I. L. CARAGIALE OPERE Ediţie îngrijită de ŞERBAN CIOCULESCU I. L. CARAGIALE OPERE I —III Ediţie îngrijită de PAUL ZARIFOPOL EDITURA „ CULTURA NAŢIONALĂ Bucureşti 3 1930—1932 I. L. CAR AGI ALE OPERE ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE TOMUL V S’au tras din această carte: treizeci şi cinci de exemplare pe hârtie Vida Ion, numerotate dela 1 la 35; patruzeci de exemplare pe hârtie velină vărgată, numerotate dela I la XL; o sută de exemplare pe hârtie semivelină vărgată, numerotate dela XLI la CXL. O P E R E v ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE EDIŢIE ÎNGRIJITĂ de ŞERBAN CIOCULESCU Cu 2 planşe afară din text iue BUCUREŞTI FUNDAŢIA. PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ « REGELE CAROL II» 39» Bulevardul Lascar Catargi, 39 1938 INTRODUCERE Intr’una din introducerile lui, Paul Zarifopol observa cu bună dreptate că arta lui Caragiale era prin excelenţă vorbită. Lucrul se explică atât prin ereditatea sa actoricească, precum şi prin creşterea lui în lumea culiselor. De aceea, chiar şi cele dintâi produceri literare ale sale afectează tonul familiar de interpelare a cetitorilor. Iată cum începe prima bucată pe care i-o cunoaştem, apărută in revista umoristică « Ghimpele ». «Aţi cunoscut, mă rog, pe celebrul Christorian, acel geniu rătăcitor, flagelator în versuri al viţiurilor, ce, din nenorocirea umanităţii au bântuit şi vor bântui etern societăţile ? L-aţi cunoscut ?... » Ca într’un monolog, după o închipuită privire circulară asupra auditoriului, urmează îndată răspunsul: «... Da ?... Aşa este că era nostim cu verva lui detractoare? » Convorbirea cu primul său public, a tânărului autor, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, denotă o perfectă desgheţare a debutantului, scutit de timidităţile obişnuite ale începuturilor. Autorul nu ştie încă bine ce vrea, şi nu s’a fixat asupra « genului » care-i convine. Este în căutare de «subiecte» şi, negăsindu-le, le încearcă pe toate, în voia capriciului, în zig-zag. Deşi îşi întitulează câte o bucată « cronică literară », nici nu-i trece prin minte să se supună tipicului analizei, bucuros să lase frâu liber duhului său, încă de pe atunci muşcător. Prima lui victimă — sunt de fapt trei, dar numai întâia interesează — este însuşi Macedonski, care publicase cu doi ani înainte un volumaş de versuri « Prima-Verba » şi care conducea XII ŞERBAN GIOCULESCU un periodic politic-literar. E plăcut de constatat cum din absolut prima încercare în proză a lui Caragiale, începe a se desluşi formula ironică a spiritului său critic. Fireşte, folosirea apropierilor strivitoare şi răsturnarea situaţiilor din citatul ce va urma, arată că mânuirea ironiei nu este desăvârşită. «Era pe atunci, în Francia, un poet, nici prea-prea nici foarte-foarte, anume Lamartine, care voia cu orice preţ să treacă de geniu. El moare după ce dotează literatura ţării lui cu nenumărate volume. Patria îl glorifică. Pentru nenorocirea lui, însă, iată că cetatea Bucureştii, geloasă de gloria francezului, scoate la lumină pe Aamsky, un geniu cu picioarele strâmbe, vorbind pe nas într’un dialect cât se poate mai curat românesc, şi d’o dulceaţă de caracter extremă ». Oprim citatul aci, deoarece ne interesează deocamdată tehnica ironiei, care constă, după cum se ştie, în siinu-larea elogiului sau a aprobării; de n’âr fi elementul realist şi caricat al picioarelor strâmbe, comedia admirativă a ironiei ar fi perfectă. Ca şi cum însă autorul inexpert s’ar teme de neiniţierea publicului în esenţa secretă a ironiei, el alternează aerul serios cu muşbătura directă. Acelaşi procedeu e folosit şi în « cronica literară » în care e luat în primire celebrul, pe atunci, autor popular N. D. Popescu sau Popnedea, cel cu calendarele şi romanele istorice. După ce, rând pe rând, l-a acoperit cu laude ironice şi cu caracterizări crude, Caragiale îşi cere voie să-i facă proiectul statuii lui viitoare:- « Bustul tău—-în grăsimea.naturală cred că e destul — aşezat pe un pedestal superb de marmoră antică galbenă ; de jur împrejurul pedestalului, spre amintirea serviciilor enorme ce ai adus pentru progresul Almanachului în România, să se vadă, săpate în litere de aur, cele douăsprezece semne ale Zodiacului împărţite pe anotimpuri, împreună cu sărbătorile şi târgurile principale de peste an, precum şi cu taxele telegrafo-postale. In faţă, un calendar perpetuu de carton â la maior Papasoglu, edi-ţiune de lux, care, prin un ingenios resprt mecanic să arate cu 140 ani înainte, fazele lunare, eclipsele şi schimbarea timpului... » INTRODUCERE XIII E o desfăşurare de verva inventivă şi de voie bună care dă o coloratură simpatică primelor lui dibuiri. înainte de a-şi impune frână severă a observaţiei, începătorul e ispitit să se la.se în voia fantaziei şi a improvizării. Poate că lectura « Scrisorilor persane » i-a dat ideea să înfăţişeze într’o serie de bucăţi Bucureştii, grimaţi chinezeşte, ca o Tâmpitopole, locuită de Tâmpiţi sau de Sinecorzi. Ne e teâmă însă că aducem o nemeritată jignire d-lui president â mortier, Montesquieu. Două curente de intenţii se întretaie în aceste*schiţe fanteziste: unul, social-politic, altul economic-urbanist. E drept că icoana Tâmpitopolei, în ficţiunea prea tânărului autor, e proiectată peste două mii de ani, după imaginara ocupare chinezească a continentului; nu e mai puţin adevărat însă că, sub masca fantaziei viitoriste, se recunoaşte regimul conservator fireşte criticabil într’un organ umoristic de ideologie liberală. Fostul republican dela Ploeşti, după cum se vede, nu sfâşiase încă cercul de vraje al juneţei sale generoase. Şi, curios de notat,-. în Ţânţpitopole a. lui apare- viitorul său patron literar, Titu Maiorescu, pe atunei proaspăt ministru, al Instrucţiunii Publice. « Aci este mai mare peste toţi Mandarinul Ti-Li, mare învăţat, care odinioară a fost trămis prin institute cu însărcinarea exclusivă d’a strâmba picioarele chinezilor de mici, pentru a le face să se bucure mai târziu de rachitism, calitate ce trece în mare consi-deraţiune la chinezi». Vom face aci observaţia că cu toată stăpânirea unei sintaxe sigure, se recunoaşte — mai ales din ultimul membru al frazei — influenţa lecturilor franceze. Privitor însă la ţinuta de opoziţie a organului umoristic liberal, notă şâţirieă a luiCaragiale nu e dintre cele mâi excesive; alţi redâethn sunt eU muIt mai vehemenţi decât dânsul. O singură stridenţă de gust, în chinezeriile debutantului, facilitatea onomastică a dregătorului numit Sik-Tir; 'păcatul e în definitiv, dintre cele iertate, la o anumită vânstă. Mai interesantă decât nu prea răutăcioasa satiră politică, apare închipuirea progresului urbanistic al BucUreş^iQ'r, inspirat de introducerea căilor ferate prin contractul Strousberg. Caragiale intră în mare vervă, proiectând icoana metropolei cu Dâmboviţa canalizată şi XIV ŞERBAN CIOCULESCU navigabilă, cu pavaje de tuci şi clădiri de marmoră, dar fără naivitate progresistă, ci păstrându-şi luciditatea în umor. Amatorul de contraste şi antiteze se bucură să prezinte viitorul fabulos ca o imagine a prezentului, arătând totodată nenorocitele stări comunale de atunci, ca vestigii ale unui trecut uitat. La intervale destul de scurte, de abia şase luni, el îşi reia zugrăvirile aproape identic, când e vorba de a înfăţişa pitoreasca expediţie a citadinilor, pentru târguielile zilei. Tabloul său realist, în care singurul element, adaos de închipuire, sunt picioroangele, vesteşte pe observatorul exact, ascuns sub spumoasa fan-tazie: «E pe la sântul Andreiu, cap de iarnă, când plouă, ninge, înghiaţă, se topeşte, şi e lapoviţă şi poleiu, şi curg străşinile, şi crivăţul se bate în cap cu austrul. Pe când mai este aşa ca la vr’un ceas şi jumătate până la ziuă, de e ’ntunerec besnă, cinstitul cetăţean îmbrăcat cu o precauţiune aproape siberiană, încălţat cu o pereche de picioroange solide, înarmat în mâna dreaptă cu ’n baston lung prevăzut cu o cange de fier la vârf şi ’n mâna stângă purtând un felinar cu vopaiţă, porneşte din fundul mahalalei dela locuinţa lui, şi, încercând înainte tărîmul cu vârful bastonului, spre a ocoli găurile şi băltăurile prea afunde ale podului cu chiu cu vai ajunge în piaţă. Aci trage din brâu pungociul de piele de oaie, scoate din buzunarul anteriului basmaua şi ’ncepe să-şi târguiască. Pe la revărsatul zilei, se ’ntoarce înapoi purtându-şi pe umăr bastonul, de ciocul căruia îi atârnă pe spete tradiţionala bazma cadrilată încărcată cu d’ale casei». Singura amintire mai precisă asupra începătorului, din 1874, ne-a rămas aceea scrisă în 1896, de către vechiul său adversar literar, Macedonski, (sub pseudominul Sal-lustiu, în « Liga Ortodoxă », supliment literar, I, Nr. 3). Mărturia trebue aşa dar cetită cu prudenţă. E vorba acolo de un «tânăr sgomotos, spirit bizar ce părea destinat, în cazul când s’ar fi devotat literelor sau artelor, a fi cu totul original. In adevăr, înfăţişarea acestui tânăr, gesturile lui repezi, zâmbetul sarcastic la colţul buzelor, vocea sa totdeauna întărâtată şi batjocoritoare, cât şi INTRODUCERE XV argumentarea sa sofistică, atrăgeau lesne atenţiunea». Vom reţine atâta, în completarea fizionomiei morale a lui Caragiale. Mutat în Bucureşti după moartea tatălui său (1868), cu studiile întrerupte după promovarea gimnaziului, încercând şi părăsind repede cariera de actor, tânărul şef de familie, spre a-şi întreţine mama şi sora, nu cruţă nicio muncă, dar îşi găseşte şi timpul să scrie, începuturile lui nu sunt mai puţin eroice decât anii de grea frământare gazetărească din existenţa lui Eminescu, în jurul căreia, o întreagă hagiografie laică a ţesut un cult. Odată numai .Caragiale, atât de avar în destăinuiri, către sfârşitul vieţii, a lăsat o vorbă, şi aceea nemelancolica, despre greutăţile materiale pe care le înfrunta la vârsta de douăzeci de ani: «... sunt slavă Domnului! sănătos şi voinic; duc bine la tăvăleală; dovadă, că pot fi, în acelaş timp, şi sufler şi copist la teatru, şi corector într’o tipografie mare la două ziare, şi dau lecţii la nişte copii; aşa că pot, cu una cu alta, câştiga destul cu ce să ne susţinem eu şi familia'... (Literatură şi politică, IV) ». In acelaşi loc, scriitorul îşi mărturiseşte înclinarea pentru literatură, încă din clasele primare. Numai aşa se poate înţelege caracterul neşovăelnic al începuturilor dela Ghimpele. Spre deosebire de majoritatea debuturilor literare, care descopăr cercetătorului literar adevărate abisuri între primele dibuiri şi formarea personalităţii originale, debutul lui Caragiale e dintre cele mai sigure din câte cunoaştem. Inteligenţa lui nu primeşte nicio impresiune fără controlul judecăţii, care e spontană şi ageră. El protestează din primul ceas împotriva toleranţei şi a licenţei în « Republica literilor », care « nu posedă nicio vamă » Gustul lui format la şcoala clasicismului francez, respinge scrisul grăbit şi cu caracter senzaţional. Intr’un cuvânt, spiritul său critic se manifestă, în pas cu primele lui publicări. Afirmarea criticismului său îşi găseşte toată puterea şi întinderea, în studiile de teatru din România liberă (Decemvrie, 1877 — Ianuarie, 1878). La scurt interval după încetarea efemeridei umoristice Claponul (1877), a cărei principală contribuţie a fost interpretată de Paul Zarifopol, autorul se vădeşte capabil să treacă la o severă XVI ŞERBAN CIOCULESCU examinare a situaţiei literaturii noastre dramatice. D. N. Iorga este cel dintâi istoric literar, care a dat cuvenita atenţie acestor produceri uitate ale viitorului dramaturg. D-sa spicueşte copios din primele două foiletoane critice («Istoria literaturii româneşti contemporane», I, 1934, pp. 250—252). In ceea ce priveşte, « aspra critică a lăcomiei lui Pascali», remarcată de d-sa, noi credem că la origina criticei nu sunt străine motivele personale de rivalitate între Caragialeştii şi directorul de scenă al « Societăţii dramatice naţionale». Cu această excepţie, celelalte observaţii tăioase ale criticului, sunt toate de ordin obiectiv. Repertoriul lui Pascali este condamnat pe temeiuri, etice, în aceşti termeni: « Schilozii, beţivii, pungaşii, desfrânaţii, spânzuraţii, nemernicii, prostituatele, tuberculoşii şi toate spurcăciunile şi lăturile parisiane, înscenate de industria teatrală francesă, apoi traduse ori localizate în româneşte de oameni, ce nu se pricep nici la românească, nici la franţuzească, ce nu ştiu nici ce e Românul, nici ce e Franţuzul — ni se dă ca producţii literare şi artistice pe scena întâiului teatru din ţară, menit, cum se zice, a fi «înaltă şcoală naţională de estetică şi morală» pentru publicul român ». După sublinierea acestor «ticăloşenii exotice», Cara-giale scoate în lumină păcatele mai grave ale distribuţiei, ale jocului de scenă şi ale călcării culorii locale. De o deosebită importanţă este studiul următor, « Cercetare critică asupra teatrului românesc », desvoltat |n trei foiletoane. In cel dintâi, care pune în discuţie raporturile dintre critica teatrală şi personalul artistic şi administrativ al teaţrului, Caragiale începe cu remarca libertăţii absolute a presei noastre, după 1866, « stare binecuvântată, ce poate încă n’o visează cel mai democrat dintre democraţii apusului». In ciuda însă a condiţiei favorabile de exprimare liberă, presa e sistematic coruptă de conducerea artistică şi administrativă a teatrului şi redusă la un servilism anulator. Cu un curaj rar, tânărul critic denunţă complicitatea dintre critica dramatică şi întreprinzătorii teatrului. El dă mostre impresionante ale stilului critic cumpărat, în- INTRODUCERE XVII cheiând cu observaţia că sistemul de corupţie s’a întins şi asupra autorităţilor de control, anulându-le şi lor activitatea. Foiletonul, cu data de 5 Ianuarie 1878, vădeşte poate pentru prima oară maturitatea spiritului critic al autorului său şi deplina siguranţă a prozatorului. El şi-a găsit, stăpânirea sintactică, pe care o vor recunoaşte peste câteva luni, Eminescu şi Slavici, în redacţia Timpului, Două foiletoane iau apoi în cercetare «Literatura în teatrul nostru». Cu acelaşi curaj şi fără nicio cruţare a susceptibilităţilor, Caragiale pune în lumină industria de localizări dramatice şi mai ales aceea de plagiate, prezentate de autorii lor ca produceri originale. Din repertoriul aşa zis original, nu recunoaşte valoare decât piesei istorice a lui Hasdeu, cu rezerve însă privitor Ia planul ei epic şi la versificare. , Niciun alt studiu contemporan nu dă măsura haosului în care se afla teatrul nostru, pe unica sa scenă permanentă, atât din punctul de vedere al producţiilor, cât şi din acela scenic. Studiul are'aşa dar valoarea unui document istoric de prima însemnătate. Aci se vădeşte fructificarea experienţei dramatice a unui vlăstar de dinastie actoricească, trăit zece ani între culise şi destoinic să vadă teatrul din lăuntru, cu tot mecanismul său — însuşire ce lipsea cronicarilor dramatici, veniţi în atingere întâmplătoare cu teatrul şi lipsiţi de onestitate profesională. Studiul se încheie cu o impresionantă afirmare a dreptului proprietăţii literare şi cu înfierarea plagiatorilor, puşi în rând cu falsificatorii de monedă, calpuzani. Adevărata încheere însă, care urma să apară într’un foileton următor, a fost suspendată, după cum pe drept observă d. N. Iorga, de teama unor Când colo, tronc! Geniul bun al Românismului, omul providenţial al d-lui Brote, face boroboaţa dela Iaşi. D. Sturdza ţine faimosul discurs, un demers de înaltă diplomaţie, în urma căruia îi rămâne porecla de « Scuza !. . . » O lovitură de măciucă în capul unui om care se uită într’o frumoasă panoramă, unde vede grădini fermecate, cu poame de aur 54 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE şi cu păsări măestre — iată efectul ce l-a produs faimosul discurs în mintea naivilor patrioţi de dincolo, cari plânseseră de bucurie la căderea « ciocoilor » şi ridicarea liberalilor. Unde e Brote? Aleargă toţi la Brote, să le spue Brote 5 ce e asta? Brote, ca un diplomat ce e, o scaldă, o lucrează în doi peri, zâmbeşte cu mai multe înţelesuri; spune multe, face cu ochiul, pune degetul la gură: « Sst! lăsaţi că e bine! nu ştiţi ce e dedesubt! Să luăm numai «Tribuna » . . . şi io veţi vedea! Ştie d. Sturdza să-i învârtească pe Ungui’i». « Dar ce facem dacă luăm «Tribuna»? întreabă Aurel Popovici. « N’aveţi grije! o să fie bine! o să fie bine! ştie d. Sturdza! o să vedeţi, o să fie bine! » îs Vom vedea ce ştia d. Brote că ştia d. Sturdza. Până atunci, să nu uităm a spune că, deşi indirect şi nu cu atâta furoare ca mai nainte, d. Brote insista totuşi asupra apărării programului naţional contra tentativelor lui Raţiu. 20 * * * « Tribuna », între acestea, rămâne de-a binele în mâinile lui Raţiu. Partidul naţional se desparte atunci în trei fărâmături — una compusă din acei ce acordă încrederea lui Raţiu; a doua din acei cari cred în spusele d-lor 25 Brote şi Comp; a treia compusă din nehotărîţi, mai bine zis din nedomiriţi, cari nu mai ştiu ce să crează, pentru că nu mai înţeleg nimic. Cine este acela care este vinovat de scandalul dela « Tribuna »? Raţiu acuză pe Brote şi Comp.; Brote şi Comp. 30 acuză pe Raţiu. Mulţumită superiorităţii spiritului de intrigă a d-lui Brote, o mare parte din nedomiriţi înclină a da din ce în ce mai mult crezare bănuelii că Raţiu n’a luptat să pună mâna pe gazeta sibiană decât numai şi numai cu scopul de a propaga: părăsirea programului na -35 ţional şi o împăcăciune, pe baza acestei trădări de cauză, cu guvernul maghiar. Dar trece vremea, şi, toate stăruinţele membrilor partidului naţional de a da o cât mai grabnică soluţie 5 10 15 20 25 30 35 CULISELE CHESTIUNII NAŢIONALE 55 acestei situaţiuni nehotărîte, d. Brote nu dă decât răspunsuri în doi peri: «Vom vedea! d. Sturdza va hotărî ! O să trebuiască lucru bine cumpănit! O să vorbesc cu d. Sturdza ». Obosiţi oamenii de atâtea amânări, provoacă o con-ferenţă la Braşov, la care iau parte vreo 40 de delegaţi ai cercurilor electorale. Conferenţa avea de scop să hotărască atitudinea partidului naţional faţă cu «Tribuna » şi să stabilească, odată pentru totdeauna, sistema de activitate politică, cu scopul de a împiedica orice tentativă de trădare a programului naţional din partea nouei direcţiuni a « Tribunei ». D. Brote crede în fine că n’ar fi rău să cam iasă din espectativă de astădată; şi astfel, conferenţa din Braşov este rugată să trimită o delegaţiune la Sinaia, unde să comunice şi luptătorilor de aci resoluţiunile luate, şi ca apoi toţi împreună, cei de aci şi cei de dincolo, să păşească bine concertaţi la lucru. Nu mai era chip de amânare de astădată. întâlnirea era fixată: d. Brote a trebuit să meargă să dea ochi cu delegaţiunea conferenţei, însoţit de d. Aurel Popovici, care stăruise din răsputeri ca să nu se mai amâne cumva desbaterea. Acest conciliabul s’a ţinut la otelul Ungarth în Sinaia, otelul diplomaţilor; d. Brote era acolo în atmosfera-i proprie. S’a mâncat şi petrecut minunat de bine. Oaspeţii au fost trataţi ca în orice casă de diplomat care se respectă. Ce rezoluţiune s’a luat însă?... Ce a făcut d. Brote, ce a dres, — nu s’a luat nicio rezoluţiune. Aici o mică parenteză nu e de prisos. Am spus mai sus că d. Brote este fascinat de d. Sturdza până într’atâta încât nu vorbeşte, nu gesticulează, nu clipeşte, nu tuşeşte, în fine nu face nimic decât cum face şi d. Sturdza. Şi e mândru de aceasta, şi cu cât vede că reuşeşte mai mult a semăna între toate, mari şi mici, cu « sublimul », cu atât îşi acordă mai multă stimă în propria d-sale conştiinţă. 56 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Aşa, după congresul partidului liberal la Hugo, din Septemvrie trecut, cu câteva zile înainte de căderea conservatorilor, d. Brote a rămas încântat de un procedeu ingenios cu care d. Sturdza a făcut oaspeţilor onorurile. 5 După o desbatere generală, şeful liberalilor a chemat într’o odaie separată delegaţia fiecărui judeţ în parte. Astfel, d. Bianu, care avea un catalog în mână, striga după alfabet: «Judeţul Argeş! să poftească! judeţul Botoşani să poftească! » iar şeful primea şi dăscălea în deosebi pe fie-io care. Fiecare judeţ a avut prin urmare porţiunea sa de deosebită atenţiune! fiecare judeţ s’a putut mândri că a stat în particular de vorbă despre politica înaltă cu şeful! Astea le spunea d. Brote, minunându-se de atâta tact politic. Era deci peste putinţă ca d. Brote, cu originali-15 tatea d-sale, să nu întrebuinţeze la conciliabulul din Sinaia procedeul d-lui Sturdza. Aşa, după ce oaspeţii mân-cară şi petrecură, d. Brote se sculă dela masă, trecu la uşa odăii d-sale particulare şi începu să strige pe rând reprezentanţii deosebitelor cercuri: «Munţii Apuseni! să 20 poftească! » apoi, « Hunedioara ! să poftească ! » Procedeul faţă cu doi bieţi modeşti preoţi din Munţii-Apuseni, a avut un succes monstru. E adevărat că oamenii au plecat fără niciun rezultat pozitiv, însă încântaţi de onorurile ce li se făcuseră şi de minunile şi prăpăstiile pe care le auziseră 25 dela d. Brote despre talentul, patriotismul şi Românismul « sublimului » d. Sturdza. Peste câteva zile apare în Bucureşti o broşură (« Tribuna şi Tribuniştii ») a d-lui I. Slavici, în care d. I. Sla-30 viei face, deşi cu mult entusiasm, dar foarte imparţial, apologia d-lui I. Slavici. Din toată broşura, rezultă că d. I. Slavici este un om care se poate lăuda pe sine 95 de pagine, pentru ca la urmă în pag. 96 să ne poată da soluţia chestiunii naţionale. 35 D. I. Slavici, omul d-lor Brote şi Sturdza — ştiut şi cunoscut — susţine în pagina finală a apologiei d-sale proprii, că: «dacă guvernul maghiar acordă o modificare 5 10 15 20 25 30 35 CULISELE CHESTIUNII NAŢIONALE 57 a legii electorale, Românii nu mai au ce pretinde ». Scurt şi coprinzător! Toată lumea sare în sus! mai rău decât sărise când cu discursul d-lui Sturdza la Iaşi. Bine; d. Sturdza este prim-ministru; situaţia d-sale e grea; d-sa trebue acum să lucreze mai cu prudenţă decât în opoziţie. Dar d. Slavici, omul d-lui Sturdza, şi d-sa face diplomaţie? Care va să zică omul d-lui Sturdza, propagă părăsirea programului naţional. Dar d. Brote ce zice de asta? Aleargă toţi din toate părţile la d. Brote, unii foarte hotărîţi a-1 strânge de aproape pe diplomatul de Răşinari şi a-1 forţa să se pronunţe categoric. D. Aurel Popovici, alarmat de cele întâmplate, pune' desbaterea astfel. Au venit liberalii la putere. Sentimentele liberalilor ne sunt cunoscute în privinţa chestiunii naţionale de când ei erau în opoziţie ; nu avem dreptul a bănui că acele sentimente să se fi schimbat. Rugăm dar pe d.. Brote, ale cărui relaţiuni strânse cu d. Sturdza sunt bine cunoscute, să ne arate ce putem noi astăzi cere, ce ne este permis să dorim şi să cerem dela partidul liberal, ajuns la putere, ca ajutor pentru activitatea noastră. Apoi d. Aurel Popovici e de părere ca, pe baza programului său, activitatea partidului naţional de dincolo trebue să se împartă astfel: un mare ziar gei’man în Bucureşti; meetinguri în Transilvania ; câte un biurou de propagandă în Germania, Franţa, Englitera — o agitaţie sistematică pe tema pro-gramului naţional. D. Brote ascultă şi tace. După d. Aurel Popovici, ia cuvântul d. Bianu, tot aşa de strâns legat cu d. Sturdza ca şi d. Brote. D. Bianu declară că, în starea în care au ajuns lucrurile, chestiunea naţională nu se mai poate rezolva decât cu o singură condiţiune, anume: partidul naţional de dincolo să proclame de şef absolut pe domnul Brote ; să aibă toată lumea încrederea absolut oarbă în domnul Brote ; să se asculte fără crâcneală absolut tot ce va comanda domnul Brote ; pentrucă, în situaţia politică de astăzi, Românii din Transilvania şi interesele lor nu sunt şi nu pot fi reprezentaţi la Bucureşti decât de domnul Brote, singurul absolut acreditat pe lângă. 58 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE înaltele locuri. Domnul Brote este şi rămâne prin urmare dictatorul partidului naţional de dincolo. Aşa e, cititorule, că ai cam priceput şi d-ta cum merge politica? Aşa e că miroase de departe cam cum are să se 5 sfârşească comedia? Aşa că se vede cât de colo cusătura grosolană a şireteniei? Ai puţintică răbdare: să vezi urmarea, şi apoi să înţelegi ce subţiri diplomaţi au fost d-nii Sturdza, Brote şi Comp. io . * . Uitasem să pomenim de farsa cu Lucaci. înainte cu câteva zile de conferenţa în care s’a propus de către d. Bianu, în numele d-lui Sturdza, dictatura d-lui Brote pentru dirigerea partidului naţional de dincolo, 15 am avut să asistăm aci la una din cele mai triviale farse, cu ocazia vizitei ce ne-a făcut părintele Lucaci. Se pare că ilustrul luptător a venit aci cam fără voia d-lui Brote, care exprimase dorinţa de a se întâlni prealabil în secret cu Lucaci, pentru a-1 pune în curent cu situa-20 ţiunea nouă creată dela venirea liberalilor la putere. Părintele Lucaci, având pe semne bănuieli, s’a făcut că nu prea înţelege, şi a venit tamnisam. Primirea splendidă ce i s’a făcut a iritat foarte mult pe dd. Brote şi Comp., cari au făcut gol împrejurul oaspelui 25 atât de aşteptat de Ligă. Golul acesta, părăsirea aceasta din parcea ilustrei companii i-au dat mult de gândit părintelui, care e prea cuminte ca să se mulţumească aci doară cu un entusiasm public, nu numai lipsit într’un mod făţiş de o aprobare oficială fie cât de platonică, dar chiar 30 privit din cercurile oficiale şi oficioase cu vădită nemulţumire. Ce s’a petrecut, în otelul English, între părintele Lucaci şi un trimis al ilustrei companii Sturdza-Brote nu se poate şti precis; se ştie însă că valorosul agitator Lucaci, 35 cu trei zile înainte de mirificul banchet ce i se prepara, a căzut bolnav de gâlci. S’a legat la gât, s’a ’nfăşurat la cap, s’a pus în pat să zacă, şi a jucat, câteva zile de-a-rândul, faţă cu numeroşii săi vizitatori, pe omul răguşit, cu 5 10 15 20 25 30 35 CULISELE CHESTIUNII NAŢIONALE 59 un succes desăvârşit. Banchetul nu s’a ţinut; câteva mici neorânduieli la Ligă cu întoarcerea banilor la subscriitori s’au produs; părintele a plecat fără să-şi ia ziua bună dela miile de cetăţeni, care-i făcuseră o primire neobicinuită decât pentru marii eroi, şi s’a dus drept la Şişeşti, unde îl aşteptau cu atâta dragoste şi de atâta vreme umilii săi poporeni. Păcat de Lucaci! Ne pare foarte rău că nu l-am mai putut auzi încă odată pe acest orator, poate unul de frunte între cei mai talentaţi ai Românilor. L-auzisem în ajunul plecării sale la temniţă. Mare talent l Ne închipuim ce frumuseţe de discurs am pierdut: Lucaci cu spiritul şi arta lui superioară, vorbind, după suferinţele pe cari le îndurase la Szegedin! încă odată, păcat! Dar n’avem ce face: un orator, fie el chiar Lucaci, nu poate vorbi dacă l-a răguşit un diplomat ca d. Brote. Să dea Dumnezeu numai ca diplomatul de Răşinari să nu-i fi dat oratorului nostru o răguşală cronică incurabilă. ¥ ¥ Toate astea, farsa cu Lucaci, tergiversările d-lui Brote, straniile d-sale apucături de trăgănire, broşura d-lui Slavici, trebuiau să treacă la cunoştinţa celor de peste munţi. Ele au avut de rezultat desmeticirea întru câtva a opiniei publice, care instinctiv a început să devie din ce în ce mai favorabilă lui Raţiu, calomniat într’un mod aşa de stăruitor ca voind a trăda cauza română prin părăsirea programului naţional. Sublimăm mereu această acuzaţiune, care, nu trebue să uităm, era calul de bătaie al d-lor Brote şi Comp. contra lui Raţiu. «Tribuna », acum a lui Raţiu, începea să atragă în juru-i unul câte unul pe membrii partidului naţional, risipiţi în toate colţurile, ameţiţi şi neştiind ce să mai gândească în această babilonie, în acest amestec al limbilor, în care cei ce erau datori să se pronunţe tare şi răspicat, bâlbâiau încurcat de toatele, afară de o declaraţie categorică. Cu toate astea, d. Brote continua să aibă un partid dincolo, care partid nu se domirea încă şi credea mereu 60 5 10 15 20 25 30 35 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE că Raţiu este trădător; acel partid plănuia fundarea unui ziar nou, care să combată şi să împiedece planurile « funeste » ale bătrânului. Pe fiecare zi, soseau curieri din acest partid la Bucureşti, stăruind să se ia în sfârşit o hotărîre în privinţa noului organ de publicitate. Ei erau vecinie legănaţi în speranţe, vecinie dorind să apere pro* gramul naţional periclitat, care după d. Brote, era din zi în zi ameninţat a primi lovitura dc graţie din partea actualei « Tribune», vecinie amânaţi de azi pe mâine. Dar rămâneau totuşi convinşi că Brote e pentru mânţinerea programului, pe care Raţiu voeşte să-l trădeze. Am subliniat iarăşi mânţinerea programului. Ar mai fi mers acei naivi multă vreme în această credinţă, dacă partidul naţional, regrupat împrejurul « Tribunei », cu Raţiu în frunte, n’ar fi dat strălucitoarea desminţire la toate urîcioasele calomnii, prin manifestul său. Acel manifest răstoarnă din temelii toată clădirea şarlatanească de bârfeli a companiei Brote, declarând solemn că baza de luptă, temelia si obiectul activităţii politice a partidului naţional va fi programul! Transacţie asupra programului nu poate încăpea ! Acu să vedem pe d. Brote. D. Brote este strâns foarte de aproape astădată. Iată, îi zice d. Aurel Popovici, partidul se reînchiagă iarăşi; nu mai este niciun cuvânt de disensiune. Bătrânii, cu Raţiu în frunte, declară în manifestul lor că sunt pentru menţinerea absolută a programului, pe baza căruia mergem cu toţii. Trebue numaidecât să hotărîm ce e de făcut. Orice întârziere din partea noastră ar fi păgubitoare cauzei naţionale. Să ne decidem odată la lucru. Până când să mai stăm aşa? Ce facem noi aici? Care e rolul nostru al tinerilor, când bătrânii pornesc la luptă aşa de hotărîţi. D. Brote caută iar s’o scalde, începe iar s’o ia pe de lături cu diplomaţie, cu amânări prudente, cu ezitări inspirate de înalt tact. La toate astea, d. Aurel Popovici 5 10 15 20 25 30 35 CULISELE CHESTIUNII NAŢIONALE 61 pune piciorul în prag cu oarecare vehemenţă, şi convinge în sfârşit pe diplomatul de Răşinari că încă o amânare a desbaterei n’ar putea fi admisă. D. Brotc promite a lua înţelegere cu d. Sturdza şi fixează o conferenţă între patru inşi, d-nii Brotc, Aurel Popovici şi alţi doi — e de prisos a li se spune numele, destul de modest de aminteri — pentru ziua de 11 Fc-vruarie. Conferenţă aceasta trebue să rămână în analele timpului nostru. Vom face asupră-i o dare de seamă cât se poate mai fidelă şi mai amănunţită. După câte ştim noi, d-lui Aurel Popovici încă de mult, cu mult înaintea conciliabulul dela Sinaia, nu-i plăcea de loc ceea ce vedea şi auzea. Aerele misterioase şi rezervate ale d-lui Brote, insuficienţa cu care se prezenta diplomatul de Răşinari, astăzi ca şi mai nainte umbra d-lui Sturdza, acum şef al guvernului, tonul de superioritate pe de o parte, iar pe de altă parte de jenă a acestui me-dium sturdzist, toate contribuiau a înrădăcina în spiritul d-lui Aurel Popovici nişte bănuieli foarte neplăcute. Era ceva şarlatanesc în toate apucăturile acelea pseudo-diplomatice, mirosea a Schwiendlerei, a scamatorie cât de colo. Era în adevăr cusută cu aţă prea albă cusătura diplomatului dela Răşinari. Nu era de înţeles, din partea unui om « cinstit » ca d. Brote, care atâta vreme învinovăţise pe Raţiu ca trădător al programului, să nu facă nicio mişcare de satisfacţie la declaraţia bătrânului că nu iese în ruptul capului din acel program. Era foarte straniu lucru să nu vezi nicio pornire generoasă de entusiasm, din partea d-lui Brote la acea declarare categorică din partea bătrânului luptător, declarare care trebuia să risipească d-lui Brote toate bănuielile în privinţa mult trâmbiţatei primejdii a programului naţional. Dacă Raţiu, bănuitul, nu transige asupra programului, atunci ce neînţelegere mai poate desbina partidul naţional? 62 articole politice şi cronici dramatice Dacă Raţiu a fost, prin urmare, pe nedrept bănuit, a cui e datoria să se ’ntoarcă în tabăra naţională al cărei stindard — programul — Raţiu îl ridică astăzi, aşa bătrân cum este, atât de sus? Asupra cărui punct se mai poate 5 desprinde de partidul naţional d-nii Brote şi Comp., până aci apărătorii programului contra bănuitului pe nedrept, Raţiu? Asupra cărui punct? Se va vedea aceasta din darea de seamă asupra conferenţei intime ţinute la d. Brote jo în ziua de 11 Februarie, când, dându-se cărţile pe faţă, s’au dovedit cu prisos cine în acest joc măsluit erau măsluitorii. Măsluitorii erau dd. Brote şi Comp., brigada de poliţie a d-lui Sturdza pentru afacerile de dincolo, îs E interesant acest joc, în care oamenii de treabă au rolul ingrat de gâscă. Iată o întreagă pleiadă de oameni culţi, inteligenţi, patrioţi, oameni de inimă şi cinstiţi, cari, cu reale sacrificii, fără să lingă talerele niminui, s’au lăsat traşi pe sfoară, doi ani şi jumătate, de către o miti-20 tică clică de ghiduşi, de claqueurs, de pique-assiette, a căror înzestrare este târîrea lipicioasă faţă cu cei de sus, ifosul umflat faţă cu cei mici, minţirea continuă şi cu unii şi cu alţii — armele ordinare ale celui mai ordinar şiretlâc. Dar să venim la conferinţa dela 11 Februarie. 25 In sfârşit, cei patru se adună la d. Brote în ziua de 11 Februarie. Chestiunea în desbatere e pusă din nou, şi răspicat, de Aurel Popovici. Ce atitudine ţinem? care este programul nostru de 30 activitate, mijloacele de cari dispunem şi ajutoarele pe care putem conta? D. Brote, foarte constrâns, începe s’o ia la deal, la vale şi tot pe de delături: că, în adevăr, este vreme să se înceapă o activitate mai hotărîtă, deoarece timpul se 35 pierde în zadar în lupte infructuoase, cu disensiuni păgubitoare stării politice generale a Românilor; că e de datoria fiecărui bun român să se gândească matur la 5 10 15 20 25 30 35 CULISELE CHESTIUNII NAŢIONALE 63 aceasta; că, că. . . şcl. şcl., vechile clişeuri banale şi uzate — metoda cunoscută a farsorilor, cari ştiu să ţină discursuri de un kilometru fără un miligram de înţeles precis. D. Brote, după aceea, începe să le citească celor trei un memoriu, iar kilometric şi tot aşa de substanţial ca şi discursul introductiv, în care iar o scaldă, în care iarăşi spune, în o mie de clişeuri, că o activitate hotărîtă e de dorit numaidecât. Un pasaj din memoriu totuşi pare a avea un înţeles oarecare, şi asupra acelui pasaj se sparge în fine buba şi iese răutatea urîcioasă la iveală. D. Aurel Popovici relevează acel pasaj. D-sa întreabă ce voeşte autorul memoriului să înţeleagă prin cuvintele: « Astăzi, mai cu seamă, când sc apropie timpul solu-ţiunii chestiunii naţionale...» Aci e aci. D. Brote spune, cu cele mai distilate circum-locuţiuni şi cu tonul cel mai emoţionat, că a înţeles prin acel pasaj posibilitatea unei apropiate aranjări, « cu cumpăt, dar cu patriotism, cu patriotism, dar cu prudenţă » între Români şi guvernul maghiar, scop întru care tre-bue să se organizeze partidul naţional. Partidul trebue reconstituit pe bazele unor vederi moderate, aşa încât patriotismul svăpăiat să nu strice adevăratelor şi realelor interese ale poporului. Şi tot pe tema aceasta, îi trage iar un discurs. Ar fi urmat mult panglicele diplomatice dacă nu le reteza d. Aurel Popovici, care fierbând în sine asculta tăcut într’un jeţ. «Care va să zică, întreabă .rar şi apăsat d. Popovici, ridicându-se şi luând, cu toată emoţia, un ton liniştit, — care va să zică, noi căutăm să ne constituim dincolo în partid moderat? — Da, răspunde d. Brote. — Adică, precum se zice aici, urinează d. Popovici, un partid... ministeriabil? — Da, da. . . — Un partid de amestec posibil şi probabil în guvernământ? Cum s’ar zice pe nemţeşte, Regierungsfăhig. — Da, da, da ! răspunde d. Brote, făcând un întreit gest scurt cu pumnul închis şi cu degetul cel mare întins în jos — gestul d-lui Sturdza în toate ocaziile importante. articole politice şi cronici dramatice CV, — Bine, răspunde d. Popovici simplu şi stăpânindu-se mereu. Insă... nu ne-am gândit la un lucru... trebue să ne gândim şi la acela: când or afla asta cei de dincolo? sau mai bine, cum o să le-o spunem noi asta celor de din- 5 colo, mulţimii Românilor, ale căror sentimente ne sunt destul de cunoscute? O să fie foarte greu. — A! se ’nţelege, răspunde diplomatul de Răşinari, că asta rămâne între noi deocamdată. Celorlalţi nu avem să le-o spunem aşa d’adreptul. O să ne aranjăm între noi io prealabil, o să desbatem, o să combinăm şi o să găsim mijlocul de a-i prepara mai întâi; o să potrivim aşa ca să-i aducem unde vrem noi fără a le spune tot ce ştim: n’avem nevoie să spunem tutulor oamenilor simpli ce gândim noi conducătorii. ia — Bine, zise încă odată d. Popovici. Fie şi aşa ». Câteva vorbe indiferente se mai schimbară, după care, fiind orele prea înserate, conferinţa intimă se sfârşi, fixân-du-se pe a treia zi, marţi, o a doua. In acest timp d. Brote trebuia să comunice cu d. Sturdza. 20 D. Aureliu Popovici iese de acolo cu inima înnegrită de cele ce auzise. Deşi simţise de mult că lucrurile nu sunt curate, deşi de mult bănuia că fierb fermece otrăvitoare în ceaunul tainic al companiei Sturdza-Brote, aflarea 25 lămurită a scopului atâta vreme tăinuit trebuia să-l sdrobească; ridicându-se capacul de pe ceaun, trebuia să izbucnească aburul pestilenţial al fierturii îndelungate: omul înnecat de acea duhoare a pornit desperat pe stradă. Cui să se ducă să se plângă? Ii venea să strige la toată 30 lumea trecătorilor şi să le denunţe tot. In culmea indignării, alergă la un prieten bun, care se speriă deocamdată la apariţia acelei figuri sufocate de atâta concentrare. Era înfăţişarea unui om lovit de o crudă nenorocire. Atunci Popovici spuse din fir în păr cum fusese jucat 35 şi tras pe sfoară atâta vreme. «Ce-i de făcut acuma? întrebă Aureliu, după ce-şi mai scoase focul prin destăinuire. CULISELE CHESTIUNII NAŢIONALE 65 — S’o rupi scurt cu aceşti oameni, şi să cauţi ai împiedeca să-şi ajungă scopurile necurate. — Să mai merg şi marţi la ei? — Mai ales. Trebue să mergi, şi să fii cuminte şi po-5 tolit ca şi astăzi, ca să poţi şti tot ». 4' Până să venim la conferinţa a doua în urma căreia s’a făcut ruptura şi s’a dat alarmă în presă, nu strică să povestim un mic incident ridicul, care caracterizează bine io şi simplicitatea şi şiretlicul. Unul dintre membrii partidului naţional de dincolo, om de treabă, dar foarte simplu, greoiu la spirit ca şi la trup, dar încă odată om cum se cade, se dăduse, dintru începutul desbinărilor, prin o bună mişcare instinctivă, 15 de partea d-lui Raţiu contra d-lui Brote. Acesta din urmă, se ’nţelege, era foc de necăjit asupră-i. Vine împrejurarea ca omul să fie silit a veni la Bucureşti; aicea avea să ia nişte bani de undeva pentru plata unor datorii contractate de dânsul în propaganda şi lupta 20 politică. Omul avea dreptul să pretindă această sumă, pentru care era urmărit de creditori; n’avea însă curajul să vie d’adreptul, ştiind ce influenţă are compania Brote-Sturdza asupra locului de unde el avea să primească suma. Atunci omul nostru se gândeşte să ia lucrul pe departe şi &5 trimete la Bucureşti unui amic, comun lui şi d-lui Brote, următoarea telegramă, a cărei autenticitate o garantăm; de aminteri, n’ar fi nevoie de aşa ceva; o astfel de compoziţie telegrafică nu se poate născoci; ea se crede cât de colo că e naturală. 3o Iată-o: « Sosesc mâine Bucureşti incognito, mă! » Iscălită cu numele întreg. Un autor de teatru, dacă ar pune un personaj închipuit să bată aşa depeşi, ar fi acuzat pe drept cuvânt de 35 exagerare: poate cineva fi aşa de simplu? Iată că s’a putut. Ceea ce însă e permis naturii, nu e permis şi unui autor dramatic —un personaj atât de simplu numai natura are dreptul să-l creeze. 5 66 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Auzi, incognito ! O ilustru personaj! Incognito ! Amicul comun aleargă se ’nţelege în fuga mare la acesta şi denunţă sosirea lui Incognito, care vine să-şi ia suma de câteva sute de lei. D. Brote îi spune să nu care 5 cumva să nu-i aducă imediat după sosire pe individ acasă la dânsul. Incognitul soseşte, şi, fericit că l-ar mai primi d. Brote, care ţine în mână situaţia, merge la întâlnire. Foarte jenat la început, temându-se de mustrări, îşi capătă încet-io încet liniştea cerută la o întâlnire diplomatică, mai cu seamă că d. Brote îi promite că-1 va introduce la d. Dim. Sturdza, primul-ministru, care-i va da toată cheia chestiunii naţionale. Bietul incognito ardelean când aude că are să dea, el! cu jochii de d. Sturdza rămâne aiurit. 15 « Şi ca să vezi — zice d. Brote — că eu nu vreau câtuşi de puţin să fac să prevalez vreo părere a mea, îţi promit că vei fi singur cu ministrul; eu nu voiu fi, nu vreau să fiu de faţă la întrevederea d-voastre. In mine poate nu te’ncrezi; căci d-ta, din nenorocire pentru cauza naţio-20 nală, mergi orbeşte cu Raţiu; să vezi ce are să-ţi spună d. Sturdza!» Incognitul merge la d. Şturdzay care-1 ţine în celebra bibliotecă de peticele aproape trei ceasuri. Se dusese omul aiurit — a ieşit buimăcit cu desăvârşire. Era literal 25 fermecat până la năucire de privirile marelui bărbat de Stat. « Ce ochi, mă ! penătrabili are d. Şturdza ! Ce ochi, rnăă ! — Bine, zise un prieten, şi el nedomirit, care aşteptase cu nerăbdare rezultatul întrevederii incognitului cu ministrul; bine, ştim noi ochii lui d. Sturdza; dar, în defi- 30 nitiv, ce ţi-a spus? — Multe, mă frate! — Multe, multe, dar cam ce? — Cam ce? cam ce? Toate elea cari le ştim şi noi; că-s doară să vezi numai cum le-o spus! » 35 Fermecat de ochii «penătrabili», bietul incognito a înghiţit cu deliciu trei ore tiradele răsuflate, clişeurile banale şi uzate, balivernele fără miez — a căror esenţă nu-i decât marele adevăr că « Românilor câtă vreme le va merge rău n’o să le meargă bine ». CULISELE CHESTIUNII NAŢIONALE 67 Dar tot n’a ascultat de geaba. Răscatechisit, şi-a luat omul părăluţele uşor şi a putut pleca fără întârziere acasă, unde de sigur trebue să fi împănat capetele prietenilor la « Casină » seara cu : « Ce ochi, mă! are d-1 Şturdza, măă ! » Marţi 13 Februarie, a doua conferinţă a celor patru. Desbaterea este reluată de acolo de unde fusese lăsată dumineca trecută. D. Brote face pe larg descrierea avan-10 tajelor politice ce ar rezulta din reorganizarea partidului naţional ca partid moderat, ca Regierungsfăhig, ca partid de guvernământ. D. Aurel Popovici în fine întreabă: « Atunci, care va să zică, nu mai putem sta pe baza 15 programului naţional? — Se ’nţelege că nu, răspunde d. Brote. — Nu mai putem «sbiera » (vorba d-tale, d. Brote) pe tema programului, cum fac cei dela Sibiu în manifestul lor? 20 — Fireşte că nu. — Mai pe scurt, prin urmare, suntem oportunişti, şi ne organizăm în partid oportunist.. . — Da, da, da ! » D. Aurel Popovici face o mişcare bruscă: 25 « Dar daca nu se poate una ca asta ? » Şi zicând acestea cu un ton de astă dată foarte nepotolit, merge şi se aşează încruntat într’un jeţ, cu mâinile încrucişate, gata să asculte tot fără să mai zică o vorbă. — Trebue să se poată, x'ăspunde d. Brote, trebue 30 numaidecât; căci fără aceasta nu mai merge !» Diplomatul de Răşinari începe atunci o tiradă foarte alambicată, din care rezultă că nu s’ar putea închipui o altă deslegare a situaţiunii; că nu s’ar putea altfel spera o amnistiare a d-lor Brote şi Popovici, refugiaţi politici; 35 că în fine... în fine « numai acest mod intră şi în vederile d-lui Sturdza, numai un aşa program, şi niciunul altul, este agreat de d. Sturdza». 5* 68 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Obosit şi dânsul dc atâtea discursuri, de atâtea tră-găneli, d. Brote răsuflă cu satisfacţie că a trecut în fine momentul cel greu, că a spus în fine ceea ce de atâta vreme cocoloşise. El se uită să vază bine impresia ce-o 5 făcuse vorbele din urmă mai ales asupra d-lui Popovici, căci de ceilalţi doi — oameni ascultători, supuşi credincioşi şi încercaţi — era sigur. D. Popovici posomorit se uită ţintă aşa de urît la d. Brote, încât acesta, zâmbind mânzeşte şi foarte jenat, io zise către ceilalţi: « Ia uitaţi-vă la el!!! » Apoi către Popovici: « Ce te uiţi aşa ca un sălbatic! » A urmat apoi o scenă foarte neplăcută, şi astfel s’a spart cea de-a două conferenţă pentru reorganizarea par-15 tidului moderat de guvernământ, partidului oportunist. D. Aurel Popovici ştia acuma tot. El nu mai avea ce căuta acolo unde se conspira în contra programului naţional. Atunci, a scxds acea scrisoare cătră d. Brote, pe care am publicat-o şi noi, şi pe care toţi o cunoaştem. 20 Era de datoria d-sale de a denunţa opiniei publice acea conspiraţie, şi credem că, afară de conspiratori, orice Român trebue să-i mulţumească de modul cum îşi îndeplineşte această datorie. 25 Ziceam la început că partidul naţional de dincolo are de ce mulţumi partidului liberal dela noi — de o adevărată cutie a Pandorei: vrajbă, neîncredere, bănuieli, zăpăceală, nesiguranţă şi o oboseală, o discordare foarte asemănată cu începutul unei complete descompuneri finale. 30 Cine strică, cine e vinovat de această stare de lucruri? Credem, că din cele de mai sus, a putut-o vedea oricine. De sigur dd. Sturdza, Brote şi Comp. Pot fi aceşti oameni, măcar cei doi, dacă nu şi Comp., bănuiţi de neonestitate, de lipsă de patriotism, de trădare? 35 Cu toată sinceritatea răspundem: nu şi nu! Ca să avem în privinţa d-lor Sturdza şi Brote aşa bănuieli infamante, ar trebui să ne cheme pe noi Dim. Sturdza sau E. Brote, şi ne chiamă altfel. Noi nu putem face, chiar în urma 5 10 15 20 25 30 35 CULISELE CHESTIUNII NAŢIONALE 69 greşelilor politice a acestor domni, aceea ce făceau dumnealor cu Raţiu. Noi nu suntem de aceeaşi şcoală: criticăm de bine de rău cum putem, cum ne taie. capul, desbatem şi combatem, dar niciodată nu ne pierdem în desbatere sărita până să ajungem a înjura, a arunca cu noroiu în faţa adversarilor sau a spune prăpăstii calomnioase pe socoteala lor. Ce ar însemna să începem acuma şi noi — şi poate că am avea mai mult pretext s’o facem, în urma celor descoperite să strigăm prosteşte: Sturdza şi Brote trădători, vânduţi Maghiarilor! precum strigau, fără niciun pic de dreptate, aceşti domni contra bătrânului patriot Raţiu? Asta nu putem s’o spunem, pentrucă nu o credem. încă odată, un om de treabă nu poate un moment pune la îndoială onestitatea şi iubirea de patrie şi de neam a d-lor Sturdza şi Brote. Decât — este un decât — dacă nu pot fi câtuşi de puţin bănuiţi aceşti domni de infamie, pot fi cu temeiu acuzaţi astăzi de altceva, poate şi mai primejdios pentru patrie şi neam — de incapacitate patentă. Daca nu eşti faur, nu-ţi mânji nasul cu cărbuni! zice o vorbă bătrânească. Daca nu eşti capabil de politică şi diplomaţie, stai, stimabile, în biblioteca d-tale minunată, ca un savant academic ce eşti, sau, d-ta celălalt, rămâi la Răşinari de fă brânzeturi faine, şi nu te apuca să năuceşti o lume întreagă cu nepriceperea şi incapacitatea d-tale. * * Partidul liberal dela noi şi în special d. Sturdza au făcut o mare greşală când au luat chestiunea naţională ca o armă de luptă în contra guvernului conservator, şi noi credem că n’ar fi bine ca partidul conservator să repete această greşală. D-nii Brote şi Comp. au făcut asemenea foarte rău că au confundat interesele şi năzuinţele partidului naţional de dincolo cu interesele şi năzuinţele partidului liberal de aici. Aceste două greşeli aşa de păgubitoare şi patriei şi neamului nu se datoresc decât incapacităţii respectivilor. 70 5 10 J5 20 25 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Pentru cine a dat roade bune activitatea şi jertfele partidului naţional de dincolo şi ale Ligei de aici? Pentru partidul liberal dela noi a dat roade bune ce-i drept; acest partid tocmai pentrucă apucase bine toate sforile Ligei, tocmai pentrucă pusese mâna pe câţiva conducători ai agitaţiei naţionale, tocmai pentrucă atrăsese simpatiile şi acaparase conştiinţele Românilor de dincolo, în fine pentrucă astfel era primejdios în opoziţie în ajunul Mileniului unguresc, trebuia să fie minunat pentru guvern. Confirmarea acestora o avem destul de strălucitoare în discursul dela Iaşi al primului ministru liberal şi în toate frământările pentru reorganizarea partidului oportunist dincolo, partid care renunţă la programul naţional. Activitatea şi jertfele partidului naţional de dincolo şi ale Ligei de aci au mai dat roade, încă şi mai bune, pentru guvernul maghiar: partidul naţional român paralizat în ajunul Mileniului. Se înţelege că, vorbind de roade, d’abia trebue să mai pomenim de firimituri culese pe apucate: meschine interese de paralâc, satisfaceri de mititele ambiţiuni senile şi de sgomotoase fanfaronade puerile, şcl. Dar partidul naţional de dincolo? care i-a fost partea lui de rod în toate astea ? paralizarea-i proprie. Şi ca să sfârşim, ierte-ni-se, fiindcă e vorba de fraţii noştri, să întrebuinţăm formula consacrată pentru aşa împrejurări: Et nune erughimini ! CRONICA DE JOI [I] Luni seară, plecând din Iaşi, am avut plăcerea să călătoresc împreună cu d. Ceaur Aslan. In acelaşi vagon se aflau, între alţii, şi d-nii Lascăr Catargiu, şeful conserva-s torilor, şi N. Filipescu. Trenul a plecat în mijlocul unei manifestaţii strălucite şi noi am rămas să ne comunicăm impresiile celor două zile frumoase, petrecute în mijlocul bunilor şi inteligenţilor noştri prieteni din Iaşi. io Mă prind că n’o să puteţi ghici nimeni despre ce am vorbit, sau mai bine zis, despre ce am auzit vorbindu-ni-se ; căci, la drept, nimeni n’a vorbit, toţi am ascultat — pe d. N. Ceaur-Aslan. Succesul acelei seri intime îi revine tot d-sale. 15 E fenomenal omul acesta. Am stat toţi în picioare şi l-am urmărit cu cea mai deplină sfinţenie. Ce frumoasă inteligenţă şi ce caracter neînduplecat! A! neînduplecarea, neîncovoiarea caracterului, iată semnul 20 naturilor întregi. O oră şi mai bine, până aproape de Vaslui, ne-a ţinut, cu un farmec de nedescris, o magistrală conferenţă. încântătorul conferenţiar se adresa în deosebi venerabilului şef conservator. Acesta, rezemat de uşa compartimentului său, 26 fără să ’ncerce a face vreo întrerupere chiar binevoitoare, da din cap în semn de aprobare, la fiece cuvânt al conferenţiarului. Un zâmbet blând, plin de sinceră bunătate, zâmbetul caracteristic al unui spirit desarmat de orice lipsă de încredere, de orice umbră de ironie — lumina figura 30 bătrânului. 72 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Ce vervă! ce convingere, ce adânc înţeles atât în spusele vorbitorului, cât şi în zâmbetul ascultătorului. Era o scenă delicioasă. Voiu uita vreodată amănuntele conferenţei d-lui Aslan; dar zâmbetul d-lui Catargiu n’am să-l uit niciodată. 5 Ghiciţi — mă prind încă odată că nu o să puteţi — despre ce ne-a vorbit conferenţiarul... Despre consecvenţa în politică! Atât de adâncă şi caldă convingere era în cuvintele acestui idealist, încât eu, crescut la şcoala scepticismului, io simţeam o adevărată remuşcare: eram vinovat de sigur că nu văzusem până aci nimic de reprobat în micile inconsecvenţe politice, aşa de frecvente şi de naturale în starea actuală a moravurilor noastre politice. Iată, îmi ziceam, tot se mai găsesc şi în ţară la noi oa-15 meni de caracter. Iată — am înaintea mea un bărbat care poate avea îndrăzneala să spună oricui vrea să-l asculte, că el, cu toată uşurătatea dela noi, a fost totdeauna consecvent, totdeauna neschimbat şi neclintit, totdeauna acelaşi — acelaşi! 20 «Coane Lascare, mi se poate imputa orice, afară dc inconsecvenţă în viaţa politică. Am fost consecvent şi voiu să rămân consecvent! » Astfel şi-a terminat d. Aslan magistrala coijferenţă, care, literal, ne-a uimit pe toţi. 25 D. Lascar Catargiu şi-a luat cu multă politeţă seara bună, şi ne-am retras fiecare să ne culcăm. E greu să dormi când spiritul ţi-este încă plin de o extraordinară impresiune. Oboseala m’a biruit totuşi până să nu trecem de Bârlad. Am adormit cu gândul la 30 bărbăteştile declaraţiuni ale tovarăşului nostru de călătorie. Peste noapte, am avut un vis ciudat. O şedinţă furtunoasă la Cameră. Tribunele gem de public. In tribuna ziariştilor, toată lumea în picioare. «D. Nicu Ceaur-Aslan are cuvântul în chestiune per-35 sonală », zice preşedintele. Tăcere şi emoţiune profundă în toată sala.. . Oratorul vorbeşte în contra d-lui Lascar Catargiu, care a îndrăznit să facă aluziune la o pretinsă inconsecvenţă politică a d-sale. CRONICA DE JOI [I] 73 Niciodată n’am văzut o mai nobilă şi mai sinceră revoltă. Niciodată n’am să auz un discurs aşa de vehement, nişte accente mai înalte. Niciodată n’am asistat la o şedinţă mai stăpânită de talentul unui orator. Toată arta parla-5 mentară pusă în serviciul unui prestigiu de caracter absolut autorizat. La fiece cuvânt, cuconul Lascar roşea până în vârful urechilor, neîndrăznind să întrerupă niciuna din cascadele vertiginoase ale adversarului. Zâmbea strâmb, vrând să-şi dea o contenenţă, îşi frângea mâinile, tremura io din genunchi, şi, din picioare, cum se ridicase să înfrunte loviturile, încet-încet recăzu sdrobit pe scaun, ascunzân-du-şi fruntea cu amândouă mâinile. Oratorul continua încă şi poate ar mai fi continuat încă, în aplausele Adunării, dacă nişte fluiere sfâşietoare nu m’ar 15 fi deşteptat din vis. Intram în staţia Mărăşeşti, unde se ’ncrucişează atâtea trenuri. Tot restul nopţii n’am putut să mai dorm, gândin-du-mă la puterea colosală ce o dau unui om politic consecvenţa şi prestigiul caracterului. 5 10 15 20 25 30 CRONICA DE JOI [II] Aţi avut vreodată imprudenţa să susţineţi că liberalii sunt tot atât de inepţi pe cât sunt de răi? Muşcaţi-vă limba şi vârîţi-vă minţile ’n cap: nu se pronunţă cineva aşa de uşor asupra unui mare partid. Ia să vedem. Până la deschiderea Camerelor, toată lumea credea că chestiunea Ghenadie era o chestiune foarte gravă, a cărei soluţie întrece imaginaţia celui mai fertil reporter. Câte combinaţiuni n’am făcut eu însumi, căutând o soluţiune la întrebarea: ce se face cu monahul Ghenadie? Mai întâi gândeam: hotărît, colectiviştii n’au altă scăpare decât să se împace cu monahul; să-l reintegreze în scaun, cerându-i scuze de reaua lor purtare, şi făcând o solemnă şi creştinească retractare a mişeleştilor lor calomnii. Apoi, apelând la patriotismul lui, să-l roage călduros a renunţa numaidecât de bună voie la scaunul arhipăstoresc, pentru a da nenorocitei afaceri o încheiere cu caracter de împăcăciune sinceră şi leală de ambele părţi, iar nu cu caracter de biruinţă dintr’o parte — lucru ce ar fi fost din cale afară păgubitor dignităţii puterii Statului, îndestul de compromisă prin dibăcia d-lui Dim. Sturdza. Dar, venind la această din urmă idee, mă gândeam la uzurpatorul Macbeth, înglodat atât de adânc în calea relelor, încât îi e mai greu să se ’ntoarcă înapoi decât să meargă ’nainte din ticăloşie în ticăloşie. A făcut-o? — a făcut-o... Ce-i mai rămâne faţă cu încăpăţânarea, cu atât mai primejdioasă, cu cât e mai dreaptă, a victimei? CRONICA DE JOI [II] 75 Să se umilească, în metanii, în faţa caterisitului? Să îngenunche înaintea unui om, fie acela chiar un sfânt martir, prestigiul puterii timporale? Să facă din Căldăru-şani o Canossă? 5 Nu. E o crimă ce s’a făcut cu Ghenadie! Dar raţiunea de Stat poate uneori scuza o crimă, mai ales atuncea când reparaţiunea ei ar putea sdruncina mai rău Statul decât a făcut-o ea însăşi. Această din urmă conjectură mi se păru alaltăieri aproape io realizată, când aflai că guvernul are de gând să reteze nodul gordian: să convoace sâmbătă marele colegiu electoral şi fără vorbă multă, să dea un urmaş lui Ghenadie. Mi-am zis atunci: ticăloşi, dar nu pe jumătate — ticăloşi întregi. Şi aşa tot e bine. io In sfârşit, sâmbătă o să strigăm: habemus... papas, în loc de papam ! Atât mai bine ! se va fi dovedit că partidul colectivist este, pe lângă altele, şi consecvent. Colectiviştii, se ştie, puseseră odinioară de gând şi pro-miseseră să suprime una din mitropoliile ţării şi să declare 20 pe cea din Iaşi singura mitropolie a Bisericii autocefale române. Ei! au văzut oamenii că nu-şi pot îndeplini pro-misia în sensul acesta, şi atunci fiindcă ei fuseseră contra a două scaune, s’au gândit aşa: de vreme ce nu se poate să avem un singur mitropolit, nu vom avea nici doi — vom 25 avea trei. Şi astfel, pe sâmbătă, eu, naivul, speram să avem un mitropolit la Bucureşti, unul la Iaşi şi altul la Căldăruşani — acesta, special însărcinat a ţine corespondenţa şi relaţiile oficiale ale Bisericii noastre cu Bisericile române surori... 30 Habemus papas... îşi închipue oricine cu ce legitimă nerăbdare aşteptam mesajul... Mă rog, aţi văzut mesajul. Nu; sunt fenomenali colectiviştii! Când eu îmi băteam capul de grija lor, ei găseau mijlocul 35 pe atât de ingenios pe cât de simplu pentru a potoli spiritul public, pentru a linişti lumea românească întreagă care fierbea de neastâmpăr şi se pierdea în conjecturi, aşteptând rezolvirea afacerii Ghenadie. Ei bine, ne-o dă mesajul, această mult dorită rezolvire. 76 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Ghenadie?. . . Mitropolit?... Dar astea sunt născociri absurde, ieşite din imaginaţia bolnavă a lui Fleva.. . Putem noi are vorbi de aşa absurdi-5 tăţi în mesaj ? Mitropolit ?. . . care mitropolit ? Ghenadie?. . . dar Ghenadie nu există. — Să nu vorbim prin urmare de loc de Ghenadie. Ş’apoi să mai spui că d-nii colectivişti nu sunt ingenioşi! io Mă rog. P. S. — In ultimul moment, aflu dela câţiva colectivişti de frunte că alaltăieri luni nişte bande conservatoare, sub ochii armatei şi ai poliţiei, făcute prizoniere, au avut 15 îndrăzneala să atace Universitatea din Bucureşti, să stâl-cească pe studenţii cari se găseau în sălile de cursuri şi să devasteze edificiul. Ceva mai mult, bandele îndrăzneţe ale conservatorilor au mers cu infamia până la a forţa pe d. Paul Stătescu, 20 poliţaiul Capitalei, şi pe directorul poliţiei, cari plângeau de ciudă, să se pună în fruntea mişeleştilor lor isprăvi. Toate acestea, apropos de ce, credeţi? Apropos de chestiunea Ghenadie. Aşa se simplifică sub un guvern inteligent toate chestiu-25 nile complicate. DECADENŢĂ Puteţi râde voi, tineri sceptici, cari aţi aruncat sfintele credinţe în schimbul ştiinţei profane. Eu sunt mâhnit de câte văz. 5 Am fost la întrunirile opoziţiei în Craiova şi în Iaşi, şi mărturisesc drept că am ieşit adânc afectat de decadenţa moravurilor noastre politice. Asta e opoziţie? Astea sunt întruniri de opoziţie? Oratori cari vorbesc ca toţi oamenii, liniştiţi de parcă io n’ar fi la guvern un partid adversar, desbătând cu sânge rece ca la Academie, ba încă permiţându-şi a face şi glume şi spirit. Auzi glume şi spirit când eşti în opoziţie! Niciun orator nu se bate cu pumnul în piept. Niciunul nu răstoarnă sfeşnicele, nu sparge tribuna, nu-şi taie mâna 15 în ţăndările paharului spart. Niciunul nu-şi mai scoate braţul din umăr printr’un suprem gest patriotic. Nimic din toate astea. Şi ce e mai rău, e că şcoala asta decadentă prinde —poporul, publicul, are aerul că aprobă acest curent menit să ucidă cu desăvârşire avânturile 20 mari, să stingă focul sacru al pasiunilor politice. Unde sunt vremurile clasice ale liberalismului român? Unde e sala Slătineanu? Sala Bossel? Circul dela Con-standin-Yodă? S’au dus toate ca nişte frumoase legende cari au încântat de atâtea ori tinereţile mele. 25 Din tinereţe mă ’nnebuneam după întrunirile publice, şi aveam de ce. O jale mă cuprinde astăzi când mi-amintesc de frumoasele momente ale eroicei opoziţii liberale, al cărei am fost unul dintre cei mai fervenţi spectatori! In acele întruniri îmi făceam eu, împreună cu un popor 20 întreg, educaţiunea naţională. Acolo am cules cele mai 78 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE bune inspiraţiuni pentru operele mele patriotice, aceste opere menite să ajungă peste puţin uitate cu desăvârşire, devenind neînţelese, graţie părăsirii şcoalei clasice a liberalismului. Acolo am făcut cunoştinţa iubiţilor mei eroi, 5 pe cari am căutat, cu modestele mele mijloace artistice, să-i păstrez pentru posteritate. Puteţi spune orice, eu cred că suntem în plină decadenţă. D. N. Filipescu îmi face doctrina unui curent sănătos io de judecată publică, în care să nu mai fie posibilă minciuna şi fraza goală. Dd. Tache Ionescu şi Disescu vorbesc la tribună ca de pe catedră, cu cărţi şi citate din autorii străini, cu teorii moderne, cu desbateri academice. 35 D. Panu face satire, glume şi spirit pe socoteala guvernului, susţinându-mi că sunt situaţiuni, în viaţa popoarelor ca şi a indivizilor, când nu se poate vorbi decât în bătae de joc. Şi aceşti domni oratori pretind să mă convingă cu 20 metoda d-lor rece, care n’are alt merit decât logica şi înţelesul. Dar eu sunt copilul şcoalei clasice a opoziţiei liberale! mie nu-mi trebue logică, nu-mi trebue înţeles! Pentru astea merg eu la o întrunire publică a opoziţiei? Eu caut 25 emoţiune, excitaţiune, iritaţiune! Mi-aduc aminte de bravura, de avântul impetuos şi mai ales de sintaxa îndrăzneaţă a neuitaţilor mei oratori clasici: «Fraaţilor! Ciocoii domnesc, în adevăr domnesc; dar 30 să vă spui eu, fraţilor, cum domnesc ! domnesc prin mişelie, prin infamie, prin crimă, prin reacţiune, lucruri care fac onoare poporului că e contra, care în orice ocazii s’a pronunţat şi nu permite, mai ales când sângele acestui popor, vărsat cu cruzime şi fără nicio necesitate, când ţipetele 35 desperate ale femeilor şi copiilor, fugăriţi şi torturaţi de sălbăticia oamenilor odiosului regim, când vaietele celor schingiuiţi pe stradele Capitalei, cu felinarele stinse, sunt încă vii în mintea tutulor! » 5 10 15 20 25 30 DECADENŢĂ 79 Iată ceeace smulgea din mii de suflete răcnete sgu-duitoare. Iată pentru ce n’am lipsit dela nici una din acele faimoase întruniri. Astăzi, ce avem? desbateri, desbateri şi iar desbateri. Foarte mulţumim de întrunirile dv. Eu nu cer dela orator să mă lumineze—îi pretind să mă ’ncălzească. Oratorul trebue să vină la tribună fioros ca un leu, şi când o striga odată Fraaţilor ! să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n’are nevoie să spună nimic dela tribună; dar trebue să mă ’nfierbinte; să mă asude; să nu-mi dea pas să mai judec; să mă aiurească; să mă clatine fără a mă lăsa să răsuflu; să-mi dea creerul de pereţii capului prin salturi enorme de propoziţii, chiar ilogice, chiar absurde, stupide dacă e nevoie, numai să fie calde şi spontanee, până m’o năuci, până m’o. face să scrâşnesc din dinţi şi să strig ca un turbat: sus poporul! Iată ce înţeleg eu prin orator. S’a pierdut astăzi, din nenorocire această şcoală mare: « Jos reacţiunea! jos ciocoii! sus libertatea, egalitatea şi fraternitatea ! sus boborul! » Şi la glasul amicilor boborului, boborul, ridicând reteveiul, simbolul suveranităţii sale, izbucnea, la adresa vampirilor, cari-i sugeau sudoarea şi sângele, în imprecaţiuni naţionale de se cutremura catapeteasma circului. Dumnezeu al părinţilor noştri! la ce grandioasă epopee aşi fi asistat eu, dacă, nu clasicii mei, ci vampirii de reacţionari ar fi caterisit pe un mitropolit, iar clasicii mei s’ar fi apucat să apere biserica în faţa boborului! « Astăzi s’a împlântat cuţitul până ’n prăsele în sânul nenorocitei Românii, iar cadavrul ei sângerând s’a aruncat la picioarele tigrului negru pe care-1 chiamă Partenie! Jos!... Sus!... Sus!... Jos!...» Acelea ar fi fost întruniri! nu desbateri ca ale dv. Păcat! Am pierdut mult. 5 10 15 20 25 30 REACŢIUNEA De geaba — eu sunt nemulţumit. încă o iluziune pierdută ! încă o legendă, pe care mi-a distrus-o vremea şi şcoala noastră modernă: Reacţiunea ! Ce era Reacţiunea ! Un monstru odios, eminamente anti-patriotic, antinaţional, anti-liberal, — o Plevnă internă ! Ea despreţuia, batjocorea, strivea, trăda, sugruma poporul, şi apoi tot ea îl exploata sistematic. Vrăjmaşă jurată a libertăţilor publice, a Constituţiunii şi a tutulor insti-tuţiunilor, ea înneca mai întâi şi apoi scălda ţara în sânge. Era neagră; avea sute de capete ca hidra şi mii de ghiare de vampir; fugea de lumină şi lucra la întuneric, fără să aibă vreodată curajul opiniilor sale, şi complota cu străinii contra Românismului. Uneori, ea îşi înfigea adânc ghiarele în coastele Naţiunii şi, odată călare pe pradă, sugea cu lăcomie sângele şi sudoarea poporului-martir; alteori, înfigea în sânul României un cuţit până ’n prăsele şi cadavrul ei sângerând îl arunca la picioarele comitelui Andrassy! Era în fine oribilă şi hidoasă. Dar, pe lângă atâtea grozăvii, avea şi o marc calitate: închipuirea ei era sprijinul cel mai positiv al patriotismului şi liberalismului meu. Când aceste sentimente, care erau singura-mi demnitate în ochii mei proprii, şovăiau sau moţăiau; când, în viaţa de toate zilele, copil sărac, necăjit de nevoi şi păsuri grele, uitam un moment că sunt dator să mă gândesc mai presus de toate la patrie şi la libertate — un glas profetic mă sgu-duia din amorţire strigându-mi: / REACŢ1UNEA 81 « Deşteaptă-te, cetăţene! Reacţiunea stă la pândă!». La această teribilă ameninţare apocaliptică, săream în picioare ruşinat de laşitatea mea vinovată de-o clipă. Uitasem Reacţiunea ! o Deodată treceau prin gândul meu aiurit toate prăpăstiile. Vedeam capetele hidrei cu ciocurile căscate gata să mă sfâşie; simţeam în carnea mea pătrunzând până la oase ghiarele monstrului; mă simţeam sugrumat şi afundat în întunerec sub ruinele vastului nostru edificiu politic, io unde un călcâi de străin îmi strivea capul! Sânge! o baie de sânge! Atunci patriotismul meu şi liberalismul se deşteptau formidabile cu o supremă încordare, şi, trezit dintr’un vis chaotic, răcneam ca un apucat: 15 « Jos Reacţiunea ! » A trecut vreme, şi spiritul de examen, — acest fatal spirit, care ne ’mpinge să ştim mai mult, poate, decât ne trebue — vierme nenorocit care roade cu tenacitate rădăcinile credinţelor —începu să găunoşeze bazele gigan-20 ticei mele legende. Perfidul! Odată, când săream din loc pentru a nu ştiu câtea oară de spaima hidrei, iată ce mi-a şoptit viermele la ureche: «Reacţiunea?... prostule! Deschide-ţi ochii bine; 25 uite-te împrejuru-ţi, şi revino la sensul realităţii: « Mai ţi-este permis ţie, om cu oarecare cultură, să crezi în existenţa fiinţelor fabuloase? Nu ţi-c ruşine ţie, om matur, să aibi frică când te culci, ca un copil pe care bunica îl stăpâneşte speriindu-1 cu Muma-Pădurii? 30 « Dar Reacţiunea e tot atât de reală cât sunt de reali grifonul, sfinxul, zmeii şi căpcăunii din basme. Reacţiunea ta nu este de cât o vedenie, un cauchemar cronic, pe care l-ai contractat, nenorocitule, prăpădindu-ţi creerul şi nervii cu băuturile falsificate cc ţi le-au debitat nişte şarla-36 tani! «Vrei să faci o experienţă? încetează a mai înghiţi necontrolate produsele negustorilor politici lipsiţi de orice scrupul, şi are să-ţi treacă boala cronică — ai să scapi de halucinaţia Reacţiunii ». % 6 82 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Boala mea ajunsese, în adevăr, aşa de chinuitoare, că n’am putut respinge poveţele spiritului de examen. Le-am urmat — şi m’am tămăduit. De multă vreme dorm acuma liniştit fără visuri rele, 5 fără teamă de primejdie pentru Naţiune, Constituţiune şi alte instituţiuni. Sunt sănătos, da; dar câte odată îmi pare rău: am ascultat spiritul de examen — am ucis legenda — s’a dus liberalismul! io Ca un înţărcat băutor de haciş, care regretă extazurile ce şi le procura odinioară, mi-aduc aminte adesea cu duioşie de ciudatele vedenii ce aveam când mă apucau accesele de febră liberală. Adesea mă apucă un dor nespus de acele vremuri când, înainte de a fi om cuminte, eram 15 un patriot liberal zănatic. Da, sunt sănătos astăzi, dar tot am rămas cu o apucătură, o meteahnă, pe care n’o pot stăpâni totdeauna. Aşa, zilele trecute, — când am văzut pe d. Paul Stătescu, prefectul liberal, trăgând în studenţii nevinovaţi 20 cu reteveiul; când am auzit de atrocităţile din beciurile poliţiei, — mărturisesc drept că, deşi suntem aproape de sfârşitul veacului XIX, nu m’am putut opri să strig, ca în vremurile liberalismului meu clasic: « Jos Reacţiunea ! » 5 10 15 20 25 30 LASCAR CATARGIU Mihalache Cogălniceanu face pe 2 Maiu şi pune s’arunce pe ferestre cu patul puştilor pe reprezentanţii naţiunii; Iancu Brătianu ajunge vizir odios; stăpâneşte ca un african, cu nişte camere de mameluci, şibancheteazăîncunjurat de baionetele ienicerilor lui Radu Mihaiu; C. A. Rosetti fuge ruşinat de trista sa amăgire, şi moare scârbit şi amărît. Aşa trebuia să se ’ntâmple! Un curent — generos, dar şi ridicul, poate onest ca intenţie şi sentimental în fond, dar desigur pernicios ca urmări pe cât de grotesc în formă — suflase cu puteri şi spulberase cenuşa Regulamentului, făcând să răsară în locul ei un miraj, o fata morgana: România deplin fericită prin regimul reprezentativ. Ce s’a întâmplat? Ce se ’ntâmplă totdeauna cu fata morgana: când dai să te-apropii de ea, se topeşte în aer. Atunci, o urîtă ironie a soartei: proclamarea redeştep-rării şi emancipării noastre politice a fost semnalul inaugurării celei mai teribile şi înjositoare tiranii—tirania vorbei. Iată cine ne-a stăpânit o jumătate de veac cu ultima cruzime: vorba, vorba umflată şi seacă —legenda. Ea a avut, ca toţi tiranii clasici, gardă şi gâzi, curtizani, linguşitori, bufoni şi mulţime aiurită. Vai de cel ce cuteza să nu i se ’nchine fără condiţie! era huiduit de curtezani, scuipat de bufoni, biciuit, stigmatizat şi executat în aplauzele mulţimii nenorocite de ’nchinători. A gândi era cea mai grozavă vină; a râde, cel mai negru păcat. Nici odată gândirea n’are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i este vorbă supusă 6* 84 ARTICOLE POLITICE Şl CRONICI DRAMATICE şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul. Sdrobitoarea opresiune a acelei stupide tiranii trebuia neapărat să dea naştere la încercări de revoltă. S’au mai 5 găsit şi bărbaţi, cari să ’ndrăznească a gândi şi a râde. Mulţi dintre ei au căzut jertfa îndrăznelii lor. Huliţi şi urgisiţi de cei mai aproape ai lor, înfieraţi ca reacţionari, vrăjmaşi ai poporului, ai naţiunii, ai libertăţii, ai patriei, — legenda i-a executat fără nicio milă. Dintre aceştia, io unii de frunte au fost oameni superiori cari se chemau Petre Mavrogheni, Costaforu şi Boerescu. . . .Tot aşa şi Eminescu şi bunul său prieten Manolache Costache. Câţi au murit, s’au dus toţi cu inima înegrită de credinţa că orice revoltă e de prisos, că legenda va tri-15 umfa totdeauna asupra adevărului, că tirania vorbei şi-a clădit în România un imperiu vecinie. Iar cei ce n’au murit, obosiţi de luptă, au desarmat cu aceeaşi tristă credinţă. Dar a fost şi unul care nici n’a pierit înainte de vreme, 20 nici n’a desarmat un singur moment: un revoluţionar îndărătnic şi cuminte, dibaciu şi neînduplecat, fără măcar o clipă de descurajare sau îndoială. Acela e Lascar Catargiu. Sub înfăţişarea aceea blajină, nimini, poate, nu ştie 25 câtă tenacitate şi câtă energie stau ascunse; îndărătul acelor doi ochi blajini, stă dârză o voinţă neîncovoiată ; sub chipul acela de răzeş plin de bonomie naivă, e totdeauna deşteaptă la pândă cea mai sigură judecată politică, cea mai adâncă dibăcie de om de stat. Toate acestea, pe so un fond moral fără cea mai mică imputare. Mai înainte de 2 Maiu — pe atunci corpul electoral era corp electoral, şi Parlamentul, parlament, - Lascar Catargiu merge ca prezident al Camerei, cu ceremonialul dc rigoare, la palat să prezinte răspunsul la adresa 35 Tronului. Vodă Cuza, cu un zâmbet răutăcios, face semn primului ministru M. Cogălniceanu, care era de faţă ca de obiceiu, să primească adresa Camerei, şi apoi, cu o mişcare uşura-Lecă, pune mâinile la spate. LASCAR CATARGIU 85 «Eu vorbesc aici cu Vodă!» zise Lascar Catargiu, şi, îndoind adresa la ]oc, imită mişcarea prinţului şi puse mâinile la spate. Cuza simţi că trecuse măsura: îşi desfăcu mâinile şi 5 întinse dreapta către preşedintele Camerei; atunci, acesta făcu asemenea şi întinse lui Cuza adresa. • Când la 2 Maiu, soldaţii au năvălit în Cameră, deputaţii au sărit toţi nebuni pc ferestre. Lascar Catargiu sta la biuroul său de preşedinte şi scria. Un ofiţer cu câţiva ie soldaţi se reped la dânsul şi vor să-l arunce cu violenţă. El ridică ochii de pe hârtie şi zice liniştit: «Mă rog staţi încă o lecuţă... Eu sunt preşedinte; nu pot pleca până nu-mi termin procesul-verbal al şedinţei ». îs Şi preşedintele Camerei, Lascar Catargiu, apărătorul libertăţii parlamentare contra unei lovituri de stat, şi-a terminat procesul-verbal şi a plecat fără să se pripească. Când cu scandalul dela 5 Aprilie, mulţi tineri au plecat 2o dela Cameră în trăsuri închise pc partea din dos a Mitropoliei. Lascar Catargiu, prim ministru, a ieşit pe jos, a coborît în faţa teatrului rebeliunii şi, trecând fără grabă pe sub grindina de bolovani, a mers încet-încet până acasă, însoţit numai de doi trei prieteni. 25 In ministerul conservator din urmă, se iveşte între colegi o neînţelegere. Unul, mai neastâmpărat, se supără şi face unui reporter de gazetă nişte declaraţiuni rău voitoare pentru guvernul său propriu. înainte de a se pune foaia sub presă, un amic fidel află de asta; face ce 30 face şi pune mâna pe o corectură, cu care merge foarte emoţionat în fugă la preşedintele consiliului: « Iată, coane Lascare, ce are să se tipărească astăzi în cutare foaie oficioasă: astea sunt informaţii date de amicul nostru X. . .» 35 Preşedintele consiliului citeşte cu atenţie corectura, şi după ce termină, fără să arate cea mai palidă alterare sufletească, înapoiază hârtia. «Ce-i de făcut coane Lascare? întrebă amicul. Să împiedicăm publicarea... 86 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE — Da de unde? răspunde cu liniştea-i obicinuită conul Lascar. Să vedem întâiu dacă le-a dat d-sa... Dacă nu le-a dat d-sa, să nu se puie; dar dacă le-a dat d-sa, să se puie ». 5 Intr’o noapte memorabilă, Lascar Catargiu a făcut un incalculabil serviciu ţării. Acestui om de stat se datoreşte că mersul istoriei noastre nu s’a strâmbat şi rătăcit. Fără curajul şi devotamentul lui patriotic, n’am fi avut, poate, acele succese naţionale, cari erau să fie zădărnicite io de către chiar acei ce şi-au făcut apoi dintr’însele o apoteoză. Român neaoş, fără declamaţii şi poze teatrale; spirit liberal limpede, fără apucături zănatice; dinastic, fără târîre; patriot cuminte şi desinteresat până la a refuza un 15 scaun de Domn; cunoscând profund ţara şi lumea ei, Lascar Catargiu niciodată n’a avut să-şi mărturisească o greşeală. El n’a stat niciodată în drum la gânduri fără să ştie încotro s’apuce; el n’a pipăit niciodată cu ezitare terenul: 20 a pus piciorul ferm şi a păşit sigur cu fruntea ’n sus; iar când n’a putut păşi, a stat ţapăn pe loc; dar înapoi, nu s’a dat niciodată. Iată de unde a rezultat autoritatea şi prestigiul din ce în ce crescânde ale acestei frumoase cariere, recompen-25 sată zilele acestea de un aşa strălucit succes. Şi iată iarăşi de ce asupra acestui neînduplecat revoltat contra tiraniei vorbei, contra legendei liberale, s’au năpustit atâta bâr-feală şi atâta ură. Dar nimic nu l-a clintit din loc. Nici pantalonadele 30 bufonilor şi arlechinilor, nici fluerăturile păcătoşilor, nici ameninţarea cu înfieraţul roşu, nici năvala mercenarilor — nimic nu l-a făcut să-şi lase gândul şi să părăsească lupta. De mai bine de cincizeci de ani stă răzeşul sdravăn în picioare în faţa duşmanului: s’a oprit de multe ori în 35 loc să-şi reia răsuflarea; dar niciodată nu s’a ’ncovoiat să cază, şi, de câte ori a reînceput lupta, a dat lovituri de moarte legendei caraghioase. Şi pe lângă atâtea virtuţi, a avut un singur noroc — sănătatea. LASCAR CATARGIU 87 A trăit întreg pentru ca, după o luptă eroică atât de îndelungată, să fie, de afară din Parlament, chemat de Cameră şi de ţară să deslege una din cele mai grele cestiuni ce a agitat lumea românească. Lascar Catargiu nu a stat un moment la îndoială ca să răspunză la înalta chemare. Făcându-şi datoria, fără condiţii şi fără reservă, el şi-a serbat într’un chip strălucit jubileul de 50 de ani ai frumoasei lui cariere: alaltăeri el a dat lovitura de graţie adversarilor săi. Acei ce i-au adus omagiul pentru triumful lui sunt pretinşii continuatori ai scornitorilor legendei, ultima gardă a tiraniei vorbei. TOXIN ŞI TOXICE Toxinul a sunat despre ziuă. La glasul lui, s*au deşteptat în grabă tinerii patrioţi adăpaţi la izvoarele europene. Fără să-şi ia rămas bun dela părinţi, lepădân-5 du-se cu entusiasm de dreptul de moştenire al privilegiilor, au ieşit din casa părintească; au coborît hotărîţi în piaţă, s’au amestecat cu poporul, care suferise atâta, şi au strigat din toate puterile: Libertate! Egalitate! Fraternitate! Şi Popa Şapcă binecuvântă mişcătoarea io scenă a fraternizării tutulor fiilor patriei. Negura care atâtea veacuri apăsase asupra ţărilor române era spartă: încet-încet, ea trebuia să sc risipească pentru a face loc luminii moderne. Dar dela strigătul acela de generoasă revoltă contra 15 unei stări seculare de ruşine, de înjosire, de mizerie politică şi socială, şi până la realizarea frumosului vis, trebuia, afară de bine-cuvântarea lui Popa Şapcă, încă mult. Tinerii patrioţi, după vorbe, fură chemaţi la fapte. Trebuia făcută scara jertfelor pentru a ajunge la vârful 20 dorit. Ei nu s’au dat înapoi. Entusiasmul lor nu a fost de o singură clipă: voeşte şi vei putea! Atunci începu pe ’ntrecute fiecare să alerge în faţa primejdiilor. Adevăraţi apostoli, ei îşi părăsiră familiile, căminurile, dragostile: un scop unic îi mişca—triumful 25 cauzei libertăţii, singurul viitor acceptabil în închipuirea lor pentru patria românească, singura ei putinţă de fericire. A fost semnalul unei mari răsturnări sociale această pornire. Aceşti generoşi tineri, urmărind idealul lor, lepă-dară fără socoteală cea mai puternică armă politică, averea, ao Ei credeau că generositatea lor de rasă avea să izvorască TOXIiN ŞI TOXICE 89 fără istoric din pământul patriei. Cu iuţeala vertiginoasă începură să se ducă pe copcă marile averi boiereşti — un palat, pentru un act de propagandă; mii de galbeni, pentru o misiune fantezistă; o moşie pentru o broşură 5 tipărită la Paris: luminează-te şi vei fi! A! generoşi patrioţi, cari vă jertfeaţi şi pe voi şi pe copiii voştri pentru viitorul neamului, voi întemeietorii partidului liberal clasic, voi nu ştiaţi desigur în ce mâini bune avea să cază drapelul vostru. Dece, la Paris, între io un curs al lui Michelet şi o predică a lui Lamennais, n’aţi mers odată şi la Madame Lenormant, celebra cărturăreasă, ca să vă prezică viitorul partidului liberal? Eraţi prea naivi pentru a şti că ideile sunt în organismul social ca fermenţii în corpurile vii. Voi nu puteaţi şti 15 că fermenţii cei mai dulci pot produce toxice primejdioase. Şi de aceea ar fi păcat să vă învinovăţim pe voi de urmările unor intenţii curate. Şi ori nu sunt frumoase urmările? Voi patru copii ai lui Dinicu Golescu, şi Câmpineniî 20 şi Negrii, păcat că nu trăiţi să vă vedeţi urmaşii! N’aveţi de ce să nu dormiţi în linişte, n’aveţi de ce fi mâhniţi că aţi jertfit averile voastre colosale cauzei liberale române. Voi aţi lucrat pentru această cauză fără socoteală — pretinşii voştri continuatori mai socotiţi, lucrează prin această cauză. 25 Voi aţi murit ruinaţi; dar nu face nimica — v’aţi îndeplinit o datorie sacră pentru patrie. Mai târziu, prin patrie, copii săraci, luaţi de voi pe procopseală, începând cu doi galbeni pe lună, au ajuns milionari. . . Şi d. Carada să nu iubească patria română? Dar de sigur că o iubeşte :$o mai mult decât aţi iubit-o voi! Voi aţi abolit privilegiile, pe cari le puteaţi moşteni; v’aţi răsturnat boieriile voastre proprii, v’aţi vândut moşiile— aţi dărâmat cetatea nobiliară. Bravi boieri democraţi, bine aţi făcut! Totul s’a câştigat şi nimic nu s’a 35 pierdut! Am obţinut îndeplinirea formelor democratice, pe de o parte; iar pe de alta, acei ce v’au cumpărat proprietăţile, cei ce au cules averile risipite, au restatornicit privilegiile, au reclădit cetăţi de trei ori mai tari decât bietele voastre bătrâne boierii. 90 s io 15 20 25 30 35 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Avem bănci şi credite, instituţiuni de toate felurile, tot atâtea castele tari, de unde nu se scoate uşor o castă nobiliară! Şi voi, părinţi ai noştri, obscuri entuziaşti, cari aţi plâns de bucurie când v’aţi sărutat cu feciorii de boieri pe câmpul Libertăţii sub binecuvântarea lui Popa Şapcă, n’aveţi de ce să fiţi mâhniţi. Iată urmaşii voştri liberali. Iată haitele catilinare de politicieni liberali, de diplomaţi de mahala, de vânători de slujbe şi de mici gheşeftari: avocăţei lătrători, samsaraşi dibaci, toate lichelele şi drojdiile sociale, tinzând să suie sus, cât mai sus, — distincţie fără merit, avere fără muncă, pofte fără saţiu — roade minunate ale unei şcoli ce le-a înarmat numai instinctele pernicioase, pândind alegerile şi toate nevoile publice pentru a ciupi pataca; neghiobi fără naivitate, răi fără bărbăţie, urmând meritul şi talentul deosebit ca pe nişte vrăjmaşi de moarte. Aşa sunt toţi câtă vreme soarta îi ţine jos în masa cea mare, cufundaţi în valurile neastâmpărate ale semenilor lor. Dar când norocul, voind să tachineze pe ceilalţi, ridică pe unul sus, încununându-i agitaţiile neomenoase cu un succes de avere şi de situaţie, atunci e un spectacol, care mă umple pe mine de respect şi de stimă pentru liberali. Iată-1 pe mititelul veninos şi ridicol, care se sbătea ieri în noroiu, cât e de mare acuma, cât e de arătos şi de senin. Iată-1 cu ce bravură încalecă milionul! Priveşte emfaza desgustătoare a parvenitului! Vezi ce indiferenţă crudă pentru suferinţele semenilor şi tovarăşilor lui de adineaori! Vezi această mândră lipsă de liberalitate, de generozitate, de orice avânt nobil. El n’are înţelegere, ba simte chiar repulsiune pentru tot ce e frumos, pentru tot ce face mulţumire umană fără imediată utilitate practică. Stropeşte cu noroiu şi pe mamă-sa. Nesăturat cu milioane, e ’n stare să-şi mânjească mâinile în gheşef-turi spurcate. Credinţă, talent, merit, onoare, sentiment? — «le cumpăr pe toate — am cu ce! » TOXIN ŞI TOXICE 91 Fraternitate?—gheşeft şi chiverniseală! Egalitate?—impertinenţă faţă cu distincţiunea, cu meritul şi cu talentul! Libertate?—bani, insultă şi reteveiul Iată marele partid colectivist, urmaşul partidului liberal clasic! iată continuatorii patrioţilor vizionari de odinioară — toxice partide ale unor bătrâne idei generoase. 5 10 15 20 25 30 * LIBERALII Şl LITERATURA Un celebru om de Stat englez, liberalul lord Macaulay, în 1846, într’un toast la inaugurarea Institutului filosofic din Edinburg, a susţinut că literatura este cea mai strălucitoare, cea mai curată şi mai trainică dintre toate gloriile unei ţări; că literatura unei naţiuni poate exercita în lume o influenţă mult mai vastă decât a celui mai vast comerţ şi mult mai puternică decât a celei mai puternice oştiri. E drept că el vorbea înainte de 48. Era fireşte un om înapoiat. Şcoala liberală s’a schimbat de atunci: teoria ilustrului lord a căzut cel puţin la noi între teoriile demodate. Ce este literatura pentru un liberal colectivist? o inutilitate, în cazul cel mai bun —o primejdie socială foarte adesea. Priviţi la liberalii noştri. Vedeţi pe aceşti serioşi politicieni, cari nu ştiu râde. Ce înalt despreţ pentru literele naţionale! Faţă cu cea din urmă lichea colectivistă, cu cel mai sec pişicher lătrător, sau cu cea mai brută burtă-verde, un om de litere nu înseamnă nimic pentru cel mai omenos şi mai inteligent liberal. Spre onoarea partidului colectivist, trebue să mărturisim cu toţii că el n’a numărat niciodată în rândurile lui un singur literat de seamă, afară, poate, de o singură excepţie, Delavrancea — şi încă ş’aceea îndoioasă. Am zis «îndoioasă », întâiu, pentrucă acest scriitor nu a dat, ca literat de seamă, decât producţiuni romantice, eminente ca lucrare artistică, dar absolut lipsite de vreo tendinţă sau pornire combativă, şi al doilea, pentrucă opera lui nu e terminată. Desigur, voind odată să-şi continue cu LIBERALII ŞI LITERATURA 93 dragă inimă frumoasa operă începută, are să fie silit să ia un ton potrivit vârstei coapte şi gândirilor mature, şi atunci, vrând nevrând, are să sc despartă de liberali: din inutil ce era, ca literat, — le va deveni d’adreptul pri-5 mejdios. Cazul lui va fi identic cu al tânărului senior prins de o ceată ’n pădure — va fi urmărit-o de silă în isprăvile ci eroice, dar nu-şi va fi pierdut o picătură din fondul moral. Când se va întoarce în lume, va trebui să poves-10 tească cu humor senin toate peripeţiile tragi-comice ale captivităţii sale. Nu, de bună seamă, pe Delavrancea nu l-a pierdut încă literatura; dar liberalii o să-l piarză desigur, dacă e, cum(crez eu, un adevărat literat. Literat şi liberal nu pot sta la un loc decât în călă-15 torie: liberalul e din cale afară serios. Dacă literaţii noştri de seamă n’au avut totdeauna aceleaşi sentimente politice pozitive, ba încă unora dintre ei astfel de sentimente le-au lipsit chiar cu desăvârşire, — totdeauna un sentiment negativ au avut: repulsiune 20 pentru partidul liberal. Pentru ce? E un cerc viţios: pentrucă liberalii n’au putut suferi niciodată pe literaţi, nici literaţii n’au putut suferi niciodată pe liberali. Se ’nţelege că e vorba de literaţii cari merită acest 25 nume: căci aminteri, toată caracuda şi^plevuşca literară, ca mardâ a societăţii, nu-şi poate găsi mai bun loc decât în marele partid. Cine e literat fiindcă n’a putut fi altceva pe lume, trebue să fie liberal — altfel, n’are ce să mai fie; acela, trăieşte chiar bine cu liberalii, ba face şi minunea 30 că ’mpacă apa cu focul, politica liberală cu literatura frumoasă. Alexandrescu, Alecsandri, Eminescu, dintre cei pierduţi; dintre cei în viaţă, Maiorescu, onoarea catedrei şi literelor române, şi Hasdău, cel cu uimitor talent, puteau 35 vreodată să se lipească de liberali? Puteau vreodată să inspire unui colectivist altceva decât fiori şi crispaţiuni tetanice? Dar colectivismul fuge de o carte de literatură frumoasă cum fuge habotnicul cel mai jurat de o mâncare oprită. 94 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Dar un colectivist mai uşor înghite, peste toate diurnele, o broască râioasă decât o discuţie judiţioasă şi mai ales o satiră. Vorbeşte, dacă vrei, în literatura ta, de munţi, de râuri, 5 de flori, de fructe, şi din zoologie, de toate dobitoacele domestice şi sălbatice, afară de colectivist. Pătrunderea lumii ţi-e permisă până aci. Până aci rămâi inutil; nu ne ’mpiedecăm de tine, nu te băgăm în seamă şi nu te lovim. Dar dacă ai voit să pătrunzi fenomenul mirific şi io sacru al liberalismului român — ură de moarte! Să răstorni balivernele răscăcărate şi apocaliptice, să combaţi apucăturile lipsite de omenie, să-ţi baţi joc de ridicul? Dar atunci vrei să ne răstorni pe noi liberalii; atunci, ne combaţi pe noi, îţi baţi joc de noi liberalii, 15 domnule literat. Atunci literatura d-tale nu e numai un lucru de prisos în societate, cum credeam noi, recunos-când-o; ci d’adreptul o primejdie naţională! Nu ! condeiul trebue rupt şi aruncat ca un stilet otrăvit. Jos literatura! Condeiul trebue să fie o unealtă practică 20 de toate zilele pentru afaceri serioase; cu el să facem socoteli, contracte şi statistice; comande, facturi şi conturi; acte, legi şi invitaţiuni diverse. Condeiul nu trebue să fie un instrument de lux corupător cu care o naţie să-şi fixeze, spre păstrare din generaţie în generaţie, pentru 25 depărtate vremuri, gândirile şi simţirile: o astfel de fixare nu ne poate conveni de loc nouă colectiviştilor de astăzi. Iată cum gândeşte adevăratul colectivist: modest, pe cât de desinteresat, el vrea în viitor o discretă uitare mai bine decât meritata-i glorie. Iată sentimentele liberalilor 30 faţă cu literatura naţională. Iată ceeace a declarat d. Dim. Sturdza în faţa Academiei Române — cu aceeaşi solemnitate cu care lord Macaulay odinioară, la Institutul filosofic din Edinburg, şi-a ţinut mândrul toast pentru glorioasa literatură britanică. 