Colecţie coordonată de Z. ORNEA Coperta colecţiei de FLOAREA ŢUŢUIANU Editura Fundaţiei* Culturale Române Aleea Alexandru nr. 38 Sector 1, Bucureşti 71273 ROMÂNIA Tel. 212.25.43; 633.11.62 ISBN 973-9155-14-6 Colecţia § undamente MATEIUI. CARAGIALE OPERE Ediţie, studiu introductiv şi note de BARBU CIOCULESCU EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE ROMÂNE 1994 e.x*. /muu Ă i'.iiiii iiujipiiiiiaiinpin STUDIU INTRODUCTIV Mateiu I. Caragiale s-a născut în Bucureşti în a douăsprezecea zi a lunii martie 1885 (iar în stil nou, în cea de a douăzeci şi patra), la orele două şi cincisprezece minute, cum explicit este menţionat în actul său de naştere. în acest act apare ca fiu al Măriei Constantinescu, de ani douăzeci şi de profesie rentieră, locuind în suburbia Sf. Vasile, pe Strada Frumoasă, la numărul 14. Cel care înfăţişase pruncul autorităţilor se numea, în grafia actului, Ioan L. Caragiali, de treizeci şi trei de ani, de asemenea rentier şi locuind în aceeaşi casă cu tînăra mamă (aceasta era chiar modalitatea recunoaşterii tacite a paternităţii). Unul dintre martori, Matei Smedeanu, dăduse pruncului numele mic, îi era deci naş. (Calitatea de rentier, declarată de părinţii lui Mateiu, era un eufemism admis de legiuitor, cînd cei în cauză nu intenţionau să treacă în acte sursa reală a mijloacelor de existenţă.) în cazul respectiv, naşul, personaj politic ploieştean de oarecare platformă, lucra în conducerea Regiei monopolurilor; tatăl copilului îşi cîştiga tot acolo existenţa, sub protecţia şefului său, ca mic funcţionar, iar mama muncea în aceeaşi întreprindere, fie ca mică funcţionară, fie chiar ca simplă muncitoare. Situaţia nu conţinea nimic care să fi pretins vălul tainei, dar este de presupus că în momentul declarării noului născut, ambii părinţi se pregăteau să înceteze sau încetaseră a mai fi salariaţii Regiei unde, cu certitudine, se şi cunoscuseră. Numai cu cîteva luni înainte, la 13 noiembrie 1884, avusese loc prima reprezentaţie a piesei O scrisoare pierdută, autorul ei fusese chemat la rampă de două ori, ceea ce însemna, pe atunci, un mare succes; piesa întrunise unsprezece reprezentaţii consecutive. încurajat de succes, dramaturgul putuse părăsi un post stabil dar modest, pentru himera unei vieţi nutrite din creaţii artistice. într-un proces-verbal din anul 1923, destinat a reconstitui actul de naştere al lui Mateiu - dat ca pierdut - acesta se naşte în pitoreasca localitate Tuşnad, din judeţul Braşov, tot pe douăzeci şi patru martie, iar mama sa poartă numele Piteşteanu. în actul de căsătorie al lui Mateiu, mama sa, în continuare fără profesiune, este împinsă şi mai departe cu domiciliul: la Viena, în Austria. Aplecarea către teatru a părintelui lui Mateiu s-a dovedit fatală legăturii cu Maria Constantinescu. Numit, la 2 iulie 1888, director general al teatrelor, I.L. Caragiale face, din loja acestui post de mare lustru în epocă, noi cunoştinţe mondene, dintre care cea mai preţioasă a fost Alexandrina Burelly, fiica mijlocie a unui distins arhitect bucureş- V tean de origine italiană, tînără frumoasă şi inteligentă de care s-a îndrăgostit fulgerător, obţinîndu-i mîna la scurtă vreme, încît la 7 ianuarie 1889 avu loc nunta. Ceva mai înainte se situează şi încetarea traiului semi-marital cu Maria Constantinescu, de unde rezultă că, pe cînd copilul ce purta numele de familie al mamei nu împlinise încă patru ani, nu se mai putea vorbi de armonie şi de planuri de viitor în casa de pe Strada Frumoasă, numărul 14. Două fotografii din epocă ni-i arată împreună pe părinţii lui Mateiu: una, de grup, în care apar şi nişte militari, cealaltă la ţară, lîngă un stog de fin. Aici, Mateiu, în vîrstă de doi ani, stă vesel în fîn, în planul cel mai ridicat al cadrului, pe cînd în planul mijlociu domină un personaj mustăcios, tînăr - deci mai degrabă fratele Măriei Constantinescu, decît Matei Smedeanu - care face un gest teatral, vînturîndu-şi protector pălăria, cu braţele deschise asupra perechii de la poalele clăii. Dramaturgul are o cochetă canotieră şi o impecabilă legătură la gît, Maria Constantinescu, împodobită şi ea cu o pălărie de soare, ni se înfăţişează zveltă, elegantă şi frumoasă, cu părul strîns, ovalul feţei pur, dar mai puţin veselă decît ceilalţi, cu toate că bărbatul care i-a dăruit un copil o priveşte ocrotitor. Din aceeaşi perioadă ne-au rămas şi două fotografii cabinet: una în care Mateiu, cu picioarele încrucişate, stă într-un fotoliu de pai şi o alta în care schiţează un început de zîmbet pe genunchii tatălui său care, în circumstanţă, renunţînd la ochelari, aruncă o privire mioapă către obiectivul fotografic. în ambele fotografii copilul este robust şi bine îmbrăcat, chiar luxos, în gustul epocii. Despre anii copilăriei, Mateiu I. Caragiale nu a scris nimic în Jurnal sau în vreuna din notele cu caracter autobiografic. Un singur pasaj, literar însă, din Craii de Curtea-Veche, acela în care Pantazi îşi povesteşte copilăria, la umbra mamei sale - şi a mamei Sia! - ne poate produce un început de indicaţie, şi nu atît sub raportul dintre personaj şi autor, cît sub acela, mai difuz, al elaborării textului. în capitolul Spovedanii este vorba de numai începutul unui aliniat: „Dar copilul atît de alintat nu era vesel". Perpessicius a avut ideea de a reproduce în facsimil ciorna textului, unde de mai bine de nouă ori este reluat motivul: „eram un copil bun şi cuminte" - „prea cuminte chiar pentru un copil", „copilul atît de răsfăţat era bun şi cuminte" - „era un mic visător", „era tare bun şi cuminte" etc., etc. Este posibil ca definitivarea textului să fi fost la fel de laborioasă în privinţa tuturor celorlalte paragrafe, dar aici remarcăm înverşunarea scriitorului de a găsi formula optimă la un pasaj dintre cele mai curente şi de minimă importanţă în economia spovedaniei, căci de faptul că Pantazi fusese un copil cuminte nu se leagă nici o consecinţă majoră în naraţiune. Diagnosticăm un act de narcisism nostalgic. Pe foaia facsimilată se mai găseşte, jos, în dreapta, portretul sumar, în peniţă, al unei femei ale cărei trăsături au aerul de familie al lui Mateiu. Dacă, involuntar sau cu voie, prozatorul a schiţat un portret matern pe acea pagină de manuscris, atunci, în funcţie de talentul la desen al miniaturistului, mai privim o imagine a Măriei Constantinescu. Altfel, ambiguitatea textului, care numeşte în continuare, în versiunea definitivă, „acea uşoară melancolie a firilor prea simţitoare, aşa simţitoare că pînă şi mîngîierile le fac să sufere, pînă şi plăcerea le răneşte", poarta VI asupra unei disculpări tocmai în privinţa celei mai fragede vîrste, hoţărîtoare în formaţia sufletească. Să fi fost Mateiu Caragiale încă din copilărie un hipersensibil? Rămasă în voia soartei, cu puţine mijloace, Maria Constantinescu îşi va fi revărsat asupra fiului unic toată iubirea şi durerea, îi va fi dăruit întreaga ei personalitate, poate remarcabilă, îi va fi făcut confesiuni ce nu se adresează unui copil, plîngîndu-se amar de trădarea tatălui, surescitîndu-i astfel sensibilitatea, trezindu-i atenţia asupra vicisitudinilor care întovărăşesc viaţa celor resemnaţi într-o condiţie umilă. Sîntem, evident, mai departe în domeniul ipotezelor, îndemnaţi â-i aplica lui Mateiu schemele clasice ale complexului bastarzilor - dacă un asemenea complex există. La polul opus se află figura simbolică a orfanului, refuzînd masca grotescă a înlocuitorului patern. Mateiu se va comporta mai degrabă ca un orfan decît ca un copil nelegitim şi va contesta imaginea reală a tatălui, construind o alta, îmbunătăţită. Oricum, nu va ţine partea tatălui său în nici o împrejurare. Sub acest unghi, putem considera că neînţelegerile, conflictul dintre părinte şi fiu datează chiar din frageda copilărie a lui Mateiu, adică dintotdeauna, întocmai cum adeveresc şi mărturiile celor mai apropiaţi - Tuşchi Caragiale, sora lui, de pildă. Prin acelaşi mecanism de substituţie, termenii mezalianţei părinţilor se răstoarnă, mama devine necunoscută. în fapt, dotat cu un puternic simţ al familiei, Ion Luca Caragiale nu şi-a tăinuit întîiul fiu, ci l-a adus în mijlocul noii sale familii, cu consensul soţiei. Aceasta îi dăruise două fetiţe, curînd răpite de molimă, apoi un băiat - Luchi - şi o fată - Tuşchi, dimpreună cu carefMateiu şi-a petrecut copilăria. în noul mediu, Mateiu se bucura doar de o parte a afecţiunii, nu de cea mai mare, steaua căminului fiind Luchi, considerat copil-minune. Din păcate, nici în casa tatălui nu domnea belşugul, familia se muta frecvent, din locuinţe modeste în altele cu chirie şi mai scăzuta, în perioade lungi şi critice trăia din împrumuturi, arareori restituite la timp, făcea datorii. Fostul director general al teatrelor din România exercita profesiuni profane, fără să izbutească nici acolo, încît, hărţuit de griji şi împiedicat să scrie în linişte, începea să manifeste primele simptome ale unui complex de persecuţie. Din literatura sa, ca şi din unele mărturii ale contemporanilor, decurge că n-avea drag de copii.şi se ştie că, acasă, se comporta cu severitate, spre a-şi asigura climatul de linişte necesar scrisului. Nu este exclus să se fi purtat încă şi mai cicălitor cu Mateiu, ca răsunet paradoxal al unui sentiment lăuntric de culpabilitate, sau, dimpotrivă, pentru ca astfel să-l protejeze în situaţia de copil venit din afară. în asemenea împrejurări stînjenitoare, cu răsunet zilnic, dar care afectau prea puţin buna dispoziţie a fraţilor săi după tată, se va fi născut în băiat tendinţa secesionistă, dorinţa de a fi altfel, insondabil, intangibil, apărat de arma rezervei, tăcerii şi a refuzului - alienarea. Şi aceasta este o schemă discutabilă, fireşte. Bunele rezultate şcolare obţinute de Mateiu în clasele primare ne relevă inteligenţa băiatului, disciplina în studiu şi o anumită ambiţie. Fost el însuşi profesor şi revizor şcolar, I.L. Caragiale avea experienţă didactică şi o mistuitoare dragoste pentru limba română (se fălea a o cunoaşte ca nimeni altul!), pasiune pe care va fi trecut-o fiului său mai mare, precum şi celui mai mic. El ştia să recompenseze silinţa la studii, să VII .dezvolte capacităţile intelectuale ale copiilor lui. Despre Luchi Caragiale se poate spune, astfel, că a fost un hiperintelectual, cu lecturi enorme, care, asmuţite de memoria fenomenală a familiei, îi rătăceau opiniile, cu vorbele lui E. Lovinescu, în pădurea argumentelor neconvergente. Cu o memorie asemănătoare, cu aceleaşi sau aproape aceleaşi lecturi, precum şi cu altele, exclusive, Mateiu şi-a format de timpuriu o personalitate. Faptul că grafia din anii şcolii seamănă pînă la imitaţie cu aceea paternă ne îndreptăţeşte să presupunem că I.L. Caragiale se va fi aplecat cu cea mai mare grijă asupra caietelor fiului său, conducîndu-i mîna, înculcîndu-i farmecele retorice ale literei, atît de agreata, pe atunci, prefigurare către idee a traiectului armonios al cernelii pe hîrtie. Plăcerea pentru forme ortografice perimate a lui Mateiu, vine de acolo, din copilărie. Tatăl şi fiul au cunoscut cu acuitate chinul paginii albe, iar acesta din urmă nu numai din deprindere: avea, în pofida aerului semeţ şi triumfător pe care-1 arbora, o fire şovăitoare, inaptă pentru acţiune. Pe cînd Luchi şi Tuşchi, pe altoiul meridional italienesc, nu-şi făceau probleme, la Mateiu învinsese zestrea maternă, firea închisă, posomorită, mefientă, cu tendinţă spre eşec, ca să nu spunem autodistructivă. între părinţi ostili, avînd a suporta nevricalele paterne, odioase lui, şi lamentele materne, nu mai puţin stresante, Mateiu a avut parte de o copilărie scurtă şi agitată, a cărei lecţie nu l-a îndemnat să caute cu înflăcărare dragostea, cum se întîmplă cu cei mai mulţi dintre adolescenţi, cînd trec de pragul copilăriei. împărţit între două medii, a cunoscut la fel de bine Bucureştii căsuţelor de mahala, cu viţă de vie în fundul ogrăzii şi leandri în cerdac, dar cu accesul îngreuiat de noroaie inenarabile, ca şi pe cei ai unor edificii somptuoase, de tip occidental, cu parcuri umbrite de arbori seculari - Bucureştii asfaltului proaspăt aşternut, călcat de echipajele de lux ce se plăteau în galbeni. Gustul pentru confort, igienă, lectură şi muzică de bună calitate era al Caragialeştilor rafinaţi, propensiunea la mizerie a fost, prin situaţie, contribuţia maternă. înscris în anul 1892, la şcoala primară de băieţi nr. 6 „Petrache PoenanT, din Bucureşti, Constantinescu Mateiu obţine premiul doi în clasa a treia şi premiul întîi în cea de a patra, într-un regim al notelor de o exigenţă ce atingea pedanteria; în 1896, adolescentul era înscris la liceul „Sfîntul Gheorghe“, de asemenea din Capitală, instituţie particulară de învăţămînt condusă de Anghel Demetriescu, profesor de istorie şi de limba latină. Asemeni unui alt director de institut de învăţămînt - Al. Odobescu -, Anghel Demetriescu se îngrijea atît de rezultatele la studiu ale discipolilor săi, cît şi de formarea lor ca viitori bărbaţi chemaţi să deţină un rol într-o societate cu multe locuri disponibile pentru primele ei generaţii de titraţi. Mateiu i-a păstrat amintirea dascălului său în Jurnal, l-a trecut cu minuţie în Efemeride, unde a însemnat nu numai data morţii profesorului, ci şi pe aceea a înmormîntării, cum proceda numai cu persoanele de mare platformă. Educatorul îi cîştigase inima afirmînd că tînărul care intră în viaţă trebuie să dispună de o sută de mii de lei - cinci mii de napoleoni aur -întru varii iniţieri. Dacă profesorul excelent i-a deschis pofta pentru studiul istoriei -scumpul Trecut - şi i-a pus la îndemînă cunoştinţele de limba latină necesare heraldistului, nu mai puţin tot el i-a dat apă la moară într-o iluzie deşartă. VIII Precoce, probabil - în memoriile-i tîrzii, Elena Farago, fostă, la etatea de 18 ani, fată în casă la familia Caragiale, narează că Mateiu, de-abia adolescent, îi făcea fierbinţi şi insistente declaraţii de amor, căzîndu-i chiar şi în genunchi -, băiatul se consideră matur de timpuriu, modalitate de a-şi scurta anii cei mai frumoşi, cei ai inocenţei. Apoi, adolescentul cu probleme, încă bun la carte, dar renunţînd la lupta pentru primele locuri, capătă pasiunea heraldicei: la paisprezece ani desenează (pe caietul de fizică!) toate stemele, al căror limbaj nu mai are secrete pentru el şi învaţă pe dinafară almanahul Gotha, pe care îl adnotează cu sîrguinţă. Scrie versuri cu „ducale hysterii", pe care le publică sub pseudonim într-o revistă a lui Caion. Obsesia imediatei publicităţi, a gloriei iiterare repede cîştigată, dureroasă la atîţia creatori, nu-1 bîntuie. Nu-şi va da, deci, pe faţă calitatea de poet, nu va scrie la grămadă şi nu va fi ros de obişnuitele îndoieli asupra propriului talent, pe care îl considera de la sine înţeles. în schimb, muşcat de morbul nobilităţii, îşi caută cu înfrigurare strămoşi iluştri. Mama lui Luca Caragiale, braşoveancă, grecoaică de naţionalitate, se numise înainte de căsătorie Caraboas. într-o lungă listă de puşcaşi călări - armă de elită în epocă - pe care principele transilvănean Mihail I Apaffy, răsplătindu-i pentru bărbăteşti fapte de arme, îi înnobilase, în anul 1663, figura şi un Carabăţ, identic cu un Carabă, român curat, cum de altfel cei mai mulţi dintre cei ridicaţi în rîndurile nobilimii în acea memorabilă împrejurare. Prin decalcul Carabă - Caraboa, porecla de „contele", cu care era gratificat de ai săi Mateiu, se preschimba în renume. Oficiul îl făcea acel Karabetz~(îrrgrafia de cancelarie), conte de Szathmar, de Satu-Mare adică. O altă eale de investigaţie lua în considerare izbitoarea similitudine între patronimicul idriot cu semnificaţie incertă, Caragiale, şi cel italienesc Caraciollo (d’Amalfi), indi-cînd o veche familie aristocratică peninsulară, cu posibile ramificaţii dalmatine. Ca arbănaşi stabiliţi în Idila, Caragialeştii puteau să fi sosit acolo de pe aceleaşi meleaguri dalmatice, leagăn de năieri şi, mai.pe şleau, de piraţi. în Craii de Curtea-Veche, greco-românul Pantazi, pe numele său de împrumut, se revendică dintr-o ilustră familie italienească de origine normandăr vrejuită în Balcani, unde puise piraţi temuţi. Tot în Craii de Curtea-Veche, în spovedania lui Paşadia de astă dată, sînt pomeniţi urmaşii primului Măgureanu, printre care „braşoveanca zăcaşă şi făţarnică roasă de schiros şi de pismă", aluzie probabil la Momuloaia, bogata vară primară a mamei lui Caragiale. Dar şi Ecaterina Caraboas era din Braşov! în plină ficţiune literară, Mateiu îşi legitimează fantasmele, fidel anilor de formaţie, cînd a purces la plăsmuirea lor. Pe acest făgaş, putem împinge cu mulţi ani îndărăt momentul iniţial al conceperii Crailor... Contemporană cu Mateiu, Cella Delavrancea şi-l reaminteşte rostind, cu un caracteristic defect de pronunţie, „Cavaciolli". Preferată a fost însă varianta care îl aşeza pe Mateiu în rîndurile aristocraţiei transilvane, apuseană ca investitură, răsăriteană ca baştină. Pe puşcaşul călare l-a desenat în peniţă, în mai multe rînduri, cu miţă, căciulă şi flintă, recompunîndu-i blazonul, legenda latinească a diplomei, desigur că şi în traducere, recompunîndu-i culorile faimei. Rîvna de a aparţine aristocraţiei într-un moment istoric tîrziu, la finele unui veac burghez care vestea declinul claselor posidente şi nu întoarcerea în forţă a cucerito- IX rilor călări, ne poate părea o excentricitate vecină cu scrînteala sau cel puţin anomalia compensatorie a unui grav deficit în comerţul cu realitatea. Acesta e un aspect al problemei. în societatea vremii însă, vocaţia pentru aristocratism nu se stinsese, întocmai cum goana după decoraţii era în toi. Cei distinşi cu înalte Ordine se aflau de fapt şi de drept într-un club select, cu intrarea straşnic păzită, într-un cerc magic al elitei pe deplin scutit de uzura barbară a luptei pentru existenţă. Personaje politice de seamă se puneau pe lista de decorări mânu propria — expresia îi aparţine lui Mateiu m Efemeride- şi numai neconformiştii îşi rîdeau de „tinichele", poate şi aceştia cu jumătate de gură. într-o societate în care numele de familie era o noutate istorică şi adeseori darul institutorului, neamuri curat autohtone îşi arogau origini îndepărtate şi romantice: Callimachi, Balş, Alecsandri; familii fără vreun trecut notabil se cocoţau în arborii genealogici, de multe secole uscaţi, ai unor stirpe imperiale: Comneni, Arghiropoli; altele, mai vechi sau mai noi, negociau la Viena doritul titlu de cavaler sau baron care acorda particula de; fete de mari proprietari valahi se măritau cu prinţi pravoslavnici sau cu aristocraţi din Occident. Şi cu toate că rangurile nobiliare fuseseră abolite în ţara noastră - Mateiu o ştia prea bine - curînd după 1848, urmaşii unor familii voievodale se intitulau mai departe, şi chiar şi erau, prinţi, duceau un trai domnesc pe întinse domenii, dispuneau de castele, aveau încă influenţă politică şi trecere pe lîngă tron. Pînă la începuturile deceniului al optulea al secolului trecut, Ion Ghica a continuat să comploteze împotriva tronului, nădăjduind coroana, iar dacă Bibeştii, mai tîrziu, renunţaseră la veleităţile monarhice,, partizanii retrograzi, printre care se număra Mateiu însuşi, le reproşau abandonul, considerîndu-le afilierea la liberali ca o ruşinoasă dezertare. Ca heraldist şi genealogist, lui Mateiu nu-i era necunoscut că deţinerea în proprietate a pămîntului conferea, din zorii feudalismului, un nume şi, respectiv, nobleţea. Dacă primii Caragiale cunoscuţi dejugaseră în Principate cu mijloace modeste, nici alte familii, devenite fruntaşe - Pherekyde, Kalinderu, Carada - familii din sînul cărora M. Eminescu îşi recruta victimele favorite, propunîndu-le oprobriului public -nu poposiseră aici pe saci cu aur. Unui ipotetic strămoş plăcintar, născocire infernală a patemelului, Mateiu îi opunea cu promptitudine o strămoaşă cu sînge albastru, neglijînd cu desăvîrşire situaţia sa de bastard. D^că pe Ion Luca Caragiale aceste fantazări l-ar fi lăsat rece, poate că şi Mateiu ar fi dezarmat, cu timpul. însă aşa cum pentru tînărul heraldist ascendenţa nobiliară era o problemă de opţiune existenţială, pentru părintele său ascendenţa plebeiană era un steag de luptă, întregind imaginea ideală a artistului creator cu nimic dator hazardului. Interesele se contraziceau, tatăl marca puncte în public - faimoasa scenă cu pipăirea creştetului teşit de purtarea tăvilor de-a lungul a mai multor generaţii - urmaşul, redus la tăcere, se vedea silit să joace la urmă, cum a şi făcut. Faţă de N.A. Boicescu, greu de mistificat, ca martor de taină, ascendenţa nobiliară este pomenită cu autoironie şi mai mult ca un model - de capă şi de spadă. Despre materia la care s-a adăpat spiritul în formare al adolescentului ştim cîte ceva, din mai multe referiri la cărţi citite, începînd cu muşchetarii lui Al. Dumas-pere. The Luck of Barry Lindon - a Românce of the Last Century, by Fitzboodle - de W.M. X Thackeray, i-a dat într-atît de gînditîncît a scris o notă la finele exemplarului, lăudînd cartea, mai puţin sfîrşitul ei moralizator. Eroul romanului, tînăr irlandez fără blazon, duelgiu şi gata de scandal, se căsătoreşte cu o contesă mai în vîrstă decît el, îi ia numele şi-i toacă averea, cunoscînd temniţa. Mateiu opinează că acest sfîrşit ar fi putut să lipsească. La 17 ani, citeşte L’Arrivistede Felicien Champsaur, roman al setei de înavuţire dincolo de orice scrupule şi mergînd pînă la crimă. Scuza pe care o invoca arivistul: primul milion nu poate fi niciodată curat! Din lectura lui Balzac adînceşte tema parvenirii prin orice mijloace. în Pere Goriot, Vautrin îl întreabă pe Rastignac dacă, în calitate de moştenitor al unui mandarin foarte bogat şi avînd posibilitatea de a-i cauza moartea de la mare distanţă, ar face-o sau nu. La acest rămăşag se referă Mateiu în Jurnal, cînd se mustră pentru lipsa de consecvenţă. într-o altă carte, povestind viaţa lui George Brummel sau în lecturi asemănătoare, va fi găsit şi trimiterea la acel enigmatic, pentru noi, Bergami, din confesiunea lui Paşadia. „Fu un Bergamf, exclamă ultimul Măgurean, arătîndu-i musafirului portretul străbunicului, singurul tablou de familie ce scăpase nepus pe foc. Străbunicul trecuse de la coada butcii domniţei Ralu în iatacul acesteia, dar cititorul rămîne interlocat de sonoritatea numelui invocat, de sorginte italiană, după ce fusese pus în cunoştinţă cu balcanismul de origine al Măgurenilor. Este la mijloc o contaminare între două modele. în realitate, Bartolomeo Pergami - iar în engleză, Bergami - a fost curierul, „le valet de pied“, al Carolinei de Brunswick, regină nefericită a Marii Britanii, acuzată, în anul 1814, de legături adulterine cu modestul personaj. Fără rang, dar seducător, întreprinzător, lăudărosul Bergami se afişa în compania unui regine, în admiraţia celor ce nu suferă de ameţeala înălţimilor - printre care Paşadia însuşi. în prea frumoasa lui prefaţă la ediţia de Opere, din 1936, Perpessicius înşiruie lecturile lui Mateiu, de la Balzac la Edgar Poe - foarte prizat de toţi Caragialeştii -, de la Villiers de L’Isle Adam la Barbey d’Aurevilly - în al cărui nume citea anagrama lui Aubrey de Vere -, de la Baudelaire - teoretician al dandysmului şi dandy el însuşi -, la Oscar Wilde - arbitru al modei şi persiflator al moralei comune -, pînă la alţi scriitori de rang secund, ca Jean Lorrain. Lista poate fi completată - şi a mai fost, cu folos, de altfel - iar noi vom remarca de îndată că este programatică. De pildă, din lecturile lui Mateiu n-au lipsit lucrările contelui Gobineau, ale conţilor de Maistre, memoriile ducelui de Saint-Simon ş.a.m.d. Cînd convenim că Mateiu trăia, din adolescenţa, într-o lume de plăsmuiri compensatoare, admitem implicit că aceste lecturi acţionau asupră-i din îndoitul unghi literar şi istoric, artistic şi ideologic. în acest caz, recomandate iniţial de profesorul său îndrumător, tocmai lecturile istorice trebuie să fi precumpănit, chiar dacă pe acestea anume nu le cunoaştem, cînd depăşim zona celor mai probabile, de felul Istoriei Bucureştilor a lui Ionescu-Gion. O cultură heraldică autentică cere lecturi speciale şi chiar specioase, ce nu circulă din mînă în mînă şi nu se oferă oricîndîn orice librării, titluri rare, dînd cititorului lor o ocazie mai mult să se singuralizeze, să se desprindă de mediu. Note tîrzii după lecturi de acest gen, aflate în arhiva sa, conţinînd episoade pregnante şi stranii, informaţii scurte, citate (date publicităţii de noi), atestă disciplina unui obicei mai vechi, nutrit din plăcerea pentru amănuntul insolit, pentru istoria de cabinet. XI O bună cunoaştere a ştiinţei geografice este, iarăşi, necesară heraldistului, ţinînd cont de inextricabilele complicaţii ale înrudirilor nobiliare, angajînd feude a căror circulaţie zestrală modifica hotarele unor state. Bretania, Acvitania, Burgundia, Parma au fost cîndva moşiile unor ducese care, prin măritiş, aduceau provincia unei coroane sau i-o retrăgeau, declanşînd războaie, cu consecinţe continentale. Dintre cei doi Crai cărora naratorul le uceniceşte, unul scapără de cunoştinţe istorice, altul exhibă date geografice şi amîndoi îi creează un mediu halucinant de irealitate, purtîndu-1 din ev în ev, din castel în castel... Tot ce deapănă Pantazi şi cu Paşadia şi află pe încetul Ucenicul fără nume, ştia mai de mult autorul, încît vom înţelege din care motive tînărul bacalaureat Mateiu I. Caragiale (în acte, mai departe Constantinescu) nu a intenţionat o clipă să urmeze studii universitare istorice şi de ce anume s-a opus cu îndărătnicie celor de Drept: deoarece considera materia acestor discipline ca pe deplin cuprinsă în heraldică. Iar studiile heraldice le-a continuat pînă în ceasul morţii. Orele de bibliotecă vor fi fost numeroase la toate vîrstele şi s-au găsit în arhiva scriitorului serii de indici ai unor cărţi din Biblioteca Academiei Române, cele mai multe istorice. La nouăsprezece ani, Mateiu I. Caragiale scria sonetul Curţile vechi în care este programată întreaga sa activitate literară de mai tîrziu şi unde moştenirea a trei generaţii de înaintaşi literari apare clar însuşită şi fructificată. însă departajarea acestor surse pe etape de asimilare, fie că am trasa o linie plecînd de la Anton Pann către Ionescu-Gion sau chiar de la Dionisie Eclesiarhul către Ion Ghica şi chiar Ion Luca Caragiale, ar fi, oricum, fastidioasă. Mateiu cunoştea literatura naţională dintr-un foişor pe înălţime, casa părintească, frecventată de mari scriitori şi unde artele furnizau teme curente de conversaţie, unde scrisul literar autentic era lăudat, celălalt respins, nu rareori cu vehemenţă, cîteodată pastişat, niciodată privit cu indiferenţă. îmbibat de cultură, bolnav de literatură, ca fratele său Luchi, Mateiu nu a fost în adolescenţă şi nici mai pe urmă. Lecturi alese cu grijă, nu toate de prim ordin, însă gravitînd concentric în jurul problemelor care îl interesau cu osebire, l-au format în anii de şcoală şi într-atît încît este de crezut că aceasta a fost perioada cînd a citit mai mult, mai spornic, cu consecinţe care se pot urmări în opera şi în viaţa lui. în toamna anului 1904—la 19 ani -Mateiu I. Caragiale soseşte la Berlin, urmîndu-şi familia şi ca să înceapă în capitala Germaniei studiile de Drept. Acestei scurte dar însemnate perioade din viaţă i-a dedicat ultima însemnare din Jurnal, cea din 25 februarie 1935 („Ideea de a mă constrînge să fac studii superioare de drept în Germania a fost, la tatăl meu, o nebunie mai mult") - pe linia clarificărilor pentru posteritate. Mateiu nu vorbea limba germană, ceea ce, fireşte, i-ar fi pretins un efort crîncen cînd s-ar fi decis să folosească şansa acordată de părintele său. însă convingerea lui, de pe atunci formată, şi pe care n-a regretat-o pînă la urmă, era că: „De altfel studiile nu mi-ar fi folosit la mare lucru". Cu vorbele sale, şcoala hoinărelii, făcută la Berlin, i-a profitat mai mult. A fost o şedere scurtă, dar plină de impresii noi, pe fondul mai departe proaspăt al lecturii Arivistului, care îl îndemna să caute din timp un „filon", şi nu să se supună XII vreunei discipline stricte, cu roade tîrzii, ce vin după sleirea personalităţii, în turma celor mulţi. în Jurnal, parafează, din perspectiva sfîrşitului, hotărîrile luate atunci, mustrîndu-se numai pentru lipsa de consecvenţă, pentru imobilismul care anulase în momentele-cheie roadele iniţiativelor. înclinat către expectativă şi introspecţie, aproape totdeauna în urmă cu o mişcare, a fost firesc să opteze pentnusoluţia, iluzoriu eliberatoare, a unui sprijin din afară, substanţial şi, cum speră cei neexperimentaţi, lipsit de servituţi. Impactul cu Occidentul a fost puternic şi fericit. Retina ageră a observatorului reţine instantanee de o remarcabilă conciziurxe plastică, impresii sigure, cenestezice, repede surprinse» puţin adîncite, în graba de a poseda altele, vădind contrastul dintre acuitatea şi disponibilitatea percepţiei, şi un anumit scepticism prematur, chiar dacă în parte stimulat, programatic. Tînărul Caragiale, stăpîn pe timpul său, rătăceşte prin metropola ce-şi trăia anii de maximă opulenţă, gustîndu-i starea, înregistrînd vizual casele noi, curate, colorate ca nişte „prăjiturf, reşedinţele aristocratice, parcurile şi cheiurile cu arbori seculari, ce-1 copleşesc sub coroane, stîmindu-i un fior vecin celui religios. Privirile-i emaiază echipajele luxoase ce-şi etalează armoariile, călăreţiii drepţi în şa, o lume cunoscută şi din oraşul natal, unde era însă doar o copie conformă. înclinat el însuşi către deghizament - nu chiar pînă la travesti - descoperă nemilos deghizările altora, le numeşte cu sarcasm, conştient de substratul lor labil, dar nu se poate împiedica să-i placă. Ochiul său construieşte şi delimitează cu precizie, are vederea cîmpului, punctează, de asemenea, detaliul, cu fineţe de giuvaergiu. Practică, de altfel, arta miniaturii, în care află satisfacţii. Cercetază muzeele, subjugat de pînzele de epocă ce-i aduc în faţă semnificative scene de gen, dar mai cu seamă tipul îndelung studiat şi rîvnit al aristocratului rasat ce nu mai are trăsături proprii, ci numai de stirpe, căzut din vlagă şi totuşi magnific în strînsoarea condiţiei sale. Ca străin, ia de-a lungul malurile Spreei, cu canalurile ei sure, bine pietruite, sever septentrionale, pe care curg ape distante - Occidentul. Spectacolul lumii îl atrage dincolo de firea sa timidă, punctul de contact se realizează acolo unde acesta devine lumea ca spectacol, artefact, trăire în oglindă. Nici de tot sărac, pentru că are o mică rezervă de aur, nici îndestulat, fiindcă micul peculiu trebuie să-i ajungă pe un timp nedefinit, iar tatăl, relativ prodig, se arată strîns la pungă cu el, frecventează cîte o veche rachierie - îi plac alcoolurile dulci -localurile ce-i aprind nostalgia scumpului Trecut, îşi bea cafeaua cu lapte pe vaste terase podidite de trandafiri şi, potrivit vîrstei şi atmosferei, face cunoştinţe noi, tinere, străine ca şi el sau localnice dar poliglote, sentimentale. Ca şi îndrăgostit de-o tînără aristocrată franceză,, în versiunea sa, probabil exactă, fermecătoare şi castă, dar din păcate săracă şi cu picioarele pe pămînt, dezertează, la capătul resurselor. Mereu chinuitoarea chestiune materială îi ridică problema unui sprijinitor, de preferinţă feminin, către adică o deplasare a maternităţii în zona erosului, cu toate că, deficitar la capitolul iniţiativei, pe cît de activ în ingenierea de planuri,' i-ar fi trebuit un Vautrin, adică un succedaneu patern, omnipotent, generos. Pe acesta avea să-l afle, ficţional numai, de-abia la elaborarea definitivă a Crailor de XIII Curtea-Veche, în perechea Pantazi-Paşadia, deci într-o dualitate corectată să elimine impuritatea dintr-o bucată a modelului balzacian. Despre prima şi cea de a doua şedere la Berlin, cea din anul 1907, deţinem chiar de la Mateiu I. Caragiale informaţii de prim ordin, în masa celor 28 de scrisori trimise comparsului Nicolae A. Boicescu, ce se afla la Paris, adevăratul centru al Occidentului, unde urma, de adevărat, cursurile Facultăţii de drept. Jurnalul, scris între anii 1927-1935, reprezintă o a doua sursă. Compararea celor două izvoare este cu atît mai instructivă cu cît unul din ele, genuin şi circumstanţial, datează din‘Chiar anii în cauză, fiind, deci, „fierbinte", pe cînd celălalt, elaborat şi manifest, „rece" în consecinţă, oferă, o dată cu fabulaţia, punctul de vedere al autorului, concluzia, morala. Aparent, cele două se distribuie paralel, coincizînd în plan general, pe cînd, la o atentă confruntare, Jurnalul se dă pe faţă a fi fost gîndit anume spre a anula orice altă versiune asupra vieţii şi ideologiei memorialistului. Confidenţială, utilitară, nedestinată conservării, corespondenţa către N.A. Boicescu pare o ideală plantaţie a spontaneităţii, insulă de dezmăţ şi sinceritate. Cu atît mai mult, scrisorile trebuie conspectate cu cea mai strictă circumspecţie, ca un product cu scop şi destinaţie speciale, cărora emitentul le-a canalizat, compoziţional, datele realităţii, transgresîn-du-le, prin intermediul unor clasice mijloace ale genului. Destinatarul era, întîm-plător, un creditor adus la capătul răbdării şi hărţuit el însuşi de creditorii săi, profesionişti. în acelaşi timp, ca discipol şovăitor, trebuia învigorat despre partea partidei şi copios antrenat, spre a fi menţinut în continua rotaţie a corespondenţei, de pe urma căreia Mateiu mai afla şi noutăţi pariziene, nu lipsite de interes. Prin urmare, misivele erau, în primul rînd, nişte comunicate, pasibile de adevăr cît orice comunicate, dar obligate la concreteţe, iar secundar mici capodopere de stil, menite să menţină o supremaţie, într-un limbaj mai demult împreună făurit, un soi de esperanto pentru doi, care trebuia de asemenea salvgardat. Jurnalul, elaborat în ultimul septe-nal al vieţii, aruncă asupra anilor de junie ai memorialistului privirea înăsprită a unui teoretician obstinat dezminţit de viaţă, a unui practician dezabuzat şi a unui artist realizat, conştient de valoarea operei sale şi de succesul ei, însă care nu a tins să compenseze prin creaţie eşecul existenţial. Era astfel firesc ca fervoarea anilor pe care-i numim berlinezi să fie etichetată doar ca „hoinăreală" în Jurnal, unde nu regăsim nici una din peripeţiile mai mult sau mai puţin sentimentale, istorisite cu cîteodată jenante amănunte, în scrisori. Dacă autorul acestora şi le ştersese din memorie, ceea ce nu e cu totul sigur, atunci dobîndim o certificare la ceea ce am insinuat ca fiind exagerat, lăudăros, închipuit, tendenţios, în corespondenţă. Fotografii de epocă - cu timpul de expunere lung - ni-1 înfăţişează pe Mateiu tînăr, de o statură mijlocie, slab, cu un fizic relativ ingrat, corectat de grija deosebită acordată ţinutei. Tînărul cu trup puţin, cît pe ce să fie răpus la majorat de boli ale copilăriei, este ţeapăn ca un militar în civilie, împrejurare care ne ajută puţin să înţelegem de ce ar fi preferat cariera militară, avocaturii. Distant dar încordat, lipsit de surîsul convenţional pe care nu-1 înlocuieşte însă aura vreunei lumini interioare, e un tip răspîndit în Bucureştii antebelici. Şansele seducătorului, într-o metropolă cu XIV predominanţă blondă, erau bune, şi le-a exploatat, pe acea decindine a spectacolului lumii care-1 ferea de a se lăsa luat de ape. în Remember, unde sir Aubrey de Vere, sau persoana care îşi dădea acest nume, este în amănunţime descris cu palorile şi frăgezimile unei odrasle a brumelor, ca o supremă floare de seră, mai degrabă decît una de grădină, povestitorul - floare de cîmp - nu emite nici o referinţă fizică despre sine, fiind, altfel, aceeaşi persoană care trăise la Berlin în condiţiile narate în scrisori, fie şi cu altă boierie, cea visată, redobîndită în ficţiune. Din aceeaşi scrisoare către comparsul parizian, ştim cît eră Mateiu de preocupat de înfăţişarea sa exterioară, ca armă a reuşitei, cum îşi administra atu-urile, de la capelura bogată - cu doi cîrlionţi, cîte unul de fiecare parte a frunţii -la mustaţa agresivă de muşchetar, răspunzînd vestimentar vreunui complet mov, simbol al insolenţei sociale. Caracteristic este rictusul gurii, acea comisură strînsă a buzelor, prezentă de timpuriu, accentuînd imobilitatea trăsăturilor ce depăşea imperativul fotografic. De ce şi de unde acest rictus? Născut sau cultivat? Premonitiv sau demonstrativ? Scos din cutie, cît priveşte exteriorul, îndrăgostit de sine, la interior, tînărul Mateiu îşi doreşte floarea bunurilor pămînteşti, aceea pe care o culegeau favorizaţii soartei, calea de cunoaştere a scepticului avizat ce nu dispreţuieşte spectacolul lumii şi acceptă chiar figuraţia pe marea scenă a vieţii, mai puţin pateticul rolurilor de sacrificiu. Seducător chibzuit, amant grăbit, intrigant cu măsură, aventurier in spe, naiv şi primejdios ca toţi dogmaticii - dacă nu pentru alţii, atunci pentru sine - trăieşte imaginar într-o legendă pe care va reuşi dincolo de orice aşteptări s-o transmită şi datorită căreia va deveni, în timp, cazul cel mai disputat, cel mai revendicat, cel mai posesiv însuşit din literatura română, bogată în tipuri şi personalităţi excentrice. S-a discutat mult, cu prea ingenioase ipoteze şi ademenitoare demonstraţii, cît şi cum a fost Mateiu I. Caragiale un dandy, un snob, un actor. Nu zadarnic, nici cu cine ştie ce rezultate! La snobism, fiul dramaturgului a fost condus, ca aspirant la nobleţe, de lipsa unui titlu probant. El însuşi nu vedea cu ochi răi snobismul: în Craii de Curtea-Veche este numit „snobismul feroce" al lui Paşadia, fără a considera, în vocea povestitorului, cel puţin, că această notă de caracter ar dăuna măreţiei personajului -un luceafăr! Dandy-ul, la rîndul său adversar şi profitor la un loc al lumii burghezului înavuţit pe cît de străin ideii de artă, se organizează prin contrast şi contradicţie, deplasînd consumul în zona gratuităţii scandaloase a supremelor rafinamente. Un dandy tezaurizator este de neconceput, întocmai cum, sfidînd bănuiala infamantă de . parazitism, dandy-ul se propune, şi chiar crede că este, un artist potenţial, al cărui produs se dovedeşte a fi el însuşi, material viu şi versatil - vezi des Esseintes. Faţă de prototipul ideal, Mateiu este echidistant ca şi faţă de boemul mizeros care trudeşte la o capodoperă obiectivă şi, dacă se poate, nemuritoare. Dandy fusese în tinereţe Pantazi, pocăit prin lecţie, dar nu de tot tocmai. Măscărici, deci un soi de actor, este Pirgu, care-şi va primi, în cele din urmă, salariul. Excelent în rolul de intrigant, Pirgu capătă aplauze şi execută bisuri. Ca societar, va îmbrăca şi redingota opulenţei, izbutind a fi. la fel de repugnant, de mare artist, deci, în slujba rolului. XV Denigrator, în fond, al lumii banului murdar, pe care lucrează să-l spele, prin transformarea acestuia în artificii spectaculoase, dandy-ul respinge „morala şarlatanilor" printr-una de schimb, a risipei, a sterilităţii expresive, a consumului „estetic". în acest cadru, femeia, dornică să fie în centrul atenţiei, devine agentul de transmisie, acceptată, utilizată erotic, respinsă cu duritate cînd acaparează scena - căci dandy-ul posedă o bună doză de feminitate care-1 face deosebit de zelos, pe cît pare de indiferent, la succesul său, ca apariţie. Sigur pe un sfîrşit dramatic, în pentagrama drog - datorii - deperiţie - dambla - dric (ce poate fi mai trist decît un George Brummel edentat şi căzut în bulimie?), suferind de „spleen", întreţinut şi costisitor, disponibil pe moment şi în principiu riguros indisponibil ( un dandy „angajat" nu se poate concepe), muşcat iremediabil de presentimentul că s-a născut prea tîrziu, dar că va muri prea curînd, dandy-ul e mereu iritat şi revendicativ, un mare înşelat şi un permanent nesatisfăcut, un neînţeles şi un neînţelegător, singuratic pe meterezul său într-o cetate dezertă. Ca unul ce-şi plăteşte scump vieţuirea, e cu mult mai sectar decît aristocratul autentic, liber acesta să pactizeze cu canalia, dacă aşa îi e voia. Actorul, mereu sub ochii publicului, obligat în permanenţă la forma optimă, la maxima concentrare scenică, are, în schimb, dreptul la o infinitate de chipuri, mai puţin cel propriu. Dandy-ul nu este propriu-zis un actor, căci s-a stabilit într-o fizionomie unică şi îşi mai este, de regulă, şi unic spectator. Prin urmare, triada actor-snob-dandy se aplică în cazul lui Mateiu I. Caragiale cu aproximaţie, în ciuda opţiunii sale manifeste pentru diletantism - cel fin! Mai derutantă se arată înclinaţia către arivism a tînărului, care nu venea totuşi de nicăieri. Se pune, firesc, pe seama unei severe carenţe educative, oricît de refractar s-ar fi dovedit subiectul în cauză. Aici, doar părintele se face vinovat, nu prin exemplu, ci pentru a nu fi izbutit să cîştige inima fiului său, încrederea, respectul măcar, implicate actului educativ. Omul care ştia să se faca şi iubit şi stimat nu a izbutit să fie eroul băiatului său, nici prietenul, nici pedagogul ci, stranie conjunctură, un rival şi încă unul silit să nu-şi poată redija apărarea. Dacă aceasta a fost condiţia puternicii personalităţi a lui Mateiu, atunci, o dată mai mult, destinul şi-a ales şleaul nu pe unde ar fi decis ingineria, ci acolo unde a dictat terenul. Factorul revenitor în Corespondenţă este lipsa banilor, a nervului lucrurilor, agentul de mişcare, consecutiv spectrul mizeriei, imobilitatea. încă din 1905 i se năruise lui Mateiu speranţa unei tinereţi uşoare, prin aceea că, pe punctul de a intra în posesia unei frumoase moşteniri, fusese, să o spunem, brutal deposedat. Mătuşa Lenei, canceroasă, pe moarte, lăsase nepoţilor partea ei din moştenirea Momuloaiei, cîte 40 000 lei de fiecare. Procedase astfel, încredinţată că fratele ei, ce moştenise de asemenea o parte egală din aceeaşi avere, era bogat şi avea să se declare mulţumit, văzîndu-şi înzestraţi copiii. în realitate, dramaturgul tocase grabnic banii săi, Mateiu chiar considerase şederea acestuia la Berlin, fără asigurare materială, ca un semn de dereglare psihică. înştiinţat de conţinutul testamentului, I. L. Caragiale a avut, desigur, o explicaţie cu propria-i soră, provocînd modificarea, în favoarea primului în drept, a actului de succesiune. S-a petrecut astfel cazul insolit cînd un fiu a fost frustrat de avere de părintele lui, împrejurare care a transformat sentimentele critice ale lui XVI Mateiu la adresa genitorului său, în ură. La actul de deposedare se referea cînd îi scria lui N.A. Boicescu de „comportamentul ignobil" al tatălui său şi, tot astfel, schimbarea traiectului unei Sume importante a însemnat pentru Mateiu un verdict de sărăcie cu atît mai nesuferit. Din acel moment, orice vînă de comunicare sentimentală - şi chiar raţională - cu tatăl s-a sleit. Numim ură resentimentul la adresa părintelui său, deoarece lipseşte nuanţa, celui exclus nemaiaflîndu-i-se nici o calitate, nici o scuză în tot ce face, pînă la enormitatea de a i se contesta însăşi strălucita operă literară. Evident, cu rea satisfacţie, Mateiu va ascunde tatălui său propria producţie literară, spre a nu-i da o nemeritată, din punctul lui de vedere, satisfacţie, deşi procedimentul îi provoca o pagubă reală. Dar această pagubă îi aducea şi suferinţa voluptuoasă care îl va meni multor eşecuri, în raporturile cu semenii - o dominantă sufletească ce nu are cum fi trecută cu vederea. în tot timpul vieţii, aşteptările îi vor fi lungi, aride, presărate cu pierderi, succesele rare şi anevoioase, conform acelui mecanism al sado-masochismului, pe deplin cunoscut, de pe urma căruia eşecul oferă o voluptate mai violentă decît jubilaţia succesului. Revenit în Bucureşti în toamna anului 1907, Mateiu I. Caragiale se pregăteşte o vreme să se prezinte la examenele anului doi al Facultăţii de drept, spre a le promova, ca şi pe cele ale primului an, prin metoda învăţării pe ruptelea în preziua examinării. Dar nu mai găseşte puterea de la început şi nici arma constrîngerii nu-1 poate urmări îndeaproape, încît amînă sesiunea şi apoi abandonează tacit studiile. Stăpîn pe soarta sa, se dedă cu totul vieţii aşa cum şi-o dorise, fără nici un program restrictiv, trîndăvind peste zi, în aşteptarea ajutorului bănesc patern - care nu sosea cu regularitate şi nici nu echivala cu un salariu, ci, cel mult, cu o bursă - ieşind nopţile singur, spre a întîlni în localuri selecte amici din protipendadă sau cu acces la aceasta. Fixat asupra originii nobiliare, dispus la o cursă lungă în căutarea „filonului" ce putea ieşi la iveală în orice clipă, constituind, prin urmare, un stimulent ce se reînnoia de la sine, tînărul Caragiale nu realizează că, în realitate, şansa lui socială se diminuase brusc, o dată cu renunţarea la studiile superioare şi că aici se află sursa viitoarelor eşecuri în obţinerea posturilor administrative - de unde şi tonul peremptoriu cu care, în Jurnal, închide discuţia. Dacă nu face nici o concesie părintelui său, aşteaptă asemenea concesii de la el, atunci cînd îi cere sprijinul pentru a obţine un post de şef de cabinet ministerial, o sinecură ocazională pentru feciorii de familie, dornici să-şi facă mîna, înainte de a ocupa posturi de perspectivă. Iritarea lui Ion Luca Caragiale, solicitat să intervină, în plină criză a raporturilor cu fiul asupra căruia pierduse orice control, a fost cu siguranţă deosebit de vie, ca reacţie la o diversiune ce ar fi amînat sine dfe depăşirea impasului. Mateiu o redă, acuzator, în Jurnal, dar acel: „Nu vei fi niciodată şef de cabinet, niciodată, niciodată" se interpretează mai întîi ca o interdicţie, decît ca o neîmplinită predicţie. Tatăl nu se arăta de acord cu o soluţie de continuitate pentru fiul rămas fără nici un rost în Bucureşti. Accesele de mînie ale dramaturgului (numim această meteahnă a artistului fără nici un gînd ascuns la teatralitatea respectivelor scene, foarte sincere la un sentimental) au mai fost descrise şi de alţii, ca iraţionale şi teribile - dar, în genere, furia exclude raţionalitatea şi e o stare trecătoare la subiecţii nepatologici. îi putem acorda credit lui Mateiu că proasta XVII stare a sănătăţii părintelui său, din ultimii ani de viaţă, agravată de excesul de alcool şi de tutun, îndesea crizele de mînie, însă nu conchidem că acestea izbucneau fără motiv, cum lasă să se înţeleagă autorul Jurnalului. Motivul era serios şi tocmai pe acesta îl eludează cu grijă memorialistul. într-un moment de acalmie, dacă nu de captare a bunăvoinţei, Mateiu cu un gest caracteristic, face să parvină părintelui său sonetele din Pajere, probă că nu-şi pierdea timpul fără folos, că era un Caragiale talentat, tot atît de meşter în rostuirea cuvîntului ca şi tatăl său. Episodul ne este cunoscut, însă nu din amintirile lui Mateiu, care ar fi produs astfel contraargumente la teza ostilităţii paterne iraţionale, ci din relatările unor martori, uimiţi de entuziasmul şi emoţia lui I.L. Caragiale faţă de opera poetică a fiului său. Prin grija părintelui, o parte din Pajere apar în Viaţa românească, unde se pare că întîmpinaseră o neaşteptată răceală, critici formale. De fapt, Mateiu scria de multă vreme, era interesat de meşteşugul literar, se prezenta ca scriitor încă din adolescenţă, cînd îl vestea pe N.A. Boicescu a fi avînd pe şantier un roman de moravuri, în limba franceză. Un roman de moravuri intenţionează să scrie şi alter-ego-ul lui Pantazi, în Craii, acel personaj bîntuit de nesărata plachie de sfaturi părinteşti din chiar scrisoarea - aceasta, găsită - cu care se deschide naraţiunea. Literatură de moravuri scrisese şi Ion Luca Caragiale, o dificultate de netrecut cînd Mateiu s-ar fi văzut judecat, apreciat, în trena acestuia. De aceea nu ezită să-l elimine din cadru, în trist celebrele rînduri din Craii... în care îi dă lui Pirgu ceea ce i se cuvine din traista părintelui său, înscriindu-se confortabil în tagma detractorilor lui I.L. Caragiale. Nu era un izolat, în perioada cînd îşi redacta povestirea sau Jurnalul. Tot pe atunci, de pildă, în Gîndirea, singura revistă pe care Mateiu I. Caragiale o va onora cu o colaborare susţinută, un doctrinar, Petre Marcu Balş, vorbind de „intelectualul ca atitudine Caragiale* (I.L. n.nj, — un reproş implicit -, îl învinuieşte făţiş de frondă iresponsabilă, paradox ieftin, irespectul valorilor absolute, logică stearpă, presupusă clasicitate ce mutilează realitatea, criticism dus la absurd, spre a ajunge la concluzia că „nu are conştiinţa responsabilităţii scrisului şi a activităţii publice*, cel puţin comparativ cu Creangă, Eminescu, Pîrvan, Iorga, creatori „neguroşi, instinctivi, autohtoni şi mistici*. Dimpotrivă, I.L. Caragiale îi apărea lui Petre Pandrea familiar pînă la insuportabil şi dizolvant pînă la anarhie! Pe un singur front, Mateiu va contesta părintelui său nici mai mult nici mai puţin decît darul observaţiei, elevaţia tematică şi calitatea condeiului. Şi nu avem nici un temei să punem la îndoială sinceritatea lui Mateiu, în calitate de cititor. Pur şi simplu, nu gusta literatura patemelului său, populată cu mitocani şi avînd în centru societatea, variat şi configurativ. Scrisului artistic savant şi pur al părintelui său îi va prefera, cît îl priveşte, un scris artistic tot atît de dens, încărcat de lirism, în care va acorda statut existenţial timpului şi spaţiului, marginalizînd insul uman, contradictoriu şi emblematic. Opţiunea a fost, fireşte, temperamentală şi inerentă, nepremeditată, de structură, şi-şi dăduse roadele chiar în etapa timpurie a finisării Pajerelor. Cele mai caracteristice poezii din Pajere sînt scrise în perioada pe care am desemnat-o ca fiind a celei de a doua formaţii: Prohodul războinicului (1907), Aspra (1908), înţeleptul (1909), Cronicarul (1910), Trintorul (1910) şi se remarcă uşor că XVIII poetul se mulţumea cu o producţie ce nu depăşea două, cel mult trei poezii pe an, cu ani de hiatus. Unitatea aproape deplină a culegerii, elaborată, totuşi, în aproximativ zece ani, confirmă continuitatea spirituală, fidelitatea faţă de sine a creatorului, persistenţa neîntreruptă în timp a aceloraşi coordonate, egalitatea inspiraţiei, stăpîni-rea sigură a aceloraşi mijloace de expresie - din iconica miniaturisticii, dar şi a frescei bidimensionale. Nicăieri vocea personală, nici un vers autonom, în afara strictei compoziţii. Semnificativ, Pajerele au apărut postum. Ipoteza că nu intenţiona să-şi publice în volum sonetele nu e îndrăzneaţă. Scriitorul contractase şi luase un acont editorial pentru o carte de proză aflată pe şantier - Sub pecetea tainei, dar nu propusese un manuscris pe care îl avea în forma lui definitivă. De altfel, în afara Pajerelor nu a scris sau nu ne-a rămas de la el nici o altă producţiune poetică şi, spre deosebire de proză, nici o ciornă. Cu Pajere, Mateiu I. Caragiale şi-a considerat vîrsta poetică încheiată, iar mai tîrziu evoluţia limbajului poetic nu l-a interesat şi nu avem nici un rînd de la el în care să se fi pronunţat în vreun fel asupra liricii din atît de bogata recoltă interbelică. Nici chiar cu totul în treacăt nu vom găsi în însemnările sale vreun verdict, vreo observaţie asupra versurilor, de exemplu, ale lui Ion Pillat, cu care se frecventa, ale lui Tudor Arghezi, bine cunoscut din cercul lui, Bogdan-Piteşti, ale lui Ion Barbu, care-1 venera, şi era, la rîndul lui, foarte preţuit de Luchi Caragiale, ale lui Adrian Maniu, ce-i era bun prieten, ale lui Nichifor Crainic, director al primitoarei Gîndiri etc., etc. Nu a frecventat cenaclurile, a evitat şezătorile literare, redacţiile, cafeneaua literară, care nu se confundă cu clubul aristocratic, nu s-a amestecat, în fine, în nici una din polemicile artistice ale vremii, reducînd la minimum contactele de breaslă. Cum biblioteca lui Mateiu I. Caragiale nu a făcut obiectul unei donaţii, nu vom beneficia măcar de satisfacţia de a urmări, cu miez, adnotaţiile, pe marginea unor texte literare. Ni-1 putem, în schimb, închipui analizînd planşele din cele O sută de case boiereşti... a îndepărtatei sale rubedenii Octav George Lecca şi aducînd la zi arborii genealogici, cauterizînd cîte un neadevăr, trecînd pe marginea filei vreo poreclă - întocmai cum proceda şi prietenul său N.A. Boicescu pe aceeaşi lucrare. Tot pe seama unor asemenea lecturi, predominant istorice, punem şi notele, destul de bogate, pe care le adunase Mateiu I. Caragiale pentru uz propriu, cuprinse în acest volum, cu titlul, fireşte, documentar. La moartea tatălui său, în iunie 1912, Mateiu se prezintă la uşa apartamentului din Berlin, în mare ţinută de doliu şi mai solemn ca oricînd, smulgînd surorii sale, luată pe nepregătite, un ţipăt de spaimă. Imperturbabil, declară, totuşi, în limba franceză, fireşte, că venise să-l vadă pe răposatul său părinte. Mai tîrziu, în Efemeride, va da notă maximă anunţurilor mortuare celor mai seci, ca fiind singurele civilizate. întors la Bucureşti, va insera, prin mijlocirea bunului său amic Uhrynowsky, în Llndepen-dance roumaine, un anunţ unde, foarte de sus, preciza că numai el era, în Capitală, legitimul reprezentant al defunctului; aceasta spre a pune în gardă buna societate care citea gazeta în limba franceză, faţă de eventualii profitori ai unei nedorite omonimii. Tocmai de trista împrejurare a dispariţiei părintelui său, care cauzase mare emoţie amestecată cu un sentiment de culpabilitate în societatea românească, s-a folosit spre a obţine, în ceasul al doisprezecelea, postul de şef de cabinet, la Ministerul Domenii- XIX lor, condus de Al. Al. Bădărău, unul din apropiaţii lui Take Ionescu, bărbat politic reputat, mai cu seamă ca elector, şi supranumit „Vulturul Moldovei". în ultimii ani de viaţă, Ion Luca Caragiale se alăturase politicii lui Take Ionescu, fără a ajunge, spre marea sa amărăciune, la ocuparea unui scaun de deputat. La moartea celui mai ilustru intelectual ce aderase la partidul lor, conservator-democraţii se aflau într-o poziţie destul de delicată. Lui Alexandru Bădărău i-a mărturisit deci Mateiu I. Caragiale că fusese ultima dorinţă a tatălui său aceea de a-1 vedea ataşat pe lîngă liderul takist. Fericita răsturnare de situaţie, perioada de paisprezece luni cît a funcţionat ca şef de cabinet, a constituit momentul de culme a tinereţii marelui scriitor, jubilaţia, revanşa, premisa că şi celelalte planuri de viitor aparţin domeniului realităţii palpabile, Într-un lanţ care începuse să-şi sune verigile. în fapt, considerînd momentul social, tînărul Caragiale s-ar fi găsit, într-adevăr, mai aproape decît oricînd de „filon", dacă ar fi „pistonat“ cu sporită energie, aşa cum îşi propusese. Numai că unicul efort de a se fi propus lui Alexandru Bădărău îi epuizase fantezia. în lunile următoare, se va irosi stăruind să acopere printr-un zel pe care nu i-1 pretindea nimeni lapsusurile administrative ale „Vulturului obosit, de nerecunoscut în ceea ce avea să fie ultimul său ministeriat. Evident, postul, legat de o singură legislaţie şi de o unică persoană, nu asigura nici o carieră - acesta fusese, printre altele, motivul pentru care, cîştigat, Alexandru Bădărău intenţionase să-i acorde un loc mai sigur. Numit, cu antedatare, în post, pe data de 16/29 octombrie 1912, Mateiu s-a despărţit de Al. Bădărău, în termeni reci, la 4/17 ianuarie 1914, data demisiei cabinetului condus de Titu Maio-rescu. Anevoioasa deschidere şi brusca închidere faţă de cel care condescinsese, este foarte caracteristică firii lui Mateiu, gata să lichideze o relaţie la primele umbre. în principal, şefia de cabinet, afară de oarecarele lustru, i-a adus o bună recoltă de decoraţii, între care Coroana României, în gradul de cavaler - prima treaptă - şi Ordinul Sfînta Ana, de clasa a Il-a. Mai cu seamă de această decoraţie, a opta ca importanţă pe scara ordinelor imperiale ruseşti, dar bucurîndu-se de o căutare deosebită, s-a simţit mai mulţumit, copleşit chiar Mateiu. A rămas toată viaţa ataşat ideii de măreţie a puterii pravoslavnice, iar mîndrul şi nefericitul Serghie de Leuchten-berg-Beauhamais, nepot de împăraţi şi candidat potenţial la tronul ţării noastre, în timpul minoratului său, adică pe vremea lui Vodă Cuza, mort ca un cruciat în Balcani (de fapt, răpuns de un glonte rătăcit!), devine steaua polară a Crailor... un personaj aproape mitic, model de masculinitate şi nobleţe. Prin 1912, Mateiu reîmprospătase cunoştinţa cu Bogdan-Piteşti, personaj bucureş-tean pitoresc şi influent, gazetar (veros), amator de arte plastice (norocos) şi client de penitenciare. Dacă anul cînd l-a cunoscut pe Bogdan-Piteşti nu prezintă însemnătate, autorul Jurnalului pare că are un scrupul anume să consemneze cum, în toamna anului 1913, întrerupsese, fără motiv serios, relaţiile cu acesta, adăugînd că data la care şi-a încetat apariţia Seara, ziarul lui Bogdan-Piteşti, nu putea fi prea îndepărtată de aceea cînd îşi dăduse demisia din postul de şef de cabinet. Legătura nu e tocmai fortuită. în Seata, gazetă cu profil antitakist, Al. Bădărău era calul de bătaie, ţinta atacurilor celor mai dure: i se aduceau acuzaţii insistente şi enorme de incapacitate şi incorectitudine, era defăimat sistematic, în termeni pe care astăzi de-abia ni-i putem XX imagina ca aparţinînd presei, i se reproşau afaceri murdare, relaţii deosebit de compromiţătoare, favoritisme, abuzuri etc., etc. Orice legătură s-ar fi făcut, chiar şi mult mai tîrziu, între şeful de cabinet al lui Al. Bădărău şi directorul ziarului Seara ar fi ridicat bănuieli, de unde precizarea respectivă din Jurnal. De altfel, în numărul 718 din 1913 al ziarului Seara apăruse un vehement articol semnat general St. Stoica şi intitulat Take Ionescu şi Melanos! Takiştii şi craii de la Curtea-Veche. Generalul cita dintr-o istorie a românilor publicată de Heliade Rădulescu „acum cîţiva ani“, cu două capitole: ,,I) Nemţii iarăşi au venit la plăcinte" şi 2) „Craii de la Curtea-Veche despre care vom vorbi astăzi". Puţin probabil ca articolul să-i fi scăpat lui Mateiu, el însuşi un asemenea „crai", ca takist, în formaţia guvernamentală. Apropierea poate să fi acţionat în surdină asupră-i, cu răsunet tîrziu şi mitizant. în Jurnal, afirmă că ideea Crailor... i-ar fi venit, nebulos, prin 1910, dar nu se specifică dacă de atunci chiar se fixase asupra titlului, asupra spaţiului infernal al Curţii Vechi însăşi. Nu pare de crezut, cînd cercetăm cele cîteva file rămase din prima încercare, centrată în jurul arborelui măgurenesc. în suita lui Bogdan-Piteşti se mai cuprindeau alţi cîţiva tineri aspiranţi, cam de aceeaşi vîrstă cu Mateiu, despre care avea să se mai audă: Tudor Arghezi, Adrian Maniu. Ei nu resimţeau vreo simpatie deosebită pentru conservatorii înclinaţi către Antantă, dar găsiseră la Seara o tribună, iar în directorul acesteia un Mecena. Lăsînd la o parte articolele de scandal, ziarul era bine scris, cu ilustraţii bogate din ţară şi de pretutindenea. în Seara, Mateiu nu şi-a pus niciodată semnătura, dar în Jurnalul său calculează, fără cel mai mic sentiment de culpă, sumele pe care, la intervale regulate, i le împrumuta Bogdan-Piteşti, fără să-i ceară vreodată restituirea. Tot în paginile Jurnalului notează legătura strînsă cu metresa lui Bogdan-Piteşti, aceea care îl dezonora cu intimitatea ei - expresia îi aparţine lui Mateiu -, şi-i propunea jefuirea babacului, planuri respinse cu prudenţă. Cu Bogdan-Piteşti şi cu tovarăşa de viaţă a acestuia efectuează, în 1915, cea de a a patra şi ultima călătorie la Berlin, despre care relatează sec în Jurnal. Orice acuzaţie de germanofilie cade de la sine la citirea Jurnalului, fie şi numai prin pasajul referitor la cei 11 000 de lei primiţi în timp de la Bogdan-Piteşti. Rămînerea sa în Bucureştii ocupaţi, ca scutit de serviciul militar (unic fiu al unei văduve) şi lipsit de mijloacele materiale minime necesare refugiului, evidenţiază cel mult un anumit indiferentism. Cei doi fraţi Caragiale au semnat, în acea vreme, un apel lipsit de realism, către P.P. Carp, îndemnîndu-1 pe bătrînul opoziţionist să revină în arena politică. Cunoscute fiind sentimentele rezervate faţă de ocupant ale bătrînului lider conservator, apelul nu poate fi interpretat ca o concesie în problema naţională. Mulţi dintre neutralişti fuseseră convinşi că idealul unităţii naţionale putea să fie îndeplinit şi fără participarea ţării noastre la război, printr-o politică de aşteptare şi de revendicări la ceasul cel mai potrivit. Totuşi, prezenţa lui Mateiu, în perioada nefericită a ocupaţiei Capitalei, prin diverse birouri guvernamentale, anumite;ami referibil la mai tîrzia sentinţă a lui R. Poincare, cu care se deschide cartea Crailor... Este o certificare pregnantă a continuităţii ideatice mateine, fixată în reperele-i esenţiale de la chiar începuturile scrisului său. Partea întîi din Craii de Curtea-Veche era gata înaintea anului 1918; în acel an, Mateiu elaborează, din partea a doua, cel puţin scena intrării lui Paşadia cu Pirgu în restaurant. Aşa cum amănunţit însemnează în Agendă, în 1920 a scris călătoria lui Pantazi pe glob, iar, în 1921, călătoria lui Paşadia în trecut. Cum notează, a scris, sub puterea inspiraţiei, pe masa de restaurant, în sala de joc, în sala de şedinţe a judecătoriei de pace (zugrăvită în verde!). în 1922, deci în toiul unor ceasuri deosebit de aspre, lucrează la confesiunea lui Pantazi, în cea de a treia parte a cărţii. Pasul căsătoriei, intervenţia factorului nou, care pune capăt crizei, aduce o amînare a lucrului, dar pune, totodată, la îndemînă cadrul ferm, liniştea, saţiul, pentru travaliul de perspectivă şi finisare. Acum, în Agendă, munca literară este urmărită zi cu zi şi aflăm, astfel, că la 27 aprilie 1928 scrie după o plimbare în Grădina Botanică. La 17 mai 1928 scrie la Gîndirea să i se trimită cineva care să ia manuscriptul, nu al întregii cărţi, ci doar al primului capitol. O lună mai tîrziu scrie (rescrie!) cu anticipaţie ultima parte, pe care o termină la 24 iunie - cu excepţia cîtorva pagini ce rămîn de revăzut, în plină ebuliţie creatoare înalţă la 20 august 1928, la Sionu, stindardul său, şi tot la Sionu, la întîi septembrie, către miezul nopţii, termină Craii de Curtea-Veche, trimi-ţînd manuscrisul la revistă. însă la 8 septembrie retrage din tipografie ultima parte, spre a o supune unei „curăţiri" (epuration) încît abia la 12 septembrie 1928 are copia XXIII definitivă a ultimei părţi. Totuşi, patru zile mai tîrziu se apucă să transcrie integral Craii, în vederea apariţiei în volum. Un drum lung, parcă în afara pulsaţiilor cotidianului, dar numai aparent, fiindcă în cei 13 ani, între 1916-1928, existenţa lui Mateiu şi-a schimbat în trei rînduri cursul. Dacă în timpul războiului, chiar fără prefectura de judeţ, Mateiu şi-a continuat nestînjenit existenţa de dandy, cu fadele ei satisfacţii şi cu enormul consum de timp (care, totuşi, i-a îngăduit să aştearnă pe hîrtie, într-un prim jet, Craii de Curtea-Veche), în anii imediat următori stavile de netrecut l-au îndreptat către acea criză fără precedent, cu adîncă rezonanţă. Aşadar atunci a cunoscut mizeria nemijlocită, într-o lume care-şi rîdea, prin chiar rapida şi impura ei proliferanţă, de scumpul Trecut. Salvarea a venit în căsătoria cu mult mai vîrstnica Marica G. Sion, căsătorie pusă la cale de prietenele din cercul de altădată germanofil al lui Mateiu, unde steaua era Virgil Axion, iar agentul cel mai activ Margareta Miller-Verghy, admiratoare necondiţionată a lui Mateiu. Distinsa fiică a scriitorului George Sion, cu cinci ani mai vîrstnică decît mama lui Mateiu, rămăsese fată bătrînă după o pasiune nefericită, în prima tinereţe, faţă de un unchi al ei. Era o persoană foarte apreciată în anturaj pentru caracter, bunătate, fire luminoasă şi tact; păstrase ceva dintr-o anumită frumuseţe şi mai mult dintr-o distinsă prestanţă, iubea muzica, trăia retras, avea oarecare avere, destul de aproximativ administrată. Căsătoria, care a scandalizat pare-se cercurile aristocratice, a reunit un bărbat de treizeci şi opt de ani, dintotdeauna înclinat către femei mai în vîrstă şi în genere debitor progeriei, şi o femeie de şaizeci şi trei de ani, ce nu avusese parte înainte de alt matrimoniu. Dacă între anii 1916-1919, Craii de Curtea-Veche cunoscuseră o primă elaborare, pe a cărei şiră s-a aşezat, în straturi, versiunea definitivă, atunci cucoana Masinca Drîngeanu se cuibărise, ca prototip de confidentă superioară, de unică prietenă şi chiar mai mult, în sufletul povestitorului, încă înainte de apariţia Marichii Sion în viaţa lui Mateiu I. Caragiale. (Foarte sugestivă scena Cînd, citind în sufletul povestitorului vrăjit de Masinca, Gorică Pirgu ţinteşte cu siguranţă deplină în planurile cele mai intime ale acestuia, în aşa măsură încît interlocutorul nu are nici măcar puterea de a-i respinge aluziile). Chiar dacă nu figura în prima versiune a Crailor... aceea scrisă dintr-un singur jet, şi a apărut după căsătoria cu Marica Sion, ca un omagiu domestic, Masinca Drîngeanu este singurul personaj care trece dintr-o povestire în alta, prin toată proza lui Mateiu, şi se poate presupune că ar fi jucat un rol însemnat în Soborul ţaţelor. Dacă însă personajul a precedat momentului cînd artistul a cunoscut-o pe Marica Sion, cum e mai probabil, atunci se naşte o altă supoziţie, aceea că întîlnind-o pe Marica, bucuros că aceasta îi accepta curtea, Mateiu n-a avut dificultăţi să recunoască în ea tipul îndrăgit de femeie, de multă vreme căutat - mai precis, din adolescenţă. Instalat temeinic în ceea ce supravieţuise vechiului regim, Mateiu I. Caragiale putea acum să se dedea scrisului la birou, cel care „epura“ febrilele pagini grifonate pe masa de birt sau în sala judecătoriei de pace, putea să se gîndească din nou la o „cazare“ convenabilă, la un loc de consul, prefect de judeţ şi, de ce nu, de ministru plenipotenţiar, putea, mai ales, să se bucure de posesiunea unui domeniu în mijlocul căruia se înălţa un impozant conac, demn de stindardul său. Iubea natura cu acea înţelegere specială pe care o au pentru XXIV viaţa negrăitoare mizantropii, gusta singurătatea în mijlocul firii, plenitudinea marilor arbori, triumful vegetaţiei, avusese, dintotdeauna, sentimente de proprietar, aşa încît, o dată statornicit prin conjugiu, şi-a împărţit, cu mulţumire, timpul între Capitală şi Sionu. Pentru cel care, în tinereţe, se ferise de femeia tînără ca de muşcătura de şarpe, iar la 38 de ani nu mai arăta tînăr, alegerea Marichii Sion fusese cea mai potrivită. Atît de adîncitîn ceremonial şi axat pe valori de el făurite şi organizate într-un sistem propriu a cărui logică se adîncea în factorul său existenţial, Mateiu I. Caragiale deţinea şi o morală particulară care colorează intens opera lui literară, constituind primul examen al cititorului ce o abordează. într-un asemenea atît de complicat caz, examinarea conexiunilor ridică probleme, şi una esenţială pentru biograf este aceea a refuzului constant al subiectului faţă de chemările dragostei. în Craii de Curtea-Veche, semnul destinului pentru Pantazi, că este un ales, punctează anume interdicţia dragostei, iar cînd, rău sfătuit de către Ucenic, căci niciodată cel iniţiat nu trebuie să urmeze sugestia învăţăcelului, Pantazi o cere în căsătorie pe Ilinca Arnoteanu, el este de îndată pedepsit şi degrabă expatriat. (Din text nu rezultă că, pînă la deznodămînt, s-ar fi schimbat între Ilinca şi Pantazi vreun sărut şi pare că la fel au stat lucrurile, dar în împrejurări încă mai stînjenitoare, cu darnica în îmbrăţişări, Vandal). Paşadia nu pretinde dragostea femeilor şi nici nu o regretă, încleştat cum e în lupta pentru parvenire, în care femeia este doar o unealtă. Ieşit din cursă, Paşadia practică luxuria, condus de Pirgu care n-ar idee de nobilul sentiment al dragostei. Impresia de mortuar, la lectura Crailor de Curtea-Veche, frapantă, nu vine de la împrejurarea că în această carte se moare, cum se întîmplă în multe naraţiuni, ci din senzaţia, cu mult mai adîncă, de moarte a timpului - or, în orizontul acestuia iubirea este sentimentul efemer prin excelenţă. Respingînd dragostea, Craii se jertfesc măreţiei Timpului, perenităţii după care jinduiesc, fiecare în felul său, şi de la care Ucenicul învaţă. Respinşi de mediu şi de prezent, Craii îşi clădesc o lume a lor de protocoale şi de reverii, creaţie mateină în care citim însăşi viaţa lăuntrică a scriitorului. Căsătoria acestuia, răspunzînd unui asemenea protocol de preţuire reciprocă şi respect al singurătăţii fiecăruia, a fost, astfel, fericită, armonia între soţi remarcată de toţi martorii. Ca soţ, Mateiu s-a arătat îndatoritor şi atent, gata să asaneze reaua administrare a moşiei, activitate pentru care nu avea vreo pregătire, ci numai toată bunăvoinţa. Grija cu care Mateiu desenează în tuş, după enciclopedie, unelte agricole mărunte, trecîndu-le denumirile în limba franceză, socotelile sale agricole, ţinute cu o minuţie uimitoare, încercările de a reglementa, prin ordonanţe, muncile agricole, prezenţa sa în momentele hotărîtoare ale recoltării măsoară înalta candoare a unui teoretician pe care nu-1 înarmează atît realitatea, cît conceptul bine formulat. Cînd faptele se sustrag calculelor şi formulărilor sale, matematic exacte, Mateiu recunoaşte corect eşecul, dar propune ca soluţie rigidizarea regulamentelor de moşie, întocmai cum birocratul, dat peste cap de realităţi, ridică un nou zid de norme. între salvarea unui smochin opărit la soare, doftoricirea unor galinacee supte de păduchi şi punerea pe ouă a unor cloşti recalcitrante pe de o parte, iar pe de alta, XXV găsirea de soluţii economice, pe timpul unei crize care doborîse pretutindeni preţurile agricole, Mateiu nu operează selectiv. Ga senior, el se simte la fel de angajat în ceea ce este esenţial şi ceea ce nu prezintă importanţă, omniprezent, salvînd prin prezenţă situaţia - reacţia omului cu certitudini. Cîţiva ani agricoli buni, culminînd cu 1928, îi procuraseră mari venituri, fără să-i modifice modul de trai, care nu era acela al unui consumator. Grosul sumelor le rezerva Marichii, ce-şi avea asigurat un buget aparte, cheltuielile proprii, minuţios prinse în evidenţe, sînt modeste şi curente. Ideea de a fi făcut o căsătorie interesată cade de la sine, la parcurgerea actelor contabiliceşti ale lui Mateiu, confirmînd totodată formula căsătoriei din interes, obişnuită în cercurile aristocratice. într-o asemenea aspectare, dacă soţii nu-şi irosesc timpul detestîn-du-se reciproc, îl au la dispoziţie pentru orice altă ocupaţie favorită. într-adevăr, la 17 noiembrie 1928, Mateiu I. Caragiale predă Editurii „Cartea Românească", din Bucureşti, manuscrisul Crailor de Curtea-Veche. Editura răspunde afirmativ la 1 decembrie - deci în mai puţin de două săptămîni - (probabil influenţată de ecoul pe care-1 produsese apariţia naraţiunii în Gîndirea) şi procedează fără întîrziere la imprimare. Primeşte primul exemplar — nebroşat — la 28 martie şi chiar a doua zi volumul apare în librării, dată la care, după calculul său, scriitorul avea patruzeci şi patru de ani şi patru zile. La 1 aprilie 1929, asistă la catedrala Sf. Iosif la Missa de încoronare de Mozart. Pe 30 aprilie 1929 apare în Ultima oră (an I, nr. 103, p. II) un omagii! adresat lui Mateiu I. Caragiale, alcătuit din cinci articole. Cartea este ridicată în slăvi de literatori tineri care aderă existenţial la mesajul ei de taină şi protocol, admirîndu-i necondiţionat calităţile de limbă şi atmosferă, declarînd-o, cum şi era de altfel, un unicat, iar pe autor, un Personaj. La 1 mai, scriitorul primeşte premiul Societăţii scriitorilor români - organizaţie din care demisionează trei zile mai tîrziu. Foarte conştient de reuşita sa literară, scriitorul recitea cu încîntare Craii de Curtea-Veche, mărturisind că, spre deosebire de alţi creatori pe care lucrul lor, odată terminat, îi lasă pradă îndoielilor, el resimţea o mulţumire sporită - fie şi numai din sentimentul unui mare efort învins. La 24 şi 25 octombrie 1929, Mateiu I. Caragiale începe să lucreze la Soborul (Şcoala/ ţaţelor, după cum notează în Agendă. în fapt, redactează în trei versiuni foarte asemănătoare prima pagină, scena cu vizita povestitorului -, ce poartă sub braţ un exemplar din cartea sa Craii de Curtea-Veche, - la Masinca Drîngeanu. Tot ce putem conchide din aceste bruioane este că prozatorul nu intenţiona să-şi modifice maniera, folosind mai departe persoana întîi, ba chiar renunţînd la ultimele precauţii privind identitatea naratorului. Instructiv, tema unui sobor de ţaţe figurează în versuri ale lui Luca Ion Caragiale (.Podăreasa), rămase inedite pînă în anul 1972, dar cu toată probabilitatea cunoscute lui Mateiu, ca şi puţina proză rămasă de la mezin. încă mai înainte de a începe Soborul ţaţelor; şi anume la 18 februarie 1929, Mateiu I. Caragiale scrisese şi prima pagină din Sub pecetea tainei, apoi altele, în privinţa cărora ne dă lămuriri, pe zile, în Agendă. Lucrul la Sub pecetea tainei lasă în suspensie proiectul cu Soborul ţaţelor; pe moment mai ispititor, dar mai dificil, şi, credem, mai 1 în prima variantă. XXVI slab conturat în mintea autorului. Conceput ca o naraţiune compartimentată, Sub pecetea tainei uşura munca auctorială, îngăduind o avansare epică în sistemul umplerii fagurilor. Totuşi, lucrul la această carte, pentru care Mateiu încasase şi un acont editorial, s-a dovedit la fel de laborios ca şi cele anterioare, cu precizarea că, aici, nu a mai intervenit „peria" finală, istovitoarele remanieri, de care moartea l-a scutit pe autor. Vom rectifica cu acest prilej afirmaţia superbă a scriitorului că nu începea să scrie un cuvînt, înainte de a avea în minte, pînă la cel din urmă amănunt, întreaga acţiune. Sub pecetea tainei, şi chiar prin paginile publicate antum, dezminte concret ambiţioasa profesiune de credinţă, de sorginte poescă. Concepută pe episoade independente, cartea s-ar fi prezentat, la încheiere, ca o lungă, melancolică şi variată confesiune a unui poliţist pensionar care gustase din interdicţiile tainei, dar nu într-atît încît să nu vadă şi să nu înţeleagă multe, din cele ascunse muritorului de rînd. Jocul de reînvălui-re a ceea ce abia se întrevăzuse, de făurire a tainei din faptul brut, născut cum şi unde se întîmplă şi astfel sancţionat încît să se întoarcă în neant, dacă nu într-un neutral purgatoriu, joc caracteristic prozei mateine, acţionează în Sub pecetea tainei, şi ar fi marcat o a treia etapă în creaţie, cînd ponderea textelor n-ar fi atît de inegală, proiectul incert, iar siguranţa narativă atît de timidă, semn indelebil că s-a lăsat pe seama condeiului ceea ce tocmai că nu fusese pus la punct pînă la ultimul amănunt. Proiectul unei monografii, în limba franceză, a contelui Hoditz, figură de mare anvergură în acea sută a optsprezecea care-1 pasiona, nu numai că nu a fost finalizat, dar nu s-a materializat decît într-o notă de cîteva rînduri, un material informativ. Prea preocupat de insuccesele în ceea ce îşi propusese în afara artei, scriitorul nu şi-a petrecut ultimii ani în febrile căutări artistiee. Nu era, nu fusese niciodată, un productiv. Chiar miniaturistul nu ne-a lăsat decît atîtea schiţe cîte să ne dea o idee despre ceea ce ar fi putut crea, cînd ar fi fost cu adevărat stăpînit de plăcerea de a face, după cum, la fel, cele cîteva intervenţii publicistice, din aceeaşi perioadă, ne indică un condei perfect pregătit, însă neinteresat să se manifeste. Vălul de tristeţe ce căzuse asupra lui Mateiu I. Caragiale, în ultimii ani de viaţă, pe un fond depresiv mai vechi, era, din punctul său de vedere, cu totul justificat dar, cînd parcurgem Agendele, ajungem la impresia că, dincolo de toate dificultăţile materiale, în ultimul său pătrar de viaţă nu a dus propriu-zis lipsuri, iar dacă şi-a restrîns mult cheltuielile, a procedat astfel din chibzuinţă şi pentru că era conform cu anumite reguli de comportament pe care şi le impusese. Viaţa sa zilnică nu se îneca nici în plictis, nici în anonimat. Bunăoară, omul de lume este invitat la serate muzicale la Palat, frecventează înalta societate, unde face cunoştinţe de soi (la 23 martie 1929, în casa Michaelei Catargi este prezentat prinţului Charles-Antoine de Rohan), participă la garden-parties-uri refuzate burghezului de rînd (la 10 iunie 1929, la principele Brancovan), invită la el acasă comitetul Asociaţiei muzicale, instituţie culturală din care de altfel făcea parte, şi asistă la concertele valoroasei orchestre în sînul căreia se producea, cu lieduri, Eliza Băicoianu. Audiază concerte în case distinse - la C. Mânu, la Irina Procopiu - între cunoscători. Amator de ordine, fire metodică, paseistul declarat păstrează programul fiecărui concert, iar cînd intervine vreo schimbare în XXVII ordinea execuţiei, face cuvenita modificare, cu precizări şi acolade. Ca spectator, nu coboară sub un anumit prag: se duce la Operă, unde însă se prezintă Năpasta, la teatru, la premiera unei piese scrisă de doi dintre prietenii săi. De mers la cinematograf nu pare a fi fost vorba. Nu-şi consumă timpul la spectacole de agrement, cu vizite de toată ziua, nu ţine casă deschisă, ceea ce face excepţia cu atît mai memorabilă -un dejun oferit editorului său la Gîndirea, Cezar Petrescu. Are prieteni puţini, selectaţi, verificaţi; lipsa lor prelungită nu-i provoacă nelinişti. Căsătorit, renunţă la viaţa de noapte, înlocuind-o cu aperitivele în oraş, cu sindrofii, dar şi acestea cu tîlc. De pildă, reveionează cu profesorul Francis Lebrun, artizanul decorării lui cu Legiunea de onoare. îi dăruieşte cărţi rare, omîndu-le cu miniaturi şi dedicaţii somptuoase în limba latină, iar de la ţară îi trimite ouă şi păsări, îmbinînd frumosul cu utilul. Ia parte la banchetele, în cerc restrîns, ale Societăţii scriitorilor, cu prilejul primirii unor confraţi străini - francezi - Colette, Maurice Bedel, C. Rey, ca unul căruia îi ajunsese la ureche zvonul că ar fi urmat să fie ales preşedinte al Societăţii scriitorilor. Bineînţeles, se sustrage participării la popularele şezători, motivînd obligaţiile sale de moşier, nu chiar atît de presante. Monden, într-o măsură mereu rezonabilă, cel ce aparţinuse încă din ptima tinereţe unui club de marcă — nu spune care, căci nu era Jockey-ul — frecventează cursele de cai, urmărind Derby-ul român, ia mese la restaurantele renumite din epocă, verificînd şi adevărul cuprins în proverbul cu mărul lăudat, călătoreşte de plăcere în regiunea Sibiului, de mai multe ori, încredinţat cum era, că de acolo s-ar fi tras, trece şi graniţa, în Italia, în speranţa de a-1 convinge pe Nicolae Titulescu să-i acorde o legaţie, iar dacă asul diplomaţiei noastre şi-ar fi pierdut o clipă umorul şi i-ar fi satisfăcut dorinţa, atunci este sigur că ar fi răbdat cu succes negurile' finlandice, s-ar fi supus bucuros lungilor tăceri ale celor mai albe nopţi, în aşteptarea Trandafirului alb. Bărbaţii politici nu-1 ignoră - în maşină, în drum către generalul Averescu, Octavian Goga discută cu el politică. Este cunoscut şi de către bancheri, care îi deschid credite - Blank îi face chiar favoruri - şi de către oamenii de afaceri, în căutarea de capitaluri şi de gir. Preţuit cu adevărat este însă de către scriitori, şi nu de oricine. Adrian Maniu, Ion Pillat, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Ion Barbu sînt fidelii săi iar, mai tîrziu, tineri din generaţia următoare, nu mai puţin valoroşi. Nu încurajează însă prozelitismul şi-l tratează cu oarecare răceală pe entuziastul Ion Barbu. Cu tatăl poetului, magistratul Barbilian, urmăreşte nu ştiu ce procese de pămînt sau de datornici, căci este şi niţel om de afaceri: încasează rente, dobînzi, cumpără şi vinde acţiuni, desface bijuteriile unei prietene mai vîrstnice - cu un comision de peste 100% - face oarecari investiţii la Sionu, în limita necesităţilor şi ţine cu stricteţe socotelile, la ţară şi la oraş, năzuind să încheie fiecare an cu un cît de mic excedent, toana miniştrilor de finanţe. Convins că avariţia şi nobleţea fac una singură, cuprinde în bilanţul unui an, într-o rubrică, şi cheltuirea sumei de zece bani, şi am fi zguduiţi şi convinşi, dacă la acelaşi capitol diverse n-ar figura apoi o sumă ceva mai ridicată, de douăzeci de mii de lei. Nu admite să fie tapat - reminiscenţă din anii de nevoi - urmăreşte cu străşnicie restituirea celei mai neînsemnate datorii, reclamă un birjar care-i taxase prea piperat XXVIII o cursă cu trăsura, obţinînd prin intervenţie judecătorească restituirea diferenţei, dar n-are replică la pierderea a aproape două sute de mii de lei, prin poprire şi conversiune. Ca unul care cunoscuse gustul mizeriei, poate chiar al disperării, ţinea să aibă rezerve şi scotea banul fără plăcere. Unul din motivele de dezaprobare a tatălui său, care a dus la ura necurmată, am zice chiar conştiincios întreţinută, credem că a fost împrejurarea principială că I. L. Caragiale nu şi-a conservat, statornicit şi amplificat averea, moştenită de la defuncta Momuloaie. El unul nu a vîndut un singur pogon, strîngînd, cu stoicism, cureaua, în folosul domeniului. Pentru Mateiu I. Caragiale, averea era o necesitate socială şi opera emblematic, necesitînd a fi întreţinută, ferită de fluctuaţii. Atent la înfăţişarea exterioară, pe care şi-o studiază cu pedanterie în tinereţe, cu stăruinţă la maturitate şi cu rutină pe clinul vîrstei a treia, se înveşmîntează numai în stofe de bună calitate, evitînd, precum Brummel, aparenţa de lucru nou, foloseşte bastonul - din bambus -, poartă ac de cravată cu briliante şi inel cu piatră gravată. Credincios acelei eleganţe asupra căreia deschisese ochii, nu sacrifică modei, nu adoptă cupa suplă care arcuieşte mişcarea şi ascunde defectele trupului, ci cultivă mai departe rigida redingotă, vestonul strîmt, pălăria de formă tare. Psihanalistul diagnos-tichează, în această maltratare a corpului, devierea unui protest, un răspuns agravant la petiţiunile fiziologiei. De altfel, total inhibat în senzualitate, insul se profilează, compensativ, pe bucătăria fină şi creşte ponderal. îmbrăcat ca în zilele noastre îl vedem doar în ultima fotografie, aceea unde pozează, parcă ameţit de lumină, în mijlocul tinerilor săi admiratori. Toate acestea dezmint în fapt şi admit în idealitate portretul de garderobă pe care i l-a făcut G. Călinescu în Istoria sa. Ştefaniei Velisar, Mateiu I. Caragiale îi lăsa impresia diavolului, aşa cum i s-a înfăţişat lui Ivan Karama-zov, iar pictoriţa Lucia Demetriade-Bălăcescu şi-l amintea - dar printr-o deplasare de personaj - cu perucă roşie. El însuşi se descrie, în Jurnal, în rînduri emoţionante, asemuindu-se cu o casă de raport delabrată, de pe strada Carol, pe lîngă care, mînat de un sentiment de nostalgică solidaritate, îi plăcea să treacă. Edificat că nu va îmbrăca jacheta roşie şi bicornul diplomatului, că nu va depăşi gradul de cavaler al Coroanei României - o cinste'ce se întorcea în deriziune - şi nu va fi niciodată răsplătit cu Steaua României, iar, mai în genere, cu nici o altă decoraţie, respins în amor-unul tîrziu -, şi încă într-o formă lipsită de delicateţe, îşi purta cu oboseală hainele lustruite, sfidînd iama într-un demiu subţire - asemeni junkerilor din mult răsfoitul Almanah Gotha. în Remember; povestitorul termina tocmai şcoala hoinărelii, îşi putea permite să înnopteze în natură, în Craii de Curtea-Vechey studentul întîrziat este un Discipol, în Sub pecetea tainei, persoana înstărită care-1 provoacă pe conu Rache să-şi depene amintirile este încă tînără faţă de interlocutorul septuagenar, iar în Soborul ţaţelor coboară din birjă un autor consacrat, în vîrstă de 44 de ani. Pe atunci, omul de lume mai mergea la ştrand, făcea lungi plimbări de întreţinere, într-un armistiţiu de perspectivă cu sine însuşi. Mai pe urmă, curajul l-a părăsit. Dinamica vieţii, în prima jumătate a deceniului al patrulea era, fireşte, alta decît cea de âstăzi, aşa încît, cu adaosul orelor de lectură la Biblioteca Academiei, agenda sa era destul de plină. Dar, XXIX J if n li; de felul lui, omul era pesimist. întors în sine, rău impresionat de rezultatul unor introspecţii al căror lux şi-l oferise, se gîndea, încă din anul 1925, la un „mecanism nou", prin a cărui punere în aplicare să-şi revoluţioneze existenţa, purificînd-o, răşluind obsesiile trecutului. Cu adîncirea sondării, „noul mecanism" va deveni Aera nova, formulă de doctrinar, din care s-ar deduce că Mateiu se guverna ca pe o feudă, mereu încrezător în magia normelor. Aceste încercări de rupere a continuităţii printr-o renaştere autocomandată lovesc grav în legenda unui Mateiu I. Caragiale mag sau iniţiat, într-un cerc de Fraţi-Cavaleri, stăpîni pe cifruri şi mijloace, pe cît de solidari, pe atît de misterioşi. Aera nova desemna, în linii precise, un mănunchi de reguli de conduită ţintind dezintoxicarea şi recuperarea insului, dedat cu oarecare exces vieţii bune. El urmărea o reluare în posesiune, prin regim, în vederea încheierii procesului de „descanaiare", ţel mai vechi, căci ideea descanaierii îl preocupa încă din adolescenţă. Amănunt semnificativ pentru seriozitatea examenului, Mateiu nu mai învinovăţeşte lumea înconjurătoare de insuccesul suferit, ale c^rui cauze le află în sine. Substanţa insuccesului, însă, îi rămîne învăluită, rădăcinile răului nu se lasă smulse, recidivele îl demoralizează. Iată şi simptomul, printre altele: în plină cură de vindecare prin spirit, subiectul regretă cu aceeaşi acuitate de dinaintea revelaţiei ratarea loviturii, cei 80 000 de lei pe care ar fi putut să şi-i însuşească, fără risc şi efort! Prin urmare, reforma nu atingea zona revizuirilor morale, ci acuza erorile de perspectivă ale trecutului, pe coordonatele odată pentru totdeauna fixate în perioada digerării lecturii Arivistului. Aruncarea din nacelă a buteliilor cu vin şi a butoiaşelor cu bere, a proviziei de ceai şi cafea, a pachetelor cu tutun dovedea spasmul unei voinţe vulnerate, geloasa aplicare asupra singurului tărîm rămas sub control: propria-i persoană. Fie din pricina maladiei care se instalase şi pe care, pesemne, o favoriza brusca schimbare a regimului arderilor, de pe urma părăsirii unor deprinderi înveterate, fie din cauza rapidei îmbătrîniri a unui gerontofil cu senzualitatea complet inhibată, comunicatele de triumf prin respectarea noilor oprelişti sînt dezminţite chiar de a doua zi. Relatările ce succed, în Jurnal şi Agenda, consemnărilor bunelor momente de luciditate numesc tot mai apăsătoare stări de depresiune melancolică. Pasiunea nestăvilită pentru E. B. îşi va fi avut şi ea partea demolatoare, cu toate că se înscrie mai curînd între etapele dezarticulării unui sistem de apărare străpuns pretutindeni. în fine, acţiunea contrariilor, în ultimii ani de viaţă ai scriitorului, devine tot mai nocivă, unitatea ce se naşte din ele, mai problematică. Bărbatul galant care trimite 120 de garoafe femeii de care este îndrăgostit, minţindu-se că vrea să o seducă la rece, întocmeşte apoi lista cheltuielilor în pierdere, în lei şi monedă divizionară, plănuieşte răzbunări meschine - galicism mult prea literal tradus prin „a pune un iepure" etc. La o reînnoire prin artă nu a meditat, totuşi aceasta ar fi putut fi calea. Afirmaţiile din presa vremii că ar fi căzut fulgerat pe cînd lucra la o operă de mari proporţii - capitală, în limbaj gazetăresc -ţin de mitologia profesiunii, ca şi basmul, tot pe atunci închegat, că Mateiu I. Caragiale s-a stins din viaţă fără să fi fost îndeaproape cunoscut de nimeni. Ultima însemnare din Jurnal (25 februarie 1935) încheie, cum spuneam, actul de acuzare la adresa părintelui său, probă că, departe de a se fi limpezit, omul lupta din XXX greu cu fantasmele sale. Cea din urmă însemnare din Agendă, antedatată 28 iunie 1936, trecea în revistă Ordinele primite şi propunea un memento de aniversări. în îndreptarul anului al cincizeci şi unulea de viaţă, sub deviza precumpănitoare - cave, age, tace - se rînduiau, cu mici variaţii, aceleaşi indicaţii de comportament din anii precedenţi. Cea din urmă: Style. (Deci ca o deprindere, şi încă pusă sub observaţie, nu ca un firesc dar al genelor, cu toată majuscula!). Dar, la 17 ianuarie 1936, la orele unu noaptea, Mateiu I. Caragiale înceta din viaţă, în urma unei congestii cerebrale. Semnele premonitive nu-1 înşelaseră, dar teoreticianul nu izbutise să exorcizeze moartea, prin magnetismul spiritului. Vom nota gestul văduvei, în acord cu opiniile defunctului, de a împiedica ţinerea de discursuri laînmormîntare. Dintre necroloage, cel al Margaretei Miller-Verghy, unde credincioasa prietenă vorbeşte de robusteţea fizică a lui Mateiu I. Caragiale, clădit să trăiască o Sută de ani, de dragostea lui pentru natură, de vocaţia sa de cultivator al pămîntului, i-ar fi plăcut probabil ilustrului dispărut: pare dictat de el. în donaţia pe care Marica M. Caragiale a făcut-o lui Saint-Georges, pe lîngă acte şi manuscrise a alăturat articole din periodice, cupuri, precum şi stocul de mesaje de condoleanţe. în zecile de scrisori şi cărţi de vizită, cele mai multe de la prietene ale Marichii, defilează nume răsunătoare ale protipendadei: Argetoianu, Băicoianu, Bossy, Budişteanu, Berindei, Băbeanu, Cemovodeanu, Eco-nomu (Lakeman), Filitti, Mânu, Mitilineu, Ottescu, Rosetti - o întreagă formaţie pe care, cu osîrdie, Mateiu ar fi trecut-o în Efemeride, într-o ideală perindare fără sfîrşit a timpului. între telegrame, una anume, prin laconismul celor trei cuvinte, reţine indefinit atenţia: „Bunul lui Uhry“... Dacă, încă din adolescenţă, Mateiu I. Caragiale îşi propunea să devină scriitor şi-şi anunţa chiar prietenul, pe N. A. Boicescu, a fi scris o mare parte dintr-un roman de moravuri - în limba franceză - ceea ce ştim cu siguranţă este că, în aceeaşi perioadă, începuse să scrie versuri. Ciclul Pajere, debutul liric al poetului, versurile sale dintre anii 1904-1914, primă şi unică tentativă, a fost pregnant caracterizat de către chiar autorul ei, în mai tîrziul roman Craii de Curtea-Veche, drept „o minunată tîmplă de icoane", cu precizarea că migălise la acea operă cu o osîrdie aproape cucernică. Placheta cuprinde douăzeci de piese lirice, dintre care 15 sonete, unitatea fiind asigurată prin confluenţa factorilor tematici şi de realizare artistică, şi unii şi alţii concentraţi şi exclusivi, iar aceasta în ciuda a două evidente straturi de inspiraţie, corespunzînd la două vîrste poetice şi, în subsidiar, la două modalităţi de creaţie în registre oarecum diferite. Una dintre vîrste, dominată de motivul dinamic al cuceritorului barbar, întemeietor de seminţie {Lauda cuceritorului, Prohodul războinicului), perpetuat în chipul voievodului înfrînt, dar nu şi dezarmat {Noapte roşie) sau preschimbat în umbră resipiscentă (Sihastrul şi umbra), alternează cu o alta, mai izbutită estetic, mai matură, dar mai statică, a „icoanelor" propriu-zis, tematic caracterizate de sonetul Curţile vechi. Este vorba de un octuor de portrete, alcătuind miezul culegerii: Călugăriţa, Boerul, Aspra, înţeleptul, Tnntorul, Cronicarul, Domniţa, Dregătorul XXXI Modalitatea preferată de exprimare este a invocării impersonale, manifestată în ambele categorii de circumstanţă - şi chiar în Lauda cuceritorului, unde vocea care-şi preamăreşte stăpînul e a unui anonim - iar cea secundară grăieşte la persoana întîi, în Clio, Grădinile amăgirii, întoarcerea învinsului, Mărturisire, Dormi, Singurătatea, elegiac, dar pe un ton minor, nedeliberat vetust. Dimpotrivă, vetustitatea vocii impersonale este programatică, sacrală, certificînd o opţiune şi chiar o concepţie filosofică a existenţei, de tip contemplativ. Forma fixă a versului - sonet, terţine, catrene, maşinăria poemelor lungi, în strofe regulate - înlătură orice bănuială de procedee moderniste la poetul care apărea pe deplin format, în limitele sale, încă din 1904, şi ca atare închis la chemările unor tendinţe care tocmai se dezvoltau, în direcţia versului liber, a instaurării de ritmuri nedebitoare rimei etc. Cu atît mai lesne se dă pe faţă inspiraţia livrescă, de un tip mai nou însă decît la înaintaşii săi în teme istorice, ca Gr. Alexandrescu ori Dimitrie Bolintineanu. De unde apropierea ce s-a făcut cu Dimitrie Teleor, mai modern acesta, însă slujit de o conştiinţă estetică inferioară. Nexul artistic, aşa cum rezultă din sonetul ce prezidează ciclul, Clio, ar fi, la o primă vedere, ispitirea trecutului, în scopul resuscitării lui, prin alte mijloace decît sursele istorice (livreşti), şi anume prin medierea intuiţiei simpatetice, care deschide poarta simbolurilor. Citirea naturii ar întinde cheia istoriei, ceea ce echivalează cu tema unei revanşe a naturii, prin calitatea acesteia de a se reproduce revenitor. E vorba de o anumită natură, deci, de un tezism mai complex decît simpla comuniune cu firea, în clipe de elevaţie. Consecinţa este că fermecătorul tablou naturist, de genul „utpicturapoesis“, nu spune nimic poetului, încît nu vom întîlni în opera sa lirică succesiunea anotimpurilor sau slăvirea miracolului firii, izvorul, muntele sau marea, elementele, ci acea natură anume ce înfăptuieşte miracolul întoarcerii în vreme, iar timpul acesteia este amurgul şi noaptea, amurgul rug de purpuri, noaptea roşie, iluminată de incendii, tragică prin urmare, purtînd stigmatele osîndei, solidară omului, păcatului acestuia. Imaginea norilor îngrămădiţi, în care ochiul vizionarului citeşte (descifrează!) o încleştare de pajere cu zgripţori, a dezmorţit multe condeie critice, nu întîmplător, şi ea poate fi interpretată la mai multe niveluri, de la cel elementar al oricărui conflict între entităţi rivale care-şi revendică un teritoriu, pînă la metafora lui Gaston Bachelard (Z Air et Ies Songes), discernînd în îngrămădirea de nori o scară la cer! Oricum ar fi, în lirica mateină, natura e un dat uman, cu specificarea că, în schimb, omul este categorial, ilustrativ, ca frunza trecător, perpe-tuîndu-şi damnarea existenţială, dacă nu chiar cea originară. Melancolia celui care contemplă cu scepticism devenirea naturii umane primeşte o compensaţie dulce-dureroasă în spectacolul naturii însăşi, al acestei naturi angajate, încît în sonetele lui Mateiu, cunoaşterea naturii devine o mare alegorie istorică, producătoare de piese omeneşti asemănătoare figurinelor de orologii, animînd din tumul primăriei piaţa cetăţii. Comportamentul Domniţei, Asprei, Cronicarului este canonic, de scurtă poză în faţa privitorului, clipă de şoc în vederea căreia păpuşa e înzestrată cu toate însemnele după care poate fi identificată, înainte de a se retrage de-a-ndaratelea, cu efect, în ramă - sau în raclă. Personajele nu au onomastică dar au XXXII rang, clironomie, fiinţează prin şi conform rangului şi tot prin mijlocirea acestuia li se adresează şi destinul, pe un număr de trepte, acordîndu-le năpastele ce nu pot lovi decît de la o anumită înălţime sau satisfacţiile pe care nu le pot visa muritorii de rînd. O asemenea societate, din mai multe secole ale unei aceleiaşi fizionomii istorice, nu pretinde nici toponimie - în sonetul La Argeş chiar, reperul peisagistic de recunoaştere e nul, iar exemplul unic. Concepute emblematic, aceste marionete au numai identitatea mesajului lor concentrat, hieratic, care este acela al sensului amalgamat al binelui şi răului în fire - în istorie, dacă firea este istorie - al convieţuirii într-o singură alcătuire a contrariilor de neîmpăcat, într-o încleştată dispută, al unui tragism de fapt, implicit. Poetul nu este deci slăvitorul vreunei epoci de aur, nu cîntă aurora de la Rovine, nu doineşte timpii inocenţei, el se statorniceşte într-o istorie de la început corodată de morbul corupţiei, al extincţiei. Cuceritorul moare săgetat prin trădare, care există dintotdeauna, virtutea lui fiind o cruzime fără margini, pe care o vor pierde , urmaşii, cruzi şi ei, dar nu îndestul! Viziunea aceasta, dominantă şi foarte limpede exprimată în Pajere, nu este generală: pe alocuri nota idilică (parodică?) îşi face loc: „Şi-n tăinuita culă, ţintind priviri viclene,/Zîmbesc către domniţe boeri cu lungă barbă,/Purtînd pe naltă cucă surguciu cu mîndre pene“ {Curţile vechi), marcînd, ca la orice artist, tirania inspiraţiei, vacanţa ideologică. Aşadar, pe alocuri, tema norocului schimbător (fortuna labilis) este lăsată deoparte; dar ca o excepţie. Faţă de tehnica de frescă a Pajerelor, poeziile mai personale, dar mai departe hieratice, din categoria Laudei cuceritorului ies din cadrul amintit, printr-un anume dinamism epic. Cuceritorul nu are a ispăşi păcatele înaintaşilor, el este, şi chiar din punctul de vedere al eredităţii, pur, liber, nou (homo novus), avînd cîmp deschis pe/itru comiterea fărădelegilor al căror stigmat va veşteji spiţa urmaşilor. Paradoxal, nici aceştia nu vor plăti atît crimele înaintaşilor, cît propria incapacitate de a spori infernalul portofoliu. Ei sînt păsări de pradă, pajere, trăind din omor şi jaf, şi pier atunci cînd o specie încă mai lacomă - zgripţorii, altfel de pajere -îi atacă, de la neam la neam. Imaginea din Clio, a respectivei încleştări, seîntîlneşte şi în ciornele, datînd probabil din aceeaşi perioadă, ale primei încercări romaneşti a lui Mateiu, vizînd prăbuşirea copacului Măgurenesc. Bătrîna Ana (Măgureanu), părăsind ţara, priveşte pe geamul vagonului norii, învolburaţi în încleştare. Mateiu a transpus în versuri o metaforă pe care o şi crease, în proză, întocmai cum avem şi o versiune în proză a Curţilor vechi - fragmentul Les vieilles residences. împrejurarea ne spune multe despre•conceptualitatea poetului, despre statornicia şi puţinătatea motivelor sale artistice, cu o atît de marcată pondere. Avem de-a face, astfel, în Pajere, cu un timp mitic, căruia îi succede altul parabolic, acesta în atingere cu prezentul din poeziile de lirism intimist. Migălitele chipuri omeneşti, pe care heraldistul le realiza şi în acuarelă, apar asemeni figurilor de tarot, cărţilor de joc cu capete răsturnate. Domniţei!i răspunde Aspra- o domniţă care s-a realizat, se ştie cu ce foloase! înţeleptuluii se aşază vis-â-vis Cronicarul, primul poate analfabet, al doilea neştiutor în arta de a trăi, Trîntorului becisnic îi revine Dregătorul neobosit - în rele, iar Călugăriţa îşi află un corespondent ideal în Boer. Iconic, XXXIII personajele nu apar în perechi, fiind mute şi singuratice, cu toate că se supun acelei dialectici care le opune prin asemănări. Tehnica contrastului operează din plin şi va fi o constantă a personajelor prozei mateine din contemporaneitate, o dovadă în plus a fidelităţii creatorului faţă de plăsmuirile sale. Persistenţa prototipurilor va asigura unitatea caracteristică a întregii opere mateine, poezie şi proză. în Pajere, panopti-cum-ul figurativ alcătuieşte un compendiu istoric ce-şi suficiază tipologic, ba compune chiar o istorie fabuloasă, de o certă tendenţiozitate, a cărei atmosferă îl apropie pe Mateiu I. Caragiale, ca precursor însă, de curentul gîndirist, căruia, artistic, i-a supravieţuit apoi. Intr-adevăr, pendulul bate timpii echivoci ai unui impas metafizic în fond, un fel de rău fără nume, cum a spus mai tîrziu Lucian Blaga, colorînd tărîmul şi oamenii pe care acesta îi naşte. Un spaţiu inviolabil, înlăuntrul căruia sînt simultan enunţate o teorie a imaginarului (şi deci şi a artei, literaturii î) şi o implicare a creatorului în eposul naţional. Sub acest raport, Pajere reprezintă o operă de o remarcabilă valoare, pe care am putea-o socoti la capitolul celor mai izbutite sonete din literatura românească, dacă am comite eroarea de a le categorisi la capitolul, minor, al sonetismului. Curţile vechi fac legătura între poeziile cu aspect .formal parnasian, impersonale şi „reci", şi cele îndatorate simbolismului, în care eul liric întreprinde efortul „fierbinte" de a se exprima, cu directă trimitere la sine, sforţare ce displace într-atît firii poetului, încît o temperează, anulînd-o în parte, prin varii procedee. în Grădinile amăgirii, în întoarcerea învinsului, eul poetic se adresează sieşi ca unui terţ, cultivînd cea de a doua persoană. în Dormi, această a doua persoană nu-i mai aparţine deloc, este o defunctă, concentrată replică, dacă vrem, în meşteşug, la Mortua est! în Sihastrul şi umbra, eul divizat dialoghează, dublul său provenind din categoria „icoanelor" istorice, încît o punere în discuţie a propriei condiţii avem numai în Singurătate unde, însă, întregul eu, prin vocile sale reunite, face corp comun cu personajele din sonetele figurative: „Că margini nu cunoaşte păgîna-mi semeţie,/Afară de trufie nimic n-avut-am sfînt,/Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie..." etc. De altfel, în aceeaşi tehnică a dipticului, Sihastrul şi umbra şi Singurătate se dispun la un loc, întocmai ca toate celelalte piese din Pajere, în aceeaşi viziune binară, cu excepţia uneia singure, purtînd titlul lipsit de echivoc: Mărturisire, Din întreaga operă poetică a lui Mateiu I. Caragiale, Mărturisire propune unica introspecţie nemijlocită, mai precis singura declaraţie despre starea proprie, la persoana întîi vorbind, adică în modalitatea lirică directă. Numai aici şi atîta şi-a îngăduit poetul să spună: „Sufletu-mi e o..." şi „Sufletu-mi e un...“, cu atîta concreteţe cîtă admite instrumentarul simbolist. Este un caz fără precedent de pudoare lirică sau, eventual, de mascare, întrucît, lăsînd la o parte modalitatea persoanei întrebuinţate, mesajul liric este mai departe unul general. Dar economia extremă a propriei persoane ca erou liric demonstrează clar împotrivirea tenace a unei firi aristocratice faţă de exhibiţionismul de structură al artistului liric, explicînd şi din care motive anume, poetul şi-a încheiat activitatea cu Pajerele. Pur şi simplu, istovise căile de deghizament, dăduse de fundul garderobei, XXXIV încît mai departe ar fi însemnat să se expună nud, ca statuia amiralului, pe soclu, ceea ce nu intra cîtuşi de puţin în vederile sale. Cu greu smulse, versurile cu caracter intim (şi nu intimist, căci şi acestea sînt atît de puţin personale pe cît e posibil!) sînt şi .cele care datează, fiind cele mai lăsate pe seama genului, în voia metricei şi a unei foarte convenţionale simbolici. Fiindcă este de remarcat că în autoportret, poeail este mai debitor decît oriunde locului comun -sufletul ca o mare moartă, ca un turn în aiină, ca o floare rară, ca o cîntare îndepărtată, ca o candelă uitată, tot atîtea simboluri tocite, grafiind un eu global şi nu un profil, deci o evaziune din unica apariţie în cîmp deschis! Iconarul acceptă regula anonimatului, ca unul care respectă canoanele, cu toate că nu s-a putut abţine să se schiţeze şi pe sine, sub un veşmînt sau altul. Este un fapt banal acela de a recunoaşte în personajul liric pe autorul lui, pe cît de adevărat ar putea fi şi, în esenţă, de neinteresant, însă nu putem să nu fim frapaţi de asemănarea tipologică a tuturor personajelor masculine şi feminine, din Pajere, cu Mateiu însuşi şi apoi, chiar între ele, în consecinţă. Reprezintă acest factor unificator, de sinteză, fructul concepţiei artistului sau numai mizeria funciară a unei obsesii? Iată o întrebare fără răspuns... Măiestria artistului se revelează prin contact şi se relevează prin inventarierea mijloacelor sale stilistice. Acestea sînt, manifest, dintre cele mai obişnuite, cu eliminarea gradaţiei în profitul poantei, pe de o parte, pe de alta implicînd eliminarea metaforei în avantajul comparaţiei. Epitetul, desprins din text, ca adjectiv/adverb, cel puţin, e de-a dreptul dezarmant, tot ce poate fi mai puţin artistic: „vedenii strălucite",„uriaşe stoluri",,,obosit suflet",„negrul văl al nopţii" - numai în sonetul Clio. Cu toatele aparţin unui versificator tradiţionalist ce nu a cunoscut măcar experienţa eminesciană, unui întîrziat post-paşoptist care emite „zale-aurite", „mîndrul sînge", „aprigul chin", „visul spulberat", „năprasnica văpaie", „deşarta mîngîiere". Sintaxa este prozaică, mecanic arhaizantă („Mult bătrîn e...“ - Boerul; „Bătiînul amintirea îşi deapănă şi-o scrie" - Cronicaml), rima e predominant săracă, de felul văpăi-văi, senine-line, sbor-uşor, unele versuri par alexandrini tălmăciţi trudnic: „Nu te lăsa ca pradă să cazi înstrăinării", şi este sigur că nici o intenţie parodică n-a prezidat creaţia mateină, sinceră în esenţă, adică răspunzînd unei convingeri. Singurul simbol de certă originalitate este cel din Clio, al încleştării dintre pajere şi zgripţori, rapace de acelaşi soi. Este, astfel, de înţeles, puţinul caz pe care l-a făcut critica contemporană poetului, de Pajere, Chiar susţinătorul său cel mai advocaţial, Perpessicius, care a fost şi editorul Pajerelorin volum, nu scrie în prefaţa sa la ediţia de Opere, Mateiu I. Caragiale, din 1936, decît aproape un rînd despre Pajere, „stihuri dăltuite voevodal". Tot atunci, E. Lovinescu, în cel de al treilea volum al său de Memorii, scria că arta lui Maţeiu s-a concentrat într-o singură carte, numind Craii de Curtea-Veche şi analizîn-du-i incantaţia, coloarea, pitorescul, tonul evocator, larg muzical, suavităţile poetice, dar trecînd sub tăcere premergătoarele Pajere, Pompiliu Constantinescu numea ciclul matein „dîrz exerciţiu de strictă poetică parnasiană", pe cînd G. Călinescu, văzîndîn Pajere nişte „portrete bizantine", le aşeza deasupra creaţiei lui Teleor, dar imitate după acesta. Mai receptiv, Şerban Cioculescu sonda sursele inspiraţiei formale matei- XXXV ne în sonetele lui Heredia, pentru ca tocmai în deceniul al optulea să le declare cele mai înalte sonete ale liricii româneşti. în schimb, Vladimir Streinu amintea că autorul Pajerelorie considerase ca pe o experienţă de tinereţe şi le caracteriza drept „frînturi dintr-o frescău. Or, remarcabilă şi din plin izbitoare la Pajere este calitatea lor estetică nouă, rezultînd din fuziunea unor materiale puţin valoroase în sine şi dintre cele mai curente. Poetul deţine imperios o zicere proprie, un ritm poetic inconfundabil, suveran şi pregnant, în paralel cu o plastică dintre cele mai rafinate, ce înfrînge mijloacele folosite la realizare, supunîndu-le unei viziuni. Sonetele lui Mateiu Cara-giale au o muzicalitate directă şi una secundă, mai insinuantă, ambele, suprapuse, nasc relief, taină, multiinterpretabilitate. Pentru criticul-lector al zilelor noastre, familiarizat cu opacizarea sunetului în vers, cu voitele poticniri ritmice, cu aspectul de tronson al produsului poetic, programatic nefinisat, cu lirica despletită sau, dimpotrivă, concentrată în aşchii de gheaţă şi în cristale ultime, împăcat cu desacralizarea artei poetice, sonetul matein atinge miracolul unui echilibru aproape carnal, unde contrariile se congratulează, într-un efect euforic ce scapă analizei la pas şi care mai că întunecă mesajul etic şi istoric, profund rezervat, al culegerii. Pajerele pot fi, prin urmare, cu egală justificare, coborîte jos de tot, ca un exerciţiu preliminar, şi atunci poetul Mateiu I. Caragiale este căutat în ceea ce s-a numit, cu o licenţă, proza sa poetică, din Rememberşi din Craii de Curtea-Veche, sau înălţat cît de sus, pe tronul marilor noştri poeţi. Caracterul exemplar al liricii mateine îndeamnă la nota maximă, particularitatea sa îngustă, la verdictul mediocrităţii. însă tocmai de mediocritate nu poate fi vorba în Pajere, care reclamă totul sau nimic. Orice antologie a liricii româneşti care ar ignora sonetele mateine s-ar sărăci ireparabil şi fără motivaţie. Obşteasca împrejurare că Pajerele cheamă fiecare generaţie de cititori la o lectură proprie certifică anume caracterul clasic al acestei lirici, exemplu rar de product artistic în care autorul a izbutit exact ceea ce şi-a propus. Dacă Remembernu s-ar constitui într-o creaţie atît de singulară în chiar opera lui Mateiu I. Caragiale, atunci am putea spune că toate temele viitoare ale prozei mateine se află in nuce în Pajere, iar unele dintre ele îndeaproape vestite, asemeni motivelor muzicale ce se construiesc pe parcursul unei simfonii, după ce nuclee şi părţi din ele au răsunat de la primele măsuri. Dacă în Pajere, Mateiu I. Caragiale a practicat ceea ce George Steiner {După Babei) numea „strategia acumulării de trecut", Remember, conceput în perioada cînd artistul scria încă versuri, cu mitologia personală ştiută, şi cînd probabil că-1 concepuse pe Mihnea IV, vlăstarul din urmă al copacului măgurenesc, reprezintă mai departe o meditaţie pe seama trecutului. Al unuia îndepărtat, omagiat ca şi înainte, al celui apropiat, pus sub acuzaţie, sub semnul decadenţei. Trecutul depărtat este reînviat prin mijlocirea unui personaj iscat, parcă din pînzele pictorilor de epocă, personaj care, de altfel, se recomandă ca Aubrey de Vere, urmaş al unei familii de impresionantă vechime, trecutul apropiat prin medierea unui Povestitor, care glăsuieşte la persoana întîi. Conflictul dintre timpi se va rezolva în favoarea tainei, adică a celui îndepărtat, trecutului apropiat, punte şi teren de contaminare, i se va aplica tactica XXXVI pămîntului pîrjolit, prin care va fi împins în zona fabuloasă a indeterminării, un mod artificial dar sigur de a fi, la rîndul său, învechit. Cît îl priveşte pe eroul povestitorului, pe sir Aubrey de Vere, acesta va suferi tratamentul pe jumătate cucernic, pe jumătate crud, decelabil şi la personajele din Pajere, autorul, pe mîna povestitorului, rămînînd acelaşi slăvitor necondiţionat, dublat de un impenitent denigrator, trăsătură mateină tipică. Eroul propriu-zis al nuvelei, povestitorul, anonim şi cu zgîrcenie dezvăluit, ni se va impune totuşi ca o personalitate, prin ceea ce are fatal comun cu autorul - darul de a povesti, spiritul analitic şi o concepţie filosofică implicită. Cum Remember este o naraţiune în două personaje, cele ce se întîmplă (sau nu), între acestea, desemnează aria de acţiune şi de introspecţie a nuvelei. Aceasta, dacă vom lectura Remember oarecum eliberaţi de eticheta care chiar de la apariţie i s-a lipit foarte adeziv, şi conform căreia ar fi un pur fapt poetic - Al. Bădăuţă, 1924. Reluată în termeni dezvoltaţi, această opinie cercetează intenţionalitatea autorului, spre a decide că acesta a reuşit pe deplin operaţia alchimică de a preschimba un fapt divers într-o operă de artă. într-un asemenea caz, Remember a fost pretextul unei plăsmuiri artistice nealterate de ispita profanatoare a realului. (De fapt, intenţia autoailui nu ne este cunoscută, după cum este posibil ca opera să fi depăşit planul volitiv al autorului ei.) Remember ar fi documentul cel mai probant al unei estetici implicate, un soi de manifest conţinînd şi probarul său. Atunci, în personaje l-am descoperit pe Mateiu I. Caragiale „voind să povestească o întîmplare şi lovindu-se de misterul ei“. într-o lectură de computer, Remember relatează cu precise delimitări, pe un ton descriptiv-analitic, scurta întîlnire dintre un anonim care spune „eu“ şi un straniu tînăr, poate aristocrat, dar cu siguranţă britanic, fermecător, însă cu moravuri dubioase. Scurtă relaţie, fiindcă un eveniment din afară, brutal, curmă ceea ce ar fi putut să conducă spre o prietenie adevărată sau orice fel de altă relaţie, în absolut. Povestitorul alege anonimatul pentru că, adresîndu-ni-se pe larg, este îndrituit să cultive artificiul că îl cunoaştem îndeajuns, truc vechi de cînd lumea. Eroul, de partea opusă, căci se alcătuieşte prin contrast, rămîne mereu enigmatic, cum îi stă bine şi unei opere de artă un anumit grad de nedesăvîrşire sau un colţ de întaneric. Cti alte cuvinte, asemeni celebrului Dorian Grey, şi Aubrey de Vere iese dintr-o cadră, traversează sala şi reintră într-o altă ramă, plasată mai sus pe zid. Tema ar fi a aventurilor comunicabilităţii, a avatarurilor identităţii, a măreţiei şi mizeriei aparenţelor, cînd om şi imagine se concurează, parabolă a inanităţii cunoaşterii şi a suveranităţii contemplaţiei, iar subiectul, cîteva deplasări pe eşichier a două piese în culori contrarii, însă aparţinînd aceluiaşi joc. în acest stadiu (sau consens) al lecturii, în Remember se moare dar nu se trăieşte, pentru că mînuitoail parabolei ţinteşte în principal ecloziunea unui stil de expunere, unde convenţia exclude tot ceea ce ar putea perturba autoritarismul unei maniere. Fantasticul ar fi subsumat, chiar dacă nuvela nu revendică genul, ci fiindcă prin el circulă mai liber un anumit curent de realitate. Ca povestire pur estetă, din care nici un cuvînt n-ar putea fi clintit de la locul său şi unde deplasarea de virgulă surpă castele, Remember constituie, într-adevăr, o reuşită fără concurenţă, cea mai înaltă din literatura noastră, punct favorabil de contact cu arta mondială. XXXVII Orice altă lectură, în căutarea filonului emotiv, a zăcămîntului chiar, pretinde o colaborare în diferite grade cu Autorul, inacceptabilă cîndva, familiară astăzi cînd autorul este confiscat în fondul nostru afectiv. Dacă îl socotim pe Mateiu I. Caragiale contemporanul nostru, îi sîntem datori un asemenea excurs din care, cu autoironie, vom spune că va afla şi el unele lucruri noi despre sine şi arta sa. Vom afirma atunci că în Remember se povesteşte, de către un Confident concediat, istoria unei speranţe înşelate (Marile speranţe I), a trădării unei convenţii, a evaziunii în moarte a celuilalt, dramă strîns înfăşurată în şapte văluri de către mult vulnerata sensibilitate a povestitorului. Doi tineri străini de Berlin se întîlnesc în această metropolă şi, în felul lor, leagă o prietenie sprijinită pe comuniunea de idei şi gusturi artistice, ca şi pe o anumită disponibilitate, care însă nu e aceeaşi la amîndoi, fiindcă, aşa cum sîntem avizaţi, diferenţa dintre floarea de grădină şi cea de cîmp depăşeşte asemănarea. Tot astfel, în fapt, numai Confidentul este liber, celălalt, care s-a înfăţişat sub numele evocător-impunător de Aubrey de Vere - nume de moştenitor, de urmaş, de platnic pe tărîmul eredităţii, totodată -, are cel puţin două servituţi agravate de avere, de nume, frumuseţe şi o ieşită din comun inteligenţă şi cultură. în ideea că moartea lui Aubrey de Vere e o tragedie, transcenzînd faptul divers, am recurs la o schemă clasică, conform căreia Confidentul reprezintă vocea raţiunii împotriva pasiunii. în el vorbeşte posibilul împotriva imposibilului, eşecul său îl constituie eroul însuşi, îi este în orice caz contingent. Confidentul tinde întotdeauna să mediatizeze alternativa; faţă de erou el „deschide" secretul, defineşte în erou punctul exact al dilemei sale. Riguros, eroul nu face din viaţă o valoare, spre a fi salvat. El are a alege între a fugi sau a aştepta, pe cînd Confidentul îi oferă soluţia antitragică - a trăi. Confidentul mai are şi rolul de a se opune alibiurilor eroului, cu care acesta îşi maschează vocaţia eşecului, adică o ratio externă tragediei. în Confident se postfigurează acel soi de valeţi frondeuri care se opun regresiunii psihice a domnului şi stăpînului lor, propunînd o dominaţie „suplă şi fericită" a realităţii. Poate că acesta a fost resortul profund al portretului pe care G. Călinescu, bolnav de clasicităţi, l-a făcut Autorului, în celebrul său Tratat de istoria literaturii. Să prevestească începutul atît de senin al nuvelei Remember; legănat pe vis, o tragedie? Doi tineri s-au cunoscut neregulamentar, adică neprezentaţi. Confidentul e mîndru, nu solicită noii cunoştinţe nici minime precizări de identitate, supus cum este fatalităţii de a o fi plăsmuit încă înainte de întîlnire, atunci cîndN, în galeriile muzeului, privise tablourile în care acelaşi tip omenesc, foarte caracterizat ca rasă şi rang făcea schimb de fizionomii ce nu erau totuşi lipsite de trăsături. De altfel, în paralel, Povestitorul nu poate nici el mărturisi ceva despre viaţa şi identitatea sa, afară de banale informaţii privind starea sănătăţii şi deplasării ocazionale. Aubrey de Vere îl va momi totuşi pe competitorul său, cu relatări de călătorie şi lecturi istorice, tratîndu-1 cu amenitate, de la egal la egal, ceea ce, fireşte, nu-1 costă nimic, în prezumata gratuitate a oricărei prietenii intelectuale - un teren de antantă aparent deschis la maximum, în realitate;strimt şi necesitînd fie instalarea unui raport de forţe favorabil, fie timp, pentru o afecţiune profundă. Că o asemenea afecţiune luase naştere încă de XXXVIII la prima vedere, naratorul o va nega cu tărie, mişcare trădînd acut punctul slab al referatului său. Cei doi se văd numai ziua, cînd practică un inocent ceremonial de fini consumatori la o rachierie olandeză. Cum însă noaptea urmează zilei,- un penibil incident răstoarnă tihna cuplului, Confidentul face descoperiri pe cont propriu, de pe urma cărora un raport de forţe nou pare că se va impune. Invertit, androgin sau doar maniac al deghizamentului, Aubrey de Vere va rupe pactul onorabilităţii, în privinţa căruia beneficiase de tot creditul. Este chiar împrejurarea care titularizează un Confident. însă Aubrey de Vere se sustrage prin moarte încheierii pactului de confidenţă. Este cu atît mai lesne de înţeles refuzul obstinat al Confidentului concediat în chiar clipa cînd aştepta să-şi ia în primire postul, de a afla din exterior împrejurările morţii celui care i se recomandase drept Aubrey de Vere, şi de ce i-a convenit mai mult să-l considere pe defunct un personaj de vis, o plăsmuire, cum mai fusese, înainte de a i se fi înfăţişat în carne şi oase, ca bărbat mai întîi, apoi ca femeie. Naratorul şi-a întocmit un referat,,o pledoarie, act de apărare, adică de disculpare, cu punctele fierbinţi cît mai oportun răcite, iar deliberarea se dă pe faţă de la primele rînduri, care rescriu sfîrşitul declaraţiei. Dar, ca să zicem aşa, mortul are viaţă lungă şi încercarea de a-1 evacua, de a-1 lăsa în urmă cu profit, întîmpină dificultăţi intime, uşor de înţeles. Zadarnic aşterne povestitorul vălul deriziunii asupra unei întîmplări pe care o poate dori sincer un simplu fapt divers (atroce!), inutil preîntîmpină acuzaţii care se pregătesc să prindă corp, nu-i rămîne altceva de făcut decît să încerce imposibilul, remodelarea trecutului, exorcizarea lui. Dar negarea în bloc a realităţii e o soluţie a disperării şi Văduvul îl va reîntîlni pretutindeni pe necredinciosul Aubrey de Vere, în mireasma de garoafe plutind într-un local oarecare, în aluzia fugară a unui conviv de ocazie, la simpla ivire a unui bilet insipid, bilet de scuze care, însă, îi reaminteşte cît de puţin fraternizase floarea de grădină cu cea de cîmp. Şi răzbunarea va fi promptă, biletul distrus, Aubrey de Vere ucis a doua oară, în efigie. într-o asemenea lectură, povestirea are o motivaţie psihologică dintre cele mai valide, este chiar întreprinderea relegării unui episod central din existenţă, declarat mai întîi drept marginal, obiect de nostalgice rememorări, apoi transmutat în zona de dincolo de bine şi de rău a visului, unde morala e a senzaţiei, a impresiei, a capriciului. Ca o ultimă măsură, urmînd disperării placide, se aşteaptă ca moartea naratorului să spulbere umbrele care cresc ale unei partide pierdute, unică în privinţa şansei. Bineînţeles că într-un asemenea scenariu coerent, răspunzînd tensiunii reale a textului şi reîntronînd elementul emotiv, fără nici o trimitere la pasiuni abisale sau la preceptele tatii Freud, semnalul de la încrucişarea drumurilor rămîne superbul epigraf, faptul divers, cursă infantilă din recuzita romanului detectivistic, cu care prozatorul avea să mai cocheteze. Aubrey de Vere, Sir sau Arlechin, putea tot atît de bine să se împuşte din greşeală la o vînătoare, să lunece sub un docar pe vreme de ceaţă sau să cadă pradă unei necruţătoare maladii exotice, dezertarea sa ar fi rămas aceeaşi, ca şi sancţiunea. Incriminat este, în referatul Povestitorului, Destinul însuşi, cel care seceră cu ochii închişi, dînd cu o mînă şi luînd cu alta. Mai precis cel care a acordat nedemnului fiu XXXIX risipitor ceea ce, cu mai substanţial folos ar fi putut dărui fiului celui mai cuminte, izgonit din situaţie, din avere, din partidă. Dar acesta este un al treilea scenariu, deja scris şi transcens, într-o analiză noetică fixată pe imaginea tatălui, pe o lectură a enigmei sfinxului, a emblemelor, forare la acele profunzimi, unde productul scos la lumină nu e mai puţin costisitor decît complicaţia unei prea sofisticate aparaturi. Cu sfârşitul nuvelei, prin care urmele sînt şterse sau se simulează ceva în această direcţie, o tragedie se încheie, una modernă şi nu raciniană, dar nu mai puţin eternă, tragedie care, prin tensiune, concentrare şi gravitate înlătură obrăzarul indif erenţei de pe chipul unui Povestitor aparent neparticipativ, artist al contemplaţiei, martor ocazional, un tăcut destul de volubil şi un vorbăreţ cam tăcut, gimnast al ipotezelor, maestru al eschivei... Desigur, o lectură intempestivă este deconsiliabilâ, insă procedeul este sugerat de acela al autorului faţă de cititorul său: o încredere moderată ! Aici este locul spinoasei legături, ombilicală sau nu, dintre autor şi povestitor, piatră de încercare a conducti-bilităţii criticului. Un povestitor „mîntuit“ va fi conul Rache din Sub pecetea tainei şi acolo, tocmai din cauza poziţiei exterioare a naratorului, cumva pe două voci şi ambele în surdină, tensiunea va lipsi, contrastul de fond nu va opera. în Sub pecetea tainei, povestitorul se află de la început în trista situaţie de a nu i se mai putea întîmpla nimic, existenţial vorbind. în Remember; sesizăm numaidecît termenii opoziţiei, realizăm că Aubrey de Vere ar fi trebuit să evolueze în lumea formelor şi a semnelor, pe cînd Povestitorul în aceea a conţinuturilor, a cauzalităţilor, iar drama este a hiatusului. Dacă aplicăm însă codul estet de lectură, atunci îmbrăţişăm concluzia dominantă în critica actuală, căci nici una din aserţiunile scriitorului nu ne duce la cunoaşterea reală a personajului! într-o nuvelă în care, cu vorbele lui Vladimir Streinu, se filtrează o lumină stinsă de muzeu, unde, spunem noi, razele diurne se topesc în catehismul nopţii, ce fel de cunoaştere reală s-ar putea pretinde, afară de una a complementarităţii ? Fireşte, în Remember lumea este văzută de ochiul unui pictor şi povestită de un poet. Pictorul e un iconar, marcat de canoane, poetul un sonetist, deci îndatorat sunetului, care e chiar chintesenţa sonetului, etimologic vorbind. Nimic nu ne interzice să citim Remember ca pe un poem, să-l descifrăm ca pe o partitură muzicală şi, într-un punct al receptării, sîntem chiar obligaţi să o facem. în felul acesta, problema legitimării ficţiunii, prin manevre de pozitivare nu se mai pune, mistificarea pe care o solicită orice scriitură la persoana întîi îşi primeşte certificatul. Identic, punînd semnul egalităţii între Povestitor şi Autor, prezumţie ce, de asemenea, n-ar putea fi ocolită într-un stadiu al exegezei, aplicăm şi teza după care citim în Remember imposibilitatea autorului, refuzul de a se accepta aşa cum este. Din păcate, mai fiecare product literar, cu excepţia celor liminare, se încadrează, fie şi cu aproximaţie, în această formulă, la prima vedere severă şi în realitate laxă. Cu o optică mai focalizată s-a remarcat că Remember obiectivează mai adînc decît Corespondenţa dorinţele secrete ale autorului, că, prin înmulţirea personajelor, de la unul la două, autorul a avut putinţa să se arate în moduri contradictorii, fără să fie nici Aubrey de Vere, nici naratorul şi nici ambii la un loc, fără chiar să se confeseze prin intermediul lor, chiar dacă s-a proiectat imaginar în ei. Procedînd astfel, oarecum în afara catharsis-ului, ar fi experimentat Mateiu I. Caragiale, în Remember, o estetică. Aceasta nu revine la a afirma că Remember poale că nici n-ar mai fi fost scris dacă epistolierul din 1907 s-ar fi preumblat pe sub stejarii parcurilor berlineze nu în compania Femandei de B., ci în aceea a unui tînăr lord sau bănuit ca atare. Ca autor, Mateiu l-a executat cu sînge rece pe sărmanul Aubrey, pricinuind spaimă, dacă nu un necaz mult mai adînc şi mai ascuns, Povestitorului. Ambii însă şi-au încheiat serviciul în punctul necesar, sacrificaţi actului estetic. Dorinţa inclusă a autorului, fantasmele sale rămîn a fi investigate la diferite straturi de conştiinţă şi chiar dincolo şi dincoace de acestea. Intrucît îi cunoaştem, anume din Corespondenţă,, apetiturile aristocratice, ne-am putea mulţumi cu ele, aşa cum însuşi Povestitorul a avut parte, totuşi, din pieirea lui Aubrey de Vere de o anumită pradă heraldică, preluîndu-i deviza. Recurgînd la procedimentul mai multor unghiuri de lectură a unuia şi aceluiaşi text, la o holografiere analitică, am intenţionat să dăm vieţii şi realităţii partea lor din Remember. Nu vom susţine că ne aflăm în faţa unui monument al realismului, dar consemnăm la fiecare paragraf, în fiecare rînd al acestei naraţiuni, o asemenea plasticitate a expresiei, supusă modelajului psihologic, un dar atît de evident de a crea personaje şi situaţii, o asemenea conciziune chiar a stărilor scăpătoare acului punctu-ral, încît înţelegem variaţia comparaţiilor, de la autorii primelor contacte - Poe, Villiers de L’Isle Adam şi Barbey d’Aurevilly - la Flaubert şi artiştii „Nouveau style“-ului. în acest domeniu s-a spus totul şi, cu pătrundere, efectul de suprafaţă al influenţelor, pe ogorul cel mai pregătit. Nu ne putem înfrîna de la oficierea ritualului critic care impune ciocnirea cupei mateine de aceea a ilustrului său părinte: nicăieri n-a fost arta lui Mateiu mai apropiată de aceea a lui Ion Luca Caragiale, decît în Remember,\ şi anume, prin împărtăşită ştiinţă a concentraţiei, a detaliului minuscul crescînd piramidal, a aluziei discrete eşafodînd arhitectural, prin capacitatea extremei economii în aria celei mai mişcătoare materii. Îmbinînd realitatea cu visarea, în somptuoase cadenţe ce reînvie serile dulcege şi line, de un albastru fluid, ale unui tînăr ce se visa cînd mare senior, cînd artist, Remember demonstrează ceea ce este mai dificil în artă, comunicabilitatea unei imagini singulare. O povestire, ca Remember,; este şi Craii de Curtea-Veche, de astă dată în factura romanului, reconstituire istorică exactă a peisajului sufletesc al autorului şi, prin aceasta, a proiecţiei sale asupra societăţii bucureştene â primului deceniu al secolului nostru, iar, mai cuprinzător, asupra celei româneşti de dinaintea primului război mondial. Din Remember; Cran'moştenesc persoana Povestitorului, cu adevărurile şi miturile ei, întocmai cum, din mai depărtatele Pajere revin, sublimate, personajele Cuceritorului, Urmaşului trîndav, Domniţei, precum şi acelaşi peisaj originar - Curţile vechi, adunate în una singură, concentrată, istoric consemnată. în afara elementelor materiale, ce s-ar putea înmulţi, o exemplară continuitate de atmosferă caracterizează, de asemenea, operele mateine, între care Craii de Curtea-Veche se instalează cu autoritate. Un dat biografic explică natural conjunctura continuităţii, prin punctul de plecare cronologic comun al respectivelor opere. Ca şi Remember, romanul Craii de Curtea-Veche e scris la persoana întîi, modalitate ce nu conferă glasului ce se rosteşte nici ubicuitatea, nici deplina stăpînire a datelor cu care lucrează, ci numai privilegiul unei geloase unităţi. Ca şi Remember; Craii pendulează asupra aceleiaşi competiţii dintre vis şi realitate, cu precizarea că visul este însumat în realitate şi nu invers, ca în nuvela „berlineză“. Şi în Craii, Povestitorul vădeşte aceeaşi mentalitate univocă, însumabilă celei complexe a celorlalte personaje, ceea ce nu înseamnă că ar fi incapabil să ni le restituie, că ni le-ar întoarce desfigurate. De altfel, dintre personaje, Pantazi şi cu Paşadia, prin spovedaniile lor, par a se rosti personal, dincolo de serviciile naratorului, în voletele ce le aparţin. Este, însă, numai efectul unei optici înşelătoare, o cursă de felul celora în care numai criticii pot cădea, în primejdioase clipe de extaz hermeneutic. Ca arhitectură propriu-zisă, romanul prezintă o structură alcătuită din mai multe segmente narative, înşiruind un lanţ sintagmatic astfel încatenat încît fiecare episod în parte îl implică pe cel următor, aşa cum este implicat în precedentul, fără elemente de legătură însă. în această ordine a succesiunii (unde, deocamdată gradaţia nu ne interesează), Craii se impun ca un text fundamental; cele patru volete care îl compun - Întîmpinarea Crailor, Cele trei hagialîcuri, Spovedanii şi Asfinţitul Crailor -, cu nucleul lor comun, impun, în principiu,, şi primul nivel de lectură, respectiv de formulare a problematicii cărţii. Un narator, eventual cunoscut nouă mai dinainte, referă, din perspectiva lui, istoriile individuale ale lui Pantazi şi Paşadia, isprăvile lui Pirgu etc., cu care împrejurare plăsmuieşte şi un punct de vedere social determinat, ce dă perspectiva romanului. Povestitorul se situează hotărît pe poziţiile neutraliste ale martorului căruia nu i se întîmplă nimic şi care intervine cît de puţin se poate, doar atît cît să nu provoace dubii că ar fi fost de faţă. în schimb, el ia asupră-şi, prin chiar calitatea asumată, gradul de pasiune, neliniştile, frămîntările personajelor pe care le-a selectat spre a ne transmite reflexul lor, şi aceasta mai puţin prin acţiuni de adeziune, cît prin reprezentarea concretă a vorbirii - discursul său. Nu trebuie deci să uităm nici o clipă că nici un personaj în afara Povestitorului nu ni se adresează direct, cu toate că se acordă, pe larg, fiecăruia cuvîntul - prin delegaţie. Tematic, Craii de Curtea-Veche istoriseşte avatarurile a doi feciori de boieri, feciori bătrîni, ajunşi în pragul unor ultime decizii existenţiale. Categoria socială a feciorilor de boieri, inexistentă în realitate, viiază în universul lui Mateiu I. Caragiale, ca un leit-motiv, întîlnindu-se mai întîi în corespondenţa lui cu N. A. Boicescu, apoi în Pajere şi, desigur, în Remember, unde „Sir Aubrey de Vere e un astfel de presupus exemplar, pe cînd Povestitorul, un aspirant la imposibil. în Craii, Povestitorul dă o luptă surdă spre a deveni ceea ce destinul i-a refuzat din naştere. Ca să lămurim această paradoxală situaţie, va trebui să ne punem sacramentala întrebare-sesam, care a fost mereu formulată: cine sînt Craii, cîţi sînt la număr şi, de asemenea, care şi de ce natură sînt raporturile dintre ei, sub raport ierarhic. Patru cheflii ieşind de la un birt sînt întîmpinaţi cu expresia de „Crai de Curtea-Ve-che“ de către o bătrînă smintită şi, dintre ei, lui Pirgu, cel mai stricat dintre toţi, i s-ar face o nedreptate strigătoare la cer cînd i s-ar refuza „cinstea“ de scelerat pe care i-o XLII conferă noul rang. Porecla ce se va transforma în renume presupune însă şi o anumită măreţie, şi atunci situaţia se modifică esenţial. A fi Crai se arată ceva mult prea bun pentru Pirgu, maestru întru ale depravării, artist înnăscut, dar nu şi cultivat şi, în consecinţă, lipsit de acea conştiinţă a artei care face din crimă una din posibilele belle-arte. Nici Povestitorul, prin poziţia sa de fundal, nu e copt să primească rîvnitul Ordin: el este un şcolar în ale vieţii-şi cunoaşte răul din lecturi, nu din frecventare. Povestitorul se înfăţişează mai degrabă ca un delator al depravării, ca viitor autor de romane de moravuri. într-o asemenea aspectare, indeterminarea titlului, care nu precizează numărul Crailor, creează o enigmă în plus. Ei pot fi patru, trei şi chiar numai doi, după treptele pe care îi aşezăm. în nici unul din cazuri nu greşim, ceea ce nu înseamnă, fireşte, că toate sînt exacte! într-un scenariu verosimil am avea în vedere o ordine de tip feudal, în care Pantazi şi cu Paşadia ar fi Comiţi, pe cînd Povestitorul doar Cavaler, iar Pirgu Conetabil - mînuitor de arginţi. Cu toate că admonestat la tot pasul în naraţiune, deci cu cuvintele Povestitorului, Pirgu se află în realitate pe o treaptă mai sus decît acesta. El are, mai întîi, o ascendenţă cunoscută, nu faimoasă, dar una care, totuşi, într-un moment al acţiunii, îi va aduce o moştenire - privilegiu nobiliar, într-o anumită mentalitate şi anume aceea care nu desparte aristocraţia de sursele ei de venituri. E de remarcat astfel că pe cînd Pantazi, deşi incognito, şi deci frustrat de numele său autentic, îşi etalează cu voluptate originea şi îşi paradează neamurile, din rîndurile cărora nu lipseşte cămătarul, că pe cînd Paşadia şi le trece în revistă pe ale sale, bune-rele cum sînt, ba pînă şi Pirgu se referă la paternelul Sumbasacu, fie şi deplîngîndu-i longevitatea, Povestitorul nu suflă o vorbă despre ai săi, foarte neutrala scrisoare care îi soseşte, în primele momente ale naraţiunii, dovedind doar că avea un tată, şi anume ştiutor de carte, alfabet! Cînd, însă, în casa Arnotenilor, mincinosul, intrigantul Pirgu îl trece pe Povestitor drept nepot al lui Paşadia, cel vizat nu restabileşte adevărul, ci se foloseşte de alibi. Povestitorul tinde să devină fecior de boier prin adopţiune. De unde împrejurarea de a descoperi în Pantazi un alter-ego, un fel sui-generis de înrudire, de unde aerul patern cu care îi vorbeşte Paşadia, atunci cînd îi reproşează raporturile cu Pirgu. O scară ierarhică a Crailor depăşeşte însă proiectul cărţii, unde tovărăşia la chefuri instaurează o anumită egalitate - cea convivială - şi unde comunicarea între personaje nu este stăvilită de vreo restricţie socială. Deci nici constituirea celor patru personaje în două perechi, instructivă, edificatoare chiar, nu intră în intenţiile autorului, atît cît s-ar lăsa citite în opera sa. într-o asemenea aşezare, Pirgu îl slujeşte pe Paşadia, alimentîndu-i desfrîul, în nădejdea căpătuirii dar şi din temperament, căci e o unealtă a dezalcătuirii şi nu poate trăi fără să provoace suferinţă. Are un contract tacit cu protectorul său, în virtutea căruia nu-1 deconspiră, aşa încît Povestitorul trebuie să recurgă la mai multe izvoare pentru a afla despre Paşadia ceea ce acesta nu-i mărturiseşte. La rîndul său, Povestitorul îl asistă pe Pantazi, este chiar Ucenicul acestuia în privinţa unui mod de trai prin mijlocirea artei, adică înconjurat de ceea ce viaţa oferă mai frumos şi mai îmbălsămat. Pantazi, ca mulţi oameni retraşi, are nevoie de un stimulent, de un auditoriu, prin mijlocirea căruia să-şi risipească năpăditoarea melancolie a unui ins căruia viaţa i-a oferit totul, afară de dragoste. Pare a se înţelege XLIII că, întrucît îl priveşte, Povestitorul ar prefera partea lui Pantazi, chiar cu restricţia existenţială numită. Ucenicul petrece zile întregi în apartamentul luxos, plin de flori şi bine încălzit în care locuieşte Pantazi, într-o ambianţă foarte deosebită de a unei cămăruţe modeste, în care poştaşul putea da buzna. Povestitorul face şi el servicii lui Pantazi, după mintea sa: îl determină să ceară mîna Ilinchii Arnoteanu şi, în numele patronului, îi face fetei o discretă propunere pe care aceasta o acceptă fără să stea pe gînduri, într-atît e de atrăgătoare sub aspect material. Desigur, datele proveneau de la sursă... Dacă Pirgu nu-1 suferă pe Povestitor - aflăm a-1 fi vorbit de rău şi că îi propune întîlniri cu femei infectate - la mijloc poate fi un conflict între subalterni. Pirgu realizează cît de bine s-a cuibărit Povestitorul pe lîngă Pantazi, ba chiar pe lîngă Paşadia, care i-a deschis uşa casei. Ideal vorbind, într-o trăsură circulă Pantazi cu Povestitorul, în cealaltă Paşadia cu Pirgu. Cînd se despart în patru direcţii, secretarii o iau pe jos, unul către Jarcaleţi, iar celălalt, încotro oare? înşelat în intenţiile sale de căpătuire, Pirgu îl va împinge pe Paşadia în moarte, exploatînd tendinţele suicidare ale acestuia şi, eliberat de jug, îşi va realiza planurile de înavuţire şi parvenire socială, în acel moment postbelic de confuzie socială care oferea cele mai bune şanse unui om lipsit de scrupule ca ei. Singur, la rîndul său, prin plecarea din ţară a lui Pantazi, Povestitorul rămîne depozitarul unui peculiu moral, care reprezintă cota lui, în urma uceniciei duse la capăt cu credinţă. Visul final, care permanentizează o stare extatică, explicitînd ideologia personajului, se constituie într-o operaţie de recuperare pe scară mare, a tuturor celorlalţi, inclusiv a lui Pirgu, ce urmează a-i aparţine definitiv, ca în eternitatea unei clipe. Toate aceste scenarii divulgă textul prin adăugare de reactivi care dau ton puternic nuanţei, un artificiu benefic într-un punct al lecturii, sugestiv, în orice caz, un proces de intenţii la adresa versiunii Povestitorului. Or, ceea ce caracterizează foarte net comunicatul Povestitorului este decizia sa de a ne purta pe un drum cu marcaj sever, fără scurtături sau modificări pe parcurs. Pentru Povestitor, ceea ce cititorului i se pare greu de admis - excelenţa situaţiei de fecior de boier - pare de la sine înţeles, dimpreună cu alte singularităţi morale, ca de pildă adorarea banilor. A fi fecior de boier înseamnă a avea justificarea morală, în societate, pentru oricare împlinire existenţială, fie şi într-o lume care s-a „stîrvit“ dar mai ascunde unele fermecătoare cotloane privilegiate. Problemele de ţinută, de ceremonial capătă proporţii exorbitante, ţintuind etica, iar un Pirgu oficiind elegant ceremonialul mesei - fie şi la birtul din Covaci! - sau puitînd cu semeţie un costum din stofe nobile, ce i-ar veni ca turnat, e de neconceput. Foarte grăitoare ne apare, în acest sens, gafa lui Pirgu ducînd cuţitul la gură, amintind de dineul abatelui Cosson din Roşu şi negru. Lectura textului ne pune în faţa unei cunoştinţe întîmplătoare - neregulamentară, ca şi în Remember- respectiv episodul în care Pantazi adresează cuvîntul Povestitorului, cerîndu-i un foc, apoi ne face martorii modului în care-şi petrec timpul împreună Craii, fie că-1 acceptăm sau nu în „branşa“ lor pe Pirgu. Respectînd necondiţionat titlul naraţiunii, două personaje fascinante şi unul pitoresc alcătuiesc un triunghi esenţial, epicului fiindu-i rezervate diferite deplasări şi păţanii ocazionale, în XLIV final, o dramă. Întîmplări în actualitate, dimpreună cu cele ce, după spovedaniile eroilor, au avut loc în trecut şi la un loc cu istoria familiilor lor, identifică nişte noi cunoştinţe, dintre care una pare familiară Povestitorului de cînd lumea. Portretul fizic e doar schiţat, în tehnica eboşei - mai precizat la personajele feminine, Pena Corcoduşa, Raşelica Nachmanson, dîndu-se precădere celui temperamental, copios pigmentat, de unde jocul liber al sugestiilor, iar pentru cititorul obiectiv, impresia de fantomatic. însă în ambele cazuri, personajele sînt receptate integral, obsesiv chiar. Şi, fără îndoială, partea cea mai reuşită a portretului este chiar numele personajului. Paşadia, cel sumbru şi energic, îşi trage onomastica de la Paşa Dii-ului, cetatea dunăreană, Măgurenii fiind altfel o ramură a Cantacuzinilor, după moşie. Pantazi e un pseudonim cu rezonanţă rară, Pirgu, lăsînd la o parte semnificaţia în limba greacă, e parcă însăşi chintesenţa bicisniciei, reptiliană. Acestea sînt cu toatele onomastici-manifest, ca şi Pena Corcoduşa (în limbaj cult: Mirabela!), evocînd o lume şi adeverind un destin, ba mărturisind chiar predestinare, de unde şi ispita de a le interpreta „simbologic“, de a le căuta sorgintea cabalistică. Predestinate fiindcă, în cazurile-cheie, purtătorii lor nu-şi aparţin ci, verigi într-un lanţ de destine conjugate, beneficiază de încărcătura ereditară primită şi achită creanţele tarelor moştenite iar, într-o ordine mai înaltă, strînşi în chingile unor determinări nemiloase, nu posedă libertatea opţiunilor existenţiale. La ei, cu toate că bogaţi, dar aidoma cu ceea ce se întîmplă celor mai mizeri, situaţia materială le este chiar destinul moştenit şi prin urmare orb, ca al Atrizilor din antichitate. Sub acest unghi, Craii de Curtea-Veche aparţin tragicului care, secundar vorbind, pretinde întotdeauna un anumit fast de rigoare. Chiar dacă, cel puţin o dată în viaţă, Pantazi, Paşadia se răzvrătesc, îşi iau adică soarta în mîini, intenţionînd să se planteze ferm în existenţă, căderea lor măsoară precis trăinicia lanţului. Blestemat este Paşadia, de păcatele strămoşilor săi sîngeroşi, stricaţi şi apucători - dintre care cel mai remarcabil „fu un Bergami“ -, păcate ce-i îngunoiază sîngele, sleindu-i calităţile pînă la acele crize, cu grijă ascunse, de curată demenţă. Blestemat este Pantazi, cel blînd şi contemplativ, iubitor de flori şi de tihna valurilor, dar urmaş de „tîlhari de apă“, copil de veri primari, cît priveşte ereditatea imediată, şi nepot de cămătar! Blestemat Pirgu, feciorul de zaraf, maculat de zestrea noroaielor de uliţă, condamnat să reuşească în materialitate. Dar, oricum, blestemul acestuia e dintr-o altă categorie, ceea ce rămăsese de dovedit şi rămîne mai departe. Paşadia, Pantazi au luptat întreaga lor tinereţe să străpungă cercul malefic care-i oprima, însă nu au izbutit. Povestitorul face cunoştinţa lor într-un moment în care, în fapt, ambii îşi supravieţuiesc, trăind o vacanţă prelungită ce reface, într-o versiune secundă, momentul de tinereţe al disponibilităţii unor feciori de boieri. Dacă Pantazi are mari proprietăţi, el s-a întors acasă anume ca să se descotorosească de ele, transformîndu-le în bani lichizi, pe cînd Paşadia ţine cu chirie pînă şi obiectele casnice. Aceasta este singura libertate de care se bucură, o falsă disponibilitate care maschează inutilitatea unor existenţe. Amîndoi îşi cunosc verdictul şi, odată ce nu l-au respins, prin sinucidere, îi suportă consecinţele. Starea lor de nemulţumire, de melancolie, beţiile sumbre şi desfrîul fără plăcere îşi au temeiul în faza crepusculară XLV în care singura mîngîiere, fala obîrşiei, este tocmai factorul de damnare, modalitatea paradoxală de aplicaţie a eternei reîntoarceri. Mîndri de înaintaşii lor - barbari, spoliatori, ucigaşi - ei au renunţat a mai revendica libertatea originară a acelora, constituindu-se, comparativ, în replici autohtone la Aubrey de Vere, cel care reproducea în sine trăsăturile unor strămoşi lipsiţi de fizionomie proprie, în cîştigul uneia de grup. Astfel, Paşadia va semăna leit cu străbunicul său, pe cînd blondul Pantazi, cu ţăcălia sa cînepie, îl va duce firesc cu gîndul pe Povestitor, la Sir Aubrey. Strămoşii însă, în care acţiona trufia, rapacitatea, au fost zgripţori încă triumfători în volbura norilor. Paşadia şi Pantazi, în volete opuse, sînt frumoşi, pe cînd Pirgu e dizgraţios şi respingător, ca şi mulţimea de negustori, ţaţe şi dulceţărese cu care se congratulează. Povestitorul se alătură unor condamnaţi, cu care se simte congener. Nici Pantazi, nici Paşadia nu sînt aristocraţi de viţă veche, din prima nobilime a pămîntului, cosită, pe rînd, de domnitorii avizi de putere nemăsurată. Strămoşii lui Pantazi şi ai lui Paşadia s-au înălţat prin slujbe, prin cumetrii, acaparări şi cumpărări de pămînturi, în rîndurile unei boierimi ce-şi pierduse, o dată cu autonomia, atributele puterii. Istoric, erudit, Paşadia dă un verdict negativ, contes-tînd tocmai valorile trecutului. El însuşi este mlădiţa din urmă a unui fugar din Balcani care dobîndise, slujind, topuzul de armaş - de asupritor. Pantazi încheie viţa unor tîlhari de apă care, orice s-ar spune, numai în chip miraculos ar mai fi putut avea conştiinţa obîrşiei normande, pierdută în negura veacurilor. Prin amestecul plămadei, ei nu diferă, structural, de Pirgu, tot balcanic şi el, ca, de altfel, cele mai multe personaje ale povestirii1. De la regula amestecului de sînge nu fac excepţie nici „adevăraţii Arnoteni", atît de aspru urgisiţi de ereditate. Cel puţin cazul lui Paşadia este excepţional, prin acumulare: „Femeile ce slujiseră de matcă - greaca ursuză şi sanchie (...) sîrba haină şi dîrjă (...), braşoyeanca zăcaşă şi făţarnică (...) înveninaseră şi mai mult acel sînge bolnav, îi sporiseră funesta zestre de racile şi beteşuguri..." în ultimul descendent, întocmai ca şi la Mihnea IV, sufletele „celor dinainte ai săi“ cuibau neîmpăcate, licărind în sumbra-i privire, rînjindîn zîmbetu-i sinistru. Adică, limpede: „Ele-i stînjeniseră înălţarea, îl împiedicaseră să apună cu fală, zăticnindu-i minunata cumpănire", citeşte „tulburîndu-i minunatul echilibru". Lupta cu aceştia s-a dovedit, prin urmare, mai istovitoare decît aceea cu duşmanii din afară, o luptă din care Paşadia ieşise învins. (Mărturisind aceasta, eroul vorbeşte parcă de dincolo de mormînt, o dovadă mai mult că „discursul" său ne parvine prin mijlocirea Povestitorului !) Nu fărădelegile înaintaşilor se răsfrîng asupra urmaşilor însă, căci ele ţineau de o morală alimentară - a păsărilor de pradă - ci alcătuirea ereditară încărcată, atavisme-le1 2. Duhul locului şi-a pus pecetea pe Crai, aşa rezultă din viziunea lui Paşadia. Tot aşa crede şi Pantazi, iar faptul că acesta revenise pe tărîmul tinereţelor sale păcătoase cu un nume de împrumut, după spusa lui spre a fi la adăpost de nechemaţi, se interpretează mai adecvat ca un act magic, de înşelare a sorţii, prin rebotezare. 1 Nemărturisit, Povestitorul însuşi! 