin anumite dificultăţi de adaptare, ele sînt greu acceptate de colindători şi adesea nu reuşesc a se menţine nici în punctul geografic unde au apărut prima oară, cu atît mai puţin de a se răspîndi şi în alte localităţi. De obicei, ele cad curînd în desuetudine. 114 FORMULE DE DESCOLINDARE Stereotipia formulelor de descolindare este o trăsătură formală, care se pretează la diferite interpretări; între acestea, ea ar vorbi în favoarea arhaismului lor. După noi însă, explicaţia cea mai justă trebuie căutată în faptul că aceste formule sînt creaţii folclorice cu substrat magic. în consecinţă, caracterul lor invariabil sau mai exact cvasi-invariabil este condiţie obligatorie, ca pentru orice formulă magică.. Astfel, este prejudiciată eficacitatea lor. în afară de aceasta, mai remarcăm la formulele descolindătoare încă un caracter important: laconismul. Explicaţia lui o aflăm dacă ne situăm în realitatea concretă: ele trebuie debitate cît mai repede posibil pentru ca să aibă timp colindătorii să se facă nevăzuţi înainte ca amfitrionii să poată reacţiona. De aceea, în general, aceste formule sînt cît se poate de concise. Mare parte din ele se reduc la cîteva versuri, cele mai scurte avînd între 2-4 versuri. E drept că unele sînt ceva mai lungi; ba adeseori, chiar foarte extinse. în aceste cazuri, formula se menţine numai datorită unui cumul de însuşiri descolindătoare sau de asemenea unor calităţi poetice deosebite, de natură satirică ori grotescă. Dar astfel de formule întîlnim mai rar, căci şi prilejurile de a le putea servi la ocazie sînt destul de rare. Aşadar, ele pot fi considerate mai degrabă drept excepţii. Scurtimea este deci lege aici. Totodată, mai avem de adăugat că, în puţinele rînduri de care dispun, formulele de descolindare trebuie să concentreze un maximum de imprecaţiune sau de hulă spre a atinge efectul dorit de colindători. Numai astfel, ele îşi pot asigura o mare răspîndire. Formulele care nu îndeplinesc aceste însemnate condiţii, cvasi-rituale - dovedindu-se ineficace ori impracticabile - se elimină de la sine din circulaţie. III. CARACTERUL EMINAMENTE MAGIC AL FORMULELOR DE DESCOLINDARE • CAPITOLUL 1 Paralelism perfect între cîntecele datinii colindatului şi formulele de descolindare PRECUM S-A PUTUT VEDEA ŞI PÎNĂ ACUM, descolindatul e nu numai dependent de datina colindatului, dar chiar a luat naştere dintr-însa în împrejurări cu totul speciale. Existenţa sa nici nu ar fi conceptibilă fără această datină al cărei revers este. Colindatul însă considerat în ansamblul său - prin variatele mijloace, de care se serveşte, ca şi prin semnificaţia lor - este o datină prin excelenţă magică. Alcătuită pe de-o parte din cîntece rituale sau oraţii, care concentrează într-un grad superlativ elemente de vrajă de natură pozitivă, iar pe de-alta, din-tr-un complex de acţiuni magice, care gravitează de obicei în jurul cîntecelor sau 115 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI „urărilor" - adevăratul nucleu al întregului ceremonial - datina colindatului urmăreşte, prin toate acestea, acelaşi scop şi anume de a provoca fericire şi bogăţie pe la casele vizitate de colindători. E ceea am socotit necesar să punem în lumină chiar de la început, cînd am relevat rolul de „oaspeţi buni" - adică oaspeţi de bun augur - al colindătorilor. Cum descolindatul nu-i decît un derivat de sens invers al colindatului, el se încadrează, evident, în aceleaşi principii magice. Deosebirea dintre aceste două aspecte ale datinii constă numai în semnificaţia diferită a elementelor lor constitutive şi a ţelurilor vizate de fiecare din ele, acestea fiind totdeauna antitetice. Din multiplele aspecte magice ale colindatului, ne interesează aici - spre elucidarea naturii formulelor descolindătoare - numai principiul magic, care stă la baza colindelor. Acesta poate fi formulat simplu prin denumirea de magia cuvîntului. în adevăr, materialul esenţial al colindatului - cîntecele sau oraţiile, precum şi urările anexe ale lor - nu-şi poate afla o explicaţie ştiinţifică decît dacă-1 privim prin prisma acestui principiu fundamental. Formulele de descolindare, la fel şi ele, numai aşa pot fi înţelese. Examinîndu-le comparativ - din punct de vedere al elementului magic ce conţin -vom constata că analogia dintre aceste două specii folclorice, deşi antinomice ca semnificaţie, merge foarte departe. Ba, mai mult: una se explică prin cealaltă. • CAPITOLUL 2 Clasificarea colindelor în variate tipuri, după criteriul magic COLINDELE SE POT ÎMPĂRŢI ÎN CINCI Tipuri, dintre care unele sînt foarte distincte, iar altele mai puţin: a. Tipul urării propriu-zise sau al urării directe, cînd colinda nu este altceva decît o înşiruire de dorinţe, realizabile în viitor, pe care colindătorii le exprimă la adresa gazdelor. Ca exemplu deosebit de elocvent, spre ilustrarea acestui tip, vom prezenta o colindă polonă din Galiţia occidentală: „Na scşscie, na zdrowie, / Na to Boze Narod-zenie, / Coby wam si$ darzylo, / Sycko dobrze rodzilo, / W oborze, komorze, / S^dyl dobrze; / Coby wam si$ darzyly / Kury cubate, / G$si siodlate; / Telo wolkow, / Kielo na dachu kolkow, / Telo cielicek, / Co w leşie jedlicek; / Coby wam si$ darzyly / Konie z bialymi nogami, / Cobyscie orali / Styroma plugami... etc. 695. Precum se vede, această colindă este un cumul de urări, care se raportă la tot ceea ce ar putea constitui visul de prosperitate al unui gospodar din cei mai de frunte. Nimic din elementele principale, necesare bunului trai al unei familii ţărăneşti, nu este uitat aici: începînd cu fericirea şi sănătatea şi continuînd cu norocul la vite, la recolta de pe cîmp, la păsările de curte... 116 FORMULE DE DESCOL1NDARE b. Tipul urării realizate - cînd colindătorii, zugrăvind un tablou de viaţă ideală sau povestind o întîmplare fericită, le atribuie gazdelor. Ei îi identifică deci pe eroii ori eroinele colindei cu persoane din familia colindată, denumindu-i cu numele lor. Astfel, am avea o colindă de acest tip dacă, de exemplu, un conţinut ca acel al citatei colinde polone, de sub tipul precedent, ne-ar fi prezentat sub forma unor fapte împlinite şi anume, dacă colindătorii ar povesti că gazdele deja sînt fericite, că se bucură de o sănătate înfloritoare, că deja au vite multe - le-au fătat vacile, iepele, oile... - că au păsări nenumărate, că le umblă plugurile pe ogor..., în fine că bogăţia şi bunăstarea lor este cunoscută şi preţuită de toată lumea. Şi-n adevăr, colinde sub o asemenea formă mai există încă, la poloni, pînă-n vremea noastră, măcar că numărul temelor lor este foarte restrîns. Ele ne apar azi ca nişte palide reminiscenţe dintr-un stoc neasemănat mai abundent de odinioară. însă la români, bulgari, greci şi ucraineni, acest tip ne este reprezentat printr-un repertoriu uluitor de bogat şi de variat în ce priveşte subiectele şi motivele tematicii sale. Aşa, am putea ilustra tipul în chestiune cu fel de fel de colinde, de la aceste popoare, care ni-1 înfăţişează pe gospodarul plugar trăind în cel mai mare belşug şi re-coltînd holde mănoase; pe cioban, avînd turme numeroase de oi, care pasc iarba grasă a păşunilor de munte, păzite de dulăi bărbaţi; pe pescar, cu noroc la pescuit, reuşind să prindă într-o singură zi cîteva care pline de peşte, încît se procopseşte dintr-odată; pe negustor, avînd pe mare corăbii multe încărcate cu mărfuri scumpe şi chiar cu bănet fără măsură, tot aur şi argint; pe fata gazdei, frumoasă ca o zînă, măritîndu-se cu cel mai de neam şi mai viteaz peţitor; pe flăcău, voinic şi curajos în război: călare pe-un cal viforos de aprig, el cucereşte o puternică cetate şi se-nsoară cu cea mai frumoasă fată; pe gospodina de gazdă, evlavioasă şi harnică fără seamăn, adevărată mîndrie a familiei şi a soţului său... etc., etc. c. Tipul glorificării - cînd colinda, în total sau numai în parte, se pierde în tot felul de laude, nemăsurate pînă la hiperbolizarea complet lipsită de verosimil, la adresa gazdelor. Acest tip are un caracter panegiric prin excelenţă. El nu este totuşi decît un simplu derivat al celui precedent. d. Tipul umoristic - cînd colinda pune pe seama gazdei, sau a vreunuia din membrii familiei sale, fapte aşa de mari ori aşa de nepotrivite, încît sînt nu numai neverosimile, ci frizează imposibilul. Asemenea exagerări şi contrastul izbitor ce se stabileşte între persoana respectivă - identificată cu eroul colindei - şi între neputinţa ei de a realiza isprăvile eroice, care i se atribuie, devin uneori sursă de comic pur. Ca exemplu pentru acest tip, ne poate sluji o colindă românească dedicată unui prunc de leagăn, pe care nişte soli străini - „mari boieri“ - vin să-l ceară foarte stăruitor părinţilor, ca să-l facă mai-marele oştilor sau chiar să-l pună domn ori împărat în ţara lor: Dă-ni-1, taică, dă-ni-1, / Dă-ni-1, maică, dă-ni-1, / Dă-ni-1 pe (cutare)...“ 696. Părinţii însă se împotrivesc. După unele variante, tatăl - ispitit de rangul la care vor să-i înalţe feciorul - se-ndu-plecă să li-1 deie; dar mama nu consimte în ruptul capului: „...Taică-său li-1 da, / Maică-sa nu vrea...“ b91. Mama îşi justifică împotrivirea prin aceea că fătul ei nu le va putea fi de nici un folos, întrucît el, la vîrsta sa atît de crudă: ...Nu ştie-a domni, / Nici a-m- 17 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI părăţi, / Cal a călări, / Oşti a rîndiii... / Că e mititel, / Abia-nfâşăţel...“ 698. Totuşi, în cele din urmă, amîndoi părinţii consimt să-l dea: „...Ei se-nduplecau, / Pe copil dedeau... / Toţi se bucurau...“ 699. Şi astfel, micuţul lor este pus îndată căpetenia oştilor, iar apoi domn al ţării. Am asistat în noaptea de Crăciun700 - în satul Mănucu din jud. Ialomiţa - la o familie, la care ceata de colindători cînta această colindă în cinstea unui prunc în vîrstă de cîteva luni. Toţi cei de faţă, în frunte cu părinţii, făceau mare haz, mai ales cînd colindătorii - în hipostazul de soli împărăteşti - cereau copilaşul, întinzînd mîinile cînd către tatăl, cînd către mama lui, în timp ce aceasta îl ţinea strîns în braţe şi făcea gestul de refuz retrăgîndu-se. Era o scenă dramatică de un comic pe cît de naiv, pe atît de savuros şi de contagios. Şi trebuie s-o relevăm în mod special, la acest mic spectacol teatral, improvizat spontan, participau - alături de colindători - de asemenea părinţii pruncului cu pruncul însuşi, adică chiar gazdele colindate. Evident, ca personaje mute; dar totuşi, nu mai puţin elocvente prin mimica şi gesticulaţia lor. Colinda cu această temă este frecvent atestată şi la bulgari; nu ştim însă dacă şi la ei a luat o asemenea turnură umoristică. O altă colindă închinată unui băieţel mic - tot aşa de ilariantă, prin tema sa despre vînătoarea leului - povesteşte cum pruncul a izbutit să prindă un leu şi să-l aducă acasă, la părinţii săi, viu legat de oblîncul şelei. Sau, precum spun colindătorii adresîndu-se părinţilor: „...Ce-aţi scăldat, /Ce-aţi îmbăiat, /V-a adus leul legat, /Viuleţ, nevătămat!"701 Este drept că asemenea colinde sînt în fond, la origine, foarte serioase. Ele ţin de obicei de tipul glorificării. Ba chiar, se cuvine relatat, ele au fost concepute iniţial ca nişte urări de tipul realizat, aşa cum apar de altfel cît se poate de clar în unele colecţii folclorice. în adevăr, e vorba doar aici de o situaţie strălucită ori de o vitejie, care ies cu totul din comun şi care sînt puse pe sema copilului într-un viitor mai îndepărtat, cînd va fi mare. Numai datorită decadenţei sensului magic de la obîrşie, colindele acestea -sincronizîndu-şi cuprinsul cu realitatea de fapt, la care sînt raportate mintal de către colindători, ca şi de către ascultători - au putut deveni comice. Deci, la unele ca acestea ne referim în special. Dar aceleiaşi categorii i se circumscriu şi o seamă de urări umoristice, care sînt caracteristice tipului a al urării directe. Astfel este, de exemplu, urarea adresată de colindătorii ucraineni din noaptea Crăciunului către fata gazdei: „...Pocth Bejimca / jHo MepeBMKa; / But qepeBmca, / ,0,0 MOJiOBHica! / Oft, jţafi Boace!"702 Aici, contrastul realizat între velika şi cerevik ia caracterul unei şăgalnice ironii. Urarea, dac-am considera-o după forma sa de expresie - prin imaginea de care se serveşte în prima ei parte - ar părea negativă. Imaginea care-i urmează însă îi restabileşte aspectul pozitiv. Dar tocmai din acest joc de reprezentări plastice, cu totul deosebite şi în acelaşi timp neaşteptate, rezultă şi comicul urării. e. Tipul contaminat - cînd colinda prezintă forma unei combinări de elemente pui-zate din două sau chiar mai multe dintre tipurile precedente. Privind principial fenomenul folcloric - în toată complexitatea lui şi în toate eventualele sale forme de expresie - constatăm ca posibilă, în cadrul acestui tip, următoarea 18 FORMULE DE DESCOLINDARE clasificare: 1. a + b; 2. -a + c; 3. a + d; 4. b + c; 5. b + d; 6. c + d; 7. a + b + c; 8. a + c + d; 9. a + b + d; 10. b + c + d; ll.a + b + c + d. • CAPITOLUL 3 Clasificarea tipologică a formulelor de descolindare, după acelaşi criteriu magic EVIDENT, FORMULELE DE DESCOLINDARE pot fi clasificate şi ele, întocmai ca şi colindele, în acelaşi număr de tipuri, care apar mai distincte încă decît la colinde: a. Tipul imprecativ obişnuit - adică, în ce priveşte forma, exact aspectul urării directe, numai că avînd totdeauna semnificaţie negativă. în cazurile care se subsumează acestui tip, formula de descolindare exprimă - la adresa gazdei neprimitoare - una sau mai multe dorinţe funeste, realizabile în viitor. E ceea ce constituie caracterul ei esenţial. începem exemplificarea acestui tip cu o formulă, care vizează casa gazdelor, cum este cea spusă de micii colindători numiţi „piţărăi" - după ce au colindat - dacă nu iese nimeni să le dea colaci: Bureţi / Pe pereţi! /Urzici / Pe uşi!"703 1 se urează deci gaz- dei să-i rămîie casa pustie. Să-i crească bureţi pe ruinele pereţilor şi urzici din uşile căzute la pămînt şi putrezite... Sau, cum ar spune colindătorii poloni: Niechaj si$ ta buda zwali..."704 Iată acum o altă formulă, de acelaşi tip, referitoare la fericirea celor din casă: Cîte străchini pe masă, / Atîtea rele-n casă! / Cîte oale, / Atîtea boale!"705 Iată în fine o alta, care are de obiect în special belşugul casei şi succesul în treburile gospodăreşti: Iu, iu gazdă, vai de tine: / Inmulţi-s-ar puricii pe tine! / Seca-ţi-ar clisa din cămară / Şi laptele din ciubară, / Şi vinu din bocale, / Şi pita de pe masă, / Şi bere-chetu din casă! / Iu, iu, iu, iu!"706 încheiem ilustrarea acestui tip cu o formulă grecească din Macedonia occidentală707, cîntată de colindători - aşa numiţii kolintaria708 - pe la gazdele la care găsesc poarta curţii încuiată, ceea ce înseamnă că nu vor să-i primească: „Na aa<; TpaPoove ra cncoAia Kai 5eiAov!“723 Evident, în asemenea formule, abundă epitete injurioase. în cea citată, gospodina e gratificată cu epitetul guphtissa724, în altele guphtokonnissa725 gospodarul, cu cel de kasidiares726... etc. Întrucîtva analoagă cu descolindarea grecească de mai sus la adresa gospodinei casei, este o formulă ucraineană, tot de tipul invectivei, pe care am cunoscut-o deja, cu prilejul elucidării unui alt aspect. Pentru a reaminti teama ei, o cităm numai în traducere: Hei - are-mi moşul, are / O faină nevastă, / De Dumnezeu dată! / Cînd fiămîntă pîine, / îi spînzură mucul / Şi-i pică-n covată!“727 Fireşte, în formule ca acestea, nici vorbă nu poate fi de prezenţa elementului magic; descolindarea are loc în chip exclusiv sub semnul injuriei şi al hulei. Pe de-altă parte -după cum s-a văzut, în repetate rînduri, chiar din documentele folclorice relatate -colindătorii se servesc frecvent, contra gazdelor neprimitoare, de invective care sînt pur şi simplu înjurături în toată puterea cuvîntului, adesea din cele mai grosolane şi mai indecente. Se-nţelege, acestea ies din cadrul preocupărilor noastre. în acelaşi timp, trebuie să subliniem că ele nu mai au azi nimic comun cu magia cuvîntului. Semnalîndu-le, nu facem decît să înregistrăm încă unul din aspectele actuale ale descolindării. Acest aspect poartă în el simptomele cele mai manifeste de degenerescentă a datinii. în concluzie, comparînd acest tip de formule - reprezentat de cele trei categorii mai sus discutate - cu primele două tipuri (a şi p) magice prin excelenţă, constatăm că el se caracterizează prin decadenţa elementului magic, care apare diminuat în diferite grade pînă la totala sa absenţă. De aceea, tipul acesta ar mai putea fi denumit şi tipul magico-decadent. 8. Tipul umoristico-satiric, cînd descolindarea - indiferent dacă are forma blestemului propriu zis sau a blestemului realizat ori dacă prezintă vreo altă formă - conţine elemente comico-satirice într-o măsură destul de însemnată, pentru ca acestea să dea tonul în formulă. Asemenea elemente se grefează pe formulele de descolindare totdeauna în detrimentul celor magice. Vom relata o serie de exemple, din care se va vedea cum s-a putut face pe nesimţite trecerea de la fondul iniţial foarte serios şi chiar primejdios de grav al formulelor de descolindare - avînd ca element central urarea de ordin negativ - la atmosfera satirico-umoristică sau, nu odată, la gluma care nu are alt scop decît acela de a amuza pe ascultători. Astfel, iată o formulă pe care colindătorii -cînd se supără pe gazde - le-o strigă la fereastră „cît îi ţine gura44: La anu cînd vom veni, jupîne gazdă, / să vă găsim soba-n bătătură!“728 Fireşte, prin aceasta, li se urează gazdelor să li se părăginească gospodăria şi casa pînă-ntr-atît - în urma vreunui incendiu sau a altei calamităţi - încît să nu le mai rămîie decît soba sub cerul liber. E interesant însă intenţia satirică, ce se strecoară aici, făcînd ca blestemul să piardă din gravitate, adică din forţa sa magică. însuşi subiectul anchetat ne-a comunicat că formula aceasta „se spune numai aşa, în bătaie de joc, ca să rîdă mahalaua44. 122 FORMULE DE DESCOLINDARE . Iată acum o formulă oltenească, utilizată de colindători drept răzbunare, la casa unde este o fată de măritat. Unul din ceată, de obicei şeful, spune cu un ton solemn ca de rugăciune: Să dea Dumnezeu să joc la nunta [Cutăreia] cu capul gol şi cu colacu-n sîn! / - Ami-i-i-i-i-i-in!“729 [răspund în cor toţi ceilalţi colindători]. Informatorul nostru ne comunică şi un detaliu, care nu e deloc lipsit de interes: în momentul cînd se debitează citata formulă, atît şeful colindătorilor, cît şi restul cetei îşi fac concomitent cruce, cu toată seriozitatea. Costatăm prin urmare, în cazul de faţă, o îmbinare a elementului sacral cu cel magic, cel dintîi fiind subordonat acestuia din urmă. Motivul sacru a fost atras aici, în chipul cel mai natural, de aspectul formal de rugă al descolindării, care invocă pe Dumnezeu şi face uz de un termen eminamente religios ca exclamaţia „amin“. Este cît se poate de clar că aici avem a face, în fond, cu un blestem grozav: i se urează fetei descolindate moartea în loc de nuntă\ în adevăr, imaginile din această deseolindare evocă aspecte din cele mai caracteristice ceremonialului funerar. Totuşi, tocmai acele imagini ironice - pe de-o parte atît de surprinzătoare, iar pe de-alta, atît de contrastante cu ideea de dans şi de petrecere - introduc o notă spirituală foarte reuşită, care deturnează atenţia de la semnificaţia funestă a urării. Desigur, nu se poate afirma că, în citata formulă, elementul magic a încetat de a mai exista. El continuă a fi încă destul de puternic simţit. îl trădează însăşi forma de expresie a descolindării. Nu încape îndoială deci că această deseolindare este temută în popor - şi cu deosebire de fata căreia, eventual, i-ar fi adresată - independent de faptul că asupra străinilor, care o ascultă, ar avea efecte ilariante. Am vrut numai să arătăm cum înclinarea către poezie a colindătorilor duce de obicei la infiltrarea de motive cu totul străine preocupării magice, care alcătuieşte, la origine, esenţa formulelor în chestiune şi astfel, poate slăbi tăria blestemului. Pentru ilustrarea acestui fenomen, vom mai prezenta încă un exemplu de desco-lindare, de data aceasta cristalizată în versuri şi într-o formă ce indică o apreciabilă vechime. Va fi poate şi mai edificatoare în ce priveşte problema pe care o urmărim. Colindătorii sloveni din regiunea Celja, cînd nu sînt primiţi la o casă, cîntă gazdelor următoarele versuri: Bog wam daj toliko dobrote, / Ko je na pe6i mokrote; / Bog wam daj toliko srece, / Ko je na pe£i zelene Iede! / Bog wam daj toliko otrok, / Ko je ajdovskih kop; / Da bi imele kobile pisCeta, / Krave zrebeta / In kvokle teleta!“730 E de observat că fiecare dintre urările acestei formule, prin chipul cum începe, are aerul unei urări pozitive. în realitate însă, comparaţiile de care se slujesc colindătorii şi imaginile absurde din ultimele versuri răstoarnă totul în rău. Tocmai acest contrast neaşteptat dintre aparenţa favorabilă şi sensul real al urărilor negative le fac în acelaşi timp comice. Ba, elementul umoristic devine atît de important şi de irezistibil, îneît el concentrează toată atenţia ascultătorilor rurali. Astfel, de la o vreme, versuri ca cele cita-j ajung să fie considerate - şi de colindători, ca şi de cei ce le aud - drept sursă de distracţie, în ciuda aspectului lor satiric, care continuă să conserve intenţia de la origine a urărilor de rău augur. E interesant de relevat faptul că - în colecţia sa de cîntece populare slovene -Strekeli publică această formulă sub titlul: „zabavljica zavmjenih kolednikov“li] 123 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI în acelaşi timp, el o precede de o notiţă din partea celui care a cules-o direct din popor şi care o numeşte, într-un stil asemănător: „smesno vosCilo"732 Dar deşi inofensivă azi, este evident că citata formulă nu a putut fi considerată tot aşa în momentul cînd vă fi luat naştere. Aceasta reiese atît din analiza cuprinsului ei, cît şi din indicaţia dată de Strekeli în titlul amintit. în adevăr, de vreme ce în trecut aceste versuri erau utilizate de „colindătorii respinşi", înseamnă că ele aveau rolul de descolindare în sensul cel mai autentic al termenului. Constatăm deci şi aici, din punct de vedere magic, o decadenţă şi dimpotrivă, un sensibil progres din punct de vedere estetic. Evoluţia aceasta, care are drept rezultat că elementul comic se ridică pe primul plan sau chiar ajunge să domine în mod exclusiv, face ca numeroase descolindări -piezîndu-şi vechea funcţie magică de ordin negativ, - să dobîndească o funcţie nouă: aceea de amuzament pentru gazdele colindate. De aceea, nu ne miră deloc faptul că - judecînd după asemenea specimene - folcloriştii ucraineni, printre care unii dintre cei mai de seamă, au considerat toate aceste creaţii ale poporului, fâră excepţie, ca pe nişte inocente glume, la care recurg colindătorii spre a înveseli gazdele, în special după ce au terminat colindatul propriu-zis. Astfel, V. Kravcenko, în culegerea sa de colinde şi şcedrivki din Volînia - publicată în a. 1911 - înregistrează o serie de formule de descolindare sub titlul: Ta acapTJiMBi mejjpiBKw"733. Apoi, celebrul folclorist ucrainean Volodymyr Hnatiuk, în colecţia sa de colinde şi şcedrivki apărută în 1914 - cea mai bogată şi cea mai valoroasă sub toate aspectele, din toate cîte s-au publicat la ucraineni - prezintă drept simple versuri hazlii un însemnat număr de formule descolindătoare. în consecinţă, întregul material folcloric de această natură, adunat în voi.II - unde formule negative, de tipul cel mai clar, abundă - este intitulat: „[laponii Ta acapTOBJiMBi kojih^km"734. Ba, mai mult, el spune că acestea nu vizează nicidecum anumite persoane, că „nu se cîntă nimănui" în chip special, ci că „ele slujesc numai la înveselire"735 Aceeaşi părere are Hnatiuk şi despre toate urările finale de la cap.X, pe care le denumeşte „!>KapTJiMBi BiHmiBKH"736, ca şi despre versurile de la cap.XIII, pe care le intitulează: „^î'TOHici kojihukm"737. Totuşi, analizînd conţinutul unor astfel de produse folclorice, nu e deloc greu să ne dăm seama că Hnatiuk cade-n exagerare, din cauza tendinţei sale - manifestate, evident, fără participarea unei voinţe conştiente - de a reabilita complet respectivele creaţii ale neamului său, pe care acest mare pasionat al folclorului le iubea fără rezerve aşa cum erau ele. Adevărul este că o bună parte dintr-însele continuă a fi ceea ce au fost de la obîrşia lor, adică formule de descolindare, chiar dacă astăzi ele sînt simţite cu mult mai atenuat decît în trecut. în sprijinul afirmaţiei noastre, am putea aduce multe din acelea, care sînt departe de a face plăcere unei gazde să le asculte - oricît de îngăduitoare ar fi ea - deoarece versu- 124 FORMULE DE DESCOLINDARE ri-le în chestiune conţin, într-o amplă măsură, fie blesteme, fie injurii din cele mai vulgare sau chiar cu totul indecente, în timp ce elementul comic este aproape insignifiant ori, adesea, total absent. Afirmaţiile lui Hnatiuk însă, oricît de extremiste ne apar, ca şi atitudinea mai multora dintre folcloriştii Ucrainei - printre aceştia putem cita încă nume ca Tereşcenko, PSilka, Hrincenko..., care confundă fără nici-o distincţie descolindările cu nişte simple versuri comice de ocazie - nu sînt totuşi complet lipsite de temei. Dacă le privim ca rezultat al unei deveniri, ei au adeseori dreptate; dar dacă le privim prin prisma originii lor, hotărît nu! Trebuie să recunoaştem însă că un asemenea mod de a considera formulele descolin-dătoare, al folcloriştilor ucraineni, a fost determinat de anumite fapte de folclor reale, care sînt în afară de orice controversă şi care ilustrează acel fenomen remarcabil, a cărui existenţă am constat-o deja din examinarea directă a diferitelor specii de des-colindări şi anume: Procesul de dezagregare a elementului magic iniţial, iar adesea chiar şi a celui satiric - derivatul nemijlocit al celui dintîi în favoarea elementului umoristic, care năzuieşte să pună stăpînire absolută pe formulele în chestiune. Acest fenomen se încadrează de altfel perfect în tendinţa generală, pe care o vădeşte datina colindatului de a trece, de la faza arhaică de ritual foarte serios, la aceea a unei manifestări prin excelenţă artistice, adică la petrecerea pură. e. Tipul contaminat Clasificarea aceasta de pînă aici am făcut-o cu scopul de a clarifica pe cît mai precis cu putinţă diferite aspecte ale formulelor de descolindare din punct de vedere magic. Trebuie să remarcăm însă că cele mai distincte dintre tipurile relatate sînt, evident, a şi (3 la descolindări, după cum la colinde sînt tipurile corespunzătoare a şi b. Celelalte tipuri se-ntîlnesc destul de rar într-o formă pură, aşa cum s-ar părea c-ar trebui să fie ele, dacă s-ar lua strict în considerare grupările noastre. Dar este nevoie să subliniem în mod special că aici e vorba de predominanţa unui anumit caracter, care face ca o formulă să aparţină la cutare sau cutare categorie, iar nicidecum de categorii care are reprezenta un aspect în toată puritatea lui. în adevăr, cel mai adesea formulele se prezintă sub o înfăţişare complexă - compozită - şi de multe ori este greu de recunoscut chiar caracterul dominant. De aceea, cu atît mai vîrtos trebuie să distingem o grupă de formule, care se caracterizează prin amestecul a două sau mai multe din tipurile precedente, ba adeseori cuprinzînd elementele din toate. Numim această categorie: tipul contaminat sau tipul mixt. După posibilităţile de combinare a diferitelor elemente, sînt deci eventuale, la acest tip, următoarele grupe, pe care le semnalăm numai schematic, astfel: 1. a + P; 2. a + y; 3. 8 + a; 4. p + y; 5. p + 8; 6. y + 8; 7. 8 + p + y; 8. a + p + 8; 9. a + y + 8; 10. p + y + 8; 11. a + P + y + 8. Nu mai ilustrăm aceste eventualităţi, pentru a cruţa spaţiul şi pentru a evita riscul unor reveniri, la care, în mod logic, am fi obligaţi. Ele însă pot fi uşor imaginate de lector; iar o bună parte dintr-însele pot fi recunoscute chiar şi printre exemplele anterior expuse la diferite categorii de formule. 125 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI IV. DE LA FORMULA NEGATIVĂ CU SUBSTRAT MAGIC, LA SATIRA POPULARĂ • CAPITOLUL 1 Ilustrarea fenomenului artistico-folcloric prin paralelisme, la diferite naţiuni din Europa orientală UNUL DINTRE TIPURILE CELE MAI IMPOR-tante şi mai caracteristice ale formulelor de descolindare - în faza actuală - e fără îndoială tipul invectivei. De aceea, este necesar să ne oprim mai mult asupra lui, spre a-1 examina mai de-aproape. în ordine inversă, el corespunde perfect tipului glorificării de pe terenul magiei pozitive. Şi, după cum în colinde glorificarea a căpătat o dezvoltare foarte mare, luînd cele mai diverse aspecte, la fel şi hula - polul ei opus - a căpătat în descolindare un loc dominant, pe care îl ilustrează cu un nespus de bogat şi variat material. Glorificarea a făcut ca o mare parte din colinde să capete aparenţele unor cîntece pur panegirice de adevărate ode. înclinarea către hulă, dimpotrivă, a creat - în cadrul descolindării - tipul invectivei. Acest tip ne introduce în domeniul satiric sau încă, şi mai frecvent, în domeniul comico-satiric, de esenţă specific popida-ră, adică fără vreun rafinament deosebit, fără vreo stilizare a sentimentelor de duşmănie faţă de gazde, ci în forme de obicei brutale, dacă nu chiar de-a dreptul vulgare, precum s-a văzut deja. Ca şi glorificarea în colinde, invectiva din formulele de descolindare are incontestabile origini magice: în timp ce prima este un derivat al tipului b din magia pozitivă (urarea realizată), cea de a doua este un derivat al tipului P din magia negativă (blestemul realizat). Insă un proces paralel a dus, în ambele tipuri, la diminuarea elementului magic, care stă în raport invers cu glorificarea şi invectiva propriu-zise: cu cît acestea cresc mai mult, cu atît elementul magic scade mai tare. E greu totuşi de făcut o distincţie precisă între hula pură, spusă cu scopul exclusiv de a injuria şi între hula cu substrat magic. Ambele au doar aceeaşi sursă afectivă - un sentiment de mînie sau de ură - şi acelaşi scop: răzbunarea în contra celui ce a provocat acel sentiment. Diferenţa rezidă numai în mijloacele de care se serveşte fiecare din ele spre atingerea acestui scop. Hula pură, adică invectiva propriu-zisă, sancţionează prin utilizarea de expresii cît mai dure la adresa celui considerat drept vinovat, aflîndu-şi satisfacţie numai în această descărcare a presiunii. Efectul pe care-l pricinuieşte ea se limitează la ofensă - cît mai gravă şi cît mai usturătoare cu putinţă, precum e totdeauna năzuinţa colindătorilor nemulţumiţi în vreun chip de gazde - dar totuşi, exclusiv la ofensă. Hula cu substrat magic însă, în afară de caracterele comune cu cea precedentă, cuprinde în ea în plus şi intenţia de a traduce în realitate ceea ce a exprimat prin cuvinte. Efectul principal produs de acesta este teama, la care, evident, se asociază într-o măsură mai mare sau mai 126 FORMULE DE DESCOLINDARE mică şi ofensa. Dacă în colinde, glorificarea merge foarte adesea pînă la cele mai fantastice hiperbolizări şi invenţiuni, după acelaşi procedeu - în ordine magică negativă -la formulele de descolindare, hula de asemenea nu cunoaşte graniţe. în mod fatal, ea trebuia să ducă la pomologie şi scatologie, care - precum am arătat printr-o serie de exemple - abundă în aceste formule. Şi cu drept cuvînt, căci nici n-ar putea fi imaginată o sursă mai bogată în injurii de un grad ofensator superlativ, deci mai potrivită scopurilor specifice descolindării. Astfel, pentru importanta contribuţie ce ofereau elementele pomologice la întărirea aspectului negativ al formulelor de descolindare, colidătorii intenţionat le-au scos pe primul plan. S-a ajuns cu timpul, îndeosebi la anumite popoare, la un fel e selecţie a lor. Putem conchide chiar că descolindările de tipul invectivei constituie una din vinele principale, pe care s-a canalizat şi s-a difuzat cinismul popular. Desigur, nu s-ar putea susţine că prezenţa bogată a motivelor por-nologice, în formulele de descolindare, exclude cu necesitate elementul magic. Unele exemple - foarte puţine de altfel - unde persistenţa lui pare în afară de îndoială, ar proba aceasta, deşi colindătorii, atunci cînd se servesc, în descolindările lor, de por-nologie, urmăresc întotdeauna ca scop central, dacă nu unic, de a-şi bate joc de gazde, de a le defăima. Pe de-altă parte, - ca să ne referim şi la alte domenii folclorice - constatăm că pomologia şi scatologia sînt utilizate pe scară largă şi în descîntece, care reprezintă azi expresia magică cea mai pură. Aici, ele au semnificaţie vădit magică, încadrîndu-se perfect atmosferei acestor formule, ale căror elemente toate urmează aceeaşi cale şi converg către acelaşi ţel; de unde rezultă că nu stau nicidecum în flagrantă contradicţie cu magia. Şi se mai cuvine să subliniem, în mod special, că, în descîntece, pomologia sau scatologia nu au de obicei caracter cinic; iar în cazuri cu totul excepţionale, cînd le întîlnim aici şi cu o asemenea nuanţă, ea apare într-un grad foarte atenuat şi este totdeauna un simptom al decadenţei magicului. în formulele de descolindare dimpotrivă, elementul pomologie ca şi cel scatologic sînt cinice prin excelenţă. Abundenţa lor acolo înseamnă totdeauna scăderea dacă nu chiar totala dispariţie a elementului magic şi a simţului pentru el. în locul lui rămîne preocuparea satirică în toată puritatea sa. Dar nu numai în formulele de descolindare, ci şi în alte ramuri ale folclorului, por-nologia cu caracter cinic este sursa principală pentru satiric. Cele mai multe dintre creaţiile satirice populare se folosesc de asemenea de elemente pomologice, manifes-tînd în unele împrejurări chiar predilecţie pentru ele. Astfel, la români, o anumită categorie de strigături la joc, la ucraineni aşa-zisele kolomyjky, la poloni krakowiaki, la sîrbo-croaţi poskoăce... sînt adeseori pomologice. Nu trebuie judecat, fireşte, după materialele prezentate de colecţiile folclorice tipărite. Din acestea, au fost omise în mod intenţionat produsele pomologice sau, în orice caz, au fost supuse la intervenţii, eliminîndu-se din text anumite motive sau expresii indecente. Dar materialul perfect autentic, adică cel viu de la sursă - neînregistrat de culegători - stă mărturie pentru caracterul pomologie al unui mare număr de strigături. în formulele de descolindare însă, pomologia e şi mai puternic înrădăcinată. Aici, ca şi-a creat tradiţie, iar semnificaţia ei satirică este şi mai accentuată. Dar cinismul este de obicei şi sursă de comic. în popor, de multe ori, elementul umoristic este inseparabil de pomologie. 127 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI La descolinelare, comicul - indiferent dacă e de esenţă pomologică sau are alte origini - apare complet subordonat satiricului, care ocupă primul rang: colindătorii ridiculizează gazda ce i-a nemulţumit numai ca să-şi bată joc de dînsa. Am văzut totuşi că există şi unele exemplare de descolindări, unde elementul satiric se atenuează atît de tare, îneît rămîne pe primul plan cel comic, aşa că formula ajunge un simplu divertisment, din care sensul injurios a dispărut complet. în cazuri ca acestea avem a face - din punct de vedere magic - cu extrema decadenţă a formulei negative, care de fapt încetează de a mai avea funcţia de descolindare. De aceea, în această fază, bună parte din formule trec în finalul colindelor sau în urările precedente momentului împărţirii darurilor, ca motive eminamente umoristice. Dacă rămînem însă pe terenul ferm al descolindării şi examinăm rolul elementelor satirice, ca şi al celor comice - apărute aici foarte de timpuriu - observăm că tocmai din împletirea lor a rezultat introducerea acelui amintit spirit de liberă inventibilitate, pe care tradiţionalele formule stereotipe, de tipul blestemului pur, n-o puteau avea. Această inovaţie luînd tot mai mare avînt, a dus adesea pînă la închegarea elementelor comico-satirice în creaţii unitare cu un pronunţat caracter artistic. E drept însă că puţine formule se ridică la nivelul unor produse satirice de proporţii mai ample. Marea lor majoritate rămîn în stadiul acelei creaţii minore, foarte lapidare, care are, în multe privinţe, toate aparenţele genului epigramatic din literatura cultă. Evident, cu o cruditate realistă şi cu o licenţiozitate mai puţin obişnuită realizărilor poetice livreşti. Totuşi, din numărul restrîns de formule de descolindare - ajunse la o dezvoltare remarcabilă şi mai evoluate sub raportul estetic - unele pot fi considerate drept satire populare în adevăratul înţeles al cuvîntului. Acestea vizează foarte rar familia întreagă, ci în mod obişnuit se limitează la un singur membru al ei. Trebuie să exceptăm doar unele, apartenenţe categoriei celor izvorîte din antipatiii confesionale sau etnice, care adesea,se referă la întreaga colectivitate, fâcînd uz de forme de expresie alegorice, cum e de ex. tema satirică la adresa ţiganilor despre zidirea mînăstirii din caş sau cea cu domnul Mălai şi cu doamna Mămăligă, pe care o vom examina mai departe. Altfel, produsele folclorice în chestiune satirizează de predilecţie pe fata mare a gazdei neospitaliere, dacă aceasta are fată; iar uneori chiar pe gospodină. Iată un asemenea exemplu, la ucraineni: „Ou Ha pimu Ha UJ,e,apHBHMuT, / IleKJia 6a6a naJiflHMuY: / IleKJia, neioia Taţi 3acHyjia:/ flpHiiiiiJia cbmhh,Ti nxHyjia./ BejtyTb cbhhio axe no naHa:/ Berna KpuHHTb: a He nxajia!“738 După cum se vede, aceste versuri se raportă la gospodină, pe care colindătorii o numesc dispreţuitor babă, chiar dacă e tînără. Ea este hulită din cauza zgîrceniei ce a arătat, nevrînd să le dăruiască paleaniţi ca răsplată pentru colindatul lor. Aici, motivul grotesc prin excelenţă al porcului, care o-mbrînceşte pe baba adormită la coptul plăcintelor şi care este dus apoi la judecată, vrea să fie o gravă insultă la adresa gospodinei. Cu toate acestea, elementul comic - grupat aproape exclusiv în jurul motivului porcului - ia în unele variante o dezvoltare aşa de mare, îneît personajul principal de la obîrşie, baba, rămîne în umbră aproape uitată; iar formula suferă, sub aspectul satiric, o vădită decadenţă în favoarea comicului. 128 FORMULE DE DESCOLINDARE Astfel, într-o altă variantă, peripeţiile porcului continuă precum urmează: „...BepyT CBMHio Taw Ha BHjia, / BOHa Kaace: a He BMHHa! / Bepyx cbhhio aac Ha raHOK, / J\aiOT cbmhY TpuCTa naJiOK“739, sau încă: „...Berut swyniu do wolosti, / Swynia kaze: ja jdu w hosti...“740 Nu e lipsit de interes faptul că varianta, din care cităm aceste ultime două versuri, are refrenul serios, caracteristic colindelor de la ajunul Bobotezei, al aşa-numitelor şcedrivki: „SCedryj weCir, swiatyj we£ir, / Dobrym ljudiam na wes wefcir!"741 Rezultă în mod clar de aici că această variantă şi-a pierdut sensul ei peiorativ de descolindare, pe care l-a avut la origine. Ea a ajuns astfel să fie considerată drept o şcedrivka adică o colindă de tipul pozitiv, fără ca elementul satiric - pe care continuă a-1 vehicula - să fi putut împiedica aceasta. De la această satiră ucraineană, care se reduce de fapt la o simplă scenă grotescă, unde satiricul are forme destul de atenuate, vom trece acum la o descolindare polonă, care e un portret satiric în toată puterea cuvîntului. Formula se adresează fetei mari. Tema tratată aici este tot lenea, însă mai amplu şi mai variat dezvoltată. în acelaşi timp, elementele satirice marchează o coeziune mult mai unitară: „Gospodyni [Magda] / Swiniom plewy zjadla, / Pomyje wypila, / Swinie podoila, / Hej kolpda, kolfdal / dowa jak miarecka, / G$ba jak misecka! / Warkoca nie splecie, / Izby nie zamiecie; / Krowy nie wydoi, / Ogona sie boi.“742 Avem schiţat aici, în trăsături foarte şarjate, portretul fetei descolindate: potretul fizic, care-o prezintă ca pe-un adevărat monstru, completat cu potretul ei psihic, zugrăvit în chipul cel mai concret prin actele ce-i atribuie colindătorii. Ea apare deci drept tipul leneşei şi implicit al gospodinei rele şi îngrozitor de murdare. în plus, eroina micii satire ne mai este înfăţişată ca fiind de-o hulpavă lăcomie. Veşnic nesătulă şi cu gîndul numai la mîncare, ea face prăpăd în juru-i: nu cruţă nici hrana porcilor! Se-nţe-lege lesne de aici ce calamitate ar reprezenta intrarea unei asemenea fete într-o gospodărie! Culegătorul polon ne dă informaţii precise şi asupra împrejurărilor speciale în care colindătorii se folosesc de aceste versuri: le cîntă fetelor, cărora vor să le facă-n ciudă sau celor ce nu-s simpatizate în sat sau de asemenea ca răzbunare, dacă nu vor să le dăruiască nimic pentru colindat1**. De altfel, că avem a face aici cu o formulă negativă în cadrul datinii colindatului, se vede clar şi din refrenul „Hej kolfda, kolţdaV\ care apare în ea. Evident, ca-n orice colindă de tipul clasic - după care se orientează de obicei descolindările - colindătorii au grijă să schimbe numele eroinei în conformitate cu situaţia dată, adică după numele fetei mari de la gazda descolindată. Desigur, în versuri ca cele citate, valoarea estetică a elementelor comico-satirice, exprimate în forme aspre, necizelate - prin imagini excesiv de hiperbolice şi de un realism naturalist, care nu cunoaşte graniţe - este de cele mai multe ori, destul de redusă. Dar ea nu poate fi totuşi contestată. în ciuda simplităţii sale rudimentare, respectivul produs folcloric este foarte sugestiv şi de o unitate impresionantă. Pe de-altă parte, fapt ce nu poate fi pus la-ndoială, pe colindători - în hipostasul de executori ai descolinda- 129 PESCOL1NDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI tului - criteriul estetic îi preocupă prea puţin sau chiar deloc. Ţelul principal, urmărit conştient de dînşii, rămîne acela de a defăima în modul cel mai eficace gazdele neospitaliere. Adevărul e că esteticul - în măsura modestă în care este de aşteptat să-l aflăm în astfel de creaţii - se impune independent de voinţa şi ştirea colindătorilor, pe cale inconştientă, în baza unei selecţii naturale realizate în cursul unei îndelungi circulaţii a acestor produse folclorice. Iar dacă ne referim în special la tema relatată mai sus, constatăm că ea s-a bucurat, de o largă circulaţie la poloni, unde o aflăm atestată într-un mare număr de variante. O imagine satirică mai inofensivă şi destul de reuşită aflăm în ultimele versuri ale citatei descolindări, unde se justifică umoristic pentru ce fata nu vrea să mulgă vaca. Această imagine, împreună cu cea a casei nemăturate, revine şi în alte formule polone de descolindare adresate fetelor, ba chiar exprimate în parte prin versuri identice. Iată un exemplu tot din Galiţia: „U naszych dziweczek, / Dobry porzadeczek: / Swinie w piecu ryja, / Psy naczynie myja. / A lyzki pod lawa, / Zarosly murawa! / Krowy nie wydoi - / Ogona siţ boi! / Izby nie zamiecie, / Kupa stoi smiecie...“744 Aici, tabloul lenei şi al dezordinii este mai complet ca-n formula precedentă. în acelaşi timp, el este mai evocativ şi mai însufleţit, datorită elementului dinamic din imaginile utilizate. Lipseşte însă portretul fizic al fetei. Versurile acestea se cîntă de către colindători la plecare, dacă nu capătă nici un dar745, ne spune Pauli în colecţia sa de cîntece populare polone din Galiţia, care are o vechime de 135 de ani. Dar chiar formula de descolindare în chestiune ne explică ea însăşi, în versurile finale, mobilul supărării colindătorilor: „...Kolşdy nie daja, / Wszyscypowracaja“746 în varianta Gloger, ultimul vers dă-n vileag o situaţie şi mai vitregă pentru colindători: „__Jeszcze wyganiaja\“747 Gloger ne informează de asemenea că acest cîntec satiric îl cîntă colindătorii fetelor avare şi neospitaliere748. în ce priveşte aspectul formal al citatei descolindări polone, avem de remarcat că ea nu se mai raportă în mod precis la fata mare a gazdei neospitaliere, pentru a o pune chiar pe dînsa în scenă, fâcînd-o să figureze cu propriul ei nume, aşa cum se obişnuieşte. Nici măcar nu mai e vorba într-însa de o singură persoană; de aceea nici nu putea avea loc vre-o portretizare ca-n varianta anterioară. Descolindarea se referă la mai multe fete, uzînd de forma plurală. Astfel, formula ia un caracter general, fiind aplicabilă şi la casa unde se afla o singură fată, şi la aceea unde erau mai multe. Remarcăm totuşi că forma plurală caracterizează numai partea iniţială şi finală a satirei, în timp ce, în versurile 7-9, e vorba despre o singură persoană: „...Ea vaca n-o mulge, / Se teme de coadă! / Nici casa n-o mătură..."749 De unde, se vede că această variantă a luat naştere din contaminarea părţii finale a formulei descolindătoare de tipul cracovian cu o alta, care prezenta noi motive ilustrînd lenea. Menţionatele versuri sînt deci din formula cracoviană. E o dovadă că fuziunea dintre cele două tipuri nu s-a realizat încă în mod desăvîrşit în această variantă. Desigur, forma de expresie cu pluralitatea persoanelor îndepărtează descolindarea de clişeul ei tradiţional, după care s-ar fi cerut a se indica precis numele fetei defăimate, 130 FORMULE DE DESCOLINDARE identificîndu-se astfel în chipul cel mai concret cu eroina satirei. Pe de altă parte, acest fapt ar fi putut marca începutul unui proces mai înaintat de poetizare, prin generalizarea viciului - atribuit mai multor fete - şi avîndu-se ca obiectiv viciul însuşi, iar nu atît persoanele, care aveau să rămînă în umbra anonimatului. Dar, inconsecvenţa în menţinerea formei plurale, de la un capăt la altul al satirei, a tulburat acest proces chiar în faza înfiripării sale. Mărturie despre marea răspîndire a temei în chestiune, la poloni, stă faptul că ea este cunoscută şi altor domenii ale folclorului; o aflăm îndeplinind tot o funcţie satirică de asemenea în cadrul cîntecelor îndătinate la muncile cîmpului şi anume, la prăşit şi la seceriş. Astfel, între materialele folclorice culese din regiunea Andrichow, Szymon Gonet publică o serie de cîntece - în cea mai mare parte catrene - sub titlul: „Flăcăii le cîntă fetelor în bătaie de joc“750. Printre acestea, figurează următorul cîntec - mult mai dezvoltat ca celelalte - care nu e decît o variantă a descolindării urmărite de noi: „Prze-lecial skowronek / Bez zielony zamek751. / Zazral do dziewcony, / Cy jes ta porzondek. / Koty garki myjom, / Swinie w piecu ryjom! / Izby nie zamiecie, / Warkoca nie sple-cie! / Krowy nie podoji, / Ogona siţ boi! / A suka kudlata / Chaupo zamiata!“752 Toate elementele comico-satirice din această variantă le aflăm în cea anterior citată, afară doar de motivul, din ultimele versuri, al căţelei miţoase, care mătură casa cu părul ei lung. Aici însă fuziunea dintre tipurile mai sus amintite s-a realizat perfect şi anume, în favoarea unicatului persoanei satirizate. Din punct de vedere al arhitectonicii satirei, superioritatea acestei ultime variante apare indiscutabilă. Toate motivele lenei, centrate în jurul uneia şi aceleiaşi persoane feminine, au dus la crearea unui portret satiric bine închegat, care surprinde prin armonia întregului. La aceasta, se mai adaugă şi motivul iniţial atît de original şi de reuşit al pasării, care priveşte în casa fetei, pe fereastră, la acel tablou dezolant al dezordinii şi al delăsării. E o admirabilă ilustrare a lenei. Ochiul păsării - o formă poetică idealizatoare pentru ochiul critic al anonimului poet satiric din popor - e un motiv de cadru, care are drept efect înmănuncherea diverselor motive într-un tot perfect unitar, cu mult mai unitar decît dac-ar fi lipsit. Şi se cuvine relatat, motivul pasării care coboară din zbor la fereastră, ca să se uite în casă, reprezintă aici un aspect stilistic în duhul celei mai autentice tradiţii poetico-folclorice. Constatăm însă că acest motiv nu figurează numai în citata satiră populară polonă, ci el ne este atestat de asemenea la slavii orientali şi anume într-o creaţie folclorică de acelaşi gen, ceea ce, fireşte, a putut favoriza trecerea motivului dintr-o parte în alta. Ba mai mult decît atît: satira slavă orientală are aceeaşi funcţie în cadrul datinii colindatului, fiind îndreptată tot împotriva unei fete, care e criticată cam în acelaşi chip ca şi eroina polonă pentru lenea ei. Astfel, colindătorii bieloruşi din regiunea Pinsk cîntă în seara ajunului Anului Nou [s£odry vie£or], la casa unde e o fată mare, următoarea şciodrivka: „Swiaty wieczor, swiat! / Da, leciew sokol czerez nasz dwor, / Swiaty wie-czor, swiat! / Machnuw krylcem na komuronku... / Swiaty wieczor... / - Czomu komu-ronka nie zameciona?... / Czomu Antoska nie zaczesana?... / Zameci komurku, uczeszy holowku! / Zahnewalasa, da, na baciuchna, / Sukoriku753 szyw, da, i ukorociw. / - Nie hniewajsia, moje dzieciatko, / Pojedoma do miesta Ilmowa, / Dokupimo dorohoho sukna, / Nadtoczymo twoje sukoriki.“754 131 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Remarcăm că aici, pe lîngă lene, se mai adaugă motivul nepoliteţei fetei faţă de tatăl ei, motiv care nu se-ntîlneşte în nici-una din variantele satirei polone. Fapt bizar însă, citatul cîntec are funcţia de colindă de fată ca oricare alta, ceea ce se vede de altfel după refren, precum şi după deznodămîntul său cu acel răspuns împăciuitor al bătrînului tată. Satira aceasta e bine cunoscută de asemenea ucrainenilor şi tot în rolul de şcedrikva, pe care o cîntă colindătoarele fetiţe pe la casele unde sînt fete mari. Asemănarea cu varianta bielorusă este izbitoare. Se vede bine că, în ambele părţi, avem a face cu unul şi acelaşi produs folcloric, care a circulat pe spaţii întinse, peste graniţe etnografice şi de limbă. Iată varianta ucraineană: „ripHJiefÎB ace cokîjiko / Ta cTb Ha BÎKOHue: / LUe CbBÎTJiOHbKa,/ Ta He MCTeHa;/ IHe tfi'BOHbica/ Ta HenecaHa./ Po3rmBajiacb ^awemca / Ta nepejţ SaTeHbKOM: / KpaaJiu cyKHio, / Ta bkopotmjih, / UJmjim HepeBMHKu, / Ta 3By3MJiu, / Ta KynMJiw JieHTy,/Ta He Broamin/ OuT oeraTOHKM,/ Ta ft Ha manoMKn/ Oui o6pi30HKM / Ta ft Ha noflCOHKH...“755 Această variantă - în pofida cuprinsului ei pur satiric - are de asemenea rolul de colindă, întocmai ca şi la bieloruşi, fiind cîntată în chipul cel mai normal la gazdele unde se află o fată mare, ca orice şcedrivka de bun augur dedicat unei fete. Se vede aceasta şi din finalul cu urarea de a fi frumoasă, adresată fetei colindate: „Ou CTOJia no nopora,/ LUo6 Baina uÎBnyHa/ Byjia HopHo6poBa!“756 Se ştie că, la ucraineni, după mărturiile lor folclorice - în special după lirica erotică şi după basme - calitatea exprimată de epitetul ciomobrova este considerată drept una din trăsăturile marcante ale frumuseţii feminine. Nu poate fi îndoială însă că, iniţial, şi la ucraineni, această şcedrivka a fost formulă descolindătoare, care cu timpul şi-a pierdut vechiul ei sens peiorativ trecînd în repertoriul colindelor de fată de tipul pozitiv. Citata urare i s-a adăugat vechii descolindări ulterior, în faza de adaptare la funcţia de şcedrivka. Varianta ucraineană a acestei şcedrivka insolite, care a văzut cea dintîi lumina tiparului, este cea publicată în 1827 de Mihailo Maksimovici. Deşi ceva mai scurtă decît precedenta, ea are acelaşi conţinut; micile deosebiri care apar de la una la alta se raportă în special la limbă: „YjieTMB cokoji / M3 yjiwubi b UBop. / Oft cub ace buh na OKOHeHbKy, / KBaTbipoMKy ojjMMHfle, / Y CBMTJiMHKy 3arjinaae: / lUe CBMTJiumca He îweTeHa. / LUe MapycidHbica He necaHa; He necajiacb, / He BMbiJiacb, / Ha SaTMHbica po3rHMBaHacb: / CyKHio nounuiu - / rioKopoTMjm! / MepeBMKu 3ujmjim - / j^a noMajiMJin!“757 în colecţia sa, Maksimovici a grupat acest cîntec satiric printre şcedrivki. Tereş-cenko - descriind obiceiul colindatului de la Anul Nou al ucrainenilor şi folosind în acest scop şi colecţia lui Maksimovici - a fost foarte deconcertat, cînd a aflat cîntecul în chestiune prezentat drept şcedrivka. El nu recunoaşte într-însul caracterul specific al acestei creaţii folclorice ucrainene. Şi cu drept cuvînt, întrucît respectivul cîntec e tocmai contrariul de ce trebuie să fie o şcedrivka. Crezînd că este o eroare a folcloristului culegător, Tereşcenko îl publică totuşi în notă, ca pe o curiozitate, constatînd cu uimire: „După conţinut, el758 nu corespunde nicidecum şcedrivki-lor, care au de scop uratul de Anul Nou.“759 132 FORMULE DE DESCOL1NDARE Şi cu toate acestea, Maksimovici nu a inclus din eroare citatul cîntec la capitolul şcedrivkiAox, ci pentru că el făcea parte realmente din repertoriul de colinde al colindătorilor sau colindătoarelor din seara dinspre Anul Nou şi era cîntat la casele unde se aflau fete mari. La origine însă nici acest cîntec nu a fost o şcedrivka; ci era cîntat drept răzbunare, acolo unde colindătorii erau nemulţumiţi de gazdă, dacă gazda avea o fată mare. Aruncînd acum o privire de ansamblu asupra variantelor polone şi slave orientale ale colindei-satire în chestiune, remarcăm că ceea ce e specific acestora din urmă şi complet străin satirei poloneze, este motivul supărării fetei pe tatăl ei. Cît despre motivul de cadru al pasării care se uită mustrător pe fereastră în casa nemăturată şi la fata zburlită, deşi îl întîlnim de asemenea la poloni - nu numai în satira respectivă, dar, sub o formă ceva mai deosebită, şi în multe alte produse folclorice ale lor - el pare a fi tottişi aici tot slav oriental la obîrşie, dat fiind că la bieloruşi şi la ucraineni îl întîlnim permanent la începutul satirei lor, pe cînd la poloni apare rar, numai în unele variante şi nu în cele cu funcţia de formule descolindătoare. Pe de-altă parte, la ucraineni, motivul cu pasărea, care priveşte pe fereastră, deşteptînd-o din somn pe fată, îl aflăm de asemenea într-o şcedrivka volîniană, închinată fetei mari. Este motivul pasării-augur, care-i aduce fetei vestea fericită a măritişului apropiat, spunîndu-i că peţitorii au şi sosit deja la casa ei: „ripMJieTijia JiacriBOHbKa, / IHojjpwtt Benop, flo6pnfi Beqop! / Cijia-ac BOHa Ha okollikL / (vrajia-ac BOHa meSeTaTH: / - BTaBafi, aohko, roai cna™ - / npui’xajio Tpoe CBaTMB: / Oamh cBaTu - 3aBopoTHi. / ^pyricHaTH - y nopora. / TpeTi CBaTM - y cbîtjimuL / UHoapnft Benop...!44760 Din această şcedrivka, pozitivă prin excelenţă, care înfăţişează idealul cel mai înalt al unei fete pe cale de realizare, lesne a putut trece motivul pasării în satira cu funcţie contrară, descolindătoare. Dar acest motiv de cadru e tot aşa de familiar şi bieloruşilor, la care îl întîlnim frecvent ca început al colindelor din ajunul Anului Nou, mai cu seamă în cele închinate gospodarului de gazdă. Iată-1 cum sună într-o astfel de şciodrivka, culeasă din regiunea Pinsk: „...Zowzula rabaja... / Ranienko wstala, / Zaszczebietala... / Slawnoho pana / Daj popuhala: / - Ustari ranienko...“761. O altă şciodrivka, tot de gospodar - din aceeaşi regiune - începe aşa: „Solowejko pryletaje, / Kwatyroczku odczyniaje: / - Pan hospodar czy je w doma? / Sydyt koricy stola /1 kuticu kolupaje, / Sytoju polywaje...“762 Colinda - în scopul glorificării, fireşte - ni-1 înfăţişează pe gospodar chiar în momentul cînd pregăteşte kutia [mîncarea rituală tradiţională a Anului Nou], pe care o îndulceşte cu miere, ceea ce simbolizează belşugul şi bunul trai al casei sale. In această situaţie fericită, îl vede ochiul scrutător al pasării, care-1 priveşte prin fereastră. Nu interesează că aici e vorba de privighetoare, iar aiurea de şoim, porumbel, rîndunică... E tot pasăre. Dar ceea ce ne surprinde într-un mod cu totul deosebit, e că între versurile care redau motivul de cadru din citata şciodrivka bielorusă, unul - şi, anume, cel de-al doilea - sună absolut identic cu un vers al motivului corespunzător din satira ucraineană publicată de Maksimovici în a. 1827: „kvatîrociki odciniae“763. De unde ar rezulta că avem a face cu un clişeu stilistic ucraino-bielorus, care caracterizează anumite creaţii populare poetico-muzicale la naţiunile respective. 133 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Aşadar, revenind acum la satira poloneză, credem a putea conchide că motivul de cadru al pasării - utilizat de ea într-un chip atît de reuşit - reprezintă la acest popor o influenţă slavă orientală. E vorba mai degrabă de o simplă sugestie venită de la produse folclorice de acelaşi gen - fie ucrainene, fie bieloruse - deoarece, precum am amintit deja, motivul respectiv e de asemenea bine cunoscut şi folclorului polonilor. Motivul specific polonez din satiră rămîne deci cel al lenei, care e reprezentată sub o întreagă serie de aspecte: casa nemăturată, părul nepieptănat, blidele nespălate, vaca nemulsă, soba dărăpănată, pe care o rîmă porcii...764 Astfel, motivul lenei ia la poloni o dezvoltare atît de amplă, încît el devine însăşi tema satirei. Prin aceasta şi capătă varianta polonă o unitate neasemănat mai mare decît a variantelor slave orientale, depăşindu-le în ce priveşte realizarea artistică. Această unitate nu e afectată negativ nici atunci cînd motivul lenei se asociază cu ac?la al lăcomiei, deoarece ştiut este că leneşii - deşi au cel mai puţin dreptul la hrană - sînt de obicei cu mult mai lacomi decît cei ce muncesc. Deci, şi într-o asemenea situaţie, armonia continuă a fi perfectă, întrucît aceste două motive se completează unul pe altul, cel al lăcomiei rămînînd totdeauna subordonat celui al lenei. Nu se-ntîmplă însă acelaşi lucru cu asocierea celor două motive din varianta ucraineană şi bielorusă şi anume pe de-o parte lenea, iar pe de alta, supărarea fetei pe tatăl ei din capricii şi cochetărie, în legătură cu lucratul nesatisfăcător al rochiei şi al ghetelor, în adevăr, faptul că menţionatele motive sînt aşa de deosebite, este cauza că se armonizează greu între ele, rămînînd distinct separate unul de altul. în acelaşi timp, autohtonismul creaţiei folclorice polone este în afară de orice controversă: e ceea ce ne-o dovedeşte în primul rînd însăşi marea ei răspîndire în toată Polonia meridională. Mai relatăm apoi că, dintre menţionatele catrene satirice - culese în regiunea An-drichow - care se cîntă cu totul în afară de sfera datinii colindatului, unul din ele reproduce, cu neînsemnate variaţii, primele patru versuri ale formulei de descolindare din voievodatul Cracoviei, pe care am citat-o chiar la începutul acestui capitol: „Gos-podyni Magda / Swiniom kluski zjadia, / Pomyje wypila, / Swinie pomorzyla!“765 Remarcăm astfel că - ieşite complet din cadrul colindatului - aceste versuri continuă să vehiculeze mai departe numele Magda, care, doar la origine, îşi avea raţiunea sa, de a indica numele persoanei satirizate. Faptul se explică desigur prin aceea că atunci cînd va fi fost întîi întrebuinţat în formula de descolindare, s-a întîmplat ca fetei cu acest nume să i potrivească mai mult decît oricărei alteia hula debitată la adresa ei. Aceasta a făcut ca numele Magda să se fixeze definitiv în satiră şi să devină apoi nume-simbol pentru fata leneşă şi hulpavă fără seamăn. Astfel, nu s-a mai simţit nevoia să fie schimbat - conform uzului colindelor - nici măcar în formula de descolindare şi cu atît mai puţin în afară de datina colindatului. în adevăr, simbolicul nume, ajungînd a fi cunoscut de toată lumea, se putea raporta la orice fată sau nevastă, care se caracteriza prin viciile Magdei. Dar dovada cea mai elocventă despre neobişnuita popularitate a satirei în chestiune ne-o oferă faptul că citatul catren a ajuns să circule în toată Galiţia ca un fel de zică- 134 FORMULE DE DESCOLINDARE toare inseparabilă de numele Magda. Kolberg, în monumentala sa colecţie de materiale folclorice, îl trece chiar la proverbe şi anume la categoria celor care au luat naştere în legătură cu diferite antroponime766. Pătrunderea în domeniul paremiologic coincide, evident, cu faza cea mai tîrzie din evoluţia şi circulaţia temei noastre, ilustrînd un fenomen folcloric de tipizare prin selecţie şi totodată de consacrare a unui antroponim feminin în rolul de simbol al lăcomiei excesive dublată de o lene tot aşa de grozavă. Dar autohtonismul polon al satirei despre fata cea lacomă şi leneşă ne este probat şi pe altă cale într-un chip nu mai puţin convingător şi anume chiar cu o dovadă, pe care o aflăm în cadrul colindatului însuşi, adică din domeniul de unde îşi trage originea satira. în satul Lukawiec din districtul Rzeszow al Galiţiei, ne este atestat colindatul mascaţilor, care-şi înnegresc faţa cu funingine sau cu smoală, poartă coame pe cap, au barbă şi mustăţi de fuior şi sînt îmbrăcaţi cu cojocul întors pe dos... Umblînd din casă-n casă, ei spun un fel de colindă sui-generis, din care nu lipsesc nici urările, dar nici stăruitoarele cereri de daruri. Ceea ce-i deosebit de interesant pentru noi e că respectivii colindători poartă cu dînşii mături şi că în popor, la Lukawiec, ei sînt numiţi „smieciu-chy“ [< „smiecie44767] adică „gunoieri44. Al. Saloni, folcloristul culegător, ne informează că li s-a dat un astfel de nume, „fiindcă aceştia, dacă văd o casă nemăturată, curăţă ei gunoiul cu măturile lor, treabă pentru care gospodina casei trebuie să le plătească aparte. De aceea, gospodinele au grijă să mînece devreme, ca să măture bine casă4*768. Nu mai puţin interes prezintă pentru geneza satirei populare polone, care ne preocupă, faptul că aceşti colindători mascaţi, în formula ce o debitează gospodinei de gazdă, spun - sub formă de glumă - şi următoarele versuri satirice: „...Naraje wam dobro kucharke: / Krowy nie wydoi, / Bo sie ogona boi! / Lyzki nie omyje, / Bo zimne pomyje! / Izby nie zamiecie, / Bo jo mietia gniecie!...44769 Citatele versuri, precum vedem, reproduc o însemnată parte din satira în discuţie. După noi, elementele din cadrul colindatului mascaţilor, pe care le-am relatat aici, ne dezvăluie într-un mod surprinzător de clar că satira populară polonă despre fata leneşă şi lacomă are aderenţe mult mai complexe şi mai intime cu această datină, din sînul căreia a luat naştere, decît au de obicei alte formule de descolindare cu vreo specie de colindat. Scena de mai sus a „gunoierilor44 mascaţi, care merg din casă-n casă şi observă cu atenţie unde e ordine şi curăţenie şi unde nu e - pentru ca, acolo unde nu este, să facă ei înşişi - are rolul unui ritual ce stă la baza satirei noastre. într-o astfel de situaţie - încadrată genului respectiv de colindat al mascaţilor înarmaţi cu mături - au ţîşnit spontan primele versuri satirice la adresa fetei mari sau â gospodinei aflate în culpă. Aşadar, în acest ritual de un ethos atît de original şi cu incontestabile repercusiuni social-educative, vedem noi începutul satirei polone. De aici, ea şi-a luat apoi zborul fiind adoptată mai întîi de alte tipuri de colindători, care au folosit-o ca descolindare, pentru ca, în cele din urmă să iasă din ramele datinii colindatului, răspîndindu-se şi în alte domenii ale folclorului polon. în legătură cu satirele populare slave mai sus discutate, se cuvine să relevăm că, la români de asemenea, am întîlnit o creaţie satirică de o uimitoare analogie în ce priveşte 135 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI fondul, mai ales cu satira poloneză. Cum însă ea provine dintr-o regiune foarte îndepărtată de Polonia - anume, din Muntenia meridională - şi cum forma sa de expresie e totuşi destul de diferită, nu am putea atribui această analogie unui împrumut, ci unei simple coincidenţe. E vorba tot de o descolindare şi tot în pofida fetei mari: „Aci-mi e fata din Otlaca, / Care nu ştie-a mulge vaca, / Nici părul a pieptăna, / Nici pe faţ’ a se spăla! / Nici casa a mătura, / Nici blidele a spăla! / Aci, baba-i hărnicoasă; / Dar fata-i o puturoasă!"770 O calitate, pe care trebuie s-o recunoaştem acestei miniaturale satire, este perfecta sa unitate. Ea ne înfăţişează urîta meteahnă a lenei printr-o serie de aspecte ale ei, care toate converg la constituirea unui tip al fetei leneşe. E concluzia, pe care-o trage foarte logic ultimul vers. S-ar părea că finalul satirei - unde fata e pusă oarecum în contrast cu mama ei - o avantajează pe mamă. Este numai o iluzie. Versul penultim o ironizează de fapt şi pe mamă, căci epitetul hărnicoasă nu e tot una cu harnică; ci el califică o femeie „care o face pe harnica"771. Ironia e confirmată de altfel şi de epitetul depreciativ „babă", atribuit mamei fetei. Comparată, din punct de vedere estetic, cu creaţiile folclorice polone corespunzătoare, pe care le-am examinat anterior, ea stă, evident, mai prejos decît acestea. Deşi ideile sînt aceleaşi - mai puţin motivul lăcomiei - în descolindarea românească, nu avem de fapt decît o simplă enumerare sentenţioasă a defectelor fetei, care sînt expuse într-un chip cu totul abstract, adică sec, fără vreun suflu poetic. în adevăr, aici, imaginile lipsesc complet, pe cînd în paralelele polone, ele abundă; iar unele sînt chiat deosebit de evocative, precum: imaginea lingurilor, pe care fata leneşă le-a lăsat nespălate de au căzut sub laviţă şi a crescut iarbă din ele; cîinii sau pisicile, care spală blidele; căţeaua miţoasă, care mătură... Am văzut că, la poloni, tema în chestiune nu joacă numai rolul de descolindare, ci o întîlnim îndeplinind şi altă funcţie, tot satirică, însă în cadrul altor împrejurări rustice, cu totul diferite. La fel, la români, ea este mult mai răspîndită ca chiuituiă la joc. Chiar cu privire la citata descolindare, informatorul nostru ne spune că, în satul său, este utilizată şi ca strigătură şi că are multe variante într-un asemenea rol. De altfel, motive răzleţe din această temă - uneori exprimate prin imagini, care pot sta alături, prin sugestivitatea lor, cu cele polone mai sus relatate - aflăm împrăştiate pe tot cuprinsul ţării, sub formă de strigături satirice la horă. Lenea fetei mari este înfierată în special sub două aspecte: casa nemăturată şi blidele nespălate. Iată, de exemplu, o strigătură din Transilvania: „La mîndruţa jucăuşă, / E gunoiul după uşă; / La mîndruţa-n joc bărbată, / Curtea nu e măturată; / La mîndruţa-n joc voinică, / Spală oala, tu, pisică!"772. Iar o variantă din Moldova, cu aceeaşi funcţie de chiuitură, sună: „Lelica ca o păpuşă, / Cu gunoiul după uşă! / (Săracele blidele)773, / Azi le spală mîţele / Şi le spală cam avan, / Ba le-ajută şi-un motan, / Că nu-s spălate de-un an!" 774. Motivul casei nemăturate apare şi-n alte strigături moldoveneşti: „...Toată ziua la oglindă / Şi gunoiul după tindă. / Pune boii la tînjală, / îmi scoate gunoiu-afară!"775.Tot în Moldova, în partea de nord a ei, tema noastră devine cîntec satiric în uz la clacă: „Are mă-sa o 136 FORMULE DE DESCOLINDARE copilă, / Gura'mă-sii gură! / Şi-o dat-o la-nvăţătură, / Gura mă-sii gură! / De-nyăţatâ ce era, / Gura mîne-sa! / Nici casa n-o mătura... / Blidele nu le spăla... / După cap nu [mi] se la... / Şi păduchii foşăia / Gura mîni-sa!**776 La cunoscutele motive satirice, care-o vizează pe fată, se asociază aici o idee nouă. E vorba de o fată cu pretenţii faţă de celelalte din sat, de una plecată „la-nvăţătură**. Orgoliul ei de fată „învăţată** e atacat în plin prin persiflarea viciului lenei, de care nu s-a putut dezbăra la şcoală. Ba dimpotrivă, s-a-ntors cu el acasă crescut încă mult, fiindcă acum leneşa devenise şi fudulă! Cu privire la condiţiile de geneză ale acestei mici satire populare la adresa fetei, ne întrebăm dacă în adevăr chiar claca este mediul, unde şi-a făcut ea apariţia pentru prima oară. Dacă nu cumva a fost ea captată de aiurea, spre a fi adaptată la această situaţie. Şi anume, nu va fi avut ea oare anterior funcţia de descolindare în cadrul vreuneia din datinile de la sărbătorile ciclului de iarnă? Am văzut deja cum unele produse folclorice cu caracter satiric sînt comune şi conlindatului, şi altor momente mai puţin rituale din viaţa rurală, precum sînt la poloni cîntecele flăcăilor în ciuda fetelor, la muncile cîmpeneşti ori la români anumite strigături în uz la horă... Aşadar, care să fie locul de origine al satirei noastre: claca sau descolindatul? Nu e tocmai uşor de răspuns, fiindcă ambele situaţii sînt posibile. Cel mai probabil ni se pare ca tema în chestiune să fi circulat, la obîrşie, sub forma unor motive tratate separat, în cîte un număr restrîns de versuri, de tipul catrenelor de ex., şi numai mai tîrziu - după ce vor fi fost adoptate de descolindare şi adaptate la scopurile ei - să fi fost grupate la un loc toate aceste motive disparate într-o creaţie satirică unitară de propoţii ceva mai mari. Este cunoscută forţa de adaptare a descolindatului, ca şi a colindatului, care şi-au însuşit un număr mare de teme străine, împrumutate celor mai variate domenii folclorice. Totuşi, nu e exclus -deşi în cazul de faţă e mai puţin verosimil - ca nu numai acest proces evolutiv să se fi produs pe terenul descolindării, ci chiar tema satirică însăşi să fi luat naştere aici şi apoi ea să fi fost împrumutată de aici spre a fi utilizată ulterior, cu foarte superficiale modificări, şi în alte circumstanţe, dîndu-i-se alte roluri funcţionale. Vechimea datinii colindatului, la români şi chiar la poloni, şi în acelaşi timp marea popularitate a ei şi a cîntecelor sale, care o depăşesc pe a altor manifestări folclorice, ar justifica o asemenea ipoteză. O altă descolindare românească, din nordul Moldovei, cuprinde şi ea, chiar în versurile iniţiale, motivul satiric al casei nemăturate, care s-ar părea să fie atras aici din chiuiturile de la horă, întrucît cea mai mare parte din ea dezvoltă un alt motiv: „Fata mami-i hospodinî / Cu gunoiu păr’ la grindî! / Şăpti ani di cîn’ sî lă, / Păduchii tăt pi ie stă! / Vin flăcăii cu topoarî / Pi păduchi sî ni-i omoari! / Şăpti văi ş-o vali-adîncî, / Of! păduchii ni-o mînîncî, / Fata mamii, fatî, / De-ar scăpa odatî!**777 Motivul păduchilor ar putea avea şi el originea în strigături. Totuşi, l-am văzut apă-rînd foarte frecvent în formule de descolindare, sub cele mai diverse aspecte, ca să fie nevoie să-i căutăm aiurea începuturile. în citata satiră însă, îl aflăm exprimat în forme hiperbolice pline de originalitate şi surprinzător de reuşite. în special, imaginea epică a luptei flăcăilor cu păduchii e de un neobişnuit efect comico-satiric. 137 DESCOL1NPATUL lN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI în ce priveşte ultimele versuri, ele reprezintă în orice caz, la obîrşie, sugestii venite de aiurea şi numai adaptate aici la o nouă situaţie. Acestea sînt cunoscute, în unele părţi ale Moldovei, la nuntă: anume, ele sînt legate de momentul ceremonial, cînd mirii au fost conduşi în camera nupţială şi lăsaţi singuri. Puţin după aceea, auzi - de obicei un glas de femeie, care vine de afară din întuneric, de sub fereastra camerei mirilor -strigînd din răsputeri şi cu un ton de spaimă sfîşitoare: „Şăpti văi ş-o vali-adîncî, / Văleu, lupu mă mînîncî! / Văleu, văleu şî iar văleu!“778 Creaţii satirice la adresa fetei - de tipul celor polone şi româneşti - aflăm şi la bulgari, unde sînt în uz la datina foarte asemănătoare cu colindatul, săvîrşită la Sîmbăta lui Lazăr779, în ajunul Floriilor, de o ceată de fete numite lazariţi780 îndeosebi, lenea este înfierată şi ridiculizată în diferite chipuri de către acestea. Iată o astfel de lazarska peseni781 cîntată unei fete leneşe: „Ou Jla3T>pe, Jla3T>pe, / 3amo 6t>P3t> fla jxyjxe? / Ac ome hm ct>m (Jyracbjrb: / Pm3t>tt> mm Ha rpT>cn>,/ CyKMaHrb mm Ha y(J)m>rb,/ Mexjirb MM Cb

Cţ) 3JlT>Taprb“782. Spre a se-nţelege bine cîntecul citat, trebuie să amintim că, în calendarul popular bulgar, Sîmbăta lui Lazăr e considerată ca un fel de summa dies pentru treburile casnice feminine, în special tors, ţesături, împletituri, cusături de cămăşi sau de diferite ale veşminte... cu un cuvînt, lucru de migală şi de fineţe, după care opinia publică rurală măsoară vrednicia fetelor mari. E sărbătoarea la care se văd roadele muncii unei fete pe tot timpul iernii. După rezultatele la care a ajuns pînă la acea dată fatală, este şi ea valorificată. De-acum încolo, vin pe primul plan treburile cîmpului, care nu mai permit fetelor şi femeilor să se mai consacre în mod exclusiv unor astfel de ocupaţii, fiindcă ele sînt tot aşa de necesare şi la munca de pe ogoare. Pe de-altă parte, nu trebuie uitat că, de Paşti, care pică numai la o săptămînă după Sîmbăta lui Lazăr, e tradiţia ca toată lumea să se-nnoiască în haine, din cap pînă-n picioare - dar mai cu deosebire fetele mari - însă cu cămăşi, rochii, ciorapi... ţesute, cusute sau împletite de ele. Toate acestea trebuie să fie gata la sărbătoarea lui Lazăr. Iată dar de ce fata cea leneşă, adresîndu-se lui Lazăr, îl întreabă supărată pentru ce s-a grăbit să vie aşa de iute, cînd ea nu are gata nimic din cele ce se cer la ziua aceea. Sau, cum spune cîntecul: cămaşa se află încă-n fuioare, sumanul pe oaie... Acest cîntec e foarte răspîndit la bulgari; el cunoaşte un mare număr de variante. Iată încă una din Bazargic: „Om JIas'bpe, yiHMHe, / ByTHM MaMi> na CTaHM, / HbauiTy HpM6'bp3'b na nonM: / Pm3t>tt> mm Ha Tynyn, / PoKJiarb mm Ha pyHy,/ 4eijiM mm ct> y MHijiap“783. Un alt cîntec, de acelaşi tip - deşi avînd forma de expresie a temei cu totul deosebită - este intitulat chiar de culegător Fata cea leneşă,, nu numai spre a-i indica precis subiectul, dar şi pentru motivul că lazariţele îl cîntă „unei asemenea fete“. El stăruie cel mai mult asupra urmărilor dureros de ruşinoase ale lenei pentru fata care se lasă dominată de acest mare defect, pus la index fără cruţare de către lumea de la ţară. O asemenea atitudine, de intrasigentă severitate faţă de lene, ne apare foarte semnificativă pentru acest popor, la care hărnicia este una din marile sale virtuţi, desigur prima ce-1 impresionează pe orice călător străin în Bulgaria. Cîntecul la care ne referim ni se înfăţişează sub forma unui dialog, imaginat între colindătoare şi Lazăr. Primele întreabă 138 FORMULE DE DESCOL1NDARE - chipurile, foarte îngrijorate - unde plînge fata: e o îngrijorare, care ascunde abil ironia. Lazăr le răspunde, indicînd locul unde s-a ascuns ruşinată fata leneşă şi portretizînd-o printr-o serie de trăsături caracteristice, pline de culoare, deşi frizînd caricatura: Om Jlas'bpe, ByiHMMe, / Kt>ne ruiaqe MyMMMe? / - rb rp'bjoiMH’b, / B ryjiaivrbrb KynpMBT»:/ Hm ie hm npejiy, hm TKajiy,/ Mm ie c KyKJiM' MrpaJiy./ Me^MH rrbpuajt MMT>uie, / Ha n»p6T> My KJiMMT»me: / Kyra BHTep ayxHeme, / rh>puajie My MeTHeiue; / Kyra cjrbHue SjiecHeme, / Pbp6T> My ct> JiecHeme; / Kyra MaMKT> bmk-neiue,/ 3t>t KynpMBT» ct> CJiorHeme,/ KynpMBT> ry napiceiue;/ KyqeHueTy JiaMHeme;/ TaprMTe ct> 6epm> / Ta My rbp6i> jţepaT»!44784 Avem a face aici cu o satiră în toată puterea cuvîntului şi anume cu una din cele mai izbutite. Ca realizare artistică, ea întrece orice aşteptare. în adevăr, tabloul dezolant al refugiului fetei leneşe, peste care au dat toate năpăştile - ca un fel de pedeapsă naturală a marelui ei cusur - e de toată frumuseţea. Anonimul artist din popor n-a zugrăvit deloc în chip static portretul fetei leneşe, care - ruşinată de lenea ei - s-a ascuns de ochii lumii, refugiindu-se în fundul grădinii. Dimpotrivă, aici totul e numai mişcare; totul pulsează de viaţă. Aceasta e preţioasa calitate, prin care cîntecul satiric în chestiune impresionează cel mai mult. Numai un pictor de mare talent ar putea reda pe pînză suflul dinamic al acestui original portret feminin, integrat atît de armonic unui tablou de natură animat de acelaşi suflu. în domeniul creaţiei artistice populare de acest gen, citatul cîntec înseamnă o culminaţie. în fine, se cuvine să ma relevăm că acest cîntec al lazariţi-lor - în comunitatea rustică, unde e în uz - a mai dobîndit de asemenea o funcţie etico-socială, care e implicită realizării artistice. Evident, acest produs folcloric reprezintă o foarte evoluată creaţie. în el, nu se mai poate recunoaşte nimic din expresia magică - de tipul descolindării - de la origine. Elementul estetic - de esenţă predominant satirică, uşor tincturată de un comic bine dozat - şi-a instaurat stăpînirea sa exclusivă, substituindu-se complet elementului magic. Citatul cîntec de blam la adresa fetei mari, lovită în chip atît de nemilostiv într-un punct aşa de sensibil - însuşirile ei de gospodină - cunoaşte şi variante mai puţin dezvoltate ale aceleiaşi teme, reduse la schema: eroina plînge amar în urzici, copleşită de deznădejdea c-a apucat-o Sf. Lazăr fără să aibă lucrate toate acele piese vestimentare, prin care ar fi putut merita lauda satului785. Dar deşi de pe urma atitudinii ostile a colindătorilor - a celor de la sărbătorile Crăciunului, ca şi a lazariţelor - de obicei fata mare are de suferit cel mai mult dintre toţi ai casei, sînt vizaţi uneori şi alţi membri ai familiei, de exemplu gospodarul. Iată, mai jos, un astfel de cîntec. Cu privire la el ni se dă informaţia că „se cîntă la cei care n-au bani, ca să le plătească pe lazariţe". Este deci un cîntec de răzbunare contra gazdei, corepunzînd perfect - ca expresie şi ca funcţie -formulei de descolindare din datina Crăciunului: „A 6pe Aqy, KT»pnaqo,/ ^T» 6m mmt>ji, tt> 6m na n, / Tb hm 6m c:t> wyraBMJi, / Kq»Ty Kyqe KpacrbBy, / Ki>Ty a pe rnyrbBy. / MepBeHt qyT> ny Te6e, / MepHM bt>wkm ny Heie, / Ht> 6hji KaMtK CM^arne, / MepHM bt>ujkm qyKT>LLie“786. Observăm - ca un locus communis în folclorul satiric sud-est european - motivul păduchilor, alături de care se adaugă aici cel al rîiei: două elemente de hulă dintre cele 139 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI mai ofensatoare pentru un gospodar ce se respectă! La început, colindătoarele îl dojenesc fiindcă nu le-a recompensat truda cu nici un ban, insultîndu-1 cu epitetul de kărpaci - expresie metaforică echivalentă, în cîntecul respectiv, cu românescul calic. Apoi, ele îi atribuie şi alte epitete nu mai puţin injurioase şi-l plasează în situaţii din cele mai compromiţătoare. Astfel, pentru o mai mare batjocură, acest „calic“ este arătat a fi şi fudul totodată! Cîntecul ni-1 înfăţişează purtînd haine scumpe de stofe roşie, însă pline de paraziţi, care mişună pe ele. Această antiteză, ca şi cea următoare - scena cu gospodarul cocoţat pe-o stîncă albă, pe care vînează păduchii negri - vădesc un manifest proces estetic de stilizare a motivului. • CAPITOLUL 2 Ilustrarea aceluiaşi fenomen, în special la români, prin două satire populare cu funcţie descolindătoare ÎNTRE PRODUSELE FOLCLORICE DE ACEST gen, aflăm şi al români, în cadrul descolindării, unele ce ne uimesc prin nivelul artistic, pe care reuşesc să-l atingă adesea, putînd rivaliza în această privinţă cu cele mai bune realizări de aceeaşi natură de la alte naţiuni din orientul Europei. De aceea, nu vom încheia capitolul de faţă înainte de a fi prezentat aici două specimene cu teme, care ţin de bogatul nostru ciclu epico-folcoric, cu substrat satirico-grotesc, avîndu-i ca eroi pe ţigani. Vom face cunoştinţă mai întîi cu unul, care, în ciuda crudităţii realiste a sentimentului de antipatie etnică ce stă la baza lui, impune totuşi sub aspectul poetic, prin anumite trăsături remarcabile. E o satiră oltenească, pe care merituosul folclorist T. Bălăşel a cules-o din jud. Vîlcea şi a publicat-o în a. 1894. El nu precizează în ce împrejurări era ea utilizată, dar colindătorii din Vîlcea şi din nordul judeţului Dolj m-au asigurat -reproducîndu-mi variante foarte asemănătoare, deşi mult mai palide din punct de vedere estetic - că, în satele lor, astfel de versuri se cîntă în seara dinspre Crăciun pe la bordeiele ţigăneşti sau cînd „se-ncondrează“ o ceată de colindători români cu altă ceată de colindători ţigani, dacă se-ntîlnesc pe cale. Deşi elementul liric, de esenţă satirică, brăzdează cîntecul acesta de la un capăt la altul, el prezintă totuşi uşor schiţată şi o desfăşurare epică. Şi anume, ni se povesteşte cum ţiganul a pregătit pomană de sufletul tatălui său, care tocmai murise. Seria de peripeţii începe cu mersul la moară pentru măcinat şi sfîrşeşte cu vestea adusă ţiganului despre moartea unei iepe, numai bună de friptură pentru praznicul de înmormîntare! Plină de efect este, în acest cîntec, originala scenă dintre ţigan şi popa din sat, pe care eroul vrea să-l tocmească pe un preţ ridicol de mic ca să i-1 prohodească pe tată-său. Că satira aceasta e în adevăr cîntată, reiese clar şi din refrenul, care - cu oarecare neînsemnate variaţii - revine regulat după fiecare grupă de versuri, distribuite în chip de strofe (deşi numărul versurilor nu e totdeauna acelaşi în fiecare strofe). O cităm în 140 FORMULE DE DESCOLINDARE întregime, deoarece o socotim caracteristică pentru procesul avansat de poetizare a satiricului, măcar că, pe de-altă parte, această creaţie populară implică în acelaşi timp toate asperităţile inerente izbucnirii unor afecte de un primitivism barbar, nu mai puţin sacrilegiul faţă de un mort şi funeraliile lui. Nu trebuie să uităm însă că ne aflăm pe teren satiric şi încă pe unul din cele mai puţin evoluate. Iar satira, în forma sa primară -adică aşa cum apare ea în folclorul tuturor popoarelor - nu cunoaşte menajamente. Dar iată cîntecul: „Pleacă ţîganu la moară / C-o căruţă ş-o iepşoară, / Da iepşoara, vez, cam chioară! / Bone, ţîgane, bone, / Lua-te-ar dracu mort / Cu diplă cu tot\ / Pleacă ţîganu la moară, / Să-m facă d-o colivioară - / Colivioară de păsat, / Că tat’ so a răposat. / Bone, ţîgane, bone, / Lua-te-ar dracu mort / Cu dobă cu tot\ / Pleacă ţîganu-n sat, / La părintele Proţap: / - Buna zîua, părinţele! / - Lua-te-ar dracu, măi ţîgane! / Bone, ... cu nădragi cu tot! - Să-mi fie cu iertăciune, / C-o să-ţ fac d-o rugăciune: / Să-ţ dau, părinţele-un ort, / Să-mi ceteşti pă tata mort. / Bone, ... cu opinci cu tot! / - Ba să-mi dai un leu ş-un zlot, / Să-ţ cetesc mortu dă tot! / Ba l-o lua dracu şî mort. / Nu făcea un leu ş-un zlot, / Cînd irea el viu, da mort?! / Bone, ... cu chimir cu tot! / - în vale, ţîgane-n vale, / C-a murit o iapă mare, / Ocaua patru părale, / Să faci lu tat’to pomană! / Bone, ... cu gură cu tot! / Trage-i, cioară din vioară, / Că te dau pă Olt la vale! / Bone, ţîgane, bone, / Lua-te-ar dracu mort / Cu limbă cu tot!44 7 87 Raportînd această descolindare oltenească la descolindarea din Movilenii Moldovei788, constatăm o mare diferenţă între ele sub aspectul realizării artistice, în defavoarea celei din urmă. în timp ce satira din Movileni nu e decît o înşirare de invective, culminînd prin pomologie şi cinismul cel mai fără frîu, satira din Ştefăneştii Olteniei -fără a fi renunţat deloc la invectivă, de care, precum am văzut, şi ea face uz în chip copios - ne oferă totuşi o creaţie poetică bine închegată, depăşind cu mult faza pur blasfemantă. în adevăr, în ciuda sentimentelor inavuabile, în flagrant conflict cu etica cea mai elementară - care au inspirat acest produs folcloric - nu i se poate contesta totuşi calitatea de poezie autentică. Evident, pe măsura modestelor posibilităţi ale muzei populare într-un gen poetic atît de ingrat. Remarcăm că aici biciul satirei - deşi întrucîtva mai puţin drastic - nu-1 cruţă nici pe preotul satului, a cărui lăcomie după bani este abil reliefată. Dialogul satiric dintre ţigan şi popă, care stau la tocmeală e în adevăr nespus de savuros. Cu acest prilej, colindătorii pun în gura ţiganului grele cuvinte de ocară la adresa propriului său părinte, folosindu-se adică de un procedeu satiric foarte eficace de tipul autoironiei. Dar deşi colindătorii îşi bat joc şi de popă, căruia îi atribuie numele burlesc de Proţap, totuşi -din felul cum acesta îl apostrofează pe ţigan - se vede bine că şi-l asociază lor ca atitudine, fâcîndu-1 şi pe dînsul să spună injurii nu mai prejos de acele pe care ei înşişi le proferează la adresa ţiganului, adică cu totul nepotrivite în gura unui preot. Observăm apoi că citata descolindare satirică nu persiflează un anumit ţigan, ci ţiganul în general, ceea ce constituie o apreciată trăsătură poetică. Eroul ei este un tip reprezentativ al neamului ţigănesc, măcar că e pus în situaţii concrete cu totul speciale. Aceste situaţii sînt anume alese, ca să fie cît mai ofensatoare pentru ţigani: iapa înhămată la căruţa cu care se duce la moară e „vezi, cam chioară44; apoi, coliva, pe care vrea s-o facă lui 141 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI tat’so, nu e din grîu, cum se face de obicei în toată lumea creştină, ci e din păsat, adică din mei decorticat; iar pomana el o va face cu came de iapă moartă... Remarcăm de asemenea că refrenul e alcătuit dintr-o imprecaţie din cele mai funeste, fiindcă pe de-o parte ţiganul e blestemat să moară, iar pe de-alta, să-l ia şi dracul! Avem a face aşadar nu cu o simplă imprecaţie, ci cu un complex imprecativ. Faptul că un blestem ca acesta e pus în refren - ceea ce înseamnă a fi repetat într-un chip obsedant - e foarte semnificativ pentru finalitatea respectivei descolindări. în fine, mai relatăm că în refrenul care succedează prima strofă, ţiganul este blestemat să-l ia dracul „cm diplă cu tot; iar după a doua strofe, în acelaşi refren, el e trimis la dracul „cm dobă cu tot. Evident, aceste două instrumente muzicale au aici rol simbolic: ele ni-1 indică pe ţiganul lăutar. S-ar părea deci că sînt spuse la-ntîmplare nişte simple aluzii la ocupaţia atît de favorită ţiganilor. Colindătorii olteni însă mi-au atras atenţia că în satele olteneşti pe unde sînt ţigani, aceştia merg la colindat de Crăciun şi Anul-Nou cu vioară sau cu un alt instrument şi foarte adesea cu tobă, mai ales cînd ceata e alcătuită din mai mulţi muzicanţi. în consecinţă, satira descolindătoare din Vîlcea ar reflecta în acest chip animozitatea colindătorilor români faţă de emulii lor ţigani, care le făceau o foarte serioasă concurenţă, tocmai prin acel surplus de agrement al muzicii instrumentale, cu care ei delectau gazdele colindate. E un fapt pe care l-am relevat deja în altă parte, unde am expus diferitele tipuri de descolindări la adresa ţiganilor. Acolo, am insistat îndeaproape asupra lui; aici nu facem decît să semnalăm ecoul pe care l-a avut în citata satiră olteană, utilizată ca descolindare contra ţiganilor. Aluzia la profesia de lăutar a ţiganului revine şi în strofa finală a acestei satire: „... Trageri, cioară, din vioară...44789 Acest vers depreciativ, prin care este apostrofat eroul - dîndu-i-se porecla de „cioară44, atît de ofensatoare pentru ţigani - a fost atras în citata satiră dintr-un alt produs folcloric, tot poetico-muzical, unde se afla împerecheat cu un vers adresat unui al doilea ţigan lăutar, cîntăreţ dintr-un alt instrument: „... Trage-i, cioară, din vioară / Şi tu, cioroi, din cimpoi!...'“'790 Că menţionatul vers nu e originar în satira noastră, reiese clar şi din faptul că apelativul „vioara“ nu e un termen popular în jud. Vîlcea; aici termenul curent, prin care poporul designează instrumentul respectiv e „dipla“, adică aşa cum îl aflăm în ultimul vers al refrenului primei strofe. Cu totul deosebită de această satiră este una din sud-vestul Transilvaniei şi anume din Petreni - jud.Hunedoara. Deşi ţinta săgeţilor sale este tot ţiganul, săgeţile ei sînt mult mai puţin veninoase decît ale celei olteneşti, satiricul fiind aici subordonat elementului comic, care domină atotstăpînitor. El învăluie în atmosfera lui senină întreaga temă, potolind impulsul satiric şi îmblînzind ironia. Este una din seria „colindelor ţigăneşti44 - culese de Drăgoi - adică a colindelor de tipul negativ, care-i vizează pe ţigani. Subiectul ei este lăcomia feră margini a acestui neam mereu în goană după mîn-care. S-ar părea că bieţii ţigani nu au un alt ideal mai înalt decît cel al pîntecelui. în veci flămînzi, fantezia lor e neîncetat hărţuită de imaginile obsedante ale foamei. Şi cum, pe tărîmul fanteziei, nimic nu este imposibil, aceste imagini nu sînt oricare; ci ele 142 FORMULE DE DESCOLINDARE ilustrează tot ceea ce apetitul şi gastronomia ţigănească preţuiesc drept mîncări inegalabile prin deliciile şi savoarea lor. Astfel, pe dinaintea ochilor ţiganului înfometat, flutură icoanele vii ale plăcintelor calde, ale scoverzilor rumene ale mălaiului aburind abia ieşit din cuptor, ale mămăligii celei bălăi cu reflexe aurii, ale pitei celei mai dulci ca mierea, ale zarei, după care-ţi lasă gura apă numai cît o zăreşti... Din astfel de elemente a rezultat aşa-zisa „colindă ţigănească**, pe care o vom cunoaşte îndată şi care e o splendidă incamaţie a umorului românesc. Aici, mălaiul şi mămăliga - simboluri satirice ale idealului ţigănesc, în ce priveşte fericirea pe pămînt -apar personificate, formînd o pereche conjugală cum nu se poate mai potrivită de tineri boieri. Iată-1 aşadar pe „.Domnul Mălai-Calc?' stînd tandru alături de doamna Mămăligă“ şi plimbîndu-se amîndoi de-a mai mare dragul în „teligă**, care - pe plan satiri-co-grotesc - nu-nseamnă mai puţin decît rădvanul împărătesc din basme... Iar plimbarea lor are loc printr-un peisaj, care stă în cea mai perfectă armonie cu eroii: „Pe dealul plăcintelor, / Pe valea scoverzilor, / Merge Domnul Mălai-Cald / Şi cu Doamna Mămăligă, / Amîndoi într-o teligă...“791 Nu cunoaştem în creaţia noastră poetică - nici în cea folclorică, nici în cea cultă - un tablou care să sclipească prin mai mult umor ca acesta. în simplitatea ei, o asemenea parodie a tablourilor de natură e de o frumuseţe unică. Pe de-altă parte, în cadrul simbolismului tematic al colindei-satire, aceasta e pentru ţigani nu alta decît coborîrea raiului pe pămînt: căci un deal de plăcinte şi o vale de scoverzi pot înlătura pînă şi la cel mai lacom ţigan teama că acele nepreţuite bunătăţi ar putea seca vreodată, oricît de hămesit ar fi şi oricît de hulpav ar mînca din ele. Urmează apoi un dialog între un drumeţ întîlnit pe cale - nu ni se spune cine e anume - şi între domnul „Mălai-Cald“, care are aici rolul principal, cum este şi natural într-o familie ce se respectă. Acesta, întrebat încotro a pornit, răspunde că s-a hotărît să părăsească ţara aceea, care l-a dezamăgit prin multele suferinţe pătimite acolo şi că merge în ţara lui adevărată, unde îi aşteaptă - pe el şi pe doamna sa, Mămăliga - fericirea visată: Unde mergi tu, Mălai-Cald / Şi cu doamna Mămăligă, / Amîndoi într-o teligă? / - Eu mă duc în ţara me-re, / Că asta-i o ţară re-re, / Că mă bagă în spuzaiu / Şi mă bate cu vătraiu. / Dar ţara mea-i ţară bună, / Că mă bagă în cuptoru / Şi-mi stă pita-ntr-ajutoru. / Din cuptor cînd mă scoate-re, / Tot prin zară mă trînte-re, / Cu untul mă neteze-re!“792 Aici, ne sînt înfăţişate prin juxtapunere, într-un chip minunat - cu ajutorul a o serie de imagini foarte evocative - două situaţii contrastante: cum e pregătit mălaiul la oamenii necăjiţi din popor, în special la ţigănime şi cum se pregăteşte şi se mînîncă el la cei ce trăiesc în belşug şi huzur. Adică, ideal şi real - puse faţă-n faţă! E de prisos să mai precizăm, după care din acestea două jinduieşte ţiganul. Colinda se termină cu tabloul nespus de sugestiv al cetei copiilor de ţigan, care mor de nerăbdare, aşteptînd să se coacă mălaiul şi să-l scoată din spuză, ca să-l devoreze: „ . Pînă stă mălaiu-n focu, / Opt copii se ling pe botu! / Pînă stă mălaiu-n spuză, / Opt copii se ling pe buză: / Unii cu ochii beliţi, / Alţii cu dinţii rînjiţi / - Vai de mine, tu mă-nghiţi!**793 143 DESCOL1NDATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI E o scenă de un impresionant realism şi de o surprinzătoare dinamică. Toate imaginile de care face aici uz anonimul poet popular sînt nu numai foarte adecvate acelui moment de înaltă tensiune - cînd răbdarea celor opt danci, în aşteptarea mălaiului copt, atinge apogeul - dar în acelaşi timp, ele sînt pigmentate cu un umor hazos, care este transpus în expresii din cele mai autentic folclorice, neobişnuit de grăitoare. Versul ultim: „... Vai de mine, tu mă-nghiţi!“794 reprezintă o culminaţie în această privinţă. E greu de imaginat un final de satiră mai izbutit, prin vivacitatea lui, ca şi prin simţul gradaţiei. Remarcăm, la acest cîntec şi refrenul-parodie: „Doamne, vai Domnului, Doam-/ie!“795, care imită cunoscutul refren al colindelor propriu-zise, de aspect şi sens pozitiv: „Doamne, dai Domnului, Doamnei796 Aceasta, prin simpla substituire a verbului „dai44 cu interjecţia „va/“797 - care exprimă compătimirea sau jalea - a devenit refren de tipul negativ, adică un element în plus, foarte oportun pentru scopul descolindării, urmărit de citata „colindă ţigănească4*. O frumoasă realizare artistică a aceleiaşi teme satirice - deşi nu chiar de nivelul celei din ţinutul Hunedoarei - este varianta, pe care a cules-o Marian tocmai din celălalt capăt al ţării: din Rădăuţii Bucovinei. Aici, de asemenea aflăm motive de un rar e-fect comic, rezultat pe de-o parte din personificarea mălaiului şi a mămăligii, care au rupt-o de fugă; iar pe de-altă parte, mai ales din invocaţiile ademenitoare ce li se adresează, ca să-i oprească şi să-i întoame: Stăi, Mălai, şi nu te duce, / Că te-oiu scălda-n lapte dulce / Şi te-oiu unge cu smîntînă / Şi te-oiu pune la inimă!44 7 98 Apoi, iată cum sună apostrofa către „Doamna Mămăligă44: „- Mămăligă, nu fugi, / Că cu unt te-oiu îndulci / Şi cu caş te-oiu răcori! / Că de dorul untului, / Sar în capul turcului; / Şi de dorul smîntînii, / Sar în fundul fîntînii; / Iar de dorul laptelui, / Sar în vîrful gardului!44799 Marian însă nu ne dă nici o indicaţie cu privire la împrejurarea specială, în care se cîntau aceste versuri, după cum nu ne dă el pentru nici una din satirile valoroasei sale colecţii. Fapt folcloric deosebit de interesant pentru geneza variantei Marian, în invocaţia din ea adresată mălaiului personificat, recunoaştem parodierea unei duioasei doine de iubire şi anume a invocaţiei fetei către păstorul drag, care pleacă din munţi cu turma lui la iernat înspre ţinuturi mai calde de la miază-zi - spre Bărăgan sau chiar spre Dobro-gea - părăsind-o pe timp îndelungat, pînă-n plină primăvară: „- Mai stăi, bade, nu te duce, / Că te-oi scălda-n lapte dulcel / - De m-ai scălda şi-n zahăr, / Pus-am şeaua pe măgar / Şi-am plecat la Bărăgan!44...800 E în afară de îndoială că sursa prototip a satirei este doina. Versul al doilea al ei conţine o imagine prin excelenţă păstorească, de care se serveşte iubita ciobanului transhumant spre a-şi exprima profundul ei ataşament pentru cel ce pleacă departe, arătîndu-se gata a face orice sacrificiu, oricît de mare ar fi, numai să mai rămîie încă în satul lor. Promisiunea de a-1 răsfăţa, scăldîndu-1 în lapte dulce, are în doină rolul unei dovezi de iubire fără margini. Dar chiar în doină, motivul acesta pare a fi un ecou venit din lumea basmelor, unde nu odată asistăm la scăldatul unor personaje mature - erou sau eroină - 144 FORMULE DE DESCOLINDARE în lapte dulce, ceea ce le conferă frumuseţe fără seamăn şi tinereţe. Este evident însă că satira mai sus citată nu a primit menţionata influenţă din basme, de vreme ce cele două versuri ale ei sînt identice cu primele două ale doinei, unde ele sună ca o chemare a desnădejdei eroinei. A presupune că doina le-a împrumutat din satiră, ar fi de-a dreptul absurd. Odată adoptate aceste două versuri iniţiale de către satiră şi adaptate în spiritul ei, lesne îi va fi venit în minte poetului popular şi motivul ungerii mălaiului cu smîntînă, care apare în versurile imediat succedente ale variantei Marian. Iată dar ce transformare radicală a putut cauza parodia motivului împrumutat din doina ciobănească de dragoste. Acel motiv, de o seriozitate gravă, dramatică în doină, devine în satiră o vînă ilariantă de prim oridin: tînărul păstor, adoratul fetei adînc îndurerate de plecarea lui, s-a metamorfozat ca prin farmec în mălai! Ceea ce-i demn de remarcat însă, e că motivul respectiv rămîne tot atît de eficace în satiră, ca expresie a grotescului, pe cît e de grav şi de tulburător la sursă, în doina de iubire. Nu putem şti care va fi fost întrebuinţarea cea dintîi a temei satirice în chestiune, adică funcţia socială ce va fi îndeplinit ea iniţial în cadrul comunităţii rustice a satelor noastre. E probabil ca ea să nu fi avut, la origine, nimic comun cu colindatul. Această datină a putut-o capta - ca pe un material foarte potrivit pentru ţelurile aspectului ei negativ - de aiurea, dintr-un alt domeniu folcloric, avînd un rol funcţional întrucîtva analog, fără îndoială, dar totuşi deosebit. în orice caz, trebuie să recunoaştem că - indiferent de originea ei - nu se putea imagina o mai fericită adaptare la scopul descolindării ţiganilor, decît aceea pe care a suferit-o această temă. • CAPITOLUL 3 Privire generală asupra fenomenului ÎN CONCLUZIE, DIN CELE RELATATE ÎN A- cest capitol cu privire la procesul genetic a o serie de creaţii folclorice cu conţinut satiric sau comico-satiric, la cîteva naţiuni din Europa orientală, credem a reieşi clar că modestele formule negative ale colindătorilor - de obicei atît de rebarbative şi injurioase pînă la excesele indecenţelor obscene - au izbutit totuşi cîteodată să se înalţe la o treaptă artistică, pe care n-am fi bănuit că pot s-o atingă, devenind adesea satire în toată puterea cuvîntului. Astfel, datorită talentului unora dintre colindători, din simple unelte de răzbunare - împotriva gazdelor neospitaliere sau contra gazdelor de altă confesiune sau naţionalitate decît colindătorii - ele s-au transformat nu o dată în poezie autentică. Evident, în limitele posibilităţilor unor simple produse folclorice! Procesul evolutiv, de la faza iniţială de formulă blasfemantă încărcată de invective din cele mai irevenţioase, pînă la faza purificării de zgura exceselor şi a unei relative de-săvîrşiri sub aspectul estetic, a fost uneori complex şi îndelungat, precum s-a putut înţelege din examenul nostru. 145 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Şi mai trebuie să relevăm că aceste produse rareori s-au putut ridica pînă la satira propriu-zisă. De cele mai multe ori, ele au rămas la etapa unor realizări de proporţii foarte reduse corespunzînd, în ce priveşte laconismul lor, minusculelor poezii pe care literatura cultă, în special cea modernă, le numeşte epigrame. Un număr apreciabil de formule descolindătoare au în mod obişnuit - ca şi epigramele culte - în jurul a 4 versuri, iar uneori şi mai puţin şi tot ca şi ele, tind să exprime într-un spaţiu atît de restrîns sentimente, care prezintă adeseori surprinzătoare scăpărări de spirit şi de corozivă ironie. Prin urmare, în lumina celor expuse, rezultă că uzul descolindatului ne apare, la diferite naţiuni din orientul şi sud-estul Europei, ca o sursă deosebit de importantă pentru creaţia satirică populară. Şi este importantă nu numai prin ceea ce ea însăşi a creat în chipul cel mai direct, ci şi prin ceea ce adoptă din diferite alte ramuri ale folclorului, unde se găsesc produse satirice gata formate sau aproape gata, pentru a le adapta scopurilor sale, dat fiind că forţa adaptatoare de motive sau chiar teme străine a descolindatului, ca şi forţa adaptatoare a colindatului, se dovedeşte a fi fost cu adevărat uriaşă. • CAPITOLUL 4 Geneza satirei din perspectiva evolutivă DAR PROCESUL FOLCLORIC URMĂRIT DE noi nu se limitează numai să ne dezvăluie modul cum a luat naştere satira populară, ci el ne deschide un orizont cu mult mai larg, iniţiindu-ne în tainele genezei satirei ca specie poetică, pe deasupra considerentului de popular sau cult. Evident însă, etapa populară este premergătoare celei culte, întrucît satira cultă în raport cu cea a poporului nu poate fi altfel privită decît ca un derivat faţă de prototipul său. Cu studiul fenomenului folcloric al descolindării - prin rituri şi formule - noi am coborît chiar la temelia satirei, la originile ei. în adevăr, am făcut astfel cunoştinţă cu o seamă de aspecte şi împrejurări arhaice, care ne pun pe urmele începuturilor acestei creaţii poetice şi ale căror vestigii ni s-au conservat încă destul de fidel în produsele populare ale descolindatului. în ce priveşte geneza satirei, un fapt important ne apare în toată claritatea şi anume: la baza ei stă efectul mîniei şi al urii celei mai înverşunate, însoţit de dorinţa unei răzbunări cît mai cumplite împotriva unui duşman sau împotriva unei colectivităţi de duşmani. Referindu-ne la un stadiu foarte arhaic, care de fapt a precedat satira, dar la care totuşi raportăm obîrşiile ei, avem de remarcat că atitudinea omului primitiv faţă de inamicii lui era agresivă prin excelenţă, de o sălbatică agresivitate, care atingea gradul cel mai barbar ce poate fi imaginat: el dorea cu orice preţ nimicirea fizică a inamicului sau a inamicilor săi. în acest stadiu, primitivul se manifesta într-un mod foarte activ, avizînd la mijloacele cele mai drastice ale răzbunării, adică la procedee de exterminare! în consecinţă, paralel cu primul şi cel mai spontan aspect din revărsarea urii, care era riposta armată, venea, ca un fel de umbră a ei, dar 146 FORMULE DE DESCOLINDARE nu mai puţin temută, acţiunea magică, uzînd de anumite formule, însoţite de practici speciale. Vizîndu-1 pe duşman, ea avea de scop pieirea lui sau, în orice caz, de a atrage asupra lui grele nenorociri. Formulele căpătau expresie specific imprecativă sau uneori de afurisenie. Este faza magică şi ceva mai tîrziu, de asemenea faza magico-religioasă a agresivităţii primitive, care traducea în stilul ei mînia pătimaşă de tipul unei stihii atotdistrugătoare. Cu trecerea vremii însă şi cu evoluţia omului pe plan spiritual - în sensul că raţiunea cîştigă la el tot mai mult teren, în dauna străvechii mentalităţi pur magice sau magi-co-religioase - atitudinea agresivă suferă şi ea o foarte însemnată modificare. Fără a fi dispărut nicidecum - datorită însă faptului că elementul magic sau magico-religios, în urma unei oarecare decadenţe, nu mai era aşa de puternic simţit ca odinioară - setea de răzbunare şi revărsarea urii iau acum o altă formă de expresie: ele devin ocară, injurie, invectivă de cele mai variate specii. Cu acestea, ajungem la atitudinea satirică propriu-zisă a omului primitiv şi ulterior a ruralului naţiunilor civilizate. Este a doua importantă etapă din evoluţia principiului satiric. Ceea ce se urmăreşte în această etapă, este nu atît nimicirea fizică a adversarului sau declanşarea a tot felul de năpăşti asupra lui şi a familiei sale, ci cu deosebire batjocorirea lui într-un grad superlativ. Primitivul caută, prin cumularea de ocări din cele mai degradante şi mai ofensatoare, să-l umilească pe adversarul său ori să-l facă de rîsul lumii, punîndu-l în situaţii ridi-cule şi compromiţîndu-l cit mai mult în ochii semenilor lui din comunitatea unde trăieşte. Pe acest fundal de împrejurări, îşi face apariţia satira. Se-nţelege de la sine că, în această fază arhaică, satira este eruptivă ca un vulcan, arătîndu-se extrem de dură, de necruţătoare şi de nemilostivă faţă de duşmanul, pe care-l are în obiectiv. Şi mai e nevoie să adăugăm, atitudinea satirică la acest moment evolutiv al ei, are încă strînse relaţii simbiotice cu elementul magico-religios, care abundă în formulele ei. Intr-o a treia etapă a principiului satiric - deosebit de importantă şi aceasta - cînd satira se degajează complet de orice urmă a motivelor străvechiului substrat magico-religios, intră-n joc un alt element, care se asociază tot mai intim cu elementul satiric pur şi anume: umorul. Precum am mai amintit deja şi precum s-a putut vedea şi din mostrele folclorico-satirice examinate, această nouă simbioză duce la îmblînzirea tot mai accentuată a satirei, pe măsura pătrunderii noului element în doze din ce în ce tnai mari în produsul satiric. Datorită lui, satira devine mult mai suportabilă penfru cel vizat; iar pe de-altă parte, societatea în mijlocul căreia ea apare, îl simte ca pe un agrement, care-o amuză în chip neobişnuit, arătînd o specială predilecţie pentru el. Astfel, umorul ajunge să fie tot mai gustat şi în consecinţă tot mai solicitat, ceea ce face ca satira să se impregneze din ce în ce mai mult de motive comice, încît foarte adesea umorul precumpăneşte fondul satiric. Este satira de tipul cel mai evoluat. Apariţia ei e semnul elocvent al unui grad de reală civilizaţie, la care s-a ridicat omul. Aşadar, în asemenea vine folclorice, ca formulele de descolindare, prezentate de noi in atît de variate forme de expresie, în anumite strigături în uz la hora satelor noastre şi la alte popoare, tot în timpul dansului, cînd sînt persiflate fără menajament nu numai păcatele tinerilor, ci şi ale persoanelor mature dintr-o comunitate rurală dată; în snoa- 147 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI vele populare, care glumesc caustic, făcînd mare haz pe seama prostiei umane, a ava-riţiei, a fuduliei, a lăcomiei, a lenei..., trebuie căutată originea satirei culte, ca specie a poeziei lirice. Căci ea nu e decît rezultatul a multor milenii de lentă evoluţie, care a dus la gruparea şi cristalizarea unor elemente deja existente la popor, în noi produse de o coeziune mai unitară şi mai îngrijite ca formă, fiind la fel dirijate împotriva unei anumite persoane sau a unei întregi categorii de oameni. Creaţiile satirice culte au fost şi ele, la origine, foarte laconice, reducîndu-se la un număr succint de versuri. Tipică în această privinţă este epigrama, care, în istoria genului satiric, a precedat fireşte satira propriu-zisă, cea de ample proporţii. Am menţionat mai sus că acelaşi lucru are loc pe terenul descolindării. După noi, nu este nicidecum o simplă coincidenţă că epigramele culte prezintă, din punct de vedere al lapidarităţii, o atît de izbitoare analogie cu formulele descolindătoare sau cu strigăturile ce însoţesc dansurile populare ale multor neamuri şi chiar cu snoavele comico-satirice, care de asemenea se caracterizează prin forma lor scurtă, unde e concentrat un maximum de satiră şi de umor. Din toate acele vine folclorice însă, pe care le-am amintit, cea care ilustrează mai clar evoluţia principiului satiric marcîndu-i uimitor de precis principalele sale etape, este fără îndoială obiceiul descolindatului cu formulele lui eminamente satirice. în concluzie deci, satira ca gen literar - adică poezia lirică ce se defineşte drept expresia urii pătimaşe şi a indignării - îşi porneşte izvorul său din apele cele mai tulburi ale barbariei umane. I-a trebuit omenirii îndelungă vreme - rînduri nenumărate de milenii - pînă s-ajungă să purifice acea undă primară a revărsărilor psihice necontrolate, ce se manifestau ameninţător şi fatal ca nişte torente impetuoase pornite din hăuri de munţi abrupţi, năpustindu-se cu toată forţa lor elementară de stihii oarbe şi primejduind cu distrugerea orice întîlneau în cale... în adevăr, de la sălbaticele manifestări vindicative ale urii nestăvilite, reprezentînd dorinţa arzătoare de a nimici adversarul, de la acea ură care-şi afla iniţial expresie în formule mistice puizate din domeniul magic pur sau magico-re-ligios, pînă la stadiul injuriei, în care substratul magico-religios tot mai disparent face loc ofensei, iar de aici pînă la ironia mereu mai fină şi mai îmbibată de umorul savuros din satirele sau epigramele marilor talente ce-au ilustrat acest gen poetic, este o cale nespus de lungă. E calea sublimării gradate a unor produse spirituale, care au reuşit, peste milenii, să se curăţe în mare parte de zgura aspră şi neagră a primitivităţii barbare. Şi totuşi, procesul de purificare nu e terminat. Este încă în curs de desfăşurare... De impurităţile care tulbură pînă-n vremea noastră unda sursei satirice, în faza sa folclorică, nu s-a putut curăţi satira nici în etapa sa evoluată de poezie cultă. E uşor să ne convingem de aceasta; căci, dacă ne raportăm la cei mai iluştri poeţi satirici ai lumii -începînd cu Juvenal însuşi - constatăm că, la cei mai mulţi din ei, subzistă numeroase reminiscenţe din unda tulbure iniţială, care a fost întinată de patimi prea nestăpînite. Cu toate acestea însă, omenirea privind înapoi, departe, pînă-n trecutul cel mai înnegurat - prin prisma unor vechi produse folclorice de esenţă satirică, între care formulele de descolindare înfăţişate de noi sînt, credem, cel mai elocvent vestigiu - dacă nu poate fi chiar mîndră de progresul realizat, se poate considera în orice caz satisfăcută. 148 FORMULE DE DESCOLINDARE • CAPITOLUL 5 Consideraţii concluzive asupra formulelor de descolindare LA ORIGINE, FORMULA DE DESCOLINDARE are caracter exclusiv blasfemant, întrucît urmăreşte unicamente scopul de a provoca un rău cît mai mare gazdei, care i-a nemulţumit pe colindători. Cu timpul însă, ea se îmblînzeşte prin aceea că intenţia colindătorilor de a dăuna în mod efectiv trece tot mai mult pe planul al doilea, iar adesea dispare fără urmă. Dar dacă se-ntîmplă frecvent ca ceata acestora să nu mai caute cu orice preţ a pricinui vreo nenorocire sau vreo pagubă gazdelor, ei vor să le facă de ocară - în vreun chip cît mai compromiţător cu putinţă -în faţa comunităţii rurale, unde trăiesc. în acest scop, deseori se iveşte în formula des-colindătoare şi germenul rîsului. De la o vreme, elementul comic începe a se infiltra din ce în ce mai copios, amestecîndu-se cu vîna satirică şi atenuînd-o uneori pînă la neutralizarea totală. Aşadar, nu trebuie uitat că produse folclorice ca acele pe care le-am numit satire populare şi care continuă de multe ori să aibă pînă azi funcţia de des-colindări, marchează un stadiu final dintr-o lungă evoluţie. La el s-a ajuns după ce au fost străbătute o serie de diferite etape cu diverse roluri funcţionale, trecîndu-se astfel pe nesimţite de la formula cu caracter eminamente magic la satiră adică la poezie. în adevăr, oricît de primitive şi de imperfecte, sub aspectul poetic, apar creaţiile folclorice examinate de noi şi oricît de rebarbative sînt ele adesea prin licenţiozitatea lor fără frîu, nu putem să nu distingem în ele şi prezenţa elementului estetic. îl aflăm, e drept, în proporţii foarte reduse şi de cele mai multe ori în forme cu totul rudimentare; ba adesea, aproape înăbuşit sub povara vulgarităţii şi a obscenităţii. Dar totuşi, el există! Evoluînd în sensul mai sus indicat, spre ultimul hipostaz, care este cel al poeziei pure, creaţiile satirice născute pe terenul diverselor tipuri de colindat manifestă tot mai distinct tendinţa de a evada din rolul lor ritual de formule descolindătoare - precum au fost consacrate de o străveche tradiţie - deoarece, prin ampla lor dezvoltare ca şi prin acea liberă invenţie atît de frecvent atestată, ele încalcă exigenţele laconicităţii şi stereotipiei, adică esenţialele condiţii ale funcţiei descolindării. Devin deci inoportune, în cadrul datinii, ca arme de revanşă ale colindătorilor. NOTE 1. Aceasta am încercat s-o facem aiurea şi anume, în lucrarea: Obrzpd kolţdowania u Siowian i u Rumunâw. Krakow, 1933, VIII \ 630 pag. 2. NT, Ev. Ioan I, 1. Cităm după excelenta traducere românească a Bibliei făcută de V.Radu şi Gala Galac-tion (ed. II-III). 3. NT, Ev. Ioan 1,1. 4. Ibid., I, 3-4. 5- VT, Facerea, 1,3. 149 PESCOL1NDATUL ÎN ORIENTUL $1 SUD-ESTUL EUROPEI 6. Ibidem, 1,6-7. 7. Ibid., 1,9. 8. Ib., 1,11-2. 9. Ib., 1,14-15. 10. „...Tum freta diffiindi, rabidisque tumescere ventis Jussit et ambitae circumdare litora terrae...“ - Ov., Met., lib. I, v.36-37. 11. „... Jussit et extendi campos, subsidere valles, Fronde tegi silvas, lapidosos surgere montes...44 - Ov., Met., lib. I, v.43-44. 12., Jussit". 13. Dixit, fatus est. 14. Kalevala, runa III, p.16. 15. Ibid., runa VI, p.34... etc. 16. Ibid., runa III, p.17 şi o serie de alte rune. 17. Ibid., runa III,pp.l4,15,17,19; VII,p.41; VIII,p.45;X,p.58;XVI,p.101-102; XXV,pp.l83,187; XLI, p.284; XLV, p.312; XLVI, p.316; XLVIII, p.329; XLIX, p.336. 18. Boreşti - jud. Vaslui: Răspunsuri la Chestionarul lui Hasdeu, tXVI, p.108 - com. de Ov. Bîrlea. 19. „purtătorul sacului44. 20. Domnilor colindători, să ne scoatem cuşmuliţele! / că ne dăruieşte această gazdă un galben44 - cf. Kol-berg, Pokucie, t.I, p.91. 21. Iar noi u dăruim noroc, sănătate! - Kolberg, Ibidem. 22. Acest termen folcloric e bine cunoscut de asemenea românilor - în Bucovina şi Transilvania - sub aspectul fonetic „vâtav44 - cf. Viciu, Colinde, p. 171. 23. Termenul folcloric ucrainean vaida e forma maghiară a apelativului vsl. voievoda (> rom. voievod) = strategos, stratopedârhes = comandant de oaste, general. Ba chiar, e atestat şi cu sensul de egemon, care, în afară de accepţiunea de „conducător44, „comandant44, o mai avea şi pe aceea de „principe44 adică un rang superior generalului. De unde, se poate conchide ce prestigios personaj era cîndva şeful colindătorilor. - cf. Ballagi, MNSz., s.v. vajda, p.1025; Miklosich, Lex.PGL, s.v. voievoda, p.73; Bailly, DGF, s. vocibus: egemon (p.890), strategos (p.1799), stratopedârhes (p.1800). 24. Termenul folcloric huţul (bereza) este unul şi acelaşi cu termenul folcl. românesc brezai a, care, pe teren ucrainian, a suferit fenomenul fonetic al plenisoniei (polnoglasie), specific limbilor slave orientale. Totuşi, azi, personajele respective nu se mai identifică, prin rolurile lor rituale, în cadrul datinii colindatului, Ia speciile de colin dări cărora aparţin fiecare. 25. Faptul că, în varianta culeasă de Kolberg din Pocuţia, i se atribuie colindătorului care poartă traista sau sacul cu daruri - denumit de obicei kin (= cal) - rolul de a comanda ceata, este, după noi, un indiciu al decadenţei datinii. Acest rol aparţine - chiar de la origine - exclusiv căpeteniei cetei, care, precum era şi normal, se bucura de cea mai mare autoritate asupra colindătorilor. Pe de altă parte, el cel dintîi primea de la gazdă darurile, pe care le încredinţa apoi „calului44 să le poarte. Trecerea atributului berezei asupra calului, în Pocuţia, se explică prin aceea că acesta din urmă a început a primi de la o vreme el darurile direct de la gazde, aşa că el era cel mai în măsură să cunoască tot ceea ce oferea fiecare gazdă. în primul rînd însă, explicaţia trebuie căutată în scăderea prestigiului berezei, ceea ce înseamnă că organizaţia tradiţională a datinii a fost serios afectată. Dovada cea mai convingătoare că odinioară pretutindeni, Ia ucraineni, bereza sau vătavul era cel ce conducea dialogul şi poruncea cetei, ne-o oferă datina colindatului la români şi la bulgari, unde numai şeful cetei are acest important atribut. 26. Holovaţki, NPGUR, t.III2, p. 122. 27. De unde rezultă că nu numai ceata colindătorilor, ci şi gazda însăşi e foarte interesată ca acel colac, pe care li-1 dăruieşte, să fie cît mai mare! Altfel, imaginea magică din urare ar afecta grav prosperitatea gazdei, în anul care începe atunci. 28. Holovaţki, NPGUR, t.III2,p. 122. 150 NOTE 29. în această urare, sînt menţionate, dintre vite, numai oile, întrucît principala îndeletnicire a huţulilor este ciobănia. 30. „Obdarowal nas pan gazda i pani gazdina kotaczem, my zyczymy im szczţscia i zdrowia! Zyczymy wam azeby w waszej zagrodzie bylo tyle owieczek, ile w tym chlebie dziureczek! Zyczymy wam mnogich lat, tych swiat Nowego Roku, Bozego Narodzenia! Daj wam, Boze, zdrowie!44 - cf. Szuch., Huculszczyzna, t.III, p.188. 31. „Daj, Boze!41 - Szuch., Ibidem. 32. I w domu, spokoj! / - Daj, Boze! / - A w komorze, dostatek! / - Daj, Boze! / - W zagrodzie, woty i krowy! / - Daj, Boze! / - W stajni, konie! / - Daj, Boze! / - W koszarze, owce! / - Daj, Boze! / - W pasiece, pszczoty! / -Daj,Boze!44- Szuch., Ibid.,t.III,p. 188-189. 33. Cf. mai sus. 34. Cf. de ex., pentru românii din Transilvania, o întreagă serie de urări - la primirea darurilor şi în special a colacului ritual - spuse de vătav sau vornic, precum e numit şeful cetei de colindători: Viciu, Colinde, pp.171 sqq. Pentru românii din Muntenia - din cîmpia Bărăganului - posedăm noi, în colecţie mssă, interesante variante culese direct de pe terenul folcloric, chiar la data cînd se umblă cu colindatul. 35. Pentru variantele bulgare ale unor astfel de urări - aşa-numite de popor blajanki, slavi, blagoslovii - cf., de ex., Marinov, Sb.NU, LXXVIII, p. 326-328. Vezi de asemenea numeroase altele în în Sb.NU, LI, pp.7-9; LIII, p.4; t.VI, pp. 1,4-5; t.VII, p.3-4; t.VIII, pp.28-29; LIX, p.8-9; LX, p.5... etc. 36. Astfel, cf. spre ex., „Mulţămita feciorilor44 din Transilvania, la pronunţarea căreia, vătavul porunceşte colindătorilor: Acum ai noştri fraţi, / în picioare vă sculaţi, / Cu urechile ascultaţi, / Că ne dăruieşte jupînul gazdă: / C-un dar mare, / Mîndru tare... / C-un colac de grîu curaL..44 - Viciu, Colinde, p.171. Cf. de asemenea pentru bulgari: Hei, voi flăcăi colindători... / (Oi, vi momţi koledarţi! etc.) Bâtrînul gospo- dar ne-a dăruit un frumos dar... / Un colac mîndru-împletit, / Pe colac aur şi-arginL.. / Ba chiar un galbăn cu cruce! / Cum i-a bucurat el pe colindători, / Aşa să-l bucure Domnul pe dînsul! / - Spuneţi, tovarăşi, amin! / -Amin!...44 - Marinov, Sb.NU, LXXVIII, p. 326-327. 37. Bună dimineaţa, gospodarule! / Domnul ţi-a dat oaspeţi buni!...** - Milcetic, Koleda: cf. Zb.NZ, LXXII, pp.53,55,98. 38. Jupîn gospodarule,... / Iată că-ţi vin oaspeţi buni...** - Vuk Karadiic, ZONS, p. 7. 39. Iată că ţi-au sosit oaspeţi, / Oaspeţi buni colindători...** - Vuk Karadzic, SPN, t.I, p.121, nr.191; t.V, p.124, nr.163. 40. Scoalâ-te, boierule,... / C-am sosit noi, oaspeţi buni, / Oaspeţi buni, colindători / ’N astă seară de Crăciun...44 - Sb.NU, LXXXVIII, p.15, nr.5; Ibid., p.35, nr.l. 41. Cinstitule gospodar, / Ţi-am venit noi, oaspeţi buni, /Ţi-am adus o veste bună...44 - Ibidem, LI, p.3. 42. Bătrîne, bătrîne, / Bâtrîn gospodar! / Scoală, scoal’ şi ne deschide, / Ne deschide, ne descuie, / Că-ţi sosim noi, oaspeţi buni, / Oaspeţi buni - colindători...** - Ibidem, LXVI-XVII, p.12, nr.2. 43. Mări, Neo, cioban Neo, / Dacă dormi, deşteaptă-te! / Că ţi-am venit oaspeţi buni, / Oaspeţi buni -colindători. / Ţi-am adus o veste bună...44 - Ibidem, t.XXI, p.8, nr.2. Vestea cea bună este că i-au fătat vacile, iepele, oile, caprele... tot pui de soi şi mai mult parte femeiască, aşa cum îşi doreşte fiecare; iar albinele i-au roit, înmulţindu-se peste măsură şi umplîndu-i ştiubeiele cu miere... -cf. Idem. Tema - bine cunoscută şi la români - este exprimată, în colindele noastre, mai dezvoltat încă şi aproape în acelaşi chip. - cf., de ex., rev. „I.Creangâ44, LIII, p.361; Pamfile, Crăciunul, p.78-79. 44. Hei, la alde Doina, sositu le-au oaspeţi, / Oaspeţi buni sosit-au, tot colindători...** - Sb.NU, LXXXV, p.81, nr.54. 45. ...Şi-i răspund cei oaspeţi buni, / Oaspeţi buni, colindătorii: / - Hei, tu fată, mică fată! / Noi nu sîntem peţitori, / Ci noi sîntem oaspeţi buni, / Oaspeţi buni - colindători. / Doina faţa-şi dezveleşte, / Faţa ei ca lebăda / Şi-şi sumese mîneci albe, / Şi-mi frâniîntă dalbi colaci, / SăM cinstească pe-a ei oaspeţi, / Oaspeţi buni - colindători...** - Idem. 151 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI 46. Motivul peţitorilor constituie o urare indirectă de măritiş adresată fetei colindate. 47. Oaspeţi buni, colindători, / Colindători - gospodari,../* - Iliev, Sbomik, p.26, nr.l 1 48. Cf. Gerov, RBIa, t.I, p.239. 49. Iliev, Sbomik, p.389. 50. „- Hai scoală, boierule, / Că mi-ţi sosesc oaspeţi buni, / Oaspeţi buni, colindători, / Colindători - gospodari!" - Idem. 51. Au sâ-i vină oaspeţi buni, / Oaspeţi buni - colindători.." - Sb.NU, t.XXXV, p.55, nr.4, var. B. 52. „...Cum dorea el, i-au sosit: / în frunte, mi-e Sîn-Nicoară, / Sîn-Nicoară puitînd şoimul, / Cu picioarele-i de aur. / Apoi, vine Sînt-Ion, / Sînt-Ion cu porumbelul, / Care-mi are aripi de-aur! / Apoi, vine-mi Sfîntul Gheorghe, / Sfîntul Gheorghe pe-un cal ager, / Purtind suliţă subţire../* - Idem. 53. „...S-a bucurat gospodarul, / El, bâtrînul gospodar, / Şi i-a-ntîmpinat pe oaspeţi, / Oaspeţi buni - colindătorii../* - Idem. 54. „...I-a poftit la masa-i de-aur / Şi-a ospătat bunii oaspeţi, / Oaspeţi buni - colindătorii..." - Idem. 55. în adevăr, aşa l-a văzut zugrăvit poporul, în unele icoane sau fresce, pe Sf. Nicolae - cu şoim pe braţ ori pe umăr - întrucît el era patronul vînătorilor, sărbătoarea lui câzînd în plină perioadă vînâtoreascâ; apoi, aşa şi-l imaginează pe Sf. Ioan - avînd deasupra capului un porumbel, incamaţie a Sf. Duh - precum era acesta reprezentat în icoana botezului lui Isus; în fine, aşa l-a văzut pe Sf. Gheorghe - călare şi cu suliţa în mînâ - cum era el zugrăvit pe pereţii bisericilor sau mînâstirilor şi pe icoanele cu tema drakontoktonicâ. 56. „...Că-i sosesc lui oaspeţi buni, / Oaspeţi buni - Dumnezeu însuşi, / Chiar Dumnezeu pe-un cerb sur, / Apoi, vine Maica Sjîntă; / Ea vine pe-o căprioară, / Care-i dalbă la bărbie; / Apoi, vine Sînt-Ion... / Sfîntul Gheorghe, / ...Sîn-Nicoară..." - Sb.NU, t.XXXV, p.55-56, nr.5, var.B. 57. „- Doamne-ajutâ, jupîn gazdă!... / Vin la tine oaspeţi dragi, / Oaspeţi dragi - colindătorii, / Colindători tinerei..." - Holovaţki, NPGUR, t.III2, p.1-2; Hnatiuk, Koljadki, t.I, p.7, nr.8. 58. „- Dar acasă-i oare domnul gospodar? / Hei, dă Doamne!... / C-au sosit la dînsul oaspeţi de la Domnul, / Oaspeţi de la Domnul - tot colindători; / Vin ca sâ-1 cunoască şi sâ-i dea bineţe, / Să mi-i dea bineţe şi-un cîntec sâ-i cînte, / Un cîntec sâ-i cînte, să mi ţi-1 colinde../* - Szuch., Huculszczyna, t.III, p.40-41, nr.3. 59. „- Acasă-mi eşti oare, hei, gospodâraş? / Pe podeţ la tine, sositu-ţi-au oaspeţi, / Cei din an în an, slugi dumnezeieşti, / Slugi dumnezeieşti - dragi colindători. / Hei, ei vor să-ţi spuie mare bucurie, / Mare bucurie de la Dumnezeu../* - Hnatiuk, Koljadki, t.I, p.7, nr.10. 60. Cf. mai sus. 61. în mod excepţional, sînt numiţi numai sf. Ilie, care e absent din ceată, şi sf. Petre, pe care Dumnezeu l-a trimis în căutarea lui sf. Ilie. Acesta era dus pe ogoarele gazdei, pentru ca, prin prezenţa lui acolo, sâ-i asigure creşterea unei recolte îmbelşugate de secară, grîu, hrişcă... E un mod, caracteristic colindelor de tipul oriental, de a ura gospodarilor plugari succes deplin în cultura grînelor dc tot felul. - Hnatiuk, Koljadki, t.I, p.170-171, nr.101, D. 62. „- La jupînul gazdă, însuşi Dumnezeu picatu-mi-a oaspe - / Seară Sfîntâ! / însuşi Dumnezeu, cu toţi sfinţii săi. / Dumnezeu şezut-a în cel cap de masă, / Iar în jurul mesei, şedu-mi sfinţii săi../* - Idem. 63. „- ...Hei, băut-a Domnul vin de cel verzui; / Iară sfinţii săi, berea cea spumoasă. / Gustă-mi Dumnezeu din dalba prescură; / Iară sfinţii săi, chiroştile moi...“ - Hnatiuk, Ibidem, vv.5-8. 64. „- Acasâ-i jupînul, sau nu este oare? / Seară mare, seară sfîntâ!... / Poftit-a la dînsul trei oaspeţi de seamă: / Primul oaspe-mi este însuşi Dumnezeu, / Al doilea oaspe îmi e sfîntul Petru, / AI treilea oaspe îmi e sfîntul Pavel. / Pusu-l-a pe Domnul chiar în capul mesei, / Iară lîngâ Domnul, l-a pus pe Sîm-Petru / Şi lîngâ Sîm-Petru, mi l-a pus pe Pavel../* - Ibidem, p. 169, nr. 101, B. 65. „...Ia pune tu mesele / Şi adâ chiroştele! / C-au să-ţi vinâ-ndatâ / Oaspeţii cei trii - / Sfinte bucurii: / Un oaspete-mi este / Crăciunul cel sfînt, / Al doilea oaspe / E sfîntul Vasile, / Al treilea oaspe / E sfîntul Ion, / Chiar Botezătorul../* - Kravcenko, EM, Trudî, OIV, t.V, p.22-23, nr.56. 66. „- Soseşte-mi, soseşte, / în curtea aceasta, / însuşi Dumnezeu / Cu toţi sfinţii săi / Şi cu noi flăcăii. / Iatâ-i vin la tine / Odată pe an / Oaspeţii iubiţi /Tot colindătorii../* - Ibidem, p.20, nr.54 a., vv.1-7. 67. „...Tu le-ngăduieşte / Frumuşel să-ţi cinte, / Ca privighetoarea / La cosit fîn, / Ca şi cuculeţnl / în crîngul cel verde../* - Ibidem, vv.8-13; cf. şi o altă var.: Ibid., p.23, nr.57. 152 NOTE 68. La mine prin curte, / însuşi Domnul umblă / Şi-ncet îmi grăieşte: / - Jupîn gospodar, / ScoaP din aşternut! / Uşile deschide, / Că ţie-ţi vin oaspeţi / Ca-n fiece an - / Tot colindători: / Petre şi cu Pavel / Şi sfîntul Crăciun; / Iar în capul mesei, / Sfîntul Nicolai..." - Ibidem, p. 19-20, nr.53. 69. Cf. mai sus. 70. Iatâ-ne la tine, oaspeţi an de an, / Oaspeţi an de an, nu oaspeţi de rînd, / Nu oaspeţi de rînd, ci cîteştrei sfinţi..." - Hnatiuk, Koljadki, t.I, p.178, nr.102. 71. „...La cea ferestruică, ’s trei colindători, / Trei colindători nu din cei de rînd, / Nu din cei de rînd, ci tustrei mi-s sfinţi..." - Ibidem, t.I, p. 179, nr. 102 72. „...Prim colindător mi-este mîndrul soare, / Al doilea-mi este crai-nou luminosul, / Iar cel de pe urmă e ploaia măruntă...“ - Idem. 73. Precum se ştie, „ploaia măruntă" (droben doşik) este ploaia ideală, pe care şi-o doresc plugarii, fiindcă ea pătrunde încet şi adînc la rădăcina culturilor de tot felul, fără a le zmulge din loc, rupînd pămîntul şi ducîndu-1 în puhoaie, cum se-ntîmplă de obicei la ploile mari cu furtună. E ceea ce a făcut ca ploaia măruntă să fie personificată de către ucraineni si să devină, la acest popor, o figură mitică, pe care o invocau la nevoie. 74. „... - Hei, cînd eu cădea-voi, în luna lui mai, / Bucura-se-vor secara şi grîul, / Secara şi griul şi grînele toate..." - Hnatiuk, Koljadki, t.I, p.179, nr.102 I. 75. Cf. mai sus. 76. Cf. mai sus. 77. Viciu, Colinde, p.25, nr.IX. 78. Pamfile, Crăciunul, p.61, nr.25; Viciu, Colinde, p.25, nr.VIII. 79. Din satul Ilteu - jud. Arad. 80. Drâgoi, 303 colinde, p.70, nr.66. 81. Vb. „a scrie" are aici sensul de „a zugrăvi". Este un sens arhaic, dar totuşi destul de frecvent în textele folclorice, mai ales în cele care provin din regiunile mai conservative ale ţării. 82. Drâgoi, 303 colinde, p.67, nr.63. 83. ,JPolaznik“ e termenul folcloric ce designează la slavi - cu deosebire la cei meridionali, unde se păstrează foarte distinct obiceiul, pînâ azi - persoana sau eventual animalul, care îndeplineşte ritul de prim oaspete, în zorii zilei de Anul Nou ori chiar de Crăciun, dat fiind că şi această sărbătoare e considerată de către popor, în virtutea unei vechi tradiţii, ca început al anului. Ritualul „polaznikuluV‘ are drept finalitate determinarea unor cît mai bune auspicii în tot cursul anului care începe atunci - cu privire la viaţa tuturor membrilor familiei şi la tot ceea ce ei întreprind - pentru casa unde el se sâvîrşeşte. Precum se vede, scopul urmărit de acest ritual se armonizează perfect cu cel al datinii colindatului, ceea ce a şi înlesnit atracţia de elemente dintr-o parte în alta, iar apoi cu timpul a dus la desâvîrşita lor contopire în favoarea colindatului. 84. Cf. Caraman, Obrzpd kolfdowania, pp.392-405, unde am discutat pe larg această problemă, în cadrul genezei datinii colindatului. 85. Din satul Dobra, fostul judeţ Hunedoara. 86. Auzit de la săteanul Ion Herbai - colecţie manuscrisâ. 87. „Ion Creanga", III. p.85 - din s. Aref, în fostul jud Argeş. 88. Idem. 89. „nosi sccsti" cf. Susil, MNP, p.739. 90. a colinda. 91. ,J\foroc, sănătate, pace sfîntâ / Vă urâm..." - cf. Susil, MNP, p.740. 92. „Vă urâm noroc, sănătate / Şi binecuvîntarea Domnului să fie asupra voastră..." - cf. Susil, MNP, p.740. 93. „...V-aducem o veste bună: / Dat-a Domnul ceas ferice - / Fecioara Maria născut-a un fiu!... / L-a născut la Betlecrn, / Printre vite, chiar pc fin..." Susil, MNP, p.740. 94. Sau: „ Al sc voii, ovcc dări..." “ „...S-aveţi spor la boi, la oi!. " - Susil, Ibidem. 153 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL $1 SUD-ESTUL EUROPEI 95. Să vă dea Domnul noroc, / dragii noştri domni: / Vă urăm mult spor la cai! / Iar dumneata, doamnă gazdă, / Să ai mult noroc la porci, / Să-ţi dea Domnul vaci lăptoase / Şi mult cîştig de la ele! / Vacile au să vă fete, / Scroafele-au să se prăsească, / Găini, gîşte-au să se ouă - / Veţi ave din belşug toate!...** - SuSil, Ibid. 96. Cf. mai sus. 97. „...Ist an fi-va tare rodnic: / Vă va fi mănos în ceapă, / în hrean, morcovi, varză dulce, / Sfeclă, ridichi, pătrunjel... / Şi-o să vă rodească griul, / Ba şi orzul şi secara, / Grinele de primăvară... / Vi se va umplea hambarul /Şi s-a bucura punguţa!...“ - SuSil, MNP, p.740. 98. Creangă, Opere (ed. Kirileanu), p.34. 99. Idem. Ca o culme a nenorocului, nici la a doua casă - singura, unde mai merseseră să colinde ceata micilor urători - nu-i aştepta o soartă mai bună; căci aici, nevasta de gazdă i-a alungat cu cociorva aprinsă, crezînd că uratul lor, fără de clopote şi fără de buhai, era numai aşa în bătaie de joc. Nici aici bieţii noştri colindători n-au avut deloc răgaz să spună menţionata formulă spre a se răzbuna! - cf. Ibid., p.35. 100. Mărturie pentru autenticitatea textului folcloric al citatei formule stau variante foarte apropiate de ea, care circulă pînă azi la noi în popor - uneori la distanţe mari de Humuleştii lui Creangă - şi cu care vom face cunoştinţă mai departe. 101. God bless you, merry gentleman! / May nothing you dismay!...** 102. Charles Dickens, A Christmas carol in prose, p.19. (Tauchnitz ed. - Collection of British and American authors, vol.91). 103. „Behold the Moming Star**. 104. Thomas Hardy, Under the grenwood tree - p.38-39. 105. „Plugul nebunilor** - cf. Mannhardt, WFK, t.I, p.557. 106. „Plugul nebunilor** - Idem. 107. „Plugul cu junei** - Idem. 108. „plugul alb** - Idem. Numele îi vine de acolo că flăcăii din ceată erau îmbrăcaţi în alb, cu cămaşa pe din afară, pusă pe deasupra hainei. 109. Cf. OED, t.VII, p.1008. Acestă dată era considerată de popor drept Anul Nou cel mare. 110. Mannhardt, WFK, ti, p.557. 111. ,3ouleni de plug** - cf. Mannh., loc.cit. 112. „Junei de plug** - cf. OED, t.VII, p.1008. 113. „Vrăjitori cu plugul** - Ibidem (Sub voce: „Plough-Monday**). 114. OED, t.VII, p.1008. 115. Mannhardt, WFK, t.I, p.557. 116. Cea mai veche mărturie scrisă, referitoare la acest obicei englez, datează din a. 1542. Sînt cunoscute apoi, mai tîrziu, şi alte atestări: din a. 1573,1674... - cf. OED, t.VII, p.1008. 117. „Wo die Bursche keine Gaben erhalten, p fiii gen sie den Dungerhaufen, oder sie ziehen den Pflug liber den Estrich und reissen den Boden vor dem Herrenhause auf in Furchen.** - cf. Mannhardt, WFK, t.I, p.557. 118. „...Dacă n-aveţi ce să-mi daţi, / Domnulfacă-vă bogaţi!" - ap. Tereşcenko, BRN, t.VII, p.17. El o citează după o colecţie de „cîntece slovace** („slovaţkiia pesni“) - fără numele autorului - tipărită la Harkov în a. 1832. 