5 10 15 20 25 30 ENERGIE Şl SAŢIU Timpuri clasice! când un adevărat liberal umbla cu pălărie de paie şi cu pantaloni de dril la Crăciun şi nu răcea fiindcă-1 încălzeau principiile; când liberalul meu se sătura cu o cafea cu lapte pe zi la Fialcovsky, căci acolo era adevărata reprezentaţie naţională, iar nu în Dealul Mitropoliei, unde trona Reacţiunea — timpuri clasice, unde sunteţi! Astăzi liberalul, cu toate blănile şi căciulile lui de biber, este răcit; cu toate delicatesele, mezelurile rare şi icrele moi, se simte pierind de slăbiciune. Ciudat lucru! Cum să-ţi explici acest fenomen istoric? Pentru ce un partid, odinioară, aşa de subţire îmbrăcat ducea la ger, şi aşa de frugal hrănit era atât de robust, iar astăzi, aşa de bine ’nţolit şi ’mbuibat, se prăpădeşte pe văzute? Pentru ce? pentrucă blănile şi căciulile au năbuşit focul sacru! pentrucă delicatesele şi şampania au stins entusiasmul! Faraonul visase şapte vaci grase şi şapte vaci slabe, şi Iosif i-a tâlcuit visul: împărate, or să vină şapte ani roditori — umple-ţi hambarul, căci vor urma, după aceea, şapte ani de foamete. Ion Brătianu a visat doisprezece boi graşi şi opt slabi, şi a chemat pe d. Carada şi i-a spus: «Iacă şi iacă: oare ce să fie visul acesta? Tâlcu-ieşte-mi-1! » Iar d. Carada i-a răspuns: «Vor veni doisprezece ani de putere—pricopseşte-i pe ai tăi; căci vor urma opt ani de opoziţie! » 96 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Şi Brătianu atunci, aducându-şi aminte pe jumătate de nişte vorbe mari ale altuia — cum avea obiceiu să-şi aducă aminte de toate vorbele mari, pe cari, drept învăţătură, le apucase în fuga mare numai pe jumătate, — a 5 zis către ai săi: « Imbogăţiţi-vă! » Dar mai trebue oare să le mai spună una ca asta? Dar era oare marele partid compus din niscai naivi sfioşi, pe cari trebuia să-i rogi mult ca să guste odată? Ţi-ai io găsit pe cine să ’mbii de două ori! Şi aşa, s’a adeverit tâlcuirea d-lui Carada. Doisprezece ani de belşug! Conversiuni, bănci, credite, întreprinderi, daraveri mai mult sau mai puţin curate... Mană cerească a plouat peste 15 oastea liberală, şi, fiindcă ploaia din cer nu caută şi n’alege, a căzut şi pe bun şi pe rău, şi pe deştept şi pe neghiob, şi, poate, pe vreunul cu merite reale, şi, desigur pe toate lichelele. Incet-încet, în doisprezece ani atât de roditori, toată oastea bravilor democraţi s’a aristrocratizat consti-20 tuindu-se în castă bogată şi puternică — casta colectiviştilor. Puţini au fost acei nesocotiţi cari să uite, în fumurile puterii, tâlcuirea făcută de d. Carada visului lui Brătianu, şi să nu se gândească la anii următori de opoziţie. Dar ce s’a ’ntâmplat cu colectiviştii? Ceea ce se ’n-25 tâmplă totdeauna cu castele: excesul de absorbire le-a produs slăbiciunea. Oastea bravă a flămânzilor de altă dată s’a pus după atâtea isprăvi la ospăţ. Au ospătat doisprezece ani aşa de bine încât, când a sunat trâmbiţa, bravii au fost aşa 30 de îndopaţi că nu-i mai încăpea armura, ba unii nici nu se mai puteau ridica de greutatea pântecului. Poftim de mai trimite pe umflaţii de astăzi să mai alerge ca trepăduşii de odinioară, să mai latre ca tribuni ai poporului prin mahalale, să mai facă spume la gură ca 35 apostoli iluminaţi ai liberalismului. Ducă-se la aşa treabă puţinii ce au uitat tâlcuirea proorocului Carada ! ducă-se cei mai târziu veniţii, neofiţii! Dar aceştia sunt prea puţini la număr, pentru ca să mai poată apăra cauza liberalismului... 5 10 15 20 25 30 35 ENERGIE ŞI SAŢIU 97 — Ei şi? ce-mi pasă mie? zice colectivistul adevărat. Liberalismul?., dar asta a fost un moft. Democraţia?., dar asta a fost o unealtă, nu un scop. Nu opt, optsprezece, cincizeci de ani pot sta în opoziţie! Eu n’am fost neghiob: am înţeles tâlcuirea lui Carada ca şi dânsul însuşi. Atât ar mai fi trebuit: să stau doisprezece ani la putere ca pe urmă să mă ’ntorc iar cu pantaloni de dril la Fialcovski, la cafea cu lapte, să latru contra Reacţiunii?... Entu-siasm? pentru ce să am? ca să căpătuesc pe nu-ştiu-cine? Sunt prea copt ca să mai am entusiasm pentru nu-ştiu-ce! In aşa stare a partidului, pe corifeii colectivişti deplin chivernisiţi îi apucă şi porniri de lux — veleităţi de pre-seanţă, dorinţe de întâietate (ca odinioară a vizirului Brătianu) şi pofte de o pagină specială în istoria politică a veacului: de aci, zizania şi grupurile personale, micile bisericuţe în marele Panteon colectivist. Astfel, dacă vrei să ştii cât de nemernici şi de răi sunt colectiviştii în genere, trebue să întrebi pe colectivişti în parte: să vezi recomandaţie! Dacă vrei să ştii cât de puţini sorţi au de a mai rămâne la putere în actuala formaţie, întreabă pe dd. Stătescu şi Sturdza. Dacă vrei să ştii ce boroboaţe şi ce ticăloşii au să facă în o altă formaţie eventuală, întreabă pe dd. Aurelian şi Lascar. Aşa stă partidul colectivist astăzi. Cine strică ? Fără un moment de îndoială, poţi răspunde: d. Carada, că le-a tâlcuit visul lui Brătianu, şi Brătianu, că i-a lăsat să prea adeverească tâlcuirea d-lui Carada. Cu toate parigoriile ce şi le fac cei încă necăpătuiţi şi şi câţiva naivi dreptcredincioşi, un partid politic mai slab, mai neputincios şi mai pierit decât cel colectivist nu se poate. Marele partid a fost ca şarpele sunător: primejdios şi năvalnic pe câtă vreme-i era foame. S’a repezit cu pornire monstruoasă pe pradă: a ’mbălat-o şi, pe nemestecate, a înghiţit-o. Astăzi, că s’a umflat, crotalul stă la soare, amorţit de enorma greutate a mistuirii: sfârcul dela coadă d’abia-i mai mişcă sunând alene din clopoţei; capul doarme de somnu’ ndopării nemăsurate: oamenii de treabă pot să i-1 sfărâme fără multă luptă. 7 5 10 15 20 25 30 CABINETUL HAGI-TĂNASE Era odinioară obiceiu să meargă oamenii mai cu dare de mână la hagialâc — bun şi frumos obiceiu creştinesc! Plecau a doua zi după lăsata secului, umblau tot postul mare, şi ajungeau pe vremea sărbătoi’ilor învierii la Ierusalim. Acolo, se spoveduiau, se ’nchinau, se grijeau şi luau lumina dela Sfântul-Mormânt. Apoi plecau înapoi, treceau pe la Sfet-Agora şi soseau înapoi acasă cătră vară. întoarcerea lor, aşteptată cu multă nerăbdare, era un mare eveniment pentru toţi mahalagiii. — Când vin hagiii? întrebau aceştia în toate zilele pe jupâneasa de-acasă. — Nu se ştie... când o vrea Dumnezeu. Dar, în sfârşit, iată dela Brăila ştirea, care se ’mprăştie ca fulgerul din mahalagioaică în mahalagioaică: — Sosesc ! vin hagiii. . . Duminică ! Emoţie, fierbere şi neastâmpăr! Cu toţii, bărbaţi, femei, bătrâni, tineri, cu toţii Duminică, dis de dimineaţă, la streaja oraşului! Tocmai, pe seară, iacătă... au sosit chervanele. Hagiii cobor! Toată lumea se repede... Fiecare caută măcar să s’atingă câtuşi de cât de-un hagiu: îmbrăţişări, sărutări, pe obraz, pe mâini, pe pulpana anteriului; babele mai credincioase fac mătănii şi sărută papucii prăfuiţi de pulberea pământului sfânt, şi fericit acel care capătă din anafura, aiasma şi mirul aduse aşa de departe! Acu pornesc cu toţii în alaiu spre casă. Hagiii merg înainte cu finice, cu lumânările dela înviere şi cu candela în care arde încă, cum a ars pe tot drumul, 5 10 15 20 25 30 35 CABINETUL HAGI-TĂNASE 99 flacăra împrumutată dela mormântul Domnului. Hagiii cântă şi mahalagiii ţin isonul în sunetele clopotelor dela biserici. Ajungând acasă, hagiul începe să povestească prietenilor câte a văzut: icoanele, făcătoare de minuni, plângând cu două şiruri de lacrimi, unul fierbinte şi altul rece; candela aprinzându-se de sine d’asupra Sfântului-Mor-mânt, şi toaca bătându-se singură, şi papucii puşi acum un an în groapa străjuită a lui Sfântul Nichifor, şi scoşi acuma tociţi şi învechiţi de sfântul, care i-a purtat un an întreg în raiu — şi câte şi mai câte minuni. Şi hagiul se umflă cu ifos, şi bigoţii mahalagii ascultă cu gurile căscate plini de veneraţiune. De acolea, cu toate micile zâmbete răutăcioase ale câtorva pizmaşi cari nu s’au învrednicit să meargă şi ei la hagialâc, omul, care s’a ’ntors, îşi adaogă un titlu mare la micul său nume. A fost, cât a fost Tănase — de-acuma Hagi-Tănase. Şi astfel, chiar dacă mai nainte, ca simplu Tănase, n’o fi avut multă trecere în mahala, de acuma şi-a asigurat netăgăduite creditul şi autoritatea. De-acuma, Hagi-Tănase e deputatul mahalalei; Hagi-Tănase dă poveţe, e martor la învoieli şi arbitru la desfaceri de daraveri încurcate; Hagi-Tănase împacă certurile şi aplanează vechile prigoniri dintre mahalagii: Hagi-Tănase, cu un cuvânt, e temeiul moral al opiniei publice locale. Frumoase timpuri patriarhale! multe din obiceiurile voastre s’au pierdut, dar cel puţin hagialâcul tot a rămas. Decât numai, în loc să-l facă omul spre răsărit ca aldată, astăzi îl face spre apus; dar asta nu ’nsemnează cumva că ar fi mai slabă evlavia. Uitaţi-vă cu ce nerăbdare aşteaptă colectiviştii pe d. Sturdza. — Când vine? întreabă toţi cu neastâmpăr. — Nici noi nu ştim. . . când o vrea Dumnezeu, răspunde « Voinţa ». Şi aşteaptă toţi. . . Dar în sfârşit iată că odată se răspândeşte sgomotul: — Vine ! vine Hagi-Tănase ! 7* 100 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Ce emoţie! ce forfotă printre colectivişti! La gară toţi! dela Carada pân’la Zaharia: toţi, care mai de grabă, vor să-l vază, să-l atingă pe omul sfinţit şi să-l asculte. 5 Hagiul coboară cu ifos din vagon, şi e literal luat pe sus şi dus cu mare alaiu acasă. Aci, le povesteşte, la câţi n’au rămas afară ’n curte, minuni peste minuni: cum a plâns Goluchowsky când l-a luat în braţe; cum l-a sărutat Hohenlohe; cum cei doi io cancelari l-au rugat să vie numaidecât la putere, că amin-teri se prăpădeşte Tripla-Alianţă; cum împăratul Wilhelm l-a însărcinat să spuie Regelui Carol că nu mai vine în ţara românească, după făgăduială, dacă nu or fi colectiviştii la putere. . . 15 Şi le taie Hagi-Tănase şi le croieşte, cu cotul; iar bigoţii colectivişti ascultă cu veneraţie şi se ’nchină uimiţi de atâta diplomaţie. S’a isprăvit... Hagiul şi-a recăpătat autoritatea şi creditul, atât de compromise înaintea hagialâcului. 20 Colectiviştii mari şi mărunţei pornesc şi aleargă cu limba scoasă, la cluburi, la cafenele, la palatul Justiţiei, la toate răspântiile, ori unde e loc larg de căscat gura şi de lătrat, şi nu se mai aude alta decât unisonul loazelor: — Nu mai merge fără Hagiul! e poruncă dela Impă-25 râtul! Şi peste câteva zile, ortodoxa « Voinţă », anunţă cu litere entusiaste constituirea cabinetului Hagi-Tănase, pe când « Liberalul » zâmbeşte verde, ca orice liber-cugetător, căruia nu-i convin nici candele ce se aprind de sine, nici 30 papuci purtaţi în raiu, nici altfel de superstiţii. 5 10 15 20 25 30 PUTEREA CREDINŢEI Era, în adevăr, până alaltăieri marele partid colectivist într’o stare desperată. Dintre partizani chiar, foarte puţini mai credeau într’o îndreptare a situaţiunii. Fiecare colectivist, atribuind la deosebite cauze starea de slăbiciune a partidului, o constata cu durere. N’avem şef, ziceau unii; n’avem cap, ziceau alţii. Ne omoară lupta mediocrităţilor cari se vâră la întâietate. Ne prăpădeşte lipsa de directivă. Ne minează ţâfna ciocoiască a lui Stătescu. Ne duce de râpă strâmtimea de vederi a lui Sturdza. Ne-a compromis Stoicescu. Ne-a încurcat Porumbaru. Ghenadie ne-a mâncat. Fleva ne-a distrus. Cum să meargă cu un Aurelian? Ce ne face mai rău e gaşca îmbuibaţilor, cari stau de-o parte şi nu se mai interesează de soarta partidului. S’a dus partidul! Cădem dela puterer cădem cu ruşine fără să fi făcut, într’un an şi jumătate, decât neghiobii şi răutăţi gratuite, şi în locul nostru are să vie iar Reac-ţiunea! Reacţiunea! Săriţi, fraţi colectivişti! lăsaţi de o parte micile pasiuni! uniţi-vă cu toţii într’un gând şi într’o simţire, să salvăm onoarea partidului! Aşa lătra potaia colectivistă; dar ea lătra, ea auzea. Nici mediocrităţile pretenţioase, nici nulităţile ajunse, nici îmbuibaţii reci şi prudenţi nu-i dedeau ascultare. 102 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE O situaţie mai disperată nu se putea; când, d. Dim. Sturdza se gândi să plece la hagialâc. Fericită inspirare! menită să reaprinză în inimile întristate ale dreptcredin-cioşilor colectivişti, scânteia stinsă a credinţei. 5 Dela apus răsare acum lumina dreptăţii: e peste putinţă ca Tripla Alianţă să lase pe marele partid în pieire, cu atât mai mult că Reacţiunea, care anţărţ era vândută la Austro-Maghiari, acuma e vândută la Muscali. Cu inima strânsă de cea mai chinuitoare nerăbdare io aşteptau dreptcredincioşii întoarcerea diplomatului lor dela hagialâc. Dar, câteva zile mai nainte de această mult dorită întoarcere, un eveniment politic internaţional de cea mai extremă importanţă s’a petrecut în Europa, — unul din 15 acele evenimente ale căror urmări sunt, cum să zic? incalculabile — un eveniment menit să readucă la înflorire sănătatea atât de ofilită a partidului colectivist: d. Dimitrie Sturdza, după ce s’a fost înscris la palatul imperial din Berlin, a fost poftit la uri prânz al împăratului Wilhelm, 20 şi ceva mai mult, împăratul a fost politicos cu d. Dim. Sturdza. Ei! să nu mai spună cineva că partidul colectivist stă rău! Vestea despre marele succes diplomatic a umplut, se 25 înţelege, de bucurie pe toate caradalele şi budalalele marelui partid. Vezi că, în datinele colectiviste, prânzul joacă un rol sacru. Aşa bunăoară mi-aduc aminte de un prefect colectivist naiv, depărtat de ministrul de interne ad-interim, 30 d. Gogu Cantacuzino: făcea un tărăboiu grozav, fiindcă nu-i intra omului în cap cum se poate un ministru care a fost de două, trei ori la masa lui să-l dea afară din slujbă! E ceva neînchipuit. Dacă mănânci la un colectivist, ori dacă mănâncă el 35 la tine, s’a isprăvit! eşti legat cu secul pe vecie, la moarte şi la viaţă: e ca şi cum ai fi tras fum din aceeaşi lulea cu un şef de Piei-Roşii. S’a isprăvit! Dacă împăratul Wilhelm a poftit pe d. Sturdza la masă şi a fost şi politicos, atunci, cât va PUTEREA CREDINŢEI 103 trăi împăratul, care e tânăr şi voinic, colectiviştii n’au să mai cază dela putere. Frumoasă perspectivă! Şi amicul meu d. Ghiţă Bursan, care, spre onoarea lui, 5 nu face parte dintre caradale, când mă ’ntâlneşte, mă tachinează: « Ei! amice, ce mai zici? ai aflat? » Eu mă fac că nu pricep ce vrea să zică: atunci bunul colectivist adaogă umflându-se ’n guşe: io « N’ai cetit depeşa din Berlin? — Nu! — Cum se poate?... Sturdza!... a mâncat... la împăratul Germaniei! — Nu mă ’nnebuni! 15 —Parole d’honneur... Ei, apoi?... Salutare! salu- tare !» şi d. Ghiţă mă loveşte peste pântece şi pleacă radios. Mie nu mi-e că m’a lovit peste pântece, nici că pleacă radios: mi-e că amicul meu crede în adevăr că împăratul 20 Wilhelm e de acu colectivist. Dar nici de asta nu mi-ar fi atâta, fiindcă mai la urmă pe amicul meu îl cunosc şi-l ştiu că e în stare să crează altele şi mai şi: mi-e că toţi colectiviştii, şi caradale şi budalale, cred toţi ca fratele Ghiţă. 25 O, dreptcredinciosule colectivist! credinţa ta — e cazul să spun — nu te va mântui. Şi să vedeţi pe urmă supărare când împăratul, la o adică, n’are să pună în condiţiile Triplei Alianţe menţinerea colectiviştilor la cârma României! Să vedeţi tărăboiu! 30 N’are să intre în capul amicului meu Ghiţă: cum se poate? să te cheme la masă, şi pe urmă să te lase aşa ? In adevăr, lucru de neînchipuit! MONUMENTUL LUI BRĂTIANU Ştiu ce au să spună colectiviştii citind rândurile de mai la vale. Or să strige: impietate! Da, orice adevăr nediscutabil despre actele lor, orice 5 glumă cât de inocentă despre cusururile lor, orice cercetare cât de obiectivă asupra istoriei partidului lor e o profanare, un sacrilej^ care pune pe aceşti domni într’o stare de iritaţie ridicula. Dar tot aceşti domni, când e vorba de un act pozitiv io de pietate, din parte-le, chiar în cauza lor, au nişte apucături foarte stranii. Intr’o primăvară, fiind în opoziţie, se hotărăsc să meargă în pelerinaj cu mare alaiu la mormântul lui C. A. Rosetti, şi, zor nevoie, vor să treacă anume prin faţa pala-15 tului ca să facă o manifestaţie de zavragii. Procurorul îi somează să se retragă, şi dă ordin jandarmilor să respingă mulţimea de caraghioşi şi de gură-cască. Ce fac atunci bravii mei? Aruncă jos coroanele destinate mormântului şi se risipesc înjurând reacţiunea, care nu-i lasă să facă 20 mascarade neomenoase sub balconul suveranului. Iată însă că peste puţin timp, toamna, bravii şi pietoşii pelerini vin la putere. Credeţi că-şi mai aduc aminte în primăvara următoare de aniversarea morţii ilustrului lor Rosetti? Credeţi că acum, când pot face, fără niciun 25 scandal şi într’un mod cu deosebire strălucitor, pelerinajul lor, se mai gândesc la mormântul sacru? Ţi-ai găsit! Ce s’a întâmplat cu Rosetti se întâmplă şi cu Brătianu. Credeţi că au să facă evlavioşii colectivişti, cât or sta la putere monumentul lui Brătianu? Aşi! Ce? sunt nebuni, să nu 30 rezerve actul lor de pietate pentru a-1 exploata în opoziţie? 5 10 15 20 25 30 35 MONUMENTUL LUI BRĂTIANU 105 11 vor ridica acel monument, dar atunci când vor avea cu el vreun prilej de scandal pe cale publică. Inchipuiţi-vă pe colectivişti paraponisiţi, jalnici, cu lacrimile pe mustăţi, cu cunoscutele lor mutre tragi-comice de circumstanţă, mergând la inaugurarea monumentului şi vrând să treacă pe la palat ca să dea cu huideo reacţiunii!. .. Aşa mai înţeleg evlavie! să folosească la ceva! Dar oricum, fie! Domnilor colectivişti, trebue să faceţi monumentul lui Brătianu, sunteţi datori să-l faceţi: nu doar pentrucă aţi strâns în acest scop trei sute de mii de lei — mai la urmă, câteva sute de mii de lei, într’o ţară bogată ca a noastră, e un condeiu care se poate neglija, — dar aveţi o datorie morală. Cine l-a albit pe Brătianu în doi-trei ani? Cine l-a sdrobit şi i-a precipitat moartea? Răutatea adversarilor sau ticăloşiile partizanilor? La aceste întrebări a răspuns el singur, şi n’a fost niciodată aşa de violent şi de crud cu adversarii cum a fost cu colectiviştii lui. Tocmai pentru aceea colectiviştii sunt datori memoriei marelui lor răposat o reparaţiune, pe care au promis-o de atâtea ori, dar a cărei realizare o amână necontenit. Dacă datoria aceasta ar fi curat politică, n’ar fi aşa de urgentă îndeplinirea ei: figura unui mare om de Stat nu pierde nimica privită mai de departe, şi întârzierea ridicării unei statui nu poate strica nimic celebrităţii, mai ales când aceasta e meritată. Dar colectiviştii au fiecare o datorie personala faţă cu memoria lui Brătianu. Ieşiţi pe podul Mogoşoaii; mergeţi la şosea, la spectacole, oriunde; vedeţi această strălucitoare nobleţă, în cea mai mare parte de provenienţă transdanubiană, în echipajele ei lustruite, aşa de proaspăt blazonate că nu li s’a uscat încă bine poleiala; uitaţi-vă ce găteli mirifice, ce giuvaericale scânteietoare, ce lux princiar, ce somptuoase palaturi, ce oteluri artistocratice! — toate, toate răsărite în câţiva ani, ca prin farmece, în mijlocul unui popor eminamente agricol, care, în loc să prospere şi el în acest timp, a dat mereu înapoi. Cine este creatorul acestei mândre şi puternice caste nobiliare ? 106 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Brătianu! Voi, cari aţi pescuit în undele Dunării saci cu ruble; voi, cari v’aţi culcat într’o seară pe un modest mindir de paie ca să vă deşteptaţi a doua zi pe saltele moi umplute 5 cu bilete ipotecare; voi toţi în fine, atâtea nimicuri sociale de odinioară, răsăriţi din gunoiu dela 78 încoace, nobili străluciţi de ieri, — voi, dacă nu ridicaţi lui Brătianu un monument măreţ (dar, bine înţeles, nu în inimile voastre, ci pe o piaţă mai curată), veţi da dovadă de lipsa celui io mai elementar sens moral, pe care-1 are orice câine cât de hârbar. Trebue numaidecât să-i ridicaţi un monument, şi norocos artistul care va fi însărcinat cu această lucrare! Mare subiect! Bogat motiv pentru o operă de artă! 15 Inchipuiţi-vă un piedestal de marmoră albă cu patru basso-reliefuri de bronz reprezentând triumful Colectivităţii. Primul: Ceolectivitatea, o femeie slabă, sdrenţuită, hidoasă, venind cu părul vulvoiu ca o furie palavratică în fuga mare, urmată de o haită de lupi hămesiţi; — al 20 doilea: Colectivitatea, în dreapta cu reteveiul şi în stânga cu masalaua, şi potaia urlând; al treilea: Colectivitatea şi lupii înghiţind pe nemestecate care încărcate cu pro-vianturi, clăi de fân, tunuri, drumuri de fier, hârtii de bancă, feldefel de delicateţe, şi al patrulea basso-relief: 25 Colectivitatea grasă, costumată şi înarmată â la Minerva, dictând legi norodului, şi împrejuru-i, lupii îndopaţi şi domesticiţi, purtând sgarde de aur masiv la gât şi făcând sluj frumos. .. Şi deasupra piedestalului, ilustrul om în picioare! 30 Care ar fi momentul cel mai personal, cel mai caracteristic, cel mai adânc psihologic, ce ar trebui prins? Nicio clipă artistul n’are să stea la îndoială. Figura marelui om de Stat va trebui să fie posomorită; în expresia ei, un amestec de căinţă şi de desgust — de căinţă pentru jertfele 35 de conştiinţă ce a făcut crezând că face un bine patriei, de desgust pentru trista lui amăgire. Voi, cari aţi pescuit în undele Dunării saci cu ruble; voi, cari v’aţi culcat într’o seară pe un modest mindir de paie ca să vă deşteptaţi a doua zi pe saltele moi umplute MONUMENTUL LUI BRĂTIANU 107 cu bilete ipotecare; voi, toţi în fine, atâtea nimicuri sociale de odinioară, răsăriţi din gunoiu dela 78 încoace, nobili străluciţi de ieri — treceţi, cu capul descoperit, repede pe dinaintea monumentului, ca nu cumva buzele omului de bronz să capete glas şi să vă strige: « Am tolerat asasinate, jafuri şi procese scandaloase!...» RĂRUNCHII NAŢIUNII E frumos când un popor îşi apără veacuri întregi partea de pământ care-i dă hrană şi-şi păstrează limba, unealtă nepreţuită a simţirilor şi gândirilor lui. . . 5 E frumos când un popor, după ce a tânjit sub biciuirea celor mai crunte împrejurări, se ridică din genunchi drept în picioare şi zice lumii întregi: sunt ce am fost şi voiu să fiu ce sunt! E frumos mai ales când un aşa popor poate să şi rămână io în picioare şi să-şi confirme, în mersul complex al lumii, o aşa bărbătească şi demnă afirmare. Dar e şi mai frumos când — lucru aşa de rar, s’ar crede ; însă nu de tot imposibil, precum vedem — un popor se simte aşa de voinic şi de încrezător în sine, încât pentru 15 avântul lui în viitor nu-i mai trebue niciun sprijin în trecut. Tu, popor român, aruncă dar departe de tine, fără cea mai mică umbră de mustrare, poveştile triste despre suferinţa, îngenunchiarea şi ruşinea, de care au scrâşnit aţâţi strămoşi ai tăi. A fost un lung vis urît, care s’a stins. 20 Te-ai deşteptat. Opresiunea nocturnă a dispărut la sunetul toxinului liberal. Rănile seculare s’au vindecat... De ce să te mai doară ? Ruşinea istorică s’a spălat... De ce să-ţi mai fie scârbă. Eşti stăpân pe viitoru-ţi. . . De ce să te mai gân-25 deşti înapoi? Uită vitejia îndărătnică şi fără izbândă hotărîtoare a acelor ce dorm sub lespezi, în mănăstiri stăpânite nu de urmaşii lor! Uită umilirile pe care le-au îndurat părinţii părinţilor tăi dela spurcăciunile Fanarului! uită sângele 30 vărsat; uită obrajii crăpaţi de palme; uită copiii traficaţi 5 10 15 20 25 30 35 RĂRUNCHII NAŢIUNII 109 la Ţarigrad! Uită-ţi cântecele de jale şi de revoltă! Uită tot, tot, tot. . . Ca să răzbaţi peste atâtea prăpăstii, prin întunerec, la câmp liber şi lumină, a mai trebuit şi altceva afară de vitejie şi de răbdare, A trebuit, în fundul cugetului şi sufletului tău, o forţă, pe care nicio năvală de împrejurări nefaste să n’o poată covârşi. Tu nici nu ştii ce nobilă putere, ce izvor nesecat de energie păstrezi în fundul rărunchilor tăi! Mândreşte-te, că ai de ce! Iată. ... O zi splendidă!. . . Un vânt, înviorător de muguri, suflă încetinel pe coasta dela Florica, unde doarme întru Domnul ţărâna lui Brătianu. Vântul aduce acolo, din larga depărtare a văii Argeşului, glasuri de talange, pe deasupra cărora clipeşte limpede un clopot dela cine ştie ce biserică săracă. In vale, deasupra satului, se ridică în sus fumul alburiu din vetrele unde s’a gătit hiertura de dimineaţă. Pe poteci, coboară iute şi mărunţel, neveste şi copii cu demâncarea către ţarină colo departe, unde plugurile româneşti trag încet-încet brazda grasă de primăvară; iar pe drumul care duce la bătrânul Câmpulung, merg, în pasul cailor, o ceată de tineri călăraşi cântând din frunză. Iată; pe când din muscele şi văi, învăluite în aburul străveziu al luminoasei dimineţi, se ridică parcă un singur fior — suflarea Patriei româneşti — un om mic de stat suie gâfâind, cu cerbicea ’ncovoiată, cu capul plecat şi cu privirea întunecată, pe cărarea care merge sus la mormântul patriotului. Ştii cine e omul acesta?—E d. Sturdza. Şi ştii ce gând îl mână ? — Merge să ia dela răposatul o inspiraţie românească, naţională. S’a oprit, şi, întors cu spatele către vasta panoramă vie din vale, care i-ar putea suggera atâtea ş’atâtea inspi-raţiuni, ascultă în genunchi glasul misterios de sub pământ. .. L-a auzit în sfârşit... Se ridică şi zice: « Da, colectivitatea a izvorît şi izvoreşte din rărunchii naţiunii! » 110 5 10 15 20 25 30 35 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Măreaţă inspiraţie! S’o aplaude toată lumea! S’o aplaude mai ales toţi aceia câţi n’au mai încăput în insulele Archipelagului grecesc; toţi câţi n’au mai putut haiduci prin munţii peninsulei Balcanice; toţi hidrioţii sătui de viaţă de şaică pe mările Levantului; toată spuma de pe dospeala Orientului poliglot; toţi din toate părţile, pe cari i-a gonit casa lor fiindcă erau ori prea îndrăzneţi, ori prea laşi, ori prea nemernici, ori prea ischiuzari, — toţi în fine câţi au venit aci la noi să instaureze, vrednici cuceritori, o strălucitoare şi nebiruită aristocraţie modernă. Aplaudă şi tu, cioban din munţi, şi tu, plugar din vale! şi tu, răzeş moldovean, şi tu, moşnean muntean, şi tu, boiernaş oltean! Aplaudă şi tu, şindrilar moţ din Abrud, şi tu, trocar de pe Bârsa ! şi tu, minunatule învăţat Hăşdău, boier din Basarabia, şi tu, dulce poet Coşbuc, nobil copil din poporul Năsăudului! Aplaudaţi şi voi! Tu, naţiune română întreagă, tu, popor nemernicit odinioară de-atâtea necazuri şi aiurit atâta vreme de restrişte seculară, uită tot, bucură-te şi fii mândru! Pune-ţi capul, ca un alt Jupiter, sub lovitura barosului celui dintâiu Zorilă care ţi-o ieşi în cale, ca prin spărtură să ţâşnească înţelepciunea! Apoi, ia cuţitul dela brâul unui hamal levantin, care înjură o singură Maică-Precista în şapte limbi, şi, plin de entusiasmul unui iluminat, spin-tecă-ţi foalele. Vâră-ţi mâinile adânc în măruntaie şi scoate din rărunchii-ţi pe toţi Iulicii, Scupiewskii şi Cavalliotti, toate malaxalele, caradalele, budalalele şi paciaurile lepădate de ostroavele şi ţinuturile orientale... Nu i-ai găsit pe toţi încă! Mai adânc, nenorocitule! Scotoceşte bine şi scoate la urmă, ca un mărgăritar fin, şi pe ţelebi Sechiaris. Astupă-ţi apoi spintecătura pântecelui cu amândouă mâinile, rămânând să nu mai ai cu ce-ţi acoperi obrazul, şi strigă lumii, cu tonul celui mai înalt triumf naţional, aceea ce mormântul lui Brătianu a şoptit aşa de discret la urechea lui Sturdza: « Da, colectivitatea a izvorît şi izvorăşte din măruntaiele mele — din rărunchii naţiunii române ! » 5 10 15 20 25 30 CARADÂLE ŞI BUDALÂLE Afară de foarte rare excepţii onorabile, şi ţin s’o spun asta dintru început, dar foarte rare, familia colectivistă are două mari varietăţi prea bine caracterizate — caradâ-lele şi budalălele. O statistică serioasă nu s’a făcut încă pentru a se şti care din aceste două e mai numeroasă; dar un studiu fiziologic poate să ne arate sigur însuşirile distinctive ale fiecăreia din aceste două varietăţi colectiviste. Astfel. . . Caradălele sunt eminamente pozitiviste, iar budalălele tot atât de idealiste. Caradălele, deşi le merg treburile din bine în mai bine, sunt totdeauna grave, posomorite şi deprimate — reflexul unei conştiinţe acrite, nu doar dc vreo remuşcare, acrită, pentrucă o roade mereu la rădăcină o teamă nedefinită de pagubă în viitor, ori de răspundere pentru trecut. Budalălele din contra, meargă-le trebuşoarele cum le-or merge, sunt vecinie vesele, degajate şi cheflii — semnul unei conştiinţe placide, plină de convingerea că, pe câtă vreme va trăi Wilhelm al II-lea, Mitiţă Sturdza şi Franz-Iosef, Colectivitatea n’are frică de Reacţiune. Căci budalaua este tot atât de pasionată de diplomaţie şi de politica înaltă exterioară, pe cât e de amatoare caradaua de finanţe, de Credite, de Bănci, în genere de zaraflâc. Aşa se explică fenomenul curios pe care l-am aflat zilele acestea, şi anume că mai multe caradăle au vândut, cu preţuri relativ fabuloase, la o mulţime de budalâle scobitoarea de dinţi adusă de d. Sturdza din Berlin, dela prânzul împărătesc — precum călugării pribegi 112 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE vând babelor mereu ţăndări de lemn din Sfânta-Crucc, care nu se mai isprăveşte niciodată. Câte budalâlc sunt, ca să le hrănească credinţa, le trebue caradâlelor un stânjen cubic de lemne. 5 Caradâlele sunt totdeauna apucătoare şi strângătoare; budalâlele sunt în genere desinteresate, ba adesea chiar generoase. Astfel, de exemplu, când cu mormântul lui ’ Brătianu, caradâlele au trepădat cu listele, iar budalâlele le-au subscris; caradâlele au luat de mult banii, iar bu-10 dalâlele aşteaptă încă monumentul; şi ce e mai delicios e că, dacă cineva, indiscret, interpelează să afle ce s’a făcut cu banii aceia, îşi găseşte beleaua tot cu budalâlele; tot ele se necăjesc: « Auzi d-ta ! Cum se poate să cuteze cineva a se îndoi 15 de filotimia caradâlelor?! Ce infamie!» Pe cine nu poate fi colectivist, pe cine îndrăzneşte să critice actele deplorabile ale Colectivităţii, sau să glumească asupra ridiculelor ei patente, caradâua îl duşmăneşte de moarte, rânjind şi mocnind înfundat, fără să zică 20 o vorbă, iar budalaua, fără să-l duşmănească, îl ocărăşte pe faţă chelălăind; de ce? fiindcă, de regulă, budalaua e sinceră şi are o inimă trandafirie, iar caradaua e haină şi are maţe pestriţe. De câte ori o budâlâ dreptcredincioasă, având vreo 25 nedumerire asupra situaţiunii politice, îşi permite să fie indiscretă şi să interpeleze pe vreo caradâ pricepută, — aude toate minunile diplomaţiei, tractate dintre puteri cu amănuntele lor, jurăminte şi pupături împărăteşti, planurile Rusiei, gândurile suveranilor şi cancelarilor, şi la 30 urmă primeşte, ca gaj solemn de întărire, scobitoarea autentică, morfolită în dinţii lui Hagi-Tănase. Aşa, căutând să scape de nedumerire, biata budalâ cade într’o stare de completă aiureală; şi, deşi priceputa caradâ, ca să-şi culmineze autoritatea, i-a recomandat 35 sever budalâlei o extremă discreţie, aceasta d’abia iese şi aleargă să caute un cunoscut: celui dintâiu pe care îl întâlneşte îi spune cu gravitate alandala halimâlele gogonate pe care le-a auzit adineaori, şi-i arată scobitoarea, dar fără să-l lase s’o atingă. 5 10 15 20 25 30 35 CARADÂLE ŞI BUDALÂLE 113 Acesta este cazul interesant când o budalâ seacă vrea să treacă şi ea drept o caradâ adâncă. Dar este, poate, şi mai interesant cazul când o caradâ adâncă vrea cu orice preţ să treacă drept o budalâ seacă. Ia întâlneşte-o, atunci când colectivitatea, ori este în plină criză, ori a făcut iar vreun scandal sau vreo boroboaţă aşa de mari încât opinia publică e săturată de scârbă; ia întâlneşte atunci caradaua. Dacă nu te-a putut ocoli de departe, opreşte-o faţă în faţă şi n’ai nevoie s’o mai interpelezi, că ’ncepe ea singură. Ascult-o cât e de obidită de tot ce se ’ntâmplă; cât e de desgustată şi cât regretă că a avut iluziuni liberale; cum nu se mai amestecă de mult în nimic; cum a spus, aşa şi pe dincolo, că nu mai merge; dar cine-a vrut s’o asculte! »... Ia uită-te în ochii ci — să vezi cum şi-i pleacă în jos şi cum clipeşte cuvioasă, ca un vulpoiu pocăit, care a uitat de mult că se află şi găini pe pământ, ca doar de te-o prosti să crezi că acest patriot este, nu una dintre cele mai subţiri caradâle, ci una din budalâlele cele mai grosolane. Şi e curios cât de des oricare colectivist ţine cu orice preţ să te înşele la categorie. Spune-i unui colectivist, când vrea să-ţi toarne gogoşi diplomatice: « Taci din gură, budalâ; astea sunt mofturi! » Să vezi cât de demn îţi răspunde: « îmi pare rău că nu mă cunoşti; eu nu fac parte dintre budalâlele partidului, domnule. Eu sunt o caradâ! » Dar ia întreabă şi p’o caradâ să-ţi spuie cum stă politica... Iţi răspunde dulceag: « Da de unde să ştiu eu? Ce pot să ştiu eu?... Eu sunt o biată budalâ în partid! » De aceea, cât de deprins să fii cu fiziologia Colectivităţii, te mai poţi câte-odată înşela; poţi lua de exemplu, la prima vedere, pe cel mai nerod dintre budalâle drept cel mai pişicher dintre caradâle şi — poate şi mai gravă amăgire — viceversa. Cine nu se înşeală niciodată la clasificarea exemplarelor colectiviste... a! dar am uitat... mai este şi o a treia varietate, corcitura celor două: nu atât de lipsită de calităţi de inimă ca să poată fi o caradâ, nici atât de slab 8 114 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE înzestrată cu calităţi de spirit ca să fie o budalâ. . * cine nu se înşeală, zic, este însăşi Colectivitatea. La marele ziafet colectivist, niciodată nu se face con-fuziune de locuri şi de bucăţele. Din marea gâscă friptă 5 de pe masa Colectivităţii, caradâlele degustă pe tăcute pulpele, pieptul şi ficatul; nevoiaşii corci ciugulesc discret carnea rămasă pe coşul pieptului; iar budalâlele clefăesc şi sug cu entusiasm căpăţâna şi ciocul, cotoarele şi labele, mâzgălite prin sos de Patrie, libertate! egalitate şi jos io ciocoii! Cu toate astea, fără a mai vorbi de corcitura nevoiaşă, eu gândesc că, dacă e, poate mai profitabil, mai bine, pentru un colectivist să fie o caradâ, de sigur tot e mai frumos şi mai onorabil să fie o budalâ. 5 10 15 20 25 30 VISURI DE RĂZBOIU Umblă dela o vreme vorba de războiu. Acum, dumineca dimineaţa glasul goarnei nu mai despică nebăgat în seamă de femei aerul dimineţii. Satul d’abia deşteptat are acum mult mai multe urechi decât zilele trecute; mult mai multe inimi tresar la glasul goarnei astăzi. Chemarea şefului garnizoanei e auzită nu numai de soldaţii lui. Bătrânii, cari-şi aprind vatra de dimineaţă, nevasta, care-şi înfaşă copilul, şi logodnica tânără, care-şi pregăteşte din vreme găteala pentru horă, sunt toţi cuprinşi de un fior adânc la glasul ameninţătoarei chemări. In fiecare inimă de bătrân şi de femeie câtă grijă e acum, numai Dumnezeu ştie! Poate că astăzi chiar, fiul, ori omul, ori logodnicul o să plece departe după steagul lui, şi cine poate spune când s’or mai întoarce — de s’or mai întoarce! E neînchipuită starea sufletească a acestor fiinţe. Războiul! Dar cine oare se gândeşte la el fără groază? Cine? — Oamenii cuminţi, Colectiviştii adevăraţi! Dar nu numai fără groază, chiar cu dor nespus se gândesc la războiu aceşti patrioţi. Pe câtă vreme mume, taţi, neveste şi copii tremură nebuni de groază gândindu-se la râurile de sânge, Colectiviştii cuminţi tremură de neastâmpărul apetitului, gândindu-se la râurile de carboave. Pe când fantazia, bolnavă de grea teamă, a unei lumi îşi face icoana unor supreme nenorociri, în cadrul căreia vede copii, fraţi şi taţi schilodiţi, măcelăriţi şi pierduţi în cele mai oribile chinuri, pe pământ străin, —1 calculul înalt al Colectivistului clădeşte cele mai strălucitoare planuri de viitor: jocuri de bursă, întreprinderi, beilicuri, 8* 1J 6 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE pahonţi, Warschawski!... O carboavă pentru o pâine! un pol pentru o sticlă de rachiu ! o mie de lei pentru sărutul unei matrone! şi zeci de mii pentru mijlocirea sau votul unui patriot colectivist! 5 Dar oare numai la atât se poate reduce eroismul colectiviştilor în vremea unui războiu? Doamne fereşte! Bravii mei vor lua şi armele; ei vor forma aşa numita gardă civică. Toţi agenţii electorali, toate haimanalele şi toţi haidamacii de mahalale vor forma cadrele, şi vai de io reacţionarul care va refuza să servească de două ori pe rând! Ya trebui să plătească rubla spre a fi, în greaua misiune de sentinelă la Vistierie sau la alte posturi strategice, înlocuit de un patriot colectivist. Garda naţională! Iată încă o instituţie bravă, emina-îo mente colectivistă. Care dintre caracuda şi plevuşcă patriotică nu are în războiu atâta minte, ori atât noroc, să pătrunză până ’n toiul daraverilor mari şi mănoase, se mulţumeşte să ciupească barem câteva zeci de ruble ca ofiţer de gardă civică. 20 In vijelia războiului, fireşte, — şi colo departe, în luptă, unde ar trebui devotament, uitare de sine şi de ai săi, oarbă vitejie, şi aci, unde ar fi stăpână în pace Colectivitatea, — n’ar mai putea fi cumva vorba de socoteală. Şi când s’ar întoarce bravii supţi şi veştejiţi de mizeriile 25 luptei, cu steagurile ciuruite, garda civică, cu burţile umflate şi cu nasurile mai roşii decât penele dela pălării, ar deschide ea marşul paradei triumfale. Şi bravului întors i s’ar da o medalie de aramă, după ce colectivistul cuminte ar fi legat bine la gură sacul cu 30 aur: invalidului i s’ar da o diplomă, în virtutea căreia să poată cerşi la casa colectivistului, când acesta şi-a umplut sertarele cu pachete de bonuri. In cine ştie ce răspântie de vâlcele s’ar ridica un monument ieftin, spre veşnica pomenire a anonimelor sute şi mii de viteji îngropaţi 36 acolo, pe când colectiviştii şi-ar ridica fiecare în parte palate şi oteluri nobiliare în Capitala Regatului. Şi iarăşi, colectiviştii, geloşi de sacrificiile pe cari le-au făcut în nişte momente mari, ar înscrie încă o pagină grandioasă de glorie naţională în istoria patriei, pagină datorită, VISURI DE RĂZBOIU 117 nu doar puterilor vădite ale patriei întregi, ci numai şi numai pai’ticularei lor energii misterioase: «Tot noi, colectiviştii, săracii!» Deci, încă un triumf pe câmpul de războiu! încă un pas gigantic pe calea economică! încă o dublă victorie de înscris pe drapelul partidului colectivist! Ş’apoi mai vreţi să nu se mai bucure corbul când miroase a hoit, şi colectivistul adevărat să nu viseze a războiu! NU-I DE LOC DE MIRARE... înţeleg să se mire omul de un fenomen pe care-1 întâlneşte întâia oară sau foarte rar în viaţă: de o stea cu coadă, ori de trei sori pe cer, ori de un viţel cu două 5 capete şi cinci picioare. Dar, de fenomene cari îi trec pe dinainte în toate zilele cu o perfectă regularitate periodică — de exemplu, de fiecare răsărit şi apus de soare, de fiecare stea fixă, de fiecare bou, ca toţi boii, cu un cap şi patru picioare — nu înţeleg de loc de ce să se minuneze io cineva. Faceţi un caz colosal din declaraţiunea generalului Berendeiu, că puşca Mannlicher — pe care generalul Bu-dişteanu, într’un moment de rânză răsturnată, a denun-ţat-o că e un simplu ciomag — e cea mai bună armă din 15 Europa; şi nu vă poate intra în cap cum aceeaşi unanimitate, care aplauda fleacurile unui general beteag, aplaudă cu o egală căldură desminţirea unuia mai sdravăn. Dar astea sunt lucruri de mirare?... doar, poate, pentru cine nu cunoaşte pe Colectivişti decât dela cio-20 magul d-lui Budişteanu încoace; dar eu, care-i cunosc cu mult înaintea ciomagului, de pe vremea reteveiului clasic, n’am de ce să mă mir. Ştiu bine că a minţi, a răsminţi şi a desminţi, şi cu vorba şi cu fapta, a aplauda în toate cazurile, astea sunt la Colectivitate nişte acte fiziologice 25 normale, care nu se produc astăzi nici întâia, nici cea din urmă oară. La Mazar-Paşâ, în celebrele întruniri de sub cerul liber — şi trebuiau să se ţină acele întruniri, contra literei Con-stituţiunii, sub cerul liber, căci sală aşa de largă ca să 30 încapă atâtea vaste minciuni nu se pomeneşte, — la Mazar- 5 10 15 20 25 30 35 NU-I DE LOC DE MIRARE... 119 Paşa, se iscălea de sute de lătrători şi de mii de gură-cască jalba-monstră, prin care rugau pe Vodă să nu sancţioneze Convenţia cu Austria, Convenţie care era «un cuţit ce se împlânta până în prăsele în pântecele României!» Şi aplaudau Colectiviştii de se cutremura catapeteasma şandramalelor lui Mazar-Paşâ. Cine era oare omul însărcinat, în aplauzele imensei gugumănii, să ducă ’n proţap lui Vodă jalba plouată de atâtea lacrimi şi bale patriotice? D. Mişu Pherikydi. . . Câteva zile în urmă, se împlineşte pofta patrioţilor colectivişti: cade Reacţiunea, vine Naţiunea şi — promulgă Convenţiunea. In faţa palatului, e multă lume aglomerată: sunt jalnicii de alaltăieri dela Mazar-Paşâ, foarte veseli acuma. Ce aşteaptă Naţiunea? Aşteaptă să vază ieşind dela Palat pe acelaşi d. Mişu Pherikydi, care contrasemnează sub sancţiunea domnească pe Convenţiune, după cum scrie la Constituţiune. Când apare d. Pherikydi în mână cu sancţiunea, izbucneşte în urale prelungite toată Naţiunea! Mai apoi, sub primul guvern colectivist, opoziţia, aflând că e vorba să emită Statul hârtie-monetă, înregistrează în ziarele sale acest sgomot, p’atunci de mare sensaţie, finanţele noastre fiind pe vremea aceea încă vergine în 'această privinţă. Răposatul C. A. Rosetti e cuprins de o adâncă indignare faţă cu sgomotul de atentat la virginitatea finanţelor României, şi trage prin « Românul» o «dechiaraţiune formale», prin care desminte categoric «infama şi sfruntata născocire ». Hahalerele colectiviste aplaudă glasul autorizat al ogeacului. Dar nu trece o săptămână, şi tot « Românul» dă ştirea că se vor emite peste câteva zile 27 milioane «bilete-ipotecare ». Hahalerele aplaudă frenetic această ingenioasă operaţie finanţiară. Mai pe urmă, Brătianu: « Nu dau Basarabia! » Aplause unanime. Apoi: «Ba o dau Basarabia, dar nu primesc Dobrogea!! » Aplause şi mai unanime. In sfârşit: «Ba primesc şi Dobrogea !!! » Aplause foarte unanime. Asta e iar ceva caracteristic al hahalerelor colectiviste: la ele şi vorba unanim, ca şi vorba patriot, e susceptibilă 120 5 10 15 20 25 30 35 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE de comparativ şi de superlativ. De exemplu, hahalera colectivistă, când o întrebi cum merge politica, îţi spune năclăit: «Aurelian are aprobarea unanimă a partidului; dar Sturdza o are mai unanimă; şi, dacă e vorba, Canta-cuzinoaravea-o foarte unanimă! » Cum am zice: Aurelian e patriot, Sturdza mai patriot şi Cantacuzino foarte patriot! Acum câtva timp, d. Sturdza în fruntea Colectiviştilor, în opoziţie, agită lumea până la scandal de uliţă cu chestia naţională. Se ţin întruniri monstre în grădina maiorului Fănuţă — iar sub cer liber, fireşte. Naţiunea hahalerelor ameninţă să sfâşie steagurile dela legaţiunea austro-ungară. D. Sturdza face în Senat o interpelare* în care acuză de infamie şi de trădare naţională pe guvernul conservator, că nu intervine în daraverile interioare ale Statului vecin, în plină pace. Colectiviştii aplaudă cu furie. Dar, câteva zile pe urmă, acelaşi d. Sturdza, ajuns prezident de consiliu, merge la Iaşi, şi, într’o întrunire publică,, cere solemn scuze Statului vecin pentru necuviinţele pe care d-sa le rostise în pofida Conservatorilor. Şi aceiaşi colectivişti îi aplaudă tot aşa de fierbinte scuzele dela Iaşi* pe cum îi aplaudaseră şi necuviinţele dela Bucureşti. Aceiaşi colectivişti apoi, cari voiau să dea năvală la legaţiunea austro-ungară ca să sfâşie steagurile imperiului-regat, acum, câteva zile în urmă, într’o ocaziune onorabilă pentru ţara întreagă, ca semn de entusiasm înalt, anină sute de steaguri austriace şi ungureşti pe balconul şi faţada Clubului lor. E drept că numai tricolorul regal unguresc era din stofă proaspătă; pentru steagul împărătesc austriac însă* pe jumătate contribuiseră resturile unei vechi pantalonade colectiviste; numai bandele galbene trebuiau cumpărate din nou — bandele negre au putut fi răscroite din mardâ-lele rămase dela ridicula manifestaţie funebră cu ocazia morţii nenorocitului Meschiu! Ei, ce se întâmplă azi mai mult decât s’a întâmplat totdeauna ? Au aplaudat pe generalul Budişteanu când a spus un contra-adevăr, şi acu aplaudă pe generalul Berendeiu când NU-I DE LOC DE MIRARE... 121 îl desminte. Nu găsesc nimic anormal din partea colectiviştilor. Vedeţi pe tânărul ministru de interne cât e de aplaudat! Şi, cinstit, şi merită. Om inteligent, d-sa a văzut mai bine 5 decât oricine cum merge treaba în partidul colectivist, în care vrea să-şi păstreze o situaţie înaltă. Ce şi-a zis d-sa? « Contra-adevăruri vă trebue? Apoi staţi, să vă arăt eu ! » Şi, ce e drept, i-a înfundat pe toţi. Cu o artă superioară şi un talent eminent, ministrul io de interne, dela mână pân’ la gură, le taie mari şi late în cele mai mici şi mai înguste împrejurări. E capabil, de exemplu, fără să clipească măcar, să-ţi toarne una colosală ă propos de numirea unui zapciu ori unui felcer de plasă. De aci, imensul d-sale succes. 15 Nimeni dintre fruntaşii colectivişti n’au obţinut vreodată atâtea aplauze dela haidamacii şi hahalerele partidului. Ar fi însă cineva care, mâine-poimâine, ar putea să obţină mai multe: acela ar fi eventualul succesor al d-lui Lascăr pe banca ministerială, şi le-ar obţine, la 20 sigur, anume când ar desminţi pe d. Lascăr cu aceeaşi bravură cu care generalul Berendeiu a desminţit pe predecesorul său dela răsboiu. M’oiu pomeni, Doamne iartă-mă, că şi atunci o să vă miraţi ca de cine ştie ce lucru rar! 5 10 15 20 25 30 DIM. A. STURDZA Senatul a ales prezident pe d. Dim. A. Sturdza. Această alegere, în afară de planul politic, mai are, poate, şi o intenţie artistică. Prezidentul Senatului, sobrul şi posomorâtul d. Sturdza, va face un frumos pendant prezidentului Camerei, d. Tache Giani, un bărbat atât de vesel şi de zefliu. D. Sturdza, prin această alegere, în urma declaraţiilor d-sale din ajun, a fost confirmat tot odată ca şef al partidului. Şi asta este bine. D-sa, de sigur, e o figură foarte marcantă a partidului. In d-sa sunt chintesenţiate clasicile însuşiri psichice, şi morale şi intelectuale, ale Colectivităţii. Era deci şeful indicat. Bigot, netolerant, fanatic, e în stare să prigonească toată viaţa pe un om cu spiritul liber. Orice idee câtuşi de puţin neasemănată formulelor liberalismului său, o consideră ca o neagră erezie. Pentru d. Sturdza, orice om care-şi permite să judece sau să nu crează, fără a le cerceta, îngustele propoziţiuni talmudice de liberalism, patriotism, naţionalism, e un eretic care merită să aibă sfârşitul lui Arie. Ca membru fac-totum al Academiei, fiind vorba de premiarea unei lucrări literare cu caracter umoristic, declară violent că asemenea lucrări, nu numai nu trebuesc încurajate, dar merită chiar persecutate, fiindcă talentele umoristice şi satirice n’au nimica sfânt şi deci sunt, nu numai nefolositoare neamului, dar chiar de-a dreptul primejdioase. Un membru al Academiei, podoaba acelei insti-tuţiuni, dar om nesocotit, uşuratic şi slab de caracter, câştigă odată acolo un premiu. D. Sturdza, care, în loc să considere mai'ile merite literare ale nenorocitului său coleg, 6 10 15 20 25 30 35 DIM. A. STURDZA 123 îl vrăjmăşea pentru micile lui incorectităţi personale, îl şicanează la liberarea banilor, până ce dă pas creditorilor omului, după cari d-sa trimisese într’adins, să vie a face poprirea sumii. La d. Sturdza, mişcările intime sufleteşti de evlavie au un caracter fieros: e un amestec de rabin habotnic, de neînduplecat inchizitor şi de jacobin jurat. Om mărginit şi nedrept, pornit totdeauna, nu de sentimente, ci de resentimente, d-sa nu iubeşte atât ceva, pe cât poate urî altceva; şi culmea urii o are, nu pentru cel ce nu iubeşte ceeace iubeşte şi d-sa, ci pentru cel ce nu poate urî ceeace d-sa urăşte. E colectivist, nu atât fiindcă e colectivist, ci fiindcă urăşte pe cel ce nu e colectivist. Astfel, d. Sturdza este, poate, singurul om cult dela noi care încă mai rosteşte cu toată convingerea, ca şi cel din urmă partizan incult de mahala, crezând că spune ceva, cuvinte ca « Reacţiune », « ciocoi », « rărunchii naţiunii », şi tot calabalâcul de vorbe late, cu cari falsa şcoală liberală a umplut de cincizeci de ani capetele seci. Cine nu e colectivist ca d. Sturdza, e fanariot, e anti-patriot, e duşman al Românismului, şcl... Când vorbeşte în Parlament, sau oriunde, nu e pentru ca să discute, ci pentru ca să ocărască; nu pentru ca să-şi arate vreo vedere, ci pentru ca să-şi verse răutatea. In cea mai mică deosebire de păreri, vede o pornire de duşmănie, care trebue să-i deştepte ura. Tonul său totdeauna dârz şi mârâit, mişcările scurte şi îndesate, privirea mijită, gura rânjitoare, fălcile încleştate şi scrâşnind, toate arată că ceea ce-1 inspiră nu e vreo deosebire de gândiri limpezi, ci numai o fierbere surdă de patimă. In memorabila scenă, unică în analele parlamentare, pe care a avut-o cu d. Fleva, stând amândoi imediat alături pe aceeaşi bancă ministerială, atunci, când, în faţa Camerei, a dat afară din minister pe colegul său dela interne, d. Sturdza a ţinut unul din cele mai interesante discursuri ale d-sale. Patima, care-1 inspira, era aşa de arzătoare, ura contra colegului său aşa de nemăsurată, încât d. Sturdza s’a întrecut pe sine însuşi — a avut 124 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE momente de adevărată elocuenţă: o cascadă vehementă şi impetuoasă de ocări a • unei babe rele scoasă din pepeni. Dacă omul acesta ar putea avea şi seninătate de minte 5 şi tactul potrivit, desigur că ar fi un om pernicios desvol-tării noastre politice. Dar aşa, fără tact, supus numai temperamentului său veninos, om precipitat, extrem de iritabil, şi cu totul nesocotit în momentele-i de fierbere, rămâne primejdios numai pentru politica partidului său. io Colectiviştii nu-şi tăgăduesc că sdruncinarea lor se dato-reşte, în cea mai mare parte, disproporţiei dintre temperamentul şi judecata d-lui Sturdza, — îngustimii vederilor şi adâncimii privirilor lui pătimaşe. Cu două vorbe, răposatul Cogălniceanu l-a caracte-15 rizat: «Hiena Moldovii!..» Răutate fără multă îndrăzneală, cruzime fără destulă forţă, ferocitate fără nicio bravură. Dar d. Sturdza e un om desigur onorabil; îşi iubeşte, fireşte, patria şi neamul; e netăgăduit om conştiincios şi priceput la lucru, punctual şi sobru, bun creştin 20 şi bun tată de familie Insă toate aceste calităţi dau, din nenorocire, naştere unui enorm şi nesuferit defect. D-sa crede că ele îi dau dreptul să le tăgăduiască altuia, din momentul ce nu se manifestează şi la acela în acelaş mod ca la d-sa, din momentul ce acela nu vrea să facă aceeaşi 25 paradă ca d-sa de ele. E un om harnic şi de o putere de muncă extraordinară; dar toată hărnicia şi toată energia şi le cheltueşte în lucrări de migăleală: cea mai mare pasiune a spiritului acestui om de stat e să însemneze într’una, pe fel de fel de peti-30 cele de hârtie, nu gândiri sau observaţiuni morale, ci note şi observaţiuni statistice. Spirit îngust, îndărătnic şi tipicar, ca ministru al instrucţiunii publice, socoteşte până la minută absenţele profesorilor, citeşte singur temele dela toate şcoalele, verificând până la a şeaptea zecimală 35 notele examinatorilor, şi una dintre măsurile pedagogice de seamă, pe cari le impune directorilor, e să ia la goană din preajma şcoalelor pe rahagii, bragagii şi simigii. Ca ministru al cultelor,' dă poruncă autorităţilor administrative să ducă lumea dela ţară cu de-a sila la biserică. 5 10 15 20 25 30 35 DIM. A. STURDZA 125 In opoziţie, se pune în fruntea cârdului de colectivişti, cari pornesc să facă o manifestaţie ostilă la Palatul regal. Procurorul îi întâmpină şi le face scandalagiilor cuvenitele somaţiuni de retragere. Atunci, conducătorul manifesta -ţiunii, d. Sturdza, formalist şi meticulos ca totdeauna, scoate ceasornicul şi, tremurând, vânăt de necaz, că iar se pune în faţa vechiului Baron de Hahn o piedică sentimentelor sale de ordine şi de dinasticism, ţăcăneşte din dinţi: « Domnule procuror, vă fac atent că, între o soma-ţiune şi alta, n’au trecut cele cinci minute legale; au trecut numai patru şi jumătate! » Şi după ce a constatat eroarea de fracţie, fără să aştepte a treia somaţiune, Baronul întoarce politicos procurorului spatele şi pleacă iute şi mărunţel, ca un ariciu cuminte, care a dat pe ’ntuneric cu botşorul de un gard ţepos. Cu aşa însuşiri de spirit, d. Sturdza ar fi fost în orice ţară cultă excelent pentru directoratul unui minister, slujbă pe care şi-ar fi îndeplinit-o neapărat cu cinste şi cu sfinţenie, deşi, din cauza însuşirilor d-sale de inimă, ar fi fost odios impiegaţilor săi subalterni, pe cari i-ar fi canonit cu punctualitatea până la meschinărie ridiculă, în severitatea până la tiranie revoltătoare şi cu activitatea materială până la extincţiunea de puteri. Nu ştiu ce are să mai pătimească de acum, politiceşte vorbind, partidul colectivist în genere şi Senatul în deosebi; dar sunt convins că stenografilor, impiegaţilor şi aprozilor Senatului, noul prezident are să le scoaţă sufletul, calculându-le până la terchiu prezenţele şi absenţele dela serviciu. Vai de stenograful care va scăpa o silabă! vai de impiegatul care va veni cu o secundă mai târziu la cancelarie! vai de aprodul care va lipsi o clipă pentru vreo trebuinţă intimă, fără să-şi fi cerut voie dela d. Sturdza! In genere, vai de subalternul care, oricât de inteligent impiegat ar fi, s’ar dovedi că are moravuri disolute! acela ar fi un om pierdut, căci d. prezident, om cu morafc vuri eminamente austere, nu poate suferi oameni de felu-acesta. Cu aşa vederi largi, un om poate juca, desigur, rolul de şef al unui partid! Nu m’aş mira deloc să văz pe un 126 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE aprod dela Senat destituit cu un lung raport oficial al prezidentului, raport susţinut cu date statistice pozitive, fiindcă a fost dovedit că citeşte regulat, nu «Voinţa », ci « Kikirezul». Nu mă pot însă mira îndestul cum alal-5 tăieri, când noul prezident al Senatului a pupat coram populo pe d. Aurelian, acesta a scăpat cu urechea nemuşcată. 9di\ t J, ■tu INFAMIE N’am obiceiu să arunc cuvintele în deşert: când zic o vorbă aşa de grea ca «infamie », am temeiu potrivit cu greutatea ei. Da; s’a petrecut în Camera colectivistă, cu 5 ocazia piramidalelor desbateri asupra Casei Rurale, o adevărată infamie, o infamie revoltătoare, care nu trebue trecută cu vederea, ci înscrisă cu scumpătate în analele vremii noastre, pentru ca istoricul viitor să nu piarză nicio cută a neomeniei colectiviste, io D. Pană Buescu, — pe care-1 cunoaştem toţi, câţi am asistat la luptele noastre politice dela 66 încoace, ca pe unul dintre cei mai fervenţi partizani colectivişti — a voit cu orice preţ să spună şi părerile d-sale asupra proiectului. Fără îndoială, d. Pană Buescu, care, în ştiinţa economică îs şi financiară, s’a priceput totdeauna cu atât mai puţin, cu cât s’a pretins mai mult, astăzi a ajuns să fie de un rococo cu desăvârşire demodat; fără îndoială, d-sa, care niciodată n’a fost ceeace numim un foudre d*eloquence, face astăzi la tribună o figură vrednică de milă; fără în-20 doială, d-sa, fără a fi fost vreodată un vultur, se află astăzi, ostenit de atâtea lupte politice, în starea de beatitudine mentală, caracteristică la vârsta nevinovăţiei. Dar oare sunt acestea cuvinte care să îndreptăţească pe colectivişti a-1 maltrata într’un mod atât de crud? 25 Dacă ar fi fost el singurul colectivist în opoziţie, într’o Cameră cu alte vederi politice, dar compusă din oameni bine crescuţi, sau cari ar fi avut o cât de palidă umbră de sentiment moral, bătrânul Pană Buescu, cu discursul său pueril, ar fi avut de sigur o soartă mai bună. Cel ao mult n’ar fi fost ascultat; dar mai multă decât atâta ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE 128 răutate, desigur n’ar fi întâmpinat. Insă în mijlocul unanimităţii colectiviste, un ceas întreg a fost aplaudat în bătae de joc, întrerupt mereu şi mereu zeflemisit; discursul său a fost acompaniat de sîsîituri şi de exclamaţii ireve-5 renţioase, de râsete şi de sarcasme grosolane, de tot ce intră în deprinderile cafenegiilor, alunarilor, ştrengarilor vânzători de gazete şi tutulor clienţilor noctambuli ai tunelului de sub Pasagiul Român. Şi pentruce oare atâta batjocură? io E oare primul sau ultimul discurs ridicul pe care colectiviştii îl aud dela un colectivist? Dar oare, erau mai puţin ridicule discursurile şi proza răposatului Dumitru Brătianu?... sau unele discursuri ale lui Ion Brătianu?... Dar nu erau şi mai ridicule discursurile pe care tot d. 15 Pană Buescu le ţinea odinioară la circul de pe piaţa Constantin-Yodă şi la Mazar-Paşa? Şi n’a fost tot aşa de ridicul discursul pronunţat de d. Aurelian în aceeaşi desbatere asupra Casei Rurale, în urma d-lui Pană Buescu ? Desigur, că da! 20 Insă, aşa e şcoala colectiviştilor. La dânşii, oameni pozitivi, nu încape sentimentul de pietate faţă cu cei slabi. Dacă cineva îndrăzneşte să critice cât de cuviincios actele politice ale unui mort de-ai lor, ei ridică braţele la cer strigând: « sacrilej! » Dar ei între ei îşi maltratează 26 şi-şi batjocoresc pe bătrânii lor luptători, incapabili să mai facă nici bine nici rău. Colectiviştii se aseamănă cu bandele de flibustieri, cari aruncă în mare pe tovarăşii mutilaţi în luptă, şi cu sălbaticii cari îşi ucid şi-şi mănâncă părinţii ce nu mai pot vâna sau fugi. 30 Aşa au făcut colectiviştii totdeauna cu cei mai bravi veterani ai lor, când aceştia au devenit impotenţi, aşa cu răposaţii C. A. Rosetti, Serurie, Mălinescu şi Pandrav; aşa cu Fundescu şi cu Valentineanu; tot aşa au făcut alaltăieri cu d. Pană Buescu, tot aşa vor face mâine-35 poimâine cu d. Aurelian, care, dacă e vorba de discursuri puerile, de beatitudine mentală', de stare de nevinovăţie, promite de pe acum un mult mai strălucit viitor decât al d-lui Pană Buescu. Sentiment de pietate la colectivişti?... INFAMIE 129 Gheorghe Chiţu, un om de o adevărată valoare intelectuală, lucru aşa de rar printre colectivişti, e lovit de cea mai cruntă boală, care-1 ţine, ţintuit de atâta vreme pe patul lui. Omul, odinioară aşa de festivat, stimat 6 sincer chiar de adversarii lui politici pentru spiritul lui cultivat, cât şi pentru manierele lui distinse, vegetează astăzi la o moşie de lângă Craiova, pierdut pentru totdeauna. Ei bine! de atâţia ani de când acela ce a fost Gheorghe Chiţu duce o aşa de nenorocită existenţă, un io colectivist, unul singur măcar, n’a mers a-1 cerceta, a-1 vedea, a-i ajuta mâna, — cu care poruncea secăturilor colectiviste, — să ridice o bărdacă de apă la gură. Când însă se va pune capăt încercării dureroase la care omul acesta e supus, când va vrea Dumnezeu să-l îs ierte, atunci să vedeţi pe colectivişti... Să-i vedeţi cum ' or s’alerge să pue mâna pe cadavrul lui, care-i proprietatea marelui partid! Cu strălucit alaiu îl vor plimba pe uliţe, încărcat de coroane şi de panglici cu inscripţii poleite şi duioase; cu multă pompă vor cinsti rămăşiţele aceluia 20 care odinioară, cu meritele sale personale, a făcut atâta fală netrebnicului lor partid, şi pe care ei atâta vreme l-au fost uitat în nenorocirea lui. Iar d. Dimitrie Sturdza, care cu tot atâta cucernicie iubeşte pe cei morţi, cu câtă patimă duşmăneşte pe cei vii, va spori cu alte câteva 26 pagini de platitudini sentimentele scremute, nesărata d-sale colecţiune de discursuri funebre: «La morminte de eroi» N’ai ce-i face! asta e şcoala colectivistă: tânăr sau bătrân, deplorabil sau ridicul, spiritual sau imbecil, cinstit 30 sau mişel, în fine viu sau mort, dacă le poţi aduce foloase materiale, ţi se închină şi-ţi dau din coadă ca cel mai ascultător Samurache, nu mai eşti bun pentru asta, nu te-aştepta să întâlneşti la colectivişti sentimentele leului lui Andro-cles — acela era un animal cu inimă. La colectivişti, despre 85 legături morale, — respect faţă cu meritul, cinstea bătrâneţii şi nenorocirii, mila de slăbiciune şi de cădere, mângâierea în adversitate, recunoştinţă pentru jertfe trecute — în genere tot ce numim, cu o singură vorbă, omenie, nici pomeneală! » 130 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Să ferească Dumnezeu pe oricare dintre colectivişti să cază în beteşug, să ajungă un invalid! Toate serviciile din trecut, tot devotamentul şi sacrificiul pentru pretinsele principii ale marelui partid nu-i vor fi socotite... 5 Va fi călcat în picioare de le va sta în drum drept, ca Fundescu; va fi scuipat de le va ieşi în faţă, naiv, ca Pană Buescu, şi nu-i va mai rămânea alt noroc în nenorocirea lui decât să zacă uitat şi părăsit într’un ungher, departe din faţa cruzilor şi neomenoşilor lui partizani de odinioară. ALEXANDRU LAHOVARI Acuma, când nu mai este, acuma vedem cât era de mare. Acuma ştim măsura înălţimea muntelui după grămada surpăturii, după largul ce se deschide în locul acelui 5 masiv. După golul ce-1 lasă, măsurăm locul ce-1 împlinea acest mare om în mica noastră lume, şi, tocmai acum, i-aducem laude, cari nu-i mai trebuiesc lui, fiindcă ieri era mai presus de ele şi astăzi nu le mai aude, dar care ne trebuesc nouă, spre lauda noastră înşine. E pierdut de io acuma; de acum nu mai poate face nici bine nici rău, nu mai poate arunca nici lumină, nici umbră; de acum, îl putem lăuda. Era în apucăturile omului acestuia, mai ales dela o vreme, ceva straniu, ceva pe care d’abia acum l-am înţeles: 15 era o suflare de fatală prevestire, o încordare finală. Ce însemna oare discursul acela de iluminat, ultimele accente ale glasului lui, pe cari le-am auzit la Dacia, în toamna trecută? Ce-au însemnat graba aceea de plecare, aerul acela «solemn şi rece, cu care s’a despărţit de iubiţii 20 şi devotaţii lui prieteni? Ce însemna acel Tristia, acea plângere justificată din depărtări a unui suflet, care, parcă din altă lume de mai sus, era pătruns de durere adâncă pentru mizeriile noastre de jos? Şi această frază, dintr’o scrisoare a sa către un prieten, ce însemna?: «...amicii 25 mei îmi fac o onoare cam mare pentru meritele mele, şi-i prevestesc că vor întâmpina poate crude desamăgiri...» O mai crudă, nu se putea! Da; e o pierdere incalculabilă ; căci, între alte ilustraţiuni ale neamului nostru, el era un om cu deosebire preţios. Pe câtă vreme aţâţi 30 bărbaţi politici, bine înzestraţi şi bine inspiraţi, au în 9* 132 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE vedere ridicarea stării materiale şi intelectuale a poporului, la Alexandru Lahovari preocuparea de căpetenie era cu totul alta. Scăderea nivelului moral, pierderea credinţei şi marilor avânturi, alături cu ridicarea stării materiale 6 şi intelectuale, iată ce-1 preocupa şi-l revolta; şi asta era pentru el sorgintea celor mai înalte inspiraţiuni. El era incapabil de vederile strâmte ale unei politici de succes material, şi de aceea, poate, era impopular. Dar, el nici nu se gândea la popularitate. Stâlp puternic al partidului io conservator şi măreaţă podoabă a parlamentului român, el, în momentele sale de revoltă contra micimilor politicei utilitare, el nu combătea, ci fulgera; nu critica, ci înfiera. Discursul lui era biciul răzbunător al judecăţii drepte şi al dreptului sentiment. 16 Era un om ciudat, ca toţi oamenii aleşi — un om ca neoamenii. El împingea cinstea până la bigotism şi corectitudinea până la naivitate. Intr’un moment greu pentru guvernul conservator, la desbaterea unui proiect de lege, un nemulţumit strecoară 20 un amendament cu intenţii subţiri şi perfide de a blama administraţia. Propunătorul amendamentului era prietenul unui devotat prieten al ministrului Lahovari. Ministrul merge încruntat la acesta, şi începe să-l judece. înecat de cascada vehementă de imputări a ilustrului orator, 26 prietenul nevinovat îndrăzneşte să-l întrerupă: — Dar bine, d-le Lahovari, în definitiv ce stric eu? Sunt eu autorul amendamentului? L-am iscălit? — Nu, nu! strigă Lahovari; dar ţi l-a citit. — Ei, da. 30 — Şi l-ai ascultat ? — Da. — Ei, vezi! L-ai ascultat cu bună voinţă. Sub aparenţele cele mai reci, el hrănea inima cea mai caldă. Mândru la înfăţişare, aproape, chiar trufaş, el ascun-86 dea, sub cea mai rigidă formă, un suflet prea mult sentimental. In aparenţă, absorbit exclusiv de pasiunea politicei şi nesocotind absolut artele şi literele; în fond însă, un spirit care nu iubea politica şi de multe ori o dispreţuia, rămânând totdeauna amator pasionat şi fidel al 6 10 15 20 25 30 35 ALEXANDRU LAHOVARI 133 artei şi al poeziei. Accesele lui de violenţă erau izvorîte din ciuda dreaptă a unei inimi de copil bun. Discursurile lui sunt pline de momente de' vehemenţă, cari vor rămânea pentru totdeauna celebre în istoria literelor noastre; dar nu se va găsi într’însele un singur moment de răutate sau de micime de suflet. Era prea tare ca să poată fi rău; prea mare artist, ca să poată fi mic politicastru. Bun şi drept, într’o lume ca a noastră, rea şi nedreaptă, era totdeauna aspru, dar nici odată crud. Desigur, fără aceste calităţi sufleteşti, cu toată strălucita lui cultură, nu s’ar fi putut ridica niciodată atât de sus. Astfel, discursurile lui începeau simple, şi adesea chiar greoiu; expunerea lui era rece; argumentarea redusă la câteva propoziţii lente şi apăsate; dar, la un moment, cu o imagine cutezătoare, oratorul se ridica deodată la 0 colosală înălţime; apoi îndată, încă o imagine şi încă o ridicare; şi, din imagine în imagine, orizontul se lărgea potrivit unei vertiginoase înălţări. Şi aşa, cu drept cuvânt, 1 s’a aplicat şi lui vechea comparaţie pentru un orator într’adevăt mare: discursul lui semăna cu sborul unui vultur, care se deslipeşte aşa de stângaciu şi de neputincios de pe pământ, pentru ca, peste câteva momente, să plutească aşa de mândru şi de maiestos sub bolta albastră, departe sus deasupra piscurilor. Fără îndoială, României şi cu deosebire partidului conservator nu le-au lipsit şi nu le lipsesc oratori de netăgăduit şi superior talent. Dar tot aşa e de adevărat câ Lahovari a fost la noi, poate, primul şi, desigur, ultimul orator de genul riguros clasic. Onoare a tribunei române, elocvenţa lui crescuse la o şcoală bătrână, la care, astăzi, rar se mai găsesc elevi: talentul lui învăţase sborul de la faimosul VAigle de Meaux. Şi cu toate astea, cu tot prodigiosul lui talent, era un om aşa de modest! De ce n’ar fi fost astfel? Lui nu-i plăcea popularitatea eftină. Nu în opinia mulţimii schim-băcioase şi-ar fi putut căuta sprijin un spirit aşa de luminat, o inimă aşa de caldă şi un talent atât de puternic. Cu frumoasele lui virtuţi, a căror măsură i-o dedea viguroasa lui conştiinţă, el n’avea nevoie să caute, ca alţii, 134 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE în opinia anonimă, prin afirmări exterioare de paradă, razim pentru vreun nemăsurat amor propriu. E de mirare cum la un om aşa de superior să lipsească atâta ambiţiunea de întâietate. Odinioară, se afla la o petrecere de 5 prieteni cu un alt distins membru al partidului conservator, un bărbat de însemnată valoare, care pe atunci urma o cale deosebită în politica de guvern. Unul dintre meseni, care dorea o repede conciliare, ridică un toast: — Daţi-mi voie să amestec în acelaş pahar aurul cu io oţelul: să beau deodată pentru sănătatea lui Lahovari şi a lui P. . . — Bucuros, răspunde P... Eu sunt aurul. — Da, răspunde Lahovari surâzând cu bunătate; dar nu uita, amicul meu, că aliajul face aurul durabil. Căci îs pe lângă talentul lui de orator, avea şi minunatul dar al replicii scânteetoare.. . Era ca o bobină electrică încărcată: cum o atingeai, te răsturna ca un trăsnet. Dar nu era numai un mare orator; era un român mare. Pentru el nu exista altă cauză de cât cauza publică: 20 un caracter de senator antic din glorioşii timpi ai Republicii romane — rectitudine nemlădioasă, intransigenţă faţă cu opinia vulgară, patriotism îndărătnic, respirând orice umbră de paradă personală. Lauda lui întreagă nu o putem face noi. . . O va face istoria, care, privind de departe 25 înapoi spre noi, la atâtea nedemnităţi, la atâtea porniri ce se mai pot numi inspirate, nu de egoism, ci de ego-manie, la atâtea lupte de interese meschine, va vedea deosebindu-se figura lui strălucită între cele mai strălucite ale vremii noastre aşa de întunecate. Pe piatra care va 30 acoperi pentru vecie rămăşiţele acestui nobil copil al patriei, nu se va putea scrie nimic mai nemerit decât vorbele lui Antonius despre mândrul Brutus: « A fost o vrednică viaţă! Aşa de potrivit se amestecaseră într’însul elementele, în cât Natura se putea făli să-l arate lumii, zicând: Iată-vă un bărbat!» 35 5 10 15 20 25 30 CRIZĂ Şi cu toate acestea, colectiviştii stau şi vor sta la putere până la sfârşitul ciudatei lor legislaturi, ca să dovedească că ceeace pare anormal poate deveni şi o stare normală. Insă, deşi le cunosc pielea, sper că atunci când vor cădea, tot or avea atâta omenie să nu se mai plângă de altcineva decât numai de ei înşii. Şi tare îmi vine a crede că tocmai pentru asta sunt îngăduiţi. Căci, mai îngăduiţi decât au fost ei din toate părţile, nu s’a mai pomenit vreodată partid într’o ţară constituţională. Ia să recapitulăm scurt actele lor politice din urmă. După o serie de agitări în opoziţie, şi infructuoase şi. caraghioase, cu tămbălăuri de stradă, sătui ei înşii de răscăcărări retorice şi de pantalonade, se hotărăsc să ţină, pe la sfârşitul lui Septembrie 95, un mare congres pentru a decide asupra unei directive mai serioase în luptele lor opoziţioniste. Se adună în Capitală spuma paraponelor provinciale, şi congresul se deschide în sala dela Hugo. Aci, d. Dimitrie Sturdza, cu aeru-i cunoscut de dihor pocăit, jurat să nu mai mănânce carne de pasăre, desfăşoară o cuvântare plină de amărăciune, îndemnând strân-sura să se îmbărbăteze pentru lupta grea care trebue să înceapă. Bietele mutre ies dela congres, foarte lungi şi foarte plouate: veniseră să auză un semnal de dat iama la budget, şi când colo, şeful le arătase numai o perspectivă onorabilă de bravură. Insă, oameni norocoşi! nu trece o săptămână după congres, şi colectiviştii sunt chemaţi la putere în urma retragerii de bună voie a conservatorilor. Dă-mi, Doamne, ce n’am gândit... De-acu începe seria actelor mari politice. D. Sturdza, prezidentul consiliului, 136 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE care în opoziţie exploatase fără cea mai mică rezervă cuminte chestia naţională, merge în grabă -la Iaşi şi face celebra platitudine a scuzelor. Peste câtva timp apoi, d. Sturdza ia de piept pe colegul său dela interne, d. Fleva, 5 îl scutură bine şi-l aruncă afară de pe banca ministerială în plină şedinţă a Camerei. Ceva mai târziu, caracatiţa necăjicioasă, care ţinea departamentul răsboiului, declară de pe banca ministerială că puşca model a armatei române plesneşte în mâna soldaţilor la orice încercare, aşa că sol-10 daţii au groază a se mai servi cu ea, şi astfel arma aceasta nu e decât un bastonaş ciocoiesc de promenadă. Şi nu numai atât — opreşte comanda de arme făcută cu aprobarea înaltului consiliu de război. Nu trece mult, şi guvernul provoacă un scandal ne îs mai pomenit, care ţine vreo şeapte luni şi care cât p’aci ameninţă să ia proporţiile unei revoluţiuni. Scandalul începe cu călcarea Mitropoliei şi cu brutalizarea Mitropolitului şi merge crescând până la călcarea Universităţii, unde bătăuşii, entusiasmaţi de basamac, sub comanda 20 prefectului de poliţie, fratele ministrului de justiţie, atacă pe studenţi în şalele de studii, le sparg capetele şi-i stâlcesc cu parul. In acelaş timp, la poliţie, câţiva haidamaci se dedau la urgia torturei contra unor oameni prinşi la întâmplare în învălmăşeala de pe drum. 25 Atât sunt de aiuriţi colectiviştii în pornirea lor, inexplicabilă aminteri decât doar prin răutate stupidă, în cât, ca să-şi justifice tot scandalul acesta gratuit, publică în vasta « Voinţa Naţională » nişte închipuite acte compromiţătoare pentru victima lor nenorocită. Mai târziu recu-30 nosc ei înşii că acelea erau numai nişte plastografii, că ei au fost atât de orbiţi, încât au luat drept dovezi temeinice născocirile unui biet ocnaş, care nu mai avea nimica de pierdut. Dar, înainte de a fi siliţi să recunoască aceasta, mai fac încă o ticăloşie: celebra tăgadă de dreptate. Mai 35 în urmă, se dovedeşte că însuşi ministrul de justiţie, cu nişte nenorocite unelte omeneşti, făurise, ulterior provocării scandalului, toate actele de năpăstuire contra Mitropolitului: după ce l-au pedepsit, s’au gândit să-i găsească şi o vină. Atunci, d. Stătescu, văzând că lucrul nu poate 5 10 15 20 25 30 35 CRIZĂ 137 merge mai departe în faţa răscoalei generale, scrâşuind de ciudă, consiliază partidul să se retragă dela putere — atât e de adevărat că scorpia, când nu mai poate împunge altceva, se frânge de mijloc şi se împunge singură cu coada în ceafă să se uşureze de venin. . . Şi cu tot îndemnul d-lui Stătescu, colectiviştii rămân la putere. Pentru decor însă, schimbă, cu intenţie de provizoriu, firma guvernului: în loc de Sturdza-Stătescu-Poni: Aurelian-Lascăr-Mârzescu. Firma nouă colectivistă încearcă în zadar să lichideze falimentul lăsat de firma veche şi multă vreme se sbate neputincioasă. Toată lumea crede că s’a sfârşit cu colectiviştii; dar noua firmă face apel la creditul şefului opoziţiei conservatoare, la d. Lascăr Catargiu. Chestiunea e rezolvată prin conservatori şi prin şeful lor, scandalul se curmă, şi bogatul nostru dicţionar de formule politice mai sporeşte cu una nouă: « Graţie concursului fruntaşilor ţării.. . şcl. » Aşa ţară constituţională, înţeleg şi eu! Iată un partid exclusiv, care, în momentul când se convinge că-i este absolut imposibil a deslega o chestiune foarte primejdioasă, ce singur, prin răutate stupidă, şi-a suscitat-o, face apel la adversari, le dă soarta afacerii în mână, li se lasă umiliţi la discreţie, iar adversarul din opoziţie, rezolvă chestiunea spre potolirea unei fierberi publice, a cărei urmări nu o puteau socoti. Şi după aceea?. . . După aceea, colectiviştii rămân la putere. Acum, după ce au sărit hopul cel mare, dd. Aurelian şi Lascăr se iau în serios, şi beati possidentes, accentuiază categoric, veleitatea de a preschimba o stare de provizorat într’o stare definitivă. Dar dd. Sturdza, Stătescu şi Poni, această sfântă treime de cocleală, combinată din negru, verde şi vânăt, denunţă partidului actuala formaţiune ca usurpătoare şi încep să urzească pe dedesubt. Atunci, începe în colectivitate o mişuială şi o clocoteală surdă asemenea activităţii viermilor într’un buştean vechi, pe care-1 rod pe dinăuntru ca să-l prefacă în făină de can. Dd. Aurelian şi Lascăr nu se lasă. Insă, potrivit sistemei fruntaşilor, de-acu toate secăturile, toţi avocăţeii neisprăviţi, toţi politicastrii trepăduşi de cafenele de provincie, 138 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE puţintei la minte pe cât de nemăsuraţi la pretenţii, se apucă să crează că Parlamentul şi politica sunt o arenă unde pot să se ia la întrecere toate neputinţele intelectuale şi toate putinţele imorale, spre gloria regimului con-5 stituţional. Conciliabule peste conciliabule, tratative şi negoţieri, unde fiece loază îşi permite a accentua nota sa personală, ochindu-şi de departe daraverile şi mai personale. Din toate acestea, resultă la un moment o proclamare io teatrală a d-lui Sturdza ca şef efectiv al partidului, pe temeiul căreia a doua zi se face alegerea d-sale ca prezident al Senatului, alegere pecetluită printr’o sărutare cu d. Aurelian. Dar zadarnică paradă! Scopul d-lor Sturdza-Stătescu-Poni nu se poate ajunge: dd. Aurelian-Lascăr se 15 ţin bine. D. Sturdza atunci ia o hotărîre mare. Şter-gându-se de rămăşiţele sărutatului cu d. Aurelian, scrie plin de parapon puerila-i demisie din prezidenţia Senatului şi declararea de retragere în viaţa privată pentru motivul că a împlinit tocmai: 64 ani, câteva luni, câteva zile... 20 Cu aceeaşi gură cu care-1 pupase alaltăieri pe d. Aurelian, acum s’apucă să-l scuipe; iar peste trei patru zile, când trebuia măcar cu atâta să aibă mai multă seriositate, cu aceeaşi gură sărută pe veteranul Nicolae Ionescu. Şi astfel din scuipat în pupat şi din pupat în scuipat, colectiviştii 25 o duc... şi rămân la putere. La fiece răspântie n’auzi decât strigăte contra acestei absurde stări de lucruri. Cine strigă? Tot colectiviştii. Faţă cu băieţii dela gazete, cu cei mai tineri reporteraşi, colectiviştii nu se sfiesc a bârfi unii contra altora şi a 30 înfiera păcătoşenia partidului lor. Ei citesc cu deliciu gazetele opoziţiei în cari se înregistrează cancanurile lor triviale de mahalagioaice ţâfnoase. Sunt perfect convins că dela cel d’întâi colectivist pe care-1 voi întâlni, după ce vor fi apărut aceste rânduri, voi căpăta pentru ele un zâmbet 35 de mulţumire şi o strângere de mână cordială. Cine vrea să se bucure de trataţie seara la Capşa, din partea colectiviştilor, n’are decât să scrie un articol, în care s’ arate nemernicia lor; cu cât o va arăta mai frumos şi mai bine, cu atât trataţia va fi mai însemnată. De pildă eu, pentru CRIZĂ 139 un articol destul de mediocru, în care încercam a schiţa fiziologia d-lui Sturdza, am fost festivat de nişte colectivişti cu şampanie la Capşa. Onoarea aceasta se înţelege că trebuia să mă încurajeze. Tot acolo, alaltă-seară, unde 5 erau foarte mulţi de-ai lor adunaţi, unul dintre ei, om glumeţ, ne-a spus: « înainte de votarea budgetului, e o nebunie să ne gândim a elimina^pe Sturdza din organismul partidului nostru; am face ca un imprudent, care, pentru a-şi întări io pofta de mâncare, s’ar lăsa să i se extirpeze din corp tocmai băşica de fiere, atât de necesară digestiunii ». De trei luni de zile doi miniştri îşi dau demisia continuând a gira afacerile; de cinsprezece zile criza e declarată, şi prezidentul consiliului refuză a da în Cameră 15 explicaţiuni. Alaltăieri în fine, el declară că s’a primit demisiile celor doi miniştri, pe cari d. Sturdza îi pusese iscoadă şi d. Aurelian îi luase zălog în actuala formaţiune, şi că s’au îndeplinit fotolurile prin două interimuri. Asta însemnează că starea de criză tinde a deveni normală. . . 20 Şi cu toate astea, colectiviştii rămân la putere. Toată lumea se întreabă: cum se poate şi cât o să meargă aceasta? Ciudate întrebări! Răspunsul e foarte uşor de dat. Câtă vreme sunt lăsaţi la putere, pentru ce să nu-şi facă de cap? Dacă o legislatură ar fi să ţie, nu 25 patru, ci zece ani, colectiviştii au pielea destul de tare şi buzele destul de deprinse, ca s’o poată duce tot aşa, fără altă ispravă politică decât alternarea, când ridiculă, când greţoasă, a pupăturii cu scuipătura. In starea în care ne aflăm, rolurile puterilor politice s’au răsturnat: 30 partidul la guvern e în deplină anarchie — ordinea, rămâne s’o păstreze cine nu guvernează. Dacă puterile din afara aceleia unde se produce scandalul, nu intervin să se restabilească ordinea, dacă toată lumea stă cu mâinile încrucişate şi priveşte, unul râzând, unul mâhnit, unul 35 nu ştiu cu ce alt sentiment, la acest spectacol extravagant, dece colectiviştii n’ar rămânea la putere? Starea noastră nu se poate ilustra mai bine decât cu o veche şi înţeleaptă anecdotă orientală. . . Un om mergea cu pepeni la târg; la o culme de deal, i se rupe căruţa 140 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE şi se răstoarnă pepenii, cari pornesc unul după altul, care încotro, la vale. Omul, văzând catastrofa, îşi încrucişează mâinile începând să fluiere şi, uitându-se lung la prăvăleala nebună a pepenilor, cari se burduşesc lovindu-se 5 unii de alţii, sărind unul peste altul, fără altă raţiune decât fatalitatea mecanică, zice cu un zâmbet filosofic: « Uite mă! cum se duce fiecare după capul lui! » Apoi, după un moment de reflexie, adaugă, fără a mai zâmbi: « Bună vorbă, dar pagubă mare! » 6 10 16 20 25 30 CERINŢE ABSURDE Alaltăieri s’a petrecut în Cameră un incident foarte dureros. Nu e vorba, multe incidente dureroase s’au petrecut în Camerele colectiviste; dar, după părerea mea, cel de alaltăieri e cu atât mai dureros, cu cât nu atinge numai pe colectivişti, ci şi pe un eminent conservator, pe unul dintre cei mai distinşi fruntaşi ai noştri, pe d. Take Ionescu. Trebue să mărturisească însuşi d-sa că a păţit-o destul de bună. Cu mult temeiu, d. Mârzescu l-a acuzat, în plină şedinţă a Camerei, că a făcut o lege absurdă pentru învăţământul primar. Iată cum s’au petrecut lucrurile. D. Bianu, cunoscutul secretar intim al d-lui Sturdza — pe cum e ştiut că orice secretar intim care se respectă împărtăşeşte, ba chiar exaltă sentimentele şi resentimentele şefului său, — a aruncat o săgeată ministrului Cultelor cerându-i să dea explicaţiuni: pentru ce numeşte numai cu titlu provizoriu inspectori, revizori şi chiar directori de şcoli primare? Mârzescu a avut curajul lăudabil să răspunză imediat la interpelare şi să satisfacă pe deplin, sper, curiozitatea d-lui Bianu. Ministrul Cultelor a declarat că anomalia pentru care este interpelat se datoreşte d-lui Take Ionescu: acesta, în legea învăţământului primar, a pus, pentru recrutarea personalului inferior, nişte condiţiuni de capacitate aşa de grele, încât d-sa, d. Mârzescu, cu toată bunăvoinţa d-sale, «n’a găsit pe nimeni în partidul colectivist capabil să poată fi numit cu titlu definitiv ». Răspunsul franc al d-lui Mârzescu a stârnit din partea majorităţii Camerei mormăieli, grohăeli şi protestări — de 142 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE sigur, contra ministrului reacţionar, autorul absurdei legi. Ei! Cu toată stima ce am pentru d. Take Ionescu, cu tot respectul ce datorez acestui general, printre soldaţii 5 căruia am onoarea să mă număr, nu mă pot opri să mărturisesc că, de data aceasta, sunt cu totul de părerea d-lui Mârzescu şi a colectiviştilor... Dacă au dreptate oamenii, n’am ce le face — au dreptate. Cum? D. Take Ionescu, după atâtea şi atâtea studii cu oameni competent aleşi, io face o lege a învăţământului primar şi nu ia seama că această lege nu poate fi aplicată decât pe jumătate? Zic, pe jumătate, căci nu trebue să se uite niciodată că suntem o ţară constituţională, în care două partide politice\tre-buesc să se perindeze la guvern şi să aplice, când unul, 15 când altul, legile. Şi dacă unul e pus în imposibilitate de a aplica, la rândul lui, o lege, va să zică că această lege nu se poate aplica decât pe jumătate. D. Take Ionescu a uitat oare că, afară de partidul conservator, mai e în ţară un alt partid care trebue să vie 20 şi el la rândul lui la putere ? Şi dacă n’a uitat, îi era permis d-lui Take Ionescu, un om politic aşa de pătrunzător, să nu ştie că partidul colectivist nu dispune de forţe intelectuale şi de elemente de cultură suficiente pentru a satisface exigenţele grele ale legii d-sale?... Da; e o mare 25 greşeală din partea unui om politic să nesocotească forţele brutale ale adversarului, dar, crez că e o greşeală tot atât de mare să-i exagereze valorile intelectuale. Dar eu îl cunosc bine pe d. Take Ionescu; ştiu că e capabil să răspunză la această învinuire; o să-mi spună 30 că n’a exagerat de loc capacitatea adversarilor, dar că asemenea nu voia să exagereze insuficienţa lor. D-sa ştia, mai nainte de d. Mârzescu, că nu uşor s’ar găsi în tot partidul liberal capacităţile şcolare cerute de lege; dar că nu se gândea cum că un ministru colectivist, voind să aplice 35 legea, va căuta să nu numească în funcţiunile şcolare decât colectivişti. Mai la urmă, va zice fostul şi viitorul ministru conservator, eu am avut o bună intenţie; am vrut să fac o lege care să garanteze şcoala contra năvălirii secăturilor inculte, non-valorilor pretenţioase şi nulităţilor intelectuale. 5 10 15 20 25 30 35 CERINŢE ABSURDE 143 Insă la aceasta îi răspunz eu d-lui Take Ionescu. Bine, secături, non-valori şi nulităţi, cât pofteşti; astea le ştim noi; dar nu trebuia d-ta, bărbat de Stat, să uiţi că nu poţi îndrepta lumea cu umărul; că nu poţi schimba pe adversarii d-tale politici. Aşa i-a făcut Dumnezeu şi Brătianu; nu poţi d-ta face cu o trăsură de condeiu căpşuni din mere pădureţe. D-ta trebuia să ştii că partidul colectivist nu vede în cauza publică decât interesele sale particulare; că pentru colectivişti, aparatul şi funcţiunile Statului sunt nişte iesle, care trebuesc să aibă o anumită înălţime şi lărgime de gratii, ca să poată ajunge orice partizan cu capul în ele. Pentru ce n’ai avut d-ta prevederea aceasta ? Căci, din două una: ori n’ai cunoscut pe colectivişti, când ai pus în legea d-tale condiţii de capacitate, pe cari dânşii nu le pot împlini; ori i-ai cunoscut, şi atunci ai făcut din legea d-tale o armă politică. D-ta, care va să zică, ai voit, cu un cusur subţire, să osândeşti un partid întreg la neputinţa de a ocupa dignităţi publice, din cauză de incapacitate. Care va să zică, dacă numai în partidul d-tale se găsesc oameni capabili, şi între colectivişti nu se află de loc, precum a declarat, cu o francheţă care-1 onorează, d. Mârzescu, atunci aceştia n’or să poată fi numiţi decât provizoriu... Dar ce fel de politică e aceasta? Cu sistema aceasta de a cere condiţiuni serioase de capacitate, mâine, poimâine, conservatorii sunt în stare să facă pe colectivişti imposibili pentru mai toate ramurile administrative. Şi mă întreb: ar fi un bine aceasta pentru instituţiunile noastre constituţionale? Un partid întreg să nu poată guverna, fiindcă nu va găsi în rândurile sale, cum foarte bine a spus d. Mârzescu, pe nimeni capabil de a îndeplini nişte covârşitoare condiţii de capacitate? Nu. In urma declaraţiei d-lui ministru al Cultelor, atât de francă şi de categorică, legea d-lui Take Ionescu trebue modificată în economia ei totală, temperându-i-se cerinţele absurde; şi lucrul nu e atât de greu pe cât s’ar părea: un singur articol adiţional poate face din această lege, absurdă după experienţa colectiviştilor, o lege bună, convenabilă. 144 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Legiuitorul n’are decât să adaoge la sfârşitul ei, următoarele : « Partidul colectivist eventual la putere, negăsind în rândurile sale pe nimeni capabil să îndeplinească condi-6 ţiile de capacitate cerute de legea de faţă, va putea dispensa de ele pe partizanii săi ». Numai astfel legea d-lui Take Ionescu va fi o lege binefăcătoare pentru ţara întreagă, adică şi pentru colectivişti, nu numai pentru şcoală. Aminteri, orice ministru colec-10 tivist care se va respecta pe el tot atât cât respectă principiile partidului, de a nu numi în serviciile şcolare decât partizanii politici, nu va putea face decât ceea ce a făcut d. Mârzescu : prin respect către principiile Colectivităţii va numi colectivişti, dar îi va numi, prin îs respect pentru sine însuşi, numai în mod provizoriu. D. Mârzescu a ştiut mai bine decât oricine să concilieze cele două respecte, şi, mărturisesc, e mare lucru din partea d-sale, mai ales când mă gândesc la cel din urmă. SFÂRŞIT MERITAT Dionisie, tiranul Siracusei, izgonit de pe tron pentru multele-i ticăloşii, ajunsese, nevoiaş şi sărac, dascăl de copii la Corint. Intr’o zi, Diogene cinicul se hotărî să-l 5 viziteze la şcoală. Tocmai atunci copiii chinuiseră cu sgo-motul şi cu nebuniile lor mai mult ca totdeauna pe nenorocitul descăl. Când intră Diogene pe uşă, amărîtul Dionisie, sperând un cuvânt de filosofică mângâiere dela musafir, se repezi înainte-i, şi, îmbrăţişându-1, îi zise: io « Iată, Diogene, nestatornicia lumii! Mai te gândeai vreodată să ajung eu în aşa proastă stare ? » Dar Diogene, drept toată mângâierea, îi răspunse zâmbind cu simplicitate: « La ce mai bine se putea aştepta o secătură ca tine ? ! » 15 De câte ori te vei întâlni cu o mutră de colectivist opărită, opărită astăzi, cu atât mai mult cu cât era mai impertinentă acum un an şi jumătate, să ştii că invariabil are să-ţi zică, aşteptând un cuvânt de mângâiere: «Te-ai fi gândit vreodată să ajungă partidul nostru 20 în halul ăsta ? » Răspunde-i prin urmare invariabil: « Dar la ce mai bine vă puteaţi aştepta nişte secături ca voi? » Nu mi-e milă de loc, şi niciunui Român cu mintea 25 sănătoasă nu trebue să-i fie milă de nişte secături, cari îşi merită soarta. Şi mai la urmă, colectiviştii nu sunt toţi nenorociţi căzând dela putere. Oare, fără să fie la putere, d. Sturdza, de exemplu, nu va avea el la Academie, la Creditul Funciar şi în multiplele dara veri ale prinţesei so Gorceacoff, al cărei vechil este, destul teren să-şi verse io 146 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE răutatea şi veninul? Şi oare, atâtea alte caradâle nu vor sta destul de bine pitite în deosebitele caşcavaluri, unde sunt căpătuite de pe vremuri? Pentru toate aceste creaturi procopsite ale lui Brătianu, căderea dela putere nu în-5 semnează o mare nenorocire; în orice caz, ar însemna o mare ruşine, dacă pentru un colectivist gras ar mai exista aşa sentiment. Fiindcă însă, pentru colectiviştii graşi, ruşinea a plecat de mult, de când cu drumul de fier, căderea dcla putere nu le va produce decât un moment de ciudă, io Fiecare din ei se va retrage în cetatea sa, la lefurile, tantiemele şi gheşefturile sale, făcând pe blazatul şi pe desinteresatul în politică, şi aruncând unul asupra altuia vina pentru păcătoşia partidului lor. Ar trebui să fie cineva din cale afară naiv să compătimească pe un Caradâ sau 15 pe vreo altă caradâ. Caradâlele sunt astăzi în cazul ovreiului care plânge în urma tragerii unei loterii, fiindcă a pierdut ce n’a câştigat. Dacă ar fi stat la putere, de sigur că ar mai fi gheşeftărit gros. Căzând însă, nu sunt pierduţi: săculeţele le sunt de mult destul de pline, aşa ca ei să 20 poată dormi pe moale, şi caşcavalurile în care sunt căpătuiţi, destul de grase, aşa ca ei să se găsească aproape tot atât de bine în opoziţie ca şi la guvern. Cine însă, dintre colectivişti, sunt în adevăr nenorociţi şi merită compătimire, sunt plevuşcă şi caracuda colecti-25 vistă. Aceştia vor rămâne să ducă în opoziţie toată activitatea politică a partidului. Caracudele, rămase pe drumuri din cauza păcătoşeniei caradâlelor, cari au reuşit, după un an şi jumătate, să facă partidul imposibil de a mai guverna, — caracudele şi budalâlele vor trebui să-şi ia d’a 30 capul picioarele la spinare şi să înceapă a juca pe opozantul martir, trepădând dela cârciuma lui nenea Niţă Sterie din dealul Spirei până în Popa-Nan la Berechet, chelălăind la fiecare răspântie de jalea durerilor Naţiunii, sugrumată de Reacţiune. 