2 Prin atavism va fi explicat, de către Mateiu, un alt mare aristocrat: regele Carol I! (vezi... în 1918). XLVI Ţara Românească a fost pentru înaintaşii Crailor un pămînt al făgăduinţei, dar şi locul ispăşirii, al lor şi al urmaşilor, un meleag parcă insular, care topeşte mulţimile venitoare, supunîndu-le legilor locului, ce dictează inerţia - sau respingîndu-le. în acest punct aflăm şi asemănarea de fond cu Ghepardul lui Lampedusa, unde misterul rămîne aspra Sicilie, măcinînd generaţiile, aservindu-le legilor sale imuabile, pe cît de nescrise. Aşa cum ducele de Salina îşi exprimă scepticismul asupra unor înnoiri venind din afară, într-o lume împietrită nu numai în mizeria ei, ci şi în ideea perfecţiunii atinse, la fel Craii, tot atît de orgolioşi, sînt solidari cu destinul care îi zdrobeşte. Evaziunea în timp, în miraculosul veac al XVIII-lea e un paleativ pe care ornicul i-1 concede lui Paşadia, ca pe un cîntec al lebedei, întocmai cum, în cele mai îndepărtate ale sale călătorii, Pantazi este tot timpul confruntat cu imaginile tinereţii sale, petrecută la Podul de Pămînt! Discipolul intuieşte cu fineţe şi cu adîncă participare situaţia chintesenţială a Crailor; ne-o certifică visul său fantastic, care reprezintă şi punctul de miră al povestirii, culmea ei. Nici nu este necesar să recurgem la o mitologie a pulsiunilor întru „citirea" acestui vis, atît de caligrafic, o adevărată cale regală a subconştientului celui care l-a memorat atît de bine. Ca dorinţă refulată, iată-i pe Paşadia, pe Pantazi şi pe Povestitor dinaşti, încît dacă am aplica concepţia psihocentristă a lui Freud, am decela în acest vis însăşi concepţia istorică a Povestitorului, dacă nu chiar cheia trecutului său trăit, ca să spunem aşa. Fantasmele din starea de veghe au invadat aria visului, compunînd o schemă ereditară remediată, compensînd jumătatea refuzată a existenţei, în acele clipe de despărţire de lume şi de viaţă. Investiţi cu Ordinul rîvnit şi necesar, recunoscuţi ca dinaşti - iată cum din mitic visul devine magic, iar pentru Povestitor, de-a dreptul terapeutic. Iată şi expresia creatoare a acestui vis ce dezleagă toate contradicţiile unei situaţii - care tocmai se strangulase. Fenomenologic, în visul pe care-1 face Povestitorul, orizontul viitorului se confundă cu acela al trecutului, într-o stranie elongaţie a timpului. Iar dacă ne însuşim acea observaţie a lui Husserl, conform căreia visul conservă continuitatea dintre ego-ul de dinainte de vis şi cel care îi urmează, vom aprecia cu atît mai mult autenticitatea intuiţiei mateine. înţelegem din lecţia acestui vis, parabolă în parabolă, că nu ego-ul din starea de veghe era cel continuu - iar de aici vom da şi un alt curs realităţii cărţii şi modului în care este relatată realitatea în Craii de Curtea-Veche. Aparent numai mişcare, visul Povestitorului este în realitate un instantaneu, cum de altfel artistul a şi simţit, cînd a efectuat desenul în peniţă al visului, înfăţişînd scena - singura operă grafică a lui Mateiu I. Caragiale vizînd monumentalitatea! Iar dacă, mai cu picioarele pe pămînt, visul reprezintă gîndirea fiinţei concemînd realizarea sa în viaţă, atunci pricepem din care motive Povestitorul anonim nu putea lipsi în nici un chip din formaţia Crailor, precum şi pentru ce anume Pirgu se afla şi el pe scenă, în final. Situaţia ontologică a Povestitorului este decisiv lămurită şi împlinită în visul lui, încît realizăm acum şi starea intelectuală în care mai mult de un critic a decretat personajul Povestitorului drept central, dacă nu şi singurul real! Visul este revelator pentru Povestitor- dar, cu vorbele lui Spinoza, nimeni n-a primit o revelaţie fără propriu-i ajutor. Un vis care rescrie istoria Povestitorului şi i-o modifică, XLVII extinzîndu-l, totodată, imperios asupra celorlalte personaje. Povestitorul dovedeşte, dintr-o singură lovitură că face parte din stepenea înaltă a Cuceritorului. Anonimatul său a fost o simplă servitute, asemănătoare regulii tăcerii care are tîlcul că la un moment dat trebuie ruptă. Priviţi prin prisma aglutinării dintre vis şi viaţă, Pantazi şi Paşadia dobîndesc un relief anume, de care aveau, de altfel, mare nevoie, spre deosebire de Pirgu. Relieful acesta nou dobîndit elucidează problema consistenţei personajelor din Craii şi dă dimensiunea realismului operei, acel realism ce înglobează misterul, oniricul, manifestat discontinuu, la mai multe niveluri, pe mai multe feluri de materiale. Auctorial, Paşadia este ca o pictură în ulei, asemănătoare celor de epocă, pe fond întunecat, cu trăsături puţine, dar bine sugerate de stratul obscur al teroaselor, Pantazi ca un pastel cu linii mai precizate, anulate însă, în parte, de vibraţia luminii, iar Pirgu ca o gravură, unde tocmai tăioasa precizie a liniilor interzice culoarea. Paşadia se retrage în adîncimea fundalului, Pantazi păşeşte din ramă, pe cînd Pirgu circulă de la sînga la dreapta, în ultimă instanţă, cel mai „plat“ dintre toţi trei. Disputa, dacă povestirea mateină este o operă funciar realistă, cu rădăcinile adînc înfipte în sol, cum o considera Perpessicius, sau doar o estetică a misterului absolut, cum o definea Vladimir Streinu, îşi primeşte dezlegarea, fără să se mai opună stilul, evocării realiste, trăirea, contemplării realităţii şi datul analitic, perspectivei integratoare. într-o asemenea accepţie, fastul încăperilor descrise, gustul pentru bogăţia decorativă, savoarea detaliului se instituie ca tot atîtea trepte primare de expresie, dezvăluind în spatele Povestitorului pe autorul poet încremenit într-o vîrstă, obsedat de viziunea decadenţelor măreţe, „brummelismuP său literar, cum s-a spus, cu o fericită formulă. Dacă autorul şi-a orînduit progresiv naraţiunea între imaginea fragmentară pe care i-o oferea textul său şi imaginea, de asemenea fragmentară, despre sine însuşi, putem măsura consecinţele în cîmpul narativ. Particulara densitate textuală, şi-ar avea atunci natural sursa în descripţia permanentă pe care i-a oferit-o însuşi spectacolul propriilor sale mecanisme constructive, creatoare, reacţia scriiturii sub propriul instrument. Aceasta ar putea fi chiar explicaţia elaborării atît de prelungite, ce-şi va fi avut voluptăţile ei. într-o asemenea verosimilă ipoteză, naraţiunea s-a alcătuit ca un dublu sistem referenţial, avînd pe o latură cîmpul realităţii, pe cealaltă spaţiul ficţiunii, pronunţată cu gravă solemnitate sau cu ironic sarcasm. Atunci ceea ce era mai înainte vetust, depăşit, faptul, de pildă, că povestitorul dă singur calificative eroilor săi, devine ingenioasă inovaţie, dezinvoltă manevră, manifest al libertăţii artistice. Ficţiuni introduse în realitate, cunoscute înaintea realităţii - Pantazi, Paşadia - devin eoni referenţiali, pe deplin viabili. Incertitudinea formală este exclusă şi aceasta este însăşi esenţa realismului prozei mateine, şi nu limba sa, elementul cel mai puţin fluent, în trecerea vremii. Carte globală, ce nu pretinde urmare, Craii de Curtea-Veche a sleit ogorul scriitorului, nemailăsîndu-i decît prisosul limbii literare, care face şi farmecul potolit al romanului neterminat, Sub pecetea tainei. Imn al prieteniei, al trecerii torţelor, Craii de Curtea-Veche reconstituie pentru noi o lume şi o istorie în care contemporanii ei XLVIII nu s-au recunoscut. Acele petreceri la birturi de margine, peregrinările nocturne prin mahalalele chtonice, personajele pitoreşti din fundal, forfota lumească, saţiul unor interioare ni se impun acum ca un basm cu nesfîrşite sugestii, intră în albumul nostru de familie. De la distanţa criticii, meritele cărţii se concentrează din însuşi modul în care a fost concepută, cînd autorul a renunţat la fastidioasa maşinărie pe care o premeditase iniţial, cu acele violent post-romantice scene de bravură, rămase în manuscris, ce nu ne dezvăluie vreun fir epic şi al căror erou, un Mihnea IV, se agita cu turbare, în costumaţia sa carnavalescă. Acolo, persoana a treia, chemată în ajutor, punea un ecran între scriitură şi text. O anumită manieră de a zice „eu“, în formula finală a Crailor, mod de enunţare original, trimiţînd indecidabil la autor, la povestitor şi la erou, a deschis poarta acestor mari izbînzi. Punem în imediată succesiune acel , „adevăr" al numelor proprii finalmente reţinute: romanul reprezintă rodul lor, iar cartea a putut să se urnească din impasul primei versiuni numai după ce numele „corecte" au fost găsite. Comparînd prima versiune, părăsită, cu aceea dusă la capăt, sîntem în faţa unei izbitoare schimbări de dimensiuni şi a situaţiei cînd un proiect blocat a devenit posibil de îndată ce şi-a schimbat specia. în Sub pecetea tainei, deficitul compoziţional, de care avem motive să credem că autorul nu era în completă necunoştinţă de cauză, s-a încercat a fi complinit prin tehnica numită a naraţiunii cu sertare. Ca şi în prozele anterioare, a fost preferată persoana întîi, sirena cu voce irezistibilă şi s-a pus în epigraf emblema sfinxului -prezentă mai întîi în Remember- cel căruia în vechime i se dădea un chip de femeie. Vom deduce de aici că fiecare episod al povestirii îşi va ţese enigma în jurul unei femei? Poate, în cazul cînd tema, cum se întîmplă mai arareori, a urmat cu fidelitate proiectul iniţial, ceea ce ţinea să sublinieze cu seriozitate autorul, cînd afirma a nu trece la aşternerea pe hîrtie a primului cuvînt dintr-o bucată, pînă nu a hotărît totul, pînă în cel mai mic detaliu. Mistificare sau numai automistificare, fapt e că în neterminarea romanului înclinăm a discerne un impas de cunoaştere, mai degrabă decît de insatisfacţie la adresa proiectului primar, cel care suferă eroic orice trădare. Taina, prezentă în motivele mateine încă din Pajere şi omologată în celelalte proze ale sale - pînă acolo încît un critic cu bun acces la text a decelat anume o tehnică a tainei la Mateiu -, este anunţată chiar în titlu, ca şi atitudinea faţă de ea a scriitorului. Acum Povestitorul este chiar Autorul - un anumit regres în ordinea compoziţională, dar şi o mai bună adecvare la genul poliţist afectat. Un narator-prim, persoană ajunsă, care a ieşit din zona vînturilor primejdioase, şi un altul, secund, eroul propriu-zis al unor întîmplări cărora le-a fost mai mult martor decît agent, un pensionar de 77 de ani, conu’ Rache M., poliţistul fecior de boier, construiesc, dialogînd, naraţiunea. Conu’ Rache va învia o lume, istorisind cîteva din cazurile carierei lui, care l-au impresionat mai tare, fie prin stranietate, fie pentru că au rămas c nesoluţionate, apărîndu-şi taina. Confidenţele sînt ale unui poliţist fără vocaţie, pe cît de ager observator al spectacolului lumii. Patru decenii în slujba poliţiei nu l-au transformat într-un meca- IL nism profesional, omul a refuzat promovările, salvîndu-şi o dată cu sufletul şi condiţia de diletant - superior -, ca şi Autorul, de altminteri. în el vorbeşte omul de lume, călătorit, ataşat unor importante personalităţi ce nu se înşelaseră o clipă în privinţa adevăratei lui apartenenţe şi personalităţi - de unde şi prietenia cu mai tînărul Autor. Un al treilea personaj, coana Masinca Drîngeanu, despre care s-a spus că este elementul de continuitate, de comunicare, în ceea ce ar fi urmat, dimpreună cu Soborul ţaţelor; să fie o trilogie, nu apare în carne şi oase, nu participă efectiv la acţiune, nici chiar cît „ghenerăleasa P.“. Ea este numai un apendice psihologic al lui conu’ Rache, bine simţit de Povestitorul-prim, despre care ştim că a nutrit, cîndva, şi el, anumite intenţii faţă de aceeaşi femeie. Şi un amănunt de nimic, în ordinea nomenclaturii onomastice: într-o primă căsătorie (fusese, prin urmare şi ea „desmări-tată“!), purtase numele profan de Masinca Caegiu! (Daniel Zorilă, tovarăşul de petreceri âl lui conu’ Rache apare şi în corespondenţa către N.A. Boicescu, unde e întrepridul Zorilă. Personajul a existat în realitate, fiind, printre altele, bunicul patern al poetului Constant Tonegaru). Romanul se deschide direct, în maniera obişnuită prozelor mateine, asupra unei întîlniri, la popularul şi pe atunci luxosul „Carul cu bere“. Cei doi nu sînt, vădit, în criză de timp, povestitorul nu va cunoaşte fervoarea întîlnirilor cu Pantazi, a cărui plecare definitivă îi era scrisă pe frunte. Apariţia unei femei declanşează, firesc, şi prima povestioară a conului Rache, legată de cercetările rămase infructuoase, la dispariţia fără urmă a unui slujbaş oarecare - un Gogu Nicolau -în drumul de la gară acasă. Sub raportul procedeelor, portretul femeii este exemplar, pentru refuzul descripţiei: nici bătrînă, nici tînără, nici frumoasă, niciurîtă, nici înaltă, nici scundă, nici grasă, nici slabă, la trăsături potrivită şi fără vreun semn anume“ - stilul semnalmentelor de paşaport. Ea ar putea fi, totuşi, un sfinx şi poliţistul este chinuit de bănuiala că văduva ştie ceva, iar lipsa ei de trăsături este cu atît mai scormonitoare, cînd ar vrea să-i scruteze taina, pe chip. S-ar zice că femeia şi-a luat măsuri anume de ermetism, de natura mimetismului din lumea insectelor. Această primă povestire are un rol introductiv; cea de a doua se desfăşoară într-o cu totul altă tensiune, aceea a căutării de urme -în speţă, tot de persoană - cu caracter de necesitate şi de maximă urgenţă, piatra de încercare a unei profesii, a unei cariere. Persoana în chestiune este foarte importantă, dispariţia ei angajează consecinţe politice cu caracter catastrofal. Printr-o simplă întîmplare, poliţistul va cîştiga cursa cu timpul. Eroul, atotputernicul ministru, este portretizat aproape tot numai prin trăsătura morală, care devine detaliu fizic, printr-o foarte fină tehnică a sugestiei. Modelul personajului pare a trebui căutat în figura impunătoare a liderului conservator Alexandru Lahovary. Ca tip somatic, ministrul seamănă foarte bine cu Paşadia, portretul său este lucrat şi el în aceeaşi tehnică a uleiului cu oarecare abuz de tonuri închise. Categoriei sfinxului aparţine neîndoios soţia sa, cucoană mare, răspîndind farmecul deosebit de subtil al femeilor sterpe - loc comun degustat în literatura de epocă -, fiinţă de lux, ţeapănă, rece, tuberculoasă, altfel, în ultimul grad. Taina însă este aceea a maladiei ministrului, stîlpul guvernării, obligat, cum s-ar spune normativ, la sănătate. Şi, totuşi, personajul lucid şi voluntar este epileptic, situaţie care, devenită L publică, ar produce un imens scandal, căderea guvernului. Asemănarea cu Paşadia se continuă şi pe terenul patologic - vezi crizele teribile ale acestuia, ce-1 sileau apoi să lipsească o bună bucată de vreme - aşa-zicînd, la munte. în istorisirea tenebrosului caz, ce ar ţine mai mult de istoria de cabinet, o alcătuire omenească de excepţie este zădărnicită de un singur cusur, şi acela moştenit - din nou fatalitatea eredităţii. Minuţia detaliului este balzaciană, speţa, naturalistă. Este, poate, cel mai împlinit examen de proză obiectivă din întreaga operă mateină, o nuveletă perfect echilibrată, de sine stătătoare, pe deplin realizată, în ceea ce autorul şi-a propus, într-un caz în care putem şti, într-adevăr, ce anume şi-a propus. Un amănunt caracterologic, trimiţînd la mentalitatea autorului îl furnizează copios acel personaj nenumit, oratorul soitariu care cunoscînd suferinţa ministrului, încearcă să-l doboare în lipsă. Trăsăturile sînt ale lui Barbu Delavrancea, detestat de Mateiu, încă din tinereţe, cînd se afla silit să-i rabde lecţiile de morală... Un scurt popas narativ, motiv pur muzical, aduce cîteva date despre împrejurările în care un băiat de familie intrase în cadrele poliţiei, unde rămăsese, şi din voia sa, fără a ajunge la posturi de comandă, timp de patruzeci şi doi de ani. Ni se comunică însă că, prin moartea tatălui, eroul rămăsese stăpîn „pe una din marile averi bucureş-tene ale timpului" - prin urmare, conu’ Rache şi-a făcut meseria ca pe o artă, nu ca pe o tristă necesitate. Onoarea sa e că ar fi putut-o părăsi oricînd, dar n-a făcut-o. Tema tatălui care l-a determinat să accepte o profesiune joasă, tema moştenirii, de asemenea, revin obsedant la Mateiu I. Caragiale, trecînd, fără mijlocire, în productul artistic. Un alt episod scurt aduce în prim-plan, evocativ, pitoreasca figură a lui Claymoor şi, pe mai puţin de o pagină, povestea tristă a unei frumoase a timpului, pe care răsturnarea vremurilor o transformă în cerşetoare, aluzie la soarta tristă a unei clase sociale în care intrase, de voia lui, scriitorul. Asemeni Crailor, cei doi, Povestitorul I şi Povestitorul II, cuplu peripatetic, sînt îndrăgostiţi de Bucureştii vechi, îi bat străzile, iar cel mai vîrstnic mai aprinde şi cîte o lumînare, în biserică. Povestitorul prim îl invită acasă la el pe conu’ Rache, la masă, cu care ocazie mai iese la iveală o femeie-sfinx, aceea cu cap de pisică, din fotografie, şi care pare să fi jucat un rol dejoc neglijabil în viaţa sentimentală a poliţistului. Sau în cea profesională? Episodul impresionează prin concentrare şi forţă aluzivă, e de altfel singurul în care bate aripa misterului şi a păcatului, făgăduind moarte, dacă nu resurecţie. Cel din urmă episod, cel mai desfăşurat, ultimul şi în ordinea manuscriselor rămase de la scriitor, pare că ar fi putut arunca un fascicul de lumină asupra sfinxului - cel central, şefa de bandă ce acţiona sub emblema albinei. Dar nu luăm act decît de o întîmplare bazată pe un deghizament. Dacă în Remember, tînărul cu care face cunoştinţă Povestitorul anonim se recomandă ca lord, bărbatul matur ce pătrunde în salonul muzical al Lenei Ceptureanu, spre a o asculta cîntînd, după cîte pretinde, se înfăţişează nici mai mult nici mai puţin decît ca monarh! Dar personajul dă de bănuit poliţistului cu experienţă, că ar fi un prea periculos tîlhar, asasin la nevoie, specializat în furtul de giuvaericale. Paragraful final, mai dinainte scris, pomeneşte două personaje, unul masculin altul feminin, acesta din urmă neputînd fi Lena Ceptureanu, ci o LI mască încă neintrată în scenă în locul unde se întrerupe povestirea. Ipoteza e valabilă, fireşte, în cazul în care povestirea avînd-o pe cîntăreaţă eroină ar fi fost cea din urmă a cărţii, căreia îi fusese destinat respectivul sfîrşit, cum înclinăm a crede. Cîteva situaţii din roman sînt memorabile, aşa cum se reţin şi mai multe siluete, începînd cu aceea a ministrului, sfîrşind cu Lena Ceptureanu. în persoana acesteia regăsim trăsături ale E. B%, din Jurnalul scriitorului, cîntăreaţa din înalta societate, de care acesta se îndrăgosteşte în ultimul său lustru de viaţă sau poate chiar mai de mult încă. Poate că nefavorabila desfăşurare a relaţiilor cu E. B. a slăbit mîna scriitorului pe pana sa - e doar o ipoteză ce se susţine prin adînca deziluzie ce rezultă din paginile memorialistice, prin furia rece, cîteodată, la adresa femeii care nu răspundea sentimentelor lui, prin pofta de răzbunare şi imposibilitatea de a şi-o scoate din minte. Nu lipsa de timp l-a împiedicat pe Mateiu să termine romanul, de mică întindere de altfel, ci un factor necunoscut, de sorginte sufletească. Cele trei versiuni ale primei pagini din Soborul ţaţelor reprezintă tentativa scriitorului de a ieşi din impas printr-un proiect nou, manevră care îi reuşise strălucit la realizarea Crailor de Curtea-Veche, în momentul cel mai fast al creaţiei sale. Nu se poate vorbi de tehnica compoziţională a unei naraţiuni neterminate, deşi autorul dăduse tiparului cea mai mare parte a ceea ce scrisese din ea. Chiar ca naraţiune cu sertare, Sub pecetea tainei suferă de pe urma fragmentarismului său, care-i slăbeşte consistenţa. Este opera cea mai realistă a scriitorului şi în acelaşi timp cea mai ancorată în evocare - semn că speciile nu se exclud, ci dimpotrivă. Ca şi în Remember, taina este de ordin pur material. Prima nuvelă a scriitorului ar fi putut, de altfel, fi înglobată cu succes în roman, cînd naratorul prim ar fi întors vizita conului Rache, istorisind şi el un caz. Materială, taina mai este, în romanul matein neterminat, şi foarte relativă. Cea a ministrului este des-tăinuită pe deplin, mărturisindu-se din categoria umilei mizerii fiziologice, paradoxul fiind acela al unei robusteţi şi fizice şi morale anulate de o maladie congenitală ce loveşte mai frecvent pe cei labil constituiţi. E mai mult o contradicţie decît un mister, un contrast. Raportul dintre măreţie (superbie) şi umili-tatea condiţiei umane supusă fiziologiei l-a torturat pe creator, a constituit taina de care s-a lovit el însuşi, poate singura, dacă există vreuna, apropiere ce s-ar putea face de Dostoievski. Dar Mateiu n-a fost un mare bolnav, deficitul de vitalitate pe care şi-l reproşa înscriindu-se în datele caracterului şi fiind, poate, în parte imaginar. Numai neînsemnatul Gogu Nicolau rămîne proprietarul misterului propriu, neviolat şi nevio-labil, caz limită, dezvoltat cu exemplară economie şi desăvîrşită stăpînire a mijloacelor, un adevărat model al genului. Şi tocmai sursa acestuia se află, uşor de depistat, în I.L. Caragiale, în Inspecţiune. Genul proxim al ficţiunii memorialistice - prezentă în întreaga operă mateină, cum s-a observat de către Ovidiu Cotruş -, Jurnalul este şi el o deviaţie a povestirii la persoana întîi, ca sub-produs al autobiografiei. Scris în marginea literaturii, căci declarat cu destinatar unic, Jurnalul lui Mateiu I. Caragiale se alătură operei sale oriunde aceasta vine într-o atingere biografică cu autorul însuşi. în acest sens; nu Sub pecetea tainei ar face puntea, în ciuda prezenţei directe a autorului, ci Remember şi LII Craii de Curtea-Veche. Pentru înţelegerea mentalităţii scriitorului şi de aici a paradoxalelor lui personaje, cu ceea ce li se întîmplă, Jurnalul e o mină nepreţuită, cum, cu maximă concentraţie, stă scris în el despre temele principale ale unei vieţi, în ceasul bilanţului: familia, faima, averea şi dragostea. Faptul de destin - acela de a fi progenitura unui părinte cu personalitate covîrşitoare, căreia atît a-i rezista, cît şi a-i ceda, produce deformări caracterologice iremisibile - dimpreună cu alte circumstanţe, pe care memorialistul a sfîrşit prin a le separa de destin, sînt analizate în Jurnal, cu prilejul înscrierii unor evenimente (o călătorie în Italia, de ex.) şi al unor rememorări, autoscopic, amar, dar nu cu ultima luciditate, semn al unei neîmpăcări cu şinele ce pretindea să fie domolită. Ca document existenţial, Jurnalul artistului la bătrîneţe emană de la o fiinţă care rezistă în ultimul ei retranşament, încercînd o regrupare a iluziilor, operaţia de a te agăţa de un pai! Ca document stilistic, Jurnalul este încă mai revelator. Scris într-o corectă şi chiar frapantă, prin particularităţi, limbă franceză, Jurnalul a pus problema dacă, în româneşte, se reconstituie, stilistic, matein, situaţie extrem de instructivă pentru abordarea cercetării limbii literare mateine, în genere, onorată astăzi pe acelaşi plan cu aceea a lui Mihail Sadoveanu. Să ne reamintim că o impresie la fel de vie ca şi Jurnalul a făcut, la publicarea ei, şi corespondenţa din adolescenţă şi prima tinereţe a viitorului scriitor, către N.A. Boicescu, elaborată într-un zglobiu jargon franco-ro-mân, pe măsura cinismului afişat. Vom înţelege cu atît mai profund efortul de autohtonizare pe care l-a întreprins poetul în Pajerele sale, unde a revenit cu arme şi bagaje, la formula neaoşă a limbii curate. Cel puţin într-o perioadă de încrucişare a vîrstelor, omul deţinea, prin urmare, două limbaje net distincte, ce-1 slujeau cu egală fidelitate şi promptitudine. Remember, nuvela cosmopolită de acut rafinament, a fost concepută într-o asemenea curgere cronicărească a frazei, încă mai despuiată cît priveşte cursivitatea: „L-am crezut, din capul locului, una din acele făpturi excepţionale, străine de omenire, pentru care am resimţit totdeauna o vie atragere. îl vedeam zilnic aproape, nu muzeul fiind singurul loc unde îl întîlneam*. Frazele par orale, libere, în afara oricărei estetici. Să insistăm însă: pentru un neologism admis -excepţional - un altul a fost naturalizat, cu oarecare siluire - atragere, pentru atracţie. Secunda propoziţiune a celei de a doua fraze este un decalc sintactic francez. întru plivirea neologismelor, sistematică, dar nu exclusivă, prozatorul s-a înzestrat cu o mare bogăţie de vocabular pe care, lucru fundamental, l-a trecut din dicţionar în propria-i personalitate, prefăcîndu-1 în stări de trăire. Cuvinte rare aruncă lucori diamantine la fiecare răsucire a frazei, forţată adeseori, cum se îndoieşte potcoava fierbinte, înnoită cu stimuli, şi aceasta sub velinţa unui calm stilistic desăvîrşit. Operaţia de manipulare a instrumentului de expresie se efectuează în toate direcţiile, cu o neobosită descindere la cuvînt. Nu numai neologismelor nefuzionabile li se află echivalentul preferabil, dar şi expresiei curente i se substituie o alta, mai scăpărătoare, mai puţin tocită deci, uitată, regională, eventual cu un sens mai restrîns sau uşor pe alături. Mai restrîns, nu mai lărgit, fiindcă orice confuzie verbală este cu grijă evitată. Limba va fi rescrisă* cu o mare naturaleţe anesteziantă, unei „fericite potriviri* luîndu-i locul o „nemereală fericită*, spre satisfacţia cititorului. Resorturile sintaxei vor fi solicitate şi altfel modulate, cu îndrăzneală, dar în surdină. în specia expresiei neaoşe trec astfel clasice, dar de nerecunoscut, formaţiuni galice: „nu s-ar fi simţit la strimt44 (ă Vetroit), „orice nimic44 (chaque rien), „O felie de oraş44 (une tranche de viile) „o bănuială de poftă trupească44 (un soupgon de..). Forme tipic mateine, cu iz de torsiune arhaică se dau pe faţă literale traduceri din memoria, poate involuntară, a cuiva care se exercitase în a gîndi cu persistenţă într-o limbă străină: „era pentru a mi se aduce la cunoştinţă44, „nu fu ca să-mi spuie ceva deosebit44, „nu puteam să ascult cu luare-aminte nimic dacă nu era despre Gogu Nicolau44, „Mima nu era de şcoala păstoriţei care...44 şi exemplele s-ar putea înmulţi cu uşurinţă. Consecvent, copacii vor fi abătuţi şi nu doborîţi, perifrază va domni cu jactanţă, încît inocenta „aparenţă44 va fi înlocuită cu mai dolofana „arătare din afară44. Dar e numai un aspect al modului în care Mateiu I. Caragiale şi-a făurit limba literaturii sale, ca foarte conştient şi conştiincios literator. Mai departe, termenilor celui mai nestrunit argou le vor succede expresii de cancelarie, grandilocvente, găunoase. Cum termenii de argou dezbracă, ultragiant, subiectul, iar cei de cancelarie îl înveşmîntează ţeapăn, textul se structurează esoteric, ţiriîndu-1 încordat pe cititor. Ce vrea să spună prozatorul cînd scrie: „Mergeam din cînd în cînd să-l văd şi era de atîtea ori pentru mine o sărbătoare44? Dar cînd numeşte o „vulgaritate consfinţită44 (de obiceiul pămîntului)? Evocator, desigur, „desfătările grave44, ca şi „mult nobil44, care nu e opusul lui „puţin nobil44! Impreciziei bine orînduite a unor expresii li se opune precizia pedantă a altora, eventual de sorginte proprie, căci şi ispita a fost mare. Fanariota soţie a ministrului îl primeşte pe poliţist nedesgătită şi nedessulemenită, nişte tineri rătăciţi se cheamă că sînt desdrumaţi, oarecari bani nefructificaţi ar fi „necăpătuiţi44. Artistul supralicitează, din prea plinul său lexical, şarjează irezistibil, ca unul ce este în posesia unei metode de mare randament. Treimea de termeni cu aceeaşi sigmă începătoare se impune, de la prima vedere, mai ales pentru cine ştie cu cîtă dificultate răspunde la apel cel de al treilea membru: „veninul, veghea şi viţiul44, „lătăreaţă, lăbărţată şi lapoşă44, „palme, pumni şi picioare44, „înveşmîntaţi, împanglicaţi, împănoşaţi44. Mai operative sînt tripletele aglutinatoare: „rea de gură, rea de muscă, rea de plată44, cărora le urmează descendent dubletul, pălăvatică, haihuie. Un personaj se caracterizează deplorabil printr-o „scăfîrlie scofîlcită şi smochinită44 (de ţigan bătrîn!). Trezit din somn, povestitorul este „mahmur, ursuz, ciufut44. Firea lui Paşadia e „pătimaşă, întortochiată, tenebroasă44, conversaţia lui „miezoasă şi cuprinzătoare, reţinută şi măestrită44, fără „lăbărţări, rasne şi prisosuri44 - lăbărţări zicînd prolixităţi, rasnele, digresiuni. Evident, e Ia mijloc o virtuozitate de retor, de Paganini al condeiului, care degustă cuvintele ca pe nuci şi alune. Figuraţia aparţine cuvintelor încît, de pildă, cercetînd treimea de nume a Crailor - a acelora ce condescind să şi-l decline - eşti tare înclinat să te întrebi dacă aceştia nu s-au născut cumva din propriile nume, într-o geneză de tip nominalist. Ceea ce e însă mai uimitor la o limbă literară atît de elaborată - căci şi efuziunile, şi largile perioade, şi scurtele expresii ale unei clipe au fost cu toatele trecute prin repetate şi neiertătoare examinări, cu tot atîtea respingeri fără. apel - este efectul de spontaneitate, calitatea continuativă, articulatoare, ce nu se dezminte măcar o singură LIV dată, pentru că, acceptînd textul ca atare, cu greu am putea respinge vreun pasaj anume, ca fiind mai „nereprezentativV chiar cînd prozatorul recurge la vorbirea directă, ceea ce i se întîmplă în mai multe rînduri, cu spor de veridicitate, dacă nu de variaţie, nuanţă greu de deosebit în cazul de faţă. Analizată farmaceutic, pe componente şi procedee, proza mateină este un fabricat de marcă bună: „Cam aceeaşi era şi coloarea îmbrăcămintei ce purta de obicei, la dînsul moi, molatece, mlădioase fiind toate, şi port, şi mişcări şi grai. Era un obosit, un sfios şi un mare mîndru". Dincolo de sensurile exacte a ceea ce povestitorul intenţionează să ne comunice - informaţia ca atare - ce pare, cel puţin aici, neprelucrată secundar, nu se poate ca urechea să nu perceapă o muzică străină semnificaţiei pur senzoriale a „comunicatului". Raportul dintre vocalele lungi şi cele scurte, între sunetele deschise şi cele închise, poziţia consoanelor faţă de vocale, şi prin acestea, faţă de consoanele de dinaintea şi dinapoia lor, succesiunea vocalelor, pe un imaginar portativ („toate şi port şi mişcări şi grai"), cu excluderea sonului inoportun prin angajarea cine ştie cărui fast înlocuitor, tăcerile necesare (etc., etc.), compun un al doilea text, eliberat de sclavia vreunei semnificaţii romaneşti, dar cu efecte de parasenzualitate categorice şi profund tipice. Impresia cititorului este că această muzică se adecvează descripţiei, reliefîndu-i parametrii, adecvîndu-i pasajele de analiză. * în fapt, ea ascultă de legi proprii, şi atunci cînd artistul scrie: „...subţire în gusturi şi lingav, să guste pastrama şi turburelul, schembeaua şi prăştina, ca vechiul vienez, pierdut în vraja visului mozartian... să asculte ciamparalele şi bidineaua", scandalul nu e al sciziunii unui temperament sau al unui anumit punct de civilizaţie, şovăitor la extremităţi, ci al coabitării unor eoni lingvistici din categorii ce nu se nuntesc, dar se află condamnate, de către mîriuitor, la corci. Arii ce nu se întîlnesc sînt aduse să comunice, să-şi amestece genele.'Paradis şi Infern se invadează reciproc, într-o gnoză a limbajului ce nu cunoaşte precedent în literatura noastră, unde, totuşi, un alt discipol de moment al lui Bogdan-Piteşti, Tudor Arghezi, a cultivat creşterea urîtului în frumos, şi a frumosului din bălegar, sau unde Mihail Sadoveanu, prozatorul cu cea mai mare sensibilitate la foşnirea de frunză a sunetelor, a cultivat un singur registru, într-adevăr, pe de o parte, aşii urîtului estetic evită doctrinal frumoşul, care le miroase a tămîie, pe de alta, campionii frumosului necontingent „uită" demonii expresiei urît mirositoare, numai Mateiu I. Caragiale izbuteşte în proza noastră armonizarea acestui dublu registru, prin intruziune, altoi şi exterminarea între termeni. Marea lui artă se dovedeşte însă în capacitatea de a nu abuza de puterile deţinute. Bucăţi „pure" se găsesc din abundenţă în proza sa, şi chiar din cea tîrzie, cele numite poetice - descripţiile nocturne, mai în genere toate cele care întîmpină natura, domeniu în care disputa lexicală, gîlceava cuvintelor nu-şi au locul şi unde unitatea primordială este mîntuită. într-o nuvelă de factură fantastică (dar nu şi de conţinut fantastic!), ca Remember, natura consună cu Aubrey de Vere, căruia sîntem în drept să-i presupunem o puritate pîngărită prin rătăciri ale cunoaşterii sau mai potrivit existenţe succesive, de puritate şi impuritate, fără legătură între ele - şi este confra-temă Povestitorului care viiază vegetal, în anonimatul său. într-un roman cu coloratură de moravuri - unde, în scena cea mai tare, doi bărbaţi neobişnuiţi cu trînta, se LV păruiesc femeieşte - nocturnul se transferă în grădina destinului, cu efecte mai artistice, dar mai puţin înalte decît în Remember. Acolo, arborii sînt în chip firesc druidici. Sub pecetea tainei e o naraţiune urbană, unde străzi şi case se animează spiritual, într-un Bucureşti ce se perpetuează astfel şi după ce edilii i-au realcătuit o fizionomie după aceea a lor proprie. S-a vorbit de artificialitatea prozei mateine, confundîndu-se un laborator cu rezervorul auctorial al scriitorului, scriitura cu o alchimie, de unic, irepetabil reţetar. Ca trimitere, în amplele perioade mateine zvîcnesc iluminări scrutînd locul şi soarta unei comunităţi, prin prisma fatalităţilor locului şi a unui sacru existenţial ce nu se poate confunda cu absurdul, aşa cum nici timpul nu este neant, ci muzică, revenire. Vers şi proză, opera mateină se clarifică în direcţia chemărilor Scumpului Trecut, ca o voce singulară şi patetică, de neconfundat, fabuloasă. BARBU CIOCULESCU LVI NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Principiul călăuzitor al alcătuirii ediţiei de faţă a fost restituirea integrală a scrierilor lui Mateiu I. Caragiale, cuprinzînd opera sa literară, cea publicistică, genealogistică, memorialistica şi corespondenţa, pentru ca lectorul să dispună, într-un singur corp, de întregul portofoliu al creaţiei scriitorului. Am considerat deci că şi scrierile cu un caracter literar tangenţial, inclusiv cele în limba franceză, poartă pecetea aceluiaşi spirit artistic şi prezintă un real interes pentru conturarea unei personalităţi dintre cele mai complexe. Acestei personalităţi i-am închinat prima parte a studiului introductiv, ţjnînd seama şi de lipsa, în literatura de specialitate, a unei biografii a scriitorului. Dînd întreaga precădere operei sale literare, am împărţit lucrarea în următoarele secţiuni, în ordinea importanţei: 1. Opere literare: Pajere, Remember, Craii de Curtea-Veche, Sub pecetea tainei, Anexe - fragmentele de proză ce ar fi putut servi la elaborarea unui roman, al cărui proiect a fost părăsit de scriitor; 2. Articole, studii heraldico-genealogistice, note istorice - antume - postume; 3. Jurnal (în limba franceză şi în traducere); 4. Agende (în limba franceză şi în traducere); 5. Corespondenţa - cea emanată de la scriitor. Un sector aparte e reprezentat de Note şi comentarii. Toate informaţiile privind folosirea textelor de bază se află în aparatul de Note şi comentarii, prezentate în ordinea menţionată mai sus a operelor. în acest fel, actuala ediţie este şi prima care cuprinde totalitatea mesajului matein, analizat în cea de a doua parte a studiului nostru introductiv. Mateiu I. Caragiale a fost, se ştie, un scriitor puţin prolific, cu gestaţie severă şi îndelungată, un creator ros de scrupule care nu s-a grăbit cu publicarea, ci şi-a revăzut cu acribie textele, efectuînd personal corecturile tipografice, revăzînd şi exemplarul tipărit - Perpessicius a folosit, pentru Craii de Curtea- Veche un asemenea exemplar preţios, ce nu ne-a parvenit. Tocmai datorită, am putea spune, pedanteriei cu care Mateiu I. Caragiale îşi pregătea pentru tipar textele, variantele sînt minore, operînd reductiv, în vederea comprimării şi autonomizării frazei. Cu excepţia prozelor „postume", nu suntem, de altminteri, în posesia nici unuia dintre manuscrisele literare ale scriitorului, nici chiar dintre cele transcrise pe curat. Placheta de versuri Pajere a apărut postum, în chiar anul morţii poetului. Aproape toate poeziile din Pajere apăruseră în timpul vieţii scriitorului, încît nu am resimţit nevoia de a schimba ordinea din ediţia Perpessicius, pentru o fastidioasă regrupare antume-postume. Nu am introdus în Pajere bucata Sonet valah, sustrasă autorului şi prezentată sub pseudonim la un concurs de sonete, întrucît nu-i cunoaştem versiunea iniţială, dar ştim că cel. care l-a folosit introdusese modificări. într-o situaţie asemănătoare, romanul Sub pecetea tainei a fost publicat, în cea mai mare parte, în timpul vieţii autorului. Cele cîteva pagini ce se aflau redactate, dar netrimise la Gîndirea, pagini cu care primul editor a întregit textul rămas, oricum, neterminat, nu îndreptăţeau, nici ele, transferarea întregii naraţiuni la capitolul de postume. în schimb, paginile răzleţe, anterioare Crailor de Curtea-Veche, aşa-zis pregătitoare acestei opere, şi, în fapt, aparţinînd altei întreprinderi auctoriale (Odrasla regilor?) aparţin irevocabil sectorului de postume. Ca publicist, Mateiu I. Caragiale a depus o activitate pur circumstanţială, pînă la a nu-şi pune numele întreg decît sub un singur articol! între O înscriere bizară şi Vechi impresii de spectator se înscriu două decenii, iar singura iniţiativă publicistică ce implica o anumită continuitate programatică a fost părăsită după prima expediţie. Deşi documentate şi, în speţă, dezvoltate, textele heraldice nu au fost nici ele puse în valoare de către autor. însemnările cu caracter istoric, publicate mai întîi de noi, erau, cu siguranţă, destinate uzului propriu, dar le-am cuprins în ediţie pentru caracterul lor insolit, indicînd o latură a personalităţii scriitorului. Dintr-un scrupul biografic identic am introdus în ediţie textul integral rămas al Jurnalului, precum şi acela al Agendelor. Dacă, în privinţa traducerii notelor istorice am dat preferinţă traducerii efectuate de Petru Creţia, de altfel la rugămintea noastră, traducerea din limba franceză a Jurnalului şi a Agendelor ne aparţine, pe considerentul inexactităţii unor versiuni anterioare. O contribuţie deosebită a acestei ediţii trebuie să fie cuprinderea în cadrul ei a întregii Corespondenţe păstrate, publicată în timp, de academician Şerban Cioculescu, de noi, de Al. Oprea, Alexandru George etc. Primită cu un viu interes, această corespondenţă aruncă o vie lumină asupra anilor de formaţie a scriitorului, cît şi asupra unor perioade mai tîrzii din existenţa sa, repre- LVin c zentînd, concomitent şi o certă valoare artistică, un element de continuitate într-o biografie nu prea bogată în documente. Deşi Mateiu I. Caragiale cultiva principiul elegant de a răspunde oricărei scrisori primite, indiferent de importanţa ei şi de corespondent, corespondenţa rămasă de la el nu este tocmai compactă, iar pe cea primită poate că nu o păstra, încît nu dispunem de ea, pînă acum. în privinţa Notelor şi comentariilor ne-am dat silinţa de a face din ele un pandant semnificativ, îngăduindu-ne ca, în cea de a doua parte a Studiului introductiv să considerăm cunoscute o sumă de probleme, a căror explicaţie, în prefaţă, ne-ar fi îngreuiat mult, dar cu prea puţin folos, excursul analitic. Mateiu I. Caragiale este unul dintre clasicii noştri cei mai comentaţi de istoriografia şi critica literară, pînă acolo încît putem afirma că nu există critic sau istoric literar care să nu-şi fi spus cuvîntul cel puţin în una din problemele pe care le ridică viaţa şi opera sa. Receptarea operei va face, de altfel, obiectul unei lucrări de sine stătătoare. La stabilirea textului am avut în vedere lunga perioadă de timp în cuprinsul căreia şi-a scris Mateiu I. Caragiale opera, cea literară, publicistică şi memorialistică, epistolară etc., de la prima scrisoare către N.A. Boicescu, din 1901, pînă la ultimele rînduri din Jurnal, datate 1936, răstimp în care regulile ortografice s-au modificat în mai multe rînduri. Opera literară propriu-zisă a scriitorului a fost concepută într-o limbă arhaică voit, căreia i se potriveau vechile forme ortografice, fenomen de care a trebuit să ţinem întrucîtva seama. Ştim, totuşi, că scriitorul revenise singur asupra unor forme agresiv şi pedant arhaice, după cum ne-a apărut limpede că textele sale din Viaţa româneasca şi din Gîndirea suferiseră o serie de intervenţii de punctuaţie, scumpe respectivelor redacţii. Intervenţiile autorului, la tipărirea în volume, ba chiar şi mai pe urmă, prin corecturi marginale pe exemplare tipărite, ne certifică atenţia pe care o acorda Mateiu I. Caragiale cuvîntului scris. Tot astfel, şi în mod manifest, folosirea unor termeni rari, ieşiţi din uz încă din vremea sa, ne indică pe cititorul de dicţionare, colecţionar de vocabule. Nu mai puţin, Povestitorul prin a cărui gură vorbeşte autorul - se exprimă munteneşte, facînd uz de iotacisme şi nedîndu-se îndărăt de la expresii dintre cele mai populare, argotice chiar. Ţinînd seama de toate acestea, în transcrierea textelor mateine am aplicat regulile actualei ortografii, păstrînd acele forme ce constituie variante lexicale - nu de ortografie - caracteristice artistului - de tipul vecmicie, Personagiu, noemtiie. în acelaşi sens, am admis unele excepţii în privinţa substantivelor la singular - mosafir, l«caş - la plural - boale - şi am respectat formele tipic LIX mateine: fermec, despreţuit, împgce, însănătoşite, ca pe opţiuni verbale auctoriale ferme. Am procedat de aceeaşi manieră cu unele forme gramaticale specifice, ca de exemplu acordarea la plural a adjectivului demonstrativ care, în gen şi număr, cu substantivul ce îl determină (cart!). Identic, am respectat cîte o formă rară morfologică - vezi oglindă, la persoana a treia plural, pentru oglindesc. Probleme mai spinoase a ridicat Corespondenţa, şi anume aceea din anii adolescenţei şi ai primei tinereţi a scriitorului. Aceasta a fost concepută într-un jargon singular, alcătuit dintr-un amestec de franţuzisme cu neaoşisme şi cu expresii curente. Situaţia ne-a impus să păstrăm ortografia autorului la cuvintele de origine franceză, să redăm neologismele în forma lor actuală, iar în paratext versiunea epistolierului, renunţînd numai la acele forme ortografice pe care, ulterior, le-a părăsit artistul însuşi. Cum în respectiva Corespondenţă se întîlnesc formele ortografice cele mai rebarbative, eliminarea lor nu a desfigurat textul. în total, considerăm că savoarea textului matein, atîta cît se afla funcţie de aspectul grafic al unor forme fonetice, a fost cu rigurozitate respectată şi pusă în valoare, fără să recurgem nici la ortografierea textului, nici la „întinerirea" veşmîntului său ortografic şi ortoepic. B. c. PAJERE CLIO Mi-a îngînat stăpîna: „Nu-n file-ngălbenite Stă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti. Amurgul rug de purpuri aprinde; de-1 priveşti, Se-nfiripă-n vîlvoarea-i vedenii strălucite. Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite, Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti, Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite. Dar ceaţa serii-nneacă troianele de jar. Atunci mergi de te-aşează subt un bătrîn stejar, Ascultă mîndrul freamăt ce-n el deşteaptă vîntul, Ca-n obositu-ţi suflet de vrajă răzvrătiţi, Cînd negrul văl al nopţii înfăşură pămîntul, în gemăt să tresalte străbunii adormiţi". 1910 3 LAUDA CUCERITORULUI „Rois barbares, Sombres chasseurs d’aurochs.. H. Taine O! tu, care-ai mînat barbare gloate Ca să sfărâm împărăţii bătrâne Şi-ai cîştigat izbînzi nenumărate; Tu, ce-n trufia inimii păgîne Ai pîngărit rîzînd altare sfinte Şi-ai ars cetăţi, ai fost măreţ, stăpîne, Cînd jefuind regeştile morminte Zdrobitei hîrci îi ai răpit cununa, Şi oaselor bogatele veşminte; O! negre Domn, care-ai stîrnit furtuna De năvăliri, de-ai zguduit pămîntul, Dacă-al tău nume îl săpase runa Cea tainică pentru-a-ţi slăvi avîntul, L-a şters neîmpăcată-apoi uitarea, Precum ţi-a spulberat cenuşa vîntul. Povestea ta pierdută e-n vîltoarea, De ani apuşi ce vremea-a spulberat, Dar umbra ta le mohorăşte zarea, Că-nalt răsări, cumplit, neîndurat, Cuprins de flăcări pe căzînde turle, Cu pieptul gol luptînd însîngerat, Beat de măcel. Asurzitoare surle Cu spijele se întreceau turbate, Şi-ades făceai îngrozitor să urle 4 De buciumări pădurile carpate Vînînd călare zimbrul şi vierul Şi săgetînd jivine-nspăimîntate. în sumbri nori’ ce trec încomînd cerul în zori, goniţi de aspra vijelie Le mai zăresc cum fug mugind de fierul Ucigător. Zburau cu veselie Deasupra-ţi corbii, şi de-atîta sînge Răsar şi astăzi roşii flori din glie. Dar, îndelung nu ţi-a fost dat a-nfrînge Pe-aceea ce pîndise rînjitoare, La sînu-i rece să te poată strînge, Şi ai pierit, trădat într-o strîmtoare. Amar te-a plîns, pletoasa seminţie Ea, ce pe-o culme-într-un apus de soare, Urlînd, te-a ars cu-ntreaga-ţi avuţie, Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite, Ce desfătau posaca ta beţie. * Sunt seri, spre toamnă, adînci şi strălucite Ce, luminîndu-mi negura-amintirii, Trezesc în mine suflete-adormite De mult, încît cad pradă amăgirii Cînd Cerul pîrguit la zări cuprinde Purpura toată, şi toţi trandafirii, Şi-n sînge scaldă para ce-1 aprinde De vii văpăi - privind atunci amurgul, Un dor păgîn sălbatic mă încinde, - Şi văd, stăpîne, cum îţi arde rugul. 1912 5 PROHODUL RĂZBOINICULUI Din goană-1 săgetară trădat într-o strîmtoare Şi-n adîţicimi de codri, sub ceru-nnegurat, Crunţi vînători de zimbri urlînd i-au înălţat O schelă uriaşă de prăzi şi de odoare. Şi trupuri răstignite şi tigve rînjitoare, Şi prunci zdrobiţi şi roabe cu sînul spintecat Se sbat în gheara morţii pe rugu-nsîngerat, Ce-n vîrfu-i poartă leşul înţepenit călare. în purpura înfiptă pe zalele-aurite Cuceritorul pare urdiilor cernite, Un falnic zeu ce cată să se avînte-n nori, Şi, ne-mpăcaţi în juru-i, cu suliţele-ntinse I-arată către zare pletoşii luptători Cum ard îngenuncheate cetăţile învinse. 1907 6 NOAPTE ROŞIE Trecînd ca o nălucă, prin vifor, prin noroi El fuge-nvins şi bezna pădurilor l-înghite; Nu simte cum în valuri, din rănile cumplite, îi curge mândrul sînge pe platoşă şiroi. Dar gîndu-i vajnic zboară sălbatic înapoi, Şi cînd îşi aminteşte cum de păgîni răpite ' Plăpîndele domniţe în lanţuri zac robite, Şi cum tăiaţi pieriră coconii amîndoi, Pe-un mal de rîpă calul şi-opreşte deodată, Priveşte plin de turbă spre zarea-nflăcărată, Şi alba barbă-şi smulge şi blestemă hain, Şi-ameninţînd văzduhul, cu pala-n mîna dreaptă, Se-ntoarce Voevodul mînat de-un aprig chin în valea unde lupta şi moartea îl aşteaptă. 1904 7 CĂLUGĂRIŢA în sfînta mănăstire de-ai mei părinţi zidită, Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat, Acoperit de zdrenţe, de ani împovărat, îndur sub bolţi de jale o soartă urgisită. Frumoasă-am fost odată, senină, fericită, A ţării mîndră Doamnă - dar lumea m-a uitat -Şi-adesea amintindu-mi de visul spulberat Crunt inima-mi zvîcneşte şi sîngeră rănită. Căci viaţa mea în lacrimi şi-a oglindit izvodul De cînd cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voevodul Purces-a să înfrunte păgînele urdii; Din şea îl prăbuşiră hangerele haine -De-atunci cad în ruină măreţe curţi pustii Şi eu îmi rog sfîrşitul, dar moartea nu mai vine. 1904 8 BOERUL Tăiat-au de Rusalii pre jupan... Pe-o culme, lîngă-un iezer, dufează-o mănăstire Boerul... Mult bătrîn e: dinţi nu mai are-n gură, Posteşte, se grijeşte, bîrfeşte şi strîmb jură, Stă cuvios în strană şi zice din psaltire. E mic de stat, făţarnic, semeţ şi crud din fire, Viteaz spătar fu-n lupte, dar azi cînd barba-e -sură, Cu dreapta se închină, cu stînga smulge, fură, Despoaie şi ucide în setea-i de hrăpire. De neam e Basarabă, şi rudă cu Voevodul, De bogăţii e putred şi-l blastămă norodul, Dar, la Stambul, îl sapă Cislar-Aga harapul. Şi tocmai de Rusalii, cînd plin de veselie Aşteaptă să-i sosească fermanul de domnie, îl prind cu pîri ascunse şi-armaşu-i taie capul. 9 ASPRA Nimic nu o-mblînzeşte, nimic nu o-ncovoaie, Ani are peste sută şi multe-a pătimit: Tot neamu-i, soţul, fiii, de sabie-au pierit, Dar n-a putut durerea s-o frîngă, nici s-o-nmoaie. Şi fără preget luptă, împilă şi jupoaie; Ea taie-n carne vie şi sufletu-i cernit Cu toată răzbunarea e tot nemulţumit -Aşa cumplit o arde năprasnica văpaie A urii. Iar cînd noaptea l-a candelii lumină Bătrîna ce veghează, stingheră şi haină, Trecutul răscoleşte, din ochi îi dau scîntei. Nu plînge, dar veninul o-năbuşe, greu geme, Afară urlă vîntul şi peste capul ei Pogoară stoluri negre de groaznice blesteme. 1908 10 ÎNŢELEPTUL Bea voios şi ospăta... El de măriri deşerte, de faimă, nu visează, Domnia n-o rîvneşte, de curte stă străin. Ca dînsul nimeni altul bun nu e, nici blajin, Pe toţi îi miluieşte, cunună, creştinează. Dar armele iubeşte şi caii, des vînează, Şi-mbelşugata-i viaţă îşi toarce firul lin, Mărinimos şi darnic, cu cugetul senin, El tot mereu petrece şi bea şi ospătează. Aşa un veac trăit-a, voios şi înţelept, Şi cînd l-au dus în raclă cu mîinile pe piept, L-a plîns ca pe-un părinte mulţimea-ndurerată; Şi dacă cronicarii uitării-1 hărăzesc, In cîntece-amintirea-i e de popor păstrată, Şi tainic pe mormîntu-i bătrînii ulmi şoptesc. 1909 CRONICARUL Cu uşa zăvorită, în dosnica chilie în care raza zilei se cerne tainic, lin, Departe de orice zgomot, ferit de ochi străin, Bătrînul amintirea îşi deapănă şi-o scrie. An după an înşiră, domnie cu domnie, Rănit de soartă însă, de părtinire plin, El pana-nverşunată îşi moaie în venin, Ca-n viitor izvodu-i mai mohorît să-nvie Acel veac de restrişte cu sîngerînde zări. Iar pe asupritorii batjocoritei ţări, Amarnic îi huleşte în măiestrite rînduri Şi-i tremură-atunci mîna de patimă, dar cînd Răsare printre umbre domniţa cu chip blînd, Mişcat închide cartea şi cade trist pe gînduri. 1910 12 DOMNIŢA Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene Ispita pătimaşă şi doru-nveninat. E-înaltă, cu păr galben, cu mersul legănat, în grelele-i veşminte păşind măreţ şi-alene. Mişcările-i sunt line, molatece, viclene, Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat, Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene. Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir, în mîna-i - spelbă floare de ceară străvezie -Ea poartă pe subţirea năframă nerămzie Ca un potir de sînge un roşu trandafir -Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe, Tînjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe. 1910 LA. ARGEŞ Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine, Un corb bătrîn şi-ntinde puternic negrul zbor, Şi-n liniştea adîncă, din cînd în cînd, uşor, Din ulmi cad frunze moarte rotind în clipe line. Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine Domniţa să privească din’naltul foişor Cum soarele-asfinţeşte, împiirpurînd de dor, Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline, Cînd se oglindă-n ape murindele văpăi Şi blînd văzduhul cerne cenuşă peste văi -De ce nu mai răsare zîmbind în faptul serii ? - Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit De taină-îmbălsămată şi florile uitării îi troienesc posace mormîntul părăsit. 1912 14 TRÎNTORUL în trîndavă-aromeală stă tolănit greceşte Urmaşul lor. Urît e, bondoc, şaşiu, peltic. El antereu alb poartă, metanii şi işlic. în puf, în blăni şi-n şaluri se-ngraşă şi dospeşte. Şi gura-i strîmbă numai măscări bolboroseşte. E putred, deşi tînăr: sărmanu-a fost de mic Crescut pe mîini străine. El joacă din buric, înjură, se răzgîie şi rîde-apoi prosteşte, îl leagănă maneaua, e veşnic beat de vutcă, Să-ncalece i-e frică, pe braţe-1 duc la butcă; Dar, el, ce os de Domn e şi viţă de-împărat, Ades, făr’ să-şi dea seama, îşi mîngîie hangerul, Şi cînd în faţa morţii odată s-a aflat, în trîntorul becisnic s-a deşteptat boerul. 1910 15 CURŢILE VECHI De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline^ Zac curţi pustii... Acolo tăcerea stăpîneşte Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-nveleşte Surpata zidărie şi frîntele tulpine; Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine, Sălbăticită viţă pe stîlpi se-ncolăceşte Cu iedera cea neagră ce-n straşini împleteşte O lucie cunună uitatelor mine. Adînc ca de o vrajă par ele adormite, Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite; Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă, Şi-n tăinuita culă, ţintind priviri viclene, Zîmbesc către domniţe boeri cu lungă barbă, Purtând pe naltă cucă surguci cu mîndre pene. 1904 GRĂDINILE AMĂGIRII Grădinile-Amăgirii te-aşteaptă-acolo unde Apusa tinereţe s-a ofilit de dor, Şi apa ce-aţipeşte, în luciu-i rînjitor, Visările-ţi oglindă şi-ncheagă-ale ei unde. Şi cînd ursuză luna în tulburi nori s-ascunde Şi mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior, Va răsări iar umbra cu chip înşelător Cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde. Dar, în zadar vei cere viclenei năluciri Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri, Că va pieri, zîmbindu-ţi, cu degetul la gură, Şi singur iar vei plînge în searbedele zori, Amara soartă care te-a prigonit cu ură, Încununîndu-ţi fruntea cu mohorîte flori. 17 ÎNTOARCEREA ÎNVINSULUI Iar cînd, sfioasă umbră, prin ceaţa rece-a serii Purtîndu-ţi trista taină, de gînduri chinuit, Tîrziu te vei întoarce înfrînt şi istovit, Spre casa părăsită în văile uitării, Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării Şi-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit, La-ndemnul Amintirii ce-n prag ţi-a răsărit, Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării Zadarnice. Respinge deşarta-i mîngăiere Şi oricît de adîncă ar fi a ta durere, Trufia nu ţi-o pierde, rămîi nepăsător, Nu te opri, nu plînge, şi dacă-ţi stau morminte în drum, treci peste ele, înăbuşe-al tău dor, Şi-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte. 18 MĂRTURISIRE Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind yn cer de jale, Arse stînci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi, Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale, Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi. Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină, Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc, Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină, Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fîlfîiesc. Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sînge, Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vînt, E-o cîntare-ndepărtată ce visări apuse plînge, E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormînt. 19 DREGĂTORUL Smerit stă, dar privirea-i drăcească, aţintită, Trăieşte chiar pe pînza ce-1 poartă-ntruchipat, Iar grijile şi truda adînc îi au brăzdat De cute faţa stinsă, firavă, ofilită. Cu duhul său cel ager, cu mintea-i iscusită El multe uneltit-a şi cîte-a şi-ndurat, Ca-ncet, treptat, s-ajungă, slăvit şi tămîiat, Să fie ţara-ntreagă sub gheara-i răstignită. De jale şi de groază cumplit semănător, Atotputernicia-i de mare dregător, încununat de faimă fu fără ţărmurire, Aşa că astăzi lumea se-ntreabă în zadar Ce patimă ascunsă sau ce dezamăgire Se-oglindă peste veacuri în zîmbetu-i amar? 1913 20 DORMI... Urare binevoitoare Cuconiţei răposate Dormi dulce somn netulburat în flori şi în dantele, Dormi că ţi-au pălit mîinile în grelele inele. Dormi rece somn ne-nfiorat De gînduri nici de vise, Dormi că ţi-au rănit pleoapele Făcliile aprinse. Dormi veşnic somn îmbălşămat, în beznă şbn uitare, Dormi că ţi-a muşcat buzele A Morţii sărutare. 21 SIHASTRUL ŞI UMBRA „Siste gradus, temerarie..." Minunea Sfintului Grigore Papa De furia furtunii au nu te temi străine Cu searbăd chip, ce singur, prin ceaţă, treci gemînd, De te vei pierde-n codri amar va fi de tine, Nu vezi cum fierb nori negri la zare fulgerînd? Ascultă vîntul rece în apriga-i mînie Ce sumbru vaier smulge stejarilor trufaşi, Stă gata să pornească năprasnica urgie Cerească, şi mai pregeţi? - opreşte ai tăi paşi! Chiar pasărea de noapte ce-a cobe-n selbă ţipă, La cuibu-i se întoarce în turnul părăsit Să-şi oploşească puii şi, tremurînd, în pripă, Tot ce e viu s-ascunde de spaimă năpădit. Hai dar, în sihăstria din vechile ruine De te adăposteşte şi tu, rămîi la mine. - Nu, nu pot, îmi răspunse cernitul călător, De buna ta primire sorţit sunt să n-am parte, Pleca-voi înainte, în noapte, sunt dator Să merg fără-ncetare şi fără ţel, departe, Şi nu ştii de odihnă ce sete mi-e, ce dor... - Rămîi, şi locuinţa-mi tu ia-o drept a ta, Ca şi cum tu stăpînul ai fi, iar eu străinul, Găsi-vom înăuntru cu ce ne ospăta, Vom împărţi frăţeşte azima, mierea, vinul, Apoi la vatra caldă, pîndi-vom blînda clipă, Cînd Somnul, fiu al Trudei, trecînd şi pe la noi, Ne va atinge geana, cu molcoma-i aripă, Şi-nfîoraţi de vise, dormi-vom amîndoi, în vreme ce afară, în bezna fulgerată 22 Va chinui pădurea furtuna-nverşunată. - Nu, suspinînd, îmi zise ciudatul călător Prin negură, ’nainte, porni-voi... sunt dator! Mişcat de graiu-i dulce, sunînd abia, sfios Eu îl privii mai bine. O nobilă tristeţe Adînc întipărită pe chipu-i, mult duios, îi adumbrea de farmec semeaţa frumuseţe. Privirea sa cea neagră, în taina-i oglindită Purta sfîşietoare o jale nesfîrşită. Urmai a-i spune totuşi: Nu stăruiesc, străine, Dar nu pot nici pricepe de ce oare-nfruntînd Primejdia furtunii sălbatice, haine, Tu fără ţel în noapte mergi singur lăcrămînd, Ce poate să te-ndemne, ce poate să te-mbiel A rătăci prin beznă sub crunta vijelie? - Vai, îmi răspunse dînsul, aşa sunt osîndit A-mi ispăşi păcatul, altmintreli nu pot face, Mă leagă pe vecie un vechi blestem cumplit, Odihnă să nu aflu, nici linişte, nici pace, în mantă mohorîtă de tainic călător Prin oarba-ntunecime umblînd rătăcitor. Nu sunt om viu, ci umbră, aevea-ntruchipată în boiul ce pe lume avut-am altădată, Cînd paloşul şi cuca domnească am purtat; Dar patima mă-mpinse la grea nelegiuire... De-atunci trecut-au veacuri şi tot n-am fost iertat. Eu ziua dorm, în raclă, în arsa mănăstire, Sub lespedea pe care-mi stă numele săpat, Şi mă deştept cu groază ca iar să plec plîngînd Cînd lin s-aşterne noaptea din slavă pogorînd. 1905 23 SINGURĂTATEA „Charme divin de mes loisirs, Solitude, que tu m’es ch£re“ Casanova de Seingalt E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsîngerată, Că-n parc sub teii-n floare ce gem înăbuşit Se-nchea^ă unde groase de miere-mbălsămată, Şi-atît de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată Că simt cum plînge-n mine ceva nedesluşit. Melancolia face în pieptu-mi să tresalte Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte Vechi suflete apuse, mult mîndre, mult înalte, Zguduitoare patimi cu foc mărturisind. Umbroasa-le poveste măreaţă se-mpleteşte La murmurul ei sumbru plutind în depărtări, Nostalgică gîndirea în voie-mi pribegeşte Şi nesfîrşit de tristă, se pierde, se topeşte într-un noian albastru de mistice visări... Din crudele cătuşe, ce încă mă mai leagă De omeneasca fire, treptat mă dezrobesc, înseninată mintea-mi începe să-nţeleagă, Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă Şi, liberă, străină de tot ce-i pămîntesc, Se-nvoaltă, se-ntraripă spre slăvi semeţ se-avîntă Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus, în prada-nfrigurării ce aprig mă frămîntă Renasc cel de-altădată, acel ce nu-1 încîntă Decît singurătatea, dar singur, totuşi, nu-s. 24 Căci dacă, dus pe gînduri, m-aşez lîngă fîntînă Privind cum apa doarme pe netedul nisip, Cu tîmplele în palme şi-adăst în umbră pînă Cînd lin şi molcom ziua cu noaptea se îngînă în fluida oglindă; alături de-al meu chip, în străveziu zăbranic aevea se iveşte O tainică-arătare... Adîncele-i priviri Ce se resfrîng prin lacrimi spre mine-şi aţinteşte Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, şopteşte. De mult cunosc ispita acestei năluciri... întotdeauna dînsa mă mustră cu blîndeţe: - De ce-mpotriva firii hain te răzvrăteşti; Tot ce-i frumos în suflet de ce laşi să îngheţe Jertfind trufiei sterpe senina tinereţe? Ia seama că ea trece şi n-o mai regăseşti. A-ţi înfrîna încearcă sălbatica pornire, Cît mai e timp, te-ntoarce din drum, nu şovăi! Scăparea e-n credinţă, nădejde şi iubire, Prin ele doar s-atinge fugara fericire, Urmează-le deci legea şi nu te vei căi... - Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere, Prin ea spre-nţelepciune eu cugetu-mi ridic, Ce-mi pasă dacă sufer, cînd sufer în tăcere, Cînd nu cîrtesc, nu blestem şi nu cer mîngîiere, Cînd nu mă-ncred în nimeni şi nu cred în nimic! Iubirea e robie; trădarea, umilinţă; Nădejdea? ce-mi rămîne a mâi nădăjdui? Precum în nepăsare trăiesc fără credinţă Voi şti deopotrivă să mor fără căinţă, Chiar clipa cea din urmă o voi dispreţui. Cît mai curînd ea vie, aducă-iîii alinarea De veci şi voi primi-o netulburat şi mut - 25 Spre a putea respinge şi-atunci înduioşarea Goni-voi amintirea şi voi chema uitarea Să-mi legene sfîrşitul, al liniştii-nceput. Că margini nu cunoaşte păgîna-mi semeţie, Afară de trufie nimic n-avut-am sfînt, Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie, Şi sub călăuzirea-i păşesc cu bărbăţie Pe-atît de aspra cale a negrului mormînt... Cu amăgiri deşarte şi seci seninătatea De tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar.,. Piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea... Tîrziu uşoara şoaptă, încet se stinge, iar. Din ce în ce mai ştearsă, ciudata arătare Pe nesimţite piere din undele-argintii, Cînd spelb şi searbăd cerul iar sîngeră la zare Şi, deşteptînd frunzişul, a dimineţii boare îmi spulberă-ncîntarea grădinilor pustii. 26 NOTE Textul poeziilor din Pajere este reprodus după volumul apărut la Editura „Cultura Naţională" în anul 1936, sub îngrijirea văduvei poetului, şi cu o notiţă bibliografică de Perpessicius. La rîndul său, volumul fusese cules după un manuscris în transcrierea Marichii M. Caragiale, manuscris pe care Perpessicius procedase la anumite corecturi ortografice. (Pe coperta manuscrisului, realizat pe foi volante de 22 x 22 cm, pe hîrtie japon, de calitatea aceleia pe care apăreau ediţiile de lux ale Fundaţiilor, Marica M. Caragiale a scris cu creion negru: „însemnări de prof. Al. Rosetti". în realitate, erau de Perpessicius!) Am ţinut seama de ambele surse, în lipsa oricărui manuscris olograf matein. Manuscrisul în transcrierea Marichii M. Caragiale se află la Biblioteca Centrală de Stat, Fondul Saint-Georges, la cota CLIX, de la numerele 6-1, la numerele 6-20. Poezia Lauda cuceritorului (6 -1) este în întregime scrisă de mîna lui Perpessicius; de asemenea, la sonetul Boerul, versul sărit de Marica: „Cu dreapta se închină, cu stînga smulge, fură". Evident, Perpessicius a comparat foile transcrise de văduva poetului cu textul tipărit în timpul vieţii poetului, de unde Variantele din ediţia sa. Ciclul Pajere a fost scris - urmărind datarea autorului, singurul izvor în chestiune - între anii 1904 - 1913- Faţă de maturitatea artei poetice a culegerii de sonete (dar şi de terţine) cu titlul simbolic al celei mai nobile dar şi mai rapace păsări de pradă, sîntem îndrituiţi să considerăm că Mateiu I. Caragiale scria versuri încă de pe băncile şcolii. în sprijinul acestei ipoteze vine şi Sonetul spaniol, publicat în anul 1901, sub pseudonim, pe care i-1 atribuim, din motive pe care le-am expus la locul cuvenit. Cu toate că Pajere a apărut postum ca plachetă, faptul că cele mai multe din poeziile ciclului apăruseră în timpul vieţii scriitorului ne-a determinat să respectăm şi în prezentarea noastră ordinea editorială aleasă de întîiul şi marele exeget al poetului, inegalabilul Perpessicius. Am procedat astfel nu numai spre a nu rupe unitatea unei opere - cea cronologică - dar, şi mai ales, întrucît motivele centrale din Pajere, pe care le-am enumerat mai înainte, revin în lucrările ulterioare ale lui Mateiu I. Caragiale, în proza sa poetică Rememberşi mai cu seamă în Craii de Cunea-Veche. Un prim lot de 13 poezii din Pajere a apărut în Viaţa românească, an. VII, nr. 4, aprilie 1912. Era vorba de: Clio, Lauda cuceritorului, Prohodul războinicului, Noapte roşie, Călugăriţa, Boemi, Aspra, înţeleptul, Cronicarul, Domniţa, La Argeş, Tnntoml şi Curţile Vechi. în aceeaşi publicaţie, anul următor, 27 an. VIII, nr. 3, martie, au apărut Grădinile amăgirii, Întoarcerea învinsului şi Mărturisire, iar în Flacăra, an. V, nr. 30, 7 mai 1916, Dregătorul Poezia Singurătatea, flgurînd în Revista scriitoarelor şi scriitorilor români, în numărul din mai 1929 a fost singura pe care Mateiu I. Caragiale a publicat-o în perioada interbelică. Anterior, în 1923, Mateiu I. Caragiale a publicat, cu supratitlul de Pajere, poeziile Lauda cuceritorului, Boerul, Tnntorul, Curţile vechi în Antologia poeţilor de azi (voi. I), alcătuită de Ion Pillat şi de Perpâssicius. în volumul postum numai două poezii erau deci inedite: Sihastrul şi umbra (1905) şi Dormi.... Nici o altă poezie nu ni s-a păstrat de la scriitor, întocmai cum nu posedăm nici una scrisă de mîna lui. De altfel nu este de presupus să mai fi scris versuri în perioada interbelică. Sonetul Noapte valahă, sustras autorului şi tipărit sub altă semnătură, cu grave modificări, aşa cum ştim din Corespondenţa poetului, nu poate fi adaos Pajerelor, anume fiindcă nu-i cunoaştem forma iniţială. KEMEMBER [f „Ceci est un fait-divers atroce' Les Memoires du Bal-Mabille Sunt vise ce parcă le-am trăit cîndva şi undeva, precum sunt lucruri vieţuite despre cari ne întrebăm dacă n-au fost vis. La asta mă gîndeam deunăzi seara cînd răvăşind printre hîrtiile mele ca să văd ce se mai poate găsi de ars - hîrtiile încurcă - am dat peste o scrisoare care mi-a deşteptat amintirea unei întîm-plări ciudate, aşa de ciudată că, de n-ar fi decît şapte ani de cînd s-a petrecut, m-aş simţi cuprins de îndoială, aş crede că într-adevăr am visat'numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult. Era în 1907. Fusesem greu bolnav în Bucureşti şi mă întorsesem la Berlin acasă. însănătoşirea mea se făcea cu anevoinţă, cerînd îngrijiri mari. La plecare, doctorul m-a sfătuit să mă feresc pînă şi de cele mai uşoare zguduiri sufleteşti. Bietul doctor! Am dat din umeri, zîmbind, şi i-am spus să fie pe pace. După un surghiun de doi ani revedeam Berlinul. Am de Berlin mare slăbiciune; nici împrejurări foarte triste nu m-au împiedecat să-l revăd cu plăcere. L-am regăsit cum îl lăsasem: tot numai flori. Aşa frumos chiar ca în acel început de iunie nu-mi păruse totuşi niciodată. Ca să-l vîntur însă şi să-l colind ca odinioară, nu mai mergea. Oboseam repede şi oboseala putea înlesni reivirea boalei. M-am resemnat dar cîtăva vreme a sta pe acasă, jertfă de care mă despăgubea, în parte, frumuseţea muzicei vechi ce se făcea la noi de dimineaţa pînă seara. Năpădit de o dulce aromeală, îmi lăsam visările să nască şi să se topească în voie în noianul de armonii sublime, uitîndu-mă pe fereastră, cu ochii pe jumătate închişi, cum unduiau curcubeuri în pulberea fluidă a fîntînii din larga piaţă-grădină. Lina boare a asfinţitului legăna ciucurii purpurii ai trandafirilor agăţaţi pe terasa casei din faţă, purtîndu-le mireasma pînă la mine. Seara da însufleţire umbrelor, în oglinzi, tainic, treceau fiori. Acesta era ceasul pe care-1 aşteptam ca să admir colţul cel mai frumos al pieţei - un petec de pădure rămas neatins în plin oraş - cîţiva bătrîni copaci frunzoşi şi sumbri, vrednici să slujească de izvod celor mai cu faimă meşteri ai zugrăvelii. 31 * îi regăseam chiar, la Muzeul Frederic, într-o cadra de Ruysdael, aceiaşi copaci stufoşi, adumbrind lingă o cădere de apă un castel în ruină. Odată nu puteam trece pe dinaintea ei, fără a mă opri îndelung. Privind-o, gîndul mi se pierdea fără sfîrşit în fărîma-i de cer vînăt cu zare adîncă. E înnăscută în mine, drojdie de străvechi eres, o iubire păgînă şi cucernică pentru copacii bătrîni. Lor le datoresc inspiraţii mult nobile şi grave, fiindcă nu cred să se afle pe lume viers omenesc sau cîntare meşteşugită care să mă mişte mai viu ca tainicul freamăt ce-1 deşteaptă în frunzişul lor-vîntul serii. Arborii aceia zugrăviţi mă încîntau totuşi mai mult chiar decît cei adevăraţi, acel mic peisaj melancolic înfăţişîndu-mi o oglindire a sufletului meu. Mergeam la muzeu foarte ades. Cît de cufundat eram în contemplarea cadrelor nu treceam cu vederea nici pe oaspeţi, interesanţi uneori, aşa că printre ei băgasem de seamă că se afla nelipsit un tînăr care, acolo mai ales, ar fi atras privirile oricui, căci despre el s-âr fi putut cu drept zice că-1 desprinsese de pe o pînză veche o vrajă- Poate fi plăcere mai rară pentru cei ce s-au împărtăşit cu evlavie întru taina trecutului decît să întâlnească în came şi oase o icoană din veacuri apuse? Cu doi ani înainte văzusem în sala franţuzească a muzeului o cuconiţă care copia după Mignard pe Mafia Mancini şi avea o aşaoizbitoare asemănare cu modelul, încît ai fi crezut că, privindu-se în oglindă, îşi zugrăveşte, împodobindu-1, propriul ei chip. Tot astfel semăna tînărul cu unii din acei lorzi, ale căror priviri, mîini şi surîsuri Van Dyck şi, după el, Van-der-Faes le-au hărăzit nemuririi. Zic unii din acei lorzi, fiindcă mai toţi sunt la fel. în trecut, în câstele restrânse, celor de aproape şi înmuiat înrudiţi, trăind împreună, cu acelaşi port şi obiceiuri, fiecare epocă le întipăreşte acelaşi aer, dacă nu chiar aceeaşi înfăţişare. Se înţîmplă iarăşi ca, acolo unde cu gîndul nu gîndeşti, să răsară fiinţe cărora le trebuie căutată aiurea, în alte ţări, la alte neamuri, în alte veacuri, adevărata asemănare, fără a li se putea bănui măcar, în vreun fel, cu aceia de cari îi despart prăpăstii de timp şi de stirpe vreo cît de îndepărtată înrudire. Era de prisos dar orice presupunere despre obîrşia tînărului cu pricina, făceam însă tot soiul de reflexii asupra fiinţei lui, unică într-adevăr şi stranie, impunîndu-se poruncitor luărei aminte. Mă subjugase prestigiul recei trufii a tînărului ce, în deplină frumuseţe, păşea singur în viaţă, nepăsător, cu fruntea sus. L-am crezut, din capul locului, una din acele făpturi excepţionale, străine de omenire, pentru cari am resimţit totdeauna o vie atragere. îl vedeam zilnic aproape, nu muzeul fiind singurul loc unde îl întîlneam. în plimbările ce 32 începusem a relua prin oraş, de teama oboselii, făceam lungi popasuri la o prăvălie, unde se degustau capodoperile unei vechi rachierii neerlandeze. După Ruysdael, Van-Brouwer şi Van-der-Hoogh. Nicăieri nu mă reculegeam mai bine ca în acea încăpere îngustă şi cam întunecoasă, ce ar fi putut face cinste oricărei locuinţe de burgmaistru sau de staroste de breaslă, aşa bogat căptuşită cum era cu stejar afumat pînă la jumătatea peretelui, unde blana ieşea afară, făcînd jur-împrejur o largă poliţă pe care stăteau înşirate năstrape şi ulcioare de Delft. Ce minunate clipe petreceam acolo! Alături de mine, pe singura laviţă din primitoarea cămară, singuratică ziua, tînărul cu chip de portret vechi sorbea pe îndelete băuturile cele mai dulci şi mai parfumate, asemenea unor nestimate topite, aţîţătoare de visări exotice şi de îndepărtate nostalgii cu piperatele lor mirodenii de Java sau de Antile. Acolo, parcă nu mai eram străini unul de altul şi, ceea ce e nostim, mai tîrziu, după ce ne-am cunoscut, ne-am mărturisit că, şi lui şi mie, ni se păruse a mai fi stat şi altădată împreună într-o încăpere la fel. Nu m-aş fi gînditînsă să ne împrietenim chiar, fiind îndreptăţit a-1 crede că făcea parte dintr-o lume cu totul alta decît a mea. Sărea în ochi: una e floarea de cîmp, alta floarea de grădină. Acum, fie că trebuiseră veacuri ca, la asfinţitul ei, o înaltă rasă să înflorească aşa de strălucit, într-un semeţ avînt al sîngelui albastru spre tipul ideal, fie că fusese numai o nemereală fericită, în toate chipurile mai mult nu se putea da. Mai era nevoie, e drept, şi de ceva osteneală, zilnic, ca această podoabă â omenirii să-şi împlinească frumuseţea, pentru că atîta găteală nici la o muiere nu mi-a fost dat să văd. Să-l fi presupus după asta că era unul din acei deşuchiaţi cu' năravuri rătăcite al căror număr pare a fi sporit, în timpii din urmă, pretutindeni, într-o măsură întristătoare? Nu, nu-mi venea să o cred, căci dacă păpuşii acesteia sulemenite îi flutura uneori pe buze un surîs neliniştitor, sub arcul sever al sprincenelor trase negre cu condeiul, ochii aveau acea nevinovată limpezime ce străluceşte numai sub pleoapele eroilor şi ale copiilor. Era şi foarte tînăr; să tot fi avut douăzeci de ani. Ce nu se îngăduie la vîrsta aceasta, celor bogaţi mai ales? Lipsa grijii zilei de mîine preface creierul omenesc, amorţind simţimîntul temerii de răspundere; avuţia moleşeşte şi îmbată de o ameţeală dulce, neîntreruptă, ce îndeamnă la goana după plăceri rare, după senzaţii noi. Din acea lume nepăsătoare şi deşartă, dezbărată de prejudecăţile de rînd, făcea parte şi noul meu cunoscut care, fără îndoială, trebuia să se bucure de mari mijloace de trai. Arăta însă a trăi în afară de acea lume şi, mai mult chiar, în afară de orice lume. Ca dînsul, în Berlin - W., mai erau şi alţii, dar pe aceia nu-i puteai decît rareori zări, călărind în ceaţa dimineţi sau zburînd repede seara la înfloritele lor desfătări. Nici pe el nu-1 33 vedeam altfel decît locuind într-una din străzile ce mărginesc regescul Tier-garten spre apus, încingîndu-1 cu o minunată salbă de vile, unde aurul a izbutit, întrucîtva, în încercarea de a sădi iarăşi raiul în viaţa pămîntească. Mi-1 închipuiam dar răsfoind cu degetele lui subţiri cărţi cu legături scumpe în somptuoasa singurătate a odăilor cu oglinzi adînci, unde lîncezeşte o risipă de flori rare. Nu deştepta oare vedenia unui asemenea decor singură numai pătimaşa mireasmă ce răspîndea el în juru-i, atît de îmbătătoare că treaz te făcea să visezi? Aubrey de Vere. Cînd mă gîndesc... Ne-am vorbit într-o zi aşa, parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Numele lui normand - şi pînă astăzi nu ştiu dacă astfel se chema într-adevăr - nu-mi era străin, fiind numele de neam al zvăpăiaţilor conţi de Oxford, după stingerea cărora a fost cules şi alipit la cel de Beauclerk de Stuarţii de mîna stîngă, ducii de Saint-Albans. Sa se fi tras cumva din aceştia, nu i-ar fi făcut mai multă cinste ei lui decît el lor. Deşi englez pînă la măduvă, în vorbire se slujea obişnuit de franţuzească şi aşa cum rar mi-a fost dat să o aud. Cu timbrul grav al glasului său mlădios şi pur, ea era pentru dînsul ceva mai mult decît un mijloc de înţelegere, era o unealtă de seducere. Aflînd ce era, l-am înţeles pe dată în totul; datina căreia Brummel i-a pus pecetea numelui său trăia în Aubrey de Vere în deplină strălucire. Pînă şi plăcerii de a se sulimeni îi găsisem astfel tălmăcirea: cei dintîi locuitori ai Albionului de cari se pomeneşte, nu-şi boiau în întregime goliciunea în albastru? Această coloare îi era îndeosebi dragă noului meu prieten, el o purta în însăşi făptura lui, în ochi şi sub pieliţa foarte străvezie a mîinilor, în cari cînd la una cînd la cealaltă sclipeau şapte inele, gemene toate - şapte safire de Ceylan. Cu brăţara şi cu parfumul, acea de neuitat mireasmă de garoafă roşie, inelele erau şingurele lucruri cărora le rămînea credincios - încolo, ca îmbrăcăminte, nu ştiu să-l fi văzut de două ori la fel. Dar toată această migăloasă găteală nu era la dînsul decît un amănunt dintr-un întreg desăvîrşit, de o fericită armonie. Aubrey de Vere avea un creier de minune alcătuit şi un duh scînteietor, el ar fi făcut fala clubului cel mai închis şi nu s-ar fi simţit la strîmt nici într-o adunare de cărturari, pentru că dacă mărturisea că rufele şi le spăla la Londra, adăuga că tot astfel în suta a optsprezecea, coconaşii din Paris şi le spălau în Flandra şi cei din Bordeaux la Curagao şi aşa ştia să vorbească de toate, cu asemănări din trecut, cu apropieri şi amănunţiri fermecătoare, de cîte ori i se întîmpla să povestească de călătoriile lui prin ţinuturile străvechi ale Răsăritului, sau prin ostroavele pierdute ale Oceanului liniştit unde domneşte primăvara veşnică. Atît am putut afla din viaţa lui: că văzuse multe, cutreierînd mări şi ţări şi că citise şi mai multe, prea multe chiar, pentru anii lui, fiind fost cu putinţă să fi amestecat ce văzuse cu ce citise, sau să fi privit cele văzute 34 prin geamul înşelător al citirii, care laolaltă cu bogăţia îi cam sucise capul deşi, de la fire, avea judecata limpede şi rece. Aşa, de pildă, am înţeles că se îndeletnicea cu cercetări oculte îndrăzneţe, pentru cari era hărăzit, pe lîngă o înclinare înnăscută rară şi cu cea mai uimitoare pregătire. Părea chiar să fi avut mai multe legături cu duhurile decît cu cei vii, deoarece în povestirile sale nu venea niciodată vorba de fiinţe omeneşti. Cu ce prilej, în ce împrejurări făcuse aşa de timpuriu călătorii atît de minunate nu spunea, precum nici cine era, ce şi de unde, dacă avea părinţi, rude sau prieteni, unde sta cu casa măcar - nimic, cu desăvîrşire nimic. Ce stăpînire de sine avea ca să poată ascunde astfel la vîrsta lui fără a se trăda? Dacă el însă nu destăinuia nimic, apoi eu îl întrebam şi mai puţin şi presupun că tocmai asta a fost pricina că am legat prieteşug. O veşnicie să ne fi întîlnit, tot mai lesne i-ar fi scăpat lui o destăinuire decît mie o întrebare. De altfel nici nu ţineam să aflu ceva: ce mă privea pe mine? Întîmplător l-am văzut - fără să bage el de seamă - alegînd flori de patru-cinci sute de mărci, garoafe şi orchidee rare - un adevărat desfrîu - şi n-aş fi avut, cum cunoşteam pe domnişoară vînzătoare, decît după plecarea lui, să intru să-mi înfloresc cheu-toarea ca să aflu unde le trimesese şi punînd astfel mîna pe fir să împing cercetarea mai departe. Dar la ce bun? Să fi avut un scop stăruinţa încăpăţînată cu care îşi perdeluia scurtul lui trecut şi viaţa de toate zilele, se putea prea bine, era însă, o spun iarăşi, atîta mîndrie în privirea lui, ce pururi nepăsătoare de ce se petrecea pe pămînt, arăta a se pierde aiurea, în depărtările unei lumi de vis, încît ar fi făcut să se risipească orice umbră de neîncredere sau de bănuială. Totuşi, nu-mi scăpase din vedere că uneori ar fi dat să mai spună ceva, dar se răzgîndea pe loc, înăbuşindu-şi vorba pe buze. Roşea el atunci sub suliman, i se înnourau într-adevăr ochii, aşa cum mi se părea într-o foarte scurtă clipă de dare pe faţă a unei tulburări ascunse? Nu aş putea jura, ce ştiu însă e că pe cînd povestea, privirea lui, făcîndu-se şi mai adîncă, se aţintea asupra nelipsitelor inele, lung şi cu duioşie, ca şi cum acele pietre ar fi cuprins taina vieţii lui, oglindindu-i în gheaţa lor limpede şi albastră toate gîndurile şi amintirile. , ' . ... De la o vreme, fără ca legăturile noastre de prietenie să se strîngă mai mult, ne vedeam mai des, uneori dimineaţa, cel mai obişnuit după-amiazi, niciodată însă seara, niciodată. Din pricina căldurii, părăsisem taverna olandeză şi ne întîlneam la Grunewald, pe terasa unei cafenele, la marginea unui crîng de pini - o terasă idilic cotropită de trandafiri de toate neamurile şi feţele ce, la adierea vîntului, se scuturau în pahare. Sosea totdeauna fără grabă şi fără întîrziere. Odată l-am aşteptat însă zadarnic pînă la ceasul cinei. Întorcîndu-mă acasă, găseam o scrisoare în care se ruga pe scurt de iertare că nu putuse veni 35 şi iscălea sir Aubrey de Vere. Am cercetat cu luare-aminte scriptura semeaţă cu slove mari şi pecetea de ceară albastră: un sfinx culcat în mijlocul panglicei unei jaretiere la fel cu aceea ce împresoară scutul în stema Marei-Britanii. Pe panglică citeam cuvîntul „Remember". Ca eraldist nu eram mulţumit; mă aşteptam să aflu arme adevărate, nu o simplă emblemă. De la acea scrisoare, sir Aubrey n-a mai dat semn de viaţă. Nu era de mirare: o zăpuşeală umedă cumplită clocea oraşul, cuibar uriaş de ticăloşii şi de rele. Nu mai era de ieşit decît seara, cînd sir Aubrey nu se arăta. Nopţile erau însă atât de frumoase, încît greu mă înduram să mă mai întorc acasă. Tot umblînd astfel pînă tîrziu, am avut odată, spre miezul nopţii, într-o alee pustie din Tiergarten, o stranie întîlnire. Trecea o femeie înaltă, cu un bogat păr roşu sub o pălărie mare cu pene, o femeie slabă şi osoasă, fără şolduri şi fără sîni, într-o rochie strîmtă de fluturi negri. Ea păşea ţeapănă ca o moartă, care ar fi împinsă sau atrasă de o putere din afară, străină de voinţa ei, spre un ţel tainic în noapte. Nu ştiu de ce nu mira venit să cred că e o femeie ca toate femeile, din capul locului, chiar înainte ca în ochii ei ţintiţi mari, ce arătau a privi înăuntru, şi în trăsurile feţei sale prea sulimenite să-mi pară a recunoaşte... Dar, mai trebuia să mă îndoiesc, mai putea fi numai o bănuială cînd în mîna cu degete lungi rînjeau şapte safire de Ceylan? Am rămas uluit, în prada unui simţimînt tulbure, în care şi nedomerirea şi urîtul şi teama îşi aveau partea lor, apoi cu nările pline de cunoscuta mireasmă - mireasma de garoafă roşie - am dat să o urmăresc. Era însă târziu; o pierdusem. La capătul aleei aşteptau cîteva droşti de piaţă; se suise pesemne într-una şi pierise. Pentru un vechi berlinez ca mine ar fi fost copilăresc să mă las cuprins de uimire. Cîte nu văzusem! în schimb mă simţeam îmboldit de o curiozitate josnică, ce m-a făcut cîteva seri să pîndesc mereu pe acolo. Nimic însă. Estimp, arşiţa creştea tot mai aprigă; în ziua căreia i-a urmat noaptea ce voi povesti numaidecît la vale, picaseră oameni pe drum ca muştele. Era o noapte de catifea şi de plumb, în care adierea molatecă a unui vînt fierbinte cerca în zadar să risipească pîcla ce închegase văzduhul. Zările scăpărau de fulgere scurte, pădurea şi grădinile posace tăceau ca amorţite de o vrajă rea; mirosea a taină, a păcat, a rătăcire. înaintam cu greutate prin întunerecul ce vătuia aleele singuratice, trebuind uneori să mă opresc, covîrşit de slăbiciune. La răspîntia unde e fîntîna lui Roland din Berlin, în lumina prea vie, care, după beznă, îmi luase văzul săgetat, mă pomenii faţă în faţă cu sir Aubrey, ceea ce, cînd îl privii mai bine, nu-mi făcu tocmai plăcere. Nu pentru că de data asta întrecuse orice măsură. Oricum, nu se iese astfel în lume. Pudra cu care îşi văruise obrazul era albastră, buzele şi nările şi le 36 spoise cu o vopsea violetă, părul şi-l poleise, presărîndu-1 cu o pulbere de aur, iar ochilor le trăsese jur-împrejur largi cearcăne negre-vinete ce-i dădeau o înfăţişare de cîntăreaţă sau de dănţuitoare. încolo, îmbrăcat tot fără cusur, în frac albastru, sub mantaua uşoară de seară, cu orchideea la cheutoare, nelipsindu-i nici brăţara de la mînă, nici inelele din degete. Avea însă ceva schimbat, era neastîmpărat, neliniştit, pe cît eram eu de muiat şi de stins, împotriva obiceiului lui, vorbea pripit şi tremurat, rugîndu-mă să rămîn cu el - el, care făcea parte din acei oameni ce fără voie, în ciuda însăşi curteniei lor, dau să înţeleagă că fac o însemnată jertfă cînd suferă să stea cu cineva. Mai mult, îmi luase chiar braţul şi mă întorsese din drum. îl simţeam cum dîrdîie din toate încheieturile, scuturat de friguri, şi vedeam cum ochii aci i se ţinteau în gol, sticloşi ca ai femeii cu păr roşu, aci îi lăcrămau lîncezi şi pierduţi. După cum atunci nu-mi venise să cred că arătarea ce trecuse pe lîngă mine era o femeie, acum mi se părea că fiinţa ce mă tîra cu ea în umbră nu era un bărbat. . Am mers tăcuţi pe marginea pădurii, eu posomorît, cătînd a arăta cît mai puţin plictisit, el, cu surîsul pe buze, privindu-şi în zare pietrele albastre, de cari se legau poate amintiri tainice şi cărora le hărăzea parcă, cu patimă şi dor, gîndirea lui cea din urmă - am mers tăcuţi pînă ce ajungînd la podul de peste canal, unde începe calea Electorilor, el s-a oprit, desfacîndu-se de mine. Aveam înaintea mea un alt om, cu desăvîrşire altul decît cel de adineaori. Să fi avut pietrele lui virtuţi ascunse? Treptat se redobîndise pe sine, se îndreptase, înţepase nările şi acum sta ţeapăn, rece şi mîndru, foarte mîndru. Trăsurile feţei sale prelungi se ascuţiseră, de la albastrul fraged de floare, coloarea ochilor îi trecuse la albastrul cu licăriri aspre ale oţelului, iar pe buzele subţiate zîmbetul i se făcuse crud. în paloarea-i lunară, cu părul său de aur, sir Aubrey nu mai avea ca înfăţişare în acele clipe nimic firesc, semănînd mai mult a serafim, a arhanghel decît a făptură omenească. Rămase astfel înmărmurit cîtva timp, scrutjnd întunericul pe care îl biciui deodată cu mănuşile lui albe, ca şi cum ar fi voit să alunge o vedenie. - E o stranie noapte, zise el grav. Asemenea nopţi sunt mai de temut ca beţia; vîntul cald împrăştie friguri rele. Stendhal scrie că la Roma, cînd bate un anume vînt în Transtevere, se ucide. Trebuie să te simţi şi dumneata slăbit de zăduf, urmă el. Ai să-mi faci plăcerea să iei ceva cu mine, un păstrăv, doi, şi o sticlă de vin de Rin, să ne mai întremăm. Dar înainte să-mi dai voie să lipsesc puţin... Şi scoţînd ceasornicul, o floare de platină muiată într-o rouă măruntă de pietre albastre: - ...ai să vrei să mă aştepţi, nu-i aşa? Am să zăbovesc niţel, poate mai mult de un sfert de ceas, oricum însă mai puţin de o jumătate. Mai plimbă-te în vremea asta, ne găsim aici la pod, cine vine întîi aşteaptă pe celălalt. îmi întinse mîna 37 care era ca gheaţa, ridică pălăria şi-mi întoarse spatele. Făcui întocmai, îndreptîndu-mă din nou spre pădure; sunt în apropiere cei mai frumoşi copaci ce se pot închipui, uriaşi seculari, druidici, aşa de înalţi şi de înfoiaţi că privindu-i îţi vine să te crezi pe alt tărîm. M-am întors la pod după un sfert de ceas şi înainte de jumătate, dar fără a-mi găsi tovarăşul. Cum aşteptarea, ca toate neajunsurile, pare mai grea la început, am mai luat-o pe cheu în sus, fără a mă depărta prea mult de locul de întîlnire. Cheul era pustiu iar casele oarbe. Peste tot ferestrele erau negre, unele fiind însă deschise, se zăreau înăuntru acele lucori posomorîte de argint-viu ce rînjesc în oglinzi în întuneric. Una singură de sus se împăiengina de raze slabe, aceea a unei odăi încărcate de poleieli, unde veghea o lampă aşezată pe un colţ de dulap - mai mult candelă decît lampă - abia lăsînd să se cearnă ca înveninată, printr-un înveliş de smalţuri verzi, o lumină înăbuşită, una din' acele lumini cari, după datinele vrăjitoreşti, sunt prielnice duhurilor rele ce rătăcesc în puterea nopţii. M-am oprit şi privirea mi-a rămas îndelung pironită asupra acelei ferestre. Ah! farmecul ferestrelor luminoase în întunecime, cine s-ar mai încumeta a-1 spune după Barbey d’Aurevilly? Dar, în nemuritoarea sa povestire e perdeaua cîrmezie, în altele, scrise mai tîrziu şi atît de timpuriu uitate sunt geamuri de nu mai ştiu ce colori; ia fereastra mea nu era nici perdea, nici geam şi totuşi, în ceaţa verzuie, afară de poleieli şi de oglinzi ce şi ele păreau înzăbrănite, nu se vedea nimic. Să fi fost vreo legătură între acea fereastră, care e de ajuns să închid ochii ca să-mi răsară înainte întocmai ca atunci, şi cele ce s-au petrecut în acea noapte chiar, bănuiesc, nu pot să ştiu. M-am întors la pod tot aşa de nenorocos ca şi întîia oara: prietenul nicăieri. în vederea unei aşteptări mai lungi, m-am rezemat de parmaclîcul de tuci al podului, lîngă mal, mi-am descoperit capul, care mă durea, şi m-am cufundat cu totul în măreaţa privelişte a nopţii. Nu o voi uita niciodată. E drept că aşa frumoase nopţi două n-am văzut la fel, eu care ştiu a preţui noaptea ca nimeni altul şi care am iubit-o cum nu se poate iubi ziua, cu nesaţ şi cu patimă. Sufletul meu sălbatic, care de obicei pare a aţipi zgribulit de o nemulţumire nedesluşită, nu începe a trăi pe deplin decît odată cu stingerea celor din urmă văpăi ale amurgului; pe măsură ce se aşterne vălul serii renasc, mă simt mai eu, mai al meu. Să-mi fi îngăduit mijloacele de trai a schimba faţa împrejurărilor, cu anii ar fi fost cu putinţă să nu văd raza zilei. A, să nu fi fost noapte, n-aş fi aşteptat pe sir Aubrey, nu! dacă e vorba, apoi nu fineam să-l revăd defel. Am stat pentru că acasă tot nu m-aş fi întors, aş fi zăbovit tot atît, hoinărind pe acolo unde, în umbră, freamătul copacilor înalţi face ca singurătatea să pară nemărginită. Nu-i puteam însă 38 ierta lui sir Aubrey că mă făcea să-l aştept, să-l aştept în vreme ce el cine ştie la ce desfătări se deda, în înfiorarea acelei nopţi dalde, poate chiar la acea tulbure lumină verzuie, în braţele vreunei femei, a cărei frumuseţe să fi făcut pereche cu frumuseţea lui. Mai aveam încă o bănuială: mersese poate să pregătească pentru mai tîrziu întrunirea vreunui sobor ocult şi uitase de lumea celor vii. Oricum, sînge rău n-aveam de ce-mi face. îmi reluai dar finii gîndurilor sprijinit de parmaclîc în coate, cu tîmplele în palme. Sub mine alunecau solzii graşi ai apei leneşe, deasupra căreia se înfiripa străveziu un zăbranic de aburi. Canalul era sinistru. Ce deosebire! - ziua, priveliştea în partea locului e cum nu se poate mai blîndă: ramurile copacilor de pe maluri înfrăţite spre vîrf fac boltă deasupra canalului, în care îşi oglindesc frunzişul uşor şi neastîmpărat de un verde proaspăt şi fraged. Aceasta e calea ce-o urmează trupurile celor înecaţi. în 1905, ţin minte, într-o dimineaţă poleită de april, apele purtau o mireasă albă. Se aude de altmintreli la Berlin un cîntec vesel: „Pluteşte un cadavru pe Landwehrkanal“. Răcorindu-mi fruntea, o vie adiere mă trezi din toropeală. Cît am stat ţintuit acolo nu mi-am dat seama - am tras, nesupărat de nimeni şi un pui de somn - nu ştiu să fi auzit bătînd orologiul de la Gedaechtniss şi trebuie să fi bătut în mai multe rînduri. Cînd mahmur, mi-am ridicat capul din mîini şi m-am frecat la ochi, pe cerul.care se făcuse ca scrumul, casele se desprindeau împînzite. Vintul se înteţise rece iar arborii porniseră a geme. Mi-am acoperit capul, pălăria am găsit-o jos, căzută - şi am mai dat încă un tîrcol pe chei să mai văd lumina cea tainică. Fusese însă stinsă. M-am hotărît în sfîrşit să plec spre casă, începuseră a cădea stropi groşi şi se lufnina de ziuă. Ca o adevărată pasăre de noapte urăsc zorile. Fără a ţine seama că o răceală mi-ar fi putut fi funestă, în loc să caut vreun adăpost, am luat-o la picior pe străzile pustii, gonit de searbădă lumină ce se cernea ţesută cu apă din văzduhul încruntat, biciuit în răstimpuri cu furie de vîntul de miază-noap-te. Cînd ud leoarcă , m-am văzut acasă, am fost cuprins de o ciudă grozavă, ceea ce nu m-a împiedecat totuşi să dorm Eră vise pînă la amiazi. Afară se aşternuse pe ploaie, o ploaie care n-a contenit o săptămînă încheiată decît în scurtele răgazuri ce îşi da ca să pornească mai vajnică. Făceam ce dregeam şi gîndul îmi zbura la întîmplările din nopţile din urmă. De cîte ori venea poşta, săream să văd dacă nu era ceva şi pentru mine. Aşteptam bineînţeles un cuvînt de la sir Aubrey - se cădea din partea lui - şi faptului că pe plicurile sosite nu se afla nici scriptura semeaţă, nici pecetea cu sfinxul, nu-i puteam găsi tălmăcire. 39 într-un ajun de sărbătoare, vremea rea făcu în sfîrşit pace. Neîncrezător, nu ieşii decît tîrziu la plimbare. La zări se lumina a ploaie. Era aşa de albastră acea seară dulceagă şi lină, de un albastru-închis fluid, că oraşul părea scufundat în adîncimile tainice ale unei mări. Străzile mişunau de lume; fericirea de a trăi, de a se bucura de bunurile vieţii se oglindea pe toate chipurile, se răsfrîngea în toate privirile, vie, aproape aţîţătoare, dînd frumuseţii femeilor o deosebită strălucire. închipuirea mă purta în trecut, evocam vedenia a cum trebuie să fi fost în asemenea seri marile cetăţi ale vechimei, Babilonul, Palmira, Alexandria, Bizanţul? Îmbinînd astfel realitatea cu visarea, urmai fără grabă şivoiul mulţimii pînă la podul de peste canal, unde ceasuri întregi aşteptasem atunci pe sir Aubrey. Drăgălăşia locului era împlinită, desăvîrşită, de albeaţa fără seamăn a cîtorva lebede ce se aflau la acea oră albastră pe apă parcă într-adins. Nu mai trecui podul şi mă înturnai la un birt din apropiere. Pe cînd aşteptam masa, o privire aruncată pe un ziar mă făcu să aflu abia atunci un lucru de care urla tîrgul de două zile. Se pescuise în Charlottenburg, acolo unde Spreea îşi ia înapoi apele împrumutate canalului, făcînd vîrtej - se pescuise, legat cobză într-o manta, un cadavru ce arăta a fi acela al unui tînăr blond şi zvelt, bogat îmbrăcat în ţinută de seară, gătit şi înmănuşat, însă desculţ. Tînărul fusese nu de mult ucis. Trupul purta în partea stingă a pieptului o rană adîncă. Lovitura fusese atît de puternică încît arma - o lamă îiigustă cu două tăişuri - se frînsese, o parte rămînînd în rană. Se găsise asupra victimei, în hîrtie şi aur o mică avere, başca preţul sculelor ce purta cu risipă nebună, toate din belşug bătute în safire de Ceylan, numai în safire de Ceylan. în schimb nici o hîrtie tipărită sau scrisă care să poată trăda ceva despre ucis - nimic, nimic. Hainelor le fusese smuls petecul cu numele croitorului, iar ceasornicului tasul cu iscălitura aurfaurului. După chip, înecatul nu mai era în nici un fel de recunoscut, pentru că faţa îi fusese arsă cu o apă tare ce-i rosese aproape în întregime pielea şi carnea pînă la os. De aşa şfîrşit a avut parte sir Aubrey de Vere. Putea să isprăvească mai bine, sau mai tîrziu măcar, după ce aş fi plecat eu, fiindcă din noi doi, la început, nu ştiu, zău, care a fost mai de plîns...Prin ce am trecut, din clipa în care am înţeles cine era ucisul, ce am tras, mai e nevoie să spun? Şi n-a fost nimic totuşi pe lîngă ce puteam păţi. Remember? - da, cred. Se zice că frica e albastră; eu am văzut-o de toate colorile, i-am străbătut iadul întreg, pogorîndu-i rîpele fără fund, suindu-i culmile cele mai repezi, piscurile de groază ce se pierd în 40 norii nebuniei, şi cum n-am înnebunit de-a binelea e de mirare. Fusesem1 singura fiinţă în tovărăşia căreia se arătase sir Aubrey în lume la lumină; la taverna olandeză, la terasa de la Grunewald trebuia să fi trecut ca nedespărţiţi, încît nimeni n-ar fi voit să creadă că despre tînărul cu care păream atît de legat, tocmai eu, sărăcuţ de mine, eram ăl care ştia mai puţin - mai puţin chiar decît nimic. Nu ar fi dat aceasta mai mult temei bănuielii că nu aş fi fost străin de răpunerea acelui necunoscut? Simţeam urzindu-se în ascuns, în jurul meu, strîngîndu-se pe tăcute mrejele meşteşugite ale celei mai îndrăcite poliţii, mă şi vedeam apucat, năpăstuit... pierdut pentru totdeauna, nou Lesurques, ispăşind nelegiuirea a cine ştie cui... începusem a mă crede singur vinovat -şi nu eram oare îndestul pentru faptul numai că înnădisem prieteşug cu un om ca sir Aubrey? Atunci mi-am dat lămurit seama cît e de greu în ţară străină între străini. Întîiul meu gînd a fost dar să părăsesc numaidecît Berlinul, să fug la mine în ţară. Nu am putut închide ochii toată noaptea, mă apăsa de data asta întunericul, iar zorile le aşteptam ca o dezrobire. Cu lumina renăşteau în mine liniştea şi nădejdea. M-am răzgîndit de plecare şi mi-am desfăcut lucrurile, apoi seara le-am strîns la loc, fagăduindu-mi iarăşi să plec, fără greş, dimineaţa — şi a mers astfel multe zile, zile negre, la amintirea cărora astăzi încă pîlpîie în fiori scurţi răsunetul îndepărtat al spaimei cumplite de atunci, cînd orice nimic făcea să mi se’ zbată inima ca o pasăre rănită. Dar, ca toate simţimintele omeneşti - afară de ură - cu timpul şi frica se ostoieşte şi piere. E locul să strecor că adînca mea tulburare n-a putut fi citită din afară; viaţa zilnică nu mi-o schimbasem întru nimic, iar de focul care mă mistuia n-am simţit nevoie să mă spovedesc nimănui, precum n-am găsit de cuviinţă nici să mă duc să spun celor în drept ce ştiam, sau mai bine zis nu ştiam, despre sir Aubrey. Am mers mai tîrziu la taverna olandeză şi nu m-a întrebat nimeni de tovarăşul de odinioară, nimeni de asemeni la terasa din Grunewald. Pretutindeni aceeaşi tăcere. Citeam toate ziarele şi-mi venea aproape ciudă; nici un rînd măcar în care să se mai pomenească de groaznica pescuire. Nu se descoperise pesemne nimic. Sfinxul îşi păstra taina neştirbită. Altmintreli, prin ea însăşi, pieirea lui sir Aubrey n-a depăşit în ochii mei însemnătatea unui „fapt divers". Ce noimă ar fi avut să împing părerea de rău cuvenită pînă la a plînge în acel străin necunoscut pe un Marcellus? Că era tînăr şi frumos? Poate tocmai aşa tînăr cum arăta nu era; sunţ fiinţe ce înşeală vîrsta, iar în ce priveşte frumuseţea nu e de prisos o anume lămurire. Găsisem frumoasă nu atît făptura lui sir Aubrey,-cît asemănarea lui cu unii din aceia de mult pieriţi în spulberarea veacurilor, îl găsisem frumos pentru că în el vedeam retrăind o icoană din trecut, vedeam reînviat scumpul Trecut însuşi, 1 în original: Fusese — eroare de tipar! 41 Trecutul apus pentru totdeauna. De aceea m-am împotrivit ispitei să merg să privesc şi eu, sub geam, la morgă, pe acela care fusese Aubrey de Vere; cum înfăţişarea ce o dă moartea o şterge adesea pe cea din viaţă, ar fi fost păcat să se strice în amintirea mea acel chip ce părea desprins însufleţit dintr-o cadră veche. Am voit ca el să rămînă aşa cum l-am cunoscut, semănînd atît de mult cu acei frumoşi lorzi, cari au petrecut aşa de nebuneşte la Whitehall cu Killegrew şi cu Rochester, cu Barbara Villiers şi cu Nell Gwinn şi pe cari, muiaţi în catifele şi în mătăsuri înspumate de horbote şi înflorite de panglici, ţinînd în mînă trandafiri sau mîngîind cîini de preţ, i-a înfăţişat, surîzători şi mîndri, cavalerul Lely. Totuşi, mai mult decît arătarea din afară, de la el păstrez de neşters întipărite în minte unele mişcări lăuntrice ce-i scăpărau pe neaşteptate în vorbire, cugetări cum n-am prins de la alţii, nici n-am găsit scrise. în depărtatele-i călătorii plutitoare, această ciudată fiinţă ştiuse să desluşească din înfiorarea crîngiţrilor de finici la vestirea furtunilor oceanice şoapte adinei, să pătrundă la zări nescrutate, pe cari le purta oglindite în ochii lui limpezi ca safirele de Ceylan, taine ce nu se dezvelesc decît celor aleşi, şi pe cari zadarnic se trudesc a le cerceta cei ce fără chemare îşi tocesc viaţa întreagă văz şi minte pe buchea stearpă a cărţilor. Şi toate - tinereţe, frumuseţe, înţelepciune fuseseră menite să isprăvească în apa murdară a unui canal... în sfîrşit sosi ziua plecării. începuse toamna, dar nu toamna rumenă de la miazăzi, bacantă încinsă cu piele de pardos, purtînd ciorchine de struguri şi poame în părul arămiu, ci toamna spelbă a ţărilor de secară şi de bere, cu cer searbăd, cu soarele foarte jos, tîrîndu-se ofilit la zare. Mă închisesem din nou în casă în timpul din urmă; citeam în neştire, citeam pentru că muzică nu se mai făcea, iar afară, pe fereastra deschisă încă pînă tîrziu, nu mai aveam ce privi. Fîntînii apele nu-i mai jucau în raze, pe terasa casei din faţă, trandafirii se scuturaseră iar în colţul cel frumos, securea abătuse acei bătrîni copaci ce păreau a fi zugrăviţi de Ruysdael. * S-au perindat de atunci şapte ani. A fost parcă ieri, parcă niciodată. Parcă ieri, pentru că ţinere de minte am bună, parcă niciodată, pentru că îmi lipseşte evlavia amintirii. Mi s-a întîmplat adesea să mă gîndesc la tenebroasa dramă, căreia i-am fost poate, în acea noapte de fiori şi de friguri, martor nevăzut şi orb. Ce fusese însă, ce se petrecuse, nu m-am mai întrebat, n-am mai ţinut să ştiu, ba chiar dimpotrivă, dovadă deunăzi, avînd putinţa să aflu, n-am voit eu. 42 Întîrziasem pe vreme rea, într-un local de noapte bucureştean şi căzuse peste mine un cunoscut de prin şcoală; îl zărisem, de departe, şi pe la Berlin, învăţa ceva pe acolo pare-se. Limbut peste măsură şi în felul lui hazliu, mi-a împuiat urechile cu o sumă de fleacuri, istorii de gazde, de fete şi de slujnici de gazde - tot lucruri înălţătoare, după calapodul „Micuţei" lui Haşdeu. Cîtă deosebire între cum văzusem eu Berlinul şi cum omul care sta în faţa mea, fălindu-se cu însăşi neruşinarea lui ieftină! Dar de ce în acea seară se deştepta, vie ca niciodată, amintirea lui sir Aubrey, de ce vedenia nopţilor berlineze cu întîlniri stranii îmi răsărea atît de puternică? Să fi fost pricina aburii amării ai spirtului de sîmburi, care venea şi el de la acea veche şi vestită rachierie neerlandeză? Nu, era altceva. Mai îmbătătoare ca orice băutură, mă învăluia o aprigă mireasmă de garoafă care se desprindea de la o cuconiţă aşezată la masa de alături - mireasma ce răspîndea ţînărul cu pietre albastre, mireasma ce odată, spre miezul nopţii, o lăsase în urma ei femeia cu păr roşu, într-o alee pustie din Tiergarten. Şi-i revăzui şi pe ea şi pe el şi fereastra cu tulburea lumină verzuie, toate aevea ca în puterea unei vrăji. Nu m-am împotrivit unui imbold neîncercat pînă atunci, acela de a povesti cuiva istoria lui sir Aubrey de Vere. Am fost ascultat cu toată luarea-aminte. Băgăm numai de seamă cum din cînd în cînd pe buzele cunqscutului meu mijea uşor un zîmbet. Cînd cu pescuirea cadavrului am încheiat, m-a întrebat dacă asta, e toată povestea? I-am răspuns că da. „Să-ţi spun eu atunci urmarea, a reluat el, a fost dandana mare. S-a făcut muşama ce e dreptul numaidecît, dar adevărul n-a putut fi împiedecat să răsufle. Ai să afli lucruri grozave, să vezi..." L-am oprit scurt: „Nu ţin să aflu nimic". Şi cum se uită uimit la mine, neştiind ce să priceapă, am apăsat pe cuvîntul din urmă, rostindu-1 de mai multe ori. „îţi va părea ciudat, am urmat, dar, după mine, unei istorii, frumuseţea îi stă numai în partea ei de taină; dacă i-o dezvălui, găsesc că îşi pierde tot farmecul. împrejurările au făcut să întîinesc în viaţă un crîmpei de roman care să-mi împlinească cerinţa de taină fără sfîrşit. De ce să las să mi-1 strici?" Vorbind aşa nu minţeam tocmai, dar îndărătul acestui fel de a privi lucrurile cam uşuratic, mai mult literar, se ascundea ceva mai înalt, o gîndire nobilă, care ea singură m-a hotărît a pune lacăt gurii cunoscutului meu şi pe care dacă i-aş fi spus-o, mă îndoiesc că ar fi fost în stare să o priceapă. După cum, pentru a nu vătăma în mintea mea icoana serynă a făpturii din afară, n-am voit să văd chipul mutilat al sărmanului tînăr, tot astfel nu m-am învoit să aflu nimic despre el, de teamă să nu fie ceva care să-i poată mînji amintirea sufletească. Rămînă şi aceasta frumoasă, fără pată în umbra-i de taină şi de trufie, rămîie 43 în totul sir Aubrey de Vere aşa cum mi-a plăcut să-l văd eu, numai aşa - ce-mi pasă de cum era în adevăr? Am nimicit singura dovadă că l-am cunoscut în fiinţă, am ars scrisoarea în a cărei pecete zîmbea sfinxul împresurat de zicerea: „Remember“. Remember? - da, fireşte, că n-am să uit, dar cum anii tulbură unele din amintirile vechi, făcîndu-le să plutească aburite la hotarul dintre realitate şi închipuire, dacă soarta mă va hărăzi cu viaţă lungă, într-un tîrziu are să-mi pară poate că toată această întîmplare trăită a fost un vis numai sau vreo istorie citită ori auzită undeva, cîndva de mult. 1914 NOTE Textul de faţă este reprodus după volumul antum cu acelaşi titlu, apărut în Editura „Cultura Naţională" în anul 1924. Istoricul literar Perpessicius a avut la îndemînă, la întocmirea ediţiei sale din 1936, un exemplar cu corecturi ale autorului, pe care noi nu l-am putut vedea. Am folosit, totuşi, această sursă în secundar, preluînd numai unele din lecţiuni - foarte puţine, de altfel şi în original - şi anume pe acelea ce ni s-au părut mai adecvate. Iniţial, nuvela a apărut în revista Viaţa românească, an. XIII, nr. 8, august 1921, însă în ceea ce priveşte momentul elaborării ei, Mateiu I. Caragiale a lăsat următoarea însemnare semnificativă: „Conceput în timpul unor preumblări nocturne la Şosea în 1911. Scris în 1913, remaniat progresiv, definitiv în 1921, cînd a apărut în revistă". Nu am avea nici un motiv a pune la îndoială afirmaţiile autorului, adăugînd numai că în Viaţa românească, anul scrierii nuvelei este 1914. In Agendă, care începe cu anul 1923 - anul căsătoriei cu Marica G. Sion -prima însemnare referitoare la Remember este din acelaşi an, la ziua de 26 noiembrie, cînd scriitorul notează: „Cultura Naţională. Fac cunoştinţă cu Marin G. Rîmniceanu". Scopul nu putea fi altul decît propunerea spre tipărire a unei cărţi. De altfel, la 15 decembrie din acelaşi an, Mateiu I. Caragiale consemnează: „Simionescu-Rîmniceanu îmi spune că afacerea cu Remember este ca şi făcută*. Prin urmare, editura acceptase oferta autorului, sau era pe punctul de a o face. Notările din Agendă se succed şi în primăvara anului 1924. Astfel, luni 17 martie, autorul primeşte primele corecturi la carte - pagini I şi II. La 2 aprilie, Simionescu-Rîmniceanu îi restituie corecturile, iar la 15 ale aceleiaşi luni, prozatorul le înapoiază pentru scoaterea ultimelor greşeli de tipar. Totuşi, va mai primi altele. Miercuri 16 mai 1924, după ce restituie încă un set de corecturi, predă aceluiaşi Simionescu-Rîmniceanu manuscrisul Crailor de Curtea-Veche, care mai avea însă de aşteptat! (Este şi momentul cînd aplică „mecanica nouă" simţind cum îi renaşte energia). De altfel, la 26 mai 1924, în urma unei întrevederi cu Octâvian Goga, notează eliptic în aceeaşi Agendă: „Discuţie prelungită. Chestiuni: I. Candidatură preşedenţie Societatea scriitorilor români../' Totuşi, în acel moment nu avea încă nici o carte publicată! însă din textul însemnării nu rezultă nici că ar fi fost vorba de candidatura lui O. Goga, deoarece chestiunile ridicate, trei la număr, îl privesc doar pe Mateiu. Duminică 2 iunie efectuează: „Ultima corectură la Remember pentru «impri-mabitur»" (bunul de tipar). Va continua însă să efectueze şi alte corecturi, pe 3 45 şi 6 iunie. La 11 iulie are o întrevedere cu viitorul său editor şi antologant, jPerpessicius - tema discuţiilor nu ne e adusă la cunoştinţă. Şi o curioasă însemnare, la data de 28 octombrie: „Cultura Naţională. Remember % apărut în august şi va fi pusă în curînd în vînzare", unde „a apărut" - se citeşte „a fost tipărit". într-adevăr, la 29 octombrie 1924 îşi vede tipărită prima carte, intră, prin urmare, în posesia semnalului - şi în aceeaşi zi se înscrie în registru la Palat, două momente de satisfacţie emotivă. Un prim exemplar de autor este oferit confratelui şi antologantului sau Ion Pillat, la Capşa, la 7 noiembrie. La data de 4 decembrie scrie în Agendă: „Cultura Naţională. Volumul a fost pus în vînzare, dar pe sub tejghea. Straniu!" Hi a. probabil, o informaţie pripită, tinzînd să acopere cine ştie ce incurie librari-* ceaşcă - pe atunci cărţile de literatură nu se vindeau „sous le manteau". La 8 decembrie, la teatru, invitat, presupunem, de Ion Pillat şi Adrian Maniu, înmî nează acestuia din urmă, în calitatea sa de vechi şi încercat prieten - se cunoşteau din cercul lui Al. Bogdan-Piteşti - un exemplar din cartea recent apărută, iar mai apoi înscrie în aceeaşi Agendă oferirea altor exemplare unor amici mai de aproape, Măciucescu, sau mai de departe, Paleolog. în fine, la 24 februarie 1925 completează, la Biblioteca Academiei Române, fişele cu opeiele sale publicate! La 11 mai din acelaşi an face chiar un pas mai mare, încredinţînd mareşalului Palatului un exemplar din Remember, cu un „ex libris" şi poate chiar şi alte steme desenate de mîna scriitorului. O săptămînă mai tîrziu are bucuria de a fi oprit pe stradă de mareşalul Palatului, care-i comunică ştirea că monarhul nu pregetase să-i citească nuvela şi că îi plăcuse. Mai mult, la 27 ale aceleiaşi luni primeşte chiar o scrisoare de mulţumiri, de la acelaşi demnitar cu care se întîlnise pe stradă, scrisoare emisă, fireşte, în numele regelui. Se pare că acesta citise cu adevărat cartea, că o remarcase, cel puţin aşa îi transmite lui Mateiu, Cella Delavrancea, căreia monarhul însuşi i-ar fi declarat (Agenda, 23 ianuarie 192© că păstrează cartea pe birou şi că „dacă armele desenate de mine (blazoanele, A. n.) ca „ex libris" sînt frumoase, textul nuvelei este şi mai şi. Este un mare talent. Verdictul regelui Ferdinand - â tout seigneur tout honneur -este şi primul semnal al criticii aşadar, în mentalitatea lui Mateiu - căci, altfel, cartea fusese semnalată de critica literara chiar la apariţie. Mai înainte, la 10 august 1925, dăruise un exemplar din Remember celui mai apropiat prieten al său, Rudolf Uhrynovschi. Nuvela aduce în prim plan perioada berlineză a prozatorului, respectiv a anului 1907, dar întrucît priveşte „faptul divers atroce", credem că Mateiu s-a inspirat dintr-o carte tot antebelică, intitulată Le sexe inconnu (Sexul necunoscut), a reputatului om de ştiinţă şi popularizator dr. Magnus Hirschfeld, tradusă în limba franceză şi adaptată de W. R. Furst, Editions Montaigne, fără an. Aici, la paginile 134-135 citim paragraful: „Plus d’un travesti a mis, dans un tel etat psychologique, un terme â sa vie. II y a quelques annees, on a repeche, d’un canal de la Spree, â Berlin, le cadavre d’un homme entierement habille en femme qui n’a jamais ete identific", adică: „Nu doar un singur travestit şi-a pus, într-o asemenea stare psihologică (de depresiune morală, n. n.), capăt zilelor. Acum cîţiva ani, s-a pescuit pe unul din canalele Spreei, la Berlin, cadavrul unui bărbat îmbrăcat de sus pînă jos în straie femeieşti şi care n-a putut fi niciodată identificat". în Remember, trasînd un tablou sinistru de noapte al canalului, în contradicţie cu cel diurn („Aceasta e calea ce-o urmează turpurile celor înecaţi. 46 în 1905, ţin minte, într-o dimineaţă poleită de april, apele purtau o mireasă albă. Se aude de altminteri la Berlin un cîntec vesel: Pluteşte un cadavru pe Landwehr-kanat4), Mateiu se revendică martor! Nuvela are ca subiect scurta şi dramatica întîlnire între tînărul Povestitor şi un încă mai tînăr presupus britanic şi aristocrat, ce se prezintă sub numele de Aubrey de Vere. în povestire se face pe larg referire la arborele genealogic al familiei de Vere, de la care se revendica necunoscutul. Perpessicius, în Prefaţa la ediţia de Opere din 1936, descoperea în numele lui Aubrey de Vere anagrama lui Barbey d’Aurevilly, observaţie ingenioasă, menită să sporească deci cu încă una sursele conştiente şi sub-conştiente ale personajului. Ovidiu Cotruş (Opera lui Mateiu I. Caragiale), studiind Almanahul Gotha ca şi Enciclopedia Britanică se întoarce în timp pînă la primul Aubrey (Albericus), menţionat în DomesdayBook (1086) ca deţinător al unui mare fief în Essex. Al treilea Aubrey, ne informează istoricul şi criticul literar (op. cit., p. 77), ar fi fost făcut în 1142 conte de Oxford, încît între primul şi ultimul conte de Oxford - tot un Aubrey, acesta decedat în 1703 - se perindaseră, cu acelaşi nume nobiliar, douăzeci de generaţii: „Diana, fiica ultimului Aubrey, căsătorindu-se cu un Beauclerk, duce de Saint-Albans, din descendenţa bastardă a lui Carol al II-lea Stuart, va transmite descendenţilor săi numele de Vere-Beauclerk“. O familie care a dat Marii Britanii războinici faimoşi - John Vere (1313-1360), distins în bătăliile capitale ale războiului de 100 de ani (Crecy, Poitiers), pe un Thomas, favorit al regelui Richard al II-lea, pe un alt Aubrey, de asemenea, partizan al Prinţului Negru, pe Richard, unul din comandanţii de trupe de la Azincourt! „Partizani ai casei de Lancaster, ei şi-au plătit tributul de sînge în timpul războiului celor două roze. Astfel, John Vere este decapitat, împreună cu fiul său, în anul 1642“. Şi un strălucitor Edward de Vere, conte de Oxford, „personaj de seamă al perioadei elisabetane, nu numai prin versurile sale amabile şi prietenia sa cu actorii (istoricul englez J. Th. Looney l-a considerat adevăratul autor al pieselor lui Shakespeare), ci şi prin luxul şi extravaganţa moravurilor sale“. Ov. Cotruş notează că acest vlăstar vădea semne de decadentism: „Cinismul său, caracteristic şi altor reprezentanţi mai viguroşi ai Renaşterii engleze, se asociază cu un rafinament de somptuoasă decadenţă'4 (op. cit., p. 78). Ca o curiozitate, adăugăm noi, un Aubrey Thomas de Vere (1814-1902) (după Dictionnaire des litteratures, Philippe Van Tieghem, I, A - F, 1968, p. 1109), „poet şi critic literar irlandez, prieten cu Wordsworth, care a avut o influenţă considerabilă asupra operei sale, este autorul a numeroase volume de versuri, mai cu seamă Waldenses (1842), Junnisfail (1861), Ode irlandeze (1869), şi Legendele Şf Patrik (1872). Volumul său intitulat Eseuri în principal asupra poeziei (1887) este o culegere de studii critice. Poeziile sale arată o elevaţie de spirit remarcabilă şi dezvăluie o puternică imaginaţie. Datele sînt ceva mai complete în The Oxford Companion to English Litera-ture (editat de Paul Harvey) - ediţia a patra - (revizuit de Dorothy Eaghe), Oxford at the Clarendon Press, 1967, p. 222: „De Vere, Aubrey Thomas (1814 -1902), fiul lui Sir Aubrey de Vere (1788 - 1846), el însuşi poet, a urmat Trinity College din Dublin. S-a format sub influenţa lui Coleridge şi a lui Wordsworth. A fost prieten cu Tennyson, şi prieten de o viaţă şi susţinător al lui Sir Henry Taylor, ca poet şi dramaturg. Prietenii mai tîrzii includ pe Robert Browning şi D. H. Hutton. A publicat The Waldenses and other Poems în 1842 şi English 47 Mistuie and Irish Misdeeds, manifestîndu-şi simpatia pentru irlandezi, în 1848. în 1851 a trecut la catolicism. Opera sa voluminoasă cuprinde The Legends of St. Patrick(lS12'), Criticai Essays (1887 - 1888), Recollections (1897) şi drame. Este subiectul unei teze a lui Wilfrid Ward (1904).“ Am fi astfel în faţa unei contaminaţii multiple, în ordinea posibilului, ipotezelor înfăţişate mai adăugîndu-se încă una, aceea a unei surse directe din Edgar Poe, acel Guy de Vere, din Lenore. Despre persoana celui de al doilea personaj, Povestitorul, cele mai compacte date ni le rezervă Corespondenţa, scrisorile trimise de Mateiu I. Caragiale prietenului său care se afla la Paris, Nicolae Boicescu. Conţinutul acestor scrisori ne dă o idee asupra perioadei de frenezie existenţială (termenul aparţine criticului Al. Geofge şi îl considerăm cel mai potrivit) prin care a trecut atunci tînărul care tocmai urma, cu succese şi cu reversuri, şcoala hoinărelii. Singura referire însă cu direcţie este aceea că tînărul Mateiu frecventa muzeele. De relaţii mai mult sau mai puţin interlope învinuieşte autorul o altă cunoştinţa, pe Vlădoianu, bănuit a fi poposit în Berlin anume în acest scop. Oricum, însă, între descripţiile de mediu şi oameni din aceste scrisori şi cele din Remember se simte opera de decantare a trecerii vremii, maturizarea artistului, diferenţa tablourilor înregistrate pe viu faţă de cele pe care le întoarce, mulţi ani mai pe urmă, ochiul minţii. Pe exemplarul său de lux, din Remember - cel din 1924 - criticul Şerban Cioculescu scrisese, la ultima filă, pe care şi semnase: «recitesc 1 mai 1972. Rămân la părerea mea, pînă azi nedivulgată: prefer Remember Crailor, considerat de toţi capodopera lui Mateiu. îmi vine să rîd însă de acele „inspiraţii mult NOBILE şi grave" ale lui Mateiu, la contemplarea copacilor bătrîni (p. 13), ca şi de „gîndirea NOBILĂ" a voinţei de păstrare a „tainei" (de ce nu „mult NOBILĂ" şi ea?>. „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de 1’Orient, ou tout est pris â ia legere...“ Raymond Poincare ÎNTÎMPINAREA CRAILOR „...au tapis-franc nous etions reunis“ L. Protat Cu. toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurămînt să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai tîrziu: a doua zi spre amiazi. Noaptea mă apuca în aşternut. Pierdusem răbojul timpului. Aş fî dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat să iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai să fiu lăsat în pace. Aţipii iarăşi, dar pentru scurtă vreme. Sărăcia de epistolă se înfiinţa din nou, însoţită de cruda lumină a unei lămpi. Mişelul de poştaş găsise de cuviinţă să mă iscălească cu mîna lui. Nu-i fusei recunoscător. Urăsc scrisorile. Nu ştiu să fi primit de cînd sunt decît una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericită. Am groază de scrisori. Pe atunci le ardeam fără să le deschid. Asta era soarta ce o aştepta şi pe noua sosită. Cunoscînd scrisul, ghicisem cuprinsul. Ştiam pe de rost nesărata plachie de sfaturi şi de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojane că nu mă mai înduplecam să purced odată. Şi, în coadă, nelipsita urare ca Dumnezeu să mă aibă în sfînta sa pază. Amin! în halul însă în care mă găseam mi-ar fi fost peste putinţă să pornesc pe orice fel de cale. Nici în pat nu mă puteam mişca. Deşurubat de la încheieturi, cu şalele frînte, mi se părea că ajunsesem în stare de piftie. în mintea mea aburită miji frica să nu mă fi lovit damblaua. Nu, dar în sfîrşit mă răzbise. De o lună, pe tăcute şi nerăsuflate, cu nădejde şi temei, o dusesem într-o băutură, un crailîc, un joc. în anii din urmă, fusesem greu încercat de împrejurări; mica mea luntre o bătuseră valuri mari. Mă apărasem prost şi, scîrbit de toate peste măsură, năzuisem să aflu într-o viaţă de stricăciune uitarea. O luasem numai cam repede şi mă vedeam în curînd silit să depun armele. Mă lăsau puterile. în acea seară, eram în aşa hal de sfîrşeală că n-aş fi crezut să mă pot scula nici să fi luat casa foc. Dar deodată mă pomenii cu mine în 51 mijlocul odăii, în picioare, uitîndu-mă speriat la ceasornic. Mi-adusesem aminte că eram poftit la masă de Pantazi. Ce noroc că mă deşteptase; mare noroc! Privii acum cu recunoştinţă scrisoarea părintească; fără ea scăpăm întîlnirea cu cel mai scump prieten. Mă îmbrăcai şi ieşii. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Deşi nu plouase, tot era ud; jgheaburile plîngeau, ramurile copacilor desfrunziţi picurau, pe tulpine şi pe grilaje se prelingeau, ca o sudoare rece, stropi groşi. Ăsta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură; rarii trecători ce se prefirau prin ceaţă erau mai toţi afumaţi. Un lungan, coborînd prispa unei cîrciumi, căzu grămadă şi nu se mai sculă. întorsei capul dezgustat. Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci, luai o birjă, lucru cuminte, deoarece, la sosirea mea, ceilalţi mosafiri erau la a doua ţuică, iar oaspetele la a treia. Mă arătai mirat că se înfiinţaseră cu toţii aşa devreme; Pantazi însă mă lămuri că el venise de-a dreptul de-acasă, iar Paşadia cu Pirgu de-a dreptul şi ei de la „club“, vremea fiind prea urîtă ca să mai zăbovească la aperitive. Pantazi porunci încă un rînd de ţuici. Dar voia bună ce ne urarăm, ciocnind, lipsea cu totul. Mă temui să nu adorm iar. în sala unde grosolana petrecere negustorească pornise să se înfierbînte - era într-o sîmbătă - masa noastră avea aerul unui ospăţ de înmormîntare. Borşul cu smîntînă şi ardei verde fu sorbit în tăcere. Nici unul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frămîntat de o mîhnire neagră. Aş fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptuos şi trist, aproape funebru, în legănarea lui molatecă, pîlpîia, nostalgică şi sumbră fără sfîrşit, o patimă aşa sfîşietoare că însăşi plăcerea de a-1 asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngîne amara destăinuire, sub vraja adîncă a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cîntarea, înecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinînd pînă la capăt, pierdută, o prea tîrzie şi zadarnică chemare. Pantazi îşi şterse ochii umezi. - Ah! zise Pirgu lui Paşadia, făcîndu-şi privirea galeşă şi glasul dulceag, ah! cu valsul ăsta ţin să te duc la lăcaşul cel din urmă, cît mai curînd; cred că n-ai să mă faci s-aştept mult încă această sărbătoare a tinereţelor mele. Ce frumos are să fie, ce frumos! Şi eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce întristatei adunări lacrimi fierbinţi luîndu-mi, în cuvinte mişcătoare, rămas bun de la în veci neuitatul meu prieten. Paşadia nu zise nimic. 52 - Da, urmă Pirgu, leşinîndu-şi şi mai mult glasul şi privirea, are să fie atît de frumos! Eu am să-ţi duc căvălăriile pe pernă. Şi, la şapte ani, la parastasul cel mare, dnd.au să te dezgroape, rămăşag pun că au să te găsească tot dichisit, tot scorţos, tot fercheş, fără un fir de păr alb, murat în argint-viu şi în spirt ca un gogoşar în sare şi în oţet. Dar Paşadia nu-1 asculta, se gîndea aiurea. Scăpa de data asta Pirgu şi mi-era necaz, deoarece n-aveam ochi să-l văd. Rămînînd de tînăr singur în Bucureşti, de capul meu, mă ferisem să intru-n cîrd cu oricine, aşa că din restrînsul cerc al cunoştinţelor mele, alese toate pe sprînceană, Gorică Pirgu n-ar fi făcut niciodată parte, dacă n-ar fi fost tovarăşul nedespărţit al lui Paşadia de care aveam o evlavie nemărginită. Paşadia era un luceafăr. Un joc al întîmplării îl înzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvîrşite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut de aproape o bună parte din aceia ce sunt socotiţi ca faime ale ţării; la foarte puţini însă dintr-înşii am văzut laolaltă şi aşa minunat cumpănite atîtea înalte însuşiri ca la acest nedreptăţit ce, de voie, din viaţă, se hărăzise singur uitării. Şi nu ştiu un al doilea care să fi stîrnit împotrivă-i atîtea oarbe duşmănii. Auzisem că aceasta şi-o datora în parte înfăţişării. Ce frumos cap avea totuşi! Într-însul aţipea ceva neliniştitor, atîta patimă înfrînată, atîta trufie aprigă şi haină învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile feţei sale veştede, în cuta sastisită a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas tărăgănat şi surd, se desprindea, cu amărăciune, o adîncă silă. Viaţa lui, din istoria căreia i se întîmpla rar să dezvăluie ceva, fusese o crîncenă luptă începută de timpuriu. Ieşit din oameni cu vază şi stare, fusese oropsit de la naştere, crescut pe mîini străine, surghiunit apoi în străinătate la învăţătură. întors în ţară, se văzuse jefuit de ai săi, înlăturat, hărţuit, prigonit şi trădat de toată lumea. Ce nu se uneltise împotriva lui? Cu ce strigătoare nedreptate îi fuseseră întîmpinate lucrările, truda de zi şi noapte a jertfitei sale tinereţi, cum se învoiseră cu toţii să-l îngroape sub tăcere! Din grelele încercări de tot soiul prin cari trecuse atîţia ani de restrişte şi cari ar fi doborît un uriaş, această făptură de fier ieşise călită de două ori. Paşadia nu fusese omul resemnării, încrederea în sine şi sîngele rece nu-1 părăsiseră în cele mai negre clipe; statornic în urmărirea ţelului, el înfrînsese vitregia împrejurărilor, o întorsese cu dibăcie în folosul său. Ca dînsul nimeni nu ştiuse să aştepte şi să rabde, neclintit el pîndise norocul la răspîntie, îl înşfăcase şi-l siluise ca să-i poată smulge ceea ce, în chip firesc, i s-ar fi cuvenit de la început fără caznă şi zbucium. Odată ajuns se întrecuse, luase văzul tutulor, îi uluise şi-şi făcuse, jugănar cumplit dar cu mănuşi, toate mendrele. Calea măririlor i se deschidea 53 largă, netedă, acum însă că putea năzui la orice, nu mai voi el nimic şi se retrase. Presupuneam că la temelia acestei hotărîri ciudate a fost întrucîtva şi teama de sine însuşi, fiindcă, sub învelişul de gheaţă din afară, Paşadia ascundea o fire pătimaşă, întortocheată, tenebroasă care, cu toată stăpînirea, se trăda adesea în scăpărări de cinism. Cu veninul ce se îngrămădise în inima sa împietrită, puterea l-ar fi făcut lesne primejdios. Şi nici o încredere la el în virtute, în cinste, în bine, nici o milă sau îngăduială pentru slăbiciunile omeneşti de cari arăta a fi cu totul străin. Retragerea sa din politică mirase mai puţin totuşi decît schimbarea ce se petrecuse în felul său de trai. La vîrsta cînd la alţii începe pocăinţa, el care totdeauna slujise de pildă vie de cumpătare, se năpustise deodată la desfrîu. Era aceasta darea pe faţă a unei vieţi ce dusese şi pînă atunci în întuneric, sau reluarea unor vechi deprinderi de cari rîvna de a izbuti îl făcuseră să se dezbere un lung şir de ani? - căci firesc nu era ca o asemenea năpîrleală să fi avut loc de azi pe mîine. Cum, nu ştiu, rar însă mi s-a întîmplat să văd jucător aşa frumos, crai aşa ahtiat, băutor aşa măreţ. Dar se putea oare spune că decăzuse? Nicidecum. De o sobră eleganţă, plin de demnitate în port şi vorbire, el rămăsese apusean şi om de lume pînă în vîrful unghiilor. Ca să prezideze o înaltă Adunare sau o Academie, altul nu s-ar fi găsit mai potrivit. Cineva care nu l-ar fi cunoscut, văzîndu-1 trecînd seara, cînd ieşea, ţeapăn şi grav, cu trăsura la pas după el, pentru nimic n-ar fi voit să creadă în ce murdare şi josnice locuri mergea acel impunător domn să se înfunde pînă la ziuă. Pentru mine, priveliştea acelei vieţi avea ceva copleşitor, în ea bănuiam că se desfăşura o întunecată dramă sufletească a cărei taină rămînea nepă-trunsă. Dacă, încercînd a reda întrucîtva trăsurile acestui nobil chip, am stăruit atît, e pentru că n-am voit să scap prilejul de a-1 face să retrăiască înaintea ochilor mei, amintirea lui fiindu-mi scumpă. Deosebit de cutreierătorul culcuşurilor de noapte ale destrăbălării bucureştene, în Paşadia, eu am cunoscut un alt om. Dar pe acela îl întâlneam aiurea. La cîţiva paşi de Podul Mogoşoaiei, într-o uliţă singuratică, în umbra unei bătrîne grădini fără flori, se ridică, neprimitoare şi posomorâtă, o casă veche. Eram unul din rarii privilegiaţi ce treceau pragul acelei bogate locuinţe unde, pînă în cel din urmă ungher, se resfrîngea, sever, sufletul stăpînului. îl găseam în odaia lui de lucru, lăcaş de linişte şi de reculegere, în care nimic nu pătrundea din lumea din afară. în acea încăpere, căptuşită cu postav de faţa iascăi şi înconjurată peste tot de dulapuri ferecate în pereţi, cu geamurile perdeluite, cîte neuitate ceasuri m-a ţinut, pironit în jilţ, convorbirea oaspelui. Miezoasă şi cuprinzătoare, reţinută şi măiestrită, fără lăbărţări, 54 razne şi prisosuri, ea învăluia în mreje puternice, uimea, răpea, fermeca. Paşadia era deopotrivă meşter pe pană şi în tinereţe zugrăvise frumos. Era de necrezut cît citise. Istoria o cunoştea ca nimeni altul, ea desăvîrşise la dînsul darul înnăscut de a judeca fără să se înşele oamenii; multora pe atunci în plină înălţare el le-a prevăzut, apropiată, trista prăbuşire şi nu pot uita cum rostind cuvintele cobitoare ochii îi licăreau siniştri. Paşadia Măgureanu! Am privit ca un har al Proniei simpatia ce dînsul a avut pentru mine şi mă mîndresc de a fi ciracul acestui mare răzvrătit, atît de stoic, căruia din toate cusururile ce-i găsea lumea, nu mă învoiam a-i recunoaşte decît unul singur - acela însă de neiertat: prieteşugul cu Gorică. Gore Pirgu era o lichea fără seamăn şi fără pereche. Nesăratele lui giumbuşlucuri de soitar obraznic îi scoseseră faima de băiat deştept, la care se adăogase - de ce nu se ştie - şi aceea de băiat bun, deşi bun nu era decît de rele. Acest chimiţă avea un suflet de hengher şi de cioclu. De mic stricat pînă la măduvă, giolar, rişcar, slujnicar, înhăitat cu toţi codoşii şi măsluitorii, fusese Veniaminul cafenelei „Cazes“ şi Cherubinul caselor de întîlnire. Mi-a fost silă să cercetez mai cu de-amănuntul iţele acestei firi uscate şi triste care simţea o atragere bolnavă numai pentru ce e murdar şi putred. Pirgu avea în sînge dorul vieţii de dezmăţare ţigănească de odinioară de la noi, cu dragostele la mahala, chefurile la mănăstiri, cîntecele fără perdea, scîrboşeniile şi măscări-le. Cu jocul de cărţi ce-i slujea de meserie şi cu boalele lumeşti ce-1 istoviseră înainte de vreme, acestea erau singurele lucruri de cari ştia să vorbească, întocmindu-i tot temeiul hazului cu care le încînta celor ce-i preţuiau dobitocia. Şi totuşi pe altcineva nu găsise ca să şi-l facă tovarăş Paşadia care de altmintreli îl dispreţuia făţiş, jicnindu-1 şi umilindu-1 fără cruţare de cîte ori se ivea prilejul. -Vezi, te rog, îmi zise el, nu-1 lăsa pe vecinul dumitale să se sinucidă; uite-1, înghite cuţitul. într-adevăr, plin de zel, Gorică lucra în cega rasol cu cuţitul, tăvălea bucata prin maioneză şi, tot cu cuţitul, o băga adînc în gură. Mă făcui că nu văd, nu aud. Pantazi se aplecă să caute ceva sub masă. - în preceptele sale, urmă Paşadia, buna creştere elementară glăsuieşte: nici cuţitul în legume şi peşte, nici furculiţa în brînză şi, nici într-un fel, cuţitul în gură. Dar asta de, pentru oameni fini, feciori de boer, nu pentru mitocani, adunătură. Să faci rîmătorul să bea din fedeleş! Pentru Pirgu care se credea neîntrecut în cunoaşterea obiceiurilor lumei înalte, nu se putea înfruntare mai sîngeroasă. Se reculese însă repede şi-i răspunse ţanţoş lui Paşadia că avea să-l desfiinţeze. 55 - Să mă slăbeşti cu mofturi de-astea, se răţoi el, că altfel întorc foaia. Ai îmbătrînit nebun... Ca să împece lucrurile, Pantazi porunci să se destupe şampania ce, după datina meselor noastre, se sluji în pahare mari. Pirgu nu lăsă să i se toarne decît un deget, peste care adăogă aproape o litră de apă minerală, nişte borviz uşor. Din tuspatru era singurul care nu ducea la băutură, se putea spune chiar că mai mult se făcea că bea, umflîndu-se cu şpriţuri cu sifon, cu sifon albastru. I se întîmpla rar totuşi să nu fie beat de dimineaţă şi cînd se chirchilea se ţinea de tot soiul de pozne, după săvîrşirea cărora, niţel obraz să fi avut numai, ar fi trebuit să-i fie ruşine să mai dea ochi cu lumea. Închinînd într-un glas în sănătatea lui Pantazi, iubitul nostru oaspe, sorbirăm cu deliciu din băutura înviorătoare. Pirgu îşi muie doar buzele şi se strîmbă. - Şampania fără muieri, bombăni el, nu face două parale. Femeile fuseseră însă, în chip hotărît, pentru totdeauna înlăturate de la mesele noastre. Toate încercările lui Gorică de a i se încuviinţa să-şi poftească 0 prietenă - două fuseseră zadarnice. Pantazi s-ar fi învoit bucuros, dar Paşadia rămăsese neînduplecat. Ne mărgineam să aruncăm scurte priviri cotoieşti cucoanelor de la mesele vecine cari, cam de obicei, ne răspundeau şi ele cu ochiade şirete. Cu căutătura-i tulbure şi posomorită, Paşadia dezbrăca o durdulie ovreică, aşezată în faţa lui, ceva mai departe. Mă întovărăşii şi eu la această creştinească faptă, ştiind că nu supăram întru nimic pe marele meu prieten. Conştientă de minunata ei frumuseţe răsăriteană în deplină înflorire, albă şi mată ca un chip de ceară în care ochii de catifea ardeau cu o flacără rece între genele de mătase, ea rămînea nemişcată, nepăsătoare, în trufia fără margini a stirpei alese, aşa ca străbunele ei cînd erau tîrîte, despoiate, în tîrgurile de robi, sau trase, mai tîrziu, pe scripetele lui Torquemada. Stînd picior peste picior, rochia 1 se ridicase pînă la genunchi, lăsînd să i se vadă, pale, prin străvezimea ciorapilor negri, pulpele strunguite fără cusur. Cînd se hotărî să şi le acopere, fu fără grabă şi fără să roşească.- Pirgu pisa cu neruşinare o negustoreasă cu faţa aprinsă sub suliman, înfoiată şi înzorzonată. Zîmbindu-i galeş, cu ochii pe jumătate închişi, el ridica paharul, sorbea cu gingăşie, apoi îşi lingea buzele cu poftă. Singur Pantazi nu se uita la nimeni. Visătoare ca totdeauna, privirea i se pierdea aiurea, blîndă şi tristă. El făcu semn să mai vie şampanie. Dar Pirgu se-ntrecea cu gluma. Făcînd din paharul golit ochian, cu cealaltă mînă trimetea sărutări trupeşei negustorese care se prăpădea de rîs. Paşadia îl sfătui să se astîmpere să nu dea de belea. - Frumos ţi-ar sta, îl întrebă el, să te vezi luat pe sus şi dat afară? 56 Pirgu îl privi cu despreţuitoare milă. - Mă crezi, pesemne, că sunt ca dumneata să fiu dat afară cu una cu două, terchea-berchea, haimana? Cine nu mă cunoaşte aici şi oriunde, cine nu mă iubeşte, unde nu sunt la mine acasă? Ca să-şi dovedească spusele, se ridică şi trecu la masa negustoresei căreia-i pupă mîna şi-i vorbi la ureche, dete o raită şi pe la alte mese, oprindu-se mai mult la aceea a frumoasei ovreice. - M-a întrebat Raşelica, ne zise întorcîndu-se, cum un om aşa fin ca mine fecior de boer, pot să mă adun cu oameni atît de ordinari? Era furioasă. Am rugat-o să nu ia în seamă; unul, i-am spus, e un biet bătrîn stricat, a fost pe vremuri ceva de capul lui, dar acum s-a zaharisit; celălalt e un copil. Paşadia înghiţi şi tăcu. îi urmai pilda. Nu-mi ascunsei admirarea de cîtă lume cunoştea Pirgu. Lume de tot soiul şi de toată teapa, lume multă, toată lumea. Pe cine nu cunoaştea într-adevăr, unde nu pătrunsese? în zăvorîtele case ale negustori-mei sperioase şi speriate, în ferecata cetăţuie a ovreimei îmbuibate de belşug,' în şubredele cuiburi ale rîiei ciocoieşti, pretutindeni, Gorică era primit cu braţele deschise, deşi nu totdeauna pe uşa din faţă. Rămîne de mirare cum nu insufla nicăieri scîrbă şi teamă, cum nimeni nu voia să vadă că în potaia aceea măruntă ce se tîra şi se gudura rînjind, pizma ţinea deşteaptă şi asmuţa fără încetare, împotriva tutulor, o fiară spurcată şi câpie, pornită pe vrăjmăşie, pe vătămare, pe rău, părînd a sluji soartei de unealtă de dezalcătuire şi de nimicire. Mîrşăvia nu se sfia de altfel să şi-o mărturisească, făcîndu-şi fală din isprăvi pentru cari legea ar fi trebuit să prevadă puşcăria sau balamucul. De şcolar, îşi ducea prietenii la femei bolnave. Pentru asemenea lucruri se bucura de o închipuire drăcească nesecată. Din aţîţarea la desfrîu, căruia îşi închinase trupul şi sufletul, îşi făcuse un apostolat. Iscusit în samsarlîcuri şi pezevenglîcuri, fusese faurul ruinei cîtorva feciori-de-bani-gata şi al căderii mai multor femei; mulţumită lui, nume cunoscute se mînjiseră de necinste. Rar se petrecea murdărie în care să nu fi fost amestecat şi dînsul, şi adesea numai dintr-o crudă şi fără saţiu poftă de a-şi bate joc, pentru care nu se da înapoi de la nimic: iscodirea, defăimarea, bîrfeala, zîzania, pîra, ameninţarea cu darea în vileag a tainei încredinţate sau smulse, răvaşele neiscălite - toate îi păreau deopotrivă bune, fiecare după cerinţă. Se năştea întrebarea ce ar fi trebuit dar să mai facă Gore Pirgu ca să treacă drept băiat rău? Măgulit că-1 admirasem, nu trebui să-l rog de două ori ca să istorisească păţania cea din urmă a doamnei Mursă. Fu însă întrerupt de plecarea Raşeli-chii. Cu paşi mlădioşi, ea se îndreptă spre masa noastră ca să-şi ia mantaua din cuierul vecin. Pirgu sări s-o ajute. Era cum nu se poate mai bine Raşelica şi de minune potrivită; trezita asemănare a femeii cu floarea - o floare neagră 57 de tropice, plină de otravă şi de miere - o deştepta fără voie mireasma caldă ce se răspîndea, ameţitor de pătimaşă, la fiecare din mişcările ei. De aproape însă, fără ca frumuseţea ei să-şi piardă din strălucire, dînsa avea ceva respingător, în ea se simţea, mai mult decît în alte femei, Eva, străina, duşmana neîmpăcată şi veşnică, împrăştietoare de ispită şi de moarte. Privirea ei liniştită, aplecîndu-se asupra colţului nostru, avu o scăpărare aspră ciocnin-du-se de a lui Paşadia. O urma un fel de ţingău adus din spate şi cam deşelat, cu ochi încercănaţi şi sticloşi, cu obrajii aprinşi de o roşeaţă nesănătoasă. O tuse seacă îl chinuia fără răgaz. în zîmbetul cu care îşi luă rămas bun de la Pirgu, fu parcă durerea unei despărţiri pentru totdeauna. - E Mişu, ne şopti Pirgu. E pe dric, ne lasă. L-a dat gata şi p-ăsta; doi bărbaţi în trei ani, başca ce-a mai forfecat pe de-alături. Halal să-i fie, straşnică muiere, pe onoarea mea! Şi către Paşadia: Ei şi dumneata ai vrea să te arunci, crezi că te ţin meşii? Spune să ştiu, să-ţi fac vorba, intră chiar în vederile mele. în loc să răspundă, Paşadia îşi sorbi paharul pînă la picătura cea din urmă. - La adică, de ce te-ai codi? stărui Pirgu, tot îţi sună coliva. Parcă nu ştie lumea că de mult, numai în miambal şi-n magiun îţi mai stă nădejdea? Te vezi pe drojdii, caută să mori încai fericit... Estimp, o vie mişcare se iscase în tot birtul. Mulţi se sculară de la masă, năpustindu-se spre ieşire. Se auzeau trîmbiţări, treceau pompierii. Băiatul care ne slujise ne spuse că nu fusese mai nimic: se aprinsese un coş lîngă biserica Curtea-veche, dar fusese stins înainte să sosească tulumbele. Unii dintre meseni fiind stăpînii sau chiriaşii caselor din partea locului, fiecare îşi pierduse sărita, la gîndul că s-ar fi putut întinde şi la el focul, atît de ameninţător în acele uliţi strîmte, cu clădiri lipite una de alta. Se deschise vorba despre Curtea-veche căreia fără biserica cu turlă verde ce-i poartă numele i-ar fi pierit pînă şi amintirea. Cu priceperea-i cunoscută, Paşadia ne înşiră cam tot ce se ştia despre acele locuinţe ale vechilor domnitori. Nimic de seamă pe cît părea. Ca întreg tîrgul, Curtea fusese arsă şi rezidită de numeroase ori şi trebuie să fi acoperit o arie întinsă, rămăşiţe de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua, de pildă sub birtul unde ne aflam. Cum fusese Curtea era lesne de închipuit, semănînd în mare cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe pentru a putea sălăşlui toată liota şi ţigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi şi cîrpeli, vrednică să slujească, în urîţenia ei, de decor ticăloşiei unei tagme stăpînitoare plămădită din toate lepădăturile venetice şi din belşug altoită cu sînge ţigănesc. Il întrebai dacă nu în nestatornicia domniilor şi în teama de năvăliri trebuie căutată pricina că nu s-a durat şi la noi măreţ şi trainic ca în Apus? Plăcerea 58 nobilă de a zidi nu a lipsit unora din voevozi; Brâncoveanu bunioară ridicase pe întinsele lui moşii Curţi bogate. îmi răspunse că nu; iubirea de frumos fiind unul din privilegiile popoarelor de stirpe înaltă şi printre acestea nu putea fi prenumărat şi al nostru care n-a dat civilizaţiei nimic. îi căşună apoi pe Brâncoveanu şi, smulgîndu-i cuca domnească, scufa de prinţ al Sfintei-împărăţii, cununa de comite maghiar şi lanţul Sfîntului Andrei al Rusiei, în cîteva trăsuri ni-1 zugrăvi ca pe un bulibaşă mehenghi, vînzător şi slugarnic -un suflet de rob. Că se molipsise şi dînsul de frigurile de a clădi, sădi şi împodobi ce au bîntuit la puternicii timpului său era adevărat, dar de la nenorocitul acesta atît de bogat şi care a domnit atunci cînd tumultuoasa înflorire a barocului era în toi, ce-a rămas? Ce lasă după el: stîlpii de la Hurez, pridvorul de la Mogoşoaia, Potlogii, ce?... - şi cu asemenea marda opăcită şi pocăltită îndrăznim să ne mai lăudăm? Ar trebui să se isprăvească odată pentru totdeauna cu istoriile astea că e mai mare ruşinea! Ieşirea aceasta nu ne surprinse. Paşadia privind şi judecînd cu o neînduplecată asprime tot ce era românesc, mergea adesea cu înverşunarea pînă la a fi de rea-credinţă. Ura ce mocnea într-însul neadormită se învoita şi se învolbura atunci vajnică, uriaşă, încingîndu-1 ca un jăratic, avîntîndu-1 ca un talaz. Cum nu i se putea tăgădui nici partea lui de dreptate, găsii de prisos să mă ridic ca să apăr acel trecut, vedeniei căruia pana mea datora o minunată tîmplă de icoane ce migălisem în tinereţe cu o osîrdie aproape cucernică. Nu fu nici nevoie deoarece Paşadia, singur, reveni întrucîtva asupra severei şale păreri. - E ciudat totuşi, mărturisi el, deşi ca artă le găsesc mai prejos chiar decît amintirea lor istorică, vestigiilor acestea umile nu le pot contesta deosebitul fermec. în faţa celor mai neînsemnate, închipuirea mea prinde aripi, mă simt mişcat, mişcat adînc. - Eu unul te înţeleg, îi zise Pirgu, pentru că şi dumneata eşti o ruină, o ruină venerabilă, nu însă din cele bine păstrate. Se rîse. în felul acesta petreceam noi. Cultul lui ComuS ne întrunea, cam de o lună aproape zilnic, la prînz sau la cină. Dar adevărata plăcere o aflam în vorbă, în taifasul ce îmbrăţişa numai lucruri frumoase: călătoriile, artele, literele, istoria - istoria mai ales - plutind în seninătatea slăvilor academice, de unde îl prăbuşea în noroi gluma lui Pirgu. Era întristător cum, în nepregă-tirea sa, acest vrăjmaş al slovei tipărite rămînea străin de ce se discuta. în Pantaziînsă, Paşadia întîlnise o minte clară, un spirit înarmat şi liber; un cuvînt mă temeam a nu pierde din luminosul lor schimb de vederi şi de cunoştinţe şi faptul că mi-au rămas însemnările ce aveam grija să iau de ele, mă consolă, 59 dacă nu mă şi despăgubeşte, de toate pierderile de lucruri ce am suferit de la război încoace. Spre marea mea părere de rău, în acea seară zaifetul trebuia să se spargă devreme; Paşadia pleca spre miezul nopţii la munte. - Voi aştepta cu nerăbdare, zise el, ziua întoarcerii ca să ne revedem, la mine. Şi către Pirgu: aranjăm şi un mic poker, nu e aşa? - mai înveţi jocul. Pe dată, Pirgu se aprinse de o mînie grozavă de care, ca să se uşureze, icni pe nerăsuflate un potop de scîrbe, trecînd de la înjurăturile surugieşti la ocările de precupeaţă şi la blestemele de chivuţă. Aflarăm că înainte de masă, la tripou, Paşadia care-1 juca pe Pirgu cu duşmănie îl scuturase, într-o întîlnire uriaşă, de toate paralele. Pirgu pierduse douăzeci şi cinci de poli şi mai rămăsese dator încă atît. Ca să-l potolească, Pantazi îl întrebă dacă are nevoie de bani. Pirgu răspunse mîndru că nu, ceea ce ne miră chiar după ce-1 văzurăm scoţînd, dintr-un plic, un teanc de sutari. Jucase toată noaptea, într-o casă particulară, la Arnoteni, drum-de-fier şi se umpluse. Paşadia îi ceru datoria. - Asta nu! zise Pirgu. Pantazi plăti, împărţind bacşişuri grase băieţilor şi lăutarilor. Plecarăm. Dar la ieşire, trăsura închisă care îl aştepta pe Paşadia în ulicioara îngustă din faţa birtului, nu putu să se mişte înainte din pricina unui ghem de oameni ce, în rîsete şi ţipete, se rostogoli pînă lîngă noi. în mijlocul învălmăşelii, urlînd ca o fiară, o femeie se lupta cu trei vardişti ţepeni ce abia puteau s-o dovedească. Pomenindu-ne cu ea aproape în braţe, tuspatru deterăm un pas înapoi. Bătrînă şi veştejită, cu capul dezbrobodit şi numai zdrenţe toată, cu un picior desculţ, ea părea, în turba-i cumplită, o făptură a iadului. Beată moartă, vărsase pe ea şi o trecuse neputinţa, ceea ce umplea de o bucurie nebună droaia de derbedei şi de femei pierdute ce-i făceau alai strigînd: Pena! Pena Corcoduşa! Băgai de seamă că Pantazi tresări deodată şi păli. Dar la vederea noastră, Corcoduşa fu cuprinsă de o furie oarbă. Ce ne fu dat să auzim ar fi făcut să se cutremure inima cea mai păgînă. Pirgu însuşi rămase cu gura căscată. - Ascultă cu atenţie şi memorează, îi şopti Paşadia, ai ocazia să-ţi completezi educaţia de acasă. Vardiştii îndepărtară beţiva. Pantazi intrase în vorbă cu o fetiţă ce, zîmbind, îşi aţintise tot timpul asupra acelei triste privelişti a nemerniciei omeneşti uitătura vioaie şi semeaţă, întrebînd-o dacă ştia cine era ticăloasa bătrînă care acum se trîntise în mijlocul podului, ca ursul, şi nu mai voia să se scoale. - E Pena Corcoduşa, răspunse fetiţa. S-a îmbătat iar. Cînd e trează e cumsecade, dar dacă se ciupeşte, face urît. 60 După ce-i strecură ceva în mînă, Pantazi o mai descusu pe fată. Aflărăm că Pena trăia pe lîngă Curtea-veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piaţă. îndeletnicirea ei de căpetenie era să scalde morţi. Fusese şi la balamuc mai demult. Cu mare caznă vardiştii izbutiseră să o ridice. Cînd se văzu în picioare şi dete iar cu ochii de noi, se zbîrli din nou, gata să reia de-a capul prietenoasa-i întîmpinare, fiind însă smucită se înecă şi glasul i se pierdu în bolboroseli. - Crailor, ne mai strigă totuşi. Crai de Curtea-veche. Vorbise prin ea oare altcineva, de altădată - cine ştie? Dar ca această zicere uitată, demult scoasă din întrebuinţare, nimic pe lume nu cred să-i fi putut face lui Pantazi atîta plăcere. I se luminase faţa, nu se mai sătura de a o rosti. - E într-adevăr, recunoscu Paşadia, o asociaţie de cuvinte din cele mai fericite; lasă pe jos „Curtenii calului de spijă“, cu aceeaşi însemnare, din vremea lui Ludovic al treisprezecelea. Are ceva ecuestru, mistic. Ar fi un minunat titlu pentru o carte. - Nefericita Pena, murmură Pantazi cu melancolie, după un răstimp de tăcere, sărmană fiinţă, aş fi crezut eu să te mai întîlnesc? De cîte nu-mi aduci aminte! - Cum, o cunoşti? întrebă mirat Pirgu. - Da, e o istorie veche; o istorie de dragoste şi nu de toate zilele. Era pe vremea războiului din şaptezeci şi şapte. Nu cred să fi pierit încă via amintire ce ruşii au lăsat aici femeilor, femeilor de toată teapa. A fost o curată nebunie. Pe rogojină, ca sub pologul de horbotă, ploaia de ruble acoperea lacome Danae. în Bucureşti, muscalii aflaseră o Capua. Cucoanele nu mai aveau ochi decît pentru ofiţerii ruşi. Dar acela după care turbaseră toate era Leuchten-berg-Beauharnais, frumosul Serghie, nepotul împăratului. Zadarnic însă aşteptară să-i cadă batista. Căci întîmplarea îl aruncase, din întîia noapte, în braţele unei femei de rând şi din braţele acesteia nu s-a mai putut desprinde. Era o fată de mahala, nu prea tînără, puţin căruntă la tîmple; o ştiam de la balurile mascate şi de la grădinile de vară. Fermecul acestei fiinţe, de obicei posacă, mai mult ciudată decît frumoasă, îi sta în ochi, nişte ochi mari verzi, verzi-tulburi, lături-de-peşte cum le zice românul, genaţi şi sprâncenaţi, cu privirea cam rătăcită. Să fi fost alţii nurii ce ţesură mreaja în care fu prinsă inima ducelui? - se poate; e netăgăduit însă că, împărtăşită de amîndoi deopotrivă, o pătimaşă iubire se aprinse între floarea-de-maidan şi Făt-frumo-sul în fiinţa căruia se resfrângeau, întrunite, strălucirile a două cununi împărăteşti. Rămăsese lucru hotărât ca, după război, Pena să-şi urmeze domnul şi stăpînul în Rusia. Leuchtenberg s-a dus să moară ca un cruciat în Balcani. I-am însoţit trupul pînă la Prut. în seara de 19 octomvrie, şaptezeci şi şapte, 61 trenul mortuar, cu un vagon preschimbat în paraclis-arzător unde, între o risipă de făclii şi de candele, preoţi în odăjdii şi cavaleri-garzi în platoşe poleite privegheau racla ascunsă sub flori a eroului, a trecut prin Bucureşti, oprindu-se numai cîteva clipe pentru a primi onorurile. Din mulţime se ridică un ţipăt sfîşietor şi o femeie căzu grămadă. Aţi înţeles cine era. Cînd s-a deşteptat, a trebuit s-o lege. Sunt de atunci treizeci şi trei de ani. Pantazi îşi scutură ţigara. Trista istorie a Penei nu ne făcu nouă mai puţină plăcere decît lui nepreţuita ei ocară. Paşadia îşi luă rămas bun şi se urcă în caretă. - Iepure şi călătorie sprîncenată, îi strigă Pirgu. Acum, Gorică se împleticea şi i se încurca limba. îi trebui oarecare caznă ca să ne spuie că jucase ca un părinte; răposatul „Poker“ în fiinţă n-ar fi jucat mai bine. - Cu toate astea am intrat mesa, se văicări el, am intrat şi nu pot afla1 mîngîiere. Dar are să mi-o plătească, şi scump, caiafa asta bătrînă, am să-l curăţ. Se ţinu de capul nostru să mergem cu el. -Haideţi, domnilor, ne îmbiă, haideţi, nu vă duc eu la rău. îl întrebarăm unde? - La Arnoteni, ne răspunse, adevăraţii Arnoteni. Nu pentru întîia oară stăruia Pirgu să ne ducă acolo. Ca să ne scăpăm de el, îi făgăduirăm să-l însoţim oricînd altă dată, oriunde, numai în acea seară nu. La podul Mogoşoaiei ne despărţirăm, Pirgu luînd-o spre poştă, noi spre Sărindar. Noaptea era umedă şi rece, ceaţa se făcea tot mai deasă. Mă gîndeam tocmai cum să mă văd mai degrabă acasă, în pat, cînd Pantazi, după obiceiul lui, mă rugă să rămîn cu el. Mai era chip să mă împotrivesc, de hatîrul lui ce nu eram în stare? Căci dacă de Paşadia aveam evlavie, de Pantazi aveam slăbiciune, una porneşte de la cap, cealaltă de la inimă, şi oricît s-ar ţine cineva, inima trece înaintea capului. Omul acesta ciudat îmi fusese drag şi înainte de a-1 cunoaşte, într-însul mi se părea că găsisem un prieten de cînd lumea şi adesea, mai mult chiar, un alt eu-însumi. 