119. Expresie exclamativă - prin care colindătorii „şcedrivniki** de la ajunul Anului Nou îşi fac cunoscută prezenţa şi care este intraductibilă în altă limbă. Ea face parte din terminologia folclorică ucraineană derivată de la „şcedrîi vecir** (= rom. „seara mare** sau „seara cea bogată**), cum e numit de popor acest ajun. De fapt această expresie are funcţie de refren. 120. Şcedrik-vedrik! / Daţi-ne chiroşca! / Dacă nu ne-o daţi, / Singuri s-o mâncaţi!** (De la ucrainenii din districtul Valuiski, din fosta gubernie a Voronejului.) - Dikarev, Nar.Kal - MURE, t.VI, p. 157, nr.2. Tereşcenko a publicat şi el o variantă a acestei formule: „Daite pirog dolgîi, zdrobnîi; / A iak ne daste, / To samî seste!“ = „...Daţi-ne chiroşcâ lungă, bună; / Iar de nu ne daţi, / Singuri s-o mâncaţi!** - BRN, t.VII, p. 74-75. El ne spune precis că aceste versuri sînt în uz atunci cînd colindătorii nu şi-au primit răsplata îndătinată. 121. „Noi v-am colindat / Şi noi v-am urat; / Dar voi nu ne-aţi dat: / Nici tu chiroşcuţă, / Nici tu părăluţă! / Haidem mai departe, / Unde ne miroase / A chiroşte calde: / Aici, colinda-vom!“ (De la ucrainenii din provincia Volînia). - Pâilka, U.K. Kievsk. Star., t.LXXXI (1903), p. 371, nr. 1. 154 NOTE 122. Darul principal - avînd semnificaţie rituală - cu care sînt recompensaţi, după datină, volocebniki, constă din ouă. 123. „... Strâbâtut-am tot sătucul / Şi-am dobîndit un singur ou; / Am străbătut al doilea sat, / Dar îl pierdurăm şi pe-acela!“ - Nosovici, Bielorusskiia peştii, ZIRGO, t.V, p.85, nr.2. 124. Cf. mai sus. 125. Cf. rev. „I.Cr.44, t.IV, p.80, nr.618. 126. Idem. 127. Cf. mai sus. 128. Cf. Răsp. la Chestionarul lui Hasdeu, tXVII, p.103 - com. de Ov. Bîrlea. 129. Viciu, Colinde, p.\9l. 130. Ibid., p.14-15. 131. Cf. Răsp. la Chestionarul lui Hasdeu, din următoarele trei sate ale fostului jud. Muscel: Rădeşti (Chest. IX, 397), Stîlpeni (Chest. IX, 418) şi Ţiţeşti (Chest. EX, 430) - com. de Ov. Bîrlea. 132. A.F. - Slânic - jud.Muscel (Lixandru Chiriţă). 133. pl. < s.m. bobonote - care designează, pare-se, o specie de colâcei destinaţi micilor colindători cu Moş Ajunul. 134. Cf. Răsp. la Chestionarul lui Hasdeu, t.XII, p.263 - din satul Rusăneşti al fostului jud. Romanaţi - com. de Ov. Bîrlea. 135. A.F. - Gugeşti - fostul jud. R.Sărat (N.Cioiăscu). 136. A.F. - Proviţa - jud. Prahova (Aurel Cosmoiu). 137. Gh.Tacu - gospodar din Smulţi (sat mare în fostul jud. Covurlui). 138. A.F. - Smulţi - jud. Galaţi. 139. A.F. - Idem. 140. Pamfile, Crăciunul, p.49. 141. „Aicea-i cuibul cucului şi gaura dracului! Ist an mai cînt’ aici cucoşul; la anul însă, cucuveaua!4* - Teo-philos Athanasiades, Eeorte tou Lazarou en Dragario, „Laogr.44, t.V, p.405. 142. „...La casa-n care locuieşti, să nu mai cînte cucul!44 - Chr. Soule, Ta tragoudia tou Lazarou - Epeir Chr. — t.II (1927), p.200. 143. „Dinaintea casei voastre, se află un jneapân, / Dare-ar Domnul să pieriţi jumătate dintre voi!44 - Gavazzi, Godina dana, t.I, p.97. • 144. „Dinaintea casei voastre, e un păr uscat - / Ucigâ-vă puşca Domnului prea sfînt!44 - Idem. 145. „Dea Domnul să se dărîme aiastă cocioabă, / Pentru că nimica nu ne-au dăruit!44 - După msse-le lui Seweryn Udziela (fost director al Muzeului Etnografic din Cracovia): din satul Krolowiec - voievodatul Kra-kowskie. 146. „Dea Domnul să vă crească: / Secara - / Cît copita! / Griul - / Cît mânuşa! / Oschiga - / Pîn’ la brîu! / Iarâ după sobă, spuză de copii!“ - Joz. Kantor, Zwyczaje swiat Bozego Narodzenia w okolicy Jarosiawia -MAAE, t.XIII, p.226. 147. Un fel de colâcei special pregătiţi pentru colindătorii de la Ajunul sfîntului Ioan Botezătorul. La poloni, această sărbătoare - îndeobşte cunoscută sub numele de „wigilja Trzech Kroli44 (= Ajunul celor Trei Crai) - mai e denumită, în popor şi „Szczodry wieczâr>4 adică: rom. ,+Scara cea mare**. (în traducere ad litteram, ar fi: „Seara cea îmbelşugată, cea generoasă, cea plină de daruri şi de har44). Deci, numele colâceilor szczodraki < Szczodry (wieczor). Tot de la acest nume al colacilor, un derivat direct este şi numele de colindător de la respectiva sărbătoare: szczodrakarz sau szczodraczarz (= cel ce umblă după „szczodraki44). De la numele sărbătorii, mai derivă şi numele colindei szczodrowka, cîntatâ atunci. - cf. şi J. Karlowicz, SGP, t.V, p.291-292. 148. „Dea Domnul să vă crească: / Neghina şi costreiul / Pîn’ la jumătatea nasului bâbucâi!44 - Din satul La-panow, distr. Bochnia - voiev. Krakowskie (După msse-le lui Seweryn Udziela). 149. Cf. Br. Gustawicz, O ludzicpodduklansldm - „Lud44 (1900), p.73. 155 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI 150. „- Craiu-nou cu com ascuţit, / Râsai devreme şi-aşteaptă puţin / Pînâ-njugâ boii, / La arat grîu de vară, / Fără de neghină/Şi Jăr' de oschigă, / [Aşa cum e mai bun] pentru plăcinte dalbe!44 - Hrincenko, EM, t.III, p.50, nr.70 B. 151. „...Daca ne dăruiţi colaci, / O să ne rugăm lui Dumnezeu, / Ca, în griul vostru de pe cîmp, / Să nu fie neghină..." - cf. Kolberg, Mazury pruskie - Dziela wszystkic, t.XL, p.88, nr.2 c. 152. Fă, Doamne, să crească secara / măruntă şi rară! / Iar de la un capăt la altul al ogorului, / Să crească clopoţei!44 - Nosovici, Bielorusskiiapeştii, ZIRGO, t.V, p.85, nr.2. Referitor la planta numită de bieloruşi zvoneţ (în 1. rusă: kolokolcik), culegătorul ne informează că ea invadează ogorul de secară atunci cînd sînt ploi dese. - cf. Ibidem. 153. Să vă rodească brusturi / Şi să vi se umfle pîntecele!44 - cf. „Lud44, t.VIII (1902), p.374. 154. „- Copt-aţi, mă rog, colâcei şi pituţe? / Hai, daţi-ne şi nouă! / Vă va plăti Isus Domnul şi sfîntul Ion...44 -Kolberg, Mazowsze, t.III, p.72. 155. „- De n-ai frâmîntat colaci, / Să dea Domnul să te spînzuri!44 - Kolberg, Ibidem. 156. „Dla smiechu to bylo raczej, jak zeby lud nasz, od pierwszej mlodosci byt tak msciwy, tak zawzişty...44 - ap. Kolberg, Maz., t.III, p.72. 157. „Vă urez, la ist an nou, / Ca să vă ţîşnească kutja prin coaste!44 - Hnatiuk, Koljadki, t.II, p.314, nr.49; Nomis, UPP, p.8, nr.346. 158. „...Dacă nu aveţi credinţă, / Atuncea să vi se facă / Pe cap numai găuri!" - Tereşcenko, BRN, LVII, p.73. 159. „La Anul Nou care vine, / Să ai parte dc-un sicriu de plop!" - Ibidem, p.121. 160. „Ţie ţi s-ar cădea, cucoane, o torbă şi-un toiag, / Să mi te rupă cînii şi cinci sau zece lupi! / Iar pe tine, cucoană, frumuseţea să te lese iute şi degrabă: / Bârbat’to să te vadă şi să nu te cunoască! / Pe fata ta, frumoasa, aruncă-ţi-o la coş / Şi-atîm-o sus în cui, ca să n-o mînce purecii! / La mulţi ani, / Cu un castron de şoareci / Şi-un ciur de ceapa ciorii!44 - Kalligeropoulos, Ta kalanda, p.88. 161. „Creşti, neghino şi oschigo / Rupe-i babei jumătate de nas, / Iar moşneagului o jumătate de cap, / Ca să nu mai fie niciodată sănătos!44 - cf. „Lud44, VI (1900), p.73. 162. „... Iar moşneagului, rupe-i o jumătate de posterior, Ca să zboare în vîrfiil bordeiului!44 - Ibidem. 163. A.F. - Bîrla - jud. Teleorman (Voica Pană). 164. „Boierule, ’n mantaua ta, sînt milioane de păduchi: Unii se ouă, alţii clocesc, alţii string ouăle grămadă!44 - Gherasimos Kapsales, Laographika ek Makedonias, cf. „Laographia44, t.VI, p.469. 165. „Doamnă ţigancă murdară, cu traista păduchioasă, / Acolo în cenuşă, unde şezi, în ţigănescu-ţi bordei, / întinzi cele cinci degete şi prinzi zece păduchi, / Care sînt graşi ca meiul şi laţi cît bobul de-orz!...44 - Soule, Ta Tragoudia tou Lazarou,cf. Epeir.Chr., t.II (1927), p.200. 166. Pamfile, Crăciunul, p.14. 167. Partea subliniată din textul grecesc o traducem perifrastic, printr-un eufemism, pentru a evita sordida scabrozitate de acolo. Ideea însă o redăm fidel. 168. „... Aicea, unde colindarăm, rău ne-au mai răsplătit! / Râu să le meargă anii şi tot avutul lor! /Şi-ntocmai cum aleargă luceafărul de ziuă, mergînd spre asfinţit, / Aşa să-mi alerge şi ei, de grea pînticâraie, puT la ivirea zorilor!44 - Kalligeropoulos, Ta kalanda, p.88. 169. Cf. Păcală, Mon. sat. Răşinariu, p.185. 170. „Survaca-vaca, / Făcu mătuşa treabă mare / Taman în mijlocul drumului!44 - Slaveikov, BP,t.II, p.135. 171. „Taka se kriviât deţata po păţea44 - Idem. 172. Cf. Gerov, RBIa, t.V, p.286. 173. Idem. 174. „Dinaintea casei voastre, sînt lemne de pin, / Lovi-v-ar inima pe voi toţi!44 - Gavazzi, God.dana, t.II, p.74. 175. „Golubusa44 e aici nume propriu, numele unei capre de culoare cenuşie; de aceea l-am scris cu majusculă, deşi în izvorul după care-1 cităm e scris cu minusculă (cf. şi RJA, LIII, p.262). 176. Dinaintea casei voastre este-un sorb: / De el atîmâ spînzurată Porumbaca! / Dinaintea casei voastre, i-un butuc de vie, / Iar în casă, stâpînul e o capră!...44 - Gavazzi, God.datia, t.II, 73-74. 156 NOTE 177. De ex.: „Sto cinis tu, kozo jedna?44 = „Ce faci acolo, capră hâi?44 - cf. RJA, p.414. 178. „în cocioaba asta, /Capra mi-o belesc: / Iar apoi, cu banii de pe pielea ei, / îşi cumpără pîine!44 - Krav-cenko, EM - Trudi, OIV, t.V, p.36, nr.91. 179. „Pe malul rîuşorului Sitnyţe, / Băut-a tătucul două junculiţe: / Ţopăie tătucul beat, iar mâmuca plînge, / în timp ce ovreiul joacă ţonţoroiul!44 - cf. Ciubinski, Trudi, t.III, p.478, nr.57. 180. Colindătorii, în intenţia de a exprima într-un grad superlativ buna dispoziţie a evreului cîrciumar pentru un aşa de neaşteptat chilipir, îi atribue nu oricare dans, ci unul foarte complex şi spectaculos, cu numele de duberaciki, vestit în trecut Ia ucraineni. Iată ce ne spune Novosielski despre acest joc specific menţionatului popor: „de credinţă?\...“ — Miladinovic, BNP, p.122, nr.84. 240. Culeasă din satul Lokorsko, din regiunea Sofiei. 241. „Chino Latiniko" (Sb.NU, t.XII, p.68 sq., vv.43, 135, 138, 141) sau „Chine Latince" (Iordanov, Krali-Marko,m Sb.BKD, t.I, nr.46,p.l33-134, vv.ll, 17, 19,34). 242. „- Doamne milostive, preamărire ţie! / De ce laşi tu. Doamne, procleţii latini / Să calce-n picioare credinţa creştină / Şi să se ftilească că-i pierd pe creştiniV. - Iordanov, Krali-Marko, în Sb.BKD, t.I, nr.45, p.131, vv.60-63; cf. şi Sb.NU, tXII, p.68. 243. „- Marş de-acolea, mâi cîine turbat! / Nu-l cunosc eu nici pe Dumnezeu şi nici pe dracull / Eu sînt astăzi, mâi, Chino Latinul; / Sînt azi Ghino Cel-cu-stea-în-frunte / Şi eu poruncesc chiar stelelorV‘ - Iordanov, Krali-Marko,In Sb.BKD, p.132, vv. 139-143- 244. ... Dar, pe voi nu poate nimeni sâ vâ sfătuiască, / Pîn 'n-aţi cunoscut voi singuri ce este latinimeaV‘ -Petranovic, SNP iz Bosne, p.690, nr.56, vv.526-527. 245. „Mai degrabă aş prefera sâ trec la legea turcească sau la legea latinească!" - cf. Ljubisa, Pripovijesti crnogorske i primorske, p. 133. 246. Cf., de ex., baladele intitulate de culegători „Zenidba Sibinjanina Janka" şi „Zenidba Mata Srijemca" în colecţia: Broz-Bosanac,*/w/itfamne!*‘ adica cu verbul a da la imperativ prez., succedat de pronumele personal de pers.III m.sg. raportat la gospodarul de ga/da. I. o implorare a ajutorului divin echivalentă cu o urare. Interpretat astfel, refrenul respectiv îşi află corespondente si la alte popoare din Iiuropa orientală, la care e în uz datina colindatului (cf., de ex., la ucraineni: «Oi. dai Bojc!*4). Dar chiar în colecţia lui Drâgoi, aflăm o colindă cu refrenul: „Doamne,... dai colindă!44 (p.66 nr.62), iar o alta eu unul analog: J3ai colinde. dai\" (p.123 nr.l 15), unde „dai44 apare clar ca verb. Printr-un asemenea refren, colindătorii le amintesc gazdelor sa le dea daruri („colindă44 aici are sensul de dar). Pe de-alta parte, nu-i mai puţin adevărat că, în circulaţia colindelor pe spaţii întinse, refrenele lor au suferit Ioane adesea mari schimbări, devenind uneori dc nerecunoscut de la o regiune la alta, sau chiar si de la o localitate la alta. 797. De fapt, aici e vorba dc schimbarea unui singur sunet: a lui d iniţial (de la ,,. 185 DESCQL1NPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI 799. Idem. Cf. şi varianta cu textul fragmentar publicată de G. Breazul şi S. Drăgoi în primul, admirabilul lor manual de muzică pentru cursul secundar, bazat aproape exclusiv pe cîntece populare româneşti - în acel manual, despre care se poate spune că face epocă în istoria învâţămîntului nostru muzical. însă nici aici, nu aflăm nimic asupra împrejurărilor în care e cîntat respectivul cîntec satiric şi nu este indicată nici localitatea de unde provină. 800. A.F. - Vaideeni - jud. Vîlcea (colecţie mssă a autorului). PARTEA A II-A RITURI DE DESCOLINDARE EXPUNEREA DIFERITELOR TIPURI DE PRACTICIDESCOLINDĂTOARE CU VARIANTELE LOR RĂZBUNAREA COLINDĂTORILOR ÎN CON-tra gazdelor se mai săvîrşeşte şi în alt chip decît prin formule ca cele prezentate şi analizate în prima parte a acestei lucrări. Concomitent cu formulele sau în mod absolut independent de ele, se îndeplinesc anumite practici, care ţintesc către acelaşi scop: dăunarea sau măcar ridiculizarea gazdei avare; iar adesea, şi una, şi alta simultan. Vom încerca mai întîi să expunem, pe cît posibil metodic - în capitolele ce urmează - un număr apreciabil din asemenea practici, culese în special din diferite regiuni ale teritoriului locuit de grupul dialectal dacoromân1, cel mai important de altfel astăzi, sub toate raporturile, pentru studiul specificului nostru etnic. • CAPITOLUL 1 Restituirea darurilor COLINDĂTORII POT FI OFENSAŢI DE GAZ-dele la care vin să colinde, din cele mai variate motive. Aşa, destul de des se-ntîmplă ca supărarea lor să-şi aibă originea în faptul că gazda - invocînd diferite pretexte, pur imaginare sau chiar cu vreun substrat real - nu vrea nici măcar să-i primească să cînte colinde. în asemenea cazuri, ei sînt uneori respinşi cu brutalitate, fiind alungaţi din curte cu ameninţări şi insulte, ba nu o dată fiind asmuţiţi cu cîinii chiar sau pur şi simplu încuindu-li-se mai dinainte porţile ogrăzii cu lanţul sau cu lacăt. Acum, dintru 187 DESCOLDSPATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI început, nu de aceste situaţii ne vom ocupa, ci de acelea cînd ei nu sînt opriţi de nimeni să colinde, dar totuşi mînia lor poate fi provocată într-un chip sau altul2. Astfel, de foarte multe ori, nemulţumirea colindătorilor şi resentimentele lor împotriva gazdelor trebuie puse în legătură cu recompensa ce li s-a dat; iar dacă-i vorba în special de colindătorii flăcăi, şi cu felul cum au fost primiţi şi ospătaţi în casă. Cînd colindătorii socotesc că n-au fost destul de convenabil răsplătiţi pentru colindatul lor, atunci ei refuză adeseori darurile ce li se oferă chiar de la început. Totuşi, fiindcă la cetele organizate unitar, rolul de a primi darurile îl îndeplinesc, aproape independent de restul cetei, numai anumiţi inşi - la colindatul flăcăilor, „vătavul“3 primeşte banii, iar „iapa“4 darurile în natură - aceştia apucă uneori să primească ceea ce li se dă fără ştirea prealabilă a tuturor celorlalţi colindători. Numai după aceea, iau toţi cunoştinţă de chipul cum au fost recompensaţi. în astfel de cazuri, dacă toţi cad de acord asupra insuficientei răsplătiri primite - bineînţeles, raportîndu-se în judecata lor şi la starea materială a gazdelor - colindătorii le înapoiază acestora darurile5. Dar nu sînt rare nici cazurile cînd colindătorii, cu bună ştiinţă, acceptă orice fel de daruri, oricît de puţin ar corespunde ele aşteptării lor. Ei fac aceasta în mod intenţionat, pentru a avea ocazia să le dea înapoi gazdei6. Restituirea darurilor de către colindători e un fapt care, prin el însuşi, constituie o mare ruşine pentru gazdă7, fie că are loc în mod tacit, fie că e însoţită de ironii ofensatoare sau de expresii blasfemante ori chiar de invective la adresa acesteia. Se-ntîmplă adesea că gazda - sub presiunea vreunui asemenea gest al colindătorilor - devine mai darnică şi-i împacă prin daruri suplimentare8. Totuşi, numeroase sînt cazurile cînd gazda se arată nepăsătoare faţă de cei nemulţumiţi; ba, în urma refuzului acestora, se poartă şi mai dur cu ei, indispunîndu-i mai tare încă. Este foarte interesant de relevat faptul că restituirea darurilor are loc de obicei sub forma unui mic spectacol, care e plin de obidă pentru gazdă; dar care, pe de-altă parte, provoacă ilaritatea privitorilor străini şi a colindătorilor înşişi. Vom ilustra acest aspect spectaculos, din actul restituirii darurilor, numai cu cîteva exemple, care se caracterizează prin vreo trăsătură mai deosebită: 1. Colindătorii flăcăi înapoiază gazdei, în diferite chipuri, colacul îndătinat, care le fusese oferit: a. înfig în colac o luminare mică şi o aprind. Apoi, unul mai îndrăzneţ dintre dînşii îl ia şi se duce de-1 pune în faţa gazdelor sau - dacă se teme de vreo ripostă neplăcută - îl aşează pe prispă dinaintea uşii ori în alt loc „la videală“, în timp ce spune, cu prefăcută evlavie cuvintele: Să fie de sufletu lu nea CutareY'9. în acel moment, el pronunţă numele stăpînului casei, care e viu! Nici n-apucă să-şi termine bine funesta lui urare -cu aparenţe de binecuvîntare - că ceilalţi colindători, care se află în apropiere, răspund toţi în cor strigînd cît îi ţine gura: Amin, amin... dă Doamne\“l0y sau: Amin, amin... Dumnezeu săprimească\“u De multe ori însă, citata urare funerară e adresată gospodinei, întrucît ea este de regulă cea care vine să împartă darurile: Să fie de sufletu lelii Cutarel"12 Remarcăm că în scena relatată, practica negativă se îmbină cu formula şi anume într-un mod atît de indisolubil, încît nici nu pot fi concepute una fără celălaltă. Evident, 188 RITURI DE DESCOLINDÂRE aici avem â face cu o descolindare din cele mai temute de gazde, fiindcă ea are ca scop moartea gospodarului sau a gospodinei. Elementul religios, de care fac uz colindătorii în cazul de faţă, este exploatat magic: aceştia procedează întocmai ca şi cum gazda ar fi murit deja, aplicîndu-i una din practicile cele mai caracteristice ale bisericii creştine, îndătinate cu prilejul morţii cuiva, tocmai pentru a-i provoca astfel moartea. b. Alteori, colindătorii azvîrlă mînioşi colacul împreună cu banii la picioarele gazdelor, spunîndu-le în acelaşi timp: Să vă fie de pomana dracului\“iy. Ceata colin- dătorilor întăreşte de obicei urarea cu Amin\“14 pe care-1 spun toţi în cor. De fapt, această descolindare nu-i decît o variantă a celei precedente, însă cu mult mai simplificată şi în orice caz cu mult mai suportabilă pentru gazde, deşi ea apare de asemenea, în toată claritatea, ca expresie a mîniei nestăvilite a colindătorilor. Apoi, din ea lipseşte ironia atît de caustică şi atît de plină de duh, care o caracterizează pe fatala formulă anterioară, sub aspectul celei mai inocente urări. c. în fine, alteori, colindătorii nu fac decît s-arunce colacul la cîini, în mijlocul curţii; însă numai în momentul cînd au siguranţa că gazdele văd aceasta, „ca să le facă să crape de necaz“15. 2. Cu privire la micii colindători, aflăm din Transilvania că, dacă au fost răsplătiţi cu covrigi prea mici, ori prea vechi, ori cruzi, ori prea puţini..., ei îi anină în vreunul din stîlpii de la porţile curţii, înspre drum, pentru ca oricine trece pe acolo să-i poată vedea şi „să rîdă de-aşa faine gazde“16. Dar, fireşte, nu totdeauna colindătorii se consideră satisfăcuţi unicamente cu riposte ca cele mai sus relatate. De cele mai multe ori se-ntîmplă ca ei să nu se limiteze numai la atîta. Pe de-altă parte, după cum am amintit, foarte frecvente sînt şi cazurile cînd colindătorii nu sînt deloc primiţi să colinde, cînd adică nu li se oferă nici o recompensă. Sînt deci situaţii, în care ei nici nu ar avea posibilitatea să se revanşeze prin ofensa-toarea restituire a darurilor. De chipul cum reacţionează cu deosebire în asemenea ocazii - adică de practicile de răzbunare, la care recurg atunci colindătorii - ne vom ocupa amplu mai departe. • CAPITOLUL 2 Toiagul colindătorilor şi rolul său în cadrul descolindării § L Pregătirea toiagului şi descrierea lui ÎN BANAT ŞI ÎN SUD-VESTUL TRANSILVANI-ei, în cea mai mare parte a Olteniei, din Carpaţi pînă-n Dunăre, dar mai cu seamă în apusul acestei provincii; apoi, în nord-vestul Munteniei, precum şi la românii din dreapta Dunării, din regiunile de pe ambele maluri ale rîului Timoc - în Bulgaria17 şi Iugoslavia - umblă, ca pretutindeni aiurea pe cuprinsul întregului spaţiu dialectal daco- 189 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL $1 SUP-ESTUL EUROPEI român, micii colindători ai ajunului de Crăciun numiţi pe alocurea, în menţionatele regiuni „piţerei**18, care au fiecare în mîna dreaptă un toiag frumos ornamentat, cunoscut în popor sub numele de „colindă' ori „colindiţă'. Sau, cum ne informează un colindător din valea Timocului bulgar: „Tot natu poartă cîte-un băţ frumos, care se chiamă colindă“19. Un altul însă, dintr-alt sat al aceluiaşi ţinut, ne spune că „nu au toţi din ceată colinde; unii ku hăţuri, ca să se apere de cîini**20. Se face deci o distincţie tranşantă între „colindă* şi băţul obişnuit, cu care oricine poate umbla, în orice zi. De preferinţă, colinda este de alun, după cum ne-au atestat cei mai mulţi dintre informatorii noştri. Astfel, tot din ţinutul Vidinului, ni se comunică: „Colinda se face dă obicei din alun, pentru că nuiaua dă alun e limpede21 şi direap-tă...“22 Mai rar, aflăm că ea este făcută de asemenea dintr-un alt soi de lemn tare: corn23, frasin24, mălin25, sau chiar din salcîm26. Iată cum îşi pregătesc băieţii, din vreme - adesea, cu mult înainte de sosirea sărbătorilor Crăciunului - colindele sau colindiţele lor. Fiecare are grijă să-şi caute la pădure - mai ales pe unde sînt alunişuri - cîteva nuiele de grosime potrivită. Dintre acestea, este aleasă apoi aceea care e considerată a fi mai adecvată, în toate privinţele, scopului urmărit şi se taie ceva mai lungă decît dimensiunea unui baston. Cei ce au darul de a cresta în lemn - căci nu oricine se pricepe la aceasta -„meştereşte la colindă“ în timp îndelungat. Sînt unii, care de cu vară pînă-n toamnă, pe cînd merg cu vitele la păscut, o crestează pe-ndelete, punînd toată măiestria lor cu deosebire la împodobirea părţii superioare a „colindei**, adică a părţii mai groase. Am aflat totuşi de la români din valea Timocului că aproximativ, cam după primul război mondial, crestatul „colindelor** a devenit tot mai mult o raritate la ei. De ce? A intervenit vreo schimbare în condiţiile vieţii rurale din partea locului? Unul dintr-înşii atribuia aceasta faptului că băieţii nu mai au acum răgazul necesar „pîntru crestat băţuri**, fiindcă sînt suprasolicitaţi, începînd cu cea mai fragedă vîrstă, la muncile agricole. După informaţii de la foşti colindători timoceni, o temă predilectă a băieţilor meşteri la crestat „colinde** era cea a şarpelui încolăcit în jurul toiagului, avînd coada înspre capătul de jos, iar capul tocmai la cel de sus27. Nu am reuşit însă să aflu, printre „co-lindele** pe care le-am văzut, nici una cu o asemenea temă plastică, ci numai cu motive geometrice. La unele din acestea, crestăturile erau în coajă; iar la altele, în lemn, după ce mai întîi fusese complet cojit28. La cîteva însă, am remarcat chiar şi procedeul mixt, al îmbinării ambelor aspecte. Cică băieţii de oameni mai cuprinşi, care nu-şi puteau cresta ei singuri „colinda**, plăteau celor meşteri de le-o crestau şi lor, aşa cum cere datina29. Dar, evident, cu chipul acesta numai foarte puţini dintre colindătorii satelor şi-ar fi putut pregăti „colin-dele“ îndătinate, adică numai acei care aveau oarecare talent la sculptatul lemnului, precum şi cei cu dare de mînă, în stare de a plăti unora ca aceştia ca să le lucreze. De aceea desigur, a intrat în uz, încă din timpuri vechi după cît se pare - judecînd după 190 RITURI DE DESCOLINDARE marea lui răspîndire, pe o arie aşa de întinsă din teritoriul grupului dialectal dacoromân - un procedeu nespus de practic, la-ndemîna tuturora şi anume, omătul „colindei" la fum. lată cum se face aceasta de către colindătorii români din Bulgaria, din regiunea Timocului: „Se ia o nuia mai groasă dă alun şi se cură bine dă coajă. După ce s-a curat, se-nfăşuiă pă-mprejur cu rafie de tei ori de salcîm. Apoi, se pîrleşte la foc. Pă urmă, se leapădă rafia şi colinda e gata"30. La această informaţie cam prea sumară, mai trebuie adăugat că înfăşuratul cu rafie sau cu o frînghioară de cîlţi - precum îmi comunică alţii - se face în aşa fel, încît dunga neacoperită să aibă cam ace- eaşi lăţime ca şi cea acoperită. Pe de altă parte, aceste două dungi trebuie să evolueze paralel în jurul nuielei, într-o simetrie cît mai perfectă cu putinţă31. După această preliminară operaţie, nuiaua e pusă la fum. Astfel, „unii iau paie dă la şiră şi le duc la un loc mai ferit în curte, unde le dau foc şi aşa afumă băţul dă alun. Da cei mulţi îl vîră pă urloiul hornului şi-l lasă acolo uitat cîteva zile, pîn’ se face negru cum e tăciunele."32 Alţi informatori îmi mai comunică şi faptul că cei ce pun nuiaua în bătaia fumului la hornul casei, au grijă de a mai verifica la răstimpuri. Cînd socotesc c-a fost bine afumată, o scot şi-i desfac rafia33. Rezultatul: toată partea care fusese acoperită cu rafie, fiind ocrotită de fum, a rămas albă în timp ce partea descoperită s-a înnegrit. Motivul decorativ, care se obţine, e alcătuit din două spirale de culori contrastante: alb cu negru. Cum albul formează de fapt fundalul, unduirea spiralei negre de-a lungul toiagului dă impresia clară a unui şarpe încolăcit în jurul lui. Precum am avut prilejul s-o constatăm, toiagul acesta înflorat la fum satisface în mod deosebit gustul estetic al micilor colindători. Aşa, unul din ei ne spunea entuziast: „Păi, colinda nu-i aşă un băţ ca alelante, că-i împopistrată frumos c-o dungă albă şi una neagră, de ţ-ă drag s-o priveşti!"34 Alteori, se pare însă că mai rar, la prepararea „colindei", se face uz de două fîşii de rafie, avînd exact aceeaşi lăţime ambele. în asemenea cazuri, nuiaua cojită e înfăşurată în aşa chip, încît încolăciturile rafiilor se-ntretaie regulat la distanţe egale. înfăşurarea cu rafie se face uneori numai pe porţiunea dinspre capătul superior - adică cel mai gros - al nuielei, cam de la jumătatea ei în sus; ba chiar şi pe o porţiune mai scurtă încă35. Totuşi, după cum mi-au atestat colindători români din regiunea Timocului, mulţi din ei - cînd îşi pregătesc colindele - le înfăşoară de la un capăt la altul. Unii îmi motivau că „aşa ies mai frumoase"36, iar alţii, că „e mai cu necaz, dacă le-nfăşori numai pă jumătate"37; sau că „se fac mai uşor, cînd le-nfăşori din cap în cap"38. După cît se pare, şi unii şi alţii au dreptate în felul lor. Informaţiile noastre din Banat, pe care le-am avut exclusiv prin corespondenţă, ne vorbesc şi ele numai de înfăşurarea totală a nuielei, de la un capăt la celălalt. Tot din Banat ni s-a făcut cunoscut că, atunci cînd băţul e dintr-un soi de arbore, a cărui coajă se poate uşor desprinde, colindătorii îşi pregătesc colindele lor fără a se mai servi de rafie sau de altceva ca să le-nfâşoare. „Totul se lucră din cuţit", scoţîndu-se la început numai o parte din coajă, în linie spirală, pentru a fi pusă apoi nuiaua la fum. 191 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Abia după ce ea a fost bine afumată i se scoate cu grijă şi cealaltă coajă a spiralei destinate să rămînă dunga cea albă39. Procedeul acesta dă cele mai bune rezultate la omarea colindelor, deoarece fumul neputînd pătrunde absolut deloc sub coaja proprie a băţului, simetria înfiorărilor este de obicei perfectă pînă-n cele mai mici detalii, nu cum se-ntîmplă mai ales la înfăşurarea cu frînghiuţă de cîlţi sau cu felurite fîşii de pînză, care nu sînt totdeauna impenetrabile la fumul tare. Pe de altă parte, în acest mod, se pot realiza şi crestături mai complicate, fie derivate din însuşi motivul serpentinei, fie adăugîndu-se chiar şi alte înflorituri40. Tot despre un asemenea procedeu, ne vorbeşte şi cea mai veche descriere a „colin-dei“ şi a pregătirii ei, la colindătorii Banatului, descriere care datează din a. 1881 şi pe care o datorăm merituosului folclorist bănăţean Simeon Mangiuca: „...Acest bît trebuie (dacă se poate) să fie de alun şi este împistrit negru şi alb. împistritura curge de jos în sus ca un şierpe în fâşii negre şi albe; cele negre se fac - belindu-se coaja bîtului - la para focului. După aceea, detrăgînd şi cealaltă parte de coajă a bîtului, această parte lămîne albă...“41 O altă descriere foarte amănunţită şi exactă, atît a toiagului denumit colinda, cît şi a prepărării lui - avîndu-i în vedere pe colindătorii Olteniei nord-vestice - ne-a dat-o, în anul 1914, Tudor Pamfile, una din cele mai impunătoare figuri din istoria folclorului român. Relatînd mai întîi că, deja cu două săptămîni mai înainte de Crăciun, colindătorii se duc la pădure ca să-şi taie nuiele de alun cît mai drepte, pe care le pun apoi acasă după sobă să se usuce, el continuă, în special referitor la pregătirea colindelor, a spune următoarele: „...în noapte dinaintea Ajunului, părinţii copilului le iau, le retează după lungimea ce vor să le-o dea, le jupoaie de coajă, le lasă la partea mai groasă un capăt cam de-o palmă, iar de la acest loc, încep să-nfâşoare peste dînsele o fîşie deopotrivă de lată făcută dintr-o coajă de tei, în aşa fel încît partea de la băţ ce rămîne neacoperită, să fie deopotrivă de lată cu fîşia de tei. Cînd fîşia de tei a ajuns la un lat de palmă de capătul cel subţire al băţului, ea se întoarce în jos, învăluind băţul peste celelalte învălătuciri în sens contrar...“42 în ce priveşte afumarea nuielei, care are loc după această prealabilă pregătire, Pam-file a înregistrat din Oltenia un alt procedeu decît cele relevate mai sus de noi: „...După aceea, se ia o lumînare de spermanţetă sau de său, se aprinde şi prin fumul flăcării se preumblă băţul de la un capăt pînă la celălalt, întorcîndu-se pe toate părţile ca se se-nnegrescă bine...“43 Tot Pamfile ne informează că odinioară, în locul luminării, se foloseau pentru afumatul colindei „feştilele, care ardeau în unt"44. în fine, mai merită a fi menţionată şi o scurtă descriere, referitoare tot la nord-vestul Olteniei, pentru relativa ei vechime - a precedat-o pe cea a lui Pamfile cu 17 ani -precum şi pentru un detaliu interesant, pe care ni-1 face cunoscut: „...Cînd vine seara ajunului...se aduc beţe de alun (boate), pe care le rad de coaje, le înfăşură cu tei în formă de spirală, le udă şi le pun la fum, spre a ieşi pestriţe."45 Udatul nuielei înfăşurate cu rafie de tei, înainte de a fi pusă la fum deasupra flăcării, are desigur o dublă finalitate: pe de-o parte, să-mpiedice aprinderea rafiei; iar pe de- 192 RITURI DE DESCOLINDARE alta, să favorizeze depunerea şi impregnarea negrului de fum pe porţiunea iămasă descoperită a nuielei. încă un procedeu de afumare a nuielei destinate a deveni „colindă44 - similar celui relatat de Pamfile, dar totuşi avînd o semnificaţie cu totul specială, asupra căreia vom mai reveni - este înregistrat într-o succintă descriere a „colindei44, apărută în a. 1911 şi referindu-se la grupul bănăţean al aşa-numiţilor bufani, care sînt colonişti olteni stabiliţi în Banat în cursul jumătăţii a doua a secolului al XVIII-lea: „Colindă - bîticel de alun, curăţit de coajă, învălit apoi în coajă de tei, ce se afumă deasupra unei candele..."46 Cu privire la ornamentul rezultat pe nuiaua de alun, după această afumare, aflăm de la bufani: „...desiăcîndu-se apoi, rămîn două spirale, una albă şi alta neagră...4447. Avem a face aici cu aspectul decorativ cel mai des întîlnit: al celor două spirale paralele de culori contrastante. Acest gen de ornamentaţie se deosebeşte tranşant de cel din descrierea anterioară a lui Pamfile, din care aflăm, în continuare, următoarele: „...Cînd părţile descoperite ale băţului s-au înnegrit, teiul învălătucit se desface de pe băţ şi băţul iămîne ca un cîmp alb, pe care se află nişte romburi negre...4448 Evident, aceste „romburi negre44, cum le numeşte Pamfile, apar numai în împrejurarea specială - prezentată detaliat de dînsul, aşa cum se vede în citatul de mai sus cu descrierea etapei pregătitoare - cînd nuiaua cojită a fost înfăşurată de fapt cu două rafii, care se-ntretaie din loc în loc. Dar Pamfile a cunoscut tot aşa de bine, pe terenul etnografic, şi cealaltă specie de ornament: al spiralelor paralele. Noi de asemenea am cunoscut de visu, pe teren - la români din dreapta Dunării - ambele metode de pregătire a „colindelor44, precum şi ambele aspecte decorative rezultate. în consecinţă, toiagul denumit „colinda44, cînd e înflorat la fum, comportă următoarele două variante foarte distincte: 1. Două fîşii albe se-ncolăcesc în jurul nuielei, întretăindu-se la intervale egale. Ele apar ca nişte rîuri de lumină, evoluînd de-a lungul băţului în serpentine de sens contrar, în timp ce partea neagră constituie fundalul pe care se reliefează. 2. Fîşii le, tot în număr de două - însă una albă, iar alta neagră - nu se-ntretaie nicăieri de-a lungul nuielei, ci se-ncolăcesc spiral în jurul ei, evoluînd perfect paralel de la un capăt pînă la celălalt. Aici, de fapt, dunga cea albă se identifică cu fundalul, din care cea neagră se detaşează în chip atît de proeminent, încît atrage toată atenţia privitorului. Demn de relatat e faptul că impresia puternică, pe care-o lasă omamentica acestor două variante asupra celor ce-o privesc - dar, desigur, mai cu seamă omamentica variantei II - este că văd şerpi încolăcindu-se în jurul toiagului. Ceea ce-i însă deosebit de interesant, e că această iluzie îi domină pe colindătorii înşişi. Astfel, iată cum mi-a definit „colinda44 un colindător timocean din satul Stanotîm: „Colinda e un băţ îmbălănat cu dungi albe şi negre, de se-ncolăcesc pă el ca şărpii."49 Sau, un altul din Răchitniţa, care-mi dădea informaţii despre modul cum se prepară la ei colinda, îmi spuse în final: „...Iar după ce-ai scos-o din hom dă la fum şi i-ai lepădat coaja aia subţirică dă tei, gîndeşti că nuiaua e-mpresurată dă şerpi adevăraţi, nu altceva !44*° 193 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Cele două variante ale toiagului „colinda4* sînt ilustrate de Pamfile prin două figuri corespunzătoare, pe cît de simple pe atît de edificatoare51. Iar acum, dacă ne punem întrebarea: care din cele două variante mai sus prezentate este cea mai veche, credem că e foarte greu de dat un răspuns satisfăcător în această privinţă, întrucît ambele pot avea o mare vechime. Ceea ce ştim precis, este că prima e astăzi mai puţin răspîndită decît a doua. Totuşi -pentru motive, pe care le vom discuta aiurea, la un alt capitol - varianta cea dintîi pare să aibă primatul cronologic. E probabil deci ca varianta a Il-a - general răspîndită, actualmente, în regiunile unde e atestat toiagul de colindător cu numele „colinda** - să constituie o supremă simplificare a temei plastice primordiale; iar răspîndirea sa atît de mare, în detrimentul celeilalte variante mai complexe, s-ar datora tocmai acestei simplificări, care se traducea printr-o practicitate inegalabilă în ce priveşte pregătirea „colindei**. Dacă strămutăm problema filiaţiei genetice pe un plan, care se situează deasupra considerentului variaţiei tematice, este mai presus de îndoială că există foarte strînse aderenţe între toiagul sculptat, disparent aproape cu desăvîrşire astăzi - despre care am vorbit mai sus - şi între toiagul ornat la fum. Şi este evident că în toiagul sculptat - sau, mai precis, crestat - trebuie căutat originalul cel vechi. Acesta e prototipul. Toiagul înflorat la fum nu poate fi decît un derivat prin imitaţie, o copie aproximativă a toiagului sculptat. El a fost realizat după modelul acestuia pe bază de şablon, prin artificiul înfăţişat amplu mai sus; iar popularitatea de care se bucură, e datorită faptului că poate fi pregătit de oricine cu cea mai mare uşurinţă şi, totodată, în timpul cel mai scurt imaginabil, graţie unei tehnici la-ndemîna oricui. Dar, se-nţelege, tot acestui fapt, se datoreşte şi redusa lui valoare artistică în comparaţie cu tipul arhaic al toiagului sculptat. Filiaţiunea, pe care o stabilim noi între toiagul sculptat şi cel înflorat la fum, ne este indicată într-o oarecare măsură şi de modul cum îşi pregătesc „colindele** lor pînă azi unii colindători bănăţeni, care - precum am relatat deja - nu se servesc de rafie sau de fîşii din alte materiale pentru a înfăşură nuiaua, ci o cojesc doar parţial cu cuţitul, punînd-o la fum numai pe jumătate cojită şi avînd adeseaori executate pe ea variate crestături în coajă, menite a-şi imprima conturul lor pe toiag după afiimarea lui52. Nu cumva, la început, contrastul coloristic dintre o dungă şi alta se limita exclusiv la partea cojită faţă de cea necojită, care va fi rămas neatinsă, nuiaua nefiind deloc pusă la fum? Numai ulterior le va fi venit în minte colindătorilor inovaţia afumatului nuielei în coajă şi implicit a cojitului total - în a doua repriză - după afumare. Am avea deci ilustrate astfel două faze evolutive, cărora le-ar corespunde două variante distincte: cea a toiagului de tipul crestatului pur şi cea ulterioară, a unui gen de toiag, care ar reprezenta îmbinarea vechii tradiţii a crestării nuielei cu tradiţia mai nouă a omării ei prin acţiunea fumului. Pe de-altă parte, informatorii români din regiunea Timocului ne-au comunicat că, pe la ei, unii oameni în vîrstă aveau mai de mult un toiag de corn cu partea de sus crestată în chip de şarpe. „îl foloseau la umblat păn sat; da mai mult în zile dă sărbători. Nu prea umblau cu el în zile lucrătoare, cînd se duceau la treabă**53. Să avem a face oare cu o trecere a moti- 194 RITURI DE DESCOLINDARE vului, încă din vechi timpuri, de pe terenul datinii în viaţa de toate zilele, atunci cînd el şi-a pierdut semnificaţia mistică iniţială, devenind un simplu ornament apreciat exclusiv pentru frumos? Aceasta n-ar fi deloc improbabil, mai ales dacă avem în vedere că un asemenea fapt etnografic este consemnat şi de Pamfile, care a întîlnit, la românii din nordul Dunării, toiagul de drumeţ al oamenilor vîrstnici înflorat la fum întocmai ca şi „colinda44 de pe aceleaşi locuri54. Aici, nu mai poate fi îndoială că avem a face cu un transfer din domeniul datinii în sfera esteticului, adaptat la decorarea toiagului de utilitate practică, jurnalieră. Dar, cu privire la geneza toiagului înflorat la fum denumit „colinda44, s-ar mai putea pune o ipoteză, care ne-a fost suscitată de confruntarea cu un subiect de la sursa folco-rică. Cerîndu-i lămuriri asupra procedeelor în uz la înfloratul colindei44 unui fost colindător român din Bregovo, sat mare de pe malul drept al Timocului, el mi-a făcut îndată, fără multă tiudă, două probe cu două beţe de corn cojite şi lustruite, care erau obişnuite toiege de drumeţ, sau, cum le zicea el, „dă umblat păn sat44. Folosindu-se de ele, mi-a explicat, în chipul cel mai concret şi mai elocvent, cele două variante tipice, pe care le-am cunoscut anterior. El a luat o frînghiuţă nu tocmai groasă şi a înfăşurat unul din acele beţe, în spirală, de la extremitate la alta a lui, fâcînd mai întîi un nod jos, iar apoi unul sus, cînd a terminat operaţia. Din frînghiuţă, mai rămăsese cîte-un căpeţel mic la cele două extremităţi ale băţului. Pe urmă, a trecut la celălalt băţ, înnodînd de data aceasta două frînghiuţe de lungime egală la extremitatea de jos. După aceea, a pornit a le înfăşură, tot în spirală, de jos în sus; însă urmînd cu fiecare din ele o direcţie contrară. Astfel, la fiecare încolăcire, le încrucişa, fâcînd ca frînghiuţele să se întretaie regulat pînă la extremitatea superioară a băţului. Ajuns aici, subiectul meu a înnodat în mod separat fiecare frînghiuţă lăsîndu-le capetele să atîme, după cum atîmau şi capetele de la extremitatea inferioară. „Acum, nu mai rămîne alta dă făcut, decît să le băgăm la fum pă urloiu44, a spus el. în acelaşi timp, a adăugat că azi puţini colindători se mai folosesc de frînghiuţe de cîlţi, care au fost înlocuite cu rafia, fiindcă dă rezultate mai bune la afumat, ornamentaţia ieşind cu mult mai clară55. Eu m-am uitat îndelung şi cu mare atenţie la cele două toiege pregătite cu atîta abilitate de informatorul meu. Imaginea lor mi-a rămas bine întipărită în memorie. Chiar numai aşa, cum erau ele aranjate de dînsul în acest prim stadiu, care preceda afumatul, îţi dădeau impresia că vezi realmente încolăcindu-se la un băţ un singur şarpe, iar la celălalt, doi şerpi gemeni exact de aceeaşi lungime. Capetele de frînghie de la extremitatea de sus, cu nodurile lor, ai fi zis că sînt capurile şerpilor, precum cele de jos păreau a fi cozile lor. Avînd în minte imaginea aceasta nespus de vie a „colindei44, în cele două ipostaze ale ei - aşa cum ni le-a înfăţişat subiectul nostru de la Bregovo - ne întrebăm dacă nu cumva trebuie pusă ipoteza că, într-un trecut îndepărtat, poate chiar aşa se va fi prezentat „colinda44? Adică, cei ce nu crestau şarpele sau şerpii încolăcindu-se pe băţ, vor fi înfăşurat pe el, în serpentină, o frînghiuţă de cîlţi - cum e obiceiul pînă azi, înainte de afiimatul nuielei - sau poate chiar vreo fîşie dintr-o ţesătură de culoare închisă, ale cărei capete atîmau sus şi jos în chip de capuri şi de cozi ale şerpilor. Nu e oare verosimil să 195 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI presupunem că numai după ce un timp „colinda” va fi fost folosită sub o astfel de formă, le va fi venit colindătorilor ideea de a pune beţele la fum? Ni se pare deci probabil ca între toiagul sculptat cu imaginea şarpelui, care se-n-colăceşte în juru-i şi între toiagul cu imaginea serpentinei realizată prin afiimare, să se fi interpus - sau să fi existat paralel cu primul - varianta toiagului înfăşurat cu o frînghie sau cu o fîşie de culoare închisă, contrastînd cu albul băţului despuiat de coajă. Această variantă ipotetică va fi căzut complet în desuetudine, din cauza lipsei ei de practicitate şi, desigur, şi a lipsei de estetic. Dar nu vom încheia acest capitol, înainte de a ne opri puţin şi la grupul dialectal macedoromân. Credem demn de relatat faptul că nici micii colindători aromâni („cu-lindarli”)56 nu pleacă la colindat fără a avea fiecare toiagul său, care prezintă o formă specială, cu uşoare variaţii de la sat la sat. De obicei, capătul superior al toiagului este bombat57 şi are pe el crestat sau măcar desenat semnul crucii58. Rareori, se termină chiar în chip de cruce59. Am cunoscut şi specimene, care au capătul superior îndoit în formă de arc sau de cerc, aşa cum arată cîrja60. Foarte adesea, beţele colindătorilor sînt colorate; cele ale copilaşilor se vopsesc în roşu cu alb61. Trebuie oare să vedem în aceasta o substituire artificială şi şablonardă a unei vechi omări prin crestare? Adică aproximativ de acelaşi tip ca şi toiegele înflorate la fum ale colindătorilor dacoromâni în comparaţie cu cele sculptate? După regiuni, aromânii le numesc în diferite chipuri: „buzdugan”, „stupagană”, „ciumagă”, „miciucă”...62 Interesant de reţinut este faptul că, la aromânii din Albania (Elbasan), toiagul colindătorilor poartă numele de „colindă4 (pl. „co/jWz/”)63, adică întocmai ca şi la românii din sud-vestul Daciei64. Acelaşi termen folcloric este atestat şi în dialectul meglenoromân, sub aspectul fonetic colida, care se resimte de influenta bulgară [< Icoleda]. El este înregistrat de cei doi iluştri cunoscători ai dialectelor noastre sud-dunărene: mai întîi de etnograful P.Papahagi, iar ulterior de dialectologul Capidan. Despre colida, Papahagi ne spune răspicat că e „băţul cu care colindează băieţii“6S, în timp ce Capidan se limitează a-i indica sensul de „măciucă”66. El însă îl cricumscrie terminologiei colindatului, alături de s.m. „colidar” sau „culidaş” [= colindător] şi vb. „culidises” [= colin-dez]67, de unde rezultă clar funcţia rituală a câlidei în cadrul datinii respective. Nu ştim dacă, în afară de dialectul meglenit, de ramura aromânilor din Albania, precum şi de aria dacoromână mai sus menţionată, vor mai fi existînd alte ţinuturi încă, unde toiagul de colindător poartă vreun nume special, prin care - încadrîndu-se în terminologia datinii colindatului - să se încadreze în acelaşi timp într-un chip cu totul manifest în însuşi ritualul ei. Ştim însă cu siguranţă că, pe cea mai mare parte din teritoriul dialectului dacoromân, ca şi al dialectului aromân, numele de „colinda”, pentru toiagul colindătorilor, este necunoscut. Nu a fost el oare cunoscut niciodată la aceşti români? Sau, poate, va fi existat, însă va fi dispărut din uz cu timpul? Nu putem omite de a aminti aici şi un alt termen folcloric, care denumeşte toiagul de colindător, în uz la copiii ce colindă de obicei în ajunul Crăciunului prin Transil- 196 RITURI DE DESCOLINDARE vania şi Banat: este acela de pizără sau piţără. Acesta nu e propriu-zis un băţ cu aspectul de baston, cum este de regulă „colinda", ci pare a fi o nuia flexibilă. Astfel, Viciu defineşte pizăra drept „o vergea ca sorcova, cu care umblă copiii la colindat în Ajunul şi în dimineaţa Crăciunului"68. Nu cunoaştem etimologia acestui termen enigmatic. Fonetismul său, oarecum insolit la români, ne-a făcut să ne gîndim la o influenţă ungurească; dar după cît ştim, în limba maghiară nu este atestat un asemenea cuvînt, deşi nu-i exclus ca el să existe pe terenul dialectal al acestei limbi. Fapt deosebit de interesant însă, după numele acestei nuiele purtate de micii colindători, au fost numiţi colindătorii înşişi: „piţărăi" sau „piţerei"69, „pizărăi", „bizărăi"70... De unde, se poate deduce rolul important, care se atribuia de către popor nuielei respective, în cadrul colindatului. * Totuşi, indiferent de numele ei ce i se dă toiagului de colindător şi indiferent dacă numele său este sau nu un termen specific folcloric, acest toiag serveşte, în cadrul datinii, la îndeplinirea unor acţiuni, care prezintă adesea un indiscutabil caracter ritual şi care - dependent de anumite împrejurări - pot fi de natură pozitivă sau negativă. Iată de ce, atît la dacoromâni, cît şi la aromâni, toiagul în chestiune este indispensabil pentru orice colindător. In plus, trebuie să mai amintim că - aşa cum e perfect de logic pentru un obiect ritual - el nu poate fi folosit decît excluziv pe perioada duratei colindatului, adică atîta timp cît e necesar ca o parte integrantă în ansamblul ceremonial al datinii. în cele ce urmează, ne vom ocupa, fireşte, numai de manifestările de ordin negativ, la care colindătorii fac uz de toiagul lor, cu alte cuvinte numai de riturile de desco-lindare săvîrşite prin mijlocirea lui. § 2. Lovirea cu toiagul de colindător DINTRE ACESTE RITURI, VOM RELATA O serie, care se caracterizează prin aceea că, nemulţumiţi, colindătorii lovesc diferite fiinţe sau obiecte din cuprinsul gospodăriei gazdei, cu toiagul lor. a. Lovirea persoanelor Poporul crede că dacă „piţereii" ori alţi colindători din noaptea Crăciunului -supărîndu-se pe cineva, care i-a nemulţumit în vreun chip - îl lovesc cu „colinda", acelei persoane i se va întîmpla ceva rău peste an. Astfel, Mangiuca - în studiul său despre colinda - ne comunică următoarele cu privire la micii colindători bănăţeni: M...da<& vre unu omu conturbă şi nepăciuesce piţiereii şi aceştia dau în elu cu colindele, atunci acelu omu totu anulu este beteagu şi neputinciosu..."71 Acesta e un motiv serios, pentru care gazdele colindate caută mai totdeauna să le intre-n voie colindătorilor, dăruindu-i aşa cum se cuvine, ca să nu le deie prilej de 197 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI nemulţumire, spre a evita lovirea cu băţul fatal şi cu aceasta, o nenorocire sigură. Evident, nu interesează în asemenea cazuri puterea sau chiar violenţa cu care e lovit cineva, ci faptul însuşi că a fost lovit de vreun colindător cu toiagul său. E mai presus de orice îndoială că practica aceasta barbară - total lipsită de simţul decenţei - poate avea loc şi cînd e vorba de alţi colindători din ciclul sărbătorilor de iarnă şi, fireşte, şi în alte localităţi, unde băţul colindătorilor nu mai este numit „co-lindă“. Dar acelaşi lucru se poate afirma şi pentru multe alte practici negative, din cele ce vor urma mai departe. b. Lovirea animalelor domestice a. Păsări: Colindătorii umblă cu toiegele lor prin coteţele păsărilor, răscolindu-le şi stîmind găinele, raţele, gîştele, curcile... Apoi, ei le risipesc în toate părţile prin curte şi prin grădină, fecîndu-le să zboare speriate care pe unde apucă sau să sară gardul pe la venini şi să se rătăcească72. /}. Porci: Ei scot porcii din cocinile lor şi-i alungă cu toiegele prin curte lovindu-i şi făcîndu-i să ţipe. De cele mai multe ori, îi dau chiar pe poartă afară la drumul mare73. y Vite: Cu vitele, mici sau mari - oi, capre, boi, vaci, cai... - ei procedează la fel, dacă reuşesc să deschidă staulul ori grajdul. Iar dacă gospodarul de gazdă n-a simţit, ca să sară la vreme spre a-i împiedica, colindătorii le mînă din urmă, bătîndu-le, pînă le scot adesea afară din sat74. S. Cîini: Cel mai mult însă au de suferit, din cauza colindătorilor nemulţumiţi, cîinii gazdei, asupra cărora ei îşi revarsă în primul rînd mînia lor. Persecutarea cîinilor, în diferite chipuri, e un obicei din cele mai sălbatice, care atinge uneori grade de oribilă cruzime. Cu privire la această ignobilă practică, constatăm că e generală la români, de vreme ce aproape nu există nici o localitate, de unde să avem informaţii despre riturile de descolindare şi unde, printre acestea, să nu figureze şi ea. 1. Forma cea mai răspîndită, pe spaţii foarte întinse şi totodată cea mai frecventă pretutindeni, este răzbunarea ce constă în a întărită cîinii gazdei, hîrjonindu-i cu toiegele şi lovindu-i. La aceasta, se mai adaugă şi zburătuirea lor cu bulgări de zăpadă sau de pămînt, ori cu pietre, dependent de vreme75. 2. De multe ori, colindătorii bat atît de râu cîinii gazdei, încît îi rănesc sau chiar îi schilodesc76. 3. Nu o dată - precum aflăm din mai multe localităţi ale Munteniei - colindătorii merg pîn-acolo, încît ucid în mod intenţionat cîinii gazdelor care i-au primit râu. în asemenea cazuri, ei aşează cadavrul cîinelui în pragul porţii celei mari, pe partea din afară. De obicei însă, cînd au răgazul s-o facă, îl pun călare pe poartă, deasupra, sau chiar pe gardul curţii, în aşa chip încît să poată fi văzut bine şi de către gazde, dar şi de trecătorii de pe drum77. 4. Menţionăm de asemenea motivul bizar - atestat de altfel cu totul sporadic - al imitării lătratului cîinilor de către o parte din ceata colindătorilor, pe sub ferestrele sau 198 RITURI DE DESCOLINDARE la uşa gazdei neospitaliere, în timp ce cealaltă parte a cetei alungă cîinii cu toiegele prin curte78. Desigur, acestei practici nu i se poate atribui altă intenţie decît aceea de a contribui, printr-un astfel de procedeu, la mărirea larmei infernale produse de lătrăturile şi urletele cîinilor întărtaţi, cu scopul de a irita cît mai tare familia gazdei. 5. Micii colindători, cînd găsesc la vreo gazdă porţile încuiate, se mărginesc să fugă pe lîngă gard, de-a lungul drumului, „hîrjiind44 scîndurile cu toiegele lor, ceea ce-i face pe cîini să se repeadă furioşi asupra gardului, în direcţia unde aud zgomotele79. Aceasta e desigur cea mai blajină formă de răzbunare asupra cîinilor gazdei. c. Lovirea casei sau a altor construcţii gospodăreşti Lovitul cu „colinda“ şi în general cu toiagul de colindător e considerat de popor ca avînd efecte nefaste şi atunci cînd este aplicat asupra vreunui element important din gospodărie. a. Astfel, cînd colindătorii au fost nemulţumiţi de gazdă - în special cînd nu sînt primiţi deloc să colinde sau cînd după ce au colindat, nu iese nimeni cu daruri - ei lovesc cu toiegele lor uşa principală, pereţii, sau acoperişul casei. Uneori lovesc chiar şi ferestrele - mai ales în rame şi în cercevele - însă nu totdeauna cu intenţia de a le sparge80. De asemenea, lovesc ei cuptorul de pîine de afară81; apoi, lovesc coteţul păsărilor*2, cocina83 sau pereţii staulului vitelor84. Ni se pare de un deosebit interes o informaţie -provenienţă din două localităţi ale fostului judeţ Vlaşca - care ne precizează clar că „colindătorii lovesc cu sete casa, cu bîtele lor, ca şi cum ar bate pe cineva85. Ei nu numai că-şi însoţesc loviturile de gesturi speciale, dar spun şi anumite ameninţări şi exclamaţii „obişnuite cînd se bat oamenii între ei4486. Intr-unui din cele două sate amintite, informaţia se referă la acoperişul casei; într-al doilea, la pereţi şi la uşa de la intrare. Această din urmă comunicare sună astfel: „Colindătorii lovesc mînioşi în uşă şi-n pereţii casei, aşa cum ar bate-o chiar pe gazdă. în tot timpul cît izbesc cu beţele, ei spun vorbe de ocară şi ameninţări gazdelor, parcă le-ar judeca. Să-i vezi atunci, de departe, zici că bat pe vreun biet om fără pic de milă...4487 Se-ntîmplă adesea că, prin aceste lovituri, ei provoacă şi stricăciuni materiale: crapă uşa* dărîmă tencuiala pereţilor, fârîmă streşina casei, surpă cuptorul de-afară, iar uneori q?arg chiar şi geamurile la vreo fereastră...88 P. Mai frecvent încă decît răzbunarea precedentă este obiceiul colindătorilor de a ,ovi gardul exterior al curţii89 şi porţile dinspre drum, atît pe cea mare, cît şi pe cea nucă . „Cînd nu-s primiţi bine, colindătorii bat duşămăneşte cu bîtele în poarta şi-n gardul gazdei44 - ne spune un informator din Muntenia91. E probabil ca răspîndirea mai mare de care se bucură această variantă a practicii descolindâtoare să se explice prin faptul că ea ar fi chiar continuatoarea aspectului de la ongine, deşi nimic nu se opune ipotezei ca şi varianta precedentă să reprezinte tot un asPect primar. Totuşi, o explicaţie mai sigură ne dă motivul pur realist că varianta în 199 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI chestiune este mult mai oportună pentru colindători. în adevăr, spre a se răzbuna în acest chip, ei nici nu au nevoie să intre în cuprinsul gospodăriei gazdei, unde au de înfruntat unele riscuri din partea stăpînului, care reacţionează adesea fără cruţare. Pe de altă parte, colindătorii de multe ori nici nu pot intra cu uşurinţă în curte, cînd porţile sînt încuiate pe dinăuntru. • CAPITOLUL 3 Răpirea porţilor de la curtea gazdei UNA DIN CELE MAI RÂSPÎNDITE PRACTICI de răzbunare, la români, este răpirea porţilor gazdei de către colindători. După localităţi şi după împrejurări, ei iau uneori numai poarta mare a ogrăzii; alteori, numai portiţa; alteori, în fine, pe amîndouă. Această practică prezintă un mare număr de variante, dintre care le relatăm pe următoarele: § 1. în unele sate, colindătorii - găsind porţile încuiate, la o casă unde merg să colinde - se mărginesc să scoată lanţul sau orice fel de încuietoare a porţilor şi să le ia cu dînşii92. O fac aceasta, precum spun, „ca să-i înveţe minte să nu le mai încuie de altă dată44*3. Din alte surse aflăm că „colindătorii desfac încuietoarea ori strică lacătul, aşa, de-ai dracului, ca să-şi rîdă de gazdă44*4. Desigur, şi o interpretare şi alta sînt foarte juste. § 2. în alte sate, colindătorii - după ce „sparg lăcatul44*5 sau „rup lanţul44*6 - saltă pe dedesupt porţile, cu toiegele lor, pînă izbutesc să le scoată din balamale. Apoi, le lasă să cadă alăturea cu gardul ori în şanţul învecinaf7. § 3. Pe aiurea, porţile sînt duse la oarecare distanţă de casa gazdei: „le duc cît pot mai departe, pînă obosesc; apoi, le-aruncă într-un şanţ din marginea şoselei... § 4. în alte părţi, poarta gazdei e aruncată de colindători în mijlocul drumului, uneori chiar în faţa casei respective", alteori însă, foarte departe de casă, pe o altă uliţă100, ori şi afară din sat101. § 5. Deseori, poarta gazdei neospitaliere este aruncată în curtea102 sau grădina103 vecinului, ori la alţi oameni din sat mai înspre marginea lui104. § 6. în multe sate, colindătorii duc poarta de la ograda gazdei tocmai pe cîmp, unde o aruncă prin locuri neumblate - în vreo groapă sau în niscaiva mărăcini - ca să fie găsită cît mai greu sau chiar deloc105. § 7. Uneori, cu acelaşi scop, o-ngroapă-n zăpadă\ iat dacă se-ntîmplă atunci să ningă din belşug, gazda nu-şi mai află poarta sa decît în primăvară de-abia, după ce se topesc nămeţii106. § 8. Alteori, poarta este dusă de colindători „hăt sus, pă culmea dealului“I07, cînd se află vreunul prin apropierea satului. § 9. Dar foarte caracteristic ne apare faptul că, într-un mare număr de sate, poarta gazdei este dusă la gîrlă sau la rîu şi aruncată pe apă'0*. Dacă rîul este îngheţat, 200 RITURI DE DESCOLINDARE stăpînul îşi găseşte uşor poarta; dacă nu e, atunci apa o duce la vale şi „cine ştie unde-o mai poate prinde**109. Adesea, dacă rîul e adînc şi „vremea e a moină**, n-o mai poate ajunge din urmă, decît doar cînd are norocul să se agaţe de vreun tufiş de pe maluri110. § 10. Foarte adesea - atunci cînd ape curgătoare nu există prin apropierea satului -colindătorii aruncă poarta în vreun lac sau vreo baltăul ori măcar într-un loc mo-cirlosm, unde se adună şi zace apa de ploaie. Cînd şi acestea lipsesc, sau sînt situate la o prea mare depărtare de sat, ei aruncă poarta gazdei într-o fîntînă părăsităm sau, dacă li-i mai la-ndemînă, chiar şi-ntr-o fîntînă cu apă bunăUA, atunci cînd se-ntîmplă să se afle-n calea lor. în cazuri ca acestea, este dusă de obicei poarta cea mică115, fiindcă cea mare nu ar încăpea. Nu e nevoie ca portiţa să fie scoborîtă numaidecît pînă-n apa fîntînii; de multe ori nici nu e posibil, căci chiar dimensiunile portiţei se dovedesc a fi prea mari adesea faţă de cele ale interiorului fintînei. într-o asemenea situaţie, colindătorii se mulţumesc s-o aşeze între ghizduri aşa cum pot. E vorba ca „obiceiul să fie împlinit**116. Uneori însă, „numai de-ai dracu; o potrivesc din bardă**117 - adică mai taie dintr-însa părţile care nu încap - ca s-o poată lăsa-n jos chiar pînă-n apa fîntînii. § 11. în unele localităţi, colindătorii duc porţile gazdei la alt sătean şi le prind în balamale în locul porţilor lui; iar porţile acestuia sînt duse şi prinse la curtea gazdeim. în astfel de cazuri, evident, ei au totdeauna grijă ca schimbul porţilor să fie cît mai în defavoarea gazdei. în acest scop, colindătorii ochesc anume nişte porţi mici şi rele - fie că-s tare vechi sau putrede ori stricate - de la un om sărac, care locuieşte departe de casa gazdei, adesea tocmai în celălalt capăt al satului119. în satele unde există şi locuitori ţigani, colindătorii obişnuiesc să schimbe poarta gazdei cu vreo portiţă desprinsă de la „gărduţul** unui bordei din mahalaua ţigănească120. Astfel, „se trezeşte a doua zi ţiganul cu cogeamitea poartă, mai mare decît bordeiul**, sprijinită de „gărduţ**, în timp ce, la curtea gazdei avare, „în coşcogea deschizătura, îi bate vîntul o biată portiţă de nuiele**, agăţată în balamalele celei de mai nainte cu sîrmă sau cu sfoară121. Colindătorii se veselesc grozav cînd reuşesc să ducă la bun sfirşit această poznă, fără a fi fost surprinşi de gazdă sau de săteanul cu ale cărui porţi au făcut schimbul122. A doua zi dimineaţa, „ca prin minune**, tot satul ştie de păţania gospodarului cu pricina. încă de cu noapte, s-a răspîndit vestea „din colindător în colindător**. în cursul zilei aceleia, „care mai de care îşi face cale pe-acolo“ şi toţi rîd cu poftă de cele ce văd, tn vreme ce „gazda crapă de necaz**123. § 12. In fine, în unele sate, colindătorii se mai răzbună încă scoţînd poarta gazdei din ţîţîni şi urcînd-o pe casă,, tocmai sus de tot pe creasta acoperişului124. Uneori însă, „de teamă să nu fie cumva simţiţi de gazde**, ei se mulţumesc s-o suie pe acoperişul vreunui hambar sau al vreunui grajd din vecinătatea casei125. Alteori, din acelaşi motiv de prudenţă, ei o urcă într-un copac mai înalt din ograda sau din grădina gazdei126. Spre a le izbuti din plin această şotie, e nevoie să facă totul în cea mai mare linişte, ca să n-audă cei din casă şi să le răstoarne planul. în acest scop, pe cînd cea mai mare parte din ceată se osteneşte cu urcatul porţii, unul dintre colindători stă la pîndă, „ca să nu se ivească de undeva vreo primejdie**, iar altul se ocupă de cîini, căutînd să-i îm-blînzească cu ceva mîncare127. 201 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Indiferent unde anume sînt suite porţile, cea dintîi grijă a colindătorilor este de a alege în aşa fel locul pe acoperiş sau în arbore, încît poarta să se vadă cît mai bine şi cît mai de departe din drum, de către trecători. în toate localităţile, unde este atestată această răzbunare, practica este cunoscută în mod curent sub forma ei cea mai obişnuită, adică: ducerea porţii departe de casă sau aruncarea ei pe la vecini prin grădină, sau ascunderea ei... spre a fi aflată numai după multă bătaie de cap şi alergătură. De aceea, foarte adesea gazdei nici prin minte nu-i trece că poarta lui e aşa de aproape! Ci merge de-o caută prin toate curţile şi grădinile din sat, ba şi pe cîmpuri. De cele mai multe ori, trecătorii de pe drum sînt primii care observă unde este „cocoţată" poarta. Şi, fie că vreunul din ei spune gazdei, fie că chiar aceasta singură se dumireşte în cele din urmă, văzînd că lumea se tot opreşte-n drum şi „se strîmbă de rîs“, uitîndu-se spre casa lui ori arătînd cu degetul...128 § 13. Ca un caz rar, aproape izolat - deşi bănuim că această variantă va mai fi ex-istînd şi prin alte părţi decît în satul prahovean, unde ne-a fost atestată - remarcăm că tipul de răzbunare expus în prezentul capitol este adesea aplicat de asemenea asupra uşii principale a casei şi anume: cînd li se oferă prilejul favorabil, colindătorii scot din ţîţîni chiar uşa de intrare de la casă; iar unul dintr-înşii o ia-n spinare şi se duce s-o arunce în mijlocul drumului'29. Totuşi, ocazii prielnice pentru îndeplinirea practicii sub forma aceasta se ivesc desigur extrem de rar; fiindcă chiar dacă uşa de-afară a casei nu e totdeauna încuiată, ea este mai totdeauna bine păzită prin însuşi faptul că gazdele locuiesc acolo şi deci sînt foarte sensibile la tot ceea ce ar atinge casa. Pe de altă parte, a scoate uşa de la casă ar însemna, fireşte, o prea mare curtezanţă din partea colindătorilor şi ar comporta prea mari riscuri pentru ei. Nu cumva, tocmai din astfel de motive, această variantă - care e probabil să fi fost mai răspîndită în timpurile vechi130 - va fi trecut de la o vreme excluziv asupra porţilor curţii, asupra cărora se putea aplica mult mai uşor şi cu mult mai puţine riscuri pentru colindători? § 14. O variantă foarte răspîndită şi din cele mai benigne a acestei practici este aceea utilizată de obicei de micii colindători, care se mulţumesc numai cu răzbunarea ce constă în a deschide porţile curţii larg în lături, cu scopul ca pasările şi mai ales vitele gazdei neprimitoare să iasă la drum şi să se rătăcească131. • CAPITOLUL 4 Distrugerea porţilor gazdei DE MULTE ORI ÎNSĂ COLINDĂTORII NU SE mărginesc numai să scoată porţile curţii din blamale şi să le arunce în drum ori prin locuri ascunse; ci răzbunarea, lor ia forme violente şi cu adevărat barbare. Ei distrug în diferite chipuri vreuna din porţile gazdei sau, rareori, chiar pe amîndouă: § 1. în unele localităţi, colindătorii iau poarta gazdei în spinare şi o duc într-un loc mai depărtat ori mai dosnic, unde îi dau foc1*2. în timp ce se-ncălzesc la focul aprins din scîndurile porţii, ei spun tot felul de injurii sau glume pe socoteala gazdei133. 202 RITURI DE DESCOLINDARE § 1. în majoritatea cazurilor, colindătorii nu fac decît să nimicească poarta gazdei, tăind-o în bucăţi cu toporul şi rupîndu-i scîndurile, fără a le da însă foc134. Dintr-un sat din Muntenia, aflăm în plus că - după ce-au sfârîmat poarta - fiecare colindător din ceată ia cîte-o bucată de scîndură ori de stinghie dintr-însa şi le arată sătenilor, pe care-i întîlnesc în cale sau celor la care merg apoi să colinde, spunîndu-le în bătaie de joc: „Iată ce mai colindeţe am căpătat noi dă la nea Cutare!"135. De asemenea, se fălesc ei cu aceste barbare trofee faţă de cetele de colindători, care-i întîmpină136. • CAPITOLUL 5 Răpirea sau distrugerea laviţei de lîngă poartă ori a podeţului din faţa porţii PRECUM SE ŞTIE, ÎN MULTE DIN SATELE noastre se află mai la fiecare casă, afară lîngă portiţă, sub umbrari, o băncuţă construită din scînduri sau chiar din nuiele şi fixată solid în pămînt pe nişte mici stîlpi de lemn. E locul unde ai casei „ies la stradă" în sărbători, ca să mai vadă lumea şi unde, chiar în zile lucrătoare, vin să se recreeze, după ce şi-au terminat din treburi. Dar cel mai adesea este locul de întîlnire şi de taifas al gospodinei cu vecinele sale, în timp ce toarce ori împleteşte sau coase... Aici, după pilda mamei, stă de vorbă şi fata mare cu prietenele ei. Şi tot aici, sub ochii părinţilor, îi este îngăduit ei să se-ntîlnească cu flăcăul drag şi să schimbe din cînd în cînd un cuvînt cu dînsul. Dar, pe aceeaşi laviţă, vin de şed să se odihnească drumeţi străini, care sînt în trecere prin sat şi care nu odată găsesc alături şi un vas cu apă proaspătă, îmbiindu-i să-şi astîmpere setea. Laviţa aceasta este deci o expresie concretă a sociabilităţii şi ospitalităţii româneşti. De obicei, un gospodar care se respectă ţine mult să aibă o laviţă în poarta casei sale. Aceasta e considerată chiar ca o cinste pentru el, ca şi pentru toţi ceilalţi din familie. Tot în faţa casei - mai ales cînd aceasta se găseşte situată lîngă şosea sau lîngă un drum mai mare - e nelipsit de asemenea un podeţ în dreptul porţilor, peste şanţul de scurgere a apei de ploaie. Este de prisos să insistăm spre a arăta cît de indispensabilă e pentru familie şi pentru gospodărie această punte de legătură dintre casă şi restul lumii. Aceste două mici construcţii au de suferit şi ele adeseori de urgia colindătorilor, în cazul cînd ei au fost nemulţumiţi de gazde. § 1. Astfel, partea de deasupra a laviţei este dezbătută din cuie, iar scîndură ori nuielele care-o alcătuiesc sînt aruncate în drum chiar în dreptul casei. Stîlpii au şi ei aceeaşi soartă, dacă pot fi scoşi din pămînt137. § 2. Deseori însă laviţa este dusă departe de casa gazdei, spre a fi zvîrlită-n drum sau în vreun şanţ138. § 3. Alteori, ea este aruncată în curtea sau grădina vreunuia dintre vecini, fireşte, filă ştirea acestora139. § 4. Dacă e vreun rîu sau vreo gîrlă prin apropiere, unul din ceata colindătorilor o duce cu el pîn-acolo şi-o aruncă pe apă140. 203 PESCOLINPATUL tN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI § 5. Uneori, laviţa e distrusă şi stîlpii sînt rupţi, iar bucăţi dintr-însa sînt risipite în faţa porţii şi în drum141. § 6. în fine, din cîteva localităţi, ne este atestată de asemenea arderea laviţei142. Mai frecvent încă se răzbună colindătorii asupra podeţului. E şi explicabil de ce: dată fiind utilitatea lui de fiecare clipă, răul pe care-1 cauzează gazdei are efecte imediate şi e cu mult mai puternic simţit. Vom relata practicile negative cele mai distincte în legătură cu podeţul sau „podişca“, precum mai e numit în popor. § 7. Podişca e smulsă din locul ei - de pe şanţul din faţa porţilor curţii - şi aruncată de colindătorii flăcăi, aşa întreagă cum e ea, în mijlocul drumului chiar în dreptul casei gazdei. 143 § 8. Alteori, e dusă pe undeva pe-aproape într-un loc mai dosit, ca să fie găsită cu greu. Nu odată însă, cîţiva colindători o duc ca pe-o targă pînă pe la marginea satului, unde-o ascund sau o azvîrl într-un şanţ144. § 9. Deseori, podişca e aruncată pe gîrlă sau pe rîu şi împinsă cu toiegele la adînc, ca s-o ducă apa la vale. Dacă rîul e-ngheţat, o pun deasupra pe gheaţă; dar o astupă cu zăpadă, ca să nu se vadă145. § 10. După ce a fost smulsă de la locul ei, podişca este desfăcută, iar lemnele sau scîndurile din care e alcătuită sînt risipite în drum, în faţa gazdei. Cînd sînt mai înciudaţi, colindătorii le taie-n bucăţi146. § 11. Odată smuls din loc şi desfăcut, colindătorii dau foc podeţului în mijlocul drumului, ceva mai departe de casa gazdei147. § 12. Adesea, podişca este arsă-n drum împreună cu laviţa de la portiţă148. § 13. în sfîrşit, nu putem omite de a menţiona şi o practică funestă prin excelenţă, care ne este atestată numai din trei locuri: după ce scot podişca gazdei neospitaliere, pe cît posibil mai intactă - dîndu-şi osteneala să n-o strice deloc - colindătorii o duc de-o aşează drept în poarta cimitirului149 sau a bisericii150. Foarte probabil, practica aceasta, care nu e deloc lipsită de interes pentru cercetător, va mai fi fiind în uz şi prin alte locuri în Muntenia151. Prin urmare, remarcăm că, în general, laviţei şi podişcăi li se aplică practici desco-lindătoare, care sînt aplicate de obicei porţilor de la curtea gazdei neospitaliere. Asemenea practici ne apar deci mai degrabă ca un fel de transferuri de la acestea din urmă asupra celor dintîi, datorită vecinătăţii lor, decît ca nişte rituri vechi cu caracter de primordialitate. • CAPITOLUL 6 Distrugerea gardului gazdei neprimitoare v LA ROMÂNI, LA GAZDELE CARE NU MANI-festă tradiţionala ospitalitate faţă de colindători, ofensîndu-i în diferite chipuri, gardul are de suferit aproape tot aşa de mult ca şi porţile. 204 RITURI DE DESCOLINDARE § 1. Colindătorii scot scîndurile gardului din cuie şi le aruncă în curtea gazdei sau în drum. De obicei, ei au grijă să le smulgă din loc în loc, pentru ca gardul să prezinte spărturi pe o lungime cît mai mare. Adesea, ei folosesc scîndurile scoase spre a întărită şi chiar a bate cu ele cîinii gazdei152. § 2. în unele sate, care se află situate de-a lungul vreunei ape curgătoare, colindătorii aruncă pe gîrlă scîndurile smulse de la gardul gazdei neospitaliere, fâcînd mare haz de isprava lor153. § 3. în alte părţi, colindătorii nu se mulţumesc numai să scoată scînduri din gard, ci ei se trudesc să-l desprindă din parii săi, rupîndu-i „laţii44, spre a-1 doborî la pămînt pe o porţiune cît pot mai mare154. § 4. Scîndurile smulse din gard sînt rupte în bucăţi şi împrăştiate pe drum, în faţa casei gazdei155. Adesea gardul e fârîmat cu topoarele156. § 5. Scîndurile smulse sînt duse în mijlocul drumului sau aiurea într-un loc ferit, unde - după ce au fost făcute stivă - li se dă foc. La acest foc se-ncălzesc colindătorii, în timp ce-şi rîd de gazda împotriva căreia s-au răzbunat157. • CAPITOLUL 7 Distrugerea ferestrelor gazdei CÎND SÎNT RĂU PRIMIŢI LA O CASĂ, COLIN-dătorii îşi îndreaptă de asemenea răzbunarea lor asupra ferestrelor acesteia: § 1. Ei le sparg geamurile158 cu toiegele lor159 sau aruncînd de departe - uneori chiar din drum - cu bulgări de zăpadă ori cu pietre sau cu bulgări de pămînt160 dacă găsesc porţile încuiate. § 2. Uneori, după ce au spart geamurile vreunei ferestre, colindătorii se trudesc de scot din balamale ramele întregi cu cercevele cu tot şi le aruncă prin curte sau în drum ori le fărîmă în bucăţi, lăsînd la casă numai tocul ferestrei care e fixat în perete, nu altfel decît „ca la casă pustie44161. § 3. Alteori, răzbunarea colindătorilor nemulţumiţi trece asupra obiectelor plasate de obicei în cadrul ferestrelor sau în imediata lor vecinătate, cum sînt de exemplu ghiveci® cu flori. Acestea sînt sparte cu toiegele ori trîntite de pămînt162. § 4. In fine, rareori, revanşa colindătorilor se manifestă - în ce priveşte ferestrele casei - şi sub o formă cu totul benignă: ei lovesc cît pot de tare cu pumnul sau chiar cu toiegele în geamurile gazdei, însă ferindu-se de a le sparge; ci numai aşa ca un fel de aspru memento163. E foarte puţin probabil ca această ultimă variantă să reprezinte un aspect primordial, adică prototipul practicii, care - în covîrşitoarea majoritate a cazurilor atestate, precum s-a văzut - constă din spargerea fără cruţare a geamurilor. Ci, cunoscînd spiritul obiceiului descolindatului, mult mai verosimil şi mai logic este s-o considerăm drept o reducţie a practicii tradiţionale. Strict vorbind din punctul de vedere al uzanţelor dati- 205 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL $1 SUP-ESTUL EUROPEI nii, avem a face desigur cu un fenomen de decadenţă. Dacă însă privim fenomenul prin prisma evoluţiei - sub toate aspectele sale - constatăm, în această îmblînzire a sălbaticului obicei, un foarte sensibil progres de ordin etic, o rafinare a moravurilor păturii rurale. • CAPITOLUL 8 Spargerea oalelor de lut sau a străchinilor şi în general a veselei casabile FOARTE RĂSPÎNDIT ESTE LA ROMÂNI PRE-tutindeni obiceiul colindătorilor de a sparge variatele specii de vase - mai ales de bucătărie - confecţionate din lut sau chiar din sticlă, pe la gazdele care i-au ofensat sau care, la împărţirea darurilor, au arătat o prea mare avariţie. Vom prezenta aici cîteva aspecte mai distincte ale acestei practici de descolindare. § 1. Cel mai frecvent, sînt atacate de către colindători oalele de lut de afară, din pari sau din prepeleac164. Acestea sînt de altfel şi mai la-ndemîna lor. Se ştie că ţărăncile noastre - indiferent de anotimp şi indiferent dacă e zi sau noapte - îşi ţin afară o bună parte din oale, pe care, după ce le spală, le fixează cu gura-n jos în parii sau în ostreţele gardului interior sau în grădină în ramurile anume tăiate ale unui pom viu ori uscat sau în crăcile prepeleacului, special construit în acest scop după imaginea arborelui. în mod obişnuit, colindătorii sparg oalele cu toiegele lor165 sau zburătuindu-le cu pietre ori cu bulgări de gheaţă166 sau - dacă încă nu a nins - chiar cu bulgări de pămînt167. § 2. Uneori, ei urmează o anumită normă, care - după toate aparenţele - vădeşte un caracter ritual: Fiecare colindător ia cîte-o oală din par şi se duce în faţa casei, unde o izbeşte din toate puterile de pragul uşii principale, cu intenţia expresă de a face cît mai mare zgomot şi de-a o sfârîma în cît mai multe şi mai mărunte bucăţi168. Dacă oalele nu se sparg de tot prin izbire, colindătorii desăvîrşesc sfârîmarea lor cu ajutorul toiegelor169. Astfel, tot locul de la intrarea în casă - din faţa prispei sau a cerdacului - se acoperă de cioburi. § 3. în cazul cînd gospodina, de la casa neprimitoare, nu a lăsat oale pe-afară, ei scotocesc pretutindeni prin gospodărie, ca să găsească cu orice preţ pe undeva măcar vre-o oală aruncată - ,,fâr’ de toartă, ori ştirbă sau crăpată"170 numai şi numai ca s-o poată sparge înainte de a părăsi curtea gazdei171. De aici, reiese clar că finalitatea acestei practici - cei puţin la origine - nu este aceea de a aduce gazdei neospitaliere o pagubă materială. § 4. Adesea, colindătorii nu se sfiesc de „a da busna" chiar şi în casă după oale, luîndu-le din blidar ori de pe poliţă172, ba pînă şi din vatra focului173, dacă reuşesc. Aceasta se-ntîmplă de obicei cînd gospodarul lipseşte de-acasă174 sau cînd „nu-i cap de bărbat la casă"175. 206 RITURI DE DESCOL1NDARE § 5. De asemenea, colindătorii nemulţumiţi obişnuiesc să spargă cu aceeaşi înverşunare străchinile de lut176 şi ulcelele177, atunci cînd au prilejul s-ajungă la ele. • CAPITOLUL 9 Răpirea carului ori săniei gazdei sau a unor piese de la aceste vehicule ÎN MULTE SATE DIN ROMÂNIA, RĂZBUNA-rea colindătorilor se-ndreaptă şi asupra vreunuia din cele două principale sezoniere ale ţăranului sau, dacă nu sînt împiedicaţi la vreme, chiar asupra amîndurora: carul de boi - ori căruţa de cai - şi sania (de asemenea, de boi ori de cai). § 1. Colindătorii scot din şopronul sau din curtea gazdei neprimitoare carul sau căruţa de cai - iar dacă ninge, sania - şi le aduc de obicei în mijlocul drumului, unde le lasă178. Alteori, duc unul din aceste vehicule în curtea vreunuia dintre vecini sau, tot pe-a-proape, într-o altă curte străină179. în alte sate însă colindătorii le duc cît pot mai departe, într-un loc bine ascuns: în vreo vîlcea sau prin niscaiva tufişuri180. Adesea, ei îngroapă sania complet în zăpadă181. § 2. în unele sate, situate pe un teren accidentat - mai ales în regiunea dealurilor sau a muntelui - colindătorii duc carul gazdei pe costişa cea mai apropiată şi, din vîrful ei, îi dau drumul la vale, lăsîndu-1 să se izbească de arbori sau de garduri şi stricîndu-1 astfel182. Dacă e zăpadă cu lunecuş bun, ei duc sania în vîrful dealului, de unde - după ce se urcă cu toţii într-însa - pornesc la vale cu o viteză ameţitoare, în timp ce chiuie cît îi ţine gura183. Adesea, prinzînd gust de acest sport de ocazie, se dau cu ea pîn-o hren-tuiesc de tot, încît ajunge să nu mai fie bună la nimic184. § 3. Uneori, în satele pe lîngă care trece vreo apă curgătoare - fie ea mare sau chiar oricît de mică - colindătorii duc acolo carul sau sania gazdei şi le dau drumul pe gîrlă185. în satele româneşti din ţinutul Vidinului, situate chiar pe malul Dunării, ei merg cu sania gazdei de-o aruncă-n Dunăre186. § 4. Dar colindătorii flăcăi îşi îngăduie adesea incredibila cutezanţă de a lua sania gazdei cu cai cu tot. După ce înhamă caii la sanie, se suie toţi într-însa şi merg să se un Sat a^ară din sat- Ei mînă caii în galopul cel mai mare pînă cad de oboseală . Precum sîntem infoimaţi, nici în cazul acesta sania nu este dusă acasă, ci lăsată <*rum sau chiar pe cîmp. Numai caii sînt deshămaţi şi duşi în curtea gazdei . „Aşa şotie nu se iartă niciodată44, iar dacă gospodarului cu pricina i se iveşte prilejul, se răzbună şi peste ani pe colindătorii pe care-i socoteşte mai vinovaţi de isprava aceasta189. K § 5. In Bucureşti, în cartierele cele mai periferice ale oraşului - unde sînt încă destul e bine păstrate unele vechi obiceiuri - colindătorii nemulţumiţi se răzbună frecvent ■hnnd săniuţa copiilor gazdei190. După cît se pare, acest furt reprezintă o tîrzie sub- 207 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI stituire sau mai just transferare a vechiului obicei asupra săniilor mici de copii, din lipsa săniilor mari de boi sau de cai. § 6. în unele locuri, sania nu numai că e scoasă afară din curtea gazdei neprimitoare, ci totodată este şi ruptă în bucăţi sau ciopîrţită cu toporul191. § 7. în alte părţi, colindătorii nemulţumiţi duc departe de casă carul şi - după ce-1 desfac în piesele componente - le împrăştie pe unde se-ntîmplă, aruncîndu-le pe drum sau prin curţi străine192. § 8. De multe ori, colindătorii nu duc afară din curtea gazdei carul întreg, ci îi scot numai anumite piese - din cele mai importante sau mai reprezentative - pe care le iau cu dînşii. De regulă, ei îi scot roţile - fie una singură193, fie chiar pe toate194 - şi le ascund prin locuri dosnice, de obicei prin grădini străine195 sau le aruncă-n drum. Adesea, ei se amuză dîndu-le drumul la vale pe costişă şi lăsîndu-le să meargă de-a dura la oarba întîmplare197. Alteori, ei le ascund în podul grajdului, acoperindu-le bine cu fîn, chiar acasă la gazdă198. Altădată, în fine, le fură de-a binelea199. La românii din regiunea Timocului bulgăresc, colindătorii care au fost supăraţi de gazdă au obiceiul să ia numai „bucelele“ de la roţi 200 sau numai o singură „bucea“201. Totodată, ei scot şi cuiele, care se pun la capătul fiecărei osii ca să nu iasă bucşa202. Uneori, colindătorii, în afară de roţi, iau şi jugul de la car şi-l ascund203 sau, cînd sînt mai îndîrjiţi, ei îl fârîmă în bucăţi204. De la românii din regiunea Vidinului, aflăm că colindătorii de acolo aruncă jugul gazdei neprimitoare în vreo fîntînă205. Prin unele sate, e obiceiul de a se lua de la jugul gazdei neospitaliere un singur lăsteu206 - sau, mai rar chiar amîndouă207 - şi a se ascunde208 ori a se arunca prin vreo grădină străină din vecinătate209. § 9. Din Muntenia de sud-est, avem şi mărturia că unii colindători obişnuiesc a duce carul gazdei avare în mijlocul drumului, unde apoi îi scot roţile şi-l lasă acolo cu osiile direct pe pămînt, în timp ce roţile le ascund210. în această formă a practicii, avem a face, evident, cu contaminarea a două variante. § 10. în multe sate, răzbunarea colindătorilor - îndreptată asupra vehiculelor gazdei - prezintă pe cît de original, pe atît de interesant: ei răstoarnă carul cu roţile-n sus211 sau măcar îl prăvălesc numai pe o parte212 şi-l lasă aşa chiar în curte. Dacă gazda are şi sanie, colindătorii o-ntorc de asemenea cu tălpile-n sus 213. Din Dobrogea meridională, aflăm detaliul important că sania sau carul sînt aşezate în menţionata poziţie drept în faţa casei, cît mai aproape de pragul uşii principale ori de scara de la intrare214. § 11. în fine, din seria practicilor negative referitoare la vehiculele gazdei, nu o putem omite pe una de un grotesc irezistibil, pe care ne-au semnalat-o doi colindători -la interval de doi ani unul după altul şi fără a şti unul de celălalt - din satul Boroaia, situat în nord-vestul Moldovei. Aici, la colindatul cu Capra din ajunul Anului Nou, participă o întreagă ceată de mascaţi - în roluri de ţigani, de negustori evrei, de unchiaş 208 RITURI DE DESCOLINDARE şi babă... - dînd uneori adevărate spectacole, cu diferite scenete din lumea rurală, care-i amuză grozav pe gazde. Informatorii noştri ne-au povestit că, în anul 1932, o numeroasă ceată de asemenea colindători cu Capra - mergînd la unul dintre gospodarii satului, la care au întîrziat mult, de „i-au făcut frumos, cum s-au priceput ei mai bine, ca să-l mulţămească44 - numai ce se trezesc că, la plecare, le dă drept răsplată un colac şi nişte prune afumate, pe cînd toţi se aşteptau să capete măcar vreo cîţiva lei. Ei au primit ridicolul dar ce li s-a oferit, fără a-şi trăda deloc indignarea şi dezamăgirea lor. Dar, îndată ce au părăsit curtea acelui locuitor, ei s-au oprit în drum spre a se sfătui între dînşii cum să-şi răzbune „mai cu foc44, ca să-l facă să simtă... După ce s-au înţeles, ei au continuat să mai colinde încă pe la cîteva case vecine, pînă au socotit că toţi de la gazda vizitată s-au culcat şi dorm duşi. Atunci, s-au întors şi unii dintr-înşii au hrănit cîinii cu colaci şi cu slănină, în timp ce o parte din ceată au scos carul din şuiă, desfăcîndu-1 în bucăţi, iar alţii s-au urcat pe casă, cît au putut mai fără zgomot. Aceştia, primind rînd pe rînd de jos toate piesele carului, le-au încheiat la loc, refăcîndu-1 tocmai sus de tot, „avînd două roate de-o parte şi două de cealaltă parte a coamei, iar proţapul sprijinit într-un hogeag, ca să nu se ducă de vale...44 în dimineaţa Anului Nou, stăpînul casei umblînd prin şură, observă cu uimire şi îngrijorare lipsa carului. începe el a căuta prin ogradă, prin grădină, uitîndu-se prin toate colţurile... Carul nicăieri! Alarmat la culme, dă să iasă din ogradă ca să meargă-n sat. Dar cînd deschide portiţa, ce să-i vadă ochii? „Drumul era plin de lume, ca la iarmaroc şi toţi se uitau la casa lui, fâcînd mare haz44. Cînd îşi întoarse şi el privirile într-acolo - unde unii dintre spectatori arătau cu degetul, neputîndu-şi stăpîni rîsul - a încremenit. în primul moment, a-nceput a ţipa la cei din drum şi a-i înjura. Pe urmă, a intrat ruşinat la el în curte... „Ziua de Sfîntu Vasile şi-a petrecut-o aproape toată sus pe casă în bătaia crivăţului, suduindu-i în gura mare pe colindătorii cu Capra44, în timp ce „sufla-n mîni şi desfăcea bucată cu bucată carul, iar un cumătru şi copii lui îl ajutau cu mare grijă să le dea jos, fără să betejească acoperişul şi păreţii casei44. După cum afirmă informatorii noştrii, aceasta au mai păţit-o şi alţii din Boroaia, precum şi din alte sate ale judeţului. Totuşi - spun ei - este o poznă, care are loc rar, la cîţiva ani odată, fiindcă pentru realizarea ei se cere o mare îndrăzneală şi foarte multă abilitate215. • CAPITOLUL 10 Răpirea sau nimicirea plugului şi a altor unelte agricole COLINDĂTORII, CARE VOR SĂ SE RĂZBUNE Pe gazdă pentru reaua lor primire, îşi revarsă foarte frecvent mînia de asemenea asupra plugului. Evident, aceasta are loc de predilecţie în regiunile unde agricultura este ^upaţia dominantă a tuturora şi unde plugul deci este unealta cea mai importantă a 209 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI fiecărei sătean, ba chiar s-ar putea spune unealta simbol pentru profesia de plugar. Totuşi, acest obicei ne este atestat destul de des şi de prin satele din munţi - mai ales de la poale de munte - unde plugăria nu constituie principala îndeletnicire a locuitorilor. Ea este însă aproape pretutindeni practicată într-o anumită măsură, în ciuda terenului agricol limitat şi în ciuda atîtor condiţii puţin favorabile216. § 1. De cele mai multe ori, colindătorii răpesc plugul din şopronul gazdei şi-l duc cu dînşii, fie spre a-1 arunca în mijlocul drumului217 sau în curtea vreunui vecin218, fie pentru a-1 ascunde într-un loc mai depărtat, unde să nu poată fi uşor găsit2I9. Adesea, îl azvîrl într-o fîntînă părăsită220. § 2. în satele situate pe malul vreunei ape curgătoare, colindătorii iau plugul gazdei avare şi-l aruncă pe gîrlă221. § 3. în unele sate, colindătorii distrug plugul gazdei, fie trîntindu-1 de pămînt222 sau de garduri223 cu intenţia de a-1 defecta, fie desfâcîndu-1 din toate încheieturile - nu o dată chiar cu cheie specială, adusă de pe la casele lor - şi apoi risipindu-i piesele pe unde apucă224. § 4. Deseori, colindătorii nu iau din curtea gazdei plugul întreg, ci numai vreuna din piesele sale mai însemnate. De obicei, ei scot fierul plugului şi-l duc cu dînşii225. § 5. De asemenea, este în uz - în aceleaşi sate, unde aceasta se-ntîmplă cu carul şi cu sania-ca plugul gazdei neospitaliere să fie răsturnat cu brăzdarul şi cu roatele-n sus226. § 6. în unele sate, cam aceleaşi peripeţii ca şi plugul le suferă şi grapa227, cînd colindătorii o află-n calea lor în timp ce umblă prin gospodărie cu gînduri de răzbunare. Desigur, aici trebuie să vedem o extindere prin analogie a practicii aplicate plugului asupra grapei. Este incontestabil că cele ce se raportă la plug reprezintă aspectele primordiale, iar nu variantele, care se raportă la grapă. § 7. între uneltele agricole, asupra cărora se-ndreaptă încă răzbunarea colindătorilor indispuşi de gazdă mai amintim sapa228, coasa229, furca de lemn sau de fier230, hîrleţul231, lopata de fier sau cea de arie232... Unul sau mai multe233 din aceste instrumente sînt luate şi duse departe spre a fi aruncate prin curţi străine ori pe drum ori pentru a fi tăinuite, dacă nu chiar furate234 pur şi simplu. • CAPITOLUL 11 Răpirea sau răvăşirea altor unelte gospodăreşti EXISTĂ ÎNSĂ ŞI O SEAMĂ DE ALTE UNELTE gospodăreşti, care nu sînt specific agricole ca cele din capitolul precedent şi care de asemenea pot forma adesea obiectul de răzbunare al colindătorilor. § 1. Dintre acestea trebuie să le amintim în primul rînd pe cele atît de indispensabile oricărui gospodar, precum sînt toporul, securea ori barda235, ferestrăul236..., care - după datele ce posedăm - par a fi vizate mai pretutindeni în Muntenia şi Oltenia, ca şi la românii din dreapta Dunării. 210 RITURI DE DESCOLINDARE Colindătorii cunosc bine locul unde pot găsi, la orice gazdă, respectivele instrumente: ele se află de obicei prin preajma tăietorului sau adăpostite în şopronul din imediata lui vecinătate. Ei le iau de la locul lor şi uneori nu fac decît să le arunce pe sub grămada de lemne237, pentru ca gazda să nu le mai poată găsi decît foarte tîrziu, la terminatul stivei, adică atunci cînd unele din ele vor fi fost deja de mult înlocuite cu altele. Alteori însă, ei le aruncă prin curţile vecinilor238 sau le duc să le ascundă pe aiurea, departe de casa gazdei239. Nu putem omite de a ralata că, adeseori, colindătorii le fură în sensul cel mai propriu al cuvîntului, ducîndu-le pe la casele lor240. § 2. Mai trebuie pomenite de asemenea o serie de alte obiecte gospodăreşti, pe care colindătorii le pot afla la-ndemînă, uneori chiar pe prispa casei sau prin hambare, staulul vitelor... Astfel, adesea ei scot războiul de ţesut şi-l duc afară din curtea gazdei, rezemîndu-1 de poarta cea mare, către uliţă241. Alteori, ei scot din grajd ţesala şi o aruncă în curte sau în drum242. Nu odată, colindătorii iau căldările243 sau ceaunele244 gazdei şi le aruncă pe la vecini. Dintre obiectele de gospodărie, care pot fi răpite de ei de la gazda avară, mai amintim şi mătura, care se află de obicei chiar în calea lor pe prispă, lîngă uşa de intrare a casei şi pentru care, în unele sate, colindătorii arată o deosebită predilecţie de-a o iăpi245. Dacă găsesc cumva rufele afară, întinse pe culme sau pe frînghie, colindătorii - în cazul cînd au fost ofensaţi de gazdă - le scot şi le aruncă pe jos246 ori pe o parte din ele le rup fără milă247 iar uneori, pe cele mai bune şi mai frumoase, ei le fură chiar248. § 3. Dacă gazda neospitalieră are fîntînă în curte, colindătorii îi desprind ciutura de la lanţ şi o aruncă în drum249 sau o ascund într-un loc mai depărtat250 ori o fărîmă în bucăţi251. Adesea, ei dau drumul ciuturii cu lanţ cu tot în fundul fîntînii252. De asemenea, cînd au posibilitatea s-o facă, ei înfundă fîntîna - uneori, pînă sus de tot, deasupra feţei pămîntului - cu coceni aduşi de la stogul din grădina gazdei253. § 4. In unele sate - precum sîntem informaţi - colindătorii nu duc nimic din uneltele şi lucrurile gospodăreşti afaiă din curtea gazdei, nici nu le fură şi nici măcar nu-i fac vre-o pagubă sensibilă stricîndu-i-le254 ci se mulţumesc să le scoată de pe la locurile lor - din şopron ori hambar, din staul, din podul grajdului, de pe prispa ori chiar dn tinda casei... - şi să le arunce în mijlocul ogrăzii „claie peste grămadă4*255 sau să le răvăşească prin toate părţile, în cea mai mare dezordine256. • CAPITOLUL 12 Alungarea vitelor şi a păsărilor din curtea gazdei . ÎNTRE RĂZBUNĂRILE PENTRU CARE COLIN- oatoni - indispuşi din cauza relei primiri - arată o specială preferinţă, trebuie s-o re- 211 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI levăm şi pe aceea al cărei obiect sînt vitele sau păsările gazdei. Această răzbunare cunoaşte, la români, un mare număr de variante, după împrejurările diferite care se ivesc şi după regiuni: § 1. După ce au dat drumul la toate vitele din staule sau din grajd colindătorii deschid în lături portiţa către uliţă257 ori chiar poarta cea mare258, pentru ca acestea să iasă din curte afară şi să se rătăcească prin sat sau pe cîmp. § 2. Spre a-şi atinge scopul lor într-un chip mai sigur, colindătorii, scoţînd vitele pe poartă afară, le mînă din urmă o bună bucată de drum, îndreptîndu-le către cîmp sau la pădure259. § 3. Uneori, din toate vitele, ei aleg numai boii260 sau numai caii261 pentru a-i duce departe de casa gazdei; alteori, numai un bou262 sau numai un cal263, desperechindu-1 de soţul său. § 4. în cazul cînd gazda neospitalierâ are cai, atunci colindătorii nu se mai preocupă de celelalte vite ale ei, ci de cele mai multe ori se mărginesc să scoată caii din grajd pentru a-i călări în galopul cel mai nebun, pe distanţe mari, pînă ce-i aduc iar înapoi în sat albi de spumă264. De asemenea, nu arareori, ei înhamă caii la căruţa gazdei -, precum am relatat deja, la sanie - şi apoi se urcă cu toţii într-însa265. Ba, colindătorii invită şi drumeţi întîlniţi pe cale266 - pentru ca vehiculul să fie cît mai plin de oameni - şi se plimbă astfel prin sat fâcînd un haz şi o larmă, cu strigăte şi chiote ca la nuntă, de stîmesc cîinii. § 5. Dacă gazda e oier, colindătorii îi scot oile din staul şi le dau afară din curte. Apoi, ei le despart în mai multe grupuri mici, îndreptîndu-le pe diferite uliţe sau mînîndu-le înspre marginea satului, ca să se rătăcească pe cîmpuri267. § 6. în unele sate, răzbunarea colindătorilor vizează în special porcul, pe care-1 scot afară din curte şi-l mînă la o distanţă cît mai mare de casa gazdei, spre a-1 face să se rătăcească într-un chip mai sigur268. O formă mai benignă a acestei practici, care ne apare ca o reducţie a ei, este simpla alungare a porcilor, pe care colindătorii îi fugăresc chiar prin curtea gazdei, bătîndu-i şi fâcîndu-i să ţipe269. § 7. Cam în acelaşi fel se-ndreaptă răzbunarea colindătorilor şi asupra păsărilor, care sînt izgonite pe poartă afară şi zburătuite cu bulgări, ca să se sperie şi să se împrăştie pe uliţele satului sau prin curţile vecinilor270. § 8. Uneori, colindătorii flăcăi ridică pe toiegele lor din curtea gazdei chiar şi coteţul găinilor cu totul şi-l duc de-1 trîntesc drept în mijlocul drumului, unde se-ntîmplă ca gazda să-l găsească tocmai a doua zi dimineaţă, fâcîndu-se astfel de vorbă în tot satul271. Alteori, coteţele păsărilor sînt fărîmate în bucăţi cu toiege - chiar acolo pe loc, în curtea gazdei272. § 9. Desigur, trebuie să considerăm ca o simplă reducţie a acestor ultime două practici varianta, care constă în faptul că deseori colindătorii se mulţumesc numai să sperie găinile şi celelaite păsări, scoţîndu-le afară din coteţe şi împrăştiindu-le în toate părţile, însă numai prin curtea şi grădina gazdei273. § 10. Se-ntîmplă totuşi, foarte adesea, şi excese ca acelea că unii colindători ucid cocoşul274 sau parte din găini275 cu bîtele lor; ba chiar ei şi fură cîteodată păsări de la gazda neospitalieră276. 212 RITURI DE DESCOLINDARE • CAPITOLUL 13 Rituri speciale în dauna păsărilor DAR ÎN CE PRIVEŞTE PĂSĂRILE DOMESTICE, pe lîngă practicile de tipul celor din capitolul precedent - avînd o serie de note comune cu cele aplicate vitelor - mai aflăm, în unele regiuni româneşti anumite rituri deosebit de caracteristice, care se referă exclusiv la pasări: § 1. La românii din Valea Timocului277, colindătorii respinşi sau răsplătiţi rău, se duc să culeagă surcele din curtea gazdei şi anume de pe lîngă „gros"278 sau coceni din „supolata"279 grajdului sau chiar paie risipite pe afară280 iar în tot timpul acesta, ei blastămă în felurite chipuri: Să dea boala-n puii voştri!"281 sau: „- Să rămîie chiori şi orbi!"282 sau: Să n-aveţi parte de pui!"283 sau: Dare-ar ciuma-n puii voştri!"284 sau încă: „- Să tune holera-n pui!"285 Apoi, cu surcelele acestea - ori cu cocenii sau paiele - colindătorii ies din curtea gazdei neprimitoare şi merg să colinde la altă casă. Dacă acolo sînt bine primiţi şi răsplătiţi cu dărnicie, ei intră-n casă cu aşchiile aduse - ori cu cocenii şi paiele - şi le pun pe vatra focului sau „la ogeac", în timp ce toţi chiscuie în cor: „Pui, pui, pui, pui, pui, pui!..."286 Tot cu acest prilej, ei spun şi urări de succes, la creşterea păsărilor, în anul ce vine287. Poporul crede că, astfel, colindătorii au dus puii de la gazda neospitalieră la altă gazdă, care i-a primit bine. în consecinţă, cică prima nu va avea deloc păsări în anul care va începe curînd; pe cînd a doua va cunoaşte o mare abundenţă de pasări întrucît -la ceea ce îi era destinat ei, în mod normal, să aibă - vin să i se adauge de asemenea toţi „puii" aduşi de către colindători de la gazda neprimitoare. Folclorul timocean ne mai oferă şi o altă dovadă, indirectă, despre existenţa practicii în chestiune la românii din acest ţinut, chiar acolo unde ea nu ne-a fost atestată în mod expres şi detailat de unii informatori, în răspunsurile lor la ancheta noastră. Vom arăta îndată cum ritul respectiv - din moment ce ne este cunoscut - poate fi dedus dintr-o simplă expresie folclorică, în uz cu acelaşi prilej al colindatului copiilor. Cînd colindătorii găsesc poarta curţii sau uşa casei încuiate, atunci de obicei ei previn gazdele cu ameninţări ritmate ca cele următoare: „- Uşa, / că moare mătuşa!"288, sau: „Cuiu, / că moare puiu!"289. Citatele formule pot fi frecvent auzite, de asemenea, în ordine succesivă chiar de la una şi aceeaşi ceată de colindători la aceeaşi casă290. Precum se vede, acestea sînt nişte formule-ameninţări, utilizate de colindători, a-tunci cînd prevăd - după anumite indicii - că nu sînt agreaţi de gazde. Ultima ameninţare face aluzie tocmai la ritul negativ mai sus prezentat. In adevăr, prin partea locului, portiţa de la ogradă - şi destul de des, chiar uşa, la casele bătrîneşti - se-ncuie simplu de tot pe dinăuntru: o verigă este aplicată peste inelul unui belciug fix, împlîntat în uşorul uşii; iar prin inel, se petrece un cui - de fier sau chiar din lemn de corn - care e legat cu un mic lanţ ori cu o sîrmă, ori şi cu o unghiuţă adesea. Acest primitiv sistem de a încuia este cel tradiţional, cunoscut de uel şi la românii din stînga Dunării în unele regiuni mai conservative. 213 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Aşadar, în citata formulă de ameninţare, „Cw/w!...“ din primul vers exprimă foarte laconic porunca adresată gazdei de a scoate cuiul din inelul belciugului, adică de a descuia portiţa sau uşa. Versul al doilea „Cd moarepuiu\“ cuprinde ameninţarea că, în cazul cînd nu ar vrea să le descuie ca să intre să colinde, colindătorii vor face să-i moară păsările, săvîrşind practica în chestiune. Citata ameninţare ritmată este răspîndită pretutindeni la românii timoceni, ceea ce dovedeşte marea popularitate, acolo, a ritului la care ea face aluzie. De la cei mai mulţi dintre informatorii noştri, am aflat că „găzdăriţa“, auzind acest temut memento, se grăbeşte să deschidă şi să iasă-n cale colindătorilor cu daruri cît mai copioase, ca să-i împace291. Ea sare şi din pat dacă doarme292. Iar dacă uneori se-ntîmplă ca stăpîna să fie bolnavă şi să nu se poată scula, trimite atunci pe altcineva din casă, iute, de frică să nu cumva „să-i ducă puii“293. Practica aceasta de răzbunare e cunoscută bine şi la românii din ţară şi anume din sud-vestul ei - în parte din Oltenia şi Banat - unde de asemenea se crede că, dacă cineva îţi fură „puii“, adică aşchii de lemn de la tăietor, în noaptea ajunului de Crăciun, atunci „îţi mor toată vara hoarăle“294. § 2. O altă practică, de acelaşi tip - dar totuşi foarte deosebită de precedenta şi oarecum bizară - este cea următoare, care se referă tot la păsări: micii colindători, cînd sînt respinşi de gazdă, se-ntorc în curte şi caută-n şopron sau în coteţul găinilor cuibarele acestora ori ale altor păsări de curte. Cum le-au aflat, ei pun într-însele ghinde - mai dinainte pregătite pentru astfel de situaţii - în timp ce o blastămă pe gazda cea zgîrcită să nu aibă noroc la pui295. De aici reiese că fructului stejarului i se atribuie, în cazul de faţă, rolul de simbol magic negativ, care, dacă e pus în cuibarele pasărilor, provoacă sterilitatea lor. § 3. In fine, un alt rit de rău augur, care urmăreşte scopuri similare constă în aceea că micii colindători se duc să ia găinaţ din coteţul găinilor, pentru ca apoi să-l arunce pe pereţii casei gazdelor, în timp ce le urează să le piară toate găinile, gîştele, raţele...296 • CAPITOLUL 14 Rituri în dauna recoltei gazdei RĂZBUNAREA COLINDĂTORILOR SE ÎN-dreaptă adeseori împotriva produselor cîmpeneşti, precum şi împotriva altor feluri de produse ale gazdei neospitaliere: § 1. Astfel, ei se duc în grădină, unde gazda are clăile cu coceni de porumb ori şirele de paie sau fin zi caută să le răstoarne ori măcar să le descopere, împrăştiind glugile de coceni, finul, paiele... prin toată grădina şi prin curte297. § 2. în satele unde finul se păstrează în podul grajdului, colindătorii se urcă acolo şi aruncă finul joc, cu furca sau cu braţul în mijlocul ogrăzii298 sau chiar în drum, dacă nu e prea departe299. 214 RITURI DE DESCOLINDARE § 3. în regiunile prin excelenţă agricole ale ţării, o răzbunare curentă a colindătorilor constă în a scoate mai multe şipci sau scînduri de la „pătul44300 ori în a ridica oblonul din partea de jos301, lăsînd să curgă ştiuletele afară în curte şi să le strice vitele, porcii şi păsările, mîncîndu-le şi călcîndu-le în picioare. Uneori, ei chiar fură porumb din „coşăriu44 gazdei302. § 4. La românii din regiunea Timocului, în Bulgaria, plugarii obişnuiau să cultive mult dovleceii, pe care - după ce-i recoltau de pe cîmp - îi aduceau acasă şi-i puneau în movile mari, adăpostite sub şopron. Aici, este cunoscută următoarea răzbunare a colindătorilor: în momentul cînd s-au înţeles să pedepsească gazda neprimitoare, ei încep a căuta grămada de „dovleţi44 şi cum o află, se urcă pe ea risipind-o cu „colindele4* ori cu picioarele în toate părţile, de se umple curtea cu ei303. Ba îi dau de-a dura şi prin şanţurile de pe marginea uliţei304. Parte din dovleci sînt „pitulaţi44 prin paie sau prin fundul grădinii, iar alţii chiar crăpaţi în bucăţi305. Trebuie să specificăm însă că, dacă gazda are în grămadă şi „troci44306, colindătorii se feresc a se atinge de aceştia, pentru că - după superstiţia locală - ar face bube307* § 5. Sporadic apare astăzi - după cum rezultă din faptul c-o avem atestată numai din două localităţi - practica de răzbunare, care constă în a scoate cepul de la vreunul din butoaiele cu vin, lăsîndu-1 să curgă pînă se goleşte complet sau pînă ce vine cineva dintre ai casei, întîmplător ori atras de zgomotele colindătorilor308. Unul din informatori prezintă acest act de revanşă drept o mare îndrăzneală, pe care colindătorii - în cazul cînd ar fi surprinşi atunci de gazdă sau chiar cînd ar fi aflaţi mai tîrziu - ar plăti-o scump309. De aceea, ne spune el, această răzbunare e aplicată foarte rar gazdelor neprimitoare, de către colindătorii cei mai vîrştnici, şi numai dacă au fost ofensaţi într-un chip deosebi de grav. Dar în afară de asprele consecinţe - temute desigur de colindători - utilizarea rară a acestei practici se mai explică şi prin aceea că ea este în funcţie de o sumă de împrejurări favorabile, care, evident, numai foarte rar li se prezintă colindătorilor, precum: gazda să fi uitat pivniţa descuiată ori încuietoarea să fie prea slabă ca s-o poată uşor strica; apoi, să nu fie simţiţi de cîini sau de cineva din casă... etc. Remarcăm că una din cele două localităţi - de unde provin mărturiile asupra acestei practici - este Drăgăşanii, renumit prin vinurile sale, iar cealaltă e situată la o mică distanţă, deci cam prin aceeaşi regiune de podgorii cu veche faimă. E probabil ca această lăzbunare - caracteristică ţinuturilor eminamente viticole - să fi fost mai răspîndită în trecut310. § 6. Ne întrebăm dacă nu cumva trebuie să vedem o simplă variantă în răzbunarea colindătorilor bucureşteni, care - la gazdele neospitaliere, din cartierele suburbane în sPcciaî “ obişnuiesc a le deschide pînă la refuz robinetele de la cişmea şi a le lăsa să curgă neîntrerupt, fără ca stăpînii să ştie, ceea ce poate cauza acestora, nu odată, mari neplăceri311. F F In adevăr, acest act pare a reprezenta, într-o fomă neasemănat mai benignă, adap-wea practicii precedente la împrejurări de viaţă modernă, urbană şi în consecinţă, substituirea ei pe cale de analogie. 215 DESCOUNDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI § 7. Dar colindătorii supăraţi îşi varsă adesea mînia lor şi asupra pomilor gazdei, în special asupra celor fructiferi, pentru ca paguba să fie mai usturătoare. De obicei, ei îi despoaie în chip barbar de crengi, lăsîndu-le uneori trunchiul gol312, iar dacă arborii sînt foarte tineri, le rup chiar şi tulpina, culcîndu-i la pămînt!313E vorba deopotrivă de pomii din curtea, ca şi de cei din grădina gazdei. Cu deosebire însă au de suferit cei din faţa casei. Uneori, colindătorii îi mulg şi viţa de vie, dacă are plantată în faţa cerdacului sau chiar în grădină314. Numai rareori, ei se mulţumesc doar să lovească viţa sau pomii cu toiegele lor peste crengi şi trunchi315. § 8. Menţionăm încă, tot aici, că nici produsele de provenienţă animală nu sînt cruţate la gazdele avare. Astfel, dacă se-ntîmplă ca găleata cu lapte covăsit să fie lăsată sub şopron - sau în alt loc uşor accesibil colindătorilor - aceştia o varsă prin curte, ba nu o dată ei stropesc cu lapte toată prispa ori cerdacul, la intrarea în casă316. • CAPITOLUL 15 Practici de răzbunare asupra hogeagului şi vetrei casei sau asupra cuptorului de pline ÎNTRE PAGUBELE SAU OFENSELE ADUSE DE către colindători gazdelor, ca ăzbunare - pentru că au fost rău trataţi - nu le putem omite nici pe cele ce privesc hogeagul cu vatra casei, precum şi cuptorul de pîine, măcar că unele din ele vin în conflict grav cu cea mai elementară etică: § 1. în unele sate, colindătorii obişnuiesc să surpe hogeagul de pe casa gazdei, în special pe acela care comunică cu vatra focului, unde se gătesc bucatele, ceea ce adesea dă naştere chiar şi la vreun început de incendiu. în acest scop, se suie pe acoperiş unul sau doi dintre cei mai voinici şi mai îndrăzneţi, care împing din toate puterile coşul în direcţia streşinii, pînă se prăbuşeşte317. Uneori, ei lasă înadins să cadă cîteva cărămizi pe horn în jos, asupra vetrei; de cele mai multe ori însă cărămizile sau lozbe de moluz cad de la sine. Acestea lovesc oalele cu bucate aşezate-n vatră de gospodină. Cîteodată, cad chiar în ele; iar dacă sînt de lut, le fârîmă. în acelaşi timp, focul - dacă încă mai arde pe vatră - este răvăşit, spuza şi cărbunii aprinşi sar prin jurul hornului în odaie. Fireşte, momentul cînd se-ntîmplă aceasta produce panică în toată familia, care -pînă se dumereşte, într-un tîrziu despre ce e vorba - crede că se dărîmă casa peste ei din pricina cutremurului de pămînt318. § 2. în regiunile în care e răspîndit uzul ca unele gospodine să-şi aibă afară cuptorul de pîine, colindătorii nu se mai ostenesc să se urce pe casă, ci se năpustesc asupra cuptorului şi-l surpă, smulgîndu-i cărămizile sau lovindu-1 cu toiegele lor pînă ce se năruie319. în alte sate, precum am relatat aiurea, practica prezintă un aspect mult mai atenuat: colindătorii se limitează la lovirea cu caracter simbolic a cuptorului, fără a-1 deteriora320. 216 RITURI DE DESCOLINDARE în ceea ce-i priveşte pe colindătorii vinovaţi de a fi surpat cuptorul, „fug de rup pămîntul“321, îndată ce-au făcut isprava. Ei ştiu bine că dacă-ar avea nenorocul să fie prinşi, nu ar exista cruţare pentru dînşii. Dar, de obicei, acolo unde vor să se răzbune în acest chip, ei iau mai dinainte toate măsurile de precauţie spre a avea siguranţa că nu riscă prea mult. După cele ce ni s-au comunicat din diferite localităţi, în cazul cînd unei gazde i-a fost dărîmat cuptorul sau hogeagul, aceasta este „foc de mînioasă“322. Dacă află care colindători i-au făcut pozna, nu-i niciodată dispusă să-i ierte. De cele mai multe ori -dacă chiar direct asupra colindătorilor nu se mai poate răzbuna - gazda respectivă se răzbună în vreun mod oarecare asupra părinţilor acestora323. Alteori, se plînge autorităţilor din sat sau îi urmăreşte şi prin justiţie, cerînd despăgubiri324, ceea ce nu se prea întîmplă cu prilejul altor răzbunări ale colindătorilor. în orice caz, gazda „ţine mînie lungă“, din această cauză, cu familia colindătorilor Vinovaţi325. § 3. Dar supărarea gazdei culminează - cu drept cuvînt - atunci cînd răzbunarea colindătorilor asupra aceloraşi elemente ale casei depăşeşte limita oricărei cuviinţe, mergînd pînă la profanarea acestora, ca în cazul cînd vreunul sau mai mulţi dintre colindători se suie pe acoperiş şi urinează pe horn în jos asupra vetrei focului326. La casa cu cuptor afară, fac acelaşi lucru în vatra cuptorului, fie că l-au dărîmat sau nu327. • Ştirile pe care le avem despre existenţa acestei ignobile răzbunări provin dintr-un număr apreciabil de localităţi, dar totuşi nu chiar aşa de mare şi nu de pe-o arie prea întinsă, ceea ce dovedeşte că astăzi ea este mai puţin răspîndită. Nu ne îndoim însă că, pînă nu de mult, ea s-a bucurat - după cum se va vedea mai departe, într-un alt capitol - de o circulaţie incomparabil mai largă în ţară. Precum sîntem informaţi, de această răzbunare - pretutindeni pe unde ea există - se folosesc numai colindătorii copii328. • CAPITOLUL 16 Mînjirea casei, porţilor, gardului... cu negru sau cu diferite impurităţi UNA DIN CELE MAI CARACTERISTICE ŞI ÎN acelaşi timp dintre cele mai răspîndite practici, de care se slujesc colindătorii români pentru a se răzbuna împotriva gazdelor neospitaliere, este fără îndoială mînjirea casei sau^ altor importante elemente, ce intră-n componenţa gospodăriei. Vom trece mai mtn m revistă pe toate cele ce le are de suferit casa, ca fiind elementul de primă însemnătate şi care se situează în însuşi centrul oricărei gospodării. § l. Pereţii casei *• Colindătorii iau da leuca de dinapoi, „dohoniţa" cu păcură chiar de la căruţa gazdei, agăţată de obicei din dreapta" - sau, în caz că n-o găsesc pe cea a gazdei, vreunul 217 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL Şl SUD-ESTUL EUROPEI dintr-înşii se repede s-aducă una de pe la casele lor - şi mînjesc cît pot mai bine pereţii, care ţin de faţada casei şi care sînt situaţi mai totdeauna spre uliţă adică în văzul tuturor trecătorilor din sat ori de pe aiurea. Cum pereţii caselor ţărăneşti sînt spoiţi cu var, mîzgălirile făcute cu păcură pe fond alb atrag de departe privirea celor ce trec pe drum329. b. Uneori, colindătorii - neavînd la-ndemînă păcură - mînjesc pereţii cu smoală330 sau, dacă şi aceasta le lipseşte, ei recurg cel mai frecvent la funingine331, ori chiar la cărbuni stinşi, pe care-i pot afla oricînd cu uşurinţă332. c. Dacă se-ntîmplă totuşi să nu aibă la-ndemînă nici unul din mijloacele menţionate pîn-aici, colindătorii se folosesc de orice fel de vopsele dintre acelea, care socot ei că se reliefează mai bine pe albul pereţilor şi pe care şi-o aduc de acasă de la dînşii la nevoie333. Mai prudenţi, micii colindători români din Banatul iugoslav, atunci cînd sînt supăraţi pe gazdă de reaua primire, „îi mînzgălesc casa cu farbă“, pregătită de ei mai din timp pentru acest scop334. d. în unele sate, colindătorii procedează mult mai simplu. Dacă vremea e umedă şi afară nu-i încă îngheţat pămîntul, ei împroaşcă cu noroi pereţii pe porţiuni mari, cam de la mijloc în sus, cît pot ajunge pînă la streaşină, ca să se poată vedea bine cît mai de departe din drum335. e. Colindătorii cu pluguşorul mînjesc foarte adesea pereţii casei - la gazda neospitalieră - lovindu-i cu „harapnicele44, pe care mai întîi le moaie în noroi336. f. în alte localităţi, colindătorii îşi procură ouă, de predilecţie ouă clocite, şi le aruncă asupra pereţilor din faţă - la casa gazdei neprimitoare - mînjindu-i în cît mai multe locuri, ceea ce face ca aceştia să capete un aspect din cele mai respringătoare337. g. în fine, uneori colindătorii murdăresc pereţii casei cu balegă338, cu găinaţ339 sau chiar şi cu alte feluri de necurăţenii, care se-ntîmplă să le fie mai la-ndămînă340. h. Întrucîtva curioasă ni se pare o practică de răzbunare, care ne este atestată din sud-estul Munteniei şi care constă în stropirea pereţilor casei gazdei avare cu apă scoasă din puţ cu găleata de către colindători341. Desigur, apa - prin urmele ce lasă pe pereţi - are cam acelaşi efect ca şi mînjirea lor. De aceea, credem că practica în chestiune poate fi încadrată în această serie. Pe de altă parte, faptul că atunci cînd e ger apa aruncată pe pereţi îngheaţă imediat deteriorîndu-i, ne-ar determina mai degrabă s-o încadrăm aiurea, în seria prejudiciilor aduse casei. § 2. Ferestrele casei Răzbunarea colindătorilor nu cruţă - la casa gazdei neospitaliere - nici ferestrele, pe care le mînjesc cam în acelaşi chip şi cu aceleaşi mijloace ca şi pereţii342. § 3. Uşa de intrare a casei O informaţie, pe care o deţinem numai din două sate din Muntenia, ne atestă că colindătorii nemulţumiţi de gazdă îi ung cu păcură uşa principală, de afară, a casei343. 218 RITURI DE DESCOLINDARE Foarte probabil, obiceiul va mai fi existînd şi pe aiurea. Noi însă, în lipsă de alte mărturii, îl credem puţin răspîndit; iar acolo unde el există, îl considerăm un derivat pe bază de analogie al altei practici, pe care o vom prezintă mai departe: mînjirea porţilor gazdei. § 4. Gardul ogrăzii în multe sate, este obiceiul ca ceata colindătorilor nemulţumiţi să mînjească gardul, care împrejmuieşte ograda gazdei neprimitoare înspre uliţă. Practica aceasta reeditează aproape fidel variantele mai sus relatate în legătură cu pereţii casei. Pentru un astfel de scop, ei întrebuinţează cel mai des păcura344, adesea însă ei fac uz de catran345. Iar cînd - în perioada sărbătorilor Crăciunului - e timp ploios, colindătorii recurg de asemenea la noroi. în cazul acesta, fără prea multă trudă, ei murdăresc gardul „dinspre stradă" pe o mare distanţă, aruncînd asupră-i cu lopata nămolul, chiar din şanţul care merge pe lîngă gard paralel cu drumul346. Rareori, se folosesc ei şi de balegă347. E curios că din unele localităţi - situate, evident, într-o regiune agricolă -aflăm că gardul este mînjit adesea cu cocă, ceea ce atrage cînii satului să vină să-l lingă348. Cîteodată, colindătorii utilizează pentru aceasta chiar varul - şi anume laptele de var349 - desigur în lipsa păcurii ori a altor mijloace de vopsit în negru. Aceste din urmă variante însă credem că trebuie considerate mai degrabă drept excepţionale. § 5. Porţile ogrăzii Atît poarta mare, cît şi portiţa - care, prin poziţia ce-o au, ca şi prin rolul lor foarte important în relaţiile cu lumea - sînt cel mai des vizate de colindători, atunci cînd vor să-şi răzbune împotriva unei gazde pentru reaua lor primire. a. în marea majoritate a cazurilor, ei mînjesc porţile curţii cu păcură350 şi, destul de frecvent, de asemenea cu smoală351. Dar se-ntîmplă totuşi, de multe ori - dependent de împrejurări şi de vreme - să fie murdărite şi cu diferite impurităţi ca cele cunoscute mai sus pe seama altor elemente ale gospodăriei, precum: cu noroi352, ouă clocite353, balegă354, var355... Trebuie să relevăm în mod special că obiectivul principal al unei astfel de răzbunări este totdeauna poarta cea mare. După informaţiile ce avem, ea nu este omisă niciodată de colindători în asemenea circumstanţe; pe cînd mînjirea portiţei nu ne este atestată absolut deloc singură, ci numai simultan cu poarta356. Aceasta din urmă, dimpotrivă, sufere foarte frecvent singură practica în chestiune. Pe de altă parte, ea se aplică asupra portiţei cu mult mai rar. De aici. deducem că mînjirea porţii reprezintă aspectul primordial al practicii. Aplicarea acesteia asupra portiţei ne apare ca o extensiune a ritului, datorită atît funcţiei cvasi-identice a celor două porţi, cît şi contiguităţii lor spaţiale. k Adeseori, porţile sînt scoase din balamale şi aruncate în drum sau duse la răspîntie, unde colindătorii toarnă păcură în chipul cel mai comod pe ele357. Sau, mai rar, le mînjesc cu smoală358, apoi le readuc şi le aşează la locul lor359. 219 PESCOUNDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI c* Din satele situate în regiunea petroliferă, aflăm că colindătorii scot din ţîţîni porţile gazdei avare şi merg cu ele - într-un alai foarte zgomotos şi vesel - de le aruncă în bazinele cu păcură, , unde le-nfîindă adînc cu toiegele lor, pînă „le scaldă bine“360. Uneori, le scot de-acolo şi le duc înapoi, aninîndu-le iar în balamale; alteori, le lasă în bazin, unde stau pînă le află stăpînul lor, dacă le mai află361. d. Cînd vremea e ploioasă, iar uliţele gloduroase, colindătorii mînjesc de obicei porţile curţii cu noroi, fie aducînd noroiul din drum şi împroşcîndu-le de sus pînă jos362, fie azvîrlindu-le în şanţ cu ajutorul toiegelor, cu care sînt săltate pe dedesupt - sau chiar ducîndu-le mai departe, unde se află băltoacele cu mult nămol şi aruncîndu-le acolo363. Apoi, se suie pe ele ceata toată călcîndu-le bine în picioare. Ba, spre a fi mînjite cît mai conştiincios, ei le-ntorc în mocirla aceea şi pe-o parte, şi pe alta364. Pe urmă, le lasă acolo şi merg să colinde la altă casă. Ultimele variante reprezintă -precum uşor se poate observa - o contaminare între practica mînjirii porţilor gazdei cu cea a scoaterii lor din balamale pentru a fi aruncate în mijlocul drumului sau ascunse. Dar e nevoie să relevăm - aici, în finalul acestui paragraf referitor la porţi - că gospodarul, căruia colindătorii i-au făcut pozna de a-i mînji cu păcură porţile, de cele mai multe ori le scoate din uz, chiar de-ar fi ele oricît de noi şi de solide, fiindcă nu le mai poate curăţi cu nici un chip; iar păstrarea lor în halul acela ar constitui cea mai mare ruşine pentru dînsul, ca şi pentru toată familia lui. De aceea, el se vede constrîns să-şi strice singur porţile - folosind scîndurile îmbibate cu păcură la altceva sau, cel mai adesea, punîndu-le pe foc - şi să-şi facă, cu orice preţ, alte porţi noi365. § 6. Rufele şi pînza gazdei neospitaliere Cu privire la albiturile casei şi ale membrilor familiei, avem de observat următoarele practici în răzbunarea colindătorilor. a. Dacă gazda a lăsat cumva afară rufele întinse pe funie - ceea ce se-ntîmplă frecvent în preajma sărbătorilor Crăciunului sau ale Anului Nou - colindătorii le mînjesc bine cu păcură366 ori cu catran367. Dacă însă nu le-au lăsat, ei se resemnează a stropi cu păcură numai funia sau „culmea", pentru ca atunci cînd rufele vor fi întinse, să se mînjească368. Şi se-ntîmplă ca dorinţa lor să se-mplinească, în caz că nimeni din ai casei n-a observat la timp. b. în lipsa păcurii sau atunci cînd se grăbesc prea tare, colindătorii le murdăresc chiar cu noroi, bineînţeles, dacă pămîntul e dezgheţat369. Colindătorii cu „plugurelul“, din noaptea ajunului de An Nou, se răzbună de obicei bătînd rufele cu bicele lor, după ce le-au muiat mai întîi în băltoace mocirloase370. c. La fel procedează colindătorii şi cu „trîmbele de pînză“, cînd gazda le uită întinse afară, în curte ori în grădină371. într-un asemenea caz, ei încearcă o şi mai mare satisfacţie decît atunci cînd se află pe funie numai rufele obişnuite. § 7. Mînjirea simultană a mai multor elemente gospodăreşti Deseori, elementele casei şi ale gospodăriei, pe care le-am enumerat pîn-aici, au de suportat amintitele practici de răzbunare nu numai fiecare în mod exclusiv; ci, la una şi 220 RITURI DE DESCOLINDARE aceeaşi casă, se-ntîmplă ca răzbunarea colindătorilor să fie aplicată concomitent asupra a două sau mai multe din ele: a* Astfel, pereţii şi ferestrele casei sînt adeseori mînjiţi în acelaşi timp de aceeaşi ceată de colindători şi, evident, cu aceleaşi procedee, pe care le-am cunoscut deja372. b. De multe ori, la gazda unde au pătat pereţii casei, colindătorii pătează şi gardul ogrăzii373. c. Alteori, această practică se aplică deopotrivă pereţilor casei ca şi porţilor, la una şi aceeaşi gazdă374. d. în numeroase cazuri semnalate pe terenul etnografic, porţile curţii merg - în această împrejurare - împreună cu gardul375. Trebuie să evidenţiem însă că şi atunci colindătorii insistă totdeauna cel mai mult asupra porţilor, punînd un maximum de „conştiinciozitate" în special la mînjirea lor376. e. Adesea însă constatăm că, la aceeaşi gazdă, sînt, mînjiţi simultan pereţii, ferestrele casei şi porţile377 sau: pereţii, ferestrele şi gardul378 sau, deşi aşa ceva se-ntîmplă mai rar, toate la un loc fără excepţie: pereţi, ferestre, porţi, gard, rufe379... Aceasta depinde, fireşte, de anumite circumstanţe, care îi pot favoriza pe colindători la îndeplinirea actelor lor de răzbunare, precum şi de gradul lor de mînie împotriva gazdei. § 8. Insulte sau indecenţe scrise ori desenate pe casă, porţi... a. După ştirile ce posedăm dintr-un mare număr de sate, colindătorii nu se mulţumesc numai să mînjească pereţii, porţile gardul... ci, în acelaşi timp, ei scriu cu păcură380, ori cu catran381 şi foarte adesea cu cărbune382 - mai ales pe poarta cea mare a curţii383 sau pe pereţii de la faţada casei384 - epitete injurioase la adresa gazdelor. Din numeroasele exemple, care ne sînt cunoscute, vom cita numai cîteva spre a da o idee concretă despre acest procedeu novator în datină. Dintr-un sat din jud. Argeş, sîntem informaţi că unii colindători scriu pe poartă şi pe portiţă - cît pot mai mare şi mai vizibil - epitetul „ZGÎRCILĂ", atunci cînd gazda le-a dat daruri prea neînsemnate sau chiar nu le-a dat deloc sau cînd au găsit porţile încuiate385. Din Olteniţa, ni se comunică de asemenea că - acolo, unde au fost slab recompensaţi - colindătorii scriu cu smoală sau cu păcură pe zidurile casei, înspre stradă epitetul „CAUOîSCtr386. Tot din jud. Ilfov, dintr-un sat, un fost colindător ne spune: „La cei zgîrciţi, le scriam cu cărbune pe poarta mare, iar dacă aveam vreme, şi pe gard către uliţă: «SĂRACILĂ»387. Uneori, le scriam eu şi altele mai deochiate..."388 De foarte multe ori, ei scriu şi tot felul de cuvinte pornografice389. Acesta este un aspect evoluat - cu totul modem - care s-a degajat în modul cel mai natural din tradiţionala răzbunare, care, precum am văzut, constă în simpla mînjire a casei sau a altor elemente din gospodăria gazdei cu păcură sau cu alte impurităţi. Nu-i jjHU puţin adevărat că o asemenea completare vine să potenţeze - sub raportul gradului mjurie - vechea sau, mai just, străvechea răzbunare. este deosebit de interesant faptul că, dintr-o serie de localităţi, ni se semnalează şi existenţa răzbunării cunoscute exclusiv sub această formă şi anume: 221 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI La gazda neprimitoare, colindătorii nu fac decît să scrie - indiferent cu ce material -pe poarta ori pe pereţii casei, insulte adresate gazdei390 sau pur şi simplu pornografii391, care de multe ori nu sînt îndreptate împotriva nimănui392. E adevărat însă că, cel mai frecvent, ei scriu insulte pornografice la adresa gazdelor393. Evident, avem a face aici cu o etapă tîrzie din evoluţia obiceiului descolindării. Ea reflectează stadiul de şcolarizare intensă a satelor noastre. Cunoaşterea scrisului pe o scară mai largă a pus la dispoziţia colindătorilor un nou mijloc de răzbunare, care a fost creat ca o prelungire logică a uzului originar, ce consta în mînjirea casei şi a porţilor. b. Adesea, colindătorii fac şi desene indecente pe poarta mare sau pe unul din pereţii casei - de obicei de la faţadă - într-un loc anume ales, „ca să se poată vedea mai bine din stradă“394. Această formă a practicii credem că nu trebuie considerată în mod necesar drept o tîrzie apariţie, determinată de amintita şcolarizare a populaţiei noastre rurale. Ea a putut exista în chip cu totul independent de varianta, care constă în a scrie pe casă sau pe poartă ofense la adresa gazdei şi foarte probabil, a precedat-o cu mult. Ceea ce se poate însă susţine serios, este că această variantă modernă îi va fi dat un puternic impuls reactualizînd-o şi contribuind la o mai mare răspîndire a ei. c. Nu o dată, aceeaşi ceată de colindători scriu - la una şi aceeaşi casă - injurii adresate gazdei rău primitoare şi concomitent, ei fac de asemenea desene pornografice, ceea ce reprezintă o îmbinare a ambelor practici, pe care le-am expus anterior. în cazul acesta, cuvintele scrise (pe pereţi, pe porţi, pe gard...) cu păcură ori cu cărbune sînt, de obicei, comentariul pornografic al schiţei desenate395. Din cele mai sus relatate, rezultă că - din răzbunarea de circulaţie generală, la români, a mînjirii casei cu păcură, smoală sau cărbune - s-au detaşat noi variante, care în unele sate, sînt pe punctul de a deveni cu totul independente, substituindu-se vechii practici. Vrem să spunem - după atestările ce avem - că în multe sate colindătorii nemulţumiţi de gazde nu le mai mînjesc casa sau porţile, ci în timpul din urmă au început a se limita să scrie pe pereţi sau pe poartă tot felul de epitete ofensatoare, care vizează întreaga familie ori numai pe anumiţi membri ai ei. Astfel, asistăm la căderea în desuetudine pe alocurea a practicii primordiale, care face loc tot mai mult variantei modernizate derivate din ea. • CAPITOLUL 17 ' Alte prejudicii aduse casei gazdelor neospitaliere ÎN AFARĂ DE PEREŢI, UŞA PRINCIPALĂ ŞI ferestre, răzbunarea colindătorilor mai poate avea de obiect şi alte părţi ale casei, pre-cum: prispa ori cerdacul, acoperişul... Iar uneori, asupra părţilor deja discutate, se mai aplică şi alte practici negative. 1. Adesea, colindătorii varsă mai multe găleţi de apă în faţa uşii de la intrare şi pe prispa casei396. Unii dintre informatori ne-au explicat aceasta ca avînd de scop să facă gheţuş, pentru ca gazda s-alunece şi să cadă atunci cînd va ieşi afară397. Foarte probabil însă, la baza acestei practici este şi intenţia de a strica faţa prispei. 222 RITURI DE DESCOLINDARE 2. Alteori, colindătorii flăcăi îşi pun toţi puterile laolaltă - folosindu-se cîteodată şi de vreun topor sau de mai - şi smulg unui din stîlpii din faţa prispei, pe care se sprijină poala streşinei. Apoi, îl duc cu ei şi îl azvîrl pe unde apucă sau îl ascund undeva398. După cele ce aflăm - din satele unde e în uz această practică - nici o răzbunare a colindătorilor nu supără „mai grozav** pe gazdă ca smulgerea stîlpului de la casă399. 3. De multe ori, cînd vin colindătorii şi găsesc porţile încuiate, se năpustesc cu toată mînia asupra pereţilor casei, lovindu-i cu bulgări de zăpadă sau de gheaţă, ori cu bulgări de pămînt sau cu pietre din drum400. In alte dăţi, cînd au fost lăsaţi fără recompensă - după ce-au cîntat colinde la fereastră - ei sar cu toiegele lor şi lovesc pereţii la-ntîmplare, precum am relatat deja într-un alt capitol401; dar în acelaşi timp, unii dintre dînşii o zburătuiesc cu bolovani. Nu sînt rare cazurile cînd, „pînă-şi ia gazda de seamă, ei surpă cîte-o bună bucată din perete** ori măcar reuşesc să dea jos tencuiala402. Cel mai frecvent însă colindătorii se mărginesc să scrijeleze pereţii în toate sensurile cu toiegele sau chiar cu vîrfuri de fier ascuţite403. 4. O răzbunare foarte răspîndită la români este zburătuirea acoperişului casei de către colindători cu pietre ori cu bulgări de zapadă, după cum e vremea. Cînd casa e acoperită cu tablă - mai ales dacă n-a nins sau dac-a nins prea puţin pe ea - izbiturile bulgărilor sau ale pietrelor produc un zgomot infernal, care terorizează gazdele aflătoare în interiorul casei404. Aceasta produce adesea şi daune serioase, atunci cînd sînt aruncate pietre grele405. Dar cu deosebire sînt mari pagubele, cînd casele vizate au acoperişul din olane. Acestea fiind din lut ars, se sparg întocmai ca nişte oale. Informaţii mult în acest sens avem de la românii din Bulgaria în special406 iar dintre alte popoare, de la grecii moderni407. 5. Tot printre variantele acestei categorii de răzbunări - măcar că nu vizează casa, dar fiindcă face uz de aceleaşi mijloace - vom menţiona şi obiceiul colindătorilor nemulţumiţi de a lovi poarta gazdei sau gardul de la ogradă cu pietre ori cu bolovani de pămînt aruncaţi din drum, în special atunci cînd ei găsesc porţile ferecate408. 6. In regiunile, unde numeroase locuinţe au acoperişul de paie sau de coceni de porumb sau de stuf, colindătorii flăcăi se urcă pe casă - cu scara ori suindu-se unul pe umerii altuia - şi smulg vreun maldăr de coceni, vreun braţ de paie sau snopi de trestie . Ba cîteodată se-ntîmplă să dezvelească o bună parte din acoperiş, dacă nu-s împiedicaţi la timp410. Un informator411 din cîmpia Dunării şi anume din satul Greaca -situat pe ţărmul lacului cu acelaşi nume - ne precizează chiar căruia dintre locuitori i-a fost aplicată această răzbunare: „La noi, astă iarnă412, colindătorii i-au smuls mai mulţi snopi de trestie de pe casă lui Ghiţă Florea şi i-au aruncat în uliţă. Apoi, parte din ei au sărit şi i-au zdrobit cu picerele, pîn’ s-au făcut zob, de s-au risipit în vînt.“413 Această practică descolindătoare este atestată de asemenea la polonii din Galiţia414, la slovaci415 şi la moraviani.416 7. La românii din Bulgaria, în regiunea Timocului, colindătorii, nemulţumiţi de crapul cum au fost primiţi de gazde, pun deseori la vreuna din ferestrele casei lor, alătun de perete, cîte-un braţ de mărăcini. Dacă pot, ei agaţă cîteva crengi chiar de ramele ei. De obicei însă, aceşti colindători aduc sub fereastră turiţă uscată, care se Săseşte în abundenţă pe cîmpuri prin partea locului417. 223 DESCOL1NPATUL ÎN ORIENTUL $1 SUP-ESTUL EUROPEI Practica este bine cunoscută, sub aceeaşi formă, şi la românii din stînga Dunării418. Fireşte, dependent de mediul fitogeografic, altfel de mărăcini sau spini vor pune aceştia. Pe de-altă parte, aici cunoaştem - pe lingă aspectul general, identic cu cel din regiunea Timocului - şi o uşoară variantă a practicii: adesea, colindătorii pun mărăcini ghim-poşi pe prispă, dinaintea uşii principale a casei, „ca să se-nţepe gazdele, cînd ies afaiă“419. Nu încape îndoială însă că, la origine, locul unde se plasează mărăcinii este la fereastra casei, iar nu aiurea, de vreme ce numeroase teste ne vorbesc în acest sens420. Acelaşi loc ne este indicat şi de unele formule de descolindare421. • CAPITOLUL 18 Aducerea de mortăciuni sau schelete de animale în curtea gazdei şi alte practici cu caracter lugubru O RĂZBUNARE FOARTE NEPLĂCUTĂ GAZ-delor şi desigur foarte temută în acelaşi timp, constă în a aduce în curtea gazdei neospitaliere: 1. O mortăciune oarecare, pe care colindătorii o leagă de „clanţa uşii“ principale a casei. Dacă gazda iese afară în timpul nopţii, se-mpiedică de ea şi se sperie422. în cazul cînd colindătorii aduc un cîine mort, ei îl aşează de obicei în pragul portiţei, la intrarea în curte, sau chiar îl suie sus pe poartă423, ori îl pun pe gard424, aşa cum fac şi atunci cînd omoară ei înşişi un cîine al gazdei425. Dacă mortăciunea adusă este o pasăre, ei o aruncă între păsările gazdei sau o pun deasupra pe coteţul lor426. 2. Alteori, colindătorii aduc de pe cîmp în curtea gazdei oseminte de animale - de obicei cranii sau oase de la picioarele vitelor mari - pe care, cînd sînt mai multe, le leagă unul de altul cu sfoară şi le atîmă deasupra porţii mari către drum427 ori le agaţă de vreun pom fructifer din faţa casei428 ori în fine „împodobesc44 cu ele stîlpii casei chiar la intrare, la mijlocul prispei sau cerdacului429. Adesea, ei aduc şi vreun schelet întreg430 - cînd se-ntîmplă să se afle nu prea departe, la un loc ştiut de dînşii - sau numai coşul cu coastele431 şi-l pun pe pragul uşii principale a casei. 3. Adeseori, colindătorii aduc de la cimitir un felinar cu rame de scîndură, din cele ce se pun - în multe localităţi din România - pe morminte, ataşate în partea de sus a crucii. Ei îl leagă, la gazda avară, sus de tot la mijlocul porţii mari a ogrăzii432 sau îl atîmă de unul dintre stîlpii casei de la intrare, în faţa uşii principale, după ce au aprins mai întîi o luminare fixată în interiorul lui433. Apoi, îl închid şi pleacă. Cînd ies afară gazdele şi dau cu ochii de el, le-apucă groaza. Bărbaţii, cuprinşi de mînie, caută să afle care-s colindătorii aceia care l-au adus; iar femeile „îi blestemă de curge ţărînă.