%
      BIBLIOTECA PENTRU TOŢI
            DIN LITERATURA ROMÂNĂ
            I. L. CARAGIALE
 NOTIŢE §1 FRAGMENTE
       LITERARE
    BIBLIOTECA PENTRU TOŢl“
                  Literatură, arte, ştiinţe
                                                                                                                '1
                                                                                 liHCHVextl.
                                                                                         d 1
Tipografia KPOCA, Slr. Clemenhfi No. :i.
biblioteci
^ ACADEMIEI *
kT' Câteva Păreri
   Noi, Românii, suntem o lume în care, dacă nu se face, ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. Asta c frumos din parte-ne — să lăsăm în colo orice modestie; căci este ştiut [că din discuţie răsare seînteia adevărului. Nu e vorba, adesea discutăm cam pe de lături; dar asta o facem tocmai pentru că voim să alimentăm continuarea discuţiei; dacă n’am da pe de lături, ar înceta poate discuţia prea de grabă: eî! atunci de unde ar mai ţîşni adevărul?
   Aşa, de exemplu, multe ilustraţiuni literare au discutat vreo cinci ani cu înaltă căldură asupra întrebărilor:
I. L. CAR AGI ALE
6
   Artă pentru artă ? sau artă cu tendenţă ?
   Resultatul aprigei lupte a fost că fiecare dintre polemişti a rămas să împărtăşească pînă la urmă opinia sa proprie. De ce ? Pentrucă şi atunci s’a vorbit despre toate, despre toate, afară de un singur lucru, care, după părerea mea, ar trebui şi el pomenit, măcar în treacăt.
   Mă rog, câteva întrebări:
   Au tendenţă piesele lui Schakespeare ?— De sigur, nu.
   Dar Tacit?... dar Divina Comedia ?—Ba bine că nu.
   Dar le Tartiife ?— Mai ales.
   Dar discursurile lui Demostene^i, fără şovăire aş zice, toate discursurile celebre, în-cepend cu cele antice şi isprăvind cu ale d-lui Fleva ? Se înţelege că au tendenţă, căci nici nu s’ar putea orator politic fără tendenţă.
   Poeziile lui Byron ? — nu; ale lui Goethe ?
   nici atât; ale simpaticului nostru academic Anton Naum ? — şi mai puţin. Dar ale lui Schiller, ale poeţilor noştri socialişti ? — de sigur că au.
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
7
   Ei! asta e asta. Cuî între aceste două categorii de producători intelectuali si acordăm stimă? căreia dintre acele două feluri de produceri, să dăm admiraţia noastră ?
   Care e artă şi care nu ?
   Dacă, deşi eşti partizan hotărît al uneia din cele două teorii, ţi-a rămas totuşi o le-cuţă de simţire estetică şi de pătrundere obiectivă, este greu să răspunzi la această întrebare. Căci, presupunând că ţi-a rămas acea olecuţă: eşti anti-tendenţionist, să zicem — nu crez să aprinzi focul cu le Tartufe şi cu Divina Comedie, pentru ca să te delectezi la gura sobei cu volumul simpaticului academic d. A. Naum; — sau eşti tendenţio-nist, — sper, pentru d-ta, că, în rafturile bibliotecel, alături de odele proletare sau novelele d-ei Sofia Nădejde, vei permite să stea, fără nici o deosebită pretenţie, şl VEcole des femmes şi As you like it, pe cari, ori cât de proletar al fi, numai să fii câtuşi de puţin intelectual, n’al să te înduri să le arunci în canal.
   Dacă însă nu eşti partizan al vre-unei
8
I. L. CARAGIALE
porniri sectare, poţi foarte uşor răspunde la întrebarea de mai sus.
   Care e artă şi care nu, din cele doue categorii de produceri, de creaţiuni intelectuale ? Scurt: acele cari aâ fost opera unui talent.
   Tâlharii lui Schiller sunt o piesă cam prea slăbuţă, ca să nu zic prea mult, nu pentru tendcnţele generoase şi umanitare care o inspiră, ci fiindcă Schiller este... este în Tâlharii un slăbuţ dramaturg. Iar ticălosui de Falstaff, că nu-i poţi zice mai bine, secătura aceea, e un monument neperitor al minţii omeneşti, nu doar căci nu profesează tendenţe generoase, ci fiindcă e copilul lui Schakespeare, care era un tatăwcffravan.
   Ei! vezi, asta este lucrul pe care n’ar trebui să*l uităm niciodată când vorbim despre produceri intelectuale: ta-len-tul, şi tocmai de el nu pomenim niciodată.
   O operă de artă este o fiinţă, căreia în-suflătorul de viaţă nu este, nu poate fi decât talentul. Fără această flacără de viaţă, flacără mai misterioasă şi mai nedefinită decât chiar razele lui Roentgen, poţi căpăta lucruri arti-
         NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE              9
ficiale, nu opere artistice, şi nimic nu e mal alt-ceva, faţă cu artisticul, decât artificialul.
   Intre artistic şi artificial, este aceeaşi deosebire ca între madama care percepe la intrarea unuî Panopticum taxa de 50 bani şi figurile de ceară din năuntru.
                               *
                             * *
   Pentru a face o operă de artă, o operă viabilă, trebue talent, talent şi iar talent. Am zis într’adins viabilă, pentru ca dintru început să eliminăm din discuţie ideea de durabilitate, atât de străină în discuţie. Adesea literaţii fac greşala (după părerea noastră, mare) de amestecă, în cercetările lor despre creaţiuni intelectuale, întrebarea: opera aceasta re-mâne ? Cât timp va remânea ? Aşa întrebări sunt absolut afară din chestie. întrebarea noastră, faţă cu o lucrare de artă, nu poate fi decât aceasta : opera aceasta vieaţâ ? Căci încă odată, dacă are viaţă, aibă-o pentru azi, mâine sau pentru veacuri — ea va fi trăit, şi asta e condiţia fiinţei, viaţa, nu durata vieţei.
10
I. L. HARAGI ALE
   Mă rog, între o insectă care trăeşte o singură zi la umbra unei piramide eghiptene şi piramida aceea, care este deosebirea cea mai adîncă ? Dimensiunile ? densitatea şi soliditatea structurii materiale ? Durabilitatea în timp ? De sigur nu. Deosebirea cea mai adîncă între ele e că insecta e vie, iar piramida nu.
   Piramida e de granit, insecta de nişte ţesuturi mucoase; insecta dabia se vede, şi piramida e piramidală; insecta, născută azi dimineaţă, va muri deseară; iar piramida e o veche cunoştinţă a soarelui, şi poate va sta neclintită şi rece pe temelia el pînă mult după ce soarele va fi încetat a-i mai putea trimite măcar o rază de căldură şi de lumină. Da, dar piramida stă şi va sta; iar insecta va muri, însă trăeşte.
   Aşa e şl cu opera de artă. Ea trebue să trăiască, să vieze, şi ca toate fiinţele va avea şi ea o durată în timp. Nu am putea cu toate astea să ducem prea departe comparaţia aceasta, fiindcă ne-am lovi de o deosebire mare care există între fiinţa propriu zisă şi fiinţa operă de artă.
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
11
   E o ciudată deosebire!
   Opera de artă are căpătată însuflarea de viaţă dela talent. Viaţa aceasta însă este numai latentă: pentru ca să devie patentă, trebue concursul unei inteligenţe, unei priceperi şi judecăţi ale altuia.
   Intr’un sîmbure viaţa stă ascunsă vreme îndelungată, pîndind, cu o răbdare mai presus de multe încercări, condiţia exterioară propice pentru ca să ţîşnească la lumină, să încolţească, să crească, să dea roade şi seminţe altele pentru o mai departe viaţă. Ceea-ce sunt căldura, lumina şi umezeala pentru sămînţă, este priceperea şi judecata omenească pentru opera talentului omenesc.
   Precum un bob de grâti găsit peste cinci mii de ani în sicriul unei mumii eghiptene, semănat în pămînt bun, reînvie ca şi bobul cules anul trecut, asemenea o operă de artă viabilă, după o părăsire şi uitare de veacuri, reînviază iarăşi la căldura ochilor pricepuţi. Sub casmaua lucrătorului prost, care sapă să ’şi croiască un drum, sar ţăndări de marmoră ; el ar merge înainte cu fapta lui dis-
12
I. L. CARAGIALE
trugetoare, dacă altcineva nu i-ar opri mâna; căci fiinţa în care loveşte casmaua doarme ascunsă, n’are încă glas să strige. Ea a adormit de când cei din urmă ochi pricepuţi şi-au întors privirile dcla densa; dar la cea d’întâi privire a altor doi ochi pricepuţi, ea se va deştepta sigur şi, cu o nouă şi întreagă putere de viaţă, va chema la densa o lume.
   Câtă vreme n’aii dormit capo-d’opere, a-tîrnate într’un ungher pe peretele unei taverne, înecate în fumul lulelelor proletare ! Doi ochi pricepuţi le-aii redeşteptat la viaţă. Se scoate se ’nţelege din discuţie cazul de distrucţie materială completă. Cărţile unice din biblioteca Alexandriei, templul minunat dela Efes şi altele s’au dus de-a binele fără putinţă de reîntoarcere, ca şi boabele de grâu dintr’un lan dat pradă flăcărilor.
                             *
                           * #
   Dar să ne întoarcem la talent. Ce este talentul ?
   De! aceasta este nu prea uşor de spus, dar poate nu de tot imposibil. Mai întâiu,
          NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE        13
nu trebue să ne grăbim. Apoi, voiu cere voe cititorului să amânăm răspunsul la această întrebare, pînă după ce vom fi dat un răspuns la o altă întrebare şi anume: ce este lipsa de talent ?
    Orice suflet de om, fie acesta un guşat, fie cel mal rafinat artist, are o coardă întinsă, gata să sune, aşa ca să ’1 mulţumească pînă la un grad ce s’ar putea numi fericire, la contactul unor anumite împrejurări J Guşatul, mâhnit cine ştie de ce, moţăîe ■ seara pe prispa colibiî, cu ochii jumătate închişi, cu figura gravă, care n’ascunde, poate, niclun gînd. Atunci, în faţă ’i se ridică încet de peste coama dealului discul lunii, iar dintre prunii din grădină porneşte deodată recitativul ameţitor al privighetorii. La aceste atingeri materiale, guşatul ridică fruntea, îşi perde gravitatea normală, deschide ochii mari la lumină, apleacă urechea şi ridică degetul către locul de unde vine cântarea, zîmbind luminos cu inefabila satisfacţie a dobitocului pe care al nemerit să *1 scarpini tocmai unde ’1 mănâncă : e bine — e frumos !
                A sunat coarda din năuntru, şi el a auzit-o.
14
I. L. CARAGIALE
Nu cântarea neînţeleasă a privighetorii, nu razele reci ale lunii i-au făcut mulţumirea, ci sunetul coardei din năuntru la lovirea acelora. Dar luna merge înainte pe calea ştiută, privighetoarea tace, şi guşatul a-doarme, — cântarea coardei din năuntru a încetat. Poate oare guşatul să ne arate cu vreun procedeu intelectual cam ce a fost, nu cântecul privighetorii, nu razele lunii, ci acea cântare misterioasă interioară care l-a mulţumit atâta ? Poate, cum am zice, să ne întoarcă în afară şi no£ ceva din iritarea lui interioară, care pentru noi, oameni ca şl el, cu suflet ca al lui, este ccl mai important fenomen al naturii ?
   De sigur că nu. Oare de ce ? Fiindcă, deşi este înzestrat cu facultatea iritării aceleia, ca noi toţi, nu are darul, virtutea, ca unii dintre noi, de a o răstoarce prin procedeu intelectual priceperii altora.
   Intr’un cuvînt, pentru că n’are talent.
   Lipsa de talent este incapacitatea de a găsi formula de comunicare intelectuală exactă a simţirii ce ne-a produs-o împrejurările materiale.
        NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE    15
    Pe această cale, deşi de ocol, credem c’am ajuns aproape de deslegarea primei întrebări.
                                                           *
                                                           *
*
    După mişcarea guşatului nostru, după fiorul de caldă mulţumire care l-a trezit din aromeală, noi am văzut destul de sigur că în sufletul omului s’a petrecut ceva minunat— ceva, pe Ungă care şl razele de pe coama dealului, şi cântecul din grădina cu pruni sunt ca arcuşul pe lingă sunetul vioarii, nişte simpli agenţi brutali de iritare. Arcu-' şui l-am văzut; coarda de sigur a sunat— uitaţi-vă la figura iluminată a omului. Ce 'folos însă? Ea singură s’a auzit pe sine, fiindcă a sunat îngropată în adîncurl as-. cunse; calea de acolo pînă la noi este în-’ chisă; de acolo pînă la noi nu poate sosi cea mai mică vibraţie. Dar noă nu ne tre-bue să vedem numai vioara şi arcuşul; ceva mai mult, nu ne trebue chiar de loc să le vedem; noă ne trebue să auzim sunetele
1G
I. L. CABAGIALE
coardei. Guşatul este o vioară care nu se aude, arcuşul nu e bun la nimic.
   Să lăsăm dar la o parte instrumentele acestea inutile no&, şi să căutăm altele. Să alergăm la o veche vioară, a căreî binefăcătoare sonoritate e totdeuna gata să ne mângâie sufletul pînă în cele maî profunde şi tainice cute. Ia să vedem noi cum resună acest nobil instrument cînd îl atinge arcuşul. Ia să auzim Sonata Lunii! Să ascultăm...
   Ei! ? Strălucit-aii vreodată aşa de dumne-zeeşte razele reci ale lunii cum strălucesc aceste luminoase şi calde sonorităţi ? A în-naintat vreodată discul ei pe calea eterată cu solemnitatea cu care curg valurile cântării acesteia ?
   Dar Sonata s’a terminat. Să lăsăm să se stingă dulce emoţia înaltă ce ea ne-a produs-o şi să trecem la alt-ceva.
   Intr’o şcoală de mahala, se sbat claie peste grămadă o mulţime de mici cetăţeni, unul mai r&Q crescut decât altul, fâcend un sgomot chaotic. Deodată uşa se deschide şi d. profesor intră. D. profesor este un om foarte r£u şi are un nas foarte comic. Copiii
          NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE        17
  rîd de nasul Iul Domnul; dar dînsul mal are şi o riglă în mână, şi astfel, îndată ce d-sa îşi arată nasul pe uşe, sgomotul chaotic, ca prin farmec, stă înţelenit locului, întocmai ca sbucîumul talazurilor la încruntarea Iul Neptun, safi mal bine ca scîrţîlala unul greere pe care ’1 striveşti scurt sub talpă.
     E linişte acuma deplină. Ochii diavolilor i joacă de pe cărţi la nasul profesorului şi ! înapoi. Nasul acela ! Toţi îl ştiu, toţi îl ad-1 miră, toţi simt nespuse încântări privindu’l.
I Cât au petrecut el cu nasul acela! astfel că j nu ar putea el singuri spune cu siguranţă ce vor simţi mal mult când, trecend în altă clasă, nu vor mai avea pe Domnul: bucuria ^ că aîi scăpat de rigla Iul reglementară sau părerea de reu că i-au perdut nasul ?
     Aşa dar, ce bine ar fi să poată — dacă s’ar putea—şi să scape de riglă şi să păstreze minunatul nas ! In adever, minunat! fiindcă acum îndată o să vezi, cititorule, că acest nas este ceva de o importanţă colosală, de o importanţă tot aşa de mare ca şi luna de pe cer. Cum asta? Fiindcă şi el, ca şi luna, poate fi un arcuş căruia nu’l
18
I. L. CARAGIALE
trcbue decât o vioară bună ca să scoată o cântare uimitoare.
    Toţi, toţi copiii din acea şcoală sunt încântaţi de nasul profesorului. Dar iată că unul dintre ei, jucându-se prin curte, găseşte o bucăţică de cărbune moale. Ce’î dă diavolului prin cap ? Ridică binişor cărbunele de jos, merge furiş la zidul din dos al institutului, trage o linie, încă una, alta, mai şterge, rade, adaogă : e gata — un nas şi o riglă.
    Atunci aleargă, strînge repede pe toţi camarazii împrăştiaţi la alte jucării şi ’i duce la o potrivită distanţă de opera de artă. Toţi rămân uimiţi în faţa el, cu privirea ţintă. Cu cât privirile s’aţintesc mai dinadins asupra semnelor negre de pe peretele alb, cu atât acestea devin mai calde, şi cu cât acele priviri se adîncesc, cu atât urmele de cărbune înviază. Incet-incet, ele încep să mişce, se dcslipesc binişor de perete, apoi se desprind de tot. Iată-le cum pornesc din loc cu putere deplină de viaţă, cum se apropie în faţa privitorilor, cari rîd, rîd cum n’au rîs ţ niciodată : este Domnul! Domnul!! Acesta
                                                              i
            este Domnul adevărat!... fiindcă e numai |
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE   19
ceea-ce ne trebue dela Domnul — el puţin ne importă — ce simţim noî la vederea lui, aceea importă, şi aceea o avem aci întreagă. Coarda din sufletul cel mititel şi răutăcios nu numai a sunat, s’a făcut şl auzită.
   Şi astfel copiii nu mai rîd acuma în clasă ca mai nainte când văd pe d. profesor; nasul acela nu mai are vechiul succes; el a fost redus la importanţa lui reală — un simplu arcuş. Băcţii ard de nerăbdare să treacă ora, ca să meargă la zidul din dos : acolo e ce e, acolo se aude cântarea cea miraculoasă.
   Ei!—ziceam adineaori, după terminarea sonatei — strălucit-au vreodată aşa de dumne-zecşte razele reci ale lunii cum strălucesc aceste luminoase şi calde sonorităţi? A în-naintat vreodată discul ei pe calea eterată cu solemnitatea cu care curg valurile cântării acesteia?
   Vă întreb acuma, în faţa zidului mînjit cu cărbune : ei! fost-a vreodată rigla Domnului aşa de băţoasă şi nasul d-sale aşa de comic ?
I. L. CARAGIALE
   Care va să zică, pe câtă vreme sufletele omeneşti în genere sunt iritabile la atingerea naturii, numai unele alese sunt în stare să întoarcă în afară, ca un fenomen deosebit, pentru înţelesul altora iritarea ce au suferit-o. Toţi suntem iritabili; expresivi sunt numai unii.
   Oricare ar fi materialitatea acestui deosebit fenomen, adică felul material al expresiunii, o condiţie neapărată pentru ajungerea scopului ei este înţelesul uman.
   Sunete, cuvinte, linii şi colori, forme — viaţa nu consistă în ele chiar, în materialitatea lor, ci în intenţiunea de a ne deştepta, prin înfăţişarea lor, un înţeles. Intenţiunea— aceasta este esenţa vieţei; expresia este numai organismul ei material.
   Precum vedem, trebue iarăşi să ne întoarcem la vechea noastră comparaţie între opera de artă şi fiinţa vie.
   La fiinţa vie, organismul material este aşa întocmit încât niciun organ în deosebi nu e independent, şi n’are niciodată o funcţiune de sine stătătoare; organele au importanţă prin anumitul concurs ce ’1 dau
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
21
pentru mânţinerea întregului complex; oricât ar fi, unul chiar absolut indispensabil, şi altul nu tocmai, mânţinerea întregului complex este mijlocul, scopul este viaţa; fără de densa, organele nu mai au raţiune de a fi; ele se desfac, se risipesc şi se topesc în largul naturii, dacă nu mai pot susţine o viaţă deosebită.
   Tot aşa şi cu opera de artă.
   Expresia — adică forma exterioară, organele materiale — nu are raţiune de a fi dacă ea nu face să trăiască o intenţiune.
   Natura are o lege care o obligă să alcătuiască elementele aşa potrivit încât, din echilibrul şi concursul organelor materiale, să se poată mânţinea flacăra vieţii. Atunci când natura, în zorul nepătruns al vastei sale fa-bricaţiuni, scoate, din distracţie ori din pripă, o rea întocmire de organe, improprie inten-ţiei de funcţionare, ea se grăbeşte să spargă exemplarul, aruncă fărâmăturile monstrului neviabil în topitoare, pentru ca să le toarne mai târziu într’un tipar normal.
   Aceeaşi lege pentru opera de artă ca pentru fiinţe.
I. L. CARAGIALE
   Dacă expresiunea formală nu poate îmbrăca potrivit intenţiunea, opera este un monstru neviabil; expresia se topeşte ’n vent; ea nu înseamnă nimica; fiind că nu ea este scopul, ea este mijlocul, şi ca atare, n cazul acesta, nu poate servi la nimic.
   Aşa dar: potrivirea organelor cu viaţa, în natură — potriveala expresiuniî cu intenţia, în artă.
   Precum dar viaţa nu poate în natură să îmbrace decât o structură, de dimensii, de proporţii şi relaţii de economie intimă, supuse imperiului necesităţii, asemenea inten-ţiunea artistică, pentru existenţa şi mânţi-nerea ei proprie, trebuie să îmbrace o formă de expresie, o structură materială cu dimensiuni, proporţii şi relaţii de economie intimă absolut necesare.
   De câte ori considerăm bine fenomenul ce’l numim viaţă, rămânem petrunşi de un adînc sentiment de uimire. Cea mai infimă creatură este o revelare a unei infinite puteri, a unei incomensurabile şi eterne voinţe — fie acel fenomen o rimă oarbă, care se tîrcşte lipicios pe un palmac dc mocirlă în
NOTIŢE Şl FRAGMENTE LITERARE
23
umbră, fie cuceritorul care, din înaltele zăpezi ale Alpilor, arată legiunilor de biruitori, cu degetul poruncitor, fericitele câmpii ale Italiei sclipind în razele soarelui.
    Un sentiment analog ne cuprinde în faţa unei opere de artă, fie ea cat de infimă sau cat de grandioasă, fie nasul şi rigla de pe zidul din dosul şcoalei de mahala, fie Sonata Lunii—şi una şl alta ne pătrunde prin revelarea unei infinite puteri, unei incomensurabile voinţe.
    Şi pentru aceea, acelaşi atribut se cuvine să acordăm şl uneia ca şi alteia dintre aceste două puteri—pe amcndouă le numim egal, şi cu drept cuvînt, creatoare.
    A crea — a apuca din chaos inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într’o formă, care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într’un chip absolut hotă-rît de tot ce nu este ea — aceasta este puterea naturii şi a artistului.
    Şi această putere, la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au în deosebi unii, pe lîngă iritabilitatea ce o au toţi.
24
I. L. CARAGrIALE
*
                             * *
   Ni se întîmplă adesea să citim o carte, să ascultăm o dramă sau să privim o pictură, şi, cu toată bunăvoinţă cu care căutăm emoţiunea binefăcătoare ce o aşteptăm de la opera de artă, emoţiunea nu ne poate prinde* Este o lungă epopee sau o povestire extraordinar de îngrijită; este o dramă de un scenariu strict şi de un lux de debitare superior; este un tabloîi colosal de o corectitudine de desen şi de un colorit bogat şi exact. Totuşi, impresia ce ne-o fac este cu totul lipsită de puterea sguJuitoare, de virtutea emoţională.
   Din contra, auzim patru versuri populare, în cari prosodia este cu desăvîrşire nesocotită, rima imposibilă; vedem o scenă de clownl de o simplicitate câts’ar putea mai primitivă, ori un cap afumat de sfînt biza-tin, care şeadc băţos între douS coloane,—şi găsim la jele, fără multă osteneală, aceea ce nici epopeea sau povestirea, nici drama, nici tabloul, de cari am vorbit mai sus, nu ne-au putut da.
         NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE        25
   Oare de ce? Fiindc?., la aceste trei modeste produceri din urmă, expresia materială a îmbrăcat exact o intenţiune, şi astfel operele acestea sunt viabile; pe câtă vreme la cele trei de mai sus, expresia bogată, aparatul material exterior, a fost goală de intenţie; în cazul cel mai bun, intenţia a fost prea puţin puternică în raport cu covîrşitorul aparat exterior, sufletul, dacă nu detot nul, a fost prea mic şi organismul prea mare, ci între organism şi viaţă trebue să fie o absolută potriveală.
   Intr’o scenă de clownl, a cărei intenţie ar fi, de exemplu, o păcăleală puerilă, ceî doi artişti întrebuinţează salturile lor, vorbele lor, toate mişcările lor, numai şi numai întru cât ele stau în legătură necesară cu intenţia, cu păcăleala. Orice suprimare a vreuneia din părţile aparatului acestuia exterior ar fi păgubitoare, fiindcă fiecare parte e un organ necesar pentru comunicarea in-tenţiunii, şi prin suprimarea aceea s’ar trun-chia înţelesul.
   Pe câtă vreme dintr’o dramă a unul mare
I. L. CARAGIALE
poet liric se pot şterge multe şiruri, nu numai fără pagubă, ci chiar poate cu folos.
   Din scena clownilor nu poţi suprima vreo parte, precum nu poţi cionti dintr’o fiinţă vie organele absolut necesare vieţii; din drama marelui poet poţi da afară fol întregi, precum dintr’o grămadă de obiecte neînsufleţite poţi separa o parte fără a le strica esenţa.