1 în ediţia Perpessicius: nu pot avea. 62 CELE TREI HAGIALÎCURI „Cest une belle chose, mon arai, que Ies voyages..." Dideroî Un prieten de cînd lumea, aşa-mi păruse, deşi înainte de anul acela -1910 — nici nu-i bănuisem măcar fiinţa pe lume. Se ivise în Bucureşti cam odată cu întîile frunze. De atunci îl întîlnisem mereu şi pretutindeni. De la început îmi făcuse plăcere să-l văd, cu timpul căutasem chiar prilejul. Sunt fiinţe cari prin cîte ceva, uneori fără a şti ce anume, deşteaptă în noi o vie curiozitate, aţîţîndu-ne închipuirea să făurească asupra-le mici romane. M-am mustrat pentru slăbiciunea ce-am avut de asemenea fiinţe; nu destul de scump .era s-o plătesc în păţania cu sir Aubrey de Vere? De data asta, peste curiozitate se altoia covîrşitor un siinţimînt nou: o apropiere sufletească mergînd pînă la înduioşare. Să fi fost pentru că omul era aşa fermecător de trist? Cu putinţă, la dînsul numai ochii spunînd atîtea. Cam afundaţi sub bolta sprîncenelor şi de-un albastru rar, privirea lor, nespus de dulce, părea a urmări, îrizăbrănită de nostalgie, amintirea unui vis. Ei întinereau straniu această făptură care nici altmintreli nu-şi trăda vîrsta, luminau fruntea senină, desăvîrşeau înfăţişarea nobilă ce-i întipărea mata paloare a feţei smede şi trase, prelungită de o ţăcălie moale ca mătasea porumbului, a cărei coloare o avea chiar. Cam aceeaşi era şi coloarea îmbrăcămintei ce purta de obicei, la dînsul moi, molatece, mlădioase fiind toate, şi port, şi mişcări şi grai. Era un obosit, un sfios sau un mare mîndru. Totdeauna singur, el se strecura în viaţă aproape furişîndu-se, căutînd a se pierde în gloată; era însă între aceasta şi dînsul aşa nepotrivire că simplicitatea sa din afară, vădit voită pentru a trece nebăgat în seamă, atingea tocmai scopul dimpotrivă, ajungea să fie bătătoare la ochi şi-i da un aer şi mai străin. Străin totuşi nu era. A român nu semăna iarăşi: prea vorbea frumos româneşte, la fel ca franţuzeşte, poate ceva mai cu greutate. Fusesem adesea vecini de masă, azi la unul din birturile de frunte, mîine pe prispa vreunei cîrciumi. Mulţumire simţeam de cîte ori îl aveam aproape, locul însă unde 63 tristeţea lui afla în mine un răsunet atît de adînc încît îl făcea să-mi pară un alt eu-însumi era Cişmegiul, Cişmegiul de atunci, singuratic şi lăsat în sălbăticie. Sub înalţii copaci, în amurg, necunoscutul îşi plimba melancolia. El păşea grav, sprijinindu-se în băţul său de cireş, străbătea încet aleele, fumînd, oprindu-se uneori dus pe gînduri. Dar cari puteau fi ele ca, năpădindu-1, să-l mişte pînă la lacrimi? Se înstelase de mult cînd, fără grabă, visătorul se îndura în sfîrşit să plece. Mergea să cineze. Spre miezul nopţii se înfiinţa iar la vreun loc de băutură unde sta cît mai tîrziu, pînă la închidere. Mai zăbovea apoi pe uliţi întru aşteptarea zorilor. Am spus că-1 întîlneam peste tot. Într-atît mă deprinsesem cu el că o zi de se întîmpla să nu-1 văd îi simţeam lipsa. Zărindu-1 odată la gară, luînd Aradul, m-a cuprins o părere de rău copilărească la gîndul că ar fi plecat pentru totdeauna prietenul necunoscut, omul care privea cu ochi duioşi cerul, copacii, florile, copiii... L-aş fi uitat anevoie, amintirea fiindu-i strîns legată de Cişmegiu căruia îi rămăsesem credincios chiar în timpul marilor ploi ce au căzut înainte de ivirea cometei din acea vară. în apriga înviorare a verdeţii bete de umezeală şi pustie cu desăvîrşire, grădina dezvelea spre seară, cînd se însenina vremelnic, frumuseţi nebănuiţe. Şi în cea mai minunată dintre seri, avui pe podul cel mare al lacului plăcuta surprindere de a-mi regăsi amicul. Rezemat de şubredul parmaclîc, el îşi aţintea privirea asupra albei scînte-ieri a luceafărului răsărind. Văzîndu-mă cu o ţigară aprinsă, veni să-mi ceară foc şi focul acesta fu de ajuns ca să topească dintre noi orice gheaţă. Aflai că nici eu nu eram pentru dînsul un străin: ne întîlfieam atît de des. Aşteptase numai prilejul să-mi poată face cunoştinţa şi mulţumea împrejurărilor că i-1 dase tocmai în acea seară. - în faţa Frumosului, lămuri el, singurătatea devine apăsătoare şi e o seară prea frumoasă, domnule, o seară de basm şi de vis. Asemenea seri se întorc, zice-se, de demult, în taina lor le plăcea meşterilor cei vechi să întruchipeze unele legende sacre, rareori însă penelul celor mai iscusiţi chiar a izbutit să le redea umbra limpede în toată albastra-i străvezime. E seara izgonirii Agarei, seara fugii în Egipt. Pare că fascinată, vremea însăşi îşi conteneşte mersul. Şi în văzduhul fluid nici o adiere, în frunzişuri nici un murmur, pe luciul apei nici un fior... Astăzi, după atîţia ani, îmi pare că-1 mai aud. Vorbea măsurat şi rar, împrumutînd spuselor cît de neînsemnate fermecul glasului său grav şi cald 64 pe care ştia să-l mlădieze şi să-l învăluie, să-l urce sau să-l coboare cu o fericită măiestrie. L-am însoţit ascultîndu-1 cu o plăcere crescîndă în umbra acelei seri aproape mistice căreia el îi resfrîngea în ochi albastrul adînc şi în întreagă făptura sa liniştea nesfîrşită, nu m-am săturat să-l ascult toată noaptea. Dar, pentru cîte avea de povestit, o singură noapte nu era de ajuns aşa că, despărţindu-ne, spre dimineaţă, am luat întîlnire pentru seara următoare cînd s-a petrecut la fel, şi apoi iarăşi şi iar, fără întrerupere, în şir, aproape trei luni... ...din rarele plăcute ale vieţii mele: Cu cît scădea ziua, ne întîlneam mai devreme, ne despărţeam mai tîrziu. Să nu mai fi fost zi deloc ca să fi rămas mereu împreună, rău nu mi-ar fi părut; cu dînsul nu mi s-ar fi urît o veşnicie. Nimic mai monoton totuşi ca felul de a ne petrece timpul. Masa o prelungeam pînă spre miezul nopţii, la vorbă, pe care o urmam la aer liber, cutreierînd, calmi peripateticieni, uliţe pustii prin mahalale necunoscute unde ne rătăceam adesea, uitam că ne aflam în Bucureşti. Uneori, la loc deschis, omul se oprea ca să privească îndelung cerul, din ce în ce mai frumos către toamnă şi căruia-i cunoştea toate stelele. Cînd era vreme rea, mergeam la el acasă. Locuia pe liniştita stradă a Modei, la catul al doilea al unei clădiri ce aparţinea regelui Carol, la o franţuzoaică bătrînă care-i închiriase două încăperi, bogat mobilate în gustul greoi de acum cincizeci de ani, un salon în faţă şi o odaie de dormit în fund, despărţite printr-un geamlîc înalt. La belşugul de abanos şi de mahon, de mătăsării, de catifele şi de oglinzi - acestea de toată frumuseţea, fără ramă şi cît peretele — iubirea de flori a chiriaşului, împinsă la patimă, adăoga o nebunească risipă de trandafiri şi de tiparoase ce împreună cu lumînările pe cari le găseam aprinse, în cele două candelabre de argint cu cîte cinci ramuri, oricînd am fi venit, puneau locuinţei pecetea unui lux ales, alcătuind oaspelui meu un cadru în aşa armonie cu fiinţa sa că, în amintirea mea, dintr-însul nu-1 pot desprinde. Dar încîntarea începuse: omul vorbea... Povestirea unduia agale, împletind în bogata-i ghirlandă nobile flori culese din literatura tutulor popoarelor. Stăpîn pe meşteşugul de a zugrăvi cu vorba, el găsea cu uşurinţă mijlocul de a însemna, şi încă într-un grai a cărui deprindere o pierduse, pînă şi cele mai alunecoase şi mai nehotărîte înfăţişări ale firii, ale vremii, ale depărtării, aşa că amăgirea era întotdeauna deplină. Ca în puterea unei vrăji, cu dînsul am făcut în închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez... omul vorbea. înaintea ochilor mei, aevea, se desfăşura fermecătoare trîmba de vedenii. 65 Străjuiau pe înălţimi ruine semeţe în falduri de iederă, zăceau cotropite de veninoasă verdeaţă surpături de cetăţi. Palate părăsite aţipeau în păragina grădinilor unde zeităţi de piatră, în veşmînt de muşchi, privesc zîmbind cum vîntul toamnei spulberă troiene ruginii de frunze, grădinile cu fîntîni unde apele nu mai joacă. Beteala lunii pline se revărsa peste vechi orăşele adormite; pîlpîiau pe mlaştini văpăi zglobii. Puhoiul de lumini poleia noroiul metropolelor uriaşe aprinzînd deasupra-le ceaţa ca un pojar. De funinginea şi de mucegaiul lor fugeam însă repede; la zare, neaua piscurilor sîngera în amurg. Şi plecam să cunoaştem ameţeala aprigă a culmilor, lăsam în urma noastră înflorite poiene, urcam prin brădet, adulmecaţi de şoapta pîxaielor resfirate sub ferigi, urcam, beţi de aerul tare, mai sus, tot mai sus. La picioarele noastre, între costişe pleşuve şi dîmburi încomate de codri stufoşi, văile se aşterneau de-a lungul albiei şerpuite a rîurilor ce se pierdeau departe, în aburul cîmpii-. lor grase. Un lung freamăt se înălţa ca o rugăciune. în pacea singurătăţii nemărginite, priveam în slavă rotirea vulturilor deasupra negrelor prăpăstii, iar noaptea ne simţeam mai aproape de stele. Dar curînd începea să viscolească şi să geruie şi coboram către miază-zi, în ţinuturile cu dulci nume unde toamna lîncezeşte pînă în primăvară, unde totul, suferinţa, moartea chiar, înveşmîntă chipul voluptăţii. Mireasma florilor de oleandru se aşternea amară deasupra lacurilor triste ce oglindă albe turle între funebri chiparoşi. Peregrini cucernici mergeam să ne închinăm Frumosului în cetăţile liniştii şi ale uitării, le cutreieram uliţele în clină şi pieţele ierboase, veneram în vechi palate şi biserici capodopere auguste, ne pătrundeam de suflul Trecutului, contem-plîndu-i vestigiile sublime. Corabia aluneca încet între ţărmurile lăudate ale mărilor elene şi latine; stîlpii capiştii în ruină răsăreau din crîngul de dafini. O grecoaică ne zîmbea dintr-un pridvor perdeluit de iasomie, ne tocmeam cu neguţători armeni şi jidovi prin bazare, beam cu marinarii vin dulce în tractire afumate unde jucau femei din buric. Ne ameţea forfoteala pestriţă din schelele scăldate în soare cu legănarea molcomă a catartelor, ne fermeca lina tăcere din cimitirele turceşti, albul răsfăţ al oraşelor răsăritene tolănite ca nişte cadîne la umbra cedrilor trufaşi, lăsam să ne fure vraja albastră a Mediteranei pînă cînd copleşiţi de toropeala cerului său de smalţ şi înăbuşiţi de vîntul Libiei, ieşeam la ocean. Spre miazănoapte, din jocurile umezelii cu lumina, se isca pentru văzul uimit o nesfîrşită desfătare. Razele piezişe daureau viu burhaiul, destrămau tortul brumelor în toate feţele curcubeului şi erau, la fel niciodată, împurpurări grele în asfinţit, apoase1 străvezimi viorii şi sure în serile lungi de vară, feerica strălucire a zorilor boreale deasupra nămeţirilor de gheţari. Ne 1 în ediţie Perpessicius: aproape. 66 înturnam apoi spre tropice, trăiam cu săditorii visul galeş al Floridei şi al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe urma „vînătorilor de orchidee", în verdea întunecime a selbelor Amazonului scăpărînd de zboruri de papagali. Nimic nu scăpa cercetării noastre lacome, descopeream guri de rai pierdute pe întinsul oceanului paşnic unde, sub constelaţii noi, încrucişam îndelung, ne îndrumam spre ţările mirodeniilor, spre leagănul civilizaţiilor străvechi, sărbătoream ivirea primăverii la Ise, ne scufundam în tainica pierzanie a nopţilor chinezeşti şi indiene, ne înfiora aromeala serilor pe apă la Bangkok. Vîntul fierbinte alinta lin clopoţeii argintii ai pagodelor, înclina foile late de plibani. Uitam de Europa, din ea tot ce admirasem ne părea acum atît de pipernicit şi de şters. Şi purcedeam mereu, în căutare de zări mai adînci, de păduri mai bătrîne, de grădini mai înflorite, de ruine mai măreţe, mulţumire nu mai aflam decît atunci cînd frumuseţea sau ciudăţenia făcea să ne credem pe tărîmul visului, oricare ar fi fost însă minunăţia datorită jucăriei firei sau trudei omeneşti, mult nu ne reţinea şi porneam iarăşi, străbăteam sumbre meleaguri şi rîpoase singurătăţi, ocoleam jalea pustietăţilor sterpe, groaza smîrcurilor fetide ca să ne întoarcem cît mai repede la mare. Marea... V Lucie ca o baltă, oglindind, la adăpostul toartelor coastei, pirozeaua tăriei şi mărgăritarul norilor, florie ca o pajişte sau scînteind ca o mişună de licurici, searbădă şi domoală sau vie, verde şi vajnică, avîntîndu-se spumegînd spre cerul căruia îi e fiică, de ea vorbea cu păgînească evlavie, pomenindu-i doar numele glasul i se pogora tremurător ca şi cum ar fi mărturisit o taină sau îngînat o rugă. Pentru slăvirea ei, uriaşa putere în mişcare a rotundului, matca a tot ce viază, neîncătuşata şi neprihănita, i se părea că graiul omenesc nu e îndeajuns vrednic şi că înşişi poeţii cei mai cu renume încumetîndu-se a o cînta, păliseră. La dînsa îi era gîndul, ca într-o scoică, ea răsuna în inima lui fără sfîrşit, într-însa care fusese patima întregii lui vieţi, dorea să-şi afle şi mormîntul... ... tăcea acum cu privirea pierdută în gol. De la un ceas, simţeam cum ceva greu mă apăsă pe piept, îmi strîngea tîmplele. Omul acesta deprins cu vîntul iute de la larg, cu mirosul salubru de vîsc marin, avea groază de ferestrele deschise şi trăia într-un aer închegat, împîclit de fum, zaharisit de miresme grele. Tîrziu, flăcările luminărilor încremeneau ţepene şi, din cînd în cînd, se auzea scuturîndu-se cu un foşnet înăbuşit cîte un trandafir. Nu era singura lui ciudăţenie. Mi-aducea uneori aminte de acel tînăr englez a cărui tristă istorie am scris-o. Avea acelaşi fel nepreţuit de a tivi descrierile 67 de călătorii cu amănunte istorice rare; şi el ţinuse să întrebe fiecare colţ de tărîm sau de apă la ce fusese în trecut martor, îmbinînd pretutindeni priveliştea de azi cu vedenia de odinioară. îi plăcuse să viseze în faţa stîncii de pe care Sapho se aruncase în valuri, a ţărmului unde se înălţase rugul lui Pompei. Ici fu răpusă frumoasa Ines, colo muri închis regele nebun. Dar pe cînd vastele peisagii ce sir Aubrey zugrăvea dintr-un cuvînt erau pustii de suflare omenească, ca după un potop, în ale noului prieten se îmbulzea, în pitoreşti veşminte, o lume întreagă: şeici şi paşale, emiri şi hani, rajahi şi mandarini, preoţi şi călugări de toate legile şi tagmele, zodiaşi, pustnici, vrăjitori, vraci, căpetenii de seminţii sălbatice cărora le fusese oaspe sau tovarăş de petrecere şi vînătoare şi trebuie să le fi intrat în voie şi să le fi fost pe plac la fel ca numeroşilor săi prieteni din Europa, aşa cum ştia să se arate, liniştit, blajin, îngăduitor, fără fudulie şi prejudecăţi de rînd, de o curtenie binevoitoare, nesilită, ce trăda în el un boer mare în înţelesul înalt al cuvîntului, unul din păstrătorii cei din urmă a ceea ce „vechiul regim" avea mai simpatic şi mai ademenitor. Şi nu mă întrebam atît cine era acel domn Pantazi - aşa părea că-1 chema - omul pătimaş după Frumos şi adăpat la izvorul tutulor cunoştinţelor care citea în original pe Cervantes şi pe Camoens şi vorbea cu cerşetorii ţigăneşte, cavalerul Sfîntului-George al Rusiei, cît mă ciuda pricina tristeţii acelui răsfăţat al soartei, taina acelei line melancolii ce-i adumbrea aşa romantic fiinţa şi se oglindea nesfîrşită în priveliştea atîtor ceruri, atîtor mări şi limane. Cu încetul, la evocarea lor se deşteptase în mine un suflet nou, un suflet de nomad cu nostalgii sfîşietoare, mă încindea dorul de ducă, ma înfrigura ispita plecărilor spre necunoscut, fermecul îndepărtatelor pribegiţi şi la gîndul că aş rămîne pînă la capăt robul unui petec de pămînt, osîndit a mă frămînta şi istovi fără mulţumire într-un ocol restrîns, sufeream cumplit, mă simţeam abătut pînă la deznădejde. Asemenea acelei suliţi măiestre ce singură avea darul să tămăduiască rănile ce făcuse, numai istorisirile ciudatului prieten îmi mai puteau alina răul, mulţumită lor mă pierdeam în lumea visărilor ca-ntr-o beţie, beţie de felul celor de mac sau de cînepă, aţîţînd închipuirea deopotrivă şi urmate de treziri nu mai puţin amare. Legasem dar iarăşi prieteşug cu un necunoscut, prieteşug la toartă, eram toată vremea împreună, casa lui mi-era deschisă la orice oră, ajunsesem să stau mai mult la el decît la mine. De la venirea toamnei ieşea mai rar, era tare friguros, dacă era unt afară nu desfăcea perdelele ziua întreagă şi sta cu luminile aprinse. Vorbea cu dor atunci de villa ce, undeva sub un cer cald, îl aştepta la marginea mării, într-un noian de verdeaţă şi de flori. Florile, cît le iubea! La dînsul se scuturaseră cei din urmă trandafiri de Bucureşti şi pentru 68 .-.itefeaiagv-. t . . jtaâaaB***♦ r - '•>.».. - : __________________________________________^, că tufănicile ce le luaseră locul nu miros, mănunchiuri de ciubuce de vanilie îşi zvîntau aroma în largi cupe. Te îmbiau, de pe măsuţe, zaharicale, poame, băuturi dulci. Omul trăia într-o nepăsare fără ţărmurire, nu se sinchisea de nimeni şi de nimic; afundat în perne, fuma şi povestea numai, iar povestirile-i noi totdeauna erau urmate de acele lungi căderi pe gînduri cînd îi lăcrămau ochii. Şi afară de mine nu-i cunoşteam alt oaspe. ^ i 1 Or, cam o lună înainte de seara de la care purcede istoria de faţă, la birtul franţuzesc unde domnului Pantazi i se păstra cu sfinţenie masa, în colţul cel mai adăpostit, era la ceasul cinei zarvă mare. Ce anume prilejise, în strîmta încăpere, gălăgioasa adunare a tot ce Bucureştii avea mai moţat, nu ţin minte, ştiu numai că repede sătul de a privi acea lume anostă şi deşartă mă hotărîsem tocmai să-mi aplec nasul în taler cînd avu loc o intrare ce merita într-adevăr să nu fie trecută cu vederea. O clipă mi se năzări că, folosindu-se de învălmăşeala unei cirezi tîmpe de malaci se strecuraseră într-un ţarc două fiare hămesite. Era una din acele împerecheri strînse, datorite de obicei viţiului, aşa strînse că de la un timp nu se mai pot închipui singuri cei ce le alcătuiesc. De bună seamă tot viţiul trebuia s-o fi înnădit şi pe aceasta, căci altceva ce ar fi putut apropia doi oameni atît de deosebiţi? Unul în vîrstă, cănit şi ferchezuit la deznădejde, purta pe un trup înţepenit dar zvelt încă, un cap cum veacul nostru nu-şi mai dă cazna să plăsmuiască şi părea chiar întors din vremuri de altădată acel chip aprig aje cărui trăsuri semeţe purtau pecetea răzvrătirii şi a urii. Celălalt, mai tânăr mult, coclit însă şi buhav care legăna pe nişte picioare subţiri arcuite în afară o burtică ascuţită; oglindea pe faţa-i rînjitoare şi botoasă josnicia cea mai murdară. Cel dintîi, foarte rece, îşi rotise încet privirea posomorită pe deasupra capetelor, celui de al doilea îi jucau fără astîmpăr ochişorii vioi şi refecaţi sclipind de vicleană răutate. în tot, impresia ce o da acesta din urmă era numai în paguba lui, iar alăturarea de domnul cel trufaş făcea să-i reiasă şi mai respingătoare mutra obraznică de marţafoi. - Dumneata nici apă la gîrlă nu găseşti, bombăni el aşa ca să-l auzim noi, tot eu, tot Pirgu sireacul! Strînse familiar mîna lui Pantazi şi ocrotitor pe a mea şi se aşeză la masa noastră fără a mai cere voie. însoţitorul său nu luă însă loc decît poftit şi după înfăţişările de rigoare pe cari le făcui cu atît mai mare plăcere cu cît de mult doream o apropiere între aceste două fiinţe, Paşadia şi Pantazi, aşa menite să se înţeleagă şi să se preţuiască. Ţinurăm deschis localul pînă la ziuă. Pirgu plecă şi se întoarse de mai multe ori, din ce în ce mai beat. Ca să-i dovedească lui Pantazi pe care din „nene“ nu-1 scotea cît îl iubea, îl tot săruta mereu. 69 - Nu mă lăsaţi să-l pup, fraţilor, ne rugă, că-1 trimit la Govora. - Bufon abject, îl mustră Paşadia, vezi să nu te trimitem noi la Mărcuţa! Ar fi fost drept atunci să mergem cu el acolo şi noi ceilalţi trei şi să nu ni se mai dea drumul. Ca să fim împreună, Pantazi şi cu mine nu urmarăm oare în viaţa lui de noapte pe Paşadia care, la rîndul său, se lăsa călăuzit orbeşte de Pirgu? Mi se dezvălui astfel o lume nebănuită, cu blestemăţii la cari de n-aş fi fost în fiinţă martor şi le-aş fi auzit de la altcineva, le-aş fi crezut că ţin de tărîmul născocirii. Bucureştii rămăsese credincios vechei sale datini de stricăciune; la fiece pas ne aminteam că suntem la porţile Răsăritului. Şi totuşi, desfiîul mă uimi mai puţin decît descreierarea ce domnea în toate rîndurile; mărturisesc că nu mă aşteptam să văd dospind ţicneli atît de numeroase şi de felurite, să întîlnesc atîta nebunime slobodă. Cum nu-mi fu dat să găsesc mai pe nimeni la care, mai curînd sau mai tîrziu, să nu se dea pe faţă vreo meteahnă, pe care pe neaşteptate, să nu-1 aud aiurînd, la sfîrşit pierdui nădejdea să cunosc, în carne şi oase, făptură omenească pe deplin teafără la minte. Numărul cazurilor interesante rămînea însă restrîns şi, printre ele, vrednic de cercetare într-adevăr nu-1 socotii decît pe al lui Paşadia. Am pomenit de felul cum marele meu prieten pusese cu vreo cincisprezece ani înainte capăt lungii lupte în vălmăşagul căreia îl aruncase mohorîta lui zodie şi cum se îngropase de viu. De atunci tot ce făcea era aşa nesăbuit şi fără de noimă, că nu se putea să nu dai dreptate obşteştii păreri care-1 decretase nebun. Omul acesta care, în ura bolnavă ce nutrea împotriva ţării româneşti, jurase că se va înstrăina pentru totdeauna îndată ce mijloace cît de slabe îi vor îngădui-o, cînd se înavuţise şi aşa cum poate nici nu trăsese nădejde, nu numai că nu-i mai trecuse hotarele, dar se statornicise tocmai în Bucureşti, în oraşul blestemat, plin de atîtea amintiri amare. Din bătrînele case ale Zincăi Mamonoaia, cumpărate la mezat, el îşi făcuse, meremetisindu-le de-a-ntregul şi îngrămădind înăuntru tot felul de scumpătăţi rare, o somptuoasă sihăstrie unde trăia pe picior mare, boereşte. Cum trăia însă era o halima: ca la el la nimeni. El care de cincisprezece ani ţinea bucătar şi soffagiu, nu lua masa decît seara şi atunci la birt şi, tot de atîta vreme, nu se culcase apasă, în pat, niciodată. Slugile sale ce, la dorinţă, se iveau şi piereau, ca nişte stafii, mute, el nu le suferea să stea cu dînsul sub acelaşi acoperiş; ele huzureau într-o locuinţă deosebită unde puiseră şi-şi pripăşiseră neamuri sau cunoştinţe de cari stăpînul habar n-avea şi a rămas de pomină cum acesta văzînd într-o zi, pe geam, că de la el din curte se scoate un coşciug n-a ţinut să ştie cine fusese mortul. Să stau să-i înşir toate ciudăţeniile de soiul acesta ar fi să nu mai isprăvesc; mă voi mărgini dar să mă agăţ numai de cea mai uimitoare: Paşadia trăia cu schimbul două vieţi. De dimineaţă pînă seara el nu se mişca de acasă, nu se ridica de la masa de lucru dintre cărţi şi hîrtii, citea, scria fără răgaz. în timpul acesta nici nu fuma, sorbea cîte puţin numai dintr-o ceaşcă de cafea fără zahăr şi tare. Mergeam din cînd în cînd să-l văd şi era de atîtea ori pentru mine o sărbătoare. Ce fiinţă aleasă, cîtă deosebire între dînsul şi ceilalţi, ce prăpastie! De vulgaritatea consfinţită de obiceiul pămîntului, nici umbră la el, nici urmă - nimic balcanic, nimic ţigănesc; păşindu-i pragul treceai graniţa, dădeai de civilizaţie. Acolo era sălaşul desfătărilor grave ale duhului. Cum era atunci cu putinţă ca omul de carte şi de Curte care ar fi făcut podoaba zilelor de la Weimar, să se fi învoit a împărtăşi de seara pînă dimineaţa dezmăţarea unui Pirgu, ca apuseanul subţire în gusturi şi lingav să guste pastrama şi turburelul, schem-beaua şi prăştina, ca vechiul vienez pierdut în vraja visului mozartian să asculte ciamparalele şi bidineaua? îi aţipea estimp oare voinţa, era cumva victima fără răspundere a vreunei sminteli stranii? Eu unul am crezut că da şi mă îndoiesc ca o altă tălmăcire să fi părut mai firească oricui ar fi ştiut ce îngrozitoare clironomie împovăra în privinţa aceasta pe Paşadia. Se împlinise cam un veac de cînd cel dintîi cu acest nume, la care se adăogase porecla de Măgureanu după o moşioară de danie domnească, fugind de undeva, de prin părţile turceşti, ca să scape de ispăşirea unui îndoit omor, se aciuase în Valahia şi ajunsese armaş mare. O tristă faimă supravie-ţuise omului pătat de sînge ce nu fusese văzut rîzînd niciodată. La veneticul acesta necunoscut, despre care se zvonise că nu-şi destăinuia obîrşia pentru că ar fi fost prea joasă, se învederau tocmai dimpotrivă, trupeşte şi sufleteşte, semnele unei înalte stirpe în cădere: portul semeţ şi înfăţişarea nobilă, trufia, cerbicia şi cruzimea, lenea, sila de viaţă, setea de răzbunare şi puterea de ură, semne ce trecu urmaşilor săi cari de nu s-ar fi prigonit între dînşii, dezbinaţi toată vremea, ar fi putut încă dura o casă puternică şi vestită. Credinţa că ţara românească le-a fost neprielnică nu era lipsită de temei, cu toate că şi suceala firii lor pătimaşe şi îndărătnice, bîntuită de învrăjbire, nu numai vitregia împrejurărilor i-a împiedecat să ajungă la treapta pentru care-i meneau preţioasele daruri ale minţii. Ei se arătaseră lacomi de învăţătură, plăcuţi la vorbă şi meşteri în condei, isteţi şi destoinici, dar fără şir în ce făceau, cu trăsneli toţi şi cu toane, purtînd fiecare în sine plodul propriei sale pierderi şi pieiri şi stînd cineva să cugete la soarta Paşadeştilor-Măgureni, ar zice că asupra neamului lor apăsa o neagră afurisenie care-1 mîna fără înduplecare spre stingere, supunîndu-1 mai înainte la încercările cele mai grele ale restriştei. Dezrădăci- 71 nată şi răsădită în pămînt străin, bătrîna tulpină bătută de vijelie îşi scuturase jalnic cele din urmă frunze. Armaşul schingiuitor şi ucigaş se prăpădise de timpuriu, otrăvit, zice-se, chiar de ai săi, al doilea, serdarul, vînător posac, îşi petrecuse mai toată viaţa în Vlăsia şi învinuit de tîlhărie la drumul mare şi de batere de bani calpi, pierise pentru totdeauna fără a i se mai auzi de nume, iar fiul său, părintele prietenului meu, părinte nevrednic şi duşman, cartofor, crai şi beţiv, măcinase mai multe rînduri de moşteniri şi murise în furiile nebuniei. La fel sfîrşise, tînăr, şi vărul său, poetul, iar dintre fete, singura care avusese parte de cununii îşi aprinsese de la luminare părul în noaptea nunţii şi arsese de vie. Femeile ce slujiseră de matcă - greaca ursuză şi sanchie clocindu-şi cu gura încleştată lunga dambla între hîrdaiele de neramzi şi de gazîi, sîrba haină şi dîrjă care, pe patul morţii, scuipase grijania în barba.popii şi-şi dase sufletul blestemîndu-şi copiii, braşoveanca zăcaşă şi făţarnică roasă de 'schiros şi de pizmă - înveninaseră mai mult acel sînge bolnav, îi sporiseră funesta zestre de racile şi de beteşuguri, dar ascuţiseră totdeodată şi deşteptă-ciunea celor născuţi dintr-însul, acea stearpă deşteptăciune, nesănătoasă şi ea poate, care atinsese o aşa înaltă stepenă de agerime la vlăstarul cel din urmă. în acesta, sufletele celor dinainte ai săi cuibau neîmpăcate, licărind în sum-bra-i privire, rînjind în zîmbetu-i sinistru, ele-i stînjeniseră înălţarea, îl împiedecaseră să apună cu fală, zăticnindu-i minunata cumpănire a însuşirilor, şi numai el ştia de cîte ori fusese nevoit să-şi încordeze împotriva-le toată stăpînirea de sine, într-o luptă mai istovitoare decît aceea cu vrăjmaşii din afară şi din care nu ieşise biruitor deopotrivă pînă la sfîrşit. într-o zi, ziua hotărîrii celei mari, le lăsase să-şi reia din drepturi o parte, ridicase singur zăgazul şi se prăvălise în desfrîu adînc, pînă la fund dar, şi mă simt dator s-o spun iarăşi, degradarea nu-1 înfierase o singură clipă căci dacă seara patriciul cobora în Suburra, el nu-şi schimba portul, nici nu-şi lepăda însemnele, rămînînd tot aşa măreţ în viţiu ca şi în virtute. Se petrecea însă atunci într-însul ceva nefiresc: treptat fiinţa lui cădea într-o amorţeală aşa stranie, că acela pe care Pirgu îl tîra, fără împotrivire, după dînsul, nu arăta a fi Paşadia el-însuşi, ci numai trupul său, în care singură privirea urma să trăiască, din ce în ce mai posomorită şi mai tulbure, destăinuind parcă o suferinţă lăuntrică sfîşietoare. Ar fi stat astfel, fumînd ţigară după ţigară, sorbind pahar după pahar, fără a rosti un cuvînt, noaptea întreagă. Cunoşteam mijlocul de a-1 rechema la viaţă; deodată omul se înviora, ochii i se înseninau, un trist surîs îi lumina rece faţa stinsă. Adusesem vorba de ceva din vremuri de odinioară, de demult. Ştiam că vedenia trecutului, în care se cufunda cu patimă, era singurul lucru în stare să-l mişte, de trecut vorbea cu o reculegere mistică; eresul că sufletul său umbros şi vechi ar mai fi avut cîndva şi alte întrupări fiind singura amăgire 72 ce-şi îngăduia, singura înduioşare şi singura mîngîiere. Şi aşa de puternică era la dînsul acea vedenie că pe dată ne-o împărtăşea şi nouă - lui Pantazi şi mie. începea atunci, nu mai puţin fermecătoare, o nouă călătorie, călătoria în veacurile apuse. Ne regăseam de obicei în acela, scump nouă şi nostalgic între toate, care fu al optsprezecelea. Eram trei odrasle de dinaşti cu nume slăvite, tustrei cavaleri-călugări din tagma Sfîntului-Ioan de la Ierusalim, zişi de Malta, purtînd cu fală pe piept crucea de smalţ alb şi încununatul trofeu spînzurate de panglica de cănăvăţ negru. Răsărisemîn amurgul Craiului-Soare, părinţii iezuiţi ne crescuseră şi ne înarmase Villena. Tineri de tot, într-o caravană, scufundasem pe furtună nişte tartane barbareşti; mai tîrziu vitejiserăm pe uscat pentru izbînda florilor-de-crin: fusesem la Kehl cu Berwick şi cu Coigny la Guastalla, după cari isprăvi luaserăm rămas bun de la viaţa ostăşească şi, dornici de a vedea şi de a cunoaşte, plecasem, treime nedespărţită, în necontenit colind, pe urmele lui Peterborough. Curteni de viţă, de la un capăt al Europei la altul, nu fu Curte să rămîie de noi necercetată, tocurile noastre roşii sunară pe scările tutulora, oglinzile fiecăreia ne resfrînseră chipurile înţepate şi zîmbetele nepătrunse; de-a rîndul cutreierarăm Curte după Curte; bine primiţi şi bine priviţi pretutindeni eram oaspeţii Măriilor, Sfinţiilor şi Luminăţiilor toate, ai Domnitorilor mari, de mijloc şi mărunţi, ai Prinţeselor-stariţe, ai Prinţilor-egumeni şi ai Prinţilor-episcopi; la Belem şi la Granja, la Favorita şi la Caserta, la Versailles, la Chantilly şi la Sceaux, la Windsor, la Amalienborg, la Nymphenburg şi la Herrenhausen, la Schonbrunn şi la Sans-souci, la Haga-pe-Maelar, lâ Ermitage şi la Peterhof cunoscurăm „dulceaţa traiului11. în sărbătoare neîntreruptă de zi şi noapte, am petrecut cum nu se mai petrecuse şi nu se va mai petrece, ne-am înfruptat cu nesaţ din toate desfătările simţurilor şi ale minţii căci, deşi lipsit de măreţie, fu veacul binecuvîntat, veacul cel din urmă al bunului plac şi al bunului gust, pe scuft veacul francez şi mai presus de orice veacul voluptăţii, cînd pînă şi în biserici heruvimilor le luaseră locul Cupidonii, cînd, lîncezind de dor, inimile fură aduse prinos toate zeului legat la ochi şi noi cari am văzut pe Mult-iubitul tîrîndu-se la picioarele marchizei, pe filosoful de la Potsdam scîncind după Kayserlinck şi pe Semiramida moscovită smulgîndu-şi părul la moartea lui Lanskoi, noi înşine nu scăparăm dulcei molimi - „era atît de frumos seara sub castanii înalţi" - privind însă în femeie şi un mijloc nu numai un ţel, cum politica ne ispitise, adesea făcurăm din alcovuri punte şi pentru ca totul să ne izbutească vieţoirăm în însoţirea celor Aleşi şi slujirăm pe Cîrmuitori. Amestecaţi din umbră în toate urzelile şi uneltirile, fără noi nu se fereca nici desfereca nimic; prin linguşiri şi daruri cumpăram ţiitoarele regeşti 73 şi ibovnicii împărăteşti, dregătorilor le eram sfetnici şi călăuze, lucram după împrejurări la înălţarea sau la răsturnarea lor, îndeplineam însărcinări de tot soiul: întovărăşeam pe Belle-Isle la Frankfurt pentru alegerea împăratului, plecam cu Richelieu în peţit la Dresda, tocmeam la Paris pînze de Watteau pentru marele Frederic, duceam diarhanticalele Elisavetei Petrovna să le şlefuiască la Amsterdam, porunceam la Malines horbote pentru Briihl şi acestea toate nu pentru vînarea de avuţie sau de măriri, ci numai din nevoia de a fi pururi în neastîmpăr, în mişcare. Hoinari nepocăiţi, veşnic pe drumuri, pătimaşi de curiozitate şi din ce în ce mai ahtiaţi după plăceri, ne-am răspîndit cu frenezie sufletele în depănarea celei mai înflorite vremi din cîte se cunoscuse, ne-am împărtăşit din toate harurile ei şi din toate rătăcirile. Şi noi am fost nebuni după muzică, ne-am războit pentru Rameau şi pentru Gluck şi asemenea celor trei Crai ne-am închinat copilului care avea să fie Mozart; şi noi am avut slăbiciune de aventurieri: Neuhof, Bonneval, Cantacuzen, Tarakhanova, ducesa de Kingston, cavalerul d’Eon, Zanovici, Trenck s-au bucurat în ascuns sau pe faţă de sprijinul nostru, pe Casanova, bătrîn şi matofit l-am aciolat pe lîngă Waldstein la Dux; şi pe noi ne-a atras ce părea suprafiresc: oglinda lui Saint-Germain, carafa lui Cagliostro, hîrdăul lui Messmer, bazaconiile .lui Swedenborg şi ale lui Schrepfner aflau la noi cari nu mai credeam în nimic, crezare. Şi tot cu îuare-aminte urmăream lucrările lui Scheele şi ale lui Lavoisier. Cu încetul legasem prietenie cu mai toţi aceia al căror nume istoria nu se poate scuti să-l însemneze, ne trimiteam răvaşe, ne abăteam totdeauna din cale ca să dăm cîte o raită pe la Montbard sau pe la Ferney, prelungeam încîntătoare popasuri la Hoditz, în Arcadia lui sileziană de la Rosswalde, spoream alaiul împărătesei în Taurida, ne desfrînam în nebunia carnavalului la Veneţia şi, tot între măşti, în cealaltă Veneţie de la miazănoapte, în braţele noastre cădea Regele împuşcat de Ankarstroem. Era scris ca cel mai frumos dintre veacuri să asfinţească în sînge şi cînd, după cîteva luni, vedeam trecînd în par, între fulgerări de cuşme frigiene, capul doamnei de Lamballe, înţele-gînd că timpul nostru trecuse şi că, în curînd, avea să stîrvească şi să cadă pradă nimicirii tot ce ne fusese pe lume drag, ne acopeream feţele şi pieream pentru totdeauna. - Ia mai lăsaţi, nene, ciubucele astea, ne întrerupea sastisit Pirgu, să mai vorbim şi de muieri. Ştiam atunci că nici gîlceava nu era departe. Paşadia îi tăgăduia lui Pirgu în Ge priveşte sexul gingaş orice fel de pricepere. Nu cu mai puţină tărie, la rîndul său, Pirgu susţinea că în materie de dame Paşadia era nul. Să fi judecat după femeile pe cari Pirgu i le aducea lui Paşadia, oricine ar fi fost de părerea 74 acestuia din urmă: numai otrăvuri, rable de pripas, trezitură şi răsuflătură - o adevărată jale. Dar pentru ce atunci Paşadia care, cu banii ce-1 ţineau, ar fi putut să-şi plătească tot ce era mai trufanda pe piaţă, se mulţumea cu ele, lăsînd să-şi bată aşa neomenos joc de el Pirgu căruia numai gustul nu-i lipsea. Vechi copoi, Gorică dibuia, pe la mahala, fete vrednice să slujească de izvod de frumuseţe, le momea cu vedenia unei vieţi uşoare şi bogate, le sprijinea întîii paşi pe poteca viţiului cu părinteasca grijă şi, ca un adevărat părinte, nici nu se atingea de ele. Cu totul altceva îi plăcea lui. Simţurile sale ce arătau respingere tocmai de ce e venust şi pur, nu se mai deşteptau decît la beţie şi atunci îi trebuiau femei schiloade, ştirbe, cocoşate sau borţoase şi mai ales peste măsură de grase şi de trupeşe, huidume şi namile rupînd cîntaail la Sfîntul-Gheorghe, geamale, baldîre, balcîze. Iar de greţoşeniile la cari se deda cu ele, vorbea aht de zdrenţăros încjt ar fi făcut să se ruşineze dacă l-ar fi înţeles porcii chiar şi maimuţele. - Nu scuipaţi, rînjea el, că-i piere gustul. Ce vreţi dacă am boală, dambla? Abia se potoleau lucrurile că, din chiar senin, izbucnea al doilea rînd de ceartă. Pentru nimic, Paşadia n-ar fi scăpat prilejul de a ponegri ce era românesc. Pantazi îi lua întotdeauna parte, dar fără pornire; la unul era înverşunarea împotriva unei fiinţe iubite care-1 trădase, la celălalt numai despreţul faţă de o rudă săracă. în schimb, Pirgu ajungea să se mire el singur cît era de patriot şi nu pot să uit cum, mergînd odată să-l iau de la o adunare de cioclovine îmbrăcate toate în port naţional, dar fără a vorbi una boabă româneşte, m-am crucit şi eu, ca de altă aia, cînd l-am văzut, dulce păstoraş al Carpaţilor, cu cavalul în brîu, învîrtind o bătută zuralie cu teosoafa Papura Jilava. Decît* să-şi audă terfelită biata ţărişoară, mai bine se lipsea de toate, se scula şi ne părăsea, pentru scurtă vreme însă, deoarece se întorcea întotdeauna şi niciodată singur. însoţitorii şi-i dejuga, fără să mai ceară încuviinţare, de-a dreptul la masa noastră, la care în chipul acesta, în mai puţin de o lună, am văzut perindîndu-se tot ce Bucureştii avea mai năbădăios, mai zănatic, mai teşmenit şi defăimat - jegul, lepra şi trînjii societăţii. Pierdut, ca de obicei, în aburoasa-i visare, Pantazi nici nu-i băga în seamă, era de mirare numai cum Paşadia, omul atît de ţîfnos, nu-i respingea, ba dimpotrivă: îi cinstea, le întindea chiar mîna şi după oarecari întrebări ce le punea unora cu meşteşug, trăda a nu fi fost tocmai aşa străin de ce se petrecea pe lume cum îşi da aerul. Se făcea foc însă de cîte ori, cîntînd: „Ah, după militari, infanterişti, tunari..." Pirgu ne aducea de subţioară pe Poponel. Se făcuse cunoscut sub această poreclă unul din edecurile ministeriului trebilor din afară, băiat de mare viitor, arătînd, ca mulţi alţii din breasla lui, o aplecare deosebită pentru anumite metode dosnice ale unei şcoale foarte 75 discutate. Lamsdorf, Eulenburg, Mestschersky îi erau părinţi sufleteşti şi de asemenea năşii Poponel se arătase vrednic. Cum, pe vremea aceea, oraşul nu era încă năpădit de numeroşi icioglani de meserie, Poponel trecea drept ceva rar. în făptura sa care de altmintreli în ce priveşte drăgălăşia nu lăsa decît de dorit, sălăşluia, mistuit de toate flăcările Sodomei, un suflet de femeie, sufletul uneia din acele slujnici împuţite ce dau tîrcoale seara cazărmilor. Mai mult nu voi stărui asupra-i; ca să-l descriu ar trebui să-mi înting pana în puroi şi în mocirlă şi, la această îndeletnicire nu mi-aşi pîngări numai pana, dar aş spurca mocirla chiar şi puroiul. Şi totuşi, nu a lui era vina: aşa era de la Dumnezeu. La apropierea diplomatului, Paşadia recădeaîn sumbra-i toropeală şi-l aştepta să plece ca să-i facă lui Pirgu imputări amare. - Pînă cînd, îi răspundea acesta, cu asemenea prejudecăţi trezite, pînă cînd? De ce atîta prigoană? Nu cumva ai pofti să-ţi facă dumitale curte? Nu? — atunci ce ai cu el? Dumneata nu ţii muscal cu luna? - lasă-1 şi pe el să-şi ia turc cu luna. Dumitale îţi cere cineva socoteală că umbli după marcoave, după şteoalfe? - el de ce să nu umble după juni, după crai? - Bine, stăruia Paşadia, dar pentru ce le face aşa pe dădaca? - Păi altfel, lămurea Pirgu, nu fac nici ei pe doica. Era dat în Paşte, dat dracului. A! să fi voit el, cu darul de a zeflemişi grosolan şi ieftin, cu lipsa lui de carte şi de ideal înalt şi cu amănunţita lui cunoaştere a lumii de mardeiaşi, de codoşi şi de şmecheri, de teleleici, de tîrfe şi de ţaţe, a năravurilor şi a felului lor de a vorbi, fără multă bătaie de cap, Pirgu ar fi ajuns să fie numărat printre scriitorii de frunte ai neamului, i s-ar fi zis „maestrul", şi-ar fi arvunit statui şi funeralii naţionale. Ce mai „schiţe" i-ar fi tras, maica ta Doamne! de la el să fi auzit dandanale de mahala şi de alegeri. Mai cuminte poate, dînsul se mulţumea a le pune la cale, a trage sforile şi în aceasta rămînea neîntrecut. Aşa cum sucea el treburile, cum le învîrtea, cum îi prostea şi-i zăpăcea de la mic la mare, scoţîndu-se pe el basma curată, era o minune; un tîrg întreg îl juca giurgiuna şi noi înşine nu am făcut tustrei oare parte din Vicleimul ale cărui păpuşi le arunca unaîntr-alta, le smucea, le surchidea, fără să se sinchisească dacă i se întîmpla să le ciobească sau să le sfarăme? Mai jirimejdioasă javră şi mai murdară nu se putea găsi, dar nici mai bună călăuză pentru călătoria a treia ce făceam aproape în fiecare seară, călătorie în viaţa care se vieţuieşte, nu în aceea care se visează. De cîte ori totuşi nu m-am crezut în plin vis. Abia se isprăvea masa, că lui Pirgu i se şi făcea de ducă. îi era omului sete. Se găseau pe atunci, slavă Domnului, şi nu scumpe, vinuri de Bordeaux şi de Bourgogne să fi făcut cinste unui ospăţ regesc. Lui Gorică nu-i erau însă pe 76 plac, el vrea un vin mai uşor, vin indigen, vin de grădină, descoperea el cîte unul grozav şi ne căra, prin cine ştie ce fund de mahala, să ne cătrănească cu vreo poşircă mucegăită şi tulbure. Adevărat lup de mare, Pantazi bea ce-i da de gură, mai lesne chiar decît Paşadia care nu băutură căuta, ci larmă, lumină, lume. De acolo plecam să încercăm alt vinaţ; şi-aducea el aminte de nişte ravac nebun, la prispa înaltă, sau de nişte sînge-de-iepure, să dai cu căciula-n cîini. între două cîrciumi, luam o cafea la Proţăpeasca sau la Pepi Şmaroţ şi mai stăm de vorbă cu fetele la un pahar, cît rostuia Pirgu pentru Paşadia sau altcineva vreo întîlnire pe a doua zi. Ne suiam uneori niţel la „club", unde Paşadia ţinea cîteva lovituri la drum-de-fier, din picioare, la iuţeală; aceasta însă rar, femeilor şi cărţilor fiindu-le hărăzite ceasurile dinaintea cinei. La popasul al treilea începea cheful cu temei, pe răpunere. în jurul nostru foiau şi forfoteau sinistre jivinele strejinopţi ale oraşului. Cu ele Gorică se simţea la largul său, îşi da drumul. Ca argintul-viu, el aluneca de la masă la masă, stîmea hohote de rîs, mulţumită lui chiolhanul prindea chiag şi se înfierbînta; el spunea lăutarilor ce să cînte, le da de băut, se pupa cu ei în gură, apoi îi lua la înjurături şi la palme.De altfel, cam de obicei, spre dimineaţă se lăsa cu bătaie. Străini de tămbălăul care se umfla sălbatic, Pantazi şi Paşadia-şi urmau în tăcere visarea ca şi cum s-ar fi aflat la mii de poşte departe, ceea ce părea că le-o tulbură era tocmai liniştea. Şi ceva ciudat iarăşi, cînd se întîmpla să nu vie Pirgu - avea de moşit vreo poliţă cu maimuţă sau se încurca la dardăr cu Mehtupciu - atunci chiar dacă mergeam pe unde fusesem cu dînsul, moţăiam cu paharele dinainte, tot ce vedeam rămînea şters şi fără viaţă, acelei lumi de noapte însufleţitor fiindu-i numai el, el, întruparea vie a însuşi sufletului spurcat şi scîrnav al Bucureştilor. De aceea-1 urmam fără vorbă; cu dînsul am tărbăcit, pe lapoviţă şi pe zloată, clisa uliţelor fără caldarîm şi fără nume de pe la margini, prin funduri de maidane pline de gunoaie şi de mortăciuni, am intrat pe brînci aproape, în zăpuşala chiţimiilor scunde, cu pămînt pe jos şi spoite tot aşa proaspăt ca ţigăncile ce, în flenderiţe roşii sau galbene şi desculţe, legate numai cu o vipuşcă de cîrpă sub genunchi, se dădeau acolo parlagiilor şi măţarilor pe o băncuţă, o cinzeacă de trăscău sau un pac de mahorcă. Şi cu toate că nu mergeam în familii, am izbutit să cobdrîm şi mai jos... Adăstam apoi în piaţă, la ciorba de burtă, pînă la revărsatul zorilor. Zorile... ...Paşadia se oţerea, se scutura ca după un vis unt. Mă feream să mă uit atunci la chipul său încleştat, să-i întîlnesc privirea tulbure a cărei groază nimic n-ar putea-o spune. Tot astfel, cu inima strânsă, trebuise să se fi întors în grabă, de teama să nu fie prins de lumina zilei pe drum, străbunul ucigaş. Ne despărţeam în sfîrşit, ducîndu-ne fiecare leşurile: Paşadia şi Pantazi de-a 77 dreptul acasă, eu la baia de aburi, Pirgu la moaşă să-l tragă cu oţet de trandafiri şi cu opodeldoc. Deşuchieturile lui, oricari ar fi fost, ajunseseră să pară la dînsul aşa fireşti că, în Jarcaleţi, unde sta cu părinţii, pe mahalagiii vecinaşi nu-i mai cuprindea mirarea cînd îl vedeau întorcîndu-se dimineaţa cu două flaşnete cîntînd fiecare altceva, cu ursul, cu căluşarii sau cu paparudele, pe saca, pe targă sau cu dricul. Dar trista viaţă de petrecere în care ne îngălasem avu cel puţin o urmare fericită. în scurt timp, o nobilă amiciţie legă pe Pantazi de Paşadia. Sufleteşte, cred că mai vîrtos decît cunoştinţele şi curtenia îi apropiase tristeţea, deşi a unuia era albastră şi lină ca acele seri ce se întorc, zice-se, de demult, iar a celuilalt o neagră şi neţărmurită Gheenă. Cum Pantazi lua mai totdeauna pe seama lui cheltuiala de noapte şi într-aşa fel că nu încăpea din partea lui Paşadia împotrivire, acesta se hotărî să-l ospăteze la rîndul său, dar nu la birt, ci la el acasă. Se scoaseră pentru întîia oară din dulapuri şi lăzi pînzetyrile de masă de Olanda, farfuriile şi cleştarurile de Boemia, argintăria suflată cu aur. Sofrageria fu bogat înflorită cu trandafiri galbeni ce căpătau străvezimi de ceară în galeşa lumină chihlibărie a acelei dulcegi zile de toamnă, cea din urmă frumoasă a anului. Mă simţeam aşa departe de Bucureşti şi mi se părea că acel prînz însemna sărbătorirea reîntoarcerii lui Paşadia dintr-o lungă pribegie, a lepădării lui de Pirgu. Deşi poftit, acesta nu venise. După masă, trecuserăm într-o încăpere de cel mai preţios rococo vienez, îmbrăcată toată, pereţi şi mobile, în mătase şofra-nie cu poleieli de argint întruchipînd flori de nufăr, salonul lui Kaunitz cum îl numeam, deoarece era împodobit de un fastuos portret al cancelarului-prin-cipe în manta Lînei-de-aur şi ticluit întocmai după una din odăile de primire a vechiului său Gartenpalast din Mariahilf. Paşadia era menit să trăiască în acel decor aristocratic atît de potrivit cu fiinţa şi cu sufletul său, la dînsul cărturarul şi cugetătorul fiind altoiţi pe un ciocoi borît căruia cînd i se întîmpla să se afle ca atunci cu vreunul din semenii lui, în măsură să-l priceapă, îşi da pe faţă toată rîia. Mut de uimire, Pantazi nu se mai sătura să-i admire nobila demnitate a ţinutei, severa stăpînire asupra mişcărilor şi vorbirei, amărăciunea acelui viu sarcasm ce geruia sclipitor, mai rece decît omătul, mai tăios decît oţelul, mai înveninat decît omagul şi încă nu mă domiresc cum şi le putuse însuşi, căci dacă adevărat e că, trebuindu-i veacuri ca să se plămădească, datina rămîne apanagiul exclusiv al sîngelui, de unde acel strop albastru foarte pur care, respingînd prihana corcelilor, înflorea în fiinţa lui pe neaşteptate atît de semeţ; ce tainică înrudire îl lega de acei slăviţi dregători mari din trecut, de chipurile cărora îi plăcea să se înconjoare şi de ale căror îndărătnicii, apucături şi gusturi 78 era aşa îmbîcsit, că ei înşişi de ar fi fost rechemaţi la viaţă, s-ar fi recunoscut mai degrabă într-însul decît în proprii lor urmaşi ? Atunci am înţeles însă pentru ce i se strigase „raca“, mi-am dat seama cît de monstruos trebuie să fi părut şi de străin dezrobiţilor şi feciorilor-de-lele ce se năpustiseră cu toţii asupra-i ca să-l sfîşie şi să-l nimicească. Şi, în vreme ce seara pogora, iar convorbirea lîncezise, fără voie îmi trecea prin minte tot ce auzisem despre Paşadia. Pe socoteala lui se trăncănise atîta! Brusca lui trecere de la sărăcia lucie la avuţie înfierbînta încă, după atîţia ani, închipuirile: ba că era în slujba unei Puteri străine, ba că pentru a nu da în vileag lucruri de mare gravitate i se plătea scump tăcerea - de altfel, în afară de acele case în cari băgase la bani cu nemiluita nu i şe cunoştea nici un soi de avere sub soare, nici izvor de cîştig şi doar căpetenie de tîlhari sau calpuzan nu era ca bunicu-său, ori de, mai ştii minune. Se spunea iarăşi că tocmai de la serdar i se trăgea procopseala. Ajuns în adînci bătrîneţe, mult bogat şi singur, acesta, simţind că i se apropie sfîrşitul, îşi chemase nepotul la dînsul, în ţara îndepărtată unde trăia cu nume schimbat şi-l lăsase moştenitor. E drept că din încîlcita cronică a vieţii prietenului meu lipseau file, fuseseră ani întregi cînd se dase afund, nu-1 mai zărise nimeni, îl crezuse lumea mort. Misterul în care-i plăcuse întotdeauna să se învăluie făcuse să iasă un alt rînd de zvonuri, bunioară se scornise că în zăvorîta sa locuinţă, împresurată de grădini, el ţinea ascunsă, ori închisă, o femeie, o femeie nu în toate minţile; uneori, noaptea, se auzeau venind’din partea locului ţipete. Un fapt divers, - sinuciderea în împrejurări ciudate a unui cunoscut personagiu bucureştean, a cărui soţie întreţinea, se zice, legături vinovate cu Paşadia - dase bîrfelii înverşunate prilej să-şi atingă culmea: se murmurase că prins asupra faptului şi încolţit, acesta nu se codise să adaoge la lanţul de nelegiuiri al neamului său o însîngerată verigă. Asemenea istorii chiar de ar fi fost ţesute în gherghef de adevăr nu m-ar fi interesat prea mult; mie ce-mi zgîndărea curiozitatea era altceva, tocmai ceea ce scăpase tutulor celorlalţi din vedere. Destul de des, Paşadia spunea că pleacă pentru cîteva zile la munte, dar care era acel tainic Horeb, de unde se întorcea cu puteri proaspete, nu ştia, nici nu se întreba nimeni. Ar fi fost firesc să presupun că făptura oţelită care săptămîni întregi din douăzeci şi patru de ceasuri dormea cel mult cîte două şi nici acelea în pat, mergea să caute în aerul balsamic al înălţimilor şi în singurătatea lor adîncă pacea şi odihna şi mi-aş fi mărginit presupunerea la atît, dacă demult, fiind copil, n-aş fi auzit, la mătuşa mea, de la o cocoană bătrînă, cam rubedenie cu Paşadia, că acesta avea, în răstimpuri, furii, „pandalii“ groaznice, dar că, simţindu-le cînd îi vin, se-nchidea el singur înainte şi sta ascuns pînă-i 79 treceau. între aceste lucruri se făcuse în capul meu o legătură la care nu mă puteam gîndi fără să nu mă cutremur. Ieşind de acolo cu Pantazi, găsii pentru întîia oară ciudat că despre acestălalt, omul care-mi păruse un prieten de cînd lumea şi uneori chiar un alt eu-însumi, nu ştiam încă nici cum îl chema adevărat: în ţifrul încununat ce se vedea pe unele din lucrurile sale, lipsea tocmai slova începătoare a numelui sub care era cunoscut. Nemulţumit eram însă departe de a fi; la plăcerea de a mă bucura de prietenia a două fiinţe atît de unice fiecare, s-adăoga aceea, pentru mine nepreţuită, de a mă afla între două taine ce puse, ca două oglinzi, faţă-n faţă, s-adînceau fără sfîrşit. Mă-ntrebam numai dacă din ele avea să mi se dezvăluie vreodată ceva? 80 SPOVEDANII sage citoyen du vaste univers“. La Fontaine Pirgu o luase dar spre Poştă, noi spre Sărindar. Ceaţa se făcea tot mai deasă, umezeala mai pătrunzătoare. Intrarăm în localul cel mai apropiat, la Durieu, în dosul Băncii Naţionale şi ne aleserăm în fund masa, în colţul cel mai ferit. Dar, în acea seară, prietenul nu era în apele lui: nu povestea, nu bea, nu fuma. Ofta doar întruna şi se ştergea la ochi. După ciudata bucurie ce nici cu un ceas înainte îi făcuse nu mai puţin ciudata ocară a Penei, el căzuse într-o întristare deopotrivă ciudată. Atît de terciuit nu-1 mai văzusem pînă atunci. îl pîndeam discret, ştiind că în asemenea clipe uşurare se află în destăinuire, simţeam că aşa ceva nu era departe. Şi nu mă-nşelam: îndată ce se reculese puţin, cu glas şovăitor el începu: - îţi sunt dator o lămurire, amicul meu. Nu ştiu cum ţi s-a părut că pînă acum nu ţi-am spus cine sunt dar, te rog, iartă-mă; nu a fost într-adins. De dragul dumitale care mi-ai arătat atîta prietenie, am voit, din capul locului, să-mi calc hotărîrea de a rămîne „incognito" timpul cît voi fi silit să zăbovesc pe aici şi dacă nu am făcut-o încă, e numai fiindcă a lipsit prilejul. Aveam de povestit atîtea altele! Cu dumneata mi-a plăcut să retrăiesc treizeci de ani de călătorii, tot cu dumneata, de nu te plictiseşte, îmi voi retrăi astă-seară copilăria şi întîia tinereţe. Pentru aceasta ne vom întoarce în Bucureşti, deoarece de felul meu sunt bucureştean; lumina zilei am văzut-o pe Podul-de-pămînt, în casele părinteşti din faţa Viişoarei. De viţă sunt însă străin. Şi aici, întremîndu-se deodată, glasul i se polei parcă de trufie. - ...sunt grec, urmă el, şi nobil, mediteranean; cei mai vechi străbuni ce-mi cunosc erau, în suta a şaisprezecea, tîlhari de apă, oameni liberi şi cutezători, vînturînd după pradă mările în lung şi-n larg, de la Iaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli. Din Zuani cel roşu, prin doi din fiii săi, purced cele două ramuri ale neamului. Că la obîrşie am fi barbari, cum s-a străduit să mă convingă cînd i-am fost oaspe în palatul său din Catania, capul ramurii siciliene, zisă cu pardosul, fiindcă la vechea noastră stemă: - pe scut sprijinit 81 de monoceri înlănţuiţi, în cîmp albastru lebăda de argint, luîndu-şi zborul cu gîtul străpuns de o săgeată purpurie - a adăogat, în cinstea unei înrudiri ilustre, în cîmp de aur cu chenar de sîngeap un pardos negru; că am fi fost normanzi, se prea poate, de vreme ce toţi pînă la cei din urmă doi, el şi cu mine, am păstrat ca însemne trainice de stirpe, părul roşcat şi ochii albaştri, dar netăgăduit rămîne numai că mă trag din corăbieri şi e singura mea deşertăciune, căci dacă strămoşii ar fi pe alese, cum se cam obişnuieşte la casele mari, pe cel dintâi l-aş voi tot corăbier; mi-ar plăcea să cobor din acel Thamus căruia odinioară, în pustietatea unei seri pe valuri, un glas tainic i-a poruncit să meargă să vestească moartea Marelui Pan. încolo, nu mă mai fălesc cu nimic, nici chiar cu sîngele vărsat sub flamurile Eteriei de ai mei, cei din ramura cu lebăda, ce de la Candia a trecut prin Fanar în Rusia şi-n ţările româneşti. Dacă nu sunt însă eu mîndru de neamul meu, el trebuie să fie de mine. Mai frumos nu se putea să sfârşească. însuşirile lui de mărinimie şi de avînt, duhul de jertfă, imboldul firesc către ce e măreţ, precum şi acel anume lipici ce l-a ajutat să prindă şi să se înalţe pretutindeni unde l-a purtat soarta, se îmbină la mine toate în aşa desăvîrşită armonie, mulţumită cred faptului că în vinele mele nu se învrăjbeşte sînge deosebit: părinţii mei erau rude de aproape, veri primari. Cam de aceeaşi vîrstă şi orfani amîndoi, fuseseră crescuţi împreună şi între dînşii înflorise de timpuriu o idilă pe care, în pofida prejudecăţii, o consfinţiseră prin căsătorie. Am fost copil unic. Asupra capului meu se resfrîngea via lor iubire, ei priveau cu duioşie oglindindu-se în fiinţa mea contopite sufletele lor gemene, mă împresurau de mii de îngrijiri. Nici laptele ce l-am supt n-a fost străin. Binecuvântat fie cerul că mi-a hărăzit o pruncie fericită. La ea de cîte ori mă gîndesc mi se înfăţişează fîlfîind în văzduhul senin al unei dimineţi de primăvară, zboruri albe de porumbei. E cea mai îndepărtată din amintirile mele. Şi e totdeodată un simbol. Dar copilul atît de alintat nu era vesel; sufletul meu a fost întotdeauna împăienjinat de acea uşoară melancolie a firilor prea simţitoare, aşa simţitoare că pînă şi mîngîierile le fac să sufere, pînă şi plăcerea le răneşte. Cu cît înainte de a-1 citi pe Lucreţiu îmi dasem seama că din izvorîrea voluptăţii răzbate ceva amar care se ascunde înăbuşitor în însăşi mireasma florilor. Nu-mi închipui să se afle mulţi oameni pe cari viaţa şi vârsta să-i fi schimbat atît de puţin cît pe mine. Pînă la moarte voi rămîne acelaşi: un visător nepocăit, pururi atras de ce e îndepărtat şi tainic. Eram foarte mic cînd, uitînd de joacă, mă furişam în grădină să ascult de după uluci cum o femeie peltică îngîna cu glas slab, alături, un cîntec, acelaşi, parcă o aud: „o pasăre-n arbor, 82 rîu de plăcere, eu vin a plînge a mea durere...“ şi apoi suspina cu caturi, îndelung. De la un timp, nu s-a mai auzit cîntecul... Pe înserate, îmi plăcea să mă aşez cu Osman, dulăul, pe prispă şi să privesc cum răsar stelele. Din întîii ani ai vieţii mele, acum cînd m-am întors în locurile unde i-am petrecut, şi poate ca semn al ivirii bătrîneţii, amintirile de soiul acesta se deşteaptă tot mai vii, ating uneori chiar nălucirea. Mi s-a întîmplat, în Cişme-giu, să mă revăd aevea, copil, aşa cum eram acum o jumătate de veac cînd sub aceiaşi copaci mă purta de mînă mama Sia. Alături de părinţii mei, în inima mea îşi are locul mama Sia, buna noastră mama Sia, femeia de încredere care i-a dădăcit şi crescut pe dînşii ca şi pe mine. Era privită ca o rudă, se şoptea că era chiar, simbrie nu primea, sta cu noi la masă şi ne chema pe nume, bombănea şi socrea pe toţi din casă, unde stăpînă de fapt era dînsa; mama nu ştia de nimic. Mama era o păpuşă, păpuşa cea mai drăgălaşă, cea mai dulce. De frumuseţea ei mersese vestea; s-o fi văzut despletindu-şi bogatul păr ca mierea arsă şi să fi întîlnit adînca privire a ochilor ei albaştri cu sprîncene negre, ai fi zis că una din acele albe Magdalene zugrăvite în zilele cele-mai galeşe ale decăderii şcoalei italieneşti pogorîse însufleţită din cadră. Deşi am iubit-o pînă la idolatrie, tot mi se pare că n-am iubit-o destul şi la gîndul acesta mă cuprinde remuşcarea. O cîntare ce se stinge, o floare ce se scutură, o stea ce cade mi-aduc de dînsa negreşit aminte şi atunci icoana ei se adumbreşte de fermecul celor pieriţi înainte de vreme aşa duios că nu o pot întrezări decît prin lacrimi. La tata am ţinut altfel; simţimîntul ce s-a închegat cu încetul pentru dînsul a purces de la judecată, întemeiat pe admirare. în coconaşul sclivisit, cu mîini de femeie, care la Paris trecuse drept englez, după înfăţişare şi felul de a se purta, se dezvăluiseră virtuţi rare, un caracter. învăţătura lui şi ocrotirea domnitorului Alexandru-Ioan, la care se bucura de mare trecere, îl făcuseră să fie numit de-a dreptul la Curtea de apel şi repede înaintat la înalta Curte. Fusese apoi deputat. Secularizarea averilor mănăstireşti şi împroprietărirea ţăranilor i se datoresc în mare parte lui. A fost cel mai tînăr dacă nu şi cel mai de seamă dintre acei cîţiva bărbaţi cu vază ce după răsturnarea lui Vodă-Cuza s-au retras din viaţa politică pentru totdeauna. Eram băiat răsărit cînd, într-o după-amiazi, au venit la noi doi boeri necunoscuţi şi au stat închişi cu dînsul în salon mai bine de un ceas. înainte de plecare, tata i-a lăsat niţel singuri şi a trecut în iatac la mama, apoi s-a întors ca să ducă pe neaşteptaţii mosafiri pînă în uliţă, la trăsură. Seara am aflat că tata ceruse şi învoirea mamei ca să nu primească să fie ministru. 83 De altfel, de teama ca liniştea ce domnea în cuibul nostru să nu fi fost cîtuşi de puţin tulburată, tata nu lua nici o hotărîre fără să n-o fi întrebat şi pe mama, lucru care-şi avea, fireşte, şi neajunsurile lui. Din pricina ei, deşi în belşug, trăiam mai prejos de puterile noastre mult, viaţa ce duceam nu era, după cum s-ar fi căzut, boerească şi de vreo schimbare cît de uşoară în ale ei, mama avea groază. Niciodată dînsa n-a voit să se mişte din Bucureşti; să fi mers şi ea la ţară, la vie, la băi - ferit-a sfântul - şi trebuie să fi avut hazul lor călătoriile acelea cu chervanul la Borsec sau la Zaizon. Pînă şi de acasă se urnea greu. Cine ar fi crezut că tocmai dintr-însa era ursit să nască omul care avea să ocolească pămîntul de mai multe ori! Biata mama, cîte avea! Era friguroasă cum nu se mai poate, de căldură pătimea, soarele să n-o fi atins ori vîntul, lumina îi făcea rău, întunericul o apăsa, la zgomotul cel mai uşor tresărea speriată. Dacă vedea sînge, leşina. în petreceri - şi era atît de sărbătorită - nu afla decît oboseală. Prietene de seama ei nu ţinea să aibă; în schimb, la noi s-aduna zilnic un guraliv sobor: cocoşneţe de mahala uşarnice, puţind a sărăcie, preotese, moaşe, dulceţărese, femei de rînd meştere să dea cu cărţile sau să citească în cafea. Cheful ei era să se îmbrace ţărăneşte, cu vîlnic şi maramă, să-şi atîme la gît mărgean ori lefti şi mărturisea cinstit că lăutarii îi plăceau mai mult decît opera italienească. „Anicuţa trage a prost", avea obiceiul să spună despre mama tuşa Smaranda. Şi cînd, la moartea acesteia ne-au rămas casele cele mari cu paraclis de la Cişmeaua- roşie, tot mama a fost care n-a voit să ne mutăm în ele, zicînd că pe Podul-de-pămînt, sau de pastramă, după porecla veche, era mai frumos. Avea poate dreptate: între Sfântul Constantin şi Sfântul Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stăpâneşte paragina, se ţinea grădină de grădină, numai pomi roditori, liliac, boite de viţă. Muşeţelul şi nalba năpădeau curţile, pretutindeni leandri, rodii, lămîiţă, la ferestre se înghesuiau ghivecele de garoafe, de muşcate, de cerceluşi, de indruşaim, de şiboi. Iar dincolo, peste gîrlă, închizînd zarea, se împânzea, scăldat în verdeaţă, dealul Cotrocenilor! Prietenul se opri aci zîmbind, îşi aprinse cu tabiet ţigara, porunci cafele, vin. Şi reluă numaidecât firul povestirii. - ...într-un salon viu luminat, cocoane în malacov încărcate de scule, boeri cu favoriţi sau cu imperiale, la grumazul cărora scînteie briliantele Nişanului, se apleacă adine ca să sărute mîna unei bătrâne îmbrăcată în verde, o bătrînă puţintică la trup şi uscăţivă, cu păr cănit morcoviu, cu ochi spălăciţi albaştri. Are însă aerul atît de măreţ: ea stă dreaptă, capul îl ţine sus, căutătura-i e semeaţă, vorba răspicată şi poruncitoare. De şapte ani de cînd s-a întors din cea din urmă călătorie la Baden-bis, ea nu mai iese din casă şi pentru că 84 singurătatea ti e urîtă, iar somnul rar, în fiecare seară, după masa de douăsprezece tacîmuri are pînă tîrziu sindrofie. Cu dînsa avea să piară una din rămăşiţele întîrziate ale lumii de odinioară, ea apucase încă vremurile bune: în 1871 cînd a răposat, mergea pe optzeci şi opt de ani şi era de şaptezeci şi doi văduvă după o scurtă căsnicie cu un beizadea grec, un copilandru găman care se îndopase cu coacăze şi avusese încurcătură de maţe. De atunci nu voise să se mai mărite şi-şi petrecuse o bună parte din acea lungă viaţă „înăuntru", peste tot printre ce era mai strălucit în nobilime. Credincioasă prejudecăţilor acesteia pînă la habotnicie, ea ar fi făcut pe oricine să-i ierte îngîmfarea îndată ce ar fi auzit-o vorbind; darul ce avea în privinţa aceasta fiind mai uimitor decît însăşi ţinerea ei de minte; ca să spună un mărunţiş, un fleac de nimic, avea felul său anume; cînd povestea, citea parcă dintr-o carte frumoasă. De altmintreli o stană de bun simţ, un munte; nici ersuri la dînsa, nici ciudăţenii, deoarece nu pe socoteala ei trebuia pusă aceea singură de a nu se fi îmbrăcat niciodată altfel decît în verde, nici purtat alt soi de piatră scumpă afară de smarande. Cu timpul, verdele se întunecase, se ascunsese sub un înveliş de horbotă neagră şi numai cînd au culcat-o în sicriu, au mai gătit-o, după a sa dorinţă, cu rochia de lastră nerămzie pe care o purtase ca mireasă. Odihnească în pace! Din recunoştinţa ce-i păstrez, mi-am făcut lege; osebit de însemnata ei stare, ea mi-a lăsat acea comoară sfîntă care e datina, fiinţa mea lăuntrică toată e făureala ei, numai a ei; dăscălindu-mă întru cele înalte, ea a deşteptat în mine vechile năzuinţe. De la dînsa am învăţat că fac şi eu parte din aceia cărora le e de la Dumnezeu dat să poruncească, cei ce prin avuţie şi faimă se înalţă deasupra muritorilor de rînd. Iar ananghia clipelor hotărâtoare de mai tîrziu ale vieţii mele, am înfruntat-o numai cu ajutorul amintirii ei- în frigurile îndoielii şi ale obidei, vedenia Luminăţiei sale mi-a răsărit întotdeauna înainte, mult senină, în veşmînt verde, scînteind din cap pînă-n picioare de pietre verzi. Eram zilnic adus după-amiazi la dînsa. Acolo stăm de faţă la dichiseala ei ce se prelungea pînă seara. Estimp istorisea. Protipendada a trei sferturi de veac o cunoscuse în fiinţă, văzuse de mai multe ori pe Napoleon I care odată-i vorbise, fusese cu tatăl ei la Viena în vremea Congresului, danţase cu împăratul Alexandru şi cu Metternich, primise în Italia omagiile lui Chateaubriand şi ale lui Byron. Ca să nu piardă pensia de general-maior a cainiacamului, ce din porunca împăratului Nicolae i-a fost slujită şi ei toată viaţa, de la 1830 nu mai călcase în Franţa pe care, de cînd cu războiul nelegiuit, cum îl numea, din Crimeea, o ura de moarte. Totuşi, după grecească, bineînţeles, limba de care se slujea mai cu drag era franţuzeasca, o franţuzească de veche Curte, 85 cuprinzătoare şi înţepată, mirosind a pergamută şi a mosc. Cînd însă-i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe româneşte şi atunci povestirea se lumina mistic; dînsa găsea întovărăşiri sublime de cuvinte ca să spună lunga încumetare împotriva păgînului cotropitor, nepregetata mucenicie, evlavia învingînd asprul drum. Cu ce suflu vorbea de trădările celor doi mari dragomani şi de crunta-le ispăşire, de celelalte capete, opt la număr, retezate de iatagan în mai puţin de o sută de ani, de fuga în Rusia, de aţîţarea a două războaie şi de stîrnirea Eteriei. Ca istoriile acestea nimic n-avea darul să măîncînte; plăcerea cu care le ascultam, tot mai vie, şi-atingea culmea cînd venea rîndul amintirilor din îndepărtata ei copilărie, atît de îndepărtată şi de înflorită, petrecută numai în desfătări şi-n răsfăţuri. Bătrîna pe care o vedeam în oglindă, spilcuindu-se între lumînările devreme aprinse, fusese una din cele trei nestimate pentru cari sîngeraseră atîtea inimi. Şi priveam, visînd, cadra în care erau înfăţişate, ţinîndu-se după mijloc, tinere, bălane, cu ochi albaştri şi sprîncene negre, tustrele: Bălaşa, Zamfira şi Smaranda. Botezîndu-le astfel, mama lor, caimăcămeasa Păuna, o hărăzise pe fiecare pietrei scumpe ce-i alesese de naşă, legînd-o cu jurămînt ca toată viaţa alta să nu poarte şi să se îmbrace numai în coloarea acelei pietre. Ai zice că e dintr-un basm, nu e aşa? - şi nu e, într-adevăr, decît un amănunt din minunatul basm al acelei Domniţe a alintărilor care fu străbunica. Ţi-1 voi povesti odată de-a-ntregul şi vei afla atunci, poate cu mirare, că gusturile subţiri şi deşertăciunile mărunte, iubirea de flori şi de miresme, de scumpătăţi, podoabe şi odoare, pofta de huzur şi de risipă ne vin de pe partea românească, prin dînsa, nu cum s-ar crede de la greci. Tot de la ea şi frumuseţea. Curiozitatea de a şti de la cine am moştenit deosebitele înclinări ale firii mele m-a împins a cerceta cum era aceea a strămoşilor, dar în afară de ce apucasem să prind de la bătrîna mătuşă, mărturiile fiind rare, n-am descoperit mare lucru, aşa că n-am putut da de urma celei mai ciudate: e vorba de neînvinsa slăbiciune ce am de ţigani - ai băgat fără îndoială de seamă cît mă înduioşează amărîta lor soartă, cu ce drag stau la sfat cu dînşii în graiul lor despreţuit? L-am învăţat de mic, la cuine, de la moş Stan piftierul, unchiaş aproape orb, rămas după dezrobire, pînă la moarte, în curtea noastră unde se şi născuse. Cu vederea, pierduse şi somnul şi iarna-vara, ziua-noaptea sta cu luleaua în gură la vatră. I-era mare foc de mine; cînd se întîmpla să am fierbinţeală - mă deochiam lesne şi se speria lumea din casă - mi-1 aduc aminte cum mă lua în braţe şi mă legăna plîngînd. Deopotrivă prietenoase îmi surîd din trecut, cu dinţi albi, şi alte chipuri de ţigani şi de ţigănci; cu o ţigancă am gustat întâia oară dragostea, o ţigancă de la zid. Purta floare roşie la ureche şi umbla 86 danţînd. Aveam şaisprezece ani. Era pe vremea salamului, seai-a, după ploaie. I-am dat un galben şi am uitat s-o întreb cum o chiamă. Şi n-am mai întîlnit-o. îmi înşiră, în chipul acesta, cu privire la una sau la alta, felurite istorii. Reieşea din ele că primise o creştere cum nu se putea mai îngrijită şi că învăţase temeinic sub luminata priveghere a tatălui său care plănuise să-l trimeată să urmeze vreo şcoală înaltă la Paris, dar cocoana Anicuţa, sprijinită de Sia, se împotrivise. De altfel nici el nu se împăca bucuros cu gîndul unei despărţiri de acei părinţi atît de iubitori ce se purtau cu dînsul ca un frate şi o soră mai mari, cum arătau de la o vreme chiar ca înfăţişare. Ar fi dus dar cu ei împreună acea viaţă retrasă şi tihnită înainte, pînă cine ştie cînd, dacă în 1877, puţin după ce el împlinise douăzeci de ani, nu izbucnea războiul. Îi dau aici iarăşi cuvîntul. - Mersei să-i aduc tatei la cunoştinţă hotărîrea mea de a pleca negreşit la oaste, hotărîre de la care nimic pe lume n-ar fi fost în stare să mă abată. Marele Alexandru Nicolaevici, Cezarul pravoslavnic, trăsese sabia împotriva vrăjmaşului de moşie şi din clipa aceea pentru mine, viu sau mort, loc de cinste nu mai putea fi decît acolo unde fîlfîiau steagurile Împărăţiei-Sfinte de Răsărit. Tata mă întrebă cu spaimă ce avea să zică mama? - şi te las să-ţi închipui uimirea lui cînd îi spusei că dînsa, la care fusesem mai înainte, îmi dase voie. Ce s-a petrecut atunci într-însa rămîne o enigmă. Şi minunea - căci altfel cum aş putea-o numi - nu se mărgini la atît. Deodată o cocoană foarte mare se deşteptă în păpuşă. Deschise casa de la Cişmeaua-roşie şi o prefăcu în spital pentru răniţi, în totul după cum o tăia pe ea capul şi arătînd atîta pricepere că parcă pînă atunci numai cu asta se îndeletnicise. La rîndul său, tata primi o însărcinare pe lîngă principele Gorceakoff, între neamul căruia şi al nostru fuseseră legături de prietenie. înnodai şi eu una, mai înaltă ce se consfinţi în focul luptei - vă povestii mai adineaori ceva de Serghie de Leuchtenberg. Să fi trăit... Cu moartea lui, la care am fost martor, începea pentru mine un dureros şir de încercări. Întorcîndu-mă acasă, aflam că mama nu mai era. Ca ai dînsei toţi, ea nu înţelesese să se cruţe. Greu răcită în cumplita iarnă a războiului, nu voise să se îngrijească şi, într-o încordare semeaţă, îşi făcuse tînjind boala pe picioare. Departe de soţ şi de copil, îşi dase istovită sufletul în braţele mamei Sia, fără o cîrtire, fără o lacrimă, senină pînă la sfîrşit. Viteji cărora ea le alinase chinurile au dus-o, plîngînd, pe umerii lor la groapă. Grozăviile războiului mă pregătiseră să pot îndura această lovitură care, în schimb însă, îl nimicea pe tata; adesea mai puţin am suferit s-o ştiu pe ea 87 moartă, decît să-l văd pe dînsul viu. Sărmanul nu mai era de recunoscut, slab şi gîrbov cum ajunsese, cu plete cărunte încîlcite şi cu barbă, cu unghii netăiete şi negre, murdar, soios... O deznădejde sfîşietoare se oglindea în ochii lui sticloşi ce-i trădau, chiar dacă nu vorbea, rătăcirea minţii. Jalea lui casnică nu-1 făcuse să uite de mâhnirea ce-i pricinuise pierderea Basarabiei; de nu prindeam de veste la timp, apuca să trimită înapoi cordonul Sfintei Ana, al cincilea din cele şase cu cari a fost cinstită casa noastră. Am înţeles din capul locului că nu-mi rămînea decît să mă resemnez: omul era osîndit. Nu se mai hrănea, nu dormea, bea întruna la ţuică şi-fuma fără încetare. A mai dus-o aşa cîteva luni şi a mers să-şi ia locul de veci lîngă mama. Curînd apoi culcam la picioarele lor şi pe mama Sia şi rămîneam singur pe lume. Mi-a trebuit vreme să mă reculeg. Aproape nu mă mişcăm de acasă, tîrziu am început să fac plimbări călare afară din oraş. Cu prilejul acesta, am băgat de seamă că la pod, la „Marmizon", îmi ieşea mai totdeauna înainte o fată foarte frumoasă. De la un timp, mi-era un fel de grijă că n-aveam s-o întîlnesc şi daca se întîmpla aşa mi-era ciudă. Pe nesimţite, plăcerea ce de la început îmi făcuse să o văd a ajuns o nevoie şi era din ce în ce mai amestecată cu duioşie; ziua, noaptea, chipul ei îmi răsărea în tot ceasul înaintea ochilor, nu mă puteam gîndi la dînsa fără să nu mă tulbur, iar cînd mă aflam în faţa ei mă cuprindea o sfială pînă atunci necunoscută, care m-a împiedecat îndelung să-i vorbesc. Ce-mi părea ciudat în toată istoria asta nu era că mă îndrăgostisem -îmi venise şi mie rîndul - dar că mă îndrăgostisem tocmai de fata cu pricina, deoarece, de la fire, nu simt atragere decît pentru femeile oacheşe, cît mai oacheşe şi dînsa era bălană şi albă pînă la serbezime, aşa că nu trebuie să te mire, amice, dacă am să-ţi spun că deşi am iubit-o cu patimă, nici o clipă făptura ei, chiar avînd-o aproape, n-a deşteptat într-a mea o bănuială măcar de poftă trupească; ceea ce a făcut ca tainicul meu simţimînt de iubire să se închege a fost numai mila. Cînd am auzit-o pe Wanda, aşa o chema, mărturi-sindu-mi plîngînd traiul ei chinuit de vitregia nevestei a doua a lui tată-său, un polonez, beţiv se înţelege, care o ducea de azi pe mîine cu prăsila lui din ce bruma agonisea cîrpind haine şi curăţind pete, şi am aflat că umblau s-o vîndă, cum făcuseră şi cu o soră a ei mai mare, pentru ca s-o scap, m-am hotărît să trec peste prejudecăţi şi s-o ridic pînă la mine. Ştiam ce vîlvă urma să stârnească fapta mea, o ştiam prea bine, dar nu de judecata celor vii mi-era teamă, ci de a celor morţi cărora nu deopotrivă mă puteam scuti să le dau socoteală şi erau nopţi înfrigurate de nesomn cînd îi vedeam aevea, înşiraţi ca în vechile icoane greceşti pe fund de aur roşu şi ţepeni în caftanele lor de sarasir, pe acei trufaşi arhonţi purtîndu-şi în mîini capetele tăiete, iar privirile lor neînduplecate întorcîndu-se cu scîrbă de la mine, vânzătorul. Să dau înapoi 88 n-aveam însă tăria şi mă lăsam tîrît, în voia soartei. Anul cernit era pe sfîrşite, puţin mă mai despărţea de ziua logodnei, poruncisem chiar inelele. Or, în dimineaţa cînd le aduceam de la giuvaergiu cu numele noastre săpate, găsii la poartă, pe laviţă - stăm încă pe Podul-de-pămînt, calea Plevnei, cum i se schimbase numele - pe cucoana Elenca a sameşului, una din cele mai de ispravă mahalagioaice prietene cu mama; mă aştepta să-mi spuie ceva. Avui o presimţire... Am poftit-o în casă. A jelit-o întîi pe cocoana Anicuţa dar îndată ce lacrimile i-au dat răgaz, s-a ridicat cu străşnicie împotriva a ce pusesem la cale, zicînd că aş fi săvîrşit mare păcat chiar dacă Wanda ar fi fost o fată cinstită, necum o tîrîtură care se întinsese cu toţi derbedeii şi trecuse pe la doftor şi pe la moaşă. Rămăsei încremenit. - De nu crezi, maică, adaogă ea, stai odată noaptea la pîndă după unsprezece, să vezi singur cum îşi bagă hăndrălăul pe fereastră. Să ţi-1 spun şi cine e: Fane al văduvei, zugravul, ăla care cîntă cu armonica. Mi se puse atunci un junghi la inimă, urechile porniră să-mi vîjîie şi se-nvîrti casa cu mine. Eram rănit de moarte. Cum însă oricît de zguduitoare ar fi împrejurările, nu-mi pierd sărita, judecai şi atunci rece. Că înainte s-o fi cunoscut, lipsită cum era de pază şi de creştere şi înconjurată de pilde şi de îndemnuri rele, greşise, era sîngeros pentru mine, nu însă de mirare, dar ca să-şi bată în aşa hal joc de obrazul meu şi cu cine, în ajunul logodnei, asta covîrşea orice măsură şi nu puteam să i-o iert. Şi mi-am adus aminte că punînd mama odată să-mi ghicească norocul, îmi dase că de toate fericirile am să am în viaţă parte, numai de dragoste nu. Am mulţumit cocoanei Elenca şi i-am spus să fie pe pace. Cînd, după obicei, la ceasul prînzului a venit Wanda, m-a găsit îmbrăcaf de drum, strîngînd curelele geamantanului. Am născocit că trebuia să plec degrabă pentru cîteva zile la ţară. în tot timpul mesei, am scrutat-o pe furiş; afară de blîndeţe şi de nevinovăţie, pe chipul şi-n privirea ei nu se citea nimic. Am cunoscut atunci chinul, sfredelitor între toate, al îndoielii, mai ales că-mi părea şi cu totul de necrezut ca fiinţa aceasta să nesocotească atît de nebuneşte cel mai de pizmuit noroc ce una de teapa ei ar fi putut visa. Am plecat împreună cu trăsura, pe dînsa am lăsat-o la ea acasă, iar eu am ieşit pe drumul Cotrocenilor, am ocolit jur-împrejur oraşul şi pe înserate m-am întors pe la Capu-podului la Cişmeaua-roşie. Am intrat în paraclisul demult părăsit, unde nu mai călcasem din copilărie, am aprins un muc de făclie rămas din alte vremuri şi, cerînd mijlocirea duhului Domniţei Smaranda pe lîngă Cel-de-sus, m-am cufundat în rugăciune. Harul ceresc nu întârzie să se reverse asupra-mi, la razele sale înţelesei că tot ce se întîmpla era spre izbăvirea mea care sta numai în înşelăciunea Wandei sau în grabnica ei pieire. Dumnezeu nu îngăduia ca stema casei 89 noastre, ce de la 1812 se răsfaţă sub cunună de comite pe pieptul vulturului cu două capete rusesc, să fie prihănită. Şi îngînai: „Nu nouă, Doamne, ci numelui tău veşnică fie-i slava!“ Şi unde m-a apucat de ce era să făptuiesc o groază!... Am plecat de acolo împăcat cu soarta, redobîndit. Gîndurilor fioroase ce pritocisem tot drumul le luaseră locul teama şi dorinţa ca Sămeşoaia să nu fi minţit şi cînd, peste două ceasuri, am avut dovada vie a trădării, în însăşi durerea mea am aflat uşurare. Acum că fiinţa în care întrupasem visul de iubire al tinereţii mele era pentru mine pierdută, mi-am zis că nu-mi mai rămînea decît s-o dau uitării. Dar nu mi-a fost cu putinţă. Nici astăzi, după treizeci de ani, dragostea mea pentru dînsa nu s-a stins, depărtarea şi timpul au făcut-o însă mistică: nu pe Wanda însăşi o mai iubesc, nu făptura ei care, dacă mai- e pe lume, e schimbată, ofilită, îmbătrînită, ci amintirea, nespus de duioasă şi de dulce. Iar la femeile ce s-au perindat de atunci în viaţa mea, ceea ce am iubit a fost numai vreo asemănare cu dînsa: la unele am regăsit părul ei galben sau ochii verzui, la altele tristeţea surîsului, legănarea mersului ori melodia glasului ce mă fermeca atît... Iată pentru ce deunăzi i-am dat dreptate lui Paşadia, cînd spunea că în amor nu vede decît fetişism . Da, fetişism, fetişism... Dete din umeri şi lepădă ţigarea căreia, de liniştit ce povestise, îi rămăsese scrumul întreg. Ceru poame, un vin mai vîrtos, alt rînd de cafele. Şi gustând, şi sorbind, urmă. - Ca să mă ameţesc, mă aruncai în vîltoarea vieţii de petrecere şi cu aşa avînt că am speriat cu desfrîul şi cu risipa Bucureştii. Vreme de un an, la Cişmeaua-roşie, unde mă mutasem, chefurile pînă la ziua albă s-au ţinut lanţ. Din ce era mai stricat, îmi făcusem o numeroasă curte: cînd plecam la vînătoare sau dam cîte o raită pe la mănăstiri era cu un alai de cel puţin douăzeci de trăsuri încărcate cu vîrf, başca feciorii cu merindele şi taraful meu de lăutari. E drept că n-a fost o'singură dată ceva, cît de neînsemnat, care să fi lăsat de dorit, se întrecea o lume să-mi facă voile şi să mă desfete; se mergea adesea cu zelul chiar prea departe: era de ajuns să spun peste zi că-mi place o femeie, ca seara s-o găsesc la mine în aşternut. Erau bărbaţi cari mi-aduceau nevestele şi fraţi, surorile. Dar mă ţinea tare scump şi ca să fac faţă la atâta cheltuială, după ce-am bătut la papuc ce moştenisem bani gheaţă, am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat, zis „Ibric", un ticălos de boer bătrîn, samsar, geambaş şi mai ales altceva, îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. Mă încurcam din ce în ce mai rău; cînd venea cîştiul, arenzile şi chiriile mi se plăteau cu propriile mele poliţe pe cari 90 eram nevoit fireşte să le primesc. Atunci iscăleam altele şi aşa am iscălit mereu, uneori fără să mă uit ce, pînă cînd trimiţîndu-1 într-o dimineaţă pe nenea Scarlat după parale, mi-a adus răspunsul că înţărcase bălaia şi că în curînd trebuia să mă răfuiesc de toate socotelile. Şi mă povăţuia, rînjind, să vînd mai bine de bunăvoie ce aveam, decît să las să mă vînză cu toba; îmi găsea el cumpărător. îl poftii ca deocamdată să-mi caute, şi fără zăbavă, ceva zimţi; era în ajunul zilei mele de naştere şi ţineam, într-un anume scop, s-o prăznuiesc în lege. îi încredinţai cîteva din sculele Domniţei Smaranda, nişte paftale, să le puie amanet. - Am avut, zise el întorcîndu-se cu bani buni, mare noroc; un sfert de ceas de întîrziam, rămîneam cu buza umflată, pleca prietenul din Bucureşti. N-am întrebat nici de data asta cine era acel tainic cămătar; ce mă privea? L-am însărcinat pe nenea Scarlat cu pregătirile şi poftirile pentru a doua zi, iar eu m-am închis în salonul „Nestimatelor1*, unde pînă seara am ars hîrtîi de familie. Am cinat la „Hugues", singur, apoi am luat-o rara pe uliţi. Nu pot uita acea aburoasă şi rece noapte de april, parcă bătută cu smîntînă de luna plină şi uşor îmbălsămată de zarzării înfloriţi, noapte care pentru mine avea să fie cea din urmă. Să nu-ţi închipui că voiam să mă prăpădesc fiindcă îmi pierdusem averea; era dimpotrivă: risipisem tot pentru că, demult încă, mă hotărî-sem s-o sfârşesc cu viaţa de care eram sătul; priveliştea ei mi-adîncise înnăscuta tristeţe, în plăcerile ei aflasem numai dezamăgire şi dezgust. Şi ca să pier dintre cei vii, alesesem ziua în care împlineam douăzeci şi trei de ani. Aveam să plec din mijlocul petrecerii şi să nu mă mai întorc; nimeni n-avea să descopere ce se făcuse cu mine, taina pieirii mele avea să rămîie în veci nepătrunsă - luasem toate măsurile. Pînă în zori, dulci vedenii din anii copilăriei mi-au răsărit înainte, înduioşîndu-mă, dar fără să mă şi tulbure; seninătatea cu care cei din sîngele meu au ştiut să întâmpine moartea, nu m-a părăsit cîtuşi de puţin nici pe mine. Cînd, liniştit, m-am întors acasă, am găsit o fiţuică, sosită seara tîrziu, prin care eram chemat să mă înfăţişez negreşit la amiazi la tribunal. Era pentru a mi se aduce la cunoştinţă că, în ajun, fusese omorît unchiul meu Iorgu. Deşi îi veneam nepot de veri primari, nu-1 cunoşteam nici din vedere. Căsătoria nepotrivită din care se născuse şi în urmă alte neînţelegeri îl îndepărtaseră pe tatăl său şi pe dînsul pentru totdeauna de celelalte rude. La fireasca lui duşmănie faţă de ele, duşmănie înveninată de neputinţa de a le vătăma întru ceva, se răspunsese cu un despreţ adînc pe care astăzi nu mă mai învoiesc a-1 îpipărtăşi. Era un om! în loc să se mulţumească a trîndăvi coconeşte cu ce descurcase din moştenirea părintească, se înhămase de timpuriu la o grea muncă, ţinuse în arendă moşii, bălţi, vămile, ocnele, poşta, 91 făcuse negoţ întins de cherestea şi de lînă, ridicase han în Bucureşti şi schelă la Dunăre şi norocul îi răsplătise cu îmbelşugare îndrăzneala şi hărnicia. Războiul în vremea căruia de fapt fusese marele proviant-maistru al oştilor, făcuse dintr-însul cel mai bogat om din ţară, ceea ce nu-1 împiedeca să dea sume de batjocură, un galben-doi, cu camătă pe amanet la nevoiaşi. în lupta pentru înavuţire nu se îngăima cu alegerea mijloacelor. De curînd, cîştigase astfel cu cîrcota şi cu mita vechea judecată ce avea cu dîrjii moşneni de la Toroipanu pe Neajlov pentru partea lor de moşie şi plecase să facă măsurătoarea. Cînd intrase în pădurea din vecinătate, pe unde trece drumul, se pomenise deodată înconjurat de numeroşi ţărani înarmaţi şi oprit. Se ridicase atunci în picioare şi scosese două pistoale, dar, înainte să apuce să tragă, fusese înşfăcat, răstignit pe scara trăsurii şi răpus într-un chip fioros. Eram poftit să fiu de faţă la ruperea peceţilor, puse de cu seară la posomorita lui locuinţă din Mîntuleasa. Nu mi-aş fi închipuit să poată cineva, oricît de zgîrcit, trăi într-o asemenea sărăcie. Am stat nepăsător cît a ţinut cercetarea, afară de o clipă de vie uimire cînd s-a deschis namila de dulap de fier şi nu din pricina comorilor dintr-însul ci pentru că printre ele zărisem paftalele ce i le dasem în ajun lui nenea Scarlat să le zălogească. Ieşiră apoi la iveală şi poliţele mele toate; un teanc gros. Ei, ce să-ţi spun mai mult? - au scotocit şi au scorbolit peste tot, au puricat fiecare petec de hîrtie; de diată însă nici urmă, aşa că, la ceasul tocmai pe care îl sorocisem să fie acela al sfîrşitului meu, mă vedeam pus, ca ruda cea mai de aproape a ucisului în stăpînirea uriaşei sale averi. De întorsătura aceasta a lucrurilor, pe atît de neaşteptată cît de fericită, la început, mai mult decît mine, s-au bucurat cei ce trăiau de pe urma mea, lipitorile. Crezuseră că dase iar Nan de găvan. Grabnică le-a fost însă dezamăgirea şi amară. S-ar fi zis că de la unchiul necunoscut odată cu starea moştenisem şi ceva din apucături. Curînd am închis casa de la Cişmeaua-roşie şi m-am mutat în Mîntuleasa, cai, trăsuri, cîini de preţ am desfăcut tot, slugilor de prisos le-am dat drumul, de prieteni m-am cotorosit, petrecerilor le-am pus cruce. Şi n-am mai zăbovit pe aici o zi mai mult de cît mi-a trebuit ca să-mi rostuiesc daraverile în vederea unei lipse pentru totdeauna. Fiindcă, de hotărîrea de a pieri nu m-am răzgîndit pe deplin, am schimbat numai felul, alegînd în locul morţii îndepărtarea. Chiar altmintreli, cu vremea, aş fi isprăvit tot prin a mă înstrăina, aici ce mai rămînea să mă ispitească? Măririle poate? - Dar în ţara unde tata nu voise să fie ministru şi străbunicul să fie Domn, ce mai puteam eu rîvni? Şi apoi, libertatea nu mi-aş fi jertfit-o nici pentru ca să port steaua împăratului în gvardie. De acum, stăpîni aveau să-mi 92 fie numai fantasia şi capriciul. Altfel ar fi însemnat să mă arăt nevrednic de atîta noroc. Am şi avut; cu carul. Să vezi. Mai îmi rămăsese de stat în Bucureşti o noapte. înainte să mă culc, voind să-mi iau dintr-un scrin paşaportul, cînd am dat să trag sertarul unde îl pusesem, acesta, fiind prea plin, s-a înţepenit. A trebuit un ceas să-l smucesc şi să-l zgîlţîi ca să-i dau de hac şi atunci altă bucurie: năzdrăvanul de paşaport, cum era deasupra, căzuse după sertare, iar sertarele nu ieşeau de tot din rafturi. Mi-a venit să fac scrinul ţăndări cu toporul, doar din slăbiciunea ce am de vechituri - era un „Empire" de mahon de toată urîţenia - l-am cruţat, mulţumindu-mă să-i desprind o scîndură din dos. Mi-am găsit paşaportul şi nu singur. Se mai afla acolo, mototolit, un plic mare galben cu cinci peceţi de ceară neagră. Pe el sta scris: „Testamentulu", cu u scurt, „meu“. Străbătut de un fior neîncercat pînă atunci, m-am uitat jur-împrejur, deşi ştiam bine că eram singur în casă. Afară, după obloane, răpăia ploaia de octomvrie. Am desfăcut plicul şi, cu răsuflarea tăiată, am citit voinţa cea din urmă a unchiului: întreaga sa avere mişcătoare şi nemişcătoare o lăsa Eforiei spitaliceşti. Am privit cu groază cumplita unealtă care căzută în alte mîini decît ale mele, ar fi fost pentru mine ucigătoare, am privit astfel pînă şi cenuşa în care s-a prefăcut după cîteva clipe. Că nu a fost drept ce am săvîrşit, se poate, socoteală nu am de dat însă decît Celui veşnic care, după cum spunea mătuşa Smaranda, pentru păcatele noastre are cumpănă deosebită şi înşeală la cîntar. Şi nu roşesc că m-au făcut să tremur cîteva rînduri scrise, pe mine care nu mai ştiu de cîte ori am privit fără a clinti Moartea în faţă; nu, pentru că de data asta era vorba de averea mea şi pe lume altceva nu am sacru, pentru mine averea e totul, eu o pun mai presus de cinste, de sănătate, de viaţă chiar şi dacă în acea noapte, la amintirea căreia mă tulbur încă, ar fi fost nevoie să făptuiesc ceva mai grav decît să nimicesc o zdreanţă de hîrtie, ei bine, aşa cum mă vezi, crede-mă, nu aş fi pregetat... Nu eram un sărac cu duhul! Ar fi fost şi păcat să las să-mi scape din mîini acele bogăţii; fără ele stirpea nu s-ar mai fi întumat, înainte de a asfinţi, la adevărata ei menire, singura firească, aceea de a trăi liberă pe valuri. Am convingerea că nobila întrebuinţare ce le-am dat a răscumpărat mai cu prisosinţă decît ar fi făcut cea hotărîtă de unchiu, nelegiuirile cu preţul cărora el le dobîndise. în treizeci de ani de periple, am plutit mai mult poate decît laolaltă toţi corăbierii străbuni şi adesea i-am simţit bucurîndu-se întru mine care le-am purtat praporul cu lebăda săgetată pe mări de dînşii nici măcar bănuite, pe toate mările. . . 93 Făcu semn chelnerului care începuse a ne da târcoale, să vie la plată. Localul se deşertase. Ieşirăm şi noi. Afară se limpezise şi era frig. - Da, amice, zise el după ce făcurăm cîţiva paşi, averea! Să nu fi fost grija ei, nu m-aş mai fi întors eu pe aici. Zurbaua din nouă sute şapte m-a pus pe gînduri şi ca să nu fiu întruna cu inima sărită că-mi pierd moşiile, m-am hotărît în sfîrşit, anul ăsta, primăvara, să vin să le vînd, să le vînd chiar în pagubă. Mi s-au dat însă preţuri nebuneşti şi de cine-ţi închipui? - de ţărani! Mi-a fost scris să mă mai procopsească o dată oamenii ăştia; nu, adevărat îţi spun, nu ştii ce de ispravă sunt şi de cuvînt dar şi cîtă deosebire între cei pe care i-am văzut în copilăria mea la Cişmeaua-roşie, tîrîndu-se cîineşte la scară jos, în faţa mătuşei Smaranda, orbiţi parcă de razele măririi ei şi copiii lor, fruntaşii de azi, înfipţi, privindu-mă şi vorbindu-mi de la om la om. Şi m-a mirat iarăşi de unde atîta bănet pe obştiile lor ca să poată cumpăra treizeci şi opt de mii de pogoane de cîmp ca nimica. Am socotit că tot aşa lesne avea să meargă şi cu vînzarea clădirilor din Bucureşti, m-am înşelat însă amarnic; pentru cea mai ponosită, o biaţă prăvălioară pe la Bărăţie, de opt luni mă poartă cu vorba nişte pîrliţi de negustoraşi; nici cînd mi-am pus păcura pe acţiuni la Amsterdam - păcura care-mi aduce peste trei sferturi din venit - n-a fost atâta tocmeală. Au înţeles pesemne că sunt zorit să plec. Cu tot fermecul atîtor amintiri scumpe, şederea în oraşul acesta mi-a părut din ceasul sosirii un surghiun şi aşa:mi pare oriunde mă aflu pe uscat, cu pămîntul mă împacă numai patima florilor, singura pe care dorul de mare n-a putut-o înăbuşi în mine. Ca străbunica Păuna care a adus pentru întîia oară în Valahia mai multe soiuri şi le sădea la Pajera cu pogoanele, sunt şi eu nebun după flori; pentru orchideele mele, nu pentru mine - el le sunt doar oaspe -am cumpărat „quinta" manuelină ce, pe ţărmul Oceanului, într-un colţlusita-nian de rai, a adăpostit odinioară iubiri regeşti. în jilăveala îmbălsămată şi caldă a serelor ei uriaşe, cu stupi de albine şi ape vii, mă odihnesc visînd între două pribegiri; la poalele grădinilor ei atîrnate, mă voi îmbarca îndată ce voi simţi că mi se apropie sfârşitul pentru călătoria cea din urmă... . „Dar de ce or fi închis peste tot, să fie aşa tîrziu? Şi privind cerul scînteietor de noemvrie: da, e foarte tîrziu; vînătorul cu arme de aur, Orion, apune de frica Scorpiei ce se caţără pe pragul Răsăritului. Zorile sunt însă departe, e vreme să ne suim la mine să mai bem. Am plecat din strada Modei cînd se aprindeau felinarele, cam buimăcit de ce mai aflasem. Ţinînd să înlăture cît mai mult putinţa de a fi recunoscut în Bucureşti, unde voia să fie singur cu amintirile lui şi nestînjenitîn mişcări, *** încercase, înainte 94 de a se întoarce, să-şi schimbe înfăţişarea. Lăsîndu-şi plete, mustăţi, barbă şi ticluindu-şi un port simplu şi şters, el izbutise aşa bine că, după un an aproape, tot i se mai întîmpla să se întrebe, zărindu-se pe neaşteptate în oglindă, dacă era într-adevăr el. Un alt om luase fiinţă şi curînd avu şi nume: prin localuri i se zicea conu Pantazi, ceea ce-1 făcea să presupună că era luat în noul său avatar drept un „Sosie“ ce se chema astfel şi cu care se mira cum de nu i se întîmplase încă să se întîlnească. Şi-mi arătase fotografia adevăratului său chip, ras, cu tîmplele tunse, cu barbeţi scurţi - gentleman desăvîrşitîn ţinută elegantă de bord. L-am privit cu nepăsare căci nu acesta-mi păruse un prieten de cînd lumea şi chiar un alt eu-însumi, ci celălalt despre care ştiam acum, şi nu fără oarecare melancolie, că nu era decît un deghizament vremelnic, menit a fi peste puţin lepădat pentru totdeauna. Teama că în urma acestei dezamăgiri prietenia noastră să nu-şi piardă cumva din fermec, fu tot aşa deşartă ca nădejdea de a mă întoarce devreme acasă. O săptămînă nu mă întorsei chiar deloc. Mă mutai la Pantazi - îl voi numi tot astfel - care văzînd că afară se pusese pe ninsoare cu viscol, se claustră în vătuita sa locuinţă unde făcu noapte. Nici nu era nevoie de ieşit; gazda îi învăţase toate tabieturile, se da peste cap ca să-l mulţumească. Paturile - mie mi"se pregătise unul în salon - erau tot timpul desfăcute, masa pusă, candelabrele aprinse. Sobele duduiau. în piroteala lungilor vegheri, spovedeania vieţii sale de înţelept cetăţean al universului se depăna1 nesilită, întreagă. Dintr-însa se desluşea singura putinţă a tristeţii ce mă ciuda la el atît de mult: omul fusese prea fericit. Nimic mai odihnitor ca felul acela de trai, nici mai dulce. Nu ne gîndeam încă să-l schimbăm nici unul, deşi vremea rea contenise, cînd într-o dimineaţă - ştiam după ciocolata ce ni se slujise cu puţin înainte - gazda veni, îmbufnată şi roşie, să-i spuie lui Pantazi că-1 căuta un domn, un domn care înjura grozav, cu un cîine. Fusese cu dînsa de o mojicie nemaipomenită. Pantazi mă rugă să văd eu cine putea fi, iar el şi cu franţuzoaica ridicară perdelele şi stinseră luminările. O dată cu ziua, tîrînd după el un mopsuleţ zgribulit într-un valtrap roşu, intră Pirgu. Aflarăm că Paşadia, care se întorsese în ajun, umblase după noi din local în local toată noaptea şi-l însărcinase pe dînsul să ne poftească, dacă ne-dă de urmă, din partea lui la prînz. Pantazi primi fără codire. L-Întrebai pe Gore ce era cu însoţitorul lui care mîrîia la Pantazi şi începuse să latre. 1 în ed. originală: depănă. 95 - E al lui Haralambescu, mă lumină el, are Tinculina Gaiduri o căţeluşă în dîrdoră, tot „Carlin“, fată mare, şi i-1 duc. M-am făcut codoş de cîini. Nopţile ce petrecurăm de rîndul acesta cu Paşadia fură astîmpărate, demne; Pirgu nu ne mai cinstea cu prezenţa lui decît rar, în treacăt, şi atunci vorbea numai politică. - Liberalii, ne pisa el, îşi luau catrafusele; pînă la anul nou 1911, cel mai tîrziu, adică peste trei săptămîni, conservatorii veneau la putere, boerii - Take era curăţat. Şi-şi da un aer grav, potrivit cu înalta slujbă în care zicea că are să fie pus de apropiatul viitor guvern. Cu toate că-1 ştiam lacom peste măsură, în stare să rîme în scîmă după un gologan, am înţeles din capul locului că nu leafa era adevărata lui ţintă, dar ce anume rîvnea, n-aş fi bănuit dacă în ziua de Moş Ajun, la o ţuicăreală mai prelungită în doi - „doza pentru adulţi" - nu mi-ar fi spus el singur. încă demult plănuia să se însoare, pentru căpătuială, bineînţeles, fusese însă sictirit de cîte ori încercase; chiar de se întîmplase uneori să-i placă fetei, nu se învoiseră, în ruptul capului, părinţii şi ostracismul acesta nu trebuia pus, cugeta el, decît pe seama faptului că n-avea „carieră", altmintreli ce-i lipsea ca să fericească o soţie, frumos şi tînăr, „manierat" şi cult, cum pretindea a fi? Dar, în faţa chezăşiei unui ministru că scumpul său şef de cabinet este băiat serios şi de viitor, un ministru gata să-l cunune, ar mai fi încăput vreo împotrivire? Odată numit, avea să meargă la sigur, se şi vedea „barosan", „gagiu", cu cotoare, palat de casă în Bucureşti, vie pe rod la Valea Mieilor, moşie nu mai ştiu unde, zestre nu glumă, bez un singur cumnat cu un singur plămîn. Si cînta: - „şi-are mă, şi-are mă“! îl întrerupsei ca să-l întreb dacă se gîndise şi la cele două parafeme ce puteau veni în urmă: copiii şi coarnele? - Dumneata să fii sănătos, îmi răspunse el liniştit, a avut frageda şi de una şi de alta grijă dinainte. Paraferne de astea se trec cu vederea, nu vin la massă. Mă înfundase. îi cerni să-mi spuie cine avea să-i facă rost de numire? - Paşa, îmi şopti el tainic, la ureche, deşi eram singuri. - îl crezi că poate! - Oho! Nici nu-ţi închipui ce fudulii are ţapul ăla bătrîn, să vrea numai să le mai puie o dată pe taler, atunci să vezi comedie. - Dar de ce nu vrea? încercai eu să-l descos. Drept răspuns, Gorică fluieră scurt de două ori, bîţîind două degete lîngă tîmplă. Apoi plecă, mai mult de-a-ndaratele. Şi-mi făcu de la uşă semnul lui Harpocrat. într-una din serile dintre Crăciun şi Anul nou, mă aflam pe calea Victorieij unde domnea o însufleţire neobişnuită. Vînzătorii de ziare îşi desfăceau teancurile din fugă, zbierînd cîtîi ţinea gura: „demisia guvernului". în dreptul grădinii palatului, auzii că mă cheamă cineva dintr-o birjă cu coşul ridicat. Era Pirgu. 96 - Doctore, îmi zise, du-te numaidecît la Paşadia şi spune-i să lase tot la o parte şi să meargă negreşit, astă-seară chiar, cît mai iute, să vorbească în daravera mea, să strîngă şurubul, dar negreşit. îl întrebai de ce nu se duce el singur? - N-am timp, mă lămuri, sunt ocupat cu înmormântarea: a murit Mişu; trebuie să-i dau nemîngîiatei văduve o mînă de ajutor; în ceasurile grele s-arată prietenia. Acuma vin de la cimitirul ovreiesc şi alerg la jurnal. A! e dihonie mare pentru case; Faibiş, Nachmansohn bătrînul, era mofluz, le-a făcut pe un loc cumpărat pe numele răposatei balabuste, mama lui Mişu; şi-a băgat toată averea în ele. Ei, şi s-a curăţat: Mişu le lasă Raşelichii, în regulă -o crezi proastă? - şi bărbatul dintîi, Penchas, ce-a avut tot ei i-ai lăsat; s-o vezi în doliu, diavoliţa, pică, pică! Parşivă muiere, mon cher, pe onoarea mea! -Mişu trăgea să moară şi noi în odaia de alături... tu comprends? - lipitoare nu altceva, m-a dăulat. Du-te numaidecît, pînă nu iese bacceaua, hoaşca; contez, nu e aşa? Şi porunci birjarului, înjurîndu-1, să mîne. Vino poimîine la cimitir, îmi mai strigă cu capul afară, depărtîndu-se, iau cuvîntul. * „Profundum «st cor super omnia - et homo est - et quis cognoscet eum?“ Jer. XVII, 91 înarmat cu îndrăzneala ce ai cînd mergi să ceri pentru altul, peste un sfert de ceas sunam la Paşadia. Era acasă: în curte, mai în fund, licăreau felinarele unui cupeu. De data asta, nu fui introdus ca de obicei de-a dreptul în odaia de lucru; bătrînul fecior care-mi deschisese şi mă uşurase de palton şi de pălărie, mă rugă şă aştept. La intrarea mea, vestibulul era luminat numai de flacăra cîtorva buturugi ce ardeau voios în largul cămin; pîlpîiala ei însufleţea straniu vechile pînze de pe pereţi, dezvelind într-însele, zguduitoare, ca pe nişte ferestre deschise asupra trecutului, privelişti dintr-o lume de mucenicii şi de patimi. Rezemaţi în suliţi, şutaşi de ai lui Domiţian sau de ai lui Decie şi călăreţi ai pustiului pe sirepi sălbatici sorbeau cu voluptate cruda agonie a fecioarelor răstignite şi a copilandrilor săgetaţi sub goana sumbră a norilor deasupra mohorâtelor frunzişuri. Eram la Paşadia. în acele cadre văzui simbolul chinurilor sale sufleteşti. 1 Transcriere eronată. Pravum est. Deci: „Inima omului este mai mcleană decît orice ..." 97 Policandiul se aprinse, înmiindu-se în oglinzi. Peste puţin, feciorul se întorcea să-mi spuie că eram poftit sus. Urcai pentru întîia oară scara străjuită de sfincşi baroci şi fui purtat prin nişte încăperi şi mai ticsite de lucruri de preţ decît cele de la catul de jos, avînd aerul de muzeu, nu de locuinţă. La pragul celei din urmă, mă oprii surprins cîteva clipe. Fără îndoială că nu pentru a merge la casa de întîlnire, nici la tripou, se îmbrăcase Paşadia în frac, îşi pusese lentă, cruci, stele. Aceasta nu era nimic însă pe lîngă schimbarea ce găsii, după ce mă apropiai şi vorbirăm, în însăşi făptura sa:' părea întinerit, din mişcări şi de pe faţă îi pierise orice urmă de oboseală, ochii îi luceau vii, pînă şi glasul îi suna altfel, limpede, metalic. îmi veni dar greu să-l cred cînd mă asigură că demult nu-şi aducea aminte să fi fost atît de plictisit. Căzuse peste dînsul o pacoste cu totul de neprevăzut. Un înalt personagiu austriac care mergea cu soţia sa în Egipt, trecînd prin Bucureşti, se oprise trei zile. îndată ce sosise, căutase să-l vadă pe Paşadia cu care fusese în şcoală şi nu-1 mai slăbiseră, nici el, nici ea, toată vremea; pe dînsa trebuise să o însoţească la „Furnica“ să aleagă împreună bluze româneşti. Şi ţinuseră ca Paşadia să nu lipsească de la marele prînz ce legaţia da, în acea seară, în cinstea lor. îi urai, în gînd, din suflet, să aibă de asemenea plictiseli parte cît mai des. Mă întrebai totdeodată dacă, ştiind că avea să retrăiască o oră-două viaţa pentru care fusese menit, adevărata sa viaţă, nu cumva era tulburat adînc, nu încolţea oare într-însul, tîrzie, căinţa că renunţase la ea? Şi-l scrutai pe furiş, închis şi rece, el rămînea nepătruns, dar, netăgăduit, în întreaga sa fiinţă, ceva vechi şi mult nobil îşi tînguia sfîrşitul. îi spusei că în locul lui m-aş fi simţit măgulit, mişcat chiar; oamenii se purtaseră cu dînsul cum nu se putea mai frumos, îi daseră dovadă temeinică de prietenie. - Te înşeli, îmi zise, dacă au făcut-o, e numai de interes. Călătoria aceasta maschează o importantă misiune politică. De trei ani, în Balcani mocneşte focul; cancelariile lucrează de zor. Şi-au adus aminte pînă şi de mine... Nu, crede-mă, degeaba se face numai rău, bine sau măcar plăcere niciodată. Fiindcă venise vorba de prietenie şi de făcut bine, socotii momentul potrivit să-i spun ce mă adusese la dînsul. Zîmbi. - Oi fi eu nebun, cum zice lumea, dar chiar aşa ca să-l fac om pe Pirgu, nu! îl auzisem totuşi, în timpul din urmă, şi nu o singură dată, făgăduindu-i solemn nedespărţitului său Gore tot sprijinul, risipindu-i temerile de nereuşită. 98 - Nu numai, adaogă el, că n-am stăruit pentru numirea lui, dar am avut speciala grijă s-o împiedec; nu e întîia oară că-1 lucrez astfel; crezi că şnapan cum e, n-ar fi parvenit pînă acum şi el, nu l-ai fi văzut ce şef de cabinet, prefect, secretar general, deputat; nu s-ar fi şi însurat bine daca n-aş fi fost eu să mă pun de-a curmezişul? E desigur tot ce am făcut mai drept în viaţă, mai cinstit; să fi procedat altmintreli, ar fi fost imoral. Şi deosebit de aceasta, lăsîndu-1 să se ridice l-aş pierde, m-ar părăsi şi mi-ar veni tare greu să mă lipsesc de serviciile sale. Din nenorocire. Ca să pot vîna fără caznă şi fără a mă mînji în mlaştinile viţiului, trebuie să mă întovărăşesc cu această hienă, s-o hrănesc, să-i sufăr puturoşia. Ce te îndeamnă însă pe dumneata să-l fercuentezi pe Pirgu? - haz cred că nu faci de trivialitatea lui stupidă. Demult ţin să-ţi atrag atenţia să te fereşti de el; e mai primejdios decît îţi închipui, e în stare de orice, nu e dintre aceia pe cari laşitatea îi împiedecă de a merge pînă la crimă. Are mai mult de una pe conştiinţă. Ia seama: împotriva dumitale e foarte pornit, neputîndu-ţi însă face deocamdată ceva mai grav, se mulţumeşte să te acopere de bale; o noapte întreagă a stat deunăzi cu Poponel să te batjocorească, da, cu Poponel căruia de.cîte.ori are mica sa afacere de moravuri sari să-i iei apărarea cu aceeaşi naivitate cu care ai alergat astă-seară la mine pentru Pirgu. Am avut de altfel neplăcerea să constat culpabila slăbiciune ce ai de tot ce poartă stigmatele declasării, de tot ce e tarat, ratat, epavă şi nu ţi-aş găsi scuză nici cînd aş şti că e numai pentru a face studii, a lua „schiţe“, fiindcă ar însemna atunci să plăteşti o marfă mult prea vilă afară din cale de scump. Boema, odioasa, imunda Boemă ucide şi adesea nu numai la figurat. Cum ţin la dumneata mai mult decît la prietenia dumitale, nu m-am temut că ai să te superi pe mine şi mi-am permis acest blam indiscret pe care îl estind asupra întregului fel de trai ce ai adoptat în timpul din urmă. îl retrag însă, gata de a face amendă onorabilă, dacă mă asiguri că eşti mulţumit, că după momentele de uitare de sine nu simţi în dumneata gemînd demnitatea rănită? Ştii, urmă el, fără să aştepte să-i răspund, ştii ce precară, ce penibilă a fost existenţa mea lungă vreme, recunoşti că aş fi avut tot dreptul să mă cred „mamzer“-ul din Talmud. Ştii cum ani şi ani - grande mortalis aevi spatium -m-am zbătut în vid pentru neant. Ei bine, acelei vremi de încordare şi de zbucium, de privaţii, de umilinţe, îi am nostalgia: ... eram mulţumit. îndată însă ce persecuţia a încetat şi m-am pomenit ajuns deodată la o situaţie la care demult renunţasem să mai sper, a încept neîmpăcarea. Eram departe de a fi un romantic şi totuşi amorul meu propriu a suferit vâzînd că ceea ce treizeci de ani de viaţă austeră şi probă, treizeci de ani de sacrificii, de studiu şi de laboare nu fuseseră în stare să facă, au făcut cîteva 99 nopţi petrecute cu atotputernica soţie a unui preşedinte de consiliu. Curînd ajunsei apoi la convingerea că ameţitorul meu succes nu era decît o cursă perfidă pe care soarta mi-o întinsese ca să-mi arate pînă unde îi poate merge ironia. Tot ce rîvnisem pînă în ajun cu ardoare: putere, parale, distincţii, nu numai că, odată dobîndite, nu-mi procurau nici o satisfacţie, dar mă indispuneau, mă iritau, tămîierile îmi păreau ofense, însăşi voluptatea răzbunării o găseam fadă. Pentru mine alternativa era deci simplă: trebuia să am ori energia de a sta pe poziţie ferm pînă la fine - şi, înşelîndu-mă singur, să consimt astfel ca falimentul moral al vieţii mele să fie şi fraudulos - ori eleganţa de a-mi suna retragerea. Eleganţa aceasta am avut-o. Şi, cum ce mai îmi rămînea de vieţuit avea să fie fără nădejde şi fără ţel, am socotit că era de prisos să mai alung geniul rău care, dinîntîia mea tinereţe, venea întotdeauna să mă ispitească în faptul serii. S-au mirat cei ce mă cunoşteau că nu m-am expatriat. Ţi-aduci aminte de istoria italianului care venind la Paris, în timpul lui Ludovic al patrusprezecelea, a fost pe loc întemniţat la Bastilia şi uitat acolo treizeci şi cinci de ani. Cînd, în întîiele zile ale Regenţei, a fost în sfirşit cercetat şi dovedindu-i-se deplina nevinovăţie i s-a spus că i se redă libertatea, nenorocitul a întrebat cu tristeţe ce să mai facă cu ea şi a cerut să fie lăsat în închisoare. Ca dînsul am fost şi eu, sunt poate reîncarnarea lui. Ce aş fi căutat aiurea? din ce e pe lume nu mă interesează şi nu-mi face plăcere nimic, absolut nimic, chiar cu ce mi-a fost atît de drag, studiu, artă, lectură, scris, daca mă mai îndeletnicesc e numai ca să ucid timpul; la drept vorbind, pot zice, fără a face stil, că nu trăiesc; e mult de cînd aşteptînd să i se deschidă, sufletul meu aţipeşte pe prispa sălaşelor Morţii. Adăstarea e pe sfîrşite; Va veni apoi, adîncă, uitarea... - Uitarea, exclamai eu, în nici un caz. Opera pe care o desăvîrşeşti de peste treizeci de ani, ieşind la lumină, îţi va hărăzi nemurirea. - Nu! O dată cu mine va pieri şi ea. Cînd voi fi închis de veci ochii, o mînă credincioasă va nimici tot ce se află aici scris. Ai văzut că în cabinetul meu de lucru dulapurile sunt ferecate în zid şi au perdele. E pentru ca să nu se vadă că nu au fund: sunt deschise pe o galerie. înainte ca prin faţă să se pună sigilii sau să se deschidă, pe din dos, nevăzută, mîna îşi va face datoria. Mă înfiorai, ştiind că nu era un om care să glumească. Erau osîndite dar să piară necunoscute lucrări ce ar fi făcut admiraţia veacurilor, lucrări pentru scrierea cărora regăsise pana cardinalului de Retz şi cerneala lui Saint-Simon, file vrednice de Tacit. Şi mă cuprinse o părere de rău sfîşietoare. - Crescut de copil în străinătate, reluă el, nu aveam de unde şti că aici suntem la porţile Răsăritului unde scara valorilor morale e cu totul răsturnată, unde nu se ia în serios nimic. Cu o încăpăţînare ce nu pledează în favoarea 100 inteligenţei mele, dar pe care nu o regret, căci dacă ar fi să reîncep, aş face la fel, nu am consimţit să mă asimilez, să mă adaptez, deşi învăţasem că „si Romae vivis, romano vivite more“. Am fost fireşte deci privit ca un străin, mi-am făcut duşmană toată lumea. Cu scîrbă a trebuit să dau o luptă pentru care nu eram făcut. Văzînd că era greu să mă distrugă cu „zeflemeaua“: muşcam eu mai veninos, s-a urzit în jurul a ce începusem să public, complotul tăcerii. Dîndu-mi seama că singurul mijloc de a mă răzbuna era să nu las în urma mea nimic de care să se folosească şi să se bucure alţii, cum sînt lipsit de vanităţi subalterne, am considerat acel complot ca binevenit şi am aderat la el eu-însumi. „Patrie ingrată, nu vei avea oasele mele“, a pus Scipio Africanul să i se scrie pe mormînt. Oasele, eu le las, rodul creierului meu însă, cugetarea, nu! Se uită parcă îngrijorat la ceasornic. Mă ridicai să plec. - Mai şezi puţin, stărui, ieşim împreună, mă însoţeşti pînă acolo. Şi cu glas surd: „e mai sigur". Străbătui iar şiragul de saloane unde între toate florile afară de cele fireşti, dăinuia ca îmbălsămat, cu Olimpul său sulimenit şi pastorala sa dulceagă, veacul galant. Dar, în cel mai împodobit dintre ele, contrastînd viu cu minunile de gingăşie ce se aflau acolo, răsărea posomorit, din umbra unui colţ, chipul unui om de o stirpe cu totul alta decît a acelora, bărbaţi şi femei, ce-şi surîdeau viclean sau galeş din cadre. Mă reţinu. Asemănarea sa cu Paşadia era aşa desăvîrşită că s-ar fi zis că era chiar acesta, mai tînăr numai, costumat în urîtul port boeresc de acum o sută de ani. - E străbunicul meu, zise Paşadia. Fiind din familie singurul pentru care am simpatie nu i-am ars ca celorlalţi portretul. Fu un Bergami. Mîndreţea lui, aureolată de prestigiul ce înveşmîntă în ochii femeilor pe aceia cari au ucis, îl făcu să treacă de la coada butcei Domniţei Ralu, la dînsa în pat. Primi drept plată Măgura şi topuzul armăşiei. Cum vezi dar, surceaua n-a sărit departe de trunchi şi cred că şi starea sa sufletească trebuie să fi fost cam la fel cu a mea pentru ca el, în floarea vîrstei, să fi lăsat, cu ştirea lui, să fie otrăvit. Portretul acesta e unul din puţinele lucruri de aici ce-mi aparţin, restul e tot cu chirie. Coborîrăm încet scara, vorbind. Jos aşteptau doi feciori şi Iancu Mitan, credinciosul casei. De după uşi priveau curioase alte slugi. Cupeul porni repede şi curînd ajunserăm în strada Vienei. - Dacă îl întîlneşti pe Pirgu, îmi recomandă el la despărţire, spune-i că am făcut cum am crezut mai bine şi că în noaptea asta plec... la munte. as* nvŢrruL crailor „Vous penetrerez dans Ies familles, nous peindrons des interieurs domestiques, nous ferons du drame bourgeois de grandes et de petites breteches1." Montselet1 2 Spre primăvară, plecările acestea fură din ce în ce mai dese, şederile mai lungi. îndată ce se întorcea, Paşadia ne poftea la prînz. Presupunînd că era cu putinţă să aibă de vorbit cu Pantazi cu care pe zi ce trecea se lega mai strîns şi lucrări ce-i priveau numai pe dînşii, luasem obiceiul ca, după cafea numai-decît, să-i las un ceas-două singuri, cum făcea Pirgu. Plecam o dată cu acesta, nu însă fără a avea grija să mă informez, înainte de a ajunge la poartă, încotro voia s-o apuce, pentru ca s-o iau în partea dimpotrivă. Mă întrebă odată unde mă duceam. îi spusei că la Academie. - Nu ştiam, zise, că s-a redeschis şi mă mir cum de n-am aflat şi eu. Au să se arză iar, să vezi. Biliardul a căzut de la modă; un „trei-benţi“, un „pul-secret“ nu mai joacă decît alunarii şi e păcat: erau jocuri drăguţe. Se. agăţă să vie şi el. îl lămurii că nu de Academia de biliard era vorba, ci de Academia română. Se interesă ce căutam acolo şi fu sincer dezamăgit cînd mă auzi că mergeam să citesc. Mă dojeni. - Nu te mai laşi, nene, odată de prostii? Pînă cînd? Ce-ţi faci capul ciulama cu atîta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Paşadia? Ori crezi că daca ai să ştii ca el cine l-a moşit pe Mahomet sau cum îl chema pe ăl care a scos întîi crucea la Bobotează e mare scofală? - Nimic; cu astea te usuci. Adevărata ştiinţă e alta: ştiinţa vieţii de care habar.n-ai; aia nu se învaţă din cărţi. Se vorbea astăzi, înainte să vii, că te-ai apucat să scrii un roman de moravuri bucureştene şi m-am ţinut să nu pufnesc die rîs. Ba nu zău: dumneata şi moravuri bucureştene! Chinezeşti poate, pentru că în chestia asta eşti chinez; cum ai să cunoşti moravurile, cînd nu cunoşti pe nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva? Afară numai dacă ai de gînd să ne descrii pe noi, pe Paşa, pe mine, pe Panta; cu altcineva nu ştiu să ai a face;... a! da, Poponel, 1 Text corectat. Vezi Radu Albala: „Centenar Mateiu I. Caragiale“, Luceafărul, 2 martie 1985. 2 Din Monsieur de Cupidon, Aristide de Chamois, Paris, Victor Lecou editeurs, 1854, p. 133, cap. XHI. Cuvintele din motto aparţin d-lui Mongeard. 102 amicul. Ei, daca ai merge în case, în familii, s-ar schimba treaba, ai vedea cîte subiecte ai găsi, ce tipuri! Ştiu eu un loc... îi luai înainte: - La Arnoteni, adevăraţii Arnoteni. înlătură cu un gest orice îndoială. Şi confidenţial: - Iese şi şperţ, e joc mare pînă dimineaţa, ducem se înţelege şi harţabalele; ei cu punga, noi pe de-alături, doftorii cei fără de arginţi. Slujindu-i, pentru a nu mai ştiam cîta oară, făgăduiala cu cafe mă scăpăm de plicticoasa stăruinţă ce de şase luni punea ca şă mă atragă în acea casă deochiată, pentru nimic n-aş fi crezut că foarte curînd cu prilejul unei alte mese la Paşadia, el avea să-şi ajungă mulţumită tocmai mie scopul. Rău însă daca mi-a părut în urmă de ceva, a fost numai pentru că nu l-am ajutat să şi-l aducă la îndeplinire mai devreme. Cam sătul de la untimp de savantlîcuri, simţeam nevoia să petrec, să rîd. Şi aşa cum m-a făcut atunci, de la amiazi pînă seara tîrziu, Gorică, l-a răscumpărat faţă de mine de toate păcatele. Parcă înnebunise; de mai multe ori Paşadia voi să-l dea afară. Nu mi se mai întîmplase să văd la el o asemenea năbădăioasă veselie, deschisă şi buffă în draci, veselie străină de firea lui şi totuşi nesilită, al cărei rost ne lăsă să-l întrevedem abia spre sfîrşit, în treacăt: murise tată-său. Condoleanţele ce Pantazi şi cu mine ne grăbirăm a-i prezenta, le reteză scurt, rugîndu-ne să fim serioşi. - Ăş înţelege, concedă, să mă compătimiţi că nu m-a scăpat Dumnezeu de pacoste mai devreme. Ei, să fi crăpat Sumbasacu Pirgu cu zece-doisprezece ani înainte, sâ-i fi lăsat de atunci cele douăzeci de mii de lei ce se cuveneau fiecăruia din cei opt copii rămaşi din şaptesprezece, cîţi fuseseră, credeam noi că ar fi ajuns Gore ceea ce era: nemţoaică la hodorogi ? Ce om ar fi fost! Avocatul cel mai strălucit, gloria baroului român. El l-ar fi apărat pe Paşadia învinuit de atentat la pudoare şi l-ar fi scăpat dovedind că e neputincios. Avocat şi profesor la Universitate. S-ar fi. îndeletnicit, în ore pierdute, şi cu literatura, ar fi biciuit moravurile, ar fi comis piese - piese proaste bineînţeles, istorice - şi însăila lungi dialoguri între personagii din veacuri deosebite, juca rolurile de forţă, se bălăbănea, sforăia, mugea. Şi s-ar fi mărginit numai la atîta? - nu! Purtător de cuvînt al revendicărilor democratice cele mai sfinte, ar fi cerut în Sfatul Ţării împărţirea moşiilor la ţărani şi votul obştesc. Şi, pe loc, un discurs, nu mai găunos nici mai sec decît cele ce se îmbăloşau puturoase sub cupola din dealul Mitropoliei, fu gata. Distins cum era, ar fi intrat şi în diplomaţie; ce parcă pentru asta musai ar fi trebuit să aibă şi el curiozităţi ca Poponel şi la 103 urma urmei de ce nu: nu-1 avea pe Paşadia la îndemînă? Dar visul său dulce fusese viaţa la ţară, patriarhală; s-ar fi pus pe plugărie sănătoasă, şi-ar fi lucrat podgoria... - De minune, îi zisei, dar acum că te-ai văzut moştenitor fericit, de ce ai de gînd să te apuci? -Am să mă fac nene, răspunse, în Crucea-de-piatră, să am şi eu ţăţaca mea şi cadînele mele şi pitpalacul meu şi am să mă aleg epitrop la biserică; mai încolo, la bătrîneţe, am să mă călugăresc chiar, pe onoarea mea! Şi se vedea, cuvios întru Domnul monah Gherasim, Ghideon sau Gherontie, protopsalt la schitul lui Darvari din Icoană, pomenindu-se că zice cînd îi vine rîndul la citire: „contra" sau „passe-parole" şi ca să ne dea o dovadă de chemarea sa pentru viaţa schimnicească, bălmăji pe nas, popeşte, aproape trei sferturi de ceas un deşănţat amestec de cîntări bisericeşti şi de cîntece de lume: „Primăvară dulce" cu „Din cireş pînă-n cireş", „Hristos a înviat" cu „Ma parole d’honneur mon cher“, „Pre Domnul să-l lăudăm" cu „I haram bam ba". Pantazi rîdea cu lacrimi, Paşadia se resemnase. Dar deodată Gore amuţi, holbă sperioşi ochii şi ridicînd mîna dreaptă cu arătătorul în sus la ureche, rămase ca împietrit. Pantazi îi ceru să spuie ce era. - Cum, nu auziţi? zise... trîmbiţa răsună, tricolorul s-a-nălţat! Şi, cu deznădejde, urlînd: daţi-mi, daţi-mi arma mie, vreau să mor în bătălie, nu ca sclavul în sclavie, daţi-mi, daţi-mi calul meu! îşi încăleca scaunul şi dete să se avînte, dar se împiedecă de covor şi căzu peste o răcitoare, fără a-şi face însă vreun rău, căci se sculă numaidedt, sprinten, şi, uşor de parcă nu atingea podelele, ne arătă cum avea să joace peste Carpaţi, între Tisa şi Nistru, hora cea mare, hofă unirii tutulor românilor, şi chiuia şi se fleorţăia: ti cu floli la pălălie, ti cu floli la pălălie, uite-aşa, uite-aşa, hăi, hăi, hăi, hai! Pieri apoi ca peste puţin să se întoarcă, cu nădragii în vine, şi cu cămaşa afară, abătut, mult trist: se gîndise că nici în ziua aceea - din ale vieţii sale cea mai ferice, cînd la zarea unui Viitor foarte apropiat dar, vai! nu şi al lui Paşadia, toate îi surîdeau aşa trandafirii - nici atunci măcar, noi n-aveam să-i facem cheful să mergem cu dînsul la Arnoteni, adevăraţii Arnoteni. Şi de ce? - parcă nu ştiam că nicăieri ca acolo nu se petrecea mai drăguţ: un joc uşor, un maus, un drum-de-fier, un poker, unde găseai întotdeauna? - la Arnoteni; o băutură uşoară, un şpriţ, un coniac, o marghilomană, unde? - la Arnoteni; o blîndă copilă, după pofta inimii, uşoară, ei unde? - tot la Arnoteni şi numai la Arnoteni, singurii adevăraţi, binecuvîntat neam boeresc, împodobit de toate virtuţile creştine. La drept vorbind, Maiorică era un maimuţoi, dar cucoana Elvira, ce matroană! şi fetele, nişte cotoşmane, nişte armăsăroaice. A! daca nu voiam, era numai ca să lovim în el, să-l jignim, şi nu era frumos din partea noastră, nu se cădea să 104 ne purtăm aşa cu un frate. Se obidi. Şi, sumeţîndu-şi cămaşa ca să-şi acopere faţa, plînse cu amar. Chiar sincer să fi fost, şi oarecît era, n-ar fi meritat compătimire. Dacă nu- şi atingea ieftena ţintă, vina era numai a lui: cum ştia că noaptea cînd eram cu Paşadia îl urmam tustrei oriunde, orbeşte, ce i-ar fi fost mai lesne decît să ne ducă acolo fără să ne mai întrebe de vrem ori ba şi fără să ne spuie dinainte? Poate îi dase prin cap, era de la mintea omului, dar se temuse. Noi la Arnoteni ajunsese, în urma neclintitei noastre împotriviri de a călca în acel locaş de joc şi de întîlnire, să-i pară ceva atît de grav, de cu neputinţă, încît se crezu jucăria unei amăgiri cînd văzu că-mi fu destul să arunc atunci o vorbă la întîmplare: „ce ar fi să ne abatem astă-seară pe la adevăraţii Arnoteni?1' pentru ca Pantazi să zică: „De ce nu?“, iar Paşadia că acolo sau aiurea îi era tot una. De mirare că de bucurie Gorică nu înnebuni de-a binelea; îl apucară curate năvîrlii, scîncea, se tăvălea pe jos, se da tumba şi trebui să-l ameninţăm că nu mai mergem ca să renunţe la hotărîrea de a face drumul călare pe unul din caii de la cupeu. Că nu ştiu cum îi zicea străzii unde stăteau Arnotenîi, nu trebuie să pară ciudat; timp de o lună cît am fost de la ei nelipsit, nu mi s-a întîmplat nici să intru, nici să ies decît prin fundul fără uluci al curţii care răspundea pe cheul drept al Dîmboviţei, ceva mai sus de Mihai Vodă. Era mai aproape şi nu mă vedea nimeni. Păstrez de întîia mea vizită o amintire neplăcută. Am trăit atunci un ceas de răfuială cu mine însumi în care singur mi-am deplîns încanaliarea. Doamne, cu ce lume m-am adunat în acea seară, strîngerea a ce mîini a trebuit să îndur! Amară, mustrarea de odinioară a lui Paşadia îmi răsuna, neiertătoare, în urechi. Seară tristă chiar daca n-ar fî fost decît plictiseala; lui Pirgu îi pierise tot hazul, făcea acum pe „directorul", înjgheba mesele de joc, trăgea locurile. Pe Paşadia îl băgă într-un poker, pe Panţazi într-un drum-de-fier, amîndoi cu cîte o femeie la dreapta şi la stînga. în tăcerea ce se făcu înainte de prima lovitură, din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră şoapte, rîsete înfundate, un suspin. Socotii momentul potrivit s-o şterg englezeşte; tot n-aveau să mă mai prindă a doua oară. Mă credeam scăpat cînd, în uşă, mă pomenii faţă în faţă cu „sufletul maichii", cocoana Masinca Drîngeanu. - Fugi ca să nu mă conduci pe mine acasă, îmi zise, întinzîndu-mi mînuşiţa înmănuşată cu palma în sus, ca să i-o pot săruta în ochiul rămas gol deasupra încheieturii. - Nu mă mai iubeşti. 105 - Vă dau voie, coniţa mea, o întrerupsei, să mă credeţi capabil de toate nelegiuirile, de asta însă nu! Şi nu era din parte-mi o măgulire deşartă; s-ar fi putut oare să nu te înnebuneşti după ea? - şi nu de frumoasă ce rămăsese în pofida vîrstei pe care o înşela după cum îşi înşelase cei doi bărbaţi cu cununie şi nu mai ştia cîţi fără, dar pentru că avea un „vino-încoace“ căruia nu era chip să te împotriveşti şi dichisurile toate şi tabieturile şi ochiadele. Mă răzgîndii fireşte de plecare şi fui martor la o primire neobişnuit de călduroasă chiar pentru ţara românească. Stăpîna casei şi fetele amîndouă se năpustiră pe noua-sosită întrecîndu-se care mai de care s-o îmbrăţişeze şi s-o pupe. O întrebau totdeodată, nu pe rînd şi fără a-i da răgaz să răspunză, cum petrecuse, la Nizza de unde se întorsese de curînd, o pipăiau, o puricau, se ţineau de dînsa să ia ceva. Cam de silă, „sufletul maichii" se hotărî pentru o cafea şi căzu la învoială pentru un „Cointreau". Refuză însă să intre a patra la un maus şi se .aşeză cu mine la o măsuţă în faţa unei oglinzi în care se putea vedea tot ce se petrecea în salonul vecin unde se juca. Ţinu să ştie de ce mă grăbisem să plec - vreun „rendez-vous“? Nu-i tăinuii adevărul. Recunoscu că aveam în parte dreptate: parcă ea se simţea bine alături de Frosa Bojogescu sau de Gore Pirgu; dar ce voiam? — aşa e peste tot unde se joacă şi se trăieşte de pe urma jocului. Mai trebuia să ţiu însă socoteală de asta cînd aveam în schimb fericirea de a-i cunoşte pe Arnoteni? Nu vorbea bineînţeles de Maiorică: Maiorică era aşa dobitoc! Totuşi avea şi el ceva: o tărie pe care, oricum, nu se putea să n-o admiri. Sărac lipit, dator-vîndut, respins de neamuri cari demult nu mai voiau să ştie de el, ocolit de lumea cumsecade, hulit şi arătat cu degetul, el rămînea netulburat, îşi păstra înfumurarea, ifosele, ţîfna. Nepăsător de tot ce nu-1 atingea chiar pe dînsul, în fiinţa lui, de'soţie şi de fete nu se sinchisea cîtuşi de puţin; le-ar fi văzut pierind sub ochii lui, fără să clintească, ar fi purtat bucuros mănuşi croite din pielea lor. Ca vrednice odrasle, fetele n-ar fi pregetat nici ele să-şi facă gentuliţe dintr-a lui, trainic toval argăsit gata. în schimb, nevastă-sa se prăpădea încă după el, îl iubea cu dor de jertfă, îl slugărea ca o roabă, dîndu-i îngrijiri peste îngrijiri - o! unele scîrboase - îl oblojea, îl sclivisea, deşi ştia bine că „maiore-lul“ ei, cum îi zicea, mergea la alte femei, femei nu tocmai din lumea mare, de la cari se întorcea fără leţcaie şi uneori mototolit, zgîriat şi cu vînătăi. Aşa i se întâmplase pesemne chiar în ziua aceea: nu juca, făcea zîmbre şi-şi tot frichi-nea un ochi deasupra căruia se învedera un cucui zdravăn. îl priveam în oglinda aplecată, stîrpitură băţoasă dînd tîrcoale meselor de joc cu umbletul său ţăcănit, sălfindu-se din călcîie şi înălţîndu-şi deasupra umerilor chibiţilor scăfârlia scofîlcită şi smochinită de ţigan bătrîn, îl priveam, căutîndu-i zadarnic vreo urmă de asemănare cu ofiţeraşul încîrlionţat dintr-o fotografie îngălbe- 106 nită de pe măsuţă, frumuşel şi firav aşa cum era pe vremea cînd îl trecuse pe răboj cu însemnarea „piccolo ma simpatico" frizerul Coriolan. Hotărît, nesimţirea îi pria tot atît de puţin lui cît o seca pe durdulia sa jumătate amorul. încă tînără la faţă, învoaltă şi spelbă, ea îşi plimba voioasă printre mosafiri maldărul de carne fleşcăită, legănîndu-şi sînii căzuţi şi coapsele dolofane, glumea, rîdea, avea pentru fiecare o vorbă şi un zîmbet. Mi se păruse totuşi că se întrezărea la dînsa o mîhnire ascunsă pe care mă grăbii să o pun pe socoteala necredinţei soţului şi a desfrîului fetelor. Masinca nu mă lăsă să mă înşel: Elvira nu fusese străină de căderea fiicelor sale; cît despre partea infidelităţii, cu toată dragostea, nu se lăsa nici ea mai pe jos, era întotdeauna „en carte“ cu Maiorică, îi da chiar puncte înainte. Dacă era nemulţumită, pricina trebuia căutată aiurea. La Arnoteni, în casă, seîntîmpla să fie zile fără pîine, fără ceartă însă nu şi să se fi mărginit numai la atîta nu ar fi fost nimic, dar fetele se încăierau şi se pămiau în lege, aruncau una într-alta cu ce le venea la îndemînă, se zgîriau, se muşcau, îşi rupeau ce aveau pe ele şi apoi tăbărau pe mama lor amîndouă, o snopeau în bătăi. La ţipetele ei săreau vecinii sau trecătorii s-o scape. - Dar Maiorică?... - Maiorică, „pîrciul" - aşa-1 poreclisefă ele - nu se băga, sta departe, numai daca vedea că se îngroaşe gluma, da fuga afară şi cu glasul lui fonfăit chema „mpoliţia". Era păţit săracul: odată de 10 mai, cînd se îmbrăcase şi el milităreşte să meargă la paradă, s-a pomenit decorat de sus pînă jos cu nişte chiftele marinate. Timp de un an cît Arnotenii stătuseră la dînsa cu chirie - cu chirie vorba venea - Masinca nu avusese nevoie să mai meargă la teatru şi adesea nu ştiuse ce trebuise, să rîză ori să plîngă? A! fetele erau ceva nemaipomenit, ceva de spaimă. Cea mare mai ales, Mima. Una care se grăbise să facă să se vorbească de dîrisa. Avea numai cincisprezece ani cînd, la Galaţi, unde tată-său era în garnizoană, sucise în acelaşi timp capul a doi tineri, nişte guguştiuci amîndoi. Tot punîndu-le iubirea la încercare, unuia, copil de oameni avuţi şi singur la părinţi, i-a cerut să fure de la mama lui nişte giuvaericale, pe celălalt, casier la un toptangiu, l-a împins la cheltuieli peste puterile lui şi, ghiceam, dobitocul băgase mîna în tejghea. Lucrurile n-au întîrziat să se dea pe faţă şi băiatul de familie, de ruşine, şi-a zburat creierii, iar băiatul de prăvălie a înfundat un an puşcăria. Această istorie avusese urmări triste numai pentru alţii, astfel bietul Maiorică îşi văzuse în sfîrşit retezat slabul fir ce-1 mai ţinea în oştire; vinovata rămînea mîndră de isprava ei şi cu tot dreptul de a fi mulţumită, deoarece îi datora în cea mai mare parte căutarea ce avea la bărbaţi, de la cari însă nu ştia să tragă foloase, izbutind numai a-şi face de cap, nu a se şi căpătui. Binevoitoarele încercări ale Mâsinchii de a o îndruma fuseseră zadarnice: Mima nu era de şcoala păstoriţei care aruncă mărul şi apoi fuge să se pituleze după 107 sălcii, şcoala străveche şi pururi nouă a cochetăriei; pentru dînsa fermecul vălurilor ce cad, ucigător de încet, unul cîte unul toate, afară de cel din urmă, lucrătura în foi de viţă şi acele mici jocuri de aţîţare şi de ispitire, atît de răsuflate şi totuşi nedînd niciodată greş, erau numai mofturi şi fasoane de curcă beată. Bătăioasă şi pornită, i-era destul să vază un bărbat ca să necheze şi să-i sară de gît şi cînd i se întîmpla să dea peste vreunul mai tare de îngeri care să nu fugă speriat, daca era om întreg n-avea de ce să se mai apropie de ea şi a doua oară. Şi Masinca găsea lesne mijlocul de a-mi destăinui în felul cel mai cuviincios cum, printr-o crudă batjocură a soartei, fata aceasta mare şi bine făcută, chiar cam din topor, nu era femeie desăvîrşită: un oarecare cusur de croială din născare înlătura la dînsa putinţa împreunării sănătoase şi depline şi tălmăcea poate pătimaşa ei aplecare la legături împotriva firei ce o făceau să-şi piarză şi puţina judecată de care se bucura; cînd avea cîrlig la vreuna, nu-şi cruţa nici neajunsuri, nici umilinţe, ba ceva mai mult: ea, atît de zgîrcită, nu se da în lături de la cheltuială, o plimba cu muscalul, îi cumpăra ciorapi de mătase, sticle de parfum; cu Raşelica Nachmansohn tocase vara trecută, într-o lună, patru mii de lei, bani şterpeliţi de la unul Haralambescu cînd adormise la ea beat. Mărturisea ea singură; să-i fi vorbit de ruşine te-ar fi întrebat cu ce se mănîncă; seara se dezbrăca într-adins cu perdelele ridicate şi popii cînd venea cu botezul îi ieşea înainte în pielea goală. Ei, dar ce mai vorbă; aşa cum era, cu toate cusururile, rea de gură, rea de muscă, rea de plată, pălăvatică şi haihuie, spunîndu-le şi făcîndu-le toate pe dos şi de-a-nda-ratelea şi, mai înainte de.orice, primejdioasă, în stare să te bage în belea, Mima avea hazul ei, era simpatică, ceea ce nu se putea zice şi despre soră-sa mai mică Tita care, tembelă şi toantă pe cît era ea de dezgheţată şi de vioaie, în afară de destrăbălare, de minciuni şi de răutate, nu avea comun cu dînsa decît murdăria - ah! era greu de închipuit şi mai greu de spus în ce hal erau: la un anume timp, pe călduri mai ales, nu te puteai apropia de ele de miros; mînjeau locul unde stăteau. Dintr-o boală din copilărie, Tita rămăsese cam înapoiată şi un început timpuriu de surzenie îi oţeţise şi mai mult firea vrăjmaşă şi posacă; de sălcie ce era ajunsese să fie ocolită şi unii jucători se plîngeau că le face ursuzlîc. Şi deşi nici ei nu i se întîmpla să zică vreunui muşteriu: „nu“!, îşi da poalele peste cap numai la întuneric; pe faţă, în lume, avea o purtare aproape aleasă pe care, desigur, n-o învăţase de la vistavoii ce le crescuseră; niciodată n-ai fi văzut-o întinzîndu-se sau zbenguindu-se, nici auzit-o vorbind porcării şiînjurînd ca pe cealaltă. Dar unde neasemănarea mergea aşa departe că atingea marginile prăpăstiei între două stirpe era la înfăţişare şi la chip. Lătăreaţă, lăbărţată şi lapoşă, vădit supusă la o apropiată îngrăşare, Mima era cîrnă, cu ochi verzui mici sub sprîncenile drepte îmbinate şi cu fruntea 108 mîncată de un păr castaniu nesupus şi stufos, pe cînd Tita, măruntă şi şuie, cu încheieturi gingaş strunguite la mîini şi picioare mici, purta înfipt între umerii înguşti un cap de ctitoreasă din veacul fanariot, cu ochii căprui şi codaţi, cu nas coroiat şi lung. cu buze subţiri şi tivite. Aveau totuşi ceva la fel: glasul a cărui frumuseţe mă izbise. De un alt timbru al fiecăreia, deopotrivă însă fluid şi limpede, cîntînd cuvintele, el evoca un lin murmur de ape îngînat cu şoapta vîntului în frunzişuri şi poate că fermecul lui nu a fost străin de mila cu care am ascultat acele triste lucruri. Odată mai mult aveam în carne şi oase dovada de ce greu păcat se încarcă, în becisnicia lor, vechile neamuri căzute neho-tărîndu-se a se stîrpi, cu dinadinsul, ele singure pe calea malthusiană. Cîte umilinţe şi cîtă durere nu şi-ar putea astfel cruţa. Ca duioşie, plecarea „sufletului maichii“ nu avu nimic de pismuit venirei. Cu lacrimi în ochi, niaioreasa mă asigură că aşa o prietenă a doua nu găseai în viaţă. îmi veni să-i spun că ar fi fost şi de prisos. Dar cînd Masinca fu dincolo de prag şi eu încă înăuntru, cineva mă trase pe la spate de mînecă. Era Mima. Arătîndu-mi ştrengăreşte tovarăşa de drum, făcu repede cu degetul mijlociu un gest mult prea elocuent şi o tuli înapoi într-un hohot de rîs. Ieşind în curte, putui să constat că la Arnoteni pînă şi casa unde stăteau părea deşucheată. Unui vechi trup de clădire pătrat şi cu un singur rînd i se înnădise mai tîrziu în dos, pieziş, o coadă deşirată şi îngustă cu două caturi, rămasă netencuită şi fără geamuri la şubredul pridvor care o încingea sus de la un capăt la altul şi da într-un soi de turn de scînduri cîrpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă dobîndea în bătaia lunii ceva tainic şi mă oprisem tocmai s-o privesc cînd tresării deodată înflorat. Se auzea de acolo, prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de cîine. - Au adus-o iar pe bătrîna, zise Masinca. Mama maiorului. Săraca, nu se mai îndura s-o ia Dumnezeu. Nici nu se mai ştia de cînd îşi pierduse minţile. Şi s-o fi lăsat barem în pace, să n-o tot fi vînturat de colo pînă colo. Fata ei, bogata prinţesă Canta, din Moldova, soră vitregă cu maiorul, cînd o da în seama acestuia, de care se lepădase întotdeauna, cînd i-o lua; de ce? - ramînea de ghicit; parcă prinţesa era vreo zdravănă la cap cu muzicanţii ei. Maiorică atîta aştepta: să se pomenească cu maică-sa peşcheş, ar fi dat şi acatiste şi nu că îi era dor - el nici nu o cunoscuse - dar îi mai picau cîteva luni ceva parale - plătea prinţesa - şi nenorocita nu era o povară: locul nu-1 încurca şi nu trebuia păzită, pentru că nu făcea nici un rău, adică nu făcea nimic, nu scotea o vorbă, nu se mişca, sta ghemuită ca o momîie în fundul patului, într-un colţ: numai în nopţile cu lună, chiar daca perdelele erau lăsate, 109 se da jos, umbla de-a buşele şi lătra cum o auzisem. Şi să fi dat mult să nu o vezi... o iasmă. Mai trăia dar, uitată, vestita Sultana Negoianu; ca într-o altă întrupare, iscată de vreun blestem, fusese osîndită să-şi supravieţuiască falnica amazoană ce, în puţini ani, izbutise, şi nu era pe atunci tocmai lesne, să înspăimînte cu luxuria principatele încă neunite. îi cunoşteam trecutul, mă îmbiase a-1 cerceta enigma tulburătorului ei surîs din portrete - furtunosul trecut ce făcuse de grea ocară numele marelui neam din care rămăsese singura şi cea din urmă -îl cercetasem parcă aş fi ştiut că avea să-mi vie prilejul să-l scriu. Ea fusese crescută la Geneva şi la Paris de unde se întorsese în ţară la vîrsta de şaisprezece ani cu mode şi apucături ce uimiseră şi făcuseră să se murmure. Impunătoarea sa zestre hotărîse pe marele vornic Barbu Arnoteanu să închidă asupra-le ochii şi să-i ceară mîna. Fu o căsnicie zbuciumată şi scurtă; lăuză încă după un băiat care avea să fie Maiorică, dînsa fugise cu un oarecine în Moldova unde, precum Bucureştii o admirase şi Iaşii, unduind neobosită în baluri sau trecînd semeaţă în goana calului urmată de un stol de adoratori. Ca să-şi înduplece soţul părăsit să consimtă la despărţenie, îi dăruise două moşii şi se măritase apoi cu fostul mare-logofăt Iordachi Canta, cneaz rus şi candidat nefericit la domnia Moldovei; unire şi mai puţin menită să dăinuiască: traiul cu un soţ zuliar şi cărpănos în sălbatica singurătate a palatului de la Pandina, pierdut între codri bătrîni pe malul Prutului, nu putea avea nimic încîntător pentru zvăpăiata Sultană care îndată după venirea pe lume a unei fetiţe, Pulcheria, plecase, pe furiş şi fără gînd de întoarcere, înapoi la Bucureşti. Cu preţul a două alte moşii se văzuse iarăşi de capul ei pe care de atunci nu mai voise să-l lege. Şi trăise. Tot atît de darnică de trupul cît de avutul ei, ca în furia mistuitoare a unei turbe, făcuse să se dea în el iama, împărăteşte, şi tot şi încă nesătulă şi-l spurcase pînă şi cu dulăii. Ma mărginesc la a însemna potriveala dintre această patimă şi dealtmintreli nu prea rara ei nebunie ce nu întîrziase să izbucnescă. într-o dimineaţă de toamnă din 1857, fusese găsită rătăcind despletită şi despoiată la Herăstrău pe malul lacului. A! da, eram silit să recunosc: spunîndu-mi că daca voiam subiect de roman să fi mers la adevăraţii Arnoteni, Pirgu nu mă amăgise. Fu cel dintîi pe care îl întîlnii după acea seară. Pe bulevard, în faţa Eforiei, îmi aţinea calea. îşi întinsese mîinile lipite una peste alta, amîndouă cu dosul palmei în sus, mişcînd încet policarii rămaşi în afară. - La mai mare, solzoşia ta, se închină cu temenele, al nostru eşti. Umbli să-ţi laşi lapţii cu folos. Bre, cum te mai înfigeai în undiţă la Masinca, o luaşi 110 pe coarda razachie, cu sacîz dulce, uşor. Ce pramatie; faci pe cocoşu, cotoi mare dumneata. Ei, dar ai de învăţat încă multe; eşti junic; ca să le fii pe plac maimuţelor trebuie să fii porc, şi cu şoriciul gros. Şi mai ales nu tîrnosi mangalul că te usuci; de ţi-a mirosit cumva a pagubă, împinge măgarul mai departe; ştii vorba: malac să fie, că broaşte... Daca vezi însă că ridică coada, nu te pierde, ia-o înainte oblu, berbeceşte, ca pînă de iarnă să te văz crap îmblănit. - Asta, îi zisei, e drept mulţumire că te-am făcut să-ţi vezi visul cu ochii, mergînd la Arnoteni. -După ce m-ai purtat şase luni cu zăhărelul. Şi daca aţi mers de partea cui a fost cîştigul, a mea ori a dumneavoastră? Slavă Domnului, ai plecat cu damă şi căzăturile s-au umplut; Pantazi de cînd l-a făcut mă-sa nu s-a văzut cu atîţia bani. Dar n-are a face; fiecare cu norocul lui şi al dumitale e mai grozav decît toate, îţi pune Dumnezeu mîna în cap. Nepăsarea cu care îl ascultam nu îl descurajă: - E cineva care te place lucru mare, cineva nu de nasul dumitale. Ce a văzut la dumneata, dracul ştie. Vrea cu orice preţ să-i fac vorba. Nu fui curios. îl asigurai numai că nu ţineam deloc să sporesc cu unul numărul intelectualilor ce abuzau de gentileţea doctorului Nicu. - A! rînji, degeaba te păzeşti, de aia nu scapi. Cade cînd nu te aştepţi, pe drum de seară, cu scîrbă în casă, la aşternut. Nu trebuie să se împlinească oare scripturile: „şi se va pogorî în chip de papagal?" De ce te-ai speria însă prosteşte? După chibzuita mea.părere e chiar mai bine să-l ai cît mai devreme; te-ai căutat cinstit, adio grijă: nu se ia de două ori. Şi-ţi dai drumul. Ai să-mi spui de ailaltă, ştiu, dar e leac; şi iar aşa să te jinduieşti pentru toate nimicurile de tot ce e mai dulce pe lume, cu ce te mai alegi din viaţă? -Ai toată dreptatea, recunoscui. La revedere. - Ce te zoreşti aşa: te-aşteaptă Masinca? - Mai tîrziu; acurfi caut pe Paşadia şi pe Pantazi. Nu minţeam: de trei zile se făcuseră nevăzuţi. De Paşadia nu mă'mira, plecase poate la munte; dar Pantazi? - Păi daca vrei să-i găseşti, zise Gore, hai cu mine. -Unde? - Ei bravo, mai întrebi? - la Arnoteni, adevăraţii Arnoteni. Surprinzător îmi păru nu lucrul în sine ci amănuntul că acela care ţinuse şi încă morţiş să se întoarcă acolo fusese Pantazi. Ce îl putuse oare atrage? De joc nici nu mai încăpea vorba; nu era jucător şi să fi fost chiar ce ar fi însemnat 111 ac^l joc păduchios pentru uriaşele sale mijloace? Femeile? - dar în nouă luni de cînd, împrietenindu-ne, trăisem aşa aproape unul de altul, nu-i cunoscusem nici o legătură, vreun capriciu cît de trecător - aşa că venind odată vorba despre acele păpuşi ce, zice-se, ar ţine loc corăbierilor de neveste în îndelungatele călătorii, cum mă asigurase că această scîrboasă rătăcire nu era un basm: se găseau gâta sau se făceau pe porunceală; cu asemănarea voită, cele lucrate în Olanda, scumpe, tinzînd la plăsmuirea desăvîrşită a făpturii fireşti, fără voie mă gîndisem că şi dînsul ascundea poate, în vreunul din încăpătoarele cufere îngrămădite în odaia-i de culcare, una care să fi întruchipat leită pe necredincioasa şi neuitata sa Wanda. Şi daca nici femeile, atunci altceva ce îl făcea să lase la dînsul să se veştejească în singurătate întîiele flori de Bucureşti? A rămas pentru mine necunoscută momeala în care fatalitatea s-a îmbrăcat în împrejurarea aceasta ca să-şi atingă ţelul. Întrucît mă priveşte trebuie să-i fiu recunoscător. O viaţă lungă nu mi-ar fi ajuns întreagă pentru a pătrunde sufletul omenesc în toată ticăloşia de care e în stare, aşa ca cele cinci săptămîni trăite la Arnoteni. Deschisă vraişte oricînd oricui, casa lor, contopire de ospătărie şi de han, de tripou, de bordel şi de balamuc, era locul de întîlnire al lumei deochiaţilor şi deşuchiaţilor timpului: jucătorii şi chefliii de meserie, desdrumaţii, poticniţii şi căzuţii, curăţaţii rămaşi în vînt, chinuiţii de pofta traiului fără muncă şi mai presus de putere, gata de orice ca să şi-o satisfacă, cei cu mijloace nemărturisite sau necurate, cei fără-de-căpătîi şi cei afară din rîndul oamenilor, unii foşti în puşcărie, alţii pe cale să intre şi apoi femeile, mai respingătoare încă: bătrîne mucigăite la masa verde, somnoroase şi arţăgoase, cu mîinile tremurînd pe bani şi pe cărţi, tinere desmăritate cel puţin o dată şi de timpuriu borşite de avorturi şi de boale, la pîndă după vînat şi ferindu-se de chiul şi între ei şi ele de tot felul şi schimbătoare întovărăşiri şi nade, dezbinări şi duşmănii. O pîclă rîncedă de viţiu apăsa veştejitoare asupra mizeriei decorului - tot ce se vedea acolo, la lumina lipicioasă cernută prin fustele creţe de hîrtie trandafirie de la lămpi, nu numai că era urît şi de soiul cel mai prost, dar ieşit de soare, pătat de igrasie, prăfuit şi afumat, mîncat de cari sau de molii, şchiop sau schilod, ciobit, rupt sau desperecheat - şi mizeria aceasta îl strepezea pe Paşadia şi-l zbîrlea mai mult chiar decît maiorul care cum îl prindea, îl smintea cu genealogia Arno-tenilor, calpă mai sus de Brâncoveanu, printre slugile căruia cel dintîi dovedit istoriceşte se numărase înainte de a fi boerit. Bietul Maiorică pînă şi în aceasta se arăta tîmpit, căci daca ţinea să se laude cu neamurile, i-ar fi fost atît de lesne ' cu acela al mamei lui, mare într-adevăr şi pentru Valahia străvechi, suindu-şi spiţa craiovească fără frîntură şi fără tăgadă pînă la mijlocul veacului al 112 cincisprezecelea, din mare-ban în mare-ban şi numai cu încuscriri de voevozi. Un tîmpit desigur, dar nobil: el care fără risipa părinţilor săi ar fi stăpînit, linguşit şi răsfăţat, atîtea averi şi ar fi fost, fireşte, cel puţin general-aghiotatnt regesc şi vice-preşedinte la Jockey şi care, vai! ajunsese ce era, nu avea un cuvînt de părere de rău, de cîrtire sau de pismă, purtînd - căci era exclus să n-o simtă - ascunsă jalea casei sale şi respingînd cu acelaşi despreţ obraznic şi batjocura şi compătimirea. încolo bun cu cei mici şi milos, totuşi nu chiar aşa ca soţia lui care, poloneză şi de herb mîndru - Leliwa - nu putea privi cu ochi uscaţi nici o suferinţă, gata totdeauna să-şi ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. Hotărît, punîndu-le în cumpănă bunele şi relele, nici unul dintr-înşii nu-şi merita soarta. Am mers de la început la Arnoteni cu sfială, găsind că mi se da o însemnătate prea nepotrivită cu cheltuiala la care aş fî putut face faţă. Bănuiala că aceasta se datora vreunei minciuni scornite pe socoteala mea de Pirgu se adeveri: spusese că Paşadia şi Pantazi ţineau la mine lucru mare, unul fiindu-mi unchi, celălalt naş. Cum nu m-ar fi primit dar cu braţele deschise ai casei toţi şi nu m-ar fi alintat care mai de care - de cînd cu venirea noastră nu începuse să se reverse acolo o şuviţă din Pactol? De data asta, maiorul nici nu băgase de seamă că mamă-sa îi fusese iarăşi luată şi pornită la Moldova. Nu ştiu cum am făcut de n-am apucat s-o văd şi eu şi mi-a părut rău. Păgubaş nu rămîneam totuşi. Mai era acolo o altă fiinţă deopotrivă ciudată cu toată vîrsta-i fragedă. O fetiţă care îmi reamintea vrejurile spelbe şi lungi de ţelină crescute în nisip la întuneric, o fetiţă mută. Mută fiindcă era surdă? - dar atunci avea un alt simţ înlocuitor al auzului, deoarece se neliniştea la cel mai uşor zgomot, întorcîndu-se întrebătoare spre locul de unde venea. Semăna uimitor cu acea mică dar deşirată prinţesă de Prusia care întruchipată în ceară zîmbeşte, din dulapul ei de geamuri, de după o uşă la Monbijou; acelaşi chip bătrînicios şi searbăd, aceleaşi trăsuri ascuţite, aceiaşi ochi răi. Singuratică, nedeprinsă cu oamenii, fugea dacă voiai s-o atingi şi se ascundea. Întrebîndu-l pe Pirgu ce era cu ea, mi-a spus că, în felul lui Lot pesemne, Maiorică o făcuse cu una din fete la beţie. Fără a merge cu presupunerea aşa departe, îmi dase şi mie în gînd că era cu putinţă să se fi aflat cîtăva vreme sub acelaşi acoperiş străne-poata şi străbunica. Nu mult după luarea bătrînei nu s-a mai văzut nici fetiţa. Preaosebita stimă de care mă bucuram la Arnoteni nu mă scutea de dajdia în natură către Mima; de aceea întrebuinţam şi eu tot soiul de tertipuri, unele cusute cu aţă albă, ca să capăt păsuiri. într-o după-amiazi, întîmplîndu-se să rămînem singuri, ea şi cu mine, am crezut că mi se înfundase. 113 M-a poftit la ea în odaie, unde, ca şi cum ar fi fost să se îmbăieze, se despoiă de tot puţinul ce avea pe dînsa. Mă aşteptai să mă puie să fac la fel, dar se mărgini să mă întrebe, în treacăt, daca o găseam bine. Şi, cu îndemînare, iute, îşi răsuci părul, se potrivi, niţel alb ici, ceva roşu colo, se îmbrăcă din cap pînă-n picioare. Nu-mi venea să cred că şlampăta lăiaţă de adineaori era aceeaşi cu pupuica spilcuită pe care o duceam peste un sfert de ceas la braţ pe stradă. Aşa era: acasă în tricou soios de-a dreptul pe piele; cu fusta zdrenţuită într-un peş şi fără ciorapi în papuci de pîslă şi cînd ieşea în oraş -rar - frumos gătită, puţin cam băieţeşte, cu mănuşi întotdeauna proaspete, cu pantofi de lac neatinşi pe ciorapul bine tras şi numai în trăsură, trăsura cea mai bună ce se putea găsi. Cu mine o luă însă pe jos, încet, cu ocoluri vădite, vorbind, vorbind numai ea, descusut şi deslînat, sărind de la una la alta, încurcîndu-le pe toate, nespunînd nimic. Ajunserăm astfel pînă în faţa casei lui Paşadia ce, în amurg, părea luminată fantastic pe dinăuntru. O privi îndelung, se interesă de împărţeala ei în amănunţime, de mobile, de slugi, puriîndu-mi o sumă de întrebări al căror rost nu-1 pricepui decît după ce veni la cea din urmă, aceea uluitoare: credeam eu că avea să-mi fie mătuşă? Pusese ochii pe Paşadia, era omul care îi trebuia ei, voia să-l ia de bărbat... - să fi fost prieteni atunci ca pe urmă, i-aş fi spus neted să-şi ia gîndul. îl cunoşteam pe Paşadia după cum ajunsesem a-1 cunoaşte şi pe Pantazi; într-unul cuvîntul cel din urmă îl avea un snob feroce, înzăuatîn prejudecăţile cele mai copilăreşti, iar în celălalt se da pe faţă, la trebuinţă, un om de afaceri tot aşa mehenghi ca unchiul cămătar şi contracciu şi un procedurist nu mai puţin de temut ca învăţatul său părinte. Nu, o dată cu capul, Paşadia nu s-ar fi învoit a face un atare pas şi apoi, deosebit de aceasta, Mima nu-i plăcea, o găsea plicticoasă, obositoare, el avea simpatie pentru Tita a cărei fire se potrivea cu a lui: nu semăna şi dînsa cu una din acele păsări de pradă dîrje ce rănite de moarte, cu aripele frînte, îşi adună puterile cele din urmă ca să se mai năpustească o dată asupra duşmanului biruitor? Am împărtăşit şi eu cîtva părerea lui Paşadia despre Mima, curînd am găsit-o însă nedreaptă; era o bolnavă fireşte, o rătăcită, mai murdară, mai rea, mai primejdioasă poate chiar decît cum o încondeiase Masinca, plăcută totuşi şi apropiată, ispititoare şi dulce ca păcatul însuşi, mlădioasă şi vie ca văpaia şi ca unda. Aci abătută la deznădejde, aci de cea mai nebunească veselie, cînd o credeai mai stîlcită, deodată, pe neaşteptate, pîlpîia într-însa, înălţător, ceva mult semeţ şi liber; schimbăcioasă chiar la înfăţişare: uneori ruptă de la şale, gălbejită, cu ochii tăiaţi şi stinşi şi numaidecît apoi dreaptă, rumenă şi fragedă, cu buzele umede, cu privirea înrourată, arătînd la fiecare dată alta şi pînă şi nenorocita sa 114 meteahnă îi da un fermec mai mult, dînsa rămînînd pururi dorită şi niciodată posedată, asemenea acelor aburoase zîne, fiice ale văzduhului şi ale apelor ce nu puteau fi îmbrăţişate de muritori. A nu! prea scump nu plătiseră cei doi nemernici, unul cu cinstea şi altul cu viaţa, fericirea de a o cunoaşte... ...