35 Pe când caradâlele vor face pe cuminţii desgustaţi, urmând la timp cura regulată la Carlsbad, caracudele cu maţele fripte vor juca concina pe boabe la Clubul colectivist. Multă vreme partidul colectivist va sta în opoziţie fără să se mişte, sub greutatea păcătoşeniilor dela guvern, SFÂRŞIT MERITAT 147 până când foamea, răzbind pe caracude, îi va determina să se coboare iar în stradă, unde să târască pe câteva caradâle mai de seamă, ameninţându-le cu sfâşierea şi impunându-le o acţiune de scandal pe cale publică. 5 Atunci, iar vom vedea pe d. Sturdza îmbrăţişând cine ştie ce chestiune naţională şi ieşind în capul cetelor de haidamaci în uliţă, ca să socotească clănţănind din dinţi minutele legale, cari trebuesc să distanţeze cele trei soma-ţiuni ale procurorului. Şi iarăşi vom avea să vedem cu io ocazia morţii vreunui bătăuş colectivist, ori cine ştie cărui beţivan hidropic al partidului, Clubul colectivist cernit şi infama Reacţiune condamnată ca asasină prin coloanele kilometrice ale Voinţei Naţionale. De aceea, la plângerea lor de halul nenorocit în care j5 a ajuns, să le spună fără milă orice Român cuminte: «La ce mai bine se puteau aştepta nişte secături ca voi ? ! » io* 5 10 15 20 25 30 O LICHEA Leki, sau lichea, însemnează pe turceşte pată; cu deosebire, pată de care nu te poţi scăpa, pată neştearsă. In limba românească, cuvântul a trecut în accepţie figurată: lichea va să zică o secătură care, dacă ţi-a căzut în spinare, se ţine de tine mai rău ca scaiul, şi de care nu te mai poţi scăpa decât prin mijloace violente. Să-i dai cu piciorul de sute de ori, să-l batjocoreşti, să-l scuipi, şi încă n’ai să scapi de gudurăturile lui greţoase, până nu t’ei hotărî să-i dai brânci într’un canal, ca să te cotoroseşti de el. Să mă ferească Dumnezeu a întrebuinţa cuvântul acesta în accepţia alterată, pe care o are în limba noastră; îl voiu întrebuinţa numai şi numai în înţelesul propriu, pe care-1 are în limba originară. Care va să zică, să nu mai încapă vorbă: lichea însemnează pată, peste putinţă de scos. In acest sens propriu zic dar: teribilă lichea e d. Sturdza!... In toamna anului 1895, după ce se lipise de tricolorul român ce fâlfâia în capul haidamacilor, pe stradă, în chestia naţională; după ce mânjise chiar simbolul adâncii dureri şi al înaltului respect ce trebue să ni-1 inspire moartea, lipindu-se pe steagurile negre dela Clubul colectiviştilor, când cu sfârşitul nenorocitului sbir electoral Meschiu — deodată, licheaua apare pe pagina întâia a « Monitorului », ca prezident al Consiliului. Să nu uit a spune că licheaua, cu o zi înainte, după ce depune la Palat jurământul, zice Suveranului: « Sire, plec de aci tocmai la Mitropolie. Nu vreau să pun mâna pe afacerea publică până să nu cer iertare Mitropolitului Ghenadie că l-am mânjit odinioară. Mă O LICHEA 149 duc să-l rog să-mi dea binecuvântarea lui archipăstorească spre a mă insufla dela Duhul Sfânt, ca să pot duce cu tărie înalta sarcină ce Maiestatea Voastră mi-a încredinţat !. ..» 5 S’a pus în birjă şi a mers în goana cailor la Mitropolie... Acolo a suit scările în genunchi, şi încet încet, strâmbându-se şi miorlăindu-se, a apucat pe bietul Ghenadie, care se retrăgea de frică şi de scârbă de-a’ndăratele, şi i-a sărutat pulpana anteriului. S’a lipit licheaua de io anteriu aşa de bine că n’a mai putut s’o spele nici afurisenia, până când n’a venit Lascăr Catargiu şi i-a zis lui Ghenadie: « înalt prea sfinte părinte, ascultă-mă pe mine: ce mai încoace şi încolo? De licheaua asta nu te mai speli, fără 15 să faci o mare jertfă. . Ia anteriul de Mitropolit şi aruncă-1 departe cu lichea cu tot! » Şi numai aşa s’a putut scăpa Ghenadie de lichea, aruncând-o în obrazul Colectivităţii. Dar, cât e Colectivitatea de neobicinuită cu lucru curat, a avut şi ea un mo-20 ment de desgust: a luat şi ea mantaua cu licheaua şi a aruncat-o la negre, în coşul cu rufele murdare; şi, fiindcă rufele murdare trebuesc spălate în familie, cu mai multă sau mai puţină discreţie, a fost chemat din familia colectivistă d. Aurelian, marele cjltivator de spanac, sămânţă 25 dela 48, şi însărcinat să spele murdăria. Celebrul agronom a frecat-o băbeşte cu rădăcină de ciuin multă vreme, a frecat-o şi iar a frecat-o fără succes, până când a dat în genunchi de oboseală. L-a biruit licheaua ! 30 In faţa colectivităţii, umilită de această neizbândă, şi în ochii ţării întregi, minunată de nedibăcia bătrânei spălătorese, licheaua a reapărut la tribuna prezidenţiei Senatului. Această apariţie necurată a demoralizat atâta pe biata babă, ale cărei puteri erau covârşite, încât a 35 trebuit, cu lacrimile în ochi, să-şi depuie mandatul şi să prezinte demisia Cabinetului. Atunci, licheaua s’a gândit să se arunce iar sus de tot, şi după multe lipituri, a apărut în fine iarăşi pe fruntea — destul de nespălată şi fără asta — a Colectivităţii. Şi 150 5 10 15 20 25 30 35 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Regele, fiindcă era grăbit să plece pentru o cură de odihnă, s’a mărginit să dea din umeri, zicând: « Fie! » Dar licheaua, nemulţumită cu atât, a început să se miorlăiască: « Sire, ia-mă şi pe mine pe pulpana Maiestăţii Tale în străinătate; măcar până la Viena...» Regele a răspuns: «Asta, nu! Asta nu trebue. Mantaua şi licheaua să rămâie acasă. Vreau să călătoresc şi să mă odihnesc fără jenă; mă voiu gândi la întoarcere ce e de făcut». . . .Ce e de făcut? Nu e de făcut nimica altceva când. ţi se lipeşte licheaua de pulpană, decât să iei foarfecele, să tai bucăţica mânjită şi să o arunci în foc: nu s’a născocit până acum săpunul care să poată curăţi pe cineva de aşa lichea. . . Rămâne bine înţeles — o spui încă odată — că‘întrebuinţez cuvântul de lichea în sensul propriu pe care-1 are pe turceşte. Nicidecum nu mi-ar trece prin cap să-l întrebuinţez în concepţia figurată din româneşte. Cum aş îndrăzni eu să spun că d. Sturdza e o fiinţă de care nu te mai poţi scutura, dacă ţi-a căzut în spinare, o secătură care se ţine de oameni mai rău ca scaiul, şi de care nu se mai poate scăpa lumea decât prin mijloace violente? Cum aş îndrăzni să zic că, până nu t’ei hotărî să-i dai brânci într’un canal, n’ai să te poţi cotorosi de el? Aş putea eu îndrăzni să zic aşa ceva? Mâine, poimâine oiu mai prezenta o carte la vreun premiu academic pentru produceri literare: licheaua ar fi capabilă să se aşeze pe cartea mea şi să latre că premiul literar se cuvine mai potrivit unui manual de geologie franţuzesc dela 48, tradus în româneşte de d. G. Ştefă-nescu, cum poate dumnealui traduce. Aş fi nebun să-i zic lui d. Sturdza lichea la figurat. La propriu însă, i-o zic fără teamă: îl ştiu că e om fără pasiuni şi mare iubitor de adevăr; o dovadă strălucită despre aceasta e că, atunci când trece, prin temperament, marginile permise, o drege numaidecât prin judecată, cerând scuze. Teribilă lichea !. . . 5 10 15 20 25 TAKE IONESCU Uşor e să desenezi o figură care ţi s’a arătat sub toate înfăţişerile posibile, să analizezi un talent care s’a cheltuit întreg, să apreciezi o viaţă, care a dat societăţii tot ce-i putea da: concursul personal al inteligenţei şi al voinţei, al ideii şi al faptei; când schiţezi însă chipul unui om, care, de sigur, încă nu şi-a ajuns culmea carierei, e o sarcină mai grea, fiindcă promisiunile acesteia sunt încă supuse îndoielii. Este adevărat că d. Take Ionescu promitea mult; decât, tot ce a promis până acum a îndeplinit cu prisos, potrivit vârstei; mereu promite mult, şi poate, va îndeplini şi mai mult. Fără îndoială, acest om, care posedă o mare virtute: ambiţiunea, posedă toate mijloacele de izbândă. E ştiut că nu este o virtute socială mai mare ca ambiţiunea, când, ajutată de un potrivit talent, e însoţită de dragostea binelui public. Un politic distins, în acelaşi timp un publicist de valoare, zicea, încă de mult, de pe vremea sesiunii parlamentare din 1888, asupra lui Take Ionescu: «Este un tânăr plin de viitor; ambiţios, foarte ambiţios ; ca toţi oamenii cari simt ceva în inimă şi în cap, caută să ajungă acolo, unde cultura lui intelectuală şi talentul lui îl împing. « Situaţia lui politică nu e încă bine definită pentru un moment. Nu se ştie ce va ajunge Take Ionescu. Oricum ar fi, acest deputat al Craiovei e pentru parlamentul român o adevărată podoabă ». 152 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Omul superior care scria aceste rânduri, care el însuşi e o ilustraţie a vremii noastre, nu s’a amăgit. Gh. Panu a prevăzut bine viitorul tânărului deputat din Craiova. Acest tânăr şi-a făcut el însuşi o situaţie deosebită, care 5 nu se poate confunda în grămadă, ci trebue distinsă; azi se impune ca o personalitate politică de cea mai înaltă marcă. Toţi aceia cari fac politică serioasă în ţara aceasta sunt legaţi să-l pună în rândul întâiu, sau al amicilor, sau al adversarilor; să se rezeme pe dânsul cu încredere, sau io să se teamă de el. Amiciţia lui Alexandru Lahovari a fost pentru d. , Take .Ionescu un mare noroc. Tânărul avea la începutul carierei momente de ezitare; era încovoiat sub greutatea câtorva prejudiţii amăgitoare, îs pe atunci dominante, risipite azi, graţie în mare parte puterii talentului. Tocmai în acele momente, când trebuia presei o extremă bravură pentru a sdrobi o legendă inve-terată, atunci când tânărul sta la cumpănă între demodatul liberalism doctrinar şi spiritul democratic modern, 20 un mare amic îi întinse mâna. Această mână îi atingea fruntea cu bunătatea şi simpatia ce trebuia unui talent adevărat; l-a redat lui, l-a deslegat de îndoială. Voinţa lui Talce Ionescu, astfel îmbărbătată, s’a ridicat îndată cu toată vigoarea. Rupând legăturile rutinei, el a 25 intrat numaidecât pe calea largă, unde putea găsi loc liber de mişcare, unde talentul lui superior se putea des-volta fără preget, nici frâu. In acele momente, începe el, cu atât avânt, frumoasa carieră, în aceleaşi momente cresc, se pornesc, alături cu aplausele admiratorilor, şi 30 primele scrâşneli ale invidioşilor şi ale calomniatorilor. Tânărul acesta, care din rândurile poporului, putea singur, între aţâţi alţi, să se ridice aşa de sus, graţie numai prestigiului eminentelor sale daruri, trebuia sdrobit, dacă nu sdrobit, cel puţin răsturnat, dacă nu răsturnat, 35 dar murdărit — de două ori duşmănie: odată pentru meritele, încă odată pentru succesul lui. Dacă l-ar fi ursit soarta să strălucească tot aşa de mare în alte cariere, unde succesul talentului să nu fi atârnat atât de puterea voinţii, ca bunăoară în cariera artelor şi literelor, de sigur, 5 10 15 20 25 30 35 TAKE IONESCU 153 tocmai superioritatea talentului i-ar fi fost cu mai mare primejdie: primul triumf ar fi fost semnalul nenorocirii, dacă nu chiar al pieirii triumfătorului. Dar soarta l-a aruncat în cariera politică, unde voinţa ajută atât de mult talentului, aşa că urile invidioşilor, aţâţate de repeziciunea succesului, nu l-au putut nici răni, nici micşora. Take Ionescu posedă o putere extraordinară de pătrundere a lucrurilor, cel mai subtil tact, faţă cu oamenii. Observatorul deprins citeşte câtă adâncime se ascunde sub zâmbetul afabil şi mângâietor al acestui bărbat dc Stat, zâmbet însoţit totdeauna de o uşoară clipire a pleoapelor. E figura unui camarad, băiat bun, în orice mediu s’ar afla, între profesorii de universitate, între bărbaţii politici, între publicişti sau alegători, între artişti rafinaţi, între diplomaţi sau între simpli ţărani. Dar sub trăsăturile acestei figuri se întrevede, gata de apărare la orice nevoie, voinţa cea mai hotărîtă şi cea mai neclintită. Sufletul lui e o bogată claviatură. Toate tonurile pot după moment să ia rolul dominant. Vesel student, diplomat iscusit, orator tot atât de eminent în desbaterile parlamentare, sau academice înalte, în întrunirile sbuciumate şi sgomotoase; jurnalist şi publicist extrem de abil, eminent avocat călduros, amator de arte şi litere, consilier bun al tronului, protivnic neobosit şi cuminte, el îmbrăţişează cu acelaşi interes discuţia, cu aceeaşi aplicare; rezolvă cu aceeaşi pătrundere toate chestiunile politice şi sociale. Peste tot şi oricând, aceeaşi limpezime. Dintre toate aceste calităţi, aceea care le pune pe toate în lumină şi i-a înlesnit succesul, este talentul de orator; talent rar, în adevăr peste putinţă de tăgăduit, de aceea, până acum n’a cutezat nimeni a i-1 disputa. Este ceva specific în cuvântările lui, ca la toţi oratorii mari, o notă personală care sfidează orice metodă, fraza comodă, corectă şi elegantă; limpezime desăvârşită şi niciun fel de pretenţiozitate; toate astea într’o limbă românească adevărat literară. Dar afară de partea exterioară, mecanică, el are, ceea ce e mai important la orator, partea interioară, pasională, nota personală. La el apucăturile vehemente, 154 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE pornirea bunului simţ care luptă adesea revoltat, cruzimea spontană a dreptăţii nedreptăţite e foarte rară. In schimb însă, în cuvântările lui fierbe violenţa interioară, concentrată toată în structura expunerii şi a argumentării. 5 Argumentarea la el lucrează ca un fel de cleşte care, după ce a apucat, strânge, încetul cu încetul, cu răceală, fără grabă, dar cu o cruzime care creşte, creşte mereu, până sfărâmă. Cariera lui politică pentru moment nu poate fi socotită io — este încă o avere de promisiuni; de aceea am spus dintru început că a schiţa figura d-lui Take Ionescu nu e o sarcină tocmai uşoară. Cariera unui om de talent seamănă cu brazda ce-o lasă în urmă o luntre în imensitatea mării. Munca lopătarului se poate preţui numai după ce 15 el a ajuns la ţărmul hotărît. Câte primejdii îl vor împresura pe omul de Stat, câte promisiuni va îndeplini el, jertfindu-se uneori pe sine spre a folosi totdeauna la ai săi şi binelui public, toate atârnă de atâtea-, şi atâtea împrejurări, nenumărate şi acestea ca valurile printre care a 20 pornit îndrăzneţul luntraş. Spre a birui împrejurările şi valurile, le rămân, şi unuia şi altuia, puterea voinţei, limpezimea minţii şi nestrămutată credinţă în ei. Asta e cariera talentului, asta va fi cariera lui Take Ionescu. 25 El d’abia a intrat în largul mării, pe valurile înalte; nimeni dintre prieteni ori vrăjmaşi, nici el însuşi nu se îndoieşte de puterea talentului şi voinţei lui. La aceea ce spunea în 1888 d. Panu despre Take Ionescu, după atâţia ani am putea adăuga: 30 Cum îl vedem mânând luntrea, vâslaşul acesta departe are să ajungă, şi când, într’un târziu, se va opri, el va fi fost o adevărată glorie pentru vremea şi ţara lui. 5 10 15 20 25 30 POLITICĂ ÎN TOATE Este o plângere nedreaptă pe care noi Românii o xacem aproape în toate zilele cu multă uşurătate. Când vedem că cutare instituţie nu merge bine, nu-şi atinge scopul sau nu prosperează, atunci n’avem decât un strigăt: Nu merge! pentrucă şi în această instituţiune se face politică. Dacă nu s’ar amesteca politica, ar merge. Cum vrei să meargă dacă şi aci se amestecă politica? La prima vedere, pare că ar fi drept. De exemplu, se înfiinţează o instituţiune savantă cu anumite scopuri de cercetări şi de studii ştiinţifice. Numaidecât pun mâna pe această instituţiune oamenii politici. Aceştia, se înţelege, neavând în vedere decât interesele politice, au să le subordoneze acestora scopurile declarate ale instituţiunii. Nu va mai fi vorba în rândul întâi de studii şi de cercetări, ci de rezultatele mai mult sau mai puţin favorabile pe care partidul respectiv le poate trage, pe calea bugetară, ori pe calea satisfacerii micilor ambiţiuni personale, din mersul acelei instituţiuni savante. O altă instituţiune se fundează; aceasta nu mai este savantă, ci artistică. Se fac cheltueli însemnate, se clădeşte un strălucit stabiliment anume, care este înzestrat cu mari sacrificii din partea Statului şi comunei. Se ’ntâm-plă şi cu aceasta ce s’a întâmplat şi cu cealaltă. Interesul artistic rămâne secundar, interesul politic birue. Oamenii politici nu pot lăsa neexploatat nici acest colţ rezervat artei desinteresate: instituţiunea artistică trebue să le cază pe mână, pentru ca să o întrebuinţeze şi pe dânsa, ca o armă mai mult, în scopurile lor de partid. 156 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Atunci, cc se’ntâmplă? Se’nţelege că nu sc poate face nici ştiinţă, nici artă cum se cade în ţara asta; care va să zică numai politică. Şi iar începem cu tânguirile. 5 Cum o să meargă, domnule, dacă şi aci se vâră politica? Ei bine, tânguirea asta, mi se pare absolut nefundată, şi iată de ce. Statul cheltueşte cu instituţiuni savante sume destul de respectabile. Savanţi, de! slavă Domnului, nu prea io avem, ca să facem ştiinţă serioasă, afară de onorabile excepţii. Atunci vă întreb: pentru ce a mai cheltuit Statul să fundeze instituţia, şi pentru ce mai trece paragraful ei respectiv cu sfinţenie în fiecare buget? De geaba? Incai, dacă nu se face ştiinţă, să se facă politică cel puţin, ca să 15 dăm cel puţin iluzia lucrului. Se clădeşte un mare stabiliment artistic, un teatru, dc exemplu. Pentru ce? pentrucă un Stat modern arc între alte organe de cultură şi astfel de stabilimente. Ei? cauţi artişti: ia-i de unde nu sunt. Iţi trebue literatură: ea nu 20 există. Iţi trebue public — publicul nu vine la exhibiţiile dumitale. Ce-ţi mai rămâne de făcut în această clădire, pentru care ai vărsat sume colosale, unde ai să cheltueşti anual paragrafe anume? Nu-ţi rămâne alta decât să faci măcar politică. 25 Eu crez că în loc să ne învinuim şi să regretăm că facem în toate şi oriunde politică, din contră, ar trebui să ne pară bine şi să ne aplaudăm că o putem face aşa dc bine oriunde şi în toate. Ce folos ar fi, neputând a face ştiinţă şi artă, să stăm 30 cu mâinile ’n sân fără să facem nimic. Incai să facem politică. Şi slavă Domnului că nu o facem rău. 5 10 15 20 25 30 GRIGORE PĂUCESCU Deşi om politic, deşi avocat, Grigore Păucescu era mare amator de literatură şi de artă şi cultiva cu căldură prieteşugul artiştilor şi literaţilor. Afară de articole de studiu şi de nişte fragmente de traduceri din « Eneida » lui Virgiliu, de care era pasionat, el nu a scris nimic. Nu scria, şi tocmai pentru aceasta, poate, era unul din cei mai rafinaţi cunoscători: judecata lui era totdeauna sigură, şi, oricât ar fi fost în fond de nefavorabilă, totdeauna era îmbrăcată în formule blânde şi amabile. Găseai întotdeauna la Păucescu cele două mari favori, de cari un literat are atâta nevoie: multă atenţiune şi judecată dreaptă. Astfel, nu puţin am folosit din convorbirile cu acest bun prieten. Era un spirit incapabil de judecăţi extreme, fiindcă avea o inimă şi un temperament incapabile de patimă. Niciodată Păucescu nu s’ar fi orbit de vreun curent exclusiv de şcoală; niciodată n’ar fi scăpat din vedere calităţile, slăbiciunile sau greşelile unei lucrări, târît de unisonul vreunui cor de ucenici, dresaţi de cine ştie ce magister. Şi dacă niciodată n’ar fi preţuit vreo lucrare după banderola şi stampila de control a vreunei direcţiuni literare, cu atât mai puţin ar fi fost în stare să despreţuiască o lucrare pentrucă ei i-ar fi lipsit acele testimonii de liberă trecere. Păcatul nenorocit care domneşte în literatura noastră, aşa de nenorocită şi fără acest păcat, şi care consistă în a clasifica producerile literare după grupări, de gâşte interesate, după simpatii personale şi după asociaţiuni de 158 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE asigurare mutuală a admiraţiunii între mici vanitoşi, decernând testimonii de talent, ori pronunţând hotărîri de incapacitate deosebiţilor noştri scriitori — acest păcat nu l-a putut vreodată atinge pe Păucescu, fiindcă el era un 5 amator sincer şi luminat, iar nu un sectar cu spirit îngust şi pasionat. Foarte cult, dar fără nicio falsă pompă de erudiţiune; deşi având un statornic criteriu, spiritul lui era lipsit de orice pretenţii de sistemă. De aceea, prieteşugul lui era un noroc pentru un literat: talentul adevărat, io indiferent de origină, de şcoală sau sistemă, găsea la Păucescu stima ce i se cuvenea. Dar, ceva mai mult; în afară de spiritul lui delicat şi cult, în afară de calităţile lui intelectuale, el mai avea încă un dar mare, care trebuia să ne facă pe noi, literaţii, 15 nu numai să-l stimăm, ci să-l şi iubim mult: avea un caracter de o gingăşie şi de o afabilitate exemplară, o sensibilitate sufletească de elită. El simţea cât suntem noi, literaţii, de răniţi în amorul nostru propriu, când vedem cum trecem de nesocotiţi în societatea românească, şi cât 20 de puţin ni se ia în seamă concursul ce-1 dăm la desvoltarea patriei şi naţiunii noastre. El înţelegea bine că noi trebue să avem în fundul sufletului un sentiment ascuns de mâhnire, văzând cum forţe intelectuale inferioare, exercitate în cariere mai lucrative, se bucură de o covârşitoare im-25 portanţă socială faţă cu noi şi munca noastră. Astfel, omul cu sufletul superior se simţea dator să ne mângâie unde ne doare, să ne facă să uităm, măcar la el acasă, nedreptăţirea ce o sufeream pretutindeni aiurea. Când un literat, ori un artist, intra în casa lui 30 Păucescu, era întâmpinat cu acea înaltă consideraţiune, cu acele distinse maniere, cu acea dragoste francă şi fără afectare, cu care este întâmpinat omul de talent în saloanele celui mai cult, mai demn şi mai omenos aristocrat, într’un cuvânt cu onorurile datorite unui nobil din partea 35 unui nobil. Pe câtă vreme, adesea, în casa şi la masa unui literat de profesiune, stau în frunte oamenii de afaceri, magistraţii şi şuruparii politici, avocaţii influenţi, iar talentele servesc să decoreze coada mesei şi ungherele, unde nu se mai GRIGORE PĂUCESCU 159 găsesc scaune, — la Păucescu, literaţii şi artiştii au stat totdeauna la locurile de onoare. Aceasta pot s’o spună toţi câţi au avut norocul prieteşugului lui Păucescu, prieteşug care a fost pentru mine, în deosebi, o mare favoare. Un aşa prieten preţios pentru literatura şi arta românească, cu greu vor mai găsi artiştii şi literaţii noştri. Despre morţi, numai bine! De câte ori nu ne supunem cu oarecare silă acestui bătrân şi frumos adagiu moral! Iată însă mortul, despre care, în adevăr, din toată inima zic numai bine: era aşa de bun om, încât altceva, nu poate nimini zice nici gândi despre dânsul! LIPSĂ DE PIETATE SI DE GUST * E o datorie creştină, care în ţara noastră nu s’a călcat până azi: locul unde a stat pristolul unui altar sfânt trebue să rămână totdeauna acoperit şi însemnat cu o cruce, 5 îngrădit şi apărat de orice călcare profană, de orice ofensă. După cum se ştie, Primăria votase o sumă însemnată sub conservatori, pentru ridicarea unui monument al lui Matei Basarab Vv. şi dăduse chiar un acont d-lui arhitect Le* comte du Noîiy, însărcinându-1 să facă o schiţă de proiect, io Monumentul trebuia să aibă caracterul religios şi să fie ridicat pe locul unde a stat pristolul vechii biserici Sărindar, a patruzecea biserică clădită de bătrânul Domn. Dar au ceva sfânt colectiviştii? Respectă ei vreo datină ori vreo pomenire? Ei sunt absolut lipsiţi de pietate pentru tot ce io e istorie românească, tradiţie şi credinţă românească, în afară de istoria, de tradiţia şi de credinţa colectivităţii. Intru cât nu stau în strânsă legătură cu daraverile şi mascaralâcurile nenorocitului lor partid, orice figură strălucită istorică, orice tradiţie naţională, datina şi credinţa 20 poporului întreg, pentru colectivişti n’au nici o valoare. Ei sunt capabili să crează mai demnă de imortalizat mutra d-lui C. F. Robescu decât figura lui Matei Basarab, şi mai demnă de pus la o răspântie figurina pocâltită a d-lui Sturdza, decât statua mândră a lui Tudor Vladimi-25 rescu; pentrucă, mai la urmă, nici Matei Basarab nici Tudor Vladimirescu n’au fost colectivişti. Aşa, pe locul unde se ridica odată pristolul Sărindarului, şi unde se hotărîse a se ridica monumentul lui Matei Basarab cu crucea în mână, colectiviştii s’au hotărît să mânţină fântâna decorativă improvizată cu ocazia vizitei 30 5 10 15 20 25 30 35 LIPSĂ DE PIETATE ŞI DE GUST 161 împăratului Franz-Joseph, o lucrare artistică de un gust nenorocit, care n’avea decât o scuză —scopul provizoriu: această lucrare trebuia să trăiască numai câteva zile de paradă, ca şi arcurile de triumf pleoştite, ce s’au ridicat cu aceeaşi ocazie, şi cari, din norocire, au fost desfiinţate. Se înţelege că, în afară de gustul artistic, aşa de variabil şi aşa de rar, lucrările de felul acesta, ridicate în pripă în câteva momente pentru a trăi numai câteva momente, trebuesc, şi din cauza grabei, şi în vederea scopului, executate din materialuri uşoare. Se întrebuinţează, de exemplu, hârtie, carton, pânză, scânduri de brad şi gips, simulând piatra, marmura, fierul şi bronzul. Este acelaşi procedeu ca la decorul de teatru, pentru a obţine numai aparenţa. Nimănui nu-i trece prin cap, dacă are câtuşi de puţină minte, să mânţină pe o piaţă publică, ca un monument menit să dureze, o improvizare decorativă de ocazie, chiar când această improvizare are un oarecare merit artistic; dar-mi-te când este o lucrare barocă, inspirată de o lipsă absolută de gust şi de pricepere? Cu toate astea, colectiviştii nu se îndură să dărâme şi să arunce în foc minunata fântână de carton. Dela ferestrele clubului lor, ei nu se satură să privească cu mândrie monumentala producţie a d-lui C. F. Robescu, o operă care-i dovadă vie de aptitudinile d-sale intelectuale. In momentele lor de melancolie, pricinuite de interminabila criză a partidului lor, ei îşi odihnesc spiritul privind cu deliciu la această ignobilă parodie artistică, care ar trebui ridicată de acolo spre a fi păstrată într’un muzeu istoric, ca o dovadă de cultura, de spiritul şi de gustul colectiviştilor la sfârşitul secolului XIX. N’aţi văzut oare, cu ce solicitudine au îmbrăcat colectiviştii în timp de iarnă, în nişte coteţe călduroase căptuşite cu paie, minunatele figurine alegorice de ipsos, ca să le apere gingaşa structură de asprimea intemperiilor? Şi sunt sigur că atunci când, în ciuda lor, ridicula fântână monumentală de carton o putrezi, colectiviştii or să puie în locu-i, ori reproducţia ei, ori statua d-lui C. F. Robescu. Căci, ce poţi să te aştepţi dela aceşti oameni lipsiţi tot atât de gust, cât şi de pietate? Toată această nobilime ii 162 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE improvizată de Brătianu ce-a făcut cu avuţiile cu care a fost încărcată în câţiva ani? 0 singură casă de gust, o singură construcţie convenabilă n’au putut ridica în Bucureşti aceşti favoriţi ai 5 norocului, ai gheşeftului şi ai hrăpirii. Pretutindeni, pretenţie bădărănească, lux ridicul, încărcat nepotrivit şi lipsit de eleganţă, pretutindeni, grosolănie şi lipsă de intenţie inteligentă — poleieli peste poleieli, grămădeli de figurine şi de ornamente, construcţii strâmbe şi într’un io peş, absurdităţi şi nedemnităţi arhitectonice. Capitala are aerul unei vaste sindrofii de mahalagioaice bogate, sulemenite, împopoţonate cu panglici, cu zorzoane şi cu flori artificiale, cari stau una cu spatele la alta, luându-se la întrecere să fie care de care mai pretenţioasă şi mai gro-15 tescă. Dar dacă le e permis acestor parveniţi să-şi întrebuinţeze banii lor ca să-şi arate teapa şi inferioritatea intelectuală, nu li se va permite să pocească fizionomia locurilor publice şi să profaneze locurile sfinte. Pe piaţa Sărinda-20 rului, în locul unde a fost pristolul bisericii nu trebue şi nu se poate pune decât un monument de caracter sacru, sacru, se înţelege, în înţelesul religios şi naţional, iar nu în înţelesul colectivist. NIHIL SINE DEO... Adu-ţi aminte din când în când, omule, de clipele crunte ale primejdiei p’în care a fost înaltă poruncă să treci, şi ridică laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. 5 Să-ţi fie zi de mare rugăciune ziua când voia Tatălui nostru carele este în ceruri a fost să te ierte pe tine şi pe ai tăi de cea din urmă durere a lumii acesteia de jos. Nu uita în dimineaţa zilei aceleia să zici din fundul sufletului: io Doamne! în primejdie de pieire călca piciorul meu şi tu, bunule, ai poruncit să se ridice stavilă între mine şi moarte! Prin dese perdele de lacrimi, citiseră ai mei osânda mea şi, fără să se răscoale împotrivă-ţi, dreptule judecător, plecaseră sdrobiţi frunţile la pământ, căutând un locaş 15 de veci pentru rămăşiţele mele de lut. Spânzurat de un fir de păianjen, un fir de nimic cu căpătâiul pierdut în tăria ta albastră şi luminoasă, atârnam de-asupra unei înfiorătoare prăpăstii, ce se deschidea, cu fundul negru fără o rază de lumină, pîntre colţuri de stânci 20 sparte de isbiturile de mii de mii de ani ale trăsnetului. Şi acolo, sufletul meu, desnădăjduit, o clipă a crezut că şi el va să moară odată cu greul meu trup, şi din adânc strigat-a cătră tine: Doamne, auzi-mă şi mă mântueşte! Şi tu m’ai auzit şi n’ai vrut pierzarea mea! Ţi-ai aple-25 cat ochiul asupra robului tău, şi mila ta a poruncit firului de păianjen să nu se rupă, şi acel de nimic fir aproape nevăzut a fost odgonul meu de scăpare. Mulţumescu-ţi, Doamne! Nimic fără voia ta! * * u* 164 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE E zece Maiu poimâine, cea mai mare sărbătoare pe care a avut-o până astăzi neamul românesc. Una numai, numai una ar mai putea fi tot aşa de mare. Omul care scrie aceste rânduri a trecut de jumătatea 6 drumului vieţii... Poate oare dânsul îndrăsni să roage pe Dumnezeu a-i mai da zile să apuce şi acea altă mare sărbătoare? Ar fi oare cu putinţă ca, mai nainte de a părăsi eu lumii acesteia ceea ce am avut din această lume pentru a io duce alteia ce este al aceleia, să vază ochii mei bătrâni acea nouă minune a voinţii Domnului? Oricum, Doamne, daca mie nu mi-e dat să intru în pământul făgăduinţii, să auz trâmbiţele cântând şi să văz zidurile Ierichonului surpându-se în faţa soarelui ce s’a 15 oprit în cale din porunca ta, fă-mă s’adorm pe drum cu speranţa că aceea ce nu mi-a fost dat mie, fiilor mei le va fi dat! Poimâine e zece Maiu! 20 In strălucirea sfintei sărbători, să nu uite nimeni că se ’mplineşte anul de când în palatul Cotrocenilor a fost o crâncenă luptă între viaţă şi moarte. Moartea! înşelase strejile de noapte. Se furişase p’în umbră, păzindu-se bine a nu ciocăni din ciolane, suise 25 hoaţa treptele palatului şi apucase în braţe pe tânărul prinţ, care dormea fără grije. Ce luptă desnădăjduită! Multe zile crunte şi mai crunte nopţi, a stat, la cum-30 păna grea dintre o lume şi alta, soarta unei auguste case, care de mai bine de treizeci de ani e soarta unei patrii, unei naţii. Această naţie, care avea dreptul să spere că vremea necazurilor şi mâhnirilor seculare se apropia de sfârşit, 35 privea toată cu sufletul încordat la palatul Cotrocenilor. . . ' Doamne, redă-i acestui neam, destul de amărît şi certat, liniştea şi încrederea în viitor! Aibi milă, Doamne, de 5 10 15 20 25 30 35 NIHIL SINE DEO... 165 bunul lui Rege, de Patria românească, de micul şi nevinovatul Carol II, viitorul rege al Românilor! Şi Dumnezeu a avut milă. A vrut Dumnezeu cu Regele şi cu noi. Când, după nespusă suferinţă, Prinţul moştenitor a trecut ultima cumplită criză, ilustrul nostru suveran s’a arătat în balconul palatului şi, cu glas tare, a strigat cătră poporul său: « Prinţul merge mai bine! » Pentru întâia oară de treizeci şi unu dc ani a auzit poporul românesc d’adreptul glasul Maestăţii Sale Regelui, fără calitate oficială nici dintr’o parte nici dintr’alta. In culmea fericirii, cu ochii încă neşterşi de lacrimi, Carol I a vorbit Poporului ca un tată duios cătră un vechiu prietin de inimă, nu ca un sublim magistrat. De treizeci şi unu de ani atâta dragoste între Regele şi Poporul român. Dar aceşti doi suverani erau prea sever unul, prea cumpătat celălalt, prea cuminţi şi de nobil neam amândoi, ca să facă paradă sgomotoasă de sentimente. A trebuit o puternică sguduire, a trebuit ameninţarea unei mari catastrofe în familia regală, pentru ca severitatea Regelui şi cumpătarea Poporului să fie biruite. Aceşti suverani n’au mai putut resista^ amândoi au trebuit să rupă vechea şi stricta lor etichetă şi, în culmea emoţiunii, să-şi trădeze sentimentele adânci şi călduroase care-i legau de atâta vreme. Ferice de Prinţul tânăr, care, cu preţul unor groasnice suferinţi, cu jocul vieţii sale, a pecetluit dragostea dintre Dinastia şi Poporul român! Aşa a vrut Dumnezeu! Să nu uităm nimeni că-i datorim tămâie în dimineaţa zilei de 10 Maiu. 166 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Adu-ţi din când în când aminte, omule, de clipele crunte ale primejdiei p’în care a fost înaltă poruncă să treci, şi ridică laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Să-ţi fie zi de mare rugăciune ziua când voia Tatălui % 5 nostru carele este în ceruri a fost să te ierte pe tine şi pe ai tăi de cea din urmă durere a lumii acesteia de jos. Nu uita în dimineaţa zilei aceleia să zici din fundul sufletului: Doamne! In primejdie de pieire călca piciorul meu şi io tu, bunule, ai poruncit să se ridice stavilă între mine şi moarte! Prin dese perdele de lacrimi, citiseră ai mei osânda mea şi fără să se răscoale împotrivă-ţi, dreptule judecător, plecaseră sdrobiţi frunţile la pământ, căutând un locaş de îs veci pentru rămăşiţele mele de lut. Spânzurat de un fir de păianjen, un fir de nimic cu căpătâiul pierdut în tăria ta albastră şi luminoasă, atârnam de-asupra unei înfiorătoare prăpăstii, ce se deschidea, cu fundul negru fără o rază de lumină, pîntre colţuri de stânci 20 sparte de isbiturile de mii de mii de ani ale trăsnetului. Şi acolo, sufletul meu, desnădăjduit, o clipă a crezut că şi el va să moară odată cu greul meu trup, şi din adânc, stri-gat-a cătră tine: Doamne, auzi-mă şi mă mântueşte. Şi tu m’ai auzit şi n’ai vrut pierzarea mea! Ţi-ai aplecat 25 ochiul asupra robului tău, şi mila ta a poruncit firului de păianjen să nu se rupă, şi acel de nimic fir aproape nevăzut a fost odgonul meu de scăpare! Mulţumescu-ţi! Nihil sine Deol 19 07 DIN PRIMĂVARĂ PĂNĂ’N TOAMNĂ CÂTEVA NOTE I 5 Europa era deprinsă de atâţia ani să ştie că tânărul Regat Român e cel mai solid element de civilizaţie între Statele balcanice, iubitor de pace şi bună înţelegere, atât în relaţiile claselor sale sociale, cât şi în relaţiile internaţionale, — un Stat de ordine par excellence. Anul trecut, io şi-a serbat acest tânăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică şi glorioasă a înţeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvârşit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziţie jubilară, care a repurtat atâta succes faţă de reprezentanţii Europei civilizate. 15 A fost un adevărat triumf al muncii şi al păcii, şi Regele a avut de ce să fie mândru şi fericit. Fireşte dar că recentele răscoale ale maselor ţărăneşti, cari au luat proporţiile unei hotărîte revoluţiuni teroriste, aproape ale unui crunt războiu civil, trebuia să 20 producă în Europa emoţiune şi uimire. Cine însă cunoaşte ca noi de aproape organele acestui Stat şi funcţionarea lor, se miră acuma, nu de ceea ce se ’ntâmplă, ci — dacă a existat (cum era îndreptăţit să nu mai crează) atâta energie în acele mase — cum de n’a izbucnit acest enorm 25 scandal public cu mult mai nainte. In adevăr, poate că nici într’un Stat, din Europa cel puţin, nu există atâta extravagantă deosebire între realitate şi aparenţă, între fiinţă şi mască. 168 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE . . .Ţara românească este o ţară aproape absolut agricolă ; câteva începuturi de industrie, protejate într’un mod scandalos de cătră Stat şi chiar începuturile de exploatare a petroleului, stau, ca producţie de avuţie 5 naţională, într’o proporţie infimă, aproape neglijabilă faţă cu producţia agricolă. Pământul ţării este stăpânit: 1. de proprietarii mari; între aceştia, cel mai mare e Statul; apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundaţiile de binefacere, ca Eforia Spitalelor; cele culturale, ca Aca- îo demia, etc.; şi marii proprietari particulari; 2. de proprietarii mijlocii, şi 3. de proprietarii mici, masa enormă a ţăranilor, împroprietăriţi dela 64 şi dela 88. Toţi ţăranii sunt plugari; ei cultivă micile lor proprie-15 tăţi şi proprietăţile mari şi mijlocii. Acestor proprietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populaţie totală de vreo 6 milioane), nu le poate ajungi producţia proprietăţilor lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului şi dările au sporit şi sporesc mereu; iar pe de alta, pământurile lor 20 s’au micşorat şi se micşorează necontenit, trecând în fragmente la copii prin moştenire după dreptul comun, — alienaîea fiind proibită prin lege şi fiind permis numai schimbul prin compensare dela ţăran la ţăran, — şi se fragmentează în porţiuni aşa de mici până înfine, încât 26 ar mai putea servi doară la o rafinată cultură intensivă — un fel de muncă imposibilă aci din cauza deprinderilor străvechi, lipsei de inteligenţă specială şi de răbdare, ignoranţei metoadelor pentru aşa cultură savantă, şi din cauza lipsei de capital şi de credit. 30 Pe de altă parte, proprietatea mare şi cea mijlocie nu au forţe pentru cultura lor extensivă decât braţele ţăranilor. Aceştia solicită porţiuni de pământ pentru a munci şi produce cât mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porţiunile arendate, ori în bani şi ’n muncă, ca în Moldova, 35 după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. In cazul acesta, ţăranul munceşte pământul, iar produsul îl împarte cu proprietarul mare, după cum s’a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Ţăranul mai este silit la această învoială şi prin faptul că 19 0 7 169 proprietatea mică nu are de loc păşune pentru vitele lui; păşunea o stăpâneşte exclusiv proprietarul mare. învoielile agricole, deşi sunt obligaţiuni de natură civilă, sunt executate, la nevoie, de către autorităţi, mânu militari, 5 ca şi aşa numita în dreptul penal « muncă silnică ». (Constrângerea corporală s’a desfiinţat în 1881 prin legea modificatoare a barbarei legi anterioare. De drept nu mai există; dar de fapt se aplică înainte. Acesta e un adevăr ce nimini nu l-ar putea tăgădui, tot aşa precum niciun io ţăran n’ar îndrăzni să se prevaleze de desfiinţarea constrângerii corporale prin lege, ştiind bine că atunci s’ar expune la pedepse corporale, desfiinţate şi mai de mult, prin Constituţia din 1866). Aceasta este generalitatea. . . Mai este însă, din neno-15 rocire, şi o altă generalitate. Dintre proprietarii mari şi chiar dintre cei mijlocii, foarte puţini îşi cultivă singuri domeniile; cei mai mulţi, foarte mulţi, şi le arendează în bloc la cine dă mai mult. Particularii fac arendările pe cale de contract între particulari; iar Statul şi fundaţiunile, 20 pe cale de licitaţie publică, potrivită legii Contabilităţii Statului; numai domeniile Coroanei sunt administrate de-a-dreptul, fără amestec de arendaşi în bloc. Cu oarecare capital dar şi cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea moşiilor mari şi mijlocii. In Moldova trebueşte 25 mai mult, deoarece, după obiceiul locului, pământurile se subarendează la ţărani pe bani şi muncă, şi arendaşul mare are nevoie de vite, cară, maşini, etc.; în Muntenia, trebueşte^mult mai puţin: aici ai luat moşia, plăteşti o rată de arendă, ai câţiva bani pentru sămânţă şi pentru. 30 avansuri ca împrumut ţăranilor nevoiaşi; după aceea^ rearendezi aproape tot în porţiuni la ţărani. AceştiK' lucrează din primăvară până în toamnă, din revărsatffife zorilor şi până în răsăritul stelelor; iar toamna, potri\Wx învoielii, ţăranul îi cară întâi arendaşului partea acestuiaS 35 la hambar sau la gară, şi numai în urmă are voie să-şi ridice şi el partea ce i se mai cuvine şi lui. Să nu uităm a spune că ţăranii nevoiaşi, peste iarnă, când nu au de lucru şi nu pot produce în genere nimica, având nevoe de bani, fac împrumuturi, cu camătă, mai 170 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE mult sau mai puţin infamă, tot dela arendaşi, rămânând a se răfui la socoteala din toamna viitoare. Adesea ţăranii, după o muncă de peste opt luni, se văd rămaşi datori pe anul următor. Şi iar vine o iarnă aspră peste tristele 5 şi umilele lor vetre, şi iar rugăminţi cu căciula ’n mână pentru un nou împrumut. .. Şi aşa mai departe. . . Concurenţa arendaşilor a ridicat şi ridică necontenit preţul arenzilor, lucru ce convine proprietarilor, şi din aceasta, fireşte, rezultă crescânda îngreunare, pentru mul-io ţimea plugarilor, a condiţiilor de subarendare. Aşadar, avem următoarea formulă strictă: coarda îndrăznelii la concurenţă din partea arendaşilor mari se ’ntinde pe măsura supunerii la învoeli din partea arendaşilor mici, a plugarilor. Ei! aci stă rădăcina răului; aci stă ascunsă cauza actua-15 lei stări de lucruri — coarda s’a întins peste măsură. Şi răul mai are şi alte rădăcini, cum vom arăta îndată. . . Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendaşilor mari este compusă din străini,—în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji şi puţini români arde-20 leni supuşi unguri,—în genere, afară de rare excepţiuni onorabile, oameni de joasă extracţiune, aspri la câştig, fără sentimente omenoase şi lipsiţi de orice elementară educaţiune. Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăspreşte aci prin lipsa de solidaritate naţională, prin 25 nesocotirea tradiţiilor şi opiniei publice, prin îndrăzneala ce o dau pe de o parte coruptibilitatea administraţiei publice, pe de alta protecţia ori a pavilionului străin, ori a cine ştie cărei puternice Alianţe universale, şi printr’un manifest dispreţ brutal faţă cu ţăranul incult, umilit şi 30 îndelung-răbdător. Ce a rezultat din această sistemă? Iată: 1. Scăpătarea atâtor proprietari mari, cari şi-au sporit cheltuelile pe măsura creşterii arenzilor, înnecându-se în risipe de lux din ce în ce mai exagerate pe speranţa unei 35 continue progresiuni a veniturilor; 2. Prosperitatea fenomenală a clasei arendaşilor mari şi, pe lângă asta, avântul prodigios al băncilor şi institutelor de credit, din cale afară disproporţionat cu o ţară agricolă; şi 19 0 7 171 3. Mizeria ţăranilor. Trebuia să fie aşa. Din stoarcerea forţelor acestora din urmă a rezultat şi luxul nechibzuit al proprietarilor, şi înavuţirea nemăsurată a arendaşilor, şi câştigurile enorme 5 ale Băncilor, şi bacşişurile administraţiei publice şi, mai încă, ridicarea mereu crescândă a veniturilor Statului. Pe de-asupra acestei realităţi, ia să vedem acum ce politică, ce administraţie, ce cultură intelectuală se fac în io acest Stat. Partidele politice, în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau nouă de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România. îs Cele două aşa numite partide istorice care alternează la putere, nu sunt, în realitate, decât două mari facţiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facţiunilor sunt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politiciani. Fireşte că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici cu-20 ratele lor intenţiuni: «toţi, toţi, cum zice Antoniu, sunt bărbaţi onorabili! » Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi neavând ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi 25 productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscă-laşi, popi liber-cugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi — toţi teoreticieni de berărie; — după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate 30 amovibili. (Comerţul e cea mai mare parte în mâinile străinilor: în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji, români supuşi unguri, toţi străini fără drepturi politice, nici comunale). După Constituţia şi Legea electorală în vigoare, repre-35 zentaţia naţională este aproape de 70% produsul acestor elemente; 30%, fiind date de proprietarii mari şi mijlocii şi de câţiva comercianţi şi puţini industriaşi români. Imensa clasă a ţăranilor nu are, propriu vorbind, nici un reprezentant natural al intereselor ei în Cameră; deşi 172 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE această imensă clasă ar avea după lege dreptul să trimită (ca al III colegiu electoral) din toată ţara cam 20 la sută din membrii Camerei deputaţilor. Dar colegiul III votează prin delegaţiune, iar delegaţii sunt recrutaţi tot 5 din plebea de care vorbim mai sus şi impuşi, fără putinţă de împotrivire, maselor săteşti. Astfel dar, Camerele sunt în marea lor majoritate reprezentantele intelectualilor şi ale plebei oraşelor. Pe lângă agricultură deci, trebue să ’nflorească în România io şi o vastă industrie, industria politică, şi, ca orice industrie bine şi inteligent dezvoltată, trebue să prospereze. Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămânzind în opoziţie. Când cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nu-15 trire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă fa-mină, încep turburările de stradă... Plebea, clienţii, cu studenţii universitari şi şcolarii din licee, conduşi uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului. Facţiunea dela putere, supranutrită, este inca-20 pabilă a mai ţine piept torentului popular, adică facţiunii răzbite de foame; iar Regele, gelos de reputaţia europeană de linişte şi ordine a Statului său, este silit să congedieze, avec force complimente, cabinetul, care avea aproape unanimităţi în Parlament, pentru a însărcina pe 25 capul opoziţiei cu formarea unui nou cabinet, cu dizolvarea Parlamentului şi a tutulor consiliilor judeţene, urbane şi rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament şi unor noui consilii, — care toate, după bunurile obiceiuri consacrate, sunt fireşte 30 aproape unanime partizane ale noului guvern. Care va să zică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentanţei naţionale, derivă unanimitatea acesteia dela guvern. Şi asta se întâmplă, regulat, în cazul cel mai bun, din trei în trei ani; adică cu un an mai puţin decât 35 o legislatură întreagă... A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de Stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală — dela prefecţi şi secretari generali de ministere, până la cel din urmă agent de poliţie şi până la moaşa de mahala—se înlocueşte. . . pentru 5 10 15 20 25 30 35 19 0 7 173 mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa, mereu şi pe rând din trei în trei ani, ba şi mai des uneori. Dela o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scru-puluri nu se pot pretinde. Toţi oamenii de afaceri, începând dela arendaşul care plăteşte milioane arendă şi sfârşind cu micul precupeţ, care învârteşte în mizerele-i dara-veri abia câţiva lei, sunt rangonnes, în proporţie, de către aceşti baroni feudali mari şi mici, cari se numesc agenţii administraţiei Statului român. Şi oamenilor de afaceri asta trebue să le convină; în aşa stare de lucruri, numai astfel pot exploata fără nicio sfială — poate nedreptăţi mare pe mic, poate înşela mic pe mare, — puţini reducând în mizerie pe mulţi. Rar, din când în când, ca pentru paradă de lux, se aruncă un homme ă la mer — cine ştie ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s’a lăsat prea stângăceşte mituit. încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepţii onorabile. De aceea, cu un zâmbet plin de amărăciune, Românul numeşte ţara lui patria bacşişului şi hatârului. Cu aşa parlamente se fac legi peste legi — cu aşa administraţie se aplică. Justiţia?... Judecătorii de pace şi membrii tribunalelor de prima instanţă, afară de prezidenţi, sunt amovibili, ca şi agenţii şi funcţionarii ordinari. In justiţie, poporul n’are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu şi prestigiu; şi între această justiţie fără prestigiu şi poporul sceptic, se răsfaţă formidabila şi excesiv numeroasa clasă a avocaţilor — cea mai prosperă în România după a arendaşilor mari. Avocaţii^constituesc grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mai mare a bărbaţilor de Stat. Să vedem acuma cum se fac în Statul român educaţia şi cultura publică, în ce scop se fac şi ce rezultate dau. Toate şcoalele, dela cele populare până la Universităţi — şcoale primare, secundare, profesionale, agricole, 174 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE comerciale, de popi, de moaşe, de muzică, de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte — toate dau mai mult sau mai puţin d’emblee absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel şcoala română, în 5 loc de a fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate între cetăţeni, de eftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii. Şi din ce în ce, din gradul cel mai de jos până la cel mai io de sus, şcoalele sunt nişte fabrici de funcţionari, de salariaţi publici şi de avocaţi — o pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie, adevăraţi cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuesc numai decât onoruri cât de multe fără niciun merit şi câştig cât de mare fără 15 multă osteneală. Aceste fabrici alimentează oligarchia publică ce stăpâneşte exclusiv ţara românească. Din aceste fabrici iese şi se premeneşte şi creşte, în oarba luptă de concurenţă pentru repurtarea rangurilor, distincţiunilor şi profiturilor, oii-20 garchia de aventură. An cu an, apar proaspeţi pe arena publică, în poze teatrale, teoreticienii, reformatorii şi patrioţii, placizii făuritori de sistemă nouă, instigatorii exaltaţi, şovinişti, naţionalişti, iredentişti, antisemiţi, xeno-fagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătae, 25 spre uimirea naivei trândave plebe, servanta oligarchieL Familiile sărmane din plebea orăşenească, lipsite de orice mijloace de producţie, trăind din mică precupeţie, ori din slujbe sau slujbuşoare, ori din cârciumăritul de mahala,, ori din meserii mai puţin uşor de mărturisit — toate 30 aspiră, graţie şcoalelor naţionale, să-şi vadă copiii cât mai de grabă, după vârsta majoratului, în cel mai rău caz funcţionari; în cel mai bun, măcar deputaţi ministeriabili, dacă nu chiar miniştri... Şi, ca la cele mai absurde loterii, şi aci, nu toate iluziile sunt amăgite. 35 Aşa se recrutează oligarchia care stăpâneşte ţara românească. Nu este o oligarchie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate,. ori de merite; este o oligarchie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie,, 5 10 15 20 25 30 35 19 0 7 175 prin aventură. îndrăzneală multă, lipsă de orice scrupu-luri, renunţare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, şi puţintel noroc — şi cariera strălucită e gata. Aşa se face concurenţa; aşa se parvine; aşa se intră în rangurile nobiliare ale oligarchiei române. Astfel dar, niciun salt social dela o generaţie la alta, oricât de enorm, nu este exclus. Dintr’un fiu de ţârcovnic iese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr’un fiu de familie istorică, mari boeri până eri, iese un excroc, care moare victima viţiului, când a scăpat de puşcărie, graţie intervenţiei rudelor influente; dintr’un copil de cârciumăraş, un avocat ilustru, care, în câţiva ani, din sărac lipît, ajunge milionar; dintr’un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduş electoral, la solda unui ambiţios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la răposatul ministru. Asta, în ţara românească, se numeşte cu tot seriosul, sistemă democratică... Şi oligarchia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz, fals-cultă, pe cât de incapabilă de producţie utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare, ea tăgădueşte ţăranilor (imensei mase, supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale), sub pretextul ignoranţei şi lipsei lor de maturitate politică, orice drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cârmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţie « istorice » — liberal şi conservator, — bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenie, fără frică de Dumnezeu, — această oligarchie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe cari le-a făcut eri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice. Se ’nţelege dela sine că tot ce spunem şi aci priveşte generalitatea; fireşte, între politicienii români şi în 176 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE rândurile profesiunilor liberale, se găsesc şi mulţi oameni de inimă, de caracter şi de ispravă; ei văd şi deplâng, ca şi noi, răul patriei: dar, pierduţi în mulţimea celor răi n’au puterea să răstoarne blestemata sistemă, în care sunt 5 ţinuţi captivi, cu zălogirea intereselor lor vitale. . . Iată ce se petrece d’asupra; ceeace se petrece dedesubt am spus, şi lumea uimită asistă la prăpăstiosul faliment al oligarchiei de strânsură din România, la catastrofa care era inevitabilă. io Care ar fi leacul la aceste adânci rele?. . . Cu conştiinţa pătrunsă de nevoile mult-încercatei patrii române, răspundem. Fatalitatea istorică cere, se vede, jertfe, de îngropat sub temeliile unei sănătoase clădiri de Stat. Revoluţia 15 oarbă de jos s’a produs; era, cum am văzut, inevitabilă; ea îşi dă fără cruţare jertfele ei. . . Facă Dumnezeu să fie jertfirea cât mai puţin dureroasă!... Pentru ridicarea României la situaţia şi dignitatea de Stat normal european, ar trebui numaidecât acum o revoluţie luminată 20 şi conştientă de sus... Şi câţi aliaţi devotaţi n’ar găsi în captivii de cari pomenim mai sus, sătui de a-şi călca mereu pe cuget şi pe inimă, de a-şi jertfi zilnic, pe altarul minciunii şi inichităţii, convingerile lor adânci, dragostea de adevăr şi de patrie!... Prinsă între două revoluţiuni 25 egal de întemeiate şi de puternice, oligarchia despotică de strânsură, ea singură vinovată şi răspunzătoare de tot dezastrul, ar fi uşor îngenunchiată şi funesta ei sistemă pe veci abolită. Ar trebui o francă lovitură de Stat pentru realcătuirea acestuia din temelii, pe temeiul îndreptă-30 ţirii raţionale şi echitabile a producătorilor, şi înfrânării speculatorilor de tot soiul. Altfel nu se mai poate linişte în ţară. Cele două facţiuni se pot perinda la putere din an în an, spre a decreta pe ’ntrecute fel de fel de paliative ; răul va rămânea; va coace, cu cât mai năbuşit cu 35 atât mai profund, şi va izbucni periodic şi din ce în ce mai grozav, până la o statornicire adevărat sănătoasă sau la un desăvârşit dezastru — fiindcă despotismul bizantin al oligarchiei de strânsură nu mai poate fi de suferit. 5 10 15 20 25 30 35 19 0 7 177 Dar pentru o lovitură de Stat, pentru o sarcină aşa de eroică, ar trebui un bărbat întreg, care mâine să ’nfrunte de sus funesta sistemă actuală cu aceeaşi nebiruită ‘energie cu care o înfruntă astăzi de jos masele plugarilor. Şi este unul care ar putea-o face... El ar avea tot prestigiul cerut în aşa înalte împrejurări — Regele. Da. El ar putea... dar ar trebui să şi vrea... 1907, Martie. II Niciun om cuminte nu poate da dreptate deplină ţăranilor răsculaţi. Pretenţiile lor, când, foarte rar, pe ici pe colo, şi le formulau, erau exorbitante şi imposibile de satisfăcut; iar furia de element orb cu care, fără a şti în genere ce vor, s’au pornit să prăpăstuiască orice statornicire de drepturi, şi faptele la cari s’au dedat, în pornirea lor vulcanică, sunt în adevăr vrednice de toată osânda. Dar iarăşi, oricare om cuminte peste putinţă să nu gândească. . . Bine, aşa de surda nu se ridică un popor tam-ni$am, fără să aibă câtuşi de puţin vreun cuvânt, măcar că, luat de scurt fiecare din grămadă, n’ar putea spune lămurit pentru ce a pornit aşa val-vârtej la pierzare... De unde să vie concertarea, solidaritatea ?... de unde acea comunitate vastă a unui fond parcă logic pentru săvârşirea unei astfel de nebuneşti acţiuni în masă?... Când s’aprinde şi arde un lucru, s’aprinde şi arde nu numai fiindcă cine-ştie-cum, ci şi fiindcă, de felul lui, era un lucru ce se putea aprinde. Câţi tăciuni nu poţi arunca pe un morman de nisip?... iar la o magazie plină cu iarbă de puşcă, o scântee de nimic, d’abia să-ţi pară c’ai zărit-o în beznă, prea destul... Trebuia stins focul? — Mai încape vorbă?.. . Numai nebunii se joacă cu asta... Şi ni se pare curată copilărie a mai sta cineva acuma să socotească cu deamănuntul câte greşeli şi câtă brutalitate gratuită s’a comis, ori prin exces de zel, ori prin nedibăcie, ori prin simplă cruzime, la năbuşirea primejdiei... Când e foc, e foc; s’a isprăvit! trebue biruit cât se poate mai degrab cu mijloacele de cari dispunem, bune rele... Trebuia stins!... Să facem 12 178 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE acuma o cercetare sumară asupra sinistrului, pentru a stabili, pe cât posibil, responsabilităţile. Să vedem.. . Cum au izbucnit primele flăcări, guvernul conservator (sub barba căruia pe ’ndelete, încă din vara anului tre-5 cut 1906, pe vremea Expoziţiei jubilare, se organizase mişcarea maselor ţărăneşti), s’a declarat cu toată candoarea incapabil să ţină J>iept elementului deslănţuit. Regele, fireşte, adânc îngrijat şi bănuind, cu drept cuvânt, El care-şi cunoaşte bine oamenii, că liberalii nu erau atât io de ignoranţi în privinţa evenimentelor, a făcut apel la patriotismul şefului lor. Acesta a primit zdrobitoarea sarcină a puterii numai cu condiţia ca facţiunea conservatoare şi majorităţile ei să-i promită concursul fără nicio rezervă; iar conservatorii, ruşinaţi şi îngroziţi de moşte-15 nirea ce lăsau, s’au plecat învoelii. Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale. . . In publicitatea românească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, cătră nota sentimentală, astfel de exibiţiuni se numesc «scene înălţătoare». Toată lumea a plâns, miniştri de 20 de azi, miniştri de eri, deputaţi, senatori, publicişti, reporteri şi tribune publice; şi ’n faţa lumii acesteia atât de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s’au strâns în braţe cti efuziune şi s’au sărutat solemn, spălând cu lacrimi fierbinţi tot trecutul — 25 care, ce-i drept, cam avea nevoe de spălat: în căldura luptelor de până eri a celor două facţiuni, primul nu numea pe al doilea decât « trădător de neam », iar acesta pe acela « fiul lui Belzebut». Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de până eri se preschimba în salvator al 30 patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de cheruvim. In faţa primejdiei, pentru amândouă egal de ameninţătoare, facţiunile de guvernământ duşmane îşi dau mâna spre restabilirea ordinei. Care va să zică, un guvern incapabil, deşi dispune de majorităţi for-35 midabile, cade; vine altul la putere declarându-se şi el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu-i dă, fără nici o rezervă, concursul—tocmai după principiul gramatical că două negaţiuni fac o afirmaţiune: două incapacităţi mărturisite dau o capacitate netăgăduită. 5 10 15 20 25 30 35 19 0 7 179 Intre masa poporului şi clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese şi de sentimente pe care aceste clase n’au ştiut-o umplea încetul cu încetul, ba chiar şi-au dat toată osteneala s’o sape cât mai adânc. Solidarizarea celor două facţiuni, adverse la cuţite până eri — cu uitarea oricărei vechi duşmănii, cu călcarea peste toate scrupulurile personale, cu excentrica paradă teatrală — trebuia fireşte să fie considerată de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarchiei.. . Aşadar, nu ne aflam în faţa unor dezordini pe cari un guvern fusese incapabil să le astâmpere, iar altul, cu mai multă autoritate şi cu mai mult spirit politic, se bizuia să le năbuşe; ne aflam în faţa războiului civil al maselor producătoare, — sătule de prea îndelungata nesocotire a lor în cârmuirea intereselor publice,—contra oligarchiei uzurpătoare,—prea numeroasă şi prea scumpă pentru a mai putea fi întreţinută, prea cinică pentru a mai putea fi suferită. Cum vine noul guvern, aruncă în ţară un manifest prin care imploră dela lume liniştire şi promite solemn satisfacerea cât mai neîntârziată a revendicărilor celor răzvrătiţi — revendicări pe cari, cum spuserăm, nici cei răzvrătiţi nu le ştiau formula. In vreme ce ’n unele părţi trage tunul asupra maselor compacte, în altele, unde răscoalele s’au potolit şi mai ales acolo unde n’au început încă, se citeşte lumii solemn manifestul guvernului (liberalii zic « al Regelui » şi lumea crede); iar noii prefecţi convoacă Ja prefecturi pe reprezentanţii chip şi seamă ai răzvrătiţilor, pe proprietarii şi arendaşii devastaţi sau ameninţaţi de devastare, pentru a dezbate împreună asupra amendării învoelilor agricole. Prefecţii, fără nicio atribuţie legală în materie, arbitri improvizaţi în mod arbitrar, obligă pe proprietari şi arendaşi să admită numaidecât făr5 a crâcni, un oarecare regim de minimum de salariu şi de maximum de dijmă; dacă nu, prefecţii declară, faţă cu ţăranii veniţi dela răscoale, că autorităţile cu greu ar mai putea răspunde de restabilirea ordinei. . . Care va să zică, pe de o parte bombardare; pe de alta, congrese diplomatice. .. Biruiţi în războiu pe câmpiile largi, ţăranii, 12* 180 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE în congresele din strâmtele încăperi ale prefecturilor, dictează condiţiile păcii... Biruitor în războiu, guvernul capitulează în pace... S’ar zice că e absurd. Nu; din contra, e logic şi consecuent cu principiul de Stat.. . « Se răstoarnă 5 sacra sistemă!. . . Orice! numai să salvăm pentru moment oligarchia de primejdia iminentă! » A fost o neînchipuită aiureală generală. In Camere, cât şi prin organele oficioase, guvernul declară sus şi tare că «răscoalele sunt fapta unei mâini străine de undeva». io Imediat, de «undeva», pică o fulgerătoare protestare. Atunci, acelaş guvern «dezminte, iar sus şi tare, prin legaţiunile regale, orice ştire de aşa fel ca o curată născocire ». La un moment, oligarchia dă semne de curată demenţă: îşi închipuie că sorginţi ale dezastrului, fel-de-fel 15 de conjuraţiuni anarchiste, din Barcelona sau Paterson, din Honolulu — mai ştim de unde? Nu mai vede nicăeri decât instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gândeşte decât să găsească pe instigatori — fenomen şi ridicul şi deplorabil, ca totdeauna aşa numitul delirium 20 persecutionis. Nu le vine politicianilor noştri să crează că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, şi-i caută explicaţia la chilometri departe, când, dacă ar fi în stare să se uite bine, ar putea-o găsi sub vârful nasului. Trebuie numaidecât să fi fost o vrajă care să fi deslăn-25 ţuit aşa din chiar senin un uragan, să fi fost neapărat instigatori, ca să se fi răsturnat o lume întreagă, liniştită pân’ adineaori, într’o clipă cu josu’n sus!... Ca baba chioară punând tingirea pe pirostria şchioapă; când se răstoarnă tingirea’n foc, se cruceşte baba, şi scuipă şi 30 caută’n spuză urmele Necuratului—care i-a răsturnat hiertura. Dar orice am spune noi despre păcatele oligarchiei noastre şi despre răspunderea ce cade asupră-i pentru câte s’au întâmplat şi se mai pot întâmpla, nu ar avea nicio 35 autoritate dacă un glas mai presus de orice bănuială nu le-ar da o înaltă consacrare... In toiul răscoalelor, când toată lumea e cuprinsă de teroare panică, o delegaţie vine să depună la picioarele Tronului doleanţele proprietarilor şi arendaşilor ameninţaţi cu ruina averii şi pierderea vieţii. 5 10 15 20 25 30 35 19 0 7 181 Regele, într’un moment de profundă mâhnire, nu se mai poate stăpâni; îl (biruie nevoia de a izbucni odată din fundul sufletului, de a spune înfine adevărul fără înconjur; situaţia este prea înaltă ca El să nu rostească în gura mare ceeace, cu atâta îndărătnică îngăduinţă, a tăcut îndelung tutulor: « Cauza dezastrului în care a căzut ţara este numai — da, numai nenorocita politică, ce o fac partidele şi bărbaţii noştri de Stat de patruzeci de ani încoace I» Dar « sinistrul » s’a potolit de mult. . . A trecut parcă un veac de astă primăvară!... Toate sunt cu totul uitate. Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia şi-a luat iar bunele clasice năravuri! a început iar jocu-i normal de cacialmale între facţiuni, grupuri şi grupuşoare şi în sânul acestora, ca în frumoasele senine zile de pace... Şoapte şi intrigi de culise; sfori şi sforicele, cât mai subţiri dacă (trebuesc, cât mai groase dacă merg; emulaţie de subtile ergoterii bizantine pe faţă; concurs de pişicherlâcuri pela spate; adevărul curat, strecurat la ureche cu acele clipeli din ochi şi cu acel tremur de buză, caracteristice minciunii ; minciuna rostită tare în vileag cu glaciala neşovăire, pecetea sfântului adevăr.. . Şi câte griji pentru atâtea grave probleme publice!. . . De exemplu... Un aşa numit gheşeft (ce barbarism! ce grozăvie nemai pomenită la noi!) cu niscai furnituri publice; după asta.. . o recidivă de indelicateţă sau de abatere dela seninătatea ori gravitatea impuse unui înalt magistrat, care a îndrăznit, unde şi când nu se cuvenea, să spună şi el ce avea pe suflet; pe urmă. . . trebue sau nu să se permită plutonierilor bacalaureaţi a purta sabie ca ofiţerii titulari? apoi. . . rezultatul unei alegeri comunale dintr’un orăşel de provincie, adăpostit în cine ştie ce văgăună de munţi, cu patru-cinci mii de locuitori şi cu de vreo trei ori pe atâţia decalitri de ţuică pentru consumaţia anuală! dar în fine, instituirea Doctoratului în drept! această ridicare absolut imperioasă în momentele de faţă? această 182 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE înălţare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici naţionale de bărbaţi de Stat?.*. nu sunt astea atâtea ş’atâtea chestiuni destul de arzătoare ca să dea insomnii sacrei noastre oligarchii? 5 In cluburi somptuoase, unde se aruncă pe o carte arenda unui vast domeniu; în cabinete particulare, unde un. mic souper fin se plăteşte cu preţul câtorva chile de mă-laiu; în berării populare, unde meschini impiegaţi azvârl într’o seară la chef leafa-le pe o săptămână; în câr-10 ciumi de mahala, unde se strâng hăitaşii electorali să se cinstească cu tulburel nou prefăcut din vechiu; — pe căile publice — la colţul bulevardului, sub splendoarea lămpilor electrice, sau la răspântia depărtată, sub licărirea unui felinar afumat; în tramvaiu, pe jos, în muscal 15 cu cauciuc ; în vagon-lits, în clasa a doua ori a treia ; — dela spuma oligarchiei până la drojdia clientelei — toţi roesc şi forfotesc.. . Şoptesc, discută şi perorează şi izbucnesc şi pun lumea la cale, — gândind la. . . persoane; vorbind de. . . persoane; aplaudând sau condamnând. . . persoane; 20 expulzând sau decorând... persoane; exaltând sau calomniind... persoane!... Persoane şi iar persoane! Fireşte, sistema trebue să fie consecuentă. Aci. lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii... Aci sunt slujbe pentru slujbaşi, nu slujbaşi pentru slujbe; biserici 25 pentru popi şi paraclisieri, nu paraclisieri şi popi pentru biserici; gâşte pentru hahami, nu hahami pentru gâşte; catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre... Aci e, înfine, o patrie pentru patrioţi, nu patrioţi pentru o patrie. . . 30 Fireşte iarăşi cu rezerva multor excepţiuni onorabile, netăgăduit oameni de ispravă, nomoliţi în nenorocita sistemă politică şi socială... Aceste toate se petrec d’asupra pe o pojghiţă foarte subţire, subţire de tot, gata să crape sub prea grea apă-35 sare... In acelaş timp, dedesubt, în adânc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea îndelungată obijduire. Minţile cari au început şi ele să se lumineze, le ard de gândul răsturnării 5 10 15 20 25 30 35 19 0 7 183 uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părţi măcar din stăpânirea intereselor şi destinelor proprii. . . Acolo, pe când d’asu-pra se învârteşte tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soiuţiune; acolo, în adânc, gem uriaşe nevoi materiale şi morale ale unui popor întreg — singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a Statului naţional român. . . Acolo în adânc, o lume care ştie mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decât ce va să zică a trăi ca oamenii, scrâşneşte: « Noi vrem acum nu doar pământ!. . . vrem şi pământ şi omenie!.. .» Acolo, sub lumina candelei, stă atârnat între sfintele icoane manifestul regal aşteptând. . . Să aştepte! 1907, Septemvrie iii încă puţine cuvinte deocamdată... Zilele acestea se deschide Parlamentul (am arătat mai sus de unde derivă aşa numita reprezentaţiune naţională), ales în urma straşnicei represiuni a răscoalelor, să avizeze asupra răului de care s’a dovedit în destul cât sufere ţara. După cele ce vedem până în ultimele momente, toţi bărbaţii noştri de Stat, dela nulităţi până la somităţi, precum şi toată presa noastră urmează a crede că la noi n’ar fi vorba decât de o chestiune economică — adică ţara n’ar avea alte nevoi decât economice; nu i-ar mai lipsi Statului nostru, ca şă-i meargă perfect de bine, decât nişte reforme economice... In adevăr, lucru de mirare! Cum nu văd oamenii că mai mare amăgire nu se poate ?... Cine ar putea tăgădui importanţa chestiunilor economice? Dar de asta mai e vorba acum? Oricâte reforme s’ar face în această direcţie, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puţin originale, decât altele—toate vor fi doar nişte paliative. Răul de care sufere ţara va rămânea, cum am mai spus, şi va coace cu cât mai acoperit cu atât mai adânc. Ţara are nevoie de o fundamentală reformă politică. Ba, ceva mai mult: cu atât pentru moment starea intereselor 184 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE materiale i se va îmbunătăţi, cu cât echilibrul acestora se va repeta provizoriu, cu cât nevoile mentale şi morale vor deveni mai imperioase şi deci mai violent strigătoare; — fiindcă tot răul vine numai şi numai dela falsa alcătuire 5 politică, ce nu mai poate ţinea astăzi în picioare — dela deplorabila noastră sistemă oligarchică, fără restrângere de număr, fără limite de ranguri, fără raţiune istorică, fără tradiţie şi fără posibilitatea de a şi le crea măcar cu timpul; având pentru viaţa publică, pentru interesele io generale ale Statului, toate păcatele oligarchiilor senile şi putrede şi neavând vreunul dintre meritele oligarchiilor voinice şi sănătoase. I-or fi trebuind, fireşte, ţării multe reforme economice; dar pe acestea nu oligarchia noastră, cum o cunoaştem, 15 ar avea interesul, şi mai puţin capacitatea şi autoritatea, să le facă dintr’odată; numai ţara însăşi şi le-ar putea face încet-încet potrivit trebuinţelor şi intereselor ei. Pentru aceasta, ea are acum nevoe de o singură reformă — şi precum zice un înţelept istoric, « când a ajuns neapă-20 rată o reformă, şi i-a sosit ceasul îndeplinirii, nimic n’o mai împiedică; ba, totul o ajută » — o singură reformă: Abolirea alcătuirii politice de uzurpare, desfiinţarea celei mai odioase sisteme boiereşti, fără boieri şi boiernaşi număraţi, ci cu nenumăraţi ciocoi şi cioclovine, — şi in-25 trarea întregii ţări în stăpânirea dreptului ei întreg de a hotârî asupra avutului şi onoarii ei, asupra soartei şi destinelor ei, după voinţa lui Dumnezeu, numai prin voinţa ei. Atât mai rău, pentru cine, orb sau orbit, amăgit de 30 alţii ori de sine, nu înţelege această supremă necesitate a existenţei Statului român! Aşadar, mai întâi: destul cu casta de strânsură din vârfuri până ’n gunoaie! destul cu mamelucăria inică! destul cu absurdul anachronism, ibrida Constituţie ar-35 chontologică, pe care ar trebui s’o punem cu minte şi cu linişte la archivă, făr ’a mai aştepta momentul când s’o vedem arsă cu un alaiu şi cu o pompă mult mai puţin vesele decât cele cu cari a fost ars odinioară Regulamentul Organic! 19 0 7 185 Şi pe urmă?... Pe urmă ţara întreagă, chemată să-şi exercite dreptul ei sfânt, fără da se... Vază-şi, după înţelegerea şi judecata ei, sub paza Celui de sus, de nevoi! Şi dacă nu va şti deocamdată destul de bine, atunci. . . 5 să înveţe! să ’nveţe, cu necazuri şi jertfe, cum a ’nvăţat toată lumea civilizată. Are pentru asta vreme destulă: Dumnezeu, fie lăudat numele lui! n’a pus hotar viitorului... Numai asta i-e leacul... încolo, degeaba orice şi oricâte paregorice!.. . Iar bărbatul de Stat care, azi sau io mâine, îşi va lua cu pieptu ’nainte eroica sarcină să aducă leacul, va însemna în istoria Patriei un nume în adevăr măreţ şi nepieritor între nenumăratele mititele, menite să fie uitate cu atât mai degrabă cu cât o zi or fi fost mai importante şi or fi făcut mai multă larmă împrejurul ni-15 micniciei lor! 1907, Oclomvrie 5 10 15 20 25 30 NEVOILE OBŞTII Şl AŞA NUMITELE „CASA NOASTRĂ"... Scriitorul acestor rânduri îşi dă bine seama, că n’are dreptul a se amesteca în afacerile interne ale Statului ungar. Fiind supus străin şi lăcuind afară din teritorul acestui stat, scapă, faţă cu legile respective de orice răspundere ; dar cine scapă de răspundere în materie de presă, nu poate avea multă trecere în faţa cititorului — afară, se ’nţelege, de cazul unui talent excepţional, ceeace trebue să mărturisim că nu e cazul nostru. Considerând « Românul », ca organ al obştii cetăţenilor ungari de limbă românească, ne vom mărgini a-i da, după modestele noastre mijloace, tot concursul, întru cât va fi vorba de cultura aceştei obşti, de al cărei progres nu ne ’ndoim, că sunt doritori nu numai toţi românii, ci şi toţi maghiarii chibzuiţi; căci regatul Ungariei, ca Stat de primă ordine astăzi în Europa, trebue să fie el mai întâi gelos de prosperitatea generală a popoarelor sale. Noi, supuşii regatului român ştim bine, că Statul nostru are tot interesul să se razeme pe o putere centrală considerabilă, şi mai ştim cât de mult îi datorim Ungariei; totuşi nu tocmai atâta-i datorim, cât un eminent bărbat politic maghiar a afirmat zilele trecute în Parlamentul din Budapesta. Fireşte, noi i’ecunoaştem bucuros că marele cancelar, contele Andrâssy, ne-a acordat odinioară un preţios sprijin, pentru care nu vom uita niciodată a-i venera memoria: îi datorim mult, ce-i drept; dar iarăşi, nu atâta până când să trecem în istorie regatul nostru pur şi simplu ca o « creaţiune », ori ca o « expresie geografică » a marelui bărbat de Stat. NEVOILE OBŞTII ŞI AŞA NUMITELE «CASA NOASTRĂ»... 187 Oricum ar fi fost însă, nu s’ar putea dovedi mai la urmă decât că ilustrul cancelar era un înalt spirit politic, un subtil diplomat, care pătrundea până ’n fundul Intereselor monarhiei centrale. El a înţeles câtă nevoie are 5 aceasta, în valea Dunării inferioare, de un aliat serios de altă rasă decât rasa slavă, şi că aliatul acela, cu cât va fi mai sprijinit la întemeiarea şi desvoltarea lui, cu atât va fi mai în stare să sprijine la rându-i interesele comune ale celor două monarchii... şi pare că nu s’a ’nşelat io deloc bunul nostru amic. Şi noi, cei din valea de jos a Dunării, credem că alianţa celor două State ar trebui din ce în ce mai întărită. Aparenta linişte a Europei poate fi amăgitoare. Rana veche a continentului poate că nu-i deplin tămăduită prin des-15 cântecul constituţional: dedesubtul unei pojghiţe subţiri, zace poate încă racila pernicioasă care sapă spre adânc. Un răcnet năpraznic poate deodată sfâşia solemn sgo-motul surd care fierbe sub pământurile balcanice — şi înţelegem cât de preţioasă, ba chiar, cât de imperioasă 20 ar fi atunci, pe lângă alianţa oficială a celor două State vecine, şi înţelegerea cordială a popoarelor lor. Ce poate face regatul român pentru asta?... Aproape nimic. . . Şi cât ar fi de uşor pentru regatul ungar să realizeze o aşa de cordială înţelegere! 25 Să dăm noi poveţe bărbaţilor de Stat, îndrumări diplomaţilor? — Doamne fereşte! nici gând. Asta nu e treaba unui mediocru publicist. Dar, simţind ca toată lumea, ne permitem să arătăm astăzi în treacăt sentimentul nostru. Cum cunoaştem bine entusiasmul de care 30 sunt capabile aceste amândouă brave popoare, şi cel maghiar şi cel român, nu stăm un moment la îndoială a spune că prudenţa diplomaţilor s’ar rezema pe o colosală putere sufletească, la vreme de nevoi serioase ale celor două State, când în bătaia furtunii ar fâlfâi împerechiate cu 35 adevărată frăţească dragoste, cele două frumoase tricolore. Probabil, tot aşa înţeleg şi bărbaţii de Stat luminaţi ai Ungariei; şi pe asta, fireşte, întemeiăm multe speranţe noi, cetăţenii României: noi cu toate dificultăţile în care, aşteptând rezolvirea chestiilor interne ale Ungariei, e pus 188 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE tânărul nostru Regat, nu încetăm a crede, că mai curând ori mai târziu, înainte de a suna ceasul vreunor grele nevoi, o dreaptă şi sinceră înfrăţire cordială a Maghiarilor de pretutindeni cu Românii de pretutindeni va fi temelia 5 de nesguduit a unei prodigioase puteri. Această credinţă a noastră, — oricât şi-ar pierde speranţele de reuşită acei cari cer; oricât s’ar codi la tocmeală acei cari ar trebui să acorde; orice, dintr’o parte sau din-tr’alta, s’ar spune în stare de nervozitate; orice s’ar face io în momente de iritaţiune, — această credinţă a noastră capătă din ce în ce mai mult temeiu de când simţim bine că ne aflăm în faţa dorinţei, cât de vag exprimate, a bărbaţilor sus puşi ai Ungariei, de a ajunge la o împăcare a elementelor maghiar şi român. Maghiarii ca element covârşitor trăgă-io nesc; dar şi trăgănirile lor au o raţiune, ce-i drept. Ei ar dori o soluţiune definitivă a stării extrem de încordate; dar pentru asta ei trebue să ştie cu cine au a sta de vorbă. Niciun om cuminte nu tratează învoieli cât de puţin însemnate, ne-mi-te afaceri de aşa înaltă importanţă, cu 20 cine nu este fără contestare autorizat să le încheie. O afacere cât de infamă poate fi tratată prin samsari; dar contract valabil poate fi încheiat şi iscălit numai de partea interesată sau de mandatarul ei, anume prepus la aceasta; şi dacă mandatarul se dovedeşte a fi fost de rea credinţă 25 ori manifest incapabil, contractul este lovit de nulitate. Şi cine, după multe sudori, încheie o învoială, se ’nţelege, dacă e om cuminte, că o încheie nu pentru ca să aibă a doua zi pe spinare contestaţiuni întemeiate. încă odată, noi credem, că orice bărbat politic al Un-30 gări ei trebue să dorească îndreptăţirea intereselor legitime ale masei Românilor, spre liniştirea lor deplină; trebue prin urmare să dorească împăcarea definitivă cu toată lumea românească, iar nicidecum învoirea temporală cu unele porţiuni din clasele româneşti; cum am zice, bună 35 înţelegere cu o mare comunitate compactă, iar nu capitularea uneia sau a mai multor clopotniţe răzleţe. Cu cine să trateze acei bărbaţi de Stat? Fireşte numai şi numai cu aceia cari le-ar părea lor că sigur reprezentă NEVOILE OBŞTII ŞI AŞA NUMITELE «CASA NOASTRĂ»... 189 integral desideratele generale: numai şi numai cu aceia, şi numai pe faţă, la lumina zilei şi ’n auzul lumii întregi — spre mulţumirea întregii lumi. Cum adică? După atâta ar umbla bărbaţii de Stat 5 serioşi ai Ungariei, să găsească la un moment dat cât mai mulţi nechemaţi a trata împăcarea generală, spre învoirea lor în deosebi?,.. Adică acei bărbaţi de Stat nu ştiu că, din trei milioane de suflete, şcoala, pe lângă bunătăţile ei — pe lângă acei oameni valoroşi de ştiinţă, de artă şi dc 30 afaceri, bravi militari, preoţi şi dascăli aşezaţi; pe lângă comercianţi, meseriaşi şi muncitori luminaţi şi vrednici, toţi oameni de omenie, utili lor, familiei şi societăţii lor — şcoala mai produce şi roade costelive şi găunoase?. . . Şi câte feluri încă ?... Mediocrităţi învrăjbite contra 15 « mulţimii neroade a burgheziei », care nu le recunoaşte geniul; «personaje» cari nu pot mânca de focul că nu sunt poftiţi în fruntea mesei înaintea Mitropolitului; juni asaltatori pripiţi ai templului Gloriei, cu atât mai dârji cu cât mai infirmi; popi liber-cugetători juraţi; atei fana-20 tici după cinci clase de fizică elementară; nietzscheani extremi după o piesă en vogue de pe cine ştie ce teatru de bulevard din Paris (Bucureştii occidentului!) — toţi maniaci de notorietate; toţi naufragiaţi ai celebrităţii, cărora nu le-a rămas de pescuit succesul în alt mod decât 25 prin scandal; politiciani şi diplomaţi de Stammtisch — aţâţi şi aţâţi intelectuali de industrie, reformatori şi supraoameni de duzină; toţi impacienţi, febrili, duşmani ai oricărei discipline, chinuiţi toţi în fundul rărunchilor de grozavul vierme verde al invidiei. . . 30 Ei da! Şcoala, binefăcătoare pentru cei mulţi, produce, din nenorocire, şi domni d’alde aceştia — din norocire, mai puţini... Şi pe domni de-alde aceştia o să-i însărcineze o lume cuminte a trata despre interesele ei vitale?... Şi cu domni d’alde aceştia or să steie de vorbă 35 despre împăcare bărbaţi de Stat? Dar ducă-se toţi dinaintea forurilor competente! de-cline-şi acolo toate titlurile la aplauzele contemporanilor şi la adoraţia posterităţii!.. . Dar, nu numai atâta! Meargă cu dânşii chiar un bărbat sau mai mulţi de reală 190 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE valoare, oameni a căror moralitate şi seriozitate n’ar putea fi puse nici când la îndoială; oameni reputaţi a nu fi avut în afaceri publice un moment vreo preocupaţiune de interese sau de ambiţie personale — ducă-se cu toţii să 5 trateze. . . Ei, şi? Din partea forurilor competente li se va răspunde: — Domnilor, înţelegem perfect bunele d-voastră inten-ţiuni; însă noi voim să ne împăcăm cu obştea românească, şi nimic, din câte ne spuneţi, nu ne dă a ’nţelege că, io învoindu-ne cu d-voastră, ne-ain împăcat şi cu acea mare masă etnică, din care avem tot interesul să facem nişte supuşi leali şi mulţumiţi, nişte cetăţeni fără mâhnire şi deci devotaţi fără rezervă Statului ungar... Munificenţa guvernului nostru este de ajuns pentru o învoire în deosebi 15 cu un individ sau cu mai mulţi, cu o ceată, cu două sau mai multe; puteţi dar conta pe aceea. . . Dar. . . despre o împăcare, cum îi trebue astăzi Statului, să ne iertaţi: nu vă credem autorizaţi a trata. Tentative ca a d-voastră de astăzi nu ne aduc în cauză decât un mic folos trecător, 20 dacă şi aceasta se poate numi folos—temporizarea prin obosirea opiniei publice şi prin amânarea speranţelor. . . Chestiunea însă, de a cărei rezolvire ne pasă tutulor, rămâne întreagă în picioare, şi din ce în ce mai apăsătoare. Căci nu e vorba de predarea unei mase de luptători 25 legaţi cot la cot în mâna altei mase vrăjmaşe; c vorba de două neamuri de oameni, cărora nu le trebueşte — fiindcă n’au de ce — să-şi poarte vrăjmăşie; cari înţeleg că disensiunile lor folosesc numai câtorva interesaţi în vrajba şi turburarea lumii. In păturile lor cuminţi şi producătoare, 30 aceste neamuri îşi dau seama că le trebueşte, din contră, să trăiască şi să progreseze în deplină armonie socială şi politică, respectându-şi reciproc limba, datinele şi credinţele religioase, şi sprijinindu-şi reciproc cultura şi prosperitatea economică — fiindcă binele şi prosperitatea unuia 35 sunt spre binele şi prosperitatea celuilalt, şi ale amândurora împreună sunt spre întărirea marelui lor Stat politic. Tutulora deci, nu numai unora, le trebueşc pace şi bună înţelegere; şi aşa, pace serioasă şi bună înţelegere nu pot fi decât acelea care s’ar face în interesul şi spre NEVOILE OBŞTII ŞI AŞA NUMITELE «CASA NOASTRĂ»... 191 priceperea tutulora, nu în interesul şi după priceperea cutăruia sau cutărora. Aceia, prin urmare, sunt şi pot fi autorizaţi a trata în faţa forurilor competente maghiare, aceia cari, în chiar conştiinţa acestora, ar găsi confirmarea 5 deplină, validarea mandatului lor de negociatori.,. Căci, numai de dragul formulei platonice dacă era, apoi pacea ar fi fost încheiată de mult şi de multe ori: nu de lipsa negociatorilor a avut să se plângă cineva! — din nenorocire, toţi fără titluri vrednice de acreditare, io Ştiu ei bine, maghiarii cuminţi, bărbaţii luminaţi de Sţat ai regatului de ce tânjeşte obştea românească şi ce-i trebueşte spre a fi împăcată de-a-binele; şi, deci, numai aceia vor fi vreodată în faţa forurilor competente acreditaţi ca negociatori ai păcii, cari vor aşterne limpede 15 doleanţele legitime ale obştii lor. Nu e vorba aci de vreo deputaţiune la cine ştie ce paradă de mare stil: nu-i vorba de a alege între talentat şi netalentat în felurite exerciţii de lux, în aptitudini la artele frumoase sau la sporturi de gentry ; nu e vorba de a alege între un om înzestrat numai 20 cu bun sens şi un băiat plin de spirit; între un prea demodat şi un ipermodernist; între un bătrân ruginit, care-şi face cruce trecând prin dreptul bisericii, şi un tânăr oţelit care e ’n stare să intre călare, cu căciula ’ntr’o parte şi cu v luleaua ’n dinţi, până ’n altar — că, vorba veche, a umplut 25 Dumnezeu lumea cu ce-a putut... E vorba de cineva care, în afară de atributele şi apucăturile sale personale, cinstit, să reprezinte numai şi numai nevoile obştii româneşti... Şi acel cineva, astăzi, este şi rămâne: Comitetul partidului naţional. 30 Aşa dar, ca să sfârşim. . . Cine se tot vâră în această supremă afacere, şi, mai ales, cine încearcă să tot pună piedecă paşilor măsuraţi ai celor autorizaţi, zăticnind, în orice chip, soluţiunea unei chestiuni, care apasă arzătoare asupra lumii întregi — săvâr-35 şeşte o faptă... cum s’o numim? Iată... De atâta vreme, nişte sărmani corăbieri, biciuiţi de vânturi protivnice, stau de amar de vreme la mal pustiu, privind cu jale departe la zarea luminoasă ce li se pare pe 192 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE veci închisă... Dar, parcă se ’ndură Dumnezeu, le trimite o suflare de speranţă: începe să adie vântul mult aşteptat, şi, încet-încet, se pomeneşte a bate mai hotărît. Ei, bieţii, îşi întind pânzele... «Mâine! mâine’n zori, vom putea 5 urni din loc!» Şi, privind cum se tot umflă pânzele, văd parcă aievea limanul atât de mult dorit. Ei! Cum s’ar numi acela sau aceia cari, de gustul jucăriei sau din pornirea răutăţii, ar veni, peste noapte, să sfâşie cu cuţitul în cruciş şi ’n curmeziş pânzele umflate? io .. .şi fapta lor — cum s’ar numi?.. . Răspundă orice om de omenie! De aceea, nu pot fi astăzi îndestul de osândite aşa numitele «Casa noastră»... Auziţi numai. . . «Casa noastră » ’n sus, « Casa noastră » ’n jos. .. 15 Casa d-voastră? da. Să trăiţi, s’o stăpâniţi! Să fie casa asta spre folosul şi cinstea d-voastră, dacă aţi ridicat-o şi spre cinstea şi folosul obştii! şi toată lumea, tre-cându-i pe dinainte, să zică: «Ţie Dumnezeu această casă binecuvântată, că e o podoabă a târgului, şi pe stăpânii ei, 20 că sunt oameni de ispravă! » Dar dacă aţi clădit-o ca să oploşiţi sub acoperământul ei un cuibar pentru clocitul zizaniei şi vrajbei spre smintirea lumii cuminţi; şi dacă, faceţi dintr’însa un castel, din turnul căruia să aruncaţi bolovani spre distrugerea soli-25 darităţii obştii şi să împroşcaţi cu foc şi lături clocotite asupra cui nu vrea să vi se ’nchine d-voastră, atunci. .. de sus d-voastră provocaţi pornirea publică; chemaţi cu dinadinsul pe toţi oamenii de bine să vă înconjure zidurile ; să vi le strângă în cea mai de desnădejde împresurare; 30 să vă someze scurt a vă veni numaidecât în minţi... iar, dacă nu vă veniţi, să pună pe acele ziduri un semn bătător la ochi de departe şi să strige oricui s’ar apropia de ele: «Fugiţi, oameni buni! ocoliţi această casă, care este o pacoste pentru târgul nostru, un blestem pe capul obştii, 35 o casă... nu binecuvântată!» Deocamdată atâta! Dar, asupra acestora, mai avem încă de furcă. 