   Intr’o scenă memorabilă a lui Victor Hugo, nobilul hidalgo Silva prinde la fidanţata şi pupila lui, mândra Dona Sol, pe doi cavaleri. Pe toţi sfinţii Castiliei şi Aragonuluî! Doi! Măcar unul! şi tot era prea mult! Ce face nobilul Silva, bătrânul ofensat ? Credeţi că trage spada să pedepsească repede pe acel cutezători? Nu! El se gândeşte să’I pedepsească cu mult mal aspru: le citeşte un lung discurs istoric moral, în care face lista chronologică a isprăvilor şi vitejiilor marilor lui strămoşi, a căror portrete sunt atîmate în salonul unde s’aii întâlnit cei doi rivali, regele Carlos şi banditul Hernani.
   Aceştia staii în picioare împreună cu fe-meea vinovată, şi ascultă... şi ascultă; câte
        NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE    27
odată unul din el cutează să facă o mică întrerupere, să zică şi el măcar o vorbă de scuză—numaidecât asprul Silva exclamă : «Taci’! nu mă’ntrerupe!» şi’şi urmează mai departe pomelnicul.
   Dar e Victor Hugo ? Da. Dar versurile sunt admirabile ? Fără’ndoială. Insă ce are aface? Victor Hugo e un mare poet liric, un cugetător şi mai mare, şi versurile lui sunt minunate. Astea nu împedică drama lui să fie lipsită de viaţa pe care scena clow-nilor o are. Acea scenă trăieşte, iar Her-nani nu, şi anume fiindcă acea scenă nu poate fi trunchiată fără pagubă, iar din Her-nani poţi tăia, ba chiar cu folos, şi pentru dramă şi mai ales pentru auditorul priceput, patru din cinci părţi, şi Hernani tot Hematii rămâne.
   Cât n’ar câştiga, de exemplu, dignitatea nobilului hidalgo, dacă dînsul ar avea buna inspiraţie să renunţe la academicul discurs, care prelungeşte din cale afară o situaţie atât de penibilă şi de umilitoare, şi pentru el, şi pentru nobilii castilani din pereţi, şl pentru publicul din sală!?
I. L. CARAGIALE
   Cu cât mal mult spune el, în supărarea lui, şi tot spune, cu atât noi înţelegem mai puţin; fiindcă noi nu înţelegem o operă de artă din mult, ci din ceva, înţelegem un ce dintr’un cum. Astfel, putem dela sunete căpăta impresia luminii de lună. Cine iubeşte muzica, şi e deprins să o înţeleagă, are să vază de sigur lumină la atingerea lui sol dieţ al melodiei după cele patru tacte introductive ale celebrei sonate.
   Cînd Othello turbă de închipuita trădare şi se plimbă de colo pînă colo, ca o fiară nebună, mai are vreme să ţie discursuri ?
   Inchipuiţi-vi’l pe «stupidul turc» venind în faţa scenii, luând o poză demnă şi în-cepend să ne debiteze o tiradă, în care să enumere mai întâiu toate suferinţele sufletului său şi apoi toate torturile imaginabile cu cari proiectează să pedepsească pe nenorocita Desdemona! Toate comparaţiile între starea sufletului şeii cu torturile Tartarului, toate blestemele retorice, toate ameninţările de lux poetic, ne-ar face să dăm din umeri şi să zicem:
         NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE       29
   «Maurul acesta nu e gelos ca un maur ce se respectă, e numai un lăudăros oriental!»
   Şi din momentul acela, n’am mai purta deloc grije de soarta năpăstuitei venetiene.
   Căci, din două una: ori e în adevăr gelos pînă la cumplita crimă, şi atunci n’are vreme să mal ţină discursuri, şi mal cu seamă chilometrice, şi încă în versuri distilate ; ori, dacă le ţine, şî-a scos tot focul dela inimă, şi n’arc să se mal potrivească, la urmă, crima deloc. Prin urmare, ori crimă fără discurs, ori discurs fără crimă.
   Othello, deşi «turc stupid», o ştie bine aceasta şi, fiindcă Iul crima îi trebue, renunţă la discurs, şi foarte cuminte face.
   O vorbă numai, o vorbă, al cărei miez este mal substanţial decât ar putea fi conţinutul a o sută de versuri alambicate: «C//m să-iomor?» Atâta numai poate scoate din gâtlejul înecat de turbare: «C/fw?» Şi din această scurtă întrebare, noi vedem limpede ce tragică soartă îi aşteaptă şi pe ea şi pe el.
   Da, zic unii, dar stilul francezului e unul şi al englezului altul.
   Iată greşala mare: a confunda stilul cu
30               I. L. CARAGIALE .
maniera. Intre stil şi manieră este aceeaşi deosebire ca# între organismul necesar al fiinţei vii şi structura voită a lucrului artificial.
                              *
                            * *
   Iată două piese de teatru, două tragedii. In amendouă avem aproape aceeaşi fabulă: doi fraţi — unul bun, blând, prostuţ, onest, devotat tatălui şi fratelui; celălalt, rău, făţarnic, invicft&s, intrigant, urînd de moarte şi pe tată-său şi pe frate-său. Cel răii profită de buna credinţă a naivului bătrân, ţese o intrigă infernală şi perde pe cel mai mic în ochii tatălui.
   Int’una din piese, horopsitul, victimă persecutată, o ia razna în lume şi fuge în pădure, unde trăieşte într’o vizuină ca un pustnic nebun. In cealaltă, horopsitul, desperat, îşi ia lumea ’n cap şi se face tâlhar de codru. Şi’ntr’una şi'ntr’alta, tatăl lesne crezător cade la rîndu’i victima mişelului intrigant.
   la să vedem acuma ce fac cu această fabulă doi artişti deosebiţi.
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
. Unul ne aruncă înainte persoanele fabulei şi le dă drumul să facă orice vor voi ele, cum le-o tăia capul şi cum le-o îndemna inima: să facă în fine tot ce sunt în stare să fctă.
    Celălalt ne prezentă persoanele dându-le .misiunea imperativă de a ne spune cum sunt ele.
    Primul, odată ce le-a dat drumul persoanelor sale, nu se mai amestecă deloc, nu mal face nicio presiune morală asupră le. EI nu se mai interesează de soarta lor, de succesul sau peirea lor : le lasă ’n voia în-• tâmplărilor, aşa cum le-a făcut Dumnezeii, să’şi împlinească fiecare scrisul ei.
    Cel d’al doilea, din contră, e foarte gelos de soarta persoanelor lui: o singură clipă nu le slăbeşte; se ţine pas cu pas de ele. Le ocroteşte, le persecută, le laudă, le critică, le admiră, le ajută să iasă din încurcătură, să răspunză la enigme, să deslege şarade; le recompensează şi le pedepseşte.
    Dacă, la cel d’întâifi, doui inşi se ceartă şi cât p’aci să>şi verse sângele, el se dă cuminte la oparte, lăsându-i să’şi împarţâ părul cu
32
I. L. CARAGIALE
furca. In cazul analog, cel (Tal doilea, după ce că-î pune cu dinadinsul să se certe, apoi tot el se amestecă de’i împacă; ba, ori ajută pe cel mal slab ca să covîrşcască puterile celui mai tare; ori, dacă-i este mai simpatic acesta, îî mal dă ajutor pe dedesubt ca să ’1 sdrobească pe acela cu desăvîrşire. In fine, bietele persoane, bune rele, cum ar fi, în loc să facă necontenit ce i-ar îndemna firea lor, sunt osîndite să spună mereu aceea ce le suflă autorul. S'ar putea zice că persoanele acelea, dacă în adevăr ar exista, şî-au găsit beleaua cu introducâtorul lor în fata lumii.
   Intri un cuvânt, la persoanele celui d’întâiu artist, avem o continuă confirmare a vieţei; iar la ale celui d’al doilea, un torent continuu de afirmări exterioare, fără vreo confirmare interioară.
   Oricine, credem, a înţeles că am vorbit despre Glocester cu fiii sel şi despre be-trânul Moor cu Franz şi Carol.
   Vorbeam de stil şi manieră. Iată — Iacei d’întâiu e stil ; la cei din urmă, manieră.
NOTlţE ŞI FftAGMEKTE LITERARE
33
   Cine înţelege ce este arta, ori-ce i-ar spune aşa numitele sentinţe fără apel ale opiniei publice, nu se va putea un moment amăgi asupra deosebirii fundamentale dintre stil şi manieră.
   Să încerc a ilustra această propoziţie.
   Vedeţi colo pe câmp, în revărsatul zorilor, o umbră cenuşie... Este un om... poartă la subţioară un baston, ori cine ştie ce, discret aplecat spre pămînt. Vedeţi’L. Cu o-chiul, umbrit de pălărie, ţintă ’nainte, caută să apuce o cât mai largă zare. Uitaţi-vă ce stîngaciu păşeşte, cum se furişează de domol şi de sfios, cum evită orice pas precipitat, orice sgomot, orice atitudine ameninţătoare care ar trăda cumva vreun gând rău.
   Dar, ia să ne întoarcem privirea în partea astălaltă, între zarzavaturi. Iată o altă apariţie. Foarte încruntat, un uriaş cu mânile întinse 3n sus, ţinând în dreapta un toroipan ridicat. Priviţi-1 cum stă mândru şi ţeapăn, hotărît să sdrobească pe oricine s’ar apropia... Poartă o legătură enormă pe cap şi e drapat ca un suveran african în vestminte bătătoare de departe la ochi. Ce grozavă înfăţişare !
34
I. L. OARAGIALE
   Ce este acea umbră cerişie din câmpie? Ce este băţul pe care ’1 ţine aplecat la subţioară ? Ce este în capul de sub pălăria a-plecată bine pe ochi ? Băţul e o puşcă şi ’n năuntru’i moartea; sub pălărie e un gând limpede şi răii. Umbra aceea stîngace şi sfioasă este un dibaciu şi îndrăzneţ vînător. Vai de prima victimă pe care o va întâlni! cu cât mai târzie va fi întâlnirea, cu atât mai vrăjmaşă şi mai socotită lovitura!
   Ia să vedem acuma şi pe voinicul fioros care păzeşte zarzavaturile. Ia să avem puţin curaj. Să ne apropiem binişor de el, să vedem ce are să facă... Iată că nu ne face nimica... Ne lasă să ’i luăm din mână toroipanul de scaete, ne îngădue să ’1 des-brăcăm de vestmintele lui pompoase, să’i smulgem de pe cap turbanul de paradă... Acum, l-am despuiat de tot. Ce am aflat oare dedesubtul groaznicului aparat ? — O cruce de prăjină cu braţele ’ntinse, legate cu un crâmpeiu de funie de teiu, purtând în vîrf drept cap o veche oală spartă... Era un popondeţ!
   Ce agiamii trebue să fie păsărelele ca, de
notiţe şi fragmente literare
85
veacuri după veacuri, să se mai sperie de aceeaşi oală spartă, de aceeaşi cruce de prăjină, de acelaşi primitiv artificiu !
   Exact acelaşi lucru se petrece în artă.
   Ce agiamiu trebue să fie spectatorul sau cititorul care nu ştie să caute ce se ascunde sub aparatul exterior al unei opere de artă, şi care cască gura cu bună credinţă în faţa unui torent de afirmări fără o picătură de confirmare — confundând astfel maniera cu stilul!
                               *
                             * *
   Un tîn£r de umilă extracţiune, vagabond muritor de foame, om de un temperament exaltat şi de un spirit de tot excentric, dar o inimă excelentă în fond, se înamorează din vedere, la o procesiune regală, de Regina— nu de regina nu ştiii care... de Regina Spaniei! Nebunul are curaj să înfrunte sentinelele, să sară noaptea zidurile parcului regal ca să depună, pe banca unde stă de obiceiu Regina, bucheţele de nişte flori cari a aflat el că ’i plac cu deosebire strălucitei adorate. E un amor smintit, mortal.
I. L. CARAGIALE
   Nebunul are noroc să ajungă, printr’o intrigă de curte, aproape de strălucita adorată, să devie prim ministru al unui rege care vecinie lipseşte de lingă regina, umblând la vînătoare. Ce face înamoratul nostru ?
   Credeţi că ’şi dă măcar osteneala să aibă o întrevedere mai de aproape cu femeea, care e foarte dispusă să nu ’1 trateze cu prea multă rSceală ? Aş! Lasă amorul pe altădată şi se apucă cu dinadinsul să stîr-pească abuzurile celorlalţi miniştri. Intr’o şedinţă solemnă, prinzându-i cum se ceartă la împărţeala jafurilor din averea regatului, le face o grandioasă morală patriotică, mal-tratându’i în vreo două-sute cinci-zeci de versuri. Precum declama, când l-am vezut întâia oară, că are să moară pentru Regina, aşa declamă acuma că nu se lasă nici mort pînă nu va regenera finanţele compromise şi administraţia coruptă ale Spaniei.
   A înţeles cititorul că vorbim de «cepauvre ver de terre amoureux dJnne eioile», celebrul lacheu al lui Don Salluste, mirificul Ruy-Blas, care, ministru atotputernic, în loc să bage ’n fundul pămîntului de viu pe infamul intri-
         NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE      37
gant, cum îi era maî uşor decât a se şterge la nas, i se dă acestuia legat de mâni şi de picioare, numai şi numai de hatîrul autorului !
   Poftim acuma de ce s’apucă eroul nostru! Când era lihnit vagabondul, sărea zidurile castelului sfîşiindu’şi în ţepele de fier carnea slabă de foame şi primejduindu’şi de mii de ori viaţa păcătoasă, numai ca să aducă iubitei lui floricele. Acuma, e ministru magnific, şi numai o uşe secretă îl desparte de femeea adorată, şi totuşi nu vrea s’o des-chiză, fiind ocupat să dea consiliului de miniştri flori de retorică.
                              *
                            * *
    A! sfîntă retorică!
    Cu multă pietate mi-aduc aminte de savantul Cours frangais de Rbetorique, prima ţîţă dela care am supt laptele ştiinţei literare.
    Minunată carte ! şi ce bucurie mi-a făcut să aflu că principiile şi metoda bătrânului meii curs francez, în a nu mai ştiu a câtea
38
I. L. CABAGIALE
ediţie, şi, de astădată, în limba noastră maternă, hrăneşte şi astăzi, tot aşa de bine ca pe vremuri, inteligenţele tinerelor generaţiuni dela noi, cari ’şi închină viaţa lor frumoaselor litere.
   Din acest curs bătrân, dar totdauna verde, al cărui imperiu nu i ’1 poate usurpa nicio inovaţie, am învăţat şi învăţăm nenumăratele feluri de stiluri — stilul... clar, concis, pompos, uşor, măreţ, simplu, sublim, patetic, larg, ornamentat, chiar înflorit şi alte multe. Tot dintr’ însul am învăţat ce sunt figurile sau tropii, cum se cheamă luarea totului drept parte şi a părţii drept totul, a omului drept locu ’i, a locului drept omul şcl., în fine toate subtilele deosebiri formale între sutele şi miile de feluri a se exprima ale omului.
   Toate stilurile le putem învăţa din savantul meu curs francez, afară numai de unul singur, — dar poate că de acesta nu simt încă nevoe tinerele noastre generaţiuni de literaţi..
   Eră o excelentă şcoală de croitorie cursul meu, cu deviza clasică le style cest Vhomrne,
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
39
unde am învăţat să croesc feldefel de haine, să le cos, să le brodez, la nevoe să le cârpesc, să le repar şi să le scot pfctele; dar unde niciodată n’am aflat anume pentru uzul practic ale cui sunt acele minunate şi deosebite vestminte ; şi, necunoscend muşteriul, se ’nţelege că n’am învăţat nici cum se ia măsura. Am învăţat croitoria fără a mă gândi o clipă că este o artă al cărei scop ar fi să îmbrace trupul cuiva.
   Aşa, când am ajuns şi eu calfă şi am voit să lucrez pe seama mea, când mî-a venit şi mie un muşteriu, o idee, să ’ml ceară o haină ca să se poată prezenta în lume, am pus mâna aiurit în grămada de vestminte, şi am trîntit în capul blond şi buclat al unul copilaş de prinţesă o mantie largă de pelerin nespălat, în spinarea unul arlechin şuiu o largă purpură imperială, iar pe umerii mândri ai unui tînăr Cesar, o cazacă pestriţă de paiaţă cocoşată.
   Şi le-am dat drumul în lume aşa, şi lumea, care judecă pe oameni după vestminte, cum spune înţeleptul Nasr-ed-din-Hogîa, a dat de pomană copilaşului prinţesiî, s’a pro-
40
I. L. CARAGIÂLE
sternat înaintea arlechinului, iar pe tînărul meii Cesar l-a fluerat şi huiduit!
   Ce succes!... De ce ?
   Fiindcă un singur stil a fost uitat savantul meu curs francez să mă ’nveţe, unul singur — stilul potrivit, tocmai acela care ’mi trebuia, singurul care se poate numi stil
   Nu e decât unul.
   Nu ştiu cine a zis odată în glumă că e foarte uşor lucru să faci o statuă. Nu ’ţi trebue decât o stană de piatră; în sinul ei, tocmai în mijloc, stă închis un Apollo, ca un miez viu care aşteaptă să crape coaja lemnoasă. Ei! n’ai decât să o spargi tu şi să dai drumul captivului... lei o daltă şi un ciocan şi scobeşti la oparte, încet-încet, ţan-dără cu ţandără, învelitoarea de prisos, şi Apollo apare victorios şi strălucitor. Bagă numai bine de seamă să nu ’ţi scape dalta şi să atingi miezul.
   Acuma, poţi să scoţi pe Apollo păzind turmele şi luminând pe ciobanii primitivi ai Tesaliei, conducendu’şi carul, învingend şarpele ori cântând pe lira cu şapte coarde după jertfirea cutezătorului satir; poţi să
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
41
scoţi deci un Apollo simplu, maiestos, fulgerător sah sublim — asta e chestie de stil.
    —      Dar bine, zic eu, care am învăţat pe de rost cursul francez de retorică; eu ştiu în câte feluri poate să mi se arate fiul Latonei; stilurile toate le cunosc, decât numai un lucru, nu ştiu cum să ’i fac statua.
    —       Dacă nu ştii, du-te de ’nvaţă, îmi răspunde glumeţul meii, şi vei vedea (dacă vei fi fost chemat să poţi învăţa) că nu ’ţi trebue deloc să cunoşti toate stilurile, îţi trebue să cunoşti numai un stil — stilul potrivit, care le încape pe toate spre a se putea potrivi, după nevoe, la orice intenţiune.
    Aşa că aceea ce cursul francez îmi spu-1 nea că erau deosebite stiluri nu erau decât variaţia de atribute ale unuia şi aceluiaşi stil, atribute cari trebuesc ţinute în dulap închise, şi îmbrăcate numai la nevoe. Nenorocire aceluia ce va greşi haina; acela va păţi ce am păţit eu când le-am dat drumul în lume prinţişorului, arlechinului şi Cesa-rului schimonosiţi.
42
I. L. CARAGIALE
   Pînă să ne reîntoarcem la cercetarea stilului, câteva digresiuni fără disciplină cred că nu strică.
   Noi ştim că, dintre toate fenomenele, acele ce ne interesează maî mult pe noi oamenii sunt mişcările sufleteşti ale omului. Un spirit paradoxal ar putea îndrăsni să spună că sunt două lumi întregi, două universuri. O picătură de rouă limpede ce cade din înălţimile senine, în drumul el către pămîntul din care a fost sorbită ’n sus, reflectă din pereţii ’î tot văzduhul larg. Ceea ce, dela pereţii a-cesteî infime sfere reflectoare, este fără margini în afară, se adînceşte ’n năuntrul el, afundându-se iarăşi fără margini. Acolo, în strimtul fund, ca şi afară ’n larg, sunt iarăşi toţi sorii, toţi luceferii, toate stelele şi calea robilor. Dela pereţii eî, în afară o nemărginită lume, — o altă nemărginită lume în năuntru; margine nu e în alară şi ori încotro ; asemenea în năuntru, dYndăratele şi ori încotro, margine nu e.
   Aşa este şi sufletul omenesc, ca bobul de rouă: o infimă oglindă sferică cu conştiinţa absurdei adîncimî proprii —în afară’î
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
43
şi ’nainte’i ori încotro, infinitul mare; în năuntru şi d’a’ndăratele, infinitul mic. Intre aceste două infinituri, între aceste două lumi. e o ciudată şi grozavă deosebire: pe când infinitul mare este ideal deşi palpabil, infinitul mic este singurul real deşi impalpabil. Căzând din înălţimi, oglinda de rouă, în drumul ei, schimbă perspectiva interioară după punctele liniei sale de cădere; asemenea şi sufletul nostru, în trecerea’!, schimbă în adîncimile sale lumea din năuntru după schimbările lumii din afară.
   Câţi stropi de rouă între cer şi pămînt, atâtea oglinzi mişcătoare şi atâtea ceruri asemenea—câţi oameni atâtea suflete şi tot atâtea lumi.
   Şi iată dar de ce, mai mult decât tot universul cel mare, ne interesează universul cel mic; fiindcă, cu cât cel d’întâiîi se’nalţă şi se depărtează tot mai mult de noi, cu atât cel d’al doilea se adînceşte şi ne pătrunde ; unul se ’ntinde, celălalt se strînge; unul este, celălalt suntem, — estele acela e o idee numai, acest suntem ni’i singura realitate posibilă,
44
I. L. OARAGIALE
    Aşa, pentru înţelesul omuluî nu’i nimic mai important decât înţelesul omului, fiindcă, prin comunicarea înţelesului la înţeles, realitatea se potenţiază. Infinitul palpabil, dar ideal, se adînceşte în oglinda sferică şi devine infinitul impalpabil, dar real. Dar oglindit acuma dintr’o oglindă într’alta ? O a doua adîncire, o altă lume şi mai impalpabilă, dar cu atât mai reală. Să luăm două oglinzi sferice: soarele uriaş se strînge în adînci-mile uneia ca un punct; din cea d’întâi, acest punct se adînceşte încă odată in a doua, şi când a ajuns ca vîrful acului de albină, atunci aruncă în focarul de reflexie cea mai intensă lumină şi căldură.
    Toate aceste schimbări, toate aceste raporturi — între infinitul mare şi infinitul mic, şi apoi între acesta, devenit la rîndu’i mare, şi cel Tal treilea, care ’1 potenţiază la rîndu’i — au totdeauna măsuri fatale din cari nu se iese. Fie oglinda imperfect sferică, neregulată, deformată, burduşită, oricum colorată, ea îşi va păstra ca atare un mod totdeuna acelaşi de oglindire — totdeauna
         tfOTIţfc ŞI FRAGMENTE LITERARE     45
va fi un echilibru, un chip constant de raporturi între ce şi cum se oglindeşte.
   Dar unde ne ducem cu atâtea ciudate digresiuni fără disciplină? Ne depărtăm prea tare de obiectul vorbirii noastre, de stil... Din contra, iată că am ajuns tocmai la dînsul.
   Precum stropul de rouă cade, cade mereu căutând odihnă, asemenea căutând o-dihnă trece, mereu trece sufletul omului. Şi el e o oglindă sferică, vecinie în mişcare, rotindu-se pe axa el şi mergend prin spaţiu ca şi corpurile cereşti. Schimbând mereii punctul de perspectivă, echilibrul nestabil şi un chip constant de raport între cum şi ce oglindeşte îl sunt neapărate ca să poată o-glindi.
   Pentru aceasta, — pentru a putea păstra echilibrul,—trebue, atât în rotirea cât şi în mersul său, să stăpînească ritmul pornirii iniţiale, ale cărui faze de accelerare sau domolire, de odihnă sau de precipitare să se facă gradat şi oblu, iar nu smucit şi sdrun-cinat, pentru ca să nu se strice oglinda fără a ’şi putea îndeplini menirea... Numai aşa
46
1t. caUa&iale
poate comunica, la rîndu 5i, limpede imaginile, ce le primeşte din afară, unei alte oglinzi similare, cu care în treacăt se ’ntâlneşte în această scurtă plimbare prin lumina vieţii.
    Ritmul — iată esenţa stilului.
                                 *
                               * *
   Mişcările lumii imprimă şi sufletului nostru mişcări corespunzătoare, şi între aceste doă serii de mişcări raporturile trebuesc să fie de un chip totdeuna constant; fără de acesta, echilibrul nestabil, de care am vorbit, nu s*ar mai putea mânţine, iar înţelesul nostru, prin urmare, ar deveni imposibil.
   Când ne aflăm în faţa unei lucrări de artă, fenomenul mişcării noastre sufleteşti se îndouieşte. Sufletul nostru este solicitat la o îndouită legănare şi, deci, cu atât mai necesar devine echilibrul nestabil, cu atât păstrarea chipului constant de raporturi mai indispensabilă.
   Pe complexa claviatură a unei imense orge, un titan maestru-organist lucrează, fără
KOTlŢE ŞI fRAGMfefcTfc LITfeRAÎtti
47
un moment de rapaos, un preludiu chaotic fără soluţiune. Toate tonurile majore şi minore, toate modulările posibile şi imposibile, cari n’au secret pentru dînsul, le perindează pe simţitoarele clape, şi toate după nişte fatale legi, pe cari el nu le poate călca niciodată, dacă nu voeşte să spargă minunatul instrument. In acel preludiu, el îşi cântă sieşi, se’nţelege şi se place pe sineşî.