“434 4. O altă practică de răzbunare a colindătorilor, cu efect tot aşa de teribil asufjţra gazdelor, este şi următoarea: 224 RITURI DE DESCOLINDARE Procurîndu-şi o bucată de pînză albă, ei o leagă de vîrful unei prăjini cît mai lungi. Apoi, aceasta este înfiptă în dreptul portiţei de la ogradă, înspre drum sau - pentru a o înălţa cît mai în sus cu putinţă - ei leagă în cîteva locuri cu sîrmă ori cu sfoară capătul de jos al prăjinii de capătul superior al stîlpului dintre poartă şi portiţă435. După aceea, pleacă; dar nu înainte de a fi spus, toată ceata în cor, cu prefăcută pietate: „Dumnezeu să-i ierte!"436 De cele mai multe ori, se-ntîmplă că, înainte de a fi văzut acel steag de către ai casei, îl văd alţi oameni din sat, vecini sau trecători foarte matinali. Aceştia, dacă nu ştiu ce s-a petrecut, îşi fac cruce, întrebîndu-se miraţi şi plini de compasiune cine din familie a murit aşa deodată, pe neaşteptate. Dacă însă ştiu despre ce-i vorba, se amuză care mai de care de lugubrul spectacol aranjat cu atîta dibăcie pe socoteala gazdei zgîrcite437. A doua zi dimineaţa, cînd ai casei ies afară şi observă prăjina funestă, ei încearcă cu totul alte sentimente. Prima lor grijă e de a o desprinde cît mai repede de la stîlpul porţii şi de a o distruge. Unii o rup în bucăţi şi o aruncă undeva departe de casa lor, la vreo răspîntie ori pe vreun maidan sau într-o rîpă438. Alţii însă o pun cu pînză cu tot pe foc ca să se mistue complet, să nu rămînă nici urmă din ea. Apoi, îi adună toată cenuşa şi o îngroapă sau o aruncă afară din cuprinsul gospodăriei439. 5. în fine, mai cităm o ultimă practică de răzbunare, de acelaş gen ca şi cele precedente: Colindătorii rup dintr-un arbore, chiar din curtea sau grădina gazdei, o cracă rămura-tă anume aleasă ca să aibă crengile dispuse în formă de cruce. Sau, „dacă nu li se prilejuieşte aşa cracă, ei înţînează două scîndurele cruciş". Apoi, după ce le mai cioplesc şi le mai aranjează în vederea scopului pentru care o pregătesc, o îmbracă în nişte haine rupte - bărbăteşti sau femeieşti, nu interesează ce fel - pe care le găsesc mai în pripă unii dintre colindători pe-acasă la dînşii. Pe urmă, ei reazămă această momîie, în picioare, de uşa principală a casei440. Cînd cineva din familia gazdei deschide uşa ca să iasă afară, momîia se prăbuşeşte la pămînt cu zgomot. Spaima gazdelor este de nedes-cris. Ele cred, foarte adesea, că e vreun mort, care a ieşit din cimitir sub chip de strigoi sau dracul însuşi ori vreo altă „arătare necurată". Aceasta se petrece mai ales dacă se-ntîmplă ca cineva să iasă din casă în timpul nopţii. De obicei, nici unul din membrii familiei nu-ndrăzneşte să se atingă de „strigoi"! Ci, ei caută să se-ncuie cît pot mai bine pe dinăuntru, de frică să nu intre la dînşii şi să-i sugrume, să le sugă sîngele... Pîn’a doua zi, nimeni nu mai doarme în casa aceea! Cei mai curajoşi de-abia dacă îndrăznesc a se uita pe fereastră, prin întuneric, pentru a pîndi mişcările presupusului strigoi şi, cu aceasta, intenţiile lui asasine... Toţi din casă stau sub cea mai cumplită teroare, aşteptînd nerăbdători, ba chiar cu sufletul la gură, revărsatul zorilor441. • CAPITOLUL 19 Imitarea glasului anumitor păsări ^ POSEDĂM UN MATERIAL DE-ABIA SATISFĂ- r relativ la obiceiul colindătorilor de a imita glasul unor anumite păsări, cu scopul 225 DESCOUNPATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI de a se răzbuna în acest chip împotriva gazdelor neprimitoare. E o practică deosebit de originală, care ar merita să fie urmărită pe tot spaţiul etnic românesc. O prezentăm aşa cum reiese ea din cele cîteva date, pe care le mai avem. 1* în unele sate - puţine de altfel la număr, judecînd după informaţiile noastre -colindătorii ofensaţi nu părăsesc curtea gazdei pînă nu imită toţi, într-un singur glas, cîrîitul ciorilor442. în prima parte a acestei lucrări - acolo, unde e vorba despre descolindatul care are la bază resentimente etnice - am relatat că de obicei colindătorii procedează astfel în cazul cînd întîlnesc în calea lor un bordei ţigănesc şi vor să-şi rîdă de stăpînii lui443. E probabil însă ca aspectul acesta să reprezinte numai o adaptare ulterioară a unei practici preexistente la o împrejurare specială nouă, în epoca în care ţiganii s-au stabilit pe pămîntul românesc pentru o lungă convieţuire cu poporul nostru. La origine aşadar, practica în chestiune pare să fi avut cu totul alt sens decît cel satiric, pe care-1 are în general astăzi şi să nu fi privit deloc, în mod exclusiv, familiile de ţigani, care nici nu existau pe teritoriul Europei în cele mai vechi timpuri ale colindatului, adică în cursul primului mileniu din era noastră, cînd românii cultivau de mult această datină. E de presupus deci că, pe acea vreme şi pînă tîrziu în cursul mileniului al doilea, practica imitării glasului ciorilor va fi fost utilizabilă - cum e, sporadic şi azi pe alocu-rea, pe unde mai supravieţuieşte - la gazdele care-i primeau rău pe colindători. în sprijinul unei asemenea ipoteze, vine existenţa foarte frecventă a motivului folcloric al ciorilor - ca simbol de rău augur - în formulele de descolindare atît de favorite colindătorilor neogreci444. După toate aparenţele, ritul de esenţă negativă al cîrîitului va fi fost un pendant al formulelor cu motivul respectiv şi uneori acestea vor fi fost chiar acompaniate de cîrîitul în cor al cetei de colindători, spre a sugera într-un chip mai evocativ imaginea funestului stol de ciori din formulele de descolindare445. Privind-o prin urmare prin prisma obîrşiei, această răzbunare a colindătorilor români pare să fie un rit negativ de acelaşi tip cu cele două următoare şi trebuie deci inclus în aceeaşi categorie, ca o simplă variantă. 2. Din mai multe localităţi - răspîndite pe o arie destul de întinsă - aflăm că, la gadza neospitalieră, colindătorii se duc sub ferestrele casei şi unul cîte unul sau, cînd nu-s împiedicaţi cumva, toată ceata în cor la comanda şefului, strigă de mai multe ori „de răsună satul**: „Cu-cu-veaaaaaauuu! cu-cu-veaaaaaauuu!**446 imitînd astfel ţipătul cucuvelei. Apoi, „o iau la sănătoasa** de frica gazdei, care - îndată ce-şi dă seama despre ce-i vorba - nu întîrzie să iasă afară „turbată de mînioasă**447 3. Pe aiurea, tot la fereastră, colindătorii imită glasul bufniţei sau al huhurezului: „Hu-u-u-u, hu-u-u-u! bu-u, hu-u-u-u-u!**448 4. Apoi, în cîteva sate din Oltenia, este atestată practica descolindătoare, care constă în a imita glasul unei specii de bufniţe, cunoscute prin partea locului sub numele de ciovică. Astfel, cînd colindătorii - după ce au terminat de cîntat colindele îndătinate -nu sînt satisfăcuţi de darurile primite, dar mai cu seamă atunci cînd nu sînt recompensaţi cu nici un dar, se adună la fereastră şi strigă în cor „în pofida gazdei** pe toate 226 RITURI DE DESCOLINDARE tonurile: „Ciovi-i-i-i-i-i-ic! ciovi-i-i-i-i-i-ic!44449 pînă ce aud pe cei din casă mişcîndu-se. Atunci, ei fug „cît îi ţin picioarele44 de teamă să nu cumva să-i afle cine sînt. Alteori, ei cîntă ca ciovica chiar din drum, în faţa porţilor de la curtea gazdei, dacă le găsesc încuiate450. • CAPITOLUL 20 Incendiul simulat şi ritul provocării de incendiu O RĂZBUNARE DEOSEBIT DE INTERESANTĂ, de care se folosesc adesea colindătorii - mai ales atunci cînd au fost tare supăraţi de către gazde - constă în a simula incendiul. O cunoaştem sub două aspecte, după cum procedeul la care recurg lasă impresia unui incendiu în curs de izbucnire la casa gazdei sau a unui incendiu deja consumat: § 1. Colindătorii aduc cîteva braţe de paie sau de fin ori, în lipsă chiar de coceni -smulse, fireşte, din şira sau clăile gazdei - şi după ce le aşează în mijlocul curţii, cam prin dreptul ferestrelor casei, îi dau foc întregii grămezi. Iar cînd începe a se ridica în sus pălălaia, toţi strigă-n cor din răsputeri cu glasuri speriate: Sări-i-i-iţi, fo-o-o-o- oc!“451 alarmîndu-i pe cei din casă, care sar din paturi în graba cea mai mare, aşa în cămaşă cum se află, şi ies înspăimîntaţi afară. în clipa aceea, colindătorii „o rup de fugă pe uliţă, de mănîncă pămîntul44452. § 2. Dintr-un sat din sud-vestul Olteniei, aflăm că acolo colindătorii copii, cînd sînt iău primiţi de gazdă, leagă în vîrfîil toiegelor lor cîte un şumuiog de paie sau de fîn şi, după ce-1 aprind, merg unul după altul pe sub ferestrele casei, agitînd şumuioagele în flăcări şi ţipînd în gura mare de trezesc toată mahalaua: Fo-o-o-o-o-c, fo-o-oc!44453. Se-nţelege, de cele mai multe ori, sar şi vecinii, venind de obicei cu găleţi pline de apă, ca să ajute la stins454. § 3. O altă practică, de o bizară originalitate, însă mult mai blîndă ca realizare concretă, decît cele două precedente - ba, s-ar părea, chiar cu totul inofensivă, deşi e foarte temută de gazde - este următoarea: Vreunul din colindătorii cu locuinţa mai în apropierea gazdei neospitaliere se repede la casa părinţilor lui şi aduce o traistă plină cu cenuşă şi cărbuni stinşi455. Mai bucuroşi mcâ îşi procură colindătorii cenuşa şi cărbunii de pe undeva, unde ştiu ei că găsesc din abundenţă, sub cerul liber, şi anume pe unde a ars vreo şiră cu paie vechi sau unde a fost chiar un incendiu, care a mistuit vreo gospodărie456. Cenuşa şi cărbunii aduşi sînt lepădaţi în curtea gazdei. Colindătorii presară de obicei aceste reziduuri ale focului prin raţa casei - adesea chiar pe prispă sau în cerdac, la intrare - apoi, pe la staulul vitelor, precum şi prin preajma clăilor cu nutreţ ori cu paie457. Ei au grijă să împrăştie din cenuşa aceia şi din cărbuni o cantitate destul de apreciabilă, pentru ca să se poată lesne istmge la lumina zile. Cică, a doua zi dimineaţa, cînd gazdele observă cărbunii şi dîra cenuşă prin curtea şi gospodăria lor, sînt copleşite de groază şi de mînie împotriva co mdătorilor, înţelegînd pe dată că „de la dînşii le vine năpastea44458. 227 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL $1 SUD-ESTUL EUROPEI • CAPITOLUL 21 încuiatul sau blocarea uşii şi a porţilor gazdei ÎN MULTE SATE ROMÂNEŞTI, COLINDĂTO-rii îşi răzbună încuind uşa de la intrarea în casa gazdei, pe dinafară. Casele de tipul bătrînesc au de obicei o singură uşă de intrare. Această uşă are foarte adesea - pe partea dinafară - o verigă mobilă şi un belciug fixat în uşor. De aceste piese metalice se servesc ţăranii noştri pentru a-şi încuia casa, cînd pleacă toţi la treburile cîmpului. Şi anume, ei aplică veriga deasupra belciugului, apoi în inelul acestuia pun lacătul. De aceeaşi verigă se folosesc uneori şi colindătorii spre a-i încuia pe ai casei înăuntru. în acest scop, ei procedează în diferite chipuri: § 1. Cel mai frecvent, după ce pun veriga, ei o leagă strîns de inelul belciugului cu sfoară ori cu frînghia de rufe a gazdei sau cu sîrmă adusă de-acasă de la el de vreunul dintre colindători459. O şotie de acest gen, din nordul Moldovei, am relatat deja în prima parte a studiului nostru, unde am plasat formulele negative adresate unor gazde ţigani în cadrul realităţii folclorice vii, pe care-o prezintă descolindatul privit în ansamblul său460. § 2. Alteori, colindătorii pun chiar un lacăt, pe care-1 aduc de la casele lor pentru un asemenea scop461. § 3. Adesea însă colindătorii aduc niscai buturugi grele de prin curtea gazdei şi le pun drept în uşă462 sau, în lipsa acestora, aduc lemne groase din stivă şi le clădesc între uşă şi stîlpii de la intrare, pînă deasupra prispei463. Astfel, gazdele nu mai pot ieşi afară decît pe fereastră. Ba, dacă e vorba de case vechi şi sărace - cu ferestre prea mici ori fixate în perete - nu le mai rămîne decît să se urce-n pod şi să iasă pe „papandură“464, dacă au o astfel de deschizătură în acoperiş (căci nu toate casele bătrîneşti au) sau să strige după ajutor pe la vecini, ca să vie să le deschidă. Colindătorii, care în timpul acesta stau la pîndă prin apropiere, ca să vadă cum reacţionează gazda, fac mare haz de isprava lor şi dau zvon în sat465. Dar închiderea gazdelor în casă mai are şi un alt rezultat: colindătorii au libertatea de a-şi răzbuna netulburaţi, în orice chip doresc, deoarece pot merge fără nici o teamă, o bună bucată de vreme, să scotocească pretutindeni pe unde li-i voia - prin curte sau prin grădină, prin şoproane sau grajduri...466 § 4. O altă practică de descolindare, tot în legătură cu uşa casei - însă avînd un caracter întrucîtva deosebit de cele anterioare, prin faptul că nu realizează efectiv încuierea gazdelor înăuntru, ci mai mult în chip aparent - este următoarea: colindătorii dărîmă gluga de coceni din grădină şi apoi îi duc să-i aşeze în uşa casei şi în ferestre, astupîndu-le467. Un tratament analog într-o oarecare măsură cu cel al uşii principale de la casă sufăr şi porţile ogrăzii: § 5. Colindătorii leagă şi porţile cu funia ori cu sîrmă pe dinafară468. Ba chiar - cînd distanţa dintre uşă şi poartă nu e mare, iar funia ori sîrmă de care dispun e îndeajuns de lungă - aceeaşi funie sau sîrmă e petrecută, în continuare, şi prin veriga ori clanţa uşii de la casă, şi prin încuietoarea porţii469- 228 RITURI DE DESCOLINDARE § 6. Uneori, dacă gazda nu prinde de veste la timp ori dacă nu are curaj să iasă din casă, colindătorii îi bat porţile în cuie dinspre partea din drum. Aceasta se-ntîmplă mai totdeauna cînd ei - venind să colinde la casa aceea - găsesc porţile „ferecate"470. § 7. Alteori, cînd a nins din belşug, ei grămădesc cu lopeţile în poartă, pe dinafară, cît mai multă zăpadă, astupînd astfel complet intrarea. A doua zi dimineaţa, gazda este nevoită să sară peste gard în drum şi să muncească din greu la deblocarea porţii, ca să se poată servi de ea471. § 8. Dar colindătorilor români le mai este cunoscut un procedeu de a bloca porţile gazdei neprimitoare şi anume unul pur simbolic, care se reduce la un simplu act formal. Ei trag cu plugul o brazdă cît pot mai adîncă prin faţa porţilor472, afară din curte către drum, mînînd boii în direcţia care permite ca brazda să fie aruncată dinspre drum asupra porţilor şi niciodată invers. Se-ntîmplă cîteodată ca unii colindători foarte îndrăzneţi să tragă o asemenea brazdă chiar cu plugul şi cu boii gazdei473. Astfel, prin această brazdă, intrarea în curtea gazdei, pentru cei ce-ar veni din sat sau de aiurea, ca şi ieşirea afară din curte pentru toţi ai casei, este aparent blocată. Evident, cea mai mare parte din răzbunările de acest tip sînt săvîrşite - după informaţiile ce avem - de către colindătorii flăcăi. Ultima e practicată în special de colindătorii cu pluguşorul, fie că umblă chiar cu plugul cu boi reali, fie că numai cu „buhaiul" şi cu tălăngi, în care caz aduc pentru acest scop plugul cu boi al părinţilor lor, dacă nu reuşesc să-l folosească chiar pe al gazdei474. Legatul uşii ori al porţii însă nu e deloc străin nici colindătorilor mai puţin vîrstnici, care, dacă sînt cumva surprinşi de gazde - în timp ce-i aplică această practică - „îşi pun toată nădejdea-n fugă"475. • CAPITOLUL 22 Practici avînd de efect prejudicii fizice imediate aduse gazdelor sau chiar unor persoane străine CÎND SÎNT FAVORIZAŢI DE ÎMPREJURĂRI, colindătorii îşi răzbună chiar şi direct asupra gazdei sau în general asupra membrilor familiei, la casa unde au fost rău primiţi. Această răzbunare are loc - după posibilităţi şi după sate - în diferite chipuri. Relevăm aici, pentru exemplificare, cîteva practici mai cunoscute, lăsînd la o parte un număr însemnat din acele necomune, care apar sporadic şi izolat, fiindu-ne atestate numai în cîte o localitate. De asemenea, le omitem pe unele, care par a fi doar nişte invenţii spontane de circumstanţă, adică simple pozne copilăreşti - mai mult sau mai puţin maliţioase - şi care sînt departe de a se fi impus în lumea colindătorilor, ca obiceiuri de circulaţie mai largă. § 1. Colindătorii întind pe pămînt, la casa gazdei neospitaliere, o sîrmă mai groasă **** 0 ^nghie, pentru ca să se-mpiedice cei care ar trece noaptea pe-acolo. În acest ei au grijă să n-o ridice mai sus de nivelul genunchilor. 229 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL $1 SUD-ESTUL EUROPEI în ce priveşte execuţia acestei practici, sînt de remarcat unele variaţii mai mult în legătură cu locul unde obişnuiesc colindătorii să instaleze această cursă. a. Cel mai des, ei întind funia drept în faţa uşii de la intrare şi anume la mică distanţă de prispa sau cerdacul casei476. Uneori, o pun chiar între cei doi stîlpi, care străjuiesc scările477. Se pare că aici chiar şi e locul cel mai primejdios pentru gazde. Spre a fixa funia ori sfoara (ori sîrma), colindătorii se folosesc de stîlpii casei sau de pomi aflători în curte prin preajma prispei. în caz de lipsă, bat ei nişte ţăruşi478. în timpul nopţii, cînd gazdele ies afară - neputînd observa cursa, din cauza întunericului - se-mpiedică şi cad. b. Alteori, chiar şi în aceleaşi localităţi care cunosc practica sub forma precedentă, colindătorii - dacă li se pare mai lesne de instalat acolo - fixează la fel frînghia ori sîrma în faţa porţilor şi anume în interiorul ogrăzii479. c. în unele sate, cursa aceasta e aşezată tot în faţa porţilor, însă pe partea opusă: în exteriorul curţii, către drum480. Ea vizează deci pe gazdă în momentul cînd vrea să iasă din ogradă pentru a se duce în sat şi de asemenea pe vizitatorii străini, care ar vrea să vină la casa gazdei. d. în fine, ni se mai semnalează existenţa acestei practici - precum era şi de aşteptat - sub o formă contaminată, care întruneşte ambele aspecte, de sub b şi de sub c: răzbunarea poate avea loc întinzîndu-se în acelaşi timp, în faţa porţilor, cîte-o funie, atît către interiorul curţii, cît şi afară, înspre drum481. e. O altă formă ceva mai deosebită, sub care apare încă această şotie este următoarea: Colindătorii, după ce mai întîi au aflat o sîrmă sau o funie lungă în gospodăria gazdei - de obicei frînghia rufelor sau cea de la găleata de scos apă din puţ - o întind „coardă" de-a curmezişul uliţei, drept în faţa casei gazdei neospitaliere482, legînd-o într-o parte de unul din stîlpii porţii acesteia, iar de cealaltă parte de vreun par din gardul vecinului de peste drum ori din tulpina vreunui copac de lîngă şanţ. Ca urmare, toţi cîţi trec pe-acolo - pietoni, călăreţi sau vehicule - se-mpiedică şi cad ori, în cel mai fericit caz, se-ncurcă în funie. Adeseori, mai ales cînd noaptea e foarte întunecoasă, se-ntîmplă chiar şi accidente serioase483. Pînă se lămuresc asupra adevăraţilor vinovaţi, trecătorii cer de obicei socoteală gospodarului, de a cărui poartă e legată frînghia sau sîrma şi care el însuşi nu ştie absolut nimic despre aceasta. § 2. Uneori, colindătorii varsă cîteva găleţi de apă pe prispă484 şi pe scări ori pe dinaintea casei485, în curte, ca să se facă gheţuş şi s-alunece gazdele cînd ies afară în cursul nopţii sau dimineaţa. Se-nţelege, ei fac aceasta numai atunci cînd e ger şi cînd se află vreo fîntînă prin apropiere sau chiar gazda are în curtea ei, cum se-ntîmplă adesea. § 3. Din mai multe sate din sud-estul Munteniei, aflăm că unii colindători flăcăi, ofensaţi de gazde, umplu cîte-o găleată cu apă şi se pun la pîndă, adăpostiţi de întuneric sau „pitulîndu-se undeva la un dos“. Cînd cineva dintre membrii familiei iese afară, se năpustesc asupra lui şi-l scaldă486. 230 RITURI DE DESCOLINDARE Dar nu o dată se-ntîmplă ca ei s-aştepte mult şi bine fără să vadă pe nimeni ieşind din casă. Atunci, colindătorii recurg la diferite viclenii pentru a-1 scoate afară din casă pe gospodar sau pe altcineva din familie, dacă nu chiar pe mai mulţi deodată. Din cîteva sate, aflăm că - dacă văd ieşind fum pe coş - ei dau alarma ca la incendiu strigînd „foc!‘<487 sau bătîndu-le în fereastră şi amăgindu-i că li s-a aprins hogeagul488. Din cele mai multe locuri însă, ne este atestat un alt vicleşug şi anume: unii dintre colindători, care au această abilitate, încep să miaune la uşă sau la fereastră. Gospodarul ori mai cu seamă gospodina socotind că e pisica lor, care cere să intre-n casă, se duce să-i deschidă. Dar cum apare aceasta în cadrul uşii şi-ncepe a o chema - „pis-pis-pis!“ -o-ntîmpină surpriza atît de neplăcută a duşului rece, căci, din întuneric, se revarsă asupră-i, izbind-o în plin, conţinutul cîtorva căldări cu apă aproape îngheţată489. Mai frecvent încă, colindătorii imită glasul unora din speciile de animale despre care ştiu că posedă gazda. Astfel, ei grohăie ca porcii490, rag ca vitele comute491, behăie ca oile sau zbiară ca nişte capre492, nechează493... Gospodarul, auzind asemenea zgomote afară, e cuprins de teamă, fiind încredinţat că i-au ieşit porcii din cocină sau i s-au slobozit unele vite din staul. De aceea, fâr’ a sta deloc la gînduri, iese sumar îmbrăcat în curte. Dar în acea clipă, colindătorii ca aşteaptă cu găleţile pline, ies simultan din ascunzişurile lor şi-l împroaşcă din mai multe părţi cu şuvoaie de apă rece. Apoi, fug în graba cea mai mare, dispărînd în întuneric, mai înainte ca gazda să se fi putut dumiri bine ce s-a petrecut cu dînsul494. § 4. Oricît se pare că iese complet din cadrul datelor folclorice, trebuie să amintim totuşi şi faptul că, uneori, colindătorii flăcăi merg pîn-acolo cu cutezanţa lor încît ameninţă gazda neospitalieră chiar şi cu bătaia495. Ba, cîteodată - deşi, după informaţiile ce avem, aceasta are loc numai în mod cu totul excepţional - ei nu se sfiesc să-l şi atace pe gospodar, în propria sa curte, dacă acesta cutează să iasă din casă şi să li se împotrivească496. • CAPITOLUL 23 Furtul colindătorilor ESTE ÎN AFARĂ DE ÎNDOIALĂ CĂ - DACĂ Ţinem să avem în vedere toate practicile de descolindare, fără excepţie - se poate distinge foarte clar printre acestea şi una specială, pe care am putea-o denumi pe bună dreptate nu altfel decît furatul ritual. Precum am amintit deja uneori, în treacăt, cu prilejul expunerii cîtorva din răzbunările colindătorilor, ei trec nu o dată pe nesimţite de la prejudicierea mai mult de ordin moral a gazdei, la furtul propriu-zis: de la ascunderea vreunui obiect din curte sau de aiurea din cuprinsul gospodăriei-cu scopul imediat de a-1 face pierdut, măcar în aparenţă, pentru gospodar ori pentru gospodină, numai spre a le face-n necaz - la ascunderea lui cu scopul de a şi-l însuşi497. Este evident însă aceasta nu justifică nicidecum calificarea de furt ritual pentru asemenea acte, care aPar ca furturi de cea mai banală speţă. Dar despre caracterul ritual al furtului co- 231 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI lindătorilor - cel puţin al anumitor tipuri de furt, realizate în anumite circumstanţe speciale - vom trata mai larg aiurea. Deocamdată, aici ne vom mărgini să aruncăm o privire asupra obiectelor care sînt vizate cu deosebire de colindători şi să le enumerăm pe categorii, căutînd ca trecerea lor în revistă să fie pe cît posibil mai completă. § 1. Colindătorii fură lucruri care aparţin sau servesc animalelor de tracţiune, iar uneori şi celorlalte vite a. Hamuri - amîndouă498 sau, de cele mai multe ori, numai unul singur499. Ba, adesea, ei nu fură decît unele curele mai importante, ca hăţurile500, ştreangurile501... b. Frîul502 sau şeaua calului de călărie503, dar deseori ei nu iau decît o parte din şea: de obicei, numai una din scări504 cu cureaua respectivă, pe care o detaşează tăind-o505. c. Jugul boilor - întreg506 sau numai răsteiele507. Trebuie să specificăm însă că, în cele mai multe cazuri, ei nu fură decît un singur răsteu508. d. Căpăstrul sau funia509 de la gîtul cailor, boilor, vacilor... e. Clopotul510 ori talanga511 de la vitele mari sau de la gîtul berbecului cîrmaci512 dacă gazda avarâ are oi multe. f. Ţesala boilor sau a cailor513. § 2. Unelte agricole Plugul cu totul514 sau numai o roată515, sau chiar numai fierul plugului516, apoi -sapă517, hîrleţ518, furcă519, seceră520, coasă521, greblă522, lopată523. § 3. Piese de la vehiculele gazdei Una524 sau mai multe roate525 de la car, căruţă de cai sau trăsură; frecvent, este furată bucşa uneia din roţi526; de asemenea - cuiul de la inima carului527. § 4. Lucruri de uz gospodăresc în general Căldarea de adus apă528 sau vreuna din cofe529, ciutura de la fintînă530, dacă gazda are fîntînă în curte sau alăturea cu curtea; apoi - secure531, topor532, bardă533, ferăstrău534... § 5. Obiecte culinare a. Cel mai des, colindătorii fură oalele mai bune535 aflate afară, în perpeleac sau în parii gardului interior; iar pe celelalte le sparg, precum a fost relatat aiurea. b. Dacă pot pătrunde în odaia unde-i vatra focului - adică în aceea care îndeplineşte, înainte de altele, rolul de bucătărie - ei fură de asemenea străchini536 sau alte lucruri mărunte de pe poliţa cu blidele. Nu o dată, fură şi cleştele537 ori chiar pirostria538 de pe vatră. 232 RITURI DE DESCOLINDARE c. Cînd găsesc deschis la hambar - ori dacă pot forţa încuietoarea - intră şi fură mai ales căuşul539, care serveşte la turnat făina sau grăunţele în sac. îl află de obicei chiar în lada cu făină de porumb sau deasupra sacului cu grăunţe. § 6. Obiecte de îmbrăcăminte sau încălţăminte a. în unele sate, colindătorii fură rufele întinse afară pe fringhie sau pe culme540. b. Pe aiurea, ei fură papucii541 sau „imineii**542 gazdei din tindă, de după uşă. Este deosebit de curios faptul că, în mod obişnuit, ei nu fură decît un singur papuc543, ceea ce-i un indiciu foarte clar că nu fac aceasta spre a se servi de obiectul furat. § 7. Provizii alimentare a. Colindătorii fură adesea carnea de porc „de pe culme**544 sau ficaţii porcului atîmaţi afară sub streaşină casei545. La românii din regiunea Timocului bulgăresc, ei fură „sugiucii** de pe culmea coşului546. b. Tot la aceşti români din Bulgaria, colindătorii obişnuiesc a fura „vîzlele**547 de struguri denumite şi „ivenci**548, care se află agăţaţi sub streaşină pridvorului spre păstrare pe iarnă. c. în unele sate - precum am menţionat deja, la alt capitol - „colindătorii dau drumul la pătul să cure porumbul**549. Aici, vom adăuga în plus că - dacă, în bună parte, porumbul este lăsat de ei să se risipească prin curte - cîteodată şi fură dintr-însul550. De asemenea, cînd pot, ei fură şi făina de porumb din hambar551. Uneori, colindătorii fură cutia cu sare552 sau un drob din troacă553, sau măcar cît de puţină - fie chiar şi numai un bulgăraş mic de tot554 - dacă reuşesc s-o găsească. § 8. Animale vii a. Adesea, unii colindători, dintre cei cu totul lipsiţi de orice scrupule - sau „nărăviţi la hoţit**, cum ne spune un corespondent - fură chiar porcul gazdei neprimitoare, fapt ce pare a se întîmpla de altfel rareori555. Destul de frecvent însă ei fură purcei556. b. Foarte răspîndit este, în multe regiuni ale ţării, furtul păsărilor domestice de orice specie . Cu deosebire, fură colindătorii, de la gazda avară, găini558, care - pretutindeni, în lumea noastră rustică - sînt specia de păsări cea mai cultivată. Mărturiile, pe care le avem despre frecvenţa furtului - cu prilejul descolindării gazdelor puţin ospitaliere - sînt uluitor de numeroase şi provin din cele mai diferite regiuni ale teritoriului de limbă românească. Putem spune că aproape nu există vreo localitate^ anchetată de noi asupra acestei chestii, de unde să nu fi primit răspunsuri pozitive în privinţa existenţei obiceiului colindătorilor de a fura, ca răzbunare contra gazdelor, care i-au tratat rău. E ceea ce vine să confirme într-o însemnată măsură ipoteza noastră despre caracterul ritual al furtului în cadrul acestui aspect negativ din datina colindatului. 233 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Pe de-altă parte, din o seamă de informaţii aflate-n materialele anchetei noastre, rezultă clar că actul de a fura este considerat prin el însuşi, foarte adesea, ca ceva absolut indispensabil pentru a prejudicia într-un mod eficace gazda neprimitoare. Nu e vorba numaidecît de furturi care să însemne vreo pagubă materială importantă. De foarte multe ori, se fură, precum am văzut, vreo unealtă agricolă sau gospodărească: vreo furcă, sapă, greblă..., vreo secure sau vreo căldare... Alteori, se fură lucruri şi mai fără preţ, de ex.: vreo strachină, o oală, o ulcică559... sau chiar o lingură!560. Ba, nu o dată, colindătorii se mulţumesc să fure mătura561 sau vreo bîtă562, aflate lîngă uşa casei, sau chiar vreun lemn luat la-ntîmplare din ogradă563. Adeseori, ei scot din broasca uşii sau din vreun lacăt cheia şi o fură564. Trebuie să relatăm aici că, dintre lucrurile acestea mărunte, de-o valoare materială cu totul insignifiantă, foarte vizat de colindători este săpunul gazdei neospitaliere, din care ei caută să fure măcar o cojiţă oricît de subţire565. Mai mulţi informatori ne-au comunicat că, la ei în sat, colindătorii fură, de la gazda avară, „orice lucru, fie el cît de mic, numai aşa ca să fure ceva“566 sau: „colindători! rău primiţi nu părăsesc curtea gazdei fără să-i fure vreun lucru oricît de neînsemnat, de la casă sau din gospodări e“567. Un altul ne spune că „la gazda zgîrcită, colindătorii fură ce le cade la mînă. Nu se uită dacă-i vreun lucru mai de seamă“568. în fine, un altul ne dă următoarea informaţie deosebit de semnificativă: „Unde-s primiţi rău, fură şi colindătorii, care-s băieţi de oameni cumsecade, de fruntaşi ai satului. Fură te miri ce, pentru că trebuie să fure ceva. Altfel, nu se poate; aşa li-i legea lor..."569 Aşadar, mai ales dacă privim faptele constatate pe terenul folcloric din perspectiva unei asemenea atitudini a colindătorilor, ne dăm seama că nu avem a face aici chiar cu furtul banal. Cel puţin, în principiu - adică făcînd abstracţie de numeroase cazuri de furturi propriu-zise - nu poate fi vorba de aşa ceva. în concluzie, colindătorii, în hipostasul lor de răzbunători ai unei ofense ce li s-a adus de către gazde, nu sînt - atunci cînd se dedau la furat - nişte tîlhari obişnuiţi, care să fie ispitiţi de valoarea însemnată a vreunui obiect al gazdei; ci, foarte frecvent, ei iau la-ntîmplare ce le iese-n cale. Iau ceva care să semnaleze furtul ca act săvîrşit. Ei fură oarecum pentru a fura, iar nu pentru ceea ce fură adică pentru prada însăşi. Fură în numele unei tradiţii consacrate încă din timpuri străvechi. Fură, fiindcă aşa cere datina... Aceasta nu înseamnă că noi contestăm existenţa cazurilor de furturi propriu-zise în cadrul colindatului şi mai ales al descolindatului. Nicidecum. Este adevărat că ele au loc şi încă pe o scară foarte largă. Aşa de largă, încît ne-au făcut să ne îndoim serios uneori, dacă mai poate fi vorba aici şi de vreun furt cu alt substrat psihologic decît cel al hoţiei pure. Cît de adînc înrădăcinat şi totodată cît de răspîndit geograficeşte este obiceiul colindătorilor de a fura pe la gazdele unde colindă, ne-o dovedeşte clar şi faptul că în unele localităţi - din diferite provincii ale ţării - populaţia, alarmată şi profund indignată, a făcut deseori apel la autorităţi ca s-o apere, luînd severe măsuri în contra acestor infractori, care jefuiau lumea în numele datinii colindatului şi la adăpostul ei. Şi fiindcă în mai multe sate măsurile luate pe cale oficială, probabil prea mode- 234 RITURI DE DESCOLINDARE rate, n-au dus la rezultatul dorit, autorităţile comunale - pentru a stîrpi furtul în perioada marilor sărbători ale iernii - s-au văzut nevoite să recurgă la interdicţia totală a oricărui fel de colindat, ceea ce, evident, a nemulţumit grozav în special tineretul acelor sate. Astfel, furtul extrem de abuziv al colindătorilor a pus în primejdie gravă însăşi existenţa datinii săvîrşite de ei! în alte sate, a fost aplicat un procedeu cu totul diferit, însă agreat de toată lumea satului: de cei vîrstnici, ca şi de tinerimea direct interesată. Cu atît mai agreat, cu cît el s-a dovedit surprinzător de eficace şi în acelaşi timp, nu aducea nici un prejudiciu datinii, dacă ne referim la fondul ei. Iată ce ni se comunică, în această privinţă, dintr-un sat din nordul Munteniei şi anume din Slănicul Muscelului: Acum o jumătate de secol şi mai bine, gospodarii satului - neliniştiţi de urgia tîl-hăriilor de tot felul, care bîntuiau la ei în timpul sărbătorilor Crăciunului şi Anului Nou, cu prilejul colindatului - s-au adunat cu toţii la biserică, precum obişnuiau la vremi aspre de cumpănă, spre a sfătui împreună cu preotul lor, ca să găsească vreun mijloc potrivit pentru a stăvili răul. Şi au hotărît - sub ameninţarea cu pedeapsă grea pentru cei care nu s-ar supune - ca, începînd chiar din anul acela, nimeni în sat la dînşii să nu mai aibă voie de a umbla cu colindatul noaptea, aşa cum cere obiceiul în cele mai multe cazuri, ci numai în timpul zilei570. Cu această uşoară modificare a tradiţiei, s-a ajuns în adevăr la înlăturarea aproape completă a furturilor din partea colindătorilor, fără însă a fi fost suprimată în chip samavolnic datina aşa cum s-a întîmplat în aceeaşi vreme pe aiurea. Această înţeleaptă măsură a fost luată şi în alte localităţi, de cele mai multe ori din iniţiativă proprie, fără a se fi influenţat în mod necesar una pe alta571. Desigur, asemenea fapte constituie dovezi categorice despre plaga furtului, care a infestat o bună parte din numeroasele tipuri de colindat în uz la români. Şi totuşi, caracterul ritual al unei întregi serii de furturi ale colindătorilor nu poate fi pus la îndoială, în ciuda faptului evident că ele au ajuns să se identifice prea adesea cu furturile de tipul banal, izvorîte exclusiv din acel instinct barbar, specific atîtor oameni şi deci şi multora dintre colindători. Pentru respectivul instinct, descolindatul a fost un prilej extrem de prielnic de a răbufni, manifestîndu-se deseori cu toată forţa lui elementară şi denaturînd în mare parte actele de furt, care iniţial au avut semnificaţie de rituri autentice ca atîtea alte practici de descolindare. • CAPITOLUL 24 Răzbunări tardive PRECUM AM VĂZUT DIN TOATE CELE RELA-tate pîn-aici, răzbunarea colindătorilor împotriva gazdei, care i-a nemulţumit într-un cnip sau altul, este mai totdeauna cât se poate de promptă. Ei reacţionează chiar în momentul cînd au fost ofensaţi, trecînd imediat de la colindat la descolindat. Ba chiar ^Wrte^ adesea, ei sînt mai dinainte pregătiţi cu cele trebuitoare pentru vreo eventuală in caz de nevoie; aşa că numai rareori, neospitalitatea gazdelor i-ar putea sur- 235 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI prinde cu totul dezarmaţi sau incapabili de a se revanşa pe dată. Totuşi - după unele mărturii, pe care le avem dintr-un număr destul de restrîns de sate - vom releva faptul deosebit de interesant că răzbunarea colindătorilor se poate produce cu mult mai tîrziu decît ziua cînd a avut loc colindatul lor. Aceasta, din diferite motive, ca de pildă: fie că chiar atunci, la momentul potrivit, le-au lipsit cele trebuincioase pentru a putea duce la-ndeplinire vreuna din practicile în uz în acel sat; fie că ceata de colindători, în plenul ei, n-a căzut de acord să se răzbune atunci, nevrînd să piardă din timpul destinat colindatului, spre a nu-şi dăuna propriul lor cîştig; fie, în fine, că nu au fost deloc favorizaţi de împrejurări, ca să se poată răzbuna aşa cum ar fi dorit... Pentru ilustrarea acestui aspect, întrucîtva singular, vom prezenta cazurile cele mai distincte dintre acelea care ne-au fost semnalate: 1. Uneori, la câteva săptămîni după sărbătorile Crăciunului sau chiar şi după mai multă vreme încă, atunci „când gazda nici cu gîndul nu gîndeşte, se trezeşte într-o bună dimineaţă cu porţile mînjite cu păcură; ba, de multe ori, şi cu gardul stropit, tot cu păcură“. Dacă, în clipa cînd dă cu ochii de această „năpastă“, îşi aduce aminte cum i-a primit pe colindători la Crăciun sau la Anul Nou, „el se dumereşte-ndată de unde-i vine ruşinea4*572 2. Dar răzbunarea colindătorilor poate veni la un interval şi mai mare, foarte tîrziu după ciclul sărbătorilor de iarnă. Astfel, dacă gospodina de la casa unde au fost rău primiţi, are semănată cînepă sau in în anul acela, foştii colindători au grijă ca vara - când lujerul acestor plante este crud încă, „la cîteva săptămîni înainte de cules44 - să meargă pe cîmp şi să-i încurce ogorul de cînepă ori de in, călcîndu-1 în picioare „lungiş şi curmeziş44, încît de obicei „nu se mai alege nimica de el44 573. 3. Gazdelor care au fete mari şi care i-au tratat vitreg pe flăcăii colindători - re-compensîndu-i cu zgîrcenie sau ofensîndu-i în vreun alt chip - aceştia le fac neplăcerea şi totodată marea ruşine de a le exclude fiica de la horă. Precum sîntem informaţi din cîteva surse, această răzbunare nu are loc numai într-o singură zi de sărbătoare, care ar urma imediat după data cînd au umblat cu colinda, ci se-ntinde pe o perioadă îndelungată: uneori, durează pînă la Paşti574, alteori însă tot anul575. Considerăm totuşi răzbunările de tipul acesta ca fiind mai degrabă nişte excepţii. Desigur, ele sînt mai totdeauna condiţionate, într-o însemnată măsură, de temperamentul colindătorilor: au loc în special atunci cînd, între aceştia, sînt unii „care ţin mînie lungă44576. •CAPITOLUL 25 Consideraţii explicative asupra practicilor de descolindare în general EVIDENT, PRACTICILE DE RĂZBUNARE ALE colindătorilor, pe care le-au expus mai sus nu coexistă toate în una şi aceeaşi localitate. 236 RITURI DE DESCOLINDARE Ele se repartizează în chip diferit, după regiuni şi localităţi. Nu-i mai puţin adevărat însă că, în ciuda acestei constatări, există totuşi o întreagă serie de circulaţie generală, care se-ntîlnesc mai în fiecare sat. Am putea cita dintre acestea, de ex., spartul oalelor, mînjirea porţilor curţii cu păcură, alungarea vitelor gazdei afară din curte, furtul vreunui obiect al gazdei... De obicei, în orice sat, sînt cunoscute mai multe practici; uneori numărul lor este chiar surprinzător de mare. Aceasta nu înseamnă nicidecum că ele trebuie raportate toate la una şi aceeaşi ceată de colindători. Dar dacă fiecare sat îşi are repertoriul său de rituri descolindătoare, după cum are el şi un repertoriu propriu de formule de descolindare, trebuie să relevăm totuşi că preferinţele pentru anumite rituri variază de la colindător la colindător. De aceea, cei ce alcătuiesc ceata trebuie să se pună de acord mai întîi asupra practicii, pe care vor aplica-o gazdei - în cazul cînd i-a nemulţumit - căci adesea se fac cîteva propuneri, fiecare colindător putînd veni cu propunerea lui. Dar de foarte multe ori, împrejurări cu totul inopinate îi surprind pe colindători şi le impun, independent de preferinţa lor, cutare sau cutare practică de descolindare, care se dovedeşte, în momentul dat, cea mai potrivită ori chiar singura posibilă. Uneori, dintr-o singură localitate, ni s-au semnalat numai două sau trei practici; iar alteori, chiar numai una singură. Aceasta s-a întâmplat mai rar; însă într-un asemenea caz, dacă informaţia e justă, se poate deduce în chip sigur şi decadenţa datinii colindatului în acea localitate. Este drept că în multe sate practicile de descolindare par a fi dispărut complet. E impresia, pe care o poate avea frecvent chiar cel ce face cercetări direct la sursă, mergînd pe terenul folcloric. Dar astfel de constatări sînt foarte adesea numai simplă iluzie, datorită unei superficiale investigări, ca urmare a tăcerii absolute, pe care şi-o impun unii din subiecţii anchetaţi asupra descolindatului în genere, fie în ce priveşte riturile, fie formulele. Victima unei asemenea iluzii am fost noi înşine, în mai multe sate, la începutul investigaţiilor noastre asupra acestei chestii. Dacă totuşi constatarea absenţei riturilor descolindătoare nu este iluzorie, atunci logic e să ne aşteptăm ca acolo unde lipseşte aspectul negativ al colindatului, să lipsească şi cel pozitiv, dacă nu chiar în totalitatea lui, în orice caz în formele lui tradiţionale cele mai reprezentative. Dispariţia unora dintre speciile colindatului sau numai decadenţa lor în anumite localităţi a dus concomitent şi la dispariţia totală ori parţială a practicilor de descolindare. Dacă ne situăm în realitatea datinii, avem de observat că, în mod obişnuit, o ceată de colindători aplică gazdei o singură practică de răzbunare. Sau, ca să ne exprimăm mai just şi mai precis: o singură practică principală. E adevărat totuşi că se-ntîmplă frecvent ca ei să facă uz la una şi aceeaşi casă de mai multe specii de răzbunări. Totuşi, chiar în asemenea cazuri, avem a face în general tot numai cu o practică principală, la care colaborează asiduu şi unitar toată ceata, în timp ce celelalte practici sînt de fapt accesorii şi realizate cu totul în treacăt adică „pe fligă“577, precum ne spune un informator «au - cum se exprimă un altul şi mai plastic - „la repezeală4*578. De altfel, e lesne de imaginat că săvîrşirea mai multor practici principale, la o singură gazdă, nici nu ar fi cu putinţă din o serie de motive. în primul rînd, n-ar fi practic pentru colindători, care, pe 237 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI de-o parte, ar pierde prea mult timp la o singură gazdă, ceea ce i-ar împiedica să termine de colindat tot satul sau partea de sat propusă; iar pe de altă parte, ei s-ar expune prea mult represaliilor gazdei. Este de sine înţeles însă că într-o aceeaşi localitate, diferite cete de colindători se pot răzbuna - la una şi aceeaşi gazdă sau la gazde deosebite - în mod cu totul diferit. în ce priveşte însă interesul colindătorilor pentru cîştigul lor material, de pe urma colindatului - deşi nu se poate deloc afirma că el nu ar prezenta o importanţă decisivă pentru dînşii - am avut totuşi prilejul să ne convingem, pe terenul folcloric, din relatările foştilor colindători anchetaţi de noi că, uneori (şi nicidecum în mod excepţional), colindătorii pun atîta pasiune în executarea vreunei practici descolindătoare, încît amintitul interes este complet eclipsat de satisfacţia ce le-o dă răzbunarea. Gîndul că-şi pierd timpul destinat colindatului şi că-şi diminuează singuri propriul lor cîştig trece în umbră. Pe primul plan al conştiinţei lor rămîne practica de răzbunare la care s-au angajat. Atunci, ceata de colindători „înciudaţi peste măsură** sînt în stare să piardă ceasuri întregi, numai să se poată răzbuna după placul lor. Ba, ei au chiar ambiţia „să i-o facă gazdei, ca să fie de pomină!**579. Nu o dată, colindătorii se mîndresc de isprava lor ca de cine ştie ce izbîndă neobişnuită, mai ales cînd ea a stîmit vîlvă-n sat şi lumea a făcut mult haz de dînsa. Ei apar atunci ca un fel de eroi, cel puţin în ochii celorlalţi foşti colindători... Şi, în adevăr, unele din aceste isprăvi poznaşe rămîn multă vreme „de poveste**580 în amintirea satului... Ţinînd seama de faptul că colindătorii fiecărui sat dispun de un anumit repertoriu, mai mult sau mai puţin bogat, de rituri descolindătoare, alegerea cutărei sau cutărei practici, la o anumită gazdă, este condiţionată nu numai de uzul acelui sat şi de preferinţele colindătorilor, ci, precum am menţionat deja, ea depinde mai cu deosebire de situaţia dată, care poate favoriza aplicarea uneia sau poate împiedica aplicarea altora. Dar această alegere mai este condiţionată şi de starea socială a gazdei. Cînd colindătorii au fost recompensaţi slab la casa unui om sărac sau cu o situaţie materială mijlocie, chiar dacă nici pe unii ca aceştia nu-i cruţă totdeauna, răzbunarea lor este de obicei benignă, aplicîndu-se vreo practică din cele mărunte, mai mult ca să-mplinească datina. Se schimbă însă lucrurile cînd ei au fost vitreg trataţi de vreun fruntaş al satului cu renume de bogătaş: fie că acesta s-a arătat avar la-mpărţitul darurilor; fie că i-a primit ostil, ofensîndu-i într-un fel oarecare; fie că nu i-a primit deloc, ferecîndu-şi porţile curţii cu lanţuri şi lacăte şi lăsînd cîinii slobozi în noaptea Crăciunului sau a Anului Nou. Pe unul ca acesta nu numai că nu-1 cruţă niciodată, dar îi aleg din repertoriul lor de practici vreuna din cele mai usturătoare, pe care ei caută să i-o aplice clasic, „cu tot dichisul**581. Ba, dacă împrejurările îi favorizează, colindătorii nu pregetă să-şi cheltuiască timpul cu dărnicie, fâcînd uz chiar de cîteva practici principale. Şi acum e momentul să ne întrebăm: Care colindători săvîrşesc actele de răzbunare mai sus expuse? Şi de ce anume practici se slujesc ei? Este ştiut că, la români, în orice localitate, există - pe cuprinsul perioadei sărbătorilor de iarnă, de la ajunul Crăciunului pînă la Bobotează, iar uneori chiar şi după -numeroase şi variate specii de colindat582 . 238 RITURI DE DESCOLINDARE Ceea ce constatăm din materialele anchetei noastre este că, în general orice fel de colindători, fără nici o distincţie, pot aplica gazdelor neprimitoare răzbunări ca cele anterior cunoscute. O singură restricţie importantă ar fi de făcut, însă nici aceasta în mod absolut: e vorba aici îndeosebi, de colindătorii care, după datină, nu umblă decît noaptea, cel puţin dacă ne raportăm la obicei aşa cum este el păstrat din bătrîni - în toată puritatea lui tradiţională - prin regiunile cele mai conservative ale ţării. Dar şi colindătorii care umblă ziua, deşi într-o măsură cu mult mai redusă - aproape insignifiantă faţă de ceilalţi - reuşesc totuşi şi ei să se răzbune chiar la lumina zilei, fie cu formule, a căror debitare nu le-o poate opri nimeni, fie de asemenea cu unele rituri, pe care ei ştiu să le săvîrşească prompt şi cu abilitate. Pe de altă parte, precum sîntem informaţi din cîteva sate - pe unde umblatul colindătorilor noaptea a fost interzis de autorităţile locale, din cauza diferitelor excese - colindătorii îşi amînă răzbunarea tot pentru noapte, cînd pot beneficia de întunericul ocrotitor. - Să fie aici vorba numai de o simplă comoditate? sau, poate, de o revenire - în mod inconştient, fireşte - la vechea cale a tradiţiei? Ceea ce putem afirma cu toată siguranţa este că anumite tipuri de colindători utilizează descolindarea - în rituri, ca şi în formule - pe o scară întinsă; în timp ce alţii, mai puţin sau chiar numai în mod excepţional. Printre cei dintîi, trebuie să-i numim pe colindătorii din noaptea Crăciunului - flăcăi sau băieţi de vîrstă mijlocie - apoi, pe colindătorii mascaţi de tipul profan şi pe colindătorii care umblă cu plugul, flăcăi sau băieţi, în noaptea Anului Nou. Din a doua categorie - a celor care se răzbună mai rar sau foarte rar - îi relevăm cu deosebire pe stelari şi pe colindătorii cu Vicleimul, ca făcînd cel mai puţin uz de practicile de descolindare ori de formule. Să nu fie aici o influenţă îmblînzitoare de moravuri, venită din fondul religios al respectivelor specii de colindat? Din conştiinţa colindătorilor, că lor - ca vestitori ai unor evenimente sacre - nu le poate fi îngăduită libertatea celorlalţi? Mai e nevoie să relatăm încă faptul că toţi colindătorii - indiferent de categoria căreia aparţin - se servesc cam de aceleaşi răzbunări, că adică practicile, de obicei, nu se repartizează după speciile colindatului. Numai rareori, are loc aceasta, precum e, de ex., cazul cu ritul blocării gospodăriei gazdei, prin tragerea unei brazde în faţa porţii de către colindătorii „cu plugul“583 sau cu ritul ducerii „puilor4* de către micii colindători584... etc. Repartiţia după tipurile de colindători - sau după speciile de colindat, ceea ce-i totuna - apare ceva mai pronunţată la formulele de descolindare, precum s-a văzut deja locul cuvenit585. Se-ntîmplă însă cîteodată că aceleiaşi practici - utilizate de cele mai (uiente tipuri de colindători - i se asociază formule deosebite, ţinînd de cutare sau cutare specie de colindat. Nu-i mai puţin adevărat însă că, adesea, şi formulele ca şi practicile însoţitoare sînt pentru toţi colindătorii, cu rare excepţii, cam aceleaşi. In fine, mai avem de observat, cu privire la riturile de descolindare, că, în marea y^jontate a cazurilor, ele apar singure în realitatea folclorică, fără a fi însoţite de nici o 239 DESCOL1NDATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI formulă negativă, avînd adică o existenţă de sine stătătoare. în aceasta, vedem noi un indiciu clar al crudităţii lor primitive. Dar tocmai de aceea, ele nu sînt mai puţin marcate de străvechi semnificaţii specifice, pe care vom încerca să le relatăm în unele din capitolele ce vor urma. Sînt semnificaţii care nu au avut nevoia de a fi scoase-n relief sau secondate de formule însoţitoare, pentru ca repercusiunea lor să fie puternic simţită în sufletele lumii rurale. Simpla executare a riturilor era de ajuns, pentru ca eficacitatea lor - ca răzbunare a colindătorilor - să fie perfect asigurată, ba încă, adesea, într-un grad cu totul neobişnuit. • CAPITOLUL 26 Răzbunările colindătorilor şi atitudinea gazdelor TEAMA LOCUITORILOR SATELOR DE RĂZ-bunarea colindătorilor este deosebit de puternică încă în unele regiuni mai conservative de pe teritoriul de limbă românească. Şi cum nu ar fi, cînd - aşa cum s-a putut constata din cele mai sus expuse - mai ales unele dintre practicile descolindătoare, în special dacă sînt executate de colindătorii flăcăi, constituie o adevărată calamitate pentru gazdele cărora le sînt aplicate. Astfel, noaptea Crăciunului şi a Anului Nou devin adesea pentru o parte din sătenii noştri nopţi de teroare. Cei ce dezlănţuie această teroare, în numele obiceiului din bătrîni, se arată implacabili; iar cei ameninţaţi de ea nu au altă posibilitate de a se apăra decît riposta personală, la care numai rareori au curajul de a face apel de frica riscurilor prea mari într-un conflict cu forţe antagoniste atît de inegale. Dar în afară de teama în legătură cu daunele materiale imediate şi cu alte neplăceri iminente chiar în noaptea cînd are loc colindatul, planează asupra gazdelor descolindate o frică şi mai mare pentru ceea ce-i aşteaptă în viitor, ca o consecinţă fatală a celor deja întîmplate. Nu vom scruta aici mobilele de ordin psihic, care stau la baza acestei temeri. E o chestiune indisolubil legată de cea a sensului riturilor, a cărei elucidare ne va preocupa în mod special mai departe. Deocamdată, ne limităm la constatarea unei realităţi, căreia nu i se poate contesta caracterul său etnografic. Fapt este că dacă lumea noastră rustică aşteaptă cu exuberantă bucurie venirea colindătorilor - solii cei mai autentici ai marilor sărbători de iarnă -această bucurie, cu deosebire în regiuni ca cele mai sus menţionate, este totuşi umbrită adesea de îngrijorarea de a nu-i nemulţumi pe colindători. în adevăr, ei pot fi indispuşi, de multe ori, din motive cu totul neînsemnate; iar cîteodată, precum ne informează un gospodar, unii dintr-înşii mai haini la inimă fac gazdelor vreo pacoste chiar şi fâr’ de nici-o pricină"586. Apropierea sărbătorilor Crăciunului şi pregătirea tineretului de la sate pentru colindat sînt pentru sătenii ceilalţi şi un prilej de a-şi reînprospăta în amintire cele „ce-au avut a păţi"587 din partea colindătorilor, în anii trecuţi, unii dintre semenii lor. De aceea, gospodarii mai prudenţi iau măsuri de precauţie din vreme, strîngînd de pe afară lucrurile, care sînt mai importante şi asupra cărora ştiu bine că se îndreaptă de 240 RITURI DE DESCOLINDARE obicei atenţia colindătorilor. De asemenea, ei încuie temeinic hambarele, staulele vitelor, cuştile păsărilor;., etc.588 Dar oricît de departe ar merge astfel de precauţii, ele nu pot totuşi asigura pe nimeni că prin aceasta s-a pus la adăpost în mod definitiv de revanşa colindătorilor, în eventualitatea nemulţumirii lor de către gazdă. Şi cu drept cuvînt, căci - în ciuda prudenţei gazdei şi în ciuda împrejurărilor oricît de neprielnice - colindătorii ştiu să găsească, din întregul repertoriu de practici cunoscut în fiecare sat, măcar una pe care s-o poată aplica gazdei neospitaliere la momentul oportun. Pe de-altă parte, nu trebuie uitat nici faptul că, în unele sate, unde colindatul este în floare, gazda - în cazul cînd se iveşte vreun conflict între ea şi colindători - nu are nici măcar îndrăzneala de a ieşi afară din casă spre a-şi apăra avutul, orice s-ar întîmpla în gospodăria sa589. Aceasta se explică numai prin groaza ce le-o inspiră colindătorii vîrstnici, care - precum am relatat deja aiurea - nu pregetă chiar de a-1 ataca pe gospodarul de gazdă, dacă s-ar aventura să intervină590. Astfel, colindătorii - profitînd şi de asemenea situaţii susţinute de tradiţie - îşi pot duce la-ndeplinire, nestînjeniţi de nimeni, intenţiile lor de răzbunare. Alteori, colindătorii îşi pot crea ei înşişi o situaţie favorabilă, chiar la adăpostul vreunei practici, cum este cea a încuiatului gazdelor în casă. încuierea are loc foarte prompt, la un semn - echivalent cu o poruncă - făcut de şeful cetei de colindători. Pînă cînd gospodarul izbuteşte să iasă în vreun chip din casă, colindătorii au tot timpul să se răzbune după bunul lor plac, făcîndu-i tot felul de surprize „care mai de care mai boacănă4*591. Procedeul acesta a fost amplu ilustrat de noi prin întîmplarea din satul moldovenesc Movileni, unde colindătorii cu plugul l-au blocat timp îndelungat în casă la el pe un locuitor, împreună cu familia, legîndu-i uşa pe dinafară cu sîrmă592. Aceasta, ce-i drept, s-a petrecut în Moldova de nord acum aproape o jumătate de secol; avem însă şi informaţii mai noi, din alte provincii şi anume din localităţi foarte depărtate de Movileni, despre persistenţa obiceiului. Iar dacă colindătorii nu izbutesc totuşi să se revanşeze chiar în momentul cînd au fost nemulţumiţi de gazde - sau măcar în cursul nopţii aceleia, mai către ziuă - am văzut că tradiţia nu exclude, pe alocui ea, răzbunările tardive593. Aşadar, răzbunarea colindătorilor - independent de circumstanţele de moment, prielnice sau neprielnice - îşi află, într-un chip ori altul, căile sale de realizare. Astfel, ea se impune gazdelor care i-au ofensat ca o inexorabilă fatalitate. De aici, şi tema acestora, în regiunile unde datina colindatului, cu toate obiceiurile s-a conservat mai bine. • CAPITOLUL 27 Societatea rustică faţă de răzbunările colindătorilor general, populaţia ESTE DEOSEBIT DE INTERESANT FAPTUL CĂ, noastră rurală nu numai că nu se revoltă împotriva poznelor făcute 241 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI de colindători, nici chiar atunci cînd ele sînt „din cale-afară de diochiate44594, adică atunci cînd întrec orice măsură; ci, de cele mai multe ori, sătenii îi aprobă, luîndu-le şi apărarea la nevoie. Unii corespondenţi ne informează în mod precis asupra răsunetului pe care-1 au în satul lor răzbunările comunicate de dînşii. Aşa de ex., ei ne spun, iar adesea ne citează exact, ceea ce se povesteşte prin sat cu privire la ele: „Tare bine i-au mai făcut lui cutărică, de i-au dat porţile pe gîrlă! Să mi se-nveţe minte de altă dată să-i primească omeneşte pe bieţii băieţi...44 5 95 sau: „Bă, că bine i-o mai brodiră zgîrcitului ăluia, de-i zugrăviră niţeluş pereţii cu păcură, că prea erau albi!“596 Aşadar, lumea satelor - ştiind că isprăvile colindătorilor, în genul celor pe care le-am cunoscut, nu sînt de obicei altceva decît răspunsurile acestora la reaua primire ce li s-a fecut la o casă - îi osîndeşte tot pe cei cu paguba sau cu ofensa, adică pe gazdele respective. Vina lor constă, între altele, mai ales în faptul că ei au încălcat o tradiţie, pe care colectivitatea rustică o respectă cu sfinţenie: buna primire a colindătorilor. De aceea, gazdele neospitaliere sînt judecate ară cruţare nu numai în cercul colindătorilor - flăcăi sau copii de toate vîrstele - dar şi de cei maturi, bărbaţi ori femei, care au fost informaţi la vreme, pe diferite căi, despre unele păţanii suferite de colindători pe la anumite case. Totdeauna, asemenea gazde sînt puse la index de opinia publică a satelor. Faptul însuşi de a nu-i primi pe colindători, este privit în multe localităţi româneşti ca fiind de natură să afecteze deosebit de grav prestigiul social de „gospodar cumsecade4* al unui sătean597. în consecinţă, chiar numai actul de a se răspîndi prin sat zvonul că cutare gospodar i-a alungat pe colindători ori că le-a împărţit prea puţine daruri sau de rea calitate, constituie o temută răzbunare din partea colindătorilor asupra gazdelor, la care au colindat sau au avut intenţia să colinde, însă au fost împiedicaţi598. Dar, cu acest prilej, trebuie să relevăm în mod special că, dacă în lumea rurală sînt foarte aspru criticate familiile care-i primesc rău pe colindători sau îi dăruiesc cu zgîrcenie, dimpotrivă, se bucură de o neobişnuită apreciere acelea, care-i primesc cu multă simpatie şi-i copleşesc cu daruri bogate. E drept că, adesea - precum am aflat de la colindători din fostul judeţ Tecuci - cei ce se întrec cu copiozitatea la distribuirea de daruri cetelor, care i-au colindat, stîmesc gelozia unora dintre sătenii mai cu stare, deoarece se simt depăşiţi în această privinţă şi deci cu prestigiul scăzut. Dar acesta e un indiciu şi mai elocvent încă despre nivelul înalt la care sînt evaluate gesturile generoase ale gazdelor darnice faţă de colindători. Cei care informează cel mai exact şi cu lux de amănunte comunitatea rustică - atît în bine, cît şi în rău - asupra primirii colindătorilor, sînt, se-nţelege, chiar aceştia. Ei sînt deci creatorii direcţi ai opiniei publice a satului. Ei, cei dintîi, fac vîlvă şi în cazurile considerate drept ruşinoase şi condamnate de toţi ale maltratării colindătorilor, dar şi în cazurile îndeobşte admirate şi elogiate ale unei excepţionale recompensări a lor. Faptul acesta, fireşte, nu-i caracterizează numai pe români, ci şi pe celelalte naţiuni din Europa orientală, unde e în floare datina colindatului. O interesantă atestare a lui - 242 RITURI DE DESCOLINDARE de către sursa folclorică însăşi şi anume chiar de o colindă - aflăm la poloni. Astfel, în partea finală a unei colinde de Crăciun - după ce au fost înşirate cele mai variate daruri, pe care, însoţindu-le de urări, le cer gazdelor - colindătorii mazuri din Prusia Orientală599, le spun acestora, pentru a le îndupleca să fie darnice cu ei, următoarele: Jezli nam tego wszystkiego / po trose udzielicie, / to was pochwalimy, / przed ludziâmi was obsfawimy, / zescie nam dăli i naddăli\ / zebyscie w zdrowiu i scpsoiu / na wsie roki dâwac docekăli !“600 Iată dar care este răsplata bunei tratări a colindătorilor de către gazde, prin contrast cu faima rea pe care o dobîndesc în societatea rurală cei ce-i tratează vitreg. Desigur, acest foarte important mobil, înfăţişat atît de clar şi de sugestiv de colinda mazură - este cel care-i determină în primul rînd şi pe locuitorii satelor noastre, ca - în vederea perioadei sărbătorilor iernii, cînd e în uz colindatul de cele mai felurite tipuri -să aibă grijă să se pregătească mai dinainte cu bani şi cu toate cele trebuitoare pentru o recompensă cît mai largă a colindătorilor. Chiar şi cei mai săraci dintre locuitori caută, cu această ocazie, să se menţină la acelaşi nivel cu cei înstăriţi, distribuind foarte adesea daruri generoase, cu mult mai bogate decît le-ar îngădui situaţia lor materială. Asistăm la o adevărată întrecere... De altfel, această înălţătoare emulaţie - în actul dăruirii - a ţăranilor sărmani, cu cei mai cuprinşi dintre gospodari, m-a impresionat pînă la înduioşare încă din vremea copilăriei, cînd eram şi eu colindător în satul meu natal din Moldova de miază-zi. Cu chipul acesta, contrastul între gazdele neospitaliere - de obicei avute - şi restul locuitorilor, din sate ori tîrguri, apare şi mai izbitor; iar blamul public, adus celor dintîi, şi mai apăsător. Dar poporul de la ţară merge şi mai departe încă: in cazul cînd colindătorii au aplicat unui gospodar vreo răzbunare de tipul celor mai sus prezentate, ceilalţi locuitori -începînd cu vecinii sau cu drumeţii - participă deseori ca spectatori, care-i aplaudă oarecum pe colindători prin însăşi prezenţa lor şi prin faptul că se amuză pe seama celui năpăstuit, cu atît mai bine şi mai cu veselie, cu cît răzbunarea a fost mai reuşită. Cîteo-datâ, la casa gazdei - la care colindătorii au făcut vreo şotie „mai năzdrăvană**601 în cursul nopţii - e un adevărat pelerinaj în dimineaţa următoare, ceea ce indispune în mod neobişnuit pe gazdă,602 precum ne-o atestă informaţii din mai multe surse: Ce v-aţi strîns acilea ca la urs? Ia căraţi-vă pe la casele cui vă are, că vă găsiţi beleaua cu mine!603 Aşa sună uneori indignarea ei împotriva mulţimii adunate în faţa casei. Nu o dată, ea u alungă pe inoportunii privitori cu cîinii sau chiar ameninţîndu-i cu băţul sau adresîn-du-le felurite invective, ca: „gură cască**, „haimanalelor**604... Dar, în felul acesta, mrtjj»tia consătenilor faţă de o asemenea gazdă creşte. Nu-i de mirare deci, că adesea m *** ndică-n cap tot satul. ,Isprăvile colindătorilor apar prin urmare, în societatea rurală, ca nişte adevărate jfflsioimente cu caracterul de spectacole comice sau comico-satirice, la care ia parte ■pil întreg şi care sînt comentate multă vreme după aceea. 243 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Numai rareori, se-ntîmplă să se găsească cineva dintre consăteni, care să ia apărarea sau să arate în mod sincer compasiune celui împotriva căruia s-au răzbunat colindătorii. O fac aceasta - dintr-un spirit de solidaritate oportună - doar acei ce au avut şi ei de suferit ceva similar cîndva, în alţi ani, sau poate chiar tot în anul acela. Uneori, cînd colindătorii merg prea departe cu răzbunarea lor, provocînd pagube grele gospodarului de gazdă, acesta merge să se plîngă autorităţilor comunale. Aflăm totuşi, din cîteva locuri, că gazda dăunată sau chiar furată de colindători preferă de cele mai multe ori să tacă, de teamă ca nu cumva, reclamînd, să se facă şi mai mult zgomot în jurul păţaniei sale şi astfel lumea să rîdă şi mai tare pe socoteala sa şi a familiei605. Din aceste sate, ni se comunică iarăşi că răzbunările colindătorilor constituie acolo cea mai mare ruşine pentru un gospodar, care se respectă. De aceea, oricine e mai bucuros să rabde orice fără murmur, sau - cum se exprimă unul din informatorii noştri - „să tacă şi să-nghită, decît să se dea-n gura satului44606. Pe de altă parte, aici e nevoie să mai relatăm şi un fapt foarte semnificativ sub aspectul folcloric şi anume că multe din actele de răzbunare ale colindătorilor - cum e distrugerea vreunor obiecte importante din gospodărie sau furtul însuşi... - care oricînd, în altă epocă a anului, ar fi pasibile de penalitate, după lege, într-o asemenea ocazie, ele nu mai sînt pedepsite de autorităţi607. Sînt ocrotite de vechiul obicei al pămîntului, cu care s-au trezit generaţii după generaţii. Şi-n adevăr, acolo unde autorităţile satului cunosc bine spiritul tradiţiei - dat fiind că de regulă sînt reprezentate tot de ţărani localnici - nici măcar nu-i consideră pe colindători drept infractori în astfel de cazuri şi în consecinţă nu-i sancţionează în nici un chip608. Iată pentru ce, nu odată, vreuna din aceste autorităţi - ca răspuns la plftgerea împotriva colindătorilor - îi ripostează reclamantului: „Zilele astea-s ale lor. Au şi ei dreptul, nu ai ce le face!44609 Ba, alteori îi reproşează fără ocol: „Păi de ce i-ai alungat de la casa dumitale? Se poate una ca asta? Ce fel de gospodar eşti dumniata?!44610 sau chiar pe un ton agresiv, adesea: „- Da dă ce nu ţi-ai păzit poarta? N-am ce-ţi face!44611 în consecinţă, sătenii - ştiind bine că „obiceiul din bătrîni44 le stă împotrivă şi cunos-cînd de asemenea atitudinea foarte tolerantă a autorităţilor satului - nici nu cutează să mai reclame, în caz cînd au avut de suferit ceva de pe urma colindătorilor. Dar, odată cu acestea, se cuvine să mai relevăm aici şi următorul fapt deosebit de interesant din punct de vedere etnografic, deşi totodată bizar prin aspectul său contrastant faţă de cele relatate anterior. Dacă un gospodar i-ar surprinde pe colindători chiar în timpul cînd îl fură sau îi prejudiciază într-un chip sau altul avutul său, şi dacă atunci i-ar bate grav, el de asemenea iese de sub penalitatea legală612. în baza aceluiaşi „obicei din bătrîni44, el nu are nici o răspundere în faţa legii. Aceasta îi şi face pe colindători să fie cît mai prudenţi, cînd îşi aplică revanşa lor gazdei neospitaliere. în concluzie, colindători rău trataţi sau complet respinşi de către gazde au totdeauna de partea lor marele public al satului. Asemenea gazde sînt privite de toţi drept nişte 244 RITURI DE DESCOLINDARE călcători ai obiceiului bătrînesc şi chiar de profanatori ai tradiţiei, prin atitudinea lor, care se abate de la normal. în adevăr, colindătorii apar în ochii tuturor ca cei mai autorizaţi purtători ai tradiţiei autohtone. Fără ei, feiă colindele lor, sărbătorile de iarnă nici nu ar putea fi imaginate de poporul nostru de la ţară. Astfel, colindatul se defineşte în societatea rurală de la noi nu numai ca o podoabă de frunte a sărbătorilor Crăciunului şi Anului Nou, ci şi ca un element principal de consacrare a lor. Fireşte, colindătorii sînt primii, care îşi dau seama perfect de aceasta şi ei nu ezită nicidecum de a folosi la maximum o asemenea situaţie de favoare, mergînd pîn-acolo, încît destul de frecvent cad în exagerare, depăşind orice limite. Aruncînd o privire de ansamblu asupra riturilor de descolindare, ca şi asupra formulelor descolindătoare - indiferent dacă acestea însoţesc simultan riturile, ori sînt proferate în mod cu totul izolat - nu putem să nu remarcăm că, în fond, ele ni se înfăţişează ca un fel de pedepse sau în orice caz ca nişte corecţiuni mai mult sau mai puţin dure, pe care ceata colindătorilor îşi ia permisiunea de a le aplica unor infractori faţă de datină, pentru cutezanţa lor de a o fi încălcat ori cel puţin de a o fi bravat. Cu chipul acesta, datina colindatului, prin slujitorii ei, exercită o implacabilă tiranie asupra celor suspectaţi de vina nerespectării tradiţiei. Dar trebuie să relevăm în mod special că tirania colindătorilor este călduros secondată de întreaga comunitate rurală, care-şi dă fără rezerve asentimentul, fie tacit, fie chiar manifestîndu-se prin cuvinte care exprimă clar aprobarea ei, fie mai ales prin satisfacţia deosebită ce arată fâcînd haz de „poznele" colindătorilor. Pe această mare asociată se sprijină în bună parte şi curajul, pe care-1 au aceştia în ce priveşte săvîişirea riturilor descolindătoare şi a aplicării formulelor de descolindare. Privind problema prin prisma sociologică, găsim foarte natural acest fenomen, dat fiind că cu cît o societate se află într-un stadiu mai puţin evoluat, cu atît tradiţia se impune mai imperativ şi mai tiranic fiecăruia din membrii acelei societăţi. Precum se ştie, în comunităţile primitive, călcarea tradiţiei sau numai unele abateri de la normele ei se plătesc de obicei cu viaţa. Judecînd deci obiectiv faptele, este în afară de îndoială că tradiţia - prin forţa pe care o are ea de a se impune peste voinţa indivizilor dintr-o colectivitate umană unitară - reprezintă o permanentă primejdie, atunci cînd ea vehiculează obiceiuri reprobabile «au nu întru totul acceptabile. în adevăr, zadarnic se vor ridica din sînul comunităţii glasun izolate de protest sau glasuri în favoarea inovaţiilor, oricît ar fi de îndreptăţite! Ele nu vor putea stîmi vreun ecou eficace, atîta timp cît sînt expuse a fi înăbuşite de ®*rea mulţime, care urmează - fanatic adesea - calea oarbei tradiţii. Aceasta e just nu .ţjuniai pentru cazul cînd este vorba de tradiţii rele - căci există, din nefericire, şi foarte Oiulte din acestea - ci şi de tradiţii, care se cer numai perfecţionate. Şi nu există tra-«tie, oricît de bună, oricît de frumoasă, care să nu fie susceptibilă de ameliorare. împo- vtrea compactă a colectivităţii se dovedeşte a fi o piedică din cele mai serioase în & Si? P^0Sresului. Cînd este vorba însă de tradiţii rele, adică de a suporta cine ştie ce iftW. lunî barbare numai fiindcă ele sînt o veche moştenire din moşi strămoşi, pericolul gy» mat mare ca oricînd şi trebuie stăvilit. 245 DESCOL1NDATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI într-o însemnată măsură, acesta e desigur şi cazul cu descolindatul, sub ambele lui forme de manifestare - rituri sau formule, care cad atît de frecvent în excese intolerabile - măcar că aici avem de a face cu un obicei vehiculat de una din cele mai frumoase datini ale pămîntului românesc, care a dăruit tezaurului nostru folcloric creaţii de artă autentică pe terenul poetico-muzical. NOTE 1. Referitor la riturile de descolindare, ne exprimăm regretul nostru cel mai profund că nu vom mai putea cita, ca la formule, şi numele persoanelor informatoare; ci sîntem constrînşi să ne limităm la designarea locului de origine, singurul indicat - după descrierea fiecărei practici - într-una din ciornele iniţiale, foarte sumată şi fragmentară, care ne-a servit la redactarea ms-ului pierdut şi care printr-o fericită întîmplare ni s-a salvat. Aici însă, erau extrase succint practicile şi - spre orientarea geografico-folclorică - se aflau notate numai satul şi judeţul de unde ele proveneau. Astfel, toată colecţia de materiale privitoare la riturile de descolindare - în fişe cu însemnările prime, foarte detailate, şi cu numele persoanelor anchetate - fiindu-ne pierdută în a. 1944, odată cu lucrarea definitiv redactată, nu mai putem şti azi, în mod sigur, decît rar de tot numele vreunora dintre subiecţi. 2. La prezentarea practicilor descolindătoare - ca şi la expunerea formulelor negative de altfel - ne vom raporta la toate speciile de colindat din perioada sărbătorilor de iarnă, dar cu deosebire la colindatul din noaptea Crăciunului. 3. La bulgari, „cetnik"; la ucraineni, „bereza“ sau „vatah“ - cf. mai sus. 4. La bulgari, „magare“; la ucraineni, „kin“ (= cal) - cf. mai sus. 5. A.F. - Veleşti, Cetatea - jud. Dolj; Slăveşti, Alexandria - jud. Teleorman; Singureni, Blejeşti, Fîntîna Doamnei, Tg. Fierbinţi, Vlădiceasca - jud. Ilfov; Socoalele, Crucea, Lehliu - jud. Ialomiţa; Gura Teghii, To-hani, Pogoanele - jud. Buzău; Pietroşiţa - jud. Dîmboviţa. 6. A.F. - Frăsinetu, Mînăstirea - jud. Ilfov; Pleaşa, Urlaţi, Zănoaga - jud. Prahova; Padina, Pogoanele - jud. Buzău; Viziru - jud. Brăila. 7. A.F. - Gîrbovi - jud. Ialomiţa; Fîntîna Doamnei, Sâruleşti - jud. Ilfov. 8. A.F. - Băltâgeşti, Cernavodă - jud. Constanţa; Roşiori, Putineiul - jud. Ilfov; Băicoiu - jud. Prahova; Greci - jud. Tulcea. 9. A.F. - Borduşani - jud. Ialomiţa. 10. A.F. - Idem. 11. A.F. - Cegani - jud. Ialomiţa. 12. A.F. - Borduşani, Cegani - jud. Ialomiţa. 13. A.F. - Valea Oii - jud. Constanţa. 14. A.F. - Idem. 15. A.F. - Jegalia - jud. Ialomiţa. 16. A.F. - Rogata - jud. Cluj. 17. Ancheta noastră a avut în vedere, la românii din valea Timocului, de pe malul drept (distr. Vidin), cu deosebire următoarele sate: Esân, Stanotîm, Râchitniţa, Molalia, Novo-Selo, Cosovo, Cumbair, Bregovo şi Gumâtarţi. 18. Cf. Mangiuca, Calendarul pe anul 1882; Pamfile, Crăciunul. 19. A.F. - Bregovo - distr. Vidin (Velizariu Popîrdan). 20. A.F. - Râchitniţa - distr. Vidin (Dumitru Chicoş). 21. Adică nu are noduri. 22. A.F. - Râchitniţa - distr. Vid in (D-tni Chicoş). 246 NOTE 23. A.F. - Novo-Selo, Esân, Cumbair - distr. Vidin. 24. A.F. - Cosova, Stanotîm - distr. Vidin. 25. A.F. - Gumâtarţi - distr. Vidin. 26. A.F. - Novo-Selo - distr. Vidin. 27. A.F. - Bregovo - distr. Vidin (R.Săndulică). 28. Păstrasem două „colinde" crestate pînâ-n a. 1944; însă mi s-au pierdut în timpul refugiului din acest an, de la Iaşi, înainte de a fi apucat să le fotografiez. 29. A.F. - Bregovo - distr. Vidin. R.Săndulică ne spune că la ei, în Bregovo, „erea un dânac la vacile satului; Ala avea mare meşteşug la-ncrestat colindei". 30. A.F. - Bregovo - distr. Vidin (Petre Brezoiu). 31. A.F. - Novo-Selo, Esân, Bregovo, Răchitniţa, Cumbair - distr.Vidin. 32. A.F. - Molalia - distr. Vidin (Marin Amza). 33. A.F. - Cosovo, Stanotîm, Cumătarţi - distr.Vidin. 34. A.F. - Bregovo - distr. Vidin (Onu Ghencea). 35. A.F. - Cumbair, Stanotîm, Esân - distr. Vidin. 36. A.F. - Cosovo - distr. Vidin. 37. A.F. - Novo-Selo - distr. Vidin. 38. A.F. - Răchitniţa - distr. Vidin. 39. A.F. - Mărul - jud. Caraş Severin. 40. A.F. - Izvema - jud. Gorj. 41. Mangiuca, Călindariu, 1881 - p.14. 42. Pamfile, Crăciunul, p.206-207. 43. Ibidem, p.207. 44. Idem. 45. „Albina", t.I, p.397. 46. Calend. Ligii Cult. pe an.191 i,p.l67. 47. Idem. 48. Pamfile, Crăciunul, p.207. 49. A.F. - Stanotîm - distr. Vidin (Roman Florea). 50. A.F. - Răchitniţa - distr. Vidin (Pâtruţâ Chirii). 51. Pamfile, Crăciunul, p.207 - fig.20: nr.l şi 2. 52. A.F. - Mărul - jud. Caraş Severin. 53. A.F. - Bregovo - distr. Vidin (R.Săndulică). 54. „Băţul de drum, bastonul modem...se înflorează cu fum, înfâşurindu-1 cu o beligă de tei şi afumîndu-l •poi. Partea neacoperită se-nnegreştc." - Pamfile, Ind. casn., p.127. • * **F-‘ Bregovo - distr.Vidin (R.Săndulică). 56, P.Papahagi, LPA, p.709-710. 57. Ibidem,p.7l l - fig.i şi 2. ~ ** imanii din Bulgaria: Peştera şi Giumaia-de-Sus (Goma-Dzumaia). Cf. şi P.Papahagi, LPA, 59. A.F. la aromânii din Bulgaria: Peştera (Anastas şi Mihai Peltechi). 00. A.F. — Idem. *1. P.Papahagi, LPA, p.709. & Idem. «Wem. 247 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI 64. Cf. mai sus. 65. P.Papah., Megl, t.II, p.69. 66. Capidan,Megl-, tlll,p.76. 67. Idem. 68. Viciu, Colinde, p.191, nota 1. 69. Mangiuca, Câlindariu 1881,p.\4. 70. Viciu, Colinde, p.191, nota 1. 71. Mangiuca, Câlindariu 1881, p. 14. 72. A.F. - Şocariciu, Crucea, Floroaia, Pietroiu - jud. Ialomiţa; Poenari, Aninoasa, Jugurul - fostul jud. Muscel. 73. A.F. - Gîldău, Cocargeaua - jud. Ialomiţa; Pogoanele, Florica - jud. Buzău. 74. A.F. - Câldăreşti, Biădeanu, Arcanu - jud. Buzău; Arsachi, Călugăreni - fostul jud. Vlaşca. 75. A.F. - Măgurele, Săbăreni, Hagieşti, Cemica, Budeşti, Tîncăbeşti, Tg. Fierbinţi, Brătuleşti, Vidra, Sinteşti, Lupeasca, Bucureşti (suburbia Colentina), Olteniţa Rurală-jud. Ilfov; Bulbucata, Bucşani, Brânişteni, Arsachi, Frasinu, Fierbinţi, Blejeşti, Budeni, Călugăreni - fostul jud. Vlaşca; Pribegi, Bora, Marsilieni - jud. Ialomiţa; Tg. Nou, Măneciu Ungureni, Lipâneşti - jud. Prahova; Priboeni - fostul jud. Muscel; Pucioasa - jud. Dîmboviţa; Călineşti - jud. Teleorman; Bucinişu - fostul jud. Romanaţi; Miculeşti, Baia de Aramă - fostul jud. Mehedinţi; Valea Boului, Veleşti, Cetatea - jud. Dolj; Darabani, Cernavodă, Murfatlar, Cogealac - jud. Constanţa; Cenad - comitatul Cenad (Ungaria). 76. A.F. - Mărunţişu, Urlaţi - jud. Prahova; Singureni, Bălăria - fostul jud. Vlaşca; Feteşti, Ciochina, Mănucu -jud. Ialomiţa. 77. A.F. - Răsucenii de Sus, Strimba - fostul jud. Vlaşca; Cocioc, Bucureşti (suburbie) - jud. Ilfov; Gîldâu, Malu - jud. Ialomiţa. 78. A.F. - Bâluşeni, Movila Ruptă - jud. Botoşani. 79. A.F. - Merenii de Sus - fostul jud. Vlaşca; Sinteşti, Văiăşti - jud. Ilfov; Poiana, Patru Fraţi - jud. Ialomiţa; Tutana - jud. Argeş; Gura Bărbuleţuhii - jud. Dîmboviţa. 80. A.F. - Jiblea Veche, Fedeleşoiul, Brădişorul - jud. Argeş; Costeni, Bătrîni, Şoimari - jud. Prahova; Lipia, Lunceni, Miluiţii, Bozioru, Ursoaia, Vipereşti, Tronari - jud. Buzău; Găunoşi - jud. Ialomiţa. 81. A.F. - Arcanu, Padina - jud. Buzău; Dumbrava, Zănoaga - jud. Prahova; Cocora - jud. Ialomiţa. 82. A.F. - Borduşelu, Pelinu - jud. Ialomiţa; Drăghiciul - fostul jud. Muscel; Bujoreni - jud. Vîlcea; Areful, Corbeni - jud. Argeş; Măgurele, Mălăeşti, Şoimari - jud. Prahova. 83. A.F. - Stejarul, Ţigânia - jud. Ialomiţa; Pogoanele - jud. Buzău; Fundul Părului - fostul jud. Vlaşca. 84. A.F. - Fulga de Sus, Cârbuneşti - jud. Prahova; Trestioara, Lopătari - jud. Buzău; Mărgăriteşti, Lăstuni -fostul jud. Rîmnicu Sărat. 85. A.F. - Bălăria - fostul jud. Vlaşca. 86. Idem. 87. A.F. - Bucşani - fostul jud. Vlaşca. 88. A.F. - Jiblea Veche - jud. Argeş; Găunoşi, Barza, Ulmu, Ciocăneşti, Văiăşti - jud. Ialomiţa; Coconi, Mînăstirea - jud. Ilfov; Btăgăreasa, Tronari - jud. Buzău; Costeni - jud. Prahova. 89. A.F. - Bucureşti (suburbia Lupeasca), Domneşti, Buftea, Lămoteşti Gâlbinaşi, Sinteşti - jud. Ilfov; Fierbinţi, Stîlpu, Strimba - jud. Vlaşca; Slănic, Stoeneşti, Stîlpeni - fostul jud. Muscel; Tg.Nou, Măgureni, Mălăeşti, Opăriţi - jud. Prahova; Cîineni, Brezoiul - jud. Vîlcea; Areful, Sălătrucul de Sus, Curtea de Argeş - jud. Argeş; Amâni, Florica, Pogoanele - jud. Buzău; Găunoşi, Vărăşti - Ialomiţa. 90. A.F. - Jilava Mierlari, Fîntîna Doamnei, Frâsinetul - jud. Ilfov; Marsilieni, Borduşelu - jud. Ialomiţa; Miculeşti - fostul jud. Mehedinţi; Bîscoveni - fostul jud. Vlaşca; Aninoasa, Vlădeşti - fostul jud. Muscel; Topolog, Sarica - jud, Tulcea; Tutana, Mozăceni - jud. Argeş; N. Fleva - fostul jud. R.Sărat; Abrud Sat - jud. Alba. 91. A.F. - Copaci - fostul jud. Vlaşca. 248 NOTE 92. A.F. - Vişina - Dîmboviţa; Ariceştii de Sus, Mâneşti - jud. Prahova; Padina, Arcanu, Baba Ana - jud. Buzfiu; Robească - fostul jud. Rîmnicu Sărat. 93. A.F. - Mâneşti - jud. Prahova; 94. A.F. - Ariceştii de Sus - jud. Prahova. Tot ca o acţiune injurioasă la adresa gazdei ne-o explică şi informatori din s. Baba Ana - jud. Buzău şi din Robească - fostul jud. Rîmnicu Sărat 95. Pogoanele, Căldărâşti - jud. Buzău; Cocargeaua, Pietroiu - jud. Ialomiţa. 96. A.F. - Mânucu, Pietroiu - jud. Ialomiţa; Padina - jud. Buzău. 97. A.F. - Padina, Căldărâşti, Pogoanele - jud. Buzău; Cocargeaua, Mânucu - jud. Ialomiţa; Şoimari, Vadu Săpat-jud. Prahova; Obileşti, Frăsinetul - jud. Ilfov. 98. Jegalia - jud. Ialomiţa; Padina - jud. Buzău; Poenari, Sâruleşti, Săftica, Obileşti, Mavrodinoaia - jud. Ilfov* Letea Nouă - fostul jud. Vlaşca; Drâgâneşti - jud. Prahova; Amara - fostul jud. Rîmnicu Sărat. 99. A.F. - Dridu, Fundulea, Snagov - jud. Ilfov; Mihăileşti, Petroşani - fostul jud. Vlaşca; Stânceşti - jud. Prahova; Bârăştii de Vede - jud. Olt. 100. A.F. - Jilavele, Bora - jud. Ialomiţa; Tâtârâştii de Jos - jud. Teleorman; Hîrşova - jud. Constanţa. 101. A.F. - Bulbucata - fostul jud. Vlaşca: Corespondentul nostru din acest sat ne informează precis că, în amil 1933 „aşa a păţit locuitorul Liţâ Tilea“ 102. A.F. - Marsilieni - jud. Ialomiţa; Epureşti - fostul jud. Vlaşca. 103. A.F. - Măriuţa, Drăgoeşti - jud. Ilfov; Patiu Fraţi, Râduleşti, Slâtioarele, Jilavele - jud. Ialomiţa; Dumbrava, Zânoaga - jud. Prahova; Padina - jud. Buzău. 104. A.F. - Bîscoveni, Ghimpaţi - fostul jud. Vlaşca; Frumuşani - jud. Ilfov; Brăneşti - jud. Dîmboviţa; Pogoanele - jud. Buzău. 105. A.F. - Mînâstirea - jud. Ilfov; Scorţeni, Gura Vitioarei - jud. Prahova; Negureni, Singureni, Stoeneşti -fostul jud. Vlaşca; Peret, Ulmeni - jud. Teleorman; Mircea Vodă, Dragoş Vodă - jud. Ialomiţa; Potlogi - jud. Dîmboviţa; Bucinişu - f. jud. Romanaţi; Slava Rusă - jud. Tulcea. 106. A.F. - Giurgiu, Malu - f. jud. Vlaşca. 107. A.F. - Ulmeni - jud. Teleorman; Hîrşova - jud. Constanţa. 108. A.F. - Izvoarele, Gura Vitioarei, Tinosu - jud. Prahova; Mînâstirea, Sâbâieni - jud. Ilfov; Glîmbocata, Potlogi - jud. Dîmboviţa; Bîscoveni - f. jud. Vlaşca; Runcu - jud. Gog; Covrigi - f. jud. Mehedinţi; Mărunţei -jud. Olt; Stolnici - jud. Argeş; Florica - f. jud. Muscel; Bordeni, Popeşti - jud. Prahova; Poiana, Hagieni - jud. Ialomiţa; Gura Teghii, Mâiâcineni - jud. Buzău. 109. A.F. - Poiana - jud. Ialomiţa; Grădişte - f. jud. Vlaşca. 110. A.F. - Câhigâreni - f. jud. Vlaşca. 111. A.F. - Vărâşti - jud. Ialomiţa; Curăteşti, Obileşti - jud. Ilfov, îft. A.F. - Tomşani - jud. Prahova; Grădiştea - jud. Buzău. 115. A.F. - Frunzâneşti - jud. Ilfov; Finta - jud. Dîmboviţa; Ulmu - jud. Ialomiţa; Salcia-jud. Teleorman. 114. A.F. - Măneşti - jud. Prahova; Vîrfurile - jud. Dîmboviţa. ^W^A*F- - Finta - jud. Dîmboviţa; Salcia - jud. Teleorman. !MliA.F. - Vîrfurile - jud. Dîmboviţa. 117. A.F. - Salcia - jud. Teleorman. -- ~ Tutana - jud. Argeş; Brânişteni, Bulbucata - f.jud.Vlaşca; Cenad - comit Cenad (Ungaria); MOăm Doiceşti - jud. Biăila. 119. A.F. - Fundul Părului - f. jud. Vlaşca. ~ Negri Ieşti, Brâhăşeşti - f. jud. Tecuci. •:v12l.A F*" Negrileşti - f. jud. Tecuci. J22. A.F. - Cioara Doiceşti - jud.Brăila. 3. A.F. - Negrileşti - f. jud. Tecuci. A*F- - Cocargeaua, Feteşti - jud. Ialomiţa. 249 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL $1SUD-ESTUL EUROPEI 125. A.F. - Rasova - jud. Constanţa; Cocargeaua - jud. Ialomiţa. 126. A.F. - Feteşti - jud. Ialomiţa; Cîşla - jud. Constanţa. 127. A.F. - Cîşla - jud. Constanţa. 128. A.F. - Feteşti - jud. Ialomiţa. 129. A.F. - Măneciu Ungureni - jud. Prahova. 130. Se va vedea mai departe o mărturie documentară de la grecii antici. 131. A.F. - Drăgoteşti, Rovinari - jud. Goq; Păuşeşti, Băbeni, Zâtreni, Măciuca - jud. Vîlcea; Sălcuţa - jud. Dolj; Bucinişu, Vlăduleni - jud. Romanaţi; Băbăiţa, Toporu - f. jud. Vlaşca; Făgeţehi - jud. Olt; Voineşti, Pie-troşiţa - jud. Dîmboviţa; Telega, Bordeni, Măgurele - jud. Prahova; Pasărea, Frunzâneşti, Brîncoveni, Vidra, Afumaţi, Obileşti, Curcani - jud. Ilfov; Vemeşti, Pîrscov, Bobocu, Costeşti, Cilibia, Padina - jud. Buzău; Ari-ciu, Coibu - f.jud. Rîmnicu Sărat; Batogul, Valea Cînepii, Viziru, Silistraru, Cioara Doiceşti - jud. Brăila; Grindu, Mărculeşti, Ghimpaţi, Piua Petrii, Vădeni, Giurgeni, Mănucu, Gaiţa - jud. Ialomiţa; Peştera - jud. Constanţa; Niculiţel - jud. Tulcea; Tuluceşti, Pechea, Smulţi, Cuca, Piscu - jud. Galaţi; Matca, Negrileşti - f. jud. Tecuci; Baloteşti - jud. Vrancea; Popeni, Rădeşti - jud. Tutova. 132. A.F. - Runcu - jud. Goij; Amărăştii de Jos - f. jud. Romanaţi; Glîmbocata - jud. Dîmboviţa; Bila, Ne-greni, Bulbucata - f. jud.Vlaşca; corespondentul nostru din Bulbucata-Vlaşca ne dă şi numele săteanului, asupra căruia colindătorii şi-au răzbunat în acest chip: „Aşa au tăcut, anul trecut (1932), cu porţile lui Constandin Bârbulescu...** 133. A.F. - Blejeşti - f. jud. Vlaşca. 134. A.F. - Moviliţa, Budeşti, Crivăţ, Băneasa, Vărăşti, Tîntova, Hagieşti, Ogrezeni - jud. Ilfov; Toporu, Băbăiţa, Petroşani, Stîlpu - f. jud.Vlaşca; Salcia - jud. Teleorman; Proviţa de Sus, Breaza de Sus, Scorţeni, Surdeşti, Filipeştii de Pădure, Măneşti - jud. Prahova; Niculiţel, Domniţa Maria (Prislav) - jud. Tulcea; Măgura, Vişineşti, Gura Băibuleţuhii - jud. Dîmboviţa; Gîldău, Cocargeaua, Şocariciu, Grindu - jud. Ialomiţa; Amărăştii de Jos - f. jud. Romanaţi. 135. A.F. - Chiroiu - jud.Ilfov. 136. A.F. - Hagieşti - jud. Ilfov; Niculiţel - jud. Tulcea. 137. A.F. - Gura Vitioarei, Vîlcăneşti, Bătrini - jud. Prahova; Măgura, Urseiu - jud. Dîmboviţa; Godeni, Capul Piscului - f.jud. Muscl; Lapoşu, Pietricica - jud. Buzău; Roşiori - jud. Brăila. 138. A.F. - Ciocile - jud. Brăila; Dumbrava, Zănoaga - jud. Prahova; Reviga - jud. Ialomiţa. 139. A.F. - Valea Popii - f. jud. Muscel; Flămînzeşti, Cetbureni - jud. Argeş. 140. A.F. - Broşteni, Vlădeşti - f.jud. Muscel; Cetăţenii din Vale, Adînca, Bucşani - jud. Dîmboviţa; Ciochina, Andrăşeşti - jud. Ialomiţa; Slatina - jud. Ilfov; Vlăduleni - f. jud. Romanaţi. 141. A.F. - Pâcureţi, Bogdăneşti - jud. Prahova, Luncaşi - jud. Buzău. 142. A.F. - Gherghiţa, Rotari - jud. Prahova; Bobocu - jud. Buzău; Robească - f. jud. Rîmnicu Sărat. 143. A.F. - Crucea, Floroaica - jud. Ialomiţa; Mihăeşti - f. jud. Muscel; Gemenea, Gheboaia - jud. Dîmboviţa; Dîrvari - jud. Ilfov; Popeşti, Stejarul - jud. Prahova; Breaza - jud. Buzău. 144. A.F. - Gura Sărăţii, Ursoaia - jud. Buzău; Vadu Săpat, Scorţeni - jud. Prahova; Obedeni, Letea Nouă - f. jud. Vlaşca; Gîldău - Ialomiţa. 145. A.F. - Bucu, Strachina, Mahi - jud. Ialomiţa; Putineiul - jud. Teleorman; Varlam, Gura Teghii, Miluiţii -jud. Buzău; Comarnic - jud. Prahova; Poenari, Ciofringeni - jud. Argeş; Dumitreşti, Turburea - f.jud. Rîmnicu Sărat 146. A.F. - Malu - jud. Ialomiţa; Pogoanele, Padina - jud. Buzău; Drăgăneşti - jud. Olt; Fundul Părului - f. jud. Vlaşca; Bogaţi - jud. Dîmboviţa; Snagov, Frăsinetul - jud. Ilfov. 147. A.F. - Padina - jud. Buzău; Jegălia, Cocargeaua - jud. Ialomiţa; Tătaru - jud. Dîmboviţa. 148. A.F. - Arcanu - jud. Buzău; Reviga - jud. Ialomiţa. 149. A.F. - Făcăeni, Borduşani - jud. Ialomiţa. 150. A.F. - Mogoşeşti - jud. Ilfov. 151. Noi am revenit asupra ei în a. 1934 cu un chestionar special, pe care l-am răspîndit prin mai multe sate din Ialomiţa şi Ilfov, precum şi din judeţele învecinate; dar nu ne-a mai fost atestat de nicăieri. Răspunsurile 250 NOTE ndentilor sunau aproape stereotip: „în satul meu nu există" sau „n-am auzit de obiceiul acesta". E de coresp ^ ^ practica în chestiune va mai fi fost cunoscuta în trecut şi pe aiurea, însă a putut dispărea cu presup af^ja e| s.ar eXpiica prin aceea că ea va fi provocat indignarea generală a comunităţii rurale, ceea ""va fi ftcut-o odioasă în cel mai înalt grad. Astfel, e probabil că colindătorii n-au mai cutezat - de teama unor a^Jere represalii - să facă uz de ea. Apoi ritul acesta va fi căzut în uitare. 152 A F - Bucureşti (suburbia Militari), Vârăşti, Olteniţa Rurală, Tîncâbeşti, Budeşti, Băneasa, Dridu, C năceni l.G.Duca, Cocioc, Fierbinţi, Jilava Mierlari, Tîntova, Bolintinul din Vale, Măgurele, Crivăţ, Valea Roşie - jud. Ilfov; Gogoşari, Stîlpu, Răsucenii de Sus, Singureni, Fierbinţi - f. jud. Vlaşca; Proviţa de Sus, Sinaia, Breaza de Sus - jud. Prahova; Poiana, Malu, Speteni, Bârăcăneşti, Slobozia Veche - jud. Ialomiţa; RAtcşti Samara - jud. Argeş, Cîineni - jud. Vîlcea; Caracal, Amărăştii de Jos - f. jud. Romanaţi; Ghelmegioaia - f jud. Mehedinţi; Flâmînda - jud. Teleorman; Darabani - jud. Constanţa; Gura Bărbuleţului, Voineşti - jud. Dîmboviţa; Prislav - jud. Tulcea; Băluşeni, Movila Ruptă-jud. Botoşani. 153. A.F. - Vlâdeşti - jud. Vîlcea; Căzâneşti - jud. Argeş; Broşteni, Capul Piscului - f. jud. Muscel; Vidra -jud. Ilfov. 154. A.F. - Cîineni - jud. Vîlcea; Proviţa de Sus, Măneşti, Scotţeni - jud. Prahova. 155. A.F. - Potlogi - jud. Dîmboviţa; Domneşti - jud. Ilfov. 156. A.F. - Vărăşti - jud. Ilfov; Chimogi, Barza - jud.Ialomiţa. 157. A.F. - Buiceşti - f. jud. Mehedinţi. 158. A.F. - Roata, Blejeşti, Bălăria - f. jud. Vlaşca; Bucureşti (suburbii), Sinteşti, Lămoteşti Gălbinaşi, Lupeasca, Buftea, Jilava Mierlari, Dridu, Măgurele, Snagov Coadele, Dimieni, Cocioc, Coconi, Tg.Fierbinţi, Tîncâbeşti - jud. Ilfov; Marsilieni, Gîrbovi, Malu, Amara, Dragoş Vodă - jud. Ialomiţa; Gherghiţa, Moreni, Prăjani - jud. Prahova; Bragadiru, Bălăci, Popeşti - jud. Teleorman; Băduleşti, Moşteni - jud. Dîmboviţa; Priboeni - f. jud. Muscel; Miculeşti, Buiceşti, Ghelmegioaia - f. jud. Mehedinţi; Caracal - f. jud. Romanaţi; Zeicoiu - jud. Dolj; Laloşu - jud. Vîlcea; Curtea de Argeş; Movila Ruptă, Bălăuşeni - jud. Botoşani. Aceasta practică e atestată frecvent la românii din regiunea Timocului (Bulgaria). 159. Cum se-ntîmplâ în unele sate, precum: Pângăleşti - f. jud. Vlaşca; Găujani - jud. Argeş; Voineşti - jud. Dîmboviţa... sau la românii din Valea Timocului (Bulgaria): Bregova, Cosova, Gumătarţi, Stanotîm... 160. Precum ne atestă marea majoritate a informatorilor noştri. 161. A.F. - Gogoşari, Botoroagă - f. jud. Vlaşca; Putineiu - jud. Teleorman; Vădastra - f. jud. Romanaţi. 162. A.F. - Moreni - jud. Prahova; Corabia - f. jud. Romanaţi; Calafat, Băileşti, Cetatea - jud. Dolj. 163. A.F. - Prăjani, Slănic - jud. Prahova; Priboeni - f. jud. Muscel; Bucureşti (suburbie); Scorţaru Vechi -jud. Brăila. 164. A.F. - Lămoteşti Gălbinaşi, Domneşti, Dimieni, Cocioc, Tg. Fierbinţi, Hagieşti, Otopeni, Moviliţa, Vârăşti, Cemica, Săruleşti - jud. Ilfov; Al. Lahovari, l.G.Duca, Fierbinţi, Pîngâleşti, Strimba, Gogoşari, Blejeşti, Epureşti, Merenii de Sus, Brănişteni, Răsucenii de Sus, Obedeni, Fundu Părului, Mihăileşti, Frasinu - f. jud. Vlaşca; Patru Fraţi, Dragoş Vodă, Cioara, Pribegi - jud. Ialomiţa; Bălăci, Câlineşti, Popeşti, Urhieni - jud. Teleorman Moşteni, Băduleşti, Ludeşti, Boţeşti, Mierlari Glîmbocata, Bilciureşti - jud. Dîmboviţa; Câlineşti, Seaca - jud. Olt; Poiana Lacului, Tutana - jud Argeş; Proviţa de Sus, Tg. Nou - jud. Prahova; Cîineni - jud. Vîlcea; Slănic - f. jud. Muscel; Berea - jud. Buzău. 165. A.F. - Vărăşti, Otopeni, Gălbinaşi - jud. Ilfov; Strimba, Merenii de Sus, Gogoşari - f. jud. Vlaşca; opeşti - jud. Teleorman; Cioara, Dragoş Vodă-jud. Ialomiţa. 166. A.F. - Slănic - f. jud. Muscel; Proviţa de Sus, Slănic, Lipâneşti - jud. Prahova; Hagieşti -jud. Ilfov; Patru Fraţi - jud. Ialomiţa. 167. A.F. - Cîndeşti, Bâdila - jud. Buzău; Cioara - jud. Ialomiţa; Blejeşti - f. jud. Vlaşca. ** A-F. - Jilavele, Mânucu - jud. Ialomiţa; Onceşti, Daia - f. jud. Vlaşca; Vitâneşti - jud. Teleorman; Ludeşti, Moşteni - jud. Dîmboviţa; Măgurele - jud. Prahova; Smeura, Bradu - jud. Argeş. 169. A.F. - Pângăleşti, Răsucenii de Sus, Gogoşari - f. jud. Vlaşca; Cemica, Moviliţa - jud. Ilfov; Câlineşti -jud. Olt. 170. A.F. - Fundul Părului - f. jud. Vlaşca. 251 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI 171. A.F. - Brădet, Colibaşi - jud. Argeş; Măneciu Ungureni, Teşila - jud. Prahova; Pătîrlagele, Gura Teghii, Varlam - jud. Buzău; Amara, Andrăşeşti, Făcâieni - jud. Ialomiţa; Măxineni, Scorţaru Vechi - jud. Brăila; Movilita, Otopeni - jud. Ilfov; Blejeşti, Frasinu, Brănişteni - f. jud. Vlaşca; Vădastra - f. jud. Romanaţi. 172. A.F. - Varlam, Nehoiaşu - jud. Buzău; Făcăieni, Borduşani, Ciulniţa - jud. Ialomiţa; Coconi - jud. Ilfov; Epureşti, Daia - f. jud. Vlaşca; Putineiul, Furculeşti - jud. Teleorman. 173. A.F. - Vădastra - f. jud. Romanaţi; Cetatea, Giurgiţa - jud. Dolj. 174. A.F. - Stîlpeni, Stoeneşti - f. jud. Muscel; Măneciu Ungureni, Bordeni - jud. Prahova. 175. A.F. - Varlam - jud. Buzău. 176. A.F. - Băbeni - jud. Vîlcea; Stăneşti - f. jud. Muscel; Ludeşti, Ghergani, Dobra - jud. Dîmboviţa; Călugăreni, Ghimpaţi - f. jud. Vlaşca; Vitâneşti - jud. Teleorman; Coconi - jud. Ilfov; Fmmuşiţa-jud. Galaţi. 177. A.F. - Bucu, Cioara - jud. Ialomiţa; Niculiţel - jud. Tulcea; Valea Cînepei - jud. Brăila; Padina - jud. Buzău; Fîrţăneşti - jud. Galaţi. 178. A.F. - Cocioc, Tg.Fierbinţi - jud. Ilfov; Plosca, Furculeşti - jud. Teleorman; Cerăt - jud. Dolj; Mihăileşti, Bulbucata - f. jud. Vlaşca; Bradu - jud. Argeş; Moşteni - jud. Dîmboviţa; Măneciu Ungureni - jud. Prahova. 179. A.F. - Ludeşti - jud. Dîmboviţa; Bucşani - f. jud. Vlaşca; Câzăneşti - jud. Ialomiţa. 180. A.F. - Potlogi, Voineşti, Băduleşti - jud. Dîmboviţa; Priboeni - f. jud. Muscel; Prăjani - jud. Prahova; Lămoteşti Gâlbinaşi, Domneşti - jud. Ilfov; Socoalele - jud. Ialomiţa; Veleşti - jud. Dolj. 181. A.F. - Amara - jud. Ialomiţa; Sâruleşti, Izvoarele - jud. Ilfov; Frasinu - f. jud. Vlaşca; Viziru, Valea Cînepei - jud. Brăila. 182. A.F. - Pucioasa - jud. Dîmboviţa; Areful, Sămara - jud. Argeş; Măciuca - jud. Vîlcea; Bordeni, Măgurele -jud. Prahova. 183. A.F. - Areful - jud. Argeş. 184. A.F. - Cislâu - jud. Buzău; Măgurele - jud. Prahova; Voineşti - jud. Dîmboviţa. 185. A.F. - Scăioşi, Bordeni, Măneciu Ungureni - jud. Prahova; Malu Ciochina - jud. Ialomiţa; Vidra, Izvoarele -jud. Ilfov; Padea - jud. Dolj; Putineiu, Bragadiru - jud. Teleorman. 186. A.F. - La românii din Bulgaria, în satele: Novo-Selo, Florentin, Gumătarţi, Stanotîm - jud. Vidin. 187. A.F. - Salcia, Putineiu - jud. Teleorman; Cocioc - jud. Ilfov; Al.Lahovari - f. jud. Vlaşca. 188. A.F. - Cocioc - jud. Ilfov; Plosca, Furculeşti - jud. Teleorman. 189. A.F. - Furculeşti - jud. Teleorman. 190. A.F. - Bucureşti (cartierele suburbane Colentina şi Militari). 191. A.F. - Frumuşani, Tîncăbeşti - jud. Ilfov; Al. Lahovari - f. jud. Vlaşca; Piâjani, Slânic - jud. Prahova; Lehliu, Câzăneşti - jud. Ialomiţa. 192. A.F. - Budeni - f. jud. Vlaşca; Furculeşti, Salcia - jud. Teleorman; Mărunţei - jud. Olt. 193. A.F. - Peştera - jud. Constanţa; Gaiţa, Piua Petrei, Feteşti, Ghimpaţi - jud. Ialomiţa; Valea Cînepei, Viziru, Silistraru - jud. Brăila; Puţichioaia, Folteşti - jud. Galaţi; Corbu, Plăineşti - f. jud. Rîmnicu Sărat; Pogoanele -jud. Buzău, Coconi, Obileşti - jud. Ilfov. 194. A.F. - Gaiţa, Feteşti - jud. Ialomiţa; Cilibia - jud. Buzău; Frasinu - f. jud. Vlaşca; Studina - f. jud. Romanaţi. 195. A.F. - Piua Petrei, Giurgeni - jud. Ialomiţa; Folteşti - jud. Galaţi; Silistraru - jud. Brăila; Coconi - jud. Dfov. 196. A.F. - Puţichioaia - jud. Galaţi; Plăineşti - f. jud. Rîmnicu Sărat; Gaiţa - jud. Ialomiţa; Coconi - jud. Dfov; Mărunţei - jut\ Olt; Studina - f. jud. Romanaţi; Bîrca - jud. Dolj. Din satul Corbu - f. jud. Rîmnicu Sărat, aflăm că aici colindătorii nemulţumiţi răpesc gazdei - după cum sînt favorizaţi de împrejurări - „o roată ori două, sau chiar pe toate patru44 şi le duc în mijlocul diurnului. 197. A.F. - Pogoanele - jud. Buzău; Dumitreşti - f. jud. Rîmnicu Sărat; Scăioşi - jud. Prahova; Covrigi, Buiceşti - f. jud. Mehedinţi. 198. A.F. - Bordeni, Măgurele - jud. Prahova; Dragomireşti -jud. Dîmboviţa; Stîlpeni - f. jud.Muscel. 252 NOTE 199. A.F. - Bîrca, Afumaţi - jud. Dolj; Zânoaga - jud. Olt; Negreni - f. jud. Vlaşca. 200. A.F. - de la românii din Bulgaria: Bregova, Gumătarţi, Cumbair - jud. Vidin. 201. A.F. - la românii din Bulgaria: Florentin, Novo-Selo, Fundeni, Gînzova - jud. Vidin. 202. A.F. - la românii din Bulgaria: Stanotîm, Bregova - jud. Vidin; Kozlodui - jud. Vratţa. 203. A.F. - Sămara - jud. Argeş; Bâbeni - jud. Vîlcea; Fâgeţelu - jud. Olt. 204. A.F. - Vlâduleni - f. jud. Romanaţi; Salcia - jud. Teleorman. 205. A.F. - la românii din Bulgaria: Răchitniţa, Kula - jud. Vidin. 206. A.F. - Fierbinţi - f. jud. Vlaşca; Izvoarele, Curcani - jud. Ilfov; Ghergani, Potlogi - jud. Dîmboviţa; Malu - jud. Ialomiţa; Bâltâgeşti, Vulturul - jud. Constanţa; Luncaviţa - jud. Tulcea; Cuca, Băjeni, Cudalbi -jud. Galaţi; Puţeni, Negrileşti - f. jud. Tecuci. La românii din Bulgaria: Bregova, Gumătarţi - jud. Vidin. 207. A.F. - Bucul - jud. Ialomiţa; Jugureanu - jud. Brăila; Obileşti - jud. Ilfov; Cilibia-jud. Buzău. 208. A.F. - Bâltâgeşti - jud. Constanţa; Bâleni - jud. Galaţi; Negrileşti - f. jud. Tecuci. 209. A.F. - Luncaviţa - jud. Tulcea; Cilibia - jud. Buzău; Obileşti - jud. Ilfov. La românii din Bulgaria: Bregova; Fundeni - jud. Vidin. 210. A.F. - Feteşti, Gaiţa - jud. Ialomiţa; Padina - jud. Buzău. 211. A.F. - Şocariciu - f. jud. Rîmnicu Sărat; Cioara Doiceşti - jud. Brăila; Ciocăneşti - jud. Ialomiţa. La românii din Bulgaria: Satu Vechi, Gîrliţa - f. jud. Durostor. 212. A.F. - Peştera - jud. Constanţa; Vâdeni, Gaiţa - jud. Ialomiţa; Pogoanele - jud. Buzău; Bordeiul Verde -jud. Brăila. 213. A.F. - Ciocăneşti - jud. Ialomiţa; Şocariciu - f. jud. Rîmnicu Sărat; Bobocu, Cilibia-jud. Buzău. 214. A.F. - la românii din Bulgaria: Satu Vechi, Gîrliţa - f. jud. Durostor; Rasoviceni - f- jud. Caliacra. în ţară: Peştera - jud. Constanţa. 215. A.F. - Boroaia - f. jud. Baia. Printr-o fericită întîmplare, ni s-a păstrat numele unuia din cei doi informatori şi anume al lui Mihai Moldovean u. Despre celălalt, ştim atît - în mod cert - că era originar din cătunul Moişa, care ţine tot de com. Boroaia. 216. Iată de ce, la indicarea localităţilor unde sînt atestate practicile negative, despre care va fi vorba îh acest capitol, nu le vom selecta în special pe cele provenienţe din regiuni pur agricole; ci vom avea în vedere practicile însele, indiferent dacă ele sînt în uz prin sate de munte sau de la cîmpie. 217. A.F. - Fîrţâneşti, Cudalbi - jud. Galaţi; Negrileşti - f. jud. Tecuci; Corbu - f. jud. Rîmnicu Sărat; Vădeni, Gaiţa-jud. Ialomiţa; Cilibia-jud. Buzău, Scăioşi - jud. Prahova, Dobra-jud. Dîmboviţa. 218. A.F. - Cudalbi - jud. Galaţi; Căzâneşti, Malu - jud. Ialomiţa; Plâineşti - f. jud. Rîmnicu Sărat; Bordeiul Verde - jud. Brăila. 219. A.F. - Prundu, Ogrezeni - jud. Ilfov, Băduleşti, Moşteni - jud. Dîmboviţa; Proviţa de Sus - jud. Prahova, Cislâu, Ulmeni - jud. Buzău. 220. A.F. - Curcani - jud. Ilfov, Bragadiru, Furculeşti - jud. Teleorman; Zânoaga - jud. Olt. 221. A.F. - Varlam, Gura Teghii - jud. Buzău; Bordeni - jud. Prahova, Pucioasa, Voineşti - jud. Dîmboviţa; Pâdureni, Costeşti - jud. Argeş. 222. A.F. Cerât - jud. Dolj; Boşoteni - f. jud. Romanaţi. 223. A.F. - Zânoaga - jud. Olt; Bălăci - jud. Teleorman. 224. A.F. - Budeni - f. jud. Vlaşca; Cegani - jud. Ialomiţa; Frumuşani - jud. Ilfov; Râteşti - jud. Argeş; Stîlpeni - f. jud. Muscel. 225. A.F. - Bălăci - jud. Teleorman, Singureni - f. jud. Vlaşca; Afumaţi, Frunzâneşti - jud. Ilfov, Lehliu, Ciochina - jud. Ialomiţa; Viziru - jud. Brăila. 226. A.F. - Ciocăneşti - jud. Ialomiţa; Peştera - jud. Constanţa. La românii din Bulgaria: Gîrliţa - f. jud. Durostor. 227. A.F. - Curcani - jud. Ilfov; Dobra - jud. Dîmboviţa; Obedeni - f. jud. Vlaşca; Diâgâneşti - jud. Prahova; Pogoanele - jud. Buzău. 228. A.F. - Cioara, C.osîmbeşti - jud. Ialomiţa; Priboeni - f. jud. Muscel; Bragadiru - jud. Teleorman. 253 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI 229. A.F. - Trestioara, Nehoiaşi, Varlam - jud. Buzău, Bâtrîni, Şoimari - jud. Prahova. 230. A.F. - Sâlcuţa - jud. Dolj; Otetelişu - jud. Vîlcea; Bilciureşti - jud. Dîmboviţa; Cudalbi, Băleni - jud. Galaţi. 231. A.F. - Batogul, Bordeiul Verde - jud. Brăila; Bâleni - jud. Galaţi. 232. A.F. - Sâlcioara, Pogoanele - jud. Buzău, Giurgeni - jud. Ialomiţa. 233. A. F. - Cudalbi - jud. Galaţi; Robească - f. jud. Rîmnicu Sărat; Piua Petrei, Borduşani - jud. Ialomiţa; Gherghiţa-jud. Prahova; Cîrlâneşti - jud. Dîmboviţa. 234. A.F. - Năeni - jud. Buzău; Fîrţăneşti - jud. Galaţi; Ciofringeni - jud. Argeş; Bujoreni - jud. Vîlcea; Vlâduleni - f. jud. Romanaţi; Segarcea, Afumaţi - jud. Dolj. 235. A.F. - Bucureşti (suburbie); Olteniţa Rurală, Coconi - jud. Ilfov; Priboeni, Florica - f. jud. Muscel; Cepari, Amârăştii de Jos - f. jud. Romanaţi. La românii din Bulgaria: Cosova, Gînzova - jud. Vidin. 236. A.F. - Găeşti - jud. Dîmboviţa; Gura Vitioarei, Şoimari - jud. Prahova; Gura Teghii - jud. Buzău; Plăineşti - f. jud. Rîmnicu Sărat. 237. A.F. - Năeni, Cislâu - jud. Buzău; Urseiu, Măgura - jud. Dîmboviţa. La românii din Bulgaria: Cosova, Bregova - jud. Vidin. 238. A.F. - Olteniţa Rurală - jud. Ilfov, Florica - f. jud. Muscel; Gura Vitioarei - jud. Prahova, Pogoanele -jud. Buzău. 239. A.F. - Malu - jud. Ialomiţa; Viziru - jud. Brăila; Plăineşti - f. jud. Rîmnicu Sărat. 240. A.F. - Măgurelele - jud. Prahova; Poenari - jud. Argeş; Fireştii - jud. Vîlcea; Potcoava - jud. Olt; Sălcuţa - jud. Dolj. 241. A.F. - Cudalbi - jud. Galaţi; Matca - f. jud. Tecuci. 242. A.F. - Folteşti - jud. Galaţi; Puţeni - f. jud. Tecuci. 243. A.F. - Malu, Făcăieni - jud. Ialomiţa; Cioara Doiceşti - jud. Brăila. 244. A.F. - Pogoanele - jud. Buzău; Gogoşari - f. jud. Vlaşca. 245. A.F. - la românii din Bulgaria: Satu Vechi - f. jud. Durostor. în ţară: Olteniţa Rurală - jud. Ilfov; Gaiţa, Feteşti - jud. Ialomiţa. 246. A.F. - Al. Lahovari - f. jud. Vlaşca; Vidra - jud. Ilfov. 247. A.F. - Potcoava - jud. Olt; Cepari - f. jud. Romanaţi. 248. A.F. - Studina - f. jud. Romanaţi; Segarcea, Bistreţu - jud. Dolj. 249. A.F. - Amara - jud. Ialomiţa; Padina - jud. Buzău. 250. A.F. - Obileşti - jud. Ilfov; Mircea Vodă - jud. Ialomiţa. 251. A.F. - Furculeşti - jud. Teleorman. 252. A.F. - Malu - jud. Ialomiţa. 253. A.F. - Slănic, Proviţa de Sus - jud. Prahova; Găeşti - jud. Dîmboviţa; Tohani - jud. Buzău; Sămara -jud. Argeş; Otopenii de Sus - jud. Ilfov; Flămînda - jud. Teleorman. 254. Cu excepţia oalelor de lut, pe care colindătorii - dacă le găsesc afară, la gazdele neospitaliere - le sparg mai totdeauna şi mai pretutindeni în ţară. 255. A.F. - Arcanu - jud. Buzău. 256. A.F. - Dimieni, Tăriceni, Dîrvari - jud. Ilfov; Cîrlig - jud. Buzău; Murgeanca, Piua Petrei - jud. Ialomiţa; Tătaru - jud. Brăila; Hanu Conachi, Cudalbi - jud. Galaţi. Cp. cu ritul răvăşirii grămezilor de dovleci, la românii din regiunea bulgară a Timocului - cf. mai jos, cap. 14 (§ 4): Rituri în dauna recoltei gazdei. 257. A.F. - Valea Boului, Cerat, Zeicoiu - jud. Dolj; Snagov Coadele, Tg. Fierbinţi - jud. Ilfov; Comana, Putineiul - f. jud. Vlaşca; Mânucu, Ţăndărei - jud. Ialomiţa; Bogaţi - jud. Dîmboviţa; Tutana - jud. Argeş; Bălceşti - jud. Vîlcea; Severineşti - f. jud. Mehedinţi; Bucinişu Mic - f. jud. Romanaţi; Vadul Oii, Bâltâgeşti -jud. Constanţa; Smulţi - jud. Galaţi. La românii din Bulgaria: Rasoviceni - f. jud. Caliacra; Novo-Selo, Kirim-beg, Fundeni, Bregova - jud. Vidin. 258. A.F. - Pogoanele - jud. Buzău; Plăineşti - f. jud. Rîmnicu Sărat. 254 NOTE 259. A.F. - Mânucu - ju(L Ialomiţa; Vadul Oii - jud. Constanţa; Padina - jud. Buzău. 260. A.F. - Recea - jud. Argeş; Potcoava - jud. Olt; Dragomireşti - jud. Dîmboviţa; Podenii Vechi, Fulga -jud. Prahova. 261. A.F. - Hagieni, Borduşani - jud. Ialomiţa; Vadul Oii - jud. Constanta; Viziml, Bordeiul Verde - jud. Brăila. 262. A.F. - Topalu, Bâltâgeşti, Comana - jud. Constanta; Niculiţel, Topolog - jud. Tulcea; Tuluceşti, Frumuşiţa - jud. Galaţi. 263. A.F. - Valea Cînepei, Viziru - jud. Brăila; Bucul, Piua Petrei - jud. Ialomiţa; Topolog, Luncaviţa - jud. Tulcea. La românii din Bulgaria: Satu Vechi - f. jud. Durostor. 264. A.F. - Ciulniţa, Mârculeşti - jud. Ialomiţa; Bordeiul Verde - jud. Brăila; Padina-jud. Buzău. 265. A.F. - Bâbeni - f. jud. Rîmnicu Sărat; Jugureanu, Viziru - jud. Brăila; Bucul - jud. Ialomiţa; Topalu -jud. Constanţa. 266. A.F. - Vulturul, Cogealac - jud. Constanţa. 267. A.F. - Satu Nou, Cema - jud. Tulcea, Bâltâgeşti, Murfatlar-jud. Constanţa. 268. A.F. - Ghimpaţi, Câlugâreni - f. jud. Vlaşca; Cocioc, Tîncâbeşti, Copăceni - jud. Ilfov; Recea - jud. Argeş. 269. A.F. - Forma aceasta a practicii e foarte râspînditâ. Indicăm numai cîteva din marele număr de localităţi, din care ne este atestată: Furculeşti, Putineiu, Salcia - jud. Teleorman; Obileşti - jud. Ilfov; Gîtbovi - jud. Ialomiţa... etc. 270. A.F. - Fulga, Drăgâneşti - jud. Prahova; Cătunul - jud. Dîmboviţa; Florica - f. jud. Muscel; Costeşti, Pâdureni - jud. Argeş; Făgeţelu, Zânoaga - jud. Olt; Studina - f. jud. Romanaţi; Salcia - jud. Teleorman; Greaca -jud. Ilfov; Mârculeşti - jud. Ialomiţa. 271. A.F. - Gaiţa, Vâdeni - jud. Ialomiţa. 272. A.F. - Pelinu - jud. Ialomiţa, Mâgurelele - jud. Prahova; Corbeni - jud. Argeş; Stoeneşti - f. jud. Muscel; Otetelişu - jud. Vîlcea. 273. A.F. - Todireni - jud. Botoşani; Frumuşiţa, Tuluceşti - jud. Galaţi; Plâineşti - f. jud. Rîmnicu Sărat; Viziru, Silistraru - jud. Brăila; Bucul, Giurgeni, Vâdeni - jud. Ialomiţa; Budeşti, Vârăştii, Izvoarele - jud. Ilfov; Bâbâiţa, Toporul - jud. Teleorman; Făgeţelu, Spineni - jud. Olt; Drăgăşani, Otetelişu - jud. Vîlcea; Novaci, Poiana - jud. Gorj; Plopi - jud. Mehedinţi; Afumaţi, Segarcea - jud. Dolj. 274. A.F. - Boşoteni, Bucinişu - f. jud. Romanaţi; Sâlcuţa, Bîrca - jud. Dolj. 275. A.F. - Studina, Islaz - f. jud. Romanaţi; Bîrca - jud. Dolj; Plosca, Olteni - jud. Teleorman. 276. A.F. - Plopi, Oprişor - f. jud. Mehedinţi; Poiana, Cârbuneşti - jud. Gorj; Podari, Bîrca - jud. Dolj; Spineni - jud. Olt; Vlâduleni, Corabia - f. jud. Romanaţi; Salcia, Zimnicea - jud. Teleorman; Daia - f. jud. Vlaşca; Sâftica, Afumaţi, Sâruleşti, Coconi - jud. Ilfov; Câzâneşti, Lupşani - jud. Ialomiţa; Padina-jud. Buzău; Jugureanu - jud. Brăila. 277. Deşi ancheta noastră priveşte numai satele româneşti din dreapta Timocului, de pe cursul lui inferior (Bulgaria), ştim totuşi în modul cel mai sigur că o bună parte din obiceiurile atestate aici - printre care şi cel expus mai departe - există de asemenea la românii din stînga acestui rîu (Iugoslavia), sub aspectul unor variante foarte apropiate: în Recka, Kobisnica, Veljkovo, Brusnik, Radujevac, Jasenica... Ne-au confirmat-o deseori informatori din Bulgaria, care aveau rude printre românii din satele iugoslave de dincolo de Timoc. 278. - tăietor. 279. = un fel de pridvor al grajdului (partea acoperită, din faţa Iui, peste care se prelungeşte streaşină). 280. A.F. - la românii din Bulgaria: Gînzova, Florentin, Fundeni, Esân, Grămada-jud. Vidin. 281. A.F. - Bregova, Kula - jud. Vidin. 282. A.F. Stanotîm, Kirimbeg - jud. Vidin. 283. A.F. Molalia (azi, cu numele schimbat în Sv. Petâr, după numele mînâstirii din apropiere, care are acest hram) - jud. Vidin. 284. A.F. - la românii din Bulgaria: Cumbair - jud. Vidin. 285. A.F. - la românii din Bulgaria: Răchitniţa - jud. Vidin. 255 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI 286. A.F. - la românii din Bulgaria: Vidin, Gumâtarţi, Stanotîm, Bregova, Molalia, Florentin, Grămada -jud. Vidin. 287. „Buna dzîua-a lui Ajun, / într-un ceas bun: / Purceluşi, / Viţâluşi, / Căluşei, / Mneluşei,/ Mneluţe, / Ş-un cîrd de puichiţe! / Iar pe de-asupra cocoşei / Şi s-aveţi parte de ei!44 A.F. la românii din Bulgaria: Râchitniţa -jud. Vidin (comunicat de Pâtruţâ Chirii). 288. A.F. - la românii din Bulgaria: Vidin, Gumâtarţi, Cosova, Molalia, Râchitniţa, Cumbair-jud. Vidin. 289. A.F. - Vidin, Stanotîm, Florentin, Fundeni, Gînzova, Bregova, Molalia, Râchitniţa, Cumbair, Kula, Esân -jud. Vidin. 290. A.F. - la românii din Bulgaria: Esân, Bregova, Cumbair, Cosova - jud. Vidin. 291. A.F. - la românii din Bulgaria: Kula, Bregova, Cosova, Gumâtarţi - jud. Vidin. 292. A.F. - la românii din Bulgaria: Novo-Selo, Molalia, Cumbair - jud. Vidin. 293. A.F. - la românii din Bulgaria: Râchitniţa, Stanotîm - jud. Vidin. 294. Rev. „Ion Creangă44, t.I, p. 149. 295. A.F. - Prundu - jud. Ilfov. 296. A.F. - Obedeni, Budeşti - jud. Ilfov; Topalu, Bâltâgeşti - jud. Constanţa; Piua Petrei - jud. Ialomiţa. 297. A.F. - Ciochina, Floroaica, Socoalele - jud. Ialomiţa; Cernavodă - jud. Constanţa; Silistraru - jud. Brăila; Cilibia - jud. Buzău. 298. A.F. - Voineşti - jud. Dîmboviţa; Bordeni, Fulga - jud. Prahova; Costeşti, Cislâu - jud. Buzău; Bâbeni, Coteşti - f. jud. Rîmnicu Sărat; Mera - jud. Vrancea. 299. A.F. - Podenii Vechi - jud. Prahova; Cislâu - jud. Buzău. 300. A.F. - Ghimpaţi, Cîrtojani, Obedeni - f. jud. Vlaşca; Otopeni, Pasărea - jud. Ilfov; Câzâneşti - jud. Ialomiţa. 301. A.F. - Fundulea - jud. Ilfov; Malu, Giurgeni - jud. Ialomiţa; Cioara Doiceşti - jud. Brăila. 302. A.F. - Fîrţâneşti, Bâleni, Cudalbi - jud. Galaţi. 303. A.F. - la românii din Bulgaria: Cosova, Esân, Gînzova, Cumbair - jud. Vidin. 304. A.F. - la românii din Bulgaria: Fundeni, Bregova, Molalia - jud. Vidin. 305. A.F. - la românii din Bulgaria: Florentin, Molalia, Stanotîm - jud. Vidin. 306. = tivde. 307. „Cine s-apropie cu mîinile ori cu colinda de troci, face nişte bube rele avan, care se umflă cît gîtul de troacă.44 A.F. - la românii din Bulgaria: Cosova - jud. Vidin (Chirii Goga). Aceeaşi credinţă ne este semnalată şi din alte sate ale acestei regiuni: Râchitniţa, Stanotîm, Cumbair, Novo-Selo - jud. Vidin. 308. A.F. - Drâgâşani - jud. Vîlcea; Dumitreşti - jud. Olt. 309. A.F. - Drâgâşani - jud. Vîlcea. 310. Cum, pentru o mare parte a ţârii, nu mai posedăm răspunsurile la ancheta noastră, nu putem verifica dacă această practică mai e atestată pe aiurea. Nu este exclus ca ea să mai existe şi prin alte localităţi, situate desigur tot în regiuni viticole. 311. A.F. - Bucureşti (suburbiile Colentina, Dudeşti, Lupeasca). 312. A.F. - Bolintinul din Deal - jud. Ilfov; Răduleşti - jud. Ialomiţa; Amara - jud. Buzău. 313. A.F. - Gîrliciu - jud. Constanţa; Ciocăneşti - jud. Ialomiţa. La românii din Bulgaria: Satu Vechi - f. jud. Durostor. 314. A.F. - la românii din Bulgaria: Rasoviceni - f. jud. Caliacra. în ţară: Frasinu, Prundu - f. jud. Vlaşca. 315. A.F. - Budeşti, Frumuşani - jud. Ilfov; Ghimpaţi - jud. Ialomiţa. 316. A.F. - Salcia - jud. Teleorman; Bâbâiţa - f. jud. Vlaşca; Dobra - jud. Dîmboviţa. 317. A.F. - Zânoaga - jud. Olt. 318. A.F. - Mărunţei, Zânoaga - jud. Olt; Amâiâştii de Jos - jud. Dolj; Bucşani, Râsucenii de Sus, Bâbâiţa, Brânişteni - f. jud. Vlaşca; Bălăci - jud. Teleorman; Bucovul, Miroslâveşti - jud. Prahova; Cioara, Manasia, Ciochina-jud. Ialomiţa. 256 NOTE 319. A.F. - Bogaţi, Ulmi, Băduleşti, Pucioasa - jud. Dîmboviţa. 320. Cf. mai sus: cap. 2 Lovirea cu toiagul ritual. 321. A.F. - Ulmi - jud. Dîmboviţa. 322. A.F. - Miroslăveşti - jud. Prahova. 323. A.F. - Zânoaga - jud. Olt; Bâbăiţa - fostul jud. Vlaşca. 324. A.F. - Potlogi - jud. Dîmboviţa. 325. A.F. - Podenii Vechi - jud. Prahova. 326. A.F. - Oprişor - f. jud. Mehedinţi; Bîrca - jud. Dolj; Leu - f. jud. Romanaţi; Potcoava, Crămpoaia - jud. Olt; Dridu, Cocioc, Sinteşti, Hagieşti - jud. Ilfov; Voineşti, Gura Bărbuleţului - jud. Dîmboviţa; Gura Vitioarei, Gometul Cricov, Bâicoiu - jud. Prahova; Bulbucata, Singureni - f. jud. Vlaşca. 327. A.F. - Cîndeşti, Bogaţi - jud. Dîmboviţa; Gometul Cricov - jud. Prahova; Pătîrlagele, Bâlâneşti - jud. Buzău. 328. A.F. - E un fapt scos în relief de aproape toţi informatorii, care ne-au atestat răzbunarea în chestiune. 329. A.F. - Curcani, Gurbâneşti, Cocioc, Tîncăbeşti, Snagov Coadele, Coconi, Greaca, Olteniţa, Măgurele, Chitila - jud. Ilfov; Pângâleşti, Obedeni, Râsucenii de Sus, Bălăria, Singureni, Blejeşti, Călugâreni, Bucşani, Fierbinţi, Epureşti - f.jud. Vlaşca; Gîldău, Costeşti, Malu, Dragoş Vodă, Feteşti - jud. Ialomiţa; Varlam, Gura Teghii, Tohani, Nehoiu, Nehoiaşi - jud. Buzău; Chelmegioaia - f. jud. Mehedinţi; Băileşti, Calafat, Seaca - jud. Dolj; Dăbuleni, Bucinişu - f.jud. Romanaţi; Drăgâneşti Coibu, Făgeţelu - jud. Olt; Roşiorii de Vede, Bragadiru -jud. Teleorman; Cîndeşti, Titu, Bogaţi, Găeşti - jud. Dîmboviţa; Bucovu, Fulga, Miroslăveşti - jud. Prahova; Pâineşti, Ariciu - f. Jud. Rîmnicu Sărat; Valea Cînepei, Silistraru - jud. Brăila; Comana, Peştera - jud. Constanţa; Luncaviţa, Niculiţel - jud. Tulcea; Smulţi, Cudalbi, Urleşti, Crăeşti, Corni, Băneasa, Măstăcani - jud. Galaţi; Mîndreşti, Corod, Matca, Puţeni - f. jud. Tecuci; Bălăbăneşti, Zorleni, Cărăpceşti, Cîrlomâneşti - f. jud. Tutova. 330. A.F. - Hîrşova, Galeşu, Cernavoda - jud. Constanţa; Valea Roşie, Hagieşti - jud. Ilfov; Mărculeşti, Piua Petrei - jud. Ialomiţa. 331. A.F. - Sarica, Satu Nou, Mâcin, Luncaviţa - jud. Tulcea; Căzăneşti, Grindu - jud. Ialomiţa. 332. A.F. - Bucureşti (suburbia Colentina); Patru Fraţi, Ciochina - jud. Ialomiţa; Batogul - jud. Brăila. 333. A.F. - Hanu Conachi - jud. Galaţi; Hîrşova - jud. Cosntanţa. 334. A.F. - la românii din Iugoslavia: Novo Sarco, Selcuş - districtul Alibunar. 335. A.F. - Bărboşi, Piscu, Cudalbi - jud. Galaţi; Vlâdeni, Silistraru, Viziru - jud. Brăila; Singureni - f.jud. Vlaşca. 336. A.F. - Cudalbi, Cuca, Băleni - jud. Galaţi; Negrileşti, Podul Turcului - f. jud. Tecuci; Rădeşti - f. jud. Tutova; Vlâdeni - jud. Brăila. 337. A.F. - Moldoveni, Grindu, Crunţi, Ciocăneşti - jud. Ialomiţa; Otopenii de Sus, Cocioc - jud. Ilfov; Gogoşari, Frasinul, Putineiul - f. jud. Vlaşca; Viişoara, Alexandria - jud. Teleorman; Amâiâştii de Jos - f. jud. Romanaţi; Calafat - jud. Dolj. La românii din Bulgaria: Stanotîm, Kirimbeg, Cosova, Florentin, Gînzova - jud. Vidin. 338. A.F. - Sâmara, Pâdureni, Recea - jud. Argeş; Plosca, Bragadiru - jud. Telorman; Prundu - f.jud. Vlaşca; Obileşti - jud. Ilfov; Cocargeaua - jud. Ialomiţa; Şipotele - jud. Cosntanţa. La românii din Bulgaria: Satu Vechi - f. jud. Durostor. 339. A.F. - Piua Petrei - jud. Ialomiţa; Peştera, Bâltâgeşti, Topalu - jud.Constanţa. Remarcăm că, în aceste patru sate, practica respectivă are o dublă finalitate: pe de-o parte, aceea relatată mai sus, de a provoca insuccese la creşterea păsărilor de curte (cf. cap. 13 § 3 Rituri speciale în dauna păsărilor) iar pe de-altă parte, aceea a profanării casei, pe care o ilustrează acest capitol. Evident, avem a face aici - în această contaminare - cu un complex de semnificaţii. 340. A.F. - Astfel, din Valea Cînepei - jud. Btăila, aflăm că, dacă pe aproape de casa gazdei neospitaliere se găseşte vreo gunoişte, colindătorii aduc de acolo gunoi şi-l aruncă asupra pereţilor şi cerdacului. 341. A.F. - Cioara - jud. Ialomiţa; Padina - jud. Buzău. 342. A.F. - Crivăţ, Fundulea, Mînăstirea, Pasărea - jud. Ilfov; Crucea - jud. Ialomiţa; Tătaru, Târculeşti, Popeşti - jud. Prahova; Bradu, Samara - jud. Argeş; Dăbuleni - f. jud. Romanaţi. La românii din Bulgaria: Bregova, Cumbair - jud. Vidin. 257 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL $1SUD-ESTUL EUROPEI 343. A.F. - Dimieni, Frunzăneşti - jud. Ilfov. 344. A.F. - Scorţaru Vechi, Silistraru - jud. Brăila; RâduIeşti, Ghimpaţi, Dragoş Vodă - jud. Ialomiţa; Copâ ceni, Pasărea, Ţigăneşti - jud. Ilfov; Arsachi, Brănişteni, Strîmba - f. jud. Vlaşca; Bălăci, Tâtărăşti - jud. Teleorman; Buiceşti - jud. Mehedinţi; Caracal - jud. Olt. 345. A.F. - Singureni, Comana - f. jud. Vlaşca; Ţigăneşti, Săftica - jud. Ilfov. 346. A.F. - Buftea, Vidra, Vârăşti, Frunzăneşti - jud. Ilfov; Călineşti, Slăveşti - jud. Teleorman; Bogaţi - jud. Dîmboviţa; Câzâneşti - jud. Ialomiţa. 347. A.F. - Darabani, Bâltâgeşti - jud. Constanţa; Jilavele - jud. Ialomiţa. 348. A.F. - Cegani, Borduşani - jud. Ialomiţa; Topalu - jud. Constanţa. 349. A.F. - Ulmi - jud. Dîmboviţa; Alexandria - jud. Teleorman; Cosîmbeşti - jud. Ialomiţa. 350. A.F. - Domneşti, Frumuşani, Izvoarele - jud. Ilfov; Bragadiru - jud. Teleorman; Băbăiţa, Ghimpaţi - f. jud. Vlaşca; Băduleşti, Boţeşti - jud. Dîmboviţa; Mozâceni, Răteşti - jud. Argeş; Suslăneşti, Priboeni - f. jud. Muscel; Breaza de Sus, Vistierii, Bordeni, Cîmpina, Vălenii de Munte, Scăioşii - jud. Prahova; Bobocu, Tisâu -jud. Buzău; Bâbeni, Mâicăneşti - f. jud. Rîmnicu Sărat; Viziru - jud. Brăila; Cudalbi, Smulţi, Crăeşti, Tuluceşti -jud. Galaţi; Luncaviţa - jud. Tulcea. La românii din Bulgaria: Kozlodui - jud. Vraţa (plasa Rahova); Gumâtarţi, Novo-Selo, Cumbair, Stanotîm, Bregova, Fundeni, Grămada - jud. Vidin. 351. A.F. - Merenii de Sus, Toporu, Ghimpaţi - f. jud. Vlaşca; Vidra, Mînăstirea, Budeşti - jud. Ilfov; Căzâneşti, Ciochina - jud. Ialomiţa; Tuluceşti - jud. Galaţi. 352. A.F. - Ţigăneşti, Vidra - jud. Ilfov; Slăveşti, Viişoara - jud. Teleorman; Şocariciu, Cocargeaua - jud. Ialomiţa. 353. A.F. - Grindu, Ciocăneşti - jud. Ialomiţa; Cocioc, Coconi, Olteniţa Rurală-jud. Ilfov; Alexandria - jud. Teleorman; Bechet, Calafat, Bîrca - jud. Dolj; Plopi - jud. Mehedinţi; Frasinul, Putineiul - f. jud. Vlaşca. La românii din Bulgaria: Cosova, Gînzova - jud. Vidin. 354. A.F. - Pâdureni, Sămara - jud. Argeş; Bragadiru - jud. Teleorman; Obileşti - jud. Ilfov; Şipotele - jud. .Constanţa. 355. A.F. - Ulmi, Ghergani - jud. Dîmboviţa; Alexandria, Furculeşti - jud. Teleorman. 356. A.F. - Izvoarele, Domneşti - jud. Ilfov; Răteşti - jud. Argeş; Cîmpina, Bordeni - jud. Prahova... etc. 357. A.F. - Curcani, Izvoarele - jud. Ilfov; Dobra, Băduleşti - jud. Dîmboviţa; Podenii Vechi, Vistieru - jud. Prahova; Costeşti, Bobocu - jud. Buzău; Plăineşti - f. jud. Rîmnicu Sărat; Băleni, Cuca - jud. Galaţi. 358. A.F. - Toporu, Daia - f. jud. Vlaşca; Vidra, Fundulea - jud. Ilfov; Malu - jud. Ialomiţa. 359. A.F. - Daia - f. jud. Vlaşca; Vidra - jud. Ilfov. * 360. A.F. - Moreni, Băicoi, Cîmpiniţa - jud. Prahova. 361. A.F. - Moreni - jud. Prahova. 362. A.F. - Merenii de Sus, Obedeni, Bîscova - f. jud. Vlaşca; Fundulea - Izvoarele - jud. Ilfov; Breaza de Sus - jud. Prahova; Băileşti - jud. Dolj. 363. A.F. - Amara, Cosîmbeşti, Floroaica - jud. Ialomiţa; Ciocile - jud. Brăila. 364. A.F. - Cosîmbeşti - jud. Ialomiţa; Frăsinetul - jud. Ilfov. 365. A.F. - Frumuşani - jud. Ilfov; Băbăiţa - f. jud. Vlaşca; Răteşti - jud. Argeş; Smulţi - jud. Galaţi. 366. A.F. - Moviliţa - jud. Ilfov; Tutana, Pleşoiul - jud. Argeş; Diăgâşani - jud. Vîlcea. 367. A.F. - Otetelişu - jud. Vîlcea; Făgeţelu - jud. Olt. 368. A.F. - Răteşti - jud. Argeş; Stîlpeni - f. jud. Muscel. 369. A.F. - Daia, Arsachi - f. jud. Vlaşca; Otopeni, Jilava - jud. Ilfov. 370. A.F. - Cuca, Băleni, Cudalbi, Smulţi - jud. Galaţi. 371. A.F. - Letea Nouă, Obedeni, Drăgâneşti - f. jud. Vlaşca. 372. A.F. - Cegani, Făcăeni, CiuIn iţa - jud. Ialomiţa; Hîrşova, Gîrliciu - jud. Constanţa, Fricoasa, Surdeşti -jud. Prahova. 373. A.F. - Găujani - jud. Argeş; Mărunţiş, Urlaţi - jud. Prahova; Tg Fierbinţi - jud. Ilfov; Tufeşti - jud. Brăila. 258 NOTE 374. A.F. - Gimbâşani, Mârculeşti - jud. Ialomiţa; Câlineşti, Dumitreşti - jud. Olt; Merenii de Sus - f. jud. Vlaşca; Stoeneşti - f. jud. Muscel; Abrud Sat - jud. Alba. 375. A.F. - Sâruleşti, Frumuşani, Buftea, Domneşti, Sâftica - jud. Ilfov; Alexandria, Popeşti, Salcia - jud. Teleorman; Pribegi, Bora, Poiana - jud. Ialomiţa; Drâgâneasa, Bordeni - jud. Prahova; Bobocu, Cislâu, Padina -jud. Buzău; Bâduleşti - jud. Dîmboviţa; Plâineşti - f. jud. Rîmnicu Sărat; Puţichioaia, Oancea-jud. Galaţi. 376. A.F. - Gudalbi - jud. Galaţi. 377. A.F. - Borduşani - jud. Ialomiţa. 378. A.F. - Pasărea, Tîncâbeşti - jud. Ilfov; Grădiştea - f. jud. Vlaşca. 379. A.F. - Răteşti - jud. Argeş; Breaza de Sus - jud. Prahova. 380. A.F. - Buştenari, Scorţeni, Băicoiu - jud. Prahova; Cerbureni, Suslăneşti - jud. Argeş, Ciulniţa, Slobozia, Feteşti - jud. Ialomiţa; Grădişte, Giurgiu - f. jud. Vlaşca; Măicăneşti - f. jud. R.Sârat. 381. A.F. - Şocariciu, Dichiseni - jud. Ialomiţa; Costeşti - jud. Buzău. 382. A.F. - Toporu, Frasinu - f. jud. Vlaşca; Studina, Corabia - f. jud. Romanaţi; Băileşti, Calafat - jud. Dolj; Frunzâneşti, Olteniţa Rurală - jud. Ilfov; Zănoaga, Ploeştiori - jud. Prahova. 383. A.F. - Domneşti, Frunzâneşti - jud. Ilfov; Ghimpaţi - f. jud. Vlaşva; Priboeni - f. jud. Muscel; Vistieru, Miroslâveşti - jud. Prahova; Pogoanele - jud. Buzău; Pleşoiul - jud. Argeş. 384. A.F. - Olteniţa Rurală, Băneasa - jud. Ilfov; Filipeştii de Tîrg, Urlaţi - jud. Prahova. 385. A.F. - Suslăneşti - jud. Argeş. 386. A.F. - Olteniţa Rurală - jud. Ilfov. 387. A.F. - Lâmoteşti Gâlbinaşi - jud. Ilfov. 388. A.F. - Idem. 389. A.F. - Bucureşti (suburbii), Oltenia, Budeşti, Mînâstirea, Coconi, Fundulea, Tg. Fierbinţi, Băneasa-jud. Ilfov; Ploeşti, Urlaţi, Ploeştiori, Filipeştii de Tîrg, Cîmpina, Bordeni - jud. Prahova; Mizil, Pogoanele - jud. Buzău; Câzâneşti - jud. Ialomiţa, Gâeşti, Dobra - jud. Dîmboviţa; Costeşti - jud. Argeş; Drâgâşani - jud. Vîlcea; Piatra Olt, Caracal, Corabia - f. jud. Romanaţi; Băileşti, Calafat - jud. Dolj; Alexandria, Putineiul - jud. Teleorman; Amara - f. jud. Rîmnicu Sărat. 390. A.F. - Obileşti, Budeşti, Fundulea - jud. Ilfov; Stolnici, Câzăneşti - jud. Argeş; Ghimpaţi - f. jud. Vlaşca; Ţăndârei, Feteşti - jud. Ialomiţa; Hîrşova, Murfatlar-jud. Constanţa. 391. A.F. - Curcani, Budeşti, Frunzâneşti - jud. Ilfov; Ciocăneşti, Ţăndârei - jud. Ialomiţa. 392. A.F. - Filipeştii de Tîrg, Urlaţi - jud. Prahova; Pâtîrlagele - jud. Buzău. 393. Numind pe unii din membrii familiei gazdei: de cele mai multe ori, pe gospodar, gospodină sau pe fata mare a lor, dacă au. Se cuvine să relevăm că, în toate localităţile unde e atestată practica scrisului de pronografu pe pereţii casei sau pe poartă, coexistă cu ea şi mînjirea porţilor ori pereţilor cu păcură sau smoală, ca o practică cu totul distinctă. Cînd însă se face uz de una, de obicei nu mai e folosită şi celalată de aceiaşi colindători la aceeaşi casă. 394. A.F. - Tg. Fierbinţi - jud. Ilfov; Călăraşii Vechi, Feteşti - jud. Ialomiţa; Cioara Doiceşti - jud. Brăila. 395. A.F. - Olteniţa Rurală - jud. Ilfov; Bragadiru - jud. Teleorman. 396. A.F. - Bâbeni, Coteşti - f. jud. Rîmnicu Sărat; Jugureanu - jud. Brăila; Ţăndârei, Bucul - jud. Ialomiţa. 397. A.F. - Bucul - jud. Ialomiţa. 398. A.F. - la românii din Bulgaria: Satu Vechi - f. jud. Durostor. în ţară: Frasinu - f. jud. Vlaşca. 399. A.F. - Idem. 400. A.F. - Mânu cu, Ceacu - jud. Ialomiţa; Şipotele - jud. Constanţa; Sarica - jud. Tulcea. 401. C.f. mai sus - Partea II, cap. 2 (§ 2): Lovirea cu toiagul ritual. 402. A.F. - Voineşti - jud. Dîmboviţa; Buftea, Ţigăneşti - jud. Ilfov; Salcia, Viişoara - jud. Teleorman; Dăbuleni - f. jud. Romanaţi. 403. A.F. - Snagov Coadele - jud. Ilfov; Mârculeşti, Feteşti - jud. Ialomiţa; Padina - jud. Buzău; Batogul, Viziru - jud. Brăila. 259 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI 404. A.F. - Smulţi, Cudalbi, Vînâtori, Vîrlezi - jud. Galaţi; Negrileşti, Puţeni - f. jud. Tecuci; Mâi căneşti, Ariciu - f. jud. Rîmnicu Sărat. 405. A.F. - Cudalbi - jud. Galaţi; Plăineşti - f. jud. Rîmnicu Sărat; 406. A.F. - la românii din Bulgaria: Bregova, Fundeni, Kula, Gumâtaiţi, Stanotîm, Gînzova. 407. Cf. mai departe - Partea a IlI-a. 408. A.F. - Matca - f. jud. Tecuci; Cuca, Cudalbi - jud. Galaţi; Vâdeni - jud. Brăila; Ariciu, Mâicâneşti - f. jud. Rîmnicu Sărat; Bobocu - jud. Buzău. 409. A.F. - Şoc ariciu, Cocargeaua, Ceacu, Mircea Vodă - jud. Ialomiţa; Mînăstirea, Greaca - jud. Ilfov; Bilciureşti - jud. Dîmboviţa; Recea - jud. Argeş; Potelu - f. jud. Romanaţi. 410. A.F. - Ciocăneşti, Mircea Vodă-jud. Ialomiţa; Coconi, Mînăstirea - jud. Ilfov. 411. Marin Tomuleasa. 412. La 24. XII. 1931. 413. A.F. - Greaca - jud. Ilfov. 414. Cf. mai departe - Partea III: Reflexul riturilor negative în formulele de descolindare. 415. Idem. 416. Idem. 417. A.F. - la românii din Bulgaria: Novo-Selo, Florentin, Cumbair, Molalia, Stanotîm. 418. A.F. - Gîrla Mică, Braniştea, Oprişor - jud. Mehedinţi; Cetatea, Bîrca, Segarcea - jud. Dolj; Dâbuleni -fostul jud. Romanaţi; Mărunţei, Zânoaga - jud. Olt; Viişoara - jud. Teleorman; Toporu - fostul jud. Vlaşca; Malu - jud. Ialomiţa. 419. A.F. - Gurbâneşti - jud. Ilfov. 420. A.F. - la românii din dreapta Timocului şi din Oltenia, în special din sudul acestei provincii, precum şi din o serie de localităţi din Muntenia meridională. 421. Cf. formula publicată de T. Pamfile, Crăciunul, p.14 şi variante ale ei de la românii din valea Timocului, din mai multe sate (colecţie manuscrisă). 422. A.F. - Grădişte - fostul jud. Vlaşca; Săruleşti - jud. Ilfov; Cioara - jud. Ialomiţa; Şipotele, Peştera - jud. Constanţa. 423. A.F. - Ulmeni - jud. Teleorman; Ciochina, Feteşti - jud. Ialomiţa. 424. A.F. - Strîmba, Prundu - fostul jud. Vlaşca; Cocioc, Curcani - jud. Ilfov; Gîldău, Cocargeaua - jud. Ialomiţa. 425. Cf. mai sus - Partea II, cap. 2 (§ 2): Lovirea cu toiagul ritual. 426. A.F. - Snagov, Otopeni, Bolintinul din Deal, Greaca - jud. Ilfov; Bulbucata, Singureni - f. jud. Vlaşca; Voineşti - jud. Dîmboviţa; Murfatlar-jud. Constanţa. 427. A.F. - Socoalele, Ulmu - jud. Ialomiţa; Cogealac - jud. Constanţa. 428. A.F. - Peştera, Cobadin - jud. Constanţa. 429. A.F. - Găunoşi, Barza - jud. Ialomiţa; Fîntîna Doamnei, Dîrvari - jud. Ilfov; Ciocile - jud. Brăila. 430. A.F. - Floroaica - jud. Ialomiţa. 431. A.F. - Arsachi - f. jud. Vlaşca; Bragadim - jud. Teleorman. 432. A.F. - Berceni, Măneciu Ungureni - iud. Prahova; Gura Teghii, Cislău - jud. Buzău. 433. A.F. - Podenii Vechi - jud. Prahova. 434. A.F. - Măneciu Ungureni - jud. Prahova. 435. A.F. - la românii din Bulgaria: Popina, Satu Vechi - f. jud. Durostor. 436. A.F. - la românii din Bulgaria: Cainargeaua Mică - f. jud. Durostor. 437. A.F. - la românii din Bulgaria: Satu Vechi - f. jud. Durostor. 438. A.F. - la românii din Bulgaria: Popina - f. jud. Durostor. 439. A.F. - la românii din Bulgaria: Cainargeaua Mică - f. jud. Durostor. 260 NOTE 440. A.F. - Ulmi, Poiana Lungă-jud. Dîmboviţa. 441. A.F. - Poiana Lungă - jud. Dîmboviţa. 442. A.F. - Sarica - jud. Tulcea; Chiojdeni - f. jud. Rîmnicu Sărat; Băhişeni - jud. Botoşani. 443. Cf. mai sus - Partea I, cap. 3, § 2: Descolindatid ţiganilor. 444. Cf. mai sus - Partea I: passim. 445. Nu ştim dacă, la greci, care-şi au şi ei ţiganii lor, este în uz satirizarea acestora prin cîrîit, ca la români, într-un asemenea caz, am avea o dovadă în plus, pentru zona balcanică, despre fenomenul readaptării unei manifestări simbolice cu caracter funest la rolul de invectivă pură. 446. A.F. - Cîşla - jud. Constanţa; Gîldâu, Buliga, Pietroiu - jud. Ialomiţa. 447. A.F. - Buliga - jud. Ialomiţa. 448. A.F. - Roşcani, Moscu - jud. Galaţi; Valea Cînepei, Roşiori - jud. Brăila. 449. A.F. - Rovinari, Aninoasa - jud. Goij; Păuşeşti, Balaciu - jud. Vîlcea. 450. A.F. - Poiana - jud. Gog; Sineşti, Măciuca - jud. Vîlcea. 451. A.F. - Gîrla Mică, Buiceşti - f. jud. Mehedinţi. La românii din Bulgaria: Florentin - jud. Vidin. 452. A.F. - Gîrla Mică - f. jud. Mehedinţi. 453. A.F. - Cetatea - jud. Dolj. 454. A.F. - Idem. 455. A.F. - Al. Lahovari - jud. Ilfov. 456. A.F. - Ghimpaţi, Mărculeşti - jud. Ialomiţa. 457. A.F. - Al. Lahovari - jud. Ilfov; Ghimpaţi - jud. Ialomiţa. 458. A.F. - Ghimpaţi - jud. Ialomiţa. 459. A.F. - Gura Bărbuleţului - jud. Dîmboviţa; Epureşti - f. jud. Vlaşca; Feteşti - jud. Ialomiţa; Topolog -jud. Tulcea; Cogealac - jud. Constanţa. 460. Cf. mai sus - Partea I, cap.3, § 2: Descolindatul ţiganilor. 461. A.F. - Tîncăbeşti, Otopeni - jud. Ilfov; Pribegi, Floroaica-jud. Ialomiţa. 462. A.F. - Voineşti - jud. Dîmboviţa; Bordeni - jud. Prahova; Varlam - jud. Buzău. 463. A.F. - Stoeneşti - f. jud. Muscel; Areful, Brădet, Muşeteşti - jud. Argeş; Mîndreşti - f. jud. Tecuci; Bâleni, Piscu - jud. Galaţi. 464. A.F. - Piscu - jud. Galaţi. 465. A.F. - Muşeteşti - jud. Argeş. 466. A.F. - la românii din Bulgaria: Cosova, Stanotîm, Răchitniţa - jud. Vidin. 467. A.F. - Potlogi, Ghergani - jud. Dîmboviţa; Singureni - f. jud. Vlaşca. 468. A.F. - Galeşu -jud. Constanţa; Giurgeni, Bucu - jud. Ialomiţa; Hagieşti - jud. Ilfov. 469. A.F. - Floroaica - jud. Ialomiţa; Topalu - jud. Constanţa. 470. A.F. - Peştera jud. Constanţa; Sarighiol - jud. Tulcea. 471. A.F. - Grindu, Căzâneşti - jud. Ialomiţa. 472. A.F. - la românii din Bulgaria: Satu Vechi, Cainargeaua Mică - f. jud. Durostor. în ţară: Luncaviţa - jud. Tulcea; s. Ţărculeşti (com. Gometul Cricov) - jud. Prahova. 473. A.F. - La românii din Bulgaria: Cainargeaua Mică - f.jud. Durostor. 474. A.F. - Niculiţel, Luncaviţa - jud. Tulcea. 475. A.F. - Pribegi, Piua Petrei - jud. Ialomiţa; Otopeni, Obileşti - jud. Ilfov; Topolog - jud. Tulcea. 476. A.F. - Scăioşi, Podenii Vechi - jud. Prahova; Pâtîrlagele - jud. Buzău. 477. A.F. - Măgurelele - jud. Prahova; Grindu - jud. Ialomiţa; 478. A.F. - Cîrtojani - f.jud. Vlaşca. 479. A.F. - Băbăiţa, Ghimpaţi - f.jud. Vlaşca. 261 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI 480. A.F. - Bălăci - jud. Teleorman. 481. A.F. - Salcia - jud. Teleorman; Studina, Bucinişu - f. jud. Romanaţi. 482. A.F. - Călăraşii Vechi, Mircea Vodă - jud. Ialomiţa; Mîrleanu - jud. Constanţa. 483. A.F. - Tătarul - jud. Constanţa. 484. A.F. - Frumuşica, Arţari, Slobozia - jud. Ialomiţa; Arcanu - jud. Buzău. Am relatat această practică şi mai sus (cf. Partea II, cap. 17, § 1: Alte prejudicii aduse casei gazdelor neospitaliere), întrucît finalitatea ei echivocă se pretează şi la interpretarea dată acolo. Aceasta apărea cu atît mai justificat, cu cît, anterior, înregistrasem practica stropirii pereţilor casei cu apă, ceea ce - evident - avea ca efect mîzgălirea şi totodată deteriorarea lor (cf. mai sus - Partea II, cap. 16, § 1: Mmjirea casei...) 485. A.F. - Bucu - jud. Ialomiţa; Băbeni - f. jud. Rîmnicu Sărat 486. A.F. - Mînăstirea, Fîntîna Doamnei - jud. Ilfov; Socoalele, Floroaica - jud. Ialomiţa. 487. A.F. - Fîntîna Doamnei - jud. Ilfov. 488. A.F. - Floroaica - jud. Ialomiţa. 489. A.F. - Mînăstirea - jud. Ilfov. 490. A.F. - Fîntîna Doamnei - jud. Ilfov. 491. A.F. - Idem. 492. A.F. - Socoalele - jud. Ialomiţa. 493. A.F. - Floroaica - jud. Ialomiţa. 494. A.F. - Fîntîna Doamnei - jud. Ilfov; Floroaica - jud. Ialomiţa. 495. A.F. - Peştera, Co mana-jud. Constanţa; Băbăiţa - f. jud. Vlaşca; Bucinişu - f. jud. Romanaţi; Segarcea, Afumaţi - jud. Dolj. 496. A.F. - Bîrca - jud. Dolj; Dăbuleni - f. jud. Romanaţi. 497. Cf. mai sus - passim - la diferitele capitole referitoare la practicile de descolindare (Partea a Il-a). 498. A.F. - Făurei - jud. Ialomiţa; Otopeni - jud. Ilfov. 499. A.F. - Ulmu, Frumuşica, Matu, Sâlcioara - jud. Ialomiţa; Afumaţi, Fundulea - jud. Ilfov; Comana - f. jud. Vlaşca. 500. A.F. - Sâlcioara, Ulmu - jud. Ialomiţa; Fundulea - jud. Ilfov. 501. A.F. - Malu - jud. Ialomiţa; Băbăiţa - f. jud. Vlaşca; Tătârăşti - jud. Teleorman. 502. A.F. - Cegani, Mârculeşti - jud. Ialomiţa. 503. A.F. - Ivâneşti, Şocariciu, Socoalele - jud. Ialomiţa. 504. A.F. - Şocariciu, Pelinu - jud. Ialomiţa. 505. A.F. - Grădişte, Câlugăreni - f. jud. Vlaşca. 506. A.F. - Fierbinţi - f. jud. Vlaşca; Pasărea - jud. Ilfov. La românii din Bulgaria: Gînzova - jud. Vidin. 507. A.F. - Frunzâneşti - jud. Ilfov; Dobra - jud. Dîmboviţa; Limpezişu - jud. Buzău. 508. A.F. - Vidra, Curcani, Vărăşti - jud. Ilfov; Gîrbovi, Căzâneşti, Borduşani, Jegâlia - jud. Ialomiţa; Padina, Tohani - jud. Buzău; Vâdeni, Jugureanu, Valea Cînepei, Viziru - jud. Brăila; Hanu Conachi, Piscu, Roşcani, Oancea, Moscu, Cavadineşti - jud. Galaţi; Râdeşti, Bălăbăneşti, Murgeni - f. jud. Tutova. La românii din Bulgaria: Cosova, Stanotîm - jud. Vidin. 509. A.F. - întorsura, Valea Boului - jud. Dolj; Ştefâneşti - f. jud. Romanaţi; Viişoara, Salcia, Furculeşti, Olteni, Tătâraşi - jud. Teleorman; Recea, Costeşti, Muşeteşti, Brădet - jud. Argeş; Potlogi, Ghergani, Bogaţi -jud. Dîmboviţa; Flcrica, Stoeneşti, Stîlpeni - f. jud. Muscel; Surdeşti, Pietroşani, Fulga de Sus, Zânoaga - jud. Prahova; Padina, Nehoiaşi, Gura Teghii, Varlam-Trestioara - jud. Buzău; Blejeşti, Singureni, Obedeni, Drăgăneşti, Toporu, Putineiu - f. jud. Vlaşca; Sâruleşti, Ţigăneşti, Mînăstirea, Brincoveni, Coconi, Izvoarele -jud. Ilfov; Cuza Vodă, Mârculeşti, Găunoşi, Sudiţi, Gaiţa, Cocargeaua - jud. Ialomiţa; Caramurat, Cogealac, Băltăgeşti, Topalu - jud. Constanţa; Satu Nou, Topolog - jud. Tulcea. 510. A.F. - Ţintea - jud. Prahova; Cislâu, Pâtîrlagele, Nehoiul - jud. Buzău. 262 NOTE 511. A.F. - Măneciu Ungureni, Bordeni, Podenii Vechi - jud. Prahova; Varlam, Gura Teghii, Lopătaţi, Joseni - jud. Buzău; Pucioasa, Voineşti - jud. Dîmboviţa. 512. A.F. - Muşeteşti - jud. Argeş; Stîlpeni - f. jud. Muscel; Viforîta, Cătunul - jud. Dîmboviţa; Homorîciu, Cărbuneşti - jud. Prahova; Florica - jud. Buzău; Gîldău, Floroaica, Manasia, Arţari - jud. Ialomiţa; Peştera, Şipotele - jud. Constanţa; Sarica, Niculiţel - jud. Tulcea. 513. A.F. - Preasna, Mavro dino aia - jud. Ilfov; Floroaica - jud. Ialomiţa. 514. A.F. - Furculeşti, Salcia-jud. Teleorman; Ciocăneşti - jud. Ialomiţa. 515. A.F. - Găvăneşti, Padina - jud. Buzău; Bâneasa - jud. Ilfov; Mfineşti - jud. Prahova; Stoeneşti, Şocariciu -jud. Ialomiţa. 516. A.F. - Roşiori, Săruleşti - jud. Ilfov; Putineiu, Bragadiru - jud. Teleorman; Crucea, Ulmu, Rovine, Borduşelu - jud. Ialomiţa; Cioara Doiceşti, Bordeiul Verde - jud. Brăila. 517. A.F. - Obileşti, Bâneasa-jud. Ilfov; Pogoanele -jud. Buzău; Greci - jud. Tulcea. 