5 10 15 20 25 30 DIPLOMAŢIE SUBŢIRE — CRONICĂ — N’au greşit oamenii pricepuţi când au spus, că snoavele şi zicătorile sunt înţelepciunea noroadelor... De ce?... Fiindcă, deşi împrejurările în cari se ivesc întâmplările se deosebesc totdeauna, întâmplările nu sunt de atâtea nenumărate feluri cum ni s’ar părea nouă, muritorilor. Noi ne perindăm, azi unul, mâine altul; lumea rămâne tot lume; noi mereu toţi alţii şi alţii; şi ea, tot ea şi ea. Parcă ar fi tot nou şi iar nou; şi când colo ! tot aia şi iar aia; din Paşti până ’n Crăciun şi din Crăciun până ’n Paşti, « toate-s vechi şi nouă toate » Şi aşa fiind, când o minte omenească pătrunzătoare prinde pricina şi felul unei întâmplări şi le poate ticlui, limpede, frumos şi scurt, în vreo zicătoare ori snoavă, acestea trebue să rămână în mintea tutulor oamenilor din neam în neam; căci se potrivesc pe veci de câte ori, fie’n orice împrejurări, li se iveşte o întâmplare la fel. Aşa, bunăoară, iată o întâmplare foarte gravă care s’a ivit, zilele astea, în lumea politică: Rusia dă un ultimatum Chinei. Fiindcă nu toţi cititorii noştri pot fi în curent cu diplomaţia, trebue să le desluşim ce va să zică vorba asta ultimatum. Iată... Proprietarul casei, după multă căutare, găseşte pe un student chiriaş şi-i zice: — Domnule, ori îmi plăteşti până mâine la amiază chiria, or te dau afară din casă... Scurt! .Sau.. .0 mamă de familie, care ţine să deie o frumoasă educaţiune copilului ei, îi zice: — Puiule dragă ! ori nu-ţi mai vârî degetele ’n nas, ori îţi rup urechile... Scurt! 13 194 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Iată ce va să zică un ultimatum: cea din urmă soma* ţiune spre înlăturarea conflictului; mai limpede, pe româneşte: picioru'n prag, sau ori-ori. Şi astfel, ca să nu ne uităm vorba, ia să vedem: ce 5 a făcut China când a primit dela Rusia un ultimatum?... A căutat să scape prin tangentă. Şi acesta e un termen întrebuinţat în diplomaţie, care trebue desluşit. Ce va să zică «a scăpa prin tangentă? » Iată. . . Să zicem că d-ta nu poţi suferi pe d. dr. Vaida—din ce pri-10 cină, puţin ne pasă. Te întâlneşti cu cineva care t’entreabă: — Mă rog, cum ţi s’a părut discursul lui Vaida? Aşa-i că vorbeşte straşnic? — Care discurs? întrebi dumneata. — Ei! discursul de alaltăieri, din Parlament... 15 — A ! da, bine zici. . . Dar n’ai auzit ce i s’a ’ntâmplat lui Mangra.. . Asta va să zică să scapi prin tangentă; cum am zice, să o scalzi, ori să răspunzi, în doi peri, la o întrebare precisă despre ceva, cu altă întrebare vagă despre altceva. 20 Aşa face acum şi China, cum are diplomaţia chineză de demult obiceiul să facă. De aceea, pe semne, noi, Românii, despre şiretul care face pe prostul, vrând să scape prin tangentă, zicem că « face pe chinezul ». Şi acum să revenim la ce spuneam mai sus despre 25 snoave şi zicători. Cine ar crede că întâmplarea aşa de gravă dintre două nemăsurate împărăţii, ca Rusia şi China, este aceeaşi întâmplare din următoarea bătrână snoavă? Un ţigan, coborînd la vale pe uliţa satului, dă cu ochii 30 de naşu-său, care vine dimpotrivă, dela deal. Cine ştie de ce, ţiganul sare repede din drumul mare peste şanţ la stânga, să dea de o potecă de vale. Naşu-său îl vede; apucă şi el peste şanţ la dreapta şi-i iese ţiganului în faţă... — Bine, mă fine, mă ocoleşti, ai? 35 — Cum să te ocolesc, naşule? — Păi, cum mă văzuşi, lăsaşi drumul drept şi a apucaşi pe devale. — Cum să n’apuc pe devale, dacă mi se pare mie, că-i mai aproape p’acolo? 5 10 15 20 25 30 35 DIPLOMAŢIE SUBŢIRE 195 — Da unde te duceai, fine? — La dumneata acasă, naşule. — Bine, măi, casa mea e ’ncolo la deal, nu încoace la vale. Nu ştii tu unde e casa mea? — Ba, aia o cam ştiu.. . Dâ dumneata încotro, naşule? — Mergeam tocma la tine. — La mine?. . . Eu gândeam, că finul trebue să meargă la naş, şi nu naşul la fin. Aveam să te ’ntreb ceva. . . Uite ce e. . . Zice, că a pierit ieri-noapte dela Ţâca văduva lui Oancea un curcan... şi... — Nu mai spune! — Şi vreo patru găini. . . — Aoleu ! şi patru găini ? — Da; şi zice, că tu 1-ei fi ştiind de urmă. . . Ce zici, fine? — Ce să-i zic, naşule... Se prea poate, că aşa e pasărea . . .sburătoare şi blestemată, nu ţine la casă. — Cum să sboare, mă? — Păi, dacă-i pasăre? — Pasăre, pasăre; dâ curcan şi găină ai văzut tu să sboare aşa departe? — Ba, nam prea văzut... Dâ bine, că-mi aduseşi aminte; că de când mă tot ţin să te ’ntreb: purcelul ăla pe care l-am mâncat la d-ta astă primăvară, a mai crescut, că acu trebue să fie gogeamite grăsunul? — Eşti câpiu? cum o să crească dacă ştii singur, că l-am mâncat? — Bine, aia o ştiu eu, dâ... — Ia ascultă, mă ţigane; ia, să lăsăm voi'bele de clacă în mijlocul drumului, că văz, că te grăbeşti şi tu. . . — Mă cam grăbesc, ce-i drept. . . — Când ai de gând să-mi plăteşti datoria aia, că prea o cam facem uitată?... — Uite, vezi?... Şi mai zici, că te ocolesc... D’aia nu-mi place să mă ’ntâlnesc mai des cu dumneata, că prea mă ’ntrebi multe. Dar oare numai la chestiunea Extremului-Orient se potriveşte această snoavă bătrână?... Ei, aş! 13* 196 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Aci aproape, în miezul Europei, se adună un comitet de oameni, în faţa căruia se prezintă, somat, un om matur, pentru ca, după mature desbateri, să se ’nţeleagă asupra modului de a pune odată capăt unui scandal public, de 5 care nu cei d’întâi sunt cumva vinovaţi. — Domnule, i se spune omului matur, lumea întreagă consideră acţiunea coteriei dumitale ca disolvantă şi deci primejdioasă pentru o mare cauză publică. Noi credem că ar trebui odată limpezită situaţia dumitale, şi, astfel, eşti io rugat să ne spui lămurit: iei dumneata răspunderea acelei acţiuni? — Mai întâiu, ar trebui, răspunde omul matur, să mi se probeze că răspunderea cade numai asupra mea, şi apoi, chiar după aceea, trebue să mi se lase timp a mă 15 gândi dacă mi-o pot lua sau nu. .. — Dumneata vrei s’o scalzi; dar noi îţi spunem scurt: ori faci să înceteze scandalul, ori, dacă nu, trebue să te tratăm cu ultima asprime, ca pe un vrăjmaş declarat al cauzei publice. 20 ■— Eu nu pot face nimica până nu mă consult cu oa- menii mei... — Dar dumneata patronezi acea pernicioasă acţiune. — Da; însă eu o patronez numa; alţii o conduc... şi deci. .. 25 Ei! apoi când, în mijlocul unui comitet de oameni maturi, un om matur, strâns cu uşa în faţa unui ori-ori, vrea să scape ca ţiganul din snoavă — să nu-i zici?.. . — Ei, stimabile, prea te faci chinez! 5 10 15 20 25 30 TERMITELE... UN MIC CAPITOL DE ISTORIE NATURALĂ, PENTRU POPOR1) Termitele sunt nişte gângănii, sau gâze, cum le zice poporul la făpturile mici şi delicate ale naturii, pe cari oamenii de ştiinţă le numesc în genere insecte. Pe termitele acestea, naturaliştii le numără în rândul insectelor, cum zic ei, nevroptere (dela cuvintele greceşti nevrony adică nerv, şi pteron, adică aripă); căci ele au aripioare străvezii, înăuntrul cărora se vede o ţesătură deasă de firişoare nervoase. Ele trăesc în societate întocmită ca şi furnicile: au o femeiuşcă prăsitoare cu câţiva bărbătuşi pe lângă ea, şi pe urmă mulţime de soldaţi şi de lucrătoare. Sunt la trup cam de mărimea furnicilor dela noi; de aceea popoarele le-au crezut totdeauna că sunt furnici cu aripi. Sunt mai multe soiuri de termite; dar toate sunt săpătoare, şi afară de asta, cea mai mare parte dintre ele sunt şi constructoare; adică, sapă orice a clădit omul, ca pe ruinele clădirilor omeneşti, să-şi clădească ele cuiburile şi aşezămintele lor. Trăiesc rozând din tot ce le iese ’n cale, tot ce pot roade; şi de aceea sunt un aşa vrăjmaş al oamenilor, că marele Lineu n’a stat la ’ndoială să pună în Systema Naturae: «Termes utriusque Indiae calamitas summa » (adică: Termitele sunt cea mai straşnică bătaie dumnezeiască în Indii). Unde au bântuit mult în Europa, pe la mijlocul veacului trecut, vreo treizeci de ani de-a-rândul, a fost în Extras din minunatele: « Souvenirs d’un naturaliste» ale vestitului savant şi publicist A. de Quatrefages, membru ai Institutului Franţei {1810* f 1892), publicate la Paris, 1841—1853, în editura Charpentier. 198 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE departamentul Franţei numit Charente inferieure (Şaranta-de-jos). Micul fluviu Charente se varsă în Oceanul Atlantic la vreo cincizeci de kilometri mai spre miazănoapte de gura măreaţă a Girondei. Intre aceste două guri au 5 făcut mari stricăciuni termitele, şi mai ales în portul Rochc-fort şi în cetatea de mare La Rochelle. Termitele lucrează pe ascunse de ochiul oamenilor; de aceea francezul numeşte travail de termite (lucru de termită) o lucrare ocultă de destrucţiune. îşi sfredelesc galerii pe io subt pământ, la ’ntuneric, până la zidurile locuinţelor sau magaziilor, de aci coboară drept în jos până dincolo de temelii, pe urmă trec pe sub temelii, şi apoi suie în sus drept până înăuntru prin podele. De acolea ’ncolo au pus stăpânire ne ’nfrânată asupra locului. 15 Unele se năpustesc asupra lemnelor clădirii, asupra mobilelor şi proviziilor de orice fel; altele rod şi sfredelesc mereu înainte; atacă tavanurile şi podelele de mai sus, până ajung la acoperiş, ca să-l ^roazăj şi pe ăla. Lucrează însă cu multă băgare de seamă, sa nu dea cumva de 20 lumină, şi respectă cu cea mai mare grije suprafaţa obiectelor atacate, mulţumindu-se să le găunoşeze. Dacă locul li se pare bun, le-a rămas acolo încă destul de prădat, aduc tencuială plămădită de pulbere de pământ ori de moloz şi din balele lor, şi înlocuesc treptat-25 treptat părţile lemnoase pe cari le distrug. S’au văzut, pe urma lor, stâlpi întregi de lemn preschimbaţi astfel în coloane de beton. Când nu le mai place locul, fiindcă l-au secătuit, atunci nu-şi mai bat capul cu dresul; opera de distrugere porneşte cu o aşa repeziciune că, în şapte-30 opt săptămâni, o casă mare europeană este coptoroşită din v temelie până’n vârf; ba un sărman sat de "negri africani, în şi mai scurt timp, se face tot grămadă praf; nici urmă de bordeiu nu se mai zăreşte. S’a văzut la Rochefort cum, într’o singură noapte, 35 termitele pătrunzând prin piciorul unei mese, d’asupra căreia sta geamantanul unui inginer, au scobit piciorul de jos în sus, au trecut prin tabla mesei, pe urmă prin , fundul geamantanului înăuntru, unde au ros tot; aşa că a doua zi nu s*a mai găsit petec de haină ori de rufă 5 10 15 20 25 30 35 TERMITELE. .. 199 neciuruit. Iar hârtiile şi planurile bietului inginer, şi ceru-sele cu plumb cu tot, toate dispăruseră fără urmă. Vai de oraşul, în care au apucat să se ’ncuibe termitele! Astfel, în La Rochelle, palatul prefecturii şi toate locuinţele dimprejur au fost prăpădite. Acolo nu mai erau oamenii stăpâni, erau stăpâne termitele. Nu mai putea pune omul un proţap, ori lăsa o scândură pe brazdă, în grădină, că a doua ori a treia zi erau nimicite. Proptelele dela copăcei, şi trunchiurile copăceilor şi crăcile mai răsărite până la ramurile crude fără scoarţă, erau scobite de jos până sus. Tavanele şi podelele prefecturii se fără-miţeau şi se scufundau. Intr’o zi arhivele departamentului s’au găsit mistuite aproape în întregime, şi asta fără ca mai înainte să se fi arătat pe dinafară vreun cât de mic semn de stricăciune. Termitele ajunseseră la cartoanele arhivei prin lemnărie ; pe urmă mâncaseră hârtiile administrative, respectând, ca după obiceiul lor, foile de deasupra şi muchiile filelor; aşa că un carton, care era înăuntru plin de tărâţe, produse de dejecţiunile acelor gângănii, părea pe dinafară întreg, ca şi cum ar fi conţinut dosarele neatinse. Lemnul cel mai tare nu poate rezista la atacul termitelor. La scara cancelariilor prefecturii, era o bârnă groasă de stejar vechiu; un impiegat alunecând pe scară, dă să se.proptească în mână, şi-i intră jumătate braţul în bârna aceea ca într’un mărăciniş. Numaidecât s’a cercetat şi răzuit bârna în mai multe părţi şi s’a văzut că nu rămăsese decât pe deasupra, lâ faţă, o pojghiţă subţire ca foaia de hârtie. Ce n’au încercat oamenii, ca să stârpească soiul acela blestemat de gâze!.. . In sfârşit, după multe încercări şi studii, zicea învăţatul Quatrefages, că parcă le-ar fi dat el de leac. In urma experienţelor sale, dovedise că în atingere cu gazul de chior pur, termitele cad la moment trăznite; iar într’o cantitate de aer amestecat pe a zecea parte cu acel gaz, peste o jumătate de ceas mor înnecate. Aşa dar o insuflare de aşa aer amestecat în coptoroşeala lucrurilor atacate ar năbuşi năvala vrăjmaşelor. Insă 200 5 10 15 20 25 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE — zice celebrul naturalist — problema tot prezintă greutăţi. In toate chestiunile de acest fel, după toate cercetările savante cari ne dau numai soluţiunea teoretică, trebuesc să urmeze încercările practice, cari singure asigură aplicarea uzuală. Aci, să urmăm cu toată luarea aminte pe savantul naturalist... E vorba dar să atacăm o speţă exclusiv săpătoare; astfel, o exactă cu de-a-mănuntul cercetare a locurilor şi lucrurilor va fi mai întâi de toate necesară, spre a descoperi punctul de plecare, punctul central al atâtor găunoşări; şi apoi îndată, scurt, cu cea mai strictă promptitudine de operaţie, trebue pornit, subt o presiune considerabilă, leacul mântuitor până în adâncul răului. Poate primele încercări să nu izbutească deplin; poate că, nimicind un cuib două ici-colo, să te pomeneşti că se ivesc mai multe în alte părţi. Nu trebue un moment de repaos şi de ’ngă-duială: după ele fără preget! scotoceşte mereu pretutindeni şi unde simţi că mai mişcă, nu le da pas; trage-le cu chior până la saturaţie, până isprăveşti odată cu ele... Şi când te gândeşti. . . O! ce cruzi sunt oamenii de ştiinţă! ce fiinţă fără inimă a fost acel savant! Auzi dumneata ce răutate!.. . Ei! ce pot gândi bietele mici gângănii pomenindu-se afumate aşa fără nicio milă?. . . Fireşte, nu pot gândi alta decât: — Ia uitaţi-vă la sălbaticii de oameni ce vrăjmăşeşte s’au pornit toţi cu toţii să ne distrugă casa... noastră ! 5 10 15 20 25 30 SĂRBĂTORI MÂHNITE Paştile cădeau în vară... Cine s’ar fi aşteptat la aşa schimbare de vreme? Viscol din vârfuri până în fundul văilor depărtate... In miezul vârtejului, pierdusem drumul urcând pe culmi înalte şi acum , coboram orbeşte fără să ştiu unde. Calul era istovit de puteri; iar eu simţeam cum mă pătrunde încet-încet frigul până în măduva oaselor. Mă învăluia din toate părţile întunerecul nopţii_ Rătăceam într’un pustiu negru, fără nădejde să mai dau de vreun adăpost. Când mă socoteam în pieire, iată sclipind în faţă-mi o luminiţă. . . Către ea !. . . tot către ea; căci — nu e numai o părere!... Şi sdrobit, iată-mă în faţa unei porţi mari. . . Mi-a fulgerat prin minte: de-acu, dacă n’am avut noroc să fi dat de gazdă bună şi primitoare* am să deger flămând aci, lângă gard, în sfânta noapte a învierii, departe de săracul meu culcuş, dela care am plecat ca un nesocotit... Ajută-mi, Doamne!... Mi-am luat inima în dinţi şi-am bătut hotărît în poartă. O uşe s’a deschis, prin care s’a arătat lumină mare; şi un glas bun şi frumos de femeie a strigat: — Cine e? — Om bun, am răspuns eu; drumeţ rătăcit. — Aşteaptă oţâr, mi-a răspuns dulcele glas. Şi totodată am auzit sunând limpede, de departe, clopotele de înviere. Mi-am scos căciula şi mi-am făcut cruce, pe când gazda îmi deschidea poarta. — Hristos a înviat, gazdă bună! — Adevărat a înviat, om bun! mi-a răspuns femeia... Pofteşte! Un argat mi-a luat calul şi stăpâna m’a dus în casă. 202 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE A ! ce chibzuită aşezare de oameni cuprinşi! ce frumoasă casă, caldă şi luminoasă! şi bogată, cum spune înţeleptul din vechime, « nimica de prisos şi toate cele de trebuinţă » ...şi ce prietenoasă întâmpinare! Iar stăpâna —ce mân-5 dreţe de femeie ! Ce înfăţişare deosebită: cinste din creştet până ’n călcâie; linişte şi armonie în mişcări!. . . şi prestigiul acela al nobilităţii, cu atât mai strălucitor, cu cât vrea să se învălue în severă modestie! — Iartă-mă, gazdă bună, am zis, că’ ndrăznesc să’n-10 treb: a dumitale-i casa asta? — A mea, domnule, din moşi strămoşi, de nu se mai ţine minte când. . . — Să trăieşti, s’o stăpâneşti! că, drept să-ţi spun, frumoasă casă ai. 15 —Fumoasă... e frumoasă, nu zic, şi tocmai de aia o iubesc, domnule, şi nu vreau să mă despart de ea!... în zidurile ei sunt atâtea şi atâtea aduceri aminte de lupte grele şi amare necazuri. . . Ei! Domnule, casa asta are poveste veche şi nu prea veselă. . . Temeliile ei sunt clădite 20 din pământul de-aici plămădit cu sudori, cu lacrimi, cu sânge de-alor mei. . . Cum să nu ţiu eu la casa mea! Şi zicând asta, s’a uitat jur împrejur cu ochii umezi de dragoste. Apoi mi-a făcut semn să^şez în capul mesei; şi m’a ospătat... Bogdaproste! 25 Sta tristă în faţa mea. Vedeam bine că asupra acestei fiinţe aşa de prestigioase apasă ascunsă cine ştie ce amărăciune... Amândoi tăceam. Am îndrăznit să rup tăcerea şi să întreb: — Ascultă-mă, rogu-te, gazdă bună; eu(văz|că dum- 30 neata eşti mâhnită de ceva. . . Ce ai? —^ — Ce să am, domnule? Am şi eu un foc la inimă; dar, dumneata, cum ai să-l înţelegi? Şi, dacă ţi l-aş spune, ce ajutor îmi poţi da? — De unde ştii? Spune-mi numai de ce-ţi tânjeşte 35 sufletul: măcar o cât de mică mângâiere ce ar strica? Gazda mea şi-a pus cotul stâng pe masă, şi-a răzemat tâmpla pe palmă şi, dusă departe pe gândurile nevoilor ei, mi-a spus liniştit şi măsurat următoarele: — - Uite, om ban, care-i pricina mâhnirii mele... Ascultă..* 5 10 15 20 25 30 35 SĂRBĂTORI MÂHNITE 203 Eu, cum ţi-am spus, stăpânesc din străvechi locul meu şi casa mea, asta care o vezi. Dar nam fost niciodată liniştită; am avut şi am încă nişte protivnici puternici, care-mi tot tăgăduesc dreptul meu şi mereu mă prigonesc fără milă. De amar de vreme, câte-odată am luptat, câteodată am suferit, mai de multe ori am răbdat; cât?... ştiu numai eu şi numai Dumnezeu ştie. Numai El! Numai nădejdea în sfânta lui dreptate, care odată ş’odată va să vie să îndrepte nedreptăţile oamenilor, — numai ea m’a ţinut şi m’a întărit; că, aminteri, mă prăpădeam de mult, şi, pe risipa bătrânelor mele temelii, şi-ar fi înălţat protivnicii trufaşele lor palaturi. Şi eu, Dumnezeu mi-e martor, nici o clipă n’am dorit a încălca dreptul cuiva; numai atâta am vrut, să fiu lăsată în casa mea a munci, a-mi lumina mintea şi a-mi ridica sufletul, ca să arăt ce ajutor aş putea aduce şi eu la fapta mare a binelui şi a mai-binelui, pe care a poruncit-o Dumnezeu omenirii... S’a oprit şi a oftat adânc. . . Vorbise aşa de cuminte, că n’am avut ce să zic: i-am arătat numai din ochi că aştept urmarea. .. — Răbdarea-mi îndelungă, a urmat gazda, şi neclintita-mi nădejde în Dumnezeu au obosit parcă până la urmă pornirea potrivnicilor mei... Or fi ei mai puternici ca mine, dar pe semne au înţeles şi ei că tot nu sunt atât de tari încât să mă poată nimici. Şi-aşa, am simţit bine că şi ei au început să se(pătrundărcă trebue să-mi dea pace: să cinstească dreptul meu, cum şi eu voiu să cinstesc pe al lor, şi, de-acolea să trăim cu toţii, spre folosul tutulor, în bună înţelegere, în prietenie adevărată, în desăvârşită omenie... — Ei! atunci ce piedecă ar mai fi pentru liniştea dumitale? — Ei, domnule, dacă ai şti dumneata ce mi s’a întâmplat, n’ai face aşa întrebare.. . Tocmai când credeam că soarta mea începe să mai mă ierte dintr’o parte, mă loveşte acum şi mai adânc pe de alta... Când să zic Doamne-ajută, mă pomenesc, în casa asta, cu zavistie şi 204 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE vrajbă între copiii mei. Acu nu mai am vreme şi gând să fac pace cu potrivnicii: trebue să mă sbat cum să-mi împac copiii duşmăniţi între ei, că parcă ar vrea acum unii dintre dânşii să-mi risipească sărmana casa stră-5 moşească !... Zicând acestea, s’a ridicat drept în picioare, şi-a înălţat fruntea senină, umbrită de mâhnire, către icoane, şi-a făcut cruce, şi apoi, acoperindu-şi ochii cu amândouă mâinile, a început să plângă tăcut, io In tăcerea aceea, am auzit iar glasul limpede al clopotelor. — A! biată nobilă mamă! m’am gândit. Ce sărbători mâhnite!. . . Ce să-i zic eu, un drumeţ străin? Cum o pot eu mângâia?. . . Nu, nu vreau să mai rămân în aşa tristă 15 casă! Adânc pătruns de respectul durerii, am sărutat mâna mâhnitei mame, şi atât i-am putut zice: — Nădejde! — Ei! dragă domnule, mi-a răspuns ea, ştergându-şi 20 cu colţul măramei, ochii adânci şi cuminţi; aia, nădejdea, aia n’am să mi-o pierd eu niciodată ! — Mai rămâi sănătoasă, gazdă bună. — Umblă sănătos, om bun, sub paza Domnului!..* Fără să mă uit înapoi, pe când clopotele sună toate 25 învierea, plec, şi mă duc. .. încotro vrea calul să mă ducă* 5 10 15 20 25 30 ÎNTRE STAN ŞI BRAN Nici Dumnezeu nu poate mulţumi pe toată lumea, de vreme ce chiar doi fraţi buni, unul grădinar şi altul cărămidar, i se roagă totdeodată, unul, de ploaie, şi altul de secetă... Pe oricare l-o împăca mai întâi, o să-şi auză vorbe dela celălalt. . . Dacă nici Dumnezeu nu poate,"dar-mi-te bietul om muritor! Când te pui, cum te trage inima, să faci, după putere, o slujbă spre folosul cuiva, să nu te mai gândeşti la ce are să zică altcineva despre fapta ta; căci folosul unuia poate fi spre paguba altuia, şi, fireşte, dacă ai să cauţi şi la supărarea celui din dreapta, cât şi la folosul celui din stânga, atuncea trebue să stai frumos la mijloc ţinându-ţi mâinile încrucişate şi zâmbind cu nevinovăţie, când ăstuia, când ăstuilalt. Cum am zice, nici nu jigneşti, nici nu slujeşti,— rămâi om bun ca zahărul, pe gustul tutulor, şi al lui Stan şi al lui Bran, deopotrivă dulce, şi nesupărător şi nefolositor pentru amândoi. Şi mulţi cred că omul cuminte aşa trebue să se poarte’n lume, şi nu le merge rău. La o judecătorie se ’nfăţişează un Stan şi un Bran, în pricină de ceartă cu bătaie. Judecătorul întreabă pe un martor: — Jupân Leibule, spune: cum a mers pricina dumnealor? — Parcă pot să spun daca nu ştiu? a zis martorul. — Cum să nu ştii? Trebue să ştii, dacă ai fost acolo. — Şi daca am fost acolo, parcă trebue să ştiu tot? — Tot, nu; dar măcar atâta să ne spui: cine a ’nceput? — Cum să ştiu, daca am venit când era ’ncepută sfada? 206 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE — Bine, sfada era începută ; dar cine a dat, întâiu? — Cum o să ştiu cine-a dat întâiu, dacă ş’unu-a dat ş’altu-a dat? Ei! iacă om nepărtinitor, jupan Leibu; şi om chibzuit* 5 care înţelege că fierbinţeala lui Stan şi lui Bran se poate potoli, şi că el trebue să rămână deopotrivă bun prietin cu amândoi. Dar poate oricine fi chibzuit şi nepărtinitor ca Leibu? Nu... de sigur. Te’mpinge nu ştiu ce apucătură, care io trece peste socoteala cuminte, şi te dă de partea unuia, de unde auzi tu bine că te strigă poruncitor glasul dreptăţii — să zicem de partea lui Bran. Ei! atunci, lasă pa Stan să gândească şi să spună câte şi cum i-o plăcea şi vezi-ţi de treabă. Ba chiar, dacă s’o vârî Stan ori cu 15 duhul blândeţei, ori cu toana de arţag, să te scuture de mânecă, doar te-o face să te iei la colţ cu el, nu te lăsa amăgit şi răspunde-i frumuşel: «— Nene Stănică, eu înţeleg ce pofteşti dumneata: să mă ’ncurci la vorbă, că te ştiu ce procopsit şi dibaciu eşti şi la limbă şi la condeiu; 20 decât, iartă-mă, să te ierte Dumnezeu, n’am vreme acuma de palavre fără cap, fără mijloc şi fără coadă; că, uite* trebue să isprăvesc colea slujba ce m’am legat frăţeşte să i-o fac lui badea Bran ». Dintr’atâta scurtă vorbă, cred că va ’nţelege oricine 25 pentru ce n’am răgaz să stau de polemică (aşa zicem noi gazetarii, intelectualii, «polemică »; oamenii de rând, fără condeiu, zic « moşi pe groşi ») şi mai ales cu cine, polemică? cu nişte bărbaţi aşa de străluciţi, că nici nu socotesc de lipsă a-şi mai spune numele când te iau la vale pe nume; 30 cu nişte oameni « ale căror idealuri nu le-aşi fi putând eu înţelege » (zic dumnealor). Adică noi, cei de pe partea lui badea Bran, nu ’nţelegem idealurile lui nenea Stan. Ba, s’avem iertare, zicem noi; le ’nţelegem şi prea le ’nţelegem, cum le-a ’nţeles şi badea Bran; că, dacă nu le ’nţelegea la 35 vreme, ar fi dus el acuma în cârcă pe nenea Stan drept acolo, sus de tot, unde vrea s’ajungă nenea d’a călare, ca vătaf deplin împuternicit al unei lumi aiurite de potopul vorbelor late, să trateze... cumva cu... cineva despre... ceva. 5 10 15 20 25 30 35 INTRE STAN ŞI BRAN 207 Căci, iată, aci-i aci. Aci stă taina izbândei: în vorbele înalte, late şi umflate. Ţi-a dat ursitoarea, când te-a tras moaşa de nas, multă isteţime şi... sfială de loc? Ai mai avut şi noroc să ’nveţi ceva buche? Ştii să porţi condeiul? (gramatica nu-i de lipsă !) ştii să le torni cât de groase pe nerăsuflate? —atunci, ţi-a pus Dumnezeu mâna ’n cap... Te arăţi îndrăzneţ mulţimii! o iei de sus şi repede; cu cât te-o înţelege mai puţin, cu atât o săte'crează mai procopsit, şi apoi, învârteşte-o, răsuceşte-o, ameţeşte-o, aiureşte-o ! şi, după ce ai văzut că se ţine năucită cu mâinile de cap, îi strigi tare, s’o asurzeşti: «Noi, contra partidului naţional? noi, contra solidarităţii naţiei? Este o calomnie! infamie!! o blasfemie!!! Noi, contra solidarităţii, contra partidului? Dar noi suntem ai partidului; da, ai partidului, cu. . . infima condiţie ca şi el să fie al nostru; noi urmăm partidul, fără să cerem în schimb decât un lucru de nimic: să ne urmeze şi el pe noi... Aşa dar întrebăm: de ce să mergem noi la el, şi să nu vie el la noi, precum cer dreptatea, echitatea, lealitatea, în fine «spiritul modern?» Aci, la « spiritul modern », fireşte, lumea rămâne absolut tâmpită. . . Dar unul, Oancea, om fără carte, întreabă pe prietenul său, Ion, tot om de rând, nedat la slovă: — Mă, naţie, ai înţeles tu ceva din câte spuse Domnul ăsta? — De ’nţeles, răspunde Ion, e greu, că e prea înalt cum a spus el; eu n’am învăţătură să pricep aşa lucruri subţiri; dar, pe cât am putut apuca din vorbele lui, că «trebue partidul să vie la dumnealor, înloc să meargă dumnealor înapoi la partid », mi-am adus aminte de o snoavă veche dela noi din sat. . . Zice că umbla un ţigan de vreo câteva nopţi cu o potcoavă ’n mână şi căuta pe ’ntunerec, ba pîn sat, ba pe de lături, la păşune, încoaci, încolo, tot căuta. . . Paznicul satului l-a ’ntrebat: — Ce tot te învârteşti pe aci, mă ţigane, noaptea întreagă? ce tot cauţi? — Ce să caut? a răspuns ţiganul. Ia, căutam un cal, să-l bat la potcoava asta. 208 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Iată om cu idealuri, pe care paznicul, mărginit la minte, nu le poate înţelege... Şi-apoi, de-acolea « acei cari nu ’nţeleg idealurile noastre tainice (ce nu se spun niciodată) sunt nişte bătrâni ramo-5 liţi, bipezi inconştienţi, conduşi de vanităţi senile, ridicoli, deplorabili, ba chiar... urechiaţi.. .» (după severa politică scoţiană...). E foarte mânios Stan pe Bran; are şi de ce: o ’nvârti, o răsuci, dar nu i s’a prins. io Şi când mă gândesc la mania lui Stan, să spun drept. .. Eu pe omul de înaltă valoare politică şi socială, pe acel bărbat, cu care s’ar putea făli orce societate europeană, — vreau să zic pe doctorul Vaida, al cărui prieteşug mă răsplăteşte cu prisos de nesocotirea multora, — îl stimez cu 15 deosebire ; dar acum n’aş vrea să fiu în locul lui, şi iată de ce. Dacă eu, un publicist, d’abia îngăduit ca mediocru, îmi (auz) atâtea ! — ba că sunt numai un biet dramaturg rătăcit în politică, unde m’am « poticnit fără să vreau » (adică, pe semne, se poate poticnire şi cu dinadinsul); 20 ba că, om care nu ’nţeleg idealurile înalte ale intelectualilor de elită, « gândesc astăzi la bătrâneţe altfel decum gândea, acu mai bine de patruzeci de ani, în frageda-i tinereţe, fie-iertatul Eminescu»; ba că, pentru întâia oară, eu « născocesc în anul 1911, ideea despre o înţelegere 25 între români şi maghiari », care idee nimănui nu i-a trăznit până aci pîn cap,—şi că, prin urmare, m’am vândut şi eu maghiarilor — poate, Doamne iartă-mă, ca să mă numească Vlădică cine-ştie-unde. .. Iaca, zic, îmi aud eu atâtea, pentruce? pentru două-30 trei biete coloane din « Românul », destul de blânde şi de sfioase — ce-o să-şi auz£& el, doctorul Vaida, după lovitura de măciucă, pe carele-a tras-o la mir domnilor inteligenţi, independenţi, intransigenţi şcl?... Şi lovitura fiind din cale-afară ameţitoare, a rămas 35 deocamdată bravul nostru amic Vasile Goldiş să primească în cap blestemele lui Stan. El, Goldiş, el e capul răutăţilor, el e urzitorul zavistiei, el e de vină şi pentru înţepăturile mele, destul de măsurate până acuma, şi de măciuca năpraznică a doctorului Vaida. 5 10 15 20 25 30 35 INTRE STAN ŞI BRAN 209 Toate bune şi frumoase; dar mult stimaţii mei amici, dr. Yaida şi Goldiş, sunt cel puţin intraţi în horă şi trebue să joace... Dar eu?... ce căutai ca să mă vâr în joc? Căci trebue să mărturisesc că, dacă mi-se ’ntâmplă neplăceri, e vina mea. De ce nu m’am dus să intru în clica sau claca lui Stan? Ce mai «ilustru maestru» aş fi fost, «totdeauna tânăr, vecinie verde» ca spanacul, «român cu adevărate idealuri!...» Şi ce primiri! Ce festivări! Ce aplauze! Ce buchete! şi pupături la sosire, şi batiste stoarse de lacrimi calde fâlfăind la plecarea ţugului!... Ţucu-te numai De! dacă n’am avut gândul ăl bun, şi m’am lăsat să mă ducă apucătura! Iată unde am ajuns!... Pe intelectuali, «cari sunt singura raţiune de a fi a naţiunii întregi » (cum e şi spoiala singura raţiune de a fi a unei clădiri); cari împart diplomele de merit artistic şi literar şi decretează geniul; cari, ca orce înaltă Curie, judecă, încoronează sau osândeşte în cea din urmă instanţă, definitiv, fără apel, orice produs de artă frumoasă—pe toţi, mi i-am făcut duşmani.. . Ce mai mă fac eu acuma, eu care sunt aşa de vanitos?.. te întreb pe tine dragul meu amic, Goga!.. Iată, că înalta Curie a Republicei Literelor mă ia şi peste picior ca pe un intrus, care se vâră nepoftit în Templul-Frumosului.. . Să vezi, c’or să mă dee afară! Zice, că pe un Englez liniştit, membru al Parlamentului, ar fi stăruit mult să-l capete de aproape prietin familia unui colonel. Englezul, pe semne, nu i-a dat inima brânci şi a ocolit cu dinadinsul prieteşugul cu care-1 îmbiau. Colonelul s’a mâniat de asta şi s’a hotărît să-i caute pricină Englezului, ca doar de l-o provoca la duel. I-a ţinut calea şi, când odată a dat piept în piept cu el, i-a zis, un multă demnitate, pe franţuzeşte: — Domnule, eşti un imoral! Dar Englezul liniştit i-a răspuns pe englezeşte: — Adaogă, domnule, că sunt şi laş, şi lasă-mă, te rog, să trec. De acum, am isprăvit odată pentru totdeauna cu Stan... Poate dumnealui să spună orice-i place, să mă înjure oricum ştie, supărare la mine nu ’ncape. N’am 14 210 5 10 15 20 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE vreme de asta deloc, dar deloc. Am intrat slugă la Bran, că mi se pare şi casa lui cinstită şi omul om de omenie; însfârşit c’aşa m’a tras inima pe mine... Vreau să-i rămân slugă credincioasă, şi atâta vreme, câtă am, d’abia mi-ajunge să-mi fac slujba cum se cade după slabele mele puteri. Şi astfel, sper că, după magistrala serie a doctorului Vaida, o să-mi dea şi mie voe « Românul » să spun ceva prin coloanele sale, cum m’o tăia capul. Şi am să spun mereu că.. . In momentele de faţă mai ales, opinia publică nu poate osândi îndestul de aspru pe acel care-ar căuta să vateme ori în ce chip solidaritatea naţională, atingând, sub orice pretext şi câtuşi de puţin, prestigiul Comitetului, care Comitet singur poate astăzi reprezenta integral, cu supremă autoritate, interesele naţionale; şi că: acel care tăgă-dueşte, ori şi cum, această autoritate, prin asta tăgă-dueşte ori şi ce drept de pretensiune a naţiei româneşti, ca atare, în viaţa politică a regatului Ungariei — tăgăduire, pe care niciun Maghiar de inimă şi cu minte n’o mai articulează astăzi. SCRISOARE Stimate domnule Director, Am citit în « Românul» de Joi 14/27 Aprilie, între altele, că: 5 « Scriitorii din România pot veni între românii din Ungaria, numai şi numai ca literaţi, ca să-şi recite operele lor, să facă adică petrecere de salon literar; n’au dreptul aci să se vîre, nici chiar să aibă păreri, în afacerile interne ale românilor supuşi ungari...» io şi mai departe, că: « Românii din Ungaria nu pot deloc admite în afacerile lor interioare, în neînţelegerile lor naţionale, vreun amestec al scriitorilor din România, fiindcă un aşa amestec, nu numai că nu le poate face vreun bine, dar chiar dea-15 dreptul le aduce stricăciune...» Neavând în faţă-mi numărul acela al ziarului dv., nu pot da citatul textual; dar îndrăznesc a garanta despre exactitatea strictă a înţelesului. In altă foaie oricare, nişte cuvinte cu aşa înţeles ar fi trecute neluate ’n seamă; dar, 20 apărând în coloanele « Românului », organul autorizat al partidului naţional, fireşte, capătă o deosebită greutate, şi, astfel, nu pot fi lăsate a trece fără oarecare desba-tere. Stimate domnule Director, iertaţi-mă: eu cred că jude-25 cata ziarului dv. în această privinţă nu este — cum să zic mai potrivit? —nu este cu desăvârşire la adăpost de orice împotrivire întemeiată. Şi să vedeţi de ce... Mai întâi, daţi-mi voe să vă ’ntreb: nu vi-se pare şi dv. că, dela o vreme ’ncoace, noi Românii, în genere, 14* 212 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE dăm o exagerată importanţă literaturei, ca să nu zic literaţilor ? Literatură... Poezie... Da... Poezia — când e poezie, nu când numai vrea 5 să fie — oricât ar părea de inutilă unor filisteni, îşi are înalta ei utilitate... Ea poate îmbărbăta omenirea la războiul contra răului şi la cucerirea binelui; o poate consola de jertfele seculare întru căutarea mai-binelui; o poate face să zâmbească io atunci când e doborîtă de osteneală; o poate face să-şi ţină capul în sus spre cer când este mai adânc umilită de bătăile naturei oarbe; o poate face a întrezări o clipă adevărul vecinie, ce nu-i e dat să-l vază vreodată... Toate astea le poate face poezia, fiindcă ni-se înfăţi-15 şează învăluită din creştet până ’n călcâie în acel prestigiu mistic pe care nimeni nu l-a definit pân’ acuma; fiindcă este fiica luminii; fiindcă, într’un cuvânt, este... frumoasă; iar frumuseţea e dela Dumnezeu... Pas de te pune cu puterea lui! 20 Dar, fără îndoială, un literat care are deplină conştiinţă de puterea şi menirea artei literare trebue să ştie că, oricâtă slavă i-ar face unei naţiuni, astăzi şi ’n viitor, poezia ei, în adevăr originală şi serioasă, acea naţiune, de dragul celui mai genial poet, nu-şi poate uita de inte-25 resele ei reale şi pozitive, de grelele ei păsuri de zi cu zi. Da, este nobil şi minunat lucru poezia; însă cu ea nu se poate nici stinge incendiile, nici jugula epidemiile, nici birui năvala apelor cutropitoare, nici hrăni lumea flămândă, nici preface materia chaotică şi inutilă în formă 30 raţională şi utilă. Şi oricare literat — afară, se ’nţelege, de unul dintre cei cari vor numaidecât a fi importanţi — trebue asemenea să ştie că aceea ce în adevăr este important pentru cultura şi istoria fiecărui popor şi pentru ale lumii întregi, nu este 35 literatul, ci literatura, opera literară... Câte opere literare, ca şi opere de alte arte frumoase, strălucesc de veacuri, spre onoarea şi admiraţia omenirii, fără să li-se cunoască anume autorii!.. Ce a pierdut omenirea pose-dându-le opera acestora, dar necunoscându-le numele? 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOARE 213 Deplânge cineva moartea unui Tacit sau a unui Sofocle, ori nu se poate mângâia de lipsa operelor lor pierdute? Iar importanţei operelor literare îi pot da sancţiune, nu scurta zi de astăzi, nu o serată cât de lungă de mâine, nici o şi mai lungă şedinţă solemnă de poimâine a unei Academii, ci zilele nenumărate ale viitorului fără de margini socotite. De aceea, pe un literat, care are deplină conştiinţă de arta lui, un orcan de entusiasm al contemporanilor, recolta de flori a unei întregi primăveri, ramurile toate ale unei vaste păduri de stejar, nu-1 pot mângâia de acea adâncă îndoială despre sine, care le lipseşte numai celor lipsiţi de adevărat dar. Şi, astfel, naşte întrebarea: de ce ar veni un scriitor, ca atare, în mijlocul dv. ?... Numai pentru a smulge în treacăt succese de stimă în produsele pur literare? — Nu, desigur... Un scriitor străin poate fi îndemnat să vie la dv. şi de alt imbold decât dorinţa unei deşarte satisfaceri a amorului propriu. . . Intru cât, ori-de-unde ar veni el, nu şi-ar permite a înfrunta legile Statului dv., sau turbura ordinea politică, ori nesocoti buna-cuviinţă socială, de ce nu s’ar amesteca şi el, cu deplina politeţă fireşte, în desbaterile dv. ?... De ce ar fi considerată ca o indiscreţie condamnabilă — bunăvoinţa lui de a da, în marginile celor mai modeste mijloace, o mână de ajutor la nevoile dv. politice şi sociale?.. De ce, oricât ar fi de neînsemnat ajutorul lui, omul acela să fie expus la una din cele mai dureroase ofense — nesocotirea şi respingerea binelui închinat cu sinceră intenţie şi cu toată dragostea? Şi dacă aceste întrebări se pot pune despre un scriitor ori-de-unde, fireşte ele se pot pune şi despre unul din regatul vecin şi aliat cu al dv. De ce v’ar părea ciudat şi inadmisibil să-i treacă prin minte unui scriitor român, că ar face o faptă bună încercând a vă ajuta în străduinţele dv. după puterile lui fie cât de slabe? Şi, aci, să-mi daţi voie a vă spune în câteva cuvinte pentru ce aşa ceva e foarte natural să treacă prin mintea unui scriitor din România. Iată. Noi, cetăţenii regatului român, ne dăm bine seama de câtă importanţă are pentru 214 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE noi alianţa cu regatul dv.; deci, noi ne simţim de-aproape interesaţi la buna dv. stare, la cultura dv., la raporturile, ce dv., ca entitate etnică, le aveţi cu concetăţenii dv. maghiari — fiindcă, cu cât dv. veţi prospera şi veţi 5 fi mai mulţumiţi, cu atât veţi întări Statul dv., şi cu cât îl veţi întări, cu atât noi, cei din regatul român, de aceeaşi limbă cu dv., vom căpăta mai multă consideraţie în ochii puternicului nostru aliat, fireşte cu atât mai multă cu cât forurile competente vor înţelege, că şi noi, cu poveţele io noastre, cu cultura noastră, în fine cu sprijinul nostru moral, am putut întru câtva ajuta la progresul dv. Dacă un scriitor străin ar veni în mijlocul dv. cu gândul, nu de a hrăni vrajba dintre conaţionali, ci de a o potoli; nu de a propaga ura şi duşmănia, ci dragostea şi buna 15 înţelegere echitabilă între cetăţeni, — acea dragoste şi acea înţelegere la care trebue să fie interesate şi bravele dv. popoare şi puternica dv. monarchie, — de ce să nu-1 primiţi bucuros? Inchipuiţi-vă, că un scriitor străin, care v’a privit de 20 departe viaţa publică — vine în mijlocul dv. să vă zică: « Iată, acum sunteţi în pragul unei măreţe mişcări politice şi sociale, dela resultatul căreia atârnă adânci prefaceri în regatul vostru, imperios reclamate de cerinţele veacului... 25 « Lăsaţi de-o parte orice vrajbă, uitaţi orice interese particulare, jertfiţi orice ambiţiuni sau ţâfne personale, şi, fără gând ascuns, daţi-vă toţi până la unul mâna frăţeşte pentru reînchegarea integrală a solidarităţii naţionale... « Cea mai mică neînţelegere între voi vă poate micşora 30 în mod incalculabil autoritatea, care v’ar trebui ca să vă amestecaţi şi voi (cum sunteţi chiar datori, ca popor cuminte şi credincios Statului vostru) la rezolvirea unei supreme chestiuni ! » Când—în modul cel mai politicos, fără a-şi uita o 35 clipă de respectul datorit legilor Statului dv. cât şi cuviinţelor sociale; fără a-şi permite _să pomenească în rău numele vreunei persoane, ne-mi-te să cuteze a-i aduce vreo ofensă, — un scriitor, fie chiar din România ar veni să vă vorbească astfel, spuneţi drept, stimate domnule SCRISOARE 215 Director, aşa e că, dacă n’ar izbuti să vă facă vreun bine, cel puţin, de stricat, nu v’ar putea întru nimic strica. Sunt sigur, că veţi răspunde şi dv. —- nu. De aceea, sper, că nu voiu comite o indiscreţiune când 6 voiu îndrăzni a vă mai ruga să binevoiţi a-mi acorda ospitalitatea « Românului », valorosul organ autorizat al partidului dv. naţional. Până atunci, vă rog, stimate domnule Director, să primiţi salutările piele cele mai distinse. io Al dv. devotat servitor I. L. Caragiale 5 10 15 20 25 30 O REPARAŢIUNE In numărul 29 al « Tribunei» din Arad, pag. 6, coloana 3, a apărut, spre aiurirea tutulor românilor de bine, o notiţă minusculă, pe care a reprodus-o « Românul» în fruntea numărului său de a doua zi, dând-o în judecata opiniei publice a întregii românimi. In adevăr, notiţa aceea, credeam că nu i-ar fi trăznit prin cap s’o scrie nici celui mai rabiat şovinist maghiar de cea mai josnică speţă. Tot a doua zi, vine în « Tribuna » un fel de dulceagă retractare: onorata redacţiune se lapădă pur şi simplu de orice răspundere, pe cuvântul că notiţa aceea a fost publicată « fără ştirea onoratei redacţiuni», fapt care onoratei redacţiuni i se pare « regretabil ». Cum am zice, şi batjocură — ocara nu era de ajuns. Cum asta? Un individ deşuchiat, în toiul târgului, trage o palmă unui om pacinic, şi când acesta, ameţit de aşa ofensă, vrea să deschidă gura, deşuchiatul, zâmbind graţios, îi spune că a fost numai o greşală de mişcare, aşa, din nebăgare de seamă, şi-i cere cavalereşte pardon, bătându-1 amical cu palma cealaltă pe umăr. Frumos destul! Prin gazeta dumitale, care inundă trei ţări, se aruncă ocară infamantă asupra a mii de oameni cinstiţi; se denunţă, cu sarcasme pline de acel miros specific al speluncilor bucureşteneşti, unde se strâng, în academii libere, toţi intelectuali de industrie, — se denunţă în gazeta dumitale, că raţiunea şi temeiul însufleţirii unei mari întruniri naţionale sunt numai piţula şi groşiţa, pofta O REPARAŢIUNE 217 chefului de gură-cască de-o parte, de alta setea de reclamă — adecă imbecilitatea celor mulţi şi şarlatania celor puţini. .. Iar, a doua zi, declari, calm şi senin, că nu iei nicio răspundere pentru ocara aceasta făcută unui neam întreg 5 « fără ştirea dumitale », om nevinovat; ba, chiar o regreţi. Aşa, scurt şi cuprinzător... Foarte comod! JDe sus, de pe o fereastră a casei dumitale, se aruncă zoaie în capul publicului; iar dumneata stăpânul casei, zâmbind candid, declari, dela altă fereastră, că desaprobi io această murdărie săvârşită fără voia dumitale, ba chiar îţi pare... necuviincioasă. Ei! apoi, să ne ierţi! aşa nu merge, onorate şi nevino-j vate domnule! Pentru lăturile aruncate de pe o fereastră a dumitale, 15 dumneata, ca stăpân al casei, eşti mult mai răspunzător decât să se mulţumească lumea, înzolită din cap până ’n călcâie, numai cu atâta din parte-ţi — numai cu o platonică desaprobare şi cu un regret mălăeţ. In casa dumitale, dumneata eşti stăpân, şi, dacă eşti 20 om de omenie se cuvine, numaidecât, pe făptuitorul, care ţi-a ruşinat în primul rând casa şi obrazul dumitale prin fapta lui nesocotită — oricine ar fi acela, slugă ticăloasă ori copil desfrânat — să-l iei frumuşel de ceafă şi, fără cea din urmă cruţare, să-l arunci lumii spre înfierare. 25 Aşa ar trebui să facă onorata direcţiune a «Tribunei»: să arate îndată cine este anume acel brav desmăţat care, abuzând de lipsa unei supravegheri normale a redacţiunii gazetei, a îndrăznit, mascat să ofenseze o lume întreagă — ca un senior capiu din întunecatele vremuri feudale pe 30 nişte bieţi servi tâmpiţi de mizerie. . . Să fie îndată cunoscut numele pentru mult timp detestabil, şi pilduit numai decât ignobilul individ. Şi, dacă pricepe ce spunem destul de răspicat, cel dintâi care e dator să-l pilduiască în faţa lumii ofensate 35 pe acel descreerat este însăşi direcţiunea « Tribunei ». Aceasta ar fi, în adevăr, o reparaţiune a urmărilor « regretabilei lipse de supraveghere redacţională ». Ne pare a spera, că nu în zadar, împreună cu toţi românii de bine, o dorim şi o aşteptăm. 5 10 15 20 25 LITERATURA ŞI POLITICA Stimate oaspete şi stimaţi meseni, Pentru întâia oară mă găsesc într’o adunare politică — nu e cea d’întâi la care iau parte: de douăzeci şi cinci de ani, iubirea de artă m’a îndemnat să scap cât mai puţine din cele ce s’au ţinut la noi, — o adunare politică unde am auzit cuvintele ce m’au îmbărbătat; pentru prima oară am auzit că se vorbeşte de altceva şi mai ales că se gândeşte la altceva decât la treburi şi la izbânzi materiale. E drept că de vorbe mari—libertate, naţionalitate, constituţionalitate şi celelalte — n’am fost de loc lipsit: am auzit destule... nam să mă plâng. N’auzisem însă până astă seară că Politica este ceea ce credeam şi eu că trebue să fie — arta de a evoca toate izvoarele de energie proprie a unei naţiuni, de a le regula curgerea, garantân-du-le alimentarea continuă, şi de a le face ca toate împreună să producă acea putere de particulară existenţă, putere care singură înseamnă locul ce trebue să-l aibă un popor în complexul lumii. Ei! m’am învrednicit astă seară s’auz în sfârşit, dela valoroşii cuvântători cari m’au precedat, confirmarea înţelesului ce aveam eu despre arta politicei. Cu atât mai îmbărbătat a trebuit să fiu, cu cât am văzut că şi aceste bine inspirate şi deplin autorizate glasuri au ţinut să afirme cum că energia cea mai înaltă a unei naţiuni îi este propria gândire, a cărei cea mai puternică manifestare nu poate fi decât literatura naţională. Ce bine că în sfârşit am auzit acestea afirmate aci, în o solemnă profesie de credinţă, de către bărbaţi meniţi 5 10 15 20 25 30 35 LITERATURA ŞI POLITICA 219 a conduce destinele patriei noastre, bărbaţi cari fac fală partidului conservator! Şi cât este de sinceră această sănătoasă credinţă a tineretului conservator, o simţ eu în deosebi, văzând, plin de emoţiune, măgulitoarea primire ce mi-o faceţi mie, prea măgulitoare fireşte potrivit cu infima mea activitate literară şi cu slabele mele merite. De sigur dv. faceţi nu pentru mine anume, ci pentru literatura naţională un caz de consideraţiune... Mă primiţi cu aşa bună voinţă în sânul dv., dv. conservatori monar-chişti, pe mine, care, în copilărie, am servit cu fanatism atât de fieros sub gloriosul drapel al Republicii Ploeş-tilor ?... A ! Am auzit în sfârşit astă-seară că Politica nu e numai şi numai meşteşugul de a căpătui interesele materiale ale unor sau chiar ale tutulor; căci Politica aceea care n’ar pretinde decât să descurce sau să încurce de azi pe mâine doar nevoi materiale, ar fi abia vrednică de o seminţie primitivă, o seminţie ce nu ar putea avea vreodată o istorie, ci numai o istorie naturală. Un popor, ca să aibă o istorie, are mai întâi o poezie populară, apoi cronicari, pe urmă un Alecsandri, un Băl-cescu. un Eminescu, şi tocmai mai târziu, dacă, din nenorocire, trebue, şi nu se poate altfel, alege... alege şi pe un ţelebi Sekiaris. Da, să avem în templul nostru pe Vulcan, pe Mercur şi pe Plutus, dar să-i avem ca zei slujitori; ei trebue să ne ajute ca noi să putem sluji cu cât mai multă dignitate pe Minerva şi pe Apollo. Da, domnilor, aşa e; gândirea — iată cea mai înaltă şi cea mai nobilă energie a unei naţiuni; şi deaceea Literatura este, precum cu drept cuvânt s’a spus, sora mai mare a Politicei. Este artă literară Poezia, care fixează atât de frumos felul specific de simţire al naţiunii; e artă literară Istoria, care povesteşte şi judecă rătăcirile şi isprăvile, suferinţele şi triumfurile naţiunii, şi astfel întăreşte acesteia conştiinţa puterii ei de dăinuire; sunt artă literară Satira, Teatrul şi Romanul, care întipăresc spre păstrare trecătoarea fizionomie socială a deosebitelor epoce; sunt artă literară şi Polemica şi Cronica uşoară şi Pamfletul—zic pamflet 220 ARTICOLE POLIRICE ŞI CRONICI DRAMATICE în înţelesul larg, pe care occidentalii îl dau acestui cuvânt, iar nu în înţelesul strâmt, pe care i-1 dau la noi unii, prea puţin cunoscători de clasificaţia genurilor literare — artă rafinată şi incisivă, — şi tot artă literară e şi arta măreaţă 5 a oratoriei. Cu aceste din urmă două ramuri ale ei, Literatura vine la fiece moment să dea d’a dreptul ajutor Politicei; cu acestea, îi este aliată combativă; cu celelalte, îi este călăuză cuminte: o ia de mână, o îndeamnă şi o asigură pe io căile grele către un viitor al cărui capăt şi termen numai Dumnezeu îl poate cunoaşte. Ca literat dar, primit într’un mod aşa de cordial în sânul marelui partid conservator, ridic acest pahar în sănătatea ilustrului fruntaş care lipseşte dintre noi şi care 15 ar fi dat atâta strălucire adunării noastre de astăzi, în sănătatea aceluia care este onoarea presei şi tribunei române,—în sănătatea domnului Alexandru Lahovary! 5 10 15 20 25 CUVÂNTARE (I) Domnilor, Intr’o seară frumoasă de vară, un tânăr călător obosit de drum, ajungând lângă un izvor, s’a aşezat jos să se odihnească. In faţă spre apus de vale se ridica o pădure bătrână, iar la spatele pădurii cobora măreţ soarele. Pe deoparte oboseala, pe de alta înalta frumuseţe a priveliştii l-au vrăjit; şi sub vraja lor, tânărul nostru drumeţ a adormit adânc. . . A adormit adânc — şi a dormit foarte bine. Când s’a trezit — a doua zi de dimineaţă — răsărea soarele. In faţa tânărului, spre apus, acest soare nu mai lumina pădurea bătrână dindărătul căreia scăpă-tase aseară... lumina un oraş grandios: cu palaturi, catedrale, turnuri, cupole şi viaducturi şi mişcarea şi sgo-motul oraşului mare. . . In locul pădurii negre de aseară, ce prestigioasă apariţie aeriană sub strălucirea limpede a dimineţii!... S’a şters omul uimit la ochi... Cum se poate? «Cum se poate? M’am culcat aseară — sigur—în faţa unei păduri.. . şi acum când mă trezesc. . .» (aplauze). Şi necrezându-şi ochilor, s’a aplecat asupra izvorului să şi-i spele. . . şi privindu-se în apă s’a văzut acu, dimineaţa, tânărul de aseară, cu o barbă lungă albă până la brâu. . . Dormise o sută de ani.. . A rămas fireşte bătrânul încremenit . . . Ei! tot aşa au rămas la noi încremeniţi cei cari, după ce au dormit o jumătate de veac, s’au găsit în faţa împrejurărilor sociale şi politice din urmă (aplauze sgomo-toase)... Se şterge boierul la ochi de dimineaţă... când se trezeşte în faţă cu fapta vremii, cu aşa adâncă schimbare 222 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE a lumii... Rămâne uimit boierul, când în faţa ciubucului ridicat, în loc să găsească plecată supunere, întâmpină un om care-ispune: «Boierule, mi se pare că dumneata nu-ţi dai seama de realitate. . . şi nu mai. . . poţi raţiona 5 clar » (aplauze multe). Cum s’a uimit omul din poveste în faţa oraşului ivit ca prin minune, aşa s’au uimit mulţi de la noi în faţa revoluţiunii ţăranilor... Da, trebue să numim lucrurile pe numele lor: revoluţiune a fost, iar nu răscoală, io Turburarea ordin ei publice în anume moment şi loc, chiar când e logică, este o răscoală; însă ridicarea generală a unei lumi întregi, chiar când pare că n’ar avea logică, este o revoluţiune (aplauze sgomotoase). Şi rămânând uimiţi în faţa revoluţiunii ţărăneşti, şi-au 15 întors privirile înapoi, şi înapoi au dat cu ochii de alta, care i-a uimit şi mai mult — au dat cu ochii de partidul conservator-democrat. . . Minune peste minune! O jumătate de veac se cântă: « Deşteaptă-te, Române !..», « Talpa ţării », « Noi vrem pământ!. .» învăţaţi 20 carte! luminaţi-vă! Ei! s’a deşteptat românul... începe lumea să se lumineze. Cine strică? Noi suntem de vina că am fost chemaţi să luăm parte la viaţa publică (aplauze). Clasele sociale care au dominat ţara au fost odinioară 25 puse într’o grea dilemă: ori să renunţe a mai domina* cedând în favoarea intereselor străine, ori să continue a domina în favoarea intereselor naţionale — şi fireşte au fost silite să primească soluţia din urmă. Da; când Europa a acordat Românilor ca atari o stare de drept internaţional* 3o acele clase dominante au trebuit să dea ţării, mai de milă* mai de silă, o formă de Stat europeană, şi numai decât să introducă şi la noi cultura apuseană. . . Şi asta a trebuit să aibă urmări. Când se părăseşte o stare politică patriarhală, fireşte nu se mai pot păstra moravurile patriarhale. 35 Nu noi stricăm dacă, deşteptându-ne în faţa rămăşiţelor claselor odinioară dominante, suntem mai bine armaţi decât mai pot fi ele (aplauze multe). Domnilor, un Stat modern nu mai poate fi conservator în înţelesul strâmtei doctrine a conservării privilegiilor de 5 10 15 20 25 30 35 CUVÂNTARE (I) 223 clasă dominantă. Această doctrină dominantă este astăzi patent anarhică, fiindcă energiile cari cresc cu vremea şi pretind să se amestece şi ele în conducerea afacerilor publice, dacă sunt înlăturate prea îndelung dela satisfacerea legitimei lor pretenţii, atunci când natural ar fi să fie elemente de ordine, devin elemente de desordine; în loc să fie din ce în ce mai de folos progresului Statului, devin din ce în ce o mai mare primejdie pentru liniştea şi siguranţa lui. Doctrina conservatoare modernă îmbrăţişază interesele mai largi decât ale unei clase dominante, interesele societăţii întregi. Partid conservator modern este acela care cu ştiinţă şi cu metodă, se uită până în straturile cele mai adânci ale societăţii, şi caută şi se întreabă: unde, unde mai este o energie care s’a născut d’abia de eri şi pe care încă n’o cunosc? şi pe aceea trebue s’o chem, să mi-o apropii şi s’o pun la contribuţia datorită de toţi tUtulor: la menţinerea statului meu integral. Căci ce să conserv? Fireşte, raţiunea de a fi a mea şi a tutulor — a Statului acestuia, care el însuşi n’are altă raţiune de a fi decât fiinţa neamului meu întreg. Dacă vreau să conserv ceva particular în paguba marelui interes general, atunci nu mai sunt conservator, ci anarchist (aplauze). Să nu se mai facă prin urmare glume... ieftine pe socoteala numelui partidului nostru conservator-democrat. In orice caz, cine le mai face să ştie că le aruncă peste noi departe celor mai mari două imperii naţionale — En-gliterei şi Germaniei... Şi asta... nu-i frumos ! (aplauze). Clasele sociale, cu toate deosebitele lor interese particulare, trebuesc să exercite în mecanismul întreg al Statului, reciprocă presiune între dânsele, nu pentru a strica economia întregului, ci pentru a o păstra. Numai astfel acest vast mecanism poate înainta pe calea viitorului depărtat, pe care singur Dumnezeu îl cunoaşte, şi la care orice naţiune simţindu-se naţiune trebue să aspire. Domnilor, spre a încheia, am să cer voe să spun d-lui Şef al partidului conservator-democrat, câteva cuvinte. .. Domnule Şef, istoria o fac împrejurările şi oamenii. Vai de bărbatul politic care n’a înţeles împrejurările zilelor 224 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE lui! păcat de împrejurările politice cât de mari dacă nu şi-au găsit un bărbat de mare valoare! (aplauze entuziaste). Ţara noastră trece vădit prin împrejurări înalte, împre-5 jurări determinante pentru viitorul Statului român, pentru viitorul naţiunii întregi (aplauze). Cu siguranţă, aceste împrejurări nu puteau găsi un bărbat mai vrednic şi mai potrivit pentru înălţimea lor, decât pe acela pe care l-au desemnat vechii conservatori dela clubul clasic: acest io bărbat este Take Ionescu (ovaţiuni delirante; urale sgo-motoase nesfârşite). In adevăr, acest act al vechilor conservatori este un act de şcoală modernă conservatoare (aplauze entuziaste). Au gândit într’adevăr la binele general al ţării dând cu 15 totul uitării interesul lor particular de clasă. Şi-au zis: Take Ionescu nu mai trebue ţinut aici închis la strâmt; trebue să-l mânăm la larg la destinata lui, să-şi poată îndeplini omul misiunea la care-1 chiamă patria (ovaţiuni entuziaste). 20 Şi astfel, împrejurările şi-au găsit omul. Şi de aci, această clocotitoare dragoste cu care din toate părţile îl întâmpină pe acest om o lume întreagă (ovaţiuni, urale). N’a fost om mai tăgăduit şi mai ponegrit decât dânsul... şi câtva timp. . . va mai fi încă (ovaţiuni). 25 De aminteri el însuşi şi-a prevăzut-o, de când era încă tânăr, făcând primii paşi în Parlament. Şi-a zis: ştiu pe unde am să trec, dar — am să trec! (aplauze furtunoase şi prelungite). A trecut. II întâmpină atâta dragoste din atâtea părţi 30 şi atâta ură dintr’o parte. Dragostea aceasta, pe care şi-a cucerit-o, să-l îndemne a merge înainte pe strălucita lui carieră pentru binele public şi pentru onoarea vremii noastre; iar ura sălbatică ce s’a deslănţuit asupra lui să întărească legământul de onoare că noi, oamenii împre-35 jururilor de astăzi, nu-1 vom părăsi pe acest om niciodată (ovaţiuni nesfârşite, aclamaţiuni şi urale sguduitoare). 5 10 15 20 25 CUVÂNTARE (II) Domnilor, Un orator de mare marcă (nu se află printre noi; pot zice asta fără să-i ating modestia) numea odată oraşul Ploeşti, Atena, iar pe dv. vă numea Atenieni. Venea el, orator atenian, în Atena democraţiei române, în faţa Atenienilor. Ca atare, a devenit reprezentant democrat atenian în Parlamentul liberal român. Mai târziu, nu ştiu cum s’au schimbat lucrurile şi lumea aşa, că Atenianul dv. nu mai este democrat: e astăzi aristocrat, aristocrat get-beget (ilaritate, aplauze). Şi ştiţi ce aţi ajuns dv. ? Să nu vă supăraţi; nu o spun eu — tot Atenianul dv. o spune: dv. sunteţi astăzi nişte bulgari capsomani, nişte gianabeţi (mare ilaritate, aplauze). Tîu, d-lor, nu o să vă numesc Atenieni şi, pe cinste, vă făgăduiesc că niciodată n’am să ajung aristocrat (ilaritate) ; prin urmare, nici dv. pentru mine n’o s’ajungeţi gianabeţi şi bulgari capsomani. O să vă numesc totdeauna iubiţii mei concetăţeni, în dorinţa ca şi dv. să ziceţi: omul acesta e un Ploeştean de-ai noştri, un om de rând ca toţi oameni, iar nu un Atenian farsor (mare ilaritate, aplauze prelungite); e un Ploeştean, capsoman poate, dar om de omenie (mare ilaritate, aplauze sgomotoase). Acelaş Atenian, democrat intransigent odinioară, astăzi aristocrat ireductibil, imputând cu adâncă revoltă sufletească la toată lumea inconsecvenţa politică, se sue pe o tribună publică şi, el, altădată înamorat de meritele şi de talentul lui Take Ionescu (ovaţiuni nesfârşite), acum, de pe acea tribună aristocratică, îi tăgădueşte aceluiaşi 15 226 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Take Ionescu, ce?., nu numai viitorul, dar şi trecutul - (mare ilaritate). Ei, d-lor, aceasta mi se pare din cale-afară... aristocratic (aplauze sgomotoase). 5 înţeleg să tăgădueşti oricărui om, cât de mare ar fi, viitorul; să te îndoeşti, de exemplu, că Take Ionescu o să aibă răbdarea să mai facă politică de aci înainte încă 25—30 ani, ca să-şi completeze cu suprem succes o carieră strălucită; înţeleg să gândeşti că Take Ionescu ar fi un io om prea iute şi prea nevricos, şi, prin urmare, poate să obosească pe un drum aşa de lung, dacă mai ales, din cauza piedicilor ce-i vor arunca în drum răutatea şi invidia, nu va merge din succes în succes (mare ilaritate; aplauze furtunoase). 15 Dar să-i tăgădueşti omului douăzeci de ani de carieră eminentă deja făcută, asta e, cum am spus, cam prea prea ! (ovaţiuni entuziaste), cât de Atenian să fii, trebue să fii prea nedormit ca s’o spui (mare ilaritate; aplauze). Onorabilul nostru amic d. Cămărăşescu a făcut adi-20 neaori pe scurt istoricul partidului conservator. Eu am să vă mai spun câteva cuvinte despre ultima fuziune şi despre urmarea ei necesară, fatală — despre ruptură. Când am auzit, fiind în străinătate, de fuziune, mi-am zis: să dea Dumnezeu să iasă cu bine! să dea Dumnezeu! dar nu mi 25 se cam pare lucru solid; fiindcă, de! nici eu nu am trăit pe sub pământ o viaţă de om, şi ştiu ce s’a petrecut de atâta vreme în partidul conservator. Acest partid a avut de luptat poate mai puţin contra adversarilor săi naturali, contra liberalilor, decât contra unei grupări care, 30 dându-se de conservatoare, lupta sistematic să-l desorga-nizeze şi să-l dărâme. Era o mână de oameni, un grup de intelectuali, care-şi propuseseră să mineze partidul conservator, zădărnicindu-i cu toate mijloacele posibile orice activitate; era gruparea politică eşită din sânul «societăţii 35 literare « Junimea » dela Iaşi (aplauze). Când am auzit, prin urmare, că s’a făcut iar o fuziune, mi-am adus aminte iar de. . . o fuziune. Cu vreo câţiva ani mai înainte nu se mai făcuse iar o fuziune? Ce soartă a avut? S’a spart! iar partidul 5 10 15 20 25 30 35 CUVÂNTARE (II) 227 conservator care, fiind la putere, putea fără fuziune sta la putere, a căzut dela putere graţie fuziunii. Şi în definitiv, pentru ce? Pentru o neînţelegere bugetară de vreo 200 şi ceva de mii de lei. Şeful guvernului, cu un gest larg, a exclamat în Cameră: «Scrieţi, domnilor stenografi, că pentru o neînţelegere de două sute treizeci de mii de lei cad dela putere! » Aşa a uimit aceasta pe toată lumea, încât nu s’a găsit un glas în Cameră să strige: «Da, da, scrieţi, domnilor stenografi, că pentru o neînţelegere asupra unei sume de câteva mii de lei cădem dela putere! că pentru o încăpăţânare, un om politic, un ministru, un prezident de partid, un şef de partid dă brânci partidului său dela putere I» (aplauze prelungite). Auziţi, oameni buni, un bărbat politic, de necaz că nui se cedează, la un buget de trei sute de milioane, asupra unei ţifre de câteva mii de lei, să-şi arunce în opoziţie partidul d’abia venit la putere! Pentru o încăpăţânare neînfrânată, să distrugă situaţia politică pe care şi-a cucerit-o un partid! Când am aflat dar de noua fuziune, am zâmbit sceptic. M’am gândit că bărbatul politic care a ambiţionat totdeauna să se urce în capul partidului conservator, ca să-l mâne ca pe o turmă după capriţiile lui personale, are câteva teorii la care ţine poate şi mai mult decât la faimoasa ţifră pe care a dictat-o stenografilor acum câţiva ani. Mi-am zis: o să vrea omul fireşte numai decât să le aplice, şi fireşte, n’are să găsească pentru ele mulţi partizani în partidul conservator, şi fireşte, asta o să-l contrarieze, şi fireşte, el o să se supere, şi, fireşte.. . n’are să-i meargă fuziunii bine (aplauze). Prima teorie, un şef de partid nu vorbeşte cu nimeni şi dictează tutulor; iar partidul e o adunătură de un număr mai mare sau mai mic de gogomani (aplauze, ilaritate). Dar cine în lume, afară de acel şef, poate concepe un partid politic astfel? (aplauze). A doua teorie: cine nu are măcar 40.000 de lei venit pe an nu trebue să facă politică. Cum? Va să zică un om, cât de priceput, care nu are decât 39.500 lei venit nu poate să facă politică?.. Alaltăeri vorbeam cu un jurisconsult 15* 228 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE distins despre cazul unui înalt magistrat care murise cu câteva zile înaintea împlinirii ultimului termen de pensie. Fără să fie cineva versat în ştiinţa dreptului, trebue să recunoască necesitatea aşa numitelor termene fatale. Dar 5 oricare om şimte în fundul sufletului că se face o nedreptate când pentru lipsa câtorva zile se nesocotesc zece ani. Şi a recunoscut şi distinsul jurisconsult că ar fi mai echitabil când termenele fatale nu ar fi aşa de puţine, şi prin urmare atât de depărtate unul de altul, io Această dreaptă gândire a lui o putem aplica şi aci: cum? numai dela 40.000 de lei în sus să pot face politică?... Lasă-mă mai eftin, nenişorule (aplauze, ilaritate). Lasă-mă măcar cu 39 şi ceva (mare ilaritate, aplauze). Apoi, afară de cei câţiva fericiţi cu dela 40.000 în sus, 15 cine dintre oamenii cari se ridică încet-încet cu vremea prin talentul şi munca lor, şi cari se simt capabili să se amestece şi ei în afacerile publice, are să admită o aşa mirifică teorie? (aplauze). A treia teorie: teoria succeselor probate prin istorie. 20 Prin moştenire se dumică, se fărămiţeşte proprietatea ţărănească. _ In loc să mă gândesc cum să dau la copiii ţăranilor mai multă cultură; cum să-i fac a munci mai spornic; cum să ajut energia lor care sporeşte prin număr, mă 25 gândesc mai bine la un succes istoric sigur, probat: introduc în ţara românească majoratul din Prusia (ovaţiuni sgomotoase). Proprietatea nu se dumică; un singur copil moşteneşte! Bine, dar ce faci cu ceilalţi copii?—Ceilalţi să se ducă să se plimbe! — Sau să vie, zic eu, la d-ta în 30 calitate de gogomani să-ţi mărească partidul spre mulţumire (ilaritate), şi d-ta să le faci hatîrul să-i primeşti şi fără 40.000 lei venit (mare ilaritate, aplauze sgomotoase). In sfârşit, cea din urmă şi cea mai încântătoare: teoria ministeriabilităţii încercate. Numai noi putem veni 35 la putere; voi conservatorii-democraţi nu puteţi veni. — Dece? întreb eu. — Fiindcă n’aveţi destui miniştri, mi se răspunde; pe când noi avem 24! — Să vă trăiască ! zic eu (mare ilaritate). Mare partid într’adevăr, care are gata trei tacâmuri de miniştri! Auziţi, d-lor, ce grije trebue să 5 10 15 20 25 30 CUVÂNTARE (II) 229 aibă un partid politic!.. Dar din copiii d-voastră nu pot să iasă miniştri?. . Am doi băieţi. . (aplauze furtunoase). Rog pe cei 40 Sfinţi Mucenici pe cari îi prăznuim astăzi, să pue o vorbă bună la Dumnezeu pentru mine; doar o avea un băiat al meu un talent politic să-l văz la adâncele mele bătrâneţe ajuns ministru, şi să zic: încai dacă n’am putut lăsa băiatului 40.000 lei venit, am avut norocul să dau Patriei un vrednic servitor (aplauze furtunoase). Iată teoriile cu care se pretindea a se conduce partidul nostru conservator (aplauze sgomotoase). Când am auzit că s’a adus pe masa clubului nişte proiecte deja tipărite şi s’a zis: acestea sunt proiectele mele, şi asupra lor nu e admisă discuţiunea; şi când am aflat apoi de împrejurările dela 9 Ianuarie din acelaş club, am spus: Take Ionescu nu mai poate să stea acolo ; are să plece. .. şi n’are să plece singur. Bine a făcut ce-a făcut! să-l felicităm şi pe el, să ne felicităm şi pe noi, să felicităm şi ţara! (ovaţiuni nesfârşite). D-lor, partidul conservator-democrat este o energie care s’a deşteptat covârşitoare, şi nu o energie inferioară care scade pe văzute, ar putea birui o energie care porneşte acum cu atâta avânt: aceasta trebue să biruiască pe aceea (ovaţiuni). încă puţine cuvinte şi termin. Domnule şef, eşti un erou care porneşti în fruntea unei armate devotate către o ţintă glorioasă (ovaţiuni). Păşeşte cu fruntea sus, privind departe înainte! Nu te opri dacă, în calea, uneori aspră, calci .peste şerpi şi peste reptile (ovaţiuni); ele îţi vor arunca bale peste picioare; vor rămânea strivite înapoi, iar d-ta vei ajunge cu noi acolo unde trebue să ajungi! (ovaţiuni entuziaste, prelungite). CUVÂNTARE (III) Domnilor, Fiindcă orele sunt destul de înaintate, daţi-mi voie să vă fac... istoria ţării... dela 1866 încoace (ilaritate). Voiu căuta să fiu cât mai complet; şi, se înţelege, trebue să aveţi puţintică răbdare; orice istorie completă are nevoie de comentarie, de note şi de note la note (ilaritate), încep. Constituţia noastră dela 1866 s’a făcut ca prin farmec, ca printr’o vrajă: o Constituţie întreagă de nu ştiu câte capitole, paragrafe, articole, s’a făcut... foarte iute... Englitera şi-a făcut-o pe a ei nu ştiu după câte lupte seculare; ţara românească şi-a făcut-o, fără multe necazuri— într’o noapte (mare ilaritate, aplauze). Pesemne că de aceea Constituţia engleză a ieşit aşa de proastă: au pierdut prea multă vreme la ea; prea au migălit-o — n’au putut-o nimeri dintr’o dată... Noi am nimerit-o! scurt, într’o noapte... şi este — cum o vedem (ilaritate, aplauze). Din două curente a rezultat atunci această importantă operă: curentul înaintat, aproape jacobin şi curentul retrograd, regulamentar. S’a recurs, pentru a nu se întârzia marea operă cu prea multe hărţueli, — n’aveam vreme de pierdut, — la o formulă de reţetă doftoricească... Recipe: 50 la sută retrograd; 50 la sută jacobin; amestecă frumos şi... e gata: avem Constituţia! (ilaritate aplauze). Din greşală pesemne, spiţerii au scăpat de partea retrogradă 51 la sută, iar de partea jacobină numai 49 la sută (mare ilaritate, aplauze). Jacobinii au protestat şi au început straşnică luptă, supăraţi, nu pe spiţerii cari 5 10 15 20 25 30 35 CUVÂNTARE (III) 231 greşiseră alifia, ci pe Vodă, care nu înţelegea s’o mai dreagă: luptă înverşunată contra Suveranului (aplauze). Şi astfel n’a trecut mult timp şi Capul Statului s’a găsit, la un moment, într’o mare... nu tocmai primejdie, dar desigur supărare şi mâhnire. . . Greu, foarte greu moment!.. Partidul conservator, în care pe lângă retrograzi se găseau şi spirite moderate şi patrioţi cuminţi, aceia cari obţinuseră dela retrograzi concesiunile ce se putuseră obţinea, au luat cu bărbăţie situaţia în mână, au mângâiat şi încurajat pe Suveran, şi au condus ţara şase ani de zile, începând să aplice încet-încet Constituţia. Luptând cu multe piedici atâta vreme, au obosit; pe de altă parte, împrejurări politice exterioare reclamau pentru cârma Statului nostru un partid cu puteri proaspete. Conservatorii s’au retras dela putere cedând locul lor partidului liberal, care venea acum amestecat şi el cu elemente moderate. Am avut după aceea guvernul de doisprezece ani al liberalilor, un guvern cu aşa putere şi aşa avânt, încât, ha-ha ! către sfârşit, să leşine cu totul partidul conservator (mare ilaritate, aplauze multe). Doisprezece ani de opoziţie, domnilor... doisprezece ani! Un ilustru conservator spunea aceste memorabile cuvinte: « Ce să mai facem noi conservatorii dacă o parte din noi, pretinşi conservatori, şi încă tineri, au ajuns « opozi-ţiune miluită », iar noi, propriu zişii conservatori, am rămas atâţia în club încât nu putem adesea să găsim pe al patrulea pentru o partidă de preferanţă » (mare ilaritate, ovaţiuni). Au început aşa dar conservatorii să se gândească serios. Erau între ei, în fruntea lor, iluştrii răposaţi Lascar Catargiu şi Alexandru Lahovari, cari şi-au zis: « E poate şi vina noastră că nu ne gândim să evocăm elementele cari trebuesc să fie în poporul acesta înclinate către ideea conservatoare. Oare şcoalele de când le avem; oare munca câtă se face; agricultura, micile industrii — nu trebuesc să poseadă elemente cari necesar să fie conservatoare? Le-au căutat şi le-au găsit; au găsit pe mulţi; mai ales dintre tineri, şi între aceştia au găsit — pe d. Take Ionescu (ovaţiuni frutunoase şi prelungite). Scrupulurile 232 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE de pietate ce le aveau aceşti tineri faţă cu doctrina liberală -• demodată, din care rezultase viziriatul liberal, au fost rupte. Aceşti oameni s’au dus la partidul conservator, şi partidul conservator, care era cât p’aci să-şi dea sfâr-5 şitul, a început a reînvia, ca Lazăr, pe care l-a luat Christos şi, suflându-i în faţă, l-a pus iar pe picioare (ovaţiuni furtunoase). A reînviat partidul conservator şi a avut şi el pe urmă aţâţia ani de activitate şi de glorie, pe care Istoria nu i le va putea tăcea, necum tăgădui. (Ovaţiuni). io In aceeaşi vreme, aceia la care făcea aluziune Lahovari numindu-i opoziţie miluită, s’au gândit: «Bine; noi ne dăm drept conservatori şi tocmai acum când partidul conservator a ajuns iar tare şi mare, noi să stăm pe dinafară? » Şi, în loc să intre franc şi frumos în sânul partidului, au 15 început să-l mineze, ca să-l aducă iarăşi la impotenţă, la pieire, spre a i se oferi ei la urmă drept salvatori (ilaritate, ovaţiuni). Au început să-i tragă clopotele ca de maslu şi să spună despre Lascar Catargiu, despre acela care odinioară scosese din momentele cele mai grele ţara, despre 20 acela care refăcuse partidul conservator, că-i rezervă o înmormântare de clasa întâia (ovaţiuni nesfârşite). Cu toată cobirea lor, Lascar Catargiu a guvernat şase ani şi a mai guvernat încă şi din opoziţiune, căci, dacă nu guverna el din opoziţiune, o chestiune care ar fi putut 25 sgudui ţara aceasta, nu s’ar fi putut rezolva cu bine (ovaţiuni sgomotoase). A murit în fine bunul şi marele Catargiu — a murit în momentul când trebuia să vie iar la putere. . . Atunci — ruptură. . . Guvern conservator cu opoziţie 30 conservatoare... Apoi opoziţia conservatoare face fuziune cu partidul conservator dela putere; apoi, pentru mai nimica, iar se rupe fuziunea, şi. . . partidul cade dela putere; şi iar vine guvernul conservator şi iar cu. . . opoziţia conservatoare (aplauze multe). In fine, iată răscoa-35 lele ţărăneşti, şi atunci, aman! iar unirea conservatorilor, iar fuziune, şi de data aceasta, şeful vestitei opoziţiuni miluite devine şeful partidului conservator (aplauze). Aceasta o dorea de mult: i s’a împlinit în fine! (ilaritate) şi i s’a împlinit cu aşa avânt, cu atâta dragoste 5 10 15 20 25 30 35 CUVÂNTARE (III) 233 din partea tutulor conservatorilor şi mai cu seamă din partea şefului nostru, încât parcă nu mai putea fi îndoială că trebue să meargă toate bine. Eu, modest observator al afacerilor publice, am_oftat sceptic: bine ar fi să meargă; dar... nu prea (crez c’o să meargă! (ovaţiuni furtunoase). Pentru D u mn ez eu ! n5 am trăit o viaţă pe sub pământ, îmi cunosc omul: ştiu că dacă îl aşezi frumuşel pe scaun, e în stare să-i rupă singur piciorul, numai de drag să^se vază iar căzând (mare ilaritate, ovaţiuni). Curioasă petrecere! (ilaritate mare). Astfel gă-sindu-se într’un cerc de câţiva favoriţi, de câţiva oameni dintre aceia cari simt o crudă plăcere a încuraja apucăturile. . . originale, s’a gândit: « Oare n’ar fi bine să întoarcem partidul conservator iar la idilica şi patriarhala stare de odinioară când era leşinat? (mare ilaritate). Cum am face să-l aducem iar acolo? (mare ilaritate, ovaţiuni furtunoase). Lucru foarte uşor! Toate elementele populare, democrate, atrase de pe vremuri de Lascar Catargiu şi de Alexandru Lahovari, să le gonim afară din partid şi să rămânem noi.. . enfin seuls ! » (mare ilaritate, ovaţiuni nesfârşite). Iertaţi-mă, d-lor, să vă dau pe lângă enfin seuls, şi o formulă românească mai trivială poate, dar desigur mai lirică. Unul pleacă dela horă cu iubita lui şi, depărtându-se de lumea toată, zice cu dragoste: « Bine este câte doi, şi noi, puică, amândoi! » (mare ilaritate; ovaţiuni furtunoase prelungite). Care va să zică, am scăpat de desbateri! Proiectul tău e votat de mine, proiectul meu e votat de tine, fără vorbă, fiindcă... suntem singurei şi fiindcă... ne iubim (mare ilaritate, ovaţiuni furtunoase prelungite). Domnilor, nişte băieţi dela ţară găsesc, în nămolul svântat de vântul primăverii, un obuz de tun... cine ştie de când şi cum rătăcit pe acolo. încep să-l scotocească la şurupul din vârf, să vază ce o fi înăuntru. Un drumeţ le spune: «Nu vă jucaţi, măi băieţi! Să nu fie încărcat, să izbucnească şi să vă ia capul!» Nu izbucneşte, ba izbucneşte ! şi nu se lasă copiii de sgândărit până când izbucneşte obuzul... şi apoi, vai şi chiu!... Din jucăria băieţilor într’o seară la club a izbucnit partidul conservator- 234 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE democrat, cum nu se aşteptau dumnealor (ovaţiuni furtunoase prelungite). Domnilor, nimeni nu putea prevedea, sunt sigur, nici şeful nostru — chiar el o mărturiseşte — ce proporţiuni are 5 să ia această împrejurare (ovaţiuni). Cine însă nu-şi închipuia de loc ce are să se ’ntâmple, sunt băieţii cari au sgândărit obuzul: credeau că au să găsească cofeturi înăuntru (mare ilaritate, ovaţiuni prelungite). io Faceţi-vă odată, domnilor, curiozitatea şi treceţi pe lângă o şcoală, pe lângă un liceu, la ceasul ieşirii din clasă, pe lângă o Universitate când ies studenţii dela cursuri; sau la paradă când defilează şcolile speciale şi... micii dorobanţi — şi întrebaţi-vă: «Oare această mulţime de 15 tineret creşte ca să ajungă clientelă dreptcredincioasă, gogomani, la clubul clasic din piaţa Teatrului? » (ovaţiuni entuziaste). Elementele acestea tinere, cari, mâine poimâine, cu capul şi cu mâinile, au să ducă această ţară, cari ei vor fi această ţară, atunci când mulţi dintre noi nu vom 20 mai fi — aceste elemente vor putea fi conservatoare în sensul Vanicu? (ovaţiuni entusiaste prelungite). Maica Domnului! dar se poate un om cuminte gândi la aşa ceva? (ovaţiuni). Din tineretul acesta au să iasă viitorii agricultori, 25 comercianţi, finanţiari, industriali; viitori ofiţeri superiori, profesori, oameni politici... Ei? au să se ducă aceia la clubul Vanicu, să facă mătănii şi să sărute, ca pe nişte icoane sfinte, proiectele tipărite şi. . . indiscutabile? (ovaţiuni prelungite). Masele acestea de producători şi de gân-30 ditori ai viitorului o să mai fie oamenii trecutului? Pământul o să se învârtească, şi ţara românească o să stea pe loc? Din zece în zece ani, răsar generaţiuni nouă... Ştiinţele cu vremea merg înainte; cu ele, filo-sofia îşi deschide mai adânci orizonturi; stelele chiar îşi 35 schimbă locul... şi noi să stăm pe loc? E posibil asta? (ovaţiuni furtunoase, urale). Cum adică? avem tot: ştiinţă, artă, bogăţie, înţelepciune. . . nu mai avem nevoie să ne mişcăm din loc; să ne oprim prin urmare: să ne mulţumim cu clubul Vanicu, 5 10 15 20 25 30 35 CUVÂNTARE (III) 235 că mai încolo n’avem ce căuta, că mai departe nu ne trebue să mergem, că mai bine decât aşa nu se poate! (ovaţiuni entuziaste, prelungite). Este o vorbă, domnilor, care mi se pare că în Moldova nu se întrebuinţează; în Muntenia, când prinde dulceaţa scoarţă, se zice că s’a zaharisit... Voci: Se zice şi la noi. — Bine; dar nu se zice altceva la d-voastră: când se cam vestejeşte creerul, la noi, în Muntenia tot aşa se zice — e zaharisit! (mare ilaritate, aplauze). Celebrul Menier făcuse multă avere cu ciocolata lui; deodată însă îi apăru în faţă un puternic concurent elveţian cu un fabricat mai bun şi mai eftin. Bătrânul şef de ciocolată s’a gândit atunci să arunce în lume următoarea reclamă: «Nu cumpăraţi altă ciocolată decât ciocolata Menier. Dece? Fiindcă este singura ciocolată care îmbătrânind albeşte». Cum am zice, e mai cuminte (mare ilaritate). Ei bine, se poate să fie la ciocolată bună zahariseala; dar în politică nu-mi prea vine a crede să fie tot aşa de bună (mare ilaritate, ovaţiuni nesfârşite). Domnilor, după ultimele evenimente, după clocotirea produsă de imprudenţa puerilă şi de încăpăţânarea sterilă, statistica ne dă cifra pozitivă a câte partide avem în ţară. Avem trei. Unul conservator-reacţionar: şeful ştie ori nu ştie ce vrea; partidul nu ştie nimic şi nici gândeşte să ştie ce vrea şeful (mare ilaritate, ovaţiuni). Al doilea, partidul liberal: partidul ştie ce vrea; şeful nu ştie deloc ce vrea partidul, şi, după cum se vede, nici nu-i prea trebue să ştie (mare ilaritate, ovaţiuni furtunoase). In fine, al treilea partid, partidul viitorului, care ştie ce vrea el şi ce vrea şeful, care şef ştie şi el ce vrea şi ştie ce vrea şi partidul. Acesta este partidul nostru, partidul conservator-de-mocrat (ovaţiuni prelungite, aclamaţiuni). PARTEA n CRONICI DRAMATICE txţ-'- CRONICA TEATRALĂ Teatrul cel mare. — «Urîta satului», vodevil în 2 acte, prelucrat de d. E. Carada, muzica de d. A. Flechten-macher. 6 Joia trecută, 22 Decemvrie, pe scena Societăţii Dramatice naţionale s’a jucat cu succes « Urîta satului », piesă cu muzică în două acte. Subiectul acestei piese este tras din un roman de George Sand, Petite Fadette, dramatizat în franţuzeşte de io un fabricant vodevilist cu un nume puţin cunoscut şi localizat pe româneşte, încă de mult, de d. Carada, acelaşi d. Carada (fost redactor al « Românului», fost deputat, fost consilier municipal al Capitalei, fost general de brigadă în garda naţională, fost poet dramatic şi liric 15 naţional român), care acum, după retragerea din vieaţa politică şi literară, ţine negustorie de spirtoase şi face pe samsarul la Paris. Nu-i vorba — omul de treabă, fie ce-o fi, tot om de treabă rămâne. Astfel prin urmare, George Sand — Mr. Chose —D. Cana rada: se desluşeşte prea uşor cum subiectul acestei piese este foarte frumos, planul sec şi ordinar, iar stilul sau, cum am zice, redacţia... este — este d. Carada. « Urîta Satului » s’a mai jucat de multe ori în Bucureşti. Nu meritul literar sau noutatea piesei, ci genul ei, foarte 25 rar dela o vreme încoace pe scena teatrului mare, şi noutatea chipului cum a fost jucată au făcut mulţumire publicului. In adevăr, pentru nenorocirea ei, Societatea dramatică naţională, încă dela constituire-i, a ales ca director de 240 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE scenă pe d. M. Pascali, în condiţii foarte avantajoase ^ pentru d-lui. D. Pascali se bucură de foloasele de societar ţ* clasa I-a, foloase în tot cazul pozitive, căci după lege, chiar dacă negustoria societăţii iese rău la primăvară, 5 societarii nu pot pierde nimica ; apoi ia deosebit 400 franci pe lună ca director de scenă, plus procente la fiece reprezentaţie a traducţiilor sau operelor (?) dumisale. Astfel dar, pentru întreitul scop: de a avea dumnealui singur role de căpetenie, de a nu-şi da osteneala cu punere de io piese noui în scenă şi de a lua cât se poate mai des procente pentru lucrările dumisale (??) literare — d. Pascali, ca şi mai nainte, îndoapă pe bietul public cu tot soiul de producţii păcătoase, ieşite din fabricele melodramatice ale Parisului. Schilozii, beţivii, pungaşii, desfrânaţii, spân-15 zuraţii, nemernicii, prostituatele, tuberculoşii şi toate spurcăciunile şi lăturile parisiane, înscenate de industria teatrală franceză, apoi traduse ori localizate în româneşte de oameni, ce nu se pricep nici la românească nici la franţuzească, ce nu ştiu nici ce e Românul nici ce e Franţuzul 20 — ni se dă ca producţii literare şi artistice pe scena întâiului teatru din ţară, menit, cum se zice, a fi « înaltă şcoală naţională de estetică şi morală » pentru publicul român. Afară de asta, răul tot n’ar fi aşa de grozav, dacă chiar aceste ticăloşenii exotice s’ar juca cum se cade. Dar... 25 Un don Juan> despre care basmul povesteşte că era un ştrengar atât de nostim şi de gingaş, încât se prăpădeau fetele şi nevestele după el, iese pe scena noastră ca un destrăbălat pletos, se boceşte, sbiară ca un capiu la urechia drăguţei sale, pretinzând că-i vorbeşte de dragoste, o 30 smunceşte şi o sgâlţâie, pretinzând că o mângâie şi o des-miardă, şi, după atâta zel dramatic sfârşeşte prin a se duce în iad aşa de răguşit, că nu-şi mai poate da seama prin graiu de ştrengăriile lui de pe pământ; Un rege pe care istoria îl dă ca ghebos, urît, bătrân, 35 şiret, buhav, roşu şi creţ la păr, spân la mustăţi şi barbă — iese pe scenă ca un băieţandru înalt, frumuşel, spiţelat, cam prostănac şi peltic, cu barba mică neagră şi cu chica soioasă atârnăndu-i pe ceafă; — şi altele, şi altele: exemplele se pot înmulţi la nesfârşit. 5 10 15 20 25 30 35 CRONICA TEATRALĂ 241 încalţe, artistele n’au decât trei rochi, toate de lux dela d-na Briol, spre a se costuma în orişice rol din fie orice piesă; iar chipul—tot neschimbatul şi drăgălaşul dumnealor chip, gingaş, vesel, bine afistole şi plin de inteligenţă artistică. Nici nu se mai pomeneşte de manierele, obiceiurile, tradiţiile locale: toţi, de orice vârstă, de orice neam, din orice vreme, din orice loc, eroii de pe scena noastră se îmbracă, mănâncă, umblă, se mişcă, trăiesc şi mor după un singur tipar. Părinţii sunt mai tineri ca copiii şi copiii mai bătrâni ca părinţii; stăpânii sunt îmbrăcaţi prost şi slugile poartă haine strălucite; oamenii din veacul de mijloc se poartă şi se îmbracă ca cei din ziua de azi, iar anticii poartă mănuşi, umbrelă şi galoşi. Apoi, scena înfăţişează un palat bizantin din veacul XV, iar acţiunea piesei se petrece, după închipuirea autorului, într’un sat din Elveţia în zilele noastre; — o dramă orientală se joacă într’un vestibul de catedrală gotică,—şi altele şi altele: exemplele se pot înmulţi la nesfârşit. Mai pune apoi că niciun «artist » nu-şi ştie — nu rolul, dar nici măcar intrările şi ieşirile. Şi toate astea din lipsa atât de ştiinţă cât şi de bunăvoinţă din partea direcţiei de scenă, care peste măsură abuzează de indulgenţa publicului. Se înţelege dar uşor întipărirea plăcută ce a pricinuit asupra spectatorilor reprezentaţia « Urîta satului », în care subiectul este de o închipuire mai senină şi mai sănătoasă (cel puţin nu avem niciun bolnav pe scenă), în care jocul actorilor a fost mai aproape de natură şi punerea în scenă a fost mai îngrijită oarecum. Rolele de căpetenie, Ileana (urîta satului), Fior ea şi Moş Nicolae, au fost jucate de trei tineri artişti, elevi ai Conservatorului din Bucureşti, d-şoara Dănescu, d-nii Mateescu şi Hagiescu. D-şoara Dănescu, societară în Teatrul cel mare, d’abia acum iese pentru întâia oară în această stagiune pe scenă. Are un organ plăcut şi cântă cu multă gingăşie şi gust, aşa că, dela întâile măsuri, s’a arătat a fi vrednică elevă a d-lui 16 242 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Ştefănescu, profesor de canto la Conservatorul de muzică, şi a fost răsplătită de public prin călduroase aplauze. Mateescu cântă bine şi joacă şi mai bine. Hagiescu nu cântă, dar joacă. 5 Toţi trei sunt elevii d-lui Yelescu, profesor de declamaţie la Conservator, şi cum că nu sunt luaţi de nu se ştie unde şi aduşi fără voia lui Dumnezeu pe scenă, cum că jocul lor este hotărît şi stăpânit de gândire şi gândirea statornicită de studiu conştiincios, — aceasta se vede dela io întâii paşi ce-i fac în scenă. D. Velescu are prin urmare dreptul la jumătatea laudelor, ce capătă pe adevărat - - merit aceşti trei elevi talentuoşi ai d-sale. Portul, vorba, mişcările, chipul, li sunt pline de adevăr, şi în orice zic, în orice fac, se vede o intenţie artistică. 15 Publicul are aşa dar dreptul, în urma primirii călduroase ce le-a făcut joia trecută, să ceară ai se da cât se poate mai des prilejul să aplaude pe aceşti trei tineri, cărora, noi din parte-ne nu uităm a le da chiar aci folosi-toarea povaţă că, cu tot talentul şi succesul lor, nefiind 20 încă desăvârşiţi, să nu înceteze a lucra şi a se instrui necontenit pentru a face din ce în ce mai bine. D-lui Panu, care a jucat rolul lui Dumitru, recuno-scându-i talentul, îi amintim că ceea ce se chiamă în franţuzeşte drole nu va să zică comic, şi nici caricatura nu 25 însemnează tip. Coristele, ca ţărance dela munte, după calapodul dramatic al direcţiei de scenă, au ieşit, şi joia trecută ca întotdeauna, împanglicate, înmalacovate, înfoiate cu fuste scrobite ca hârtia, şi încălţate cu poloneze, spre a face 30 publicului iluzia desăvârşită a unui bal la « Pomul-Verde » sau «Tomis». Ar fi bine ca Direcţia generală a teatrelor să nu mai îngădue barem coristelor de a-şi bate joc de un public, ce se zice a fi cel mai inteligent din ţară. Muzica « Urîtei Satului » este de d. A. Flechtenmacher; 35 aceasta ne scuteşte de orice laudă: toată lumea cunoaşte îndeajuns arta şi talentul acestui maestru. 5 10 15 20 25 CERCETARE CRITICĂ ASUPRA TEATRULUI ROMÂNESC CRITICA TEATRALĂ ŞI PRESA NOASTRĂ De zece ani şi mai bine, presa românească se bucură de o libertate aproape, ca să nu zicem cu totul nemărginită — stare binecuvântată, ce poate încă n’o visează cel mai democrat dintre democraţii Apusului. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta, spre folosul sau paguba publicului românesc a fost, ori să cercetăm dacă presa românească, bucurându-se de o aşa desăvârşită libertate, a binemeritat-o prin înţelegerea misiunii culturale ce are presa în societăţile moderne. Negreşit, că aceste întrebări sunt, din punctul lor de vedere general, de un interes politicesc prea înalt, aşa că nu se poate trece repede şi cu uşurătate asupră-le în o introducere la o cercetare critică asupra Teatrului. Cu toate acestea, dintr’un punct de vedere parţial şi de un interes destul de însemnat, obiectul acestei introduceri trebue să fie o cercetare în treacăt asupra răspunderii ce are presa dela noi de starea actuală a Teatrului românesc, ce împotriva firii lucrului, mai nainte de a-şi atinge culmea, — către care, prin nişte bune începuturi, pornise dela întemeierea lui, — de vr’o câţiva ani încoace, dând mereu înapoi, a ajuns astăzi în desăvârşită decădere. înrâurirea puternică ce o are critica adevărată asupra mersului lucrurilor publice, în o societate deprinsă oarecum cu cetirea ziarelor, este netăgăduită; de aceea ne-am gândit, că bine ar fi să dăm cititorilor o critică în cunoştinţă de cauză, cum am zice, o critică cinstită, asupra 16* 244 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Teatrului nostru, —şi credem că n’am putea începe mai nemerit, decât căutând a ne da seama de cum s’a făcut până astăzi îndeobşte la noi critica teatrală prin presă. Să nu ne mai întrebăm câţi din gazetarii noştri sunt 5 prin firea lor «chemaţi», şi «aleşi», şi prin ştiinţa lor vrednici a face meseria de care s’au apucat; — să nu mai cercetăm câţi dintre dânşii au obiceiul cinstit şi omenia de nu scrie nimica, decât numai şi numai în deplină conştiinţă şi în cunoştinţă de cauză; —mai bine să ne pu-10 nem straje condeiului, deoarece scopul nostru nu e, Doamne-fereşte, să rărim cumva sin-iubirea imensei majorităţi, cum se zice pariamentariceşte, a confraţilor publicişti, ci să căutăm a ne desluşi cât se poate asupra întrebării: cum se face critica teatrală la noi? 15 Pentru ca să ne ajungem acest scop cu mai puţină bătaie de cap, mijlocul cel mai practic este să purcedem pe calea constatării faptelor simple. Aşa şi facem... Orice gazetar, de obiceiu, se bucură vecinie de o intrare 20 liberă şi mai totdeauna de un scaun gratis în teatru, ba pe la soroace — după cum şi gazeta respectivă este mai mult ori mai puţin însemnată prin popularitatea ei — se bucură şi de câte o loje, tot fără bani. Apoi, gazetarul mai are uşa deschisă la toate repetiţiile 25 teatrului, precum şi liberă trecere printre culise şi pe scenă, unde se poate găsi foarte de aproape cu multe ademeniri. Mai pune la urmă că, îndeobşte, gazetarul se află în strânsă legătură de prieteşug cu actorii, cu actriţele şi mai ales cu întreprinzătorii şi speculatorii de teatre, cu cari 30 adesea, după sfârşirea spectacolului, merge la souper; acolo, caşi în teatru, gazetarul are scaunul său gratis; iar în urma petrecerii, lui i se încredinţează sarcina de a ocroti o-noarea şi reputaţia cutărei artiste, conducând-o până acasă... O corupţie sistematică a oamenilor presei de către 35 oamenii teatrului. Astfel, prin urmare, lesne se poate desluşi cum, afară de foarte rare deosebiri, critica teatrală, în gazetele dela noi, scrisă de aşa condeie, trebue neapărat să fie aşa cum este. CERCETARE CRITICĂ ASUPRA TEATRULUI ROMÂNESC 245 Ba încă să nu uităm a spune ceea ce este şi mai caracteristic: cele mai multe din acele rânduri de pretinsă critică sunt scrise de chiar autorii dramatici, actorii sau speculatorii de teatru, despre tocmai ale căror producţii se dă 5 seama prin ele. Teatrul naţional este adus de speculatorii din urmă, mulţumită lipsei de orice control din partea locurilor competente, în stare de tot păcătoasă, precum oricine are ochi îl vede; cu toate astea o critică împotriva mersului io stricat al acestei instituţii, cu cât va fi mai obiectivă şi mai insuflată de adevărat gust, cu atât va avea mai multă greutate să-şi găsească o coloană de ziar, în care să poată vedea lumina tiparului. Ba dimpotrivă... 15 O piesă stupidă a unui scriitor bătut de toţi sfinţii, plăsmuită fără cap şi coadă după un tipic franţuzesc, scrisă într’o limbă ne mai pomenită, şi care ne falsifică istoria naţională, ne molipseşte simţirea şi spiritul public, din tinereţea lor, de boalele bătrânei vieţi apuseneşti, — 20 în presa noastră se chiamă: «un adevărat monument literar, menit a arăta străinilor că şi Românii noştri ştiu a lucra pe tărâmul dramatic, şi că sunt alături şi în talente mari, ca în tot progresul, cu fraţii de ginte dela Sena ». Un actor, mai puţin decât o mediocritate, lipsit de 25 către vitrega fire de orice daruri, un om ce de-abia poate să citească, şi care s’a apucat de meseria aceasta pentrucă în niciun chip nu era vrednic de alta,—este: «iubitul nostru artist, al cărui talent admirabil în atâtea ocazii ne-a încântat prin vestitele lui creaţiuni de gener ». 30 O actriţă, ridiculă, necioplită, care nu poate vorbi pe scenă două vorbe de înţeles, care nu ştie carte de loc, a cărei chemare în lumea aceasta era poate să fie o harnică cusătoreasă, sau şi mai prost decât atâta, — se numeşte: «gingaşa şi eleganta Cutare, ce prin graţiile, talentul şi 35 arta sa precoce, a ştiut a ne smulge lacrimi în rolul cutare, care este cea mai preţioasă piatră din diadema talentului ei ». Iar un speculator necinstit, care este în stare, spre a-şi umple punga, să jure publicului, prin un afiş-monstru, 246 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE că în cutare seară are să aducă în scenă pe Ucigă-1 toaca de coadă, şi care are obiceiul de a mânca lefurile actorilor, — este proclamat ca: «inteligentul şi neobositul nostru director, care a ştiut atât ca artist cât şi ca diriginte al 5 companiei, să ridice arta română la prestigiul, la care numai el, cu onestitatea lui proverbială, o putea ridica...» Şi câte şi mai câte, care mai de care. .. Oricine, prin urmare, poate pricepe cât este de vinovată această purtare a presei în privinţa teatrului, care io este un factor foarte însemnat al culturii publice, — purtare cu atât mai vinovată astăzi, după ce din averea publică s’a cheltuit aproape o jumătate de milion pentru restaurarea clădirii, deasupra căreia stă scris în litere de aur: Teatru naţional. 15 Credem că nu e de prisos să aducem vorba aci, că sistema de corupţie de către oamenii teatrului s’a întins, nu numai asupra presei, ci şi asupra autorităţilor întemeiate prin legi tocmai spre priveghiarea şi censurarea mersului Teatrului naţional. De prisos e însă a mai spune, 20 că izbânda sistemei a fost aci şi mai uşoară ca cu gazetarii: fireşte că nici aci nu se putea face abatere dela principiul nostru statornic, că noi facem în ţara aceasta legi numai şi numai spre a avea ce să călcăm şi că autorităţile noastre sunt întemeiate, nu spre paza şi aducerea 25 la îndeplinire, ci tocmai spre nesocotirea şi batjocura legilor. încheiem această introducere, ce ne era neapărată, arătând cum că, din parte-ne, am pus de gând a da aci asupra teatrului românesc un şir de articole critice, pe 30 cari ne vom sili a le face cât se va putea mai obiective, întru speranţa că nu puţin bine vom aduce prin ele acestei instituţiuni. 5 10 15 20 25 CERCETARE CRITICĂ ASUPRA TEATRULUI ROMÂNESC (Urmare) LITERATURA IN TEATRUL NOSTRU [I] Ne-ara făgăduit către publicul cititor să-i dăm aci un şir de articole critice asupra Teatrului românesc, şi ne grăbim a ne ţine de făgăduială. După cum am pus de gând, vom cerceta de-a-rândul, întocmai cum urmează, punctele: Literatura, Arta, Scena şi Administraţia—în teatrul naţional. Să lămurim însă, că zicând teatru naţional, vrem să zicem teatrul de astăzi, iar nu teatrul de altă dată; că zicând literatura în teatru, înţelegem repertoriul teatrului nostru dela o vreme încoace, — şi astfel fireşte, critica de faţă nu se poate întinde la o desbatere asupra literaturii dramatice româneşti — care a cam existat odinioară — nici are de obiect a intra în istoria teatrului la noi. Şi ca să nu acoperim zadarnic spaţiul foarte preţios al gazetei, să şi începem prin «Literatura în Teatrul nostru », făcând o dare de seamă categorică asupra repertoriului acestui teatru. In acest repertoriu, piesele se împart în trei mari categorii: localizări, plagiate şi traducţii. Afară de acestea, mai este încă o categorie foarte mică, pierdută în grămada celorlalte trei, dar pe care, pentru interesul obiectivităţii cercetării de faţă, nu trebue s’o dăm uitării — categoria pieselor originale, cari sunt aşa de puţine că le-am putea număra pe degete. 248 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE E de neapărată nevoie, pentru a fi desluşiţi, să privim în parte fiecare din aceste categorii; aşa dar să urmăm astfel, luând mai întâi categoria cea mică. Un străin cu minte şi cu cunoştinţă de ce va să zică 5 cultură omenească, picat de curând în Bucureşti, şi care ar fi văzut clădirea, frumoasă pe dinăuntru ca şi pe dinafară, a teatrului nostru — ar crede că glumim sau că ne batem joc de dânsul, dacă i-am spune că în limba românească, afară de o singură deosebire, şi aceea nu tocmai-10 tocmai, n’avem nicio piesă originală cum se cade — adică niciuna. Acelei singure deosebiri — fiindcă e singură — i se cuvine o luare aminte în parte, şi de aceea ne oprim asupra piesei « Răzvan-Vodă », 5 acte în versuri, de d. Hăsdeu, 15 împotriva căreia sunt destule de zis. Mai întâi această « poemă dramatică », cum o numeşte autorul, nu este clădită pe un plan de dramă, ci pe un plan de poveste, şi cum că între aceste două feluri de plan deosebirea este însemnată, nici mai încape vorbă. In o 20 poveste, catastrofele se petrec şi se înşiră neatârnate unele de altele, neavând altă rudenie între ele, decât că sunt mai mult ori mai puţin atingătoare de fiinţa aceluiaşi subiect — întocmai ca nişte mătănii: boabele între ele însăşi fiind neatârnate, sunt numai petrecute şi înşiruite 25 pe acelaşi fir; putem tăia firul ori în ce parte şi lăsa să cază oricâte boabe: dacă înnodăm firul la loc, mătăniile, deşi cu mai puţine boabe, sunt tot mătănii. Altfel însă trebue să fie planul unei drame; aci, catastrofele atârnă una de alta, curg una din alta, se ţes una cu alta pentru 30 acelaşi sfârşit, adică pentru pregătirea catastrofei celei mari, a încheierii sau a desnodământului — întocmai cum celulele organice atârnă una de alta şi se ţes între ele înseşi pentru a forma organele, cari lucrează toate spre acelaşi sfârşit, adică spre constituirea şi iconomia fiinţei; 35 aci nu mai putem, ca la mătănii, să smulgem sau să ciuntim organele ori de unde şi oricum, fără ca să nimicim fiinţa sau cel puţin să-i sdruncinăm toată iconomia. In poema dramatică a d-lui Hăsdeu, scene întregi, un act sau, şi mai multe chiar se pot scoate fără a jicni CERCETARE CRITICĂ ASUPRA TEATRULUI ROMÂNESC 249 iconomia întreagă a clădirii; scenele şi actele rămase vor fi de sine stătătoare şi ne vor da o înfăţişare, deşi mai restrânsă, totuşi însă deplină, a unei cutare părţi din viaţa eroului. 5 Un alt cusur oarecum însemnat în « Răzvan » este şi felul versificaţiei. In mai niciunul din versurile acestei poeme nu s’a ţinut seamă de cerinţele accentelor: pretutindeni accentul firesc al vorbirii este răsturnat, astfel că rare sunt cuvintele cari, în citirea ritmică a versului io unde se găsesc, să sune aşa cum se aude sunând în vorbirea obicinuită. Cu toate astea însă, « Răzvan » este şi va rămâne o bucată « cinstită » în literatura noastră, pentrucă în această scriere închipuirea este sănătoasă, caracterele sunt ori-15 ginale şi în mare parte bine păstrate, şi multe scene sunt cu adevărat dramatice şi vrednice a mişca sufletul privitorilor ; iar mai presus de toate, pentrucă în « Răzvan » sunt gândiri curate, spuse limpede cu vorbe frumoase româneşti, de ţi-e dragă lumea să le auzi. 20 Afară de « Răzvan » — nimic. La tot ce s’a produs ca literatură originală de teatru, câtuşi de puţin nu i se cade acest nume. ... încercări mai puţin decât copilăreşti, lucruri ciudate şi vrednice de râs, minunăţii de absurditate — adevărate 25 bazaconii literare... Şi nenorocirea fu pentru noi cu atât mai mare, deoarece subiectele mai tutulor acestor producţii au fost trase din istoria naţională. Istoria naţională, — care pentru noi trebuia să fie un izvor nesecat de poezie sănătoasă, un şir de icoane sfinte 30 de unde să căpătăm totdeauna învăţătură de adevăr şi insuflare de virtute, şi căreia, spre cinstea noastră chiar, trebuia să-i dăm cinstire adâncă, — a fost, tocmai la filele ei cele mai strălucite, falsificată şi mânjită în aşa zisele « Drame naţionale cu mare spectacol», produse de 35 nişte închipuiri sterpe sau bolnave, de minţi strâmbe ori şubrede, de capete goale de dar şi sărace de lumină. Astfel, în o piesă ce purta măreţul titlu « Mircea cel Bătrân », s’a văzut pe scena noastră eroul mare dar nenorocit al creştinătăţii, vrednicul cavaler şi Domn al 250 5 10 15 20 25 30 35 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Românilor, « încărcat de ani », chiar în ajunul unei bătălii hotărîtoare cu păgânii, umblând noaptea prin mahalale şi fundături după.. . dragoste nelegiuită cu fete mari, însoţit, spre mai bună ispravă, de un mare şi mai bătrân ca el boier, stâlp al ţării, care cunoştea mai bine cotiturile şi răspântiile pe unde se găseau frumuşelele. In «Moartea lui Brâncoveanu», apoi, s’a văzut de atâtea ori părintele şi martirul redeşteptării naţionale, căpitanul viteaz al pandurilor de peste Olt, Tudor Vladi-mirescu, zugrăvit în caricatură pe un petec de mucava, străbătând scena ca tablou alegoric, tras cu sfori pe rotile, în o aureolă de focuri de Bengal. Nu ne trebue deocamdată să căutăm a şti care a fost scopul acestor lucrări, şi nu avem aci nevoie să ne întrebăm dacă, pe de o parte autorii, iar pe de alta speculatorii de teatru, de bună sau de rea credinţă au batjocorit ochii şi urechile « inteligentului public » — cum zic ei — cu asemenea producţii; — este destul pentru acuma să constatăm că ele, în Capitală, în miezul unei naţii, ce se zice a fi oarecum înaintată pe calea culturii, au trecut ca literatură dramatică. Care a fost cea d’întâi producţie de acest soiu dramatic, nu se poate spune sigur, însă cea din urmă o văzurăm în zilele trecute. Cel din urmă nume de înregistrat la pomelnicul trist al monştrilor «născuţi-morţi » în această aşa zisă literatură, este piesa «Oştenii Noştri», prin care s’a înfăţişat înaltei nobilimi şi onorabilului public bucu-reştean panorama strategică a Plevnei în «mărime naturală », cu epizode din isprăvile oştenilor români în tablouri comice. ...Plevna nu se luase încă; pe pământul Bulgariei, mlaştine calde de sânge românesc fumegau; picioarele şi mâinile, cari ne muncesc ţarinile în vreme de pace, degerau în şanţurile redutelor; oştenii români n’aveau drept hrană decât o fărâmătură de pesmete negru muiat în făgaşul săpat de roata tunului; Curcanii, — poate singurul « ceva » ce încă nu-i « putred » în ţara aceasta, — seceraţi de focurile vrăjmaşe, de ger şi de foame, din atâtea mii rămăseseră atâtea sute, — şi noi, autori de spirit, ştiind CERCETARE CRITICĂ ASUPRA TEATRULUI ROMÂNESC 251 că în Capitală sunt mulţi iubitori de privelişti plastice şi de sensaţii, le dam «Oştenii Noştri, dramă naţională de ocazie cu mare spectacol ». Ce mai trebue zis, prin urmare, împotriva acestui din 5 urmă păcat dramatic «de ocazie»? Astfel categoria pieselor originale la noi este cu totul nimica; de aceea şi repertorul teatrului românesc se compune în deobşte numai şi numai din celelalte trei categorii mari. io Nu trebue cu toate astea să uităm că mai este şi a cincea categorie, foarte minunată prin aceea că se poate amesteca şi contopi deopotrivă de nemerit cu fiecare din celelalte patru. Aceasta e categorie lucrărilor ieşite din îmbelşugatul condeiu al d-lui V. Alexandrescu-Ureche; 15 însă despre aceste lucrări, fiindcă nu ne putem dumiri şi statornici în ce anume categorie din cele patru să le aşezăm, lăsăm a vorbi mai bine, pe de o parte istoria literaturii spanioleşti, iar pe de alta un oarecare spiritual biograf al mult-iscusitului Cosmuţă Popovici. 20 Avem deci: localizări, plagiate şi traducţii. Cum şi ce fel sunt şi aceste producţii în deosebi, vom cerceta şi vom vedea în articolul următor. 5 10 15 20 25 CERCETARE CRITICĂ ASUPRA TEATRULUI ROMÂNESC (Urmare) LITERATURA IN TEATRUL NOSTRU [II] O jumătate aproape din repertoriul teatrului românesc se compune din cele două mari categorii, a localizărilor şi a plagiatelor, şi toate producţiile de aceste soiuri sunt plăsmuite după piese franţuzeşti de şcoalele moderne: melodrame de bulevard şi comedii de moravuri. Dela o vreme încoace, localizarea şi plagiatul au ajuns a fi nişte adevărate boale cronice în teatrul nostru. Câţiva oameni, cărora, Dumnezeu ştie cum, le-a trăznit prin cap că sunt « chemaţi » a scrie pentru teatru, şi cari nici nu cunosc istoria ţării, nici nu şi-au dat seama vreodată de moravurile noastre sociale, lucrează pe întrecute a dărui scena românească, în fiece an, cu feldefel de producţii de aceste două soiuri dramatice, una mai ciudată ca alta. Fiecare din aceşti scriitori minunaţi ia o piesă franţuzească, o traduce ciat-pat, îi preschimbă numele proprii originale în nume proprii româneşti, şi apoi, vorba ceea, potrivească-se nu s*o potrivi, în trei zile localizarea e gata. Adevărul este că mai totdeauna localizarea se potriveşte ca nuca ’n perete; dar nu face nimic — repertoriul teatrului naţional s’a mai înavuţit cu încă o « dramă istorică cu mare spectacol » sau cu încă o « comedie de moravuri locale ». Astfel, —pentru ca să luăm un exemplu, —în o asemenea dramă istorică, anume «Patrie şi Domnitor», CERCETARE CRITICĂ ASUPRA TEATRULUI ROMÂNESC 253 localizată după o melodramă franţuzească «le Tisserand de Segovie », un Vodă român, de pe la leat 1500 sau şi mai nainte, osândeşte la moarte pe cel mai viteaz şi mai credincios al său căpitan, care tocmai se întoarce biruitor 5 dela bătaie. La această faptă de nerecunoscător, bietul Vodă este împins de zizaniile şi uneltirile unor curteni mişei şi pizmaşi, cari l-au făcut să crează că vrednicul oştean are de gând, la intrarea lui în capitală ca biruitor, să facă o răscoală militărească şi, răsturnând pe M.-Sa, io să-i ia tronul. .. Deşi acel Vodă s’a părea peste măsură lesne-crezător la vorbele curtenilor, — calea-valea, să zicem că până aci lucrul se cam potriveşte; însă ceea ce nu se mai potriveşte de loc este urmarea istoriei, adică: oşteanul credincios, văzându-se osândit pe nedrept, fuge în fundul 15 munţilor — ghiciţi, pentru ce?—pentru ca să clădească acolo (cu ce capital, nu se spune în piesă) un aşezământ industrial, o fabrică de pânzărie, în care lucrează zi şi noapte, ca un cinstit fabricant, cu atâta sârguinţă, încât ajunge vestea până la curtea domnească despre calitatea 20 produselor lui industriale, şi Vodă, pentru încurajarea industriei naţionale, îi trimite — ghiciţi, ce ? — un « brevet s. g. d. g. » făcându-1 « Furnisor al Curţii domneşti ». Judece fiecine: aşezăminte industriale, fabrici, încurajarea industriei naţionale cu brevete s. g. d. g. şi furni-25 sori ai Curţii în regulă — în ţara românească la leat 1500 fără ceva! In aşa chip se fac mai toate localizările numite « drame istorice ». Şi e lucru foarte firesc, nici nu se poate altfel; căci, deşi între două întâmplări ce ar fi avut loc în de-30 osebite locuri şi vremuri, se pot găsi mai multe ori mai puţine trăsuri de asemănare; deşi oricând şi oriunde, omul este om şi lumea lume; însă, precum alte ţări, alte zile, alţi oameni — asemenea şi alte datine, alte gândiri, alte simţiri. 35 Poezia este, precum cu drept cuvânt s’a zis, ca şi pictura, şi mai cu seamă poezia dramatică. Bine, — omu-i om oricând şi oriunde; dar şi Stan ca şi Bran e om; cu toate astea, şi la chip şi la stat şi la port, altu-i Bran şi altu-i Stan. Dacă spun unui zugrav să-mi 254 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE zugrăvească pe Stan, nu-mi zugrăveşte pe un om oricare o fi, nu-mi zugrăveşte pe Bran, ci anume pe Stan, leit el, cu chipul lui, cu statul lui, cu portul lui. Apoi — Louis XI al Franţezilor şi Vlad-Vodă Ţepeş al 5 nostru au fost stăpânitori fiecare pe vremea şi în ţara lui; unul prin ştreang, altul prin ţeapă aveau obiceiul să amuţească pe nemulţumiţii supuşi şi pe protivnicii lor politici; — însă pentru aste singure cuvinte, în o scriere teatrală aceste două icoane istorice se pot oare confunda, contopi io sau lua una drept alta numai şi numai prin preschimbarea numelor? Nu, —fiindcă poetul dramatic e ca şi zugravul: icoanele pe cari ni le arată, nu după cum dânsul le botează, ci după asemănarea lor cunoaştem anume ale cui sunt. is Prin urmare, a lua cineva, mai ales când e lipsit de darul poeziei dramatice, a lua o piesă istorică străină, a cărei acţiune se petrece în Spania la începutul sutei XVII, şi a face, fără altă schimbare decât a numelor proprii, să se petreacă aceeaşi acţiune în ţara noastră pe la leat 20 1500 — este tocmai ca şi cum un zugrav, d. C. I. Stăn-cescu, spre pildă, ar lua o icoană veche a lui papa Clement VII şi atârnând-o pe un perete al muzeului nostru, ar scrie dedesubtul ei: « Aceasta este icoana preasfinţitului Mitropolit al Moldovei, Dosoftei — localizată de d. C. L 25 Stăncescu». De prisos a mai spune că şi în al doilea soiu de localizări, cari ni se dă cu titlul de «comedii de moravuri locale », deşi acţiunea se închipue că ar avea loc la noi* deşi numele proprii le auzim a fi româneşti, ni se înfăţişează 30 nişte personaje cu moravuri ce, la dreptul vorbind, chiar în Franţa, afară de raza Parisului încetează de a mai fi locale. Inchipuiască-şi cineva, Români, localnici din Bucureşti, Buzău ori Târgovişte, cu moravuri şi apucături de — de Sport, de Highlife, de Scating-Rink, de Bursă, de 35 Quartier-Latin ori de Cafe-Tortoni şi altele. Multe din piesele localizate, drame ori comedii, nu tocmai rele în original, cu mult mai nemerit ar fi fost, lipsind altele mai bune, să ni se dea curate ca simple traducţii, în loc să ni se dea scâlciate şi pocite de boala CERCETARE CRITICĂ ASUPRA TEATRULUI ROMÂNESC 255 cronică a localizării cu orice preţ, — şi mai ales după ce s’a văzut că o bună localizare e aproape tot aşa de grea ca şi o lucrare originală. In adevăr, între toate localizările din repertoriul tea-5 trului românesc, una singură se poate numi o lucrare cum se cade: «Amorul Doctor» de d. Obedeanu după piesa cu acelaşi nume a vestitului Moliere. Această localizare produce asupra cititorului sau privitorului acelaşi efect ca şi lucrarea clasicului francez, prin meşteşugirea cu care io pe izvodul franţuzesc s’au aplicat caractere dela noi curat locale, şi prin limba românească în care s’a făcut tra-ducţia. Sfârşirăm cu despre localizări; să trecem aşa dar la a treia categorie. 15 Plagiatele, cu toate că dintru început le-am pus într’o categorie deosebită, sunt în deobşte tot localizări. Deosebirea între un plagiat şi o localizare este numai formală, şi adică: la plagiat, meşterul localizator uită să spuie pe afiş cum că piesa, cu tot planul şi amănuntele lui, cu 20 toate ideile şi stilul ei, este ieşită din închipuirea şi condeiul autorului adevărat; uită meşterul localizator să mărturisească cum că dânsul alt n’a făcut, decât a luat piesa franţuzească, a tradus-o cum a putut, şi potrivit nepotrivit a preschimbat numele proprii — şi, nemulţumindu-se a 25 trece în ochii publicului ca croitor bun rău al piesei, ar vrea să treacă, dacă se poate, ca născător al ei. In ţările culte, — dintre cari ne tot fălim că facem parte, — când vreun asemenea meşter încearcă să dea ca producţie a lui aceea ce este lucrarea altuia, îşi săvârşeşte 30 meseria aceasta, deşi cu multă meşteşugire, totuşi cu frică grozavă; rar, foarte rar, se găseşte câte un cutezător, care să răpească cuiva proprietatea literară; căci în partea locului, plagiatorul este nu numai înfierat amar de opinia publică, dar încă e şi tras la grea răspundere de către 35 legile de drept comun respective. La noi însă, plagiatul se săvârşeşte des, foarte des, de-a-dreptul, făţiş şi cu o linişte sufletească vrednică de o mult mai cinstită faptă; căci adăpostul cel mai bun pentru plagiatori, adevăratul « pământ făgăduit » al acestui soiu de industriali este ţara 256 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE noastră, —pe de o parte, fiindcă n’avem cu ţările străine, pe ai căror supuşi îi plagiăm, nici o convenţie privitoare la respectul reciproc al proprietăţii literare; iar pe de alta, fiindcă în publicitatea dela noi, ca în toate ramurile vieţii 5 publice, cu cât cineva are mai mult toupet, vorba francezului, cu atât e mai sigur de izbândă şi de popularitate. E trist, dar e neapărat, cu prilejul acestor rânduri să aducem, spre susţinerea ziselor noastre, câteva exemple de plagiaturi. Aşa, pe afişele teatrului naţional, din cari io se pot găsi încă mustre la caz de vreo tăgăduinţă, s’a citit: « Păcatele bărbaţilor, comedie locală de M. Pascali», pe câtă vreme această «comedie locală » era o simplă localizare, (ca toate, nu tocmai potrivită) după piesa franţuzească, anume « Les amendes de Timothee ». Apoi « Ră-15 posatul Dumnealui, comedie locală de d. M. Pascali» era numai o localizare tot din franţuzeşte, după « Mon premier!»; iar «Căzăturile, tot comedie locală, tot de d. M. Pascali», nu era decât «les Invalides du mariage». Pe urmă, « Gheşeftarii, comedie locală de d. Fr. Dame », 20 şi «Ţara şi Mihnea, dramă istorică tot de d. Fr. Dame», nu erau decât, întâia « Mercadet, le faiseur, de Balzac », iar a doua « Patrie! de Victorien Sardou ». Plagiatul prin urmare se practică în literatura dramatică la noi, ziua namiaza mare, fără nicio teamă; ba încă 25 dacă făptuitorul e prins cu ocaua mică şi apucat să dea socoteală de păcatul său literar — deocamdată îl tăgă-dueşte fără. . . clintire, ca să nu zicem altfel; însă, văzân-du-se până în sfârşit înfundat, răspunde, fără a-şi vedea halul, că «toate geniile mari aşa au urmat, ca dânsul: 30 Moliere a plagiat pe Aristofan şi pe Plaut, Goethe pe Shakespeare, şi nu mai ştiu cine pe cutare...» Apoi, ca să se apere şi mai bine, după părerea lui, meşterul sfârşeşte prin a declara că dânsul a făcut aceea ce Heine zicea despre Dumas, adică « a luat monede vechi, şi topindu-le 35 le-a prefăcut, ca să le puie din nou în circulaţie, — fiindcă în literatură şi în artă, proprietatea nu trebue respectată ». Cu toată cinstirea ce, ca nişte oameni de rând, dato-rim ideilor unui om ales ca răposatul poet citat, nu ne CERCETARE CRITICĂ ASUPRA TEATRULUI ROMÂNESC 257 putem opri a răspunde chiar aci împotriva acestor foarte greşite păreri ale lui. — De către oricine s’ar zice,—în toată lumea proprietatea artistică şi literară, ca toate proprietăţile, este şi trebue respectată; — cu cât cineva scoate 5 la iveală sau apără mai mult părerea primejdioasă că plagiatul ar fi legitim, desigur cu atât trebue să fie mai sărac de proprietate literară, — iar oamenii cari se îndeletnicesc a topi monedele vechi ale altora şi a le preface în monede noui spre a le cheltui dânşii, se numesc în xo piaţă calpuzani şi în literatură plagiatori. încheind aci cu despre categoria a treia, ne rămâne a vorbi despre a patra şi cea din urmă în articolul viitor. 17 5 10 15 20 25 TEATRUL ROMÂNESC DESCHIDEREA STAGIUNII 1878—79 Dumineca trecută, 1 Octomvrie, Asociaţia dramatică şi-a deschis stagiunea, cu reprezentaţia « Fiica lui Ţinto-retto », melodramă în 5 acte* Ca toate melodramele «de boulevard », după cum se zice în termeni de teatru, şi « Fiica lui Tintoretto » este un spectacol interesant, în care o intrigă încâlcită şi presărată cu situaţii enigmatice, ţine loc de tot: patimi umflate. câte vrei, dar la caractere să nu te aştepţi, minuni închipuite destule, dar adevăr lumesc de loc. Eroii se nasc, trăiesc şi mor, umblă, se mişcă, intră şi ies, totdeauna ex-machina, fără altă noimă decât spre a sluji încâlcirii melodramatice. Un intrigant, cel puţin un om mârşav şi spurcat (după fapte numai, că aminteri, după vorbele lui naive se vede a fi băiat bun), încurcă şi turbură fericirea şi liniştea a o sumă de alte persoane cinstite, ori din ambiţie, ori din dragoste, ori din « sfânta foame » a banilor, ori din cine ştie ce altă netrebnică pornire, sau şi mai bine din toate deodată, ca să fie melodrama şi mai grozavă. — Ba încă, mulţi intriganţi de melodramă, dacă i-ai întreba la o adică, nici ei n’ar şti să spuie pentru ce fac atâtea mişelii şi supără pe oamenii de treabă buni nevinovaţi; dar îi supără pentru că-i supără; aminteri ce fel de melodramă ar fi aceea fără un «infam intrigant »? — Intrigantul umblă ce umblă, patru acte d’a rândul, dar în sfârşit, în actul al cincilea, i se înfundă şi lui; ori că-1 ia şi-l duc la poliţie ; ori că victimele lui chiar îl răpun ; ori că se ucide el însuşi de mustrarea cugetului; ori, dacă nu i se întâmplă 5 10 15 20 25 30 35 TEATRUL ROMÂNESC 259 una din astea, apoi trebue neapărat să-i cază apoplexie sau tavanul în cap, pentru satisfacţia înaltei nobilimi şi onor. public. Acesta e calapodul literar, pe care e turnată şi « Fiica lui Tintoretto », şi în adevăr, în această melodramă, mişelul Arezzo, după ce a făcut atâtea ticăloşii, moare la sfârşit trăznit de o încurcătură galopantă de intestine, şi astfel se descurcă toată comedia. Astfel dar, pentru deschiderea stagiunii unui mare teatru naţional, nouă ni se pare că alegerea unei bucăţi de soiul cam rococo al melodramelor « de boulevard », nu este tocmai nemerită. Traducţia melodramei « Fiica lui Tintoretto » se dato-reşte unei pene strălucite, ce nu pentru întâia oară păcă-tueşte numai de hatârul muzelor româneşti. (Vorba ceea: — El iubeşte muzele româneşti. — Dar muzele pe el? — Şi el pe ele). Şi se poate zice într’adevăr că e o traducţie minunată, de vreme ce traducătorul, anume d. Frideric Dame, nu ştie, nu poate să ştie î^omâneşte. Onor. Comitet teatral are în frunte-i, ca Director general, pe d. Ion Ghica, prezidentul Academiei române, şi în sânu-i pe d. G. Sion, membru în aceeaşi Academie;—nu mai pomenim şi de mult-iscusitul d. Pseudo-Ureche, membru şi în comitetul teatral, care se zice c’a părăsit jeţul academic, fiindcă, din nenorocire şi dimpotrivă cu speranţele-i legitime, nu s’a dat premiul Năsturel, operelor d-sale s-purii, tipărite ad-hoc. Prin urmare, dela acest onor. Comitet teatral, bucăţică ruptă din Academie, suntem în drept a cere puţin respect pentru limba românească. întâiul teatru românesc din ţară, cârmuit de membri din Academia română, pe a cărui scenă se vorbeşte o limbă ce numai românească nu-i, e cam ciudat lucru, ce-i drept. Şi de aceea, nici nu putem crede, că onor. Direcţie generală a avut ceva în ştire despre traducţia minunată a d-lui Fr. Damă, cu care s’a deschis alaltăieri seara stagiunea teatrală. Deschiderea unei stagiuni nu e tocmai un prilej pentru a critica fiecare actor în parte, mai ales când toţi sunt cunoscuţi din trecut publicului. Insă o observaţie sau două, 17* 260 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE chiar de pe acum, întru cât priveşte aceea ce în franţuzeşte se zice Vensemble> credem că şi-ar găsi loc în această dare de seamă. Este elementar într’un teatru, că toţi actorii trebue să 5 vorbească tot într’un glas, adică să aibă cu toţii un dia-pason statornic. Duminecă seara multe scene s’au jucat aşa, încât părea că un actor vorbeşte din pimniţă, şi altul din podul casei; iar când vorbeau mai mulţi era şi mai ciudat. La o întrebare şoptită, un actor poate răspunde într’un io glas cât vrea de tare, însă nu într’un glas mai înalt sau mai adânc decât glasul căruia-i răspunde. Apoi ar mai fi de dorit ca figuranţii, coriştii şi rolele de a doua şi a treia mână, să se arate ca făcând parte vie din comedia ce se înfăţişează pe scenă; adică la moartea vre-15 unui erou, jalnici să fie, iar la nuntă cheflii; şi dacă s’ar putea să nu mai stea drepţi şi la rând soldăţeşte, că doar disciplina dramatică se deosebeşte de cea dela cazarmă. — Un erou zelos asudă în faţa scenei în agonia ceasurilor din urmă; iar tovarăşii lui de luptă, chip şi seamă, pe cari el 20 îi conjură cu limbă de moarte să-l răzbune şi să scape patria de vrăjmaşi, voinicii lui, stă drepţi la linie, fără să-l asculte, şi se gândesc, unul că s’apropie Sfântul-Dumitru, altul că n’are palton ori că s’au rupt ghetele, altul că n’a plătit abonamentul la birt, — fel de fel de nevoi, mă rog, 25 cum are tot omul, măcar corist să fie. Toate aceste nevoi însă, fiecare şi le ştie, şi nu privesc de loc pe public, care ar dori să vază pe «tovarăşii de luptă » ai eroului ce moare, puţin mai mişcaţi de pierderea căpitanului lor. Direcţia de scenă ar trebui să se cam gândească la în-30 dreptarea acestor cusururi inveterate în teatrul românesc. Sfârşim, sperând că la locurile competente din teatrul românesc, părerile criticei cinstite vor fi citite măcar cu aceeaşi luare aminte, cu care se citesc măgulirile şi laudele banale, gratuite sau nu. 5 10 15 20 25 30 RUY-BLAS Pe cine să lăudăm? cui să-i mulţumim pentru plăcerea la care am fost părtaşi în seara aceasta? Locul întâiu s’ar cuveni aceluia, care a urzit ideea acestei reprezentaţiuni şi după îndelungată lucrare a ajuns să vază opera genialului poet francez vărsată în cea mai amăgitoare limbă românească. Măestrul traducător nu şi-a pus însă numele pe afiş; se vede că nu râvneşte ’a cuvintele noastre de laudă; se vede că e mulţumit de mulţumirea publicului; se vede, că mai mult doreşte să facă, înainte de a zice «Am făcut eu însumi!» Ne mărginim deci a-i dori noroc la alegere şi spor la lucru. Punem în locul întâiu direcţia teatrului, care a ştiut să pue scena română pe calea artei adevărate şi să dovedească tutulor, că la urma urmelor, este cu putinţă, ca şi teatrul român să-şi găsească public în capitala României. Nu vom uita pe aceia, cari au stat de pază la altarul Thaliei române în timpul, când toată lumea îl părăsise, nu vom trece cu vederea dreptul de vechime al acelor actori, ocăriţi poate, cari au stat la locul lor şi atunci, când aproape nimeni nu mai venea să-i asculte; nu vom micşora meritul acelora, cari, lipsiţi de povaţă binevoitoare şi de sprijinul publicului, s’au jertfit pe sine din iubire pentru arta dramatică; nu vom uita, în sfârşit, nici pe aceia, cari au voit să facă mult bine, dar n’au isbutit decât a pregăti isbu-tirea urmaşilor lor în lucrare: nu vorbim însă de cele petrecute, ci de cele ce se petrec; nu voim să dăm răsplată, ci ne bucurăm de succesul zilei de astăzi, şi pentru aceea ne mărginim a lăuda punerea în scenă a tragediei « Ruy-Blas ». 262 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE «Ruy-Blas» însemnează o nouă epocă în viaţa teatrului român. Lucrarea începută acum câţiva ani pentru regenerarea teatrului român, sprijinită de şcoala dramatică a d-lui Velescu, ajunge în « Ruy-Blas » la cel dintâi succes 5 deplin. Intorcându-se după reprezentaţie acasă, chiar şi pizmaşul a trebuit să-şi zică: « In sfârşit bine ». Tocmai « bine » nu a fost reprezentaţia tragediei « Ruy-Blas »; a fost însă mai presus de aşteptarea celor ce cunosc teatrul nostru. io Vedem, în sfârşit, o împărţire de roluri potrivită cu aplicările fireşti ale deosebiţilor actori; vedem actori, cari şi-au învăţat şi studiat rolurile; vedem oameni, cari grăiesc în o limbă frumoasă, şi rostesc cuvintele limpede şi răspicat, încât auzul nu pierde un singur sunet; vedem, mai 15 presus de toate, actori tineri, vestea unui viitor mângâicios. Despre Iulian şi Mateescu nu vom vorbi. Oricine îi ştia mai presus de rolurile, pe care le aveau în « Ruy-Blas », şi nimeni nu se îndoia că vor da strălucire hainelor, în care se îmbracă. Nu putem însă trece cu vederea, că este un .20 actor român făcut oarecum anume pentru rolul lui Don Guritano atât de bine cunoscutul Chicicovici, Hagiescu. Nu voim să zicem, că Hagiescu juca mai bine ori mai rău decât Iulian; constatăm numai cu viuă părere de rău, . .că el lipseşte din pleiada tinerilor actori ai capitalei. Pen-25 tru ce lipseşte, nu ştim. Destul, că această lipsă e o pierdere pentru public, pentru teatru şi chiar pentru d. Ha-- giescu însuşi: publicul capitalei a pierdut un actor, pe .: eare-1 privea cu plăcere; teatrul a pierdut o putere pre- ţioasă şi partea de public, ce-şi avea pe Hagiescu de actor 30 predilect; iară pentru d. Hagiescu nu este şi nu poate să fie indiferent, dacă joacă alăturea cu semenii săi ori cu alţii. Patru sunt, cari au fost în « Ruy-Blas » mai presus de aşteptarea publicului: d-şoara Vasilescu, d. Velescu şi d. 35 Petrescu., apoi d. Manolescu. Un dar se părea că-i lipseşte d-şoarei Vasilescu, întocmai ca d-lor Velescu şi Petrescu: mlădioşia. Şi în ade-; văr în actul II d-şoara Vasilescu abia putea să poarte rolul reginei, care, în deosebi în acest act, e foarte greu, RUY-BLAS 263 fiindcă nu e tocmai bine scris. In actul V ne-am încredinţat însă, că d-şoara Yasilescu este o actriţă, care ştie să fie purtată de rolul ei fără să-şi piarză stăpânirea de sine. 5 Tot astfel d. Petrescu la început nu se mişca decât foarte anevoie, dar în actul al treilea şi de aici înainte ne-a încredinţat, că sunt roluri, pe care poate să le joace spre deplina mulţumire a privitorilor, şi nu putem decât să ne bucurăm de progresul, despre care a dat dovadă io în rolul lui Salust. Despre d. Yelescu ce să mai zicem!? Toate sunt în lumea aceasta cu putinţă. Erau odată oameni, cari îl luau drept un actor imposibil: acum însă trebue să ne închinăm cu toţii înaintea unui succes adevărat. Don Cesar dela în-15 ceput până în sfârşit a ieşit de minune. Dar greutatea întregei reprezentaţiuni era aşezată pe umerii uni tânăr cu o voce moale, simpatică şi aproape copilărească. Ruy-Blas! Ce are aface Ruy-Blas cu această făptură atât de mlădioasă şi oarecum fragedă? Când intră în 20 scenă, Manolescu ne face impresia unui băiat, care voieşte să poarte sarcina titanilor şi îl vedem parcă strivindu-se sub greutatea, pe care o poartă. E prea tânăr Manolescu pentru rolul unui om, care după ce a vânturat ţara, se pune să reîntemeieze o împă- 25 răţie surpată. S’ar putea face mai bătrân, dar vocea îl vinde; în zadar pune mustaţă groasă, căci tot flăcăiandru rămâne. Aceasta nu e vina actorului, e însă un lucru, pe care nu trebue să-l trecem cu vederea, când judecăm despre efectul şi valoarea jocului. Jocul fie cât de frumos, 30 dacă nu e tocmai potrivit, multora le pare greşit. Niciodată nu s’a pomenit un actor român, care să zică versurile atât de bine ca Manolescu şi, dacă e vorba piz-muim pe d. Olănescu de mulţumirea pe care trebue s’o fi avut, auzindu-şi versurile zise de Manolescu. Când Ma- 35 nolescu le zice, ele curg ca izvorul limpede, încât nu o silabă, nu un sunet, dar un hiat nu se pierde, şi urechea rămâne amăgită de plăcuta înşirare a sunetelor. Astfel, când tirada lungă din actul al treilea se sfârşeşte, auzitorii constată cu părere de rău, că a fost prea scurtă. 264 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Gesturile şi mimica d-lui Manolescu nu-i sunt mai prejos de avântul şi claritatea dicţiunii. Fieştecare moment în parte e desăvârşit, ori cel puţin destul de aproape de desăvârşire. 5 Dar este un lucru, pe care junele nostru trebue să-l înveţe: stăpânirea de sine. Nu ştie să menajeze efectele; o ia prea repede şi cu prea mult zel dela început; îşi chel-tueşte toate puterile înainte de vreme şi pentru aceea întregul joc face impresia unui lucru resfirat şi lipsit de io unitate. Ce frumos e începutul actului întâi! Pe la sfârşit însă el cade, şi nu cade fiindcă actorul joacă în urmă cu mai puţin avânt, ci fiindcă îşi dăduse prea mult avânt la început. — începând dela actul al treilea d. Manolescu 15 îşi poartă apoi rolul cu măestrie şi îl duce, rădicându-se mereu, până în actul V, când pare obosit, şi tocmai prin aceasta produce un efect puternic. Scena [când] intră regina, Salust şi Ruy-Blas este cea mai bine jucată dintre toate şi în deosebi d. Manolescu în această scenă ni se 20 dovedeşte de un actor cu talente extraordinare. Tocmai însă bunul cumpăt, cu care îl vedem jucând în acest act, dă întregei scene o deosebită înălţime estetică. Legea artistului trebue să fie stăpânirea asupra pasiunilor pe care le înfăţişează. 5 10 15 20 25 CRONICA TEATRALĂ [I] Direcţia generală a teatrelor a voit să dovedească în stagiunea aceasta că şi cu băieţi şi tinere dela noi se poate face ceeace odinioară făcea papa Franchetti cu ragazzi italiani, — şi ă dovedit-o cu prisos: ragazzi bătrânului impresariu au rămas cu mult pe jos. Sâmbătă, 28 Septemvrie, s’a deschis stagiunea Teatrului Naţional cu Lucia de Lamermoor, prea cunoscuta operă lirică a lui Donizetti. Rugăm pe cititori să nu ne ia în nume de rău că-i scutim de notiţa de rigoare despre viaţa melancolicului compozitor şi despre circumstanţele în cari s’a produs şi executat întâia oară această operă. S’au făcut de atâtea ori acele notiţe de câte ori s’a dat la Bucureşti Lucia, şi de câte ori s’a dat Lucia la noi nu se mai poate număra: nu e cucoană de mahala, nu e ştrengar de uliţă, care să nu cunoască întreaga partiţie pe de rost. Şi apoi unde mai pui flaşnetele! — flaşnetele, flagelul capitalei tânărului nostru regat. Sâmbătă seara, când mergeam la teatru, o flaşnetă cânta devale la « Gambri-nus » aria finală, «Tu che al ciel spiegasti...», foarte încet şi tânguios. Uite, acum când scriu aceste rânduri, în biuroul redacţiei noastre, casele Lempart pe bulevard — de aceea ne şi zic unii confraţi « foaia de bulevard » — pe onoarea mea! a început să cânte o flaşnetă în curte, — e tot cea dela berărie: «Tu che al ciel. . .» Dacă Nazarineanul ar propovedui cuvântul astăzi la Bucureşti, literatura biblică, s’ar înavuţi cu încă o fericire, a opta: 266 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE «Fericiţi cei fuduli de urechi, că aceia n’aud flaşnetele !» Asta e partea grozavă a capo-d’operelor populare şi ieftine! Mi-e ruşine, dar trebue să mărturisesc că pe mine 5 multe capo-d’opere de soiul Luciei, de care sunt infectate toate răspântiile şi toate clavirele din mahalale, mă vâră într’un fel de furnicătură de nervi foarte neplăcută, — o sensaţie analoagă cu efectul ce ţi-1 produce dulceaţa de vişine după ce ai luat cu ea multă vreme hapurile lui io Morizon. Am dreptul, prin urmare, să crez că unul dintre cei mai mari şovinişti sâmbătă seara la Teatrul Naţional am fost eu. — Dacă Lucia era cântată de nu ştiu care Biscottina sau Biscottini din lume, nu mergeam. M’a apucat însă 15 şovinismul pe dinainte şi am înghiţit-o româneşte dela început până la partea flaşnetii; şi mergea încet, domol de tot, aşa că şovinismul meu a fost pus, probabil, la vreo zece minute de încercare în plus peste vremea cerută de tempo obligato al partiturii. 20 Dar nu face nimica, nu-mi pare rău: când e vorba de aşa încercări naţionale, fiecare e dator să se sacrifice — chiar Donizetti. * In condiţiile în care s’a deschis stagiunea aceasta, este 25 aproape peste putinţă cuiva, după părerea mea, să facă o critică teatrală amănunţită. In cinci seri am avut: o operă italiană, o tragedie englezească tradusă din franţuzeşte, după mai multe texte, cam în româneşte, o piesă-antichitate — cum ar zice elegantul Gion în stilul lui 30 tigheluit,—şi o operă-bufă franţuzească... E cea mai prodigioasă productivitate ce o poate da un teatru, cu atât mai prodigioasă cu cât toate patru producţiile acestea s’au bucurat de un succes ne mai pomenit. 35 Patru succese ne mai pomenite la Bucureşti însemnează ceva! Publicul nostru este, poate, cel mai cunoscător de pe continent. Nu ştiu cum se face, dar în orice seară mă CRONICA TEATRALĂ [I] 267 pot prinde că dela galerie până la orchestră nu găseşti un găgăuţă măcar, unul singur, care să aplaude fără să priceapă, sau care să ia de bani buni cine ştie ce speculă şarlatanească şi grosolană a sentimentelor de patriotism 5 şi naţionalism în artă. Nu, niciun găgăuţă: toţi, de orice sex şi de orice vârstă, au o educaţie artistică iper-rafinată, şi nu pot plăti nerozeşte, oricât ar fi eticheta de naţională, o marfă de contrabandă artistică. Patru succese aşa de miraculoase în patru genuri aşa io de deosebite! pas de te ţine cu condeiul după ele: o cronică uşoară, mai mult notiţe generale asupra vertiginosului avânt al Teatrului nostru naţional,—iată ce pot face eu deocamdată. * înainte de deschiderea stagiunii, s’a făcut multă discuţie despre opera şi opereta română. Erau şi aci, ca în orice discuţie despre ceva ce are să fie, pesimişti şi optimişti. Ba are să iasă rău, ba are să iasă bine, ba nu, ba da, şi discuţia încălzindu-se, pe lângă celelalte şi cele late, s’au zis şi vorbe groase. De aci apoi s’au ivit supărări, cari s’au tradus mai la urmă prin faptul regretabil că Direcţia Teatrelor a refuzat gazetelor pesimiste locul la care aveau dreptul în Teatrul Naţional după datină şi bună-cuviinţă. Ce bine că noi am rămas în acea discuţie neutri! noi avem bilet, şi, fiindcă ţinem mult la el şi voim să-l păstrăm, promitem onor. direcţii cea mai desăvârşită amabibtate. S’a deschis însfârşit stagiunea în necazul pesimiştilor, şi încă d’a dreptul, fără înconjur, cu operă. 30 D-şoara Leria, deprinsă cu focul rampei, a început bătălia, şi era peste putinţă, cu bravura d-sale artistică, să nu o câştige; cu atât mai bravă însă a fost d-şoara Leria cu cât comparşii cari o secundau erau cu toţii recruţi nedeprinşi, cari intrau pentru întâia oară în foc. 35 Să facem vorbă puţină despre Lucia. Chestiunea întreprinderilor artistice de acest fel internaţional, este o chestiune curat economică: cât dai atâta iei, scurtă socoteală. 15 20 25 5 10 15 20 25 30 35 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Adevărul acesta îl ilustrează foarte bine împrejurarea că baritonul Popovici este în ajun de a intra la opera imperială din Viena, Teodorini este la Barcelona sau mai ştiu eu unde, şi Bârseasca este pensionară la Burgtheater. O ilustrare mai picantă a celor ce zicem se va vedea în anecdota pe care o dăm aci la sfârşit. * In toată Europa este astăzi, în legătură cu criza economică, o mare criză de cântăreţi de operă, —amândouă din cauza Americii. Un confrate al meu, care se pricepe la Economia Politică, mă asigură că criza economică a Europei se datoreşte în mare parte cerealelor americane, care inundă pieţele vechiului continent. Eu nu mă pricep la Economia Politică, dar cum îmi explică de bine confratele meu relaţia între cerere şi ofertă şi între valoarea convenţională şi cea reală, înţeleg lucrul foarte bine. Atunci stabilesc eu teoria: America ne dă grâne şi ne ia cântăreţii. Târgurile bogate, răsărite ca prin minune în câţiva ani pe nomolurile aurifere ale Liimii-Nouă, au nevoe de petreceri de lux, şi şi le pot plăti mai bine decât noi. Unde mai pui apoi efectele desastroase ale umidităţii coastelor americane, care ruinează în scurt timp vocile italienilor, şi frigurile galbene, care dau o mortalitate foarte însemnată printre cântăreţii de importaţie europeană. Pe un vapor cu destinaţie pentru Antile se îmbarcase odată un impressario cu o trupă de operă. In trupă era şi un tenor care avea în contractul său anume stipulaţia că numai dânsul va cânta în operele de forţă. Vaporul porneşte. Era o seară de basm: luna plină şi marea liniştită. Toată lumea se tolănea pe covertă. Tenorul începe să cânte o cavatină. Numai decât un alt tenor îi răspunde; apoi altul, apoi al treilea şi încâ unul: erau cinci tenori de forţă. Imediat tenorul nostru exclusivist protestează : « Signor impressario, d-ta ai convenit cu mine să fiu numai eu tenor în trupa d-tale, şi d-ta mai ai încă patru! CRONICA TEATRALĂ [I] 269 — Caro signor mio, răspunde impresarul, d-ta nu ştii ce sunt frigurile galbene; întreabă-mă pe mine să-ţi spun. Anul trecut am avut pentru Havana patru tenori şi am rămas fără niciunul; anul ăsta am luat cinci ca să-mi rămâie unul şi mie ». Inchipuiască-şi oricine puterea de concurenţă a Ame-ricei: pentru ca să capete unul, plăteşte cinci. Astfel am ajuns noi europenii, bătrâni iubitori de teatru liric, în aşa hal încât nu ne-a mai rămas decât să înfiinţăm pretutindeni opere italiene... naţionale. Desigur că pe d. Roşianu n’are să ni-1 dispute America. Cât e de mititel şi de slăbuţ delicatul nostru tenoraş, impresariul, care ştie ce sunt frigurile galbene, nu l-ar lua în corabie. * Dar câte suveniruri vesele din copilărie,—răposatul Pio Motta, şi el se lua la serios! — îmi deşteaptă mie arătarea nobilului lord Arthur Buclaw, ginere nenorocit, care cade în patul nupţial victima pumnalului Luciei, prea credincioasă amantului ei pentru a putea suferi pe un altul! Nu e vorba, o domnişoară nu ar trebui să fie prea credincioasă unui altuia pentru a nu putea suferi o aşa miniatură de ginere. Aceasta poate a fost chiar un truc admirabil al direcţiei teatrului de a întări efectul tragic al scenei de nebunie şi a scuza mai bine crima nefericitei mirese. Bietul nobil lord Buclaw! el este ursit pe semne a nu ni se înfăţişa nouă la Bucureşti decât cu nişte foarte iconomice dimensiuni: voce subţirică, talie şi mai subţirică, o spadă foarte subţirică şi nişte pulpe şi mai subţirele,— prea foarte slăbuţ: un fel de lord de post. Rawenswood are şi el cusururile lui: nişte maniere prea de amploiat dela primărie; se cam lasă a fi smucit de Lucia pentru a înainta la rampă în momentele acute ale duetului; dar cel puţin e un băiat curăţel, bine făcut, şi picioarele îi sunt mai groase decât spada. Cântă şi el cam fals, cam prea sus, dar asta s’ar putea scuza cu aceea 270 5 10 15 20 25 30 35 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE că atunci orchestra cântă cam prea jos, — şi cel puţin, nu flueră ca nenorocitul său rival. * Cine s’ar duce în America dintre toţi, ştiu eu, — d-ra Leria.—Cu minunatul ei talent, cu maniera fină cu care interpretează până şi cele mai mici frase, şi cât o prinde de bine a fi pe scenă, de mult s’ar fi şi dus, dacă n’ar fi avut o sănătate cu deosebire debilă, care o osândeşte chiar la o inactivitate artistică, când nu poate cânta aici la noi, unde are îngrijirile şi liniştea familiei. In această slăbiciune fizică a simpaticei cantatrice găsim explicarea avantajului că posedăm pe scena noastră o aşa de superioară artistă, avantaj de care ne felicităm cu caracteristica cruzime a egoismului omenesc. * Despre Hamlet şi Fântâna Blanduziei s’au zis destule. Zilele trecute s’a dat chiar aci o critică amănunţită asupra executării tragediei lui Shakespeare. Girofle-Girofla — încă un succes. Iulian este un om, un adevărat artist: el e comic nu numai pentru el, e comic pentru toţi. Murzac pare că abuzează de cafea nu numai pentru a-şi zugrăvi chipul de maur: glasul îi e foarte înecat şi intonează grozav de alături. Marasquin joacă pe găgăuţă cu destulă sinceritate, şi la falsete poate da mult înainte nobilului lord Buclaw, — în orice caz e departe de a face o figură aşa de tristă ca mititelul scoţian. Doamna Dănescu, deşi bucurându-se de nişte proporţii foarte respectabile, cancanează cu destulă furie. Cancanul a avut un succes monstru şi e totdeauna bisat. Girofle, Pedro şi Paquitta..., nici pe aceste tinere debutante nu e, din nenorocire, primejdie să ni le răpească Lumea-Nouă. 5 10 15 20 25 30 CRONICA TEATRALĂ [I] 271 Dar ce e în lumea asta fără cuvânt şi prin urmare fără scuză? Intr’un oraş mic de provincie a venit odată un fel de papa Franchetti cu câţiva ragazzi, tutti assoluti, să dea un şir de reprezentaţii. Prima reprezentaţie, II Trovatore,— alt capo-d’operă care-mi face mie efectul dulceţii de vişine. La actul întâiu, după canzona Trovatorului la canto-nadă, publicul chiamă pe assolutul pe scenă şi trage-i: « Abbasso, fuori, buffone ! Alia porta, canaglia ! » Şi fluerături, şi huiduieli sguduitoare, o tempestă turbată. Bietul Trovator se închină, mulţumeşte şi iese. A doua seară iar aşa, a treia seară iar. In sfârşit a patra seară, în mijlocul unui sgomot infernal, Trovatorul îşi scoate casca, înaintează la rampă şi face semn că vrea să vorbească. Tot publicul tace şi ascultă, şi el: « Signore e signori, le zice, ştiţi dumneavoastră câtă leafă am eu ca să vă cânt aici? — Nu, nu! Cât? din toate părţile sălii. — Am cinci sute de lei pe lună. Ei! nu cumva poftiţi dumneavoastră să vă cânt pe cinci sute ca pentru zece mii? îmi pare rău! Apoi dacă eram tenor bun, nu mai găseam eu să cânt în altă parte? Tocmai aici la dumneavoastră era să ajung? » Publicul a fost pe deplin pătruns de logica Trovatorului: din seara aceea s’a făcut pace, şi tenorul a mers din reuşită în reuşită, ba încă la plecare i s’au făcut şi ovaţiuni. * In aşteptarea unui al cincilea mare succes, Teatrul Naţional reia pe rând Lucia şi Girojle. Se anunţă pentru curând sosirea trupei de balet, care să ne dea panto-mime. Cel puţin aceia n’au să cânte. 5 10 15 20 25 30 CRONICA TEATRALĂ [II] Un copil răsfăţat, un Pepi sau un Toto, a trăit în sânul familiei până la o vârstă cam înaintată. Papa şi maman i-au permis să bage mâna în bucate, să se strâmbe la lume, să se vâre în conversaţia oamenilor bătrâni, să ocărască şi să înjure pe trecători; i-au zis că e admirabil, extraordinar, fenomenal de frumuseţe şi de spirit; l-au lăsat să fie leneş şi să arunce cartea în capul pedagogului; într’un cuvânt, papa şi maman, dintr’o dragoste rău inspirată, i-au încurajat copilului toate neroziile. Domnul Pepi al nostru a ajuns acum băieţel aşa de mare, încât papa şi maman trebue să se desparţă cu lacrămi de dânsul şi să-l înfunde într’un pensionat. Junele nostru merge în institut cu acea zestre de rele năravuri, care a progresat, graţie complezenţei părinţilor lui simpli, până într’atât încât a ajuns nesuferită pentru lumea străină. La pensionat, numaidecât, domnul Pepi începe să capete observaţii, admoniţii şi în sfârşit pedepse, una mai aspră decât alta. Inchipuiască-şi oricine figura lunguiaţă şi ochii rotunzi ce-i face băiatul, când aude observaţia aceasta: «Domnule Pepi, ceea ce faci d-ta nu se face: mergi la arest! » Scurt. D. Pepi se revoltă, ţipă, plânge, se svârcoleşte; dă din mâini şi din picioare: un adevărat scandal! Cum se poate, el, admirabilul, extraordinarul, fenomenalul, să capete observaţii! să fie pus la arest!—Şi seara când merge acasă, face o reclamaţie plină de obidă lui papa şi lui maman, că l-au certat la şcoală, şi că el nu vrea să mai meargă să înveţe. 5 10 15 20 25 30 35 CRONICA TEATRALĂ [II] 273 Dar o să-mi zică cineva: ce are a face istoria lui Pepi cu Teatrul? Iată ce are a face. Istoria băiatului corupt de laude şi aplauze este numai o parimie: junele cel imposibil, care se minunează şi se revoltă grozav, când i se face cumva o observare critică, este Teatrul Naţional. Ca şi Pepi, Teatrul nostru s’a deprins a nu citi despre dânsul decât: «Domnul X. . . admirabil ! doamna Y... fenomenală ! domnişoara Z... sublimă ! » Şi astfel, când un om, care pricepe lucrul, cutează să rupă armonia acestor platitudini şi să zică de bună credinţă: « Domnul X. .. fals; doamna Y... lipsită de talent; domnişoara Z. . . imposibilă»,—ţine-te: obidă, nervi şi istericale! întrebăm: până când copilăriile astea â la Pepi cel fără viitor? Noi, artiştii, scriitorii, cronicarii, publiciştii, suntem oare o familie în sânul căreia trebue să ne tămâiem reciproc şi mutual spre a face admiraţia unui public de gură-cască?—Ar fi trist să fie aşa. Nu. Noi suntem o seamă de oameni pe cari dispoziţiile noastre intelectuale şi morale ne-au abătut dela o cale mai utilitară în viaţă, şi ne-au împins la nişte cariere, a căror răsplată completă nu poate sta decât în înalta satisfacţie morală că, supunându-ne unei irezistibile vocaţiuni, am muncit pentru cultura poporului nostru cu sinceră iubire de adevăr. Şi afară de aceste consideraţiuni mai înalte, — prea înalte poate pentru unele naturi deplasate în mişcarea artistică, — să ne coborîm chiar pe terenul mai strâmt al personalităţii unui artist: nu au obosit încă domnii şi doamnele dela Teatru de eternele laude banale cu care îi încarcă zilnic gazetele noastre? Cum adică? noi care ne pretindem că facem artă, literatură şi ştiinţă, suntem, în mijlocul societăţii noastre, o conjuraţie, o conspiraţie, al cărei cuvânt de ordine ar fi nesinceritatea, neadevărul şi tragerea pe sfoară a publicului profan, mai puţin deprins decât noi la judecata lucrurilor de artă? 18 274 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Nu; nu poate fi astfel, şi — oricât ni-ar părea de rău dacă aceasta ar produce oarecare nervozitate în anumite locuri — ne simţim datori a-i spune Teatrului nostru adevărul şi a-i arăta cusururile ce trebue să şi le îndrepte. 5 Făcând aceasta, credem sincer că facem mai mult bine copilului rău nărăvit de răsfăţuri, decât i-au făcut aceia cari l-au încurajat în relele sale deprinderi. Şi astfel, cât timp împrejurările materiale nu ne vor împiedeca dela împlinirea acestei datorii, ne vom îndeplini-o după puterea io noastră. Ştie cineva ce e teatrul, atunci trebue să ştie asemenea că: un artist necriticabil nu poate exista, o piesă fără cusururi nu se găseşte până acuma, şi o reprezentaţie teatrală absolut perfectă nici nu s’a văzut, nici nu se va 15 vedea vreodată. Ei! nu e o copilărie să pretindem că aceste minunăţii nevăzute în toată lumea s’ar putea vedea la noi, în Bucureşti? Chestia în artă nu stă în atingerea absolutei perfecţii, ci în o relativă lipsă de imperfecţiuni. Şi tocmai aci stă 20 rolul criticei: să semnaleze imperfecţiile şi să recomande eliminarea lor, dacă lucrul e cu putinţă. Astfel, de ce e Manolescu mult mai bine în Hamlet decât în Ruy-Blas? Pentrucă în cel dintâi e mult mai puţin imperfect decât în cel d’al doilea. Şi e mai uşor 25 unui talent tânăr şi sănătos să se apropie mai mult de perfecţie într’un rol aşa de bine făcut, cum este melancolicul şi simpaticul prinţ al Danemarcei, — cu nehotărîrea lui, cu despreţul lui pentru deşertăciunile omeneşti, cu îilosofia lui şi cu dorul acela, pe atât de nesecat pe cât 30 e de neajutat de energie, de a răzbuna pe nobilul şi nefericitul său tată, — decât rolul lacheului blagoman şi impertinent, debitând toată seara tirade piramidale, în care-şi face reclama măreţelor sale calităţi de inimă. Fireşte, pentru o natură înzestrată şi încă nedeprinsă 35 îndeajuns ca a lui Manolescu, e mai uşor a compune o figură shakespeariană plină de adevăr, decât un rol sec şi imposibil fals, product tipic al unei şcoale literare, pe 5 10 15 20 25 30 35 CRONICA TEATRALĂ [II] 275 care pentru teatru n’o mai poate scăpa de părăsire şi uitare nici chiar talentul retoric şi frumuseţile stilistice ale unui Victor Hugo sau Schiller. Ceea ce zicem de Manolescu în Hamlet şi Ruy-Blas, vom zice şi de d-na Ar. Romanescu-Manolescu în Ofelia şi Jeanne d? Arc. Dar cum? cutezi să critici şi pe Victor Hugo şi pe Schiller? — Da. In ţara noastră, care e reputată ca foarte liberală şi progresistă, poate că ne-a mai rămas să mai scuturăm jugul unui rest de fetişuri, şi să cucerim încă o libertate foarte necesară culturii publice: libertatea judecăţii în materie intelectuală. S’a apucat odată să se ştie că Victor Hugo şi Schiller au fost mari poeţi, s’a mântuit: daca vrei să-ţi găseşti beleaua, poftim de spune cuiva, şi mai ales acelora ce n’au habar de scrierile acestor doi poeţi, că Ruy-Blas şi Fecioara dela Orleans, cu toate admirabilele lor calităţi lirice, au ca bucăţi dramatice o foarte contestată şi slabă valoare. Şi cu toate acestea, daca ar fi să-mi stârnesc o revoltă tot aşa de mare în cercurile noastre artistice ca şi cu cronica mea trecută, cutez a-mi spune părerea. Faptul cumcă Victor Hugo şi Schiller au fost mari gânditori, nişte înalte talente artistice ca poeţi lirici, nu împiedică de loc ca piesele lor teatrale să aibă, în loc de scene, nişte conferenţe, şi, în loc de acţiune, numai o sarbădă concurenţă de tirade retorice. Aceste piese nu au în ele niciun tip, niciun caracter posibil şi susţinut; ele de pe teatru, ca de pe o tribună, îndoapă publicul cu un optimism tendenţios revoltător, arătându-i o galerie de păpuşi, — lipsite de atributele fatale ale vieţii reale, — toate generoase şi poetice, care toate vorbesc într’un lirism trandafiriu, insuportabil până la urma urmelor pentru publicul modern. — Din piesele acestea se pot scoate acte întregi, şi piesa rămâne tot piesă, şi fiece act e aproape, de sine stătător, ca şi un organism de pe treapta zoologică, din urmă, care, fragmentat în câte părţi voeşti, îţi dă tot atâtea vietăţi de acelaşi fel. 18* 276 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Şi cât sunt de grele de jucat, tocmai pentrucă sunt false şi indigeste! Dar să mă opresc aci. Să critic eu pe Victor Hugo şi pe Schiller! Cum se poate? 5 Să trec dar la lucruri mai vesele şi mai puţin compromiţătoare. La Ruy-Blas, aveam în bancă lângă mine un vecin glumeţ.—Ruy-Blas, ajuns prim-ministru, maltratează în o tiradă gigantică de 104 versuri pe miniştri, pe care-i io surprinde certându-se ca bandiţii, în gura mare, la consiliu în palat, în picioare, în lipsă de scaune, certându-se asupra împărţirii bunurilor Spaniei. Miniştrii — vreo cincisprezece, toţi coriştii (pe atunci Spania avea cincisprezece departamente, se vede) — sunt foarte nespălaţi şi rău 15 îmbrăcaţi. Vecinul meu din bancă îmi şopteşte observaţia: «Eu în locul lui Ruy-Blas nu m’aş mira de loc că jefuesc Spania; nişte bieţi sdrenţuroşi şi nepieptănaţi ca ăştia, cu greu pot rămâne oameni de treabă! » 20 Adevărul e că tot firul, poleielile şi mătasea le luase onestul Ruy-Blas, ca tot lacheul ajuns, şi colegii din minister aveau aerul nici chiar de bandiţi, ci de-a-dreptul de cerşetori. Regina din Ruy-Blas are un vecinie surâs, grozav de 25 dulce şi de familiar, care contrastează într’un chip picant cu dignitatea cerută la curtea ei aşa de rigidă. Tocmai această rigiditate ullra-catolică o face pe rotunjoara Maria de Neubourg să exclame: « De când sunt, de-un an, regină, mă sting. . .» 30 La acest strigăt de mâhnire al blondei şi durduliei germane, vecinul meu din bancă îmi observă: «De un an se stinge! închipueşte-ţi ce proporţii trebue să fi avut acum un an!» Observarea trecătoare a vecinului meu are un impor-35 tant fond de adevăr, şi anume aceasta: artistul dramatic este un executant instrumental, al cărui instrument este însăşi fiinţa lui materială. 5 10 15 20 25 30 35 CRONICA TEATRALĂ [II] 277 Un instrument poate fi minunat pentru o anume bucată, foarte nepotrivit pentru alta, absolut imposibil pentru o a treia. Ţipătul feroce de alarmă nu ni-1 poate da clarineta guturăiată: ni-1 dă trâmbiţa metalică cu glasul ei strălucitor şi eroic. Dar pentru aceasta, cu accentele-i mai slabe, şi melancolice şi vesele, clarineta nu rămâne un instrument mai puţin preţios: când e vorba a ne da fraza idilică, pastorală, o trâmbiţă ce se respectă trebue să lase clarineta să-i treacă înainte. Astfel, o artistă, care se bucură de nişte proporţii relativ fericite, este, prin chiar aceste avantaje demne de invidiat în viaţa privată, împiedicată de a ne reprezenta pe scenă personaje suferinde sau prea eterice. Tot asemenea pe o damă cu proporţii şi linii mai delicate, micuţă şi agilă, nu o prinde de loc — cu atât mai puţin cu cât şi-ar da mai multe sforţări — să joace pe o vitează Amazonă. Nepotriviri de acestea ne amintesc totdeauna concertele populare ale muzicilor militare dirijate de sergenţi-majori, cari fac furori la grădinile publice din provincie cu variaţiile Carnavalului de Veneţia, executate pe trâmbiţă. Pentru gură-cască din provincie lucrul face un efect ameţitor; pentru cine are însă gustul câtuşi de puţin des-voltat, e o anomalie artistică intolerabilă. Nu e foarte greu a arăta că e adevărat ceea ce spunem. E aşa de plăcută apariţia doamnei Ana Manolescu în Casilda din « Ruy-Blas »; e aşa de gentilă şi de convenabilă maliţioasa spaniolă, încât ne rămâne dintr’o bucăţică de rol o impresie mult mai vie decât din tot bagajul liric al eroinei din piesă. Asemenea şi contele d’Onate, care n’are decât câteva replice, în raport cu colosalul hors-d’oeuvre Don Cesar de Bazan, — căruia i se consacră un act întreg, al patrulea, tocmai când acţiunea ar trebui să se precipite. Pentru ce? Pentrucă instrumentele sunt potrivite, în acord, şi se cântă bine pe ele. Un alt exemplu, prin contrariu: Panu, în Jeanna d' Arc, apare în sfite grele, cu cârja arhiepiscopală, ca Monseniorul de Reims. Deocamdată, publicul nu recunoaşte 278 ARTICOLE POLIRICE ŞI CRONICI DRAMATICE sub venerabila barbă pe simpaticul comic: cum deschide însă Eminenţia Sa gura, deşi spune lucruri foarte catolice, toată sala izbucneşte într’un acces de veselie nebiruită. — Nu e vorba, între noi fie zis, şi Eminenţia sa Monseniorul 5 de Reims prea seamănă cu popa Zăbavă. Şi în fine, Manolescu, un începător, cu toate imper-fecţiile lui, este preferabil în Hamlet lui Rossi, cu toată virtuozitatea acestuia. Rossi este un virtuos; el joacă pe Hamlet şi pe Romeo cu o interpretare miraculoasă. Ce io folos însă? E o cavatină de Rossini, cu ruladele, picheta-tele şi fioriturile ei, executată exact şi bine, dar... de un trombon. Nu 1 asta nu ne poate da o mulţumire artistică deplină; şi de aceea preferăm pe Manolescu. 15 Aşa e, actorul este un instrument, al cărui instrumentist este înăuntru: spiritul, sufletul lui. Interiorul artistului — acolo stă chestiunea cea mare; — pentrucă mai la urmă orice corp sănătos şi întreg ar fi un bun instrument pentru teatru; dar câte instrumente admirabile, în interiorul că- 20 rora doarme o brută! incapabilă de a înţelege oricât de pe departe ce minuni ar putea face cu el; — interiorul, cu înţelegerea şi simţirea lui! Despre Preville, vestitul comic şi profesor francez, se povesteşte următoarele: 25 O elevă, care voia să debuteze, repeta dinaintea lui scena de jale a unei amante delăsate pentru o alta de amantu-i necredincios. « Mai cald, domnişoară, mai cald ! » îi zicea mereu profesorul. 30 Fata însă nu ieşea din al ei. In sfârşit Preville, plictisit, strigă: « Pentru numele lui Dumnezeu, domnişoară! d-ta eşti aci o amantă trădată şi părăsită, fii mai caldă!... Ai dumneata amant? 35 — Da, domnule. — Cum îl chiamă? — Ernest. — II iubeşti? 5 10 15 20 25 30 35 CRONICA TEATRALĂ [II] 279 — O da, foarte mult. — Ei! ia presupune că te pomeneşti odată cu o nenorocire: Ernest, pe care-1 iubeşti aşa de mult, te lasă şi fuge cu o prietenă a d-tale; îţi pierzi amantul pentru totdeauna: ce faci? — Iau altul. — Altul! strigă Preville desnădăjduit. Altul! Domnişoară, lasă-te de Teatru, şi apucă-te de cusătorie». Bună vorbă, dar să poftească s’o zică la Teatrul nostru, dacă vrea să treacă numaidecât de duşman al instituţiilor noastre naţionale. Cum se poate să nu încurajezi începuturile noastre de cultură? ! — Dar, slavă Domnului! dela 1835 în fiecare an, — şi e jumătate de veac la mijloc! — ce facem alta decât să încurajăm mereu la începuturi? N’ar fi odată vremea să isprăvim cu începuturile astea interminabile? Insă mă pun contra unui curent aproape general. Tocmai; recunosc. Dar de când n’are cineva voie să gândească şi să-şi spună părerea, dacă n’o mai împărtăşeşte şi un altul? Se critică la noi tot, şi profan şi sacru, se critică aspru cei mai însemnaţi bărbaţi politici; din nenorocire, critica merge şi mai departe; şi Teatrul să rămână sacrosanct, să n’aibă nimeni dreptul să vorbească de el fără să se închine? Ce absurdităţi sunt astea? Şi-apoi, dacă n’am dreptate, ce-i pasă Teatrului de ce zic eu? E o întreagă lume care, neavând pretenţii de artă, n’are unde să se arate iarna ca saison decât la Teatru. Părerile unei critice izolate n’are decât să le nesocotească acest Teatru, care se găseşte într’un caz analog cu al birtaşului din următoarea anecdotă: Un prieten al meu, după o călătorie de o zi în căruţă de poştă, ajunge seara sdruncinat şi flămând într’un orăşel de provincie. In orăşel, un singur birt; intră şi zice birtaşului: « Domnule, mi-e foame grozav; dă-mi ceva; ce ai? — Stufat. — Stufat! nu pot să sufăr; nu mănânc stufat! 280 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE — Ba ai să mănânci, zice birtaşul imperturbabil. — Cum asta, să mănânc? Nu mănânc deloc, mă iartă ! » Şi iese trântind uşa. Caută alt birt, nu e; vreo cafenea, nu găseşte. Se plimbă un sfert de ceas, două, trei; în sfârşit, 6 biruit de oboseală şi de foame, intră iar: « Ei, daca n’ai altceva, dă-mi şi stufat. — Nu ţi-am spus eu că o să mănânci? » zise birtaşul triumfător. 5 10 15 20 25 SCRISOARE DOMNIILOR-LOR DOMNILOR REDACTORI AI ZIARELOR DIN BUCUREŞTI Iubite confrate, De două luni de zile am înalta onoare de a fi numit Director General al Teatrelor în locul onor. d-lui C. I. Stăncescu, demisionat în urma unei inspecţiuni finanţiare, care a găsit Casa Teatrului într’o stare foarte neregulată. Numirea mea a făcut obiectul multor comentarie, unele simpatice, altele ostile, în deosebite cercuri. Nu ar fi nimic de zis în această privinţă; fiecare e liber să judece un lucru aşa cum îl taie capul şi cum îl îndeamnă inima. Dar se întrebau unii: care sunt titlurile acestui om tânăr şi de naştere obscură, pentru a ocupa un loc pe care îl ocupaseră nişte bărbaţi aşa de venerabili şi de nume ilustru, ca domnii Ion Ghica, Gr. C. Cantacuzino şi C. I. Stăncescu? La această întrebare, care încă din când în când se mai face prin unele locuri, răspund: Intâiu: Având de mult — pe când a fi junimist nu era aşa de neprimejdios lucru ca acuma—fericirea să fiu admis în societatea literară « Junimea », m’am făcut cunoscut în acest cerc ca un scriitor conştiinţios şi ca un foarte călduros amator de teatru şi de muzică. Dacă mi-e permis a fi indiscret, — în acest cerc, de aminteri cam dificil la gusturi, m’am bucurat totdeauna, şi ca amator şi ca cunoscător, de o oarecare deosebită stimă. In sânul acestei colonii literare, pierdută într’o vreme de nebulo-sitate politică din atenţia publicului, am avut câteodată, 282 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE şi cu producerile mele şi în schimbul de idei, mici succese, a căror scumpă amintire nu se va şterge niciodată din inima mea; căci acele succese, datorite, fireşte, mai mult bunei voinţe a fruntaşilor cercului decât talentului meu 5 — care nu mă îndur a zice că nu era pentru ceva şi el în aceasta, — m’au încurajat a lupta multă vreme cu asprimea soartei şi cu prigonirea oamenilor. Al doilea : Eram un om care mai mult sau mai puţin treceam în faţa publicului de autor dramatic, — ştiţi, io iubite confrate, că eu, actualul director al teatrului, sunt autorul pieselor «O Noapte Furtunoasă», « Leonida faţă cu Reacţiunea », «O scrisoare pierdută» şi « D’ale Carnavalului»,— şi încă un autor dramatic unic în ţară... Nu vă speriaţi, iubite confrate, unic nu prin talent, ci prin 15 altceva: eram şi sunt unicul autor dramatic fluerat... Şi ce fluere!... Le auz încă... De atunci ocolesc stradele cu linii de tramways, de atunci am rămas cu un fel de antipatie de anarchist contra sergenţilor de oraş; semnalele lor mă aruncă într’o melancolie foarte neplăcută. 20 Suficiente sau nu aceste titluri ale mele, faţă cu titlurile literare şi special teatrale ale onor. mei predecesori, — am fost numit. îndată ce am venit la Teatru Director, am descoperit, afară de cele găsite de d. inspector financiar Constanti-25 nescu, nişte greşeli de administrare, din care cea mai slabă s’ar numi patentă incapacitate, iar cele mai grave se numesc delapidare, abuz de încredere şi furt. Când un om însărcinat să mânuiască banii publici ia din acei bani şi-i întrebuinţează pentru nevoile sale parti-30 culare, se numeşte delapidator; când un om subtilizează o valoare ce i s’a încredinţat şi caută să nu dea seama de ea, se numeşte abuzator de încredere, şi acela care îşi însuşeşte dintr’o casă de fier o sumă a altcuiva anume se numeşte hoţ. Nu e aşa? 35 Cum se numeşte acum acela ce, fiind mai mare peste necredinciosul depozitar, îl îngădue îndelungă vreme, ani întregi, să exercite aceste industrii? Acela, mai marele, se numeşte în mai multe feluri, după motivele diverse ale îngăduelii sale: dacă cu ştiinţă, complice; dacă din SCRISOARE 283 nebăgare de seamă, negligent; dacă din încredere oarbă, prea din cale afară naiv; dacă din nepricepere, incapabil — în toate cazurile şi dânsul e foarte vinovat. Dar numai atâta am găsit eu la Teatru? c Dar risipele? dar favorurile? dar incapacitatea profesională? dar trândăvia, despreţul datoriei, lipsa de disciplină, de ordine şi de autoritate, duse până la cea mai completă anarchie?... Aşi putea da interesante amănunte publicului friand de de-al de astea, dar i le rezerv pentru io la vreme. O să-mi ziceţi însă cănue frumos ce fac eu acuma, că nu e bine să mai acuz pe nişte oameni deja osândiţi şi executaţi, că e de prisos să mai denunţ şi combat o sistemă deja răsturnată. Aşa ar fi, dacă acea sistemă n’ar găsi 15 încă interesaţi care să o regrete, şi dacă acei executaţi s’ar astâmpăra şi m’ar îngădui pe mine, care până acuma n’am făcut nici bine nici rău, să încep măcar a face ceva. Să încep a lucra şi apoi să mă critice, fie chiar nevolnicii şi râu făcătorii; dar să-mi dea pace să încep. A critica 20 şi învinovăţi chiar pe nedrept lucrarea cuiva, mai merge; dar a-1 sfâşia când d’abia se pregăteşte a lucra, asta este culmea lipsei de spirit. Nedrept, bine! dar stupid... asta e rău! Căci, ia să vedem ce este această furtună contra mea, această goană al cărei scop se vede cât de colo a fi să 25 nu pot eu nici începe lucrul. Dela oameni din rândul publicului imparţial să vie aceasta? Nu e de crezut. Eu publicului nu pot în deajuns să-i mulţumesc de cât m’a încurajat şi de câte simpatii, poate prea calde în raport cu meritele mele reale, mi-a 30 acordat ca autor dramatic, ca om de teatru adică. Goana aceasta aci ia forma machinaţiilor şi sgomotelor surde, a bârfelilor triviale, a denunţărilor maloneste, a scrisorilor anonime pline de înjurături şi de ameninţări, de atacuri cu mână armată; aci se traduce apoi în notiţe 35 de gazetă brodate cu împunsături nervoase, adesea puerile în informaţii născocite şi absurde, în injurii brutale chiar. De unde să fi pornind toată această campanie? Eu am cuvinte să bănuesc că ea vine dela aceia cari s’au dus, aliaţi, poate, cu aceia cari ar fi vrut să vie. La 284 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE aceştia apoi se mai aliază poate şi câteva persoane (din fericire puţine la număr) cari, prin căderea sistemei vechi de desordine şi gheşeftărie, — scuzaţi-mi acest termen, nu găsesc altul mai propriu, — sunt puse în neputinţa 5 de a-şi mai realiza în Teatru câştiguri nedrepte şi arbitrare, sau a-şi mai face micile capriţii personale. Aceste persoane mă acuză cel puţin mai precis decât cei dintâi: bărbaţii spun că merg cu spiritul de stricteţă la datorie şi de ordine până la asprime; femeile că nu sunt destul io de galant. — E natural să li se pară astfel unor deprinşi prea mult cu vechia sistemă. După desordine intrarea prea bruscă pe calea ordinii, după îndelungă anarchie restabilirea autorităţii normale fac efect aspru, efect ce de aminteri îl face orice reacţiune în sensul bun al 15 cuvântului; deocamdată cam doare, ce e drept, dar face pe urmă bine. Aşa se întâmplă şi cu copiii prea mult răsfăţaţi acasă când dau de ordinea severă a şcoalei regulate. Dar această stricteţă mi-o impun şi mie însumi, tocmai pentruca să n’aibă nimeni încotro. Intru dimineaţa la 20 opt ceasuri în Teatru, lucrez în birou până la 11; la 11, precise trec în sala probelor, unde dirijez cu regisorul, d. Gusty, repetiţia până la 3 d. a. Dela 3 până la 6 Teatrul e închis, avem o pauză. La 6 precise nici un minut mai târziu, sunt în sala probelor, unde lucrez cu cea mai amănunţită 25 luare aminte la pregătirea spectacolelor. Viu cel dintâi în Teatru şi ies cel din urmă, când s’a sfârşit repetiţia de seară la 10 ceasuri. Oamenii de serviciu şi artiştii pot să atesteze despre aceasta. 30 Iată ca muncă materială. Acuma, de priceput, ce să zic? Omul e om, şi nu-mi vine a zice tocmai că nu mă pricep la a alege, ba la nevoie chiar a face o piesă de teatru, a o pune în scenă, a conduce personalul artistic... 35 Dar în sfârşit, astea le va vedea publicul imparţial, se înţelege că vorbesc aci de publicul care plăteşte, nu de publicul care vine gratis la teatru. Acela va judeca la iarnă, dacă am ştiut organiza aparatul, după cum acesta va funcţiona. 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOARE 285 Cu multă emoţiune, se înţelege, aştept judecata publică, dar nu tocmai lipsit de încredere. Teatrul — oricât le-ar părea de rău unora de aceasta — se va deschide dar ca de obiceiu la 1 Octomvrie. Nu suntem încă fixaţi cu care piesă vom începe; e probabil însă că vom începe ori cu « Agaki Flutur », comedie în 3 acte de d. Alecsandri, rolul principal ţinut de d. Anestin, sau cu « Regele Lear », tragedie în 5 acte de Shakespeare, rolul principal de I. Petrescu. După acestea, vor urma pe rând: Manevrele de toamnă ; Toţi pentru unul si unul pentru toţi; Politicalele ; Adevăr, dar cu măsură; Trei Pălării; Oaia rătăcită; Femeile noastre, comedii; Macbeth; Pascal Fargeauy Bastardul; Fiica d-lui Fabriţiu, tragedii şi drame; poate şi Visul unei nopţi de vară cu muzica lui Mendelssohn, redusă se înţelege într’un mod raţional la proporţiile mijloacelor noastre; iar mai târziu, pe lângă altele, şi o comedie nouă de subscrisul, la care acuma chiar lucrez. Stagiunea se va închide ca de regulă între 1 Aprilie şi 1 Mai. Să nu uit a spune un lucru. E adevărat că — din cauze neatârnate de voinţa Direcţiunii, şi chiar nici de voinţa d-lor proprie —vreo doi, trei artişti buni ne lipsesc în anul acesta. La această regretabilă împrejurare, Direcţia a căutat să remedieze luând alţi artişti de deosebite genuri, dar tot aşa de cunoscuţi ca buni, pe cari publicul dorea de mult să-i vază pe scena Teatrului Naţional; e destul să pomenim de dd. Anestin şi Hagiescu. Afară de asta, Direcţia a căutat să întrebuinţeze mai bine ca în trecut nişte talente marcante, ce până acuma stăteau cam prea ascunse în umbra rolelor de a doua mână. Astfel, în stagiunea aceasta, d. Petrescu — care a jucat anii trecuţi aşa de bine pe Macduff în «Macbeth », pe Actorul în « Hamlet », pe Bătrânul Moor în « Briganzii » — va juca pe Regele Lear, pe Fabriciu şi pe Pascal Fargeau şi alte prime roluri forţi. Cunoscătorii de teatru şi în general publicul amator vor înţelege cât e de avantajoasă această sistemă de a da drumul tutulor talentelor să-şi facă evoluţia completă. 286 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Aşa dar, ne-am înţeles? — N’aibă nimeni grije, şi mai cu seamă cei ce nu o au sinceră, că Teatrul nu va merge. Un confrate al d-voastră mă înghimpa mai deunăzi cu o informaţie, în care spunea cum că s’ar putea prea bine 5 ca Teatrul nici să nu mai înceapă. Aceasta nu o ştia d-sa din proprie cercetare, nu; i-o spusese un amic al d-sale, care, zice d-sa, este «un bărbat competinte »; — cine o fi acel bărbat competinte, nu putem nici măcar bănui, de vreme ce, slavă Domnului! care dintre noi toţi, cetăţenii io regatului, nu are « un amic » şi nu este un « bărbat competinte »? Această informaţie este — cum să zic mai bine?—o nerozie răutăcioasă sau o răutate neroadă? fiindcă cine inventează tendenţios aşa absurdităţi nu poţi şti ce e mai 15 mult, rău ori nerod. Oricum ar fi însă, nerod ori rău, puţin importă, dacă odată amicul d-sale afirmă că d-sa este un bărbat competinte. Pe acesta în deosebi îl invităm, cu tot respectul ce se datoreşte unui « bărbat competinte » ca d-sa, a veni măcar la deschiderea şi închiderea stagiunii 20 noastre. Sfârşesc. M’am crezut dator să fac această întâmpinare dintr’o singură dată la tot ce s’a spus şi şoptit pe socoteala Teatrului şi a mea. Nu am scăpat din gând pe niciunul dintre răuvoitorii mei; fiecare, sper, îşi va găsi aci şirul care-I 25 priveşte; nu crez ca vreunul să se poată îndoi că am făcut nepoliteţa de a-1 uita. La orişice s’ar mai spune sau şopti de aci încolo, voiu răspunde tocmai la primăvară, după închiderea stagiunii* căci acuma sunt prea ocupat cu afacerile Teatrului, nu 30 am vreme de pierdut cu polemice şi cancanuri. Daţi-mi voie să vă mulţumesc, iubite confrate, de ospitalitatea graţioasă cu care mi-aţi acordat acest loc în coloanele d-voastre şi să vă strâng mâna cu toată stima. I. L. CARAGIALE 35 Directorul General al Teatrului Naţional Bucureşti 1888, August, 22. 5 10 15 20 25 SCRISOARE DESCHISĂ D-SALE D-LUI DIRECTOR GENERAL AL TEATRELOR, D. PETRU GRĂDIŞTEANU, JURISCONSULT, AVOCAT, SENATOR, ETC. Domnule, Aţi primit dela mine, zilele trecute, o petiţiune timbrată şi, alaltăieri, mi-aţi răspuns în mod neoficial, printr’o scrisoare intimă, cu toate că între d-voastră şi mine nu ştiam până acu să fi fost vreo intimitate. Ar fi risipă de cerneală să reproduc textul acestor două documente, de vreme ce au fost publicate (oricând pot dovedi netăgăduit că nu eu le-am comunicat onorabilei Redacţiuni) în « Adevărul » de joi, 3 Sept. Deşi plină de jocuri de cuvinte picante şi cu totul neuzate; deşi imbibată de un cald sentimentalism tineresc, care fireşte şade bine la orice vârstă, şi deşi oarecum măgulitoare în formă pentru mine, scrisoarea d-voastră nu-mi convine de loc, ba chiar m’a supărat foarte — să mă scuzaţi. Aşa dar: fiindcă, din răspunsul d-voastră, pricep că, punând sub înalta-vă protecţie dreptul şi dignitatea mea de publicist, am nemerit rău; fiindcă mă domiresc astăzi că d-voastră, reputat ca bărbat de inimă, nu vă puteţi lăsa mişcat de sentimentul adânc al aceluia care vine, în faţa lumii, să-şi renege greşelile şi rătăcirile dintr’o vârstă lipsită de teama răspunderii, — nişte rătăciri şi greşeli cărora, spre umilirea şi spre căinţa lui până la groapă, nu li s’ar putea şterge de 238 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE istov urmele, din pricina unor blestemate şi diavoleşti născociri. — căci numai diavolul, cu duhul său cel rău, a putut, spre bătaie de joc, insufla pe om să-şi vecinicească prostiile, ca şi cum prostia nu era, şi fără slovă şi tipar, 5 destul de vecinică ; fiindcă mă aflu în faţa unui diregător carele crede că puterea-i n’are niciun frâu şi care, mai crud decât un neînduplecat şi nesăţios de vaiete inchizitor, m’ameninţă să nu mă ierte nici chiar când, bătându-mă, pocăit, cu pum-10 nul în piept, mă leapăd de păcat, — în faţa unui siluitor şi batjocuritor de conştiinţe, care vrea râzând să mă supună cu sălbăticie la o caznă mai sângeroasă decât toate, aruncându-mi mereu pe obraz, în vileag, ruşinea de care tot caut plângând să mă spăl; 15 fiindcă văd că milă nu am să capăt dela d-voastră, şi neîndurându-mă totuşi să cred că neroadele şi spurcatele mele păcătoşii de tinereţe s’ar mai putea înfăţişa publicului împotriva voinţei mele anume, într’o lume unde s’or mai găsi doar un pic de sfântă dreptate, un grăunte 20 de minte nestrâmbată, o slabă umbră de omenie, am onoare să vă fac atent, domnule, la somaţiunea ce v’am înaintat, prin portărei, astăzi 7 Sept. 1898. O puteţi publica, dacă poftiţi, şi pe aceea. Vă salut, cu toată spaima ce trebue să-mi insufle un 25 om în faţa căruia cuvântul se pierde umilit, neavând nicio putere, şi vă rog să ştiţi că la aceasta nu am nevoie de niciun răspuns: destul c’aţi fost d-voastră «bombardat» Director al Teatrelor, nu mai e nevoie să mă canonaţi sau să mă canoniţi şi pe mine cu proza d-voastră 30 prea tinerească, pe care, la vârsta mea coaptă, n’o mai pot gusta. CARAGIALE 1898, Sept. 7, Peatra-N. 5 10 15 20 25 30 CRONICĂ [I] Am citit programul Societăţii dramatice a Teatrului Naţional pentru stagiunea ce s’a deschis, şi drept să spun că m’a bucurat. Am văzut reapărând numele câtorva piese bătrâne, melodrame şi farse populare, cari fac totdeauna şi plăcere publicului şi câştig, moral şi material, teatrului. In sfârşit Teatrul Naţional parcă s’a mai cuminţit: începe a ’nţelege că paltoanele vechi, părăsite în garderobă ca pretinse demodate, sunt şi mai călduroase şi mai prezentabile decât toate ferfeliţele şi sdrenţele moderne. In adevăr, artiştii noştri au fost bântuiţi în vremile din urmă de o ciudată rătăcire a gustului, scuzabilă prin cinstita intenţie de succes faţă cu aşa numiţii intelectuali. Au apucat doi, trei tineri progresişti să susţină că melodramele şi farsele sunt nişte genuri prea primitive, prea învechite, cari trebuesc părăsite, şi atât a fost destul. Tot frumosul repertoriu, indiscutabil frumos, de odinioară, care era o excelentă şcoală pentru talentele artiştilor şi scriitorilor, a fost aruncat să mucezească în pimniţă, şi ne-am trezit cu toată literatura decadentă, foarte discutabilă, — drame anoste şi comedii nesărate, simboliste, teziste, teiste, ateiste, umanitariste, toate foarte triste. Artiştii şi-au înmuiat din ce în ce temperamentul pierzând cu încetul avântul dramatic şi puterea comică; iar publicul — a căscat odată, de două ori, de mai multe ori, până când încet-încet n’a mai vrut să caşte şi a stat acasă, să se culce de vreme, ori s’a dus în altă parte, să petreacă mai bine. 19 290 5 10 15 20 25 30 35 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Ia să încercăm odată a ne întoarce la calea cea veche, din care nu trebuia să ne abatem prea departe. Ia să punem o dată o bună şi caldă melodramă, o farsă nebună, alături cu o insipidă producţie modernă: să vedem care pe care. Dar un om de teatru, dar publicul, ca şi omul de teatru, nu dă o scenă a lui d’Ennery sau Dumas ori La-biche pe tot calabalâcul dramatic modern. Auzi! Omul, obosit de munca şi preocupaţiunile lui, vine să caute la teatru un moment de emoţiune artistică, şi-l osândeşti să-şi spargă mintea sănătoasă a descâlci problemele sociologice ce şi le pun capetele sucite ale decadenţilor. Militarul dela smotru, inginerul de pe linie, arendaşul dela pătul, negustorul dela tarabă, medicul dela bolnavi şi câţi alţii, fiecare dela sarcina lui grea, — trândavul bogat dela sarcina şi mai grea a vieţii lui trândave — vin toţi să ceară dela artă câteva momente binefăcătoare de distracţiune intelectuală — şi d-ta îi pui, ca la şcoală, să asculte conferenţe ştiinţifice dialogate şi să răspunză la problema atavismului, ori a mediului social, ori a pau-perismului! Vine omul odată, de două ori, de trei, pe urmă, dacă vede că totdeauna iese din teatrul dumitale pe la unul după miezul nopţii mai plictisit decât intrase, se duce la Mitică Georgescu să auză pe bravul şi voiosul Burienescu. Şi acolo găseşte omul ce caută! Amuzamentul. — Dar teatrul este o şcoală... — Mofturi! Teatrul este o petrecere. — Ridendo castigat mores. .. — Moriţ poate câştiga cât vrea; cu sistema d-voastră teatrul îşi pierde publicul. — Dar trebue să formăm gustul publicului. . . — Ca să-l formaţi pe al publicului, trebue să aveţi d-voastră mai întâi, şi eu văd, ca şi publicul, că n’aveţi de loc. ★ * * Programul Societăţii dramatice l-am văzut; îl aştept acum pe al Societăţii lirice, aşa numita « Academie Naţională de Muzică »; (zice că aşa zic şi Francejii Operei lor CRONICĂ [I] 291 — Academie naţionale de musique). Aşa ne potrivim la gusturi şi la toate cele, noi toţi de gintă latină: acu ne place la toţi Wagner; mai nainte nu ne prea plăcea, dar acum ne-am hotărît să ne placă. Dacă e vorba de plăcere, 5 e mult până te hotăreşti: e ca doftoriile la copii. ★ * * Din tot ce se numeşte sport, nimic nu s’a putut vreodată lipi de mine. Danţul, gimnastica, patinajul, alpinismul, călăria, bicicleta, în sfârşit toate — nu că nu le-am io obicinuit, dar nici nu mi-a trecut vreodată prin cap să le’ncerc măcar. De ce? Fiindcă am simţit că nam niciun talent, că-mi lipseşte cu totul apucătura pentru aşa ceva. Ei! Mărturisesc sincer: mi-a părut rău adesea că nu mi-e şi mie dat să mă bucur de nişte plăceri sănătoase, 15 binefăcătoare şi corpului şi spiritului; dar nu m’am gândit cândva să simţ ruşine pentru această lipsă totală de aptitudini sportive. Şi cred că orice om cuminte are să judece ca mine. N’am talent... Dar dacă n’am, şi mărturisesc că n’am, nu pot fi ridicul. Ridicul e acela care n’are talent 20 şi nu vrea să ştie că nu-1 are şi, vrând în ruptul capului să dea dovezi pozitive că-1 are, dă una peste alta dovezi că nu-1 are. Niciunui călăreţ din lume nu-i dă ’n gând să i se pară ridicul un om care umblă pe jos ca oamenii; dar când văd 25 un călăreţ coţopenindu-se stângaciu şi hurducându-şi măruntaiele, toţi oamenii de pe jos încep să râză. De negustorii cari nu scriu poezii, nimeni nu poate râde că nu le scriu; dar toţi negustorii pot râde de cine le scrie cu ghiotura, adică fără cântar. 30 Ia să vedem acuma, dacă nu se potriveşte şi aci vorba veche: naţiunile ca şi indivizii... etc. Mă rog, ce pagubă, ce indignitate, poate fi pentru o naţiune dacă n’are deosebite apucături pentru unele arte! Bunioară, ce păgubeşte ca forţă şi ca onoare formidabila 35 naţiune britanică din cauză că n’are aptitudini pentru muzică precum au naţiunile italiană şi germană? Ce ruşine ar fi pentru Moscoviţii nenumăraţi să n’aibă nicio^ dată o epocă de pictură cum au avut-o puţinteii Flamanzi? 