Dâruitâ -de Prof. I. Bianu, Î93t.
Introducere
la
Studiul Arhitecturii
de
G. M. Cantacuzino
Bucureşti
Atelierele grafice SOCEC & Co. Societate Anonimă
1926
Introducere justificativă
A organiza = a armoniza.
Nu diversitatea stilurilor ne-a preocupat ci firul conţinu care le uneşte.
Porozitatea hotarelor pune orice încercare de delimitare absolută, în domeniul iluziilor; căci nu diversul şi particularul sunt esenţiale.
Arta este triumful lungei răbdări a nesfârşitelor rânduri de generaţii suprapuse. Deaceea a face istoria arhitecturii ar însemna să refaci istoria lumii şi a trata despre filozofia arhitecturii ar însemna să atingi toate subiectele, covârşitor de grele, asupra cărora a înbătrânit înţelepciunea.
In cele ce urmează, dorim să precizăm unele reflexiuni, născute fie pe şantier fie în decursul unor călătorii, cari vrând nevrând, ne-au dus în domeniile fără de ţărmuri ale istoriei şi ale metafizicei.
Cetitorul să le considere ca simple încercări cari au fost scrise în căutarea unei discipline, astăzi când relativul domneşte, atât de covârşitor în toate ramurile vieţii. Această preocupare ni se pare cu atât
8
mai întemeiată cu cât lanoiefortul pentru crearea.-unui stil naţional, a fost cauza unor_ anomalii cari,
" au _adus la uitarea aproape ^ompjectă a marilor le^i cjăslce.'
Aceasîa-* omitere a clasicismului în evoluţia noastră artistică ^contimporană este ..,ş,UjrBrinzătoare. "carid trecuTuTroman este încă atât de viu, când vechia artă bisericească ne înconjură cu exemplele ei atât de mândre, când arta populară reînnoieşte mereu exemplele de vigoare şi de gust, şi când peisagiul român _cu orchestraţia lui clasică Jg^
Intr'un cuvânt, suntem în căutarea unei discipline căci La plus grande liberte nalt de la plus gravide rigueur. (P. Valery).
Cele câteva pagini ce urmează sunt primii paşi în această îndrumare.
I
Despre tradiţie
76995
Mărginind cuvântul tradiţie în câmpul imaginilor îl fac să crească în acel al spiritului.
Universul este un tot organizat. Lumea se mişcă după anumite legi; în acelaş ritm se mişcă şi stelele şi inima oamenilor. Nici tradiţia nu este o stea nemişcătoare.
întocmai cum ritmul naşte armonia, conştiinţa dă naştere tradiţiei, dar nu în chip imperios, căci „fiecare din noi a moştenit un lot de eroare" (Catul) iar spiritul se împiedică prea uşor de lucruri, pe care din lipsă de experienţă, le crede statornice şi câteodată esenţiale.
Timpul este pentru întâmplări ceeace noaptea este pentru monumente. El le reduce la trăsăturile lor esenţiale, aşa cum noaptea desenează monumentele în masele lor principale, întunecând particularităţile epocelor, ca să le rânduiască sub aceiaş lege a proporţiei.
Dar iubim prea mult istoria pentru anecdotele ei, monumentele pentru pitorescul lor şi viaţa pentru
12
micele ei satisfacţii ca să ne dăm seama că oameni şi lucruri se aseamănă ciudat de mult de întotdeauna.
Considerând ideea de ..progres", care a halucinat mai multe generaţii, nimic nu mai rămâne din ea, căci Marte a dovedit că inima omenească nu s'a înbunătâţit, şi doar dacă progresul putea fi preţuit, era tocmai în acest domeniu. Şi ceeace Marte nu putuse dovedi, săpăturile arheologilor au venit să ne complecteze. Prin ele am aflat că în Babilon se ştiau, de mult, toate.
*
* *
Dar ce este tradiţia?
0 regulă de viaţă? 0 formulă?
Nu.
Tradiţia este o adâncă nelinişte.