şi cerea stăruitor sprijinul meu ca să-şi ducă scopul la îndeplinire. îi făgăduii să-mi dau toată osteneala, dar o prevenii totdeodată că acela care avea asupra lui Paşadia înrîurirea hotărîtoare, nu eram eu, ci Pirgu. O văzui strîmbînd din nas, sub reţeaua albastră cu bobiţe. Ştiam că între dînsa şi Gore fusese ceva din care mulţumit de celălalt nu rămăsese nici unul' în faţă se arătau prietenii cei mai buni, cînd se vedeau ea îi juca înainte cîntîndu-i: „nenea Gore om frumos şi călare şi pe jos“ şi el, cu mîna pe piept, numai în ploconeli, chemînd-o: „Domniţă, Măria ta, Luminăţie", îi spunea că se aşterne la picioarele ei covor şi i se vinde rob cu zapis ca la osmanlîi; în spate, ea din puşlama şi din pezevenghi nu-1 scotea, dorindu-i să ajungă la balamuc sau la ocnă, iar el o înjura cu foc, făcînd-o putoare, paparudă, paceaură, şi se ruga la Dumnezeu să nu-1 şontorogească de picioare pînă nu va apuca să joace o dată măcar tontoroiul pe mormîntul ei. - Ei, încheiă Mima, la urma urmei, daca trebuie, am să mă iau bine şi cu Pirgu. I-ar fi fost deocamdată greu pentru că Gore nu mai da pe la Arnoteni. îşi limpezise în chipul cel mai fericit partea de moştenire, vînzînd-o cu un preţ aproape îndoit decît spera unui cumnat şi aceasta adusese în viaţa lui o schimbare adîncă. Intrase în anul maimuţelor, ceea ce se cam putea spune şi despre mine care de unde mai înainte îl ocoleam cu grijă, ajunsesem să mă ţiu după el. Era teatru. Cum ne întîlneam, făceam pe grăbitul. Mă întreba încotro şi unde şi răspunsul era întotdeauna acelaşi: «La Arnoteni, adevăraţii Arnoteni». Se supăra: «o ţii aşa ca gaia maţu, la gard am prins-o, la gard am legat-o. Vous devenez agasant avec vos Arnoteano; mai dă-i... Voyons, il faut etre serieux». în afară de înjurăturile româneşti neaoşe a căror deprindere îi rămăsese scumpă, nu mai vorbea decît franţuzeşte şi cît mai tare, ca să-l audă toată lumea. Pe stradă cînd vedeam că se apropie vreo cucoană, eu o ştergeam pe partea cealaltă; dacă o şi cunoşteam, intram prin ganguri, prin curţi. Iar el, făcîndu-i loc să treacă, striga cît îi lua gura: «regardez, mon cher, quelle jolie femme, comme elle est jolie, elle est jolie comtne tout!» După ce se îndepărta cucoana, veneam îndărăt. Mă primea indignat: «mais, mon pauvre ami, ne soyez pas idiot; vous etes bete comme vos pieds!» Mă lăsa şi el şi o lua înainte, crăcănîndu-se, după cîţiva paşi se oprea, îşi punea mono- 115 ciul, ,se făcea că măsoară din vîrful bastonului ceva sus pe case, apoi se întorcea către mine, pufuind şi dînd din umeri: «mais voyons, voyons». Urma o nelipsită raită prin prăvălii ca să tocmească mobile pentru casa ce avea de gînd să-şi clădească în stil românesc şi pe la tîrgul păduchilor după icoane; le aduna pe toate cîte le găsea; în cîteva zile un perete al odăiţei de hotel unde se mutase, pe calea Victoriei, se acoperise de sus pînă jos de preciste scîlciate şi de sfinţi sfrijiţi, între alţii un Sfînt Haralambie de neuitat, măsliniu, fioros şi cu ciuma în lanţuri sub picioare. Dar aceasta nu era nimic pe lîngă altceva care daca aş fi ţinut la dînsul ar fi trebuit să mă îngrijoreze, ceva de necrezut şi totuşi: Pirgu cumpăra cărţi. Întîlnindu-l odată cu patru volume frumuşel legate la subţioară, e lesne de închipuit capul meu cînd am citit pe scoarţe numele Montaigne. - Ce ţi-a venit, am exclamat, să iei pe Montaigne?! - Ei, îmi zise, cu un zîmbet înduioşat, oricum, Montaigne. e drăguţ, are părţile lui. în felul acesta îşi da părerea în toate discuţiile dintre noii săi prieteni, avocaţi cu renume sau profesori universitari, oameni în urcare şi de viitor; pe cei vechi de breasla lui nu-i mai băga în seamă, se făcea că nici nu-i cunoaşte şi era pentru mine o neasemuită petrecere să merg în localul unde spre miezul nopţii Pirgu lua o fină gustare, fiindcă, veniţi într-adins, jur-împre-jur la mese, toţi stricaţii, toate lichelele Bucureştilor stăteau ciorchină. - „Cine o fi ăla frate?" se întrebau unii pe alţii. - „E englez", îşi răspundeau, „puteţi să-l şi înjuraţi, nu înţelege". Şi-l înjurau, şi de la uşă şi de după stîlpi şi de sub mese se auzea strigîndu-se: „Gore, Gorică!" Dar el, nepăsător, ca şi cum nu de dînsul ar fi fost vorba, mînca şi bea şi aprindea ţigări scumpe cu atîta mai mare poftă cu cît adesea era din paralele lor. Deşi se învîrtise de cărţi de intrare la două cluburi mari, Pirgu mergea zilnic la tripoul său de baştină ca să se grozăvescă cu banii - îi ţinea toţi la el - şi să se dea la Paşadia cu care era certat, să-l ia de sus. Tot hîrţîindu-se astfel, se întîmplă ca acesta să-i cîştige odată o sumă bunicică. în loc să plece frumos să-şi găsească scumpii amici, viitori miniştri, ca să-i audă vorbind despre Bergson şi despre conferinţa de la Haga, Pirgu se încăpăţînă să-şi scoată paguba. Întărîtat de răceala tăioasă a lui Paşadia, de rînjetele şi de mîrîielile usturătoare ale celor pe cari îi jignise, se tulbură, jucă brambura şi pierdu, pierdu tot - o avere. înainte de zori, Paşadia care luase grosul se retrăgea, lăsîndu-1 în seama tinichelelor să-l scuture şi de fărîmituri. Cînd, mai întors pe dos decît înseşi buzunarele sale, intră dimineaţa acasă, îi căşună pe Sfîntul Haralambie pe care, învinuindu-1 că i-a făcut ursuzluc, îl smulse din cui şi-l aiuncă pe fereastră în curtea dinăuntru a hotelului. Daca s-a crezut cumva că s-a mai înfăptuit în veacul nostru păcătos minunea unei icoane căzute din cer, 116 nu ştiu, se întîmplă însă alta la care mărturisesc că nu mă aşteptam, mi-a fost chiar ciudă; nu mi-aş fi închipuit ca un calic ca dînsul să aibă droturi aşa mlădioase şi tari. Nu mai tirziu de seara următoare, împăcat cu Paşadia daca nu şi cu soarta şi senin, Gore se înfiinţa iarăşi, gata de luptă, la Arnoteni. Mergînd într-o zi acolo cu Pantazi, către amiazi, dădeam de o tînără nouă necunoscută, care, cu un picior gol pe un scaun, dregea, cîntînd încet, un ciorap. La intrarea noastră, ridicînd capul, roşi pînă în albul ochilor. Văzui atunci pe Pantazi, palid ca un mort, ducîndu-şi mîna la inimă. „Doamne", îl auzii şoptind, „cum îi seamănă!" Făceam astfel cunoştinţa „duduii" Ilinca Amoteanu. Ştiam că mai era o fată, cea mai mică, pe care o luase din leagăn să o crească.o soră a maioresei, de la Piatra-Neamţ, văduvă cu dare de mînă şi fără copii. Cei şaisprezece ani ai Ilincăi se depănaseră alintaţi în pacea acelui romantic ţinut cu zări tainice ce trebuise să le fi amintit bunilor cavaleri de la cari i se trage numirea, dulcea lor Suabie. Porecla de „nemţoaică" ce Mima îi dase acestei surori „noi" i se potrivea nu numai din pricina locului de unde venea, dar şi a înfăţişării. Blajinul soare moldovenesc îi cruţase poleiala stinsă a cosiţelor şi albeaţa sidefie a pielei, aproape nefireşti amîndouă; goală, cred că s-ar fi văzut luminoasă în întuneric. Părinţii erau cum nu se putea mai mîndri de dînsa; Elvira nu înceta să-i tot laude frumuseţea şi Maiorică sîrguinţa; nesilită, neîndemnată măcar, Ilinca fusese întotdeauna premianta întîia şi se pregătea să treacă două clase într-un an - nu degeaba purta ea numele acelei înţelepte şi învăţate domniţe, străbună după Negoieni, fiica lui Petraşcu-Vodă şi apoi cine nu ştia că pana unui Amoteanu, Enache al doilea, însemnase începutul renaşterei literelor române? Sta într-adevăr ziua întreagă cu nasul în carte, tolănită şi ascunzîndu-şi cu grijă picioarele ca şi cum i-ar fi fost ruşine că erau aşa mici. Lipsită de vioiciunea vîrstei sale, îi era silă de rîs şi de glumă şi în căutătura ei severă care-i înăsprea trăsurile copilăreşti încă ale feţei, se citea neîngăduinţă pentru cele ce vedea petrecîndu-se în juru-i. Primisem s-o ajut să-şi revadă cîteva „materii" la cari se credea mai slabă, între timp mai vorbind şi de una alta m-a uimit cît de cuminte cap avea, ce sănătos judeca şi limpede. Spunîndu-i odată ce rar e să găseşti pe cineva care să înveţe ca dînsa numai de plăcere, îmi observă că ea învăţa cu plăcere, dar de nevoie, ca să aibă o meserie. - Cum, dar nu avea să fie bogată? se ştia doar că era singura moştenitoare a mătuşii sale care, mulţumită unei pensii grase, adăoga în fiecare an la capete aproape tot frumosul ei venit. - Chiar aşa, dar averea pe lîngă că se poâte pierde, nu e o piedecă la o meserie; dimpotrivă. - Cu numele ei? - De ce nu? a lucra nu e o ruşine; munca înnobilează. Tocmai, 117 cu numele ei, avea să-i stea şi mai bine „belferiţă" - asta voia să se facă - avea să fie mai preţuită şi mai respectată; respectată: lucrul la care ţinea mai mult ca la orice. Numele ei ştia bine ce i se datora şi ce-i datora; prestigiul lui, viu încă, i se revelase înainte de a-1 cunoaşte. La un examen, un inspector ţanţoş, mirat de răspunsurile micuţei „eleve" Arnoteanu Ilinca, întrebase daca nu era cumva din neamul „istoric" al Arnotenilor şi aflînd că da, îi zisese „duduie" şi găsise pentru dînsa cuvinte măgulitoare, dînd-o de pildă şi and mergea cu mătuşa ei la Doamna Elena Cuza care le era vecină, de ce aceasta ţinea întotdeauna s-o aşeze lîngă dînsa, la locul de cinste? - pentru că era o „adevărată" Amoteancă. Da, marele nume de dregători, de cărturari şi de ctitori, ea avea să-l poarte cu demnitate; destul se întrecuseră să-l păteze surorile ei. A! acele surori, le găsea de jelit fireşte, dar mila ce-i făceau nu o împiedeca de a le osîndi cu asprime; de ce nu se stăpîniseră şi ele ca dînsa, de ce nu luptaseră împotriva firei? Şi aflam că, în ciuda răcelii ei fade dinafară - un lapte de pasăre la gheaţă - sîngele încins al bunicăi vorbise de timpuriu şi într-însa; avusese aprinderi ale simţurilor, groaznice, cunoscuse chinul nopţilor crude cînd biata ei came se răsucise toată sfîrîind de dor, fusese bolnavă, crezuse că înnebuneşte, dar preferase orice necinstei. Găsind pesemne că mersese prea departe cu destăinuirea, schimbă cu stîngăcie vorba şi mă întrebă daca credeam că avea să treacă amîndouă examenele. Cu liniştea mea de zile mari îi răspunsei că nici unul. înainte de cel dintîi avea să fie măritată şi înainte de al doilea plecată din ţară. Lucrul se hotărîse. în clipa cînd, zărind-o, Pantazi fusese atît de viu izbit de asemănarea ei cu Wanda de odinioară, vechea lui patimă se redeşteptase, îndrăgostirea aceasta, unică în felul ei, nu fu treptată, cu încolţit şi dat în pîrg; ea izbucni dintr-o dată, pîrdalnică, pustiitoare şi Pantazi nici nu încercă măcar să i se împotrivească, se lăsă să meargă cît mai adînc, pînă la fund, găsind o voluptate în a se aţîţa şi suferi. Tot timpul se gîndea la dînsa, vorbea numai de dînsa, mă ruga să-i vorbesc de dînsa, orice, rău chiar, dar să fie de dînsa. Şi bea. Deşi nu mai mult ca de obicei - ar fi fost şi greu - acum se îmbăta, tun şi turtă; a trebuit de vreo două ori să-l sui în cîrcă la el acasă. Noaptea, tîrziu, mergea cu mine să dea tîrcoale, pe furiş, casei Arnotenilor, Se apropia tremurînd de fereastra odăii unde-i dormea prea-iubita. Ce avea de gînd a-i spune acesteia, lucruri minunate şi bine aduse, adesea înduioşătoare, mi le spunea mie; pe dînsa o ocolea, cînd se afla în faţa ei se fîstîcea, îngîna ceva neînţeles şi fugea, fiindu-i frică şi s-o privească. Cum însă taina lui nu mi-o încredinţase decît mie, în învălmăşeala sporită de la Arnoteni, lucrul trecea nebăgat în seamă. Şi fără îndoială nici n-ar fi mers mai departe, daca îndemnat' 118 de prietenia cea mai curată pentru amîndoi şi convins că le fac cel mai mare bine, nu mi-aş fi pus eu în cap să-i unesc prin căsătorie. într-o seară, pe trezie, cum se pornise iar să-mi îndruge cît de mult o iubeşte, i-am spus verde că mă îndoiam. I se părea numai; să fi fost adevărat, era pînă atunci măcar logodit. Ce aştepta să se dea pe faţă şi să-i ceară deschis mîna? Găseam că nu ştia să-şi preţuiască norocul de a fi întîlnit din nou întrupat peste mai bine de treizeci de ani visul său de iubire şi de data asta desăvîrşit, într-o fiinţă de aceeaşi teapă cu dînsul. Da, dacă ar fi fost ceva serios, o clipă nu s-ar fi codit să-şi pună avuţiile toate la picioarele acestei fermecătoare copile ce răsărise în amurgul lui clară ca luna nouă în acela al soarelui. Şi s-ar fi gîndit, mai înainte de orice, că Ilinca putea să fie, şi în curînd chiar, a altuia; cu frumuseţea, numele şi starea ei ar fi rămas parcă multă vreme nemăritată? Auzind acestea1, Pantazi, care pînă atunci mă ascultase ca prostit, mărginindu-se a măîngîna uneori, papagaliceşte, tresări deodată, se reculese. Făcusem să-i zbîrnîie în suflet coarda geloziei, deşteptasem simţimîntul adînc omenesc că e mai puţin dureros să nu ai ceva decît să-l aibă altul, femeia mai ales. Pricina Ilincăi era astfel cîştigată; a doua zi avui de susţinut faţă de dînsa pe a lui. Dădui asupra prietenului pe larg, cinstit, toate lămuririle, numărai toate avantagiile ce ar fi urmat să rezulte pentru dînsa şi ai săi din măritişul pe care veneam să i-1 propun. Mă ascultă cu răceala ei obişnuită dar nu-mi ceru timp de gîndit şi-mi declară că daca în ce privea bogăţia lui, spusele mele erau numai pe jumătate adevărate, ea era gata să primească. Consimţimîntul părinţilor şi al mătuşii fiind ca şi căpătat, nu mai era primejdie de nici o piedică; mă înşelam numai crezînd că lucrurile aveau să se petreacă în linişte, fără bucluc, socoteam ca şi cum n-ar mai fi fost şi Pirgu. De cînd se întorsese la Arnoteni parcă dase în el strechia. Se ducea, venea, intra şi ieşea pe toate uşile, s-ar fi zis că nu era unul singur. Ponţii îi aducea acum cu ridicata, pe căprării. Şi prinsese mare dragoste de Maiorică pe care nu-1 mai slăbea, îl giugiulea, îl pupa, îi băga limba în gură. Pe înserate plecau împreună şi se întorceau spre miezul-nopţii tot asemenea, din ce în ce mai voioşi. Nouă nu ne mai vorbea decît de Maiorică, îl admira; nici nu ne închipuiam noi ce crai era: scosese din minţi o fetişcană numai de cincisprezece ani, o bombonică - fată mare - şi-l îndemna pe Pantazi care apleca ochii şi schimba feţe-feţe să nu se lase mai pe jos că doar nu-1 iertase Dumnezeu ca pe Paşadia. Curînd Maiorică avu de ispăşit usturător acea lesnicioasă cucerire şi tot Gore care i-o rostuise pe de-a-ntregul îl încredinţă îngrijirilor doctorului Nicu. 1 în ediţia originală; aceasta. 119 Dar ca ticăloşie ce mai însemna aceasta pe lîngă ce se pusese la cale în taină, la fel ca măritişul flincăi şi în acelaşi timp. îl aflai chiar de la Pirgu, la o spumă de drojdioară, în gura pieţei, într-o dimineaţă după chef. Aiura el ori îşi bătea joc de mine? — deoarece asemenea lucruri credeam pînă atunci că se petreceau numai în foiletoanele-fascicole; uitam că suntem la porţile Răsăritului. Considerînd femeia ca o simplă marfă şi doar atît, văzuse în Ilinca una de preţ şi se pusese pe treabă, împrejurările fiind de partea lui. Cu toate paralele, multe, ce de la venirea noastră se vînturaseră în casă la Arnoteni, aceştia, pătimaşi de risipă, erau şi mai strîmtoraţi ca înainte, strîmtoraţi grozav, pe cînd Paşadia pe care norocul nu-1 mai părăsea la joc o clipă, nu mai ştia ce să facă cu banii. Pirgu socotise că din îmbinarea acestor stări de lucruri putea trage foloase mari şi, cu dibăcia lui codoşească, izbutise să convingă pe Elvira să-şi vîndă fata iar pe Paşadia s-o cumpere, pe un preţ monstruos ca fapta însăşi şi din care avea să ia el partea leului. Acum dam eu de rost plimbării ce se hotărîse să facem în curînd la mănăstirile din împrejurimile oraşului; la una din ele, de maici, unde aveam să fim găzdui^ noaptea, Ilinca, ameţită, avea să fie lăşată fără apărare pradă lui Paşadia. Ca să zădărnicesc înfăptuirea nemernicului plan era, o dată ce ştiam de el, o jucărie şi voiam să fac în aşa fel ca totul să rămîie îngropat în tăcere şi uitare, cum s-ar fi şi întîmplat daca, îndată după ce ne despărţirăm, Pirgu întîlnind pe Pantazi nu i s-ar fi spovedit şi acestuia ca mie. Am fost recunoscător împrejurărilor cari au făcut să nu fiu de faţă la ceea ce urmă peste cîteva ceasuri. La Arnoteni, înainte de masa de prînz la care Paşadia fusese tocmai poftit de Pantazi, din salon, unde aceştia rămăseseră singuri la aperitiv, se auziră deodată răcnete, buşeli, bufheli, zgomot de lucruri răsturnate şi de sticlă ce se sparge şi cred că se poate închipui fără caznă mutrele făcute de aceia ce alergînd acolo văzură pe Paşadia şi pe Pantazi încăibăraţi în chelfăneala cea mai deznădăjduită, trăgîn-du-şi palme, pumni, picioare, rostogolindu-se pe jos, cînd unul deasupra cînd celălalt. Şi Pantazi fu omul cel mai ciufulit şi mai hărtănit ce vreodată ceru, cum făcu el atunci, mîna unei fete, chiar nu adevărată Amoteancă. Mă încunoştiinţă de acestea toate, aiurit încă Pirgu, după ce primisem de la cei doi luptători cîte un răvăşel; fiecare mă ruga ca, în vederea unei răfuieli cu celălalt pe calea armelor, să-i slujesc de martor şi să-i găsesc un al doilea, îmi fu mai uşor decît aş fi crezut să împiedec ieşirea pe teren. Ştiam frica ce, îrl ciuda ruperii lui de lume, Paşadia avea de părerea acesteia, aşa căînfăţişîn-du-i greaua atingere ce ar fi adus renumelui său de „monsieur" darea în vileag a dedesuptului acelei „afaceri" care numai de „onoare" nu se putea numi, nu dădui greş, cum nu dete nici Ilinca cerînd stăruitor, după povaţa mea, ca întîi dar de logodnă renunţarea la duel. Mai mult decât la plictiseala mea, mă 120 gîndisem că s-ar fi putut ca Paşadia să aibă mina nenorocită şi să-i strice bietei fete tot rostul. Estimp dînsa scrisese mătuşii din Moldova să vie. în loc de una îi sosiră însă două. Marea flamură albă şi roşie fusese coborîtă de pe palatul de la Pandina. Cu tacîmul ei, cum spunea, de „dobitoace curate" - un papagal, doi cîini şi trei pisici - şi „necurate" - o slujnică franţuzoaică, un fecior italian, un bucătar ţigan şi doi muzicanţi, unul ceh, altul neamţ - prinţesa Pulcheria plecase la Bucureşti. Cu două zile înainte, Dospinescu, bătrînul său vechil, golise patru odăi mari de hotel ca să le umple apoi cu calabalîcul ei de călătorie, luase cu chirie două „Bosendorfer", tocmise un muscal de zi şi unul de noapte. Răsfăţuri de cucoană mare. Se cuvenea să i se treacă însă cu vederea chiar altele mai vinovate pentru că era şi o mare artistă. Salonul ei muzical de la Paris şi mai ales luminatul sprijin ce găsiseră la dînsa ca începători mulţi dintre aceia, compozitori sau virtuoşi, a căror faimă fusese netăgăduit consacrată în urmă, scăpase numele prinţesei Canta de uitare, îl însemnase la loc de cinste în istoria muzicei din a doua jumătate a veacului trecut. . Era - aflam - prietena cea mai veche a lui Pantazi. în 1863, cneazul Canta, venind la Bucureşti pentru nişte pricini, fusese găzduit cîteva luni cu fetiţa lui la domniţa Smaranda, unde boerimea se îmbulzise ca să audă cîntînd la clavir pe mica Pulcheriţa. De aceeaşi etate cu ***, trăiseră acolo ca o soră cu un frate şi-i înduioşa pe amîndoi amintirea acelei vremi, revăzîndu-se aşa cum erau atunci: ea răsărită şi negricioasă, îndrăzneaţă şi înfiptă, el bălan şi mărunt, sfios şi plăpînd. După plecarea lui din ţară, dînsa rămăsese singura persoană din lumea mare de la noi cu care păstrase legături, îşi scriseseră, se întâlniseră la Milano, la Bayreuth, la Paris. Se simţise dar dator s-o vestească numaidecît că se hotărîse să-i ia nepoata de nevastă. O întâmpinase la Milcov. Dînsa abia-1 recunoscuse sub noua lui înfăţişare şi găsise minunată istoria schimbării lui de nume. Şi fu nerăbdătoare să cunoască pe Ilinca. Lunga întrevedere a mătuşii cu nepoata aduse ceva cu totul neaşteptat: la despărţire, cucerită, prinţesa, a cărei trecătoare căsnicie tot cu un Canta, dintr-o altă ramură, fusese stearpă, făgădui solemn Ilincăi că avea s-o înfieze. - Bucuria cu care primeam această ştire mi-o strica în parte o alta. Ca să-i facă celeilalte mătuşi pe plac, Ilinca se învoise să nu fie nunta în mai, luna Măriei, ceea ce însemna o întârziere de aproape trei săptămâni care-1 nemulţumea viu pe Pantazi. De cîtva timp acesta era tot pe gînduri, neliniştit, tulburat. într-o seară ţinu să mâncăm la el acasă numai noi doi. Nu fu ca să-mi spuie ceva deosebit. lîrziu, plecînd împreună, ne suirăm într-o birjă care părea că 121 se afla întâmplător la colţul străzii, dar care-1 aştepta; văzui că fără să fie îndreptat, birjarul ne scoase, pe unde nu ştiu, afară din oraş. Eram obişnuit cu asemenea plimbări; în anul ce trecuse, se întâmplase adesea, către toamnă, să ieşim noaptea la cîmp ca, de pe vreo movilă, să căutăm pe Fomalhaut la dunga zării. Dar în acea noapte posomorită nu erau stele, nici lună, cerul era acoperit întreg şi totuşi se vedea aproape ca ziua, deosebeai tot, copacii păreau chiar luminaţi pe dinăuntru. La o cotitură, Pantazi porunci să oprească şi mă pofti să cobor şi să-l urmez. Mai departe se înălţa, căscată toată şi fără acoperiş, o ruină. - „Hanul dracului", zise Pantazi. Sunt numai aici în Ilfov mai multe, toate cu istoriile lor fioroase de tâlhari şi de stafii; în ăsta am făcut odată un chef noaptea, la lumină de masalale. Băgai de seamă că ne făcusem acum trei; ca din pămînt se ivise o ţigancă, 6 ţigancă bătrînă în zdrenţe. După cîteva cuvinte schimbate cu Pantazi în ţigăneşte, se lăsă pe vine şi începu să vrăjească, aruncând bobii pe un taler. Ascultîndu-i spusele, lui Pantazi faţa i se făcuse ca de ceară iar ochii îi sticleau ca două mărgele albastre. Cînd ţiganca se ridică, el îi dete un ban de aur şi plecarăm înapoi. - E ciudat, murmură cu glas stins, din bobi nu se desluşeşte decît un semn de moarte. îmi ascunsei indignarea că un om ca dînsul să aibă asemenea eresuri prosteşti. Şi număram cîte zile mai erau pînă la sfârşitul lunii. Pornisem să bag formele de cununie şi avocatul prinţesei da zor celor de înfîare. Nepăsarea crescîndă ce Ilinca arăta de acestea toate ajunsese să mă supere tot aşa ca felul său jignitor de a se purta şi vorbi şi cu străinii şi cu ai săi şi o bănuiam că nu era sinceră cînd, cu zâmbetul bunicii din portrete, îmi spunea că dacă nimic nu s-ar îndeplini, pentru ea n-ar însemna decît un an de şcoală pierdut şi s-ar întoarce fără părere de rău de altceva la Piatra. Nu voise să primească de la Pantazi nici un giuvaer, zicînd că ce putea fi pe lîngă cele ale domniţei Smaranda? Ceruse numai să-i cumpere un aparat de fotografie. Fu unealta de care soarta ei se sluji ca să se împlinească. într-o dimineaţă, văzînd în „faetonul" lăptăresei o fetiţă pare-se caraghios îmbrăcată, Ilinca pusese să i-o aducă, s-o fotografieze. Abia sculată după scarlatină, fetiţa îi trecu boala. La început aşa uşoară că se crezu că avea s-o facă pe picioare, izbucni deodată cu atâta putere încît cu toţi doctorii din Bucureşti şi cel adus în mare grabă de la Viena, cu tot milionul făgăduit cui va scăpa-o, Ilinca se stinse. In dimineaţa morţii ei chiar, prin cîteva cuvinte scrise, Pantazi mă rugă să văd eu de înmormîntare. Nu ştia că-mi cerea ceva mai presus de puterile mele. îmi trebuia cineva să mă ajute şi nu cunoşteam pe nimeni mai priceput ca 122 Pirgu. Plecai deci să-l caut, dar nu fu treabă uşoară. Din Duşumea în Vitan, din Geagoga în Obor, schimbînd birjă după birjă, i-am călcat de-a rîndul şi de mai multe ori toate culcuşurile, fără a-i da de urmă. Din toţi pe cari i-am întrebat despre el, numai Haralambescu îl văzuse în ajun, seara, la Moşi, beat ca un porc, cu o desculţă borţoasă în luna a noua. Pe la două după prînz renunţai la căutare şi mă hotărîi să-mi iau inima în dinţi şi să-mi îndeplinesc singur trista misie. Dar înainte, cum nu gustasem nimic de seara trecută şi simţeam că mă ajungea oboseala, intrai la Capşa să mă întremez cu o cafea şi un kirsch. Cînd acolo de cine să dau cu ochii? - de Gore, de Gore Pirgu în fiinţă. Cătrănit şi la faţă ca ficatul, înjura supărat. - Credeam, îi zisei, ca după succesul de aseară să te găsesc mai mulţumit. Rînjilarg: -A fost „di granda", era să fete pe mine, pe onoarea mea! Şi în vreme ce-mi sorbea cafeaua şi kirsch-ul, îi spusei de ce era vorba. Nu fu nevoie să-l rog ca să ia totul asupra-şi. îi dădui mînă liberă şi nu avui de ce să mă căiesc. Ilinca fu prohodită domneşte, ca împărătesele de la Bizanţ cînd a treia zi, cea mai frumoasă de mai, o duserăm la lăcaşul de veci cu toate florile de Bucureşti. Ce mă izbi la acea înmormîntare nu fu nici deznădejdea înveninată poate de remuşcare a mătuşii de la Piatra, nici jalea desigur îndoită a părinţilor ce odată cu copila pierdeau şi cea din urmă nădejde de îmbunătăţire a soartei, nici aerul neruşinat de mulţumire al surorilor cari o pismuiseră pe răposată şi o urau după cum şi dînsa le despreţuise - ceea ce mă izbi şi mă îngrijoră totdeodată fu lipsa lui Pantazi. înainte ca Pirgu să-şi fi sfîrşit cuvîntarea, mă întorsei în oraş, stăpînit din ce în ce mai mult de gîndul că Pantazi îşi făcuse seama. Dar trecînd pe la ferestrele joase ale birtului franţuzesc, prin jaluzelele desfăcute, îl văzui la masa ce i se oprea de obicei în colţul cel mâi adăpostit, mîncînd şi bînd liniştit, cu poftă. Şi de atunci nu mai călcă în casă la Arnoteni şi nu mai pomeni de Ilinca niciodată ca şi cum nici n-ar fi fost... * ...de trei luni reluasem cu Pantazi traiul de anul trecut, mesele prelungite după miezul nopţii, hoinărelile pînă dimineaţa prin mahalale necunoscute, cu uliţe pustii. Frunzişurile sunau acum a toamnă şi erau, adînci ca niciodată parcă, şi grele, cînd s-ar fi zis căîntr-adevăr mersul vremii lîncezeşte, amurguri copleşitoare. Întîmplîndu-mi-se să adorm în puterea unuia, am avut un vis care a rămas cel mai frumos din întreaga mea viaţă. Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari-egumeni ai tagmei prea-senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecer- 123 ni a, vecernie mută, vecernia de apoi. în lungile mante, cu paloşul la coapsă şi cu crucea pe piept şi afară de scarlatul tocurilor, înveşmîntaţi, împanglicaţi şi împănoşaţi numai în aur şi verde, verde şi aur, aşteptam ca surghiunul nostru pe pămînt să ia sfîrşit. O lină cîntare de clopoţei ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorîse asupra-ne; răscumpăraţi prin trufie aveam să ne redobîndim înaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuţi coborîseră prapurele înstemate şi una cîte una se stinseseră cele şapte candele de la altar. Şi plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolţi din ce în ce mai uriaşe în gol. înaintea noastră, în port bălţat de măscărici, scălămbăindu-se şi schimonosindu-se, ţopăia de-a-ndaratele, fluturînd o năframă neagră, Pirgu. Şi ne topeam în purpura asfinţitului... Eram sub impresia acestui vis cînd, intrînd odată la cafenea, după noutăţi, aflam că Paşadia murise. Sfîrşitul lui avu răsunet, dar nu prin el însuşi, ci prin felul cum se petrecuse. în timpul din urmă, Paşadia care nu se mai vedea nicăieri, trăia cu.Raşelica Nachmansohn. Era îndeobşte cunoscută frenezia crudă cu care aceasta se deda la o anume voluptate şi care îndreptăţea porecla de „lipitoare" ce-i dase Gorică. Înverşunîndu-se asupra prăzii voluntare, mult nu-i trebuise ca s-o dea gata; cu cel din urmă strop de vlagă bărbătească ţîşnise şi sîngele şi inima încetase să mai bată. Vrednică de marea sa străbună Iudita, Raşelica nu-şi pierduse firea, îşi desprinsese părul dîn mîinile calde încă ale mortului, se îmbrăcase cu îngrijire şi netulburată se dusese la comisarul de poliţie să ceară să ia măsuri pentru ridicarea leşului, ceea ce, cu încuviinţare de sus, se şi făcu, în tăcere - în împrejurarea aceasta scandalul n-ar fi fost oare de prisos? - aşa că, în revărsatul zorilor, ca de obicei, Paşadia se întorsese, pentru cea din urmă oară, acasă. Am mers numaidecît acolo. Cînd m-am apropiat de locuinţa fără bucurie, deasupra copacilor din grădina fără flori se înălţa, în liniştea serii, un stîlp de fum. Mina credincioasă îşi făcuse datoria; în hainîa' lui, omul izbutise să săvîrşească după moarte cea mai rafinată dintre nelegiuiri. Am deplîns pieirea acelei opere măreţe dar nu şi pe a autorului. Paşadia s-a stins la zenit; veninul, veghea, viţiul îi mistuiseră trupul fără a-i vătăma cîtuşi de puţin însă duhul care-şi păstrase pînă la sfîrşit toată recea-i limpezime, scînteietor ca un luceafăr în cleştarul nopţilor de ger. Şi â mai avut norocul să moară înainte de a fi silit să îndure după război, din nou, la bătrîneţe, umilinţa sărăciei, înainte de a suferi, şi mai dureroasă poate, arsura dezamăgirii şi a desminţirilor, de a vedea că nu el ci Pirgu avusese dreptate, de a-1 vedea pe Pirgu însuşi de mai multe zeci de ori milionar1; însurat cu zestre şi despărţit cu filodormă, pe Pirgu prefect, deputat, senator, 1 în ediţia Perpessicius: de mai mult de zece ori milionar. 124 ministru plenipotenţiar, prezidînd o subcomisie de cooperare intelectuală la Liga Naţiunilor şi oferind colegilor săi străini veniţi în România cu pantahuza sau în „anchetă" o somptuoasă şi sibarită ospitalitate în castelul său istoric din Ardeal. Nu l-am văzut pe Paşadia mort; cînd am sosit eu, se puneau peceţi, iar rămăşiţele, potrivit voinţei sale, îi fuseseră în pripă ridicate şi pornite de Iancu Mitan undeva afară din Bucureşti, poate la „munte". Pantazi, care-şi vînduseîn sfîrşit şi prăvălioara de la Bărăţie, nu avea de ce să-şi maiîntîrzie plecarea. în ajunul ei, am cinat împreună la birtul din Covaci. Nu departe de masa noastră, mai frumoasă şi mai nepăsătoare ca oricînd, Raşelica îşi înfăţişa noul logodnic, un soi de brotac cu ochi boboşaţi, bondoc şi bont. Lăutarii nu uitară să cînte acel vals domol care era una din slăbiciunile lui Pantazi, valsul voluptuos şi trist în legănarea căruia pîlpîia, nostalgică şi tristă Iară sfîrşit, o patimă aşa sfîşietoare că însăşi plăcerea de a-1 asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngîne amara destăinuire, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cîntarea înecată de dor se îndepărta, se stingea, suspinînd pînă la capăt, pierdută, o prea tîrzie şi zadarnică chemare. Pantazi îşi şterse ochii umezi. Am umblat cu dînsul, în sus şi în jos, toată noaptea pentru ca, spre dimineaţă, să nimerim tot în piaţa florilor, la Curtea-veche. Lîngă împrejmuirea bisericii cu turla verde, licărea sfioasă o lumină slabă care ne atrase. Cineva o aprinsese la căpătîiul unei moarte ce zăcea cuviincioasă pe o rogojină. Să nu mi se fi spus, n-aş fi crezut că era Pena Corcoduşa; cum aş fi putut recunoaşte în chipul acela blajin cu trăsuri gingaşe pe înspăimîntătoarea furie de anul trecut? în zîmbetul buzelor ei învineţite şi în privirea ochilor săi rămaşi deschişi era o duioşie extatică; femeia care fusese nebună din iubire părea să fi murit fericiţă: poate că în acea scurtă clipă a sfîrşitului, cuprinzătoare de veşnicii, i se arătase aevea mîndrul cavaler-gard, în fiinţa căruia se răsfrîngeau întrunite strălucirile a două cununi împărăteşti. Seara însoţeam pînă la graniţă pe un gentleman ras şi cu barbeţi scurţi, în ţinută elegantă de călătorie - un străin. Stăm în vagonul restaurant la o masă, faţă în faţă, şi nu găseam să ne spunem unul altuia nimic. Noaptea pogorîse repede. Şi mi-am adus aminte de acela care încetase să mai fie, de omul ce-mi păruse un prieten de cînd lumea şi adesea chiar un alt eu-însumi, de Pantazi, cînd m-a întrebat ce s-ar putea să bem. 125 NOTE Textul de faţă îl reproduce pe acela din volumul publicat sub exigentul control al autorului în Editura „Cartea Românească", Bucureşti, 1929. Istoricul literar Perpessicius a avut la îndemînă un exemplar cu corecturi auctoriale, în privinţa căiuia nu a precizat dacă îi aparţinea sau nu. Oricum, acest exemplar nu ne-a stat la îndemînă şi nouă, totuşi am ţinut seama de intervenţiile ultime ale lui Mateiu I. Caragiale, după cum am urmărit cu aceeaşi atenţie textul din Gîndirea, întrucît acolo nu se aflau unele greşeli de tipar ce au scăpat în volum şi mai apoi chiar corecturii pe volum (de ex. - dezvoltată - deşănţată). în revista Gîndirea, Craii de Curtea-Veche au apărut în următoarea succesiune: - Întîmpinarea Crailor, an. VI, nr. 2, martie 1926; - Cele trei hagialîcuri, an. VI, nr. 3, aprilie 1926; - Spovedanii, an. VI, nr. 4 - 5, mai - iunie 1926; - Spovedanii (urmare), an. VI, nr. 6-8, iulie - septembrie 1926; - Asfinţitul Cfailor, an. VII, nr. 9, septembrie 1927; - Asfinţitul Crailor (urmare), an. VIII, nr. 10, octombrie 1928. Tot Perpessicius a dat publicităţii o notiţă a autorului, în limba franceză, în care acesta consemna etapele elaborării cărţii sale. Iată textul, în traducere: „1910 - conceput în chip nebulos. I- a parte -1916,1918,1919 - scris în întregime dintr-un condei, apoi remaniat în detalii. II- a parte - 1918 - anumite pasaje, ca intrarea lui Paşadia şi a lui Pirgu în restaurant. 1920 - călătoria pe glob a lui Pantazi 1921 - călătoria în trecut a lui Paşadia (pe masa restaurantului, la tripou, în sala de şedinţe a judecătoriei de pace, de culoare verde...) III- a parte - 1922 - în timpul celei mai teribile crize din viaţa mea, în vară (iulie), lucrez la spovedania lui Pantazi. 24 XII 24 - terminată spovedania lui Pantazi 4 VIII 26 - idem idem Paşadia IV- a parte - 1927 - înainte de I. IX. I-a tranşă din Craii de Curtea-Veche - 1928 - 22, 23, 27, 28IV-1, 16, 17, V-17 U. 126 IY-a parte finalul (cu anticipaţie): 21, 22, 23, 24 VI, 8, 10, 16, 17, 26 VII - 26, 27, 29, 30, 31 VIII, -1X încheiat întreaga partea a IV-a. Reluat manuscrisul la 8. X. şi remaniat 12, 13 X. Copia definitivă 16 - 24, 26 - 27, X - I, 3, 5, 7 X - 2 - 4, 6 - 8 XI (inclusiv)/' Notiţa reprezenta o însumare a datelor aflătoare în Agende, atît din cele care au fost copiate de Perpessicius, cît, cu probabilitate, şi din altele mai vechi, distruse de autor sau din alte însemnări asemănătoare. Oricum, datorăm spiritului de ordine şi înclinaţiei către metodă a scriitorului împrejurarea de a avea la îndemînă o dare de seamă exactă a timpului în care a fost creat romanul. în notele sale din Agende, prima însemnare despre Craii de Curtea-Veche apare în anul 1924, pe data de 15 mai, cînd consemnează o lectură, acasă la el, din naraţiune, avînd ca invitaţi şi auditori pe Cezar Petrescu şi Adrian Maniu (după ce, mai înainte, luase masa, la Capşa, cu cel de al doilea). A doua zi, înapoind reprezentantului Editurii „Cartea Românească", Simionescu-Ramni-ceanu, un set de corecturi la Remember, îi înmînează şi manuscrisul Crailor... Acest demers a rămas fără rezultat, însă. Fie că a primit un rezultat negativ, fie că editura, printr-un reprezentant al ei a adus obiecţii de oarecare importanţă, fapt este că scriitorul a reluat lucrul la carte, fiindcă la 24 decembrie 1924 notează în Agendă a fi încheiat spovedania lui Pantazi. Pe data de 2 martie 1926 notează în acelaşi loc: „Cezar Petrescu la mine pentru manuscris (I-a parte a romanului). Fixăm la 5 000 lei preţul total, plătibil în părţi. Dau prima parte". Şi chiar la întîi aprilie 1926 notează apariţia, în numărul 2 al Gîndirii a primei părţi din Craii de Curtea-Veche. La 14 aprilie, primeşte de la Cezar Petrescu corecturile la cea de a doua parte din roman şi 3 000 de lei; la 9 mai, Mateiu notează apariţia numărului 3 din Gîndirea, cuprinzînd a doua parte din roman, iar la 30 ale aceleiaşi luni primeşte corecturile la cea de a treia parte, pe care le înapoiază cu promptitudine la 1 iunie. La 8 iulie se pune în vînzare revista cu cea de a treia parte din Craii..., iar la 28 iulie autorul mai transmite redacţiei 13 pagini de manuscris, efectuînd apoi corecturi la 3 august. Aşa încît la 4 august consemnează: „Craii de Curtea-Veche. Terminat ultima tranşă a celei de a treia părţi (spovedania lui Paşadia)". Primeşte încă 2 000 de lei de la Gîndirea, căreia îi trimite corecturi şi ultimele pagini din partea a treia a romanului. (Pe întîi septembrie notează în Agendă că reîncepe să ia ceai şi cafea — semn că lucra intens şi, în ciuda „noului mecanism" pe care şi-l impusese, trebuise să se plece unor cerinţe imperioase ale organismului). La 20 noiembrie apare Gîndirea, an. VI, nr. 6 - 8, cu sfîrşitul părţii a treia din Craii de Curtea-Veche- după însemnarea din carnete. De-abia la 2 septembrie 1927 notează că Gîndirea trimisese după întîia tranşă din partea a patra şi ultima din Craii... La 3 aprilie 1928 precizează: „încep să lucrez la Craii de Curtea-Veche“, pe cînd la 22 aprilie, că „reîncepe" să lucreze, şi, într-adevăr, lucrul continuă pe 23, pe 27 face o preumblare prin Grădina botanică, apoi lucrează la Craii..., cărora le dedică şi zilele următoare 28 - 30 aprilie şi 1, 6 mai. La 16 mai 1928 ia parte la audiţia muzicală la d-na Poenaru, apoi lucrează la Craii... încît a doua zi poate expedia o carte poştală la Gîndirea, pentru ca redacţia să trimită după manuscris. Dar chiar în acea zi lucrează mai departe. La 26 mai, încredinţează manuscrisul doctorului (Vintilă) Ciocîlteu, pentru revistă. Se dedică în conti- 127 nuare scrisului la roman, la 17 şi la 21 mai, în acea zi notînd că scrie cu anticipaţie întreaga parte a patra. La 24 mai 1928 consemnează că a terminat finalul Crailor de Curtea-Veche, nemairămînîndu-i decît să intercaleze cîteva pagini. în vederea acestei operaţiuni, poate, lucrează din nou la 8 şi 9 iulie, apoi la 26 ale aceleiaşi luni, pentru ca, la puţine zile după ce-şi înălţase stindardul verde şi galben la Sionu, să-şi reia munca între 25-29 august. Rezultatul: la 30 august îi transmite lui Al. Bădăuţă 18 pagini de manuscris. în aceeaşi zi scrie mai departe, încît la 31 august mai are gata pentru Gîndirea încă 6 pagini! Lâ Fundulea, la 1 septembrie 1928 notează triumfător în Agendă: „Către 12 şi jumătate noaptea termin Craii de Curtea-Vecbe“ - şi trimite restul de pagini Gîndirii. Desigur, lucrurile nu se încheie cu atîta: la 8 septembrie, plin de scrupule, retrage din tipografie ultimul lot de pagini încredinţate tiparului, spre a le supune unei munci de epurare. La 12 septembrie are, în fine, gata, copia definitivă a ultimei părţi din lucrare, însă reîncepe numaidecît, tot la Sionu, lucrul pe manuscris. O zi mai tîrziu trimite din nou la tipografie, cu pasaje rectificate, textul ultimei părţi. Acum începe să copieze de mînă, într-un caiet separat, întregul manuscris, pentru o eventuală apariţie în volum, semn că nu intenţiona să se folosească în acest scop de textul tipărit din Gîndirea, cu toate că acesta văzuse lumina tiparului sub atenta sa îngrijire. Copiază deci zilnic, între 16 septembrie şi 7 octombrie, pînă ajunge în punctul în care nu mai are text - căci restul manuscrisului se afla în tipografie. Cum însă la 1 noiembrie 1928 apare Gîndirea (an. VIII, nr. 10) cu „ultima parte a ultimei părţi“ din Craii de Curtea-Veche, a doua zi chiar îşi continuă munca de transcriere, cu mici modificări, termirund această operaţie la 8 noiembrie. Predă, pe 13 noiembrie 1928, manuscrisul, aceleiaşi edituri - „Cartea Românească* - la care mai încercase cu patru ani înainte, iar la 1 decembrie primeşte răspunsul primirii unanime, de către comitetul de lectură al casei editoare. în răstimp, i se făcuse o propunere de editare, de către Nichifor Crainic, pentru colecţia Gîndirea, însă la 19 ianuarie 1929, scriitorul acceptă condiţiile contractuale ale reputatei edituri bucureştene, pentru ca, la 29 ale aceleiaşi luni, să şi primească 86 de pagini de corecturi. Le înapoiază tocmai pe 4 februarie 1929, efectuînd altele între 7 — 8 şi 11 — 13 februarie, apoi mai dă un rînd de corecturi, al treilea, pe 27 ale lunii, o dată cu bunul de imprimare. Cartea a fost imprimată, prin urmare, foarte repede, căci o lună (şi o zi!) după ce dăduse bunul de tipar - exercitînd, între timp, oarecari presiuni auctoriale asupra editurii, ca aceasta să grăbească ritmul apariţiei - primeşte, pe papier-verge, primul exemplar, nebroşat, al cărţii, exemplarul de semnal. în fine, la 29 martie 1929, seara, cartea se pune în vînzare, la librăria „Cartea Românească*. Mateiu I. Caragiale mai notează în Agendă, la acea zi: „44 ani şi 4 zile*: vîrsta sa în acel moment de izbăvire autoricească. A doua zi asistă, la catedrala Sfîntul Iosif, la Messa de încoronare, a tui Mozart. O perioadă încordată din viaţa sa luase astfel sfîrşit. La 30 aprile 1929 primeşte cele 20 de exemplare de autor, iar a doua zi notează în Agendă, fără nici un comentariu, apariţia în Ultima oră a paginii omagiale dedicată lui, cu cinci articole. La 10 octombrie nota cu satisfacţie că se vînduseră 1400 de exemplare din cartea sa, fără să facă vreo referinţă, care ar fi fost bine venită, la tirajul general. Dificultăţi materiale îl determină apoi să 128 întocmească un act de cesiune pentru 4 000 de lei din drepturile de autor la Craii de Curtea-Veche, pentru ca la 9 aprile 1930, după o serie de tergiversări, să încaseze premiul Societăţii Scriitorilor, asociaţie din care îşi dă demisia chiar de a doua zi, act fără urmări, probabil în urma respingerii sale. Presupunem că Editura „Cartea Românească" a mai scos un tiraj din Craii de Curtea-Veche, fără să anunţe o ediţie nouă şi după ce distrusese matriţele vechi, deoarece în Agendă notează la 2 noiembrie 1930: „ Cartea Românească. Corecturi Craii de Curtea-Vechef - aceasta, în afara cazului că în transcrierea, altfel atît de atentă a lui Perpessicius, nu s-a strecurat o eroare. In Jurnal, cartea este menţionată pe larg, cu instructive referiri, la data de 3 noiembrie 1928 (Sionu). Aici vorbeşte despre munca dură 'şi obositoarea obsesie impuse de carte-, de pe urma cărora însă nu simte nici un resentiment, pentru că romanul este, cu spusele sale, magnific. Şi aici se referă la anul 1910, ca an de primă concepţie a Crailor... cu specificarea că tema i s-a limpezit încetul cu încetul şi s-a cristalizat pînă la întîi septembrie 1928, cînd către orele trei şi jumătate, terminase penultima tranşă a cărţii - sfîrşitul fiind gata mai dinainte. Cum mărturiseşte în Jurnal, pentru nimic în lume nu s-ar angaja să scrie o bucată literară, fără a avea asigurat, cuvînt cu cuvînt, sfîrşitul. Această însemnare poate fi tălmăcită însă în două feluri, fie ca o declaraţie de principii, care s-ar verifica prin aceea că atît în Remember, cît şi în Craii de Curtea-Veche, planul circular al naraţiunii poate fi cu uşurinţă reconstituit, fie şi prin repetiţia finala a 'motivului deschizător - visul, respectiv valsul trist - sau ca o reacţie firească la lunga gestaţie a romanului, care atunci s-ar datora tocmai lipsei unei atari măsuri de prevedere, a unui plan amănunţit. Ştim, tot astfel, că în prima sa concepţie, românul avea alte personaje şi o altă acţiune, dar nu putem discerne, neavînd datele necesare, dacă prima concepţie de care ne vorbeşte, aceea din anul 1910, priveşte Craii de Curtea-Veche în forma ce s-a cristalizat mai apoi prin romanul ce ne este cunoscut, ori rămînea datoare acelor ciorne care ne-au rămas, privitoare în fapt la un cu totul alt roman, cel în care vine vorba de „arborele Măgurenesc", Mihnea, Ana eţc. în Jurnal, Mateiu spune numai atît despre munca sa de creaţie: Această lucrare a rămas în chip deznădăjduitor, foarte mult timp pe şantier, adesea întreruptă, niciodată abandonată. Spovedania lui Pantazi m-a chinuit mult, sfîrşitul ei mi-a cerut cea mai mare sforţare şi nu s-a înfăţişat decît foarte penibil, într-un tîrziu. Pentru â fi însăilate, ultimele trei părţi mi-au cerut nouă ani de muncă. Oricare vor fi satisfacţiile pe care această lucrare mi le va da în continuare, există una singură, pe care o am şi pe care o voi preţui întotdeauna, înaintea oricărei alteia: aceea a dificultăţii învinse. Am auzit şi citit că, odată realizată, o operă încetează a mai plăcea autorului ei. La mine e dimpotrivă". Despre succesul cărţii scrie în Jurnal sub data de 30 noiembrie 1931, din Bucureşti: „Predau manuscrisul Crailor de Curtea-Veche Editurii Cartea Românească la 13 noiembrie 1928, la 27 ale aceleiaşi luni comitetul de lectură o aprobă; semnez un contract avantajos cu numita editură la 19 ianuarie 1929 şi volumul este pus în vînzare la 28 martie 1929. • Succesul moral mi-a depăşit aşteptările, nu-mi amintesc vreunul în România atît de strălucit. Am tras din asta, după obiceiul meu, oarecare amărăciune, cum în amărăciune aflu întotdeauna o voluptate. Cît despre beneficiile materiale, 129 mai bine să nu vorbim. Am încasat, pînă în prezent, patruzeci şi şapte de mii de lei, în care se cuprind cele cinci pe care mi le plătise revista (Gîndirea -n. «.) şi altele douăzeci, la cît s-a ridicat un premiu literar pe care mi l-a decernat Societatea scriitorilor, în 1930“. în legătură cu acest succes moral, care a fost cu siguranţă şi unul monden, pune, indirect, Mateiu, în Jurnal, decorarea sa cu „Legiunea de Onoare11, obţinută la insistenţele fidelului său admirator şi prieten, profesorul Francis Lebrun. Decoraţia se acorda cu mai puţină zgîrcenie în străinătate, fiind şi un instrument de propagandă al culturii, dar şi al politicii franceze, însă erau firesc preferate personalităţile marcante. Cum scrie Mateiu în Jurnal (Buc. 30 nov. 1931), a apreciat această distincţie cu atît mai mult cu cît fusese cu totul nesperată - o obţinuse ca simplu particular, şi nu la recomandarea autorităţilor, ca om de litere, a cărui reputaţie tocmai se consolidase prin apariţia Crailor de Curtea-Veche. E drept că i se acordase în gradul cel mai mic, de unde şi butada sa că tocmai aşa o apreciază mai mult, dar calitatea cea mai arzătoare a fost aceea că venea după ce timp de cincisprezece ani, scriitorul, atît de avid de decoraţii, nu mai primise nici una. Altfel, ca decoraţie republicană, tîrzie, nepatronată de nici o casă domnitoare şi purtată mai cu seamă de burghezi, noua distincţie de sorginte napoleoniană era departe de a avea farmecul vreunei „Lîni de auri... Locuţiunea de „Crai de CUrtea-Veche“ i-a putut fi furnizată lui Mateiu I. Caragiale de mai multe surse, dintre care cea mai veche a servit şi celorlalte, şi anume Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţerei Muntenesci şi Moldovei de Dionisie Fotino, în traducerea poetului George Sion - părintele soţiei lui Mateiu (Bucuresci, 1859, tom. II, p. 205-206). Iată pasajul, care povesteşte un episod tragic din istoria Bucureştilor, din anul 1801, după cea de a treia domnie a lui Mihai-Vodă Şuţu. Atunci, de teama cotropirii oraşului de către pasvangii, la 15 mai, boierii şi alte notabilităţi ale capitalei s-au retras în Transilvania - peste 70 000 de suflete, afirmă Dionisie Fotino (cu oarecare exagerare, în cazul în care poate întregul oraş nu avea atîta populaţie), au închis casele şi, în hohote de plîns, şi-au părăsit căminele luînd drumul pribegiei, într-un moment politic foarte încordat, în care însăşi Poarta controla cu greu situaţia la Dunăre, avînd a face faţă unor răscoale şi dizidenţe virulente, Bucureştii au rămas practic fără nici o autoritate legală. Episodul poartă titlul: Epoca desperaţilor: , „Fugind guvernul, precum s-a zis, a rămas oraşul Bucureşti pustiu şi fără nici un feliu de rînduială. Atunci au încept a domni oamenii desperaţi şi fără căpătîi, care se numesc în limba poporului Crai. Aceştia, intrînd în Curtea Domnească, pe cînd şi Bimbaşa Sava lipsea, o jefuiră de toate, fără a lăsa nici măcar praful prin case. Găsind acolo semnele Domniei, adecă tuiurile şi stindardele, se preumblau cu ele pe toate uliţele oraşului. Iar căpitanul lor numit Melamos, de viţă arnăut şi de profesiune boccegiu, se preumbla cu cuca domnească pe cap. Aceştia, sfărîmînd uşile cîrciumilor şi ale pivniţelor, intrau şi se dedau la orgiile cele mai scîrboase, fără nici o frică şi fără nici o măsură. Aceşti miserabili se preparau a da şi foc oraşului, pentru ca să‘însemneze memoria lor prin ruine. Din norocire, beşleagă Ibraim Bosniacul, carele se afla 130 la Cotroceni cu cîţiva ostaşi, simţind lucrul acesta, veni în oraş şi începu a spînzura şi a pedepsi pe ticăloşi, încît se făcură mai toţi nevăzuţi. în lipsă de boeri, el a făcut spătariu pe un Guliano, boeriu mic însă desfrînat şi crai, iar agă pe un sărac, polcovnicelul Ioniţă, om onest şi inteligent. După aceea a adus măcelari şi brutari, şi a mai adunat ceva din oamenii fugiţi ce erau pe aproape, restatornicind buna orînduială în oraş“. Scurtă vreme apoi, turcii numesc un nou voevod pe care-1 mazilesc însă numai după trei luni. Ulterior, cutremurul din 14 octombrie 1802 a dărîmat şi ultimele ziduri ale Curţii-Vechi care rîiai rămăseseră în picioare şi nu s-a mai procedat la nici o reparaţie. O altă sursă pe care, de asemenea, Mateiu Caragiale a cunoscut-o cu siguranţă este cartea lui Ionescu-Gion, Istoria Bucureştilor (p. 125). Iată pasajul: „Războiul ruso-turc dintre anii 1769-1774 dede bătrînei Curţi domneşti lovitura de graţie. Nimeni nu o mai locui; prin beciurile de jos şi prin vechile odăi ale seimenilor, prin pimniţe şi chiar prin odăile de sus se strîngeau toate lepădăturile Bucureştilor şi toţi grecoteii vîntură lume, care se aciolaseră aici şi făcuseră din glorioasa clădire a vechilor domni un fel de adevărată Cour des Miracles. De atunci, locuţiunea bucureşteană de «Crai de Curtea-Veche», ştrengari şi hoţomani cari, devenind primejdioşi oraşului, fură risipiţi şi omorîţi de un paşă turc, chemat de la Cotroceni într-ajutor de neguţătorii înspăimîntaţi de pungăşiile şi de tîlhăriile Crailor de Curtea-Veche''. De menţionat că, în afară de Craii de Curtea-Veche mai sînt menţionaţi şi nişte Crai de Curtea-Arsă, bîntuind prin beciurile Curţii de la Mihai-Vodă, încă mai numeroşi decît precedenţii. De unde stihul: „Pe la Curtea Veche/Ne trăgeau cîinii de-o ureche/Pe la Curtea Nouă/Ne trăgeau cîinii de amîndouă“. Termenul de „crai“ a circulat cu oarecare frecvenţă de-a lungul secolului trecut. Extragem, astfel, din Amintirile colonelului Lacusteanu (Edit. Fundaţiilor Regale, 1935), capitolul Revoluţia de la 1848: „- De ce nu au spînzurat craii la vreme...? “, p. 116; „Ajungînd la palat, era atîta crăime adunată încît nu am putut răzbi la Odobescu...", p. 127; „Am socotit că Odobescu au devenit stăpîn pe situaţie şi ţara este scăpată de crai, căci cunoşteam laşitatea lor!...“, p. 129-130; „... trebuie să predomineze voinţa mea, iar nu a crailor", p. 133; „... cum inducea în eroare Europa întreagă o mînă de crai des-nădăjduiţi, făcînd-o să crează că această răsculare a fost o adevărată manifestaţie a poporului român contra «tiraniei aristocratice»", p. 138; „-Ah, crailor,; zise (Odobescu, n.n.) vă voi învăţa eu acum", p. 148; „... să ţii minte că craii o să ne omoare", p. 153; „Oştirea... s-au revoltat, strigîndu-ne: «Dacă veţi da puşti crailor; aruncăm şi noi pe ale noastre!»“, p. 154; „După ce au ieşit din cazarmă mitropolitul, au luat craii tunurile şi le-au dus la palat" (unde se reconstituise guvernul revoluţionar n. «.), p. 155. Încît: „Ofiţerii se debandaseră şi fraternizau cu vagabonzii..." Referitor la sursa heliadescă, din articolul gen. Stoica, din ziarul Seara, pomenit de noi în studiul introductiv, vezi: Mircea Anghelescu: Glose mateine, în Actualitatea marilor creatori, Colocvii Transilvania, ediţia IX-a, 1985. Res- 131 pectiv: „în Le protectorat du Czar, broşură cu caracter polemic pe care Heliade o tipăreşte la Paris în 1850, el combate ideea de «rege» în tradiţia românească şi invocă în sprijin faptul că chiar cuvîntul în sine a avut întotdeauna o accepţie peiorativă: *Roi, dans l’idiome du pays, signifie coquin, sansculotte, mauvais sujet, scelerat» şi explică mai pe larg în nota de la sfîrşitul cărţii: «Les mots coquin, spadassin ou mauvais sujet, scelerat, n’existent pas dans la langue roumaine, et on remplace le premier par: roi de la vieille cowr (craîu de curtea vecchie), le second par un roi et demi, un roi sans bornes (un craîu şi jumătate, un craîu fără margini)...»“ (p. 18-19). Iar în Universul literar, nr. 39 şi 40, din 24 septembrie şi 1 octombrie 1890, edit.: Un craidon de Curtea Veche, de Gr. H. Grandea, începe astfel: „Era în vara anului 1844“. Nota finală: „Nainte de 1848, jiinduitorii bugetului şi amorului se numiau « cavaleri de Curtea Veche» “. Un alt izvor, în Vatra, 1,1894, la p. 62, G. Călinescu atribuie lui I. L. Caragiale această notă istorică, iar Şerban Cioculescu lui G. Coşbuc. Vezi şi Papazoglu, Istoria fundării oraşului Bucureşti, Buc., 1881, p. 123. Puţină onomastică: Oprea Paşadia (Paşadie, Paşadiia), bunicul lui Oncea, Radul şi Ştefu, vinde parte lui Miclea din Priscov. Ţ. R. voi. XXIII, (1630-1632) E. A. R.S.R., Buc., 1964. Pantazi din Pleşoi, martor la Cîrlogeni, ibid: Paşadia, străbunicul lui Badea spătarul, dăruieşte o ţigancă, 1630, (7138), ianuarie 20, Bucureşti: „Şi iarăşi să-i fie lui Preda spătar cu ţigan, anume Badea, cu tot sălaşul său, pentru că de asemenea fusese dăruit lui Badea spătar, cînd a fost tată, de străbunicul său PAŞADIA, şi cu o ţigancă, anume Rada.“ Despre Serghie de Leuchtenberg, vezi Ioan Hudiţă: „Franţa şi Cuza Vodă“, în Hrisovul, I, 1941, p. 292 şi urm.: „încă din 1862, Tillos, consulul francez din Bucureşti, informa guvernul ca domnitorul Cuza se orienta spre Rusia, pregă-tindu~şi abdicarea în favoarea principelui Sergiu de Leuchtenberg, prin tată nepot al lui Eugeniu de Beauharnais, iar după mamă nepot al ţarului Nicolae I.“ Al treilea fiu al ducelui Maximilian, Nicolaevici Romanovski, Serghie se născuse în anul 1849. Despre împrejurările morţii sale, vezi Resboiul din 20 şi 25 oct. 1877 - portret şi articol editorial. Idem în Spice, 1 nov. 1877, nr. 101, UOrient, I; 141, 21 oct./2 nov. 1877 şi Timpul, II, 245, 29 oct. 1877. SUB PECETEA TAINEI „Sphinx (iconol.) monstre fabuleux auquel Ies anciens donnaient ordinairement un visage de femme Dictionnaire de lafable De cînd am apucat a ne prelungi şederile afară din Bucureşti, el la Valea Rugului, eu la Sionu, el la crama unde a fost ucisă Siţa Gîrbu, eu la armanul unde a fost răpus Nicolache Schina1, adică de vreo doi ani, nu mi se mai întîmplase pînă săptămîna trecută să-l întîlnesc pe Teodor ***, veche cunoştinţă moştenită, conu Rache cum i se zicea îndeobşte. L-am găsit la „Cărui cu bere“, în partea din stînga a localului, singur la o masă, în fund. Sta cu ochii aproape închişi; pentru cine n-ar fi ştiut că la dînsul ăsta era semnul că atunci cugeta adînc, ar fi crezut că aţipise. înaintea lui se trezea, neîncepută, o halbă, alături de o carte proaspătă cu filele netăiete: cel din urmă roman detectiv franţuzesc. îi cerui, de cum luai loc lîngă dînsul, aşa cum mă poftise, părerea asupra scrierilor de acest soi, azi atît de răspîndite. îl ştiam hîrşit în meserie; îmbă-trînise în slujba poliţiei, fiind fost mîna dreaptă a cîtorva din marii prefecţi de odinioară, de fandoselile şi de ifosele cărora se molipsise oarecum. Deschise un ochi ca să-mi spuie: „nu le leg“. Şi, după un răstimp, desfăcînd pleoapele şi celuilalt: „le împrumut chiar". însemna din parte-i, pentru o tipăritură, cea mai grea ocară şi osîndă. Lega, mai scump sau mai ieftin, după cum îi preţuia cuprinsul, orice carte cumpăra şi nu o împrumuta nimănui, pentru nimic. Strînsese astfel, cam vreo două mii. în tovărăşia lor şi a samovarului, îşi petrecea, în sihăstria lui, la gura sobei, nopţile de iarnă. Trecurăm la altele, vorbirăm de greutăţile vieţii, de „criză", lucruri pe cari conu Rache le ştia doar din auzite. Bogat de la naştere, fusese totdeauna mai presus de nevoi; deopotrivă înstărită soţia lui, avut prin sine şi mai avut prin căsătorie unicul lor fiu, inginerul petrolist, iar pe nepoţică, singură de asemeni la părinţi, o mai aşteptau şi alte moşteniri. De altmintreli, cu toate că în timpul 1 N. 1821, ucis de banda lui Enachi Marcu la 8 oct. 1882 şi îngropat peste cinci zile, în comuna Stoeneştii - Eliza, unde îşi avea Marica M. Caragiale moşia. (n. ed.) 135 din urmă, conu Rache suferise pagube simţitoare, rămînînd cu mulţi bani încurcaţi sau necăpătuiţi, nu se plînse. Era altceva care îl costa. Dintre vechile legături de breaslă, de sindrofie, de petrecere, bărbaţi şi femei, cele ce mai supravieţuiseră se daseră aproape toate la fund, doborîte cari de beteşuguri cari de ruină. Singură Masinca Drîngeanu rămăsese tînără, frumoasă, chiabură; deşi cam de aceeaşi vîrstă cu dînsul, ar fi putut trece drept fiica lui. Prînzise în ajun la dînsa, se înfruptase din toate noutăţile, răscoliseră împreună prin atît de bogata tolbă de amintiri. Cunoşteam slăbiciunea ce de-o jumătate de veac conu Rache avea de divina ţaţă. Aducea, chiar cînd nu prea venea, vorba despre dînsa şi nu mai înceta cu laudele şi cu admirarea, la care ştia că mă întovărăşeam în totul. Pornise dar să-mi spuie, fără să mă mai întrebe dacă n-o ştiam şi eu, cum şi era, isprava cea din urmă a ei, însurătoarea lui Vaier Mamunciu, cînd deodată se întreupse, apucîndu-mă de braţ. - Vezi, îmi zise, cu oarecare taină, femeia care a intrat acum, cu un pachet, şi vine spre noi? Femeia se oprise la a doua masă de la a noastră, şi se aşezase, după ce răspunsese la ploconeala lui conu Rache. —O vezi, îmi mai şopti el, în vreme ce chelnerul luînd de la dînsa comanda, o ascundea de noi: să te uiţi,la ea bine. Timp de peste un sfert de ceas, nu făcui altceva; nu cred să mai fi privit vreodată cu atîta stăruinţă şi mai cercetător 6 femeie, ceea ce-mi fu cu putinţă fără să mă sfiesc, dînsa fiind ocupată numai de ceea ce avea în pahar şi pe taler. Dar cu cît o priveam mai mult, vedeam la ea mai puţin. între două vîrste, nici bătrină nici tînără, nici frumoasă nici urîtă, nici înalta nici sctindă, nici grasă nici slabă, la trăsuri potrivită şi fără vreun semn anume, nu chiar la modă şi nu demodată, nu avea nimic, dar nimic deosebit. Aş fi urmat să o privesc totuşi dacă femeia ar fi zăbovit, îndată însă ce işi isprăvi ultima bucată de crenvirşt şi sorbi fundul halbei plăti, îşi luă pachetul şi plecă înclinînd spre noi uşor, fără a zîmbi, capul. . - Ei, ai văzut-o? mă întrebă conu Rache care pînă atunci nu mai rostise nici un cuvînt. Asta e văduva lui Gogu Nicolau. Gogu Nicolau?... Scotocii prin toate fundurile de sertare ale ţinerii mele de minte, fără a găsi nimic legat de acest nume. Cu aht mai puţin făcea el să se înfiripe cît de aburit măcar, de şters, vreun chip... Gogu Nicolau... - Cît a stat dînsa, alături, parcă l-am văzut, în came şi oase, şi pe el'.- la masa aia chiar se aşezau cînd veneau împreună - da, parcă l-am văzut aşa cum era: îndesat şi mărunt, cu gîtul scurt şi capul rotund lăsat pe ceafa, la faţă plin, cu nas şi ochi mici, cu mustăcioara cînepie, tunsă... 136 Cîţiva ani, cucoana Lina, aşa o cheamă pe văduvă, a purtat o broşă cu fotografia lui, dar nu pe smalţ; de hîrtie, cu sticlă deasupra. Din ce în ce chipul a ieşit, pînă nu s-a mai deosebit deloc. Aşa s-a întîmplat şi cu amintirea lui. Afară de nevastă-sa şi de mine, poate nu mai e nimeni care să i-o păstreze. Gogu Nicolau era şef de birou, la finanţe, la contabilitate. împlinise în 98 treizeci şi nouă de ani şi era însurat, fără copii, cu femeia ce fu adineaori aici; mai tînără decît el cu vreo zece. Deşi nepotriviţi la fire: ea liniştită, tăcută, rece, el dezgheţat, vorbăreţ, prietenos, sau poate tocmai de aceea, se înţelegeau şi trăiau bine împreună. Aveau şi cu ce: el, în afară de leafa, cotoare de treizeci de mii de lei, ea o pereche de case în Sfinţii Apostoli, case gemene, sistem vagon, una în faţa celeilalte, amîndouă cu totul la fel, în afară de un singur lucru: curtea celei din stînga, pe care o locuiau proprietarii îmbuca fundul celei din dreapta, închiriată unui becher bătrîn pe o mie două sute de lei. Poate ce-1 făcuse pe Gogu Nicolau să se însoare cu Elena Zaharescu, fuseseră acele case, la cari cred că, în felul pisicesc, ţinea mai mult decît la stăpîna lor, le da tot soiul de îngrijiri, nu se ducea nici nu se întorcea fără să se oprească să le mai arunce o privire. în afară de ceasurile de slujbă - era un harnic şi priceput, slujbaş - nu se mişca de acasă, unde găsea totdeauna ceva de meremetisit, de văpsit, de şters, de lustruit. Duminica şi sărbătorile venea la bererie cu nevastă-sa, căreia îi plăceau crenvirştii şi berea, iar seara nu ieşea, se culca devreme; vara numai, cînd mînca în grădiniţa ce-şi făcuse în fundul de curte rupt de la chiriaş, îi plăcea să întîrzie cu ţigara şi cu un păhărel de poşircă, la lumina chioară a unui felinar de masă, în mirosul coteţelor şi privăţilor de la vecini. Şi tot vara, potrivindu-se obşteştei dobitocii bucureşte-ne de a se lipsi fiecare de rostul şi binele de acasă pentru a merge să se strîmtoreze, să mucegăiască ori să degere pe scump la vreo sălbăticie de munte sau de băi, Gogu Nicolau mergea să-şi petreacă luna de odihnă la Buşteni. La Buşteni dar, în cea din urmă duminică a lui iunie din 98, a plecat dimineaţa cu trenul de plăcere să ia o odaie cu chirie la un ţăran. A găsit ce-i trebuia şi a dat patruzeci de lei arvună. A luat masa la birt „la Bucegi“ unde s-a întîlnit cu Lică Ştefane seu, şef de birou la domenii, prieten de cînd erau amîndoi copişti şi Domeniile erau în aripa dreaptă a clădirii finanţelor. S-au mai plimbat, s-au mai cinstit pînă la trenul de seară în care s-au suit împreună ca să se întoarcă la Bucureşti. La Cîmpina, Gogu Nicolau a cumpărat două ciorchine de cireşi legate pe beţişoare ca să le ducă acasă. Cînd au ajuns în Gara de Nord, pe înnoptate, au ieşit prin gangul din stînga, ca să ia, în dosul gării, tramvaiul roşu, de Luther, 12, să-i lase la Casa de Depuneri, de unde să meargă, tot împreună, pe jos, pînă acasă; erau aproape vecini: Lică sta în 137 Apolodor. Cînd au ajuns la poartă, Gogu s-a răzgîndit şi s-a despărţit de tovarăşul de drum, zicînd că are de lăsat undeva o vorbă; pe urmă avea să ia tramvaiul albastru, 10, la Matache Măcelaru şi să-i iasă poate lui Lică înainte; tramvaiul albastru trecea mult mai des decît cel roşu. Nu s-a întîmplat însă aşa şi Lică s-a întors singur. Acasă, cucoana Lina l-a aşteptat pe Gogu cu ciorba de dovlecei pe maşină pînă tîrziu, dar Gogu n-a venit ..... şi .....n-a mai venit niciodată ...... şi nu s-a mai aflat despre el nimic ... Dintre tainele ce am întîlnit în cei patruzeci şi doi de ani de meserie, şi sunt multe, e netăgăduit cea mai desăvîrşită, cea mai adîncă. Ce a fost acea vorbă pe care a ţinut să o lase, cui şi unde? Toate întrebările ce s-au pus au rămas fără răspuns, toate presupunerile, neîndreptăţite, toate cercetările, sterpe. O felie de oraş am luat-o sub plasă, am împănat-o cu agenţi, am puricat casă cu casă, din pod pînă în pivniţă, am descusut pe toată lumea de la mic la mare, am surchidit mişuna bărbătească şi femeiască a hanurilor, cîrciumilor şi cafenelelor din apropierea gării, doar o răsufla ceva. Dar nimic. în cărţi de alde astea - şi-mi arătă pe cea de pe masă — un sîmbure de cireaşă e de-ajuns pentru fratele detectiv ca să descurce toată treaba, în realitate nu e însă aşa. Am încercat fără folos tot ce mi-a trecut prin minte; cel dintîi, la noi, am întrebuinţat cîini în poliţie, am dat celor mai buni copoi ai prietenilor mei vînători să miroasă o rufă purtată de cel pierit ca să-i ia urma, am fost pînă şi la vestita ghicitoare de la Cotroceni. Ei bine, mi-a spus că-1 vede cu un alt Bărbat oacheş, merg îqapreună pînă la poartă. Apoi cărţile se închideau; aşa cum a fost: de cînd, în poarta gării, Gogu Nicolau s-a despărţit de tovarăşul său de drum, parcă l-a înghiţit pămîntul sau s-a înălţat la cer. Şi, la taina aceasta, se adăogase .pentru mine, mai aţîţătoare alta, aceea a nepăsării nevestei lui. Nenorocirea care a lovit-o — dacă pentru dînsa a însemnat nenorocire - a întîmpinat-o cu o seninătate aproape dispreţuitoare,'mergînd pînă la nesimţire sau... ştiu eu ce să mai zic? - tulburată nu s-a arătat o singură clipă, o lacrimă, un suspin cît de uşor, un cît de slab semn de părere de rău măcar n-a surprins la dînsa nimeni, port cernit n-a îmbrăcat niciodată, viaţa ei n-a suferit nici o schimbare: în duminica următoare aceleia în care soţul ei s-a dus şi n-a mai venit, am văzut-o cu ochii mei, tot la masa de colo, singură, luîndu-şi liniştită crenvirştii şi berea, aşa cum ai văzut-o şi tu astăzi, pe cînd eu viaţa mi-o întorsesem pe dos, nu mai ştiam nici de casă, nici de masă, nici de odihnă, străduindu-mă să-l scot din pămînt, din iarbă verde pe Gogu Nicolau şi asta nu fără jertfe, de sănătate chiar; de vedeam doi vorbind mai pe şoptite bănuiam că e despre Gogu Nicolau şi numele i-1 auzeam fluturîndu-mi la urechi, noaptea mi se părea că-1 zăresc trecînd în tramvai, ori în trăsură, ori 138 pe jos, furişîndu-se pe lingă ziduri sau uluci, în jacheţica lui cu poale scurte şi cu umbletul lui pripit, noaptea îl visam şi ştii ce alandala sunt visele şi cîtă zăpăceală aduc acelora cari, ca mine, cred în ele. Slăbisem, eram neliniştit, aveam tresăreli, nu puteam să ascult cu luare-aminte nimic dacă nu era despre Gogu Nicolau, cînd aveam de spus ceva, o încurcam, nu găseam cuvintele, mă făcusem posac, ursuz, lucru care fireşte a fost băgat de seamă de toată lumea, deci şi de prefect. „Ce e cu tine Rache“, m-a întrebat în felul său glumeţ, într-o zi, „mai lasă-te de Masinca, nu vezi în ce hal ai ajuns? Ori ţii să-ţi facem o coroană şi să-i punem pe panglică; «Neuitatului nostru coleg. Funcţionarii Prefecturii Poliţiei Capitalei»". I-am răspuns foarte serios: „Nu e Masinca, excelenţă, e Gogu Nicolau". L-âm văzut atunci că se încruntă. „Ce Gogu Nicolau, cum Gogu Nicolau... ai înnebunit Rache? vino-ţi în fire!" L-am lămurit din fir pînă în aţa. S-a înseninat, a zîmbit. „De ce nu mi-ai spus din capul locului, «mazetă», că nu ţi-ai mai fi dat atîta caznă! Din moment ce s-a constatat că nu se dase la fund pentru că ar fi săvîrşit ceva necinstit - bani nu mînuia şi la hîrtiile ce avea de lucrat era înlăturată putinţa de măsluire -mai făcea să-şi bată cineva capul? A pierit - pace bună!" Şi dînd cu dispreţ din umeri: „Un şef de birou! Tu nu ştiai" - şi într-adevăr, nu ştiam încă pînă atunci - „că, în ţările din apus, pier, în felul acesta, fără urmă în fiecare an, mii şi mii? Sunt unii cari, sub imboldul aceleiaşi porniri ca la unele dobitoace, fug de la casa lor, departe, şi se ascund cînd simt că li se apropie sfîrşitul". îmi porunci să curm cercetările şi pînă în cîteva zile să fiu gata de plecare. Aveam, şi în anul acela, să însoţesc pe Vodă în călătorie în străinătate. Au trecut de atunci atîţia mari de ani, treizeci şi doi. Estimp curiozitatea de a şti ce a fost cu Gogu Nicolau s-a stins. Să aflu, cred că nu m-ar mai interesa. Dar e alta care mi-a rămas, tot vie, şi-mi va rămîne totdeauna: dacă femeia cu crenvirştii şi cu berea, nu ştie ea ceva? Conu Rache închise iar ochii. 139 „Sur Ies miseres physiologiques le secret ne sera pas toujours garde." Alfred Dumaine - A început să-mi placă să povestesc, murmură ca pentru dînsul numai. Semn de bătrîneţe. Ar fi fost, la vîrsta lui, mergea pe şaptezeci şi şapte de ani, al doilea după albeaţa strălucitoare a părului tuns scurt şi a lungilor mustăţi. încolo, voinic şi verde. Iar vioiciunea limpede a privirii îi întinerea şi mai mult faţa de om sănătos şi trăit bine, trandafirie şi netedă, precum îi fusese întreaga viaţă. - în ce priveşte bătrîneţea, glumii, s-ar cădea să cunoaştem şi părerea cucoanei Masinca. - Vezi, aşa se scrie istoria. Alţii; atîţia, mulţi, au fost cu folosul, eu cu ponosul. Află că între Masinca şi mine n-a fost nimic şi numai Dumnezeu ştie cît am dorit; am întrebuinţat toate mijloacele ca să ajung la aceea ce îmi părea ţelul cel mai mare al vieţii mele, cel din urmă, însă în zadar. I-am cerut mîna, e de atunci aproape o jumătate de veac, era după despărţenia ei de bărbatul dinţii, de Caegiu. „Rache dragă", mi-a spus, „ţin prea mult la tine ca să ţi-o dau, ar fi păcat zău, mi-e milă să te las şi pe tine pe drumuri şi cu inima zdrobită. Poate să-ţi dau altceva, altădată..." Şi n-a fost niciodată. De aceea am şi rămas prieteni, că tu ştii: de la prietenie seîntîmplă să se treacă la dragoste, dar după dragoste prietenie nu mai poate fi. Şi fără a-şi stăpîni un suspin: dacă n-a fost să fie! Luă halba s-o ducă la gură. -Las-o, coane Rache, să-ţi aducă alta, asta e trezită. - Cum sunt şi eu şi amintirile mele. - Ei, aşa cum sunt, să vrei dumneata să le scrii! - Sunt prea multe; n-aş mai avea vreme. Cîte cărţi ar trebui ca să le încapă pe toate: s-au adunat atîtea în atîţia mari de ani! Multe şi de tot soiul, frumoase şi urîte, vesele şi triste, măreţe şi josnice, pipărate, scîrboase, groaznice... zguduitoare... - Ca aceea de la venirea împăratului Alexandru al doilea în Bucureşti, cînd vi s-a pus în vedere că, dacă se întîmplă ceva, răspundeţi cu capul? 140 - Ţi-a spus-o Daniel Zorilă; da, eram comisari amîndoi, cei mai levenţi şi mai tineri, ne dase raionul palatului. Bietul Zorilă! cum am fost tovarăşi de viaţă, s-ar fi putut să fim şi de moarte. A fost mare hop de trecut atunci, ce dîrdîieli pe noi, ce sudori, om pomeni-o! Dar, e alfa întîmplarea la care m-am gîndit cînd am zis: zguduitoare. - Ştii tu, mă întrebă, după un răstimp de tăcere, la colţ unde se taie Calea Moşilor cu bulevardul, pe dreapta, cum mergi spre Pache, e o circiumă. - îi zicea: la Niţă. - O circiumă veche... - Mai veche decît mine, în tot cazul, o ştiu de patruzeci de ani, acum vreo douăzeci, întîmplător, i-am fost de cîteva ori chiar muşteriu. - Cîrciuma asta are pe bulevard o curticică prin care se intră într-o săliţă. -... din care dai într-o odăiţă... -... cu o masă, scaune şi o canapea de muşama. -... şontoroagă, desfundată, scofflcită care are şi ea amintirile ei. - Are, apăsă grav conu Rache. Şi, în dosul circiumei e un loc viran... -... îngust, cu două feţe, una pe bulevard, alta pe Calea Moşilor, uneori cu uluci, alteori fără şi întotdeauna plin de hîrtii, de gunoaie, de mortăciuni. - îl ştii va să zică? - Dar cum nu, păcatele mele, coane Rache, numai în aceşti şapte ani din urmă de cîte ori am fost osîndit să-l văd; nu răspunde pe Calea Moşilor în faţa casei unde pînă primăvara asta a fost percepţia noastră, a dumitale şi a mea? E, dacă nu mă înşel, al epitropiei armeneşti. - Păi, era mahala armenească acolo. - Am apucat-o. între cireşii înfloriţi, se afundau sub acoperişuri grele de ţiglă, vechi case cu pridvor, parcă pustii. Rar, la portiţe, ieşeau, sfioşi, copii fără sînge în obraz, cu ochi mari şi negri, sprîncenaţi şi trişti, să privească, aşa cum făceam şi eu, de la fereastra locuinţei mătuşei mele din capul străzii Vîntului, ameţitoarea mişcare de pe podul Tîrgului-de-Afară1. în faţa cîrciumii cu pricina, pe bulevard, era un fel de ruină care s-a dărîmat în urmă: hotelul Athena. - Aşa! Acum, încheie el, că,suntem în deplină cunoştinţă a locurilor, să păşim la cele petrecute. 1 „Pod fiindcă era pavat cu blăni groase de lemn; Tîrg de Afară fiindcă ducea din centrul oraşului la tîrgul de vite şi fîn, care se ţinea în afara oraşului (Calea Moşilor). Era cunoscută în vechime sub numele de Podul Tîrgului de Afară". Gr. Ionescu, Buc., 1938, p. 178-9. 141 Mi s-a dat, într-o vară, însărcinarea de a însoţi pe un atotputernic ministru în drumurile ce, cam o dată pe săptămînă, avea de făcut la Sinaia. Am primit-o cu oarecare sfială; se cunoştea firea arţăgoasă şi iute a acestui om greu de mulţumit şi de împăcat. Şi totuşi nu fără plăcere; mi se da prilejul să-l cunosc mai de aproape şi să văd de nu izbutesc să mă iau şi cu dînsul bine aşa cum mă luasem şi cu alţii de treapta lui şi mai de sus, pe cari îi avusesem de dădăcit. A mers mai lesne decît nădăjduisem; după întîiul drum mi-a dat mîna - la Vodă însuşi ajunsesem la două degete - după al doilea, mi-a dat trăsura lui să mă ducă acasă, după al treilea, m-a oprit la masă. Dar să nu crezi că pentru a-i intra în voie şi a-i fi pe plac, a trebuit să-mi dau vreo silinţă, să fac, ori să nu fac, ceva, într-adins sau anume. Avea groază de tutun; eu nu fumam nici înainte. Cînd toamna, o dată cu acele duceri-întoarceri a încetat şi rostul meu pe lîngă dînsul, m-a chemat să-mi spuie să viu să-l văd cît mai des şi a dat, în faţa mea, poruncă să fiu primit întotdeauna. - „Mon cher, mi-a şoptit şeful lui de cabinet, un băiat tare drăguţ şi de viaţă, vous etes pharamineux, ma parole, ai îmblînzit fiara." Avea ceva de fiară mare într-adevăr, de vier, de zimbru ţeapăn şi dîrj, uşor de mîniat şi oricînd gata să se năpustească asupra vrăjmaşului să-l sfîşie şi să-l calce în picioare. Era un om dintr-o bucată, un luptător primejdios şi aprig. Să cruţe nu ştia, nici să ierte: „adversus hostem aeterna auctoritas", rostea cel puţin o dată pe zi, ca şi: „nu mă tem de soarta lui Barbu Catargiu!". Niţel să fi încercat un trimis străin să se îmbăţoşeze, că-i trîntea, tare ca întotdeauna pe temeiul său de drept: „România nu e ţară de capitulaţii". Lui Vodă însuşi nu se codea să-i mîrîie: „Sire, iau răspunderea, toată răspunderea", cu acel glas adînc ce, la tribună, se umfla tunător şi vajnic. înţelegi dar că dacă era preţuit de mulţi şi temut de toţi, iubit nu putea fi de nimeni şi nici nu ţinea,'respingînd cu uriaşul dispreţ ce însufleţea viu puternica sa făptură, pînă şi prietenia. îţi închipui că nu l-am lăsat să mă dorească, nici să mă uite. îmi dasem seama că eram omul care îi trebuia. Curînd a trecut asupra mea de fapt îndatoririle cele mai grele ale şefului său de cabinet. Noaptea cînd îi plăcea să lucreze în liniştea bogatei sale biblioteci, cu perdelele lăsate, îi dam ajutor; îmi dicta, adesea pînă la ziua albă. Fără să se mai culce, se spăla, se primenea, se îmbrăca şi mergea la minister, după amiazi avea Cameră, Senat, consiliu, primiri şi seara o lua de-a capul, uneori săptămîni în şir. Spre iarnă, aşteptîndu-1 odată, la dînsul, mi s-a spus că mă pofteşte coniţa în salonul cel mic. De naştere mai moţată decît soţul ei, mai bogată, nu frumoasă, dar zveltă, mlădioasă şi dreaptă, cu portul semeţ, avea fermecul deosebit al femeilor sterpe. O fiinţă de lux, făcută pentru găteală şi podoabe şi despre care nu se 142 putea spune mai mult decît că era o cucoană mare. Demnitatea vieţii sale o pusese la adăpost de bîrfeli, iar de politică era cu totul străină. Mă chemase să-mi dea nişte butoni de manşetă - ăştia care îi port - în semn de recunoştinţă că împărtăşisem greaua trudă a soţului ei şi m-a întrebat dacă cred că guvernul mai stă mult? Dorea să cadă cît mai repede. înainte de sărbătorile Crăciunului, ministrul mi-a înmînat o hîrtie cu care să trec a doua zi la casieria ministerului să încasez trei mii de lei. Am îndoit hîrtia deasupra iscăliturii şi am rupt-o, întinzîndu-i înapoi partea de sus şi băgînd-o pe cea de jos în buzunar. - Domnule ministru, i-am zis, să mă iertaţi dacă nu vă păstrez decît iscălitura, dar mă socotesc destul de plătit de a lucra pe lîngă Excelenţa Voastră. Şi apoi nu sunt fără avere: cu nevasta împreună avem, deosebit de leafa mea, venit vreo patruzeci de mii de lei şi nu plătim chirie. A sărit în sus. - Cum, cu capul şi cu cartea dumitale, să ai patruzeci de mii de lei pe an şi casă şi să mucezeşti în poliţe? - Dar e curată nebunie! Trebuie să faci politică cu mine, data viitoare cînd viu la putere vei fi deputat sau senator. S-a hotărît!. Dar, pînă atunci aveau să mai fie cîţiva ani, aşa că mi-am văzut înainte de treabă. Vremea a trecut şi primăvara următoare era pe sfîrşite. într-o seară, ministrul a mers la un prînz de gală la legaţia Austriei, poate pentru întîia oară singur; soţia lui era oprită să iasă; răcise. M-am dus şi eu acasă devreme, dar nu m-am dezbrăcat să mă culc; deşi obosit nu-mi era somn; tot alungîndu-1 nopţi şi nopţi, mi-1 speriasem. Am luat la întîmplare o carte: L’histoire des Treize de Balzac. Mă cufundasem în citire cînd, către miezul nopţii, am auzit oprindu-se o trăsură la poartă şi numaidecît apoi bătînd cineva tare la uşă. Am ieşit şi am recunoscut, în livreaua lui cafenie, pe feciorul ministrului. Era la faţă ca varul. - Coniţa, bîlbîi el, vrea să vă vorbească. Uitaţi-vă, vine! Gătită şi sulimenită, nu avea nimic schimbat. Tot aşa fără grabă cum intrase, s-a aşezat şi a vorbit. în noaptea aceea am înţeles-o, mi-am dat seama că în amănunţita şi migăloasa ei potriveală din afară, se resfrîngea, făcută şi prefăcută deopotrivă, fiinţa sa lăuntrică; altmintreli ce tărie de suflet ar fi trebuit să aibă ca, deloc mişcată, cum arăta, să poată povesti liniştită, rece, un lucru pe care eu auzindu-1, simţeam că-mi vine nebunie. Cam cu un ceas înainte, ministrul ieşise de la legaţie şi,ajutat de fecior, se urcase în trăsura lui, trăsură deschisă cu coşul lăsat, care plecase, la pasul cailor grei, pe strada Vienei, o luase apoi la dreapta pe Calea Victoriei şi iar la dreapta pe strada Romană pînă acasă. Cînd a tras la scară, feciorul care a sărit 143 de pe capră să-şi ajute stăpînul să coboare, a scos un ţipăt: ministrul nu mai era în trăsură. Fusese, mărturisea, vina ei că-1 lăsase singur. Scăpase tocmai în acea seară din vedere să mi-1 dea în seamă; ştiam desigur... vara trecută dînsa ceruse de la poliţie pe cineva cît mai de încredere, mai serios, mai bine, să-l privegheze pe soţul ei de aproape şi avusese norocul ca acela să fiu eu. Şi acum, în grozava împrejurare prin care trecea, la mine alergase, în mine mai avea o slabă nădejde. Ah! să nu fi fost afurisita de politică, vechea lui racilă, aţipind stăvilită, ar fi rămas ascunsă. Lui i-ar fi trebuit odihnă, linişte, îngrijiri, nu acea aţîţare necontenită, acel necurmat zbucium. Prea întinsă, coarda vătămată trebuise să plesnească. Astea mi le spunea franţuzeşte; născută, crescută şi trăită pînă la măritiş în străinătate, nu ştia, ca atîtea altele din lumea ei, boabă româneşte. Tuşea îi trunchia mereu vorba şi batista cu care cerca să şi-o înăbuşe, o lua de la gură pătată de un roşu, ce nu putea fi numai cel de buze. Iar chipul şi privirea.îi trădau, aspră, o neîndurată hotărîre. Ne aflam, răspica dînsa, în faţa unui fapt împlinit, tot ce mai rămînea era, dacă se putea, să nu fie dat în vileag şi aceasta cu orice preţ, chiar cu al vieţii soţului său. Mă ruga să încerc eu să-l caut şi dacă, printr-o minune, s-ar întîmpla să-l găsesc, viu sau mort, să-l aduc numaidecît acasă, în cea mai mare taină. Cînd zicea să nu se afle, înţelegea numai de cei de „sus“, altfel era chiar nevoie de doi-trei „subalterni" zdraveni: dacă s-ar fi împotrivit cumva - ştiam cît era de vînjos - să nu fi pregetat a pune să-l încăluşeze şi să-l lege. Şi-mi cerea să jur că voi face întocmai. Mă dezmeticii după ce rămăsei singur. Să nu fi fost parfumul gras şi greu ce lăsase în urma ei femeia care plecase, după ce-mi luase jurămîntul, aş fi crezut că visasem. Nu-mi închipuisem pînă atunci să pot fi vreodată supus la o atît de grea încercare. Că vezi, eu mai jurasem odată, atunci cînd intrasem în slujbă şi eram acum legat de două jurăminte potrivnice, dintre cari pe unul trebuia să-l calc. Pentru vreun altul n-ar fi fost nimic mai uşor decît să meargă dimineaţa la ministreasă, liniştit, să-i spuie că-şi dase, cum ar fi şi fost fireşte, osteneala în zadar şi apoi, făcînd pe niznaiul, să-şi vadă înainte de rosturi fără a se sinchisi. Eu însă, fecior, nepot şi strănepot de hagiu, hagiu eu-însumi -am făcut, ştii, un Paşte la Ierusalim - puteam oare aşa ceva? Datoria mea ar fi fost să merg într-un suflet să-i aduc prefectului totul la cunoştinţă ca, la rîndul lui, să se ducă şi el, neîntîrziat, la palat, să-l deştepte pe Vodă şi să-i raporteze - aşa era pe vremea mea, nu ştiu cum o mai fi acuma cu boerii noi... Chibzuiala mi-a fost scurtă: a mai fi pregetat era de prisos; ca să rănim credincios unuia din jurăminte trebuia să mă dezleg de celălalt şi nu aveam 144 'nici măcar putinţa să aleg. Am luat deci o foaie de hîrtie şi, stăpînindu-mi tremurul mîinii, mi-am scris demisia. După ce am iscălit-o, mi s-a risipit tulburarea, m-am simţit uşurat. Am deschis fereastra să iasă parfumul care, îndulcindu-se, se făcuse mai pătrunzător şi-mi da greaţă. Aerul de afară era jilav şi lin. Plutind agale deasupra oraşului adormit, se strecura în trecere un nor. Trebuia acum să plec în cercetare. Se putea însă, mai mare nebunie -spune - unde s-o fi apucat, un om singur, încotro? Ei, în atare împrejurare -şi conu Rache luase între două degete cartea de pe masă şi o scutura - ce-ar fî făcut în locul meu detectivul cel mai năzdrăvan? S-ar fi plimbat şi dînsul prin odaie pînă cînd, obosind, s-ar fi lăsat să cada pe un scaun; poate că n-ar fi avut chiar ca mine fierbinţeală: fără să fi pirotit, în capul meu, întâmplarea ministrului se împletea, la fel de prăpăstioasă, cu cele din l’Histoire des Treize. Dar deodată tresării... - Nene, nene! auzii la fereastră. Cunoscui glasul nepotului meu Petrică, bietul Petrică Ştefu, tu nu-1 ştii, care a fost la Galaţi, la Curte; s-a prăpădit tânăr încă, săracul, de inimă. L-am ţinut la mine în casă, ca pe copilul meu, cît a fost în Universitate şi ca să aibă şi el un ban-doi, ca băieţii, îi făcusem rost de un loc de subcomisar. - Hai, nene, lasă tot şi vino numaidecît! - Dar ce e? - Hai, îţi spun eu pe drum, hai numai odată, pentru Dumnezeu! Şi-mi închise geamurile pe din afară. Cum am ieşit, nu mai ştiu. Şi am pomit-o amîndoi pe Armenească, spre bulevard. Nici o birjă goală. Estimp, îmi povestea pripit, înecîndu-se. Fusese la sindrofie, în Spătar, la o cucoană, Ana Melic, în casa aceea bătrînească. Plecînd de acolo însoţise o mosafiră pînă acasă, în Plantelor. Cînd s-a întors, a fost oprit la colţul bulevardului de gardistul din post care i-a raportat că, trecînd cu puţin înainte, ca să nu ocolească, în Calea Moşilor, prin locul viran de care fu vorba, dase peste o matahală de om bine îmbrăcat, întins cu faţa în jos,- pe un maldăr de gunoi. A încercat să-l scoale, l-a zgîlţîit, dar degeaba; trebuie să fi fost pilit numărul unu. S-a dus să-l vadă şi Petrică. Faptul că avea pălărie înaltă nu l-a izbit, pe atunci purta „joben" toată lumea, toată ziua. Să-l trezească n-a izbutit nici Petrică, s-a mulţumit numai, ajutat de gardist, să-l întoarcă pe spate. I s-au tăiat atunci picioarele: latul piept al adormitului era brăzdat în veriu, peste cămaşă, de o largă lentă galbenă, iar pe frac străluceau una deasupra alteia două stele de argint. - ...ministrul! îngînai, apucîndu-mă de grilajul casei Stăncescu să nu cad. La lumina albăstruie a lămpilor Iablochkoff, mi-a spus pe urmă Petrică, 145 parcă-mi luase pînza de pe obraz. Făcui o încordare deznădăjduită să-mi adun puterile ca să merg înainte, dar nu o găsii pe aceea de a mai rosti un cuvînt. îţi închipui groaza lui Petrică la gîndul că s-ar fi putut să-mi vie şi mie rău şi să se vadă cu doi în cîrcă. Cu toată tinereţea lui, la zguduitoarea descoperire, el nu-şi pierduse capul. Întîia lui grijă fusese să nu se afle. încheiase pardesiul ministrului şi-i ridicase gulerul şi, cum văzuse că în odăiţa de la cîrciumă era întuneric, fiind, ca peste tot, bine cunoscut în partea locului - era raionul lui - mersese la cîrciumar, îi suflase la ureche că unui boer îi venise rău pe locul de alături şi că voia să-l aducă în odăiţă. Treaba nu fusese tocmai uşoară, deşi român voinic, deprins să se umerească cu buţile, „jupînul“ împreună cu gardistul, alt vlăjgan cît toate zilele, cu mare caznă şi după multe opinteli, izbutiseră să-l care pe boer pînă înăuntru şi să-l culce. Cîrciumarul adusese o pernă şi i-o pusese sub cap, iar Petrică, lăsîndu-1 în paza gardistului, se repezise, negăsind birjă, în goană la mine, cu frica de a nu mă găsi acasă. Ajunsesem în sfîrşit. în odăiţa joasă, cu lampa afumată, pe canapeaua aceea schiloadă, ministrul zăcea într-un somn greu, un fel de leşin întrerupt în răstimpuri de tresăriri şi zvîcneli puternice. O spumă uşoară i se închega la colţul buzelor. Erau, în vecini, doctori cunoscuţi mie, la colţ dincolo, spiţeria, dar n-aveam voie... singurul lucru ce trebuia să fac era ca, pe furiş, să-l duc acasă. ...Se trezise, se scula. Spaima mea: să-l fi apucat, Doamne fereşte, o furie, ca Samson ar fi dărîmat casa pe noi. Dar nimic. Aşezat acum, sta liniştit. Mă cuprinse o milă adîncă. Cu chipul acela umilit, prostit, cu trăsăturile schimbate, nu-1 recunoşteam, precum nici dînsul nu arăta să mă recunoască. Ochii în cari eram învăţat să văd scăpărînd fulgere se ţinteau acum în gol, ca fierţi, fălcile acelea puternice împlinite de favoriţi erau căzute, larga bărbie îi tremura. Se lăsă fără împotrivire să-l ducem la o birjă căreia îi daseră drumul nişte cheflii. Mă şuii şi eu lîngă dînsul, după ce singur ridicai coşul, iar Petrică' se cocoţă pe capră, lîngă birjar. O luarăm prin mahala, pe la Popa Rusu, pe la Popa Chiţu, la Făgădău, apoi pe Romană de-a lungul, drept, pînă la dînsul acasă. Spre altă uimire a mea, acolo, el se dete jos singur, intră şi fără a ne băga de seamă, nici pe mine, nici pe feciorul care ne deschisese îndată ce auzise intrînd în curte o birjă - pe atunci nu erau cauciucuri - fără a ne băga dar de seamă, ca şi cum n-am fi fost, străbătu antreul cu paşi ţepeni şi se sui pe scară la catul al doilea unde era odaia sa de culcare. Bogata locuinţă avea aerul lugubru al tutulor încăperilor mari cu plante şi cu oglinzi, slab luminate. Voii să mă retrag. Dar, din pervazul uşii salonaşului, de după o perdea, mă chema ministreasa. 146 Nedezgătită, nedessulimenită, fără un zuluf clintit: aceeaşi. îmi ceru să-i povestesc tot ce se întîmplase, pe larg, amănunţit, ascultînd cu luare-aminte, dar nu şi mişcată. Mă întrebă apoi unde era Petrică. îl lăsasem afară, zicîndu-i să mă aştepte în birjă, pe stradă, mai departe. Mă puse să-l chem. îl adusei şi i-1 înfăţişai. îl întrebă ce putea face pentru el. Răspunsei eu în locul lui; în faţa boeroaicei, Petrică, de soiul lui dezgheţat şi isteţ, se fîstîcise, pusese ochii în pămînt şi-şi învîrtea pălăria ca prostul. Spusei că îşi luase în ianuarie, licenţa, numai cu bile albe, şi ţintea să intre în magistratură, dar ar fi dorit un loc la Galaţi unde îi erau aşezaţi părinţii, la casa lor. Se făcea tocmai zilele acelea o mişcare. - Vei merge dumneata, îmi zise, chiar acum dimineaţa la ministrul de Justiţie, şi-i vei spune, din partea mea, să facă decretul de numire al dumnealui, dar neapărat, chiar dacă locul ar fi făgăduit sau dat altuia. Trase un sertar de unde scoase trei fişicuri şi două hîrtii de o mie şi-l rugă pe Petrică să le primească. Să aibă de cărţi şi de haine mai ales. „Un magistrat11, zise, „trebuie să fie decent11. Şi privindu-1 în ochi, adăogă: „discret11. Cînd fu să plecăm mă luă la o parte să mă previe să fiu faţă de soţul ei ca şi cum nu s-ar fi întîmplat şi n-aş fi ştiut nimic, pentru că nici dînsul nu avea să-şi aducă nimic aminte. Ieşind de acolo, îi spusei lui Petrică să meargă singur cu birja, eu voiam să mă întorc pe jos. Ţinu să mă însoţească şi făcurăm lungul drum pînă acasă, în Popa Rusu, în tăcere. îmi lipseşte măiestria de a reda starea mea sufletească de atunci, vălmăşagul gîndurilor ce mi-a viforît pustietor prin minte în acea noapte, noaptea cea mare, noaptea cea de pomină a vieţii mele. Nu m-am mai culcat. Am luat iar pe Balzac şi niciodată nu m-am pătruns întru el atît de bine: nu trăisem şi eu oare cîteva ceasuri în plin Balzac? Ar fi fost vrednică de pana lui, istoria din acea noapte, istorie tenebroasă şi stranie. Cum putuse un om atît de greoi, de trupeş, să sară din mersul oricît de încetinit al trăsurii şi încă fără ca vizitiul şi feciorul să simtă, pe unde rătăcise, ce făcuse, ce i se întîmplase înainte să ajungă acolo unde fusese găsit? Şi-ar fi închipuit cineva ca în omul acela arătos şi falnic, din huzur croit după un tipar de uriaş, să mocnească o aşa înspăimîntătoare meteahnă? De cîte ori mi-aduc aminte, îmi pare că mă aflu pe o margine de prăpastie, mă înfior, amuţesc. Am mers de dimineaţă la Justiţie pentru numirea lui Petrică - s-a făcut îndată, bineînţeles - de acolo la poliţie. Am puricat toate rapoartele, i-am întrebat pe toţi dacă noaptea nu se petrecuse nimic deosebit. - Nimic. -Aşteptam pe prefect, cînd mă pomenii cu şeful de cabinet al ministrului, dînd buzna în birou la mine. 147 Venise să-mi aducă la cunoştinţă că „şefesa" îl chemase să-i dea poruncă să ne strecoare, pe mine şi pe Petrică, într-un decret de decoraţii care pleca la semnat. îl trimisese apoi la primul-ministru să-i spuie că dorea să-l vadă cît mai degrabă. Primul-ministru venise numaidecît şi stase cu dînsa cam o jumătate de ceas. Se ţinuse apoi, adunat în pripă, un consiliu de miniştri, în care se luase hotărîrea neaşteptată de a pleca de la guvern. Ministrul nostru lipsise de la consiliu; fiind bolnav, trebuia să stea cîteva zile în casă. Deocamdată nu primea pe nimeni. Vestea demisiei cabinetului se împrăştiase repede în tot oraşul, laolaltă cu aceea a îmbolnăvirii ministrului, fără a fi puse în legătură. Am mers după-amiazi la Cameră, cu o treabă a prefectului, am mers cam în silă: avea să-şi dezvolte interpelarea asupra situaţiei guvernului poate cea mai mîrşavă dintre javrele cari au ajuns oameni mari la noi şi din cele mai tăvălite, la tot prilejul, de ministrul meu. Se urcase la tribună şi începuse să-şi reverse balele asupra aceluia, fireşte, care lipsă fiind, nu se putea apăra. Nu-mi făcea rău atît să-l aud cît să-l văd, beat de înverşunarea slugii ce poate lovi nepedepsită în stăpîn, cu privirea chiondorîşă şi tulbure, rînjitor şi zbîrlit. De aceea aşezat în fundul sălii, îmi sprijinisem coatele pe pupitru şi, cu fruntea pe mîinile împreunate, închisesem ochii, cînd, deodată, aprigă ca o grindină, se pomi, vie, o răpăială de aplauze. Visam, era oare cu putinţă? ...ministrul!... îşi luase pe banca ministerială locul lîngă preşedintele de consiliu. Acesta încremenise. De mine ce să mai spun? - Macbeth văzînd arătarea lui Banco. La tribună, soitariul o sfeclise. Pierduse şirul, o încurca, loviturile ce voia să dea, greşind ţinta, se întorceau împotriva lui însuşi, stîrnind haz şi murmure. O întrerupere sîngeroasă din partea ministrului fu hotărîtoare: stîlcit, cabotinul, cu glas înecat, sfîrşea într-o bălmăjeală jalnică. în tăcerea adîncă a adunării, străbătută de fiori, ministrul se ridicase să răspundă. Părea mai înalt, mai mare. Niciodată duhul său n-a strălucit mai deplin, mai viu, niciodată cugetarea lui gravă nu s-a întraripat aşa puternic, nu s-a avîntat atît de sus, ca în acea cuvîntare nepregătită ce cuprindea crezul şi testamentul său politic, cuvîntare ce avea să-i fie cea din urmă. De felul meu, nu vorbesc, nu-mi place; s-o fac, mi se întîmplă rar, atunci însă, vorbesc numai de ce ştiu, prin mine, văzut şi pipăit, nu din auzite, după bănuieli sau presupuneri. Ce s-a petrecut dar cu ministrul mai departe nu ştiu, nici mai mult. Ca de obicei, la căderile de guvern - căci asupra demisiei nu s-a revenit - am avut cu una-alta, încoa şi-încolo, alergături de-ale slujbei, aşa că abia seara, pe la nouă, am putut merge, şi îţi închipui cu ce frică, la ministru. 148 Casa era cufundată în întuneric, porţile închise. Plecaseră, de zor, în străinătate. Peste puţine zile, sosea de la Paris ştirea că ministrul murise. Amănunte lipseau şi nici nu s-au aflat vreodată. Rămăşiţele i-au fost aduse în ţară mai tîrziu, toamna. La strălucita paradă a înmormîntării, cu a cărei orînduială şi priveghere am fost însărcinat, atît de văduvă cît şi de stăpînire, eu, s-a însoţit pînă şi vi;emea: a fost ziua cea mai • frumoasă din cîte am apucat să văd, o zi mistică, sfîntă. Limpezimea adîncă a văzduhului ei s-a răsfrânt pentru totdeauna în cugetul meu; cu acel trist prilej mi-a fost dat a pătrunde, în toată grozăvia lui amară, înţelesul cuvîntului „deşertăciune". Clipele de reculegere în faţa acelui sicriu pecetluit au cîntărit pentru mine mai greu decît toate încercările şi dinainte şi de pe urmă; sufleteşte m-am simţit schimbat atunci cu totul ca şi cum printr-o vrajă aş fi devenit un alt om. Nu s-a ştiut pînă cînd a început slujba dacă văduva avea să fie de faţă. De cînd se întorsese, cam cu o săptămînă înainte, nu primise pe nimeni: hotărârile şi dorinţele şi le adusese la cunoştinţă prin scris - un scris ferm ce nu trăda slăbiciunea şi sfîrşeala de care auzisem vorbindu-se; cîteva persoane ce fuseseră în vagonul de dormit cu dînsa, o putuseră la sosire zări. Nu ştiu de ce aş fi voit să nu vie, şi, atunci cînd l-am văzut pe Petrică - se repezise de la Galaţi într-un suflet şi-mi fusese de cel mai mare ajutor - cînd l-am văzut luptînd din greu să despice gloata ticsită din biserică şi l-am auzit şoptind: „văduva, domnilor, faceţi loc, vă rog, văduva", am îngheţat. Tot timpul însă nu mi-am luat ochii de la dînsa. înaintase fără grabă, păşind uşor şi respingînd cu o mişcare semeaţă a capului, perna ce i se aşezase pentru ca, potrivit obiceiului, să îngenunche pe treptele catafalcului, îşi ridicase vălul şi rămăsese în picioare, dreaptă, cu fruntea sus. Afară de marele doliu, foarte elegant şi acela, nu avea nimic schimbat, tot dichisită, tot sulimenită, răspîndind departe acel ameţitor parfum gras şi greu. Şi, atât de înţepenită, în trufia vechiului său sînge de Bizanţ, încît părea că, îmbălsămată, dînsa era moarta ce se prohodea între atîtea lumini şi flori, şi s-ar fi zis că era într-adevăr neînsufleţită, dacă mîna dreaptă în care ţinea o batistă n-ar fi ridicat-o mereu, ca să o aducă nu la ochi, ci la gură, de unde o lua pătată de roşu. Şi după ce roşea batista, o schimba cu alta... în aceeaşi seară, pleca înapoi, în străinătate# la Cannes, unde, înainte de sfîrşitul anului, se stinse şi dînsa. Acolo a ţinut să şi odihnească de veci. 149 încrederea cu care m-a cinstit în timpul vieţii sale, a dăinuit şi după moarte. Pe mine m-a însărcinat cu aducerea la îndeplinire a ultimelor ei voinţe. Nu l-a uitat nici pe Petrică; osebit de zece mii de lei, i-a lăsat frumoasa bibliotecă de drept a soţului său. Iar mie, printre alte numeroase lucruri ale acestuia', tabloul ce-1 înfăţişează în mărime firească - unul din cele mai minunate ce a semnat ilustrul nostru Mirea. Dar nu singură această măiestrită întruchipare îmi întreţine mereu vie nobila amintire a marelui ministru. Numele său fanariot, cu dînsul stins, îl găsesc tipărit foarte adesea şi ştiu dinainte atunci că, totdeauna, trebuie să fie vorba de destoinicie, de cinste, de demnitate, de patriotism, de rîvnă pentru obştescul bine şi e de atîtea ori pentru mine o binefăcătoare mulţumire şi mîngîiere. - Cum vezi, încheiă, după un răstimp de reculegere, soarta mea a fost să rămîn tot în poliţie. N-o spun cu părere de rău: dimpotrivă. -Ţi-a fost aşa dragă meseria asta, coane Rache? - Cîtuşi de puţin. Să te lămuresc; tot sunt pornit pe spovedanie. Am fost, de felul meu, ascultător şi cuminte. Mă purtam frumos şi învăţam bine; mi-am luat licenţa în drept la Paris. Tata, care se bucura de mare trecere la „roşii", arvunise pentru mine întîiul loc vacant la tribunalul de Ilfov. Întorcîndu-mă spre ţară, la Viena am lăsat drumul de fier ca să urmez călătoria pe Dunăre. Pe vapor s-a întâmplat să fie şi boerul Manolache Melissiano, fruntaş politic şi „viveur" renumit; venea de la Carlsbad. înainte de Presburg a avut o criză de ficat groaznică. în lipsă de doctor, l-am ângrijit eu, l-am culcat, i-am pus cata-plasme. Am crezut, la un moment, că se duce, până a doua zi s-a făcut ânsă bine. S-a bucurat mult când a aflat că sunt feciorul bunului său prieten Ruse, şi-a petrecut tot timpul cu mine, şi am vorbit de multe şi amestecate, franţuzeşte şi nemţeşte. în săptămâna ce a urmat, conu Manolache era numit prefect al poliţiei Capitalei. L-a chemat numaidecât pe tata care, ca niciodată, a venit la prânz cu un ceas mai târziu. Era aci voios, aci dus pe gânduri. După ce ma lăudase, lucru mare, conu Manolache âi ceruse să mă lase pe lângă dînsul, îi eram de mare trebuinţă, şi atât stăruise încât tata nu i se putuse împotrivi. Să fi stat să mă împotrivesc eu? De altfel, spunea tata, avea să fie ceva trecător, scurt. Patruzeci şi doi de ani. Excusez du peu. S-a prăpădit apoi cutând tata, lăsîndu-mă stăpîn pe una din marile averi bucureştene ale timpului - venitul ce am mărturisit atunci ministrului nu era nici jumătate din cât se însuma într-adevăr; nu e bine să se ştie cît ai. Firesc ar fi fost dar să schimb slujba, dacă ţineam să fiu în slujbă şi să nu trăiesc ca un 150 fecior de bani gata, făcînd cel mult politică, aşa cum mi-a spus atunci ministrul, fără a şti că se face ecoul lumii întregi, a cărei nedumirire fusese sporită de faptul că după ce rămăsesem în poliţie nu voiam nici să înaintez, de trei ori cedînd locul unor colegi mai în etate ca, la retragere, să aibă pensie mai mare şi de alte două ca să dau putinţa unor numiri din afară, politice. Ce m-au făcut să nu părăsesc neprevăzuta carieră au fost, osebit de statornicia de care am dat dovadă în toate, oarecari stăruinţe de sus ades reînnoite. Curînd devenisem trebuincios, cu timpul indispensabil. Mulţumită averii, am izbutit să-mi înalţ breasla: am fost poliţistul diplomat, om de Curte şi de lume, de lumea mare, de al cărei trai mi-a fost îngăduit astfel a mă împărtăşi. Ani şi ani. O epocă. îi am nostalgia şi cînd, la vie, în singurătatea lungilor nopţi, o simt că mă copleşeşte, chem vrăjitorul. Cu peruca retezată pe frunte drept şi pe nasul coroiat şi gros cu ochelarii atîrnaţi de panglica lată, îmi răsare, în frac şi cipici cu fundă, Claymoor1. Şi-mi reînvie, aevea, o kermessă la Cotroceni, un bal la Sutzu, o garden-party la mareşalul Filipescu, o zi de întîi mai la Butculescu, o după-amiază la curse, şoseaua cu teii în floare în amurg. La recitirea uitatului „Carnet du High-Life“, amintirile se deapănă galeşe, înflorite, se îmbulzesc tot mai multe, cînd, deodată mă tulbur şi cu inima strînsă, las să mi se spulbere frumosul vis. într-o înşirare de toalete asfinţite am găsit: „Madame***, robe mousseline creme, echarpe rose, chapeau Virot embaume de roses roses...“ Ca dintr-o ghirlandă de trandafiri trandafirii, răspîndindu-le mireasma, se desprinde duiosul chip al aceleia ce-şi plătea larg, şi fără nici un soi de compromis toate răsfăţurile luxului şi toate alintările, eleganţele toate. Moartea soţului său, cu care făcea o pereche ideală, i-a sunat de timpuriu, însă, retragerea. Smulgîndu-se din vîrtejul petrecerilor, şi-a desfăcut minunea de casă şi s-a mutat la Paris, ca să se devoteze acolo creşterii unicului său fiu. Ceva înainte de intrarea noastră în război, s-a întors cu dînsul, care trebuia să tragă sorţul. S-a întîmplat ca pe ea nici să n-o zăresc; pe băiat însă da: o mmdreţe de tînăr. L-a secerat printre cei dintîi exantematicul. Giuvaericalele ei, numeroase şi bogate, au luat calea Moscovei, a fost apoi desproprietărită de cele două moşii, nu s-a apărat şi ce pămînt i s-a mai lăsat, l-a vîndut cînd leul abia pornise să scadă. De atunci, n-am mai ştiut de dînsa nimic; parcă am auzit că plecase iar în străinătate. Acum trei ani, spre iarnă, într-o seară de burniţă rece, treceam pe strada Clemenţei. De după un colţ de casă, sfiindu-se, o femeie ieşea, întinzînd mîna. 1 Portretul lui Mişu Văcărescu, întocmai ca în desenul şarjă al lui Cocoş (Petrescu N), zis şi Găină (n. ed.). 151 ,Chapeau Virot embaume de roses roses... - Ce-ar fi, îmi zise, după un apăsător răstimp de tăcere, dacă am lua astă-seară masa împreună? Şi unde? - La mine. Ii conveni. Plăti slaba socoteală, lăsînd bacşiş îndoitul ei, îşi luă cartea şi plecarăm negrăbiţi, agale. Se însera greoi. Peste oraşul ce vuia înăbuşit, se îmbîcsea tulbure prăfăria încinsă. Trecînd prin faţa bisericii Zlătari, întîmplător deschisă, dar firav luminată şi pustie, ţinu să intrăm. Aprinse făclii, se închină la icoane, le sărută. Făcui şi eu la fel, dacă n-ar fi fost decît pentru a mulţumi lui Dumnezeu că mă învrednicise să-l aud şi eu odată pe Teodor"* povestind. Şi literar pe deasupra, cu oglindiri de citiri alese, lucru cu totul neaşteptat. Ştiam că ceea ce-1 făcea să fie preţuit de prieteni nu era tocmai convorbirea lui care, mai mult ieftină, îndată ce se depărta de mărunţişurile de toate zilele sau de gluma uşoară, era prea frînată şi drămuită. Iar de a rosti nume avea groază. Era una din dovezile cuminţeniei şirete ce avea în sîngele lui gabrovenesc de două ori strecurat prin sita Şcheiului. Afară de scrinteala cu Masinca, alta nu i se vădise şi eu unul m-am îndoit şi de aceea: să fi fost cu totul sinceră, ascuns cum era la fire, n-ar fi dat-o în vileag şi apoi l-ar fi supus la altfel de jertfe decît trufandalele şi muscalii ce pe vremuri obişnuia a-i trimite şi cari ce puteau să-l coste, când, bineînţeles, îl costau ceva? Nu era mai puţin adevărat că, deşi trezită de o jumătate de veac, tachineria cu „sufletul maichii" se potrivea, nu se potrivea, îi făcea totdeauna plăcere. - Coane Rache, îl întrebai cînd ieşirăm în pridvorul bisericii, ai aprins şi pentru Masinca o luminare? - Nu, pentru dînsa numai la „Cuţitul de Argint". - Va să zică ale Bucureştilor nu le-ai uitat? - Ce folos, răspunse, nu fără oarecare poate sinceră melancolie, dacă au uitat ele de mine! - Nu toate, îl îndreptai, ia priveşte. Rămăşiţă vie a oraşului de odinioară, un bătrîn muscal care-şi ochise vechiul muşteriu, trăsese în faţa bisericii. Tolăniţi pe pernele largei trăsuri, lin purtată în trap domol, străbăturăm cîteva străzi, fără a ne mai spune un oivînt. Potrivit datinei bucureştene de a nu se întoarce cineva acasă fără a trece pe la băcănie, conu Rache opri lâ una 152 cu renume de pe bulevardul Brătianu. Mă rugă să nu1 cobor şi eu. Zăbovi mai mult decît la biserică şi se întoarse urmat de un pici încărcat de pachete. - Merinde pentru la vie, coane Rache? - Ba, pentru aici; poate să prinză bine; dacă facem noapte mare? ,;.cum se şi întîmplă. Fu pentru ca să-mi dăruiască - mărgăritar negru fără preţ şi poate fără pereche din tăinuitul său sipet - încă o istorie şi aceasta mulţumită unei fericite inspiraţii ce mi-a venit atunci şi pe care nu ştiu cum s-o binecuvîntez. Ajunşi la mine, trebuind să-mi las mosafirul singur ca să văd de masă, i-am pus înainte o veche lădiţă plină de fotografii vechi - necropolă sau morgă, între pereţii căptuşiţi de mătase „Magenta" ai căreia odihneşte ca îmbălsămată o întreagă lume apusă. Cînd, cam peste un sfert de ceas, m-am înapoiat în salon, mi-am găsit oaspele cufundat adînc în contemplarea a trei fotografii puse una lîngă alta - un brelan de dame. Fără a-şi ridica de la ele ochii, îmi ceru să-i spun cine erau. Una, cu un aer de „Quos ego...“ pe o cartă poştală într-o largă rochie înfoiată şi la gît cu un şirag de boabe de chihlimbar cît prunele, era bătrîna ghenerăleasă R, tante Arethy, cum îi plăcea să i se zică. Alta, o „Cabinet Mandy“ ar fi putut sluji tot aşa de bine ca Anna Csillâg de reclamă unei pomade sau unui leac împotriva căderii părului. Cu gingaşul ei cap întors ca să privească peste umăr, Lena Ceptureanu îşi arăta din spate, despletită, uimitor de bogata ei coamă, din huzur revărsată pînă la călcîie. Cine era însă Domniţa de bal costumat care într-o „cartă de vizită" de la Duschek, părea a vrăji, cu ochii pe jumătate închişi şi zîmbind, trandafirul ce ţinea în mînă, nu ştiam nici eu, nici ai mei. Abia atunci mă gîndii ce lesne mi-ar fi fost să aflu de la cocoana Anicuţa L. ce fusese la acelaşi băl şi dînsa, în poloneză. - Nu se ştie nici măcar de unde vine, cum a ajuns fotografia asta aici? întrebă conu Rache. - Asta da, am cumpărat-o eu acum... nouăsprezece ani de la un ovrei bătrîn care-şi înşira sărăcia de marfă - calendare vechi, cărţi cu haiduci, cheia viselor, epistolia căzută din cer şi felurite poze - pe grilajul palatului Sutzu. Conu Rache tresări. - Ţin minte, urmai, fiindcă e unul din rarele lucruri netrebuincioase ce am cumpărat în viaţa mea, n-am uitat nici cît m-a costat: o băncuţă. - Mi-e şi ruşine şi frică să mărturisesc cît aş fi dat eu pe ea şi aş da chiar. Vezi tu, fotografiile cucoanelor de la acel bal - cel mai izbutit poate de la Sutzu 1 în ed. Perpessicius: să mă cobor şi eu. 153 - s-au pus în vînzare ale tutulora, afară de ale uneia singură care, după ce încuviinţase şi dînsa, s-a răzgîndit, a mers la Duschek, a ridicat întreg teancul alor ei cu clişeul împreună şi le-a nimicit pe loc - întreg, mai puţin una ce a pierit - cum? nu s-a ştiut, din atelier şi nu i s-a mai dat de urmă... Iată-o. Şi, cu rugă în glas şi-n privire, luînd fotografia şi punînd-o în dreptul inimii: ai să mi-o încredinţezi, nu e aşa, s-o reproduc? - Ar fi o osteneală de prisos, coane Rache, ţine-o ca amintire de la mine. Uitînd, în felul copiilor, să mai mulţumească, Teodor”* îşi luă darul şi-l băgă cu grijă în despărţitura cu încheietoare a încăpătorului său portofel, iar pe acesta în buzunarul dinăuntru, dar nu în cel de la haină, de unde-1 scosese, ci în acela cu nasture al jiletcei. Aş fi ţinut să adaog că fotografia ce nu mai era a mea, avea ceva ciudat. Chipul Domniţei dacă te uitai la el mai îndelung pierdea din înfăţişarea omenească, luînd-o pe cea de pisică. Dar conu Rache închisese ochii. Şi-i ţinu astfel pînă cînd gongul ne vesti că eram slujiţi. Fu o masă în doi tăcută foarte. La cafea, mosafirul mă întrebă dacă bănuiam la ce cugetase tot timpul. îi răspunsei fireşte că la Masinca. - E drept, recunoscu, dar numai în treacăt şi în legătură cu altceva. Să nu mă fi făcut dînsa să scap ieri trenul, nu te întîlneam azi, aşa că atît de rîvnita cît de nemainădăjduita fotografie nu mai aveam prilejul s-o găsesc niciodată. Totuşi împăcarea nu e deplină. Mă va munci de acum gîndul în ale cui mîini s-a aflat înainte să ajungă la ovrei. Acesta trebuie s-o fi dobîndit pe nimic; se vede de pe cît a dat-o; şi de curînd: e cum nu poate mai bine păstrată, la întuneric, în album, între filele unei cărţi sau în cutie, e neofilită, cu cartonul nepătat şi teafăr la colţuri. Cine, după ce a dobîndit-o pe furiş, a ţinut-o astfel mai bine de treizeci de ani şi de ce? Să fi fost el? - A trebuit să-şi aibă enigma nu numai fiinţa şi tot ce-a fost în legătură cu dînsa, dar pînă şi icoana ei. Din inimă îţi mulţumesc şi pentru dar şi pentru masă, masă- ce va rămîne, cred, cea din urmă de pomină la care m-am ospătat de cînd sunt. Ca într-un gherghef, între ea şi alte trei de odinioară, se ţes bogate, în otrăvite culori sumbre şi-n aur mohorît, pe dedesubt însă şi cu firul nevăzut, amintirile cele mai romantice şi mai stranii din lungul meu trecut de poliţist. Le-a fost dat să nu fie înmormîntate şi ele o dată cu mine. 154 Je n’ai jamais voulu ecrire rien d’imaginaire." Restif de la Bretonne - într-o zi, la amiazi, mă pregăteam tocmai să plec de la slujbă, cînd mi se aduse un răvăşel de la ghenerăleasa P. Mă poftea foarte stăruitor să viu numaidecît şi neapărat lâ dînsa. Mi-am zis că de data asta n-a voit să se mai întoarcă Ivan. Se deprinsese lumea de toată teapa ca, de cîte ori se afla în încurcătură, să alerge la mine — pe cîţi nu i-am scăpat, şi pe cîte, de pagubă, de ruşine, de necinste, de moarte chiar, aşa cum mă vezi. Mi-am făcut biserică în cer, biserică de muşama. Cel mai ades însă, eram înghesuit de cucoane pentru fleacuri, istorii de slugi de obicei, aşa cum era întotdeauna şi aceea a ghenerălesei. Avea un bucătar rus, Ivan. Deşi rus şi bucătar, Ivan nu bea, dar avea alta, dintr-un nimic îi sărea ţandăra şi atunci lăsa tot baltă şi pleca. Ghenerăleasa care, nu chiar pe nedrept, credea că bucătar ca el altul nu era, trimetea la mine să i-1 aduc cu orice preţ îndărăt; lucru uşor: Ivan cum se supăra, aşa-i şi trecea. Mînam după el un ipistat în acelaşi loc, la nişte muscali d-ăia cari fac turtă dulce, îl găsea la ceai şi treaba era gata. Unde mergea tot aşa strună cu femeile sau cu fetele cînd fugeau de acasă! Ghenerăleasa sta atunci în Eldorado, unde se înfunda strada înainte să se taie bulevardul peste casele ei, alături de intrarea grajdului lui Alexandru M., văru-său. Cum am ajuns, m-am dus de-a dreptul la bucătărie. Mormăind o căzăcească, Ivan descînta ceva într-o tigaie. Nu pentru dînsul dar, luase cocoana Areta pana de Toledo, temuta ei pană, o ştii, să scrie. L-am miruit pe Ivan cu o patacă şi strecurîndu-mă prin sumedenia de cîini şi de pisici, m-am suit la stăpîna casei. Mă aştepta cu masa pusă. Erau numai două tacîmuri, unul pentru dînsa, altul pentru mine; gheneralul era la Cloşani. ...ce era? Se trezise de dimineaţă cu Lena Ceptureanu1, prietena ei de inimă, voioasă peste poate,' sărind şi bătînd din palme. Avea să-i împărtă- * i 1 „Lena (Elena) Ceptureanu, de la Ceptura, judeţul Prahova, aproape de Băicoi; Lisa, sau Lischen* cum i se zicea, (Elisa) Băicoianu; suprapunerea se oferă de la sine“. Alexandru Paleologu, De la Mateiu citire, România literară, nr. 13, 28 martie 1983- 155 şească un secret mate: Ferdinand al Bulgariei era amorezat nebun de .dînsa! în fiecare sîmbătă trecea în România „incognito" cu un aghiotant şi veneau împreună seara s-o viziteze. Prinţul se pasionase de... vocea ei! Şi amănuntele ce da, o făcuse pe ghenerăleasă să se înfioare. într-un salon cu lumina înăbuşită, Lena singură cînta, iar Ferdinand cu însoţitorul o ascultau din încăperea vecină, lăsată în întuneric. Mai mult nimic, convorbirea mărginindu-se, la venire şi la plecare, cînd îi sărutau galant mîna, la cîteva cuvinte. Această deşănţată1 istorie o pusese pe ghenerăleasă pe gînduri; nu era doar zi-ntăi de april. Ca Lena să fi băsnit se prea putea, i se cam întîmpla; dar, dacă era adevărat ceea ce povestise, nu credeam şi eu că, primind în aşa fel doi asemenea necunoscuţi, biata femeie se expunea la o primejdie ce putea să fie nu numai aceea a furtului? Ascunzîndu-mi tulburarea, i-am spus să fie pe pace: serios n-avea ce fi -de ale Lenei. Cugetam însă cu totul altfel. Era vorba de doi inşi, dintre cari unul trebuia să fi semănat leit cu atît de popularul la noi „Nazone" ca să treacă drept acesta. Or, în amintirea mea, răsăriseră siniştri tot doi tovarăşi de rele, unul dintr-înşii avînd leită acea asemănare... Să fi fost unii şi aceiaşi? Daca da, aşa cum nu m-am îndoit din capul locului, atunci avea tot dreptul ghenerăleasă să tremure pentru Lena: îi mai văzusem odată la treabă. Mă aflam iarăşi la grea răspîntie, mai grea ca oricînd, fiind de astă dată în joc nu numai viaţa mea dar şi a altora. - Ţi-aduci aminte cu ce furie au bîntuit în Apus, la sfîrşitul veacului trecut şi la începutul celui curgător, furturile de giuvaericale. Făcîndu-le cronica, ţaţa de Jean Lorrain n-a trebuit să adaoge mai nimic din închipuire. Ştii de asemeni poate că aproape toate rămâneau nedescoperite. Şi aceasta nud lăsa să doarmă pe prietenul meu herr Alois Hartmann. Prieten şi coleg. Cu deosebirea că el era poliţist născut, iar eu făcut. Era o pildă vie de cît poate înşela înfăţişarea. Cine ar fi crezut că omul acesta bălan şi trandafiriu, greoi şi cam molîu, dar arătos şi aşa chipeş că, deşi se cam îngroşase la trup, la cincizeci de ani ar fi putut face pe Isus Cristos la jocurile Patimei din Oberammergau, era în ciuda aerului său blajin şi a nevinovăţiei ochilor săi de „nu-mă-uita“ cu vederea scurtă, un Javert. Să-şi îndrăgească într-atît meseria, ponosita noastră meserie, un al doilea n-am mai întâlnit.1 2 Găsind astfel că slujba de încredere ce avea la Hofburg nu-i da destul de 1 în ed. Perpessicius: dezvoltată. Evident, eroare. 2 în ediţia Perpessicius: „Un al doilea care să-şi îndrăgească într-atît meseria.. 156 robot, şi-a pus în gînd să încerce a desluşi el ceva măcar din taina marilor hoţii de diamanticale. Mai degrabă decît mi-aş fi închipuit, stînd odată cu dînsul, aşa cum obişnuiam cînd eram în trecere prin Viena, la „Drei Laufer“ pe Kohlmarkt, mi-a spus că, mulţumită metodelor sale proprii, îşi atinsese ţelul. în cei doi ani din urmă, petrecuse cîte o lună, cînd mişuna era în toi, pe Riviera, unde tîlhăriile se ţineau lanţ. Nu-i trebuise mai mult ca să descopere că grosul celor de seamă îl făptuia o puternic alcătuită bandă, internaţională poate, dar cuibînd în Italia de miazăzi şi care, potrivit străvechii datine a întovărăşirilor de răufăcători de a-şi lua un simbol şi un nume, alesese stupul şi întrebuinţa cu file ascuns vorbe de ale albinăritului, pentru că asemenea unui roi de albine avea de căpetenie o femeie, căreia îi şi ziceau „regina". Ei bine, cea mai mare dintre meştere, întîmplarea singură, şi numai întîm-plarea - o recunoştea el cel dintîi - îl făcuse să-i dea acelei femei de urmă. Şi, întoreîndu-şi paharul golit cu fundul în sus, herr Hartmann mă încredinţa, cu un rînjet care-1 schimba la faţă, urîţindu-1, că tot aşa ca subt un pahar avea în curîrîd să o ţie; îi şi întinsese cursa. L-am ascultat cu înfrigurare deoarece, la auziil unui cuvînt, îmi fulgerase prin minte o apropiere care, dacă era justă, mă băga la îndoita grijă să nu fie prinsă acea femeie, iar herr Hartmann să nu-şi frîngă gîtul. Dar putinţă nu aveam nici pe dînsa s-o înştiinţez - era de altfel moartă, da, nu aiurez, moartă - nici lui să-i pun în vedere cît de mare era în ceea ce întreprindea risicul profesional. Către sfîrşitul toamnei acelui an, herr Hartmann a mers la Abbazzia, unde a tras la o pensiune într-o villa de pe ţărmul mării. Seara, după masă, a ieşit în grădină să-şi fumeze ţigara la aer. A fost găsit dimineaţa, spînzurat scurt şi ţeapăn, cu nod marinăresc, de seîndura spatelui unei bănci. La ce-au dus cercetările nu ştiu, dar zgomotul ce urma să se isce a fost şi el repede sugrumat, cum de altfel era politic; vi'ctima fusese în slujba Curţii, Curtea cea mai sătulă de scandal. Teodor*** îşi coborî glasul ca să-mi spuie că nu-1 ispitise să pată şi el ca herr Hartmann. Şi apoi nu era burlac ca dînsul, avea soţie, copil. Dacă ar fi fost lovit în fiinţa lor? Fusese de altfel prevenit... - Aveam, urmă, să mă mărginesc a o pune la adăpost pe Lena şi pentru aceasta era de ajuns să-i opresc pe acei mosafiri de noapte a mai călca o dată măcar la dînsa; multe sîmbete - sîmbetele ce-i purtau - n-aveau ei să stea s-o asculte cîntînd; ar fi dat fără doar şi poate lovitura, lăsînd în urma-le un cadavru. Chibzuiala mea fu scurtă; înainte de a ne scula de la îmbelşugatul şi prelungitul prînz, planul meu de lucrătură era gata. Nimic mai simplu: cînd să 157 dea să intre acolo, cei doi ponţi aveau să fie întâmpinaţi de alţi doi de prea aleasă curtenie, dintre cari unul avea să înmîne celui ce semăna cu Ferdinand de Coburg o scrisoare, poftindu-1 pe italieneşte a lua cît mai degrabă cunoştinţă de cuprinsul ei. Şi avea să-l întrebe dacă avea nevoie de trăsură, oferin-du-i-o pe a lui. înţelegi că sceleraţii n-âr mai fi încurcat1 locul şi te las să-ţi închipui uimirea şi ciuda şi, după ce aveau să citească scrisoarea alcătuită din litere tăiate din „Papagallo", uluiala şi spaima lor, văzînd că era în Bucureşti cineva care le cunoştea o veche crimă şi, din umbră dar cu mărinimie, fără să se trădeze şi fără a-i trăda, îi împiedica de a săvîrşi alta nouă. Era un plan minunat, care nu putea în nici un caz da greş. L-am schimbat totuşi a doua zi de-a-ntregul. Socotind că nu strica s-o iscodesc puţin şi pe Lena şi aceasta fără întîrziere - era vineri - m-am înfiinţat devreme la şosea, unde ştiam că făcea zilnic o plimbare. N-a întîrziat să vie, dar împotriva obiceiului ei luase cu dînsa pe cineva - o cocoană scăpătată, una Găleasca. Am urmărit-o de la distanţă în sus şi în jos cu muscalul meu şi cînd s-a oprit în dreptul bufetului să asculte Valurile Dunării pînă să se odihnească caii, am oprit şi eu, m-am dat jos şi am mers la dînsa. M-a întîmpinat surîzînd şi cu fermecătoarea ei ochiadă. îi părea bine că putea să-mi mulţumească de intrările la tribună ce-i trimisesem de zece mai. îi spusei că avea prilejul să mă îndatoreze şi dînsa pe mine şi-i cerui în acest scop o scurtă întrevedere, dar nu mai târziu de a doua zi înainte de amiazi. -„Dar cum nu“ - şi mă încredinţă că n-avea să doarmă toată noaptea de curiozitate. Sîmbăta dar, la ora samsarilor şi arendaşilor, eram la dînsa. Mă aştepta, dar, ca un făcut, iarăşi nu singură: la o masă în faţa unor cărţi de dat întinse, nemişcată, înlemnită, sta madam Iuli - Iuli de Berbely. O ştii, una înaltă, numai pielea şi osul, cu perucă galbenă şi ochelari de aur, gătită sorcovă în culori ţipătoare—nu se poate să n-o ştii pe macabra brezae cu privire şi umblet de lunatică ce stârnea hazul trecătorilor de pe . Calea Victoriei de unde era nelipsită pe partea palatului. - Nu, madam Iuli, îi spunea Lena cu însufleţire, sunt doi nu trei, numai doi. Un zîmbet blajin învioră faţa fără vîrstă a Pythonissei care cu un glas dulce de străină, slab dar limpede, rosti: - Cărţile nu mint. Le strînse cu o mlădioasă îndemînare, le amestecă şoptind ceva parcă şi după ce le dete Lenei să le taie, din cîteva mişcări hotărîte le aşternu din nou. 1 în ed. Perpessicius: încercat. 158 în genunchi pe un scaun, cu coatele pe masă şi cu bărbia în palmă, Lena aştepta. - Cărţile dau la fel, zise madam Iuli. Şi, arătînd cu degetul: da, întocmai în totul, pe drum de seară, în casă, tot trei cavaleri. Răvăşi cărţile şi se ridică. Mai zăbovi numai cît îi trebui ca să facă politicos şi cu mine cunoştinţă şi să-şi ia rămas bun. Stăpîna casei o însoţi. îmi împărtăşi, la întoarcere, mirarea ei de cum madam Iuli care da mai bine chiar decît cărturăresele de meserie, de data asta n-o nemerise. Ori nu citise bine, ori nu se supuseseră cărţile - cărţile au toane - altfel de unde scotea acea grozavă primejdie prin care zicea că Lena ar fi trecut şi trecea încă... Biata madam Iuli, şi eu care găsind-o acolo o bănuisem că ar fi poate o codiţă! -... şi mai ales, urmă Lena, cum aveau să fie pe drum de seară trei cavaleri, cînd nu erau decît doi. - Dar cum, doi sunt va să zică? întrebai eu. - Fireşte, doi,’ da, recunoscu Lena. Puteam dar s-o cos cu aţă albă. - Ei bine, mă înfipsei eu de-a dreptul, din pricina lor mă aflu eu aici. Frumoşii ochi albaştri ai Lenei rămaseră sticliţi de uimire. Fusese, o lămurii, înştiinţată poliţia că un foarte înalt personaj străin - cine nu se ştia sau poate nu voise să mi se spuie — venea într-ascuns seara la dînsa şi căzuse pe mine beleaua să veghez asupra lui cît mai de aproape, dar totodată fără a fi simţit. De aceea venisem s-o rog să-mi înlesnească ea să duc la bun sfîrşit această gingaşă şi plicticoasă însărcinare. - E de necrezut, zise ea, cum le aflaţi la poliţie. Şi, ai ghicit poate, mi-a trăsnit prin cap să mă ascund în canatul uşei după perdele, cît va ţine tainica vizită. Dacă Lena ar fi refuzat? De cum o rugai, Lena încuviinţă fără codire şi facînd mare haz. - Ai să-l cunoşti numaidecît cine e... Voi să mă reţie şi ea la masă, dar cu toată părerea de rău nu putui primi: mă aşteptau la „Leul şi cîrnatul" Mieluşică şi baronul Flaimuc. Peste toată această pîclă roşie se lasă grea o perdea neagră. Dacă mai sunt pe lume, ce s-au făcut ea şi el, nu ştiu şi nu se va afla, cred, niciodată. Sunt lucruri ticluite să rămînă pentru totdeauna - de veci - subt pecetea tainei. 159 NOTE După o notiţă a autorului, reprodusă de Perpessicius în ediţia sa din 1936, Mateiu I. Caragiale ar fi conceput Sub pecetea tainei în anul 1930. în traducere, din limba franceză, textul însemnării sună astfel: „Conceput în 1930. început scris 18.V.1930. început fixat 8.X. 1930. Titlul fixat primăvara lui 1930“. De asemenea, pe dosul filei doi (prima nu s-a păstrat), din articolul neterminat despre politica externă a regelui Carol I (B.C.S, Fondul Saint-Georges CXIX/2-12) am remarcat următoarele însemnări, făcute cu tuş negru - textul articolului fiind cu cerneală albastră - pe spaţiile din josul paginii: „Sub pecetea tainei timide“ (într-un cartuş), apoi, la stînga acesteia, la aceeaşi înălţime, „Right hon. M. I. Caragiale“, iar dedesubt, „Sub pecetea tainei“, subliniat cu o ghirlandă stilizată, de aceeaşi mînă. Conchidem că autorul a şovăit între aceste două posibile titluri, oprindu-se la cel rtiai scurt - şi mai inspirat. Date despre mersul lucrului găsim în Agenda lui Mateiu Ion Caragiale. Perpessicius nu a dispus de timp, probabil, spre a transcrie integral textul Agendei, procedeul său fiind acela de a reda în limba franceză, în care a fost scrisă Agenda, însemnările ce i s-a părut că merită o restituire integrală/şi în româneşte, rezumativ, datele ce reprezentau un interes strict informativ. In felul acesta, reţinem, de pildă, că la data de 18 mai 1930 se afla, adăugată în textul Agendei (lipită?) o filă, purtînd titlul povestirii şi pe care se aflau trecute toate datele cînd lucrase la ea, respectiv: „18, 20, 21 V, 9, 10, 12, 14, 13, 16 X, 9, 10, 11,12,13 XII 1930; 4, 8, 9,10, 11,12, 141, 7, 9, 20, 22II, 16,17,18 III, 9, II, IV, 2, 3, VI 1931; 4, 5 X 1932; 28 II, 2, 3, 6, 7, 8, 9 - 12 (inclusiv), 17, 24, 29 III, 19 - 30 (inclusiv) XII 1933; 2, 5 - 8, 21, 23 - 31 1, 2, 3, 24, 28II, 1 - 8,10,16,19, 20, 26, 27 III, 31 VIII, 1, 2, 21 - 23IX, 10, II, XII 1934. Pesemne, autorul făcuse un extras, din propriile-i însemnări, care pot fi, de altfel, urmărite şi zilnic în Agendă, unde se remarcă mici variaţii faţă de tabelul respectiv. Citim, astfel, în Agendă: 13 dec. 1930. Termină partea I-a din Sub pecetea tainei. O dă Gîndirei; 4 ian. 1931: începe a doua parte din Sub pecetea tainei; 12 ian. 1931: Dă 12 pagini din partea a Il-a Gîndirei; 14 ian.: Dă încă 2 pagini din partea a Il-a Gîndirei; 18 martie 1931: Copie din Sub pecetea tainei. Zilele următoare mai expediază spre tipărire 7 pagini, apoi încă 7 (pe 21 III). La 14 aprilie 1933: Apare Gîndirea cu Sub pecetea tainei, - toate în româneşte, deci în transcrierea, probabil rezumată, a lui Perpessicius. O examinare atentă a însemnărilor de lucru ne atestă cum, în timp, pe măsură ce se apropia de sfîrşitul naraţiunii, scriitorul îi acorda tot mai puţină 160 vreme. Datele, privind acelaşi interval de timp, din Agendă, oglindesc tot mai mult tensiunea sporita a pasiunii pentru E. B., dimpreună cu măsurile compensatorii severe luate, în vederea unei renaşteri spirituale - în acest sens, mai grăitor e Jurnalul. în Agendă, ultima dată unde pomeneşte de lucrul la Sub pecetea tainei este cea de 21 ianuarie 1935. După cum se ştie, povestirea a rămas neterminată. Manuscrisul era predat spre publicare în mici porţii şi probabil că redacţia nu-1 restituia. în ediţia sa din 1936, Perpessicius afirmă a fi utilizat textul din Gîndirea revizuit de autor, cu adaosul cîtorva file găsite în manuscris. între versiunea sa şi aceea din Gîndirea există, într-adevăr, cîteva mici deosebiri. Textul trimis la tipar, pentru Ediţie a fost însă unul transcris de văduva scriitorului, text pe care Perpessicius a mai făcut mici modificări de punctuaţie şi însemnări pentru culegere. La Biblioteca Centrală de Stat (Fondul St. G., cota LXIX 2 - 4, 9 - 4 şi 9 - 5) se află trei caiete dictando în transcrierea Marichii M. Caragiale, în două încercări efectuate, presupunem, la dorinţa editorului. Primul, nenumerotat, scris pe ambele feţe, nu a putut, din acest motiv, fi folosit, cel de al doilea şi cel de al treilea sînt numerotate, respectiv de la 1 la 40 şi de la 41 la 97. Acestea au fost pregătite pentru tipar. Deci au fost scrise pe o singură faţă a paginii. Conţin cîteva pagini în plus, faţă de textul din Gîndirea, copiate după un original dispărut. în Gîndirea, Sub pecetea tainei a apărut astfel: Anul X, nr. 12,1930; anul XI, nr. 1, 1931; anul XI, nr. 4, 1931; anul XIII, nr. 4, 1934. Despre modalităţile de predare a materialului a scris criticul Ovidiu Papadima - vezi: Fascinaţia vieţii, Tomis, nr. 6, dec. 1966, p. 13- Tot în colecţiile B.C.S. se află şi contractul încheiat între Fundaţia pentru literatură şi artă şi Mateiu I. Caragiale, la 19 ianuarie 1934 şi avînd ca obiect tipărirea romanului. Contractul prevedea un tiraj de 3 000 de exemplare, autorului fiindu-i rezervate 20 din acestea şi 20% din beneficii. I se mai asigura un aconto de 10 000 de lei, pe care se obliga să-l restituie imediat, în cazul nepredării manuscrisului la data de 23 mai a aceluiaşi an - o dată foarte apropiată deci. Faptul că autorul a acceptat-o ne indică impresia sa că mai avea foarte puţin de lucrat la roman. Aceasta mai înseamnă că nu intenţioria să depăşească mult textul din Gîndirea, ceea ce ar fi dat o naraţiune simţitor mai redusă, volumetric, decît romanul Craii de Curtea-Veche- cele 97 de pagini de caiet, cu încă un număr neprecizat în jurul a 100 - 120 indicînd mai mult un roman-nuvelă. Dacă Sub pecetea tainei ar fi avut destinaţia de a fi un al doilea volum dintr-o proiectată trilogie, al cărei ultim tom ar fi fost Soborul ţaţelor; atunci, cel puţin între primul şi cel de al doilea titlu din trilogie s-ar fi instalat o anume disproporţie. Cum Sub pecetea tainei este un roman cu sertare, autorul 1-âr fi putut îmbogăţi şi cu alte episoade, dar, ţinînd seama de încetineala cu care scria şi, în acelaşi timp, de termenul scurt pe care îl acceptase, sîntem înclinaţi să credem că el intenţiona să încheie episodul cu Lena Ceptureanu, considerînd în acel punct încheiat şi romanul. Ultimul paragraf („Peste toată această pîclă roşie..." etc.) îl avea deja scris, textul s-a oprit la fraza: „Voi să mă reţie şi ea la masă...". O însemnare, văzută de Perpessicius, pretindea trasarea de portrete personajelor Mieluşică şi baronul Flaimuc, de unde ar rezulta că aceştia urmau să joace un oarecare rol în anularea intenţiilor criminale ale celor doi musafiri ai Lenei, în ultimul paragraf este vorba de un bărbat şi de o femeie, pe care povestitorul 161 nu i-a mai văzut în continuare, probabil cei doi bandiţi, un bărbat şi o femeie. Dar aceasta este o simplă ipoteză, întrucît o singură întorsătură de frază putea introduce femeia cu priviri de pisică, aceea care-1 obseda pe conu Rache şi despre care bănuim numai că ar fi putut fi conducătoarea băndei internaţionale. Aşa a văzut lucrurile şi Radu Albala, în încercarea sa meritorie de a da un sfîrşit romanului, prin completarea Ultimului său episod. Cît ne priveşte, ţinînd seama de cursul celorlalte episoade, credem că tentativa lui Conu Rache de a-i surprinde pe cei doi impostori asupra faptei ar fî dat greş, dintr-un motiv oarecare, lăsînd mai departe taina nepătrunsă. Sîntem, evident, într-un domeniu strict ipotetic, îndemnaţi să devinăm intenţiile scriitorului, acolo unde el însuşi a şovăit. Bănuim, oricum, că prototipul Lenei Ceptureanu a fost Eliza Băicoianu, distinsă cîntăreaţă din înalta societate, şi că reaua desfăşurare a reiaţilor cu aceasta a blocat inspiraţia romanescă a lui Mateiu. Conu Rache trebuia să o salveze pe Lena din ghearele unor tîlhari primejdioşi care nu se dădeau îndărăt de la omor, ba chiar pregătiseră trama unei asemenea crime perfecte, urmată de jaf, dar, după cum vedem, tocmai acest ultim scurt pas ce nu ar fî concentrat într-un text de cîteva zeci de pagini, mai mult de cîteva file, nu a mai fost făcut, împrejurarea este cu aht mai semnificativă dacă luăm în consideraţie afirmaţiile scriitorului, precum că nu începea să scrie înainte de a avea subiectul lămurit în minte pînă la ultimul amănunt, pe de o parte, iar pe de altă parte faptul că nu a redactat finalul în mai bine de un an de zile, cît a mai trăit. în tot acest timp, atît Agenda, cît şi Jurnalul îl arată torturat de eşecul său sentimental, al cărui nex îi scapă cu desăvîrşire, eşec care îl făcea cu atît mai usturător pe cel social, mai mult sau mai puţin real. De această tîrzie dată, preocuparea.intensă de sine nu s-a mai sublimat în creaţie artistică. Cît priveşte un episod antemergător, cel cu ministrul de externe, în cazul că pentru acesta i-a slujit de model, cum presupunea acad. Şerban Cioculescu, fruntaşul conservator Alexandru Lahovari, atunci iată ce paralelisme propunea criticul: A. L. a încetat din viaţă la Paris, la 4 martie 1897. Guvernul conservator se retrăsese în octombrie 1895. Ultimul discurs al lui A.L. la 27 octombrie 1896, în chestiunea mitropolitului Ghenadie. în ultima guvernare conservatoare, Al. Lahovari deţinuse, din noiembrie 1891, portofoliul externelor. ANEXE SOBORUL ŢAŢELOR I ave mundana laetitia;1 Cîntec băcbic din veacul al XlV-lea „Doamnei Masinca Drîngeanu, celei mai bune dintre prietene dacă n-ar fi singura". Mulţumit de această închinare ce-o aşternusem pe un exemplar din „Craii de Curtea-veche", am adăogat la modestul meu plocon literar, o cutie de bonboane şi un buchet de trandafiri şi m-am înfiinţat, pe seară, în strada Sfinţii-Voevozi. Mi-era sincer dor de cucoana Masinca. N-o mai văzusem de mult. Plecase, anul trecut, din Bucureşti înainte să mă întorc eu, toamna, şi, ca niciodată, îşi prelungise şederea pe Riviera pînă în anul acesta, 1929, la sfârşitul lui mai. Dar, la poartă, cînd să intru, mă oprii deodată şi mă trăsei la o parte. în curte, cucoana Masinca nu mai isprăvea să se sărute cu una din cucoanele mari de la noi, o cucoană foarte mare. Şi, fără să mă bage de seamă, ţinîndu-se strîns de braţ şi de mîini, ieşiră împreună pînă în stradă, unde un elegant landaulet aştepta pe înalta mosafiră. împărtăşeam (mirarea) obşteasca mirare (de ce) ce (stîrnise) deşteptase întotdeauna strînsa legătură dintre aceste două fiinţe din lumi (cu totul) deosebite, cu viaţă îndepărtată una de alta, nedomerirea asupra temeiului ascuns în virtutea căruia dăinuia (de o jumăta - nedesm - călduroasă), fără să se răcească, de o jumătate de veac. (Eram, la rîndul meu, de un mai bine -aproape - de un sfert, (destul de) un credincios şi încercat - şi încercat - şi încercat prieten al cuconiţei Masinca Drîngeanu aşa că încurajat mai ales şi de călduroasa drăgălaşa ei primire, găsii o destul de fericită). Eram, la rîndul meu, şi eu, aproape de un sfert, un credincios şi încercat prieten al cucoanii Masinca, şi (primirea) drăgălăşia primirii ce-mi făcuse mă încurajă (să-i strecor ceva despre acea, în treacăt, despre acea mirare) să (o întreb) încerc, în treacăt, sub forma admiraţiei, să o descos niţel. 165 II Ave, Mundana laetitia“. Cîntec bachic din veacul al XTV-lea ^„Doamnei Masinca Drîngeanu, celei mai bune dintre prietene, dacă n-ar fi singura". Mulţumit de aceasta închinare ce-o aşternusem cu reculegere (în fruntea unui) pe un exemplar din „Craii de Curtea-veche“, am adăogat la modestul meu plocon literar o cutie de bonboane şi (un buchet de trandafiri) cîteva flori' şi m-am înfiinţat, pe seară, în strada Sfinţii-Voevozi. Mi-era sincer dor de cucoana Masinca. N-o mai văzusem de mult. Plecase, anul trecut, din Bucureşti, înainte să mă întorc eu toamna, şi, ca niciodată, îşi prelungise şederea pe Riviera pînă anul acesta, 1929, la sfîrşitul lui mai. (Nu avui nevoie să mai sun; uşa din faţă era deschisă). (Cînd să intru) Dar, la poartă, cînd să intru mă oprii deodată şi mă trăsei înapoi. în curte, cucoana Masinca nu mai isprăvea să se sărute cu una din cucoanele mari de la noi, o cucoană foarte mare. Şi fără să mă bage de seamă, ţinîndu-se strîns de braţe şi de mîini, (coborîră în curt[e] ieşiră (în stradă) tot vorbind şi rîzînd, pînă în stradă unde (aştepta un elegant înalt) un elegant landaulet aştepta pe înalta mosafiră. Era (nu numai pentru mine), după cum fusese întotdeauna, pentru (o lume întreagă), toţi şi pentru mine (mirare şi nedumerire cui se - la ce se datora această ciudată legătură între două fiinţe din lumi (străine-depărtate) străine una de alta şi nedumerire (la ce) de cui se putea datora. Eram, la rîndul meu, şi eu, (vechi de) destul de vechi şi de încercat prieten cu cucoana Masinca Drîngeanu ca să mă codesc de a (o întreba, fără înconjur dacă aşa în treacăt, încurajat de drăgălaşa ei primire, care era). III III „Doamnei Masinca Drîngeanu, cea mai bună dintre prietene dacă n-ar fi singura". Mulţumit de această închinare ce aşternusem, cu toată sinceritatea pe un exemplar din „Craii de Curtea-veche", am adăogat la modestul meu plocon literar, o cutie de bonboane şi cîteva flori şi m-am îndreptat în birjă spre parcul Filipescu ca să i le depun la picioare, în noua sa locuinţă. Mi-era sincer dor de cucoana Masinca. N-o mai văzusem de mult. Plecase anul trecut din Bucureşti, înainte să mă întorc du toamna şi, ca niciodată, îşi prelungise şederea pe Riviera pînă în anul de faţă, 1929, la sfîrşitul lui mai. 166 NEGRU ŞI AUR Salon al iadului Ca la noi la nimeni...1 De trei zile muncit de aspre gînduri, Mihnea nu-şi mai găsea astîmpăr. Simţea dureri săgetătoare, parcă s-ar fi sfîşiat ceva în el; noaptea abia aţipea, şi îndată tresălta din somn de zvîcnelile nebune ale inimei; ziua cădea în toropeală, cu cerbicea înţepenită, rupt la încheieturi. Căci vechile-i răni abia închise, otrăvite din nou de mîhnire, se porniseră iar să coacă şi să sîngere. Ce e drept, pe faţă tot nu i se putea citi nimic, dar numai el ştia ce patimi, şi ce griji îi înverşunau chinurile cuibînd ca un maldăr de năpîrci (înveninate) neadormite în cugetul lui. Ceasuri întregi rămînea ca împietrit sub stăpînirea aceleiaşi primejdioase ispite, pînă în amurg cînd ieşea, cutreiera (oraşul) în goana cailor oraşul ce mişuna de răsfăţul verei, şi repede se întorcea acasă, mai dîrj, şi mai întunecat. Părăsind de astădată ameţitoarea culă a stemelor, el se închisese în necercetatul salon de alături, ca să-şi rumege mai bine veninul. Sumbru şi acesta, larg, înalt, şi pe-atît de gol, pe cît era (cula de încărcată) paraclisul de îmbulzit, necăptuşit de piei şi de catifele, fără flori, fără perdele, şi fără policandre, salonul Domniţei Mara avea o înfăţişare falnică şi ciudată. Părea turnat în aur, în smoală şi în sgură. între lucii lame de lac chinezesc negru, acoperind de-a-ntregul pereţii, se încleştau uriaşe oglinzi legate-n bogate cunune de aur mohorît, şi una dintre ele, alunecînd pe nevăzute rotiţe, astupa ca un oblon lata foaie de cleştar dintr-o bucată a singurei ferestre. De asemenea de lac, tavanul avea drept podoabă, o bogată brînă poleită, închipuind o împletitură (măiestrită) stufoasă de rută şi de spini, care (împreună cu) ca şi întreaga încăpere, se oglindea răsturnată în sticloasa pardoseală de lemn fumuriu unde tremurau ape negre, şi se topeau snopi de aur. în fund, pe căminul de marmură neagră, păzit de negri corbi de smalţ, purtîndîn plisc semnul biruinţei, strălucea bustul de bronz al Domniţei Mara. (De mult nu se strecurase rază de soare în acel cernit locaş, nici nu licurise lumină de noapte, nici nu pătrunsese pas sau ochi străin. Acolo domnea 1 (şters) Ca la neoameni... 167 tăcerea şiîntunerecul ca într-un mormînt pustiu. Dar, într-adins, tocmai acolo, alesese Mihnea loc de întîlnire cu duşmanii săi de moarte.) De mult nu se strecurase rază de soare în acel cernit locaş, nici nu licurise lumină de noapte, nici nu pătrunsese pas sau ochi străin. Salonul Domniţei Mara (salonul negru şi aur) era pe alt tărîm - la pragul lui sfîrşea lumea - şi nenoricire aceluia care ar fi cutezat să i-1 păşească fără de învoirea (mîndrului stăpîn) stăpînului; ar fi fost (îngropat) înghiţit de viu pentru totdeauna ca de peşterele (minunate) fermecate din povestea comorilor. Acolo1 Despuiat (în pielea goală) după baie, el îşi vărsase peste tot trupul un spirt de garoafă albă, foarte tare, (ce) care se zvînta repede, răcorindu-1 de-1 apucase (tremurai) dîrdîiala, şi înconjurîndu-1 într-un nor gheţos, îmbătător de dulce. Se ştie că nimic nu e mai bun aducător aminte ca mirosul; niciodată pe calea văzului, sau pe a auzului, nu se pot chema din trecut icoane aşa de mişcătoare, de duioase şi de pline de fermec ca acele înviate de o cît de slabă aromă, de o undă cît de uşoară de parfum. Garoafa albă era floarea Domniţei Smaranda, pentru ea la miazăzi, într-un colţ de rai se secerau nenieţi de flori zăpezii, ale căror miresme stoarse şi pecetluite între gingaşi pereţi de cleştar-filaliu, slujeau să îmbălsămeze tot ce înconjura, sau putea atinge sălbatica ei frumuseţe. Şi atît de trainică rămăsese, după atîţia ani, legătura între aristocratica mireasmă şi amintirea (fermecătoare) încîntătoare a moartei, încît odată nu destupa Mihnea nepreţuita sticlă, ce robea limpedele spirt (verzui) gălbui, fără a nu încerca puterea ascunsă a vrajei. în seara aceea chiar, intrînd în culă, unde pogora noaptea, i se năzări că mişcă perdelele din fund şi că o vede trecînd bălaie, în veşminte negre, prin umbră. Dar iute se dezmetici; era învăţat cu această nălucire; ea îi stăpînea şi viaţa şi visele, precum odinioară, îi făcuse din vis viaţă, şi din viaţă un vis. - Casa cu stafii, şopti el - stafie, umbră scumpă, singura mea mîngăere. îl lua cu frig... Dase el să se îmbrace din nou cu hainele de ieşit în tîrg „între oameni", dar îi fusese silă - baia, prelungită ca de obicei din cale afară, îl obosise mult - şi, pe urmă, jidovia portului modern, prea umil, şi sărăcăcios, 1 După cum a remarcat Perpessicius şi după cum la rîndul nostru am verificat, alineatul reprezintă fuziunea a două redactări succesive. Pe aceeaşi pagină, pe două coloane apar respectivele cupluri de păsări cu plante: păuni garoafe fasani zambile pasărea paradisului trandafiri cocostîrci nuferi papagali ananaşi lebede crini Ananaşi a fost ridicat, ulterior, pe linia pasărea paradisului. 168 nu s-ar fi potrivit de fel cu măreţia locaşului domnesc. îi trebuia tot ceva straniu şi funebru, ceva pompos şi croit din plin, împănoşat, şi cu falduri bogate ca de baldachin eraldic sau de catafalc prinţese. Şi nu stete mult la îndoială: găsise... Pe umeri îşi aruncă o lungă mantă de catifea neagră, cu groase găitane îmbinate din ghiuluri de fir, şi scump îmblănită cu vidră de mare, revărsată din huzur la grumaz, piept şi mîneci; încălţă conduri ascuţiţi de piele de sobol căptuşită cu puf mărunt (ca şi) la fel cu mănuşile negre ce-şi trăsese în mîini - şi-şi înfăşură capul într-un înalt turban de mătase neagră, în care înfipsese deasupra frunţii un surguei de'mărgăritare negre, cu negre pene de cocostîrc. Astfel, cînd (intrînd în) trecînd pragul posomoritului salon (al Marei) Mihnea trase după el uşa, (acolo) totul era acolo numai aur şi negru; negru şi aur. De abia putu înainta (cîţiva) un pas, că(t) se şi opri fără voie, atît de orb era întunericul. (închise şi ochii). Pe nesimţite, îi amorţeau simţurile, (nemaidîn-du-şi seama) pierzînd cunoştinţă de noţiunile ce alcătuiesc întîia temelie a judecări omeneşti; de dreapta şi de stînga, de greu şi de uşor, de aproape şi de departe... Nu mai ştia acum nici dacă ochii-i sunt deschişi sau închişi. Rămase astfel într-adins; pentru încercare, şi cu cît sta, se pierdea mai mult, părîndu-i la sfîrşit că e atîrnat în nemişcare în haos. - „Tenebreli", ce nume frumos, şi ce pedeapsă înfiorătoare, (ar fi) pentru aceia, mai ales, cari iubesc aşa de mult petrecerea, (viaţa), lumea, (lumina), ziua, veselia. Să-i ridici pe neştiute, cînd dorm, şi să-i închizi într-o încăpere cu desăvîrşire lipsită de lumină, unde să-i zideşti de vii, ca îri balerca de Amontillado (a lui E. Poe) -dar nu înainte să le fi umplut temniţa-mormînt cu de-ale mîncării, (ca să) spre a le prelung(eşti)i încă şi mai mult chinurile, înainte ca nebuni, ori tîmpiţi de beznă, să piară încîrligaţi de foame. Ei! Să-i poată îngropa el de vii pe Baldovineşti, în boitele surpate de la Comana! Ah! Baldovineştii, pentru el nici (chinul acesta) pedeapsa aceasta n-ar fi fost de ajuns, nu! Urnindu-se din loc, şi băjbăind prin întunecime, Mihnea atinse, cu vîrful degetelor desmănuşate ceva (lustruit) alunecos, rece, fără a şti cu adevărat ce e, lemn lăcuit sau oglindă? Apoi, înaintînd de-a lungul peretelui pe care apăsa la fiecare pas cu mîinile, ajunse de împinse la o parte oblonul (de oglindă). Deschise şi geamul, răsuflă lung aerul (proaspăt) înviorător, şi se răzimă de pervaz. După o veşnicie parcă renăştea ieşind din iad, la (aer) viaţă, la lumină. Prin minte îi viforau stoluri de închipuiri cobitoare, dar uimit de frumuseţea nopţii, i se păru (că) o clipă că îl iartă gîndurile şi se cufundă în priveliştea lumii din afară. Era o noapte de sfîrşit de iunie (zaharisită de-floarea-mireasma teiului pe sfîrşite; zaharisită de teiul pe ducă) caldă, şi îmbîcsită de pîclă, una din acele 169 nopţi fără lună (şi prea înstelate - cu stelele muiate în beteală de argint) pe care nesănătoasa boare de miazăzi le catifelează şi le înăbuşe lin (făcînd să clocotească în inimile omeneşti aprige porniri!). Peste pustietatea grădinilor amorţite apăsa ceva ameninţător, şi ca de pe alt(ă) (lume) tărîm, din necunoscut se apropiau gemete surde, ce-nfiorau văzduhul de nelinişte. Din cînd în cînd, învăpăind de dîre scînteietoare, cereşti prăpăstii, cădeau stele, şi departe fulgera-n zări. - Frumoasă noapte, murmură încet Mihnea, frumoasă şi primejdioasă, mai ales primejdioasă. Boarea de Lybia e rea sfetnică: ea aţîţă simţurile, încinde sîngele şi împrăştie friguri rele. Suflarea ei fierbinte ofileşte holdele şi stârneşte din smîrcuri roiuri de ţînţari veninoşi, ale căror muşcături sunt mai de temut ca beţia... Astea sunt (în asemenea) nopţile cînd clocotesc patimile aprigi, [cînd] se siluieşte, (se-njunghie), se ucide... Dar aci se opri; zburlit de neplăcute vedenii... Şi se încruntă. Pe aripi puternice, împotriva voinţei lui, amintirea îl purta acum înapoi, departe. Dar atît de straniu îi era trecutul, (atît de) aşa de spăimîntător de înnegurat, că uneori, cu toată tăria lui de stîncă, cu to(a)t (ă) (siguranţa) temeiul stăpînirii pe sine, i se făcu teamă. De‘s-ar afla?!... Adesea lumea, cu gînd să se arate iscusită, zîmbeşte cu neîncredere compătimitoare, la citirea celor mai nevinovate scornituri ale scriitorilor, zicînd cu un fel de milă şireată; „astea sunt snoave, basme, asemenea istorii se petrec numai în cărţi, nu şi între oameni". Şi cu toate astea (cîţi) mulţi dintre necredincioşi, dacă ar scotoci prin sertarele (secrete ale) amintirilor lor, (n-) ar găsi de povestit lucruri şi mai neauzite, şi (cîţi la cîte un curmeziş neplăcut de pe poteca vieţii) cîţi dintre ei, încolţiţi de împrejurări, n-au luat parte chiar ca privitori, de nu ca făptuitori, la vreuna din dramele obscure şi (secrete) ascunse, ce zilnic se petrec, şi pretutindeni. E drept că unii - cei tari - coboară cu misterul lor în mormînt; alţii - cei slabi - îl spovedesc în bolboroseli pe patul morţii; dar şi de unii şi de alţii, într-un tîrziu, ce se mai ştie? Căci timpul 170 ISNOAVE VECHI La (Livedea cu nuci) Viişoara Departe de drăgălaşul cuib din bulevardul Coltzei, foarte departe, pierdută la o margine a oraşului în (taina) păragina unei stufoase grădini cu ramuri îngîrbovite se ridica pînă mai deunăzi o bătrînă casă boerească. Cîmpenească ca înfăţişare (şi părăginită), cu obloanele veşnic închise, puţin cîte puţin, ea se afunda sub apăsătura iederei lucii care o cuprinsese din toate părţile, încolăcindu-se pe stîlpii bondoci ai cerdacului, revărsîndu-se, val negru, pe treptele ciuntite ale scărilor, perdeluind în falduri bogate înaltul acoperiş de ţiglă. Grădina, ce părea şi mai adîncă de întuneeoasa-i desime, crescuse sălbatică, în neştire. Verdeaţa puternică, pe care mîna omului nu mai stetea să o înfrîneze, cotropise curtea şi potecile neumblate, şi înăbuşise clădirile pustii. Porţile greoaie şi mucede ale împrejmuirii se înţepeniseră în broaştele şi în ţîţînile ruginite, căci - afară poate de vreo slugă lăsată de pază, şi nevăzută nici aceea - în toată curtea boerească nu locuia nimeni Jur-împrejurul ei îşi scuturase aripele uitarea şi tăcerea. La adăpost de îmbulzeala drumului mare, ce trecea departe de ea, şi numai bună de zugrăvit cu labirintul ei de uliţe înguste şi de fundături întortocheate, mai toate cu trepte, fără caldarîm, şi totdeauna scăldate în umbră umedă, mahalaua azi desfiinţătă a (Livezei cu nuci) Viişoarei, aşezată mai mult afară decît în oraş, de care o despărţea un lung lanţ de maidane, era aproape necunoscută de bucureşteni. Puteai hoinări ceasuri întregi, în sus şi în jos, fără a întîlni ţipenie de om. Crăcile arborilor înfrăţite pe deasupra uliţelor le acoperea pe alocuri ca nişte boite pururi însufleţite, şi toamna, singur vîntul împrăştia nămeţii poleiţi de frunze (poleite—aurii) moarte. (Şi peste tot buruienime îndrăzneaţă, şi pretutindeni linişte şi singurătate). Privită din vale, de departe, de la crucea lui Mogoş, vechea mahala pe deal, aducea1 mai mult cu o întinsă grădină spînzurată în felul italienesc peste nişte dărîmături de cetăţuie. înşiraţi sus, unul lîngă altul, nouă plopi gemeni, la 1 V. Perpessicius: „O copie anterioară, lăslnd să se bănuiască vreo pagină lipsă, sau cel puţin cîteva rînduri, începe astfel: «oameni, aducea mai mult cu o întinsă grădină spînzurată în felul italienesc» etc., etc.