19* 292 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Să ne ’nţelegem bine. Nu e vorba, fireşte, să susţinem că niciodată vreun Englez n’are să fie mare muzic, că vreun Rus n’are să fie pictor vestit. întâmplător, în mijlocul unei naţiuni foarte puţin înzestrate pentru o anume 5 artă, se pot găsi indivizi cari să aibă un deosebit talent tocmai pentru aceea. întâmplarea! E ceva analog cu ce mi s’a întâmplat mie să văz într’o vară la ţară. In fiecare zi, un prieten trăgea cu ploaie într’un gard unde se adunau mii şi sute de vrăbii; vrăbiile sburau cât colo şi iar se’n-10 torceau la loc. Iar trăgea, iar nimic, şi vrăbiile iar veneau în bătaie. A tras cu amândouă ţevile deodată; acelaşi rezultat. Dar în sfârşit, odată, cine ştie cum, o vrabie a picat rănită de moarte. întâmplare! Să tragi cu puşca o vară întreagă pentru o vrabie! se poate numi asta 15 treabă de vânător? Noi Românii, de exemplu, suntem o naţiune plină de excelente calităţi. Cei din Ardeal muncesc bine; cei de pe Olt negustoresc bine; cei de pe Şiret şi Prut fac politică bine; cei din susul Ialomiţei, de pe la Târgovişte, vorbesc 20 bine — gură vestită! — cei de pe Ialomiţa de jos călăresc minunat: e greu să-i ajungi — au şi loc larg de alergătură. Fiecare regiune are deosebită aplecare; şi după loc, deosebite apucături s’au desvoltat. In genere, Românii sunt bravi şi sobri, răbdători şi cuminţi; pricep uşor; sunt 25 spirituali şi vorbesc o limbă foarte colorată şi elegantă. Dar e destul! Nu puteam avea toate calităţile! Una de lux ne lipseşte — aplecarea la muzică. Românii sunt în genere anti-muzicali. 30 Conservatoriile noastre, de atâta vreme, n’au putut da peste un talent mare, necum peste o pleiadă de talente. Aceste instituţiuni sunt nişte fabrici din cari ies: 1) profesori şi profesoare de muzica vocală pentru şcoalele secundare ori de piano pentru demoazele; 2) cântăreţi lirici 35 pentru biserică, şi 3) paracliseri curioşi pentru operă — pardon! pentru «Academia naţională de muzică»... Am uitat: mai produc şi câteva elemente, mai mult sau mai puţin convenabile, pentru orchestrinele de birturi, cafenele şi berării — aceştia în genere nu români. 5 10 15 20 25 30 35 CRONICĂ [I] 293 Dar un spirit superior, un talent inventiv, un muzic de concepţie n’a ieşit din conservatoriile noastre. Ştefă-nescu şi Enescu! despre aceste mari talente voiu spune ceva mai pe larg altă dată; deocamdată, scurt: aceştia nu sunt produşi de şcoala noastră. Să vedem însă dacă nu trebue părăsit odată obiceiul de a arunca vina pe şcoală şi pe profesori, iar nu pe şcolari şi pe părinţii acestora. Criticăm conservatoriile şi şcoalele de bele-arte că nu ne dau artişti de seamă. . . Atunci să criticăm şi facultăţile de filosofie şi de litere că produc numai profesori şi profesoare, şi nu produc filosofi şi literaţi, gânditori, poeţi, prozatori, autori de spirit. Nu. Instituţiunile de cultură înaltă, publice şi private, sunt menite şi datoare nu să producă talente, ci să iniţieze în secretele tehnice ale artei pe cei ce, cu mult mai nainte de a le păşi pragul, erau talente — anume de când păşiseră un prag mult mai solemn, pragul existenţei pământeşti. Talentul remarcabil!.. . Mama îl face, din mila şi darul lui Dumnezeu. Cum are să dea şcoala ceva ce Dumnezeu n’a vrut să aibă milă a dărui? «Femeie, tu făptura mea umilă,—zice ,Atotţiitorul, — iată că am milă de tine şi-ţi trimit ţie sfântul meu duh, şi vei naşte prunc spre cinstea ta şi slava neamului vostru; căci eu am vrut prin tine să arăt oamenilor încă odată dragostea mea pentru ei şi nemărginita mea putere binefăcătoare. . .. şi fiul tău se va chema Ludvig van Beet-howen! » Inchinu-mă ţie, Doamne!... şi eu mă tot legam de conservatorie... Apoi nau tot dreptul şi Wachmann şi Caudella?... să-mi zică, şi ei plictisiţi de atâta zadarnică muncă: — Da du-te, domnule, la Dumnezeu 1.. . Ce stricăm noi dacă pe porţile deschise de perete ale Conservatorilor nu vrea să intre niciun talent remarcabil? Cum o să poată, ieşi din Conservatorie talente mari câtă vreme niciunul nu vrea măcar să intre? Ce să iasă, dacă n’a intrat nimica? 5 10 15 20 25 CRONICĂ [II] Teatrele merg în genere slab anul acesta, deşi artiştii sunt acuma mult mai bine pregătiţi a se prezenta publicului. Două celebrităţi europene, Duse şi Mounet, fac şi ele afaceri destul de rele. Care să fie cauza? Niciuna decât teribila criză economică şi finanţiară care bântue ţara. Teatrele din Capitală nu se ţin cu publicul bucureştean: provincialii sunt temeiul reţetelor, şi la teatru ca şi la tot comerţul Capitalei. O întrerupere de circulaţie pe liniile ferate, de oricât de scurtă durată, se resimte numaidecât pe piaţa noastră. Când afacerile merg bine în ţară, se poate zice cu siguranţă că orice bilet eliberat la gările de provincie pentru Bucureşti reprezintă şi o intrare la teatru. Bucureştenii au luat aerul de oraş mare: în sala teatrului, pe strade, în localurile publice, un vechiu bucureştean adesea nu mai cunoaşte pe nimini. Ei! cum merg afacerile astăzi şi mai ales cum ameninţă să meargă iarna asta, e de prevăzut că teatrele nu pot avea mari speranţe pentru stagiunea ce s’a deschis. Niciodată, poate, ca de astă dată, teatrul şi opera naţională nu vor fi avut mai multă nevoie de ajutorul Statului, ca să poată rezista cu onoare crizei. * * * Dar dacă şi teatrul suferă de răul mers al afacerilor, oare publicităţii şi mai ales publicităţii beletristice are să-i meargă mai bine? CRONICĂ [II] 295 In strâmtorarea în care se află publicul cel mare, oamenii dela ţară, singurii producători, cine are să mai citească literatura mai mult sau mai puţin uşoară? In lungile seri de iarnă, omul are să-şi rupă mintea cu pro-5 blema zilei de mâine, a câştigurilor şi poliţelor de plătit; n’o să mai aibă inimă să se amuze cu o poezioară lirică i ori cu o poveste umoristică. Şi cu toate astea, aflu că o nouă revistă literară şi ştiinţifică va apare la Ianuarie sub conducerea unui inte-xo ligent profesor dela universitatea noastră. In timpul de faţă, e o întreprindere foarte îndrăzneaţă. Ii urăm tot succesul moral pe care-1 merită şi care e aproape asigurat; cât despre succesu-i material, tare ni-e frică. îs Oricât de părtinitor ar fi cineva, trebue să mărturisească un lucru: adevărat succes n’a avut în ţara noastră decât o Singură revistă literară — Convorbirile; şi l-au avut adevărat, pentrucă nu l-au urmărit decât pe cel moral. Condiţiuni speciale ale ţării noastre, de curând intrată în a# cercul culturii europene, împiedică posibilitatea a mai mult de un succes în publicitate; omul trebue să-şi aleagă: vreun succes material, trebue să renunţe la cel moral; vreun succes moral, nici să nu se gândească la cel material. Ăsta a fost secretul succesului « Convorbirilor ►. Toţi 25 oamenii cari au colaborat la acea foaie un moment hu s’au gândit să facă din pană profesiune, să câştige altceva decât merit prin producţiile lor. Acuma iată întrebarea: se mai pot găsi astăzi o sumă de oameni, cu potrivite însuşiri şi înzestrări, cari numai 80 aşa, de dragul lucrului să se grupeze şi să ducă o campanie caal Convorbirilor »? Şi____ar mai fi o întrebare: ar avea oamenii aceia o directivă împrejurul căreia să se strângă ca voluntari călduros devotaţi împrejurul unui drapel? Eu gândesc că la amândouă aceste întrebări, trebue să 35 le răspundem: nu. Ce a fost posibil acu treizeci de ani la Iaşi, nu mai e posibil, astăzi la Bucureşti, şi apoi — nu se găsesc oricând voluntari şi călduros devotaţi şi bine înarmaţi pentru luptă. 296 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Asta e afacere de nemereală, şi, fiind vorba de cultura unui popor, poţi zice că e o afacere de mare noroc. Ziaristica română a pierdut săptămâna trecută pe unui 5 dintre cei mai valoroşi şi mai spirituali reprezentanţi ai el — pe Anton Bacalbaşa — un talent şi o putere de muncă în adevăr extraordinare. Pentru aceea, pierderea iubitului nostru confrate a produs o foarte adâncă emoţiune în tot publicul. ia Moartea lui deşi normală — rezultat destul de limpede de prevăzut, al unei grozave boale care-1 săpa de demult — a avut un pronunţat caracter tragic, şi aceasta a adăogat la durerea tutulor câţi l-au cunoscut. După o muncă neobosită în publicitate şi acum la 15 urmă în politică, Tony ajunsese să-şi vază viitorul asigurat, graţie numai şi numai meritelor lui, talentului şi activităţii lui proprie. Tânărul sceptic de odinioară era acum soţ iubit şi părinte iubitor; boemul uşuratic era acum proprietar solid 20 — şi tocmai acuma îl ajunse şi moartea, care-1 pândea de mult. Sfârşitul lui Tony seamănă cu al unui viteaz care, întorcându-se, după crunte bătălii, victorios la vatra lui, piere ’ngropat sub năruirea arcului de triumf ce i s’a 26 ridicat. Glumă neroadă a fatalităţii! Fatalitatea a făcut două glume la fel în aceeaşi zi. In aceeaşi zi, a murit şi vechiul artist şi profesor Ştefan 30 Yellescu. A umblat omul prin lume departe de teatru, bătut de amare suferinţi, şi când s’a reîntors la teatrul lui, să-şi aline,, sub iubitul acoperământ, sufletul obosit, n’a apucat să deschiză bine uşa, să treacă bine pragul casei lui, şi 85 moartea l-a şi apucat în braţe. Omule! să-ţi fie totdeauna frică de îndeplinirea unei mari dorinţe !... tremură de câte ori e s’atingi un mare bine ! 5 io 15 20 25 30 CRONICA TEATRALĂ ELEONORA DUSE — MOUNET-SULLY Cei doi meteori au trecut pe dinaintea ochilor noştri: s’au arătat strălucind orbitori, sguduindu-ne până ’n adâncul sufletului şi au dispărut de pe cerul nostru, lăsân-du-1 şi mai întunecat decât fusese înainte de magica lor apariţie. Eleonora Duse... Mounet-Sully, — au trecut pe la noi aceste sublime stele ale artei moderne şi acum, ne întrebăm: fost-a o realitate sau un vis acele minunate arătări? Să intru în cercetarea amănuntelor tehnice ale acestor doi comedieni hors ligne e de prisos. Câţi i-au văzut au avut prilejul să rămână uimiţi; pentru cei cari n’au avut norocul să-i vază ca noi, orice cuvinte ar fi slabe spre a face înţeleasă cât de pe departe impresia ce n’o poate cineva avea decât privindu-i şi ascultândud pe aceşti luceferi ai artei, aceşti incomparabili, divini virtuoji. Margareta Gautier, Magda, Gioconda!... Othello,. Ruy-Blas, Oedipus!... Nu se poate spune decât palid şi opac impresia adâncă ce o fac aceste puternice şi luminoase întrupări. De mult am spus-o. .. Artistul dramatic este şi un executant instrumental şi un instrument: executantul e sufletul, instrumentul este corpul. Un executant virtuoz nu poate mult fără un instrument perfect condiţionat ca structură şi ca acordare, şi instrumentul cel mai perfect condiţionat în toate sensurile nu va putea da mai nimic în mâna unui executant •nedibaciu: Un Paganini e foarte încurcat cu o vioară dela Moşi,, şi un Stradivarius rămâne ca o vioară dela Moşi dacă a 298 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE picat în mâinile unui agiamiu. Un Stradivarius în mâna lui Paganini — iată norocul, şi fapta norocului în artă se numeşte minune... şi Eleonora Duse şi Mounet-Sully — amândoi executanţi divini şi instrumente divine — e sunt două minuni în toată accepţia cuvântului. Eleonora Duse este acum de patruzeci de ani: în culmea vârstei şi prin urmare în culmea desvoltării talentului — executanta, sufletul, a ajuns la apogeul desvoltării, instrumentul la apogeul puterii de încordare. Celebra io diva s’a născut la Vigerano, în Italia, în 1859. De copilă mică a suit treptele scenei, am putea zice treptele tronului ei, ea, regina, care unde se arată nu găseşte decât supuşi ascultători şi fanatici. Pretutindeni unde apare, stăpâneşte, fără o idee cât de ascunsă de nesupunere sau 15 revoltă. Zilele trecute a domnit ca suverană adorată în cele două mari capitale ale Europei luminate, la Paris şi la Berlin. Mounet-Sully e mai bătrân dar tot aşa de tânăr încă. Născut în 1841 la Bergerac în Franţa, era destinat de 20 părinţii lui unei cariere mult mai puţin glorioase. Făcân-du-şi o cultură clasică deplină şi cu mult succes, se dete, contra voinţei familiei, carierei dramatice. Un eminent critic francez, al cărui nume îmi scapă, scrie despre Mounet Sully următoarele profunde cuvinte: 25 « Artist mai mult grec şi roman decât spaniol şi mai mult spaniol decât francez, dar parizian prin modernitatea tendinţelor sale romantice şi prin căutarea constantă a efectului fizic, Mounet-Sully s’a ridicat la prima treaptă printre societarii Comediei Franceze în repertoriul lui ao Sofocle, Corneille, Racine, şi al lui Shakespeare şi Victor Hugo >. Atâta este destul, sper, zic eu, întrerupând citatul din articolul criticului francez. Sunt în adevăr incomparabile verva şi puterea dra-35 matică a acestor doi mari comedieni. Deşi de şcoale cu desăvârşire deosebite — italianca reprezentând realismul modern, iar francezul stilul susţinut romantic şi clasic — amândoi • atingând culmi neajunse până la ei. Şi cu toate astea, vedeţi că tocmai aceea ce CRONICA TEATRALĂ 299 numim în arta de execuţiune truc este absolut acelaşi la amândoi. Voiu proba-o îndată. S’a pus adesea întrebarea: artistul în genere şi în deosebi artistul comedian trebue oare să fie sincer? s Diderot este de părerea mea: nu! nu trebue artistul să fie sincer; el nu trebue să aibă sinceritatea propriu zisă, ci sinceritatea sincerităţii; cum am zice, artistul nu trebue să simtă el — nu trebue să aibă chiar simţirea; el trebue să aibă simţirea simţirii... Dar despre aceasta nu e locul io să vorbesc mai pe larg aici; să reviu dar la trucul artistic. Cine a fost la « Dama cu Camelii» a remarcat jocul, incomparabil de adânc al Dusei când, în scena de revedere cu demult pierdutul şi vecinie neuitatul Armând, ia în amândouă mâinile capul junelui ei iubit: « Armando !... Ario mando!...» Ce efect colosal face brusca transiţie între mişcarea întâia pornită de surprinderea omorîtoare de dulce, cum zice poetul, şi mişcarea a doua pornită din nespusa voluptate a eroinei văzând pipăit că nu e vis, ci realitate 20 fiinţa adorată ce i s’a apropiat de sânul bolnav. Ei bine! Absolut, dar absolut acelaş truc îl are superbul Mounet-Otello când apucă în mâini capul scump al Des-demonei... O mişcare... Fiara turbată a prins în ghiare ţeasta drăgălaşe a blândei şi nevinovatei patriciane vene-20 ţiene... Ai crede că are s’o sdrobească dintr’o strânsură... Ş’apoi, brusc, o altă mişcare, cu desăvârşire alta: ce dulce, ce caldă, ce îmbătătoare mângâere! Ce sublim moment — şi la Duse şi la Mounet! şi ce truc simplu, cu toate astea... Poftească şi alţii să-l ex-30 ploateze! încă odată: să vorbesc de toate creaţiunile pe cari ni le-au arătat aceste două incomparabile geniuri dramatice, să analizez cu deamănuntul technica lor ar fi imposibil. Precum lumina soarelui nu se poate explica minţii 30 omeneşti cu vorbe şi cu clădiri retorice, ci ochiul omenesc trebue s’o vază ca să-i înţeleagă într’o clipă splendoarea, — asemenea şi producţia de artă. Unde -trucul de virtuositate al amândurora atinge culmea — şi, lucru curios! câtă asemănare de procedeu 300 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE găsim şi aci! este în «Gioconda» a Dusei şi în «Oedipus» al lui Mounet. Strălucita şi extravaganta concepţie a lui d’Annunzio,— femeia care-şi reîntoarce amorul soţului ei artist şi-l apucă 5 mai cu putere tocmai după ce, şi anume fiindcă şi-a pierdut braţele, — ar fi, desigur, o operă absurdă şi irealizabilă pentru teatru, fără sublima putere de concepţie şi de execuţie a divinei Duse. . . Şi Oedipus, cel mai minunat erou al capodoperei capo-io doperilor, tragedie vecinie neîntrecută, cum s’ar mai putea întrupa aşa cum l-a gândit sublimul bătrân Sofocle,. decât cu măestria miraculoasă a lui Mounet-Sully? Să joci, într’o dramă pe eroina amoroasă, fără braţe, şi într’o tragedie, pe eroul, fără ochi!.. . Absurd ! 15 Nu! priviţi pe Duse-Gioconda, pe Mounet-Oedipus î Puterea geniului. Se povesteşte că într’un concert prodigiosul Paganini a rupt rând pe rând, una câte una, trei coarde ale magicei sale alăute, şi a continuat să execute bucata lui de variaţii 20 incredibile pe o singură coardă: apoi, a frânt arcuşul şi, aruncându-1 jos, a continuat pizzicato pe coarda ultimă •? la urmă, transportat, a rupt şi ultima coardă şi a făcut fermata concertului bătând, cu degetele lui noduroase, două grupetti de tambur pe dosul instrumentului. 25 Duse şi Mounet pot mişca o sală până ’n fundul sufletului, stând pe loc, întorşi cu spatele la public, cu ochii’n-chişi, fără a pronunţa o silabă, fără a face să se auză un suspin: o simplă respiraţie, imperceptibilă ca mişcare materială, poate fi, pentru aceşti binecuvântaţi copii ai 80 muzelor inspiratoare, de ajuns ca să ridice uşor greutatea celei mai groaznice situaţii dramatice: trucul cu care şă pătrunză până în adânc sufletul spectatorului. Au stat puţin la noi aceşti luceferi călători... S’au . dus! Fie-le, pretudindeni, firmamentul pe unde .vor trece 35 senin! Ne-a făcut mult bine lumina lor în treacăt. Neuitate momente de emoţiune artistică! Cum ziceam la .începutul acestei cronici... Ca doi meteori au trecut pe dinaintea ochilor noştri: s’au arătat, strălucind orbitori, sguduindu-ne până ’n adâncul CRONICA TEATRALĂ 301 sufletului, şi au dispărut de pe cerul nostru, lăsându-1 mai întunecat decât fusese până la magica lor apariţie! ★ ♦ * Domnule cititor, fac prinsoare că, citind rândurile de s mai sus, dumneata crezi cum că eu am văzut pe Duse şi pe Mounet-Sully. Ei bine! să n’apuc să mai scriu încă o cronică pentru Pagini literare, dacă i-am văzut vreodată pe aceşti mirifici virtuoji... dar nu numai pe scenă,—nici măcar pe io stradă... Uite! învaţă-te minte: aşa se scriu în genere pentru dumneata cronicile noastre teatrale. 5 10 15 20 25 30 TEATRUL NAŢIONAL [I] Pentru ce ne-am face iluziuni? De sigur, teatrul naţional nu prosperează; teatrul na* ţional nu inspiră multă prietenie publicului, n’are destui amatori pasionaţi. Această instituţiune, atât de populară în toată lumea civilizată, nu are astăzi la noi alt sprijin serios decât galan-tomia Ministerului Instrucţiei Publice. Şi lucru foarte ciudat: teatrul, care a renunţat la sprijinul său natural, adică la dragostea publicului, plăteşte foarte scump galan-tomia oficială; teatrul a intrat într’un cerc viţios, din care cu greu va mai putea ieşi: cu cât îl părăseşte publicul, cu atât aleargă la ajutorul ministerului; cu cât îl ajută mini* sterul, cu atâta-1 părăseşte publicul. Minunat lucru! In capitala ţării, avem un singur teatru naţional, înzestrat cu privilegii extraordinar de favorabile, ajutat cu aproape o jumătate de milion, apărat cu desăvârşire de concurenţă similară, adică de concurenţa unui alt teatru românesc, şi din zi în zi, cu cât îi cresc privilegiile, cu cât îi sporesc ajutoarele, cu atâta merge mai slab. A cui să fie vina? Fără nicio ezitare, acel ce cunoaşte afacerea va răspunde: vina este a teatrului şi a ministerului. Ceea ce se face la teatrul naţional nu este teatru. Se pot plânge artiştii şi amicii teatrului că publicul nostru nu are sentimente patriotice şi naţionale; asta este poate o plângere dreaptă; poate că ’n adevăr publicului nostru îi lipseşte entusiasmul orbesc faţă cu magicele epitete de « român » şi « naţional ». Dar nu se pot plânge artiştii că 5 10 15 20 25 30 35 TEATRUL NAŢIONAL [II] 303 publicul nu iubeşte teatrul naţional, fiindcă aşa lucru nu există decât cel mult pe jumătate: naţional, o fi, poate; dar teatru, nu-i de loc. Fireşte, nam nici loc, nici intenţiune să aştern aci o critică tehnică amănunţită despre jocul artiştilor noştri, despre talentul unora, ori mai ales despre lipsa de talent a altora. Mai la urmă, sunt perfect convins că nici în lipsa de talent a multora dintre artişti nu prea stă cauza slăbiciunii teatrului nostru, precum nici talentul cutăruia sau cutăruia l-ar împuternici. Cauza decăderii teatrului naţional stă în altă parte, anume în absurda organizare administrativă şi în demna tovarăşe a acesteia — în şi mai absurda conducere artistică. Câteva observaţiuni, mai ales asupra acestei din urmă, vor face şi pe cititorul mai puţin deprins cu ale teatrului să înţeleagă că am dreptate. Dintru început, trebue să spun că în teatrul naţional nimeni, dar absolut nimeni, nu are autoritate deplină, nici ca putere administrativă, nici ca direcţiune artistică, şi dacă nimeni n’are autoritate, fireşte că nimeni n’are nici răspundere. Personalul artistic este peste măsură de numeros; cea mai mare parte a personalului se compune din creaturi cu totul lipsite de dispoziţiuni artistice ; şi ceea ce e ciudat este că artişti de talent apar din cale afară rar, iar publicul este osândit să vază pe scenă mereu umpluturile cele mai sarbede. Mai zilele trecute, pare-mi-se, s’a produs un scandal în toată regula din pricina asta. Publicul, cum mi se spune, a huiduit aproape — pe un artist, ori pe o artistă, nu mai ştiu bine... Ce trebue să fi fost, dacă mult răbdătorul public şi-a pierdut obicinuitu-i sânge rece! Piesele în genere nu se studiază; a şti textul rolului, mai mult sau mai puţin fără ajutorul sufIerului, asta este maximul datoriei unui actor, şi se ’nţelege că la maximul acesta, ca la orice maxim, nu poate ajunge fiecine. De aci rezultă o desăvârşită lipsă de siguranţă atât în jocul fiecăruia, cât şi ’n complexul mişcării. Momente de ezitare; stângăcie; greşeli de pas; încurcătură de dialog; replice obţinute în ruptul tirbuşonului; în genere, figuri 304 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE ţepene, parcă ar fi împrumutate dela panopticul lui Braun; mâneci cari parcă n’ar avea mâini vii înăuntru, şi nimica ! nimica parcă n’ar bate sub jiletcă, afară de ceasornic! — o îngăimeală, o producţie îngălată, fără nicio vioiciune 5 comunicativă, —în sfârşit.. . în sfârşit, lucru de beilic. Publicul nu înţelege de ce nu-i place, dar nu-i place: în loc de căldură nervoasă, de pe scenă, simte că-i vine o dogoare rece şi obositoare; sufere un act, două, trei, cinci, şi iese omul fără să ştie ce să zică: i-a plăcut — nu io i-a plăcut... Căci* la urmă vede omul că i s’a înfăţişat ceva menit să-i facă plăcere, şi tocmai cu acest scop venise şi el la teatru. Atunci se acaţă omul de minimul de pricepere ce-i e permis: de piesă ca piesă; cel puţin, în piesă a văzut o 15 intenţiune intelectuală; cât de prost debitate, unei fabule tot îi rămâne un înţeles. Şi de aci rezultă că dacă a văzut cineva o piesă, trebue să fie o piesă din cale afară amuzantă ca să-l mai atragă măcar încă odată. 20 Şi de aci rezultă că spectacolele, cât de bune ar fi piesele, trebuesc schimbate mereu. Şi de aci rezultă că trebuesc învăţate mereu şi iute piese multe şi nouă. Şi de aci rezultă că graba strică treaba, că piesele nu se 25 pot învăţa şi iute şi bine, şi că, urmând această sistemă, la teatrul naţional se joacă din ce în ce mai slab. In toată lumea, se merge la teatru şi pentru piesă, dar mai ales pentru joc; la noi, se merge cu mult mai mult pentru piesă, şi foarte puţin, adesea aproape de loc, pentru 30 jocul artiştilor. O să atrag atenţia publicului asupra unui cusur grav al artiştilor noştri în genere. E un principiu elementar de teatru aşa numitul diapazon. Tonul actorului trebue să fie ridicat în proporţie cu 35 mărimea sălii, şi toţi actorii trebue să vorbească în acelaşi ton. Ia ascultaţi o piesă la teatrul naţional. Acel care începe ia un ton aşa de jos, încât de abia se aude din locurile apropiate de scenă. Al doilea care-i 5 10 15 20 25 30 35 TEATRUL NAŢIONAL [I] 305 răspunde lasă şi mai jos tonul; al treilea şi mai jos, şi, din scenă ’n scenă, din act în act, tot mai jos, aşa că ajung la un fel de gargariseală de ventriloci, din care este imposibil publicului să mai înţeleagă decât frânturi de vorbe pe ici pe colo. Cum le e tonul, aşa şi temperamentul. încep moale, merg şi mai moale şi, din mai moale în mai moale, la sfârşit, iese o fleşcăială completă. De aceea, la toate reprezentaţiile, actele dela ’nceput fac oarecum mai mult efect: pe de o parte, actorii tot parcă ar avea la început oarecare ton şi temperament, iar pe de altă parte, nici publicul nu e încă de tot obosit. Dar un teatru, ca să placă, trebue să fie fierbinte, să dogorească până ’n fundul galeriei. Actorul, actorii, când ies pe scenă, trebue să fie nişte posedaţi, să aibă pe dracu ’n ei: prin ochi, prin sprâncene, prin gură, prin vârful degetelor, prin toţi porii, să scoaţă pe dracul acela şi să-l arunce asupra publicului. O clipă să nu-1 ierte pe public a-şi veni în fire şi a-şi da seama de ce vor cu el: să-l ia repede, să-l sgudue, să-l ameţească, să-l farmece, să-l aiurească, să-l smintească — mai ştiu eu cum să zic! Când or ieşi din teatru, nici doi ochi să nu fie uscaţi şi siguri: toţi să fie împăinjeniţi de emoţiune, umezi de plâns ori de râs. Aşa teatru, da. La aşa teatru, dă năvală publicul ca la o binefacere; căci, în adevăr, că nu sunt multe frumuseţi pe lumea noastră mai mari decât un bun teatru. Dar cu scălămbăituri distilate, cu maniere macaronice, cu îngăimeli mălăieţe de parcă ar mesteca mucava, fără umbră de căldură şi de convingere, şi toate făcute în silă, de dragul paragrafului respectiv din bugetul cultelor, — fireşte că ai să umpli greu teatrul, chiar împărţind bilete gratis cu pachetul. Dar n’ar fi chip de îndreptare? De sigur că da. Când teatrul naţional ar avea în Bucureşti o concurenţă similară, — adică un alt teatru românesc, şi acela, pe lângă românesc, ar fi şi teatru, de sigur că ar avea sorţi de îndreptare. 20 306 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Cum? O anecdotă va răspunde mai bine decât mine. Regretatul meu amic Hiibsch, om foarte de spirit, cum l-am cunoscut toţi, mi-a povestit-o: 6 Ca inspector al muzicelor militare, a mers odată într’un oraş de provincie, să facă o cercetare. Ajungând noaptea târziu, i-a venit foame şi a întrebat pe un vătăşel de stradă unde e vreo locandă. Era una singură deschisă la ceasul acela. Flămândul intră şi întreabă pe birtaşul somnoros ce io poate să-i dea de mâncare: — Stufat, răspunde negustorul. — Altceva n’aveţi ? — Nu. — Nu mănânc stufat. 15 Şi pleacă. — Dar i-e foame: se întoarce iar. — Frate, n’ai altceva decât stufat? — Nu. — Apoi, nu ţi-am spus că stufat nu mănânc? 20 Birtaşul, privindu-1 lung, răspunde: — Dar dacă-i mânca? — Nu mănânc! răspunde Hiibsch supărat şi iese în stradă. Birtaşul iese şi el şi începe să-şi închiză prăvălia. 25 Hiibsch vede lucrul şi se apropie: — Mă rog, dar____stufatul... e bun? — Prima ! zice birtaşul. — Ei adu, să ’ncerc. A mâncat omul şi, când să plătească: 30 —Ai văzut? zice birtaşul; nu ţi-am spus eu că o să mănânci ? A doua zi la dejun, când erau şi alte birturi deschise, se înţelege că Hiibsch n’a mai mers la locandă să mănânce stufat. 35 Aşa e şi cu teatrul naţional. Când o mai fi şi altul deschis, din două una: ori are să-şi pună mai multă ’ngrijire în bucătărie, ori are să fie osândit a-şi mânca stufatul singur. Yoiu reveni cu tot dinadinsul asupra teatrului naţional. 5 10 15 20 25 30 TEATRUL NAŢIONAL [II] Notiţele mele din urmă asupra teatrului naţional au supărat multă lume. Nevinovatele observaţiuni tehnice, cu totul obiective şi lipsite cu totul de vreo atingere personală, mi-au pricinuit destule neplăceri. Artişti, de aminteri oameni inteligenţi şi chiar de spirit, mi-au spus că eu persecut interesele societăţii dramatice şi ale teatrului; iar d. director general, un om plin de tact de aminteri, mi-a pretins nici mai mult nici mai puţin decât să-mi dau numaidecât demisia din comitetul teatral, unde sunt delegat de amicul meu d. Delavrancea, primarul Capitalei.- Acelor artişti, pe de o parte, le-am răspuns că a da poveţe bune societăţii dramatice, şi a atrage, cu oarecare pricepere, atenţia celor în drept şi în putinţă de îndreptare, asupra lipsurilor teatrului naţional, nu însemnează de loc a duşmăni interesele instituţiunii şi societăţii dumnealor, ci tocmai dimpotrivă. Domnului director-general i-am răspuns pe de altă parte că, fiind delegat al primarului la teatru tocriiai în virtutea titlurilor mele de publicist, nu mi se pare de loc incompatibil postul meu onorific în comitet cu exercitarea profesiunii mele de publicist. Dar cu d. director a mers puţin mai greu decât cu artiştii: d-sa nu s’a mulţumit din parte-mi numai cu enunţarea unei propoziţiuni foarte logice, — cum am zice, pe româneşte curat, cu o vorbă aproape de mintea omului, — şi a voit să mă ia cam repede; a încercat a mă face să’n-ţeleg că orice judecată fie cât de dreaptă asupra teatrului 20* 308 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE — din momentul ce nu face pur şi simplu reclamă servilă actorilor, actriţelor, suflerului, regisorului, directorului special de scenă, directorului nespecial, adică general — este un act, nu de interesare morală binevoitoare, 5 ci de ostilitate faţă cu instituţiunea de cultură numită teatru naţional, şi că prin urmare eu, din momentul ce am judecat despre teatru, nu mai pot urma să dau direcţiei consilii ca membru în comitet... Şi iarăşi: io — Trebue să-ţi dai demisia ! — A! domnule director general, am răspuns eu, mă iartă să judec altfel decât d-ta. O demisie, fie chiar dintr’un post absolut onorific, nu se dă decât în două cazuri: când vrea omul să şi-o dea, ori când poate altcineva să i-o ia. 15 Eu nu vroiu să mi-o dau, şi d-ta nu eşti acel altcineva care ai putea să mi-o iei. Până la expirarea termenului legal, ori până la schimbarea actualului consiliu comunal, nu plec din postul onorific ce mi-a acordat primarul decât în cazul când voiu fi destituit. Scurt... 20 La asta, d. director general a zâmbit cu aceeaşi blândeţe pe care i-o cunoaştem toţi: momentul de iuţeală îi fusese, din norocire, trecător. Pe urmă, despărţindu-ne în cei mai buni termeni — după ce d. director a recunoscut că trebue să-mi permită a judeca 25 şi eu despre teatru, — m’am gândit mai bine. Să las că am sinceră stimă atât pentru d. director, care e un om cu deosebire afabil, cât şi pentru mulţi artişti, cărora ar trebui să fiu cu totul nepriceput ca să nu le pre-ţuesc talentul, mult puţin cât îl au, — dar eu nu mai vreau, 30 din principiu, să supăr când scriu şi, dacă nu pot scrie despre ceva fără să supăr pe cineva, şi mai ales pe cineva pe care-1 stimez, atunci, despre acel ceva, mă mărginesc a gândi pentru mine, fără să mai comunic şi altora părerile mele, şi mai ales într’o gazetă aşa de colosal răspândită 35 ca « Universul ». Insă în notiţele mele trecute, neînchipuindu-mi că va trebui să le regret atâta, am apucat să promit că voiu reveni cu dinadinsul asupra teatrului naţional. Trebue deci să reviu cum am promis; dar cum aş putea face asta, fără e io 15 20 25 30 35 TEATRUL NAŢIONAL [II] 309 să supăr pe nimeni? E greu de sigur, dar nu chiar imposibil; ba încă, având noroc, poate să şi îndreptez greşala ce am făcut-o în notiţele trecute. Ce nu poate omul când vrea? Ia să vedem... Curaj! Teatrul nostru naţional n’are decât artişti de foarte mare valoare; cel mai puţin: fiecare are enorm talent; cel mai mult: unii au chiar geniu. Nu există teatru pe lume, unde repertoriul să fie mai potrivit cu personalul şi personalul mai potrivit cu repertoriul. Pe niciun teatru din lume, nu se face o mai ingenioasă punere ’n scenă; pe nicio scenă din lume, nu se joacă piesele cu mai multă vervă, cu mai mult entrain, cu mai multă căldură comunicativă, ca pe scena teatrului naţional dela noi. Ceva mai mult: nicăieri în lume nu se ştiu rolurile mai bine ca la noi; nicăieri, ceea ce se numeşte Vensemble nu e mai desăvârşit. Ceva mai mult... Dar ce trebue mai mult!? Ei? Cu toate astea, lipseşte ceva teatrului, şi, din norocire pentru onoarea lui, lipsa aceea nu e din vina lui, ci din vina altcuiva... Ii lipseşte năvala publicului. Cine poate fi de vină decât publicul? Lipsa de sentiment naţional şi naţionalist a publicului, lipsa acestuia de patriotism, dacă ne putem exprima astfel, lipsa lui de conştiinţă română şi românistă — iată singura lipsă a teatrului nostru. Ce face la noi înalta societate, care lasă teatrul nostru părăsit simplului noroc al repausului duminical? Cred oare domnii şi doamnele din înalta societate şi din societatea cultă că un teatru naţional se ţine numai cu copii, bone, elevi, pedagogi, studenţi, soldaţi, amploiaţi comerciali, popor, etc.? Dacă aşa cred, apoi atunci să-mi dea voie să le spun că e trist, şi e trist mai ales astăzi, când s’a deschis excelentul circ regal Sidoli... Mai ales, cu legea repausului duminical, duminicile şi zilele de sărbătoare precum şi ajunurile acestora, tot Sidoli o să fie călare. E de sigur o neleală concurenţă — unul călare şi altul pe jos... 310 5 10 15 20 25 30 35 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Dar tot aşa ar fi când s’ar admite părerea mea, pe care de mult am dat-o publicităţii? Dar ce ar fi mai uşor de realizat? Pentru încurajarea ' societăţii dramatice, a teatrului naţional adică, să se instituiască o societate de doamne şi domni din înalta societate. Toţi membrii şi membrele « Societăţii de doamne şi domni din înalta societate » pentru încurajarea societăţii dramatice să se lege prin jurământ, ba nu! mai bine prin subscripţie plătită înainte pe un număr de ani, a lua cu abonament măcar toate lojile de jos şi dela mijloc, şi măcar toate stalurile de rangul întâiu şi al doilea, precum şi una sută cincizeci de galerii numerotate, plătind măcar cinci la sută peste preţul seral. Dar atât încă nu e destul: fiecare membru al « Societăţii de doamne şi domni din înalta societate » pentru încurajarea societăţii dramatice, să se oblige a veni regulat la teatrul naţional, sau, în caz de forţă majoră, a trimite oameni de serviciu în loc — fiindcă nu e convenabil să joace artiştii români în faţa unei săli goale... E ceva mai uşor, mai normal, mai naţional, mai patriotic decât realizarea propunerii mele? Crez că nu... Crez ceva mai mult: o naţiune — câtă vreme merge la teatru numai pentru ca să se amuze, iar nu pentru ca să-l încurajeze, şi câtă vreme nu încurajează produsele sale naţionale, fie ca industrie, ca ştiinţă, ca litere, ca arte, pe orice cale, beletristică, artistică, agricolă, orticolă, viticolă, ridicolă; câtă vreme nu se hotăreşte a preferi săpunul naţional caşcavalului străin, — o naţiune nu poate face progres; şi o naţiune care-şi înţelege menirea ei, scopul ei, interesele ei, idealul ei, în sfârşit tot ce e al ei, e datoare să facă progres; căci fără progres se ’nţelege că nu poate progresa, şi dacă nu progresează — atunci n’a făcut nimic! încă odată insist asupra meritelor teatrului naţional român şi asupra urgenţei şi imperioasei necesităţi a înfiinţării unei « Societăţi naţionale de doamne şi domni din înalta societate română pentru încurajarea societăţii române dramatice ». Şi acum, când sper că n’am mai supărat pe nimeni şi că prin urmare nu mai trebue să demisionez din postul TEATRUL NAŢIONAL [II] 311 onorific dela teatru, lucru care m’ar costa prea mult — acum încheiu... Am fost promis în notiţele mele trecute că voiu reveni cu tot dinadinsul asupra teatrului naţional... Ei! promit astăzi cu tot dinandinsul că asupra teatrului naţional multă vreme n’am să mai reviu. TEATRUL NAŢIONAL [III] Stagiunea Teatrului Naţional se deschide poimâine 23 Septemvrie. N’am putea îndemna îndeajuns publicul, — mai ales 6 acea parte a publicului, care, întemeiată desigur pe merite reale, are dreptul a se numi elită românească — să iasă din indiferenţa sa faţă cu această instituţie de artă naţională, moderându-şi pretenţiile a priori, prea exagerate, şi dând mai multă atenţie atât producţiilor dramatice io originale cât şi artiştilor noştri. Precum am mai spus altădată, sunt trei feluri de pro-ducţiuni de artă—unele, mai presus de orice critică, consacrate prin sufrajele spiritelor luminate acumulate de pe vremuri; altele, mai prejos de orice critică, incapabile 15 a obţine vreodată un sufraj favorabil, şi altele, capabile a obţine dela unii aplauze, dela alţii huidueli, dela alţii o simplă ridicare din umeri; deci, producţiuni la nivelul criticei. Cine e chemat să facă această critică?—publicul 20 actual. Acest public judecă, iartă sau osândeşte o lucrare, după sensul lui actual, după pornirea unor spirite cari la un moment dirijează judecata mulţimii, după reclamă sau cabală, fără să lege prin felul său de judecată judecata 25 publicului de mâine sau de poimâine. Producerile acestea, cari stau la nivelul criticei actuale, seamănă cu nişte călătoare pe brâul îngust al unui munte prăpăstios, mergând încet: în sus, e piscul pierdut în albastrul cerului luminos, acolo unde stau glorioase cele mai jo presus de critică ; jos, e prăpastia neagră, în care sunt menite 5 10 15 20 25 30 35 TEATRUL NAŢIONAL [III] 313 a pica şi a rămânea sdrobite şi uitate pe veci cele mai piejos de orice critică. Dar se mai pot compara aceste producţiuni, încă neconsacrate pentru a sta pe piscul înalt şi încă neosândite a cădea în prăpastie — se mai pot compara cu animalele inferioare,* asupra cărora este permisă vivisecţiunea, în interesul ştiinţei, superior oricărei morale sau porniri de milă. Autorii unor astfel de producţiuni sunt gânditori puţin mai răsăriţi din mulţimea vremii lor. Ei, cu un chip mai interesant şi mai deosebit, pot să arate adevăruri mărunte, firimituri de adevăruri mari, şi fac astfel publicului lor, care nu stă deocamdată în contact chiar cu un geniu, serviciul că desfac aci en detail o marfă ce se găseşte undeva departe en gros. In comerţul intelectual al speţei, ei se însărcinează să joace, între marii cugetători şi publicul cel mare, rolul micilor debitanţi stabili sau ambulanţi, după capitălaşul lor, după tarabă sau tolbă. Se ’nţelege că la micul debitant marfa e mai mult sau mai puţin trezită, câte odată mai bine păstrată, altădată cam stricată, dar totuşi, o marfă destul de bună pentru muşteriul care, la izvorul cel mare al bogăţiei, nu putea ajunge şi care o poate găsi aci la ’ndemână într’o prăvălioară modestă. A! dar muşteriul este adesea cu atât mai exigent şi mai capriţios, cu cât e mai puţin deprins la gustul lucrului! întrebaţi pe negustorii de mode: o să vă spună că pe cea mai rafinată şi mai pretenţioasă aristrocrată bătrână o împacă mai uşor decât pe o tânără mahalagioaică agiamie. Acesta este rolul teribil al muşteriului mic: să tortureze pe micul debitant. Muşteriul cu cât e mai mic cu atât e mai bogat în pretenţii şi ’n amănunte de critică! cu atât mai multă autoritate şi siguranţă, cu cât mai puţină pricepere! Muşteriii vor, unul să fie lucrul colea mai aşa, altul, din contra, dincoace mai aminterea; pentru unii sunt prisoase tocmai acolo unde alţii constată lipsuri; calităţi se par unuia defectele ce izbesc pe altul, şi viceversa. 314 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE In fine, câţi muşterii atâtea capete şi, fireşte, tot atâtea pretenţii şi exigenţe; ba adesea, ceva mai mult: unuia şi aceluiaşi singur, azi îi place aşa, mâine aminterea, şi poimâine altfel. 5 Şi acum, întorcându-mă la Teatrul Naţional, a cărui bogată programă de repertoriu am citit-o toţi zilele acestea, ia să vedem. Nimini desigur — afară, se înţelege, de autorii respectivi, şi poate dintre aceia nu toţi — nu va putea avea io pretenţia că toate aceste piese sunt nişte producţiuni mai presus de orice critică, deşi e foarte posibil ca una două, chiar trei, să fie nişte modeluri de gen. Dar dela aceasta, până a socoti că toate au să fie mai prejos de orice critică şi că Teatrul Naţional nu merită nicio atenţie, mai ales 15 din partea societăţii culte şi alese, este o enormă distanţă. Nu; piesele ce se vor juca nu sunt mai presus de orice critică, dar nu sunt nici mai prejos; sunt producţiuni la nivelul criticei. Ele trebue să intereseze publicul nostru, care ’n definitiv nu e compus din spirite incapabile a 20 digera altceva decât capodopere. încă odată, nu putem îndestul îndemna publicul să dea Teatrului Naţional toată atenţia. Stagiunea se deschide Sâmbătă, 23 Septemvrie, cu «Ovidiu», celebra şi ultima poemă dramatică a nemuri-25 torului Alecsandri. Nici nu se putea face o alegere mai bună pentru deschiderea stagiunii în împrejurările actuale, când vecinii noştri de peste Dunăre au pus copilăreşte în discuţie drepturile noastre de străveche latinitate la Marea Neagră! 30 Dobrogea !... Torni!... Ovidiu!... [BENEFISSUL] Este ştiut că datinele au şi ele soarta tutulor lucrurilor: cu cât se ’nvechesc, cu atâta slăbesc şi ’ncet-încet, mai curând sau mai târziu, trebue să dispară, s Se vede însă că nu poate fi pe lume regulă fără excepţie; căci iată că există la noi o datină veche, care, în loc să slăbească cu vremea, dimpotrivă se ’ntăreşte: ca un copac menit să supravieţuiască omenirii, în fiecare primăvară, această minunată datină înmugureşte, înfrunzeşte şi acolo peră cu foile ei faţada, laturile şi dosul teatrului naţional şi toate răspântiile Capitalei. E vorba de datina reprezentaţiilor extraordinare în profitul personal al cutăruia sau cutăreia dintre artiştii noştri dramatici. 15 Fiindcă voiu spune câteva cuvinte despre această datină sfântă, să întrebuinţăm cuvântul consacrat; actorii şi actriţele numesc reprezentaţia extraordinară dată în folosul lor personal: benefissul meu. — Te rog, nu mă refuza! Dacă un om ca dumneata nu 20 va încuraja arta... Ia-mi un bilet la benefissul meu! Să-i zicem prin urmare pe numele tehnic, scurt, benefiss. * ♦ * Să schiţăm în câteva cuvinte fiziologia unui benefiss. Două scopuri urmăreşte un artist sau o artistă dând un 25 benefiss; pentru aceea, un benefiss trebue să aibă două rezultate — întâiu, cel moral; al doilea, cel material. Astfel, un artist sau o artistă dă totdeauna benefissul său cu o piesă în care joacă un rol sdrobitor, — sdrobitor, nu pentru el sau ea, ci pentru camarazi: beneficientul 316 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE lucrează cinci acte cu câteva clipe de ’ntrerupere, potri-vindu-şi miza ’nsenă x) aşa ca el să fie totdeauna în mijloc,, iar ceilalţi îi ţin de jur împrejur scuipătoarea * 2) la potrivită şi respectuoasă distanţă. 6 Acestor artişti cari pun în rândul întâiu succesul moral, iar pe cel material în rândul al doilea, le trebue totdeauna pentru benefiss o piesă mare, strălucitoare, dar mai ales nouă, ne mai văzută până acum pe scena noastră. Astfel, nu m’aş mira ca pe la Mai, când încep căldurile, io să văz pe un artist într’un benefiss cu Cyrano de Bergerac, sau pe o artistă cu l’Aigbn, celebrele piese ale lui Rostand. Sunt însă şi artişti sau artiste cari pun în rândul întâiu succesul material, iar pe cel moral în rândul al doilea. Aceştia se mulţumesc cu orice piesă, fie chiar veche, 15 aibă în ea chiar rolul de confident sau de suivant, numai să fie creaţia-i proprie 3), şi numai să fie benefissul convenabil, dacă nu chiar strălucit, ca profit material. Sunt în fine unii, foarte rari, din norocire, cari nu gândesc de loc la succesul moral: ei dau un benefiss în care nu 20 joacă de loc; în timp ce camarazii lucrează în faţa rampei, beneficientul se descurcă cu casierul, după ce a pândit pe controlori şi biletieri ca să nu-i tragă chiulul 4). Dar aceia !... — Dar aceia, pe Dumnezeul meu, doamnă marrchiză î 25 aceia n’au inimă, ca să zic aşa! ★ ♦ + Benefissurile nu sunt numai strict individuale; adesea se unesc doi, câteodată trei sau chiar mai mulţi artişti şi artiste să dea, cu parte dreaptă, un benefiss. 30 *) Alt cuvânt tehnic, care ’nsemnează punerea în scenă, adică determi- narea poziţiunilor şi mişcărilor fiecărui personaj în complexul jocului unei piese. 2) Alt cuvânt tehnic, care însemnează a avea un rol mai mult de auditor pe scenă, decât de actor; de exemplu, în vechiul teatru clasic francez, confidenţii şi suivantele; eroul sau eroina scoteau tirade chilometrice, iar confidentul ori 35 suivanta moţăia de-a’n picioarele ascultându-i. 3) Alt cuvânt tehnic, care însemnează întâietate de producţie a unui rol* nu din punctul de vedere calitativ, ci din punctul de vedere cronologic: actorul dacă a jucat cel întâiu un rol pe scena română, oricum să-l fi jucat, însemnează că l-a creat. 4) Tot un cuvânt tehnic. 40 [BENEFISSUL] 317 Toate benefissurile în tovărăşie se isprăvesc cu mâhniri de o parte sau de alta, sau de amândouă, sau de toate părţile, când sunt mai mulţi tovarăşi. Mai întâi sunt imputările de lipsă de zel la plasarea s biletelor; apoi încurcături de socoteli, pe urmă, ceartă, la urmă... tot ce poate urma din ceartă. Plasarea biletelor! Iată secretul, iată cheia unui benefiss! Sunt artişti cari niciodată nu şi-au putut plasa o replică sau o mişcare aşa de bine cum ştiu să-şi plaseze pachetele io de bilete. Şi fiindcă omul, chiar artist dramatic să fie, este invidios, nu ştiu dacă inspiră între artişti atâta invidie unui camarad succesele profesionale ale altuia toată iarna, câtă-i poate inspira arta plasării unui benefiss primăvara. ★ ¥ ¥ 15 Dar să vedem cum se plasează un benefiss. Mai întâi, benefissul se anunţă cu cel puţin o lună înainte, pentru ca beneficientul să aibă destulă vreme de trepădat. In vremea aceasta, beneficientul aleargă: la palatul de justiţie, la ministere, la comandamentul de armată, la ao pensionat, la spitale, la toate administraţiile mari, în cafenele, birturi, berării; face pretutindeni apel la « sentimentele naţionale, care ’ndatorează pe oamenii inteligenţi să încurajeze arta dramatică naţională », « căci iată, de exemplu, Ungurii, despre cari noi zicem aşa ş’aşa; iată-i, cum 25 încurajează pe artiştii lor; pe câtă vreme la noi, arta este lăsată ’n părăsire; teatrul dă mereu deficit, fiindcă publicul inteligent despreţueşte arta naţională » şi aşa mai departe. Incet-încet, mai cu binele, mai cu de-a-sila, a treia parte din sală este plasată. S’au acoperit cheltuelile. so Ce te faci cu celelalte bilete neplasate? La poliţie! Pachetele de bilete se ’mpart pe colori, de pe colori pe secţii, de pe secţii pe subcomisari, şi de pe subcomisari pe negustori. E gata benefissul. 35 * * Un alt secret al benefissului este alegerea serii: unele seri sunt avantajoase, altele ingrate. 318 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE 0 sâmbătă seara — mai ales dacă în sâmbăta aceea a fost repaos dominical, adică sărbătoare, şi a doua zi prăvăliile sunt închise toată ziua — este seara cea mai bună: publicul vine fără teamă de a doua zi dimineaţa — fiindcă 5 în genere un benefiss anunţat pentru 8 ore foarte precis, începe pe la 9 şi jumătate precize şi se termină cam pe la 1 şi trei sferturi nu tocmai precize. Alegerea serii dar e prima chestiune... A! dar serile sunt numărate, şi dorinţele nu. Şi, Dura-xo nezeul meu! sunt intriganţi, adulatori, târîtori, cari ştiu totdeauna să-i răpească meritului drepturile. — A! mişelul! mi-a luat seara mea! mi-a paralizat benefissul! Pentru aceea, artiştii prevăzători, spre a dejuca intrigile, 15 chiar înainte de deschiderea unei stagiuni îşi aleg o seară în primăvara viitoare. — Domnule director general, vă rog să-mi acordaţi o seară în 1901 pentru benefissul meu! — Dar, doamnă, nici n’am început stagiunea 1900—901... 20 Mai aveţi răbdare... Să vedem... De ce atâta grabă? — Pentrucă nu voiu, domnule director general, să mai pat ce am păţit anul acesta cu benefissul meu, şi să mai caz într’o miercuri, zi de post, şi o mare înmormântare în societatea înaltă, în care am atâţia apreţiatori ai talentului 25 şi creaţiilor mele! — Dar, doamnă, aşteptaţi măcar să apară calendarele pe anul viitor, să vedem ce zi putem să vă acordăm... Toată rezistenţa directorului este de prisos; beneficienta şi-a ales deja dumineca din ajunul lui Sf. Gheorghe anul 30 viitor. In anul viitor, Sf. Gheorghe, sărbătoare în care se ţin închise prăvăliile toată ziua, cade într’o luni. — Duminecă!... ş’a doua zi închis tun peste tot... Iată o seară de benefiss! ... începutul la 8 ore foarte precize... 35 , * , Ţi s’a întâmplat poate, cititorule, ca şi mie, să vezi o pisică lucrând un şoricel într’un colţ, unde l-a prins în sfârşit, după o îndelungă vânătoare... 5 10 15 20 25 30 35 [BENEFISSUL] 319 Uite la ea, cum îl ţine de scurt! uite-te la el, cum se sbate aiurit, pierdut, fără nicio speranţă de scăpare! Auzi-o cum mormăe de fieros, şi auzi-1 pe el, cum, din când în când, scoate sărmănelul câte-o plângere leşinată! Dar iată că o altă pisică intră pe uşă şi, cu ochii ţintă, începe să păşească grav, înaintând către camarada ei. Camarada, la apropierea camaradei, începe să gargari-sească grozav. E ameninţată de concurenţă; camarada vine să-i dispute prada, şi prada disputată poate scăpa... Teribil proces psihologic! Dramatică situaţie! Iată aci o parabolă... Cele două camarade sunt doi artişti dramatici, umblând fiecare să-şi plaseze benefissul; şoricelul este un amic, un «om inteligent, care trebue, ceva mai mult, e dator să încurajeze arta naţională!» Pe când unul dintre artişti l-a prins pe şoricel şi-l lucrează în colţul unei berării, iată că intră pe uşă camaradul concurent... Cu ochii ţintă, începe să păşească grav, înaintând către camaradul lui... Camaradul, la apropierea camaradului, începe să gargarisească grozav... etc.... etc. * Când vreau să încheiu aceste notiţe, dau cu ochii peste un ziar din Iaşi. Nu pot încheia mai bine decât reproducând din coloanele confratelui ieşan următoarea scrisoare, căreia ţiu să-i res-pectez cu sfinţenie mai ales sintaxa : Iată: CUTIA CU SCRISORI Domnule Redactor, Din cauză că iubitul meu camarad Constantinescu, care a profitat de lipsa mea din Iaşi, şi mi-a luat ziua de 9 April ce era oprită pentru benefissul meu, sunt silit a da benefissul meu tot în acea zi ca Matinee cu piesa: SAPHO şi cu graţiosul concurs a marei noastre tragediane Agatha Bârsescu. Mihail Popovici junior. [PUBLICUL TEATRULUI NAŢIONAL] Oamenii cari, în vremea noastră, se destinează producerii artistice sau literare au pe de o parte un mare avantaj : au, ce e drept, dinaintea lor o mină aproape neatinsă — o 5 societate şi o istorie naţională, care până acuma n’au fost zugrăvite decât foarte superficial—; au însă, în schimb, şi o foarte mare greutate: se găsesc în faţa unui public aşa de amestecat, aşa de lipsit de unitatea de cultură, de tradiţie şi de concepţie, încât îi e aproape imposibil să-i afle io acestui public o coardă comună, să ştie cu ce şi cum l-ar putea interesa deodată, măcar în mare parte, dacă nu pe tot acest public, care n’are deocamdată altă unitate decât doar numele de public românesc. Din avantajul numit, rezultă o mare facilitate de pro-15 ducţiune, cu atât mai mare cu cât genul literar sau artistic este mai greu. Aşa vedem că, de unde, până mai anii trecuţi, toate încercările literare se făceau pe terenul poeziei lirice mai mult sau mai puţin uşoare, astăzi avem o producţie enormă de novele, de romane şi mai ales de teatru. 20 Cine are să le judece toate aceste producţiuni? Natural că acela pentru care ele au văzut lumina — adică publicul românesc. Ne închipuim, domnule cititor, că te-ai hotărît să mergem amândoi la Teatrul Naţional, să vedem jucându-se o 25 piesă originală. Să nu fim mitocani: să lăsăm paltoanele şi galoşii la garderobă, fiindcă nu e frumos să intrăm plouaţi şi plini de noroiu într’o sală aşa de luminoasă, unde se află atâta lume curată; şi afară de asta, în sală e cald; o să trebuiască să ne des-ao brăcăm şi să facem din paltoane perne de şedere, şi asta 5 10 15 20 25 30 35 [PUBLICUL TEATRULUI NAŢIONAL] 321 n’ar fi convenabil, fiindcă am împiedeca pe cei dela spate să vază şi ei. Să intrăm dar; să ne aşezăm la locurile noastre, şi fiindcă am venit numa cu un sfert de ceas mai târziu decât ora precisă indicată pe afiş, avem destulă vreme, până să se ridice perdeaua, să vedem puţin fizionomia aceluia pentru care producţia dramatică va fi văzut lumina — adică fizionomia publicului. Uite colo în cele două loji alăturate... Sunt două familii înrudite, din elita ţării noastre. Am avut onoarea să le fiu cunoscut şi m’au primit adesea la dânsele acasă; pot prin urmare să-ţi dau în pri-vinţă-le preţioase informaţiuni. Iată. Dama cea mai în vârstă, bătrâna, este mama celor două dame; cei doi domni sunt ginerii ei, şi cei trei tineri, domnişoarele şi junele ofiţer, îi sunt nepoţi. Toţi membrii acestei familii, începând cu bunica, sunt oameni de o completă cultură europeană, în cel mai strict înţeles al cuvântului: mari şi luminaţi amatori de artă şi de literatură, şi unii dintre ei înzestraţi chiar cu mare talent artistic. Bunica şi-a făcut odinioară educaţiunea la Paris; acolo a trăit în cercurile artistice şi literare din cea mai fragedă copilărie, până când, măritându-se cu un tânăr boier, care avea o înaltă situaţie politică în patrie, s’a reîntors aci. El a ţinut în Bucureşti, până şi-a crescut copiii, un salon vestit, unde se adunau pe vremuri toate spiritele distinse. Acolo, în salonul ei, se făcea artă, literatură, politică; acolo au cântat pe vremuri cei mai mari artişti cari au trecut pe aici; acolo şi-a citit Alecsandri primele poezii; acolo s’a pus la cale unirea ţărilor. Pasionată mai cu seamă de muzică, ea a fost o pianistă de aşa valoare încât, dacă nu s’ar fi măritat, putea face o strălucită carieră europeană. De aceea, poate că’n nici o familie românească nu se găsesc la un loc aţâţi muzicanţi, toţi adânci cunoscători ai artei. Afară de asta, sunt şi mari amatori de teatru. La Paris, sunt iubiţi şi stimaţi în toate cercurile artistice. 21 322 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Acum, iată în loja de alăturea lojilor lor. Vezi dumneata, pe doamna care intră acum aşa de frumosa gătită, urmată de bărbatul dumneaei. Sunt nişte oameni foarte onorabili şi stăpânesc o avere 5 de câteva milioane. Această puternică avere s’a făcut în scurtă vreme; norocul, suflând în pânzele luntraşului, îl duce repede la liman. Neguţător în târg câtăva vreme, apoi arendaş de moşii, io şi la urmă mare întreprinzător de lucrări publice şi alte afaceri, a ajuns acest copil din popor, care, la casa părintească din provincie ar fi rămas plăpumar subţire, a ajuna unul din cei mai cu vază capitalişti ai ţării. Doamna a fost la rându-i inteligentă. Văzând că, cu cât 15 afacerile bărbatului prosperează, cu atât dumneaei trebue să însemneze mai mult în lumea bucureşteană, s’a gândit — mai bine târziu decât niciodată! — să înveţe a scrie şi citi româneşte şi franţuzeşte, dela o guvernantă belgiană. Mâncând, i se face poftă omului. Aşa, doamna noastră, 20 învăţând cititul şi scrisul în două limbi, s’a gândit că o educaţie completă cere şi o artă de agrement, mai ales că aveau şi un piano în salon — salon, fără piano, nu merge. Fiindcă însă e greu dela o vreme să ’nveţe cineva repede muzica, până una alta, şi-a cumpărat un clavir mecanic, 25 pe care l-a pus în salon lângă o fereastră dela drum, pe unde se vede şi de-afară înăuntru... Seara, cu perdelele ridicate, se pune d-na la clapele clavirului şi le mângâe cu degetele, pe câtă vreme guvernanta, discret ascunsă după perdea, învârteşte manivela la spatele 30 maşinii magice. Asta face cu atât mai multă sensaţie în toată vecinătatea, cu cât domnul înţelege mai puţin pentru ce cruda umanitate, insuflată de duhul cel rău, nu încetează odată să născocească feldefel de instrumente de tortură. 35 A! dacă ar avea el tot atâta autoritate asupra nevestei, câtă a avut asupra fiului, care acuma a intrat în facultatea de drept! Căci, în treacăt, pot să-ţi spun o istorie foarte nostimă, care s’a petrecut în familia aceasta. 5 10 15 20 25 30 35 [PUBLICUL TEATRULUI NAŢIONAL] 323 Acum câţiva ani, unicul fiu, a avut nevoe de prepara-ţiune pentru ca să poată intra în liceu. Atunci, tatăl şi mama s’au hotărît să ia un student sărac, care să dea lecţii fiului lor. Studentul acela, pe lângă lecţiile ordinare, şi-a propus, vrând să îndatoreze pe părinţi, să înveţe pe copil şi primele începuturi de vioară ; căci studentul, pe lângă cursurile facultăţii de litere, urma şi cursul de vioară la Conservator, unde trecea între elevii distinşi. De aceea a propus doamnei, să cumpere o vioară eftină pentru copil. Doamna a cedat, vioara a fost cumpărată, şi copilul a dovedit, dela primele încercări, că mama nu cheltuise bani degeaba pe nobilul instrument. Tatăl, care foarte rar sta ziua acasă, având atâtea da-raveri în lume, vine odată peste zi supărat dela afaceri şi aude o ţârliitură depărtată, dinspre odaia unde făcea lecţie băiatul lui. Aleargă... şi află cele petrecute... află că fiul său se îndeletniceşte cu mofturi, în loc să înveţe carte. Turbat, ia vioara, o sparge de mobile, strigând studentului: — Pentru asta-ţi plătesc eu bani munciţi? ca să-mi faci copilul lăutar?... Afară, măgarule! că ţi-o sparg în cap ! Studentul cuminte n’a aşteptat să i-o zică de două ori... A! iată domnul de care vorbim se scoală din loja lui... îşi îmbracă paltonul... Pleacă... Desigur trebue să aibă daraveri prea serioase la Clubul agricol... Ei! e greu unui om de afaceri să dispună de trei ore libere... Acu te întreb pe dumneata, cititorule, ce piesă ar putea să placă şi să intereseze, în acelaş timp, pe cele două familii cari au venit cu bunica la teatru, şi pe doamna care şi-a părăsit clavirul ei favorit cu manivelă şi a rămas acum singură ’n lojă? Dar ce este acest sgomot?... Trei lovituri — ca la Comedia Franceză! Atenţiune... Perdeaua se ridică. 21* 5 10 15 20 25 RAPORT CATRA D. BARBU ST. DELAVRANCEA, PRIMARUL CAPITALEI Domnule Primar, Aţi binevoit a mă însărcina cu facerea unui raport asupra divertismentelor artistice populare. Yiu respectuos a vă supune aci raportul meu. Dintre toate artele frumoase, Muzica şi Teatrul sunt, cu nenumăratele lor genuri, acte de divertisment. Ele sunt deaminteri cele mai accesibile şi înţelesului şi mijloacelor publicului celui mare. Astfel, voiu vorbi despre vulgarizarea lor la noi. Trebue stabilit dintru început, Domnule Primar, că Teatrul şi Muzica, fiind foarte populare, nu au, precum cred mulţi la noi, prea mare nevoe de sprijinul oficial. Ar trebui, prin urmare, depărtată din gândul oricărui doritor de a ajuta desvoltarea lor la noi, sistema subvenţiunilor fără măsură, mai ales când sistema consistă în a spori subvenţiunile unei întreprinderi cu cât succesul îi scade. Mult rău poate pricinui sistema aceasta nechibzuită. întemeiată pe idei greşite, ca, de exemplu,« e o datorie a încuraja arta naţională » şi « acolo unde publicul nu voeşte a susţinea o instituţie de artă, Statul este obligat să dea tot concursul... » etc. această sistemă favorizează totdeauna mai mult pe acei ce voesc să se numească artişti decât aceea ce s’ar putea numi cu adevărat artă, şi de aci poate rezulta un mare rău — pe măsură ce s’ar înmulţi artiştii, arta să se împuţineze. Dacă însă susţiu aceasta, nu înţeleg că trebue să se refuze orice sprijin oficial producţiunilor de artă populară. E bine ca o instituţie de artă să fie, într’un chip raţional, 5 10 15 20 25 30 35 RAPORT CĂTRĂ D. BARBU DELAVRANCEA 325 ajutată pe cale oficială, acest ajutor obligând-o la îmbunătăţirea treptată a producţiei artistice, la înavuţirea repertoriului, la achiziţii de piese nouă şi la montări extraordinare. Afară de asta, ajutorul oficial poate obliga la limitarea preţurilor de intrare, punând frâu nesaţiului de câştig material şi făcând astfel accesibilă publicului celui mare petrecerea intelectuală. Dar dela aceasta şi până la ideea că Statul sau comuna sunt datoare să acopere necontenit deficitele, ori în ce proporţie s’ar prezenta şi ori din ce cauză ar proveni; — dela ajutor pentru încurajarea unei întreprinderi, spre a o pune în stare să cucerească din ce în ce mai mult favoarea publicului şi până la susţinerea ei aproape exclusiv din munificenţa oficială — este o enormă depărtare. In cazul întâiu, se dă, ca în toată lumea, ajutoare unei instituţiuni în proporţie de 10—15% asupra veniturilor produse de activitatea proprie a aceştia. La noi, răsturnăm proporţia. In toată lumea se dau prime de încurajare capacităţii, sârguinţii şi succesului; noi socotim că trebue să dăm prime de încurajare negligenţii, incapacităţii şi lipsei de succes. Comuna Bucureşti dă o însemnată subvenţiune Teatrului Naţional, subvenţionat în acelaşi timp de Stat, de judeţ şi de Casa Regală. Dar acest teatru, cum este organizat ca instituţiune oficială, n’a putut şi nu va putea fi niciodată un teatru popular. Voiu arăta pentru ce. Mai întâi, în principiu, acest teatru are pretenţia de înaltă şcoală, care voieşte mai mult să se impună de cât să se potrivească gustului public. Apoi, atât administraţia cât şi conducerea artistică se face de către persoane care n’au nici un interes material propriu de apărat, paralel cu interesul afacerii însăşi. Afacerea condusă cu mai multă sau mai puţină competenţă, meargă mai bine sau mai rău* fie ca succes moral, fie ca reuşită comercială — , conducătorii nici nu câştigă, nici nu păgubesc. Este de ajuns adesea pentru ambiţiune onoarea de a conduce o înaltă instituţie de cultură oficială, ori cari ar fi rezultatele, mai cu seamă când răspundere nu încape, sau când vina pentru lipsa de succes se poate uşor arunca pe sarcina publicului «indiferent, 326 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE incult, incapabil de dragoste pentru artă în genere şi despreţuitor în deosebi faţă de arta naţională... » De aminteri, pentru lipsa de succes artistic n’avem aci o măsură sigură, lipsind din Bucureşti un termen de com-s paraţie, o concurenţă similară serioasă; iar cât pentru nereuşita comercială, aceea nu poate face rău, ba face, poate, chiar bine: înaltele autorităţi respective nu numai că lichidează deficitul trecut, dar încă sporesc subvenţia pe viitor. io Bucureştii au nevoie de un teatru care, liber de orice legături oficiale, să se ’ntreţină cu cinste artistică din propria-i activitate, — un teatru făcut cu talente reale, cari să se impună publicului, nu cu mediocrităţi şi nulităţi îngăduite, cari n’ar putea trăi fără miluire oficială, — un teatru con-15 dus cu adevărată competenţă; cum am zice: publicul bucu-reştean are nevoie de un teatru care să aibă nevoie de public. Intr’un aşa teatru, n’ar fi loc pentru incapacitate şi pentru lipsă de talent decât cu periclitarea unor interese materiale personale, decât cu ruina întreprinzătorului, conducăto-•2o rilor şi colaboratorilor. Un teatru popular al Comunei — dat în întreprindere, sub garanţii serioase, finanţiare şi personale, cu un caiet de sarcine raţional, în care să se prevadă felul cuvenit de spectacole şi de punere în scenă, să se stabilească un maxi-25 mum al preţurilor de intrare — un aşa teatru, căruia să i se dea o primă de încurajare asupra încasărilor brute, şi aceasta numai la spectacolele compuse din lucrări originale româneşti — ar fi o adevărată binefacere atât pentru public cât şi pentru talentele reale, literare şi dramatice. 30 Pentru aceasta ar trebui un local propriu, lucru ce până acuma nu există în Bucureşti. Ar fi însă mijloace, Domnule Primar, să se construiască un teatru, care să rămână proprietatea Comunei, fără ca aceasta să facă însemnate sacrificii băneşti, ba încă făcându-şi chiar un izvor de câştig. 35 Pe lângă aceasta, prin clădirea unui teatru popular, Comuna va realiza încă un folos mare: înfrumuseţarea unuia din punctele importante ale oraşului. Acest teatru ar trebui astfel amenajat în cât să poată fi exploatat tot anul, vara ca şi iarna, cu reprezentaţiide comedie 5 10 15 20 25 30 35 RAPORT CĂTRĂ D. BARBU DELAVRANCEA 327 şi operă, română şi străină, balet, varietăţi, concerte, baluri, conferinţe, şcl. El ar deveni un focar de mişcare intelectuală. La adăpostul unui aşa teatru, Comuna ar putea, mul-ţumindu-se cu un venit cuviincios, să înfiinţeze o orhestră model, o mare orhestră permanentă, lucru ce, asemenea, n’a existat până acuma la noi, şi care, exploatată cu competenţă ca şi teatrul, ar ajunge să producă atâta cât să se poată întreţinea şi necontenit îmbunătăţi. Acea orhestră ar da regulat concerte, în timpul iernii şi verii, cu preţuri mici. Ea ar deschide era unei serioase desvoltări a gustului muzical la noi. Este adevărat că există la noi o sumă de orhestre şi orhestrine, cari se contopesc uneori, spre a se desface din nou, în fel de fel de combinaţiuni, întemeiate pe simplul scop de speculă. Toate însă şi totdeauna sunt înjghebate în condiţii meschine şi compuse din elemente de strânsură mai puţin decât mediocre. Şi barem, dacă ar fi acele combinaţiuni oarecum durabile* aşa ca, dintr’o îndelungată conlucrare, să ajungă artiştii la oarecare siguranţă de ensemble şi la stăpânirea unui repertoriu; dar fiind toate de ocaziune şi de scurtă durată, deşi pe ici pe colo dispun de unele elemente distinse, nu se poate obţine de la dânsele de cât producţii mai mult sau mai puţin îngălate, nedemne de atenţiune serioasă şi incapabile de a interesa şi pasiona publicul cel mare. Toate acestea servesc birturilor, cafenelelor şi localurilor de băuturi, unde publicul este atras şi îndemnat prin sgomot la consumaţiune, şi unde, prin urmare, nu poate fi vorba de vreo pretenţiune la serioasă producţie artistică. Bucureştii mai au o sumă de bande de lăutari, al căror repertoriu este compus în cea mai mare parte de muzică naţională. Muzica aceasta, deşi foarte interesantă ca motive şi forme melodice, n’a fost până acuma cultivată decât de practicanţi fără şcoală. Lipsită aproape cu desăvârşire de combinaţiuni armonice şi mărginită la structură primitivă, muzica lăutarilor, după obiceiu şi tradiţie, este mult mai puţin o petrecere intelectuală de sine stătătoare decât un accesoriu al unor altfel de petreceri. 328 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Este adevărat că între lăutarii noştri se găsesc mulţi executanţi de o dexteritate cu atât mai remarcabilă, cu cât mai toţi sunt aşa numiţi urechianţi, autodidacţi fără şcoală, dintre cari unii ating chiar virtuositatea; aceasta — 5 pe lângă caracterul genuin al muzicii lor — explică succesele pe cari le obţin unii dintre ei în deosebite centre europene. Dar orice încercare din partea lor de a executa, în deosebi de repertoriul lor original, muzică europeană cât de uşoară, a dat şi dă rezultate prea puţin fericite. Pe de-o parte banda io lor, nu dispune de varietatea multiplă a instrumentelor; pe de alta, chiar cei mai excelenţi executanţi, fără şcoală sistematică şi fără educaţiune artistică, nu pot pricepe, în afară de rutina şi tradiţia lor orientală, modul de interpretare a muzicii europene. 15 Muzica lăutarilor, cultivată până acum numai în practică, fără nici o şcoală teoretică, şi redusă numai la rolul de accesoriu al petrecerilor sgomotoase, nu poate deocamdată exercita vreo influenţă educativă. Comoară în stare masivă astăzi, ea aşteaptă încă pe aceia cari să o ridice la dem-20 nitatea artei europene. Desigur ceea ce spun mai sus despre un teatru popular şi despre o orhestră comunală sunt desiderate a căror realizare ar cere oarecare timp. Până atunci, s’ar putea încerca un început, imediat realizabil. 25 Comuna ar putea organiza pe tot timpul verii concerte populare cu muzici militare, obligate a avea un repertoriu ales şi variat, în deosebite grădini publice, Duminicile şi zilele de sărbători, dimineţile dela 10—12 şi serile dela 5% m- 30 Toate aceste concerte ar costa foarte puţin — o sumă aproape de nimica pentru o comună aşa de puternică. Vulgarizarea artelor evoacă talente din cele mai adânci şi mai umile straturi ale unei societăţi. In centrele mari şi luminate, apar necontenit talente, mai mult sau mai puţin 35 remarcabile. E adevărat că epocele nu sunt toate de o potrivă de bogate în spirite inventive, şi că uneori, după o epocă cu totul strălucită, vine una mai săracă, însă continuitatea nu încetează, tradiţia se urmează în aşteptarea unei alte epoce mai înfloritoare. 5 10 15 20 25 30 RAPORT CĂTRĂ D. BARBU DELAVRANCEA 329 Circumstanţe istorice au împiedicat la noi cultivarea artelor frumoase în modul european, precum au împiedecat-o în tot orientul Europei; aci n’a putut străbate vântul Renaşterii, şi aproape patru veacuri, de altă lumină nu s’a putut bucura lumea de aci decât de slabele licăriri ale candelei bizantine, întunecate şi acelea de palida şi fioroasa semilună. Poporul, care este dator să muncească cu trupul, are, pentru recrearea forţelor sale, tot atâta nevoie de petrecere intelectuală pe cât cei mai puţini, cari muncesc cu inteligenţa, au nevoie, pentru recrearea forţelor lor, de petreceri sportive. Cu cât i se pun mai multe petreceri intelectuale la îndemână, cu atât este răpit de la nevoia de a se ameţi, pentru divertirea inteligenţii, prin băuturi vătămătoare şi prin alte petreceri ruşinoase. Aceea ce vulgar se numeşte pofta de chef are rădăcini în sufletul omenesc. Inteligenţa omului care a fost robit de datorie şi ţinut în jugul ei o săptămână are nevoie să sburde câteva minute liberă de griji, şi cU cât se deprinde cu un fel de petrecere, cu atâta trebue să-l practice mai stăruitor. Este o datorie deci pentru acela care are puterea, să deprindă poporul cu petreceri înălţătoare şi binefăcătoare desbărându-1 cât e omeneşte cu putinţă de cele vătămătoare şi înjositoare. Multă vreme a fost lipsit poporul nostru de bunătăţile spirituale de cari se bucurau popoarele cele înaintate, acelea cari, din împrejurări istorice favorabile, şi-au putut des-volta aptitudunile morale şi intelectuale de rasă. D-voastră, domnule Primar, şi onoratului consiliu comunal vă stă în putinţă a pune, precum v’am arătat, cu puţine sacrificii materiale, temelia unei instituţiuni de divertisment popular, cari, întreţinute la nivelul european, să facă onoare Capitalei aducând bine publicului nostru foarte jinduit până astăzi în această privinţă. Primiţi, etc. 24 Mai 1900. 5 10 15 20 25 30 „APUS DE SOARE" CÂTEVA NOTE Am citit de mult, nu mai ţiu minte unde, că numai omul care fără temeiu îşi închipuie a avea talent, nu are încredere în sine. Numai acela aleargă după sufrajele amatorilor: cele favorabile îl încântă; iar cele contrarii îl nenorocesc; şi totuşi, măcar contrarii, tot îi trebuesc; dacă nu-1 aplauzi, măcar detractează-1 — numai să fie o părere, nu sta indiferent ! consideră-1 orişicum, numai consideră-1! El n’are încredere ’n sine; sufletul lui, care mereu se clatină şi şovăie, are nevoie de o proptea, fie aşa ori aminterea. După rezultatul sufrajelor, îşi schimbă starea sufletească şi judecata asupra propriei sale lucrări; după opinia publică îşi face o programă; după succesele altora îşi croieşte o manieră. De aceea, deşi sunt destul de rare talentele originale, avem atâţia şi atâţia artişti. Talentul adevărat, din potrivă, este totdeauna bine căptuşit, cu încredere în sine. Omul talentat e absolut indiferent faţă cu părerile altora despre opera sa: nici aprobările, nici desaprobările, nici neluarea ’n seamă, nimica nu-1 mişcă, fiindcă foarte rar îl poate pricepe altcineva atât de bine şi preţui aşa de exact cât se pricepe şi se preţuieşte el însuşi. Din această siguranţă, rezultă personalitatea neal-terabilă a adevăratului artist, asaltată de multiplele şi variile păreri ale criticilor şi amatorilor; din această neclintită încredere’n sine rezultă: neîncovoiarea artistului adevărat la gustul trecător al unei strimte epoce, particularitatea susţinută a stilului său şi nesocotirea mijloacelor de manieră, care, la un moment, i-ar garanta indubitabil succesul comod. 3 10 15 20 25 30 35 «APUS DE SOARE» 331 Rareori, adevăratul artist va asculta în privinţa operei sale părerile altcuiva, pe care trebue să le fi pus multă vreme la ’ricercare până să le acorde oarecare bine meritată consideraţie. De aceea, face totdeauna un efect penibil autorul care, cu prilejul unei exibiţii de artă, se tot vâră să-şi dea, cu aer de autoritate, părerea... Şi el! — îmi place opera d-tale, zice artistului amatorul binevoitor. — A! îţi place? zice artistul*..Atât mai bine!... — Şi să vezi de ce ’mi place... — E destul că-ţi place, domnule; restul este indiferent. Alt amator nemulţumit: — Opera d-tale nu-mi place... — A! nu-ţi place ? Atât mai rău! — Şi-ţi voiu explica pentru care cuvinte nu-mi place... — E destul că nu-ţi place, domnule; restul e absolut indiferent. Delavrancea este şi el unul dintre aceştia din urmă, care ’mpart în dreapta şi ’n stânga un «atât mai bine» sau un « atât mai rău », părându-li-se « restul absolut indiferent ». Aşa dar, nu anume pentru a spune ce părere am despre opera lui, m’amestec şi eu în vorbă. ★ ¥ ¥ Nu m’a înzestrat ursitoarea cu vreun talent, nici cu vreo pricepere sau aplecare către arte; fiind fost însă în tinereţe sufler şi regisor la teatru, dintr’o practică de câţiva ani, m’am ales cu câteva aforisme, care probabil s’or fi ruginit de când le port, dar pe care nu le mai pot schimba acuma la bătrâneţe, — pe de-o parte că m’am deprins cu ele; iar pe de alta, că nu m’au amăgit aproape niciodată. Astfel... i. Când termometrele criticilor se ridică unele la 75 deasupra, iar altele coboară la 50 dedesubt de zero, să ştii că şi unele şi altele sunt de fabricaţiune puţin îngrijită, ori sunt deteriorate; şi atunci, ca să afli aproximativ gradul adevărat, trebue să faci media: 75 plus, 50 minus, egal 25 plus — o temperatură foarte plăcută. 332 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE 2. Criticii—nu toţi, dar foarte mulţi—seamănă cu muscali, stând durdulii pe capră în piaţa Teatrului şi schimbând între ei diverse consideraţiuni şi păreri asupra calităţilor şi defectelor fizice ale copiilor cari se plimbă pe jos cu pă- 5 rintele lor. 3. Se poate o piesă excelentă să nu placă unor critici astăzi; iar mâine o piesă foarte slabă să le placă; o piesă bună va plăcea totdeauna publicului, mai puţin azi, mai mult mâine. id încă odată, eu nu m’amestec în vorbă pentru a da lui Delavrancea blagoslovenia mea, de care n’are nevoie, ori pentru a-i face o imputare care l-ar mâhni... pentru mine. Dacă m’apuc şi eu a scrie aceste rânduri e spre a mă lămuri, ca vechiu practicant, cu câţiva dintre cititorii «Univer-15 sului », pe cari mi-i ştiu bine-voitori, asupra unei chestiuni oarecum importante pentru atât de bogata, deşi încă atât de tânăra noastră cultură — tocmai de aceea pesemne, atât de puţin disciplinată. 20 Ia s’o luăm aşadar liniştit, băbeşte. Mă rog, ce este o operă de artă? Este răsfrângerea unei vedenii personale; este, în semne înţelese de spiritul omenesc, icoana închipuirii unui spirit omenesc. 25 Prototipurile operelor de artă sunt creaţiunile mitologice: îngeri, diavoli, balauri, chimere, sfinxi, grifoni, sirene, tritoni, zâne, zei, smei-zei, uriaşi, pitici, căpcăuni, ursitoare... şi câte şi mai câte altele, a căror listă completă (fireşte, foarte greu de făcut) n’ar încăpea în zeci de coloane ale 30 «Universului». Toate însă, toate sunt, cum să zicem?... minunăţii. Asta e, se vede, o apucătură deosebită a minţii omeneşti. Lumea toată din miezu-i, care e pretutindeni, şi până’n fundurile fundurilor care nicăeri nu se află, este minune, 35 minune şi iar minune. Ei! asta nu-i ajunge omului: vrea să facă şi el altă minune, şi atunci, dintr’o lume, el mai face încă una — aceasta, închipuită, însemnează mai mult pentru el decât cealaltă în fiinţă. «APUS DE SOARE» 333 Ia o pereche de aripe de porumbiel alb şi un cap frumos de copil nevinovat, le’mpreunează şi-şi face un heruvim; îl aruncă în înălţimile cerurilor; şi pe urmă încă unul, şi’ncă unul, şi apoi, mulţi, nenumăraţi; şi de aci, de jos, 5 priveşte şi se minunează cum acolo departe, aşa de sus, acele stoluri de capete cu păr bălan, cu ochii albaştri, fără alt gând decât adoraţiunea, se leagănă pâlpâind din aripe în jurul izvorului de lumină. ★ ♦ * io ... O picătură de rouă ce cade din înălţimi reflectă din pereţii ei tot văzduhul; ceea ce e fără margini în afară, se adânceşte înăuntrul ei, afundându-se iar fără margini. Aşa e şi sufletul omenesc, o oglindă sferică, având în adân-cimea-i şi o conştiinţă; de aceea, minunea fără margini, de 15 afară, ne interesează mai puţin decât minunea din năuntru, tot aşa de fără margini. Cu cât cea dintâi se tot depărtează de noi, cu atât cea d’a doua ne pătrunde mai adânc: cea dintâi este, cea de a doua suntem. Atâta trebue oglinzii: să aibă darul de a reflecta; încolo, 20 fie sferică, fie tăiată ca diamantele’n faţete, fie achromă, sau colorată în orice chip, ea îşi va păstra mereu un mod acelaş de oglindire: totdeauna va fi un chip constant de raporturi între ce şi cum se oglindeşte. Care va să zică, aflându-ne în faţa unei opere de artă, 25 ceea ce ne importă e să vedem: există într’însa echilibrul acela, acel chip constant de raporturi între ce şi cum e oglindit? într’un cuvânt, este ea logică cu ea însăşi? Căci dacă ne importă altcumva decât logica proprie a lucrării, atunci ne rătăcim de nu ne mai putem găsi. 30 * * * « Apus de Soare » este o dramă în genul aşa numitelor Mistere sacre ale Patimilor Domnului, un gen teatral, care are o foarte apropiată înrudire cu genul de pictură numit fresc. Amândouă aceste genuri de artă s’au născut cam în 35 aceeaşi vreme, în veacurile de mijloc, sub primele licăriri ale Renaşterii. Amândouă seamănă mult prin toate pornirile inspiraţiei şi prin întreaga manieră de expresie: 334 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE proporţii largi, mai mari ca măsura naturală; simplicitate maiestoasă; coloare hotărîtă; lipsă de nuanţe intermediare şi de clar-obscur; desen viguros, şi, mai presus de toate, o sinceritate de concepţie şi o naivitate de expresie, pe care 6 numai ferventa credinţă le poate insufla. De aceea, artiştii moderni, cari se simt pătrunşi de vederile misticelor veacuri de mijloc, sătui de excesul nero-zesc al clasicităţii, se ’ntorc cu dragoste la şcoala primitivilor Renaşterii şi, când au adevărată vocaţiune, bine fac!... xo Mai scăpăm de producţiile de examen, fapte de elevi cari ar fi fost chemaţi să urmeze mai bine Facultatea de farmacie decât şcoalele de arte frumoase! ... Ni se mai uşurează saţiul de atâţia Apoloni şi Minerve şi Diane după reţeta clasică — oribila saturaţie de atâtea 15 mardale mitologice râncezite în cartoanele de modele, ori prăfuite în rafturile cu cioburi de ghips!... Atât mai bine! In acelea, au crezut alţii, tinere! d-ta şi cu mine nu mai putem crede’n ele! Lasă-te dar de arta ingrată şi mergi 20 de fă, mai bine, pilule! vei aduce mai real serviciu omenirii, şi, astfel, îi vei inspira respect, în loc de compătimire. ★ * * « Apus de Soare » e o dramă în patru mari tablouri, a căror perfectă unitate se ’nchiagă împrejurul tipului car-25 dinal — Ştefan cel Mare. In ele sunt adunate şi coordonate gradat şi armonic, toate elementele acelei prodigioase figuri istorice şi a mândrei sale epoce de eroism; naiva bonomie de răzăş cuminte şi sănătos; blândeţea şi omenia faţă cu cei ce-1 ascultă şi-l iubesc; dragostea lui de copii şi de cei 30 mici, ca a cocoşului împintenat pentru puii cari ciugulesc în raza pazei lui; pietatea pentru dispăruţii tovarăşi de atâtea strălucite biruinţi şi de rare, dar groaznice înfrângeri ; îndrăzneala lui faţă cu orice primejdie; încrederea în vitejia şi piloşia lui de ostaş; mila lui de dreptate; voinţa 35 aceea neîncovoiată nici la atingerea fierului aprins care-i arde carnea vie... Iubit, venerat, adorat de toată lumea lui, afară de trei palide umbre, care se vor risipi la ultima lui strălucire... 5 10 15 20 25 30 35 «APUS DE SOARE» 335 Pe urmă... El, stăpânul tutulor, rob al creaţiunii sale: Domnia Moldovei!. .. Ingenunchiând el dinaintea aceluia ce de acuma are să fie Domn, şi, cu buzele cari aproape o jumătate de veac au ştiut porunci fără umbră de ’mpotri-vire, sărutând mâna tânără care de-acu ’ncolo e chemată de soartă să poarte sabia Moldovei... Dar acel suprem «Tatăl nostru» în limba clasică în care bătrânul erou l-a ’nvăţat de mic copil!... Şi sabia lui, nedespărţita-i tovarăşe, pe care după ce a pus-o să-şi îndeplinească ultima datorie, pedepsind pe cine a ’ndrăznit a voi şi a gândi altfel decât gândeşte şi vrea Domnul Moldovei, o părăseşte meritatei odihne, odihnei ce-1 chiamă acuma şi pe el: «Ţi-ai împlinit menirea, ca şi mine!»... Şi înainte de a-şi da sufletul, colosul, privind «fără frică moartea, pe care a ’nfruntat-o de atâtea ori», rosteşte, făcându-şi cruce, cuvântul cel mai sfânt ce l-a avut săpat în fundul sufletului: «Moldova!» Şi... Soarele apune. Sunt în toate patru tablourile, grupurile aşa de logic şi de simetric aşezate, ţinându-se fiecare figură în potrivită perspectivă... Şi totdeauna în faţă, aproape pe acelaşi plan, alături cu figura măreaţă a eroului, acea suavă arătare a copilei, Oana cea pe drept cuvânt iubită de el — tipul bunătăţii şi cuminţeniei, supunerii şi devotamentului — adorând pe strălucitul ei binefăcător ca pe un sfânt ce este — seamănă cu un luceafăr mic sclipind şi el totdeauna împrejurul marelui astru... Şi totul apoi învăluit în atmosfera aceea de subţire ceaţă luminoasă specifică veacurilor eroice... şi acele ţarine şi cetăţui moldoveneşti, pline aci de melancolică poezie, aci de aspră mândrie. ★ * * Toate artele sunt surori bune... De multe ori una împrumută alteia graţiile şi atributele ei. Adesea se ’ntâmplă ca un suflet de artist să n’aibă parte ’n lume a îmbrăţişa arta la care era el ursit. O alta, prin împrejurări, îi este accesibilă... Atunci, de dorul celeia de care n’a avut parte, o îmbrăţişează pe aceasta, cu 336 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE patima ce simte el că i-ar fi plăcut aceleia; pe aceasta o mângâe cu căldura cu care ar fi iubit-o pe cealaltă. Şi ’n cele mai înalte transporturi, el cu gândul tot la aceea şi la aceea. 6 Un ochiu deprins cu lucrările de artă, chiar să nu-1 cunoască pe Delavrancea, numai citind « Apus de Soare », fără să-l vază reprezentat, trebue îndată să gândească: a câştigat de sigur cultura românească un eminent literat; dar, tot aşa de sigur, a pierdut un mare zugrav... Ce su-10 perbe frescuri decorative! Dar un ochiu nedeprins cu d’alde astea are să ceară magistralelor frescuri de stil larg, amănunte picante de miniatură pompadour; are să pretindă totdeauna într’o tragedie eroică, trama ingenioasă — vreun copil de ţâţă 15 furat din leagăn şi ’nnecat în prolog, regăsit la bătrâneţe şi salvat în epilog: « Mulţumesc, Dumnezeul meu ! » — sau vreo scrisoare scrisă înainte de actul întâiu, pe care toţi în toate părţile, o caută, iar eroul nu poate expira până nu ’nghite la sfârşitul actului al cincilea scrisoarea. . . pier-20 dută; — ori o să dorească sfredelirea gratuită a unui suflet care pe faţă s’a arătat întreg ca soarele... ★ * ¥ Frescurile dramatice ale lui Delavrancea stau liniştite aşteptând să treacă, vreme după vreme, pe dinainte-le 25 nişte ochi deprinşi să le simtă, guste şi preţuiască la justa lor, atât de însemnată şi de originală, valoare. Dar, pe când ele stau aşa liniştite, eu sunt cam neliniştit... De ce? Fiindcă am citit undeva că apucătura şi stilul omului 30 de talent au fost totdeauna numai în partea lor exterioară considerate de mulţimea secăturilor. Acestei părţi externe, secăturile fac greşeala de le atribuesc succesul talentului; şi acestei greşeli datorim potopul producţiilor de manieră, năvala de marfă ieftină în arte şi ’n literatură... Ce să 35 le faci secăturilor, dacă nu ’nţeleg că alta e maniera şi alta e mâna! Să vedeţi de-acuma cum au să ne inunde frescurile — ce mâzgăleală! 5 10 15 20 25 30 «APUS DE SOARE» 337 După «Apusul de Soare », ce bogate recolte au să ne răsară! Ei! dar mai la urmă, lasă-le să răsară !... E loc în lumea asta şi pentru flori vii şi pentru sorcove moarte... Ce are a face una cu alta — fabricaţiunea cu prăsila ? ★ ♦ * P. S. — Dar n’are niciun cusur opera aceasta? Drept răspuns la această întrebare a cismarului lui Apelles, cred de ajuns a cita vorbele unei femei vestite pentru graţiile ei: — Amicele mele pretind că am nasul cam cârn şi buzele prea groase. •. Atât mai bine! Asta ’nsemnează că nu-mi pot găsi alte cusururi. ★ ♦ ¥ Ilustrul cismar al lui Apelles vorbeşte totdeauna cu multă gravitate despre respectarea adevărului istoric în artă. Eu nu am competenţa a mă amesteca în desbatere asupra unei aşa de serioase chestiuni; am însă onoarea a-1 ruga să citească, dacă meseria de critic îi lasă vreme, următoarele câteva rânduri: «.. .Niciodată un poet n’a găsit în istorie caracterele pe care el le-a reprezentat, şi, dacă le-ar fi văzut, greu i-ar fi venit să le ’ntrebuinţeze într’un mod fericit. Poetul trebue să ştie ce efecte vrea să producă, şi acelor efecte să le ştie subordona natura caracterelor sale. Dacă aş fi voit să arăt pe Egmont, conform istoriei, tată a o spuză de copii, uşurătatea purtării sale ar fi părut absurdă. îmi trebuia deci un alt Egmont, ale cărui acte să fie mai în armonie cu intenţiile mele practice: «Şi acesta e, cum zice Clara, Egmont al meu ». «... Atunci, la ce-ar mai servi poeţii dacă ai pretinde numai şi numai să repete povestirile istoricului?...» 22 CELLA DELAVRANCEA A fost odată un copil mintos care, de mititel, se deosebea între ceilalţi de seama lui prin pornire la biruinţă grea — apucătură de suflet mare. 5 Din cea mai fragedă vârstă, jucăria de predilecţie era să domesticească un cal sălbatic... Cu îndărătnicie — puterea voinţei neînduplecate — se apropia hotărît, de monstrul nesupus şi căuta să-l atingă.. . să-l mângâie. . . şi-l atingea... şi-l mângâia frumos. Monstrul simţea parcă, la atingerea io copilului, că are aface cu un viitor stăpân, care o să-l birue, tocmai fiindcă-1 iubeşte copilul cel mintos mai presus de orice pe lumea aceasta, şi că în biruinţa lui — a monstrului aşa de greu de domesticit, care la atâţia ş’atâţia le-a frânt gâtul — copilul şi-a pus tot preţul vieţii lui..