518. A.F. - Mav rodin oaia - jud. Ilfov; Potlogi - jud. Dîmboviţa. 519. A.F. - Vlădiceasa, Budeşti - jud. Ilfov; Singureni - f. jud. Vlaşca. 520. A.F. - Mănucu, Ciocăneşti - jud. Ialomiţa; Săftica - jud. Ilfov; Comana, Singureni - f. jud. Vlaşca; Siliştea, Albeşti - jud. Buzău; Robească, Şthibei - f. jud. Rîmnicu Sărat 521. A.F. - Nehoiaşi, Gura Teghii - jud. Buzău; Homorîciu, Cărbuneşti - jud. Prahova; Coteşti - f. jud. Rîmnicu Sărat. 522. A.F. - Nehoiul, Varlam - jud. Buzău; Bătrîni - jud. Prahova. 523. A.F. - Cioara, Arţari - jud. Ialomiţa. 524. A.F. - Roşiori, Moviliţa - jud. Ilfov; Fulga de Sus, Mâneşti - jud. Prahova; Făurei, Ulmu, Cocaigeaua -jud. Ialomiţa. 525. A.F. - Ghimpaţi, Ciulniţa - jud. Ialomiţa; Slobozia - f. jud. Vlaşca. 526. A.F. - la românii din Bulgaria: Gumătarţi, Novo-Selo, Grămada, Bregova, Stanotîm, Fundeni, Kirimbeg -jud. Vidin. în ţară: Mîrleanu, Peştera - jud. Constanţa. 527. A.F. - Vlădiceasa - jud. Ilfov; Ulmu, Vădeni - jud. Ialomiţa. 528. A.F. - Moviliţa, Ogrezeni - jud. Ilfov; Amărâştii de Jos, Bucinişu - f. jud.Romanaţi; Bucşani - f. jud. Vlaşca. 529. A.F. - Ghimpaţi, Obedeni - f. jud. Vlaşca; Arţari - jud. Ialomiţa; Hanu Conachi - jud. Galaţi. 530. A.F. - Ogrezeni - jud. Ilfov; Tătaru - jud. Brăila. 531. A.F. - Priboeni - f. jud. Muscel; Budeşti - jud. Ilfov; Bucşani - f. jud. Vlaşca; Amărăştii de Jos - f. jud. Romanaţi. 532. A.F. - Pasărea, Budeşti, Ţigăneşti - jud. Ilfov; Ghergani - jud. Dîmboviţa; Stîlpeni - f. jud. Muscel. La românii din Bulgaria: Gînzova, Molalia - jud. Vidin. 533. A.F. - Vidra - jud. Ilfov; Daia - f. jud. Vlaşca. 534. A.F. - Bilciureşti, Cătunul - jud. Dîmboviţa; Roşiori - jud. Ilfov; Buştenari, Bordeni - jud. Prahova; Năeni - jud. Buzău. 535. A.F. - Obileşti, Preasna, Fundulea - jud. Ilfov; Stîlpu, Frasinu - f. jud. Vlaşca; Viişoara, Bragadiru - jud. Teleorman. 536. A.F. - Mînâstirea, Otopeni, Vidra - jud. Ilfov; Frumuşica, Gaiţa-jud. Ialomiţa; Peştera-jud. Constanţa. 537. A.F. - Vădeni - jud. Brăila; Găneşti - jud. Galaţi. 538. A.F. - Vadul Oii - jud. Constanţa; Jegălia - jud. Ialomiţa. 539. A.F. - Corbu - jud. Brăila; Piscu, Vînâtori - jud. Galaţi. 540. A.F. - Sămara, Arefu, Berindeşti - jud. Argeş; Flămînda, Slăveşti, Bragadiru - jud. Teleorman; Jilavele, Răduleşti - jud. Ialomiţa; Tohani, Pietroasele - jud. Buzău; Urlaţi, Bucovu, Fulga - jud. Prahova; Ţigăneşti, Budeşti, Afumaţi - jud. Ilfov; Drăgăneşti - jud. Olt; Dăbuleni - f. jud. Romanaţi; Balta Verde, Segarcea, Sălcuţa -jud. Dolj. v 263 DESCOL1NDATUL ÎN ORIENTUL $1SUD-ESTUL EUROPEI 541. A.F. - Slanic, Homorîciu - jud. Prahova; Amara - jud. Buzău; Gîrbovi, Grindu - jud. Ialomiţa. 542. A.F. - Golflşei, Crăeşti, Bursucani - jud. Galaţi. 543. A.F. - Bobocu - jud. Buzău; N. Fleva, Valea Largă - f. jud. Rîmnicu Sărat; Vâdeni, Silistraru - jud. Brăila; Găneşti, Piscu - jud. Galaţi. 544. A.F. - Tutana, Muşeteşti, Răteşti, Arefu - jud. Argeş; Tg. Fierbinţi, Izvoarele, Budeşti - jud. Ilfov; Ghimpaţi, Singureni - f. jud. Vlaşca. 545. A.F. - Berea, Limpezişu - jud. Buzău. 546. < bulg. sudjuk (< turc. suguk) = cîmaţ. A.F. - la românii din Bulgaria: Răchitniţa, Grămada, Florentin - jud. Vidin. 547. < bulg. vizei (pi. vizii) = legătură. A.F. - la românii din Bulgaria: Novo-Selo, Stanotîm, Gînzova, Molalia - jud. Vidin. 548. A.F. - la românii din Bulgaria: Kumbair, Bregova, Kula, Fundeni - jud. Vidin. 549. Cf. mai sus, Partea II, cap. 14: Rituri in dauna recoltei gazdei (§ 3). 550. A.F. - Ghimpaţi, Obedeni - f. jud. Vlaşca; Pasărea, Fundulea - jud. Ilfov; Malu, Căzăneşti - jud. Ialomiţa; Cioara Doiceşti - jud. Brăila; Roşcani, Cuca, Cudalbi - jud. Galaţi. 551. A.F. - Batogul, Valea Cînepei - jud. Brăila; Cavadineşti - jud. Galaţi. 552. A.F. - Şendreni - jud. Galaţi; Radu Vodă, Tătaru, Roşiori, Florica - jud. Brăila. 553. A.F. - Frumuşiţa - jud. Galaţi; Greci - jud. Tulcea; Vadul Oii - jud. Constanţa. 554. A.F. - Btăiliţa, Cegani - jud. Ialomiţa. 555. A.F. - Găneşti, Cavadineşti - jud. Galaţi. 556. A.F. - Golăşei, Moscu - jud. Galaţi; Sarica, Topolog - jud. Tulcea; Mavrodinoaia - jud. Ilfov; Vlăduleni - f. jud. Romanaţi; Segarcea, Podari - jud. Dolj. 557. A.F. - Furt de găini, raţe, gîşte, „bibilici4*... Amărăştii de Jos - f. jud. Romanaţi; Măldăreni, Salcia - jud. Teleorman; Cemica, Băneasa - jud. Ilfov; Gîldâu, Burduşehi, Buliga - jud. Ialomiţa. 558. A.F. - Furt de găini: Afumaţi, Budeşti, Ţigăneşti, Olteniţa Rurală - jud. Ilfov; Tohani, Găgeni, Pogoanele - jud. Buzău; Gogoşari, Obedeni, Prundu, Putineiu - f. jud. Vlaşca; Ulmu, Ivăneşti, Cosîmbeşti, Sudiţi - jud. Ialomiţa; Rasova, Darabani - jud. Constanţa; Frumuşiţa, Folteşti, Golăşei, Găneşti - jud. Galaţi; Chesalia Mare - f. jud. Cahul. La românii din Bulgaria: Stanotîm, Cosova, Gumătarţi, Gînzova, Kirimbeg, Grămada - jud. Vidin. 559. A.F. - Mînăstirea- jud. Ilfov; Ciocăneşti - jud. Ialomiţa. 560. A.F. - Şipotele, Peştera - jud. Constanţa. 561. A.F. - La românii din Bulgaria: Popina, Gîrliţa - f. jud. Durostor. 562. A.F. - Socoalele, Ţăndărei - jud. Ialomiţa. 563. A.F. - Singureni, Blejeşti - f. jud. Vlaşca. 564. A.F. - Buftea, Tg.Fierbinţi - jud. Ilfov. 565. A.F. - Puţichioaia, Folteşti - jud. Galaţi; Colibaşi - f. jud. Cahul. 566. A.F. - Amara - jud. Ialomiţa. 567. A.F. - Valea Cînepei - jud. Brăila. 568. A.F. - Darabani - jud. Constanţa. 569. A.F. - Gura Teghii - jud. Buzău. 570. A.F. - Slănic - fostul jud. Muscel (Gh. Dudu). 571. Am posedat informaţii din mai multe sate şi tîrguri ale ţârii referitoare la interzicerea colindatului în timpul nopţii sau la interzicerea lui totală şi aveam, în această privinţă, liste repartizate pe provincii, adesea cu precizarea date cînd a fost luată decizia interdicţiei de un fel sau de altul. Ni s-au pierdut însă şi acestea împreună cu celelalte materiale. 572. A.F. - Dobreşti, Priboeni - f. jud. Muscel; Bordeni - jud. Prahova; Râduleşti - jud. Ialomiţa. 264 NOTE 573. A.F. - Glavacioc, Brânişteni - f. jud. Vlaşca. 574. A.F. - Slivna, S mu Iţi - jud. Galaţi. 575. A.F. - Vâdeni - jud. Ialomiţa; Cîşla - jud. Constanţa. 576. A.F. - Brânişteni - f. jud. Vlaşca. 577. A.F. - Mărculeşti - jud. Ialomiţa. 578. A.F. - Salcia - jud. Teleorman. 579. A.F. - Pogoanele - jud. Buzău. 580. A.F. - Viziru - jud. Brăila. 581. A.F. - Mâgurelele - jud. Prahova. 582. Cf. P. Caraman, Obrzpd kolţdowania..., p. 1 sq. 583. Cf. mai sus - Partea II, cap. 21 (§ 8): încuiatul sau blocarea uşii şi a porţilor gazdei.' 584. Cf. mai sus - Partea II, cap. 13 (§ 1): Rituri speciale ÎH dauna păsărilor. 585. Cf. mai sus - Partea I: Analiza şi clasificarea formulelor de descolindare... - cap. 1: Tipul parodiei. 586. A.F. - Furculeşti - jud. Teleorman. 587. A.F. - G rin du - jud. Ialomiţa. 588. A.F. - Voineşti, Ghergani - jud. Dîmboviţa; Mâneciu Ungureni, Fulga, Bordeni, Scăioşi - jud. Prahova; Varlam, Pâtîrlagele, Padina, Bobocu, Cemâteşti - jud. Buzău; Dumitreşti, Plăineşti - jud. Rîmnicu Sărat; Bor-deiu Verde, Viziru - jud. Brăila; Topalu, Bâltăgeşti - jud. Constanţa; Bucu, Ghimpaţi - jud. Ialomiţa; Sămleşti, Frumuşani, Tg. Fierbinţi - jud. Ilfov; Ghimpaţi, Băbâiţa - f. jud. Vlaşca; Bragadiru - jud. Teleorman. 589. A.F. - Comana - jud. Constanţa; Bîrca - jud. Dolj. 590. Cf. mai sus - Partea II, cap. 22 (§ 4): Practici avînd de efect prejudicii fizice aduse gazdelor... 591. A.F. - Arsachi - f. jud. Vlaşca. Referitor la românii din Bulgaria, cf. mai sus - Partea II, cap.21 (§ 3): încuiatul sau blocarea uşii şi a porţilor gazdei (Râchitniţa, Stanotîm, Cosova). 592. Cf. mai sus - Partea I, cap. 3: Formule izvorîte din antipatii confesionale sau etnice (Descolindatul ţiganilor). 593. Cf. mai sus - Partea II, cap. 24. 594. A.F. - Piua Petrei - jud. Ialomiţa. 595. A.F. - Gura Vitioarei - jud. Prahova. 596. A.F. - Bâileşti - jud. Dolj. 597. A.F. - Mănucu - jud. Ialomiţa. 598. A.F. - Epureşti - f. jud. Vlaşca; Gura Bărbuleţului - jud. Dîmboviţa; Vidra, Măgurele, Frumuşani - jud. Ilfov; Pogoanele - jud. Buzău; Valea Cînepei - jud. Brăila; Borduşani, Jegălia, Mănucu - jud. Ialomiţa; Cogea-lac - jud. Constanţa; Topolog, Turcoaia - jud. Tulcea; Cudalbi, Vîrlezi, Bâleni - jud. Galaţi. 599. Din satul Letz. 600. „...Dacă din toate astea, / Ne veţi dărui cîte puţin, / Atunci noi avem să vă lăudăm / Şi-n faţa oamenilor o să vă ridicăm în slavă, / Că ne-aţi dat şi ne-aţi răsdaty / S-ajungeţi să daţi şi de-acum încolo, în sănătate şi fericire , / în toţi anii care vor vem!" - Cf. Kolberg, Mazury pruslde - Dziela wszystkief tJCL, p. 88, nr. 2 c. 601. A.F. - Boroaia - f. jud. Baia. 602. Cf. mai sus - Partea II: cap. 3 (§ 11 şi § 12): Răpirea porţilor de la curtea gazdei; cap. 9 (§ 11): Răpirea carului ori săniei gazdei... 603. A.F. - la românii din Bulgaria: Satu Vechi - f. jud. Durostor. 604. A.F. - Negrileşti - f. jud. Tecuci; Cocargeaua - jud. Ialomiţa; Boroaia (cât. Moişa) - f. jud. Baia. 605. A.F. - Brânişteni, Putineiu - f. jud. Vlaşca; Frunzâneşti - jud. Ilfov; Moldoveni, Grindu - jud. Ialomiţa; Tohani - jud. Buzău. 265 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL $1SUP-ESTUL EUROPEI 606. A.F. - Jegâlia - jud. Ialomiţa. 607. A.F. - Cetatea - jud. Dolj; Salcia - jud. Teleorman; Sâruleşti - jud. Ilfov; Zănoaga - jud. Prahova; Gura Teghii - jud. Buzău. 608. Faptul acesta ni se confirmă şi de la românii din Bulgaria, din regiunea Timocuhii: Cosova, Stanotîm, Fundeni, Grămada, Bregova, Kumbair, Molalia, Novo-Selo (jud. Vidin). 609. A.F. - Cocargeaua - jud. Ialomiţa. 610. A.F. - Coibu - f. jud. Rîmnicu Sărat. 611. A.F. - Bulbucata - f. jud. Vlaşca. 612. A.F. - la românii din Bulgaria: Râchitniţa, Florentin, Gumătarţi - jud. Vidin. PARTEA A III-A I. REFLEXUL IOTURILOR NEGATIVE ÎN FORMULELE DE DESCOUNDARE SAU ÎN FORMULELE-AMENINŢĂRILA ROMÂNIŞI LA ALTE POPOARE • CAPITOLUL 1 La români PRACTICILE NEGATIVE CONSTITUIE UNE-ori singurele manifestări ale răzbunării colindătorilor în contra gazdelor neospitaliere. Cel mai adesea însă, ele însoţesc - de obicei, în ordine succedentă, iar nu o dată chiar simultan - formulele de descolindare. Foarte interesante se dovedesc a fi unele dintre aceste formule - în special cele clasificate de noi la tipul ameninţărilor - deoarece ele tocmai oglindesc anumite practici din cele mai sus expuse, preludîndu-le oarecum. Putem spune că asemenea formule-ameninţări sînt cele ce ne-au atras nouă înşine atenţia asupra practicilor menţionate de ele, deşi la început ni s-au părut şi nouă - ca îndeobşte la toţi culegătorii de folclor şi la toţi cei ce-au studiat datina colindatului - că nu erau decît nişte simple ameninţări, fără nici un substrat real. Că scopul lor era pur umoristic, urmărind să-nveselească gazdele şi totodată de a le dispune, pe această cale, ca să arate mai multă generozitate faţă de colindători la împărţirea darurilor. Totuşi, faptul că am întîlnit astfel de formule sub aspecte prea variate şi într-un număr prea mare - atît în anchetele noastre directe, pe teren, cît şi în cele prin corespondenţi şi chiar între puţinele materiale publicate - ne-a ocazionat mereu întrebarea, care ni se punea aproape de la sine şi din ce în ce mai stăruitor, dacă nu cumva ameninţările acestea, în loc de a fi nişte pure abstracţiuni de domeniul fanteziei, precum ni le arată 267 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI aparenţele, corespund unei realităţi rituale a datinii colindatului. De aceea, în anchetele noastre folclorice pe teren asupra colindatului de diferite tipuri - atunci cînd ne-am decis în mod special să aflăm răspunsul adevărat la acea obsedantă întrebare, adică să căutăm a depista eventualele rituri negative, pe care numai le bănuiam - formulele-ameninţări ne-au fost, la început, un foarte preţios îndreptar. Şi ne-au călăuzit - trebuie s-o recunoaştem - cu o surprinzătoare precizie. Astfel, n-am întîrziat de a constata că formulele în chestiune erau prevestitoare unor practici deosebit de temute adesea de către gazde în perioada colindatului. în adevăr, luînd contact direct cu sursa vie a folclorului, am fost foarte uimit - dar în acelaşi timp nespus de satisfăcut - cînd am observat, în mai multe i înduri, că ceea ce figura în cutare sau cutare formulă-ame-ninţare, bine cunoscute mie mai dinainte, avea loc pe terenul folcloric, unde răzbunării anunţate îi corespundea efectiv respectiva practică negativă, pe care colindătorii o aplicau gazdei neospitaliere. Acestea au fost pentru mine cele mai concludente dovezi că, în principiu, formula-ameninţare reflectă însăşi realitatea folclorică, de pe teren, a descolindării prin rituri. Acum, nu mai avem nici o îndoială. Formuleie-ameninţări - în special cele de uz mai frecvent, cu un vădit caracter tradiţional - îmi apăreau ca tot atîtea confirmări ale practicilor negative, din repertoriul celor de care se slujeau colindătorii în răzbunarea lor contra gazdelor ce-i nemulţumeau. Dar ceea ce ne-a întărit totodată convingerea că-n formulele-ameninţări se ascunde o realitate de un fapt din domeniul folclorului cutumier, care nu e specifică numai românilor, ci trebuie extinsă şi la alte naţiuni, au fost coincidenţele de motive din o serie de formule româneşti cu motive din formulele corespunzătoare de la diferite popoare din orientul şi sud-estul Europei. Asemenea coincidenţe, care mergeau uneori pînă la perfecta identitate a motivelor, nu puteau fi - sub nici un motiv - întîmplătoare. Aceasta a constituit pentru mine o adevărată revelaţie, care mi-a risipit orice umbră de scepticism cu privire la realitatea folclorică a riturilor de descolindare. Pe de altă parte, dat fiind că aceste rituri nu erau semnalate în publicaţiile folcloriştilor - nici în colecţiile de materiale, nici în studii - formulele-ameninţări au fost pentru noi sursa principală, care ne-a permis să identificăm o întreagă serie de practici descolindătoare, la cele mai multe dintre popoarele sUftine, unde nu am putut merge pe terenul folcloric pentru a face investigaţii sau cel puţin spre a ne informa măcar cît de sumar la faţa locului. Pentru a ilustra modul uimitor de fidel cum riturile negative - de tipul celor cu care am făcut cunoştinţă anterior, în partea a dour a studiului nostru - se reflectă în formulele-ameninţări, am putea aduce numeroase documente folclorice. Ne vom limita însă numai la cele mai elocvente, selectîndu-le pe de-o parte pe cele care ni se par mai tipice; iar pe de-alta, pe cele care se raportă la practici comune mai multor popoare, adică din cele ce se bucură de o mai mare circulaţie în cadrul zonei etnografice vizate de noi. Vom încape, fireşte, cu românii. Astfel, într-un sat din Dobrogea septentrională, colindătorii cu Moş Ajunul ameninţă gazdele cu următoarele versuri: „Daţi-ne măcar parale, / Că vă luăm uşa-n spinare'...."1. Deşi azi pare o glumă inocentă, am văzut totuşi că ameninţării acesteia îi corespunde realmente un asemenea rit. 268 REFLEXUL RITURILOR NEGATIVE LA ROMANI ŞI LA ALTE POPOARE Aceiaşi colindători ai ajunului de Crăciun, în Muntenia, ameninţă: „...Dă-ne o pară, / Că-ţi luăm găleata de-afară\“2. Aici, se face aluzie la răpirea găleţii de la puţul din curte sau a unei găleţi pentru apă de pe prispa casei ori de aiurea din cuprinsul gospodăriei gazdei. E practica pe care am cunoscut-o deja, în cîteva variante, la repertoriul riturilor de descolindare3. Tot în Muntenia, colindătorii „cu pluguleţul“ - cînd cineva din casă le bate-n geam, ca semn că nu sînt primiţi - spun formula, pe care am relatat-o aiurea în altă ordine de idei: „Mîine anu - / Sparge geamul / Se-nnoeşti - / Dă-n fereşti\“4. Aceste versuri se referă la practica foarte răspîndită, aproape pe tot teritoriul dacoromân, de a sparge geamurile de la ferestrele gazdelor neospitaliere5. Ele nu se mărginesc numai la o simplă aluzie, ci - după cum ne indică forma imperativă a versului II şi IV - chiar îi incită pe colindători la săvîrşirea actului menţionat. Aşadar, aici apare în toată claritatea că nu mai avem a face cu o formulă-ameninţare, ci cu una de autentică descolindare, care implică şi ritul negativ şi a cărei proferare stă în raport de simultaneitate cu executarea ritului însuşi. La grupurile dialectale din sudul Dunării, nu am aflat mărturii folclorice pentru această practică, însă ne este atestată o alta, care prezintă analogie cu ea. Aşa, într-o colindă, în uz la aromânii din Epir, copiii - cerînd daruri - ameninţă astfel: „Colinde, melinde! / Dă-n, maie, clura, / Că va-ţi frîng misura..A“6. Colinda aceasta conţine deci mărturia că şi aromânii cunosc - în aceleaşi împrejurări rituale - obiceiul atestat pe tot teritoriul dacoromânesc de a sparge străchini şi oale7. O altă colindă aromânească din Epir cuprinde ameninţarea colindătorilor că-i vor lua gazdei vaca cu viţel cu tot: „Colinde, melinde...! / Dă-n, maie, culaca, / Că va-ţi acăf vacay / Vaca cu viţălu..“9. E vorba aici despre practica - bine cunoscută şi dacoromânilor - de a scoate afară din curtea gospodarului vitele şi a le mîna departe de casă, spre a se rătăci sau chiar pierde10. Această practică, la care face aluzie colindiţa aromână, reprezintă reversul unui rit pozitiv şi al unor urări de bun augur foarte familiare datinii colindatului de la românii din nordul Dunării11. Vestigii ale lor întîlnim de altfel chiar şi la aromâni, într-o colindă din Macedonia, impregnată de unele influenţe slave din partea locului: „Colindă, / Melindă, / Şâreva godina! / Ţinţi vake (sic!) Dă-n, babo, nă culacă, / Să bîneadzâ vacă, / Vacă cu viţeir12. Dar iată şi ritul corespunzător - pe plan negativ -reflectat într-o formulă descolindătoare de tip imprecativ, care ne este atestată la românii din Muntenia: „Ce-/ afară, rătăcească! / Ce-i în casă, să plesnească!4*13. Sau, după o altă variantă: „Ce-/ în curte, rătăceascăl / Cei din casă-nnebunească!“14. Aici, versul prim - prin indicaţia „ce-i în curte44 - ne lasă să-nţelegem într-un chip mai clar că e vorba de vite şi păsări. Colindătorii olteni din satul Orlea15, care umblă în seara ajunului de Crăciun, îşi solicită răsplata colindatului lor de la gazdă, ameninţînd-o în chipul următor: „...Dă-ne, dă-ne paraua, / Că-ţi omorîm căţeaua\“xe. Aceste versuri spuse de copii ca o simplă glumă şi care par deci cu totul nevinovate, nu reprezintă totuşi, la origine, o ameninţare gratuită; ci oglindesc în adevăr o foarte tristă realitate. Ele sînt reflexul acelei barbare 269 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI practici a uciderii cîinelui gazdei neospitaliere, pe care am relatat-o la locul cuvenit, ca o culminaţie a cruzimii, între o serie de alte practici referitoare la persecutarea cîinilor de către colindători17, pe la casele unde ei sînt nemulţumiţi de felul cum au fost trataţi. O colindă aromânească din Epir ameninţă gazda cu furtul cocoşului, în cazul cînd nu le-ar dărui colindătorilor colacul îndătinat: „Colinde, / Melinde... / Dă-ri, tetă, culaclu, / Că va-ţi lău cucotlu, / Di va-1 fac filii, filii / Şi va-1 bag tu nă tipsie, / Tra sî-1 mîc tră Stîmîrie“18. Avem a face aici cu furtul ritual de păsări, care, la dacoromâni în special - precum am arătat, la prezentarea practicilor - este foarte răspîndit19. O formulă de descolindare, în uz la acest grup dialectal, urează gazdei neprimitoare: „Mărăcini pe sub fereastră / Şi copii buboşi în casă!“20. De cele mai multe ori însă, urarea negativă din primul vers se asociază cu o altă imagine decît cea a „copiilor buboşi** şi anume cu una scatologică, făcînd-o injurioasă prin excelenţă, precum s-a văzut la capitolul respectiv, cînd am clasificat formulele de descolindare: „Mărăcine la fereastră, / Inima să vă lovească...!“21. Aşa sună formula în sudul Moldovei, în Muntenia şi Oltenia, precum şi în regiunea Timocului bulgăresc. La românii timoceni însă, e frecventă de asemenea următoarea variantă, care comportă o mică schimbare în privinţa speciei de mărăcini: „Turiţă la fereastră, / Inima să vă lovească!**22. Primul vers al citatei formule, care rămîne statornic în toate variantele ei, pare a nu exprima altceva decît o urare de tipul negativ, întocmai ca şi versul succedent de altfel. în acelaşi timp însă, el oglindeşte fidel o practică de descolindare, pe care am înregistrat-o la locul cuvenit şi care constă în a pune chiar mărăcini lîngă perete, în faţa ferestrelor principale, la casa unde colindătorii au fost vitreg trataţi de către gazdă sau nu au fost primiţi deloc să colinde23. Ba mai mult, în regiunea Timocului - precum am relatat deja, la expunerea repertoriului riturilor de descolindare - colindătorii aduc sub ferestrele gazdei turiţa24, adică tocmai ceea ce ne precizează ultima din citatele variante ale formulei în chestiune. Şi nu e lipsit de interes faptul că în această regiune, ca şi în unele sate din Oltenia, debitarea respectivei formule are loc concomitent cu săvîişirea ritului descolindător al punerii mărăcinilor la fereastră. O formulă de descolindare din Muntenia urează gazdei insucces la găini sau la păsările de curte în general, astfel: „Găinaţpăpereţi, / Noroc dă pui să n-aveţi!“25, sau: „Găinaţ pă pereţii / Parte dă găini să n-aveţi!“26, sau încă: „Găinaţ pă pereţii / Păsări să nu mai aveţi!**27. Demn de remarcat e faptul că, independent de variantă, primul vers rămîne şi aici stereotip. S-ar părea că el nu e altceva decît expresia unei injurii la adresa gazdei, injurie care se adaugă în plus la urarea negativă din versul al doilea. Am văzut doar - cu prilejul analizei formulelor de descolindare - că urarea de rău augur se combină în cele mai diverse chipuri cu invectiva, fâcînd împreună cu ea corp comun28. Dar aici, versul întîi este ceva mai mult decît un element injurios: el reproduce în chipul cel mai exact un rit negativ, care este atestat în satele de unde provin formulele, precum şi în altele unde asemenea formule nu par să fie cunoscute. în adevăr, colindătorii aruncă găinaţ pe pereţii casei29, la gazda neospitalieră; iar în timp ce fac aceasta, ei recită totodată şi citata formulă, dacă în satul respectiv ea coexistă cu ritul. 270 REFLEXUL RITURILOR NEGATIVE LA ROMÂNI ŞI LA ALTE POPOARE în fine, mai cităm o formulă-ameninţare, cu o serie de variante ale ei, care ne este atestată în Muntenia, Oltenia şi Dobrogea, deşi credem că ea nu e necunoscută nici altor regiuni ale grupului dialectal dacoromân, de unde ne lipsesc atestări: „Ne daţi ori nu ne daţi? / Că dacă nu ne daţi, / Noi ne suim pă coş / Şi ne punem în oala cu caltaboşii“30. Sau o altă variantă, din care se vede că colindătorii nici n-au apucat măcar să colinde, fiindcă gazda pare a nu-i agrea: „Ne primiţi, mă, ori nu? / Ori ne suim pă coş I Şi ne punem în caltaboşi?*1. Sau o alta, care prezintă un ton neobişnuit de agresiv faţă de gazdă, deoarece colindătorii sînt chiar alungaţi din curte: „Ce bă? Ne daţi afară? / Sări-v-ar ochii să vă sară! / Vreţi să ne urcăm pă coş / Şi să ne punem în oala voastră cu cartaboşi?*2. Alternativa - exprimată în chip condiţionat - apare şi în alte variante, cu neînsemnate modificări: „Dacă nu ne daţi, / Ne urcăm pă coş / Şi ne pişăm în oala cu cartaboşi\“ny sau: „...Ne daţi? ori nu ne daţi? / Ori ne suim pă coş / Şi ne pişăm în oala cu borş?<<34, sau: „...Ne daţi? ori nu ne daţi? / Că de nu ne daţi, / Ne punem în oala cu cîmaţiV*5, sau: „...Dacă nu vreţi să ne daţi, / Ne pişăm peste cariaţi?36, sau încă: „...Ne daţi? ori nu ne daţi? / Ori ne punem în tuciul cu maţe?“37 Precum ne arată clar versul lor iniţial - la cele mai multe din variantele citate -acestea sînt formule-parodii ale colindatului cu Moş Ajunul. Uneori, formula sună însă şi mai caracteristic, atunci cînd micii colindători - nemulţumiţi de gazde - preschimbă colinda Ajunului cîntată anterior, parodiind-o astfel: „Apoi, dacă vi-i pe-aşa - / Buna dimineaţa la Moş, / Că eu mă sui pă coş / Şi mă piş în caltaboşi!"38. Sau, în formă plu-rală şi cu verbul la perfect, sub aspectul unei acţiuni deja realizate: yyBuna dimineaţa la Moş, / Că ne-am suit pă coş / Şi ne-am pişat în caltaboşi!“39. Asemenea formule-parodii prezintă toate aparenţele unor simple obscenităţi copilăreşti, debitate de colindători în scopul de a-şi revărsa dorinţa lor de răzbunare asupra gazdelor neprimitoare, insultîndu-le astfel - în mod indirect - prin injurii la adresa casei. S-ar crede deci, că finalitatea lor este pur satirică. Şi totuşi, respectivele formule-ameninţări40; oglindesc şi ele o realitate de fapt, oricît de incredibilă - prin vulgaritatea şi scabrozitatea ei - ar părea această realitate. în adevăr, precum am relatat deja la prezentarea riturilor de descolindare, avem teste sigure din mai multe părţi ale ţării despre existenţa unei practici de răzbunare, care constă în aceea că micii colindători - indispuşi de neospitalitatea gazdei - se urcă pe casă, la hogeagul ce comunică cu vatra focului şi săvîrşesc ceea ce se spune în citatele formule!41. Trebuie să remarcăm însă că testele referitoare la formule sînt cu mult mai numeroase decît acelea care înregistiează practica. De aici, reiese în mod evident că astăzi, ritul - repudiat de societatea rurală, datorită indecenţei lui superlative - a căzut complet în desuetitudine în multe regiuni. Dar marea frecvenţă a formulelor de descolindare, care-1 menţionează, este o mărturie despre răspîndirea lui pe spaţii întinse din teritoriul dacoromân, într-un trecut nu prea îndepărtat. Am putea continua încă cu relevarea de multe alte formule, care s-au făcut ecoul practicilor în uz la descolindatul gazdelor neospitaliere. Credem însă că, din cele expuse pîn-aici, fenomenul folcloric care ne preocupă a fost îndeajuns de clar pus în lumină la români. 271 PESCOUNPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI • CAPITOLUL 2 La greci § 1. La grecii moderni RITURILE NEGATIVE, PE CARE - DUPĂ CUM am văzut - le îndeplinesc diferitele categorii de colindători români, de-a lungul perioadei sărbătorilor de iarnă, în cadrul datinii colindatului, nu constituie nicidecum o manifestare folclorică exclusiv românească. Existenţa lor este de asemenea atestată la alte popoare din Europa, care cultivă aceeaşi datină. E ceea ce vrem să dovedim mai departe, luînd ca punct de plecare repertoriul riturilor de descolindare româneşti, pentru a ne orienta just. în acest scop, formulele-ameninţări din finalul colindelor - de la diferite naţiuni străine - ne vor fi aici cea mai preţioasă sursă; căci în ele vom căuta să recunoaştem eventualele practici negative analoage celor de la români. Astfel, ori de cîte ori vom întîlni, în respectivele formule, menţiunea vreunei ameninţări sub care s-ar putea realmente ascunde o asemenea practică, o vom raporta la amintitul repertoriu, pentru ca, prin confruntarea cu el, să încercăm a-i stabili identitatea. Vom începe cu grecii, care - situaţi în aceeaşi zonă a Europei, ca şi românii - au ca şi ei o străveche cultură populară. Cum însă, la greci, cunoaştem deja o serie de practici de descolindare înregistrate direct de pe terenul etnografic, le vom prezenta mai întîi pe acestea şi, pe măsură ce le vom trece în revistă, le vom confrunta cu repertoriul românesc spre a verifica dacă-şi găsesc acolo vreun corespondent; iar ulterior, vom căuta să veden\ dacă nu cumva unele din ele se reflectează şi în formulele-ameninţări ale colindătorilor greci, aşa cum am constatat că se-ntîmplă la români. Iată dar cîteva rituri negative neogreceşti, folosite de colindătorii din regiunile de ngrd şi nord-vest ale ţării şi anume din Thesalia, Macedonia şi Epir, de unde provin materialele folclorice ale anchetei noastre: 1* O răzbunare caracteristică colindătorilor neogreci constă în a zburătui cu pietre sau cu bulgări de pămînt anumite părţi ale casei sau gospodăriei gazdelor, în intenţia manifestă de a le deteriora. a. Astfel, foarte frecvent e vizat acoperişul de ţigle, pe care ei urmăresc să le spargă42. Precum am văzut deja, aceasta e o practică bine cunoscută şi românilor, acolo unde casele lor sînt învelite tot cu ţiglă sau cu tablă43. Ea ne este atestată îndeosebi la românii din regiunea Timocului bulgăresc44. b. De asemenea, sînt atacate cu pietre uşa de intrare a casei45; şi mai ales porţile curţii, pe care le deformează sau chiar le sfarmă46. De multe ori, sunt stricate încuieto-rile acestora: broasca sau zăvorul47. 2. O altă practică - desigur, cea mai răspîndită la neogreci - este lovirea unor părţi ale casei ori gospodăriei de către colindători cu toiegele lor rituale, aşa numitele tzoumpanikes48. Acestea sînt corespondentele „colindelor*4 româneşti din sud-vestul 272 REFLEXUL RITURILOR NEGATIVE LA ROMÂNI ŞI LA ALTE POPOARE Daciei49, a „colindzilor" de la românii din Albania50, a „colindelor*4 megleno-române51; şi a „stupaganelor“52; sau „buzduganelor"53; aromâneşti. E clar că, la neogreci, numele lor indică în ce priveşte datina colindatului, oarecare aderenţe ale ei - destul de intime, pare-se - cu viaţă ciobănească, poate chiar cu ciobănia de forme macedoromâne. a. Cel mai des sînt lovite cu toiegele porţile curţii54, precum şi gardul55; mai rara însăşi uşa principală a casei56. E o răzbunare a cărei existenţă am constat-o de asemenea la români57. Trebuie să specificăm însă că nu e vorba aici de o lovire moderată, pentru că - în mod obişnuit - colindătorii lovesc cu aceste toiege în poarta gazdei chiar şi atunci cînd au cele mai bune intenţii faţă de ea, cînd adică ea nu s-a făcut încă vinovată cu nimic. Lovitul moderat în poartă este doar semnalul prin care ei dau de veste gazdei c-au venit s-o colinde sau prin care îi anunţă c-au terminat de colindat şi o invită deci, în felul acesta, să iasă cu daruri. Cît priveşte însă practica negativă a lovitului cu tzoumpanika, ea constă în a lovi duşmăneşte în poarta gazdei, adică cu toată puterea şi cu intenţia de a distruge. Un informator58 din Macedonia occidentală59 ne semnalează ambele aceste momente contrastante: „Colindătorii {ta kolintaria), cu toiegele lor, merg pe la case cîntîhd „Kalen emera arhontes...“ etc.60 Ei bat apoi în poartă cu aceste toiege şi gospodina iese ca să le dăruiască fructe, de obicei castane. Dacă însă nu li se deschide poarta, atunci colindătorii lovesc puternic în porţi cu toiegele pînă le sfarmă, în timp ce cîntă batjocoritor, toţi în cor, cele ce urmează: „Na aăq Tpayouve Ta OKuAid / Kai 5exa - TTeyTe Aiîkoi! / Ki’o voiKOKuprig tou om-tioo / Kqko xpovo vd “6I Cînd colindătorii izbutesc să fârîme zăvorul porţii, ei o deschid şi pătrund în curte, unde mai săvîrşesc şi alte isprăvi păgubitoare, dacă gazdele continuă a avea o atitudine neprietenoasă. b. Adesea, colindătorii lovesc cu toiegele lor în geamurile ferestrelor casei, căutînd să le spargă, fie chiar de afară - dacă ajung pînă la ele - fie pătrunzînd în curte62. In acelaşi timp, ei cîntă, la adresa gospodarului, cunoscutele versuri comico-satirice: „Tou Kaai5iapr| j’dAoyo, / orf\v paTaivia 5ep£vo..." etc.63 în caz cînd, din uliţă, nu pot ajunge cu toiegele pînă la ferestre şi nici în curte nu pot intra, colindătorii recurg atunci la pietre spre a le sparge**. După cum s-a putut vedea la expunerea riturilor de descolindare româneşti, practica spargerii geamurilor la casa gazdei neospitaliere este una din cele mai frecvent utilizate de colindătorii români din nordul Dunării65. 3. De obicei, colindătorii neogreci se răzbună de asemenea deschizînd în lături porţile gazdei şi lăsîndu-le într-adins cît mai larg deschise după plecarea lor*6. Dacă le găsesc încuiate, ei forţează încuietorile sau - precum am relatat mai sus - le distrug cu toiegele ori cu pietre şi tot le deschid. Această practică de asemenea este folosită pe scară largă de colindătorii marelui grup dialectal dacoromân67. 273 DESCOL1NPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI 4. Reuşind a intra în curte, colindătorii nemulţumiţi bat vitele cu toiegele lor. Dacă nu sînt surprinşi şi împiedicaţi la timp, ei le scot afară de prin staule şi chiar din curtea gazdei, pentru a le mina adesea departe de castf*. Aceasta e una din practicile negative cele mai răspîndite la românii din Dacia, la care - precum am arătat la prezentarea riturilor de descolindare - sînt cunoscute un mare număr de variante69. 5. în fine, mai trebuie să relevăm, ca o practică descolindătoare frecventă, şi furtul10. De preferinţă, fură colindătorii neogreci un articol alimentar specific sărbătorilor de iarnă, cîmaţii (ta loukanika) - afumaţi sau neafumaţi - pe cari-i află atîmînd în locuri ştiute lor, după cum e obiceiul sătenilor ori chiar şi al orăşenilor din regiunea respectivă71. Am văzut că şi românii timoceni se răzbună furînd „sugiucii" gazdei neprimitoare sau avare72. Dar foarte interesant şi demn de remarcat ne apare faptul - atestat nouă de mai mulţi informatori - că nu totdeauna colindătorii neogreci fac uz de această practică spre a se răzbuna împotriva gazdelor. Ci fără nici-un motiv; adică chiar acolo unde au fost bine primiţi şi au fost dăruiţi cum se cuvine de către gazdă, ei caută să fure dacă au ocazia. Astfel, fură orice le cade la mină, fie şi un lucru cît de mic. Şi se laudă unii faţă de alţii atunci cînd izbutesc s-o facă!73 Pentru a-şi atinge scopul de a fura - ce apare nu odată ca un fel de scop în sine, cu totul sui-generis - ei recurg la diferite abilităţi, foarte adesea lipsite de cele mai elementare scrupule. Iată, de ex., ce ne comunică un corespondent al nostru - fost colindător - dintr-o localitate din Macedonia occidentală: „...Cînd iese vreo bătrînă ca să ne dea castane, unul din ceată îi urează, iar noi ceilalţi ne uităm în tavan să vedem dacă sînt atîmaţi cîmaţi. Şi dacă sînt, atunci stingem lampa. Apoi, înhăţăm repede cîmaţii şi ce mai găsim şi fugim... “74 S-ar părea că astfel de isprăvi ale colindătorilor nu fac decît să ilustreze în chipul cel mai tipic fenomenul de decadenţă al obiceiului descolindării prin rituri. Ba chiar, ele ar putea determina pe unii să se îndoiască dacă, în principiu, furtul ar avea vreo legătură directă de natură rituală cu descolindatul. Vom examina în altă parte practica furtului, la colindători - sub aspectul substratului - şi atunci se va vedea, credem, mai just ce concluzie trebuie trasă în această chestiune. Deocamdată, reţinem faptul - izbitor de comun colindătorilor neogreci, ca şi celor români75 - că atît unii, cît şi ceilalţi fură foarte adesea ca să se răzbune împotriva gazdelor; dar ei fură frecvent şi independent de orice intenţii de răzbunare. Adică, fură pur şi simplu oriunde li se prezintă ocazii favorabile, fără a fi provocaţi nicidecum de gazde. Ecoul riturilor de descolindare ale grecilor moderni în ameninţările formulate de colindători Confirmări pentru asemenea practici negative neogreceşti, ca acele mai sus prezentate, ne oferă şi la acest popor colindele înseşi prin anumite versuri, de obicei adevărate formule stereotipe, care cuprind adesea aluzii la ele. De cele mai multe ori însă, colin- 274 REFLEXUL RITURILOR NEGATIVE LA ROMÂNI ŞI LA ALTE POPOARE dătorii adresează gazdei în mod cu totul direct ameninţările, menţionînd intr-însele foarte precis practicile, pe care intenţionează să i le aplice. 1. Astfel, în localitatea Nigreta (nom. Serrori) din Macedonia orientală, cînd gazda întîrzie cu împărţitul darurilor, care constau de obicei din nuci, micii colindători o ameninţă în chipul următor: „Aog pou, Kupa, KapuSia, / TiaTi 0a aou arrdau) t& K£pap(8ia!“76 Şi-n adevăr, ei se ţin de cuvînt, căci răzbunarea - în cazul cînd îşi mai are vreo raţiune - vine cu promptitudine, precum aflăm de la informatorul nostru, fost şi el colindător: „...şi dacă nu le dau, ei aruncă pietre pe ţigle...**77 Citata formulă-ameninţare menţionează deci cu fidelitate o practică de descolindare, care există chiar în localitatea de unde provine formula şi care, totodată, este una din cele mai caracteristice şi mai răspîndite în Grecia modernă. 2. într-o colindă deosebit de interesantă - culeasă din Erakles (Stoules) - ameninţarea colindătorilor se referă la practica spargerii străchinilor de lut, care nu ne-a fost atestată printre riturile negative din regiunea respectivă: „KrîAiavTa, pTrdprro, icdAiav-Ta / K’epeva KoAiavTava! / Ki’av Să pac; 8aaouAia!“78 La capitolul ameninţărilor româneşti, am relatat una identică, dintr-o colindă aromânească de la Avela din Epir79. Faptul că ea este menţionată şi de colinda grecească citată, justifică şi mai mult concluzia despre existenţa ritului spargerii oalelor şi străchinilor din materiale casabile la greci ca şi la aromâni şi, probabil, de asemenea în restul Peninsulei Balcanice - ne gîndim la slavii sudici şi la albanezi - aşa cum există ea la românii din Dacia80, unde se bucură de o mare răspîndire, sau la alte popoare din Europa orientală, ceea ce vom pune în lumină mai departe81. 3. O altă colindă neogrecească, din Epir, cuprinde în finalul ei ameninţări, care sînt exprimate în formă negativă - adică Intrucîtva sub un aspect mai cuviincios, vecin cu gluma menţinîndu-se la modul ipotetic şi aluzoriu. Aceste ameninţări vizează uşa şi fereastra casei: „...8o<; pou, pTrdpTTO, KAoupa, / Na \xr\v aou Taaiaau> tpv 0upa, / Kai tt^v TTapa0upa!...“82 Precum vedem, practicile de descolindare la care se face aluzie aici sînt bine cunoscute colindătorilor neogreci: lovirea sau chiar sfârîmarea uşii şi a ferestrei cu toiagul ori cu pietre. E, desigur, oglindirea cea mai desăvîrşită cu putinţă, în colindă, a realităţii rituale, pe care o prezintă datina colindatului sub aspectul ei negativ. Ambele aceste practici există şi la români83 ca şi la alte popoare - precum vom arăta într-un capitol următor84 - numai că în privinţa celei ce se raportă la uşă, trebuie să facem rezerva că ea este azi foarte puţin uzitată, obiectivul principal al colindătorilor nemulţumiţi fiind, în marea majoritate a cazurilor, porţile curţii. Avem însă motive să credem că, în trecut, şi la români uşa era atacată cu mult mai frecvent. Demn de remarcat este faptul că citata formulă-ameninţare - în colinda unde o aflăm - e încadrată de elemente pozitive prin excelenţă, specifice colindatului propriu-zis. în adevăr, ea este precedată de urări hiperbolice relative la înmulţirea vitelor gazdei: „KoAiVTa, peAiVTa! /Tpag xi^lc*8a; npopaTa, / HevTaKoaia y(8ia!...“85 275 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Apoi, la fel, este succedată de urări de sănătate la adresa familiei: „Kai tora> kai tou hronou!"86. De unde rezultă, pe de-o parte, că ameninţarea şi-a atenuat mult din duritatea ei, devenind aproape o şăgalnică aluzie; iar pe de-alta, că ea nu mai apare ca ceva aşa de antitetic şi discordant faţă de restul colindei, ci i se integrează oarecum ca un motiv normal. Aceasta nu-i împiedică totuşi pe colindători, ca - atunci cînd au fost vitreg trataţi şi cînd împrejurările de asemenea îi favorizează - să aplice în fapt asupra gazdelor ceea ce exprimă ameninţarea în chestiune. De altfel, ceea ce am remarcat aici cu privire la această formulă-ameninţare a colindătorilor neogreci, este tot aşa de caracteristic şi formuleleor-ameninţări româneşti87. 4. într-o altă colindă grecească foarte interesantă, tot din Epir - întrucîtva o variantă a precedentei - aflăm ameninţarea gazdei cu raptul uşii şi al ferestrei: „...Dă-mi, babo, colac, / Căci altfel îţi iau uşa, / Ba încă şi fereastra!.. .u88 Am văzut că ameninţarea cu raptul uşii este atestată şi la români, în nordul Do-brogei. Colindătorii îi spun gazdei că au să-i ia uşa în spinare89. Evident, avem a face la ambele popoare cu unul şi acelaşi rit. La greci, în plus, e vorba şi de raptul ferestrei, care nu este atestat în formulele-ameninţări ale românilor. Aşadar, versurile cu aluzii la ameninţări, din finalul colindelor, devenite şi la greci formule stereotipe ca şi la români, conţin - după cum s-a putut vedea din aceste cîteva exemple, prezentate mai sus - elemente folclorice tradiţionale, care aduc o confirmare orală a practicilor de descolindare în uz la colindătorii neogreci, fie că ele mai există încă în vremea noastră, fie că sînt deja de domeniul trecutului. Evident, între aceste formule-ameninţări, un rol deosebit de important - ca documente folclorice - au cele care ne pun adesea chiar şi pe urma vreunor rituri negative complet necunoscute, care nu au fost în nici un alt chip semnalate de pe terenul etnografic, unde probabil vor fi căzut de mult în desuetudine90. § 2. La grecii antici POPORUL GREC, DATORITĂ FAPTULUI CĂ posedă o aşa de veche cultură livrească - depăşind, în trecut, era noastră cu aproape un mileniu - ne-a lăsat, în cele mai variate domenii ale vieţii spirituale, mărturii scrise, care, în afără de valoarea conţinutului lor pentru el însuşi, mai prezintă adesea şi o mare valoare documentară prin unicitatea lor. Dar unele texte vechi greceşti ne oferă nu o dată şi locuri deosebit de preţioase pentru paleoetnografie. Nu fiindcă grecii antici ar fi apreciat produsele lor populare şi le-ar fi acordat vreo oarecare atenţie şi nici măcar fiindcă le-ar fi depreciat într-un mod atît de excesiv, spre a se ridica împotriva lor, pentru ca astfel să li se fi oferit prilejul de a le menţiona repudiindu-le. Adevărul e că ei le-au ignorat pur şi simplu. Desigur, nu se poate contesta că, chiar la baza acestui fapt, stă şi o însemnată doză de dispreţ pentru plebe, ca şi pentru tot ceea ce venea de la ea, plebea fiind considerată incapabilă de creaţii demne de a fi luate în seamă. . 276 REFLEXUL RITURILOR NEGATIVE LA ROMÂNI ŞI LA ALTE POPOARE Cu toate acestea, în bogata moştenire culturală rămasă de la grecii antici - care au atins cel mai înalt nivel de civilizaţie cunoscut lumii pînă azi - paleoetnograful poate afla multe vestigii folclorice greceşti. Evident, ele sînt emanaţii ale epocilor, în care au apărut diferitele scrieri, unde figurează, reprezentînd realitatea etnografică a timpului respectiv. Cum se explică însă înregistrarea lor? Ea are loc, de cele mai multe ori, în mod cu totul incidental, datorită întîmplării, fără ca autorul să vrea sau să-şi dea seama că le consemnează. Astfel, diferiţi artişti - fie scriitori de literatură sau chiar de istorie, fie reprezentanţi ai artelor plastice - au fost profund influenţaţi de teme sau motive din cele mai populare, fără a fi deloc conştienţi de aceasta şi prelucrîndu-le, au creat opera lor, în care ochiul perspicace al paleoetnografului reuşeşte să le recunoască, să le descopere. Rar de tot se-ntîmplă - dar totuşi se-ntîmplă şi aceasta adesea - ca anumite produse folclorice să fie semnalate de grecii antici cu titlul de curiozitate. Foarte tipic în această privinţă ne apare Plutarh, care ilustrează într-un chip deosebit de clar un asemenea caz, specific omului de ştiinţă, preocupat nu numai de a relata tot ceea ce i se pare interesant prin originalitate, la obiceiurile din popor, dar chiar de a căuta să afle şi explicaţii în legătură cu faptele consemnate. a. Umblatul cu rîndunica Un astfel de produs popular, relatat ca un „curiosum", pare să fie o datină, în uz cu 5 secole înaintea erei noastre în insula Rodos, unde grupuri de băieţi - aşa-numiţii helidonistai91 - cîntau pe la casele locuitorilor un cîntec ritual, cunoscut şi el sub numele de helidonisma92, fiindcă se raporta la fericitul eveniment anual al întoarcerii rindunelelor din ţările calde. Acest cîntec vechi grecesc, eminamente popular, atestă - după părerea noastră -existenţa obiceiului descolindării încă în secolul al V-lea î.e.n. Pentru adîncirea istorică impresionantă, la care este pogorit menţionatul obicei, al cărui studiu ne preocupă, textul folcloric antic al cîntecului respectiv ne apare ca un document de o importanţă excepţională. Dar, tocmai de aceea, este nevoie să dovedim mai întîi că datina veche grecească, la care ne referim, se înrudeşte îndeaproape cu colindatul sau măcar că prezintă unele aderenţe intime cu dînsul, pentru ca astfel să se .poată integra organic studiului nostru, ca un obiectiv demn de examinat alături de celelalte obiective urmărite de noi. Totodată vom rectifica, cu acest prilej, şi o eroare de cronologie, datorată anticilor -eroare, care a fost continuată perseverent şi de moderni pînă astăzi, cu o bizară pasivitate - în ce priveşte data din an cînd avea loc datina rîndunicii la grecii vechi. Despre această datină - considerată drept rodiană - a scris, în secolul al V-lea î.e.n., mai întîi, pare-se, Kleobulos din Lindos; iar după dînsul, poetul tragic atenian Theognis a dat cu privire la ea de asemenea cîteva informaţii. Şi, ceea ce-i mai important, el a cules - nu se poate şti dacă direct de la sursa folclorică sau indirect - întregul cîntec, care era cîntat în cadiul datinii. Dar manuscrisul lui Theognis, cu acest text, s-a pierdut. Din fericire însă, peste aproximativ 700 de ani. sofistul Athenaios, care trăieşte pe 277 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI la începutul secolului al III-lea e.n., a extras din Theognis pasajul respectiv -reproducîndu-1 în opera sa, cu caracter enciclopedic şi compilativ, Deipnosophistai -cape-o curiozitate interesantă: „Kai x^t8oviţeiv 8£ KaAeîTai napa ’PoSioig ayep-pdg tk; dAAog93, nepi ot> O^oyvig (|)r|aiv £v SeuTepto flepi tu>v £v ’PdSw Goaiwv ypd<ţ>a)v ouTwg EÎSog 81 ti too ayetpeiv xc^l8oviţeiv* ol ’PdSioi koAouctiv, 6 yiveTai tw BoTiSpopiwvi prjvi...u94 Kleobulos, care menţionase mai înainte acest obicei, îi dăduse totodată şi o explicaţie naivă a genezei lui: „...Tov 8e dyeppâv toutov KaT^8ei^e TrpouiTog KAedpou-Aog 6 AivSiog ev AivSa) xpctag yevopvevriţ auAAoyffe xP^P^m^**95 Izvorul nostru principal pentru cunoaşterea datinii rămîne aşadar Theognis. Aşa cum îl aflăm citat la Athenaios, el indică deci drept perioadă pentru săvîrşirea datinii respective, în Elada antică, luna boedromion, care corespundea - după calendarul atenian -jumătăţii a doua a lunii septembrie şi jumătăţii întîia a lui octombrie96. Aceasta însă - dac-ar fi adevărat - ar însemna că datina în chestiune se exclude din capul locului, din raza investigaţiilor noastre, pentru simplul motiv că ea nu poate avea absolut nimic comun cu colindatul, care e o datină specifică Anului Nou. Dar ceea ce n-au ştiut la vremea lor nici lidianul Kleobulos şi nici Theognis - precum ne apare în chip evident - este că umblatul cu rîndunica nu era nicidecum un obicei circumscris exclusiv insulei Rodos97, ci era cultivat şi-n alte regiuni ale Greciei antice, cu deosebire în lumea rustică, aşa cum ne-o dovedeşte cu prisosinţă faptul că el a fost moştenit de toată grecitatea modernă, întrucît există pînă-n zilele noastre în diferite părţi ale ţării, atît în Grecia insulară, cît şi pe continent. La neogreci însă, datina aceasta marchează începutul sezonului frumos (to kalokairi) adică al primăverii. Se ştie că în antichitate, adevăratul an-nou - consacrat de o străveche tradiţie - era la începutul primăverii98, cînd se redeştepta la viaţă întreaga natură şi cînd porneau toate muncile agricole, iar păstorii ieşeau cu turmele la păşune. Aşa era şi la vechii romani, care - înainte de epoca imperială - sărbătoreau începutul anului la 1 martie99. Şi, în popor, începutul primăverii a continuat - fireşte - să fie considerat drept an-nou multe secole după introducerea calendarului roman, în timpul lui Caesar, care-1 situează la 1 ianuarie. La grecii moderni, datina umblatului cu rîndunica ne oferă pînă astăzi o dovadă din cele mai categorice în acest sens. în adevăr, în ziua de 1 martie, copiii neogreci umblă - cu o rîndunică sculptată-n lemn - din casă-n casă, pe la toţi locuitorii din sat, spre a le cînta un cîntec îndătinat100, în primele lui versuri, ei încep prin a saluta rîndunica - uneori într-un mod deosebit de afectuos - ca pe-un oaspete mult dorit, întrebînd-o ce daruri scumpe le-a adus, precum aflăm, de exemplu într-o variantă din insula Corfii: „Xr|Ai8ovdKi101 pou yopyo, yopyo pou xn^Sovi, / nou qAGa; ano tt]v £pr|pov, ti KoAd pag &|>£p£<;“102. Iar rîndunica, tot prin graiul lor, le răspunde: „Tnvuy£ia / Kai tt^v X0^» / Kai KOKKiva T’auyd“103 Sau, alteori, precum aflăm în cele mai multe variante, copiii vestesc în diferite chipuri sosirea rîndunelelor in ţară, de peste mări - de la tropice - şi, odată cu ele, venirea primăverii: „XeAiSovi £px£Tai, / OdAaaaav dn£paa£, / Tijv <ţ>Ae|3dpr| ppoxcpe. / ’O drrpiArig yAuKiig /vETaae, Sev dv’potKpuc; / Ta nouAdKia KeÂaiSouv, / Ta ScvTpaxia <|>uAAav0oGv, / Ta dpviGia va yevvouv, / ’Apxivouv Kai va kAiooctouv. / Ta KOTraSia ^apxivouv / N’dva-paivouv qră pouvia, / Ta KaTaiKia va TTr|8ouv / Kai va Tpojyouv ra KAa8id...“105 Dar iată o altă variantă, dintre cele mai bine conservate şi mai complete - provenind din Thesalia - asupra căreia ne vom opri ceva mai mult, spre a-i scruta conţinutul: *Hp0£v, pp0e xzM&ova, ... / KdGpae Kai AdArjac, / Kai yAuKa KeAaSriae. / - Md-pTr), pdpTT] pooKaAe / Kai <()Aepc4prţ <|>op£p£, / Kav <|>A£yiar|<;, Kav TaiKvia^c;, / Ka-AoKaTpi 0a pupiar|<;; / Kav xtoviar|<;, Kav koki/ ndAiv dvoi^iv G’avGaîjg. / 0aAaaaav £TT£paaaa, / Tt^v aT£piav 8£v ^£xacra...“106 Aşadar, şi prin această variantă - tesaliotă - copiii dau de ştire gazdelor că în sfîrşit a sosit mult aşteptata rîndunică şi totodată o pun chiar pe această pasăre de bun augur să le prevestească întoarcerea primăverii cu reînvierea naturii şi cu bucuriile vieţii. Apoi, urmează un şir de versuri, prin care micii cîntăreţi cer daruri de la gospodină pentru osteneala lor: „Iu, KaAr^ oÎKOKUpa, / "Epua <;tu K£AAapiaoo, / 0£p’ auya TT£p8iK(0Td, / Kal TTwAid aapaKoaTa, / Aoa£ Kai piav opvi0iToav, / 0£pc Kai piav KOuAoup i Taav..107 în fine, ceea ce prezintă o semnificaţie cu totul specială, cîntecul se termină cu o serie de urări la adresa gazdelor, exprimate nu altfel decît acelea cu care sfîişesc colindele Crăciunului, adică de fapt ale Anului Nou calendaristic:,,... M£oa y£ia, / [xeaa Xopd / Itov dO£VTr|, ţir\v Kopdv, / ItA naiSia Kai ţiodţ yoveiq, /1’ oAou$ tou<; touc; auyy£V£Tg. / M£aa pdpTT]<;, £^co i|;uAAoi, / ’EE, o5x0poi, aa<; Tpoov oi cjkuAoi. / M£aa cţ)iAoi, p£aa ’u0r|vid / Kai xapdî<;, x°P°i> naiyviSia / K ’&|>£to<; Kai tou Xpovou / Kai tou xpovou kC dAAaxiAia"108. Avem a face deci cu o colindă în toată puterea cuvîntului: asemenea urări apar ca o trăsătură dominantă a acestui gen folcloric. Pe de-altă parte, micii cîntăreţi sunt răsplătiţi de gazde cu daruri în bani şi în natură întocmai ca cei mai autentici colindători. Dar un fapt foarte interesant, care n-a fost încă remarcat şi care se cuvine relevat de noi, e că citatul cîntec al colindatului cu rîndunica, din Thesalia, reflectă în urările sale finale o datină deosebit de cultivată în Grecia antică. Este datina, pe care ne-a iăcut-o cunoscută Plutarch - acest mare amator de folclor, al antichităţii - ca fiind în uz la Chaeronea. Ea consta dintr-un ritual solemn, eminamente folcloric, care era săvîrşit atît public, în numele Statului, de către supremul magistrat, cît şi în particular de către şeful fiecărei familii, la el acasă. Şi anume, un individ, care personifica foametea, era alungat afară din casă prin flagelarea cu nuiele şi în acelaşi timp, erau invitate să intre în casă bogăţia şi sănătatea. Să-l lăsăm însă chiar pe Plutarch să ne povestească: „Ouai-'a £oti TTdTpio^, tiv 6 p£v âpxtnv &tti Tffe KOivffe £cma<; SpŞ, tv 8’âAAa)v £KaaTo<; £tt* o’ikou koAutoi 8£ BouAipou <%£Aaai<; Kai twv oîkctîov £va tutt-»ovt£c; dyvivaiq pdpSou; 8id 0upv ££,£Aauvouaiv, ETTiAcyovra;, vE^u) BouAipov109, £0(0 8c ttAoutov Kai uyi£iav“no. 279 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Prin urmare, această frază rituală111 din finalul citatului pasaj - ilustrată concomitent şi de acea scenă magico-demonologică ad hoc - se compune pe de-o parte din expresia exorcizantă raportată la foamete, care e izgonită ca un demon răufăcător; iar pe de-altă parte, prin contrast, din expresia exhortativă, prin care belşugul şi sănătatea, personificate şi ele, sînt invitate ca genii bune (agathodaimones) să intre în casă, spre a se statornici acolo permanent. Din juxtapunerea textului folcloric grec modem cu sursa veche grecească, reiese în mod evident că, în cîntecul thesaliot actual al rîndunicii, antica formulă rituală a fost amplu dezvoltată şi a luat aspectul unei lungi serii de urări, fiind plasată chiar la sfîr-şitul colindei respective, adică în locul consacrat urărilor propriu-zise. Şi în adevăr, ele sînt simţite ca urări, în pofida tonului exorcizant112 sau exhortativ-îmbietor, pe care continuă a-1 păstra întocmai ca în formula grecească antică. Axate la fel pe antiteză, se orînduiesc în colinda rîndunicii de azi de o parte toate cele rele, iar de alta, toate cele bune. Dacă din şirul celor rele lipseşte antica foamete, din al celor bune nu lipseşte nici belşugul, nici sănătatea; iar în plus apar o serie de motive noi, ca: bucuria, prietenii, dansurile, petrecerile, luna martie în calitate de simbol al primăverii mult dorite... Revenind acum la cîntecul ritual vechi grecesc - salvat de la pieire în mod providenţial de Athenaios - vom vedea îndată că el trebuie considerat, cu drept cuvînt, varianta-prototip a tuturor cîntecelor populare neogreceşti, pe care le-am relatat mai sus. El începe cu versul: „Elth’elthe helidon...“113, adică cu acel vers cu care încep cele mai multe variante greceşti modeme: „Helidoni erhetai...“114, sau: „Helidona erhetai...“115, sau încă: „Xr|Ai8ovdKi pou yopyo, yopyo pou xn^iSovi, / nou ano tt^v £pr||iov...“116 Dar, fapt din cale-afară de uimitor, una dintre variantele din Grecia continentală şi anume cea tesaliotă, pe care am examinat-o mai îndeaproape, are versul său iniţial absolut identic - nu numai în ce priveşte utilizarea aceloraşi cuvinte, ci chiar şi a aceleiaşi forme verbale - cu versul iniţial al cîntecului ritual de acum 2500 de ani: „Erthen, erthe helidona“117. Precum vedem, însăşi construcţia sintactică a frazei - cu repetiţia atît de semnificativă a verbului - este exact aceeaşi! Care să fie oare miracolul, datorită căruia acest vers a reuşit să se conserve aşa de fidel, înfruntînd mileniile? Căci pentru noi este clar că vechimea lui e cu mult mai mare decît ne-o indică data cînd a fost înregistrat prima oară cîntecul pe care-1 începe. Să fie aici oare numai puterea tradiţiei? Pe lîngă acea forţă, care, evident, nu poate fi contestată, trebuie să mai ţinem seama de faptul că acesta este nu numai versul iniţial din cîntecul ritual al uneia din datinile cele mai populare ale vechii Elade - şi se ştie că versul iniţial al anumitor cîntece tradiţionale cu deosebire, versul-cheie, cum ar putea fi denumit, are o neobişnuită putere de rezistenţă - dar s-a mai întîmplat în acelaşi timp că el sintetiza în chip fericit însăşi esenţa întregii datini, al cărei scop central a fost totdeauna de a vesti întoarcerea rîndunelelor în patrie. Pasămite, versul iniţial izbutise astfel să exprime într-un mod superlativ de lapidar minunatul simbol, pe care e axată datina grecească de ieri şi de azi, sosirea rîndunicii - ceea ce-i tot una cu sosirea primăverii118, cu trezirea tuturor izvoarelor vieţii. Aceasta e taina marii, incredibilei rezistenţe - de-a lungul vremii - a versului în chestiune. 280 reflexul riturilor negative la români şi la alte popoare Dar chiar dacă ne referim la cîntecul ritual vechi grecesc privit în întregul său, el are A esenţă acelaşi conţinut ca şi variantele sale de peste milenii, deşi în ce priveşte forma de expresie - precum era şi de aşteptat de altfel, la aşa interval de timp - se deosebeşte sensibil de ele. în adevăr, în prima sa parte, el se raportă de asemenea la primăvară, pe care o vesteşte întoarcerea rîndunicii, sugerînd iaconic bucuriile legate de acest anotimp: ,*HA0 \ nA0e x^i6(ov, / kol\ql<; (3paş ăyooaa, / kcxAou*; £viauTou<;...“119 E de presupus că aici cîntecul antic prezintă totuşi o mică lacună120. Foarte probabil, el însuşi sau în orice caz vreo altă variantă antică va fi avut mai multe versuri, care ilustrau acest motiv folcloric cu imagini de tipul celor relatate în variantele modeme121. Interesant însă apare faptul că, în puţinele versuri cîte cuprinde acest pasaj, ideea este aceeaşi. Apoi, în continuare, două versuri schiţează portretul fizic al rîndunicii, portret pe care nu-1 mai aflăm în nici una din variantele neogreceşti: „... em yaoiepa Aeuicd, / £iTi vtoTOt p£Aaiva...“122. De aici încolo, urmează episodul cererii de daruri de la gospodarul de gazdă. El nu stă deloc mai prejos decît pasajul corespunzător din variantele modeme: nici ca extensiune, nici în ce priveşte diversitatea darurilor, solicitate cu un zel egal de stârnitor, în timp ce - în hiperbolicele lor pretenţii - cîntăreţii antici strecoară de asemenea destul de discret şi decent gluma. Iată acest episod: „... TTaAdGav, au TTpOKUKAei / Ik ttiovcx; o’ikou, / cnvoo t£ SeTTaaTpov, / Topwv T£ KaviaTpov / Kai TTUpVa X^AiSgJV / xaî AeKiGiTav / ouk dTTa)GeTTai...“123 Raportîndu-ne acum la aspectul dramatic al datinii greceşti - aşa cum ni se înfăţişează ea astăzi - am relatat deja că ceata de copii neogreci poartă cu ei şi imaginea rîndunicii cioplită în lemn. După părerea noastră, acest important obiect etnografic, cu semnificaţie magico-simbolică, a trebuit să existe în mod necesar şi-n antichitate; căci, în datina modernă, chipul sculptat al păsării-simbol apare ca un motiv arhaic prin excelenţă, ca o autentică supravieţuire a unor timpuri străvechi. Este cunoscută forţa cu care înfruntă vremea asemenea elemente folclorice de un elocvent primitivism. în consecinţă, dacă astăzi, la neogreci, e prezentă în datina rîndunicii imaginea sculptată a acestei păsări, avînd un rol ritual aşa de manifest şi de important totodată, atunci logic este ca ea să fi existat cu atît mai mult, în acelaşi rol, la grecii antici. De altfel, o primă atestare despre existenţa, în datina antică, a simbolului concret purtat de cetaşii rîndunicii o aflăm în însuşi faptul că chipul ei cioplit în lemn îşi are un corespondent perfect in cîntecul ritual, în acea schiţă de portret a păsării, pe care am relatat-o mai sus. f)ar dovada peremptorie în sensul susţinerii noastre ne-o oferă o mărturie din a doua jumătate a secolului al IV-lea e.n. Şi anume, Sf. Ioan Chrysostom, într-una din omiliile sale asupra evanghelistului Matei, pune-n contrast tranşant avariţia oamenilor avuţi faţă de săracul, care le cere pomană spre a-şi astîmpăra foamea, cu dărnicia uimitoare a aceloraşi oameni faţă de cei ce vin la casele lor spre a săvîrşi unele obiceiuri considerate de dînsul odioase şi reprobabile. De un deosebit interes e că obiceiurile greceşti, la care se referă I. Chrysostom sunt pe de-o parte colindatul de la sărbătorilor Crăciunului şi Anului Nou; iar pe de alta, 281 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI umblatul cu rîndunica: „...Nuv 8£ oi |i£V &;uTiviţovT£<; |i£T£povT£s, Kai îiapoAiop^voi, Kai navraţ KaKr|yopouvT£^, piaGov if\q T£paTtL)8ia<; TauTr|<; Aappavooaiv...“124 Precum vedem, ilustrul predicator manifestă sentimente cu totul potrivnice faţă de datinile populare, socotindu-le - ca şi alţi reprezentanţi de seamă ai bisericii creştine, de-a lungul evului mediu - drept o moştenire păgînească foarte păgubitoare pentru sufletul credincioşilor. Dar atitudinea sa - perfect explicabilă de altfel, mai ales la vremea aceea - faţă de respectivele obiceiuri nu ne interesează deloc aici. Fapt este că relatarea lui are pentru noi valoare de document125, care atestă nu numai existenţa datinii rîndunicii la greci pe timpul său, dar de asemenea o trăsătură a ei de primă importanţă şi anume: la grecii contemporani cu I. Chrysostom, colindătorii cu rîndunica126 purtau cu ei chipul cioplit al păsării-simbol, întocmai ca şi la grecii actuali. Şi, fireşte, dacă în secolul al IV-lea e.n. şi astăzi acest motiv ritual constituie un element de bază al datinii, el nu constituia mai puţin pe vremea lui Theognis şi chiar multe secole înainte de dînsul. Fără acest element - de-o impresionantă vechime -săvîrşirea datinii ar fi aproape inconceptibilă. Este evident că, la grecii vechi, rîndunica de lemn, care nu a fost înregistrată de Theognis - fie că a scăpat atenţiei poetului, fie că nu i-a atribuit vreo importanţă mai deosebită - a îndeplinit aceeaşi funcţie de simbol magico-ritual. Prin actul aducerii acestui simbol, la fiecare casă, se acţionează multiplu pe plan magic: nu e vorba aici numai de simpla vestire a primăverii, marcîndu-se astfel începutul ei; ci chiar se aduce în mod concret primăvara pe la gospodarii vizitaţi. Ba mai mult: conform mentalităţii primitive, prin purtarea simbolului magic al primăverii pretutindeni, pe la toţi locuitorii satelor - iar în trecut, şi pe la cei ai oraşelor - se contribuie efectiv la venirea anotimpului mult dorit, stimulîndu-se şi grăbindu-se apariţia lui. Aşadar, nu mai încape nici-o îndoială că datina antică a umblatului cu rîndunica se identifică întru totul cu cea în uz la grecii moderni: atît ca rit, cît şi în ce priveşte cîntecul însoţitor, care - în gura purtătorilor simbolului magic amintit — suna ca o incantaţie'21, avînd darul de a determina şi ea, după credinţa ruralilor greci de ieri şi de azi, prompta instaurare a realităţii aşteptate atît de arzător de toată lumea şi anume, revenirea anotimpului frumos. In plus, modul cum este ea săvîrşită - la epoci aşa de depărtate una de alta - o plasează în sfera manifestărilor folclorice specifice colindatului: băieţii anticului Rodos din sec. V î.e.n., ca şi cei din sec. IV e.n., care umblau în cete din casă-n casă, cîntînd cîntecul rîndunicii şi vestind astfel cu entuziasm sosirea acestei păsări - ceea ce, pe plan simbolic, însemna sosirea primăverii - erau, ca şi copiii grecilor moderni, colindători din cei mai autentici. La fel cu aceştia, ei adresau urări gazdelor şi primeau ca răsplată daruri de la ele. Totodată, nu trebuie uitat că trăsătura cea mai izbitoare a umblatului cu rîndunica - indiferent dacă avem în vedere epoca antică sau pe cea modernă - este caracterul ei de datină tipică de an nou, adică tocmai trăsătura ce caracterizează, mai presus de orice, şi datina colindatului de la sărbătoarea Cră- 282 REFLEXUL RITURILOR NEGATIVE LA ROMÂNI $1 LA ALTE POPOARE ciunului. Nu importă absolut deloc faptul că, spre deosebire de colindatul propriu-zis, Anul Nou al datinii în chestiune se identifică cu începutul primăverii şi că, în popor, el era marcat - după mersul naturii - de venirea rîndunelelor din ţările tropicale. Aşa stînd lucrurile, cum ar fi cu putinţă oare o asemenea datină să fi avut loc la vechii greci în luna boedromionm, adică în plină toamnă, precum aflăm din înregistrarea lui Athenaios? Atunci e momentul plecării rîndunelelor, iar nu al sosirii lor. Să admitem că avem a face cu o datină consacrată acestui moment? Nu ar fi nicidecum un absurdum, căci folclorul neogrecesc posedă - şi probabil că cel antic va fi posedat şi el - de asemenea cîntece de adio, adresate de către copii unora din păsările călătoare cele mai iubite de popor, cum sînt rîndunica129 şi barza130, cînd ele părăsesc Grecia spre a merge în ţările calde. O asemenea ipoteză este însă exclusă, deoarece - precum am văzut - cîntecul ritual din datina rîndunicii începe, la antici ca şi la moderni, cu versul care vesteşte sosirea acestei păsări şi nu plecarea ei: „Elth’, elthe helidon..."131 Este clar deci că datina aceasta avea loc în anticul Rodos - şi în general, în vechea Eladă - tot la începutul primăverii, adică la Anul Nou cel natural, ca şi la grecii moderni, şi anume în luna anthesterion1*2. S-ar părea că această eroare cronologică evidentă - care se cuvine corectată în sensul arătat de noi - trebuie atribuită poetului Theognis, dacă e adevărat că cele scrise de el referitor la datina rîndunicii au fost produse exact de Athenaios. în cazul acesta, nu ne-o putem explica altfel decît că Theognis, ca citadin ce era, nu cunoştea obiceiul direct de la sursa populară şi deci s-a putut înşela asupra datei lui; iar Athenaios -nefiindu-i cunoscută datina decît din relatarea lui Theognis şi prea puţin şi după însemnarea lui Kleobulos - nu a remarcat eroarea, ca s-o îndrepte. In consecinţă, manifestarea folclorică veche grecească în chestiune - înfitţi-şîndu-ni-se ca o anumită specie de colindat, care prezintă cele mai tipice trăsături, ce caracterizează o asemenea datină - este, în principiu, perfect utilizabilă pentru studiul nostru. Avem deci tot dreptul s-o introducem în sfera investigaţiilor comparative, care formează obiectul acestui studiu şi să tragem concluzii valabile pe baza ei, în cazul cind am afla într-însa elemente comune sau cel puţin analoage cu cele din colindatul popoarelor moderne din orientul şi sud-estul Europei. b. Vestigii ale unor rituri negative de tipul descolindării in datina veche grecească a umblatului cu rîndunica Precum reiese din cele mai sus relatate, executorii datinii vechi greceşti a rîndunicii - avind acelaşi mod de a se comporta ca al oricăror colindători, iar idealul lor fiind de asemenea acela de a primi daruri cît mai bogate de la gazdele, pe care le vizitează -Pare foarte logic ca ei la fel să se fi revanşat adesea faţă de unele gazde, prin anumite Practici negative, drept replici de răzbunare, în eventualitatea unui tratament vitrec, din Partea acestora. 283 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Să examinăm acum cu atenţie varianta antică a cîntecului ritual din datina de la Rodos, spre a vedea dacă nu cumva ea ne oferă vreo dovadă în acest sens. în analiza noastră anterioară, referitoare la conţinutul acestui cîntec, am scos în evidenţă diferitele motive tematice ale lui, oprindu-ne în cele din urmă privirea asupra acelei lungi serii de versuri, prin care anticii helidonistai solicită darurile ce li se cuvin. îndată după aceea însă, urmează pasajul cel mai interesant pentru noi, fiindcă în el surprindem ameninţări adresate gospodarului de gazdă. Astfel, ei îl previn că, în cazul cînd nu ar căpăta nimic de la dînsul, îi vor lua aşa de la casă sau pragul de sus al uşii: TTOTcp’cxtti(jl)|1££, rj AaPoipeGa; / ei pev ti 8okrei<; ei 8e prj, ouk £aaopev, / rj t&v Gupav <|)epu>p£<; rj TouTT£p0opov...“133 Parcă-i auzim, în vremea noastră, pe colindătorii români cu Moş Ajunul, care -precum am văzut deja - ameninţă şi ei: „...Daţi-ne măcar parale, / Că luăm uşa-n spinare'... Dar ameninţarea aceasta ne este atestată astăzi chiar în Grecia şi anume în Epir, într-o colindă, care - pentru contaminarea bizară de elemente folclorice şi de limbă, pe care-o prezintă - ar putea fi numită greco-aromână, dacă nu chiar greco-aromână-albaneză. Iat-o: „KdAiVTa, p£AivTa135, / vc5p pdpu)136 KAoupa, / KOTaiAau)137 (sic!) tt) Gupa / Kai tt^v TTapa0upa...“138 Ca şi în anticul helidonisma, aici figurează de asemenea două ameninţări asupra a două piese diferite ale casei. Iar dintre aceste ameninţări, prima o reproduce în chip absolut identic pe prima din cîntecul ritual vechi grecesc. Versul epirot de azi apare astfel aproape ca o traducere a celui grec antic! O asemenea ameninţare a micilor colindători, care, evident, este aceeaşi şi totodată din aceeaşi regiune a Europei - măcar că la interval de două milenii şi jumătate - trebuie ea oare considerată ca o simplă coincidenţă întîmplătoare în cele două produse folclorice? Noi nu ne îndoim nicidecum că aici e vorba de o practică negativă, care a existat în adevăr în Peninsula Balcanică, iar nu de o glumă pură din partea colindătorilor, chiar dacă ei - ameninţînd astfel gazdele - lasă impresia că glumesc. Şi a existat această practică nu numai la grecii antici, ci şi la alte popoare din Balcani, pînă tîrziu în epoca modernă. Căci de vreme ce astăzi încă, este aşa de răspîndită în România139 şi - precum se va vedea - şi aiurea în Europa orientală140, o practică perfect analoagă celei din ameninţarea veche grecească şi anume raptul portiţei sau al porţilor mari de la gardul curţii, de ce nu ar fi existat odinioară, în aceeaşi parte a continentului nostru şi ritul răpirii uşii de intrare a casei? Din faptul că un asemenea rit nu ne este atestat azi decît foarte rar - s-ar putea spune, chiar în mod excepţional - nu sîntem îndreptăţiţi, desigur, să tragem o concluzie negativă referitor la existenţa lui în trecut. în ce priveşte practica negativă, pe care-o deducem din ameninţarea a doua a colindătorilor Grecie: antice - luarea pragului de sus al uşii - ea nu-şi află corespondent astăzi la nici-un popor din sud-estul Europei. Se pare că avem a face cu o răzbunare specifică vechilor greci. E lesne de-nţeles că ea însemna un foarte grav prejudiciu adus casei gazdei neospitaliere, dat fiind că smulgerea pragului superior punea în primejdie însuşi peretele în care era fixat cadrul uşii. Ea reprezintă deci o gradare a ameninţării, 284 REFLEXUL RITURILOR NEGATIVE LA ROMÂNI ŞI LA ALTE POPOARE care cu chipul acesta, este ridicată - în ierarhia distrugerii - la o treaptă mai înaltă încă decît cea exprimată prin aluzia la practica răpirii uşii. Dar anticii helidonistai nu se opreau nici cu ameninţările lor. Ei continuă, tot în chip gradat, atingînd - după cît s-ar părea - un superlativ în intenţia lor de a-1 speria pe gospodarul de gazdă, pentru ca astfel să-l determine a fi primitor şi generos cu dînşii. Şi anume, helidonistai îl ameninţă că dacă se va arăta zgîrcit faţă de ei, îi vor răpi chiar pe tînăra lui soţie şi o vor duce cu dînşii: „...e tan gunaika (pheromes) tan eso kathe- „44 141 menan Evident însă, această ameninţare nu mai corespunde unei reale practici de răzbunare. Ea are aspectul unei glume în toată puterea cuvîntului. E ceea ce transpare clar şi din contextul cîntecului ritual, în care e încadrată ameninţarea. în adevăr, versul imediat următor ia şi el o turnură şăgalnică: „...mikra men eşti, radios min oisomen...“142 Dar totuşi, deosebit de interesant este faptul că, la colindătorii popoarelor modeme -în Peninsula Balcanică şi în Europa orientală - întîlnim frecvent o ameninţare umoristică analoagă. Şi anume, aceştia avertizează gazda că, dacă nu vor fi răsplătiţi după cuviinţă, ei vor răpi pe vreunul din membrii familiei. Cel mai frecvent, pe fata cea mare. Astfel, la neogreci, în satul Argos Orestikon din districtul Phlorine, dacă văd că nu li se deschide poarta sau nu li se dau daruri, -oikolintareoi spun următoarele versuri: „...Ăv 8ev pou 8okrr|<; KoAivTa, / Awae ttjv 0uyorr£pa aou, / Na ttjv <|>iA<î), / Na tîjv Taipirâ) / Kai naAiv va a’TTjv £pa>“143 într-o variantă a acestei colinde, din satul Buthos, distr. Kozane, acelaşi motiv apare dramatizat, sub forma unui dialog imaginat între colindător şi gazdă: „Ki’âv Siv pou 8t6ar}<; KoAivTa, / Aoţ pou £va Kopirai. / - Kai ti to GeAei^, yaiSape, / To ţivo to KopiTcu; - Na p’pixvei vepo va vipoupai, / Na p’aTpaîvei va Koipoupai“144. Modul oarecum literarizat - de natură pregnant umoristică, iar în raport cu colindătorii înşişi, autosatirică - cum este exprimat aici motivul în chestiune, ni-1 înfăţişează ca fiind tipic nupţial. El pare a cuprinde o aluzie manifestă la căsătorie. In ce priveşte versurile ultimei colinde neogreceşti citate - măcar că ele dau expresie exact aceluiaşi motiv ca şi cele din varianta precedentă - nu mai poate fi vorba, fireşte, de o utilizare a lor în pofida gazdelor. Ele nu sună deloc ca o răzbunare. Motivul şi-a schimbat complet finalitatea, devenind eminamente comic. Colindătorii îl folosesc deci exclusiv pentru înveselirea gazdei colindate. Un special interes însă prezintă pentru noi faptul că acest motiv este bine cunoscut şi unora dintre popoarele slave. Astfel, la sloveni, el apare - tot sub formă de ameninţare glumeaţă, la adresa gazdelor - în finalul colindelor îndătinate la Sf. Ion de vară, specie folclorică, pe care am cunoscut-o deja cu alt prilej: „...Pojte, pojte, petelini, / Sprebudite gospodine, / Gospodine, gospodare, / Da nam dajo nas’ ga dara! I Ce ne date nas' ga dara, / Cemo zeti mlado hâerko, / Cmo jo pelat v zelen travnik, / Zelen travnik, / poderavnik, / Tam se bomo poigrali, / Poigrali, / potancali, / Pa jo bomo nazaj dali...“145 Precum se vede, motivul - acelaşi în esenţa lui, ca şi la neogreci şi utilizat în împrejurări folclorice similare - merge uneori pînă la identitatea de expresie, ca în ultimul 285 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI vers citat din colinda slovenă: „...Pa jo bomo nazaj dali...“, care e perfect analog cu ultimul vers al formulei neogreceşti anterior relatată, din districtul Phlorine al Macedoniei: „Kai palin na s’ten phero“146. Dar în colindele slovenilor - atît în cele de iarnă, cît şi mai ales în cele de vară, de la Sf. Ion - apare foarte adesea motivul răpirii unui alt membru din familie, ceea ce am relatat aiurea, la un alt capitol147. Astfel, familia colindată e ameninţată că i se va răpi însuşi gospodarul148. Cel mai frecvent însă, colindătoarele de la Sînziene - aşa-numitele „kresnice" - ameninţă cu răpirea fiului gazdei149. S-ar părea că forma aceasta a motivului ne depărtează complet de tipul vechi grecesc, la care raportăm ameninţările colindătorilor Europei modeme, spre a demonstra caracterul perenităţii unuia şi aceluiaşi motiv folcloric străvechi de-a lungul mileniilor, în cadrul unor colectivităţi etnice cu totul diferite. Dacă însă privim faptele folclorice, cu proteica lor variabilitate, prin prisma evolutivă şi implicit a principiului adaptării, ne vom da seama că îndepărtarea amintită este iluzorie. In adevăr, după noi forma primară a motivului este cea a ameninţării - din partea flăcăilor sau chiar a băieţilor mai puţin vîrstnici - cu răpirea unei persoane feminine: a unei fete din familia gazdei - de obicei, a fetei celei mari - sau, nu o dată, răpirea tinerei neveste a gospodarului. Dacă în colindele slovene de la Sînztene, ameninţarea are de obiect raptul gospodarului sau al fiului său, faptul se explică prin aceea că datina e săvîrşită de fete: era deci foarte natural ca rolurile să fie inversate. Prin urmare, noi sîntem de părere că respectivele colindătoare slovene au avut ca model acea formă primară general răspîndită a motivului, aşa cum era el în uz la colindatul băieţilor. Precum era de aşteptat - în virtutea principiului adaptării - ele l-au modificat în sensul amintit. Numai aşa era logic, adică normal, în situaţia dată. Sub aspectul umoristic, evident, motivul nu numai că n-a pierdut nimic, ci dimpotrivă, a avut de cîştigat. Căci ce poate fi mai comic decît să auzi nişte fete ame-ninţînd că-1 vor fura pe băiatul gazdei sau chiar pe şeful familiei? Un alt popor slav, la care aflăm motivul ameninţării cu răpirea unei tinere femei şi anume a fetei mari, din familia gazdei, este cel ucrainean. Aşa, în partea finală a unei colinde de Crăciun, închinate gospodarului, colindătorii - care-i cer acestuia să le dăruiască un galben, drept răsplată pentru colindat - îl previn astfel de ceea ce are să i se întîmple, dacă nu le satisface dorinţa: „Rk ne gacu hclm mce 30Jiomoe, / YicpageMO y eac Kpacnyto nanuy, / 3affneceMO ei gajienenbKO, / LUo SaTeHbico rohcm He noYne, / IHe MafîHKa nirnicH He jţiftue, / A 6paTefiico 3 Jiynica He aocTpijiHT, / A cecTpoHbKa nepcTemieivi He aokotmt, / A MMJieHbKHfi mcae, B03bMe“150. Tot la ucraineni, colindătorii din noaptea Anului Nou - aşa numiţii „şcedrivniki" -ameninţă şi ei gazda că-i vor răpi fetele: „... Hk ne gacme KOHiăKU, / JJaK noffepeMO gieKu: / ByaeTe bhjiath, / Hm kmm 3aMHimiflTM, / Tpe6a iconifiicy jjaTH!"151. Dacă în cele două izvoare ucrainene mai sus citate este vorba chiar despre răpirea fetei sau fetelor gazdei, vom relata acum o colindă de la ucrainenii din Galiţia, unde 286 REFLEXUL RITURILOR NEGATIVE LA ROMÂNI ŞI LA ALTE POPOARE fata e cerută părinţilor ei de către colindători ca un dar printre alte daruri: „...Dajte nam perohy, / Bo my zmerzly w nohy; / Malu perynu /1 krasnu diwczynu, /1 wetyku kola- du, / Bo wid was idu“152. Pe de-altă parte, e nevoie să amintim că, tot în această colindă, sînt exprimate, anterior, două ameninţări cu două cunoscute răzbunări ale colindătorilor, pe care le vom clasifica şi discuta la locul cuvenit, anume: spargerea geamurilor153 şi ridicarea porţii de la ogradă spre a fi dusă departe154, eventual ascunsă sau chiar distrusă. Credem că motivul cererei fetei frumoase nu e deloc străin de motivul raptului propriu-zis şi că deci nu ar putea fi separat de el. In consecinţă, după noi, acest motiv de asemenea este ecoul unei aceleiaşi străvechi tradiţii nupţiale din perioada respectivelor sărbători ale iernii. în fine, la bieloruşi, de asemenea, e atestată o colindă de Crăciun155, a cărei temă ne apare şi mai categorică decît la ucraineni: colindătorii nu ameninţă gazda că-i vor fura fata, în cazul cînd nu vor fi răsplătiţi darnic; ci vin la gazdă chiar cu scopul precis de a-i cere fata. Iar ameninţarea lor sună în sens invers: dacă gazda nu le dă de bună voie fata, ei se vor răzbuna luîndu-i în schimb „văcuţa44. Iată această interesantă colindă: „Floexajia KOJiaaa 3 KOHua y KOHeu156, / Aii KOJiaaa KOJiaayKHH, / Att MOJiojţa M0Ji0fl3nua! / 3aexajia KOJuma k MapTbiHKu Ha flBop: / - MapTbiHKa uyuia! w oimaiii nonywKy? / Hm Oimarn ncmywKy, Kopoyicy B03bMy, / Kopoyxy B03bMy, h6 XlyHafi157 riOBaay, / Ha ,0,yHaft noBaay, TaM ace nponuo!44158 Aici, koliada, prezentată sub aspectul unui personaj, este personificarea Crăciunului - sărbătoarea colindelor - pe care o-ntîlnim şi la ruşi159. Umblatul ei prin tot satul - „de la un capăt la altul'4 - din casă-n casă, simbolizează colindatul tineretului. Această colindă bielorusă, după toate aparenţele, nu e numai o urare de căsătorie, redată sub forma realizată - prin identificarea colindătorilor cu peţitorii - aşa cum este ea simţită azi; ci ea poate fi interpretată, dac-o privim prin prisma originii, şi ca reflexul unei vechi tradiţii nupţiale cu mijloace de constrîngere, care avea loc în perioada ocupată ulterior de sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou. Dar tot la bieloruşi, în aceeaşi ordine de idei, este demn de relevat faptul că în seara primei zile de Crăciun - adică îndată după săvîrşirea datinii colindatului - era în uz o petrecere a tineretului din sat, care se aduna într-o casă mai spaţioasă, unde juca la glasul muzicii160. Deosebit de interesant e că, cu acest prilej, se cînta următorul cîntec: ,- 3aubiM xon3Miib XonwMOH...? / - Xoacy ^3eByiueK CMOTpeub, / Xoacy xpacHbix JiiofioBaub: / KoTopaa juofian, KOTopaa xopoma, / 3a cefia 3a îvtyac B03bMy. / - A Mbi H3eBKy He OTuan3HM! / - A mu CHJiyuiKOfi B03bMeM, / CnoxBfijibi ^3eBKy noBe,a3eM!“161 Aşadar, şi aici este vorba despre raptul unei fete şi anume a uneia neobişnuit de frumoasă; dialogul dintre rudele care o apără şi cei veniţi s-o fure, e foarte semnificativ, întrebarea care răsare acum de la sine e următoarea: - Fost-au oare asemenea motive - ca acele ilustrate de colindele sud-slavice şi de cele ucrainene, ori de cîntecul şi de colinda bielorusă - nişte simple glume din capul locului, aşa cum ni se înfăţişează ele actualmente şi cum apăreau chiar şi acum două milenii şi jumătate în ochii grecilor antici? 287 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Nu cumva, la origine, adică într-un trecut foarte îndepărtat - anterior, poate, vechii datini greceşti a rîndunicii, la acest popor - va fi constituit şi el o realitate rituală, ca atîtea alte practici, reduse în cele din urmă, într-o tîrzie etapă evolutivă, la nişte elemente pur umoristice, care sînt menţionate astăzi de diferite produse folclorice exclusiv ca amuzament pentru ascultători? Prudenţa riguroasă nu ne-ar permite să afirmăm nimic categoric în această privinţă. Totuşi, ţinînd seama de numeroase alte ameninţări proferate de colindători, în versurile finale ale colindelor lor sau prin formule speciale - ameninţări, care foarte adesea corespund în chip sigur unor vechi rituri, deşi de multe ori ele au căzut cu timpul complet în desuetudine ca practici de descolindare - nu credem deloc improbabil ca şi un astfel de rit să fi existat. Şi dacă el nu va fi însemnat totdeauna, în trecut, chiar o iăpire reală, aceasta putea fi înscenată sub vreun aspect simbolic oarecare. în sprijinul ipotezei că-n motivul raptului unei fete - sau chiar a mai multora - din citatele colinde ucrainene, trebuie să vedem reflexul unui străvechi rit negativ, vine un element folcloric de o deosebită pregnanţă, măcar că el reprezintă un argument de natură mai mult formală, şi anume: Ultima ameninţare ucraineană, pe care am reprodus-o mai sus, provine dintr-o colindă din noaptea Anului Nou, (şcedrivka), unde se află inclusă într-o serie de 4 ameninţări, ocupînd aici locul al treilea162. Celelalte ameninţări din serie, care conţin rituri negative bine cunoscute şi care apar frecvent în colinde - fiind de un curent în lumea colindătorilor - sînt următoarele, după ordinea de succesiune din şcedrivka: I. ameninţarea cu raptul unui bou al gazdei163; II. ameninţarea cu raptul săniei164; IV. ameninţarea cu raptul perinei165. Dar dacă actelor la care se referă aceste trei ameninţări nu li se poate contesta de nimeni caracterul de practici descolindătoare, care erau săvîrşite realmente de către colindători, de ce i s-ar contesta raptului fetei sau al fetelor gazdei sau chiar raptului tinerei neveste? Din moment ce ameninţarea aceasta a fost inclusă într-o asemenea serie, înseamnă că şi ea, prin analogie cu celelalte, va fi corespuns cîndva unei practici efective. E singura interpretare obiectivă. Fapt uimitor de interesant însă, absolut aceeaşi situaţie remarcăm şi în anticul heli-donisma, unde ameninţarea cu raptul tinerei soţii a gospodarului de gazdă este ultima dintr-o serie de treiV66 Evident, şi aici, aplicăm acelaşi raţionament: dacă, cu privire la primele două, nu ne îndoim deloc că ele reflectează o realitate de fapt - că adică practicile negative, pe care le menţionează, erau cu adevărat folosite de către helidonistai împotriva gazdelor neprimitoare - pentru ce ne-am îndoi de a treia? Logica ne obligă să vedem şi-n aceasta un element supus unui tratament identic cu celelalte două din lanţul de ameninţări. Pe de-altă parte, mai sus citata ameninţare a colindătorilor ucraineni că vor iăpi fata gazdei, ca s-o dea iubitului ei - dacă nu le răsplăteşte colindatul cu un galben167 - e pasibilă şi ea de interpretarea că, în adevăr, colindătorii flăcăi vor fi săvîrşit un astfel de 288 reflexul riturilor negative la români şi la alte popoare raot* fie pentru vreunul din ceata lor, fie pentru altul, căruia îi vor fi stat în calea realizării idealului său anumite piedici din partea părinţilor fetei. S-ar părea deci că flăcăii colindători vor fi înlesnit furatul fetei, mai ales atunci cînd ei vor fi fost nemulţumiţi de modul cum i-a tratat gazda colindată. Interpretarea menţionatului motiv nupţial infiltrat în ameninţarea colindătorilor ucraineni, ca un ecou al realităţii folclorice, nu e deloc neverosimilă, dacă avem în vedere că ciclul marilor sărbători de iarnă e cunoscut, din cele mai vechi timpuri, la popoarele din sud-estul şi orientul Europei, ca perioadă a nunţilor. La grecii antici, luna a VH-a, după calendarul atic, - adică aproximativ a doua jumătate a lunii ianuarie şi prima jumătate a lui februarie - purta numele foarte semnificativ de Gamelion168. Deci, timpul, cînd căsătoriile se ţineau lanţ la vechii greci, coincidea aproape exact cu o perioadă similară la naţiunile modeme din aceeaşi zonă a Europei. Ba chiar, nu numai la naţiunile modeme din răsăritul continentului nostru; căci aceasta avea loc, în perspectiva zonă, şi în cursul evului mediu. în adevăr, este surprinzător faptul că, la ruşi - după cum ne atestă una din vechile lor cronici şi anume Novgorodskaia liatopis, sub a. 1402 - lunile ianuar şi februar se numeau Svadbî169, adică întocmai ca şi la grecii antici! Aceste fapte documentare ne lasă să întrezărim, în uzul popoarelor din Europa orientală de a-şi plasa nunţile în toiul iernii, o tradiţie de o respectabilă adîncime cronologică. Mai trebuie să amintim de asemenea că în această perioadă de iarnă, care la modernii est- şi sud-est-europeni se suprapune, în bună parte - prin începutul ei - chiar peste vremea colindatului, aveau loc şi numeroase rapturi de fete. De obicei, cu con-simţămîntul acestora; dar adeseori şi fără. Astfel, e uşor de-nţeles de ce, aluzia la asemenea rapturi - atît de prezente atunci în conştiinţa lumii rustice - constituia, pentru colindători, o ameninţare eficace întru atingerea scopului lor de a fi dăruiţi cît mai copios de către gazdele, care aveau fete mari. în consecinţă, s-ar părea că motivul nupţial al ibovnicului - circumscris temei raptului fetei - nu este nici el, în citata ameninţare a colindătorilor ucraineni numai o simplă poetizare a vechii teme comune atîtor naţiuni diverse, ci reflectează chiar vreun aspect special dintr-o realitate etnografică locală. Revenind acum la vechii greci, de la care am plecat - urmărind comparativ motivul cu raptul unei femei tinere, aflat în citatul helidonisma - iămîne ferm stabilit, ca un fapt documentar în afară de orice controversă, cu deosebire prin cele două rituri negative menţionate acolo, că anticii colindători denumiţi helidonistai, atunci cînd nu erau bine recompensaţi pentru cîntecele şi urările lort sau cînd nu erau primiţi deloc, recurgeau la răzbunare împotriva gazdelor, uzînd de practici analoage ori chiar identice cu cele ale colindătorilor din Europa actuală şi anume ale celor din răsăritul continentului. Nu este desigur lipsit de interes, pentru cunoaşterea psihologiei anticilor helidonistai, să relatăm - orientîndu-ne după cîntecul lor ritual - că, îndată ce au debitat seria celor trei ameninţări adresate gospodarului, ei îi amintesc iarăşi de daruri! însă, de data 289 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI aceasta, într-o formă care ne lasă parcă să înţelegem că ei puneau un deosebit temei pe eficacitatea acelor ameninţări. în adevăr, ei se arată acum foarte pretenţioşi, spunîndu-i ritos stăpînului casei că nu se vor mulţumi cu orice: „... on de pheres ti, / mega de ti pheroio“170. Astfel, aceste versuri ne apar ca expresia unei culminaţii în ce priveşte modul de a solicita daruri al respectivilor colindători din vechea Eladă. Dar, odată soluţionată în felul de mai sus problema riturilor negative, în cadrul folclorului cutumier al grecilor antici, altă întrebare - care se detaşează tot din sfera ei - îşi face loc: - Oare nu cumva acei helidonistai vor fi făcut ei uz de asemenea de niscaiva injurii ori blesteme - spuse în proză, în graiul de toate zilele - la adresa gazdelor neos-pi ta li ere? sau chiar de anumite versuri cu conţinut satiric, în genul formulelor de des-colindare moderne? E mai presus de orice îndoială, că da! Sîntem îndreptăţiţi să tragem o astfel de concluzie chiar şi pe cale pur ipotetică, în baza raţionamentului logic, avînd în vedere realitatea folclorică a lumii contemporane din aceeaşi zonă a Europei şi cu deosebire din Grecia însăşi, care astăzi excelează prin asemenea formule. Credem însă că surprindem şi o mărturie documentară antică, referitoare la existenţa unor formule blasfemante, de care se foloseau colindătorii cu rîndunica. în pasajul mai sus citat, din omilia lui Sf. Ioan Chrysostom - unde tocmai e vorba despre aceşti colindători - ni se spune că adresau batjocuri tuturora şi că totuşi, în ciuda unui atît de nedemn comportament, ei primeau de la gazde daruri bogate: „...şi cei care poartă din casă-n casă rîndunici... şi care batjocoresc pe toată lumea, primesc răsplată pentru o asemenea monstruozitate...“171 Evident, aici, predicatorul creştin generalizează şi totodată exagerează, în detrimentul obiectivităţii... Căci colindătorii cu rîndunica nu spuneau cuvinte de hulă pretutindeni pe unde umblau, precum reiese din locul respectiv al omiliei. Dimpotrivă, în mod normal, ei erau aşteptaţi cu cea mai mare bucurie, precum am văzut la prezentarea datinii săvîrşite de dînşii. Erau doar crainicii, care vesteau - în limbajul lor simbolic -sosirea primăverii... Ba şi mai mult decît atît: în ziua cînd avea loc colindatul lor, era obiceiul ca ei să fie bine primiţi chiar pentru însăşi calitatea lor de copii. în adevăr, anticul helidonisma se-ncheie prin apostrofa foarte semnificativă către gospodarul de gazdă: „...vAvoiy\ ăvoiyc rav Gupav x^i8<5vi / Ou yâp y£povT£<; £apev, aAAa waiSia"172. Aici, surprindem un caracter specific de an-nou şi anume: valorificarea augurală a oaspeţilor, care veneau la o casă în ziua Anului Nou. E datina primului oaspete, care poate meni a bine sau a rău pentru gazdă - prin însăşi prezenţa lui - anul care începe atunci. în cîntecul ritual grec antic, colindătorii se pun în contrast pe ei cu bătrînii: vizitatorii bătrîni erau consideraţi de rău augur. Casa, unde ar fi intrat o asemenea persoană în dimineaţa Anului Nou, era expusă la scădere şi regres în toate privinţele, dar mai ales în recoltă şi vite, ceea ce făcea ca bătrînii să fie nedoriţi în ziua aceea şi să nu fie primiţi bucuros de nimeni. Dimpotrivă, helidonistai, care erau copii, dacă intrau 290 reflexul riturilor negative la români şi la alte popoare într-o casă sau gospodărie, determinau vigoare, sănătate, creşterea avuţiei..., cu un cuvînt: prosperitatea cea mai deplină! Deci un motiv mai mult - şi nu de mică importanţă - pentru a fi bine primiţi şi larg recompensaţi pe oriunde mergeau. O asemenea credinţă e atestată pînă azi în lumea rurală din sud-estul şi orientul Europei. Dar ceea ce-i foarte interesant de relevat, ea continuă încă a exista chiar la grecii moderni, la care - nu poate fi îndoială - este moştenire antic». în adevăr, din satele Britohori şi Scoupa ale Epirului, aflăm că „în ziua de Anul Nou, cel dintîi care va veni în casă, dacâ-i copil, este bine; iar dacă-i bătrîn, este rău“m. Se poate oare imagina o coincidenţă mai clară, mai desăvîrşită - cu privire la credinţa în rolul augural al primului oaspete - decît aceea pe care o constatăm între moduî cum ne este ea relatată de anticul helidonisma şi între modul cum sună aceeaşi credinţă în gura grecilor contemporani? Aşa stînd lucrurile, cum e cu putinţă să ne închipuim ca helidonistai, aceşti oaspeţi de bun augur din ziua Anului Nou - cel străvechi, de la începutul primăverii - şi totodată purtătorii unei nespus de fericite solii să fie identificaţi cu nişte odioşi hulitori, care împroaşcă, fără scrupule şi fără motiv, cu ocări şi batjocuri, toate familiile vizitate de dînşii? Şi totuşi, noi nu punem la îndoială, în totalitatea ei, afirmaţia sfîntului Ioan Chiy-sostom. Nicidecum. în adevăr, helidonistai proferau de asemenea invective, ofensînd adeseori gazdele... Aici însă, trebuie să facem o rezervă cu totul specială: aşa ceva se-ntîmpla numai pe la casele, unde erau rău primiţi sau unde nu erau deloc primiţi. Aceasta nu ne-o spune marele predicator, dar se-nţelege de la sine. O altă alternativă, pentru a da o explicaţie acceptabilă - adică întru totul conformă realităţii obiective - afirmaţiei sale, nu există! Dar relatarea lui Chrysostom s-ar preta şi la o interpretare de sens cu mult mai larg. Astfel, se poate presupune că el se raportă aici nu numai la invectivele, pe care colindătorii cu rîndunica le adresau gazdelor neospitaliere, ci şi la unele practici negative ce li se aplicau. Căci, precum s-a văzut clar în unele din capitolele precedente, unde am expus asemenea practici - la români şi la alte popoare europene - cele mai multe din ele constituiau, pentru gazde, într-o mai mare măsură acte de batjocură decît însăşi paguba materială pricinuită. De altfel, invectiva colindătorilor merge mînă-n mînă cu răzbunarea concretă, care este practica negativă. Ele sînt de obicei inseparabile174. Aşadar, în urma acestor clarificări, rezultă că în privinţa modului de a se revanşa al colindătorilor contra gazdelor rău primitoare, paralelismul dintre datina grecească antică şi colindatul epocii modeme şi contemporane - la popoarele din sud-estul şi orientul Europei - se vădeşte a fi perfect în aspectele sale esenţiale. c. Despre existenţa probabilă a practicilor negative în cadrul altor datini vechi greceşti înainte de a încheia acest capitol, referitor la greci, e natural să ne mai punem încă o întrebare: 291 DESCOL1NPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI - Nu cumva folclorul grec antic mai cunoştea şi alte datini, în cadrul cărora, cei ce le săvîrşeau vor fi făcut de asemenea uz de rituri negative de tipul descolindării, întocmai ca şi acei helidonistai, despre care a fost vorba pîn-aici? Koronizein Chiar imediat înainte de pasajul consacrat datinii rîndunicii, acelaşi Athenaios ne descrie un alt obicei vechi grecesc, care consta în a umbla cu cioara - koronizein (s.f. korone) - şi ai cărui executori se numeau koronistai. Totodată, el citează - după poetul iambograf Phoenix din Kolophon, de pe la începutul secolului al III-lea î.e.n. - şi un lung cîntec ritual, specific popular, denumit koronisma115. Ceea ce se cuvine să relatăm în primul rînd referitor la această datină, este faptul întru cîtva curios că, din cîntecul ei ritual, rezultă în modul cel mai neîndoios - spre deosebire de ceea ce am constatat la neogreci - caracterul de bun augur, la grecii antici, al ciorii, în numele căreia şi pentru care respectivii colindători pretindeau că strîng daruri176. Nu trebuie uitat că, aici, ea are rolul de atribut al unei divinităţi dintre cele mai importante: este pasărea zeului Apollo177. Nu mai puţin însă, ne gîndim şi la unele calităţi, pe care anticii - atît grecii, cît şi romanii - le atribuiau ciorii şi care au putut exercita o specială influenţă asupra fanteziei lor, anume: pe de-o parte sănătatea178, iar pe de-alta, longevitatea179 acestei păsări. Asemenea calităţi îi confereau, desigur, ciorii rolul de purtătoare a unor simboluri magice din cele mai apreciate de toată lumea. De aceea, ducerea imaginii acestei păsări din casă-n casă va fi însemnat introducerea acolo a sănătăţii şi longevităţii pentru toţi membrii familiei. Este adevărat că nici un izvor antic nu ne atestă purtarea chipului sculptat în lemn al ciorii de către koronistai; totuşi, terminologia folclorică a datinii - începînd cu verbul koronizein - atît de analoagă celei specifice datinii rîndunicii, precum şi unele indicii de ordin tematic prezentate de cîntecul koronisma ne îndreptăţesc să presupunem un astfel de paralelism între cele două datini. Revenind acum la conţinutul cîntecului ritual în chestiune, remarcăm că el - în afară de o serie de uiări la adresa gazdelor - se caracterizează mai ales printr-o foarte stăruitoare cerere de variate daruri, nestînd deloc mai prejos, sub acest aspect, decît heli-donisma analizată de noi anterior. Se poate spune că, de la un capăt la altul al cîntecului lor, koronistai nu fac decît să solicite, în diferite chipuri, daruri de la gazdă. Spre a ilustra concret aceasta, reproducem din loc în loc cîte-un vers din cele mai tipice: „Esthloi Korone heira prosdote krithon**180, sau: „Dot’o gathoi ti ton ekastos tis en hersin, / Ehei Korone!**181, sau: „All’o’gathoi eporexath’on muhos ploutei**182, sau încă: „Dos onax kai su polla moi nymphe**183. Precum se vede, cererea de daruri apare aici ca un adevărat laitmotiv, redat uneori chiar printr-o expresie stereotipă ori prea puţin modificată de-a lungul cîntecului ritual. Punînd ipoteza că koronistai nu ar fi fost satisfăcuţi în aşteptările lor, nu este deloc improbabil ca ei să fi reacţionat în vreun chip oarecare, recurgînd la răzbunări în contra 292 reflexul riturilor negative la români şi la alte popoare______ delor Totuşi, în cîntecul acestei datini, nu aflăm absolut nici-un răsunet al unei ademenea revanşe. El nu conţine nici cea mai vagă aluzie la vreo practică negativă sau măcar la invectivări orale. Evident, aceasta nu constituie nicidecum o probă despre inexistenţa lor; căci ele au putut foarte bine exista fără a se fi reflectat în cîntecul ritual. Cu toate acestea, în absenţa oricărei menţiuni a lor, nu avem dreptul să afirmăm nimic cu privire la ele. Pe de-altă parte însă, paralelismul atît de frapant sub unele aspecte -oe care l-am semnalat mai sus - între datina ciorii şi cea a rîndunicii, face deosebit de verosimilă ipoteza că koronistai se vor fi servit de asemenea de practici de răzbunare îinpotriva gazdelor neprimitoare. Eiresione Avem motive serioase de a crede că e cu mult mai sigur să fi existat anumite rituri negative în cadrul unei alte datini, foarte populare şi totodată foarte vechi în Grecia antică. Ne gîndim la obiceiul umblatului cu creanga de măslin (sau uneori, mai rar, şi de laur) -184 creangă cu o semnificaţie de simbol, împodobită cu fire de lină, albe şi colorate în purpuriu185, şi avînd atîmate de ea cele mai variate fructe şi produse ale pămîntului186 - pe care o purta un băiat cu ambii părinţi în viaţă187. El mergea mai întîi la templul lui Apoi lo, unde fixa creanga pe uşa templului. Apoi, împreună cu o întreagă ceată, ducea de asemenea cîte-o creangă de acelaşi fel - încărcată cu menţionatele roade - pe la fiecare locuitor din sat sau din oraş şi o fixa în poartă, rămînînd acolo pînă în anul următor la aceeaşi dată, cînd era înlocuită cu alta proaspătă188. Despre această datină, cunoscută sub numele de eiresione189 - care avea loc la o mare sărbătoare, consacrată lui Apollo - ne vorbeşte amplu Plutarch, punînd originea ei în legătură cu salvarea lui Theseu din labirintul minoic. După cum era şi de aşteptat, mai toate informaţiile sale sînt de esenţă mitologico-culturală190 şi prea puţin folclorică. Plutarch citează de asemenea 3 versuri dintr-un cîntec ritual191, pe care îl cînta în acea ocazie ceata ce executa datina. După toate aparenţele, ele sînt numai un fragment al cîntecului; cel mai probabil, chiar începutul lui. Aceste versuri, care - cu unele neînsemnate modificări, mai mult de ordin morfologic sau fonetic - au fost reproduse şi de o serie de alţi autori vechi192, sînt, fireşte, tot ce poate fi mai interesant din punct de vedere folcloric. Ele aruncă o lumină vie asupra crengii rituale - de la care-şi trage numele atît datina, cît şi cîntecul circumscris ei - definind creanga-simbol într-un chip surprinzător de plastic şi de precis totodată: „Elpeaiwvrţ, ouxa £pei xal iriovaas SpTouq / Kai pe Ai ev kotuAt^ Kai £Aaiov avai|i^aao9ai / Kal KuAiK’eCţaipov, dq av pcOuouaa Ka0eu5î]“193. Totuşi, din acest fragment - oricît de preţios este - nu ne putem face o idee justă de obiceiul respectiv în întregul său nici de scopul ce urmărea. Din fericire însă - într-o scriere apocrife despre viaţa lui Homer, anexată la volumul cu opera lui Herodot şi prezentată drept creaţia acestuia - a ajuns pînă la noi o variantă completă a unui cîntec ntual al datinii în chestiune, numărînd 15 versuri194. Ea provine, pare-se, din insula 293 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Samos şi e atribuită lui Homer însuşi195! Această variantă ne permite să cunoaştem bine nu numai tema cîntecului, ci şi finalitatea datinii privită în ansamblul ei, lăsîndu-ne să distingem în toată claritatea o perfectă armonie, din punct de vedere magic, între cîntec şi ritul purtării crengii încărcate cu fructe196. Autorul vieţii lui Homer - presupus pe nedrept a fi istoricul Herodot - ne povesteşte că chiar Homer, deja de mult orb atunci, cînta la Samos pe la casele locuitorilor cînte-cul eiresione la fiecare început de lună, cîştigîndu-şi astfel existenţa: „flapa- %ei-pa£u)v 8e £v Tfi Iapa* Taîq voupr|viai<; TTpoaTTopeudpevog npoq Tag oiKiaţ Taţ euSaipovecrraTas, lAapŞav! ti ae(8u)v Ta Ine a TaSe â KaAeîTai Eipeaic5vr| ((jjSr^yoov 81 auTov Kai aupTrapfiaav aei tujv nai8(DV Tivâţ twv £yxu>piu>v)“197. Măcar că informaţia aceasta ne vine dintr-o sursă aşa de veche şi totodată unică, nu o putem accepta „tale quale‘\ Evident, fapte ca umblatul cu eiresione, precum şi creaţia cîntecului respectiv, care sînt puse chiar pe seama celebrului Homer198, se elimină de la sine, fiind fără îndoială elemente pur legendare. Aici, singurul adevăr incontestabil, care trebuie reţinut, este că eiresione era o datină mobilă de tipul colindatului, ceea ce rezultă clar din relatarea că se mergea şi se cînta din casă-n casă şi că cei care săvîrşeau aceasta erau o întreagă ceată de copii. Bătrînul, orbul Homer este suprapus aici, la o dată foarte tîrzie, peste tradiţia folclorică, de către o pană cultă, care se arată a fi fost prea puţin la curent cu folclorul grecesc antic. Ceea ce de asemenea nu corespunde deloc adevărului, este cronologia datinii, care pe noi ne interesează în gradul cel mai înalt. Din povestirea apocrifă a vieţii lui Homer, aflăm că umblatul cu eiresione avea loc la fiecare început de lunăl Dar aceasta vine în flagrantă contradicţie cu documentul cel mai valabil, pe care-l posedăm şi anume cu textul cîntecului ritual. Autentic popular precum este, acest text constituie o autoritate decisivă şi în privinţa cronologiei datinii. Şi iată ce ne spune versul al Xl-lea din cîntec, unde cîntăreţul se adresează direct gazdei: „Neumai toi, neumai eniausios, oste helidon“199. Deci, nu la începuturile de lună (tais noumeniais), ci o singură dată pe an se săvîrşea acest obicei în Grecia antică, la Samos şi desigur şi pe aiurea. în adevăr, în citatul vers, sînt două determinări foarte clare şi categorice: adjectivul (cu accepţiune adverbială) eniausios şi comparaţia oste helidon. Enigmaticul autor al vieţii lui Homer, căruia îi datorăm înregistrarea cîntecului - sau, în tot cazul, autorul falsei cronologii mai sus relatate - n-a observat aceasta! Nu au remarcat-o însă nici chiar comentatorii moderni, care se mărginesc să redea întocmai ceea ce spune antica biografie apocrifă200. Dar avem motive să presupunem că informaţia eronată, referitoare la ymblatul cu eiresione la fiecare început de lună, nu trebuie atribuită chiar biografului necunoscut al lui Homer, ci unui scrib care a transcris ulterior textul, după manuscrisul original sau după vreun alt manuscris ce reproducea exact originalul. Părerea noastiă îşi află o confirmare în faptul că, la Suidas, în amplul său articol consacrat lui Homer - unde e reprodus întregul cap. XXXIII din biografia în chestiune201 - începutul acestui capitol sună astfel: „6 adidq202 TTapax^ipdţajv203 ev tij Iapa) Kai TTpoaTTopeudpevoţ npo^ Tăţ ohcfou;..."204 294 REFLEXUL RITURILOR NEGATIVE LA ROMÂNI ŞI LA ALTE POPOARE Deci, tais noumeniais nu figurează deloc aici\ După noi, acest loc - aşa cum apare în versiunea Suidas - redă fidel pasajul cores-unzător din original, iar nu cum figurează el în versiunea biografiei apocrife codificate împreună cu opera istoricului Herodot. Astfel, din locul citat după Suidas - în comparaţie cu cel citat după falsul Herodot - rezultă că avem a face cu o interpolare ficută de un scrib în textul original între cuvintele Samo şi Prosporeuomenos după ce, în prealabil, a fost eliminată conjuncţia copulativă kai205. Aşadar, copistul respectiv - fără a se gîndi că datina eiresione avea data ei fixă, unică în an sau, poate, chiar fiindu-i complet necunoscut acest lucru - îşi va fi închipuit că dă o explicaţie mai verosimilă şi mai plauzibilă, în ce priveşte cîştigul mizer realizat de Homer pentru întreţinerea vieţii sale, dacă precizează că cerşitul lui, realizat prin cîntec, avea loc periodic şi anume lunar. Pentru acel scrib, cîntecul eiresione va fi fost un oarecare cîntec pur panegiric, plăsmuit „ad hoc“ de Homer, deci un cîntec cu caracter eminamente ocazional, prin care legendarul rapsod ar fi reuşit să flateze amfitrionii, determinîndu-i să fie generoşi faţă de dînsul. în sprijinul acestei ipoteze, vom mai aduce încă un argument concret. Ada Adler, care a publicat cea mai valoroasă ediţie critică a lui Suidas - raportîndu-se la r. 25 din textul acestei ediţii - relatează în aparatul său ştiinţific, după un alt manuscris al operei lui Suidas, următoarea versiune: „£Adqjj3avE Tpo<|>^v KaO* rfpipav aeiSwv Ta ?mrţ TauTa“206. Prin urmare, un alt copist - care, probabil, va fi socotit că pentru Homer însemna un prea puţin folos ceea ce căpăta odată pe an sau chiar din lună-n lună - l-a imaginat colindînd zilnic pe la casele locuitorilor din Samos şi cîntîndu-le acelaşi cîntec! Desigur, ceva mai neverosimil - mai absurd chiar - nu se putea născoci! în consecinţă, datina eiresione avea locf la vechii greci, nu în fiecare lună, ci numai odată pe an şi anume la o dată deosebit de importantă, nu numai fiindcă această dată se identifica cu o mare sărbătoare populară, ci totodată şi pentru că ea marca un cap de epocă în cursul anului, ceea ce înseamnă că trebuie privită în raport cu tot ciclul anual, întrucît ea, prin efectele care i se atribuiau de către popor, avea răsunet asupra anului întreg. Astfel, mai puţin interesa ziua cînd umblau cetele de copii cu ramura-simbol, în raport cu luna respectivă; ceea ce prezenta un interes de prim rang, era data din an. Referitor la timpul cînd era în uz datina în chestiune, ştim sigur că el coincidea cu sărbătoarea apollinică Pyanepsia care cădea pe la începutul lunii Pyanepsion denumită după această sărbătoare. Deci datina avea loc în cursul jumătăţii a doua a lunii octombrie, după calendarul nostru. Cum acel moment corespunde declinului toamnei, cmd recoltele cîmpului şi roadele arborilor fructiferi, ca şi ale viţei de vie, s-au cules deja în cea mai mare parte, e foarte probabil ca greceşte să fi marcat finalul de an agrar şi implicit începutul noului ciclu al anului. In antichitate, Orientul apropiat a cunoscut o asemenea dată de răscruce cronologică Pe parcursul anului şi anume, la vechii evrei207. în adevăr, în Vechiul Testament, printre Poruncile date de Iehova poporului său, le aflăm pe următoarele, care prezintă un 295 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI deosebit interes pentru problema ce urmărim: „Să prăznuieşti şi sărbătoarea secerişului, adică a pîrgei roadelor muncii tale din cîte ai semănat pe cîmp; şi sărbătoarea culesului, la şfîrşitul anului, cînd ţi-ai cules roadele tale de pe cîmp“208. Iar apoi, ceva mai departe, auzim încă: „Fruntea pîrgei din ţarina ta s-o aduci la casa Domnului Dumnezeului tău...“209. Aceste porunci divine revin, în forme aproape invariabile, şi ulterior, într-un alt capitol al Exodului210. Asemănarea datelor din citatele versete biblice cu ceea ce se petrecea în antica Eladă, la sărbătoarea Pyanepsia, este uimitor de frapantă şi de semnificativă. Aceste fapte, pe care le-am relatat aici, reprezintă în chipul cel mai autentic nu numai realitatea religioasă a vremii, ci şi pe cea etnografică şi calendaristică. Ele vin însă în flagrant dezacord cu datele menţionatei biografii a lui Homer. Pentru a stabili un oarecare acord între ele, ar trebui să punem ipoteza că pe timpul cînd prezumtivul scrib va fi făcut, în această biografie apocrifă, interpolarea relatată de noi211, datina eiresione - din cauze cu totul necunoscute - va fi ajuns a fi fost săvîrşită lunar: „la lunile noi“, cum spune scribul. Aceasta însă ni se pare cu neputinţă de conceput. Să presupunem că aşa ceva se va fi întîmplat în mod extrem de abuziv şi să căutăm explicaţia într-o prea nestăpînită lăcomie după daruri din partea copiilor, care ar fi extins hipertrofie, în folosul lor, utilizarea datinii la o periodicitate atît de frecventă? Dar la aceasta s-ar fi împotrivit dîrz membrii maturi ai comunităţii, cari nu ar fi îngăduit sub nici un motiv ieşirea din matca tradiţională. O aşa de insolită sau, mai just, de anormală frecvenţă nu s-ar putea imagina pentru datina eiresione nici în cazul cînd ea ar fi atins suprema decadenţă, adică atunci cînd mobilele magico-cultuale, care rezidau la baza ei nu vor mai fi fost deloc înţelese. Căci chiar şi atunci mai rămînea tradiţia datei calendaristice, care rezistă cu o neînfrîntă vigoare, continuînd a vehicula obiceiuri cu finalităţi de mult uitate. A pune o ipoteză ca cea de mai sus, ar însemna să împingem raţionamentul pînă la limitele absurdului, în tendinţa de a găsi cu orice preţ o justificare plauzibilă pentru informaţia eronată dată de biografia apocrifi a lui Homer. înainte de toate, unei asemenea ipoteze i se opun atît străvechile elemente magice, pe care se întemeiază datina, cît şi elementele religioase în legătură cu cultul apolinic: Pe de-o parte, simbolica - magică prin excelenţă - a crengii încărcate cu roade nu-şi avea raţiune decît o dată în an; iar pe de-alta, Pyanepsia care-1 cinsteau pe Apollo, fiind o sărbătoare unică în cursul ciclului anual, întregul ei ceremonial numai atunci, la data sa, putea avea loc. Aşadar, după noi, datina eiresione atîta timp cît a fost cultivată de grecii antici - ea nu a putut fi în uz decît o dată pe an şi anume, la capăt de ciclu cronologic. Din acest punct de vedere, ea prezintă o izbitoare analogie cu colindatul popoarelor modeme, care marchează atît de clar începutul noului an212. Dar analogia datinii greceşti cu colindatul modernilor merge mult mai departe şi mult mai adînc, vizînd chiar principalele elemente de fond. Astfel, sîntem perfect edificaţi de cîntecul datinii eiresione că aceasta are de scop ca, la casa la care e dusă creanga rituală - simbol al plenitudinii celei mai desăvîrşite, 296 REFLEXUL RITURILOR NEGATIVE LA ROMÂNI ŞI LA ALTE POPOARE în ce priveşte idealurile vieţii materiale - să intre acolo, odată cu dînsa, prosperitatea cu belşugul recoltelor pe de ogoare şi a poamelor de tot felul, precum şi fericirea, centru toţi membrii familiei: aşa, fiului i se meneşte însurătoare norocoasă cu o fată nespus de harnică şi îndemînatică la treburile gospodăriei, în special la ţesut213. Un asemenea conţinut al cîntecului ritual l-a indus în eroare pe biograful lui Homer, flcîndu-1 să creadă că într-însul e vorba realmente de nişte gazde foarte bogate! Cum el - pentru a-şi extrage date asupra vieţii lui Homer - a pus la contribuţie şi acest cîntec, a luat „ad litteram“ textul său, trăgînd concluzia cu totul greşită că Homer împreună cu ceata de copii mergeau să cînte numai „pe la casele cele mai bogate“2I4, ceea ce este complet fals. Adevărul e că ceata colindătorilor antici cu eiresione mergea de-a rîndul, pe la casele tuturor locuitorilor din sate sau oraşe, fără nici-o distincţie de sărac ori bogat. Săracul era colindat exact în acelaşi chip, cîntîndu-i-se acelaşi cîntec ca şi celui avut, întocmai cum fac de altfel şi colindătorii europeni din vremea noastră. Ceea ce l-a dus pe biograf la eronata interpretare mai sus relatată, este faptul că în cîntecul datinii eiresione unele din urările colindătorilor - în legătură cu idealul de viaţă dorit familiei gazdei - sînt prezentate ca fiind deja împlinite215, iar altele, în faza de realizare. E destul să cităm chiar versurile de la începutul cîntecului ritual, spre a ne convinge de aceasta: „Awpa npoge TpaiîdpeoG ’dvSpâţ p£ya 8uvap£voio, bq |i£ya |icv SdvorTai, peya 81 Bpepei SAŞio^ ale(. Aural dvaicAiveoGe 0dpai ttAouto^ yap Iqaoiv ttoAAoc;, auv ttAooti*) 8£ xai a3<|>poauvTi TcGo^uîa, etprfvri T’dyorfhf...**216. S-ar părea că auzim un elogiu hiperbolic - un adevărat panegiric - la adresa gazdelor. Nicidecum! Nu sînt decît urările colindătorilor, care - conform mentalităţii primitive - vor avea de efect să transforme în realitate cele ce exprimă. Precum vedem, analogia cu tematica colindelor Crăciunului, de la popoarele modeme din sud-estul şi orientul Europei apare de-a dreptul uluitoare! Această elucidare cu caracter revelator ne dă dreptul să presupunem că, în cadrul datinii eiresione vor fi existat unele elemente comune - sau, în tot cazul, de aceeaşi natură - şi pe plan negativ, nu numai pe planul pozitiv. Că adică cetele de colindători vechi greci cu creanga abundenţei, atunci cînd nu vor fi fost răsplătiţi după dorinţă pentru osteneala lor - ori, cînd vor fi fost complet repudiaţi - vor fi ripostat şi ei ca şi colindătorii Europei modeme, recurgînd la procedee analoage. Astfel, remarcăm şi în colinda eiresione motivul belşugului, care intră în casă împreună cu pacea şi voia bună, motiv ce caracteriza, în antica Eladă - precum am văzut - formula în uz la datina alungării foametei2X1. Faptul că în varianta cu pronunţia populară, de aspect doric, a acelei formule, apelativele ploutos şi ugieia apar contopite în plouthugieia218, ca şi cum ar fi un singur cuvînt, constituie o dovadă incontestabilă despre marea circulaţie, în popor, a respectivei formule cu rolul de urare. Plutarch nu ne-a comunicat nimic asupra timpului din an cînd era îndătinat ritualul „alungării foametei**; cel mai probabil însă, el avea loc la o însemnată răscruce cronologică, fiind specific începutului anului, ca şi obiceiul eiresione. Colindătorilor cu creanga abundenţei, care săvîrşeau această datină, le era -fireşte - foarte familiară formula atît de frecvent uzitată a izgonirii foametei şi a in- 297 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI vitării belşugului şi sănătăţii. Ne putem deci imagina că, atunci cînd erau rău primiţi de gazde, se vor fi slujit de dînsa pentru a crea - după modelul ei - o formulă negativă, cu care să se răzbune, răstumînd în rău tot binele exprimat de cea pozitivă. în adevăr, nimic nu ar fi fost mai simplu şi mai uşor de realizat pentru ei, căci, la formula pozitivă înregistrată de Plutarch: ,,vE£u) Tav BouAipov, £au) Tav TrAou0uyi£iav“219, colindătorii antici nu ar fi avut de schimbat decît locurile celor două adverbe - prin substituire reciprocă - spre a o transforma într-o urare din cele mai funeste, cu sensuri complet contrare: ,,vEcru) Tav BouAipov, Tav TrAou0uyi£iav!“220. Nu ne este atestată o asemenea formulă negativă la vechii greci; dar cunoscînd modul cum procedează colindătorii tuturor popoarelor la parodierea urărilor pozitive, ipoteza existenţei ei ni se pare verosimilă în cadrul datinii eiresione şi nu mai puţin la colindatul anticilor helidonistai. Dar să mergem mai departe cu examenul nostru asupra cîntecului ritual al datinii eiresione. Ceea ce-i de asemenea deosebit de interesant, este faptul surprinzător că în cîntecul ei ritual, aflăm un element, care e comun şi acelui helidonisma vechi grecesc prezentat mai sus de noi. Şi anume, în finalul cîntecului eiresione, ne frapează versul penultim, care, aproape în totalitatea lui, este identic cu versul al XlII-lea din cîntecul rîndunicii. Pentru o desăvîrşită clarificare, le vom juxtapune aici pe amîndouă. Iată mai întîi menţionatul vers din helidonisma: „... Eipcv ti Stoacig ci Sc prj, ouk £aaop£v...“221. Iată-1 acum şi pe corespondentul său din eiresione: „... Ei ficv ti Sojocig ci Si prjy oox £OTTfeop£V...“222. în ambele, recunoaştem acel memento ultimativ, adresat - în expresie stereotipă -gazdei, care întîrzie cu aducerea darurilor. Este versul şablon şi totodată versul călător, ce exprimă tranşant de antitetic alternativa în care e pusă gazda. El reprezintă semnalul impacientării colindătorilor, dacă nu chiar al izbucnirii mîniei lor. Acest foarte caracteristic memento nu a cunoscut hotar nici în timp şi nici în spaţiu; el poate fi urmărit, peste milenii, pînă-n vremea noastră - în forme bizar de asemănătoare cu cea greacă antică - la cele mai diferite popoare din sud-estul şi orientul Europei, pe terenul datinii colindatului. în adevăr, parcă-i auzim pe micii colindători români: „...Ne daţi? ori nu ne daţi? Că dacă nu ne daţi....“223 Apoi, urmează ameninţările cu răzbunarea, pe care ei intenţionează să i-o aplice neospitalierei gazde sau pe care o spun numai aşa ca s-o sperie, pentru a o determina să giăbească cu împărţitul darurilor. La fel, la poloni, versurile care încep formula de ameninţare, la adresa gazdei, sună: „...Dejcie mi tu, dejcie, / Bo jak mi nie docie...“224 Iar după ele, urmează menţiunea practicii negative, a uneia ori chiar a mai multora. Sau, un alt exemplu, în acelaşi stil ca la români: „...A cy date, cy nedate? / Bo ...?225, sau încă: „...Dajciez nam, macie li dac / ifo...“226. De asemenea, la slovaci, aflăm: „Dajcez6 nam, dajce, Co nam mace dac, / Zto...“227 în aceste ultime trei variante, practica este numită îndată după conjuncţia bo> întrucît propoziţia condiţională Jak nam nie date, ori: Jak nam nie dajcie, ori: Jak nam ne 298 reflexul riturilor negative la români şi la alte popoare dajce22* nu a mai fost simţită ca necesară, spre a fi exprimată, ea fiind de la sine înţeleasă. Apoi, în acelaşi chip aproape, spun şi colindătorii cehi: „...Koledy nâm dejte... / Jest-li nâm nic nedâte...“229, îndată după acestea urmînd versurile, care conţin practica sau practicile. ,La ucraineni - popor bine cunoscut prin predilecţia sa specială pentru umor şi satiră - aflăm această formulă, utilizată de colindători şi într-o turnură generatoare de comic: BoPi naBafi, aaBaft, hm 3aTMHaft cu; / He Macin na™, hm riMjieM 3 xaTH!"230, sau, alteori punînd la contribuţie şi elementul grotesc, într-un ansamblu figurativ bogat în imagini, una mai sugestivă şi mai caraghioasă decît alta: „Ofi iţaft ace, jjaft ace, cjih Maeiub .aaTM; / He Maernb wm, BbiroHM 3 xaTM, / Oft xoTb oacoroM, xoTb iconeproio, / XoTb jţiBMMHOK) KOCTpyfiaTOfor231 Nu mai puţin la neogreci, înainte de a începe să-şi spună ameninţările lor, colindătorii se servesc de expresii întrucîtva similare: „KdAiavTOt, pirapno, K(5AiavTa, / Ki’âv 51 [iăq Sufcrqt; KdAiavTa...“232 Apoi, în continuare, numesc ei practica negativă sau practicile, cu care vor să le-nfricoşeze pe gazde. Revenind acum la citatele versuri-şablon din cele două cîntece rituale ale datinilor vechi greceşti, remarcăm că, la helidonisma, în a doua parte a alternativei, îi sînt amintite gazdei răzbunările, care o aşteaptă, în cazul cînd ar persista în atitudinea ei răuvoitoare - adică întocmai ca-n versurile iniţiale din formulele ameninţări, în genul celor de mai sus de care se slujesc colindătorii popoarelor modeme din Peninsula Balcanică şi din orientul Europei. In cîntecul datinii eiresione însă, acest ultimatum apare mult îmblînzit, căci colindătorii se mărginesc a avertiza gazda că dacă mai întîrzie cu darurile, ei vor pleca... Şi adaugă, plini de obidă şi de indignare: „...ou yap auvouafaovTes £v-0d8’^A0opevt<233. Nu e propriu-zis o ameninţare, desigur. Dar totuşi, pentru gazdă, înseamnă o dojană sui-generis, deşi foarte atenuată; iar pentru colindători, un mod de a-şi vărsa, în felul acesta, supărarea lor. Ceea ce se cuvine însă să scoatem aici în relief, este cu deosebire faptul că acest cîntec popular antic nu este decît una din numeroasele variante, care au circulat odinioară pe pămîntul Eladei. în altele, nu poate fi nici-o îndoială, vor fi figurat - la fel ca şi-n helidonisma - ameninţarea cu anumite răzbunări concrete împotriva gazdei. In adevăr, versul - şablon mai sus citat - aproape identic cu cel din helidonisma -este tipic: el marchează începutul proferării ameninţărilor cu diferite practici negative, la grecii vechi, ca şi-n orientul şi sud-estul european din vremea noastră. In ce priveşte caracterul cu totul benign şi stăpînit al modului cum îşi exprimă nemulţumirea lor colindătorii din ceata datinii antice eiresione l-am observat adesea şi la unii colindători ai popoarelor modeme. Dar o asemenea blajină ripostă apare mai degrabă ca o excepţie; căci, de cele mai multe ori, la alţi colindători, atunci rînd e vorba chiar de variante ale aceloraşi colinde cîntate de ei, întîlnim versuri, care cuprind ameninţarea cu practici de descolindare. 299 DESCOUNPATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI în concluzie, în baza faptelor de folclor mai sus relatate, pe seama datinilor vechi greceşti koronisma şi eiresione - măcar că dovezi care să indice într-un mod precis existenţa unor rituri negative în cadrul lor, nu am aflat - noi susţinem cu toată convingerea ipoteza că, cei ce săvîrşeau datinile respective, se serveau de asemenea de astfel de practici. E drept că, în aceste două datini - spre deosebire de cea a umblatului cu rîndunica, ale cărei baze sînt pur magice - abundă elementul cultual alături de cel magic. Dar un asemenea fapt - precum s-a putut constata deja, pe temeiul a numeroase probe, cînd a fost vorba despre colindele cu substrat religios, creştin, ale popoarelor modeme - nu se împotriveşte absolut deloc existenţei unor manifestări de tipul descolindatului. § 3. Ipoteză concluzivă despre existenţa riturilor de descolindare şi la alte popoare din Europa orientală DUPĂ CELE EXPUSE PÎN-AICI, ESTE FOARTE firesc să ne întrebăm: - oare e cu putinţă ca asemenea practici de răzbunare să fie specifice, în mod exclusiv, colindătorilor români şi celor greci? Nu cumva - precum logica însăşi ne-o indică - trebuie să ne aşteptăm a le afla pretutindeni în ţările pe unde se întinde datina colindatului sau, cel puţin, pretutindeni unde ea păstrează măcar parţial unele aspecte ale tipului oriental? Adică acolo, unde caracterele ei străvechi nu s-au lăsat complet înăbuşite de elementul religios, care a invadat-o în cursul erei creştine, începînd încă din cel mai timpuriu ev-mediu, precum s-a întîmplat în special la popoarele occidentului Europei? Noi, în afară de Grecia, anchete folclorice pe teren - directe sau indirecte - nu am reuşit a întreprinde în alte ţări, deşi am încercat a o face, prin corespondentă, distribuind chestionare în limbele popoarelor respective. Pe de-altă parte, materialele publicate de diferiţi culegători sau cercetători menţionează extrem de rar - putem chiar spune că numai în mod cu totul excepţional şi incidental - răzbunări de-ale colindătorilor, ca acelea despre care am tratat anterior. De aici, după cum s-ar părea, trebuie să conchidem că fenomenul examinat de noi la cele două naţiuni din sud-estul Europei nu mai are loc aiurea. Dar totuşi realitatea etnografică mai sus relatată, la români şi la greci, constituie o premisă deosebit de fermă, care ne dă dreptul să conjecturăm că ea nu se limitează la aceste naţiuni; ci, că va fi fost sau, poate, va fi fiind încă în vreme noastră un aspect folcloric caracteristic tuturor popoarelor, la care colindatul mai prezintă forme de tipul oriental. în acelaşi timp, argument nu mai puţin pregnant, existenţa formulelor de descolindare la o serie de alte naţiuni ca sîrbo-croaţi, sloveni, bulgari, ucraineni, bieloruşi, ruşi, poloni, cehi... - dacă e adevărat că asemenea formule au un substrat magic -implică, la ele, în mod necesar şi existenţa unor rituri însoţitoare. Aceasta o putem REFLEXUL riturilor negative la români ŞI LA alte popoare presupune într-un mod şi mai sigur acum, după ce-am constatat că, la români şi la greci, formulele de descolindare sînt de obicei însoţite de practici, care ţintesc şi ele aceleaşi scopuri de ordin negativ. în lumina acestor consideraţii, ipoteza noastră apare aşadar cu totul verosimilă. Cum trebuie însă procedat spre a controla într-un chip eficace - fără riscul de-a aluneca în fantastic - gradul de veracitate al acestei ipoteze, care se detaşează singură din materialele cercetate pîn-acum, impunîndu-ni-se de la sine, ca o concluzie din cele mai naturale? Pentru depistarea riturilor de descolindare la alte popoare decît românii şi grecii, aproape unica sursă folclorică la care vom fi nevoiţi să apelăm o vor constitui cu deosebire acele finaluri de colinde, pe care le-am denumit formule-ameninţâri. Ele reprezintă pentru noi documente vii, de care nu ne putem îndoi şi pe care le putem verifica. în adevăr, avînd acum ca suport sigur bogatul stoc de rituri de descolindare româneşti şi pe cele cîteva greceşti, cu care am făcut deja cunoştinţă, vom raporta mereu la ele spre confruntare, orice motiv interesant, pe care-1 vom surprinde în colindele sau formulele-ameninţări ale altor naţiuni din orientul Europei, atunci cînd vom bănui că el este refluxul vreunei practici descolindătoare sau măcar o aluzie la vreun gen de răzbunare din partea colindătorilor. Şi dependent de corespondenţele pe care le vom afla - fie de tipul identităţii, fie şi numai de tipul analogiei - va trebui să admitem existenţa riturilor negative săvîrşite de colindători şi aiurea pe continentul nostru. • CAPITOLUL 3 La slavi! orientali VOM ÎNCEPE PRIN A RELEVA RITUL NEGA-tiv atît de caracteristic al răpirii sau distrugerii porţilor de la curtea gospodarului colindat. Astfel, o colindă culeasă acum un secol şi mai bine de la ucrainenii din Galiţia ne pune pe urmele existenţei practicii raptului porţii şi la acest popor, căci iată cum ameninţă micii colindători de aici pe gazde, în versurile finale ale colindei lor: „...Dajte nam koladu, / Bo dalej idu... / Dajte nam kohuta, / Bo roznesu worota..“23A Acest rit a existat, fără îndoială, şi la ruşi, de vreme ce micii colindători de la Anul Nou, din fosta gubernie a Saratovului - după ce şi-au cîntat colinda lor, cu enigmaticul refren tausin - ameninţă în modul următor pe gazde, dacă acestea nu ies să le împartă cuvenitele daruri: „...Ne dadite piroga, / Zakudaem vorota"235. Ucrainenii au cunoscut de asemenea - măcar în trecut, dacă nu şi în timpurile mai noi - o variantă a acestei practici şi anume distrugerea porţii de către colindători. E ceea ce reiese în chipul cel mai clar dintr-o formulă de ameninţare ucraino-galiţiană a aşa-numiţilor şcedrivniki: »LU,e^piBOHKa mejţpyBajia, / BopiTemca iiojiaMana. / Heacypw ca, xo3fliHy, / BopiTen-Ka nojiaroacy!**236. Odinioară, desigur, această formulă se va fi cîntat sau spus în bătaie 301 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL $1 SUP-ESTUL EUROPEI de joc, la adresa gazdei, concomitent cu săvîrşirea practicii menţionate de ea. Ultimele două versuri, care-1 consolează ironic pe stăpînul casei, sînt expresia satirei asociate unei răzbunări reale, din cele mai concrete. în perioada contemporană însă, de bună seamă că practica negativă la care se referă citata formulă a căzut în desuetudine la ucrainenii galiţieni; iar versurile care-i conservă amintirea şi-au schimbat şi ele vechea lor funcţie pur satirică, căpătînd sensul unor inocente versuri glumeţe debitate de copii cu scopul exclusiv de a-i înveseli pe amfitrioni. De aceea, le-a şi clasificat culegătorul lor la grupa di toci koleadld237, deşi de fapt formula în chestiune - măcar că o utilizează un anumit gen de colindători - nu este propriu-zis o colindă şi nici nu pare a fi fost, la origine specifică copiilor mici. Dar această practică nu este străină nici poporului rus. în adevăr, o preţioasă mărturie referitoare la ea ne oferă o colindă cu refrenul usen, cîntată de micii colindători din ajunul Anului Nou, în ţinutul Muromului din fosta gubernie Vladimirskaia. în această colindă - publicată încă în prima jumătate a sec.XIX - figurează, la sfîrşitul ei, următoarea ameninţare foarte precisă: „...Kojib He jjaiub nwpora, / Pa3JiOMaeM BopoTa..."238 Menţionaţii colindători ruşi însă nu se opresc aici cu ameninţarea lor, ci - în aceeaşi colindă - continuă a speria gazda şi cu alte năpaste, dacă refuză să le-mpartă daruri: jfl.BepM... pa3o6beM!u239 Aşadar, citatul vers ne dezvăluie că, la ruşi - acum un secol şi jumătate aproape -colindătorii nemulţumiţi aveau obiceiul să atace şi uşa principală de la casa gazdei, în intenţia de a o sfărîma. Am văzut că uşa casei - deşi mult mai puţin vizată ca porţile curţii - constituie şi ea un obiectiv al răzbunării colindătorilor în sud-estul Europei încă din cele mai vechi timpuri. Aici, la greci şi la români240, răzbunarea ne este atestată atît sub aspectul raptului uşii, cît şi sub acela la care face aluzie colinda rusă. Ambele însă sînt variante ale aceleiaşi practici negative; de aceea, foarte probabil ruşii au cunoscut ritul acesta şi sub primul aspect. Variante ale lui am relatat din Peninsula Balcanică şi în legătură cu poarta curţii, care este cînd smulsă numai de la locul ei şi dusă aiurea, cînd distrusă în diferite chipuri. Tereşcenko ne informează şi el, cu privire la aceiaşi colindători din Murom, care cîntă colinde cu refrenul Oi, tavsen, tavseni - deci tot în seara ajunului Anului Nou -că, dacă gazda nu le trimite daruri, „atunci ei fac scandal la fereastră; ţipă şi ameninţă să spargă uşa şi să scoată chiroştile din cuptor“241. El nu ne spune dacă aceste ameninţări erau proferate în graiul obişnuit sau în versuri; credem totuşi că erau în versuri, ca şi cele publicate cu mult înaintea lui de Sneghirev. După cît se pare însă, nu erau cîntate. Aceeaşi practică - raportîndu-se la poarta ogrăzii - este reflectată şi într-o formulă în versuri, culeasă din fosta gubernie a Saratovului, de la colindătorii ruşi din ajunul Crăciunului. Gospodarul, care n-a vrut să dea darul îndătinat pentru colinda cîntată, este ameninţat d^către colindător într-un mod foarte ireverenţios şi agresiv: „...c/rapofl *k>pt, / noaafi nwpora! / He no^aui nupora, / M3py6jno Bopora! / Oft Kajie.ua!“242 302 reflexul riturilor negative la români şi la alte popoare * Exact aceeaşi formulă-ameninţare e utilizată şi de colindătorii ruşi din seara ajunului Anului Nou, la sfîrşitul unei colinde cu refrenul Tausin, specific colindelor de la această dată243. Practica spargerii geamurilor sau numai lovirea lor violentă - fie cu intenţia de a le sparge chiar, fie ca un simplu avertisment adresat gazdei - se bucură, precum am văzut deja, de o deosebită preferinţă la colindătorii români şi greci244. Ea constituie, pare-se, prima ripostă de răzbunare a colindătorilor, ca una care le este cel mai la-ndemînă şi totodată cel mai uşor de executat. Această practică ne este atestată şi la slavii orientali şi anume, la ruşi şi ucraineni. Locurile unde o surprindem pentru prima oară, au cam aceeaşi vechime: unul este o colindă rusă din regiunea Muromului, în uz la Anul Nou, care a fost publicată la 1837; iar altul o colindă ucraineană din Galiţia, tipărită la 1839. Ambele au fost citate anterior pentru ritul violentării porţii şi al uşii. Reproducem din nou - de data aceasta integral - locul rusesc cu toată seria de ameninţări, printre care figurează, la sfîrşit, şi cea în chestiune: „...Konb He jţauib nwpora, / Pa3JiOMaeM BopoTa, / JjBepH, OKua pa3o6beje!"245 Tot la ruşi, mai aflăm menţiunea aceleiaşi practici şi într-o altă colindă de Anul Nou din fosta gubernie Saratov, apărută în colecţia lui P. Şein la 1870. E o colindă, pe care de asemenea am mai utilizat-o pentru practica smulgerii porţii. Aici, în final - suc-cedînd un foarte reuşit tablou umoristic, unde colindătorii personifică abil plăcinta, spre a face aluzie la daruri - figurează şi ameninţarea cu răzbunarea care ne interesează: „...ribiuiKa Jiengiuica / B nequ CMjţejia, / Ha Hac nifljjejia, / B pot 3axoTejia... / He gagume jienewKu, / 3atcugaeM ece okowku...