   Dar iată că un mititel gnom se furişază sub coatele maestrului. Printre degetele titanului, cari toate joacă de colo pînă colo pe complexa claviatură, mititelul îşi vîră şi el manile: nemereşte deschizăturile şi, atingând şi el cu dibăcie clapele, fără să supere cătuşi de puţin, în fuga jocului, degetele marelui maestru, suprapune seriei de acorduri ale preludiului chaotic o melodie care, fiindcă e resultanta acestuia, se potriveşte cu acesta, e realizarea lui posibilă şi raţională.
   Ce cuminte, ce dibaclii, ce înzestrat şi meşter mai ales trebue să fie gnomul pentru ca să poate face fără greş un aşa minunat tour de for ce!
48
î. L. CAttAGIALlJ
    Ei! sufletul mei e orga misterioasă; titanul, care preludează fără un moment de repaus pînă ce orga pierde puterea de a mai scoate măcar o notă, este lumea; iar gnomul eşti tu, tu poetul, tu artistul
    Ia seama bine, gnomule! Ia seama bine la tonul precis, la înţelesul adînc, la ritmul susţinut al preludiului titanic, şi improvi-zează’ţi în consecinţă melodia clară. Mai ales, fereşte-te nu cumva să atingi degetele foarte simţitoare ale marelui tău acompaniator, care, necăjit că i-ai deranjat lucrarea proprie, s’ar resbuna pe tine făcendu’ţi cântarea ta, printr’un magistral acord ţinut, monstruoasă, absurdă, imposibilă.
    Te poveţuesc, dacă eşti agiamiii, nu ’ţi încurca mâinile pe o claviatură aşa de sensibilă, printre degetele unui aşa de statornic şi absolut maestru.
    Când din sufletul meu, care e legănat vecinie de mişcarea lumii, tu, poet sau artist, voeşti să scoţi un acord nou, nu trebue să uiţi că eu nu te pot asculta, te arunc departe sau fug departe de tine, dacă te ’ncerci la ce nu poţi bine, dacă me sileşti să ’mi
NOTIŢE ŞI EfcAOMENTE LITERARE
                                                        49
  stric echilibrul nestabil şi astfel să ’mî poticnesc înţelesul.
    Care va să zică, gnomule, daca asta ţi-este datul tău; daca tu, improvizatorul, eşti legat de acompaniatorul cel mare, cu care sufletul meu are legături înainte de sosirea ta sub coatele luî, atunci improvizaţia ta melodică este în esenţa ei roaba acompaniamentului. Numai inventivitatea melodică este a ta; liber eşti să ’ţi alegi tonul, acordul şi momentul când să intri şi tu cu manile tale pe claviatură; liber eşti să construeşti, pe seria eternă de acorduri ale preludiului, infinite jocuri, după generositatea şi temperamentul fantaziei tale; toate însă trebuesc să nu iasă din ritmul lui. Aminteri, fie cât de torturată ca structură, cât de variată ca forme, cât de bogată ca întorsături, cântarea ta va fi monstruoasă, absurdă, imposibilă.
    Când, îr valurile de acorduri pe un ton, lente şi solemne, ale preludiului, tu vei ne-meri alt ton şi vei precipita mersul melodiei tale; sau când, pe o cascadă precipitată a lui, vei voi să te opreşti ca să faci o fioritură ad libitum, vei fi un gnom prost, care
50
I. L. CARAGIALE
nu poate fi ascultat decât în bătae de joc, şi care merită luat de ceafă şi aruncat cu dispreţ departe pentru îndrăsneala şi prostia luî, — fiindcă a avut neomenia să intervie cu un charivari în sublimul preludii.
   Acea dibăcie de a ’ţî strecura cu o potrivită mişcare, în mersul preludiului etern, potrivita ta invenţie melodică de câteva tacte, acea virtuositate, este aceea ce numim stilul.
                             #
                           * *
   Un autor ne povesteşte istoria a doi prieteni, fraţi de cruce, cari se ceartă, se duşmănesc, se bat şi se omoară pentru — o femee, se’nţelege.
   E o veche poveste; nu face nimica însă : daca povestitorul va fi un artist, o vom asculta încă odată cu plăcere, precum ascultăm totdeuna un cântec din copilărie numai să fie bine executat — lucrurile frumoase nu se ’nvechesc niciodată.
   Să vedem.
   Artistul ne arată mai întâiâ ce legături strînse eraîi, încă din şcoala primară, între
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
51
cel doî prieteni, Petru şi Paul; cum niciodată nu s’a desminţit devotamentul şi stima unuia pentru altul; cum unul a scăpat dela moarte pe altul cu primejdia vieţii sale proprii şcl... Dar Iată că Petru, care iubeşte foarte gelos pe o femee, Tincuţa, începe a avea bânueli în privinţa luî Paul.
   Femeea e o femee ca toate femeile cuminţi : ea nu e nebună să lupte a risipi bă-nuelile lui; ba, prin zîmbete cu două înţelesuri, prin protestaţii intenţionat stîngace, prin lacrime ostentativ picurate, hrăneşte sistematic acele bănuelî. Femeea îşi cunoaşte bine arta: un bărbat cu cât teme şi bănueşte, cu atât e mal uşor de stăpânit. Ea ştie că un prietin bun al bărbatului care o iubeşte este totdeuna o mare primejdie pentru imperiul el: o ruptură între cel doi prieteni, îndepărtarea importunulul, este un triumf neapărat pentru politica femeii, politică de paclnică şi neturburată stăpânire. Pentru a ajunge la acest triumf, femeea are un arsenal întreg de arme; le poate rupe fără succes pe toate afară de una, una supremă, dar absolut sigură.
52
I. L. OARAGIALE
   Tincuţa începe să vorbească cu Petru numai şi numai de Paul: Paul în sus, Paul în jos; Paul e drăguţ, glumeţ, spiritual, nostim, charmant. Petre cam începe să ţîfneascâ. Dar iată, intră Paul: Tincuţa nu poate stăpâni un strigăt şi o mişcare de mulţumire. Cu toate că Paul e foarte grăbit, ea nu’i dă voe să plece : trebue neaperat să dejuneze cu ei. La dejun, Petru ceartă slugile, cât p’aci să dea cu farfuria ’n cap jupănesei, pe când Tincuţa şi Paul rîd şi povestesc fel-de-fel de nimicuri. Seara la masă, ea regretă că nu l-a poftit şl pe Paul. N’are poftă de mâncare şi stă pe gânduri cu privirile per-aute; bate toba repede cu degetele pe masă; oftează; se scoală; e nervoasă; plânge tam-nisam fără să poată spune de ce. Apoi se culcă, şi adoarme sughiţând. In fine, un cortej întreg de simptome alarmante. Peste noapte, se svîrcoleşte sub opresiunea unui vis urît; geme, dă un ţipăt, şi Petru aude clar, printre dinţii ei cari scrîşnesc, un nume!... Grozav !... «Ah ! Paul!»
   Soarta lui Paul e hotărîtă acuma. Petru a mai avut cu amicul s£u oarecari mici îm-
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
53
punsături; de astă dată, ruptura trebue făcută cu toată pompa. Se ’ntâlnesc. Petru foarte ’ncruntat îl invită, ca după vechiul lor obiceiu, să bea o bere împreună într’un colţ discret, pentrucă are «să’i spună ceva»... Acuzări categorice şi violente de o parte... protestări de nevinovăţie de alta; şi, vorba înfierbSntându-se :
   «Mişelule ! Trădătorule ! pentru femeea mea...
   — Neghiobule! pentru o...»
   Atunci Petru se scoală drept în picioare, ia halba yn mână, o ridică d’asupra frunţii vechiului seu prietin şi... Câteva punte...
   Şi ?... şi ?... zic eu în culmea neliniştii.
   «Trebue să spunem (urmează autorul) că Petru era una din acele naturi pasionate cari poartă în adîncul sufletului lor mai multe motive de turburare de cat le poate da lumea de afară : ele sunt ca marea. Priviţi-o sub cerul senin, sub pîcla apesătoare a ecuatorului, când nicio suflare cât de uşoară nu adie d’asupră’i; priviţi-o cum începe-a fierbe; clocoteşte, se umflă, se ridică uriaşă; se sbate, se smacină, tot tare şl mai tare, tot
54
I. L. CARA.GIALE
maî iute şi mai iute vasta anarchie a talazurilor peste talazuri! Am omorît Zeii! e mort Neptun! n'are cine să le mai înţele-nească cu o singură ’ncruntare, cu un singur semn. Uitaţi-vă ce sbucium satanic din chiar senin ! ascultaţi mugetul acesta sgu-duitor de ceruri ! Corăbier, nu 'ţi mai perde vremea, atât de preţioasă pentru mântuirea sufletului tău! lasă sforile velelor şi închi-nă-te : adîncul te chiamă nerăbdător! Uraganul năpraznic e în culme! Cine ? cine l-a pornit cu aşa grozave porunci ? Marea însăşi. Ea se chinue din propriul şi profundul ei neastîmpăr. Iată sufletul omului pasionat...»
   —     Ce frumos stil! ce minunat! zici dta. Iată un model de stil pompos, grandios, sublim.
   —     Mărturisesc, răspund eu, că n'am prea citit de mult un curs de retorică. Poate că în retorica dtale oficială aşa lucru să se numească stil sublim; să 'mi dai însă voe să'l numesc, cu tot respectul pentru dta...
   —   Cum?
   —   Stilul prost.
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
55
   —      Ce ? Dar ăsta este stilul tutulor poeţilor celebri, ca Victor Hugo, Schiller, La-martine, Bolintineanu...
   —      Poate fi şl al lui sfîntul Ion-Gură-de-Aur, tot cum zic eâ. rămâne.
   —   Dar de ce? nu ’nţeleg.
   —      Tocmai fiindcă nu ’ntelegî... Dumneata al uitat se vede că, pe câtă vreme noi am privit împreună panorama mirifică a mării numai de hatîrul unei uzate şi banale comparaţiunî, al uitat că, departe de acel impunător spectacol, într’un colţ discret de berărie, amicul nostru Petru stă cu halba ridicată d’asupra frunţii închipuitului său rival. Dumneata nu bagi de seamă, pentru că eşti distras, că cel doi vechi prieteni sunt osîndiţî să mal stea mult în aceeaşi atitudine, ca grupul lui Canova, Teseu răpunănd pe Minotaur, fiindcă autorul mal are încă vreo treizeci de pagini de digresiuni, cari se numesc, în critica modernă, analiză psicho-logicd.
   —      Dar atunci, vrei să reduci novela la proporţiile unul simplu fapt-divers de ziar,
56
I. L. CABAGIALE
şi romanul la forma strictă a unul raport de agent poliţienesc.
   — Ba nici decum; dar plimbă-mă pe mare la vreme şi cu socoteală. Toate priveliştile mării şi toată banala dtale ingeniositate de a’mi compara chinul sufletului omenesc cu al talazurilor îţi sunt gratuite şi mie chiar nule. Eu voiu s’auz pocnetul paharului spart în capul lui Paul... Mă smulgi de lîngă el printr’un marafet uzat; îmi opreşti brutal o « mişcare pornită; mă plimbi pe la ecuator pornind artificial o altă mişcare de un ritm disparat, şi, pe când efi port grije de soarta lui Paul, înghesuit intri un colţ strimt, dta cauţi a mă face să plâng soarta unui coră-bier perdut în pustiul talazurilor. Dar ce sunt eu? Ce e capul meii, să te joci cu el ca un copil cu o minge, pe care o bate fără socoteală de toţi pereţii, lovind-o când cu mâna, când cu piciorul ? Auzi dta! pentru ca să>ţi numesc sublim stilul, dta să ’ncerci a mă face să iau o halbă drept sabia lui Damocles, şi o berărie drept Labirintul, să confund pe Petru cu Teseu şi pe Paul cu Minotaurul!
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
57
     Ei, nu! stilul care vrea să mă prostească astfel nu’l pot numi sublim; îl numesc altfel.
                              *
                            * *
     Ţi-aduci aminte, cititorule, de frumoasa poveste bătrână ? Un socru avea doi gineri, unul cărămidar şi altul zarzavaglă. Fetele moşneagului se rugau la Dumnezeu, una, să plouă din destul ca să le crească mari zarzavaturile, alta, să fie secetă ca să li se sbicească mai de grabă cărămizile. «Două sunteţi într’o casă, a zis bătrânul, şi nu vă mai poate Dumnezeu împăca!» Aşa e lumea noastră, ca fetele acelea, peste putinţă de împăcat, pentru că are deodată nevoi diametral opuse : câştigul şi mulţumirea unuia este paguba şi contrariarea altuia.
     Iată minunata invenţie a tiparului.
     Ce n’ar putea spune un retor, un poet, despre binefacerile descoperirii lui Gutenberg ? Dar ea a dat umanităţii oarbe lumina ochilor ! dar ea a rupt lanţurile sclaviei! ea a ridicat din uitarea şi părăsirea seculară seminţii ce păreau blestemate la vecinie în-
58
I. L. OARAGIALE
  tuneric şi nenoroc, chemându-le la dignita-tea vieţii istorice ! ea a îmblânzit fiarele pustiilor! ea a consfinţit Libertatea, Egalitatea şi Fraternitatea ! ea a întronat şi apără drepturile sfinte ale omenirii şi ale omului! Mă rog, ce n’a făcut?
    Dar eu nu sunt nici retor, nici poet, ca să m’aprinz aşa din chiar senin de entu-siasm pentru invenţia tiparului, şi spun d’a-dreptul, fără nevoe de punte de exclamaţie, că ea a fost un mare noroc pe deoparte, dar pe de alta şi o mare pagubă. Acestei invenţii, e adevărat, îl datorim o însemnată parte a progresului material, prin desvolta-rea ştiinţei, prin împrăştiarea multiplă şi repede a cunoştinţelor pozitive; dar tot aşa de adevărat este că pe calea artei literelor, invenţia tiparului nu numai că n’a făcut vreun mare bine, dar a făcut chiar serioasă stricăciune. Iată cele două fete aşa de greu de împăcat ale moşneagului: a plouat din belşug—castraveţii uneia aâ crescut mari şi frumoşi, dar s’aii fleşcăit cărămizile celeilalte.
    Invenţia tiparului a dat naştere unei co-
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
59
losale erori, anume: a făcut pe oameni si creazi ci literatura este o lucrare de utilitate pipăită, că arta literelor este o necesitate imediată pentru societatea umană, că este menită să aducă foloase imediate, practice şi pozitive.
     Aşa, s’a confundat cântecul firă folos cu o reţetă de leac sigur, s’a confundat floarea inutilă cu rodul util. Toată lumea s’a pus cu furie pe cultura florilor; n’a rămas pal-mac de pămînt neînflorit, şi turma omenească, dând năvală în vasta livede, s’a apucat să pască cu nesaţiîi la flori — flori, flori şi iar flori.
     Aşa, nu se mai ştie astăzi deosebi floare de floare; toate sunt bune de păscut: laptele cucului ca şi rara floare a alunului, trandafirul de Şiras ca şi floarea scaetelui de pe marginea drumului. Şi nu e gură care, rumegându’şi ce a păscut, să nu aibă mica sa exclamaţie de mulţumire, ori de desapro-bare, în orice caz de afirmare a competenţii, sensibilităţii şi autorităţii gustului său ^personal... Asta’i bună! excelentă! îmi place! asta n’o înţeleg! asta nu are gustul destul
60
I. L. CARAGIALE
de picant! Asta trebuia mai coaptă! asta e veştedă! asta e numai pîrguită !
    Şi asta se chiamă vastitatea literaturei moderne, şi popularizarea artei literelor; tot! o cultivă, toţi o pasc, toţi o rumegă.
    Aşa, s’au născut stilurile infinite, şi şcolile, şi autorităţile, şi curentele, şi modele şi reputaţiile. Aşa, precum se zicea odinioară că, pe faţa pămîntului, nu e o clipă fără o moarte şi fără o naştere, putem zice astăzi că nu e o clipă fără născutul a două flori şi păscutul a trei.
    Din vîrful munţilor şi pînă în fundul văilor, sfîrîe roatele tipografiilor fără minută de o-dihnă, vărsând clăi de flori pentru turma rumegătoare, şi tot nu’i pot birui teribila poftă de mâncare, cu atât mai nepotolită cu cât procesul digestiunil este mai zadarnic şi mai fără folos de hrană : o simplă iritare de funcţiuni fiziologice^fărâ urmă de câştig pentru organism — sacîz morfolit şi murdărit de geaba în bale.
    De aci, resultă apoi că florile rare, cari trebuiau să înfrumuseţeze livedea, se perd înăbuşite în belşugul vast al buruenilor, cari
               NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
  trebuiau plivite şi distruse. De aci, resultă că atunci când vrei o floare, dela care, ca om cuminte, ceri ce poate să ’ţi dea floarea, frumuseţe şi miros, iar nu gust şi hrană, trebue să te ’ntorcl la câteva glastre vechi de-acasă : în livede e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să găseşti ce'ti trebue.
    «Ccetera desiderantur», astea sunt cuvintele cari ţin loc de «sfîrşit» după ultima frază neisprăvită a operei clasice, ce ne-a rămas, din nenorocire, trunchiată. Ccetera desiderantur! precum se doresc braţele per-dute ale Venerii, precum se doreşte restul grupului. Unde e tînărul şi uşuratecul Paris ? unde e nobilul braţ care primea mărul ? unde or fi ccetera acelea, magistrala înche-iare a lui Tacit?
    —      A! vezi? tiparul! Daca ar fi fost tiparul, îmi zice cineva, nu ai mai dori-o, pentru că ai avea-o.
    —   Ba nu, rispunz eu; deloc.
    Fără tipar, am avut-o, o am măcar pînă la ccetera desiderantur, şi mă mulţumesc cu atâta, cu tot regretul pentru cele perdute. Dar dacă era tiparul, o pcrdeam toată: floarea
62
I. L. CJARAGIALE
se perdea, cufundată pentru vecie în vastul noian al buruenilor. N’am încredere în judecata mea pînă într’atâta, şi cu atât mai puţin în a altora, încât să crez că, dintr’un ocean imens de buruieni, mi-ar putea denunţa o floare nobilă înecată în umbra deasă.
    Aşa, încă odată, resultatele tiparului pe calea practică şi utilă sunt incontestabil fericite ; pe calea frumoaselor litere însă, ele sunt nenorocite: pe calea d’întâi ne ajută să găsim la sigur; pe cea d’a doua ne face desigur să perdem.
                             *
                           * *
    Dar ce are a face invenţia tiparului cu cestiunile estetice ? Are mult aface, şi despre aceasta s’ar putea scrie mai multe de câte pot încăpea într’un cadru strimt ca al notiţelor de faţă.
    Ori cât ar fi cineva de înaintat în vederile politice, ori cât âr crede că, numai din ridicarea necontenită a nivelului intelectual şi moral al unei societăţi, şi numai din trep-
notiţe şi fragmente literare
68
tata egalizare a condiţiilor de traiu al indivizilor, poate resulta ordinea ideală a statului şi culmea de înflorire a speţei umane — tre-bue să recunoască un lucru, că niciodată nu se vor egaliza puterile şi virtuţile particulare ale indivizilor. In lumea viitoare, în lumea pe care cel mai extrem utopist o poate visa, vor fi diferenţe de închipuire, de judecată şi de gust de la individ la individ.
    Cel mai extrem utopist nu şi-ar putea, credem, închipui o lume compusă din indivizi absolut deopotrivă la spirit, o lume în cari toţi indivizii să fie egal de talentaţi, sau lipsiţi de talent, egal de inteligenţi sau egal ■de proşti. Mai înţeleg să nu crează cineva că la un moment dat domnul Voltaire poate fi mai de spirit de cât toată lumea; oricine care se simte mai sigur zicend noi decât zicend eă, are dreptul să se mândrească de concursul anonim ce el îl dă lumii ca să o facă mai de spirit decât celebrul bărbat. Dar ceea ce n’ar fi de înţeles ar fi să’şi închipue cineva o vreme când, în toată lumea, fiecare să aibă tot atâta spirit cât domnul Voltaire.
    Aşa fiind, talentele, mai mult sau mai
64
I. L. CARAGIALE
puţin numeroase la un moment dat, vor fi în lumea aceasta vecinie nişte excepţiuni; asemenea şi cei ce le vor înţelege acele talente vor fi iarăşi nişte excepţiuni mai mult sau mai puţin frecuente; totdeuna însă imensa majoritate a lumii va fi compusă din oameni normali, cari nu văd cu gândul decât pînă la vîrful nasului, şi văd cât le trebue. Generaţii după generaţii de imense majorităţi se vor strecura fără să lase în urma lor ceva deosebit una pentru gândirea alteia; cu păstrarea patrimoniului de gândire şi cu continuarea speculării lui, vor fi însărcinaţi totdeuna numai câţiva, un foarte restrîns număr: aceia vor însemna cultura şi progresul lumii întregi, aceia vor putea să dea un înţeles altul continuităţii speciei umane decât al continuităţii altor speţe animale.
   Şi pentru aceasta, ei trebuesc, în afară de tot ce e variabil, local şi trecător, să pene-treze, în lumea aceasta, adică în raportul dintre ea şi om, ceea ce este constant, general şi vecinie.
   Trebue să înţeleagă dar ori şi cine ce grea e sarcina acestor puţini, — sarcina artiştilor
         NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE       05
si gânditorilor, — şi cum trebue ea să se îngreuneze cu cât mai multe generaţiunî se succed, pentru că, cu cât mal târziu e venit artistul sau gânditorul în lume, cu atât îl trebue mal multă originalitate şi mal mare putere de concepţie pentru a covîrşi capitalul din ce în ce sporit de gândire umană, şi pentru a găsi forma nouă.
   Ce se ’ntîmplă de când cu tiparul?
   Frumoasa sarcină a gânditorului sau artistului găseşte mijlocul de respîndire şi de păstrare sigur în această minunată invenţie, c prea adeverat; dar de aci a resultat zadarnica şi pernicioasa închipuire că ori şi cine, numai buna-voinţS să nu’l lipsească, se poate înscrie voluntar în rîndurile nobilei falange, din momentul ce arma s’a găsit. Orice cap scc, orice minte săracă, şi, ce e asemenea reu, orice om cu bun simţ, sau exemplar de duzină, a renunţat la onorabila stare de simplu fiii şi apoi de tată de familie, pentru a juca un rol distins în umanitate. Toţi fiii şi taţii din milioanele de duzine au înţeles pe semenul lor mal bine decât pe un altul, şi astfel s’au ridicat de jos legioanele de moralişti
06
I. L. CAR AGI A LE
generoşi, poeţii şi criticii umanitari, şi şarlatanii ideologi, mistici, simbolişti, naturalişti. şi profeţii sociologi, etc., cari au înecat în valurile lor sgomotoase glasul a doi-trei inşi aleşi dc sus, aiurind mintea lumii întregi, ce nu s’a prea arătat de astădată să aibă mai mult spirit de cât domnul Voltairc.
    Şi n’are a face invenţia tiparului cu arta literelor ?
    Dar pe toate foile de papyrus şi pe toate feşiile de pergament nu s’a făcut atâta artă în doue civilizaţii antice întregi, câtă se face într’un an numai pe hârtia de la Letea!
                                 *
                               * *
   Şi acum să ne întoarcem iar la talent.
   Cea mai mare superarc ce un om poate face altuia e să’i tăgăduiască talentul dc care acesta se crede, pe nedrept, înzestrat. Niciodată cu lauda şi cu stima nu vei ajunge să mulţumeşti pe un om lipsit dc talent atâta cât îl poţi mâhni cu tăgăduirea sau nesocotirea talentului pc care nu'l arc. Un poet închipuit nu se va măguli atâta de
67
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
aplausele unanime ale cunoscătorilor, pe cat se va irita de critica sau indiferenţa unui singur amator.
    E ciudat. Omului înzestrat cu adevărat talent îi este absolut indiferentă judecata altuia despre operele sale; el are atâta încredere în puterea lui de expresie, încât, şi când se aude lăudat şi când se aude criticat, în faţa şl a aplauzelor, şl a bîrfirilor, şi a indiferenţii, el îşi rîde în barbă, sigur fiind că foarte rar îl poate pricepe cineva mai bine şi’l poate apreţia mai exact decât se pricepe şi se apreţiază ei însuşi. Din a-ceastă siguranţă, resultă nealterarea personalităţii adevăratului artist, cu toate stăruitoarele păreri multiple şi varii ale criticei şi ale amatorilor; din această neclintită încredere în sine, resultă neînconvoiarea lui la vreuna din mode, particularitatea susţinută a stilului, dispreţul pentru gustul contimporanilor şi prin urmare pentru o manieră simpatică acestora — manieră care i-ar garanta un succes facil — şi dispreţul pentru orice imitaţie a vreunul model anterior sau contimporan. In fine, pentru adevăratul
68
I. L. CARAGIALE
artist, opinia publică nu există mai mult şi nu’i poate inspira mai multă consideraţie decât animalele fabuloase.
   Rareori, foarte rare, adevăratul artist va asculta cu oarecare încredere părerea cuiva în privinţă”. Acea părere trebue să fie îndelung încercată de el, pînă să capete autoritate. De aceea, îmi pare atât de ridicul amatorul care tam-nisam îşi dă artistului părerea sa asupra cutărei sau cutărei lucrări a acestuia — fie că ’i găseşte cusururi, fie mai ales că o admiră.