“ 171 tulpinele cărora se despleteau în ciucuri lăţoşi, sălcii plîngătoare, şi se înfoiau tufe pe jumătate dezrădăcinate şi lăstari răsuciţi în zdrenţe de hămei învolburat şi de viţă sălbătecită, făceau să pară şi mai înaltă colina, a cărei clină tăiată rotund se îmbrăca într-un zid de cărămidă netencuită, întărit cu zdravene proptele, şi ros de apa ce-i picura din toate încheieturile. Ici, colo, din ierburile acăţate zvîcneau şopîrle cenuşii, şi prin crăpăturile leproase guşteri verzi sorbeau cu lăcomie cîte o rază de soare furişată prin (desul frunziş) frunzişul des. Demult se ridicaseră acolo curţi (boereşti cuprinzînd mahalaua întreagă) mari, întărite, dar cîndva arseseră de rămăseseră numai (beciurile adînci peste cari - peste boitele cărora) beciuri adînci boltite peste cari, la începutul veacului trecut, se duraseră (alte case) altele mai sărace şi locul de prisos (din vale) dimprejur se împărţise în embatic la oamenii (curţii) de casă. De atunci nu se mai clădise nimic, mahalaua prea îndepărtată de oraşul cel nou se pustiise ca de ciumă, şi azi, după ce (lucrări mari, grele, au dărîmat) s-a dărîmat cu încetul, tăiat şi netezit această încăpăţînată rămăşiţă a unor timpi (trecuţi) apuşi, din tot ce fusese n-a mai rămas decît biserica, în vale: o minunată bisericuţă cu turlele înzorzonate, toată încondeiată ca o ceaşcă, cu ferestrele şi uşile înflorate pe margini cu ramuri verzui de flnic, printre cari flutură căpşoare întraripate de heruvimi trandafirii şi se giugulesc granguri albaştri. (Altădată) Dar şi acum, primăvara, în pacea dulceagă a sfinţitului, cînd după înviorătoarele răpăieli de ploaie, mireasma liliacului, amestecată cu aburii ţărînei jilave îmbia la aromeală şi visare, stoluri de păsărele se îngî-nă(au) în frunzişul sclipitor, şi văzduhul se (arginta) mai argintează duios de (limpedea) chemare a clopotelor. Serile erau şi mai blînde. Sub nucii (negri) verzi şerpuiau unde balsamice şi (aromele dulci ale tufişelor) mierea fluidă a tufişelor albe şi purpurii se îngreuna şi mai îmbătătoare, peste singurătatea grădinilor. Cu cît pogora noaptea, acestea păreau mai depărtate de lumea de azi, fermecul lor mai puternic, taina mai adîncă. Luna (cernîndu-şi) scuturîndu-şi beteala, însufleţea (arbori) copaci şi ruine de o viaţă de basm, ce se înfiripa din amăgitoarea hîrjoneală a luminilor argintii cu umbrele albastre. Iar adierea vîntului deştepta în ramurile înfiorate, şoapte şi plînsori. Dar, pe vreme rea, în nopţile turburi, cînd norii măturau vîrfurile chinuite de furtună ale plopilor uriaşi, grădinile se prefăceau într-un adevărat iad. Numeroase păsări de noapte sălăşluite prin scorburi şi spărturi, se chemau cu ţipete (ascuţite ce sfîşiau) sfîşietoare ce covîrşeau urletul arborilor deznădăjduiţi. Atunci mahalagiii din Sfîntul Mina, de dincolo de maidane, aprindeau luminările de Paşti şi se închinau cu spaimă. Chiar altmintreli, pe senin noaptea, Livedea cu nuci era ocolită de mărginaşi ca un loc afurisit, şi pe seama ei se scorniseră cîte istorii mai cîte. Nici copiii, cari de focul nucilor 172 săreau, cînd ies stelele, zidul cimitirului, nu mai cutezau să se apropie (de casă) de cînd unii mai îndrăzneţi strecurîndu-se pe înserat în grădină, printr-o portiţă lăturalnică ce atîrna, smulsă dintr-o ţîţînă, (şi lăsată aşa de demult) văzuseră ieşind la o fereastră deschisă pe neaşteptate, un fel de arăpoaică, de brezae neagră cu pene în cap, ţinînd în mînă o oglindă strălucitoare. (Mai că nu îngheţaseră) încremeniseră pe loc, (dar toţi zăcuseră de friguri pe coaste) şi unul de spaimă dase în gălbenare. Demult, casa boerească fusese botezată Casa cu stafii şi (cine - cui) dacă cineva s-ar fi dat în vorbă, despre ea şi a cui este, cu babele din împrejurimi i s-ar fi răspuns încet, parcă cu teamă: „a Măgurenilor"1 (Şi cît sunt ele de guralive - Dar mai mult n-ar fi putut afla. De cînd murise cocoana mare, de nouă ani, boerul ăl tînăr plecase înăuntru1 2 şi nu se mai auzise de el. Poate tot printre boeri să se fi ştiut ceva. Aceştia erau însă şi mai puţin în măsură de a vorbi: nimeni nu-1 cunoscuse, nici nu-1 văzuse măcar, vreodată. Pesemne că şi lui, cel din urmă din neamul). 1 Notă laterala: „Măgurenii (1656 - 1907)“. 2 Adică în Occident! (n. n.) 173 TEXTE RĂZLEŢE1 Cînd bătrînă, de-un veac aproape, trec pe lîngă cîte un copac bătrîii de la noi, şi aud cum la bătaia vîntului îi sună frunzişul, mă simt pios mişcată, pentru că şi în mine (atunci) se deşteaptă atunci suflete adormite de mult, cari nu pot uita. îmi sunt dragi toţi copacii noştri bătrîni, e între ei şi (noi) mine o înrudire tainică şi o duioasă asemănare. Tot ca ei sunt şi eu legată prin rădăcini adînci de pămîntul acestei ţări, în care odihnesc ai mei (de unde am ieşit), şi care cuprinde tot trecutul nostru, cu toate dorurile şi amintirile. MARAII (Erau)... arbori bătrîni, falnici ca nişte voevozi, în frunzişul cărora plîngeau parcă suflete măreţe. Cuiburile lor (corbii de la Comana) mai vechi, decît cele mai bătrîne mănăstiri ale ţării. ...culmile plopilor albi se înfiorau de ape de argint... ...pămîntul acopere ce mi-a fost drag. ...Are să se mire poate cititorul că tot plimbîndu-1 prin grădinile mahalalei pustii, povestea l-a purtat înapoi, în trecut, atîta vreme. Dar altfel multe din cîte urmează ar fi rămas fără înţeles şi apoi, înlănţuirea celor petrecute e aci prea strînsă ca să i se poată scoate vreun inel. Orice neam vestit poate fi privit ca unul din acei arbori cu care-i plăcea să se asemene bătrîna Mara. Rădăcinile lui se pierd departe sub pămînt, în întuneric, dară la lumină, creşte însă tulpina puternică purtând falnica-i cunună de ramuri cu podoaba lor. De aceea cronicarul a (găsit) crezut nimerit să înfăţişeze copacul măgurenesc întreg, înainte de a arăta cum i se scuturară veştejite, foile cele din urmă. 1 Pregătitoare, de asemenea, pentru un prim roman. 174 (...în lumea (celor fără grija zilei de mîine) îmbuibată şi răsfăţată de bunătăţi şi de deşertăciuni, a celor fără grija zilei de mîine, dospesc descfeie-rări primejdioase)1. (...Mara fusese ţiitoarea lui Mihnea al IV-lea, şi nu fusese dorinţă care să nu-i fie împlinită, nici volnicie şi călcare de lege trecută cu vederea... nici volnicie să nu-i fie trecută cu- vederea). ... Popa Ciomag, popă buclucaş şi zurbagiu, care pentru o nimica toată îşi da arama pe faţă, şi poalele peste cap. în vreme de alegeri ridica cete de dalhauci mărginaşi, îi aprindea cu băutura, îi asmuţea cu vorba, îi îmbărbăta cu fapta, şi în fruntea lor era spaima mahalalelor... Celălalt era Iancu Mitan, zis Mîsgă. , GEORGES III .,. arată cu bastonul de catifea albastră spre zare, unde la lumina flăcărilor ce mistuie o cetate, sburdă cavaleri negri... MIHNEA IV Era îmbrăcată... într-o rochie de adas luciu, de un cenuşiu de mărgăritar, ale cărui ape de argint îngheţau sub reţeaua măruntă de „Chantilly" neagră, ce-o împăenjina în întregime,-presărînd-o cu şerpuite mănunchiuri de feregi. Gîtul îi era acoperit pînă sub bărbie de un guler înalt de horbotă (albă încreţită), creaţă şiînfoiată, aşa de subţire că de departe părea o spumă uşoară - şi albă, ce nu s-ar putea pipăi. Ea purta pieptănătura înaltă, de la sfîrşitul veacului al XVI-lea, şi din scufa neagră ce înainta ascuţită spre frunte, prinsă cu ace de smarand, îi atîrna pe spate un văl lung negru, la fel cu ţesătura de pe rochie. Dar cum ţinea un picior peste cellalt, pe o pernă mare de catifea roşie, ochiul celui îngenunchiat putea (vedea) întrezări ciorapul verde, şi pantofii de mătase albă cu catarămi de diamante, şi cu tocurile purpurii. SMARANDAII ... cînd, copil de casă, îmbrăcat de sus pînă jos în catifea stacojie, jucaseră, în faţa împăratului cel bătrîn, danţul spaniolesc. MATHIEUII 1 Cu acelaşi creion albastru cu care a fost şters acest alineat, deasupra: employeRemember- conform ed. Perpessicius. 175 ... copii de casă, gătiţi ca nişte păpuşi în atlas alb, spumînd de horbote şi de panglici, scutari arătoşi ce-1 urmau călări în veşminte de scarlat, provodnici înzorzonaţi, în haine de catifea (verde) sinilie, purtînd încălţăminte (roşie) conabie, şi tichii rotunde cu pene de struţ. Aceştia alergau pe jos înaintea rădvanului lui (purpuriu) ghiurghiuliu cu roţi poleite, tras de şase telegari, învîrtind lungi toiage de abanos cu măciulii suflate cu aur, şi strigînd (lumii) să se dea lumea la o parte că trece un (boer) domn mare. (Mai erau vînători cenuşii, aprozi gălbui, afară de mulţimea de ciohodari. Mai ţinea vînători cenuşii, aprozi. Mai ţinea vînători în mintene cenuşii, aprozi în halate gălbui). Dar mai ţinea şi vînători în mintene cenuşii şi aprozi în halate (gălbui) galbene deşi pentru slujba casei şi a mesei erau (o altă mulţime) alţi ciohodari, mulţime, îmbrăcaţi toţi la fel, în postav albastru cu găitane de fir de argint. i (în1) păreţii cerniţi, ca prin nişte ferestre, se deschideau (vederi) privelişti peste o lume de călăi şi de mucenici, de patimi şi de suferinţe. în cadre stufoase de aur şi de argint, atîrnate foarte jos, pe funduri de veninoasă verdeaţă, înfloreau muiate în trandafiri şi în crini, minunate trupuri goale, zvîrcolindu-se şi sîngerînd sub lovituri cumplite. Erau înfăţişate acolo cele mai păgîne chinuri ale cărnii siluite (de înverşunarea călăilor, cele mai îngrozitoare zile ale prigonirilor vechilor creştini) între fulgerări de purpuri (şi de catifele) pe spija platoşelor, între albastre scînteieri de săbii smulte, şi salturi sălbatice de cavale (nechezînde) cu coamele în vînt. Şutaşi romani răzimaţi în suliţi, amestecaţi laolaltă cu turci, cu capetele învăluite în (turbane) cealmale, priveau cu (ochi crunţi aspri) asprime cruda agonie a fecioarelor răstignite şi a (efebilor) copilandrilor săgetaţi, sub sumbra goană a norilor, (peste) deasupra chiparoş(i)[lor] negri. Şi la pîlpîiala voioasă a flăcărilor din cămin, toate fiinţele acelea, zugrăvite cu măiestrie în zilele cele mai împodobite ale decăderii şcoalei italieneşti înviau parcă aevea, de o viaţă stranie şi zguduitoare). sub bolta înaltă de unde âtîrnau în jurul unei candele uriaşe nouăzeci şi opt altele mai mici, ca un roi de albine de argint împresurînd o matcă de aur. dacă în iubire pierise putinţa, dorinţa supravieţuia umilă, izbucnind adesea aprigă ca o furtună. .. .în acea noapte lăcrămată (unduia în văzduh muiată în beteală de argint) pe cerul limpede (şi lăcrămat părea un covor de mătase albastră pe care se) norii mărunţi păreau grămezi de mărgăritar risipite pe un covor de mătase albastră. 1 Pasajul şters, de-a curmezişul scris employe. 176 Numai privirea lor era o mîngîiere... Zeul îşi aprindea rugul în care ardea parcă tot sîngele, toate purpurele şi toţi trandafirii veacurilor. Cercuind vîrtej aria pădurii, (stolul uriaş) uriaşul stol negru se ridică în slavă, ftlfîi cîteva clipe nehotărît, ca o singură fiinţă cu mii de aripi, apoi se cufundă deodată, topindu-se în purpura sîngerîndă a zării. - Amurgul stemelor, murmură Ana. Trase singură perdelele şi învălui lampa. Pogora repede peste văi o negură deasă. Acum trenul sorbind depărtarea, (era sorbit) se sorbea de întunerec. Şi mohorîta călătoare (nemişcată) stînd împietrită, cu ochii ţintiţi în gol, în strîmta chilioară semăna în hainele ei (moarte) negre o moartă îmbălsămată de veacuri şi de uitare sub lumina înăbuşită a unei candele, într-un mormînt. Astfel (Ana M.) cu inima pustie, cu gîndul pustiu Ana M. luă calea străinătăţii... (Bucureşti 1906) 1 (Berlin 1907) (Roma 1912) Timpul Mixandrelor... (sub Păuna)1 2. în largi trîmbe înflorite ce (se ocoleau) şerpuiau (fără sfirşit) pretutindeni ocolindu-se, (împletindu-se, cercuind) mărginind tufişurile de trandafiri şi boitele de iasomie, împletindu-se tot mai multe, mai numeroase, fără sfirşit, legănate de vîntul ce le purta mireasma departe pînă (peste) în mahalalele Bucureştilor. Uşoara şi mlădioasa Nella trecu pragul. Cu umerii şi braţele goale - turnată într-o rochie nerămzie cusută în fluturi de argint, (ca o spumă) şi strîns lipită pe sîni şi pe coapse - aşa cum era, cu faţa ei palidă şi cu părul ei arămiu, Nella ar fî ispitit în acea noapte chiar pe sfinţii pustnici din Tebaida. După ea, ţopăind cînd din labele dinainte, cînd din cele dindărăt, cînd din toate, intră un urs alb, care se răsfăţa şi se gudura ca un cîine. în faţa lui Michnea, amîndoi (pată de cerneală, n. Ş. C.) se opriră: femeia înclinîndu-se zîmbitoare cu mîna (pe) la inimă, ursul îngenunchiînd sfios şi plin de umilinţă. Aşa că în salonul (pată de tuş, idem) oglindiţi din toate părţile, sultanul negru, cu domniţa 1 Desenul a două pajere cu cruce în plisc - una dintre ele, săgetată. 2 Vezi şi pasajul despre caimăcămeasa Păuna, din Craii de Curtea-Veche. 177 verde şi cu ursul alb, întrupau în strania lumină o închipuire de basm, într-un feeric decor de veche serbare veneţiană. Scuturîndu-şi pielea de fiară, se desprinse din ea, un băiat tîner care semăna cu femeia ca două picături de apă - acelaşi păr roşu, aceiaşi ochi sprincenaţi, iar chipul şi mai palid, Nella. ... pretutindeni, adie cu vîntul, se aşterne cu ploaia, unduiem razele de soare şi de lună, se oglindă în privirile sastisite ale locuitorilor nepăsători, lipsiţi de avînt şi de pornire, se trădează în mişcări, în vorbă, se leagănă în tărăgănarea vechilor cîntece de mahala, în ameţeala dulceagă şi resemnată a valsurilor lui Ioanovici. Cine nu i-a prins deosebitul fermec nu a înţeles Bucureşti(i). Ei (acestei tristeţi) îi sunt închinate aceste rînduri... Căci dacă după treizeci de ani (ou plus) de hălăduire în Bucureşti uneori mi se întîmplă încă să mă rătăcesc prin uliţi sau chiar mahalale întregi necunoscute, sunt şi altele unde ştiu şi pietrele caldarîmului şi crăcile copacilor şi scîndurile ulucilor, unde cunosc casă cu casă, le ştiu toată cronica acelor ce i-au sălăşuit timp de o jumătate de veac. Le-am văzut luminate de sărbătoare, precum am văzut fîlfîindu-le la porţi steaguri albe sau negre: copii crescuţi sub ochii mei şi pieriţi înainte de vreme, bătrîni uitaţi de vreme sub ochii cărora m-am înălţat eu - beteală, flori, zîmbete, lacrimi - un vălmăşag nebun de iubiri, de uri, de uitări, de înşelăciune, de amăgiri - una peste alta, totdeauna mai multă jale decît bucurie şi peste tot atîta minciună, zadarnică şi deşartă ticăloşie omenească, că uneori cîte un nimic aducîndu-mi aminţe de unele, scap din vedere că ale lumii sunt toate, îmi uit de ale mele, şi cad pe gînduri şi-mi vine să zic cu cîntecul: „arză-1 focul Bucureşti"1.1 2 1 Vezi şi Ardă-l focul Bucureşti, o „localisaţie“ de P. Guşti, „care se va da la grădina «Stavri» vineri, 14 iulie, în beneficiul d-nei Caterina Dimancea" (Democraţia, joi 13/7/1889). 2 Text cu caracter memorialistic, dar care ar fi putut fi folosit şi literar, fără a mai aparţine primei perioade - valsul lui Ioanovici trimite mai degrabă la Craii de Curtea-Veche. 178 FRAGMENTARIUM Fragment informe et incomplet... (Iată cum era sc@s să sfîrşească) (Se vedea închis în balamuc) Cugetul lui era curat şi limpede ca diamantul... (face planul să fugă în ţările de la răsărit la păgîni unde nebunii sunt priviţi ca sfinţi... Acolo cine i-ar înţelege graiul şi destăinuirile?...) ... Iată cum era scris să sfîrşească coborîtorul regilor păgîni, vînători de zimbri, asupritori de noroade. Iată deşertăciunea atîtor veacuri de patimi şi de luptă! (Voir le fragment A... Să uite?) Dar cum, pentru ce să sufere el, să se umilească? Şi se simţi iarăşi înecat de acel năpraznic talaz de trufie ce îi fierbea (în sînge) ca o vîltoare în sînge, căci se răzvră(tiseră)teau pentru cea din urmă oară toate (acele) sufletele acelea adormite demult, ce, ele, nu puteau uita. Atunci i se făcu roşu înaintea ochilor (şi duse mîna la hanger) şi căută să se năpustească asupra cuiva, să răpuie... Duse (mîna deci) repede mîna la hanger, (şi dete să-l zmulgă, din teacă) dar nu-1 putu zmulge decît pe jumătate căci se opri, uimit de o ciudată privelişte. Jur împrejur, în zare, (pădurile se prefăcuseră într-o cetate) închi-zîndu-1, pădurile se prefăcuseră într-o cetate (uriaşă, năpraznică) năpraznică cu ziduri (năpraznice, uriaşe), cu ziduri pînă la cer pe (cari rătăceau) creasta cărora rătăceau nebune stafii despletite... Dar şi asta nu ţinu decît o clipă căci deodată (se făcu) înaintea ochilor şi în mintea lui se făcu (întuneric) noapte, şi nu mai înţelese şi nu mai văzu nimic. 179 CIORNĂ IA UN PASAJ DIN CRAII DE CURTEA VECHE (Mai) (După părinţii mei şi în acelaşi rînd venea mama Sia, care îi dădăcise şi pe ei ca pe mine, stăpîna de fapt a casei şi omul de încredere şi de nădejde al ei, în toată puterea cuvîntului. Mama era o pă[puşă]). (Curtea năpădită de muşeţel şi de nalbă şi grădina care (mergea spre) se aşternea spre gîrla veche ce curgea prin spatele ei erau prea mari pentru mine. Curtea năpădită de muşeţel şi de nalbă şi grădina prin care) (Mă aduc singur răsfăţat). (Eram un copil bun şi cuminte) B. B. B. Eram un copil bun şi cuminte, (prea cuminte chiar pentru un copil). (Copilul atît de răsfăţat era bun şi cuminte. Cu cît. Eram bun şi cuminte). Cu toate acestea, copilul atît de răsfăţat era (cuminte şi) bun şi cuminte. (Era un mic visător, mu1). (Uşoara melancolie proprie firilor prea simţitoare (II) sfioase (învăluia) era înnăscută acestui mic visător (I) Vorbesc ca despre altul, pentru că îmi vine oarecum greu să cred că eu (er) acel (de pe urmă -mai apoi eram) acel copil(ul) dulce, cu ochi mari de coloarea viorelei de atunci, eram tot eu. Ici (Dar copilul atît de răsfăţat era (tare blînd) bun şi cuminte, (vorbe) tare cuminte. (Vorbesc) De el vorbesc ca de altul, îmi vine greu să cred că eram copilul, pe care) Dar copilul atît de răsfăţat era (bun) bun şi cuminte. Vorbesc de el ca de altul (îmi pare că nu eram tot eu ci alt) îmi vine greu să cred că acea drăgălaşă şi dulce fiinţă mică, eram chiar eu. Şi totuşi (sufletul meu e unul din acele ce n-au suferit îmi semăna atît aşa schimbare). (Dar copilul atît de răsfăţat era bun şi cuminte. Vorbesc de el ca de altul, îmi vine greu să cred că acea drăgălaşă şi dulce fiinţă mică, eram chiar eu, deşi [mic de mic] era un mare visător, de acea uşoară melancolie, proprie firilor [simt sfioase şi] prea simţitoare şi sfioase). (Dar pe cît era de răsfăţat, pe atît copilul era de bun şi de cuminte. Vorbesc de el ca de altul, îmi vine greu să cred că acea drăgălaşă şi dulce fiinţă plăpîndă, mică, eram chiar eu, deşi pe atunci eram un mare visător, acea 1 Indescifrabil. 180 uşoară melancolie proprie firilor prea simţitoare şi sfioase, aşa de simţitoare că mîngîierile însăşi îl făceau să sufere şi mulţumirea şi plăcerea, pe acelea care avea mai tîrziu să afle din cărţi că din rîurarea însăşi a voluptăţii răsare ceva amar care sugrumă chiar din mireasma florilor). Dar pe cît era de răsfăţat pe atît copilul era de bun şi de cuminte. M-am deprins să vorbesc de(spre) el ca de (spre) un altul, îmi vine greu să cred că acea drăgălaşă şi dulce fiinţă mică eram chiar eu. Şi totuşi (eu - şi nu altul -eram - putea fi - micul visător de pe atunci eram) în ea nu trăia de pe atunci visătorul de azi, (însă cufund împăenj) sufletul (meu era, a fost întotdeauna împăenjinit de) nu de totdeauna l-a împăenjinit acea uşoară melancolie proprie firilor prea simţitoare şi sfioase (pentru cari) aşa de simţitoare că însăşi (mîngîierea le face să sufere şi) plăcerea şi mîngîierile le fac să sufere? (Mulţi ani mai tîrziu). Şi am zîmbit citind mai tîrziu că din însăşi izvorîrea voluptăţii răsare ceva amar care (ne) înăbuşe chiar din mireasma florilor. Am avut de altfel neplăcerea să constat culpabila slăbiciune ce ai de tot ce poartă stigmatele declasării, de tot ce e tarat, ratat, epavă şi nu îţi aş găsi scuză nici daca îmi ai spune că e numai pentru a face studii , a lua schiţe, fiindcă ar însemna atunci să plăteşti o marfă mult prea vilă afară din cale scump. Bohema, cea mai veninoasă dintre ciupercile răsărite pe băligarul romantismului, ignobila, odioasa Bohemă ucide, şi nu numai la figurat. <Şi dumneata, care cunoşti> Şi dumneata, care cunoşti aşa bine Istoria, <ştii> nu se poate să nu ştii că pentru a realiza şi a se realiza cineva, marele meşteşug consistă în a trăi valid şi mult. Să îl fi secerat şi pe Talleyrand teroarea, cine ar mai fi pomenit după dînsul de fostul episcop de Autun? Ca să aştepţi norocul, trebuie să ai timp: sunt oameni cărora le vine tîrziu, foarte tîrziu, rezervîndu-le însă satisfacţii cum, pînă în ajun chiar, nici nu <îndrăzniseră să spe> le trecuse prin gînd să spere. Cardinalul Fleury ia puterea la şaptezeci şi trei de ani şi o ţine douăzeci şi şapte, Thiers ajunge cap de stat la şaptezeci şi patru, Hohenlohe cancelar la şaptezeci şi cinci. Şi singur spuneai mai deunăzi că maturaţia talentului şi a geniului e de obicei laborioasă, lentă, citai pe Cervantes dînd la lumină întîia parte a capului său de operă la cincizeci şi şapte de ani, pe Goethe lucrînd la a doua din al său la optzeci trecuţi. Nu 1910 181 ÎN LIMBA FRANCEZA Abandonnees depuis des siecles sur Ies collines cachees, gisent des Cours desertes. Lâ, regne le silence et la mousse enveloppe et cerne dans un vert manteau la maşonnerie (Ies murailles) croulante(s) et Ies troncs arraches. Et ornant la terasse de ses lourdes grâppes, la vigne devenue sauvage s’enroule sur Ies colonnes avec le noir lierre qui tresse dans Ies gouttieres une luisante couronne aux ruines oubliees. Profondement comme par un sortilege paraissent-elles endormies. Sur le lac reve Iile aux saules echevelees; pas une feuille ne tremble, pas un brin d’herbe ne bouge. Et dans le donjon mysterieux, dardant des regards ruse, sourient aux princesses des boyards â longue barbe portant sur le haut bonneţ des aigrettes aux fieres plumes. 1904 Părăsite de veacuri pe dealurile ascunse, se aştern Curţile pustii. Domneşte asupra lor tăcerea, iar muşchiul învăluie şi împresoară într-un veşmînt verde zidăria (zidurile) surpată şi trunchiurile dezrădăcinate. Şi, împodobind terasa cu ciorchinii săi grei, viţa, devenită sălbatică, se înfăşoară pe stîlpi împreună cu neagra iederă, care împleteşte pe streaşini, pentru ruinele uitate, o lucitoare cunună. Adînc, ca într-o vrajă, adormite par toate. în mijlocul lacului visează insula cu sălcii despletite; nu tremură o frunză, nu i se clinteşte ierbii nici un fir. Şi, în donjonul plin de taină, iţind priviri viclene, zîmbesc domniţelor boeri cu barbă lungă, purtînd pe calpacele înalte mîndrele pene ale surguciucurilor. 1904 182 Soborul ţaţelor trebuia să completeze trilogia romanesca a lui Mateiu I. Caragiale. într-o primă formulare, romanul se intitula Şcoala ţaţelor. în acest sens, în Agendă, la 2 ianuarie 1929 se află însemnarea: J’ecris Ies premieres lignes de Şcoala ţaţelor" Motto-ul (epigraful) din fruntea manuscrisului este din Le latin mystique al lui Remy de Gourmont, din prefaţa, şi anume, ultimul cuvînt din cel de al treilea vers al unui catren, şi versul final. Perpessicius, în ediţia sa de Opere, din anul 1936, atrăgea atenţia a fi folosit acelaşi cuplet, din aceeaşi sursă, Al. O. Teodo-reanu în volumul său Hronicul măscăriciului Vălătuc. Dovada că era vorba de acelaşi izvor q găsea Perpessicius într-un alt pasaj din Agendă, de la 18 februarie 1929, unde se face numire de către Mateiu de împrejurarea de a fi dăruit prietenului şi susţinătorului său la dobîndirea de decoraţii, profesorul Francis Lebrun, cartea Le latin mystique - dimpreună cu o autobiografie (curriculum vitae), în vederea propunerii scriitorului spre decorare cu Legiunea de Onoare. Din 18 aprilie 1930, mai departe, însemnările din Agendă demonstrează că prozatorul părăsise lucrul la Soborul ţaţelor; trecînd la redactarea romanului Sub pecetea tainei. Tot în Agendă notează, la 21 decembrie 1932, că Al. Rosetti, prin Isaia Răcăciuni, îi cere „roman" - spre editare, fireşte, dar nu specifică la care din lucrările aflate pe şantier s-ar fi referit editorul. De contractat, Mateiu I. Caragiale a contractat, cu Fundările, cum am specificat, editarea romanului Sub pecetea tainei. în fapt, în Agendă nu mai apare nici o indicaţie privind Soborul ţaţelor, încît putem considera proiectul abandonat iar cele trei ciorne ale primei pagini, care ne-au parvenit, singurele care au fost scrise. Afirmaţia Cellei Delavrancea (Mateiu /. Caragiale împlinit în obsesia vieţii lui - confesiuni literare - România literară, 24/12/1970, pp. 6 - 7) că: „Ne-a citit odată un fragment din Soborul ţaţelor, pagini de umor sarcastic. Mediul descris distona în atmosfera casei lor, în care lucea argintăria unui bogat serviciu de ceai englezesc, dar rîsul care izbucnea la lectura făcută de Mateiu crease o legătură de prietenie care ştergea orice antagonism, şi aşteptam cu nerăbdare să scrie romanul de moravuri suburbane care avea să fie uri mare succes" o întîmpinăm cu serioase rezerve. Amintirile scriitoarei vizau o perioadă cu aproape patru decenii în urmă, iar, cum considerăm, Soborul ţaţelor nu se petrecea într-un mediu suburban nu ar fi urmat să se petreacă acolo! Este mai probabil ca 183 scriitorul să fi citit fragmente, pe care le avea gata, din Sub pecetea tainei. Dar acestea nu erau comice! Foile rămase din roman reprezintă, în versiuni foarte asemănătoare, începutul povestirii, respectiv trei file, cuprinzînd acelaşi pasaj, în diferite faze de redactare, şi nici una versiunea „pe'curat". Din acest sumar material rezultă, totuşi, că, asemeni celorlalte proze mateine, şi Soborul ţaţelor urma să fie o povestire la persoana întîi, că, de asemenea, persoana povestitorului era una şi aceeaşi cu a autorului, într-un mod încă şi mai marcat decît în celelalte naraţiuni, căci aici îşi declina identitatea, că, în fine, anul acţiunii era 1929, adică, acela chiar în care începuse să scrie romanul. Celălalt personaj prezent, Masinca Drîngeanu, e o veche cunoştinţă, întîlnită în Craii de Curtea-Veche şi numită şi în Sub pecetea tainei, unde o pomeneşte cu nestins dor conul Rache. Cu toată probabilitatea, în cazul în care romancierul concepuse ideea unei trilogii - ceea ce nu ne pare suficient demonstrat - atunci Masinca Drîngeanu ar fi fost tocmai elementul de şarnieră necesar, persoana care trecea legitim din casă în casă, primită pretutindeni, dar, spre deosebire de Pirgu, nu pe uşa din dos. Bine informată, atîtîn ce priveşte trecutul, cît şi prezentul, ea ar fi furnizat povestitorului o seamă de date de care acesta nu s-ar fi putut lipsi. Aşa cum în Craii de Curtea-Veche, în chiar casa Arnotenilor, nu se sfieşte să-i încredinţeze acestuia cele mai infamante date despre gazde, tot astfel ar fi putut proceda şi în acea societate unde s-ar fi întrunit „soborul". Termenul de „ţaţă" nu trebuie să ne inducă în eroare asupra identităţii sociale a personajelor, Mateiu nu intenţiona să scrie un roman zolist cu slujnice şi proxenete. Vremea cîţLd povestitorul frecventa locuri şi localuri cu rea faimă trecuse. în curtea coanei Masinca întîlneşte o persoană din societatea cea mai înaltă! Aceasta putea să aibă secrete pe care Masinca să le cunoască, şi iată un eventual punct de pornire a acţiunii. Textele din Negru şi aur, Isnoave vechi, cele răzleţe, scrise cu probabilitate între anii 1904-1912, au fost păstrate de autor ca bucăţi de „bravură", spre a-i sluji la alte lucrări. Cele mai vechi dintre acestea sunt scrise la persoana a treia, celelalte la persoana întîi - vezi plecarea din ţară a Anei M., premergîndu-1 pe Pantazi. După Ovidiu Cotruş, cadrul din Negru şi aur ar fi fost transilvănean. La B.C.S., Fondul Saint-Georges (C XIX) se găsesc scurte asemenea fragmente, precum Nella trecu pragul (2-45), dat publicităţii de criticul Şerban Cioculescu sau Les vieilles residences(2-l}. ARTICOLE, STUDII HERALDICE, ÎNSEMNĂRI, NOTE DE LECTURĂ O ÎNSCRIERE BIZARA Acum cînd informaţia apărută în gazetele liberale, că principele George-Valentin Bibescu s-a înscris în Partidul Liberal-Naţional, se confirmă, multă lume, care la început nu voise a-i da crezare, socoteşte că are dreptul să se întrebe cu toată uimirea cu care se întîmpină faptele cu desăvîrşire neaşteptate, ce cauze au putut determina pe tînărul prinţ să săvîrşească această bizară acţiune. Se ştie că distinsul neofit — în persoana căruia Partidul Liberal face o achiziţie de care nu-1 putem decît felicita - e fiul răposatului1 George Bibescu, deci nepot de fiu al principelui domnitor George Bibescu, acela care a fost răsturnat de pe tronul Valahiei de răzvrătirea de la 1848. Este păcat că în lipsa altcuiva, nici unul din urmaşii lor - şi ei ar fi mai în măsură, avînd la îndemînă actele şi corespondenţa de familie-nu se gîndeşte a face cunoscute publicului, figurile şi.activitatea celor patru fii, azi dispăruţi, ai lui Vodă-Bibescu, activitate bogată şi variată, figuri simpatice şi interesante prin însuşirile lor rare şi alese, ce i-au făcut să se distingă cu strălucire în cele mai înalte1 2 cercuri ale societăţii apusene în cari au jucat un rol foarte însemnat, unde au contractat legături de rudenie ilustre şi au lăsat o neştearsă amintire. Felul cum Grigore Brâncoveanu, fiul cel mare al Domnitorului şi fraţii săi George, Nicolae şi Alexandru Bibescu au reprezentat ţara noastră în străinătate, le-a făcut onoare şi a ridicat prestigiul numelui de român. Astfel, principele George, părintele noului înscris în Partidul Liberal, deopotrivă dedat la meşteşugul armelor şi al condeiului3, a cucerit, treaptă cu 1 în ziarul corectat de autor (B.C.S, St. G. CXIX/2 - 20): răposatului principe. Pe un alt exemplar, care a stat la dispoziţia criticului Perpessicius, tot autorul a făcut respectiva eliminare. 2 Corectură a autorului, pe exemplarul de la B.C.S.: în cele mai mari cercuri. Era, evident, o greşeală de culegere. 3 în exemplarul de la B.C.S.: ca şi al condeiului. Am urmat versiunea Perpessicius. 187 8 treaptă, gradul lui de ofiţer superior pe cîmpul de onoare în Africa, Mexico şi în Franţa la 1870, şi a dat literelor franceze opere ce i-au hărăzit cinstea de a fi ales membru al Institutului Franţei. în 1864 el refuză diploma mare1 de naturalizare ce-i conferea guvernul francez; în 1878 era candidat la tronul Bulgariei, propus şi susţinut de unele Puteri, şi, poate, fără o gravă îmbolnăvire a fiului său George-Valentin, ce l-a silit să părăsească în grabă Rusia, renunţând la audienţa2 ce-i acorda Ţaml la Tsarskoe-Selo, am fi avut azi o dinastie română peste Dunăre. în 1877, cu toată atitudinea binevoitoare a domnitorului Carol, Ion Brătia-nu îl împiedecă a lua parte la războiul pentru neatîrnare. Respingîndu-i-se spada ofiţerului, el puse în serviciul patriei pana de scriitor. Istoria unei fruntarii în care arăta situaţia inferioară şi nesigură ce ne crea3 tratatul din Berlin, refuzînd Statului Român punctele strategice cele mai indispensabile pentru siguranţa teritoriului, a fost tot de aşa mare actualitate atunci, ca şi deunăzi, în timpul conflictului româno-bulgar, şi va fi încă atîta vreme cît chestia rectificării graniţei dobrogene nu va fi definitiv închisă. Patriotismul şi pietatea filială au fost cele două trăsuri fundamentale sufleteşti ale principelui Iorgu Bibescu. Acea înaltă pietate i-a inspirat lucrarea sa de căpetenie Domnia lui Bibescu şi l-a făcut ca pînă în ajunul morţii să-şi ia pana de polemist ager şi leal, pentru a răspunde cu dovezi şi cu temei, de cîte ori memoria părintelui său era atinsă în marea şi multipla operă naţional-libe-rală de falsificare a istoriei României moderne. Amurgul acestei vieţi nobile şi cavalereşti, fără umbră de pată, a fost greu întristat de înscrierea în Partidul Liberal a nepoţilor săi, principii C. Brânco-veanu şi Emanoil Bibescu. Iată ce scria el din Bucureşti, la 9 mai 1901, directorului ziarului Le Gaulois, după ce răsturna de pe piedestal pe idolul Ion Brătianu, căruia îi contesta cu argumente puternice calitatea de „om de Stat", ridicînd împotrivă-i acuzările ce-i aducea fratele acestuia, Dumitru Brătianu, şi chiar propriile mărturisiri din regretabila şedinţă a Camerei de la 26 martie 1884. «Iată omul, scrie el, în partidul căruia dl. Romain (redactor la Le Galois) pare că se bucură văzînd că intră prinţul Brâncoveanu şi prinţul Em. Bibescu, 1 Marea diplomă, în ziar; corectura autorului. 2 Idem, audienţele. 3 La Perpessicius: cerea. Probabil eroare de tipar. Redăm versiunea din ziar. 188 afirmînd că aceşti tineri se grupează în jurul d-lui Ionel Brătianu, fiul „marelui om de Stat“, şi, poate, viitor şef al Partidului Liberal. N-am avut personal a face cu dl. Brătianu-fiul decît o dată, în ziua cînd a crezut că poate să reînvieze nepedepsit împotriva tatălui meu, principele Bibescu, laşele calomnii plătite de insurgenţii de la 1848 şi mai ales de Ion Brătianu-tatăl. Familia Ubicini, unul dintre calomniatorii de căpetenie, se bucură încă şi azi de o pensie de 500 de franci pe lună, votată sub ministerul lui Brătianu, şi după viile stăruinţi ale acestuia şi ale lui Rosetti. Răspunsei tînărului care se încerca în calomnie că minte cu neruşinare şi cu ştiinţă. Răspunsul său e vrednic de posteritate. Dl. Ionel Brătianu declară că era mîndru că e insultat - insultat, nu: pedepsit, da - în compania Ubicinilor, Elias Regnault, Ion Ghica, Billecocq, adică a tuturor acelora cari revărsaseră injuria şi minciuna asupra lui Bibescu şi a domniei sale şi pe cari, de atunci, documentele celui de al... volum al meu asupra acestei domnii a lui Bibescu i-au ţintuit la stîlpul infamiei cu această însemnare în spate: „Calomniatori"». Şi mai departe: „Brâncoveanu, Bibescu, gravitînd spre Partidul Liberal-Naţional, născut din răzvrătirea de la 1848 în ziua încercării de asasinat contra lui Bibescu, răzvrătire căreia nebunia îi fu naşă şi anarhia1, călăuză?... Nu-mi pot închipui una ca asta! Brâncoveanu, Bibescu, uniţi într-un acelaşi ideal cu moştenitorii politici, executori testamentari ai oamenilor cari au răspîndit contra domnitorilor noştri români, mai cu seamă contra bunicului lor, principele Bibescu, cele mai urîte calomnii? - Nu-mi pot închipui una ca asta! Brâncoveanu, Bibescu, gravitînd spre dl.Ionel Brătianu, care a încercat să continue contra lui Bibescu legenda creată de ascendenţii săi? — Nu-mi pot închipui una ca asta! Şi pentru ce? fiindcă i-a plăcut tînărului meu nepot Em.Bibescu să se înscrie în clubul liberal? Şi celuilalt nepot al meu Brâncoveanu să-şi zică democrat? Tinerimea nouă nu ar şti ea oare să fie liberală şi democrată în marele şi nobilul sens al cuvîntului, fără să se înregimenteze şi să poarte livreaua casei cu numărul 48 ? Trebuia, pentru ca să se întîmple astfel, ca aceşti tineri să nu cunoască istoria lor, să nu fie crescuţi în cultul bunicului lor, căruia îi datorează ceea ce sunt; în respectul numelui ce-1 poartă, în iubirea unui trecut glorios pe care ei 1 Sintagma anarhia fusese omisă la culegerea tipografică. 189 trebuie să viseze a-1 îmbogăţi, atît în amintirea bunicului, cît şi din datoria către ei înşişi şi din devotament către Patrie. ...Repet, nu-mi pot închipui pe Brâncoveanu şi pe Bibescu înconjurînd pe di. Ionel, fiul răposatului Ion Brătianu, de la 1848, şi făcîndu-i escortă. Dacă asta totuşi s-ar întîmpla, dacă am admite posibilitatea de a trebui să asistăm la o asemenea privelişte, asta n-ar fi o revoluţie, dar o faptă ce ar face să tresară de durere cenuşa strămoşilor în mormîntul1 lor de piatră2". Scrise cu puţin înainte să închidă ochii de veci, aceste rînduri grave în cari palpită tot resentimentul lui împotriva celor ce au alungat pe părintele său de pe scaunul ţării urmărindu-1 şi în mormînt cu calomnia, chiar prin urmaşii lor, aceste rînduri constituiesc testamentul politic al principelui George Bibescu. Prin înscrierea sa în Partidul Liberal, principele George-Valentin nu crede că reneagă memoria părintelui său şi că o pîngăreşte pe aceea a bunicului său aşezîndu-se alături de calomniatorii acestuia? Principele George-Valentin Bibescu „îmbrăcînd livreaua casei cu numărul 48“, mergînd să sporească ceata principilor din garda de corp a d-lui Ionel? -Nu, fără îndoială, marele senior3 care a fost principele George Bibescu nu şi-ar fi putut închipui una ca asta înainte de a închide ochii. De atunci sunt numai unsprezece ani. Am lăsat faptele să vorbească, realitatea, fără aprecieri, fără comentarii. Ne-ar fi fost mai plăcut să amintim figura răposatului prinţ Iorgu Bibescu, cu un prilej mai frumos, în legătură cu vreo acţiune mai demnă de memoria lui, decît această înscriere, căreia nu-i găsim calificativ destul de potrivit, şi care, pentru o anumită lume, aceea cu păreri luminate şi conştiente, e subiectul unei foarte îndreptăţite nedumeriri. Mărturisim că ne vine mai greu a-1 felicita decît a-1 plînge. De vreme ce însă ne aflăm în faţa unui fapt împlinit, nu ne rămîne decît să-i urăm princiarului neofit, o activitate rodnică în cercul de studii P.L.N. Va face pelerinajul la mormîntul lui Ion Brătianu. Florica va fi pentru el o Canossa, e drept, dar o Canossa plină de încîntări şi de fermec4, unde va uita trecutul cu care a înţeles să rupă. îl sfătuim să întoarcă portretul părintelui său cu faţa la perete. 1 Conform textului Perpessicius. în ziarul de la B.C.S.: mormintele. 2 Alineatul în cursive, în exemplarul văzut de Perpessicius. 3 în exemplarul de la B.C.S.: senior de spadă şi de litere. 4 Corectura autorului probabil pe ambele exemplare. în textul publicat: farmec. 190 î-a fost scris, se vede, şefului Partidului Liberal să aibă toate satisfacţiile. Trebuie să fie sătul şi să nu-i mai facă plăcere cele ce-i mai vin, oricari ar fi. împrejurările ce au fost totdeauna de partea lui, i-au dat acestui răsfăţat al soartei şi de data asta, dreptate. Şi privind cu ce fericită transacţie se închide vechiul proces al lui 1848, proces fără cruţare din amîndouă părţile, dl. Ionel Brătianu trebuie să fi zîmbit cu ironie. BULETIN PENTRU EXTERIOR Jurnalul României, apărînd mai cu seamă în scopul de a informa publicul străin asupra ţării noastre, va consacra în coloanele sale primul loc unui buletin al situaţiei interne generale. Conceput sistematic, întocmit într-un spirit obiectiv şi imparţial, acest buletin va sluji ca un auxiliar spre a înţelege şi repera noutăţile izolate ale agenţiilor telegrafice şi ca un memento pentru studiul operei complexe pe care România trebuie s-o înfăptuiască spre a consolida realizarea idealului ei naţional şi spre a găsi o soluţie urgentă la marea criză economică pe care ea este silită s-o străbată. Principalele noastre surse de informaţie în afara datelor oficiale vor fi presa şi opinia publică ce se influenţează reciproc şi se confundă. Tot atît cît şi presa română în majoritatea ei, opinia publică a ţării are dreptul la stima lumii civilizate, căci ei i se datorează, în prim rînd, mai mult decît oricărui alt factor, intervenţia României în favoarea Aliaţilor, aşa cum mai de curînd, eşecul propagandei bolşevice. Odată ce a dat asemenea probe de generozitate şi de înţelepciune, trebuie să i se recunoască, de asemenea, dreptul de a se-face auzită de aceia cărora le-a îmbrăţişat, cu atîta nobleţe, cauza. Noi ne vom face ecoul ei. Chestiunile teritoriilor în litigiu din Banat, ale liniei de demarcaţie din Transilvania şi ale crizei alimentare formează obiectul preocupărilor tuturor claselor sociale, determinînd un curent în creştere de nemulţumire, pe care este mai bine să-l mărturisim, decît să-l trecem sub tăcere. Dacă, se spune mai în genere, după exemplul Spaniei, tergiversînd, România s-ar fi păstrat neutră pînă la capăt, cruţînd sîngele fiilor săi şi îmbogăţin-du-se la culme, atunci cînd războiul s-ar fi terminat în aceleaşi împrejurări -presupunînd că fără România, evenimentele ar fi urmat acelaşi curs - ţinuturile româneşti, detaşîndu-se de imperiile rus şi austro-ungar în dezagregare, şi-ar fi proclamat solemn reunirea la patria-mamă, bogată, prosperă, mai în 192 BULLETIN POUR L’EXTERDEUR Le Journal de Roumanie paraissant principalement dans le but d’informer le public etranger sur notre pays, consacrera dans ses colonnes la premiere place â un bulletin de la situation interieure generale. Congu synthetiquement, redige dans un esprit objectif et imparţial, ce bulletin serviră d’auxiliaire pour comprendre et reperer Ies nouvelles isolees des agences telegraphiques et d’aide-memoire pour l’etude de l’oeuvre complexe que la Roumanie doit entreprendre pour consolider la realisation de son ideal natipnal et pour trouver une solution urgente â la grande crise economique qu’elle est forcee de traversei*. Nos principales sources d’information en dehors des donnees officielles seront la presse et l’opinion publique qui s’influencent reciproquement et se confondent. Autant que la presse roumaine dans sa majorite, l’opinion publique du pays a droit â l’estime du monde civilise, car c’est â elle qu’est due, en premier lieu, plus qu’â tout autre facteur, l’intervention de la Roumanie en faveur des Allies, ainsi que dernierement rechec.de la propagande bolche-vique. En donnant ces preuves de generosite et de sagesse on doit lui reconnaître aussi le droit de se faire entendre par ceux dont elle a si noblement embrasse la cause. Nous nous en faisons l’echo. Les questions des territoires en litige du Banat, de la ligne de demarcation en Transylvanie et de la crise alimentaire forment l’objet des preoccupations de toutes les classes sociales en y determinant un courant grandissant de mecontentement, qu’il vaut mieux avouer que taire. Si, dit-on generalement, â l’instar de l’Espagne, en tergiversant, la Roumanie s’etait confinee dans la neutralite jusqu’au bout et qu’elle eut epargne le sang de ses fils et augmente â l’exces sa fortune, lorsque la guerre une fois terminee dans les memes circonstances - en supposant que sans la Roumanie les evenements eussent suivi le meme cours - les pays roumains, se detachant des empires msses et austro-hongrois en desagregation, auraient proclame 193 măsură să le sară în ajutor, atunci cine şi în numele cărui principiu, s-ar fi putut pune de-a curmezişul? Expunîndu-se unui dezastru - fiindcă proporţional nici unul dintre Aliaţi n-a fost mai încercat de rigorile războiului - nu numai că România nu obţine nimic mai mult decît ceea ce ar fi putut obţine fără nici o jertfa, dar, pe deasupra, i se contestă drepturile recunoscute, i se impune obligaţia să privească din spatele unei linii de demarcaţie masacrul românilor din Transilvania în ajutorul cărora îi este interzis să alerge şi în ochii cărora prestigiul ei este ameninţat să scadă. O radiotelegramă din Lyon care afirmă că România nu mai duce lipsă de nimic şi că Aliaţii nu vor mai trebui să aprovizioneze decît Serbia a provocat o vie indignare în România. Aliaţii să o ştie, le este uşor s-o constate, că din zi în zi criza alimentară devine mai ascuţită, că în Dobrogea domneşte foametea, că din suprafaţa însămînţată în timpuri obişnuite nici măcar o treime n-a fost arată toamna trecută şi că dacă trimiterea de seminţe întîrzie, însămînţările de primăvară vor deveni imposibile. Celor care au îndrăznit să pretindă că concesiile făcute ,României prin tratate sînt prisoselnice, presa română le-a răspuns pe drept cuvînt că, prin raport cu sacrificiile noastre, dacă a existat depăşire, atunci aceasta nu a fost decît din partea României. Naţiunea română nu cerşeşte, ea nu cere decît satisfacerea revendicărilor ei legitime. Tare pe drepturile ei, strînsă în jurul Coroanei care s-a identificat cu aspiraţiile ei cele mai scumpe, încrezătoare în aliaţii ei, ea aşteaptă decizia Conferinţei. însă trebuie ca aceia pentru triumful cauzei cărora ea s-a sacrificat, să-şi aducă aminte că nu numai cu bune intenţii şi cu vorbe frumoase pot s-o consoleze de ruină, de mizerie, de doliu şi de umilinţă. 194 solennellement leur reunion â la mere-patrie, riche, prospere, plus en mesure de leur porter secours, qui, et au nom de quel principe, aurait pu Ies empecher? En s’exposant â un desastre - car proportionnellement nul des Allies n’a ete plus eprouve par Ies rigueurs de la guerre - non seulement la Roumanie n’obtient rien de plus que ce qu’elle eut pu obtenir sans aucun sacrifice, mais encore on lui conteste des droits reconnus, on l’oblige â regarder au delâ d’une ligne de demarcation le massacre des roumains de Transylvanie â l’aide desquels il lui est defendu d’accourir et aux yeux desquels son prestige est menace de diminuer. . Un radiotelegramme de Lyon qui affirme que la Roumanie ne manque plus de rien et que Ies Allies ne devront plus ravitailler que la Serbie a souleve en Roumanie une vive indignation. Que Ies Allies sachent, il leur est facile de le constater, que la crise alimentaire devient de jour en jour plus aigiie, que dans la Dobroudja regne la famine, que de la surface ensemencee en temps normal pas un tiers meme n’a ete laboure l’automne passe et que si l’envoi des semences retarde, Ies semailles de printemps deviendront impossibles. A ceux qui qnt ose pretendre que Ies concessions faits â la Roumanie par Ies traites sont suregatoires, la presse roumaine a justement repondu que par rapport â nos sacrifices s’il y a eu suregation, cela n’a ete que de la part de la Roumanie. La nation roumaine ne mendie pas, elle ne demande que la satisfaction de ses revendications legitimes. Forte de ses droits, rangee autour de la Couron-ne qui s’est identifiee avec ses aspirations Ies plus cheres, confiante dans ses allies, elle attend la decision de la Conference. Mais il faut que ceux au triomphe de la cause desquels elle s’est sacrifice, se rappellent que ce n’est pas avec de bonnes intentions seulement et de belles paroles qu’on peut la consoler de la ruine, de la misere, du deuil et de Phumiliatiqn. 195 VECHI IMPRESII DE SPECTATOR Fiind un partizan al despotismului luminat, franc îţisă, nu deghizat, am despre parlamentarism, în ţările unde alegerile dau guvernului, oricare ar fi el, majorităţi prea covîrşitoare, o părere în consecinţă. Dar nu din pricina acestei păreri, ci dintr-o simplă lipsă de curiozitate, nu aş fi asistat desigur niciodată la o şedinţă a Parlamentului român, dacă, în 1912, obţinînd o modestă slujbă de încredere pe lîngă un ministru - neuitatul şi nedreptăţitul Alexandru A. Bădărău - nu aş fi fost obligat să-l urmez sub cupola din Dealul Mitropoliei şi în aula Universităţii lui Orescu. Impresia ce mi-a făcut Sfatul Ţării s-a întregit şi s-a cristalizat treptat, cu încetul; de la început păstrez numai o îndoită nedumerire: de ce cînd s-a simţit nevoia unui local nou pentru Cameră, s-a simţit să fie riscat pe locul celui vechi, clădindu-se într-o rîpă, departe de centrul oraşului şi de ce Camera şi Senatul n-au fost întrunite în acelaşi edificiu, lucru care n-ar fi iscat nici un neajuns, ci dimpotrivă, ar fi procurat tutulor, în toate privinţele, mari şi numeroase facilităţi. Sunt mulţumit că mi se dă prilejul să pot însemna impresia ce mi-a făcut Sfatul Ţării care a ratificat tratatul din 1913 de la Bucureşti. Guvernul de colaborare a celor două partide conservatoare, guvern care a prezidat, într-un chip atît de fericit, destinele României în ultima fază a evenimentelor din Balcani, a dăinuit timp de patrusprezece luni, în condiţii excepţionale, oferind în viaţa politică internă o privelişte cu totul nouă, stranie. Lupta nu s-a mai dat atunci, cum era în împrejurări normale, între guvern şi opoziţe ci în chiar sînul guvernului, între reprezentanţii partidelor colaborante, întinzîndu-se prin şefii respectivi regionali, ierarhic, pînă la celulele periferice infime. Niciodată bizantinismul decadenţei, în înţelesul pejorativ al termenului, nu s-a manifestat mai intens. Dar această mistuitoare fricţiune odată măcar nu s-a dat pe faţă în Parlament, iar felul cum, conştient de gravitatea situaţiei, Partidul Liberal a înţeles să dea un efectiv sprijin guvernului ca să-şi împlinească misiunea, i-a adăogat o pagină de onoare în Istorie. 196 Pe cînd în Parlamentul austriac contimporan se practicau metode puerile şi deşănţate de obstrucţie, iar în cel maghiar dezbaterile se tranşau prin păruieli şi evacuări „mânu militari", cele două adunări române puteau servi de model de corp constituit civilizat, de cea mai ireproşabilă ţinută, unde, în afară de regulamentul scris, şi mai presus, se. respecta, în mod unanim, o frumoasă tradiţie de decenţă şi de curtenie a cărei obîrşie trebuie căutată, cred, mai sus de introducerea regimului parlamentar la noi. Am avut de mai multe ori deosebita satisfacţie să aud cum personalităţi distinse străine şi-au exprimat, în privinţa aceasta, admirarea. Nu mai ştiu cum e acum. E pentru o viaţă de om, mult de cînd n-am mai asistat la o şedinţă a Parlamentului. în primăvara anului acesta, mi s-a întîm-plat să trec, pe înserate, pe sub dealul Mitropoliei. Cupola Camerii era luminată. Mi-am adus, nu fără melancolie, aminte de lucruri de acum optsprezece ani, m-am revăzut cel de atunci, stînd în picioare, lipit de perete, la spatele miniştrilor. Dintr-înşii, în viaţă unul singur a rămas. Şi gîndul m-a purtat mai departe înapoi, spre vremi şi lumi pe cari nu le-am apucat, privind statura sinistră cu soclu mut, a omului care a fost asasinat şi care asasinase1. 1 Finalul articolului, adăugat de redacţie: „Am dat aici, cîteva fragmentare reminiscenţe ale unui trecut ce doar în sufletul nostru mai trăieşte. Le-am fixat cu pioasă aducere aminte a unei vieţi în care m-am plămădit, care mi-a desăvîrşit sufletul şi care mă face acum, la o maturitate senină, să pornesc liniştit un ritm de viaţă nouă“. Pe exemplarul din Cele trei Crişuri din posesia scriitorului, aflător actualmente la B. C. S. (St. G. CXIX - 2 - 19), văduva scriitorului a scris: „Acest final a supărat mult pe Mat. I. Caragiale deoarece a fost adăugat de cei ce au tipărit ceea ce a scris el“. 197 ÎN CHESTIA UNEI ABERAŢII1 Puţin înainte de intrarea noastră în războiul mondial, ilustrul nostru neurolog, dl. prof. dr. Marinescu, depunînd în calitate de martor într-un proces la Curtea de Apel din Bucureşti, declara că România e ţara anomaliilor. S-au petrecut de atunci lucruri ce îndreptăţesc punerea întrebării dacă, evoluînd şi în sensul obiectului constatării marelui nostru savant, România nu tinde a deveni ţara aberaţiilor1 2. Cazurile au supraabundat. Cele mai multe au fost amplu discutate, unele au fost numai relevate, iar cîteva au trecut neobservate cu totul. Printre acestea din urmă, în compartimentul diplomatic, figurează şi crearea unei legaţii a Ordinului „suveran" de Malta în România. E curios cum nu s-a găsit nimeni să demasce această revoltătoare impostură. Pentru a trata din punct de vedere strict de specialitate acest arid subiect, suntem nevoiţi a face, şi numai în scopul punerii în evidenţă al unui element indispensabil demonstraţiei noastre, o incursiune în istoria acestui Ordin pe care „Almanachul de Gotha" persistă a-1 insera ca „suveran" în lista „Statelor". O vom face cît mai pe scurt, cercetînd numai o latură, tocmai aceea (care) lipseşte din dicţionare şi din almanachuri, singura ce interesează pe diplomat. Va interesa poate şi pe Onor. Minister regal român al afacerilor străine. Denumirii oficiale de Ordin al Sfîntului Ioan de la Ierusalim i s-a substituit aceea de Ordin de Malta, la care s-â adăugat calificativul de „suveran" cu scopul de a induce, în mod grosolan, în eroare pe ignari sau pe naivi. Termenul „suveran", ca substantiv, însemnează „domnitor", ca adjectiv nu are această accepţie decît aproape exclusiv la figurat, fiind sinonim cu „suprem", „cel mai înalt, mai de sus", „fără restricţie", şi întrebuinţarea lui ca atare, mai 1 V. Perpessicius: Un extras din cronica teatrală aunei gazete figurează în chip de motto. El este în legătură cu reprezentarea piesei Ploaia de aura d-lui Victor Eftimiu şi sună: „Cum a crezut d-1 Eftimiu că pot exista, în Bucureşti, foşti miniştri, sau ministeriabili, cari, aflaţi în casa unui escroc şi şantagist, să ia în serios scena introducerii ambasadorilor Manciuriei, Paraguayului sau... Guadalquivirului?“. 2 V. Perpessicius: O însemnare laterală arată intenţia ca rîndurile de pînă acum să fi fost trecute la sfîrşit. 198 demult foaite frecventă, s-a restrîns la minimum, cu timpul. De pildă „Camera Conturilor" din Franţa regală de sub vechiul-regim e o curte „suverană" fiindcă judecă în ultim resort, iar „Marele maestru de Franţa", primul- demnitar al Curţii regale, numit în evul mediu „souverain maître de l’hotel du roi", pentru că la Curte el e peste tot şi peste el nimeni, dar nu pentru că ar fi domnit una sau celălalt. Tot astfel suveran dar nu domnitor a fost şi Ordinul de Malta. O dovedeşte însăşi cronica lui. Tagma călugărească romano-catolică, întemeiată puţin înainte de prima Cruciadă, în scopul de a adăposti pe pelerinii de aceeaşi confesie la locurile sfinte (Ordinul Ospitalului Sfîntului Ion de la Ierusalim), se preface curînd după cucerirea Palestinei de către creştini, în Ordin militar, păstrîndînsă atît denumirea cît şi caracterul monacal primitiv. (Celelalte două organizaţii similare înfiinţate mai în urmă: „Cavalerii-templieri" şi cei „teutonici" au de la început acest caracter mixt). în acest prim stadiu, Ordinul, departe de a constitui un stat în stat, funcţionează ca şi semenele sale, sub regimul celebrei „consuetudini a regatului Ierusalimului". Izgonit de recucerirea de către musulmani a Palestinei, Ordinul, după popasuri la Acra, şi apoi în insula Cipru, trece în 1309 în insula Rodos. La 1522, turcii îl mătură şi de acolo. în acest al doilea stadiu rămîne de stabilit pozitiv dacă, depinzînd spiritual, în calitate de tagmă religioasă, de Sfîntul-Scaun, Ordinul nu recunoştea temporar, implicit, cel puţin suzeranitatea papei asupra insulei ce stăpînea. La 1530, Carol Quintul acordă Ordinului rămas fără sediu permanent, insulele Gozzo şi Malta1, dar numai în „feod", adică le concedă, condiţionat, posesia, fără a le dezmembra de patrimoniul coroanei Spaniei. Prin urmare, potrivit dreptului de movanţă, insulele sunt inalienabile, confiscabile de către coroana suzerană şi direct reversibile ei. în afară de omagiul solemn regulat prestat după severul uz, marele-maestru îşi confirmă anual vasalitatea, trimi-ţînd regelui o pereche de şoimi, şi aceasta pînă la 1798 cînd Bonaparte ocupă insulele, expulzînd din ele pe cavaleri. Deci în acest al treilea stadiu, Ordinul e vasal al Spaniei. Se pune chestiunea dacă, în această calitate, putea avea Ordinul reprezentanţă diplomatică propriu-zisă? Pentru cine cunoaşte rigiditatea mergînd pînă la absurd, a vechiului-regim, în această materie, îndoială nu mai încape că nu. Că întîlnim, în Spania, un „însărcinat de afaceri" al Ordinului, acela chiar care prezintă şoimii şi era împuternicit de marele-maestru a presta omagiul pentru 1 Se vede ce regretabil anacronism face Hminescu pe Baiazet I Ilderim (+1409) să comită cînd afirmă că „s-au îmbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta" (n. M. C.). Textul eminescian corect: „S-a- mbrăcat...“ etc. (n.n.) 199 dînsul şi în locul lui, e adevărat, dar acela e un cavaler spaniol, tot astfel după cum, la sfîrşitul domniei lui Ludovic al XlV-lea se găseşte şi în Franţa, în aceeaşi calitate, un singur francez, bailul de Mesmes. Ordinul e reprezentat dar de agenţi diplomatici inferiori acreditaţi pe lîngă miniştrii Afacerilor Străine ai ţărilor respective (Grimaldo şi Torcy), şi de evidentă relativitate, fiind de naţionalitatea ţării unde sunt acreditaţi, nu străini de ele, în felul consulilor onorari. De altfel, Saint-Simon, care a fost ambasador în Spania, contestă caracterul diplomatic al însărcinatului Ordinului în acea ţară. în rezumat dar: o organizaţie monacală catolică, după regula Sfîntului Benedict care, în afară de caracterul militar suprapus şi de condiţionarea admiterii în sînul ei, de probe de nobleţă, are întocmai ca şi celelalte similare, simple sau cu acelaşi caracter mixt, o administraţie interioară autonomă care depinde direct de Sf. Scaun, pe lîngă care îi apără interesele cu titlul de „protector", un cardinal, şi avînd, ca şi ele, un şef ales dintre mai marii săi, care fără altă superioritate poartă denumirea de „mare-maestru“ în locul celei de „general". Reiese din toate acestea dovada vreunei suveranităţi? Că a posedat în „feod“ două insule spaniole? - dar atunci de ce nu se pretinde „domnitor" şi Ordinul Jezuiţilor" care în „reducţiunile" (teritorii rezervate indigenilor) din Paraguay, ţară aparţinînd deopotrivă Spaniei, au avut pînă după mijlocul veacului al XVIII-lea un adevărat Stat? Ar putea produce legaţia Ordinului dovezi că pînă în 1798, marele-maestru a fost undeva considerat ca „domnitor" şi s-a bucurat ca atare de tratamentul de cancelarie şi de protocol aferent? Soţia lui Ioan Sobieski, franceză de naştere, venind în Franţa să urmeze o cură balneară, e prevenită să evite de a merge la Curte, deoarece fiind soţia unui rege electiv nu ereditar, regina Franţei nu i-ar da mîna. Şi era doar o regină! Regelui Danemarcei, deşi nu mai era de mult electiv, Franţa îi refuză calificarea de „Majestate", dîndu-i-o numai pe cea de „Alteţă". Cum âr fi fost atunci considerat şi tratat marele-maestru de Malta care nu era decît un stareţ electiv, a cărui inferioritate chiar faţă de cardinali e evidentă, de vreme ce unul din aceştia „proteja" Ordinul. Poate tocmai acesta e motivul pentru care marele-maestru nu se mişca din insulă. Şi e de remarcat că, atunci ca şi azi, Ordinul se agita, ridica pretenţii, căuta să uzurpe în toate direcţiile, creînd precedente, arogîndu-şi superiorităţi sau singularităţi, fireşte, ridicule. Acum, chiar dacă Ordinul ar fi fost domnitor pînă la 1798, de la acea dată, pierzîndu-şi teritoriile, încetează de a mai fi. Confiscarea şi scoaterea în vînzare a considerabilelor sale bunuri din Franţa urmată (1802) de a celor din Spania, unde Ordinul trece (mai mult „pro forma", pentru a justifica măsura fiscală) la Coroană alături de celelalte naţionale militare, îl slăbesc enorm. Tentativa de a-1 răsădi în Rusia ortodoxă, dă greş. Caracterul militar, de mult 200 atenuat, i-a dispărut cu totul. Lunga vacaţă (1805-1879) a demnităţii de mare-maestru ar da impresia unei necroze a Ordinului, ceea ce nu răspunde realităţii. Şi aceasta mulţumită felului pe atît de ingenios cît de simplu, cu care fraţii-profeşi au ştiut să speculeze eterna vanitate omenească. Deosebit de cadrele lor regulate şi în afară de ele, tagmele monacale catolice afiliază persoane laice. Acestea nu sunt constrînse nici a trăi în comunitate, nici a purta costumul Ordinului, în care se îngroapă numai1. E ceea ce se numeşte „terţiul-ordin“ şi la care celibatul e facultativ. Adoptînd şi el sistemul acesta, Ordinul a obţinut un succes, la care celelalte nu au ajuns niciodată. în epoca „eroică11, cînd cavalerii plecau. în „caravană11 (termenul consacrat), înlocuiau rasa neagră cu armura peste care purtau un veşmînt scurt de culoare roşie (cotte) pe care era cusută crucea albă cu patru ramuri şi opt vîrfuri ale Ordinului. Cam din veacul al XVII-lea cavalerii ce de fapt, monacal, nu mai păstrau decît celibatul şi, la Curte, purtau costumul de apartament al modei curente, pentru ca să se ştie că aparţin Ordinului, îi purtau crucea, dar nu mare şi de pînză sau stofă, ci mică, de aur şi smalţ alb cu adaosul a patru flori de crin heraldic între ramuri iar deasupra o coroană şi un trofeu de care se lega la gît sau pe piept cu o panglică de mătase undată neagră, ceea ce alcătuieşte o prea frumoasă decoraţie ce ulterior a servit multor altora de model. în această cruciuliţă a stat mîntuirea Ordinului care la clasa regulată de cavaleri-călugări-profeşi a adăogat o alta laică şi mixtă de diferite grade, neavînd comun cu profeşii decît portul frumoaselor însemne, la cari s-a adăogat pentru bărbaţi şi o nu mai puţin frumoasă uniformă. Amatorii n-au întîrziat să se prezinte în număr mare, căci e firesc ca un nobil chibiţ să' aprecieze cu totul altfel, avantajul de a purta în circumstanţele solemne ale vieţii, crucea de Malta pe o tunică roşie cu reveruri şi pasemente negre, brodate în fir, bicorn şi spadă, decît pe acela macabru de a fi înmormîntat într-un deghizament de boaită. Această uniformă poate aduce chiar, într-une-le împrejurări, remarcabile servicii. La funerariile regelui Ferdinand, fratele său principele Wilhelm a preferat, din motive de tact probabil, uniforma de bail onorar şi mare-cruce de Malta, aceleia de ofiţer superior al fostei armate imperiale germane, iar actualul principe domnitor din Lichtenstein, Stat fără armată, nemaiputînd îmbrăca bătrîna sa uniformă de ambasador al Austro-Ungariei, ar fi trebuit, dacă n-ar fi avut-o pe cea de Malta, să figureze în 1 Aici figura următoarea digresiune la care autorul a renunţat: In Spania chiar fără a face astfel parte din cadrele exterioare ale unei tagme, era - nu ştim dacă republica nu-1 prohibă - obiceiul ca morţii să fie înmormîntaţi în rasa unui Ordin. întru amintirea Sfîntului Dominic care era un Guzman, toţi membrii acestei familii se îngroapă în costum de dominican şi nu e la cunoştinţa noastră dacă împărăteasa Eugenia, care era o Guzman în linie directă, nu a fost înmormîntată tot astfel. Primo de Rivera... 201 portretul oficial, în haine civile şi să renunţe de a purta însemnele reglementare (cu lanţ) ale Ordinului „Toison d’Or“, afară numai dacă ar fi voit să îmbrace costumul de la 1429 al acestui ilustru Ordin. - Şi cum admiterea în clasa onorară a Ordinului de Malta e tarifată, fraţii „receveurs“ (finanţii tagmei) au realizat încasări satisfăcătoare. Paralel cu acest succes material, Ordinul a înregistrat un altul diplomatic. De unde, atunci cînd avea un Stat, vasal dar totuşi Stat, trimetea însărcinaţi de afaceri, acum că a rămas fără o fărîmă de teritoriu şi fără mare-maestru, Ordinul are la Viena legaţie cu trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. Sub aparenţa de anomalie, această legaţie e de fapt o activă agenţie de legătură în plus cu Vaticanul, precum Ordinul însuşi o anexă camuflată a Austriei. Nu ştiu dacă primul mare-maestru din seria nouă, Ceschi a Santa Croce era chiar supus austriac (aşa ca un alt membru al familiei sale demnitar la Curtea din Viena în asfinţitul acesteia), era însă de sentimente, iar succesorul său, Thun-Hohenstein, era austriac sadea, legat de suveranul său, cel puţin prin jurâmîntul de şambelan. Se înţelege dar că prăbuşirea monarhiei habs-burgice avea să însemneze şi aceea a Ordinului, a cărui situaţie devenită şi mai precară în urma transfertului de proprietate din Cehoslovacia era cam aceeaşi cu a patriarhului grec-ortodox de la Ierusalim, după căderea regimului imperial din Rusia şi aplicarea reformei agrare în Basarabia. Nu tot la fel a intervenit însă Providenţa în favoarea celor lezaţi: pe cînd bietul patriarh cu greu izbuteşte a-şi mai plasa cu preţuri modice, din ce în ce mai reduse, dubioasa căvălărie, pentru Ordinul „suveran1* s-a găsit un om, care i-a deschis larg perspectiva unei strălucite renaşteri, insuflîndu-i un spirit nou. Deşi pentru a desemna un atare pont, vocabularul la modă a consacrat termenul de „animator11, i-1 preferăm totuşi pe acela, neacademic, dar în speţă infinit mai propriu de „combinagiu". Şi de forţă! Fiu al constructorului de faruri Michel, după o înrudire de Pierredon, Thierry Michel de Pierredon n-a degenerat; „bossa“ paternă a afacerilor a moştenit-o întreagă. Cele trei faruri din blazonul său „eclerează11. Eclerînd devine „camerier secret al papei", eclerînd iarăşi la Vatican iese, din camera cu număr bine cunoscut, „comes romanus11, eclerînd apoi la Curtea din Madrid se face „conde11 după cum tot eclerînd se învîrtise de crucea de Malta. Nu e nici singurul, nici întîiul care cu aceleaşi mijloace a dobîndit rezultate identice dar, pe cînd pentru alţii asemenea titluri şi distincţii constituie un scop, la dînsul sunt numai un mijloc şi în aceasta îi consistă superioritatea. întreprinde opera de regenerare a Ordinului, la care a fost afiliat, adaptîndu-1 la contingenţele actuale, prin admiterea candidaţilor la clasa onorară fără condiţii de naştere şi de confesie. Ar fi de rea credinţă să se 202 i conteste atît ingeniozitatea concepţiei cît şi energica şi abila activitate de care dl. M. de Pierredon a dat dovada; realizările vorbesc. Dacă n-ar fî fost decît minunata expoziţie a Ordinului de anii trecuţi la Paris, demnă de a servi de model oricărei tentative similare. Dar după o lungă eclipsă, cavalerii în uniforme şi mante, ai Ordinului pînă mai deunăzi prohibit, şi-au reluat locul de onoare la ceremoniile religioase la câri participă oficialitatea, iar prezidentul Republicii Gastort Doumergue, protestant de confesie, primeşte însemnele de bail-onorar şi mare-cntce din mîinile dlui de Pierredon. Tot d-sa le aduce şi Suveranului României. Precedentul exista: Regele Ferdinand făcuse Ordinului onoarea să accepte însemnele; Regele Carol I nu ştim să le fi avut şi nu e nici probabil. E de remarcat că mulţi suverani au avut o preferinţă pentru acest Ordin; se citează chiar un caz ciudat. Suprimat în Anglia în timpul reformei religioase, Ordinul e din nou fundat la 1830 cu vechiul nume al „Ospitalului Sf. Ion de la Ierusalim" şi în lista decoraţiilor britanice figurează ca prima, fără a prejudicia totuşi Ordinul suveran al Marei Britanii, .Jaretiera". Regele Eduard al VH-lea, mare cunoscător în decoraţii, afecţiona aşa mult acest ordin încît îi purta placa în miniatură brodată pe căptuşeala tutulor hainelor. Ne permitem să credem că rău â făcut dl. de Pierredon, că uitînd de circulara lui Talleyrand: „et surtout pas de Zele", nu s-a mărginit la atît, şi a avut baroca idee de a înfiinţa în România o legaţie a Ordinului al cărui titular ar fi d-sa, iar consilier contele... de la Rochefoucauld. Şi după cîte s-au publicat în ziare, pare că ne găsim în faţa unui fapt, dacă nu chiar îndeplinit, pe cale de a fi. O CONTRIBUŢIE HERALDICA LA ISTORIA BRÂNCOVENILOR Cum studiul de faţă îl scriem în româneşte, limbă care nu are, în felul celor apusene, o terminologie heraldică proprie şi precisă, consfinţită de o întrebuinţare străveche, socotim de trebuinţă a fixa din capul locului punctul de vedere căruia înţelegem să ne conformăm pentru a împlini această lipsă. Ştim că idiomul nostru s-a pricopsit, şi nu foarte de curînd, cu termeni heraldici proprii, suntem departe de a ni-i însuşi, deoarece nu recunoaştem nimănui dreptul de a impune aplicarea unui înţeles special nou unor cuvinte vechi, cu atît mai mult că la această stranie inovaţie lexicală n-a prezidat nici inteligenţa nici bunul simţ. Aşa, de pildă, scutului împărţit în două cîmpuri egale orizontal („coupe“ în franţuzeşte, „geteilt" în nemţeşte), heraldistul român i-a zis „tăiat“, iar celui' la fel împărţit, dar vertical („parti“ în franţuzeşte, „gespalten“ în nemţeşte) i-a zis „despicat". De ce pentru unul a tradus din franţuzeşte şi pentru altul din nemţeşte, care e criteriul, care raţiunea?1 Credem că e de prisos a mai invoca vreo autoritate deosebită pentru a respinge o atare terminologie nu numai arbitrară şi absurdă dar şi perfect inutilă. Vom zice dar că scutul e împărţit în două orizontal sau vertical şi vom amplifica după cerinţă perifrază explicativă pentru a nu scăpa din vedere nici un amănunt - heraldica fiinţînd în cea mai mare parte a ei din amănunte. De altfel chiar în limbile cu termeni speciali, pentru descrierea desăvîrşită a unor steme alcătuite în afară de tipicul comun, concisiunea clasică e insuficientă şi a o aplica riguros ar fi în dauna preciziunii. Mai rămîne de expus, înainte de a intra în materie, norma personală ce aplicăm la examinarea şi analiza critică a oricărei steme. 1 Ştefan Grecianu mergea mai departe: din „sautoir" făcea „saltar"(?) iar termenii ce desemnează în româneasca neaoşă curentă culorile îi înlocuise prin alţii arhaici desueţi, de obîrşie străină; roşului îi zicea „ghiulghiuliu", albăstruiul „lăzuliu" (franţuzeşte „gueules", „azur"). De la aceasta pînă la a întrebuinţa pentru scrierile heraldice alfabetul cirilic sau ortografia lui Heliad nu mai era decît un pas. 204 O stemă poate fi alcătuită: dintr-un (1) scut (cu unul sau mai multe cîmpuri, flecare cu sau fără însemne) deasupra căruia e aşezată o (2) coroană sau pălărie, uneori şi un (3) coif, închis sau deschis dar cu gît şi umeri, simplu sau încoronat ce poartă (uneori) în creştet o (4) figură (cimier, helmkleinod), de sub care se lasă, lăsînd numai partea din faţă a coifului descoperită, fie (5) o bucată de stofă întreagă (capelină), fie (5 a) fîşii de stofă crestate şi pe margini învolburate (lambrechini, lemnisce) (fie 5 şi 5 a împreună). Scutul poate fi ţinut din amîndouă părţile de (6) două figuri asemenea sau deosebite (ţinători cînd sînt fiinţe omeneşti sau cu înfăţişare omenească şi susţinători cînd sînt alte vietăţi). Sub scut poate fi o (7) panglică purtînd o zicere (deviză) iar deasupra lui o (8) alta purtînd 6 altă zicere (legendă) sau foarte rar (9) un „strigăt de arme“. Toate aceste însemne pot fi adăpostite sub o (10) mantă de purpură, sau albastră în Franţa, care se desfăşoară din (11) pălăria de principe sau duce (coroană în Franţa) sau de comite domnitor în Sf. Imperiu roman sau sub o mantă albastră ce se desfăşoară din coroana ducală. Deosebit de aceste însemne mai pot figura într-o stemă cele speciale, numeroase, ale difentelor demnităţi (militare, de Curte sau bisericeşti) sau ordine de cavalerie, exterioare toate, afară de cele ale Ordinului de Malta, ai cărui cavaleri efectivi (nu onorari), de toate gradele, poartă deosebit de crucea cu metaniile petrecute printre vîrfurile altei cruci mari şi un „chef‘ -inferior, zis al Religiei (în cîmp roşu o cruce de argint). Toate elementele ce alcătuiesc o stemă pot fi şi de sine-stătătoare şi purtate astfel, afară de capelină şi lambrechini, ce rămîn nedespărţite de coif, precum ţinători şi susţinători, pălărie (respectiv coroană), de scut. * * * » împăratul Leopold I, în calitate de rege1 al Ungariei, conferă - Laxenburg 19 mai 1688 - lui Constantin Brâncoveanu, boer valah, demnitatea ereditară de comite ungur cu transmisibilitate nelimitată şi-i conferă armele următoare: în cîmp albastru, cu tărîmul verde, un călăreţînveşmîntat şi înarmat în felul roman, ţinînd în mîna dreaptă' ridicat un gladiu de aur în care stă înfipt un cap de turc, iar în stînga dîrlogii şi călare pe un cal alb avîntat în goană. Călăreţul, calul şi capul de turc sunt de culoare firească, veşmîntul, armele şi coiful călăreţului de aur, pieptarul, penele coifului şi încălţămintea călăreţului purpurii, cealmaua turcului albă cu fundul roşu. Deasupra scutului, casca de 1 Ereditar din octombrie 1687. 205 argint cu şase gratii de aur şi cu chenarul de jos de acelaşi (metal) purtînd în creştet vechea coroană (sau diademă) regească de sub care se desfăşoară lambrechini1 de aur şi albaştri la dextra2, de argint şi roşii la senestra3. Descrierea acestei steme, aşa cum e reprodusă în culori în lucrarea contelui Amodee de Foras: „Les Bâssaraba de Brancovan" (Geneve, 1889) nu e de prisos a fi completată în toate amănuntele. Scutul e de formă ovală, încadrat îrttr-un cartouche baroc de aur şi cîmpui său albastru ca şi fundul roşu, oval iarăşi, pe care e ţintuit, sunt înfiorate de arabescuri subţiri de culoarea respectivă a fiecăruia în nuanţă mai închisă. Călăreţul, în „travesti“-ul roman de Opera al epocei colaţiunei, îşi agravează anachronismul cu turcul, printr-o pereche de mustăţi negre la fel cu cele ale victimei, iar armăsarul, cu totul şi cu totul alb, atinge uşor tărîmul numai cu vîrful copitelor dinapoi, picioarele dinainte bătînd aerul. Deşi roşul din scut, afară de acela al cealmalei e purpuriu, lambrechinii sunt roşu-deschis, iar coroana, bogat bătută în nestimate şi pe cerc şi pe flori are bumbi de aur, nu de mărgăritare, la îmbinarea volutelor. O verde cunună împresoară fundul roşu al acestei înluminări heraldice de epocă decadentă, dar de largă factură artistică şi în cele patru colţuri din afara ei, tot în cartuşe sub vechea cunună regească deopotrivă, armele Ungariei, Boemiei, Dalmaţiei şi Croaţiei, iar sus în mijloc, sub coroana împărătească, pe scut de aur mohorît acvila bicefală neagră pe piept cu stema Austriei: în cîmp roşu fascea de argint4. Aceste din urmă arme sunt cele personale ale împăratului, nu ale împărăţiei, scutul fiind împresurat de însemnele Ordinului „Toison d’Or“5, al cărui mare-maestru fiind la acea dată capul ramurei primogenite a casei de Austria, regele Spaniei; împăratul era simplu cavaler6. 1 Lambrechini, lamechini, lemnisce, fofeze. 2-3 Dextra e stingă, iar senestra dreapta scutului privit din faţă. în heraldică, acela care descrie sau enunţă (blazonează) o stemă (crainicul) e presupus că o poartă pe propriul său piept. 4 Pentru un heraldist felul cum aceste însemne sunt înfăţişate constituie un tezaur: centunenţii (lectură incertă) lanţului fiind roşii nu albaştri, cum greşit s-a stabilit ulterior. 5 E preferabil a nu se traduce „lîna de aur“. E: „ordo aurei velleris", nu „aureae lanae“. Aht pentru denumirea cît şi pentru cancelaria ordinului s-a întrebuinţat invariabil de la fundaţie (terminologia) franceză. Iosef al Il-lea scrie contelui Pallfy:...iar în I...capitolul anunţa Regelui Carol I moartea... {nota nu e terminată). 6 A decurs din aceasta o bazaconie heraldică greu de calibrat chiar ca atare. Cineva, neînţelegînd rostul prezenţei acelor arme ale ţărilor „ereditare" în această înluminare şi-a închipuit că au fost şi ele concedate în dreaptă stăpînire şi împărţind un scut prin două trăsuri verticale şi una orizontală în 6 - cartiere, în 5 din ele a plasat armele sus ziselor regate şi pe ale împăratului, iar în cel rămas liber (al 3-lea în ordine, adică al 2-lea din rîndul de jos) pe cele brâncoveneşti cu călăreţul, schimbîndu-le smalţul cîmpului din albastru în roşu. S-ar zice astfel că e un „pennon d’alliances" arăfînd căsătorii de-ale Brâncovenilor cu arhiducese de Austria, principese de Ungaria şi Boemia sau că Brâncovenii domniseră în aceste ţări sau aveau asupră-le pretenţii. Această monstruozitate heraldică poate fi văzută sub o coroană închisă de un model impresionant pe vitraliile Bisericei Domniţa Bălaşa. 206 înainte de a purcede la examinarea critică a acestei steme brâncoveneşti nu e de prisos a fixa norma călăuzitoare. Mulţumită superficialităţii de pregătire şi a sărăciei de cunoştinţe s-a acreditat, şi ce e trist, nu numai la heraldiş-tii-amatori, părerea că la o stemă, interesul se reduce exclusiv la conţinutul scutului, tot ce e în afară fiind considerat ca „ornament", adică accesoriu. Foarte îndelungate şi stăruitoare cercetări în această varie şi amplă materie, mi-au format o părere absolut contrarie1. O stemă trebuieşte considerată în totalitatea ei, fiecare din componenţii ce o alcătuiesc constituind, pînă la proba contrarie, parte integrantă, iar importanţa acestora poate varia de la caz la caz2. Aplicarea acestui principiu nu poate decît folosi studiului oricărei steme, chiar celei brâncoveneşti de la 1688. Din punct de vedere heraldic, acesteia interesul i se limitează strict însă la costumul figurei principale, singurul element care îi imprimă ceva deosebit. încolo, în cîmp aproape invariabil albastru, pe un cal rar altfel decît alb, şi în port naţional, cel mai adesea verde, cu căciulă cu pene (excepţional cu pălărie rotundă) călăreţul este în Ungaria, la mica nobilime (indiferent maghiară sau română, excepţional însă la cea săsească, de ex. familia v. Rittern) tipul clasic de stemă, formînd foarte ample 1 Scutul cu însemne e cel din urmă venit pe Lumea heraldică, abia pe la jumătatea veacului al XlI-lea, cînd printr-o contagiune generală, contagiune atît de rapidă că nu i se poate stabili vreun focar, se răspîndeşte în toată Europa şi printr-o coincidenţă stranie, tot atunci se iveşte şi în Japonia. Nici origina lui nu e militară; în Occident e cert că însemnele înainte de a figura pe scut, au alcătuit podoaba cînd nu însăşi substanţa veşmintelor de apartament: cacomul (hermine), singeap (vair), jder (sabie, sabu-lum), fâşii, şuviţe sau vipuşti de blană şi de stofă de fir, apoi termenii tehnici: cusut (cousu) şi însăilat . (brochant), etc. Iar întrebuinţarea lui iniţială e pur sportivă. Mult înainte existaseră însă colorile şi „cimier“-ul. Prin umiare, după cum toţi heraldiştii sunt de acord a recunoaşte colorile şi „cimier“-ul fiind mai vechi sunt şi mai „venerabile". In Germania şi uneori în Anglia, „cimier"-ul e principalul component al stemei. Această chestie o tratez pe larg într-un studiu ce prepar asupra stemelor ţărilor româneşti, unde dovedesc că, printr-o întîmplare, acestea sunt din cele mai venerabile, la a Valahiei şi a Moldovei, pasărea şi capul de zimbru fiind „cimier“-e coborîte de pe coif în scut, unde s-au substituit altor însemne, iar la a Banatului, leul, „cimier“ de asemenea şi-a păstrat chiar coroana coifului din care se ridica pentru a prinde steaua între gheare. 2 Străvechea casă de dinaşti Hohenlohe poartă în cîmp de argint doi leoparzi negri unul deasupra celuilalt. După regula heraldică, lambrechihii ar trebui să fie de argint şi negri, deci culorile alb şi negru. Sunt însă de argint şi roşu, pentru că vechile culori ale casei sunt alb şi roşu, culorile Franconiei, de unde îşi trag obîrşia şi unde păstrează de totdeauna importante posesii teritoriale. Wied (Wied-Runkel), din care ultima Doamnă şi prima regină a României, poartă în cîmp de aur un păun cu coada destinsă de culoare firească. Culorile antice ale casei sunt roşu şi galben şi se găsesc în veşmîntul de aur şi roşu al celor doi îngeri ce ţin scutul (tenants). Lusignan din Poitou purta un scut în fîşii de argint şi albastre pe deasupra cărora s-a însăilat mai tîrziu un leu roşu, iar în „cimier“ pe străbuna legendară zîna Melusina (la mere-lusigne) ieşind despoiată pînă la mijloc şi despletită, dintr-un hîrdău în apa căruia se oglindeşte ca să se pieptene (acelaşi „cimier“ îl avea numai familia cu aceeaşi origină Saint-Gelais). Iar Carretto-Millesimo, principi italieni, poartă în afară de scut, dedesubtul acestuia carul antic la care sunt înhămaţi doi lei, carul şi leii de aur. La Hohenlohe dar, componentul principal îl formează lambrechinii, la Wied ţiitorii, la Lusignan „cimier“-ul şi la Carretto o figură exterioară, fără nici o relaţie cu scutul. 207 serii. Variaţiile consistă uneori la smalţul cîmpului sau al veşmîntului, la culoarea calului ce trebuie socotită întotdeauna firească, la arme (sabia dreaptă ariană, sau cea curbă turanică, ori suliţa, cu sau fără cap de turc, buzduganul, puşca lungă zisă terseniană etc). Acest brav călăreţ îşi complică uneori existenţa şi cu alte instrumente, muzicale de pildă (la familii române trîmbîţaşul ţine o trîmbiţă din care iese un cap de om: arme grăitoare); în alte scuturi e înfăţişat încălecînd cu un picior în scară sau străpungîndu-şi inimicul precum i se întîmplă şi să fie însoţit de un cîine fidel. E firesc a presupune că în acest fel de steme, figura principală reprezintă pe însuşi impetrantul, după cum în patenta unui alt român, cu nume predestinat: Viteaz, aceasta se precizează chiar. în ce priveşte capul de turc, figurînd înfipt în vîrful unei săbii ţinută numai de un braţ (dextro chere sau senestro chere) la aceeaşi mică nobilime e iarăşi de întrebuinţare frecuentă. Rezumînd dar, aceste arme brâncoveneşti sunt de caracter pur maghiar, corespunzătoare dependenţei titlului căruia sunt aferente şi ilustrînd motivul colaţiunii : partea luată de ascendenţii impetrantului la luptele împotriva turcilor. Afirmaţia din scrisorile patente că acele arme sunt cele antice ale Brâncovenilor şi că e doar o colaţiune nouă ce este astfel confirmată în posesia şi uzagiul lor, trebuie privită ca o deşartă formulă de cancelarie, nu ca expresia unei realităţi, aşa cum naiv o ia de bună, de Foras. Ceva mai mult: dacă în această împrejurare impetrantul a uzat de dreptul său de alegere n-a putut să indice decît un om armat, fără cal şi fără cap de turc: cum se va arăta mai departe. Ca tocmai prudentul Brâncoveanu, vasal turc, să fi cerut o stemă atît de manifest subversivă şi ofensătoare faţă de naţia suzerană e cu totul exclus, ea n-ar fi putut fi arborată ostentatoriu şi apertamente, aşa cum cere regula şi e un exemplu unic de arme osîndite, din motive politice, la clandestinitate, iar clandestinitatea e incompatibilă cu însăşi noţiunea de heraldică. Ne aflăm dar în prezenţa unei „gaffe“ de cancelarie, de care e, poate, în parte, culpabil şi Brâncoveanu şi se va vedea cum, ulterior, a fost reparată. Să terminăm maiînlîi cu ceilalţi componenţi ai stemei, cei din afară : casca, coroana şi lambrechinii. însoţirea de metal cu smalţ a acestora din urmă e justă : aur şi albastru la dextra (metalul părţii de veşmînt şi a armelor figurei principale au smalţul cîmpului); argint şi roşu la senestra (metalul corespunzător coloarei fireşti, albe, a figurei secundare şi smalţul părţei secundare de Iveşmînt a figurii 208 principale). Casca poate fi trecută cu vederea, portul ei nefiind codificat în heraldica germană; de model sau de metal diferit, închisă sau deschisă, poate fi aşezată de faţă, întoarsă sau de profil după stilul şi poziţia scutului, pentru estetica stemei sau cînd sunt în număr pentru simetrie. Dacă în aceste arme găsim vechea coroană sau diademă regească, argumentează de Foras, e pentru a dovedi mai cu tărie obîrşia suverană a Brâncovenilor şi conchide că, aflîndu-se în posesia vechei coroane deschise, aceştia o pot arbora pe cea modernă închisă. De Foras ignorează că mult înainte de 1688 vechea coroană regească fusese depreciată şi degradată, căzînd din întrebuinţarea curentă, numeroşi ţărani români, în serii, au dobîndit pentru vitejia şi credinţa lor de la principii Transilvaniei arme în cari „supra scutum galea (uneori „clama", alteori „aperta") quern contegit diadema regiuni‘ etc. Acum, din faptul că de Foras reproduce numai armele din 19. V. 1688 şi le dă ca pe cele de principe al Sf. I. R., se deduce logic că în colaţiunea acestui din urmă titlu fusese fără arme (sunt şi alte asemenea exemple) căci dacă s-ar fi conferit, natural ar fi fost să le reproducă de preferinţă pe aceste din urmă, cărora nu le-ar fi putut lipsi în nici un caz manta şi pălăria de principe. De Foras pretinde că i s-a comunicat în original diploma din 30.1. 1695, pe pergament, scrisă cu litere de aur (?), învestită cu sigiliul major imperial în cutie de aramă (vrea să zică probabil alamă), semnată şi contrasemnată, „presentant enfin la plus haute authenticite". E foarte suspect. Ce e o diplomă în original? O simplă expediţie, o copie conformă cu originalul scrisorilor patente, o copie în exemplar de lux, semnată şi contrasemnată „mânu propria" şi învestită cu marele sigiliu de Stat. Distrugerea sau pierderea deci a unei asemenea expediţii e doar o pagubă a unui obiect de artă, originalul existînd împreună cu tot dosarul colaţiunii în arhiva respectivă care putea elibera o nouă expediţie, nesemnată şi contrasemnată însă „mânu propria" şi fără sigiliul major. Originalele diplomelor brâncoveneşti nu mai există. De soarta celei din 19. V. 1688 nu se ştie mai nimic, de a celei din 30.1.1695 despre care de Foras pretinde că a avut-o în mînă1, Ionescu-Gion în a sa Istorie a Bucureştilor dă, după Athanasie Com-nen Ipsilant, preţioasa informaţie că Brâncoveanu o păstra în ascunzătorile de la Colţea, unde găsind-o Stolnicul Cantacuzino a trimis-o sultanului Achmet. Ce a avut de Foras, a fost o copie a celor din urmă scrisori patente semnate de împăratul Leopold şi contrasemnate de cancelarul-conte Hartig, al cărui 1 Actualul principe Brâncoveanu nu o posedă sau poate arhiva sa de familie nu e bine inventariată. 209 text îl şi reproduce, din nenorocire, fragmentar şi prin cari se conferă atît lui C. Brâncoveanu (senior) cît şi fiului său întîi născut Constantin (junior) titlul de pr. al Sf. I. în primogenitură cu predicatul de Brankovan şi calificarea de Illustrissimus, dilectionis et consanguinei noştri charissimi. Dacă de F. ar fi avut originalul sau o copie completă a acestor scrisori patente ar fi văzut că o dată cu acest titlu şi calificări s-au conferit celor 2 impetranţi şi armele următoare: - Un scut sferticat în cruce dreaptă. în I-ul cartier, în cîmp de argint deasupra a trei munţi verzi acvila neagră cu aripile destinse, armată (cu ghiare) de aur, încununată de acelaşi (metal), puitînd în plisc o cruce de acelaşi, în ghiara dextră o altă cruce a Patimei de acelaşi, iar în senestra o sabie cu mîner de acelaşi, în al II-lea în cîmp roşu o fasce de argint, în al III-lea în cîmp albastru un „chevron“ de argint însoţit dedesupt de o stea cu şase raze de acelaşi şi în al IV- lea în cîmp tăiat orizontal în două părţi egale, un turn (cu poartă boltită şi deasupra acesteia o fereastră pătrată) cu trei metereze, în vîrf un pom (rotund) verde. La dextra turnului mergînd pe linia ce desparte cîmpul în două, un om de-a-ntregul înarmat (de toutes pieces) cu platoşă şi coif ţinînd în mîna dreaptă un sceptru, în vîrf cu o floare heraldică de crin cu totul de aur. Suporţi: doi leoparzi leonaţi de aur, cel din dextra ţinînd o spadă de argint cu mîner de aur, cel din senestra un sceptru de acelaşi din urmă metal. Mantă şi pălărie de principe al Sf. I. O asemenea rectificare integrală de arme ale aceluiaşi impetrant chiar la un interval aşa scurt nu trebuie să pară curioasă. Cazul e departe de a fi unic. Oricum, iată-le însă evaporate armele „antice" de familie şi înlocuite prin altele, nu unitare; în cari dacă al II-lea cartier (Austria), fiind armele donatorului, nu prezintă nici un fel de interes, celelalte trei oferă un larg cîmp de studiu şi analiză, alcătuind fiecare subiectul unei importante chestiuni de heraldică. E util a pune aici prealabil complexa şi delicata chestie a însăşi heraldicei româneşti. Cîndîntr-o limbă, pentru o singură noţiune avem patru vii şi vechi termeni populari: unul de obîrşie latină (stemă), unul germanic (marcă) şi două slave (pajeră şi herb), se poate oare concepe că aplicarea lor era limitată exclusiv la armele de ţară, neexistînd şi altele? Şi e admisibil ca primii voevozi să fi avut arme de structură şi factură occidentală, foarte regulate şi complete, iar tovarăşii lor de arme şi curtenii nu? Prezumţia e puternică dar în sprijinul 210 ei nu se găseşte nici cea mai slabă dovadă şi e iarăşi greu de explicat o dispariţie în bloc fără urmă, deoarece prin convulsiunile şi vicisitudinile acelor veacuri de fier nu au trecut numai ţările româneşti - şi aiurea, heraldica nu numai că a dăinuit dar a înflorit chiar mai puternic. Aplicînd aici principiul că în caz de dubiu, prezumţia joacă în favoarea pîrîtului, suntem de acord că heraldica a existat dar cu o grabnică şi totală soluţie de continuitate, iarăşi unică. A pretinde acum că, în cele cam patru veacuri de carenţă, ea ar fi subsistatîn stare de letargie larvată, că adică în unele familii, printre alte datine s-ar fi păstrat şi aceea a unor figuri sau însemne proprii, fără a mai fi fost reproduse şi întrebuinţate, desuete prin urmare, e o supoziţie foarte sugestivă, căreia în aceste arme brâncoveneşti i se găseşte un început de temei. Prudenţa cu care heraldistul se cuvine să procedeze în lucrările sale, e mai de rigoare pentru armele româneşti decît pentru oricari altele, suspiciunea fiind totdeauna profitabilă, speciosul şi falaciosul întîmpinîndu-te la fiece pas. De altfel materia e atît de inconsistentă şi de precară încît poate fi îmbrăţişată pentru Valahia, aproape în întregime în critica acestor trei cartiere ale armelor brâncoveneşti. Acvila heraldică neagră cu aripile destinse e netăgăduit stema metamorfozată a Valahiei, crucea din plisc înlătură îndoiala. Că i s-au adăogat încă o cruce şi o spadă în ghiare, că sboară deasupra a trei munţi sunt intemperanţe de penel, familiare personalului artistic al Cancelariilor. Se impune aci chestiunea armelor Valahiei, a corbului şi a acvilei. O voi trata, în mod sumar, aci, deoarece formează subiectul unei alte lucrări de cadru mai amplu şi tratată mai ştiinţific, ce am în pregătire. E de altfel o chestiune mai puţin complexă decît ar părea, dacă la studiul ei se aplică metoda pozitivă elementară. Primii voevozi au avut arme de casă: scutul (triunghiular aplecat, â la fenetre) împărţit vertical în 2 cîmpuri egale, I-ul (la dextra) fasciat (de roşu şi argint?) de 8 bucăţi (Ungaria?), al II-lea (la senestra) sadea (roşu?). Coiful închis de profil (heaume, helm), în „cimier" o acvilă de înfăţişare firească cu capul întors; capelină. Culorile după regulă ar fi roşu şi alb. Pînă la o dovadă contrarie fasciatul sunt arme de concesie ale suzeranului, iar cîmpul roşu sadea (sau deplin) era în unele ţări occidentale, ca Aquitania, însemnul de mare feudatar; în Germania, mai tîrziu, un cartier roşu deplin indica posesia şi exerciţiul drepturilor regaliene. Scutul are uneori augmentări, de cari mă voi ocupa, ca de întreagă această chestiune, aiurea, mărginindu-mă aici numai la 211 identificarea pasărei de pradă din „cimier“ şi la succesivele ei avatare. Iniţial e o răpitoare de zi (are ochii pe lăturile capului), masivă, cu plisc gros coroiat şi cu capul întors. în zoologie răpitoarele diurne sunt numeroase, în heraldică ele se reduc la trei: acvila, şoimul şi eretele. Aceste două din urmă - nobilele păsări de vînătoare - sunt înfăţişate în felul lor firesc şui, cu capul şi pliscul mic şi cu totul excepţional altfel decît cu scufiţa cu moţ de pene, la picioare cu cureluşe şi clopoţei, şi ades aşezate pe băţul lor din şoimărie. Prezenţa lor în steme e infim de redusă faţă de a acvilei; figura care, ca număr, împarte cu leul, întîiul loc în heraldică, emblema imperialităţii însăşi, probabil, explică Erasm, pentru că această sburătoare e rapace, feroce, vorace, nesociabilă şi sordidă. în heraldică, acvila e înfăţişată în două feluri, într-unul, formînd marea majoritate, e o figură convenţională, stilizată şi schematizată la extrem, în celălalt e reproducerea făpturei adevărate, care nu se specifică însă decît atunci cînd e de profil şi fixează un soare. Acvila neagră a casei genoveze Doria e cea convenţională în armele de principi ai Sf. împărăţii, de Borriglia, pe vechile palate din Genova e însă cea firească. Acvila de pe mormîntul casei Visconti, reprodusă după aceea a Legiunilor romane, a servit la rîndul ei de model celei napoleoniene. Iar acvila de profil cu capul întors, aşa cum e în „cimier“-ul voevodal este la fel cu cea de pe reversul augustalei de aur a împăratului Friederich (1230). Aceste arme ale primilor voevozi, aşa clasice şi pure, dăinuiesc puţin, ceea ce constituie o enigmă. Luîridu-se în considerare cultul exacerbat pînă la fetişism al evului-mediu pentru tot ce e heraldic nu se poate concepe un abandon; logic nu s-ar putea deduce decît că o atare dispariţie de- arme a marcat dispariţia unei dinastii. Şi în locul lor (îmi lipseşte data certă) apare în sigiliul ţării ceea ce s-a denumit „noua plantaţie": un grup alcătuit din două figuri omeneşti, în picioare, încoronate, un bărbat şi o femeie şi între ele un copac lunguieţ, poate un plop. Progresiv denaturate în modul cel mai deplorabil de dalta barbară a meşterilor-pecetari, amputate de toate membrele, luînd aparenţa de mogîldeţe sau momîi încoronate, redobîndind în treacăt înfăţişarea omenească şi sexul şi îmbrăcînd varii deghizamente (niciodată însă, cu caracter sacru sau sacerdotal), aceste două figuri au o lungă existenţă şi dispariţia lof coincide cu aceea a domniilor pămîntene.1 Această alcătuire 1 în pecetea lui Şerban Cantacuzino s-a eliminat copacul care e înlocuit printr-un scut cu corbul, căruia cele două figuri îi devin ţiitoare (tenants). în cea a lui Brâncoveanu, grupul reapare în complet. 212 de 3 figuri, 2 umane şi una vegetală a avut o întrebuinţare pur sfragistică, fiind absolut lipsită de caracter heraldic. Că ulterior, în ultima epocă a existenţei ei a fost şi ea închisă în scut, a fost din simplă inadvertenţă plastică şi aceasta numai pe sigiliu (pecetea gospod) încolo nu se întîlneşte nicăieri, nici în stemele din cele trei gravuri cu portrete de domnitori (unul al lui Matei Basarab, celelalte două ale lui Brâncoveanu), unde corbul singur figurează, nici pe pietre de mormînt, nici pe odoare bisericeşti, nici pe prapure sau steaguri, acestea purtînd ţesute sau zugrăvite pe icoane (steagul lui Şerban Cantacuzino), fie cum descrie Spontoni1, ca pe stindardul cel mare (la ban-niere carree) adevărata stemă a ţării (stema însăşi, figurile nemaifiind închise în scut): stindardul de damasc alb cu corbul pe un ienuper (ginetro, genievre) verde, în cioc cu o îndoită cruce roşie (vermiglia) „insegna ad impressa antichissima di Vallachia“. Dar ce e acest corb, de cînd există, de unde provine? Chestiunea trebuie pusă formal, aci atingîndu-se punctul nevralgic al istoriei stemei Valahiei, la a Moldovei nefiind nici dubiu, nici confuzie. Nu pretind a o fi rezolvat, expun numai şi coordonez datele de cari va trebui să se servească oricine ar lucra la acest fine. Vechile arme voevodale au dispărut, dar nu în întregime. Componentul lor cel mai vechi, acvila din „cimier“ subsistă. Desprinsă de pe coif şi degenerată tot de meşterul pecetar, ea se aciuează modestă în pecetea gospod, fîlfîie la început deasupra copacului şi se aşază apoi treptat în vîrful lui. La cele trei figuri s-a adăogat dar a patra. în jurul acesteia se desinează un scut care uneori le cuprinde pe tuspatru. Că este bătrîna acvilă o dovedeşte particularitatea capului întors. La această particularitate se adaogă o alta: acvila se aşază în poziţie contrarie, adică în loc să fie cu coada spre dreapta pecetei, e cu coada spre stînga acesteia. Avem dar acvila întoarsă şi cu capul reîntors (heraldic: contourne, la tete retournee). O explicaţie plausibilă măcar a acestei noi suceli nu există. La o dată ce rămîne de precizat dar care nu e tocmai aşa „antichis-sima“ cum afirmă Spontoni, acestei sburătoare, ce printr-un processus plastic 1 La articolul „retourne", în accepţia heraldică a acestui termen, se citează armele familiei Corvinilor. L’Aigle (?) de Corvin: D’or au corbeau de sabie contourne, la tete retournee tenant au bec une croix patriarcale de gueules, confundîndu-se armele Valahiei cu ale Corvinilor, după cum heraldiştii francezi au luat adesea armele casei Bâtory drept ale Ardealului. Printr-unâ din acele coincidenţe de cari heraldistul nu se lasă impresionat, un corb tot întors şi cu capul reîntors, dar în cîmp roşu, ţinînd în plisc o rămurică de stejar cu 5 frunze verzi şi aşezat pe o altă cracă mai mare e stema obscurei familii, poate mechlembergeză, cu începuturi foarte recente şi modeste, Buhren, care puţin mai tîrziu, cu numele Biron, dă Curlandei doi duci suverani. 213 îşi pierduse caracterul de acvilă, fără a-şi modifica însă poziţia, i se substituie corbul Corvinilor de la Huniad. Nu vechi acesta. Data la care Ladislau Postumul conferă lui Ioan Corvin arme e precisă: 1 fevruar 1453. Că această substituire s-a efectuat o dovedeşte frecuenta prezenţă a inelului din pliscul corbului corvinian în acela al corbului Valahiei, laolaltă cu crucea. Acum, de ce substituţie şi nu pur şi simplu adopţie a înseşi armelor Corvinilor? Pentru că în acestea corbul are poziţia lui heraldică obişnuită, de profil cu pliscul la dextra şi coada la senestra, aşa cum se vede în basorelieful colorat1 din Biserica Neagră din Braşov, datând de sub domnia lui Mateiaş Corvinul şi comemorînd o vizită a acestuia.2 Şi substituirea nu s-a oprit numai la sburătoare, ea s-a întins la întregul grup din sigiliu, care a fost utilizat în modul cel mai ingenios ca să ilustreze legenda Corvinilor şi a stemei lor. E această legendă3 anterioară colaţiei armelor pe cari le explică? Nu se ştie, cum nu se poate garanta nici originalitatea ei, corbul cu inel în plisc aflîndu-se şi în alte steme. Dovezi concrete abundă. în pecetea lui Gr. Ghica (1674) momîile redobîn-desc aspect uman, au coroane închise şi portul contimporan, dar cea de bărbat din dreapta copacului ţine un arc şi săgeată, un topuz sau sabie. Iar în altă pecete tot a unui Ghica, în locul grupului de figuri ţepene e înfăţişată chiar scena săgetării, care e şi mai perfect şi mai artistic redată sub portretul lui Constantin Mavrocordat din stampa lui Schmidt, unde sub cele două steme a Moldovei şi a Valahiei întrunite în acelaşi cîmp de aur al unui scut obez, se vede clar, la stînga femeia cu braţele ridicate la cer şi la dreapta băiatul cu arcul în mînă şi în vîrful copacului pasărea străpunsă de săgeată, lăsînd să cază inelul. Acvila din stema brâncovenească e neagră în cîmp de argint. Aceleaşi sunt şi văpselile din stema Valahiei? Am zis văpseli şi nu smalţuri într-adins. Acest din urmă termen în accepţie de culoare heraldică e în cazul de faţă foarte 1- Zugrăvit din nou recent, culorile au fost riguros respectate, aşa cum le-am văzut acum 30 de ani. 2 O altă remarcabilă reprezentare a armelor acestui rege, sculptate în stil gotic „flamboyant" sunt (sic) încastrate în zidul primăriei oraşului Goerlitz din Silezia. 3 Un rege al Ungariei vînînd în Ardeal are relaţii cu o femeie (româncă). Aceasta rămîne însărcinată. La despărţirea de dînsa, regele îi spune că dacă naşte băiat să i-1 aducă îndată ce se face mare la Curte şi ca să fie primită şi s-o recunoască îi dă inelul lui. Naşte băiat; se face mare. Femeia pleacă cu dînsul spre cetatea Regelui. în cale, oprindu-se la un rîu să-şi spele rufele, ea îşi scoate inelul şi-l pune pe piatră. Un corb îl fură şi sboară cu el în vîrful unui copac. Femeia e în culmea deznădejdii, băiatul însă, întrepid, ia arcul şi săgetează pasărea hoaţă. El va fi străbunul Corvinilor de la Huniad. Legenda are şi un tîlc adînc politic. Corvinii stabileau astfel o legătură strălucită cu dinastia arpadiaiiă, care, ca nici una alta, a dat bisericei romane doi sfinţi şi o sfîntă. relativ. Cîmpul a fost cînd alb (argint), cînd galben (aur), cînd albastru şi, din inadvertenţa desigur, chiar roşu uneori, iar corbul a fost de culoare firească, un negru heraldic. în favoarea cîmpului alb pledează stindardul descris de Spontoni, sub ultimii fanarioţi e chiar de argint1 şi cînd sub domniile pămîn-tene din veacul trecut corbul cedează loc unui vultur brun tot de culoare firească, cîmpul e tot de argint2. Cîmpul albastru e acela al scutului Corvinilor, în stema Valahiei poate fi numai asimilat cu azurul heraldic, de nuanţă sumbră, de fapt fiind simpla culoare a cerului, „coeruleum“ zis, aşa cum iniţial a fost în aproape toate stemele maghiare. De altfel din punct de vedere estetic corbul de culoare firească cu pliscul şi picioarele poleite, îmbucînd crucea roşie se însufleţeşte mai viu pe albastru şi tot pe albastru se desprind mai luminoase soarele de aur şi luna de argint ce aproape niciodată nu lipsesc din stemă. Importanţa lor covîrşeşte însăşi pe a corbului, pentru a evita însă repeţirea, li se rezervă critica cu prilejul citării unei pseudosteme brâncove-neşti. Chestiunea cfucei din plisc, element parazit, de natură pur simbolică, a servit totuşi a identifica pozitiv, în acvila din cartierul I, prima remetamorfoză heraldică a corbului Valahiei. Nu tot aşa de uşor se poate explica armele din al III-lea cartier, asupra cărora planează un mister ce-şi aşteaptă elucidarea. „Chevron“-ul, piesă onorabilă de clasa a doua, inexistent (cînd nu e de importaţie) în ţările orientale şi în Spania, sporadic întrebuinţat în Italia şi Germania se întîlneşte foarte des în Anglia şi e extrem de răspîndit în Franţa, e piesa prin excelenţă franceză; drept, aplecat sau răsturnat, retezat, ciuntit sau frînt, undat, crestat sau dinţat pe mărgini, cu braţele rotunjite, singur sau două îmbinate sau încîrligate, însoţit de diverse figuri, cel mai ades de 3, 2 sus şi 1 jos, la fel toate sau nu, încărcat sau încărcîndu-le, el ocupă în armorialul Franţei numeroase pagini. Asupra simbolurilor ce i se atribuie că reprezintă, părerile sunt relative; în heraldică simbolul cînd nu e istoric dovedit e totdeauna astfel. Se pune dar întrebarea care e provenienţa şi care rostul acestei piese în armele brâncoveneşti. Să fie una din acele improvizări de cancelarie, denu- 1 Bogătaşul Constantin de Bellio (Belu), omul de afaceri al lui Ion Caragea-Vodă, fiind creat baron austriac (diploma originală la Academie), în cartierul al III-lea al armelor ce obţine cu acea ocazie, poartă, absolut „şine causa“ stema Valahiei în cîmp de argint. Bellio, nepotul egumenului de la Colle (incert) Daniil Zighno, era macedonean, originar de la Pella. Nepoţii acestuia sunt creaţi succesiv baroni austrieci. 2 Tot „sine causa‘\ corbul figurează în armele de principe al Sf. Imperiu, ale lui D. Cantemir, în cîmp roşu. 215 mite „Gnadenzeichen" (probă de graţie din partea donatorului), slujind de umplutură sau a fost desemnată de însuşi impetrantul care a făcut desigur de data asta, uz de dreptul său de alegere? Căci „chevron“-ul şi steaua cu 6 raze - atît de norocoasa stea - tot în cîmp albastru sunt armele unei alte familii olteneşti, a Bibeştilor, cu singura diferenţă a metalului „chevron“-ului şi stelei, de aur în loc de argint. Dacă a fost voluntară sau fortuită1, rămîne de cercetat (şi e foarte greu), cert e că în pecetea de ceară cît şi în cea tipărită a domnitorului Barbu Dim. Ştirbey (nu am nici una de a fratelui acestuia G. Dim. Bibescu) atît „chevron“-ul cît şi steaua sunt de argint, metalul originar (dacă ar fi de aur ar fi şi ele punctate cum vizibilă e fascea din mijloc a tricolorului român din stemă). Şi apoi, pe cît ştiu, culorile familiei Bibescu sunt alb şi albastru, nu galben şi albastru şi nu e cazul ca la Hohenlohe sau la Wied să fi avut culori de casă anterioare armelor, independente de acestea şi diferite. în macabra polemică asupra identificării osemintelor de la Biserica Sf. Gheorghe-nou, dl. Em. Hagi-Mosco a protestat împotriva faptului că la pecetluirea acestor presupuse rămăşiţe ale domnitorului decapitat s-a[u] întrebuinţat panglici cu culorile naţionale în loc de cele brâncoveneşti, alb şi albastru, (culori heraldice, „Hausfarben“, nu de livrea, cred). Dat fiind că nici Brâncovenilor nu li se pot presupune culori mai vechi decît stema, ele nu pot fi decît ale armelor cu „chevron“-ul şi steaua şi nicidecum ale celor de comite ungur (albastru şi galben, cum am demonstrat mai sus). Rămîne dar stabilit că trecînd peste un element dubios (metalul pieselor), atît armele cît şi culorile Brâncovenilor Brâncoveni cît şi ale Bibeştilor şi Bibeştilor- Ştirbey sunt identice" • Să fie şi unele şi aceiaşi (sic)? Pozitiv e numai că le găsim la Brâncoveni în stema de Reichsfurst din 30.1. 1695 şi la Bibeşti în veacul al XlX-lea ca arme de familie, şi în această calitate de două ori în armele ţării3. Alt material deocamdată lipseşte. Că această identitate ar dovedi o origină comună, vreo 1 Adesea stemelor le variază intenţionat sau întîmplător smalţurile. în România, de pildă, familia Mano are arme din veacul al XVUI-lea - în cîmp roşu o mînă (appaumee) de culoare firească, încărcată (în palmă) de un ochi de om1. (Recepţie din veacul al XVIII-lea şi de la 1832). Marele vornic Iancu Mano o poartă în cîmp albastru şi cu adausul a 3 stele de argint, „en chef. 2 Faptul că la Brâncoveni aceste arme figurează în al IlI-lea cartier, adică nu sunt principale nu e concludent, mai toate colaţiile de arme ale Sf. I. din acea epocă şi din veacul următor lasă din punct de vedere heraldic mult de dorit, în ele armele originare cad pe plan secund sau ultim, primul cartier sau scutul „sur le touf fiind ocupate de „Gnadenzeichen“ sau de arme noi. 3 în tinereţea mea, exista la Muzeul de Antichităţi de pe Bulevardul Academiei o piatră mare cu armele destul de mutilate ale Bibeştilor. 216 veche înrudire, mai directă, mai apropiată decît cea istoric cunoscută între aceste două neamuri olteneşti nu-mi aparţine nici măcar s-o sugerez, asemenea chestiuni nefiind de domeniul heraldic, în care înţeleg a mă confina strict. Nu poate fi însă nici trecută cu vederea potriveala dintre filiaţia legendară ce dă Bibeştilor ca străbun un cavaler francez şi caracterul eminamente francez al acestor clare arme: d’azur au chevron d’argent (alias or) accompagne en pointe d’une etoile de six rais du meme1. 1 Adesea istoria dovedeşte origini stranii, precum se constată că răsădirea unei familii în ţară străină e aproape totdeauna prielnică. Înîntîia jumătate a veacului al XVII-lea, capul uneia din ramurile străvechii case Torelli di Montechiarugolo, Giuseppe Salinguerra deposedat de feodele sale de [cătrâ Odoardo Famese, ducele de Parma, emigrează în Polonia unde se căsătoreşte cu fiica seniorului de la Poniatowo, de arme Ciolek. Coborîtorii săi, toţi mari demnitari ai Coroanei, iar unul, Stanislas al IlI-lea, cel din urmă rege al Poloniei, poartă numele Poniatowski, păstrînd însă stema de obîrşie, căreia astronomii îi fac suprema cinste de a o strămuta printre astre: între acvilă şi şarpe străluce „taurul lui Poniatowski". (în veacul trecut descendenţii s-au stabilit iarăşi administratori şi intelectuali distinşi, cu înrudiri înalte, în Italia). Aretin, baroni bavarezi, italieni de origină s-ar zice, ca poetul. Cîtuşi de puţin. Cunegonda Sobieska, soţia electorului Max. Emm. II de Bavaria aduce din Veneţia la Miinchen, un copil orfan de bun neam armenesc, Ohanes-Cristof, fiul lui Bagdasar Harutiun, îl creşte şi căpătuieşte. Tot din Veneţia, dar băştinaş, e Stechinelli, zis apoi, fără temei dar cu scop, Capello, „der Betteltrieb aus Venedig", un fel de Lazaril de Tormes, de Figaro, străbunul conţilor S. I. de Wickenburg. Se observă că rasa italiană e de sevă mai puternică, reuşeşte şi prosperează pretutindeni, principii austriaci, supuşi prusieni Lynar, purced din toscanul Guerrini, unicul duce irlandez de Leinster, după neam Fitz-Gerald se trage tot dintr-un italian Odone Geradini. Răsadul străin prinde şi el în Italia şi prezintă cazul cel mai curios: sub Carol al II-lea al Spaniei, cardinalul arhiepiscop al Neapolului, Cautelmo-Stuart a dovedit efectiv, cu acte din cele 4 etape ale peregrinării: Anglia, Normandia, Provenţa şi Neapol, că descinde în linie . masculină directă din Caucalm, fiul Regelui Duncan, victima lui Machbeth, fiind mai apropiaţi dar de vechea tulpină scoţiană decît congenerii lor Stuarţii, ulterior suverani în Scoţia şi înRegatele-Unite. în 1918 în 1918, ultimul împărat al Germaniei, străbătînd teritoriul român ocupat, nu pierdu împrejurarea de a merge să viziteze la Curtea de Argeş mormîntul primului rege al României. Coroana pe care o depuse purta inscripţia: „Regelui german". Acest omagiu postum contrasta puternic cu raporturile deosebit de lipsite de cordialitate care existaseră între.cei doi Hohenzollerni. S-a comentat mult faptul că de-a lungul celor douăzeci şi şase de ani care s-au scurs între suirea pe tron a lui Wilhelm II şi moartea lui Carol I, între aceşti doi suverani n-a avut loc nici un schimb de vizite oficiale şi nici o simplă întrevedere. Va reveni istoriei, poate, să desluşească veritabila explicaţie. Locuţiunea „a nu fi veri" li se potrivea atît la propriu cît şi la figurat. Cele două ramuri ale casei lor, cărora le aparţineau respectiv fiecare, nu mai aveau nimic comun de la despărţirea lor la începutul secolului XIII, în afară de nume şi de steme. în celelalte privinţi, nu remarcăm decît neasemănare şi disproporţie. Ramura tînără, după ce îşi adăugase bogatul patrimoniu brandenburghez al Casei ascaniene şi-a mărit succesiv aceste posesiuni prin schimbarea de confesiune, moştenire, cucerire şi uzurpare şi a dobîndit tot astfel demnităţile electorală, regală şi imperială. Alături de o atît de frumoasă acumulare de splendori, mediocritatea liniei suabe mai vîrstnice pare cu atît mai dezamăgitoare <şi>. într-adevăr , timp de patru secole ea nu dă nici un războinic, cleric sau scriitor care să se fi distins cît de cît, deoarece amintirea lui Francis Oettinger şi a fratelui său Frederic a fost puţin onorabilă, 218 En 1918 En 1918, le dernier empereur d’Allemagne, traversam le territoire roumain occupă, ne manqua pas d’aller visiter â Curtea-de-Argesh le tombeau du premier roi de Roumanie. La couronne qu’il y dăposa portait l’inscription: „au roi allemand”. Căt hommage posthume contrastait vivement avec Ies rapports particulie-rement dănuăs de cordialită qui avaient există entre Ies deux Hohenzollern. On a beaucoup commentă le faît que pendant Ies vingt-six ans qui ont separe l’avenement au regne de Guillaume II et la mort de Charles I, il n’y a eu entre ces souverains alliăs aucun ăchange de visites officielles et aucune simple entretenue. II appartiendra peut-etre a l’Histoire d’en arreter plus tard la văritable explication. La locution „n’etre pas cousins” leur convenait au figură aussi bien qu’au propre. Les deux lignes de leur maison, auxquelles ils appartenaient respec-tivement chacun, n’avaient plus de commun depuis leur săparation au com-mencement du XlII-e siăcle que le nom et les armes. Pour le reste on n’y remarque que de la dissemblance et de la disproportion. La ligne cadette, apres avoir răuni au sien le riche patrimoine brandenbourgeois de la maison ascanienne [a] successivement augmentă ses possessions par le changement de confession, l’heritage, la conquete et l’usurpation et a conquis de meme les dignităs ălectorale, royale et impăriale. A cotă d’une belle accumulation de splendeurs, la mădiocrită de la ligne aînăe souabe parait d’autant plus decevante . En effet <â part le souvenir peu honnorable des freres... avec leur triste fin, toute cette longue sărie l’histoire ne il n’y a> pendant quatre siăcles elle ne donne aucun homme de guerre, d’ăglise ou de plume qui se fit meme relativement distinguă, car ce n’est que comme d’un souvenir peu honnorable que peut compter celui de Francis Oettinger et de Frederic son frere et leur triste fin. (...) une superfluită, de nature â desservir plutot les interets du pays. 219 iar sfîrşitul lor trist.1 (...) un lucru de prisos, prin firea lui, mai mult păgubitor intereselor ţării. Politica externă a României este cu totul recentă, în sensul integral al termenului. Istoria celor două principate vasale ale Imperiului otoman oferă totuşi unele cazuri izolate, fără continuitate, ca înfeudarea Valahiei de către Mihai Viteazul (159... 1604) la cauza Casei de Austria sau dublul joc al principelui valah Constantin Brancovan (168... 17...) între Turcia şi Puterile creştine, ţesătură de dibuiri şi de subterfugii contrastînd cu politica sincer rusofilă a principelui domnitor contemporan în Moldova, marele Dimitrie Cantemir (17... 17...) desigur personajul cel mai remarcabil din cîte au produs ţările româneşti, cel puţin pînă la renaşterea lor în secolul al XlX-lea' însă aceste manifestări sporadice nu pot fi citate decît cu titlul de curiozitate istorică, nelegîndu-se în nici un chip de politica actuală, care nu urcă mai sus de înălţarea pe tron a prinţului Carol de Hohenzollern, mai tîrziu rege al României. în lipsa trecutului, politica externă a României nu are tradiţie. Creată pe de-a-ntregul de suveran, acesta îi împrumută tradiţia sa personală şi îi arată o preferinţă atît de vie, încîtîşi rezervă sieşi exerciţiul ei, cu gelozie, în tot timpul vieţii. Maxima: „Fericite popoarele care n-au politică externă" a putut fi aplicată multă vreme fără paradox poporului român, această politică fiind o prerogativă exclusivă a Regelui, cu care pînă la urmă ea s-a şi identificat. A o caracteriza, prin deducţie, caracterizîndu-1 pe Carol I el însuşi, ar fi mai puţin superficial decît i s-ar părea criticului grav, atîta doar că orice judecată rostită astăzi asupra regelui prea de curînd dispărut şi de pe acum victimă a zelului ingrat al panegiriştilor, ar fi provizorie şi relativă; această sarcină este rezervată istoricilor occidentali de mîine, care fără părtinire; îi vor desprinde chipul de elogiile şi de măgulirile, ca şi de incriminările şi de atacurile acerbe al căror obiect a fost şi, 1 în versiunea iniţială, paragraful final este mai dezvoltat; A cote de cette accumulation de territoires et splendeurs, la mediocrite de la branche aînee souabe parait d’autant plate et plus decevante; pendant cinq siecles aucun de ses membres ne s’illustrent en aucune sorte par Ies ărmes, par la plume ou dans TEglise, le nom d’aucun ne s’accroche au moins comme ami ou protecteur â celui de queîques celebrite; a part le souvenir tres peu honnorable de Francis Oettinger et de son frere Frederic, il n’y a pas â relever dans le vide de leur histoire qu’un episode de nature a interesser Ies heraldistes (...) Faţă de această acumulare de teritorii şi splendori, mediocritatea ramurii suabe mai vîrstnice pare cu atît mai plată şi mai dezamăgitoare; timp de cinci secole nici unul dintre membrii ei nu s-au ilustrat în nici un fel prin arme, prin pană sau în sînul Bisericii, numele nici unuia dintre ei nu se leagă, măcar de acela al vreunei celebrităţi; afară de amintirea puţin onorabilă a lui Francis Oettinger şi a fratelui său Frederic, nu e de evidenţiat în <întreaga istorie istoria lor> vidul istoriei lor decît un episod de natură să-i intereseze pe heraldişti (...). 220 La politique exterieure de la Roumanie est dans le sens integral du terme tout recente. L’histoire de deux principautes vassales de l’Empire Ottoman en offre toutefois des cas isoles, sans continuite, comme l’infeodation de la Valachie â la cause de la maison d’Autriche par Michel le Vaillant (159...1604) ou le jeu double entre la Turquie et Ies Puissances chretiennes du prince valaque Constantin Brancovan (168...17...) tissu de tâtonnements et de sub-terfuges, contrastant avec la politique franchement russophile du prince regnant contemporain en Moldavie, le grand Demetrius Cantemir (17...17...) - surement le personnage le plus remarquable qu’aient produit Ies pays roumains, au moins jusqu’â leur rennaissance du XIX siecle. Mais ces manifes-tations sporadiques ne peuvent etre citees qu’a titre de curiosite historique, ne se rattachant en aucune sorte â la politique actuelle, qui ne remonte pas au delâ de l’avenement du prince, ensuite roi, Charles de Hohenzollern au trone de Roumanie. Faute de passe, la politique exterieure de la Roumanie manque de tradi-tion. Cree de toutes pieces par le souverain, celui-ci lui fit adapter sa tradition personnelle et lui vouă une preference si vive, qu’il s’en reserva jalousement l’exercice toute sa vie. La maxime: „Hereux Ies peuples qui n’ont pas de politique etrangere” a longtemps pu etre appliquee sans paradoxe au peuple roumain, cette politique ayant constituee une prerogative exclusive du roi, avec lequel elle s’etait â la fin identifiee. La caracteriser, par deduction, en caracterisant Charles I-er lui meme serais moins superficiel qu’il ne semblerait au critique grave, seulement tout jugement porte aujourd’hui sur le roi trop recemment dispăru, et deja victime du zele ingrat des panegyristes, serait provisoire et relatif, cette tâche est reservee aux historiens occidentaux de demain qui, sans parti pris, degageront sa figure des eloges et des flagorneries ainsi que des incriminations et des attaques acerbes dont il ete l’objet et, mettant â contribution Ies temoignages de premiere main, le fixeront dans ses vraies proportions et sous son vrai jour. De ceux qui ont ecrit sur Charles I, personne n’a essaye de l’expliquer ataviquement. On s’est contente, a-son propre exemple, de parler de ses ancetres glorieux, ce qui est aussi vague, qu’exagere. La ligne des Hohenzollern, dont il est issu est peu illustre, plusieurs de ses branches et rameaux, souvent en rivalite , se sont eteints obscurement. On ne rencontre parmi ses representants ni de grands hommes d’etat. ni de guerre, ni d’eglise - aucun qui soit alle chercher quelque gloire sur un champ d’activite plus vaste que celui de leurs minuscules possessions souabes, aucun qui pour la posterite eut au moins accrot he son 221 punînd la contribuţie mărturiile de primă mînă, îl vor fixa în proporţiile sale adevărate şi în adevărata sa lumină. Dintre cei care au scris despre Carol I, nimeni n-a încercat să-l explice atavic. S-au mulţumit, urmîndu-i exemplul, să vorbească despre strămoşii săi glorioşi, ceea ce este pe cît de vag, pe atît de exagerat. Linia Hohenzollernilor din care a ieşit este puţin ilustră, mai multe dintre ramurile şi rămurelele ei, adesea în rivalitate s-au stins în întuneric. Nu întîlnim printre reprezentanţii ei nici mari bărbaţi de stat, nici de război, nici de biserică - nici unul care să fi purces a-şi căuta oarecare glorie pe un cîmp de activitate mai vast decît acela al minusculelor lor posesiuni suabe, nici unul care, pentru posteritate, să-şi fi agăţat numele ca protector de vreun personaj celebru în literatură, ştiinţe sau arte. Chiar însemnul de principe al Sfîntului Imperiu, care le atrase o situaţie subalternă la Curtea electorilor de Bavaria, le-a venit întru târziu1. Războaiele particulare le sînt nefavorabile: în 1423 (15 mai) oraşele imperiale suabe ajutate de puternica contesă de Wurtenberg-Moritheliard şterg de pe faţa pămîntului castelul din Sigmaringen2. Este un neam mai curînd nefericit, unora li se încheie cariera mizerabil sau înainte de vreme, fără ca totuşi să inspire compasiune sau simpatie: istoricii nu şovăie chiar să-i califice pe unii dintre ei drept adevăraţi briganzi3. Recordul răscoalelor ţărăneşti pe care-1 deţin principatele de Hohenzollern - cincisprezece în două secole - ar fi unica celebritate pe care ar putea-o pretinde fără tăgadă strămoşii regelui Carol . Ce departe de toate acestea este vertiginoasa ascensiune a cramurii cadete devenite> liniei franconiene, succesiv electorală, regală şi imperială4, strălucita stea a Casei de Lorena5 care culese moştenirea Habsburgilor, antica splendoare a Casei Ghelfilor, reînnoită în secolul al XVIII-lea prin moştenirea coroanei Marii Britanii, înaltul destin al Casei de Oldenburg care-şi constitui un apanaj din coroanele de la Miază-Noapte6, expansiunea prodigioasă a Casei de Wettin, din care o singură ramură, aceea de Coburg-Gotha, domneşte încă şi astăzi în Anglia, în Belgia şi în Bulgaria7. Dacă rolul hazardului e atît de considerabil în succesul şi în grandoarea celor mai înalte dintre aceste Case, nu li se poate însă contesta o 1 1622; 1633 ramura de Sigmaringen; 1692 întăreşte un titlu tuturor membrilor săi. 2 Reclădit în 1463 este din nou distrus în timpul războiului de 30 de ani şi rămîne în stare de ruină pînă în 1863, cînd a fost restaurat. 3 Notă lipsă în text. 4 Date, menţiune că începînd din secolul al XlII-lea nu mai există apropieri între cele două ramuri. 5 Consideraţii asupra Lorenilor din Franţa. 6 Date. 14... Danemarca... şi ducatele de Holstein, 17... Rusia 17... Suedia... 18... Grecia... 19... Norvegia, şi un împărat al Rusiei. 7 Pînă la 1910 ... (?) (n. a.'). 222 hom comme protecteur â celui de quelque personnage celebre dans Ies lettres, Ies Sciences ou Ies arts. Meme le chapeau de prince de Sâint-Empire, que leur valu une situation subalterne â la cour des electeurs de Baviere, leur est venu tardivement.1 Les guerres particulieres leurs sont defavorables: en 1423 (15 mai) Ies villes imperiales souabes aidees par la puissante comtesse de Wurtenberg-Monthe-liard font raser le chateau de Sigmaringen2. C’est une race plutot malheureu-se; de plus d’un la cartiere s’acheve miserablement ou prematurement, sans inspirer toutefois de la compassion ou de la sympathie: les historiens n’hesi- 2 tent pas â qualifier meme quelques uns de veritables brigands . Le record des insurrections de paysans que les principautes de Hohenzollern detiennent -quinze en deux siecles - serait l’unique celebrite â laquelle les aieux du roi Charles pourraient pretendre sans conteste . II y a loin de lâ â la vertigineuse aseension de la ligne de Franconie, successivement electorale, royale et imperiale^, â la briliante etoile de la maison de Lorraine^ qui recueillit la succession des Habsburg, â l’antique splendeur de la maison des Guelfes, renouvellee au XVni siecle par l’heritage de la couronne de Grande Bretagne, â la haute fortune de la maison d’Oldenbourg, qui se constitua un apanage de couronne en Nord^, â l’expansion prodigieuse de la maison de Wettin, dont une seule branche, celle de Cobourg-Gotha regne aujourd’hui encore en Angleterre, en Belgique et en Bulgarie7. Si le râie du hasard est tellement considerable dans le succes et la grandeur de la plupart de ces maisons, on ne peut pas leur contester non plus une ambition hereditaire permanente, une passion de domination et d’accaparement, une soif d’aventure et de conquete, d’entre-prise et d’intrigue, dont l’absence chez les Hohenzollern de Souabe est aussi evidente que leur mediocrite. Ce manque d’anvergure se reflete clairement, parfois sereinement meme, dans la reserve prudente de Charles I de Roumanie et il est remarquable comment ce qui, chez les ai'eux, dans les siecles passes a constitue un travers nuisible a l’elevation de leur maison, est devenu â l’epoque actuelle, chez le descendent une qualite heureuse, porte-tige de la prosperite d’un pays. 1 1622; 1633 la branche de Sigmaringen; 1692 extend (?) un titre â tous les membres. 2 Rebati en 1465 il est de nouVeau detruit pendant la guerre de 30 ans et resta â 1’eta.t de ruine jusqu’en 1865 quand il flit restaure. 3 Nota lipsă. 4 Dates, mention que depuis le XIII siecle il n’y a plus eu de rapprochements entre les deux lignes. 5 Considerations sur les Lorraine de France (Guise). 6 Dates. 14... Danemark et duches de Holstein, 17... Russie... 17... Suede:.. 18Grece... 19 Norvege etun empereur de Russie. 7 Jusqu’en 1910. 223 ambiţie ereditară permanentă, o pasiune de dominare, o sete de aventură şi de cuceriri, de a întreprinde şi de a intriga, a cărei absenţă la Hohenzollernii din Suabia este tot atît de evidentă ca şi mediocritatea lor. Această lipsă de anvergură se reflectă limpede, uneori chiar cu seninătate în rezerva prudentă a lui Carol I al României şi este remarcabil cum ceea ce, la strămoşii săi, în secolele trecute, a constituit un cusur dăunător în calea înălţării Casei lor, a devenit în epoca actuală, la descendent, o calitate fericită, un suport al prosperităţii unei ţări. Suport numai, deoarece rolul regelui Carol în evoluţia internă a României n-a fost decît pasiv. în timpul acestei atît de lungi domnii, nu-1 găseşti pe rege în fruntea nici unei mişcări care să dirijeze energia naţională în vreo direcţie oarecare, nu i se datorează iniţiativa sau măcar patronajul nici unei inovaţii sau reforme, de la el nu vine nici inspiraţie, nici sugestie, nici impuls, nimic nu-i poartă pecetea personalităţii şi, dacă numele său este inevitabil înscris pe toate frontispiciile şi în toate dedicaţiile, aceasta se datorează numai tradiţiei oficiale de măgulire, cu prilejul inaugurărilor. Se poate afirma, fără a greşi, că în condiţii materiale identice, mai ales bugetare, România ar fi realizat acelaşi progres, automat, sub oricare alt suveran constituţional. Cei ce au atribuit lui Carol I un rol creator sau activ ar fi fost tare încurcaţi să citeze în sprijinul aserţiunii lor un singur caz concret, în afara politicii externe, singura sa operă personală. Istoria definitivă a acestei opere este condamnată poate să rămînă mult timp încă în întunericul sau în nesiguranţa presupunerilor bazate pe cercetarea rezultatelor ei. Regele n-a divulgat niciodată secretul acţiunii sale diplomatice, în care nu iniţia pe nimeni. împins la exces, acest sistem nu mai prezintă decît neajunsuri. Presupunînd, de pildă, că printr-un concurs obişnuit de împrejurări, coroana ar trece, fără tranziţie de domnie, pe capul unui principe minor, cum s-ar putea pune regenţa la curent cu situaţia afacerilor externe ale regatului, şi cu cîtă greutate s-ar călăuzi în gestionarea lor, chiar cînd ar fi dispusă să continuie politica răposatului rege? S-a vorbit de existenţa unui testament politic şi diplomatic destinat urmaşului. Dar acest gen de producţie nu oferă decît un interes de simplă curiozitate, în mod serios nu i se poate recunoaşte nici o utilitate practică. Cum să ne închipuim că acele cîteva foiţe de instrucţiuni, avînd obişnuit în vedere autoreclama postumă, ar putea fi suficiente pentru toate eventualităţile şi ar putea ţine locul unor dispoziţiuni speciale, unei pregătiri în materie şi unei anumite experienţe . Dar consecinţa cea mai funestă a acestui sistem al regelui Carol de păstrare a secretului a fost crearea în cercurile politice a unei stări de spirit particulare, constînd (...) 224 Porte-tige seulement, parce que le role du roi Charles dans l’evolution inte-rieure de la Roumanie n’a ete que passif. Pendant ce si long regne, on ne trouve le roi â la tete d’aucun mouvement qui dirige l’energie naţionale dans une direction quelconque, on ne lui doit l’initiative ou au moins le patronnage d’aucune innovation ou reforme, de lui ne vient ni inspiration, ni suggestion, ni impulsion, rien ne porte l’empreint de sa personnalite, et, si son nom est inevitablement inscrit â tous Ies frontispices, et toutes Ies dedicaces, c’est grâce uniquement â la tradition de flatterie officielle des inaugurations. On peut avancer, sans erreur, que, dans des conditions materielles identiques, budgetaires surtout, la Roumanie aurait realise le meme progres, automa-tiquement, sous n’importe quel souverain constitutionnel. Ceux’qui ont attri-bue â Charles I-er un role createur ou actif auraient ete bien embarassees de citer â l’appui de leur assertion un seul cas concret, en dehors de la politique exterieure, son unique oeuvre personnelle. L’histoire definitive de cette oeuvre est condamnee â rester longtemps encore peut-etre dans l’obscurite ou dans l’incertitude des suppositions base-es sur l’examen de ses resultats. Le roi n’a jamais divulgue le secret de son action diplomatique, â laquelle il n’initiait personne. Pousse â l’exces ce systeme ne presente plus que des inconvenients. En supposant, par exemple, que par un concours ordinaire de circonstances, la couronne serait passe sans transition de regne â un prince mineur, comment la regence se serait-elle mise au courant de la situation des affaires etrangeres du royaume et combien difficilement elle se serait guidee dans leur gestion, meme si elle avait ete disposee â continuer la politique du feu roi? On a parle de l’existence d’un testament politique et diplomatique, destine au successeur. Mais ce genre de production n’offre qu’un interet de simple curiosite, serieusement on ne peut lui reconnaître aucune utilite pratique. Comment se figurer que quelques feuillets d’instructions, ayant d’ordinaire en vue l’auto-reclame posthume, pourraient suffire â toutes Ies eventualites et suppleer â des dispositions speciales, â une preparation dans la matiere et a une certaine experience? . Mais la consequence la plus funeste de ce systeme de cachotterie du roi Charles a ete d’avoir cree dans Ies cercles politiques un etat d’esprit particulier, consis-tant (...) 225 VASCO DA GAMA La începutul veacului al XV-lea, un mic popor european, după ce a cucerit cu ascuţişul săbiei pentru o viaţă independentă o strimtă făşie de teritoriu la sud-vestul peninsulei Iberice, îşi aruncă ochii pe oceanul care îi mărgineşte jumătate din fruntarii şi îşi revarsă pe ocean energiile eroice. Inspiraţi de un principe remarcabil, Infantul Don Henrique, fiul lui Ioan I şi al nobilei principese engleze, Dona Filippo de Lancaster, navigatorii Portugaliei începură atunci o sublimă întreprindere, al cărei obiectiv concret era descoperirea căii maritime la India, dar al cănii rezultat transcendental, deja întrezărit de o vedenie genială, fu cucerirea pentru omenire a pămîntului întreg, al pămîn-tului învăluit de brumele şi de ceţele dese ale legendelor şi ale groazelor misterioase ale Evului vechi şi de mijloc. Fără a se descuraja de sărăcia mijloacelor, trecînd peste temerile îngrămădite în timpul vechilor veacuri de ştiinţă pur conjecturală, aceşti între-prizi fauri ai civilizaţiei au păşit întotdeauna înainte pe calea descoperirilor. Cu Gil Elannes, deschiseră porţile pînă atunci închise ale Mării întunecoase, ei călcară ţărmul virgin al ostroavelor, ce presară Atlanticul, făcură să fîlfîie steagul cu crucea roşie a ordinului lui Crist pe toate limanurile apusene ale Africei, plutiră pentru întâia oară pe apele, pînă atunci nestrăbătute ale golfului Guineei, descoperiră fluvii tumultuoase, uriaşe şi importante ce fertilizau ţări întinse, Nigerul, Senegalul, Zairul, căutară pe toată această foarte largă coastă apuseană a Africei deschizătură care ar putea în sfârşit să-i ducă la Marea Indiilor. Sufletul lor mărinimos nu le îngădui exclusivisme geloase, în timpul acestei perioade de muncă, neobosită, ci primiră cu dragă inimă conlucrarea unor străini ca Antonio de Noii şi Cadamosto şi crescură şi iniţiară în ştiinţele cosmograflce şi nautice pe alţii cari ca vestitul Columb, culeseră asemenea roade minunate, mulţumită învăţăturilor navigatorilor portughezi. Regii Portugaliei fură vrednici de moştenirea impunătoare a marelui Infant Don Henrique. Regele Ioan II poruncea în acelaşi timp expediţia maritimă a 226 lui Bartholomeu Dias, desigur isprava cea mai admirabilă din această lungă epopee dacă se ţine seamă de disproporţia dintre slăbiciunea mijloacelor şi măreţia scopului, şi trimitea totdeodată în Etiopia pe Pero da Cavilha, ca să studieze şi să pregătească cu ajutorul indicaţiilor piloţilor arabi ai coastei răsăritene a Africei, navigaţia către Indii. Aceste două expediţii fură încununate de o egală reuşită. Dias trecu de capul Bunei Speranţe, prorele şi carenele navelor sale croiră cele dintîi calea năvilor europene pe marea Indiană. Pero de Cavilha cercetă coastele Industa-nului. Nu mai lipsea decît o porţiune, însemnată desigur, însă deja liberată de haina ei şi de temerile cele vechi, ca descoperirea întregii căi maritime la Indii să fie îndeplinită. Regele Don Manoel I, urmaşul lui Don Ioan II, încredinţă această grea şi primejdioasă însărcinare unui gentilom al casei sale, Vasco da Gama, care plecă în îndoită calitate de capitao-mor amiral al unei expediţii de explorare şi de ambasador pe lîngă Potentaţii răsăritului. Plecată din Tago la 8 iulie 1497, escadra trece la 8 decembrie dincolo de Rio de Infante, cea din urmă etapă atinsă de Bartholomeu Dias. Şi, în ziua de Crăciun, ea sosea în dreptul pămîntului pe care Vasco da Gama îl numi Natal (Crăciun), în cinstea celei mai mari sărbători a calendarului creştin. După ce au explorat coasta răsăriteană africană pînă la Melinde, unde sosiră în Dumineca Paştelui, 15 aprilie 1498, întreprinzătorii navigatori portughezi izbutiră să ademenească un pilot arab cunoscător al căii la India. Şi, plecaţi la 24 aprilie, aruncară în sfîrşit ancora, la 20 mai, în apele Calecutului, bogata capitală a coastei Malabarului, capătul întreprinderii epice începută în 1415 cu Marea Centei. Onoruri triumfale întîmpinară, la întoarcerea sa în Portugalia, pe marele căpitan Vasco da Gama. Opera uriaşă a micului popor, operă căreia Gama îi completase temeliile puternice, fu consacrată cîţiva ani în urmă printr-un măreţ monument arhitectonic, hărăzit Sfintei fecioare pe plaja Tagelui, în locul unde Vasco plecase în glorioasa-i călătorie. Dar, vreme de doi ani, Vasco rămase neîntrebuinţat, şi nu pentru că era obosit sau descurajat, ci din pricina misterioaselor duşmănii ce învrăjbeau atunci pe marile căpetenii militare şi maritime portugheze. în timpul acestor doi ani, una dintr-însele, Pedro Alvarez Cabrai, sporise încă descoperirile portugheze, dînd ştiinţei şi lumei întregi cel mai vast şi mai bogat din ţinuturile sud-americane, Brazilia. în sfîrşit, în 1502, fiind numit amiral al mărilor Răsăritului, Don Vasco da Gama se întoarse în India, în fruntea unei puternice escadre, cu misiunea de a întemeia puterea colonială a Portugaliei pe care zavistiile neguţătorilor şi ale piraţilor mauri tindeau să le slăbească. Această flotă fu un puternic element al 227 acelui covîrşitor avînt comercial portughez şi de atunci una după alta noi escadre portugheze plecară spre Indii, întărind şi ocrotind înrîurirea şi faima puterii Portugaliei. Dar, cînd se înturnă din India, Vasco da Gama, pe care Regele îl numise Comite da Vidiqueira, fu ţinta a noi prigoane ce izbutind a-1 îndepărta de dînsul lipsi patria de glorioasele-i servicii. Nu lipseau desigur atunci cine să-l înlocuiască în chip strălucit. Putem cita între alţii pe Duarte Pacheo Pereira, cosmograf eminent şi războinic cutezător şi dibaci, care cu o mînă de portughezi zdrobi armatele rajahului din Calecut; Don Francisco de Almeida, primul vice-rege al Indiei, întemeietor de comptoare şi de oraşe, învingătorul Regelui din Cambaia; şi mai ales mai presus de toţi Alfonso de Albuquerque, înainte-mergătorul admirabil al imperialismului colonial, a cărui glorie egalează pe a lui Alexandru şi pe a lui Napoleon şi întrece desigur pe cea a lui Iuliu Cesar. Abia după moartea Regelui Don Manuel, după 1521, urmaşul său, Don Ioan III rechemă dînsul în activitate pe bătrînul navigator, descoperitor al mării indiene. în 1523, afacerile Răsăritului, încurcate din pricina duşmăniilor, a rîvnelor şi delapidărilor, cereau o mînă energică, autoritară ca să fie cîrmuite şi organizate. Şi Regele Ioan III trimise acolo pe marele Amiral cu demnitatea de vice-rege. în timpul acestei călătorii pe vasele portugheze, puternic zguduite de un cutremur, avură loc scene de groază potolite de glasul răsunător al lui Vasco, care strigă echipagiilor: „Nu vă temeţi de nimic, portughezi! Marea tremură de frică în faţa noastră!” Dar dacă îl respectau elementele, boala îl slăbea; îl pîndea moartea. După ce îşi cheltuise cele din urmă energii ca să înfrîneze şi să pedepsească scandalurile, abuzurile, delictele, el se stinse la Cochin, la 25 decembrie 1524, în clipa chiar cînd clopotele bisericei, răsunînd în acel aer indian, pătruns încă de păgînism, slăveau pe Iisus în leagăn. Ochii, cari cu 27 ani înainte, văzuseră şi salutaseră cu o creştinească invocare plajele necunoscute ale Natalului, se închiseră şi marele său suflet care, prin pîrtia mărilor sale întrunise crîmpeie pînă atunci necunoscute ale pămîntului, părăsi această lume. Intrarea, lui Vasco da Gama în nemurirea Istoriei o va serba Portugalia, după scurgerea a patru veacuri, la 25 ianuarie curent. Şi nu se află desigur în toată lumea civilizată nici o naţiune pe care acest centenar să nu o intereseze. Nu e nici o faţetă a activităţii omeneşti unde să nu se reflecteze radios, ca aceea a unui înaintaş semidivin, chipul remarcabil al acestui genial erou. Deoarece numele său înfăţişează pentru omenire sinteza operei uriaşe desăvîrşită de sute de navigatori portughezi, a căror 228 cutezătoare sforţare a deschis porţile Veacului modern, dînd oamenilor deplina cunoştinţă a întregului pămînt, deschizînd căi nouă negoţului universal, lărgind domeniul ştiinţei, făcînd să ţîşnească izvoare, necunoscute atunci, pentru industrie şi aită. Numele lui Vasco da Gama răsună pe tot globul de cînd a fost glorificat de strofele de bronz ale lui Luis de Camoens. Şi, după cum acesta, rival al lui Homer, sintetizează geniul rasei, Gama e încă, pentru istoricii şi poeţii tuturor naţiilor, reprezentantul suprem al unei dinastii epice, care de la Infantele Don Henrique pînă la Fernand de Mayalhaes a îmbrăţişat globul pămîntesc într-o luminoasă cuprindere. Pentru toate aceste motive, guvernul republicii portugheze crede că toate ţările civilizate se vor asocia cu dragă inimă la omagiul adus marelui amiral, cu prilejul centenarului al IV-lea al morţii sale. Şi acest omagiu nu va lua forme funebre. El va fi mai mult o solemnă apoteoză asemenea celor ce în Roma antică proslăveau sufletele Eroilor. Şi astfel se va completa cu concursul naţiunilor amice, opera de recunoştinţă universală, începută acum 26 de ani, cînd pentru meritata cinstire a numelui nemuritorului Vasco da Gama, s-a comemorat centenarul al IV-lea al primei călătorii pe mare către Orient. 229 (ÎNSEMNĂRI, NOTE DE LECTURĂ) + Charles VI - Nu este adevărat că regele acesta nefericit a înnebunit la balul «înflăcăraţilor». Regele a avut primul său acces de nebunie furioasă, în timpul căreia l-a ucis pe Polignac, la Gue-de-Maulny, lîngă Mans, în urma incidentului cu leprosul şi al celui cu ostaşul care şi-a lăsat să-i cadă sabia. + Iar dacă din adevăr rezultă scandal, este mai folositor să laşi să rezulte scandal decît să renunţi la adevăr. Grigore cel Mare, A şaptea omilie + Gilles de Laval, baron de Rays, nepot al lui Brunior de Laval, strănepot al lui Duguesclin şi rudă cu Olivier de Clisson. Geniul său rău a fost italianul Prelaţi care scapă de pedeapsă, principalii săi complici au fost slujitorul Poitou şi o bătrînă poreclită «spăimîia» («Meffraye»). Episcopul de Nantes, care s-a încumetat să-l acuze pe «Barbă Albastră» era Jean de Malestroit. Din căsătoria lui cu Catherine de Thouars (d’Amboise?) Gilles de Rays a avut o fiică, Maria, care se mărită cu Prigent de Coetivy, amiral de Franţa, după a cărui moarte se recăsătoreşte cu Andre de Loheac, mareşal de Franţa. Nu are urmaşi. - Soţia lui Gilles de Rays a trăit la început cu soţul ei fiind căsătoriţi clandestin (erau veri de gradul patru). Potrivit tradiţiei, ea ar fi fost una dintre cele şase femei voalate, îmbrăcate în alb, care au venit să ia leşul lui Gilles pentru a-1 duce la Nantes. Chatherine de Thouars, la un an după executarea soţului ei, se mărită cu Jean II de Vendome. Tradiţia lui Barbă Albastră există în diferite regiuni, aplicîndu-se unor personaje diferite. Astfel, în Vendee ea se aplică unei doamne care a trăit în veacul al XlV-lea, Beatrix de Fontenelles. Reinach încearcă să reabiliteze memoria lui Gilles de Rays, din care face o victimă a lăcomiei ducelui de Bretagne şi reclamă pentru mareşal un monument expiatoriu la Nantes. 230 + Charles VI - C’est inexact que ce malheureux roi est devenu fou au bal des „ardents". C’est au Gue-de Maulny, preş de Mans â la suite de l’incident du lepreux et de l’homme d’armes qui laisse choir son epee que le roi eut le premier acces de fureur pendant lequel il tua Polignac. + Si autem de veritate scandalum sumitur, utilius permittitur naşei scandalum quam veritas relinquatur. Gregoire le Grand, 7-e homelie. + Gilles de Laval, baron de Rays, petit fîls de Brunior de Laval, petit neveu de Duguesclin et parent D’Olivier de Clisson - Son genie mauvais flit l’italien Prelaţi qui echappe au chatiment, ses principaux complices furent son do-mestique Poitou et une vieille femme surnommee la „Meffraye". L’eveque de Nantes qui osa accuser „Barbe Bleue“ etait Jean de Malestroit. - De son mariage avec Catherine de Thouars ? (d’Amboise?) Gilles de Rays eut une fille Mărie qui epouse Prigent de Coetivy amiral de France et apres le deces de celui ci se remarie avec Andre de Loheac, marechal de France. Elle ne laisse pas de posterite. - La femme de Gilles de Rays vecut d’abord avec son mari unis clandestine-ment (ils etaient cousins au quatrifeme degre). La tradition veut qu’elle ait ete une des six femmes voilees vetues de blanc qui vinrent recueillir le corps de Gilles pour le transporter â Nantes. Catherine de Thouars epouse un an apres le supplice de son mari Jean IT de Vendome. La tradition de Barbe Bleue existe dans plusieurs contrees s’appliquant â des personnages differents. Ainsi en Vendee elle s’applique â une dame qui vivait au XTV-e siecle, Beatrix de Fontenelles. Reinach essaie de rehabiliter la memoire de Gilles de Rays dont il fait une victime de la cupidite du duc de Bretagne et demande pour le marechal un monument expiatoire â Nantes. 231 + Bustul lui Antoine Benoist - minune de ceroplastie. + Bailli-ul [judecătorul regal] de Suffren - frumosul său bust de Houdon se află la muzeul din Aix. Vorbind de acest bailli, Berchoux formulează, în gastronomia sa, aforismul: «Pe omul de bine nimic nu trebuie să-l tulbure la masă». + Moreau de Tours este cel care a spus: «Geniul este o nevroză». - Dupre (Ernest), 1905 (Patologia imaginaţiei şi a emotivităţii - Payot). + Domnişoara du Buc de Rivery, din Nantes (născută în 1766), vară primară a împărătesei Josephine. Aventura ei cu Selim, Mahomet II, fiul ei, mort de delirium tremens (1839). + Guillaume de Garcigny, din Laon, l-a vindecat pe Charles VI de prima lui criză de nebunie. «Nu sunt decît un bătrîn şubred şi neputincios; prin urmare n-aş putea să îndur rînduielile de la Curte; pe scurt, doresc să mă înapoiez la pruncul meu. Regele, slavă Domnului, se simte bine; vi-1 redau şi vi-1 încredinţez; pe viitor, mare grijă de a nu-1 mînia şi de a nu-i stîmi gîndurile negre; căci încă minţile lui nu se află pe deplin zdravene, dar, puţin cîte puţin creierul i se va întrema. Treceri plăcute de vreme, uitări şi despărţiri cu ajutorul cugetului (plăceri, uitări ale trecutului, preumblări neostenitoare) i-ar aduce mai mult folos decît orice altceva. Iar, măcar atît cît vă stă în putinţă, nu-1 împovăraţi şi nu-1 munciţi cu sfaturi, căci capul îi mai este încă plăpînd şi gingaş, şi aşa o să-i rămînă în tot acest răstimp, căci a fost lovit şi scos din minţi de foarte aspră boală.» B + Blattare - Omnia feminacis quare dilecte catervis Balnea devitat Blattare?- Ne futuat. Cum sic femini generis contagie vitat Cur lingit cunnum Blattare?- Ne futuat. Marţial XI, epigr. 47 + Domnul de Dursac scrie: «pentru a izgoni fireştile duhori, doamnele sau „cuconiţele" purtau ... între coapse şi subsuori Ca să nu pută a umăr de oaie... bureţi îmbibaţi cu felurite miresme şi că aceste „nurlii", cînd dansau „danţuri lombarde sau alunecoase", purtau nişte pantaloni sau „nădrăgariţe" care erau pline de obicei cu necurăţenii şi trăzneau mai tare decît o „ieşitoare"». + în 1800 (dr. Fielding Blandford) nu se găsea în întreaga Londră nici măcar un singur aşezămînt pentru băi. O englezoaică, mare doamnă, lady Mary Montagu, care era totodată o «proffessional beauty» şi o femeie de duh, povesteşte că, într-o zi, cînd cineva îi atrăgea atenţia asupra curăţeniei îndo- 232 + Le buste d’Antoine Benoist - merveille de ceroplastie. + Le bailli de Suffren - son beau buste par Houdon se trouve au musee d’Aix. C’est â propos du bailli que Berchoux a emis cet aphorisme dans sa gastronomie: „Rien ne doit deranger l’honnete homme qui dîne“. -+ C’est Moreau de Tours qui a dit: „Le genie est une nevrose“. - Dupre (Ernest) 1905 - (Pathologie de l’imagination et de l’emotivite - Payot). + Mile du Buc de Rivery, nantaise (nee en 1766), cousine germaine de l’imperatrice Josephine. Son aventure avec Selim. Mahmoud II, son fils, mort de delirium tremens (1839). + Guillaume de Garcigny, de Laon, guer.it Charles VI de sa premiere crise de folie. ,Je ne suis qu’un vieil homme faible et impotent; je ne pourrai, en consequen-ce, supporter l’ordonnance de la cour; bref je veux retourner â mon nourri-gon. Le roy, Dieu merci, est en bon etat; je vous le rend et livre; dorenavant qu’on se garde de le courroucer et de le melancolier; car encore n’est-il pas bien ferme dans tous ses esprits, mais petit-â-petit son cerveau s’affermira. Deduits, oubliances, et departs par raison (plaisirs, oubli du passe, promenades sans fatigue) lui seraient plus profitables que toutes autres choses. Mais du moins que vous pourrez ne le chargez et travaillez de conseils, car encore a-t-il et aura en toute cette saison le chef faible et tendre, car il a et£ battu et formene de tres dure maladie. -B + Blattare — Omnia feminacis quare dilecte catervis Balnea devitat Blattare?- Ne futuat. Cum sic femini generis contagie vitat Cur lingit cunnum Blattare?- Ne futuat. Marţial XI, epigr. 471 + Le sieur de Dursac ecrit que, pour chasser Ies odeurs naturelles Ies dames ou „damoyselles" portaient ...Entre leurs cuisses, et dessoubs leurs aisselles Pour ne sentir l’espaule de mouton... des eponges impregnees de senteurs diverses, et que ces „muguettes" portaient des calegons ou „tirebrayes" quand elle dansaient des „danses lombardes ou paillardes" et ces calegons etaient ordinairement remplis de souillures et sentaient plus fort qu’un „retraict“. + En 1800 (dr. Fielding Blandford) il n’y avait pas dans tout Londres un seul etablissement de bains. Une grande dame anglaise, lady Mary Montagu, qui 1 (n.n. — transcriere incompletă a unei epigrame de opt rînduri, aici primele două şi ultimele două.) 233 ielnice a mîinilor sale, a replicat: «Vi se par murdare? Dar dacă mi-aţi vedea picioarele ce aţi mai zice!» + Se pare că în Brazilia există nişte peşti nu prea mari în stare să vatăme omul. Printre peştii aceştia, anumite specii, numite popular «candizu» prin părţile locului, ar fi capabile, cît sunt încă pui, să se instaleze în uretrâ. Extracţia lor ar fi deosebit de grea din pricina spinilor cu care sunt prevăzute operculele lor... Pentru a se feri de această primejdie pescarii indieni adaptează pe vîrful penisului o mică nucă de cocos pe care o fixează cu o mică plasă făcută din fibre de palmier, plasă prinsă ea însăşi de o cingătoare din acelaşi material. Aceste-soiuri de tocuri peniene sunt negreşit analoge celor cu care coniachii (Guineea de Sus) «se încalţă» pentru a împiedica ierburile înalte ale brusei să le vatăme canaful. + Flagelare - «Efectele generale produse prin izbirea nuielelor sau a biciului asupra unei părţi a corpului stîrnesc un aflux de sînge la periferie care afectează şi părţile genitale, provocînd o stimulare violentă a orgasmului genital.» Acest fenomen a fost menţionat de cei mai vechi autori. Coellus Rhodigi-nus relatează cazul acelui «om desfrînat foarte care se deda la âtîtâ rtecum-pătare că greu îţi vine să crezi. Cu cît căpăta mai multe lovituri de varga cu aht mai aprig îndemn la faptă simţea şi, ce era mai de mirare, nu puteai desluşi bine la ce rîvnea mai cu nesaţ, la bici sau la coit...Cerea deci să fie bătut cu un bici care fusese ţinut o zi întreagă în oţet, iar dacă biciuitorul îl slăbea cît de puţin îl apucau toate năbădăile şi-l năpădea pe acela cu sudalme, nesimţin-du-se îndestulat pînă nu pornea să curgă din el sînge». Pe vremea romanilor flagelarea se făcea cu urzici verzi. în evul mediu, călugării şi călugăriţele se biciuiau cu furie între ei şi între ele, obicei păstrat aidoma pînă în zilele noastre. E ceea ce se cheamă «disciplina». Murdăria trupească este şi ea o pricină de lubricitate, căci provoacă mîncărimea, pricină la rîndul ei de iritaţie, de turgescenţă a corpilor cavernoşi. Virey, învăţatul medic, scrie despre asta: «Suferinţa se arată a fi însoţitoare a plăcerii, spinii fac mai de preţ trandafirul cules şi toate aceste obstacole puse de pudoare şi de cochetărie, însăşi această piedică a himenului, subţire şi fragilă pavăză a fecioriei, aţîţă, cu dureri uşoare, cele mai desfrînate porniri ale firii». + Miresme, esenţe parfumate, mirosuri - Apa de trandafiri de Damasc era parfumul preferat al Isabelei de Bavaria. Ea se deda de asemenea unui îmbelşugat consum de păsărele de Cipru: sticluţe pline cu parfumuri de Orient al căror antrepozit era Ciprul. La început aceste flaconaşe se înfăţişau sub forma unor vagi păsărele. (Isabela de Bavaria, de Vallet de Viriville). 234 etait en meme temps une „proffessional beauty“ et une femme d’esprit, raconte qu’elle repondit un jour â quelqu’un qui lui faisait remarquer la proprete douteuse de ses mains: ,,-Vous appelez cela sale? Qu’est-ce que vous diriez si vous voyiez mes pieds!