<<246 La ruşi deci, în ambele colinde citate, ritul este atestat sub forma sa violentă. La ucraineni însă, întîlnim forma mai benignă a lui. îl relatăm mai întîi după locul din 1839: „Dajte nam kurku, / Bo w wikno szturknu"247. O altă variantă ucraineană a formulei - ataşată în finalul unei şcedrivka, de la Anul Nou - reproduce stereotip aceeaşi ameninţare: „...A BMHecÎTb xypicy, / Bo fl b bîkho UJTypxHy...u248. E interesant de relevat că această variantă provine dintr-un sat din Polonia, provincie care se-nvecinează cu Galiţia. O altă practică negativă importantă ne dezvăluie, la slavii orientali, colindele care vorbesc despre o răzbunare ce constă în a scoate afară din curtea gazdei o bovină şi a o mîna departe de casă. Astfel, la ruşi, în ultimele versuri ale unei colinde cu refrenul oi bausen - cîntată în ajunul Anului Nou de către colindătorii numiţi şi ei, după refren, bausniki într-un sat din fosta gubernie a Tulei - ne este atestată această practică sub cunoscuta formă de ameninţare condiţionată: „...He gaeaăme nupoza, / A to KopoBy yBejjeM co ABOpa!“249. Pentru a înţelege just substratul folcloric al citatei ameninţări, e nevoie să amintim că - în afară de obişnuitele piroghi - gospodinele de gazdă mai dăruiesc colindătorilor şi un fel de colăcei numiţi aici korovki250, fiindcă, prin forma lor închipuesc imaginea unei vaci. De aceea, cînd în versurile finale ale colindei, copiii cer de la gazdă Podaite korovku751, ei îşi solicită colacul anume pregătit pentru dînşii. E vorba deci de un colac ritual, din care, probabil, ţăranii din acel sat dădeau şi vacilor să 303 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI mănînce cu scopul de a le face să prospere în anul ce începea atunci. Se vede dar că, acolo, vaca - dintre toate animalele domestice - se afla în centrul atenţiei sătenilor, la ajunul Anului Nou. De aici, deducem că tocmai pentru acest motiv şi ameninţarea citată are de obiect vita al cărei succes, în viitor, îl preocupa cel mai mult pe gospodar. Variante ale aceleiaşi ameninţări, din fostele gubernii Tuia şi Riazan - care figurează tot în colinde cîntate în noaptea de 31 decembrie, avînd acelaşi refren sub diferite aspecte fonetice ca bausim, afsen, tausen... - cuprind un element de detaliu în plus şi anume, ni se spune că vaca va fi condusă de corn: „...A*mo ne gacm nupoza, / CBeueM KopoBy 3a pora“252, sau: „...//e gagume nupoza, / Mbi KopoBy 3a pora...**253 La bieloruşi, de asemenea, micii colindători de la ajunul Crăciunului - din fosta gubernie a Smolenskului - ameninţă gazda că-i vor lua vaca de corn şi i-o vor duce departe, dacă nu vor primi darul ce li se cuvine: „Kojih x HeT nupora, / To KopoBy 3a pora - / BuHorpa^be, icpacHO - 3ejieHoe Moe!“254. Colindătorii ucraineni - atît cei de la Crăciun (koleadniki propriu-zişi), cît şi cei de la Anul Nou (şcedrivniki) - fac şi ei uz de această ameninţare pe o scară foarte întinsă. Nu ne înşelăm, desigur, dacă vom afirma că este ameninţarea, care se-ntîlneşte cel mai frecvent în colindele ucrainene. La acest popor însă, e vorba de un bou al gazdei, pe care colindătorii ameninţă sâ-1 ia din curte şi să-l ducă cu ei. Motivul cornului - de care va fi condus boul - apare stereotip în toate variantele ucrainene, neobişnuit de numeroase. Iată una de forma cea mai simplă şi mai succintă, pe care colindătorii dintr-un sat din fosta gubernie a Voronejului o „strigă*4 la fereastra gazdei, atunci cînd cer daruri, după ce au terminat de cîntat colinda: Boxe, Beqip jţofipuft, / BHHecÎTb nwpir aoBrufi! / A ne euneceme nupoza, / Bo3bMj eojia 3a poza\“255. Alteori, motivul ia o dezvoltare mai amplă, ca în colindele unde ni se spune că boul va fi mînat departe, la cîmp şi că acolo va fi desfigurat de către colindători, care îi vor rupe un corn, de obicei pe cel din dreapta: „...A Hbi gaebi nupoza, / Bo3bMy eojia 3a poza, / Ta noebigy na Mopuz, / 3oăbio eMy npaeuă puz“256. O interesantă variantă a acestei ameninţări se combină - în modul cel mai armonic de altfel -cu motivul rătăcirii boului, ca o urmare logică a mînatului său pe cîmp, la mare depărtare de gospodăria stăpînului său. Motivul în chestiune - foarte serios la origine şi integrîndu-se perfect în ritul negativ al alungării vitelor, ca o directă repercusiune a lui - ia aici aspecte aproape pur literare, aşa încît legătura lui cu substratul ritual al des-colindării de-abia dacă mai poate fi perceptibilă. Astfel, colindătorii - pentru efecte umoristice, desigur, dar întrucîtva şi spre a atenua ameninţarea, pare-se - povestesc că boul a rătăcit timp îndelungat, umblînd prin sate şi oraşe nemţeşti în căutarea stăpînului, pînă ce în cele din urmă, nimereşte la curtea lui: „...A xto 4ae nwpir, / To cnace ero Bicr. / Xmo ne gacm nupKz / 03bMy eojia 3a piz, / fl eueegy na MypKz, / fl euKpyny eMy piz... / Bk nomoe are mod qoji I To HiMeiţKuă zopogaMj no uiMev,KiM gepeenxM, / Ta numae eiu, ma myKae zocygapeea geopa..“251. Aşadar, în ciuda temei de esenţă negativă -ecou al unui atît de temut rit de descolindare - colindătorii reuşesc, prin această dibace 304 REFLEXUL riturilor negative la români şi la alte popoare______________ tumurâ, nu vină în contradicţie cu finalitatea pozitivă urmărită de colindele propriu-zise în adevăr, ei încheie colinda îmbinînd motivul rătăcirii boului cu un motiv glorificator din cele mai tipice la adresa gospodarului: elogiul curţii sale cu adevărat boiereşti. Glorificarea apare astfel ca un deznodămînt logic al motivului despre boul rătăcit: „-Ta myKaB rocyjjapeBa jjBopa. / A zocygapie geip na ceMix cmoenax. / Ha ceMU eopomax...“258. Iar cunoscutele refrene din final: „Sviatii vecer! Dobrii vecer!<<259 vin să desăvîrşească sensul general, pur pozitiv, al acestei colinde. în numeroase variante ale temei răpirii boului, colindătorii mai ameninţă de asemenea că vor pune boul gazdei la lucru în folosul lor şi că din comu-i rupt, îşi vor face instrument muzical, ca într-o şcedrivka din fosta gubernie a Cemihovului: „...Oft hk flacw Hnpor, / rioMHJiye Tefie Bor. / Hk ne gacu nupoza, / Bi3M€M eon a 3a poza, / Ha a noeegeM na Mypuz, / Ha ă 306'beM npaeuă pis: / Bojiom ăygeM poăumu, / A b por SyjjeM TpyfiuTH...**260, sau aiurea: „...Potom 6yay TpySbiTbi, / Bojiom fiyjiy pofibiTbi**261, sau: „...Pozom 6ygy mpyăumu, / Bojiom gino poăumu"262, sau: „flpaebiM pozom mpyăumu, / XeocmoM, xeocmoM zonumu“263, sau încă: „...y pir fiyjţy TpyfiwTM, / A bojimkom po6hth“264. Uneori, colindătorii - ca într-o colindă a copiilor mici, din Galiţia - improvizează şi alte versuri în legătură cu utilizarea boului răpit în folosul lor personal, poetizînd motivul, oarecum în pofida gazdelor, astfel: „...fi piTKOK 6ygy mpy6umu> / A eojiuKOM poăumu; / XeocmoM 6ygy nozaHnmu, / Xniff, cijib 3ap-offjuimu, / EambKa ă Manxip zogyeamu...i<265. Alteori, vita din ameninţarea colindătorilor este indicată numai prin epitetul „cornutul**, ca într-o şcedrivka din Galiţia; dar din versurile următoare, se vede clar că e vorba tot despre un bou: „...Bora cnoMeHawTe, / A HaM KOJianb jţaftTe! / Hk ne gacme KOJiana, / BbieegeMe pozana, / Ha nonue nepenuz, / 3o6beMe My npaebiă puz: / Pozom, Pozom mpyăumu, / A eonoăKOM poăumu, / XeocmoM, xeocmoM zonumu*<266. Sau, ca într-o altă şcedrivka galiţiană: „...Harne npaBO jjaftTe, / Haine npaBO - KOJiana, / BbiMeneMe pozana / Ha cmapbiă nepenuz, / 3o6beMe My npaebid puz.."267. Sau, ca într-o şcedrivka din Podolia, unde ni se precizează că este vorba de bou, fiind exprimat chiar apelativul care-1 designează, însă în acelaşi timp figurînd - în ordine succedentă - şi epitetul „comut**: „...Hk He jţaeTe KOJiana, / 3aăMeM eoga pozana, / A ebiMeneM na Mypuz / 306'beM eMy npaeuă pic?. / A e piz ăygeM mpyăumu, / XeocmoM ăygeM zouumu“268. In aceste ameninţări - precum se vede mai ales din versuri ca acele în care apare coada boului şi se menţionează rolul şăgalnic ce i se atribuie - intervin de asemenea elemente comico-satirice. Tot aici, mai trebuie să relatăm o variantă, în care colindătorii ameninţă pe gazde -ironizîndu-le totodată - că le vor lua boul şi-l vor duce la tîrg să-l vîndă; iar cu banii căpătaţi, îşi vor cumpăra ei înşişi darul ce li se cuvenea pentru urări: „....Hk He jţacbTe MMHYnwpora, / Bo3bMy Barnoro BOJia 3a pora, / Ta noeegy ua mop}KOKy / Kynnw coăKiiupixcoK"269. în mod excepţional, într-o colindă culeasă din fosta 305 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI gubernie a Cemihovului, ameninţarea în chestiune are de obiect taurul în loc de bou: SyxaHeub! / A nbi gacme ffyxanbiţ/i, / Bu3bMy ăbmica 3a pOTKOK. / JJaftTbi nbipoxoic!"270. în fine, tot ca o excepţie - din punct de vedere al formei de expresie numai, fireşte - trebuie considerată şi varianta din orăşelul Zenkov, din fosta gubernie a Poltavei, în care motivul boului luat de corn se complică cu al iepei, dusă şi ea de către colindători departe de curtea gazdei: „...JJatf nepwr! / Rk ne gacbi nepoaa, / Bo3bMy eona 3a poza, / A ko6bijiny / 3a nynpbiuKy, / Taă noeegy nff Mozujiicy, / A 3 mozujiku na muuoic. / j^aft, flflflbicy, IMTaHOK!“271 Aici, motivul iepei a apărut, desigur, din intenţii mai mult satirice, deşi de altfel el se armonizează perfect cu substratul ritual al practicii negative, dat fiind că e vorba tot despre o vită alungată din cuprinsul gospodăriei gazdelor neospitaliere. Sensul comico-satiric transpare şi în cuvîntul ciuprînka, ce nu se întrebuinţează deloc referitor la cai în vorbirea obişnuită. Raptul iepei însă e un motiv, pe care-1 întîlnim şi singur, deşi rar, în formulele-ameninţări ale colindătorilor ucraineni, unde îndeplineşte acelaşi rol ca şi raptul animalului comut. De acolo, a fost el atras în contaminaţie cu motivul răpirii boului. Iată o astfel de formulă: „...Boxe, natf Benup Jtofipbift, / A HaM aaftTe nupur jjofipbifi272. / A hk ne gacme J To eo3bMy KoffbiJiy 3a nynpynyj FIoeegy e KaăaK, / JJa nponbK) 3a nxmaic!“273 Vînzarea iepei gospodarului pe un preţ de nimic de către colindători - spre a cumpăra băutură ca să facă chef - constituie un element, care îmbină într-un mod deosebit de reuşit satiricul cu comicul. O variantă a acestui motiv, am văzut mai sus sub forma vinderii unui bou în tîrg, însă nu pentru a face o beţie, ci spre a cumpăra chiroşca, pe care gazda a refuzat să i-o dea de bună voie! £ şi aici o ironie şăgalnică la adresa gazdei suspectată de avariţie. în ce priveşte tema vitei alungate - într-un fel sau altul - de la casa stăpînului, se poate spune că ea a devenit, la ucraineni, un subiect predilect al finalului de colinde sau de şcedrivld. Fiind cultivată în mod special, s-a literarizat tot mai mult. în aceeaşi mâsuiă, infiltrarea din ce în ce mai copioasă a comicului - cu nuanţe de grotesc îmbibat cu elemente satirice - în aceste versuri, a făcut ca ele să nu mai aibă de la o vreme aproape nimic comun cu substratul ritual de la origine, aşa că foarte adesea au ajuns să piardă orice aderenţe vizibile cu vechea practică de descolindare, transformîndu-se în nişte versuri pur distractive pentru gazda colindată. Aşadar, privită prin prisma genezei sale, ameninţarea ucraineană mai sus prezentată - cu toate variantele ei, în număr deosebit de mare274 - nu este altceva decît răsunetul ritual al unei răzbunări a colindătorilor foarte temute, în trecut, de către gazde. Am văzut că, la români - popor cu o foarte proeminentă ereditate păstorească -alungarea vitelor afară din curtea gazdei constituie, pînă-n zilele noastre, una din cele mai favorite răzbunări, la care recurg colindătorii de toate categoriile şi de toate vîrstele. Manifestîndu-se proteic - sub aspectul atîtor variante — ea ne apare, la grupul dialectal dacoromân, cu drept cuvînt, ca practica negativă prototip pentru toată zona 306 REFLEXUL riturilor negative la români şi la alte popoare_________________ vrafică a sud-estului Europei, măcar că, în domeniul formuleleor româneşti de descolindare sau a formuleleor-ameninţări, a lăsat destul de palide vestigii. Explicaţia trebuie căutată, poate, tocmai în faptul că ritul respectiv era prea general răspîndit pe teritoriul român şi prea viguros prin el însuşi, pentru ca să se mai simtă nevoia - la colindători - de a-1 mai menţiona în vreun chip, adică de a i se crea un suport, care să-l susţină. Ca o repercusiune de tipul extensiv, deci ceva mai depărtată, a acestei practici de esenţă ciobănească trebuie privită, în colindele ucrainene, şi tema specific galiţiană -relevată de noi la capitolul formulelor negative, pentru a ilustra descolindarea din antipatie de ordin confesional - anume, tema animalelor, care, începînd cu păsările, fug singure din curtea gazdei, părăsindu-şi stăpînii. Qolindătorii îi menţionează succesiv pe toţi membrii familiei - pomenindu-1 întîi pe capul acesteia - şi improvizează versuri, asociind cu numele fiecăruia din ei fuga unei anumite specii de animale275. Voind să exemplifice astfel chipul cum îşi rîd colindătorii de locuitorii de rit greco-latin, care nu i-au primit, culegătorul se limitează să înregistreze numai cîteva asemenea versuri, ce ilustrează ciudatul exod al animalelor gazdei. Dar el ne informează -cu privire la colindătorii care le debitează - că „aşa alcătuiesc ei mai departe pe alte nume de bărbaţi şi de femei**276, desigur, pînă epuizează numărul membrilor familiei sau pînă termină enumerarea principalelor specii de păsări şi animale domestice. Foarte probabil, o asemenea fugă în masă a animalelor - din proprie iniţiativă - de la stăpînii lor, va fi părut nespus de comică locuitorilor, care ascultau versurile cîntate de colindători şi se vor fi amuzat serios pe seama bieţilor latinniki, consătenii lor de altă lege. Pentru cineva neiniţiat însă, ele sînt fără îndoială cu totul bizare, dacă nu chiar absurde prin aparenta lor lipsă de sens şi totodată de orice spirit, în cazul cînd ar fi imaginate, din capul locului, drept o glumă satirică adică pur ofensatoare pentru gazdele neprimitoare de altă confesiune. Totuşi, aspectul lor steriotip de şablon, cu repetiţii şi enumerări obsedante ne determină să vedem în ele mai degrabă vestigiul unei formule cu substrat magic, care nu poate fi înţeleasă just decît dacă e privită prin prisma rituală. Şi trebuie s-o subliniem în mod special, această formulă e mai mult decît simpla expresie a magiei cuvîntului, dat fiind că ea traduce o acţiune magică şi anume practica izgonirii păsărilor şi vitelor din curtea gazdei. E adevărat, există oarecare deosebire între ritul prototip şi modul cum s-a reflectat el în formula respectivă. Ea constă în faptul că în loc ca animalele să fie alungate din cadrul gospodăriei de către cineva, pleacă ele singurel Dar această neînsemnată modificare nu schimbă nimic din fondul practicii, întrucît faptul esenţial, de natură negativă - deşertarea gospodăriei de ceea ce făcea prosperitatea şi belşugul ei -rămîne, indiferent de calea pe care se atinge acest ţel. Pe de-altă parte, o asemenea inovaţie cîştigă calitativ ca expresie satirică şi umoristică la adresa gazdei părăsite de propriile sale animale, care pleacă în căutarea altui stăpîn mai bun. In ce priveşte mediul rural, de unde a fost culeasă formula e clar că acolo aderenţele ei cu vechea practică, din care a luat naştere, erau încă simţite în momentul cînd a fost mregistrată. Aceasta reiese din împrejurarea specială în care aflăm că ea era utilizată. 307 DESCOUNDATUL ÎN ORIENTUL Şl SUD-ESTUL EUROPEI încolo, e uşor de-nţeles cum această formulă descolindătoare - care, ca tip magic, reprezintă urarea negativă sub aspectul actului deja realizat - a deviat cu timpul, ca semnificaţie, de la sensul originar ritual, la cel de azi eminamente satiric. Plină de interes apare pentru noi şi o colindă ucraineană, în care recunoaştem un mănunchi de elemente din diferite rituri negative. Şi ele alcătuiesc totuşi însăşi tema principală a colindei, măcar că aceasta are aici semnificaţie pozitivă prin excelenţă, încadrîndu-se perfect finalităţii de bun augur a datinii colindatului. Astfel, ni se povesteşte că, venind colindătorii la casa gazdei, i-au lăsat porţile deschise, au dat drumul cailor, care au ieşit afară din curte, au speriat stolul de porumbei - sau, după o altă variantă, de „păsări ale raiului" - care de asemenea au fugit în lume: „...Oft jţecb ca B3flJin 3a piic rocTOHbKH, / 3a pÎK rocTOHbKM - KOJnmHHHeHbKM; / Cpiffuu eopoma noeiguuHHJia, / BoponîKoni noeunycKajiu, / Cueu eonyffu nop03eOHHJiu..“211. Evident, toate acestea sînt motive eminamente, de natură a veni în cea mai flagrantă contradicţie cu aspectul pozitiv al colindatului. Pe bună dreptate deci, gospodarul de gazdă se arată foarte supărat de cele petrecute. Colindătorii însă îl liniştesc, promiţîndu-i să-ndrepte toate prejudiciile ce i-au cauzat, readucînd lucrurile la starea în care se aflau înainte de sosirea lor: „//e npoenieaiLCfl, nane zocnogapy, / Mu meoK kohI no3aeauReMy / Cpiffuu eopoma no3auuHH €M, / Cueu aojiyffu caMU npujiemnm, / CaMM npmieTHT ak icra cxotat..."278. Avem a face aici cu o subtilă prezentare a unor motive rituale de tipul negativ, care însă au fost deturnate în ordine inversă, fiind transformate în pozitive, ceea ce a făcut ca tema să poată deveni subiect de colindă de tipul cel mai autentic. Şi totuşi, în dosul acestei adaptări formale, se ascunde de fapt o foarte înde-mînatică aluzie la răzbunări ale colindătorilor - astăzi probabil uitate, dar altădată atît de temute - precum: lăsarea porţilor gazdei deschise în lături, alungarea vitelor afară din curte, izgonirea păsărilor... „Porumbeii" sau „păsărelele raiului"279 sînt aici idealizări tipice colindelor şi totodată, în cadrul idealizării, simboluri pentru păsările domestice de toate speciile. în ciuda atîtor elemente negative care-o compun, colinda - precum am amintit -rămîne în ansamblul ei pozitivă. Demn de relatat, pentru sensul perfect pozitiv al ei, este şi faptul că ea începe în obişnuitul ton panegiric la adresa gospodarului şi a casei sale: „Oft CJiaBeH, CJiaBeH, naHe rocnouapy, / Oft, jjaft Boxe!..."280. De asemenea, ea sfîrşeşte ca orice colindă de bun augur cu urări de sănătate pentru toată familia, începînd cu gospodarul însuşi: „...Ta 3a chm cjiobom, CyBaft ra 3aopoB, / He caM G060K) - 3 JţiTbMH, 3 2KOHOK), / Oft 3 fliTbMH, 3 2C0H0K), 3 BC&0 HeJlflflKOK). / Oft, ijaft Boxe!"281 Cine şi-ar fi putut închipui ca, într-o astfel de colindă - care redă în mod atît de desăvîrşit atmosfera senină şi spiritul optimist al datinii - însăşi schema ei fundamentală să fie constituită excluziv din practici de descolindare, ca cele relatate? Desigur, tot aici e locul să menţionăm şi o colindă rusă cu refrenul avsen, în uz la Anul Nou, din fosta gubernie a Tulei, unde e vorba despre uciderea unui animal domestic de către colindători şi anume a porcului, care reprezenta pînă nu de mult sa- 308 pfr.Ff rXUL RITURILOR NEGATIVE LA ROMÂNI ŞI LA ALTE POPOARE________________ orificiul îndătinat al sărbătorilor de iarnă, destinat - la fiecare casă de gospodar -spetelor îmbelşugate ale acestei perioade festive, în toată lumea rustică din orientul şi sud-estul Europei. Astfel, colindătorii ameninţă că dacă nu vor căpăta un picior întreg de porc, ca răsplată pentru colinda lor, ei vor vătăma porcul cel viu al gazdei: „...He flajtHTe HOXKy, / Mbi ceunbio off couuc.y“2*2. Am văzut că, la români, colindătorii de asemenea se răzbună pe porci în diferite chipuri: bătîndu-i, alungîndu-i - prin curte ori chiar şi afară din curte - iar uneori, furînd purcei de la scroafă sau şi godaci mari. La ucraineni, într-o şcedrivka din fosta gubernie a Cemihovului, surprindem practica raptului săniei gazdelor. Ameninţarea care o conţine şi care figurează într-o lungă enumerare împreună cu altele, ne este prezentată, ca de obicei, în strînsă relaţie cu cererea de daruri: „... Hk ne gacme cajia, / ffoffepeMO câni, / EyjţeTe BHJiflTH, / Hi b mo 3anparaTM - / Tpe6a cana aam. “283 Am văzut că raptul săniei constituie, la românii din Dacia, o răzbunare în uz mai ales la colindătorii flăcăi284. Raportată la cadrul antropogeografic, ea reprezintă - la români, ca şi la ucraineni - acordul unora din elementele specifice colindatului cu aspectele de viaţă rustică ale sezonului în care are loc datina. O practică mai puţin frecventă, însă deosebit de frapantă prin originalitatea ei, este aceea pe care-o menţionează ultimele versuri dintr-o colindă rusă de Anul Nou, cu refrenul tausen, culeasă în satul Mustafinka din fosta gubernie a Saratovului. Aici, colindătorii - pe lîngă ameninţarea cu raptul vacii de corn - o utilizează şi pe următoarea: „...He noaaiiib jieneiUKH, / 06ojibeM okouikh“285. Evident, această practică negativă, care avea de obiect ferestrele casei, urmărea ori scopul de a prejudicia gazda, ori de a-şi rîde de ea; dar pentru noi, astăzi, ea este destul de enigmatică, deşi pentru cei cărora le era adresată, ameninţarea era nu se poate mai clară, dat fiind că erau foarte familiari cu practica. Pentru noi, ea este însă enigmatică şi ca finalitate, şi ca mod de realizare concretă a ei; iar culegătorul textului folcloric nu ne dă nici-o explicaţie, care să ne ajute a ieşi din impas. în adevăr, de un special interes este în primul rînd să ştim cu ce fel de lichid udau colindătorii geamurile. Căci citata ameninţare face aluzie la un lichid, fără a-1 specifica şi fără măcar a ne lăsa să-nţelegem natura lui. - Să fie apă? Dar aceasta s-ar părea că nu aduce vreun prejudiciu gazdei şi nici nu ar putea fi interpretat ca un act de batjocură. în eventualitatea că lichidul ar fi apă, ne-ntrebăm dacă scopul imediat al colindătorilor nu va fi fost simpla opacizare a geamurilor? Fireşte că, în condiţiile climatice ale Rusiei - pe gerurile mari de la Anul Nou - apa vărsată din belşug asupra geamurilor le-ar fi acoperit pe dată cu un strat gros de gheaţă sau chiar cu sloiuri compacte, făcîndu-le pentru multă vreme complet opace. Astfel, gazdele erau împiedicate de a mai vedea pe fereastră, din interiorul casei, ceea ce se petrecea afară; iar colindătorii îşi asigurau libertatea de a face nestingheriţi orice ispravă pofteau în curtea şi gospodăria respectivă. Aceasta ar fi o interpretare a textului folcloric; totuşi ea nu-i deloc sigură. între practicile de descolindare româneşti, am semnalat unele, care constau în stropirea casei cu apă; dar colindătorii români aruncă apă asupra pereţilor sau pe prispă şi în faţa uşii de la intrare286. 309 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Ne-ntrebăm dacă ameninţarea din colinda rusă nu face cumva aluzie mai degrabă la stropirea ferestrelor cu lapte de var. Căci, aşa, se asigura şi mai bine opacizarea lor. Practica aceasta - puţin răspîndită de altfel - am remarcat-o şi în România; aici însă, sînt înălbite cu var gardurile ogrăzilor sau chiar porţile287, iar nu ferestrele. Totuşi, n-ar fi exclus ca practica să fi existat şi sub un asemenea aspect pe undeva, de unde întîm-plător nu ne-a fost semnalată. Ar fi vorba doar de variante, la care numai obiectivul diferă. Dar, după cît se pare, colindătorii români - acolo, unde făceau uz de varianta aceasta - întrebuinţau laptele de var din lipsă de păcură sau smoală. Aceasta însă ne introduce în sfera practicii atît de ofensatoare pentru gazde, a mînji-rii casei, practică pe caie am văzut-o bucurîndu-se de o aşa de mare răspîndire la români. Nu cumva şi la ruşi e vorba de o manifestare descolindătoare de acelaşi gen? S-ar părea că nu. Dar se mai poate pune încă o ipoteză, care nu e deloc lipsită de verosimilitate: Nu cumva avem a face aici cu un act de profanare a casei, de tipul cel mai cinic imaginabil şi mai vulgar şi anume cu urinarea colindătorilor pe ferestrele gazdei neospitaliere? E o simplă supoziţie, alături de celelalte, însă nu mai puţin probabilă decît acelea. La români, am cunoscut o practică analoagă; dar ea ne este atestată aplicîndu-se numai asupra hornului său, mai precis, asupra vetrei casei prin horn, iar uneori şi asupra cuptorului de pîine288. Mai relatăm în fine, la ucraineni, o practică nespus de originală, pe care o deducem exclusiv din formulele-ameninţări ale colindătorilor şi care consta, după cît se pare, în aducerea de şoareci la casa gazdei neospitaliere. Este adevărat că motivul plăgii şoarecilor se întîlneşte frecvent la descolindare, în sud-estul Europei. L-am relatat deja figurînd în formulele negative la români289, la grecii moderni290, şi la poloni291. Dar la aceste popoare, îl aflăm exprimat exclusiv în forme blasfemante: se urează gazdei, care i-a nemulţumit pe colindători, să fie năpădită de şoareci sau de guzgani, ceea ce, evident, constituie una din cele mai mari năpaste pentru o gospodărie. Totuşi, nicăieri nu am întîlnit, la menţionatele naţiuni, motivul prezentat în forma sub care-1 aflăm la ucraineni, unde el ne este înfăţişat ca un rit în toată puterea cuvîntului. Aici, acest motiv apare prea frecvent şi într-o formulă prea stereotipă, ca să nu-1 considerăm drept reflex al ritului. Iată cum sună o formulă-ameninţare a colindătorijor ucraino-galiţieni, pe care am relatat-o deja în altă ordine de idei şi pe care o reproducem acum în traducere: „...Daţi găluşte, / Că [de nu] dăm drumul la şoareci în casă!“292, sau, într-o altă formulă, tot dintr-un sat din Galiţia: „...BHHecH khhlu, / Eo ma uyuiy go xamu muiu/...“293, sau, în alta, dintr-un sat din fosta gubernie a Kievului: „...A BHHOCb khmiu, / Eo enycmio e xamry muiu/...w294, sau, încă, într-o altă formulă provenienţă din Podolia: „.../JafiTe HaM khmiu, / Eo nycmuM go xamu muiu!..“29S. Nu poate fi îndoială că ameninţarea aceasta are un substrat realist. Colindătorii ucraineni par să fi făcut în adevăr uz cîndva de o asemenea practică, despre care e vorba în citatele formule-ameninţări. în ce priveşte modul ue executare a ei, sînt două procedee probabile: fie că colindătorii vor fi adus cu dînşii efectiv şoareci ori guzgani vii, pe care-i vor fi aruncat în casa gazdei, ceea ce constituia o vrajă de temut şi chiar mai mult decît o vrajă; fie că se vor fi servit de vreo altă vrajă, cu totul specială, care să atragă această pustietoare stihie asupra respectivei gospodării pe calea purei incantaţii. Se ştie că, în lumea de la ţară, este foarte 310 REFLEXUL RITURILOR NEGATIVE LA ROMÂNI Şl LA ALTE POPOARE înrădăcinată credinţa că guzganii sau şoarecii pot fi aduşi în masă la casa cuiva, de cei ce cunosc anumite vrăji care urmăresc un astfel de ţel. Această practică va fi fost considerată, în popor, drept una din cele mai cumplite calamităţi, care putea lovi pe un gospodar. De aceea, chiar şi numai ameninţarea cu ea va fi avut ca efect să sperie serios gazdele. Nu vom încheia acest capitol înainte de a releva că şi furtul - ca practică de răzbunare a colindătorilor - se oglindeşte de asemenea uneori în colinde la slavii orientali. Vom ilustra aceasta printr-un singur exemplu, pe care ni-1 oferă o colindă rusă cu refrenul Oi Afsen/, care se cînta, în noaptea dinspre Anul-Nou pe la începutul secolului al XX-lea în satul Nosovo din distr. Zaraiskii al fostei gubernii Riazanskaia. Aici, în afară de ameninţarea cu răpirea vacii - menţionată anterior - mai figurează şi o alta. Colindătorii avertizează gazda că, dacă nu vor căpăta de la ea un picior de porc, îşi vor lua ei singuri cu mult mai mult decît ceea ce se cuvenea să le dăruiască: „...Hm jjanwTH HOinicy / B BepxHHK) OKOiuicy, / CaMM hm jjocTaHHM - / JlonaTKy noac/raBMM!...44296. Ba chiar şi versurile care urmează ar putea fi interpretate ca o continuare a aluziei la furt: „...XaJiyTKH b nenn CHflflTb, / Ha Hac rjiHflflTb / M (J) KOinejib ohm k HaM xoTHTb...44297. Cu alte cuvinte, colindătorii ruşi ameninţă că vor fura de la gazdă o însemnată cantitate din carnea de porc şi chiar caltaboşii din cuptor. în fine, vom mai aminti încă o răzbunare în uz la slavii orientali şi anume, la ucrainenii din Pecenijin (Pocuţia), adică din imediată vecinătate cu teritoriul etnografic românesc al Bucovinei. Nu e vorba de o răzbunare reflectată - ca acele de mai sus - în formulele-ameninţări sau în colinde, ci de una înregistrată în chipul cel mai direct de la sursa folclorică ucraineană. Este cunoscut obiceiul, la ucraineni - ca şi la români şi la bulgari - ca, la familiile cu fete mari, ceata colindătorilor flăcăi, după ce au cîntat colinda de fereastră, să fie invitată în casă, unde continuă a cînta colinde pentru fiecare membru al familiei şi unde sînt cinstiţi în mod special cu gustare şi cu băutură. Dacă, din cine ştie ce motive, se-ntîmplă ca fata mare să nu-i poftească înăuntru pe colindători, spre a-i trata după cuviinţă, bereza, drept revanşă, o elimină pe fata gazdei de la petrecerea care are loc la aproape două săptămîni după Crăciun, în ziua de 6 ianuarie: „El are dreptul s-o dea afară, de la jocul din prima sîmbătă, pe fata care nu i-a primit în casă pe colindători44298. Am ţinut să relevăm acest fapt folcloric ucrainean, deoarece el îşi află o perfectă analogie şi la români, printre răzbunările pe care colindătorii le aplică gazdei neospitaliere, mult timp după ce au trecut sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou, adică după perioada colindatului299. Remarcăm însă că, la români, această răzbunare ne e a-testată la o mare depărtare de regiunea sud-estică a Galiţiei şi anume în cîmpia Dunării. • CAPITOLUL 4 La slavii occidentali AVEM O SERIE DE MĂRTURII FOLCLORICE, care ne pun pe urmele existenţei sigure a cîtorva practici de descolindare şi la slavii 311 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI occidentali. Ne gîndim la cei mai reprezentativi dintre aceştia: la poloni, cehi, slovaci. Vom releva mai întîi pe cele ce au ca obiectiv casa însăşi. Şi anume, vom începe cu una care vizează acoperişul casei şi care, între cele ce ţin de această categorie, pare a fi fost cea mai răspîndită. Totodată, trebuie să specificăm, chiar dintru început, că este vorba despre acoperişul de tipul cel mai primitiv, adică, în special, din paie sau din maldări de stuf, aşa cum erau acoperite pînă nu de mult, în cea mai mare parte, casele ţărăneşti din ţările Europei orientale. ţ în finalul unei colinde, cîntate după terminarea micului spectacol religios în genul misterelor apusene - cu tema naşterii lui Crist - colindătorii poloni cu Vicleimul, din . \tul 2arki, îşi cer darurile de la gazdă, folosind alături de glumă şi tot pe un ton Şt galnic, de asemenea ameninţarea referitoare la distrugerea acoperişului: „...Dajciez mm, macie li dac, / Nie bedziţmy dlugo cekac, / Albo£my to nie jednacy, / Jedni boşi, dnldzy nadzy. / Hei, hei koleda! / Bo wam strzeche oberwiemy, / Pod nogi se poscie-lemy. / Hej, hej koleda!"300 Independent de contaminaţia sa cu elemente pur umoristice, ritul menţionat aici, cu atîta precizie şi claritate, constituie un fapt folcloric incontestabil, ba poate chiar actual încă în momentul cînd a fost înregistrată citata colindă. Cu aceeaşi răzbunare ameninţă, tot în Polonia, şi colindătorii de la sărbătoarea magilor („swi$to Trzech Kroli") - aşa-numiţii „szczodraki"301 - din satul Korytnicy, în districtul Pinczow (voiev. Kieleckie), în versurile finale ale colindei lor, atunci cînd gazda întîrzie cu împărţirea darurilor ori chiar îi respinge în chip manifest: „...A dejciez nâm co macie dac, / Bo bpdziemy strzechp targac' ,."302 La fel - cu unele mici deosebiri în ce priveşte graiul şi metrica versurilor - ameninţă şi colindătorii poloni, care umblă la Crăciun, în regiunea Slawkow din distr. Olkuski (tot din voiev. Kieleckie), dacă gazda zăboveşte prea mult cu aducerea „colindelor"303. De asemenea, colindătorii poloni mascaţi, care umblă în perioada carnavalului cu aşa-numitul Turon304 sau cu Ursul condus de ţigan305, cîntă în satul Gaj din Malopolska occidentală o colindă, la sfîrşitul căreia - după o îndelungă stăruire asupra cererii de daruri - urmează o serie de ameninţări adresate gazdei. Ultima dintre acestea e tocmai aceea care ne preocupă pe noi: „...A cy date, cy nie date? / Bo wam strzeche potargateT306 Amintim apoi că ameninţarea în chestiune ne este atestată de asemenea la ucrainenii din regiunea Przemysl, în finalul unei colinde în uz la Crăciun. Dar, fapt deosebit de bizar, deşi colinda e în limba ucraineană, ameninţarea aceasta sună curat poloneşte: „...Dajcie nâm dajcie - co nam macie dac, / Bo wam bşdziemy strzechy rwad!...“307 Evident, aici avem a face cu o influenţă a folclorului polonez, ceea ce e foarte explicabil în această regiune, unde interferenţele folclorice ucraino-polone sînt atît de frecvente şi atît de intime. în sprijinul părerii noastre, vine şi faptul că imediat după ameninţarea respectivă, urmează ameninţarea cu spargerea geamurilor, pe care am cunoscut-o deja ca familiară ucrainenilor şi care a fost redată în limba ucraineană ca şi colinda. De aici, reiese limpede că motivul care era simţit a fi ucrainean, a fost expri- 312 reflexul riturilor negative la români şi la alte popoare ♦ în ucraineşte; iar cel ce era simţit drept polonez de origine, a fost exprimat în poloneşte. Aceasta nu înseamnă însă că el nu va fi existat şi aiurea la ucraineni; noi totuşi nu l-am întîlnit. La fel ameninţă gazdele şi micii colindători ai Slovaciei, din regiunea Spis-ului, acolo unde poporul respectiv trăieşte-n relaţii de vecinătate şi chiar de strînsâ convieţuire, atît cu ucrainenii carpatici, cît şi cu polonii: „Dajceie nâm, dajce, / Co nâm mace dad* / Bo vam stresku oskubeme / A pod noski posceleme, / Bo nâm iimno stac“308. în chip absolut identic - cu infime deosebiri de fonetică dialectală şi variind de-abia un singur cuvînt din tot lexicul - sună şi ameninţarea colindătorilor slovaci de aceeaşi vîrstă, care umblă în ziua de Ajunul Crăciunului309 în Bajerov (distr. Presov): „Dajceie nâm, dajce, / Co nâm mace dac, / Bo vam stresku obereme / A pod nozki posceleme, / Bo nam zimno stac...“310 Este practica pe care am relatat-o la românii din Dacia, de unde am prezentat şi o variantă dintr-un sat de pe malul unui lac al Dunării311, semănînd pînă la identitate cu lăzbunarea, la care se referă aceşti colindători din Slavia occidentală. Remarcăm - ca pe un fapt, care e de un special interes pentru noi - că la poloni şi la slovaci, întocmai ca şi la români, acest rit negativ se află integrat chiar datinii colindatului de la sărbătorile de iarnă. Dar răzbunarea în chestiune ne este atestată şi de folclorul ceh. E adevărat, nu chiar ca o manifestare a colindatului - precum apare ea la cele trei popoare mai sus menţionate - însă tot în cadrul unei datini, care posedă unele elemente de natură formală comune cu colindatul. Astfel, există la cehi - în special la grupul dialectal moravian - o datină foarte populară, executată de flăcăii satelor şi cunoscută sub numele de jizda s krălem312, un fel de alai al tinerilor călăreţi în genul „junilor** braşoveni la români. întocmai ca şi colindătorii, ei sînt organizaţi în ceată -sub conducerea regelui lor - şi ca şi dînşii, umblă de la casă la casă prin tot satul, cîn-tînd sau recitind o lungă oraţie în versuri. Această oraţie se termină, ca şi unele colinde, cu versuri care amintesc stăruitor gazdelor de darurile ce se cuvin cetaşilor. La casele unde au fost copios recompensaţi, aceştia cu grijă, ca şi colindătorii, să mulţumească prin versuri speciale: „Hylom, hylom!313 / Pred tymto domem, hluboky jârek, / Deku-j£m hospodâri za pekny dârek**314. Dar, de cele mai multe ori, personajul cu rolul de crainic315 din alaiul regelui spune cîte-un compliment de circumstanţă la adresa gospodinei de gazdă ori la adresa fetelor, acolo unde sînt316. Dacă însă au fost răsplătiţi cu zgîrcenie sau nu au fost deloc primţi, cetaşii moravi care execută datina în chestiune dispun şi ei întocmai ca şi colindătorii tuturor popoarelor din orientul şi sud-estul Europei de anumite formule injurioase, ce sînt spuse de dînşii în pofida gazdei neospitaliere, înainte de a-i părăsi curtea, de ex.: „U H... Cu, je stoupa, / 2e je H...ovâ hodnă skoupâ!**317, sau: „U N...u, je hodnă psenice, / 2e tam vsude băhaji stănice**318. Atîtea elemente - în majoritatea formale, iar adeseori chiar şi de conţinut - comune cu colindatul, nu par nici de cum să fie toate originare în respectiva datină ceho-moravă. Insă e probabil totuşi, ca unele din aceste analogii - foarte puţine de altfel - să fie cunoscute de cetaşii alaiului cu regele de la obîrşie, fără vreo înrîurire din afara datinii. Sînt cele ce vor fi înlesnit apoi atracţia de motive asemănătoare, tipice colin- 313 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI datului, direct din sfera acestei datini. Se ştie că colindatul a exercitat o influentă covîrşitoare adesea asupra multor altor datini - complet diferite ca finalitate - de pe tot cuprinsul anului. Aşa stînd lucrurile, nu e de mirare dacă în datina moravă a umblatului cu regele vom surprinde şi dovezi categorice despre existenţa unor practici negative de aceeaşi natură ca şi dscolindările, iar uneori absolut identice cu acelea. Şi cu drept cuvînt; căci, din moment ce la cetaşii ceho-moravi de la Rusalii e de uz curent răzbunarea contra gazdelor avare prin formule injurioase319 - care sînt atît de specifice colindătorilor propriu-zişi - era de aşteptat să aflăm la ei de asemenea uzul practicilor negative. în adevăr, în finalul oraţiei lor, aceşti cetaşi - perorînd asiduu asupra darurilor, după care jinduiesc -nu uită de obicei să profereze şi anumite ameninţări la adresa gazdei, în eventualitatea că nu ar fi răsplătiţi după cuviinţă, de ex.: „...Dălete, dălete, / Nâs tady dloho stât ne-nechete. / Budeme li tady dloho stati, / Budeme văm stiechy trhati, / Pod naşe vrany konâ stlăti...<<32° între personajele cetei, aşa-numiţii „vybăra£i“321 sînt cei care cer daruri de la gazdă, chipurile pentru rege, pigmentînd cu glume - deosebit de amuzante adesea - cererea lor322. Tot ei sînt cei ce recurg de asemenea la ameninţări, pe care le exprimă de obicei în mod condiţionat. Iată cum sună ameninţarea lor, după o altă variantă moravă: „Neodbyvejte nas, pajmaminko, / Sic văm zaânem stfechu drâti / A ji pod naşe koniky stlăti / Ana jejich stribfnych podkovăch roznăseti...w323. Evident, ameninţarea se referă la tipul de casă rurală acoperită cu paie sau cu stuf, tip dispărut azi aproape complet în Moravia. Numai aşa au sens verbele trhati şi drâti în raport cu obiectele lor directe stiechy şi stfechu324. Dar poate fi vorba aici oare de asemenea de smulgerea maldărelor de trestie de pe casă şi de azvîrlirea lor la pămînt? Versul ultim citat pare a ne indica mai degrabă un acoperiş de paie, dacă ne gîndim la aşternutul în uz la vite, sugerat de el... Totuşi, în cazul de faţă, nu e acesta sensul cel real, ci numai cel ironic. Aici, sensul care iese-n plin relief este acela de a arunca paiele sau trestia sub picioarele cailor în scopul de a fi făcute mici fârîme, adică al unei distrugeri desăvîrşite. O asemenea semnificaţie ne este confirmată de o altă variantă a acestei oraţii, unde ameninţării în chestiune îi este juxtapusă încă una, nu mai puţin interesantă. în finalul acestei variante a oraţiei morave - ca şi-n celelalte de altfel - se insistă mult asupra cererii de daruri, fâcîndu-se uz de imagini hiperbolice generatoare de comic. Pe de altă parte însă, respectivele imagini îmbibate în umor sînt succedate de amintitele ameninţări, care - deşi debitate, e drept, tot ca un fel de continuare a glumelor - erau totuşi deosebit de serioase în fond, dacă le privim prin prisma originii şi mai ales dacă ne gîndim că, în ciuda aspectului lor glumeţ, ele puteau deveni nu odată realitate. Iată însă finalul acestei a treia variante: „...Podarujte nâm, paămamănko, klobase / Co se nimi styrykrât opâse, / A po pâty, co bych si svyhc vranyho konifcka podepriti mohl! / Esli nepodarujete, / Dyz se vase dcerka bude vydâvatyy / Budeme se ji posmivati, / Stiechy brăti, / ploty lama ti, / Pod naşe nejmilejsi vrany koniâky stlăti /“325 Prin urmare, aici nu mai e nici un echivoc: călăreţii din suita regelui ameninţă gazda că-i vor arunca deopotrivă acoperişul casei, ca şi gardul curţii sub picioarele cailor! 314 reflexul riturilor negative la români şi la alte popoare Evident, nu cu scopul de a le face din ele aşternut, ci pentru a fi mai bine sfărîmate de potcoavele lor. Fapt curios însă, în această ultimă variantă moravă, răzbunarea prin cele două practici negative - cărora li se atribuie chiar de către colindători semnificaţia de batjocură la adresa amfitrionilor - nu este prezentată ca realizabilă chiar atunci, îndată ce ceata călăreţilor avea să se convingă de avariţia lor; ci ea e raportată la o dată ulterioară şi anume la ziua cînd va fi sărbătorită nunta fetei de gazdă, ceea ce putea avea loc foarte tîrziu după aceea. De ce o astfel de amînare în aplicarea revanşei? Pentru o mai mare eficacitate? Probabil că da, în situaţia specială cînd gazda are o fiică de măritat. în orice caz, avem a face aici cu o răzbunare tardivă în genul celor româneşti, pe care le-am relatat aiurea. Dar aceasta ridică un semn de-ntrebare în legătură cu originea şi finalitatea respectivelor rituri morave, care au putut fi atrase în datina de la Rusalii dintr-un alt domeniu al folclorului. Desigur, nu este exclus ca ele să fi fost captate din datina colindatului, datorită acelor asemănări strict formale, pe care le-am semnalat mai sus; dar mai curînd ele vor fi venit chiar direct din datina nunţii, unde vor fi fost de uz vechi la cehi. Pe noi însă, indiferent de modul cum va fi avut loc adoptarea şi adaptarea lor, ne interesează riturile, ele însele, care rămîn în esenţă aceleaşi. Adesea, cetaşii moravi de la Rusalii se folosesc de o altă ameninţare, a cărei îndeplinire de asemenea nu urmează să aibă loc imediat: „...Dejte nâm aspoă svifiske plece, lebo klobâsu, / Co se ni trikrat opasu! / Honem, honem, / At ja tu nestojim s mym konăm. / Vevedu vâm ho do jfrteâka, / Spase vâm ho do zmeâka...ui26 Aceasta pare a fi o practică negativă specifică datinii călăreţilor de la Rusalii, cînd grînele pe cîmpuri sînt destul de mari, uneori chiar în faza înspicării. Deşi întrucîtva tardivă, totuşi ea nu e nicidecum în aceeaşi măsură ca unele răzbunări ale colindătorilor români de la sărbătorile Crăciunului, răzbunări care adesea sînt amînate de aceştia tocmai pe vară327. în ce priveşte ritul violentării acoperişului şi cel al sfârîmării gardului, subliniem că, la români, ele sînt tipice datinii colindatului şi anume faţetei sale negative328. Restrîngîndu-ne acum exclusiv la ameninţarea cu distrugerea acoperişului, pe care am întîlnit-o figurînd în toate formulele citate şi care ne preocupă în special, constatăm nu numai că ea este comună tuturor slavilor occidentali mai sus menţionaţi, dar în acelaşi timp, sub aspectul formei de expresie, ea este la toţi foarte asemănătoare, iar uneori chiar absolut identică, încît s-ar părea nu o dată că avem a face cu simpla traducere a uneia şi aceleiaşi formule în diferite idiomuri slave. Dacă la slovaci şi la cehi, fenomenul este oricum mai explicabil, el ne surprinde intru cîtva dacă le avem în vedere pe aceste două popoare - pe fiecare în parte - faţă de poloni şi mai ales pe cehi faţă de poloni. Astfel, raportîndu-i numai pe cehi la poloni, remarcăm că în citata colindă polonă de la sărbătoarea magilor329 şi în prima variantă a oraţiei cetaşilor datinii jizda s Jcrălem33°, asemănarea merge pîn-acolo, încît aflăm, intr-o parte şi-n alta, aceleaşi cuvinte şi chiar aceeaşi formă verbală. Ba, însuşi versul ultim din citatele finaluri ale cărţilor morave - deşi acesta ar părea să fie mai specific cch, dat fiind că e reflexul unei datini autohtone - el îşi află totuşi corespondent nu 315 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI numai în ameninţarea micilor colindători slovaci, ci şi în cea a colindătorilor poloni cu Vicleimul. în adevăr, dacă respectivul vers ceho-morav, referindu-se în primele două variante la paiele sau la stuful acoperişului, sună: „...Pod naşe vrany konă stlâti..."33^ ori: „...pod naşe koniky stlâti...“332, iar în cea de-a treia variantă - referindu-se deopotrivă la acoperiş, ca şi la gardul curţii - sună aproape identic: „...Pod naşe nejmilejsi vrany koniCky stlâti...“333 în colindele slovace şi în cea polonă anterior menţionată, versul în chestiune - raportîndu-se exclusiv la acoperişul casei - are următoarea înfăţişare: „...A pod noiki posceleme...“334 şi „...Pod nogi se poscielemy...“335 Concluzia? Nu poate fi alta decît că citatul vers slovac şi polon va fi avut - faţă de corespondentul său ceh, din cele două variante ale oraţiei - rolul de model după care acestea s-au orientat. Iar dacă colindătorii poloni şi slovaci - ca pedeştri ce erau - ameninţau gazda că, smulgîndu-i acoperişul, îl vor aşterne sub propriile lor picioare; cetaşii moravi ai datinii de la Rusalii - în calitatea lor de călăreţi - aveau să ameninţe gazdele că vor aşterne acoperişul casei (sau, de asemenea, gardul ogrăzii) sub picioarele cailor lor. E o adaptare ce se impunea în chipul cel mai natural de la o datină la cealaltă. Iată, aşadar, cum întreaga ameninţare din menţionatele variante ale oraţiei cehe se dovedeşte a fi, în raport cu ameninţarea colindătorilor poloni şi slovaci - din colindele citate -, un simplu derivat faţă de prototipul său, însă un derivat care a venit împreună cu ritul corespunzător. Totuşi, noi sîntem de părere că prototipul folcloric direct, adică imediat, al ameninţării cetaşilor moravi din datina amintită nu a fost unul polon şi nici măcar unul slovac, ci chiar unul autohton şi anume o colindă ceho-moravă, care dădea expresie răzbunărilor respective şi care va fi sunat cam la fel cu citatele versuri slovace şi polone. Deci forma polonă sau slovacă a ameninţării mai sus relatate reprezintă pentru cehi prototipul mai îndepărtat, în cadrul influenţelor de la popor la popor. Şi e nevoie să accentuăm că el a acţionat asupra unei ramuri folclorice de acelaşi gen, anume: de la datina colindatului polon, la datina colindatului slovac şi ceh. Dar această stereotipie a respectivei formule de ameninţare - cu depăşiri peste graniţele etnice - pe care am pus-o noi acum în lumină la poloni, slovaci şi cehi, ne indică următoarele fapte folclorice deosebit de interesante: 1. La origine, e vorba aici de una şi aceeaşi formulă, care a circulat odinioară pe întregul teritoriu al Slaviei occidentale. 2* înşeşi practicile repercutate în respectiva formulă-ameninţare au existat cîndva în toată această lume slavă. 3. Influenţa se vădeşte a fi radiat pe direcţia est-vest, adică dinspre slavii orientali -în special pe căile carpatine - şi anume din datina colindatului acestora, către slavii occidentali, reflectîndu-se în primul rînd, evident, în aceeaşi datină, cea a colindatului, în acelaşi timp, ea s-a exercitat - într-o apreciabilă măsură - prin români, şi pe direcţia sud-est - nord-vest. în ordine antropogeografică, din formulele mai sus prezentate, se desprinde şi o concluzie în legătură cu locuinţele rustice din marea zonă care ne preocupă, pe deasupra conceptului etnicităţii. în adevăr, verbele care figurează în citata ameninţare, la 316 reflexul riturilor negative la români şi la alte popoare_____________________ diferiţii slavi apuseni pentru designarea acţiunii ritului - precum pol. oberwaâ\ slov. oberat’şi oskubat\ ceh. drăti, dar mai ales sinonimul lor pol. targaâ şi ceh. trhati, cu sensul de a trage în mod violent, a smulge sau chiar a rupe trăgînd - nu se pot raporta decît la un acoperiş de tipul celui mai rudimentar primitivism, adică din paie ori din stuf în regiunile cîmpeneşti sau băltăreţe şi din şindrilă în ţinuturi împădurite, în special la munte. Aşa a fost în trecut - nu de veacuri, ci de milenii - pînă aproape de vremea noastră, acoperişul caselor şi al bordeielor ţărăneşti în tot orientul şi sud-estul Europei. Bănuim că o asemenea practică negativă va fî existat - în cadrul datinii colindatului - şi la slavii orientali, deşi documente folclorice clare, care să justifice în mod categoric supoziţia noastră, nu am întîlnit. Unul singur totuşi pare a ne pune pe urmele ritului în chestiune şi anume o colindă bielorusă - în uz la ajunul Crăciunului - care prezintă aspectul unui dialog între un băieţel şi mama lui. Băieţelul, auzind un zgomot suspect afară, o-ntreabă speriat pe mamă: „Om CTyK, Maivnca, CTyx, / LLIto to CHO TyT: / Vbi xmo crnpexy pa3pbieae? / Mbi xaTbiwcy BepHe?“336. Mama însă îl linişteşte, atribuind acel zgomot gerului, pe care-1 înfăţişează copilului ei ca pe-un colindător ce umblă şi el cu colindul şi cîntă pe la ferestrele caselor: „U,mxo, CbiHKy, Mopo3 CTyqMUb, / KaJiaayHbKy rojiocnub..."337 în această impresionantă personificare a gerului - care, precum se ştie, este un binecunoscut personaj al mitologiei populare, la slavii orientali338, ca şi la alte popoare - s-ar părea să fie vorba doar de-o măiestrită poetizare şi nu de altceva. Totuşi însă, noi credem foarte probabil ca această poetizare să aibă un substrat folclorico-ritual. Astfel, faptul că acel băiat - colindător el însuşi, după cum rezultă din restul colindei bieloruse citate - îşi exprimă îngrijorarea sa sub o formă atît de asemănătoare cu ameninţarea colindătorilor, care avertizează gazda că se vor răzbuna dezvelindu-i casa, ne îndreptăţeşte să presupunem că aici se ascunde o aluzie la practica respectivă. O altă practică de descolindare, avînd de obiect tot casa, ne este dezvăluită, la poloni, de o ameninţare la adresa gazdei, pe care o aflăm în colinda din satul Gaj, deja citată în legătură cu ritul distrugerii acoperişului. Aici, îndată după cererea de daruri îndreptată către gospodină - cerere întreţesută cu trăsături de umor şi ironie - urmează o ameninţare deosebit de interesantă: „...Moja pani scodrâ, / Badzcie dlâ mnie dobrâ, / Idzcie do fasy, / Urznijcie kawal kielbasy, / A tnijcie daleko od r$ki, / Zebyscie se nie urznşli rţki. / Ja wiem jaka to m$ka, / Jak kogo boli r$ka! / Dajcie pâre centow /1 wodki, nie mţtow; / Dajcie jak wâs prosş, / Bo sciane poros?/ Mietla i gnojowka\..“339 Precum vedem, aici e vorba despre o practică negativă, care constă în mînjirea casei cu impurităţi. Ne este redat cu precizie procedeul colindătorilor: ei înmoaie mătura gazdei în apa din bălegarul vitelor, care nu îngheaţă nici cînd sînt geruri mari, şi apoi o scutură pe pereţi... Am relatat această practică la români într-un număr însemnat de variante, dintre care unele prezintă o analogie mai mare sau mai mică cu cea polonă, ca de pildă: stropirea pereţilor casei cu apă, aruncarea de gunoi sau de găinaţ asupra pereţilor, aruncarea de noroi...340 Dar numeroase documente folclorice ne atestă că, la slavii occidentali, colindătorii fac uz de asemenea de ritul negativ al spargerii oalelor şi a tot soiul de vase din lut, în 317 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI special culinare - rit atît de familiar colindătorilor din sud-estul Europei şi cu deosebire celor români341. Aşa, în versurile finale ale unei colinde de Crăciun, de la polonii din districtul Ropczycki (în estul voievodatului Cracoviei) - unde aflăm obişnuita lor cerere de daruri - colindătorii ameninţă cu o răzbunare, în care tocmai recunoaştem practica în chestiune: „...2ebyscie nâm na radecke / Kolendecke dali. / A jak nâm nie dacie, / Wielgi cud poznâcie, / A wszystko wam wytfucewa / Cowyw szopie macie342. Ritul este enunţat aici în forma cea mai generală, referindu-se la orice fel de obiecte casabile, ceea ce oglindeşte just realitatea etnografică, întrucît colindătorii nemulţumiţi - în cazul cînd nu sînt împiedicaţi la timp - sparg orice le iese-n cale, fără alegere. Colindătorii poloni din Pinczow şi împrejurimi (voiev. Kieleckie), care umblă în ziua de 7 ianuarie, la sărbătoarea magilor, adresează gazdei, exact în acelaşi stil, aceeaşi ameninţare: „...A jak wy nam nic nie dacie, / To oj wielki cud poznâcie: / Wszys-tikie gary potluczemy, / Ktore na szafie macie..."343 S-ar părea că lăzbunarea acestor colindători se circumscrie în mod exclusiv acţiunii de a sparge oalele. Totuşi, nu poate fi îndoială, şi aici „gary“ trebuie interpretat extensiv, adică referindu-se la tot ce e vas de lut, deci şi la străchini, ulcele..., nu numai la oale. în statele Lusina, Libertow şi Gaj, din Malopolska occidentală colindătorii mascaţi ai Carnavalului ameninţă să se răzbune la fel, asupra oalelor: „...A jak mi nie dacie, / To mnie nie poznâcie: / Wszystkie gârki porozbijăm, / Co na poice mdcie“344. De asemenea, mascaţii din satul Plaszbw din aceeaşi regiune îşi termină lunga lor colindă cu o ameninţare perfect analoagă, indicînd precis tot oalele, ca ţintă a răzbunării lor, în cazul cînd nu ar primi darurile îndătinate: „...A wy krzeâcijany, / da-rujcie mi jaje. / Jesli mi nie darujecie, / to mniepogniewacie: / Potfukş wam garki, / co na safie macie\“345 O altă ameninţare, din finalul unei colinde polone culese din satul Radlow situat în voievodatul Cracoviei - de la colindători, care umblă la Anul Nou după „szczodraki“ -specifică drept obiective ale răzbunării deopotrivă străchinile ca şi palele: „...A jak nâm nie dâcie, / Ciţzki grzych ujrzycie: / Misiri, gârki pothicewa / Co na safie mâcieu346. Ambele aceste obiecte sînt menţionate şi în ameninţarea unei alte categorii de colindători poloni - din satul Przebieczany, din districtul Wieliczki (voiev. Krakowskie) - a aşa numiţilor „âmigurtnicy“, care umblă în ziua a doua de Paşti, udînd lumea şi fiind dăruiţi cu ouă şi colăcei: „...Dejcie mi tu, dejcie, / Co w komorze mocie: / Dzie-siţc pore jojek, / Koloca kawolek. / Dejcie mi tu, dejcie, / Bo jak mi nie docie, / Gorclri, misiriporozbijem, ICo je w sofie model"341 Ţinînd seama de modul cum sînt exprimate citatele ameninţări polone, toate apar ca nişte variante - prea puţin deosebite una de alta - ale aceleiaşi formule-prototip, care se raportă la imul şi acelaşi rit negativ. Dar un interes special prezintă faptul că de asemenea colindătorii slovaci, moravi şi cehi - cu deosebire cei mai autentici dintre ei şi anume cei din perioada sărbătorilor de iarnă - ameninţă gazdele că le vor sparge vesela de lut, dacă nu vor fi recompensaţi aşa cum doresc. 318 REFI F.XUL RITURILOR NEGATIVE LA ROMÂNI ŞI LA ALTE POPOARE________________ Astfel, iată cum se termină o colindă de Crăciun din Slovacia moravă: „...Esli nâm nedate / Vsecky hmce potluâeme, / Co v polici mâţe!i<348. în adevăr, parc-am avea a face cu o traducere uimitor de fidelă a uneia din ameninţările polone mai sus citate! însă nu altfel sună ameninţarea micilor colindători moraviani din Liăna, de la ajunul Crăciunului, care amintesc şi ei, în versurile lor, tot numai oalele: „...Jestli nâm nedâte / A nas pohnfcvâte, / Vsecke hmce vâm potluâem, / Co v polici mâţeu349. Precum se vede şi formula aceasta îşi află corespondent aproape identic la poloni. Cam în acelaşi chip sună şi o altă formulă-ameninţare moravă de la sfirşitul unei colinde, urmînd imediat după versurile prin care colindătorii amintesc în prealabil gazdei darurile cuvenite lor: „...A jak nâm nedâte, / Brzo uhledâte, / Vsecky hmce vam potluâem, / Co vpolici mâteu3>0. Aşadar, oarecare mici modificări de la o variantă la alta se remarcă mai ales în versurile care precedează ameninţarea propriu zisă. Dar versurile ce exprimă practica însăşi, pe care colindătorii intenţionează s-o aplice gazdei neospitaliere, acelea rămîn de obicei stereotipe sau aproape. Iată acum o altă colindă de Crăciun din Moravia - din localitatea Vsetin - unde formula-ameninţare se complică, raportîndu-se atît la oale cît şi la străchini, ba încă vizînd strachina favorită a gazdei: „...Jak mi nic nedâte, / Zle si udălate, / Vsecky hmce vâm potiepu, / Co v polici mâţe, / Aj tu misu nejkrâsnejsi, / Co na ni jidâte\“351 în Valahia moravă, colindătorii din ziua a doua de Crăciun insistă amplu asupra ameninţării, care ne preocupă, raportînd-o la variate recipiente casabile, pe care nu le mai întîlnim aiurea, la vreun altul dintre popoarele slave occidentale. în plus, motivul nostru capătă aici un colorit etnografic autohton, deosebit de interesant prin aceea că apare proiectat pe o serie de elemente din viaţa ciobănească atît de specifică acestui grup dialectal morav: „...Radi bysme brali / Po patâdku, po trojnidku, / Kdybyste nâm dali. / A jak nâm nedâte, / Tâk se podivate: / Vsecky hmce vâmpotiepem, / Co vpolici mâţe; /Ai vsecky dzbânky, / Co jsou od smetânky; / A i ty lâhvice, / Co jsou od ânăce!"352 La cehii din Boemia, ameninţarea în chestiune se bucură de asemenea de o largă răspîndire. Uneori, colindătorii le-o spun gazdelor în chip indirect, sub forma unei aluzii ironice, impregnată de elementul comic. Prevestind prăpădul oalelor, ei îl pun şăgalnic pe seama găinii morarului, care - huzurind de trai bun - face ravagii pe oriunde umblă. Este cunoscuta imagine umoristică ce apare frecvent în finalul colindelor cehe: „... Koledy nâm dejte... / Jest-li nâm nic nedâte, / Na hmcih to shledâte: / Mlynaibva slepice / Nazobâ sepsenice, / Shâzi vâm vsecky hmce spoliceV053 Alteori însă, ameninţarea colindătorilor cehi sună în modul cel mai direct şi o aflăm referindu-se nu numai la oale, ca-n formula precedentă, ci şi la străchini şi chiar la capacele oalelor: „...Jest-li ie nedâte, / Tehdy uhlidâte: / Hmce, misy potludeme, / Co v misniku mâţe. / A pukliâky k tomu, / Pak uteSem domu - / Proto te jste necht&li dât / Koledy nikomu!“354 Dar adesea, calele gazdei neospitaliere nu pot scăpa de mînia colindătorilor nici dacă în momentul cînd ei au colindat s-ar afla în cuptor - pline cu bucate, pe care 319 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI gospodinele cehe le gătesc, după datină, la Crăciun - căci şi acolo sînt urmărite. în adevăr, iată cum sună ameninţarea în chestiune la sfîrşitul unei alte colinde: Măte-li je v peciy / Roztlu âeme pfeci: / Zeleznejma vidlicema, / Dfevânou palici/“355 Nu e lipsit de interes faptul că aceste versuri succedează o colindă religioasă. Evident, vechimea lor este cu mult mai mare decît cea a produsului folcloric la care s-au ataşat, ele făcînd parte din stocul primordial de elemente ale datinii colindatului, care - privită sub unghiul originii sale - e laică prin excelenţă. Aici, avem a face cu un fenomen ce ilustrează atotputernicia anumitor elemente tradiţionale, care - în ciuda covîrşitoarelor aluviuni religioase, de esenţă creştină - nu numai că au rezistat, dar au rămas dominante, circulînd liber în cadrul colindatului şi impunîndu-se totdeauna şi pretutindeni, indiferent dacă, sub aspectul tematic, colinda continuă, în spiritul celei mai vechi tradiţii, să fie laică, ori dacă e religioasă adică apariţie a unei epoci relativ tîrzii. Referindu-ne acum în special la materialul folcloric ceh mai sus prezentat, pentru reliefarea substratului său ritual - şi anume în legătură cu spargerea obiectelor casabile din cuprinsul gospodăriei gazdei, de către colindători - avem de observat că dacă, în ce priveşte modul de expresie, formulele de ameninţare ale cehilor se diferenţiază sensibil de cele morave, slovace şi polone, marcînd o formă mai originală, proprie acestei naţiuni; în ce priveşte fondul, adică ritul pe care-1 au de obiect, el rămîne mereu unul şi acelaşi. Stilul înclinat spre poetizare al formulelor cehe ar părea să ne îndreptăţească a conchide că, la cehi, practica negativă în chestiune era mai puţin activă ca aiurea şi că ameninţarea cu aplicarea ei constituie nu atît ecoul unui rit, cît mai curînd o temă poetico-folclorică, pe care poporul a captat-o de dragul umorului la care se preta. Desigur, faptul n-ar fi cu totul improbabil, dacă admitem că pentru a ajunge în regiunile de limbă cehă ritul a urmat drecţia est-vest şi că aceste regiuni ar fi cele mai depărtate la care el a pătruns înspre apus. Totuşi, ceea ce se opune în mod categoric unei asemenea concluzii, este următorul argument folcloric, pe care nu-1 putem ignora: prea înrădăcinată şi prea răspîndită este la cehi această formulă-ameninţare ca să putem pune ipoteza că ea nu-şi avea corespondent pe terenul ritual. în adevăr, cehii o cunosc şi în afară de datina colindatului propriu-zis, adică a celui circumscris sărbătorilor de iarnă. Ceata de fete mari, oare, în pragul primăverii - de fapt, a anului nou cel natural -săvîrşesc datina alungării morţii şi a aducerii noului an, la sărbătoarea aşa-numită „Smrtnâ ned£le“356, ameninţă şi ele gazdele cu spargerea oalelor, în cazul cînd nu ar primi ca recompensă darurile ce li se cuvin: „...Jest-li nâm nic nedâte, / Zlou odmănu shledâte: / Budou vâm hrnce skâkati z police, / Jako ty mlynărovy slepice, / Kdyi se naZeroupansky psenice\“351. Precum vedem, imaginea găinilor sirepe apare şi aici, însă utilizată numai ca o simplă comparaţie. Tot în cadrul unei datini de primăvară, a aşa-numitei pomlâzka358, foarte populară la cehi - corespunzînd sorcovei noastre de la Anul Nou - colindătorii, care vin să ureze gazdelor sănătate şi să le flageleze totodată, cu mlădiţe verzi, spun, fâcînd aluzie la spargerea oalelor, următoarele versuri, ce atribuiau de asemenea această ispravă faimoasei găini a morarului, personificată şi aici: „Mlynâîova slepice / Nazrala se 320 reflexul riturilor negative la români şi la alte popoare - nice / yiitla mezi hmcey / Shâzela je spoliceV<359. Vom mai relata apoi că, în localitatea Măstec Krâlove şi prin satele din jur, umblau din casă-n casă odinioară, în ziua de 13 iulie, la sărbătoarea Sfintei Margareta - „Svatâ Marketa“ - cete de copii, care o invocau' în cîntecul lor pe această sfîntă, implorînd-o să deie recolte îmbelşugate pe ogoare. E un cîntec ritual specific agrar, în care personajul creştin, Sfînta Margareta, reprezintă, desigur, o tîrzie substituire, în cadrul unei datini săvîrşite în miezul verii, adică tocmai atunci cînd la cehi începe secerişul. Dar ceea ce ne interesează pe noi aici în special, este faptul că la sfîrşitul acestui cîntec - după cererea de daruri - urmează de asemenea ameninţarea colindătorilor respectivi cu răzbunarea, prin spargerea oalelor gazdei, în eventualitatea că nu ar fi recompensaţi convenabil: „Svatâ Marketo, / Dej nâm dobre leto / Na pseniCku, na fcitidko, / A na vsecko obilidko, / Co nâm Pân Buh nadăli! / ZatoC se v kosi, / Hod nâm po groşi; / Na cejnovou misku, / Hod nâm po penisku. / Jestli nâm nic nedăte, / Na svych hmcich shledăte: / Budou vâm litat z po-lice, / Jako mlynâibva slepice“260. Formula aceasta, din care nu lipseşte nici imaginea găinii morarului - utilizată în rolul de comparaţie - este, după cum se vede, o variantă foarte apropiată de cea a fetelor care alungă moartea, la „Smrtnâ nedăle“. Ameninţarea cu spargerea oalelor şi străchinilor este, fără îndoială, cea mai frecventă din toate cîte apar în colindele cehe şi morave. Nu am putea afirma cu siguranţa daca, la aceşti slavi, colindătorii spun astăzi exclusiv în glumă asemenea ameninţări adresate gazdelor. Se pare totuşi că nu. Sau, mai just: nu totdeauna. în orice caz, consideiăm drept absolut incontestabil că, într-un trecut foarte apropiat, o astfel de iăzbunare a colindătorilor era de asemenea la cehi şi moravi o practică autentică şi încă larg răspîndită şi că, în consecinţă, versurile de colindă în genul celor mai sus citate nu sînt decît răsunetul fidel al unei realităţi folclorice de fapt, disparente azi. Altfel, ar fi cu totul inexplicabil de ce ameninţarea în chestiune e un motiv atît de favorit al colindelor acestor slavi. Remarcăm cu acest prilej că, la românii din Dacia în special - deşi spargerea oalelor şi în general a tuturor obiectelor casnice din lut constituie una din cele mai cultivate practici de descolindare, ceea ce ne este atestat de numeroase mărturii, mai ales din Muntenia şi Oltenia - colindele şi în primul rînd formulele-ameninţări sînt totuşi mute cu privire la ea. De aceea, cu atît mai mult este de presupus că, la ceho- moravi, colindătorii au avut pînă aproape de vremea noastră o mare predilecţie pentru dînsa, de vreme ce ea a lăsat urme aşa de adînci în colindele lor. Faptul remarcabil că ameninţările care fac aluzie la această practică de descolindare prezintă atîta asemănare, în ce priveşte forma lor de expresie, atît la ceho-moravi şi slovaci, cît şi la poloni - în puncte geografice depărtate unele de altele - duce în mod firesc la concluzia că ritul negativ al cărui reflex sînt respectivele ameninţări, comune tuturor slavilor occidentali, le era şi el comun, întinzîndu-se pe toată aria etnografică ocupată de aceşti slavi. Şi evident, el depăşea cu mult aria slavă occidentală, deşi nu am putea preciza pînă unde anume se întindea dincolo de limitele ei. Spre a completa seria de răzbunări ale colindătorilor din Slavia occidentală - aşa cum se oglindesc ele în colindele lor - mai menţionăm o formulă de ameninţare a micilor colindători din Sile-zia cehă, prin care ni se face cunoscută o practică negativă din sfera păstorească: „...Jak n6dat6 makovnika, / Vyleju vam latku mlika..A*6X 32! PESCOL1NPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Este răzbunarea, pe care am semnalat-o şi la colindătorii români din Dacia, în cîteva puncte geografice. în fine, vom mai relata că, la slavii apuseni de asemenea, se reflectă în colindele lor furtul ca practică de descolindare. Astfel, colindătorii mascaţi poloni din Malopolska occidentală (s. Konary), în colinda pe care-o cîntă în perioada Carnavalului, nu uită să facă aluzie la o răzbunare de acest gen, în cazul cînd gazda nu i-ar răsplăti convenabil: „...Opatrzcie, opatrzcie biednego pacholka, / Zeby wăm nie zerwal co z kolka. / Nie wezm$ ciel^cia, ni kozy, / Bo mi si$ do torby nie wlozy...“362 Prin urmare, o consolează ironic pe gazdă că totuşi nu va fi păgubită prea mult, fiindcă ei vor fura numai lucruri din acelea, care încap în traista lor! Tot aşa, micii colindători moravi de la ajunul Crăciunului (din Lisna) ameninţă gazda în chipul următor: „Jak vam idu na koledu, / Jak ndâatâ\ hned pojedu / Do ko-murky s haâkem / Na buchetky s madkem, IVsecky vam ich poberu, / Co se jednuc naperu Desigur, procedeul abil al sustragerii plăcintelor din cămara de provizii a gazdei cu ajutorul unui băţ prevăzut cu cîrlig la capăt, care pare a fi fost introdus prin fereastra deschisă sau prin vre-o lucarnă de aerisire, ne lasă astăzi impresia unei glume nevinovate, menite să stîmească hazul ascultătorilor. Totuşi, nu poate fi îndoială că, în dosul acestui motiv pur umoristic din timpul nostru - precum ne este înfăţişat de citatele versuri - se ascunde o poznă reală şi anume o răzbunare promptă a colindătorilor, care cutezau să-şi ia singuri cu vîrf şi-ndesat, adică să fure, din ceea ce gazda avară refuzase a le da de bună voie. Desigur, vor mai fi existînd, la slavii apuseni, şi alte rituri negative, de care fac uz colindătorii de diferite categorii, dar pe care nu le-am aflat reflectate în versurile din finalurile colindelor sau în formulele speciale independente şi nici culegătorii de folclor - ca de obicei - nu le-au remarcat. Cele mai sus relevate de noi se detaşează însă în toată claritatea din formulele-ameninţări. Fireşte, în acest capitol, am lăsat complet la o parte o serie de ameninţări proferate de colindătorii Slaviei occidentale, anume din acelea, care - ţinînd exclusiv de domeniul glumei - vădeau în chipul cel mai neîndoios că nu prezintă nici un substrat ritual şi că deci nu ne puteau fi de nici un folos la reconstituirea repertoriului autentic de rituri negative ale datinii colindatului la aceste popoare. II. ASUPRA REPARTIŢIEI GEOGRAFICE A RITURILOR ŞI FORMULELOR DE DESCOLINDARE ÎN EUROPA ORIENTALĂ ARUNCÎND O PRIVIRE DE ANSAMBLU ASU-pra formulelor, ca şi asupra riturilor descolindătoare mai sus prezentate, ne este permis acum să afirmăm în mod general că acestea sînt bine cunoscute poporului de la ţară la cele mai diferite naţiuni de pe imensul spaţiu al zonei orientului şi sud-estului Europei. 322 REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ a RITURILOR iN EUROPA ORIENTALĂ Cum produsele folclorice în chestiune ilustrează aspectul negativ al colindatului, de care acestea sînt inseparabile, înseamnă că ele acopăr exact aceeaşi suprafaţă din teritoriul continentului european, pe unde circulă datina colindatului de tipul oriental; ba chiar se întind şi acolo unde această datină se-ncrucişează cu puternice influenţe occidentale. Dacă ne referim în mod special la riturile de descolindare, remarcăm că unele din ele sînt atestate în forme identice sau analoage pe spaţii incomparabil mai ample decît formulele. în adevăr, oricît sînt adesea şi anumite formule de descolindare comune, ca idee fundamentală, pe regiuni mai mult sau mai puţin întinse, totuşi ele prezintă în forma de espresie diversităţi neasemănat mai mari de la un popor la altul. Era şi firesc. Riturile sînt, fără îndoială, mult mai rezistente la transformare: pe de-o parte, prin caracterul lor cu totul concret pe care li-1 conferă însăşi materialitatea lor, ceea ce le face refractare la schimbări radicale; pe de-altă parte, prin faptul că libertatea de plăsmuire aici este mai îngrădită de factorul magic, decît în domeniul formulelor, unde imaginaţia are joc liber, fâcînd ca ele să evolueze independent de la naţiune la naţiune, întrucît sînt condiţionate într-o însemnată măsură de influenţele venite asupră-le din tezaurul folcloric propriu fiecărei naţiuni. Totodată, ceea ce se cuvine relevat ca un fapt remarcabil, este că identitatea anumitor practici de descolindare pe spaţii atît de largi şi în epoci foarte depărtate - la interval de peste două milenii şi jumătate - ne dă dreptul să deducem vechimea lor respectabilă, care o depăşeşte pe cea a formulelor. De aceea, dacă punem problema vîrstei celor două genuri de produse folclorice ale obiceiului descolindării - formule şi rituri - opinia noastră înclină cu atît mai mult în favoarea primatului cronologic al riturilor. Aceasta de altfel ne este coroborat şi de faptul că pe terenul magiei propriu-zise, ritul a apărut înaintea formulei magice. La o etapă mai tîrzie, cînd formula a luat naştere, pentru a însoţi ritul - într-un raport de simultaneitate sau de succesiune - ea vine ca o consolidare a ritului prin mijloacele magiei cuvîntului şi în acelaşi timp, s-ar putea spune că ea apare ca un fel de tălmăcire într-un limbaj sui-generis, special consacrat, al acţiunii rituale. E ceea ce caracterisează, în principiu, de asemenea formula şi practica din cadrul descolindatului. Repartiţia geografică a practicilor de descolindare, ca şi a formulelor — după cum reiese din cercetarea noastră - pare a fi deosebit de capricioasă, adică foarte inegală. în adevăr, fie că avem în vedere un singur popor, dintre cele care ne-au preocupat, fie că le avem pe toate constatăm că circulaţia lor este direct dependentă de anumite preferinţe pentru cutare sau cutare rit ori pentru cutare sau cutare formulă. Astfel, dacă ne referim la unul şi acelaşi popor, ele nu există şi nici n-au existat vreodată, în aceeaşi regiune, toate cîte sînt conoscute la respectivul popor, precum nu sînt toate, cîte sînt cunoscute în general, la nici-un popor la care e în uz descolindatul. Ci, la unul şi acelaşi popor, constatăm că anumite rituri sau formule se arată a fi caracteristice unor localităţi ori regiuni, iar altele altora. Cu atît mai tipic apare acest fenomen, dacă-1 privim pe plan larg internaţional. Şi anume, observăm că un popor manifestă preferinţe deosebite pentru a numite rituri sau formule, pe cînd altul pentru altele. 323 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Aceasta nu înseamnă însă nicidecum că nu aflăm şi multe motive comune pe diferite spaţii etnice, precum am ilustrat prin numeroase exemple. Desigur, fondul comun de rituri şi formule descolindătoare, de pe marea zonă internaţională examinată de noi, e de natură a pune problema unui centru de expansiune al lor. Totuşi aceasta nu s-ar putea rezolva înainte de a se fi stabilit într-un mod cît mai just posibil gradul lor de frecvenţă pe spaţiul menţionat, ceea ce, în momentul actual, credem că este cu neputinţă de realizat în chip satisfăcător, vrem să spunem, în aşa fel încît să corespundă exact situaţiei reale de pe terenul etnografic. Descoperirea centrului de expansiune ar însemna soluţionarea problemei celei mai importante şi anume aflarea poporului, la care autohtonismul datinii colindatului şi deci şi al obiceiului descolindării se dovedeşte a fi cel mai sigur. în ce priveşte riturile în special, constatăm că unele din ele au, în zona orientului şi sud-estului Europei, o circulaţie mică de tot sau izolată pe un spaţiu foarte limitat, singurul pe care le aflăm deosebit de cultivate; altele, însă, au o circulaţie mult mai mare, iar altele au una de-a dreptul uriaşă. Astfel, ca să ilustrăm sumar afirmaţia noastră, prin cîteva exemple, există rituri descolindătoare, care par a se întinde pe tot cuprinsul marii zone a Europei orientale, cum sînt cele relative la poarta curţii şi la uşa principală a casei, pe care le-am văzut atestate la romni, greci, sîrbo-croaţi, sloveni şi ucraineni. Alte rituri - ca spargerea oalelor, precum şi a ferestrelor apoi smulgerea streşinii... - se circumscriu unei porţiuni mai limitate ale aceleiaşi zone etnografice, dar totuşi şi unele ca acestea sînt cunoscute la o serie de popoare şi anume: la români, poloni, cehi, slovaci, ucraineni. în fine, altele - ca riturile în legătură cu carul ori sania, smulgerea punţii din faţa porţii, au o răspîndire cu mult mai restrînsă. în chestiunea repartiţiei geografico-folclorice a produselor obiceiului descolindării pe plan internaţional - asupra căreia am meditat nu puţin din dorinţa de a-i găsi o soluţie acceptabilă - nu se poate afirma decît rareori ceva mai precis, din cauză că nu s-au făcut nicăieri anchete privitoare la răspîndirea spaţială a formulelor şi practicilor descolindătoare. Cea dintîi şi unica anchetă pe teren am făcut-o noi la romni şi la greci. Dar o asemenea anchetă nu s-a făcut nici asupra colindatului, mai precis asupra aspectului pozitiv al datinii, cel cunoscut de toată lumea. Dacă s-ar fi făcut, am avea implicit un preţios îndreptar şi în privinţa descolindatului. Totuşi, şi aşa fără a se fi realizat repartiţia geografică a datinii colindatului de tipul oriental călăuzindu-ne adică numai după diferite colecţii de materiale folclorice, precum şi după unele studii cu caracter comparatist - vom putea şti cu aproximaţie destul de bine pe unde se întinde ea, care popoare o cultivă mai mult, unde se bucură de cea mai mare înflorire... în consecinţă, aceasta ne va servi drept orientare sigură şi pentru repartiţia produselor folclorice ale descolindării, însă numai pînă la un punct. Vrem să spunem că vom şti în chip categoric că pe acolo pe unde există colindatul, trebuie în mod necesar să existe şi descolindatul. Dar care anume formule sau care anume practici de descolindare sînt de uz curent în cutare ţară, la cutare popor şi care sînt la alte popoare de pe imensa întindere a zonei vizate de noi? Iată ceea ce nu vom putea şti şi nici măcar bănui pe baza indiciilor, pe care ni le oferă cunoaşterea aspectului pozitiv al datinii colindatului. Aceasta nu s-ar putea şti decît dacă s-ar realiza atlase folclorice speciale. 324 REPARTIŢIA geografică a riturilor In europa orientală Nevoia atlaselor etnografice a început a fi simţită din ce în ce mai imperios în epoca noastră de către cercetătorii celei mai vaste discipline imaginabile, care este etnografia. Numeroasele ei ramuri ne-o definesc ca pe o enciclopedie a tuturor cunoştinţelor des-ore viaţă şi lume. Apariţia atlaselor etnografice la diferite popoare din Europa, care succede atlaselor lingvistice - după care s-au orientat în bună parte - vine să pună ordine în haos! Oricît de bogate colecţii de materiale din domeniul culturii populare ar poseda o naţiune, n-o dispensează de necesitatea atlasului etnografic. în adevăr, nimic nu ne poate oferi o orînduire mai clară din punct de vedere spaţial pentru fenomenul etnografic decît atlasul, care în acelaşi timp, cu fiecare hartă, ne pune în faţă adevărate tablouri sinoptice ale acestui fenomen, urmărit pe arii mai întinse sau mai limitate. Cel mai uşor de realizat sînt desigur atlasele, care-şi propun ca obiectiv cultura materială, fiindcă aici aranjamentul se face pe bază de piese din cele mai concrete, întocmai ca într-un muzeu. Atlasele etnografice care au însă de obiect cultura spirituală a poporului - foarte frecvent denumite atlase folclorice - sînt mult mai greu de realizat. Aici, se cere multă, extrem de multă scrupulozitate din partea cercetătorului, fiindcă avem a face cu un domeniu fluctuant, unde se poate cădea lesne în eroare. La realizarea atlaselor folclorice, ar trebui să se fixeze ca obiective de primă importanţă datinile şi obiceiurile 364. Cum între datinile calendaristice colindatul ocupă un loc de frunte, i s-ar cuveni, fireşte, un atlas special, care să aibă în vedere ambele sale aspecte: şi pe cel pozitiv, şi pe cel negativ. Avem convingerea că un asemenea atlas -cînd ar putea fi lucrat în condiţii acceptabile, din toate punctele de vedere - ne-ar oferi interesante surprize. Totuşi, sîntem foarte sceptici în această privinţă. Căci, dacă pentru aspectul pozitiv al datinii colindatului încă se mai poate spera un atlas satisfăcător, pentru cel negativ, socotim că e deja prea tîrziu, ca să se mai realizeze ceva cu succes. Mult prea tîrziu! Ne-o spune o experienţă dură a terenului, pe care am trăit-o în mai multe sate din propria noastră ţară şi chiar de pe aiurea. Dar dacă crearea unui atlas folcloric special al descolindatului n-o mai credem posibilă acum, totuşi ne-am putea limita şi numai la atlasul destinat aspectului pozitiv al datinii colindatului, care e de altfel şi cel principal, întrucît un asemenea atlas, precum am spus, e realizabil. în umbra colindatului însă şi plecîndu-se de la el, s-ar putea completa într-o oarecare măsură şi ceva din repartiţia geografică a aspectului negativ. Repartiţia colindatului ar fi o primă orientare, urmînd ca cercetătorii să-şi dea apoi osteneala să adune materiale şi informaţii cît mai multe şi mai variate - pe toate căile posibile - în special pentru descolindare. Acest atlas ar putea fi alcătuit în două chipuri: 1. lucrîndu-se pe baza materialelor deja publicate, de la cea mai veche dată pînă azi şi utilizîndu-se şi cele ce s-ar afla eventual în colecţii manuscrise prin arhivele folclorice ale ţării; 2. lucrîndu-se pe baza materialelor şi informaţiilor culese direct de la sursa folclorică vie în momentul actual, printr-o explorare metodică, bine organizată a întregului teritoriu etnic. Primul mod ar prezenta marele cusur că atlasul ar avea foarte numeroase lacune, intre care unele uriaşe, din cauză că colecţiile existente nu au fost rezultatul unor explorări uniforme, ci sînt recolte întîmplătoare din localităţi care rareori se identificau cu punctele cele mai bogate în produse folclorice ale ţării, referitoare la datina colin- 325 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUIVESTUL EUROPEI datului. Dar nici modul al doilea nu ar fi mai fericit în rezultate, fiindcă şi acesta ar fi foarte departe de a reflecta fidel realitatea folclorică, din alte motive. în adevăr, în multe localităţi, unde datina era pînă aproape de vremea noastră în floare, a decăzut complet în ultimul timp sau chiar a dispărut. Astfel, referitor la acele locuri - din care nici anterior nu se va fi cules nimic, deşi produsele au existat - pe nedrept s-ar conchide inexistenţa datinii. Evident, atlasul ni s-ar înfăţişa cu lacune imaginare pentru toate acele puncte geografice! Dacă s-ar proceda la crearea unui mare atlas etnografic al Romniei, precum se proiectează, atlas căruia ar trebui să-i fie integrat şi un volum compact al datinii colindatului sub ambele-i aspecte, noi, fireşte, nu am concepe altfel realizarea lui decît prin îmbinarea celor două procedee mai sus menţionate: al investigaţiei retrospective şi al anchetei actuale, prin echipe de folclorişti, care să cerceteze uniform toate regiunile româneşti. Desigur, din motive ca acele enunţate anterior, viitorul atlas nu ar reflecta fidel realitatea folclorică de pe teren a datinii, ci într-o formă foarte apoximativă, cu erori şi lacune. Am avea astfel totuşi, în materie de colindat, tot ceea ce se poate dobîndi pe plan istoric şi în acelaşi timp, atlasul ar prezenta şi oglinda aproximativei repartiţii sincronice a momentului contemporan. E de presupus că echipele de folclorişti vor extinde pe teren chestionările lor şi asupra obiceiului descolindării. Ca o primă orientare în situaţie, ei pot pleca de la unele date folclorice aflătoare în această lucrare. Contactul cu terenul însă le va forma progresiv aparatul aperceptiv necesar, pentru ca misiunea lor de anchetatori să dea rezultate din ce în ce mai puţin contestabile. Ancheta contemporană pe teren în scopul alcătuirii menţionatului atlas folcloric poate comporta surprize în ambele sensuri: pe de-o parte, descoperirea probabilă -pentru aspectul pozitiv, ca şi pentru cel negativ al datinii - de noi materiale, nebănuite de nimeni, în unele regiuni sau poate numai în unele localităţi mai conservative; iar pe de-altă parte, cercetătorii vor înregistra imensele goluri ale unei dispariţii totale în ţinuturi, unde datina era odinioară în plină vigoare. S-ar afla, poate, şi explicaţii pentru această rapidă dispariţie şi dimpotrivă, s-ar face unele deducţii interesante în legătură cu rezistenţa datinii acolo unde ea a reuşit să-n-frunte împrejurările adverse, care pe aiurea au pricinuit pieirea ei. ffl. TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ A DESCOLINDATULUI • CAPITOLUL 1 La români ÎN TOT CURSUL EXPUNERII NOASTRE NE-AM folosit de termenii: descolindare, descolindat, a descolinda... Ţinem să relatăm în mod 32* TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ a DESCOLINDATULUI cial că nici verbul a descolinda şi nici vreun derivat de-al său nu au mai fost înregistraţi de nimeni pînă acum. El nu figurează în nici unul din dicţionarele limbii romne sau măcar în vreun glosar dialectal, deşi ne sînt atestaţi în graiul poporului nostru de la ţaiă, alcătuind aici o întreagă terminologie rituală în legătură cu datina colindatului. Nouă ne-au fost semnalaţi din multe localităţi ale României, însă - cum cea mai mare parte din răspunsurile la ancheta noastră ni s-au pierdut - nu mai putem indica, după puţinele însemnări care întîmplător ni s-au păstrat, decît cîteva localităţi sigure,' unde termenii respectivi sînt în uz. Aceste localităţi sînt următoarele nouă: satele * Coconi365 şi Hagieşti366 din jud. Ilfov; s. Proviţa - jud. Prahova367; satele Cocargeaua368, Feteşti369, Gîldău370, Mircea Vodă371 şi Cosîmbeşti372 - jud Ialomiţa; s. Popina din fostul jud. Durostor373. Avînd în vedere că unele din aceste sate se află situate la o depărtare apreciabilă unul de altul, putem conchide din însuşi acest fapt că aria terminologiei în chestiune este - şi mai ales, era odinioară - destul de întinsă în Muntenia şi în Dobrogea, dacă nu chiar şi în alte provincii. Rămîne aşadar deschisă pentru viitor - ca o interesantă problemă lexico-dialectuală şi în acelaşi timp folclorică - determinarea ariei acestei terminologii pe cale de totală dispariţie, ca şi obiceiul însuşi la care se referă. Ţinînd seamă de comunicările directe sau pe calea corespondenţei informatorilor noştri, verbul a descolinda şi derivatele lui par a fi uzitate, la poporul romn numai în raport cu formulele negative, pe care colindătorii, nemulţumiţi de modul cum au fost trataţi de către gazde, le cîntă sau le recită în pofida lor; nu însă şi în raport cu acţiunile pe care le săvîrşesc în scopul de a se răzbuna. Nu e lipsit de interes să menţionăm că practicile de ordin negativ ale colindătorilor sînt numite prin jud. Ialomiţa pozne374. în acelaşi judeţ, ele mai sînt designate şi prin apelativul şoalde375, ceea ce constituie un indiciu al transformării lor din rituri serioase - cum au fost la origine - în acte care au ca ţel principal de a-şi bate joc de gazde, de a-şi rîde de ele, de a le face ridicole în faţa comunităţii rurale. De unde reiese, fireşte, că din punct de vedere magic, ele marchează decadenţa. Aşa stînd lucrurile, a descolinda „strictissimo sensu“ înseamnă - precum de altfel însuşi verbul acesta, derivat de la a colinda ne-o indică - nu altceva decît „a întoarce în rău urările de bun augur ale colindei sau ale colindelor cîntate anterior". Deci, în mod logic, a descolinda, descolindare, descolindat... nu se pot raporta decît la faptul de a cînta sau recita versuri, cărora li se atribuie puterea de a răsturna acţiunea colindelor propriu-zise, avînd semnificaţii cu totul contrare acestora. Totuşi însă, noi am extins termenii în discuţie şi la riturile negative ale colindătorilor, nu numai din necesitatea imperioasă de a ne putea servi cu orice preţ de o terminologie unitară, ci şi din considerentul că riturile şi formulele sînt intim legate între ele, întrucît foarte adesea în acestea din urmă sînt reflectate fidel cele dintîi - precum s-a văzut deja - şi întrucît unele ca şi celelalte au aceeaşi finalitate şi anume de a provoca vreo nenorocire ori vreo neplăcere gazdei neospitaliere sau cel puţin de a o persifla într-un chip cît mai usturător. E clar deci că aceste două procedee ale colindătorilor - formulele şi practicile negative - sînt deopotrivă expresia ripostei lor rău intenţionate la adresa gazdei şi că împreună alcătuiesc, in cadrul datinii colindatului, aspectul întunecat al acesteia, prin contrast cu aspectul 327 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI luminos al colindării propriu-zise. Pe de-altă parte, deşi nu n^-a fost atestat de către nimeni în mod categoric că termenii amintiţi s-ar raporta şi la practicile care urmăresc scopuri funeste ori satirizante, totuşi nu am putut verifica contrariul pe terenul folcloric în aşa măsură, încît să avem siguranţa desăvîrşită că nicăieri pe cuprinsul ţării ei nu sînt folosiţi pentru a designa şi practicile respective. Acestea sînt deci mobilele, care ne-au determinat la extinderea terminologiei în chestiune asupra întregii sfere, căreia se circumscriu manifestările vindicative ale colindătorilor români. Dar în investigaţiile noastre comparatiste, noi am extins-o şi la răzbunările colindătorilor străini. Aceasta am făcut-o, fireşte exclusiv din nevoia unei terminologii unice, pentru unul şi acelaşi fenomen folcloric atestat la cele mai diferite naţiuni din orientul şi sud-estul Europei, unde este în uz datina colindatului. Şi nu puteam proceda altfel, măcar că unele dintre aceste naţiuni şi-au creat şi ele ca şi românii, o terminologie folclorică a lor proprie despre care va fi vorba pe larg la locul cuvenit în cele ce urmează. Restrîngîndu-ne acum la sfera formulelor negative, la care se raportă în mod sigur termenii folclorici româneşti a descolinda, descolindare, descolindat..., - deşi, chiar după relativ puţinele vestigii de azi, e de presupus că în trecut ei erau răspîndiţi pe o arie foarte întinsă - constatăm totuşi o mare fluctuaţie în ce priveşte terminologia referitoare la faţeta negativă a datinii colindatului. Aşa, de ex., în Muntenia, din multe locuri ni s-a comunicat despre colindători că, atunci cînd cîntă sau recită versuri cu blesteme ori ocări, se zice de către popor că ei cobesc*16; iar din Dobrogea, aflăm că formulele lor blasfemante sau injurioase se numesc chiar cotituri311. Tot din Dobrogea, un informator ne face cunoscut că aceste versuri ale colindătorilor se numesc ferţite?7*, cuvînt a cărei semnificaţie şi etimologie sînt pentru noi o enigmă. Din Muntenia şi anume din jud. Ilfov şi din fostul judeţ Vlaşca, sîntem informaţi că sătenii le numesc pur şi simplu blesteme319. Tot în această parte a Munteniei, ţăranii designează prin sugestivul apelativ pocitanii urările negative sau versurile injurioase adresate de colindători gazdelor neprimitoare380. Apoi, din nordul Munteniei aflăm că versurilor cobitoare ale colindătorilor li se zic aici semne rele3*1; iar din sudul acestei provincii, ni se comunică că versurile de ocară ale colindătorilor se cheamă batjocuri3*1, în timp ce despre familia la care sînt proferate sau cîntate, se zice că a fost batjocoritd383. în alte părţi, oamenii mai bătrîni le zic bîrfeli3*4 sau de asemenea hule3*5. După regiuni şi localităţi, ni s-au mai comunicat şi alte denumiri, dar şi acelea ca şi cele mai sus citate au un caracter cu totul sporadic. Ele nu s-au putut fixa în mod definitiv nici chiar în localităţile de unde ne-au fost semnalate şi cu atît mai puţin s-au bucurat de o circulaţie largă. A fost un motiv în plus, care ne-a determinat să acordăm toată atenţia noastră terminologiei, care-1 are la baza sa pe verbul a descolinda. în ea, credem a fi depistat elemente arhaice de o respectabilă vechime. E ceea ce ne indică însuşi faptul că ea are atît de strînse aderenţe de ordin genetic cu terminologia fundamentală a datinii, din care îşi trage în chipul cel mai direct originea: a descolinda < pref. des- + vb. a colinda. Dar vom relata acum chiar o serie de documente folclorice, care ilustrează prezenţa la români, în popor, a terminologiei ce ne preocupă. Iată mai întîi unul din cîmpia Dunării: „Descolindă-1, race: / Cu curu-n dărace, / C-o găină neagră, / Praful să s-aleagă!“386 328 TTPM1NOLOG1A FOLCLORICĂ A DESCOUNDATULUI_____________________________ Informatorul nostru3*7 ne face cunoscut că „aceste versuri sînt cîntate la fereastra casei de către colindători, cînd, după o lungă aşteptare, nu iese nimeni afară ca sâ-i dăruiască. Dar ele sînt cîntate mai cu îndîrjire, atunci cînd gazda nu vrea nicidecum să-i rimească, alungîndu-i cu cîini îndată ce au intrat în curte. într-un asemenea caz, colindătorii le cîntă uneori fugind, fie de pe la poartă, fie chiar din drum sau de pe unde apucă. Nu pleacă la altă casă firă să le fi cîntat...“3** ^ în citata formulă, simbolurile magice funeste apar cum nu se poate mai clare. Racul personificat, căruia îi este adresată invocaţia din primul vers, simbolizează regresul. Chemarea lui va avea drept efect că toate treburile gospodăreşti, la familia respectivă, vor da înapoi întocmai ca racul. Dăracele - adică pieptenii cu dinţi de fier, care slujesc la pieptănatul lînei sau al fuiorului - reprezintă aici imaginea unui teribil instrument de tortură destinat gospodarului neospitalier. Găina neagră este şi ea - după credinţele populare - un simbol de foarte rău augur, aducător de nenorocire şi moarte. Cît despre versul final, el constituie un blestem exprimat lapidar, la adresa casei şi a întregii avuţii a gazdei. O altă variantă munteană, tot din şesul Dunării, mai dinspre est şi anume dintr-un sat de pe Bărăgan390, sună: „Descolindă-l, drace, / Dă-1 cu curu-n âce! / âcele s-au rupt, / Curul i s-a frint!“391 Aici, colindătorii îl invocă pe dracul - arhicunoscut personaj supranatural al mitologiei noastre populare, care este incamaţia principiului răului - conjurîndu-1 să-l desco-linde pe gospodar, adică el marele făcător de rele, cu puterea lui, să facă aşa fel încît toată prosperitatea şi fericirea menite anterior de colindători prin urările lor, să-i fie luate înapoi, iar în locul lor să-i aducă numai năpăşti şi nenorociri. în acelaşi timp, dracul e conjurat să-l chinuiască în modul cel mai graznic, străpungîndu-i corpul cu ace, precum o spune atît de licenţios citata formulă. Elementul obscen din aceste versuri este expresia ireverenţiozităţii faţă de gazdă, pe care colindătorii vor concomitent s-o şi ofenseze cît mai grav. Din sudul Munteniei, mai cităm încă o variantă, deşi fragmentară - redusă la primele două versuri - care-1 vizează tot numai pe stăpînul casei: yyDăscolindă-1, drace, / Dă-1 cu curu-ncoace!“392. Aici, motivul originar al acelor, ca mijloc de tortură - căzînd în uitare sau, mai probabil, datorită unei simple erori de auz în circulaţia orală a formulei - a dispărut complet, rămînînd numai motivul central al chemării diavolului să vină spre a înfăptui el însuşi actul descolindării. Această variantă prezintă interes în special pentru aspectul fonetic dialectual al termenului ce ne preocupă. De altfel, sîntem convinşi că şi în alte variante din Muntenia - între acestea şi unele din cele pe care le reproducem aici - prefixul terminologiei respective e pronunţat, la sursa folclorică tot dâs-, însă corespondenţii noştrii (în ciuda prevenirilor insistente de a nota întotdeauna cît mai exact pronunţia locală), l-au literarizat transcriindu-1 des-\ Corespondentul care ne-a trimis citata variantă fragmentară ne mai spune următoarele cu privire la termenii populari îndătinaţi în Hagieştii Ilfovului: „Versurile cobitoare ale colindătorilor le zicem, la noi în sat, dâsco-hndări şi dăacoUndaţiZ“393. De unde, reiese că forma singulară a acestui ultim termen, care e un apelativ feminin, sună dăscolindaţie. 329 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Dar, alteori, formula aceasta negativă este raportată nu numai la gospodar, ci la j întreaga sa familie, vizîndu-i pe toţi cei din casă, în timp ce motivele şi modul de l exprimare rămîn aceleaşi, ca şi în următorul exemplu: „Descolindă-i, drace, / Dă-i cu' curu-n ace! / acele se frîng, / Cururile se strîng!“394. Aproape identic sună şi o variantă dobrogeană, la care numai versul al treilea diferă puţin: „...âcele se-nfing...“395. Iată acum o altă variantă din extremul sud al cîmpiei Bărăganului, unde invocaţia cu verbul a descolinda devine laitmotiv: „Descolindă-i, drace, / Dă-i cu curu-n âce! / Descolindă-i, Gruie, / Dă-i cu curu-n cuie!“396. ; Personajul Gruia, care e invocat paralel cu dracul, nu e altcineva decît tot dracul, numai că deghizat sub masca acestui antroponim. Gruia este aici unul din numeroasele nume atribuite de popor dracului397. Colindătorii au făcut uz de el datorită rimei foarte potrivite, pe care le-o oferea pentru apelativul „cuie“ din ultimul vers. E vorba deci, în realitate, de repetarea sub o altă formă a invocaţiei către diavol, cu o uşoară variaţie a{ pedepsei chinuitoare, pe care-1 îndeamnă să le-o aplice tuturor membrilor familiei Faptul că în aceste formule este invocat dracul nu trebuie să ne mire deloc. El e în spiritul şi în logica descolindatului, la care contrastul în raport cu colindatul joacă un rol decisiv. Menţionăm doar că, în exemplele citate, dracul apare ca un pandant antitetic al lui Dumnezeu, pe care-1 întîlnim foarte adesea în colinde - şi le avem în vedere* în primul rînd pe cele pur laice, adică pe cele de tipul arhaic, iar nu pe cele religioase de influenţă creştină - fiind invocat sau numai evocat în calitatea lui de distribuitor al • fericirii şi bogăţiei pe la casele gazdelor colindate. Nimic mai firesc deci ca, pentru \ scopuri contrarii, colindătorii să se adreseze dracului, a cărui intervenţie e socotită de popor mai eficace în săvîrşirea răului decît a oricărui alt personaj supranatural şi decît a lui Dumnezeu însuşi. De altfel, e foarte greu de spus care dintre cele două invocaţii este primordială în această formulă descolindătoare: dacă cea cu racul, sau cea cu dracull Căci şi una, şi alta satisfac cum nu se poate mai bine menirea lor simbolică. Nu e mai puţin adevărat însă că - datorită omofoniei aproape desăvîrşite a primului vers în cele două serii de variante - trecerea de la una la alta, în circulaţia orală, era foarte uşoară în ambele sensuri: şi de la „Descolindă, race..." la „Descolindă, drace...“, dar şi invers. E ceea ce ne-a făcut să verificăm insistent prin informatorul nostru de la Coconi-Ilfov, dacă nu cumva versul prim al formulei comunicate de el sună: „Descolindă-1, drace...“. Am fost asigurat însă că, în satul său, nu se spune altfel decît „race“, iar nu „drace"398. Revenind acum la ultima formulă de descolindare citată, care provine din satul Mircea-Vodă - situat în sudul judeţului Ialomiţa, aproape de Dunăre - vom releva în legătură cu ea faptul uimitor de interesant că o formulă negativă absolut identică ne este atestată la o distanţă relativ mare şi anume tocmai în partea de miazănoapte a Munte- ; niei, la poalele Carpaţilor. Iat-o: „Dăscolindâ-1, drace, / Dă-i cu burta-n ace! / Dăscolindâ-1, Gruie, / Dă-i cu burta-n cuie!"399. Dar totuşi formula aceasta ne apare: puţin diferită, iar nu chiar identică cu cea precedentă, precum am afirmat mai sus. Este numai o iluzie! Ea mi-a fost comunicată din satul Proviţa (jud. Prahova) de către unul din foştii mei elevi - originar de acolo - care însă s-a sfiit s-o noteze riguros, aşa cum suna la sursă şi a înlocuit într-însa cuvîntul licenţios prin apelativul „burta“. Ne-au 330 TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ A DESCOL1NPATULU1 vins de aceasta nu numai variantele reproduse aici, în special cea ialomiţeanâ, ci şi ^le care ni s-au pierdut. Deci identitatea acestor ultime două variante - culese în localităţi situate la o depărtare de peste 150 km - este perfectă. în aceasta, vedem noi indiciu foarte elocvent despre circulaţia formulei de descolindare - şi odată cu ea, a terminologiei folclorice mai sus prezentate - pe o arie de o apreciabilă mărime. E ceea ce ne îngăduie să presupunem, că, în trecut, aria menţionatei terminologii era cu mult mai întinsă decît am putea deduce după puţinele vestigii din vremea noastră. Evident, formulele de tipul celor mai sus citate reprezintă documentele folclorice vii ce dau expresie termenului fundamental - vb. a descolinda - pe care se sprijină întreaga terminologie romnească referitoare la aspectul negativ al datinii colindatului. Ele ne fac serviciul preţios de a constitui azi dovada cea mai categorică şi mai grăitoare despre existenţa şi persistenţa terminologiei în chestiune, întrucît aceasta apare gravată chiar pe creaţia folclorică însăşi, pe care o denumeşte. Dar, fireşte, nu toate formulele noastre descolindătoare poartă o asemenea pecete. în covîrşitoarea majoritate a acestor formule, nu mai figurează nici unul din aceşti termeni. Ei au fost însă vehiculaţi - şi mai sînt încă pe alocurea - în afară de formulele ca cele relatate, pe calea vorbirii obişnuite a lumii rustice şi cu deosebire a colindătorilor, atunci cînd ei se referă la răzbunarea lor, în special la aceea care se traduce în fapt prin cîntece conţinînd imprecaţii sau invective la adresa gazdelor neospitaliere. Dar, pe acest teren puţin sigur prin instabilitatea şi caducitatea lui, nu ni s-ar fi putut dezvălui, probabil, niciodată termenii tradiţionali aferenţi aspectului negativ al uneia din cele mai populare datini romneşti. Descoperirea lor o datorăm tocmai acelor formule negative, care-i reflectă fidel. Ele ne-au pus pe urma lor determinîndu-ne să năzuim a reconstitui întreaga familie, prin cercetările noastre la sursa folclorică. în concluzie, terminologia obiceiului vindicativ din cadrul colindatului e alcătuită, la romni, din următorii termeni: vb. a descolinda şi apelativele derivate: descolindare, descolindaty descolindaţie. La aceştia, vom mai adăuga pe un al cincilea şi anume pe s.f. descolindă, care designează chiar colinda de sens invers adică formula negativă -arma de răzbunare a colindătorilor - şi care trebuie raportat la prototipul colindă ca derivat al său prin sufixul des-. Acest ultim termen, căzut astăzi complet în desuetudine, ne-a fost atestat într-o singură localitate: în Feteşti400. De aiurea, nu ne-a mai fost semnalat de nicăieri, în pofida stăruitoarelor întrebări, pe care - într-o ultimă anchetă -le-am adresat corespondenţilor noştri. Şi totuşi, avem convingerea că mai e cunoscut şi prin alte sate. • CAPITOLUL 2 La grecii moderni CERCETÎND ATENT IZVOARELE FOLCLORI-ce neogreceşti scrise, referitoare la colindatul în uz la Crăciun sau la alte sărbători din îciul aceleiaşi perioade a anului, nu am putut afla nicăieri vreun termen specific pen- 331 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI tru formulele negative ale colindătorilor, măcar că - după cum s-a văzut - ele abundă la acest popor. Grecii moderni însă posedă o datină - amintită de noi în treacăt aiurea, cu alt prilej401 - care ne uimeşte prin identitatea sa cu colindatul Crăciunului, atît în ce priveşte finalitatea ei, cît şi în ce priveşte tematica şi forma de expresie a cîntecelor sale rituale. Este datina săvîrşită în pragul primăverii cu deosebire de către cetele fetelor numite Baistrais402 după sărbătoarea Ta Baia40* sau Kuriake ton Baioriîn ajunul căreia are loc. De asemenea, mai sînt numite aceste fete Lazarinais405, după „Sîmbăta lui Lazăr406, cum i se mai zice zilei respective. Cîntecele lor, cunoscute în popor, după regiuni, sub numele de Baitică407 sau încă tragoudia tou Lazarou408 ori Lazariotika tragoudia409 sau scurt Lazariotika410 sau Lazariand4,1 - deşi cele de tipul arhaic, adică cele mai autentic populare, nu au nimic comun cu cultul lui Lazăr prăznuit la acea dată412 - sînt de fapt, în toată puterea cuvîntului, colinde care poartă numai un alt nume413. Dar, ceea ce ne interesează pe noi în mod special, e că Lazarinais4,4 - întocmai ca şi colindătorii Crăciunului sau ai Anului Nou, la greci, ca şi la alte popoare din Europa orientală -atunci cînd nu-şi primesc recompensa cuvenită pentru colindatul lor, se răzbună împotriva persoanei sau familiei respective, cîntîndu-i anumite versuri, care conţin urări funeste sau injurii, ori şi una şi alta. Folcloristul grec Hristovasilis, care descrie entuziast colindatul fetelor din postul Paştelui - imediat anterior săptămînii Patimilor - la grupul de tesalioţi aşa numiţi Karagkounides, încheie astfel tabloul schiţat de el, adresîndu-se cititorilor şi mai ales cititoarelor lui: „...Aşadar, din acfest considerent, sacru şi poetic în cel mai înalt grad, nu mă-ndoiesc nicidecum că cititoarele şi cititorul vor da dreptate cîntăreţelor din Postul Mare ori de cîte ori ele - atunci cînd nu izbutesc să-şi scoată răsplata cîntecului lor de la cineva, care nu vrea sau nu are de unde să le-o dea - sînt nevoite să-l desco-linde printr-un cîntec special, pe care-1 adăugăm la finele cîntecelor ce însoţesc prezentul articol../*415. Dar iată şi „cîntecul special**, la care se referă menţionatul folclorist şi care-1 vizează pe stăpînul casei: „Boierule, pe masa ta, se află un stol de cioare: / Jumătate din ele se ouă, jumătate clocesc şi jumătate-ţi scot ochii; / Iar celelalte, mai puţine, îţi spurcă mustăţile!**416. Acestui cîntecel satiric, Hristovasilis îi dă ca titlu termenul folcloric Xetragoudema, prin care e denumit el de către karagunizii Thesaliei417. La aproape patru decenii după Hristovasilis, un alt folclorist grec şi anume epirot, Hr. Sulis, publică - în cadrul unei colecţii de colinde de la Sîmbăta lui Lazăr, din Epir - un cîntec de răzbunare al colindătorilor respectivi, care o vizează în particular pe gospodină, ofensînd-o prin diferite epitete insultătoare: „Kura mou guphtokonissa“418. Am relatat deja acest cîntec la capitolul formulelor injurioase, unde am reprodus cea mai mare parte dintr-însul, alcătuită exclusiv din invective, care iiustrează perfect respectiva categorie de formule negative419. Dar el conţine în final de asemenea imprecaţii la adresa casei şi a gospodinei, pe care nu le-am reprodus acolo latâ-ie: ,.Sto spiti opou kathesai, koukkos na me lalese, / Mete potes auga ides ki c keta sna psophe se!**420. Fapt deosebit de interesant pentru noi Sulis ne face ciiuocui că acesta este terminologia folclorică a descolindatului cîntecul gospodinei, care-i alungă pe copii feră [să le dea] ouă421. Tot el mai spune despre colindători că, din motive de prudenţă, ei cîntă acest cîntec „departe de casa a cărei gospodină le-a refuzat darurile sau care nu i-a satisfăcut convenabil**422, ceea ce, evident, înseamnă că gospodinele sînt foarte afectate de citatul cîntec şi că în consecinţă ele ripostează violent într-o astfel de împrejurare. Sulis însă nu ne informează ca el însuşi să fi auzit, pe terenul folcloric - de unde provine respectivul cîntec satiric -vreun termen popular special, care să-l denumească. Ci, în această privinţă, el îl citează tot pe înaintaşul său, zicînd: „Cîntecele de acest gen Hristovasilis le numeşte Xetragoudismata42*. De fapt, am văzut că Hristovasilis le spune Xetragoudemata424, deşi nu ni se pare deloc exclus ca, paralel cu această formă, să existe în popor - sau să fi existat - şi forma xetragoudismata425. Din cele mai sus expuse, deducem că termenul folcloric grecesc în chestiune, care prezintă toate aparenţele unui cuvînt arhaic în tradiţia colindatului la acest popor, a devenit astăzi o raritate, fiind aproape complet căzut în uitare. Demn de remarcat e că acel Xetragoudema, publicat de Hristovasilis acum opt decenii şi mai bine, îşi află corespondente în Macedonia, unde - în preajma primului război mondial - erau utilizate exact în aceleaşi împrejurări şi cu aceeaşi funcţie vindicativă; însă nu de către colindătoarele sau colindătorii de la sărbătoarea lui Lazăr, ci de către colindătorii Crăciunului. G. Kapsalis a publicat două variante, în care la fel apare motivul ouatului şi al clocitului: într-una, aceste motive sînt raportate la păduchi426; în cealaltă însă, la ciori421, adică întocmai ca şi-n varianta culeasă de către Hristovasilis. Prima e injurioasă prin excelenţă; a doua e mai ales de rău augur. Cu prima am făcut deja cunoştinţă, cînd am înfăţişat tabloul formulelor injurioase428. Dar iat-o şi pe a doua, din Veria, care se apropie foarte mult de varianta Hristovasilis, atît prin motivele ce conţine, cît şi prin forma lor de expresie: „’S aut6 to spiti hampelo, giomato kalliakou-dia^/Tâ m’sa genoun, tâ m’sa klossoun, ta m’sa bgazoun ta matia!**429 în varianta Hristovasilis, elementul satiric e mult mai dur, mai vehement; totuşi însă este clar că asemănarea dintre aceste două formule merge în bună parte pînă la identitate. întrebarea care se pune acum de la sine e următoarea: cum erau numite în Macedonia, de către popor, formulele negative greceşti în genul celor de mai sus, folosite de colindătorii de la sărbătoarea Crăciunului? Kapsalis nu ne-o spune. Desigur, fiindcă termenul care va fi existat în trecut era disparent, dacă nu chiar complet ieşit din circulaţie la data cînd el îşi culegea materialele folclorice mecedonene în legătură cu colindatul dela Crăciun; aşa că atunci nu l-a mai putut auzi. Dar oare nu cumva se vor fi numit ele tot Xetragoudemata, ca şi cîntecele satirice din ajunul Floriilor? Noi credem aceasta foarte probabil şi vom aiăta îndată de ce. Nu încape îndoială că, dacă ne referim în special la colindele Crăciunului, termenul absolut propriu care să exprime ideea de a colinda - adică de a cînta colinde la fereastră (sau la uşă), umblînd din casă-n casă - este verbul kalandizo (alanda), pe care-1 aflării împletit cu felurite urări în unele din colindele repertoriului neogrecesc de la această sărbătoare şi anume în finalul lor, mai ales după ce colindătorii au primit daruri 333 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL $1 SUP-ESTUL EUROPEI de la gazde. Ilustrăm aceasta cu un exemplu dintr-o colindă din insula Creta: „K’epa ’pou kalantisame, kalu mas eplerosa, / Kalu na ’nie ta ehen ton kai t’apodomaton ton...“430 Dar folclorul neogrecesc ne face dovada că pe terenul datinii colindatului de la Crăciun chiar, verbul tragoudo are de asemenea sensul de a colinda adică de a cînta colinde. Ba încă, putem afirma că el apare aici cu mult mai frecvent - în formulele finale de tipul celei mai sus citate - decît vb. kalandizo însuşi. Astfel, în loc de „...Edo pou kalantisamen...“, vom întîlni foarte des: „...Edo pou tragoudesamen"431. Această utilizare a verbului tragoudo, ca sinonim al lui kalandizo nu este de dată tîrzie. Avînd în vedere că vb. tragoudo face parte din fondul primar al tezaurului lexical grecesc, sîntem îndreptăţiţi să atribuim uzului respectiv o mare vechime. în cazul acesta, derivatul său xetragoudo (< prefixul xe- (< ex-) + tragoudo) a putut lua naştere chiar dintru început în cadrul datinii colindatului de la Crăciun sau Anul Nou. Dacă ţinem seamă de fapul că grecii, înainte de a fi adoptat datina de formă romană a colindatului, au posedat ei înşişi, fără îndoială, o datină proprie întru cîtva analoagă celei romane, verbul kalandizo - ca împrumut italic, avîndu-1 de prototip pe lat. calenda -va fi reprezentînd o apariţie ulterioară, pentru poporul grec, în funcţia semantico-rituală de a colinda. S-ar părea că, în unele părţi ale Greciei, acest termen nici nu s-a putut fixa. Dacă în adevăr a fost serios verificat ceea ce afirmă Sulis - cum că „în Epir, nu se întîlneşte cuvîntul kalantă432 la populaţia grecească, decît în mod excepţional, numai pe alocuri433 - ar reieşi de aici că însăşi datina romană nu a prins în această provincie, dat fiind că terminologia e inseparabilă de datini şi de obiceiuri. în orice caz, chiar dacă datina de aspect roman va fi fost adoptată şi în Epir, ca şi aiurea, ea a găsit desigur pretutindeni pe pămîntul Eladei o terminologie autohtonă, cu care noii termeni de origine romană, grecizaţi cu timpul, au avut de rivalizat, fără să fi reuşit totdeauna a o suplanta definitiv. Se pare deci că verbul kalandizo a ajuns să-şi dobîndească cetăţenia grecească mai greu decît prototipul său kalanda, deoarece sinonimul autohton tragoudo a continuat a-şi îndeplini vechea, tradiţionala lui funcţie cu aceeaşi vigoare ca şi mai înainte. Dar, dacă aceasta e adevărat pentru vb. tragoudo, nu poate fi mai puţin adevărat pentru alţi termeni din aceeaşi familie - dintre care, unii, chiar derivaţi direcţi ai săi -precum sunt vb. xetragoudo şi nom. act. xetragoudema. Desigur, un paralelism absolut perfect între termenii româneşti şi cei greceşti, pentru aspectul negativ al datinii colindatului, am avea numai în cazul cînd lui rom. a desco-Unda i-ar corespunde în limba greacă un verb *xeJcalandizo, iar lui rom. descolindare sau descolindat i-ar corespunde la greci un nom. act. *xe1calandisma. Dar asemenea termeni populari nu am aflat în izvoarele greceşti şi, după cît se pare, nici nu există. Ne întrebăm însă: rare nu au existat ei niciodată? întrebarea noastră nu e nicidecum de domeniul fanteziei, ci îşi are un temeinic suport logic. în adevăr, noi nu raportăm această ipotetică terminologie folclorică neogrecească numai la cea congeneră românească; ci la însăşi terminologia grecească, pe care am prezentat-o mai sus. Astfel, din moment ce la greci e atestat în popor paralelismul terminologic: tragoudo (= a colinda) 334 TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ A DESCOLINPATULU1 Xetragoudo (= a descolinda), tragoudema (= colindat) - xetragoudema (= desco-lindat) cu referire deopotrivă la datina din ajunul Floriilor, ca şi la cea de la Crăciun -Anul Nou şi din moment ce această din urmă datină posedă şi ea ca termen folcloric propriu pe vb. kalandizo, nu era oare de aşteptat, în chipul cel mai firesc, ca - prin analogie - procesul lingvistic aplicat lui tragoudo, pentru crearea lui xetragoudo> să se extindă şi asupra verbului kalandizo, exclusiv în sfera colindatului Crăciunului, dînd naştere lui *xekalandizo cu sensul de a descolinda? Iată de ce, deşi noi nu am aflat nicăieri atestaţi termenii *xekalandizo, *xekalandis-ma nu ni se pare deloc improbabil ca ei să fi existat într-un trecut nu tocmai depărtat, dar în timpul din urmă - odată cu decăderea datinii colindatului din perioada sărbătorilor de iarnă - să fi căzut total în uitare. Evident însă, simpla ipoteză - oricît ar părea ea de justificată şi de verosimilă - nu e de-ajuns. Fapt este că asemenea termeni nu sînt atestaţi astăzi la grecii moderni. în concluzie, terminologia folclorică neogrecească absolut sigură, care se referă la faţeta negativă a colindatului, rămîne vb. xetragoudo (= „descolind**) şi nom. act. xetragoudema (= „descolindare**, „descolindat**) cu varianta probabilă xetragoudisma. • CAPITOLUL 3 La poloni DIN CONFRUNTĂRILE NOASTRE, PE PLAN comparativ, a ripostelor colindătorilor rău primiţi de unele gazde, la diferite popoare, s-a putut vedea că polonii posedă şi ei un destul de bogat şi chiar variat repertoriu de formule descolindătoare, măcar că la dînşii colindatul de tipul laic, adică acel de veche tradiţie, a suferit grele încercări, reuşind să se conserve doar într-o formă agonizantă mai mult în părţile sudice ale ţării, pe-aproape de lanţul carpatin, în regiunile unde din timpuri medievale se află în prelungirea căilor, pe care datina radiase dinspre Peninsula Balcanică înspre miazănoapte. Dintre formulele negative polone, am făcut deja cunoştinţă cu una - din voievodatul Cracoviei - care o vizează pe fată, mai rar chiar pe stăpîna casei, schiţînd un adevărat portret satiric, surprinzător de izbutit. Noi am relatat-o - alături de alte specimene ale altor naţiuni din sud-estul Europei - tocmai pentru a ilustra cum modesta formulă de revanşă a colindătorilor se poate înălţa adesea pînă la nivelul de satiră autentică. Este satira faimoasei gospodine Magda, trecută la proverb în toată Polonia meridională434. Despre acest cîntec satiric, Wlodzimierz Tetmajer, care l-a cules şi l-a publicat, ne informează că, în popor, el este cunoscut sub numele de kolenda ozbierana, pe care i-1 dă chiar ca titlu în periodicul unde a apărut435. Traducînd-o ad litteram, această expresie înseamnă colindă dezbrăcatăl Că, formal, satira în chestiune trece drept colindă - dat fiind că ea se cîntă în cadrul datinii colindatului - înţelegem. E ceea ce ne indică şi refrenul specific colindelor „Hej, kolenda, kolenda/“436, care figurează în textul ei. Dar de ce i se spune oare „dezbrăcată**?! 335 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Tetmajer nu dă absolut nici-o explicaţie în această privinţă. Pe de-altă parte, nici unul din dicţionarele limbii polone nu înregistrează această nespus de interesantă expresie folclorică. în zadar o vom căuta şi în excelentul, bogatul dicţionar dialectal al lui Jan Karlowicz437, unde ar fi fost cel mai mult de aşteptat s-o aflăm, dat fiind că autorul lui e unul din cei mai de frunte etnografi poloni ai vremii sale. Pentru a pune într-o lumină clară sensul figurat - specific simbolic, precum se va vedea - al numelui kolenda ozbierana, dat acestei satire populare şi pentru a face înţeles cît mai bine modul cum a luat naştere un asemenea nume, pe cît de original, pe atît de enigmatic, este neapărat nevoie să recurgem la o digresiune în legătură cu colindele poporului polon. Altminteri, ar fi cu neputinţă de elucidat geneza terminologiei folclorice a descolindatului la poloni. Dacă la toate naţiunile, unde colindatul de tipul arhaic a continuat să fie în floare pînă-n vremea noastră - ne gîndim la români, greci, bulgari, ucraineni - colindele-dedicaţii prezintă o foarte mare dezvoltare, întrucît la ele există colinde speciale pentru fiecare persoană din familie, ţinînd seama de sexul ei, de vîrstă, rang social, profesie şi încă de alte împrejurări, la poloni, din acest aşa de bogat repertoriu, aproape singura specie care s-a salvat realmente, fiind cultivată cu osîrdie, este cea a colindelor dedicate fetei mari. Celelalte specii au dispărut în cea mai mare parte, lăsînd doar unele palide vestigii, colinda de gospodar de flăcău şi rareori cea de gospodină. Ceea ce caracterizează însă colindele de fată mare ale polonilor faţă de alte popoare, este un motiv predilect, despre care se poate spune că domină tiranic mai toate aceste colinde, indiferent de tema lor. Şi anume, întîlnim într-însele nespus de frecvent motivul gătitului eroinei cu tot felul de straie alese şi cu podoabe scumpe438, pe care i le dăruieşte fie iubitul ei439, fie vreo altă persoană: din familie de ex., mama440, sau vreo persoană de rang înalt, cum e o cucoană441 sau chiar regina însăşi442. Fără îndoială, acesta este ecoul preferinţelor deosebite ale femeii polone pentru eleganţă şi cochetărie, care constituie la ea moduri de comportare obişnuită şi chiar un ideal de a fi, poate într-o măsură mai mare ca la femeile altor naţiuni. Czaja publică - din voievodatul Krakowskie - un număr de 16 colinde închinate fetei mari, pe care le cîntă, ca parte laică pură, colindătorii cu Vicleimul, de la Crăciun pînă la sărbătoarea magilor. Din acest număr, nu mai puţine de 14 au ca motiv central frumoasele şi luxosele veşminte, pe care fata le are deja sau pe care le primeşte în dar443. în capul seriei figurează o colindă din Swoszowice, al cărei subiect de o maximă simplitate se limitează la elogierea admirativă - din partea colindătorilor - a fiecărui veşmînt sau podoabă din îmbrăcămintea cu care se găteşte eroina: „Nasza Ludwisia pieknie si$ nosi, / Bo po talarku trzewiczki nosi, / Po talarze, po bitemu / I to jeszcze po drugiemu. / Hej nam kolenda!../4444. Apoi, fata continuă să fie lăudată în acelaşi chip, fiindcă „poartă ciorapi de un taler44, „rochie", „şorţ", „caftari“, „salbă de mărgele", „batiste", „panglici“, „cercei44, „inele"... Citata strofă se repetă pentru fiecare din aceste obiecte445. Tot aşa de simplă e şi tema colindei imediat următoare, prin care colindătorii o vestesc pe fată că-i aduc veşmintele lucrate în aur acasă la dînsa, cu o caretă de aur. Ei 336 TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ A DESCOLINDATULU1 o strigă să le deschidă poarta, ca să intre cu darurile: „My sobie do naszej Marysi jed-ziemy, / Na zlotym wozeczku trzewiczki wieziemy, / Hej nam kolenda! / Otwierajze wrota / Trzewiczki od zlota - / Hej nam kolenda!"446 Aceleaşi versuri sînt reluate succesiv pentru fiecare nou veşmînt, pînă la completarea întregului costum, de la picioare pînă la cap. în ce priveşte celelalte colinde de fată ale acestei colecţii cracoviene, se perindă prin faţa ochilor noştri cele mai diferite teme, însă toate fiind subordonate motivului-şablon al îmbrăcămintei, înfăţişată în mod glorificator, în piese disparate care se succed, cu reproducerea aceloraşi versuri de colindă pentru fiecare din ele. Dintr-o altă serie de 8 colinde de fată mare - culese din satul Studzianki (Maîo-polska) - 5 conţin menţionatul motiv grefat pe diverse teme: într-o colindă, eroina ne este înfăţişată mergînd la apă, însoţită de flăcăul iubit; în alta ea scutură mere din livadă; în alta, o vedem curtată de numeroşi tineri de neam distins; în a patra, eroina ne este arătată în clipa despărţirii de iubitul ei; în fine, în a cincea, colindătorii vin la fată cu carul încărcat de daruri scumpe447. în fiecare din aceste colinde, apare obsedant motivul veşmintelor de mare preţ şi al podoabelor, enumerate succesiv cu repetarea continuă a aceleiaşi strofe, în care singurul element variabil e piesa de îmbrăcăminte, de ex.: „Posla Marysia za Dunaj po wod$ - ja za nio, / Hej, ja za nio, za swo Marysio kochano ! / Cizemki na ni kieby na pani - ode mnie, / Hej, ode mnie, moja Marysiu, porz na mnie!... Mai departe, toate aceste versuri revin mereu în mod stereotip, pentru a menţiona de fiecare dată încă o piesă vestimentară: „ciorăpei?\ ,,fustiţa", „corsetuţuf*, „salba", „batistuţa". Colinda sfîrşeşte cu darul inelului, simbolul căsătoriei eroinei: „...Hej wiemy, wiemy co Marysi damy, co damy: / Hej, pierScioneczek zloty..."449 Din satul Dwory de pe Vistula, aproape de Cracovia în direcţia vest, Udziela a publicat o serie de 5 colinde, pe care le cîntă flăcăii pe la casele cu fete mari în noaptea Crăciunului450 şi care toate fac elogiul îmbrăcămintei eroinei, înşirîndu-i la nesfîrşit toate elementele ce altcătuiesc costumul feminin. Iat-o pe prima: „Na srodku miastecz-ka, / Stoi jabloneczka - / Hej nam! Hej nam hej! / Bialo zakwitala, / Trzy jaUuszka miala - Hej... / Marysia urwala, / Jasinkowi dala - Hej... / A Jasinek za to, / Poâczoszki na lato - Hej...!“451 Versurile de mai sus se repetă apoi întocmai pentru fiecare alt veşmînt: ghete, fustă, pestelcă, ilic, salbă de mărgele, batistă... Şablonul se impune cu atîta tiranie, încît colindătorii uită că mărul avea numai 3 mere şi că deci, logic, fata nu putea primi drept schimb decît 3 piese din costum! In a doua colindă, eroina e înfăţişată brodînd şi fiecare din lucrurile frumos brodate le dă iubitului, care, ca revanşă, îi oferă succesiv o serie de daruri începînd cu ciorapii: »W jednem okienieczku, szary ptaszek spiewa - Hej nam, hej! / W drugiem okienecz-ku, Hanusia wyszywa... / Co wyszywa w lecie, / Jasinkowi niesie; / A Jasinek za to, / PoncToszki na lato...“452 Apoi, Janisek - nume care-1 designează pe flăcăul drag - îi dă, pe tot anul: ghete, &stă... etc.453 337 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI O altă colindă din acelaşi sat ne-o prezintă pe eroină ca pe-o celebritate a frumuseţii feminine, în jurul căreia gravitează curtenitori tinerii de neam ai Cracoviei, între-cîndu-se în amabilităţi. în dorinţa lor de a-i cuceri graţiile, ei îi oferă pe rînd drept daruri ciorapi de aur, ghete de aur, ilic, fustă... Ea primeşte, însă fără să le mulţumească: „A tam w Krakowie na zawdanium leluja! / Jest tu Hanusia, co siţ w karma-zyn owija. / Zjechali do niej chlopcy z Krakowa - leluja! / I prazyniesli jej ziote ponczoszki. / Ona je brala, nie podzi^kowala... etc.454 De-abia la sfîrşit de tot, cînd tinerii pretendenţi îi dăruiesc o cunună de aur ea le mulţumeşte455. Etnograful polon Udziela - descriind modul cum se desfăşoară colindatul fetelor în satul Dwory - ne spune chiar din capul locului că flăcăii după ce au cîntat iniţial o strofă de colindă, cu temă religioasă, „încep să-mbrace fata, adică ei cîntă colindele de fată mare prezentate mai jos“456. Prin urmare, verbul ubierac - datorită faptului că, în colindele dedicate fetei, sînt înfăţişate, cu titlul de daruri acordate ei, toate elementele unui costum femeiesc - a ajuns sinonim cu vb. kolpdowac raportat la o fată mare. Fenomenul a fost favorizat şi de împrejurarea că, la poloni, sînt atestate colinde de fată, ce ne fac chiar să asistăm la îmbrăcatul eroinei, care îşi pune rînd pe rînd toate piesele ce alcătuesc costumul ei. Astfel, o colindă din regiunea Lancut are tema următoare: flăcăul bate noaptea la fereastră, invitînd-o pe draga lui să se plimbe cu el la lumina lunii. Ea însă îl roagă s-o aştepte puţin pînă-şi pune ghetele: „Przyszed Jasienko przed okienenko, zapukal, / Hej, zapukal: / - Wydz-ze, Kasienku, wydz-ze, nadobna, / Podziemy po miesiaczku z wie-czora. / - Zaczekej, Jasiu, zaczekej za chwile, / Hej, za chwile, / Niech sip w buciki urbierel..."451 Apoi, cu repetiţia tuturor versurilor citate, fata îi adresează succesiv iubitului ei rugămintea s-o mai aştepte pînă-şi pune toate veşmintele şi podoabele - fusta, şorţul, corsetul, ilicul, salba, cununa: „...Niech sie w spodniczke ubiere..."45*, „...Niech sie w fartuszek ubiere..."459 etc. Şi numai după ce s-a-mbrăcat complet, fata iese-n întîmpina-rea iubitului. O altă colindă de fată, tot din Lancut, cu aceeaşi temă - numai că expusă într-un mod mai simplu şi mai direct - ne-o înfăţişează pe eroina gătindu-se acasă cu tot costumul ei. Colindătorii încep cîntecul lor exprimîndu-şi admiraţia pentru hainele frumoase fără seamăn ale fetei: „...Kasienku460, kochanie, / Ladne masz urbanie, / Hej leluja!../*461. După aceea, colinda continuă cu înşirarea succesivă a tuturor veşmintelor costumului şi a podoabelor - plecînd chiar de la cămaşă - pe care fata şi le pune rînd pe rînd, cu grija de a fi cît mai elegantă: „...Przy stoliczku stoi, / W koszulke sie stroi, / Hej, leluja!./*462. Apoi, eroina îşi pune fusta: „...Przy stoliczku stoi, / Wspodniczke sie stroi...*i463. Pe urmă, „ea se găteşte cu ilicuF464, apoi, „cu şorţut<465, „cu batista“466, „cu salba de mărgele"461, „cu ghetele"46*...etc., pînă la ultima piesă a costumului ei. Aşadar, cu drept cuvînt, colindătorii încheie unele din aceste colinde cu următoarele versuri adresate fetei din partea lor: „...Juz my ci$, Hanusiu, okolpdowali, / Odgory do do tu juzmy cip ubrali..."469, sau: „...Juz my ci$, dziewczyno, okolpdowali, / Od g/owy 338 TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ A DESCOLINDATULUI do stopy takpişknie ubrali...“A1°, sau încă şi mai fără echivoc spun ei fetei colindate, în finalul unei alte colinde: „...Juz my cipubrali, okol$dowali..“4n Aceste ultime exemple - toate trei, finaluri ale unor colinde de fată - ilustrează în chipul cel mai elocvent sinonimia dintre vb. ubrac-ubierac şi vb. kolţdowaâ- okolfdowac. Dar, demn de relevat e că această sinonimie a manifestat tendinţa de a se extinde şi la alte specii de colinde polone. în modul cel mai natural, ea s-a extins mai întîi în sfera aceluiaşi sex, la colindele de gospodină, dat fiind că nu odată colindătorii cîntau nevestelor tinere colinde cu subiectul îmbrăcămintei elegante, adică întocmai ca şi fetelor mari. Ceea ce-i mai interesant însă, este faptul deosebit de bizar că sinonimia ubierac-kolşdowac s-a extins adeseori asupra colindelor de flăcău ale polonilor! Astfel, o bine cunoscută colindă din această specie - cu tema de provenineţă ucraineană a asediului cetăţii472 - ni-1 înfăţişează pe viteazul flăcău asediind cetatea Liovului, pe care vrea s-o cucerească. Locuitorii oraşului, căutînd să-l îmbuneze, îi dăruiesc o pereche de cizme: „...Wyszli do niego lwowscy mieszczanie /1 wynieSli muparpbucikow..“473 Aceiaşi locuitori îi aduc apoi succesiv o cuşmă de aur, un brîu, o mantie, pantaloni, caftan, cămaşă... Pe lîngă acestea toate, ei îi mai dau şi un cioltar scump, o şea şi un cal negru. Eroul însă refuză rînd pe rînd menţionatele daruri şi, după fiecare din ele, reia asediul. în cele din urmă, îi aduc o domniţă frumoasă numai în aur. El o primeşte cu mare bucurie şi încetează pe dată asediul474. O variantă a acestei colinde ni-1 arată pe flăcău asediind Cracovia. Oferindu-i-se, la răstimpuri, toate piesele costumului bărbătesc - începînd cu cizmuliţele de aur - el le primeşte fără a mulţumi şi continuă s-atace duşmăneşte cetatea. De-abia cînd craco-vienii îi trimit o prea frumoasă fată, el le mulţumeşte şi ridică asediul475. La aceste colinde polone de flăcău, constatăm o foarte puternică influenţă a colindelor de fată, datorită căreia tema originară a celor dintîi s-a modificat sensibil. în adevăr, darurile tradiţionale, în respectiva colindă de flăcău, nu aveau absolut nimic comun cu îmbrăcămintea eroului: ele sînt de obicei un cal înşeuat, o tipsie plin cu galbeni şi, la urmă, o fată frumoasă476. Dintre aceste motive, au rămas calul şi fata; lor însă li s-au adăugat - copleşindu-le ca număr - motivele variatelor piese ale întregului costum bărbătesc! în consecinţă, citatele colinde de flăcău ne oferă şi ele spectacolul „îmbrăcatului flăcăului44 („ubieranie parobka44), care - după modelul „îmbrăcatului fetei44 („ubieranie dziewczyny44) - primeşte drept daruri, de la locuitorii cetăţii asediate, toate cele necesare pentru alcătuirea unui costum elegant şi de mare preţ. Astfel, flăcăul, ca erou de colindă, a fost şi el îmbrăcat din cap pînă-n picioare ca şi fata. Mai mult: colinda de flăcău, sub această nouă formă, a ajuns uneori să fie cîntată numai „în casele unde sînt fete mariu477, ceea ce înseamnă că ea a dobîndit funcţia de colindă dedicată fetelor, măcar că eroul său principal este flăcăul. O asemenea funcţie e de-abia formal justificată de prezenţa în finalul colindei a motivului secundar despre fata cea frumoasă adusă ca plocon eroului. Această anomalie a schimbării de funcţie se datoreşte desigur în bună parte - dacă nu chiar în cea mai mare parte - motivului îmbrăcării, atît de tipic colindelor de fată polone. 