   Dar ia să vedem pe omul care ’şi închi-pue a avea un talent pe care nu’l are. Pentru el opinia publică e suverană. El, după ce dă la lumină o producere, umblă zi si noapte să strîngă sufrajele amatorilor cari, toate, pentru el sunt valabile: cele cari ’1 aplaudă îl încântă; cele cari ’1 condamnă ’1 amărăsc. El discută bucuros cu oricine despre producţia propriului şeii talent, şi, atribuind lipsa de admiraţie numai şi numai ne-petrunderii, e gata totdeauna să facă ame-nunţite explicaţiuni asupra operii sale. Părerile altora despre talentul seu sunt o hrană
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
69
de care el nu se poate sătura oricât s’ar fadopa: aşa dacă nul admiri, măcar batjo-coreşte’l; dacă nu’l aplauzi, măcar flueră’l; dă’ji însă numai-dccât o părere. Consideră’l ori şi cum, numai consideră’1: el n’are încredere în sine, şi astfel sufletul lui, care mereu şovăe, are nevoe de o proptea, fie aceea într’o parte saâ în alta.
   După părerile pe cari le adună de prin toate respîntiile, el îşi modifică judecata despre propriile lui produceri; după curentele opiniei publice, îşi face o programă ; după succesele obţinute de alţii, îşi croieşte o manieră ce i se pare sigură. Şi astiel, deşi sunt atâta de rare ’n lume talentele originale, avem atâţia artişti! Pentru aceea, toate fenomenele, atât cosmice cât şi sufleteşti, cărora le-a fost dat un curs valabil de către un talent oarecare, ajung foarte curend demonetizate prin năvălirea valurilor de falsificări.
   Aşa s’a întemplat cu frumoasa antiteză a «trandafirului cu spinul» ; aşa a ajuns des-gustătoare tînera «Primăvară» şi nesărate dulcile zile ale lui Maiu; aşa, luna, mai în-
70
I. L. CABAGIALE
tâiu, din luminoasă ce era, a ajuns întunecoasă ca «un glob de aur», pentru ca, maî apoi, «stăpână a mării», să fie cu desăvârşire compromisă.
   Tot aşa şi cu libertatea, cu patria, cu amorul, cu pesimismul şcl... stilul omului de talent a fost considerat de mulţimea secăturilor numai în partea lui externă. Acestei părţi externe lac ele greşala să atribuc succesul talentului, şi acestei greşeli dato-rim potopul producerilor de manieră în arte şi ’n litere.
                          *
                        * *
   II prinde sau nul prinde—iată doue ex-presiuni populare româneşti foarte ciudate, în cari încape tot înţelesul frumosului: în ele se cuprinde tot ce poate cineva spune asupra artei, asupra talentului şi stilului.
   Vedem într’un teatru.de stat un actor vechiu şi experimentat, cu o reputaţie con-secrată de întreaga opinie publică, jucând un rol important.* Tot ce se chiamă aparat teatral c întrebuinţat cu o perfectă pricepere şi dibăcie după regula strictă a şcoalei
        NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE     71
costum, plastică, declamaţie. Omul îşi pune toată bunăvoinţa, se repede, se ’nţepeneşte niaestos, ţipă, sforăe, ori sare, ţopăie, face toate contorsiunile şi strîmbăturile, după cum rolul c tragic sau comic — in zadar; ne lasă reci: pentru ce ? — pentru că nu ’1
   Pecâtă vreme, colo în circul ambulant, tăbărît pentru cîteva zile în mijlocul bîlciului, vedeţi pe acest nenorocit clown, cu făina groasă lipită pe sudoarea feţii, cu atât mai sdrenţeros şi mai murdar, cu cât prin acoperişul sfeşiat al circului inundă de toate părţile lumina soarelui. Domnişoara, prima şi ultima călăreaţă de forţă a companiei, dă tîrcoale în arenă pe veteranul ei armăsar alb, care numeră atâtea succese. Clownul îi face o curte stăruitoare urmărindu-o în toate mişcările. La un moment, curtizanul găseşte prilej s’o ciupească de braţul ci foarte roşcat, care n’ar fi perdut mult din admiraţia publică dacă era îmbrăcat. Atunci mândra călăreaţă îi trage un bobîrnac în nas, care pocneşte ca un pistol ; apoi numai-decât dă o biciuşcă betranului armăsar, şi dispare în
72
I. L. CARAGIALE
galop. îndrăzneţul pedepsit a căzut, şi clasica băşică a făcut ecoul nasului; înamoratul se ridică şi pleacă obidit, ţinendu-se de a-mendouă părţile lovite, plângend şi strîm-bându-se într’un chip oribil. Rîsul publicului e iresistibil: l-a prins.                         j
    Aşa e în toate artele, dar absolut în toate.
    Iată pe bulevard o statuă enormă. Marmora e de preţ şi figura pe care ne-o. înfăţişează este a unui bărbat ilustru. Este o operă foarte scumpă a unui artist de marc reputaţie. Ilustrul răposat e înfăţişat în postura unui orator care salută cu modestie publicul, pe când acesta, entusiast, îi încoronează un discurs superb cu aplauze unanime şi prelungite. E o operă de execuţie, cum ar zice amicul meu Gion, inipecabilis-simâ. Asemănarea cu răposatul este isbi-toare, deşi, se ’nţelege, tipul e idealizat; în fine, o operă fără cusur. Toate bune: şt postură, şi asemănare, şl idealizare, şi orice pofteşti; dar— nu ’l prinde pe răposatul deloc.
    Iată însă că găsesc în grădina marclui-om, la Moşi, cu cinci bani, un popă de turtă-dulce. Minunatul părinte ! c aşa de cuvios —
         NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE        7;ţ
cu barba şi sprâncenile lui albe de zahăr, — cu ochii luî, două cofeturi albastre dc colivă, îndreptaţi în sus către cer, ca şi cum ar invoca iertare pentru păcatele oamenilor răi şi zavistnici — cu dreapta ridicată, gata a blagoslovi ca un mucenic pe cel care are să ’1 mănânce ! E de turti dulce părintele, nu de marmoră; e ieftin dc tot, şi de o execuţie pecabilissiniâ; dar n’aî ce ’I face — îl prinde.
   Pe o pînză de respectabile dimensiuni, vedem o intrare triumfală a unui strălucit împărat — oameni de arme, burgheji, popor, figuri alegorice etc., o splendidă punere ’n scenă. E o compoziţie magistrală şi savantă. De la vîrful pintenilor pînă la vîrful pene lor, totul e studiat cu scumpătatc; nicio aluniţă istorică nu lipseşte de pe vreo figură, fie chiar alegorică, şi toate chipurile acelei multiple lumi sunt penetrate de solemnitatea circumstanţei. Ceva mal mult: minunata pînză poartă iscălitura unul artist, pe care opinia publică l-a consecrat — Ma-kart... Toate bune, dar numai de un lucru e păcat: dela impunătorul împărat ţapăn pe
74
I. L. CARAGIALE
calul lui tot aşa de ţeapăn, şi pînă la cel din urmă dobitoc din mulţime — pe nici unul nu ’i prinde.
   Pe câtă vreme ia să vedem acest alt triumf. Iată un căţel, un Dacld, care a căpătat premiul întâiu la concursul primei internaţionale expoziţiunî canine, şi care, încărcat de coroane, trece printre toţi concurenţii de speţa lui cu o legitimă mândrie suverană (FIlegende Filatter, Nr. 2646, pag. 148). Toţi îl privesc cu deosebite sentimente, dela invidia cea mai vînStă pînă la cea mal sinceră admiraţie, pe când el, abia plecându’şi ochii, aproape închişi de fumul gloriei, înaintează încet şi măreţ. Iată un triumf... Sunt nişte câini, e adevcrat; c un desen pe o pagină mică, semnată de un caricaturist obscur, A. Roeseler — dar pe toţi îi prinde.
   Aşa e şi *11 architectură, aşa şi în muzică. înşiră cât pofteşti colonade după colonade ; aşază-lc d’asupra domuri şi domuleţe ; îngrămădeşte pretutindeni decoraţii; întrebuinţează zece contrabase, opt tromboane,
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
75
patru tobe mari şi patru sute de voci — de geaba, dacă nu te prinde.
   Aşa e şi ’n literatură. Toarnă sute şi mii de versuri ori de rînduri de proză; cântă toate stelele, luna, soarele, patimile, nimicnicia, eternitatea — de geaba, daca nu tc prinde.
   Aşa e şi *n filozofie şi ’n critică. Clădeşte cele mai transcedentale, cele mai profunde sari mai ’nalte tractate, cu tot aparatul posibil de erudiţiune; combină cele mai ingenioase teorii despre artă, artă pentru artă, cu tendenţă, cu teză, cu sau fără mai ştiu cu ce — de geaba, daca nu te prinde.
   Tot aşa şi în teatru. Poţi pune să declame pe toţi eroii generoşi, toţi martirii extatici, toţi intriganţii mizerabili, toate femeile sublime ori infame, toate închipuitele împrejurări ce pot resulta din ciocnirea patimilor şi caracterelor omeneşti, — de geaba: dacă nu te prinde, nu te prinde.
                               *
                             * *
   Resumând cele de mai sus, zic: condiţia esenţială a operei de artă este însuflarea pe
76
I. L. CARAGIALE
care nu i-o poate da decât talentul. Fie de orice şcoală, de orice gen, de orice dimensiune şi proporţie, aibă tendenţă sau nu, urmărească sau nu vreo teză — dacă e insuflată de un talent, opera va fi şi va trăi, puţin importă cât: o clipă, un veac, ori mai multe. Oricât va fi trăit, daca a trăit e destul. Intre a nu fi şi a fi, e o nemărginire, faţă cu care deosebirile de durată a fiinţelor sunt reduse la nimic.
Politică si Cultură
o
   Principiul naţionalităţilor este o inovaţie politică a veacului nostru, pe care noi, popoarele mici, nu o putem aplauda cu prisos. Acestei inovaţiuni, inspirate de cea mai înaltă echitate din partea statelor mari, se datoreşte existenţa statelor mici deja independente. Astfel, fisionomia unei importante regiuni a continentului s’a schimbat într’o jumătate de secul ca prin minune. Părinţii noştri ne spun prăpăstii de necrezut despre starea vieţii publice în tinereţea lor, par’că ne-ar povesti lucruri de acum cinci-sute de ani; oameni încă tineri îşi aduc bine aminte de vremea copilăriei lor, când nu se
78              I. L. CABAGIALE
pomenea de drumuri de fier şi când numai doă trei oraşe din ţară erau luminate în centru cu luminări de seu şi cu opaiţe de păcură. Acum, în urmă, un împărat venerabil ne face onoarea unei visite oficiale şi nu’i vine să’şi crează ochilor când vede înfăţişarea strălucitoare a tînărului stat român ; iar state mai bătrâne şi puternice nu’şi stăpânesc expresia unei făţişe invidii faţă cu succesele noastre.
   Asta e bine; asta dovedeşte netăgăduit eficacitatea principiului naţionalităţilor pentru propagarea civilizaţiunii. Experienţa făcută cu tînăra Românie va fi desigur un îndemn pentru diplomaţia europeană să urmeze mai departe cu aplicarea acestui roditor principifi, şi întru cât priveşte pe celelalte mici naţionalităţi rămase încă fără stat particular.
   Dar, ca toate principiile, şi acesta de care vorbim are un mic inconvenient, neglijabil fără ’ndoială, însă destul de caracteristic pentru a merita să fie constatat. Constatarea aceasta ne va desluşi oarecum un fenomen ciudat în viaţa noastră publică, anume lipsa
KOTIŢE şi fragmente literare
79
aproape completă de producţiunî literare şi artistice de seamă.
   In genere, statele au fost resultatul necesar al societăţilor omeneşti. Societatea a fost rădăcina vie din care a eşit ca un rod specific statul; ea a fost temelia pe care el s’a clădit potrivit. Societăţile s’au desvoltat pe calea materială, morală şi intelectuală, după aptitudinile şi apucăturile lor de rasă, după condiţiile pămentuluî lor şi după e-nergia cu care au putut conserva şi apăra câştigurile lor de orice fel. Din mersul treptat al acestei desvoltări, au resultat încet reformele politice, prefacerile relaţiilor între statul cu aşezăminte de formă fixată şi societatea mergend merefi înainte.
   Intre deosebitele aptitudini ale societăţilor, mai ales una este care ajută foarte mult la desvoltarea statului, adică la întărirea şi prosperarea puterii publice aptitudinea politică.
   Cucerirea bunurilor naturale, perfecţionarea păstrării şi prefacerii acestora, înmulţirea schimbului lor, prin cultivarea ştiinţelor şi artelor utile; apoi cxpresiunea monumen
80
I. L. CARaGIALE
tală a gândirilor, concepţiunilor şi simţirilor intime şi sociale, prin cultivarea literelor, artelor frumoase şi filosofiei — cu un cuvînt, tot ce constitue patrimoniul civilizaţiei, ridicat la cea mai înaltă treaptă şi ajutat tot o dată de o vitejie tot aşa de clasică şi de uimitoare ca şi geniul ei, nu i-a fost de a-juns unei societăţi, poate cea mai strălucită între toate, pentru a’şi constitui, măcar în culmea înfloririi sale, un stat câtuşi de puţin durabil, necum covirşitor. Şi cât a fost dc marc acea societate, o vedem asta peste atâtea veacuri de la dispariţia ei, şi o vor vedea încă veacurile uimite şi dominate de spiritul ei fără seamăn, de concepţia ei magistrală, de operele ei cari ’şi bat joc cu mândră linişte de puterea lui Kronos.
   Se poate deci o societate măreaţă fără stat puternic; dar stat fără societate—mai greu. Intr’o vreme, Alexandru Machedon, pornind din dreapta Adriaticei către răsărit şi înaintând ca un vîrtej luminos, bate pe mintoşii Greci, nimiceşte pe trufaşul Darie al Perşilor, îngenunchc la supunere pe marele Por-Inipărat de la Indii şi străbate triumfător
        NOTIŢE SI FRAGMENTE LITERARE       81
Asia şi Africa, poruncind să se ridice de la Indus, pe drumu’i, şi pînă la templul lui Amon din intrarea pustiului Sahareî, şaptezeci de cetăţi. Tot în aceeaşi vreme, de-a stînga Adriaticei spre apus, mica republică a Romei începe a cuceri cu lupte îndărătnice peninsula italică.
   De o parte către răsărit, un om cu câţiva soţi, fără o societate, făcea în cincisprezece ani o împărăţie uriaşă; de altă parte către apus, o societate întemeia încet-încet un stat. Praful nu s’a ales de împărăţia lui Alexandru în câţiva ani; iar mica republică a crescut mereu pînă ce a ajuns cea mai formidabilă şi mai durabilă împărăţie din câte au stătut şi poate vor mai sta vreodată pe pământ.
                                                             *
                                                             *
*
   Noi ceştia, chemaţi grabnic la viaţa de stat prin instaurarea principiului naţionalităţilor, ne găsim astăzi, şi fireşte trebue să fim mândri de aceasta, cam în situaţia lui Alexandru-Machedon — am zis cam, fiind-că
82
I. L. CARAGIALE
este o mică deosebire: pe câtă vreme vîr-tejul produs de acesta a fost extensiv, vîr-tejul nostru este intensiv; cum am zice, Alexandru a ameţit o lume ca trombele şi ciclonii călStori, iar noi ne ameţim singuri ca dervişii învîrtitori.
    Fireşte. Statul tîn£r, înfiinţat după împrejurări, are nevoe grabnică de o societate. Statui improvizat, în loc de a fi forma de echilibru al forţelor sociale la un moment dat, caută să fie fondul şi isvorul născetor al acelor forţe. De unde statul ar trebui să fie resultatul natural al societăţii, ne pomenim că societatea trebue să fie produsul artificial al statului. Statul improvizat, simţind că păşeşte în gol, are nevoe numai- decât de un razim pe ce să-şi pună piciorul; îi trebue neapărat o societate, pentru liniştea lui, pentru asigurarea faţă cu el însuşi că existenţa lui are o raţiune mai temeinică de cât norocul, poate necredincios, al câtor-va momente. Neavend aşa dar pe cine să-i impună lui reforme, se gândeşte el mereu la densele; neavend o societate care să-i ceară ceva după nevoile ci, închipucştc el nişte
NOTIŢE RI FRAGMENTE LITERARE
S3
nevoi sociale cărora le decretează pe dibuite satisfacerea. El tot speră şi nu oboseşte a spera că va face să resulte de la densul o societate.
   Trebue să mărturisim că statul acesta are aci o sarcină titanică, însă, deocamdată, nu chiar imposibilă. Cucerirea bunurilor naturale, perfecţionarea păstrării şi prefacerii a-cestora, multiplicarea schimbului, toate acestea cu stăruinţă, cu răbdare, cu autoritate brutală când nu merge alt-fel, se pot decreta şi înfiinţa. O imitare metodică a modelelor şi formulelor existente în lumea civilizată, cum am zice o contrafacere maî mult sau mai puţin dibace a aparatului material, poate da resultate similare dacă nu egale, adesea destul de fericite. Cum am zis, sarcina statului pe terenul aşa numitului progres material este titanică; dar comunicarea, astăzi aşa de comodă, cu civiliza-ţiunea societăţilor înfloritoare, uşurează mult acea sarcină. Fabrici, mine, căi-ferate, poduri, vapoare, baloane, armată, fortificaţii—se prea poate: modale sunt destule, formulele gata şi contrafacerea e totdauna sigură de aplauze
I. L. CAfcAfilALE
S4
    Europa e un vast teatru cu o mai vastă clacă: ar fi prea simplu acel ce dă o sută de ace cu gămălie să nu aplaude pe cel de la care ia în schimb o baniţă de grâu. Fireşte că e mai minunat şi merită mai multă admiraţie acel ce înghite o sută de ace cu gămălie fără nevoe, de cât acel ce de foame mănâncă o baniţă de pâne.
    Unde însă sîrguinţa statului de a înfiinţa în pripă o societate devine nu imposibilă, ci chiar de-a dreptul absurdă, este pe terenul moral şi intelectual. Statul poate decreta şi face să se execute încă trei poduri pe Dunăre, trei-zeci de vapoare pe mare, trei sute de mii de armată şi aşa mai departe; asta se poate; dar artă, literatură, filosofieL. Pentru aceste producţiuni ale spiritului omenesc trebue — ceva mai mult de cât un stat politic—o societate aşezată de pe vremuri.
    O aşa societate, în urma prefacerilor politice din Europa în secolul acesta, nu o a-vem. La noi n'avem azi de cât o strînsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strînsură de năvală, care’şi schimbă fisionomia în fie-
NOTIŢE şi fragmente literare
8*
ce zi, care n’are nici vreo nevoe mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi prin urmare în nicio împrejurare unitate de gândire şi de simţire, este departe de a fi ceea -ce se înţelege prin cuvintele «societate aşezată». Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlciu, în care totul e improvizat, totul trecetor, nimic înfiinţat de-a-binele, nimic durabil. In bâlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai r&mână şi să folosească şi altora de cât acelor ce le-au ridicat. Artă, literatură, filosofie,— astea sunt monumente pe cari nici nu poate, nici n’ar avea de ce, să le ridice o lume cum e cea de astăzi la noi.
                                 *
                               * *
   Faptul că la noi statul este aproape totul şi societatea aproape nimica, are o consecinţă foarte păgubitoare pentru cultivarea chiar întâmplătoare a artelor şi literelor.
   E adeverat, după cum am spus, că, în loc de societate aşezată şi ’nchegată, n’avem
86
I. L. CARAGIALE
decât o lume de strînsură, care îşi schimbă în fiece zi fisionomia, care nu poate avea porniri mal presus de cele strict utilitare, care nu poate avea tradiţie nici unitate de gândiri şi de simţiri.
   Cu toate astea, această lume de strînsură mişună aci d’asupra unui element etnic ho-tărît. Sub tot acest Babei, există o limbă românească, care’şi are geniul ei; sub toată această vuitoare vecinie mişcătoare, există un popor statornic, careţi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul lui simţ, o istorie plină de suferinţe, nevoi, simţiri şi gândiri proprii.
   De ce, din straturile acestui popor, nu s’ar putea ivi din când în când unele inteligenţe deosebite, cari să dea expresie monumentală acelor nevoi, simţiri şi gândiri proprii? De ce, chiar din lumea de strînsură de aşa diverse provenenţe, care mişună d’asupra poporului, nu s’ar găsi arareori şi individualităţi de o provenenţâ mai aleasă şi mai nobilă, care să se însufle de la acele nevoi, simţiri şi gândiri ale poporului, şi, petrunzedu-se de geniul acestuia, sâ’i ilus-
NOTIŢE Şl FRAGMENTE LITERARE
87
treze frumoasa limbă? De ce se’ntîmplă aşa de rar în literatură, căci de artele celelalte nici vorbă nu poate fi, o producţie de seamă?
   De ce? — Am spus-o dela început. Statul are aci greaua sarcină de a forma o societate. Pentru îndeplinirea acestei sarcini, el are nevoe de un puternic aparat politic, pe care trebue să’l susţină şi să’l întărească în fiece moment. El cheamă la sine toate inteligenţele şi niciodată n’are destule; orice inteligenţă trebue absorbită în această vastă întreprindere a statului.
   De aci resultă importanţa exclusivă a politicii la noi : viaţa noastră publică nici nu are o altă arenă. Un capo-d’operă, un monument, presupunend că ele ar resări aşa ca prin minune din păment, n’ar avea puterea să mişce câtuşi de puţin spiritul public, ab sorbit cu totul de resultatul unor alegeri parţiale din cine ştie ce provincioară. Arc publicul cap să mai citească un roman, să mai privească o pictură, să mai asculte o tragedie, când încă nu se ştie dacă d. cutare sau cutare mai române sau nu în minister ?
I. L. CARAGIALE
«8
   Câte inteligenţe frumoase şi cu adevărată vocaţie artistică n’au fost înjugate la carul politicei, pentru care n’aveau vocaţie deloc ? Poate că niciuna din acestea, multe puţine câte le avem, n’a scăpat de acest jug, singurul care garantează sigur vreun succes şl bogat şl onorabil.
   Dar statul, deşi absoarbe pentru aparatul seu politic toate inteligenţele remarcabile — şi, în lipsă dc remarcabile, se mulţumeşte chiar cu mai puţin,— înţelege bine că, voind să improvizeze o societate, nu’i ajunge numai progresul material. El simte că’i tre-bue, ca decor de rigoare, măcar semnele exterioare, aparenţele unei mişcări intelectuale. Atunci, încep decretele absurde: in-stituţiunî şi şcoli de artă, pensiuni şi grati-ficări la literaţi şi la artişti, premiuri academice şcl. şcl. Statul încurajează nu numai cultura rasei cavaline, încurajează şi cultura artiştilor şi literaţilor. El nu se mărgineşte a institui fermc-modcl şi pepiniere de viţă americană, el instituc şl teatre, şi conservatoare de artă. Şi se va dovedi astfel că din pămentul mânos al României resar şi cresc
NOTIŢE SI FRAGMENTE LITERARE
80
şi talentul artistic, alături cu morcovul, şi geniul literar, alături cu varza, şi spiritul critic, alături cu brojba, şi că, precum se poate aclimata pe acest pământ vita americană, aşa se pot aclimata şi aptitudinile artistice.
   Şi acelaş stat nu vede, sau se preface că nu vede, cumcă toate inteligentele şi talentele de seamă nu’i sunt de ajuns pentru a-paratul seu politic, dar-mi-te să’i mai română şi pentru activitatea extra-politică, pentru cultivarea literelor şi artelor.
   Astfel, cine române la noi să cultive exclusiv litere sau artă ?
   Ori tineri, cari nu au nici vîrsta a ii utilizaţi în viaţa publică, şi au încă vreme să facă încercări puerile, aşteptând înrolarea lor în aparatul politic; ori un cap lipsit cu de-săvîrşire de sensul practic şi utilitar; ori — mediocrităţi, quasi-intchgenţe, pseudo talente, ciurucuri sociale, cari sunt fericite a aduna dela banchetul strălucit al vieţii publice firimituri şi resturi de sosuri, în formă de mititele diurne ori sinecure, premioare, gratificaţii şi altele.
00
I. L. CARAGrIALE
   Dacă am avea o societate, cum avem şi un stat, o societate care să simtă nevoie de literatură şi de artă — aş vrea să văz : statul ar mai putea să smulgă pentru aparatul seu politic toate inteligenţele şi talentele ?
                               *
                             * *
   Dc aci resultă plângerea nedreaptă pe care noi Românii o facem aproape în toate zilele cu atâta uşurătate. Când vedem că vreo instituţie nu merge bine, nu ’şl atinge scopul sau nu prosperează, atunci n’avem decât un strigăt:
   Nu merge! pentru că şi în această insti-tuţiune se face politică. Daca nu s’ar amesteca politica, ar merge. Cum vrei să meargă dacă şi aci se amestecă politica ?
   La prima vedere, ar părea că e drept.
   De exemplu, se înfiinţează o instituţiune savantă cu anumite scopuri de cercetări şi de studii ştiinţifice. Numai decât pun mâna pe această instituţiune oamenii politici. A-ceştia, se ’nţelege, neavend în vedere decât interesele politice, au să le subordoneze a-
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
91
cestora scopurile declarate ale instituţiunii. Nu va mal fi vorba în rîndul întâiu de studii şi de cercetări, ci de resultatele mai mult sau mai puţin favorabile pe cari partidul respectiv le poate trage, pe cale bugetară, ori pe calea satisfacerii micilor ambiţiuni personale, din mersul acelei institu-ţiuni savante.