Şi ce este neliniştea, dacă nu făclia spiritului, dacă nu puterea care pune în mişcare conştiinţa.
Tradiţia este corectivul, care tinde să menţie spiritul în armonie.
Tradiţia este conştiinţă.
Spiritul încărcat de întunecime, al îndrăgostiţilor înverşunaţi de progres, a învinuit tradiţia că se aşează deacurmezişul vieţii. Dar nu tot ceeace e însufleţit de viaţă este frumos şi omenirea e împovărată de uscături.
13
Tradiţia selecţionează. Copilă a vremii, ea distruge ceeace timpul n'a copt. . . Timpul, care statorniceşte victoriile şi înmlăştinează erorile.
* *
Istoria ne învaţă că prezentul este o necontenită bătrâneţe care plânge, cu lacrimi amare, o copilărie şi o tinereţe legendară, care au procedat-o pe scena lumii.
Ori ce s'ar spune, oamenii sunt mai umili decât o cred. Cei cari au zidit Partenonul, au lucrat cu simplicitate fără să-şi dea seamă că n'au să fie întrecuţi de nimeni nici odată.
Am spus: tradiţia este o nelinişte care ţine spiritul treaz. Această nelinişte cuprinde în ea o mare parte de nevindecabilă nostalgie a vremilor de aur ale umanitâţei.
Omul năzueşte să fie întotdeauna asemenea în-chipuirei celei mai frumoase pe care şi-o formează despre el însuşi. Această imagine nu se găseşte decât întrecut.
Trecutul este întotdeauna legendă. Legenda este întotdeauna tinereţe, iar prezentul o dureroasă bătrâneţe, în care spiritul se chinueşte în asemuiri amare şi rodnice păreri de rău.
14
„Tradiţie" nu înseamnă „reacţiune". Tradiţie înseamnă echilibru critic.
Tradiţia este pentru gândire ceeace proporţia înseamnă pentru monument, dar în domeniul abstract al proporţiei nu se poate defini ci doar sugeră. Voi alege pentru aceasta un element sintetic al arhitecturii şi vom vedea cum el se deprinde din negurile istoriei, ca să se ridice în lumina de astăzi. Acest element va fi coloana, elementul cel mai nobil al arhitecturii, căci ea este statuia abstractă a omului, chip orb şi simplificat, care ne apare ca un simbol în verticalitatea sa.
La început, săpată în lemn, coloana apăru în grădinile Persiei, susţinând baldachinul uşor al regilor, şi oglindindu-se în avu şurile sumbre.
întruchipare a răbdării şi a veşniciei, ea se înşiră, în sălile hypostile ale Egiptului, în rânduri strânse, în masse largi şi granitice. Atena o redă soarelui. Acolo se învestmânta în caneluri, reamintind faldurile neprihănite ale rochiilor sacrificatorilor sau ale fecioarelor thesaliene.
Un meşteşugar de candele funerare o încorona cu frunza de acant, atât de bogată în linii.
Romanii o adaoseră la triumful lor, Bizanţul la
fastul religios.
I
15
Când civilizaţia antică se prăbuşi, oamenii şi coloanele căzură; Renaşterea le ridică. Coloana urmează soarta oamenilor.
Greoaie, asemenea credinţei egiptene, uşuratică, trandafirie şi goală ca doamna de Pompadour, ea fu paznica tuturor templelor, tuturor porticilor.
Coloana este de sine stătătoare, nesfârşită în formele ei, şi totuşi veşnic asemenea cu ea însăşi.
Legile fundamentale ale armoniei sunt statornice.
Orice proporţie, dobândită cu răbdare şi transmisă cu credinţă, este un semn care corespunde unui ecou interior.
Dar „Arta e lungă şi viaţa scurtă". Visul aşa cum şi-1 închipue vulgul, ascunde lenevie.
Dacă voim să fim noi, adică tineri prin spiritul nostru, să fim asemenea coloanei... acestei imagine subtile a noastră.
*
Tradiţia nu este, poate, decât chiar viaţa însăşi care se reînnoeşte fără ca să se schimbe, asemenea, mersului stelelor, bătăilor inimii şi valurilor mării.