* 15 Şi numai rari copii înţeleg aşa de mititei rostul şi preţul vieţii lor — şi numai aceia, rari, de mititei ştiu porunci... Incet-încet, l-a tot mângâiat copilul, până când, într’o zi, în faţa lumii din satul lui, care-i ştia patima lui copilărească, i-a înfipt mâinile’n coamă: calul — sălbatic — s’a smucit 20 târînd pe copil — să-l sdrobească; dar îndată, micuţul i-a sărit în spinare... şi au pornit în goană, şi au pierit în larg, departe, până unde nu mai puteau apuca ochii celor de faţă. Mulţi au zis: « Copilul ăsta se duce la pierzanie... O să-i frângă gâtul 25 dihania sălbatică ! » Dar o babă, care cunoştea pe copil de mititel, de când el se tot apropia să mângâie calul nesupus, a gândit: « Nu-i frânge gâtul, că şi-a găsit stăpânul!... Cu sufletul se călăreşte, nu cu trupul, şi călăreţul ăsta mititel no are sufletul covârşitor sălbăticiei calului! » 5 10 15 20 25 CELLA DELAVRANCEA 339 Locuri străine multe a străbătut călăreţul, şi, pe unde a colindat, lumea care vedea tinereţea lui şi înţelegea mai bine decât cei din satul depărtat ce încercare de supremă bravură face el — voind să birue până la stăpânire desăvârşită pe neînduplecatul monstru — l-a îmbrăţişat, l-a ’ncu-rajat şi l-a admirat... Şi multe cununi i-a aruncat cu respect şi dragoste, fiindcă nimic nu inspiră unui suflet întreg atâta dragoste şi respect cât triumful unui suflet mare. Intr’un târziu după aceea, când unii uitaseră de copilul dus departe, şi când alţii, puţini, încă-i mai duceau grija, iacătă se ’ntoarce, din depărtări, acasă ’n satul lui, copilul cu calul lui, domesticit. Toţi din sat, care mai de care, îl întâmpinară cu vorbe frumoase şi cu mănunchiuri de flori, să-i arate câtă cinste se răsfrânge asupra satului întreg din biruinţa micului erou. . . In urma tutulor, se vâră şi baba bătrână, aducân-du-i şi ea o floare proastă de câmp. Au voit unii s’o dea la o parte pe baba, dar ea le-a zis: « Nu se poate... Trebue să primească şi dela mine un semn de mulţumire şi de dragoste. Copilul ştie că, de mult, de când se tot apropia să-şi mângâie calul, eram şi eu dintre puţinii cari nu se ’ndoiau de biruinţa lui». Şi, întorcându-se bătrâna cătră tânărul erou, i-a zis: «Să trăieşti, să-l stăpâneşti!... şi-a găsit stăpânul!» Ei! asta e numai o mică poveste ; dar o poveste nu trebue totdeauna să fie mare, ca să poată cuprinde un adevăr... Tânărul erou este Cella Delavrancea; monstrul sălbatic domesticit este Arta; iar baba bătrână.. * aceea sunt eu* 22* 5 10 15 20 25 30 35 ADDENDA CRONICA FANTASTICĂ Suntem în anul graţiei 3.874... ■—Cum se poate?... — Mă rog, mă iartă, amabile cititor. Dă-mi voie a te ruga să nu mă ’ntrerupi până la fine. îmi promiţi că mă vei lăsa să termin ceea ce d’abia am început ? Comptez pe promisiunea d-tale. Rencep dar. Suntem în anul graţiei 3.874; ne aflăm în cetatea Tâmpitopole, locuită de Sinecorzi, ciudate fiinţe bipezi, cărora le lipseşte partea stângă a toracelui cu toate ale ei. Sinecorzii sunt un trib de Chinezi. Deschid, cu permisiunea d-voastră, o mică parenteze istorică esplicativă. (Acum două mii de ani, Chinezii declarară resbel Rusiei, vastă ţeară ce coprindea jumătate din continentul Europei. — Observaţi bine că narez numai faptele; nu fac niciun comentariu. — Bătaia avu loc pe fruntaria celor două ţări. Chinezii truimfară şi, trecând peste regimentele ruseşti ca peste un imens bulevard de cadavre, în o săptămână fură în capitala inamică, în două săptămâni ajunseră în centrul Europei şi în trei, după ce străbătură şi bătură, una după alta, toate ţările mari şi mici, se opriră pe ţărmii Atlanticului. Poate c’ar fi mers şi mai nainte dacă ar mai fi avut cu cine să se mai bată... Lumea întreagă sguduită, fu forţată a recunoaşte realitatea acestei invaziuni şi i se ’nchină. Două mii de ani au trecut, şi Chinezii, cu perspectiva d’a domni până la judecata din urmă, domnesc asupra continentului vechi pe care l-au chinizat — per-miteţi-mi acest singur novicism — cu totul). închid aci parenteza crezându-vă luminaţi de ajuns. Acum, graţioasă cititoare şi d-ta, amabile cititor, dacă doriţi a face o escursiune prin cetate, procuraţi-mi plăcerea a vă ’ncrede în mine şi a mă urma. Voiu fi prea fericit să vă serv de cicerone în Tâmpitopole, care, aflaţi şi ţineţi minte, este numai o sucursale a Pe-Kingului. Pornim ?... A! mă iertaţi, fiţi buni a vă arma cu aceste foi de palmier; o să vă fie nedispensabil pentru a vă apăra d’arşiţa soarelui. Acum, aidem! O singură recomandaţiune am a vă face: strâmbaţi puţin picioarele în maniera chineză; este un mijloc prefer- 5 10 15 20 25 30 35 40 45 ADDENDA 341 vativ contra alunecuşului porţelanului smălţuit cu care sunt acoperite stradele. Aşa! Priviţi, mai întâi, aci, unul din cele mai superbe edificiuri; este pagoda idolului Kin-Lau; este locul unde se regulează afacerile privitoare la bramani. Aci este mai mare peste toţi Mandarinul Ti-Li, mare învăţat, care odinioară a fost trămis prin institute cu însărcinarea esclusivă d’a strâmba picioarele chinezilor de mici, pentru a le face să se bucure mai târziu de rachitism, calitate ce trece în mare consideraţiune la chinezi. Aşa e că este foarte mândră pagoda lui Kin-Lau cu architectura ei antică şi coloarea ei galbenă. Cată să ştiţi, coloarea chineză prin escelinţă este galbenul. Aruncaţi-vă dincoace ochii; vedeţi cazarma şi cancelaria Mandarinului Păcei, Lis-Kyng, vice-guvernatorul militar şi civil al Tâmpitopolei; aci este rezervoriul ordinei şi păcei, stabiliment liniştitor al spiritelor prea iuţi şi corigător al moravurilor. Ia uita-ţi-vă la chinezul acela care iese din cancelaria Mandarinului Păcei, unde şi-a petrecut noaptea din cauză că s’a aflat dormind beat de opiu pe stradă. Vedeţi-1, mă rog, ce deşelat pare a fi în urma co-recţiunei ce i s’a aplicat. Aici, este Casa Justiţiei. Ce severă faciadă! Totul respiră nepăr-tinirea şi oarba dreptate. Intoarceţi-vă puţin privirile spre acel nenorocit chinez care soseşte asudat şi gâfâind cu o hârtie în mână şi năvăleşte pe scara principale a Casei Justiţiei! II cunoaşteţi, este bietul Pim-Pim. Nu vă uitaţi că e slab şi lihnit; era gras şi burtos acum vr’o cinci ani, când adversitatea soartei îl îmboldi să intente proces unui vecin care-i răpise un puiu de curcă din curte. Vedeţi-1, iese din Casa Justiţiei. Ce tristă figură! O să fie silit bietul chinez să bea cinci ceşti de ceaiu şi şeapte doze de opiu pentru a-şi recăpăta buna umoare. Dacă nu vă este antipatică figura lui Pim-Pim şi doriţi să-l mai vedeţi, veniţi aci şi mâne şi ’n orice zi voiţi, pe la orele astea ; pentru dânsul procederea d’adineaori este o sacră datoria pe care în toate dimineţile o împlineşte cu cea mai strictă fidelitate. Edificiul de colo, pe uşa căruia se văd încrucişate două cotoare de lemn de banan — emblemă ce reprezintă libertatea ’n alegeri — este aşa numita de Chinezi Muma Tutulor. Câtă gingăşie în nume chiar. Sunt foarte picanţi Chinezii într’ale lor. Priviţi d’încoace, pe poartă, această imagine alegorică: Plin de sudoare şi despoiat, un chinez, condamnat la un supliciu analog cu al fetelor lui Danaus, aruncă cu o lopată colosale cătăţimi enorme de aur în gura mereu deschisă a unui monstru etern flămând. Lugubră fantaziă!... Aţi crede că această poartă este intrarea infernului, d’asupra căreia geniul cel rău, aşa, de gust, a pus să se zugrăvească un specimen de modul cu care cineva petrece în regatul lui; ei bine, nicidecum: aci, am onoare a vă spune, este casa numită Punga-publică ; Mandarinul cel mai mare peste astă pungă este Pungaciuly titlu dat prin simplă derivaţiune etimologică. 342 5 10 15 20 25 30 35 40 45 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Atenţiune, doamnă! gravitate, domnule! Trecem pe dinaintea palatului lui Sik-Tir, guvernator general al Tâmpitopolei şi re-prezintante al Fiului-Soarelui dela Pe-King. Aş avea şi aş voi să vă spun multe despre Sik-Tir, dacă în jurisdicţiunea chineză nu ar fi scris că se taie limba oricărui va cuteza să puie în discuţiune numele acestui suprem mandarin. Să ne plecăm frunţile la pământ, după obiceiul pământului, şi să ne vedem de cale. Cred, acum, doamnă, că sunteţi ca şi mine de părere, după atâta umblet şi fatigă, să intrăm în acest elegant stabiliment public. Vom lua şi noi ceaiul şi vom fuma opiul, repauzându-ne puţin. Din fericire, acesta este tocmai locul public de predilecţiune al tutulor notabilităţilor chineze din Tâmpitopole. Este adevărat, nicăieri aici nu se servă ceaiul în mai bună calitate. Să intrăm. Priviţi pe chinezii mei cum şed cu indolenţiă pe tapetele lor bizar colorate; vedeţi cum, prin o mişcare d’o regularitate perfectă şi egale, clătinând capul când afirmativ, când negativ, sorbind cu deliciu ceaiul şi aspirând cu încântământ opiul, ei îşi petrec inocent timpul! O, tabel admirabil de moravuri pacifice! O, fericiţi chinezi !! Binecuvântate fiinţe bipezi, cât este de invidiat soarta voastră. Voi nu vă frământaţi cu firea pentru nimic. Nu este nimic în stare să aducă un moment măcar de escepţiune în vieaţa voastră calmă şi neofensivă: nici rachitismul primatur al micelor chineze; nici legenda bietului Pim-Pim, fidelul vizitator matinal al Casei-Justiţiei; nici crâmpeiele de banan încrucişate pe uşa edificiului Murnei- Tutulor ; nici chinul sărmanului chinez care este condamnat la intrarea Pungei-Publice să ’ncerce a sătura pe nesăturabilul monstru; nici tăiarea limbei din jurisdicţiunea voastră. Vouă, ceaiul, şi opiul să vi se dea,... şi ’ncolo, pace ! O, de trei ori fericiţi muritori!!! Mă iartă, domnul meu, dacă mi-am uitat datoria de cicerone, lăsându-vă un moment, pe doamna şi pe d-ta, pentru a mă adresa chinezilor mei. V*o jur că am făcut-o numai dintr’o mişcare interioară instantaneă şi nerezistibile de sinceră admiraţiune. Pentru astă dată, vă cred satisfăcuţi în d’ajuns. Sunt fatigat; permiteţi-mi să mă retrag; vă las. Cum vi se pare, graţioşi cetitori, apocalipsul meu? Ce va să zică purtarea asta, vor striga unii din d-voastră; în-tâiu ne arunci peste două mii de ani în viitor, ne spui nişte comedii estravagante, ne plimbi, ne ’ncurci, şi-apoi ne laşi în Tâmpitopolea d-tale fără să ne spui cum să venim îndărăt; ne laşi în un loc necunoscut, bizar, straniu, rătăciţi. — Iubiţi lectori, nu sunteţi de loc rătăciţi. N’aveţi nevoiă de conducerea mea. Luaţi bine seama, a fost numai o glumă fantastică: sunteţi acasă, la d-voastră, între ai d-voastră... în Bucureşti, în Ţeara Românească. Priviţi în jurul d-voastră ; îmi pare că cetiţi Ghimpele. (iGhimpele, 9 Iunie 1874, semnat: Car...). 5 10 15 20 25 30 35 40 ADDENDA 343 ISTORIA UNEI EPIGRAFE Ştiţi ce este imperialist. Ştiţi de cine vreau să vorbesc. De bătrânul nostru redactore ebdomadar — scuzaţi-mi acest nou calificativ neuzitat până acum pentru persoane —; de d. Cesar Boliac. O s’auziţi prin lume, o să citiţi prin gazete că Rouher este capul partizanilor Apelului la popor. Nu credeţi, domnilor, asemenea minciuni! Rouher, vă spun eu, este numai o cortină din dosul căreia un altul lucrează pentru băiatul lui Napoleon. Este d. Cesar Boliac. * îşi lua tocmai cafeaua după masă. Ceru gazetele. Servitorul i Ie aduse pe o tavă de argint, rămasă de suvenire d-Iui Boliac din expediţiunea lui politică în Ungaria. Luă o gazetă; din nenorocire, era republicană. O deschise şi îşi aruncă privirile alene pe coloanele ei. Când, d’odată, îşi schimbă faţa; barba începu să-i tremure şi să se sbârlească. N’apucă să citească încă trei rânduri, şi face o mişcare răpede, răstoarnă ceaşca cu cafeaua şi sare de pe fotoliu ţipând: — A! infam! de trei ori infam! * Ei, bătrân Ercule în proză — cum îi venise cuiva gust să-ţi zică, — aşa este lumea noastră, plină de infamii: adulatori laşi, talente venali, sibariţi mârşavi, renegaţi de câte zece ori, tâlhari, _?nonştri cari şi-au înjurat şi bătut mamele, bătrâni corupţi, seducători şi violatori de fetiţe... Buni de spânzurat, pre legea mea. * Ultima frază a gazetei republicane făcu asupra d-lui Boliac efectul unui pumnal înfipt în ânimă. Se rădică iute şi ’ncepu să-şi străbată ’n lung şi ’n lat camera. Sângele i se urcase la cap, ochii îi scânteiau, mişcările-i erau scurte şi nervoase, şi, din când în când, se bătea cu pumnul în piept. Rostogolindu-se ’n pieptul lui fără să poată găsi o ieşire, pasiunea se âmfla din ce în ce. O! să-l fi văzut, domnilor!,.. Ce sublimă furoare politică! * Nu se mai gândea, bătrânul flăcău în acele momente, nici la micele amoruri, nici la petrecerile trecătoare, nici la plăcerile intime, cari fac câte odată să se mai îndulcească mizera noastră vieaţă. Era un adevărat tigru politic care, deşi se rădicase dela masă numai de câteva minute, ar fi fost capabile să mănânce trei republicani. O! dece nu avea atunci pe Gambetta în mână ? L-ar fi sugrumat ca p’o pisică. 344 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Furoarea creştea mereu! Din timp în timp, începu să-i scape pintre dinţi câte un răcnet năbuşit... In pieptul lui se sbuciuma un uragan. * 5 D’odată se asvârle la clopoţel; îl apucă cu amândouă mânile şi sună cu putere. Secretarul apare pe prag şi rămâne mărmurit văzând pe d. Boliac în aşa stare: slăbise în câteva momente. Nu putu să articuleze niciun cuvânt. Dinţii i se ’ncleştaseră, buzele i se fripseseră; ochii îi erau rătăciţi, mişcările estravagante. 10 Sticlele ochelarilor se ’nfierbântaseră de căldura privirilor lui fulgerătoare. * Zece minute trecură făr’a se auzi din gura lui nervoasă şi spumată o silabă măcar. 15 îşi frângea mânile, îşi muşca degetele, îşi lovea şi-apoi mângâia fruntea. Furoarea ajunsese la parosism; uraganul era p’aproape să plesnească. * îmbla agitat. D’odată se opreşte la fereastră, şi rămâne răpit 20 de aspectul ce-i prezintă curtea. Ce suavă linişte domestică: servitoarea cumpărase o saca de apă. Sacagiul o deşerta în putină. Ce privire fericită! D. Boliac se simţea mai bine aspirând acea simplicitate pacifică, care părea a fi un balsam calmant pentru înima lui muncită. 25 * In două minute sacagiul deşertă sacaua, îşi priimi plata şi se sui pe saca. In van însă lovea cu biciul pe spinarea gloabei; gloaba nu putea porni; era ocupată cu afaceri intime. D. Boliac privea scena sacagiului şi gloabei cu cel mai mare 30 interes. Secretarul, aşteptând dictarea, adormise. Sacagiul, pierzându-şi răbdarea, întoarce biciul d’a’ndoasele şi ’ncepe a croi spinarea animalului tenace. Biata gloabă, răzbită în lovituri, se sili a-şi termina cât mai iute afacerile şi o luă la 35 fugă pe poartă spre satisfacţiunea sacagiului. * Văzând sacaua pornind, d. Boliac dă un ţipăt de mirare şi inspiraţiune. Secretarul sare din somn în mijlocul casei. 40 — Scrie, domnule — zise d. Boliac cu aerul ce de sicur trebue să fi avut Archimede când a strigat Evrica ; — scrie ! am să-i sfărâm! Secretarul se reaşeză, muiă condeiul şi fu gata. D. Boliac îşi trase cu sete respirarea şi spre uşurarea lui sufletească, esclamă celebra epigrafă: Imperiul vine, vine la galop ! 5 10 15 20 25 30 35 40 ADDENDA 345 Secretarul o scrise, şi, d’atunci, o citeşte lumea în capul fiă-căreia din rubricele Trompettei; d’atunci ziarul d-lui Boliac se vinde câte un leu nou. * Furtuna se linişti. Bătrânul imperialist, uimit de fericita lui inspiraţiune, îşi aduse aminte că nu şi-a băut, după masă, cafeaua; se răpezi, puse mâna pe călimări şi înghiţi cu sete licoarea neagră... Crezuse că era ceaşca cu cafea. Tocmai când simţi pe gât efectul acru, aruncă, plin de necaz, călimările în pieptul secretarului, care, mânjit de cerneală de sus până jos, fugi pe uşă făcându-şi cruce. * Şi când ar sta cineva să cugete la cauza care a stimulat inspi-raţiunea d-lui Boliac!... Ei, domnilor! adesea efectele cele mai mari provin din cauzele cel mai de nimic. ( dacă l-aţi avea şi pe acel ceva... Am stăruit mult de amicul nostru să ne spună acel « ceva »; i-am promis că vom avea tăria, în urma atâtor răspunsuri plăcute, să auzim şi unul neplăcut — vai! trebue să fie cineva filosof şi să ştie că viaţa aceasta nu e decât o pânză lungă, un fir alb şi unul negru, adesea mai multe negre! — el a sfârşit prin a ceda pe jumătate. — Voi spune; însă niciunuia din personalul redacţiei... voi spune numai administratorului. Şi aplecându*se la urechia numitului, bunul nostru amic şopti aşa de încet încât să putem auzi şi noi: — Sub‘ven-ţi-e ! — In adevăr, ziserăm noi mâhniţi. Subvenţie... asta ne lipseşte. *) Să nu se uite că un om inteligent zice aceasta, şi, pe onoare, dăm aci o relaţie absolut fidelă de o conversaţie reală, iar nu închipuită. (Nota Moftului.) ADDENDA 421 A! suntem, în adevăr, oameni fără noroc: un singur moft trebuia să n’aibă subvenţie în ţara asta, şi acela s’a nemerit să fie tocmai al nostru! (Moftul Român, I, 32, 20 Maiu 1893, nesemnat) 5 REACŢIONARI NEPREVĂZĂTORI Ca să se vază cât este de deşuchiat şi neprevăzător acest guvern, pe lângă că este reacţionar, n’avem decât să ne gândim la purtarea sa faţă cu presa şi cu serviciul sanitar. Când găseşte regimul ciocoilor vreme să lovească în ziare, să io pună piedici opiniunilor, să persecute pe cei mai valoroşi ziarişti şi să voiască a suprima gazetele? Când?... când, tot din cauza negligenţii şi neprevederii lui, avem dincolo de hotare holera! Trebue să fi pierdut aceşti oameni cea din urmă doză de bun 15 simţ ca să lucreze astfel. (Moftul Român, I, 38, 17 Iunie 1893, nesemnat) SUB CE REGIM TRĂIM!... O probă nouă de destrăbălarea în care a ajuns administraţia sub acest regim ne-o aduc foile opoziţiei. De necrezut, dar adevărat. 20 Ar gândi cineva că ne aflăm într?o ţară în adevăr barbară. Judece oricine. Doamnei Eufrosina Catargiu, soţia d-lui Lascar Catargiu, primul consilier al M. Sale Regelui Carol I, care rămâne surd la repeţitele plângeri ale Naţiunii, lăsând astfel reacţiunea să sape cât mai adânc 25 un abiz între Coroană şi Naţiune, i s*a furat pe calea ferată un geamantan. Stăm bine de tot!... Acu închipuiască-şi oricine. Daca bagajul soţiei primului ministru, care stă la putere prin voinţa regală, este expus la aşa accidente, ce trebue să sufere pe căile noastre ferate 30 bagajele damelor din opoziţie, şi mai ales ale republicanelor? (Moftul Român, I, 38, 17 Iunie 1893, nesemnat) INOVAŢIUNE Moftul artificial Primim dela un vechiu moftangiu român, un bărbat de spirit, 35 când îl are, şi nu prost, pentrucă ştie când nu-1 are, scrisoarea de mai jos, căreia ne grăbim a-i da loc cu bucurie în coloanele noastre. Este o ploaie binefăcătoare peste spanacul din brazdele noastre, care începuse a se cam prea ofili, precum s’a şi observat la staţiunile meteorologice dela chioşcurile de pe bulevard. Iată: 422 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Iubiţi Moftangii, Văzând în foaia voastră de spanac că vă aflaţi pe cale de a isprăvi zeama din lămâia care v’a crescut între umeri; Văzând pericolul la care s’ar expune societatea română prin 5 lipsa eventuală a acestei foi, căci, cum am zis, zeama de lămâie fiind pe sfârşite, Moftangiria voastră e ameninţată de pieire, M’am gândit să vă viu în ajutor, şi nici una nici două, fiindcă în acest fin de siecle toate sunt artificiale, m’am socotit să vă îndemn ca de azi înainte să stoarceţi lămâi artificiale, adică să luaţi 10 dela băcănie ce lipseşte la academie, să întrebuinţaţi dar sare de lămâie. Cu acest chip o să aveţi şi lămâie şi sare, şi Moftul Român va deveni un Moft artificial, adică Moft fin de Siecle. Dar o să-mi ziceţi sau or să-mi zică alţii mai moftangii ca dv. j5 (lucru ce eu crez că n’o să se găsească): « Bine, nene, toate sunt bune, înţeleg vin artificial, pâine artificială, ou artificial, pui artificial, cloşcă artificială — dar Moft artificial, cum are să fie? Ce? e destul să te faci că strănuţi ca să şi miroasă? 20 — Ei bine, amicii mei, nimic mai adevărat! nimic mai natural ca moftul artificial! Uitaţi-vă, de pildă, la guvernul român. Credeţi că e guvern natural?... al naţiunii?... din naţiune?... Ferească Dumnezeu. E un guvern artificial ! ! 25 întrebaţi presa independentă, de exemplu Republica Domniei pământene, despre aceasta; ea vă va da următoarele probe: Să luăm pe d. P. P. Carp. Ce credeţi, că e natural? De loc. Dacă ar fi om ca toţi oamenii, natural, nu s’ar uita printr’un ochiu ca să vază mai prost decât cu doi... n’ar avea monoclu; prin ur-jo mare iată un moftangiu artificial. Luaţi-i monoclul, va rămâne om ca toţi oamenii, şi nu mai ar fi bun la nimic. Să trecem la Tache... Ce credeţi că e natural? Nicidecum. Vine în Cameră cu o prostie, pardon, cu un proiect; opoziţia îl înhaţă, îi dă pantalonii ’n jos şi trage-i. Şi credeţi că cu asta s’a 35 isprăvit? Aş! Tache încalţă alţi pantaloni şi vine, pardon, iar cu proiectul din nou. Iată dar un moftangiu artificial. Dacă n’ar avea şapte pantaloni, el ar fi un om natural, şi n’ar fi bun de nimic. . . Să trecem la coconu Lascar... dar acesta când a fost vreodată natural? E moftangiul cel mai artificial; căci ne întrebăm: când 40 a spus adevărul ? când era contra fortificaţiilor sau când este pentru legea Maximului? Credeţi poate pe Lahovari că e un moftangiu român natural? Ferească D-zeu. Lahovăreştii sau Lahovarietăţile, cari sunt pe cale de a funda, un teatru, zice Claymoor, o dinastie, zicem noi, 45 când dintre ei se va naşte un cap încoronat, sunt greci, prin urmare dându-se de români sunt artificiali. 5 10 15 20 25 30 35 40 ADDENDA 423 Despre Ghermanis, nu mai vorbim, căci nu ne place să ne co-piăm. Atâta numai avem de zis că acest grec reacţionar are, din acelaşi tată şi aceeaşi mamă, un frate român liberal, pe care l-a ales Naţiunea în luptă cu Reacţiunea la Giurgiu, deputat. Aşa că acu e încurcătură: Menelas e moftangiu artificial român şi Efrem moftangiu artificial grec. Şcl.Şcl. Cred că v’aţi săturat de exemplele citate din Republica Domniei pământene şi nu veţi ezita a cumpăra câteva chilograme de sare de lămâie. Dacă mai staţi la îndoială, întrebaţi şi pe dr. Babeş: şi apa cotidiană e artificială; de ce n’ar fi şi gazeta, pâinea cotidiană, tot astfel? Băcănie! băcănie! Sare de lămâie şi piatră acră... Şi virginitate poţi avea azi artificială! Artificialitate şi iar artificialitate! Trăiască dar mofturile artificiale! (Moftul Român, I, 38, 17 Iunie 1893, editorial, nesemnat) IARĂŞI PROMISIA D-LUI FLEVA Se zice că d. N. Fleva, cu toate promisiile d-sale în privinţa libertăţii alegerilor, ar fi comis iarăşi un act care denotă cât de puţin sincere erau acele promisiuni şi cât de naivi au fost aceia cari le-au acordat oarecare încredere. In adevăr, ni se spune că ministrul de interne ar fi dat afară din serviciu pe un vechiu rândaş al d-sale, sub ridicolul şi meschinul pretext că acel nenorocit, bănuit a avea principii conservatoare, ar fi furat din tainul cailor cantităţi însemnate de ovăz pe care-1 dăruia unui cârciumar coreligionar politic, în schimbul unor trataţii care i le făcea acesta. Frumoase alegeri libere ne aşteaptă! (Gazeta Popor uluit I, 224, 4 Noemvrie 1895, semnat: i.) PRINCIPII ŞI VACCINĂ Lunile trecute, judeţele de jos ale Olteniei, o parte a judeţului Oltul şi întreg judeţul Teleorman au fost bântuite, acesta din urmă într’un mod înfiorător, de epidemia variolei. Astăzi încă, deşi răul merge descrescând, mulţumită măsurilor energice pe care le-a desfăşurat serviciul sanitar, nenorocitele populaţiuni dela ţară dau o mortalitate extraordinară din cauza flagelului. Alarmat de această stare nenorocită de lucruri, serviciul sanitar central a pornit inspecţiuni peste inspecţiuni, şi ce a descoperit până în sfârşit? că în judeţul Teleorman, mai cu seamă, de vreo 17—18 ani niciodată nu s’a aplicat regulamentul pentru vaccinare; că rapoartele serviciului sanitar local în privinţa numărului vac- 424 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE cinărilor erau toate arbitrare şi prin urmare fictive; că cifrele arătate, privitor la numărul copiilor vaccinaţi, nu erau decât închipuite de către acei ce erau datori să execute vaccinarea. Aproape douăzeci de ani prin urmare nu s’au vaccinat în Te-5 leorman nici 5 la sută din câţi se declarau de serviciul respectiv ca atari. Aşa, se înţelege dela sine ce favorabil teren a găsit epidemia ; fireşte că succesul strălucit al variolei era mai dinainte garantat de onesta activitate a serviciului medical public. Dar, va zice cineva, oamenii prepuşi la serviciul medical din 10 localitate au fost nişte criminali când au minţit astfel, căci, din ncîndeplinirea datoriei lor, din minciunile oficiale cu care ascundeau acea abatere a lor, a rezultat pieirea atâtor copilaşi, mai fericiţi poate aceia chiar, decât cei ce scăpând de moarte au rămas infirmi, orbi, surzi, tâmpi! Dar ar trebui o pedeapsă exemplară pentru acei 15 ce au cauzat atâta rău! Şi ce făceau dacă nu se ocupau cu datoria lor, acei oameni? Pentru ce, în ce scop au desăvârşit ei această infamie contra vieţii atâtor nenorocite familii? Până aici! zicem noi. Cum se poate astfel acuza nişte oameni nevinovaţi. Cum? ce făceau? Făceau politică şi mi se pare că aceasta 20 este datoria cea mai de căpetenie a unui cetăţean. Şi înainte de a fi doctor, felcer, vaccinator, cineva e cetăţean. Se ştie că Teleormanul este judeţul în care luptele politice sunt conduse de unii din cei mai aprigi şi mai intransigenţi bărbaţi politici; este de ajuns să pomenim numele onor. d. Kiriţescu sau 25 Kiriţopolu — căci până acuma Academia nu a fixat ortografia acestui nume ilustru. Poftim, în mijlocul unor lupte de principii, de te mai ocupă cu detalii ca acestea, salubritate, igienă, vaccinare şi altele, căci se ştie că spiritele politice superioare neglijează detaliile ; astfel de spirite îmbrăţişează numai generalităţile şi astfel 30 sunt obligate să cultive nu vaccina, ci principiile. Presupunem că toţi copiii — cari au pierit de aţâţi ani — al căror nume nu se poate şti, şi nici nu trebue să-l ştim, pentru că iar am cădea în detalii, — presupunem zic că ar fi trăit, sau alţii n’ar fi orbit; ce fel de viaţă ar fi fost aceea? ce fel de cetăţeni ar 35 fi fost ei fără conştiinţa drepturilor lor politice, fără înţelegerea instituţiilor pe cari şi le-a dat naţiunea, într’un cuvânt fără principii? Ar fi vegetat, ar fi trăit ca robi, nu ca oameni liberi; alţii ar fi văzut; dar oare vede omul fără lumina inteligenţii şi a conştiinţei de cetăţean? Ar fi fost vaccinaţi, dar n’ar fi avut principii, şi ştiut 40 este astăzi că un om fără principii, o naţiune fără principii, este, cum să zic? —în fine este rău, este o nenorocire pe lângă care toate variolele din lume nu s’ar putea compara. Să lăsăm dar micile detalii, şi să căutăm a avea principii. Principiile mai întâi I apoi, vine variola şi apoi vaccina. 45 Şi în adevăr după atâta calamitate, judeţul Teleorman, tare în principii, a primit în fine dela serviciul sanitar superior o întreagă brigadă de vaccinatori, care, după afirmaţia onor. şef dr. Felix, 5 10 15 20 25 30 35 40 45 ADDENDA 425 a şi făcut în trei săptămâni până azi vreo 26.000 (citeşte douăzeci şi şase de mii) de vaccinări. S’a constatat se ’nţelege prealabil dacă micii şi marii cetăţeni aveau principii, pentrucă vaccina, cum am zis, nu poate trece înaintea principiilor. (.Ziua, 16 Februarie 1896, semnat: L.; neretipâril) FRUMOS ROL In organizaţiile de stat moderne, un partid politic, pe lângă rolul de critic în opoziţie sau rolul de legiuitor şi administrator la putere, mai are în ambele cazuri şi un rol educativ. Acolo chiar unde cultura intelectuală este adânc răspândită în corpul electoral şi în masele populare, un partid politic, care se chiamă a fi compus din aleşii naţiunii, caută dela tribună sau prin presă, a împrăştia cât mai mult dreapta judecată, pătrunderea din ce în ce mai înaltă a chestiunilor economice şi sociale, cărora corpul electoral şi massele nu le pot da soluţiunile reclamate de cerinţele vremii şi de nevoile generale, deşi acestea rezultă din propăşirea treptată a culturii, din gradul la care a înaintat spiritul public. In cazuri de criză de orice natură, fie materială, fie morală, partidul politic conduce opinia publică alarmată, o îmbărbătează, o lămureşte şi astfel, pe cât posibil, înlătură conflictele ce ar urma din nedomiriri, din iritarea spiritelor, din patimi şi din incapacitatea mulţimii de a-şi rezolva cu sânge rece şi în cunoştinţă de cauză nişte probleme prea dificile ale proprielor sale interese. Iată rolul educativ, esenţialmente moral, al unui partid politic, rol care devine cu atât mai obligatoriu cu cât nivelul culturii corpului electoral şi al maselor populare în genere este mai puţin ridicat. Să vedem cum şi-l îndeplineşte acest rol partidul dela putere. Orice liberal luminat, cât de parţial ar fi acela, numai să fie om cu idei şi cultură generale — om cam greu de găsit printre liberali, ce-i drept — va recunoaşte împreună cu noi că partidul său dă o frumoasă educaţie la «ai noştri». Iată un partid care opt ani face cea mai demagogică opoziţie; promite ceea ce ştie bine că n’are să poată ţine; calomniază fără nicio omenie pe adversarii cei mai onorabili; face, pe tema chestiei naţionale, instrumente de turburări de stradă din tinerimea universitară, pe care o amestecă la un loc cu bătăuşi desmăţaţi, cu argaţi şi rândaşi; ridică contra legii maximului pe nevinovaţii negustoraşi cinstiţi, înverşunându-i prin o propagandă deşuchiată şi de rea credinţă manifestă ; sminteşte lumea cu sforăeli ridicule, şi uită — uită că, în opoziţie, un partid politic mai trebuc să cugete şi la ce are să facă, în cazul totdeauna probabil, dacă se crede partid serios, când va veni la putere. Ce educaţie au făcut liberalii în opoziţie studenţilor, negustorilor, meseriaşilor, poporului întreg? Ce trebue să gândească astăzi oamenii oneşti despre naivitatea ce au avut de a se încrede în mofturile acelea cu cari liberalii au îndopat opinia publică? Dacă un 426 5 10 15 20 25 30 35 40 45 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE liberal, înainte de a fi om, e liberal, atunci trebue cu bucurie să gândească pur şi simplu: lasă că e bine! să fie numai ai noştri la putere; cât de rău să fie, şi tot e bine! Dar dacă înainte de a fi liberal, e cineva om şi om cu mintea sănătoasă şi om de treabă, trebue cu mâhnire să zică în cugetul lui: mari şarlatani şi mari secături sunt ai noştri! Căci, pentru lumea turburată opt ani de atâtea fantasmagorii şi panglicării, la ce se reduce venirea liberalilor la putere, triumful naţiunii contra reacţiunii? La mulţumirea câtorva apetituri şi la satisfacerea câtorva ambiţiuni — zicem câtorva, fiindcă ştim câţi liberali sunt încă foarte paraponisiţi şi ştim asemenea că nenumăraţii ambiţioşi, cetele mediocrităţilor bolnave de dorinţa distincţiunilor, nu pot încăpea la înaltele dignităţi numărate ale statului. Dar ce fac măcar liberalii fiind la putere? Ce lucrează acest mare partid de când a venit la guvern? Fac mult: strică şi cârpesc, cârpesc şi strică. Uitaţi-vă la guvernul lor, la parlamentul lor, la presa lor. E adevărat că nu au curajul să facă ceva de seamă măcar, stricând. Nu au îndrăzneala să desfiinţeze una măcar din legile, contra cărora au vociferat, cum e legea maximului, a inamovibilităţii magistraturii, a minelor. Nu au îndrăsneala să mai favorizeze agiul şi apoi să-l cultive sistematic. Nu au curajul să mai exploateze copilăreşte şi mitocăneşte chestia naţională? Pentru ce? Pentru că pe d. Sturdza îl apucă istericalele când deputaţi naivi sau maliţioşi, amintindu-i promisiile d-sale din trecut, cutează măcar a pomeni astăzi de aşa ceva. Cine voeşte să-l iriteze până la furie, până la accese de inconştiinţă, pe primul ministru, n’are decât să vie cu o propunere în Parlament, scurtă şi simplă: se suprimă cutare lege, pe care a combătut-o d. Sturdza în opoziţie. Exemplul dat de d-nii Iarca şi Ionel Grădişteanu, cu legea maximului şi cu a minelor, sunt recente. Nu povăţuim, de altă parte, pe nici un ardelean sau lighist cultural să-şi permită a mai ridica vreun toast ostil, fie cât de platonic, regatului unguresc: supărarea d-lui Sturdza, deja destul de enervat după cinci luni de guvernare, poate să-i cauzeze acelui cutezător mari neplăceri. A! dar dacă n’au curajul să se atingă de operele de căpetenie ale « reacţiunii», asta nu va să zică de loc că sunt laşi; căci au avut deja curajul să modifice legea servitorilor şi au să meargă chiar mai departe, au să modifice pe ici pe colo şi legea judecătoriilor de ocoale, fără să mai vorbim de modificarea circumscripţiilor sub-prefectoriale. Acest curaj merită toată lauda, cu atât mai mult cu cât d. prim ministru Sturdza a declarat, în desbaterea foarte serioasă asupra biurourilor de servitori, că d-sa nu ştie de ce e vorba, că nu voeşte să lovească legea aceasta aşa de importantă, în economia ei, dar că voeşte să facă economie comunelor şi Statului. Cum am zice: nu cunoaştem legea pe care o modificăm, pactul fundamental al servitorilor; însă o modificăm pentru vederi largi finanţiarc 5 10 15 20 25 30 35 40 45 ADDENDA 427 şi economice: comunele şi Statul fac astfel o iconomie de lei 289.123, bani 73. Iată cum un partid politic serios, consecuent promisiilor sale solemne, onest şi curajos, ştie să facă potrivit programei sale educaţia opiniei publice în privinţa marilor chestiuni economice, finan-ţiare, vociale, naţionale, etc. Aşa ştiu liberalii să-şi îndeplinească rolul lor educativ ca partid politic: smintind când sunt în opoziţie opinia publică pentru minciuni şi prostind-o cu minciuni când sunt la guvern. (Ziua 22 Februarie 1896, semnat: L.; neretipărit) PROCURORUL, DA; DUMNEZEU, BA! Vai vouă, fariseilor şi cărturarilor, că strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Aşa spune la sfânta Evanghelie, şi aşa trebue să spunem şi noi astăzi, când vedem încă pe călugărul Ghenadie, stând tot în jeţul de archipăstor al Bisericii noastre. Dacă un nenorocit de popă de mahala ori dela un sat ar fi căzut în vreo vină de nimica, sfeterisind o oca de lumânări ori o litră de undelemn, până acuma ar fi fost afurisit, fără dar şi fără barbă. Dacă un paracliser ar fi rătăcit vreun disc de aramă, ar fi fost îndată aruncat din umbra bisericii în umbra arestului. Cu Mitropolitul însă merge altfel. Iată atâtea zile de când această faţă bisericească este acuzată în vileag de cele mai înjositoare fapte rele pedepsite categoric de condica penală, şi ce se ’ntâmplă? Este măcar dat judecăţii? Este măcar vreun pas făcut în acest sens de către cei datori a urmări şi pedepsi asemenea fapte? Nu. Mitropolitul e tot mitropolit — o aşa faţă poate primi oricât noroiu, tot curată rămâne. Dar asta e un scandal monstruos? vor zice creştinii, ba şi chiar jidanii. Aşa este. .. însă — este un însă. Se pare că guvernul, şi în deosebi Oculţii, care până mai când era, stau la cuţite cu Ghenadie, astăzi n’ar fi tocmai aşa de porniţi contra oricărei idei de împăcăciune.Un om compromis,un om d’asupra căruia apasă o învinovăţire întemeiată, poate fi un preţios instrument, o unealtă absolut ascultătoare, în mâinile Ocultei. Lucrurile se vor cocoloşi, după obiceiul pământului liberal. Vor trece câteva zile, câteva săptămâni, un an. Se vor fi făcut în acest timp cercetări, se vor fi luat informaţiuni şi se va fi dovedit până la urmă, când opinia publică va fi uitat aproape despre afacerea Ghenadie, că nu fusese niciun caz de urmărire. Cum niciun caz de urmărire? Acuzaţiile erau precize. Vezi, asta e meşteşugul liberalilor. Să reuşească părintele Ghenadie a-i îmblânzi pe liberali, şi lucrul este uşor de dres. Deja se svoneşte în cercuri bine informate că s’ar fi găsit marafetul — le truc — pentru a declara că nu e caz de urmărire — prescripţia. Atunci, dacă e aşa, părintele Ghenadie a scăpat de a mai da oamenilor socoteală pentru faptele ce i se impută. înţelegem că 428 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE nu mai trebue dus, pentru nişte fapte prescrise acolo, unde l-ar duce pe orice mirean, adică cel puţin într’un arest preventiv deocamdată, până la dovedirea hotărîtă a prescripţiei. Ceea ce însă nu se poate înţelege este cum de se îndărătniceşte părintele Ghenadie 5 să mai stea pe scaunul de archipăstor fără să dovedească numaidecât, nu că i s’a prescris vinovăţia, ci că n’a săvârşit de loc acele fapte rele. Căci, prescripţia poate scăpa pe om de judecata oamenilor. Dar cu Dumnezeu, ce te faci, părinte? La el mai poţi invoca prescripţia xo ca la d. Sărăţeanu? Dumnezeu, mi se pare, ne-a fost poruncit odinioară: să nu pui mâna pe ce nu e al tău! să nu ciupeşti nici femeea, nici casa, nici toate câte sunt ale aproapelui tău! Nu e păcătos acela care calcă poruncile lui Dumnezeu? Ei? cum o să mai mirueşti, părinte? Orice creştin adevărat o 15 să aibă dreptul să-ţi dea peste mână când ăi încerca să-l ungi pe frunte — căci Dumnezeu nu primeşte untul-dc-lemn al păcătosului! (Ziua 27 Februarie 1896, semnal: L.; neretipăit) GALANTOMIILE LUI GHENADIE I 20 Multe cusururi o fi având părintele Ghenadie, o fi făcut şi el vr’un păcat, că omul e om; dar un lucru nu poate fi tăgăduit; are şi o mare calitate, e galantom ca sf. Niculae şi încă nu e nici deşert ori lăudăros cumva, Doamne fereşte! Să vedeţi. 25 Pe când era episcop de Argeş, nişte popi şi călugări, haini şi negri la suflet, s’au apucat de au scornit fel de fel de snoave: ba că toate bisericile ce s’au zidit pe vremea sf. sale erau clădite, împodobite şi înzestrate de părintele Ghenadie; ba că o trapeză la mănăstirea cutare, ba o fântână dincolo, ba icoana la cutare chinovie, 30 ba pomeni. Calomniatorii voiau să-i scoată părintelui episcopul, numele că e risipitor, bată-i vina lor! Azi una, mâine alta, calomnia a prins rădăcini, că e aşa e purdalnica de calomnie. Ce să te mai apuci s’o desminţi, că tot e degeaba; vorba ceea: mai bine să-ţi iasă un ochiu decât nume rău. 35 Când toată eparchia a dat crezământ calomniilor, bietul episcop, modest şi nu lăudăros, şi-a plecat capul şi a început să crează şi el pe trei sferturi acele bârfeli. Gura lumii numai pământul o astupă. Ca episcop, cucernicul Ghenadie, într’un moment de avânt generos, a făgăduit pentru facultatea de Teologie, care era a se 40 înfiinţa, 30.000 lei; s’a înfiinţat facultatea. Ni se va zice însă că părintele a uitat să dea paralele făgăduite. Nu face nimica, faptele nu au importanţă, se caută intenţia bună. Regele, cu prilejul jubileului de 25 de ani de căsătorie, înfiinţează un fond pentru ajutorul sătenilor lipsiţi de mijloace in anii nero-45 ditori. Ce zice cuviosul Ghenadie? «Şi eu sunt prinţ, al Bisericii; 5 10 15 20 25 30 35 40 45 ADDENDA 429 dau şi eu, taică, 20.000 lei! » A zis-o asta, ce e drept; dar fiindcă, din norocire, n’a prea fost ani neroditori până acuma, părintele Ghenadie n’a avut cum să-şi aducă aminte că trebue să le şi dea paralele. S’a întâmplat altădată să cază clopotul cel mare al Mitropoliei şi altul mai mic să se spargă. Mitropolitul cere bani dela minister să ridice pc cel mare şi să toarne la loc pe cel mic; ministerul îi dă suma cerută; părintele dă poruncă la turnătorie să scrie pe clopot: turnat din nou cu bani daţi de prea fericitul Ghenadie. Adevărul e că banii fuseseră ai ministerului; aşa e; însă cine i-a dat turnătorului? nu părintele Ghenadie? Turnătorul zice: «Eu n’am de aface cu ministerul; mie, banii, mi i-a dat părintele Ghenadie, eu scriu pe clopot că părintele Ghenadie mi-a dat banii ». Mă rog, să fim drepţi: mai poţi să zici turnătorului ceva ? Poţi să-i spui că e o secătură? Odată iar, prea fericitul Ghenadie îşi serbează onomastica întâia ca Mitropolit. Din pahar în pahar se înfierbântă galantomia părintelui; şi, scurt, făgădueşte cinci burse de câte 500 lei pe an la Facultatea de Teologie. Dar cu atâtea griji pe cap, unde a mai avut omul vreme să-şi aducă aminte de asta! Când ar sta omul să-şi aducă aminte de câte le spune la praznice, în înfierbinţeală! Şi mai întâiu, vorba dela chef nu e datorie platnică. Ce-ar mai fi atunci? L-ai încurca pe omul galantom la chef şi i-ai lua şi iapa şi şaua şi ipingeaua! Asta nu merge. Bine, galantom sunt, am făgăduit : dar iar aşa să mă toace băeţii dela facultate! Ca ce ? Deocamdată să ne oprim aici. In numărul viitor vom urma cu enumerarea galantomiilor cucernicului Ghenadie, robul lui Dumnezeu. Una mai ales, cu profesorii dela Seminariul Nifon, e frumoasă de tot. II Curând după suirea în scaunul de Mitropolit, cucernicul Ghenadie primeşte o deputaţiune a profesorilor dela Seminariul Nifon; din acea deputaţiune făcea parte un bun şi vechiu prieten al călugărului. Se ştie că Mitropolitul are, după testamentul fundatorului Nifon, prezidenţia consiliului epitropiei. Profesorii Seminariului Nifon nu au dreptul de pensiune ca la şcolile dela fundaţiunile Brâncoveneşti. Ei făcuseră fel de fel de demersuri pe lângă epitropii respectivi spre a obţine şi ei în bugetul Seminariului o prevedere în acest scop. Nu reuşiseră. Acum, în puterea vechiului prieteşug, profesorul merge însoţit de doi colegi la Ghenadie şi-l roagă să stăruiască a li se face şi lor o soartă mai bună pentru viitor. Părinţelul aprobă cu entusiasm legitimele reclamaţiuni ale profesorilor şi promite că va îmbrăţişa cu toată căldura cauza lor, că nu se va lăsa cu niciun chip până ce nu va obţine o satisfacere completă a dreptelor lor plângeri. Bieţii oameni pleacă încântaţi, 430 ARTICOLE POLITICE Şl CRONICI DRAMATICE siguri de reuşita lor, de vreme ce Mitropolitul cu autoritatea lui le-o garantează într’un chip aşa de călduros. Vine formarea bugetului Seminariului. Mitropolitul pune chestiunea pensiunilor şi o susţine cu toată energia. Atunci epitropii, 5 cunoscând se vede mai bine pe călugăr, decât îl cunoştea vechiul prieten, văzând că n’au încotro, întrebuinţează marafetul următor: « înalt Preasfinţite, mijloacele nu ne permit să încărcăm bugetul cu suma la care s’ar ridica cerinţele de pensii. După socotelile toate, n’avem prisos, de care să mai dispunem, decât 9.000 de lei. io Ca să vedeţi că nu din sgârcenie sau neomenie ne refuzăm să dăm satisfacere plângerilor profesorilor, iată: prisosul de 9.000 lei, vi-1 dăm înalt Preasfinţiei Voastre, să-1 împărţiţi în pomeni şi milostenii cum ştiţi şi poftiţi. — Bine, taică, dacă nu se poate. Dacă n’ai de unde da, nici 15 Dumnezeu nu-ţi poate lua. S’o lăsăm atunci pe altădată ». Şi zicând acestea, Ghenadie ia cei 9.000 de lei şi se duce cu ei în deal acasă. Vin profesorii nerăbdători să afle ce s’a făcut în şedinţa consiliului. Părintele le spune că cu toată bunăvoinţa-i nu s’a putut 20 deocamdată face nimica, fiindcă lipsesc mijloace; dar că la bugetul viitor negreşit se va face, căci nu va lăsa cu niciun preţ să rămână chestia jos. La bugetul următor, părintele Ghenadie face tapaj mare asupra dreptelor plângeri ale profesorilor; dar ce se’ntâmplă? Bugetul 25 iarăşi n’are decât un prisos de 7.000 — astădată mai puţin. Părintele se convinge iarăşi, ia bănişorii şi iar dă profesorilor răspunsul şi promisia stereotipe. Şi astfel, dacă profesorii nu obţin ce ar fi drept să obţină, adică o pensie pentru bătrâneţe; dacă smeritul şi galantomul Ghenadie 30 nu le-a putut câştiga cauza, cel puţin are el încă vreo câteva mii de lei pe an. Nu e vorba, epitropii, cum au luat-o, o să-i mai scază din an în an porţia; dar nu strică oricât de puţin — mărunţele de peşte! III 35 Pe vremea când era la Argeş, Ghenadie pleca dela reşedinţă cu mare saltanat pe socoteala creştinilor în cutare sat. Ajuns în sat, inspecta fireşte biserica. Dacă n’o găsea în stare bună, sau daca. potrivit instrucţiilor date mai dinainte protopopilor, afla biserica numai cu jumătate de sfinţire (auziţi comedie! jumătate de sfinţire 40 era cea săvârşită de protopopi), aşa dar nu destul de sfinţită ca să se poată face în ea sfintele slujbe, negreşit începea să pună la cale pe săteni să-şi facă biserică sau să o sfinţească deplin, adică cu sfinţirea cea întreagă, pe care numai episcopul putea s’o săvârşească. Bieţii săteni începeau să se vaete că n’au cu ce face asemenea 45 cheltuială, fiind vremile grele, că nu s’au făcut bucate, că-i lae. că-i bălae. Dar părintele Ghenadie nu-i slăbea. 5 10 15 20 25 30 35 40 45 ADDENDA 431 De nu veţi face biserica, le zicea, sau de nu veţi sfinţi-o desăvârşit, încetează preotul de a vă mai face vreo slujbă. La aşa cuvinte de ameninţare, sătenii începeau să dea din colţ în colţi. Dibaciu cum e, când e vorba să-şi înfigă ghiarele în punga altora, părintele Ghenadie scornea îndată mijlocul de a scoate din încurcătură pe săteni, cari se tot văicăreau că n’au cum face sau sfinţi biserica, sfătuindu-i să facă o listă de subscripţie. Sfinţia sa se iscălea în capul lisptei pentru o sumă, mai totdeauna foarte însemnată. Bieţii ţărani cu preoţii şi epitropii trebuiau să se execute acum de ruşine, căci, îşi ziceau, dacă episcopul însuşi ne vine în ajutor cu atâta sumă de bani, noi să nu dăm nimic? Apoi de frică să nu rămâie fără biserică, făceau ce făceau şi lista încredinţată unui om al Episcopului se acoperea încet încet, unul mai mult, care mai puţin, până ce se aduna o sumă peste cea necesară pentru scopul propus. Atunci darnicul Ghenadie, nu numai se credea scutit a mai da banii făgăduiţi pe listă, dar încă din suma încasată trăgea frumuşel şi taxa hotărîtă pentru sfinţirea întreagă a bisericii, adică 400 (patru sute) de lei. Lauda însă rămânea laudă, căci vestea că a dat şi Episcopul bani la zidirea sau sfinţirea bisericii mersese din gură în gură şi umpluse lumea. Dar să cităm un anume caz. In Piteşti s’a ridicat din temelie biserica sf. Ioan. Galantomul Ghenadie se oferă sa dea 4.000 de lei. Călugărul merge în persoană la M. S. Regele spre a-1 ruga să ajute şi Măria Sa cu ceva la zidirea bisericii. Regele dă 2.000 lei; dar sfinţia sa nici până azi n’a dat cei 4.000! Numele de ctitor însă şi de darnic i-a rămas. IV Când e vorba de a susţine drepte cereri fără interes, îl aflaţi totdeauna gata pe părintele Ghenadie. Dovadă, cererea ce i-au făcut-o profesorii dela Seminarul Nifon, cerere susţinută de sfinţia sa cu atâta căldură. De asemeni când e vorba de a da ajutor pe hârtie pentru zidiri şi sfinţiri de biserici, tot sfinţia sa e în frunte. Dovadă, ajutorul dat de sfinţia-sa bisericii Sf. Ioan din Piteşti, aşa cum numai sfinţia sa ştie să dea. Mai adorabil îl aflăm încă la Mănăstirea Stânişoara, cea cu vestita trapeză, pentru care din a sfinţiei sale râvnitoare iniţiativă s’au adunat prin subscripţie peste 4.000 de lei. — Lucru curios însă, că în mănăstire nu s’a dat încă până azi de urma acestor patru miişoare de lei. Des-interesatul Ghenadie a ştiut mai bine decât părinţii călugăraşi ce să facă cu acei bani!... De ce dar nu i-ar fi mers vestea că este cel mai milostiv călugăr? Această faimă despre fericitul Ghenadie făcea pe cei ce doreau să se ’nvrednicească de darul preoţiei, a alerga din toate unghiurile Eparhiei la preasfinţia sa şi după primirea sfintei hirotonisiri a-1 ruga să primească un mic dar în bani, pentru a face pomeniri cum 432 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE numai sfinţia sa ştie bine a face. Dela unii primea filantropul Episcop chiar până la 60 de napoleoni! ei ţineau să-i dovedească că ştiu cuvântul Scripturii, că e mai fericit a da decât a lua. Pe lângă aceste daruri de bună voe (?) la hirotonisire, preoţii, şi după aceea nu 5 slăbeau nici cum în evlavia lor pentru charitabilul Episcop, căci n’apucau protopopii să deschidă gura şi fiecare preot era gata să dea câte o măsură de orz, care adunându-sc se ducea la Episcopie, pentru hrana cailor Episcopului şi în fiecare an preoţii dădeau protopopilor dovada de evlavie pentru Episcop, iar protopopii o 10 transmiteau regulat la Episcopie. Ce voeşti, părintele Ghenadie ţine mult la pravilele vechi! După acele pravile, preoţii trebuiau să dea Vlădicăi plocon la hirotonie, un berbece, câteva vedre de vin, câteva obroace de făină, 15 mai mulţi pui şi opt galbeni. — Sfinţia sa însă vroind a trece şi ca om de modă nouă, căci de! vremile se schimbă şi noi ca dânsele, nu mai catadicsea a primi berbeci, pui, făină şi mai alte mărunţişuri de acestea, dar primea ca plocon pentru hirotonie galbeni, în lipsa acestora şi napoleoni, iar ca dovadă de evlavie, orz, uneori 20 primea şi câte o pereche de cai, însă numai dela preoţii cei mai evlavioşi, cari voiau să se ţină de vorbă: Mai bine să întreacă decât să nu ajungă. Şi atât era de înrădăcinat acest blagoslovit obiceiu în Eparhia Argeşului, că chiar după ridicarea fericitului Ghenadie la scaunul 25 de Mitropolit, protopopii foşti ai săi se crezură în drept a-1 păstra cu religiositate. De aceea ori când ei găseau vreme cu bun prilej, aminteau preoţilor să dea măsura de orz, pentru Episcop, iar preoţii în evlavia lor erau de cuvânt. — Unul din protopopi însă cu mai mare râvnă pentru fostul 30 său stăpân, adunând un vagon de orz, în loc de a-i da destinaţie pentru Curtea de Argeş îl trimise prin Piteşti drept la Bucureşti. Noul Episcop, aflând despre această ispravă a protopopului şi supărat, se vede, că pre el nu vrea să-l bage în seamă, destitui pre zelosul protopop. — Părintele Ghenadie însă, drept răsplată rein-35 tegră pe acel protopop în un oraş din Eparhia Mitropoliei. Politeţă pentru politeţă. (Ziua, 5, 6, 8, si 10 Martie 1896; nesemnal; neretipăi'it) CRONICA In politică s’au petrecut în timpul din urmă două lucruri de mare însemnătate: fuziunea celor două ramuri ale partidului con-40 servator, conservatorii-bătrâni şi junimiştii, şi reintrarea dizidenţilor drapelişti în partidul liberal. Fuziunea conservatoare, păstrând ADDENDA 433 ca şef al partidului pe d. G. Gr. Cantacuzino, a dat o remaniare ministerială, un cabinet compus din elemente conservatoare şi junimiste sub preşedinţia d-lui P. P. Carp, care a luat portofoliul finanţelor, cel mai important resort politic în timpul de faţă. Rein-5 trarea drapeliştilor în rândurile partidului liberal, sub conducerea d-lui Dim. Sturdza, s’a consacrat prin declaraţiuni solemne în întrunirile publice pe care partidul liberal reîntregit le-a ţinut în Capitală şi în provincie. Se pare că pe cât opinia publică atât şi Coroana a văzut bucuros io aceste două aranjamente menite să limpezească terenul luptelor noastre politice, făcând posibilă o guvernare constituţională normală, cu atât mai necesară astăzi, cu cât criza financiară prin care trece Statul român cere o mai grabnică soluţiune. Criza aceasta, care un moment produsese în mai toate spiritele 15 o adevărată panică, este rezultatul fatal al unei politice financiare greşite, pe care Statul român a practicat-o de aproape treizeci de ani, politică ce se poate caracteriza în câteva cuvinte: risipă fără socoteală şi abuz de credit, întemeiate pe o închipuită desvoltare economică viitoare. Această desvoltare economică nu s’a produs, 20 sau, în tot cazul, s’a produs în proporţiuni cu mult mai neînsemnate decât fusese întrevăzută: creditul s’a sleit aproape şi astfel Statul, legat de o sistemă budgetară de risipă, se găseşte într’o strâmtorare aproape primejdioasă. Ceea ce face, în aceste împrejurări, cinste deopotrivă tutulor 25 bărbaţilor noştri politici, este că voci autorizate din ambele partide au recunoscut cum că vina pentru grava situaţie financiară a Statului cade deopotrivă asupra fiecărui partid: fiecare a greşit la rândul său continuând politica cheltuelilor şi împrumuturilor fără socoteală, amăgit de iluziunea unei prosperităţi, pe care cerul tre-30 buia să ’ngrijească a o trimite; fiecare a tras pe rând poliţe, lăsând grija scadenţelor pe seama providenţei. Astăzi, când providenţa ne-a dovedit că nu-şi asumă astfel de griji mari, se ’nţelege că Statul se găseşte un moment într’o stare destul de neplăcută. Se pare totuşi după afirmări autorizate, că o 35 panică n’ar fi tocmai justificată. Răspunsul Camerei la Mesajul Tronului accentuiază cu dinadinsul că, deşi situaţiunea financiară a Statului este destul de grea, nu e loc pentru desnădejde, ţara dispunând de incalculabile izvoare de avuţie încă vergine. Deocamdată, o raţională potrivire a cheltuelilor cu veniturile reale ar da 40 pas Statului să se reculeagă şi limpezit în socoteli să organizeze cuminte exploatarea acelor imense izvoare. Şi în această privinţă ambele partide sunt, în principiu măcar, de acord. Pentru a trece însă de greutăţile momentului, guvernul conservator s’a gândit încă de mult a revinde partea de acţiuni 45 de care Statul dispune în capitalul Băncii Naţionale. Această măsură întâmpină însă o vie opoziţiune din partea liberalilor, cari ar voi să obţină, în schimb, dela guvernul conservatorilor o prelungire 28 434 5 10 15 20 25 30 35 40 45 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE a privilejului Băncii, încă pe un însemnat period, termenul acestui privilej trebuind să expire peste câteva ani. Considerând situaţia în care se află Statul, se poate spera şi aci la concesiuni reciproce şi prin urmare la un aranjament raţional, mai ales că agitaţiunea liberalilor în chestiunea Băncii, nu ar avea prea mulţi sorţi de popularitate în masele adânci. In adevăr, spiritele mai aşezate din partidul liberal înţeleg că speranţele de revenire la putere a liberalilor ar fi azi destul de premature şi că revenirea acestora la putere n’ar aduce vreun folos ţării şi mai puţin încă partidului liberal. Acei dintre liberali cari judecă astfel înţeleg cât e de bine ca o mare parte din opera de reparaţiune a politicei noastre financiare să o săvârşească partidul conservator, şi că toată agitaţiunea cadrelor liberale nu trebue să aibă alt scop decât ţinerea acestor cadre, cum se zice în termeni de războiu, en train: o prea îndelungată odihnă oboseşte şi demoralizează cea mai valoroasă oaste. Şi apoi, într’o oaste nu toţi bravii se luptă de dragul gloriei şi de patima drapelului, mai luptă ei mulţi şi pentru ceea ce odinioară se chema « dobândă »; trebue dar să li se ţină totdeauna deşteaptă speranţa că orice hărţuială poate degenera într’o bătălie decisivă. Un moment a fost vorba ca vestita companie americană Stan-dard Oii Company, care dispune de un capital mai mare decât întreaga noastră datorie publică, să facă un aranjament cu Statul român pentru exploatarea păcurii. Tratativele dintre guvern şi reprezentanţii companiei americane nau dat niciun rezultat. Fiindcă era vorba de o afacere extraordinar de importantă, s’a desbătut, se ’nţelege, şi cu, şi mai ales fără competenţă, deşi bazele tratativelor fuseseră, cu drept cuvânt, apărate de guvern cuminte şi cu discreţie de orice tăvălire prin publicitate. Fireşte că nu e bine şi n’ar fi serios să se permită amestecul oricăruia neautorizat în desbateri de aşa natură; ele trebuesc conduse numai de părţile autorizate, lăsând organele de publicitate a se deda, pe din afară din cauză, tuturor cronicelor şi studiilor fantasiste. Acest lucru l-a accentuat destul de clar primul ministru în Cameră, răspunzând unei întrebări indiscrete că, atunci când din tratativele dintre guvern şi companie va rezulta un aranjament pozitiv, numai atunci guvernul va veni să ceară Camerii un vot; până la cererea acelui vot, guvernul îşi rezervă libertatea de acţiune şi n’are să dea niciun răspuns Camerii. De ce s’au rupt şi dacă e bine sau rău că s’au rupt tratativele cu compania miliardară, care venea cu punga-i deschisă la noi în aşa momente, nu se poate şti pozitiv, căci nicio minte sănătoasă n’ar putea pune temeiu pe vreuna din bănuelile fantesiste, care au circulat şi circulă încă în această privinţă. Totuşi cine cunoaşte bine situaţia financiară a Statului nostru şi este interesat a-i vedea un început de limpezire nu poate privi fără oarecare regret, fie cât de vag, ruptura tratativelor cu Standard Oii Company. * 5 10 15 20 25 30 35 40 ADDENDA 435 O nenorocire publică destul de însemnată s’a întâmplat la noi pe toamnă: revoltele producătorilor de ţuică din câteva localităţi de munte. Acele mişcări de un caracter foarte grav au trebuit fireşte reprimate cu forţa publică, şi fireşte represiunea unor revolte trebue să dea loc la întâmplări totdeauna regretabile şi, din nenorocire, niciodată inevitabile. Ceea ce este însă mai dureros în toată această tristă împrejurare este că ea a rezultat numai şi numai ca orice tragedie puerilă, dintr’un malentendu: o bună tălmăcire limpede şi liniştită ar fi putut evita sângerosul desnodământ. Dar sângele vărsat pământul îl înghite şi nu-1 dă numai decât înapoi: să dea Dumnezeu altădată mai multă minte şi organelor autorităţilor şi poporului! * Universitatea germană din Cernăuţi şi-a serbat zilele acestea jubileul de 25 de ani dela înfiinţare. La această serbare au fost invitate să ia parte şi Academia şi Universităţile noastre. Cea dintâi a fost reprezentată de către secretarul său perpetuu, d. Dim. A. Sturdza, iar cele de-al doilea de către d. profesor de istorie dela Universitatea din Bucureşti, d. Onciul. Delegaţilor români li s’a făcut o strălucită primire. D. Sturdza a ţinut un mare discurs academic întru lauda culturii germane. Ca un corolar al serbării universitare dela Cernăuţi, câteva zile mai târziu, s’a petrecut, într’o şedinţă a Academiei Române, un incident destul de neplăcut. D. Dim. Sturdza, dând seama ilustrei adunări despre serbarea dela Cernăuţi, a fost întrerupt de d. B. P. Hasdeu, care i-a imputat în termeni aspri că n’a combătut la Cernăuţi cultura germană şi n’a revendicat dreptul limbei române de a domni în Universitatea provinciei, a cărei populaţiune e în majoritate română. Poate să aibă dreptate ilustrul academic; dar se înţelege dela sine că imputarea făcută de d. B. P. Hasdeu d-lui Sturdza nu era destul de întemeiată: d. Sturdza, ca invitat, nu putea să spună aşa ceva — aminteri nemţii aveau dreptul să zică, pe româneşte, « pofteşte-1 la nuntă, ca să-ţi zică: la mulţi ani!» * Despre jubileul Societăţii geografice române, vezi darea de seamă specială în corpul revistei. * Atât Teatrul Naţional cât şi Opera Română merg foarte slab şi ca succes şi ca afacere. Lipsa de câştig material găseşte un fel de explicaţiune în criza care bântue piaţa: cam ieftină explicaţiune, ce-i drept, dar pe vremuri de criză trebue să ne mulţumim şi cu explicaţiuni ieftine, mai cu seamă dacă se mulţumesc cu ele acei de-a-dreptul interesaţi. 28* 436 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Teatrul Naţional a jucat anul acesta o sumă de încercări dramatice originale ; din nenorocire, niciuna n’a putut obţine vreun succes de seamă. Să sperăm că pentru anul viitor se va alcătui' din vreme un repertoriu din piese străine încercate, mai conve-5 nabile decât încercările tinerilor noştri autori. Teatrul Naţional este o instituţie de artă dramatică, nu de literatură originală. Ar fi bine să avem şi' o literatură originală de teatru; dar, dacă nu se poate, atunci trebue să ne hotărîm a nu pierde de hatârul uneia şi pe cealaltă: să nu pierdem artă de hatârul literaturii. Cu aşa lite-ratură nu poate merge Teatrul Naţional. (România Ilustrată, I, 1,10 Decemvrie 1900, semnat: I. L. Caragiale) « MOLDO-VALACHIA » Intre nişte cărţi vechi, am găsit una cu deosebire interesantă: este o descriere scuytă a Principalelor-Unite române pe la 1864— 15 1865, făcută de un călător francez. Coperta cărţii e ruptă, aşa că nu se poate şti numele autorului; dar din colon-titlurile de pe pagini se vede că titlul cărţii este: «la Moldo-Valachie ». Deşi este o lucrare cam superficială, are însă multe observaţiuni şi impresiuni juste şi adesea destul de picante; aşa, am crezut că voiuface plă-20 cere cititorilor « Gazetei Săteanului», dându-le din acea carte câteva şiruri alese. Deocamdată e interesantă impresia ce moravurile societăţii moldo-române de acum patruzeci de ani a făcut-o asupra călătorului francez. Ceea ce-1 isbeşte mai mult pe acesta este între altele pasiunea 25 neînfrânată a moldo-românilor pentru jocul de cărţi. El crede că Ruşii ar fi introdus la noi ohiceiul jocului pe vremea ocupaţiei din 1808—1812; căci boerii bătrâni-cu cari a avut aface i-au afirmat . că înainte de venirea Ruşilor nu se pomenea să se joace. Tot boeri mari i-au spus însă că se juca mult încă de pe vremea Fanarioţilor, 30 şi că prin urmare Ruşii dedeseră de teren bine pregătit. Ceea ce i pare caracteristic străinului e că la moldo-români nu se joacă niciun joc savant, de combinaţie şi de inteligenţă, care cere timp mai îndelungat pentru săvârşirea unei partide; ci numai jocuri de noroc, jocuri oarbe, când sunt jucate cinstit, jocuri expe-35 ditive, cari dintr o aruncătură de carte într’o clipă decide (sic) de soarta jucătorului. Cu deosebire se juca pe vremea aceea aşa numitul de europeni faraon: moldo-românii îl numeau ca şi Ruşii, dela cari-1 învăţaseră, ştos (sie). , Dibăcia jucătorilor inspiră francezului o adevărată admiraţie. 40 Un joc de cărţi în mâna unui moldo-român este un instrument care ascultă de orice poruncă a jucătorului: un talent extraordinar de cea mai înaltă scamatorie. Deşi în genere Moldo-Românii au aerul foarte liniştit şi domol, deşi sunt nepăsători mai în toate împrejurările vieţii, la joc sunt foarte ageri şi arată un temperament fierbinte. ADDENDA 43? Foarte rar un român se mâniei ori îşi iese din fire\ el este totdeauna stăpân pe sine şi cuminte; are în genere sânge rece; nu se turbură uşor; aceste daruri fac din români dela vârsta cea mai tânără excelenţi diplomaţi; La joc însă se schimbă lucrul: la joc r> nu-1 mai .cunoaşti pe român — febril, nervos, iritat într’una. «Cine nu a văzut pe români, zice autorul, mânuind amestecând, aruncând, întorcând, mototolind şi rupând cărţile — n’a vă-- zut nimica! Acolo, la joc, îşi petrec nopţile şi zilele, uitându-şi de toate, de casă, de masă, de slujbă, de datorie, de rude şi de prie-jo tini. Pe o carte au pus tot: moşii, acarete, cai, trăsuri, mobile, giu: vaere; şi-ar juca femeile şi copiii, dacă s’ar primi şi astfel de miză. Cu felul acesta de traiu, românii se ofilesc şi se prăpădesc foarte de tineri; la patruzeci şi cinci, mult la cincizeci de ani, sunt bătrâni hodorogiţi. 13 In cincizeci de ani s’au prăpădit — autorul vorbeşte la 1864 — colosale averi. Au trebuit boerilor bani, bani şi iar bani ca să aibă cu ce juca. De aci, şi asemenea din iubirea luxului nemăsurat, a isvorât răul cel mare: camăta; şi din aceasta apoi, sdruncinarea, răsturnarea unei întregi societăţi prin trecerea avuţiilor mari din 20 mâinile boerimii româneşti în mâinile zarafilor evrei. Dar vă lăsăm să vorbească autorul! «Jocul a năvălit pretutindeni, în administraţie, în magistratură, în armată. « Se spune, dar eu n’am verificat deloc, ba chiar voiu să crez 23 contrariul, că aicea o prea stricta lealitate nu domneşte totdeauna la joc şi că uneori talentul ajută norocului, — dar ce importă? se cunosc jucătorii între ei; sunt preveniţi, luptă cu arme egale; dar agiamiii nu e rău să ia seama bine. « Dacă unele averi se surpă, altele se ridică. Se vorbeşte de un so jucător foarte dibaciu şi foarte... norocos, archi-milionar, care dă serate şi petreceri ca în Halima şi ziafeturi ca Baltazar; clădeşte castele, spitale, biserici! Acest predestinat n’a întâlnit până acuma vânt protivnic. Se spune că pe portalul uneia dintre strălucitele sale locuinţe stă sculptat en âventail un joc de cărţi cu un as de pică 3,-» în mijlocul cercului — cartea credincioasă, isvorul nesecat al câştigurilor nesfârşite. « Dar un jucător se ridică; câţi însă cad spre a se târî în mizerie murdară. Exemplele acestor căderi nu folosesc nimănui; camăta lacomă urmează a-şi ţine gura căscată înghiţând aurul. 40 « Jocul este o plagă socială gravă, şi nu va dispărea, teamă mi-e, decât cu cel din urmă galben de aur al celui din urmă boer. « Astfel se risipeşte aci viaţa în galanterie, în joc şi în alte uşurătăţi, printre cari domină şi consumarea unei mulţimi incredibile de ţigarete, cari ard fără întrerupere. Ce timp mai poate rămânea 45 pentru afacerile private, necum pentru cele publice? Lumea d’aci nu e curioasă să studieze. Şi punându-ne din acest punct de vedere, nu descoperim oare cuvântul prostraţiunii crescânde a claselor 438 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE înalte? Nu înţelegem astfel pentru ce spiritul de familie este stins, cinstea în dara veri foarte rară şi plata datoriilor imposibilă? pentru ce gustul studiului, practica artelor şi literelor, integritatea magistratului şi funcţionarului sunt virtuţi aşa de rare? Iată poate şi 5 cuvântul pentru care religia nu e decât un simulacru şi morala e numai o formulă resumată în două vorbe: fă tot ce nu-i d’adreptul oprit şi permite-ţi tot ce poţi ascunde. « Mai e oare nevoe să adăogăm că spiritul de salon este incompatibil cu această societate aşa de strălucită pe din afară şi atât de io puţin consistentă înăuntru? Cum se poate înfiinţa aci un centru intelectual, vreo întrunire intimă, unde să se schimbe idei, unde să scânteeze conversaţia, unde ciocnirea unei gândiri de spirit să facă a ţâşni una după alta alte scântei? Nu există, crez, o altă ţară, cu pretenţii de civilizaţie, unde Ies resources (Tune spirituelle causerie 15 să lipsească mai mult. La bărbaţi instrucţiunea este ori nulă ori prea puţin solidă, afară se ’nţelege de rari bărbaţi cari au făcut stu-diuri complete în străinătăţi; dar în genere aceştia nu fac parţe din înalta societate. La femei instrucţia este încă şi mai rară şi mai neîngrijită. 20 « Se vorbeşte mult franţuzeşte în Bucureşti şi chiar destul de curat,, cu un uşor accent meridional, care nu e deloc neplăcut. Nu poate cineva pretinde- Românilor să cunoască perfect bogăţia şi subţietatea extremă a acestei limbi străine. Aceia cari au locuit în Franţa s’au întors de acolo în patria lor aducând cu dânşii de pre-25 ferinţă limbajul de turf şi dela Palais-Royal. Cărţile cari fac sgomot la Români sunt romanele franceze cele mai puţin serioase ale zilei şi celei mai uşoare ca moralitate ale unei alte epoce. Se găsesc însă şi biblioteci cu opere de buni autori franceji; dar mai mult ca mobile de lux şi de paradă!. V \ 30 Sunt aproape patruzeci de ani'-‘dă-eălâto^al frMoez a văzut ţara noastră, umblând de colo până colo cu căruţa de postă. Deşi superficiale impresiile şi observaţiile lui, ele au, precum ştim dela părinţii noştri, şi precum ne amintim vag să fi văzut chiar noi în copilărie, un fond de adevăr, — pentru, vremea de 35 atunci, fireşte. De atunci până acuma lucrurile, din norocire, s’au schimbat mult — mult, dar nu de tot. ^ Să sperăm că în curând se vor schimba cu totul, aşa că peste alţi patruzeci de ani copiii noştri să nu mai aibă despre aşa stare 40 altă amintire decât descrierile uşoare ale călătorilor străini. Asupra cărţii la Moldo-Valachie, voiu mai reveni încă odată. II In numărul 2 din luna trecută a « Gazetei Săteanului!, am vorbit despre interesantele impresiuni de călătorie ale unui francez în 45 ţările române, pe la 1863—1864, cunoscute atunci Europei sub numele de Principatele-Unite sau Moldo-Valachia. ADDENDA 439 Continuăm a spicui din cartea călătorului francez, alegând priă ţile cele mai pitoreşti; căci, ce e drept, — dacă,în privinţa observaţiilor ce el face asupra moravurilor, limbii şi aşezămintelor moldo-române, i se poate aduce multă imputare de uşurătate,—în pri-.> vinţa părţii pitoreşti are netăgăduite merite. Astfel, capitolul despre mănăstirile noastre este cu deosebire atrăgător, cu atât mai mult cu cât astăzi sunt aproape uitate cu desăvârşire moravurile şi fisionomia acelor aşezăminte religioase... Mănăstirile din Moldo-Valachia aveau pe atunci o fisionomie io foarte caracteristică; ele erau una (sic) dintre semnele particulare ale ţărilor. Fără să cunoască cineva acele mănăstiri, nu-şi putea da seama bine despre ţările acestea. Călătorul francez le vizitează un an după secularizare, când încă acele aşezăminte nu-şi schimbaseră decât numai proprietarul. Mo-ir> ravurile, întreţinerea şi modul de administraţie erau încă, cu foarte puţine schimbări, aceleaşi ca şi înainte de secularizare. Cele mai vechi dintre mănăstiri fuseseră întremeiate de pe vremurile eroice, depe vremurile propoveduirii şi credinţei puternice; mai târziu s’au ridicat altele prin evlavie şi prin adiate (sic) de cătră credincioşi boeri şi oameni avuţi. Toate aceste aşezăminte închinate crucii fuseseră ridicate pentru scopuri de binefacere; pejitru ajutorarea sărăcimii şi neputinţii; pentru uşurarea scăpătăciunii, îngrijirii bolnavilor şi nevoiaşilor; pentru adăpostirea bătrânilor; pentru ocrotirea şi învăţătura co-25 piilor sărmani; pentru găzduirea călătorilor scl. şcl. Dar scopul pentru care erau clădite acele frumoase şi sfinte aşezăminte n’a fost decât prea puţin urmărit. Afară de găzduirea călătorilor, nimic alt, sau, mai exact, prea puţin alt au mai făcut mănăstirile închinate cătă vreme au fost sub administraţia călu-30 gărimii greceşti. Dacă scopul primitiv ar fi fost urmărit cu scumpătate de acei cari administrau mănăstirile, şi barem dacă abuzurile acestora n’ar fi luat proporţiuni din cale afară scandaloase, poate că guvernul prinţului Cuza n’ar fi cutezat să se atingă de instituţia mănăstirilor sau, în orice 35 caz, n’ar fi putut seculariza bunurlie mănăstireşti cu atâta uşurinţă. Averile mănăstireşti închinate, în loc să fie, cum gândiseră şi socotiseră fundatorii, un isvor de binefaceri pentru societatea românească, ajunseseră a fi un mijloc puternic pentru îndeplinirea ambiţiilor şi poftelor personale, pentru întreţinerea trândăviei cele ^ 40 (sic) mai neruşinate şi a tutulor viţiilor şi întregului desfrâu ce decurg din o astfel de hogată trândăvie. Fiindcă boerii şi domnii fundatori hotărîseră odinioară ca din veniturile unor mănăstiri să se trimită ca dar o parte la mănăstirile dela Sfântul-Munte, din Alexandria Eghipetului şi dela Ierusalim, 45 şi la patriarchia din Ţarigrad, aceste daruri încet-încet au fost socotite ca drepturi de posesiune asupra veniturilor întregi; domnii fanarioţi, se ’nţelege, au consfinţit aceasta. 440 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE • Astfel deveniseră mănăstirile deplină posesiune a călugărilor greci. Veniturile mănăstirilor închinate erau evaluate la peste 15.000.000 de franci; Bunurile mănăstireşti, deşi călugării greci se bizuiau pe sprijinul 5 Rusiei şi Turciei, au fost în fine secularizate prin votul adunării legislative dela 12 Decembre 1863. Puţin în urma acestei secularizări, trece călătorul francez prin ţară. Iată cum vede el acele aşezăminte şi ce gândeşte despre ele: «Când intri pe moşiile mănăstireşti, recunoşti îndată că felul io cum se cultivă pământul este cel mai cuminte din toată ţara. Tre-când prin pădurile cari înconjură aceste moşii, admiri conservarea lor, măreţia şi bogăţiile lor. După pădure, vine un lac, apoi un ostrov, în mijlocul căruia se ridică mănăstirea. Nu numai că au ales „ cele mai frumoase locuri acei ce au ridicat acele locaşuri sfinte, dar 15 s’au gândit să aleagă în mijlocul pădurilor un azil nepătruns; lacurile apoi au fost ca un al doilea adăpost, ca o a doua linie de apă* rare. Pe acele vremuri, aşa măsuri trebuiau luate contra prădăciu-nilor şi atacurilor cu mâna armată. «Astăzi, asemenea primejdii mai că nu mai e$ristă~; mănăstirile 20 sunt astăzi nişte răcoroase şi încântătoare cuiburi de repaos, unde găseşti linişte şi traiu bun. Multe familii îşi adăpostesc rămăşiţele pământeşti ale părinţilor la mănăstiri; de aceea, plimbările prin acele sfinte locuri nu sunt numai partide de plăcere, sunt mai mult pelerinaj uri de evlavie. 25 «Bisericile, architectura for, turnurile scânteetoare, arhonda- ricurile unde sunt ospătaţi trecătorii şi musafirii, casele monachilor, despărţite cu grădiniţe, totul e foarte elegant, totul străluceşte de colori vii şi având un aspect foarte plăcut, cu toată iregularitatea lor. Nimic nu e mai pitoresc decât, după ce ai .ujnblât* pe peteci 30 ascunse *n păduri, descoperirea- acelei îngrămădiri de tturniiri, căsuţe cochete, porticuri bătrâne, grădiniţe, viişoare şi copaci, cari se oglindesc în apele limpezi ale lacurilor. «Astfel sunt în genere mănăstirile de câmp. Cele de munte se deosibesc numai prin lipsa lacului; însă ce locuri pitoreşti! ce fru* 35 museţe de vederi! » Acei dintre noi cari în copilărie au apucat încă mănăstirile noastre ’n floarea lor, de sigur vor gusta mult rândurile sincer en~ tusiaste ale călătorului francez, amintindu-şi de pădurile mânăsti* reşti şi de grădinile acelea, de pe vremurile când toporul nu-şiîn-40 deplinise fapta, nici părăsirea nu se abătuse asupra acelor mult căutate locaşuri de închinăciune ’n ticnă. Dar să lăsăm pe călătorul francez să-şi spună mai departe constatările şi impresiile: «Disciplina în mănăstiri este foarte blândă, afară de slujba bi* 45 sericească, slujbă obligatoare pentru toţi fără excepţie, şi de munca cu care sunt însărcinaţi fraţii... Cea mai severă regulă de păstrat este postireâ, care este îndoit de aspră pe vremea celor patru po* ADDENDA 441 sturi anuale. Şi aşa se cam explică aşezarea mănăstirilor în apropiere de lacuri, din cari se scot peşti mulţime şi raci şi scoici... « ...Sub toate raporturile, mănăstirile femeeşti seamănă cu cele bărbăteşti; cu deosebirea că la cele femeeşti domneşte' mai 5 mare libertate şi că personalul este în general mai bine compus întru cât priveşte extracţiuneai Călugării sunt ţărani şi oameni de rând; călugăriţele în mare parte sunt copile de familii nobile şi burgeze ». Călătorul francez se miră de moravurile sociale ale călugăriţelor 30 române. In Ioc să găsească în mănăstiri nişte creaturi bigote, respingătoare şi ursuze, găseşte nişte dame cu maniere destul de li* bere, nişte persoane de lume, foarte deslegate de bigoterie, mai toate de un comerţ social foarte accesibil. La cele mai multe vede o instalaţie de femee de lume, piano, bibliotecă profană şi toate k> superfluităţile lumeşti. Unele dintre ele dau prânzuri, unde se di-rieazâ â la franţaise, iar după masă se iau cafele şi des liqueurs şi se fumează ţigarete împreună cu stăpâna casei. Francezul admiră ospitalitatea bogată şi graţioasă cu care ori* cine este primit, ospătat şi ’ngrijit în mănăstiri. 20 Mai cu seamă îşi aduce aminte de ospitalitatea măreaţă ce i s’a dat la episcopia Buzăului, unde pe atunci era archimandritul Ef* timie, mort la anul 1863. Călătorul spune într’o notă că acel venerabil bătrân a murit, pe cât se crede, de mâhnirea ce i-a pricinuit-o secularizarea. In niciun palat prinţiar nu i s’ar fi putut face 25 străinului călător o mai splendidă primire. Francezul închiee capitolul despră mânăsţiri cu următoarele cuvinte, ce par ar fi fost o adevărată cobiret « Nu ştim ce ~ păstrează mănăstirilor române viitoruţ.. « ...Ceea ce am dori noi este să fie măreţele păduri prin cari so am trecut scutite de secure, şi acele asiluri, unde călătorul sărac ori bogat găseşte, noaptea şi ziua, masă şi adăpost, să fie respectaţe de casmaua dărâmătoare! » Cine a cunoscut mănăstirile noastre şi le vede astăzi înţelege de ce am considerat cuvintele sentimentale ale* călătorului străin 85 ca o adevărată cobire. S’au dus pădurile! Zidurile, câte nu le-au (sic) atins casmaua, se surpă unele* ne mai fiind nimini să le proptească, iar altele sunt proptite şi întărite pentru ca să slujească drept- puşcării şi temniţe. 4o Cât despre vestita ospitalitate mănăstirească, acum, zilele ace- stea, s’a hotărît a i se şterge şi cea din urmă slabă umbră de amintire: neînsemnata subvenţie, pe care o dedea statul mănăstirilor în acest scop de omenie, a fost suprimată din buget — arhondaricurile sunt, cu desăvârşire suprimate. 45 Păcat! (jGazeta Săteanului, 20 Februarie şi 20 Martie 1900» semnat: Caragialeţ. prima parte are în revistă, titlul: i Moldo-România ») 442 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE TRIBUNA LIBERĂ! Pătrunşi pe deplin de legile progresului şi de nevoile de civilizaţie mereu crescânde ale societăţii noastre, voim să facem o inovaţie în presa română: deschidem în coloanele revistei noastre 5 aşa numita Tribuna Liberă sau Stâlpul Infamiei. Este o rubrică de care direcţia, nici redacţia nu răspund — o rubrică de care dispune oricine pofteşte, cu intime condiţiuni între dânsul şi administraţia foii. Cititorule, eşti om, eşti român! ia uite-te cu atenţie la icoana 10 de mai sus. Ai văzut? Ei! acum, ascultă bine. Un croitor nu voia să-ţi lucreze pe datorie; o soacră te supăra; te jena un rival; 15 o slugă ’ţi cerea simbria întârziată; nu voia un stăpân să ţi-o plătească înainte de termen un bucătar bun te părăsea; îţi prindeai iubita cu altul mai galant; te insulta un mitocan; 20 un om distins te nesocotea; un creditor te prigonea; te ocolea un debitor; un profesor pedant îţi lăsa copilul repetent; un concurent te distanţa; 25 te mată un adversar politic; o femee ’ţi despreţuia stăruinţele; nu se grăbea un impiegat să te slujească pe dumneata întâiu în îmbulzeală; , - v: x;-; un reprezentant ălautorităţii pnbliee voia să-fi exercite atri-30 buţiile faţă de dumneata ca şi cu oricine — a! cu dumneata! un judecător nu-ţi dedea dreptatea când şi cum îţi trebuia; talentul şi succesele d-lui Cutare nu te lăsau să dormi; într’un cuvânt, erai de atâtea ori lovit în amorul propriu! şi se ’nţelege, aşa de adânc lovit, simţeai acolo buba cocând; te durea, 35 scrişneai şi nu vedeai leacul mântuitor, ne-având măcar cui să te plângi. Aşa era înainte de inovaţia noastră în presa română. A! dar astăzi lucrurile s’au schimbat. Cui să te plângi? cui? 40 — Opiniei publice! Da! Ia uite-te încă odată Ia icoana de mai sus... Vezi-1 pe acel nenorocit legat cobză la stâlpul infamiei! Uite, ce canon cumplit pe el ! uite, ce furie în mulţimea răsculată îm-potrivă-i! Auzi huiduiturile, fluerăturile, ocările, blestemele opiniei 45 publice! Iată cum, mici, mari, femei, bărbaţi, copii, îi dau unii cu tifla, pe când alţii îl bat cu pietre şi cu lături, şi pe când acei ce ADDENDA 443 l-au legat la stâlp, unul îl stupeşte şi altul îl chiorăşte cu cerneală! Ei?! Ai pe cineva la inimă? Haide! Ce mai aştepţi? Ce stai? Repede vin şi-l dă la Tribuna Liberă a. « Moftului Român »! Şi dacă r> are tată, mamă, soţie or soţ, copii, fete mari — atât mai bine! Adu-i aci pe toţi! pe toţi să-i legăm la stâlpul infamiei — să-ţi sari inima, văzându-i cum se canonesc ca nişte muncenici sub turba şi oprobriul public. (Moftul Român, nr. 2, 8 Aprilie 1901, semnat: Carageale) io ECONOMII Directorul « Moftului Român » fusese numit impiegat la Regia Monopolurilor Statului, două luni după venirea partidului conservator la putere, în 1899. împrejurări politice, asupra cărora, chiar dacă ne-am permite, n’avem deocamdată loc să desbatem, au 15 făcut să revie la putere partidul liberal. Ţara trecea printr’o criză ne mai pomenită: trebuia degrab găsită o soluţiune care să restabilească faţă cu Europa creditul mai mult decât compromis al regatului român, ameninţat a fi pus sub interdicţie ca ori ce tânăr, stricat şi risipitor. Atunci s’au propus 20 trei soluţiuni: 1. Impozite indirecte fără economii; 2. Impozite directe şi mici economii; 3. Mari economii şi mici impozite directe şi indirecte. Această a treia soluţiune — a liberalilor — a convenit M. Sale 25 Regelui; M. Sa Regele a chemat pe liberali la putere şi aâtfel, fireşte, aceeaşi soluţiune a convenit şi ţării. Atunci, individul numit de conservatori în slujbă, ca recompensă pentru mici servicii aduse prin publicitate în opoziţie, a primit dela noul director general al Regiei onor. d. C. Mănescu, urmă-30 toarea adresă, cu data de 30 Martie, când printr’o stranie prevedere, primul număr al «Moftului Român» ieşise de sub tipar: D-lui /. L. Caragiale, Registrator, etc. Domnul meu, Postul de Registrator ce ocupaţi în administraţiunea centrală 35 fiind suprimat prin budgetul exerciţiului 1901—1902, cu regret vă facem cunoscut că rămâneţi în disponibilitate pe ziua de 1 Aprilie 1901. Director general C. Mănescu. 40 Acel « cu regret» era prea delicată vorbă, ca să nu merite un răspuns politicos. De aceea, directorul revistei noastre se grăbeşte a răspunde d-lui director general al Regiei prin numărul acesta: 444 ARTICOLE POLITICE Şi CRONICI DRAMATICE D-sale D-lui Director General al Regiei M. S. Prea stimate domnule, înţeleg şi, dacă voiţi, împărtăşesc chiar regretul d-voastră,pentru aceea. ce mi-aţi făcut cunoscut pe ziua de 1 Aprilie. Trebue însă 5 să ne resemnăm: ţara.are atâta nevoie de economii! Când mă gândesc că'numai prin suprimarea postului meu de registrator, regatul face o economie enormă! D-voastră, ca om de calcule, veţi înţelege îndată. In adevăr, eu primeam efectiv pe lună lei 389, bani 50; asta io face câte 4.674 lei 40 bani pe an. Ei! dacă slujeam 30 de ani, asta făcea 140.220 lei; dacă apoi, după acei 30 de ah, slujiţi fără să fi fost lovit de vreo penalitate, care să mă facă a-mi pierde dreptul la pensiune, m’aşi fi retras, regulându-mi acest drept, şi agi fi profitat de el încă, să nu zic alţi 30 de ani, dar măear 25, câte 300 lei 15 pe lună, 3.600 pe an, şi ăsta face un condeiu de 90.000. Care va ş ă zică; 140.220 lei, leafă, şi 90. caţiune maternă în limba maternă. Sub niciun cuvânt apoi, nu-i slobod să încredinţeze educaţiunea copiilor la alte guvernante decât românce verzi. Art. 48. — Ele sunt datoare a da singure să sugă copiilor, alăp-tându-i în acelaşi timp cu sentimente şi idei de român verde, con-20 form statutelor de faţă. Art. 49. — In cazul când un membru nu ar avea lapte, sau, întâmplător, nu i-ar fi sfârcul mamelelor perforat, sau s’ar gâdila prea tare, sub niciun cuvânt nu va putea lua o doică străină, care ar da copilului să sugă lapte străin, alăptându-1 în acelaş timp cu sen-2fi timente şi idei străine; ci va fi datoare să ia o doică româncă verde, de preferinţă o membră activă a societăţii. In capitolul despre membrii de sex masculin ai societăţii, statutele impun aceleaşi obligaţiuni şi taţilor ca şi mamelor, afară, 30 se ’nţelege, de obligaţiunile privitoare la alăptare. Se înţelege că orice abatere dela îndatoririle statutelor atrage după sine: întâia oară un avertisment, a doua oară o amendă şi a treia oară excluderea, în şedinţă plenară, a membrului vinovat din societatea « Românilor Verzi » şi declararea lui ca străin de neam. 35 Abaterea dela îndatoririle privitoare la alăptarea atrage după sine dela întâia oară pedeapsa excluderii. (Moftul Român, nr. 6, 6 Maiu 1901, semnat: Caragiale) LIGA « Moftul Român » vrea şi trebue să fie cronica vremii în care 40 i-e dat să trăiască, sub soarele todeuna vesel al acestei adesea mâhnite patrii. Istoricul viitor, voind să aştearnă povestirea interesantei noastre vremi, nu va trebui, credem, să nesocotească nota noastră, dacă va dori, în folosul lumii lui, să dea acordul exact al împrejurărilor lumii noastre româneşti. 29 450 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE — A! dar ce-i asta ? iată că « Moftul Român » îşi permite să ia un ton grav! — Ei! şi de ce nu, domnule cetitor?.,. De ce, odată, la o ocazie mare, «Moftul Român» să nu-şi permită şi el un ton grav, când 5 atâţia confraţi gravi, foarte adesea în cele mai mărunte ocazii, îşi aleg de preferinţă tonul caraghioz? Da... Luăm tonul grav, fireşte, fiindcă voim să vorbim de un lucru sacru, la care trebue să se ’nchine orice român — de « Liga pentru Unitatea culturală a tuturor Românilor ». io Ştim că s’au găsit pe ici pe colo pesimişti şi sceptici — pădure fără uscătură, nu se poate — cari au zâmbit maliţios când, acum câţiva ani, naţiunea noastră, toată românimea, străfulgerată de unul şi acelaş fior, a înfiinţat Liga... Ridicau din umeri la orice manifestaţie — şi trebuiau să ridice foarte des; pufneau înfundat 15 în faţa acelui entusiasm grandios; de câte ori le arătai pornirea aceea generoasă a unui neam întreg, acel uragan de patriotism şi românism, îţi răspundeau ca nişte cobe :, urma alege ) A! n’am să uit vreodată ce mi-a fost dat săr văz! Era în primele zile ale înfiinţării acestei sacre instituţii naţionale 20 —o zi strălucitoare. Oraşul sclipea adornat cu flori, ramuri şi co- lorile noastre. Un popor întreg în veşminte de sărbătoare. Clopotele sfinte umpleau Jatgul cu glasurile lor evlavioase. Sus, albastrul topit în lumina soarelui; jos, păduri imense de tricoloruri, fâlfâind mândre la bătaia vântului, d’asupra unui vast ocean de capete ome-25 neşti. Un popor întreg, vrăjit de atâta frumuseţe din afară şi de atâta avânt din sufletu-i, avea deodată una şi aceeaşi halucinaţie: năluca lui Traian!... Iată-1! vine călcând rar cu mândria romană, cu fruntea-i şi privirea maestoasă peste capetele tutulor! iată-1 vine să cheme la triumfuri nouă pe aceşti coîoni ai lui părăsiţi de-atâta vreme 30 mizeriei seculare!... Şi poporul românesc plângea de bucurie. Priveam şi eu, uimit ca tot poporul, magica nălucă imperială şi tremuram în faţa acelei sublime privelişti, când simţii că mă bate cineva pe umăr. Mă ’ntorsei... Era una din acele cobe... Rânjind, îndrăzni să-mi propue o prinsoare, —-că «în vreme relativ scurtă, 35 Liga are să iasă un moft ca toate mofturile! ». A! ticălosul! Am făcut rău, ştiu, să accept prinsoarea lui infamă; trebuia să-l despreţuesc, să nu stau un minut la vorbă cu un copil atât de pervers al patriei mele. Un astfel de rămăşag este, în orice caz 40 şi din orice parte, o impietate... Dar m’am gândit că poate a mai rămas sub cenuşa sufletului lui o scântee ascunsă: atunci când eu voiu scormoni cenuşa, şi scânteea aceea captivă, pâlpâind iar liberă, îi va re’nflăcăra credinţa. A! am făcut rău! 45 Ştiţi până unde merge acuma omul meu cu infamia? — nu-şi poate închipui o minte sănătoasă: pretinde pur şi simplu că, în urma congresului Ligei, a câştigat definitiv prinsoarea. ADDENDA 451 Şi se apucă a-mi argumenta. — Bine, ticălosule, îi zic, o instituţie întemeiată pe dragostea şi jertfele unui popor mare, o instituţie menită să cultive şi să a-propie din ce în ce idealul unui neam mândru, de atâtea veacuri 5 călcat, ofensat şi umilit — poate fi profanată? Cum îndrăzneşti? 0 instituţie care a răspândit atâta cultură naţională în toate unghiurile locuite de ai noştri, a susţinut aţâţi misionari ai sfintei idei, atâtea şcoli şi atâtea biserici, învârtind în mânile ei sute de mii de lei, peste milion, poate — cum îndrăzneşti să susţii că a ieşit io un moft ca toate mofturile, numai şi numai fiindcă la Congres nu s’au adunat nici atâţia membri cât să poată face o partidă completă de popiei, şi fiindcă nu şe potriveşte în catastife o mizerabilă sumă de câteva mii de lei, nici măcar o sută!? Cu cea mai greţoasă neruşinare, omul meu mi-a răspuns: 15 —Toate bune cum le spui d-ta; dar eu ştiu că am câştigat ră- măşagul... Nu-mi dai banii? — Nu ţi-i dau cobe!... Ieşi afară! Nu mai puteam suporta prezenţa unui aşa ticălos! (Moftul Român, nr. 9, 27 Maiu 1901, semnat: Caragiaie) 20 LA' KERMESSĂ (Mare consiliu de râzboiu) Se non e vero... Cătră seară, Regele, care a trecut prin toate vămile parcului princiar, plătind pretutindeni în monede de aur, ajunge foarte L>r> uşurat, urmat de un general, un colonel, un căpitan şi un sublocotenent, la un chioşc — cel din urmă şi singurul pe care M. Sa nu l-a vizitat încă. Regele se caută în buzunar şi foarte discret, se adresează generalului : :>o — Generale, poţi să mă ’mprumuţi cu o sută de lei până deseară? — Sire, răspunde generalul, cu mâna Ia chipiu, nu mai am decât trei poli... dar... (către colonel) Colonele, poţi să mă ’m-prumuţi cu doi poli? — Domnule general, răspunde colonelul salutând, numai unul 3D mai am... dar (către căpitan) Căpitane, dă-mi un pol! — Domnule colonel, numai zece lei mi-a mai rămas... dar (cătră sublocotenent) Mişule, dă-mi zece lei! — Domnule căpitan, o patacă mi-a mai lăsat! — Adu-o ’ncoace! 40 Căpitanul ia pataca şi trece 15 lei colonelului; colonelul ia 15 lei şi trece 35 generalului; generalul ia 35 şi trece 75 M. Sale. — Sire, zice colonelul, numai atât s’a mai putut găsi! M. Sa mulţumeşte zâmbind, s’apropie de chioşc, ia un obiect dela graţioasa vânzătoare şi dă tot mărunţişul; apoi, cătră ofiţeri: 29* 452 5 10 15 20 25 30 35 40 45 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE — Domnilor, după o zi de luptă cu atâta bravură, iată-ne sleiţi! ... cred că a venit momentul să batem puţin în retragere, până să ne sosească rezerve. [Moftul Român, nr. 9, 27 Maiu 1901, semnat : Luca) ŢARA LUI HOBSCH Iată în sfârşit, iubite cititor, că se face dreptate unui nume ilustru atât de scump nouă ca şi tutulor bunilor Români ! iată că se realizează dorinţa tutulor câţi ţin să venereze memoria bărbaţilor cari au gândit bine şi drept pentru şi despre patria noastră română! Uite-te în numărul nostru de astăzi şi vezi proiectul statuei nemuritorului nostru amic Hiibsch. Cine a fost Hiibsch, toţi o ştim. Muzicant de mare talent şi om de mult spirit — în afară de atâtea frumoase compoziţiuni muzicale şi în afară de atâtea şi atâtea glume neuitate, — el ne-â lăsat două producţiuni ale spiritului său în adevăr neperitoare. Cât va exista o ţară românească, se va cânta măreţul imn regal «Trăiască Regele! » compus de Hiibsch! cât va fi ţara românească, ea va fi ţara lui Hiibsch! Ţară frumoasă cu veselă lume! nimini nu te-a caracterizat mai bine decât bunul nostru amic Hiibsch cu două vorbe ! Două vorbe! pe cari le spun copiii tăi la toate împrejurările mări şi mici, dela cel mai neînsemnat accident până la o adevărată catastrofă publică! două vorbe pe cari le aruncă Românul şi asupra unui act de supremă şi sfântă dreptate şi asupra celei mai monstruoase şi mai diabolice nedreptăţi! două vorbe, pe carr le ^aruncăfiii tăi şi -celor din urmă secături ca şi celor mai talentaţi şi mai distinşi dintre dânşii! două vorbe, pe cari RomânuHe scuipă şi asupra făcătorului de rele şi asupra eroului, asupra opincii ca şi asupra Vlădichii, asupra celui mai mic ca şi asupra celui mai mare lui! Ţară şi lume cuminţi şi egale de humor şi de filosofie faţă cu orice, cu binele şi cu răul, cu urîtul şi cu frumosul, cu adevărul şi cu minciuna, cu Dumnezeu şi cu Dracul! Trăiască ţara lui Hiibsch! Rămână vecinie în picioare statua eroului nostru spre pomenire! — Ei! dar ne va întreba cititorul. Bine, Hiibsch merită făr&’n-doială o statuă şi proiectul « Moftului Român » este admirabil, o adevărată operă de artă, operă plină de adevăr şi de inspiraţie. Dar fondurile? unde sunt fondurile? — O, Doamne! am putea răspunde noi; am văzut multe fonduri fără statue, ce mirare să vedem odată o statuă fără fonduri? Şi pe urmă să nu uităm a spune că şi noi ne-am gândit să deschidem liste de subscripţiuni pentru scopul nostru, şi punem multe speranţe în obolul publicului românesc. I ADDENDA 453 Haide! grăbiţi-vă de subscrieţi voi toţi câţi n’aveţi de dimineaţă până seara pe buze decât vorbele sacramentale cari le-a prins Hiibsch ca să pecetluiască locul şi vremea noastră ! Voi toţi câţi aţi smintit cinzeci de ani o lume întreagă cu pan-:► glicării sau cari o smintiţi cu aceeaşi metodă, ridicându-vă din gunoiu la treapta celor mai superbe boierii şi, zâmbind, proferaţi la adresa neghiobilor, aiuriţi de suferinţe morale şi materiale, cele două celebre vorbe; Voi cari, cuminţi, nu mai credeţi în nimica şi ziceţi despre orice io nerod, care mai are naivitatea să crează în ceva, cele două faimoase cuvinte; Voi toţi, mulţime înţelepţită de necazuri, cari, ori la ce lovitură primiţi, ridicaţi din umăr şi vă răcoriţi sufletul smăcinat mor-măind cele două sacramentale cuvinte; io Veniţi toţi de subscrieţi pentru ca să ridicăm cât mai degrabă la lumina soarelui nostru statua aceluia care a scris măreţul imn regal şi a consemnat spre vecinică neuitare cele două cuvinte-pecete. Sus Hiibsch! 