   O altă instituţiune se fundează; aceasta nu mai este savantă, ci artistică. Se fac cheltueli însemnate, se clădeşte un strălucit stabiliment anume, care este înzestrat cu mari sacrificii din partea statului şi comunei. Se ’ntemplă şi cu aceasta ce s’a întâmplat şi cu cealaltă. Interesul artistic rămâne secundar, interesul politic birue. Oamenii politici nu pot lăsa neexploatat nici acest colţ rezervat artei desinteresate: instituţiu-nea artistică trebue să le cază pe mană, pentru ca să o întrebuinţeze şi pe dînsa, ca o armă mai mult, în scop de partid.
   Atunci, ce se ’ntemplă? Se ’nţelegc că nu se poate face nici ştiinţă, nici artă cum se cade în ţara asta; care va să zică, numai politică!
92
I. L. CARAGIALE
   Şi iar începem cu tînguirile.
   Cum o să meargă, daca şi aci se vîră politica?
   Ei, iată : tînguirea asta, după părerea mea, este absolut nefundată.
   Da, politică... Dar ce poftiţi?
   Statul cheltueşte cu instituţiuni savante sume destul de respectabile. Savanţi, de! slavă Domnului, nu prea avem, ca să facă ştiinţă serioasă, afară de onorabile excepţii. Atunci vă întreb: pentru ce a mai cheltuit statul să fundeze instituţia, şi pentru ce mai trece cu sfinţenie paragraful ei în fiecare buget ? De geaba ? Incai, daca nu se face ştiinţă, si se facă măcar politică, ca să dăm barem iluzia lucrului.
   Se clădeşte un mare stabiliment artistic, un teatru, de exemplu. De ce? fiindcă un stat modern are între alte organe de cultură şi astfel de stabilimente. Ei ? cauţi ar^ tişti — iai de unde nu sunt. Iţi trebue literatură—nu există. Iţi trebue public—publicul nu vine la exhibiţiile d-tale. Ce’ţi mai rămâne de făcut în această clădire, pentru care ai vărsat sume colosale, şi unde ai să
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE   93
cheltueşti anual paragrafe anume ? Nu’ţi rămâne alta decât să fad măcar politică.
   Eu crez că, în loc să ne învinuim şi să regretăm că facem în toate şi ori unde politică, din contră, ar trebui să ne pară bine şi să ne aplaudăm că o putem face aşa de bine ori unde şi în toate.
   Ce folos ar fi, neputend face ştiinţă şi artă, să stăm cu manile ’n sin fără să facem nimic. Incai să facem politică! Şi, slavă Domnului, cred că nu o facem rău.
        Note risipite
                  EXIGENŢE GRELE
   Sunt trei feluri de produceri intelectuale: unele mai presus, altele mai prejos de orice critică, iar altele la nivelul criticei. Se ’nţe-lege că vorbim nu despre părerile pe cari un autor le emite. Acestea pot fi admisibile sati nu, onorabile sau detestabile, generoase sau infame, puţin importă; e vorba de felul cum ele sunt aşternute, de puterea concepţiei şi de înălţarea de spirit a autorului.
   Vecinie ideile şi principiile lui Machiavelli vor fi denunţate de unii ca infame; cât lumea însă nu va ’ndrăsni cineva să critice opera marelui om ca putere de concepţie,
I. L. CARAGIALE
95
ca operă de spirit. In felurite opuscule, în nenumărate cuvîntări, mulţi mărunţei, cur-tizanî ai naivităţii mulţimii, vor detesta principiile şi părerile lui; nici prin gând însă nu va cuteza vreunul să’i apreţuiascâ saâ ,să’I despreţuiască opera ca atare; iar aceşti curtizanl, marii şi mărunţeii doritori de a stăpâni, începend cu Frederic-cel-Mare şi isprăvind cu cel din urmă agent electoral de mahala, nu vor lipsi, mai ales ei, conştient ori instinctiv, să urmeze cu scumpătate lapidarele poveţe ale ilustrului florentin, pc cari le ponigresc pe faţă, urmând şl ’n a-ceasta tot o povaţă a lui.
   Cine oare, nefiind deadreptul un caraghioz, va cuteza să spună că celebrul secretar, în afară de tendenţele şi părerile lui, nu ne-a lăsat un capo-d’operă incomparabil? Iată o lucrare mai presus de orice critică — o lucrare aşa numită clasică. Exemple altele ar fi dc prisos, cred eu; o întreagă listă a producerilor geniale nu ne-ar duce mai departe; ba chiar ar fi neplăcut să fac, după vechile calapoade încă la modă, paradă ridiculă de crudiţiune, într’o simplă notiţă literară.
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
   La al doilea fel de produceri intelectuale, ca şi la cel d’întăi, importă puţin părerile, principiile sau tendenţele autorului. Pot fi foarte generoase; pot fi aşa de morale şi de umane, încât autorul să meargă drept în raiu căci le-a debitat numai; dacă opera ca atare, în afară de ele, nu e decât o platitudine incomparabilă, atunci autorul fără ’n-doială e un om mai presus de orice laudă, dar desigur opera stă mai prejos de orice critică.
   De al treilea fel, sunt producerile comparabile şi deci criticabile. Acestea sunt ca a-ni mal ele inferioare, asupra cărora este permisă vivisecţiunea în interesul ştiinţei, mai înalt decât orice morală şi milă. Autorii a-cestor produceri sunt gânditori puţin mai resăriţi din mulţimea cu care a umplut Dumnezeu lumea. Ei, cu un chip mai deosebit şi mai interesant, pot să spună adeveruri încrunte, fârămituri de adev&ruri mari, şi fac astfel omenirii, incapabile să priceapă dea-dreptul un geniu, serviciul de tâlmaci.
   In comerţul intelectual al speţei, ei se’n-sărcinează să joace între marii cugetători şi
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
97
r«!<
           publicul cel mare, rolul micilor debitanţi . stabili sau ambulanţi, după capitălaşul lor,
           , după tarabă şah tolbă — carte, cărticică, re-,'j vistă, gazetă şcl. Se ’nţelege că la micul de-
ibitant marfa este mai mult sau mai puţin trezită, câteodată mai bine păstrată, adesea cam stricată, dar totuşi e o marfă destul de | bună pentru muşteriul care, la isvorul cel | mare al bogăţiei, nu putea ajunge, şi care o *i poate găsi aci la ’ndemănă. A! dar nu! muş-| teriul este cu atât mai exigent şi mai ca-priţios, cu cât e mai puţin deprins la gus-, tul lucrului. întrebaţi pe orice biet lipscan: i o să vă spună daca pe cea mal pretenţioasă * aristocrată bătrână n’o împacă mal uşor de-8 cât pe o tînără mahalagioaică agiamle.
           Acesta este rolul teribil al muşteriului mic: să tortureze pe micul debitant... Şi să vezi critică de amănunte! atât mai multă autoritate cu cât mai puţină pricepere, atât mai multă imperturbabilitate, cu cât mai . puţină siguranţă. Muşteriii vor, unul să fie lucrul colea mai aşa, altul, din contra, dincoace mal aminterea; pentru unii sunt pri-soase tocmai acolo unde alţii constată lip-
î
98
I. L. CARAGLALE
             suri; calităţi se par unuia defectele ce isbesc pe altul, şi deandăratele. In fine, câţi muşterii atâtea capete şi tot atâtea, fireşte, pretenţii şi exigenţe. Ba mai mult : unuia şi aceluiaşi singur, azi îi place aşa, mâine a-minterea, şi 9n fiecare zi altfel.
     Se ’nţelege că într’un tîrg cu obiceiuri statornice de pe vremuri, cu tradiţiuni de autoritate, cu deprinderi de gust desvoltat încet-încet şi normal, acest fenomen, cu toată diversitatea capetelor, va fi mai puţin bătător la ochi decât într’un tîrg de curînd ridicat, cum sunt cele americane şi altele. Aci aii năvălit şi năvălesc pe apucate strînsură şi adunătură; fără egală deprindere de gust, fără continuitate şi unitate de tradiţie şi de nevoi publice, şi care schimbă, la fiecare câţiva ani, şi moravuri, şl legi, şl deprinderi, şl costume, ca şl unele speţe inferioare care leapădă la zăstimpuri pielea din vîrful botului pînă ’n sfîrcul coadii.
     In tîrgul de vremi statornicit, micul de-bitant ştie ce marfă se caută, ştie ce trebue muşteriului cunoscut şi credincios: ba îi merge chiar înaintea nevoilor; chiar i le pro-
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
voacă, cunoscendu’i firea şi gustul. Dar în-tr’un tîrg improvizat, în vecînic provizorat, Dumnezei mai ştie cum să mulţumeşti pe muşterii. Dai primitivului în pielea goală o bună flanelă, vânătorului preistoric o puşcă şi porcarului mărgăritare : o fi bună marfa dumitale, dar muşteriii îi găsesc cusururi, de oare-ce... nu le trebuc. Primitivului nu’i trebue căldură pe spinare şi pe pîntece, pielea lui e ’nvăţată cu de toate; el are nevoe de zorzoane poleite, să şi le pună ’n capul neţesălat; vînătorului îi trebue un toma-hawk, iar porcarului porumb pentru vitele de-acasă... Dar ia să nu bagi de seamă la vertiginosul mers al progresului! ia poftim de le dă a doua zi aceea ce ai văzut că le trebuia ieri. Aş! primitivul vrea acum cămăşi de mătase, vânătorul o carabină ghintuită cu repetiţie şi porcarul briliante.
    Ce puţini sunt aceia cari, înţelegând ce le trebue, ştiii ce marfă să ceară şi sunt în stare s’o preţuiască! şi nu mă ’ndoesc că dintre acel puţini eşti şi dumneata, cititorule.
100
I. L. OABAGIALE

         AMATOBUL ŞI ABTISTUL ---------------
    Am cunoscut o damă din societate, carji avea multă pasiune pentru arte. Făcea va! suri corecte şi adesea foarte convenabil* — poezioare juvenile de cadru mic, uneor destul de curăţele. In acelaş timp era pi^ nistă, şi nu tocmai mediocră — descifrâ si gur şi frază cu gust şi pricepere; cultivi totodată cu asiduitate desenul şi pictura şina fin şi mai ales zugrăvea cu succes floî şi păsărele: liliacul alb şi vînăt şi rîndur* ,cile erau subiectele de predilecţiune. Ej urmă, lua lecţiuni de sculptură şi, ’duţ spusele profesorului, avea mâltă dispoziţie în câteva luni modela busturi după natură."
    Poezie, muzică, pictură şi sculptură—pafi arte, cu un egal succes, ca Michel Angelo^ Nu sunt un linguşitor; n’aş fi niciodată ? stare să acord aplause unei producţiuni j artă dacă ea nu mi le poate smulge. Apia sele nemeritate în conştiinţa noastră mi s3 părut totdeauna cea mai detestabilă şi ixj revoltătoare' minciună.               3

101
                           NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
     Mărturisesc însă că la fiece nouă producţie, pe care mto arăta dama aceea cerân-du’mi părerea «sinceră», se petrecea în mine o ciudată mişcare. Producţiile ei erau prea rele ca să pot avea despre ele o părere bună, şi prea bune ca să am o părere rea. Aveau multe calităţi manifeste pe cari nu le-aşi fi putut tăgădui; dar le lipsea o calitate pe care nu o puteam defini, calitate indispensabilă— nu erau lucrări de artă.
     Atunci, foarte perplex, căutam un mijloc să scap şi de dama şi de conştiinţa mea, şi iată ce găseam:
     Doamna mea, pentru un amator, lucrarea d-tale este minunată, şi cunosc destui artişti de la noi cari ar câştiga mult în stima mea dacă ar semnă o asemenea operă.
         In multe rînduri scăpasem ast-fel. Dor-• meam acum liniştit pe formula mea, pe care o credeam suficientă, când, într’o zi, dama ; „ îmi prezintâ ultima eî operă: un cuib de rîndurici sub o straşină, în momentul când ^părinţii, acăţaţi de marginea cuibului, daîi de mâncare puilor lacomi cu ciocurile căs-
I. L. OARAGUALE
102
     Eram poate rău dispus, nu ştiu; destulei astă dată m’au isbit mai întâii! părţile rele. Era şi nu era un cuib de rindurici.
     In arta cofetăriei se produc din spumă de zahar colorat figurine de un etect surprinzător: fructe, flori, pasări, miei, şcl. Aţi văzut pe ouele roşii de la Paşti scena întreagă a învierii. Ei! nu ştiu cum, cuibul de rîndurici al amicei mi s'a părut zugrăvit după o lucrare de zahar de la geamul unei cofetării. Cuibul din natură trecuse prin două prisme pînă s’ajungă la mine — întâiu prin a cofetarului şi apoi prin a pictorului.
     Dar asta nu va să zică nicidecum că lu^ crarea era lipsită cu totul de calităţi; din potrivă. Am privit-o mult — peste putinţă să reprezinte cine-va mai bine un cuib de rîndurici de zahar. Ce fidelitate de tonuri particulare artei cofetăriei! ce rigiditate* specifică. de candel! ce strălucire transparentă de acadea! In fine o execuţie minunată ca atare. Aceste bune calităţi mă hotărîră să*ml dau părerea sinceră.
     «Doamna mea, pentru un amator...»
     Dar dama mă ’ntrerupse:
          NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE       103
    —   Mă rog ce ’nţelegi d-ta prin amator ?
    '— Prin amator ?... prin amator?., ştiu eu?
    —      Ce diferenţă e între amator şi artist ? Te,rog să-mi spui numai-decât. D-ta eşti un om care nu întrebuinţezi cuvintele în deşert. Ce înţelegi prin amator şi ce prin artist?
    încolţit ast-fel, a trebuit să mă execut; şi fiind-că n’aveam nimic precis de răspuns, am recurs la metoda aforismelor fantaziste.
, M’am prefăcut că mă gândesc adînc, şi cu tonul celei mai sigure teorii am început:
    Amatorul lucrează de plăcere morală, şi ce produce îl face totdeauna plăcere — artistul lucrează de nevoe intelectuală şi foarte rar îi place ce face. Şi e natural să fie aşa.
    Amatorul nu cere să-şi exprime în opera lui toată gândirea şi simţirea: în orl-ce producţie, el îşi vede covîrşită intenţia. El vede că a exprimat mai mult de cât a voit, a reuşit prin urmare peste măsura dorinţei.
    Artistul, din contra, în nicio lucrare nu’şi poate vedea intenţia întreagă acoperită, pentru că el vrea să’şi comunice toată gândirea şi simţirea.
104            I. L. OABAGIALE
    Intr’un cuvînt artistul vrea să comunice tot şi obţine puţin, pe când amatorul vede ci obţine mal mult decât voia.
    Amatorul lucrează prin inteligenţă: artistul prin apucătură. Pe artist îl stăpîneşte apucătura ; amatorul îşi stăpîneşte priceperea. In fine, artistul este un om fără voinţă; adică un om incomplet, pe câtă vreme amatorul este un om cu voinţă, adică întreg.
    —     Nu înţeleg aforismele d-tale, mă între-upse dama.
    —      Doamnă, daca vrei să’ţî spun drept,. nici eu nu le’nţeleg. Dar dta eşti de vină — îmi ceri să’ţl răspunz la nişte întrebări din cale afară dificile.
    Ce diferenţă este între un amator şi un artist ? e greu de spus; dar desigui e uşor să’I deosibeştl din chiar lucrările lor. Ceea-ce pot spune cu siguranţă (şi privii încă odată cu un zîmbet dulce cuibul de zahar) e că rînduricile d-tale pentru un amator sunt minunate, şi cunosc destul artişti de la noi cari ar câştiga mult în ştima mea dacă ar semna o aşa operă.
105
NOTIŢE ŞI FBAGMENTE LITERARE
           SALOANELE NOASTBE
  ^Ca toţi aceia cari nu se pricep mult la artă* dar cari o iubesc şi mal ales simt în pieptul lor bătend 9 inimă de român, le-am vizitat amândouă saloanele noastre.
    Cititorul să nu s’aştepte cumva la o dare de seamă amănunţită asupra acestor exibi-ţiunl de artă, cari, trebue să mărturisesc, au covîrşit puterea mea de judecată. Am văzut amândouă saloanele şi sunt încă ameţit de impresia adîncă ce mi-aii lăsat-o : o aşa ciudată oboseală, o aşa discordare nespusă, n’am mal simţit de când am vizitat galeria din Florenza— tot astfel pe munte simţi ameţeală de-opotrivă şi la urcuş spre vîrfurl şi la coborîş spre poale; aceeaşi clătinare, a-ceeaşl pierdere stranie te copirnde şl aple-.cându’ţl privirile spre valea întunecată, ca şi ' ridicându-le spre bolta albastră.
    Adîncimea ne afectează ca şi înălţimea. , Peşte putinţă de spus ce* am văzut, şi’n lorice caz de necrezut chiar dacă aş spune.
106
I. L. OARAGIALE
   Cele două saloane, copii ai aceleiaşi patrii, în luptă fraticidă, sunt aşezate faţă’n faţă p^ strada Franklin. Ele’şî îndreptează unul altuia cu multă bravură suliţele a mai multor perechi de steaguri tricolore': răsboiul civil este deschis. Sunt de-o potrivă de puternice amendouă facţiunile, şi astfel nu se poate şti cu siguranţă care din două va birui pînă la urmă. Deşi egal de înzestrate, fiecare se bucură de deosebite calităţi specifice.
   Aşa, de exemplu, salonul oficial dela Ateneu are mai multă încăpere şi nu plăteşte chirie, pe câtă vreme al independenţilor plăteşte chirie şi are o încăpere foarte strimtă. Asta ne aminteşte pe departe vorba înţeleptului care’şi făcuse o locuinţă din cale afară neîncăpătoare; un cunoscut observându’i asta, înţeleptul i-a răspuns: «De ar da Zeii să fie plină de prietini!» In cazul nostru, prietinii ar fi zugrăviţi: sunt lucrări de artă celebre cari pot încăpea şi într’un buzunar; —pentru a arăta halul în care poate ajunge o artă, nu e nevoe numai-decât de o hală, ^
   Dar, deşi aşa de strimt, salonul indep :n-> denţilor are în luptă o armă tăioasă şi în-
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
107
veninată — ridiculul e şi el un venin—este caricatura foarte reuşită a prezidentului de peste drum, o temă cu multe variaţiunl, care de care mal picante. Se zice că asta afectează destul de adînc pe venerabilul cap al şcoalel clasice.
   Da; însă independenţii nu ştiu ca oficialii să facă onorurile casei lor, precum ştie să le facă dincolo tînărul şi simpaticul meu amic Juan Alpar (Iancu Paraschivescu) supranumit, cu drept cuvînt, Rafael al peiza-juluî. Niciunul de la independenţi nu se pricepe să explice ca Alpar vizitatorilor conţinutul şi înţelesul tablourilor, explicaţie aşa de indispensabilă în toate artele, mal ales în pictură, şi mal cu seamă la nud şi la portret, unde privitorul trebue să fie prealabil cât se poate de mal bine informat şi lămurit, atât asupra vîrsteî persoanei zugrăvite cât şi asupra sexului celui ce a zugrăvit-o.
   El! un Alpar lipseşte la disidenţi.
   Da; dar, în schimb, la aceştia se poate
   .dea portretul Doamnei C*** şi apoi o Jună orientală, dou£ pînze cari par’că n’ar avea absolută nevoe de explicaţie. Aci, arta pic-
108
I. L. OABÂGIAIiB
turiî pare că ar fi voit să scuture jugul artei oratorice, şi astfel a cercat, prin spirit de revoltă, a se scuti de concursul amabil al oricărei explicaţiuni.
   Da; dar la Ateneu mai este şi o altă distracţie pentru public: sunt nişte zugravi proşti—străini, probabil — nu dintre «artiştii noştri în viaţă» — cari lucrează decoraţiile emiciclului adaos de curînd la vechia clădire. Călare pe schelele lor spînzurate sus, în bluzele lor pestriţate de stropi de toate nuanţele posibile şi imposibile, ei lucrează cu multă îndemânare şi cu mult gust, şi, lucrând migălos, cântă vesele cântece. Mai ales vocea aceluia ce poleia alaltăieri capitelul de stuc al unei coloane de simili-marmor dela galeria superioară, are un timbru bărbătesc, clar şi foarte simpatic. Am aplecat ochii în jos şi, coprins deodată de un sentiment de dor îndepărtat pentru Florenza, l-am ascultat cu deosebită plăcere. Tot aşa am auzit odaţă pe un zidar cântând, pe când astupa nişte crăpături în galeria Pitti. Acesta dela Ateneu, e drept, mai are în favoarea sa şi resonanţa excelentă a emiciclului — cu toate
109
                             NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
calculele’! pozitive, se’ntîmplă şi unul archi-tect să greşească.
   Da; însă, în schimb, la independenţii din faţă «Fumatul nu este oprit;» şi, în vremea noastră democratică, asta e mult pentru un salon.
   Iată deosebirile fundamentale între cele două saloane inimice. Afară de acestea, a-măndouă seamănă, aşa că nu ştim dacă la anul, continuând animositatea între cele două şcoale, nu ne-om pomeni că una, în necazul celeilalte, îşi aşează deandoasele pînzele— adică deandoasele nu pînzele, ci aşezarea... In. sfîrşit m’am încurcat; nu vreau să zic nici aşezarea, căci, cu explicaţiunile lui Al-par, ar trece poate şi asta — deandoasele nu pînzele, ci saloanele: independenţii să ’şl a-şeze pînzele în Ateneu, iar clasicii peste drum; da, decât publicul... —el n’ar trebui să ştie nimic de asta.
   Treceam odată prin tunelurile dintre Comarnic şi Sinaia, şi fireşte, în vagon, fiecare n’a lipsit să spună cât de mari sunt prin străinătate tunelurile cari au fost avut onoarea să fie trecute de dînsul. Eu eram la
110
I. L. CÂBAGIALB
descripţia celebrului St. Gothard, şi vream, cu datele pozitive ale lui Bedaeker, să minunez pe o cocoană cu care stăm foarte a-proape : «Doamna mea, astea sun1- tuneluri ? să vezi la St. Gothard: trei sferturi de postă! o jumătate de ceas umbli pe sub pămînt! Inchipueşte’ţi!» Doamna îmi aruncă un zîm-bet indicibil de inteligenţă; iar un bătrân patriot, încântat de progresele României, mă întrerupse : «Ia nu mai tot lăudaţi pe străini : pentru o ţară mică cum e a noastră, e deja destul de frumos şi astea câte le avem!»
   Oricum, avem două saloane: pentru o ţară mică cum e a noastră, e dejâ destul de frumos!
                              *
                             * *
   In palatul Ateneului sunt deschise astă-zi două expoziţiuni de pictură — de o parte mai mulţi tineri artişti, de alta unul singur, d. Simonidi.
   E un mare curaj să se expună cine-va când merge in corpore, cu atât mai mare, în cazul artistic de ţaţă, cu cât in corpore
          NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE        Hi
poţi trece neluat în seamă; dar desigur culmea curajului o atingi cînd te expul singur, şi aceasta este marele merit al d-lul Simonidi.
    Dar curajul în artă ne poate adesea ori duce prea departe — de exemplu, la o re-. voltă făţişe contra desenului, lată un Mitri-date al cărui cap este de două ori mal mare ;de cât ar trebui să fie. Asta nu face nimic, ide vreme ce avem, la treptele pe cari şi-a dat sfîrşitul strălucitul rtx ponlicus, o sclavă î de doue ori mal mică de cât impuneafi exigenţele planului întâiu.
    O mână prea lungă; da, dar e compen-!sată de un picior prea scurt... Armonia — tasta este marele secret al artei.
' Ş’apol culorile! trebue să ţinem seamă 1 de culori.
    Este un fel de vînăt, un vînăt care spune , multe, un vînăt care domină în totul, un vînăt fundamental, un vînăt care este un j gând — o idee !
    O damă e cuprinsă de amor — se face ' vînătă la faţă; un soare apune vînăt ca un ’ vis poetic; sad, ca o inspiraţie, răsare... iar
112
I. L. CARAOIALE
vînet. Apoi, soldaţi vineţi, ape vinete, trandafiri vineţi, sfinte, pisici, scaune, săbii— toate vinete.
    Iată ce ar putea inspira celor de dincolo o invidie vînStă, dacă ei n’ar înnota, în mijlocul. unei grădini pline de flori şi de fructe, într’un verde plin de speranţă.
    Intrând în salon, eşti răpit, ca român, de un farmec nedescriptibil, şi, fără voe, apucat de un dor vag al crângurilor şi muscelelor patriei, al acelor locuri pitoreşti, începi să fredonezi olteneşte: «verde, verde şi iar verde!»
    Aci nu mai e vîn£t, e verde: apele verzi, copiii verzi, damele verzi, casele verzi şi fructele verzi — e o teribilă strepezeală de dinţi!
    In mijlocul acestor verdeţuri, stă culcată într’o poză foarte intimă o driadă de marmură— o bucată destul de meşteşugit tăiată a lui St. Marceaux, un sculptor francez, 1893. Driada e foarte bine, chiar prea bine —hrănită; ea are cărnuri foarte prea bogate, şi, culcată cu spatele foarte prea sus, îşi ascunde obrazul cu mâinile în iarbă: face
        NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE     113
bine; goală cum e, are unde roşi chiar dacă’şl ascunde faţa.