II
Despre proporţie
76995
Din toate imaginele proporţiei pe care mi le trec înaintea ochilor, niciuna nu-mi mulţumeşte în întregime spiritul.
Cea mai mare parte din ele au fost bucuria unei clipe. N'am putut statornici niciuna dându-mi seamă de toată imperfecţiunea lor. Dar proporţia este în ea însăşi atât de împletită cu viaţă, încât ea nu poate fi percepută în totalitatea ei.
Putem vedea, putem percepe din ea, doar aspecte fugare, asemenea unor miragii, nedesluşite sau ireale asemenea peisagilor mişcătoare ale norilor. 0 simţim necontenit şi tot ceeace spunem despre ea este adevărat fără a fi esenţial.
Fără deci de-a încerca să definim proporţia, vom vorbi despre ea, lăsându-ne călăuziţi, în tot timpul acestei convorbiri, de maxima lui Marcu Aureliu: Armonia este una în univers.
* *
Proporţia a fost făcută pe măsura corpului omenesc. Învăţând să cunoască hotarele propriilor
20
sale puteri, omul avu cea dintâi intuiţie a proporţiei. Şi încercând să precizeze aceste hotare, el înfăptui primele proporţii. In chipul acesta, treapta, poarta, masa şi mormântul au devenit primele moduluri ale arhitecturii.
De origină pur individuală şi utilitară proporţia arhitecturilor s'a organizat în cadre sociale. Neexprimând la început, decât efortul individual împotriva unei necesităţi adverse, ea deveni expresia colectivă şi sintetică a naţiunilor şi religiilor.
*
Când spun proporţie înţeleg arhitectură, vreau să exprim ritm şi armonie. Căci armonia nu este decât proporţia reuşită, iar proporţia reuşită nu este alta decât ritmul în acord cu viaţa.
Armonia ar fi deci rezultatul unei proporţii, în timp ce proporţia ar fi rezultatul unui ritm. Or, ritmul nu este decât intuiţia mersului organizat al vieţii, al acelui mers care adesea pare că nimiceşte în spiritul nostru, rolul hazardului.
* *
Este oare proporţia o construcţie geometrică? Desigur că nu. Aşa cum matematicele nu pot crea
21
un astru ci doar pot să-1 descopere sau să-1 prevadă, geometria nu poate crea o proporţie, ci numai să o verifice şi să o controleze.
*
Proporţia reuşită este în acelaş timp o bucurie a spiritului şi a simţurilor. Ea este în aceiaş măsură plăcere fizică şi bucurie spirituală. In timp ce geometria nu are o dimensiune specifică, proporţia are un model etern şi neschimbător: corpul omenesc.
Partenonul, care la prima vedere, este luat de către necunoscător drept monumentul cel mai abstract al arhitecturii, este dimpotrivă ilustraţiunea vie a regulei pe care am anunţat-o mai sus. Micşorat sau mărit, el ar pierde orice armonie.
*
* *
De îndată ce această legătură misterioasă dintre proporţie şi om se rupe, proporţia se găseşte în afară de ritm.
Nu există decât un ritm.
El nu se poate defini, ci doar simţi.
Din toate vremurile s'a încercat să se dovedească cum că, în mod instinctiv, oamenii au dat proporţiilor arhitecturale, raporturi conţinute în corpul omenesc.
22
Şi desigur că punctul acesta de vedere este logic, căci atunci când omul şi-a căutat o măsură, el nu aluat-o în mod arbitrar ci, în mod natural, în raport cu el, cu posibilităţile sale fizice. Dacă omul nu ar fi vertical, estetica noastră ar fi cu totul alta.
*
* *
Proporţia este deci un spaţiu armonic limita'... armonic mărginit în raport cu noi.
Căci nu trebue să ne înşelăm: La început oamenii se adăpostiră sub un acoperiş nu numai împotriva intemperiilor ci, mai ales, împotriva imen-sităţei cerului. A construi este a aduce universul la îndemâna simţurilor tale.