339 DESCOUNPATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI Iată dar, cît de activ se dovedeşte a fi fost procesul de expansiune al şablonului polon reprezentat de motivul darurilor ce alcătuiesc veşmintele întregului costum femeiesc şi în acelaşi timp de motivul elogiului lor şi implicit al eroinei, care le-a căpătat. Amintim că acest proces a înrîurit într-o oarecare măsură şi specia colindelor de fată mare a populaţiei ucrainene convieţuitoare sau limitrofe cu polonii, deşi la ucraineni - unde, colindatul e încă în floare - tematica autohtonă urmează în general neabătut căile tradiţionale. Foarte caracteristică este în această privinţă o şcedrivka -din s. Michova (fostul distr. Dobromilski), în regiunea Liovului - dedicată fetei mari: avînd ca temă elogiul îmbiăcămintei eroinei, această şcedrivka se resimte profund de influenţa colindelor polone de fată măre478, ceea ce transpare şi în faptul că este plină de polonisme. Numai numele pieselor vestimentare - care se succed, cu repetiţia aceluiaşi text al colindei - sună curat ucraineşte479. Demn de relatat e că, la celelalte şcedrivki din această colecţie, nu se mai observă influenţa polonă nici în tematică şi nici în grai! în orice caz, la ucraineni, este vorba de un ecou slab, mai mult regional, care a lăsat urme superficiale, de natură formală în special. Pe terenul datinii polone însă, şablonul respectiv a rămas dominant La colindele de flăcău, în ciuda influenţei nivelatoare, exercitate şi asupra lor, nu a reuşit totuşi să-şi instaureze terminologia. Nu am putea afirma aceasta nici pentru colindele de gospodină, care la poloni sînt atît de sporadice. în sfera colindelor dedicate fetei mari însă, constatăm că terminologia generată de şablonul în chestiune s-a impus în mod definitiv. Astfel, aici, vb. ubieraâ-ubraâ, al cărui sens propriu este de a îmbrăca, a do-bîndit în cadrul datinii colindatului, precum am văzut deja, semnificaţia de kolţdowaâ şi în acelaşi timp, derivatul său nom. act. ubieranie, care şi el înseamnă la propriu îmbrăcatul, îmbrăcarea, a căpătat de asemenea sensul figurat de kolfdowanie, adică: „ubieraâiszn ubraâ) dziewczyne“ = „a colinda o fată"; iar „ubieranie dziewczyny“ = „colindarea (sau colindatul) unei fete". Odinioară, era frecvent întrebuinţat în popor şi epitetul participial ubierana _ (partperf.pas.sg. < vb. ubieraâ), ca determinant al substantivului kolfday pentru a designa vreuna din colindele ce-i urau fetei să-şi atingă idealul de a avea o îmbrăcăminte cît mai scumpă şi mai elegantă, enumerîndu-i-se toate veşmintele din care se compunea. O asemenea colindă era deci „kolţda ubietana“y care reprezenta tipul cel mai cultivat şi totodată cel mai specific la poloni. Termenii folclorici de mai sus - apariţii relativ tîrzii, deşi vor fi avînd cîteva secole vechime - s-au bucurat pînă-n vremea noastră de o apreciabilă răspîndire în mai toată Polonia meridională. Revenind acum la colinda-satiră publicată de Tetmajer, care ne-o prezintă chiar sub numele ei popular de kolenda ozbierana, reiese acum cît se poate de limpede că ea s trebuit să ia naştere prin contrast cu kolfda ubierana adică cu „colinda îmbrăcată". Totuşi - avînd în vedere cele mai sus discutate - ar fi fost de aşteptat ca acea „colindă dezbrăcată" să conţină ceva referitor la veşmintele costumului femeiesc, pentru a i se putea justifica denumirea. Nu aflăm însă într-însa absolut nici un element, care să aibă direct ori indirect vreo legătură cu îmbrăcămintea. Nici măcar vreo vagă aluzie! Ea nu 340 TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ A DESCOUNDATULUI face decît să portretizeze satiric - sub un aspect excesiv de şarjat - o fată sau o nevastă, înjhţişîndu-ne imaginea psiho-fizică a unui adevărat monstru feminin. Şi cu toate acestea, credem mai presus de îndoială că, la poloni, a existat un tip de colinde satirice - adică de formule negative mai dezvoltate, ale colindătorilor - care corespundea perfect, în ordine inversă, tipului de kolfda ubierana. Pe acest tip satiric se cuvine să-l reconstituim, fiindcă el stă la baza „colindei dezbrăcate" relatate de Tetmajer şi numai prin el se va clarifica deplin şi numele, pe care i l-a atribuit poporul polon. După părerea noastră, paralel cu colinda de aspect pozitiv aşa-numită ubierana, care enumera lungul şir de straie şi podoabe ale fetei, a trebuit să existe iniţial, în mod necesar, la lumea rustică polonă, un fel de colindă-parodie - de aspect negativ fireşte - prin care colindătorii îi luau înapoi fetei tot ceea ce-i dăduseră anterior prin colinda propriu-zisă. Astfel, ei vor fi retractat punct cu punct - poate chiar în ordinea de succesiune oferită de modelul colindei pozitive - toate veşmintele imaginate ca fiind căpătate de către fată drept daruri din partea iubitului ei sau a altcuiva. Cu alte cuvinte - ca să folosim limbajul simbolic al folclorului polon - colindătorii „dezbracă fata" („ozbieraja dziew-czyne"), aşa precum am văzut că, prin kolpda ubierana, ei „îmbracă fata" („ubieraja dziewczyne")480. Noi nu am întîlnit însă în izvoarele folclorice polone cercetate o asemenea colindă-satiră. Foarte probabil, ea a căzut de mult în desuetudine şi orice urmă a sa a dispărut azi; dar - după noi - nu poate fi nici un dubiu cu privire la existenţa ei în trecut. Dispărînd însă, ea a lăsat totuşi un vestigiu deosebit de elocvent: numele său de „kolen-da ozbierana", care ne-a permis să-i întrezărim originile şi geneza ei. Dacă atribuirea a tot felul de daruri vestimentare scumpe şi de podoabe fetei mari a gazdei, prin colinda propriu-zisă, însemna un act de bun augur şi mai ales de glorificare, ce o încînta pe fată; retragerea lor, prin colinda-parodie de sens negativ, constituia pentru dînsa un act de foarte rău augur şi totodată de batjocură. Cînd formula satirică, prin care se spunea realmente că i se iau înapoi fetei veşmintele şi podoabele de găteală, prin care adică ea era dezbrăcată,, a dispărut din repertoriul colindătorilor poloni, epitetul ozbierana era deja adînc înrădăcinat în tradiţia populară şi-şi extinsese de mult sensul său de rău augur şi de batjocură asupra tuturor formulelor negative proferate la adresa fetei, indiferent ce aspect şi ce temă ar fi avut ele, deci indiferent dacă într-însele mai era vorba despre îmbrăcăminte sau nu. Acest epitet devenise deja simbol al urărilor funeste şi al ofensei, în sensul cel mai general. Numai aşa se explică numele de kolenda ozbierana al micii satire populare în uz la colindătorii din ţinuturile de miazăzi ale Poloniei. Dar totuşi, o probă concretă - deşi întrucîtva indirectă - în sprijinul celor susţinute de noi, credem că vom putea aduce: La ucrainenii galiţieni din districtul PrzemySl -adică într-o regiune, unde interferenţele folclorice polono-ucrainene sînt fenomene curente şi unde tipul de kolşda ubierana, ca şi cel negativ de kolenda ozbierana al polonilor i-au înrîurit în mod sigur pe ucrainenii convieţuitori cu ei - ne este atestată o formulă descolindătoare la adresa unui personaj feminin481. Noi am citat textul ei original la capitolul formulelor injurioase, pentru a ilustra şi prin ea această categorie la 341 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI poporul ucrainean482. Respectiva formulă ne dezvăluie cam cum a putut arăta la poloni kolenda ozbierana de aspect primar, inexistentă astăzi, dar a cărei existenţă am conjec-tura-o noi. Este vorba în ea despre fata - sau, poate, despre nevasta - care-şi pierde rînd pe rînd diferite piese ale îmbrăcămintei sale, culminînd prin a-şi pierde şi oasele! O reproducem aici numai în traducerea românească: „Bucurie nouă, bucurie nouă: / S-a-ncălţat [fata] cu nişte ciobotoaie cîrpocite! / Mers-a la cîmpul din dos / Şi şi-a pierdut turetcile. / Dusu-s-a apoi la vie / Şi şi-a pierdut fusta. / S-a dus după pere pădureţe / Ş-a pierdut ciorapii. / S-a dus la vrăjitoare / Şi şi-a pierdut cămaşa; / Iar cînd a ajuns la podeţ, / Şi-a pierdut ciolanele!**483. Această lungă înşiruire de obiecte vestimentare ne aminteşte motivul-şablon din tipul polon kolpda ubierana, numai că în sens contrar. Aici, la pierderea succesivă a veşmintelor de către fată - adică la dezbrăcarea ei - se mai adaugă şi şaija grotescă în scopul de a injuria şi ofensa. E atmosfera specifică descolindării. Cam aşa deci va fi arătat iniţial, la poloni, kolenda ozbierana. Noi nu ne îndoim că genul acesta ucrainean de descolindare e un împrumut polon. Ne-o indică de altfel şi faptul că începutul acestei formule injurioase parodiază versul prim al unei colinde religioase polone: „Nowa rado&, nowa rado&$...“ Aşadar, în baza celor mai sus expuse, conchidem că, la poloni, răzbunarea colindătorilor prin proferarea de formule negative la adresa gazdelor neospitaliere cunoaşte de asemenea o terminologie folclorică proprie; ba încă, neobişnuit de sugestivă şi de originală prin pitorescul ei tincturat umoristic. Trebuie să subliniem însă în mod special că ea este circumscrisă exclusiv categoriei colindelor de fată mare. Această terminologie e reprezentată în primul rînd de termenul kolfda rozbierana sau kolenda ozbierana, cum sună în pronunţie dialectală. Evoluînd de la sensul limitat al motivului dezbiăcării la un sens simbolic foarte general, menţionatul termen a ajuns să denu-mească de la o vreme orice formule ale colindătorilor, prin care aceştia ţinteau s-o prejudicieze într-un mod sau altul, ori s-o ofenseze pe fata gazdei neprimitoare. Apoi, la aceeaşi terminologie folclorică polonă, din cadrul datinii colindatului de aspect negativ, se cuvin incluse şi expresii ca rozbieraâ dziewczyne sau rozbieranie dziewczyny, cărora, în limba română le-ar corespunde: „a descolinda o fată** şi „desco-lindarea (sau descolindatul) fetei**. * * * E probabil ca o terminologie specială a descolindării să mai fi existînd sau să fi existat şi la alte popoare din sud-estul şi orientul Europei. Noi însă - în afară de România, Grecia ş; Polonia - nu am mai întîlnit-o nicăieri în mod clar. E adevărat că uneori anumite indicii ar părea să ne pună pe urmele ei şi aiurea. Aşa de ex., în cursul expunerii formulelor de descolindare şi a clasificării lor, am relatat că, la bieloruşi, colindătorii - atunci cînd sînt alungaţi sau rău recompensaţi pentru cîntecele sau urările lor - cmtă la fereastra gazdei un cîntec obraznic**. Pe de-altă parte, folcloristul bie- 342 TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ A DESCOLINDATULUI lorus P.M. Şpilevski, care a cunoscut bine cîntecul negativ de revanşă al colindătorilor de la sărbătoarea Paştelui şi modul cum era el cîntat - descriindu-ne foarte fidel scena descolindării gazdei - n-a înregistrat, după cît se pare, nici cîntecul, nici termenul folcloric ce-1 denumea sau vreun alt termen general referitor la acest gen de răzbunare4*5. Apoi, chiar şi la ruşi, în aceleaşi împrejurări, colindătorii din fosta gubernie a Iaros-lavului spun gazdei neospitaliere urări întoarse486 adică inverse, în ce priveşte sensul, faţă de urările propriu-zise. Totuşi, asemenea expresii sînt prea puţin stabile şi adesea prea vagi, iar apariţia lor izolată şi sporadică, spre a putea pune vreun temei pe ele. De aceea, încetăm aici investigaţia pe care am întreprins-o, pe terenul descolindatului, în scopul de a reconstitui terminologia folclorică a acestui obicei la popoarele din Europa orientală. •CAPITOLUL 4 Terminologia descolindării în raport cu colindatul şi structura ei eminamente magică ARUNCÎND O PRIVIRE DE ANSAMBLU ASU-pra termenilor folclorici mai sus relataţi, la cele trei popoare din lăsăritul Europei, ne surprinde faptul că - deşi, la fiecare din aceste naţiuni, ei constituie apariţii foarte originale, cu totul independente una de alta, deosebindu-se fundamental sub aspectul genetic şi lexical - ei marchează totuşi o perfectă concordanţă din punct de vedere structural. în adevăr, fie că e vorba de vreun termen romnesc ca „descolindare" sau de ngr. xetragoudema sau de pol. kolenda ozbierana, în tustrele cazurile, se exprimă ideea de a desface o acţiune îndeplinită anterior şi în acest scop, se recurge la acelaşi procedeu morfologic: cuvîntului ce designează acţiunea respectivă i se ataşează prefixul care, în fiecare din cele trei limbi, indică răsturnarea sensului temei căreia i se juxtapune, cu scopul de a provoca anihilarea acţiunii deja săvîrşite. Dar acesta - precum se va vedea mai departe - este un procedeu prin excelenţă magic. Faptul în sine nu ne uimeşte deloc, ci îl găsim cît se poate de natural. Descolindatul doar nu este altceva -aşa cum am arătat-o deja în variate chipuri - decît reversul, pe plan magic, al colindatului, adică un obicei nu numai dependent de această datină, ci chiar născut din ea în împrejurări cu totul speciale, însă reprezentînd o altă faţetă a ei decît cea general cunoscută şi anume: faţeta negativă. Existenţa descolindatului deci nici n-ar putea fi imaginată măcar fără datina colindatului. Colindatul însă - dacă-1 privim în întregul său şi dacă ţinem seama de mijloacele de care se serveşte - ne apare ca un complex de acte magice executate de colindători cu intenţia precisă de a provoca fericire, bună stare materială şi prosperitate în toate sensurile pe la casele pe care le vizitează. Uneori, însăşi ideea de a viăji transpare deosebit de clară în conştiinţa colindătorilor şi chiar îşi află expresie în relaţiile lor cu mediul rustic unde ei practică datina. în această privinţă, este foarte preţioasă o informaţie, pe care o aflăm în marea colecţie de cîntece populare slovene a lui Strekeli, precedînd o colindă de Crăciun, în uz la colindătorii din regiunea 343 DESCOUNDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Zumberak: „OboiiCnih praznikih pridejo Zumberfcani - Belikranjci govore jim Vlahi487 - âarat t.j. popevat kBo2iâu..“4** Iar în continuarea aceleiaşi note, Strekeli ne citează chiar fraza, pe care colindătorul obişnueşte s-o adreseze gazdei, în momentul cînd vine la o casă şi se pregăteşte să colinde: „HoCu ti âarati, donesi mi kruha!“489 Remarcăm deci că colindătorul sloven nu foloseşte termenul curent „koledovati"; ci, în locul lui, ca pe un sinonim perfect al acestuia, pe âarati, care aici îndeplineşte funcţia semantică de a colinda. Dar vb. âarati, de fapt, are sensul de „a vrăji44. El e un derivat prin sufixul -ati dela apelativul mase. âar, care înseamnă „vrajă44 şi care, în limba slovenă, e prototipul unei nespus de bogate terminologii a magiei: âaray âaroba, âarobija, âarobnost (= „vrajă44); nom. act. âaranje (= „vrăjitul44), < âarati; vb. impf. âarovati (= „a vrăji44); âarman, âamik, âarovnik, âarâbnik, âarodejf âarodejnik, âarodelnik (=„vrăjitor44); âarobnica, âarovnica, âarodejka; âarodejnica (= „vrăjitoare44); âarovnistvo, âarodejstvo (= vrăjitoria ca profesie, arta de a vrăji44); adj. âarovân, -a, -o; âarodejski, -a, -o (= „vrăjitoresc44, „de vrajă44)... etc.490 Fapt uimitor de interesant, la românii din Transilvania, la colindatul mascaţilor cu Turca, cînd colindătorii primesc de la gazdă colacul îndătinat, vătavul cetei recită o lungă urare, care în unele sate, ca în Şerbeni (Gurghiu), e cunoscută sub numele de descîntec491 \ iar despre vătavul care rosteşte urarea, se zice în popor că deseîntă. Dar, la români, apelativul descîntec - după cum e ştiut de oricine - designează formula de vrajă, incantaţia, care însoţeşte de obicei o anumită practică, în timp ce vb. a deseînta înseamnă a debita respectiva formulă. Prin urmare, în cazul mai sus menţionat, descîntecul, care în limba română e termenul principal al magiei, s-a identificat complet în ce priveşte semnificaţia cu huratutw, adică cu o specie de colindă alcătuită dintr-un lung şir de urări. Este de sine înţeles că în ciuda acestei identificări, termenul respectiv a continuat şi în noua sa funcţie semantică să mai păstreze ceva din sensul lui primordial. Deci, dacă interpretăm ad litteram expresia a deseînta colacul, ea înseamnă - în stadiul iniţial, în orice caz -nu altceva decît „a săvîrşi o vrajă asupra lui44, „a-1 vrăji44, prin numeroasele şi variatele urări spuse de către căpetenia colindătorilor. O asemenea echivalenţă semantică, precum este cea relevată de noi aici - pe de-o parte la sloveni între vb. koledovati şi vb. âarati\ iar pe de-alta, la români între vb. a ura şi vb. a deseînta sau între nom. act. urare ori urat sau dial. hurat şi descîntec -constituie o surprinzătoare dovadă, ce ilustrează pînă la evidenţă, prin o serie de documente folclorice vii, caracterul specific magic al datinii colindatului, caracter de care se resimte profund, precum vedem, însăşi terminologia ei. Acest fapt de folclor este cu atît mai impresionant, cu cît ne e atestat la două popoare atît de diferite şi aşa de depărtate unul de altul. Alături de multe alte dovezi, el ne permite să extindem concluzia magismului colindatului la oricare alt popor care cultivă această datină în formele arhaice, prin excelenţă laice, aşa cum se-ntîmplă în Europa orientală. Aşa stînd lucrurile, e firesc dar ca faţeta negativă a colindatului, care e desco-lindarea, să ne ofere şi ea o realitate folclorică analoagă în ce priveşte termenii săi, stabiliţi anterior de noi la cele trei popoare. Şi în adevăr, aceşti termeni au luat naştere 344 TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ A DESCOLINDATULUI tot pe un teren specific magic. Examinarea atentă a genezei lor ne duce la constatarea câ ei s-au format după criteriul morfologic tradiţional al termenilor magiei, existent fireşte nu numai la aceste popoare, pe care le avem special în vedere, ci fiind de domeniul universalului. • CAPITOLUL 5 De la terminologia descolindării la sistemul terminologic al magiei § L La români DAT FIIND CĂ LA ROMÂNI, PRIN DESCOLIN-dare sau descolindat sau încă descolindă, se înţelege înlăturarea a ceea ce a săvîrşit mai înainte pe căi magice colindatul în general şi în particular cîntecul numit colindă, înseamnă că descolindatul faţă de colindat sau descolindă faţă de colindă ne apare ca o vrajă raportată la o altă vrajă, pe care vrea s-o distrugă, mai precis, ne apare ca o contra-vrajă, ceea ce ar afla drept corespondent în 1. franceză pe contre-charme faţă de charme şi în 1. germană pe Gegenzauber faţă de Zauber. La români, ca şi la neogreci şi poloni, însăşi structura morfologică a termenilor descolindării ne dezvăluie în modul cel mai sigur că ei nu pot fi separaţi de aceea care aparţin domeniului magiei propriu-zise. Luînd ca punct de plecare pentru examenul nostru termenii greceşti ai descolindării xetragoudo şi xetragoudema, ne întrebăm dacă poate fi imaginat un paralelism mai perfect decît acela pe care ni-1 oferă ei faţă de termenii româneşti ai magiei: a descînta şi descîntec. Şi cu drept cuvînt, căci unii par traducerea foarte fidelă a celorlalţi! Afirmaţia noastră e întemeiată sub toate aspectele, inclusiv cel semantic, dacă privim menţionaţii termeni romneşti nu de pe poziţia actualităţii - întrucît astăzi, datorită unei evoluţii semasiologice speciale, descîntec a ajuns să-nsemne orice formulă de vrajă, iar a descînta înseamnă „a rosti o formulă de vrajă" - ci din perspectiva istorico- lingvistică, aşa cum foarte just i-au privit lexicografii etimologişti Sextil Puşcariu, care traduce vb. a descînta prin „entzaubem"493 şi Tiktin, care-1 interpretează în acelaşi chip: „durch Spriiche einen Zauber vertreiben“494. Dar să ne oprim puţin pe terenul magiei pure, spre a urmări evolutiv procesul genetic al termenilor ei româneşti, pentru ca apoi să putem raporta just la acelaşi proces şi terminologia descolindării. Vb. rom. descîntare, precum şi prototipul său latin discantare495 pe de-o parte şi descîntec < lat. discanticum pe de-alta, se opun, pe plan magic, lui cîntare-cîntec < lat. cantare-canticum, care se dovedesc a fi avut aceeaşi semnificaţie ca şi vb. incantare şi apelativele derivate de la el. Aceasta nu-i deloc de mirare, dacă ne gîndim la lat. car-men, prototipul lui fr. charme496. în adevăr, carmen nu înseamnă numai „cîntec" ca de 345 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI obicei, ci foarte adesea înseamnă şi „formulă de vrajă“ adică „cîntec“ în accepţiunea română modernă. Un asemenea sens ne este atestat de numeroşi scriitori romani497. Tot aşa deci şi verbele carierem şi cantore, care exprimă ideea de a cînta, au pe lîngă acest sens curent, şi pe acela de „a vrăji prin cîntec“, „a descînta“499. Acelaşi lucru putem spune despre o serie de apelative din familia citatelor verbe, precum cantamen, cantusy cantio, cantatio..., ca şi despre canticum, care l-a dat pe rom. cîntec. Cît despre vb. încântare cu toată familia sa „strictissimo sensu“ şi anume cu incantatio, incantamentum - amîndouă aceste apelative avînd sensul de „cîntec“, dar şi pe acela de „farmec**, „vrajă** - şi cu nom. ag. încântător, care-1 designa pe vrăjitor, reprezintă, la romani o terminologie magică consacrată500. în 1. română, vb. a încîntay nom. act. încîntare, adj. încîntător... - cu sensuri figurate derivate din accepţiunea generală de vrajă - se bucură de o mare răspîndire în lumea cultă. De asemenea, e atestat apelativul, învechit azi, încîntec501. Nici unul din aceste cuvinte nu circulă însă în mesele populare, în special dacă ne referim la vremea noastră. De aceea, lexicolografii noştri, înregistrîndu-le, sînt înclinaţi să vadă într-însele apariţii foarte tîrzii502, nu mai vechi de sec.XK; iar DLRM chiar precizează că vb. a încînta a luat naştere după modelul lui fr. enchanter*^. Deci, el nu trebuie raportat la prototipul lat. încântare. Noi totuşi sîntem sceptici în această privinţă. Nu ni se pare cu totul neverosimil ca unele din menţionatele cuvinte să fi existat în limba veche românească cu acelaşi sens pe care îl aveau în 1. latină încântare, incantamentum... Un fapt lingvistic, care ar trebui să-i pună pe gînduri pe cei ce contestă moştenirea latină a acestei familii de cuvinte, la români, este existenţa în dial. megl.-rom. a verbului ancont504, care, evident, nu poate avea alt prototip decît pe lat. incanto şi despre care nu se mai poate spune că e neologism! El este un vestigiu din timpul cînd toţi vechii români - înainte de separarea în dialecte - cunoşteau atît verbul, cît şi unele derivate ale lui. Amintim apoi că Meyer-Liibke, la prototipul lat. încântare, îl pune pe rom. încînta alături de it. încântare, eng. enkaunter, fr. enchanter, prov.-cat.-sp.-pg. en-cantar50S. înregistrîndu-1, ilustrul romanist nu-1 prezintă însă ca neologism (Neubil-dung), aşa cum procedează de obicei atunci cînd e cazul. în ce priveşte vb. a cînta şi apelativul cîntec - despre a căror existenţă de-a lungul întregii istorii a limbii române nu se poate îndoi nimeni - considerăm mai presus de îndoială că au trebuit să aibă în vechea română şi cu atît mai mult în proto-română, întocmai ca şi prototipurile lor latineşti cantare-canticum, (în afară de sensul lor curent general cunoscut pînă azi), de asemenea pe acela de „a vrăji printr-o formulă cîntată sau chiar recitată** şi resp. de „formulă de vrajă cîntată sau sub forma unui recitativ melodic**. E ceea ce a avut locj nu numai pînă la despărţirea poporului român în grupe dialectale, ci s-a continuat şi după aceea un timp - mai mult sau mai puţin îndelungat - în unele dialecte. Dovezi peremptorii, în acest sens, ne oferă dialectul aromân, unde se păstrează pînă-n zilek| noastre vestigii din cele mai elocvente. -j Astfel, la aromâni, vb. a cînta, pe lîngă semnificaţia sa muzicală, o mai are încă,1 pînă azi, şi pe aceea de „a vrăji**506. Vom ilustra aceasta cu o serie de exemple puizate din folclorul aromânesc. 346 TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ A PESCOL1NDATULUI Un basm din Avela (Epir) - cu tema celor trei ursitoare, care torc soarta unui prunc nou născut - ne povesteşte că „mira ţea marea-1 turţea gros multu ş-tut gineaţă-1 cîntci u507- Apoi, basmul continuă: „Hirlu torsu di marea... îl mula aţea di mesi şi tut buni ma-1 cînta şi ma-1 ura...“508. Aici, vb. a cînta are sensul de „a vrăji în viitor", sounînd anumite cuvinte fatidice adică a meni. Dar iată, într-un alt basm - tot din Avela - acelaşi verb la part.tr.pas. în funcţie de adjectiv: „sanlu aţei cîntatu“509. E vorba de farfuria miraculoasă, dăruită unui lemnar de către un fag bătrîn, în clipa cînd se pregătea să-l taie: ea îi dădea, la poruncă, mîncări, băuturi, galbeni... Apoi, într-un basm din Macedonia (Părleap), eroul face să apară doi cai înaripaţi, bătînd în pămînt c-ună tueagă di her cîntatâ‘51°. Iar într-un basm aromânesc din Ohrida, e vorba despre o „căfase cîntată“sl\ pe care o răpeşte eroul. într-un alt basm, din Avela, - avînd ca temă fata din dafin - epitetul participial în chestiune e raportat la un anumit loc, unde poposise feciorul de împărat, care se afla la vînătoare. Bucătarul său îi spune: „Doamne, locul aestu va hibă mă ipsit, va hibă loc nicurat ş-cîntat, ma ai s-fîidzim!“512 în toate aceste locuri, epitetul cîntatu, -ă are înţelesul foarte clar de „fermecat", „vrăjit". Mai frecvent întîlnim în basmele aromâne acest adjectiv participial cu sensul pe care, în dial. dacoromn, îl are epitetul năzdrăvan, de ex.: „Aestu eâra un cucot cîntatsn. De obicei însă, adjectivul respectiv e raportat la calul eroului. Astfel, într-un basm din Perivole (Epir), aflăm: „...calu era di cîntaţli, nu era cal de-aradă"514. Sau, după un alt basm: „...gri calu, că era cal cîntat..“515. Acelaşi epitet participial designează de asemenea, la aromâni, pasărea cu însuşiri supranaturale, pe care românii din Dacia o numesc pasăre măiastră şi căreia ei îi zic „puTu cîntat516. Din citatele exemple aromâneşti, reiese limpede că însuşirile miraculoase atribuite, la dacoromâni, de fantezia populară calului năzdrăvan sau păsării măiestre, se datoresc faptului că aceste fiinţe era „cîntate“ adică fermecate sau vrăjite. Evident, ceea ce am constatat pe terenul graiului aromânesc cu privire la menţionatele cuvinte, care ţin de fondul primar şi totodată de fondul pan-românesc al tezaurului nostru lexical, este valabil pentru limba română în general, pe deasupra considerentului de dialecte, dacă ne raportăm la cel mai vechi stadiu din istoria limbii române. Conchidem aşadar că vb. a cînta şi apelativul cîntec au exprimat în româna medievală, într-o perioadă mai timpurie - la toţi românii - şi ideea de vrajă. Dar, prin contrast cu cantare-canticum, pe terenul latinei populare, mai precis al latinei dialectale - şi nu numai în partea est-europeană a imperiului - au luat naştere de la aceste cuvinte, ataşîndu-li-se prefixul dis-, verbul discantare şi s.n. discanticum, care sînt prototipurile verbului rom. a descînta şi al apelativului descîntec. Sînt derivate, care dădeau expresie ideii antitetice de nimicire a unei vrăji deja săvîrşite şi anume a vrăjii exprimate prin cantare-canticum. Acest proces semantic - însoţit de aceleaşi repercusiuni morfologice - a fost bine cunoscut şi romanităţii occidentale. E ceea re probează existenţa în 1. italiană a verbului discantare5,7 - sinonimul lui „disincantare". care se bucură de o mai mare răspîndire şi frecvenţă - iar în 1. retoromană (dial. friu-lan) existenţa verbului diska?ita5lH, ambele avînd sensul de „a întoarce o vrai? \ „a desface o vrajâkfcM9, adică exact sensul verbului corespunzător din vechea rornâ^T- Har 347 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI pe terenul romanic apusean, acest proces apare şi mai clar în vechea franceză, unde-1 aflăm în toată plenitudinea lui, întrucît aici sînt atestaţi ambii termeni contrastanţi din seria magică: pe de-o parte, canter520 şi chanter*2]\ iar pe de-alta, descânter522 şi deschanter52*, fiind şi unul şi altul continuatori direcţi ai seriei antinomice latine can-tare-discantare. Lui canter şi chanter, Godefroy îi atribuie sensul de „a face vrăji**524, iar pe descanter şi deschanter îl traduce prin „a desface o vrajă**, „a rupe o vrajă**525. Textele vechi franceze deosebit de elocvente, pe care el le citează, confirmă întru totul aceste sensuri. Aşadar, nu mai poate fi nici o îndoială că atît în 1. italiană, cît şi în 1. reto-romană, vb. cantare şi vb. kanta - corespondenţii antinomici ai lui discantare şi diskanta -aveau de asemenea un sens magic, în afară de cel muzical, şi anume pe acela de „a vrăji**, pe care l-au pierdut complet în timpurile modeme. Ceea ce însă ne surprinde în mod deosebit, e că răspîndirea geografică a lui lat. discantare a depăşit graniţele romanităţii. în adevăr, el ne este atestat de asemenea, ca termen folcloric, în limba bretonă, unde fixarea lui pare mai probabil să se datorească unei influenţe vechi franceze, deşi nu e deloc exclus ca ea să fie chiar rezultatul radierii directe din însăşi sursa romană, încă de pe vremea cuceririi Galiei sau în epoca imediat următoare. Astfel, folcloristul francez din a doua jumătate a sec. al XlX-lea L. F. Sauve, bun cunoscător al limbii bretone, publicînd un foarte interesant descîntec breton din Basse-Bretagne în contra buboiului personificat, denumit de către bretoni „gwerbf* sau „werbl“ - descîntec care se caracterizează prin aceea că boala e diminuată nume-riceşte în chip gradat, de la cifra nouă pînă la cifra zero - ne informează că acest procedeu magic de a tămădui buboiul e ceea ce se cheamă în limba bretonă „diskounta ar werbl**526. Dar Sauve a tradus greşit în limba franceză citata expresie prin „Dcompter le bubon**527, fiind indus în eroare tocmai de aspectul formulei magice, care reduce treptat dimensiunile bolii, pornind de la manifestările ei cele mai acute şi mergînd în jos pînă la totala sa anihilare528. Este evident că br. diskounta, care nu are nimic comun cu fr. „decompter**, e corespondentul lui vechi fr. descanter, friul. diskanta, vechi rom. descînta, it. discantare < lat. discantare. Mai trebuie încă să relevăm că modul de exprimare al menţionatei formule magice bretone este unul din cele mai arhaice şi totodată mai tipice pentru semnificaţia verbului br. diskounta, precum şi pentru ceea ce erau la vechii români termenii magico-folc-lorici a descînta şi descîntec cu sensul lor primar de „entzaubem**, adică de eliberare a cuiva de o vrajă, nimicindu-i-o prin reducţie gradată529 sau în vreun alt chip. în ce priveşte limba română, nu s-ar putea spune totuşi că vb. a descînta şi-a pierdut cu desăvîrşire semnificaţia sa magică originară. în adevăr, în dialectul aromân, acest verb se resimte pînă azi de sensul „entzaubem** în anumite fraze stereotipe cu caracter de locuţiuni, m*car că şi el a suferit aceeaşi evoluţie semantică, general cunoscută la români, despre care a fost vorba mai înainte şi asupra căreia ne vom mai opri. Ba încă, expresiile folclorice în chestiune ni-1 prezintă adesea în opoziţie cu vb. a cînta, care poartă şi el vagi reminiscenţe din sensul de „a vrăji**, ceea ce face să transpară şi mai distinctă vechea funcţie semantică a verbului arom. a discînta. 348 TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ a DESCQLINPATULU1 Astfel într-un basm aromânesc din Macedonia (Bitolia), zînele îl învie pe eroul mort, punîndu-i în gură un „un mer cîntat şi discîntaf5}0. într-un alt basm, tot din Macedonia (Călive-Bradallexi) - cu tema celor doi fraţi, unul deştept iar altul nerod - aflăm următoarea reflecţie a povestitorului, referitoare la vorbele fără noimă ale nerodului, care vrea să-şi justifice boroboaţele făcute: „Glarlu ca glar: ţe-fcînţi şi ţe-tf discîntăT531 Mai clar încă par a se reliefa, pe bază de antiteză, sensurile de vrajă şi contra-vrajă ale lui cîntu şi discîntu într-o altă variantă a locuţiunii respective, pe care o întîlnim în basmul cu tema antică a lui Edip, cules din Turia (Epir): „Fidorlu, minte di fidor, cara-/ cîntă şi-l discîntă muşica,... li şi şuţî mintea şi si-nsură cu vedua“532. Tot aşa de clare ne apar în dialectul aromân, cele două sensuri contrastante la nomi-na act. cîntare şi discîntare, în basmul despre frumoasa Curcubeta (fata-dovleac). Ajunsă soţia fiului de împărat, eroina - de jale că împărăteasa îi aruncase-n foc cămaşa de dovleac - s-a prefăcut în pasăre. Noroc însă că fiul de-mpărat a folosit îndată tot felul de vrăji şi astfel, a reuşit să-i redea chipul omenesc: „...Cu cîntare ş-discîntare ş-cu amăi, i-feaţe533 nîpoi om...“534 Un neobişnuit interes însă prezintă faptul că dialectul dacoromân - deşi mai puţin conservativ decît cel aromân - păstrează totuşi şi el o expresie stereotipă, în care s-a pietrificat antinomia magică a celor două verbe: a cînta şi a descînta. în adevăr, la românii din Bucovina, în „descîntecul de dînsele“ al unei vrăji ce se săvîişeşte pe malul unei ape curgătoare - cu invocaţia şi descîntarea apei - aflăm următoarele versuri, care apar ca un laitmotiv, revenind de 3 ori în desfăşurarea incantaţiei: „...întru astă apă sîntă, / Care mi se cîntă / Şi mi se descîntă...u53S Ceea ce se cuvine subliniat, în mod special, e că a fost în vechea română o lungă perioadă, cînd sensul de „entzaubem“ al lui descînt şi descîntec a fost deosebit de viguros şi general. Cum însă vrăjile de întoarcere sau de răsturnare a unei vrăji anterioare erau foarte importante în ochii poporului, dar totodată foarte numeroase şi variate - fiind aplicabile împotriva celor mai diferite farmece şi în cele mai diverse împrejurări - termenii lor cu prefixul des- (< dis-) s-au răspîndit, la vechii români în scurt timp aşa de mult şi au luat o dezvoltare atît de mare, încît ei au suplantat terminologia veche cîntare-cîntec, care designa în genere vraja realizată prin rostirea unei formule şi care, de la o vreme, a căzut complet în desuetudine, rămînînd să poarte mai departe exclusiv semnificaţia muzicală, aşa cum o are pînă azi. Astfel, menţionaţii termeni cu prefixul des- au ajuns, la un moment dat, să nu mai redea deloc ideea de răsturnare a unei vrăji precedente şi de anihilare a efectelor ei, ci în general numai ideea de vrajă săvîrşită prin recitarea unei anumite formule. Atunci, pentru a exprima ideea de răsturnare şi de înlăturare a unei vrăji anterioare, s-a simţit nevoia de a se crea o nouă terminologie folclorică. Ea a luat naştere tot cu ajutorul prefixului des-, însă ataşat la alte cuvinte. Cu deosebire vb. a face şi unele derivate ale lui s-au specializat in a exprima ideea de întoarcere a unei vrăji săvîrşite anterior, servind de bază noii terminologii magice. Cum se explică această alegere? Verbul a face împreună cu derivatele sale reprezentau o completare a termenilor a descînta şi descîntec, care acum 349 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI exprimau ideea generală de vrajă-formulă. A face, ca termen magic - datorită sensului său foarte vag şi generic - acoperea din vechi timpuri o sferă cu mult mai largă decît oricare altul, întrucît el se putea referi şi la practica rituală, care însoţea formula. A face avea deci accepţiunea de a săvîişi vraja în toată complexitatea ei. Verbul acesta reprezintă desigur reducţia expresiei, care, ar trebui să sune „a face farmece“ sau „a face vrăji“\ însă apelativul farmece sau vrăji a fost omis, fiind de sine înţeles. Odată cu expresia aceasta, au intrat în uz, tot mai frecvent, şi termenii din aceeaşi familie cu verbul în chestiune: fapt, iar mai tîrziu făcut şi chiar făcătură. în chip contrastant cu aceşti termeni, care se raportau la vrajă, s-au născut, ca o necesitate imperioasă - prin simpla prefixare cu particula des- a unora din ei - termenii noi, ca: vb. a desface, nom. act. desfacere, s.n. desfăcut... Apariţia lor era reclamată de nevoia unor alte denumiri pentru acţiunile vrăjitoreşti de deturnare, în locul celor vechi, care ieşiseră sau erau pe punctul de a ieşi din uz. Paralelismul prin antiteză a acestor două serii de termeni ai magiei populare romneşti - avînd la bază pe vb. a face şi pe a desface - apare foarte clar într-un cîntec liric de dragoste, unde flăcăul îi cere insistent fetei să-l elibereze de vraja cu care îl tăcuse captivul ei. Totul e însă în zadar, fiindcă fata nu e deloc dispusă să-i dea drumul din mrejile în care l-a împresurat: Disjă, puicî, i-ai focut, / Cî ţi-oi da on leu bătut!“ / Măcar sî-ri dai dzăz di lei! / Cî nu ţi-am focu sî kiei, / Şî ţ-am focii sî mă iei. / C-ai to dzîs cî mi-i lua, / Sî hiu nori mîni-ta; / Di luat, nu m-ai luat, / M-ai focu di horbî-n sat: / Nu ţî-i, puiule păcat!?“536 Despre marea popularitate, de care se bucură la românii din Dacia această terminologie magică a seriilor contrastante - sau, mai just, contradictorii - ne poate edifica numai o privire atentă asupra formulelor magiei noastre populare, care au de obiect deturnarea farmecelor. Aici, totul se mişcă intre doi poli contrari: în principiu, poporul crede că orice suferinţă fizică sau psihică a cuiva se datoreşte unei vrăji îndreptate împotriva lui de un duşman. E ceea ce se cheamă de obicei, în româneşte >fapt\ Aşadar, în chipul cel mai logic, rolul vrăjitorului sau al vrăjitoarei nu poate fi altul în asemenea cazuri, decît de a înlătura faptul adică vraja, care a declanşat anumite forţe misterioase ale răului, personificate - cu puteri supranaturale - asupra pacientului ori pacientei, atacîndu-i, chinuindu-i, îmbolnăvindu-i grav... în acest scop, vrăjitorul foloseşte o altă vrajă, cu totul contrară, numită curent „desfacere“ ori „descîntec de desfăcut“. Astfel, printr-o formulă menită să răstoarne faptul, se recurge la ajutorul unui personaj supranatural, care depăşeşte în putere orice forţă a răului şi care e de obicei Maica Domnului. Ea alungă boala din corpul pacientului, purificîndu-1 de rele şi redîndu-i sănătatea. Iată una din aceste formule, care încupe cu ţînguirea unei fete, povestind cum z fost aruncat faptul asupra ei şi cum, din acea cauză, ea a rămas: „...de gură mută, / de ochi chioară, / de nas cîrnă, / de picioare chilavă,..“537 Maica Domnului, cum o aude de acolo din cer, vine şi o mîngîie, fâgăduindu-i s-o vindece: Taci, fată mîndră şi frumoasă, / Că eu de gură te-oi desmuţi, / De ochi te-oi deschiorî, / De nas te-oi descîmi, / De picioare te-oi deschilăvi...“m 350 TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ A PESCOLINDATULU1 Sau după o altă formulă de acelaşi gen, contra bolii numită în popor „strîns**, forţele lăului personificate539 atacîndu-1 pe un bărbat: „...Ochii paingănitu-i-au, / Sîngele otrăvitu-i-au, / Spetele încordatu-i-au / Şi în chip de mort lăsatu-l-au../*540 Spre norocul bolnavului, Maica Domnului l-a auzit văitîndu-se şi îndată a pogorît din cer cu cîrja ei de aur. Ea îl mîngîie matern, trimiţîndu-1 la o cunoscută vrăjitoare -care-i chiar aceea care-1 descîntă - şi-l asigură că apoi va redobîndi curînd sănătatea: Faţa ţi s-a dizgălbini, / Ochii ţi s-or dispaingăni, / Spetele ţi s-or discorda,... / Sîngele ţi s-a disotrăvi..“54] La fel, într-un „descîntec de iele“, fata povesteşte cum, întîlnindu-se cu ielele, acestea au atacat-o şi: „...Păru-n cap / l-a-nnodat,... / De gură o au muţit, / De urechi o au surzit, / De mîini o au mocit} / De băteală meliţat-o (sic!),' / Peste gard aruncat-o../*542 De plînsul fetei se-nduioşează Maica Domnului, care - strigîndu-le pe nume pe cele trei iele şi ameninţîndu-le cu străşnice pedepse - le porunceşte următoarele: „Voi, Savatină, / Mărgălină, / Rujalină,... / La cutare vă duceţi, / Din cap păru-i desnodaţi,... / Gura să i-o desmuţiţi, / Auzu-i desasurziţiy / Mîini, picioare desmociţi, / Desmeliţaţi mădularele-i / Şi întreagă s-o lăsaţi../*543 Ielele, de frica pedepsei, se supun fără murmur şi umilite îi făgăduiesc Maicii Sfinte să-i împlinească întocmai porunca: „...noi... la cutare ne-om duce, / Părul i l-om desno-da... / De gură om desmuţi-o, / De urechi om desasurzi-o...etc.544 în citatele descîntece de desfăcut, accentul cade în special pe seria termenilor contrastanţi, în care cei ai faptului sînt reduşi la neant de către cei ai desfacerii. în altele însă, termenii magici exprimă acţiuni mai concrete, tot contrastante - marcate de simboluri foarte grăitoare, specifice pentru simbolica magiei - care de asemenea se exclud unele pe altele, evident, cu victoria acţiunilor şi a simbolurilor favorabile pacientului. Astfel, într-un descîntec „de fapt\ adică de desfacerea faptului, din Bucovina - în care fata se plînge c-a fost încălţată cu opinci de cîine, cu contoş de lup... etc. - Maica Domnului o duce la fîntîna lui Iordan, unde o spală de toate relele şi totodată, precum spune însăşi pacienta: „...Din opinci de cîne / M-o desculţat, / în opinci de argint / M-o încălţat, / Din brîu de spini / M-o descins / Şi cu brîul soarelui / M-o încins; / Din contoş de lup / M-o desbrăcat... I Işlic de urs din cap / Jos mi-o luat, / Cunună de aur în cap / Mi-o aşezat../*545 La fel procedează Maica Domnului şi într-un alt descîntec „de fapt\ răstumînd prin acte salvatoare pentru pacient toate actele vrăjmăşeşti săvîrşite împotriva lui: „...Maica Domnului / Coroana de spini / Din cap i-a luat, / Coroană de aur / în loc i-a aşezat. / Scoarţă de stejar / De pe obraz i-a deslipit, / Coală de hîrtie albă / Pe obraz că i-a lipit. / Din cămeşă de urzică / L-a desbrăcat, / în cămeşă de dragoste / L-a îmbrăcat / Din brîu de şerpe / L-a descingat, / Cu brîu de dragoste / L-a încingat / Din opinci de cîne / L-a desculţat, / în papuci de buiemastru / L-a încălţat.Z*546 In asemenea formule, termenii desfacerii, care se disting de obicei prin prefixul des-y apar - pe plan magic - nu numai ca o transpunere a diferitelor acţiuni cu caracter pozitiv într-un limbaj ritual tipic acestor descîntece, dar în acelaşi timp ca o consacrare 351 PESCOL1NPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI definitivă a unei realităţi favorabile pacientului. Pe de-altă parte, în pasajele mai sus citate, se observă clar cum principiul antinomiei este ilustrat foarte consecvent atît de acţiunile enunţate în incantaţie, cît şi de terminologia acesteia. în ce priveşte cu deosebire verbele cu prefixul des- atît de frecvent în formulele de desfacere, ele dau expresie procedeului pur vrăjitoresc, prin care descîntătorul sau descîntătoarea înlătură „faptul44 adică vraja imaginată a fi avut loc anterior şi a fi cauzat boala. Asemenea verbe se circumscriu toate, fără excepţie limbajului specific vrăjilor de desfăcut. Despre o mare parte din ele, se poate spune că nu mai sînt deloc în uz în alte împrejurări din viaţă. în adevăr, cine în afară de cei ce vrăjesc - proferînd descîntece contra faptului - mai întrebuinţează vreodată verbe ca: „a descîrni44, „a deschiorî44, „a discorda“, „a des-monci“, „a desmeliţa“, „a dezgălbeni44, „a despaingăni“, „a desasurzi44, „a des-chilăvi44547... etc.? în concluzie, constatăm deci că s-ar putea alcătui o bogată listă a unor astfel de verbe, care aparţin exclusiv magiei, formînd terminologia ei specifică şi avînd utilitate şi semnificaţie eminamente magică. Dacă avem în vedere terminologia vrăjitorească a seriilor contradictorii, remarcăm că cel mai frecvent este ea reprezentată, în magia populară română, de verbele a face (adică „a vrăji44) şi a desface (adică „a răsturna vraja“), care sînt puse faţă-n faţă, de obicei înspre partea finală a descîntecului de desfăcut, unde asistăm la nimicirea faptului, prin acest procedeu. Este concluzia logică a formulei, care ne înfăţişează astfel triumful vrăjii de desfacere asupra faptului. Din exemplul, pe care-1 cităm mai departe, se va vedea cum - după ce descîntecul a trecut în revistă toate ,făpturile" imaginabile, ce au putut fi aruncate asupra pacientului sau pacientei - intervine direct vrăjitoarea ori vrăjitorul pentru a spune că le desface, că deci ia atitudine ofensivă contra lor şi nu întîrzie de a le răpune: „...Cine-o făcut c-o mînă, / Eu desfac cu două, / Cine-o făcut cu două, / Eu desfac cu trei... / Cine-o făcut cu opt, / Eu desfac cu nouă; / Cine-o făcut cu nouă, / Eu desfac cu-a mele amîndouă!“548, sau: „...Eu desfac cu amîndouă mînele mele / Toate făcăturile cele rele!“549 Să se observe aici gradaţia ascendentă a „desfăcutului4* faţă de „fapt44 culminînd prin desfacerea cu ambele mîini550. E încă un procedeu formal al expresiei magice, care are de scop anularea sortilegiului, copleşindu-1 prin mijloace superioare celor folosite de cei ce la-u aruncat551. Acum, după incursiunea pe care am considerat necesar s-o facem în domeniul vrăjilor la români, credem că se reliefează mai distinct - pe plan magic - contrastul tranşant dintre colindat şi descolindat şi că totodată sensul de „desfacere44 al acestuia din urmă faţă de primul apare în toată claritatea. Continuînd a examina obiceiul descolindatului în raport cu colindatul, sau - ca să delimităm mai precis obiectivele - dacă privim formulele de descolindare în raport cu colindele, remarcăm la ele acelaşi dualism antitetic ca şi la descîntecele de desfăcut faţă de vraja pe care-şi propun s-o anihileze. O singură deosebire - cu totul superficială de altfel - observăm totuşi între cele două serii de produse folclorice: pe cînd la „des- 352 TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ A DESCOLINDATULUI f cerea“ de pe terenul magiei populare, cursul normal al vrăjilor merge de la negativ la pozitiv, descolindarea dimpotrivă urmează o cale inversă. în adevăr, ea venind după săvîrşirea ritualului colindatului - adică după o complexă vrajă de tipul pozitiv -ţinteşte distrugerea efectelor bune, presupuse a fi fost determinate de acesta, şi în acelaşi timp înlocuirea lor cu ceva rău; pe cînd descîntecele de desfăcut răstomă o vrajă funestă şi acţionează favorabil, tinzînd a provoca numai efecte bune pentru persoana pentru care se descîntă. Totuşi, uneori se poate trece şi în cadrul datinii colindatului de la negativ la pozitiv. Aceasta însă are loc numai în mod cu totul excepţional şi anume, dacă - după ce colindătorii au apucat a spune formula de descolindare - gazda, de teamă sau de ruşine, se răzgîndeşte şi iese în cele din urmă cu daruri. într-un asemenea caz, după informaţiile ce avem, colindătorii îi cîntă iarăşi vreo colindă sau măcar îi adresează vreo cîteva urări, „aşa, ca s-o dreagă“. Ştiut este doar că felul cum se comportă colindătorii la sfîrşit de tot e decisiv pentru soarta gazdei. Cu chipul acesta, colindarea succede descolindării. O astfel de inversare este însă mai degrabă o anomalie, dac-o raportăm la uzul general. încolo, procedeele descolindatului sînt uimitor de asemănătoare cu cele ale desfăcutului unei vrăji, analogia ajungînd adesea pînă la identitate sub aspectul formal. Cel mai mult se impune atenţiei noastre faptul surprinzător că sistemul terminologic mai sus expus, axat pe prefixul des-, care se ataşează diferitor cuvinte, dar în primul rînd la verbe şi cu deosebire verbului „a face" - sistem atît de caracteristic magiei propriu-zise şi aici mai cu seamă vrăjilor de desfacere - s-a repercutat asupra terminologiei descolindatului, sugerînd colindătorilor crearea, după modelul lor, a o serie de termeni între care chiar numele obiceiului. Evident, aceasta nu s-ar fi putut întîmpla dacă fondul descolindatului nu ar fi fost el însuşi de esenţă magică. § 2. Terminologia magică, în serii antinomice, la alte naţiuni europene SISTEMUL TERMINOLOGIC RELATAT DE NOI nu caracterizează numai magia populară română; ci avem temeinice motive să susţinem că el există, sub aspecte identice sau în tot cazul analoage, pretutindeni în Europa. Această trăsătură a universalităţii lui va apărea evidentă, îndată ce vom fi prezentat aici, ca paralelisme, principalele serii antinomice din terminologia magică a mai multor popoare de pe continentul nostru. La italieni: vb. incantare552 - disincantare5*, discantare554; s. incantagione, incan-tatura, incantsimo, incantamento, incanto555 - disincanto556. La provensali: vb. encanta557 - desencanta558; s. encantacioun, encantamen559 -desencantamen560. La romanicii iberici: [sp., pg.] vb. encantar561 - desencantar562; s. encantacion, encantamento, encantamiento, encanto563 - desencantamento, desencantamiento, 353 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI desencanto564, sau: [sp.] vb. hechizar565 - deshechizar*66; s. hechizo567 - deshechizo568; [pg ] enfeitiţar569 - desenfeitigar*70. La francezi: vb. [vfr.] canter, chanter571 - descanter, deschanter>12\ [fr.] vb. enchanter573 - desenchanter*74; s. enchantement575 - desenchantement516; vb. charmer577 - decharmer*7*, sau încă: vb. ensorceler579 - desorceler**°\ s. ensorcellement581 -desensorcellement5*2. La englezi: vb. [to] enchant583 - [to] disenchant5*4; s. enchant, enchantery, enchant-ment, enchanting585 - disenchantment, disenchanting?*5, sau: vb. [to] charm587 - [to] discharm588 ori (mai rar) [to] disencharm5*9. La germani: vb. zaubem, bezaubem, verzaubem590 - entzaubem591; s. Zauberei, Zaubem, Zauberung, Bezauberung, Verzauberung592 - Entzaubem, Entzauberung9*. Precum vedem, la toate popoarele romanice, termenii care designează desfacerea vrăjii sînt marcaţi prin prefixul dis, des- [at. dis-], ca şi la români. Acelaşi lucru îl observăm şi la englezi, la care citata terminologie este de origine veche franceză. La germani, termenii desfacerii au prefixul ent-, care e corespondentul romanicului dis-, des-. Ceea ce trebuie să relevăm în mod special, este faptul că astăzi cei mai mulţi dintre termenii de mai sus nu mai au accepţiunea proprie, adică acea pur magică de la origine, ci au dobîndit - cu trecerea vremii şi cu evoluţia mentalităţii popoarelor - un sens figurat, cum de ex. la italieni cazul cu vb. incantare, cînd e vorba de „una voce che incanta“, sau cu s.m. incanto în expresia „1 + incanto della sua voce“. Dar uneori, termenul magic îşi conservă sensul său arhaic, pe care-1 surprindem nealterat, ca într-o altă expresie, cu caracter stereotip: „comeper incanto“. Poate, şi mai caracteristic apare acest fenomen semantic în 1. franceză, la întregul grup enchanter-desenchanter... etc., la care semnificaţia figurată a biruit complet de multă vreme. Totuşi, şi aici, sensul vechi de natură magică s-a salvat - izbutind să răzbată în toată claritatea pînă-n zilele noastre - într-o expresie bizar de analoagă cu cea italiană anterior citată: „comme par enchantement'. Iar dacă privim prin prisma istorico-lingvistică, putem regăsi şi altor termeni din respectiva familie semnificaţia lor primară, ca în ex.: „On vit... des palais enchants et desenchants"594, adică întocmai ca în unele locuţiuni aromâne şi chiar daco-română relatate de noi, în care figurează seria antinomică cîntă-descîntă cu sensurile de la origine ale acestor termeni595. Ba, dintr-o asemenea perspectivă, aflăm sens magic - precum am arătat deja - chiar şi verbului chanter, vfr. „canter", căruia i-1 descoperim în trecut, pe terenul magiei, şi pe antinomicul său, anume pe „descanter“, „deschanter“596, ceea ce aruncă o lumină vie, pe de-o parte asupra semantismului magic al verbului „a cînta“ în vechea română, iar pe de-alta, asupra sensului desfăcător de vrajă al lui „a descînta“, sens pierdut de acest verb şi de derivatele sale în româna modernă. Demn de relevat e că, la popoarele romanice, pare a fi fost cîndva de uz frecvent pe terenul magiei şi antinomia - atît de cultivată la români - a face - a desface raportîndu-se la vraja: fr. faire-defaire, it. fare-disfare, sp. hacer-deshacer... Aşa, de ex., în 1. sp. se spune întocmai ca şi la români: „hacer uno encantamiento (sau encan- 354 terminologia folclorică a descolindatului precum şi contrariul: „deshacer uno encantamiento (sau encanto)“597. La fel e şi în 1 portugheză: >Jazer uno encantamento (sau encanto)“ şi „desfazer uno encantamento (sau encanto)“598, la fel e şi în 1. italiană: „disfare l + incanto“5". în concluzie, caracterul universal al sistemului terminologic, pe terenul magiei, ne apare ca o realitate folclorică ce nu poate fi pusă la îndoială. El ne este confirmat şi de datele lingvistice greceşti, atît la grecii antici, cît şi la cei moderni. Astfel, în 1. vgr., seria antinomică e reprezentată de vb. epado600 - exado601; iar în 1. neogreacă, de verbele mageuo602 - xemageuo60* şi de nomina act mageuma604 - xemageuma605. Mai mult: la neogreci, această serie se completează cu vb. kamno, care pe teren magic corespunde perfect verbului rom. a face o vrajă - şi cu antinomicul său xekamno avînd sensul de „a desface o vrajă“: kamno [magia]606 - xekamno [magia]607. Cît despre prefixul antic exal lui exado, el este unul şi acelaşi cu xe- al lui xekamno, xemageuo, xemageuma... din neogreceşte. Iată cum spune Rempeles, un folclorist grec din Epir, în această privinţă: „Prepoziţiile ek-608 şi ex-609 nu sînt uzitate; în locul lor figurează în compunere xeu6l°. El611 ilustrează afirmaţia sa cu mai multe exemple: xeplerono, xepleno, xesamaro612. Dar nu numai în Epir se-ntîmplă aceasta, ci pe tot cuprinsul Greciei în masele largi ale poporului. Formele ek-, ex- - adică întocmai ca în greaca antică - sînt în uz numai în limba literară (katareuousa). Şi acum revenind la terminologia neogrecească a descolindării - vb. xetragoudo -nom.act. xetragoudema - cine se mai poate îndoi că ea s-a orientat după modelul terminologiei magice greceşti şi că reprezintă exact acelaşi sistem? Nu este oare uimitor de frapant în special paralelismul dintre seria antinomică neogrecească din cadrul datinii colindatului şi seria grecească antică din domeniul magiei pure, ilustrată prin „cînt-descînt“ şi „cîntare-descîntare“, adică chiar aşa cum sună şi seria antinomică a magiei româneşti? Şi, în cazul acesta, structura morfologică a termenilor descolindatului gre-cesc, identică cu cea a magiei, nu ne îndreptăţeşte să vedem şi în obiceiul descolindării acestui popor tot o manifestare - deşi cu mult mai atenuată - a concepţiei magice, ca şi cea din domeniul vrăjilor propriu-zise? * ♦ * Trecînd acum la descolindatiil polonez, adică la uzul care constă în aceea că colindătorii „dezbracă fata“ - „rozbieraja dziewczyne“, precum glăsuieşte expresia populară impregnată de un umor atît de grotesc şi totuşi atît de spiritual - vom vedea că numele simbolic de „kolenda ozbierana“ al acelei necruţătoare satire cîntate în pofida fetei mari, pe la gazdele neospitaliere, se acordă şi el perfect cu terminologia magiei poporului respectiv. Ba mai mult: el se încadrează armonic în sistemul terminologic al tuturor popoarelor de gintă slavă. în adevăr, terminologia magică a slavilor are la baza ei acelaşi principiu al antitezei, pe care l-am relevat la celelalte naţiuni europene şi capătă expresie prin cuvinte corespunzătoare; iar termenii desfacerii vrăjilor se disting prin prefixul raz-, roz-, care este omologul prefixului romanic des-, dis-, al grecescului xe-[< ex-] şi al germanicului ent-. 35S PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI La sloveni: vb. Carati, fcarovati613 - razâărati [pf.], razâarovăti [impf.]614. La sîrbo-croaţi: vb. Carati, ofcarati615 - rasâarati, razoâarati616; nom.act. ofcaranje, o£aravanje617 - razoâaravanje618. La bulgari: vb. ocearovavam619 - razocearovavam620; nom.act. ocearovavanie621 -razocearovavanie622. La ruşi: vb. cearovat623, ocearovat, ocearovîvat624 - razocearovat, razocearovîvat625; nom.act. cearovanie626, ocearovanie, ocearovîvanie627 - razocearovanie, razocearovî- • 628 vanie . La ucraineni: vb. cearuvati629, ocearuvati630 - rozcearuvati, rozcearovuvati631; nom. act. cearuvannea632 - rozcearuvannea6™. La cehi: vb. Carati, Carovati634 - rozdarovat?*5; nom.act. Carovâni636 - rozâaro- ' *637 vani . La slovaci: vb. Carit, darovât638 - rozâarovat, rozâaruvaf39. în ce priveşte seria antinomică a face-a desface - care pare atît de tipică magiei populare româneşti - ea nu este mai puţin familiară Slaviei meridionale. Cu deosebire folclorul sîrbo-croat ne oferă exemple, care ilustrează în chipul cel mai elocvent aceasta. Astfel, vb. ăniti, al cărui sens obişnuit este „a face“, are şi sensul special de „a face farmece4*, „a face vrajă**, „a vrăji**640. Acestui verb îi corespunde - pe plan magic - apelativul din aceeaşi familie ăn, al cărui sens propriu este ,fapf\ însă care are şi sens pur magic641, întocmai ca şi fapt la români. Mult mai uzitată e forma lui plurală ăni adică „făpturi", ceea ce e tot una cu vrăji ori cu farmece6*2. Cît de intim legaţi sînt între ei aceşti doi termeni - vb. ăniti şi apelativul ăni - şi totodată cît de specific magici sînt amîndoi, se vede şi de acolo că foarte frecvent ei apar asociaţi împreună în expresia stereotipă „ănitiăni“, care înseamnă: „a face farmece**, „a face vrăji**, „a vrăji**643. Dar la sîrbo-croaţi e atestat de asemenea termenul antinomic derivat de la vb. ăniti prin prefixul raz-: ras ăniti-rasănâti, ras ăniti-rasănâti, cu sensul de „entzaubemu, adică de na desface vraja‘\ „a desface farmecele!“644. Din tabloul mai sus înfăţişat, rezultă deci că prefixul raz-, roz— care imprimă anumitor cuvinte sensul de desfacere a unei vrăji, de anihilare a ei - este general slav. Dar acelaşi prefix, sub aspectul fonetic roz-, ne este atestat şi în 1. polonă pentru termenii „desfacerii**, care sînt derivaţi direct din cei ai „vrăjirii** prin simpla lui ataşare la aceştia din urmă. Astfel, la poloni, seria antinomică a termenilor magici apare de obicei sub formele următoare: vb. czarowac645, oczarowac646, uczarowac647, zaczaro-wad648 - rozczarowac, rozczarowywac649; nom.act. czarowanie650, oczarowanie651, za-czarowanie652 - rozczarowanie653. La poloni, termenii aceştia şi în primul rînd cei ai „desfacerii** - ca de altfel şi termenii respectivi ai celorlalţi slavi - trebuie priviţi prin prisma istorico-lingvistică, dat fiind că astăzi ei au ajuns, în cea mai mare parte, să aibă un sens exclusiv figurat, mai cu seamă în lumea cultă. Aşadar, în ce priveşte semantismul lor, noi ne raportăm în principiu la sensul lor de la origine, care uneori - în foarte puţine cazuri se-ntîmplă să fie identic cu sensul de azi, însă de cele mai multe ori, nu. Astfel, deşi termenii „jroz- 356 TERMINOLOGIA FOLCLORICĂ A DESCOUNDATULUI czarowaâ" şi „rozczarowanie" înseamnă astăzi „a dezamăgi", „a deziluziona" şi „dezamăgire", „deziluzionare", „deziluzie"654, noi avem în vedere totuşi că ei au exprimat c^va ideea de „tf desface o vrajă", „ tote aPnvopcv t8 KavTnAi.v EireiTa, dpTTd^opcv yprjyopa Td Aoincavitca ki*8, ti BpoGpev xal 4>£uyop£v...44 A.F. - la neogreci: Amyntaion, nom. Florines (Maced. occid.). Comunicat de Dimitrios Kutsopulos. 75. Cf. mai sus - Partea II, cap. 23: Furtul colindătorilor. 16. Dâ-mi, cucoană, nuci, / Căci altfel am să-ti sparg olanele!44 A.F. - com. de Apostolos Kufokotsios. 77. „- Kai otan den tous dosoun, petoun petres eis ta keramudia.44 A.F. - com. de acelaşi: din Nigreta, nom. Serron. Cf. mai sus - Partea III, cap. 2, § 1. 78. „Colinda, babo, colinda, / Şi mie dă-mi colinda! / Iar de nu ne dai colindă,, / Am să-ţi sparg strachina / Şi n-ai să mai mînînci fasole!44 Ultimul vers are sensul: nu vei mai avea în ce să mai mânînci fasole. A.F. - com. de Athanâsios Fothi. 79. Cf. mai sus - Partea II, cap. I. 362 NOTE 80 Cf mai sus - Partea II, cap. 8: Spargerea oalelor de lut sau a străchinilor... 81. Cf. mai jos - Partea III, cap. 3. 82 ...dâ-mi, babo, colac, / Ca să nu-ţi sparg uşa / Şi fereastra...!** A.F. - com. de Serafim Franku din s. Furka (Epir). 83. Cf. mai sus - Partea II, cap. 2, § 2. 84. Cf. mai jos - Partea III, cap. 3. 85. „Colinda, melinda! / Trei mii de oi, / Cinci sute de capre!...** A.F. - în Grecia: s. Furka (Epir). Com. de Serafim Franku. 86. „-Şi acuma, şi la anul!** (Se subînţelege: vă urâm sănătate. Un corespondent folcloric românesc foarte apropiat, ca expresie şi ca sens, e cunoscuta urare de Anul Nou din Moldova: „Sănătatea noului şi la anu’ cu sănătate!“) A.F. - în Grecia: s. Furka (Epir). Com. de S. Franku. 87. Cf. mai sus - Partea I şi III, passim. 88. Chr. Soule, Ta tragoudia tou Lazarou - Ep. Hr.t tll (1927), p.183. Cf. originalul ngr. al acestei colinde mai departe, în capitolul următor, referitor la grecii antici. 89. Cf. mai sus - Partea III, cap. 1. 90. Cum e, de ex., la greci, citata formulă care ameninţă gospodina cu spargerea străchinii, dacă nu va împărţi daruri colindătorilor. 91. „Helidonistai oi te helidoni ageirontes“ (= „colindători cu rîndunica, cei ce strîng daruri pentru rîndu-nicâ“), Hesychius, Lexikon, Hagenoae, MDXXI, col. 756; în ediţia lui Joannes Alberti din a. 1766: tll, col. 1548. Cf. şi Eustathiou, Parekbolai eis ten Omerou Odutteian (Om. Od.\ Basileae, MDLIX, p.767 r.26. 92. După cîte ştim, acest termen folcloric nu se află înregistrat de scriitorii antici. El a fost însă restabilit prin analogie cu un alt termen tot folcloric, koronisma, care denumeşte de asemenea un cîntec ritual al unei datini vechi greceşti şi care e atestat în formă plurală (koronismata) la Hesychius, Lexikon, II, col. 326 (ed. Alberti); cf. şi: Om. Od., p. 767, n.27-28. Helidonisma e un derivat < helidonizein (= a colinda cu rîndunica) - verb atestat de mai multe izvoare antice - întocmai ca şi koronisma < vb. koronizein. 93. Athenaios se exprimă aşa („agermos tis allos“), fiindcă chiar în paragraful precedent descrisese pe larg o altă specie de colindat la grecii antici. *. Helidonizein < s.f. helidon + inf. -iz + suf. -ein. 94. „...De asemenea, helidonizein se cheamă la rodieni un alt colindat, despre care vorbeşte Theognis în cartea a doua (Asupra ceremoniilor din Rodos), scriind astfel: „Iar un fel de a colinda rodienii îl numesc helidonizein, care are loc în luna boedromion...** - Athenaei Deipnosoph., lib. VIII (Lugduni, MDXCVII), p.360. 95. „...Iar colindatul acesta l-a explicat cel dinţii Kleobulos Lindianul, prin aceea că în Lindos era nevoie să se adune bani.*4 - Cf. Ibidem. Explicaţia aceasta, evident, nu are nici o tangenţă cu realitatea etnografică. E de domeniul fanteziei. O asemenea datină nu putea lua naştere aşa cum credea Kleobulos! Folclorismul său e atît de imaculat, atît de autentic, încît - cunoscînd-o îndeaproape - nu poţi să nu-ţi dai seama că ea este în întregime o creaţie a poporului, ca atîtea alte datini pur populare. Şi totuşi, unii comentatori din timpul nostru au luat în serios locul citat după Athenaios. Aşa, de ex., E. Saglio - în articolul său despre helidonistai- spune: „...On faisait remonter la coutume ou Cleobule, tyran de Lindos, qui aurait le premier imagine ce moyen de collecte dans un temps ou Lindos etait dans une grande necessite.** - Daremb.-Saglio, DAGR, tlj, p. 1102. Cît e de eronată informaţia antică, se poate vedea şi din faptul că darurile primite de helidonistai erau în cea mai mare parte - dacă nu chiar în totalitatea lor - în natură; căci cîntecul ritual nici nu menţionează deloc recompensarea cu bani, precum se va vedea mai departe. Nu ne îndoim totuşi că aceşti colindători primeau uneori şi bani, însă într-o măsură cu totul insignifiantă ca să poată salva din nevoie o întreagă cetate! Deci, examinînd afirmaţia de mai sus şi sub unghiul practic, ea se arată lipsită de orice temei. 96. Boedromion era, în Attica, a treia lună din an. Cf. Daremb.-Saglio, DAGR, t.III^, p. 826 (s.v. Calen-darium). Datina rîndunicii însă nu avea absolut nici-o legătură cu această lună, după cum, nu avea ea nici cu sărbătoarea Boedromia, care se prăznuia în cursul ei - în cinstea lui Apollo - şi de la care luna îşi, primise % numele său. 363 PESCOUNPATUL ÎN ORIENTUL $1SUP-ESTUL EUROPEI 97. Aşa au crezut şi modernii, în frunte cu însuşi comentatorul hii Athenaios, Isaacus Casaubonus, care accepta ca verosimila afirmaţia lui Theognis: „...Sed non ubique Graeciae ea consuetudo obtinuit: verum apud Rhodios ut videtur...“ Cf. Casaub., Animadv. in Athen, Deipnosoph. (Lugduni, MDC), p.395. 98. Aceasta se poate constata, în popor, nu numai daca ne raportam la antichitatea greco-romanâ, cu deosebire la etapa iniţiala a ei; dar şi la popoare de veche civilizaţie din Orientul apropiat, cum sînt babilonienii: ,,...Dos babylonische Neujahr fiel auch in ălterer Zeit in den Friihting und wurde in den ersten Tagen des Monats Nisan gefeiert..** - Cf. M.P. Nilsson (s.v. Neujahr): Pauly-Wiss., RECA, tXVII, col. 149. 99. Acest fapt ne apare, la romani, în lumina cea mai clara, daca avem în vedere numele celor 5 luni consecu- tive ale lor, la baza cărora sta un numeral, şi anume: Sextilis (= august), September, October, November, De-cember. Numai daca anul începe odata cu luna martie - adică numai dacă plecăm de la această lună, socotind-o prima din an - numai atunci, ordinea de succesiune a lunilor cu nume derivate din numerale se verifică a fi justa. Vom aminti apoi că Ovid, în cartea I a FastiAoz sale - unde tratează despre lima ianuarie, care începea anul oficial la romani pe timpul lui - imaginează o întîlnire cu zeul Ianus, cel cu două feţe („biformis** sau „biceps**, cum îl numeşte el), spre a-i pune o întrebare plină de semnificaţie pentru noi: Dic, age, frigoribus quare novus indpit annus, / Qui melius per ver incipiendus erat?..“ („- Hai, spune-mi, pentru ce anul nou începe acum în toiul frigului, / Cînd mai potrivit era să-nceapă cu primăvara?...**) - Ovid., Fast, lib. I, w. 149-150. Apoi, poetul continuă, ilustrind ideea lui cu un tablou foarte evocativ al primăverii, de natură a convinge pe oricine, că atunci era cel mai firesc să-nceapă anul, iar nu în miezul iernii: „..Atunci, [primăvara], toate înfloresc, atunci e vîrsta tînără a timpului! / Mugurul fraged stă gata să crape din creanga fecundă; / Şi arborii se-mbracă în frunzele de-abia născute; / Din germen creşte iarba, răzbind pînă la faţa pămîntului; / Iar văzduhul cald e mîngîiat de cîntecele păsărilor, / Pe cînd turmele se joacă şi se zbenguiesc în luncă; / Atunci, soarele te dezmiardă cu căldura lui... / Atunci, începe munca pe ogoare, care-s reînviate de brâzdarul plugului: / Acesta a trebuit să fie numit, pe drept, anul noul...“ - Ovid., Fast., lib. I, v. 151-160. Aici, de fapt, poetul consemnează o veche tradiţie autohtonă, care era încă foarte vie în conştiinţa poporului roman. De altfel, în ce priveşte calitatea lui martie de primă lună a anului roman, în epoca veche - începînd cu originile Romei înseşi -Ovid ne-o afirmă în chipul cel mai categoric în mai multe locuri din Faşă: „..Marăs erai primus mensis...“ („...Prima tună [a anului] era a zeului Marte...** - Ovid., Fast., lib. I, v. 39. Iar în cartea a IlI-a, consacrată chiar lunii martie, strămoşul întemeietor, Romuhis - pe care poetul îl imaginează stînd de vorbă cu zeul Marte, legendarul său părinte şi divinitatea tutelară a poporului roman - îi spune zeului: ,,..A te principium Romano duci-mus anno: /Primus depatrio nomine mensis eat. / Vox rata fit; patrioque vocat de nomine mensem...** („...De la tine pornim începutul anului roman: / Cea dinfii lună [din an] să se tragă din numele părintesc! / Cuvîntul lui se-mplineşte: el numeşte luna de la numele tatălui său...** - Ovid., Fast., lib. III, v.75-77. 100. Abbott, MF, p. 18 - raportîndu-se în special la provincia Macedonia, ne relatează următoarele: „...La 1 martie, băieţii au obiceiul de a făuri din lemn chipul păsării, al rîndunicii, făcîndu-1 să se învîrtească pe un suport, pe care ei îl împodobesc cu flori şi cu acesta în mîinele lor, colindă casele în cete de urători, adică cîntînd un cîntec cu urări, în schimbul cărora primesc diferite daruri...** 101. Prin acelaşi hipocoristic - expresie a dragostei ce poartă poporul grec rîndunicii - este invocată această pasăre şi într-o altă variantă, pe care s-a grefat un motiv din lirica populară erotică. Rîndunica e trimisă de flăcău, cu o solie de iubire, la draga lui: XnAiSovdha pou yopyd, yopyd poo xnAi&<$vi, / ©<* ot oTe(Ău) dnou dyatriS, tcal 6ttou dycnrâ KapSirf pou...“ (= Rîndunica mea iute la zbor, rîndunica mea iute, / Am să te trimit acolo unde iubesc, unde iubeşte inima mea**). Cf. Tommaseo, Canăpopolari greci, vol.III, p.281. 102. „Mica mea rîndunică, cea iute la zbor, rîndunica mea iute, / Tu care-ai sosit de prin pustie, ce bunătăţi ne-ai adus?** - Tommaseo, Idem, p.280. 103. „Sănătate, bucurie / Şi ouăle cele roşii!** - Ibidem; cf. şi: Chasiotou, Sylloge..., p.191, nr.2. 104. „Rîndunica ne soseşte, / Marea-n zbor că mi-a trecut, / Cuibul ea şi l-a clădit, / A stat jos şi mi-a grăit:...** - Passow, PCGR, nr. CCCV, p.225. 105. „Martie, mame cu ninsori / Şi tu, făurar ploios! / Iată dulcele april / A sosit, nu e departe: / Păsările-mi ciripesc, / înfrunzesc copacii şi-nfloresc! / Păsărelele se ouă, / Ba-mi încep să şi clocească. / Turmele din nou pornesc / Să se urce sus la munte. / Caprele-mi încep să sară / Şi să roadă la lăstari...** - Ibidem; cf. şi De Marcel-lus, CPGM, p.218-219; cf. şi varianta foarte asemănătoare, mult mai scurtă: „Helidona erhetai / Ap’ten aspre thallassan** - Ibid., nr. CCCVII, p.226-227. Uneori, colindătorii îşi încep cîntecul lor vestind chiar sosirea hmii martie adică a primăverii, fără însă să uite, nici într-o asemenea variantă, de rîndunică, a cărei imagine vie le este 364 NOTE prezentă: ţ,MapTii<; pa<; i^A0£. TOpq, dvOîyre, / nouAaiaa, KqAcflScrrc. / Acyc, Aeyt, xn^lSwva / flou mroaSiaBaoct;; / nou Tiţv oÎKOvopqoet;; Tommaseo, Ca/iă' popolari greci, vol.HI, p.279. (= Tu)Aiaaou, /icdpc tA nooAid oou. / d>Kido’Tr|V£ ’<; ti) chtiti, / kovcvck; Skv ti)v yyiţci.44 (= „Nicâ, rîndunică, / Sosit-ai? Bun sosit! / Cuibul ţi-1 clădeşte / Şi puii ţi-i scoate! / Sâ-1 clădeşti la noi, / Nimeni nu-1 atinge!4*) - Kiriakides, Ellen. Laogr.t t.I, p.41. în credinţele populare neogreceşti, rîndunica trece drept o pasăre de foarte bun augur. Printre acestea, unele se raportă la alegerea de către rîndunele a anumitor case, unde se stabilesc. Familiile, sub streşina casei cărora ele îşi construiesc cuibul, se simt fericite de-o aşa întîmplare, fiindcă văd în aceasta un semn că se vor îmbogăţi: „an omen of wealth44 (Abbott, MF, p. 18). Invitaţia adresată rîndunicii - în versurile citatei invocaţii este tocmai reflexul unor asemenea credinţe. Tot Abbott ne spune că „dintre toate păsările, care vestesc primăvara, nici una nu e salutată cu mai mare bucurie decît rîndunica44 (Idem). Este un fapt bine cunoscut că şi alte popoare manifestă multă simpatie pentru rîndunică; trebuie să acceptăm totuşi că grecii le depăşesc, în această privinţă, pe toate celelalte. Modul de a se comporta al lumii rustice din Grecia modernă, faţă de această pasăre, pare a revela că - mai mult decît în orice altă ţară - avem a face aici cu probabile supravieţuiri ale unui adevărat cult al rîndunicii. Se poate conchide deci că fundalul etnopsihic grecesc, pe care se proiectează datina rîndunicii, îl constituie un străvechi substrat ancestral. 128. Eroarea anticilor a fost continuată şi de moderni, chiar de elinişti, pe care nu i-a frapat neverosimilitatea unei astfel de cronologii. Aşa, de ex., în enciclopedia de antichităţi greco-romane - Pauly-Wiss., RECA, t.III, col.2227, s.v. helidonia {cheUdoniă)y no. 3, aflăm următoarele cu privire la data obiceiului de a umbla cu rîndunica în anticul Rodos: yyEin in Boedromion gefeiertes Fest der Rhodier, bei dem die Knaben von Thur zu Thur gingen und dos bekannte... Schwalbenlied sangen..“ 366 NOTE 129 Iată un asemenea exemplu, din Epir: „Aovia, xeAiSovia, / wpa oaq xoArj oaţ, / ki 6 Qedţ păţi' aa<;. / 'cote (jJcuyâcrrE, / ndV^Su) yupvcrrc, / pi) pâ<; AiţopovâTE.** (= „Nele, rîndunele, / Diurn bun, drum bun vouă / Şi Domnul cu voi! / Haideţi, îmi plecaţi, / Iar să vd-ntumaţi, / Să nu ne uitaţi!**) - Kiriakides, Ellen. Laogr., t.I,p.41. 130 Şi referitor la această pasăre, cităm un exemplu din aceeaşi provincie: „AeAcxa, / uîpa xaAq, / udAi vâ yopi^0/ care mîncaţiV* - BartoS, ND, p.271. ^52. Bucuroşi am lua, / De ne-aţi da cumva, / Un pitac ori trei parale. / Iar de nu ne daţi, / Atunci, ian oriviţi: / Fd /ovim oalele toate, / Cîte-aveţi pe poliţă / Şi toate ulcioarele, / Care-s de smintit, / Ba £ dondirele-acelea, / Ccre-s dejintiţă" - Kulda, MNP, tll, p.290-291. 353. „...Daţi-ne colinde... / Dacd nu ne daţi nimica, Han uitafi-vă la oale: / Găina morarului / Ciupeşte boabe de grîu / Şi’ v-aruncă, de pe poliţă, toate oalele!** — Eiben, PCP, nr.3, p.43. 354. „...Dar de nu ne daţi, / Ian priviţi atunci: / Vom sparge oale şi străchini, / Cîte-s în blidar, / Ba-ncă şi capacele / Şi-om fugi acasă - / Pentru că n-aţi vrut să daţi / Nimănui colinde!" - Eiben, PCP, nr.l4, p.45-46. 355. „...Chiar de-s şi-n cuptor, / Mm tot vi le-om sparge: / Cm /urca de fier, / Cm 6&a lemnV* - Idem. 356. = Duminica moiţii- 357. „Dacă nu ne daţi nimic, / Rea lăsplatâ veţi vedea: / Oalele or să vă sară! de sus de pe poliţă, / Ca găinile morarului / Sătule de grîu boieresc." - Eiben, PCPft, nr.16, p.59. 358. Ad litteram = „lăstăraş, mlâdiţă verde" - cu semnificaţia de simbol al întineririi. 359. „Găina morarului / Ciupi grîu pe săturate / Şi mi-a zburat între oale, / De le-a dat jos de pe poliţă." -Eiben, Ibid., nr.4, p.62. 360. „Sfîntă Margareto, / Dâ-ne un an bun / Pentru grîu, pentru secară, / Pentru toate grînele, / Cîte ne-a dat Domnul! / - Du-te după coş / Şi-aruncă-ne cîte-un gologan; / Aruncă-ne cîte-un bănuţ, / Pe talerul de zinc. Ilar de nu ne daţi nimica, / Priviţi la oalele voastre: / Au să zboare de pe poliţă / Ca găina morarului!" - Pejml, CL, p.86. 361. „...Dacă nu ne daţi plăcintă cu mac, / Eu am să vă vărs putina cu lapte. - BartoS, ND, p.279. Este adevărat, o altă ameninţare exprimată în continuare, chiar în versul următor „..J*oslu na vas sleho vyl-ka\" (= „Am să trimit împotriva voastră un lup tuibat!") ni se înfăţişează ca o glumă pură. Iar o variantă a acestei formule este în întregime glumă, ne mai conţinînd deloc ameninţarea cu vărsatul laptelui: ,Jak nâdatg mokovnicku, / To vas străm do rybniăcu." (= „...Dacă nu-mi daţi plăcintă cu mac, / Am să vă dau brînci în eleşteu!") - Idem. Cu toate acestea, nu poate exista nici cea mai mică îndoială că ameninţarea relatată iniţial de noi - măcar că e asociată cu motive comice, ba chiar ea însăşi fiind utilizată azi în scopul de a provoca rîsul - a corespuns cîndva unei realităţi folclorice, este adică reflexul unei practici negative şi anume descolindâtoaie. 362. „...Dâruiţi-1, dăruiţi-l pe bietul băiat, / Să nu cumva să vă-nşface ceva din cuiu. / N-am să vă iau nici viţel, nici capră, / Că nu-mi încap în traistă..." - „Lud", t.XII, p.46-47. 363. „Eu vin la voi ca să colind, / Dar de nu-mi daţi daruri, / Mă duc acuşi cu cangea la cămară, / La plăcinţelele cu mac: / Pe toate vi le trag cu cangea, / De-o să mă ghifhd bine, căpătîhdu-le\“ - BartoS, Naşe deă, p.279. 364. Noi facem distincţie între aceşti 2 termeni, din mai multe motive, asupra cărora nu ne îngăduie spaţiul să insistăm aici. 365. A.F. - inf. Tudor Lazăr, originar din acest sat. 366. A.F. - inf. Nicolai I. Florea, originar din acest sat. 367. A.F. - inf. Aurel Cosmoiu, originar din acest sat. 368. A.F. - inf. Emanuel Frus in eseu, originar din acest sat 369. A.F. - inf. Alexandru Ionescu, originar din acest sat 370. A.F. - inf. Dumitru Teodorescu, originar din acest sat 371. A.F. - inf. Aurel Cucu, originar din acest sat. 372. A.F. - inf. Vasile Săvescu, originar din acest sat. 377 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI 373. A.F. - inf. Alexandru Spulber, originar din acest sat. 374. A.F. - Socoale, jud. Ialomiţa (Marin Albu). 375. A.F. - Bărcăneşti, jud. Ialomiţa (Spirache Luca). 376. A.F. - Bucu, jud. Ialomiţa (Radu Mardare). 377. A.F. - Darabani Jud. Constanţa (Gheorghe Nuţu). 378. A.F. - Popina, fostul jud. Durostor (Alexandru Spulber). 379. A.F. - Bâneasa, jud. Ilfov (Gheorghe Donciu şi Iuliu Diaconescu); Blejeşti, fostul jud. Vlaşca (Mircea Mihăilă). 380. A.F. - Crevedia, fostul jud. Vlaşca (Şerban Cristache). 381. A.F. - Găeştijud. Dîmboviţa (Ion lordachi şi Nicolai Lixândroiu). 382. A.F. - Gurbăneştijud. Ilfov (Sandu Gheorghiţă). 383. A.F. - Ibidem (Onu Ghimigiu). 384. A.F. - Bucşani, fostul jud. Vlaşca (Cozma Vîlcu). 385. A.F. - Biădetjud. Argeş [Ion Rizoiu). 386. A.F. - Coconi Jud. Ilfov. 387. Tudor Lazăr, preot în Olteniţa, însă originar din Coconi - jud. Ilfov, unde în copilărie - pe la începutul deceniului al treilea din sec. XX - a umblat cu colindatul. 388. A.F. - Coconi Jud. Ilfov (Tudor Lazâr). 390. A.F. - Cosîmbeştijud. Ialomiţa. 391. A.F. - Ibidem (Vasile Săvescu). 392. A.F. - Hagieştijud. Ilfov (Nicolai I. Florea). 393. A.F. - Idem. 394. A.F. - Gîldăujud. Ialomiţa (Dumitru Teodorescu). 395. A.F. - Popina, fostul jud. Durostor (Alexandru Spulber). 396. A.F. - Mircea-Vodăjud. Ialomiţa (Aurel Cucu). 397. Lexicograful Frederic Dame, care a manifestat un deosebit interes pentru folclorul nostru reflectat în limbă, a înregistrat nu mai puţin de 33 de nume populare romneşti ale dracului - între acestea, multe supranume ca încornoratul, Comea (< coame), Codea (< coadă), Necuratul, Spurcatul, Tichiuţâ... - dar evident, el e departe de a le fi epuizat. în lista lui Dame, nu figurează Grtde; însă remarcăm totuşi un alt antroponim: pe Neguifd. Cf. Fr. Dame, Nouveau Dictionnaire fr.-roum., p.156 s.v. diable. 398. A.F. - Coconi Jud. Ilfov (Tudor Lazăr). 399. A.F. - ProviţaJud.Prahova (Aurel Cosmoiu). 400. A.F. - Feteşti Jud. Ialomiţa (Alexandru Ionescu). 401. Cf. mai sus - Partea I, cap. Formule izvorîte din antipatii confesionale sau etnice (Consideraţii generale). 402. în rom., s-ar putea traduce prin „purtătoarele de mlâdiţe“ (ramuri de palmier) - Abbott, Macedonian Folklore, p.34. Totuşi, acest gen de colindat nu aparţine exclusiv fetelor; în multe părţi ale Greciei, colindă deopotrivă fetele, ca şi băieţii. 403. Ad litt. = „Mlădiţele“ _ Hasiotes, Sylloge ton kata ten Epeiron demotikon asmaton, p.35,37; Kanellakes, Hiaka analekta, p.377. 404. = rom. „Duminica Floriilor". Tradus ad litt.: „Duminica mlădiţelor" (de palmier). Acest nume al sărbătorii greceşti corespunde exact numelui francez: „Dimanche des Rameaux". Cf. Kanellakes, Hiaka analekta; Abbott, MF, p.34. 405. Abbott, MF, p.32. 406. To Sabbaton tou Lazarou. 407. Subînţelegîndu-se tragoudia. Cf. Polites, Eklogai, p.211; Kalligeropoulos, Ta kalanda, p.46. 408. = „cîntecele lui Lazăr" - Epeirotika hronika, II, p.183. 378 NOTE 409 = „cîntecele de la sărbătoarea lui Lazâr“, „cîntecele lui Lazâr**. Cf. Abbott, MF, p.32. 410. = „ale lui Lazâr“ (se subînţelege tragoudia). 411 La fel ca-n nota precedenta. 412 Exista şi unele cîntece religioase semipopulare, închinate lui Lazar; acestea însă sînt de datâtîrzie. Cu ele este preludata colindarea din ajunul Floriilor. 413 Celebrul folclorist grec N.Polites identifica complet colindele de la Sîmbata lui Lazar cu colindele Crăciunului {ta kalanda) în cunoscuta sa antologie folclorica Eklogai apo ta tragoudia tou ellenikon laouy Athenai, 1925; el grupează la un loc - sub acelaşi titlu - ambele aceste specii de cîntece rituale, nefâcînd nici o distincţie între unele şi celelalte. Cf. aici: p.211-216. 414. Remarcam ca lazarinais ale grecilor corespund întru totul colindătoarelor bulgare lazarki precum şi celor sîrbe lazariţi - în special în partea de sud a ţârii, aşa-numitâ Stara Srbja. Cîntecele acestor colindătoare -la fel ca la greci - sînt laice prin excelenţă şi de acelaşi gen ca şi colindele Crăciunului. Singurul ecou al sărbătorii, la care sînt în uz, e doar - atît la bulgari, cît şi la sîibi - refrenul invocativ: Lazare! sau oi Lazare!, ce revine dupâ fiecare vers. Pentru bulgari, cf.: Br. Miladinovţi, Bălgarski narodni pesni, p.487-503; Iliev, Sb. nar. um., p. 182-270; Marinov, Sb.NU, t.XXVIII, p.390-399. Pentru sîibi, cf. în special: Iastrebov, Obîceai i pesni tur. Serbov, p.96-113. 415. „...t/Ev£Ka Aoindv tou Aoyou toutou, tou ovtox; lEpwTcrrou îcal irotr|TUCWTdTOu, 8£v dptpiprfAAu) TTooâu; 8’ti al te dvayvufcrrpiai Kal 6 dvayvwoTn^ tfeAouot 8u)0£i Sfcaiov £Î<; rd<; i|»aATpi'a<; rr\<; MfydAin; TEoaapaKoaTtfo, doaxu; |ji) KaTopdouoai v’dTrooTTaowoi ti)v dpoipi)v toO âopaTan". - Ibid., p.l08, r.24. 514. „Calul era din cei năzdrăvani, nu era cal de rînd../4 - Ibid., p.318, r.l. 515. „...grăi calul, căci era cal năzdrăvan“. - Ibid., p.377, r.l3. 516. Ibidem, nr.17, p.47. 517. Zingarelli, VLI, p.383 s.v. 518. S.Puşcariu, EWb. RS, p.45 s.v. descîntă. 519. Zingarelli, interpretîndu-l pe vb. discantare, îi dă drept corespondent chiar expresia „disfare Vincanto44. Cf. VLI, p.383. 520. Godefroy, DALF, II, p.57: „...des marbres et de coulonbes... / I mestre, ki sot bien cantcr, / Les fit venir par encanter/4 (- „...Marmore şi coloane... / Vrăjitorul, care ştie a descîntă bine, / Le făcu să vie prin vrajă.44). L-am tradus aici pe v.fr. cantcr prin rom. a descîntă cu sensul modem al acestuia. 521. Godefroy, Ibidem. 522. „...mais pour rien / Ne ine vols onques descantcr4t. (= „...dar pentru nimic [în lume], / Eu nu vreau să mă dezleg vreodată de vrajă"). - Godefroy, DALF, t.II, p.553. 383 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI 523. „il I* mist â la bouce / l’herbe merveilleuse / es Ie vos deschante“ (= „el i-a pus la gură / iarba cea miraculoasă / şi iatâ-l dezlegat de farmec"). - Godefroy, DALF, t.II, p.552. 524. „faire des enchantements44. - Godefroy, DALF, t.II, p.57. 525 „deschanter44, „rompre un enchantement44. - Godefroy, DALF, t.II, p.552. 526. Cf. Sauve, Charmes, oraisons et conjurations magiques de la Basse-Bretagne - RC-, t.VI (1883-1885), p.71. 527. Idem. 528. Buboiul este imaginat de ruralii bretoni ca un duh rău, tată a 9 fete, care l-au atacat toate pe pacient, instalîndu-se în corpul lui şi chinuindu-l. Aşadar, formula de vrajă va trebui să aibă ca ţel înlăturarea tuturor acestor 9 fete, ceea ce şi face. Dar, iată chiar descîntecul respectiv în traducerea franceză a lui Sauve, pe care o dăm aici, tocmai fiindcă ea ilustrează un aspect aşa de tipic al formulelor magice, care desfac o vrajă: „Le bubon a neuf filles: / De neuf, elles sont reduites â huit; / De huit, â sept; / De sept, â six; / De six, â cinq; / De cinq, â quatre; / De quatre, â trois; / De trois, â deux; / De deux, â une; / D’une, â rien! - Apres s’Stre brise le cou et s’âtre jetee dans la mer.“ - Cf. RC, t.VI, nr.IV, p.70. Sauve mai publicase cu 7 ani înainte, în aceeaşi revistă, o variantă bretonă provenienţă tot din Basse-Bretagne şi prea puţin diferită de cea citată mai sus. Neînsemnatele deosebiri dintre ele nu sînt de natură folclorică, ci exclusiv lingvistică. Ultimul vers al acelei prime variante sună: „...Le bubon n’a plus de filles!44 - Cf. RC, t.III (1876-1878), nr.908, p.203. Prima variantă bretonă publicată de Sauve a atras atenţia portughezului FA.Coelho, care a pus-o în paralelă cu o formulă magică latinească, aproape identică - autentic folclorică şi aceea - pe care a înregistrat-o în sec.I V e.n. Marcel-lus Empiricus, medicul împăratului Theodosius Magnus, în cartea sa De medicamentis empiricis physicis ac rationalibus, cap.XV - tipărită în 1536 la Bale. Sauve a reprodus - după Coelho (din rev.portugheză^ rcnas-cenca, an. 1878) - formula latină culeasă din popor de Marcellus Empiricus (cf. RC, t.VI, p.71). Identitatea dintre ea şi formula magică bretonă vine în favoarea ipotezei că aceasta din urmă împreună cu termenul de origine latină cUskounta a fost împrumutată direct de la romani în epoca romanizării Galiei. 529. Magia românească de asemenea cunoaşte bine tipul acesta de formule cf. de ex., un descîntec „de gliei** din Oltenia (Pîrşcoveni - fostul jud. Rom an aţi): „...Gîlcile secară: / Din 10, în 9; / Din 9, în 8; / Din 8, în 7... / Din 2, în una; / Din una, în nici-una!...“ - Ionescu-Daniil, Dese, p.104; sau, tot cu enumerarea în ordine descendentă de la 10 la zero: un dese. „de junghi44 din corn. Moldoveni - f.jud. Romanaţi - Ibidem, nr.IX, p. 149; sau, cu enumerarea de la 9 la zero adică întocmai ca-n varianta bretonă şi-n cea latină, un dese. „de brîncă44 din judeţul Argeş - Gorovei, Dese. rom., p.260; sau, cu enumerarea identică, un dese. „de mârin44 din Bicsad-Oaş: -Gorovei, Ibid., p.359; sau, în descîntece „de soare sec“ - unul din Bucovina, iar altul din Banat (com. Răcâşdia): Gorovei, Ibid., p.386. Cf. în fine, exact aceiaşi tip de descîntec şi la valahii din Moravia: T.Burada, O călătorie la românii din Moravia - ,Arhiva44 (1894), p.291. 530. P.Papahagi, BA, p.397, r.33. 531. „Nerodul, ca nerodul: ce-x cînţi şi ce-# descîntâV.44 - P.Papahagi, BA, p.231, r.L 532. „Băiatul, minte de băiat, dacă mi~l cîntă şi mi-l deseîntă bătrînica... i se suci mintea şi se-nsurâ cu văduva44 P.Papahagi, BA, p.362, r.4. 533. F. utilizat acest pronume masculin - deşi e vorba de o fată - fiindcă el se raportă la s.m. „puil’u44 (= pasare), în care se metamorfozase eroina. 534. „...cm cîntare şi descîntarc şi cu farmece, o făcu iar om...“ - P.Papahagi, BA, p.412, r. 18-19. 535. G.Dem.Teodorescu, PPR, p.383, vv.21-23; 33-35; 60-62. 536. A.F. - Vîrlezi, jud.Galaţi. 537. Marian, Pr4/x,p.233. 538. Ibidem, p.235. 539. „Strînsul cu strinsoaica, / Moroiul cu moroaica, / Potca cu potcoaica, / Zburătorul cu zburâtoroaica, / Diavolul cu diavoloaica...44 - „Şez.44, t.V, p.147. 540. „Şez.44, t.V (1899), p.147. 541. Idem. 542. G.Dem.Teodorescu, PPR, p.381-382, vv.32-43; 101-113. 384 NOTE 543. Ibidem, p-382 vv.167-185. 544* Ibid.,p.383vv.214-229. 545. Marian. Dtf/Y, p.223-224. 546. Ibidem, p.213. 547. Cf. la descîntecele mai sus citate. 548. Marian, DPR, p.l 19; cf. şi Marian, Vrăji, pp. 139-140; 215. 549. Marian, Vrăji, p.215. 550. Formulele de desfăcut cu motivul gradaţiei ascendente sînt numeroase la romni: cf încă un interesant descîntec „de întoarcerea urmei'1, din Bucovina (Marian, Vrăji, p.l39-140); apoi, o serie de descîntece ,de întors" din Oltenia, din fostul judeţ Romanaţi; din com.Cacaleţu (Ionescu-Daniil, Dese., p.123); din com. Ştirbei (Ionescu-Daniil, Dese., p.124); din com.Grojdibod (Ionescu-Daniil, Ibid.,p.l25-126); din com. Cioroiul (Ibidem, p.l27-128); de asemenea, conţin acest motiv - ca motiv central - descîntece ,/fe junghi“ din aceeaşi paite a Olteniei: din com. Cezieni (Ionescu-Daniil, Dese., p.147-148); din com. Celei (Ibidem, p.151); în fine, mai cităm unul „de desjiicut" din com. Tîmboesti - fostul jud. Rîmnicu-Sărat (Gorovei, DR, p.295)... etc. 551. Am relatat aiurea, tot la formulele magice de desfăcut, un procedeu contrar acestuia şi anume acela al gr adaţiei descendente sau al reducţiei gradate, realizată la fel în ordine numerică (Cf mai sus: cap. De la terminologia dcscolindării. la sistemul terminologic al magiei). Trebuie însă să specificăm cît se poate de distinct că, pe cînd gradaţia ascendentă are de obiect totdeauna forţele desfacerii, care ne sînt arătate în sensul crescendo în raport cu faptul, pe care-1 depăşesc într-un mod strivitor; gradaţia descendentă are de obiect faptul, care este redus treptat Ia neant. Ambele aceste procedee sînt foarte familiare magiei populare româneşti. 552. Petrocchi, NDULI, t.I, p.l 174 s.v.; Zingarelli, VLI, p.724 s.v. 553. Zingarelli, VLI, p.392; Petrocchi, NDULI, t.I, p.748. 554. Zingarelli, VLI, p.383. 555. Petrocchi, NDULI, t.I, p.l 174; Zingarelli, VLI, p.724 - sub vocibus. 556. Petrocchi, NDULI, t.I, p.748. 557. Mistral, DPF, t.I, p.889 s.v. 558. Ibidem, p.753. 559. Ibid., p.889 s.vocibus. 560. Ibid., p.753. 561. DLC (Acad.Esp.), p.390; Salvâ-Nor., NDEF, p.268; Figueiredo, PDLP, p.478; Fonseca-Roquete, DLP, p.426. 562. DIX' (Acad.Esp.), p.336; Salvâ-Nor., NDEF, p.222; Figuieredo, PDLP, p.407; Fonseca-Roquete, DLP, p.362. 563. DLC (Acad.Esp.), p.390; Salvâ-Nor., NDEF, p.268; Figuieredo, PDLP, p.478; Fonseca-Roquete, DLP, p.426 sub vocibus. 564. DLC (Acad.Esp.), p.336; Salvâ-Nor., NDEF, p.222; Fonseca-Roquete, DLP, p.362; Figueiredo, PDLP, p.407-408 - sub vocibus. 565. a vrăji, a fermeca. Cf. Salvâ-Nor., NDEF, p.344. 566. a desface o vrajă, a elibera de vrajă. Cf. Salvâ-Nor., NDEF, 226. 567. - vrajă, farmece. Cf. Salvâ-Nor., NDEF, p.344. 568. - facere a unei vrăji. Cf. Salvâ-Nor., Ndef, p.226. 569. - a fermeca, a vrăji. Cf. Figueiredo, PDLP, p.486; Pinheiro-Doria, DPF, p.229. 570. - a dezlega de farmece, a desface o vrajă. Cf. Figueiredo, PDLP, p.409; Pinheiro-Doria, p.195. 571. Godefroy, Dalf, t.II, p.57. 572. Godefroy, Dalf, t.II, p.552-553. 573. I ittrc DLI, t III, 678-679; liatzf.-Darm., DGLF, t.I, p.884. 574. Hatzf-Darm., DGLF, t.I, p.707; Littre, DLF, t.II,p.!719. 385 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI 575. Littre, DLF, UU, p.678; Hatzf.-Darm., DGLF, t.I, p.884. 576. Littrâ, DLF, t.II, p.1719; Hatzf.-Darm., DGLF, LI, p.707. 577. Hatzf.-Darm., DGLF, t.I, p.406. 578. = „faire cesserun charme“. Cf. Littre, DLF, t.II, p. 1373. Cea mai veche atestare cunoscută e din sec.XV: „Quand la pucelle se sentist descharmee de ses amours...“ - Littre, Idem. 579. Hatzf.-Darm., DGLF, t.I, p.912; Littre, DLF, LIII, p.809. 580. Littre, DLF, t.II, p.1723; Hatzf.-Darm., DGLF, t.I, p.707. 581. Littre, DLF, t.III,p.810; Hatzf.-Darm., DGLF, t.I,p.912. 582. Hatzf.-Darm., DGLF, t.I, p.707; Littre, DLF, t.II, p.1723. 583. OED, LIII (E), p.144: a vrăji; Chambers, TCDEL, p.305. 584. = a elibera de o vrajă. Cf OED, t.III (D), p.443; Chambers, TCDEL, p.265. 585. Chambers, TCDEL, p.305; EOD, LIII (E), p.144 - sub vocibus. 586. = are de vrajă. Cf EOD, t.III (D), p.444; Chambers, TCDEL, p.265 - s.vocibus. 587. = a vrăji, a fermeca. Cf OED, t.II, p.291. 588. = a elibera de vrajă. Cf OED, LIII (D), p.414; a îndepărta vraja. Cf Chambers, TCDEL, p.263. 589. OED, LIII (D), p.444. 590. Grimm, DWb., LXV, col.390-391 s.v. zaubem', I, col. 1795 s.v. bezaubem; LXII, col. 2445-7 s.v. ver-zaubem. 591. Grimm, DWb., LIII, col.664: „exolvere incantatione44; Sachs-Villatte, EWb., t.II, p.482: „desensorceler44, „desenchanter44. 592. Grimm, DWb., t.XV, col.380 sqq., s.v. Zauberei; Sachs-Villatte, EWb., t.II, p.942 s.v. Zaubem: „exer-cice de la magie44; Grimm, DWb., t.XV, col.392 s.v. Zauberung, t.I, col. 1795 s.v. Bezauberung, LXIIp col.2448-9 s.v. Verzauberung. 593. Sachs-Villatte, EWb., t.II, p.482: „desensorcellement44, „desenchantement44. 594. Hatzf.-Darm., DGLF, t.I, p.707. 595. Cf. mai sus - în capitolul precedent. 596. Godefroy, DALF, t.IL p.552-553. 597. DLC (Acad.Esp.), p.390 s.v. encantador şi p.336 s.v. desencantar; Salvâ-Guim, NDFE, p.280 s.v. desenchanter. 598. Fonseca-Roquete, DLP, p.426 s.v. encantador şi p.362 desencantar. 599. Zingarelli, VLI, p.383 - s.v. discantare. 600. HSt., Th.GL, t.III, col. 1372: ,Jncantare qua in significatione exadein opponitur44. 601. = „incantatione libero", „carmine obligatum alio carmine solvo“: cf HSt., Th.GL, t.III, col. 1213. Cum limba vgr. cunoaşte şi un termen magic special pentru formula de vrajă, ca şi pentru vraja în general, anume pe epode < epadein - deci cu sensul de „incantatio44, „incantamentum44 (HSt., Th.GL, t.III, col. 1949) - ar fi fost de aşteptat ca acestuia sâ-i corespundă per contrarium termenul *exode < exadein, completîndu-se astfel seria antinomică mai sus citată a verbelor, cu seria antinomică a apelativelor derivate, care ar fi dat expresie acţiunilor magice contradictorii. Dar un apelativ exode, cu sensul de facere a unei vrăji, nu am aflat atestat la grecii antici, deşi existenţa lui ni se pare foarte verosimilă. 602. Byzantios, LEG, p.265; ’Epites, LEG, t.11, p.444; Vlahos, LEG, p.544. 603. Byzantios, LEG, p.301; ’Epites, LEG, t.11, p.735; Vlahos, LEG, p.614. 604. Byzantios, LEG, p.265; ’Epites, LEG, t.II, p.444; Vlahos, LEG, p.544. 605. Byzantios, LEG, p.301; ’Epites, LEG, t.II, p.735; Vlahos, LEG, p.614. Această terminologie magică exista şi la bizantini - cf.vb. mageuo, cu sensul de încântare, la: Sophocles, Greek lexicon, p.726; DuCange, GMIGr., 842. La DuCange (Ibid., 843, aflăm şi apelativul mageuma (cu variantele magema şi magisma), avînd sensul de „sortilegium", „incantatio magica". E adevărat că nu am găsit înregistraţi şi termenii antinomici corespunzători - adică pe xemageuo şi pe xemageuma - dar e în afară de orice îndoială că ei existau, de vreme ce existau termenii mai sus relataţi. 386 NOTE 006 Byzantios, LEG, p.265; ’Epites, LEG, t.II, p.444; Vlahos, LEG, p.545, s.v. magia. 607. Adică: luo ta magia (= dezleg farmecele). 608 înainte de cuvintele începătoare cu consonantă. 609- înainte de cuvintele începătoare cu vocală. 610. Adică în rolul de prefixe. 611. Cf. Rempeles, Konits, p.247. 612. Idem. 613. Janezic, SNS,p.48. 613. Ibidem, p.599. 615. Vuk Kar., S.Rj., p.847; RJA, VIII,p.511; Gavazzi, Rj.HF,p.221. 616. Adamovic, FHRj., p. 138 s.v. desensorceler; Gavazzi, Rj.HF, p.334 s.v. razocarati. 617. RJA, t.VIII, p.511. 618. Adamovic, FHR.,p.l38 s.v. desen chantement. 619. Weigand, BDWb., p.259. 620. Ibidem, p.335. 621. Markov,BFR, p.319. 622. Ibidem, p.419. 623. Dai, TSJVIa, t.IV, col.1287; Pavlovski, RNS,p.l717. 624. Dai, TSJVIa, t.II, col.2015; Pavlovski, RNS,p.978 625. Dai, TSJVIa, t.III, col.l549; Pavlovski, RNS,p.l375. 626. Pavlovski, RNS, p.1717; Dai, TSJVIa, t.IV, col.1287. 627. Pavlovski, RNS, p.978; Dai, TSJVIa, t.II, col.2015. 628. Dai, TSJVIa, t.III, col. 1550; Pavlovski, RNS, p.1375. 629. Kuzelia-Rudn., UNS, p.1426; Jeleh., MNS, t.II, p.1060. 630. Hrincenko, SUM, t.II, p.85; Kuzelia-Rudn., UNS, p.530. 631. Kuzelia-Rudn., UNS, p. 1021. 632. Hrincenko, SUM, t.II, p.955; Kuzelia-Rudn., UNS,p.l426. 633. Kuzelia-Rudn., UNS,p.l021. 634. Jungmann, SCN, t.I, p.260; Buben, CFS, p.697. 635. Buben, CFS, p.1019; Idem, FCS, p.244 s.v. desenchanter. 636. Heizer, SCF, p.42; Buben, CFS, p.697. 637. Buben, CFS,p.l019. 638. PSP, p.142. 639. Ibid., p.315. 640. Cf. Vuk Kar., S.Rj., p.853; ăniti [kome] = incanto (aliquem). 641. RJA, t.II, p.27 s.v. ăn (b). 642. Vuk Kar., S.Rj., p.853: „iincantatae res'\ Cf. şi RJA, t.II, p.27: „Na ri su ăni nametnuti“ (,Asupra ei sînt aruncate farmece“). 643. RJA, t.II, pp.27-29 - sub vocibus ăni şi ăniti - relatează o întreagă serie de exemple din folclorul sîrbo-croaL în special din poezia populară, din care reiese foarte clară semnificaţia magică a acestor cuvinte: „Citii ăni seji Ivanovoj“ („Face farmece surorii lui Ivan“) - t.II, p.28; „Clnila sam devetore ăni, / Sve sam devetu vatre bacila...44 („Nouă xrăji fâcut-am / Şi pe toate nouă le-aruncai în foc...“) - idem; „Afe ăn' ăna, Marusa djevojko, / Ne ăn' ăna, / Ne mami mi sina!“ Farmece nu facey tu fată Marusa, / Farmece nu face, / Nu-mi momi feciorul!44) - Ibid., p.27. 644. Cf. RJA, t.II, p.28 s.v. ăni: „Bograsăna ludske ăni“ („Dumnezeu desface vrâjile-omeneşti44). 645. Janusz, DSPF, t.I, p.l 19; Linde, SJP, t.I,p.350. 387 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI 646. Kupisz-Kielski, PSPF, p.410. 647. Linde, SJP, t.I,p.350. 648. Kupisz-Kielski, PSPF, p.945. 649. Janusz, DSPF, t.II, p.359; Kupisz-Kielski, PSPF, p.636. 650. Janusz, DSPF, t.I, p.l 19; Kupisz-Kielski, PSPF, p.75. 651. Kupisz-Kielski, PSPF, p.410; Janusz, DSPF, t.II, p.36. 652. Kupisz-Kielski, PSPF, p.945. 653. Ibidem, p.636. 654. La poloni, ca şi la alte pcpoare slave şi neslave. 655. Referitor la termenii magici ai „desfacerii", remarcam câ astăzi, la poloni în popor, sînt răspînditi cei cu prefixul od-: odczarowacşi odczarowanie (cf. Linde, SJP, t.III, p.451) în loc de rozczarowac şi rozczarowanie. Acest prefix e frecvent ataşat de asemenea la vb. czynic sau czyniac (uroki) - rom. a face vrăji (ori farmece) -pentru a forma termenul consacrat desfacerii: odczynic sau odczyniac(uroki) care corespund lui rom. a desface (farmecele) şi lui ngr. xekamno [ta magia]. E ceea ce are loc şi la alte popoare slave, de ex. la cehi: „odcarovati" în loc de rozcarovati (Jungmann, SCN, t.II, p.828), sau la sîrbo-croaţi: oăniti (< od- + ăniti) -„«mtzaubenr. Cf. Vuk Kar., S.Rj., p.498; RJA, LVIII, p.519. 656. Cf. mai sus - cap. Terminologia folclorică a des colindatului, la poloni. 657. Cf. mai sus - acelaşi capitol. 658. Cf. mai sus - Partea I {Formule de descolindarc\ cap. Tipul parodiei. 388 PARTEA A I V - A SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDĂRn A. DESCOLINDATUL ORAL • CAPITOLUL 1 Colindătorii şi rolul lor funest în cadrul cronologic augural al datinii colindatului ACUM, DUPĂ CE AM CUNOSCUT LA DIFERI-te popoare - sub cele mai diverse forme de manifestare - în ce constă descolindatul, ne va fi uşor să distingem însăşi esenţa lui şi totodată, vom putea năzui să surprindem unele din misterele procesului psihic, care l-a generat. Vom arunca mai întîi o privire de sinteză asupra faptelor folclorice expuse, pentru ca apoi - coborîndu-ne pînă la originea lor - să plasăm descolindarea pe orbita fenomenului general din care s-a detaşat, ceea ce ne va permite ulterior să urmărim acest fenomen pe firul evoluţiei sale. Astfel, vom înfăţişa o serie de variate aspecte ale lui, spre a pune în lumină faptul că este vorba aici de o sursă folclorică străveche, care - oricîte eclipse a suferit în epoca modernă - continuă a fi încă destul de viguroasă, mai ales în lumea rurală, pînă-n zilele noastre. Căci, precum se va vedea mai departe, ea se ridică deasupra conceptului etnic şi planează pe deasupra conceptelor de popular şi cult, dezvăluindu-ne - ca specific al ei - un caracter universal omenesc. Principalul sentiment, care animă totul pe terenul descolindării, este ura neîmpăcată a colindătorilor nemulţumiţi. Ea aprinde în sufletele lor dorinţa de răzbunare împotriva gazdelor neospitaliere. Şi această dorinţă - precum s-a putut constata din numeroasele documente folclorice relatate - îşi află două moduri foarte distincte de realizare: 389 PESCOUNDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI 1. prin cuvînt; 2. printr-o anumită acţiune - sau chiar şi prin mai multe adesea - executate de către colindători. Sînt însă destul de frecvente şi cazurile, cînd amîndouă aceste procedee au loc simultan, îmbinîndu-se. în ce priveşte cuvîntul colindătorilor, în condiţiile descolindării, el poate fi - după dispoziţia lor psihică şi după împrejurări - uneori pură imprecaţie, iar alteori invectivă sau foarte adesea şi una si alta în acelaşi timp. Pe de altă parte acţiunea îndeplinită de dînşii poate constitui o năpastă - mai mare sau mai mică - ori batjocură, care ţinteşte s-o facă pe gazdă de ocară sau de rîsul satului. Atît într-un caz, cît şi-ntr-altul, gazdele sînt deosebit de afectate. Desigur, colindătorilor nu le-ar sta-n putere să săvîrşească asemenea fapte - cu un răsunet atît de adînc asupra celor asupra cărora acestea sînt îndreptate, ca şi asupra întregii comunităţi rurale - dacă ei ar fi nişte tineri ca oricare alţii. Nu trebuie să uităm însă că aceşti tineri - flăcăi sau băieţi, ori chiar şi fete adesea - se disting printr-un atribut special, fiind învestiţi cu un anumit rol bine cunoscut şi recunoscut de toată lumea rustică: acela de a fi executorii datinii colindatului. Cu alte cuvinte, de a fi oficianţii unui ritual consacrat de o respectabilă tradiţie, adică un ritual la a cărui îndeplinire în condiţii cît mai favorabile cu putinţă, sînt interesate toate gazdele colindate în gradul cel mai înalt. Dar nu numai persoanele executoare sînt valorificate mistic de către mentalitatea primitivă sau cvasi-primitivă a ruralilor, care imaginează relaţii tainice de strînsă dependenţă între comportamentul colindătorilor şi însuşi destinul lor şi al familiilor, ca şi al avutului lor pe tot cursul anului, ce-şi porneşte atunci începutul; ci este valorificat de asemenea şi timpul cînd are loc colindatul, într-un chip cu totul special. Astfel, este nevoie să subliniem că executorii acestei datini nu pot îndeplini miracolele ce li se atribuie - atît în ordine pozitivă, cît şi în ordinea negativă, care ne preocupă pe noi acum - decît atîta vreme cît durează funcţia lor recunoscută de colindători. Aceleaşi formule, cîntate sau recitate de aceleaşi persoane în afară de perioada tradiţională a datinii în chestiune - fie înainte, fie după ea - sînt fără efect. De asemenea, aceleaşi acţiuni, săvîrşite în afară de ramele acestei perioade, sînt la fel complet ineficace. Deci, dacă avem în vedere în special acţiunile rău intenţionate, de tipul practicilor de des-colindare, ele vor apărea ca nişte banale deteriorări sau rapturi, care nu se repercutează funest în nici un chip asupra gazdelor şi care nu le-ar afecta decît cel mult ca nişte simple pagube materiale. Acelaşi lucru avem de spus şi cu privire la persoanele care nu au calitatea de colindător şi care ar căuta să aplice cuiva vreunele din procedeele colindătorilor, fie pe parcursul perioadei cînd e îndătinat colindatul, fie în afaia ei. Toate acestea decurg cu deosebire din faptul că o importanţă decisivă pr ezintă însuşi cadrul cronologic, pe intervalul căruia au loc ca pe o scenă supranaturală şi extraterestră - variatele manifestări, în bine sau în rău, ale colindătorilor. Calitatea de cap de epocă şi anume de început de an, pe care o au marile sătbători ale iernii - fie că e vorba de Crăciun şi Anul Nou propriu-zis ori chiar dc Bobotează, cu 390 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDĂRD aiunurile lor sau, prin extensiune, şi de o bună parte din perioada Carnavalului - con-ferâ acestor date, în ochii poporului, o virtute cu totul specială, avînd darul de a im-orezna cu anumite semnificaţii augurale toate cîte se petrec în cuprinsul lor. Ceea ce este nu mai puţin demn de relevat, e că şi formele de expresie, pe care le ia râzbunarea colindătorilor, atunci cînd ea urmează calea pur orală, nu sînt întîmplătoare; ci avem a face cu o selecţie de motive, realizată tot pe baza unui criteriu mistic. Tot aşa, dacă ne raportăm la practicile negative ale colindătorilor, vom observa că obiectele pe care le vizează acestea nu sînt nici ele luate la voia întîmplării. Pe de altă parte, oricare ar fi obiectele vizate de colindători, în acţiunile lor de răzbunare contra gazdelor neprimitoare, ele nu trebuie nicidecum privite prin prisma strict realistă - aşa cum le cunoaştem în viaţa de toate zilele - întrucît ele sînt de asemenea valorificate magic de mentalitatea rurală. • CAPITOLUL 2 Formulele descolindătoare axate pe blestem, prin contrast cu colindele axate pe binecuvîntare VOM ÎNCEPE PRIN A SUPUNE EXAMENULUI nostru primul procedeu mai sus menţionat de care se slujesc colindătorii spre a-şi revărsa mînia lor, drept revanşă împotriva gazdelor rău primitoare şi anume procedeul care face uz de cuvînt. După cum am văzut, colindătorii mînuiesc - cu egală eficacitate - puterea cuvîntului în ambele sensuri deşi acestea sînt atît de tranşant contrastante: şi pe planul pozitiv, ca şi pe cel negativ. Dar de unde-i vine cuvîntului colindătorilor - fie că el ia aspect de colindă ori de urare, sau de formulă descolindătoare - acea neobişnuită forţă de a se repercuta profund în sufletele lumii rurale ? După mentalitatea primitivă, cuvîntul - adică numele, prin care desemnăm o fiinţă sau un lucru, ori o acţiune - nu este nicidecum o simplă marcă sau etichetă pentru a ne orienta în realitatea înconjurătoare şi pentru a comunica altora gîndurile ori sentimentele noastre în legătură cu ea. Cuvîntul înseamnă pentru omul primitiv cu mult mai mult decît atît: el se integrează obiectului desemnat, neputînd fi despărţit de acesta. Face corp comun cu dînsul. Cuvîntul deci se identifică oarecum cu obiectul denumit de el, în sensul că e simţit ca o parte a lui. în consecinţă, după logica omului primitiv, însuşi faptul de a pronunţa cutare cuvînt atrage imediat, în mod necesar, obiectul denumit sau acţiunea desemnată. Vechiul proverb românesc: „Vorbeşti de lup şi lupu-i la uşă!41, sau varianta franceză a lui: „Quand on parle du loup, on en voit la queue!“, sau cea germană: „Wenn man vom Wolfe spricht, ist er nicht weit!“, sau varianta engleză, care - deşi ceva mai îndepărtată - are exact aceeaşi semnificaţie: „Talk of the devii and he’ll appear!“, nc apar ca o perfectă ilustrare a mentalităţii mai sus prezentate. 391 PESCOLINDATUL tN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Acest fel bizar al primitivului şi al ruralului din lumea civilizată de a înţelege sau, mai just, de a simţi vorbirea umană este mai puternic decît dînsul, atît de adînc înrădăcinat şi de specific e psihicul său. El nici nu poate concepe, pe plan lingvistic, o altă realitate. De altfel, nici omul aşa-zis civilizat nu are dreptul să se glorifice că s-a abstras total de la unele rezonanţe străvechi ale cuvîntului, de natura celor relevate aici. Sufletul său se resimte încă, la răstimpuri, fără ştirea şi fără voia lui, de nebănuite reminiscenţe psihice ancestrale, care răzbat din adîncurile inconştientului, luînd variate forme de expresie mai mult sau mai puţin perceptibile. Dar la o asemenea interpretare de tipul gîndirii magice a graiului, mai vine să se adauge încă ceva, care contribuie într-o foarte însemnată măsură să dea o şi mai mare pregnanţă menţionatei superstiţii, raportată la manifestarea rituală a colindătorilor prin cuvînt: este credinţa fermă, care domină sufletul primitiv al ruralilor, că ceea ce a fost spus sub auspiciile augurale ale sărbătorii simţite ca prag de an nou, se împlineşte sigur. Pe această credinţă, se-ntemeiază depotrivă bucuria exuberantă încercată de gazde la auzul colindelor şi urărilor de tot felul, ca şi teama lor de răzbunarea colindătorilor, cînd i-au nemulţumit în vreun chip. Dacă avem în vedere colindele şi le raportăm la formele lor cele mai simple, de la origine, recunoaştem uşor că ele nu sînt altceva, în esenţa lor, decît un fel de bine-cuvîntări sau - ca să le denumim cu termenul folcloric de uz curent - nişte urări, însă mult dezvoltate şi luînd forme concrete în expresie epică sau plastică, ce înfăţişează idealuri de viaţă. Sînt idealurile, pe care colindătorii le atribuie gazdelor vizitate. Evident, aceste ample urări sui-generis, pe care poporul le numeşte colinde, sînt nişte binecuvîntări mult evoluate - datorită funcţiei speciale dobîndite de ele, în cadrul anumitor circumstanţe cu caracter solemn - ceea ce a dus la transfigurarea lor în forme artistice de o reală frumuseţe, atît pe plan poetic, cît şi pe plan muzical. Ele însă continuă să păstreze pînă azi foarte clară semnificaţia lor primordială de urări. Cc rol extrem de important au avut şi au încă în viaţa noastră a tuturora urările, ne-o dovedeşte din plin limba oricărui popor, cu acel mare număr de formule de politeţe foarte laconice, in care e condensată o bună parte din etica noastră socială, deşi astăzi, de cele mai multe ori - atunci cînd ne salutăm, în diferite chipuri şi în variate împrejurări, cu semenii noştri - nu ne mai dăm seama că, în fond, nu facem altceva decît sa ne adresăm reciproc urări1. Desigur, nu există nici-o altă creaţie populară - ba, nici nu credem c-ar fi imaginabilă vreo a im - care să poată fi comparată, în ce priveşte bogăţia şi varietatea urărilor, cu colindele Crăciunului. Ele rămîn sursa principală, unde aceste elemente folclorice -de o valoare inegalabilă, sub aspectul forţei lor sugestive în sensul cel mai bun şi mai nobil precum si de un larg reconfortant umanism - s-au sedimentat He-a lungul veacurilor. Eminentul folclorist ucrainean N.Th.Sumţov, în studiul său asupra urărilor şi blestemelor si-n dat seama de bogăţia inepuizabilă a sursei dc urări, pe care o constf tuie colindele diferitelor popoare din Europa orientală3 şi în consecinţă, el o utilizează SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDĂRII copios. Totuşi însă, lui nici prin minte nu i-a putut trece că, în aceeaşi datină, i se oferea de asemenea un material pe cît de bogat, tot pe atîta de interesant, pentru studiul blestemelor! în adevăr, precum desigur s-a putut întrezări deja şi precum am lăsat să se-nţeleagă adesea, în treacăt - în cursul acestei lucrări - acele formule, prin care colindătoriii dau expresie răzbunării lor împotriva gazdelor neospitaliere, nu sînt de fapt altceva decît un capitol uşor modificat din străvechiul domeniu folcloric al blestemelor. înfăţişarea întrucîtva deosebită a formulelor de descolindare de cea a locuţiunilor imprecative obişnuite este rezultatul unei anumite selecţii şi al unui îndelung proces de adaptare, la care acestea din urmă au fost supuse în cadrul unor împrejurări solemnizante specifice datinii colindatului. Contaminate cu variate motive de ordin negativ, blestemele au constituit cu ele un tot organic, căpătînd astfel un nou aspect şi o funcţie nouă. Dar ele n-au încetat totuşi de a se resimţi încă de originea lor, rămînînd - dacă le privim în ceea ce au mai esenţial - tot blesteme. Dacă referitor la urări - fie sub aspectul lor cel mai simplu şi mai direct, fie sub forma cu mult mai complexă, de colinde - avem de remarcat că afectul ce stă la baza lor este simpatia cea mai largă, care radiază de la colindători asupra gazdelor colindate; formulele de descolindare, dimpotrivă, au ca sursă afectivă indignarea şi ura. Pe cînd în primul caz, dorinţa colindătorilor este de a determina realizarea unui maximum de prosperitate şi de fericire, pentru familia urată de ei, de-a lungul anului care începe atunci; în cel de-al doilea caz, dorinţa lor arzătoare este de a provoca răul sau nenorocirea, pe care o consideră ei mai dureroasă pentru gazdă. Astfel, colindătorii - spre a-şi atinge acest ţel funest - au recurs la blestem, ca procedeu eficace al revanşei lor. Şi dacă blestemele, oricînd ar fi proferate în timpul anului, sînt foarte temute de lumea rurală, putem afirma că niciodată nu provoacă ele o mai mare teamă - adesea panică chiar - ca în perioada amintitelor sărbători de iarnă, care sînt marcate cu caracterul specific al începutului de an. Prin urmare, în ultimă analiză, formula de descolindare - privită în raport cu blestemul - ne apare ca un derivat faţă de prototipul său. Dar, pentru a cunoaşte bine derivatul prin ceea ce are el mai esenţial şi pentru a lămuri pe cît posibil mai limpede fenomenul genezei sale, este nevoie să facem cunoştinţă în mod direct, măcar cît de puţin, cu prototipul însuşi4. Vom căuta să elucidăm aceasta cu o privire sumară, stăruind în special asupra raportului dintre blestem şi descolindarea orală. Vom prezenta deci mai departe variate aspecte ale dependenţei acestei creaţii populare derivate de prototipul ei, cu scopul de a scoate în relief intimele fibre de ordin genetic, care leagă formulele dcscolindătoarc cu blestemele propi îu-zise. Astfel, va apărea în plină lumină marea asemănare, mergînd nu odată pînă la identitate - atît în ce priveşte conţinutul, cît şi toima de exprimare dintre blesteme şi descolindările orale. Cu chipul acesta, scrutînd ceea ce este mai important şi mai caracteristic, precum şi ceea ce este primordial totodată, în formula descolindătoare, vom coborî chiar la originea produsului folcloric în chestiune DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI • CAPITOLUL 3 Fondul descolindărilor orale în raport cu cel al blestemelor S-A PUTUT VEDEA, CU PRILEJUL PREZENTĂ-rii şi analizei formulelor de descolindare, marele număr de motive, care alcătuiesc fondul lor, precum şi diversitatea acestora. După cum e şi logic, blestemele - adică sursa însăşi de inspiraţie - ca unele ce reprezintă creaţii folclorice atît de vechi şi de universal răspîndite, cunosc un repertoriu de motive incomparabil mai bogat şi mai variat. Din acest inepuizabil repertoriu, vom detaşa unele specimene, pe care le vom examina comparativ cu formulele descolindătoare, pentru a ilustra eventualele aderenţe dintre cele două genuri de produse populare. Procedînd însă la o astfel de confruntare, trebuie să ţinem seamă, fireşte, de realităţile folclorice, pe care le prezintă fiecare din ele. Blestemul nu este conceptibil decît ca o formă de exprimare violentă sau în tot cazul impulsivă a magiei cuvîntului, sub imperiul unui sentiment dinamic, Ia înaltă tensiune, cum este adeseori ura. Chiar dacă se-ntîmplă uneori că blestemul nu e o emanaţie magică în toată puritatea, el este întotdeauna, măcar parţial, expresia clară a magiei cuvîntului - fie şi într-o doză cît de redusă - căci aceasta formează însăşi baza sa. Altfel, nu este şi nu poate fi socotit blestem... Deşi despre formula de descolindare se poate spune acelaşi lucru în principiu, totuşi natura ei este departe de a se identifica celei a blestemului. Căci, dacă întocmai ca şi blestemul ea poate fi frecvent de esenţă magică, şi mai frecvent încă, ea ne apare predominant satirică ori comico-satirică ori chiar comică prin excelenţă, oferindu-ne -după împrejurări şi după dispoziţia colindătorilor - variate grade de dozare a magicului, pînă la totala lui absenţă. Blestemul el însuşi este deseori impregnat de elemente satirice, iar nu odată de unele inflitraţii comice; însă niciodată el nu trebuie să-şi piardă temelia sa magică, în care stă toată forţa lui. într-un asemenea caz, el ar înceta de a mai fi blestem, chiar dacă la origine va fi fost un produs dintre cele mai reprezentative ale acestei specii folclorice. în consecinţă, atunci cînd se pune problema unei examinări comparative între formula de descolindare şi blestem, ea va fi posibilă şi eficace, mai ales în cazurile cînd vom raporta la blestem numai formulele descolindătoare de tipul imprecativ, adică acelea în care se mai păstrează, total sau măcar în parte, elementul magic. Cît despre celelalte tipuri, ele pot fi raportate la blesteme numai în măsura în care se dovedesc pasibile de a fi privite prin prisma originii lor magice, dacă în adevăr au o asemenea origine, din care cu timpul vor fi decăzut. Dar înainte de a trece la compararea motivelor unei specii folclorice cu ale celeilalte, e nevoie de o clarificare mai precisă în ce priveşte atmosfera generală a uneia şi a alteia. 394 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDĂRU Blestemele propriu-zise - privite din punct de vedere al elementelor componente şi al semnificaţiei lor - prezintă două aspecte distincte, ceea ce face ca ele să poată fi clasificate în două mari categorii şi anume: 1. Formule care - prin motivele şi structura lor - vădesc o origine eminamente magică, aşa cum apare ea, în următoarele exemple. La români: „Arză-te focul!**5; „Mînce-te lupul!**6; „Lovi-l-ar trăsnetul!**7; „Vede-te-aş cîş şi orb!**8; „Kicâ-i-ar mîna!“9; „Vede-l-aş pe năsălii!**10; „înghiţi-l-ar pămîn-tul!“n... etc. La bulgari: „Ogin’i plamen da go izgore!**12; „Vodă da go otnese!**13; „Da ti se pukne jăcikata!**14; „Zemăta da se raztvori, ta jif da go poglne!**15; „Izeli te vuţi i meciki!**16; „Grom da ta ubie!“17. La sîrbo-croaţi: „Usahla ti ruka!“18; „Izjeli ga vuci!“19; „Grom te ubio!“20; „Crvi ga rastoCili!**21; „Ubio ga suhi grad!**22; „More te progutalo!**23... etc. La neogreci: „Na phas ta skotea stsi ta milahonas!**24; „Kouloukro na si do!“25; „Korakas na se kopse!**26; „Koupid, sapid ts’ameianou!**27; „Maur ge na sta pha!“28 2. Formule, în al căror fond magic primordial s-au impregnat - îmbinîndu-se indisolubil cu el - elemente mitice sau mitico-religioase, fie de provenienţă creştină, fie mai vechi, precreştine. La români: „Fire-ai al dracului!**29; „Poci-te-ar Rusaliile!**30; „Bătu-te-ar sfînta cruce!**31; „Cînta-ţi-ar Veşnica pomenire!“32; „Să dea D-zeu şi Maica D-lui să n-ajungi ziua de mîni!“33; „Trăsni-te-ar sfîntul Ilie!“34 etc. La bulgari: „Krăs da mu turat na glavata!**35; „Pop dano ta ni upeac!**36; „Velikden da ne doceakaş da dade Gospot!**37; „Da go ubie Gospod i sv. Bogorodiţa!**38; „Da dade Gospot da ne vide u kukata si blajnina!**39 La sîrbo-croaţi: „Dusa ti raja ne dopala!**40; „Nos’ te djavo!**41; „Djavoli vi ponijeli dusu!“42... etc. La ucraineni: „Şciob tebe Big pokarav!**43; „Bii tea sila Boja!**44; „Ciort iovo beri!**45; „Ciort bi tebe spik!**46 La neogreci: „Me’ to Iouda na krithere!**47; „Katsela drehs!**48; „Na nf arzeo Haro!“49; „Pegaine eis ton diabolon!**50; „O diabolos na se pâre!**51; „Na dose o Theos na se pheroun ste ntzoubera!**52 Totuşi, în ciuda abundenţei elementului mitico-religios, imprimat fondului primordial, care ţine de sursa magiei, aceste motive au fost pînă-ntr-atît de afectate de către substratul prim al blestemelor, încît au ajuns să fie ele însele interpretate magic, deşi -cel puţin aparent - nu au pierdut deloc nici sensul religios. Revenind acum la descolindările orale şi privindu-le prin prisma originii, ele se dovedesc a fi - în marea lor majoritate - expresia gîndirii magice fără vreun amestec străin, deşi, pe de-altă parte, elementul magic s-a aiătat aşa de puţin rezistent în faţa invaziei motivelor satirice şi comice, cărora le-a cedat parţial sau chiar integral locul, precum se va vedea mai departe. Sub aspectul structural iniţial deci, formulele descolindătoare se identifică cu blestemele propriu-zise din prima categorie. Aici, vedem noi un indiciu în plus despre origi- 395 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI nile magice ale colindatului. Astfel, formulele respective se integrează perfect în atmosfera generală - laică prin excelenţă - a acestei vechi datini, armonizîndu-se întru totul cu ea. Totuşi, nici descolindările impregnate de motive religioase ori mitice nu lipsesc. Influenţa blestemelor propriu-zise a fost prea puternică, în toate sensurile, ca să i se poată sustrage complet pe plan religios. Asemenea motive însă - în comparaţie cu celelalte - reprezintă un număr destul de redus în descolindările orale. Vom reaminti numai cîteva exemple româneşti - dintre formulele descolindătoare citate aiurea -pentru a ilustra acest tip* „Trăsni-te-ar Dumnezeu!“53; „Să dea Dumnezeu să s-aleagă praful de voi!44 54; „Dracul să te ia!“55; „Unde-ţi pune mîna, / Să pună dracu mila!4456 Tot un motiv religios, de provenienţă creştină - şi anume liturgică - este şi exclamaţia „amin\“, pe care am întîlnit-o ca un laitmotiv ce vine să întărească imprecaţia57. Dar, în ciuda originii sale, se poate spune că funcţia lui amin, în cadrul descolindării, a devenit pur magică. Uneori, se-ntîlnesc în chip contrastant - sub semnul unui comic de-o paradoxală originalitate - motivul creştin cu cel mitic, precreştin, ca în următorul blestem românesc, pe care l-am auzit cîndva în regiunea Vrancei: „Dare-ar Dumnezeu şoimanul, să vă ia dracu-n cîrcă pe toţi!“58 Motivul religios a adus cu el în blesteme - iar de aici, în descolindarea orală - un element nou, care s-a adăugat expresiei imperative a imprecaţiei de tipul magic şi anume: nuanţa de rugă sau adesea chiar de implorare, în invocarea vreunei forţe supranaturale şi în special a lui Dumnezeu. Această nuanţă semantică s-a reflectat de altfel - precum era şi natural - în stilul formulelor blasfe- mante, sub aspecte sintagmatice stereotipe, ca: rom. „Să dea Dumnezeu...!“59; bg. „Da dade Gos-pod!4460; s.-cr. „Da Bog da...!“61; ucr.-pol.62 „Bodaj...!“63; ceh. „Bodejz...!4464; slov. „Bohdaj65 [sau: bodaj66]...!44; ngr. „Na doseo Theos!4467 Dar nu vom încheia discuţia asupra acestei probleme - referitoare la fondul blestemelor şi implicit la cel al descolindărilor orale - înainte de a încerca să elucidăm un produs folcloric imprecativ cu totul sui generis, care de drept pare a se integra şi el tipului de blestem mitico-religios. între formulele de descolindare româneşti, am prezentat la locul cuvenit una atestată în Moldova meridională, la colindătorii cu „plugurelul44 din noaptea dinspre Anul Nou. Ea se singularizează faţă de toate celelalte prin aspectul său de-o insolită originalitate: „-Haram di vieaţa ta!... / Şî di casa ta!... / Sî di masa ta!... / Haram di toatî munca ta! / Roata măi!44 /„- Hă-ă-ă-ă-ă-ă-i!4468 Această descolindare, care reprezintă de fapt un cumul de imprecaţii, înmănuncheate într-un tot unitar, îşi trage şi ea originea din blestemele propriu-zise. Cităm dintre acestea, spre exemplificare: „Haram di dzîlili tăli, blăstămatule!4kG9, sau: „Di haram sî-ţ hii!4470 Dar asemenea blesteme nu sînt atestate numai la români, ci ele cunosc o largă popularitate în toată Peninsula Balcanică. Astfel, la bulgari, aflăm unul care sună identic cu prima imprecaţie din citata descolindare românească: „Da mu e haiam jivoiat!'"71, sau altul: „Haram da ti e lilebăt cito go iadeş! 472 Apoi, la subo-croaţi: „Haram ti bila so i hleb, şto si izjeo kod mene!73 Iată acum şi vaiiantc neogreceşti: „Hatami na sou gci-ne!“74, sau, foarte laconic, cu omisiunea vcibuiui- „îi6omHuu,u2A1 J Ta He aaBaT nMJie aa npec|)pT>KHe / Flpe3 j^yKOBM paBHM aBopu, / HeaceaM qyMa aa Bae3e / Bob JJyKOBM pa3HM aBopu!...248 Dumnezeu din cer, auzind tînguirea ciumei, a trimis vîntul s-o aducă îndată, pe aripile lui, la dînsul şi după ce mai întîi o mustră pentru nepriceperea ei, o-nvaţă cum să procedeze ca să izbutească. El îi spune să se prefacă într-un urs negru şi să meargă la stîna lui Duko să-i atace turma şi ciobanii. Atunci, baciul speriat va alerga la Duko să-i ceară cei 9 cîini de-acasă spre a-i duce la stînă ca s-alunge ursul. Astfel, casa lui Duko nu va mai fi păzită de cîinii cei nenfricaţi... Atunci, ciumei nu-i rămîne decît să se prefacă într-o ţigancă şi sub înfăţişarea aceasta să meargă să ceară milostenie la Duko. El va veni să-i deschidă poarta şi acum nimeni n-o va mai putea opri să-i ia sufletul, lui şi la toţi din familia sa. Ciuma face întocmai cum a sfătuit-o Dumnezeu şi planul reuşeşte de minune. Cînd ea - sub chip de ţigancă - cerşeşte la poarta lui Duko, iar acesta vine cu daruri şi-i deschide, ciuma spune fără ocol, spre spaima eroului, cine este şi pentru ce a venit la dînsul: „Ei Ta Tefie, JieBeH JJyKo! / A3e He caM qepHa UMraHKa, / Hai a3e caM qepHa qyMa: / ^onpaTM Ma caMCM Tocnoa, / Aa iyMopa JieBeH Ayxo, / JleBeH Ay^o c aeBeT CMHa, / C aeBeT CMHa, c aeBeT CHaxM, / loiuTe aeBeT Ma^CKM BHyUM...“249 Restul baladei - cu ruga eroului către ciumă de a-i mai îngădui cîteva zile, ca să dea un ospăţ de pomină satului întreg, pentru rămas bun - nu ne mai interesează, după cum nici acel deznodămînt fericit, atît de neaşteptat, al înfricoşatei povestiri, nu mai prezintă nici el interes pentru scopul urmărit de noi. Ceea ce e demn de relevat însă, este faptul că nici Dumnezeu nu a putut găsi o altă o altă soluţie - în sfatul viclean, pe care l-a dat ciumei - decît înlăturarea celor 9 cîini de acasă. E adevărat că - duşi la stînă, ca să apere oile de urs - cîinii îşi fac acolo în chip ireproşabil datoria, căci ciuma cea cu chip de urs fiige-ndată la ivirea lor; dar în timpul acesta, casa eroului, lipsită de credincioşii şi vajnicii ei păzitori, se afla la bunul plac al ciumei. Deci ciuma numai prin vicleşug şi înşelătorie şi-a putut ajunge ţelul, iar nu înfruntînd cîinii. Reputaţia cîinilor de străjeri nebiruiţi ai casei stăpînului lor rămîne aşadar intactă şi în această frumoasă 419 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI creaţie epică a poporului bulgar, măcar că ciuma a reuşit la sfîrşit să pătrundă în curtea şi în casa eroului baladei. în fine, mai relatăm încă un cîntec popular bulgar, care glorifică pe un cioban cu numele Karageâ, pentru vrednicia cîinilor săi. Aceştia ne sînt înfăyşaţi luptîndu-se cu ciuma; ei i se împotrivesc cu atîta îndîrjire şi bărbăţie, încît reusesc s-o alunge, salvîndu-şi astfel de la moarte stăpînul şi toată familia lui: „MMaJi Kapdnaca KyneTa, / KyneTa CbfioTHwqeTa250,/ MK)ivn>-Tb mi>T cu pa3KbcaT,/ He Moace moMa m BJia3e“251 Dar se mai spune despre cîine că el adulmecă pînă şi moartea - alt personaj supranatural răufăcător, avînd foarte adesea tot chip de femeie252 - cînd ea începe a da tîrcoale casei stăpînilor săi, cu gîndul hain de a răpi viaţa cuiva dintre ei. Astfel, la români - ca şi la multe alte popoare din Europa - e foarte răspîndită credinţa că atunci „cînd urlă cîinii, vestesc a moarte"25*. Sau: „Cînd urlă dinele, face a moarte“254. Sau: „Cînd noaptea urlă dinele la casă, e semn... că va muri cineva din casă4255. La fel cred şi cehii: „Dacă un cîine urlă tare, atunci moare cineva acolo, încotro îi e îndreptat botul../*256. Sau, după o altă relatare, privitoare la acelaşi popor: „...cineva moare, cînd cîinele de curte urlă şi totodată se-ntoarce cu spatele spre casă"257. Dar ce-1 determină pe cîine să urle anterior morţii unuia din membrii familiei stăpînului său? Ne-o spune foarte clar o credinţă populară cehă, înregistrată acum un secol şi mai bine: „La moartea unui om, urlă cîinii. Se zice că ei văd Moartea"25*. Sau, aceeaşi credinţă exprimată sub o altă formă: „Cîinii au un ochi aşa de ager şi im simţ atît de fin, încît ei adulmecă şi Moartea.. .“259. Care să fie oare scopul atribuit de popor urlatului cîinelui, într-o asemenea împrejurare ? De obicei, poporul - în special cel de la ţară, dar şi o bună parte dintre orăşeni -îl interpretează ca pe un semnal sau un pronostic, prin care cîinele îşi previne stăpînul şi familia întreagă de primejdia iminentă. Totodată însă, urlatul acestui credincios animal este adesea considerat şi drept o manifestare agresivă faţă de Moarte, o luare de atitudine contra ei. E ceea ce reiese dintr-o variantă a credinţei mai sus relatate, care a fost culeasă chiar din Praga şi care sună astfel: „Cîinii au un văz atît de ager şi un miros atît de fin, încît simt pînă şi Moartea, cînd aceasta se apropie de o casă. Ei urlă atunci împotriva Morţii“260. Aşadar, chiar pe acest fatal personaj supranatural, Moartea, atît de temut de toată lumea - pe care nici zeii înşişi nu au puterea de a-1 frîna în vreun chip - cîinele se-ncu-metă să-l înfrunte, încercînd din răsputeri să-l oprească sau măcar să dea alarma prin lătratul ori prin vaierele sale tînguioase. Există în popor înduioşătoare legende despre asemenea comportări ale cîinelui, care - cu un devotament impresionant faţă de stăpînii lui - vrea să-i apere de urgia morţii.... Dar cîinelui i se atribuie şi perspicacitatea de a recunoaşte oamenii răi sau în tot cazul pe cei rău intenţionaţi faţă de stăpînul său. Astfel, cînd intră-n curte o asemenea persoană, chiar în prezenţa stăpînului şi cu voia lui, cîinele se năpusteşte furibund asupra ei, neputînd-o apăra de el nici ai casei. După o credinţă foarte răspîndită la români, „omul, pe care-l latră cîinii vrăjmaş, e răutăcios"261. Prin lătratul său vrăjmaş, cîinele dă un serios avertisment stăpînilor, vrînd să le atragă atenţia asupra unui eventual pericol din partea oaspetelui neagreat de dînsul. 420 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDÂRD în ce priveşte însă primejdiile, care pot veni asupra omului pe căi naturale, din partea propriilor săi semeni şi de care cîinele îşi apără stăpînul şi averea lui cu supremul devotament, am putea prezenta - din folclorul diferitor popoare ale Europei - numeroase exemple, spre a le ilustra. Ne vom limita totuşi numai la două mostre, deosebit de elocvente, din epica populară în versuri a românilor262. Vechea baladă ciobănească despre baciul Costea - cunoscută încă de la Alecsandri sub numele de cîntecul Dolcăi, după bătrîna căţea, păzitoarea neadormită a turmei lui Costea şi adevărata eroină a baladei - pune în plină lumină faptul că nădejdea cea mai mare şi-o pune stăpînul unei stîni nu atîta în ciobanii săi, cît în cîinii pe care-i are. După varianta Alecsandri, Costea avea nu mai puţin de 80 de cîini, pe care nu se scumpea să-i hrănească - întocmai ca şi pe păstori - cu caş dulce: „...El dulăii toţi chema, / Un caş dulce dezvelea, / Optzeci de felii tăia: / Patruzeci la pui de cîini, / Patruzeci la cîini bătrîni...“2(A. Iar după varianta Ţapu, din sudul Munteniei, turmele Costei erau păzite de 150 şi mai bine de cîini: „...Tot mai are Costea, are / Vreo cincizeci de cîini bătrîni, / Care-mi păzesc pe la stîni: / Vreo cincizeci de căţelandri, / Care păzesc pe la mandre; / Vreo cincizeci de puşlăţăi, / Care păzesc pe la odăi. / Mai are Costea, [mai] are / Pe Doica căţea bătrînă: / De bătrînă ce era, / Dinţi în gură nu mai avea! / Şedea-nvelită-ntr-o lînă / Şi lătra noaptea la lună. / Mai are Costea, [mai] are / Pe Togan, / Cîine de-un an, / Cu capul ca de cîrlan...**264 în lipsa lui Costea, vin hoţii noaptea la stînă şi izbutesc să fure fruntea oilor, în ciuda dîrzei împotriviri a cîinilor cu Dolca-n frunte. Cînd se-ntoarce baciul de la schela Galaţilor, încărcat de cumpărături, şi-şi află stîna prădată, el pe cîini îi trage la răspundere şi în primul rînd pe Doica: „...Din guriţ’ o judeca, / Cu năpîrca mi-o bă- tea...“26S -Doica, fa, Costea-i zicea, / Unde mi-e averea mea ?266 / ...Gemea Doica, se culca, / Laba ruptă-şi arăta...“261 Baciul Costea, înţelegînd că Doica a luptat din greu cu hoţii, îi face semn să meargă înaintea lui şi să-i arate urmele tîlharilor: „...Doica vesel se scula, / Cîmpul de-a-lung apuca, / Botul prin iarbă vîrînd, / Urmele tot mirosind: / Urma-i ici, urma-i colea, / Doica nici c-oprăpădea...“268 Dar după Doica s-au luat şi cîinii ceilalţi toţi: „...Doica, măre, cînd trecea, / Toţi dulăii se strîngea, / După Costea se ducea...“269 Şi aşa, Doica l-a purtat pe stăpin din urmă-n urmă pînă-n adîncul codrului, la Padina, unde era ascunzătoarea lui Fulga cu haiducii lui, care tocmai pregăteau un ospăţ de pomină din oile furate. Doica se aruncă îndată asupra căpeteniei hoţilor: „...Iar Fulga cum o zăria, / Crunt, de spaimă tresăria...ii27° Credincioasa căţea împreună cu un alt cîine îl ţintuiesc pe mai-marele hoţilor, în aşteptarea judecăţii lui Costea: „...Iar Doica, căţea bătrînă,... t Ţine pe Fulga de vînă / Şi Togan, cîine bătrîn, / Tată la şaizeci de cîini, / Ţine pe Fulga de brîni....u271 421 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Baciul Costea, lăsîndu-1 pe Fulga în seama celor doi cîini de ispravă, merge de se răfuieşte cu cei 45 de haiduci, pe cari-i răpune rînd pe rînd cu ajutorul cîinilor săi: „...După dînşii se lua / Şi cu cine mi-i prindea 11 -Cu Mocan, cîine bătrîn, 1 Tată la 50 de cîini: / Care pe unde-i prindea, / Cam de vînă-i apuca. / Costea pe care-1 prindea / Pe supt paloş îl trecea, / Pînă cînd îi isprăvia. / Iar după ce-i omora, / Cîte cinci mi-i aşeza, / Nouă grămezi că făcea, / Lemne-mprejur le punea, / Foc de patru părţi le da...“272 După aceea, se-ntoarce şi-l judecă pe Fulga, căruia în cele din urmă îi taie capul. Apoi, adunîndu-şi oile rămase, pleacă însoţit de cîini spre stîna lui. Iată dar, cum baciul Costea, ajutat de cîinii săi, şi-a răzbunat pe jefuitorii stînii, regăsindu-şi totodată şi cea mai mare parte din oile furate. Din citata baladă populară românească, mai merită să fie relevate nişte versuri foarte semnificative pentru rolul anumitor cîini ciobăneşti. Sînt versuri care revin ca un laitmotiv în diferitele ei variante: „Iar Doica, căţea, bătrînă, / Ce ştie seama la stînă.. “273 Tot aşa o apostrofează şi baciul Costea, după întoarcerea sa de la Galaţi: Doica, fa, tu eşti bătrînă, / Tu ştii rindul de la stînă. / Eu pe tine te-am grijit, / Tot cu lapte te-am hrănit..."274 în aceste versuri, este definită laconic misiunea cea mai de frunte a cîinelui ciobănesc: a cîinelui păzitor de oi, cel născut şi crescut în umbra stînii. Din numeroasa ceată de cîini de la o stînă mare, unul mai puternic şi mai vîrstnic, dar în acelaşi timp cel mai ager din toţi, are un rol comparabil cu al berbecului „cîrmaci". De aceea, se şi bucură el de un tratament special din partea ciobanilor. Acesta e cîinele care-i conduce pe ceilalţi şi care dă alarma, cînd simte primejdia. El e cel dintîi care se năpusteşte asupra lupului sau ursului, stînd la luptă dreaptă cu ei, cînd vin s-atace turma şi-i urmăreşte cu o înverşunare şi o îndrăzneală fără seamăn, ceea ce dă curaj şi celorlalţi cîini. Semnele vredniciei lui - muşcături ale sălbătăciunilor, pe care a cutezat să le înfrunte - se văd de obicei gravate pe corpul lui. Un asemenea cîine este, la stîna lui Costea: „...Şi Togan, cîine bărbat, / La nevoie încercat / Şi de fiare mursicat...