20 . Trăiască ţara lui Hiibsch! (Moftul Român, nr. 10, 3 Iunie 1901, semnat: Caragiale) DOUĂ CAPETE!... Dacă doamna Smara şi amicul d-sale, ilustrul ciobănel român 2o Cârţan, sunt nepoţii , lui Traian, — lucru de care astăzi nu mai poate ’ncăpea nicio îndoială, — atunci Bucureştii noştri nu pot fi decât fiul mamei-Rome. Şi fiindcă fiul trebue să semene mamei, fireşte că şi capitala noastră, ca şi capitala Italiei, trebue să aibă catacombele ei. 30 Odinioară acele catacombe erau în strada Blănari, la cârciuma unde ilustrul Anton birtaşul-enciclopedist făcea adesea marţ în discuţii istorice, literare, filosofice şi politice pe unii dintre cei mai distinşi profesori speciali şi competenţi în materie. Dar comerţul român a dat dela o vreme înapoi; celebrele cata-35 combe, cari luaseră până în fine aerul unei adevărate academii libere, s’au închis, şi Bucureştii er# ameninţat să rămână lipsit de una dintre cele mai caracteristice trăsuri de asemănare cu nobila-i mamă Roma. Ce se ’ntâmplă însă? Iată că se descoper în Cişmegiu alte cata-40 combe! Acestea, dacă n’au ca acele vechi, mândria adevăratului vin de Drăgăşani şi a discuţiunilor înalte, au în schimb aceea ce trebue să aibă nişte adevărate catacombe romane — au aerul lugubru, conţin mistere macabre. In adevăr, nu se poate ceva mai macabru decât descoperirea 45 din zilele trecute, care a emoţionat întreaga noastră Capitală. 454 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Două capete de om! fără trup! şi ce e şi inai grozav, moarte! moarte de cel puţin câteva săptămâni... Ale cui să fie acele capete, cari rămân mute la orice întrebări? Toată ziaristica şi întreaga opinie publică s’a pierdut în con-6 jecturi. Un dublu asasinat! au zis unele gazete independente. Un ziar oficios după multă gândire, a crezut şi a avut curajul să-şi spună credinţa, că acele două capete sunt încheierea actului final al unei oribile drame pasionale: nu poate fi la mijloc, a zis 10 confratele liberal, decât o îndoită sinucidere; cei doi tineri s’au înjunghiat şi apoi şi-au tăiat unul altuia capul. Dar un ziar opozant — până unde poate merge orbirea provocată de pasiunea politică! — a trebuit şi aici să combată pe confratele oficios. 15 Nu-i adevărat! a zis organul opozant; cele două capete nu sunt capete nici de asasinaţi, nici de sinucişi, dovadă visum et repertum al medicilor legali. In adevăr, capetele sunt pline cu câlţiţ ele sunt desigur pierdute de eineva acolo în catacombe. Şi de aci, ziarul opozant trage concluzia, logică după părerea 20 sa: capete perdute, pline cu câlţi — trebue să fie, nu se poate să fie decât ale d-lui D. A. Sturdza. Auzi comedie! am zis noi dela « Moftul Român »; auzi exage-raţie de opozant sistematic! auzi absurditate! Dar când a avut d. Sturdza două capete ?! 25 Să isprăvim cu mofturile! Afacerea asta trebue odată clasată! {Moftul Român, nr. 10, 3 Iunie 1901, semnat: Luca) N UBIQUITAS : Reporterul confratelui nostru « Patriotul», în darea sa de seamă 30 asupra manifestaţiunii de duminica trecută la mormântul marelui liberal C. A. Rosetti, spune că între alţi cetăţeni a remarcat «în capul cortejului» şi pe directorul nostru d. Caragiale. Credem că trebue să facem o mică rectificare; fiind însă c’am fost totdeauna contra rectificărilor neîntemeiate, cari tind să com-35 " promită reputaţia presei române, vom întrebuinţa în scopul nostru un document oficial. Iată... Regatul României Comisariatul (jrârii Ploeşti Certificat 40 In urma petîţiunii d-lui I. L. Caragiale de profesiune publicist, cu domiciliul în Capitală, cunoscut nouă personal, certificăm prin aceasta că numitul a sosit, cu trenul 13, venind din Bucureşti, 5 10 15 20 25 30 35 40 ADDENDA ' 455 Duminecă 3 Iunie, dimineaţa la orele 10 şi 25 min., în gara Ploeşti, unde a stăruit toată ziua şi noaptea la amicul d-sale d. C. Gherea, până a doua zi Luni, 4 Iunie, la ceasurile 5,45 dim., când a plecat înapoi spre Bucureşti cu trenul 18. Comisarul Gării Ploeşti A. Zira. Aşadar, directorul nostru, chiar dacă o fi fost la manifestaţia de care vorbeşte reporterul «Patriotului» n’a putut fi în capul cortejului. (Moftul Român, nr. 11, 10 Iunie 1901, semnat: Luca) DIALOGUL MORŢILOR Alexandru Ldhovari.— îmi pare bine, iubite cocoane Iancule, că te-ai gândit a mă ’ntâlni astăzi, când şi eu mă gândeam la d-ta. J. C. Brătianu. — Bănuiai că n’am să caut a te saluta la o zi aşa mare pentru memoria d-tale pământească? Ştii câtă stimă am avut todeuna pe lumea aceea pentru d-ta ţi cât ne ’nţelegem de bine aci, cu toate c’am fost adversari acolo jos. Multe momente de greutate mi-ai dat, dar niciunul de mâhnire. A. L. — Cocoane Iancule, mi adversarii acolo jos îşi pot da momente de mâhnire, ci partizanii. L C. B. — Asta o ştiu mai bine decât d-ta. Nu adversarii mi-ar fi umplut sufletul cu amărăciune până să dea pe din afară şi să mă facă a spune nişte vorbe, ce până astăzi şi multă vreme încă nu le vor uita pământenii locului nostru. Mi-aduc aminte încă cu durere de momentul în care, ne mai putând suferi, am aplicat stigmatul la ai mei. A. L. — Cu durere? Aşa dar trebue să mai simţim durere şi aci? /. C. B. — Da; n’a trecut încă destulă vreme de când i-am părăsit pe ai noştri. Iată-i! suntem prea aproape de ei, ca să se fi şters amintirea clipelor ce le-am peţrecut pe acel glob. D-ta, nu simţi şi d-ta câte odată durere uitându-te într’acolo ? A. L. — O! da. Dacă mi-ar fi permis să cobor acolo pe o rază — măcar câteva momente — i-aş face pe ai mei, te asigur, să înţeleagă că am avut un talent oratoric mai mare decât au putut ei crede. A! câte aş avea să le spun! /. C. B. — Desigur asta nu ai face-o acuma, când iată-i cum te feştivează. Iată-i ce de lauri aduc frumoasei d-tale înfăţişări de bronz, ridicată spre veşnica d-tale pomenire. Cel puţin pe partea aceasta d-ta n’ai dreptul să te plângi: s’au purtat faţă cu memoria d-tale mai bine decât ai mei cu a mea. A. L. — Doamne iartă-mă, cocoane Iancule, nu cumva marele d-tale suflet este atins de asta? 456 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE /. C. B. — Nicidecum; dar fiindcă, precum am spus, nu ne-am rupt bine până acuma de toate legăturile sufleteşti cu pământenii, mărturisesc că ’mi pare rău să văd de-aci cum ai d-tale se mândresc pe drept cuvânt faţă cu ai mei; şi măcar dacă ai mei ar înţe-5 lege şi mi-ar da mai curând satisfacţia de a te invita şi eu la solemnitatea mea! Uite; ia priveşte ce mândri sunt conservatorii dumi-tale de frumoasa lor faptă. A. L. — O, Doamne, cocoane Iancule, la ce te uiţi d-ta şi la ce mă gândesc eu! d-ta, vezi ce se petrece azi. Când me gândesc ce io ai să vezi mâne... /. C. B. — Desigur statua mea n’am s’o văz. A. L. — Lasă statuele, sunt lucruri de frumuseţe... Ai să vezi ceva mult mai util pentru ai d-tale. /. C. B. — Ce? 15 A. L. — Aci, avem eternitatea; poţi avea răbdare până mâne... Ai să vezi mâne, în gazetele conservatoare. (Moftul Român, nr. 13, 24 Iunie 1901, semnat: Luca) [DESVELIREA STATUII] Duminecă 17 Iunie se desveleşte cu pompa cuvenită frumoasa 20 statuă a lui Alex. Lahovari. Nu cu tirade banale vom căuta să onorăm .memoria acestui om deosebit între cei aleşi ai neamului nostru: numele lui este înscris în Capitoliu cu semne neperitbare, şi orice laudă nu i-ar adăoga la glorie. 25 Privească mândru sufletul ilustrului bărbat la mărturia de ve-neraţiune ce i-o dă poporul său, atât de nevoiaş de bărbaţi mari, şi pe care, din poruncă neînţeleasă pentru socoteala oamenilor, el bărbatul mare a trebuit să-l părăsească atât de devreme. Insufle înfăţişarea bronzului gândul cel bun tutulor câtor le e 30 lăsată moştenire aceea ce omul a crezut, iubit şi apărat cu marele lui suflet, cu mândrul lui talent, cu inima lui românească, spre onoarea patriei. Asculte cei cari s’apropie cu pietate de picioarele nobilei figuri de bronz — asculte de gestul ei impunător plin de atâta elocvenţă 35 pentru zilele prin cari trecem. Nu s’ar putea venera mai bine astăzi memoria lui Alexandru Lahovari, menită să nu piară câtă vreme va exista o patrie română. (Moftul Român, 17 Iunie 1901, la locul editorului semnat: C...) ORIBILĂ STAGNAŢIUNE 40 Mările despre miază-noapte, în genere foarte mişcătoare, iau câteodată înfăţişarea perfectă a unei oglinzi. Pe vaste întinderi, suprafaţa lor nu mai prezintă niciun creţ; nicio suflare nu mai 5 10 15 20 25 30 35 40 45 ADDENDA 457 este în aer; pe cer, niciun nor; parcă marea a murit; e un cadavru nemişcat; şi această înţepeneală durează uneori săptămâni întregi. Navigatorii cu pânze, de orice vajnică furtună, de orice uriaş ciclon, n’au mai mare groază decât de această stare cadaverică a mării, pe care ei o numesc calme platt linişte lată. O corabie cu pânze, în mijlocul unei linişti late, rămâne pe loc fără putinţă de mişcare ca o bucăţică de hârtie lipită pe o oglindă. Marinarii cad într’un fel de melancolie sdrobitoare, ca nişte prizonieri închişi într’o tem* niţă cu şapte verigi; ei se uită pierduţi în\zare aşteptând să so* sească suflarea de graţie: ei se roagă disperaţi la cer să le trimită furtuna, care să spargă calmul plat, redându-le libertatea sau moartea expeditivă. Ceea ce este pentru marinari calmul plat, pentru noi gazetarii este uneori aşa numita morte saison, adică stagiunea moartă, şi nu cred să fi trecut ziaristica română vreodată printr’o stagiune mai moartă decât cea actuală. A! Dumnezeule! când mi-aduc aminte de verile trecute! Războiul Sud-african! chestia nenorocitului Dreyfus! rema* niarea ministerială din Iunie! uciderea lui Mihăileanu! uciderea lui Umberto! şi mai presus de toate, conflictul româno-bulgar! Sarafoff! Dumitroff! Trifanoff! Ciciu-Penciu! şcl.! Atunci era de navigat pentru noi gazetarii! Dar astăzi? Iată intrăm în toiul verii şi niciun conflict interior sau exterior, care să pasioneze publicul cetitor! Calm plat! Două nenorocite capete în Cişmegiu! şi pe urmă, ce? Afacerea se clasează. Câteva biete cazuri de ciumă la Constantinopol, şi acelea, din nenorocire, nu destul de mortale! Câteva cazuri de insolaţie în New-York! ş’apoi ce? Căldura tinde să dispară şi ’mpreună cu dânsa şi insolaţiile. Revoluţia îngrozitoare ce ameninţa să isbucnească din cauza scandalului provocaţ de profesorii cari lăsaseră atâţia repetenţi la examene, e conjurată printr’o măsură ministerială: se reînfiinţează corigenţele! Ei! şi pe urmă? Ultima genială ispravă a simpaticului nostru amic, a tânărului, dar deja celebrului jude de instrucţie d. J, Th. Florescu: prin- derea ilustrului bandit Lache Ţiganul! Şi apoi? Apoi, nenorocire! Numai cu atâta nu se poate naviga pe oceanul publicităţii române! Morte Saison ! calme plat 1 Sfinte Karkaleki, patron al ziariştilor români! scrie numaidecât un articol de fond sensaţiorial în Monitorul Paradisului, buletinul oficios pe care-1 redactezi cu atâta talent şi cu aşa de frumoasă subvenţie, — scrie un articol de fond, sau mai bine o serie de arti~ cole de fond cu va-urmale, în care, atrăgând atenţia asupra respon- 458 ARTICOLE POllTICE ŞI CRONICI DRAMATICE sabilităţilor în direcţia mişcării universale, să provoci pe Creator a ne trimite şi nouă câteva zeci de mici scandaluri, ori măcar o mare calamitate publică — conflict intern său extern, călduri şi dezastru agricol ca la New-York, ciumă măcar că la Constantinopol, 5 ori altceva din vastul arsenal de bice cu care din când în când obiş-nueşte El să bată omenirea păcătoasă! Ne trebue sfinte Karkaleki, ceva senzzaţional! Aminteri, leşină, piere ziaristica română de acest oribil calme plat I (Moftul Român,/nr. 14, 1 Iulie 1901, semnat: Caragiale) io DIVERSITATE DE OPINII Politica la Fialcowsky. Guvernamentalul. — Nu merita ţara asta să aibă un aşa rege! Opozantul. — Din contra, şi eu zic tot aşa! Eu. — Exageraţi şi unul şi altul. 15 (Calendarul Moftului Român, 1902) INSTANTANEE — Un oficios — Clasa reptilelor — Ordinul Saurienilor — sub-ordinul Guvernului — Familia săracă, dar neonestă — Genul ennuyeux — Speţa âo infectă. Particularităţi: iubeşte cu deosebire fundurile secrete. (Calendarul Moftului Român, 1902) CHESTIUNI MILITARE. —PROGNOSTICURI RĂZBOINICE— FUMURI DE CUCERIRE 25 Depeşe cifrată a împăratului Germaniei către Regele României: Extra-urgentă: « In România ai tu tunuri bune? Răspuns plătit zece cuvinte ». Răspunsul Regelui României: 30 « Da; aşa zice Directorul Regiei; dar eu obişnuesc havane austriace! » (Calendarul Moftului Român, 1902) CUGETĂRI In politică, un om fără principiile noastre e un om pierdut; el 35 se poate regăsi când ni le îmbrăţişează. (Calendarul Moftului Român, 1902). ADDENDA 459 ELOCVENŢA Auzite la o întrunire publică: «Ciocoii vor să meargă mai departe: ei vor să calce în picioare tot ce e mai înalt, religiunea, pentru ca apoi să ne poată pune taxe 5 ca să ne omoare şi să ne îngroape de vii şi apoi să ne sugă toată sudoarea dela care atârnă viitorul copiilor dumneavoastră, pe când ei se resfaţă la putere, susţinuţi de cineva mai sus pus în contra voinţei acelora ce le strigă: până când? Iată viitorul pe care l-am văzut de mult realizat sub guvernul reacţionar! io Insă nu! Reacţiunea nu va reuşi să asasineze o naţiune care a ştiut aşa de bine să moară la Plevna... etc.!... ». ♦ Obolul proletarului. La sfârşitul unei adunări populare, în care s’a vorbit despre soli-15 daritatea ce trebue să existe între proletarii din toată lumea, prezidentul ia cuvântul: «Fraţilor, am o comunicare de făcut. E vorba de o colectă în favoarea unei familii proletare căzută în mizerie: o văduvă dată afară de stăpânul său, şi care împreună cu bărbatul ei şi cu şapte 20 orfani ai lor, dintre cari cel mai mic a fost luat chiar la armată, această instituţiune menită să năbuşeâscă voinţa poporului, sunt rămaşi pe drumuri în ajunul verii fără ajutor. Să ne dăm fiecare obolul nostru pentru a le uşura greutăţile vieţii şi pentru a-i apăra de asprimea intemperiilor». Auzit la înmormântarea unui om politic: « Decedatul era dintre acei bărbaţi cari-şi ridică din viaţă jin piedestal, de unde numele lor sboară din gură în gură şi din secol în secol! Marile principii sunt totdeauna baza puternică şi solidă 3fr care face frontispiciul oricărui edificiu naţional: răposatul era aceia. Fără asemenea răposaţi, *o naţiune nu poate trăi. Să luăm dar cu toţii stindardul patriotic care era infiltrat în vinele şi ’n inima ilustrului decedat, pe care-1 plângem că nu mai este între noi, şi să-l punem în fruntea noastră. v. ». 35 SFATURI Luaţi o jumătate de afirmare a unui ziar opozant şi amestecaţi-o bine cu o jumătate de desminţire a unuia guvernamental — iată o reţetă adeseaori bună pentru a afla adevărul. (Calendarul Moftului Român, 1902) 460 5 10 15 20 25 30 35 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE NEDESCIFRABIL Primim adesea scrisori care ne fac un efect analog cu întâlnirea neprevăzută a Sfinxului antic. Sunt oameni cari au urîtul obiceiu sau capriciul do a se iscăli aşa încât nimeni afară de ei să nu poată citi iscălitura. Le recomandăm următoarea anecdotă istorică, ce se cuvine a le fi dedicată: împăratul Nicolae Pavlovici primeşte odată dela guvernatorul general al Siberiei un raport foarte frumos scris, iscălitura generalului însă nedescifrabilă. Numai decât trimete ştafetă să vie generalul la Petersburg în cea mai mare grabă. Peste trei luni soseşte generalul. Cere audienţă la împăratul, şi i se răspunde să plece pe loc înapoi la post. Alte trei luni de drum înapoi. N’apucă s’ajungă la Tobolsk şi o ştafetă îl ajunge de pe urmă. îndărăt, la Petersburg. Cum ajunge, cere iar audienţă, şi e iar trimes urgent înapoi la post. Altre trei luni pe drum. Şi iar o ştafetă şi iar îndărăt peste Ural şi Volga la Neva. In sfârşit sdrobit, — cincisprezece Juni de plimbare, trei ierni şi două veri, — ajunge la curte. împăratul îl admite şi cum îl vede: — Cine eşti dumneata.? — Sunt guvernatorul general al Siberiei, Sire. — Ce pofteşti? - — M’aţi chemat, nu ştiu de ce. — A da! te-am chemat să te întreb cum te cheamă, căci iscălitura dumitale mi-a fost peste putinţă ca s’o descifrez. — Boris Spanacof, Sire. — Foarte bine... Porneşte chiar astăseară la post. MOFTURI Politica la Kiibler: Un guvernamental dinastic (cu ifos). — Fiu-meu trece-premiul întâiu cu Coroană. Un opozant antidinastic (cu pică). — Se ’nţelege, dacă sunteţi vânduţi Neamţului! * (Calendarul Moftului Român, 1902) MOFTURI Mititelul Spănăcel Spanacovici, rămas repetent, se consolă: — Mai bine; tata e republican, e’n contra Coroanei. * Spănăcel Spanacovici a lipsit dela şcoală trei zile. A patra zi, aduce profesorului o scrisoare dela babaca: ADDENDA 461 « Domnule profesor. «Vă rog să scuzaţi absenţele fiului meu Spănăcel, pe motivul că a fost cu mine la revoluţie. « Primiţi etc. ». (Calendarul Moftului Român, 1902) CAVEANT CIVES Spinatberger (către confrate-său Spanachidi). Dragă Spanachidi, dă-mi o concluzie sensaţională la articolul meu: Caveant Cives ! io Spanachidi (caută în gând, şi găsind numaidecât inspiraţia). Scrie: « De aceea terminăm zicând: « Suntem Români! dar chiar înainte de a fi Români suntem anti-semiţi, suntem în contra Jidanilor! Nu avem ură de religie, 1) ci temeri de rasă! Deci Jidanii să se boteze, dacă vor să fie Români ! dacă vor să capete ce le lipseşte!! « In fine, fie siguri cetăţenii că Monarchiile sunt în genere ostile ideii republicane!! ». Spinatberger (după ce a scris — cu oarecare invidie). Mersi!... 2o Spanachidi (cu dignitate). Pentru puţin... (Calendarul Moftului Românt 1902) REFLEXIUNI Din carnetul lui Spanachidi: Daţi-mi republica, şi monarhia e suprimată. (Calendarul Moftului Român, 1902) INTERVIEW Deoarece, dela o vreme, mai tot românul trebue să intervieweze un evreu, m’am gândit să interviewez şi eu pe unul. M’am dus la el, — un vechiu prieten al meu, om din popor, 30 meşteşugar, care a făcut armata în vremea războiului şi a făcut şi bune parale, — şi m’a primit cu multă amabilitate. Iată absolut exact ce am vorbit cu el: — Amice Moritz, ştii dumneata la ce am venit aici ? — Ştiu, dacă-mi spui. . . 3r> — Să te interviewez. — Despre ce ? — Despre emigrări... Ce crezi dumneata despre curentul acesta de emigrare al coreligionarilor dumitale? 462 5 10 15 20 25 30 35 40 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE — Nu crez nimic. — Dar e bine să emigreze ? — Las* să emigreze! — Dar despre expulzări ? — Las* să expulzeze! — Dar, în fine, care e părerea dumitale? — Ce treabă am eu ? — Se zice că emigrarea e provocată de criză. — Las’ să fie! — Da, dar zic unii că emigrează şi din cauza persecuţiunilor.. • — Las* să zică ei! parc’am zis eu! — Care va să zică, dumneata n’ai de gând să emigrezi. — Da de ce să emigrez ? — De! ştiu eu ?... ca toţi. — Iu sunt împământenit. Bucureşti, 7 Iunie 1900. (Universul, la sfârşitul articolului « Notiţe Critice », 9 Iunie 1909) PROIECT DE DEFINIŢIE JURIDICĂ A PĂMÂNTENILOR A. [Textul celor 5 foi; —cu < > însemn ce e tăiat de Cara-giale—]: a) Se numeşte şi este pământean oricine, fără deosebire de confesiune, care fiind născut pe pământul regatului român sau pe pământul unuia din vechile principate Valachia şi Moldova, a fost statornic locuitor aci fără să se fi bucurat în vieaţa lui nicicând şi nicicum de vreo protecţiune străină, şi a făcut serviciul militar sau, pentru vreunul din cazurile prevăzute de legile recrutării a fosţ scutit de acest serviciu, . Se consideră ca pământean şi poate căpăta prin justiţie acest titlu oricine, fără deosebire de confesiune, dacă dovedeşte că: 1. este fiul unui locuitorul regatului român sau al unuia din cele două vechi principate Valachia şi Moldova, care părinte nu s’a bucurat în vieaţa lui nici când şi nici cum de vreo protecţie străină. 2. este el însuşi locuitor al regatului român fără să se fi bucurat în vieaţa lui cândva sau cumva de vreo protecţie străină, şi a făcut ori face serviciul militar sau a fost ori este, pentru cazurile prevăzute în legile recrutării, scutit în regulă de acest serviciu1). x) Pe verso filei a: Curtea de Casaţie va proceda la judecarea formei fără să intre în desbaterea fondului după normele stabilite <în toate afacerile> pentru casare, trimitere sau judecare. 5 10 15 20 25 30 35 40 45 ADDENDA 463 b) Se consideră ca pământean oricine, fără deosebire de confesiune, fără cumva să fi fost osândit la yreo pedeapsă infamantă or să fi făcut vreo meserie ruşinoasă, ori să fi dat faliment fraudulos ca negustor, care dovedeşte: 1. că este fiul ynui părinte locuitor al regatului român sau al unuia dintre cele două vechi principate Valachia şi Moldavia, care părinte nu s’a bucurat, în vieaţa lui nicicând şi nicicum de vreo protecţie străină. 2. că este el însuşi locuitor al regatului român fără să se fi bucurat în vieaţa lui cândva sau cumva de vreo protecţie străină, şi a făcut ori face ori se supune a face serviciul militar, sau a fost ori este, pentru vreunul din cazurile prevăzute în legile de recrutare scutit în regulă de acest serviciu. <3. că el însuşi n’a fost cândva sau cumva osândit la vreo pedeapsă infamantă nici ar fi exercitat cândva sau undeva, fie în ţară fie aiurea, vreo profesiune imorală >. — (Pe marginea acestui alineat, sunt notate cuvintele: la contestaţie). Orcine se ştie a avea astfel calitatea de pământean şi doreşte a şi-o vedea confirmată pe cale oficială, va face, el însuşi, sau printr*un advocat anume însărcinat pentru aceasta, o cerere în acest sens cătră tribunalul de jurisdicţia căruia atârnă, la care cerere va alătura actele ce dovedesc îndeplinirea întreagă a condiţiilor de mai sus. c) In termen de <şapte zece o lună> 30 de zile îndeplinite dela primirea actelor, Tribunalul va da publicitate, în sala de intrare Curmătorului ♦ anunţ> unei comunicări în felul următor: « D-l X... locuitor în jud.... comuna... str.... no.... de profesiune... cere Cîntărirea titlul de pământean> a i se confirma titlul de pământean, însoţindu-şi cererea cu actele prevăzute în legea pentru aceasta şi care pot fi cercetate de cătră oricine la grefa respectivă în orele de serviciu. (Pentru o mai întinsă publicitate se poate pretinde reproducerea actelor în « Monitorul Oficial» după intervenirea Tribunalului sau după intervenirea interesatului). >. Se anunţă printr’aceasta toţi cetăţenii alegători că în caz de ar avea vreunul vreo împotrivire de făcut la cererea domnului X... ori că actele numitului n’ar fi măcar cum temeinice, or că acesta cândva sau cumva a fost osândit la vreo pedeapsă infamantă, ori a făcut vreo meserie ruşinoasă, or a dat ca neguţător faliment fraudulos, t să se prezinte 464 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE în ziua de... (45 de zile împlinite dela data publica-ţiunii) în faţa acestui Tribunal, spre a-şi susţinea contestaţiunea, or el însuşi or printr’un avocat anume însărcinat cu aceasta. 5 La ziua arătată în şedinţă publică după ce grefierul va da citire cererii şi actelor reclamantului precum şi contestaţiunilor eventuale, pre-sidentul Tribunalului va întreba în gura mare pe toţi cei de faţă la şedinţă: Este vreun cetăţean alegător aci care are vreo împo-îo trivire de făcut asupra temeiniciei actelor d-lui X... sau care poate dovedi că d. X n’a spus adevărul când a afirmat cum că... etc.? d) Dacă s’ar presenta vreunul va trebui să-şi arate numele şi cartea de alegător şi să-şi do- 15 vedească identitatea, în caz că nu e personal cunoscut Tribunalului. Desbaterea între reclamant şi contestator se va face contradictoriu după normele deja statornicite prin lege. După închiderea desbaterilor, potrivit convingerii sale, Tribu-20 naiul va încheia un jurnal prin care fără drept de opoziţie numai cu drept de apel va admite sau va respinge cererea reclamantului sau contestaţiunile eventuale. — (Pe marginea acestui alineat se citesc cuvintele: Şi cu şi fără contestator, Ministerul Public va face concluziunile sale). 25 In termen de 10 zile împlinite dela aceasta Tribunalul va înainta Curţii de Apel de care atârnă jurnalul cu dosarul întreg al afacerii. Contra încheiării Tribunalului atât reclamantul cât şi contesta-torii eventuali, ori personal, ori prin avocat anume însărcinat cu aceasta pot face apel înaintea Curţii respective în termen de 20 30 zile împlinite dela data pronunţării aoelei încheiări. Curtea după încheiarea a 10 zile dela primirea dosarului- la rându-i va publica în sala de intrare această comunicare: D. X... locuitor în ju- deţul... în comuna... strada... No. ... de profesiune... ape-35 lează contra hotărîrii Tribunalului respectiv sau eventual: D-l Y. alegător în colegiul... din judeţul ... face apel contra Chotărîrii Tribunalului> încheiării prin care Tribunalul... dă titlul de pământean d-lui X... — (Pe marginea acestui alineat se citesc cuvintele :■ Aceasta serveşte de citaţiune a părţilor). 40 Şi într’un caz şi ’ntr’altul comunicarea e) Curţii va mai cuprinde: Oricine dintre alegători mai are vreo contestaţie de făcut este chemat ori însuşi ori printr’un avocat anume însărcinat cu aceasta 45 s’o facă până în ziua de... (30 zile împlinite dela data comunicării) când Curtea are a se pronunţa definitiv asupra fondului afacerii. 5 10 15 20 25 30 35 40 45 ADDENDA 465 La ziua hotărîtă, în şedinţa publică după ce grefierul va da citire dosarului, preşedintele va întreba în gura mare pe cei de faţă... Este aci vreun cetăţean alegător care ar avea vreo împotrivire de făcut asupra temeiniciei actelor d-lui X... sau care ar putea dovedi că D-l X n’a spus adevărul când a afirmat cum că etc....? Dacă s’ar prezenta vreunul va trebui să-şi arate numele şi cartea de alegător şi să-şi dovedească identitatea în caz că nu e personal cunoscut Curţii. Desbaterea între reclamant şi contestatori se va face contradictoriu după normele statornicite prin lege. Şi cu şi fără contestaţiuni Ministerul Public va face concluziunile sale. După închiderea desbaterilor, Curtea va < admite > da hotă-rîrea sa definitivă, fără niciun drept de opoziţie ci numai cu drept, de recurs, prin care va admite sau va respinge cererea reclamanţului sau contestaţiunile eventuale. In termen de 10 zile Curtea de Apel va înainta Curţii de Casaţie hotărîrea sa împreună cu dosarul afacerii. Contra hotărîrii Curţii de Apel nemulţumitul poate face recurs în Casaţie până în termen de 20 zile împlinite dela pronunţarea acelei hotărîri. B. a) Se numeşte, fără deosebire de confesiune, pământean, cum în adevăr şi este, cine, fiind născut <în ţară, România > pe pământul regatului român sau <într’una> pe pământul unuia din vechile principate Valachia şi Moldavia, din părinte tot pe unul din aceste teritorie născut, care părinte nu s’a bucurat în vieaţa Iui cândva sau cumva de vreo protecţie străină, sau care a făcut serviciul militar şi care el, fiul, asemenea nu s’a bucurat cândva sau cumva de vreo protecţie străină, şi care, sau a făcut serviciul militar, sau, pentru vreunul din cazurile anume prevăzute de legile recrutării, a fost scutit în regulă de acest serviciu, şi că n’a fost lovit de nicio pedeapsă infamantă. Rămâne a se dovedi de cătră oricine aceasta în faţa justiţiei precum urmează: Oricine se ştie a avea calitatea de pământean şi doreşte a şi-o confirma în mod oficial va face însuşi sau prin avocatul său anume însărcinat pentru aceasta tribunalului de jurisdicţia căruia atârnă o arătare <însoţită> cu acte ce dovedesc îndeplinirea condiţiilor mai sus arătate şi reclamând titlul de pământean. Tribunalul va da în sala de intrare publicitate acestei reclamaţiuni afi-şându-o pe o anumită tablă cu însemnarea cererii de recunoaşterea pământeniei <împământenire> şi cu menţiunea: D-l X... locuitor în comuna, strada, de profesiune, cerfc recunoaşterea pământeniei, 30 466 5 10 15 20 25 30 35 40 45 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE ; " însoţindu-şi cererea cu actele ce le-a depus la Tribunal < predat la grefă > şi pot fi cercetate de cătră oricine la grefa respectivă în orele de serviciu. Se anunţă prin aceasta toţi cetăţenii alegători ca în caz de ar avea vreunul ceva de spus la cererea d-lui X din punt de vedere al temeiniciei actelor produse de acesta să facă , deadreptul sau printr’un avocat împuternicit anume pentru asta, contestaţiuni în termen de 45 de zile împuternicite începând de astăzi. La expirarea acestui termen, tribunalul, cercetând în desbatere publică, actele precum şi contestaţiunile eventuale [trei cuvinte indescifrabile], va încheia un jurnal prin care va admite sau va respinge cererea < cererea sau negăsindu-le în regulă >. b) Tribunalul va înainta Curţii de Apel de care atârnă dosarul întreg al afacerii până într’o săptămână. Contra încheiării Tribunalului atât reclamantul cât şi contestâ-torul pot face la Curtea de Apel respectivă în termen de 7 <10> zile împlinite. Curtea va proceda întru toate cum a procedat şi Tribunalul cu deosebirea termenului de judecată care aci va fi de 30 de zile (Pe marginea acestui alineat se citeşte: Cel lovit de pedepse infamante; dar copiii ei nu sunt prejudiciaţi). Curtea cercetând actele reclamantului şi apărarea lui d’adreptul sau prin avocatul său precum şi întâmpinările contestatorilor sau avocaţilor lor va hotărî definitiv acordând sau respingând titlul de pământean aceluia care l-a cerut. Contra acestei hotărîri atât <şi> reclamantul cât şi contest# -torul pot face <în Casaţie> după normele stabilite toate afacerile deferite justiţiei, în termen de zece zile împlinite dela data ho-tărîrii, recurs în Casaţie, care Curte de Casaţie va proceda în termen de 21 zile împlinite dela introducerea recursului după normele tu-tulor afacerilor pentru casare, trimitere sau judecare în secţii unite (trei cuvinte indescifrabile). Copiii celui care a căpătat definitiv titlul de pământean rămân pământeni fără rezerva vreunei contestaţiuni ulterioare afară de cazul când de bunăvoie ca majori au solicitat şi primit o protecţie străină. Copiii celuia cărui i s’a respins reclamaţia nu pot fi prejudiciaţi. prin respingerea tatălui. Lor se recunoaşte întreg dreptul de a reclama pământenia producând atât actele lor proprii cât şi actele părinţilor pe căile arătate la deosebită judecată. Procedura este şi pentru cerere şi pentru contestare scutită de orice cheltuială,; afară se ’nţelege de taxele normale percepute prin lege pentru dresarea şi autentificarea actelor prealabile. Recunoaşterea prin justiţie a.calităţii şi titlului de pământean dă dreptul numai la deosebirea de străin faţă cu < deosebitele > ADDENDA 467 legi organice însă câtuşi de puţin dreptul de cetăţean, drept care nu se poate căpăta câştiga pentru cine nu l-a exercitat încă decât pe căile prevăzute pentru, aceasta prin Consţituţiune. 5 (Ms. D. Gusta (A) 5 foi format ministerial, nepaginate, paginate de noi cu litere a—a, scrise numai pe jumătatea din dreapta, longitudinal + (B) 2 jumătăţi de foi, acelaş format, neliniate, cuprinzând, cum se vede, prima schiţare, cu ştersături multe). [LIBERTATEA TIPARULUI] 10 Stimate domnule preşedinte. Nu ştiu cum să vă spun cât de rău îmi pare că nu pot veni în mijlocul d-voastră. In urma recentelor incidente dintre d-nii studenţi ieşeni şi ziarul « Opinia », la care am onoarea a colabora din când în când, înţelegeţi ce greu mi-ar fi să profit de graţioasa d-v. 15 invitaţiune. Om din popor, fără nume de naştere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e permis un moment să uit, oricât de puţin ar însemna persoana mea ca publicist — că n’am avut pe lume alt protector decât libertatea tiparului. Şi aşa dar, credincios acestui singur şi 2o bun protector, n’aşi putea vreodată trece în tabăra cui crede că trebue să-l lovească. Cu cât ar fi mai măgulitoare primirea pentru mine acolo, cu atât, fireşte, felonia mea ar fi mai reprobabilă. Mă adresez, stimate d-le preşedinte, unui tânăr de inimă ca d-v.; îl întreb: nu-i aşa? îmi place să fiu convins că-mi veţi răspunde: 25 da, aşa e! Făcând urări călduroase pentru prosperarea tinerei d-voastre universităţi pe terenul generoaselor ştiinţe şi nobilelor arte ale gândirii umane, vă rog, stimate d-le preşedinte, să binevoiţi a primi salutările mele cele mai distinse. 30 I. L. CARAGIALE publicist român (România Muncitoare, 23—30 Decemvrie 1907, scrisoare adresată preşedintelui unei asociaţii studenţeşti din Iaşi) DESMINŢIRE 35 Mistificat pe semne de cine ştie ce farsor, un june licean, probabil foarte june, dorindjsă arăte cititorilor «Evenimentului» că m& nesocoteşte pe mine mai mult decât nesocoteşte gramatica elementară, pe care o nesocoteşte cu desăvârşire, a afirmat mai alai* tăeri, cu o caracteristică neşovăire: '' ■ ' 40 ca eu mi-am înstrăinat sufletul faţă de neam! câ sunt amestecat în procesul Moltke-Hardentl fi că am raporturi cu Alianţa Israetită!!! 80* 468 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE In interesul adevărului, mă grăbesc a anunţa publicului cititor, odată — dar numai odată -— pentru totdeauna, că nu trebue să dee câtuşi de puţin crezământ unor asemeni afirmaţiuni pe cât de puerile pe atât de nedelicate. 5 Cu toată stima /. L. Caragiale publicist-român 27 Dec. 1907. (Opinia^ V, 328, 1 Ianuarie 1908). 10 TEATRUL ITALIAN « Doi sergenţi» este, credem, piesa, în care talentele comandorului Ernesto Rossi găsesc cea mai bună ocazie spre a se desvolta şi a ni se pune în vedere. Pentru aceea măiestrul a ales această piesă la reprezentaţia dată în beneficiul său. 15 Cele dintâi două acte sunt o admirabilă gradaţie de efecte; sublim dela început până în sfârşit, jocul măiestrului, la încheiare, ajunge la culme şi ne răpeşte minţile. Mai presus decât momentul în care Luigi se repede în mare, ca trecând înnot să-şi facă datoria şi să moară, mai presus decât acest moment nu e decât entusiasmul 20 publicului. Cununile cad la picioarele marelui actor, întregul public se rădică, teatrul se cutremură sub bravele pline de căldură; deodată însă de sus, din galerie, începe a cădea un pohoi de bucăţi de hârtie asupra oamenilor din parter. Ce-o mai fi şi asta? 25 Sunt versuri franţuzeşti, un sonet al d-lui Fr. Dame, tipărite, credem, cu cheltuiala autorului-poet. Nu ar fi fost oare mai bine, ca în loc de a fi scris acest stih, d. Fr. Dame să fi făcut scamă pentru răniţi? iar în loc de a fi cheltuit pentru tipărirea lor, să fi cumpărat câteva sacale de apă rece 30 şi să le fi vărsat de sus asupra publicului entusiasmat? (Timpul, 19 Fevruarie 1878, la «Cronica», nesemnat) MILLO IN BUCUREŞTI Luni d. Millo a reprezentat în sala Bossel « Lipitorile satelor », cu care ocazie am văzut, că bătrânul artist n’a pierdut nimic din 35 vigoarea şi virtuositaţea lui. Rolul său propriu l-a jucat cu o vervă, care ne făcea să uităm cu totul că artistul are astăzi peste 65 de ani. Aceeaşi vioiciune, acelaşi joc al fisionomiei, aceeaşi putere de mai nainte. Publicul era încântat, ba chiar actorii erau cuprinşi de acelaşi curent de veselie, 40 de râdeau împreună cu publicul. Un lucru avem însă de observat, care ni se pare destul de însemnat pentru a reveni şi altădată asupra lui. ADDENDA 469 Actorii, cari au dat concursul lor in această piesă, sunt în mare parte diletanţi ori începători, încât nu s’ar fi cuvenit ca d.-Millo să se înconjure cu ei. Nu zicem nimic de d. Mincu, care ca rutinar în vârstă joacă în maniera lui toate rolurile cu un fel de haz cu 5 totul propriu, care priveşte mai mult persoana şi maniera lui de a juca, decât caracterul reprezentat. Dar Mariuca de ex. ar fi trebuit reprezentată de o persoană cel puţin simpatică. Cităm tocmai acest exemplu pentrucă nu se cuvine indulgenţă, acplo unde observăm o absolută greşală în alegerea carierei. Alegându-şi cineva cariera io reprezentării dramatice, trebue să ştie că tocmai arta aceasta are exigenţe fizice, pentrucă instrumentul artistului e chiar fizicul lui. Cu acea zestre fizionomică, pe care o are d-na ce a jucat pe Mariuca din « Lipitorile satelor », nu se prezintă cineva pe scenă. O părere nefavorabilă avem şi despre restul trupei improvizate. 15 Deci, oricât am preţui de mult geniul individual al lui Millo, găsim totuşi că se cuvine neapărat, ca să se înconjoare altfel. Nu zicem că toţi aceşti domni ar fi lipsiţi de talent, dar a recunoaşte un talent mediocru sau ascuns, sau nedesvoltat, nu va să zică a recunoaşte, că el are deja dreptul de a seconda pe un om ca Millo într’o piesă, 20 cu care acest din urmă a cules atâţia lauri şi atâtea aplauze. Cestiunea se prezintă sub puncte de vedere, unul estetic, altul de bună cuviinţă. Esteticeşte o piesă e totdeauna un întreg, ca şi un tablou, ca şi o statuă. Un tablou în care o singură figură e escelentă, foarte >5 escelentă chiar, iar celelalte caricate, e un tablou rău. Din punctul de vedere al bunei cuviinţe întâmpinarea noastră * e şi mai aspră. Asemenea înjghebări sau improvizări de trupe arată din două lucruri unul, sau puţin respect pentru public sau ignorarea deplină a exigenţelor unui oraş mare cum sunt Bucureştii. 30 Foarte cu greu ne-am hotărît a face aceste observaţii, numai pentrucă n’am dori să atingem persoana unui oaspe atât de iubit, care după ce;a lipsit un an aproape din Bucureşţi, vine astăzi înapoi, şi are drept de a fi întâmpinat cu bine şi cu bucurie. Dacă deci reprezentaţia în întregul ei ar fi fost — oricât de mediocră — numai *5 admisibilă, dacă privazul, ce înconjura portretul măestru al câr-ciumarului evreu ar fi fost câtuşi de puţin bun, am fi tăcut. Dar reprezentaţia a fost purtată, întreagă ^dela început până la sfârşit de umerii unui singur om. E drept că publicul venise să-l vadă pe Millo, şi l-a văzut tot aşa plin de spirit şi vioiciune, ca şi mai io nainte, dar publicul venise să vadă şi o piesă, nu numai scene izolate, căci adesea când personajul Evreului lipsea de pe scenă, fundul salei Bossel nu mai semăna a scenă, ci a altceva. Găsim că e interesul artistului, în interesul său cel mai bine înţeles, ca să se înconjoare altfel; nu zicem cu genii sau cu artişti 45 eminenţi, dar din şirul celor ce-1 secundează să lipsească cel puţin figurile imposibile. Repetăm dar, că deşi întâmpinăm cu bucurie sosirea d-lui Millo, deşi preţuim fără rezervă talentul său propriu, 470 5 10 15 20 25 30 35 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE suntem totuşi siliţi a stabili ca o exigenţă inevitabilă ca să joace înconjurat de o trupă regulată, care să-şi înveţe rolurile, încât să putem vedea piese întregi — şi nu numai virtuositatea individuală a unui singur personaj din piesă. (Timpul, 21 Aprilie 1878, la «Cronica» nesemnat) TEATRUL ROMÂNESC Societatea dramatică naţională în anul acesta a mai căpătat în sânu-i o nouă societară de mâna întâia, al cărui nume este destul de cunoscut publicului românesc, şi care cu drept cuvânt, între toate femeile din teatrul naţional, se poate numi o artistă eminentă: voim a vorbi despre d-na R. Stavrescu, pe care în zilele astea publicul o va vedea pentru întâia oară în această stagiune. D-na R. Stavrescu se va arăta în « Comediana », unul din rolele sale de predilecţie. Celor ce au mai văzut pe artista română în acest rol, este de prisos să le mai atrăgem atenţia asupra afişului, ce va anunţa, precum aflăm, în curând întâia reprezentaţie a «Come-dianei». Celor ce n’au mai văzut-o, ne credem datori a le atrage serios atenţia, ca să nu scape acest spectacol din toate punctele de privire interesant. —A< Comediana » este o piesă, în care cele mai frumoase sentimente, caracterele cele mai interesante, unele înalte, altele triviale sunt cu mult meşteşug ţesute ca să dea naştere la o acţiune foprte dramatică, plină de situaţii teatrale. — D-na . R. Stavrescu joacă rolul artistei. O altă societară, nu mai puţin simpatică publicului, d-na Sarandi, joacă rolul falsei artiste. E foarte interesantă împletirea acestor două existenţe, — una, reflexivă, plină de sentimente mari, şi a cărei viaţă jumătate stă în; domeniul idealului; alta, uşoară, neroadă, plină de patimi comune, şi pentru care tot ce nu e realitate, tot ce nu-i pipăit nu are fiinţă. Opoziţia acestor două caractere şi situaţii dramatice, ce se nasc din ciocnirea lor, este resortul de căpetenie al acestei drame. Marţi, 21 n., va fi întâia reprezentaţie a « Comedianei». Lângă numele unei artiste de atâta merit, cum este d-na R. Stavrescu, nu pot să treacă laudele banale, cu cari cronicarii teatrali încarcă, prin anticipare, unele nume, ce nu strălucesc decât numai prin lipsa de merit a celor ce le poartă. Meritul şi adevăratul talent sunt mult mai presus de nevoia reclamei, şi de aceea ne mărginim numai a anunţa reprezentaţia de reintrare a artistei R. Stavrescu. (Timpul, 12 Noemvrie 1878, nesemnat). NOTE ŞI VARIANTE Pag. 3: [...OARECARE MODERAŢIE]; în Timpul, 25 Februarie 1878, editorial — sau, cum se spunea, pe atunci: « Prim-Bucureşti * — nesemnat; neretipărit. 5 Pag. 6: NAŢI0NALI-L1BERALI; în Timpul, 29 Martie 1878, nesemnat; neretipărit. • - - Pag. 9: LIBERALII ŞI CONSERVATORII; în Timpul, 8 Aprilie 1878, nesemnat; neretipărit. Pag. 12: [LIBERALII ENGLEJI ŞI ROMÂNI] -, In Timpul, 28 Noem- 10 vrie 1878, nesemnat; neretipărit. Pag. 16: [FRAŢII RADICALI ŞI D. DIM. STURDZA]; în Timpul, 18, 23 şi 25 Martie 1879, editorial; nesemnat; neretipărit. Pag. 28: [APELUL LA UNIRE]; în Timpulf 2 Iunie 1879, editorial; nesemnat; neretipărit. 15 Pag. 32: [GUVERNUL ŞI MODIFICAREA ART. 7]; în Timpul, 5 Iunie 1879; nesemnat; neretipărit. Pag. 36: [PROCEDEE ELECTORALE]; în Timpul, 7 Iunie 1879; nesemnat; neretipărit. Pag. 40: [CE ESTE «CENTRUL*]; în Timpul, 14 Noemvrie 1879, edi- 20 torial; nesemnat; neretipărit. Pag. 46: CULISELE CHESTIUNII NAŢIONALE; în Ziua, organ al partidului democrat-radical, n-rele 38—43, 25 Februarie — 2 Martie 1896; semnat, în ultimul număr: L. Retipărit într’o broşură, format în —16, de 54 pagini, de toată raritatea; 25 lipseşte la Biblioteca Academiei Române; la Biblioteca Fundaţiei Regele Carol I se găseşte un exemplar, fără coperte, fără fals-titlu, fără indicaţie de tipografie şi dată, fără nume de autor în interior (dela pag. 5 la pag. 54). Pag. 71: CRONICA DE JOI [I]; în Seara, Iaşi, 16 Noemvrie 1896, semnat: Caragiale; neretipărit. :U) Pag. 74: CRONICA DE JOI [II]; în Seara} Iaşi, 23 Noemvrie 1896, semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 77: DECADENŢĂ; în Epocat 15 Noemvrie 1896, editorial, semnat : Caragiale; neretipărit. ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Pag. 80: RE ACŢIUNEA ; în Epoca, 30 Noemvrie 1896, editorial, semnat: Garagiale; neretipărit. Pag. 83: LASCAR CATARGIU; în Epoca, 8 Decemvrie 1896, editorial semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 88: TOXIN ŞI TOXICE; în Epoca, 15 Decemvrie 1896, editoria, (Tocsin şi Tocsice), semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 92: LIBERALII ŞI LITERATURA ; în Epoca, 22 Decemvrie 1896, editorial, semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 95: ENERGIE ŞI SAŢIU; în Epoca, 29 Decemvrie 1896, editorial, semnat: Caragiale, neretipărit. Pag. 98: CABINETUL HAGI-TĂNASE; în Epoca, 5 Ianuarie 1897, editorial, semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 101: PUTEREA CREDINŢEI; în Epoca, 12 Ianuarie 1897, editorial, semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 104: MONUMENTUL LUI BRĂTIANU ; în Epoca, 19 Ianuarie 1897, editorial, semnat: Caragiale; neretipărit. ' - Pag. 108: RĂRUNCHII NAŢIUNII; în Epoca, 26 Ianuarie 1897, edi-torial, semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 111: CARADÂLE ŞI BUDALĂLE; în Epoca, 2 Februarie 1897, editorial, semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 115: VISURI DE RĂZBOIU; în Epoca, 9 Februarie 1897, editorial, semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 118: NU-I LOC DE MIRARE... ; în Epoca, 16 Februarie 1897, editorial, semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 122: DIM. A. STURDZA; în Epocă, 23 Februarie 1897, editorial, semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 127: INFAMIE; în Epocq, 2 Martie 1897, editorial, semnat: Caragiale ; neretipărit. Pag. 131: ALEXANDRU LAHOVARI; în Epoca, 9 Martie 1897, editorial, semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 135: CRIZĂ; în Epoca, 16 Martie 1897, editorial, semnat: Caragiale ; neretipărit. Pag. 141: CERINŢE ABSURDE; în Epoca, 23 Martie 1897, editorial, semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 145: SFÂRŞIT MERITAT; în Epoca, 30 Martie 1897, editorial, semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 148: O LICHEA; în Epoca, 13 Aprilie 1897, editorial, semnat: Caragiale; neretipărit. • Pag. 151: TAKE IONESCU; în Opinia, Iaşi, 30 Ianuarie 1908, editorial, semnat: Caragiale şi la sfârşit cu data: 1897, Iunie. Acelaşi articol, apărut întâiu în La Roumanie illustrâe dela 8 Iunie 1897, fusese reprodus în Epoca dela 11 Iunie 1897, cu iniţiala C.; după impresia lui Paul Zarifopol (Opere, III, Prefaţă), textul din Epoca, «nu pare scris de Caragiale», — ar fi deci o traducere redacţională. Aşadar nu mai redăm micile deosebiri din Epoca, ca lipsite de interes. 473 NOTE ŞI VARIANTE Pag. 155: POLITICĂ IN TOATE; în Epoca, 30 Noemvrie, 1896, semnat: Ion; neretipărit. Pag. 157: GRIGORE PĂUCESCU; îa Epoca, 8 Maiu 1897, semnat: Cara-giale; neretipărit. 5 Pag. 160: LIPSĂ DE PIETATE ŞI DE GUST; în Epoca, 22 Martie 1897, semnat: Ion; neretipărit. Pag. 163: NIHIL SINE DEO; îa Gazeta Săteanului., 5 Mai 1898; editorial ; semnat: Caragiale; neretipărit. Un fragment din acest articol, e recompus după scurtul entre-filet din 10 Epoca, 24 Maiu 1897: « Merge mai bine! »,— nesemnat. Deosebirile din Epoca. Pag. 165, r. 8—11: Alaltăeri, când Prinţul moştenitor a trecut ultima cumplită criză, M. S. Regele, înecat de bucurie, a apărut în balcon şi, cu glas tare, a vorbit Poporului, care înecat de spâimântătoare grije, aştepta în curtea Palatului dela Cotroceni. M. S. Regele a strigat Poporului; rândurile 13—14: ani Po-15 porul românesc a auzit; r. 16: După trecerea fericită a unei primejdii de moarte a Moştenitorului, Carot l, în culmea....; r. \lv acestui Popor; rândurile 17—18: fără câtrâ un vechiu prietin de inimă; r. 18: ca înalt magistrat al lui; r. 20: Era de... ; r. 23: fără şi de neam nobil amândoi; r. 24: să facă manifestări sgo^ motoase pe tema sentimentelor lor de reciprocă stimă şi iubire; urmează: Din 20 această sobrietate de manifestaţiuni exterioare, din această lipsă de expansiune, unele spirite fără pătrundere mai adâncă au dedus adesea că legăturile între Dinastia şi Poporul român se reduceau la simplă oportunitate politică, fiind numai şi numai legături raţionale fără vreun caracter moral şi sentimental; r. 28: Aceşti doi ; ei au; r. 29:. să părăsească ; etichetă particulară practicată de 31 de ani; r. 25 30, fără: adânci şi; după atâta vreme: In faţa expansiunii M. S. Regelui şi a Poporului român, în faţa acestei declaraţiuni de dragoste fără rezervă între cei doi Suverani, orice spirit necrezător a trebuit să creazâ, şi orice glas răuvoitor să amuţească; r. 33: a pricinuit această manifestare, pecetluind cu jocul vieţii sale; după Poporul român, articolul se încheie astfel: Urmările acestei supreme mani-30 festâri sunt nemăsurate. Să trăiască şi să se bucure de ele El, urmaşii şi urmaşi din urmaşii Luil Acelaşi eveniment, boala principelui moştenitor, în momentul ei cel mai îngrijorător, a prilejuit articolul-editorial: NIHIL SINE DEO ; în Epoca, 18 Maiu 1897, nesemnat ; dela d., T. Pisani, 35 pe atunci în redacţia ziarului, deţinem că articolul a fost scris de Caragiale, — cu atât mai veridic, cu cât fragmentele finale din aliniatele 5 şi 7 au trecut în articolul din Gazeta Săteanului. «încercarea prin care trec Ţara şi Dinastia^ e mai lungă şi mai dureroasă de cât am putut crede un moment, în graba noastră de a răsufla, apăsaţi de înfiorătoarea ameninţare. 40 După o zi relativ mai bună, când nădăjduiam toţi că grozava criză era biruită, Principele iubit a trebuit să treacă încă o noapte de sbucium, şi, poate, mai are încă mult de suferit! Momentele sunt prea lungi şi prea sdrobitoare ca să mai putem gândi; prea repezi şi prea ameninţătoare, ca să putem da expresie mai largă senti-45 mentului chaotic produs de consternarea ce a cuprins Românimea întreagă! In palatul dela Cotrocepi se dă în aceste momente o luptă crâncenă: Viaţa luptă .cu Moartea, piept la; piept. Toţi Românii, toţi, dovedind, în clipele de groază, că simt soarta lor legată de a Dinastiei, precum şi toţi prietenii binevoitori ai Românilor, se uită în culmea încordării sufleteşti la această tragică 50 şi supremă luptă. In palatul dela Cotroceni, pe lângă soarta unei Auguste familii, se joacă soarta unei Patrii, a unei Naţiuni, care avea dreptul să spere că era necazurilor şi mâhnirilor seculare se închisese în sfârşit. Viitorul nostru întreg atârnă de voia lui Dumnezeu, ca tot, ca tot în lumea 55 aceasta: Nihil sine Deot 474 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Pe Dumnezeu să-l rugăm a ne reda liniştea şi încrederea în viitori Să-l rugăm a ne reda binele ameninţat! Să-l rugăm să aibă milă de bunul nostru Rege, de mult încercata Augustă familie, de Patria noastră, care a suferit destule veacuri, de micul şi nevinovatul Carol II, viitorul Rege al Românilor I» Cu câteva zile înainte de primejdia prin care a trecut principele moştenitor, Caragiale scria, pentru Epoca dela 11 Maiu 1897, un articol editorial, nesemnat, cu titlul: 10 Maiu 1897; neretipărit: « Ziua de 24 Ianuarie şi cea de 10 Maiu sunt cele două mari sărbători naţionale. Ele amintesc punctele culminante al$ istoriei noastre contemporane, cari strălucesc cu atât mai puternic, cu cât, dindărătul lor, înspre trecut, se ’nde-seşte negura atâtor vicisitudini seculare. In mai puţin de patruzeci de ani, două ţări surori, unite înfine, după o despărţire de veacuri, constituind un Stat, îşi recapătă neatârnarea, se proclamă regat şi devine una dintre garanţiile de ordine şi de pace în orientul Europei. Fără ’ndoială, succesele politice, desvoltarea economică, progresul nostru în general se datoresc tutulor forţelor poporului nostru. Acei ce au voit să facă din acest progres o legendă particulară, a unui singur partid politic, au fost nişte şarlatani. Fără ’ndoială că tot ce ţara noastră a realizat ca propăşire şi morală, şi materială, este datorit ţării întregi; dar e tot aşa de adevărat c& nu puţin a contribuit la realizarea acestui bine concursul superioarei inteligenţe, prudenţei totdeauna deştepte, înaltei dibăcii politice a Regelui C^rol I. In mijlocul frumoasei parade de astăzi, e bino să amintim că acum douăzeci şi şase de ani şi două luni, exact, partidul politic care a tins mereu, dela o vieme, să-şi facă din progresul ţării noastre, o legendă particulară, hotărîse isgonirea tânărului prinţ Carol I de pe tronul României, după d’abia cinci ani de domnie. In noaptea de 10—11 Martie 71, fiind prim-ministru răposatul Ioan Ghica, iar prefect de poliţie Simeon Mihălescu, prinţul Carol I, obosit de agitaţiile anti-dinastice ale partidului căruia îi încredinţase cârma afacerilor publice, se pregătea să părăsească tronul şi să plece. Şi ar fi plecat... Dar a venit atunci un bărbat politic lângă M. Sa şi i-a spus cu hotărîre: « M. Ta, ai o legătură cu ţara aceasta cu mult prea serioasă ca să o rupi într’un moment de oboseală sau de desgusţ. Ţara aceasta mai ajre însă elemente sănătoase şi cuminţi, pe lângă elementele turburătoare şi smintite cari vor s’o arunce la fiecare cinci ani în aventuri nebuneşti. M. Ta, trebue să rămâi! ». Şi M. Sa a rămas... Omul care vorbise astfel M. Sale era L. Catargiu. Astăzi la 10 Maiu 1897, ne întrebăm: ce s’ar fi ’ntâmplat, dacă scopurile şi dorinţa agitatorilor s’ar fi realizat la 1Q Martie 71? Desigur nim.ini nu o poate spune. Dacă istoria lucrurilor întâmplate este aşa de îndoioasă adesea, şi, din nenorocire, adesea este aşa de uşor uitată, desigur că istoria lucrurilor ce a fost să nu se ’ntâmple, e cu atât mai greu de închipuit şi nici nu trebue să ne gândim la dânsa. Fără a uita istoria celor întâmplate, mulţumim norocului că n’a lăsat să se întâmple altceva, şi, ca partid conservator, care am ajutat la opera acestui noroc, salutăm din toată inima pe M. Sa Regele Carol I, cu toată dragostea şi respectul ce se cuvin unui suveran brav şi înţelept ». Pag. 167: 1907, DIN PRIMĂVARĂ PÂNĂ ’N TOAMNĂ, CÂTEVA NOTE; Partea l-a, în ziarul vienez Die Zeit, nr. 1624, 3 Aprilie 1907, sub titlul: Rumânien, wie est ist, von einem rumănischen Patrioten, şi cu nota: Die vorstehenden Ausfuhrungen stammen aus der Feder eines der hervor-ragendsten rumănischen Publizisten. Sie geben ein ungeschminktes Bild der Zustănde in Rumânien, die die furchtbare Bauernbewegung verschuldet haben. Wcnn der Verfasser bei seiner Kritik manchmal iiber das Ziel hinausschiesst, so ist es der Schmerz, der dem Patrioten die herben Worte in den Mund legt. NOTE ŞI VARIANTE 475 D[ie]. Rfedaktion]. Traducătorul nu Semnează; este, după Paul Zarifopol, Hermann KienzL «din cercul doamne! Mite. Kremnitz (Prefaţă la voi. III Opere) .». Deosebiri în, textul german: Pag. 167r rândurile 7—9, traducere greşită: einen friedliebenden Staat, 5 der Verstăndnis besitzt sowohl fur die inneren sozialen Fragen wie fur die internationalen Beziehungen — confundându-se « buna înţelegere », armonia, cu înţelegerea problemelor sociale interne, etc.; r. 11: fără şi glorioasă; r. 14: gl5: fără adevărat; rândurile 17—20: So ist est kein Wunder, dass >he Bauernaufstand in Europa Bewegung und Entsetzen hervor-; r. 21: fără ca noi; în loc de « funcţionarea lor », ihre Wirksamkeit; —24, fără: — dacă a existat... în acele mase—; rândurile 24—25: st enorm scandal public, « dieses furchtbare offentliche Ungluck *; —28, în locul frazei: In adevăr, etc., fraza: « Vielleicht wunderten dere daruber, dass Ubjgrhaupt im rumănischen Yolke noch so viei 15 ' unvermutete Energie vorhandenwar ». Pag. 168: rândurile 2—6, dela « câteva » la « agricolă », lipsesc; r. 6: « Das Land ist an drei Gruppen aufgeteilt»; r. 8, după « apanaj »: « ferner kommen hier in Betracht»; r. 10, traducere greşită: « schliesslich die grosse Anzahl der Privatbesitzer »; r. 12: « Drittens die UnzaHl der kleinen und kleinsten Grund-20 besitzer», etc.; r. 13: 1889 (în loc de 1888); r. 16: « ungefâhr 4% Millionen Seelen »; r. 17: « (Diese Kleingutsbesitzer)... konnen vom Ertrag ihres Eigen-tums weder sich und ihre Familie ernăhren noch die Staatsabgaben aufbringen; r. 23: fără prin compensare; r. 26 în loc de lipsei... de răbdare: «.. .auch ein angeborner Mangel an Sorgfalt »; r. 34: fără şi ’n muncă; r. 35: fără după obi-2$ ceiul locului; Pag. 169, r. 2: « Die Weide ist das ausschliessliche Vorrecht des Groşsgrund-besitzes»; paranteza dela rândurile 5—13 lipseşte; r. 25: fără după obiceiul locului; rândurile 29—30: « Bargeld erfordert nur noch der Ankauf der Aussaat • und der an bedtirftige Bauern zu leistende Vorschuss »; r. 31: pentru în por-30 ţiuni: «in lauter kleinen Teilen»; rândurile 33—36: «iar toamna... şi lui», lipsesc; în locul lor: « aber alle diese Arbeit leistet er nicht fUr sich und die Seinen, sondern fGr den Fremden. Nur was er uber den Tribut hinaus dem Boden abringt, gehdrtrihm. Est ist wenig; r. 36: fără: Să nu uităm a spune; pag. 170, r. 2: la socoteală, cu adaosul: samt Zimsen; r. 3 în loc de o muncă de 35 peste opt luni: « nachdem er sich drei Vierteljahre halbtot gearbeitet hat»; r. 5 pentru vetre : « sein trauriges, niedriges Strohdach »; r. 7: fără a ridicat şi; r. 8: pentru «lucru ce convine proprietarilor»: «was dem grossen und mittleren Landbesitzer naturlich sehr behagt»; în locul frazei « Aşadar... a plugarilor», rândurile 10—13: « Bei dem Einander-Ueberbieten der grossen Păchter wird 40 der Strick um den Hals des Bauern immer straffer angezogen»; rândurile 16—17: «Şi răul... îndată», lipsesc; r. 19: fără puţini; rândurile 20—21: fără afară de rare excepţiuni onorabile; r. 21: fără aspri la câştig; r. 22: fără elementară; rândurile 23—30: Cruzimea interesului.... răbdător, lipsesc; r. 31: fără Iată ; r. 32 în loc de 1: « zunâchst der »; r. 36 în loc de 2: « Sodann der »; 45 fără mari; pag. 171, r. 1: în loc de 3: «endlich»; rândurile 2—6 lipsesc; în locul lor: « So viei liber die rumănischen Agrarverhâltnisse »; r. 7, fără Pe de asupra acestei realităţi; r. 12 pentru: «pe interese», « auf irgendeinem», etc.; Ti 13: fără principii; rândurile 16—17: facţiuni = « Lager (Factions) »; r. 17: clientelă = Nutzniesser ; rândurile 19—20: pentru curatele lor intenţiuni — Un-» 50 bestechlichkeit; rândurile 24—25: fără apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele; rândurile 26—27 îh loc de dăscăli ~şi dăscălaşi, « Kandidaten »; r. 27 fără şi răspopiţi; r. 28: fără toţi teoreticieni de berărie; pag. 172, r. 1: fără o-ceasta imensă clasă ; r. 2: fără ram ; r. 4: « wăhlt indirekt»; r. 9: în loc de tre-bue să'nfloreascâ — « gedeiht also »; r. 10: « eine einzige grosse, weite Indu-55 strie », etc.; r. 11: în loc de: trebue să prospereze, « sie blOht»; r. 16: în loc de Plebea, clienţii, «die Hungrigen»; r. 17: fără uneori; r. 18: «răsturnarea» «Wechsel»; rândurile 20—21: fără adică facţiunii răzbite de foame; rândurile 21—:30, dela « iar Regele...», lipsesc; rândurile 36—37: fără şi cea de judeţ • 476 5 10 15* 20 25 30 35 40 45 50 55 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE pag. 173, rândurile 3—4: fără şi pe rând din trei în trei ani, ba şi mai des uneori ; rândurile 6—7: pentru « seriozităte şi scrupuluri » — ein Gewissen ; r. 10: fără în proporţie; rândurile 12—13: «Şi oamenilor de afaceri asta trebue să Ie con-* vină »— « Die Geschâftsleuţe mussen sich dem fugen und diesen Zustand dulden»; r. 13: fără în aşa stare de lucruri; r. 14: fără nicio sfială, lipseşte; r. 17 un komme ă la mer şi în textul german; r. 18: fără care} lipsit de cel mai elementar tact; r. 21: fără afară de netăgăduite rare excepţii onorabile; r. 22: « offenherzig mit bitterem Lâcheln»; r. 23: «hatârului» — des Nepotismus; rândurile 24—25 lipsesc; r, 26: fărk Justiţia?...; r. 28: «agenţii» — «die Agenten der Verwal-tung; rândurile 29—30, fără: «ea are... prestigiu; r. 30: «Şi între această justiţie fără prestigiu»— «Und zwischen dieser Justiz mit Autor ităt, ober ohne Prestige»; rândurile 35—36 lipsesc; r. 38 şi pag. 174 rândurile 1—9, în textul german: « Die Schulen werden allmăhlich, vom niedrigsten bis zum . hochsten Grade », etc.; rândurile 11—12, fără: o pletoră de semidocţit fără caractere, fără omenie»; r. 13: «onoruri» — «die grossten Ehren»; rândurile' 14—15: «fără multă osteneală» — «ohne jede Muhe»; r. 17: «exclusiv» — «volkommen»; rândurile 17—18: « iese şi se premeneşte şi creşte», — « speien Jahr fur Jahr »; r. 20: fără proaspeţi; r. 21: fără în poze teatrale; «teoreticienii»—«neue Theoretiker.»; rândurile 22—23: fără placizii făuritori de sistemă nouât instigatorii exaltaţi; r. 23, « şovinişti »—« begeisterte Chauvi-nisten»; rândurile 24—25: dela «călărind...», lipsesc; rândurile 26—27: lipsite de orice mijloace de producţie »—« die keine Mittel haben, um vor-wărts zu kommen » ; r. 27: « trăind » — « die... muhsam leben »mr rândurile 28—29: « ori din slujbe sau slujbuşoare » — « oder die eine diirftig dotierte Beam-ienstelie ernăhrt» ; r. 30: fără graţie şcoalelor naţionale ; rândurile 32—33: « în cel mai bun... miniştri» «wo moglich aber ins Ministerium kommen, wenn sie nicht gleich Minister werden; r. 24: greşală de tipar Koterient în loc de Lo-terien ; r. 35: « Aşa se recrutează oligarhia » — « Dos ist die Oligarchie »; r. 37: « de obligaţiuni morale » — « moralischen Qualităten », rândurile 38—39: fără de perpetuă premeneală; pag. 175, r. 1: «prin aventură» —« durch Gunst»; frazele din rândurile 1-—7: prescurtat —-« Auf diese Weise gelingt auch der kiihnste soziale Sprung von einer Generation zur anderen »; r. 7: « ţârcovnic »— «Dorfpope»; r. 10: « excroc » — « Verbrecher »; rândurile 12—17: dela « din-tr’un. .. », lipsesc; rândurile 19—28: dela « semicultă », la «lor» lipsesc; r. 28: « bande » — « Faktionen »; rândurile 31—32: fără frică de Dumnezeu, lipseşte; pag. 176 r. 2—3: «ei văd şi depâng, ca şi noi, răul patriei» —«die das Ungliick des Landes erkennen *; pag. 172, r. 4: fără blestemata; r. 5: «cu zâlogirea intereselor lor vitale » — « durch ihre wichtigsten Lebeiisinteressen »; r. 7: lumea » uimită » — « das verwunderte Europa » ; « prăpăstiosul faliment » — « das entsetzliche Resultat»; rândurile 8—9: « la catacstrofa care era inevitabilă » —t « Es war unvermeidlich ». Pag. 176, rândurile 10-—38 şi pag. 177, rânsurile 1—7, au fost suprimate de redacţia zairului vienez. Un fragment în Convorbiri, 1907, pag. 765—771 cu o introducere şi o încheiere de d. M. Dragomirescu. Lucrarea completă, în trei părţi, apare în broşură, Bucureşti, Tipografia ziarului Adevărul, 1907, în Octomvrie, cu această notă a autorului, în frunte: « In Martie trecut, un scriitor romîn a dat pentru « die Zeit» un articol privitor la răscoalele ţărăneşti, pe care acel ziar l-a şi publicat, suprimîndu-i, după convenienţele redacţiei, încheierea. Nişte ochi deprinşi înţelegeau asta îndată. Dar articolul a trecut cu totul neluat în seamă de presa noastră, şi, probabil, rămînea uitat de tot, dacă d. M. Dragomirescu, jertfind din strimtul spaţiu al revistei d-sale literare « Convorbiri », nu-i făcea acum în urmă favoarea să-l reproducă, după originalul romînesc, măcar în bună parte. Astăzi, cînd orcine are dreptul a se preocupă de marile noastre probleme de Stat, i se pare autorului că n’ar fi nepotrivit să-şi publice articolul aşa cum l-a aşternut el pe atunci, cu un adaus, ce se impune acuma, o jumătate de an mai tîrziu. 477 NOTE ŞI VARIANTE Propunîndu-şi a da la lumină încet-încet o serie de note asupra înprejură-rilor la cari asistăm, el socoteşte să aducă un oarecare serviciu "public, util, dacă nu în momentele actuale, barem în unele viitoare; de aceea, se gîndeşte mai puţin la aprobarea multora dintre contimporani, decît la înlesnirea vre-5 unuia, care va veni poate cîndva să judece această vreme a noastră, pe atunci trecută, şi — precum se cuvine unui adevărat istoric — s’o povestească cu minte şi cu inimă, limpede şi frumos, la ai lui şi pentru mai departe urmaşi. Djept un simplu document, ca orcare altul, şi fără altă pretenţie — aşa apar rîndurile de mai la vale. 10 /. L. C. » Pag. 186: NEVOILE OBŞTII ŞI AŞA NUMITELE «CASA NOASTRĂ»...; în Românul, Arad, I, 64, 19 Martie/1 Aprilie 1911, ziarul conducerii partidului naţional (director V. Goldiş); semnal: Caragiale; neretipărit. Pag. 193: DIPLOMAŢIE SUBŢIRE, — CRONICĂ— ; în Românul, 15 22 Martie/4 Aprilie 1911; semnal: Caragiale; neretipârit. Pag. 193: TERMITELE. ..UN MIC CAPITOL DE ISTORIE NATURALĂ, PENTRU POPOR; în Românul, 27 Martie/9 Aprilie 19117 semnat: Caragiale; neretipărit. In acelaşi număr, la Informaţiuni, cu subtitlul De-ale noastre: « D. Caragiale, amicul şi colaboratorul nostru, ne roagă stăruitor să 20 declarăm categoric, pentru a evita orice confusiune sau bănuială, că în Românul nu publică şi nu va publica măcar un singur rând de proză fără a-1 iscăli cu numele d-sâle ». Pag. 201: SĂRBĂTORI MÂHNITE; în Românul, 10/23 Aprilie 1911, numărul de Paşti; semnal: Caragiale; neretipărit. Partea literară din acest 25 număr a fost îngrijită de Caragiale, care publică următoarele cuvinte de mulţumire: «Mă simt dator a mulţumi aci din toată inima d-lor Delavrancea, Vlahuţă, Coşbuc şi Brătescu-Voineşti, cari m’au onorat totdeauna cu buna d-lor prietenie, că au binevoit a subscrie alături cu mine într’un număr festiv al Românului, dând prilej astfel cititorilor noştri a se bucura de aşa giuvaere 30 literare în frumoasa limbă românească. Şi rog să primească omagiile mele de recunoştinţă şi admiraţiune. Caragiale ». Pag. 205: INTRE STAN ŞI BRAN ; în Românul, 15/28 Maiu 1911; semnat: Caragiale; neretipărit. 35 Pag. 211: SCRISOARE;în Românul, 30 Aprilie/13 Maiu 1911; semnal: Caragiale; neretipărit. (Scrisoare şi răspuns, prin care i se dădea satisfacţie lui Caragiale, ce se formalizase de întâmpinările ziarului, relativ la « amestecul» scriitorilor din România, în afacerile interne ale românilor din monarhia austro-ungară). 40 Pag. 216: O SEPARAŢIUNE; în Românul, 15/23 Februarie 1911; semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 218: LITERATURA ŞI POLITICA ; Toastul d-lui Caragiale la banchetul dat în onoarea d-lui N. Filipescu la 29 Ianuarie; în Epoca, 2 Februarie 1897; neretipărit. 15 Un alt toast, « pentru bărbaţii de Stat luminaţi ai partidului conservator — un toast plin de spirit, care, din nenorocire, n’a fost stenografiat», a fost ţinut de Caragiale la «Banchetul cercului de studii», dela 23 Martie 1897, (Epoca, 13 Aprilie 1897, supliment). Reproducem aci, pentru notele, referitoare la desconsiderarea scriitorilor 50 de către politiciani, cuvântarea lui Caragiale la banchetul în onoarea lui Coşbuc, premiat de Academia Română (Epoca, 2 Iunie 1897): 478 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE Domnilor, Cine, cunoscând foarte bine desvoltarea talentului lui Coşbuc, n’ar cunoaşte îndestul condiţiunile particulare ale vieţii publice şi ale progresului nostru, şi ne-ar vedea adunaţi aici ca să sărbătorim pe acest minunat poet, fiindcă a obţinut un premiu academic, ar trebui să gândească rău despre noi, amin* tindu-şi vechia judecată pesimistă :• succesul moral inspiră foarte multă in* vidie, respect prea puţin şi dragoste de loc; iar succesul material inspiră, pe lângă invidie, tot atât de mult respect şi, dacă nu dragoste, închinăciune desigur. Care va să zică, i-a trebuit un premiu academic pentru o traducere acestui original talent, autorul incomparabilelor « Balade şi Idile », ca admiratorii lui să se strângă la un loc şi să-l festiveze! Cel ce ar gândi aşa rău despre noi, ar fi poate prea nedrept. In condiţiunile particulare de viaţă publică în cari trăim, premiul lui Coşbuc nu e' numai un succes material: e un mare succes moral. Desigur, poetul zâmbeşte acum ascuns; el, ca toţi semenii lui, n’are nevoe şi râde de succesul moral: pe acesta îl are mai mare, decât l-ar putea găsi altundeva, în puternica şi nobila lui conştiinţă de artist; şi astfel, dacă nu-I dispre-ţueşte chiar, venind dela alţii, cel mult, îi este absolut indiferent. Ceea ce-1 poate afecta într’un mod plăcut nu e decât un succes material. Dar, pentru noi ceştilalţi, cari nu ne putem bizui pe atâta talent, cari nu putem găsi prin încrederea ’n noi înşine virtutea de a nesocoti aplauzele — pentru noi e cu totul altfel. Intr’adevăr, noi, literaţii în genere, nu ne putem tăgădui starea noastră de inferioritate socială. Oricât de puţin talent am avea noi, oricât de puţin folositori âm fi societăţii noastre, această stare de inferioritate ne produce un fel de depresiune morală, care s’ar asemăna cu mâhnirea unui copil nevoiaş între atâţia alţi copii proăopşiţi, tolerat la coada mesei, în intimitate şi exclus dela orice reprezentaţiune de dignitate a familiei. Şi aşa, noi, cari facem profesiunea literară, obicinuiţi cu atâta lipsă de consideraţie din partea societăţii noastre, obicinuiţi cu atâta nesocotire, aş putea zice chiar dispreţ, din partea tutulor fraţilor din alte profesiuni liberale, cari stau la cârma mişcării publice, cum sunt avocaţii, medicii, technicii, oameni de afaceri, toţi în genere, oaipeni politici, noi, deprinşi a juca în societate un rol sărac şi umilit adesea până la a părea chiar neonest, trebue să considerăm că ni se face o mare favoare când ni se întinde cu oarecare bunăvoinţă, o mână, fie amestecată acea oarecare bunăvoinţă cu oricâtă mândrie. Când, mai ales din înălţimea unei măreţe insti-tuţiuni publice se aruncă unuia, dintre noi, cât de în treacăt, o privire binevoitoare, trebue să ne simţim cu toţii măguliţi şi încântăţi, şi să fim recunoscători. De aceea consider, în afară de succesul material al lui Coşbuc, actul Academiei Române ca un succes moral pentru noi toţi. Savanta adunare pre-miând pe acest mare poet, a arătat că ştie a avea consideraţiune pentru literaţii români în genere; ea a dat dovadă pipăită că nu-i nesocoteşte totdeauna. Şi de aceea daţi-mi voie ca aducând şi eu, ca literat, umilul meu omaj înaltei Academii Române, să beau acest pahar pentru cea mai frumoasă podoabă a ei şi fală de căpetenie; în sănătatea celui mai celebru academician, în sănătatea bărbatului de talent prodigios, care va covârşi cu numele lui mişcarea intelectuală românească a unui veac întreg, în sănătatea ilustrului Bogdan Petriceicu Haşdeu. Pag. 221: CUVÂNTARE [I] — Cuvântarea d-lui Caragiale rostită la întrunirea partidului conservator-democrat din Iaşi, în ziua de 2 Martie 1908 — după notele stenografice; în Ordinea, organul conservator-democrat. Bucureşti, 9 Martie 1908; neretipărită. Pag. 225: CUVÂNTARE [II] — Cuvântarea d-lui I. L. Caragiale rostită la întrunirea partidului conservator-democrat din Ploeşti în ziua de 9 Martie 1908’—după notele stenografice; în Ordinea, 17 Martie 1908; neretipărită. 5 Hi 1 ) 20 25 30 35 40 45 479 NOTE ŞI VARIANTE Pag. 230: CUVÂNTARE [III] — Cuvântarea d-lui I. L. Caragiale rostită la întrunirea partidului conservator-democrat din Roman în ziua de 30 Martie 1908; în Ordinea, 13 Aprilie 1908; neretipărită. Pag. 239: CRONICA TEATRALĂ; în România liberă, 29 Decemvrie 1877; semnat: Luca; neretipărită. Pag. 243: CERCETARE CRITICĂ ASUPRA TEATRULUI ROMÂNESC, CRITICA TEATRALĂ ŞI PRESA NOASTRĂ; în România liberă, 5 Ianuarie 1878; semnat: Luca; neretipărit. Pag. 247: CERCETARE CRITICĂ ASUPRA TEATRULUI ROMÂNESC^ (Urmare), LITERATURA IN TEATRUL NOSTRU [I]; în România liberât 11 Ianuarie 1878; semnat: Luca; neretipărit. Pag. 252: CERCETARE CRITICĂ ASUPRA TEATRULUI ROMÂNESC (Urmare), LITERATURA IN TEATRUL NOSTRU [II]; în România liberă, 17 Ianuarie 1878; semnat: Luca; neretipărit; sfârşitul studiului, anunţat la sfârşitul acestei cronici, n’a mai apărut. Pag. 258: TEATRUL ROMÂNESC, Deschiderea stagiunii 1878-1879; în Timpul, 6 Octomvrie 1878; nesemnat; neretipărit. Pag. 261: RUY- BLAS şi în subtitlu—Reprezentaţia Marţi 17 Octomvrie ; în Timpul, 20 Octomvrie 1878; nesemnat; neretipărit. Pag. 265: CRONICA TEATRALĂ [I]; în Voinţa naţională, 8 Octomvrie 1885; semnat: Luca; neretipărit. Pag. 272: CRONIC A TEATRALĂ [II]; în Voinţa naţională, 18 Octomvrie 1885; semnat: Luca; neretipărit. Pag. 281: SCRISOARE; tipărită în foi volante, cu menţiunea: Bucuresci, 1888; Typografia Curţei Regale, F. Gobl Fii, 12, Pasagiul Român, 12; neretipărită. Pag. 287: SCRISOARE DESCHISĂ; foaie volantă, fără indicaţia tipografiei; neretipărită. Iată textul scrisorii lui Caragiale, apărute în Adevărul, dela 3 Septemvrie 1898, sub titlul O CHESTIUNE JURIDICO-LITERARĂ, şi urmată de răspunsul lui P. Grădişteanu. D-le director general, Numirea unui aşa de reputat jurisconsult ca dv. în capul Teatrului Naţional a trebuit se ’nţelege, să facă multă bucurie acelora cari au vreo firească legătură cu această instituţiune artistică, sau cari se interesează de dânsa cât de departe, ca amatori sau diletanţi. Intre aceştia din urmă, din întâmplare, mă număr şi eu, care am făcut, odinioară, câteva încercări literare pentru teatrul românesc. In adevăr, nu mai putea merge cum mergea: trebuia numaidecât în fruntea importantei instituţiuni artistice naţionale un om de legi — dacă n'ar fi să judec decât măcar după modestele mele interese personale. Astfel, însfârşit, pot şi eu, fără îndoială, să găsesc ascultare la o veche plângere a mea, ascultare ce-mi era peste putinţă să capăt dela profani în materie de drept. Iată, cu tot respectul ce vă datorez, d-le director general, acea plângere: Legea presei din 62, apoi cod. pen., precum şi legea pentru organizarea Teatrelor (care lege, precum s’a spus, a fost concepută şi alcătuită, acu vreo douăzeci şi cinci de ani, de către nişte jurisconsulţi eminenţi ca d-v.) consfinţesc, toate trele, proprietatea literară. Toate trei — cele dintâi două, prevăzând chiar pedepse straşnice — opresc categoric pe oricine a reprezenta vreo bucată 480 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE de teatru fără învoirea expresă a autorului. Cu toate astea, până la venirea d-v., d-le director general, în fruntea Teatrului Naţional, cele trei legi, mai ales întrucât priveşte interesele subtiscălitului, au fost mereu călcate de către mai toate companiile artistice emigrătoare din ţară, ba chiar (lucru de ne-5 crezut!) de către Societăţile dramatice oficiale, stabile, din cele trei capitale ale Regatului-Român. Viu deci, cu cel mai profund respşct, d-le director general, a pune drepturile mele de autor sub înalta d-v. protecţiune şi a vă ruga, potrivit legilor, ca, uzând de toată autoritatea de care dispuneţi, să opriţi a mi se mai juca vreo 10 bucată a mea de către oricine, fie chiar de către Societăţile dramatice oficiale din Bucureşti, Iaşi şi Craiova. In afară de interesele mele materiale, cred că acele bucăţi literare sunt nişte încercări cu desăvârşire nenorocite, şi nu mai voiu, la vârsta mea, să mi se exhibeze pretenţiunile regretabile, şi pentru mine şi pentru public, ale uşură-15 tăţii unei vârste puţin coapte; nu voiu să mai menţin prin senilitate greşelile datorite juvenili tăţii, scuzabile întâia oară, de neiertat la urmă. Sunt hotărît a nu mai permite nimănui, cu niciun preţ, să reprezinte acele proaste glume puerile, de cari nu m’aş putea vreodată căi îndestul. Fiindcă un jurisconsult ca d-v. nu este obligat a cunoaşte numele tutulor 20 scriitorilor naţionali, din norocire atât de numeroşi, şi fireşte, cu atât mai puţin ale tutulor scrierilor acestora, îmi permit a adăoga, spre lămurirea d-v. aci mai jos, după semnătura mea, lista încercărilor mele teatrale, despre cAi am pomenit. Binevoiţi, vă rog, domnule director general, a primi dela acela care-şi pune 25 drepturile şi dignitatea de publicist subt înalta d-v. protecţiune, mulţumiri anticipate, precum şi asigurarea respectului cu care este, şi rămâne al d-voastre servitor, I. L. Caragiale, (Piatra-Neamţ) Lista încercărilor teatrale ale lui I. L. Caragiale: 30 O Soacră, farsă într’un act, —1876; O noapte furtunoasă, sau Nr. 9, farsă în două acte şi 4 tablouri —1879; Conul Leonida faţă cu Reacţiunea, farsă într’un act, —1880; D’ale Carnavalului, farsă în trei acte, — 1881; Scrisoarea pierdută, farsă în 4 acte, —1883; Năpasta, piesă în două acte, —1890, Ediţia I « Socec şi Comp.*», Bucureşti. Ediţia II, «Fraţii Şaraga », Iaşi. 35 D-sale, D-lui director general al teatrelor P. Grădişteanu, jurisconsult, senator, etc. Pag. 289: CRONICA [I]; în Pagini literare, 3 Octomvrie 1899; semnată: Caragiale; neretipărită. Pag. 294: CRONICA [II]; în Pagini literare, 10 Octomvrie 1899; semnată: 40 Caragiale; neretipărită. Pag. 297: CRONICA TEATRALĂ, ELEONORA DUSE — MOUNET-SULLY; în Pagini literare, 17 Octomvrie 1899; semnată: Caragiale; nere-tipărită. Pag. 302: TEATRUL NAŢIONAL [I]; în Universul, 19 Noemvrie 1899; 45 semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 307: TEATRUL NAŢIONAL [II]; în Universul, 3 Decemvrie 1899; semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 312: TEATRUL NAŢIONAL [III]; în Universul, 22 Septemvrie semnat: Caragiale; neretipărit. 481 NOTE ŞI VARIANTE Pag. 315: [BENEFISSUL]; Notiţe critice, în Universul, 7 Aprilie 1900; la sfârşitul foiletonului menţiunea: Bucureşti, 5 Aprilie 1900; semnai: Gara* giale; neretipărit. Pag. 320: [PUBLICUL TEATRULUI NAŢIONAL); Notiţe critice, în 5 Universul, 20 Octomvrie 1900; cu menţiunea, la sfârşitul foiletonului: Bucureşti, 18 Octomvrie; semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 324: RAPORT CĂTRĂ D. BARBU ST. DEL A VRANCEA PRIMARUL CAPITALEI; în Universul dela 25 Maiu 1900; semnat: Garagiale; neretipărit. 10 După cuvântul din titlu: Raport, asterisc şi notă: «Dau azi aci, în locul notiţelor critice, acest raport pe care l-am supus d-lui Barbu St. Delavrancea, primarul Capitalei, după cererea d-sale. Cred că raportul meu va interesa pe toţi amatorii de teatru şi de muzică *. Pag. 330: «APUS DE SOARE*, CÂTEVA NOTE; în Universul dela 15 13 şi 14 Martie 1909; semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 338: CELLA DELAVRANCEA ; în Universul, 4 Maiu 1909; semnat: Caragiale; neretipărit. Pag. 360: DESLUŞIRE. O nouă versiune în Moftul Român, Nr. 4, 1893: Succesul Moftului Român. Deosebirile din Moftul Român.: 20 începe cu r. 36: « Intr’o ţară ca' a noastră... constituţională fi în concertul marilor puteri; r. 38: Gazetarul prin urmare este brutarul inteligenţii; r. 39: Nobila misiune... luat-o din interes, pentrucă n’ar fi putut face ceva mai de seamă ; r. 40: nu pentru un mizerabil câştig el şi-a luat spinoasa carieră a luminării concetăţenilor săi; r. 43 până la lui, lipsesc; pag. 361, r. 1—2: din sentimente... 25 pentru ridicarea poporului român, pentru; r. 2: suveranităţii acestuia uzurpate; fără: de Stan ori de Bran, ori de cine ştie care tiran; r. 3: nu pentfru vreun; r. 4, începe: ca adversarii săi, s’a făcut el aprigul apărător; r. 4—6: dela al drepturilor, la porecla de, lipsesc; r. 6: fără eterne; r. 7: pactul nostru; fi în sfârşit; r. 8, după sus fi tare: asupra atâtor fi tutulor chestiilor de ordine politică, eco-30 nomicâ, finanţiară, ftiinţifică, literară, artistică, fel. fd.; r. 10*—12, dela nul la că, lipsesc; r. 12: nesecat; r. 13: naţiunii rromâne, patriei rrromâne, pop porului rrromân, l-a; r. 14: de toate; r. 15: Rromânia, câtă; r. 17—18: brutari conftiin-ţiofi, de sigur că opinia publică trebue să fie destul de bine hrănită; r. 19—22: Şi iată dar ceea ce explică intr’un mod neîndoios succesul Moftului Român. Dela 35 apariţia lui, acest organ, care tinde a fi formula exactă a opiniei publice române, a întâmpinat, afară de mici excepţii, o unanimă aprobare. De ce? Pentru că această modestă foiţă, având în vedere numărul îndestulător de brutării pentru hrana zilnică a inteligenţii române; r. 24: de unde (cum onor. public trebue să se fi convins deja), îsi... 40 Pag. 390: [«GUVERN AL INGAJAMENTELOR CV STRĂINII»]. Să se compare amănuntele reprimării mişcării republicane dela Ploeşti, din acest articol pag. 391, r. 2 urm., cu pasajul corespunzător din Boborul (Opere, III, pag. 159—160). Relativ la intrarea trupelor şi fuga lui Candiano, simultan, pe barierele opuse ale Ploeştilor, — sunt ciudate inversiuni topografice; în Boborul e 45 vorba apoi de un efectiv de « un batalion complet de vânători » — în Timpul doar de o companie. Privitor la arestarea lui Candiano şi răspunsul lui, textele concordă, ca şi în «le mot d’auteur »: « .. .a şi sosit în Ploeşti reacţiunea, adică o companie de vânători». « Reacţiunea... un batalion complet de vânători *. Colaborarea lui Caragiale la Timpul nu se încheie cu anul 1879, aşa cum am 50 afirmat în Prefaţa la voi. IV. După ce am dat bonul de tras, am găsit întâmplător o confirmare a presupunerii noastre, cum că această colaborare a urmat 31 482 ARTICOLE POLITICE ŞI CRONICI DRAMATICE şi în anii 1880—1881. Intr’adevăr, în timp ce ne fixam asnpra atribuirii articolelor, am renunţat la câteva, din 1880—1881, sporadice, poate şi din pricină că ne aşteptam a întâmpina dârze contestări cu privire la articolele politice, din 1878—1879, atâtea câte le pusesem pe seama lui Caragiale. O hârtie din 5 arhiva familiei Caragiale ne îndemnase de altfel să cercetăm colecţia Timpului şi pe anii următori: e vorba de câteva informaţiuni, scrise de Titu Maiorescu şi înmânate lui Caragiale, spre a fi inserate în ziar; — au apărut în Timpul dela 14 Ianuarie 1881 (.Informaţiuni, pag. I); publicarea lor nu era însă o dovadă că I. L. Caragiale era încă redactor la acel ziar. Pe de altă parte, ne-am ferit să .10 publicăm tot ce eram înclinaţi a socoti contribuţia lui Caragiale, dintr’o suspiciune faţă de perspectiva prea zeloasă a editorului critic. Documentul care ne-a dovedit însă că împinsesem prea departe scrupulele, a apărut în cartea d-lui C. Săteanu: Carnaval literar — Anecdote culturale—Iaşi, Tip. «Albina», f. d., dar după 1930. E o scrisoare, prin care Caragiale cere un împrumut învăţăto-15 rului Dimitrie Scureiu dela Câmpina (reprodusă după Presa din Câmpulung, Anul? Nr. ?) şi e datată 7 Iulie 1881. In ea vorbeşte de plecarea sa dela Timpul, ca de un fapt recent: «Despre ieşirea mea dela Timpul, care a fost silită, ţi-oi povesti eu când ne-om vedea ». Nu vom da aci lista celor câteva articole, lăsate de-o parte (ca, spiritualul 20 reportaj parlamentar din editorialul dela 15 Ianuarie 1881). Ele-şi vor găsi locul într’o eventuală reeditare a volumului îngrijit de noi. Pag. 409: TRĂDAREA ROMÂNISMULUI l TRIUMFUL STRĂINISMULUI 1! CONSUMATUM EST 11! In chenar negru, ca să se ia în râs de-prinderea Românului lui C. A. Rosetti, moştenită îndată apoi de Adevărul lui 25 Al. Beldiman, de a arbora doliul, în semn de protest contra guvernului sau a Suveranului. NOTĂ. Să se adaoge, la observaţiile ortografice făcute de Paul Zarifopol (Opere, I, pag. XIV), următoarele: Vocalele a, e, i, primesc accentele grafice, după uzul etimologist, învăţat de 30 Caragiale în şcoală: tăcend, ţăran, adevăr, etc. Prefixul ne, din cuvintele compuse, despărţit prin eliziune, ca ne’nchiriat, ne’ntrecut, etc., este legat din nou, într’un cuvânt: nenchiriat, nentrecul, etc. A eşi, a erta, eri, earna, eftin. A perde, a peri. 35 Posta, şcoala (rămăşiţe etimologiste). Doâ pentru două; noă-voă pentru nouă-vouă. Particularităţi ortoepice: ai, aide, pentru hai, haide; otel, ibrid. Totdeuna sau todeuna, pentru totdeauna; aldatâ, undelemn. Nimini, niminui pentru nimeni, nimănui. 40 Aminteri pentru altminteri. Viu, ţiu, pentru vin, ţin; pă pentru pe; pin pentru prin; crez, auz, văz şi să crează, vă auză, să cază, să vază, să scazâ, să piarzâ, să prinză, să răspunză, să pâtrunză, etc. Planşa ‘ TABLA ILUSTRAŢIILOR I. I. L. Caragiale la vârsta de 50 de ani (1902). II. Fabulă (manuscris autograf al lui Caragiale; vezi pag. 364 din volumul IV). 3t * TABLA DE MATERII Pag. INTRODUCERE ................................................ XI PARTEA I. — ARTICOLE POLITICE [...Oarecare moderaţie] ........................... . . 3 Naţionali-liberali......................................* 6 Liberalii şi conservatorii.................................... 9 [Liberalii engleji şi români] v ....... 12 [Fraţii radicali şi d. Dim. Sturdza]......................... 16 [Apelul la unire] ................................. . : . . 28 [Guvernul şi modificarea art. 7]........................... 32 [Procedee electorale]...................................... 36 [Ce este «Centrul»]. ........................................ 40 Culisele chestiunii naţionale . . . . 46 Cronica de joi [I].......................................... 71 Cronica de joi [II]......................................... 74 Decadenţă.................................................... 77 Reacţiunea...........................................• ■ 60 Lascar Catargiu . ........................................... 83 Toxin şi Toxice . . ........................................ 88 Liberalii şi literatura...................................... 92 Energie şi Saţiu........................................... 95 Cabinetul Hagi-Tănase........................................ 98 Puterea credinţei.......................................... 101 Monumentul lui Brătianu............... . . . .............104 Rărunchii naţiunii....................................... 108 Caradâle şi budalâle.................................... HI Visuri de războiu ........................................ 115 Nu-i de loc de mirare...................................... 118 Dim. A. Sturdza ........................................... 122 Infamie.................................................... 127 Alexandru Lahovari...........................................131 Criză...................................................... 135 Cerinţe absurde............................................ 141 486 TABLA DE MATERII Pag. Sfârşit meritat ...............................................145 O lichea ......................................................148 Take Ionescu 151 Politică în toate............................................. 155 Grigore Păucescu ..............................................157 Lipsă de pietate şi de gust....................................160 Nihil sine Deo ................................................163 1907 . . . .................................................. 167 Nevoile obştii şi aşa numitele «Casa noastră»..................186 Diplomaţie subţire ............................................193 Termitele......................................................197 Sărbători mâhnite............................................. 201 Intre Stan şi Bran............................................ 205 Scrisoare......................................................211 O reparaţiune . ............................................. 216 Literatura şi politica.........................................218 Cuvântare (I) 221 Cuvântare (II) . . ............................................225 Cuvântare (III)................................................230 PARTEA II. — CRONICI* DRAMATICE Cronica teatrală.............................................. 239 Cercetare critică asupra Teatrului Românesc....................243 Critica teatrală şi presa noastră..........................243 Literatura în teatrul nostru (I).................... 247 Literatura în teatrul nostru (II......................... 252 Teatrul Românesc............................................. 258 Ruy-Blas................................................■ . . 261 Cronica teatrală [I]..........................................265 Cronica teatrală [II].........................................272 Scrisoare......................................•............281 Scrisoare deschisă............................................ 287 Cronică [I] 289 Cronică [II]................................................. 294 Cronica teatrală..............................................297 Teatrul Naţional [I] 302 Teatrul Naţional II] . 307 Teatrul Naţional [III] .......................................312 [Benefissul]...................................................315 [Publicul Teatrului Naţional]................................ 320 Raport cătră D. Barbu C. Delavrancea, primarul Capitalei 324 «Apus de soare »........................................330 Cella Delavrancea.................. . . ................338 TABLA DE MATERII 487 Pag. ADDENDA . .......................... . . .............................340 Cronica fantastică: 340. Istoria unei epigrafe: 343. Cronică sentimentală: 345. Cronica: 347.~Una alta: 350. Resbelul: *350. Pj£spăimă: 351. Gogoşi: 352. Şitnaţinnea Europei: 353. Ultime gogoşi calde: 135. Parlamentare. I. Camera din Stambul: 356. Gogoşi: 358. Gogoşi: 358. Ultimi gogoşi calde: 35& Desluşire : 360. Gogoşi: 361. Resbelul 1877: 362. On stat în'miniatură: 363. [Convenţii cu Rusia]: 368. [D. C. A. Rosetti la Roma?]: 370. [ŞtiriTranceze despre cestiunea Dobrogei]: 371. [Criza de Cabinet]: 372. Noul cabinet otoman: 374. [Ppziţia ministerială faţă cu revizuirea]: 376. [jjgportaj parlamentar]: 378. [Un^incident la Cameră]: 379. [Plăteşte vizirul]: 380. [In ajunul crizei:" 383. [Linia ferată Ploeşti-Predeal]: 385. [După votarea revizuirii]: 386. '‘[Mesajul domnesc]: 388. [« Guvern al îngajamentelor cu străinii»]: 390. [Nepotismul]: 392. [Pentru coalizarea opoziţiei]: 395. [Prostia în viăţa noastră publică]: 397. la Don Ranudo de Colibrados]: 399. [jiegula de trei simplă]: 401. [Justificarea unor expulzări]: 403. Trădarea românismului! Triumful străinismului!! Consumatum EstTTh 409.JExceIsior l: 411. Ingeniozitate parlamentară: 411. Instantaneu: 412. Accident parlamentar: 412. Politica: 414. S’a pierdut!!!: 416. Politica: 416. Mişcarea dela 5 şi 6 Aprilie: 417. însemnătatea presei: 418. Un interwiew: 418. Jurnalul nostru: 419. Reacţionari neprevăzători: 421. Sub ce regim trăim!...: 421. Inova-ţiune: 421. Iarăşi promisia d-lui Fie va: 423. Principii şi vaccină: 463. Frumos rol: 425. Procurorul, Da, Dumnezeu, Ba!: 427. Galan-toniile lui Ghenadie: 428. Cronica: 432. «Moldo-Valachia»: 436. Tribuna liberă!: 442. Economii: 443. Politică înaltă: 444. «Românii verzi»: 446. Liga: 449. La Kermessă: 451. Ţara lui Hubsch: 452. Două capete!...: 453. Ubiquitas: 454. Dialogul morţilor: 455. [Des-velirea statuii]: 456. Oribilă stagnaţiune; 456. Diversitate de opinii: 458. Instantanee: 458. Chestiuni militare. — Prognosticuri războinice.*— Fumuri de cucerire: 458. Cugetări: 458. Elocvenţa: 459. Sfaturi: 459.*Nedescifrabil: 460. Mofturi: 460. Mofturi: 460. Caveant Cives: 461. Reflexiuni: 461. Interview: 461. Proiect de definiţie juridică a pământenilor: 462. [Libertatea tiparului]: 467. Desminţire: 467. Teatrul italian: 468. Millo în Bucureşti: 468. Teatrul românesc: 470 NOTE ŞI VARIANTE..........................471 TABLA ILUSTRAŢIILOR.......................483