Care este partea utilului şi care este partea simbolului în naşterea unei proporţii, este cu neputinţă de spus. Şi tot atât de imposibil este să alegem care este partea tradiţiei şi care a sensibilităţii şi inteligenţei artistului.
Este uşor să copiezi o proporţie existentă, dar este cu totul altceva să o faci să retrăiască; pentru aceasta nu există legi.
Oricât ai copia trecutul, puterea vieţii îndoaie vechile forme, necesităţilor ei necontenit reînoite.
Proporţia nu este, poate, decât imaginea unor
23
anumite şi mari intuiţiuni pe care omul le-a avut de întotdeauna.
Ceeace are însemnătate nu este de-a se şti daca armonia este una ci cum poate fi una.
Poţi să împărţi şi să subîmparţi istoria artei în stiluri clase, familii şi regiuni, limitele pe cari le vei stabili vor fi întotdeauna artificiale şi arbitrare, căci arta este una şi trecerea dela o epocă la alta s'a făcut pe nesimţite, fără ca, întotdeauna, cei cari au asistat la această transformare să-şi fi putut da seamă de ea.
Diversitatea de programe, de climaturi, de temperamente, de materiale; inegalitatea de condiţii, de religii, etc, n'au împiedecat artele de-a avea o ţesătură unică, căci pasul omului a rămas de veacuri acelaş.
*
* *
Proporţia este deci una din imaginele vieţii. Deaceia ea nu este pur geometrică.
Raţiunea a putut crea mai multe geometrii, deopotrivă de adevărate. Proporţia însă poate lua un număr infinit de forme dar ea nu poate pierde din vedere corpul omului; în timp ce geometria poate face abstracţie de el. Deaceia oricât de mare ar fi o proporţie şi o arhitectură ea nu poate ti mare, nici în raport cu o idee abstractă, nici în ra-
24
port cu o plantă sau cu un munte, ci numai în raport cu omul.
Există monumente imense cari nu produc efectul corespunzător massei lor, numai pentrucă nu reuşim să situăm în ele omul şi fiindcă nimic nu reaminteşte în ele prezenţa lui.
Născută din jocul ideilor şi din armonia fizică a corpului omenesc, proporţia pare a fi imaginea nedespărţirei sufletului de corp.
Iată-ne ajunşi în faţa portei pe care nimeni nu a deschis-o.
Subiectul ne-a adus în pragul metafizicei fără ca spiritul nostru să fie satisfăcut.
Dar, o călătorie în câmpul ideilor nu presupune cu necesitate o definiţie şi o concluzie.
III
Despre ritm
A vorbi despre ritm, înseamnă a vorbi iarăşi despre proporţie. Rămânând în acelaş subiect nu faci decât să păşeşti mai departe în domeniul abstractului. Căci tot de viaţă e vorba printre ale cărei moduri diverse sunt proporţia, ritmul şi armonia.
Ne-am dat seamă vorbind despre proporţie, ce intim este legată naşterea ei de persoana noastră fizică. Ocupându-ne de ritm vom putea lăsa la o parte această preocupare atâta timp cât vom încerca să ne închipuim mişcarea în ea însăşi. Dar de îndată ce ne vom sili să vedem cum se exprimă în mod plastic această mişcare din nou vom fi nevoiţi să ţinem seamă de limitele noastre fizice.
Muzica exprimă ritmul în timp; arhitectura îl exprimă în spaţiu: armonie succesivă şi armonie simultană.
Această a doua expresie a armoniei ne *va fi subiectul.
Armonia este amintirea pe care ne-o lasă ceva organizat iar un lucru organizat este în acord cu
28
ritmul vieţii. E greu să găseşti ritmului o definiţie. Existenţa lui nu se demonstrează, nici postulatul lui Euclide. El este certitudine pentru cei cari au percepţia vieţei organizate şi unitare; întunecime pentru ceilalţi.
* *
Artiştii şi filozofii din toate timpurile şi-au dat uşor seamă că o impresie de viaţă nu se poate da fară imaginea mişcărei adică fără ritm.