    Dar — o execuţie onestă. O privire singură e de-ajuns ochiului deprins ca să se repause de atâta verdeaţă: căldura, ce lip-seşte’n crângurile verzi, se poate obţine dela
0  marmoră albă.
    E un moment de repaus bine-făcător în mijlocul vertiginoasei călătorii prin atâtea şi atâtea peizajuri de uscat şi de mare... şi e ştiut că răul de mare e un simptom alarmant tocmai pe uscat.
    Nu consiliez pe nimeni să stea multă vreme într’un salon unde verdele stăpâneşte cu atâta tiranie; poate eşi peste un ceas cu sufletul clocit.
t Şi — pentru un suflet — cocleala este de {mii de ori mal pernicioasă de cât pentru
t stomach.
î
    Luaţi de exemplu un individ şi daţi-I să
♦ mănânce bucate coclite: simptomele alar-
1  mante încep îndată — dar lapte, mult lapte,
*  poate să’l reîntoarcă la hotărîrl mal bune i pentru familia sa. Dar, ia să vedem pe omul 4 al cărui suflet a fost o-dată saturat ca al
8
114
I. L. O AR AGI A LE
meu de cocleală: acela e un om perdut — nici un antidot nu’l mai poate readuce la stima artei naţionale.
   Şi asta este foarte rău; pentru că e curios lucru cu şcoalele de pictură. Şcolile italiane, de exemplu, şi germane, cea olandeză, cea spaniolă, n’au nevoe deloc de stimă; tot asemenea şi şcoala franceză. Ei! iată o excepţie, onorabilă de sigur,—şi trebue să fim mândri de aceasta, — şcoala română.
   Şcoala română, mai independentă de cât toate celelalte, rupe cu tradiţia, şi vine, — verde, galbenă sau vînătă, indiferent de coloare — să ne spună hotărît:
   Arta română e mai presus -de mijloacele vechi; ea renunţă, în secolul nostru de libertate, la mijloacele tiranice; ea nu voeşte să se impună—ea are nevoe, mare nevoe, de stimă... Stimă — iată ce doreşte arta română.
   A venit, crez şi eu, momentul în fine ca Românii noştri să arate că pot avea stimă pentru artă precum totdeuna au arătat că au artă pentru stimă.
   Să fim Români! să nu uităm deci nici
        NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE      H5
odată a cânta, fiind vorba de arta română: verde, verde şi iar verde... chiar când e vînăt.
                             *
                            * *
   De două ori am avut imprudenţa să vi-sitez saloanele artiştilor în viaţă, fâră^să mă pricep, după cum mi-au afirmat dînşii, câtuşi de puţin la artă. Dar imprudenţa mea nu s’a mărginit numai la atâta: am mers mai departe — mi-am spus părerea, neautorizată, asupra unor opere pe cari nu le ştiam gusta.
   De exemplu, mie mi se părea straniu lucru să văz o capră verde şi o orfană albastră. Ei! n aveam dreptate, mă grăbesc a mărturisi. Sunt capre şi mai verzi şi martire şi mai albastre de cât acele pe cari le-am admirat anii trecuţi. Afară de asta, precum am aflat acum în urmă, «despre colori» nu se discută. Colorile sunt o simplă închipuire a ochilor noştri; colorile nu există în natură, există numai şi numai în ochii noştri. Atunci, dacă nu există în natură, pentru ce
116
I. L. CAKaGIALE
o orfană n’ar fi tot aşa de uşor albastră precum poate fi blondă sau brună? pentru ce o capră să nu poată fi şi verde, dacă poate fi roaîbă?
   Am fost apoi rătăcit şi în altă privinţă. Mi se părea ciudat cum un gâde, care se află la patru paşi departe de victimă, o poate apucă cu o mână sigură de ceafă; fiindcă, pînă atuncea, ştiam că astfel de tours de force numai un eopil de ţîţă, şi încă nu mai în vîrstă de trei patru luni, îndrăzneşte să ’ncerce. In adevăr, un copil întinde mâna ’i nevinovată să apuce o jucărie saii orice obiect ce ’1 interesează, situate la o distanţă absurdă.
   Pînă aici, aţi crede că aveam dreptate. Ei bine, nu. După explicaţia artiştilor noştri, am văzut că eram în mare greşală : ceea ce nu poate face un copil nevinovat, o poate tace crudul călău, cu mâna lui aşa de lungă, încât ar inspira invidie celui mai straşnic casier.
   Astăzi sunt pe calea adevărată: explica-ţiunile mi-au arătat-o.
   Hotărît, salonul din anul acesta dovedeşte
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
117
că pictura română a intrat într’o fază nouă, o fază pe care aşi putea-o numi faţa decenţei.
    Oricine a iubit pictura fără să o înţeleagă — iubirea n’are nevoe de înţeles — ştie v abuzul pe care această artă, când se numeşte mai ales profană, l-a făcut de nuditate. Nuditatea a fost odinioară o boală în artă. Se punea cel mai mare preţ pe un corp gol. Tot fastul decorativ, cum architectură, drapare, fundal rustic şcl., rămâneau pe a doua , şi a treia treaptă: acela era mare care zugrăvea un corp omenesc gol, gol de tot! Ce lipsă de decenţă!
    Apoi pictura sacră chiar dînsa aluneca adesea pe calea abuzului: aşa găseai pe lob, pe Sf. Sebastian şi pe Mântuitorii, goi, goi de tot! E drept însă că la dînşii carnea era stoarsă de toată zeama păcatelor. Dar totuşi pictura sacră, deşi renunţa bucuros mai totdeauna la nudităţi, abuza de mâni şi de picioare goale. Fiecare sfânt sau sfântă, pînă şi ângerii, cari n’aîi sex, îşi arătau fără jenă amendouă manile şi amendouă picioarele.
    El! iată progresul nostru !
    Noi, chiar nudităţi dacă zugrăvim, sun-
118
I. L. OABAGrIALE
tem decenţi: mâini şi picioare goale nu se văd — ştim să le disimulăm, să le acoperim cu discreţie. La pictura noastră, poţi vedea tot, însă numai pînă la glesne. Mâini sau picioare goale ? Nu ne permite decenţa. Ba ceva mai mult: nici măini în mănuşi; d’abia, din când în când, câte un picior — încălţat.
   Afară de asta, e aşa de ciudată o mână! şi e aşa de curios un picior! Cele cinci degete sunt aşa de complexe, şi au nişte mişcări, încât ar îngreuna priceperea liniilor largi ale corpului, şi ar întuneca expresia figurii.
   Vedeţi cât de decentă este femeea care stă goală, culcată pe o sofa, jucându-se cu un măr luminos, care seamănă cu o franzelă şi care ’I întunecă cu desăvârşire mâna dreaptă, pe când cea stingă stă ascunsă sub căpătâiâ! Dar nu e numai decentă, e şi cuminte. Deşi are, după toată aparenţa, o sănătate înfloritoare, deşi este în prada unei extreme îndoeli sufleteşti, dacă trebue sau nu să guste din «mărul oprit», ea n’a uitat să ’şi acopere picioarele, ca sa nu răcească.
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
119
            Hotârît, iată o persoană, care nu o să aibă indigestie daca ar mânca cât de multe mere oprite, dar care n’ar îndrăsni niciodată să •. încerce cura lui Kneipp, deşi ar avea nevoe i de o cură: foarte tîncră, e manifest ame-
           SOLICITUDINE DE STAT
    D. Haret, ministrul instrucţiunii publice, 4. a trimis către mal mulţi amatori de litera-J tură şi de artă o circulară, prin care’1 roagă *’să’şi dea părerea lor asupra unei nouă or-ganisaţiuni a Teatrelor şi a Conservatoarelor de musică şi declamaţiune; căci, cu orga-nisaţia actuală, aceste instituţiunl nu mai .pot merge.
  ; Intenţiunea d-lul ministru e cât se poate 'de lăudabilă. Nu ştiii anume la ce persoane s’a adresat d-sa, dar îmi place să presupun că între toate acele, fireşte, nu este nicîuna care să nu priceapă perfect de ce e vorba,
ninţată de obesitate.
120
I. I* GARAGIALE
saii care să fie interesată personal în afacerile Teatrelor sau ale Conservatoarelor. De sigur, sunt la noi mulţi, foarte mulţi oameni competenţi în materie, cari, cu concursul luminilor lor, pot alcătui o organisaţie sau chiar mal multe.
    Tot aşâ de sigur e că Teatrele şi Conservatoarele noastre nu sufer de lipsă de talente, ci numai şi numai de lipsă de organizare; căci, fireşte, daca ar fi lipsit numai talentele şi organisarea ar fi fost, instituţiile acestea ar fi mers perfect, şi astfel d. ministru, dacă ar fi şi observat, lucru puţin probabil, că lipsesc talentele, ar fi făcut către iubitorii de artă o circulară, prin care să le ceară părerea, nu asupra chestiunii reorganizării, ci asupra chestiunii: cum vom putea avea talente.
    Da; după cum spune Sfânta Scriptură : «Amin! amin! grăiesc vouă, nicîun fir de păr din capul vostru nu se va clăti fără de voia mea», asemenea şi Statul nostru ne spune că toate se vor întemplâ în societatea românească numai şi numai prin voia lui. El ne va clădi case şi sate model; el ne va
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
121
  da banî cu împrumut; el ne va învăţă carte; ne va pune să ne închinăm; ne va ţesălă vitele; cevâ mal mult, el ne va amuză şi tot el ne va da şi organizaţii şi talente artistice.
    Trebuia deci şi Teatrele şi Conservatoarele, — cari în toată lumea au ajuns la culmea desvoltării fără să fi avut niclo relaţie cu Statul, ci s>au născut şi au crescut de sine-le, potrivit nevoilor şi aptitudinilor sociale — să se întocmească la noi ca instituţiuni de Stat, şi, fiindcă Statul e liberal, ele au fost întocmite pe baza celei mal largi liberalităţi. Aşâ, Statul învaţă gratis pe orice fetică să cânte valsuri, polci şi pas-de-quatre la piano; învaţă gratis pe oricine să cânte «Stella confidente» din gură, din vioară, din trîm-biţă, din ocarină ori xilofon; învaţă gratis pe orice domnişoară sau domnişor să reci-teze anecdotele lui Speranţă şi «Pe o stâncă neagră» a lui Bolintineanu; toate acestea, fără condiţii de sex, de vîrstă şi de naţionalitate, aibă mal mult sau mal deloc talent tinerii sau tinerele cărora le deschizi într’un mod aşa de generos porţile şcolii. Dar li-beralitatea Statului merge şi mal departe:
m
I. L. CARAGIALE
e o sistemă consacrată ca măcar jumătate din publicul care intră la teatru să intre gratis.
    Dacă nici cu atâta solicitudine din partea Statului nu s’ar desvoltâ cultul şi gustul artelor, atuncîa ar trebui de sigur să desperăm de viitorul lor în România.
    Actualul ministru, mai zelos încă decât predecesorii săI, nu se mulţumeşte cu organizaţia actuală a Teatrelor şi Conservatoarelor; d-sa vrea să meargă şi mai departe, şi îmi face onoarea a cere în această privinţă şi sfatul meu. I ’1 voiu da cu toată desinteresarea. Iată’1.
    Organizarea actuală a Teatrelor şi Conservatoarelor nu este rea, este numai incompletă; trebue deci completată, şi asta c foarte uşor când are cinevâ atâta bunăvoinţă ca d. Haret şi ca mine.
    Propun ded ca, nu numai să se mânţie actuala organizare a societăţilor dramatice subvenţionate, cari au dat atâtea frumoase roade, dar încă Statul să decreteze pentru sine monopolul tutulor spectacolelor, fie de orice natură, precum: teatru de proză, de
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
123
musică, concerte, exerciţii gimnastice, ecues-tre etc.
   Contrabanda să fie aspru pedepsită.
   In fiecare comună urbană se va organiză câte o societate dramatică, musicalâ, gimnastică, ecuestră, etc., care va primi dela comună şi dela Stat câte o bună subvenţiune.
   Administraţia societăţii o va face un comitet de trei persoane, compus: din primarul local, în persoană sau prin delegaţiune, şi, în caz de disolvare a consiliului comunal, din preşedintele comisiei interimare; din un profesor cu titlu definitiv dela şcoala locală de grad superior, tras la sorţi dintre colegii săi pe un period de trei ani, (cel ce a funcţionat odată nu poate luâ parte la tragerea la sorţi pentru periodul următor) şi din cel mai în vîrstă dintre preoţii locali (în oraşele de reşedinţă judeţeană, protopopul va trece în acest loc onorific, indiferent de vîrstă).
   Pe lîngă acest comitet, guvernul va numi tot din localitate un comisar al său, ales de preferinţă dintre oamenii de litere, mai ales dintre autorii dramatici.
                   I
124             I. OAKAGIALE
   Pentru a face o pepinieră de talente, cari să fie totdeauna gata a ocupă locurile vacante de societari în societăţile dejâ constituite şi în cele ce se constituesc acum, se vor înfiinţa, afară de Conservatoarele actuale, încă altele cinci deocamdată, şi anume câte unul: la Craiova, la Ploeştî, la Focşani, la Galaţi şi la Botoşani.
   Toate cde şeapte conservatoare vor purtă titlul: «Conservatorul naţional de musică, declamaţiune, gimnastică, ecuitaţiune, etc.» In consecinţă cu înmulţirea titlurilor acestor scoli, se vor adăogâ, la conservatoarele dejâ existente, catedrele cari lipsesc, şi pe modelul acesta complet se vor organiză şi cele cinci din nou înfiinţate.
   Pentru a da un avent mal mare acestor instituţiunî şcolare de stat şi pentru a în-curajâ tinerimea de ambe-sexe, indiferent de naţionalitate, să5şl desvolte talentele pe calea artistică şi să renunţe odată la pornirea func-ţionarismulul, se va acordă fiecărui elev din Conservator câte o bursă.
   De oarece pînă acum s’a dovedit în dese rîndurl că, cu condiţiunea de a nu lăsă să
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
125
intre gratuit în teatre dă cât numaî jumătatea publicului, n’am isbutit să avem totdeauna săli pline, de acum încolo gratuitatea locurilor va putea merge pînă la două treimi ^şi, la nevoe, chiar pînă la trei sferturi. Şi, pentru casă fie controlul mai strict,* serviciul casei Teatrelor îl vor face de acuma doi casieri: unul pentru biletele de vînzare şi celălalt pentru biletele gratuite.
    Toate acestea, se înţelege, în principiu; rămâne ca o comisiune să facă, pe baza a-ceasta, proectul de lege amănunţit asupra organizării Teatrelor şi Conservatoarelor din Regatul Român.
    Dacă se ocupă Statul de progresul artelor române, încal să se cunoască!
              OFEXSĂ GRAVĂ
    Uu străin a cutezat zilele acestea să insulte România într’un mod sângeros, lovind-o în tot ce are mai scup, în profesorii el de musică şi, prin urmare, în musica el. Acest
m
I. L. CABAGlALfi
străin, un neamţ, dr. Emil Kolberg din Viena, a trimes către «Berliner Signale» o corespondenţă despre starea musicală a României—corespondenţă în care tăgădueşte cu sfruntare priceperea şi gustul publicului român în privinţa musicil şi denunţă Conservatorul nostru din Bucureşti, acest templu-metropolă al Euterpei, Thaliei şi Melpomenei naţionale române, ca o instituţiune lipsită cu desăvîrşire de seriositate.
   Cititorul va judecă după câtevâ rînduri, pe cari le voiu reproduce din^acea corespondenţă, pînă unde a putut merge cuteza-rea acelui neamţ. Vorbind de Conservatorul nostru, zice :
   «Acest institut musical de educaţie ar fi îndestulător pentru modesta desvoltare a diletantismului celui mal modest. In lumea străină nu s*a prea pomenit de artişti români, cari să fi învăţat arta In patria lor...
   «Elevii din clasele superioare âU în mijlocie agilitatea şi pătrunderea începătorilor noştri de astăzi.»
   Vorbind despre producţiile musicale publice la noi, iată ce zice:
   «Prin cafenele numai şi pe la aşa numitele se-
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
127
rate se aud clavicimbalurile maltratate întriun chip revoltător şi mal totdeauna în ritmuri de dans...
    «Localul de concert e sala Ateneului, unde, pe lingă unii artişti mari din străinătate, rătăciţi prin România, concertează şi muzicanţi negri, cerşetori musicall şi alţi proletari artistici, cari oferă pe bani scumpi plăceri eftine.»
    Străinul apoi susţine că artiştii adevăraţi mari' cari despreţuesc reclama, nu pot avea sorţi de sucees faţă cu publicul român; dar că, în schimb, a obţinut un imens succes le Bataillon de dames—optzeci de femei în foste scurte şi despoiate într’un chip neruşinat, cari aii dovedit, numai decât după prima representaţie, că sunt bune pour Ies chambres separees cu cuconaşii şi cu mece-naţii artei române.
    A!... Trebue să mărturisesc că aici străinul a atins culmea infamiei. Şi dacă ar fi măcar câtuşi-de-puţin adevărate câte le spune! Pentru ca cititorul să vază insanitatea absurdă a infamiei acestui străin, daii aici următorul proces-verbal:
Sub-semnatii profesori de mus ied de la Conservator şi particulari, în urma unul articol in-
128
I. L. OABAGIAXjE
jurios apărut în Berliner Signale, No. 12 din is ţ Iunie st. n. 1897 la adresa corpului profesor a k şi Conservatorului National din Bucureşti, precum şi la adresa culturală a întregii Uri, întru-nindu-se astăzi io\22 Iunie 1897, în localul «Societăţii Presei», am luat următoarele rezoluţiuni:
   Autorizăm pe d. C. M. Cordoneanu să întrebe :
   1)    Dacă redacţiunea sus numitei reviste îşi ic răspunderea articolulni semnat de dr. Emil Kolberg?
   2)    Cari sunt persoanele cari dau tonul în mu-sică şi cu cari d-sa a făcut cunoştinţă cât a stat în Bucureşti?
   3)    Să intervie pe lîngâ Presa română (de urgenţă) cd să ia apărarea contra insultelor a-duse în sus zisa revistă.
                                     (Urmează semnăturele)
    Onoare lor! Onoare acelora cari şţifi să iâ o aşa bravă atitudine în faţa ofensei grave aduse patriei şi dreptului lor! Insă, deşi foarte turburat de indignarea ce mi-a produs-o mie însumi infamia străinului, aş avea ceva de zis în privinţa moţiunii d-lor profesori; turburarea mea nu mă va împedicâ să fiii metodic. Voifi examinâ dar cele trei puncte ale moţiunii.
NOTIŢE ŞI FBAGMENTE LITERARE  129
   Asupra punctului întâiu: x Dacă Redacţia sus-numitei reviste îţi ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg? zic eu: redacţia sus-numitei reviste, ori îşi va luă, ori nu*şi va luă acea răspundere. Din această dilemă nu poate eşi Redacţia sus-numitei reviste. Prin urmare, trebue să ne preparăm serios pentru fiecare din cele două singure eventualităţi posibile, din cari, ori una, ori alta, este inevitabilă. Căci, în relaţiuni internaţionale, mai presus de toate, se cere prevedere şi prudenţă. Să presupunem dar că sus-numita revistă nu ’şi ia răspunderea. Atunci, ce putem face? Să presupunem iarăşi că ’şi ia răspunderea. Trebue să ne întrebăm asemenea: atunci ce e de făcut?
   Eu crez, şi mi se pare că am dreptate, că în ambele cazuri nu ne rămâne decât să luăm act de răspunsul sus-numitei re-, viste şi să rupem ori-ce relaţiuni cu dănsa, considerând-o că nu mai merită să aibă nicio stimă din partea noastră. Dar mi se va răspunde :
130
I. L. GARAGIALE
   — Ei şi? Ce’i pasă unei reviste musicale din Berlin de stima dv. ?
   Răspunz:
   •— Dacă se respectă câtuşi de puţin, tre-bue numai-decât să’i pese. In toate, în politică, în literatură, şi mai ales în arte, stima oamenilor oneşti face mai mult decât îşi în-Emil Kolberg — mai
   Trec la punctul al doilea:
   Cari sunt persoanele cari dau tonul în mu-sicâ şi cu cari d-sa (numitul doctor) a făcui cunoştinţă, cât a stat în Bucureşti?
   Eu gândesc că întrebarea asta, în partea ei a doua^ e cel puţin indiscretă. Cât stă un artist într’un oraş străin, călătorind pentru petrecere, intră în cunoştinţă cu fel de fel de persoane cari n’au aface deloc cu musica. Prin urmare, putem să dispensăm pe neamţul de a ne spune toate persoanele cu cari a făcut cunoştinţă cât a stat în Bucureşti. De ce nu’l putem dispensă însă, este de răspunsul care trebue să ni’l dea la întrebarea: «cari sunt persoanele cari dau tonul în musică?» Dar şi aci eu mă tem
        NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE       131
că infamul calomniator are să scape foarte uşor, mai ales că întrebarea e pusă de nişte specialişti; străinul e în stare să ne răspundă zîmbind:
   — Cum, dv. nu cunoaşteţi cine dă tonul în musică? Dar e foarte simplu: îl dă compositorul, însemnându’l foarte precis la începutul bucăţii, imediat după chee. Când nu pune niciun semn — şi asta într’un singur- caz din douăzeci şi patru — chiar atunci însemnează precis că a vrut să însemneze pe C dnr> cum zicem noi germanii, sau pe do major, cum ziceţi dv. latinii. Atât ar mai trebui să mă întrebaţi şi cine dă măsura în musică. Atunci v’aş răspunde: tot compositorul, şi tot la începutul bucăţii, imediat după însemnarea tonului. Prin urmare, ne-am înţeles... La începutul fiecărei bucăţi, compositorul dă întâiu cheea, apoi tonul şi pe urmă măsura.
   Care va să zică şi cu această întrebare nu ’1 putem înfundă pe acel străin, care şi-a permis, etc.
   Să trecem dar la punctul al treilea al moţiunii:
132
I. L. OARAGIALE
   D. Cordoneanu sâ intervie pe lîngâ presa română de urgenţă, ca sâ se ia apărarea in-sultelor aduse în sus ţisa revistă.
   Acest punct mi se pare de prisos, dacă nu chiar mâhnitor. Dar când oare presa noastră a avut nevoe de intervenţia cuivă, pentru a relevă insiiltele aduse naţiunii de către străini? Când oare presa română n’a fost la înălţimea ei, mai ales fiind vorba de artele naţionale şi în deosebi de musică? Nu! Fie siguri profesorii noştri că vom şti să ne facem datoria. Da! Vom procedă con brioy însă fără precipitare, păstrând tactul şi măsura. Vom desvolta htoichimolivul nostru în toate * tonurile. Vom face un sgomot asurzitor şi mereu crescendo, pînă ce vom atrage atenţiunea publicului european asupra operei numitului dr. Kolberg, probând că această operă e un complet fiasco. Reputaţia musicală a României va fi, trebue să fie, reabilitată. Vom arătă numele marilor artişti europeni, începând cu Tamberlic (care nu e alt decât Toma Birlic, ţigan român din Botoşani) şi sfîrşind cu tînărul prima-violină dela Kaiserliche-Kcenigliche Hoţ-
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
133
opernhaus din Viena, d. Roşă, (care nu e alt decât un evreu român din Iaşi), şi pe cari i-a produs numai şi numai şcoala noastră naţională de musică. Vom arătâ câte orchestre permanente cu solide tradiţiunî a-vem în ţară. Vom face statistica tutulor pianurilor dela noi, atât de line acordate, încât nu mal trebuesc acordate de loc. Vom arătâ, cu certificate din partea tutulor magazinelor de Musicalia, imensa deosebire între consumul producţiilor clasice şi al bucăţilor familiare, ca de ex. polci (Rreuţ-oder Schnell-), valsuri, pas-de-quatre, romanţe, canţonete, Gigerl Marsch, Tararabutndiri, etc. Vom dovedi cevâ mal mult; vom dovedi cu acte oficiale că o prima-donă naţională poate căpătă la noi, dacă reuşeşte într’un concurs, un contract sigur pe trei, chiar pe patru luni, fiind plătită adeseaorî pînă la cinci, şease, chiar pînă la şeapte sute de lei pe lună! Vom dovedi în fine că a-ceeaşi prima-donă, pe aceeaşi scenă, în faţa aceluiaşi public, va cântă cu acelaş succes pe Ernestina din Choufleuri, pe Valentina din Hughenoţii\ pe Eleonora din Trovatore,
134
I. L. OARAGIALE
pe Margareta din Faust şi pe Cţipra din Zigeuner-Baron...
   Cu acestea crez că ’1 vom înfundă pe d. dr. Kolberg. Să mai îndrăsnească a vorbi neamţul de inferioritatea României în privinţa musicii şi instituţiilor de educaţie mu-sicală!