“. + Au Bresil, il existe, parait-il, des poissons de petite taille capables d’attaquer l’homme. Parmi ces poissons, certaines especes, appelees vulgairement „can-dizu“ dans le pays, seraient capables â l’etat jeune de se loger dans l’urethre. Leur extraction serait rendue tres difficile par suite des epines dont sont armes leurs opercules... Pour se mettre â l’abri du danger Ies pecheurs indiens adoptent â l’extremite du penis une petite rtoix de coco, maintenue en place par un petit filet en fibres de palmier, qui est lui meme attache â' une ceinture de meme tissu. Ces sortes d’etuis peniens sont sans doute analogues â ceux dont Ies Coniaquis (Haute Guinee) „se coiffent" pour empecher Ies hautes herbes de la brousse de leur blesser le gland. - + Flagellation- „Les effets generaux produits par la percussion des verges ou du fouet sur une region du corps produisent un afflux sanguin â la Peripherie qui se porte aussi sur les parties genitales, provoquant une stimulation violente de l’orgasme genital". Les auteurs les plus anciens ont mentionne ce phenomene. Coelius Rho-diginus rapport'e le cas de cet „homme tres lascif qui alloit jusques â un tel exces, qu’on auroit de la peine â le croire. Plus il recevait de coups de verge, plus il se portait avec ardeur â l’action, et ce qu’il y avoit de plus estrange c’est qu’on ne pouvoit distinguer lequel il souhaitoit le plus avidement le fouet ou le coit.... Il prioit donc qu’on le fessât avec un fouet qui avait trempe tout un jour dans du vinaigre, mais si le fouetteur le traitoit un peu plus doucement, il entroit en colere et l’accabloit d’injures, ne croyant jamais en avoir assez que le sang ne vint â couler.“ Au temps des Romains on flagellait avec des orties vertes. Au Moyen Âge les religieux et les religieuses se flagellaient avec fureur mutuellement et cette coutume s’est propagee integralement jusqu’â nos jours. C’est la „discipline". La malproprete est aussi une cause de lubricite, provoquant le demange-aison qui est une cause d’irritation, de turgescence des corps caverneux. Virey, le savant medecin ecrit la-dessus: „le souffrance semble etre la compagne du plaisir, les epines ajoutent du prix â la rose qu’on cueille et ces obstacles de pudeur et de coquetterie, cette barriere meme de l’hymen, mince et fragile cloture de la virginite, avivent par des legeres douleurs.les plus delicieux transports de la nature“. + Parfums, essences, odeurs - L’eau de roses de Damas etait le parfum favori d’lsabeau de Baviere. Elle faisait aussi une grande consommation d’oiselets 235 + Francisc I făcea pe voyer-ul urmărind într-o oglindă reflectarea zburdălniciilor de scaldă ale doamnelor de Curte. + Căzile de baie şi scaunele de deşertare aveau deasupră-le baldachine sau poloage de perdele cu figuri heraldice şi bogate broderii. + Băi de lapte de vacă, de măgăriţă, de femeie (oferit de femeile din Avignon marchizului de Rochechouart, guvernator al oraşului, care marchiz se afla grav bolnav), băi de «modestie» (care, tulburînd apa, ascund goliciunea persoanei care face baie), de fragi şi de zmeură, de fiertură de măruntaie, de sînge, de bălegar. - Băile de lapte se făceau într-o cadă nu prea adîncă, numită «â la Dauphine», păreau să aibă anumite efecte vindecătoare şi, chiar la Bucureşti, unde laptele e foarte scump (40 - 45 de centime litrul) n-ar costa, pare-se, decît cel mult de două ori preţul unei băi de abur obişnuite, adică vreo opt franci. - Băi de ulei de măsline şi de felurite vinuri, dintre care cel de Champagne se bucură mereu de o deosebită căutare. O domnişoară de Rohan, stareţă de Marqueste, punea să se facă supă din laptele în care se scăldase. - Pauline Borghese, care poza goală în faţa lui Canova şi care mărturisea, zice-se, cu candoare că se culcase în două rînduri cu Napoleon I, fratele ei, dădea poruncă prefecţilor Primului Imperiu să pună să i se pregătească băi de lapte. Fratele ei Jerome, rege al Westphaliei, făcea băi de vin pentru ca trupul său să-şi redobîndească vigoarea pierdută. în aceasta a avut un precursor în persoana împăratului Carol VI, tatăl Măriei Tereza. în 1656, la Strasbourg, Jean Kelterer, fabricant de bere blondă, a fost condamnat la ardere pe mg, pentru a fi pus în vînzare vinul de Rin parfumat cu mirodenii, de care se slujise mai întîi pentru a face baie în el. Această aromatică băutură stropise ospeţele de nuntă şi botez ale marilor familii de Strasbourg. + Grande-Mademoiselle, una dintre cele mai bogate femei din Franţa, avea o cămaşă de zi şi o cămaşă de noapte. Cămaşa de zi era spălată noaptea, iar cămaşa de noapte - ziua. Maria Lesczynska, fiica gutosului rege Stanislas şi a Caterinei Opalinska, auzind-o pe doamna de Coislin lăudîndu-se că a introdus la Curte moda cocurilor «plutitoare» exclamă că asta «miroase a parvenită» şi adaugă că pe vremea ei se purtau doar două cămăşi care erau înlocuite numai după ce erau gata uzate. + Daran (Jacques), chirurg şef al spitalelor împăratului Carol VI. Chirurg abil; este primul care a folosit plasturele din ceară de luminare în tratamentul îngustărilor. Venind într-o zi vorba de Daran în faţa Doamnelor de Franţa (fetele lui Ludovic al XV-lea) una dintre ele a întrebat: «Ce e cu acest domn 236 de Chypre: c’etait de petits flacons remplis de parfums d’Orient, dont Chypre avait l’entrepot. Ces flacons offraient primitivement la forme vague de petits oiseau. (Isabeau de Baviere, par Vallet de Viriville.) + Franşois I faisait le voyeur en suivant dans un miroir â reflexion Ies ebats du bain des Dames de la Cour. + Les baignoires et Ies chaises d’affaires etaient surmontees de dais ou pavillons armories et richement brodes. + Bains de lait de vache, d’ânesse, de femmes (offert par les femmes d’Avi-gnon au m-is de Rochechouart, gouverneur de la viile, lequel marquis se trouvait gravement malade), de modestie (qui en troublant l’eau voile la nudite de la personne qui se baigne), de fraises et framboises, de bouillon de trippes, de sang, de fumier. - Les bains de lait se prenaient dans une baignoire peu profonde, dite „â la Dauphine“, paraissaient avoir certains effets thera-peutiques, et, â Bucarest meme, ou le prix du lait est considerablement eleve (40 â 45 centimes le litre) ne couteraient que tout au plus le double d’un bain de vapeur ordinaire, c’est â dire environ huit francs. - Bains d’huile d’olives et de differents vins, dont celui de Champagne jouit d’une faveur toujours speciale. Une demoiselle de Rohan, abesse de Marqueste, faisait faire de la soupe avec le lait dans lequel elle s’etait baignee. - Pauline Borghese qui posait nue devant Canova et paraissait avouer ingenument avoir couche â deux reprises avec Napoleon I son frere, ordonnait aux prefets du premier Empire de lui faire preparer des bains de lait. - Son frere Jerome, roi de Westphalieprena.it des bains de vin pour rendre â son corps la vigueur perdue. II avait eu un precurseur dans l’empereur Charles VI, pere de Mărie Therese. En 1656 â Strasbourg, Jean Kelterer, brasseur du soleil, fut condamnă au bucher pour avoir mis en vente le vin de Rhin parfume d’epices, qui lui avait servi pour le bain. Cet aromatique breuvage avait arrose les repas de noces et de bâteme des grandes.familles de Strasbourg. -+ La Grande-Mademoiselle, une des plus riches personnes de France avait une chemise de jour et une chemise de nuit. On blanchissait la chemise de jour pendant la nuit et la chemise de nuit pendant la journee. Marie-Lesczynska, fîlle du goutteux roi Stanislas et de Gatherine Opalinska, entandant Mme de Coislin se vanter d’avoir introduit â la cour la mode des chignons flottants, s’ecrie que „cela sent la parvenue“ et ajoute que de son' temps on n’avait que deux chemises qu’on renouvelait quand elles etaient usee. - + Daran (Jacques), chirurgien-major des hopitaux de l’empereur Charles VI. Habile operateur; fut le premier â faire usage des bougies emplastiques dans 237 Dâran şi cu luminările lui?» - «Este pur şi simplu cineva, spuse domnul de Bievre, care ne ia băşicile drept lanterne»1. + Farduri, cosmeticale, mode, podoabe. - «Nenorocirile nu-i înfrînseseră mîndria./ Ba chiar s-a pus să poarte acea strălucire de împrumut/ Cu care a avut grijă să-şi zugrăvească şi să-şi împodobească obrazul/ Pentru a drege vitregia fără leac a anilor». (Racine) Făina de bob şi de orez se folosea pentru a-i da pielii paloare şi pentru a face să dispară cutele provenite din sarcini sau avorturi pe pîntece ori coapse. Pentru a învîrtoşa sînii se folosea o mixtură făcută din grăsime de gîscă şi ulei şi un păianjen. Popeea folosea un fard special, un fel de pastă onctuoasă făcută din secară fiartă în ulei cu care se ungea faţa şi pe care o îndepărta ştergînd-o cu lapte călduţ. Negustorii de sclavi fixau pe obrajii fetelor destinate vînzării o mască făcută din argilă care izola pielea obrazului de aer şi de lumină. Această argilă numită cimola este un soi de mîl care se formează în cuvetele tocilarilor, din pulbere metalică şi apă. Sucul uleios extras din lîna oilor se bucura de o mare trecere; era numit oesyp de Atena. Soţia dogelui Domenico Selvo (1071), fiica lui Constantin Dukas, împărat al Constantinopolului, a abuzat într-atîta de suliman, alifii şi cosmeticale că, spre sfîrşitul vieţii, trupul ei s-a prefăcut în putreziciune. Pentru a curăţa părţile fardate, precum şi pentru a fixa fardul se foloseşte gălbenuşul şi albuşul de ou. + Henric III se folosea de o mixtură de făină fină şi de albuşuri de ou. îşi aplica această pastă la culcare şi o înlătura a doua zi cu apă călduţă. Noaptea mai purta şi mănuşi îmbibate cu unguente. Mănuşi â la Cadenet, mănuşi â la Frangipani, Nevoii (domnul de Cadenet, un «galant», senior elegant care a lansat moda cadenetei) (tip de coafură, o coadă împletită purtată pînă tîrziu de husari). Marchizul de Frangipani şi prinţesa de Nevoii, mănuşile lui Marţial, mănuşar-parfumier, valet al lui Monsieur (vezi Memoriile lui Gramont; se menţionează acolo şi «pasta de caise»). Ducesa de Falari s-a fardat pînă la sfîrşitul vieţii (a murit foarte bătrînă) în chipul cel mai extravagant. Regentul a murit la ea, pare-se chiar în braţele ei. Era poreclită «mama Jezabel». 1 Joc de cuvinte intraductibil: «prendre des vessies pour des lanternes» înseamnă: «a te înşela rău de tot, în chip grosolan». le trâitement des retrecissements de l’urethre. On parlait un jour de Daran devant Mesdames de France (fllles de Louis XV). „Qu’est-ce donc, dit l’une d’elles, que ce M. Daran et ses bougies?" - „C’est tout simplement, repondit M. de Bievre, un homme qui prend nos vessies pour des lanternes" -+ Fards, cosmetiques, modes, parures. - Ses malheurs n’avaient point abattu sa fierte. /Meme elle avait encor mis/ cet eclat emprunte/ Dont elle eu soin de peindre et d’omer son visage/ Pour reparer des ans l’irreparable ou-trage. - Racine. La farine des feves et de riz etait employee pour faire pâlir la peau et effacer Ies vergetures determinees par la grosseur ou Ies fausses couches sur l’abdo-men et Ies cuisses. Pour raffermir Ies seins on se servait d’une mixture faite avec de la graisse d’oie et de l’huile roste et une araignee. Popee employait un fond special, sorte de pate onctueuse faite de seigle bouilli avec de l’huile, dont on s’enduisait le visage et qu’on enlevait avec du lait tiede. Les marchands d’esclaves laissaient â demeure sur le visage des jeunes fîlles destinees â etre vendues un masque fait de terre qui isolait la peau du visage de î’air et de la lumiere. Cette terre appelee cimolee est une espece de bourbe qui se forme dans les cuvettes des remouleurs de la poudre metallique et de l’eau. Le Suc huileux extrait de la toison des brebis jouissait d’une grande vogue; on le nommait oesype d’Athenes. L’epouse du Doge Domenico Selvo (1071) fille de Constantin Dukas, empereur de Constantinople abuse tellement de fard, d’onguents et de cosmetiques que vers la fin de sa vie son corps tomba en pourriture. Pour nettoyer les ’parties fardees, ainsi que pour fixer le fard on employe le jaune et le blanc d’oeuf. + Henri III faisait usage d’une mixture de fleur de farine et de froment et de blancs d’oeufs. II appliquait cette pâte en se couchant et l’enlevait le lande-main â l’eau tiede. II portait egalament la nuit des gants enduits d’onguents. Gants â la Cadenet, â la Frangipane, de Nevoii (Mr. de Cadenet „muguet" seigneur elegant qui lance la cadenette. Marquis de Frangipani et princesse de Nevoii, gants de Marţial gantier parfumeur, valet de Monsieur (Voy. Memoires de Gramont; on y parle egalement de la „pâte d’abricots"). La duchesse de Palan se farde jusqu’a sa mort (elle mourut fort vieille) de la faţon la plus extravagante. Le Regent est mort chez elle, dans ses bras meme, parait-il. On l’appelait „la mere Jezabel". Les cadavres des princesses et des grandes dames revetues de precieuses robes et manteaux sont peints, fardes et maquilles. En les embaumant on 239 Leşurile prinţeselor şi ale marilor doamne, îmbrăcate în rochii scumpe şi în mantii, sunt pictate, fardate şi machiate. Cînd erau îmbălsămate, în substanţa care se injecta în vinele lor se introducea un colorant roşu, care le îmbujora, dînd hidoasei lor palori o rumeneală artificială. «Borcănelul», o cutiuţă în care se păstra rujul. în Spania faţa, urechile şi umerii erau pictate în roşu cu pensula, de asemenea degetele şi mîinile întregi. Această mîzgăleală se îndepărta cu un amestec de zahăr şi de albuş de ou bătut. Sub Primul Imperiu, împărăteasa Josephine a suferit de patima rujului şi a fardului. + Maria de Padilla, favorita lui Petru cel Crud, rege al Castiliei, făcea baie în prezenţa Curţii. Cei prezenţi beau apă din baia ei. Scena este reprezentată într-un tablou de la Muzeul din Toulouse. Seniorii englezi de la curtea lui Henric VIII făceau la fel cu apa în care se îmbăia Anna de Boleyn. Anna de Boleyn avea la una din mîini şase degete şi [avea] trei sîni. + Jurine şi Triayre întemeiază în 1799 băile Tivoli, la nr. 88 al străzii Saint-La-zare, unde se duc persoanele «cu adevărat distinse», pentru a-şi îngriji acolo, «nervii lor osteniţi, spasmele, întunecările creierului». - Specialitatea casei este «baia nupţială», care costă în mod normal un ludovic. E destinată în mod special celor care se află în ajunul căsătoriei (sau al unei întâlniri galante) şi nu vor să rămînă mai prejos decît ce se aşteaptă de la ei. E vorba de o baie aromatizată cu vinuri «întremătoare» şi urmată de o gustare stimulentă şi de un masaj savant alternat cu frecţii afrodisiace (balsam de Peru, extract de cuişoa-re, vanilie, scorţişoară, ambră, cantaride pisate, macerate în apă de Colonia). După care «aprigul luptător e gata să intre în arenă pentru turnirul de dragoste». Văduve, femei neglijate de soţii lor sau de amanţi nestatornici se duc acolo să-şi afle mîngîierea. Medicul ataşat aşezămîntului are maniere ca la vechea Curte. + Sfântul Atanasie interzice călugăriţelor să-şi spele altceva decît picioarele, mîinile şi faţa, şi pe aceasta doar cu o mînă. în 395 în Tebaida de Sus exista o vestită mănăstire ale cărei o sută de călugăriţe nu-şi spălau picioarele niciodată. + în timpul Evului mediu şi al Renaşterii numai curtezanele nu se epilau. Femeile cinstite practicau moda epilării pentru a nu semăna cu «puicuţele». + în 1479 mai mult de 1400 de persoane au fost omorîte sau grav rănite în etuvele din Gând şi împrejurimi, care deveniseră locuri de destrăbălare şi orgii. 240 mettait dans la substance qu’on injectait dans leurs veines des teintures rouges, qui en avivaient la pâleur hideuse d’un eclat artificiel. „Lepetitpot‘\ capsule ou l’on gardait le rouge. En Espagne on se peignait le visâge, Ies oreilles et Ies epaules de rouge au pinceau, ainsi que Ies doigts et Ies mains entieres. On nettoyait ce barbouillage avec un melange de sucre et blanc d’oeuf battu. Sous le Premier Empire, 1’imperatrice Josephine eut la fureur du rouge et des fards. + Mărie de Padilla, favorite de Pietre le Cruel, roi de Castille prenait des bains en presence de la cour. Les assistants buvaient de l’eau du bain. Une toile du Musee de Toulouse represente la scene. Les seigneurs anglais de la cour de Henri VIIIfaisaient egalement de l’eau du bain que prenait Anne de Boleyn. Anne de Boleyn avait â une main six doigts et trois tetins (mamelles). + Jurine et Triayre fondent en 1799 les bains de Tivoli au no.88 de la rue Saint-Lazare, ou se rendent les personnes „Vraiment distinguees** pour y soigner „leurs nerfs fatigues, leurs spasmes et leurs nebulosites de cerveau**. — La specialite de la maison est „le bain nupţial1* qui coute ordinairement un louis. Il est specialement destine â ceux qui sont â la veille du mariage (ou d’un rendez-vous galant) et ne veulent pas rester au dessous de ce qu’on attend d’eux. C’est un bain aromatise de vins „confortatifs**, et suivi d’une collation stimulante et d’un massage savant alterne de frictions aphrodisiaques (baume de Perou, extrait de girofles, vanilie, cannelle, ambre, cantharides pilees, maceres dans de l’eau de Cologne). Apres quoi „l’ardent Champion est preţ â entrer en lice pour le tournoi de l’amour*1. Des veuves, des femmes negligees par leurs maris ou par des amants volages, viennenty chercher la consolation. Le medecin attache â Petablissement a des manieres de l’ancienne cour. - + Saint Athanase defend aux religieuses de se laver autre chose que les pieds, les mains et le visage, celui-ci seulement avec une main. En 395 dans la haute Thebaide existait un celebre couvent dont les cent religieuses ne se lavaient jamais les pieds. + Pendant le Moyen-Âge et la Renaissance seules les courtisanes ne s’epilaient pas. Les honnetes femmes pratiquaient la mode de l’epilation pour ne pas ressamblerau „mignonnes**. + En 1479 plus de 1400 personnes furent tuees ou cruellement blessees dans les etuves de Gând et de ses environs, qui etaient devenus des lieux de debauche et d’orgies. 241 + Poggio, povestitor florentin, secretar al lui loan XXIII, descrie (1415) moravurile practicate la băile de la Baden (tradus în franceză de Antony Meray, Paris, Academie des Bibliophiles, 1868). Curiozităţi istorice Sfîntul Dominic, întemeietor al Ofrdinului] predicanţilor şi cel care a introdus Inchiziţia în Languedoc, născut în Castilia la 1170 şi + la Bologna în 4 august 1221, canonizat la 3 iul[ie] 1235. A luptat cu îndîrjire împotriva ereziei albigenze. Era fiul lui Felix de Guzman şi al Ioanei d’Aţa. în amintirea lui, mulţi membri ai familiei Guzman au purtat numele de Domingo [Dominic] şi au impus obiceiul ca rolul de confesor al regelui să-l exercite un dominican, pînă la iezuitul Daubenton, confesorul lui Filip al V-lea. Căpeteniile marilor Case ale Spaniei purtau în timpul procesiunilor solemne flamura întemeietorului Olrdinului] religios pe care îl proteguiau. Ducele de Medina-Celi purta pe aceea a Sfîntului Oficiu cu prilejul auto-dafeurilor. Membrii Casei de Toledo dispuneau să fie înmormîntaţi în veşminte de carmeliţi, datorită marii devoţiuni pe care o aveau pentru Sfînta Tereza, născută în Alba. Obiceiul dăinuie pînă în zilele noastre. Incaşii - Sub Filip al V-lea trăia contele de Montezuma, din Casa Montezu-ma a adevăraţilor regi ai Peru-ului, unde este vice-rege, grande de Spania. (SaintSimon) + Cînd Amirantele de Castilia a fugit în Portugalia l-a luat cu el pe marchizul d’Alcannes (nepotul său), pe care voia să-l predea englezilor, care să-l facă suveran în Peru, în calitatea lui de urmaş legitim al incaşilor. Ninon de Lenclos-ln vremea lui Ludovic al XV-lea se pretindea că regina Maria Leszynska păstra capul lui Ninon de Lenclos aşa cum se păstrează o relicvă - {Memoriile marchizului d’Argenson, voi. VI, p. 16 -17). Victime ale luării de sînge (cîteva) - ducele de Luynes (1690), Benserade (1691), ducesa de la Tremoille (1707) şi soţul ei, ducele, în 1709. Diverse + L-a făurit «natura» şi-apoi i-a spart tiparul (Ariqsto). Contele de Hoditz a pus să se scrie acest vers, cu litere de aur, pe statuia lui Frederic II de la Rosswalde. Aceea a fost cea clintii statuie înălţată lui Frederic II. + Roma cap al lumii ţine frîiele lumii rotunde. + Culoarea regală a regilor azteci ai Mexicului era verdele. 242 + Pogge, conteur florentin, secretaire de Jean XXIII decrit (1415) Ies moeurs qui regnent aux bains de Bade (traduit en franţais parAntony M6ray, Paris, Academie des Bibliophiles, 1868) B.C.S. - C. XIX/ 2-44 Curiosites historiques Saint-Dominique, fondateur de l’O. des freres precheurs et introducteur de l’inquisition en Languedoc, ne en Castille en 1170 et + â Bologne le 4 aout 1221, cannonise le 3 juill. [et] 1235. Combattit âprement l’heresie albigeoise. Etait fîls de Felix de Guzman et de Jeanne d’Aţa. C’est en son souvenir que beaucoup de Guzman porterent le nom de Domingo et qu’ils imposerent le coutume que le confesseur du roi fut dominicain, jus-qu’au jesuite Daubenton, confesseur de Philippe V. Les chefs des grandes maisons d’Espagne portaient dans Ies processions solennelles la banniere du fondateur de l’O. religieux qu’ils protegcaient. Le duc de Medine-Celi portait celle du saint-office dans les auto-da-fes. Les membres de la maison de Tolede se faisaient enterrer en habit de cârme, ayant une grande devotion pour Ste Therese, native d’Albe. Cette coutume est pratiquee encore de nos jours. Incaş - Sous Philippe V vivait le c-te de Montezume, de la maison Montezume des vrais rois de Perou ou il est (sic) vice-roi; grand d’Espagne (St. Simon). + Lorsque l’Amirante de Castille s’enfuit au Portugal, il emmena avec lui le m-is d’Alcannes (son neveu) qu’il voulait livrer aux Anglais afin qu’ils en fassent un souverain du Perou, comme etant un heritier legitime des Incaş. Ninon de Lenclos- Au temps de Louis XV on pretendait que la reine Mărie Leszynske conservait la tete de Ninon de Lenclos â la faţon d’une relique. - (Memoires du m-is d’Argenson tom VI, p. 16-17). Victimes de la saignee (quelques) - duc de Luynes (1690) Benserade (1691) duchesse de la Tremoille (1707) et son mari, le duc, en 1709. Divers + „Natura" lo face e poi ruppe la stampa (Arioste). Le comte de Hoditz l’a fait inscrire en lettres d’or sur la statue de Frederic II â Rosswalde. Ce fut la premiere statue erigee â ce roi. + Roma caput mundi regit orbis frena rotundi. -+ La coUleur royale des rois azteques de Mexique etait le vert. 243 + Trebuie să urc mereu mai sus, Trebuie să privesc mereu mai departe! Deviza lui Ulrich de Hutten + Vrăjitoarea, frumoasă stampă a lui Diirer (Reformation, pag. 133)-+ Or să aibă viţa episcopului. (Veche zicală: se spunea despre un soţ şi o soţie care, după un an de căsnicie, nu se căiesc că s-au luat). + Mă tulbură teama de moarte. Ecleziastul La viaţă faimoasă, o moarte bănoasă. Deviza ducelui de Oscuna + Le Roman de la Rose [Romanul Trandafirului] unde se află cuprinsă întreaga artă a iubirii. + Eugeniu de Savoia, pînă la sfîrşitul vieţii a stăpînit puţin limba germană. +John Elphinstone, căpitan de vas englez, adevăratul învingător de la Ceşme. + ou de butargă, un soi de caviar de Provenţa. + cynorrodous - fructul păducelului sau al măceşului. + Mahalix Paul - Autorul Memoriilor privitoare la Bal-Mabille. + Arnault (Antoine-Vinc.) - membru al Academiei franceze. Autor al unor Amintiri şi regrete ale vechiului amator dramatic. + Machiavelli scrie că există în orişice stat familii fatale, care se nasc din însăşi prăbuşirea statului. + Iswolsky A. - Nicolas II. Revue des deux Mondes, ian. 1920 - cu privire la prinţul Meschersky, Eulenburg-ul rus, director al ziarului ultrareacţionar Graj-danina (fişă specială). Articole scrise admirabil. + Vebse - Istoria micilor Curţi germane, [de fapt partea a VTa şi ultima, în 14 volume, a Istoriei Curţilor germane de la Reformă încoace, în 48 de volume.] + ieşinduri, întărituri, breşe, scobituri (de la Aranda la Segur.) + «sufria-lume» (suflă-lumină) poreclă dată celor mai bune sticlării de Murano. + labă de iepure, ruflanchetă [amîndoi temienii pentru un tip de favoriţi scurţi, al doilea putînd însemna şi cîrlionţ la tîmplă]. Cei cinci membri ai Camerei Comunelor investiţi cu Ordinul Jartierei Horace Walpole (1726) Lord North (1772) V-cte Castlereagh (1814) Lord Palmerston (1856) Sir Edward Grey (1912) + la 72 de ani 244 + Immer hoeher muss ich steigen Immer weiter muss ich schaun Devise d’Ulrich de Hutten + La Sorciere, belle estampe de Durer (Reformation, pag. 133). + Ils auront la vigne de l’eveque. (Ancienne expression; se disait de deux epoux qui apres un an de menage ne se repentaient pas de s’etre unis l’un â l’autre.) + Timor morţiş conturbat me. L’Ecclesiaste + Si el viver es hermoso, el morir es gananzioso. Devise du duc d’Oscuna + Le Romanţ de la Rose ou tout l’art d’amour est enclose. -+ Eugene de Savoie posseda peu jusqu’a la mort la langue allemande. -+ John Elphinstone, capitaine de vaisseau anglais, le veritable vainqueur de Tchesme. + oeuf de poutarque, sorte de caviar de Provence. + cynorrodous - fruit de l’aubepinier et de l’eglantier. + Măhalix Paul. - Auteur des Memoires du Bal-Mabille. + Arnault (Antoine-Virtc.) - de l’Academie franşaise. Auteur des Souvenirs et Regrets du vieil amateur dramatique. + Machiavelecrit qu’il existe dans chaque etat des familles fatales qui naissent de la ruine meme de l’Etat. + IswolskyA. - Nicolas II. Revue des deux Mondes - Janv. 1920. - sur le prince Meschersky, PEulenbourg russe, directeur du joumal ultrareactionnaire „Graj-danina" (fiche speciale). Articles merveilleusement ecrits. -+ Vebse - Geschichte der Kleinen deutsche hoefe. -+ saillies, renforcements, breches, echancmres (d’Aranda â Segur). -+ „sufiria-lume“ (souflle-lumiere) surnom donne aux meilleures verreries de Murano. -+ patte de lievre, rouflaquette. Horace Walpole (1726) Lord North (1772) V-cte Castlereagh (1814) Lord Palmerston (1856)+ Sir Edward Grey (1912) + Les cinq membres de la Ch-re des Communes investis de l’O de la Jarretiere â 72 ans • 245 + S-a putut observa, nota un martor, că pentru suverani şi miniştri prestigiul demnităţii se irosea zi de zi. (Jurnalul marchizului de San-Marzano, plenipotenţiar la Viena în 1815). + Contele Maubreuil; marchiz de Evrault - aventurier. El este cel care, la 21 ianuarie 1827, după slujba expiatorie, l-a înşfăcat pe Talleyrand de guler şi l-a pălmuit cu violenţă. + Cine n-a trăit înainte de 79 n-a cunoscut dulceaţa vieţii. Talleyrand (şi, înaintea lui, doamna de Coigny). + Nathalie Barnay, obiect al pasiunii lui Rene Vivien (miss Tarn) şi pricină a sinuciderii lui. + Regret că nu pot să-i închin decît singura inimă pe care-o am. Josif II vorbind de prima lui soţie, Isabella de Parma. - Dubut (Guillaume) ceroplast bavarez [din] secolul XVIII - Clovio (Glovic) celebru-miniaturist - Clerfayt (conte) feldmareşal. - Clement de Ris (conte al Imperiului francez). Răpirea lui constituie intriga Afacerii tenebroase a lui Balzac. [...] - Swastika, Chika, Cinha (Tchinha), Nandyawartha. + On observa, relevait un temoin, que pour Ies souverains et Ies ministres le prestlge de la dignite va disparaissant de jour en jour. (Diario del marchese di San-Marzano plenipotenziaro in Vienna 1815).- + C-te Maubreuil; m-is d’Evrault - aventurier. C’est lui qui, le 21 Janv. 1827, apres la messe expiatoire, saisit Talleyrand au col et le frappa violemment au visage. - + Qui n’a pas vecu avant 79, n’a pas connu la douceur de vivre. Talleyrand (et avant lui M-me de Coigny) + Nathalie Barnay, object de la passion de Rene Vivien (miss Tarn) et cause de son suicide. - + Je regrette de n’avoir qu’un coeut â lui donner. Joseph II de sa I-re femme Isabelle de Parme. - Dubut (Guillaume) ceroplaste bavarois XVIII siecle - Clovio (Glovic) celebre miniaturiste - Clerfayt (c-te) feldmarechal. - - Clement de Ris (c-te de l’emp. fr, ). Son enlevement fait la ti-ame d’une „Ţenebreuse affaire" de Balzac. - Swastika, Chika Cinha (Tchinha), Nandyawartha. - B.C.S. -CXIX 2-49 Cote de cărţi în biblioteci publice, ciorne, notiţe Mazieres (c-te de), L’heraldique japonaise- II 33 088 Havor (J. Bapt), Conspectus Ordinum Equestrum — 18824 Czoma (J), Magyar heraldike (sic) - II20374 Imhof (J.G.), Stemme regium Luschaineum - III 38 297 Papwcki, Herby Polskiego - II4572 Stemmatographia nob. familiarum regni Hungariae - (II8 729) Hugo Gerard, Japaniches Wappenbucb (Strohl, Vierme 1906) Csomme, Magyar csemere II 5857 Csome, Magyar heraldike n 36 607 Maesker, Aigle noir (Chronique) II 25 754 Lehotzky, Stemmatographia (voyr ci-dessus) S-2444 de Foras, Les B. de Brancovan - A -13 504 Novak (Anne), La Prague baroque-l 64 326 (Fila finală a documentului CXEX/ 2 - 38, intitulat: De l’un â l’autre De l’un en l’autre pe teme de interpretare heraldică.) Nectaire anc.[ien] eveque Râmnic installe metropolitain 19 janv.1813, mais ill. la Cour le 16 Dec.1812 son predecesseur Dosithe Filitis demissionnaire obtient le monastere de Sinaia. Son successeur 2 Mai 1819: Dionis Lupu (roumain). Nectaire obtient le monastere de Sadova. - (Le siege de Râmnic avait vaque 23 sept. 1796 par nomination eveque Filaret. En 1818 un paharnic Scarlat Stoenesco au siege metropolitain.) Dr. Nicolas Gavala (aleul des Yatropol). Sadova - Dolj. Pe verso, cu aceeaşi cerneală neagra: Venetiana Vacaresco assassinee â sa terre de Jilava 1798 B.C.S. - CLIX/5-14 248 Nectarie fost episcop de Râmnic instalat mitropolit la 19 ian. 1813, însă i(legal) la Curte la 16 dec.1812; predecesorul său, Dositei Filitis demisionar obţine mănăstirea de la Sinaia. Succesorul său, la 2 mai 1819: Dionisie Lupu (român). Nectarie obţine mănăstirea de la Sadova. - (Scaunul (episcopal) din Râmnic devenise vacant la 23 sept. 1796 prin numirea episcopului Filaret. în 1818, un paharnic Stoenescu în scaunul mitropolitan). Dr. Nicolae Gavala (strămoşul familiei Iatropol). Sadova - Dolj. Pe verso: Veneţiana Văcărescu asasinată la moşia sa de la Jilava, în 1798. B.C.S. - CLIX/5 - 13 Serdarul Marcu de la Hollena 1821. rudă apropiată al mitropolitului Nectarie. G. Sion ginerele fiului său Miltiad îl face macedonean. Una din fiice: Skina, una fiul său (unul din numeroasa sa progenitură în marea majoritate feminină) e Miltiad (n...l803 + Elisâ Stoeneşti, jud. Ialomiţa 1882) cavfaler) Cl.m.St. Stanislas 2 şi 12 V.57 (brevet şi însemne originale în posesia dnei Garagiale. Parucic 8.IV.33...(brevet original) Paharnic 16.XI.39 (idem). B.C.S. -CLDC/5 -14 Biilau (Fr.), Personnages enigmatiques (3 voi. in 8°).(Hotes du Château d’Eisenhausen-Coburg). Comte Vanei de Versay. - Dukett (William), Personnages enigmatiques- histoires mysterieusesCPz-ris, Poulet Malassis) 1861, 3 voi. in 8°. Parus ă Weimar et Munich Ies Semigotthaischer Kalender, 3 Almanachs de Gotha juifs, extremement interessants. I - Espece dfintroduction dans la matiâre (Anthologie d’articles sur 1’egalM de race des juifs) - II - Alliances juives - III - Almanach genealogique proprement dit, selon lequel Ies Aviga-dor, Borghese, Langolo, Borgia, Henkel-Donnersmark, Bagration, Meschter-sky, Biron de Courlande, Bombelles, Galiffet sont d’origine juive. - Biilau (Fr.), Personaje enigmatice (3 voi. in 8° ).(Oaspeţi ai castelului din Einshausen-Co-burg). Conte Vanei de Versay. Dukett (William), Personaje enigmatice - povestiri misterioase (Paris, Poulet Malassis) 1861,3 voi. in 8°. Apărute la Weimar şi Miinchen, Semigotthaischer Kalender, 3 Almanahuri Gotha, extrem de interesante. I - Un fel de introducere în materie (Antologie de articole privind egalitatea rasei evreieşti) - II - înrudiri evreieşti - III - Almanah genealogic propriu-zis, după care 249 familiile Avigador, Borghese, Langolo, Borgia, Henkel-Donnersmark, Bagration, Meschtersky, Biron de Courlande, Bombelles, Galiffet sunt de origine iudaică. B.C.S. C.XIX’2 - 55 Au XIV siecle on trouve une familie patricienne juive, Guede ou Juede, nom coramun chez Ies circoncis de l’epoque. Le chevalier Gobeî Guede (1370) etait banquier (argentier) de l’archeveque de Cologne. Gobel Guede portait d’azur â trois chapeaux deJudee d’or poses 2 et 1, le heaume d’argent â capeline d’azur doublee de gueules (ou de pourpre) et en cimier un chapeau de Judee somme d’un plumail de sabie (plumet de plumes de coq). Les armes se trouvent dans L’Armoirial du heraut Gbebre- ’argentier en France ne signifiait pas banquier; c’etait un officier charge de la depense de rhabillement du personnel de la Cour. în secolul XIV se găseşte o familie patriciană evreiască, Guede sau Juede, nume răspîndit la circumcişii din epocă. Cavalerul Gobel Guede (1370) era bancher (argentier) al arhiepiscopului de Colonia. Gobel Guede purta azurul cu trei scufe de ludeea, de aur, puse 2 şi 1, coif de argint cu cască de azur, dublată cu stacojiu (sau cu purpură) şi în cimier o scufă de ludeea împodobită cu samur (panaş de pene de cocoş). Armele se găsesc în Armorialul heraldului Ghebre. •argentier în Franţa nu însemna bancher; era un funcţionar însărcinat cu cheltuielile de garderobă ale personalului Curţii. Tempori aptari decet (Seneque). + interets d’une vitalite si puissante qu’ils absorbent ceux de la dynastie qui s’identifient avec eux. + inextricable, invetere + complexite de la situation + hereux les peuples qui n’ont pas de politique etrangere + Immobilite seul gage de l’equilibre: mauvaise conception. L’art est dans la souplesse du jeu. + La Roumanie hostile (malveillante) aux succes (triomphe) de la cause slave dans les Balkans. + la misere, la ruine, le deuil, l’humiliation + emploi judicieux des fonds + versatilite slave, amoralite tzigane, mauvaise foi levantine. + resigner sa fonction, son portefeuille (contraint â resigner) - apprehensions haut opportunisme 250 - timore . - suggerer + prendre le contre-pied de l’attitude quiete non movere primi inter pares desaccord, contradiction, antagonisme declin + objet de sollicitude - echec, insucces + trafîquer un secret - harmonie, conciliation + demander une compensation du chef des pertes + prendre le contre-pied de l’attitude. surrerogation, surrerogatoire epitroneme (m) exclamation sentencieuse qui resume un discours inte-ressant. apophtegme (m) + (une demande) formulee syllepse (f) + (formuler une demande â L’effet d’obtenir...) pericliter - orgueil. - En 1912 et 13 le pivot n’etant plus â Berlin, la diplomaţie roumaine se trouva desemparee. - resigner sa fonction (charge, distinction etc.) resignation etre reintegre dans sa fonction (etc.) reintegration Ordre (signifier un) expectant, expectance, expectative. -etre de mise mesures de rigueur mettre en demeure - mise en demeurs1 B.C.S. - CXR/2-41 Scris cu creionul chimic, probabil de către Marica Sion: „Bunică-mea, muma tătîni-meu fiind soră cu Safta Păşcăniţa muma log. Iordake Paşcanul, vară primară cu log. Ioniţă Canta ce-i zice Ciubiică bunul vornicului §i Iancu, vornicul Alecu şi spătariu Elisăi“. Deasupra, scris cu cerneală, de mina lui Mateiu Caragiale: „Safta Păşcăniţa muma log. Iordake Paşcanul vară primară cu log. Ioniţă Canta ce-i zice Ciubiică bunul Elisăi“. B.C.S. - CXIX/2-51 1 Cu probabilitate aceste note urmau să servească pentru completarea articolului... în 1918. 251 HOROSCOP 2 fevrier 1921 â 18 heures chez Margot1. tres tres fier; capable de dissimuler n’importe quoi. nature passionnelle pour le jeu ou pour Ies femmes; terrible passionnel, cours le danger de tuer quelqu’un. herite de l’intelligence et du caractere de ma mere. refractaire aux influences, rebelle â l’education dont n’ai appris que Ies formes exterieures, la politesse. n’eprouve pas le besoin d’amitie, capable de ne pas voir quelqu’un pendant des mois et aussi de le voir cinq fois par jour. grand connaisseur d’hommes, en ferai des portraits etonnants. comprends et retiens vite, mais sans faire d’enchaînement. ai la main des joueurs chanceux, ne sais pas tenir l’argent. n’aimerai pas longuement une femme. en grosse perte â cause d’une femme. la familie se sent moralement en faute envers moi. ne resterai pas longtemps en Roumanie; ferai bien des voyages. passerai moitie existence en bateau et sur Ies routes. B.CS.St.G. CXIX/2-55 HOROSCOP 2 februarie 1921, orele 18, la Margot. foarte foarte mîndru; capabil să disimulez orice. natură pasională pentru jocurile de noroc sau pentru femei; extrem de pătimaş, mă paşte primejdia de a ucide pe careva. am moştenit inteligenţa şi caracterul mamei mele. refractar la influenţe, răzvrătit faţă de educaţie, din care n-am învăţat decît formele exterioare, politeţea. nu simt; nevoia prieteniei, în stare de a nu-1 vedea pe cineva timp de luni de zile şi, de asemenea, de a-1 vedea de cinci ori pe zi. mare cunoscător de oameni, le-aş face portrete uimitoare. înţeleg şi reţin repede, însă fără a face legătura. am mînă de jucător norocos; nu ştiu să păstrez banii. nu voi iubi multă vreme o femeie. în mare pagubă, din pricina unei femei. familia se simte moralmente vinovată faţă de mine. nu voi rămîne multa vreme în România; voi întreprinde numeroase călătorii, voi petrece jumătate din existenţă pe vapor sau pe drumuri, 1 Margareta Miller-Verghi. ' * . 252 NOTE O înscriere bizară a apărut în Presa, an. I, nr. 109,14 iulie 1913, semnat cu iniţialele M.I.C. Un exemplar, după care am efectuat transcrierea, şi care a aparţinut autorului, se află la B. C. S. (Fondul St. G., cota CXIX - 2 - 20). Pe exemplar, Mateiu a purces la unele corecturi, ce se află şi în ediţia Perpessicius, unde, însă, se mai găsesc şi altele. Presupunem, totuşi, că exemplarul la care se referea primul editor era acelaşi. Articolul veştejeşte adeziunea principelui George Valentin Bibescu la Partidul Naţional Liberal condus de Ion I. C. Brătianu. De fapt, între noul aderent şi şeful acestui partid existau oarecari legături de rudenie: Barbu Ştirbey, vărul primar al lui George Valentin Bibescu, era cumnat cu Ion I.C. Brătianu! •Bulletin pour l’Exterieur apare în Journal de Roumanie, an. I, nr. 1, 1/14 marş, 1919 iscălit cu iniţiale.Exemplarul după care am transcris figurează în Fondul Saint-Georges, B.C.S., cota CXIX-20-30. Tot acolo, ciorne în 1. franceză, din care am redat cîteva. în chestia unei aberaţii, mss. dispărut. Textul după ediţia Perpessicius. Vechi impresii de spectatori apărut în Cele trei Crişuri, an. XII, nr. 11 - 12, noiembrie - decembrie, 1931. O contribuţie heraldică la istoria Brâncovenilor, „redacţiunea după care se urmează tipărirea de faţă poartă data de 18/19. IV. 35“, menţionează Perpessicius. Noi am revăzut textul. Toate notele, afară de cele marcate cu n.n., aparţin autorului. En 1918, manuscrisele la B.C.S., fondul Saint-Georges, CUX/5 - 27, publicată de Şerban Cioculescu („Două texte politice inedite de Mateiu I. Caragiale“), în Atelier literar- Cenaclul Tudor Vianu, de pe lingă Casa de Cultură a Sect. I, Buc., august 1977. 253 Vasco da Gama a apărut în Universul (21 ianuarie, n.n.) cum notează autorul în Agende sub anul 1925: „Articol şi fotografie despre Vasco da Gama“. După, Amfiteatru, an. XVIII, nr. 6 (210), iunie 1983, p. 10. (M.N. Rusu). Perpessicius nu l-a cuprins în ediţia sa, considerîndu-1 o traducere. Vezi nota la Agenda: „Rectificare: nr. din 21 ianuarie, p. 3, Al IV-le a centenar al morţii lui Vasco de Gama, articolul lui Henrique de Mendosari în fapt, datele din Agendă sunt sibilinice (15-19 ianuarie 1925), referindu-se la conflictul cu Brederode -promisiuni neonorate, probabil în legătură cu articolul scris sau tălmăcit. însemnări, note de lectură sunt redate după manuscrisele existente la B.C.S., fond cit., CXIX, 2-24. Traducerea îi aparţine d-lui Petru Creţia, în forma în care a apărut în Manuscriptum, nr. 3(48) an. XIII. pp. 112-121 şi nr. 4(49) din acelaşi an, pp. 146-150. Articolul nostru: M.I.C. „Curiozităţi istorice". JURNAL 1927 Bucureşti, 28 noiembrie 1927 M-am hotărît să iau note asupra a ceea ce mi se întîmplă, asupra a ceea ce văd şi aud, asupra a ceea ce se petrece. încep să o fac pentru a treia oară; cele de faţă se vor deosebi de cele de dinainte prin lipsa oricărei preocupări literare. Relatez aici şi consemnez lucruri la care am luat parte sau doar am asistat, şi numai pe cele care m-au interesat. Scriu aceste note numai pentru mine. i , 1928 Bucureşti - 15 aprilie 1928: Kînduindu-mi puţin treburile, m-am gîndit că ar trebui să profit de haosul, de debandada şi de confuzia ce constituiesc veritabila regenţă a României, spre a intra în cariera diplomatică. Niciodată împrejurările nu-mi păruseră mai favorabile. în cabinetul actual, la Justiţie, Stelian Popescu, căruia, eh aproape cinci ani în urmă, i-am procurat o splendidă călătorie, gratis, în Suedia; la Muncă, doctorul Lupu căruia i-am fost, acum nouă ani, şef de presă (la Interne); la Afacerile Externe, vechiul meu prieten Titulescu. îl văzusem de mai multe ori pe Stelian Popescu, l-aş fi putut vedea, de asemenea, cu uşurinţă, pe doctorul Lupu, fratele său Costache numărîndu-se printre prietenii mei; numai Titulescu îmi scăpa. La 2 ianuarie ale acestui an o ştersese la San-Remo, ca să-şi termine acolo convalescenţa. Două săptămîni mai tîrziu, în aceeaşi zi şi oră (21, 40> plecam, la rîndul meu, spre a-1 întîlni. La 17 ianuarie, am străbătut pe o vreme splendidă întinsele cîmpii ale Banatului şi ale Jugoslaviei.' O vastă şi seniorială reşedinţă, toată îrţiprejmuită 256 1927 Bucarest, 28 Novembre 1927 Je viens de decider de prendre des notes de ce qui m’arrive, de ce que je vois et j’entends, de ce qui se passe. C’est pour la troisieme fois que je commence â le faire; Ies presentes differeront des precedentes par la totale absence de preoccupation litteraire. J’y reiate et consigne des choses aux-quelles j’ai pris part ou j’ai simplement assiste et seulement celles qui m’ont interesse. Ces notes je Ies ecris uniquement pour moi. 1928 Bucarest- 15 avril 1928: Ayant un peu arrange mes affaires j’ai pense que je devrais profiter du desarroi, de la debandade et de la confiision qui constituent la veritable regence de la Roumanie pour entrer dans la carriere diplomatique. Jamais Ies circonstances ne m’avaient păru plus favorables. Dans le cabinet actuel, â la Justice, Stelian Popesco auquel il y aura bienot cinq ans, j’ai valu un splendide voyage gratis en Suede; au Travail, Ie docteur Lupu dont j’ai ete il y a neuf anş chef de la presse (â l’Interieur); aux Affaires etrangeres mon ancien ami Titulesco. J’avais plusieurs fois vu Stelian Popesco, j’aurais aussi facilement pu voir le docteur Lupu, son frere Costache etant de mes amis, seul Titulesco m’echappait. Le 2 Janvier de cet an, il avait file sur San-Remo pour y achever sâ convalescence. Deux semaines apres, jour par jour, â pareille heure (21,40) je partais aussi l’y rejoindre. 257 cu ziduri, la Zenta, seniorală. în amurg, cer cu nori bucălaţi; norii străluminaţi se colorează într-un roşu viu, de vitraliu. în dimineaţa de 18, apropiindu-ne de Triest, din cauza probabil a terasamentului defectuos, vagonul de dormit, în ciuda stabilităţii lui, se zdruncina cu atîta violenţă, încît puţin a lipsit să fiu azvîrlit pe pereţi şi m-am simţit rău. Cînd însă inginerul Gambara, tovarăşul meu de compartiment, m-a chemat pe culoar ca să-mi arate Miramare, de admiraţie am uitat totul. Nu îmi închipuiam castelul într-atîta armonie cu fmmuseţea mării, nici marea aşa de frumoasă. De cristal şi de moar verde, strălimpede pînă la fund, cu cîteva corăbii cu pînze de culoarea mandarinei, frumoasă de neuitat] La 8 şi cinci (ora Europei Centrale) soseam la Triest. Gambara a dispus să ni se depună bagajele şi am plecat să dăm o raită prin oraş. Sunt lucruri lăudate şi slăvite ce ni se par, şi cît de mult, cîteodată, mai prejos de faima lor, şi de asemenea altele ce ne par cu mult mai presus de reputaţia lor modestă. Pentru mine, Triest se rînduieşte în acestă ultimă categorie. Am înţeles de ce Fouche a rămas să moară aici. Surghiunul la Triest, cu milioane, ar fi poate visul. Gambara mi-a oferit cafea cu lapte ( de-a dreptul proastă) la vechiul Cafe Specchi. Ne-am dus apoi la agenţia de Wagon-lit unde am reţinut o cuşetă jos, pentru 27 ianuarie. între timp am avut fericirea să văd, din port, dincolo de golf, la orizont, Alpii acoperiţi de zăpadă scînteind de soare. Parcă erau uriaşe maldăre de trandafiri. în pofida vîntului puternic, niţică promenadă plăcută: faimoase magazine de lux, edificii încă şi mai frumoase, avînd pecetea vieneză amplă şi făţoasă, în ansamblu ca şi în detalii; am văzut la o bancă, o zăbrea de fereastră ce era mai degrabă giuvaier decît feronerie. Două fîntîni, una veche, de barocul cel mai grotesc, în piaţa primăriei, o alta modernă, foarte decorativă, în cea a clădirii poştei. Biserica Sfîntului Anton, copie a Pantheonului, întrece de departe în perspectiva ţipătoare a canalului întretăiat de poduri, o biserică urîtă de cult grecesc. La 10 şi 50 plecare din Triest. După Miramare, Duino; proptit de un turn vechi, castelul n-are decît masă, şi împrejurimile sale şistoase, foarte de curînd plantate, sunt prea aride. Macaralele şantierului de la Monfalcone sluţesc peisajul. Un rîu de un verde încă mai intens decît cel al mării se varsă într-însa. Se pare că e Timavo sau Poika, curs de apă subteran care străbate grotele de la Postumia (Adelsberg). Menţiune într-adevăr meritată a prînzului în vagonul-restaurant; bucate alese, curăţenie desăvîrşită. Timpul se luminează. în ţara veneţă soarele străluceşte molcom, se lucrează la cîmp, se curăţă pomii fructiferi. Resturi de tranşee, culuoare, mici cupole de ciment stăruie pretutindeni, urîţenii întristătoare. Întorcîndu-mă în compartiment constat dispariţia cheii de la valijoară, 258 Le 17 janvier, j’ai traverse par un temps splendide Ies grosses plaines du Banat et de Jougo-Slavie. Une vaste residence toute close de murs â Zenta, seigneuriale. Au crepuscule ciel pommele; Ies nuages translucides se teintent d’un nacarat vif de vitrail. Le matin de 18, en approchant de Trieste, â cause probablement du terrassement defectueux, le wagon-lit, malgre sa stabilite etait cahote si violemment que j’ai failli etre projete contre Ies parois et je me suis senti mal. Mais lorsque l’ingenieur Gambara, mon compagnon de cabine m’a appele sur le couloir pour me montrer Miramare, l’admiration m’a fait tout oublier. Je ne me figurais pas le château si en harmonie avec la beaute de la mer, la mer si belle. De cristal et de moire verte, transparente jusqu’au fond avec quelques bateaux â voile couleur de mandarine, inoubliablement belle. Â 8 h. 05 (de l’Europe Centrale) j’arrivais â Trieste. Gambara a fait consigner nos bagages et nous sommes alles faire un tour en viile. Il y a des choses vantees et pronees qui nous semblement, et quelquefois de combien, inferieures â leur renommee, et d’autres aussi qui nous semblent bien superieures â leur reputation modeste. Pour moi, Trieste se range dans cette derniere categorie. J’ai compris pourquoi Fouche y est reste mourir. L’exil â Trieste, avec des millions, serait peut-etre le reve. Gambra m’a offert du cafe ari lait (franchement mauvais) â l’ancien Cafe Specchi. Nous sommes alles ensuite â l’agence des W[agons] Lfits] ou j’ai retenu une couchette d’en bas pour le 27 janvier. Entre temps, j’ai eu le bonheur de voir du port, au delâ de l’anse, â l’horizon, Ies Alpes recouvertes de neige briliant sous le soleil. C’etaient comme des gigantesque monceaux de roses. Malgre le vent vif, joii bout de promenade: beaux magasins de luxe, edifices plus beaux encore, ayant le cachet viennois ample et cossu dans l’ensemble comme dans Ies details; j’ai vu â une banque une grille de fenetre qui etait plutot de l’orfevrerie que de la ferronnerie. Deux fontaines, une ancienne, du baroque le plus grotesque, dans la place de l’hotel de viile, une autre moderne, tres decorative, dans celle de l’hotel des postes. L’eglise de Saint-Antoine, redite du Pantheon, gagne de loin dans la perspective du canal entrecoupe de ponts criarde, une vilaine eglise du culte grec. A 10 h 50 depart de Triest. Apres Miramare, Duino; adosse â une ancienne tour, le château n’a que de la masse et ses environs schisteux, tout recemment plantes sont trop arides. Les grues du chantier de Monfalcone enlaidissent le paysage. Une riviere d’un veri: plus intense encore que celui de la mer s’y jette. II parait que c’est le Timavo ou Poika, cours d’eau souterrain qui traverse les grottes de Postumia (Adelsberg). Mention justement meritee du dejeuner dans le wagon-restaurant; plats fins, proprete exquise. Le temps s’eclaircit. Dans le pays venete il fait soleil et tiede, on travaille aux champs, on taille les arbres fniitiers. Des restes de tranchees, des couloirs, des petites coupoles au ciment subsistem partout, 259 singurul meu bagaj. La Mestre schimb trenul şi mă despart foarte cordial de Gambara, care îşi va continua drumul către Parma. Ne mărturisisem unul altuia teama de a nu avea un tovarăş de compartiment dezagreabil. Gambara este un om avizat şi instruit, grav şi gentil, de o excelentă ţinută şi cu cele mai bune maniere de om de lume. E de multă vreme stabilit în România şi căsătorit cu o româncă. Bucureşti - 16 aprilie 1928: Era o vreme foarte frumoasă la Mestre. îmi făcea impresia unei blînde după-amiezi de Paşti. De la Mestre la Padova, ţinutul este foarte romantic din pricina vegetaţiei; vile scăldate în verdeaţă, parcuri, alei misterioase pierzîndu-se în cursuri de apă (Brenta şi canalele sale, braţe sau afluenţi). De la Padova la Vicenza, peisajul se lărgeşte; munţi (Euganeeni) la orizont. Mă consolez să ating în treacăt numai atîtea oraşe celebre, făgăduindu-mi să le vizitez temeinic şi cu de-amănuntul la primul prilej apropiat, mai cu seamă că o zi (cel' mult două) poate ajunge pentru fiecare. De la Vicenza la Verona, nobil ţiţiut, m-a fermecat la San-Martino Buonalbergo vila Musella, pe o înălţime, într-o mulţime de chiparoşi bătrîni. Soarele în asfinţit incendia fantastic dalele grădinii de iarnă. Aproape, în vecinătate, o altă vilă asemănătoare. în calma şi melancolica periferie a Veronei, la Somma campagna. Somma e o vilă frumoasă, destul de aproape de calea ferată (pe stînga). E tot ce se poate închipui mai frumos ca locuinţă rustică la şes: zugrăvită în întregime în roşu şi portocaliu, cu obloane verzi, acel verde viu italian, acid, cu spaliere pictate, ca şi cum ar fi fost naturale, pe ziduri, aţipită într-o grădină simplă cu cîţiva brazi negri bătrîni, pe care un drum privat, străjuit de gard viu, o leagă de drumul mare. Dar nu suntem decît în luna ianuarie, ziua scade curînd şi repede şi se face, spre marea mea părere de rău, noapte, mult înainte de a sosi (20 şi 20) la Milano. Cină în vagonul-restaurant, inferioară prînzului. Noapte proastă la Albergo d’Italia, veche clădire din piaţa gării la Milano, pe care Gambara mi-o recomandase, noapte proastă agravată de neputinţa de a mă primeni şi spăla. A doua zi dimineaţa, după o preumblare lipsită de interes în împrejurimile gării, încerc zadarnic să mi se descuie valijoara, în magazinul de articole de voiaj care e sub hotel, La 9,25, plecare din Milano. Foarte urîtă periferie. Pe cîmp, ecluzele fiind ridicate, ţinutul părea inundat, copaci tăiaţi foarte scurt răsăreau în şiruri din apă. Umezeala rece e pătrunzătoare, încerc în van să şterg pentru ceva mai mult de un minut aburul des care acoperea geamurile. Dacă de la Pavia la Voghera există ceva interesant, mi-a fost cu neputinţă să văd. Începînd de la Voghera, zăpadă, ger ascuţit. 260 choses vilaines et attristantes. En revenant dans mon compartiment, je constate la disparition de la clef de ma mallette, mon unique bagage. A Mestre je change de train et me separe tres cordialement de Gambara, qui continuera sa route vers Parme. NOus nous etions mutuellement avoues la crainte de n’avoir un compagnon desagreable de cabine. Gambara est un homme renseigne et instruit, grave et gentil, d’une excellente tenue et avec Ies meilleurs faţons de monde. II est depuis longtemps fixe en Roumanie et mărie â une Roumaine. Bucarest- 16 avril 1928: II faisait tres beau â Mestre. J’avais l’impression que c’etait une douce apres-midi de Pâques. De Mestre â Padoue la contree est tres romantique â cause de la vegetation; villas baignees dans la verdure, des parcs, allees mysterieuses aboutissant â des cours d’eau (la Brenta et ses canaux, bras ou affluents). De Padoue â Vicence le paysage s’elargit; des montagnes (Euganeennes) â l’horizon. Je me console d’effleurer seulement tant de villes celebres, en me promettant de Ies visiter par le menu et detail â la premiere prochaine occasion, surtout comme une journee (tout au plus deux) peut suffire pour chacune. De Vicence â Verone, noble campagne, j’ai ete emerveille â San-Martino-Buonalbergo par la villa Musella, sur une alti-tude, entre de nombreux vieux cypres. Le soleil couchant incendiait fantas-tiquement Ies carreaux du jardin d’hiver. Voisinant, presque, une autre villa sembable. Dans la calme et melancolique banlieue de Verone, â Somma campagna. Somma une belle villa assez preş de la voie ferree (â gauche). C’est tout ce qu’on peut concevoir de plus joii comme habitation rustique en pays plat: toute peinte en rouge et orange, â volets verts, ce vert-vif italien, acide, avec des treillis peints en trompe-l’oeil sur Ies murs, assoupie dans un jardin simple avec quelques vieux sapins noirs qu’un chemin prive, â haie, relie â la grande route. Mais nous ne sommes qu’au mois de janvier, le jour passe tot et vite, et il fait, â mon grand regret, nuit, longtemps avant d’arriver (20 h. 20) â Milan. Dîner dans le wagon-restaurant, inferieur au dejeuner. Mauvaise nuit â l’„Albergo d’Italia", vieille maison de la place de la gare â Milan, que Gambara m’avait recommandee, mauvaise nuit aggravee par l’impo.ssibilite de changer de linge et de me laver. Le lendemain matin, apres une promenade sans interet aux environs de la gare, je fais inutilement essayer de faire ouvrir ma mallette dans le magasin d’articles de voyage qui est sous l’hotel. A 9 h. 25 depart de Milan. Tres vilaine banlieue. Dans la campagne des ecluses ayant ete levees, le pays paraissait inonde, des arbres coupes tres-bas emergeant de l’eau en file. L’humidite froide est penetrante, j’essaie vainement d’enlever pour plus d’une minute, l’epaisse vapeur d’eau, qui recouvrait Ies vitres. Si de 261 La Arquata, însemnez uriaşele instalaţii electrice care vor permite curînd Italiei de Nord să se dispenseze de cărbune. Străbat cele unsprezece, se pare, tuneluri, dintre care cel de la Romeo de 8294 de metri. Nu voi dejuna. La Genova-San Ruirico, schimbare totală. Rămîn uluit de prodigiosul decor al acestui amfiteatru cu planuri întretăiate şi sinuoase, etajate în terase smălţuite cu vile şi cu grădini. Palmierii se ivesc din nou. Răcoare înviorătoare la Sampierdarena. Tonalitate cenuşie de iarnă. Nu schimb trenul. Pe drum, inspectîndu-mi valijoara, avusesem plăcerea să constat că broasca se deschisese. Străbătînd încet Genova, zăresc palate, steme. Sculptate în marmură albă, cele ale Casei Doria, depline şi unice, pe faţada dînd spre grădina unui frumos edificiu, ce nu pare a fi decît o dependinţă a palatului mare. Mă gîndesc la splendoarea acestui nume ilustru, parcă predestinat prin eufonia lui, splendoare pe care încă şi astăzi o întreţine posesiunea atîtor palate, vile, capodopere, şi îmi amintesc marele palat de pe Corso, la Roma, cu cele două mici panouri pictate, unul cu herbul Casei Doria-Pamphilj-Landi, cellalt cu cele de patrician roman. Alegînd prosteşte un loc opus ferestrelor spre mare ale vagonului, mă lipesc de portieră, ca s-o privesc. Un pasager mi-1 oferă cu insistenţă pe al său. Schimb amical de cărţi de vizită. E un inspector de poliţie. La Pegli, ploaie uşoară. Este probabil cea mai frumoasă parte a Rivierei apusene. La Arenzana, o vilă remarcabilă, modernă cred, cu cornişă armoriată (tot de Pallavicini?) şi cu un parc extrem de bine întreţinut. Dar mă uit doar din cînd în cînd în partea dinspre uscat, mărginindu-mă să admir metodic marea. La Savona, atît de politicosul inspector de poliţie coboară. Fac cunoştinţă cu celălalt tovarăş de compartiment, foarte tânăr căpitan de marină comercială, care cunoaşte bine Constanţa, reveionase aeplo, cu puţină vreme în urmă, foarte agreabil. îmi dă amănunte interesante' asupra vieţii triste din Odessa. La San-Lorenzo del Mare coboară şi el. Printre inspiraţiile fericite ale călătoriei mele, trebuie s-o socotesc pe aceea de a nu fi schimbat trenul la Sampierdarena: al meu se opreşte la cele mai mici staţii. Pot, deci, să examinez totul. Puţine flori, din pricina asprimii anotimpului, mandarinii şi lămîii au fructe, pe ici pe colo tufe înflorite de mimoza. Sunt izbit de urîţenia vulgară a vilelor noi, care culminează la Alassio. Insula Galinaria nu s-ar pune în valoare decît printr-o vegetaţie frumoasă şi bogată care îi lipseşte, la fel ca şi celor mai multe dintre priveliştile ce mi se desfăşoară sub ochi. S-a despădurit mult în timpul marelui război. Nu prea pitoresc, Cervo. în definitiv, afară de confort şi anumite aspecte opulente de 262 Pavia â Voghera ii y a quelque ehose d’interessant, il m’a ete impossible de le voir. A partir de Voghera de la neige, froid vif. Â Arquata, je consigne Ies gigantesques installations electriques qui per-mettront bientot â l’Italie du Nord de se dispenser de la houille. Je traverse Ies onze, paraît-'il, tunnels, dont celui de Romeo de 8.294 metres. Je ne vais pas dejeuner. Â Genova-San Ruirico, changement â vue. Je reste ebloui du prodigieux decor de cet amphitheâtre â plâns entrecoupes et sinueux etages en terrasses piquees de villas et de jardins. Les palmiers reparaissent. Fraîcheur vivifiante â Sampierdarena. Tonalite grise d’hiver. Je ne change pas de train. En route, en inspectant la mallette, l’avais eu le plaisir de constater que la serrure s’etait ouverte. En traversant lentement Genes, j’apercois des palais, des armoiries. Sculp-tees en marbre blanc, celles de Doria, pleines et uniques, sur la farade donnant sur le jardin d’un bel edifice qui ne paraît etre qu’une dependance du grand palais. Je songe â la splendeur de ce nom illustre, comme predestine par son euphonie, splendeur qu’entretient aujord’hui encore la possession de tant de palais, de villas, de chefs d’oeuvre et je me rappelle le grand palais du Corso, â Rome, avec les deux panonceaux peints, l’un aux armes des Doria-Pamphilj-Landi, l’autre â celles de patricien romain. Ayant betement choisi une place opposee aux fenetres du wagon, don-nant sur la mer, je me colle â la portiere, â la regarder. Un passager m’offre avec insistence la sienne. Echange amical de cartes. C’est un inspecteur de police. A Pegli pluie douce. Cest probablemnt le plus bel endroit de la Riviera du Ponant. Â Arenzana une remarquable villa, moderne je crois, â la corniche armoriee (toujours Pallavicini?) et â un parc extremement bien entretenu. Mais je ne regarde que de temps â autre du cote de la terre, me bornant methodiquement â l’admiration de la mer. Â Savone, l’inspecteur de police si poli descend. Je fais la connaissance de l’autre compagnon de compartiment, tres jeune capitaine de la marine com-merciale qui connaît bien Constantza, recemment il y avait fort agreablement reveillonne. Il me donne des details interessants sur la triste vie d’Odessa. Â San-Lorenzo del Mare il descend aussi. Parmi les inspirations heureuses de mon voyage, il faut compter celle de ne pas avoir change de train â Sampierdarena: le mien s’arrete aux moindres stations. Je puis donc examiner tout. Peu de fleurs â cause de l’aigreur de la saison, les mandariniers et les citronniers en fruits, par-ci, par-lâ des touffes de mimosa fleuries. Je suis choque par la laideur vulgaire des nouvelles villas qui culmine â Alassio. Ltle de Galinaria ne se ferait valoir que par une belle et riche vegetation qui lui manque ainsi qu’â la plupart des sites qui se deroulent sous mes yeux. On a beaucoup deboise pendant la grande guerre. Pas si pitoresque Cervo. 263 civilizaţie şi de viaţă. Riviera e banală şi găunoasă. îi prefer de departe romantica tristeţe a lacurilor italiene şi molcoma dulceaţă a ţinutului venet. Apus de soare mediocru pe mare. în curînd întunecime şi puţin mai apoi San-Remo. Constelaţia simetrică a felinarelor dintr-o piaţă îmi arată că am sosit. Descind la hotelul Royal, unde a murit Elisa Sion, soacra mea. Mi se dădu camera 107, la primul (etaj), cu vedere piezişă spre mare, excelentă odaie. A doua zi dimineaţa (vineri 20) mă dusei la hotelul Miramare, ospătărie duhnind a grăsime arsă. La uşă, un drapel românesc făcea pereche unuia italienesc. Mi se mijloci să vorbesc cu un domn Halchini pe care îl luai drept diplomat şi care nu era decît inginerul căilor ferate române, conducătorul vagonului ministerial ce era garat afară, în staţie. Restul însoţitorilor ministrului o zbughiseră pe Riviera franceză unde se petrece. Aflai că Titulescu ieşise, ceea ce nu era adevărat. Fu exclus să-l pot vedea după-amiază. Comnen, sosit de la Berna spre a conferi în chestiunea optanţilor maghiari se închisese cu Titulescu, de la orele 14 la miezul nopţii. A doua zi (sîmbătă 21) mă întîlnii înainte de amiază cu Comnen, care făcea o mică plimbare cu Şchiopul -ardelean care, după mai multe avataruri a fost vărsat în diplomaţie şi aduce preţioase servicii în calitate de consilier tehnic. Mi-am deschis inima lui Comnen care mi-a dat cu totul dreptate, asigurîndu-mă de foarte via sa simpatie, pe care l-am rugat să o creadă reciprocă. După plimbare, aflîndu-mă în grădina hotelului pe care linia de cale ferată o desparte de mare, cu Comnen şi Atanasiu, secretar sau consilier de legaţie, am avut pentru prima dată onoarea să-l zăresc pe ministru, într-o scurtă apariţie la un balcon de la al patrulea etaj: Dalai Lama în pijama albastră, strigînd cu vocea sa de eunuc la Comnen să urce, ridicîndu-şi braţele către cer. Seara, Comnen îmi spune că i-a vorbit călduros despre mine şi că avusese impresia că Helsingfors, post pe care îl rîvneam, fusese deja dat. îi vorbise şi Atanasiu, căruia îi spusese că mă va primi, însă fără să precizeze nimic. Duminică 22, aflînd că Titulescu avea să coboare ca să prînzească, m-am dus fireşte la Miramare. Am găsit acolo toată creatura, afară de Titulescu. Nu m-a surprins tonul pe jumătate ostil al D-nei Titulescu care aproape că m-a mustrat a fi întreprins această lungă călătorie numai spre a-i vedea soţul care este într-atît de ocupat, încît ea însăşi abia dacă îl vede. I-am replicat că toată această deplasare n-a însemnat mai mult pentru mine decît o cursă cu tramvaiul. Vroiam să profit de ocazia spre a-i strecura un cuvîntîn favoarea imbecilului ei de frate, George; mi-a răspuns cu acreală că persoanele din familia ei i se adresează nemijlocit. Trebuie să-şi fi reamintit de mine, cîteva săptămîni mai tîrziu, aflînd de sinuciderea nefericitului fiu al lui George, licean de şasesprezece ani. Am scurtat convorbirea şi 264 H»- i Somme toute, â part le confort et certains aspects de civilisation et de vie opulentes, la Riviera est banale et creuse. De combien je lui prefere la romantique tristesse des lacs italiens et la molie doucer du pays venete. Mediocre crepuscule sur la mer. Bientot Pobscurite et peu apres San-Remo. La constellation symetrique des reverberes d’une place m’indique que je suis arrive. Je descends â l’hotel „Royal“ ou Elise Sion, ma belle-mere est morte. On m’y donna la chambre No. 107 au premier, avec vue en biais sur la mer, excellente chambre. Le lendemain matin (vendredi 20) j’allais â l’hotel „Miramare“, gargot empestant le graillon. Â la porte un etendard roumain faisait pendant â un italien. On m’y fit parler â un monsieur Halchiny que je pris pour un diplomate et qui n’etait que l’ingenieur des chemins de fer roumains, dirigeant le wagon ministeriel qui etait gare â decouvert dans la station. Le reste de l’entourage du ministre s’etait envole â tire-d’aile sur la Riviera frangaise ou l’on s’amuse. J’appris que Titulesco etait sorti, ce qui n’etait pas vrai. II fut exclu que je puisse le voir l’apres-midi. Comnene venu de Berne pour conferer au sujet des optants hongrois s’etait enferme avec Titulesco de 14 heures â minuit. Le lendemain (samedi 21), je rencontrai avant-midi Comnene qui faisait un bout de promenade avec Şchiopul - transylvain qui apres maints avatars a verse dans la diplomaţie et rend de precieux Services en qualite de conseiller technique. Je me suis ouvert â Comnene qui m’a pleinement approuve, m’assurant de sa tres vive sympathie, que je l’ai prie de croire reciproque. Apres la promenade, etant dans le jardin de l’hotel que la ligne du chemin de fer separe de la mer, avec Comnene et Athanasiu, secretaire ou conseiller de legation, j’ai pour la premiere fois eu l’honneur d’apercevoir le ministre, en breve apparition sur un balcone du quatrieme: Dala'i-Lama en pyjama bleue, criant de sa voix d’eunuque â Comnene de monter, en brandissant Ies bras vers le ciel. Le soir, Comnene me dit qu’il lui a parle chaleureusement de moi et avait eu l’impression que Helsingfors, poşte que je convoitais, etait deja donne. Athanasiu lui avait egalement parle et il lui avait dit qu’il me recevra, mais sans rien preciser. Dimanche 22, apprenant que Titulesco allait descendre â dejeuner, je me suis naturellement rendu au „Miramare". J’y ai trouve toute la creation excepte Titulesco. Je n’ai pas ete surpris du ton demi-hostile de M-me Titulesco qui m’a presque tance d’avoir entrepris ce long voyage rien que pour voir son mari qui est tellement et si occupe qu’elle-meme le voit â peine. Je lui ai replique que tout ce deplacement n’a signifie pour moi plus qu’une course en tram. Je voulais profiter de l’occasion pour lui glisser un mot en faveur de son imbecile de frere, Georges; elle m’a aigrement repondu que Ies personnes de sa familie s’adressent â elle directement. Elle a du se rappeller de moi, quelques semaines plus tard, en apprenant le suicide du 265 m-am retrâs. Am regretat că am pierdut plecarea lui Comnen care a avut faţă de mine o purtare mai mult decît desăvîrşită; nu ştiu dacă e din viţa împăraţilor, însă în ceea ce priveşte lealitatea şi caracterul, le-ar face cinste. Am luat hotărîrea de a nu mai călca pe la Miramare şi de a mă mărgini să-i scriu lui Titulescu. Luni 23, cum ploua, după masă, m-am dezbrăcat ca pentru noapte şi m-am băgat în pat. Dormitam cînd, la orele 15 §i un sfert, aud bătîndu-mi-se în uşă. Mi se anunţă că ministrul îmi telefonează să vin. Mă îmbrac în cîteva minute şi mă îndrept spre Miramare, tot sceptic, pînă cînd trec pragul cabinetului de lucru al lui Titulescu, semănînd cu o cabină de vapor. Sergiu Nenişor, nepot al lui Titulescu, m-a întîmpinat foarte amabil. Titulescu mi-a spus că am făcut bine adresîndu-mă lui direct şi mi-a făgăduit să facă tot ce îi va sta în putinţă spre a mă satisface. Contrar celor ce mi se povestiseră că e foarte nervos, că nu lasă pe nimeni să vorbească şi că vorbeşte numai el, m-a ascultat, mi-a pus întrebări, mi-a cerut amănunte. La despărţire, mi-a spus să prezint respectele sale soţiei mele. Cu toată indispo-: ziţia mea din acea zi, am fost mai clar, mai ferm şi mai net ca oricînd; să fi I învăţat pe dinafară tot ce am spus, n-aş fi izbutit mai bine. Iar dacă rezultatul ! a fost nul, o datorez, în mare parte, nevolniciei lui Stelian Popescu, care ‘ probabil m-a părăsit sau, cel mult, a acţionat cu moliciune, cu indiferenţă după întoarcerea lui Titulescu la Bucureşti şi încă, repet, dacă a făcut-o. Tot timpul convorbirii noastre am remarcat cum Titulescu mototolea o batistă neagră de mătase şi mi-am reamintit de ceea ce îmi spunea Gambara, ca ştiind de la o rudă a lui Titulescu, precum că acesta ar fi cocainoman. ) Mi-am îndeplinit, în ziua următoare, o pioasă îndatorire, ducîndu-ma să depun în Campo santo al oraşului cîteva flori pe mormîntul soacrei mele. Monumentul foarte simplu - o lespede cu numele ei - are nevoie de reparaţii. Destinul a vrut ca ea să odihnească acolo între Constantin Hornberg şi Conrad Foerster. Mormîntul său poartă numărul 589. Am petrecut plăcut cele două şi jumătate zile următoare. Viaţa era atît de agreabilă şi liniştită, la Royal serviciul atît de ales, bucătăria aşa de fină, încît am renunţat fără părere de rău să mai văd Genova. Mă împrietenisem cu bătrînul conte Festetics, vechiul proprietar al Waradinului şi cu tînăra sa rudă, contele Dominique. Le-am făcut cunoştinţă cu contele şi contesa Odetti di Marcorengo, cuplu distins, el gaffeur şi uşor stupid, dar ea superbă ca ton, maniere şi minte. M-am bucurat tot timpul şederii mele la San-Remo de o vreme magnifică. Variaţiile cerului au risipit monotonia mării care, în ziua plecării mele, mai cu seamă, a fost foarte frumoasă. Am părăsit San-Remo joi 26 ianuarie la orele 14 şi 24. 266 malheureux fils de Georges, collegien de seize ans. J’ai abrege l’entretien et me suis retire. J’ai regrette d’avoir manque le depart de Comnene qui a ete envers moi plus que parfait; je ne sais ş’il est de la race des empereurs, mais en ce qui concerne la loyaute et le caractere, il leur ferait honneur. J’ai pris la decision de ne plus mettre Ies pieds au „Miramare" et me borner â ecrire â Titulesco. Lundi 23, comme il pleuvait, apres dejeuner, je me suis deshabille comme pour la nuit et je me suis mis au lit. Je sommeillais lorsque, â 15 heures et quart, j’entends frapper â ma porte. On m’annonce que le ministre me telephone de venir. Je m’habille en quelques minutes et je me dirige vers le „Miramare", sceptique toujours, jusqu’au moment ou je passe le seuil du cabinet de travail de Titulesco, ressemblant â une. cabine de bateau. Serge Nenişor, neveu de Titulesco, m’a accueilli tres aimablement. Titulesco m’a dit que j’ai bien fait de m’adresser â lui directement et m’a promis de faire tout ce qu’il lui sera possible pour me satisfaire. Contrairement â ce qu’on m’avait raconte qu’il est tres nerveux, qu’il ne laisse parler personne et qu’il parle seulement lui, il m’a ecoute, m’a interroge, m’a demande des details. En nous separant, il m’a dit de presenter ses respects â ma femme. Malgre mon malaise de ce jour, j’ai ete plus clair, plus ferme et plus net que jamais; si j’avais appris par coeur tout ce que j’ai parle, je ne l’aurais pas fait mieux. Et si le resultat a ete nul, je le dois, en grande pârtie, â la veulerie de Stelian Popesco, qui m’a probablement lâche, ou tout au plus, a agi ensuite, apres le retour de Titulesco â Bucarest, mollement, avec indifference et encore, je le repete, s’il l’a fait. Pendant tout notre entretien, j’ai remarque comme Titulesco tripotait un mouchoir de soie noir et je me suis rappele de ce que Gambara m’avait dit tenir d’un parent de Titulesco que celui-ci serait coca'fnomane. J’ai rendu, le jour suivant, un pieux devoir en allant deposer au Campo santo de la viile quelques fleurs sur la tombe de ma belle-mere. Le monument tres simple - une dalie â son nom - demande des reparations. Le destin a voulu qu’elle reposât lâ entre Constantin Hornberg et Conrad Foerster. Son tombeau porte le numero 589., J’ai passe agreablement Ies derniers deux jours et demi suivants. La vie etait si douce et si reposante au „Royal", le service si poli, la cuisine si fine, que j’ai renonce sans regret â la visite de Genes. Je m’etais cordialement lie avec le vieux comte Festetics, l’ancien proprietaire de Waradin et avec son jeune parent, le comte Dominique. Je Ies ai mis en contact avec le comte et la comtesse Odetti di Marcorengo, couple distingue, lui gaffeur et passablement niais, elle exquise de ton, de manieres, de sagesse. 267 Inspectorul de poliţie care face naveta între Genova şi Savona s-a urcat la această din urmă staţie şi, graţie intervenţiei lui, garda fascistă mi-a găsit un , loc convenabil pentru un „professore di belle lettere", cum mă califica el. Masă cît se poate de ordinară în vagonul-restaurant, după Genova. între sosirea mea la Milano şi plecarea de acolo către Triest, am făcut, sub o aversă memorabilă, o plimbare cu tramvaiul. Am admirat-o pe frumoasa Judith, de pe uşa centrală a Domului şi am mîngîiat-o, într-atît e de veselă şi de mîndră, am străbătut Galeria Vittorio-Emmanuelle, înţesată de lume, iar în faţa Scalei, unde se anunţa pentru poimîine seara l’Oro del Reno, pe care o auzisem cu douăzeci şi cinci de ani mai înainte, am luat un alt tramvai care m-a readus la gară. După o noapte detestabilă soseam vineri 27, la orele 9, 55, la Triest. Cafea cu lapte tot aşa de mizerabilă ca şi la sosire, la cafe-ul Specchi, prînz oarecare şi nu ieftin, la l’Antica Bonavia. Mi-am dat spre vizare paşaportul la consulatul iugoslav, mi-am cumpărat trei kilograme de „finocchio", am ascultat muzică excelentă la cafe-ul Excelsior-Savoy şi la orele 20 şi 20 m-am suit în Simplon. Pe urmă, tot farmecul se destrămă; toţi tovarăşii de compartiment fiind români, am avut neplăcerea de a mă afla în România înainte de a-i fi trecut frontiera. Debarcai la Bucureşti, duminică 29 ianuarie, la orele 9 şi 40. Sionu, 12 octombrie 1928 - La 22 august, anul acesta, flamura mea \ y'5' „coupee“ verde pe galben a fluturat pentru prima oară la Sionu/O privesc scriind aceste rînduri şi în ciuda vîrstei constat cu mulţumire că din dorinţele mele cele mai de căpetenie cîteva s-au împlinit, cea mai fierbinte îndeosebi: aceea de a avea o moşie. Am una, mică dar frumoasă, pe care o voi păstra „per fas et nefas“ atît cît îmi va fi dat să mai trăiesc. Astăzi a fost frumos, senin şi cald; în curte, sub ochii mei se depănuşază porumbul, mari grămezi de aur se înşiră şi cresc; le dijmuiesc. Mă simt bine la mine la ţară, voi încerca să aclimatizez aici profunda chietudine rustică italiană. / y Sionu, 3 noiembrie 1928-La întîi noiembrie a apărut revista Gîndireacu sfîrşitul ultimei părţi din' Craii de Curtea-Veche. Chiar de la apariţia primei părţi, această lucrare a fost primită cu o favoare poate fără- precedent în literatura română. Pentru munca aspră şi pentru obositoarea obsesie la care m-a supus, nu-i port pică: este cu adevărat magnifică. Concepută întîi nebulos în 1910, s-a dezvoltat şi s-a cristalizat încetul cu încetul pînă la 1 septembrie al acestui an, cînd, către orele trei şi jumătate, am terminat penultima tranşă, pe care o precedase cea din urmă. Pentru nimic în lume nu m-aş apuca să scriu o bucată literară, cît de neînsemnată, fără a-i avea asigurat, cuvînt cu cuvînt, sfîrşitul. ' 268 J’ai joui pendant tout mon sejour â San-Remo d’un temps magnifique. Les variations du ciel ont rompu la monotonie de la mer, le jour de mon depart surtout a ete tres belle. J’ai quitte San-Remo jeudi 26 janvier â 14 h. 24. L’inspecteur de police qui fait la navette entre Genes et Savone est monte â cette derniere station et grâce â son intervention, la garde fasciste m’a trouve une place convenable pour un «professore di belle lettere» comme il me qualifiait. Repas aussi ordinaire que possible dans le wagon-restaurant apres Genes. Entre mon arrivee â Milan et le depart de lâ pour Trieste, j’ai fait sous une averse memorable une promenade en tram. J’ai admire la jolie Judith de la porte centrale du dome, je l’ai caressee tant elle est gaie et fiere, j’ai traverse la galerie Victor-Emmanuel, pleine de monde et devant la Scala ou l’on affichait pour le surlendemain soir / 'Oro del Reno que j’y avais entendu vingt-cinq-ans auparavant, j’ai pris un autre tram qui me ramena â la gare. Apres une detestable nuit j’arrivai vendredi 27 â 9,55 â Trieste. Cafe au lait aussi miserable qu’â Palier, au cafe degli Specchi, dejeuner quelconque et pas bon marche â „l’Antica Bonavia". Je fis viser mon passeport au consulat yougo-slave, j’achetai trois kilos de «finocchio», j’entendis de l’excellente musique au cafe de l’Excelsior-Savoy et â 20 h 20, je montai dans le «Simplon». Depuis, tout charme s’envola; tous les compagnons de voiture etant Rou-mains, j’eus le desagrement de me trouver en Roumanie avant d’en passer la frontiere. Je debarquai â Bucarest dimanche 29 janvier â 9 h 40. Sionu, 12 octobre 1928-Le 22 aout de cet an, mon etendard coupe vert sur jaune a flotte pour la premiere fois â Sionu, Je le regarde en ecrivant ces lignes et malgre mon âge, je constate avec satisfaction que de mes principaux voeux quelques-uns se sont realises, le plus ardent surtout: celui d’avoir une terre. J’en ai une, petite mais belle, que je garderai «per fas et nefas» tant qu’il me restera â vivre. Aujourd’hui il a fait beau, clair et chaud; dans la cour, sous mes yeux, on epluche le mais, de grands monceaux d’or s’alignent et grossis-sent; je les dîme. Je me plais beaucoup â ma campagne, je tenterai d’y acclimater la profonde quietude rustique italienne. Sionu, 3 novembre 1928- Le I-er novembre, la revue „Gîndirea"a păru avec la fin de la derniere pârtie de Craii de Curtea- Veche. Des l’apparition de la premiere pârtie, cet ouvrage â ete accueilli avec une faveur peut-etre sans precedent dans la litterature roumaine. Du dur labeur et de la fatigante obsession qu’il m’a infliges je ne lui en veux pas: il est reellement magnifique. Conţu d’abord nebuleusement en 1910, petit-â-petit il s’est developpe et cristallise jusqu’au I-er septembre de cet an, lorsque vers trois heures et demi, j’ai acheve l’avant-derniere tranche que la toute derniere avait precedee. 269 Lucrarea aceasta a rămas deci, în chip deznădăjduitor, foarte mult timp pe şantier, deseori întreruptă, însă niciodată abandonată. Spovedania lui Pantazi m-a chinuit mult, sfîrşitul ei mi-a cerut cea mai mare sforţare şi n-a veniţ decît foarte penibil, tîrziu. Pentru a fi înfăptuite, ultimele trei părţi mi-au cerut nouă ani de muncă. Oricare vor fi satisfacţiile pe care mi le va aduce mai departe această lucrare, există una singura pe care o am de pe acum şi pe care o voi preţui întotdeauna, înaintea oricărei alteia: aceea a greutăţii învinse. Am auzit şi citit că o operă odată realizată încetează a-i mai plăcea autorului ei. La mine se întîmplă contrariul. 1931 Bucureşti, 30 noiembrie 1931■ Predau manuscrisul Crailor de Curtea-Ve-che Editurii Cartea Românească la 13 noiembrie 1928, la TI ale aceleiaşi luni comitetul de lectură îl acceptă; semnez un contract avantajos cu numita editură la 19 ianuarie 1929 §i volumul este pus în vînzare la 28 martie 1929. Succesul moral mi-a depăşit aşteptările, nu-mi amintesc vreunul mai strălucit în România. Am tras din asta, după obiceiul meu, oarecare amărăciune, cum în amărăciune aflu totdeauna o voluptate. Cît despre beneficiile materiale, mai bine să nu vorbim. Am încasat pînă acum patruzeci şi şapte de mii de lei, în care se cuprind cele cinci pe care mi le plătise revista Gîndirea şi douăzeci altele, valoarea unui premiu de literatură pe care mi l-a decernat Societatea scriitorilor în 1930. Propus, graţie stăruinţelor excelentului meu prieten Franţois Lebrun, pentru crucea Legiunii de onoare, de către domnul Gabriel Puaux, ministrul Franţei la Bucureşti, după 10 noiembrie 1929, decretul de numire a fost semnat de către preşedintele Republicii la 17 decembrie, iar brevetul, de către cancelarul Ordinului, la 28 ale aceleiaşi luni. Este o distincţie pe care o preţuiesc cu atît mai mult cu cît era cu desăvîrşire nesperată: am obţinut-o ca simplu particular, om de litere. Şi nu era ceva mai frumos de sperat, dacă aş fi făcut-o, decît de a fi simplu posesor al Legiunii. Nu mai primisem vreo decoraţie de cinsprezece ani. Fusesem propus, în 1922, pentru cravata de comandor a Rozei albe a Finlandei, însă fără nici o urmare. O altă cravată, cea a Coroanei României, făgăduită formal de Al. La-pedatu, ministrul Artelor, a rămas, tot astfel, în văzduh. Dar de asemenea necazuri te poţi oricînd consola, un altul e cu mult mai trist. Iată, în curînd, optsprezece ani, de cînd nu izbutesc în dobîndirea unei slujbe; nici o situaţie demnă de ceea ce îmi făgăduiam nu mi-a fost accesibilă şi nici nu îmi mai pare să fie. Sunt absolut izolat, n-am nici o relaţie utilă: şi nici soţia mea. Am 270 Pour rien je ne m’engagerais â ecrire un morceau de litterature, si mince qu’il fut, sans en avoir d’assuree, mot â mot, la fin. Cet ouvrage est donc reste â en desesperer, tres longuement sur le chantier, souvent interrompu, mais jamais abandonne. La confession de Pantazi m’a beaucoup tourmente, sa fin m’a demande le plus grand effort et n’est venue que tres peniblement, tard. Â etre confectionnees, Ies trois dernieres parties m’ont demande neuf ans de travail. Quelles que seront Ies satisfactions, que cet ouvrage me donnera dans la suite, il y a une seule, que j’ai deja, et que j’apprecierai toujours, avant toute autre: celle de la difficulte vaincue. J’ai entendu et lu qu’une oeuvre une fois realisee cesse de plaire â son auteur. Chez moi c’est le contraire. 1931 Bucarest, le 30 Novembre 1931: Je livre le manuscrit de Craii de Curtea-Veche â la maison d’edition „Cartea Românească" le 13 novembre 1928, le 27 du meme mois le comite de lecture l’accepte; je signe un contrat avantageux avec la dite maison le 19 janvier 1929 et le volume est mis en vente le 28 marş 1929. Le succes moral a depasse mon attente, je ne m’en souviens pas en Roumanie d’aussi eclatant. J’en ai tire, â mon habitude, quelque amertume, comme dans Pamertume je trouve toujours une volupte. Quant aux benefices materiels, mieux vaut n’en point parler. J’ai touche, jusqu’â present, quarante-sept miile lei, y compris Ies cinq que la revue „ Gândirea “ m’avait payes et vingt autres, montant d’un prix de litterature que la societe des ecrivains m’a decerne en 1930. Propose, grâce aux insistances de mon excellent ami Franţois Lebrun, pour la croix de la Legion d’honneur, par Monsieur Gabriel Puaux, ministre de France â Bucarest, apres le 10 novembre 1929, le decret de nomination a ete signe par le president de la Republique le 17 decembre et le brevet par le chancelier de l’Ordre le 28 du meme mois. C’est une distinction que j’apprecie d’autant plus qu’elle etait totalement inesperee: c’est comme simple particu-lier, homme de lettres, que je Pai obtenue. Et il n’y avait rien de si beau â esperer, si je l’eus fait, que d’etre simple legionnaire. Il y avait quinze ans que je n’avais plus recu de decoration. J’avais ete propose en 1922, pour la cravate de commandeur de la „Rose-blanche“ de Finlande, mais il n’en a rien ete. Une autre cravate, celle de la Couronne de Roumanie, dument promise par Al. Lapedatu, ministre des arts, est egalement restee dans Ies limbes. Mais de pareilles disgrâces, on peut toujours se consoler, il y a une autre bien plus triste. Voilâ bientot dix-huit ans que je ne 271 solicitat, nu de multă vreme, o prefectură de judeţ: s-a întîmplat ca şi cu legaţia. Dar situaţia politică este atît de instabilă, încît mă întreb dacă nu cumva e un noroc că am pierdut, o dată mai mult, prilejul. „Şi mai cu seamă fără zel“. Mă mustru de a fi încălcat cîteodată acest sublim comandament. în 1916 cu acea canalie care nu preţuia nici măcar lovitura de picior cu care o gratificam, în 1926-27, cu cealaltă, şi în 1919 cu ocazia celei dintâi căsătorii a pungaşei de soră-mea. Cutii de bomboane peste cutii de bomboane, cele mai frumoase garoafe stacojii din Italia, de doisprezece lei bucata (douăzeci, mă rog), de ziua ei, şi altele din ţară, în mari buchete, cînd îşi scrîntise piciorul: iarăşi zel! Şi ea? Grăbită, foarte grăbită întotdeauna, neoprindu-se vreodată să-mi spună vreun cuvinţel, pe scurt, evitîndu-mă pe cît putea. O femeie de lume, cu patru ani mai vârstnică decît mine, nici laie nici bălaie, divorţată cu copii, săracă, nu se poate mai lipsită de eleganţă, „divă" păguboasă şi cu o legătură dezgustătoare. Adio bomboane, flori, adio, de asemeni, prilejuri de a mă evita. Bilanţ: o mie şase sute nouăzeci şi trei de lei pierdere; o excelentă lecţie de profit. Dacă aş studia în ce fel să-i joc un renghi? Ceea ce mi-a fixat şi asigurat echilibrul a fost sobrietatea. Şase lufti de măsurare a dozei de vin m-au făcut să-mi redobîndesc în întregime marile calităţi; tărie de voinţă şi de muncă, de hotărîre, atenţia, concentrarea, agerimea, energia, fermitatea. Nu fumez, de la 13.VIII.33 am suprimat pentru totdeauna ceaiul, iar la 20.IX.33, cafeaua; buna urmare a fost promptă. Mă simt cu totul altfel, cu desăvîrşire diferit de imbecilul care am fost atît de multă vreme, cu excepţia a cîtorva intermitenţe [............................... ...........................................] manifestări penibile provocate de abuzul de alcool şi tutun. Întorcîndu-ne împreună de la Iaşi, mi-a făcut în tren o scenă de o violenţă extremă. îmi reproşa „ambiţia" mea, pe care o socotea condamnabilă, îmi prezicea eşecul sigur al planurilor mele de viitor, care l-ar fi umplut de fericire pe oricare alt părinte. „N-ai să fii nimic", striga el, „din tot ce visezi, nimic, nimic, te înşeli amarnic bizuindu-te pe cel mai mic sprijin din partea mea". Şi îmi trasa un plan de existenţă şi un program de carieră care ar fi Scut din mine ultimul dintre nefericiţi şi care îmi trezea serioase nelinişti asupra stării sale 272 reussis pas â rae caser; aucune situation digne de ma promesse ne m’a ete accessible et ne me semble plus l’etre. Je suis absolument isole, je n’ai aucune relation utile: ma femme, non plus. Je sollicite, il n’y a pas longtemps, une prefecture de district: il en a ete comme de la legation. Mais la situation politique est si instable que je me demande si ce n’est pas de la chance d’avoir une fois de plus manque le coche. «Et surtout pas de zele». Ce que je me reproche d’avoir quelquefois transgresse â ce sublime commandement. En 1916 avec cette canaille que ne valait meme pas le coup de pied dont je la gratifiais, 1926-27 avec l’autre et en 1919 â l’occasion du premier mariage de ma fripouille de soeur. Boîtes de bonbons sur boîtes, Ies plus beaux oeillets cramoisis d’Italie â douze lei piece (vingt s’il vous plaît) â sa fete, et d’autres du pays en amples bouquets, quand elle s’etait fait une entorse: du zele encore! Et elle? Presee, tres pressee toujours, ne s’arretant jamais plus pour me dire un simple petit mot, bref m’evitant de son mieux.. Une femme de quatre ans plus âgee que moi, du monde, ni chair ni poisson, divorcee avec enfants, pauvre, inelegante au possible, «diva» â la manque et degoutamment collee. Adieu bonbons, fleurs, adieu occasion aussi de m’eviter. Bilan: seize-cent-quatre vingt treize lei de pertes; une excellente leţon de profit. Si j’etudiais la pose d’un lapin. ' Ce qui m’a fixe et assure l’equilibre a ete la sobriete. Six mois de l’education de la dose du vin m’ont fait recouvrer en entier mes grandes qualites: puissance de volonte et de travail, de determination, l’attention, la concentra-tion, ma sagacite, mon energie et ma fermete. Je rie fume pas, de le 13 VIII 33 j’ai supprime â tout jamais le the et le 20IX 33 le cafe: le bon effet a ete prompt. Je me sens tout un autre, tout differant de l’imbecile que j’ai si longuement ete â quelques intermitences preş. [.......................................... ..............................................................] manifesta- tions penibles provoquees par l’abus de l’alcool et du tabac: En rentrant ensemble de Iassi il m’a fait dans le train une sortie d’une violence extreme. Il me reprochait mon «ambition» qu’il jugeait condamnable, me predisait l’echec certain de mes plâns d’avenir qui auraient transporte de joie tout autre pere. «Tu ne seras rien», me criait-il, «de tout ce que tu reves, rien, rien, tu te trompes amerement en comptant sur ie moindre appui de ma part!» Et il me tragait un plan d’existence et un programme de camere qui auraient fait de moi le dernier des malheureux et qui me donnait de serieuses inquietudes sur 273 mintale.„N-ai să fii niciodată", îmi azvîrli el, drept concluzie, „şef de cabinet, niciodată, niciodată!" Aproape cinci luni mai tîrziu eram numit, în bună formă, prin decret regal, şef de cabinet al ministrului Lucrărilor Publice. Alexandru A. Bădărău îmi încredinţa acestă cheiţă aurită pe care atîta mi-o dorisem şi pe care, în ciuda a orice, nu deznădăjduisem să o obţin. Am avut atunci dovada cum se poate împlini neverosimilul, cînd ai noroc. Ştiind că formarea unui cabinet de colaborare al partidelor conservatoare fusese hotărîtă pentru toamna lui 1912, avusesem intenţia să mă alipesc de soarta politică a lui Grigore Cantacuzino, căruia îi fusese rezervată în această combinaţie primăria Bucureştilor şi al cărui şef de cabinet doream să devin. Era, în lipsă de mai bine, ceva nu prea rău; nu vedeam nimic altceva la îndemînă. Rezerva mea prudentă mă împiedică să mă angajez cu totul. Soarta pe care a trebuit cîteodată să o binecuvîntez în cursul existenţei mele îmi punea deoparte ceva cu mult mai presus. Mă duceam, în acea epocă, din motive puţin serioase, la o familie Kern-bach. Făcui aici cunoştinţa unei anume doamne Maria Wanda Christodulo-Georgescu, o coloneleasă de provincie, gen vaudeville, al cărei destin avea să fie, treisprezece ani mai tîrziu, foarte de plîns. Ei îi datoresc, mai mult decît oricui, ideea de a mă duce să-l văd nici mai mult nici mai puţin decît pe Take Ionescu. Ea m-a îndemnat şi chiar cu tărie. Nimic mai logic. Tatăl meu avea în Partidul conservator-democrat state de serviciu a căror amintire era încă proaspătă. A mă înfăţişa era deci indispensabil; a fi acţionat altfel ar fi fost neinteligent. Mi s-ar fi reproşat pur şi simplu de a nu fi venit să solicit, dacă, mai apoi, mi-ar fi dat prin minte să mă plîng de indiferenţa partidului faţă de mine. Mi-am dat seama de evidenţa acestui argument peremptoriu. La 23 octombrie stil vechi am cinat cu persoana în chestiune şi cu amicul ei Simato, cu D-na şi cu D-ra Klernbach] la Maxim şi chiar în dimineaţa următoare anticamera lui Take Ionescu număra un solicitant mai mult. Uşor indispus, cel ce nu devenise încă „marele European", rămăsese acasă în pat. Am revenit în cursul după-amiezii. Bădărău, vicarul „şefului", primea în locul său. îmi fixă o întrevedere pentru a doua zi, către amiază, la Ministerul Lucrărilor Publice al cărui titular era, iar a doua zi, la prînz, o alta pentru după-amiază. îmi vorbi de o vagă sinecură la Ministerul Instrucţiei Publice, fără să precizeze nimic, mai cu seamă în privinţa datei numirii. Hotărît să încerc de data aceasta lovitura cea mare, l-am întrebat de-a dreptul, fără ocolişuri şi cotituri, dacă locul de şef de cabinet la el era ocupat sau promis. Voi să mă asigure că locul acesta era ceva inferior şi ordinar ca ocupaţie, dar nu-1 crezui deloc şi adăugai ca ultim argument că dorinţa cea mai vie a tatălui 274 son etat mental. «Tu ne seras jamais», me langa-t-il, en guise de conclusion «chef de cabinet, jamais, jamais!”. Environ cinq mois apres j’etais nomme, dument nomme par decret royal, chef de cabinet du ministre des travaux publics. Alexandru A. Badareu me confiait cette petite clef doree que j’avais tant desiree et que, malgre tout, je n’avais pas desespere d’obtenir. J’ai eu alors la preuve de combien l’invrai-semblable peut etre realise quand on a de la chance. Sachant que la formation d’un cabinet de collaboration des partis conser-vateurs avait ete decidee pour l’automne de 1912, j’avais eu l’intention de m’attacher â la fortune politique de Gregoire Cantacuzene â qui etait reservee dans cette combinaison la mairie de Bucarest et dont je desirais devenir le chef de cabinet. C’etait une faute de mieux, un pis-aller; je ne voyais rien d’autre â ma portee. Ma reserve pmdente me defendit de m’engager â fond. Le sort que j’ai quelquefois du benir au cours de mon existence me reservait quelque chose de bien superieur. Je frequentais, â cette epoque, pour des raisons peu serieuses, chez une familie Kernbach. J’y fis la connaissance d’une certaine Madame Mărie Wanda Christodulo Georgesco, une colonelle de province, genre vaudeville, dont la destinee allait etre, treize ans apres, bien lamentable. C’est â elle que je dois, plus qu’â personne, l’idee d’aller voir, rien que cela au moins, Take Ionesco. Elle m’y a engage meme vivement. Rien de plus logique. Mon pere avait dans le parii conservateur-democrate des etats de service, dont le souvenir etait encore vif. Me presenter etait donc indispensable; agir autrement eut ete [inlintelligent. On m’aurait reproche tout simplement de ne pas etre venu solliciter, si dans la suite, je me serais avise de me plaindre de l’indifference du parii â mon egard. Je me suis rendu â l’evidence de ce raisonnement peremptoire. Le 23 octobre vieux style, j’ai soupe avec la dame en question et son ami Simato, M-me et M-lle Kfembach] chez Maxim’s et le marin meme, l’anticham-bre de Take Ionesco comptait un solliciteur de plus. Legerement indispose, celui qui n’etait pas encore «le grand Europeen» gardait le lit. Je suis revenu dans l’apres-midi. Badareu le vicaire du «chef», recevait â sa place. 11 m’assigna une entrevue le lendemain, vers midi, au ministere de travaux publics dont il etait titulaire, et le lendemain â midi, une autre dans l’apres-midi. Il me paria d’une vague sinecure au ministere de l’instruction publique sans rien preciser quant â la date de la nomination, surtout. Decide â tenter cette fois le grand coup, je lui demandai carrement, sans detour ni ambages, si la place de chef de son cabinet etait occupee ou promise? II voulut m’assurer que cette place etait quelque chose d’inferieur, de grossier comme occupation, mais je ne voulus rien en croire et j’ajoutai en dernier lieu que le deşir le plus vif de mon pere etait de me voir attache aupres d’Alexandre Badareu. Est-ce grâce â cette 275 meu fusese să mă vadă ataşat pe lingă Alexandru Bădărău. Oare graţie acestei banalităţi - căci a repetat-o - să fi cîştigat partida? Poate. Păstrez amintirea vie a senzaţiei pe care am avut-o atunci, auzindu-1 pe ministru cum dădea telefonic ordin să mi se facă decretul de numire. Un an mai tîrziu, foarte probabil că lucrurile s-ar fi petrecut altfel, ca în 1920. Atunci însă toţi erau sub impresia morţii recente a tatălui meu, încă nu i se aduseseră rămăşiţele în „patrie". Nu mai puţin rămîne greu de înţeles cum ministrul cel mai angajat, electorul prin excelenţă, avînd atîtea obligaţii şi legături, a putut sta zece zile după primirea portofoliului fără să îşi ia un şef de cabinet, cînd postul acesta trebuie să fi fost pîndit de ani de zile şi mai apoi aprig solicitat - se pare că am dat la o parte mai mult de douăzeci de candidaţi. Asta fiindcă Providenţa, care, în ce mă priveşte, n-a fost deseori darnică, se sîrguieşte cîteodată să încununeze astfel cu succes anumite lucruri de care mă apuc, să îndeplinească unele din visurile mele, să-mi împlinească vreunele din dorinţi. Şi, văzînd cum cele mai inteligente străduinţi, măsurile cele mai bine gîndite sunt cîteodată zadarnice, paralizate sau anihilate de nişte fleacuri şi că nişte fleacuri pot, în pofida oricărei logici, ţine locul celor mai bune combinaţii, spre a determina succesul, amintirea cuvintelor din Ecclesiast mi se întoarce în minte şi mă simt pătruns de o amară ironie. • Am îndeplinit funcţia de şef de cabinet al ministrului Lucrărilor Publice de la 25/7 X.1912 (numirea mea e antedatată: 16/29 X.) pînă la 4/171.1914. N-am putut să-mi dau măsura puterilor decît pe jumătate. Am constatat cu regret că şeful meu nu şi-a dat seama de adevăratul chip în care i-aş fi putut fi util, ceea ce nu a întîrziat afirmarea mea. Cu puţin efort i-aş fi cruţat nişte ceasuri grele în cel de al doilea şi ultim ministeriat al său. Activitatea mea a fost cu totul diferită de aceea a celor mai mulţi şefi de cabinet, pentru care ea nu este decît o sursă de privilegii, de avantaje şi de satisfacţii disproporţionate cu vîrsta şi cu meritele lor; eu am muncit, am muncit zdravăn, intens; oricare altul şi-ar fi zdruncinat sănătatea cu această muncă pe care zadarnic încercam să o organizez, să o rînduiesc, ca să poată da roade; n-aş fi vrut niciodată să cred, dacă n-aş fi constatat-o din experienţă, ca un om care se bucura de o atît de întinsă reputaţie de hărnicie să fie pînă la un asemenea punct lipsit de metoda cea mai elementară, şi pe lîngă aceasta neglijent şi dezordonat, distrat, împrăştiat şi febril. Încît deseori îmi revenea mie să descurc iţele, ceea ce mă obliga la adevărate tururi de forţă. Astfel, toată această putere de muncă şi toată această pricepere pe care nici măcar nu mi le bănuisem, le risipeam în activităţi ridicole. Au existat, în exercitarea funcţiei mele, două perioade distincte, de durată aproape egală. în timpul celei dintîi, am dat cu sinceritate cel mai uimitor randament posibil de muncă inteligentă, 276 banalite - car il Pa repetee - que j’ai gagne la pârtie? Peut-etre. Je garde le souvenir vif de le sensation que j’ai eu alors, en entendent le ministre donner par telephone ordre qu’on fasse mon decret de nomination. Un an plus tard, cele se serait passe tres probablenîent d’une faţon differente, comme en 1920. Mais alors, on etait sous l’impression de la mort recente de mon pere, on n’avait pas encore ramene ses restes dans la «patrie». II reste neanmoins difficile â comprendre comment le ministre le plus engage, l’electeur par excellence, ayant tant d’obligations et d’attaehes, a pu rester dix jours apres avoir repu le portefeuille, sans prendre un chef de cabinet, quand ce poşte a du etre epie depuis des annees et en dernier lieu sollicite âprement - il paraît que j’ai evince plus de vingt candidats. C’est que la Providence qui, â mon egard, n’a pas ete souvent prodigue, s’emploie quelquefois â couronner ainsi de succes certaines de mes entreprises, â realiser certains de mes reves, â exaucer certains de mes voeux. Et, en consideram combien Ies efforts Ies plus intelligents, Ies mesures Ies plus avisees.sont parfois inutiles, paralysees ou annihilees par des riens, et que des riens peuvent, en depit de toute logique, supleer aux meilleurs combinaisons pour determiner le succes, le souvenir des paroles de l’Ecclesiaste me revient et je me sens penetre d’une amere ironie. J’ai rempli la fonction de chef de cabinet du ministre des travaux publics de 25/7 X 1912 (ma nomination est antidatee:' 16/29 X) â 4/1711914. J n'y ai pu donner qu’â demi ma mesure. C’est â regret que j’ai constate que mon chef ne s’est pas rendu compte de la vraie fapon dont je pouvais lui etre utile, ce qui n’a pas tarde â me faire remarquer. Avec peu d’effort je lui aurais epargne de mauvaises heures dans son second et dernier ministeriat. Mon activite a ete toute differente de celle de la generalite des chefs de cabinet, pour qui elle n’est qu’une source de privileges, d’avantages et de satisfactions hors de proportion avec leur âge et leurs merites; moi j’ai travaille, j’ai travaille ferme,ântensement; tout autre aurait compromis sa sânte â ce labeur, que vainement je tâchais d’organiser, d’ordonner, afin qu’il puisse rendre de ffuit; je n’aurais jamais voulu croire, si je ne l’avais constate d’experience, qu’un homme qui jouissait d’une reputation si accreditee de travailleur, fut depourvu â un tel point de la methode la plus elementaire, et avec cela negligent et desordonne, distrait, eparpille et febrile.; Et c’etait souvent â moi de debrouiller l’echeveau, ce qui exigeait de veritables tours de force. Ainsi toute cette puissance de travail et tout ce savoir-faire que je ne me soupsonnais meme pas, je Ies gaspillais â de besognes ridicules. Il y a eu dans l’exercice de ma fonction deux periodes distinctes, de duree presque egale. Pendant la premiere, j’ai fourrîi sincerement le plus etonnant rende-ment de travail intelligent possible, pendant la deuxieme, j’ai insensiblement ralenti mon train, et vers la fin je l’ai meme freine. J’ai juge qu’il n’etait pas 277 în timpul celei de a doua, mi-am încetinit pe nesimţite ritmul, iar către sfîrşit l-am chiar frînat. Am considerat că nu era politic din partea mea să fac cauză comună cu ministrul, mai întîi fiindcă era foarte ingrat, şi pe urmă pentru că îşi grăbise sfîrşitul carierei prin greşeli cu totul inexplicabile. Am fost deci mai ataşat de post, decît de ministru. Dar, pentru serviciul inestimabil pe care răposatul Bădărău (+27 (26?) III.1927) mi l-a făcut, încredinţîndu-mi această funcţie, rămîn recunoscător memoriei sale în cea mai largă măsură, iar deplinul şi prematurul său sfîrşit politic a înăbuşit cu mult înaintea morţii sale cea din urmă zvîcnire de resentiment pricinuită de anumite procedee blamabile din partea sa şi de felul puţin prietenesc în care ne-am despărţit. Foarte rarele daţi în care ne-am mai întîlnit apoi au purtat pecetea unei plăceri uşor umbrită de melancolie: Fiind fost timp de patrusprezece luni şef de cabinet al ministrului, îmi atinsesem unul din ţelurile vieţii mele. Printre avantajele pe care această funcţie mi le putea oferi, principalul era posibilitatea de a obţine decoraţii. Sub acest unghi, rezultatele au fost mărunte. Propus ofiţer al Coroanei României, n-am fost făcut decît cavaler. Şi ar fi fost unica distincţie pe care mi-ar fi adus-o acest post afît de vînat de alţii. Aşa s-a întîmplat că am avut medalia „Bene-Merenti“ şi „Bărbăţie şi Credinţă'1 amîndouă de clasa întîia, prima prin răposatul Emil Nicolau (în timpul războiului sau puţin pe urmă), colegul meu la Instrucţia Publică, iar a doua prin răposatul N.R.Căpităneanu (+28 III. 1933), secretarul general la Interne. Obţinînd să fiu ataşat în calitate de secretar, pe lîngă comisia mixtă sîrbo-română pentru studierea joncţiunii căilor ferate ale celor două ţări printr-un pod peste Dunăre, sîrbii îmi făgăduiseră formal cravata de Comandor al Sfîntului Sava. Şase luni mai tîrziu, aflam că mi se dăduse gradul imediat inferior. Jignit de acest procedeu balcanic, am declarat înaintea primirii ordinului că mă vedeam silit să-l refuz scurt. N-am regretat-o niciodată. Tocmai cincisprezece ani după aceea am primit crucea de Cavaler al Legiunii de onoare. Am ratat în 1922 cravata Rozei albe a Finlandei (în loc să trimită propunerea de la Bucureşti, prietenul meu Vaino Tanner, ministrul Finlandei, a dus-o la Helsingfors, ceea ce contravenea), şi în 1925 pe aceea a Coroanei României (Lapedatu nu m-a propus lui Duca decît verbal). Acum, cînd există inşi cu zece ani mai tineri decît mine, pe punctul de a fi „mari-cru-ci“ şi alţii de vîrsta mea care sunt de zece ani, aş putea eu să mă mulţumesc cu mai puţin? Numai ca, pe viitor, o distincţie prea tîrziu obţinută să nu facă decît să îmi sporească amărăciunea. Postul de şef de cabinet al ministrului Lucrărilor Publice a fost începutul şi sfîrşitul carierei mele politice7De atunci încolo, „capitis diminutio" în afara meschinului post de „şef de birou de presă" 278 politique de ma part de faire cause commune avec le ministre, d’abord parce qu’il etait tres ingrat, et ensuite parce qu’il avait precipite la fin de sa carriere par des fautes tout â fait inexplicables. J’ai ete donc plus attache a la place qu’au ministre. Mais pour le service inestimable que feu Badareu (+27(26?) IB 27) m’a rendu en me confiant cette fonction, je reste reconnaissant â sa memoire dans la plus large mesure et sa complete et prematuree fin politique a etouffe bien avant sa mort, la derniere trace de ressentiment causee par certains procedes blâmables de sa part et la fagon peu cordiale, dont nous nous sommes separes. Les tres rares fois que nous nous sommes rencontres depuis, ont ete marquees par un plaisir legerement teinte de melancolie. En ayant ete pendant quatorze mois chef de cabinet de ministre, j’avais touche un des objectifs de ma vie. Parmi les avantages que cette fonction pouvait m’offrir, le principal etait la possibilite de me faire decorer. Sous ce rapport les resultats ont ete minces. Propose officier de la Couronne de Roumanie, je n’ai ete fait que chevalier. Et c’eut ete l’unique distinction qui m’aurait valu ce poşte si decroche d’autres. C’est ainsi que j’ai eu la medaille de „Bene-Merenti“ et celle de „Bărbăţie şi Credinţă", toutes les deux de premiere classe, la premiere par feu Emile Nicolau (pendant la guerre ou peu apres), mon collegue â l’instruction publique, et la seconde par feu N.R. Căpităneano (+28 III 33), le secretaire general de l’interieur. M’etant fait attache en qualite de secretaire aupres de la comission mixte serbo-roumaine pour l’etude de la jonction des voies ferrees des deux pays par un pont sur le Danube, les Serbes me promirent formellement la cravate de commendeur de Saint-Sava. Six mois apres, j’apprenais qu’on m’avait donne le grade immediatement inferieur. Froisse par ce procede balcanique, j’ai declare avant de recevoir l’Ordre que je me voyais force de le refuser nettement. Je ne l’ai jamais regrette. Ce c’est que quinze ans apres,. que j’ai regu la croix de chevalier de la Legion d’honneur. J’ai manque en 1922 la cravate de le Rose-blanche de Finlande (au lieu d’envoyer la proposition de Bucarest, mon ami Vaino Tanner, le ministre de Finlande, l’a portee â Helsingfors, ce qui etait irregu-lier), et en 1925 celle de la Couronne de Roumanie (Lapedatu ne m’a propose â Duca que verbalement). Maintenant qu’il y a des gens de dix ans plus jeunes que moi qui sont sur le poiftt d’etre grands-croix, et des gens de mon âge qui le sont depuis dix ans, pourrai-je me contenter de moins? Pourvu que dans l’avenir une distinction trop tard obtenue ne fasse que m’augmenter mon amertume. Le poşte de chef de cabinet du ministre de travaux publics a ete le commencement et la fin de ma carriere politique. Depuis «capitis diminutio» sauf la mesquine place de «chef du bureau de la presse», d’abord de la sectipn exterieure du ministere de l’interieur, chef de bureau principal de I-er classe, ce qui a ete pour moi une degradation, je n’ai plus reussi rien etre. En 1920 je 279 mai întîi al secţiei peai.ru străinătate a Ministerului de Interne, şef de birou principal clasa întîia, ceea ce a însemnat pentru mine o degradare, n-am mai izbutit să fiu nimic. în 1920, n-am putut face parte din copioasa recoltă a celor „din afară de carieră" cu care Take Ionescu ticsise cadrele diplomatice şi j consulare. Ducîndu-mă să îi cer un modest post de consul, mi-a spus că I făcuse deja prea, multe numiri, dar că să mă duc să vorbesc cu secretarul său ; general Derussi; profund vexat, am comis atunci grava greşeală de a mă lăsa păgubaş. I-am solicitat de asemenea zadarnic în 1926, lui Goga, un scaun în Parlament, în 1928 luiTitulescu, legaţia de la Helsingfors, şi în 1931, lui...Otes-cu...o prefectură de judeţ... Aş fi putut totuşi fi deputat, senator, prefect, ministru plenipotenţiar dacă... Sionu 3 iunie - Mă voi întoarce aici foarte în urmă; Cînd eram în liceu, tocmai la vîrsta cînd citeam Arivistul, la cei şaptesprezece ani pe care îi aveam, aflasem de la excelentul meu director şi profesor de istorie Anghel Demetriescu că unui tînăr la acea epocă (1902) îi era neapărat trebuitor să aibă la majorat un capital personal de o sută de mii de lei. La vîrsta de douăzeci de ani a fost cît pe ce să capăt o moştenire de vreo patruzeci de mii ' de lei; tata mi-a suflat-o. Aceşti patruzeci de mii de lei în 1905 - căci începînd | din anul următor puterea de cumpărare a leului a scăzut simţitor - mi-ar fi schimbat cu totul viaţa; pierderea lor mi-a fost fatală, prin ea am fost constrîns, | de-a lungul întregii mele tinereţi, la lipsuri, la nemişcare şi la inacţiune, aşa cum sunt şi acum. Sunt una din victimele cele mai stoice, însă totodată şi mai dureroase ale sărăciei, iar adevăratul autor al sărăciei mele actuale, a sărăciei mele de după 1916, sunt eu. Aş fi putut să mă îmbogăţesc, şi pentru că nu am făcut-o mă încearcă o remuşcare a cărei profunzime nu aş putea-o descrie. Refăcusem în 1912 cunoştinţa cu Btogdan] P[iteşti]. Ne-am legat repede. Mă duceam să-l văd foarte des; după moartea tatălui meu mi-a împrumutat cu foarte mare bunăvoinţă bani. Era un farsor, destul de ieftin, dacă nu stereotip, i preţinzînd a fi în acelaşi timp anarhist şi catolic, fanfaron al viciului contra-na-! turii, cu toate că era neputincios şi infirm, amator de arta foarte îndoielnic şi cîtuşi de puţin cunoscător, şi înainte de toate escroc, dar un escroc grosolan | şi naiv, de vreme ce căzuse în laţ de nu ştiu cîte zeci de ori, niţel cam peste I tot, şi fusese expulzat. Coabita cu o mizerabilă creatură, A.K., o tînară poloneză detracată, vulgară, necioplită şi ordinară, lipsită de caracter şi de demnitate, de educaţie şi de instrucţie şi care sexualiceşte mi-a inspirat multă vreme o vie repulsie. Btogdan] Ptiteşti] pusese să fie fotografiată în haine de tînăr şi în costumul Evei. Btogdan] Ptiteşti] care obţinuse la repezeală, graţie favorii lui Grigore Cantacuzino, o afacere grasă, primi de la acesta ziarul Seara, în 280 n ai pas pu etre de la copieuse fournee de «hors la camere» dont Take Ionesco a bonde Ies cadres diplomatiques et consulaires. Etant alle lui demander une modeste place de consul, il m’a dit qu’il a dejâ fait trop de nominations, mais que j’aille en parler â son secretaire general Derussi; profondement vexe, j’ai fait alors la grave faute de lâcher la pârtie. J’ai sollicite toujours vainement en 1926 â Goga un siege dans le Parlement, en 1928 â Titulesco la legation de Helsingfors, et en 1931 â... Otesco une... prefecture de district... J’aurais cependat pu etre depute, senateur, prefet, ministre plenipotentiaire si... Sionu 3 juin - Je retournerai ici tres en arriere. Quand j’etais au college, toujours â Tâge ou je lisais L’Arriviste, dix sept ans que j’avais appris de mon excedent directeur et maître d’histoire Anghel Demetriesco qu’â un jeune homme â cette epoque-lâ (1902) il etait indispensable d’avoir â sa majorite un capital personnel de cent miile «francs» lei. Â l’âge de vingt ans, j’ai failli faire un heritage d’environ quarante mide lei; mon pere me l’a escamote. Ces quarante miile lei en 1905 - car â partir de l’annee suivante la puissance acquisitive du leu a sensiblement baisse - auraient change totalement ma vie; leur perte m’a ete fatale, par elle j’ai ete reduit pendant toute ma jeunesse â la gene, â Pimmobilite et â l’inaction, comme je le suis maintenant encore. Je suis urle des victimes Ies plus stoi’ques, mais aussi Ies plus douloureuses de la pauvrete et de ma pauvrete actuelle, de ma pauvrete depuis 1916, le veritable auteur c’est moi. J’aurais pu m’enrichir et de ne pas l’avoir fait, j’ai*un remords dont rien ne saurait dire la profondeur. J’avais refait en 1912 la connaissance de Btogdan] Ptiteşti]. Nous nous sommes vite lies. J’allais le voir tres souvent; apres la mort de mon pere il m’a tres obligeamment prete de l’argent. C’etait un farceur, assez bon marche, sinon stereotype, pretendant etre â la fois anarchiste et catholique, fanfaron de vice contre-nature, quoique impuissant et infirme, amateur d’art tres douteux et point connaisseur et avant tout escroc, mais un escroc grossier et naif, puisqu’il s’etait fait coffrer je ne sais plus combiem [de] dizaines de fois, un peu partout, et expulser. Il cohabitait avec une miserable creature, A.K., une jeune polonaise detraquee, vulgaire, fruste et basse, depourvue de caractere et de dignite, d’education et d’instruction et qui sexuellement m’a longuement inspire une vive repulsion. Btogdan] Ptiteşti] l’avait faite photo-graphier en costume de jeune homme et dans celui d’Eve. Btogdan] Ptiteşti] qui avait bâcle grâce â la faveur de Gregoire Cantacuzene, une belle affaire, se fit ceder par celui-ci le journal „Seara", et y fit ereinter sans aucun menagement, â l’emporte piece, d’une maniere salace et burle'sque, tous ceux que Cantacuzene honorait de son inimitie ou de son antipathie; c’est-â-dire tous Ies conservateurs- democratei, nion ministre en particulier et Ies patrons de la banque Blank. Les derniers, de connivence avec la police, lui montent 281 care dădu în tărbacă, fără cruţare, muşcător, într-un chip deşuchiat şi burlesc, pe toţi cei pe care Cantacuzino îi onora cu neprietenia sau cu antipatia lui; adică pe toţi conservatorii-democraţi, ministrul meu îndeosebi şi patronii băncii Blank. Ultimii, de conivenţă cu poliţia, îi întind o cursă grosolană în care animalul cade în plin, este arestat, judecat şi condamnat la nouă luni de închisoare. Cîteva luni mai tîrziu, în toamna lui 1913, încetez fără vreun motiv serios şă-1 văd pe Btogdan] P[iteşti], Cred că data la care a încetat să apară Seara nu e prea îndepărtată de aceea a demisiei mele din postul de şef de cabinet. Dacă din punctul de vedere al distincţiilor, rezultatele au fost mărunte — imbecilul de Ciorăneanu a apucat în acelaşi interval de timp cinci cravate de comandor şi două plăci de mare-ofiţer, pe care Take Ionescu le-a solicitat personal pentru şeful său de cabinet - din punct de vedere material, au fost nule. Atunci cînd ministrul meu a dispus de fondurile cabinetului său, n-a vrut să îmi dea nimic, probabil pentru că avusesem naivitatea de a-i împrumuta, într-o seară a lui noiembrie 1912, cei şapte sute de lei pe care îi căutase în zadar o zi întreagă. în 1915 am reînnodat relaţiile cu Btogdan] Ptiteşti], de-a dreptul. în timp ce eu, după demisia mea, trecusem prin momente foarte dificile, pînă ce tot Uhrynowsky mi-a procurat locul de corespondent al agenţiei Milli (după aceea Asmanli), pe care l-am păstrat timp de opt luni, Btogdan] Ptiteşti] făcea o afacere care depăşea tot ce îndrăznise să viseze în acest domeniu şi care mi-a dovedit cu prisosinţă cît de departe poate merge stupiditatea nemţilor. Pe el îl tocmiră pentru opera lor de propagandă în România şi-l păstrează da atare, chiar după ce condamnarea lui rămîne definitivă. Aceasta e oare faimoasa lor „Realpolitik"? Primea de la Erzberger două sute de mii de lei pe lună şi, din banii care îi trec astfel prin mîini, o bună parte îi rămîn. Cumpără case, terenuri, două automobile, tablouri, obiecte de artă, subscrie ca un brav gogoman la împrumutul naţional, la emiteri de acţiuni. Refrenul lui e: „România? - păi este ţara unde curg laptele şi mierea". Curgeau, ce e drept, însă numai pentru reptilele presei şi rechinii politici liberali. Datorita trecerii pe timp de noapte a unui impozant convo de muniţii au putut rezista Dardanelele. în jurul meu, vedeam inşi, mari şi mici, învîrtind sume grase. Iar eu, eu ce făceam? Cu mijloace modice, dar judicios folosite, duceam o viaţă frivolă, fadă şi falsă. Membru al unui club de marcă, cinînd în marile restaurante, luînd seara o sticlă de bere miincheneză, sau cafeaua cu Kirsch, circulînd numai în trăsură, frecventînd numai persoane distinse, chiar printre ticăloşi, ca de exemplu ministrul de Interne Morţun, care îmi oferea întotdeauna un pahar de Porto, spre a-i ţine companie cînd, serile, cina la 282 un grossier traquenard, ou l’animal tombe en plein, est arrete, juge et condamne â neuf mois de prison. Quelques mois apres, dans l’automne de 1913, je cesse sans motif serieux de voir B[ogdan] Ptiteşti]. Je crois que la date â laquelle „Seara" a cesse de paraître n’est pas tres eloignee de celle de ma demission du poşte de chef de cabinet. Si au point de vue des distinctions Ies resultats ont ete menus -l’imbecile Cioraneano a decroche dans le meme espace de temps cinq cravates de commandeur et deux plaques de grand-officier, que Take Ionesco a sollicitees personnellement pour son chef de cabinet - au point de vue materiei, ils ont ete nuls. Lorsque mon ministre a dispose des fonds de son cabinet il n’a rien voulu me donner, probablement parce-que j’avais eu la naivite de lui preter un soir de novembre 1912, Ies sept cents lei que pendant toute une joumee, il avait partout vainement cherches. En 1915, j’ai renoue m.es relations avec Btogdan] Ptiteşti] tout simplement. Tandis que moi, apres ma demission, j’avais passe par des moments bien difficiles, jusqu’â ce qu’Uhrynowsky. toujours m’ait procure la place de corre-spondant de l’Agence „Milli“ (ensuite „Asmanli") que j’ai gardee pendant huit mois, Btogdan] Ptiteşti] faisaitune affâire qui allait au-delâ de tout ce qu’il avait de sa vie ose rever dans le genre, et qui m’a amplement prouve â quel point Ies Allemands peuvent etre stupides. C’est lui qu’ils embaucherent pour leur oeuvre de propagande en Roumanie et le gardent comme tel, meme apres que sa condamnation reste definitive. Est-ce lâ leur fameuse «Realpolitik»? C’est par Erzberger qu’il touchait deux cent miile lei par mois et de l’argent qui passe ainsi par ses mains, une bonne part lui reste. Il achete maisons, terrains, deux autos, tableaux, objets d’art, souscrit en brave gogo â Pemprunt naţional, â des emissions d’actions. Sa rengaine est: «la Roumanie? - mais c’est le pays ou coulent le lait et le miel». Ils coulaient, en effet, mais seulement pour Ies reptiles de la presse et Ies requins politiques liberaux. C’est grâce au passage nocturne d’un imposant convoi de munitions que Ies Dardanelles ont pu tenir. Autour de moi, je voyais des gens; grands et petits, tripotant des fortes sommes. Et moi, que faisais-je? Avec des ressources modiques, mais judicieusement employees, je menais une vie frivole, fade et fausse. Membre d’un club de marque, dînant dans Ies grands restaurants, prenant le soir une bouteille de biere munichoise ou mon cafe au Kirsch, circulant toujours en voiture, ayant des frequentations distinguees, meme parmi Ies crapules, comme par exemple, le ministre de l’interieur Mortzun, qui m’offrait toujours un verre de Porto, pour lui tenir compagnie quand, le soir, il dînait chez „Capşa“, dans la confiserie, d’une tasse de chocolat, Mortzun, l’heureux beneficiaire du convoi destine aux Dardanelles. Lorsque Ies «eaux douces» turques de l’Agence ont tari, j’ai commence â emprunter de l’argent â Btogdan] Ptiteşti], qui s’executait tou- 283 Capşa, în cofetărie, cu o ceaşcă de ciocolată, Morţun, fericitul beneficiar al convoiului destinat Dardanelelor. Cind „dulcile ape“ turceşti ale agenţiei au secat, am început să împrumut bani de la B[ogdanl Pliteşti], care se executa totdeauna cu promptitudine. Şi pentru fiecare mie astfel dobîndită semnam o poliţă, cu totul nouă sau mai degrabă zece, dacă nu unsprezece. Au dispărut cu toatele, şi după cîte mi-a spus văduva lui Bfogdan] P[iteşti], ea le-ar fi distrus, la moartea soţului ei. Unica lor urmă a rămas în registrele de socoteli ale lui B[ogdan] P[iteşti]; sora lui mi-a zvîriit o vorbă, acum zece ani, dar lucrurile au rămas aşa, fără să mai vină vreodată vorba de ele. Cu toate că reduse de catastrofa leului la a trezeci şi doua parte din valoare, plata lor m-ar fi împovărat totuşi, şi apoi înseamnă tot atîţia bani luaţi înapoi de la inamic. 1934 Bucureşti, 10 ianuarie 1934 - Mari încercări şi vicisitudini au făcut multă vreme din viaţa mea un calvar: singur, fără nici o avere, fără rude, fără aliaţi, fără prieteni, fără relaţii utile şi pe deasupra împovărat şi împresurat de duşmani, am fost silit să dau o bătălie grea. Am ieşit din ea neatins şi de două ori mai călit. în momentele cele mai critice, am păstrat credinţa în Dumnezeu şi încrederea în mine şi, din amor propriu şi din demnitate, nu m-am gîndit niciodată să-mi pun capăt zilelor, spre a nu umili printr-un gest laş o dată mai mult stirpea mea care a aşteptat poate de la mine înălţarea de care predecesorii mei cunoscuţi au lipsit-o. La data cînd scriu aceasta, sunt zece ani şi şapte luni fără opt zile de cînd mă aflu în stare seniorială/Şi voi rămîne astfel pînă la moarte. Dar, conştient şi inten^onat,'pr5TcEîaflaptul dobîndirii averii, a fost virtual decretată stingerea stirpei mele, aşa cum însuşi o hotărîsem mai dinainte, peiţtru a o cruţa în viitor de afronturile pe care soarta întocmai ca şi propria-mi inadvertenţă mi le-au impus într-un moment al vieţii mele şi prin care descendenţa mea n-ar fi avut poate puterea şi răbdarea de a trece. N-am vrut să-mi iau răspunderea în faţa lui Dumnezeu. Totuşi, în împrejurarea morţii tragice a ultimului duce de la TremdQle, aprofundîndu-i genealogia, âm făcut constatarea că .străbunicul său, ca şi fratele acestuia, s-au căsătorit la vîrsta de şasezeci şi şase de ani şi au avut copii. Şi m-am gîndit că aceasta ar putea să mi se întîmple şi mie şi, tot ca ei, să mor puţin după aceea. Progenitura mea n-ar rămîne, desigur, ca mine; ar avea bani, case, moşii, dar i-ar lipsi totuşi direcţia, .disciplina, principiile şi metoda pe care, din instinct, prin meditaţie, prin studiu şi prin experienţă, progresiv, mi le-am -însuşit. 284 jours ponctuellement. Et pour chaque miile touchee de cette faşon, je signais une trăite, en tout neuve ou bien dix, sinon onze. Elles ont dispăru toutes, et, â ce que la veuve de B[ogdan] Pfiteşti] m’a raconte, c’est elle qui Ies aurait detruites, â la mort de son mari. L’unique trace en est restee dans Ies livres de comptes de B[ogdan] Ptiteşti]; sa soeur m’en a touche un mot, il y a dix ans, mais on est reste la, sans que jamais il en fut plus question. Quoique reduite par la catastrophe du leu â la trente-deuxieme pârtie de leur contre-valeur, leur reglement m’aurait beaucoup charge quand-meme, et puis, c’est autant de repris sur l’ennemi. 1934 Bucarest, 10 janvier 1934 - De grandes epreuves et vicissitudes ont longuement fait de ma vie un calvaire: seul, sans aucun bien, sans parents, sans allies, sans amis, sans relations utiles et en surcroît avec charges et entoure d’ennemis, j’ai ete force de livrer un rude combat. J’en suis sorti indemne et doublement trempe. Dans Ies moments Ies plus critiques, j’ai garde la foi en Dieu et la confiance en moi et, par amour propre et par dignite, je n’ai jamais pense â me supprimer pour ne pas humilier par un geste lâehe une fois de plus ma race qui a attendu peu-tetre de moi l’elevation dont mes predecesseurs connus l’ont privee. Â la date ou j’ecris ceci, il y a dix ans et sept mois sans huit jours que je me trouve en situation seigneuriale et tel je resterai jusqu’â la mort. Mais, consciem-ment et intentionnellement, par le fait meme de l’acquisition de la fortune, a ete virtuellement decretee l’extinctidn de ma race, ainsi que je l’avais decide auparavant moi-meme, afin de lui epargner dans l’avenir Ies avanies que le sort autant que ma propre inadvertance â un moment de ina vie m’ont infligees et que ma descendance n’aurait peut-etre pas eu la force et la patience de traverser. Je n’ai pas voulu en prendre devant Dieu le responsabilite. Cependant, â l’occasion de la tragique mort du demier duc de la Tremoille, en approfon-dissant sa genealogie, j’ai fait la constatation que son bisa'ieul, ainsi que le f.ere de celui-ci se sont maries â l’âge de soixante-six ans et ont eu des enfants. Et j’ai pense que cela pourrait m’arriver aussi et comme â eux toujours, de mourir peu apres. Ma progeniture ne resterait certainement pas comme moi; elle aurait argent, maisons, terres mais il lui manquerait toujours la direction, la discipline, Ies principes et la methode que je me suis d’instinct, par reflexion et pâr etude et par experience progressivement appropries. C’est en vue de lui epargner bien des egarements, des erreurs et des deboires 285 / Anume, spre a-i cruţa multe rătăciri, greşeli şi înfrîngeri am întocmit această lege de familie, ale cărei dispoziţiuni pot să-i slujească de sfat şi de călăuză. Bucureşti, 29 aprilie 1934- A patruzeci şi noua aniversare a naşterii mele a fost tristă şi din acea zi - au trecut treizeci şi patru de atunci - trec printr-o cumplită criză morală. Starea mea sufletească este probabil aceea a oamenilor care îşi simt sfîrşitul apropiat şi nu mai nădăjduiesc în ziua de mîine. Socotind bine, ce-mi mai rămîne să sper? Timpul trece atît de repede şi atît de vid. Ah! Să fi ştiut... Choiseul, ministrul, a scris că regretul este inutil. A greşit mult. Regretul este fratele geamăn al experienţei. Am din belşug şi dintr-unul şi din cealaltă şi e unicul capital pe care l-am agonisit pentru zilele bătrîneţii mele, zile pe care voi începe curînd să le socotesc în lipsuri şi amărăciune. / în amug, izolat acasă, noaptea, în preumblările mele singuratice, îmi judec trecutul, mă judec pe mine însumi, cu asprime. Şi mă întreb la ce mi-a servit inteligenţa mea, dacă am avut-o, cînd mi-a condus atît de rău luntrea. Atunci cînd am văzut că totul mi se împotrivea, de ce mi-am stat împotrivă eu însumi? Fost-am, inconştient, propriul meu duşman, printr-un soi de instinct de autodistrugere, de unde a venit această inexplicabilă lipsă de iniţiativă şi de dinamism, cum se potriveşte ea cu toate celelalte însuşiri preţioase şi rare, cu superioritatea ce nu-mi poate fi contestată? E adevărat că şi norocul m-a favorizat puţin, fiind faţă de mine pasiv. ) . j Se află pe bulevardul Carol 61, colţ cu strada Olari, o locuinţă particulară cu un etaj şi cu subsolul înălţat. Nu ştiu pentru ce casa aceasta care nu are nimic extraordinar îmi plăcea atît de mult acum douăzeci şi doi de ani, încît îmi spuneam că dacă mi s-ar întîmpla să fac o afacere frumoasă, aş încerca să o cumpăr. în serile acestea din urmă, trecînd prin faţa ei, mi-am amintit-o şi am găsit că are cu mine nu numai o singură asemănare. Ca şi mine e demodată, puţin şubrezită şi rău îngrijită. Şi m-am gîndit, de asemenea, cum se schimbă gusturile. Cînd locuiam la periferie, într-o odăiţă prăpădită, în fundul unei curţi foarte înguste, visam la o casă mare, în centrul oraşului, pe bulevarde, iar acum, cînd stau într-un apartament luxos şi confortabil în centrul oraşului, am nostalgia unei căsuţe modeste de mahala, dar care să fie a mea, cu balsaminele mele, cu smochinii mei, cu leandrii mei, cu verbina şi lămîii mei. Şi nu mi-o iert deloc că n-am avut-o. Ar fi preţuit pentru mine cît un palat, iar grădina ei cît acelea ale vilei Pallavicini sau cele din Isola-Bella. De cîte frămîntări şi suferinţi nu m-ar fi ferit o astfel de micuţă proprietate! 286 que j’ai redige cette loi de familie, dont Ies dispositions puissent lui servir de conseil et de guide. Bucarest, 29 avril 1934 - Le quarante-neuvieme anniversaire de ma naissance a ete triste et depuis ce jour - il y en a trente-quatre - je traverse une terrible crise morale. Mon etat d’âme est probablement celui des gens qui sentent leur fin proche et n’esperent plus de lendemain. Â tout compter qu’est-ce qu’il me reste â esperer encore? Le temps passe si vite et si vide! Ah! si j’avais su... Choiseul, le ministre, a ecrit que le regret est inutile. II a eu bien tort. Le regret est le ffere jumeau de l’experience. J’en ai beaucoup de l’un et de l’autre et c’est l’unique capital que j’ai amasse pour mes vieux jours, Ies jours que je commencerai bientot â compter dans la gene et l’amertume. Au crepuscule, isole chez moi, la nuit dans mes promenades solitaires, je juge mon passe, je me juge moi-meme, durement. Et je me demande â quoi m’a servi mon intelligence, si j’en ai eu, si j’ai, si mal conduit mon esquif. Lorsque j’ai vu que tout etait contre moi, pourquoi l’ai-je ete moi-meme'? Ai-je ete inconsciemment mon propre ennemi par une sorte d’instinct d’auto-destruction, a quoi a tenu cet inexplicable manque d’initiative et de dyna-misme, comment s’accommode-t-il avec toutes mes autres qualites precieuses et rares, avec la superiorite qu’on ne peut pas me contester? Il est vrai aussi que la chance m’a peu favorise, n’etant â mon egard que passive. Il Il y a boulevard Carol 61, faisant coin avec la rue Olari, un hotel prive â un etage et au sous-sol eleve. Je ne sais plus pourquoi cet hotel qui n’a rien d’extraordinaire me plaisait tellement il y a vingt deux ans que je me disais que s’il m’arrivait de faire une belle affaire, je tâcherais de l’acquerir. Ces derniers soirs, en passant devant lui, je me le suis rappele et je me suis trouve avec lui plus d’une ressemblance. Comme moi il est demode, un peu delabre et mal entretenu. Et j’ai pense aussi combien Ies gouts changent. Lorsque j’habitais dans un faubourg une mechante chambrette au fond d’une cour en boyau, je revais d’une grande maison au centre de la viile sur Ies boulevards et maintenant que j’habite un confortable et luxueux appartament en centre de la viile, j’ai la nostalgie d’une modeste maisonnette de faubourg, mais â moi, avec mes balsamines, mes figuiers, mes lauriers-roses, mes verveines et mes citronniers. Et je ne me pardonne pas de ne point l’avoir eu. Elle aurait valu pour moi autant qu’un palais et son jardin ceux de la villa Pallavicini ou de l’Isola-Bella. Que de convulsions et de deboires une petite propriete pareille m’âurait epargnes! Je ne me le pardonne pas. C’est un cas de conscience rare sinon unique et tres complique que j’examine avec l’amertume la plus profonde. 287 Nu mi-o iert. E un caz de conştiinţă rar, dacă nu unic şi foarte complicat, pe care îl cercetez cu cea mai.adîncă amărăciune. Stirpea m-a înşelat şi eu am înşelat-o aşijderi. Ca heraldist înnăscut şi înverşunat, am avut foarte de timpuriu pasiunea decoraţiilor; la vîrsta de patrusprezece ani le cunoşteam pe toate şi le desenasem cu de-amănuntul în caietul meu de fizică. De aceea mi se şi pare că nu e greşit să te străduieşti a le obţine. Dacă nişte suverani nu s-au sfiit să solicite Ordine1, pentru ce m-aş fi ruşinat eu? Căpităneanu chiar mi-a spus că şi copilului care nu plînge nu i se dă să sugă. Şi m-am pus pe lucru. Şi de data aceasta împrejurările m-au favorizat de minune, prilejurile cînd ai posibilitatea de a obţine decoraţii fiind tot atît de rare, pe cît de gingaşe sunt mijloacele de a determina să fii propus. După demersuri abile, care m-au făcut să văd cît de eficace poate să fie ajutorul inteligent şi devotat al unui prieten - vreau să vorbesc de Rudolf Uhrynowsky - şi după o aşteptare înfrigurată de opt luni, tot pe cînd eram la Ministerul Lucrărilor Publice, la 10/24 VII (joi), am primit brevetul şi însemnele Ordinului imperial rus al Sfintei Ana, de clasa a doua. Din punct de vedere protocolar, faţă de situaţia mea oficială, nu se putea o decoraţie mai înaltă şi mai decorativă. Cînd mă gîndesc că, puţin după numirea mea în minister, mi-aş fi satisfăcut ambiţia cu micuţa Cruce a Sfîntului Stanislau, de clasa a treia, cu prilejul vizitei marelui-duce Nicolai Mihailovici! La 29.IV.12, aflîndu-mă cu tatăl meu la Dragoslăveni, ne-am dus să vedem, aproape de Plăineşti, locul unde trebuia să se ridice monumentul marelui Suvarov, care zdrobise aci, la 11.X.1789, armata turcă. Soclul era pus, un bătrîn semănînd cu Tolstoi lucra la el. Statuia ecvestră a sosit din Rusia în anul următor şi s-a înapoiat acolo după alţi trei ani. La inaugurarea acestui monument (6.XI.13), am fost propus de către şambelanul şi consilierul de stat Boris Arseniev, însărcinatul cu afaceri la Bucureşti şi mai pe urmă viceguvernator al Basarabiei. Dintre puţinele slăbiciuni pe care le-am avut , nu mi-o reproşez decît pe jumătate pe aceea pentru decoraţii. în acest domeniu, norocul nu mi-a surîs: afară de cravata Sfintei Ana, a Rusiei, celelalte, Eră a excepta crucea de cavaler a "Legiunii de onoare, n-au cine ştie ce preţ. Nu mă nefericesc: în noiembrie 1912, m-aş fi mulţumit pe deplin cu micuţa cruce a Sfîntului Stanislau, în mai 1914 aveam cravata Sfintei Ana. Dacă mi s-ar întîmpla acelaşi lucru cu Roza albă, Coroana României, Cristul sau Steaua Polară, ale căror cravate mi-au scăpat pe rîrid? 1 Ferdinand de Coburg, Lîna de aur, a Austriei. 288 La race m’a trompa et je Vai trompee aussi. En heraldiste ne et forcene, j’ai depuis tres longtemps eu la passion des decorations; â l’âge de quatorze ans, je Ies connaissais toutes et Ies avais dessinees minutieusement dans mon cahier de physique. Aussi suis-je d’avis qu’il n’y a pas de demerite â travailler afin d’en obtenir. Si des souverains ne se sont pas genes de solliciter des Ordres1, pourquoi me serais-je genă moi? Capitaneano m’a meme dit qu’â l’enfant qui ne pleure pas, on ne donne pas â teter. Et je me suis mis en campagne. Cette fois encore Ies circonstances m’ont admirablement favorise, Ies occasions auxquelles on a la possibilite de se faire decorer etant aussi rares que Ies moyens de se faire proposer sont delicats. Apres des demarches habiles qui m’ont fait voir de combien le concours intelligent et devoue d’un ami peut etre efficace - je veux parler de Rodolphe Uhrynowsky - et apres une attente anxieuse de huit mois, c’est toujours au ministere des travaux publics que le 10/24. VII (jeudi), j’ai reţii le brevet et Ies insignes de l’Ordre imperial russe de Saint Anne de Il-e classe. Protocolairement il n’y avait pas â la portee de ma situation officielle de decoration superieure ni de si decorative. Quand je pense que, peu apres ma nomination au ministere, mon ambition se serait contentee de la petite croix de Saint-Stanislas de III- e classe, lors de la visite du grand-duc Nicolas Michailovitch! Le 29.IV.12, me trouvant avec mon pere â Dragosloveni, nous sommes alles voir, preş de Pla'inesti, l’emplacement ou devait s’elever le monument du grand Souvarow qui y avait ecrase le 11.X.1789 l’armee turque. Le socle etait installe, un vieillard ressemblant â Tolstoi y travaillait. La statue equestre est ârrivee de Russie l’annee suivante et y a retourne apres trois autres ans. C’est â l’inauguration de ce monument (6.XI.13) que j’ai ete propose par le cham-bellan et conseiller d’Etat Boris Arsenieff, charge d’âffaires â Bucarest et ensuite vice-gouverneur de Bessarabie. Du peu de faibles que j’ai eus, , je ne me reproche qu’â demi celui pour Ies decorations. Dans ce rayon la chance ne m’a pas ete favorable: â part la cravate de Sainte Anne de Russie, Ies autres, sans en excepter la croix de chevalier de la Legion d’honneur valent bien peu de chose. Je ne m’en desole pas: en novembre 1912, je me serais bien contente de la petite croix de Saint-Stanislaş, en mai 1914 j’avais la cravate de Sainte Anne. Si la meme chose m’arrivait, avec la Rose-blanche, la Couronne de Rouma-nie, le Christ ou l’Etoile polaire, dont j’ai successivement manque Ies cravates? 1 Ferdinand de Cobourg la Toison d’or d’Autriche. 289 1935 La scurtă vreme după ce reîncepusem să-l frecventez pe B[ogdan] Pfiteşti], acesta cade grav bolnav - şi era în ajunul unei operaţii. Amanta lui, cu care fusesem fără întrerupere în foarte buni termeni, începuse să mă dezonoreze cu intimitatea ei şi să mă lege tot mai strîns de viaţa ei. Pe scurt, moartea lui Btogdan] P[iteşti] n-ar fi lăsat-o tocmai pe caldarîm; izbutise să-şi cumpere o urîţenie de căscioară; nu voia să se mulţumească doar cu atît de puţin şi-mi destăinui intenţia de a şterpeli, dacă tipul ei ar fi crăpat, banii pe care îi ţinea, : după cum obişnuia, la el - aproape, susţinea ea, un sf^rt de milion - şi ne înţeleseserăm ca ea să mi-1 încredinţeze, ca să fie la adăpost. B[ogdan] Pfiteşti] scăpă de la moarte. Ne legarăm şi mai mult şi, cînd la începutul lui 1916, Btogdan] Pfiteşti], pe care fondurile ce le storcea de la propaganda germană nu-1 săturau, se hotărî să se ducă în persoană la Berlin, spre a încerca să obţină un spor, depuse, prin metresa lui, toate insistenţele spre a mă decide să îi însoţesc. în felul acesta am fost pentru a patra oară la Berlin. Bucureşti, 21 februarie 1935-Parcurgând cartea lui Zweig despre Vindecarea prin spirit, am avut, acum opt zile, revelaţia că superioritatea mea intelectuală, intuiţia, experienţa mea şi forţele latente care zac în mine cer, I spre a fi puse în valoare, o terapeutică a moralului şi a voinţei mele, ce trebuie : să înceapă printr-o reacţie împotriva obsesiei trecutului meu, cu amintirile lui. \ Dar înainte de a purcede întru aceasta, voi arunca pentru ultima oară o privire, privire puţin duioasă, înapoi. ^ \ Am fost foarte multă vreme, sub aparenţe calme, un neliniştit şi un iritat, mai sunt, deşi mult mai puţin, încă, socotesc ca în curînd să nu mai fiu deloc, împiedicat a face o frumoasă carieră normală, constrîns a duce, cea mai mare parte a timpului, o viaţă diametral opusă celei pentru care mă simţeam făcut, contrariat şi neînţeles, n-am putut să mă realizez decît sporadic pînă la vîrsta de cincizeci de ani. Am fost condamnat să trăiesc în sărăcie, eu care mai mult decît oricare altul eram născut spre a fi bogat şi spre a mă bucura din belşug şi cu sagacitate totodată de tot ceea ce frumoasa civilizaţie şi confortul ei pot ' oferj) Şi totuşi n-am Scut nimic spre a ajunge, iar cînd am avut prilejul, l-am pierdut în chip stupid. „Cutare ar fi milionar Ah! tu eşti Motschild, allo?!“ Bietul Champsaur! La 22.XII.34 ne părăsea şi bunul maestru, a cărui lecţie bună n-am ştiut să-mi-o reamintesc la momentul potrivit. 290 1935 Peu apres avoir recommence â frequenter Btogdan] Ptiteşti], celui-ci tombe gravement malade - et il etait â la veille d’une operation. Sa maîtresse, avec laquelle j’avais sans interruption ete en tres bons termes, avait commence â me deshonorer de son intimite et de m’as socier de plus preş â sa vie. Bref, la mort de Btogdan] Ptiteşti] l’aurait laissee pas precisement sur le pave; elle s’etait fait acheter une vilaine petite maison; elle ne voulait pas se contenter de si peu et s’ouvrit â moi de son intention de rafler, si son bonhomme claquait, l’argent qu’il gardait, selon son habitude, chez lui - environ, preten-dait-elle, un quart de million, - et nous convinmes qu’elle me le confiât pour se mettre â l’abri. Btogdan] Ptiteşti] echappa â la mort. Nous nous liâmes davantage et, lorsque au commencement de 1916, Btogdan] Ptiteşti], que Ies fonds qu’il extorquait â la propagande allemande ne rassasiaient pas, se decidă d’aller en personne â Berlin, pour y tenter d’obtenir une augmentation, il mit par sa maîtresse toutes Ies insistances pour me decider de Ies y accompagner. C’est ainsi que j’allais pour la quatrieme fois â Berlin. Bucarest, 21 fevrier 1935- En parcourant le livre de Zweig sur La guerison par l’esprit j’ai eu, il y a huit jours, la revelation que ma superiorite intelectuel-le, mon intuition, mon experience et Ies forces latentes que j’ai en moi, demandent pour etre mises en valeur une therapeutique de mon moral et de ma volonte qui doit commencer par une reaction contre l’obsession de mon passe et de ses souvenirs. Mais avant d’y proceder, je jetterai pour une demiere fois un regard, regard peu tendre, en arriere. J’ai tres longuement ete, sous des dehors calmes, un inquiet et un irrite, je le suis, quoique beaucoup moins, encore, je compte ne l’etre bientot plus du tout. Empeche de faire une belle cartiere normale, contraint de mener la plupart du temps une vie diametralement opposee â celle pour laquelle je me sentais fait, contrarie et incompris, je n’ai pu me realiser que sporadi-quement jusqu’â l’âge de cinquante ans. J’ai ete condamne â vivre pauvre, moi qui plus que tout autre, etais ne pour etre riche et jouir largement et sagacement â la fois de tout ce que la belle civilisation et son confort peuvent offrir. Et pourtant, je n’ai rien fait pour le devenir et lorsque j’ai eu l’occasion, je l’ai stupidement nianquee. «Tel serait miliionaire Ah! c’est toi Mothschild, allo?!» Pauvre Ghampsaur! Le 22.XII.34, il s’en allait aussi le bon maître, dont je n’ai pas su me rappeler au bon moment la bonne legon. 291 ( Bucureşti, 25 februarie 1935-Ideea de a mă constrînge să urmez studiile j universitare de drept în Germania a fost, la tatăl meu, o sminteală mai mult. Sarcina ar fi fost pentru mine dublă: să învăţ nu numai materia, ci, de asemenea, şi limba în care aceasta era profesată sau scrisă. Studiile nu mi-ar fi slujit, de altfel, la mare lucru. Acel: „Ah! Doamne, să fi studiat!" nu ţine deloc în cazul meu. Şcoala hoinărelii pe care am făcut-o la Berlin mi-a fost de mai mare folos. Un an de solitudine şi de izolare la ţară ca şi la Bucureşti, şi care a fost în acelaşi timp un an climateric, mi-a îngăduit să mă consacru unei introspecţii în fiinţa mea şi unei introspecţii în trecutul meu, pe cît de stârnitoare şi de profunde cu putinţă. Am judecat astfel treizeci de ani din viaţa mea. Ei bine! în afara cîteorva slăbiciuni, pe care mi le reproşez cu tărie şi în afara unei semi-inconsecvenţe tranzacţionale la care am fost multă vreme silit să mă resemnez, nu a existat la mine o evoluţie, şi acum, în pragul unei jumătăţi de secol de existenţă, am redevenit, cu sporul experienţei a treizeci de ani, cel de acum treizeci de ani. Nimic n-a putut să-l înfrîngă pe'obsttinatul pe care împrejurările l-au împins în adîncurile mele, însă fără a-f răpune. Mult timp m-am lăsat în voia valurilor, apoi mi-am revenit, m-am aruncat în ele, iar acum, despovărat şi desferecat, înot împotriva curentului, spintecînd apa. Şi dacă stăruiesc a evoca Berlinul din urmă cu treizeci de ani, o fac fiindcă în cadra lui stă prinsă imaginea tânărului în pragul celor douăzeci de ani ai săi, care renaşte acum în mine. 25 februarie (urmare): Cele două şederi precedente la Berlin (XI.1904-V.1905 şi vara lui 1907) - a treia oară nu stătusem decît cîteva zile, la moartea tatălui meu - mi-am lăsat, mai cu seamă prima, amintiri de neşters, cu toate că deşarte şi care merită neapărat o degresiune. La sfârşitul anului 1904, tatăl meu a părăsit Bucureştii, spre a se instala cu familia sa - soţie şi trei copii - la Berlin. Uimirea, chiar a celor care îl ţineau de nebun, a fost, se înţelege, puternică, dar ea s-ar fi prefăcut cu siguranţă în stupoare dacă s-ar fi ştiut că avea în acea epocă drept avere strict ceea ce i-a ajuns ca să trăiască foarte mediocru în jur de zece luni - la întoarcerea sa în / Bucureşti, în 1905, n-a roşit să se adreseze legaţiei României, şi pe deasupra , în van, ca să-l repatrieze! Pretindea să se bizuie pe beneficiile pe care i le-ar I fi raportat, eventual, o piesă de teatru a cărei acţiune s-ar fi .petrecut în Germania! şi al cărei personaj principal s-ar fi numit „Kri Benthaler" (!), piesă pe care Mite Kremnitz ar fi tradus-o în nemţeşte şi care a şi rămas în starea unui vag proiect. în realitate, conta pe moştenirea averii şbră-sii din care ciupise mai dinainte şi pe care, ca un veritabil pungaş,; o convisese să transforme testamentul, frustrîndu-şi astfel propriii copii. Şi de asemenea, socotea probabil că aceştia nu l-ar fi costat nimic. Cînd m-am dus să mă înscriu 292 Bucarest, 25 fevrier 1935 - L’idee de me contraindre â faire des hautes etudes de droit en Allemagne a ete chez mon pere une folie de plus. La tâche eut ete pour moi double: apprendre non seulement la matiere, mais aussi la langue dans laquelle elle etait professee ou ecrite. Les etudes m’auraient, du reste, servi â peu de chose. Le: «Ha! Dieu, si j’eusse etudie...» n’est nullement de mise dans mon cas. L’ecole buissonniere que j’ai faite â Berlin m’a mieux profite. Une annee de solitude et d’isolement â la campagne comme â Bucarest, et qui a ete en meme temps une annee climaterique, m’a permis de me livrer â une introspection dans mon etre et â une retrospection dans mon passe, aussi patientes et profondes que possible. J’ai juge ainsi trente ans de mon existence. Eh bien! â part quelques faiblesses que je me reproche vivement et une demi-inconsequence transactionnelle, â laquelle j’ai longue-ment ete force de me resigner, il n’y a pas eu chez moi d’evolution et maintenant, au seuil de mon demi siecle d’existence, je suis redevenu, en plus avec l’experience de trente annees, celui d’il y a trente ans. Rien n’a pu mater l’obstine que les circonstances ont refoule en moi, mais sans en avoir eu raison. Longtemps je me suis laisse aller â la derive, puis je me suis replie, j’ai fait le plongeon et, â cette heure, deleste et desentrave, je nage contre le courant, en fendant l’eau. Et si je m’attarde â evoquer Berlin d’il y a trente ans, c’est parce que dans son cadre est fixee l’image du jeune homme au seuil de sa vingtieme annee qui renaît maintenant en moi. 25 Fevrier (suite): Les deux sejours que j’y [â Berlin] avais fait precedem-ment CXI. 1904 - V.1905 et ete 1907), la troisieme fois je ne m’y etais rendu que pour quelques jours â la mort de mon pere - m’ont laisse, le premier surtout, des souvenirs ineffaţables, quoique creux, et qui meritent bien une digres-sion. Fin 1904, mon pere a quitte Bucarest, pour aller s’installer avec sa familie - femme et trois enfants - â Berlin. L’etonnement meme de ceux qui le tenaient pour fou, a ete, cela s’entend, vif, mais il eut certairiement tourne â la stupeur, si.on avait su, qu’â cette epoque il avait comme fortune, juste ce qu’il lui a suffi pour vivre tres mediocrement environ dix mois, - â son retour â Bucarest, en 1905, n’a pas rougi de s’adresser â la legation de Roumanie, et vainement encore, pour se faire rapatrier! II pretendait compter sur les benefices qu’eventuellement lui auraient rapportes une piece dont l’action se serait passâe en Allemagne (!) et le personnage principal se serait appele «Kri Benthaler» (!), piece que Mite Kremnitz aurait traduite en allemand et qui est peu restee â l’etat de projet vague. En realite, il comptait sur l’heritage de la fortune de sa soeur, qu’il avait ebreche d’avance et dont en veritable filou, il fit transformer le testament en frustrant ainsi ses propres enfants. Et il comptait probablement aussi que ceux-ci ne lui auraient rien coute. Quand je suis alle m’inscrire â la faculte de droit de Berlin, comme il m’y avait envoye sans 293 la Facultatea de drept din Berlin, cum mă trimisese fără un pfennig, am plătit prosteşte, din demnitate, cele optzeci de mărci necesare şi ca să le capăt îndărăt, m-am înţeles cu tînărul Kremnitz să spună că acesta din urmă mi le împrumutase. (Puţin a lipsit ca aşa-zisul împrumutător să nu o creadă şi el şi să procedeze în consecinţă, cînd tatăl meu i-a dat banii). Nu pot să uit tonul. J dezamăgit şi melancolic cu care acesta exclamă atunci: „păi, ca să înveţi, | trebuie, oare, parale?'