“215 Amintim apoi, după o altă veche baladă ciobănească, a Mioriţei - cea mai răspîndită în popor şi desigur cea mai reprezentativă din punct de vedere etnopsihic - că baciul moldovean era pizmuit de moarte de către cel vrîncean şi cel ungurean, nu numai fiindcă avea „oi mai multe, mîndre şi comute şi cai învăţaţi"276, dar pentru că el avea în acelaşi timp, „şi cîini mai bărbaţi"277. Cînd mioara năzdrăvană îi dezvăluie ciobanului moldovean taina fatală, ea îi dă totodată şi sfatul cel mai potrivit într-o astfel de împrejurare, sfat care - judecînd logic - l-ar fi putut salva de la moarte, dacă i-ar fi dat ascultare: „- Stăpîne, stăpîne, / îţi chiamă şi-un cîine, / Cel mai bărbătesc / Şi cel mai frăţesc, / Că 1’apus de soare, / Vreau să mi te-omoare..."278 Relatăm apoi motivul interesant, dintr-o variantă olteană a baladei, şi anume că nu numai oiţa năzdrăvană, ci cîinii de asemenea au presimţit gîndurile negre ale celor 9 ciobani, care voiau să-l omoare pe stăpînul lor. Astfel, ei îi vestesc nenorocirea ce-1 ameninţa prin urlete jalnice, pe cînd mioara zbiera şi ea nemîngîiată: „...Iar ciinişorii 422 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOUNDĂRH lui / Tot mereu urla / Şi miorica lui / Tot mereu zghera, / Că iei se vorbiră / Pe iei să-l omoare. / Şi iei întreba: / - Cîinişorii mei, / Pb/ cfe ce urlaţii / Or rir/a mea, / Or */e o t*279 capumeu!... în ce priveşte afecţiunea ciobanului pentru cîinii săi, ea nu e mai mică decît aceea pe care o are el pentru oi. în adevăr, cînd baciul moldovean află de la mioriţă că cei doi duşmani vor să-l răpună, el o roagă să le spună, unde doreşte să fie înmormîntat: ..Să-i spui lui Vrîncean / Şi lui Ungurean / Ca să mă îngroape / Aicepe-aproape, / în strunga de oi, / Să fiu tot cu voi; / în dosul stînii, / Să-mi aud cîinii...44280 Sau, după o altă faimoasă variantă - din judeţul Brăila - culeasă din gura rapsodului Şolcanu: „- ...Să le mai spui iar, / De n-o fi-n zadar, / Ca să mă îngroape / De stînă aproape, / Oi ca să-mi privesc, / Dor să-mi potolesc: / Spre partea de luncă, / Aproape de strungă... / în dosul stînii, / Să-mi auz cîinii, / Că ci, rf-or lătra] / Stăpîn c-or chema.. .44 281 Iar cînd ciobanul moldovean lasă cu limbă de moarte dragii lui mioare să-i pună la căpătîi, pe mormînt, cele trei fluiere minunate, el îşi imaginează deja cum oile şi cîinii - auzind glasul fluierelor suflate de vînt - îl vor jeli: „...Oile s-or strînge, / Pe mine m-or plînge / Şi cîini or urla / Tot de mila mea..."2*2 Sau, după o variantă din Vrancea: „...Cîinii mei m-or plînge / Cu lacrămi de „'V, __ «*283 singe... în fine, ca să sintetizăm cele mai sus relatate - asupra rolului cîinelui, ca paznic al turmei şi ca însoţitor fidel al ciobanului - printr-un alt document folcloric, detaşat tot din balada Mioriţei, vom prezenta acum icoana ideală a ciobăniei, aşa cum ne este ea înfăţişată de varianta brăileană din colecţia Teodorescu: „La picior de munte, / Pe dealuri mărunte, / Prin plaiuri tăcute / De vînturi bătute, / Urcă şi scoboaiă / Şi drumul măsoară / Trei turmei de oi, / De oi tot ţigăi / Cu harnici dulăi, / Ş-un mîndru cioban, / Tînăr Moldovean...t4284. în acest tablou, unde - într-o splendidă îmbinare - peisajul muntelui şi cel de sub poale de munte apare însufleţit de viaţa păstorească, nelipsiţii cîini îşi au locul lor proeminent, bine determinat, în preajma oilor. Acelaşi tablou - deşi sub un aspect poetic întrucîtva mai palid - ni-1 prezintă şi o variantă oltenească a Mioriţei: „Pe-ăl picior de plai, / Pe-a guiă de rai, / Iacă-mi vin în cale, / Se cobor în vale, / Trei turme de oi, / Cu trei ciobănei, / Cu cîini după iei...2*5 / ...Iei pe cîmp mergînd, / Cu oi tot păscînd, / Mieii [tot] zgherînd / Şi cîinii-alătrînd...44286 Astfel, cîinele apare indisolubil legat de stînă şi de turmă. El e o parte integrantă a lor. Mai mult: este aici un element absolut indispensabil şi într-o însemnată măsuiă, chiar un personaj, dacă-1 considerăm mai ales în hipostazul său de nedespărţit tovarăş de viaţă al ciobanului, aproape un confident al acestuia. Aşa stînd lucrurile, este lesne de-nţeles de ce - după mentalitatea rustică - nu numai stînă nu poate fi concepută fără cîini; ci în general, o familie şi o gospodărie cu adevărat prosperă e cu neputinţă de imaginat fără cîini care s-o păzească. Nu este deci 423 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI de mirare că poporul de la ţară nici nu e capabil să-şi închipuie cum o avuţie, oricare ar fi ea, ar putea fi bine păzită fără cîine. în această privinţă, e plin de semnificaţie faptul folcloric că-n unele legende cehe, dracul - atunci cînd străjuieşte o comoară - nu-şi păstrează chipul său obişnuit, ci se metamorfozează într-un cîine287 negru288 sau într-un cîine de foc. Care să fie oare tîlcul motivului respectiv? Simplu: fantezia populară a simţit imperios nevoia să-i dea înfăţişare de cîine pînă şi dracului, în hipostazul acestuia de paznic al aurului sau al banilor aflaţi sub puterea lui în tainiţele pămîntului! Şi cu drept cuvînt, căci - în lumea de la ţară - pînă într-atît s-a identificat cîinele cu rolul de păzitor neîntrecut al averii stăpînului său, încît el a devenit imagine-simbolpentru un asemenea rol. Iată dar, pentru ce - judecind din perspectiva mentalităţii ruralilor, în special la naţiunile Europei - gospodăria lipsită de acest providenţial străjuitor este expusă tuturor primejdiilor din afară: atît ea, cît şi stăpînii ei. E ca şi cum ar fi pustie! Bulgarii - mai mult ca oricare alt popor din sud-estul Europei - sînt pînă azi păstrătorii unui document folcloric, care aruncă o lumină nespus de vie asupra acestei chestii. între colacii îndătinaţi la anumite sărbători mari, ce marchează începutul de an, există la ei unii, prin care e reprezentată simbolic gospodăria stăpînului casei. Aici, un loc proeminent ocupă cîinii, care sînt figuraţi prin semne speciale de aluat289 stînd de strajă în jurul gospodăriei sau chiar în poarta curţii. Avem astfel înfăţişată - pe partea superioară a colacului ritual bulgar, de la Crăciun290 ori de la Sf.Gheorghe291 - icoana ideală a unei gospodării înfloritoare. E tocmai ceea ce autoarea lui - gospodina casei -îşi doreşte familiei sale. Avem a face deci cu o urare - mai precis, cu o auto-urare -exprimată plastic, printr-un fel de grafie magică, în acel moment solemn şi fatidic de început al anului. Din acest colac ritual, care este în fond expresia unei vrăji pozitive de tipul cel mai manifest şi mai elocvent292, reiese în toată claritatea rolul de frunte atribuit cîinelui de către ţăranul bulgar, în bunul mers al unei gospodării29\ Dar tot respectivul colac ne înlesneşte să intuim şi reversul realităţii magice prezentate de el şi anume: ce ar însemna o gospodărie fără acest fidel străjer al vieţii şi avutului unei familii, care este cîinele. A fi bătut de colindători cu băţul lor ritual, adică a se urmări alungarea sa din curte ori chiar uciderea lui, nu poate avea alt înţeles în limbajul simbolic al mentalităţii populare, decît că gospodăria respectivă a rămas de izbelişte! E tocmai ceea ce doresc colindătorii indispuşi de gazda neospitalieră. Aici deci, trebuie căutat sensul odioasei practici. în ce priveşte actul aşezării cîinelui ucis în pragul porţilor curţii294, el e foarte semnificativ pentru rolul său de păzitor devotat al gospodăriei; căci, precum se va vedea mai departe, poarta este reprezentanta întregii gospodării. Cît despre practica ce constă în aducerea cadavrului unui cîine străin şi plasarea lui tot pe pragul porţii295 - sau deasupra porţii296 ori pe gard chiar297 - ea trebuie interpretată desigur în sens magico-homeopatic şi cu deosebire magico-contagios, ca o acţiune care urmăreşte să provoace, pe această cale, moartea clinilor gazdei. 424 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOUNDARD • CAPITOLUL 4 Gardul curţii şi semnificaţia practicilor negative aplicate lui de către colindători Consideraţii folclorice asupra genezei şi evoluţiei gardului împrejmuitor NU DE MICĂ IMPORTANŢĂ SE BUCURĂ, ÎN superstiţia populară, gardul care împrejmuieşte curtea cu casa şi întreaga gospodărie a unei familii. Orice prejudiciu adus gardului unei curţi de cineva străin produce o mare supărare stăpînului acelei gospodării. De aceea şi distrugerea sau maltratarea lui în vreun chip de către colindători - ca răzbunare pentru reaua lor primire - afectează în cel mai înalt grad gazdele. Şi cu drept cuvînt, căci ele sînt indignate nu atît din cauza eventualei pagube materiale, cît pentru motive de altă natură, care implică neplăceri iminente cu mult mai însemnate decît orice daună materială. Dar, spre a se înţelege clar aceste motive, trebuie să cunoaştem mai îndeaproape ce reprezintă gradul - cel care înconjoară casa cu gospodărie cu tot - în credinţele populare ale naţiunilor Europei. în acest scop, e nevoie să facem o incursiune în geneza gardului şi în evoluţia lui. Pentru lumea rustică, el nu prezintă numai aspectul strict realist al unui obiect care delimitează o proprietate, defînind-o cu precizie în ce priveşte extensiunea ei spaţială; ci înseamnă cu mult mai mult de cît atît. Gardul curţii - precum se va vedea mai departe - comportă toate atributele esenţiale ale unui adevărat cerc magic. Şi e nevoie să subliniem, ale unui cerc magic cu totul specific. în această calitate, i se arogă remarcabile proprietăţi de natură mistică. Astfel, el este cu deosebire considerat drept: a. graniţă de netrecut, avînd caracterul unei puternice forţe apotropaice, de care se sfarmă orice rele din afară; b. păzitorul sigur şi protectorul a tot ceea ce se află în interiorul său - în primul rînd, fireşte, al casei cu familia, dar nu mai puţin şi al întregii ei avuţii: vite, păsări, recoltă (cea de grîne din „gropile de pîine“, precum şi cea a ştiuleţilor de porumb din coşer); apoi, clăile de fîn, de coceni, de paie..., poiata cu vehicule şi unelte agrare sau gospodăreşti... etc. Evident, asemenea atribute ies complet din cadrul realităţii obiective fiindcă nu mai e vorba aici de anumite însuşiri concrete, palpabile, ale gardului, din care ele ar decurge; ci sîntem introduşi în sfera pur subiectivă a credinţelor cu substrat mistic. Aceasta reiese în chipul cel mai limpede şi din faptul că gardul poate nici să nu aibă forme materiale mai consistente şi totuşi i se atribuie aceleaşi virtuţi. Astfel, e destul ca o casă sau în general orice proprietate să fie încercuită numai de un şanţ şi acesta va îndeplini - în ordine subiectivă - conform convingerii ruralilor, aceleaşi roluri ca şi gardul de nuiele ori de scînduri sau ca gardul viu din arbori ori arbuşti sau chiar ca gardul de zid ori ca gardul metalic... Mai mult încă: o simplă brazdă, cu care se înconjoară un loc, constituie un hotar temeinic, în stare să oprească orice comunicare din afara lui cu interiorul. Folclorul românesc ne oferă o seamă de preţioase vestigii, care ilustrează aceasta. 425 DESCOL1NPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Aşa, nu mai devreme decît chiar în pragul secolului al XX-lea, este atestată în Moldova septentrională - în fostul jud. Baia - credinţa că dacă cineva îşi înconjoară casa cu o brazdă, trasă în anumite condiţii, îşi apără vitele de epizotii: „Cînd sînt doi viţei de gemene şi se vor face boi, să tragi brazdă cu ei în jurul casei, ca să nu se apropie boala de vite"298. în acest citat, prin „casă", trebuie să-nţelegem întregul complex gospodăresc, implicit casa propriu-zisă, căci numai aşa efectele brazdei se pot raporta la vite. Şi desigur, brazda în chestiune va fi apărat - în acord cu credinţele populare - nu numai vitele, ci şi familia gospodarului respectiv. Dar, la români, e atestat de asemenea obiceiul de a înconjura cu o brazdă chiar satul întreg, spre a-1 feri de molime grozave. Cea mai veche mărturie, despre existenţa acestui obicei la noi, datează de pe le sfîrşitul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, provenind dela un arhiepiscop catolic cu numele Marcus Bandinus, care a vizitat în a. 1646 - sub domnia lui Vasile Lupu - satele cu credincioşi catolici din Moldova299, pe cînd în Transilvania bîntuia ciuma. El povesteşte că „...în altă noapte, au tras plugul în locul boilor, brăzdînd pămîntul în jurul satelor, aceiaşi zece flăcăi goi, pe care tot atîtea fete bătrîne300 îi mînau şi-şi amestecau cînte-cele cu rîsetele. înarmaţi cu ghioage, locuitorii stăteau lîngă brazdă gata de luptă, cu faţa întoarsă spre Transilvania..."301 Din descrierea lui Bandinus, reţinem trei elemente distincte, care condiţionează eficacitatea brazdei împrejmuitoare: 1. plugul e tras de oameni, iar nu de boi; 2. participanţii la ritul brăzdatului trebuie să fie toţi goi; 3. de-a lungul brazdei proaspăt răsturnate, stau bărbaţi ameninţînd cu ghioagele înspre partea din afara brazdei, de unde e primejdie să vie ciuma. Dar ritul înconjurării satului cu o brazdă - sub o formă cu mult mai simplă - e atestat la români şi în epoca noastră, la o dată foarte apropiată de momentul contemporan. Astfel, chiar la începutul secolului al XX-lea, aflăm, din Moldova meridională302, că „dacă se-nconjoară satul cu o brazdă, cu plugul tras de 2 boi gemeni, orice boală va fi în sat se va tăia"303. Apoi, la finele primului deceniu al secolului al XX-lea, sîntem informaţi, dintr-un sat din sudul Olteniei304, că, pe timp de holeră, „oamenii caută în sat doi boi negri fătaţi sîmbăta de aceeaşi vacă, adică să fie fraţi. Se-njugă la o tînjală şi, într-o sîmbătă, doi sau trei săteni dau ocol cu ei satului bîntuit de boală. Holera fuge din sat în alte părţi mai în vecinătate"305. Este evident că această informaţie prezintă o omisiune şi anume a plugului, elementul esenţial al datinii. Culegătorul spune că boii „se-njugă la o tînjală", de unde ar reieşi că ei sînt mînaţi în jurul satului numai cu tînjala singură, ceea ce nu e deloc verosimil. Tînjala presupune plugul, care e ataşat de ea, după cum proţapul presupune carul de boi, iar oiştea căruţa pentru cai. Perechea de boi negri gemeni, se-njuga deci cu siguranţă la plug cu care era trasă o brazdă în jurul satului contaminat de molimă. Sau, admiţînd că, în urma decadenţei ritualului, brazda nu mai era trasă efectiv, plugul va fi fost purtat împrejurul satului fără a mai fi fost pus în brazdă. O asemenea reducţie mai 426 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDÂRD apare şi la alte popoare. Dar plugul în orice caz era purtat, altfel e inconceptibil. La origine însă, nu încape îndoială, brăzdatul ritual constituia o realitate. In fine, la sfîrşitul secolului al XlX-lea, a mai fost înregistrată o mărturie, oarecum indirectă - dar absolut sigură şi deosebit de interesantă - din Transilvania şi anume din iud. Bihor. într-un descîntec „de bubă‘ din s. Vaşcău, e reflectat fidel ritualul brazdei ocrotitoare contra ciumei. Iată-1: „Un om negru cu o fată neagră despletită, cu corbaciu negru, cu 2 pogănici negri; un om negru cu o fată neagră, cu sbiciu şi cu jug şi răsteiele negre, tînjala, tileguţa, plug şi toate negre, a mărs avînd după ei un sat, tot descîntînd, tiăgînd brazdă neagră, să nu între acolo ciuma-n sat...“306 Foarte probabil, această incantaţie va fi fost utilizată cîndva contra ciumei, dar mai tîrziu - molima aceasta nemaiapărînd - i s-a atribuit o altă finalitate, fiind folosită contra unei bube rele, mai ales că şi ciuma se caracterizează prin bube. Fapt este că practica menţionată în citatul descîntec nu e decît răsunetul ritualului magic în uz la alungarea ciumei, care, deşi căzut complet în desuetudine, ajunsese - în hipostasul acesta de readaptare - o simplă temă incantatoare, considerată însă ca foarte eficace pentru înlăturarea „bubei“. Dacă avem în vedere numai datele folclorice provenienţe din sursele noastre autohtone cu privire la ritualul românesc al brazdei ce împrejmuieşte o casă cu gospodăria ei sau satul întreg, remarcăm următoarele motive specifice, care sînt comune celor mai multe dintre citatele mărturii: 1. plugul e tras de o pereche de boi; 2. boii trebuie să fie gemeni. Culoarea neagră a boilor şi a persoanelor, care săvîrşesc ritul, precum şi a tuturor obiectelor utilizate, în frunte cu plugul, deşi constituie şi ea un motiv specific din cele mai interesante şi desigur dintre cele mai vechi, nu e comună decît la două variante româneşti - cea transilvană şi cea olteană - iar la aceasta din urmă numai parţial307. Cu totul izolat însă - aflîndu-se numai într-o singură mărturie şi anume în cea din jud. Dolj - este rolul atribuit sîmbetei, care se cere să fie ziua cînd au fost fătaţi boii şi totodată ziua în care trebuie trasă brazda. Noi credem că acest motiv reprezintă, în ritul românesc, o influenţă bulgară308. Dacă acum comparăm datele folclorice comune mărturiilor autohtone cu cele relatate de Bandinus, constatăm o totală discordanţă între unele şi altele. Singurul element comun în ambele părţi este brazda trasă în jurul satului. Condiţiile în care e trasă brazda diferă însă fundamental. E ceea ce l-a făcut pe eruditul etnolog şi istoric al religiilor M. Eliade să se-ntrebe dacă ritul înconjurării satului cu o brazdă ocrotitoare contra ciumei - aşa cum îl înfăţişează Bandinus - este într-adevăr românesc. El spune: „...Pour-tant, il est plus probable que...les informations concement non pas Ies Roumains, mais Ies Tchangos.“309 îndoiala lui Eliade pare foarte justificată, dat fiind că Bandinus însuşi spune despre satul Lucăceşti - în cadrul descrierii căruia e prezintat menţionatul ritual ~ că e un sat unguresc (recte, ceangău): „...et in pagum Ungaricum veni, qui Valachice Lukacseste, Ungarice Lukacsfalva vocatur...“310 Pe de altă parte însă, Bandinus vorbind despre acest ritual - ca şi despre „Priapi“, cum numeşte el, mitologizant, statuicle de stejar de la răspîntii, menite a speria ciuma - 427 PESCOL1NPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI mereu accentuează că se raportă la români, iar nu la altă naţiune311. După Eliade, „acest rit nu e decît vag atestat la români"312 Desigur, vestigiile româneşti nu sînt prea multe în epoca modernă, dar ele s-au putut pierde; căci poporul român nu e dintre cele mai conservative. Curiozitatea lor avidă după nou i-a făcut pe români să părăsească şi să uite multe din vechile credinţe şi obiceiuri. Ceea ce ar părea demn de reţinut din analiza lui Eliade e distingerea nudităţii rituale ca un caracter specific slav şi ugro-finic, iar nu românesc, în datina înconjurării satului cu o brazdă313. Precum s-a văzut, nuditatea executorilor datinii nu n* este atestată, pentru români, decît la Bandinus; în mărturiile folclorice, care provin de la românii înşişi, n-o întîlnim314. Să fie oare acesta motivul cel mai important care să ne facă să ne îndoim de autohtonismul românesc al acestei datini? în nici un caz însă nu sîntem îndreptăţiţi la îndoială cu privire la obiceiul însuşi, care cu siguranţă că s-a perpetuat, la români, din epoca romană, precum se va putea deduce din cele ce urmează mai departe. Izvoarele latine însă nu ne vorbesc nici ele despre nuditatea participanţilor la ritul circumambulator, fie că era el săvîrşit cu plugul, care trăgea o brazdă, fie că fără plug şi fără tragerea brazdei. Şi totuşi, nuditatea - cu deosebire a femeilor - apare foarte frecvent şi la români ca un caracter esenţial în cele mai diferite practici magice315. Dar aceasta, după noi, nu înseamnă nicidecum că nuditatea participanţilor la săvîrşirea anumitor rituri ar fi o trăsătură etnografică românească. Ea însă nu poate fi privită în mod necesar nici ca o trăsătură specifică slavilor sau ugro-finilor. Ci noi vedem în ea un motiv de circulaţie universală în lumea rustică a popoarelor civilizate şi cu atît mai mult în lumea primitivilor. Astfel - indiferent de faptul că acest motiv e astăzi mai bine conservat sau mai puţin bine ori chiar că este complet căzut în desuetudine, la unii sau la alţii dintre ruralii diverselor naţiuni - credem că nu se poate trage vreo concluzie referitoare la specificitatea etnică a motivului folcloric în chestiune. Perfecta obiectivitate nu ne îngăduie decît dă constatăm un grad mai mare sau mai mic al conservatismului cutărui sau cutărui popor în legătură cu el. Atît. Weinhold - urmărind în mod special problema nudităţii rituale - combate opinia lui W. Crooke316 şi a lui R. Heim317 cum că, prin elementul obscen pe care-1 implică, ea ar exercita vreo acţiune magică asupra duhurilor rele. El consideră această explicaţie drept „o interpretare cu totul unilaterală şi... falsă"318. Ceea ce recunoaştem ca just în critica lui Weinhold, e calificarea interpretării lui Crooke şi Heim de unilaterală; dar nici într-un caz, pe aceea de „falsă" în adevăr, între variatele documente folclorice - de la diverse popoare şi din diferite regiuni ale lumii - pe care le relatează Weinhold în studiul său, unele nu au absolut nici o legătură cu duhurile rele. Dintre acestea, putem cita, de ex., un ritual vechi indian - de la săroătoarea solstiţiului de vară - la săvîişirea căruia participau femei goale şi bărbaţi goi319. Caracterul orgiastic al acestui ritual vorbeşte elocvent în favoarea rodniciei pămîntului. De asemenea, datina sud-est europeană a Paparudei (bg. Peperu-ga, srb.-cr. Dodola, ngr. Perperouna) - care are de scop provocarea ploilor şi la care, fata învăluită-n frunzări e complet goală320 - nu prezintă nici ea vreo aderenţă cu lumea duhurilor. 428 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDĂRD Există însă un număr însemnat de practici, chiar din cele relatate de Weinhold, la care se observa clar că nuditatea bărbaţilor sau a femeilor vizează duhurile rele. Dar ceea ce e mai curios, însuşi Weinhold, uitînd, pare-se, de critica sa anterioară, atît de 'ntransigentă, se vede pus în situaţia de a afirma că nuditatea are ca efect sperierea fiinţelor demonice şi că ea este socotită de popor ca un bun „mijloc de apărare**321 contra lor. Astfel, el ilustrează cu exemple şi conchide în chipul cel mai categoric că: Duhurile şi stafiile se tem de omul gol**!322 Alţii - raportînd nuditatea tot la duhurile iâufăcătoare - au explicat-o în sensul că poporul, în naivitatea sa, îşi imaginează că fiinţele demoniace, la vederea femeilor goale sau a bărbaţilor goi, vor fi cuprinse de ruşine şi vor fugi. Aşa a crezut despre executanţii şi executantele ritualului românesc din Moldova şi Bandinus, care spune ironic: „...fâcînd aceasta, românii socot că ciuma nu-i atacă pe oamenii goi, ci se ruşinează şi cruţă vîrsta lor tînără. “323 Ţinînd seamă de faptul că credinţele populare comportă atîtea naivităţi, nu este exclusă nici probabilitatea unei asemenea semnificaţii a nudităţii, mai ales dacă avem în vedere o serie de rituri extrem de indecente ale slavilor meridionali, cu neputinţă de relatat aici324. Vom menţiona numai că, prin expunerea părţilor ruşinoase ale corpului în faţa duhurilor rele, acestea - după credinţa populară - îşi iau lumea în cap ! Că o fac de ruşine ori de frică, sau şi de una, şi de alta, interesează mai puţin. Principalul e că acesta constituie, precum se crede, un mijloc foarte eficace pentru a se pune la adăpost de primejdia unui atac din partea lor. Iată un singur exemplu, dar deosebit de edificator: Cică, la slavii sudici, unele femei fricoase - aflîndu-se noaptea pe cîmp şi fiindu-le teamă de duhurile rele - atunci cînd se cred în pericol de a fi atacate de acestea, îşi ridică fusta pînă peste cap, arătîndu-le posteriorul gol, ceea ce are de efect imediata lor dispariţie325. Explicaţia, care se desprinde din acest document folcloric, nu este oare ea valabilă şi pentru nuditatea celor 10 fete, ca şi a celor 10 flăcăi, despre care povesteşte Bandinus că trăgeau la miez de noapte brazda rituală, în jurul satului lor326 din Moldova vestică? Nouă ni se pare aceasta în afară de îndoială, mai ales dacă luăm în consideraţie şi interesanta remarcă, mai sus citată, a ierarhului catolic. Aşadar, nuditatea este - conform credinţei poporului - un procedeu sigur pentru izgonirea promptă a oricăror incamaţiuni demonice327. Ea constituie deci, în complexul practicii aratului împrejur un motiv prin excelenţă apotropaic, care se acordă perfect cu alte' motive menţionate în descrierea lui Bandinus, ca unele ce au aceeaşi finalitate, precum sînt săbiile, pe care le agitau în văzduh flăcăii goi şi beţele aprinse ale fetelor goale sau ghioagele, cu care ameninţau bărbaţii spre locul de unde se bănuia că putea veni ciuma328. Dar în codicele bandinian - chiar la începutul capitolului cu descrierea datinii noastre - mai aflăm un motiv neobişnuit de interesant, care pune într-o lumină şi mai clară caracterul apotropaic al nudităţii rituale. El spune că, prin preajma ultimelor sate dinspre Transilvania, pe unde a mers, „...prea superstiţiosul neam al românilor a ridicat, la orice răspîntie, Priapi cu o astfel de înfăţişare: sătenii au tăiat un stejar imens căruia, printr-o măiastră cioplire, i-au plăsmuit faţă omenească, picioare şi mîini. Această uimitoare statuie ţine în mîna dreaptă un sceptru sau329 un arc întins cu 2 ^geţi; iar în mîna stîngă, o sabie330 care, vibrînd, pare că ameninţă să lovească...“331 429 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Bandinus încheie acest pasaj cu următoarea constatare: „...Poporul [român], incult şi plin de superstiţii, crede că prin acest procedeu poate speria ciuma, care bîntuia la hotarele Transilvaniei, ca nu cumva să se ispitească a atinge graniţele Moldovei.44332 Din fraza aceasta - bazată pe observaţia directă, dar desigur şi pe informaţie la faţa locului - rezultă limpede semnificaţia de apotropaion a fiecăruia din aceşti „Priapi44, cum îi numeşte Bandinus: statuile cioplite în trunchi de stejar şi plasate pe la răspîntii în jurul satului ne apar sub aspectul unor paznici nespus de impunători, imaginaţi de popor ca avînd puteri supranaturale. Ele erau un fel de sperietori extraordinare, menite s-o înfricoşeze chiar pe groaznica ciumă. Desigur, artiştii rurali, cei care i-au plăsmuit „printr-o măiastră cioplire44 le vor fi dat o înfăţişare cît de poate de rebarbativă, pentruu ca, prin însăşi mina lor să înspăimînte. Dar la aceasta se adaugă faptul nu de mică importanţă că statuile respective erau de proporţii urieşeşti, precum reiese din descripţia lui Bandinus: „... Ingentem arborem quercinampopulares exciderunt...44333 Mai presus de orice însă, aceşti giganţi străjeri erau înarmaţi pînă-n dinţi, întocmai ca la război: cu arcurile întinse, gata de a slobozi săgeţile, cu săbiile ridicate ameninţător înspre regiunea transilvană bîntuită de ciumă... Nu încape îndoială că locurile de la răspîntii, unde se-nnălţau aceste „impresionante statui44, coincideau cu punctele cele mai importante de pe brazda circulară trasă ulterior solemn şi misterios, în jurul satului. Cît despre acei „cetăţeni44, care, supă spusele lui Bandinus, „stăteau înarmaţi cu ghioage de-a lungul brazdei, gata de luptă împotriva ciumei, cu faţa întoarsă spre Transilvania44334, ei par a nu fi altceva decît reflexul uman viu, dar totuşi sub un aspect efemer - prilejuit de ritualul brazdei ocrotitoare - al aspectelor cu caracter de permanenţă reprezentate de menţionaţii străjeri. E cazul însă să ne întrebăm: ce l-a determinat oare pe Bandinus să numească Priapi acele statui sculptate-n trunchi de stejar, de la răspîntii? Să fie numai o fantezie a lui? Un nume mitologic, dat aşa la-ntîmplare, exclusiv din intenţia de a le stigmatiza - ca factor bisericesc marcant ce era - prezentîndu-le ca pe nişte reminiscenţe păgîneşti dintre cele mai demne de dispreţ? Dar de ce a căzut el totuşi tocmai pe numele Priapus şi nu a căzut pe un alt nume de zeu din lungul şir de divinităţi ale anticilor? Despre o simplă fantazare a lui Bandinus, nu poate fi vorba aici nicidecum. Aşa cum ni-1 recomandă întregul său codice, el e un cronicar de o seriozitate exemplară. Cititorul atent al cronicii sale îşi poate uşor da seama că el caută întotdeauna să redea cît mai obiectiv realitatea, fie că a cunoscut-o direct, fie că s-a informat prin persoane, pe care le-a considerat de încredere: „...viri fide dignissimi narrarunt...44335 ne spune el chiar în cursul descrierii datinii în chestiune. Pe de-altă parte, arhiepiscopul Bandinus era, la vremea lui, un om foarte cult şi, desigur, el va fi cunoscut destul de bine mitologia greco-romană, pentru ca atributele specifice diferitelor divinităţi să-i fi fost familiare... Iată de unde ne vine convingerea că el a trebuit să aibă un motiv temeinic pentru a numi Priapi trunchiurile de copaci sculptate din Lucăceştii Moldovei. Şi anume, noi opinăm că acele statui nu numai că reprezentau bărbaţi goi; dar ele vor fi înfăţişat de asemenea, într-un mod foarte ostentativ, elementul phallic sau mai precis ithyphallic, 430 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOUNDÂRD re va fi fost figurat necesarmente sub un aspect hiperbolic, chiar disproporţionat de h’ erbolic pînă şi în raport cu dimensiunile giganticelor statui. Era aceasta în conformitate cu scopul pentru care se aflau plasaţi acolo acei uriaşi înarmaţi. Dar era totodată orezentarea plastică a atributului celui mai specific al zeului greco-roman Priapus. Astfel, numele de Priapi, prin care designează Bandinus acele statui, nu şi-ar avea nici-o raţiune. E lesne de-nţeles de ce o figură ecleziastică de prim rang ca dînsul s-a limitat să definească insolitele statui de stejar numai prin simpla menţiune a respectivului nume de zeu antic, fără nici o descriere referitoare la elementul phallic şi fără nici un comentariu! Este însă un nume care spune mult. Ca să evidenţiem cît de sigură, prin autenticitatea ei, este relatarea lui Bandinus, vom releva că, spre deosebire de celelalte trăsături, atît de variate şi de caracteristice ale tabloului schiţat de dînsul cu privire la datina moldavă - trăsături, pe care el le-a cunoscut pe calea informaţiilor - trunchiurile de stejar cioplite în chip de bărbaţi el le-a văzut cu proprii săi ochi. E ceea ce ne spune în modul cel mai categoric chiar Bandinus: „...has egomet stomas praesens vidi...“336 C. ASUPRA CARACTERULUI APOTROPAIC AL NUDITĂŢII-ŞI ÎN SPECIAL AL PRIAPISMULUI - LA ANTICI ŞI LA ROMÂNI SĂ FIE OARE, ÎN ADEVĂR, VREO LEGĂTURĂ între chipul de bărbat, pe care îl cioplea în trunchiul de stejar ţăranul moldovean în secolul al XVII-lea şi zeul antic Priap? La prima vedere, s-ar părea că orice gînd de a stabili vreo filiaţie între unul şi altul e de-a dreptul absurd. Că ar însemna pur şi simplu o întoarcere în trecut la interpretările pueril de mitologizante, care se pierdeau în tot felul de combinaţii fantasmagorice lipsite de orice suport realist. Aşadar, ceea ce chiar din capul locului s-ar opune la o asociere a stîlpului antropomorf modem al românilor şi Priap al lumii greco-romane, e însuşi faptul că acesta din urmă era un bine cunoscut personaj divin, care-şi avea cultul său, pe cînd cel dintîi este un element folcloric, care nu are nimic comun cu sfera cultuală; ci funcţia sa era eminamente magică şi anume, aceea de a alunga - precum s-a văzut - aspectul ciumei personificate, concepută de popor ca o fiinţă supranaturală răspînditoare de moarte. In ciuda acestor aparenţe atît de categoric protivnice oricărei juxtapuneri a celor două elemente amintite, să procedăm totuşi la o examinare atentă a datelor antice referitoare la Priap, spre a vedea dacă nu aflăm cumva unele aspecte sau unele roluri ale lui, care-1 scot, măcar parţial, pe acest personaj mitic din cîmpul mitologiei propriu-zise. După toate probabilităţile, Priap nu a fost cunoscut grecilor mai înainte de secolul al Vl-lea î.e.n. în adevăr, în operele celor mai vechi autori greci - ca epopeele homerice şi mai ales Theogonia lui Hesiod - el nu figurează337. După cum îl arată şi numele, căruia nu i s-a putut afla o etimologie elenică satisfăcătoare338, Priap nu este la greci o zeitate autohtonă. Patria lui se crede a fi fost Bebrycia din Asia Mică339. Deosebit de 431 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI interesant e faptul că bebrycilor li se atribuia de către antici origine tracică. în pofida exotismului său, cultul lui Priap a ajuns de la o vreme foarte răspîndit în toată Elada. Centrul său de expansiune e considerat a fi fost oraşul Lâmpsakos de pe ţărmul Hellespontului340, de unde s-a extins în Grecia insulară şi continentală, iar de aici n-a întîrziat a trece la romani, infiltrîndu-se cu deosebire prin sudul Italiei, adică dinspre Grecia Mare. Astfel, Priap a devenit în lumea greco-romană unul din cei mai cultivaţi zei în masele largi ale poporului, rivalizînd în ce priveşte popularitatea cu divinităţi autohtone, uneori confimdîndu-se cu acestea, iar alteori chiar suplantîndu-le341. Cele mai mari afinităţi le prezenta el cu Dionysos-Bacchus, cu Hermes-Mercurius, cu Pan, şi mai ales cu Ithoyphallos şi cu romanul Mutunus-Tutunus, prin elementul phallic care-i caracteriza şi pe aceştia342. Din cultul greco-roman al lui Priapus, vom detaşa numai anumite aspecte, care ne interesează în mod special. Cum Priap reprezenta apoteozarea principiului forţei generatoare a naturii, în toate domeniile vieţii - în cel uman, animal şi vegetal - nu este de mirare că el era venerat cu deosebire de cei ce cultivau pămîntul cu grîne, cu legume, cu pomi fructiferi şi de cei ce se ocupau cu creşterea vitelor sau a albinelor. El era marea nădejde a locuitorilor satelor, în ce priveşte sporirea numărului animalelor sau belşugul culturilor de orice fel; căci lui, mai mult ca oricărei alte divinităţi, i se atribuia puterea de a îndeplini acest ideal de prosperitate în munca lor343. Cu drept cuvînt deci, unii poeţi greci şi romani îl califică adesea cu epitetul de „ţăran44. Evident, cultul lui Priap se înrădăcinase în lumea rurală antică tocmai datorită mobilului amintit; dar, fapt bizar, mobilul acesta cu timpul trece tot mai în umbră, pentru ca altul să-i ia locul. Şi anume, în cele din urmă, ţăranii greci şi romani nu mai văd atîta în Priap, ca mai înainte, pe zeul care le asigura înmulţirea turmelor şi bogăţia recoltelor, cît pe protectorul acestora. Zeul a ajuns să se specializeze într-un rol nou. Această specializare merge aşa de departe, încît Priap - înainte de toate - e considerat de către credincioşii săi drept paznicul neadormit al ogoarelor, viilor, grădinilor de zarzavat, livezilor cu pomi roditori, prisăcilor..., pe care le supraveghează cu cea mai mare grijă zi şi noapte, ca nu cumva să fie prădate sau distruse de răufăcători. în evoluţia cultului lui Priap, tocmai acest rol, pe care i l-au atribuit de la o vreme adoratorii săi, este cel mai demn de atenţia noastră. în această ipostază de paznic al avuţiilor rurale, i se făceau zeului ţăran statui. Nu din marmură sau piatră, ci cioplite în trunchi de arbore cu barda, de mîini rurale, ale plugarilor sau ciobanilor. Acele primitive statui sau, mai precis, acei stîlpi de lemn cu chipul lui Priap erau puşi în capătul ogorului de grîu, în mijlocul grădinii de legume ori al livezii cu pomi, în vie sau în prisacă, pentru ca zeul să le apere de hoţi. Şi aceasta se-ntîmpla deopotrivă la grecii antici, ca şi la romani. Astfel, într-o epigramă a lui Antistius, Priap se recomandă el însuşi ca fiind păzitor de ogoare: „Am fost pus paznic de ogor în cîmpurile cele nespus de bogate, ca să apăr coliba şi plantaţiile lui Phrikon...44344 într-o altă epigramă, a unui anonim, lui Priap i se atribuie epitetul de „paznic al grădinii44, în care calitate, proprietarul îi aduce ofrande: „...ţie păzitorului grădinii34S, Priape, ţi le-a consacrat346 Potâmon...44347 432 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDĂRO într-o epigramă a poetului Leonidas Tarentinus, Priap ne este înfăţişat păzind grădina de legume: „Aici în mărăcini, Dinomenes m-a pus paznic al legumelor, pe mine neadormitul Priap. Dar ia seama, hoţule, cît sînt eu de atent... în acelaşi rol, îl întîlnim şi-ntr-o altă epigramă, a unui autor necunoscut. Aici, zeul îl evine pe trecător ca să nu se lase ispitit să fure ceva din grădină: Fereşte-te! de- oarte cît poţi mai departe, / de paznicul acestei grădinii de zarzavatl.. Z*349 Una din epigramele lui Theocrit ne înfăţişează statuia de lemn a lui Priap stînd de pază în mijlocul unei vii, încadrată într-un încîntător tablou de natură, a cărui frumuŞeţe poate rivaliza cu cele mai reuşite peisaje zugrăvite de poeţii moderni: „...Acolo, de jur împrejur, se-ntindea în ghirlandă via încărcată de struguri../*350 în fine, tot în ipostaza de păzitor al viei, îl aflăm pe Priap şi într-o epigramă a lui Lucian din Samosata. Cu o caustică ironie, autorul îl face pe zeul străjer să se plîngă c-a fost pus să păzească o vie complet lipsită de rod, unde nu se afla nimic bun de furat, în afară, poate, de stîlpul cu chipul lui Priap, singurul lucru mai de preţ acolo: „Degeaba m-a pus aici Evtychides, pe mine Priap, / paznic al unor viţe de vie uscate, / numai aşa de dragul obiceiului... / Dac-ar veni cineva, nu ar avea nimic să fure, / decît doar pe mine paznicul!**351 Demn de relevat este aici faptul deosebit de important că Lucian ne vorbeşte într-un mod aşa de răspicat despre existenţa obiceiului grecesc de a plasa, pentru pază, statuia lui Priap în vie şi desigur şi în alte proprietăţi rurale cu alte feluri de culturi. De unde, rezultă deci că, în cursul secolului al II-lea e.n. pe cînd trăia el, această veche tradiţie populară era încă în plină vigoare la greci, de vreme ce o astfel de statuie se punea chiar şi atunci cînd nu mai avea ce păzi, adică pur şi simplu „de dragul obiceiului“, precum se exprimă scriitorul. Diodor Siceliotul - vorbind despre cultul lui Priap, la vechii greci - ni-1 prezintă, ca păzitor, sub ambele aspecte mai sus relatate. Şi anume, el ne informează că lui Priap „i se aduc onoruri nu numai la oraş în temple, ci şi la sate, înfâţişîndu-1 ca pe paznicul recoltei viilor şi a grădinilor...“352 La romani de asemenea diferiţi poeţi ni-1 prezintă pe Priap, foarte frecvent, în rolul de supraveghetor şi protector al grădinilor. Astfel, Catul care dedică lui Priap o odă, şi-o intitulează Ad hortorum deum353. La fel, alte două ode, care-1 au de subiect tot pe acest zeu şi sînt atribuite de către unii latinişti aceluiaşi poet - dar care, mai probabil, nu-i aparţin lui, ci ţin de ciclul PRIAPEA -sînt intitulate Hortorum deus354. Virgil, într-una din bucolicele sale, îl numeşte chiar „paznicul grădini/**355; iar epigrama care preludează ciclul Priapea, îl designează prin „paznicul grădinilor^56, adică întocmai ca şi poeţii greci anterior menţionaţi357. Tot aşa, îi spune şi Ovid într-un loc din Fasti35*; în timp ce în alt loc - evocîndu-1 panegiric - îl numise „Priap, podoaba şi paza grădinilor“359. Columella de asemenea, în poemul său cu temă agrară360, aşează statuia de lemn a lui Priap - denumindu-1, cu epitetul favorit al acestuia, Ithyphallus - chiar „în mijlocul grădinii**361, unde, precum subliniază autorul, stătea ea „totdeauna**362. 433 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Marţial, într-o epigramă scrisă sub influenţa celei a lui Lucian mai sus citată, îl plasează şi el pe zeu, sub chipul unei statui de marmoră - ceea ce constituie un caz excepţional - nu într-o vie ca scriitorul grec, ci tot într-o grădină, căreia un hoţ vestit îi pusese gînd rău: „Cilix, un tîlhar de-o nemaipomenită lăcomie, / Voia să prade grădina; / Dar, o, Fabullus, în grădina aceea nemărginită, / Nu se afla nimic alta decît un Priap de marmorăl / Şi fiindcă nu vrea să se-ntoarcă cu mîna goală, / Cilix l-a furat pe Priap însuşi!"363 în alte poezii latine, ni se specifică şi ce anume plantaţii conţine grădina păzită de Priap. Aşa, iată una, în care zeul însuşi se recomandă drept paznic al grădinii de legume: „Stăpînul acestei mănoase grădini mi-a poruncit / Ca eu, paznicul, să am aici grijă de locul încredinţat mie. / - Hoţule, teme-te de pedeapsă! / Poţi să te indignezi tu şi să zici: / - Să-ndur eu asta pentru nişte legumei - Ei da, pentru nişte legume!"364 Dar Priap apare foarte adesea, la poeţii romani, şi în rolul de păzitor al grădinii cu pomi roditori, adică al livezii. Tibul, de ex., într-una din elegii, îşi exprimă dorinţa ca Priap să fie pus paznic în ale sale „grădini bogate în fructe'*65 \ iar într-un carmen priapeum, i se adresează acestui zeu următoarea apostrofă în ton exhortativ, dacă nu chiar de-a dreptul imperativ: „- Priape, să faci cu rîvnă paza livezii!..."366 Apoi fireşte, la romani nu lipsea statuia de lemn a acestui zeu din cuprinsul viilor. Marţial, prezentîndu-1 ca paznic de vie, îl pune să ameninţe pe eventualul hoţ, să nu cumva să vină la furat struguri: „...tu, oricine ai fi, o răule, teme-te... / Căci dacă vei rupe cu mîna ta de tîlhar / Niscavai struguri - fie ei oricît de mici - din această vie, / Atunci......tt367 Mai frecvent însă îl întîlnim pe Priap, la poeţii romani, păzind în acelaşi timp şi grădina, şi via. într-un carmen priapeum - unde e vorba despre atenţia deosebită cu care e venerat, de către un ţăran, acest zeu - el se simte îndatorat să răspundă cu aceeaşi măsură şi ca urmare, îşi spune sie-şi: „...Pentru aceste onoruri se cuvine, Priape, să-i aperi toate ale lui / Şi să supraveghezi grădinuţa şi via stăpînului..."368 Iar Horaţiu, elogiind viaţa la ţară, ca pe un ideal de fericire al celor ce doresc liniştea sufletească şi belşugul, aminteşte de fructele aduse ca ofrandă, toamna - precum era tradiţia - lui Priap, păzitorul livezii şi al viei: „...După cum se bucură el, cînd culege perele altoite / Şi strugurii mai rumeni decît purpura, / Cu care te dăruieşte pe, tine, Priape...‘4369 Iuvenal îl numeşte şi el pe Priap „paznicul viei şi al grădinii".370 Dar, la romani, acest zeu ne mai este înfăţişat şi în ipoteza de păzitor al albinelor. în Georgice, Virgil, sfâtuindu-i pe apicultori să planteze grădini în jurul stupăriilor - spre a nu lăsa albinele să rătăcească la mari depărtări, în căutarea mierei - adaugă: „...Să le îmbie grădinele miresmate de flori aurii, / Iar ca paznic de hoţi şi de păsări... / Să străjuiască apărarea helesponticului Priap...“371 Evident, în poemul virgilian, se reflectă obiceiul roman de a pune în mijlocul prisăcii statuia de lemn a lui Priap, nu atît în scopul de a provoca prin aceasta înmulţirea lor, cît mai ales pentru a le apăra de răufăcători. Natural însă că, la acest popor de vechi agricultori, cum erau romanii, statuia lui Priap nu putea lipsi nici de pe ogoare, care şi ele trebuiau apărate. Astfel, iată cum este 434 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDĂRII el invocat - într-un carmen priapeum atribuit lui Tibul - de către stăpînul unui ogor, care-1 cinstea pe Priap cu tot felul de pioase atenţii: „...Pentru care îndatoriri, dacă mi-e îngăduit, sfîntule, te rog / Să binevoieşti a-mi fi paznicul zelos al cîmpului: / Dacă vreun nelegiuit ne-ar încălca ogoraşul nostru, / Atunci, tu să-l...dar eu tac; tu însă, socot, ştii ce urmează!44372 Exact la fel îl numeşte şi Ovid în ale sale Fasti, menţionînd că era onorat cu jertfa asinului: „...De asemenea, măgăruşul e sacrificat necruţătorului paznic al cîmpului.. Uneori, Priap e pus să străjuiască în acelaşi timp şi ogorul, şi grădina, precum ne-o spune el însuşi într-un carmen priapeum, al cărui autor e presupus a fi Catul: „...Acest mic ogoraş... şi grâdinuţa... / le supraveghez şi le apăr de mîinile cele rele ale hoţului...44374 Adesea însă, nu se specifică deloc ce fel de proprietate rurală era aceea pe care o păzea Priap. Astfel, într-un priapeum al unui autor necunoscut, zeul însuşi se plînge de rigorile intemperiilor, pe care e nevoit să le-ndure, ceea ce ne lasă să-nţelegem că statuia sa de lemn era aşezată undeva pe un cîmp fără arbori, sub cerul liber: „Puţin lucru e oare că, după ce mi-au fixat aici sălaşul, / Trăgînd pe pămînt brazde în timpul căldurilor, / Sufăr arşiţa cea grozavă a verii? / Puţin lucru să fie, că ploile îmi udă sînul pînă jos de tot / Şi că-n chica mea cade grindina, / Iar barba, înlănţuită de cristalele dure de ghiaţă mi se-nvîrtoşeşte...?“375 La cele expuse pîn-aici cu privire la genul de proprietăţi rurale, unde era pus de strajă stîlpul cu chipul lui Priap, vom mai adăuga că Marţial, în una din epigramele sale, ni-1 înfăţişează şi în situaţia mai rar întîlnită de paznic al pădurii. în acelaşi timp însă, poetul aminteşte de asemenea de misiunile lui cele mai obişnuite: „Priape, îţi dau în grijă să fii paznicul, nu al grădinii, / nici al binecuvîntatei vii, / Ci al acestui crîng rar, / Din care te-ai născut şi din care mai poţi încă renaşte! / Eu te poftesc să alungi mîinile tîlhăreşti / Şi să păstrezi pădurea numai pentru vetrele stăpînului!...“376 Şi, pe temeiul principiului „do ut des44 - care a stat totdeauna la baza raporturilor cultuale dintre om şi divinitate, mai ales la romani - poetul îi adresează în final lui Priap şi un sever memento, spunîndu-i ce-1 poate aştepta, dacă nu-şi va îndeplini în mod scrupulos datoria sa: „...Dacă aceasta377 va avea vreo lipsă, [nu uita că] şi tu însuţi eşti de lemn!44378 Demnă de atenţie este aici atitudinea, pe cît de ironică, pe atît de realistă a poetului, care în cele din urmă dă la o parte perdeaua mistică, ce învăluia cu aureola divinului chipul lui Priap, spre a-1 privi în însăşi goliciunea lui materială de lemn ca toate lemnele, putînd fi deci oricînd aruncat în foc ca şi ele. în fine, mai amintim că, în hipostaza sa de zeu străjer, Priap mai e invocat şi într-o formă cu totul generală, însă arătînd foarte clar legătura lui intimă cu lumea satelor, ca în următorul „priapeum44: „... tu, cîmpenescule paznic, ... Priape, vino aici şi... ajută-mă!44379 întrebarea, care se pune acum în modul cel mai natural, esţe aceasta: - Datorită cărui fapt a ajuns Priap să fie preţuit aşa de mult pentru calitatea ce i se atribuia de a fi bun păzitor al averilor celor mai scumpe pentru oamenii de la ţară? 435 DESCQUNDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI Nu poate fi îndoială, că datorită nudităţii sale. Dar, în ceea ce-1 priveşte pe acest zeu, nu mai avem a face cu obişnuita nuditate, perfect naturală, ci cu una surprinzător de frapantă, care iese deci cu totul din comun şi pe care am putea-o califica de gradul superlativ. Este acea nuditate neasemănat de obscenă, şi de provocatoare, de care se scandaliza aşa de tare St. Augustin, numindu-1 pe zeu: „Priap,... cel ce se lăfâieşte cu goliciunea lui neruşinată...“380 Pentru statuia priapică rurală, nuditatea era, fireşte, obligatorie. Ea e de sine înţeleasă. Totuşi, scriitorii greci şi romani se complac în a stărui asupra ei şi foarte puţini sînt acei, care o prezintă moderat, amintind-o într-un chip mai mult sau mai puţin abstract. Astfel, autorul anonim al unei epigrame latine, invocîndu-1 pe acest zeu -căruia i se aduc ofrandele tradiţionale şi anume fructe din livada păzită de el - îi spune: „întocmai ca acele fructe, cu care Hippomenes a răpit-o pe Schoeneis / Şi ca acele mere, prin care era vestită grădina Hesperidelor..., / Asemenea fructe, în număr de cinci, a depus pe masa ta / Băiatul stăpînului acestui înfloritor ogor, o golule Priape\“381 Iar Tibul, într-una din elegiile sale, unde - sub aspectul statuii de lemn - ni-1 înfăţişează pe Priap aşezat „sub acoperemîntul umbros" de frunze al unui copac, i se adresează astfel acestui zeu: „ ..Gol, tu înfrunţi şi gerurile iernii celei aspre, / Gol, şi aişiţele verii caniculare...“382 Dar să nu ne lăsăm înşelaţi. O asemenea moderaţie de limbaj apare mai degrabă ca o excepţie. Adevărul e că scriitorii antici, care abordează sub o formă sau alta tema lui Priap, se-ntrec în a descrie nuditatea zeului prin ceea ce oferea ea mai senzaţional şi mai lubric. Nu trebuie uitat că emblema specifică lui Priap era phallos-ul. în consecinţă, acesta, mai presus de orice, se cerea scos în vileag şi în aşa mod încît, prin proporţiile lui exagerate, să atragă toată atenţia cititorului. Iar în reprezintările plastice ale zeului - în special la stîlpul antropomorf cu chipul lui Priap - expunerea cît mai ostentativă a părţilor lui ruşinoase forma grija cea mai mare a sculptorului383 sau a cioplitorului rural. Este bine cunoscut de istoria religiilor şi de etnologie că omul primitiv din toate timpurile şi de pretutindeni a considerat phallos-u\ drept simbolul principiului generator al naturii. E ceea ce-1 caracteriza mai ales pe Priap în credinţele anticilor. Dar, fapt deosebit de bizar, un fenomen folcloric de esenţă pur magică se împletea simbiotic cu amintitul principiu şi anume, popoarele atribuiau phallos-u\ de asemenea o foarte eficace forţă apotropaică. Aceste două aspecte trebuie socotite inseparabile în cultul phallic. Dacă, după împrejurări şi ritualuri, apărea pe primul plan cînd unul cînd altul, niciodată cel rămas în umbră nu se eclipsa complet. Phallos-ul era principalul obiect de veneraţie, la antici, în diferite practici rituale şi solemnităţi, înceoînd cu unele din cele mai spectaculoase, cum erau la greci aşa numitele phallephoria sau phallagogia, care-şi aveau corespondentul lor şi la vechii egipteni în cultul zeului Osiris384. La romani, simulacrul phallic se afla - sub semnul apoteozei - chiar în paza vestalelor, alături de alte obiecte dintre cele mai sacre, în templul din Forum385. Amintim apoi că Sf. Augustin se revolta cu suprema indignare că, la sărbătoarea Bacchanaliilor, „o onorabilă matroană încoronaphallos-u\ în văzul mulţimii..."386 436 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOUNDĂRD Monumentul epigrafic în versuri latine, închinat lui Priap - de la Tivoli, din anticul Latium - din care am citat mai sus unele pasaje referitoare la atributele zeului, este şi el mărturie despre existenţa actului ritual relatat de Sf. Augustin. Aici însă, în loc de matroane, e vorba chiar de fetele nubile, care sînt îndemnate să meargă să-l omagieze cu salutul lor pe Priap şi să-i împodobească phallos-ul cu coroane, ba să-l şi sărute cu pietate: „Adunaţi-vă împreună toate cîte sînteţi, / O, voi fetelor, care cinstiţi dumbrava sfîntă, / Fetelor, care cinstiţi apele cele sfinte; / Veniţi împreună cîte sînteţi şi spuneţi-i / Bunului Priap cu vocea voastră dulce: / - Te salutăm, sfinte Priape, părinte al lucrurilor!387 Daţi sărutări phallos-u\ui, iar apoi împrejmuiţi phallos-ul / Cu mii de cununi de flori plăcut mirositoare...” E greu de spus azi, obiectiv, în ce măsură era prezent unul sau altul din cele două atribute - anterior menţionate - ale phallos-ului, la fiecare dintre ritualurile în uz la romani ori la greci. Totuşi, în privinţa unora din ele, nu poate fi îndoială sau controversă. Ca să ne oprim în mod exclusiv la însuşirea phallică ce ne interesează direct pe noi, vom începe prin a relata că, la romani, phallos-ul atîma la leagănul pruncului,388 apărîndu-1 de ochi răi, precum şi de demoni sau de alte primejdii. Iar la carul triumfal al generalului victorios, căruia i se acorda de către senat gloria de a intra cu triumf în Roma, era de asemenea ataşată figura phallos-ului, în scopul de a-1 feri pe ilustrul sărbătorit de deochiul invidioşilor389. Cu privire la greci, Samter ne face cunoscut că-n Atena era obiceiul de a se pune în faţa camerei nupţiale un pilug „pentru apărarea miresei de duhuri rele”390. El însă interpretează eronat uzul acesta, cînd vede în pilug însăşi unealta menajeră „tale quale”, pusă acolo în chip de armă391. Adevărul e că, aici, pilugul nu mai e nicidecum unealta domestică respectivă; ci el reprezintă imaginea phallos-ului. Forma caracteristică pe care o are îl făcea foarte propriu pentru acest rol simbolic. Grecul antic nu mai avea nevoie să-şi confecţioneze în mod special - din lemn, din piatră, din marmoră... - un simulacru de phallos pentru menţionatul scop ritual: el îl găsea gata realizat în pilugul, de care orice gospodărie era nelipsită, dată fiind utilitatea lui jurnalieră, absolut indispensabilă, la antici. Este clar că, în cazuri ca cele mai sus semnalate, phallos-ul îndeplinea funcţia de amuletă. Muzeele de antichităţi asiro-chaldeene, vechi egiptene, greco-romane... abundă în amulete, care reproduc, din diferite materiale şi sub diferite forme, imaginea phallos-ului. Unele dintre acestea apar în chipul cel mai manifest ca mijloace de apărare împotriva deochiului, atunci cînd e prezentă în raza motivului phallic şi imaginea ochiului deochietor392. De foarte multe ori însă, simulacrul phallos-ului nu se raportă în special la vrăjirea prin deochi; ci are o finalitate cu mult mai cuprinzătoare, privind orice fel de farmece: fie că erau acestea realizate prin cuvînt, fie că prin diferite practici, fie că în ambele moduri combinate... în adevăr, pînă-ntr-atît era asociat phallos-ul, la romani, cu ideea de farmece şi vrajă - lat. fascinum - încît uneori el, inamicul mortal al farmecelor de orice fel, era denumit chiar prin apelativul care le designa pe aceastea. Horaţiu, de ex., face uz de el raportîn-du-1 la om393. Scoliastul Porphyrio, comentînd versul care conţine această denumire a 437 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI phallos-ului, exprimă părerea că „pe bună dreptate“ i-a zis poetul aşa, „fiindcă e obiceiul ca această hidoşenie de phallos să fie pusă în faţa farmecelor"294. Tot la om raportează apelativul „fascinum“ şi Petronius într-un loc din romanul său, unde este vorba despre un personaj, care „avea un phallos de o greutate aşa de mare, încît pe omul însuşi îl credeai numai o părticică a phallos-ului său. Halal vlăjgan de voinic!“395 Tibul însă, într-un carmen priapeum, raportează apelativul închestiune chiar la Priap, în ipostaza acestuia de paznic al viei396. Dar şi în alte carmina priapea, întîlnim - cînd e vorba de zeul respectiv - apelativul fascinum utilizat cu sensul de phallos291. Mai trebuie încă să amintim că, dacă apelativul fascinum (cu sensul de phallos) se confundă întru totul, din punct de vedere morfologic, cu apelativul fascinum (cu sensul de farmece), fiind şi el de genul neutru ca şi acesta, ne este atestată totuşi şi o formă masculină fascinus, ca într-un exemplu citat anterior din Pliniu398. Sub acest aspect morfologic, el apare ca un cuvînt nou, designînd excluziv phallos-ul. Ba mai mult încă: apelativul în discuţie a dat naştere unui derivat adjectival fascine-sus, avînd sensul de „cel cu phallos-ul mare“399. O asemenea repercusiune în tezaurul lexical latin a termenului consacrat farmecelor - care ajunge a fi utilizat în acelaşi timp şi ca termen ce denumeşte elementul destinat anihilării farmecelor, ba chiar ajunge să determine crearea de cuvinte noi - este semnificativ în cel mai înalt grad pentru rolul phallos-ului pe plan mistic. Noi vom adăuga totuşi că sfera de acţiune magico-apotropaică a elementului phallic era şi mai largă încă decît domeniul vrăjilor propriu-zise, întrucît i se atribuia de asemenea virtutea de a alunga şi fiinţele supranaturale dăunătoare omului, precum se va vedea din unele fapte folclorice, pe care le vom face cunoscute mai departe. Cum că Priap era privit, de către antici, în special prin prisma acestui element, ne-o dovedeşte şi faptul că nu odată el se confundă cu dînsul într-o aşa măsură, încît zeul era chiar identificat cu simbolul său400. E ceea ce ne relatează şi Diodor Siceliotul în următorul pasaj: „Unii spun că anticii, vrînd să dea un nume mitic phallos-ului, l-au numit Priap"401. Tot Diodor mai remarcă apoi, în legătură cu Priap, că - după anumiţi mitologi - cultul acestei divinităţi a luat naştere direct din cultul phallic402. Desigur, aici rezidă principalul mobil, datorită căruia cultul zeului Priap a lunecat de timpuriu în făgaşul magiei, fiind captat - cu trecerea vremii - în mod definitiv de către aceasta. Dar tot aici trebuie căutată şi originea decadenţei lui Priap în sfera divină. Căci, evident, pentru zeu, utilizarea sa hipertrofică - dacă nu aproape chiar exclusivă -pe plan magic, însemna o degradare. Fapt este că necesitatea de a se folosi în chip practic, cît mai mult de virtuţile apo-tropaice ale lui Priap, a fost adînc simţită de masele populare, dominate de tot felul de credinţe superstiţioase în legătură cu vrăjitorii, care constituiau o continuă ameninţare cu farmecele lor, sau în legătură cu persoanele cu ochi răi care deocheau, sau în fine cu diverse forţe supranaturale invizibile. Iar cum acest zeu, pi in simpla lui prezenţă, oferea garanţia unei îndoite eficacităţi de ordin pozitiv - pe de-o parte, asigurînd prolificitatea animalelor şi belşugul recoltelor, ca divinitate ce personifica principiul generator; iar pe de-altă parte, avînd darul de a comen/a aceste produse, prin faptul că le 438 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDÂRD putea apăra de primejdia raptului sau a distrugerii - în lumea rurală cu deosebire, fiecare era animat de dorinţa arzătoare de a atinge, prin el, o prosperitate cît mai înfloritoare a gospodăriei sale, dar şi de a-şi păstra, tot prin el, în optime condiţii, rodul muncii. în consecinţă, fiecare voia să-l aibă în preajmă pe Priap, ca protector, chiar pe proprietatea sa. Mai ales nevoia de a feri de primejdii anumite bunuri materiale, care constituiau însuşi suportul principal al vieţii, s-a arătat a fi cea mai imperioasă. Şi, evident, grecul antic sau romanul avea trebuinţă de chipul concret al zeului cu atributele lui specifice bine reprezentate. Aşa stînd lucrurile, nu putea fi vorba deci de o artă fină în executarea simulacrelor zeului; ci aşa cum se puteau ele realiza în condiţii de viaţă primitivă, cu materialele ce se găseau mai la-ndemîna omului, fără a-i cere cheltuieli însemnate sau o prea mare osteneală. Se-nţelege de la sine că, în asemenea circumstanţe, statuile priapice - dacă e îngăduit să le numim aşa - se vor resimţi adînc de stîngăciile inerente unor executori străini de măiestria artistică a sculptorilor de profesie. Ţinînd seamă de datele, pe care ni le oferă în special carmina priapea, remarcăm că lemnul din care era cioplit chipul lui Priap, varia - desigur, după regiuni - precum e şi natural. Dintr-un priapeum - al cărui autor ar fi, după unii, Catul - aflăm că trunchiul modelat era de stejar. Ne-o spune zeul însuşi, care se recomandă astfel chiar la-ncepu-tul poeziei: „Eu*, tinerilor, ... / Trunchiul de stejar uscat, cioplit cu securea ţărănească, / Eu am făcut să rodească acest loc...“403 în alt carmen priapeum - atribuit de mulţi editori aceluiaşi poet - materialul din care e plăsmuită figura lui Priap, este lemnul de plop. Şi aici, tot zeul e pus să vorbească: „Iacătă-mă-s, drumeţule, eu* sînt plopul uscat, / Care a fost cioplit după meşteşugul ţărănesc; / Eu* păzesc acest mic ogoraş, pe care-1 vezi aici în stînga ta..."404 Numai în mod excepţional - şi dintr-un anumit motiv405 întîlnim la licenţiosul Marţial lemnul mai nobil al chiparosului: „Eu* nu sînt cioplit din şubredul ulm... I Şi nici din vreun lemn oarecare nu e acest stîlp al meu, / Care stă drept... / Ci el a fost creat din vînjosul chiparos, / Care nu se teme nici de trecerea a 100 de veacuri, / Nici de caria unei îndelungate bătrîneţi...ii40e Din faptul că Marţial, în primul vers al epigramei sale, menţionează ulmul - pentru a-1 repudia ca material pentru stîlpul său priapic şi pentru a-1 pune în contrast cu chiparosul - se poate deduce, în mod perfect logic, că între arborii, al căror trunchi era destinat de uzul roman a se ciopli din el chipul acestui zeu, trebuie inclus de asemenea ulmul. La vechii greci, cel mai frecvent, materialul din care era lucrat simulacrul lui Priap, este lemnul de smochin. Theocrit, într-una din epigramele sale, vorbeşte şi el amplu despre primitiva statuie priapică făurită din trunchiul smochinului şi plasată într-o vie: Căprarule, întorcîndu-te pe acea cărare unde sînt stejarii, / Vei găsi o statuie de smochin de curînd cioplită, / Cu trei picioare, acoperită de coajă, fără de urechi, / însă cu un phallos creator de copii, viguros f la-mplinirea treburilor Kypridei..."407 Ceea ce frapează în descrierea lui Theocrit şi prezintă un special interes pentru noi, e seria de detalii, care pun în plină lumină primitivismul sculpturii trunchiului de smo- 439 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI chin cu figura zeului. El nu era nici măcar curăţit de coajă! Apoi, aşa zisa statuie408 are trei picioare: probabil din raţiuni practice, pentru a putea avea fixitate fără a mai fi îngropată în pâmînt cu capătul de jos, precum se proceda de obicei. în fine, ea era fără urechi, acestea fiind omise ca unele ce nu aveau nici-o importanţă pentru scopul urmărit de prezenţa statuiei acolo. în schimb însă, organul-simbol, care-1 caracteriza pe Priap, capătă o dezvoltare hiperbolică. Tot din lemn de smochin, e şi chipul lui Priap aflător în grădina de legume, despre care e vorba într-o epigramă, deja amintită, a unui anonim poet grec: „...Aşa cum mă vezi, din lemn de smochin, / o tu, cel ce treci pe lîngă mine, / Eu nu sînt îndelung lucrat cu pila, nici lustruit cu chinovar; / Ci fui cioplit cu cosor de cioban fără şcoală.. .44409 Şi aici se pune-n evidenţă, pe bază de contrast, aspectul rustic, şi anume ciobănesc, al sculpturii. Horaţiu, într-una din satirele sale - unde tratează despre prefacerea grădinii Esquili-nului, fost cimitir al lumii sărace, în nişte grădini minunate, de către Maecenas -descrie pe larg şi statuia lui Priap, care nu a întîrziat de a fi expusă şi în aceste noi grădini. Poetul roman - desigur, sub influenţa poeziei greceşti - ne-o înfăţişează ca fiind lucrată tot din lemn de smochin: „Odinioară, eram un trunchi de smochin, un nefolositor buştean;/ Pe cînd meşterul stătea la-ndoială, dacă să facă dintr-însul un scaun sau un Priap, / A preferat în cele din urmă să fie un zeu: / aşadar, iată-mă Zeu...“410 în ce priveşte „trunchiul de smochin44, pe care Horaţiu îl numeşte „lemn nefolositor44, scholiastul său, Porphyrio, confirmă calificarea negativă a poetului, spunînd: „Cu drept cuvînt! Căci această materie nu e bună pentru nici un meşteşug.44411 Adeseori, creaţiile poetice greceşti sau romane, ce-1 au de obiect pe Priap, nici nu indică măcar specia arborelui din care e plăsmuit chipul acestuia; ci se limitează doar a spune că e lucrat din lemn. Astfel, dintr-o epigramă veche grecească, aflăm cum, conform tradiţiei cultuale, „...grădinarul i-a adus ofranda arborilor / cîmpenescului Priap cel cioplit dintr-un singur trunchi12. Iar la romani, Columella, de ex., se mulţumeşte a spune că chipul zeului în chestiune era lucrat dintr-un „trunchi de arbore44. Din poemul acestuia însă, vom cita întregul pasaj referitor la Priap, unde el - folosind abil antiteza - pune-n evidenţă primitivismul statuii zeului paznic: „...Să nu se pretindă de la tine operele de talent ale mîinii lui Daedalus / Şi nici să se lucreze cu măiestria lui Polycletes, nici cu cea a lui Phrad-mon sau a lui Agelas; / Ci un solid trunchi de copac bătrîn, cioplit, / Să cinstească zeitatea lui Ithyphallus413...4*414 Prin acelaşi procedeu stilistic al contrastului, scoate-n relief caracterul rustic al statuii şi un carmen priapeum al unui poet necunoscut, cu singura deosebire că acesta evocă alţi sculptori iluştri ai antichităţii elene. Priap, imaginat că se adresează unei fete - care, privind stîlpul cu chipul acestuia, izbucnise în rîs - îi spune: „O tu, cea mai neroadă fată, de ce rîzi? / Pe mine doar nu m-a sculptat Praxiteles sau Scopas / Şi nici n-am fost lustruit de mîna lui Phidias; / Ci un ţăran a cioplit lemnul noduros / Şi mi-a zis: tu să fii Priap!...444 1 5 440 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOUNDÂRD Remarcăm că nici aici nu e specificată natura lemnului. într-un alt priapeum, unde divinul paznic ameninţă o fată venită la furat fructe, de asemenea spune el însuşi că e de lemn, dar tot fără a preciza soiul arborelui: „Măcar că eu priap, sînt de lemn, precum mă vezi / Şi măcar că tot de lemn îmi e şi coasa, ba de lemn şi phallos-w/, / Am să te prind totuşi şi am să te ţin bine...“416 ii fine, într-un alt carmen priapeum - deja citat parţial, pentru motivul intemperiilor îndurate de zeul paznic - acesta continuă a se tîngui, mărturisind cu obidă şi chiar cu autoironie decăderea lui din grandoarea divină: „...Adaugă la asta, că m-au Jăcut urît, cioplindu-mâ / dintr-un buştean mătăhălos / Nişte mîni ţărăneşti, fiiră măiestrie. / Şi fiind, între toţi zeii, cel mai din urmă zeu, / Eu mă numesc paznicul de lemn al dovlecilor\...u4X1 Aşadar, obiceiul atît de răspîndit în lumea rustică greco-romană, al plasării figurii lui Priap cioplite-n lemn prin grădini, livezi, vii şi ogoare, se folosea de arborii cei mai comuni, care se aflau la-ndemîna omului. în acelaşi timp, la cele mai multe dintre aceste figuri, nu putea fi vorba, fireşte, de niscaiva realizări artistice de seamă - deşi unele sculpturi de oarecare talent, chiar în asemenea condiţii, nu vor fi lipsit cu totul -ci de nişte schiţări de o simplitate primitivă, dacă nu de-a dreptul barbară adesea, a unei imagini antropomorfe şablon, la care meşterul rural era interesat să scoată-n vileag în special anumite trăsături caracteristice, în directă legătură cu finalitatea acestui uz mai mult magic decît religios. Dacă aceasta este realitatea etnografică, în ce priveşte rurala statuie priapică - precum o constatăm din toate izvoarele antice - e de mirare cum de vorbeşte Virgiliu, în bucolica sa, despre statuia de marmoră şi de aur a lui Priap. Astfel, iată ce spune ciobanul Thyrsis în invocaţia sa către acest zeu: „...Acum, vremelnic, noi te-amplăsmuit din marmoră; / Dar dacă prăsila de oi ne va spori turma, atunci din aur să fii\“4X% E în afară de îndoială că aici avem a face cu nişte simple figuri de stil, iar nu cu oglindirea autenticei realităţi pastorale. Juruinţa condiţionată, pe care o adresează Thyrsis lui Priap - că-1 va face de aur - apare ca o hiperbolă menită să-l stimuleze pe zeul animator al procesului generator din natură spre a-i înmulţi turma. Totuşi, aceasta - fie şi numai stilistic - înseamnă oarecum urbanizarea ambianţei idilice, deci o abatere de la exigenţele genului, cu care nu cadrează asemenea motive. Din cele mai sus expuse, rezultă clar filiaţiunea strînsă, care există între uzul roman al stîlpului antropomorf şi cel grecesc. Dar, pe de-altă parte, s-a putut vedea totodată o mai frecventă şi mai bogată prezenţă a acestui uz în literatura latină, care oferă nu o dată descrieri mai ample şi mai detailate ale lui decît literatura grecească. De unde, deducem mai marea lui popularitate la romani decît la greci. Acest fapt şi-ar găsi o explicaţie justă în existenţa unei tradiţii italice autohtone a stîlpului antropomorf, raportat la vreo divinitate locală, tradiţie peste care să se fi suprapus obiceiul de origine grecească adoptat odată cu cultul lui Priap. în adevăr, vechilor romani le era cunoscut un zeu, care avea comune cu Priap anumite atribute specific agrare. Acesta era Vertumnus419 sau, sub aspectul fonetic arhaic, Vortumnus420, căruia toţi scriitorii romani îi atribuie origine etruscă, măcar că numele lui pare a prezenta cea mai autentică sonoritate latină421. Numele a 441 PESCOL1NPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI putut fi însă latinizat după adoptarea de către romani a cultului respectivului zeu422. Precum şi-l imaginează poetul Propertius, însuşi Vertumnus continuă a se simţi etrusc în noua sa patrie şi se recomandă astfel nu fără o vădită mîndrie, ceea ce nu-1 împiedică să se simtă în acelaşi timp solidar cu poporul roman: „...Etrurian sînt eu şi din etrusci mă tragi / Şi nici rău nu-mi pare / Că-n timpul bătăliilor, am părăsit vetrele volsinice. / Acest popor îmi place...“423 Iar Varro ne spune despre Vortumnus că era „ce/ mai însemnat zeu al Etrurieiu424. Avînd în vedere vechimea respectabilă a etruscilor pe pămîntul Italiei425, se poate deduce de aici şi vechimea cultului lui Vertumnus. Mărturie despre cultul său chiar la Roma este statuia lui din cartierul numit Vicus Tuscus426, care nu se afla departe de Forul Roman427, precum şi un templu de pe muntele Aventin428. Vertumnus era cunoscut mai ales ca zeu al grădinilor şi al livezilor cu pomi fructiferi429, ceea ce uşor a putut duce la identificarea lui totală cu Priap430 şi la absorbirea lui de către acesta. Cultul lui Vertumnus fusese instituit oficial la Roma îndată ce Etruria a căzut sub romani, adică în cursul primei jumătăţi a secolului al III-lea î.e.n.431 în mod neoficial însă, acest zeu va fi fost venerat de popor în Latium, ca şi în alte părţi ale anticei Italii, cu mult mai înainte: încă de pe vremea marii expansiuni politice a etruscilor aproape pe tot cuprinsul peninsulei. Astfel, Priap, adus în lumea romană de marea influenţă culturală grecească - mereu crescîndă şi de la un timp chiar tiranică - l-a întîlnit aici mai pretutindeni pe Vertumnus, figură tot aşa de rustică şi de agrară432 ca şi el, pe care treptat l-a substituit complet. Ceea ce a înlesnit cel mai mult fenomenul substituirii, a fost faptul că lui Vertumnus i se făceau statui cioplite din lemn întocmai ca şi lui Priap. Era aceasta o veche tradiţie folclorico-mitologică, ce precedase, pare-se, cu secole răspîndirea cultului lui Priap în Italia. Iată ce aflăm dintr-o poezie a lui Propertius, închinată lui Vertumnus, care e pus de poet să se descrie pe sine însuşi şi să-şi povestească propria sa viaţă: „...înainte de regele Numa433, eram un trunchi de arţar / Cioplit în grabă cu cosorul: un zeu sărac într-un oraş drag mie...“434 Precum se vede, Propertius - vorbind despre Vertumnus - se foloseşte de aceleaşi imagini şi chiar de aceleaşi expresii, pe care le-am întîlnit la atîţia alţi poeţi romani, atunci cînd aceştia ni-1 înfăţişează pe Priap sub aspectul stîlpului antropomorf aşezat ca paznic prin grădini sau ogoare. Mai departe, Propertius pune-n contrast această primitivă statuie de lemn a zeului cu cea de bronz, care i-a fost înălţată mai tîrziu la Roma de către legendarul sculptor Mamurius. Poetul îl face pe Vertumnus să binecuvinteze artistul pentru nemuritoarea sa operă: „...Cît despre tine, Mamurius435, dăltuitor al formei de bronz, / Care ai reuşit să mă torni în aşa de iscusite chipuri, / Pămîntul osc436 să nu apese mînile tale măiestre!437 Această operă este unică, dar e o operă care merită multe onoruri !“438 Astfel, iese şi mai mult în relief primitivismul stîlpului de arţar, din care era cioplit chipul zeului în vremea veche. Este drept că, după cît ne putem orienta astăzi - prin puţinele vestigii arheologice descoperite - figura lui Vertumnus, aşa cum apare ea sculptural, nu este nudă şi nu are 442 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDĂRH nimic din înfăţişarea indecentă a lui Priap439. Principalul însă e că avem dovada documentai^ a existenţei stîlpului antropomorf, care a precedat cultul priapic pe pămîntul Italiei. Nuditatea şi în special priapismul statuar sînt trăsături, care s-au putut adăuga ulterior stîlpului, atunci cînd noua divinitate a luat locul celei vechi. Aşa ne explicăm noi faptul că tradiţia stîlpului antropomorf cu chipul lui Priap -zeul paznic al grădinilor, livezilor, viilor... - se dovedeşte a fi fost mai viguroasă şi mai răspîndită la romani decît la greci, de la care cei dintîi au primit cultul acestui zeu. Dar, ca păzitor de proprietăţi rurale, se cerea ca Priapus să fie şi înarmat. Şi în adevăr, cu deosebire la romani, el e prevăzut cu anumite arme, precum constatăm din diferite descrieri ale statuilor sale plasate în locurile unde stătea de strajă. Astfel, Tibul ni-1 prezintă drept: „...Zeul înarmat cu coasa cea încovoiată...44440 Iar din altă elegie a acestui poet, aflăm că stîlpul antropomorf era pus în livezi, „...Pentru ca Priap să sperie păsările cu neîndurătoarea-i coasă...44441 Virgiliu de asemenea îl înfăţişează pe Priap - în ipostaza lui de „păzitor de hoţi şi de păsări44 - înarmat „cm coasa din lemn de salcie“u2. La fel, Columella - în poemul său cu temă agrară - ne vorbeşte despre Priap, cel cu chipul cioplit din trunchi de arbore, „...care-1 ameninţă pe hoţ cu coasa...44443 în fine, într-un carmen priapeum, acest zeu este invocat astfel: „O tu, Priape, cel , * 44 444 care ameninţi cu coasa... Cu privire la stîlpul priapic din lemn de smochin, Horaţiu ne spune în plus că: „...pe păsările dăunătoare le sperie trestia împlîntată pe creştetul capului / Şi le opreşte de a se aşeza în grădinile cele noi...44445 Era şi aceasta un fel de armă sui generis, foarte ingenioasă desigur, fiindcă smocul de trestii de pe capul lui Priap se clătina şi fremăta la suflarea vîntului, ceea ce înspăimînta păsările, punîndu-le pe fugă. O asemenea armă însă - prin practicitatea ei de tipul cel mai realist imaginabil - face din simulacrul zeului o banală sperietoare de păsări, ceea ce o situează cu totul în afara sferei pur mistice a obiceiului. De aceea, e de presupus că motivul trestiei reprezintă o apariţie relativ tîrzie, care s-a ataşat cu timpul stîlpului priapic. Totuşi, el este destul de vechi, întrucît, prin Horaţiu, e atestat în sec. I î.e.n. Astfel, rustica statuie a lui Priap, în antichitatea romană din preajma erei noastre, era prevăzută cu amîndouă aceste arme - coasa şi trestia - care, după cît se pare, ajunsese a fi considerate drept specifice zeului paznic şi devenise şablon în reprezentările lui plastice. Dar arma lui cea mai temută era cu totul alta, pe lîngă care acestea rămîneau complet în umbră. Era nuditatea lui şi în special elementul phallic. Desigur, imaginea goliciunii lui Priap a sugerat fanteziei populare a anticilor şi pedeapsa cu care el - ca păzitor de proprietăţi rurale - îi ameninţa adesea pe hoţi, şi anume aceea de a-i dezbrăca goi: „Dacă eu, Priap, te văd punînd piciorul pe-aproape de zarzavaturi, / Te voi dezbrăca la piele, tîlharule, chiar acolo lîngă strat! / Tu vei zice că asta-i treabă ruşinoasă pentru un zeu. / E ruşinoasă, o ştiu şi eu! Dar află Că de aceea mi s-a pus aici statuia mea !‘<446 443 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL $1 SUD-ESTUL EUROPEI însă pedeapsa cea mai mare, care-i aşteaptă pe hoţi din partea lui Priap, nu e aceasta, ci o alta cu mult mai ruşinoasă: el îi ameninţă de-a dreptul cuphallos-u\\ Sînt foarte numeroase şi variate asemenea ameninţări în scrierile greco-romane cu tema priapică. Rareori, ele apar sub aspecte mai discrete, ca de ex., în finalul următoarei epigrame greceşti, unde Priap îl previne pe eventualul hoţ astfel: „- ...Fereşte-te de-a dăuna zarzavaturile lui Euclis, / Ca nu cumva să rîzi mînzeştel"441, sau ca la romani: Păzea, să nu te prind!../*448 Dar de cele mai multe ori, ameninţările lui Priap sînt de o excesivă licenţiozitate. Scriitorii antici spun fără ocol tot ceea ce fantezia lor conexată fanteziei credinţelor populare - atribuie acestei atît de obscene zeităţi. Astfel, iată ce cuvinte pune Antistius în gura lui Priap, ca să-l intimideze pe cel care s-ar încumeta să-ncalce ogorul păzit de dînsul pentru a-i fura din recoltă: „- ...Dacă însă tu treci hotarul, la cele ce nu-ţi e îngăduit, / Atunci nici barba ta449 nu-ţi va ajuta la nimic: / Noi ştim să le dăm gaură la toţi!**450 Iar Tymnes, în epigrama sa intitultă La statuia lui Priap451 îl face pe zeu să spună ameninţător: „Eu pe toată lumea o străpung, chiar de-ar fi şi Cronos însuşi! / Nu fac nici o distincţie, pentru nici un hoţ, mai ales aici la straturile de legume. / Dar cineva va zice că nu se cădea să apun aşa ceva pentru nişte zarzavaturi / Şi pentru nişte dovle-ci. / Nu se cădea, dar eu iaca spun!**452 O paralelă latină la această epigramă, vădit influenţată de ea, este următoarea: „...Pe cei ce cad în mîna mea, eu pot să-i perforez, / Chiar de s-ar numi ei Tithon, sau Priam, sau Nestor!...**453 Ideea nepărtinirii şi a intrasigenţei absolute faţă de infractori, indiferent de rangul lor, este aceeaşi în ambele părţi, deosebindu-se numai în ce priveşte imaginile prin care i se dă expresie: autorul roman o coboară de pe planul divin pe cel uman şi anume, în lumea eroilor legendari. Aceeaşi pedeapsă ruşinoasă le-o pune-n faţă Priap şi ca paznic al livezii cu smochini, trecătorilor care s-ar lăsa ispitiţi de frumuseţea smochinelor coapte şi ar intra să fure454. Aceasta fiind pedeapsa cea mai teribilă a zeului străjer455, pentru hoţii prinşi în proprietăţile încredinţate pazei sale, nu e de mirare că scriitorii antici, greci sau romani, atunci cînd fac portretul lui Priap - aşa cum era el reprezentat, mai ales de statuile cioplite-n lemn - îi înfăţişează elementul phallic sub cele mai hiperbolice aspecte. Astfel, ei vor stărui cu precădere - iar nu odată în mod exclusiv - asupra atributului specific acestui zeu al tuturor orgiilor, atribut care era în acelaşi timp şi simbolul fecundităţii pancosmice. Din marele număr de monumente literare ce ar putea ilustra afirmaţia noastră, ne vom mărgini a prezenta numai cîteva exemple mai tipice, care - dacă nu au chiar valoarea unor documente de folclor antic - se resimt totuşi profund, în bună parte, de mitologia populară a vremii. Iată o epigramă caracteristică, a lui Erycius, raportîndu-se la statuia priapică de aspect urban, care - chipurile - avea decenţa de a acoperi goliciunea zeului, dar care-i lăsa descoperit complet phallos-ul nemăsurat de proeminent: „- O, Priape, cît de grea şi ce straşnic de ţeapănă e arma asta, / Pe care-ai scos-o ’ntreagă la iveală din părţile tale 444 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDĂRU ruşinoase, / Pregătită ’ntocmai ca pentru nuntă....! / Dar calmează-ţiphallos-ul cel atît de umflat / Şi ascunde-1 sub hlamida înflorată: / Nu locuieşti doară într-un munte pustiu, ci hălăduieşti / Pe ţărmul Hellespontului, în sfîntul oraş Lampsakos!“456 Dar credem mai potrivit să ne oprim cu documentarea noastră în special la romani, întrucît - pe baza comparaţiei textelor literare greceşti cu cele latineşti, referitoare la Priap - am ajuns la convingerea că mărturiile poeţilor latini oglindesc mai fidel tradiţia folclorică a stîlpilor antropomorfi aşezaţi prin ogoare, vii, livezi... Unul din carmina priapea atribuite lui Catul se-ncheie cu un dialog între hoţul venit la furat pe ogorul păzit de Priap şi acesta, care-1 ameninţă cu „phallos-u\ cel cioplit fără de măiestrie"457. Cum hoţul ia în glumă ameninţarea, ripostînd că nu se teme, Priap recurge la o stratagemă. El exclamă subit: „- ...Dar, pe Pollux! iată că vine gospodarul: / Smulgîndu-şi, cu braţul lui vînjos, phallos-u\, / Acesta va deveni în mîna lui măciucă!"458 Cu chipul acesta, tîlharul e ameninţat că stăpînul ogorului va folosi phallos-ul sta-tuiei de lemn a lui Priap, în loc de măciucă, pentru a-1 bate. Evident, aici avem a face cu o hiperbolă, menită să scoată-n relief proporţiile extraordinare ale phallos-ului priapic. Apoi, Marţial - într:o epigramă închinată lui Priap459, ca paznic de livezi - îl invocă astfel pe zeu, cerîndu-i ajutor: Tu, care-i înspăimînţi pe bărbaţi cu phallos-ul tău şi cu coasa..., / Păzeşte-mi aceste cîteva pogoane de loc singuratic, / Aşa încît să nu intre hoţii cei nărăviţi în livezile tale..."460 Iar în altă epigramă, Marţial îl face pe Priap - reprezentat de statuia sa din lemn de chiparos - să se adreseze trecătorului, descriindu-se pe el însuşi în chipul următor: „- ...Ia-n priveşte! eu, cu chipul meu atît de bine plăsmuit, nu par a fi deloc din lemn; / Iar arma ce port nu-i nicidecum destinată focului de vetre, / Ci phallos-ul meu cel fără moarte, de chiparos nepieritor, / Stă ridicat drept, fiind demn de mîna măiastră a lui Phidias! / Vecini, eu vă îndemn să-l cinstiţi pe Priap cel sfînt / Şi să nu vă atingeţi de aceste paisprezece pogoane!"461 Dar iată-1 şi pe Horaţiu înfăţişîndu-ne în acelaşi stil elementul phallic al statuii priapice din lemn de smochin. El îl pune pe zeu să vorbească despre sine astfel: „...pe hoţi îi pedepseşte mîna mea dreaptă462 / Şi parul cel roş ridicat în sus din părţile ruşinoase..."463 Iar Ovidiu, povestind licenţioasa legendă a participării lui Priap la sărbătoarea Bac-chanaliilor - împreună cu alţi zei şi zeiţe - scoate la fel în relief atributul principal al zeului, în ipostaza sa de paznic al livezilor: „...Venise... / Şi cel ce sperie pasările fricoase cu phallos-ul său roş"464 Apoi, motivul phallos-ului hipertrofie apare, sub diverse aspecte, în o întreagă serie de priapea. într-unul, Priap se compară cu ceilalţi zei, care au fiecare o armă - simbol: Jupiter, fulgerul; Marte, sabia; Minerva, suliţa; Bacchus, thyrsul; Apollo, arcul cu săgeţile; Hercule, măciuca... Priap are însă şi el arma lui, despre care spune orgolios, în versul final: „....Iar pe mine mă face grozavphallos-u\ cel încordat!"465 In alt priapeum, e reluat procedeul comparaţiei cu ceilalţi zei, dar nu în raport cu o armă specifică, ci cu o anumită trăsătură fizică, ce constituie nu numai un semn distinc- 445 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI tiv al zeului, dar şi un titlu de mîndrie: Apollo are chica bogată, Hercule e musculos, Bacchus are chip de fecioară, Aesculap e bărbos, Marte are un piept de voinic... Iar ca încheiere, Priap - referindu-se la sine - nu se lasă deloc mai prejos, ci se laudă cu emfatică îngîmfare: „...Dacă, între aceştia466, îmi mai rămîne şi mie vreun loc, / Apoi nu există nici un zeu c-un phallos mai de frunte decît Priap!"467 în alt priapeum - fâcînd uz iarăşi de acelaşi procedeu stilistic - Priap enumeră mai mulţi zei, care se disting prin frumuseţea lor neobişnuită, precum: Mercur, Bacchus, Apollo... şi sfîrşind cu Cupidon, cel mai frumos din toţi. Despre dînsul însă el spune: „...Eu mărturisesc că mie îmi lipseşte frumuseţea, / însă phallos-ul meu este grandios!. ..u468 Acelaşi clişeu e utilizat şi de un alt priapeum, în care zeul nostru, comparîndu-se din nou cu cei mai însemnaţi dintre nemuritori, explică abil şi cu umor - cuiva care, cică, l-ar fi întrebat - de ce-şi ţine totdeauna phallos-u\ descoperit: „Mă-ntrebi de ce partea mea impudică este fer’ de haină ? / Dar întreabă mai degrabă de ce nici un zeu nu-şi acopere emblema sa !/ Stăpînul lumii posedă fulgerul şi-l ţine descoperit: / Nici zeului mărilor nu-i este dat tridentul acoperit. / Nici Marte nu-şi ascunde sabia aceea, prin care el este cine este / Şi nici suliţa zeiţei Pallas nu stă tăinuită în sînul ei cald ! / Dar oare-i e ruşine lui Phoebus să poarte săgeţile aurite ?...u469 Şi tot aşa continuă el, menţionînd-o pe Diana cu tolba ei, pe Hercule cu ghioaga-i noduroasă, pe Mercur cu caduceul său, pe Bacchus cu thyrsul şi pe Amor cu torţa lui, care poartă în văzul lumii simbolul lor caracteristic şi în acelaşi timp arma lor. Apoi, Priap încheie cu următoarea concluzie: „...Să nu mi se socotească dar o crimă / că phallos-\x\ meu e totdeauna descoperit: / Dacă mie mi-ar lipsi această armă, atunci eu aş fi dezarmat!"470 în aceeaşi ordine de idei, nu putem omite de a relata că într-un carmen priapeum al lui Tibul, acest zeu este invocat astfel: „...Dar, o, tu, Cel-cu-phallos-triplu, noi am încununat adesea, / Fără iscusinţă, pletele tale cu flori proaspete..."471 Numele „Triphallus", prin care e designat aici zeul, în primul din versurile citate, este un epitet glorificator al lui Priap şi totodată cel mai specific lui. în fine, vom mai aminti că în priapeum, care începe ciclul acesta de poezii, Priap „paznicul grădinilor" este recomandat ca fiind „membrosior aequo“47Z adică „avînd un phallos mai mare decît se cuvine". După părerea noastră însă, lecţiunea justă a textului original nu este aceasta, ci: „membrosior equo“ adică „avînd un phallos mai mare decît calul"473. în adevăr, numai sub un asemenea aspect, comparaţia putea să aibă efectul dorit de autor, care-1 raportează pr Priap la cele trei zeiţe fecioare: Diana, Vesta şi Minerva, căci numai astfel, antiteza se menţine - cu toată vigoarea ei - între cele două serii de imagini, care marchează extrema de sus şi extrema de jos. Vreunul dintre copiştii de manuscrise a substituit însă din eroare - sau, poate, chiar în mod intenţionat, din considerente de ordin etic(?)474 - pe autenticul equo, din al doilea termen al comparaţiei, prin omonimul său »aequo“475. Dar este clar că această înlocuire înseamnă o adevărată trădare de gîndul autorului, întrucît sensul voit de el este foarte mult slăbit în dauna eficacităţii contrastului. 446 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDÂRD La sfîrşitul acestei analize, referitoare la motivul phallic în legătură cu Priap, trebuie să remarcăm că poeţii greci şi romani - inspirîndu-se din cultul zeului, aşa cum era el practicat de masele populare - nu au păstrat fidel semnificaţia mistică originară a motivului. Cu sau fără voie, ei au detumat-o într-o altă direcţie. Aceasta, desigur, şi fiindcă n-au mai înţeles clar - ca omul din popor - finalitatea magico-apotropaică a lui în accepţiunea sa folclorică; dar mai ales, fiindcă au fost prea ispitiţi de aspectul senzaţional şi lubric al motivului, pe care l-au exploatat copios ca pe o mină inepuizabilă. Totuşi, pentru un ochi atent, semnificaţia apotropaică de la origine a phallos-ului se lasă uşor întrezărită, în ciuda acelor trăsături de excesivă licenţiozitate, care copleşesc motivul. Căci, ce înseamnă în fond acea prezentare a phallos-ului - de către poeţii antici - drept o armă foarte temută, prezentare care, pe terenul poeziei, e înţeleasă ca o figură de stil generatoare de comic? Şi ce înseamnă toate acele ameninţări, cu această armă, la adresa hoţilor şi a răufăcătorilor, ameninţări la fel interpretate umoristic de către cititori ? Nimic altceva decît că aici avem a face cu un străvechi nucleu mistic, care-1 înfricoşa pe om, dar care ulterior a fost învăluit complet de alte sensuri, derivate din funcţia fiziologică a organului respectiv. Iniţial, însă, phallos-ul fusese în adevăr o teribilă armă: un fel de fetiş răspînditor de teroare sacră şi în acelaşi timp marcat de caracterul tabu. Că mai tîrziu -în epoci de înfloritoare civilizaţie - elementul phallic a devenit un motiv literar, utilizat de anumiţi poeţi pentru a realiza efecte groteşti şi senzaţionale axate pe senzualism, e de altfel un fenomen foarte firesc. Noi însă am căutat să străbatem cu privirea dincolo de acest fenomen tardiv, concentrîndu-ne toată atenţia asupra fazei primitive care l-a precedat. Pentru a completa seria trăsăturilor ce caracterizau statuia priapică rurală, ne mai iămîne să relatăm că phallos-ul său excesiv de dezvoltat era totdeauna vopsit în roşu. Horaţiu, precum s-a văzut, ne vorbeşte metaforic despre „parul cel ro?al6> cu care-i alungă pe tîlhari; iar Ovidiu spune despre Priap că sperie păsările „cu phallos-ul său roy“477. Tibul de asemenea ni-1 înfăţişează pe Priap şezînd sub un arbore „cu phallos-ul roş-aprins“A18. în fine, într-un carmen priapeum, stăpînul unei livezi îl invocă pe zeu, invitîndu-1 să-i ameninţe pe hoţi: „cu phallos-ul vopsit în roj“479. Am putea multiplica exemplele; dar le credem suficiente pe acestea. După toate probabilităţile, la origine - conform uzului vechi - numai organul respectiv, din toată statuia, se cerea să fie roş. De la o vreme însă, culoarea aceasta s-a extins asupra corpului întreg al zeului reprezentat de stîlpul antropomorf. Deducem aceasta din faptul că la scriitorii antici, întîlnim frecvent culoarea roşie cînd numai pentru phallos, cînd pentru tot corpul zeului. Astfel, Tibul, care - precum am arătat -relevă culoarea roşie a phallos-ului, tot el îl numeşte pe zeu „roşul paznic Priap4*480. Iar Ovidiu, care - după cum am văzut mai sus - raportează într-un loc din Fasti culoarea roşie numai la phallos-ul priapic, în alte cîteva locuri din aceeaşi operă, o raportează la tot corpul, f&cînd adjectivele „rw6er“ şi „rubicundus“ epitete ale zeului. Aşa, odată, acest poet îl numeşte „ruber Priapus**481, iar altă dată, „ruber hortorum custos**482 şi în fine, a treia oară, îi adresează invocaţia „rubicunde Priape**483. 447 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI Această culoare, în care erau vopsite statuile rurale ale lui Priap4M sau, iniţial, numai phallos-ul, nu este aici o bagatelă lipsită de importanţă; ci ea constituie un foarte eficace element apo tropăie, dat fiind că - precum vom mai avea prilejul să constatăm şi în alte împrejurări - ea este culoarea focului, unul din cele mai teribile apotropaia4*5. Astfel, acest motiv se adaugă la celelalte, întărind şi mai mult vituţile atribuite stîlpu-lui de lemn cu chipul lui Priap de a înlătura farmecele de tot felul, deochiul, duhurile rele, tîlharii sau multe alte primejdii, care pîndeau proprietăţile rurale cu diverse culturi de plante ori de animale şi despre care, fireşte, scriitorii antici nu fac nici o menţiune, neavînd absolut nici un interes literar sau de altă natură pentru aceasta. între toate monumentele literare vechi, pe care le-am citat cu scopul de a elucida credinţele populare greco-romane referitoare la Priap, deosebit de preţioasă ne apare deja citata satiră a lui Horaţiu, fiindcă ea, mai mult ca orice alt izvor antic, ne pune în lumină în mod concret toate aspectele apotropaice atribuite de popor lui Priap. în adevăr, ea spune tot ceea ce spun în variate chipuri şi alte creaţii poetice greceşti sau latine şi anume, că prezenţa lui alungă din locul păzit de el tîlharii şi pasările. Dar în afară de aceasta, de la Horaţiu mai aflăm că forţa apotropaică a statuii priapice punea pe goană de asemenea vrăjitoarele, care - ca şi mai înainte, cînd Esquilinul fusese cimitir - veneau în puterea nopţii acolo, în grădinile de curînd plantate, ca să-şi facă farmecele lor, invocînd-o pe sumbra Hecate486. Odată cu vrăjitoarele însă, ea înlătură, fireşte, şi fiinţele supranaturale, care - conform credinţelor folclorice ale vremii - le asistau pe acestea la săvîrşirea actelor lor de magie neagră. Ba chiar, Porphyrio - scholiastul lui Horaţiu - cu drept cuvînt socotim că vede, în alungarea vrăjitoarelor, însuşi scopul principal pentru care erau aşezate acolo statuile priapice: „Pe Priap pus în grădinile, care se aflau în afară de poarta Esquilină - înainte chiar ca locul să fie ocupat de clădiri - el487 îl face să povestească că sarcina lui cea mai mare nu e atît aceea de a păzi grădinile de hoţi şi de pasările care ciugulesc seminţele, cît de vrăjitoarele, care dau tîrcoale prin aceste locuri,“488 în finalul acestei satire, îi surprinde, poate, în chip foarte dezagreabil pe unii cititori mijlocul oribil de licenţios, la care recurge impudicul Priap, ca să le pună pe fugă pe cele două fioroase vrăjitoare: „...eu Priap, cel din lemn de smochin, desfâcîndu-mi larg fesele, am dat drumul unui vînt, care a pocnit ca o beşică umflată cînd crapă..."489 Atunci vrăjitoarele s-au înfricoşat aşa de tare, îneît au rupt-o de fugă, pierzîndu-şi una dinţii, alta peruca şi amîndouă diferite obiecte magice, precum şi buruienele necesare pentru farmecele lor490. Desigur, poetul a făcut aici uz de un motiv atît de indecent şi atît de vulgar totodată, pentru a satiriza fără cruţare tradiţia vrăjitorească a timpului său, ridiculizînd-o în acest mod de un grotesc repugnant. Ne întrebăm însă: oare motivul acesta, utilizat de Horaţiu, să fie în adevăr o invenţie a fanteziei sale personalei Nu cumva, ca şi alte motive din aceeaşi satiră, îi va fi fost el inspirat de sursa folclorică a epocii? Sînt foarte serioase indicii, care ne îndreptăţesc a crede că da. Şi anume, după părerea noastră, motivul la care ne referim se circumscrie tot sferei licenţioase a goliciunii umane, ca mijloc de a speria duhurile rele sau pe cei 448 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDÂRD ce se-ndeletnicesc cu acţiuni vrăjitoreşti. între aspectele nudităţii cu această finalitate, superstiţia romană cunoştea unul la care se cuvine raportat motivul din satira horaţiană: este aşa-numitul „cossim cacans“, adică imaginea omului care stă pe vine cu posteriorul complet descoperit, în timp ce-şi evacuează fecalele. Acestui motiv plastic, care figura, la romani, pe diferite amulete - uneori singur, alteori asociat cu altele - credinţele populare îi atribuiau forţa de a înlătura deochiul, de a păzi de farmece şi de a alunga duhurile necurate, ferindu-1 pe purtător sau casa pe al cărei perete ori uşă se afla fixat, de primejdiile ce i-ar fi putut ameninţa pe asemenea căi. Aşa, de ex., o amuletă romană, sub forma unui basorelief pe placă de marmoră, reprezintă în mijloc ochiul deochetor, iar de jur împrejurul lui, îndreptate spre el şi bravîndu-1, o serie de variate motive, toate apotropaice - un corb, un şarpe, un scorpion, un leu, un gladiator cu tridentul... - printre care, chiar deasupra ochiului, şi motivului „cossim cacans** cu toată partea de la brîu în jos dezgolită!491 Un alt vestigiu arheologic ilustrează în chip deosebit de elocvent nu numai marea răspîndire a acestui motiv pe pămîntul Italiei, ci în acelaşi timp şi vechimea lui: e un policandru metalic descoperit în antica Etrurie şi aflător la muzeul din Cortona, pe care Martha îl consideră „capodopera metalurgiei etrusce**492, stabilindu-i ca dată aproximativă secolul al III-lea î.e.n.493 Fundul acestui policandru - de formă circulară şi uşor convex - este foarte bogat decorat. El prezintă o serie de brîie concentrice cu variate ornamente, în centrul cărora se află capul Gorgonei, cu limba scoasă atîmînd în jos, cu gura larg deschisă în chip agresiv arătînd dinţii săi colţoşi, cu ochii ce privesc fioros, cu capul acoperit de şerpi încolăciţi în loc de plete... Precum se ştie, acesta e cel mai grozav apotropaion al antichităţii greco-romane, căruia i se atribuia o forţă extraordinară nu numai de a înspăimînta şi alunga, dar chiar de a împietri pe cei ce-ar fi cutezat să-l înfrunte. însă ceea ce e din cale afară de interesant, e că şi celelalte motive, în afară de cel al Gorgonei, care figurează pe brîiele din jurul ei, au aproape toate aceeaşi semnificaţie ca şi ea. în adevăr, această piesă a policandrului etrusc este un complex apo-tropaic, cum rar se-ntîlneşte, căci în el a fost selectat tot ceea ce meşterul epocii a crezut mai valabil pentru atingerea scopului magic unic urmărit de el, asigurînd astfel un maximum de eficacitate obiectului cu dublă destinaţie. Lăsînd la o parte elementele pur ornamentale - ca ovele, perlele sau liniile geometrice de încadrare - şi ţinînd seama numai de figuraţia propriu-zisă, remarcăm că, pe brîul cel mai apropiat de capul Gorgonei, se văd lei, pantere şi grifoni, care atacă, tot cîte doi din două părţi, un cal, un bou, un cerb... Acest brîu e îmămat circular de volute repetate, care ar putea fi forme geometrizante derivate din capete de şerpi, dar chiar care şi aşa, sub aspectul lor geometric, continuă a conserva, prin ascuţişurile ce prezintă, semnificaţia apotropaică originară. Urmează apoi un brîu cu imagini de delfini - înotînd de jur împrejur, ca şi cum ar face de pază - despre care însă nu ştim dacă lor înşişi anticii le atribuiau de obicei o asemenea funcţie. Dar ultimul brîu, cel marginal - la realizarea căruia, artistul a pus o grijă tot aşa de mare ca şi la capul Gorgonei - este format din 16 figuri antropomorfe şi anume: din 8 Sileni cîntînd din fluierul cu două ţevi şi din 8 Harpii cu aripile desfăcute. Figurile acestora, dispuse alternativ - un Silen urmat de o Harpie - se 449 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI înşiruie în cea mai perfectă simetrie, sub orice aspect le-ai privi. Iar în intervalele dintre aceste figuri antropomorfe, se iveşte - la nivelul capetelor figurilor - motivul phallos-ului şi anume partea superioară a lui, repetîndu-se de 16 ori. Ceea ce dorim însă a pune în special în lumină, este faptul că cei 8 Sileni, care alternează cu Harpiile, sînt toţi goi şi în poziţia „ cossim cacans“, avînd fiecare phallos-w/ disproporţionat de mare şi ostentativ ridicat verdea?9*. Policandrul acesta atîma de plafon în vreun templu etrusc sau poate chiar într-un mormînt495, gen mausoleu, al unui ilustru personaj, avînd menirea să alunge tot ceea ce era socotit, de către cei vechi, a fi forţă impusă, aducătoare de primejdii pentru credincioşi sau pentru mort. Documentele arheologice relatate de noi arată clar, credem, că motivul omului nud stînd pe vine este eminamente folcloric şi totodată prin excelenţă apotropaic. Acesta apare în chipul cel mai evident, dat fiind că, în ambele documente, pe care le-am analizat mai sus, motivul în chestiune se află încadrat între alte motive al căror rol de bine cunoscute apotropaia este în afară de orice controversă. Iată dar„ substratul folcloric al motivului horaţian din finalul citatei satire. El apare deci ca o simplă variantă uşor prelucrată a scabrosului motiv scatologic, despre care am discutat amplu în cele expuse anterior. Horaţiu - împrumutînd acest motiv din sursa folclorică romană - nu a făcut altceva decît să pună la contribuţie şi aspectul acustic al luit din care el a vrut să scoată un maximum de efecte groteşti, ceea ce nu ar fi putut rezulta din simpla utilizare a aspectului său plastic, aşa cum ni-1 înfăţişează amulete de tipul celor mai sus prezentate. Spre deosebire de sculptură, gravură sau pictură, arta poeziei permitea o asemenea utilizare. In plus, la Horaţiu, Priap cumulează şi motivul magico-apotropaic al lui „cossim cacans“, care e complet de sine stătător, nefiind ataşat - în mod normal - de figura acestui zeu.496 Prin urmare, din cele relatate pîn-aici rezultă clar faptul folcloric că nuditatea umană, sub toate aspectele imaginabile - inclusiv aspectul scatologic - era considerată de către antici drept prezevatoare faţă de pericolul vrăjilor, al deochiului, al unor forţe supranaturale răuvoitoare... Acum, după ce am ilustrat acest fapt pe multiplele lui laturi, el ni se impune ca o concluzie şi ca un adevăr, care nu ar mai putea fi contestat. între diversele obiective, care erau încredinţate de către antici lui Priap în hipostazul său de paznic, mai e nevoie să relevăm unul ce iese cu totul din comun: la romani, stîlpul priapic era pus de asemenea să facă de strajă la morminte. Faptul pare cu atît mai extraordinar, cu cît şi într-o astfel de situaţie, cel ce avea rolul de frunte - precum se va vedea - era elementul ithyphallic! Uzul acesta ne este atestat de un monument epigrafic descoperit la Roma aproape de „Porta Latina", la un mormînt, unde se afla statuia lui Priap. Pe un „epistylium" de marmură, figurează următorul distih: „CVSTOS SEPVLCRI PENE DESTRICTO497 DEVS PRIAPVS EGO SVM MORŢIŞ ET VITAI LO-CVS.“498 Judecînd în acord cu mentalitatea noastră, a modernilor, faptul atestat de această inscripţie apare nu numai din cale afară de bizar, dar sîntem înclinaţi să vedem în el 450 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDĂRD de-a dreptul o culminaţie a impietăţii, dacă nu chiar a sacrilegiului. Şi totuşi, nicidecum nu era aceasta atitudinea romanilor din epoca respectivă, atunci cînd puneau acolo stîlpul priapic. Dar e cazul să ne întrebăm, ce păzea Priap la mormînt ? Se pot face cîteva ipoteze: Cel mai probabil ni se pare, că el păzea mortul în contra profanatorilor de morminte, care, în antichitate reprezentau - în special pentru familiile bogate, ce-şi îngropau morţii fastuos înveşmîntaţi - o mare primejdie. Dar se mai poate presupune de asemenea că statuia lui Priap era pusă pe mormînt, ca să-l împiedice pe mort de a ieşi din mormînt sub chip de strigoi şi de a merge să-i terorizeze pe cei vii din familie sau din afara cercului familial. în fine, o a treia ipoteză nu mai puţin verosimilă e că simulacrul lui Priap va fi urmărit, în acelaşi timp, ambele ţeluri menţionate mai sus: şi alungarea profanatorilor de morminte, şi oprirea mortului de a ieşi la lumină ca duh răufăcător. Dar cum putea realiza Priap acestea? - Phallos-u\ era mijlocul suveran, prin care-i îngrozea şi pe mortul prefăcut în strigoi, şi pe eventualii profanatori de morminte. Precum s-a văzut, în citata inscripţie, Priap se recomandă ca fiind originea vieţii - ceea ce ne e bine cunoscut - dar el pretinde totodată a fi şi originea morţii. în ambele cazuri, el se raportă la phallos, căruia în afară de puterea generatoare, i se atribuia şi puterea miraculoasă de a reduce la neant orice forţă potrivnică, fie că era vorba de oameni, de spirite sau de vrăji. Un alt monument epigrafic latin, care ne atestă de asemenea tradiţia romană de a încredinţa mormîntul pazei lui Priap, a fost aflat în nord-estul Italiei, la Verona. Iată cum sună inscripţia lui: „DIS MANIBVS C. H. C. LOCVS ADSIGNATVS MONIMENTO IN QVO EST AEDICLA PRIAPI“499 Această inscripţie, dedicată mortului, ale cărui nume se ascund sub cele trei iniţiale, ne indică numai existenţa, acolo la mormînt, a micului templu priapic - sau, mai probabil, a unei simple nişe - unde se găsea adăpostită statuia zeului.500 Aici, la capătul analizei noastre, demn de remarcat este că, la greci, ca şi la romani - şi trebuie să accentuăm, cu deosebire la romani - personajul religios Priap a ajuns, de la o vreme, să fie tot mai mult utilizat în scopuri pur magice, pînă ce, în cele din urmă, a fost captat în mod exclusiv de sfera magiei. în adevăr, de la rangul de divini-tate - cum fusese cîndva, în epoca sa de glorie - a fost coborît la treapta de sperietoare a tot ceea ce însemna forţă nimicitoare sau în tot cazul dăunătoare, mai ales pentru gospodăria rurală. E drept, „cea mai mare sperietoare a hoţilor şi a păsărilor"501, precum îl numeşte Horaţiu; dar totuşi, o simplă sperietoare, adică un fel de momîie, căreia i se atribuiau anumite însuşiri apotropaice deosebit de eficace. Era deci, în bună parte, identificabil cu ceea ce noi - ca şi romanii - numim amuletă. De aceea şi era pus Priap - sub aspectul stîlpului antropomorf - acolo, unde se simţea mai mare nevoie de pază. Dintre multele şi variatele utilizări, pe care le avea, la antici, stîlpul priapic, uzul cel mai frecvent atestat rămîne plasarea lui, în special la ţară, prin grădini, vii, ogoare... Această tradiţie a trebuit să fie neobişnuit de puternic înrădăcinată la grecii vechi şi la romani, de vreme ce în peisajul antropogeografic rural - aşa cum ne este el înfăţişat de către scriitorii acestor popoare, din anumite epoci - motivul plastic în chestiune apare 451 DESCQLLNPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI ca ceva foarte caracteristic. Căci e desigur semnificativ, în această privinţă, faptul că el a pătruns - precum s-a putut vedea - şi în operele unor poeţi idilici ca Theocrit502 şi Virgiliu503. O aşa de mare răspîndire a cultului lui Priap şi a credinţelor referitoare la acest zeu, în masele largi şi cu deosebire în lumea satelor, se mai explică şi prin aceea că el ajunsese a fi considerat ca un zeu foarte popular, în sensul plebeian chiar. în adevăr, Priap trecea drept protectorul oamenilor săraci şi necăjiţi, adică al ţăranilor celor mulţi. La unii dintre poeţii romani, aflăm mărturii cît se poate de precise în acest sens. Astfel, ciobanul Thyrsis din bucolica virgiliană - oferindu-i lui Priap ca jertfă o cupă cu lapte şi colacii îndătinaţi - adaugă îndată, ca scuză pentru modestia darurilor: „...tu eşi doar paznicul grădinii săracului...u504. Apoi, într-un carmenpriapeum atribuit lui Catul, Priap însuşi spune: „...Păzesc acest mic ogoraş... / Şi căsuţa de ţară a stăpînului său şi grădinuţa săracului...“505 Iar în altă poezie, care e consacrată aceluiaşi zeu şi al cărei autor e presupus a fi tot Catul, Priap spune că păzeşte via şi „mica grădină'506 a stăpînilor unui „bordei sărac"501. Ba, el merge pîn-acolo, încît - apărînd cu tot zelul acele minuscule proprietăţi împotriva copiilor veniţi după furat - îi sfătuieşte pe aceştia să meargă să fure de la unul * dintre vecini, fiindcă e om bogat: „.....o copii, opriţi-vă de la nelegiuitele hoţii! / Veci- nul de aproape e bogat, iar Priapul lui e nepăsător. / Furaţi de la dînsul, această cărare singură vă va duce drept acolo!"508 Precum ni se face cunoscut în poezie, vecinul cel avut posedă şi îl în vie Priap-ul său adică stîlpul antropomorf; dar acestuia - măcar că şi el e pus acolo de stăpîn ca strajă contra hoţilor - îi pasă prea puţin dacă cineva fură din averea bogătaşului! Ne-o spune celalalt Priap, din via ţăranului nevoiaş. De unde rezultă clar, că orice Priap are aceeaşi atitudine discriminantă din punct de vedere social faţă de stăpînii proprietăţilor păzite de ei. Aşadar, în citata poezie, săracul este opus în chip tranşant bogatului, în timp ce Priap ia făţiş partea celui dintîi. Asemenea atestări documentare, pe care ni le oferă poezia latină cultă, sînt, fireşte, reflexul unei autentice realităţi sociale transpuse pe plan mistic. Ele constituie, la romani, dovezi incontestabile despre caracterul eminamente plebeian al cultului lui Priap, precum şi al unor credinţe sau practici în legătură cu el, de tipul celor mai sus relatate. Revenind acum la figurile antropomorfe cioplite-n trunchi uriaşi de stejar, pe care le-a văzut înaltul prelat catolic Bandinus, în secolul al XVII-lea, la românii din Moldova, constatăm nu numai o simplă analogie între acestea şi stîlpii de lemn cu chipul lui Priap, descrişi de numeroşi autori din antichitatea greco-romană509, ci de-a dreptul identitate. în adevăr, şi-ntr-o parte, şi-ntr-alta, avem a face cu trunchi de copaci sculptaţi, sau mai precis ciopliţi, cu chipuri bărbăteşti, uneori specia de arbore fiind aceeaşi: stejarul510. Apoi, şi la români, şi la antici - în special la romani - personajul sculptat este înarmat: la români, el poartă în mîna dreaptă un toiag, mai just o ghioagă, sau un arc cu săgeţi; iar în mîna stîngă, o sabie. La romani, citaţii poeţi ni-1 înfăţişează pe 452 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDĂRII priap avînd mîna dreaptă înarmată cu o coasă ori cu o secere; mult mai rar e menţionată măciuca511. Nu putem şti, dacă şi la români, stîlpul antropomorf sau măcar elementul său phallic erau, ca şi la antici - cu deosebire, ca la romani - vopsiţi în roşu. Bandinus nu ne spune nimic în această privinţă. Tăcerea lui însă nu poate fi interpretată, cu necesitate, în sens negativ512. Referitor la finalitatea rusticei statui, remarcăm că, cu neînsemnate deosebiri, ea de asemenea este aceeaşi la greci şi romani, ca şi la români şi anume, că statuia în chestiune era pusă să păzească un anumit obiectiv de unele primejdii, care-l ameninţau. Că, la antici, acest obiectiv era o proprietate funciară - un ogor, o vie, o grădină de legume, o livadă, o prisacă513... - în timp ce la români, el era satul întreg ce trebuia apărat împotriva unor fiinţe supranaturale răufăcătoare, care, în concepţia populară, personifică vreo boală grozavă ca ciuma sau holera, acestea sînt diferenţe cu totul secundare. Ele constituie variantele naturale, în spaţiu şi mai ales în timp - la interval de peste un mileniu şi jumătate - găsindu-şi uşor explicaţie în procesul îndelungat de adaptare al vechilor credinţe la noi situaţii şi împrejurări. Aşadar, se poate spune că finalitatea figurii antropomorfe cioplite-n lemn a rămas în fond neschimbată peste 17 secole, adică prin excelenţă profilactică. Pe de-altă parte, scriitorii antici menţionează o singură statuie la o singură proprietate; pe cînd Bandinus ne vorbeşte despre mai multe statui, care străjuiau satul. E adevărat; dar faptul e firesc: satul este o aşezare umană colectivă, cu un număr relativ mare de familii. Deci era cît se poate de logic ca el să fie străjuit de mai multe statui, plasate în diferite puncte din jurul lui. Şi apoi, la locul respectiv, Bandinus se raportă şi la alte sate decît Lucăceştii, sediul datinii descrisă de el. Dar un alt motiv, care pare insolit şi care ne atrage cu deosebire atenţia în tabloul etnografic prezentat de prelatul catolic, este faptul că acei „Priapi“ - cum numeşte el foarte potrivit trunchiurile de stejar cioplite în chip de bărbaţi - erau aşezaţi pe la toate răspîntiile: „...superstitiosissima gens Valachorum Priapos ad omnem aditum viarum erexit..“5U Nu fără o neobişnuită surprindere însă, remarcăm că un poet grec antic, Leonidas Tarentinus - trăitor pe la sfîrşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de-al III-lea î.e.n. - într-una din epigramele sale închinată lui Priap, îl face pe acesta să spună că rustica lui statuie era de asemenea pusă să păzească la răspîntie: „Am fost aşezat paznic la răspîntia a două drumuri eu, Priap, / Cel ce ţin ridicată drept măciuca dintre coapsele mele. / în adevăr, m-a pus aici Theocrit strajă credincioasă; / Dar tu, hoţule, fugi departe, ca nu cumva să plîngă515...!“516 Pare uimitor din cale-afară, ca, la o aşa depărtare în timp - de aproximativ două milenii - să regăsim exact acelaşi motiv folcloric într-un sat din Moldova occidentală, de pe versantul Carpaţilor. Dar credinţele populare se arată uneori şi mai rezistente, înfruntînd epoci mai îndelungate încă. Ne punem însă întrebarea: - de ce vechii greci din secolul al III-lea î.e.n. şi anume cei din Grecia-Mare517, pare-se - adică din imediată vecinătate cu romanii - iar peste două mii de ani, românii din Moldova secolului al XVII-lea puneau stîlpul antropomorf să stea de strajă la răspîntie? E un fapt bine cunoscut de către etnologi, că - în acord cu mentalitatea primitivă, la cele mai diferite naţiuni de pe glob, de azi şi pînă-n cel mai îndepărtat trecut - răspîntia 453 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI trece drept locul favorit al diverselor fiinţe supranaturale, în special al celor răufăcătoare sau, cum se spune la moderni în popor, al duhurilor necurate. Aici, apare dracul la miez de noapte, pe aici umblă strigoii şi stafii de tot felul. Aici e locul cel mai priincios pentru vrăji, fiindcă pot fi invocate în mod direct chiar la sediul lor, diferite spirite; de aceea, vrăjitoarele şi vrăjitorii vin la răspîntie ca să facă anumite farmece, care nu pot fi aduse la îndeplinire fără ajutorul acestora518. De unde asemenea credinţe pe seama răspîntiei? E de presupus că, în străvechi timpuri, acolo la răscruce de drumuri, se îngropau morţii, ceea ce a făcut ca să se păstreze - pe calea tradiţiei, în credinţe ca cele menţionate - o vagă amintire a timpurilor cînd răspîntia avea rolul de cimitir519. Acest rol transpare clar şi în faptul că, la multe popoare din Europa, cortegiul funerar, mergînd spre cimitir, face de obicei o serie de popasuri pe la răspîntiile din calea sa, unde preotul şi dascălii cîntă rugăciuni pentru mort520. Sînt opririle, care la români poartă numele de stări sau punţi ori poduri521. De aceea, ca şi cimitirul, răspîntia este în timpul nopţii un loc de groază: cei ce trec pe la încrucişări de drumuri, au grijă -ca măsură de precauţie - să scuipe de trei ori522, spre a îndepărta de la ei spiritele răufăcătorilor; iar pentru unele persoane aflate în speciale situaţii, există în popor interdicţia de a trece printr-un loc aşa de primejdie523. La germani, e în uz chiar o datină consacrată alungării duhurilor rele de la răspîntie, în timpul nopţii, la anumite sărbători ale anului524, cu care prilej flăcăii executori produc zgomote infernale prin pocnete din harapnice, prin împuşcături, etc.525... Credinţe analoage sunt atestate şi în antichitate. Vechii indieni de asemenea îşi imaginau că tot felul de demoni răi sau chiar zeităţi funeste se adună noaptea la răspîntii526, pîndindu-i pe trecători. Aici, făceau ei sacrificii în cinstea unor fiinţe supranaturale distrugătoare din seminţia lui Siva527, spre a le îmbuna şi tot aici, ei săvîişeau şi vrăji felurite528. Apoi, la grecii antici, Hekate - patroana viăjilor şi a vrăjitoarelor şi conducătoarea duhurilor rele529 - era frecvent invocată prin epitetul Trioditis530 adică „Cea-de-la-răspîntie“. Aceeaşi lugubră divinitate, cu aceleaşi atribute - fiind împrumutată şi de romani şi identificată în parte cu Diana - era numită de aceştia, la fel, Trivia531. La ambele popoare, ea era celebrată la răspîntii, unde i se înălţau şi statui, de obicei cu întreit corp, ale cărui capete priveau fiecare în direcţia unuia dintre cele trei drumuri532. Ba, la romani, şi alte personaje supranaturale, autohtone - în directă legătură cu sufletele morţilor - erau cultivate cu deosebită pietate la răspîntii533, ca şi Hekate. Dar dacă răspîntia era locul de întîlnire al spiritelor, mai ales al celor duşmane omului, ba chiar însuşi sediul acestora, unde ele se simţeau tari, fiind în elementul lor, înseamnă că ea era sursa marilor primejdii, care oricînd puteau veni de acolo — dezlănţuindu-se ca nişte adevărate stihii - spre a se năpusti asupra oamenilor. Aşadar, asupra ei trebuia acţionat prin toate mijloacele posibile şi anume: religioase - cum erau sacrificii însoţite de rugăciuni speciale - sau prin variate practici magice, ori şi prin unele, şi prin altele simultan. Iată de ce grecii antici - şi desigur şi romanii - precum şi românii de la Lucăceştii Moldovei, de acum trei secole şi mai bine, aşezau la răspîntie acei stîlpi de lemn cu chipuri bărbăteşti. 454 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDARD Ivlircea Eliade, în studiul său Chamanisme chez Ies Roumains534, relatează, după un izvor rusesc535, obiceiul atestat la ostiacii din Siberia, de pe Enisei, de a pune la răs-pîntie „toiaguri de şamani", cînd bîntuie vreo epidemie gravă. Ceea ce trebuie reţinut de aici, este elementul comun - universal valabil pentru mentalitatea primitivă - pe care-1 constituie răspîntia şi care, pentru ostiaci, ca şi pentru multe ale popoare moderne şi antice, reprezintă sălaşul duhurilor rele adică aceeaşi sursă a marilor pericole din partea acestora. Cît despre toiagul şamanic înfipt la răspîntie, el este, evident, un foarte puternic apotropaion la poporul respectiv, dat fiind că e un obiect ritual cu caracter sacral şi în plus e de presupus că, în asemenea cazuri, el îl substituie, într-o însemnată măsură, chiar pe şamanul însuşi care-1 mînuieşte şi care - în cadrul comunităţii rurale ostiace - trece drept o figură pe cît de prestigioasă, pe atît de temută de fiinţele demoniace. în acest toiag însă, nu ne este îngăduit să vedem o analogie cu stîlpul antropomorf românesc din secolul al XVII-lea, aşa cum opinează Eliade536. O identificare a acestor două obiecte rituale nu este admisibilă sub nici un motiv. Fireşte, nu interesează aici deosebirea lor în ce priveşte proporţiile - care, la români, după atestarea lui Ban-dinus, erau gigantice - ci interesează deosebirea dintre ele în ce priveşte figuraţia. Desigur, toiagul şamanic al ostiacilor este şi el sculptat cu anumite motive folclorice tradiţionale, iar aceste motive vor fi fiind de asemenea prin excelenţă apotropaice; însă ele nu sînt simulacre de figuri umane. Nu avem nici o mărturie în acest sens. Toiagul şamanic deci nu poate fi identificat nici cu anticul stîlp antropomorf al grecilor şi romanilor. Prin urmare, din confruntarea toiagului şamanic al Asiei septentrionale cu stîlpul antropomorf european, apare iarăşi ca element comun numai principiul magic universal şi anume: recurgerea la factorul apotropaic, pentru alungarea spectrului molimei adică a acelei fiinţe supranaturale, care răspîndeşte moartea printre oameni; dar altul este acel factor la români sau la romani şi la grecii antici şi cu totul altul la ostiaci. în actul mistic al plasării de stîlpi antropomorfi sau de toiege şamanice la răspîntii, trebuie să vedem un mod de a lupta al omului primitiv cu puterile nevăzute ale răului, care, la români, o ştim absolut sigur că se identificau cu ciuma, holera sau alte boli teribile imaginate sub chipuri de persoane. Acelor figuri nude şi înarmate, cioplite în lemn de stejar, ţăranii noştri le atribuiau forţa de a combate spectrele unor astfel de boli. Pentru statuile priapice antice însă, nu avem nici o mărturie directă, care să le confirme şi lor un asemenea rol. Ceea ce ştim precis cu privire la ele, este că erau destinate - precum am văzut deja - să apere proprietăţile rurale de la rapt sau de la distrugere şi într-o oarecare măsură, de asemenea, să stimuleze prosperitatea culturilor. Atît. Totuşi însă, la grecii vechi, circula în popor o legendă, care - după noi - vine să arunce oarecare lumină asupra unei virtuţi similare atribuite şi de către antici lui Priap. Cică frumoasa Afrodita, îngrozită de monstruozitatea phallică a nou-născutului Priap, s-a ruşinat să aibă un aşa fiu şi l-ar fi exilat la Lâmpsakos, spre a sta acolo izolat de lume, pe ţărmul hellespontic537. Zeul însă, crescînd, i-ar fi speriat şi dezgustat pe lampsacieni prin obscenităţile şi libertinajul său excesiv, ceea ce i-a determinat să ia o 455 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI atitudine duşmănoasă faţă de el, pregătindu-se să-l izgonească din oraşul lor. Dar iată că tocmai atunci, o epidemie cumplită s-a abătut asupra Lâmpsakului. Locuitorii oraşului, convinşi că aceasta era o pedeapsă divină pentru comportamentul lor ireverenţios, l-au rugat stăruitor pe zeu să rămînă cu ei. Priap i-a ascultat şi peste puţin timp, molima a dispărut ca prin minune. După încetarea epidemiei însă, Priap a devenit subit divinitatea favorită a lampsacienilor, care l-au venerat cu atîta ardoare, încît cultul său s-a înrădăcinat adînc la ei, iar Lâmpsakos a ajuns centrul de expansiune al acestui cult538. Nouă ni se pare că citata legendă e o variantă mai tîrzie, în care s-a eclipsat adevăratul motiv pentru care locuitorii oraşului Lâmpsakos l-au rugat aşa de insistent pe Priap să nu-i părăsească la ivirea molimei. Şi anume, noi opinăm că legenda-arhetip a luat naştere din credinţa populară că numai Priap, prin nuditatea lui şi în special prin expunerea elementului ithyphallic, simbolul său specific, îi putea salva din ghiarele necruţătoarei epidemii. Iar popularitatea excepţională, pe care - precum spune legenda - a dobîndit-o cultul lui Priap în regiunea Propontidei, îndată după stingerea molimei, îşi află explicaţia cea mai plauzibilă tocmai în faptul că zeul i-a scăpat pe lampsacieni, în chipul amintit, de la pieire. Credem că e singura interpretare logică a legendei. Dacă aceasta e just, atunci legenda în chestiune constituie un document folcloric antic în favoarea tezei că superstiţia greco-romană atribuia de asemenea statuii priapice forţa apotropaică de a alunga bolile cele grozave, fără de leac, pe care, la cei vechi - întocmai ca şi la moderni - oamenii din popor şi le imaginau tot sub chipul unor fiinţe supranaturale aducătoare de moarte. Aşadar, concordanţa dintre practica românilor din Moldova secolului al XVII-lea, care consta în a pune stîlpi cu chipuri bărbăteşti la răspîntii pentru apărarea satului în contra ciumei şi dintre practica greco-romană a stîlpilor priapici, care erau puşi nu numai pentru paza de hoţi şi de pasări, ci chiar şi împotriva molimelor, poate fi urmărită pînă în cele mai mici detalii. în adevăr, constatăm o identitate desăvîrşită atît sub aspectul reprezentării plastice a figurii antropomorfe cioplite-n lemn, cît şi în ce priveşte funcţiile magice atribuite simulacrului priapic. Este clar deci că avem a face cu una şi aceeaşi datină semnalată peste milenii într-un sat de munte al uneia din ţările române. Ceea ce se cuvine relevat în mod special cu privire la varianta românească a datinii antice, este că - aşa cum rezultă din descrierea lui Bandinus - ea s-a grefat pe o altă datină nu mai puţin veche şi anume cea a aratului împrejur, care formează elementul de bază şi care avea aceeaşi finalitatea: alungarea unei epidemii înfricoşătoare, ce ameninţa satul. în complexul ritual modem, care a luat naştere, stîlpul antropomorf de la răspîntiile din jurul satului aducea brazdei ocrotitoare o însemnată sporire a forţei sale apotro-paice. E în afară de îndoială că, în sec. al XVII-lea şi mult încă după aceea, obiceiul de a pune stîlpi cu chipuri bărbăteşti nude pe la răspîntii, la vreme de ciumă sau de h61eiă, va fi existat şi în alte sate ale Moldovei. Este imposibil de imaginat ca el să se fi păstrat unicamente în Lucăceşti. De altfel, noi nici în acest sat nu l-am fi cunoscut, dacă nu ar 456 SUBSTRATUL MISTIC AL DESCOLINDĂRD fi fecut Întîmplarea ca pe acolo - pe versantul vestic al Carpaţilor - să treacă un om, cu curiozitatea trează şi deosebit de ascuţită, ca arhiepiscopul Bandinus, care să-l înregistreze. E probabil totuşi ca în partea muntelui - regiune îndeobşte conservativă, prin izolarea mult mai mare a satelor - obiceiul respectiv să se păstrat acolo mai bine şi mai mult timp decît aiurea în părţile cîmpului. Dacă totuşi el a dispărut complet din uz în veacul nostru, aceasta se datoreşte desigur, într-o apreciabilă măsură, evoluării lumii rurale, la care atitudinea raţionalistă a suplantat tot mai mult concepţia mistică despre viaţă; dar în primul rînd, se datoreşte faptului că epidemiile de ciumă sau holeră au încetat de a se mai ivi la popoarele Europei. Acum, după ce am demonstrat identitatea datinii cu cea românească consemnată în anul 1646, se pune în mod firesc întrebarea: - de la cine au primit-o românii? Am văzut că ea e atestată deopotrivă la greci, ca şi la romani. Şi, natural,* se poate pune ipoteza receptării ei de la unii sau de la alţii, dat fiind că spaţiul etnogenetic al românilor - mai precis al protoromânilor - este nu numai carpato-dunărean, ci carpato-balcanic. Totuşi însă - măcar că, la greci, datina e mai veche decît la romani - nu e nicidecum nevoie să ne gîndim la un împrumut grecesc, avînd în vedere originea romană a românilor. Mult mai logic este deci să admitem că ea e, la noi, o moştenire exclusiv romană - fără nici o altă influenţă de aiurea - ca atîtea altele în domeniul etnopsihicului românesc. Dar şi pentru un alt motiv se impune această ipoteză şi anume, fiindcă datina romană - precum s-a putut vedea mai sus din analiza datelor şi din toată documentarea noastră - prezintă o formă folclorică mai pură, mai degajată de cult şi de mitologie. în adevăr, uzul stîlpului priapic s-a împămîntenit la noi nu ca un ritual religios, ci unul magic prin excelenţă. Deci, cînd ne gîndim la epoca cea mai veche chiar a folosirii stîlpului antropomorf pentru izgonirea spectrului vreunei molime pustiitoare, îl avem în minte nu pe zeul Priap, ci un fel de idol sau o momîie - cum l-am numit aiurea - ori mai exact o incamaţie demonică, al cărei chip era cioplit în lemn. Iar acestui demon, i se atribuia puterea de a alunga alţi demoni de pe locul unde i se aşeza chipul său. Din sfera religioasă, el a căzut la un moment dat definitiv în sfera demonologică, circumscriindu-se în cele din urmă magiei pure. La această fază, pe care am ilustrat-o ca fiind foarte caracteristică romanilor încă înainte de epoca imperială şi mai vîrtos în această epocă, ne raportăm noi cînd reconstituim mintal aspectul proto-românesc al datinii. Pentru a consolida însă şi mai temeinic ipoteza noastră - că obiceiul în chestiune este, la români, moştenire romană - ar mai trebui totuşi să avem vreo dovadă concretă că coloniştii romani au adus cu ei în dacia traiană cultul lui Priap. Şi o asemenea dovadă există! în adevăr, pe teritoriul dacic, a fost găsită la Alba-Iulia, anticul Apulum, o placă votivă închinată lui Priap, de către doi edili ai acestei colonii, în anul 235, pe timpul consulatului lui Severus şi Sabinianus, avînd următoarea inscrpţie: „PRIEPO PANTHEO539 P. P. AELII VRSIO ET ANTONIANVS AEDILES CL. APVL. DICA-VERVNT SEVERO ET IO VINI ANO540 (sic!) COS/*541 Aşadar, avem un document epigrafic, care ne atestă în mod sigur existenţa cultului priapic în Dacia. Şi trebuie să remarcăm că monumentele epigrafice romane, în care ngurează numele lui Priap, sînt - în comparaţie cu cele ce menţionează alte divinităţi - 457 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL Ş» SUP-ESTUL EUROPEI extrem de puţine la număr şi aproape toate provin din Italia542. Explicaţia ne-o dă faptul deja amintit, că cultul lui Priap era mai plebeian, adică era întreţinut de lumea rurală, care nu-i ridica monumente din materiale durabile - în bronz, marmoră sau măcar piatiă - ci în materiale caduce şi pentru scopuri din cele mai practice, extrareligioase, precum s-a văzut. Exista însă şi o tradiţie de esenţă pur mitologică a cultului lui Priap, care nu se stinsese cu totul; dar aceasta se circumscrie unui grup restrîns, specific urban, din clasa nobilă543. O emanaţie a unui asemenea cerc social este şi monumentul epigrafic de la Apulum mai sus menţionat, care totuşi ne e deosebit de util pentru simplul motiv că reprezintă mărturia că Priap era cunoscut coloniştilor romani din Dacia, indiferent de clasa socială căreia aparţineau autorii inscripţiei votive. Aceasta însă ne dă dreptul să presupunem că, în masele populare ale colonizatorilor provinciei de asemenea, cultul lui Priap - în hipostazul decadent, din punct de vedere religios, despre care am vorbit anterior - va fi fost răspîndit, ba chiar cu mult mai mult decît aspectul urban al său. Dar, evident, nu ne putem aştepta ca stîlpii priapici din lemn să fi putut rezista vremii, fâcîndu-ne dovada cea mai directă despre existenţa tradiţiei folclorice, ţesute de pe atunci în jurul acestei impunătoare figuri divine de odinioară. în concluzie, am căutat să punem aici în lumină, concomitent două fapte etnografice cu totul distincte: 1. pe de o parte, am demonstrat pe baza unor documente culte, însă de rezonanţă populară, desprinse în special din poezia antică greco-romană, că nuditatea şi elementul ithyphallic - care de altfel ambele se confundă în chip aproape indisolubil, repre-zentînd un aspect al nudităţii rituale de gradul superlativ - erau în adevăr considerate şi folosite curent ca foarte eficace; 2. iar pe de altă parte, că obiceiul de a ciopli stîlpi de stejar cu chipuri de bărbaţi, complet nudet şi de a-i plasa la răspîntii în jurul satului, atunci cînd bîntuie vreo molimă dintre cele mai primejdioase, este, la românii din Moldova secolului al XVII-lea, o moştenire romană. NOTE 1. Cf. P.Caraman, Magia populară ca sursă de inspiraţie pentru poezia cultă, în voi. De la instinctul de autorientare la spiritul critic axat pe tradiţia autohtonă, Bucureşti, Editura Academiei, 1994, p.174. 2. N.Th.Sumţov, Pojelaniia iprokleatiia, Harkov, 1896. 3. La bulgari, Mariana Dabeva a editat, sub titlul Pojelaniia i blagoslovii u bălgarskii narod (Sofia, 1937), o bogata colecţie de urări şi binecuvîntări, care - deşi nu sînt adunate chiar de ea direct de la sursa folclorică, ci au fost reproduse din materialele tipărite anterior - constituie un repertoriu foarte util pentru cercetători, întrucît el înmănunchează texte populare autentice, risipite în diferite publicaţii, dîndu-ne o oglindă fidelă a acestor creaţii ale poporului bulgar. Ceea ce se cuvine însă să relatăm aici în mod special, cu privire la citata colecţie, este că marea, covîrşitoarea majoritate a urărilor ei o formează tocmai acelea care au fost puizate din datina colindatului, sub variatele ei aspecte („koleduvane", „surovakane", „lazaruvane"). 4. Asupra blestemelor propriu-zise, tratăm pe larg într-o altă lucrare, inedită, cu caracter monografic, al cărui titlu e: Blestemul la popoarele din sud-estul Europei. Studiu de folclor comparat. 5. A.F. - Vîrlezi - jud. Galaţi. 458 NOTE 6 A f. _ Turda -jud. Cluj. 7 A.F. - Vîrlezi, Crăieşti, Smulţi, Golăşăi... - jud. Galaţi. 8. A.F. - Smulţi - jud. Galaţi. 9. A.F. - Smulţi, Crăieşti, Vîrlezi - jud. Galaţi. 10. A.F. - Golâşâi - jud. Galaţi. 11. A.F. - Vîrlezi, Bâneasa, Moscu - jud. Galaţi. 12. „Focul şi para sa-1 arză!44 - Slaveikov, BP, UI, p.5. 13. „Lua-l-ar apa! - Sb. NU, t.VI, p.207, nr.291. 14. „Plesnire-ar fierea-n tine!44 - Sb. NU, LIX, p.216 nr. 170; tX, p.199, nr.38. 15. „Deschide-s-ar pâmîntul şi l-ar înghiţi de viu!44 - Dabeva, BNK,p.l5. 16. „Mînca-te-ar lupii şi urşii!44 Sb. NU, LX, p.200, nr.100. 17. „Ucigâ-te trăsnetul!44 - Dabeva, BNK, p.3. 18. „Seca-ţi-ar mîna!44 - Ku§ar, NB, p.120. 19. „Mînînce-1 lupii!44 - Idem. 20. „Ucigâ-te trăsnetul!44- Idem. 21. „Mînca-l-ar viermii!44 - Idem. 22. „Ucidâ-1 grindina seacă!44 (adică grindina fără ploaie, întrucît e socotită mai primejdioasă decît cea umedă) - Idem. 23. „înghiţi-te-ar marea!44 - Idem. 24. „Mînca-ţi-ar ficaţii şi borhăile!44 - Kretschmer, HLD, col. 466. 25. „Vede-te-aş lovit de demblâ!44 - Ibidem. 26. „Corbul să te sfîşie!44 - A.F. din Grecia - Thessalia (satele: Polydendri şi Keramidion). 27. „Să pice, să putrezească: / să nu se mai însănătoşească!44 - Kretschmer, HLD, col. 465. 28. „Pâmîntul cel negru să ţi le mînînce!44 (pronumele ngr. tâ acuz. pl.n. se raportă la apelativul subînţeles heria (mîinile)] - Kretschmer, HLD, col. 466. 29. Imprecaţie general răspîndită la românii din Dacia. 30. A.F. - Vîrlezi - jud. Galaţi. 31. A.F. - Idem. 32. A.F. - Crăieşti - jud. Galaţi. 33. A.F. - Vîrlezi - jud. Galaţi. 34. A.F. - Smulţi, Crăieşti, Vîrlezi, Golăşăi - jud. Galaţi; Mîndreşti - jud. Vrancea. 35. „Pune-i-ar cruce la cap!44 - Sb. NU, tVIII, p. 244, nr.229. 36. „Să dea Dumnezeu să nu te prohodeascăpopaV* (adică, atunci cînd va muri, să fie înmormîntat fără a i se săvîtşi slujba funerară îndătinată la creştini). - Dabeva, BNK, p.29. 37. „N-ai mai ajunge Poştele, să dea Dumnezeul*4 - Sb. NU, t.DC, p.213 nr. 55. 38. „Ucigă-I Dumnezeu şi sfinta Născătoarei44 - Slaveikov, BP, t.I, p.l 12. 39. „Să dea Dumnezeu să nu vadă mîncare de frupt în casa lui!44 - Sb. NU, t.VIII, p. 242 nr. 109. 40- „Sufletul tău să n-aibă parte de rail'* - Kusar, NB, p.120. 41. „Lua-te-ar dracull44 - Rj. JA, LIII,p.l s.v. djavo. 42. yyDracii să vă ia sufletul!44 - Ibidem. 43. „Pedepsi-te-ar Dumnezeul44 - Nomis, UPP, p.72, nr. 3697. 44. „Bată-te puterea lui Dumnezeul44 - Ibid., p.74, nr. 3784. 45. yj>racul sâ-1 ia!44 - Ibid., p.73, nr 3751. 4b. „Frige-te-ar dracull14 - Ibid., p.73, nr. 3755. 47. „Cu Iuda dimpreună să fii judecat!44 (la judecata de apoi) - Dephner, HEKO, „Laogr.44, LVII, p.30, nr.5. 459 DESCOL1NPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI 48. „Să ai un Paşte rău!44 - Kretschmer, HLD, col.464. 49. „Lua-te-ar CharoV4 (adică moartea, personificată sub chip de bărbat) - Dephner, HEKO, „Laogr.“, LVII, p. 31, nr. 31. 