         OBLIGATIVITATEA OPINIILOB
    Aseară, ni’am întors acasă târziu, sdro-bit, cu mintea sdruncinată şi cu sufletul turburat. Căzusem, victimă a lăcomiei, în-tr’o cursă. Mă întâlnisem după amiazi cu un prieten, care ’mi propuse să mii ia la masă. N’aveam poftă de societate şi am respins politicos invitaţiunea. Dar infamul mii ştia că sunt o bestie lacomă de lucruri delicate, mi-a arătat, cu rafinerie infernală, o strălucitoare perspectivă — stridii, icre moi, un muşchiu de căprioară împănat, un Cot-nar original, mai ştiu eu ce...
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
135
   Era peste putinţă să resist pînăla sfîrşit, şi am cedat numai-decât.
   Am plătit scump slăbiciunea mea...
   Stridiile au fost minunate, icrele moî delicioase, asemenea şi venatul, brânza, fructele, Cotnarul şi cafeaua. Dar...
   Dar eram mulţi la masă. îndată ce-am trecut de primul pahar după stridii, s’a încins între meseni o vie discuţiune «de omne re scibili et de...» Am auzit trei ceasuri atâtea şi aşa opiniuni despre artă, mai ales despre artă! că, intrând acasă, am dat un picior straşnic cânelui meu, care mă întâmpina după obiceiu gudurându-se. îmi pare rău— dar trebuia să lovesc, aveam nevoe să maltratez material pe cine-va.
   Cânele s’a mâhnit fireşte, însă i-a trecut curând şi a venit iar să se gudure lîngă mine, ca şi cum ar fi vrut să ’mî spună că nu înţelege pentru-ce l-am pedepsit.
   Atunci, scrîşnind enervat din dinţi, l-am apucat cu amândouă mânile strîns de urechi, i-am atras capul între genunchii mei şi, pri-vindul drept în ochi,i-am debitat pe nerăsuflate următoarele:                     ^
136
I. L. OARAGIALE
    Câne! ştii tu, în imbecilitatea ta, ce este libertatea opiniunilor ? De atâtea mii de ani îmi eşti prieten credincios... toate te-am putut înv£ţa, toate!—te-am învăţat să joci domino şi şah; dar încă nu te-am putut face să înţelegi aceste mari cuvinte: libertatea opiniunilor! Totuşi, n’am desperat: am să mai încerc înc’ odată. Ascultă bine.
• Libertatea opiniunilor este principiul cel mare, pe care, după atâtea lupte de veacuri, l-a instaurat omenirea ca fundament al vieţii sale sociale. Acestui principii! sfânt datorim în cea mal mare parte bunul traiu particular şi liniştea publică.
    A’mi spune părerea este dreptul cel mai sacru ce’l am eh, individ gânditor, în mijlocul semenilor mei. Omul este regele crea-ţiunii: acest suveran este gelos de coroana lui, care e gândirea, şi tot atâta de sceptrul lui, care este expresia. Dar ca toate principiile sacre, şi principiul acesta nu-i scutit de o bubuliţă — mică, ce’i drept, însă nu tocmai atât de mică în cât să treacă neluată în seama.
    Regele creaţiunil, reuşind să’şl recapete
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERAR^ ţg7
sceptrul, şi l-a exercitat cu atât de adâncă convingere de la o vreme, în cât a ajuns să crează că dreptul lui îi este chiar o datorie, De unde, mai nainte, ori-ce ce rege al creaţiunii, afară de rare excepţii de bravură, trebuia să’şî ascunză bine coroana sub căciulă şi sâ’şi înghită sceptrul, astă-zi toţi regii creaţiunii se cred datori a*şl purta făţiş coroana în cele mai mărunte împrejurări ale vieţii private şi publice şi a face continuu semne de suveranitate cu sceptrul lor. Căci—ori-ce clipă de abdicare ar fi un act de extremă laşitate, şi unui rege nu’i e permis să fie nici-o clipă laş.
   De la optsprezece ani, el îşi ia coroana — are o opinie!—şi sceptrul — are dreptul să şi-o exprime! Respect opiniunilor libere! libertate completă expresiunii ori-cărei opi-niuni! Ba, se întâmplă cazuri ffecuente, în cari părinţii să moară când moştenitorul n’are încă nici optsprezece ani. Atunci, ce să facă el? să renunţe la titlul de suveran?.. Peste poate! E dator să continue, de şi încă atât de fraged, dinastia.
   Priveşte tu, câne, străvechiu prieten şi
138
I. L. GARAGIALE
totdauna credincios supus al regilor creaţiu-nii, priveşte imensul lor carnaval, vasta lor mascaradă. Iată-î, fie-care cu coroana şi sceptrul său, dacă nu de aur şi de pietre scumpe, măcar de lemn şi ciobuleţe de sticlă colorată, dacă nu nicî atât, măcar de carton şi peticăle de hârtie văpsită. Intre el, nic! unul mai mare: toţi egal de suverani!
   Vezi ce splendid cortej şi ce larmă chao-tică, în care nu se mai distinge nici o figură şi nici un glas ; în care nu mal poţi şti cine merită să fie salutat de tine cu o respectuoasă mişcare din coadă, sau lătrat ca un caraghios !
   In afară de acest imens concurs de suveranităţi, puţini sunt acei regi ai creaţiu-nii cari să-şi amintească un moment că suveranul nu e robul coroanei, şi că nu e de loc în primejdie a se arăta mal imbecil, renunţând cuminte la sceptru, de cât purtân-du’l cu ostentaţie bufonă; că ar fi în ori-ce caz mai puţin ridiculă, şi prin urmare mai Jemnă, o laşă abdicare, de cât exercitarea tenace a unei deplorabil covîrşitoare suveranităţi.
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
139
    Să merg şi ei la mascarada regilor crea-ţiunii ? Nu, câne! mal bine stai acasă.
    In pădurea atâtor sceptruri suverane, tot n’are să se ridice al mei mal sus. Suveranitatea mea, la care renunţ faţă cu imensa concurenţă, ml-o confirm în de ajuns privind drept în fundul ochilor tii galbeni şi inteligenţi. Simţ o deosebită voluptate a domniei mele să te stăpânesc, uitându-mi 'în ochii-ţi, în adâncul cărora vid bine că, dacă botul tii ar avea graii, tu poate n’ai juca rolul cel mai trist în mascarada regilor creaţiunii.
    Nu, câne! ei mi închin principiului sacru al libertăţii opiniunilor, dar în ruptul capului nu pot admite şi obligativitatea lor.
    Mergi de te culcă sub pat!...
    I-am dat încă un picior, şi ne-am culcat, fie-care la locul sii.
  O visită la Castelul
          «IULIA HASDEU»
    Am fost alaltăieri la castelul «Julia Hasdeu» dela Câmpina, unde am petrecut o zi nespus de încântătoare, ospătat de d. şi d-na Hasdeu, părinţii proprietarei. Această minunată clădire a fost ridicată în trei ani fără nici un studiu sau plan prealabil, ci numai şi numai, bucată cu bucată, după comunicările spiritiste ale Juliei Hasdeâ. D. Hasdeu nu este architect şi n’ar fi fost în stare, cum singur mărturiseşte, să conceapă un plan aşa de complex, aşa de logic şi de frumos. E un castel tare şi tot de odată un templu. Baza lui are forma simetrică a unei cruci; axa’i principală urmează o linie perpendicu-
                    NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE 141
  Iară pe meridian, aşa că faţada templului priveşte drept la răsărit.
    Mi-ar fi cu neputinţă să fac o descriere completă a acestui locaş de înălţare sufletească, de mângâiere, de credinţă, de rugăciune şi inspiraţiune. Mă voiii mărgini a da puţine note fugitive asupra unor amănunte şi mai ales asupra emoţiunil profunde ce am simţit acolo. Castelul-templu are două aripe cu câte un cat şi un donjon central, înalt de optsprezece metri. El se ridică mândru în mijlocul unei curţi largi, avend la dreapta lui, ca de streajă, nişte nuci bătrâni, iar la stînga o grădiniţă de flori tinere, scăldate toată ziua în lumina soarelui. Castelul-templu are de jur împrejur, la fiecare rînd, terase largi, împrejmuite toate cu stjlpi scurţi de granit, acoperiţi cu table de aceeaşi piatră, în stil druidic. Faţada e tot de granit cioplit fără lustru. Suindu-te pe teresa de jos, dela picioarele donjonului, dai de intrare. O muche de piatră, lată cam de o palmă, desparte vertical drept în două intrarea deschisă. A-ceastă muche e muchea uşii principale: v bucată de granit masiv, grea de câtevâ mii
142
I. L. GARAGIALE
de kgr., care se desdjide cu mare uşurinţă, învertindu-se alunecos pe o osie de fer ce *î trece prin mijloc. Când oşa este deschisă, i se vede numai muchea; când este închisă, acoperind perfect intrarea, se vede pe placa eî de piatră, blazonul familiei Hasdeu, iar d’asupra pe o panglică sburătoare : '«E PUR SI MUOVE.»
   Auzisem atâtea despre acest bum retiro al ilustrului om, încât, apropiându-mă cu trăsura, mă simţeam cuprins de emofiune, de un fel de neastîmpăr pe care 51 produce totdeauna apropiarea unui lucru de mult dorit.
   In sfârşit, am ajuns. Eram aşteptat. An coborît repede din trăsură şi am intrat în curte, unde am rămas câtevâ clipe uimit de înfăţişarea impunătoare a castelului «Julia Hasdeu». Dar am fost repede deşteptat din uimirea mea: pe terasă a eşit să mă întem-pine figura strălucitoare a nobilului meu amfitrion. I-am mărturisit numal-decât impresia puternică ce mi-a causat-o vederea operei sale de piatră, tot aşa de minunată ca şi celelalte opere ale sale.
   — Stal să vezi... încă n’al văzut nimic I
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE 143
îmi răspunse... Şi mai întâiu de toate, asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpâna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă. Pentru aceea, mai nainte de orice, trebue să te presint stăpânei casei.
    Zicând acestea, mă duse la umbra unui nuc. In trunchiul bătrânului copac, într’o găunoşătură, este portretul Juliei Hasdeu, încadrat în muşchiu viu, din care răsar plante mititele de munte. E o grădină în miniatură, grădina unei zîne, o grădină întreagă cu miile ei de umbre şi de lumini, cu miile ei de poteci şi de isvoare vii, cu miile ei de gene-J raţiuni, încăpând toată în scorbora, cât un pumn, a unui bătrân copac.
    — Acum putem intra.
    Ne suim pe terasa de la intrare şi, alunecând amândoi de o parte şi de alt^ a lespezii care*şi presintă în faţă numai muchea, intrăm în vestibul. A doua uşe este asemenea deschisă : e cu două canaturi date în cele două laturi, presentând două oglinzi, cari, aşezate paralel, reproduc una într’alta la nesfârşit imaginea noastră.
144            I. L. OABAGIALE
   — Simbolul puterii etern şi infinit creatoare !
   Păşim pragul şi ne aflăm sub domul înalt al donjonului din centrul clădirii. In mijlocul sălii circulare, stă liniştit un stîlp masiv de zidărie de coloarea marmorei trandafirii; pe dînsul se reazimă două scări de fer u-şoare, cari suie Ja brîul interior al donjonului, unde de jur împrejur e o galerie metalică. In partea din spate a stîlpului, în potriva uşii de intrare, e o scară, care suie la celelalte două. In rînd cu galeria, deasupra stîl-pului pe care se reazimă scările, este un pod susţinut de stîlpi subţiri de fer; deasupra acestui pod, stă, sub domul albastru, statua Mântuitorului, odată şi jumătate mărimea naturală. Statua este de lemn şi colorată, după stilul evului mediu; este o operă de rară frumuseţe a sculptorului Casciani din Paris. Mântuitorul se ridică, deasupra unor nouri, către cer, cu braţele deschise, cu privirea aplecată spre pămîntul pe care’1 părăseşte şi pe care’l binecuvintează cu amândouă mâinile. Din ochi îi pică lacrimi; în mâini şi în picioare se văd urmele cuielor
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
145
şi pe frunte ale ghimpilor. Divinul fiii se înalţi cu faţa citre isvorul luminii, către răsărit. Din vîrful domului azuriii, ochiul lui Dumnezeu, înconjurat de stelele infinitului, îl priveşte, aşteptându’l cu dragoste.
   Domul e luminat de trei uşi, răspunzând pe trei terase şi de o fereastră rotundă, întretăiată de o cruce cu geamuri în felii, colorate galben şi roşu. Dacă îngenunchl în faţa figurii Mântuitorului, capul său divin i ’1 vezi în dreptul ferestril scînteetoare de lumini, al cărei cadru îl înconjură ca o aureolă.
   In galeria circulară, îndărătul Mântuitorului şi sub fereastra rotundă, stă bustul asemenea colorat al Juliel Hasdeu, acoperit de un văl alb subţire. Ochii el aii o putere de privire 'extraordinară, din altă lume, o privire care nu fixează niciun punct material, şi care, pătrunzend obstacole, imposibile de pătruns pentru noi, se adînceşte nemăsurat, în infinit, către un punct luminos, ce o uimeşte şi o face fericită, către «Marele Centru».
   Eşim pe terasa din stînga. Un vănt răcoros adie. De jur împrejur se văd ridicân-
10
146
1. t. CARAGIALE
du-se dealurile verzi cari domină valea Dof-tanei. Mă opresc o clipă, ameţit de atâtea impresiuni să respir adiarea dătătoare de viaţă. Dar ilustrul meu amfitrion mă apucă cu bunătate de braţ, zicendu’mi cu tonul unui îndemn inspirat:
   — Mai sus ! mai sus!
   Suim scara, subţire care se încolăceşte pe zidul donjonului şi ne aflăm pe terasa superioară. O panoramă sublimă se desfăşură jur împrejur, şi deasupra, bolta nemărginită albastră cu atâtea nenumărate terase, sclipeşte străvezie. Dar e foarte cald la amiazi.' Ne coborîm pe terasa mijlocie, intrăm în interiorul' donjonului şi de-acolo, după ce mai privesc încă o dată minunata statuă a Mântuitorului şi bustul proprietarei acestui castel-templu, ne coborîm. Aci ilustrul meii amfitrion mă face să iau seama că stîlpul^ care suportă de jos, în mijlocul domului, scările urcătoare la galerie, represintă, împreună cu ele, un mare potir: de asupra acestuia apare ridicându-se la cer, departe de durere, figura strălucitoare a Domnului. La
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
147
baza potirului, stă atîrnat chipul copilei pe patul e! de chinuri, acoperită cu flori.
   In aripele de jos ale castelului, avem la dreapta şi la stînga câte două saloane, unul mare şi altul mic; în fund, un altar, şi în fundul altarului, un piano. Acustica bolţii acestui altar e de o putere care foarte rar se poate realiză prin voinţa architectulul. Un acord produce o resonanţă care umple bogat întreg interiorul domului, deşteptând glasul adormit al golului...
   De o parte şi de alta a altarului, două încăperi pentru bibliotecă, unde se pot în bună voe odihni mii de volume înţelepte...
   Fereastra altarului e roşie, iar ale celor două biblioteci, una verde şi cealaltă albastră...
   In salon, stă un portret în mărime naturală al Juliel Hasdeu... Dar am spus că e ţmposibil să fac o descriere amănunţită a acestui locaş...
   D-na Hasdeu ne cheamă la dejun.
   Sala de mâncare se află la umbra unul nuc venerabil. Ne aşezăm la masă.
   De-acuma începe farmecul cel mare: de-acuma porneşte d. Hasdeu, după ce mi-a ară-
148
I. L. OARAGIALE
tat proprietatea fiicei sale, să ’mî spule multe, multe...
*
                             * * *
   Felul sau, mai bine zis, stilul ospitalităţii la castelul «Julia Hasdeu» e cu totul deosebit : un amestec de gr and seigneur, naiv savant, patriarch bătrân şi tînăr artist. Atmosfera întreagă e plină de bunătate—bunătatea însăşi, d-na Hasdeu, — şi plină de scîntei de spirit — spiritul însuşi, d. Hasdeu, — plină de frumuseţe — amândoi soţii frumoşi, prin frumuseţea supremă a părului alb.
   O aşa ospitalitate e o mare favoare, o adevărată binefacere.
   Tot timpul dejunului, ilustrul meu amfitrion e un isvor nesecat de învăţături adîncl şi de glume scînteetoare—o activitate de spirit în adevăr prodigioasă. Cercetări filologice şi istorice, experienţe şi comunicări spiritiste, religiune, filosofie, arte frumoase, îmbrăcate toate în pînza minunată, pe care
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
149
numai cel mai înalt dar al minţii omeneşti o poate ţese, îmbrăcate în poesie — toate sunt cu o egală vigoare îmbrăţişate.
   Ascult uimit vertiginoasele jocuri ale a-cestul înalt spirit, toate egal pline de farmecul inspiraţiunii şi de puterea convingerii. Spiritul acesta jonglează cu corpii cereşti, cum ar jonglâ cu nişte mingi săi portocale.
   Am uitat cu desevîrşire scopul vizitei mele; mereu am ascultat, şi nu mai mi-a venit în cap să fac vre-o întrebare.
   Ne-am ridicat dela masă şi am reintrat în castel. D. şi d-na Hasdeu se retrag să se odihnească puţin, lăsându-mă singur în salonul din stînga. Atunci încep să cercetez, unul câte unul, toate amănuntele acestui încântător locaş. In fiecare colţ, materia spune o idee. Ies în curte şi mă afund în grădină unde creşte o vie de curînd plantată ; departe în spre apus, se desinează dealurile de pe valea Prahovei, pe când, faţă în faţă, către răsărit se ridică k aceeaşi înălţime dealurile de pe valea Doftanei. E o linişte pătrunzătoare, pe care n’o întrerupe
150            I.L. OARAGIALE
decât lătratul câinilor castelului,— cari îşi reclamă tainul de hrană şi mângâituri dela d-na Hasdeu, — şi şueratul locomotivelor căii ferate. Mă întorc în curte. D-na Hasdeu îşî îngrijeşte pensionarii, popoare întregi de pui. D. Hasdeu, care şi-a făcut siesta de câtevâ minute, îmi iese înainte... E mai tî-năr chiar decât adineaori şi "mi zice:
   — Acum, iar sus! sus!
   Ne urcăm pe terasa întâia, de-asupra căreia marele donjon îşi aruncă către răsărit umbra. Ne aşezăm în faţa unei mese. A-cum începe să’mi vorbească despre ultimele resultate ale comunicaţiunilor sale spiritiste cu Julia.
   De demult încă, fiica împărtăşeşte tatălui luminile la cari a ajuns ea. Din toate aceste comunicări cari se urmează metodic, va re-sultâ o operă măreaţă — o sistemă completă asupra problemei creaţiunii. Savantul poet speră că în curînd opera fiicei sale va putea fi dată publicului.
   Din această vastă operă, d. Hasdeu, de-positarul ei, îmi permite să citesc câtevâ pagini miraculoase. îmi este peste putinţă,
NQTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
151
fireşte, să reproduc cât de palid proposiţiu-nile filosofice cuprinse în acele pagini. Mă mărginesc a resumâ înţelesul ce l-am putut eu căpăta din ele...
   «Marele Centru», Lumină şi Voinţă nemărginite, înfiinţează la infinit, isbind Golul, Nimicul. Din isbituri eterne pornesc fiinţe eterne, produs infinit al unui isvor infinit, voinţe infinite, resultate dintr’o voinţă infinită.
   Este o sistemă materialistă-mistică, a cărei expunere va face desigur epocă în ştiinţa umană. Cu o vervă de care numai el este capabil, ilustrul meu amfitrion îmi desvoltă toată sistema: este o clădire de calda şi sublimă fantasie, întemeiându-se pe cea maî solidă şi rece logică. Cu sistema aceasta, se explică lămurit toate ipotezele ştiinţifice mo" derne, nelămurite încă. Ea aruncă o puternică lumină asupra teoriei evoluţiunii, ata-vismului, personalităţii, etc.
   După ce d. Hasdeu m’a încleştat bine în ţesătura sistemei sale, îmi zice, privindu-m£ cu bucuria triumfului:
   — Trebue să stai deseară aci să vezi o
152
I. L. OARAGIALE
noapte înstelată de pe terasa de sus, ca să pricepî mai bine toate câte ţi le-am spus,
   Sţ înţelege că nu m’aş fi putut împotrivi la o aşâ ademenire, dacă nu eram cu dinadinsul împedicat de afaceri. M’am grăbit să mărturisesc ilustrului meu amfitrion adînca părere de rău ce simţeam că nu mă pot supune unei aşâ de graţioase porunci.
   —      Atunci, îmi zise d. Hasdeu, n’ai înţeles nimic. Pentru ce ai mai venit?
   La întrebarea aceasta, mi-am adus aminte, după atâta uitare, de scopul practic al vizitei mele, şi promiţându’mi în gând să mă reîntorc altădată cu mai mult timp şi pe ’ndelete la fermecătorul castel-templu, am răspuns:
   —      Am venit... am venit să interviewez pe d. Hasdeîi în chestiuni literare.
   —   Aşa? Şi anume despre ce?
   —      Despre starea literaturii noastre şi despre sorţii ei de progres.
   —      Atunci, zise d. Hasdeu, n’ai decât să "ţi începi întrebările.
   —      Iată. Doresc a şti: ce credeţi dv. despre literatura românească actuală în genere ?
         NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE      153
Car! sunt personalităţile mtr’adevăr eminente ale literaturii noastre ? Ce desvoltare viitoare poate spera literatura română, avend în vedere starea în care această literatură se află astăzi?
   — Foarte bine. Am să ’ţi spun.
   Şi, luând tonul sigur al omului deprins cu catedra universitară, d. Hasdeu îmi comunică părerile sale, pe cari le voiţi reproduce cât se poate mai exact.
                               *
                            * *
   D. Hasdeu crede că literatura unei naţii nu se poate ridică la o treptă in adevăr înaltă, pînă când societatea naţională şi Statul naţional n’au ajuns la cea mal înaltă treaptă de putere. Societatea noastră şi Statul nostru sunt încă pe drumul de suiş. Aii fost grele păsurile de pînă acum, grele şi fără răgaz. Momentele de linişte şi de răsuflare, prin cari trecem astăzi după atâtea veacuri grele, nu sunt decât un scurt popas pe calea destinatelor noastre. Ideea românismului se întremează astăzi printr’un scurt
154
I. L. OARAGIALE
repaus, pentru ca să pornească, hotărîtă, către ţelul el final, către culmea desvoltării sale.
   —   Mal sus! Avem încă de mers... mal sus*
   E atâta inspiraţie în glasul savantului poet
cînd grăeşte aceste vorbe, atâta voinţă în tonul lui profetic, în cât mă simţ ridicat fără de voe şi pornit cu el către un viitor de glorie românească, de strălucire naţională — care, orî cât ar fi de depărtat, este real, palpabil, inevitabil.
   —      Literatura română de astăzi? zice d. Hasdeu, zîmbind cu bunătate... încercări mal mult sau mal puţin fericite, avănd mal mult sau mal puţin noroc de isbândă a momentului şi datorindu’şl mai adeseaori modei atât succesul trecător cât şi împedicarea unui succes mal durabil. Iată un exemplu: Eminescu. Eminescu este incontestabil un talent, cu toate defectele lui; dar Eminescu, deşi a avut după moarte norocul de a trece pentru câtvâ timp la modă, din aceeaşi causă, tot din causa model, a avut nenorocul să lucreze sub o direcţiune absolut străină de spiritul românesc, o direcţiune specifică,
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
155
regională, eterogenă faţă cu ideaţiunea poporului nostru, — sub direcţiunea, la modă pe atunci, a unei şcoli literare—sub direcţiunea şcolii pesimiste-schopenhaueriste germane. Afară de forma externă a producerilor lui, adesea prea silită, aproape nimic nu este original sah măcar specific românesc. Mal toată opera lui. este un răsad al ideilor pesimiste-schopenhauriste, cari <tii făcut modă cdtvâ timp în Universităţile germane; e marfa eftină a studenţimil germane de pe la mijlocul secolului, în urma confuziunilor politice, redată, sub etichetă locală şi, fireşte, cu multă dibăcie, tinerimii române — bu-dhismul antic, fiert încă odată în cratiţa nemţească şi de acolo făcut ciorbă a treia oară într’o oală românească, drept hrană proaspătă pentru întărirea nouelor generaţiunl.
   -- Nu, nu! adaogă d. Hasdeii... Eminescu a avut talent, dar e departe de a se putea numi un mare poet naţional.
   — Dar, întreb eh cu sfială, atuncia care e, după dv., d-le Hasdeu, cea mai'mare figură a literaturii noastre?
156
I. L. OÂBAGIALE
    D. Hasdeu îmi răspunde, fără a sta un moment la gânduri:
    —     Alexandri... Fără nici o îndoială, Alexandri... El este representantul cel mai puternic, tcel mai complet al gândirii şi simţirii româneşti. El a cântat toate dorinţele, el a plâns toate nevoile şi necazurile Ro-mânimii. El a încurajat, a îndemnat şi a îmbărbătat neamul lui în felul în care acest neam putea mai bine să înţeleagă; , a fost vesel, trist, viteaz, cuminte, răbdător,- plin de speranţă şi de credinţă, glumeţ şi înţelept ca poporul român însuşi. In mintea lai întreagă n’a fost loc pentru nimic ce n’ar fi fost specific românesc, şi în talentul lui nici o pornire care să nu fi fost specific românească. Alexandri este gloria nediscutabilă a literaturii româneşti în secolul acesta. La o aşa înălţime nu mal văz alta.