*. Inconştienţa lui în această privinţă depăşea orice ! margine: altădată, cînd acelaşi Kremnitz voia să mă atragă într-o societate de I derbedei ca şi el, aşa zicînd ca să facem excursii, scrimă, în realitate ca să bem, j cum mă sustrăgeam cu prudenţă, tata, care, dimpotrivă, mă împingea să accept, îmi ceru motivul refuzului şi se miră iarăşi cînd îi spusei că toate acestea costau bani şi că nu aveam, ceea ce nu era întru totul adevărat, însă mica mea rezervă de aur, pe care am avut-o în timpul întregii mele tinereţi, pînă la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani, o destinam plătirii cu ce să acopăr deficitul de hrană: aceea care era acasă pentru toată lumea - cît priveşte carnea, mult sub raţia pe care o dau zilnic fiecăreia dintre cele două pisici ale mele - de abia dacă mi-ar fi ajuns numai mie, rupt de foame şi mistuit de clima Berlinului. lAtunci am început să beau alcool - liqueururi dulci, cîteodată racîiiuarTTăr de ienupere, punch cu Bourgogne sau cu ananas, la Erven Lucas i Bols, şi Aquavit ordinar acasă, unde, în lipsa vinului, m-am obişnuit în sfîrşit 1 cu berea, după ce încercasem zadarnic pînă atunci; am trecut de două ori prin. Miinchen, fără ca măcar să o gust, şi, printr-o ironie a lucrurilor, din toate băuturile, tocmai berea bavareză îmi place mai mult, însă de la fericitele vremuri din 1916, doar în 1928 am mai băut două sticle de Loewenbrau, la hotelul Royal din San-Remo. un pfennig, j’ai paye betement, par dignite, Ies quatre-vingt marks necessaires et pour me Ies faire rembourser, j’ai convenu avec le jeune Kremnitz de dire que c’est ce dernier, qui me Ies avait pretes. (II s’en est fallu de peu que le soi-disant preteur ne l’eut cru lui-meme et agi en consequence, quand mon pere lui a remis l’argent.) Je ne peux pas oublier le ton de. A X-a aniversare a conferirii Ordinului imperial Sfînta Ana, clasa a doua. Ofer lui Brederode tabloul cu blazoane. Administraţia financiară. Cupoane. Vînd tabachera D-nei Economu. Beneficiu net 1 900 lei. cinaugurare definitivă a noii mec mici> Brederode - „Cultura Naţională". Orele 10 Capşa Maniu. La 15,30 Cezar Petrescu - Maniu. Lectură din Craii de Curtea-Veche acasă la mine. La 16,45 la „Cultura Naţională". îiînapoiez lui Simionescu-Râmniceanu corecturile de la Remember şi îi dau manuscrisul Crailor de Curtea-Veche. La orele 17 Cezar Petrescu, Teodoreanu, Paleologu. Mă duc să mă fotografiez. Aniversarea zilei de naştere a Maricăi. . Mă înscriu la Palat. . încredinţez fotografiile lui Măciucescu. Odihnă completă de la 26 mai -1 iulie. De la Brederode, spre a atinge chestiunea ordinului - nu l-am găsit. Goga - Athenee Palace (către orele 18). Discuţie prelungită. Probleme; I. Candidatură la preşedinţia Societăţii scriitorilor români. II. Cerc intelectual despre Gabie şi tradiţia academică. III. înscrierea mea în Partidul poporului. Nu l-am găsit pe Brederode. <:...mecanică...> Brederode. . Simionescu-Râmniceanu. Ultima corectură la Remember pentru „ imprima-bitur“. . Parcul Carol. Ultima corectură. Brederode la orele 16. A-i sonda temeinic intenţiile cu privire la Ordinul lui Crist Banca Naţională orele 9,30. Brederode. Banca Naţională (împrumut). „Cultura Naţională". A înapoia corectura definitivă la Remember. Brederode. Banca Naţională, cerere de împrumut aprobată. Banca Naţională. 304 16 aprilie Je rends la petite montre, 900 lei [Brederode]. 18 „ Je vends la montre ancienne, 1 260 lei „ . 19 „ „Cultura Naţională". [Brederode]. 25 „ A. Blank. Parfait et charmant accueil. Envisageons achat terre. Me fait cadeau de YOdyssee. Je touche 3 000 lei. . Miercuri 7 mai X-eme annivfersaire] de la collation de L’Otrdre] imp[erial] de Sainte Anne II-eme classe. 8 „ J’offre â Brederode le tableau d’armoiries. 9 „ Administr[ation] financiere. Coupons. 12 „ Je vends la tabatiere de Mme Economo. Benefţice] net 1 900 lei. 14 „ Brederode - „Cult[ura] Naţională". 15 „ 10 h. „Capşa" Maniu. 15 h 1/2 Cesar Petresco - Maniu. Lecture des Craii de Curtea-Veche chez moi. 16 „ 16 3/4 „Cult[ura] naţ[ională]“. Je rends â S[imionesco]-R[amni- ciano] Ies epreuves de Remember a je lui donne le manuscrit de Craii de Curtea-V[eche]. 18 „ 17 h. Cezar Petresco, Teodoreano, Paleologue. 20 „ Je me fais photographier. 21 „ Anniv[ersaire] de la naiss[ance] de Marica. . 23 „ Je m’inscris au palais. . 24 „ Je remets Ies photos â Maciucesco. 25 » Repos integral de 26 mai - 1 juillet. 26 „ De Brederode, toucher question ordre - pas trouve. Goga - Athenee Palace (env[iron] 18 h.). Long entretien. Questions: I. Candidature presidence Soc[iete] des ecrivains roumains. II. Cercle intellectuel sur Gabie et tradition acade- mique. III. Mon inscription parti peuple. 27 „ Brederode pas trouve. <...mecanique...> S[îmbătă] 31 « Brederode. Duminică 1 iunie . 2 „ S[imionescu]-R[îmniceanu]\ Ultima corectfură] la Remember p[entru] Hmprimabitur». 3 „ . Parc Carol. Je corrige Ies epreuves definitivement. 4 „ Breder[ode] 16 h. Le pressentir serieusement pour l’Otrdre] du Christ. Banque Naţionale 9 1/2 h. 5 » Brederode. 6 „ Banque Naţionale (emprunt). „Cult[ura] Naţ[ională]“. Remettre epr[euves] deflinitives] Remember Brederode. 7 „ B[anque] Nat[ionale] demande emprfunt] approuve. 9 „ 305 Protopopul Musta la dejun (neamuzant). La orele 9,30 la Banca Naţională. Contra-timp cu borderoul. Vînd lanţul de aur al doamnei Economu. Beneficiu net: 1 090 lei. încasez de la Banca Naţională 60 000 lei. Brederode nu mi se pare mai bun decît ceilalţi. Cave! S. S. R. Adunare generală. Întîia aniversare a căsătoriei mele civile şi religioase. Capşa 12,30. Circumscripţia 12. Listă electorală. Goga. -Îiînmînez cererea mea de înscriere în Partidul poporului. Brederode, aceeaşi impresie de mai înainte. Măciucescu - chestiunea cu permisul de călătorie. Iau certificatul de căsătorie religioasă. Percepţie - achitat (296 lei) - percepţie comunală (110 lei). Măciucescu - tribulaţii în problema permisului - Perpessicius. „ Ministerul Comunicaţiilor. Primiri pe parcurs 9 240 lei. Cumpăr bilete Wagon-lits - 659 lei. Un an şi o lună de la căsătoria mea civilă şi religioasă. Plecare din Bucureşti. 23,50. Sosire la Sibiu la orele 16,20, fără impedimente, ca de altfel, întreaga , călătorie pe care am suportat-o Foarte greu. A X-a aniversare a primirii ordinului imperial Sfînta Ana. Muzeu Bruckenthal. Cină la Halmaghy. îmi comand un costum negru. Noapte îngrozitoare. Congestie. Zi şi noapte îngrozitoare. „ „ „ „ . Ameliorare. Aproape că m-am restabilit. Livrarea costumului negru. AXI-a aniversare a conferirii medaliei „Bene Merenti“, clasa I-a. Cumpăr stofa pentru costum. Muzeu Bruckenthal. Livrarea definitivă a costumului bleu-marin. Ocna-Sibiului - plecare din Sibiu. Noapte liniştită - Sosire la Bucureşti. Academie. . Afacerea cu parura. Favorizat. Afacere (indescifrabil). Cîinele negru. 306 Vineri Joi 10 iunie L’archipretre Musta â dejeuner (pas amusant). 9 1/2 B[anque] Nat[ionale]. Contre-temps du bordereau. Je vends la chaîne d’or de M[ada]me E[conomo]. B[enef]ice net: 1 090 lei. 11 „ Je touche â la Bfanque] Nat[ionale] 60 000 lei. 14 „ Blrederode] ne me semble pas meilleur que Ies autres. Cave! 15 „ S.S.R. Assemblee generale. 18 „ I-er annfiversaire] de mon mana.ge civil et religieux. 20 „ . „Cap§a“ 12 1/2. 21 „ Circonscr[iption] 12. Liste electorale. Goga. - Je lui rcmets ma demande â etre inscrit d[ans] le parti du Peuple. Brederlode] meme impression que la precedente. 23 „ Maciucesco - Affaire permis de voyage. 29 „ Je prends mon certificat de mariage religieux. 3 iulie Percepţie - achitat (296 lei) - perclepţie] comunală (110 lei), ii „ Maciucesco - Affaire permis tribulations - Perpessicius. 14 „ Maciucesco - Ministere Communications. 15 n Livraison des chemins 9 240 lei. 17 „ J’achete billets W[agon]-lits - 659 lei. 18 „ I an I mois depuis mon mariage civil et religieux. 20 „ Deplart] de Bucarest. 23,50. 21 „ Arrivlee] â Sibiu 16,20, sans encombre comme tout le voyage, voyage que j’ai tres mal supporte. 23 „ X-eme anntiversaire] reception de L’Olrdre] implerial] de Sainte Anne. 24 „ Museu Bruckenthal. 25 „ Dîner chez Halmaghy. Je commande un complet noir. Nuit affreuse. Fluxion. 26 „ Journee et nuit affreuses. 27 „ „ „ „ „ 28 „ Amelioration. 29 „ Je me suis presque retabli. 1 august Livraison du complet noir. / 5 „ Xl-eme annliversaire] de la collation de la medaille „Bene Merenti“ de I-ere classe. J’achete drap pour habit. 7 [august] Muzeu Bruckenthal. 8 „ Livraison definitive du complet bleu-marin. 9 „ Ocna Sibiului - depart de Sibiu, io „ Bonne nuit - Arriv[ee] â Bucarest. 25 „ Academie. 4 septembrie] . 18 „ Affaire de la parure. Beau jeu. Affaire [HndescifrabiU la Perpes- sicius]. Le chien noir. 307 Afurisită zi. Marica îşi scrînteşte un picior. Roller. încasez 25 000 lei pentru perle. . Roller la 17,30. încasez 25 000 = 15 000 d-nei Economu, 10 000 mie. Roller la ora 18,30. încasez 25 000 = 10 000 d-nei Economu, 15 000 mie. Brederode. „Cultura Naţională*1. Simionescu-Râmniceanu. Remember a apănit în august şi va fi în curînd pus în vînzare. Aniversarea zilei de naştere a lui Reike. Mă înscriu la Palat. Văd prima mea carte tipărită. Athenee Palace. Ofer un exemplar din Remember lui O. Goga. Roller. Primesc 25 000 (ultimul sfert). Dau 10 000 d-nei Economu. Păstrez 15 000. Plăcută surpriză. Le baiser renvoye de Greuze, delicioasă stampă engleză colorată, care fusese aruncată în pod, îmi este adusă complet deteriorată. O sfîşiu. Pillat (Capşă). îi dau un exemplar din Retnember. Athenee Palace. O. Goga. Nu mă duc, nefiind în formă. Athenee Palace. O. Goga. Athenee Palace. O. Goga. îi înmînez cerere 5 000 lei. Cererea mea de înscriere în Partidul poporului a fost foarte favorabil primită, ctăiere de unghii> (şi-n alte zile). Măciucescu. împrumut de la S. S. R.: 5 000 lei. „Cultura Naţională". Volumul a fost pus în vînzare, dar pe sub mînă. Straniu! La orele 14 la teatru. Pillat. Maniu. îi dau acestuia din urmă un exemplar din Remember. Măciucescu. îi ofer un exemplar din Remember. Un an şi jumătate, zi cu zi, de la căsătoria mea. Dejun. . Brederode.-Afacerea cu Ordinul. Craii de Curtea-Veche. Am terminat spovedania lui Pantazi. (vezi 8. XI. 28). Brederode, soţia mea şi cu mine - cină acasă la mine: meniul. A XI aniversare a conferirii medaliei: „Bărbăţie şi Credinţă" clasa I-a. . 308 19 septjemjbrie] Mechante journee. Marica se fait une entorse. 24 „ Roller. Je touche 25 000 lei ptour] Ies perles. i oct[ombrie] 7 „ Roller 17 1/2. Je touche 25 000] = 15 000 â Mme E[conomo], 10 000 â moi. 21 „ [Roller] 18 h. 1/2. |Je touche 25 000 = 10 000 â Mme E[conomo], 15 000 â moi. 28 „ Brederode. 29 2 no[i]embr[ie] 3 no[i]embrie 5 no[i]embri[e] 7 no[i]embr[ie] 12 22 . 26 29 2 dec[embrie] 4 dec[embrie] 8 dec[embrie] 13 dec[embiie] 18 ,, 20 24 „ 26 29 30 ,,Cult[ura] Naţională". S[imionesco]-R[amniciano]. Remember a păru en aout et sera bientot mis en vente. Ann[iversaire] [de la] naiss[ance] Reike. Je m’ecris au palais. Je vois mon premier livre imprime. Athenee Palace. J’offre un ex[emplaire] Remember â O. Goga. Roller. Je touche 25 000 (le dernier quaito). Je donne 10 000 â Mme E[conomo]. Je garde 15 000. Agreable surprise. Le Baiser renvoye de Greuze, delicieuse estampe anglaise coloree qu’on avait jetee au grenier m’est rapportee completement deterioree. Je la dechire. Pillat („Capşa“). Je lui donne un ex[emplaire] de Remember. Ath[enee] Palace. O. Goga. Je n’y vais pas, n’etant pas en forme. Ath[enee] Palace. O. Goga. Ath[enee] Palace. O. Goga. Je lui remets demande 5 000 lei. Ma demande inscription parti peuple [a] ete agreee tres favorable-ment. {şi-n alte zile). Măciucesco. Emprunt de la S.S.R. : 5 000 lei. „Cult[ura] Naţ[ională]“. Le volume a ete mis en vente, mais sous le manteau. Etrange! 14 h. Theâtre. Pillat. Maniu. Je donne â ce dernier Pex[emplai-re] Rem[ember]. Măciucesco. Je lui offre un ex[emplaire] de Remember. I an et demi, jour p[ar] jour, depuis mon mariage. Dejeuner. Brederode - Affaire Ordre. Craii de C[urtea]-Veche.y2i acheve la confession de Pantazi (V[oir] 8. XI. 28). Brederode, ma femme, moi - dîner chez moi: menuul. XI[-eme] ann[iversaire] collation medaille „Bărbăţie şi Credinţă" I-ere classe. 309 Mă înscriu la Palat. Ofer lui Paleologu un exemplar din Remember. Universul. Articol despre Vasco da Gama. Brederode. Universul. Articol şi fotografie despre Vasco da Gama. 5 000 lei. Brederode. Universul. Primesc invitaţie pentru serată muzicală, la palatul regal. Foarte neplăcută întîmplare cu Brederode şi cu Universul. Discuţie violentă cu Brederode. Cel puţin în privinţa acestuia, nu mă înşelasem. . Universul. Iau chitanţa de la Brederode. Serată muzicală la palatul regal. Mă înscriu la Palat, Gripă. Eugen şi Manya Botez la cină. Gripă. Mă înscriu la Palat pentru operaţia regelui. Universul. Concert al Asociaţiei muzicale la Ministerul Afacerilor Externe (fără program). Suprimarea ceaiului şi a cafelei (vezi 1. IX. 1926, 13. VIII, 20. IX. 1933) . Schimb bancnota deteriorată de 20 de lei, cu una nouă-nouţă. Universul, anunţul Asociatei. II, 30 Pillat. Marcel Iancu îmi desenează masca pentru antologie (la Pillat). Depun scrisoare la Palat, pe adresa mareşalului, prin care cer audienţă la rege. îl văd pe Goga. Precizări. Academie. Completez fişele cu lucrările mele publicate. îi dau lui Maxenţian declaraţia de arendare vînătoare „Sionu.“ (1. III. 1925,1. III. 1935). Pillat. Camera deputaţilor. Maxenţian îmi dă declaraţia pentru arendarea de către Societatea Molda a terenului de vînătoare pentru iepurii de la „Sionu“. A XL-a aniversare a zilei mele de naştere. Concert Asociaţia muzicală. Ministerul Afacerilor Externe. împrumut 2 000 de lei de la Măciucescu. Am întîlnit-o pe această canalie de soţie a lui B[ogdan]-P[iteşti] pe bulevardul Elisabeta. Vînd perle mici - 1 500 lei. îi Înapoiez lui Măciucescu 1 000 lei. Vînd două lire turceşti cu 1 670 lei (şi 1 680). I AXI-a aniversare a semnării ucazului imperial pentru Ordinul Sfânta Ana de ' clasa a doua. 310 1925f[oaia] de titlu Agenda - Acta - Memoranda Joi i ianuarie Je m’ecris au palais. 7 „ J’offre â Paleologue un ex[emplaire] de Remember. 15 „ „ UniversulArticle sur Vasco da Gama. Brederode. 16 „ „ UniversulArticle et cliche de Vasco da G[ama]. 5 000 lei. 17 „ Brederode- „Universul". 18 „ Je regois invitation soiree musicale, palais royal. 19 „ Tres fâcheuse histoire de Bred[erode] et de Y„ Universul Je fais une sortie â Blrederode]. Au moins avec celui-ci, j’avais flaire juste. 20 „ „Universul“. Je prends la quittance de Bredlerode]. 21 „ Soiree musicale palais royal. 22 „ Je m’inscris au palais. 25 „ Grippe. Eugene etManya Botez âdîner. 26 „ Grippe. 27 „ Je m’ecris au palais p[our] Foperation du roi. „ Universul 8 febr[uarie] Concert de rAssocliation] musicale au Minis[tere] des Afffaires] Etr[angeres] (pas de programme). io „ Suppression the et cafe (v[oir] 1. EX. [19126, 13. VIII, 20. IX. [19133) 13 Je change ia coupure deterioree de 20 lei contre une toute neuve. 16 „ „Universul1, annonce de rAssociation. 22 111/2 Pillat. Marcel Iancu dessine mon masque p[our] l’antho-logie (chez Pillat). 23 „ Je remets au palais lettre demandant audiance au roi, â l’adres- se du marechal. Je vois Goga. Precisions. 24 „ Academie. Je complete Ies fiches de mes ouvrages publies. 7 martie Je donne â Maxenţian declaration affermage chasse „Sionu“ (1. III. [19125,1. III. [19135). io „ Pillat. Ch[am]bre deputes. 16 * Maxenţian me donne la declaration p[our] raffermage de la chasse par la socfiete] Molda sur Ies lievres de „Sionu“. 25 „ XL-e[mel ann[iverssaire] de ma naissance. 29 * Concert Association musicale. Ministfere] des Afffairesl Etrfan- geres]. 30 „ împrumut 2 000 lei de la Măciucescu. Rencontre cette canaille de femme â B[ogdanl-P[iteştil boul[evar]d Elisabeth. 4 aprilie Je vends petites perles -1 500 lei. Je rends â Măciucescu 1 000 lei. Je vends 2 livres turques 1 670 lei (şi 1 680). Xl-eme ann[iversaire] sign[ature] oukase impterial] Ofrdre] Sfainlte Anne II- e[me] classe. 311 încasez diferenţa de la lirele turceşti (67 lei). Schimb două lire turceşti a cîte 900 lei -1 800 lei - încredinţez vînzarea casei de la ţară lui Maxenţian. Aristide Blank - 6 000 lei. Maxenţian - afacerea cu căsuţa de la Valea Mare. A XI-a aniversare a conferirii Ordinului imperial Sfînta Ana... Cîte 1 000 lei de la Mărculescu. 1 exemplar din Remember mareşalului Palatului pentru Rege. Club Partidului poporului - Trancu Iaşi. întrunirea Asociaţiei muzicale la Conservator. 16,30. Ploaie. Orele 21,00. Zăresc la Turnverein pe Lizi [Băicoianu], Mareşalul Curţii mă abordează în stradă pentru a-mi spune că regelui i-a plăcut cartea mea. 25 000 preţul arendei. Octombrie 1925 - aprilie 1926. Primesc scrisoare ( de la mareşalul Curţii) de mulţumiri pentru Remember. în afacerea „Mărăşeşti" nimica bun: s-a amînat alegerea preşedintelui. Vînzare marmură: 8 000 lei. 10,30 Goga. Excelentă primire Săveanu - Capşa. Muşcat de un cîine turbat. Fără gravitate. Dar şi-a stricat bastonul de lemn de palmier. Dă ceasul la curăţat. Muşcătura a fost mai serioasă. 2 injecţii antirabice. Restul injecţiilor (11). repaos 15 zile (19 iulie inclusiv). Ia ceasul (200 lei). Credit bipotecar la 11 668preţ al arendărilor. Vînzarea casei din Valea Mare. Cer 250 000. Rezolv definitiv cu Maxenţian. Luni 3 august semnăm contractul. Numai 165 000 net, dar ce să fac? Refuz acontul. Margareta Miller Verghy în vizită, toată ziua. A XH-a aniversare a conferirii medaliei „Bene Merenti“, clasa I-a. Bagaje. Vînd ororile. Testamentul Maricăi. Mi-1 încredinţează. Joben. Terminat bagajele. Plecare din Bucureşti. Cumpără: feutru gris (1 200), nod alb (150), pantofi (1 250). Bilete dus-întors 2 200. Dă Remember lui Ubrynowski. Sosire Sibiu. Stofa pentru haine. 312 7 aprilie Je touche la difference des livres turques (67 lei). 16 * Je change 2 livres turques â 900 lei - 1 800 lei - je confie la vente de la maison de campagne â Maxenţian. 17 „ Aristide Blank - 6 000 lei. 28 „ Maxenţian - Affaire bicoque Valea Mare. 7 mai XI- eme annliversaire] collation Ofrdre] impferial S[ain]te Anne... ;;} Cîte 1 000 lei de la Măciucescu. 11 „ 1 exlemplar] din Remember mareşalului Palatului plentru] Re¬ ge. 14 „ Club Partidul Poporului - Trancu Iaşi. 16 „ Club Partidul Poporului. 17 „ Assemblee Association musicale Conservatoire. 16 1/2 h. Pluie. 21 h. Turnverlisi. 18 „ Le marechal de la Cour m’aborde dans la rue pour me dire que mon livre a piu au roi. 25 „ 25 000 prix de fermage. Octlobre] 1925 - avril 1926. 27 „ Je regois lettre (du marechal de la Cour) de remerciements pour Remember. 6 iunie Dans affaire «Maraseşti» rien de bon : on a ajourne election du president. 10 „ Vente marbre : lei 8 000. 17 „ 10 h 1/2 Goga. Excellent accueil Saveano - „Capşa“. 25 „ Muşcat de un cîine turbat. Fără gravitate. Dar şi-a stricat bastonul de rotin. Dă ceasul la curăţat. 26 „ Muşcătura a fost m[ai] serioasă. 27 „ 2 injecţii antirabice. 28 iunie-3 iulie restul injecţiilor (11). 4 iulie repaos 15 zile (19 iulie incl[usivj). 9 „ Ia ceasul (200 lei). 23 „ Credit hipotecar la 11 668preţ al arendărilor. 24 „ Vînzarea casei din Valea Mare. Cer 250 000. 1 august Je tranche defmitivement avec Maxenţian. Lundi 3 aout n[ous] signons le contrat. 165 000 net seulement, mais que faire? Je ^ • refuse arrhes. 2 august Margtareta] Miller Verghy în vizită, toată ziua. 5 „ XII[-eme] annifversaire] collfation] medaille „Bene Merenti", I-e[re] classe. 6 „ Bagages. Je vends Ies horreurs. 7 „ Testament de Marica. Elle me le confie. 8 „ Chapeau haut de forme. Bagages fini. 10 [august] Depart de Bucarest. Cumpără :feutru gris (1200), nod alb (150), pantofi (1250). Bilete dus-întors 2 220. Dă Remember lui Uhrynowski. 11 [august] Sosire Sibiu. 12 „ Stofa pjentru] haine. 313 Villa Conrad mai puţin faimoasă ca acum 2 ani. Se mută la nr. 44. Plimbare în pădure. Excursie Avrig. Parc Bruckenthal. La Ocna Sibiu - întîmplare neplăcută. Plecare la Bucureşti. Sosire „ „ Depune acţiunile la Banca Naţională în vederea Adunării Generale. Adunarea Generală Banca Naţională. Scăeni prin Ploieşti, întoarcere din Scăeni. Arendaşul aduce arenda 17 750. Scăeni. Frumoasă preumblare. Vizită la Nini. întoarcere în Bucureşti. Ia 100 000 lei pentru casa din Valea Mare (de la Florica). 240 lei - cotizaţie Asociaţia muzicală. Se înscrie la Palat. Vizitez grajdurile şi remizele regale. (?) Expoziţia horticolă. n n Testament Marica . (nou text). . Plic nou pentru Testament. Goga - Excelentă întrevedere. Garantez 100 000 pentru Halmaghy în afacerea cu furnituri slănină şi untură topită Lupeni. (Una dintre cele mai absurde prostii, nebunii pe care le-am făcut în viaţa mea, dar care, aproape ca şi toate celelalte, n-a avut urmări grave). Tensiune arterială, egală la dreapta şi stînga. 40 de ani - 8 luni - 20 zile. Plecare la Sibiu (wagon-lit- 459 lei). Sosire „ „ Discuţie cu Halmaghy. Rezolv pentru 8 700 lei. Telegramă Maricăi. Dejun (Droc). Cina la D-na Heinrich după Weihnachtsoratorium de Bach. Plecare din Sibiu (wagon-lit 420 lei). Sosire Bucureşti. 21/2 ani de la căsătorie (aniversare). Cadou Marica 2 000 lei. Telegrame lui Halmaghy, Toth. O greşeală .cu cinci lei mai puţin la poştă. A XH-a aniversare a conferirii medaliei „Bărbăţie şi Credinţă" clasa I-a. Crearea Curţii de conturi a Casei. 314 14 [august] Villa Conrad m[ai]puţin faimoasă ca acum 2 ani. Se mută la nr. 44. 15 * Plimbare în pădure. 18 „ Excursie Avrig. Parc Bmckenthal. 30 „ La Ocna Sibiu - făcheuse ajfaire. Plecare la Bucureşti. 31 „ Sosire „ 17 sept[embrie] Depune acţiunile la B[anca]Naţlională] în vederea Adun[ării] Generale. 27 „ Adunare G[enera]lă B[anca] Naţtională]. 28 „ Scăeni prin Ploieşti. 2 octombrie întoarcerea din Scăeni. 12 „ Arendaşul aduce arenda 17 750. 19 * Scăeni. 21 oct[ombrie] Belle promenade. Visite chez Nini. 24 „ întoarcere în Buc[ureşti]. Ia 100 000p[entru] casa din Valea Mare (de la Florica). 26 „ 240 lei - cotizaţie Asociaţia muzicală. 29 » Se înscrie la Palat. 5 no[i]embrie Visite ecuries et remises royales. (?) 9 Exp[oziţia] horticolă. -i n JIU 99 n n 12 Testament M[arica] (nou text). 16 18 Nouvelle enveloppe au Testament. 30 Goga - Excellente entrevue. Je garantis 100 000 p[our] Halma¬ ghy dans affaire foumiture lard et saindoux Lupeni. (Unde des plus absurdes betises, folies que fai faites dans ma vie, mais qui comme presque toutes Ies autres n’a pas eu de suites graves). 8 decembrie Tensiune arterială, egală la dreapta şi stînga. 40 ani - 8 luni- 20 zile. 14 Plecare la Sibiu (wagon-lit- 459 lei). 15 Sosire „ „ 16 Conference avec Halmaghy. Je tranche p[our] 8 700 lei. Te- legrfamme] â Marica. Dejeuner (Droc). Dîner Mme Heinrich apres Weihnachtsoratorium deBach. 17 Plecare din Sibiu (w[agon]-lit 420 lei). 18 Sosire Buc[ureştî]. 2 1/2 [ani] de la căsătorie (aniversare). Cadou Mlarica] 2 000 lei. 24 Telegrame lui Halmaghy, Roth. Une erreur en moins de 5 lei, â la poşte. 29 [decembrie] XII-[eme] ann[iversaire] collfation] medaille ,,Bărb[ăţie] şi Cre¬ dinţa" I-ere classe. 31 Creation de la chambre des Comptes de laMaison. 315 Mă înscriu la palatul regal. Curtea de conturi a Casei1 începe să funcţioneze. Cărţi de vizită lui Tr. Djuvara (Nisa). Camera Deputaţilor- Renunţarea la succesiune a prinţului moştenitor. Cumpăr doi bulbi de zambilă. Universul - Anunţul Asociaţiei muzicale. Concert Asociaţia muzicală la Ministerul Afacerilor Externe. Concert (Ateneu) Manya Botez. Ordin Mircea Lecca să-i vîndă Reşiţa la 1 450. „ „ „ „ 1400. Reuniunea Asociaţiei muzicale acasă la noi. Audiţie Asociaţia muzicală „Taina". Adunare generală S. S. R. Goga. Precizări. S. S. R. Adunare generală (14,30). Banca Naţională. Adunare Generală (9,30). Marica o întîlneşte pe Cella care îi spune că regele i-a arătat Rememberpe care îl păstrează pe biroul său şi pe care l-a elogiat spunînd că dacă blazoanele desenate de mine ca „ex libris“ sunt frumoase, textul povestirii este şi mai frumos. Este un mare talent. Cezar Petrescu la mine pentru manuscris. (Prima parte a romanului). Fixăm la 5 000 lei preţul total, plătibil pe părţi, îi înmînez prima parte. Hurmuzescu - Radiofonie. Goga. Plimbare cu maşina pînă la generalul Averescu. Interesantă discuţie politică. Audiţie Asociaţia muzicală la D-na Băicoianu. I. Pillat. Stăruiesc pe lîngă el să ceară pentru mine lui Lapedatu cravata de comandori Coroanei României. îmi făgăduieşte. îmi făgăduieşte de asemenea să obţină să fiu propus prin Tătărăscu ofiţerul Stelei României. îmi dă o carte de vizită pentru un exemplar din Antologia poeţilor de azi. Iau de la „Cartea Românească" volumul Antologia poeţilor de azi cu portretul meu - caricatură şi cu 4 poeme. „Lupeni". Gest inimaginabil al lui Halmaghy. Concert Asociaţia muzicală. Ministerul Afacerilor Externe <şi Grieg>. Camera deputaţilor Pillat. Mă asigură pe jumătate că regele va semna decretul pe joi 25 martie, dar nimica sigur. 1 Pe unul din registrele rămase, actualmente la B.C.S., scrie Chambre de Comptes. Nefolosit. Casa era deci cea proprie. 316 1926 Agenda - Acta - Memoranda Qţâră] blazon). 1 ianuarie 3 4 9 14 17 22 28 30 3 febr[uarie] 8 febrfuaiie] 14 18 21 23 2 martie 3 „ 10 „ 12 „ 13 „ 15 „ 21 [martie] 22 [martie] Je m’ecris au palais royal. Chambre des Comptes de la Maison commence â fonctionner. Cartes â Tr. Djuvara (Nice). Camera Deputaţilor - Renunţarea la succesiune a prinţului moştenitor. Jachete deux bulbes de jacinthe. „Universul"-Annonce Association musicale. Concert Asslociation] mus[icale] Minlistere] Afflaires] Etrlange-res]. Concert (Atheneu) Manya Botez. Ordin Mircea Lecca să-i vîndă Reşiţa la 1 450. „ „ „ „ „ „ ,, 1400. Reunion Assocliation] musicale chez nous. Audition Asslociation] musiclale] „Taina“. Adunare generală S.S.R. Goga. Precisions. S.S.R. Adunare Generală (14 1/2). Banca Naţională. Adun[are] Generală (9 1/2). Marica rencontre Cella qui lui dit que le roi lui a montre Remember qu’il garde sur son bureau et dont il a fait Peloge en disant que si Ies armes enluminees par moi comme «ex libris» sont belles, le texte de la nouvelle Test davantage. Cest un grand talent. Cesar Petresco chez moi pour le manuscrit. (I-ere pârtie du roman). Nous fixons â 5 000 lei le prix total, payable par pârtie. Je livre la I-ere pârtie. Hurmuzesco - Radiophonie. Goga. Tour en voiture jusque chez la genleral] Averesco. Bonne causerie politique. Audition Associlation] muslicale] chez Mme Baicoyano. I. Pillat. Je le pistonne de demander pour moi â Lapedatu la cravate de commandeur de la Couronne de Roumaine. 11 me promet. II me promet egalement me faire proposer par Tatares-co officier de VEtoile de Roumanie. Il me donne une carte de visite plour] un exemplaire de VAnthologie des poetes d'aujourd’hui. Antologia poeţilor de azi. Je prends â la „Cartea românească“ le volume Antologia poeţilor de azi avec mon portrait-charge et 4 poemes. «Lupeni» geste inima[gi]nable Halmaghy. Concert Assocliation] musicale. Ministlere] des afflaires] etrlan-geres] . Ch[amb]re deplutes] Pillat. II m’assure â demi que le roi signera le decret jeudi 25 marş mais rien de sur. 317 A XLI-a aniversare a naşterii mele. Camera deputaţilor. Pillat îmi spune că Lapedatu şi-a dat cuvîntul, dar că „minte grozav". Chestiunea trece din domeniul incertitudinii în acela al neantului. Hotel Luvru. îl văd pe Lapedatu ministrul Artelor, îi mulţumesc pentru monumentul tatălui meu. Primire foarte frumoasă. Nu spune nimic despre decoraţia mea. Demisia Cabinetului Brătianu. Cabinet Averescu. Goga ministru de Interne. L-am văzut pe Goga, va trebui să nu-1 slăbesc. Nemulţumit. Ministerul Afacerilor Externe. Trifu. Să fi minţit Pillat? Nu figurez pe nici o listă de propuneri. Tilică Ioanid - Ministerul de Interne, discuţie asupra a ceea ce, concret, trebuie să cer. Gîndirea nr. 2 apare cu Craii de Curtea-Veche (partea I-a). A XlI-a aniversare a semnării ucazului Sfînta Ana, clasa a Il-a. Crainic - Cuvîntul- partea a Il-a din Craii...şi cravată. îl întîlnesc pe Soare care mă felicită pentru cravata de comandor al Coroanei (pe care nu am primit-o). Enigma se pune din nou. Pillat sau Maniu i-a vorbit despre aceasta. Fac o vizită lui Lapati care îmi înapoiază La monarchie des Habsbourgs. Tristă premieră a unei piese încă şi mai triste de Maniu-Pillat. Soare. Nu îl găsesc. Iau L’art de connaître Ies hommes de la Chambre. Ceva mai înainte, interesantă preumblare în jurul bisericii părăsite. Pillat îmi repetă că a insistat în trei rînduri pe lîngă Lapedatu. Soare - Lapedatu i-a spus la banchetul dat în cinstea sa de către S. S. R. că m-a făcut comandor al Ordinului Coroana României. Iau Le latin mystique de R. de Gourmont. Cezar Petrescu îmi trimite corecturi partea a Il-a a Crailor de Curtea-Veche şi 3 000 de lei. Ministerul Artelor - Ministerul Afacerilor Externe. Nici urmă de decoraţii, Dejun la „Lordache", invitat de G. Burcă. . Soare. Iau: Baudelaire, Oeuvres posthumes şi Verhaeren La guirlande des dunes. 11,45 Vernisaj Teişanu. 20,30 „Teatrul Naţional" Tinereţe fără bătrîneţe. Sofia şi Irina Aslan. Şocolată la Capşa. Cezar Petrescu la masă la mine. Goga. Nu-i chip să-l văd. 318 25 „ 26 „ 27 „ 30 „ 31 „ 1 aprilie 4 9 10 * 12 14 „ 15 * 16 * 17 * 18 19 [aprilie] 22 23 ”} » * XLI-[eme] anniv[ersaire] de ma naissance. Ch[amb]re dep[utes]. Pillat me dit que Lapedatu lui a donne sa parole, mais qu’il «ment tellement». L’affaire passe du domaine de rincertitude dans celui du neant. Hotel Luvru. Je vois Laped[atu] ministre [des] arts, le remercie pour [le] monument [de] mon pere. Accueil fort joii. 11 ne parle rien de ma decoration. Demission du cabinet Bratiano. Cabinet Averesco. Goga ministre de l’interieur. Vu Goga, faudra le serrer de preş. Pas content. Min[istere] Afflaires] Etrfangeres]. Trifo. Pillat (a) aurait menti? Je ne figure sur aucune liste de propositions. Tilica Ioanid -ministfere] [de l’int[erieur] entretien sur ce que je dois deman-der de concret. „Gîndirea“nr. 2 paraît avec Craii de Curtea-Veche (I-ere pârtie). XII[-eme] anntiversaire] signature oukase Sainte Annp II-e[me] classe. Crainic - „Cuvîntul"- II-eme parti Craii... et cravate. Je rencontre Soare qui me felicite p[our] la cravate de comman-deur de la Couronne (que je n’ai pas regue). L’enigme se pose de nouveau. Pillat ou Maniu le lui a dit. Je fais une visite â Lapati qui me rend La monarchie des Habsbourgs. Triste premiere d’une piece plus triste encore de Maniu-Pillat. Soare. Je ne le trouve pas. Je prends L’art de connaître Ies hommes de la Chambre. Plus avant, interessante promenade autour eglise abandonnee. Pillat me repete qu’il a trois fois insiste preş de Lapedatu. Soare-Lapedatu lui a dit au banquet donne en son honneur par la S.S.R. qu’il m’a fait comm[andeur] de l’0[rdre] de la Clouron-ne] de Roumanie. Je prends Le latin mystique de R. de Gour-mont. Cesar Petresco m’envoie [Ies] epreuves II-e[me] pârtie de Craii dle] C[urtea]-V[eche] et 3 000 lei. Minist[ere] des Arts - Ministfere] des Afflaires] Etrfangeres]. Pas de trace de decoration. Dejun la „lordacheuy invitat G. Burcă, cjoumee de dissipation morale et materielle>. Soare. Je prends: Baudelaire, Oeuvresposthumes et Verhaeren La guirlande des dunes. 11,45 Vemisage Teişano. 20, 30 ,,Th[eâtre] National" Tinereţe fiară] bătrineţe. Sophie et Irene Aslan. Chocolat chez „Capşa“. Cesar Petresco â dejeuner chez moi. Goga. Pas moyen de le voir. 319 Goga mă amînă pe luni. Ore întregi la Ministerul de Interne. „ „ „ „ „ îl văd pe Goga în curtea Ministerului. Nimic pozitiv. Va scrie lui Goga. Nu va scrie lui Goga. Va cere «audienţa » (!). Goga mă amînă pe luni. Soare. Iau Macchiavelli, 2 volume. La correspondance de Baudelaire şi Gotineau de Duprechon, pe care o dădusem fratelui meu acum 18-19 ani. Goga. Nu pot să intru. „ „ „ „.(10-18). La orele 20 las şefului său de cabinet o scrisoare. îmi dau demisia din Partidul poporului. Ministerul de Interne. Rusu Şirianu îmi promite compensaţiuni. A Xll-a aniversare a conferirii Sfînta Ana. Gîndirea, an VI, nr. 3 se pune în vînzare cu partea a n-a din Craii de Curtea-Veche. 11.30 Crainic - neapărat. Problema decoraţiei. 12.30 Universul. Iau Les chansons de Bihtisediţie pe hîrtie Japon şi Lothrop-Motley traducere Guizot. Cezar Petrescu - îi dau cea de a IlI-a parte din Craii... îmi dă corecturile primei părţi lucrate şi două exemplare din fiecare număr cu romanul meu. îl întîlnesc pe Halmaghy. Ceartă mare. Crainic. Amînare pe luni. Goga. Mă amînă iar pe miercuri. Gîndirea îmi trimite corecturile unei părţi din cea de a treia parte, ca să le lucrez. Regim'sever de economisire. Nu l-am găsit pe Crainic, şi nici pe Cezar Petrescu. Gîndirea - corecturi. Goga - Athenee Palace. Promisiuni. Remanierea prefecţilor la sfîrşitul lunii. O văd pe Cella care îmi vorbeşte de admiraţia numitului Barbu pentru romanul meu. Soare. Iau Poesies populaires de Alecsandri; micul dicţionar Larousse (de buzunar) şi Furetieriana (1696) (de dat la legat), împrumut 30 000 lei Banca Naţională - încasat. Pantofi de pînză gri (1 200) lei. Rusu Şirianu - discuţie. Goga - nu intru la el. Goga. Primire cordială. Pe sîmbătă. „Dann bin ich ganz frei“. Resch. îi dau să lipească inelul Maricăi şi să facă din aurul luat de la icoană un inel în care va fi montat ametistul gravat (intaliat cu Mercur). 320 24 [aprilie] 26 „ 27 „ 28 „ 29 „ 1 mai 2 „ 3 mai 4 „ 5 „ 7 „ 9 „ 11 99 13 „ 14 „ 15 „ 29 „ 30 „ 31 w 1 iunie 2 „ 5 « 15 ,, 21 ,, 25 99 26 „ 28 iunie 30 „ Goga me remet â lundi. Flanelle au Min[istere] de l’Int[erieur]. „ „ „ „ „ . Je vois Goga dans la cour du Min[istere]. Rien de positif. Va scrie lui Goga. Nu „ „ „ „ Va cere «audienţa» (\). Goga me remet â lundi. Soare. Je prends Macchiavelli, 2 vol[umes]. La correspondance de Baudelaire et Gotineau de Duprechon que j’avais donne â mon frere il y a 18-19 ans. Goga. Je ne peux pas entrer. » » » » » » (10-18). 20 h. je laisse â son chef de cabinet une lettre. Je donne ma demission du parti du peuple. Min[istere] Int[erieur]. Rusu Şirianu me promet compensations. XII-e[me] ann[iversaire] collation S[ain]te Anne. „Gîndirea"an VI nr. 3 est mise en vente avec la II-e[mel pârtie de Craii de Cturtea]-Veche. 11 1/2 Crainic- absolument. Question decoration. 12 1/2 „ Universul Je prends Les chansons de Bilitis ed[ition] sur Japon et Lothrop-Motley trad[uction] Guizot. Cesar Petresco - Je lui donne III-e[me] pârtie Craii... 11 me donne epreuves I-[e]re pârtie corrigees et deux exempl[aires] de chaque n[umer]o avec mon roman. Je rencontre Halmaghy V. Algarade. Crainic. Remise â lundi. Goga. 11 m’ajourne encore â mercredi. „Gîndirea“m’envoie les epreuves d’une pârtie de la III-e[me] â corriger. Regime severe d’epargner. Crainic pas trouve, Cesar Petresco non plus. „ Gîndirea corecturi. Goga - Ath[enee] Place. Promisiuni. Remanierea prefecţilor la sf[îrşitul] lunii. Je vois Cella qui me parle de 1’admiration du nomme Barbu pour mon roman. Soare. Je prends les Poesies populaires d’Alecsandri; le petit dictionnaire Larousse (de poche) et Furetieriana (1696) (â re-Her). împrumut 30 000 B[anca] Naţ[ională] - touche. Souliers toile grise (1 200 l[ei]). Rusu Şirianu - discussion. Goga - je n’entre pas. Goga. Cordial accueil. Â samedi. «Dann bin ich ganz frei». Resch. Je donne â souder bague de Marica et â faire de For pris ■ â l’icone une bague dans laquelle sera sertie l’amethyste gravee (intaille au Mercure). 321 Goga. Gîndirea se pune în vînzare cu partea a IlI-a din Craii... Dă Bibliofilieim vînzare Grigorescu. Goga. Tilică Ioanid. Goga. Explicare. Resch. Ia inelele. 3 500 lei Roller. Vinde aurul rămas de la cele 2 inele. 830 lei. încep să port inelul cu ametist pe care e gravat Mercur. Goga. Soare îmi spune că Goga i-a afirmat că voi fi numit miercuri. 15.30 -18,30 - Legaţia Portugaliei. Asist la cel mai infernal tărăboi. îmi petrec seara cu Brederode. Brederode la dejun. Presa a pus mîna pe afacere şi îl tăvăleşte straşnic. Dau la Gîndirea 13 pagini scrise. Corecturi la Craii... Craii de turtea-Veche. Am terminat ultima tranşă din partea a IlI-a (spovedania lui Paşadia). (vezi 8. XI. 1928). Primeşte 2 000 de la „Gîndirea". Corectura şi ultimele pagini din partea a IlI-a Craii... trimite. Goga - încasez 10 000 lei de la Ministerul de Interne. A XlII-a aniversare a conferirii medaliei „Bene Merenti" I-a clasă. Club Partidul poporului. Bilete Wagon-lits. 918 lei. Plecare din Bucureşti. Sosire la Sibiu. Reîncepe să ia ceai şi cafea, (vezi 10. II. 1925). Concert religios biserica luterană. Plecare din Sibiu. Sosire la Bucureşti. Soare. La Academie cu M-me Eftimiu pentru iconografia reginei Cristina. Club Partidul Poporului. Dejun la M. Dumitrescu (cu C. Disescu). Crainic. îl întîlnesc la el pe Maniu. Coincidenţă în idei. 15.30 Maniu cu Blaga. Crainic. Mă aduce cu maşina. Sondaje. I Accident strada Batişte. II Seara, sparg piatra gravată a inelului. Duce d-nei Minulescu 1 exemplar Remember. Apare „ Gîndirea “ VI, 6-8 cu sfîrşitul părţii a IlI-a din Craii... Athenee Palace. Rabindranath Tagore. îi împrumut lui Daubree cartea lui Royer. Asociaţia muzicală la noi.. 322 5 iulie Goga. 8 „ Gîndirea - se pune 'în vînZare cu ptartea] [a] III[-a] din Craii... Dă Bibliofilei în vînzare Grigorescu. io „ Goga. 12 „ Tilica Ioanid. 13 „ Goga. Explication. 14 „ Resch. Ia inelele. 3 500 l[ei]Roller. Vinde aurul rămas de la cele 2 inele. 830 lfeij.]e commence â porter la bague â l’amethyste au Mercure. 23 „ Goga. 24 „ Soare me dit que Goga lui a affirme que je serai nomme mercredi. 26 „ 15 1/2 -18 1/2 -Legation du Portugal. J’assiste au plus infernal grabuge. Je passe la soiree avec Brederode. 28 „ Brederode â dejeuner. La presse s’est emparee de l’affaire et le malmdne durement. Je donne â „ Gîndirea "13 pages ecrites. 3 august Corecturi la Craii... 4 „ Craii de C[urtea]-Veche. Acheve derniere tranche de la III-e[me] pârtie (confession de Paşadia). (voir 8. XL Î19128). 5 august Primeşte 2 000 de la „ Gîndirea Corectura şi ultimele pagini din plartea] [a] IlI-a Craii.. - trimite. Goga - je touche 10 000 l[ei] du Min[istere] de llnterieur. XIII-e[me] annivfersaire] collation „Benne Merenti" I[ere] classe. 23 „ Club P[artidul] Ptoporului]. 25 „ Billets W[agon]-lits. 9181[ei]. 26 „ Depart de Bucarest. 27 „ Arrivee â Sibiu. î septembrie Reîncepe să ia ceai şi cafea. (V[ezi] 10. II. [19125) 3 „ Concert religieux eglise lutherienne. 5 „ Deptart] de Sibiu. 6 „ Arriv[ee] â Bucarest. 13 „ Soare. La Academie cu M-me Eftimiu p[entru] iconografia reginei Christina. 30 septembrie] Club P[artidul] Pfoporului]. 24 octombrie] Dejeuner chez M. Dumitresco (avec C. Disescu). 25 „ Crainic. J’y rencontre Maniu. Coincidence de pensee. 26 w 151/2 Maniu cu Blaga. 27 „ Crainic. Me remene en auto. Sondaje. 2 no[i]embr[ie] I Accident fue Batişte. II Le soir, je casse pierre gravee de la bague. 15 [noiembrie] Duce d-nei Minulescu 1 exfemplar] Remember. 20 [noiembrie] Apare „Gîndireau VI\ 6 - 8 cu sflîrşitul]pjărţii] [a] Ilff-aJ din Craii... Athenee Palace. Rabindranath Tagore. 23 Je prete â Daubree le livre de Royer. 24 „ Assoc[iation] musicale chez nous. 323 Supărătoare întîmplare la Ministerul de Interne. 3,30 la Camera deputaţilor. Otetelişanu. (Regele a fost operat azi dimineaţă). Predau manuscris 5 pagini. Predau manuscris 25 de pagini 1/2. îi dau lui Istrati 196 300 lei. încasez 40 000 lei de la poliţă şi 870 din datorie. AXIII-a aniversare a conferirii medaliei „Bărbăţie şi credinţă11 clasa I-a: Încasez (Bibliofilia) 4 000 lei pentru Grigorescu. Dau spre vînzare Bilitis. Socoteli. Stau în pat. „ „ „ pînă seara. Fixează preţul pentru Bilitis („la Bibliofilia"). (3 000 lei partea mea ). La Giurgiu. Treabă cu Barbilian. Luat termen 22 ianuarie spfe a înfăţişa titlurile de proprietate. ~ Giurgiu. îi explic chestiunea lui Barbilian (chestiunea Slătineanu Elena). 240 lei cotizaţie la Asociaţia muzicală. Giurgiu. Pun treaba pe roate cu primul preşedinte Barbilian... Cumpăr o pereche de pantofi negri: 1 500 de lei. Concert Asociaţia Muzicală la Ministerul Externe (program). Temperatura: - 7° cent. la orele 14. „ scade. „ -15° cent. la orele 8,10. Casa de depuneri. Elena Slătineanu. încasez 147100 (lei) în rentă 5%. 1922 (a doua expropriere). Daubree îmi înapoiază cartea lui Royer. în estrada Bursei, sub ferestrele Băncii Italiene, pe o ceaţă deasă pierde «frumosul meu ac de cravată, în formă de potcoavă, împodobit cu 11 briliante» (între miezul nopţii ţi 11/2 ale dimineţii). Prefectura poliţiei. Universul. Anunţ. Să apară de 3 ori. Prefectura de poliţie. Comisarul-şef mă linişteşte. Au fost luate toate măsurile. 3 000 de lei de la Bibliofilia pentru Bilitis. Pun să cureţe catalpa. (60 lei + 2 bacşişuri a cîte 10 lei). A XLII-a aniversare a naşterii mele. Primesc de la Elena Slătineanu coup-pa-\ pier-ul cu mîner de email cloisonne, în stil rusesc. Primesc de la Elena \ Slătineanu breloc de aur cu diamante, smaralde, safire, rubine (credinţă, j iubire, speranţă), (vezi 12 iunie 1929). -7 324 27 [noiembrie] 6dec[embrie] 9 „ 13 „ 23 99 29 99 31 decfembrie] Fâcheuse histoire au Ministfere] de l’Interieur. 3 1/2 Ch[amb]re d[es] deputes. Otetelichano. (Le roi a ete opere le matin). Livraison manuscrit5 pages. 25 1/2. Je donne â Istrati 196 300 lei. Je touche 40 000 de la trăite et 870 de la dette. XIII[-eme] ann[iversaire] coll[ation] „Bărbăţie şi credinţă". I [ere] classe. Je touche („Bibliophila") 4 000 lei p[our] Grigoresco. Je donne â vendre Bilitis. Comptes. 1927Agenda - Acta - Memoranda (fiara] blazon). 3 ianuarie] Je garde le lit. 4 „ „ „ „ jusqu’au soir. 5 „ Fixează preţul p[entru] Bilitis („la Bibliofila “) (3 000 lei ma part). n „ La Giurgiu. Barbilian affaire. Pris terme 22 janv[ier] p[our] produire titres propriete. 22 „ Giurgiu. J’explique l’affaire â Barbilian (afflaire] Slatineano Helene). 8 febr[uarie] 240 lei cotizaţie la Asoc[iaţia] Muzicală. 14 „ Giurgiu. Arrange affaire avec le pr[emier] pres[ident] Barbi- lian... 19 „ J’achete une paire souliers noirs : 1 500 lei. 20 „ Concert Asocfiaţia] Muzlicală] la Minist[erul] Externe (pro- gram). Temperatura : - 7° cent la 14 h. 21 ,, Temperatura scade. 24 „ Temperatura-15° cent la 810h. 25 99 Casa de depuneri. Helene S[latineano]. Je touche 147 100 en rente 5%. 1922 ([a] II[-a] expropriere). 5 martie Daubree me rend le livre de Royer. 5-6 „ în estrada Bursei, sub ferestrele Băncii Italiene, pe o ceaţă deasă pierde «ma belle epingle de cravate, forme fer â cheval, enrichie de 11 brillants Centre minuit et 1 1/2 du matin). Prefecture police.» 8 „Universul". Annonce. Paraître 3 fois. io [martie] Preflecture] Police. Le commissaire-chef me rassure. Toutes mesures ont ete prises. 18 3 000 de la Bibliofila p[entru] Bilitis. 22 „ Fais emonder catalpa (60 lei + 2 pourboires â 10 lei). 25 * XLII-e[me] ann[iVersaire] d[e] m[a] naissance. Je regois de Hfelene] S[lătineano] le coupe-papier â manche en email cloisonne-russe. 325 Messa încoronării de Mozart la catedrala Sfîntul Iosif. A XEII-a aniversare a semnării Ordinului Sfînta Ana clasa a Il-a. Ministerul de Interne. Data demisiei mele din postul de şef de birou al Presei: 1 septembrie 1921. Stau la pat. Tuse, temperatură: 39°. „ în cameră. Tuşea încetează, temperatură: 38,4°. » >5 j> • A XlII-a aniversare a conferirii (Ordinului) Sfînta Ana. Demisia (silită: „cărămida") Cabinetului Averescu. Cabinet Barbu Ştirbey. La Fundulea. (Comisia de expropriere). Primăria Elisa Stoeneşti. înapoiere. Demisie Ştirbey. Cabinet I. Brătianu. Fundulea. Bucureşti. Comandă 200 cărţi vizită Mutzner. I-am lăsat placa gravată. Indispoziţie. Val de căldură. N-am simţit nimic. » Y) » Cărţile de vizită 440 lei. Placă 500, cu calificaţie 600 lei. Decesul regelui. Delegaţie să administrezepămîntul. Florica Voinescu. Defilează prin faţa corpului regelui. înscrie numele, şi al soţiei, în registre. Asistă pe bulevardul Elisabeta cortegiul funebru al regelui. A XlV-a aniversare conferire „Bene Merenti". 25 000 arenda de la Branzaru. Scrie „Gîndirei". „Gîndirea“ trimite după I-a tranşă din partea a IV-a şi ultima din Craii... (pag. 168- 196). Ploaie. Fundulea. Burlesca aventură a întoarcerii: Fundulea-Brăneşti pe jos. 5,35 plecarea din Brăneşti, 6,25 sosirea la Bucureşti. Fundulea. Aranjat cu ţăranii, (afacere Florica). Muncile merg bine! Semănăturile întîrziate. Fundulea, Ciulniţa, Călăraşi... Bucureşti. Str. Ştirbey colţ cu Victoria găseşte un stylou. Călăraşi. 4,50 Călăraşi. Tribunalele, apel, contestaţie etc. Cea mai splendidă vreme din lume. 20,40 sosire la Bucureşti. timpul: ploaie, vînt, noaptea senin. 326 26 [martie] Je regois de Fflelene] S[lătineano] breloque or, diamants, eme- raudes, saphirs, rubis (foi, charite, esperance). (Vtoir] 12 juin 1929). 27 „ Messe de couronnement de Mozart â la cathedrale Saint-Jo- seph. 4 aprilie XIII[-eme] ann[iversaire] Signat[ure] Otrdre] Stainte] Anne II-e[me] classe. 7 „ Minist[ere] de Tlnterieur. Date [de] ma demission poşte chef bureau presse: 1 sept[embre] 1921. 26 „ Je garde lit. Toux, temperature: 39°. 27 „ „ „ chambre. „ cesse, „ : 38,4°. 28-29 » >5 » V 7 mai XIII-e[me] ann[iversaire] collation S[ain]te Anne. 4 iunie Demission (forcee: «la brique») cabinet Averesco. Cabinet Barbu Ştirbey. 17 „ La Fundulea. (Comisie de expropriere]). 18 „ Primăria Elisa Stoeneşti. 21 » înapoiere. 27 „ Demisie Ştirbey. Cabinet I. Brătianu. 28 „ Fundulea. 1 iulie Bucureşti. 2 „ Comandă 200 c[ărţi] vizită Mutzner: Laisse plaque gravee. 3 „ . Indisposition. Vague de chaleur. Rien senti. 11 * Cărţile de vizită 440 lei. Placă 500, cu calificaţie 600 lei. 20 „ Deces du roi. 22 „ Delegaţie să administreze pămîntul. Florica Voinescu. 23 m Defilează prin faţa corpului regelui. înscrie numele, şi al soţiei, în registre. 24 „ Asistă pe bulev[ardul] Elisabeta cortegiul funebru al regelui. 5 august XTVt-eme] ann[iversaire] coll[ation] „Bene Merenti". 22 „ 25 000 arenda de la Branzaru. 1 septembrie Scrie „Gîndirei". 2 „ „ Gîndirea “ trimite după I-a tranşă din partea a W-a şi ultima din Craii... (pag. 168-196). 8 octombrie Ploaie. 16 „ Fundulea. Burlesque aven ture du retour: Fundulea-Brăneşti â pied. 5,35 dep[art] de Brăneşti. 6,25 arriv[ee] â Bucarest. 27 „ Fundulea. Aranjat cu ţăranii (afacere Florica). Muncile merg bine! Semănăturile întîrziate. 28no[i]embr[ije Fundulea, Ciulniţa, Călăraşi... Bucureşti. 3 „ Str. Ştirbey colţ cu Victoria găseşte un stylou. 7 Călăraşi 8 „ - 4,50 Călăraşi. Tribunale, apel, contestaţie etc. Le plus splendide temps du monde. 20,40 Arriv[ee] â Bucarest. •13 incl[usiv] timpul: ploaie, vînt, noaptea senin. 327 Timp magnific. Sf Matei. Ploaie, zăpadă. Prim foc în camera de culcare. Cărţi de vizită la Titulescu. Moartea lui I. Brătianu. Cărţi de vizită la Pillat. Stelian Popescu. Călăraşi. Bucureşti. Fundulea - doarme acolo după un drum cu cabrioleta de 4 1/2 ore pe un drum îngrozitor. Rezultat toamna 1927: 73pogoane grîu, 60pogoane orz. Bucureşti. în pat. „ „ „ Baie de aburi, la Centrală. Guturai straşnic. în pat. » » A XlV-a aniversare a conferirii (medaliei) „Bărbăţie şi Credinţă". Cumpărat complet-veston cehoslovac 3 160 lei. Zăpadă crescînd din ce în ce, deasă, vîrtejită. Frumoasă, seara. Antecameră la Titulescu. îi urez un an bun lui Stelian Popescu şi îi cer concursul spre a mă ajuta să intru în corpul diplomatic. Curtea de conturi. [Indescifrabil]a contabilităţii integrale. (vezi 31. XII. 1925,1.1.1926). Titulescu pleacă în străinătate. Ministerul de Justiţie. Stelian Popescu. Titulescu n-a ştiut nimic de vizita mea. Să acţionez în sensul dorit. Costache Lupu. Solicit întrevedere cu doctorul ministru. îi expun obiectul dorinţei mele. Consulat Finlanda. Banca Blank. Iau 25 000 lei (pe poliţă). Prefectura de poliţie. General Nicoleanu. Ministerul de Justiţie. Stelian Popescu. A vorbit cu Duca şi acesta i-a spus să mă duc să-l văd. Agenţia Wagon-lits. Bilet (dus şi întors) Bucureşti - San Remo, 10 708 lei şi bilet de Wagon-lits Bucureşti - Triest 2 148 lei. Paşaport. Vize la Consulate. Plecare din Bucureşti. Banat - Iugoslavia. Triest - Milan (Hotel d’Italia lîngă gară). Scrie la Wagon-lit Bucureşti să-i caute cheia geamantanului, uitată în vagon. La Triest vînt. Apoi cerul cel mai'magnific şi timp primăvăratic. Milan-Genova-San Remo (Hotel „Royal“. Pensiune: 100 lire pe zi). 328 14 no[i]exnbr[i]e Temps magnifique. 16 „ 23 „ 24 26 „ 29 „ 30 „ 7 decembrie 8 9 10 Sf. Matei. Ploaie, zăpadă. Prim foc în camera de culcare. Cărţi de vizită la Titulescu. Moartea lui I. Brătianu. Cărţi de vizită la Pillat. Stelian Popescu. Călăraşi. Bucureşti. Fundulea — doarme acolo după un drum cu cabrioleta de 4 1/2 ore pe un drum îngrozitor. Rezultat toamna 1927: 73 pogoane gnu, 60pogloane] orz. Bucureşti. în pat. „ „ „ Baie de aburi, la Centrală. Guturai straşnic. în pat. ii 29 30 31 XIV [-eme] annfiversaire] coll[ation] „B[ărbăţie] şi Cred[inţă]“. Cumpărat complet-veston cehoslovac 3 160 lei. Neige allant grossissant, epaississant, tourbillonant. Belle le soir. Antichambre chez Titulesco. Je souhaite une bonne annee â Stelian Popesco et lui demande son concours pour m’aider â entrer dans le corps diplomatique. 1928Agenda—Acta — Memoranda (fiară] blazon) — însemnări meteorologice, în fiecare zi - (zi de zi). 1 ianuarie 2 3 4 12 „ 13 16 [ianuarie] 18 99 19 Chambre des comptes. [Indescifrabil] de la comptabilite integrale (y[oir] 31. 301. 19125],JL. I. 19[26]). Titulescu pleacă în străinătate. Ministere Justice. Stelian Popesco. Titulesco n’a rien su de ma visite. Que je travaille dans le sens voulu. Costache Lupu. Demande entrevue docteur ministre. Lui expose objet de mon deşir. Consulat Finlande. B[an]que Blank. Je prends 25 000 lei (sur trăite). Preflecture] Police. General Nicoleano. Minist[ere] Justice. Stelian Popesco. II a parle avec Duca qui a dit que j’aille le voir. Agence W[agon]-lits. Billet (aller et retour) Buc[arest] - San Remo, lei 10 708 et billet w[agon]-lits Budarest] - Trieste 2 148 lei. Passeport. Vize la Consulate. Depart de Bucarest. Banat-Iugoslavia. Trieste-Milan (Hotel d’Italia lîngă gară) Scrie la W[agon]-l[it] (Bucfureşti]) să-i caute cheia geamantanului, uitată în vagon. A Trieste vent. Ensuite le plus magnifique ciel et climat vernal. Milan— Genova - San Remo (Hotel „Royal“. Pensiune: 106lire pe zi). 329 Nu vede pe Titulescu. Mă destăinui lui Comnen care mă aprobă şi mă asigură de simpatia sa. Seara, Comnen îmi spune că a vorbit în chestiunea mea cu Titulescu, dar că are impresia că Helsingfors-ul a fost dat. Seara, cer de cristal. Plecarea lui Comnen. Titulescu îmi telefonează. întrevedere cu Titulescu. Campo Santo din San Remo. Duc flori la mormîntul soacrei mele Eliza Sion (n. 589) (în registru: Eliza Mărculescu). Mormîntul este deteriorat şi necesită reparaţiuni. Plecare de la San Remo - Milan. Preumblare prin Milan pe o ploaie torenţială. Mare foarte frumoasă. Triest. Plecare. Vreme frumoasă în Iugoslavia. Sosire la Bucureşti. Audiţie asociaţia muzicală. Hotel Esplanade. 1 exemplar Rememberpentru Lapedatu.. Călăraşi. Bucureşti - Lapedatu mulţumeşte: „cu recunoscătoare mulţumire". Asociaţia muzicală la noi acasă. Scrisoare de la contele Odetti. îi răspund numaidecît. Ministerul de Justiţie. Stelian Popescu încurajări, aprobare. Să merg Duca. Inaugurarea Casei Scriitorilor. Bulevardul Academiei, 4, et. II. Dividende Banca Naţională pentru 12 acţiuni: 2 688 lei. Scrisoare de la contele Odetti. Răspund contelui Odetti. Bădărău. Iau 70 000 lei. Achită la Banca Naţională împrumutul de 69 900 (cu dobînzi 72 194). Ridică depozitul 233 000 renta 5% 5 622. Eşecul lui Titulescu la Geneva în chestiunea optanţilor. Tensiune: 15 h 40:14. Lichidează renta, achită Bădărău... Ministerul Externe. Concert Asociaţia Muzicală. Cină între bărbaţi la Tilică Crăţunescu. (Magîlea, Dinopol şi cu mine). XLIII-a aniversare a naşterii mele. Giurgiu şi-napoi. Comisia de expropiere Ialomiţa. Contestaţie măsurătoare Sionu. - Gripă straşnică ( - 2 aprilie inclusiv), încep să lucrez la Craii de Curtea-Veche. Bucureşti - Fundulea. Sionu. Marea milă pe care o inspiră Sionu. Mizeria sordidă a instalaţiei. Bucureşti. 330 20 [ianuarie] 21 22 23 24 26 27 28 29 2 febr[uarie] 3 6 7 10 12 14 24 2 martie 3 6 9 10 11 24 martie 25 [martie] 29 „ 31 3 aprilie 4 6 M/ mie pe Titulescu. Je m’ouvre â Comnene qui m’approuve et m’assure de sa sympathie. Le soir Comnene me dit qu’il a parle de mon affaire â T[itules-co] mais qu’il a l’impression que Helsingfors a ete donne. Soir ciel de cristal. Depart de Comnene. Titulesco me telephone. Entrevue avec Titulesco. Campo Santo de San Remo. Je porte fleurs au tombeau de ma belle mere Elise Sion (n. 589) (Dans le registre: Elisa Marcules-co). Le tombeau est deteriore et demande reparation. Depart de San Remo-Milan. Promenade dans Milan par forte pluie. Mer tres belle. Trieste. Depart. Beau temps en Yougo-Slavie. Arriv[ee] â Bucarest. Audition association musicale. Hotel „Esplanade". 1 ex[empldr]Rememberpfentru]Lapedatu. Călăraşi Bucureşti - Lapedatu mulţumeşte]: «cu recunoscătoare mulţumire». Assocliation] musidale] chez nous. Lettre du comte Odetti. Je reponds aussitot. Minist[ere] Justice. St[elian] Popescu încurajări, aprobare. Să merg Duca. Inaugurarea Casei Scriitorilor. B[ulevar]d[ul] Academiei, 4, et. II. Dividende B[an]ca Naţ[ională] p[entru] 12 acţiuni: 2 688 lei. Lettre du c[om]te Odetti. Reponds au c[om]te Odetti. Badareu. Je prends 70 000 lei. Achită la B[an]ca Naţională] împrumutul de 69900 (cu dobînzi 72194). Ridică depozitul 233 000 renta 5% 5 622. Eşecul lui Titulescu la Geneva în chlestiunea] optanţilor. Tensiune: 15 h 40: 14. Lichidtează] renta, achită Badarău... Minisţerul] Exţerne]. Concert Asoc[iaţia] Muzicală. Dîner gargons chez Tilica Cratunesco. (Magâlea, Dinopol et moi). XLIII-e[me] ann[iversaire] d[e] m[a] naissance. Giurgiu şi-napoi. Comisia de expropriere] Ialomiţa. Contestaţie măsurătoare Sionu - Foite grippe (-2 Apr[ilie] inclusiv). Je commence travailler â Craii de Curtea-Veche. XTVt-eme] annliversaire] signlature] S[ain]te Anne. Buc[ureşti] - Fundulea. Sionu. Grande pitie de Sionu. Misere sordide de Tinstallation. Bucureşti. 331 Cutremur depămînt. » » » Reîncep să lucrez la Craii... Expirarea contractului de arendă Sionu. Continui să lucrez la Craii... Plimbare Grădina Botanică - Lucrează Craii... » » Ceai Zavoral S. S. R. „ » » Fundulea. Sionu - Bucureşti. A XlV-a aniversare conferire Sfînta Ana. Audiţie muzicală la d-na Poenaru. (Lucrează Craii...). Trimite carte poştală Gîndirei să vie după manuscris. (Lucrează Craii..?). Extraordinară creştere a acţiunii Băncii Naţionale (17 000-16 800). Menţine reclamaţia contra lui Chiroiu care a demontat şi luat puţul de la Sionu. Mutzner a rătăcit placa pentru cartea de vizită. Mă supăr îngrozitor.. I-am dat lui Ion Barbu 1 exemplar din Remember. încredinţez doctomlui Ciocâlteu manuscrisul Crailor... Expoziţie de avicultura. Societatea „Pasărea". Fundulea - Sionu şi-napoi. Vînzarea a zece acţiuni Steaua României cu cîte 1 775. Lucrez la Craii de Curtea-Veche. „ „ „ „ „ „ (întreaga ultimă parte cu anticipaţie). Continui să lucrez la Craii de Curtea-Veche. Termin finalul Crailor... Rămîne să mai intercalez cîteva pagini. Bucureşti - Călăraşi - Bucureşti (contestă măsurătoarea Sionu admisă), răceală, temperatură... Stelian Popescu. Călduţ. Fundulea - Sionu. Recolta satisfăcătoare. Stelian Popescu. Titulescu i-a spus că nu are nici o intenţie faţa de mine. Titulescu vrea să-şi dea demisia. Lucreazăla Craii... Bucureşti - Fundulea. Sionu - Bucureşti. Lucrează la Craii... Plecare de la Bucureşti la Sionu cu maşina (transport) şi înapoi. Secerişul griului. Lucrează Craii... Sionu în auto (transport). Lucrează Craii... 332 14 aprilie 18 „ 22 „ 23 „ 27 „ 28 „ 30 „ 1 mai 6 „ 7 „ 16 „ 17 „ 19 „ 24 „ 25 ,, 26 „ 29 „ 5 iunie 16 17 22-23 „ 24 25 26 -30 „ 3 iulie 5 * 6 „ 8 „ 9 „ 10 „ 14 „ 16-17 „ 25 Cutremur depămînt. Cutremur de pămînt. Recommence travailler â Craii.... Expiration contrat fermage Sionu. Continue travailler â Craii... Plimbare Grădina Botanică- Luctfează] Craii.... » n Ceai Zavoral S. S.R. „ „ Fundulea. Sionu - Buc[ureşti]. XtV[-eme] ann[iversaire] coll[ation] S[ain]te Anne. Audition musticale] M-me Poenaro. [Lucrează Craii..]. Trimite c[arte] p[oştală] „Gîndirei“ să vie d[upă] m[anu]s[cris]. [Lucrează Craii...]. Extraordinaire hausse action B[anque] Naţionale (17 000 -16 800). Menţine reclatmaţia] c[ontra] lui Chiroiu c[are] a demontat şi luat puţul de la Sionu. Mutzner a rătăcit placa p[entru] cfartea] de vizită. Je me fâche terriblement. Donne â Ion Barbu 1 ex[emplaire] Remember; Confie au d[oc-teu]r Ciocâlteu le m[anu]s[crit] de Craii.... Exposition aviculture. Soci[ete] „Pasărea". Fundulea - Sionu şi-napoi. Vente 10 actions Steaua României â 1 775. Je travaille â Craii de C[urtea]-Veche. „ „ „ „ „ „ (toute demiere pârtie avec anticipation). Je continue trav[ailler] â Craii d[e] C[urtea]-V[eche]. J’acheve la fin de Craii.... II me reste â intercaller quelques pages. Buc[ureşti]-Câlăraşi-Buc[ureşti] (contestă măsurătoarea] Sionu admisă), răceală, temp[eratură]... Stelian Popesco. Tiede. Fundulea - Sionu. Recolta satisfăcătoare. Stelian Poptesco]. Titulesco lui a dit qu’il n’a â mon egard aucune intention. T[itulesco] veut donner demission. Lucrează la Craii.... Buc[ureşti]-Fundulea. Sionu - Buc[ureşti]. Lucrează la Craii.... Dep[art] de Buc[arest] pour Sionu par auto (transport) şi înapoi. Secerişul griului. Luctfează] Craii.... Sionu în auto (transport). Luctfează] Craii..... 333 Sionu. Masă în compania la restaurantul G. Dumitrescu. Ridiculă capcană (vezi nota de plată). A XV-a aniversare a conferirii (medaliei) „Bene Merenti“. Am dejunat şi cinat într-o tovărăşie veselă (O. Teodoreanu, Vernescu, Pândele...) la restaurantul G. Dumitrescu. Sionu şi-napoi. „ „ „ (instalarea Maricăi la Sionu). 3) 33 33 „ Instalare cu Marica la Sionu. Stindardul verde şi galben flutură pentru întîia oară la Sionu. (deasupra în culori stindardul, mic, vert şi jaune subliniate cu culoarea respectivă). Munci agricole. Treierat etc. Lucrez puţin la Craii... 33 33 33 33 33 33 33 33 La Bucureşti. Lucrează Craii... Dă lui Bădăuţă 18pagini manuscris Craii... Lucrează Craii... ' ' „ „ încă 6pagini „Gîndirei". Fundulea - Sionu. Către 12 şi jumătate noaptea termin Craii de Curtea-Veche. Trimite restul „ Gîndirei “. Munci agricole, dijmuit. Bucureşti. la de la tipografie manuscrisul ultimei părţi din Craii... „ca să-l supun unei operaţii de epurare". Fundulea - Sionu - înapoi (singur). Copie definitivă a ultimei părţi din Craii... Sionu „ „ „ „ „ „ rectificînd pasaje. Trimite manuscrisul complet al ultimei părţi. încep copia definitivă a Crailor... pentru eventuală apariţie în volum. Sionu — copie (zilnic). „ Copiez - modificarea pasajelor din partea a Il-a. „ Copiez (zilnic). Bucureşti. „ Copiez. „ Copiez şi purec. Călăraşi - Silistra - Călăraşi. Bucureşti. 334 27 iulie SionU. 3 august Dîne compagnie restaurant „G. Dumitresco“. Ridicule attrappe (voir comptes)* 5 „ XV-e[me] ann[iversaire] coll[ation] ,,B[ene] Merenti“. Dejeune et dîne compagnie gaie (O. Teodoreano, Vemesco, Pândele. . .) restaurant] „G. Dumitresco“. 6 „ Sionu şi-napoi. 8 „ „ „ (installation de M[arica] â Sionu). io » 13 17 Installation avec Maricâ â Sionu. 20 23 - 25 „ 25 „ 26 „ 27 „ 28 „ 29 * 30 31 „ 1 septembrie] L’etendard vert et jaune flottepour la premiere fois â Sionu } (deasupra în culori stindardul, mic, vert şi jaune subliniate j cu culoarea respectivă). Munci agricole. Tre[i]erat etc. Je travailleun peu â Craii... . » » n n » n » » }) » » jj La Bucureşti. Lucr[ează] Craii.... Dă lui Bădăuţă-18pagfini] m[anu]s[cris] Craii.... Lucrează Craii.... „ „ încă 6pagini „ Gîndiref. Fundulea-Sionu. Vers minuit eţ demi j’acheve Craii de C[urtea]-Vfeche]. Trimite restul Gîndirei. 2 septembrie] (-6 incl[usivD 7 8 11 13 16 septembrie] 17 sqq 20 septembrie] -24 25 [septembrie] 26 27 * 28 29 „ Munci agricole, dijmuit. Bucureşti, La de la tipogrjafie] manuscrisul ultimei părţi din Craii...«afin de lui faire subir un travail d’epuration». Fundulea - Sionu - înapoi (singur). Copie definitivă a ultimei părţi din Craii... Sionu. „ „ „ „ „ „ en rectifiant passages. Trimite manuscrisul complet al ultimei părţi. Je commence copie definitive de Craii... pour eventuelle ap-parition en volume. Sionu - copie (zilnic). „ Copie - modification passages II-e[me] pârtie. Copie (zilnic). Bucureşti. „ copie. „ „ et deparasite. Călăraşi - Silistra - Călăraşi. Bucureşti. 335 Copiez. Sionu. Copiez (puţin). 55 Am terminat copierea a tot ceea ce a fost tipărit pînă acum din Craii de Curtea-Vecbe. Munci agricole, dijmuit. O zgîrietură la baza unghiei celui de-al 4-lea deget al piciorului stîng -■inflamaţie şi supuraţie a degetelor 3 şi 4. Bucureşti. Sionu - ultima dijmă porumb. Bucureşti. Apare „ Gîndirea “ an VIU, nr. 10 cu ultima parte a ultimei părţi din Craii... Sionu. începe copia ultimei părţi apărute în „Gîndirea". Sionu. Copie Craii... - Cabinetul Vintilă Brătianu demisionează. Bucureşti. (Copie Craii...) 55 55 55 „ „ „ (mult). „ „ „ şi termin copierea Crailor... Eşecul combinaţiei Titulescu. Cabinet Iuliu Maniu. Sionu. Bucureşti. Cartea Românească - Pora. „ „ predă manuscrisul Craii... Sionu şi înapoi. „Cartea Românească". Socec. Nodelea. Sionu „metoda mea stupida de a miza cu largheţe în afaceri" (chestiunea cu arendaşul). Bucureşti - Scrisoare Pora. „Cartea Românească", comitetul de direcţie a acceptat în unanimitate Craii... „CarteaRomânească". Cunoştinţa cuBrătescu Voineşti, Adamescu. Mă fotografiez - Foto Barasch. Sionu. Bucureşti. Vindecare completă la picior. Bucureşti - Sionu - Bucureşti. AXV-a aniversare conferire „Bărbăţie şi Credinţă". 336 1 octomb[rie] Copie. 2 „ Sionu. 3 octomb[rie] Copie (peu). 5 6 „ „ 7 „ Acheve copie de tout ce qui a ete imprime de Craii de Curtea- Veche. 8 sqq-i9 octombrie] Munci agricoledijmuit. 19 octfombrie] O zgîrietură la baza unghiei celui de-al 4-lea deget al picio- ruluistîng- inflamaţie şi supuraţie a degetelor3 şi 4. 24 Bucureşti. 30 „ Sionu- ultima dijmă porumb. 31 „ Bucureşti. i no[i]embr[ie] Apare „ Gîndirea “ a[n] VIII\ nr. 10 cu ultima parte a ultimei părţi din Craii... 2 Sionu. începe copia ultimei părţi apărfute] în Gîndirea. 3 noftlembrie Sionu. 4 - Copie Craii...- Cabinjetul] VintilăBrătianu demisionează. Bucureşti [Copie Craii...]. o n n » » 7 . „ „ „ (beaucoup). 8 „ „ „ eţ acheve copie de Craii... 9 Echec combinaison Titulesco. Cabinet Jules Maniu. 10 „ Sionu. 11 t* Bucureşti. 12 „ ,,C[artea] Românească“ - Pora. 13 „ „ predă mlanu]s[crisul] Craii... 17 „ Sionu şi înapoi. „ Clartea] Românească“. 20 Socec. Nodelea. 22 „ Sionu «ma stupide methode de jouer largement la pârtie en affaires» (ch[estiuneaj cu arendaşul). 1 dec[embrie] Bucureşti- Scrisoare Pora. „Clartea]Rjomânească], comitetul de direcţie a acceptat unanimement Craii... 8 ,,C[artea] Rom[ânească]u. Cunoştinţa cu Brătescu Voineşti, Adamescu. 12 Je me fais photographier - Photo Baraşch. 15 „ Sionu. 17 „ Bucureşti. 18 „ Vindecare completă la picior. 22 »»• Buc[ureşti] - Sionu - Buc[ureşti]. 29 XV[-eme] annfiversaire] coll[ation] ,,B[ărbăţie] şi Credinţă" .i 337 Scriu primele rînduri la Şcoala Ţaţelor. Pora a predat manuscrisul Craii... pentru completarea execuţiei tehnice, de tipar. Crainic, întîlnit, îi propune să editeze Craii... colecţia „Gîndirea". Sionu şi înapoi. Scrisoare lui Crainic. Acceptă condiţiile „Cărţii Româneşti"pentru editare. Francis Lebrun. Promisiune ruban roşu. Corecturi - 86 pagini. Sionu şi înapoi, înapoierea corecturilor. Corecturi şi înapoierea lor. Bucureşti — Ciulniţa- Slobozia (judecătorie- Chiroiu, declinare de competenţă). Bucureşti. Corecturi. Helveţia - Francis Lebrun. îi ofer Le latin mystique de Remy de Gourmont, ediţia „Cres“ (no 411) cu dedicaţie: „Francisco meo exdono: Mathieu Jean Caragiale (cu miniatură). Pridie idus Februarii MCMXXTX“. fi dau lui Francis Lebrun fişa mea de „curriculum vitae“. Bronşită, tuse- calmată. Sionu şi înapoi. A IlI-a corectură şi bunul de imprimat. Teribil de răcit şi gripat. Stau la pat - la orele 18 : 39° cu 6. Ventuze - lipsă de poftă de mîncare şi insomnie persistentă. Ameliorare. Ventuze. n Aristide Blank invitaţie la Michaela Catargi, cunoştinţă cu prinţul Charles Antoine de Rohan. Recepţie Michaela Catargi. A XLIV-a aniversare a naşterii mele. „Cartea Românească" - Toneghin, Pora, insist să fie grăbită punerea în vînzare a Crailor... Fundulea - Sionu -Bucureşti. Primeşte primul exemplar din Craii... (hîrtie vărgată) nebroşat. Seara. Punerea în vînzare a Crailor de Curtea-Veche, la „Cartea Românească" (am 44 de ani şi 4 zile). Catedrala Sfîntul Iosif - Messa încoronării de Mozart. Sionu — Dă la 38 ţărani (din Bărcăneşti şi Elisa Stoeneşti) în dijmă, 260 pogoane pentru porumb şi 13 1/2 furaj. Bucureşti. 338 1929 Agenda - Acta - Memoranda - cu blazon pictat de el - însemnări meteorologice- zi de zi - (datele aniversare, implicit). 2 ianuarie 11 12 15 ,, 19 „ 29 „ 31 * 4 februarie] 7-8 „ 11 13 „ 18 23 -24 „ 26 27 „ 5 martie 6-9 „ 10 11 -13 „ 15-23 * 23 * 24 25 „ 26 „ 27 „ 28 „ 29 » 1 aprilie 3-9 „ 9 J’ecris Ies premieres lignes de Şcoala Ţaţelor. Pora a predat m[anu]s[crisul] Craii... p[entru] completarea] execuţiei tehnice, de tipar. Crainic, întîlnit, îi propune să edit[eze] Craii... colecţia „Gîn-direa “. Sionu şi înapoi - Scrisoare lui Crainic. Acceptă condiţiile „Clărţii] R[omăneşti]u p[entru] editare. Fr[ancis] Lebrun. Promesse ruban rouge. Corecturi - 86 pagtini]. Sionu şi înapoi, înapoierea corecturilor. Corecturi şi înapoierea lor. Bucjureştij- Ciulniţa- Slobozia (judecătorie- Chiroiu, declinare de competenţă). Bucureşti. Corecturi. Corecturi. Helveţia - Francis Lebrun. Je lui offre Le latin mystique de Remy de Gourmont, ed[ition] „Cres (no 411) avec dedicace : «Francisco meo exdono: Mathieu Jean Caragiale (enlumine). Pridie idus Februarii MCMXXEX». Je donne â Fr[ancis] Lebrun fiche de mon «curriculum vitae». Bronşită, tuse- calmată. Sionu şi înapoi. A IlI-a corectfură] şi bunul de imprimat. Terriblement refroidi et grippe. Je m’alite - 18 h : 39°6. Ventuze - manque appetit et insomnie persistent. Ameliorare. Ventuze. n Arfistide] Blank invitaţie la Michaela Catargi, cunoştinţă cu prinţul Charles Antoine de Rohan. Recepţie Michjaela] Catargi. XLIV[-eme] ann[iversaire] ma naissance. ,,C[artea] Românească* - Toneghin, Pora, je presse mise en vente Craii... Fundulea - Sionu - Bucureşti. Primeşte primul eocjemplar] din Craii.. .(papier verge) nebroşat. Soîr. Mise en vente, de Craii de Curtea-Veche ă la „Cartea Românească44 (44 ans et 4 jours). Catedrala Sflîntul] Iosif- Messe du couronement de Mozart. Sionu - Dă la 38 ţărani (din Bărcăneşti şi Elisa Stoeneşti) în dijmă, 260pogoanepjentru]porumb şi 13 1/2 furaj. Bucureşti. 339 Scuze lui Rebreanu că nu poate ceti la „ Teatrul Naţional Explicaţie violentă cu Gogu Ionescu pe care-l alungă aspru, în faţa ţăranilor. Au început să înflorească violetele. Bucureşti. Sionu. Bucureşti. „Cartea Românească“ îi trimite 20 exemplare drepturi de autor. „Ultima oră“ I, nr. 103, pagina a Il-a omagiu lui Mateiu Caragiale 5 articole. Cina - d-na Nelia Pavlova. Au început să înflorească liliacul şi castanii. Lapedatu: cuvinte amabile de mulţumiri pentru Craii... întrunire a „Derby“-ului român la Băneasa. 14,15. Cutremur de pămînt. Helveţia. Francis Lebrun. Propunerea pentru Legiunea de onoare s-a făcut. Reclamă la Tribunalul Ialomiţa pe Gogu Ionescu pentru furt de porumb. Sionu şi-napoi. 23,30- Recepţie la Ministerul Externe. Orele 18. Garden parties la Brâncoveanu. Sionu -§i înapoi. Dăruiesc Irinei (Aslan) un mic giuvaier „credinţă, milă, speranţă". Fundulea şi-napoi. Daubree îi comunică: intervenţie oficială nu s-a făcut pentru Legiunea de onoare. Depun la Brâncoveanu cărţile de vizită şi îi las, dimpreună cu o scrisoare explicativă, veritabilele arme ale vechii Case Brâncoveanu. Fundulea şi-napoi. n » jj 10 000 acont din drepturile autor Craii... Scrisoarea Neliei Pavlova (Sofia). Banca Blank - Locaţia unui safe pe 6 luni. Sionu - (de la 22- 3 august). „ Ploaie binevenită. Bucureşti. Sionu. Bucureşti - Explozia fortului Domneşti (20,15). Sionu. Bucureşti. Sionu. 340 12 {aprilie] Scuze lui Rebreanu că nu poate ceti la Teatrul Naţional (-15 Sionu) 16 „ (- 20 Sionu) 18 aprilie 21 22 - 27 27 30 5 mai 8 „ / 13 „ 19 „ 20 „ 23 „ 6 iunie 7 9 10 11 12 15 „ 19 „ 25 „ Explicaţie violentă cu Gogu Ionescu pe care-l alungă aspru, în faţa ţăranilor Commence floraison violettes. Bucureşti. Sionu. Bucarest. „Cfatlea] R[omănească]“ îi trimite 20 ex[emplare] drfepturi] autor „Ultima oră“ 1\ nr. 103, paglina] [a]II[-a] omagiu lui M[ateiu] Carag[iale] 5 articole. Cina - Mme Nelia Pavlova. Commence floraison lilas et châtaigniers. Lapedatu : aimable mot de remerciement p[our] Craii... Reunion du „Derby“ roumain â Băneasa. 14,15. Cutremur de pămînt. Helveţia. Frlancis] Lebrun. Propunerea plentru] Legiunea de onoare s-a făcut. Reclamă la Triblunalul] Ialomiţa pe Gogu Ionescu plentru] furt de porumb. Sionu şi-năpoi. 23,30- Recepţie la Ministferul] Externe. 18 h. Garden parties chez Brancovan. Sionu - retour. Je fais cadeau â Irene (Aslan) un petit bijou «foi, charite, esperance». Fundulea şi-napoi. Daubree îi comunică: intervlenţie] oficială nu s-a făcut [pentru] Legiunea de onoare. Depose chez Brancovan cartes et y laisse, avec lettre explicative, Ies veritables armes de l’ancienne maison B[rancovan]. Fundulea şi-napoi. 1 iulie 16 „ 21 „ 22 „ 27 - 28 „ 3 august 12 19 * 27 4 septembrie] 9 „ ?> » 10 000 acont din drepturile autor Craii... Scrisoare Neliei Pavlova (Sofia). B[an]ca Blank - Locaţia unui safe pe 6 luni. Sionu - (de la 22- 3 august). „ Pluie salutaire. Bucureşti. Sionu. Bucureşti - Explozia fortului Domneşti (20,15). Sionu. Bucureşti. Sionu. 341 Invitat la Sinaia, de Riegler-Dinu la Congresul internaţional de critică. Bucureşti. Fundulea şi-napoi. Lebrun îi cere din nou „cumculum vitae“ în vederea rubanului rouge. Sionu şi-napoi. Sionu. Decesul regentului Gh. Buzdugan. „Cartea Românească“- s-au vîndut 1 400 exemplare din Craii... Sionu. Act de cesiune pentru 4 000 lei din drepturile autor Craii... Sionu (munci agricole, dijmuit- 3 noiembrie). încep să lucrez la Soborul Ţaţelor. Continui să lucrez la Soborul Ţaţelor. Prima zi de cătănie. A doua şi ultima zi de cătănie. Scos bijuterii din „Safe“. Helveţia - Francis Lebrun are nevoie de suplimentare informaţii pentru completarea fişei, propunerea Legiunea de onoare. Autorizaţia pentru a cumpăra puşcă. Sionu. Munci - arătură- întrerupte de vreme rea. Uhrynowsky îmi spune că i-a scris lui Prokopie, ministrul Afacerilor Externe al Finlandei, cu privire la propunerea mea, din 1922, pentru Roza-albă. Cdeasupra desenul Ordinului schiţai). Preşedintele Republicii Franceze semnează la Paris decretul prin care sunt numit cavaler al ordinului naţional francez al Legiunii de onoare. Stare foarte proastă, depresiune nervoasă, anxietate, poate intoxicaţie. Ventuze pe ceafa. Fundulea şi-napoi. (cu desen Ordin) Brevetul prin care mi se conferă decoraţia de Cavaler al Ordinului naţional francez al Legiunii de onoare este întocmit, vizat, sigilat şi înregistrat cu nr. 40 318 de către Marea Cancelarie a Ordinului. Cadou lui Francis Lebrun. Lapoesie frangaise au moyen ăge, legată. Cumpărat gravură Pomona de Angelique Kaufmann de delVAqua (lei 180). 342 13 septembrie] Invitat Id Sinaia, de Riegler-Dinu Id Congresul internaţfio— nal]de critică. 17 Bucureşti. 23 [septembrie] Fundulea şi-napoi. 25 „ Lebrun îi cere din nou „curriculum vitae“ în vederea rubanu- lui rouge. 26 Sionu şi-napoi. 29-6 oct[ombrie] SiOTlU. 7 oct[ombrie] Decesul regentului Gh. Buzdugdn. io ;; Cjartea] Românească “ - S-au vîndut 1 400 exjemplare] din Craii... 13 - 20 „ Sionu. 23 * Act de cesiuneplentru] 4 [000] lei din drepturile] autor Craii... Sionu (munci dgricole, dijmuit— 3 noi[embrie]). 24 „ Je commence travailler â Soborul Ţdţelor. 25 „ Je continue „ „ „ 28 I-er jour soldatesque. 29 „ II-eme et demier jour soldatesque. 5 noiembrie Pris bijoux de la „Safe“. 9 şi 10 „ Helvetia - Frfancis] Lebrun are nevoie de supl[imentare] inflormaţii]p[entru] compUetarea]fişei, propunerea Legiunea de onloare]. 18 no[iembrie] Autorizdţid pjentru] d cumpărdpuşcă. 18 noiembrie - Sionu. Munci - drătură - întrerupte de vreme red. 2 dec[embrie] 4 „ Uhrynowsky me dit avoir ecrit â Prokopie, min[istre] affţaires] etrfangeres] Finlande au sujet ma proposition de 1922 pour la Rose-blanche. (deasupra desenul Ordinului schiţat) 17 Le President de la Republique frangaise signe â Paris le decret par lequel je suis nomme chevalier de Vordre naţional fran- gais de la Legion d’honneur. Grand malaise, depression ner- veuse, anxiete, peut-etre intoxication. Ventouses nuque. 23 Fundulea şi-napoi. 28 (cu desen Ordin) Mon brevet de nomination â la decoration de chevalier de VOrdre naţional frfangais] de la Llegion] d’h[onneur] est fait, vise, scelle et enregistre au nr. 40 318 p[ar] la grande Chancellerie de POrdre. 1930 Agenda - Acta - Memoranda blazon pictat - anivjersările] ştiute -notiţe meteorologice, zilnice (+chest[iuni] bancare). 2 ianuarie Cadou lui Frjancis] Lebrun. La poesie frjangaise] au moyen ăge, legată, 8 Cumpărat gravură Pomona d[e] Angelique Kaufmann de dellAqua (lei 180). 343 Sionu şi-napoi. Puţin înainte de miezul nopţii întîlneşte pe C. Nelone, pe Pierre Daubree, Consul General al Franţei care-i spune că brevetul a sosit. (cu desenul Ordinului) 12,25. La Consulatul Franţei. Pierre Daubree, Consul General, îmi înmînează brevetul de cavaler al Ordinului Naţional al Legiunii de onoare (no. 40 318/28 decembrie 1929). Oferă lui Lebrun: Corespondenţa lui Baudelaire, legată. Scrisoare de mulţumire lui G. Puaux, ministrul Franţei, pentru Legiunea de onoare. Iscăleşte moţiune favorabilă pentru Rebreanu. îi ofer lui Francis Lebrun autograful „Suvenire Ion Luca 1878“ cu dedicaţie: „Lui Francis Lebrun. Suvenire. Mateiu Ion. 1930“. îi ofer lui Francis Lebrun Les oeuvres de maître Frangois Villon, ediţie „Biblio-theca romanica", cu dedicaţie: „â maître Francis". Miitzner, gravorul, i-a regăsit placa. -Comandă la Paris insignele Ordinului. Sionu. Bucureşti. I-am oferit 40 de ouă proaspete lui Francis Lebrun, am cinat la Lebrun. Comand prin scrisoare lui Arthur Bertrand, la Paris, crucea de cavaler al Legiunii de onoare, fără cutie, şi 0,25 m panglică roşie. Sionu - distribuirea loturilor la ţărani. Oferit 40 de ouă proaspete...ţcf şi 6aprilie. Eroare?) Crucea Legiunii de onoare a venit deteriorată (lui Daubree s-o trimeată lui Bertrand). Viitorul Al. Mavrodi. S. S. R. e vinovat că nu s-au încasat banii premiului C. A. Rosetti. încasează premiul prin Măciucescu. Demisia din S. S. R. Tensiune arterială 15,9; 45 ani, 1 lună, 16 zile. 20,30 „Iordache" (Coîonnades). Dîner în onoarea lui Marinetti. S. S. R. Sionu. Au înflorit salcîmii la Sionu. „ Prima pagină din Sub pecetea tainei. (tabelul zilelor cînd a scris la Sub pecetea tainei: 18, 20, 21 V, 9,10,12,14,15,16 X, 9,10,11,12,13 XII 1930; 4, 8, 9, 10, 11, 12,141, 7, 9, 20, 22II, 16, 17, 18 III, 9, 11IV, 2, 3,VI 1931; 344 15 ianuarie 28 29 [ianuarie] 30 9 februarie 10 14 28 30 martie 1 aprilie 5 „ 6 „ 18 „ 19 -25 „ 26 2 mai 6 „ 8 „ 9 „ 11 „ 12 „ 13 - 24 „ 18 „ Sionu şi-napoi. Puţin înainte de miezul nopţii întîlneşte pe C. 'Nelone, pe Pierre Daubree, Consul general al Franţei care-i spune că brevetul a sosit. (cu desenul Ordinului). 12,25. Consulat de France. Pierre Daubree C[onsul] Gteneral] me remet le brevet de nomination de chevalier de l’Ordre National de la Legion d’honneur (no. 40 318/28 dec[embre] l[929l. Oferă lui Lebrun : Corespondenţa] lui Baudelaire, legata. Scrisfoare] de mulţtumire] lui G. Puaux, minist[rul] Fr[anţei] p[entru] Legiunea de onoare. Lscăleşte moţiune favorabilă p[entru] Rebreanu. J’offre â Fr[ancis] Lebrun autographe «Suvenire Ion Luca 1878» avec dedicace: «Lui Francis Lebrun. Suvenire. Mateiu Ion. 1930». (J’offre â Francis Lebrun] Les oeuvres de maître Frangois Villon ed[itions] „Bibliotheca romanica», avec dedicace : «â maître Francis». Mutzner, gravorul, i-a regăsit placa. Comandă la Paris insignele Ordinului. Sionu. Bucureşti. Offert 40 oeufs frais â Frfancis] Lebrun, dîne chez Lebrun. Je commande par lettre â Arthur Bertrand, Paris, croix de chevalier de la Legion d’honneur, sans ecrin et 0,25 m ruban rouge. Sionu - distribuirea loturilor la ţărani. Offert 40 oeufs frais...(cf. şi 6aprilie. Eroare?) Crucea Legliunii] de onoare a venit deteriorată (lui Daubree s-o trimeată lui Bertrand). Viitorul Al. Mavrodi. S. S. R. e vinovat că nu s-au încasat banii premiului C. A. Rosetti. încasează premiul prin Măciucescu. Demisia din S.S.R. Tensiune arterială 15, 9; 45 ani, 1 lună, 16 zile. 20,30 „Lordache“ (Coîonnades). Dîner în on[oarea] lui Mari-netti. S.S.R. Sionu. Robiniers de Sionu fleuris. „ Prima pagină din Sub pecetea tainei. (tabelul zilelor c[înd] a scris la Sub pecetea tainei. 18, 20, 21V, 9,10,12,14,15,16X, 9,10,11,12, 13 XII 1930; 4, 8, 9,10,11,12,141, 7, 9, 20, 22II, 16,17,18 III, 9,11IV, 2, 3 VI1931; 345 4,5 X 1932; 28II, 2,3,6,7,8,9 -12 (inclusiv), 17, 24,29 III, 19-30 (inclusiv) XII 1933; 2, 5 - 8, 21, 23 - 311, 2, 3, 24, 28II, 1 - 8,10,16, 19, 20, 26, 27 III, 31 VIII, 1, 2, 21 - 23IX, 10,11 XII-1934. Bucureşti. Vasile Stoica. Ceai-cozerie la Athenee Palace (cu Marcel Rey, ziarist francez). Sionu - treieratul porumbului. 22,10 Prinţul Carol coboară din avion la Băneasa. Lovitură de stat. Cabinet camuflat Mironescu, de 24 ore. Bucureşti. Prinţul Carol proclamat rege. Sionu. Bucureşti. Sionu şi-napoi. Braşov. Cu trăsura la Nona. Cu dr. Liviu Câmpeanu, în auto, Neustadt, Rîşnov, Bran. Singur la Dîrste. Sibiu. Ocna Sibiului. Cisnădioara şi Cisnădie. Bucureşti. Ştrand. Cină. Familia. Sionu. Bucureşti. Sionu. Cephalgie; Lumbago; Friguri. Bucureşti. Sionu. Bucureşti. Cabinet Maniu demisie. Sionu - munci - dijmuit (11 zile). Fixez începutul la Sub pecetea tainei. Cabinet Mironescu. Bucureşti, mare farsă cu preţul porumbului. Sionu şi-napoi. Curse Băneasa. Curse Băneasa. „CarteaRomânească". Corecturi Craii... „ Enescu “ - dikeu „ Gîndirea “. 346 4,5X1932; 28 II, 2, 3, 6, 7, 8, 9-12 (inclfusivj), 17, 24, 29 III, 19-30 (incl[usiv]) XII 1933; 2, 5-8, 21, 23-31 I, 2, 3, 24, 28 II, 1-8, 10, 16, 19, 20, 26, 27 III, 31 VIII, 1, 2, 21-23 IX, 10,11 XII-1934.) 24 mai Bucureşti. 26 [mai] Vasile Stoica. 28 „ The-causerie Ath[enee] Palace (Marcel Rey journaliste fran- $ais). 31mai - 8 iunie Sionu - Battage mais... 6 iunie 22,10 Prince Carol descend d’avion â Băneasa. Coup d’etat. 7 „ Cabinet camuflat Mironescu, de 24 ore. 8 „ Bucureşti. Prinţul Carol proclamat rege. 10 „ Sionu. 14 „ Bucureşti. 25 M Sionu şi-napoi. 27 M Braşov. 28 „ Cu trăsura la Nona. 29 „ Cu dr. Liviu Câmpeanu, în auto, Neustadt, Rîşnov, Bran. 30 „ Singur la Dîrste. 2 iulie Sibiu. 4 „ Ocna Sibiului. 6 „ Cisnădioara şi Cisnădie. 8 „ Bucureşti. 15 » Ştrand. Dîner. Familia. 25 „ Sionu.' 9 august Bucureşti. 13 „ Sionu. 14-26 „ Cephalalgie; Lumbago; Friguri. 23 „ Bucureşti. 6 septembrie] SiOflU. 13 Bucureşti. 6 oct[ombrie] Cabinet Maniu demisie. 8 „ Sionu - munci - dijmuit (11 zile), 9 Je fixe commencement de Sub pecetea tainei. 10 Cabinet Mironescu. 26 Bucureşti, grande farce prix mais: 30 „ Sionuşi-napoi. 2 no[i]embr[ie] Curse Băneasa. 6 , 12 „ „Cjartea]Românească". Corecturi Craii. 16 „ „Enescu“- dineu „Gîndirea“. 347 N. M. Condiescu pe care îl rugasem să cineze cu nune la Capşa nu vine. Lui Condiescu, 1 exemplar Remember. Penclub. Cina. M. Bedel. Cina. S. S. R. Gaston Rageot. Termină I-a parte din Sub pecetea tainei. O dă„Gîndirei". „Enescu“. Banchet cu 400 de lei tacîmul. 10 ani ai „Gîndirei". Sionu şi-napoi. O gîscă lui Francis Lebrun. La Sionu au înflorit mixandrele în aer liber. L-a aniversare pentru Legiunea de onoare. (în capulpaginei): Aera nova. Moartea lui Joffre. ^ începe a doua parte din Sub pecetea tainei)] Lucrează la Sub pecetea tainei. J Dă 12 pagini din partea a LL-a „Gîndirei". „ încă 2 „ Lucrează puţin la Sub pecetea tainei. 55 55 55 55 55 55 „ „ „ „ „ „ (puţin). Cina. Dineu S. S. R. pentru Colette. Primeşte în dar 2 bucăţi etamină (verde de Saxa şi or d’Empire allemand) de la căpitanul Ghieu, aduse din Germania. Sub pecetea tainei (copie). „ „ „ (lucrează 18: dă 7pagini). „ „ ( „ mai dă 7pagini). Demisia Cabinet Mironescu. Fundulea şi-napoi. Sub pecetea tainei (lucrează). Sionu (predă 3 pagini şi ceva din Sub pecetea tainei). Belşug de violete înflorite. Loturi la cultivatori - Alphonse al XlII-lea al Spaniei abdică. Proclamarea Republicii spaniole. A plantat aleea de la intrarea curţii 12salcîmi (robiniers) (5 dreapta, 7 stînga). Sosirea rindunelelor. Sfîrşiţul stipulaţiunilor lui Titulescu, printr-un eşec complet. Cabinet Iorga. Treieratul porumbului. Sionu-Bucureşti. 348 25 no[3emhr[ie3 N. M. Condiescu que j’avais prie â dîner chez „Capşa“ ne vient pas. 26 Lui Condiescu, 1 exfemplar] Remember. 1 dec[embrie] Penclub. Cina. M. Bedel. 5 Cina. S.S.R. Gaston Rageot. 13 Termină I-a parte din SfubJp[ecetea] tainei. O dă „Gîndirei". 20 „Enescu“. Banquet payant 400 lei. 10 ani ai „Gîndirei“. 23 Sionu şi-napoi. O gîscă lui Frfancis] Lebrun. A Sionu giroflees fleuries en plein air. 28 I-a aniversare ptentru] Legtiunea] de onoare. i.93^ - ac[elaşi] motto, adelaşi] blazon, adeleaşi] notiţe meteorologice, zilnice- 1 ianuarie [în capulpaginei]: Aera nova. 3 Moartea lui Joffre. 4 începe a doua parte din Sub pecetea tainei. 8,9 „ Lucrează la Sub pecetea tainei. 10-11 „ » » » » n 12 Dă 12pagini din p[artea a] ITa „ Gîndirei “. 14 „ mea 2 „ „ „ „ „ 7 febr[uarie] Lucrează puţin la SfubJpfecetea] tainei. Q 7 » n » 5J M n n 20 „ „ „ S[ub]p[ecetea] tainei. 22 » » n v n » (Peu). 1 martie Cina. Dineu S.S.R. p[entru] Colette. 11 „ Primeşte în dar 2 bucăţi etamină (verde de Saxa şi or d’Em- pire allemand) de la căpitanul Ghieu, aduse din Germania. 16 „ SfubJ pfecetea] tainei (copie). 17,18 „ „ „ (lucrează 18: dă 7pagini). 21 „ „ „ ( „ meii dă 7pagini). 4 april[ie] Demisia Cabinet Mironescu. 6 „ Fundulea şi-napoi. 9 „ SfubJ pfecetea] tainei (lucrează). 11 Sionu (predă 3 pagfinij şi ceva din SfubJ pfecetea] tainei). 12 Abondante floraison violettes. 14 „ Loturi la cultivatori- Alphonse [al]XlUf-lea]al Spaniei abdică. Proclamarea republficii] spaniole. 17 A plantat aleea de la intrarea curţii 12 robiniers (5 dreapta, 7 stingă). 18 Sosirea nndunelelor. Fin stipulations Titulesco par echec com¬ plet. Cabinet Iorga. 22 (sqq) Battage mais... 24 „ Sionu- Bucureşti. 349 Băneasa Curse. 50 ouă oferite lui Francis Lebrun. C. Lupu. Corecturi „Cartea Românească Sionu. Vegetaţie întîrziată. Bucureşti. Liliacul şi castanul înfloriţi de vreo 10 zile. Liliacul de Persia mai tîrziu. S-a adoptat ora Europei Centrale. L-am întîlnit pe doctorul Lupu în biroul fratelui său la Athenee Palace. A declarat a fi satisfăcut de a mă considera printre partizanii săi, pentru persoana şi numele meu. Salcîmii în floare. Băneasa. Derbyul român. Lucrat Sub pecetea tainei. Ministerul de Interne. Goneriu. Furt cu efracţie la conac Sionu (miezul nopţii). Sfîrşitul septenalului preşedinţiei lui G. Doumergue. Sionu, Speteni (la jandarmi) Fundulea- şi înapoi. Liga Culturală. Convocarea „Gîndirei" pentru participare la omagiul Lorga 60 ani. Cinat cu maestrul Birnberg şi D-na Radojewska restaurant aproape de Schitu Măgureanu. [Cinat cu maestrul Birnberg şi D-na Radojewska bufet Şosea (vezi cartea de socoteli)]. Muntele de Pietate. (Broşă cu briliante). Moartea lui C. Enescu - Fundulea (martor în procesul Gogu Lonescu). Muntele de Pietate. Brăţara 1 safir şi briliante. „ „ „ inel c-un safir. „ „ „ „ 2 briliante. „ „ „ „ 2 safire, 2 briliante. „ „ „ broşă 4 ametiste şi diamant. (indescifrabil) etalon aur Anglia. A dat pentru „ Cele trei Crişuri “ articolul „ Vechi impresii de spectator“. Muntele de Pietate - inel c-un diamant. „ „ „ brăţară 7 briliante şi diamante. Adoptarea orei orientale. Muntele de Pietate. Fragment colier cu briliante. Sionu. Culesul porumbului. Frigul a dăunat vegetaţiei. Robiniers (salcîmi) - resedas îngheţat. Magnifică zi de toamnă. Sionu - Bucureşti auto, la întors tras de cai. Lui Lebrun o gîscă. Reveillon la Lebrun. Oferit lui Lebrun Baudelaire legat. 350 26 aprilie] Băneasa. Curse. 29 „ 50 ouă oferite lui Fr[ancis] Lebrun. 2 mai---6 mai C. Lupu. 7 mai Corecturi ,,C[artea] 8 „ Sionu. 12 * Vegetaţia întîrziată. 13 , Bucureşti. Liliacul şi castanul înfloriţi de vreo 10 zile. Liliacul de Persia m[ai] tîrziu. 15 * S-a adoptat ora Europei Centrale. 18 „ Rencontre docteur Lupu dans le bureau de son frere â l’Athe- nee Palace. Declare etre satisfait de me compter parmi siens pour ma personne et pour mon nom. Floraison robiniers. 31 * Baneasa. Derby roumain. 2-3 iunie Lucrat Sfub] ptecetea] tainei. 3 * Ministerul] de Interne. Goneriu. 12 „ Furt cu efracţie la conac Sionu (miezul nopţii). Fin septennal G. Doumergue. 14 „ Sionu, Speteni (la jandarmi) Fundulea - şi-napoi. 18 * Liga Culturală. Convocarea „Gîndirei cu părul blond şi ochii albaştrii [sic!]. Este ca o statuă de ceară, abia se mişcă, abia vorbeşte şi cînd rîde este splendidă. E aşa delicată şi frumoasă încît toate fetele o sărută şi o mîngîie. Tatăl ei e o brută magnifică, scrofulentşi rotund ca un porc sîrbesc. D-ra Simchy Lahovary, urîtă ca o focă, dar graţioasă şi excelentă «joueuse». Ea e speranţa unei partide şi bate mingea ca mare forţă. Mme Mendel, o jidoafcă infectă, jucînd deunăzi a făcut o mare lovitură. Văzînd că mingea eprea sus a sărit 3 metri Ig. şi 1/2 înălţime ca un balon încît a căzut pe burtă. Cînd publicul a văzut acea fiinţă scurtă şi groasă, a izbucnit într-un ris omeric. Atunci Costea Balş a luat-o în braţe ca pe o pană şi a pus-o pe un scaun şi a lăsat-o să gîfîie ca un ipopotam rănit. Costea Balş cum vine se adresează: Est-ce que vom voulez des 373 gâteaux, mes filles? Şi, fără a aştepta un răspuns afirmativ, comandă 25 de prăjituri voluminoase. Atunci frumoasa sîrboaică înghite cîte o bucată din o dată. Mă sui aproape zilnic la castel unde Mme Robescu foarte funebră se vede întotdeauna cu două fete. Castelul se modifică foarte mult, vechile lemne împuţite se schimbă prin panouri foarie delicate. Am notat tot. Ieri seară am fost la 9 1/2 noaptea lîngă castel care era puţin luminat. M-am întors prin nişte locuri misterioase unde tu n-ai fi mers niciodată. Foişorul e infect şi mizerabil, crezi că e un grajd nemţesc. Eu n-am nici un pont actualmente. Eu dezvolt o mare morgă acasă, beau cafea în vieux-Saxe cu o linguriţă aurită. Georges-Valentin a cîştigat premiul [al] 2- lea de automobile la Geneva, vreo 150 de franci şi nişte pantofi. Despre Boroş nu mă mir, e foarte generos cînd ciupeşte parale de undeva. Cît despre prinţul Al. Bibescu să nu mai scriu că e prea nebun şi e maniac furios. Scrie-mi mai tîrziu pe hîrtie nu pe carton că abia încape [sic!] două vorbe cu scrierea ta incultă şi ignorantă. Scrisorile tale mi-au făcut o mare plăcere. Pilidis e aci cu 12 domnişoare care de care mai strimbe şi mai pocite. Una umblă pe o bicicletă. Aci e şi nu e lume. Mie mi-e totuna. La revedere M. Din Berlin Sîmbătă, 4 Decembrie [1904] Amice, Scriindu-ţi cu ocazia zilei tale, îţi urez să trăieşti ani mulţi şi să fii sănătos. Eu sunt în Berlin de mai bine de o lună. Oraşul e frumos şi curat mai ales în cartierele noi unde toate casele sunt ca nişte prăjituri şi sclipesc de curăţenie toate geamurile şi clanţele de pe la uşi. La Berlin însă nu sunt ca la Viena palatele nobililor, vechi şi cu ganguri pentru trăsuri. Aci aproape toate casele sunt noi şi într-un stil fără haz. Totuşi există o stradă Tiergarten 374 care n-are case decît pe o parte, pe partea de vis-ă-vis este parcul deschis Tiergarten care e enorm şi drept în mijlocul oraşului. Pe strada Tiergarten sunt cîteva case splendide, casa contelui de Tiele-Winckler e poate cea mai frumoasă şi mai romantică locuinţă particulară pe care am văzut-o. în Berlin sunt foarte mulţi toptangii milionari cari fac un lux enorm şi au echipaje foai~te frumos compuse cu livrele bine desenate şi cu cai de rasă. Nobleţă e bine reprezin-tată, sunt unii seniori bătrîni foarte bogaţi cari au zece. douăsprezece fideicomisuri, ţin casă mare, cai mulţi, au mai multe nnduri de livrele, cu blană, cu fir, livrea de dimineaţă. Sunt şi unele putori avare care au cîte-o saca cu un cal, dar sunt foarte puţini. Echipajul împăratului e negru cu vulturi de argint pe felinare, cu fire de argint peste tot şi cu doi cai iuţi albi cari zboară ca din puşcă. Magazinele, ca al lui Mutzner, sunt pline de blazoane şi de carte de invitaţie la vînătoare unde spune cîte sute de fazani sau de iepuri au împuşcat invitaţii. Cei mai bogaţi îşi fac o onoare în a invita pe împărat la vînătoare unde se face un adevărat masacru. Eu am să-ţi mai scriu peste cîtva timp mai cu de-amănuntul. Tu să-ţi cumperi Gră-fliches Taschenbuch, care este foarte interesant, să citeşti lucruri surprinzătoare. Aşa de exemplu ştii de ce tatăl contelui Larisch are moşie în ţara noastră? Pentru că mama contelui Larisch, născută tot Larisch, e fiica Elenei Ştirbey. Apoi articole ca Mavros, Rossetti, Petrowitz-Armis, dar unde nu se citează nimeni. Familia contesei Larisch este în Berlin, ea mai are o soră, Prisca, care e tot aşa frumoasă dar nu e măritată. în Tiergarten e un loc mare, aproape cît de la havuzul mare de la şosea la rondul al doilea pentru călăreţi, şi acolo ies dimineţile tot felul de tipuri, husari, ulani, dragoni, tot felul de ofiţeri, cîţiva babalîci borţoşi călări, unii pe nişte cai splendizi, alţii pe nişte cai umflaţi cu picioarele scurte. Toţi fac figuri de manej, sar peste zid, peste gardul de mături, peste şanţul cu apă. E foarte comic. E un gentilom bătrîn cu un joben de la paşopt care are un cal arab de toată frumuseţea şi e acompaniat de doi valeţi călări, tot pe cai arabi. Cîini sunt mulţi şi frumoşi dar aproape toţi, 375 Reproducem marginal forma din manuscris: a messaj chiar ogarii, sunt prea graşi. Scrisoarea asta ţi-o scriu pe grabă, tu să-mi răspunzi însă imediat sau peste cîteva zile ce mai s-a întîmplat prin Bucureşti şi ce combinaţii au mai fost. Acum îţi zic la mulţi ani şi la revedere. Mateiu Caragiale Nachodstrasse No 18 Part. Wlilmersdorf] Berlin. La revedere Scrie-mi numărul casei tale. Din Bucureşti Vineri, 28/10 Iulie [1906] Dragă Amice, Am primit aseară scrisoarea ta şi regret enorm că n-am primit-o cu o săptămînă înainte, cînd te puteam ajuta cu 60- 80 de lei. Azi sunt şi eu tot â sec. Scrisoarea ta mi-a făcut o plăcere mare şi o aşteptam ca pe un mesaja liberator, credeam că şi tu mă uitaseşi. Nu e vorbă, primisem eu înainte 2 cărţi poştale din gara Buda. Am fost însă consternat de breşa formidabilă, de ruina ultimului com-te de Ruda în 22 de ore. Nu trebuie însă să te căieşti, dragă amice, de această afacere, cel puţin viaţa a trecut ca un vis de voluptate în valuri de champagne şi ai rigolat 5 ore de beţie amoroasă în chambre separee ca un mare viveur. (O viaţă, mamă dragă!). En [ejchange situaţia mea, princiara mea situaţie e desperată. M-am certat şi mă cert cu toţi iar de-a capul. Ţine-tepînză să nu te rupi. Plecarea ta a însemnat începutul turbărei mele. Quelle rage, mon vieux. Ce-am avui, 200 de lei, de la mama, o afacere de ciupeală şi pensia întîrziată s-au evaporat în cîteva zile. D-aia ziceam că, să fi ştiut, îţi expediam eu un supliment ca să-ţi repari breşa. Cheltuiam tot în primele zile daca nu mă tapa Vlădoianu o dată cu 20 şi a doua oară cu 60 de lei şi Lucă Sturdza cu 20. Cum mi-a venit această turbare de cheltuială îţi voi explica mai jos. Mă plictisisem atîta încît nu mă mai cunoşteam nici pe mine privindu-mă în 376 oglindă. Parcă eram la înmormîntare. Conduita ignobilă a tatei, care n-a fost aceea a unui om care îşi dă seamă de ce face, m-a ecoeurat atît de mult. După cum te confesezi tu mie, trebuie, simt nevoia să mă confesez şi eu ţie. Am devenit aşa odată prodig, risipitor, ca să mai uit supărarea. Chiar azi dimineaţa m-am întors la 6 1/2, adică cînd soarele devine arzător. Am făcut o serie de chefuri, cel de astă noapte, ultimul cu Costăkel Sturdza. Vlădoianu m-a tapat de două ori cu sume mari. Nu ies decît noaptea la 11 cînd apar la „ Capşa “ unde toisez pe toţi belferii. Am şi eu un monoclu sclipitor. Pe Cecile Pignatelli Brandi Bratashano de Tzukalas-Soparlitza am văzut-o (pictată de lăţosul Voinilă) cu nişte flori de sorcovă în cap şi cu sînii goi. 1/2, jumătate Bucureştii se masturbau la vitrină privind pe cea din urmă principesă de Brandi, pe castelana de Soparlitza. Am o afacere galantă, îţi voi da detalii cum fac ceva, sper zilele astea să ating ţinta. Aş vrea să grillez o cocotă blondă - foy de prince. E fină ca o arhiducesă şi souple ca o liană. Iese numai în muscal. Intr-o seară, cînd îmi plimbam melancolia într-un muscal vertiginos la chaussee, am văzut-o. Pe loc i-am'trimis o jerbă b de rose printr- un bugomil. Aş vrea să o fac- cred şi eu-dară l’oeil,fără bani. Să vedem întîi cefac cu mignonna mea poimîine. Am o freză de mec cu două accroche-coeurs. Dragă Amice, ultima pagină ţi-o rezerv numai ţie. Capul meu nu e tocmai limpede, după 7 ore de baladă şi două de somn. Totuşi ascultă consiliile ce înţelepciunea mea îţi dictează. Nu te demonta. «A fost un vis frumos». Ştii cîntecul. Stnnge-ţi resturile şi pleci iar la atac. Ai avut un an de succese, caută ocazii noi şi nu le scăpa. Sezonul e foarte briliant, aruncă-te fără reţinere, ai numai ce cîşti-ga, ai posibilitatea să cîştigi totul şi nu rişti nimic. Gîndeş-te-te la steaua noastră care începe să se înalţe pe orizontul gloriei. Fii pontagiu. Găseşte pe cineva să-l tapezi. Sus lancea, Bovimonte! Noroc! - De ce n-ai spus Ellei, damei sirene, că n-ai bani? Poskow e un mare huligan. Adresa mea e aceeaşi. Pensez toujours ă nous cher cousin und werden sie ebenso unser Banner und Wappenschild im- kgerbă 377 mer hoch halten. Raspunde-mi te rog, că sunt trist. Al tău vechi amic M. Din Bucureşti Miercuri, 16 Noiembr[ie] [1906] Dragă Amice, Am primit de la tine o scrisoare care mi-a făcut o plăcere enormă. Credeam că mă uitaseşi, că plăcerile Patisului, răpindu-te în vîrtejul lor; te-au aruncat peste o Manon, peste o Marquisettă. De cînd ai plecat tu, am avut o serie întreagă de neplăcen, mai ales politice. Cabinetul s-a remaniat, Dissescu a intrat în cabinet. M-am propus şef de cabinet, m-a susţinut toată lumea, tata a depeşat urgent, în sfîrşit am răscolit cerul şi pămîntul. Dar mă trezisem prea tîrziu, locul era dat lui Cămărăşescu. Or, şansele de a fi şef sub conservatori le pot considera ca nule. Mă propun zilele astea la junimişti, la Nicu Filipescu care mai curînd sau mai tîrziu trebuie să se împodobească cu un minister. Altă soluţie politică nu găsesc. La drept vorbind cu liberalii nu pot merge. Regele e pe dric. Ce fericit eşti, dragă amice, că poţi trăi departe de această ţară nenorocită. Eu nu dezesperez, am cîtevaplanuri illustris-sime şi nici un revers nu mă poate abate. Am devenit cam mizantrop. Ce combinaţie o fi avînd Hortense P... la Paris de zboară în auto. Mi se pare că am zărit-o şi eu aci într-un auto luminat electric. In cmind vei vedea pe Pomadin care n-a plecat încă. Eu sunt trist, foarte trist, vegetez oribil, caut parale, e un dezastru. Tata e pe cale de a se împăca definitiv cu mine, de primăvară cred a mă putea mişca în străinătate o lună 1/2, două. Cine sunt D-rele Cantacuzene? Adevărat că sunt nişte demi-mon-daines, desfines mouches d’or? Alexis Catargi a compus o operă Enoch Arden care se va cînta la Bucureşti. E un mare muzicant, ca Bellini. Eu am arborat coroana com-tală şi desfid pe toţi. Mă voi retrage iar din circulaţie. Pr. 378 Albert Ghica, regele Albaniei, e în mare deche, am auzit că are să-şi pună coroana şi sceptrul amanet la Muntele de Pietate. Ca amoruri o duc prost şi cum sunt ă bout, trebuie să pelotez o bonă. Caut pe Mme Ionescu şi n-o găsesc. Aci conservatorii sunt pe ducă, eu mă bucur, jubilez. Lucă Sturdza şi-a dat demisia din postul de şef de cabinet, Vlădoianu are nişte ponturi mari. Acum am aflat că făcea curte Domnişoarei Chamberlain. E un mare ipocrit, eu mă fac că nu înţeleg nimic. încolo ducem partidă dublă şi suntem veşnic împreună. Rosnovanu s-a cununat. Radu V. e dezgustat. G.V. Bibescu susţine că blazonul lor e de la 1400 (horreur! horreur!). Cu aceste mizerabile cancanuri îţi răspund dragă amice, la acele lucruri ce-mi scrii şi cari mi-au făcut să-mi vie apa la gură ca la un setos de lux şi plăceri. Aşteaptă-mă să viu şi eu. Bonne chance şi energie. Mai scrie-mi tot la „ Capşa “ am un gargon fidel. Au revoirşi bonne chance. Cel din urmă boier, ca un frate. comte Mathieu-Jean Caragiale. Din Bucureşti Luni, 4 Decembre [1906] Dragă Amice, De cinci zile n-am mai ieşit din casă cu toate că timpul nu e aşa unt. Ninge în mare abundenţă. Eu sunt nefericit. Stau în casă la gura sobei şi mă gîndesc ce bine ne-ar sta să zburăm cu dame fine pe încîntătoarea Riviera într-un auto. Eu am primit o singură scrisoare de la tine, ce e dreptul, zilele astea n-am mai fost pe la „Capşa'1. Eu iar m-am retras din circulaţie, bani nu sunt, ponturi în perspectivă nu, nimic. Mai înainte, cînd erai şi tu, ne întruneam serile la „Nestor" sau altundeva şi ne mai îndulceam exilul calomniind. Dar, nu se ştie cum se va învîrti roata, poate că în curind avem să zburăm ca o pasăre mare cu pene lungi. Dragă Amice, să nu mai îmi scrii la „Capşa", îţi voi da eu adresa mai jos. Şi să nu-mi 379 a toilettă h marechalul c typessă ^archi-fina trimiţi niciodată cărţi poştale porcoase decît în plic, altfel le confiscă poşta. S-a publicat un regulament după decizia de la Cassaţie. într-o seară, cînd mă întorceam acasă pe str. Soarelui, am văzut la o poartă un auto electric şi o damă fină vorbind franţuzeşte cu un chauffeur pontagiu. Am crezut că e o minune cerească şi că sunt pe o Avenue la Paris. Era Hortense P. cu o toaletă a princiară şi cu o pălărie cu 24 de pene albe ca mareşalul ^ de Villars sau Rohan-Soubise. Eu eram cu capacele la ghete şi opnndu-mă la doi paşi o admiram. Ea se uita la mine cu mirare, dar nu putea să-mi distingă figura şi vorbea mereu cu franţezul, lungind vorba. Auto-ul a plecat, ea a intrat în curte, eu am înaintat cîţiva paşi. Atunci s-a opnt în mijlocul curţei şi s-a uitat cu aşa un aerprovocător - şi goguenard, atît că nu mi-a adresat cuvinte invectivîndu-mă. Eu nu m-am turburat, dar, cu toate capacele de la ghete, n-am avut tupeul să intru în curte să o sărut, ar fi fost o lipsă de tact. E o tipesă c arhifină d dar nu poţi s-o enlevezi, substanţa necesară vieţei ei cocodettă nu e măduva mea arzătoare, nici limbile mele fewente, ci poli, aur scînteietor şi bilete de bancă multe, multe (De aşa ceva nu dispun eu, Matteo, principe Caragioli, chevalier chretien etpenseurfrangais). lăscăruş Catargi a ofensat pe Melot, spunînd în Cameră că e un fel de escroc. Melot l-a provocat în duel, luînd ca martor pe Cuştica, bărbatul ilustrei Hortense. Catargi a refuzat să se bată zicînd că nu cunoaşte şi nici nu vrea să cunoască pe acel bandit (Melot). Astă-seară se cîntă la operă Enoch Arden, compusă de Alexis milionerul, omul lui Dumnezeu. A murit MmeAnne de Kalindero. Printr-o ciudată coincidenţă am fost şi eu la înmormîntare. Fănică venise cu un juben ca al tatălui lui Fr[anz] Josef Dudu a leşinat de mai multe ori. Eu stăteam după un stîlp lîngă nişte dame care calom-niau. Era ceva sfîşietor cum plîngeau fetele alea. Canta-cuzino, ăla cu pelenna, stătea ascuns şi hoţul ăla de Galitzi tot aşa. Eu am plecat cu Odobescu. Toată lumea bună venise şi adresa condoleanţele lui Iancu Kjalinderu] care parcă nici n-avea idee, parcă-l îngropa pe el. Dragă amice, lucrează tu şi pentru mine, gîndeşte-te că planurile 380 noastre sunt marele, că de unde suntem pînă unde vrem a ajunge e atîta drum. Drumul e lung, viaţa e scurtă, şi o viaţă fără plăceri e o lungă şi tristă preparare pentru examenul suprem al morţei. Pe (aşa zisa) viaţă viitoare-oricum ar fi, eu unul mă piş cu toată intensitatea la maximum. Un hotel fin, cal arab, electricitate, auto-uri, valeţi stilaţi, Hortense şi Ionica, Marquisette, asta ne trebuie nouă. Filonul, filonul unde e!Eu cred că se va ivi. (Al lui Lehliu mi se pare că s-a cam epuizat). Eu n-am mai văzut pe nimeni, nici nu aveam timp du reste. Episodul cu Hortense m-a impresionat în sensul că am putut să-mi imaginez un singur moment că trăiesc o altă viaţă - acea viaţă de care am vorbit atîta, de atîtea ori. Şi mi-am zis, cu bani mulţi, inteligent întrebuinţaţi aş putea să am acum şi auto şi chauffeur şi pe Hortense (şi chiar pe Cuştica). Unde sunt acei bani mulţi. E datoria noastră să-i găsim. îţi scriu, dragă amice, această scrisoare, pentru a te felicita de ziua ta de Sf. Nicolae. îţi urez aceleaşi succese pe care mi le urez mie însumi. Le ştii şi tu : un venit mare (de la 300 000 în sus), viaţă lungă (cît a Cai'dinalului Richard, 95 ani); dame fine la gust şi discreţie. Aştept o depeşă, un cec de cîteva cearceafuri şi vin. Oricum sper că te voi revedea eu. Noroc, bonne chance, beaucoup de bonne chance autant qu’un mortel (fin)puisse en avoir. Cu acestea te sărut cordialement, cher cousin, lieber Oheim. Mathieu-J. Caragiale P.S. Eu sunt mutat provizoriu dans la banlieue pînă la Sf. Gheorghe. Iată adresa: Str. Crîngaşi-Grant nr. 7 Din Bucureşti 3/16 Janvier. Mercredi [1907] Dragă Amice, Scrisoarea ta m-a aruncat într-o confuzie penibilă. Pe cît de bine îmi părea că ai nişte ponturi aşa de fine, pe atît 381 mă simţeam de nefericit în această cetate blestemată a Bucureştilor. Aventurile tale cosmopolite <însă> mi-au dat speranţa şi cred că nu voi muri înainte de af... nemunrea dans la viile lumiere. Escapada cu mica corsicană m-a neliniştit întrucîtva, sunt un om sceptic şi mi-e teamă de perversitatea damelor ca de muşcătura unui şarpe. Dar cum ştiu că eşti un mare huligan am înţeles că n-are să te poată ea face să cînţi. îmi pare rău că în seara aia n-am intrat buzna în curte la Hortense, am fost prost, dar timpul nu e pierdut. (Ce e dreptul, nici parale nu sunt acum). Eu mai mult timp n-am putut ieşi din casă■ am fost răcit. Am citit însă în gazetă că bietul Vlădoianu a căzut la examenul de ataşat şi a reuşit Vichy (Celestins) şi Telemache. Cît timp am stat închis am scris un roman modern, palpitant şi viţios în franţuzeşte. Cînd am să dau de fonduri îl voi publica. E vorba de fenomenele atavismu-lui. (Oh! Oh!). Am scris degeaba Domnişoarei P., se vede a missiva că nu i-aparvenit misiva a mea. (îipropuneam o întreve- dere diplomatică unde să discutăm chestia copulaţiunei în raport cu separaţiunea amicului Briand sau Hagron). Aş vrea să fac un petit coup să mă mai înviorez niţel. Ceva bun este că lucrez în sensul Zincutzei. Această bizantină are un administrator căsătorit [indescifrabil], (un francez). De primăvara dau asaltul aşa cum te-ai pregătit tu să-l dai ispititoarei Le Mer de Villiers (le vieux chameau). Ea şi cu Zimpkutza sunt doi cupidoni. Am să fiu prezintat Mathieu-Jean etc. penseur subtil et romancier distingue. Am să-i spui că am avut le coup de foudre, zărind-o într-o aureolă crepusculară şi am să-i cad în genunchi, orice ar fi să fie. Aventura cu italianca m-a cufundat într-o mare melancolie. M-am gîndit că tinereţea mea se duce şi eu n-am flambat încă o aşa afacere. Dragă amice, mai scrie-mi şi tu din cînd în cînd o vorbă, două de unde eşti, nu uita pe nobilul exilat în patria capsomanilor. Eu m-am desfăcut de societate şi pe tăcute lucrez mereu. Poate că după un succes (ce sper a avea), adică după ce voi regula nişte complicaţii stupide personale, se va schimba natura aceasta obscură şi pentru mine. Văd că tot ce ţi-am prorocit eu se îndeplineşte (ai aventuri, ai tapat nişte rasta 382 şi pe micul Leon Bourgeois). Stau uneori şi-mi imaginez ce duble-succese am avea noi în acţiune-dublă cu un apartament estetic, un auto şi alte producţii ale civilizaţiei. Eşti un pontagiu şi ai şi norocul să fii în Paris. Să nu te laşi nicidecum. Luptă ca un adevărat Bassaraba. Sunt foarte curios de activitatea ta, aştept numai un semn şi viu şi eu. Am nişte idei suverane de instalaţie şi deprocedeuri. Să-mi scrii ce ai făcut la Ajaccio, de unde cred că te-ai întors, şi care-a fost ultimul act al aventurei corsicane. Eu sfîrşesc, dragă amice, urîndu-ţi cea mai întinsă şansă în operaţiuni. Nu mă uita. Zilele acestea mă întîlnesc cu Vlădoianu să mai aflu ceva cancanuri pe care am să ţi le comunic. La revedere în curînd, daca soarta va vrea să ajute pe ultimii boieri şi principi orientali. Ca un frate: Mathieu Din Bucureşti Sîmbătă, 9 ianuarie [1907] Dragă Amice, Mă grăbesc a răspunde imediata la scrisoarea ta, care m-a pus pe gîndun. Afacerea cu le vieux chameau nu e imposibilă deloc. Agetul tău care e franc-chasseur de Boves nu are nici un interes să te minţă — cîta vreme pînă la reuşita afacerei nu încasează b nici un rouge liard. Şi pe urmă Boves poate deveni Bovimonte dintr-un simplu condei. Afacerea mea e mult mai delicată: îmi lipseşte agentul, agenta mai bine zis. Şi într-o asemenea tramă daca n-ai o fiinţă şi de încredere şi abilă (şi interesată mai ales) nu faci nimic. Nu mă pot introduce aşa ca un bivol prin forţa coarnelor, trebuieşte subtilitate. E înconjurată, ce e dreptul, Dulcineea de un clan de păsări de pradă, dar pe care să pun ochii? Toate au să-i spună că sunt un viţios, un pontagiu, un scelerat, un mec sau cine ştie ce gogomănie şi Ea (Zimkutza) (afară de cazul unei pasiunic vehemente) are să se ejfaroucheze şi îmi trage perna de sub cap. Eu însă am să încerc a-i fiprezintat (ceea ce e foarte a immediat ^încassează c passiuni 383 d nacellă e comtessa f financele 8 collat greu), e o fiinţă bizară şi voi stărui în sensul să îmi publice romanul care atunci va fi gata. Cu o reclamă abilă s-ar putea convinge că sunt un talent, ceea ce e indiscutabil, şi ar convola cu mine într-opoetică nacelă Daca are un belfer îmi este indiferent; asemenea belferi nu sunt greu de evingat. Dragă amice, ai în mînă un pont fin, gîndeş-te-te ce prosperitate ar fi să dejunezi avenue du Bois şi să dinezi la Boves. Daca însă ai deffaillance atunci totul e pierdut. Ce vrei să fii, cal sau măgar? Daca vrei a fi cal (etalon pur sang, saillie reservee) fii un Barry-Lyndon. Daca vrei măgar, ia exemplu generaţia întreagă. Pînă acum însă ai fost un pontagiu: aventura cu contesa6 N. de Boi'cesty a fost fină, mai ales că finanţele ^ erau de partea contesei. Quelle rosse, monprince! Daca ai ocazia să mai faci o escapadă, nu o pierde. Pontul e însă să o atragi pe juna contesă în flăcările Parisului, de care nu trebuie să te distanţezi. Nu trebuieşte însă (dragă amice, e un scrupul al meu propriii) să te encrapuleziprea tare cu o asemenea persoană. Corsicanele sunt perfide ca unda. Mîine, poi-mîine, îţi administrează un coup de poignard sau une băile sau o duşe de vitriol. Asta ar fi un dezastî'u -blestemul lugubrei Florica. Sau îţi poate trînti în spinare pe un bandit ca Vilfredo, hoţul de catîri, spaima Corsicei. Daca e însă ocazia să te amuzi «sans casquer» nu e rău — prudenţă însă. Ştiri din Bucureşti nu am ce-ţi da. E adevărat, nu e o simplă supoziţie că Vlădoianu a fost respins de la examenul de ataşat şi că au reuşit Vichy şi Telemache. Nu ştiu daca tu ai idee de ce mare huligan a fost Lucă Sturdza? La 16 ani a plecat din Braşov cu un popă beţiv, şi în loc să ajungă la Liege a ajuns la Triest. Chef mare, beţie şi frăţie. Au luat vaporul. Chef mare, iubire. Ajunge la Veneţia, chef mare. Gondola! gondola! Pînă s-au isprăvit banii. Lucă nu-şi aduce aminte nici de Veneţia, nici de nimic, atît ştie că era o mare furtunoasă şi gondola, gondola şi că a aruncat o masă de marmoră în capul unui hotelier «Capello nero» care fusese odată obraznic cu mătuşa lui Rosetti,asta cu un an înainte. La Liege s-a colat & cu o damă fină care avea un castel şi avere. Ea îi a propus să fie Alphonse al ei şi să vie la Paris. 384 El a refuzat. Aci a fost bugomil, unde pui că avea şi el 400 frcs par mois. Dragă amice, mi-e greu să-ţi spun, dar n-am încotro. Acum sunt în imposibilitate de a-ţi avansa cent sous. O grămadă de nenorociri care de care mai alandala au trecut peste capul meu. Am rămas mult timp singur în Bucureşti în casa pe care o locuiesc aci şi care e afară din oraş. (Nu stau decît provizoriu pînă în primăvară cînd luăm o casă convenabilă). Afară din oraş, nu la ţară fireşte, dans la banlieue şi banlieue aci e infect. Pensia întîrziată şi o sumă de cheltuieli m-au făcut să apelez chiar la Barbu D[elavrancea]pe care l-am touchat fort galamment. Regret că nu-ţi pot trimite pentru ca să te îndatorez pe tine, cît despre Odescalchi acest youpin, trebuie să aştepte. Hîrtia semnată de tine nu este o armă. Are cel mult dreptul să-ţi sechestreze h averea mobiliară, care tu n-o ai. Daca protestează, mănîncăpapara tot el. Şi lucrwile nu vor ajunge pînă acolo. Amînă-l fără termen, adică nu-i scrie nimic. E însă momentul să-l masacrezi 1 cu un nou împrumut. Imediat ce sunt iar în fonduri (am fost, am avut odată în mînă 43 500francs cari s-au evaporat, nu e vorbă că nici nu m-am amuzat de 2 bani), mă voi pune imediat dar la dispoziţia ta. încă o dată îţi repet le youpin est impuissant, tu peux le teniră discretion etle tapercomme une mouche. Nemai-avînd spaţiu nu mai adaug une rallonge de hîrtie ordinară, îţi urez numai bonne chance, ca să ne putem iar reuni au «tapis franc» pentru scopuri ilustre J. îţi voi mai scrie în curînd. Bonne chance, ca de la un frate. Mathieu J. de Caragiale comte de Karabey Din Bucureşti Sîmbătă, 26 Ianuarie [1907] Dragă Amice, Curaj! Ai început bine. Aşteptam cu multă nerăbdare scrisoarea ta, aventura corsicană mă neliniştise, ştiu că b secuestreze *massacrezi Al lustre 385 femeile sunt egal de trădătoare. Era ceva logic ca după aşa nişte zboruri, cu-expresul, cu vaporul, cu diligenţa, pe jos şi călare să te întorci cu punga stoarsă. Dar esenţialul e că te-ai amuzat. Păcat că n-ai putut asocia la această escapadă şi o mică afacere financiară pentru vreo lună măcar. Ai avut malşansa să plece şi Bastimento ăla în fundul Americei de sud şi imbecilul de Bourgeois la Cairo. Ce a fost mai emoţionant a fost spectacolul banditului Vilfredo, care nu înţeleg ce se amesteca în afacere. Du reste, bine ai făcut că ai şters-o, asasinul era în stare să te strîngă de gît. Eu mi-l imaginez ca pe un vampir, parc-ar fi din Spavento, căpitanul Infernului. Trebuie să fie un maquereau vulgar. Daca te întîlneai la Nissa cu Madame Boicesco, era un alt dezastru: ar fi fost o bombăneală teribilă. Te lăsase la Paris cu codul lui Napoleon în braţe şi te-ar fi găsit într-un complect clair pe Promjenade] des Anglais. Era o nenorocire. Dragă Amice, e mult timp de cînd n-am ieşit din casă. Cunoscuţii mei credpoate că am murit sau că am plecat la Berlin. în realitate însă stau închis în casă. Am fost numai de trei ori la Mircea Deme-triad acasă să-mifac o provizie de cărţi. în Bucureşti e un ger formidabil, mor oamenii de frig pe stradă, în fiecare dimineaţă citesc în gazetă cîţi morţi au crăpat noaptea. C’est embetant. într-o zi citesc la lista morţilor Gheorghe Băleanu 17 ani... Mă întreb cu mirare, să fie băiatul lui Make? Trimit pe cineva la Creţeanu, care e înrudit, să întrebe, bugomilul de fecior răspunde că nu. M-a surprins însă numele George şi vîrsta. Pe Vlădoianu nu l-am mai văzut, pe nimeni nu. Mă gîndesc şi mă răzgîndesc la viitorul nostru care pînă acum e aşa de nebulos... Două stele însă sclipesc ca nişte faruri: Zimpkutza şi Le Mer de Villiers. Daca la primăvară nu mă înfig atunci condamnarea mea la muncă silnică, adică la mediocritate pe viaţă e iscălită, daca reuşesc plecăm cu un auto, cent chevaux, la cucerirea gloriei. Dragă amice, numai doi am rămas 1 şi 1, cel mai pur sînge bizantino-slavo-latino-scit. Drept arfi să mucezim ca barlaboii? Am citit de asemeni că au reuşit la concursul de ataşat numai Djuvara Trandafir, Simionescu, Paul Florescu, Vîchy-Celestins şi Tele- 386 mache-Mangafa. Vlădoianu nu figura. Asta a fost o înfrângere mare care trebuie să-ţi fi făcut plăcere. Aş vrea să-l întîlnesc, să mă informez cum a fost chestia. Nu e aşa că Monte-Carlo ţi-a părut superior la orice, chiar Parisului? Ce rafinerie, ce voluptate. Hernia, prince de Topaze, e un om forte daca operează cu aşa envergure. Zimpkutza urmează o şcoală de infirmiere ale Crucii roşii, dar acolo nu poţi lucra în larg. Eu îmi petrec timpul dormind, mîncînd şi citind, frigul mă paralizează, nu pot ieşi. Din cînd în cînd adaug o pagină la romanul meu. Daca unul din noi doi face o afacere strălucită, îl edităm cu portretele noastre, pe hîrtie de Japonia. Cu tot izolamentul meu, nu mă simt abătut, am o credinţa oarbă într-un succes, nu se poate să nu ne iasă ceva. Vezi însă că la 'Zimpkutza numai literatura şi muzica te pot introduce. (Eu sunt cel mai talentat literat şi muzicantul cel mai înduieşetor, pictor în miniatură, poet şi heraldist). Ion Filiti de la externe s-a căsătorit cu d-ra Sanda Ghica, nepoata viteazului Toderitză, eroul de la Plevna. Asta e una din cele trei c... de la şosea. Ce timpuri! Acum se va pune în circulaţie. Dragă amice, părul meu a atins nişte dimensii fabuloase, e ca o pădure virgină cu toate că mereu cade. L-am lăsat mare ca un popă. E înspăimîntător. B. P. Has-deu s-a dus la principesa Maria şi îi a dat un testament prin care lasă micului pr[incipe] Nicolae mica sa avere. Principesa l-a refuzat, zicînd că familia regală are drept deviză să nu primească nici un fel de legat particular. Hasdeu a insistat, dar degeaba. Averea lui nu e importantă, dar titlul polon de principe (n-a văzut nimeni colaţia a) e briliant. Mai bine ni l-ar lăsa nouă, cu mica lui avere să facem un sezon de plajă sau de Riviera. Nu trebuie să procedezi în străinătate ca în ţară, să te închizi în casă, asta e ceva pueril. Trebuie să frecventezi muzeele care sunt totdeauna pline de englezoaice şi de americane, eu te asigur că nicăieri n-am avut mai multe ocazii şi chiar avansuri ca în muzeul din insulă la Berlin. în oraşele mari, muzeele sunt nişte case de rendez-vous patronate de stat. Stai în faţa lui Rafael şi pisezi o damă, flirtezi, spui minciuni, o urmăreşti volens-nolens şi con “collaţia 387 aduque energia o enfilezi. De altfel imaginaţia damelor e excitată de toate tablourile şi statuile goale, aşa că greutatea nu e mare. încearcă la Louvre să vezi, reuşeşti. La Ella Constant n-ar fi rău să te duci, poate iar printre amicele ei găseşti un collageprofitabil. Aştept însă marea veste, care poate fi apropiată şi atunci o! nemurire! Termin dragă amice, urîndu-ţi de trei o?i courage! et bonne chance! Ca un frate: Mathieu-Jean Caragiale, comte de Karabey Principul Valentino Bib(ăc)escu s-a encanaillat. A mîncat la masă lapseudo-principul Leone Ghyka cu popa Lucaci, cu Marta Bibescu soţia sa, cu Radu şi Jeanne Vacarescu şi cu... Cincinat Pavelescu! Ce oameni, ce timpuri! (§it cu Mâsgă, ginerelepopei). Bonne chance! Comte de Karabey De Bucarest 2/15 Marş, 1907 Dragă Amice, ^ îţi urez de ziua ta de naştere, din fundul inimei, tot ce îmi urez şi mie de ziua mea care cade la 12 ale lunei. Succes pe toată linia la dame, să enculezi tot Parisul, tot armonalul Franţei şi al Navarrei, şi să ajungi milionef şi duce a. Daca nu-ţi ajunge nici atîta, îţi urez şi un tron, cu toate că în zilele noastre asemenea marfă nu se prea caută de oameni fini, preferîndu-se gloria milioneră. La ce n-am putea năzui noi, die letzte Bassaraba, ultimii mari, ultimii başi-boieri ai Valachiei. La mine pînă astăzi toate afacerile merg prost (pentru că nu merg deloc). împrejurările sunt ostile, nu pot lucra nimic în direcţia Dulcineei- femeia aceasta e o enigmă de care nu poţi afla nimic. Caut şi eu un agent, o agentă mai ales, care să mă introducă, asta e tot greul. Cît despre tine, pot să cred că afacerea Le Mer de ViUiers e splendidă, 388 merge ca pe rulete. Din scrisoarea lui Crouzat, pe care o păstrez, ca să ţi-o pot trimite la nevoie, reiese că acest om vrea să te servească şi că aşteaptă numai momentul să strige: roulez tambours, pine en avant. Cîtă vreme nu-ţi cere bani dinainte, de ce te sfieşti de nimic? Nu te sfătuiesc însă să lucrezi cu agenţia care cere 100 de lei, lucrează prin slugi, şi nu asigură de cel mai mic succes. C’est louche, voilă mon avis, mon opinion ferme et indelebile. Sunt niştepontagii, des mecs, qui se foutent des naifs, şi tu nu eşti un naiv b fiind însuţi un huligan mare. Ai început hmîv cu Le Villiers, mergi pînă la capăt. Eu cred că are să iasă ceva. Energie şi răbdare. Ici niţel, dincolo ceva, pînă te vezi la rentă. L’enjeu vaut bien ici la chandelle. Crouzat pare a fi un om serios, care căuta chiar poate un om ca tine. Eu stau prost. Am nişte încurcături mari din carepoate să scap bine, dar e mult, mult de făcut. Tata îmi scrie în genul următor: «Frere, [...] ilfaut travailler, etudieradică, tâche de bien remplir ta vie, en travaillant, en travaillant, en travaillant. Travaille ma fille, vendange, grappille». Eu înţeleg cu totul altfel viaţa şi abia aştept să te revăd pe vulcanul parizian. Lă au moins, on rigole. Iarna durează încă, sunt ninsori mari peste tot. în Moldova e revoluţie, dar ştiu că asta nu te interesează. Dar se prea poate să fie lată rău. 3 judeţe au devenit ca în Bassarabia. fi bate pe ovrei şi le devastează tot. Ţăranii, organizaţi în bande de huligani, au prădat un orăşel întreg sub comanda unui popă lipovean care se numeşte Vavilon şi au bătut chiar pe soldaţi. E ceva fin. Eu n-am mai văzut pe nimeni afară de Delavrancea. Aştept venirea junimiştilor care e probabil să aibă loc după apropiata cădere a bizantinilor putreziţi şi slăbiţi de atacurile opoziţiei. Daca vin junimiştii, am şi eu micul meu loc în caşcavalul politic, daca nu, n-am nimic. Nu înţeleg, dragă amice, cum ai cheltuit aşa repede tot ce-ai avut, ai săltat dame fine pe genunchi într-un coupe aux rideaux baisses, sau numai aşa au petit trainjourna-lier? 389 a dilettant E deplorabil să n-ai bani. Trebuie să ai mult curaj atunci şi să nu pleci fruntea. Eu am crezut la început că te-ai supărat că nu ţi-am trimis pentru Odescalchi şi eram foarte contrariat de asta, înjunnd zeii nemuritori. Am văzut însă că m-am înşelat. Să mă scuzi că-ţi scriu pe aşa hîrtie, n-am alta gris la îndemînă nescriindu-ţi de la mine; am numai plicul. Ţi-aş trimite altfel şi scrisoarea lui Crouzat,-pe care o ţiu la dispoziţia ta. încă o dată, dragă amice, îţi urez ani mulţi, o viaţă ca a luiMihfail]Sturdza Vv. şi bonne chance, plus qu’il n’en faut en toute circonstance. Ce păcat că banditul Vîlfredo a dilapidat fondurile contesei. Mergi pe la Ella Constant, fă muzeele cum ţi-am mai scris, şi nu neglija pe agentul Crouzat! Aştept ştiri îmbucurătoare, bonne chance şi la revedere, ca un frate. Mathieu De Bucarest 3 Avril [19071 Dragă Amice, Scrisoarea ta mi-a dat curaj; îţi mulţumesc de cele ce-mi urezi. Imposibil însă pour l’instant să fiu prezintat. De cîtva timp am reapărut pe pistă, dar nu mă prodiguez, evitînd le contact des mitocains. Am văzut pe Vlădoianu, am dinat la „Enescu “ unde am făcut cunoştinţă (cunoştinţa am făcut-o cîteva ore mai pe urmă) cu o damă fină, care m-a lorgnat la masă. E o apariţie nouă, care mi-a plăcut. într-una din serile astea mi-a promis că-mi va acorda o audienţă. I-am declarat 4’ancien repertoire», sunt un tînăr diletanta personaj discret şi valoros şi en somme ani pledat cu entuziasm cauza mea: să fiu un greluchon, amant de coeur. în fond sunt însă de o tristeţă amară. Pas de galette, plus de galette. Mi-ar trebui 1000 de lei. Bun. Să presupun că aşputea combina ceva, cu toată criza, dar de unde să-i 390 dau înapoi peste 4- 5 luni lui Seimeanu sau Delavrancea. Cît despre Delavrancea, nu aş avea curajul să-l tuşez cu aşa sume din multe cauze. Sunt foarte nefericit, unde mă duc, unde mă întorc îmi vine a striga: Cuştiga, miroaşe a mijeria! Stau şi iau o cafea cu un cordon-rouge şi mă topesc în gînduri. Nororc că mai am şi eu ceva: Speranţa. Ce timpuri! Ce timpuri! Daca însă oarecare persoană n-ar fi egoistă şi mi-ar vrea sincer binele ar putea să-mi asigure toată viaţa (sau pînă cînd aş face eu un joii coup) 1 000 - 1200pe lună. Voi încerca totuşi! Şi zic 1200fără bătaie • de cap. Să vedem, trebuie să dai din mîini să nu te-neci. Tata nu e bun de nimic fin: să înveţi, să tîmpeşti şi să te tîmpeşti, nu mai are idee nici de lume, nici de viaţa elegantă. Vlădoianu e un pontagiu, are multe momente de criză, dar totuşi rulează, rulează, se poate să găsească chiar un filon mare - un filon subţire are deja. Filonul Lehliu s-a cam epuizat; trăieşte tot bine, dar fastul s-a dus. Vidraşcu a dispărut ca un meteor bărbos, aşa că eu conchiz că forţa şi fondul era [sic!] ale lui Vidraşcu; echipajul, supeurile cu lăutari, şi escapadele nocturne. Mariajul Jeanne Ştirbey- Rosetti e adevărat, am văzut pe prinţul Barbu-Braghină-conserve pe stradă cu huliganul Radu Rosetti, bras dessus-brass dessous. C’est un coup de genie: six millions, ă ce qu’il paraît. Mariajul Emile Sturdza - Forest-Divonne epînă azi o himeră b. Mai arfi o combinaţie, Emile Sturdza cu o Cesianu din str. Clemen-tza. Mariajele celelalte sunt găunoase, dar Ionel Brătianu, cel mai mare şi mai parşiv pezevenghi, a pus gheara-i mizerabilă pe Elisa Ştirbey fostă Marghiolo-Manu. Mon cher, în Bucureşti a fost panică mare, revoltele ţăranilor au întrecut cele mai oribile scene de jacquerie. Popii au incendiat în fruntea haiducilor averi de milioane, castele, conace, au tăiat oameni în bucăţi de i-a făcut panoplii, aufript copii în frigare şi i-au mîncat. îţi voi scrie cu altă ocazie pe larg ce excese s-au comis. Ţara a fost pacificată cu tunurile. S-au distrus de exemplu castelele Ştirbey de la Petroşani şi Băileşti, s-au împărţit pînă şi cîinii de rasă ai lui v foni Kohlen, s-au bătut pe jaf, ţăranii au răpit tot avutul lui Galitzi. Pe la Cuculina au făcut b chimeră 391 a comtele stricăciuni, dar mai mici. La un ţăran s-a găsit de exemplu 140 000 de lei. A fost lată rău. Au distrus chiar instalaţia lui Ianku Kalenderoglu (!). Cu toate astea, în Bucureşti joacă banii. Am auzit, dragă amice, că la Paris te plimbi cu juben ca un vieux mec şi nu-ţi dai adresa, ca un adevăratpontagiu. Fii forte dragă amice, aruncă-te la p... Villiers să-mi faci o rentă, că altfel beştelesc iacaoa. Ulysse Petrescu rulează teribil: a substras 200 000 lei de la Stefanopolu iar Vlădoianu, scripcarul, 40 000 lei. Nu ştiu de nimic: ils roulent. Scrie-mi repede dragă amice, ce faci cu afacerea, dacă iese ceva poate să am inspiraţiile mele. Bonne chance mon cher frere, te voi ţine în curent cu ce operez. De tout mon coeur, je te souhaite bonne chance! Ca un frate şi au revoir Mathieu De Bucarest 8 Mai Mercredi, 8 Mai 1907 Dragă amice, Scrisoarea ta îmi a sosit tocmai în momentul cînd trimiteam la cutie o scrisoare, pentru tine. Credeam că ai reuşit; îmi imaginam de două-trei ori pe zi că ai făcut le beau coup Lemer de Villiers, şi că acum îţi restaurezi forţele la Boves, uitînd pe vechiul tău colaborator. Dar (din nefericire) mă înşelasem. Văd din scrisoare că, deşi nu eşti încă milioner, tot nu te pierzi dans le gr and bordel qu’on denomme Paris. Tot te amuzezi. în sfirşit, după o lungă aşteptare, a venit primăvara; o primăvară foarte caldă. Am ieşit foarte des şi am operat prin diverse locuri (locuri fine, la „Capşa(c, la „Enescuc< la şosea unde praful m-a orbit). Cunosc bine pe contele a de Montesquiou care m-a invitat la dejun şi la dîner şi cu care am vorbit nişte lucruri admirabile. în prima zi de Paşte însă, contele Ferdinand a filat în express, lăsîndu-mă singur. Merge la Paris, la Courtanvaux (somptuosul 392 castel al familiei), şi la Nerice. Cu toate că mi-a spus să telefonez b cînd vreau, n-am abuzat de acest privilegiu ca să viu să dinez, venind numai cînd mă invita. Dar, pentru detalii, trebuie să ţi le spun prin viu grai. E ceva fin. într-o seară am fost la „Flora” cu el şi cu Vlădoianu. Contele e un om foarte goguenard şi e cel mai mare pontagiu; foarte bogat şi de la tatăl său, contele Odon şi de la mamă-sa. Am aflat aşa lucruri despre lumea fină din Bucureşti şi Paris incît perspectivele mele de glorie au crescut. Mi-a povestit un roman întreg cu Chimay, Greffulhe, ce bogaţi, magnifici şi risipitori sunt Greffulhe mai cu seamă. E un adevărat dezastru. Am lucrat mult, m-am demenat cu afacerea «le vieux chameau». E să te iei cu mîinile de păr: nu poţi afla nimic; parcă toată lumea conspiră în contra mea. Dar nu cedez, şi te rog să nu cedezi nici tu cu Lemer de Villiers, tenacitatea şi încrederea în sine au fost esenţa vechii aristocraţii şi au procurat chiar coroane celor cu inima mare. Eu travaliez în umbră şi nu pot înainta ca să nu deştept bănuieli. Am avut oarecare escapade amoroase, cari m-au dezgustat şi mi-au uşurat punga. Prima: mica franţuzoaică care-mi ieşea înainte cîntînd pe str. Manea-Brutar, ai văzut-o şi tu la „Nestor “ mi se pare. E o enigmă fiinţa aceasta, un personaj de roman, dar am scopurile mele. Conqueta a fost aşa de rapidă că m-a epatat: 2 minute în piaţa Sf. Gheorghe. Am neglijat-o cîteva zile şi mi-a scăpat din gheară, o voi regăsi iar. Eu cred că e curat nebună. E de 20 ani şi deja divorsată, şi cred că în cîteva luni va deveni o gourgandine mizerabilă. Cum însă nu e un amor, nici un filon, peu m’importe. Azi o vezi ă lafonfe, astrakanuri, bijouterie, pălării mousquettaire, botine c cu capace, mîine ca pe-o caricatură din „Simplicissimus“. Mi-a spus că mă iubeşte etc., etc., mais je m’en fous. Eu mi-am schimbat sistemul: acum cînd văd o damă, intru comme un boeuffurieux, fără nici un pic de ruşine, mă obrăznicesc, mă umilesc, mint, cînt ca un adevărat napuletan, mai ales daca am avut şi prevederea să iau un Quiquina Dubonnet. Astfel, în ziua cînd mi-a acordat b telephonez c bottine 393 d chocolata eroulam f excursionnînd mica franţeză rendez-vous-ul, la 3 am abordat-o, la 4 am luat o ciocolată d cu un Dubonnet, de la 4 la 6 am flirtai cu o pariziană (une vraie grue parisienne) în Cişmegiu, îmbrăcată ceva turbat. Eram eu impertinent, excitat, rulam6 fraze fine, dar şi ea nu se lăsa s-o intimidez. Mi-a spus că am un aplomb. Un vrai aplomb princier, i-am replicat eu şi m-am prezintat: prince Bassaraba-Apaffy. Eram îmbrăcat bine, mănuşi gris-clair, ghetele cu capace şi o cravată mauve, vieux-rose ca un lampion. Mi-a dat un rendez-vous, dar n-a venit;: eram sigur. M-a revăzut la „Enescu“, unde mînca într-un colţ cu tipul ei, un bogumil, dar nu mai mi-a plăcut, e prea, prea grue. I-am spus că aş encu... moartă chiar, par devant etpar derriere. Am auzit că fonika marche. Ar fi un pont fin şi nu mă dau înapoi un singur moment. Madame Darvari est sans contredit la premiere grande dame du royaume. Aseară ă dinat en cabinetparticulier cu doi diplomaţi, al M[onsieu]r son mari, la „Capşau, cu un candelabru pe masă şi au jucat un bridge fin exact ca pe vremea Mărie-Antoinette. A devenit ca o Caterină a Rusiei, şi e încă foarte bogată, am auzit. Hortense P. e în Bucureşti în deliciosul său hotel cu fina sa trăsură electrică cu care zboară înconjurată de nişte huligani ca Arthur Rosetti cu cari flirtează. Lui Cuştiga i-a mai căzut părul niţel, dar el e un vieux mec qui se fout de tout le monde. Hortense ensorcelează pe Chrissoveloni, excursionînd^ în auto-ul acelui levantin, într-un cuvînt se amuzează la desperare zicînd că la vie est courte mais bonne. Dar ce uşor e, mon cher, cu ceva galettă să o flambezi. Ah, de ce n-am 1000 francs, cinquante jolis louisons ăjeterparlefenetre. Doamne, ce Techtel-Mechtel i-am mai trage. Eu mi-am schimbat opiniile despre dame, toutes, mais toutes marchent. Et c’est tres gentil de leur part, ma foy! Vlădoianu est assez foutu, mon cher. Nu mai e galettă, trage targa pe uscat. Eu am cheltuit mult, în cele din urmă am muiat-o, că n-am de unde. E grea viaţa mon cher, cînd nu găseşti capitaluri din leagăn trebuie luptă mare. Mulţi rămîn însă pe drum înainte să-şi ajungă ţelul. Olga 394 e în Bucureşti, die Furstin Olga, 150 000 venit. Fratele ei, un bogumil, îşi face stagiul la jandarmig şi are un venit egal. Ce timpuri. Sunt în doliu după tatăl lor, principele Mavrocordatos. încolo toată lumea e în Bucureşti, nu se simte nimic schimbat după urma revoltelor. Toţi sunt în auto-uri, în muscali şi daca te uiţi mult te apucă melancolia. Am văzut pe Madame Botcesco, e îmbrăcată la Paris - nişte toalete subtile. îţi voi mai scrie în cunnd daca mai survine ceva extraordinar. Al tău ca un frate! Mathieu Din Bucureşti Mardi, 4 Juin, 1907 Am uitat să scriu că într-o seară Custica a ieşit cu Hortense în auto şi se uitau aşagoguenard la toată lumea, că mulţi se scandalizaseră. Dragă Amice, Am primit frumoasele cărţi poştale şi am plîns (ca Todiritză) cînd am văzut portretele strămoşilor noştri în costume istorice. Ai observat ce picioare mari au toţi Bourbonii, şi ce aer obraznic şi goguenard? Dragă amice, eu nu ţi-am scris pînă acum pentru că am fost foarte bolnav, aşa de greu că am fost de două ori, pe rînd, pe moarte. La vîrsta mea am avut un pojar complicat, aşa de virulent că palmele mele erau o rană. (Asta de la 1 mai). Abia alaltăieri am ieşit (sîmbătă) la „Capşa“şi în oraş. Am văzut într-o zi pe principesa Cecile-Gutză (samsarul) Pig-natelli Bassaraba de Brataccino-Belmonte, fosta ta favorită (ce timpuri, ce timpuri), cu două animale din provincie, aşa teribile cum n-am mai văzut de cînd sunt. Erau nişte Brataccino din altă branşă se vede; bărbatul şi soţia. El era un aşa tip cum numai desenul alăturat ţi-l 8 gendarmi 395 poate reprezintă, un fel de creol, bandit, îmbrăcat ca pe timpul lui Metternich. Avea o redingotă cu un guler şi cu mîheci mari de catifea şi lungă pînă la călcîie, un juben drept şi o umbrelă. Avea un lanţ de ceasornic, nişte breloques, şi butoni de cîteva kilograme, şi nişte stofe, cum numai pe la teatru mai sunt. Se uita la toate lucrurile cu nişte ochi de bou. (Mon cher, Cecile a beaucoup gagne depuis ton depart: elle etait tellement belle ce jour-lă (1 mai) că te duceai dujfă ea nechezînd. Din ce în ce s-a făcut mai frumoasă şi nu mai e în doliu. Banditul avea ghete de damă (şi se credea şic). Madame Patzi (Hortense) zbîrnîie în trăsura ei electrică. Seara la ea e un fel de luminăţie, aşa că am putut vedea că mecul Cuştiga are o bibliotecă (!) cu cărţifrumos legate în piele roşie. Asta m-a încîntat. Hortense are un bouledogue mic cu urechi elephant, ceva fin. Pe fean Vlădoianu nu l-am mai văzut de la 1 mai românesc. Umblînd după Zimkoutza, am dat peste un alt pont, şi am şi făcut cunoştinţă. Din nefericire însăpentru moment m-a întrerupt boala - am suferit ceva formidabil, cu bravura unui gentilom. Se poate să iasă ceva. Nu sunt vagoane ca la cealaltă, dar sunt vagoane şi aci berechet. Noroc să fie! Prinţesa Maria şi-a cumpărat un auto superbe, cu o trîmbiţă melodioasă şi iese seara voalată şi cu auto-ul luminat. E o trăsură mare închisă şi foarte impozantă. Are şi unul deschis. La alegerile de Senat au căzut toţi conservatorii afară de Nabab, Pavlică, Brătăşanu şi Bădărău. Pe Todiritză l-au ras cu cruzime. Dragă Amice, te rog să nu răspunzi la scrisoarea asta pînă nu-ţi scriu adresa nouă. Boala cea crudă m-a slăbit mult, dar ca forţă virilă mă simt foarte bine. Am un appetit d’ogre. Ca să mă restabilesc pe deplin, o cură de aer la munte sau la mare este absolut de rigoare. Aşa că, amînînd examenele pour la session d’automne, voi pleca în curînd- în străinătate probabil. 396 Dragă amice, căile providenţei sunt impenetrabile. Un moment m-am gîndit să fac un petit mariage, avec une petite dot; il s’agissait d’epouser, d’ici en quelques ans, une mignonnepetite demoiselle qui m’a donne et me donne toujours dans Voeil. Dar azi, cînd mi-am adus aminte de misterioasele noastre colocviia, şi cînd m-am privit în faţa acelor portrete somptuoase, mi-am adus aminte şi că sunt cel dintîi şi cel mai mîndru senior şi că je dois bouter en avant sans defaillance, sans jamais «defaillir». Şi asta trebuie să-ţi aduci şi tu totdeauna aminte. Noutăţi bucu-reştene nu-ţi pot da: de 22 zile sunt secfestrat în casă şi n-am ieşit decît o dată. Montesquiou e la Paris sau la Courtanvaux. E un mare huligan: toţi vreau să-l înşele, şi el îi înşalăpe toţi. Eu-l studiez ca pe un om remarcabil de la care poţi învăţa multe fineţe. Aşadar, nu-mi mai scrie pînă cînd nu-ţi comunic adresa şi starea sănătăţei mele. Iţi urez, dragă amice, mare şansă la examene cari nu sunt grele, am auzit. Nu că e cine ştie ce, dar te impune ca pe un mare geniu în ochii familiei. Bonne ch ance! Are să vie, cred, şi timpul nostru ca să popim şi ca să răspopim. Ce huligănie mare are să fie! Contele de Roma a luat în căsătorie pe cea mai mică contesă Baleanu (Elisabeth). Bătnnul de Roma e ca un zaraf, şi se zice că are 1 000 000 de frcs de rente, cu un domeniu cu castel în Ungaria şi domeniul Viziru, care e imens b. Pe cînd mă primeşti într-un cent chevaux la un fel de Courtanvaux sau ViUandry? • Bonne chance, de tout coeur. Ca un frate: Mathieu Wilmersdorf b. Berlin Vendredi, 21 Juin [1907] Sans defaillir! Dragă Amice, Acum o săptămînă am plecat din Bucureşti şi, după cîteva ore petrecute în Pesta, am pornit la Berlin. Cîteva a coloquii b immens 397 a cramponnase b telephon c millioneră d terassă zile am fost foarte plictisit şi obosit (un bogumil se cramponase a de mine şi mă dezgusta cu conversaţia lui). Acum m-am scăpat de el cu un plan subţire. Pentru că tata are un musafir cu soţia acestuia, eu am o cameră în tîrg, la cîţiva paşi. Cela m’arrange infiniment beaucoup. Şi totuşi eram plictisit. Cînd, ce să vezi, ieri mă întîlnesc cu Henri Coandă, care e un mare pontagiu, aleargă în curse de automobile, de cai (mi-a spus c-a cîştigat 75 000 mărci), şi-a spart toţi dinţii căzînd după cal sau din auto, a inventat o maşină de zburat şi face sculptură, pictură, tennis, sport etc., etc. Are un appartement cbic. Zilele astea mă va prezintă contesei dArlong, amica kneazului Petru Petrovics Wulkowski (un huligan mare). Această contesă se nebuneşte după români. Henry i-a urlat la telefon b că a venit un conte român. Mă voi arunca într-un complect violet, cu ghete cu capace (sau ghetre albe) şi voi trece ca un tînăr dilettante. înainte de a părăsi Bucureştii am pus la cale ceva care daca se va întîmpla va consterna pe toţi capsomanii. M-a bucurat foarte mult că ai devenit directorul unui haras şi mare consumător de champagne la o c... bătrînă şi milioneră c. Aci în Berlin e frumos, un timp ideal, numai flori peste tot şi dame. Am fost cu una la o cafenea pe terasă ^ dar a plîns, s-ajurat că nu-şi poate înşela pe bărbatul ei care e leutnant în provincie (piroane). Ne-am baladat pe la Landwehrcanal, am ciupit-o de i-am făcut răni şi i-au dat lacrămile; în sfîrşit ne-am despărţit după ce ne-am sărutat (ca Gogu Robescu). Era nebună, eu cred; eu însă, gogue-nard, n-am vrut să-i dau nici un pfennig (numai o cafea cu lapte cu un Kuchen). Avem aci ojupîneasă ca contesa Larisch. Am pelotat-o şi mi-a spus că merge. Eu sunt bine acum, convalescenţa mea a atins sfîrşitul. îţi voi scrie iar, ţinîndu-te în curent cu operaţiile mele. Scrie-mi şi tu pe următoarea adresă: Mathieu J. Caragiale Wilmersdorf-Berlin Hohenzollernplatz 4 Hpt,. 398 La revedere în curînd şi grande chance. Pe azurul heraldic dubla noastră stea începe să se ridice. Bonne chance! Ca un frate! M. J. Caragiale Wilmersdorf Berlin Hohenzollernplatz 4, Hpt Vendredi, 16 Aout (1907) Dragă amice, Scrisoarea ta mi-a făcut o plăcere considerabilă, deoarece, un moment, îţi pierdusem urma şi nu ştiam în ce centru operezi. Eu în această scrisoare mă voi încerca a-ţi rezuma toate aventurile, şi mai ales nenorocirea care m-a lovit în ultimul timp sub forma unui aristocratic beguin. Serile, aci ca pretutindeni, ies regulat şi, daca un pont fin se iveşte, o abordez pe nobila damă cu un aplomb şi un toupet oriental, pe care la urmă trebuiesc să mărturisească şi ele că îl admiră. Nenorocirea e însă că ştiu prea puţin nemţeşte, aşa că efectul nu e deplin decît cu cele ce ştiu franţuzeşte. După un lung flirt zilnic cu două tipese artiste (Mademoiselle Genevieve Granger de Paris, o sculptoare care-a făcut medalia împăratului şi a căpătat o broşă cu briliante şi safire a şi amica ei Gertrude Flatow care avea nişte ochi fascinatori), am socotit că trebuie să găsesc şi un pont rentabil. După acea săptămînă de flirt (am fost ireproşabil de galanterie, cu toate că la sfîrşit mă plictiseam aşa al dracului că adormeam între ele pe terasa cu trandafiri de la Grunewald), după o săptămînă, MUe Granger pleacă. Am condus-o la gară, m-am suit cu ea în tren şi cu Gertrude Flatow, şi... din vorbă în vorbă, trenul a plecat cu noi. Eu, subţire şi agil, în acel moment, am parvenit să sar, ca un huligan mare, jos din tren. Mile Flatow a rămas însă în tren şi-a plătit vreo 30 de mărci amende şi taxe acest voiaj forţat. Pentru comble, n-avea nici bani la ea! De-atunci s-a amorezat mai rău de mine, în fiecare zi billet doux la masă, seara. (Tata era consternat). Eu, care “ saphire 399 mirosisem planul ei bogumilic de căsătorie, am rupt-o fin, rămînînd fireşte în limitele unei amiciţii corecte (depun cărţi). Aş mai fi continuat poate, dar într-o zi, cînd zburam la rendez-vouspe care îl pierdusem regulat de trei zile, am dat peste o tînără damă din Hanovra pe care am accroşat-o în metro. Dar apoi a urmat deşa, hanovriana nu mi-a scris nimic, după cum îmi promisese, şi a urmat cum îţi spun o eră de 3 săptămîni, o lună aproape, de melancolie neagră, o slăbiciune generală şi o depresiune funestă. Îmbătrînisem cu 10 ani. Coandă nu-mi făcuse vorba cu Mme dArlong, eram trist, abătut de moarte. Profesoara de englezeşte a fraţilor mei, miss Skinner, găsise momentul să se certe cu bogata americană miss Cock-shell tocmai cînd trebuia să mă introducă ca dilettante la acel monstru grotesc, care tot mi-ar fi pus la dispoziţie 1 200 - 1 500 mărci lunar, cum pune încă şi azi un(ui) escroc de tenor care o speculează fără ruşine. E un bogu-mil unt şi aproape diform, dar e singurul om care a putut să se apropie de aşa o urîciune şi se consideră ca o victimă a nedreptăţei soartei. Vinerea trecută, însă, cum mă întorceam acasă, trist şi aşa de impasibil ca un mort, grăbindu-mă să beau cîteva Sherry-Brandy şi să adorm, văd alergînd pe strada Mei-necke colţ cu Lietzenburger o tînără damă care semăna enorm la mers cu Jonica. Pierduse strada şi citea toate plăcile. M-am simţit odată aşa de energic că m-am mirat eu singur de ce decizie şi ce aplomb am cînd văd aşa ceva. Şi cînd după ce-am abordat-o în mod subtil mi-a spus că e franceză, elocinţa mea a devenit aşa de bogată că aş fi putut, cred eu, vorbi în versuri. Ca să nu dispară şi ea, i-am luat un volum ca să-l citesc, poeziile lui Frangois Coppee. Care a fost mirarea mea cînd, a doua zi pe terasa de la Grunewald unde îmi duc toate conquetele, am aflat că noua amică este tînără Mile Fernande de Bondy, din familia conţilor Taillepied de Bondy, o ilustră familie din Berry. Trei zile sau mai bine trei seri cu ea m-au schimbat cu totul. însă acum m-a părăsit pentru o săptămînă, petrece nişte rude la Baden-Baden. Mi-e tare frică să nu mi se întîmple şi mie cu Fernande ce ţi s-a întîmplat ţie cu 400 Florica, o pasiune fulgerătoare care la mine să mă distrugă fără milă. E aşa de frumoasă, de fină, cu o figură puerilă, cu nişte ochi catifelaţi, cu o gură mică şi cu dinţi albi, aşa de fraîche şi de pufoasă ca o piersică pîrguită. Are o singură prietenă aci, pe o Sabran-Ponteves. Dragă Amice, daca într-adevăr amorul mă săgetează acum, sunt un om pierdut. Cu ea sunt melancolic şi seara cînd fugeam din oraş şi ne plimbam bras dessus-bras dessouspe aleele singuratice de la Grunewald, în mirosul îmbătător al teilor înfloriţi, mă gîndeam că de ce n-avem nişte rente suficiente ca să ne baladăm fiecare din noi cu aşa o fiinţă şi să trăim cu toţii împreună, să avem un apartament ^ artistic, un auto fin, o garderobă somptuoasă, să nu ne bată nici vîntul, nici ploaia, nici gîndurile triste. Anii cei frumoşi ai tinereţei se duc, pier şi cine ştie ce va aduce şi ziua de mîine. Numai vocea cea dulce a mignonnei mele mă mai aduce la realitate şi atunci o strîng lîngă mine şi o sărut cu desperare, parc-arfipentru ultima oară. Ea mă remontează mult, se cunoaşte că e dintr-o rasă care-a ştiut să se urce pe eşafod cu fruntea sus, strigînd «Vive le roy»! îmi spune să am curaj, şi mă convinge aşa de bine, că aş fi în stare să mă sui cu ea de mînăpe eşafod, fără să clipesc din ochi. Abia o aştept să se întoarcă, abia aştept să primesc scrisoarea că vine să o mai văd o dată cel puţin. Am devenit ca M. de Tournieres, am să cad la platonism. Declaraţia a fost splendidă. Dragă Amice, cu toate acestea lucrez şi într-un sens practic, am făcut la noi acasă cunoştinţa unei cucoane care are un beguin pentru mine şi-mi va servi poate de Crouzet pentru că are foarte multe relaţii. Cînd mă gîndesc însă la examenul de al II (-lea), mă revolt. Pe lîngă că n-am nici o carte, dar nici gust de a citi. Vlădoianu e la Kissingen şi-mi scrie că va veni la Berlin. Dragă amice, îţi urez sănătate şi noroc, nu te lăsa pradă gîndurilor triste, în definitiv avem abia 22 de ani, mai putem aştepta un an, doi. Să nu ne desperăm. Bonne chance în ce întreprinzi, dragă amice, la revedere. Eu te îmbrăţişez cu drag ca un frate şi sper încă în dubla noastră stea. Mathieu b appartament c oficer P.S. Scrie-mi cît poţi de repede ce părere ai despre afacerea mea cu Mile de Bondy. Cum ai proceda tu în locul meu. Creierul meu se epuizează în combinaţii (financiare mai ales). Fernande are un frate ofiţer c în Indo-China, un fel de Vilfredo de Casanova. Je m’en fous comme de l’an dewc. Fernande are nişte rude foarte bogate. Eu m-am informat de toate. Ar fi chiar un pont de mariaj, cine ştie? Ca un frate: M. Dragă Amice, Imediat ce primeşti această scrisoare, citeşte-o, pune-o iar în plic, lipeşte-l, aplică-i o marcă poştalăpour l’etran-ger şi aruncă-o la cutie. Cînd Fernande va citi că sunt la Trouville va rămîne consternată. îşi mulţumesc dinainte. Ca un frate: M. Wilmersdorf-B erlin Hohenzollemplatz 4, Hpt. Sîmbătă, 7 Septlembrie] 1907 Dragă Amice, Scrisoarea ta mi-a făcut o imensă plăcere, mai ales azi cînd am rămas iar trist în prada melancoliei. Afacerea cu Fernande mergea admirabil, deveneam din ce în ce mai afectuoşi şi despărţirea a fost chiar romantic [sic!]. După întoarcerea ei de la Baden-Baden s-a schimbat cu totul. N-a mai voit să se întîlnească cu mine şi daca mă întîlnea fugea parcă aş fi vrut s-o mănînc. Nu puteam pricepe nimic, am aşteptat, m-am plictisit (aveam şi de ce) şi iată că alaltăieri, vrind s-o rup definitiv, i-am adresat o scrisoare (neiscălită) aşa de goguenardă şi plină de porcării fine (i-am scris că o credeam vibrantă şi gata de a face cu mine nişte jocuri cari duc la voluptatea cea mai intensă de jouissance, fără a avea nimic a face cu virginitatea), şi am adăugat că am crezut totdeauna în virginitatea ei. Afară de asta, scrisoarea se putea compara cu discursurile 402 reacţionarului Purişkievicz, din Duma, era plină de versuri şi de citaţii cu dublu sens. Ziceam că vream să o posed în pielea goală, în sfîrşit tot ce am putut să spui mai grozav în termeni delicaţi. Aseară, am primit de la ea o scrisoare către tata (înţelegi bine că am primit-o eu), o scrisoare indignată şi plină de greşeli de ortografie, unde spune că i-am scris «une letjre, la plus ignoble, et la plus basse, qu’un frangais du peuple ne se serait permis devant une femme des rues» , şi spune tatei că să nu se mire cînd fratele ei, care vine la Berlin, are să mă provoace în duel. (Mi-a spus însă odată că frate-său e în China; eu am crezut că e chinez). Cum îţi spun însă, scrisoarea am prins-o eu, tata nu ştie nimic, şi eu împing intriga mai departe, poate, poate iese ceva. Frică nu mi-e; daca într-adevăr vine chinezul ăla, şi e unul mai pignouf îl zdrobesc, daca e unul mai forte, îl evit. Berlinul e mare, şi eu sunt huligan şi mai mare. Spune că a rupt cu mine pentru că eram prea întreprinzător, şi asta în interesul meu, nu înţeleg de ce?Dragă Amice, asta m-a amuzat niţel, şi daca n-am avut-o, nu-mi pare rău. Am crezut un moment că o iubesc, mă înşelam însă. Daca arfi fost amor, altceva era, ca o nebunie, ceea ce la mine n-a fost. Şi pe urmă Fernande e săracă, are să fie nevoită să dea lecţii, pentru că mîndria ei o împiedică să practice sporturi mai rentabile. Aş vrea să văd ce fel de bandit e chinezul ăla de frate-său, care pentru mine e o problemă. Eu am să urmez intriga, astfel de exemplu, <în aceeaşi scrisoare> odată cu această scrisoare, îţi trimit şi o scrisoare pentru Fernande. După ce o citeşti, lipeşte plicul, pune-i, te rog, o marcă de 25 centime şi aruncă-o la cutie. Cînd are să o primească, are să-i vie dambla, eu cred, n-are să-şi mai revie cum am sărit de la Berlin la perla Coastei de smarald. Dragă Amice, Vlădoyanu-Mişichi a fost singur la Berlin. Nu-ţi mai spun nimic altceva - cred că mă pricepi, mai ales tu care nu poţi să-l înghiţi. A stat 12 zile aproape. ^ îmi pare bine că tu te amuzi, şi-ţi mulţumesc de sfaturi şi de atenţia care o ai pentru mine. Eu nu desperez încă, steaua noastră dublă va străluci. E timp. Tu cu examenul, eu cu noua mea politică am cîştigat atout-uri frumoase. 