50. „Du-te la draculV4 - Epites, LEG, LI, p.900, s.v. diabolos. 51. yyDracul să te ia!44 - Vlahos, LEG, p.233. 52. „Să dea Dumnezeu să te ducă-n pâtaşcă!44 - „Laogr.44, t.V, p.617, nr.18. 53. Cf. Partea I - Analiza şi clasificarea formulelor de dese. d.p.d.v. alformei. Cap.2: Tipul independent. 54. Idem. 55. Ibid., cap.l: Tipul parodiei. 56. Ibid., cap.2: Tipul independent. 57. Cf. Partea I - Consideraţii introductive, cap.2, partea II, cap.l: Restituirea darurilor. 58. A.F. - Reghiu - jud. Vrancea. 59. A.F. - Vîrlezi - jud. Galaţi. 60. „Să dea Dumnezeu...!4* 61. Idem - Kusar, NB, p. 120. 62. Idem - Jeleh., MNS, LI, p.36. 63. Idem - Janusz, DSPF, t.I, p.42. 64. Idem - Herzer, SCF, p.20 s.v. 65. Idem - cf. BSP, p.134. 66. Idem. 67. Idem - cf. „Laogr.44, LV, p.617, nr.18. 68. Cf. Partea I, Analiza şi clas. ...d.p.d.v. alfondului - cap. 1. 69. A.F. - Vîrlezi - jud. Galaţi. 70. Formulă blasfemantă general răspîndită la românii din Dacia, în special însă în Oltenia, Muntenia, Dobro-gea şi Moldova. 71. „Sâ-i fie de haram viaţa!44 - Ger., RBIa, t.V, p.487. 72. „Să-ţi fie haram de pînea pe care-o mînînci!44 - Ibid., t.V, p.486. 73. „Haram să-ţi fie de sarea şi pînea, pe care-ai mîncat-o la mine!44 - Vuk. Kar., SRj., p.829. 74. „De haram să-ţi fie!44 - A.F. din Grecia: satele Slatina şi Neochorion (Thessalia). 75. „Haram ţie!44 - A.F. din Grecia: s. Nezeros (Thess.). 76. „Să fie de haram!44 - Bianchi-Kieffer, DTF, LI, p.689. 77. „Să-ţi fie de haram ceea ce-ai luat!44 - Ibidem. 78. Cf. Frazer, GB - Taboo. Aici e foarte clar scos în relief fundamentul religios prin excelenţă al acestei instituţii arhiprimitive, deşi nu lipsesc nici o serie de caractere magice, care îi sînt adînc impregnate, întreţesîndu-se indisolubil cu cele de ordin mitico-religios. 79. Cf. Partea I, Analiza şi clas. ...d.p.d.v. alformei - cap.2: Tipul independent. 80. Idem. 81. A.F. - Vîrlezi - jud. Galaţi. 82. A.F. - Smulţi - jud. Galaţi. 83. A.F. - Vîrlezi - jud. Galaţi. 84. „Să n-aibă vatră la casa lui!44 - Sb. NU, t.VIII, p.246 nr. 335. 85. „Să nu rămîie nici praf şi cenuşă!44 - Sb. NU, LXII, p.249. 86. „Noroc şi berechet să nu vezi!44 - Sb. NU, LXII, p.246; XIV, p.160, nr.7. 87. „Vede-te-aş că umbli gol şi desculţ, Dumnezeule!44 - Sb. NU, XII, p.247. 88. „Gol să umble şi să mă bucur!44 - Sb. NU, VI, p.207. 460 NOTE 89. „Lovi-l-ar sărăcia!“ - Kusar, NB, p.120. 90. „Să nu-i rodească dalbele grîne!“ - Ibidem, p. 121. 91. „Să te văd c-ajungi gol ca şarpele!44 - Dephner, HEKO - „Laogr.44, LVII, p.34, nr.5. 92. „Părăgini-ţi-s-ar ogorul!44 - Ibidem, p.33, nr.3. 93. „Să-ţi tămîie casa pustie!44 - Idem. 94. A.F. - Mânucu - jud. Ialomiţa. Cf. şi Partea I, Analiza şi clas.... d.p.d.v. alformei - cap.l: Tipul parodiei. 95. A.F. - Vîrlezi - jud. Galaţi. 96. A.F. - Crăieşti - jud. Galaţi. 97. „Luare-ar în spinare trăiste de cerşetor!44 - Sb. NU, LXXXI, p.133. 98. „Umblare-ar din sat în sat şi din poartă-n poartă!44 - Idem. 99. „Cerşetor s-ajungă şi să-l miluiesc şi eu!44 - Idem. 100. „Să-mi vii la poarta mea pentru o bucăţică de pîine!44 - Sb. NU, t.IX, p. 215, nr. 133. 101. „Vede-te-aş în curtea mea pentru o bucată de pîine!44 - „Laogr.44, t.III, p.272, nr.36. 102. „Vede-te-aş cerşetoare la poarta mea, după pîine!44 - Dephner, HEKO - „Laogr.44, LVII, p.34, nr.8. 103. „Vede-te-aş cerşetoare învîrtindu-te pe drumuri cu o tâgîrţâ roşie!44 - Ibidem, p.34, nr. 9. 104. „Vede-te-aş orb la poarta bisericii!44 (Sozupolis-Tracia) - „Laogr.44, t.IV, p.291. 105. „Vede-l-aş că vine orb la uşa mea, după pîine!44 (Dimitsanis Ghortynia) - „Laogr.44, t.V, p.617, nr.19. 106. Cf. Partea I - Analiza şi clas.... d.p.d.v. al fondului: cap.l. 107. Cf. Partea I, Ibidem - cap.2: Formule injurioase. 108. „Păduchii să te mânînce de viu!44 - Sb. NU, LIX, p.213, nr.60; XII, p.246. 109. Cf. Partea I, Analiza şi clas.... d.p.d.v. al formei - cap.l: Tipul parodiei. 110. Cf. originalul în Partea I, Analiza şi clas.... d.p.d.v. alfondului - cap.2: Formule injurioase. 111. Cf. P. Caraman, Blestemul la popoarele din sud-estul Europei (inedit). 112. A.F. - Crăieşti - jud. Galaţi. 113. A.F. - Vîrlezi - jud. Galaţi. Se spune de obicei unui cîine; dar este în uz şi pentru oameni, atunci cînd cineva are un acces de furie. 114. „Ucigâ-1 ciuma!44 - Kusar, NB, p.120. 115. „Umple-l-ar lepra!44 - Idem. 116. „Nimici-te-ar holera!44 - Sb. NU, t.XII, p.249. 117. „înnebunire-ar să-nnebunească!44 - Sb. NU, LXXXI, p.132. 118. „Lovi-l-ar ciuma!44 - Ibidem, p. 131. 119. „Mînca-l-ar ciuma!44 - Vlahos, LEG, p.664. 120. „Să-nnebuneşti şi eu să te leg!44 - „Laogr.44, LIV, p.291. 121. „Apuca-te-ar epilepsia şi nu te-ar mai părăsi niciodată!44 - Dephner, HEKO - „Laogr.44, LVII, p.32-33, nr.64. 122. „Mînca-te-ar oftica!44 - Ibidem, p.32, nr. 57. 123. Cf Partea I, Analiza şi clas.... d.p.d.v. alformei. Cap.l: Tipul parodiei. 124. Cf. Ibid. - Cap.2: Tipul independent. 125. Ibidem - Cap.l: Tipul parodiei. 126. A.F. Colâşâi - jud. Galaţi. 127. „Umple-l-ar rîia!44 - Sb. NU, t.VI, p.209. 128. „Umple-l-ar rapănul cel negru!44 - Ger., RBIa, t.V,p.588. 129. „Rîia şi rapănul să te mînînce!44 - Ger., RBIa, t.V, p.588; Sb. NU, LX, p.201. 130. Cf. Partea I, cap. final: Evoluţia de la formula negativă... la satira populară. 131. Cf. Partea I, Analiza şi clas. ...d.p.d.v. al fondului - cap. 2: Formule injurioase. 461 PESCOUNDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI 132. A.F. - Golâşâi, Băneasa, Moscu, C răi eşti, Smulţi... - jud. Galaţi. 133. „Să dea Dumnezeu să te ţii de gard şi să ieşi sînge!“ - Slaveikov, BP, t.I, p. 114. 134. „Să iasă numai sînge şi mucilagii!“ - Sb. NU, LXXXI, p.133. 135. „Să-l taie diareea!“ - Ibidem, p.132. 136. „Apuca-te-arurdinarea!“ - Sb. NU, t.XIV, p.163, nr.l 14. 137. „Treapădul sâ-1 apuce!** - Sb. NU, t.VI, p.207, nr.96. 138. ,Apuca-te-ar treapădul şi nu te-ar mai lâsa!“ - Sb. NU, t.IX, p.215, nr.l55. 139. „Inima să te puie pe fugă!** (Verbul ftirknit exprimă ideea de zbor; adică, să fie silit de năprasnica boală să alerge în graba cea mai mare ca şi cum ar zbura!) - Sb. NU, LXII, p.249. 140. „Inima să te prăpădească!** - Idem. 141. Cf. blestemul românesc mai sus citat, precum şi o serie de descolindări din Partea I, passim. 142. „Mînca-te-ar disenteria!** [dial. tsaconic] - Dephner, HEKO - „Laogr.“, tVII, p.32, nr.60. Termenul dialectal ngr. fysenteria (în loc de dysenteria) a luat naştere prin etimologie populară < lyo + s.n.pl. entera [cf. Dephner, Ibid.]. Ca sens, el corespunde exact termenilor populari din citatele formule, românească şi bulgară, care de fapt se raportă tot la disenterie, adică Ia diareea de tipul cel mai grav. 143. „Să te treacă pe sus şi pe jos!** (adică, să aibă simultan accese de vărsături şi de disenterie) - „Laogr.**, tIV,p.290. 144. „Să te apuce durerea de pîntece!** - Nomis, UPP, p.73, nr.3723. 145. „Treapădul să te apuce!** - Ibidem, p.73, nr.3724. 146. „Apuca-te-ar treapădul!** - Idem. 147. „Apuca-te-ar pînticăraia!** - Idem. 148. „Pînticăraia să te taie!** - Ibid., p.73, nr.3725. 149. „Mînca-te-ar diareea!** - Rj. JA, t.III, p.440. 150. „Mătura-te-ar diareea!** - Idem. 151. „Să-şi sloboadă excrementele la mormîntul lui!** - Sb. NU, t.VIII, p.246, nr.310. 152. „Cîinii să-şi lepede excrementele la mormîntul lui!“ - Ibidem, p.241, nr. 101. 153. „Să-şi sloboadă excrementele la mormîntul mă-sii!** - Ibid., p.241, nr.102. 154. „Cu-mă-n oasele lui!“ - Slaveikov, BP, t.I, p.123. 155. „Astupa-i-ar gura cu excremente!** - Sb. NU, t.VIII, p.245, nr. 257. 156. „Să mînînce fecale, ca să se potolească!** - Ibid., p.245, nr. 260. 157. „Excremente pe oasele tale!** (Sozupolis - Tracia) - „Laogr.**, t.IV, p.291. 158. Acest apelativ e autohton la greci: deci bulgarii l-au primit de la ei. 159. „Excremente pe sufletul tâu!“ - „Laogr.**, t.IV, p.291; cf. şi Dephner, HEKO - „Laogr.**, LVII, p.33. Impietatea acestui blestem apare cu atît mai sacrilegă, cu cît el este proferat la adresa unei persoane defuncte. (Cf. Dephner, loc. cit.: „Katarai kat’apothanonton**). 160. Formă verbală aferezată, foarte răspîndită în popor, în Moldova - mai ales la femei - pe terenul imprecaţiilor injurioase. 161. A.F. - Vîrlezi - jud. Galaţi. 162. „Vadat ad merdam!** - cf. Grossmann, Wb. SDS, t.II, p.1050. 163. „Vădite ad ir îrdam!** - cf. Ibidem. 164. Cf. Partea I, Analiza şi clasificarea... (ref. la fond, ca şi la formă). 165. Cf. Partea I, Analiza şi clasificarea formulelor de dese. d.p.d.v. al formei - cap.l: Tipul parodiei. 166. Cf. Partea I, Analiza şi clas.... d.p.d.v. al fondului - cap. 2: Formule injurioase. 167. Cf. Partea I, Consideraţii introductive (cap. 1) şi cap. intitulat: Natura magică prin excelenţă a formulelor de descolindare. 168. Cf. Partea I, în special la Analiza şi clas.... d.p.d.v. alformei, - cap.2: Tipul independent. 462 NOTE 169 Cf. Partea I, Analiza şi clasificarea d.p.d.v. al fondului - cap.4: Tipulformulelor-ameninţâri. Ci de asemenea o varianta, unde condiţionarea este exprimată într-un chip mai deosebit, dar tot aşa de tranşant: „Cine nu dă colindete, / Sâ-i moară poarca-n cotete !“ - rev. „Timocul", tVI, nr.9-12, p.9. 170 Cf. originalul în Partea I - cap.4: Tipul formulelor-ameninţâri. 171. Cf. originalul în Partea I, Analiza... fond - cap.l. 172. Cf. orig. în Partea I, Analiza... fond - cap.4: Tipulform.-ameninţ. 173. Cf originalul, în întregime, în Partea I - Ibidem. 174. Cf. Partea III, Reflexul riturilor negative în formulele de descolindare - cap.l: La români. 175. Cf. originalul, în întregime, Ibidem - cap.2: La greci. 176. Cf. originalul, Ibidem - cap 3.La slavii orientali. 177. Cf. originalul, în întregime, Ibid. - cap.4: La slavii occidentali. 178. iyDacă-mi gîndeşte răul, acel rău să-i vină asupra capului Iui!“ - Sb.NU, LXXXI, p.133. 179. „Cf/ eşti de drept, / aşa să fii de sănătos!" (din Dupnicko) - Sb.NU, LX, p.200, nr.101.' 180. „Cf/ adevăr spui, / atîta noroc şi berechet să ai!" - Sb.NU, LXII, p.248. 181. A.F. - Vîrlezi - jud.Galaţi. 182. yyDacă nu-i aşa, să-mi taie capul!“ - Dephner, HEKO - „Laogr", tVII, p.37, nr.16. 183. Să-mi iasă ochii, dacă nu fac ceea ce-am spusV4 (Cipru) - „Loagr.", t.V, p.620, nr.l. 184. Cf. Partea I, Analiza şi clasificarea formulelor de descolindare d.p.d.v. al formei - cap.l: lipul parodiei. 185. A.F. - Golâşăi - jud. Galaţi. 186. „Crâpare-ar să crape!" - Slaveikov, BP, t.II, p.87. 187. Mor, crâp. 188. „Să crape şi să plesnească!" (Lesbos) - Kretschmer, HLD, col.466; „Laogr.", t.IV, p.290 (Sozupolis -Tracia). 189. Crăp. 190. „...Să crape pîn’ la anul!" Cf. formula întreagă în Partea I, Analiza... d.p.d.v. al formei - cap.l: Tipul parodiei. 191. Crăpare - în loc de: s.m. „thanatos" (= moarte). 192. „Rea moarte să ai!“ - (ad litt.: „Rea crăpare să ai!") - IV, p.290. 193. „Rea [să-ţi fie] moartea!" (ad litt.: „Rea [să-ţi fie] crăparea).") 194. Cf Partea I, Analiza şi clasificarea... d.p.d.v. al formei - cap.l: Tipul parodiei. 195. Cf. Idem. 196. „Vede-te-aş [umflat] tobă!" (Cipru) - „I aogr.", t.V, p.619, nr.34; „Laogr.", LVII, p.33, nr.70. 197. Cf Breazul, Co/.,p.l6 sqq. 198. Breazul, Ibid.,p.402, nr.271; Pâsc., LPR,p.40, nr.45. 199. Cf. Partea I, Analiza şi clasificat ea d.p.d.v. al formei - cap.l: Tipul parodiei. 200. Pâsc., LPR, p.40, nr.44. 201. Cf. Partea I, Analiza şi clasificarea d.p.d.v. al formei — cap.l: Tipul parodiei. 202. A.F. - Coconi - jud. Ilfov. 203. Cf Partea I, Analiza şi clasificarea d.p.d.v. al fondului - cap. Descolindatul ţiganilor. 204. Idem. 205. Cf. Partea I, Analiza şi clasificarea d.p.d.v. al fondului - cap.l. 206. Cf. Partea I, Analiza... d.p.d.v. al formei - cap.l: Tipul parodiei. 207. Păsc., LPR, p.6, nr.3. 208. Cf. Partea I, Analiza...d.p.d.v. al formei cap.l: Tipul parodiei. 209. Cf. mai sus. 463 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI 210. A.F. - Smulţi, Crăieşti - jud. Galaţi. 211. Cf. mai sus. 2\2. Cf. mai sus. 213. Cf. mai sus. 214. Cf. Partea I - cap. despre: Descolindatul ţiganilor. 215. Acest refren este aşa de caracteristic pentru colindatul Crăciunului, încît în unele sate - ca Putenii, din fostul judeţ Tecuci - poporul spune „a umbla cu aliroiut\ în loc de „a umbla cu colindul4* (sau „a umbla cu colindatul44, sau „a colinda44). 216. Cf. formula întreagă în Partea I - cap.: Descolindatul ţiganilor. 217. Spunem „realistă44 exclusiv din punctul nostru de vedere, al oamenilor de cultură; căci şi poziţia antitetică acesteia, pe care se situează primitivii, e-fireşte-tot aşa de realistă din punctul lor de vedere. 218. Levy-Bruhl, La mentaliteprimitive, pp.47-50, 85, 87, 95, 104 ... Cf. Idem, Les fonctions mentales dans Ies societes in/erieures - ch. III: Les operations de'la mentaliteprelogique, pp.l 11-148; eh. V: La mentalite prelogique dans ses rapports avec la numeration, pp.204-257... etc. 219. Nouă ni se pare bizar că Levy-Bruhl a putut face o afirmaţie ca următoarea: „... la mentalite primitive neglige de rechercher ce que nous appelons les causes des phenomenes...44 (La mentalite primitive, p.47.). Credem că se-nşeală. Primitivul are şi el curiozitatea să afle cauzele fenomenelor, pe care le observă, şi am putea aduce numeroase dovezi concrete, de la ruralii popoarelor Europei, pentru a ilustra aceasta; numai că, pentru dînsul, cauzele sînt de foarte multe ori cu totul altele decît pentru omul evoluat al societăţii civilizate. Ele trebuie căutate într-o altă realitate decît a noastră şi anume într-o realitate mistică. Firul cauzalităţii poate fi deci urmărit şi în modul său de a gîndi - ba chiar cu o impecabilă consecvenţă logică - numai că sub auspiciile unei alte înţelegeri, care ne este străină nouă sau, mai exact spus, ne-a devenit străină. Astfel, gîndirea primitivului constă şi ea dintr-o înlănţuire de judecăţi nu mai puţin coerente decît ale omului civilizat; dar aceste judecăţi se deosebesc adesea fundamental de ale noastre, tocmai fiindcă ele se bazează pe o altă concepţie despre lume şi viaţă. Desigur, pe primitiv trebuie să-l fi uimit grozav incoerenţa judecăţilor şi a faptelor omului civilizat - cînd are ocazia de a face cunoştinţă cu ele - fiindcă el raportează totul la o altă realitate decît noi, ceea ce-1 face să vadă fenomenele într-o altă lumină, oarecum cu alţi ochi, şi să le dea altă interpretare. Levy-Bruhl simte uneori nevoia de a-şi justifica acest termen, introdus de el în psihologia primitivilor: „...prelogique ... ne veutpas dire antilogique44. (Les fonct. mentales, p.152.). Totuşi,prelogic înseamnă în orice caz alogic; iar diferenţa dintre alogic şi antilogic este minimă, dacă nu chiar complet imperceptibilă, ceea ce face ca nu odată alogicul să fie sau să devină, în chipul cel mai expres, antilogic. După părerea noastră, un epitet foarte potrivit pentru a caracteriza just mentalitatea primitivilor -- iar în numeroase cazuri şi pe cea a ruralilor lumii civilizate - evitînd contradicţii ca cele relevate şi fără să vină nici într-un chip în conflict cu adevărul, este protologică („protologique44): adică o mentalitate, care nu e nici alogicâ, nici antilogică; ci, fiind încă dens învăluită în negura magiei şi a mitului, trăit aievea ca un anumit fel de viaţă, se află într-o fază iniţială, cînd abia se zămislesc viitoarele forme de exprimare autentic logice. 220. Cf. Mikl., LPGL, p.621. 221. Mangiuca, Călindariu 188 f p. 13 222. Idem. 223. Ov., Faşă, I, v.99. 224. Mangiuca, Călindariu 1881, p.13-14. 225. Ibid.,p.l4. 226. Omitem însă de a lua în consideraţie identificarea celor doi şerpi cu daimones - şi anume a unuia cu Agathodaimon şi a celuilalt cu Kakodaimon - întrucît ea ţine de amintita interpretare dualistă a lui Mangiuca, pe care noi o repudiem ca fiind cu totul lipsită de temei. 227. Cf. Mangiuca, Călindariu 188 f p.14. 228. Hrdt., Hist.lib., VII, cap.35. Iar în timp ce aplicau mării această pedeapsă, executorii poruncii regale o şi mustrau cu cuvinte ofensatoare, numind-o „apă amară44 (pikron iidor) sau „rîu mocirlos şi sărat44 (tholeros te kai almyros potamos). Ba, mai mult încă, Herodot povesteşte că tot atunci marea ar fi fost pedepsită - pentru aceeaşi vină - şi prin arderea cu fierul roşu! Totodată, ca s-o pună în imposibilitatea de a le mai face vreun rău, prin zbuciumul ei duşmănos, perşii au aruncat în mare o pereche de cătuşe... (Cf. Idem). 464 NOTE 229 Cf. mai sus - Partea II {Rituri de descolindare) Cap. 1, §2: Lovirea cu toiagul de colindător. 230 „...EtîÎ KOfT’ <*VTl'0uPov kAiou^ ’08uon*( ^aveîoa. / otâ’âpa TnAăpaxp<; TSev dvTiovtxîS’e-, 'nafV - /oi) yap m*» navTtooi Ocol <|>aivovTai âvapycîţ -/dAA’ ’OSuofuţ te kuvec; te T5ov Kal (>' MâovTO, /kvuOicW S’LrEpwoe 8ia OTaGpoîo oopr|0£V...44 - Od.,XVl, 159-163. 231. Preller, GM, l,p.259. 232 Caragiani, în notele sale la rapsodia XVI a Odyseei, traduse de el, spune: „Se crede şi astăzi că cîinii cu uidoite sprîncene văd draci44. Cf. Caragiani, Od., p.325. 233. în satul Ţepu - fostul judeţ Tecuci. 234 Gorovei, Cred., p.47 nr.550 - s.v. cUne: § CI. Germanii de asemenea cred despre cîine că are darul de a vedea spiritele: „Der Hund gilt als geistersichtig...44 - spune P.Sartori, Sitte u.Brauch, II, p.128, §2. 235. în credinţele populare ale românilor şi ale tuturor popoarelor balcanice, o întreagă serie de boli, dar cu deosebire ciuma şi holera, sînt personificate, alăturîndu-se acelui numeros cortegiu de figuri demoniace, care primejduiesc în diferite chipuri viaţa omului. 236. La români, nu cunoaştem atestări despre personificarea leprei; desigur, fiindcă această cumplită boală e mult mai puţin răspîndită în ţara noastră decît aiurea. La alte popoare însă, lumea rustică şi-o reprezintă tot ca pe-un demon aducător de chinuri şi de moarte, ca de ex. la finlandezi. - Cf. Lenormant, La magie. 237. Krauss, SI. Vf., p.98. 238. Idem. 239. Ibid., p.99-100. 240. Idem. 241. Ibid., p.103-104. 242. Krauss, SI. Vf, p.93. 243. Karadzic, Srp.Rj.y p.322 - s.v. Jcuga. 244. Pamfile, Afit.rom., I,p.318-319 (după ms-ul nr.3418 din BA.R.,p.l56-157). 245. „Prăpădit-a lumea pretutindeni ciuma; / Numai în mîndrele curţi ale lui Petcu, / Ea n-a-ndrăznit să intre, / Pentru că acolo sînt nouă dulăi, / Nouă dulăi de cei fătaţi sîmbâta!44 - Sb.NU, tXXVIII, p.193. 246. „...Iat-o că se duce pe lîngă porţile lui Duko, / Pe lîngă porţile de cişmir ale lui Duko. / Dar ea nu poate să-mi intre, / Să-mi intre la Duko, / In curţile mîndre ale lui Duko, / Ca să-l piardă pe voinicul Duko, / Pe voinicul Duko cu cei nouă feciori, / Cu cei nouă feciori, cu nouă nurori / Si încă cu cei nouă nepoţei...44 - Sb.NU, tXIV,p.lO. 247. „Săbotnifi“ (epitet adjectival sau foarte adesea substantival, în forma pluralâ, < săbotnik) sînt numiţi, la bulgari, cîinii care au fost fătaţi sîmbâta şi cărora li se atribuie o serie de calităţi excepţionale faţă de cîinii fătaţi în alte zile ale săptâmînii: sînt grozav de răi şi nespus de vigilenţi; dar mai ales ei se disting între ceilalţi cîini prin faptul că vâd noaptea duhurile rele, care se tem de dînşii ca de moarte. Astfel, ei sînt consideraţi drept cîinii cei mai vrednici şi cei mai dc nădejde, cărora li se poate încredinţa fără nici-o grijă paza avutului şi a familiei. (Vezi acest epitet şi în cîntecul bulgar anterior citat.) De altfel, yfsdbotniţi“ sînt numiţi şi oamenii care s-au născut sîmbâta. Lor dc asemenea li se atribuie însuşirea de a vedea strigoii şi în general duhurile rele, precum şi puterea de a le alunga sau chiar ucide - Cf. Gerov, RBIa, t.V, p.314: s.v. săbotnik. 248. „...Şi mi-a şezut jos neagra ciumă, / Mi-a şezut jos lîngă porţi, / Lîngă porţile de cişmir ale lui Duko. / Şi-mi tot plînge şi tot se roagă, / Şi tot grăieşte şi-şi tot răspunde: / -„Hei tu, Doamne, Dumnezeule! / Pretutindeni mers-am, pretutindeni omorît-am lume, / Prin sate şi prin oraşe; / Numai aici nu pot intra / în mîndrele curţi ale lui Duko, / Ca sâ-1 omor pe voinicul Duko, / Pe voinicul Duko cu nouă feciori, / Cu nouă feciori, cu nouă nurori, / Ba ’ncâ şi cu nouă nepoţei. / Pentru că- mi are voinicul Duko, / îmi are el nouă dulăi, / Nouă dulăi fâtaţi sîmbâta / Şi ei nu lasă să zboare nici pasărea / Prin mîndrele curţi ale lui Duko, / Dar-mi-te s-o lase pe ciumă să intre / în curţile mîndre ale lui Duko!...44 - Sb.NU, tXIV, p.10. 249. - „Hei, voiniculc Duko, / Eu nu-s o neagră ţigancă, / Ci eu sînt ciuma cea neagră: / însuşi Dumnezeu e cel ce m-a trimis, / Ca sâ-1 omor pe voinicul Duko, / Pe voinicul Duko cu nouă feciori, / Cu nouă feciori şi nouă nurori, / Ba ’ncâ şi cu cei nouă nepoţi...44 - Sb.NU, t.XIV, p.l 1. 250. Săbotnicela (epitet adjectival, iar alteori substantival) pl. < săbotnicea (diminutiv cu sens hipocoristic) < sMotnic. - Cf. Gerov, RBIa, t.V, p.314. 465 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI 251. „Avea Karagea nişte cîni, / Nişte cîni de cei fătaţi sîmbăta! / Ei erau cît pe ce să sfîşie-n bucăţi ciuma: / Nu poate ciuma să intre la dînsul!** - Cf. Gerov, RBIa, t.V, p.314: s.v. săbotnicea. 252. Ruralii români şi slavi, precum şi cei ai multor altor popoare din Europa, îşi imaginează moartea cape o femeie hidoasă, avînd corpul redus la un schelet şi purtînd în mînă coasa cu care coseşte vieţile. La greci însă-atît la cei antici, cît şi la cei moderni - fantezia populară o reprezintă sub înfăţişarea unui bărbat: vgr.Thanatos (cf. Hesiod, Theog., w.212, 756, 759) ngr. Haros sau Haron sau Harontas (cf. Polites, Mele te, t.l, Neoellenike Mythologia, m.II, pp.237-301; Id. Eklogai, pp.244-254; Passow, PCGR, pp.291-310). în credinţele populare germane, moartea de asemenea e imaginată sub chipul unui bărbat (cf. Grimm, DM, t.II, pp.700-713). 253. Gorovei, Cred.,p Al, nr.545 - s.v. cîine § CI (din fostele judeţe Suceava şi Tecuci). 254. Ibidem, p.47, nr.549 (din satul Ţapu - fostul jud. Tecuci). 255. Ibid., p.47, nr.546 (din fostul jud.Suceava şi din jud.Iaşi); p.199 nr.2321 - s.v. moarte CCCXCIV (din Bucovina, Moldova şi Muntenia). 256. Gzo\imaxm, Abergl., t.I,p,187 nr.1312 - s.v. Tod undBergrăbniss. 257. Ibidem, p. 186, nr.1307. 258. Ibid., p. 186, nr.1308 (din localit. Lustenitz). 259. Ibid., p.54, nr.352 - s.v. Hunde. 260. Ibid., p.l 86, nr. 1306. 261. Gorovei, Cred.,p.48 nr.559 - s.v. cune § CI (din s. Stînca - jud.Iaşi). 262. în legendele şi basmele româneşti, ca şi ale altor popoare europene, de asemenea întîlnim frecvent motivul cîinelui - sau al mai multor cîini - care se devotează stăpînului, scăpîndu-1 de la grele primejdii. 263. Alecsandri, PP, p.101, nr.XXI, w.47 sqq. 264. MFI,,p.l 16, w.33 sqq.; cf. şi Păsculescu, LPR,p.295,nr.3, w.15 sqq. 265. G.Dem.Teod., PPR, p.511, w.142-143. 266. Alecsandri, PP, p.102, nr.XXI, vv.62-63. 267. Ibidem, vv.72-73. 268. Ibid., w.83 sqq. 269. G.Dem.Teod., PPR, p.511, vv. 178 sqq. 270. Alecsandri, PP, p.102, nr.XXI, vv.103-104. 271. G.Dem.Teod., PPR, p.512, vv.211 sqq. 272. G.Dem.Teod., PPR, p.512, vv.225 sqq. 273. Ibidem, vv.211-212. 274. Alecsandri, PP, p.102, nr.XXI, vv.66 sqq. 275. G.Dem.Teod., PPR, p.515, vv.202 sqq. 276. Alecsandri, PP,p.61, nr.I, vv. 18-20. 277. Ibidem, v.21. în bogata colecţie folclorică a eminentului etnograf al Vrancei, Ion Diaconu - care a salvat de la pieire cel mai mare număr de variante ale acestei celebre creaţii artistice a poporului român - aflăm, numai în Ţinutul Vrancei, vol.I, peste 30 de variante, unde e atestat motivul respectiv: p.319, nr.III, v.54; p.323, nr.V, v.19; p.324, nr.VI, v.15; p.339, nr.XV, v.17; p.341, nrJCVII, v.16; p.342, nrJCVIII, v.14; p:346, nr.XXII, v.10; p.347, nr.XXIII, v.21; p.351, nr.XXV, v.12 şi 31; p.354, nr.XXVI, v.21; p.355, nr.XXVII, v.16; p.362, nrXXXIV, v.18; p.364, nr.XXV, v.18 şi 42; p.375, nr.XLIII, v.15; p.377, nnXLIV, v.41; p.378, nr.XLV, v.22; p.380, nr.XLVI, v.23; p.383, nrJCLVII, v.17; p.394, nr.LIII, w.19-21; p.408, nr.LDC, v.16; p.413, nr.LXII, v.29; p.414, nr.LXIII, v.18; p.416, nr.LXV, v.16; p.421, nr.LXVI, w.26-27; p.427, nr.LXX, v.25; p.431, nr.LXXII, w.18-19; p.439, nr.LXXV, w.22-23; p.441, nr.LXXVI, v.24; p.444, nr.LXXVIII, v.34; p.447, nr.LXXXII, w.17-18; p.457, nr.LXXXDC, v.42. De asemenea, în impresionantul corpus de variante mioritice alcătuit de A.Fochi, Mioriţa, aflăm circa 90 de variante cu acest motiv, exceptîndu-le, fireşte, pe cele deja citate după Diaconu. Astfel, cf.aici: p.703, nr.CCXCV, v.36; p.704, nr.CCXCVI, v.22; p.705, nr.CCXCVII, v.18; Ibid., nr.CCXCVIII, v.21; p.707, nr.CCC, v.22...etc., etc. 278. Alecsandri, PP, p.62, nr.I, vv.39-44; A.Fochi, Mioriţa, p.761, nr.CCCLXXI, w.61-63; p.771-772, nr.CCCLXXXI, vv.42-45; p.774, nr.CCCLXXXIV, vv.33-36; p.775, nr.CCCLXXXV, vv.22-25; p.802, 466 NOTE rnXIII w 17-19; p.803, nr.CDXIV, vv.18-23; p.820, nr.CDXXXII, w.38-43; p.825, nr.CDXXXVIII, i? 17- P 826 nr.CDXXXIX, vv.24-27; p.829, nr.CDXLII, vv.12-17; p.876, nr.CDXCVII, vv.33-38; p.885, nVTIvv 41-44; p.886, nr.DVIII, vv.8-9; p.887, nr.DDC, w.12-15; p.945, nr.DCXX, v.33; p.986, nrDCXCIl, w.20-25. 279 Această variantă provine din Galicea Mare - jud.Dolj - cf. Fochi, Mioriţa, p.748, nr.CCCLEX, w.14-24. 280 Alecsandri, PP, p.62, nr.I, vv.50-58. într-o altă variantă, tot din Moldova - culeasă de C.Brăiloiu din Muncelu de Sus - corn. Mogoşeşti (în fostul raion Paşcani, reg.Iaşi) - motivul acesta, deşi altfel încadrat, sună identic ca-n varianta Alecsandri: „...Cînd o fi să mor, / Să mă îngropaţi f în dosul stihii, / Ca să-mi aud cănii..." !_ Cf Fochi, Mioriţa, p.903, nr.DXXXIL Tot la Fochi, Ibid. - cf şi următoarele variante, care conţin motivul: o 776 nrCCCLXXXV, w.38-40; p.777, nr.CCCLXXXVI, w.27-30; p.800, nr.CDXI, w.51-52; p.802, nrCDXII v96; Ibid., nr.CDXIII, vv.34-5; p.820, nr.CDXXXII, w.56-57; p.825, nr.CDXXXVIII, w.32-33; n.876, nr’. CDXCVII, vv.45-48; p.904, nr.DXXXIII, w.47-49; p.905, nr.DXXXIV, w.89-90; p.907, nr.D^OCXV, vv.91-92; p.937, nr.DCIV, vv.34-36; p.954, nr.DCXL, w.10-13; p.958, nr.DCL, w.6-8; p.986, nr.DCXC.II, w.30-31; p.1033, nr.LXXV, vv.48-51; Ibid., nr.LXXVI, w.39-42. 281. G.Dem.Teod., PPR, p.436, vv.l 11-125. 282. Variantă din Trestieni - jud.Prahova: cf.Fochi, Mioriţa, p.775, nr.CCCLXXXIV, w.64-65. 283. Cf. colecţia I.Diaconu - ap.Fochi, Mioriţa, p.884, nr.DVI, w.25-26. 284. G.Dem.Teod., PPR, p.435, vv.1-11. Citatele versuri arată în chipul cel mai evident că această variantă nu e creaţia brâilenilor autohtoni, ci a fost răspîndită pe acolo de ciobani veniţi cu turmele dinspre nord-vest în peregrinările lor transhumantice, aceştia coborau regulat, în fiecare an, de la munte spre cîmpia Bărăganului, pînăpe ţărmul Dunării şi dincolo de el. Numai ciobanii aceia puteau avea o viziune aşa de clară şi aşa de specifică a muntelui, care din veac e cadrul natural favorit al oieritului la români. 285. Variantă din Risipiţi - jud.Gorj - cf. Fochi, Mioriţa, p.774, nr.CCCLIV, w.1-7. 286. Cf. Fochi, Ibid., vv.l 1-14. 287. Grohmann, Abergl., t.I, p.53, nr.342 (s.v. Hunde): „...Die Sagen, in denen der Teufel in Gestalt eines schwarzen Hundes unterirdische Schătze hutet, sind ăus-serst zahlreich...“ - Cf. Idem, Ibidem, p.214, nr.1481 (s.v. Schătze): „Die Schătze werden von schwarzen Hunden... behiitet“. De asemenea, cf. Idem, Ibid., p.214, nr.1482 (s.v. Schătze): „Auf Kreuzwegen pflegen Schătze eingegraben zu sein, die cin schwarzer oder feuriger Hund bewacht, der einen jeden zerreisst, der nicht die zum Heben des Schatzes nothigen Sachen bei der Hand hat“. 288. Culoarea neagră e un atribut specific dracului. De aceea - conform mentalităţii populare - şi atunci cînd el se preschimbă în cîine sau în vreun alt animal, va fi de obicei (dacă nu chiar totdeauna şi în mod necesar), tot negru! 289. De obicei, aceste semne convenţionale, bine cunoscute în lumea rustică bulgară, sînt de forme pur geometrice - mici sfere ori mici conuri, iar uneori chiar simple segmente, drepte ori uşor curbate - adică foarte lesne de confecţionat de către orişicine, deci necerînd vreun talent mai deosebit din partea gospodinei. După cît am aflat pe cale orală, numai în mod cu totul excepţional apar în figuraţia colacilor respectivi şi unele forme mai complexe tinzînd a reda chiar aspectul real al cîinelui. 290. Relatăm aici, după excelenta colecţie de colaci rituali bulgari a lui D.Marinov - adunaţi din cele mai diferite regiuni ale Bulgariei - o serie de exemplare, care ilustrează colacii Crăciunului şi în care sînt mereu prezenţi cîinii, atrâgîndu-ne atenţia locul ce le este consacrat de tradiţie în ansamblul figuraţiei simbolice de pe suprafaţa superioară a colacilor respectivi: gumno [= „aria“] - înfăţişează aria cu şurele de grîne, figurate prin mici conuri de aluat; iar în jurul ei, un cerc închipuind gardul. în poartă se află stăpînul; iar de jur împrejurul gardului, pe din afară, stau de pază 5 cîini, reprezentaţi tot prin conuleţe de aluat. - Cf. D.Marinov, Sb.NU, tXXVIII, pl.DC, fig.21 (Text, p.282). Alt colac gumno - reprezintă la fel aria cu recolta de grîne, cu stăpînul în poartă şi cu 3 cîini păzind în jurul gardului. - Ibid., pl.XI, fig.32 (Text, p.284). Alt gumno, de acelaşi gen, avînd în jurul gardului 3 căni, reprezentaţi prin segmente de aluat uşor încovoiate şi plasate orizontal. Ovcea koşara [= „tîrla de oi“]: în ce priveşte figuraţia, nu diferă deloc de tipul gumno, numai că unele simboluri trebuie inteqiretate altfel: aici micile conuri de aluat nu mai reprezintă clâile de grîne, ci oile. în jurul 467 DESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI tir lei, veghează 3 curţi, simbolizaţi tot prin segmente de aluat, uşor curbate, dînd impresia de mişcare. - Ib pl.XII, fig.37 (text, p.285). Arman [= „aria4*] - e tot tipul gumno denumit doar cu alt termen dialectal. în jurul gardului, păzesc 3 cîini simbolizaţi prin segmente de aluat încîrjoiate la capătul, care reprezintă capul cîinelui - Ib., plJCIII, fig.43 (Text, p.287). Harman - variantă a colacului precedent, cu 3 cîini reprezentaţi prin mici sfere de aluat. - Ib., plXIV, fig.4g (Text, p.287). Arman - reprezentînd gospodăria unui plugar. în interiorul îngrădirii, sînt şurile cu grîne şi uneltele plugăreşti specifice: rariţa şi carul. împrejurul gospodăriei, pe din afară, păzesc 3 cîini reprezentaţi prin segmente de aluat. - Ib., plJOX, fig.77 (Text, p.291). Colac de acelaşi gen şi purtînd exact acelaşi nume reprezintă aria cu recolta de grîne. în jurul gardului, îh exterior, veghează 6 cîini, simbolizaţi prin mici conuri sau chiar sfere de aluat, spre deosebire de semnele şurilor de grîne din interior, care au formă elipsoidală. - Ib., pl.XX, fig.84 (Text, p.293). Tok [= „aria44] - tot tipul gumno sau arman-harman, însă denumit cu alt termen dialectal. înfăţişează aria cu recolta; iar în jurul gardului, păzesc 3 cîini simbolizaţi prin segmente de aluat. - Cf. Ibid., pl JOCI, fig.90 şi 92 (Text, p.294: aici, se trimit eronat la fig.91 în loc de 92). Vecemik [= „colacul pentru vecernie44. îşi trage numele de la vecemea = slujba religioasă de seară]. - Prezintă tipul gumno (sau harman ori tok), avînd în interiorul îngrăditurii recolta simbolizată prin conuri de aluat (şurile) şi prin cruci (clăile cruciforme); iar în exterior 3 cuni, redaţi prin segmente orizontale de aluat. - Ibid., plXXII, fig.96 (Text, p.294). Bojicinik [= „colacul Crăciunului44] - înfăţişează icoana întregii gospodării, cu aria care conţine şuri şi clăi de grîne, cu unelte plugăreşti, apoi cu tîrla reprezentată printr-un cerc închis divizat în două: avînd într-o despărţi-tură turma de oi, iar în alta vitele mari; în timp ce, lîngă gardul tirlei, pe din afară, stă de pază un cune, simbolizat printr-un mic semicerc de aluat. - Ib., pl.XXIII, fig. 101 (Text, p.295). Naiadka [= „sătulul44] - adică, colacul care satură Tot aşa e numit de bulgari, pe alocurea, şi ajunul Crăciunului. E un epitet, pe care îl atribuie de asemenea românii acestei sărbători, ce se distinge, în comparaţie cu altele, printr-un belşug neobişnuit de mîncâri, ca şi prin marea lor varietate; astfel, ţăranii noştri îi zic „Căciunul sătulul4 spre deosebire de „Paştele fudulul", a cărui caracteristică e înnoirea tuturora cu haine din cap pînă-n picioare. Aşadar, numele naiadka al colacului bulgar reprezintă, după noi, un transfer al numelui sărbătorii ajunului de Crăciun asupra acestui colac îndătinat atunci. El imaginează de asemenea gospodăria cu totul avutul ei, îngrădită de un cerc mare. Suprafaţa cercului e divizată în patru despărţituri egale prin două diametre ce se întretaie perpendicular, reprezentînd: una, aria cu clăile; alta, tîrla cu oile; alta, via, simbolizată printr-un butoi; iar alta, curtea cu uneltele agricole. în poartă, e figurat stăpînul, alături de care se află cunele - Ib., plXXIII, fig. 103 (Text, p.296). Vecemik - spre deosebire de un colac precedent cu acelaşi nume acest colac înfăţişează gospodăria de tipul pastoral, înconjurată cu gard circular, în interiorul căruia se află strunga şi oile, iar în poartă fiind străjuită de 3 curţi, reprezentaţi prin conuri de aluat. - Ib., pl -XXIV, fig. 107 (Text, p.297). 291. Se cuvine mai întîi să relevăm faptul interesant că, în timp ce la Crăciun predomină colacii de aspect agrar; la Sf.Gheorghe, sînt atestaţi în mod exclusiv colacii, care ilustrează aspectul pastoral al vieţii rurale bulgare, deşi tot atunci e şi începutul muncilor agricole. în figuraţia colacilor acestei mari sărbători a primăverii, rolul cîinilor de paznici neadormiţi ai averii stăpînului apare de asemenea în plin relief, nu mai puţin clar decît m colacii Crăciunului şi ai ajunului de Crăciun. Ovceamik [= „colacul ciobănesc44] prezintă următoarea figuraţie: pe faţa colacului, un cerc din aluat - paralel cu marginea - închipuie gardul tîrlei. în interior, se văd oile, reprezentate pin boabe sferice de aluat. în poartă, stă culcat ciobanul, simbolizat printr-un segment de aluat rotunjir la uncapât şi cu două puncte în mijloc - ochii - marcîndu-i astfel capul. în jurul gardului, pe din afara tirlei, stau fie pază 3 dini, redaţi prin segmente de aluat cu un capăt mai gros, indicînd capul şi cu altul, care se subţiază treptat, indicînd coada. - Cf Marinov, Sb.NU, t.XXVIII, pl.77, fig.32 (Text, p.443). Koşara [= „tîrla44] - cam la fel cu precedentul, are 3 cîini paznici - Ibid., pl.LXXX, fig.334 (Text, p.444). Ovcearski kravai [= „colac ciobănesc44] - reprezintă tîrla cu oile şi cu ciobanul în interior. Tot în interior figurează şi cei 3 cuni, în jurul ciobanului. - Ib., pl.LXXX, fig338 (Text, p.444). 468 NOTE ✓»» Mfirska koşara [= „tîrla ciobănească44]: afară, în jurul tir lei, păzesc 5 cîini, simbolizaţi prin segmente de alutfîn poziţie orizontală - Ib.f pl.LXXXI, fig.340 (Text, 445). Altă variantă, cu acelaşi nume: în jurul gardului tîrlei, remarcăm şi la aceasta 3 curii, care stau de strajă. - Ib., pl.LXXXI, fig.342, (Text, p.445). K sara 1= tîrla4*]: în poarta tîrlei stă ciobanul; iar afară, în jurul gardului, păzesc 3 cuni reprezentaţi prin Jci conuri de aluat. - Ib., pl.LXXXII, fig.348 (Text, p.445). O variantă cu acelaşi nume ne înfăţişează la fel tîrla, străjuită în exterior, de 3 cîini figuraţi prin segmente orizontale. - Ib., pl.LXXXII, fig.350 (Text, p.445). Ovcearska koşara - Tîrla e reprezentată printr-un cerc deschis: în interiorul tîrlei, sînt oile; în deschizătura gardului, un cerculeţ figurează strunga, lîngâ care se află şi ciobanul, la mulsul oilor. Pe din afară, stau împrejur de pază 3 cîini. - Ib., pl.LXXXIII, fig.354 şi 356 (Text, p.446). Koşara - cu obişnuiţii 3 curii în jurul gardului tîrlei, reprezentaţi prin mici conuri de aluat. - Ib., pl.LXXXIV, fig.358 (Text, p.446). Ovcearska koşara - înfăţişează, în interiorul tîrlei, turma de oi cu „cîrmaciul4* [= berbecele călăuză] în frunte; iar în exterior, 6 cîini care păzesc, stitid în adăposturi. Ei sînt reprezentaţi prin mici sfere de aluat, pe care se suprapune cîte-o bilă minusculă de aluat. - Ib., pl.LXXXIV, fig.360 (Text, p.446). Ovceamik [= „colacul ciobanului*4]: prezintă imaginea tîrlei, conţinînd turma de oi, în fruntea căreia se văd două oi fătâtoare de miei gemeni, ceea ce constituie un ideal ciobănesc. în poarta tîrlei, păzesc 2 cutii. - Ib., pl.LXXXV, fig.367 (Text, p.447). Ovcear [= „ciobanul**] - cu aceeaşi figuraţie ca şi a colacului precedent. - Ib., pl.LXXXV, fig.368 (Text, p.447). Ovceamik [= „colac ciobănesc**] - reprezentînd tîrla cu turma, precedată de două oi care fată miei gemeni. în poartă e ciobanul, iar 3 cuni stau de strajă, în jurul gardului. - Ib., pl.LXXXVI, fig.370 (Text, p.447). Variantă purtînd acelaşi nume - tîrla cu gardul în formă de potcoavă, e divizată în două: în despăiţitura din fiind sînt oile; iar în cea dinspre poartă, e ciobanul cu cîinele. - Ib., pl.LXXXVI, fig.374 (Text, p.448). Variantă denumită la fel - cu strunga, cu turma de oi şi cu ciobanul în interiorul tîrlei; iar în poartă, cu 3 cuni, care stau de pază. - Ib., pl.LXXXVII, fig.376 (Text, p.448). Variantă cu acelaşi nume, reprezentînd tîrla: în interiorul ei se află turma cu ciobanul; iar afară, stă de pază un cîine. - Ib., pl.LXXXVII, fig.378 (Text, p.448). Variantă denumită prin acelaşi termen: turma e în interiorul tîrlei, unde se vede de asemenea strunga şi ciobanul, care mulge oile; iar afară. în jurul tîrlei, străjuiesc 3 cuni. - Ib., pl.LXXXVII, fig.380 (Text, p.448). Variantă cu acelaşi nume: turma şi ciobanul, în interiorul tîrlei; iar afară, împrejurul gardului păzesc 3 cîini. -Ib., pl.LXXXVIII, fig.382 (Text, p.448). Altă varianta, denumită la fel, prezintă tîrla divizată în 4 despărţituri: într-una, figurează oile; în alta, berbecii; în alta, ciobanul; în alta dinii. - Ib., pl.LXXXVIII, fig.384 (Text, p.449). Ovceamik sau ovcearska pita (-■ „pită ciobănească**]: înfăţişează tîrla cu oile, cu strunga şi cu ciobanul, în interior; iar afară, dinii care o păzesc. Ib., pl.LXXXVIII, fig.387 (Text, p.449). Koşara figurînd tîrla cu un gaid în foi mă dc potcoavă: în interior, e turma de oi; iar afară, in jurul gardului, stau de strajă 3 t tini. Ib., pl XC', tig 389 ( Text, p.449). In tine, mai relatăm aici doi colaci rituali bulgari de aspect pastoral, îndătinaţi la 1 februarie, la sărbătoarea populară a sfînlului Trifun. Ambii reprezintă tîrla, avînd în interior oi şi vite mari: unul (fig.160) simbolizează vitele mari prin împletituri de aluat în forma cifrei arabe 8, iar oile prin bile de aluat; celălalt (fig.161) întrebuinţează pcnliu vitele mari segmente de aluat în poziţie orizontală. Afară, în jurul gardului la amîndoi colacii figurează 3 segmente de aluat: acestea, după interpretarea lui Marinov, ar înfăţişa lupii, care dau tîrcoale tîrlei lh., pl.XXXVll, tig. 160 şi pl.XXXVlll, fig.161 (Text, p.359). Noi opinăm însă că aceştia nu sînt lupi, ci sînt cei 3 cîini, care apar atît dc consecvent în mai toate variantele tipului koşara ca şi în cele ale tipului gurnno. Ar însemna ca singuri aceşti doi colaci să facă excepţie. Ce-i drept, Marinov ne informează că aceşti colaci după ce au fost tâmîiaţi sînt destinaţi vitelor, în hrana cărora sc «mesteca „pentru ca să nu Ic atace lupii4*. (Cf. Sb.NU XXVIII, p.358). Credem totuşi că aceasta nu justifică deloc interpretarea sa. Să 11 tîleuit poporul însuşi astfel simbolurile respective? Ar 11. în acest caz, o transformare lîrzie a sensului, care la origine nu a putut fi altul dccît cel amintit. 469 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI 292. Caracterul magico-ritual al acestor colaci bulgari ne este, probat în chipul cel mai categoric de faptul că, pe de-o parte, ei sînt în uz la sărbători de importanţa Crăciunului şi a Sfîntului Gheorghe, care se disting prin trăsătura lor augurală specifică Anului Nou; iar pe de-altă parte, colacii în chestiune sînt duşi la biserică, unde stau în timpul slujbei religioase şi sînt cădelniţaţi de preot sau uneori sînt tămîiaţi şi acasă. Apoi, ceea ce e foarte semnificativ, ei se dau, spre a fi mîncaţi, factorilor răspunzători dintre membrii familiei: tipul gurnno e dat gospodarului plugar, iar tipul koşara este dat ciobanului. Şi unul, şi altul împart colacul - primit în chip solemn - cu vitele sale: plugarul, cu boii; ciobanul cu oile. Acesta e un act magic, prin care - conform credinţei poporului - se asigură realizarea urării exprimate prin acea imagine ideală a prosperităţii, din figuraţia de pe faţa colacului. 293. Am văzut colecţia colacilor rituali bulgari de acest gen şi în natură, la Muzeul Etnografic din Sofia, în a. 1934. Am aflat atunci, că unii etnografi bulgari de prestigiu, după moartea lui Marinov, contestaseră autenticitatea folclorică a lor şi au mers pîn-acolo, încît au cerut să fie distruşi, ceea ce s-a şi făcut! Dar nu mult după aceea, verificîndu-se pe terenul etnografic că toate exemplarele, pe care Marinov - fost director al Muzeului Etnografic - le adunase cu o rară competenţă şi cu mare trudă, erau perfect autentice. întreaga sa colecţie a fost reconstituită după planşele publicate în Sb.NU, t.XXVIIl şi redată muzeului. Colaci rituali, de tipul celor bulgari mai sus relataţi, sînt atestaţi şi la sîtbo-croaţi. Am văzut cîteva exemplare, în a. 1929, la Muzeul Etnografic din Zagreb. Am remarcat însă că acestea prezintă o figuraţie cu totul sumată, de-abia schiţată, în comparaţie cu colacii bulgari din colecţia Marinov, care se caracterizează printr-o desăvîrşită claritate a simbolurilor şi o mare varietate a lor. Dar sînt unele indicii că astfel de colaci rituali au existat şi la români, însă au ieşit din uz. Asemenea indicii ne oferă adesea chiar figuraţia - pur decorativă azi - a anumitor colaci de la Crăciun sau de la marile sărbători ale primăverii (Paşti ori Sf. Gheorghe), din satele noastre mai conservative. 294. Cf. mai sus: Partea II {Rituri de descolindare) - cap.II {Lovirea cu toiagul de colindător) §2. 295. Cf. mai sus: Partea II, cap. 18 {Aducerea de mortăciuni sau schelete de animale în curtea gazdei...) § 1. 296. Cf. mai sus: idem. 297. Idem. 298. „Şez.“, t.VI 11901], p.22 s.v. boală; cf. şi Gorovei, Cred. sup.y p'.24 nr.271 (reprodus exact, din rev. , Şezătoarea**.) 299. Călătoria aceasta de recunoaştere şi de inspecţie totodată a lui Bandinus începe la 19 octombrie 1646; iar codicele său a început a-1 scrie, la reşedinţa arhiepiscopală din Bacău, în a. 1648 la 2 martie. Titlul acestui codice - aşa cum a fost formulat de autor - sună: „Visitaăo generalis omnium ccclesiarum catholici romani ritus in provincia Moldaviae...“ (cf. VA. Ureche, Codex Band.y p.3.) 300. Fetele erau şi ele goale, precum stă scris în pasajul imediat precedent celui citat de noi: „...annosae puellae decern... nudae..." (VA. Ureche, Codex Band.y p.39 § 2.) 301. “...Idem decern juvenes nudi alia nocte loco boum aratrum traxere sulcando terram circa pagos, quos totidem praegrandes puellae agitabant miscebantque cantus et risus. Cives sudibus armaţi ad sulcum contra pestem pugnaturi versa facie in Transylvaniam, stabant**. (V.A. Ureche, Codex Bând., nr.2, p.39). Datori sîntem să atragem atenţia eventualilor cercetători ai acestui codice că traducerea lui VA. Ureche e plină de greşeli, uneori foarte grave: în aşa măsuţă chiar, încît alterează sensul textului original! Evident, această scriere - deosebit de importantă pentru români, prin valoarea ei etnografică şi istorică totodată - are rîeapărată nevoie de o nouă editare, spre a i se da o traducere bună de către un editor competent şi scrupulos. Ureche dă o traducere cu totul aproximativă, în care se interpune şi el cu unele observaţii. El povesteşte ca din partea sa despre Bandinus - deci la pers. III sg. - nu redă textul în româneşte aşa cum e în original la pers. I sg., adică • nu-l lasă pe cronicar să povestească în numele său. S-ar părea că a uzat de acest procedeu, anume pentru a eluda cu abilitate dificultăţile de traducere, fără a reuşi totuşi; căci Bandinus s-a răzbunat asupra editorului, pentru tratamentul complet neştiinţific aplicat opuscului său. Spre a ilustra în mod concret cele afirmate mai sus, vom relata chiar din pasajul citat de noi două erori fatale: yJoco“ e tradus de Ureche prin „în acel loc“ (sic!) Dar acest cuvînt are aici sens de prepoziţie şi e inseparabil de „boum**; deci, trebuia luat împreună cu acest substantiv - „loco boum“ - şi tradus: „în loc de boi“ sau „în locul boilor'\ ceea ce înseamnă că cei 10 flăcăi erau înjugaţi şi ei trăgeau plugul; iar nu boii. Ca să se vadă clar cît de fals a redat Ureche în româneşte acest loc, cităm traducerea sa: „...tot acei 10 goL.traserâ în acel loc un plug cu 470 NOTE boi../4 (cf. Codex Baud., p.LVII). Aşadar, după Ureche, reiese Că boii trăgeau plugul şi că flăcăii îi minau ca de obicei la arat. Ori aceasta e un fals folcloric impardonabil, căci faptul că flăcăii trăgeau plugul, la împrejmuirea satului cu o brazdă, constituie un caracter specific al datinii! Apoi, mai departe, pe „agitabanC Ureche îl traduce prin precedau** (sic), în timp ce trebuie tradus prin „mînau44, fiindcă fetele îi minau pe flăcăii înjugaţi la plug întocmai ca pe boi. Ele deci nu mergeau nicidecum înaintea flăcăilor - asa cum rezultă din traducerea fui Ureche (cf. Ibid., p.LVII) - ci alături de ei şi anume, în stînga lor. Nu putem omite de a relata că toţi cei ce au cftat-din Bandinus vreun pasaj de la capitolul referitor la satul Lucaceşti, nu s-au adresat textului latinesc, ci s-au bazat exclusiv pe traducerea lui VA. Ureche, teproducîndu-i fidel erorile! Astfel, valorosul nostru etnograf Tudor Pamfile, vorbind despre ciumă, citează şi el toată partea referitoare la riturile în contra ciumei din Codex Bond.; însă după traducerea lui Ureche şi, evident, cu toate erorile acestuia! (Cf. Pamf., Mitologie rom., I, pp.327-328). .Dar chiar si un cercetător de seriozitatea lui ('andrea cade în aceeaşi cursă (cf. FMR,pp.l39-140)!... Si. in menţionatul capitol - din care noi nu am citat decît o foarte mică parte - sînt o serie de alte erori nu mai puţin grave decît cele pe care le-am semnalat. Pe de altă parte, însuşi titlul pe care V.A. Ureche l-a atribuit manuscrisului în chestiune constituie o eroare, ce se cerc neapărat rectificată. De vreme ce autorul îşi redactează în latineşte sub forma Bandinus numele său de familie, (care în limba italiană suna desigur Bandini), opusculul acesta trebuia intitulat juxtapunîndu-se, în ordine succedentă, apelativul codex, fie forma genitivului latinesc Bandini (< n.fam. Bandinus, fie epitetul bandinianus. derivat de la numele de familie respectiv prin sufixul -ianus. Deci, sau Codex Bandini (adică: codicele lui Bandinus) sau Codex hantlinianus (adică codicele bandinian) - dar sub nici un motiv „Codex Bandinus44! 302. s. Perieni din fostul jud. Tutova. 303. „Şez.44, t.Vl (1901, p.22 s.v. boală: cf. si Ciorovei, Crcd.sup., p.24, nr.270 (reprodus întocmai din rev. JŞez.44) 304. Padeâ jud. Dolj. 305. Cf. rcv. „I. t.IIl (1910), p.3l I, nr 113. 300. Apoi. in continuare, urmează uiările de însănătoşire, care caracterizează finalul descîntecelor: „...Să fie omul sănătos ca Precista, ca soarele...44 Cf. „Şez.44, t.V (1899), p.145. Aici, citatul text cu ritul brazdei figurează intr-un sir de descînlece, care se continuă făiă întrerupere, ca si cum ar fi unul singur. E publicat, sub titlul Dese intere de bufni, de grumăzare.)i alte uiamwi. *07. lotuşi, culoarea neagră se întilncstc şi în diferite alte produse ale magiei româneşti, mai cu seamă în incantaţii, măcar că nici din practicile însoţitoare nu lipseşte. Foarte caracteristic, pentru această culoare, este un dccintcc de aruncătură, unde ea apare ca un laitmotiv magic prin excelenţă: aflăm aici şi boi negri, şi pluguri negre, si femei negre...etc. (numai brazdă încercuitoare nu aflăm, fiindcă decîntecul are o altă finalitate). - Cf. (’I.. t.XXV, nr.7 (2 oct. 1891). 308. Am văzul ca la bulgari si dinilor fătati simbata aşa numiţi „kuceta săbotniceta44 li se atribuie însuşiri extraordinare, pe care nu le pot avea dinii lâtati in alte zile. - Cf. mai sus. 309. Idiade. De Zalmoxis. p. 193. 310. I Jrcche, ( odex Bând., p.39, § 1. 311 Ibid., p.39, § 1.2 312. Idiade. De Zalmoxis, p 191. 313. Idem. 314. Cf mai sus. 3IN. De c\.. la luatul manei vacilor, a oilor ori a caprelor, sau a manei cîmpului în noaptea Sf. Gheorghe; apoi. in vrajilc de diagoste sau pentru aflarea ursitei, în noaptea de Crăciun ori de Anul Nou, etc. 31(». Cf. W. Crooke. An introdm tion io the popular religion and folk-lore of Northern India. Allahabad, 1894 p 40 * 31 " < t R I leini. ///• antonimia nmgh a gt arco-latina, p.507. 471 PESCOUNDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI 318. „eine ganz einseitige und...falsche Auffassung“ - cf. Weinhold, GHR, p.4. 319. Weinhold,GHR,p.31. 320. Ibidem, p.22. 321. „Schutzmittel“. 322. „Die Geister und Gespenster scheuen den nackten Menschen.“ - Weinhold, GHR, p.l 10. 323. „...quo facto, Valachi putant pestem in nudos homines non insurgere, sed erubescere ac parcere juvenili aetati..." - Cod. Bană., p.39, § 2. 324. Cf. Anthropophyteia,ti,p.l sq.; tIV,p.171 sqq. 325. Stern, GUSR, ti, p.480. 326. Cf. Cod. Band.y p.39, § 2. 327. După o legendă indică însă, nuditatea afectează negativ o sferă şi mai largă din himea supranaturală. în adevăr, dramatica poveste a frumosului muritor Pururavas, de care se-ndiâgosteşte zîna Urvaţl, e foarte semnificativă în această privinţă. Zîna - pentru a deveni soţia lui - îi pune, între altele, condiţia de a nu-1 vedea niciodată gol. Dar iată că, într-o noapte fatală - după mulţi ani de viaţă împreună - Urvaţl îl zăreşte gol la lumina fulgerului. îndată zîna dispare, spre desperarea lui Pururavas, care pleacă apoi în căutarea ei, întocmai ca şi eroul atîtor basme, care caută femeia ce reprezintă idealul de frumuseţe visat de dînsul. - Cf. Simenschy, Pur (ravas şi Urvagî(cx tr. din „Viaţa Basarabiei", t.VII, nr.7-8, Chişinău, p.1-2; Weinhold, GHR, p.l 1. Această legendă sanscrită ar părea deci să constituie o dovadă că goliciunea umană are efecte apotropaice nu numai asupra duhurilor rele, ci în general asupra oricăror fiinţe supranaturale, inclusiv cele cu caracter divin -ca zîna Urvaţî - indiferent dacă ele sînt răufăcătoare sau binefăcătoare faţă de oameni. 328. Cf. Cod. Bond., p.39, § 2. 329. Ureche îl traduce pe „ve/" prin „adică", ceea ce e foarte greşit; căci în româneşte adică înseamnă gat deci, el identifică sceptrul cu arcul şi săgeţile, ca şi cum ar fi totuna! Evident, vel trebuie redat numai prin conjuncţia disjunctivă sau. în adevăr, Bandinus a vrut să spună că unele statui îl reprezentau pe uriaşul cioplit în lemn ţinînd în mînă sceptrul, pe cînd altele îl reprezentau finind un arc. 330. yyFramea" e tradus de Ureche prin „lance". E drept că acest apelativ latinesc mai ales o asemenea semnificaţie are. Totuşi, acelaşi cuvînt mai designează şi un specimen de sabie cu două tâiuşuri. Şi noi opinăm că acesta este sensul cel just. în adevăr, e cu totul neverosimil să ne imaginăm că acea figură de bărbat ţinea în mîna dreaptă un sceptru, iar în cea stingă, o suliţă, fiindcă suliţa e tot un fel de sceptru! De altfel, mai departe, în aceeaşi descriere a obiceiurilor de la Lucâceşti, a lui Bandinus, se vede şi mai clar că e vorba de sabie. Ureche însă, consecvent, va traduce şi acolo acest cuvînt tot prin lance. Pe de-altâ parte, sabia e o armă mai caracteristică şi mai temută decît lancea, adică de natură a speria mai tare ciuma. 331. superstitiosissima gens Valachorum Priapos ad omnem aditum viarum erexit tali figura. Ingenten atborem quercinam populares exciderunt, cui humanam faciem, pedes et manus fabrili opere effinxere; statua haec praestigiosa in mânu dextra temet sceptrum vel arcum duabus sagittis intcnsum, in laeva frameam, qua vibrată ictum minări videtur." - Cod. Band.y p.39, § 1. 332. „...Rudis et superstitionibus imbuta gens opinatur, quod hac arte pestem in Transylvaniae finibus gras-santem possit terrere, ne Moldavie limites attingere tentet..." - Cod. Band.y p.39, § 2. 333. Ibidem, § 1. 334. „... Cives sudibus armaţi ad sulcum contra pestem pugnaturi versa facie in Transylvaniam, stabant." -Cod. Band.y p.39, § 2. 335. „...bărbaţi foarte demni de încredere mi-au povestit..." - Cod. Band.y p.39, § 2. 336. „...aceste figuri eu însumi le-am văzut, fiind de faţă..." - Cod. Band.y p.39. 337. Deja Strabon, Geogr. lib.XIII, § 12, a remarcat că Priap nu era de loc menţionat de către Hesiod: „...ape-deihthe de theos outos upo ton ne teron oude gar ’Esiodos oide Priapon" („...acest zeu s-a ivit printre cei mai noi, căci Hesiod nu l-a cunoscut pe Priap..."). 338. în adevăr, numele Priapos, formă pe care o întîlnim mai la toţi prozatorii greci şi care figurează de asemenea în monumentele epigrafice, sau Priepos, cum îl aflăm de obicei la poeţi - sau, mult mai rar, şi sub aspectul Priepos - este în limba vgr. un nume exotic. încercările de a-i afla etimologia nu le-au reuşit nici 472 NOTE anticilor şi, după cît se părelnici modernilor. Dintre moderni, Pape [Wb.grJug., LII, p.1253], punînd in legttuifl acest nume cu ideea de străpungere, de pătrundere, îl raportează la vb. perao-peraso; iar Osthoff (Arch.jur Religions-wiss., LVII, p.416 sq.) îl derivă din prefixul pri + apos (=phallos). 339. Rat, Anth.gr., t.l, p.319, n.425. 340. Cf. Pausan. descr. Gr. lib.A LIX, cap. XXXI, § 2: „...Lampsakenoi de kai es pleon e theous tous allous nomizousi44 („...Lampsacienii îl venerează mai mult încă decît pe ceilalţi zei...44) Pentru originea sa hellespon-tică, e foarte caracteristică una din poeziile hii Catul, dedicată lui Priap [Ad hortorum deum]: „Hune hicum tibi dedico, consecroque, Priape, / Qua domus lua Lampsaci est, quaque silva, Priape, / Nam te praecipue in suis utbibus colit ora / Hellespontia, caeteris ostreosior oris.44 (Acest crîng ţi-1 închin şi ţi-1 consacru ţie, Priape, / La Lâmpsakos, unde e casa ta şi unde-ţi e pădurea, Priape; / Căci pe tine te venerează, în oraşele sale, mai cu seamă / Ţărmul hellespontic, mai bogat în stridii decît celelalte ţărmuri44.) - Catull. carm. XVIII. De aceea, unul din epitetele obişnuite, atribuite de grecii antici lui Priap este: Lampsakenos - cf. Ci Gr., LlV,p.29, inscr.add. 2465 b. Virgiliu îl numeşte şi el: „Hellespontiacus Priapus44 - cf. Georg., LIV, v.l 11. 341. Strabon [Geogr., lib. XIII, § 12] spune că Priap „seamănă cu zeii antici Orthanes şi Konisalos şi Tychon şi cu alţii ca aceştia44 („...eoike tois ’Attikois ’Orthane kai Konisalo kai Tychoni kai tois toioutois44). După cît se pare, toate aceste divinităţi, pe care le menţionează Strabon, au fost complet absorbite de Priap. 342. Aşa se şi explică mitul, după care Priap era fiul lui Dionysos cu Afrodita [cf. Diod. Şicul., Bibl.hist., lib.IV, cap. 6, § 1; Pausan., Descr.Gr., lib. DC, cap.31, § 2 (sau cu o nimfă) cf. Strab., Geogr., lib. XIII. § 12]. Numai după versiunea lexicografului Suidas, Priap ar fi fost fiul lui Zeus însuşi cu Afrodita (cf. SuidaeLex. s.v. Priapos). 343. în ce priveşte marea putere creatoare atribuită lui Priap - în epoca de strălucire a cultului său - nu cunoaştem un document mai grăitor decît monumentul epigrafic, cu statuia de piatră a zeului, descoperit la Tivoli, pe teritoriul anticului Latium. Inscripţia-rugăciune, care e o poezie în 52 de versuri - distribuite pe cele 4 feţe ale monumentului - poartă în frunte dedicaţia: „GENIO NVMINIS PR1API POTENTIS POLLENTISINVIC-TL..“ („Geniului zeului Priap, cel puternic, cel tare, cel neînvins...44). Iar versul invocativ, care revine periodic ca un laitmotiv, sună: „SALVE SANCTE PATER PRIAPE RERVM!44 („Te salut, sfmtule Priape, părinte al lucrurilor!44). De asemenea, el este invocat prin epitetele „GENITOR44 şi „ALMVS44, alte forme de expresie ale lui „PATER44. Dar deosebit de elocvente pentru aureola de grandoare şi atotputernicie, în care e învăluit Priap, sînt versurile unde el este numit: „AVCTOR ORBIS AVT PHYSISIPSA PANQVE44 („Creatorul lumii sau natura însăşi şi universul44) - CIL, t.XIV, p.379, inscr. 3565; cf. şi Anth.lat., Lllj, p.707-708, nr. 1504. *PAN e utilizat aici în sensul lui gr. topan, lat. universum. într-o inscripţie vgr., Priap e numit: „SOTER KOS-MOY44, adică: „mîntuitoml lumii44 - cf. CIGr., LIV, p.29 inscr.5961. 344. „Agrophylax esteka polyktcanois en aroyrais, phrikonos kalyben kai phyto ruomenos44. -Anth. Pal., t.II, cap. XVI, epigr. 243. 345. vgr. kepoyros < kcpos (= grădină) 4 oyros (= paznic). în monumentele epigrafice vgr., Priap e invocat şi prin epitetul sinonim kepophylax < kcpos + phylax (- paznic). - cf. CiGr., LIV, p.29, inscr. 5960. 346. E vorba de toate uneltele de grădinărie şi de haine, încălţăminte, etc., care sînt consacrate zeului de către stăpînul grădinii. 347. „...soi to kepoyro Potamon anetheke, Priepe...44 - Anth.Pal., Li, cap. VI, epigr. 21, v.9. 348. „Aytoy eph aisnasiaisi ton agrypnoynta Priepon. / Estesen lahanon Deinomenes phylaka. / AU’os ente-laniai, phor, emblcpc...44 - Anth.Pal., t.II, cap. XVI, epigr. 236, v.l-3. 349. „Toymprasie phylakos makran apotele phylaxai...44 -Anth.pal., t.II, cap. XVI, epigr.86, v.l. 350. „...entha perix kchutai Botriopais eliki ampelos...44 - Anth.pal., t.II, cap. IX, epigr. 437, v. 8-9. 351. „Eis to kenon mc tethcike. nomoy harin ode Priepon, / Eytyhidcs, xeron klematidon phylaka44. - Luc., LLXXXII, epigr. 22; Antlt.pal., t.II, cap.XVI, epigr. 238. 352.....Tas de timas oy monon kata polin aponemoytin ayto en tois ierois, alia kai kata tas agroikias, oporo- phylaka ton ampelouon apodeiknyntcs kai ton kepon...44 - Diod. Sic., BibLhist.* lib.IV, cap.6, § 4. 353. „Zeului giădinilor44 Catull. cann., XVIII. )54. „Zeul grădinilor44 C atull. carm . XIX şi XX; cf. şi PRIAPEA: LXXXIV şi I^CXXV. *55. „custns horfC cf ccl VII, v. 34. 473 DESCOLINDATUL IN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI 356. „hortorum custos“ - Priapeum, I, v.5. 357. Cf. mai sus. 358. Ov.,Fasti, VI, v. 333. 359. ,JJortorum decus et tutela, Priapus“ - Ov., Fasti, I, v.315. 360. „De cultu hortorum - carmen ad Publium Silvinum“ - PLM, t.VII, p.32. 361. „medio in horto“ - PLM, t.VII, p.32, v.33. 362. Idem. 363. „Fur notae nimium rapacitatis / Compilare Cilix volebat hortum; / Ingenti sed erat, Fabulle, in horto / Praeter marmoreum nihil Priapum. / Dum non vuit vacua mânu redire, / Jpsum surripuit Cilix Priapum - Mart., lib.VI, epigr. 72 [De Cilice fure\. 364. „Hic me custodem fecundi vilicus horă / Mandati curam iussit habere loci. / Fur, caveas poenam, licet indignere feramque / Propter olus dicas hoc ego? propter olus“ - Priapeum, XXIV. 365. „pomosis... in hortis" - lîbull., lib.I, eleg. 1, v.17. 366. „Tutelam pomarii diligens, Priape, facito...^ - Priapeum, LXXII, v.l. 367. „...tu, quisquis es, o malus timeto; / Nam si vel minimos mânu rapaci / Hoc de palmitc laeseris race-mos,..F - Mart., lib.VI, epigr. XLIX, vv. 7-9. 368. „...Pro quis omnia honoribus sic necesse Priapost / Praestare et domini hortulum vitieamque tueri...“ Priapeum, LXXXV; Catull.carm.,XEX, vv. 7-18. 369. „...Ut gaudet insitiva dccerpens pyra, / Certantem et uvam purpurae, / Qua munerctur te. Priape,..."' -Hor., £/W., II, vv. 19-21. 370. „...custodem vitis et horă (provocat)...“ - Iuv., Sat., VI, v.375. 371. „...Invitent croceis halantes floribus horă, / Et custos furum atque avium... / Hellespontiaci şervet tutela Priapi..F - Virg., Georg., IV, vv. 109-111. 372. „...Pro quibus ofFiciis, si fas est, sancte, paciscor, / Adsiduus custos ruris ut esse velis, / Improbus ut siquis nostnim violarit agellum, / Hune tu - sed taceo; scis, puto, quod sequitur.** - Priapeum. LXXXI, vv. 3-6. Acest carmen priapeum e gravat pe un altar cu statueta de bronz aurit a lui Priap. Monumentul a fost descoperit în nord-estul Italiei, în antica Gallia Cisalpina, pe cîmpul din regiunea oraşului Pa ta v iu m. locul natal al istoricului Titus Livius. Demn de relevat e faptul ca, deasupra altarului, figurează un mănunchi de spice si struguri, adica simboluri ale rolului lui Priap de paznic al ogorului si ol viei. Amintim de asemenea ca Priap c reprezentat şi aici, ca de obicei, cu phallos-ul descoperit. Cf. CIL, t.V,, p.274, inscr. 2803; Anth.lat., t.!I„ p.399 nr. 861. 373. „ - ...Caeditur et rigido custodi ruris asellus.“ Ov., Fast., I, v.291. 374. „Agellulum hune... hortulumquc...“ - Catull., Carm., XX; Priapeum, LXXXIV, vv. 3-4. 375. „Parumst, quod hic cum fixerint mihi sedem, / Agente terra per camculam rimas . Siticulosam sustine-mus aestatem? / Parum, quod imos perfluunt sinus imbres, / Et in capillos grandines cadunt nostros / Rigctque duro barba vincta crystallo...“ Priapeum, LXIII, vv. 1-6. 376. „Non horă, neque palmi tis beati, / Sed rari nemoris, Priape, custos, ' Ex quo natus es, et potes renasci, ‘ Furaces monco, manus repellas, / Et sylvam domini focis reserves...** - Mart., lib. VIII, epigr.XI. |Ad Priapuml 377. : pădurea. 378. „...Si defecerit haec, et ipse lignum es.“ Mart., Ibid., v.6. 379. „...tu, nistice custos, / Huc ades et... Priape, favc!“ Priaţreum. LXXX. v.9-10. 380. „...turpi nuditate distentus...Priapus.** Augustim, De civ.Dci, lib.IV, cap. 11. 381. „Oualibus Hippomcncs rapuit Schocncida pomis, i Qualibus Hesperidum nobilis hortus erat,... / falia quinque puer domini Horcntis agelli / Inposuit mensac. nude Priape, tuae“ Priafwum. XVI. vv. I -2 si 7 8. 382. „...Nudus et hibemae producis frigora hrumae, / Nmlus et aestivi tempora sicca ( anis“ Tihull.. lib.K eleg. 4, vv. 5-6. 383. Cf. Dar.-Saglio, l)A(iR, t.IV,, p.646, fig. 5797 si Roscher, AI XiRM. t.III,, col 2983, lig.2. unde c reprodusa o statueta de bronz de la muzeul din Honn. care I reprezintă pe Priap tinind in poala hamei o gramada de fructe, sprijinita pe phallos-ul foarte proeminent, complet descoperit. 474 NOTE O alta imagine a lui, mai decenta, ne-o oferă o statuie de la muzeul din Viena, care-l reprezintă pe acest zeu ffcan lung pîna-n pamînt şi tot cu fructe în poala, îns& phallos-u\, deşi acoperit, se conturează foarte clar sub cf. Roscher, ALGRM, t.III,, col. 2985, fig. 3; Dar.-Saglio, DAGR, t.IV„ p.646, fig. 5798. O moneda din Lâmpsakos - avînd pe ea chipul lui Priap, cu phallos-u\ de proporţii excesive - e conservata în colecţia numismatica de la British Museum: cf Roscher, ALGRM, t.III2, col.2983, fig.3. t84 Cf. Plut., Mor., 355 e, cap.XII; Ibid., 365 a-c, cap. XXXVI. ..ct Fascinus.Dens inter sacra Romana a Vestalibus colitur...“ [„...şi Phallos-ul, care, între cele sacre romane, este venerat ca zeu de către Vestale...“ (Plin., NH, lib. XXVIII, cap. 39)]. 3g6....honesta matrona pudenda virilia coronabat, spectante multitudine...4* - Augustini, De civ. Dei, lib.VII, cap.24. 387. „Convenite simul quot estis omnes / Quae sacrum colitis nemus puellae, / Quae sacras colitis aquas puellae, / Convenite quot estis atque bello / Voce dicite blandula Priapo: / - Salve, sancte pater Priape rerum! I Jnguini oscula figite inde miile / Fascinum bene olentibus coronis / Cingite...“ - CIL, t.XIV, inscr. 3565; cf. şi Mth.lat., II,,p.707-708, nr.1504. 388. Pliniu, referindu-se la un astfel de rol al phallos-u\ui, îl numeşte pe acesta „păzitorul pruncilor44 - Plin. NH, lib. XXVIII, cap.39 (7). 389. „...Fascinus, imperatorum quoquc non solum infantium custos... / et currus triumphantium, sub his pendens. defendit mcdicus invidiae...“ („...Phallos-ul, nu numai păzitorul pruncilor,... ci şi al generalilor, apără, ca u medic al invidiei, carele lor în timp ce-şi sărbătoresc triumful, atîmînd sub ele...44) - Plin., NH, lib. XXVIII, cap. 39 (7). 390 ..zum Schutz der Braut vor bosen Dămonen.44 - Samter, RGr., p.61. 391 ..Foarte adesea însă, e deajuns numai să pui armele în loc de a le întrebuinţa efectiv; iar cîteodată, se aleg drept arme niscaiva unelte, care tocmai se află la-ndămîna prin casă. Astfel, nu ne va surprinde prea tare să auzim că, în Atena. era pus un pilug în faţa camerei nupţiale...“ - Samter, Idem. 392. Ca, de ex., amuleta în formă de medalie, pe care figurează - chiar în centru - un ochi fatal; iar în jurul lui, stau ameninţători un leu, un elefant, un scorpion şi alte animale, cărora poporul le atribuie virtuţi apotro-paice. în plus însă, se vede aici de asemenea un phallos, care e îndreptat şi el - ca şi figurile animalelor - înspre ochiul din mijloc. - Cf. Dar.-Saglio, DAGR, t.II2, p.987, fig.2888. 393. Cf. Hor., Epod.,VIII, v.18. 394. „aequc pro virili parte posuit, quoniam prac fascinandis rebus haec membri deformitas adponi soletP Porph., Comm.in Q. Hor.Flac.,adcpod.carm., VIII, v.18. 395.....habebat inguinum pondus tam grande, ut ipsum hominem laciniam fascini crederes. O, juvenem laboriosum!44 Petron., Satyricon, cap.XCII. 396. „...Placct, Priape, qui sub arboris coma / Soles, sacrum revincte pampino caput, / Ruber şedere cum rubente fascino'?..." („...Ţie, Priape, care obişnueşti să fii sub frunzişul arborelui, / Avînd sfîntul cap încununat cu vită de vie, / îţi place, roşule, să şezi cu phallos-ul tău vopsit în roş?...44) - Cf. Priapcum, LXXXII, v.6-8. 397. Dc cx.: „ Priape, quod sis fascina gravis tento...44 („- Priape, fiindcă tu eşti grav cu phallos-ul tău încordat../1) (’f. Ibiapeum, I XXIX, v. 1. Pentru fascinum ~ phallos, cf. si Pnapeum, XXVIII, v.3. 398. NII, lib. XXVIII, cap. 39(7). 399. Astfel, cei doi eroi ai romanului, care au intrat pe furiş în templul lui Priap şi care apoi povestesc cele ce au văzut acolo, spun între altele: „...ibiquc complures, Bace han tiu m instar, mulieres vidimus, quae in mânu dextra Priapinos fascinosos gestabant...44 („...şi acolo, noi am văzut mai multe femei cu chip debacchante, care ţineau în mina dreaptă mici Priapi, avînd phallos-ul mare...44) - Petronii, Satyricon, cap.XV. într-un carmen pnapeum, acest adjectiv raportat tot la Priap este pus la gradul comparativ: „...Non est poeta fascinosior nostro.44 („...Poetul nu e cu un phallos mai mare ca al mcu“.) Priapcum, LXX1X, v.4. 400. Asa, de ex., Juvcnal ne vorbeşte despre un pahar de forma phallos-ukîi, care se numea „priapus44: „...v/-Jrc’° k'bit iile hiapo. F („...acela bea dintr un priap dc sticlă...44) Iuv., Sat., II, v.95. Un ecou perfect analog a «sat in limba latină şi vechiul zeu autohton Mutinus (sau Mutunus, sau Tutinus ori Tutunus, sau încă Mutu-*îus- I utunus), congenerul lui Priap, pe caic acesta l-a substituit. în adevăr, întâlnim un apelativ lat. mutinus, care arc la fel sensul de phallos. Astfel, într-un carmen priapcum i se recomandă lui Priap, în rolul său de 475 PESCOLINPATUL iN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI paznic al unei livezi: „“...Rubricato furibus minare rnutino\“ (..Ameninţâ-i pe tîlhari cu phallos-ul vopsit în roş!“) Priapeum, LXXII, v.2. 401. „Tines de phasi to aidoion ton anthropon toys palaioys mythodos onomazein Boylomenoys priapon prosagoreysai** Diod.Sic., Bibl.hist., lib.IV, cap.6 § 2. 402. „Enioi de legoysi to gennetikon morion, aition uparhon tes genneseos ton anthropon kai diamones eis apanta ton aiona, tyhein tes athanatoy times...** („Unii zic câ organul procreator, fiind principiul generator al oamenilor şi al permanenţei lor în veci de veci, i s-a conferit cinstea divină../*) - Diod.Sic., Ibidem. Un celebru mitolog modem, Fr.Cumont, face şi el remarca foarte justă câ Priap „n’est autre chose qu’un phallus anthropo-morphise**. - Cf. Dar.-Saglio, DAGR, IV,, p.645. * = Priap. 403. „Hune ego, o iuvenes, locum... / Quercus arida, rustica fabricata securi, / Nutrivi...4* - Catull., C.arm., XIX şi Priapeum, LXXXV, v.l şi 3-4. 404. „Ego haec, ego arte fabricata rustica, / Ego arida, o viator, ecce populus / Agellulum hune, sinister, ante quem vides... / Tuor../* - Catull., Carm., XX şi Priapeum, LXXXIV, vv.1-3. 405. Cu substrat obscen. 406. „Non sum de fragili dolatus uimo; / Nec quae stat rigida... / De ligno mihi quolibet columna est, / Sed viva generata de cupresso; / Quae nec saecula centies peracta, / Nec longae cariem timet senectae...** - Mart., lib.VI, epigr. XI.IX, v 1-6 407. „Tenan tan lauran, othi tai drues, aipole kampsas, / sukinon, eureseis artigluphes xoanon, / triskeles, autophloion, anoyaton alia phaleti, / paidogono dynaton Kypridos erga telein...** - Theocr., epigr.4; Anth.pal., 11, cap.DC, cpigr.437, vv.1-4. 408. De altfel, sensul primordial al apelativului Xoanon e acela de lemn crestat cu cuţitul sau cioplit cu securea ori cu cosorul. Cu timpul însă a evoluat la semnificaţia de statuie din lemn (sau chiar din piatră), mai exact, de stîlp antropomorf. 409. „...Toios, okoion oraş, o par’em’erhomene, / sukinos, ou rine peponemenos, oud ’apo miltou, / all ’apo poimenikes aytomathoys xoidos...** - Anth.pal., II, cap.XVI, epigr.86, vv.2-4. 410. „Olim truncus eram ficulnus, inutile lignum, / Cum faber, incertus scamnum faceretne Priapum, / Maluit esse Dcum. Deus inde ego...“ - Hor., Sat., I, p.8, vv. 1-3. 411. Inutile lignum: „merito; nam haec materia nullis fabricis idonea est**. - Porph., Comm.in Q.Hor.Fl. ad setm., I, p.8, v.l. 412. „...agroiotc todc monostorthyggi Priepo theken o karpophylax, dendriaken thysien**. - Anth.pal., I, cap. VI, epigr. 22, vv.5-6. 413. Epitet al lui Priap cf. CiGr., IV, p.29, inscr. 5960: ithyphallos. Unii mitologi văd în acest epitet numele unui zeu, care l-a precedat, la greci, pe Priap şi pe care acesta l-a suplantat. 414. „Ncu tibi Dacdalcac quaerantur munera dextrae, / Nec polycletea, nec Phradmonis, aut Ageladae / Arte laboretur: sed truncum forte dolatum / Arboris antiquae numen venerări Ithyphalli...** - Colum., De cultu hortorum cann., ad P.Silv. (cf.PLM, t.VII, p.32), vv. 29-32. 415. „Insulsissima quid puella rides? / Non me Praxitcles Scopasve fecit, / Nec sum Phidiaca mânu politus, / Sed lignum rude vilicus dolavit / Et dixit mihi: tu, Priapus esto1 Priapeum X, vv ! 416. „Quom sim ligneus, ut vides, Priapus / Et falx lignea ligneusque penis, / Prendam te tamen et tenebo prensam...“ - Priapeum, VI, vv. 1-3. 417. „Huc adde, quod me vilem et c rudi fuste / Manus sine arte rusticae dolaverunt, i Intciquc cundos ultimum deos numen / Cucurbitamm ligneus vocor custos...** Priapc . n,} XIII, ' '' 9 12. 418. „...Nune te ma; moteum pro temporc fecimus; at tu, / Si lelura grcgv.r. uupplcv^rit, uu/vus estul ‘ Viig., EcL,VII, vv. 35-36. 419. Cf. Hor., Sat., II, 7, v.14; Epist., I, 20, v.l; Tibuli, lib.IV., cami.?7 v 1 L Prop., lib.IV, i-aim.2. vv..2, 10, 12, 35; Ov., Met., XIV, v. 640; Orcllius, fnscr.lat , III, p. 145, nr. 5718; (iod/, ( CiL , lat.V, 582, r.39. 420. Cf. Varr., LL., lib.V, cap.8, § 46; cap. 10, § 74; lit L.v , A.V.C , lib.XLIV, cap.16; CIL, VI„ p.i42, nr.803; Ibid , nr.804 NOTE 421 El este pus de scriitorii latini — şi chiar de mulţi cercetători moderni — în legătură cu vb. vertere, cu. sensul de a se schimba, a varia, fiind raportat mai ales la schimbarea anotimpurilor („annus vertens44). Dar în afară de radicalul vert-, acest nume mai prezintă şi un morfem tematic, -umnus, care-şi află o serie de analogii în limba latină, de ex. alumnus < vb. alere. însă chiar între numele de zei specific romane, el are corespondenţe nerfecte, ca: Picumnus, Pilumnus, Vitumnus. E ceea ce l-a determinat pe W. Fowler să susţină în chipul cel mai categoric latinitatea lui, spunînd că „numele său, ca şi Picumnus, este, mai presus de îndoială, latinesc44. (Cf. The Roman festivals of the period of the Republic, p.201.) 422. Desigur, tradiţia romană, care-1 recomandă pe zeu ca etrusc, nu se înşela deloc; dar şi numele îi va fi fost iniţial tot aşa de etrusc. Noi împărtăşim în această privinţă opinia lui Muller, care crede că „Vertumnus sau Vortumnus este, în chip evident, asimilat prin etimologie populară cu lat. vertere, însă a avut, la origine, cu totul alt sens.44 (Cf. Die Etrusker, 11, p.51, nota 37). G. Wissowa presupune că numele zeului este şi el pur etrusc. (Cf. Roscher, ALGRM, VI, col.219). W. Schulze îi găseşte chiar unele frapante paralele în onomastica etruscă. (Cf. Zur Geschichte lat. Eigennamen, p.251-252 - s.v. Veltymnus). 423. „...Tuscus ego, ct Tuscis orior; nec poenitet inter / Praelia Volsinios deseruisse focos. / Haec me turba juvat...“ - Prop., lib.IV. 2, vv. 3-5. 424. „...is deus Etruriaeprinceps...“ - Varr., LL, lib.V, cap.8, § 46. 425. Istoria cunoaşte prezenţa lor aici cu aproximativ 15 secole î.e.n. 426. Adică Mahalaua Etruscă - cf. Varr., LL, V, cap.8, § 46. 427. Properţiu îl face pe Vertumnus să spună, cu o deosebită satisfacţie, că de acolo, din locul unde-i era plasată statuia, putea să vadă Forul, adică centrul Romei cu toată animaţia lui: „...nec templo laetor ebumo: / Romanum satis est posse videre Forum...44 - Prop., lib. IV, 2, vv. 5-6. („...e drept că nu mă bucur de-un templu împodobit cu ivoriu, / Dar mi-e de-ajuns că pot zări Forul Roman....44). 428. Cf. CIL, I„ p.325: „VORTVMNO IN AVENTINO?4 şi „VORTVMNO IN LORETO MAIORE44. Loretum (< lauretum) Minus şi Loretum Maius se aflau pe colina Aventinului. Dar există dovezi epigrafice că Vertumnus a avut sanctuare şi în alte locuri, de ex.: „VORTVMNO SACRVM...“ - Cf. Orellius, Inscr.lat., I, p.311, nr. 1618 şi 1619; CIL, VI„ p.142, nr. 803 Orellius, Inscr.lat., III, p.151 nr. 5755; CIL, VI2, p.1234, nr. 9393. O inscripţie pe lespede de marmură - descoperită în a. 1549 la poalele Palatinului, chiar pe locul unde se afla anticul VICVS TVSCVS - ne atestă aici un sanctuar înălţat pe timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian, care sînt menţionaţi în textul epigrafic: „VERTVMNVS TEMPORIBVS DEOCLETIANI ET MAXIMIANI44. Monumentul epigraflc deci se încadrează cronologic între anii 286-305. - Cf. CIL, VI,, p.142, inscr. 804. 429. Se ştie că, în mitologia romană, Vertumnus trece drept soţul Pomonei, zeiţa livezilor şi a fructelor, precum o recomandă şi numele. Ovid ne povesteşte amplu mitul idilic al însoţirii lor, care, foarte probabil, este prelucrarea unei legende populare. - Cf. Ov., Met., XIV, vv. 621-778. Preller (RM, p.399) îl identifică pe Vertumnus cu iguvinul Puemunus, o divinitate bărbătească avînd acelaşi nume şi aceleaşi atribute ca şi Pomona. Asupra caracterului lui Vertumnus de protector al livezilor şi asupra înrudirii sale cu Pomona şi Ceres, cf. şi Dar.-Saglio, DAGR, t.V, p.738. 430. Vertumnus e reprezentat adesea „cu fructe în poală44 (Preller, RM, p.398) adică întocmai ca şi Priap şi purtînd de obicei în rnîna dreaptă cosorul de grădină (Preller, Ibid.), ceea ce ar corespunde secerii lui Priap. 431. Este cunoscută chiar data precisă, cînd a fost instituit acest cult la romani. Ea e în strînsă legătură cu figura unui personaj istoric si anume cu consulul Marcus Fulvius Flaccus, învingătorul etruscilor care - după cucerirea oraşului Volsinii a intrat cu triumf în Roma la a.490 a.U.c., adică a.264 î.n.e. (Cf. CIL, I„ p.172). Chiar în acest an, din porunca lui drept recunoştinţă că Vertumnus, „zeul cel mai de frunte al Etruriei44, nu s-a împotrivit victoriei sale i s a clădit templul de pe „Mons Aventinus44, unde aveau să i se aducă ofrande în flecare an la 13 august. După mărturia lui Fcstus, cică, în acest templu, o frescă reprezenta chiar intrarea triumfală în Roma a lui M. Fulvius Flaccus. (CT. Mei lin, /. ‘Avcntin dans Vantiquite, p.201-202). 432. Caiacteiul specific agrar al lui Vertumnus reiese şi dintr-o inscripţie dedicată deopotrivă lui, ca şi zeiţei C eres: „cereri ET VER I VMNO...44 - cf. Orellius, Inscr.lat., III, p.145, nr.5718. Asocierea lui Vertumnus cu cea mai reprezentativă divinitate agrară a romanilor c în adevăr foarte semnificativă. De altfel, însuşi faptul că Vertumnalia, sărbătoarea în cinstea lui Vertumnus, avea loc toamna, pe timpul culegerii fructelor şi în general a roadcior pâmîntului, constituie un indiciu clar despre caracterul specific agrar al acestui zeu. 433. Numa Pompilius, rege legendar al Romei - al doilea din serie - domneşte între anii 714-671 î.e.n. Deci, poetul crede că Vertumnus era venerat dc romani încă înainte de domnia acestui rege. 477 PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI 434. „...Stipes acemus eram, properanti falce dolatus, / Ante Număra grata pauper in urbe deus...“ - Prop., lib.IV, carm.2, vv. 59-60. 435. Veturius Mamurius - celebru gravor, sculptor şi turnător de bronz din vremea regelui Numa. Miiller (Etr., II, p.256) crede chiar câ acest artist era etrusc de naţionalitate. 436. „tellus osca44 are aici sensul de „pâmînt roman44. 437. Versul acesta întreg exprimă, sub un alt aspect, cunoscuta formulă funerară, cu caracter euchologic: „Sit dbi terra [osca] levis! 438. „...At tibi, Mamuri, formae caelator ahenae, / Tellus artifices ne terat Osca manus, / Qui me tam dociles potuisti fîindere in usus. / Unum opus est, operi non datur unus honos.“ - Prop., lib. IV carm.2, vv.61-64. 439. Cf. statueta de bronz a zeului Vertumnus de Ia muzeul din Florenţa, în reproducerea lui Martha - L ’art etrusque, p.320, fig.219. 440. „..Armatus curva falce deus...44 - Ttbull., lib. I, eleg.4, v. 8. 441. „...Terreat ut saeva...falce Priapus aves...44 - Ibid., eleg. 1, v.18. 442. „...custos fii rum atque avium cum falce saligua- Virg., Georg., IV, v.l 10. 443. „...qui... praedoni face minetur..." - Columella: cf. PLM, t.VII, p.32 v.34. 444. , falce minax... Priape,...44 - Priapeum, XXX, v.l. 445. „...importunas volucres in vertice harundo Terret fixa vetatque novis considere in hortis...44 - Hor., Sat., I, 8, vv.6-7. 446. „vHv Aaxavwo’6 npir|TTO<; Î6w, oxc&dv îxviao£Ta, / aiVrq yupvwow, t|>wp, o£ ttot! npaoiq / Ai-axpdv txflv tout cpyov âp£Î<; 0£ovoî8a Kai ai)Tâ<;, /aîoxpov d<|>i5puv0qv 6’,îo0’oti, tou5£ x<*Plv“ -Anth.pal., II, cap.XVI, epigr.260. 447. „....ta dTEukleious pephulaxo sinesthai, me kai sardanion gelases“ - Anth pal., II, cap.XVI, epigr.86, v.5-6. 448. - „Ne prendare cave!...“ - Priapeum, XI, v.l. 449. ~ „faptul câ ţi-a crescut barbâ“, câ adică eşti bărbat în tot locul. 450. „...En de parekbees es a me themis, outi s’onesei e lahne trupan pantas epistametha“ - Anth.pal., II, capJCVI, epigr.243, v.5-6. 451. Eis agalma Priepou. 452. „ndvTa TTpiqTTi^w, xâv rj Kpovot; ou 6iaKpîva> /ouSeva 4«3p’ oupw Taîabe Tîapd TTpaoiaîc;. /Etip£-tt£ pr^ Âaxavwv Ivekev Ta6£ xai koAokuvGwv, / (^qo£i tu;, p£ A£y£iv. vETTp£TT£, dAAd A£yu)“ - Anth.pal., II, cap .XVI, epigr.237. 453. „...Deprensos ego perforare possum / Tithonum Priamumque Nestoremque...“ - Priapeum, LXX VII, v.,3-4. 454. Cf. Anth.pal., II, cap .XVI: epigr.240 (a lui Philippus) v.5 şi epigr 241 (a lui Argentarius), v.3-4. 455. în ce priveşte pedepsele ruşinoase, cu care paznicul Priap ameninţă pe hoţi sau pe hoaţe, ciclul de carmi-na priapea oferă o foarte bogată şi variată gamă de specimene, cele mai multe din ele atingînd suprema linceţiozitate imaginabilă: cf. Priapea, nr.VI (p.96), XI (p.97-98), XII (p.98), XV (p.99), XVII (p.99), XXII (p.100), XXIII (p.100), XXIV (p.101), XXV (p.101), XXXI (p. 102), XXXV (p.103), XLIII (p.105), LIX (p.l 10), LXXVII (p.l 15), LXXXI (p.l 16). 456. „’fk; papu toOto, npu)iT£, Kai eu T£TuAw|i£vov onAov / nâv drrd poupwvwv dOpoov âKK£xuxa(; / £[<; yapov ouk dvEToipov... /’AAAa KaTairpqOvE tov ^uiSqKOTa 4>aAA6v. /tovSe Kai dvOqpq Kpuij/ov utt6 xAapuâi / ou yap ^pqpaîov vai£u; opoq, dAAa trap’vEAArj(; / rjova ti)v l£pr)v AcqjiJiaKov dpijMTToAEÎc;*4 -Anth.pal., II, cap .XVI, epigr.242. 457. „sine arte mentula“ - Catul 1., Carmen, XX; cf. şi Priapeum, LXXXIV, v 18. 458. „... at pol ecce! vilicus / Venit, valenţe cui revolsa brachio / Fit ista mentula apta clava dexterae.4* -Catull. carmen, XX; Priapeum, LXXXIV, v. 19-21. 459. ,Ad Priapum44. 460. „Tu qui pene viros terres et falce cinaedos, / Jugera sepositi pauca tuere loci. / Sic tua non intrent vetuli pomana fures...44 - Mart., lib.VI, epigr.XVI. 478 NOTE 461. „...Aspice, quam certo videar non ligneus ore, / Nec devota focis inguinis arma geram; / Sed mihi perpetua nunquam mori tura cupresso / Phidiaca rigeat mentula digna mânu. / Vicini, moneo, sanctura celebrate Priapum, / Et bis septenis parcite jugeribus.“ - Mart., lib.VI, epigr.LXXIII, w.5-10. 462. înarmată cu coasa (ori cu secera) sau cu o măciucă. Această din urmă armă e însă atestată mai rar: cf. Priapeum,XI, v. 1, unde ea e designată prin ,Justis“. 463. „... fures dextra coercet / Obscenoque ruber porrectus ab inguine palus...44 - Hor., Sat., 1,8, w.4-5. 464. „... Venerat... / Quique rubro pavidas inguine terret aves....44 - Ov., Fast., I, w.299-300. 465. „...At me terribilem mentula tenta facit.44 - Priapeum, XX, v.6. 466. între zeii enumeraţi în versurile anterioare. 467. ..siquis inter hos locus mihi restat, / Deus Priapo mentulatior non est44. - Priapeus, XXXVI, v. 10-11. 468. „...Me pulcra fateor carere forma, / Verum mentula luculenta nostrast...44 - Priapeum, XXXIX, w.5-6. 469. „Cur obscaena mihi pars sit sine veste, requiris: / Quaere, tegat nullus cur sua signa deus. / Fulmen habet mundi dominus; tenet illud aperte: / Nec datur aequoreo fuscina tecta deo. / Nec Mavors illum, per quem valet, occulit ensem, / Nec latet in tepido Palladis hasta sinu. / Num pudet auratas Phoebum portare sagittas?...44 - Priapeum, IX, vv.1-7. 470.....Nec mihi sit crimen, quod mentula semper apertast: / Hoc mihi si telum desit, inermis ero.44 - Ibidem, w.13-14. 471. „...At, o Triphalle, saepe floribus novis / Tuas sine arto deligavimus comas...44 - Priapeum, LXXXII w.9-10. 472. Cf. Priapeum, I, v.5. 473. De fapt, în această comparaţie, cquus îl designează nu pe calul obişnuit, ci armăsarul, care - în situaţia respectivă - oferă sensul cel mai potrivit. Apelativul lat. equus, ca şi rom. cal de altfel, este echivoc, putînd avea, după împrejurări, cînd un sens, cînd altul. în consecinţă, aici, equus = admissarius. 474. Ar fi prea paradoxal şi, în acelaşi timp, culmea ridicolului! De aceea, credem cel mai probabil că e vorba de o banală eroare a înlocuirii lui e prin ac, în vremea cînd acesta nu mai era diftong decît grafic. 475. Ne întrebăm totuşi, dacă schimbarea lui equo prin aequo nu va fi avut loc sub influenţa unui pasaj din- tr-un dialog al lui Lucian, unde Apollo îi spune eufemistic lui Dionysos, referitor la Priap, că „e viril mai mult decît se cuvine44 adică mai mult decît e decent: „o de kai pera tou euprepous andrikos o Priapos44 - Luc., VIII (deor.dial.), cap.23, § 1. * 476. „ruber... palus44 - cf. Hor., Sat., I, 8 v.5. 477. „rubro... inguine44 - Ov., Fast., I, v.300. 478. „cum rubente fascino44 Priapeum, LXXXII, v.8. 479. „rubicato... mutino44 Priapeum, LXXII, v.2. 480. „ruber custos... Priapus44 - cf. Tibull., lib 1, eleg. 1, vv.17-18. 481. „Roşul Priap44 - Ov., Fast., I, v.291. 482. „Roşul paznic al grădinilor4 - Ov., Fast., VI, v.333. 483. „Priape, roşu le la faţă44 - Ov., Fast., VI, v.319. 484. Nu poate fi vorba aici nicidecum de ceva analog cu uzul sculptorilor culţi ai antichităţii, care îşi vopsesc adesea, într-o nuanţă uşor trandafirie, statuile de marmoră din raţiuni estetico-realiste, în intenţia de a da privirilor impresia câ-n vinele personajului sculptat circulă sîngele, de a crea iluzia vieţii într-un chip mai accentuat (Din acelaşi motiv, artiştii antici colorau uneori în albastru-azuriu pupilele ochilor, mai ales la statuile, care reprezentau femei). Muzeele de antichităţi din Atena şi din alte localităţi ale Greciei oferă numeroase asemenea exemplare. Cu totul de altă natură era însă mobilul, care-i determina pe ţăranii greci şi romani să coloreze stîlpii priapici. Aici, avem a face cu o tradiţie folclorică pură, ce nu are absolut nimic comun cu preocupările de estetic. 485. Sub alte aspecte, la popoarele modeme. 486. Cf. Hor., Sat., I, 8, vv. 19-34. 487. - poetul 1 loraţin 479 DESCOUNPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI 488. „Priapum positum in hortis, qui erant extra portam Esquilinam, antequam aedificiis quoque locus occu-paretur, inducit referentem, non tam magnum negotium sibi esse custodiendis hortis a furibus atque avibus quae semina consumunt, quarn a veneficis quae se in isdem locis inquietent44. - Cf. Porph. Comentarii ad Hor.serm., I, 8, v.l, p.229. 489. „...displosa sonat quantum vesica, pepedi, / Diffissa nate, ficus...4* - Hor., Sat., 1,8, vv.46-47. 490. Hor., Sat., I, 8, w.47-50. 491. Cf. această foarte interesantă amuletă reprodusă de Dar.-Saglio, DAGR, II, p.987, fig.2887. 492. Martha, AE, p.532. 493. Idem. 494. Cf. Ibid., p.531, fig.368. Figuraţia mai sus descrisă de noi e în aşa chip dispusă pe fundul policandrului, încît să poată fi privită de jos în sus. 495. Martha, AE, p.532. 496. Faptul că Horaţiu pune tot pe seama lui Priap şi motivul respectiv, e foarte explicabil: nuditatea zeului-paznic l-a îmbiat s-o facă. Pe de-altă parte, aceasta era necesar pentru unitatea tematică a satirei. 497. ,J)estrictus“ (adj.part. < destringo) ad litteram înseamnă „scos din teacă44, referindu-se de obicei la sabie. Aici, utilizat în sens figurat, sugerează ideea pregătirii de luptă: pentru atac sau apărare. 498. „Eu, paznicul mormîntului, zeul Priap, cu phallos-ul pregătit, / Eu sînt originea morţii şi a vieţii44. - Cf. Orellius, Inscr.lat., III, p.151, nr.5756 a; CIL, VI„ p.835, nr.3708; CIL, V2, p.939, nr.5173; CIL, VI4, p.3043, nr.30992; Anth.lat., II„p.94, nr.193. 499. „Zeilor Mani ai lui C.H.C. loc consacrat mormîntului, / în care este micul templu al lui Priap44. - Cf. Orellius, Inscr.lat., I, p.311, înscr.1624; CIL V„ p.369, înscr.3634. 500. Amintim aici relatarea plină de interes a lui Mircea Eliade - după V.LAnucin, Ocerk şamanstva u eni-seisfdh osteakov (Sbomik Muzeia Antropologii i Etnografii, t.II, spb.1914 g.), p.66 sg. - despre obiceiul ostiac de a pune mici sttlpi antropomorfi pe mormintele victimelor răspuse de o molimă grea, care bîntuie asupra satului. Eliade juxtapune aceşti stîlpi, spre identificare, cu cei româneşti descrişi de Bandinus (cf. Eliade, De Zalm., p.190-191), deşi aceştia din urmă nu erau puşi pe mormînt, ci la râspîntie. Iar acolo, ei îndeplineau rolul de a alunga boala pustiitoare, de a nu o lăsa să pătrundă în sat, ceea ce, evident, nu se poate spune despre stîlpii antropomorfi ai ostiacilor, care nu mai aveau de apărat morţii împotriva molimei! E vorba deci, la acest popor, de o altă întrebuinţare rituală a stîlpului în chestiune şi de o altă finalitate. O mai îndreptăţită juxtapunere s-ar putea face însă între stîlpul ostiac şi stîlpul priapic pus de romani pe mormiAte, cu care cel ostiac pare a prezenta o surprinzătoare analogie. Totuşi, cu privire la romani, nu există nici-o mărturie că imaginea sculptată a lui Priap - stîlp cioplit ori chiar statuie - ar fi fost pusă la mormintele celor seceraţi de vreo boală năprasnică. Pe de altă parte, nu avem nici-o atestare că stîlpul antropomorf din uzul funerar ostiac ar prezenta ceva din priapismul atît de caracteristic stîlpului antropomorf roman, funerar si el, despre care am discutat mai sus. 501. „...furum aviumque maxima formido.C - Hor., Sat., I, 8, v.3-4. 502. Anth.pal., II, cap.EX, epigr.437, vv.2-4; cf. şi mai sus. 503. Virg., Geogr., IV, vv.l 10-111; cf. şi mai sus. 504. „...Custos es pauperis horti..“ - Virg., Ecl., VII, v.34. 505. „...Agellum hune... / Erique villulam hortulumque pauperis / Tuor...“ - Priapeum, LXXXIV, vv.3 5; cf. şi Catull., Cann., XX. 506. „horlulum“ l*riapeum, LXXXV, v. 18; cf. şi Catull., Carm., XIX. 507. „. domini pauperis tuguri...“ Ibidcm, v.6. 508 .... o pueri, malas abstinete rapinas. / Vicinus prope dives est neglegensque Priapus. / Înde sumite. Semita hacc dcinde vos feret ipsa “ Priapeum, LXXXV, vv.19-21; Catull., Carm., XLX. 509 Cf. mai sus; dar în afară de cei citaţi dc noi, mai există şi alţii. 510. Cf Cod.Bând., p.391; Catull., Carm. XIX, v.3 (Priapeum, LXXXV). 511 Pentru măciucă, la romani. Cf. Priapeum, XI. v.l. I ,a greci dc asemenea, Priap purta un toiag, precum ne atestă Icxicogiafui Suidas, caic dcscriindu-i statuia spune: „lo agalnia tou Priapou tou Orou par Aigyptios kcklcmenou anthropocides poiousm. en, te dexia skeptron katehon... eu dc tc cuonumo kratoun to aidoin autou 480 NOTE entetamenorT (= „Statuia Iiii Priap - numit Homs, la egipteni - o plăsmuiesc în chip de om, tinînd în mîna dreaptă toiagul... iar în mîna stingă, tinînd phallos-ul său încordat....") - Suidae îex., nr.2276 s.v. Priap os (ed.Adler, pars IV, p. 194, r. 19-25). 512. Căci, în ipoteza că va fi fost vopsit numai elementul phallic - precum e foarte probabil - Bandinus se va fi ferit să abordeze un asemenea subiect. 513. Cf. mai sus exemple pentru fiecare din aceste situaţii. 514. „...neamul grozav de superstiţios al valahilor a înălţat Priapi la orice răspîntie de drumuri..." - Cf. Cod.Band.,p39,§ 1. 515. Urmează enunţarea pedepsei ruşinoase. 516. „’Ap<|>oT£pai<; nap ’65oîoi <|>uAaţ taTiţKa npuyiTO<;, / Î0utcv£<; prpwv dp0taoa<;, fiomxAov. /Eîoa-to yap ttiotov pt 0£OKpiTO(; dAA’dTTOTiţAou / <|)(jjp î0i, pi) KAaua?,)^ ti)v 4>Acpa bt^apcvoq" - Anth.pal., II, cap.XVI, epigr.261. 517. Presupunerea aceasta ne este sugerată de numele Tarantinos al poetului, care ni-] arată originar din Megale ’El las. Ni se pare cel mai verosimil ca el, în citata epigramă, să fi relatat o tradiţie populară a locurilor natale, care îi era foarte familiară. 518. Pentru popoarele modeme şi în special pentru germani: cf. Wuttke, DA, § 773; Băchtold-Stăubli, HWb. DA, V, col.516; Ibid., col.518: „Aici [la răspîntie], cel mai uşor se pot vedea şi invoca spiritele, dracul, viăjitoa-rele . etc. şi comunica cu ele sau pot fi înlăturate ele şi forţele lor, căci aici, cică le-ntîlneşti în mod sigur..." - Pentru popoarele antice, cf. Pauly-Wiss., RECA, I,, col.47. 519. Cf. Schrader, RLA, I, p.335; Samter, RGr., p.63: „....Demonii funeşti, precum şi sufletele morţilor în general apar bucuros la răspîntii, probabil fiindcă acolo erau îngropate cadavrele în vremea veche..." Cu privire la vechii indieni, Oldenberg spune: ....motivul principal însă, la alegerea răspîntiilor pentru acţiunile vrăji- toreşti, îl constituie, evident, faptul că acolo sălăşluiesc spiritele, reprezentare care, la rîndul ei - precum s-a presupus - pare a se sprijini pe raportul răspîntiilor faţă de suflete şi anume pe funcţia acestora ca locuri de îngropare a morţilor". - Cf. Oldenb., RV, p.267-268. Oldenberg îşi documentează afirmaia sa cu citate foarte elocvente după izvoare vechi indice. Astfel, la întrebarea pusă într-o carte sfîntă: Cum se procedează cu corpul unui rege, stâpînitor al pămîntului?" Răspunsul sună: La răscrucea unor drumuri mari, i se înalţă unui rege, stâpînitor al pămîntului, un monument funerar" (aşa numit: „thupa"). - Cf. Oldenberg, RV, p.562, An-rnerk 3. Iar dintr-o altă carte sfîntă, citează Oldenberg următorul pasaj: „El i-a pus osemintele acolo şi a ridicat un monument funerar („hupa") la încrucişarea marilor drumuri". - Oldenb., Ibidem. 520. Băchtold-Staubli, Hwb.DA, V, col.519. 521. Marian, îmnorm.y pp.289 şi 300. 522. Băchtold-Staubli, Hwb.DA, V, col.521. 523. E vorba mai ales de femeile însărcinate, dar şi de pruncii nou născuţi, care nu trebuie purtaţi pe la răspîntii: femeilor le pot cauza duhurile rele o naştere grea sau chiar fatală; iar pruncilor le potpricinui moartea sau afecta grav sănătatea. - Cf. Băchtold-Staubli, Hwb.DA, V, col.525. 524. In noaptea Valpurgici sau in cca a Rusaliilor. 525. Cf. Băchtold-Stăubli, Hwb.DA, V, col.521. 526. Oldenberg, RV, p.268 Anrnerk 1. 527. Ca Rudra şi Tryambaka cf. Oldenberg, RV, p.442-443. 528. Oldenberg, RV, p.267-268. 529. Preller, GM I, p.259-260; Samter, RGr., p.63. 530. ...< triodos (ad litt. „locul unde sc-ntîlncsc 3 drumuri") < tri + odos. 531 Roscher, ALGRM, V, col. 1212-1213 s.v. 532. Probabil, de aici se trag unele epitete, care i se atribuiau, ca: Trimorphos („Cea-cu-trci-chipuri") şi triprosopos („Cca-cu-trci-feţe") Cf. Preller, GM, I, p.258 şi Ibid., nota 2. 533. Ne gîndim la Larcs şi în special la Larcs Compitalcs, carc-şi aveau sărbătoarea lor anuală Compitalia ''*dU * cr’nc Compitalicinc (< compitnm răspîntie) - celebrată la răspîntii, unde se aflau altare ori un fel de mi™ capele cu statuile lor si undo li se aduceau ofrande. - Cf. Pauly-Wiss., RECA, IV,, col.791 s.v. Compitalia; 481 PESCOUNPATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI Ibidem, col.792-793 s.v. compitum. Dar.-Saglio, DAGR, I^, p. 1428-1429 s.v. Compitalia; Ibidem, p.1429-1430, s.v. compitum. Cum râspîntia putea fi de 2 drumuri (bivium), de 3 drumuri (trivium) sau de 4 drumuri (aKT oObMCHMeT no'ieiviy xo:iHP(ut mnraiOT kojihumukob „aopornivin rocr/»ivm<\ . hocmtc-• IHMM CMaCTMI li \ Jta Mii" 11 flOMCMV OHM M3f)(>i aM)T pa3aaCaaOBaTb pai.M)/Jfl/VIHKOB H 3 a (TaBHTb li3 lip()M3H(*( i 11 |)H< .KOJIHilKM. opMyjii»i parKujiHjoBamia iipoaiiaananpoBaHbi n KJiacciKpuinipoBaHbi <. ^ 3pc*HMH nx cogep'fKtmuH u (fiopMU. Mo (.onepAaiiiHO. M. KapaMaH oian'iaoi iipOKiinnaiomne <|x>p\ivnu, opairn, HbipaAemiH ;rnmkmii u KoiB|'i*er.MOHa.!ibHOii aînnnaTMii, iiaMMUMi. >i poAaioimir tpopMVJiM* i;BH3aimbic fiu nr imun j-r H.iBemio 496 PE3IOME puTya/iaMM pac.KOJiaaoBaHMfl. C tohkm 3peHMfl (J)opMbi, OTMenaiOTCfl napo-aUti,Hbiă niun pacKOJingKu m caMOcmonmejibHbitX nian pacKOJingKu. PacKOJifliiKM nepeoro Tuna ofibiKHOBeHHO coxpaHHiOT b csoeft nepBOfi Macra HanaJio kojimikm. Ha (J)OHe oxunaHm npoaoJDKeHna KOJiaaHoro TeKCTa HeoacnaaHHoe oCpameHMe noacejiaHMfi b npoTMBonojioacHyio eropoHy npon3BoanT HenpwflTHoe aneMaBJieHMe. Oponcb no MoaejiM c/repeoTnnHbix cpopMyji KOJiaaoBaHMfl, pacKO-J1HHHM CTaHOBHTCH. B CBOK) OMepejJb. CTepeOTMnHbIMM, TeM 60Jiee, HTO M OHM nOUHM-hbk)tch cneuncpnMecKOMv 3aKOHy pnTyajin3aunn. BtopoH Tnn aoBOJibHO CBoSonHbifi NO OTHOLLI6HHK) K npMHHTblM CpOpMyJiaM M 3TMM OH CMJlbHO OTKJlOHfleTCfl OT TpajţM- unn, npencTaBJiflHCb k&k BBJieHne ynanKa. Cymec.TBeHHbiM 3jicmchtom b Tnnojionmunn pacKOJianHbix (popMyji flBJiaeTCfl Maeu'iecKaR cocniaGJijnotyan. W KOJiaaKa n aHTMHOMMa, pacKOJiflaica, mc-xohht M3 TaKoro >Ke «apa npnMMTMBHoro BepoBaHMfl b mclzuio CJioea. FIommmo cpopMbi npflMoro noacejiaHMH, pacKO.nanKa npoflBjiaeTCfl b (popMe XBajieSHOfi, jomo-pnc.TMMecKon m cMemaHiioii. Abtop OTMewaeT, mto no Mepe Toro Kax nepBMMHbifi viarnMecKnn 3JieivieHT oejiafijiaeT (BMec.Te c hmm, 0CJia6jiflfl n caTMpnMecicMfi 3JieMeHT, KaK HenocpencTBeHHaa npoM3BoaHaa MarnnecKoro), 3aoMHaHMe TepaeT cboio CMJiy m 3HaMMMOCTb, HanojiHflHCb K)MopncTHMecKMM CMbicjiOM. TaK coBepmaeTCfl nepexoa ot apxaM'iec.Koro pMTyajia k xyao>kcctbchhoMy ABJieHMio, k npeac/raBJieHMio. 3tmm iiyTeM poacnaeTc.fl caniupa. KOTopan b pasBMTOiî (popMe MoaceT pacnocTpaHBTbca ne3aBMCMMO ot o6bi*iaH, M3 KOToporo o Ha mcxoamt. O pa3BMTnn HapoaHOîi caTupbi b paMKax pacKOJiflaoBaHna. n. KapaMaH roBopMT OMeHb noapoSHO, Mcnojib3ya b cbocm jK)Ka3aTejibCTBe MHoroMMCJienHbie K)MopncTHHecKwe sjieMeHTbi, npnHajţJie^Kamne apyrwM of)jiacTHM HapoaHOft jimpmkm. EMy yaaeTC.a aaTb nojiHyio KapTMHy sbojhoumm m reHe3nc:a aHaJiM3MpoBaHHoro HBJieHMH. BaKJiiOHMTejibHbir iipejuio>KeHMH o paCKOJiaxiHbix cpopMyjiax noaHepKMBaiOT iiaJinMMe no.rra'HM.Koro ojieMcirra iiomtm bo BC.ex TCKCTax 3Toro poaa, BBJiaiOTCfl jim oiin FipnMMTMBHbiMM i-iJiu iiccoucpfucHHbiMM. IloflBJieHMe KOMnnecKoro b pacKOJiaa-Hbix cpopMyjiax n hx pa3BH'rae b Rojiee hjmpokmx TeKCTax Bbi3BajiM BKJiiOMeHne paCKOJIHUOK B pHil apyi HX (J)OJIbKJlOpHblX XaHpOB H MX BblXOfl M3 06pflAa, KOTOpblPi rp(*f)y(*T MaKCHMaJibiioii jiarmiiapHOcra b BbipaxeHHM. BT(>j)aH MacTM pafioTbi, Offpxgbi pacKOJingoeauuH, MCC.Jie.ayeT 3THorpa-^MqccKvio ociiobv M3y’UMiiioro hbjkmimh. MaeuH. 3aKJH0MeHHafl b pacKOJiaaoBaHMe, orpaHM'Uîiia nocTojihKy. noc.KOJibKy yrposbi KOJinaMMKOB nepeaaiOTCfl necH/uiu, un biMn y oKiia, mjim (popMy.ria.MU, npoM3HeceHhbiMm BToponax. Ho, Koraa pacKO-JiaaKa coiipoBO'AjiaeTCfl mho>kcx:troivi 06pngoebix xcecmoe, OHa CTaHOBMTCfl CJIO'A’HbIM. CaMOCTOHTeJlbHblM ()f)pHaOM, oSjiaaaiOIUMM CMMBOJIMKO^ MepHO^ MaTMM M KOIICIHOM lUMbK) lipOKJIHTMH, CpOMKO BblCKa3blBaeMOrO. llaCT() HCjlOBOJlbHblC KOJIHjl'IMKM B()3Bpa maiOT nOaaMKM Ca M bl MM pa3H006pa3HbIMM hvthmh: oiih juiiot m\ iiaaaa b (poj)Me MMJioc.TbiHM, 6pocaK)T mx co6aK*aM, BeinaiOT nx na nopoTax m ui. Hhoi jia ohm c/ryiaT b aaepb, b okhb, b c/reHbi aoMa mjim b BopoTa oopHjiuBoii najiKOM. a mhoi aa ohm cohht 3a nTMuaMM mjim ^kmbothbimm xo3HMHa 497 DESCOUNDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI HOMa. OTcyTCTBwe rocTenpMMMCTBa m oco66hho HapymeHMe TpaauHOHHbix o6bmaeB nacTO Haica3biBaiOTCfl Sojiee CTporo: y xo3«MHa aoMa SepyT bolum co aBopa, aeMOH-TwpyiOT xo3flftCTBeHHbie opyawfl, pa3pymaiOT BopoTa mjim nojibi y Bxoaa, namcaiOT CTeHbi aoMa m a axe BopyiOT y Hero ueHHbie BemM, KOTopbie oh MoaceT m ne no-aymiTb oSpaTHO. HyacHO OTMeTMTb, hto Bce pacKOJinaHbie npaKTMKM, aaace caMbie CTporwe, npMHHTbi ceabCKMM HaceneHMeM, CHMTaiomeM, hto ohm MOTMBMpoBaHbi He-co6aioaeHMeM CTapMHHbix oSbinaeB. TpeTbfl qacTb khmtm nocBflmeHa Bonpocy OTpaxeHMH ompav,amejibHbix 06-pngoe b pacKOJtngnbix 0opMyjiax m ocoGchho b yepoxcaiomux 0opMy-jiax. HajiMHMe TaKMx pMTyanbHbix npaKTMK b HeKOTopbix pacKOJinaHbix (popMyaax 3aMenaeTCfl b 30Hax, rae nepBbie yace c/repjiMCb mjim aaace OKOHMaTejibHO Mcne3HM. J\j\h 6onee noaHoro noaxoaa k yKa3aHHOMy Bonpocy, n. KapaMaH ripnCeraeT k nMCbMCHHbiM cBMaeTeabCTBaM rpeneocofi apeBHOCTM. XloKyMeHTbi, npMHaaaeacaiUMe apeBHeft TpeuMM, aoKa3biBaiOT HaJiMHHe pacKOJiaaHbix cpopMya b KOMimeKce TaKMx oSpaaoB, KaK necenue JiacmouKU mjim necenue eopona Taie Ha3biBaeMbiMM koronistai m necenue OJiueKoeoă eemeu ot CBameHHoro aepeBa npM occhhom npa3aHMKe Pyanepsia. Mma pacKoaaaHbie oGpaabi y apyrMx HapoaoB boctomhoîî EBponbi, aBTop sto KHMTM paCCMaTpMBaeT KOHyOBKM KOanaOK, Ha3BaHHbIX MM 0OpMyjiaMU-yepO‘ 3aMu. MHorMe Haxa3aHMe, coBepuiaeMbie pyMbiHaMM npM pacKOJiaaoBaHMM, yno-MflHyTbl M y BOCTOHHblX CJiaBHH B pa3H006pa3HbIX Cţ)OpMaX KOaaaHblX KOHUOBOK. B yxpaMHCKOM cpoabKaope Mbi HaxoaMM m opMrMHaabHoe HaKa3aHMe co CTopoHbi KOJlflaHMKOB: OHM npMHOCHT BO aBOp HCrOCTenpMMMHOTO X03HMHa Mbllliefi M KpbIC. Y 3anaaHbix cjhlbhh cymecTByiOT Taoce (pojibKJiopHbie CBMaeTejibCTBa o HaJiMHMM y HMX npaKTMKM paCKOJIHaOBaHMfl. TaK, KOHUOBKM KOJlfla B 3TOfi (J)0JIbKJ10pH0fi 30He yrpoacaiOT HerocTenpMMMHoro xo3HMHa pa3pymeHMeM KpbiiiiM aoMa, 3a6opa, naw-KaHMCM CTeH aoMa, noBpe^KaeHMeM noceBa, pa36MBaHMeM nocyabi, Kpaacefi eaw c nenM m T.a. TepMMHoaorMH, CBH3aHHafl c oSbmaeM pacKoaflaoBaHMH, npMBoaMT 3HaHMTeabHbie apryMeHTbi b nonb3y MaeM cneuMCpMKM aHajiM3MpyeMoro o6bmaa. TaK, y pyMbiH Mbi BCTpenaeM maroJi a descolinda m npOM3BOaHbie: descolindare, descolindat, descolin-daţie. K hmm npMGaBaaeTCH cpopMa aeeHCKoro poaa: descolindă. CoBpeMeHHbie rpeKM McnoJib3ytOT (popoyabi: xetragoudo (paCKOJiHgKd), xetragoudema (paCKOJingo-eanue) m B03M02CHbift BapMaHT xetragoudisma. Y noJiflKOB. 3TOMy TepMMHy coot-BeTCTByeT CMHTama kolenda ozbierana [pasogenian KOJingKa), KOTopaa npo-TMBOnocTaBafleTca kolenda ubierana (ogenian KOJingKa) KaK kojihjim* na geeuU-Y apyrMx caaBHHCKMX HapoaoB pacKOJiaaoBaHMe npMHaMaeT MeHee cneumpiriHbie Ha3BaHMH: naxajibnan neenn (y GejiopycoB), offpatnuMbie noMejianun (y pyccKMx flpocaaBCKOiî ry6epHMM) m T.a. FlpeCpMKCaUMH TepMMHOB, CBH3aHHbIX C KOJlflaOBaHMCM, a^fl TOTO, MTOSbl Ha3BaTb o6paa c npoTMBOnoaoncHbiM 3HaqeHMeM, CBH3biBaeTCH c mx MarMMecKOPi CTpyKTypoiî. KaK m b cjiynae pasQHSbieaiomeeo KOJiaoBCTBa, pacKoafiaoBaHMe pa3BH3biBaeT 498 PE3IOME KOJiHflOBaHMe: MarHqeciKafl TepMMHOJionia, pacnoJioaceHHaa y pa3Hbix eBponetfCKHx HapoaoB b aHTOHMMMMecKHe paabi (y HTaJibHHueB, y ncnaHueB, y (J)paHuy30B, y hcm-neB y aHrJiMMaH, y nopTyraJibueB hjih y cjiaBHH BOoGme) CBHjieTejibCTByeT o pojjCTBe pacKOJiHgoeanan co BceM npaKTHKaMH qepHofi Marnn. P Oco6eHHO oSpamaer BHHMaHne Ha ce6fl h qeTBepTaa qacTb HacTonmefi KHnrn, KOTopaa 3aHMMaeTCfl MMC/nmecKOft ochoboK pacKOJiajjOBaHHfl. MarnqecKafl cnjia DacKOJifl-aoBaHMfl h KOJiflaoBaHHa oco3HaHa BceM cejibCKHM HacejieHweM, KOTopoe npwnncbiBaeT hochtcjiam sthx oSpaaoB MHCTHqeacyio (pyHKUHio. B apxanqecKOM noHMMaHMM ycTaKaBJiMBaeTca TaftHaa CBH3b Meacay „noBeaeHHeM KOJumqHKOB m cyflbSofi Bcefi hx ceMbH h Bcero hx Sjiaronojiyqna bo BpeMfl uejioro ro,aa“. Xpo-HOJiornqecKHti KOHTeKCT 3tmx o6pflaoB MMeeT Gojibiuoe 3HaqeHwe jjjia hx CMbicna. HanaJio HoBoro rojja npnHMCbiBaeT oSpfliiOBbiM acecraM ocoGyio MacuiTafÎHOCTb, HanoJiHflfl hx SjiaronpHTHbiM 3HaneHHeM hjih, HaoCopoT, cmmcjiom npeacTOfliuero HecqaTbfl. Oco6aa niaBa nocBamaeTCfl (pony ycTHbix paacoJiaaoK, KOTopbift cpaBHHBaeTca c (J)OHOM npOKJIflTHfi. M3 3TOTO CpaBH6HHfl BblTCKaeT, HTO paCKOJIflJţKH COOTHOCHTCH C JţByMfl MOHeJlHMH: C KOJlflflKaMH H C FipOKJlHTHflMH. ABTOp KHHH1 BbIHBJ1H6T npOUeCC, nopoacnaiomHft pacKOJiflUOBaHHe h cpopMyjibi c OTpnuaTejibHbiM 3HaneHHeM. ICaK TOJIbKO 3TH (|)OpMyJlb CTaJIH WaSjIOHaMH, OHH CJiy^KHJlH MOJţeJlflMH B C03JţaHHH npyrnx ycTHbix pacKOJifmoK. Bo3Bpamaacb k o6pauoBbiM npaKTHKaM paacojiimoBaHHfl, n. KapaMaH Tiua-TeJlbHO, paCCMaTpHBaeT HX CHMBOJIHKy B LUHpOKOM 3THOJIOrHqeCKOM KOHTeKCTe. Tax, HanpHMep, roBopa o sajiaMbieanua 3aăopa (b njiaHe apxanqecKoro Mbim-jieHHB 3to 3HaqHT pa3pymeHHe MarnqecKoro Kpyra), aBTop 3aHHMaeTCfl kojiaob-CTBaMH ycTaHOBJieHHB rpaHHu anoTponanqecKoro Ha3HaqeHHa. Fio 3TOMy noBOjţy,OH npnSeraeT k CBHaeTejibCTBaM Codex Bandinus o 6opo3fle, KOTopan HaHOCHTCH c ue-JibK) y^ajiHTb ot ce6a qyMy. M noTOMy qTO b KOJiflOBCTBe MOJiflOBaH 6opo3,aa co-npoBoacnaeTca paniyajibuoă uaeomoă, pyMbiHCKHft 3THOJior 3aHHMaeTCfl, b cneunajibHon maBe, anoTponanqecKHM xapaKTepoM HaroTbi, ocoSeHHO npnanHC-mom, y apeBHHx h y pyMbiH. B 3aKJiK)qeHHH, paSoTa npo(J)eccopa n. KapaMaH B03BpamaeTca k JiHTepaTyp-HOMy 3HaqeHHH3 paCKOJlflJlHblX TeKCTOB. rioCTOflHHblM OTTOqeHHeM, „TeMHOe H uiep-uiaBoe BapBapcTBO“ SbiJio ynajieHO, a MarnqecKoe 3aoHHaHne h erpacTHoe npoK-JiflTne i^eKaHTHpoBajiH cboio CHJiy b KOMHqecKOM caTHpbi h snnrpaMMbi. TaKHM o6pa30M, OTpHuaTCjibHbiH o6paa bhocht cbo^ 3HaqHTejibHbift BKJia.ii b ycoBepuieHCT-BOBaHne 3CTeTHqer.Khx KaTeropHtf KOMunecKoeo, carnupuHecKoeo h epo-mecKuoeo. flepeBoa, Livia Cotorcea 499 BIBLIOGRAFIE (Abrevieri) ABBOTT, MF AFMB, Caraman „ALBINA" ALECSANDRI, PP ANTH. LAT. ANT.-DRAG., I.P. ANTH. PAL. ANUCIN, Ocerk ARABANTINOU, SDA ARNAUDOV, Folklor ATHANASIADES, ELD ATANASIU, CSI AUGUSTINI BAILLY, DGF BALLAGI, MNSz BALLAGI, UDWb - G.F. Abbott, Macedonian Folklore, Cambridge, 1903. - Arhiva de Folclor a Moldovei şi Bucovinei, Fondul „Petru Caraman", Institutul de Filologie Română „Al-Philippide" Iaşi. - „Albina", Viena-Pesta, 1866 ş.u. - Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor, adunate şi întocmite de..., Bucureşti, Tip. lucrătorilor asociaţi, 1866. - Anthologia Latina, sine Poesis latinae supplementum ediderunt Franciscus Buecheler et Alexander Riese, Paris prior recensuit Alex. Riese, Lipsiae, 1884. - B. Antonovici i M. Dragomanov, Istorices/dia piesni malorusskago naroda s obiasneniiami, I. Kiev, 1874. - Anthologia Graeca Epigrammatum Palatina cum Pla-nudea, Ed. Hugo Stadtmueller, Lipsiae, 1899. - V.I. Anucin, Ocerk şamanstva u eniseiskih osteakov. (Sb. Muz. Antr. i Etnogr., II, 1914). - P. Arabantinou, Sylloge demodon asmaton tes Epeiron, Athenai, 1880. - M. Amaudov, Folklor ot Elensko. (cf. Sb. NU, XXVII, 1913). - Theophilos Athanasiades, E eorte tou Lazarou en Dragario (cf. „Laographia", t. V). - Gh. Atanasiu, Colindatul cu Steaua şi Irodul la românii din Timoc, în rcv. „Timocul", VI, 1939. - Sancti Aurelii Augustini, Hipponensis Episcopi Operu-ur, t. V, Antwerpiae, 1700. - M.A. Bailly, Dictionnaire grequc-franqais, Paris, 1899. - Mor Ballagi, Iskolai es magyar es nemet zsebszotar Nemet-magyar resz. Pesta, 1872. - Ballagi, Ungarisches und deutsches Worterbuch. 500 BIBLIOGRAFIE BARTOS, nd barvinok, o BĂLĂŞEL, Credinţe BĂCHTOLD-STÂUBLI, HWb. DA BIANCHI-KIEFFER, DTF BIBLIA BIZANTIOS, LEG BOGISl£, NP BOSANAC, J.P. BREAZUL, Colinde BROZ-BOSANAC, Jun. pj. BRUCHMANN, ED BUBEN, CFS BUBEN, FtS BURADA, Dobrogea BURADA, Istria BURADA, Moravia CAL. LIG. CULT. CĂLI. SP CANDREA, FMR CAPIDAN, Megl. - Frantisek Bartos, Naşe dăiy Praha, 1888. (Vezi şi Nd-rodni pisne moravske, v. Praze, 1901). - Hanna Barvinok (O. Kulişeva), Opovidannia, Kiev, 1902. - Teodor Bălăşel, Credinţe despre ţigani, în revista „Şezătoarea* \ III, Fălticeni, 1894. - Hanns Bâchtold-Staubli, Handworterbuch des deut-schen Aberglaubens, ed. E. Hoffmann-Krayer, 1927-1936. - T.X. Bianchi et J.D. KiefFer, Dictionnaire turc-fran-gaise, t.I, Paris, 1850. - Biblia, adică Dumnezeiasca scriptură a Vechiului şi a Noului Testament, tradusă după textele originale ebraice şi greceşti de preoţii profesori Vasile Radu şi Gala Ga-laction, Bucureşti, FRPLA, 1938. - Skarlatos D. Bizantios, Lexikon tes ellenikes glosses, t. 1-2, Athena, Koromela, 1852. - Valtazar Bogisid, Narodne piesme iz starijik najeşie primorskih zapisa, Biograd, 1878. - Stiepan Bosanac, Junaâke pjesme, Zagreb, 1895. - George Breazul, Colinde. Culegere întocmită de..., cu desene de Demian, Bucureşti, FRPLA, f.a. - Iv. Broz i St. Bosanac, Hrvatske narodne pjesme izd. Matrice Hrvatske, voi. I. Junaâke pjesme, Zagreb, 1896. - C.F.H. Bruchmann, Epitheta deorum quae apudpoetas graecos leguntur, collegit, disposuit, edidit, Lipsiae, 1893. - Vladimir Buben, desko-francouzsky slovnik, Praha, St. ped. naklad., 1961. - Vladimir Buben, Francouzsko-âesky slovnik, Praha, St. ped. naklad, 1961. - Teodor T. Burada, O călătorie în Dobrogea, Iaşi, Tip. Naţională, 1896. - Teodor T. Burada, O călătorie în satele româneşti din Istria, Iaşi, Tipografia Naţională, 1896.. - Teodor T. Burada, O călătorie la românii din Moravia, în rev. ,Arhiva*4, an V, nr. 5-6, Iaşi, 1894. - „Calendarul Ligii Culturale** pe anul 1911. - C. Caii, Studi sui Priapea, Catania, 1894. - Ion Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944. - Theodor Capidan, Megleno-românii, II: Literatura populară la megleno-români, Bucureşti, Cultura Naţională, 1928. 501 PESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI CARAGIANI, Od. CARAMAN, Dese. CARAMAN, Magia CARAMAN, Obr. CASAUB., Animadv. CASETTI - IMBR, Canti CATO, RR CATULL, Carm. CHEST. HASDEU CHRESTOVASILES, PMT CIUBINSKI, Trudi. aUBOTARU-IONESCU, Vînâtorii COLUMELLA, PLM „CL“ CONSTANTINESCIJ, Probe Corp. I.Gr. CREANGA, Opere CROOKI - Odysseia şi Batrachomyomachia, trad. în proză de Ioan D. Caragiani, Iaşi, Tip. H. Goldner, 1876. - Petru Caraman, Descolindatul (To xetragoudisma) dans le Sud-est europeen, în Comptes rendus du IV1 Congres des geographes et des ethnographes slaves, Sofia, 1936. - Petru Caraman, Magia populară ca sursă de inspiraţie pentru poezia cultă, în Elogiul folclorului românesc, Bucureşti, EPL, 1969. - Petru Caraman, Obrzşd kolpdowania u Slowian i u ru-munow. Studjum porownawcze, w Krakowie, 1933. - Isaaci Casauboni, Animadversionum, in Athenaei Dip-nosophistas, Libri XV, Lugduni, 1600. - Casetti-Imbriani, Canti popolari delle provincie meridionali. - Marcus Porcius Cato, De re rustica. Avec la trad. en franţais publ. sous la direction de M. Nisard, Paris, Fir-min-Didot, 1856. - Catulli, Tibulli, Propertii, Carmina accedunt Laevii, Calvi, Cinae aliorum reliquiae et Priapea, recensuit et praefatus est Lucianus Mueller, Lipsiae in aedibus B.G. Teubneri, 1892. - Ion Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1970. - Ch. Chrestovasiles, Ai psaltriai tes Megales Tessa- ro-kostes. cf. Emerlogion tom kyrion, II. 1889. - P.P. Ciubinski, Trudi etnograficesko - statisticeskoi expediţii v zapadno - russkii krai, t.IH, S. Peterburg, 1872. - Ion H. Ciubotaru şi Silvia Ionescu, Vînătorii. Monografie folclorică, Iaşi, CJCP, 1971. - Columellae, Poetae Latini minores. De re hortensi et vilatica carmina... et aliorum, voi. VII, ed. N. E. Le-maire, Parisiis, 1826. - „Convorbiri Literare", revistă de literatură, XXV, Bucureşti, 1891. - Barbu Constantinescu, Probe de limba şi literatura ţiganilor din România, Bucureşti, Tip. Academiei, 1878. Corpus Inscritionum G rac canini, voi. IV, Berlin, 1877. Ion C reangă, Opere. Ediţie critică, cu note, variante şi glosar de G.T. Kirileanu. Bucureşti, FRPLA, 1939. W. Crooke, An introduction to the popular religion and folklore of Northern India, Allahabad, 1894. 502 BIBLIOGRAFIE CUMONT, MM CZAJA, Szopka CZAJA, Zapusty DABEVA, Poj. DALAMETRA, DMR DAL, TSJVIa DAME, NDFR DAME, NDRF DAREMB.-SAGLIO, DAGR DEBELKOVICI, SEZb. DIACONU, Vr. DICKENS DIKAREV, NAR. KAL.-MURE DIOD. ŞICUL., Bibi. hist. DIX (Ac. Esp.) DRĂGOI, Colinde DU CANGE, GMIL HLIADF, De Zalmoxis ’FPITES, LEG - Fr. Cumont, Les mysteres de Mithra. (Vezi şi DA-REMB-SAGLIO, DAGR). - Stanislav Czaja, Szopka Krakowska..., în „Lud", XI, 1905. - Stanislav Czaja, Zapusty, în „Lud", XII, 1906. - Mariana Dabeva, Pojelaniia i blagoslovii u bălgarskii narod, Sofia, 1937. - I. Dalametra, Dicţionar macedo-romăn, Bucureşti, A-cad. Rom., 1906. - VI. Dai, Tolkovîi slovar jiv. velikorusskogo iazîka. - Fr. Dame, Nouveau dictionnaire frangais-roumain, Bucureşti, 1900. - Fr. Dame Nouveau dictionnaire roumain-frangais, voi. I-IV, Bucureşti, 1893-1895. - Ch. Daremberg et Edm. Saglio (et. Edm. Pottier), Dictionnaire des Antiquites Grecques et Roumaines d’apres les textes et les monumentes, Paris, 1877. - Pop D. Debelkovici, Kosovo pole, în SEZb. (vezi!), Vn, 1907. - Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei, voi. I. Etnografie, folclor, dialectologie, Bucureşti, Socec, 1930. - Charles Dickens, A Christmas carol in prose. (Tauch-nitz edition - Collection of. British and American aut-hors, voi. 91). - M. Dikarev, Narodnîi kalendar valuiskovo povitu, in Materiali do ukrainsko-ruskoi etnologii, t.VI, Lvov, 1905. - Diodori Siculi, Bibliothecae historicae quae su- per-sunt, ex nova recensione Ludovici Dindorf, voi. I-II, Parisiis, 1893-1894. Diccionario de la lengua Castellana por la Real Academia Spaiiola, ed. XIII, Madrid, 1899. - Sabin Drăgoi, 303 Colinde cu text şi melodie, culese şi notate de..., Craiova, Scrisul românesc, f.a. - Auctore Carolo Dufresne, Domino Du Cange, Glos-sarium ad scriptores mediae et infimae latinitatis, Pari-siis, 1733. - Mircea Eliade, De Zalmoxis â Gengis-Khan. Etudes comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de L Europe Orientale, Paris, 1970. - A. Epite, Lexikon elleno-gallikon tes laloumenes elle-m/ces g/osses (etoi kathareuouses demodous), en Athc iiais, 1909. PESCOLINPATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI ERBEN, PCPR ETYMOLOGIKON EUST., POO „FAMILIA" FAURIEL, CPGM FEDEROWSKI, Lud FEDEROWSKI, Loz. FTGUEIREDO, PDLP FOCHI, Mioriţa FONSECA-ROQUETE, DLP FOWLER, La vie FOWLER, The Rom. FRAZER, GB GASTER, Ţiganii GAVAZZI, GDHNO GAWELEK, Boze GEROV, RBIa GLOGER, Skarb. GODEFROY, DALF GOETZ., C. Gl. Lat. GONET, Spiew. - Jaromir Karel Erben, Prostonărodne âeske pisne a fi-kadla, Praze, 1937. - Etymologikon to mega..., Veneţia, 1710. - Eustathiou, Parekbolai eis ten POmerou 'Odysseian, Basileae, 1559. - „Familia". Foaie enciclopedică şi beletristică, cu ilus-traţiuni, Pesta, apoi Oradea Mare, 1865 ş.u. - Const. Fauriel, Chants populaires de la Grece modeme, III, Paris, 1824-1825. - Mihal Federowski, Lud biaioruski na Ruşi litewskiej, I, Krakow, 1897. - Mich. Federowski, Lud okolic zarek. - Candido de Figueiredo, Pequeno diccionario da lingua portuguesa, par..., Lisboa, 1940. - Adrian Fochi, Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte, Bucureşti, Ed. Acad. Rom., 1964. - Jose da Fonseca, Diccionario da lingua portugueza, da... e J.I. Roquete, voi. 1-2, Paris, Aillaud, 1881. - W. Warde Fowler, La vie sociale â Rome en temps de Cicero/i, trad. par A. Biaudet, Paris, 1917. - W. Warde Fowler, The Roman Festivals of the period of the Republic, London, 1899. - J.G. Frazer, The Golden Bough. A study in magic and religion, I-XII + XIII (Bibliography and General Index), London, Macmillan, 1935-1937. - M. Gaster, Ţiganii care şi-au mîncat biserica, în „Revista de istorie, arheologie şi filologie", an. I (1883), voi. I, fasc.2. - Milovan Gavazzi, Godina dana hrvatskih narodnih o-bicaja, I-II, Zagreb, 1939. - Fr. Gawelek, Boze narodzenie w Rad/owie, în „Lud" (vezi!), XIV, 1908. - N. Gerov, Răcinik na bălgarskii iazîk. Plovdiv, 1904. - Zygm. Gloger, Skarbiec strzechy naszej, Krakow, 1894. - F. Godefroy, Dictionnaire de Vancienne lanque fran-gaise et de tous ses dialectes du DC au XV < A Paris, I-X, 1881-1902. Corpus Glossariorum Latinorum, composuit, rece ii suit ed. Georgius Goetz, voi. II-VII, Lipsiae, 1888 - 1901. - Szymon Gonet, Spiewski z okolic Andrychowa, în „Lud" (vezi!), XV, 1909. 504 BIBLIOGRAFIE GOROVEI, Cred. GOROVEI, Dese. GRIMM, DWb. GROHMANN, AbergL GROSSMANN, Wb. S.D.S GUSTA WICZ, L.P. GUTH, JK HARDY HASIOTES, Sylloge HATZT. - DARM, DGLF HEIM, Incantamenta HERODOT, Hist. IIESIOD, Theog. HESYKIUS, Lex. IUNŢESCU, PR - I.C. Hinţ HNATIUK, Kol. HOLOVATKI, NPGUR HOMER, Carm. HOMER, IIiada - Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului ro-mân, Bucureşti, Acad. Rom., 1915. - Artur Gorovei, Descîntecele românilor, Bucureşti, A-cad. Rom., 1931. - Iacob Grimm und Wilhelm Grimm, Deutsches Worter-buch, Leipzig, 1862. - V.J. Grohmann, Aberglauben und Gebrăuche aus Boh-men und Măhren, 1864. - Rudolf Grossmann, Worterbuch der spanischen und deutschen Sprache, voi. 1-2, Leipzig, 1930, 1941. - Br. Gustawicz, O ludzie podduklănskim, în „Lud“ (vezi!), 1900. - P. Guth, Jizda kralu. - Thomas Hardy, Under the greenwood tree or the Mell-stock quire. A rural painting of the Dutch. School, Lon-don, 1927. - Hasiotes, Sylloge ton kata ten 'Epeiron demotikon as-maton. - Adolphe Hatzfeld et Arsâne Darmesteter avec le con-cours de Antoine Thomas, Dictionnaire general de la langue francai se, du comm. du XVII* siâcle jusqu’â nos jour, Paris, f.a. - Richard Heim, Incantamenta magica graeco-latina. Supplementum, XIX, „Anal. philolog.“, Lipsiae, 1892. - Herodoti Halicarnasei historiarum, libri IX..., ab Henri co Stephano recognita et spicilegio rid. Sylburgii, Fran-cofurti, 1608. I Ieşi ode, Theogonie. Les travaux et Ies jours. Texte e-tabli et traduit par Paul Mazon, col. Les belles lettres, Paris, 1928. - Hesvchii Lexicon, ed. Joannes Alberti, Lugduni Bata-vorum, t.I-II, 1746. - Hinţescu, Proverbele românilor, adunate şi editate de... Sibiu, Closius, 1877. - Volodymyr Hnatiuk, Koljadki i szczedriwki, I-H. Etnografi cznyj zbimik, Wydaje Etnograficzna Komisja Nau-kowoho Towarystwa imeny Szewczenka, u Lwowi, XXXV-XXXVI, Lwow, 1914. - Iakov O. Holovaţchi, Narodnîia piesni galiţkoi i ugors-koi Rusii, I-HI, Moskva, 1878. - Homeri Carmina, Paris, Firmin-Didot. - Homerus, Iliade, I-IV. Texte etabli et traduit par P. Mazon, Paris, 1937 - 1938. 505 PESCOUNPATUL ÎN ORIENTUL Şl SUP-ESTUL EUROPEI HOR., Epist. - Quintus Horatius Flaccus, Satire şi epistole. Trad. Eu¬ gen Lovinescu, Bucureşti, ed. Ancora, f.a. HOR., Sat. - Q. Horatius FI., Satirae, Texte latin publie par E. Som- mer, Paris, 1898. HRINCENKO, EM - Boris Hrincenko, Etnograficeskie materiali, HI, Cer- nihov, 1899. HRINCENKO, SUM - Boris Hrincenko, Slovar ukrainskoi movi. t.I, u Kiivi, 1909. H. St., Th. Gl. - H. Stephanus, Thesaurus graecae linguae ab Henrico Stephano constructus, Parisiis, HI. 1572 IASTREBOV, Obiciai - I. Iastrebov, Obiciai i piesni tureţkih serbov, S. Pe- tersburg, 1886. ILA - Inscriptiones latinae antiquissimae ad C. Caesaris mortem. Editio altera, vol.I, pars prior, Berlini, 1893. ILIEV, Sbronik - J.T. Iliev, Sbomik ot narodni umotvoreniia, kn.I, Sofia, 1889. JON CREANGĂ" - „Ion Creangă", Revistă de limbă, literatură şi artă popu¬ lară, Bîrlad, 1908 ş.u. IONESCU-DANHL, Dese. - Dr. Daniil Ionescu şi Alex I. Daniil, Culegere de des- cîntece din judeţul Romanaţiy voi. I. Bucureşti, Minerva, 1907. IORDANOV, Sb. BKD - Iordanov, Krali Marko, în Sb. BKD, I. IURL - Inscriptiones urbis Romae Latinae, voi. VI„ Berlini, 1876. ,JZVORAŞUL" - „Izvoraşul", revistă de muzică, artă populară şi folclor, Bistriţa-Mehedinţi, 1919 ş.u. JANF^lC, SNS - A. Janeziâ, Slovensko-nemski slovar (ed. IV, Klagen- furt, 1908. JANUSZ, DSPF - W. Janusz, Dokladny Siownik, polsko-francuski, t.I, Lwow, 1908. JARNIK-BÎRSEANU, Doine - I.U. Jamik-A. Bîrseanu, Doine şi strigături din Ardeal, date la iveală de..., Braşov, Ciurcu, 1895. JEANNARAKI. Ta kal. - Anton Jeannaraki, Aismata kretika kalligeropoulos. Ta kal and a. JEANNARAKI, Kretas - Anton Jeannaraki, Kretas volkslieder - nebst Distichcn und Sprichworten in der Ursprache mit Glossnr. 1876. jeleu., mns Evgheni Jelehovski, Malorusko-nimcîkif v/.r n\ t.I, Lvov, 1886. JIPi.SC'II. Opincaru Gligore M. Jipescu, Opincaru cum este şi cum trebuie să hie săteanu. Scriere-n limba ţărăanului muntean, Bu¬ cureşti, 1881. JUNGMANN, SC^N - Josef Jungmann, Slownvk cesko-nemecki, voi. 1-5, Pra- oa, 1835. 506 BIBLIOGRAFIE JUV., Sat. - D. Junii Juvenalis, Satirarum lihri quinque. Ed. C. Fr. Hermann, Lipsiae, 1897. kalevala - Elias Lonnrot, Kalevala, Trad. rom. de Iulian Vesper, Bucureşti, ESPLA, 1959. KALLIGEROPOULOS, Ta kal. - Dem Kalligeropoules, Ta kalanda holes tes Ellados, Athenai, 1923. KÂNTOR, Czarny Dunaje, - Joz. Kantor, Czarny Dunajec - monografia etnogra- ficzna, în Materyafy archeologiczne, antropologiczne i etnograjiczne, tom IX. KÂNTOR, Zw. - Joz. Kantor, Zwyczaje swiat Bozego narodzenia i wiel- kiej nocy w okolicy Jaroslawia, în MAAE (vezi!), XIII, 1911. KAPSALES, Laogr. - Gherasimos Kapsales, Laographika ek Makedonias - cf. „Laographia" (vezi!), t. VI., 1918. KARAD^lC, JONS - Vuk. Stef. Karadiic, iivot i obiâaji naroda srpskoga, u Becu, 1867. karad2i£, - Rj. A - Vuk. Stef. Karadiic, Rjeânik hrvatskoga iii srpskoga jezika na svijet izdaje Jugoslavenska Akademija znanosti i umjetnostiy Zagreb, 1880 ş.u. KARADZiC, SNP - Vuk. Stef. KaradZid, Srpske narodne piesne, u Be£u, t.I, 1841, t.II, 1845. KARAD2l>> Sewenma Udzieli zwiczaje ludowc vv ezasie :i<> zego Narodzenia, pisane w 1903-1904. V.A. Urechia, Codex Bandinus Memoriu asupra sen erii lui Hrandinus, de la liW6. . in „Analele Acad. Ko 514 BIBLIOGRAFIE VARRO, LL VARRO, RR VICIU, Colinde VINCENZ, WP VIRG., Op. VLAHOS, LEG VT WEIGAND, Ammunen WEIGAND, BDWb, WEINHOLD, Gh. R. „WISLA44 WLISLOCKI, Zigeuner WUTTKE, DA Pastoralki YOUSSOUF, 1)TF Zb. NZOJS Zb. Wiad. ZEl.ENIN, Opis. ZlNCiAREI.LI, VI I ZIR( iO mâne4*. Memorii, secţia istorică, seria Ii-a, tom. XVI, 1893-1894. p. 1-335, Bucureşti, 1895. - M.T. Varro, De lingua latina libri qui supersunt. Re-censuit Leonhardus Spengel, Berolini, 1826. - M.T. Varronis, Rerum rusticarum, libri tres, ed. Keil-Goetz, Lipsiae, 1929. - Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal. Datini de Crăciun şi credinţe poporane, culegere cu anotaţiuni şi glosar de..., Bucureşti, Socec-Sfetea, 1914. - St. Vincenz, Na wysokiej poloninie. Obrazy, dumy i gawşdyz Wiercowiny huculskiej, Warszawa, 1936. - P. Vergili Maronis, Opera, post Ribleckium tertium re-cognovit G. Ianell, Editio maior. Lipsiae, Teubner, 1930. - Agg. Vlahos, Leg. ellenogal, Athenai, 1909. - Vechiul Testament (Vezi BIBLIA). - Gustav Weigand, Die Arumunen, II Leipzig, 1894. - Gustav Weigand, Bulgarisch-deutsches Worterbuch, unter Mitwirkung von A. Doritsch, zweite verbesserte Auflage, Leipzig, O. Holtze, 1918. - Dr. Karl Weinhold, Zur Geschichte des heidnischen Ri-tus, Ak. zu Berlin, 1896. - „Wisia“, miesiecznik geograficzno-etnograficzny, Warszawa, 1887-1905. - Heinrich Wlislocki, Volksglaube und religioser Brauch der Zigeuner, Miinster, 1891. - Adolf Wuttke, Der deutsche Volksaberglaube der Ge-genwart, Berlin, 1900. - X.M.M.M., Pastoralki i kolpdy z melodyjami czuli pioşnki wesole ludu w chasie swiat Bozego narodzenia po domach spiewane, Krakow, 1843. - R. Youssouf, Dictionnaire turc-franqais, voi. I-II, Con-stantinopole, 1888. - Zbor ni k za narodni zivot i obicaje juinih slovena, Zagreb. Zbior wiadomosci do antropologii kraiowej, t.I-XVE, Krakow, 1877-1917. D.K. Zclenin, Opisanie rukopisei uâenago archiva im-peratorskago russkago geografiâeskago obsâestva, I-III, Retrograd, 1914-1916. - Nicola Zingarelli, Vocabolario della lingua italiana..., 1922. Zapiski imperatorskago russkago geografi âeskago obs-cestva. 515 INDICE DE NUME A ABBOTT, G.F., 364, 366, 378, 379 ADAMOVIC, 387 ADLER, Ada, 295, 369, 370, 482 AGNOKLES DIN RODOS, 369 ALBERTI, 369 ALECSANDRI, Vasile, XXVII, XXVIII, 36, 158, 421, 466, 467 AMMIANUS, Marcellinus, XXX, 383 ANTISTIUS, 432, 444 ANUCIN, V.I, 480, 482 APULEIUS, Lucius, XXX, 383 ARABANTINOU, P., 160, 173 ARISTOPHANES, XX, XXIX, 369, 371, 490 ARISTOTEL STAGIRITUL, XXIX ARNAUDOV, M., 185 ATANASIU, Gh., 168 ATHANASIADES, Teophilos, 155 ATHENAIOS, 277, 280, 283, 363, 364, 365, 368, 369 AUGUSTIN, Sf., 436, 437, 474, 475 B BAILLY, M.A., 150 BA LI AGI, Mor 150, 165 BANDINUS, Marcus, 426, 427, 428, 429, 430, 431, 452, 453, 455, 456, 457, 471. 472, 480, 481 BARTOS, Frantisek, 377 BARVINOK, Hanna, 157 BĂLÂSEL, Teodor, 140, 166 BÂCHTOLD-STÂUBLI, Hans, 481 BERGK, 367, 368 BEZSONOV, Piotrî, 176 BIANCHI, T.X., 460 BIZANTIOS, Scarlatos D., 386, 387 BÎRLEA, Ovidiu, XV, XXXV, 150, 155, 168, 486 BÎRSEANU, Andrei, 184 BOCCACCIO, Giovanni, XX, 490 BOGISIC, Valtazar, 159 BOSANAC, St., 160 BOTEZ, Grigore, XVIII BRADLER, Virginia, XVIII BRAND, 21 BREAZUL, George, 170, 171, 172, 186, 463 BRODSKII - MENDELSON - SIDOROV, 177 BROZ, Iv., 160 BRUCKNER, Alex., XIX, XX BUBEN, Vladimir, 387 BUGARU, Lidia, XVIII BURADA, Teodor T., 36, 157, 158, 384 C CANDREA, Ion Aurel, 47 i CAPIDAN, Theodor, 248, 383 CARAGIAN1. Ioan D.. 465 CARAMAN. Petru. XIX, XXXV, XXXVI, 153, 175, 264, 370, 371, 380, 516 INDICE DE NUME 458, 461, 483, 484, 485, 486, 487, 488, 489, 490, 494, 496, 497, 498, 499 CARAMAN, Petru P., 491 CASAUBON, Isaac, 364 CASETTI-IMBRIANI, 165 CATO, Marcus Porcius, 383, 433, 435, 439, 445, 452, 473, 474, 476, 478, 480 CENfiK Zibrt, 375 CERVANTES, Miguel de, XX, 490 CHAMBERS, 386 CHASIOTOU, T. Chr., 364, 365 CICERO, Marcus Tullius, XXX CIUBINSKI, P.P., 157, 174, 175, 177, 179, 180, 182, 368, 372, 373, 374, 381 CIUBOTARU, Ion H., XXXVI, 177, 491 COELHO, F.A., 384 COLUMELLA, 433, 440, 443, 476, 478 CONSTANTINESCU, Barbu, 164, 166 COSMOIU, Aurel, XV, 155 COTORCEA, Livia, 499 CREANGĂ, Ion, 18, 19, 21, 24, 25, 26, 154 CROOKE, W., 428, 471 CUMONT, Fr., 476 CVASNÂI, Al., XXXVI CZAJA, Stanislav, 336, 376, 380, 381, 382 D DABEVA, Mariana, 172, 458, 459 DALAMETRA, I., 165 DAM£, Fr., 378, 383 DANCIC, 158 DANUL, Alex. I., 384, 385 DAREMBERG, Charles, 363, 367, 368, 370, 474, 475, 476, 477, 480, 482 DARMESTETER, Arsene, 385, 386 DATCU, Iordan, XXXVI, 485, 486, 488, 490, 491 DEBELKOVlt, Pop. D., 172 DENSUSIANU, Ovid, XXIV DEPHNER, 459, 460, 461, 462, 463 DIACONU, Ion, XXIV, 466, 467, 486, 487, 488, 491 DICKENS, Charles, 19, 20, 154 DIKAREV, M., 154, 183 DIODOR SICULI, 433, 438, 473, 476 DORIA, A., 385 DRĂGOI, Sabin, 53, 54, 55, 56, 57, 142, 153, 164, 165, 170, 185, 186 DRINOV, M., XXXVI DU CANGE, 382, 386 DUMITRAŞCU, N.I., 171 E ELIADE, Mircea, 427, 428, 455, 471, 480, 482 ’EPITES, A., 386, 387, 460 ERBEN, Jaromir Karel, 170, 371, 377 ERNOUT-MEILLET, 383 ERYCIUS, 444 ESTREICHER, Tadeusz, 161 EUSTATfflOU, 363, 369 F FAURIEL, Const., 365 FEDEROWSKI, Michal, 161, 162, 371, 374 FIGUEIREDO, Candido de, 385 FOCHI, Adrian, 466, 467 FONSECA, Jose da, 385, 386 FOWLER, W. Warde, 477 FRANKO, Ivan, 161 FRAZER, J.G., 460 G GALACTION, Gala, 149, 370 GAVAZZI, Milovan, 155, 156, 169, 173, 387 GAWELEK, Fr., 376 517 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL ŞI SUP-ESTUL EUROPEI GEROV, Naiden, 39, 152, 156, 159, 173, 387 GIURESCU, C.C., 487, 491 GLOGER, Zygm., 130, 179, 183, 380, 381 GODEFROY, F„ 348, 383, 384, 385, 386 GOLIjBIOWSKI, L., 28 GONET, Szymon, 131, 183 GORAJSKI, Piotrî, 161 GOROVEI, Artur, 384, 385, 465, 466, 470, 471 GRIMM, Iacob, 386, 466 GRIMM, Wilhelm, 386, 466 GROHMANN, V.J., 466, 467 GROSSMANN, Rudolf, 462 GUSTAWICZ, Br., 89, 155 GUŞTI, Dimitrie, XXIV, XXV GUTH, P., 376 H HARDY, Thomas, 20, 154 HASDEU, B.P., XV, 150, 155 HASIOTES, 378 HATZFELD, Adolphe, 385, 386 HEIM, R., 428, 471 HERODOT, XXIX, 293, 294, 295, 370, 464 HERSENI, Traian, XXIV HERZER, 387, 460 HESIOD, XXVII, 431, 466, 472 HESYKIUS, 363, 369 HINŢESCU, I.C., 164 HNATIUK, Volodymyr, 42, 43, 49, 101, 124, 125, 152, 153, 156, 157, 160, 161, 162, 163, 168, 169, 170, 174, 175, 178, 179, 180, 182, 368, 371, 373, 381, 382 HOLOVATKI, Iakov O., 150, 152, 157, 174, 178, 179, 181, 371, 373, 381 HOMER, 293, 294, 295, 296, 297, 359, 370 HORATIU, Quintus Flaccus, XXIX, XXX, XXXIV, 383, 434, 437, 440, 443, 445, 447, 448, 450, 451, 474, 475, 476, 478, 479, 480 HRINCENKO, Boris, 125, 156, 157, 175, 177, 179, 387 HRISTOVASILIS, 332, 333 I IASTREBOV, I., 161, 379 ILIEV, J.T., 152, 172, 185, 379 IMBRIANI, Vittorio, 165 IOAN CHRYSOSTOM, Sf., 281, 282, 290, 291, 366, 368 IOANIDIS, Hagi Vasilis, XIX IONESCU, Silvia, 177 IORDANOV, V., 159, 160 IORGA, N„ 1 J JANEZlC, a., 169, 387 JANUSZ, W., 387, 388, 460 JARNIK, I.U., 184 JELEHOVSKI, Evgheni, 157, 387, 460 JIPESCU, Gligore M., 157 JUNGMANN, Josef, 387, 388 JUVENAL, Decimus Iunius, XX, 434, 474, 475, 490 K KALLIGEROPOULOS, Dem., 156, 172, 173, 174, 378, 380 KANELLAKES, 378 KÂNTOR, J., 155, 174, 181 KAPSALES, Gherasimos, 156, 173, 333, 379 KARADZlC, Vuk Stef., 38, 151, 158, 159, 387, 388, 418, 460, 465 KARLOWICZ, Jan, 155, 180, 336, 380 K1EFFER, J.D., 460 518 INDICE DE NUME KIRIAKIDOS, Stilp P., 367 KIRILEANU, G.T., 154 KLEOBULOS, 277, 278, 363 KOGÂLNICEANU, M., 164, 166 KOLBERG, Oskar, 28, 46, 120, 135, 150, 156, 160, 161, 162, 175, 178, 179, 182, 183, 184, 372, 375, 380, 381 K.ONOPKA, Jan, 162, 380, 381 KONSTANTINOV, Chr., 41 KOSINSKI, W. 106, 162, 181 KOZLOWSKI, 381 KRAUSS, Fr., 465 K.RAVCENKO, V. Gr., 124, 152, 157, 169, 182, 183, 381 KRETSCHMER, Paul, 459, 460, 463 KULDA, B.M., 377 KUL1ŞEVA. O. (vezi Hanna BARVI-NOK). 157 K.UPISZ-K.IELSKI, 388 KUSAR, M„ 459, 460, 461 KUZELIA, Zenon, 387 L LENORMANT, Franşois, 465 LEONIDAS TARENTINUS, 433, 453 LEVY-BRUHL, L., 410. 464 LIN DE, M. Samuel Bogumil, 388 L.ITTRE, E.. 385, 386 LJUBISA. Stjepan. 160 L.OUK.OPOULOS, Dem., 157 LUCIAN DIN SAMOSATA, XXIX. 433, 479 M MAKSIMOVICI, Mihailo, 132, 133, 183 MALINKA, Al. N„ 174, 175. 177, 179, 180. 372. 373, 381 VIANGIliCA. Simion, 77, 171. 192, 197, 246. ■>48, 414. 41N 464 MANNHARDT, Willhelm, 21, 154 MARCELLUS, M. de, 364 MARIAN, S.F1., 56, 57, 65, 144, 145, 163, 164, 165, 166, 172, 185, 384, 385, 481 MARIENESCU, At. M., 158 MARINOV, D., 41, 151, 160, 379, 467, 468, 469, 470 MARKOV, N„ 387 MARTHA, Jules, 480 MARŢIAL, Marcus Valerius, 434, 435, 439, 445 MARTIN, Aurel, 486 MERLIN, Alfred, 477 MEYER-LUBKE, W„ 346, 383 MIKLOSICH, Franz, 150, 464 MILADINOVICI, Dim. si Konst., 159, 160, 379 MILCETKX Iv„ 151, 168, 172, 173 MISTRAL. Frederic, 385 MUŞLEA, Ion, XV MULLER, Karl Otfried, 477, 478 N NEAGU, I. Gh., 181 NEYMAN, C„ 183 N1LSSON, Martin P., 364, 370 NOMIS, 156, 157, 459, 462 NOSOVICI, I. I., 155, 156, 176 NOVOSIELSKI, A., 157, 162, 163 O OLDENBERG, Herman, 481 ORELLIUS, I. C„ 476, 477, 480, 482 OSTHOFF, 473 OVIDIU, Publius Naso, XXX, 5, 150, 364, 365, 383, 414, 433, 435, 445, 447, 474, 476, 477, 479 519 DESCOLINDATUL ÎN ORIENTUL Şl SUD-ESTUL EUROPEI P PAMFILE, Tudor, 151, 153, 155, 156, 157, 170, 171, 181, 182, 184, 192, 193, 194, 195, 246, 260, 361, 465, 471 PAMPHILOS DIN ALEXANDRIA, 368, 369 PAPACHRISTU, Epaminonda, XVI PAPAHAGI, Penele, 165, 168, 169, 247, 248, 360, 361, 362, 367, 383, 384 PAPAHAGI, Tache, XXIV, 165, 383 PAPE, Wilhelm, 473 PASSOW, Amoldus, 173, 182, 364, 365, 366, 380, 466 PAULI, Zegota, 183, 368, 372, 381 PAUSANIAS, 473 PAVEL, Emilia, 177 PAVLOVSKI, I. J., 387 PĂCALĂ, Victor, 156, 172 PĂSCULESCU, Nicolae, 170, 171, 172, 181, 361, 463, 466 PClLKA, 125, 154, 168, 180 PETRANOVlG, Bogoliub, 159, 160 PETROCCHI, 385 PETRONIUS, Caius Arbiter, 438, 475 PHOENIX DIN KOLOPHON, 292 PHOTIOU, Ath., 157 PINHEIRO, Antonio, 385 PLATON, XXIX PLETERăNIK, M., 169, 382 PLINIUS, Caius Secundus, XXX, 383, 438, 475 PLUTARH, XXIX, 279, 293, 297, 298, 365, 369, 370, 371, 475 POLITES, N. G., 172, 173, 378, 379, 466 POPESCU, A.I., 158 POPP-ŞERBOIANU, 164, 165, 166, 167, 168 PORPMRIUS SEXTUS, 437, 440, 448, 476, 480 PORUCIUC, Adrian, 495 PRELLER, L., 369, 465, 477, 481 PRIAKOU, Ch. K., 173 PROPERTIUS SEXTUS, 383, 442, 477 PUŞCARIU, Sextil, 345, 382, 383 R RABELAIS, Franţois, XX, 490 RADU, V., 149, 370 RAT, Maurice, 473, 482 RAWITA-GAWRONSKI, Fr., 382 RĂDULESCU, Gh., 165 RĂDULESCU, I., 165 REINACH, 370 ROGER, Juliusz, 168 ROQUETE, J.I., 385, 386 ROSCHER, W. H., 475, 477, 481 RUDNIŢKI, Iaroslav, 387 RUFUS, Quintius Curtius, XXX S SACHS, Karl, 386 SAGLIO, Edm. 363, 367, 368, 370, 474, 475, 476, 477, 480, 482 SALONI, Al., 135, 174, 184, 381 SALVĂ, Vincente, 385, 386 SAMTER, Emst, 437, 475, 481 SARTORI, Paul, 465 SAULlG, 160 SAUVfe, 348, 384 SĂRĂCĂCEANU, Ecaterina, IV SĂVULESCU, Viorica, 490 SCHNEEWEISS, Edm., XVII SCHRADER, O., 481 SCHULZE, W., 477 SCHWARZFELD, Mauriciu, 163, 164 SCRIBAN, August, 158, 383 SEPHERLES, P., 173 SÎNTIMBREANU, Mircea, 487, 491 SLAVEIKOV, Petko R., 32, 156, 459, 462, 463 SNEGHIREV, I., 368, 372 SOPHOCLES, E. A., 386 SOULE, Ch., 155, 156, 332, 333, 363, 367, 379, 380 SPERANŢIA, Th., 50 STANISZEWSKA, 380 S20 INDICE DE NUME STĂNCESCU, Dumitru, 163 STERN, Bemhard, 472 STRABON, 472, 473 STREKELI, K., 169, 174, 182, 344, 367, 368, 382 SUIDAS, 294, 295, 369, 473, 480, 482 SUMŢOV, N. Th., 392, 458 SUSIL, Frantisek, 153, 154, 168, 178, 375, 376, 377 SWOJESLAW, 180 SZUCHIEWICZ, W. 151, 152, 371, 381 Ş ŞĂINEANU, Lazăr, 158, 167 ŞEIN, P.B., XXXVI, 92, 164, 175, 176, 177, 178, 303, 368, 372, 374, 382, 383 ŞPILEVSKI, XXXVI, 91, 92, 175, 176, 343 T TEODORESCU, G. Dem., 36, 157, 158, 171, 172, 181, 367, 384, 423, 466, 467 TERESCENKO, A., XXXVI, 125, 132, 154, 156, 157, 168, 178, 184, 368, 372, 373, 376, 381 TERTULIANUS, Quintus, 383 TETMAJER, W., 183, 335, 380 THEOCRIT, 433, 439, 452, 476 THEOGNIS, 277, 278, 282, 283, 363, 364 TIBULL, Albuş, 434, 435, 443, 446, 447 TIKTIN, H., 158, 165, 167, 345, 382, 383 TITUS LIVIUS, XXX, 474, 476 TOMMASEO, N., 173, 364, 365 TUCIDIDE, 367 u UDZIELA, Seweryn, 155, 174, 337, 338, 380, 381 URECHIA, V.A., 470, 471, 472 V VARRO, Marcus Terentius, XXX, 383, 442, 476, 477 VICIU, Alexiu, 150, 151, 153, 197, 248, 382 VINCENZ, Stanislaw, 162 VIRGILIU, Publius Maro, XXX, 382, 383, 433, 434, 441, 443, 452, 473, 474, 476, 478, 480 VLAHOS, Agg., 386, 387, 460, 461 VUIA, Romulus, XXV W WEIGAND, Gustav, 360, 387 WEINHOLD, Karl, 428, 429, 472 WLISLOCKI, Heinrich, 164, 166 WUTTKE, Adolf, 481 Y YOUSSOUF, R., 165, 167 z ZELENIN, D. K., 178 ZINGARELLI, Nicola, 383, 385, 386 521