    —   Dar altul, tot mare, nu avem ?
    —     Eliade, de sigur. Iată încă o figură gigantică, cu atât mai minunată, cu cât puterea nu ’i stă în talent, ci în voinţă. Iată un om care, la un moment dat — când nimeni aproape nu gândeşte decât într’un inod
         NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE     157
                                                     K
, fragmentar la cultura unui neam — inchipue cu vâsta-i inteligenţă o sistemă completă de -ev6câre a forţelor spiritului naţional: ştiinţe, literatură, arte, filosofie, religie, politică, tot încape pentru el într’o sistemă închegată. Fără să reuşească a face în deosebi o operă de mire valoare, apucă, cu o egală putere, toate genurile literare şi ştiinţifice, înteme-iând, ca bază neclintită a culturii şi desvol-tării neamului românesc, ideea naţională. Eliade n’a fost poate niciodată un mare „ scriitor ; ceea ce însă e indiscutabil este că a fost o minte mare, o voinţă mare — un om căruia generaţiunile actuale, cu judecata lor încă nesigură, nu pot înţelege cât îi da-toresc, dar pe care o generaţiune cu conştiinţa mai limpede şi cu mintea mai înzestrată îl va onoră ca pe una din cele mal > strălucite figuri ale renaşterii române. Şi la Eliade ca şi la Alexandri, credinţa şi voinţa s’au manifestat cu toată binefăcătoarea lor îrirîurire pentru neamul nostru.
E bine înţeles că eti mă mărginesc a da aci numai într’un mod imperfect părerile ilus-
158
I. L. CABAGIALE
truluî academician. Sub torentul ideilor sale eu nu pot notâ decât liniamentele fundamentale cât se poate cu maî multă fidelitate.
    Aci, a proposito de opera lui Eliade şi de influenţa pe care a exercitat-o această operă, d. Hasdeu face o bogată digresiune asupra şcolii «Junimii».
                             *
                           * *
    In digresiunea d-sale despre «Junimea», d. Hasdefi revine asupra observaţiilor privitoare la Eminescu. A fost, zice d-sa, o şcoală literară care a falsificat felul de a gândi, de a simţi şi de a spune româneşte, introducând cu dinadinsul în literatura noastră tînără pesimismul universitar nemţesc, pedanteria obscură şi greoaie nemţească. Pc de o parte, a inventat talente închipuite (Bodnărescu), iar pe de alta, a denaturat şi a deformat talente reale (Eminescu). Acel ce s’a pretins cap al şcoaliî, el însuşi, n’a produs nimic original, n’a produs nimic care să poată rămânea altfel decât doar ca document de naivă şi umflată pretenţiune:
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
159
căci, în definitiv, toată activitatea lui nu s’a exercitat altfel decât ca paradă ostentativă de bun simţ: il na fait quenfoncer des pories ouvertes. Cu un bagaj portativ de câtevi formule ale celebrului Lessing, a căutat să restoarne pe câţlvâ infimi, ca Pelimon, Ari-cescu §. a., ca şi cum aceia, pentru a dispărea, mai aveau nevoe de o aşâ sfântă campanie...
   Un cap de şcoală care n’a avut altă treabă, nici altă inspiraţie decât să demonstreze că «In natura toată totul repozâ» a lui Aricescu, sau «Poemele eroice» ale lui Pelimon nu sunt potrivite esteticei lui Lessing !....
   Şi care a fost urmarea şcoalil aceştia?... afară numai dacă această şcoală n’o fi avend pretenţia că ea a dat naştere unor talente, ori că acele talente, născute mal nainte de ivirea şcoaliî, nu s’ar fi născut fără dînsa...
   — Cap de şcoală?... Un Lessing?!... Dar Lessing — fără a împrumută bagaj portativ dela un alt Lessing anterior şi mai ales exotic (aşa încât să fie mal greu de controlat de către contimpuranil puţin deprinşi
160
I. L. CARAGIALE
cu cititul) —Lessing a scris el însuşi minunatul Laocoon, celebrele Nathan înţeleptul şi Mina de ‘Barnbelm. Lessing a creeat şi creaţiunea lui va rămânea ca o creaţiune pur personală şi specific germană», spre gloria lui şi a neamului lui... Dar capi de şcoală, cari se bat cu morile de vânt pentru a face pe Sancho Pan ca să caşte gura plin de admiraţie, şi nu sunt în stare a construi o pagină de invenţie originală! capi de şcoală, cărora chiar cei mai slăbuţi ucenici fanatici nu le pot recunoaşte altă valoare decât că sunt capete foarte bine echilibrate, toarte bine cumpănite !... Cumpănă în echilibru—diferenţă de greutate, ţero.
    Nu; niciodată un cap de şcoală nu s’a mărginit, ca un dascăl de şcoală, la teorii ( şi mai ales la teorii pueril negative^ nici-[ odată cinevâ nu s’a putut numi cap de’ şcoală, fiindcă, în temeiul unor fragmente de adevăruri spuse deplin de alţii, au criticat lucrări mai pre jos de orice critică serioasă (ca, de exemplu, pe răposaţii Pelimon, Aricescu ş. a.).
    Un cap de şcoală creează, şi creaţiunile
         NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE       l£l
  lui servesc multă vreme ca modelurl urmaşilor de talent... Dar eu mi-am mal spus în privinţa aceasta părerea pe larg. E de prisos să 'ţi spun mai mult acum.
     —     In sfârşit, d-le Hasdeii, zic eu, as vrea să ştiu părerea d-tale despre sorţii de desvoltare, de aci încolo, a literaturii româneşti.
     —     De asta, răspunde ilustrul meu amfitrion, de desvoltarea literaturii româneşti nu mă îndoesc deloc. Sunt cu desăvârşire convins că Românii vor avea în viitor o epocă de strălucire literară, care se va numără între epocele remarcabile ale desvoltării intelectuale umane. Neamul acesta e chemat, netăgăduit, să joace un rol mare în complexul istoriei...
     D. Hasdeu întemeiază această proposiţie pe teoria d-sale filosofică despre creaţiune.
     —     Toate marile epoce literare au coin-cidat la epoce mari politice. Când voinţa unui neam întreg a reuşit să ajungă a realiză culmea aspiraţiunilor sale, a îndeplini suma de resultate posibile ale energiei sale, i se trimite acestui neam o colonie de mi-
                                 n
162
I. L. GARAGIALE
sionari, o pleiadă de talente şi de genii, spre încoronarea şi glorificarea traiului Iul... Fericit acel ce va represinti atunci voinţa neamului! Numele lui va marcă veacul în care strălucita colonie a celor trimişi îşi va fi îndeplinit misiunea. Se va numi veacul lui Pericles, lui August, lui Leon X, lui Ludovic XIV, sau al lui... cine ştie ?
    ... Poate că, adaogă d. Hasdeu, un aşi secol pentru neamul nostru românesc nu c atât de depărtat, cât s’ar crede după împrejurările politice de astăzi; poate că nu e aşa departe ziua în care acest neam va să’şi ajungă culmea voinţii.
    Aci d. Hasdeu, cu verva d-sale cunoscută, îmi arată foarte apropiată o perspectivă uimitoare...
    Mi-e foarte greu mie — aşi de puţin iniţiat pînă acum în sistema de filosofie a d-lui Hasdeii — să iniţiez pe cititorul, poate mai puţin preparat decât mine, în o teorie atât de subtilă. Pentru cititorul mai bine iniţiat vor fi clare aceste câtevâ cuvinte, pe cari mi le adaogă d. Hasdeu, după ce ’mi afirmă că o epocă glorioasă a neamului ro-
163
                           NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
mânesc nu e atât de departe, precum s’ar crede. Iată, cât se poate mai exact, propriile cuvinte ale d-lui Hasdefi:
   —     Micul prinţ Carol II e un trimis, trimis după voia lui proprie: el, copil mic —şi asta se întemplă cu toţi trimişii—şi-a denunţat misiunea. Acest copil, când d’abia vorbea şi când auzise, pentru a numi jeţul regal, numai cuvîntul modern tron, iar cu-vîntul vechiu scaun nul auzise decât desemnând jeţurile comune; acest copil, care nu putea şti istoria lui Ştefan cel Mare, ţi-aduci aminte ce-a zis — cuvîntul lui de copil a străbătut la auzul mai tutulor Românilor, A fost o solemnitatea la Palat. După săvârşirea programului oficial, pe când se rup rîndurile, copilul pleacă dela locul lui şi merge hotărît să se suie pe tronul de pe care a coborît Regele.
   «Ce faci, Carol»? îl întreabă, tatăl, prinţul Ferdinand.
   «Vreau să mă suiu pe scaunul meu!» răspunde băiatul.
   —   Atunci? întreb eu...
   —   Atunci, răspunde d. Hasdeu, nu în-
164
I. L. CABAGIALE
jelegi?... Ştefan-cel-Mare spune din vreme că vrea să se suie pe scaunul lui!
   Umbra marelui donjon, câtă vreme am stat de vorbă, a acoperit cu încetul toată terasa. Soarele scapătă către dealurile cari domină valea Doftanei. A trecut prea repede această zi încântătoare... Momentul plecării mele se apropie... trebue să părăsesc castelul «Juliâ Hasdăii».
   Foarte mâhnit de asta, mă ridic. D. Has-deu mă conduce. Pătrundem de pe terasă în galeria interioară a donjonulul. Ml-aplec capul şi mă închin înaintea Mântuitorului; salut pe proprietara care se uită mereu în adîncuri, şi cobor după d. Hasdeu pînă jos. îmi iau rămas bun dela buna şi blânda d-na Hasdeii şi de la ilustrul meu amfitrion şi mă suiu în trăsură.
   Când pornesc, mai arunc o privire către fereastra deschisă a donjonulul: Mântuitorul par’că ’şl apleacă de sus divinii ochi asu-pră’mî, binecuvăntându-măcu amăndouă mâinile rănite, ca şi cum mi-ar zice:
   «Mergi sub paza mea în pace, omule!».
165
                            NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
   Am sosit tocmai la vreme ca să apuc trenul. Starea sufletească în care mă aflu e aşa de înaltă, încât îmi trebue singurătate. Mântuitorul şi-a îndeplinit făgăduiala: sub paza lui merg în pace—nicîun cunoscut în vagon. Pînă să cobor la Ploeştî, unde trebue să mâiii peste noapte, gândesc mereii la minunatul om de care m’am despărţit:
   — Ce superioară şi fericită natură! Ce minte şi ce suflet! Câtă ştiinţă şi câtă credinţă !
  Intre doue poveţe •••
               - SCHIŢĂ -
   Cu tot uetul balului, am auzit şoptin-du-mi clar la urechea dreaptă: «Trebue să fii prea sec de spirit, ca să te laşi ameţit de un drăcusor aşa de tîncr!» Era o po-vaţă foarte cuminte, pe care de sigur aş fi urmat-o, dacă aveam numai o ureche; însă de abia îşi termină consilierul înţelept pro-posiţia, şi, la urechea stingă, altul îmi şopti şi mai clar: «Trebue să fii prea sec de spirit, ca să nu te laşi purtat de atâta far mec...». Nu m’am uitat împrejur, să vez cine sunt cei ce-mi şopteai. Ii ştiam. Erau cei 4°i consilieri intimi ai mei, cari nu me părăsesc nici-un pas, nici-o clipă, nici ziua
                   NOTIŢE Şl FRAGMENTE LITERARE 167
nici noaptea, nici deştept, nici în somn. Ii cunosc bine pe amândoi, mai bine de cum mă cunosc ei pe mine. Eu sunt sigur de caracterul lor; ei nu se pot niciodată bizui pe al meu. De câte ori nu i-am amăgit, urmând, cu toată povara stăruitoare a unuia, —pe care mă prefăceam că o ascult cu tot interesul,—îndemnul celuilalt. Dar e şi vina lor: unul mă trage la dreapta, altul la stînga; când unul îmi zice da, altul îmi zice ba, aşa că eâ, sau trebue să staîi pe loc, aşteptând în zadar o împăcare a lor imposibilă, saii trebue numaidecât să urmez pe unul, şi astfel să contrariez pe celălalt. Insă, ce e regretabil pentru mine, e că totdeauna, după ce am urmat pe unul departe pe o cărare, când mă uit înapoi, mă căesc că n’am urmat povaţa celuilalt.
   Acum, stăm singur după perdâlele unei ferestre, pitit într’adins în întuneric, pentru a scăpa un moment de persecuţia unui dră-cuşor de cincisprezece ani şi a-mi culege minţile. înţelege bine cititorul că, nu în ironie, numesc pe domnişoara Nina «un drăcuşor» : la grandiosul bal, ea venise cos-
168
I. L. CARAGIALE
turnată aşa, ca s’adeverească zicătorea că puiul, şi de drac, e frumos... In costumul de mătase neagră, cu clinuri şi bendiţe stacojii ; cu manteluţă de catifea, care-I împlinea talia micuţă încă neformată bine, mititelul Mephisto avea nişte mişcări de o mlădiere diabolică: asta îmi amintea vorba că un drăcuşor se poate strecura prin cea mai ângustă crăpătură. Ceea ce mal ales se potrivea de minune cu atributele personajului, erau cei doi ochi negri, cari aruncai! de sub tichia de catifea nişte priviri câte odată insuportabile. In totul era, simţeam bine, o arătare primejdioasă, un prilej de pierzare, de care trebuia să fug ficendu-mi cruce.
   Din ascunzătoarea mea de după perdele, unde mă refugiasem scăpându-i pe înşelate, o urmăream cu privirile cum alunecă de colo pînă colo, ca argintul viii, prin mulţimea pestriţă, cu un neastempăr febril, după ce, dela categoric pînă la brusc, refusase orice invitaţie la danţ. O clipă, o perdui din ochi; şi clipa aceea, în care se stinse, între atâtea colori strigătoare, delicioasa si-
                    NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE ^9
luetă neagră, mî-a fost, trebue să mărturisesc, foarte penibilă. Atunci, la urechea stingă auzii, călduros : «Pe tine te caută!» iar la urechea dreaptă batjocoritor: «Ei aş !» Această replică răutăcioasă m’a ofensat... Aşa ? am zis ; şi, dând cu amendouă mâinile perdălele într’o parte, am intrat în lumina balului.
   O frumoasă Domniţă din veacul XVI-lea îmi eşi drept în faţă. Era o veche cunoştinţă a mea, care-mi ceri braţul s’o conduc la bufet. Domniţa era una din cele mai mândre frumuseţi ale societăţii noastre--şi văduvă. Deşi favoarea ce-mi făcea era destul de preţioasă, o favoare de care nu se bucurau decât foarte puţini intimi, am fost grozav de contrariat de întâlnirea aceasta prinţiară. Dar nu era chip să scap... A trebuit să mă execut. Am pornit cu ilustra mea tovarăşe pe latura vastului salon, căutând calea mai liberă; şi, pe când îmi spunea că a doua zi e hotărîtă să plece pentru câteva luni în Italia, şi că i-ar face mare plăcere să fie însoţită de un om de spirit, amusant şi iubitor de artă, eu căutam, dis-
170
I. L. CARAGIALE
trat, în toate colţurile, nu cumva voiu maî găsi cu ochii norocul ce mi se părea perdut pentru totdeauna...
   Să fi plecat ?... Aş fi fost desolat!...
   Am eşit din salon pe uşa cea mare şi am pornit să coborîm pe scara de marmură către splendidul bufet din catul de jos. Dar, când păşlam a doua treaptă, îmi apăru jos, pe spalierul de mijloc al scării de onoare, între ghirlandele de flori luminoase, domnişoara Nina, care suia în fuga din bufet. Cum ne-a văzut, s’a oprit pe loc, în timp ce eu am tăcut o mişcare, pe care Domniţa, cu gândul la călătoria proiectată, probabil, a trecut-o neluată ’n seamă. Am co-borît încet-încet. Nina sta înfiptă în câlcâie dinaintea noastră, aşteptându-ne să sosim. Mândra Domniţă, trecănd liniştită în faţa fetiţei, a mângâiat-o zicăndu-i cu multă bună, bună-voinţă: «Unul aşa drăcuşor frumuşel i-ar şedea bine şi în raiu», la care drăcu-şorul, aruncându-mî o privire aproape infernală, răspunse înţăpat: «Merci, Madame...» şi într’o clipă sburâ pe scară* n sus şi dispăru pe uşa cea mare în salon.
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE
17J
   Am intrat cu Domniţa în bufet, unde era multă lume... Când voiam să aduc la gură o cupă de şampanie, am simţit la spate un fior călduros, ca şl cum mi s’ar fi apropiat repede de corp o flacără, aşa că m’am întors brusc în loc... Drăcuşorul L. Era în ochii ei o privire atât de hotărîtă şi de impunătoare, cu un înţeles aşa de categoric şi de precis, încât, dacă Domniţa n’ar fi avut buna inspiraţie a-mi cere singură s’o duc înapoi la fotoliul ei reservat în salon, aş fi fost în stare să fac o nepoliteţă rugând-o, sub orice pretext, cât de stângaciu aş fi putut imagina în pripă, să mc scutească de atâta onoare.
   Urmăriţi la o cuminte distanţă de drăcuşorul meu, a cărui emanaţiune o simţeam de departe devenind din ce în ce mai pătrunzătoare, am pornit înapoi spre salon. După ce am lăsat la locul ei pe Domniţa, mam întors. Rezemată de o coloană de lîngă uşa cea mare, Nina mă aştepta. M’am oprit în loc şi mi-am cufundat privirile din tot adîncul sufletului asupra siluetei aceleia, care lua proporţii miraculoase. M’am dus cu
J 72      «     I. L. CABAGIALE
pragă)|jnimă, împins de o putere iresistibilă. drept la ea, firi nici o sfială de cine ştie ce ochi bănuitori. îşi scosese mănuşile roşii, şi mâna-î mică, cu care-şi apăsa partea stingă a pieptului, strălucea într’un mod uimitor pe pieptarul eî de atlas negru. Figura eî avea un aer straniu,—un amestec de răutate inspirată şi de profundă imputare. Sprîn-cenele-I fine erau încruntate, buzele strînse, şi fruntea, atât de tînără încă, întunecată. Mî-a luat braţul fără să-mî zică o vorbă, şi, fără să-I zic o vorbă, am urmat-o machinal, Braţul îî tremura aşa, încât al meu, contagiat, începu să tremure asemenea. Ea mi-1 strînse cu putqre, şi simţii distinct cum, sub corsajul de mătase, svîcnea precipitat de pereţii coastelor mici resortul neastâmpărat al vieţii.
   Ocolind cu multă prudenţă punctele salonului, unde, în grupuri, puteam întâlni cunoştinţe indiscrete, trecurăm într’un salonaş turcesc, apoi într’o altă încăpere mal mică, fără să fim împedicaţl de cineva, şi ajun serăm la o uşă ascunsă în perete. Nina ciocăni de trei ori, într’un mod caracteristic;
        NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE     I73
uşa, se deschise; fusăi împins înăuntru; drăcuşorul intră după mine şi trase uşa care se încuiâ de sine. Eram în odăiţa de studiu a d-şoariî Ana, fiica stăpînei casei şi prietenă intimă a d-şoarii Nina, cam de aceeaşi vîrstă.
   Balul era departe. Nu se mai auzea câtuşi de puţin sgomotu! lui.
   Rămăsâi încremenit în picioare, pe când drăcuşorul, fierbând şi bătând nervos din vîrful botinei de lac, îşi arunca departe mantaua de catifea şi mănuşile roşii. După ce mă privi apoi îndelung cu ochii perduţi, se trînti pe o canapea, ascunzându-şi capul în amândouă mânile. Stăm pe loc, cuprins de un vag sentiment de frică; însă încet-încet, în faţa acestei minuni, la care nu mă săturam să privesc, frica începu să se schimbe într’o delicioasă sensaţie.
   După mişcarea umerilor înţelesâl că drăcuşorul plângea înfundat cu hohot. Nu mai puteam sta locului; mă repezii fără să ştiu ce fac şi, luând în braţe cu putere drăguţul corp, uşurel ca o pană, îl ridică! drept în sus... Plângea cu adevărat, sbătându-se
în braţele mele ca o pasăre sălbatică rănită pe care o culege brutal vânătorul.
   «Nino : i-am strigat; nu-î frumos ce faci! un drăcuşor nu plânge niciodată!... Te rog!... Nino!»
   Pe sub perdeaua de lacrimi, atât de bogate şi de eftine la aşa vîrstă, ea ’mi arunca drept în ochi o privire nespusă; încet-încet apoi, pleoapele cu genele mari închiseră ferestrele atât de luminoase ale acelui suflet ciudat; faţa se făcu cum e varul, nasul se subţiâ, buzele se albiră şi se întredeschiseră, şi fermecătorul cap al micului Mephisto se aplecâ pe spate, lăsat în gol în afară de braţul meu. ,
   «A leşinat! trebue deşteptată \» auzii la urechea stingă, care se ridicase la o stare exaltată de sensibilitate, pe când urechea dreaptă, era, poate tocmai pentru asta, cu desăvîrşire surdă. Atunci, simţind că mi se opresc bătăile inimii, îmi aplecâl binişor capul şi-mi apropiâi buzele mele de ale ei... Erau reci ca ghiaţa... Iar când voiră să se deschiză spre a zice o vorbă,—ce vorbă, nu ştiu—simţii că mă ciupeşte cine-va de
NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE  ^75
urechea surdă. Era domnişoara Ana, care sosise pe la spate fără s’o auz, rîzând foarte veselă; sdrobită de oboseala danţului, ne spuse gâfâind :
   «Destul L Nino, te caută toţi în bal; tre-bue să pleci!»
   Am îmbrăcat amândoi repede cu mante-luţa lui pe bietul drăcuşor, care era cu totul aiurit; i-am şters frumuşel lacrimile, i am aranjat frizura deranjată sub tichiuţa de catifea şi i-am deschis uşa secretă. Drăcuşorul a stat o clipă în prag, apoi, cu o volubilitate felină, s’a repezit înapoi la mine, să-mi dovedească iute că aceleaşi buze pot fi şi reci ca ghiaţa şi fierbinţi ca flacăra cea mai vie.
   Când, după o plimbare dc trei ceasuri în sanie, mă întorceam de dimineaţă dela şosea, unde mersesem să caut somnul prea greu de găsit acasă, am auzit venindu-mi de uepârte, pe aripile unui vânt subţire şi îngheţat, ţipătul unei locomotive, mi s’a ridicat de de-asupra ochilor vraja minunatei nopţi trecute. La urechea dreaptă, care, nu
176
I. L. OABAGIALE
şti& de ce, îşi recăpătase sensibilitatea, mi-a sunat:
   —      Ar fi o nerozie să nu profiţi de ocazia fericită a unei călătorii împreună cu o fe-mee aşa de distinsă.
   —      Dar drăcuşorul cum rămâne? mi-a şoptit la urechea stîngă.
   —    EI aş! am răspuns.
   Am mers în grabă acasă, mî-am făcut repede valiza şi am pornit la gară. Trecend pe o stradă de-a dreptul, ml-a venit ideea să cârmesc la stînga, să fac un ocol mic, spre a trece pe dinaintea caselor unde locuia Nina. Dar m’am gândit pe dată c’aş putea perde* trenul şi am aplecat în jos mâna cu care vream să ating umărul birjarului. Am ajuns la gară cu cinci minute înainte de plecarea trenului. L-aş fi scăpat!... M’am suit vesel. Tovarăşa mea de călătorie era de mult la locul el. A fost foarte mulţumită văzendu-mă hotărît în sfîrşit s’o înscysc, şi ml-a dovedit aceasta în destul pe urmă.
   Am petrecut în Italia câteva luni, pe cari nu le pot uita niciodată; şi asta o datoresc înţeleptului meii consilier din dreapta... Dar,
        NOTIŢE ŞI FRAGMENTE LITERARE     177
precum am zis mai sus, ce e regretabil pentru mine e că, de câte ori urmez pe unul din consilieri departe pe o cărare, când mă uit înapoi, totdeauna mă căesc că n’am urmat îndemnul celuilalt. Şi de aceea, mi-aduc de-atâtea ori aminte de mititelul Mephisto şi tot de-atâtea ori regret că odinioară ton-silierul de la stînga n’a insistat mai mult şi n’a ştiut să profite în destul de surditatea ure’chii drepte... Scăpăm o încântătoare călătorie în Italia... Ei! şi?... De unde ştii pe ce alte ţărmuri şi mai fericite...
   Şi acum, când e atât de mult de atunci, iată-i pe bunii mei consilieri că tot nu s’au împăcat; unul îmi zice:    AI făcut foarte
cuminte!» iar celălalt: «Mare neghiob ai fost!»
         CUPRINSUL
                                               Pag.
CÂTEVA PĂRERI ........................ 5
POLITICĂ ŞI CULTURĂ...................77
NOTE RISIPITE î
  EXIGENŢE GBELE..................* . . 95
  AMATORUL ŞI ARTISTUL...............100
  SALOANELE NOASTRE..................105
  SOLICITUDINE DE STAT...............11»
  OFENSĂ GRAVĂ.......................125
  OBLIGATIVITATEA OPINIILOR..........134
O VISITĂ LA CASTELUL IUL IA HASBEU. 140 INTRE DOU£ POVEŢE (schiţă).........  166
                               _^0L.\6tecj(
                    # ACADEMIEI
V ROMAMS ,