403 a limousine Chance, bonne chance, mon cherfrere, et de l’audace, la finesse, et toujours de Vaudace. Eu cred că ne vom revedea îh curind, fie că voi veni eu la tine, fie tu la mine - n-are să se poată să ne iasă mereu cu ghinion şi ţie şi mie. Ce dracu? Eu, cu Fernande tot sper ceva ca amuzament, dar ca rente e zero. La Bucureşti am dat de ceva mai serios, ţi-am scris. O doamnă coaptă ă point, fără rude, ar fi dispusă-cred eu - să protegeze primii paşi ai unui tînăr dilettante. Are o moşie, o casă antică, şi aş fi operat eu ceva daca cruda boală nu m-arfi ţintuit pe pat atîta vreme ca pe un şoim captiv. Dar postul e vacant, şi timpul nu e pierdut. Trebuie să găsim ceva, altfel suntem condamnaţi a sta pe la uşi şi ferestre ca să privim cumjouissează alţii. în Berlin timpul, care a fost ploios două săptămîni, a redevenit splendid. O toamnă dulce şi aurită poleieşte străzile aristocratice, unde zvîcnesc auto-uri fine şi cînd ieşi uneori şi vezi, aşa cum descrii tu, ţipi şi tipese cosmopoliţi, auto-uri limuzine a luminate cu pontagii şi gonzes-se, candelabre cu sute de luminări electrice, toate hotelurile parveniţilor milioneri, te apucă un fel de sentiment zdrobitor. Eu suntfoarte încurcat în finanţe, nu mă mai ajung, sper că krachul, care e aproape, nu mă va ucide şi aştept să vîndă tata moşia. Afacerile tatei stau mai bine decît îmi imaginam eu, şi tata mă are iar în favor, ce-are să fie daca trec şi examenul II. Dragă Amice, îţi urez bonne chance, şi te îmbrăţişez ca un frate: Mathieu-Jean Caragiale Bucureşti Str. Crîngaşi-Grant nr. 1 Vendredi, 27 Septembre [1907] P.S. Eu azi am debarcat la orele 12 ziua, şi mă grăbesc să-ţi scriu. Dragă Amice, Te rog să mă scuzi că nu ţi-am putut răspunde imediat, pentru că plecam din Berlin în mod urgent şi eram aşa de 404 desempare că n-am avut nici timpul să-mi fac ultimele emplette. Sunt mai nenorocit decît ţi-aiputea închipui, să stai trei luni şi jumătate la Berlin, să flirtezi, să te plimbi liber, necunoscut şi plin de toate speţele de curaj, şi azi să te întorci în această ţară românească unde totul e mizerabil, insuficient şi grotesc, unde damele fine sunt inaccesibile, tipii imposibili, şi unde mă aşteaptă examenul de drept. Capul meu care va trebui să imagazineze 4 cursuri în 15 zile e de pe acum o curată locomotivă. Am avut atîtea neplăceri, o încurcătură financiară, în sfîrşit o serie de ghinioane a. Dragă Amice, Fernande e o tipesă săracă care rezumă pe cunoscutele demivierges din romanele moderne. Se amuză, flirtează, vibrează un moment, dar mania virginităţii o distruge şi o pune mai presus de încercările unui seducător. Te asigur că am fost ireproşabil, am crezut într-o seară că are să-şi arunce fustele pe un arbor secular, aşa m-a strîns de braţ şi s-a lăsat pe mine. (Eu am profitat de moment, şi cînd era s-o ating la ghiulbahar, fsj-a derobat). Mai tîrziu a explicat unei amice (o înconjurasem de o conspiraţie întreagă) că eram un om periculos pentru o domnişoară şi că i-a fost frică de o surpriză neplăcută (să o violez, să o adorm, dracu mai ştie ce). în timpul din urmă nici nu mai puteam încerca, fondurile îmi slăbiseră şi un flirt nou apăruse pe orizontul amorurilor mele. Cine ştie daca voi mai mai revedea pe adorabila Fernande de Bondy. Poate că daca aş avea galletă, aş răpi-o en auto ca să o deprind cu oarecari sporturi intime. De amor, ca la tine, nici nu poatefi vorba. Săgeata lui Cupidon e încă prea slabă pentru mine. Dragă Amice, pasiunea ta mă încîntăpînă la sadism, însă nu aprob nota cea melancolică din amorul tău. Jouissează pînă la extincţie, dar nu uita că rămîi pînă după moarte chiar cel dintîi şi cel mai mîndru senior. Adică, daca nobilul marquis de Quiqueran, a cărui genealogie am citit-o la Berlin - nişte popi parşivi şi un marinar care a fost sechestratb de turci- daca Quiqueran vrea să te scopească, (scuză-mi expresia echivocă c) tu ca un dilettante fin taie-i iarba de sub picioare şi pune cîteva kilometre între tine şi spada Quiqueranului. Vis contra a guignoane b sequestrat c equivocă 405 vim e deviza lui. Huligănia contra huligănie să fie a ta. Viaţa ta e prea preţioasă, faptul că iubeşti nu însemnează să te slăbeşti. Fii fin, profită cu inteligenţă că viaţa e scurtă şi zboară cu Rolanda într-un vîrtej divin. îţi trimit scrisoarea ei şi îţi mulţumesc de serviciul ce mi-ai făcut- fattends mon tour. Mai scrie-mi din cînd în cînd, mai repede adică, căci corespondenţa cu tine va fi unicul meu amuzament pînă la examenele acestea cari mă omoară. Bonne chance! grande chance, şi te îmbrăţişez. Ca un frate: Mathieu-Jean C. De Bucarest 5/18 Octobre, 1907 Dragă Amice, Scrisoarea ta mi-a făcut o enormă plăcere şi-mi pare că-mi confirmă o superstiţie pe care-o aveam de două zile. Acum două nopţi te-am visat pentru prima oară de cînd nu te-am mai văzut, şi-mi spuneai că aerul cel aspru al mărei ţi-a pîrlit obrazul. Nu că cred în superstiţii dar e o coincidenţă care mi-a făcut o impresie plăcută, pentru că azi am primit scrisoarea. Eu într-o dimineaţă caldă şi frumoasă m-ampomenit că un tip îmi sare dintr-o trăsură în braţe (ca Coandă escrocul). Era Montesquiou. Ne-am suit în trăsură şi ne-am baladat în sus şi în jos pe calea Victoriei plini de o mare bucurie că ne-am revăzut şi vorbind numai nişte lucruri goguenarde despre aventurile lui Vlădoianu cu pederaştii la Berlin şi despre bătaia şi procesul lui Montesquiou cu banditul Lagasse, un mare calomniator şi şantagist care estorca de sume pe contesa de M. F. douairiera (La vieille comtesse a 600 000 livres (franci) de rente et le chăteau de Courtanvaux). Toţi tipii invidioşi erau scadalizaţi dar mie n-are nimeni curajul să mă interpeleze, eu nu mai am a face cu nici un lipcan, cum are Vlădoianu, pe mine toţi sunt nevoiţi să mă trateze 406 en monseigneur. Du reste, je m’en fous. Am dejunat fin la Ferdinand de M.F. cu Cantemir Cămpineanu, ca trei muşchetari. Apoi, cu o havană decisivă între buze, m-am repezit la o bătrînă doamnă, dar pentru nefericirea mea această nobilă douairieră nu se întorsese de la moşie, unde va sta într-un parc de rose tremiere pînă la Sf Dumitru. Se vede că nu mi-e dat să ajung milioner. Această doamnă, cu care am făcut cunoştinţă într-un mod bizar, are o avere mare, n-are nici rude, nici camarilă a (adică un cortej şi un anturaj ^ de intrigante) are numai procese, în ziua de 1 mai treceam pe stradă şi m-am oprit să mă uit la casa ei (o antichitate c de la 1830). Atunci ea a ieşit la fereastră şi a ordonat servitoarei cu un glas impunător «Ce te uiţi, aruncă cu apă, aruncă cu apă». Atunci eu, crezînd că vrea să arunce în mine, am intrat ca un tourbillon în curte să cer cont de această insultă. Am fost poftit în casă, unde dama mi-a cerut scuze în limba franceză şi a spus că nu în mine ci în copiii care-i escaladau grilajul şi-i devastau florile. Mi-a făcut un releve ă peu preş de fondurile ei, de ce-are, de ce-a avut, de toate procesele şi mi-a spus că să viu pe la ea. Eu am aprobat-o dar a doua zi am căzut bolnav şi acum cînd m-am întors, m-am ţinut de cuvînt. Nu se poate şti, vezi, tu ai plecat la Paris cu idealul unei Marquisette şi ai dat peste zîna Lemer de Villiers. Ai alergat după ea ca după o himeră ^ şi n-ai putut-o întîlni. Dar în schimb ai căzut tot peste vechiul ideal. Dragă Amice, mizeria mea este mare. Stau (aproape singur) într-o proprietate a mamei foarte departe de oraş, ca să nu plătesc chiria şi să-mi distrug fondurile pe chirie, lingerie şi mîncare. în modul acesta am putut avea ce cheltui la Berlin trei luni. Tata pentru moment este încurcat, dat totul se va schimba cînd va vinde partea lui (a 6-a) din Frăţeşti. Cînd va veni momentul acela nu ştiu, la iarnă este vorbă, acum toamna nu s-a putut face nimic. Tata e nervos, nu poate sta în Bucureşti unde toate-i se par dezgustătoare, scumpe, anapoda, revoltătoare aşa că n-a putut găsi cumpărător bun, nevrind să mai aştepte. Eu, am uzat de o mare politică în cursul şederei mele la Berlin, am fost maleabil şi serviabil, m-am a camarillă b entouraj c antiquitate d chymeră 407 e massive f colliere g effort h changă grăbit să-l aprob pe tata chiar în părerile lui cele mai imposibile. Peste tot am fost acceptat ca un tînăr dilettan-te, cunoscător consommat al artelor fine. La Berlin era u multe ocazii şi găsisem într-o damă cu care-am flirtat (pe faţă ă tort et ă travers) contesa de Rendics (născută Tullea-Falcoyano) un bun piston. Contele (?) e un fel de pirat din Triest, are o mică rentă dar posedă un ecrin princiar (45 de inele masive2 cu pietre enorme, cercei, broşe, coliere ^, brăţări, furate de la naufragiaţii din Ragusa sau din Dalmaţia din biserici. Contele Emilio Rendics pretindea însă că e fideicomissul mamei lui. El era pictor (numele lui e Rendici) şi avea un aspect caricatural. Aceşti oameni erau însă extrem de lansaţi, cunos-cînd cei mai fini ţipi din lumea echivocă, ambasadorii Persiei şi ai republicelor sud-americane, Madame Keyling, o sirenă, metresă de milioneri, artiste lesbiene, tout un bazar deperversites. Eu i-am făcut contesei o curte aşa de provocătoare în faţa lui bărbatu-său, încît lumea din casă s-a scandalizat. (Era la noi). Aceasta însă nu din scopul de a o avea pe ea (care nu-mi plăcea) ci pentru a fiprezintat unor dame bogate, tipese exotice ce vin la ea. Cum însă era vara, salonul ei era en etat de châmage. Toate erau cari la castele, cari pe plaje. Şi ceea ce m-a întrerupt de la execuţia planului meu şi m-a distrus a fost examenul care-l am peste 4 zile. Nu ştiu ce să mă fac, e foarte sever, şi eu n-am citit nimic, mă mir de ce mă mai chinuiesc degeaba, Cest de la peine perdue. Poate vreun efortg extrem, vreo şansăh, vreun piston solid, altfel greu. En tout cas, mă prezint. Tu tot n-ai de ce să te plîngi, daca n-ai găsit filonul, ai o consolaţie dulce într-un amor, o pasiune aristocratică care face din viaţă un roman. Eu pe Eernande n-am putut-o enfila, fiinţa aceea sălbatică avea mania virginităţei într-un grad imposibil, s-a cabrat la simpla idee a unei limbi şi avea naivităţi aproape de necrezut, alături de fineţe superioare. Daca aş fi fost bogat, sau aş fi putut-o dezvirgina adormind-o şi-apoi să fug ca un huligan de urmăririle bătrînei harpii de mamă-sa, sau să mă căsătoresc, să trăiesc cîteva luni şi să divorsez. Altfel era imposibil de făcut ceva, te-ar fi împuş- 408 cat. Alaltăieri am abordat (în Bucureşti, imaginează-ţi) o damă fină, o brunetă mată în genre-ul lonichii. A fost foarte amabilă, mi-a răspuns cu aplomb în limba franceză, dar cît sunt în examen n-o pot urmări. Cuştiga e în Bucureşti singur şi şi-a cumpărat (sau închiriat) un alt auto cu esenţă, mare. E veşnic «en bombe», darfără dame. Se cunoaşte că nu e Hortense în Bucureşti. Toată noaptea zboară Cuştiga în sus şi în jos, ziua la fel. E un mister ce e cu el şi nu pot şti unde e Horiense. Pungaşul (remontoir bigi-bigi) şi-a cumpărat pe rînd două auto-uri. Cea din urmă e une Dion-Bouton roşie mare, m-am plimbat şi eu în ea o dată. Pungaşul n-are chauffeur (eu cred că auto-urile l-au ruinat). Am auzit că s-a bătut cu mama lui şi a aruncat-o afară din casă într-o luptă omerică, rupîndu-i încă un picior. Şi-a cumpărat butoni cu safire de 250 lei şi trăieşte ca un imbecil fără să profite de viaţă. El zice că are 15 000 de lei venit. Eu cred că abia 5 000. Auto-ul însă e foarte frumos, are un mers lin şi egal. Daca l-am avea noi la Paris, dragă Amice, ce tribulaţii arfi. Se vede că lui Dumnezeu i-a fost frică să ne dea asemenea. lucruri şi averi mari, ca să nu~l eclipsăm cu răpunerile noastre. Vlădoianu este absolut ă sec, en puree. El e tot aşa mitocan ca întotdeauna, ştie multe lucruri, dau nu vrea să-mi spuie, abia transpiră cîte ceva din cînd în cînd. Astfel mi-a dat a înţelege că un mare dezastru epe cale să se întîmple în familia doctorului Kalendero. Mi-a spus că Madame Galitzi a divorsat şi că fuge din oraş în oraş, din hotel în hotel cu Mademoiselle Doudou, şi că ştie ceva teribil despre Ionica. Eu voi afla totul însă, daca e adevărat, de la Mademoiselle Heliade Rădulesco, care va fi pentru mine o excelentă şi utilă amică. E o persoanăfoarte fină. Altceva, nu mai ştiu. Eu nu mă voi certa însă cu Vlădoianu care e bun încă să te informeze şi cu care am afaceri de bani. Acum o adevărată criză de melancolie mă deprimă, e examenul, e deşa, cînd mă gîndesc mai ales că-ţi sunt dator de-atîta vreme, că nu-ţi pot plăti, e teribil. Sunt anihilat însă în aşa mod de evenimente că pentru moment nu pot mişca nimic. E însă timpul să-ţi 409 a immediat mulţumesc că nu m-ai executat cum mi-arfi făcut oricare altul şi-ţi voi fi recunoscător la rîndul meu de felul cum ţi-ai arătat o adevărată şi profundă amiciţie, aşa cum îţi păstrez şi eu, pnncipe. Mult a fost puţin a rămas, zic eu. Şi daca soarta va vrea, ne vom concentra iarforţele reunite avînd ca centru de operaţie Parisul, cu un appartement fin şi misterios pe o avenue. Daca aş putea-o convinge pe douairieră că clima Rivierei e indispensabilă amorului nostru, ce-aş mai zice. Dragă Amice, eu mă mut la sigur de 26 octombrie, aşa că te rog să răspunzi la această lungă scrisoare a mea imediat ce o vei primi. Ţi-am scris atît de mult pentru că tu eşti unicul meu confident (aşa cum erau Mortimer şi Bougrelon în romanul lui Jean Lorrain). Scrie-mi şi tu şi dă-mi un releve precis de ce avere au marchizul şi marchiza de Qui..., ce fonduri rulează, şi cum combină de trăiesc aşa fin. Ce sera interessant. Numele lui e foarte ilustru, e pus peste tot Qui... de Beaujeu cu deviza :VIS CONTRA VIM. A avut un strămoş arch-eveque şi unul amiral care a fost prins de turci, sechestrat şi scăpat de nepotul său în nişte circonstanţe romantice, îţi urez, dragă amice, o repede însănătoşare a Marquiset-tei, amor, glorie şi bani, şi-ţi zic la revedere: Ca un frate: Mathieu De Bucarest Miron Costin no.42 Samedi, 23 Novembre [1907] Dragă Amice, Te rog să mă scuzi că nu ţi-am răspuns imediata dar şi eu la rîndul meu am fost foarte plictisit de împrejurări în ultimul timp. Am mers mereu, noaptea, ca să nu mă trădez, la casa unde locuieşte zîna mea. Nimic, poarta legată cu un lanţ preistoric, la vieille maison toujours silencieuse et Ies rideaux baisses. E ceva lugubru, mai ales cum ultima oară un cîine de maidane, zburlit ca un 410 demon, m-a atacat în faţa porţei, şi după ce l-am distrus cu lovituri de baston, s-a refugiat pe sub poartă şi a început să urle în curte, ca o hienă de cimitire. Dar eu nu m-am turburat şi i-am zis «Je reviendray, par ma foy e,tpar la barbe de mon roy (Philippe d’Orleans)». Căsătoria prinţesei Louise de France m-a încîntat. Ce oameni, ce timpuri! Dar ce a fost prost, a fost ca politică. O fiică de duce exilat (le comte de Paris) se căsătoreşte cu fiul unui conte exilat (Caserte-Bourbon). Nimeni din partea împăratului Austriei, Germaniei, Suediei, Danemarcei chiar, cu care e aliată b casa de Franţa. Nimeni şi nimic. Afară de marele-duce Wladimir, care a mers ca la nişte curse sau o vînătoare, pentru că soţia lui e o Mec-klembourg. Fără misiune a fost numai familia de Franţa şi Spania, regina Portugaliei şi nişte principi de Saxa. Nici Mecklembourg, nici nimeni de la curtea Engliterei, e ceva prea găunos. înţeleg regele şi regina să nu vie, dar mai e prinţul de Galles, ducele de Connaught şi alţii. Asta e un simptom puţin favorabil pentru regalismul francez. Contesa Lonyais egal cu zero. Sunt nişte simpli particulari. Toată asta e afacere de pură politică. Acum îmi explic eu de ce Alfonso nu s-a căsătorit el cu Louise de France. N-ar mai fi avut nici cel mai mic filon politic. Cît despre noi, locul nostru era la Woodnorton, dar daca nu se iveşte filonul metalic c! Dragă Amice, ca şi mine, trebuie să fii însă în privinţa amorului un om sceptic şi să te convingi că cele observate de mine, după o experienţă de 3 luni şi jumătate în străinătate, în privinţa damelor franceze e just. Daca sunt demoiselle le place să le serveşti de «chape-ron» (tronc Marghioalo/), daca sunt măritate de armăsar «etalon de race orientale». Şi în amîndouă cazurile de casier^ pentru cheltuiala zilnică (mon petit «tresorier -payant»). Ceaiuri, trăsuri, auto-uri, ciocolată, flori, muzee. C’est navrant! O singură persoană m-a epatat: Fer-nande de B. Cum într-o seară n-aveam schimbat, s-a oferit ea să cheltuiască ca să mergem în trăsură la Gmne-waldt [sic]. Era duminică seară, toate prăvăliile erau închise. Se înţelege că am refuzat: nu concep pescărie la consumaţii cu o damă, dar acum mă gîndesc că am făcut b alliată c metallic d cassier 411 e mesquin f affecţiunea 8 collajuri h raffinate rău. Era însă una Mademoiselle Genevieve Granger, care e din Paris şi stă rue Denfert-Rochereau no. 22, era aşa de ahtiată şi de stricătoare, încît comanda un ceai şi nud putea bea, sau pentru ca să mă încarce la socoteală cu 5 pfenigi, dădea o franzelă la vrăbii. Eu nu sunt omul meschin e dar aceasta mă indigna, cînd vedeam bine în ochii ei de bestie nemiloasă plăcerea de a face pe bărbat să cheltuiască. De aceea nu te mira de Rolande că n-a vrut să continueze seria ceaiurilor fine, plătind ea, adică împrumutîndu-te. O amică a Genevievei Granger, Mademoiselle Gertrude Flatow era aşa de amorezată de mine, încît o plantam cîte 3 ore prin vreun Kaufhaus şi nu se supăra, eu torbillonam după altele prin Metro sau pe străzi. Această Flatow mă tot întreba că mîine unde mergem? Făcuse chiar un plan odată, să luăm cîteşitrei un tren, un vapor, săprînzim la Potsdam să ne întoarcem cu alt vapor etc. Eu eram consternat şi numai graţie unei ploi de 3 zile am scăpat. Nu eram embeguinat de nici una, şi abia mă aşezam la masă că bing, factorul cu o scrisoare. Monpetit turc!par ci, monpetit turc, par la. Şi asta era numai ca să le baladez în lung şi în larg. Femeile sunt nişte lipitori, dragă Amice, numai afecţiunea ^ unei do-uairiere rentiere, bine coaptă, e ceva ilustru. Micile flirturi şi chiar colajurig sînt«des vide-bourses vide-goussets». Eu am văzut pe una Madame Dumitriu, o româncă care mă goba mult. Daca ar fi avut avere ea, după cum mi-a şi dat să înţeleg (era la noi la Berlin), m-ar fi ataşat pe lîngă ea şi ar fi fost un zbor divin de la Ostende la Trouville, de la Paris la Biarritz. Era o parvenită, une petite mais toute petite bourgeoise, o Messalină, dar idealul unei vieţi rafinate h o persecuta ca o remuşcare, şi de cîte ori mă auzea vorbind de viaţa gonzesselorfine, tremura de invidie şi de poftă. Ah / si elle etait millionaire. Azi, în momentul de faţă, am două combinaţii: daca merg la Berlin, să fac din Madame Rendisch (contesa din Ragusa) un Crouzet, şi să o conving să-mi găsească o amatoare (Ea cunoaşte multă, enorm de multă lume ale căror fonduri sunt tot atît de suspecte ca şi starea civilă, dar je m’en fous). Sau daca rămîn aci dau lovitura cu 412 zîna din Bucureşti care trebuie să aibă după evaluările mele o bună rentă. Totul atîrnă numai de împrejurări şi împrejurările de şansă. Cu cît începi mai de timpuriu e mai bine. II n’y a au monde qu’une seule certitude «L’argent». Vlădoianu a fost luat la armată şi încazarmat la regimentul 4 de roşiori care e în Bucureşti. Acum bacalaureaţii sunt încazarmaţi, ca în Franţa. Fi! quelle hor-reur! Poate să scape, dar, după cîte văd, e foarte greu. Odată ce au pus mîna pe tine, e greu să mai le tragi reverenţa. Situaţia mea financiară e ca a Greciei şi ar trebui să mă sinucid daca nu m-aş gîndi la viitor. Sunt ocupat cu faţada şi îmi pare rău că F. de Montesquiou pleacă zilele astea. Nu că e ceva de cîştigat, dar am punctele mele. în Bucureşti e foarte greu de lucrat cu damele. Sunt dintr-o rasă imposibilă. N-au încredere, le e frică şi n-au tradiţie de galanterie. Cele mai multe nu sunt capabile să iubească numai pentru amor, trebuie să aibă sau scop politic, sau mai ales un plan financiar. Pentru jouissance nu riscă nici una, ca străinele, situaţia lor. Lică Filitti, ofiţerul, mi-a spus că de trei ani de cînd se zbate, nu poate face nimic,cu toată uniforma şi dolmanul lui. S-a desperat de răceala lor. (Mi se pare că i-au tras chiulul şi nu ştie că trebuie uneori să constnngi pe femeie, aproape cu violenţa, cînd vezi că se pierde în ezitări). Eu am rupt cu desăvîrşire cu tipii găunoşi, şi sper că daca se realizează numai o parte din planul meu să ne revedem toamna viitoare la Paris, unde e sigur că vin, depinde însă cum. Nu se ştie de azi, pe mîine, şi viaţa cum o duc şi cum o ducem în definitiv e grea şi enewantă. Zimkoutza e colată1 de mult cu un tip cu care voiajează^ pe care-l întreţine bine dar un om de condiţie neegală, une espece de larbin. Ca să pătrunzi e deci greu, şi pe urmă nu e o tipesă care să-şi dea drumul şi să se entuziasmeze, c’est une aigrie. Scrisoarea ta mî-a făcut o plăcere foarte mare, văzînd că n-ai uitat planul cel mare: filonul aurifer. Dar eu nu 1 collată 7 voyagează 413 a adressă b sessiuni te conseillez să rupi cu Rolanda, amiciţia ei e foarte utilă şi nu uita pe Mer. Stau adesea şi mă întreb, cînd ne vom revedea? Au revoir ă bientât, dragă Amice, curaj şi chance, bonne chance. Poate că royalismul triumfă şi te văd marquis de Boves. De ce nu? Bonne chance! Ca un frate : M. P.S. Am auzit că Olga Mavrocordat, care a moştenit încă o avere imensă de la fratele ei, Georges, mort la Viena la 20 ani, a propus lui Cantemir Câmpineanu să-l ia de soţ şi acel nefencit om a refuzat-o din motive intime. Ccfnnţă extraordinară să refuzi 150 000 livres de rente, trebuie să fii nebun. Şi ceva mister? M. Nu ştiu daca ţi-am scris cauza pentru care fiica lui Edouard nu se mărită. Este epileptică. Daca vrei să vezi portretele familiei de Franţa, bine executate, uite-te în „Illustrated London News“. De Bucarest Noua adresă a str. Miron Costin no.42 [1907] Dragă Amice, După multă plictiseală, mi-am luat o decizie absolut irevocabilă: nu mai dau examenul, cotite que coute. Nu pierd nimic, am două sesiuni b la dispoziţie, aşa că tot coute que coute în octombre 1908, sunt licenţiat. Am zis... Cînd am primit carta ta poştală, aseară, cum eram confuz (vreau să găsesc un mijloc ca să mi se restituie nişte taxe) am crezut că ai devenit milioner, şi-mi trimiţi fotografia castelului tău, unde să pot veni să petrec l’arrie-re-saison (ca Bagdat). îţi doresc să posezi în cunnd un aşa romantic retiro. Dragă amice, în Bucureşti a căzut deodată un frig aşa de mare, de unde era cald şi frumos, 414 că e o dezolaţie. Cu toate acestea eu sunt încîntat, pentru moment, că nu sunt sclavul Universităţei şi voi reîncepe seria dejunurilor fine cu contele Ferdinand. Ieri, m-am dus pe strada Spătarului să văd daca doamna Melik (zîna mea) s-a întors de la moşie. Aşi, de unde, perdelele casei erau tot lăsate în jos. Dar, cum nu va mai întîrzia mult, mă voi arunca ca intrepridul Zorillă. Esingura combinaţie care se poate imagina, o damă cu rente, şi daca fişele ce am căpătat sunt exacte, MmeM. nu stă tocmai rău. En tout cas, et toute somme faite, je n’ai rien ăperdre, mais quelque eboşe au moins, ă y gagner. Alaltăieri am văzut o damă pe jos, aşa de fin îmbrăcată, cu o etolă aşa artistic pusă pe umeri, şi o pălărie horreur, horreur, că mi-am zis: asta nu poate fi decît Madame Hortense. Şi nu mă înşelasem, era ea. Ce perlefine, negre avea în urechi, ce tăietură la rochie, mă cuprindea o melancolie imensă privind-o, nu atît pentru persoana ei (e foarte fanată şi retapată, fardată: e la crepuscul), dar pentru amintirile din străinătate, Fernande cu ochii ei de fiară, şi hanovriana cea misterioasă, pe care le revedeam ca în vis. Şi mă gîndeam ce filon, ce truc voi putea găsi ca să te rejoignez la Paris, şi să putem iar lucra în partidă dublă. Şi revin la acelaşi (une douairiere). Cînd ai bani, totul îţi vine ca atras de un magnet irezistibilc. De aceea, acum cînd pasiunea ta pentru Marquisette trebuie să fi reintrat, (cred eu, cine poate zice sigur) în limitele unui collage extraordinar şi aristocratic, nu ar strica să recurgi la oficiile d bravului Crouzet. Rolande trebuie să fie în genre-ul Marie-Blanche de Grommelaire (ai citit poate PArmature de Hervieu) o femeie care-i place să jouisseze intens, fără reticenţe şi fărăiimite, dar la care nu tu exişti ci amantul, şi care te plantează înainte de a o planta tu, te reia, elle ne pense qu’ăjouir, te lasă, dar nu poate fi o sursăfinanciară, ceea ce e esenţialule. De-acasă ce-ai putea primi acum maximum 10 000francs par an, şi eu forţez niţel cifrai Ei, asta nu-ţi ajunge, la Paris, daca e vorba. (10 000pe lună, da). în definitiv de ce să-ţi abimezi tinereţea într-o semi-mizerie, (adică debarasat & de prima mizerie) şi să nu ai şi tu apartament, auto, să poţi să te deplasezi, să-ţi plăteşti c irresistibil d officiile e essenţialul I ciffra 8 debarassat 415 b agressiv orice lux de echipament, de sport sau de voiaj, să ai un cal cu care să piaffezi la Bois, o blană de milord, inele somptuoase, butoni de mexican sau brazilian, o ecurie chiar. Nu sunt atîţia care operează aşa şi fac din viaţă un vis voluptos? Şi cînd ai aşa ceva, poţi să jouissezi, ă la derobee cu toate gonzessele fine care-ţi fac cu ochiul. Adevărata filozofie e asta, banul. Eu cred că n-ai uitat cele ce am vorbit de atîtea ori, că idealul e să fii bogat, bogăţia e fiica norocului, şi norocul ajută pe cei întreprinzători. N-ai nimic de pierdut, etpuis il ne faut pas oublier que nous vivons ă Rome şi că învingătorul are totdeauna dreptate. Am văzut pe Cuştiga cu un palton gris cu dungi verzi şi cu guler de blană în auto, se bombănea cu Hortense, ea avea aerul agresiv h, el era boudeur. (Se vede că nu s-au învoit cum să împartăprofiţele din vara asta). Am văzut-o pe Jeanne Vacaresco pe jos, e ceva impunător, a reîntinerit, merge cu nasul sus, (la derniere Vacaresco). Pe Cecile Pignatelli am văzut-o pe o stradă misterioasă, mergea poate la un rendez-vous, iar pe Jenny tot singură pe str. Academiei, aruncînd oeillade cu ochii ei verzi, clari. Am auzit ceva nostim, că Şerbănică Tassian, cu Schmidt şi cu Madame Tassian l-au bătut aşa de rău pe Sandu Vlădoianu că l-au mutilat la ei acasă, pentru că Sandu a zis că bătrînul Tassian e la balamuc împreună cu domnişoara Tassian, şi că în curind are să se ducă tot neamul tassienesc la balamuc, cu mic, cu mare. Atunci Madame Tassian i-a dat lui Sandu cu un scaun în cap, iar Şerban şi cu Schmidt l-au assomat. (Quel massacre, grand Dieu!) Acestea le-a povestit Sandu, plîngînd, lui Heliade Rădulescu şi zicînd că are să iasă cu un par să spargă capul lui Tassian şi peştelui de Schmidt, şt are să le dea foc la casă. Are să fie o tragedie antică ca la Aristo-mene Futiros. Am auzit că la Bucureşti are să fie o revoluţie mare făcută de bizantini sub comanda prensu-lui Grigoutză şi a lui Ţoţoi. Deocamdată sunt o grămadă de divorţuri în perspectivă. La petite princesse Mourousi divorsează de pomanagiul Duca, Gabriel Mitilineu de mica lui nevastă, care se săruta aşa dulce cu tatăl ei vitreg (Vlahutzy-Slătineanu) cînd era mai tînără, şi altele. 416 Dragă amice, după acea prosperitate furioasă Ulysse Pe-trescu e într-o mare deşă, iese numai noaptea pe jos, nu se mai văd atîtea haine cîte-şi făcuse anul trecut. De asemeni Costică Lehliu e în deşă iar. Numai niştepannes vezi peste tot. Eu mă mut peste 2 zile, iar singur în strada Miron Costin numărul 42. Dar eu cred că peste cîtva timp o voi şterge la Berlin. Daca s-ar putea să ne întîlnim la Nissa, o lună măcar, ce fin ar fi. Vlădoianu se învîrteşte pe lîngă Montesquiou, îi prezintă ţipi tineri, dar acest maquerellaj nu rentează şi Ferdinand de M. mi-a spus că tînărul TrouviUe e un tip găunos. (Eu l-am aprobat). îţi urez, dragă amice, un filon somptuos. N-ar fi o idee rea să devii amicul adevărat al lui Mer. Ar fi ceva serios. La revedere, dragă amice şi bonne chance! Ca un frate: Mathieu Din Bucureşti Str. Miron-Costin no.42 [11-10-(19)07] Dragă Amice, în sfîrşit după o aşteptare de două luni şi jumătate zîna mea s-a întors în capitală, de la moşie, şi zilele acestea mă voi prezintă. Tocmai îţi scrisesem o scrisoare şi mă pregăteam să fac adresa cînd mi-a sosit scrisoarea de la tine şi m-a umplut de veselie. îmi pare foarte bine că te lansezi în lume, e un mijloc subtil să faci relaţii cu ţipi fini şi cu dame plăcute - nu se ştie de unde poate ieşi filonul. Ai făcut bine de ai rupt cu marchiza a - era un collage care daca erai milioner îl mai puteai face să dureze, dar în condiţiile financiare actuale era ruinător. Dar oricare ar fi sportul erotic sau colajul din urmă, nu părăsi ideea filonului aurifer. Eu mă arunc la pontul meu ca un animal flămînd, oricît de mare ar fi cîştigul nu m-ar speria, oricît de mic nu m-ar dezgusta, oricît de mare ar fi decepţia, chiar să fiu froisse nu m-ar deturna de la scop. Trebuie să baţi la uşă ca să ţi se deschidă şi să nu te superi daca se deschide mai tîrziu şi te face să aştepţi. Dar cînd a marquisa 417 b bassă c duquesâ mă gîndesc cîţi ţipi vili cer la majorat să fie puşi în posesie a 60 - 80- 100- 120 000 lei venit, nişte greco-bulgari, levantini de extracţie basăb, oricum, eu, vechi boier şi principe oriental, nu mă pot opri să mă revolt. Dar mă consol şi văzînd cum alţii trec pe lingă noroc şi nu-l bagă în seamă, ţipi naivi sau ignoranţi. Aşa de exemplu Madame Jeanne Ghermani, la care ai fost pe vremuri un intreprid pretendent (huligan mare) e în Bucureşti. Cea mai bună amică a ei e Mile Heliade Rădulescu, sora prietenului meu, om primitiv care e absorbit de mecanică şi reparaţii de ceasornice. Acum eu aud că Madame J. Gherjmani] departe de a fi une petite oie blanche, une ingenue, pe lîngă că practică finul sport al saphismului, dar nu boudează de la exerciţiile voluptoase cu un tînăr dilettante care ar uni subtilitatea cu discreţia. Sunt puncte. Să fi fost unul din noi doi în locul lui Mircea Heliade cum ne-am fi exhibat aptitudinile de frumos, aşa ca nişte Rohan Guemenee sau ca tînărul Fronsac. Dar eu nu-i deschid capul - e periculos; femeile sunt nişte adevărate enigme, nu poţi compta pe ele, şi cînd te-ai pomeni cu amicissimul milioner, n-ar trebui să te mai mire. Vlădoia-nu-Mişighă-Trouville e roşior în reg. 4, încazarmat. E ceva comic, il a l’air de chercher midi ă quatorze heures. Se zice că Ştefănică Belu se însoară cu Mile Doudou Drăghici, pe care ar fi compromis-o şi acum voieşte să ofere reparaţie, sub rezerva divorţului «apres coup». Iar tînărul Cocşor Drăghici, călăraşul, se zice că ar fi plecat la Paris cu Miţa biciclista. E un piron, o coincidenţă cel mult. Eu cred că mai uşor a plecat cu Fernand de Mon-tesquiou deoarece Miţa e în Bucureşti. Drăghici a intrat ca jockey la Chantilly. Dragă amice, îţi scriu â bâtons rompus, sunt complect fascinat de ideea filonului. Acum ori niciodată. E ceva favorabil în atmosferă. Studiez cu pacienţă tactica, e greu, trebuiescprocedeuri subtile- aici în România e greu de lucrat - nu e ca în străinătate, unde, strein fiind mai ales, poţi chevaucha o ducesă c sau o regină incognito. Nu e aşa mefiansă. E păcat că nu ţi-ai vîrît coada şi la Boves, dar nu se ştie. Poate că Grouset va reveni el însuşi repentant. vrea mult să viu la Paris. Cînd am văzut în „London News" nişte schiţe cum se petrece reveillonul la Maxim şi nişte 418 ceaiuri au pavilion d’Ermenonville m-a apucat o nostalgie care m-a înecat parcă într-o mare de tristeţe. Dar nu dezesperez, suntem tineri şi doi la număr. Nu se ştie încă. Cu ocazia zilei tale, sfîntul Nicolae, îţi urez, dragă amice, sănătate, voie bună şi chance la infinit. Un filon abundent, iată tot visul. Aurul care e Dumnezeul modern îţi comunică ceva din esenţa d lui divină, devenind un semi-zeu pontagiu. Eu pentru moment sunt în îndoială ce fac, momentul e critic. Merg la Berlin, merg aiurea, nu ştiu. Aş dori Parisul sau Riviera, măcar unde să avem un cîmp de operaţii comun - poate ştiu şi eu cţva. încă o dată îţi urez cele dorite, toate ale tale, şi ale mele, et bonne chance ă la conquete du filon. La revedere ca un frate: Mathieu îţi voi scrie şi te voi ţine în curent. De Bucarest Sîmbătă, 22/9 Decembre 1907 Dragă Amice, Să mă scuzi că întîrziez cu răspunsul, dar am fost foarte contrariat. în sfîrşit lunea trecută m-am prezintat la gonzessa cea bătnnă, şi daca aş povesti cuiva orele petrecute acolo, şi-ar imagina că-i recitez un capitol din Balzac. Nu era nimeni acasă; nici o slugă, curtea era părăginită, casa se sfănmă şi din cînd în cînd se aude cum cad olanele care se dezlipesc de pe acoperiş. (Mi-era o frică mare, putea să mi se întîmple o nenorocire, ca regelui Pyrrhus). După o aşteptare de un sfert de oră în mijlocul curţei, după ce inspectasem totul, geamurile de la subsol deschise, uşa de la casă dată de perete, am auzit o violentă bubuitură într-ungeam după o perdea, şi o mînă făcîndu-mi semn să intru. M-am suit, şi a început o întrebare: cine e? ca la un castel corsican. Iar eu mi-am declinat numele şi am intrat ca o bombă. A fost o conversaţie ă lajambirboc numai franţuzeşte, în sfîrşit, ce să-ţi spun, am zăpăcit-o. Salonul era ceva bizar, un tablou antic inestimabil, o pendulă cu un turc, un căţel lăţos d essenţa 419 empaille cu nişte ochi fascinatori şi unul nelăţos viu, care era să-mi mănînce melonul. Eu însă n-am înţeles nimic, ştiam că eputred de bogată, dar ea mi-a spus că e săracă, că au ruinat-o nişte procese, că vinde o pădure şi cele ce mi-a spus acum nu prea concordau cu cele de astă primăvară. Cu toate că e foarte sperioasă şi fricoasă m-a primit singură fiind şi m-a rugat să mai viu. Eu am submerjat-o sub un deluge de galanteries fines. La plecare mi-a spus brusc că viu pentm bani? Eu nu m-am deconcertat, şi ea a tis. Nu e un pont de sporturi fine, are o fire rece, nu vibrează, sau îşi dominează sensj-junle. Dar o voi cultiva în speranţa unui testament- nu are rude deaproape, are ură pentru oameni şi se poate să-mi lase ceva. Sunt într-o a in-itat aşa deşă şi atît de iritata de ghină că m-aş mulţumi cu orice. Daca vreodată am să fiu bogat, eu cred că am să tresar din somn în fiecare noapte cînd îmi voi aduce aminte de vîrsta de acum, «Văge de la noire deche». Tu, dragă amice, eşti fericit cel puţin că eşti în Paris, dar eu mă distrug şi mă consum inutilmente în acest oraş de dezastru. Săptămîna asta am dinat de două ori la „Enes-cu “ cu Vlădoianu, care mă invitase. îmi datora un pol. E un tip care are un filon sigur şi aceasta îl ajută să se menţie. Şi-a făcut o uniformă chic, dar roşu nu-lprinde, nu e ca noi un gentilom brun, e blond «und ist er doch so fad!» Dragă amice, pontul cu babele e ceva mai dificil decît cu tinerele, sunt mult mai rutinate. Daca aş fi stat cu o tînără (nu domnişoară) 3 ore en tete ă tete, după o oră mîinile ei ar fi fost în ale mele, după două, ne-am fi tras des langues fourrees en bouche, şi după trei, am fi jucat «au trou-madame». Daca aş avea noroc pe jumătate ca escrocul Bernadotte, aş reuşi într-altă parte. Eu nu părăsesc partida cu monstrul meu, sunt curios de ce are să mai fie şi mă antrenez. Ce pierde, n-am. Daca ar crăpa hoaţa de Madame G., mama Jeannei, ne-am putea combina forţele şi da un coup double acolo. Am găsi o agentă fină. On doit penser ă tout. Sunt curios de ce ai făcut cu illustrissima Mile de Semeslles, la douzefois millionaire, la Rumpelmayer. Mă gîndesc mereu la asta şi la cei 28 «hunters» irlandais ai ei. Te rog să nu uiţi cînd îmi răs- 420 punzi, şi fă-o cît de repede, daca poţi, ce e cu afacerea Boni de Castellane- Clelie de Talleyrand-Perigord, prince de SaganP Ce a fost lupta aia în biserică? Gazetele, cred eu, sunt rău renseignate. Am citit că Sagan, care fusese rugat de B. de Castellane să intervie pentru o împăcare, supplantase la Madame Gouldpe vărul său, şi acum o ia el. Am citit că Boni C. care risipea pe an milioane în sporturi sadice, n-are acum nici un pol, abia se ajunge, şi marele circ Barnum i-a propus să-l expună ca pe o curiozitate. Eu cred că Sagan e un marepontagiu, ca strămoşul său în linie feminină, Biron de Courlande. Actualul principe B. de Courlande rezidă la Paris, ă l’hotel deJancourt, rue de Varennes. Eu, dragă amice, pentru moment sunt un bonhomme foutu. Duc o mâţă obscură, dar mîndră. Nici un amor măcar nu-mi îndulceşte tristeţa ca la Berlin. Dar nu-mi pierd curajul, mă gîndesc că suntem doi şi că e imposibil să nu se spargă odată deşa în mii de cioburi, şi să nu găseşti tu în Paris, unde tourbillonul aurului e aşa formidabil, un filon abondant. în tot cazul daca îmi reuşeşte o afacere cît de mică sau vinde tata partea lui din Frăţeşti, o lună ne vom revedea. Te credeam deja plecat pe Riviera. Dragă amice, profită de tinereţe, de cel mai neînsemnat moment, anii trec şi cu ei forţele şi entuziasmul, de cîte ori, peste 10- 15 ani n-ai să regreţi vîrsta de acum şi n-ai să simţi o ranchiună b că n-ai avut de la majorat un venit somptuos! Dar în tot cazul, orice ar surveni, nu te mai întoarce în România decît atunci cînd ai veni cu o sumă impozantă să-ţi cumperi un domeniu şi apoi în fulger să fugi iar ca Grigore Bălăceanu (nu tînărul, dar cellalt, fiul baroanei Ruthmann). în România e prea infect să trăieşti, eu cred că, daca într-o zi te-aipomeni în Bucureşti, ai crede că fug casele după tine şi-ţi cad în cap. Eu mă voi duce în curînd la gorgona mea, poate că are să iasă ceva. Măcar locul din Bucureşti daca mi l-ar lăsa, tot am avea ce grignotta cîteva sezoane fine. Nu se ştie, eu sunt sceptic, nu vreau să cred în nimic, dar cine poate şti ce ne rezervă viitorul. Scrie-mi ce a fost cu illustrissima Semeslles, la douce tendresse de ton coeur şi nu ezita, aruncă-te fără ruşine gîndindu-te la Biron Semigalle şi b rancună 421 a dequisat Sagan şi la porcul de Bernadotte. La mulţi ani dragă amice, grande et bonne chance şi-ţi urez ca anul 1908să te treacă în condica de aur a milionerilor. Ca un frate: Mathieu Din Bucureşti Miron Costin 42 27 Fevrier [1908] Dragă amice, Nu înţeleg lunga ta tăcere. Sau ai fost absorbit de vreo complicaţie, sau vrei să-l nenoroceşti pe Szeckeny smul-gîndu-i bucăţica, sau mi-ai scris,’şi bizantinii mi-au furat scrisoarea. (Am mari bănuieli). îţi scriu din fugă. Scrie-mi şi tu ce s-a mai întîmplat, ce ponturi au mai fost. Totdeodată te felicit pentru ziua ta de naştere, urîndu-ţi un filon superior şi multă sănătate. Ca un frate: M. De Bucarest 14 Avril 1908 Dragă Amice, De cînd nu ne-am mai scris s-a. mai schimbat situaţia. Eu am atribuit tăcerea ta unor încurcături ale poştei, daca nu chiar a indiscreţiei vreunui vecin sau vecină, care sunt epataţi de felul cum trăiesc singur la mahala, nu am nici o slujbă, primesc scrisori şi telegrame din Paris şi Berlin, şi ies sau ă la fonfe sau deghizata noaptea. Tata s-a întors în ţară pentru a-şi aranja afacerile (a le deranja poate) şi ceea ce e mai principal, pentru politică. De-acum am un filon politic la Takelonescu, ceva sigur, daca există siguranţa pe pămînt. îmi pare bine că te amuzi şi zici despre viaţă că trebuie să fie «courte et bonne». Frate-meu care e un om pontagiu, mi-a spus că daca nici vara asta 422 nu-mi găsesc un filon la Berlin, nu mai înţelege nimic. M-me R[enditsch] care joacă pe lîngă mine rolul baroanei de S.pe lîngă tine, se va însărcina cu prezentările». Există o rusoaică putredă la creier, vîrstă şi pungă, o sentimentală, cu villa în Charlottenburg, castel şi păduri. E o combinaţie de care nu ştiam nimic, aşa că deocamdată nu cred nimic. Nu se ştie însă. Daca comiţi imprudenţa să nu încerci mereu, oricînd şi la oricine, niciodată nu vei reuşi şi rămîi un tip «rate». Eu am avut în Bucureşti cîteva ponturi iarna, dare ceva meschin (parşiv). Zilele astea voi dejuna la F. de Montesquiou-Fez care întreabă mereu de mine. Peste o săptămînă M-me R. - ştii cine - vine în Bucureşti. Pentru ca să mi-o fac devotată, îi voi propune un mic joc între caisa ei şi banana mea (are un beguin pentru mine). Prinţesa OlgaM... a avut o toquadăpentru Cantemir Câmpinianu, dar acesta care e un om moale şi plictisit, n-a ştiut să chauffeze şi afacerea a rămas baltă. Mişighă spune că vrea să o ia el. Emile Sturdza e subofiţer b de ambulanţă, are un chipiu de şef de gară şi s-a aruncat la o dotă de 80 000 venit dar pentru moment a fost rebutat. E o d-ra Cincu. El însă tot speră şi face pe nebunul, zice că pleacă în Maroc! Daca ar reuşi ar deveni ceva vertiginos. Ar zbura în două auto-uri, ar strivi sute şi mii de victime pînă cînd l-ar arunca motorul în vreun arbore. Astă-vară era oribil, nemîncat, neras, slab ca un spectru, cu un fel de juben cabosse şi cu ghetele eculate, iar ca o culme, monoclul îi era spart în mii de ţăndări, dar tot în ochi. Acum nu-şi mai aduce aminte de toate astea, cum dormea prin Cişmegiu, şi vrea să devină milioner. Vlădoianu e tot în armată, îl văd rar. Are planuri mari. în momentul cînd îţi scriu aceste rinduri, primesc o carte poştală cu portretul lui Charles X bătrîn în uniformă «Restauration». E un tip, adevărat Bourbon, foarte simpatic. Nu ţi-am scris încă pentru că am fost ocupat şi în urmă răcisem. Hortense P... şi cu Cuştiga trăiesc într-un zbor violent, nu se mai ajung din petreceri. Au cumpărat auto-ul lui Ţoţoi şi i-au adaptat o caroserie c fină, iar noaptea zboară în el luminat. Cuştiga e însă foarte plictisit. Au un filon rezistent, vreun adulter lucrativ poate. b suboficer e carosserie 423 d interpelleze e byzantin Bizantinii au cam sărăcit; nu mai e ca pe vremea expoziţiei, muscal, „Capşa“, bancheturi. Se plimbă pe jos toţi. Adevăratele ponturi solide sunt rare în Bucureşti. EJeanne Ghermani care e foarte viţioasă după cîte aflu, era Jeanne Ştirbey, şi poate nişte evreici sau nemţoaice necunoscute. Şi ca o culme toate au fost luate de nişte bogumili, cea dintîi, de Jakovake, a doua, de R. Rosetti-Răducanu, un om insuficient. Eu am fost invitat deunăzi la un dejun fin la „Splendidu, cu tata, de o cucoană din Moldova, Mme Roman, iar după masă am zburdat aproape două ore cu Mişca la chaussee, cu micul Roman. M-am gîndit ce bine ar fi să continue toată viaţa aşa, numai în icre moi, Pommery şi muscal. Cei cari au însă fonduri trăiesc la noi ca Ies petits bourgeois, ies cu tramvaiul, seara nu aprind decît o lumînare, şi-şi întorc hainele pe dos, spălîndu-şi mănuşile cu benzină cînd merg în lume. Sunt ţipi cu 250 000 rentă, îmbrăcaţi ca funcţionarii comerciali. Astfel încît seara m-am culcat melancolic, întrebîndu-mă daca scopul nostru se va realiza şi daca bannierele noastre vor străluci ca ale lui Bernages la Vauplassans. De Paşti cred însă că mă voi amuza niţel (îţi voi scrie). Eu m-am izolat complectamente în Bucureşti, aşa că daca aş deveni mîine milioner, nimeni nu ar putea să mă interpeleze d. Isprăvesc unndu-ţi dragă Amice, toată şansa unui Bernadotte, sau Godoi să devii prince-consort în Luxem-bourg, unde sunt numai femei. P.S. Nu ştiu cum mai stai tu, dar starea mea financiară e lamentabilă. M-am epuizat făcîndu-mi ghete şi alte fleacuri utile, dar nu mă căiesc, am o serie de ghete fine, şi aştept şi eu ceva serios. Am urmat principiul tău. M.- dar pînă atunci profită că eşti în Paris «des mecs le paradis», şi amuză-te ca un adevărat bizantin e. Bonne chance. Ca un frate: Mathieu. 424 De Bucarest Strada Popa Tatu, 70 Vendredi, 7 Mai [1908] Dragă Amice, Te rog să mă scuzi că-ţi scriu aşa de tîrziu, dar realmente n-am avut timp să o fac. Capul meu e un infern, o locomotivă, sunt encombrat de o mie de griji şi cum am fost foarte supărat, am devenit foarte solitar şi din ce în ce mai sombru. Afacerile mele, pe care tata le încurcă întotdeauna, au început să se limpezească şipînă la tranşarea primelor greutăţi mai sunt puţine zile. Apoi va trebui să brassez ca un nebun, altfel nu e scăpare. Ţi-aş spune multe şi tot aş mai avea de spus, daca s-ar putea aci, dar scrisoarea e un mijloc insuficient de comunicare, tot între patru ochi e mai bine. Nu mai voiesc însă a anticipa nimic. Mai bine să aşteptăm evenimentele. Pe nimfa a cu ochi de coloarea violetelor (la fille du chambellan) am zărit-o cu sora ei (une grande allumeuse) şi cu un monstru de guvernantă prin Lipscani. Erau îmbrăcate aşa de simplu încît nici harpagoana Câmpineancă n-ar fi putut imagina ceva mai ieftin şi mai solid. Ghetele erau aceleaşi pe cari le ştim şi cari cu toate reparaţiile succesive tot durează. Gum? e scurt şi mare mister b. Pe la fille du commandeur n-am mai văzut-o. în Bucureşti a fost Kron-prinzulgerman. S-a encanaillat enorm. Regina l-a luat în entrepriză. L-a plimbat, l-a giugiulit, l-a dus la Vatra Luminoasă, la monastire, la păcură, la teatru, eu am crezut că vrea să-l violeze într-un acces de erotism senil. Aşa cum era, blond spălăcit, subţire ca le comte dArtois şi îmbrăcat numai în alb şi argint, el a fost poate cea din urmă pasiune a bătnnei gougnotte Carmen-Sylva. Dar nici mătuşa lui (la princesse Mărie) care în fond e singura lui rudă adevărată din familia regală română, nici prinţesa c Maria nu s-a lăsat mai pe jos. Sunt pătruns de ideea că a avut pentru acest blond cuirassier nordic un beguin fin, prea s-au frecat mult. Şi într-o dimineaţă au plecat în auto amîndoi, au inspectat la iuţeală regimentul de roşiori (al 4-lea) apoi au şters-o singuri pe la marginea ^nymfa b myster c princessa 425 d dillapidat oraşului oprindu-se la hipodrom unde erau antrenări. Daca în tot timpul acesta nu s-a petrecut nimic, nici măcar pelotaje, ciupeli, limbi, sugoane şi alte sadisme aristocratice, atunci eu, cel mai ilustru herald al acestor timpi decăzuţi, proclam că cea din urmă scînteie de galanterie şi de erotism s-a stins în vinele familiilor regale. Nu se poate altfel, şi pe urmă prinţesa nu e aşa godiche, ni moche, ca să lase să-i scape o aşa 'trufanda rară. De aci Kronprinzul a mers la Viena, unde a vizitat pe Franz-Ioseph, der alte Kaiser, der Kuckuck soli ihn holen! Dragă amice, daca soarta ar fi înfipt deasupra armelor noastre găunoasa coroană a Serbiei, Greciei sau Muntenegndui, am fi ciupit şi noi cîte o bucăţică, dar se vede că zeilor le-a fostfrică să nu abuzăm prea mult, aşa ca Edouard. Vreau să-ţi comunic că Vlădica din Muntenegru (Nikita) profi-tînd de conflictul austro-serb, a şters de la ruşi o mulţime de bani pe cari i-a dilapidat ^. Acum a trimis pe Mirko la Petersburg să se pomanagească să-i mai dea, dar ţarul care are o pică pe ei, l-a dat afară, trimiţîndu-l să stea la hotel şi nemaioferindu-i appartement la palatul de iarnă. Afacerile de la Stambul m-au indignat văzînd triumful jidanitor şi al escrocilor în contra reacţionarismului. De cînd ai plecat din Bucureşti, eu m-am izolat aşa cum n-am mai fost niciodată, trăind singur şi lucrînd la realizarea planurilor la care am pus bazele împreună în lungile plimbări de astă iarnă ca Henckel-Donnersmark şi Dohna-Schlobitten. M-am asigurat însă de un mare adevăr, că toată energia unui om nu poate face nimic decît daca împrejurările îi sunt favorabile, daca norocul îl ajută. Poţi fi cel mai frumos, mai elegant, mai spiritual, să zbîrnîi 10 ani în Paris, Londra, Nisa, Baden-Baden, Biarritz şi Ostenda şi să nu găseşti nimic, şi să vii pentru 10 zile de la ţară într-un oraş, neras, netuns, neîmbrăcat sau mai bine zis îmbrăcat alandala şi să-ţi cază norocul în cap ca o ploaie de aur, să pierzi trenul ca să faci cunoştinţă cu viitoarea-ţi jumătate, şi alte combinaţii de felul acesta, care spuse dinainte ţi se par ridicule, imposibile şi după ce s-au întîmplat, foarte naturale. L-am văzut odată pe fiul borfaşului 426 bătrin, dase de ceva parale, era infecte ca aparenţă ^, se vede că nu se poate schimba. Te-a calomniat. Eu l-am întrerupt cu mîndrie zicînd că să treacă la alt subiect mai imediat, nefiind eu chemat să fac aprecierig asupra unor lucruri ce-mi sunt indiferente h sau ă peu preş. Acum Bucureştii au devenit aşa de creux, de fără măduvă, fără viaţă. Cursele se aleargă fără cai. Moruzi şi-a desfăcut ecuriile şi se zice căpomanagiul Duca epe cale a se însura cu Adina Ştirbey, ci devant Morusi. Daca ar fi aşa, ar trebui să convocăm statele generale să declare falimentul bunului simţ şi al raţiunei. Dar se vede că un blestem distruge pe aceşti oameni cari s-au ridicat prin adopţie, furt şi uzurpări şi se vor prăbuşi prin mezalianţă şi enca-naiare. Am văzut în „Plllustration Salon“, castelul de Lignieres al lui Bourbon-Lignieres (le comte Charles). E un frumos castel stil Louis XIV înconjurat de apă cu o terasă strimtă cu vase şi flori. Trebuie să-lfi văzut şi tu. Ah! dragă amice, cu toate că m-ar seca oribil în pungă, dar daca am ceva bani, cad la Paris, unde să mai putem fixa ceva norme de existenţă fină la un ceai aristocratic. M-ar costa însă enorm, dar m-aş ratrapa stînd o lună, o lună jumătate la Berlin. Am devenit foarte econom, văzînd ce greu e cînd îţi lipseşte moneda şi eşti mîndru, nu poţi să trăieşti ca anexă1. Zilele astea un fel de cuistre m-a tapat cu 5 lei. Pe urmă a dispărut. Am fost desperat şi mi-am zis că cu orice preţ trebuie să prind pe bandit şi să-l rangon-nez. în adevăr după 2 săptămîni l-am încolţit şi mi-a plătit. De-atunci nu a mai fost posibil să mă ciupească cineva cu cinci parale. Nu voi mai da nimănui nimic. Am primit de mult scrisoarea în care îmi descrii scena cu suedeza tomate şi cu damele care o engueulau. Mi-a plăcut mult. Mon cher, odată cu bătrineţele vine şi înţelepciunea. Cu femeile trebuie să fii neîncrezător şi perfid, să nu te iei după pretinse reguli medievale care n-au fost inventate decît de nişte dobitoci sub dominaţia femeilor ca să prostească generaţiile viitoare. Numai chiuloul le impune respect, m-am gîndit şi eu. De aceea nu e bine să trăieşti în ideea existenţei femeilor pure. E posibil să existe, dar rar, e inffect f apparenţă g apprecieri h indifferente *annexă 427 şi cîte din aceste sfinte n-au pagini secrete în istoria vieţii lor. Să nu te îneci nici în ochi albaştri, nici să nu te iei după roşaţa care le acopere faţa cînd le priveşti, poate să fie numai un efect al circulaţiei sîngelui, o constituţie particulară a epidermei care să n-aibă nimic a face cu onestitatea. A murit la Nisa o Darvari, care are 2 fete bogate (Mărie Joseph Darvari). Vorbeam noi, ţi-aduci aminte. Am făcut cunoştinţă că un Sturdza între două vîrste cu care am făcut două chefuri şi care cunoaşte bine pe beşadelele de la Dieppe. Mi-a spus lucruri pe cari altfel nu le-aş fi putut afla. Astfel marchiza de San-Esteban care era foarte naivă, avea nasul strîmb şi bec-de lievre. La Berlin s-a supus la o operaţie grea şi i-a rectificat nasul. Acum vrea să-şi coasă buzele. Cel care a luat-o pe OlgaM. (80 000 rentă zestre exact) are un fel de majorat transmis de la domnitorul Mihai, astfel că e mult mai bogat ca marchiza şi cel mic. Cel mic e un om sălbatic, care nu se ştie niciodată unde e, umblă din loc în loc fără să-şi trimeată adresa decît cînd cere bani. Are 3 amici nedespărţiţi cari-l urmează pretutindeni: o metresă, a doua metresă şi pe bărbatul acesteia, un căpitan de artilerie francez, trăind ca nişte adevăraţi feudali în dispreţul moralei şnapanilor şi amuzîndu-se cu îmblînzirea cailor şi cu trasul la semn. Olga a făcut un băiat, asta o ştii. Acest Sturdza pe care-l cunosc e un om cult, dar nocturn şi misterios, învînind nişte afaceri asupra cărora eu nu am insistat. De altfel îl văd rar acum, o singură noapte am stat cu el pînă la 8 dimineaţa şi apoi ne-am întîlnit iar la dejun. A mai trăit încă acum 20 de ani în Bucureşti, apoi a dispărut şi acum s-a ivit iar. Ce oameni! ce timpuri! Dragă amice, credeam că abia am să-ţi încîlcesc o pagină, dar văd că am încă de spus multe şi acum sunt obligat să mă mut din pricina celor nouă găini care mi-au rentat peste două sute treizeci de ouă cu totul, daca nu mai mult, şi vreau să le pun pe unele să clocească. De altfel încă sunt trist, şi daca n-ar fi singurătatea şi libertatea aş fi şi mai nenorocit. Racoviţă s-a însurat, l-am văzut venind de la ţară cu soţia lui în auto. Isprăvesc trimiţîndu-ţi noua mea adresă, Popa Tatu 70, de unde în curînd mă voi 428 muta la ţară. Scrie-mi însă cunnd ce mai faci şi ce păreri mai ai; e pentru mine o mare resursă şi să nu desperăm căci nu se ştie ce ne rezervă viitorul. Eu cred că în curînd ieşind din norii cei negri ai deşei, vom străluci. Scrie-mi dar. La revedere. Ca un frate: Mathieu De Bucarest Atelierului 10 Jeudi, 21 Mai [1908] Dragă Amice, Sunt foarte supărat din nou, deşă şi un examen de trecut peste o lună. Are să-mi trebuiască să tîmpesc cîte 8 ore pe zi. Amica mea Mme R. a sosit în Bucureşti, ceea ce îmi va îndulci exilul, dar nimic nu mă poate despăgubi de faptul că vara aceasta nu voi vedea Berlinul, unde damele sunt atît de binevoitoare pentru nişte nobili principi slavi-bizantini cum suntem noi. Mme R. va sta puţin timp. Daca ar fi bogată s-ar schimba afacerea, totuşi ea mi-a dat să înţeleg că la Berlin n-ar fi tocmai greu de găsit un filon pentru mine, dar trebuie multă supleţă şi discreţie. (Ştii bine că după modelul curţilor franceze din vremea lui Louis XV, fiecare damă «de la noblesşe» era şi o mare gourgandine şi o maquerelle de forţă şi că tradiţia nu s-a pierdut încă la persoanele fine). Eu ies către seară regulat, e un timp prea frumos cînd apune soarele, uneori merg la chaussee, mais ga coute cher, n-am cu cine merge să plătesc în doi. De obicei însă merg pe terasă la „Capşa" şi privesc cinemato-ul bucureş-tean, compannd cu ce vedeam de pe terasa lui Rieber pe Unter den Linden şi-mi amintesc cum damele îmi făceau cu ochiul, cum toţi gardes du corps treceau în echipaje şi auto-uri, cum suna muzica de la auto-ul Kronprinz-ului, şi mă cuprinde o sfîşietoare melancolie. La Grunewald te asfixia parfumul cel dulce al teilor, cînd cu Genevieve, Gertrude Flatow, sau epileptica Femande mergeam cu 429 trăsura la Hundekehle pe terasa rozelor. Nu se ştie însă daca în iulie nu mă voi afla acolo. Timpii sunt indecişi, sunt sceptic, dar nu renunţ, şi ce mă miră e că tu n-ai flambat o milioneră, dar nu trebuie să ne mirăm de nimic, timpul nu e pierdut, noroc să avem. Eu daca îmi iau licenţa voi da o lovitură în sensul să vin la Paris, obţinînd prin Take I. o subvenţie şi cu ce mai am eu, aşa ca să am 450-500 lei pe lună. (Asta la toamnă în noiembrie). Am observat că unele planuri ţi se par imposibile şi daca ajungi la scop nu ţi se mai pare extraordinar, ca şi cum arfi fost de cînd lumea. Alaltăieri, la „Capşa“ pe terasă, s-a aşezat Cuştica Paciurica lîngă mine, avea o pălărie fină de paie ca a mea (un Delion de 18.000frcs) era în frac sub pardessus şi cu nişte escarpins ca o damă, foarte fini cu fundă mică. Toţi se uitau la el ca la o curiozitate. A povestit unuia cîte aventuri de amor a avut el în tinereţe, cum s-a amorezat odată de el o englezoaică care era cea mai splendidă femeie din une viile d’eaux, cum ea îi trimetea lui în fiecare seară un trandafir să i-l puie pe masă, cum el nu dădea atenţie crezînd căeo farsă. Atunci ea i-a trimis un bilet în englezeşte dar el n-a înţeles şi s-a dus la unul să i-l traducă, cum şi-au scris ani întregi etc., etc. Era ceva poetic. Pe urmă a plecat cu Arthur Rosetti să dineze. (Hortense trebuie să fie la Paris). Mărie Ghika (fostă Hertz) a înnebunit, ieşea în cămaşă cu un chipiu în cap şi striga «Salutaţi pe fiica principelui Ghica». Atunci fiica ei, Iza Exarcu, a transportat-o la Viena. în gara de nord, a fost un spectacol care a indignat publicul, pentru că nu voia să se suie în tren, şi se lupta ca un elefant cu 7-8 hamali cari i-au sfîşiat hainele, s-aupumnuit, s-au luptat, s-au rostogolit. Apoi s-a trîntit jos şi n-a mai vrut să meargă. A trebuit să o ia cu forţa pe sus. Fata ei stetea impasibilă pentru că o ura enorm pe mă-sa. A nebunit şi cealaltă Mme Ghica a lui Iancu G. Popoloni. Au să nebunească toţi. L-am văzut mai de mult pe Radu şi Jeanne V. Radu cu o chică mare pomădată, ea a întinerit, e bine la faţă ca o adevărată senzuală, are nişte priviri vampirice şi languroase: e la apogeu. La curse am să merg odată 430 numai, e prea costisitor şi fără tine n-am cu cine sta şi calomnia. Derby-ul şi atît. Pascal Toncescu a fost propus la jockey şi blackbowlat. Pe Vlădoianu l-am văzut de cîteva ori, a devenit imposibil cu lăudăria, ai crede că mor toate gonzessele după el. în uniformă e găunos, şi are să iasă din armată soldat după cîte văd. Dragă Amice, eu m-am mutat de unde stau şi-ţi trimit adresa cea nouă. Scrie-mi şi tu ca să nu pierd curajul. Mme Boicesco douairiera a stat tot în Bucureşti iama şi primăvara. De cîteva zile n-o am mai văzut. Dragă amice, termin fiind grăbit, trebuie să merg în oraş să fac cîteva emplette şi să-mi găsesc femela a prin Lipscani. (C’est une rafftnee et une sadique). Esenţialul e că nu mă costă. Dama care seamănă cu pssa Morousi mi-a făcut ieri cu ochiu. Nu ştiu daca ţi-o mai aminteşti, dar e foarte distinsă, se îmbracă «â la fonfe» într-un genre personal. Ar fi un pont, daca n-aş avea examenul ăsta. Pourtant, je vais essayer, je sais qu’elle marche. La revedere, dragă amice, sănătate, şi bonne chance. M. Cu toată protestarea familiei Glogoweanu, Ulysse Pe-trescu a reapărut în Bucureşti şi sfidează lumea îmbrăcat în doliu, iar seara apare în smoking la parcul Ottetelişa-nu. Bani rulează, nu e căzut încă. Pitzic nenorocitul s-a ruinat, avea o damă care l-a tocat şi a pierdut la curse mult. 1) Să mă scuzi că nu ţi-am scris mai repede, dar am fost plictisit, am avut cîteva zile parşive, m-am îmbolnăvit, o serie de complicaţii. Ştii că a murit generalul Haralamb, locotenent domnesc. S-a publicat şi un faire-part» în care Petreştii au avut abilitatea să strecoare pe Ulyse Petrescu ' ca rudă. A doua zi Glogoveanu, nepotul generalului, a publicat în gazete o notiţă eclatantă prin care dezminţea aceasta. E dovedit că mama lui Ulyse nu e fata generalului. Montesquiou a plecat la Paris, şi azi sau mîine se întoarce (Paşti). Aseară am zărit la Kretzulescu pe Mme Boicesco, douairiera. Bucureştii au devenit foarte parşivi pentru minei nimic nu mai îmi place, iar afacerile mele trenează mult. a feraella 431 X a hypotetică Tata e un om cu nişte planuri pe cari eu nu le înţeleg, cum nu le-am înţeles niciodată. Ce e fin, e că voi avea un bun filon la Take Ionescu,. altceva, slabă speranţă. Astfel că o plecare a mea la Paris ca să stau acolo, e pentru moment exclusă. E posibil însă să vin chiar la toamnă două, trei săptămîni. în ultimul moment, cum am de trecut 2 examene succesiv, e ipotetică b chiar o vilegiatură la Berlin vara asta, ceea ce e într-adevăr nenorocit. O vară în Bucureşti are să mă suprime, atîta învăţătură, atîta balamuc. Ce vrei, mon cher? Cest la vie. Daca aş avea şi eu cîteva pogoane, altfel ar merge treburile, dar aşa, trebuie să joci cum îţi cîntă altul, legat de nas, ca ursul. Nu-mi răspunde nimic pînă nu-ţi voi comunica o adresă nouă. Mon cher ami, profită de viaţă, cu atîta te alegi, dar fereşte-te să nu te avariezi, syphilisul e îngrozitor ce victime face. Mme R. mi se pare că nu mai vine, astfel că văduvia mea se prelungeşte. Quelle horreur. La revedere. M. De Bucarest Atelierului 10 22 juin 1908 Dragă amice, Să mă scuzi, te rog, că nu ţi-am răspuns încă, dar am fost foarte ocupat, şi sunt încă, dar ieri şi azi mă am odihnit rezervîndu-mi toată ziua şi toată noaptea libere. Recitesc scrisoarea t.a, care-mi face efectul unui Cherry-Brandy şi mă remontează dîndu-mi un curaj mare. Alaltăieri am trecut par force» primul examen (penalul) cu Tanoviceanu. Mai am trei (voi avea de lucru nopţi şi zile întregi, cum am făcut zilele trecute, nedormind decît două ore pe noapte în ajunul examenelor). Tot timpul, cu toate astea, mi-am făcut o specialitate să embauchez des trottins. îmi place foarte mult, et ga ne coute presque rien. N-am mai văzut pe contesa R. Poate chiar că a zburat înapoi în Germania. Dar am uneori un 432 flirt foarte fin cu o domnişoară, care m~a silit să fac nişte jurăminte atroce (mais qu’ă cela ne tienne). Ne întîlnim seara tîrziu, misterios. Luăm o birje (aşa ca pr. Alexandre Bibesco) şi cu coşul ridicat ne baladăm prin nişte străzi sinistre, luminate cu lămpi chioare, pe lingă nişte maidane la Cotroceni, unde sunt teii înfloriţi, sau pe la Dîmbo-vitza. Am fost odată şi la chaussee dar tîrziu, putea să ne recunoască. Am avut cîteva şedinţe fine «ă la Vauplas-sans», mais rien de sensuel. Las lucrurile să-şi urmeze cursul lor, am devenit şi mai sceptic, mă aleg cel puţin cu ironia. Pentru că daca-mi aduc aminte că nu avem un venit potrivit cu originea mea, ca să facem să ne resplendisseze pentru cea din urmă oară blazoanele la Versailles şi la Caserta, mă cuprinde-o melancolie sfîşie-toare. Conseillează-mă tu ce să fac, să o ating (ca un galant mousquetaire) să-i pun mîna au jardin d’amour, sau ce să fac mai bine? Sunt de la o vreme foarte inconstant, acum dau un rendez-vous, iau o adresă, mă învîr-tesc ca un bourdon între flori, sansfrein, ni temps. Cine mi-a plăcut însă mult este Madeleine Rosetti, sora huliganului qui s’est sauve au Transvaal, şi ’a fericitului soţ legitim al Jeannei Ştirbey. Are o manieră să reluqueze, că te săgetează, şi de cîte ori o văd, îmi reamintesc de declaraţia contelui deBerna-ges d’Avenelles din Vauplassans către Madeleine de Blan-quefort. <într-o> Aseară, cînd mă întorceam cu flirteusa mea, ne-a întîlnit nenea Ghitză Bursan, maître sau metru Ghitza calomniatorul, care mănîncă cinci porţii de.chiof-tele şi-apoi ia o cafea cu lapte, şi împinge franzela cu degetu. S-a uitat cu multă poftă, regreta poate că nu era el în locul meu. Ieri s-a sinucis unul Franasovici, care umbla cu Butculescu, unul cu o barbă care nu se mai isprăvea, îi atîrna din trăsură ca o salcieplîngătoare. Epe moarte, şi cauza e amorul pentru Madame Arion (din str. Corăbiei). Ce oameni, ce timpuri! E o adevărată epidemie de sinucideri şi crime, poate că mîine, poimîine, citeşti şi de mine că m-am sinucis, dar să nu crezi, are să fie numai o înscenare, cu un pistol de ciocolată. Eprea dulce viaţa ca să o-tai, nu se ştie ce aduce ziua de mîine. Pe 433 a bousculat b intelligent vremea strămoşilor noştri, dragă amice, «Ies gentilhommes de la maison du Roy»se luptau în Flandra, beau, mîncau, spuneau o mie de minciuni la damele galante, făceau un tur la Bastilia, pierdeau şi furau la cărţi (ca Gramont) dar nu le trecea prin cap să se sinucidă. Acelaşi sunt şi eu: «Au bon plaisir». Nu trebuie să-ţi fie nici frică, nici emoţie, nici să ai regrete. Am aflat că feanne Ghermani nu e tocmai aşa bogată cum se spune, dar tot ar fi suficient pentru cei din urmă seniori de drept ce suntem. în România e foarte castă, dar la Berlin trăieşte într-un cerc viţios, cu două lesbiene «Grăfin Bob und Grăfin Boss». Cîntă un repertoriu de cînteceporcoase: „Alter Faun“, „Schone schoesslich Che-vreauschuh“ sau „Montecarlinette“. A cerut-o un fel de cavaleriu de industrie în căsătorie dar a fost silită să-l refuze. Era un sadic şi un homosexual. Familia Potocki a fost ridicată la demnitatea princiară, pentru fidelitatea pe care a arătat-o lui Ferenţ-foşca. Putem felicita pe beşadeaua cea micuţă, a făcut un pontfin. Ştii cred că erau 2fete (oMourousi şi Olga) şi un băiat Georges care şi-a făcut stagiul la jandarmii călări şi a murit repede şi cam misterios vara trecută la 20 - 21 ani, trecînd o noua avere surorilor sale. Tînărul Trouville pretinde că e un om ideal. L-am văzut într-o zi pe generalul Beller, civil, are unjuben-me-lon creme ţucaloform imens îi cade pe nas, şi nişte haine scurte cu pantaloni strimţi. A vrut să se suie în tramway să meargă la Moşi dar l-au busculata toptangiii. Atunci el a strigat: •Iacă un tramway mai mult decît complect». Şi colonelul Jaki Bogdan e aci, Trouville are-o frică mare de el că-l închide daca-lprinde. E foarte sever, şi Ghica-Bu-deşti (un om comic) mi-a spus că nevasta lui Jaqui Bogdan, colonela, se ocupă cu cultura găinilor şi a păsărilor în Bucureşti chiar. Astă-noapte am stat pînă la 4, l-am îmbătat pe unul foarte inteligentb, îl ştii, Lică Odobescu. Şi cînd mă gîn-desc la restul examenelor, peuh, horreur! horreur! 434 Le-am, văzutpe Cecile şi Jenny, cele douăprincipese din ilustra casă Pignatelli-Zuccalas. Elles ont beaucoup bais- se. Cecile mai are însă un reflect fin, ceva de rasă care seduce. Mai aş avea multe de scris, dar timpul mă trădează. Trebuie zilele astea şi săpistonez şi săpioşez, pour sauver au moins Ies apparences. E lucru mult, masiv, ingrat şi indigest. Nu ştiu daca mai poţi învăţa, eu, greu de tot. Cînd mă aşez să citesc, mă apucă o ameţeală şi-mi vine să fug. A trebuit eforturi enorme să dau penalul (e foarte greu), muncind o zi de la 5 dimineaţa la 12 noaptea şi de la 3 noaptea pînă la 5 fără un sfert, dormind în 48 de ore, 2 ore. Cela ereinte. Şi mai sunt 3- Esenţialul e că bine, rău, trebuie să dăm piept cu comisia c. Au mai fost şi alte examene, unde eram nuli şi c comissia tot am învins. - Bonne chance, dragă Amice, şi scrie-mi ca să mă mai remontez niţel să nu plec banniera napuletană. La revedere: Ca un frate M. DeBucarest Atelierului 10 Lundi, 16 Novembre [1908] P. S. Unchiul tău cu barbă umblă noaptea cu tramwaiul la şosea ca un ipocrit. Dragă Amice, Te rog din suflet să mă scuzi că nu ţi-am mai scris de atîta vreme, căci am fost aşa de supărat, mă mir că nu am înnebunit. Eu am mai primit de la tine în septembre o cartă poştală din Geneva. După ce gingaşa mea amică a plecat din Bucureşti, am rămas singur. Am făcut atunci cunoştinţa unui monstru de femeie, o fostă călugăriţă franceză expulzată de D. Combes şi care poartă numele 435 ^satyri de Mariette Lamboley. Acum eprofesoară. E cea mai urită femeie care am văzut-o, dar colosal de viţioasă. Am fost aşa de porc că cinci minute după ce am abordat-o în întuneric, i-ampus în mînăpriapul meu gata de atac. Am făcut cu ea cele mai îngrozitoare sadisme, am pus pe un tip să o enfileze în ruinele din Cişmegiu pe lună. în sfîrşit tot ce se poate imagina ca viţiu (din partea ei, eu nu m-am mînjit). îmi făcea des feuilles de rose dans le trou du c... Eu aveam însă un plan; ştiam că toate papinele acestea au un fond de bani, şi mă pregăteam de atac, făcînd sondaje fine ca amicul Caillaux. Tipesa însă e absolut săracă, a avut un mic pecule dar i l-a dilapidat o rudă. Atunci am expediat-o fin. în septembrie am rămas sans le sou, tata mi-a întrerupt renta, spunîndu-mi să mai aştept 15 zile (după ce aşteptasem două luni). Atunci, pentru a mă distra, am găsit ceva rar. La şosea operează o bandă de satiri a necunoscută de nimeni, nişte ţipi de galeră, foarte decişi şi primejdioşi, daca te prind cu o damă îţi fac şantaj şi fiind totdeauna în grup, ţi-o violează. Eu le-am spus, după ce am intrat în vorbă cu ei, că nu sunt un tip prost şi că daca mă aventurez noaptea cu o damă viu numai cu 2- 3 lei, însă cu un revolver cu care am şi ucis un tip la Cernica (piroane) şi escortat de doi amici muş-chiuloşi. Atunci tipii mi-au spus că sunt un om zdravăn şi că nu se pun cu asemenea ţipi, dar cer bacşiş numai ca să profite ceva. M-am amuzat văzînd cum enfilează prin boschete lăptărese şi alte femei din popor. Erau însă infecte. De cîtva timp, de cînd am fost la Berlin am noroc la dame. Multe se embeguinează de mine, dar eu evit colajul cu tipese sărace. îmi place însă soţia unui doctor despre care îţi voi scrie în curînd. Am un toupet de balamuc, un om în toată firea n-ar cuteza ce cutez eu. Luna august şi o parte din septembre am fost adeseori la Ferdinand de Montesquiou cu care sunt în buni termeni. Toţi imbecilii au rămas cu gura căscată văzîndu-mă cum mă plimb cu el în trăsură. Mi-a spus că nobleţea franceză e .aproape ruinată, mecanicului, fie din a terasamentifui, wagonul lits cu toată greutatea era smucit şi zvîcnit ca un tramway cu cai; nu mult a lipsit ca să fiu dat cu capul de pereţi în cabinetul de toaletă. Cu toată ameţeala şi greaţa am ieşit să văd castelul Miramare pe care l-am găsit vrednic de poziţie. In compania lui Gambara am făcut o plimbare prin Triest, oraş monumental şi cu un «cachet» propriu. în dimineaţa aceea priveliştea mării, din port, cu Alpii acoperiţi de zăpadă şi strălucind de toate nuanţele trandafirilor avea ceva feeric, aproape ireal. Mi-am cumpărat loc de sleeping pentru 27 seara cînd voi pleca la 8 şi 20 seara spre 9 a Robert de “Fleurs” (căruia îi duc teribil dorul). După dejun, am schimbat trenul la Mestre şi mă am despărţit de Gambara care a mers înainte spre Parma. Am ajuns la 8 şi 20 seara la Milan, am petrecut o noapte la hotel ‘Italia” şi joi dimineaţa am plecat spre San-Remo. Toată Lombardia era sub apă; o igrasie cumplită care la Voghera s-a schimbat în frig, zăpada era groasă şi peisajul aspru. Nu am mai schimbat trenul la Genova şi am făcut drumul pe toată Riviera încet, cu opriri peste opriri, la cele mai mici halte şi cu întîrzieri, aşa că în loc de 3 şi 15, cînd am ajuns era 6 şi 15. Am descins la “Royal”, care e o adevărată minune şi mă mir cum de m-au primit în halul de negreală în care ajunsesem. Mi-au dat camera no 107 cu pensiune: 100 lire pe zi. Mă am prezintat a doua zi (vineri) la hotelul ‘Miramare”. îţi închipui un cînd a devenit şi amabilă. Nu m-a surprins tonul semi-ostil al Doamnei T[itulescu], care îmi a spus că rău am făcut să întreprind o aşa lungă călătorie, numai pentru ca să îl văd pe bărbatul său, care e atît de ocupat că şi ea abia îl vede. îi am replicat că, în afară de diferenţa de cost, pentru mine o asemenea deplasare nu a însemnat mai mult decît o cursă dus şi întors cu tramway-ul. Am scurtat convorbirea şi m-am retras. Întorcîndu-mă acasă am apreciat ironia soar-tei: să fac dus-întors drumul Bucureşti - San-Remo ca să fac cunoştinţa Doamnei Nadia R [oşca] pe care aş fi găsit-o oricînd la Elisa Stoeneşti! Trecu dar şi ziua de duminică fără să îl văd pe Tîitulescu] - adică să nu mint: sîmbătă a apărut un moment: Dalai-Lama în pyjama albastră, la balconul lui de la al 4-lea etaj, ţipînd lui Comnen care era cu mine, să se suie. Am luat atunci hotănrea să nu mai pun piciorul la ‘Miramare” şi să îi scriu. Experienţa vieţii îmi a dovedit că nu trebuie să doreşti nimic cu pasiune, nici să te identifici cu dorinţa. Astăzi luni, după o noapte rea - sunt declimatat aici-fiind o zi de ploaie, după dejun, mă am culcat, ca noaptea. La 3 şi un sfert (ora de aici) aud bătăi în uşă. Sunt anunţat că ministrul îmi telefonează să viu. Mă îmbrac în cîteva minute şi o pornesc spre “Miramare” (care e ceva mai departe de grădina publică), sceptic însă pînă în momentul cînd am intrat în cabinetul lui. Contrarpărerei Doamnei T[itulescuj, a spus că bine am procedat, că îi a plăcut că mă am adresat lui, personal, direct, că va face tot ce îi va sta în putinţă să mă satisfacă şi imediat ce se va întoarce în ţară să viu la el. Legaţiile sunt date, dar lipsa de fonduri le face să rămîie pentru moment pe hîrtie numai. Contrar iarăşi a ce mi se spusese că e foarte nervos, că nu te lasă să vorbeşti şi vorbeşte numai el, m-a ascultat, m-a întrebat, a cerut amănunte şi , la plecare mi-a spus să îţi prezint respectele lui. L-am rugat, despărţindu-ne, să nu ia în nume de rău demersurile ce eventual se ar mai face pe lîngă dînsul pentru mine şi de alte persoane, pentru că înţelegi bine, anume proptele nu sunt tocmai de prisos. Şi contrar iarăşi aşteptărilor mele (cum eram neodihnit şi iritat, credeam că am să formulez şi să eocpun cu dificultate) am fost mai clar, mai ferm şi mai precis ca oricînd; să fi învăţat pe dinafară nu aş fi vorbit mai bine. Acum chestia epusă. înainte de a trece la altele mai banale ţin să adaug că în afară de Comnen, care a fost mai presus de laudă, toate celelalte persoane din anturajul ministrului: doctorul Frumuşanu, inginerul Halchi-ny şi un diplomat de carieră Athanasiu, aflător aici în congediu, acestora doi din urmă acum le-am făcut cunoştinţa, îi au vorbit de mine. Sergiu 441 Nenişor, nepotul ministmlui, m-a primit foarte amabil. Halchiny mi-a spus că văzînd că, deşi îi au vorbit toţi, nu mişcă nimic, nu a mai îndrăznit să îi reamintească. Şi deodată, azi, a pus să mi se telefoneze. Am cunoscut pe Madame Bertolini. Extrem de amabilă. îţi va scrie şi ea la viitorul curier. Cu toate că am evitat să fac cunoştinţe, tot m~am ales cu cîteva, bătnnul conte Festetics de Tolna, contele Calvi şi contesa, o pereche de o distincţie rară, contele Mastrelli şi o domnişoară levantină care seamănă leită cu un cobay. Aseară fiind prînz de gală cu surprize, confetti, serpentine, baloane, dans în restaurant, eu nu m-am bătut cu confetti şi cu serpentine, oferind sacii şi pachetele mele unor cucoane cari astăzi m-au salutat graţios ele întîi. Şi înainte să termin, o curiozitate: e în hotel o doamnă cu bărbatul ei şi o fată de măritat (sau măritată) nu ştiu cum îi cheamă. Doamna aceasta, grasă şi bine făcută, voluptoasă cum se spune la noi, seamănă (în frumos) aşa mult cu mine încît cînd ne vedem, ne uităm tot mereu unul la altul. Pentru întîia oară am regretat că nu am un aparat de fotografie. Scriindu-ţi aceste nnduri, privesc din cînd în cînd rozeta de uBene-Me-renti” şi zîmbesc. Rar am scris mai prost. E oarecît de vină şi muzica din hotel (infernală) ; rîndurile cele mai proaste le-am ticluit cînd cînta. Poate scrisoarea următoare să fie mai fericită ca stil. Mîine merg la cimitir, iarpoimîine după amiazi plec, aranjîndu-mi aşa fel marş-ruta ca să am o zi completă la Triest pentru a îmi viza pasportul. Am renunţat la Genova. Sărutări de mîini Florichii, Te sărut mult şi dulce, dragă Ursulică. Ţi-am dus cu multă greutate lipsa de lîngă mine. Mateiu ROYAL HOTEL SANREMO Marţi, seara [25.1.(19)28] Draga mea Marida, Astăzi a fost prima mea zi liberă. După o noapte bună am făcut o plimbare tihnită, am admirat marea şi florile, am dejunat cu poftă (bucătăria de aici e«hors de pair»), a, fost duminică seara o friptură de curcan cu sos cu mandarine şi banane, la fiecare îmbucătură mă gîndeam cum îţi ar fi plăcut de mult. După dejun am luat nişte garoafe splendide (dintre cari 2 «grenat» uriaşe) şi mimoza şi am mers la cimitir. Numărul mormîntului e 44 2 589. Inscripţia e «Eliza Sion 1907» (Eliza cu z), iar în registru e trecut numele Marculesco Elisa. Monumentul care e simplu şi frumos cere oarecari reparaţii: lespedea superioară s-a dezlipit şi cască puţin la o margine, iar cea din fund e desfăcută de tot şi se poate scoate, actualmente monumentul serveşte de adăpost pentru sapele groparilor. Daca aş fi putut merge din prima zi, pînă astăzi ar fi fost dres la loc, nu e însă ceva urgent şi acum că am constatat în persoană cum merg treburile pe aici, pot să îmi permit să sper că vom veni aici şi împreună. Cînd mă gîndesc că în 1926 am cheltuit 10 000 de lei la Sibiu în zece zile şi că aici am pensiune cu odaie la întîiul cu 100 de lire pe zi şi se pot face şi aranjamente! Ţi-am scris ieri eă am cunoscut o pereche Calvi, am greşit humele, sunt Odetti (toţi conţi bineînţeles, eu nu cred că sunt mulţi italieni ne-conţi şi că excepţie fac numai marchizii şi prinţii). Le-am făcut cunoştinţa bătnnului Festetics care a petrecut mult: contele trînteşte cîte o boacănă şi nevastă-sa, care e urîtă darfoarte simpatică, îl ceartă ca pe copii în italieneşte. Fiind liber şi pe ducă, am cerut să se telefoneze D-nei Bertolini că doresc să o văd. A fost extrem de amabilă şi mi-a spus să fac tot posibilul să mai te vadă la “Royal”. Am luat cu ea ceaiul (şi cu muzică bineînţeles care m-a înnebunit în toată puterea cuvîntului, cînd isprăveşte <îmi> continuă să îmi cînte încă în cap). După întrevederea cu mine de ieri, Titulescu a hotărîtplecarea la Roma, a întîrziat plecarea trenului, s-a crezut că nu mai pleacă şi în sfîrşit a plecat. Am avut cum vezi dar o bună inspiraţie grăbindu-mi plecarea la San-Remo, iar plecarea în sine a fost, vei vedea, o inspiraţie şi mai fericită. Nu am cheltuit nici jumătate din suma destinată reuşitei planului meu şi treaba e făcută mai mult de jumătate. îţi voi explica prin viu grai totul la întoarcere. Nu ştiu încă exact cînd plec de aici, studiez încă orarul, nu aş vrea să mai mă opresc pînă la Triest, unde e bine să fiu ajuns în ziua de 27 dimineaţa. Mîine pînă <în> la dejun decid. Trenul (Simplon cred) plecînd din Triest la 8 şi 20 seara şi făcîndpînă la Bucureşti 2 nopţi şi o zi, duminică 29 ianuarie de dejun sunt acasă. Sărutări de mîini Florichii. Te sărut. Să vă găsesc sănătoase. încă o dată te sărut: Mateiu 443 ROYAL HOTEL SAN REMO [25 GenCnaio, 19)28] Miercuri seara Draga mea Manca, Am rămas şi astăzi în San-Remo, plec mîine la 2 şi 15 (îmi pare). Am preferat să stau pe loc decît să mă mai opresc pe drum să mai schimb trenul şi hotelul şi apoi, în dispoziţia de acum galeriile de tablouri şi arhitectura nu mă solicită destul ca să fac sacrificii de orice natură. Daca se ar putea ca de aici să merg direct la Bucureşti, fără să mă mai scol din pat, ar fi idealul. Am fost astăzi iar la cimitir după dejun, din cauza nervilor probabil am fost mai emoţionat ca ieri, ştii că eu daca nu mă stăpînesc, plîng uşor. Am chemat grădinarul cimitirului, îi am exprimat surprinderea că dintr-un monument dizlocîndu îi se lespezile esenţiale se face un garde-ustensiles. Mi-a răspuns că nu credea că se mai interesează de mormînt nimeni şi după ce l-am bacşişuit mi-a promis că va spăla bine lespedea superioară pe care a început să o atace muşchiul acela foarte mărunt care găureşte. I-am spus că reclam daca dispare lespedea desfăcută; mi-a spus că nu se va întîmpla nimic, ar trebui cineva să fie nebun să fure aici marmoră. M-a impresionat cînd am văzut că florile ce am depus ieri erau absolut la locul unde le lăsasem, sub frîntura crucii. Dragă Marica, daca venim aici cum sper cu încăpăţînarea mea cunoscută, trebuie să ne facem eleganţi; se vîntură aici un lux a cărui vedere mă a făcut să renasc şi să mă optimizez; nu ştiu cum se plăteşte «la main d’oeuvre» dar mătasea ce am văzut expusă e daca nu de pomană chiar ca un «demi-cadeau», magnifică ca nuanţe şi calitate. Mus-solini liberează foarte greu paspoarte italiencelor ca să nu cheltuiască pe mode în Franţa. Cu blănurile ce ai, şi cari aici sunt de o scumpete revoltătoare, şi cu puţinele bijuterii ce mai îţi au rămas, cu 2 - 3 rochii făcute la San-Remo ai trece onorabil sezonul, îţi repet, mătasea lombardă e ieftină şi de o frumuseţe rară, am văzut un cupon vert-jade care m-a făcut să mă întorc din drum. Rochiile de seară de aici ar părea scurte la Bucureşti, e o modă foarte frumoasă, găsesc; să-ţi explic: e un jupon de mătase pînă ceva mai jos de «micuisse» şi pe deasupra sau o gază sau o guipurâ care lasă cel puţin să se deseneze precis ce e dedesubt. Apoi încă un lucru: toate cucoanele italiene vorbesc aproape numai englezeşte, daca nu ştii cum le cheamă sau cine sunt, crezi că sunt anglo-saxone. Eu m-am mărginit la societatea bătrînului Festetics şi a menajului Odetti. Aseară (se vede că m-am aclima-tat) cădeam de somn dar nu am mit să mă retrag ca să nu silesc şi pe contesă (care arfi rămas singură cu Festetics) să plece. E o femeie foarte cumsecade, inteligentă, elegantă, cu «allura» ei, şi cu cine crezi că ar avea asemănare daca nu ar avea o gură umană?... n-ai crede!- cu Dica, inefabila Dica. 444 Odetti m-a făcut să îi promit că nu am să neglijez nimic ca să fie numit vice-consul român onorar la San-Remo, într-un post eventual creat. îi am redactat un brouillon de cerere, şi găsesc că un conte, cavaler de Malta, rentier ar fi mai la locul lui decît un undelemngiu oarecare. Astăzi îi am oferit contesei cîteva flori; a fost foarte mişcată. Am fost foarte bine privit şi tratat aici, am să îţi dau toate detaliile la întoarcere. Aceasta e ultima mea scrisoare. O închei înainte de a umple pagina, voind să mai fac cîţiva paşi, să mă mai uit la vitrine. Astăzi, pe timp noros, marea a fostfoartefrumoasă. Astă-seară, am rugat pe contele Mastrelli, sienez, care vorbeşte «toscano» cu o admirabilă dicţiune, să ne recite ceva din Dante. (Trebuie să fie şi bogat, are o splendidă villa în ţara lui). Deşi eram pe coridor, s-a executat puţin chiar atunci, şi la cererea mea, mi-a recitat episodul Piei da Tolomei care e foarte mişcător. Acum regret că nu ai venit cu mine, dar nu ai fi putut suporta acea aşteptare de aproape patru zile ca mine. Sărutări de mîini Florichii şi te sărut mult, zicîndu-ţi la revedere cu drag. Mateiu [Triest, 27 ianuarie 1928] Au moment du departpour Bucarest. M.27 Soir. în clipa plecării spre Bucureşti. M. 27 Seara. Triest, 27 ianuarie 1928 Ce Lundi [Fundulea 19291 Si quelque empechement imprevu ne s’amene, je serai de retour Vendredi soir. Ici, il a cesse de pleuvoir. Je presserai le battage dans Ies limites du possible afin d’en finir unefois; Ies acheteurs feront de leur mieux aussi, tout est arrange. Passez chez Madame Jeanne et choisissez un joii modele. Au revoir: M. Azi, luni Fundulea 1929 Dacă nu se iveşte vreo piedică neprevăzută, am să mă-ntorc vineri seară. Aici, a-ncetat să mai plouă. Am să grăbesc bătutul cît am să pot, ca să termin o dată cu treaba asta; cumpărătorii au să facă şi ei tot ce le stă-n putinţă, totul e aranjat. Treci pe la Madame Jeanne şi alege un model frumos. La revedere: M. Fasolea pentru maici e în sacul marcat cu un ecusson. M. • 445 [Fundulea 4 Noie(mbrîe) 1931] Marţi seara Dragă Manca, Ieri, Juni, am început bătaia porumbului şi pentru întîia oară, anul ăsta, m-am impacientat. Costea Bratu s-a vîrît să bată şi el, la mine, o mică cantitate şi asta mi-a mîncat o jumătate de zi; am isprăvit prin a mă întreba daca eu sunt aici stăpîn ori familia Bratu ? E drept că eu am pus să-l bată mai întîi pe al lui ca să văd cum merge maşina; daca ar fi mers tot aşa ca primăvara anului acesta, renunţam. Din fericire, bate admirabil, ieri şi azi s-a bătut tot ce era în magazie, a mai rămas ce este în uscător. Oameni au venit destui. Astăzi dimineaţa eram iarăşi în scădere; seara trecută am avut un acces foarte curios de friguri, peste trei ore am fost complectamente îngheţat, afară de cap care-mi dogora de căldură şi cu nişte dureri în spete şi şale teribile. Am strănutat de cîteva ori teribil şi apoi guturaiul a încetat, frigurile au dispărut şi capul mi s-a uşurat, dar dimineaţa cînd m-am dat jos din pat, eram ca după o noapte în tren, fără sleeping. Văzînd că Gheorghe grecul n-a venit ieri, nici n-a trimis să se înţeleagă cu mine cînd să vie căruţele, i-âm trimis o scrisoare cu un călăreţ îţi închipui marea mea plăcere cînd azi, pe la 10 dimineaţa, am văzut, ca pe vremurile bune, un călăreţ intnnd în buestru în curte cu răspunsul grecului, două pîini albe şi o... scrisoare de la «coniţa». Mîine încep predarea. în ce priveşte preţul vînzărei, eu am spus că-l dau la 10 000 vagonul dar, rămîne bineînţeles că, daca între timp preţul creşte, mie are să mi se plătească la preţul zilei, minus transportul şi cîştigul grecului lăwagon. Cu fasolea, tot aşa: am dat-o la 30 lei; pînă la livrare, urcîndu-se preţul, îmi dă 32. Altceva mă plictiseşte: Gheorghe nu poate să înţeleagă modul cum lucrez eu; degeaba îi explic. El îmi spune: bateţi, puneţi la magazie şi eu trimit căruţe. Eu îi spun: bat dar nu pun la magazie, încarc direct de la maşină. Eu nu am posibilităţi să încarc, să zicem 9- 10 vagoane, în căruţe ca să le transport la 10 metri distanţă, cînd livrarea se poate prea bine face cel mai tîrziu a doua zi; e o muncă enormă de prisos şi, chiar avînd posibilităţi, tot n-aş face-o. Dar, închipuie-ţi că, în sezonul acesta, cum timpul se poate schimba într-o oră, ce mă fac eu cu cîteva vagoane sub cerul liber? Şi voi atrage serios atenţia că daca pe viitor nu depune diligenţă la ridicarea mărfei, renunţ de a-i mai vinde. Chiroiu mi-a trimis azi perceptorul ca să-i achit impozitul pentru drumuri al D-nei Florica Voinescu pe 1930.1-am spus că nu eu sunt casierul- 446 plătitor al persoanei în chestie. Mi-a cerut apoi mie acelaşi impozit pe 1930. I-am spus că e neconstituţional: Casaţia în secţii unite s-a pronunţat formal. Am aranjat afacerea în sensul ca el să facă un proces verbal, şi eu să mă descurc cu administraţia financiară de Ialomiţa. Pe cînd se şi bată. Dar dacă mîine nu vin căruţe suficiente, sunt un om distrus şi sper că nu mă voi lăsa mai prejos ca energie decît Doamna Cair. Marţi, 10 noiemvrie, te aştept la dejun, la 12. Sper ca vremea să nu deranjeze acest modest plan. Să aduci o sticlă de vin şi tire-bouchon* Niculescu care e martor al părţei adverse în procesul nostru, e destituit pentru falsuri şi dilapidare- am aflat-o pozitiv. Mă întreb: idiot sau nebun e acel care propune un atare martor? Şi mă tem acum că are să se retragă. Dar nu cred; că deştept nu e nici el. Aici gerul de noaptea trecută a schimbat peisajul: rozetele au degerat în cea mai mare parte; se puteau înveli; mixandrele rezistă pînă iarna tîrziu. Iar salcîmilor parcă li s-au prăjit frunzele. Mîine caut pe cineva să dezgroape cartofii. Ai să vezi, cînd ai să vii, ceapa. Poate n-are să fie nevoie să mai cumpărăm. Te sărut. La revedere. , Mateiu 447 [Fundulea] 2. XI. [19134 Ma chere Marica, La cueille a marche lentement, quelques paysans ne Vont pas mente commencee, mais la dîme va par contre assez vite. Le mais est tres beau, sec et lourd, je nepeuxpas en evaluer la quantite, n’ayant encore dîme que quarante et un pogones sur cent-quarante deux. Quant au prix dVrziceni, il reviendrait ă dix-sept miile cinq-cents dix huit miile le wagon.Je marchan-derai. Les tiges, dont j’ai fixe cette annee-ci le prix ă cent-cinquante, par rapport ă la hausse generale des prix, n’ont trouve jusqu’aujourd’hui qu’un seul amateur. Le bonhomme de Fundulea s’est revele toutpareil aux autres de la bande, c’est ă dire un dangereux salaud; il m’a laisse avec toute la paille et tout le fourrage sur les bras et n’a plus donne signe de vie. Cette annee les paysans ont tous laboure leur lot sans rouspeter. Lei le temps a ete superbe, hier surtout; toutes les fleurs sont intactes, giroflees, petunias, oeillets, oeillets et roses dlnde, les anciennespervenches ont commence aussi ă fleurir. Ma chere Marica, des que j’acheve ă battre, je commence la livraison etje me faispayer sur le champ mon du. Comme j’aipeur de faire trois heures de chariot en campagne sauvage avec tant d’argent, venez me ramener â Bucarest en auto avec une bouteille de vin pour nous et un demi-litre achete toujours ă Bucarest. Nous dejeunons ici et sommes de retour ă trois heures de Vapres-midi.Je vous telegraphie lejourquand ilfaudra venir. Esperons qu’il ne sera pas eloigne et qu’il fera beau temps. Bien des choses ă Mme Voinesco. Je vous embrasse: Mathieu Fundulea, 2.XL[19B4 Draga mea Marica, Culesul a mers încet, cîţiva ţărani nici măcar nu l-au început dar, dimpotrivă, dijmuitul merge destul de repede. Porumbul e foarte frumos, uscat şi greu, nu pot să evaluez cantitatea, nedijmuind pînă acum decît patruzeci şi unu de pogoane din o sută patruzeci şi două. In privinţa preţului de la Urziceni, ar ajunge cam la şaptesprezece mii cinci sute - optsprezece mii vagonul. Am să mă tocmesc. Pentru coceni, al căror preţ l-am fixat anul ăsta la o sută cincizeci [de lei], în raport cu creşterea generală a preţurilor, n-am găsit pînă acum decît un amator. Individul de la Fundulea s-a dovedit la fel cu ceilalţi din gaşcă, adică o secătură primejdioasă; m-a lăsat cu toate paiele şi cu tot nutreţul pe cap şi n-a mai dat nici un semn de viaţă. Anul ăsta ţăranii şi-au muncit bucata de pămînt fără să cîrtească. Aici timpul a fost superb, mai ales ieri; toate florile sunt intacte, micşunelele, petuniile, garoafele, crăiţele, vechiul saschiu a-nceput şi el să-nflorească. Draga mea Marica, îndată ce termin bătutul porumbului, 448 încep vînzarea şi iau pe loc ce mi se cuvine. Fiindu-mi frică să fac trei ore cu căruţa prin cîmp sălbatic cu atîţia bani, vino să mă iei la Bucureşti cu maşina, cu o sticlă de vin pentru noi şi cu o jumătate de litru cumpărat tot la Bucureşti. Luăm prînzul aici şi ne întoarcem la trei după masă. îţi telegrafiez în ce zi va trebui să vii. Să sperăm că are să fie-n curînd şi că are să fie vreme bună. Complimente doamnei Voinescu. Te sărut: Mateiu [Fundulea], 19. XL [19134 Chere Marica, envoyez-moi, je vousprie, Lundi, 26 novembre une bonne auto dont le chauffeur connaisse bien le chemin et Ida, mais de tres bonne heure (7-7 1/2 h), afin que je puisse rentrer de meme (fai supprime les ennuyeuses haltes ă Vauberge). Je vous envoiepar le fils du vieux trois cents leipour m’acheter 3 kilos de graisse, 2 de viande, 4pains blancs et 3 noirs, 1 kilo de riz de seconde qualite, 1 kilo de sucre, 1 kilo de farine blanche et, s’il en reste quelque eboşe, unpeu defromage blanc. S’il pleut, n’achetez, et n’envoyez rien jusqu’au premier jour de gel. Je vous embrasse: M. Fundulea, 19. XI. 1934 Dragă Marica, trimite-mi, te rog, luni 26 noiembrie, o maşină bună cu un şofer care să ştie bine drumul şi pe Ida, însă devreme de tot (7-71/2) ca să pot să mă şi-ntorc (am suprimat haltele plicticoase la han). îţi trimit prin băiatul bătrînului trei sute de lei ca să-mi cumperi 3 kilograme de untură, 2 de carne, 4 pîini albe şi 3 negre, 1 kilogram de orez de calitatea a doua, 1 kilogram de zahăr, 1 kilogram de făină albă şi, dacă mai rămîn ceva bani, un pic de brînză telemea. Dacă plouă, să nu cumperi şi să nu trimiţi nimic pînă-n prima zi de-ngheţ. Te sărut: M. [Fundulea], 22.XL[19134 Chere Marica, je vous envoie autres trois-cents lei, dont vous acheterez quatre kilos de gros sel et en donnerez ă Ida soixantepour qu ’elle m ’apporte dans le grand bidon qui est ă Bucarest vingt litres de petrole. Je ne sais qui peut etre le petit Monsieur ă petite mouştache, parmi ceux queje me rappelle avec ces signalements, iln’y a que Crainic [ou]Pillat, ă mois que ce ne soitPanaitesco, un ancien collegue de lycee et actuel collegue de misere (c’est ă direproprietaire de terre). Je fais vendre le fourrage et la paille de millet ă Bucarest par le fils de mon vieux voleur. On me dit, au dernier moment, que laprovision depoisson sale touche ă sa fin. Qu’on en achete aussi deux kilos, mais vide et pas trop petit. Je vous embrasse: M. 449 Fundulea, 22.XI.1934 Dragă Marica, îţi trimit alţi trei sute de lei din care ai să cumperi patru kilograme de sare neagră şi ai să-i dai Idei şaizeci ca să-mi aducă în bidonul mare, care e la Bucureşti, douăzeci de litri de gaz. Nu ştiu cine poate fi domnul mărunţel cu mustaţa mică; printre cei pe care mi-i amintesc cu aceste semnalmente nu e decît Crainic sau Pillat, dacă n-o fi Panaitescu, un fost coleg de liceu şi actual coleg de mizerie (adică proprietar de pămînt). Vînd nutreţul şi paiele de mei la Bucureşti, prin fiul vechiului meu jefuitor. Aud, în ultimul moment, că provizia de peşte sărat e pe sfîrşite. Să cumpăraţi şi două kilograme de peşte, dar fără maţe şi nu prea mic. Te sărut: M. Sionu, 9 mai [19331 Ma chere Marica, Le battage et la livraison etant attardes par la pluie, mon retour le sera aussi de deuxjours. Faites dire au chauffeur qu’il vienne m’emmener Lundi 13 mai. Le mais est moins fameux que nous ne le sommes imagine, heureu-sement je Vai cependant bien vendu. La quantite laisse aussi ă desirer. Au revoir: M. Sionu, 9 mai 1935 Draga mea Marica, Bătutul şi vînzarea întîrziind din pricina ploii, întoarcerea mea are să-ntîrzie şi ea cu două zile. Spune-i şoferului să vină să mă ia luni 13 mai. Porumbul nu e aşa de grozav cum ne-am închipuit; din fericire, totuşi l-am vîndut bine. Şi cantitatea lasă de dorit. La revedere: M. 430 CORESPONDENŢA CU PAUL ZARDFOPOL Willmersdorf Berlin Hohenzollernplatz 4. 4 Septembre [19107 Stimate Domnule Doctor; Scrisoarea d[umnea]v[oastră] m-a scos din neliniştea în care eram de cîtva timp: credeam că mi-aţi trimis, şi eu n-am primit acea sumă de bani. Vă mulţumesc de atenţie, şi pentru a vă face să înţelegeţi de ce am insistat în ultimul rînd, e suficient, cred, de a nota, în treacăt, că am şi eu la Berlin un prieten, a cărui situaţie e deopotrivă încurcată, care mi-a luat ultimii bani din pungă şi aşteaptă, probabil, să-l şi repatriez! Aştept dar cît va -trebui, ajutorul unui compatriot în ţară străină nu se refuză niciodată. încă o dată vă mulţumesc al d[umnea]v[oastră] devotat: Mathieu Jean Caragiale CORESPONDENŢA CU ION MINULESCU 9 str. Robert de Flers 26 August 1924 Domnule Preşedinte, Vă rog să binevoiţi a aproba să mi se dea suma de lei5 000pentru a putea merge să urmez un tratament în sanatoriul din Sibiu. Primiţi, vă rog, asigurările înaltei mele stime. M.J. Caragiale Domniei Sale Domnului Preşedinte al S.S.R. 451 CORESPONDENŢA CU LONGIN RĂDULESCU Duminică Dragă Longin, Motivele sunt bine întemeiate', după părerea persoanei în chestie. Totuşi, motivul cel mai tare şi pe care trebuie să insişti e denaturarea gravă a faptelor, eroarea grosolană şi că întreg procesul e o înscenare în vederea speculei. îţi mai spun eu mîine dimineaţa, luni. Te salut: Mateiu Carte de vizită: DOMNUL M. CARAGIALE - întreabă pe Dl. Rebreanu dacă n-ar fi bine ca, în calitate de preşedinte al S.S.R. să-l proclame pe Gaston Rageot membru de Onoare al S.S.R * Stimate Domnule Rebreanu Aveam tocmai intenţia să viu să vă spun personal că mă aflu în imposibilitate de a răspunde la măgulitoarea Dv. atenţie de a mă pune pe afişul festivalului. Venit pentru patruzeci-şi-opt de ore în Bucureşti de la moşie, \ trebuie ca mîine, sîmbătă, să mă întorc tar acolo, unde prezenţa mea e indispensabilă. Cu regretul de a vă prici-nui acest involuntar neajuns, şi în speranţa de a-l repara în viitor, rămîn al dv: M. I. Caragiale 12/IV/1929 pe verso: MATHIEUJEAN CARAGIALE Adresa pe plic: Domniei Sale Domnului Liviu Rebreanu Director al Teatrului Naţional din Capitală, Preşedinte al S.S.R. etc. 452 Către VAINO TANNER 16 Fevrier 1929 non envoyee Str. Robert de Flers 9 Mon cher ministre, IIy a longtemps que j’aurais du vous ecrire, comme debiteursinon comme collaborateur et ami, mais absorbepar des occupations multiples, j’ai laisse passer le temps et le temps va vite; sije n ’avaisplus ma bonne memoire, il me serait difficile de croire que bientât ily aura dix ans depuis que la Finlande a cesse d’etre representee en Roumanie. Les derniers evenements ainsi que la terrible vague d’airpolaire qui a afflue pendant cet hiver en toute l'Europe ont rappele ă mes souvenirs tous les entretiens que Vfotre] Efxcellence] a eus avec moi et dont certains ayant trăit ă la politique exterieure de votre pays et du mien (politique ă la situationpresque identiquepour les deux) sontplus d’actualite aujourd’hui qu’alors. Ily a un an et quelques mois, leparlement roumain votait la creation de cinq nouvelles legations (Helsingfors, Riga, Lisbonne, Rio-de-Janeiro, le Caire). En qualite d’mncien fonctionnaire, d’homme de lettres, de rentier ci-devant grand-proprietaire par mon mariage et de diplomate marron, et en comptant aussi sur celle d’ancien et bon ami du ministre des affaires etrangeres d’alors (Titulesco), je suis alle ă San Remo demander ă ce dernier la legation de Helsingfors. J’avais bien dresse toutes mes batteries, seulement les «fonds» manquaient. Ils n’ontpasfait defaut toutefoispour qu’on cree; et ă quels frais, celles de... Rio-de-Janeiro et du Caire, pererhptoirementplus importantes pour servir les interets «Superieurs» de la politique exterieure de la Roumanie. En demandant Helsingfors, poşte difficile et de grande respon-sabilite, j’avais pense ă votre bienveillant concours sur lequel j’avais cru compter comme vous avez comptependant votre mission sur le mien qui vous a ete, j’aime le croire, tant soitpeu utile. J’aurais ete content de continuer ă vous le preter, si les circonstances eussent voulu que V[otre] E [xcellence] fut nommee de nouveau ministre de Finlande ă Bucarest. Maisje constate que votre pays persiste ă appliquer*sans aucun profit qu’une economie mesquine le principe de la reciprocite. La Roumanie vous aurait offert toujours un vaste champ d’activite et des aspects toujours neufs et interessants. Jamais on n ’aplus doucement vecu ă Bucarest 453 que maintenant.Je comprendspourquoi tous Ies etrangers versent des larmes en quittant cette viile delicieuse entre toutes. J’espere que vous n ’en avez pas repondu en apprenant la mort de ce pauvre Plesnilă. II ne s’estpas gentiment conduit envers vous en se faisant Vecho des racontars de Helsingfors sur votre compte, mais je crois que quelqu’un de par lă Vavait monte contre vous. Il a dispăru sans bruit et sans laisser de souvenir ni de regret, comme Ies choses dont on n’aplus besoin. Le second et dernier grand-croix roumain de la Rose-blanche, Pacliano, est mori egalement. Je disparaîtrai probablement aussi avant de n’avoir au moins la cravate de commandeur de cet ordre, le plus beau qui existe maintenant, avec la Legion d’honneur et VEtoile de Roumanie. Je regrette vivement que la proposition que V[otre] E[xcelence] avaitfaite ait ete rejetee ou simplement negligee. Je vous serais tres reconnaissant si vous pouviez obtenir qu’elle soitprise en considerationpour moi. C’est une distinction que je n ’auraipas obtenuepour rien. J’ai etepassablement escroque avec le tapis roumain (d’Oltenie) qu’on m’avaispromis; je n’aiplus vu ni lapersonne, ni le tapis, ni Vargent. Au printemps, j’irai en chercher un moi-meme et si je ne trouve pas un ă ma convenance, je vous feraiparvenir le montant de la somme qui s’estperdue pour vous. J’ai lu dans un journal que le president du conseil des ministres de Finlande etaitMr. Vaino Tanner, mais le consul de Finlande ă Bucarest n’a ete ă meme de me fournir lă-dessus aucun renseignement et tout autre moyen de controler cette Information m’a manque. Si cela n’a pas ete la meme personne que vous, je vous souhaite de tout coeur de le devenir le plus tot possible. Je vous prie de vouloir bien faire agreer ă S[on] Ejxcellence] Madame V Tanner l’expression de mes hommages tres-respectueux avec Ies meilleurs souhaits de bonheur et de prosperite pour toute votre honoree familie, souhaits auxquels ma femme s’associe aussi. Avec une cordiale poignee de main: Mathieu Jean Caragiale 454 Către VAINO TANNER 16 Februarie 1929 neexpediată Str. Robert de Flers 9 Scumpul meu ministru, Ar fi trebuit de multă vreme să vă scriu, în calitate de debitor, dacă nu de colaborator şi prieten, dar absorbit de ocupaţiuni multiple am lăsat timpul să treacă, şi timpul trece repede; dacă n-aş mai avea buna mea memorie, cu greu aş crede că se vor împlini în curînd zece ani de cînd Finlanda a încetat să mai fie reprezentată în România. Ultimele evenimente, ca şi cumplitul val de aer polar care a bîntuit în iarna aceasta întreaga Europă, mi-au readus în amintire toate întrevederile pe care Excelenţa Voastră le-a avut cu mine şi dintre care unele, referitoare la politica externă a ţării dumneavoastră şi a mea (politică cu o situaţie aproape identică pentru amîndouă), sunt mai actuale astăzi decît atunci. Acum un an şi cîteva luni, parlamentul român vota crearea a cinci noi legaţii (Helsingfors, Riga, Lisabona, Rio de Janeiro, Cairo). în calitate de fost funcţionar, de om de litere, de rentier, fost mare proprietar prin căsătorie şi diplomat fără titlu, şi contînd, de asemenea, pe aceea de vechi şi bun prieten al ministrului afacerilor străine de-atunci (Titulescu), m-am dus la San-Remo să-i cer acestuia din urmă legaţia din Helsingfors. îmi pregătisem bine toate bateriile, numai «fondurile» lipseau. N-au lipsit, totuşi, spre a se crea, şi cu ce cheltuieli, cele de la... Rio de Janeiro şi Cairo, peremptoriu mai importante întru servirea intereselor «superioare» ale politicii externe a României. Cerînd Helsingfors-ul, post dificil şi de mare responsabilitate, mă gîndisem la binevoitorul dumneavoastră concurs, pe care credeam că pot conta, aşa cum aţi contat în timpul misiunii dumneavoastră pe al meu, care v-a fost, îmi place să cred, cît de cît util. Aş fi fost mulţumit să continui a vi-1 oferi, dacă împrejurările ar fî îngăduit ca Excelenţa Voastră să fie din nou numit ministru al Finlandei la Bucureşti. Constat însă că ţara dumneavoastră persistă să aplice fără alt profit, decît o economie meschină, principiul reciprocităţii. România v-ar fi oferit mai departe un vast cîmp de activităţi şi aspecte mereu noi şi interesante. Nicicînd nu s-a trăit mai dulce la Bucureşti ca astăzi. înţeleg de ce toţi străinii varsă lacrimi părăsind acest oraş delicios între toate. Nădăjduiesc că n-aţi răspuns la aflarea morţii sărmanului Plesnilă. Nu s-a purtat frumos cu dumneavoastră cînd s-a făcut ecoul bîrfelor de la Helsingfors, pe seama dumneavoastră, dar cred că cineva de pe acolo îl montase împotriva dumneavoastră. A dispărut fără zgomot şi fără să lase nici amintiri, nici regrete, asemeni lucrurilor de care nu mai ai nevoie. Al doilea şi ultimul purtător de mare-cruce român al Rozei-albe, Pîclianu, a murit şi el. Voi dispărea probabil de asemenea înainte de a avea măcar cravata de comandor al acestui ordin, cel mai frumos care există astăzi, dimpreună cu Legiunea de onoare şi cu Steaua României. Regret profund că propunerea pe care E[xcelenţa] Vloastră] o făcuse a fost respinsă sau pur şi simplu neglijată. V-aş fi foarte recunoscător dacă aţi putea obţine ca ea să fie luată în consideraţiune pentru mine. Este o distincţie pe care n-aş fi obţinut-o pe degeaba. Am fost binişor escrocat cu scoarţa românească (din Oltenia) ce-mi fusese făgăduita: n-am mai văzut nici persoana, nici scoarţa, nici banii. La primăvară, voi căuta eu însumi una şi daca nu voi găsi una pe placul meu, voi face să vă parvină suma pe care aţi pierdut-o. Am citit într-o gazetă că preşedintele consiliului de miniştri al Finlandei este domnul Vaino Tanner, dar consulul Finlandei la Bucureşti*n-a fost în stare să-mi furnizeze nici o informaţie 455 în această chestiune şi orice alt mijloc de a controla această informaţie mi-a lipsit. Dacă n-a fost vorba de aceeaşi persoană cu dumneavoastră, vă urez din toată inima să deveniţi prim ministru cît mai curînd posibil. Vă rog să binevoiţi a transmite Excelenţei Sale doamnei Tanner expresia omagiilor mele foarte respectuoase dimpreună cu cele mai bune urări de fericire şi prosperitate pentru întreaga onorata dumneavoastră familie, urări cărora li se asociază de asemenea şi soţia mea. Cu o cordială strîngere de mînă: Mathieu Jean CARAGIALE Către RUDOLF UHRYNOWSKY Bucarest, le 3 septlembre] 1930 Str. Robeit de Flers 9 a Mon cher duc, Je profite d’unjour de remittence d’unefievre seconde qui me supplicie depuis neufjours, pour repondre congrument ă votregentille lettre qui m’a fait le plus vifplaisirpossible. favais beaucoup pense ă vous dernierement et j’avais tremblepour vous, des que le changement de regime s’etaitproduit. Maintenant que vous avez, comme je vois, de Vespoir, je m’en rejouis, m’imaginant que vous tablez sur quelque chose de ferme, de solide. Avec votre connaissance du suedois et des Suedois, je vous voyais bien consul general de cartiere ă Stokholmjmais je viens de lire qu’on y a deniche un honoraire. Cest pour vous la plus briliante des affaires et qui vous aurait assure une stabilite que votre poşte actuel est bien loin d’avoir. Auboin, l’ersatz de Ritz, gueule comme un putois, apres tout leu dont la destination ne lui semblepas judicieuse, ses rapports, periodiques, veritables jeremiades, nesont que des appels ă l’economie. Vous comprenez alors qu’on voudra, au prochain exercice lui donner le change, en supprimant quelques gens emergeant au budget qui n’appartiennentpas ă l’actuel regime. Vous sen-tez-vous aussi fort, pour nepas'en compter? Sinon, faites encore marcher vos pistons, car tout va au piston. Au reste, le tragisme d’Auboin est parfaitement justifie, la classeproductrice, dont malheureusement je faispârtie, est qua-siruinee; le prix des denrees agricoles est en pleine degringolade et la recolte de cette annee generalement mediocre pour ne pas dire mauvaise, de soţie que Ies perspectives d’un tour en Suede depassent de loin l’horizon de nos possibilites. Nous nous aneantissons ma femme et moi entre Bucarest et Sionu, nous ingeniant ă qui mieux mieux, ăjoindre Ies deux bouts. Telle est la situation. 456 La gent dindonniere qui fleurit sous mes auspices, ă Sionu, repond aux efforts que j’ai deployes pour son amelioration. Comme Ies Laval, dont tous Ies mâles s’appelaient Guy et toutes Ies femmes Guyonne, tous mes dindons s’apellent Guy-tza et toutes Ies dindes Guy-tzonnes. Les six aînes, veritables landgraves, toujours inseparables, passent leur temps en joutes, tournois, voire combats singuliers. Guy-tza I-er le noir est surnomme aussis le bancal, etant reste tel apres une longue lutte et des sauts prodigieux. Les jeunes, environ vingt-cinq, dindes compris,sont plus intraitables et plus batailleurs encore. Les oies, prisonnieres d’Etat, attendent au fond d’un sombre cachot le jour de la peine capitale. J’ai decide leur suppression, faute d’une mare. Ce qui me manque, Cest une familie d’Orprington ou de Langshan, pour avoir un commencement de basse-cour civilisee; on en trouve ă Bucarest, mais tel est le denument de ma bourse que je n’ose pas y penser. Votre entrevue avec Procope m’a donnepour la deuxieme fois de l’espoir pour la blanche-rose. Lly a eu, au mois de mai, huit ans que j’ai ete propose pour sa cravate bleue. Mais quel que serait le resultat final, (jepeux toujours attendre), dites: Procope est-il comte? Je ne sais plus oii je Vai vu affuble de ce titre. Et, ă propos de Tanner, son renflouement me parrait peu probable. Dans cespays jeunes les choses vont dejă trop vite et les cadres improvises au premier moment apres la guerre ont ete completement degommes et mis au rancart. Anne de Linche est morte. «Mă Uhrinowschi, mă Caragelea... » Sa dispa-rition m’a fait de la peine: j’ai plus de solidarite avec sa generation en train de disparaître qu ’avec la mienne, sansparler de celle qui vienne recemment, grouille et s’agite d’unefagon si antipathiquepourparvenir. J’ai vu qu’on a deloge Caratza (ou Caradja) en dernier lieu aussi. Tăchez de vous y maintenir fermement vous. Ma femme joint ses amities ă celles que je vous envoie. Portez-vous bien. Mathieu Către RUDOLF UHRYNOWSKY Bucureşti, 3 septlembrie] 1930 Str. Robert de Flers 9 a Scumpul meu duce, Profit de o zi mai potolită a unei gripe ce mă chinuieşte de nouă zile, spre a răspunde cum se cade gentilei dumitale scrisori, care mi-a făcut cea mai mare plăcere cu putinţă. Mă gîndisem mult la dumneata în vremea din urmă şi tremurasem pentru dumneata, de îndată ce se produsese schimbarea de regim. Acum, că ai, după cum văd, speranţă, mă bucur, închipuin- 457 du-mi că te bizui pe ceva sigur, solid. Aşa cum cunoşti suedeza şi pe suedezi, te şi vedeam consul general de .carieră la Stokholm, dar am citit de curînd că au scos la iveală pentru acest post un onorific. Ar fi fost pentru d[umnea]ta cea mai strălucită afacere, şi care ţi-ar fi asigurat o stabilitate pe care postul d[umi]tale actual e foarte departe de a o avea. Auboin, ersatz-ul lui Ritz, urlă ca un dihor după fiecare leu a cărui destinaţie nu-i pare judicioasă, rapoartele sale periodice, curate ieremiade, nu sînt decît apeluri la economie. Vei înţelege aşadar că vor voi, în următorul exerciţiu, să-l înşele, prin suprimarea cîtorva inşi depinzători de buget, ce nu aparţin actualului regim. Te simţi într-atît de puternic, spre a nu te număra printre ei? Dacă nu, pune-ţi în funcţiune pistoanele, căci totul depinde de piston. încolo, tragismul lui Auboin este pe deplin justificat, clasa producătoare, din care, din nefericire, fac parte, este cvasi-ruinată; preţul produselor agricole este în plină degringoladă, iar recolta acestui an în genere mediocră, spre a nu spune proastă, aşa întît perspectivele unei raite în Suedia depăşesc de departe orizontul posibilităţilor noastre. Ne prăpădim, soţia mea şi cu mine, între Bucureşti şi Sionu, bătîndu-ne capul, care mai de care, cum să legăm căpiţelele. Asta este situaţia. Ginta curcănească, ce înfloreşte sub auspiciile mele la Sionu, răspunde sforţărilor pe care le-am desfăşurat pentru îmbunătăţirea ei. Precum cei din soiul Laval, ai cărui toţi bărbătuşi se numeau Guy şi ale cărui toate femeiuşte se numeau Guyonne, toţi curcanii mei se chiamă Ghiţă şi toate curcile Ghiţoaie. Cei şase mai vîrstnici, veritabili landgravi, mereu inseparabili, îşi petrec timpul în dispute, turniruri, ba chiar dueluri. Ghiţă I-ul, cel negru, mai e supranumit şi crăcănel, fiind rămas astfel după o lungă luptă cu salturi prodigioase. Tinerii, în jur de douăzeci şi cinci, cu curci cu tot, sînt şi mai neîmblînziţi şi mai bătăioşi. Gîştele, prizoniere de stat, aşteaptă în fundul unei temniţi întunecoase ziua pedepsei capitale. Am decis suprimarea lor, în lipsa unei bălţi. îmi lipseşte o familie de Orprington sau de Langshan, ca să am un început de poiată civilizată; se găsesc la Bucureşti, însă atît de goală mi-e punga, că nici' nu îndrăznesc să mă gîndesc la ele. întrevederea pe care ai avut-o cu Procopie mi-a dat pentru a doua oară speranţa pentru alba-roză. S-au împlinit, în luna mai, opt ani de cînd am fost propus pentru cravata sa albastră. Dar oricare ar fi rezultatul final (pot să mai aştept), spune-mi: este Procopie conte? Nu mai ştiu unde l-am văzut împopoţonat cu titlul acesta. Şi în legătură cu Tanner, scoaterea lui de la naftalină îmi pare prea puţin probabilă. în ţările acestea tinere lucrurile merg deja prea repede, iar cadrele improvizate în primul moment după război au fost complet degomate şi date la o parte. A murit Anne de Linche. «Mă Uhrinowschi, mă Caragelea...» Dispariţia ei m-a mîhnit: mă simt mai solidar cu generaţia ei pe cale de dispariţie, decît cu a mea, fără să mai vorbesc de cea care tocmai vine, mişună şi se agită într-un chip aşa de antipatic, ca să parvină. Am văzut că hau izgonit şi pe Caratza (sau Caradja), în cele din urmă. încearcă să te menţii cu tărie. Soţia mea se alătură urărilor de prietenie. Fii sănătos. Matheiu 458 Către ION VALERIAN la 5 Martie 1934 Stimate Dle V Ţin să precizez că daca mi-am permis a vă deranja <şi pe dv> în chestia sonetului Noapte valahă, nu a fost pentru a revendica paternitatea titlului său; departe de mine asemenea mizerii. Motivul care m-a făcut să îmi ies din imensa mea indiferenţă în această materie e cu totul deosebit şi după cum veţi vedea mult mai serios. E o întîmplare care ia proporţii de istorie extraordinară. . Cum poate ştiţi, trăiesc foarte izolat. Neavînd nici obligaţii, nici legături, primesc foarte rar îmi pot aduce dar aminte toate persoanele cari au pătruns la mine în casă (fără a mai pune la socoteală că marchez orice vizită la data ei). Apoi, <împin-gînd> ordinea ce am în toate, domneşte şi în hîrtiile mele; orice hîrtie numeroasele mele hîrtii, toate aşa de perfect clasate că o pot găsi pe oricare pe întuneric>. Daca o hîrtie prezintă vreun interes o clasez imediat, daca nu, o ard eu personal; o ard, nu o arunc. . Şi hîrtiile mele, cum veţi constata, la faţa locului, cînd îmi veţi face plăcerea să veniţi la mine, le ţin toate încuiate, . De ce lucrez acum chiar, în prezent, nu vorbesc , nu vorbesc aşa că vă puteţi închipui surprinderea mea cînd în Viaţa literară citesc în fruntea unui sonet propus pentru premiare titlul Noapte valahă dat de mine acelei trezituri de care v-am scris. Am căutat imediat Noaptea mea valahă <într-un plic de fişe> pe care o ştiam într-un fund de plic dintr-un fund de sertar, dar n-am mai găsit-o. . Pe cele două jumătăţi ale unei foi groase de hîrtie erau două vechi poeme , amîndouă nedemne de tipar— una Noapte valahă, cealaltă Urare binevoitoare. Aceasta din urmă mi-a fost lăsată, . Cineva a rupt foaia în două, jumătatea cu Noaptea valahă a luat-o, şi mi-a lăsat-o pe a doua; ruptura Mi s-ar putea obiecta că , dar aceasta nu se opreşte la titlu. . în sonetul meu era versul: în tainica poiană se-ncinge danţ de iele, în . <§i am concbis> (Mai departe <însă> nu se mai găseşte , însă, ce e drept, nici o asemănare) informaţia dv., de care vă sunt foarte recunoscător> n-a lămurit cu nimic acest caz. Aceasta e situaţia pe care informaţia dv. pentru care vă mulţumesc foarte mult, nu numai că n-a limpezit-o ci, dimpotrivă. O persoană care să răspundă la numele de Nicu (M) şi care să domicilieze în str. Spiroiu 28 nu există printre cunoştinţele mele. <şi în prezenţa> cîteva minute singură cu plicul> <şi mai puţin>. Altfel se numeşte aceea care a fost la mine acasă şi în prezenţa căreia pentru a-i arăta ceva am scos plicul şi am lăsat-o apoi cîteva minute singură cu conţinutul plicului <şi e aceeaşi cred care> [Bucureşti]. 6. II. [19134 Stimate domnule Valerian, Simpla curiozitate mă împinge a vă comunica un caz oarecum bizar în legătură cu concursul sonetului Vieţii literare. Foarte demult, am încercat a reflecta, într-un sonet, coloarea şi lumina, cu totul particulare, din Sburăto-rul lui Heliade. Rezultatul acestui exerciţiu pur didactic a fost cu totul nesatisfăcător. S-a întîmplat ca acel sonet să scape de distrugerea cuvenită şi să rămîie printre hîrtiile mele% Acum cîţiva ani, împiedicîndu-mă de el, i-am dat şi un titlu adecvat textului în toată submediocritatea lui: Noapte valahă. Puţin după acest tardiv şi superfluu botez, sonetul a dispărut cu titlu cu tot. Sunt unul dintre aceia care lasă în seama ştiinţei să explice aceste dispariţii, paguba fiind de altfel tot aşa de nulă ca sonetul şi titlul său. E totuşi lesne de închipuit că nu fără surprindere la şus pomenitul concurs am văzut la n[umă]r[ul] 5 titlul Noapte valahă, deasupra unui sonet pe care-fără a voi săprejudec — nu-lgăsesc superior alui meu, deşi în totul deosebit şi care începe cu o grosolană greşeală de limbă românească, ce m-a făcut să presupun că autorul e străin. Departe de a revendica paternitatea unui titlu de sonet şi numai pentru motive strict personale, independente de literatură, vin a vă ruga, ca, după ce decernarea premiilor va fi fapt împlinit, în cazul cînd numele autorului sonetului nfumăjrful] 5 nu se 460 publică în revistă, să mi-l comunicaţi. E un caz foarte interesant de telepatie literară. Primiţi, vă rog, salutările mele. M. I. Caragiale Adresa de pe plic: Domniei sale domnului I.Valerian. Directorul revistei Viaţa literară. Strada Agricultori, 78, Loco, 4. Către EMIL RIEGLERDINU Str. Robert de Flers 9 a Bucharest III Ce Lundi, 15 juillet 1929 Cher ami, J’ai regu le lendemain meme de son expedition, votre carte-lettre ce qui m’a fait penser avec melancolie que le courrier de Vienne ne met que vingt-quatre heures pour arriver ă Bucarest et que (je n’exagere pas) un telegramme envoye de Bucarest chez moi, ăla campagne, met quatre fois autant (sillui arrive d’y parvenit; encore). Aujourd’huij’ai encoremoinsde nouvelles que la precedante fois ă vous envoyer. Le gouvernement a depose enfin â la Ch ambre la loi de la reforme administrative, apres avoir consenti ă la Regence certaines modifications. ^4 ce qullparaît, Buzdugan aurait refuse de signer le message par lequel on envoyait le premier projet aux Assemblees et VOpposition a crie sur tous Ies toits que la crise gouvernamen-tale s’est virtuellement declaree. Mais touts’est arrange en familie et il n’y a eu que Ies chefs (Ies derniers fideles) du parti Averesco de desoles; ils etaient arrives au grand complet ă Bucarest, convaincus que la sinistre farce de 1926 allait se repeter [sic!]. En fait de ridicule, Filipesco a ete eclipse par un nomme Augustin Stoica, ancien colonel, qui avait ebauche avec son fils «Bombonel», pseudo-ingenieur, un complot fasciste auquel avaient adhere quelques officiers inferieurs. Ă propos de complot, je crois que la princesse MartheBibesco a du se dire qu’on a entrame un contre elle avecmesCmii../. Comarnesco Ies lui a portes aussi. fai eu un soir un long et interessant entretien avec R. Dragnea qui fera paraître dans leprochain numero de „Gîndirea“ une etude sur mon livre. Je n’ai pas encore commence ă travailleră Vautre, pour le moment c’est lui qui 461 me travaille, mais fespere en coucherle[sic!]premierespageşsurpapier d’ici en quelques jours quand je serai fixe ă la campagne pour deux semaines.Le 5 ou le 6Aoutje viendrai de nouveaupasser une semaine ă Bucarest. Si vous y etes egalement de retour; j'aurai un plaisir extreme ă vous voir. fai unepriere ă vous faire. Si par hasard vous trouvez dans un magasin de manufacture de Vetoffe verte pour Ies drapeaux hongrois, veuillez m’en acheter un metre. II m’est egal si le tissu est de laine ou de coton, c’est uniquement la couleur qui m’interessse. Si vous vous arretez ă Budapesth vous en trouverez partout, mais ă Vienne c’est plus difficile. Essayez, je vous prie quand meme. Vous n’aurezpas de difficultes ă la douane. En vous adressant ces lignes, ma tete s'est eclaircie un peu. fai ete et je suis encore tres occupe etpreoccupe, notamment d’un proces quej’aurai et que je dois arranger moi-meme, ne pouvant en laisser la responsabilite ă personne d’autre que moi. Et ce n’estpas mon uniquepreoccupation actuel-le; tel est l’homme, quand il n’en a pas, il s’en donne. Au revoir, avec une cordialepoignee de main. Mathieu J. Caragiale Către EMIL RÎEGLER-DINU Str. Robert de Flers 9 a Bucureşti III Azi luni, 15 iulie 1929 Draga prietene, Am primit, chiar a doua zi după expedierea ei, cartea dumitale poştală, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc cu melancolie că poşta vieneză are nevoie doar de douăzeci şi patru de ore pentru a ajunge la Bucureşti şi că (nu exagerez) o telegramă trimisă de la Bucureşti la mine, la ţară, are nevoie de patru ori mai mult (şi asta, dacă se întîmplă să ajungă). Azi am şi mai puţine ştiri să-ţi comunic decît data trecută. Guvernul a depus în sfîrşit la Cameră legea reformei administrative, după ce a acceptat unele modificări din partea Regenţei. După cîte se pare, Buzdugan ar fi refuzat să semneze mesajul prin care se trimetea primul proiect Adunărilor, iar Opoziţia a ţipat în toate părţile că, virtualmente, criza guvernamentală s-a declarat. Dar totul s-a aranjat în familie şi n-au rămas consternaţi decît conducătorii (ultimii credincioşi) ai partidului averescan; venisem în ţinuta de gală la Bucureşti convinşi fiind că sinistra farsă din 1926 avea să se repete. în privinţa ridicolului, Filipescu a fost eclipsat de un oarecare August Stoica fost colonel, care, împreună cu fiul său «Bombonel» pseudo-inginer, pusese la cale un complot fascist la care aderaseră cîţiva inferiori. în legătură cu acest complot, cred că prinţesa Marta Bibescu îşi va fi spus că s-a urzit unul împotriva ei cu Craii... mei; Comamescu i i-a dat şi ei. 462 într-o seară am avut o lungă şi interesantă convorbire cu R. Dragnea care va publica un studiu despre cartea mea Intr-un număr viitor al “Gîndirii”. N-am început încă munca la cealaltă, deocamdată ea mă munceşte pe mine, dar sper să lepăd pe hîrtie primele pagini peste cîteva zile, cînd mă voi fi stabilit la ţară pentru două săptămîni. Pe ziua de 5 sau 6 august am să petrec o săptămînă în Bucureşti. Dacă şi dumneata te vei fi întors, îmi va face mare plăcere să te văd. Am să-ţi fac o rugăminte. Dacă întîmplător găseşti într-un magazin de manufactură stofa verde pentru drapele ungureşti fii bun şi cumpără-mi un metru. Mi-e indiferent dacă ţesătura e de lînă sau de bumbac, mă interesează numai culoarea. Dacă te opreşti la Budapesta găseşti oriunde, dar la Viena e mai greu. încearcă totuşi, te rog. N-ai să ai nici o dificultate la vamă. Adresîndu-ţi rîndurile acestea, capul mi s-a mai limpezit. Am fost, şi continui să fiu, foarte ocupat şi preocupat, îndeosebi de un proces pe care-1 voi avea şi pe care trebuie să mi-1 aranjez eu însumi, neputînd lăsa răspunderea lui nimănui altcuiva decît mie. Şi asta nu e singura mcn grijă actuală; aşa e omul, cînd n-are necazuri şi le face singur. La revedere, cu o cordială strîngere de mînă. Mathieu J. Caragiale Către EUGEN CATARGI Str. Robert de Flers, 9a Dragă Catargi, Eşti un subiect telepatic adevărat extraordinar. Anul trecut, trecînd pe strada Episcopiei, mă gîndesc deodată la tine şi, peste cîteva secunde, te văd ieşind de la Jockey. Aseară, auzind vorbindu-se la mine de grădinile restaurante din Bucureşti, mi-am adus aminte că acum opt ani am dejunat împreună la “Leul şi Cîrnatul>> şi a doua zi dimineaţa primesc scrisoarea prin care mă inviţi la o grădiniţă. Şi ceva mai mult: bănuind că prepar un: roman poliţist, n-ai greşit; am primit chiar, bineînţeles fără să cer, un acont de la fundaţii. Prin urmare de ce ar fi imposibil ca la o viitoare criză ministerială, fiind întrebat cine cred că are să fie însărcinat cu formarea guvernului, să răspund: Eugen Catargi şi aceasta să se realizeze? Ţara are nevoie de oameni, şi sunt omul tău, dar nu înainte de sfîrşitul lunei, pentru că, cel mai tîrziu, luni trebuie să plec la ţară, aşa că mă vădforţat să renunţ la plăcerea de a lua luni sau marţi masa împreună. Imediat însă ce mă întorc, te vestesc şi ne întîlnim pentru a lua măsurile de rigoare în atari împrejurări. îţi mulţumesc şi la revedere: Mateiu Caragiale 463 Către Sonia P. Zarifopol Bucureşti 14 VII 35 Str. Robert de Flers 9 a Stimată domnişoară Zarifopol, Mă grăbesc a răspunde la amabila dv. cartă poştală, precizînd că pot aştepta pînă oricînd restituirea manuscriselor şi a celor două imprimate; data fiindu-mi absolut indiferentă din momentul ce acestea au fost comunicate unei terţe persoane. Salut cu satisfacţie acest prilej de a mai rupe din relaţiile cu vechile cunoştinţe (noi nu fac). Cînd la 9 Ianuar 1932 am încredinţat regretatului dv. Părinte cele trei piese, a fost numai pentru speciala simpatie ce aveam pentru dînsul. Altfel nu le-aş fi îndepărtat pentru nimeni şi pentru nimic din arhivele mele. După tristul eveniment din anul trecut, am trimis în două rinduri, eu fiind absent din Bucureşti, pe soţia mea să reclame D-nei Zarifopol hîrtiile mele. D-na Zarifopol i-a spus că “mi le va restitui”, ceea ce e o formulă cu totul echivocă, şi din care n-a binevoit să iasă nici după ce, în anul de faţă, am repetat eu personal demersul. Bănuind atunci că suszisele piese au fost înmînate unei terţe persoane pentru a face uz de ele, am întrebat dacă nu e aşa pe D-l Ion Ghprea şi d-sa mi-a mărturisit că e adevărat. E regretabil, foarte regretabil. Mă abţin de a face vreun comentar asupra procedării D-nei Zarifopol. Mă mărginesc la a spune că de cîte ori mi se întîmplă a voi să fac cuiva un serviciu sau plăcere, mă aleg, în schimb cu supărare şi pagubă, şi în cazul care face obiectul acestei scrisori cu mare pagubă şi mare supărare, deoarece: 1. - imediat ce voi fi reintegrat în posesia celor trei piese, le voi distruge, ele nemaiprezentînd pentru mine, de vreme ce au fost comunicate unei terţe persoane, nici un interes, ci fiind un permanent motiv de iritare. 2. - Voi urmări pe calea Justiţiei, nu fără sacrificii materiale şi de timp, atît pe acela care va face uz de copii sau reproduceri de pe acele piese cît şi casa de editură. 3. - Cum acea Casă de editură e “Cultiira Naţională”, iarfelul meu de a proceda e fără menajament, va urma o răcire în raporturile pînă acum atît de cordiale dintre directorul acesteia şi mine - şi 4 - Cum directorul “Culturei Naţionale” e în acelaşi timp şi al Fundaţiilor Culturale “Regele 464 Carol al II-lea”, e foarte probabil că voi rupe contractul de editură ce am cu această instituţie. Cum toate relele au însă şi partea lor de bine, binele ce va decurge din această tristă afacere, îl las să se subînţeleagă. în aşteptarea restituirii celor trei piese, vă rog, Domnişoară, să binevoiţi a primi încredinţareapreaosebitei mele consideraţii. Mateiu J. Caragiale CONCEPTE I formular : - Binevoiţi a primi, D-le, asigurarea (asigurările) (înaltei mele) consideraţiei mele (foarte, cea mai) distinsa. - Binevoiţi a primi, D-le, asigurarea profundului meu respect. - Credeţi, D-le (D-lor) în bunăvoinţa mea. - Am cinstea de a fi (Seniore, D-le) al Excelenţei, Măririi, Alteţei (Serenisimă, Imperială, Regală, Ilustrisimă etc.) prea umilul şi prea supusul servitor (învechit). - Vă rog, D-le, să primiţi cele mai bune sentimente. II Scrisoare tip Excelenţă, Avînd onoarea de a primi brevetul şi însemnele Ordinului... (pe care M.S.... a găsit de cuviinţă să aibă bunătatea de a mi-1 conferi), mă grăbesc să înfăţişez Excelenţei Voastre mărturisirea celei mai vii gratitudini pentru înalta distincţie şi favoare al cărei obiect sînt din partea Augustului Dumneavoastră Suveran. O rog pe Excelenţa Voastră să binevoiască a primi asigurarea consideraţiunii mele celei mai înalte. Mathieu Jean Caragiale Fost şef de cabinet al ministrului la departamentul lucrărilor publice Excelenţei sale 466 / formulaire : - Ventilez agreer, Monsieur, Vassurance (Ies assurances) de ma (haute) consideration (tres, la plus) distinguee. - Ventilez agreer; Monsieur, Vassurance de mon profond respect. - Croyez, Monsieur, (Messieurs) ă ma bienvetilance. - fai Vhonneur d’etre (Mon seigneur, Monsieur), de votre Excellence, Grandeur, Altesse (Serenissime, Imperiale, Royale, Illustrissime etc.) le tres humble et tres obeissant serviteur (suranne). -Je vousprie, Monsieur, d’agreer mes sentiments Ies metileurs. II Lettre-type Excellence, Ayant d’honneur de recevoir le brevet et Ies insignes de VOfrdre]... de... (que SfaJMfajeste]... a daigne avoir la bonte de me conferer), je m’empresse d’apporter ă Vjotre] Ejxcetience] le temoignage de ma plus vivegratitude pour la haute distinction et faveur, dontje viens d’etre Vobjet de la part de Votre Auguste Souverain. Je prie VfotreJ E[xcellence], de vouloir agreer Vassurance de ma plus haute consideration. Mathieu Jean Caragiale Ancien chef du cabinet du ministre au departement des travauxpublics. Son excellence 467 III Protocol - Formele de corespondenţă au la bază raporturi de superioritate, de egalitate şi de inferioritate. O încălcare a legilor convenienţelor epistolare este o dovadă neîndoielnică de lipsă de educaţie. Orice scrisoare cere răspuns. Nu te poţi dispensa de această formalitate decît faţă de o invitaţie la bal sau la o serată; o invitaţie la cină pretinde neapărat un răspuns. în orice împrejurare are însemnătate să potriveşti formele după cinul persoanelor cărora le scrii. Dacă ai de a face cunin om superior, un ceremonial respectuos este de rigoare; convine să scrii pe hîrtie de format mare. Dacă ai de vorbit în cuprinsul unei scrisori despre o terţă persoană, nu este oprit să scrii Dl şi D-na sau D-ra (prescurtat), afară numai dacă este vorba de o rudă apropiată a corespondentului. Cînd dai unui terţ o scrisoare de recomandare, se impune să i-o înmînezi deschisă, însă e de datoria lui să o lipească fără a o citi, în clipa cînd o primeşte, dacă nu cumva, totuşi, este poftit să ia cunoştinţă de cuprinsul ei. Titlul este «în vedetă» cînd e detaşat de corpul scrisorii. Este forma oficială. Titlul este «în linie» cînd începe în prima linie şi Titlul este «înlăuntrul liniei» cînd este plasat după cîteva cuvinte. Tratamentul- trebuie să dai fiecăruia tratamentul care-i revine după naşterea sau funcţia sa. Nu foloseşti expresia «onoare» decît faţă de persoanele cu un anumit rang. în scrisorile adresate doamnelor, nu se foloseşte decît «Doamnă», titlul şi calitatea lor sînt numite numai în reclamă şi în adresa de pe plic. Foloseşti titlul cînd le scrii un bilet la a treia persoană; atunci reclama lipseşte. Curtoazia (Complimentul care se pune la finele scrisorii). Punerea semnăturii sau semnătura poate fi precedată de formula «prea umilul şi foarte supusul servitor», sau se poate face după complimentul de rigoare. Prima manieră pentru împrejurările deosebite (se scrie atunci în depeşă); a doua, în împrejurările obişnuite (a scrie «bilet»). 468 III Protocole, Les formes de la correspondance ontpour base Ies rapports de superiorite, d’egalite et d’inferiorite. Une infraction aux lois des convenances epistolaires est un temoignage indubitable d’un manque d’education. - Tonte lettre demande reponse. On nepeut se dispenser de cette formalite qu’ă l’egard d’une invitation au bal ou â une soiree; une invitation ă aîner exige imperieusement reponse. - II importe, en toute circonstance, de mesurer les formes ă la condition des personnes auxquelles on ecrit. Si on a ajfaire ă un superieur, un ceremonial respectueux est de rigueur; il convient d’ecrire sur papier de grand format. - Si on a ăparler dans le corps de la lettre d’une tiercepersonne, il n’est pas defendu d’ecrire M. et M-me ou M4le (en abrege), sauf s’il s’agit d’un procheparent du correspondant. - Quand on donne ă un tiers une lettre de recommandation, il convient de la lui remettre ouverte, mais il est de son devoir de la cacheter sans la lire, au moment ou il la regoit, ă moins, toutefois, qu’on ne l’invite ă enprendre connaissance. - L’inscription est «en vedette» quand elle est detachee du corps de la lettre. C’est la forme officielle. L’inscription est «en ligne» quand elle commence la premiere ligne et L’inscription est «dans la ligne» quand elle estplacee apres quelques mots. - Le traitement - on doit donner ă chaucun le traitement qui est du ă sa naissance ou ă sa dignite. On ne se sert de Vexpresion «honneur» qu’ă l’egard des personnes d’un certain rang. - Dans les lettres adressees aux dames, on ne se sert que de l’expression «Madame», leur titre et qualite sont seulement exprimees dans la reclame et la suscription. On emploie le titre quand on leur ecrit un billet ă la troisieme personne; alors iln’y a pas de reclame. - La comtoisie (le compliment qui se met ă la fin de la lettre). La suscription ou signature peut etre precedee de la formule «votre tres-humble et tres obeissant serviteur» ou etre apposee apres la courtoisie de rigueur. La premiere maniere pour les circonstances d’apparat (on ecrit alors en depeche^; la deuxieme dans les circonstances courantes (ecrire en «billet»). 469 Data- Data trebuie totdeauna precedată de precizarea locului de unde scrii. Se poate pune în două chipuri: în susul paginii şi la sfîrşitul scrisorii, în faţa semnăturii. Pusă la sfîrşit, indică mai multă consideraţie şi deferenţă. în corespondenţele obişnuite e preferabil să aşezi data în* susul primei pagini spre a uşura clasarea. Reclama- Reclama este indicaţia în josul primei pagini (germanii o pun la urmă) a numelui şi calităţii persoanei căreia îi scrii; în scrisorile adresate de către persoanele din anturajul regelui sau suveranului, reclama se pune deasupra tratamentului. Reclama uşurează clasarea şi evită încurcăturile în expediere. Nu se pune reclamă în biletele nesemnate; ar fi superfluă, numele persoanei căreia i se scrie aflîndu-se în cuprinsul biletului. Adresa de pe plic (sau adresa) este reproducerea reclamei pe plicul scrisorii. Cîteodată persoana care scrie completează adresa semnînd jos, în stînga. Protocol I Regelui Sire,... Sînt, cu cel mai profund respect, Sire, Al Majestăţii Voastre prea umilul şi prea supusul servitor Adresa de pe plic: Regelui (fără indicarea locului de rezidenţă) Protocol II Papei, împăraţi, Regi, Prinţ suveran Prea Sfinte Părinte, Sire, Alteţă etc. Sînt (etc.) (ca la nr. I) Al Sanctităţi Voastre (Beatităţii) Majestăţii Prea umilul şi prea supusul servitor IV Scrisori de mulţumire pentru primirea unui Ordin sau a unei distincţii. Depun la picioarele Majestăţii Voastre expresia viei mele recunoştinţe pentru favoarea semnalată pe care Ea a binevoit să mi-o acorde, numindu-mă... al Ordinului... (sau : făcînd să-mi parvină...) Dovada atît de strălucită a unei auguste bunăvoinţ trebuia să mă mişte profund şi această înaltă distincţie, Sire, va trezi totdeauna în mine cele mai preţioase amintiri. 470 La Date. La Date doit toujours etre preeedee de la designation du lieu d’ou l’on ecrit. II y a deux manieres de la placer: au haut de la page et â la fin de la lettre, vis-ă-vis de la signature. Placee ă la fin, elle indiqueplus d’egards et de deference. Dans Ies correspondances ordinaires, il convient de placer la date au haut de la l-ere page, pour faciliter la classement. La reclame - La reclame est l’indication placee au bas de la l-ere page (Ies Allemands le placent ă la fin) du nom et de la qualite de la personne ă laquelle on ecrit; dans Ies lettres adresseespar Iespapiculiers au Roi ou aux souverains, la reclame se met au dessus du traitement. La reclame facilite le classement et evite Ies meprises dans Ies expeditions. On ne metpas de reclame dans Ies billets sans signature; elle serait superflue, le nom de la personne ă laquelle on ecrit se trouvant dans le corps du billet. La suscription (ou l’adressej est la reproduction de la reclame sur l’enve-loppe de la lettre. Quelquefois la personne qui ecrit complete la suscription en signant en bas, âgauche. Protocole I au Roi Sire,... fe suis, avec le plus profond respect, Sire, De votre Majeste Ies tres humble, tres-obeissant et tresfidele serviteur Suscription: Au roi (sans indication du lieu de la Residence). [Protocole] II Aux Pape, Emp[ereurs] Rois, P[rin]ce souv[erain], Tres Saint-Pere, Sire, Altesse etc. fe suis (etc.) (comme au no. I). De votre Saintete (Beatitude) Majeste Le tres -hjumble] et tres ojbeissant] serviteur. IV Lettres de remerciements pour la reception d’un Ordre ou distinction. fe viens deposer aux pieds de Vfotre] Mjajeste] l’expression de ma vive reconnaissancepour la faveur signalee qu ’Elle a daignee m ’accorder, en me nommant... de l’Ofrdre] de... (ou: en me faisantparvenir...) '471 O rog pe Majestatea Voastră să binevoiască a primi omagiul sentimentelor celui mai profund respect cu care am onoarea de a fi... Am primit scrisoarea de pe data de... a acestei luni, prin care Excelenţa Voastră a binevoit să-mi aducă lâ cunoştinţă că, la propunerea sa, Majestatea Sa Regele... a decis să-mi confere rangul de... al Ordinului... Această dovadă strălucită a unei auguste bunăvoinţi este pentru mine dintre cele mai preţioase şi vă voi fi foarte îndatorat, D-le, de a vroi să fiţi interpretul pe lîngă Majestatea Sa a viei şi profundei gratitudini de care sînt pătruns. O rog pe Excelenţa Voastră să primească, la rindul său, expresia recunoştinţei mele pentru partea ce i-a revenit în acordarea favorii semnalate, al cărei obiect am fost. ' Ordin în general cînd posezi un ordin într-un grad cu insignă dublă (Mare cruce sau Mare ofiţer, comandor cu placă) nu se poartă în împrejurările obişnuite decît placa, insigna dublă fiind purtată numai în împrejurările solemne. Prezentarea Doamnelor din Corpul diplomatic Ministrul (plenipotenţiar sau rezident) cere prezentarea soţiei sale la Curte prin mijlocirea ministrului afacerilor externe. Prezentarea se face fie în audienţă specială, fie la un dineu la Curte, fie la Cercul diplomatic. în acest din urmă caz, prezintă decana corpului diplomatic, dacă decana este absentă, atunci marea doamnă a casei reginei. în noiembrie 1858 ducesa de Malakoff a fost prezentată de către contesa de Malmesbury, soţia ministrului afacerilor externe. Matheiu 472 Un temoignage aussi eclatant d’une auguste bienveillance devait me toucherprofondement et cette haute distinction, Sire, reveillera toujours en moi, Ies plus precieux souvenirs. Jeprie Vfotre] Mfajeste] de vouloir bien recevoir l’bommage des sentiments duplusprofond respect avec lesquels j’ai l’honneur d’etre... J’ai regu la lettre en date du... de ce mois, par laquelle Vfotre]E[xcellence] a bien voulu me faire connaître que, sur sa proposition, Sfa] Mfajeste] le Rfoi]... a daigne me conferer la dignite de... de l’ordre de... Ce temoignage eclatant d’une auguste bienveillance est des plus precieux pour moi, et je vous serais fort oblige, Mr., de vouloir etre aupres de Sfa] Mfajeste] l’interprete de la vive etprofonde gratitude dontje suispenetre. Jc prie Vfotre] Efxcellence] de recevoir, de son cote, l’expression de ma reconnais-sance pour la part qu’elle a prise ă la faveur signalee dont je viens d’etre l’objet. Ordre En general quand on possede un ordre dans un grade dont l 'insigne est double (G[ran]d[e] croix ou gfranJd offficier], commfandeur] avecplaque) on ne porte dans Ies circonstances ordinaires que la plaque, le double insigne etantporte seulement dans Ies circonstances solennelles. Presentation des Dames du Gorps diplomatique Le ministre (plenipotentiaire ou fesident) demande la presentation de sa femme ă la Courpar l’intermediaire fdu] minfistrej des afffaires] etrangeres. La presentation se fait soit en audience speciale, soit ă un dîner de la Cour, soit au cercle diplomatique. Dans ce dernier cas c’est la doyenne du Corps-diplfomatique] qui presente, si la doyenne est absente c’est la grande maîtres-se de la maison de la Reine. En novfembre] 1858 la d-sse de Malakoff a ete presentee par la cfonjtesse de Malmefesjbuty femme du ministre des afffaires] extferieures]. Mathieu 473 NOTE Pînă în prezent nu s-au aflat sau nu s-au dat publicităţii nici un fel de corespondenţe primite de scriitor, încît este de presupus fie că scriitorul nu păstra scrisorile primite, fie, şi mai degrabă, că ele s-au risipit fără urmă, cu unele ce nu au făcut parte din donaţia văduvei, către Saint-Georges. Nici corespondenţa păstrată de la scriitor nu este prea vastă şi ar fi surprinzător ca vreun fond însemnat de scrisori mateine să iasă la iveală după o tăcere de o jumătate de veac. Scrisorile din ediţia de faţă au fost date publicităţii maiîntîi, în periodice, de către Şerban Cioculescu, subsemnatul, Alexandru Oprea, Alexandru George, Aurelia Creţia. Este vorba de două corespondenţe de oarecare întindere - cea către N.A. Boicescu şi cea către Marica Sion, soţia scriitorului -, şi de o serie de alte cîteva scrisori adresate unor cunoscuţi, dintre cei mai apropiaţi, ca şi unor scriitori. Pentm întîia oară, corespondenţa lui Mateiu I. Garagiale a fost adunată într-o culegere, în volumul publicat sub egida Muzeului Literaturii Române, din Bucureşti, în volumul omagial intitulat Mateiu Ion Caragiale - Dosar al existenţei. Un personaj (1979). Cele mai multe din documentele cuprinse în acel volum biografic apămseră anterior în revista muzeului, Manuscriptum. Corespondenţa către N.A. Boicescu, publicată de noi în mai multe numere din Luceafărul (1971) şi Manuscriptum (1974) a fost achiziţionată de prof. Şerban Cioculescu de la adresant, în anul 1954. Acesta i-a furnizat, într-o serie de convorbiri, istoricului literar, o seamă de informaţii privitoare la persoane mai puţin cunoscute. Astăzi, 25 din cele 28 de scrisori sînt în fondurile Muzeului Literaturii Române iar trei mai departe în colecţiile criticului. Şerban Cioculescu a dat publicităţii doar trei din scrisori, avînd îndoieli asupra oportunităţii publicării lor, dar ne-a autorizat pe noi să le tipărim pe celelalte. Epistolele ne procură informaţii asupra relaţiilor sociale, asupra prieteniilor şi gusturilor viitorului scriitor, constituind secvenţe din existenţa sa care ne pun în oarecare legătură cu persoana povestitorului din Remember şi mai ales din Craii de Curtea-Veche. Adresantul, N.A. Boicescu, urmaş al unei autentice familii boiereşti, era fiul unui medic cu faimă ştiinţifică - Alexandru Boicescu, profesor universitar în anii pioneratului învăţămîntului medical în ţara noastră; o stradă bucureşteană îi perpetuează numele N. A. B. a fost prietenul de taină al lui Mateiu. Plecarea 474 sa la Paris, pentru studii de drept, i-a separat, prilejuind respectiva corespondenţi. Printre altele, N.A. Boicescu îi chezăşuise prietenului său un împrumut de 1 000 lei, sumă destul de mare în epocă. De-a lungul întregii corespondenţe, el îi revendică, fără asprime, spre a-i recupera mult mai tîrziu, cînd scriitorul îşi făcuse o situaţie materială stabilă. Corespondenţa se întinde pe o perioadă de timp restrinsă, căci, afară de scrisoarea din 1901, cînd Mateiu avea 16 ani, şi a celei din 4 decembrie 1904 -prima expediată de la Sinaia, cealaltă de la Berlin, - grosul scrisorilor se eşalonează pe cuprinsul a trei ani, respectiv, 1906 - 1908, după care schimbul de epistole încetează, scrisoarea din 30 august 1931 fiind numai dovada că relaţiile dintre corespondenţi nu se răciseră. Dar între 28/10 iulie 1906 şi 16 noiembrie 1908 scrisorile se succed cu regularitate, dacă ţinem seama că N.A. Boicescu se afla la Paris şi că ritmul poştei nu îngăduia mai mult decît expedierea unei scrisori şi primirea unui răspuns lunar. Pentru amănunte, vezi Manuscriptum, an. V, nr. 1 - 4 (14-17), 1974, respectiv textul explicativ, cu note, reprodus apoi în volumul Mateiu I. Cara-giale, Dosar al existenţei, pp. 164-169, scris de noi. în aceeaşi publicaţie, an II, nr. 2(3) 1971, pp. 127-148, studiul criticului Al. Oprea, explicitînd scrisorile către Marica M. Caragiale. Cu excepţia c. p. din Trieste, toate celelalte epistole către soţie se află în arhiva de documente a Muzeului Literaturii Române, la cotele 3110 - 3113, 3177 - 3180, 3186 - 3187. Reproduse, de asemenea, în Mateiu I. Caragiale, Dosar al existenţei. Tot în Manuscriptum, în hors-textele nr. 3 (8) 1978 (an III), după pag. 168, scrisorile către Paul Zarifopol şi Ion Minulescu. în Dosar al existenţei vezi comentariul semnat de Aurelia Creţia şi tot acolo la pp. 258-259, date privind scrisoarea către avocatul Longin Radulescu. Scrisoarea către Liviu Rebreanu se află la B. A. R., în abundenta arhivă de corespondenţe primite de Z. R. şi constituind donaţia Fanny şi Puia-Florica Rebreanu. Scrisoarea către Rudolf Uhrynowsky, cea către Vaino Tanner, date publicităţii de noi, în tălmăcirea noastră, se află în fondul Saint-Georges, cea către Eugen Catargi, dimpreună cu aceea către Emil Riegler-Dinu, la B.A.R., cotele S ^ şi S ^ unde se găseşte şi c. poştală expediată din Triest la 28 ianuarie 1928 - acestea trei din urmă au fost date publicităţii şi comentate de istoricul literar Alexandru George. Scrisoarea-ciornă, către scrii torni şi directorul de revistă Ion Valerian a fost publicată de noi, după originalul din Fondul Saint-Georges, iar textul definitiv, de către N. Scurtu, din arhiva familiei scriitorului Ion Valerian. Scrisoarea către Sonia Zarifopol a fost comentată de acad. Şerban Cioculescu căruia, de altminteri, îi fuseseră încredinţate, pentru puţin timp, documentele în cauză, spre a-i sluji la întocmirea ediţiei de Opere I.L. Caragiale. Piesele în chestiune erau: 1) manuscrisul autograf al primei versiuni a comediei Conu Leonida faţă cu reacţiunea; 2) o foaie volantă cu Modern, monolog burlesc, şarjă în proză şi versuri contra d-rului CI. Blumenfeld, 3) textul unei scrisori adresată lui Petre 475 I I Grădişteanu, directorul g-ral al teatrelor. Vezi voi. Amintiri de Şerban Ciocules-cu, Ed. Eminescu, pp. 333 - 334. Originalele conceptelor de scrisori, pe care Mateiu I. Caragiale le avea pregătite în cazul primirii de decoraţii de la regi, principi sau papă, direct sau prin cancelariile acestora, provin din aceeaşi donaţie a Marichii M. Caragiale, către Saint-Georges. Este posibil ca mănunchiul de reguli privind purtarea de corespondenţă să fi fost extras de Mateiu I. Caragiale dintr-un manual de epocă, iar conceptele să le fi copiat după formularistici oficiale din Occident. Le-am adăugat aici spre a completa fizionomia morală a omului, cu năzuinţele şi obsesiile sale. în liste de garderobă, care dezmint indigenţă în acest domeniu, descrisă de unii, figurează - ca achiziţii de viitor - uniforma de ministru plenipotenţiar, bicornul, pelerina etc. 476 CUPRINS STUDIU INTRODUCTIV............................................ y NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI..........................................LVII PAJERE...................................................... 5 Note......................................................... 27 REMEMBER...................................................... _ 31 Note.......................................................... CRAII DE CURTEA-VECHE....................................... 51 NOte..........................................................126 SUB PECETEA TAINEI........................................... 135 Note..........................................................160 ANEXE Soborul ţaţelor.............................................. 165 Negru şi aur..................................................167 Isnoave vechi................................................. Texte răzleţe.................................................174 Fragmentarium.................................................179 Ciornă........................................................280 Note........................................................ 183 ARTICOLE, STUDII HERALDICE, ÎNSEMNĂRI, NOTE DE LECTURĂ O înscriere bizară........................................... 187 Bulletin pour l’exterieur.....................................193 Vechi impresii de spectator................................. 196 în chestia unei aberaţii.....'................................198 O contribuţie heraldică la istoria Brâncovenilor ........... 204 En 1918.......................................................219 Vasco da Gama .............................................. 226 însemnări, note de lectură..............................: . . . 230 Note......................................................... 253 JURNAL ................................. ... ... . . 257 Note........................................................ 296 AGENDA - ACTA - MEMORANDA (1923 - 1936)...................... 301 Note ........................................................ 37O CORESPONDENŢĂ.................................................373 Note..........................................................474 4 Redactor: Aristiţa Avramescu şi Claudiu Constantinescu Tehnoredactor: Gheorghe Chiru Bun de tipar 10.01.1994 Apărut 1994 Goli de tipar 33,75 Tehnoredactare computerizată INFO-TEAM Ltd. Fax: 659.46.26 Tiparul executat la Editura şi Atelierele Tipografice METROPOL