Dar cum oare se poate exprima mişcarea fără mişcare? Prin chibzuita dispoziţie a masselor, prin schema statică a efortului prin care aceste masse se echilibrează şi se susţin, prin supunerea acestor masse la legile utilului şi simbolului.
Un monument este bun atunci când e făcut pe măsură şi când corespunde vieţii pe care trebue s'o conţină. Singurii cronicari cari nu mint sunt monumentele şi măreţia timpurilor se judecă în virtutea templelor pe cari acele timpuri au ştiut să le înalţe.
Dar să revenim la proporţionarea maselor. Tradiţia, această lungă experienţă, a selecţionat
29
şi perfecţionat formele. Căci trebuie să recunoaştem că toate formele aşa numitei arhitecturi clasice nu sunt decât rezultatul unei mari răbdări care a sintetizat şi simplificat formele până la maximul lor de utilitate şi de frumuseţe. Multe din aceste forme mereu copiate şi-au pierdut înţelesul. Dar analizate cu puţină bunăvoinţă şi curăţate de praful prostiei toate vor relua o luminoasă realitate.
Cuvântul „clasic" e prea limitat în obişnuitul său înţeles. Sub acest titlu se grupează în general arhi-tecturile greco-latine şi unele dintre derivaţiile lor. Această tălmăcire ni se pare eronată. A fi clasic, după părerea noastră, nu consistă în aplicarea dogmatică a unui stil ci într'o anumită stare de spirit.
Elementele pe care trebue să conteze arhitectul sunt tradiţia sau experienţa ancestrală şi problemele nouă pe cari necontenit ni le înfăţişează viaţa.
A fi într'o stare sufletească clasică înseamnă să n'ai pretenţia de-a nega trecutul, ţinând totuşi seamă de exigenţele prezentului. Să fi clasic înseamnă să statorniceşti puntea care leagă vremurile duse de cele viitoare, înseamnă să reduci nouile experienţe la adevărata lor scară, într'un cuvânt, a fi clasic înseamnă să respecţi trecutul şi să ai curiozitatea viitorului.
30
Cuvântul clasic nu trebue să deştepte în noi imaginea unui fronton sau al unei colonade, ci o stare sufletească armonioasă fără impertinenţa novatorilor si sărăcăcioasa uscăciune a archeo-logilor.
Toate stilurile au cunoscut artişti clasici iar în aşa anumitele stiluri clasice au fost oameni totalmente lipsiţi de acest echilibru sufletesc.
Ritmul este expresia plastică a mişcărei în infinitul mare şi infinitul mic.
Dintre toate arhitecturile, cea gotică este poate aceia în care ritmul este cel mai aparent. In stilul gotic tot ce nu este ritm, este exclus, sau foarte redus. Planul şi faţada, utilul şi simbolul se împletesc până la unitate. Totul este aşa de echilibrat şi de complect ca într'un sistem astral; nimic care să nu fie necesar şi suficient.
Necesar şi suficient; iată divergenţa cu unele arhitecturi teoretice de azi cari rezolvă problema
31
până la un grad necesar şi nu merg până la cel suficient.
Ochiul cere corective si mintea nu se lipseşte de simbolurile forţei iar între necesarul şi suficientul e loc destul pentru toate erorile.
*
* *
Ritmul emană din proporţie, proporţia din corpul omenesc; s'ar putea zice deci că ritmul este proporţia la a doua putere sau că ritmul este proporţia mişcărei.
Dacă într'un plan gotic, putem citi simbolul în forma crucei şi imensitatea bolţilor, galeriile, părţile lăturalnice, intercolonadele au totuşi ca punct de plecare corpul nostru. Faţada reproduce schema planului iar înălţimea e în raport direct sau geometric cu lungimea acestui plan; distanţa dintre coloane cu acea lungime şi lărgime în raport cu lungimea etc, etc.
In rezumat fie la un templu grec sau egiptean la un palat sasanid sau babilonian, noi regăsim această structură tainică care este o condiţie, pentru găsirea armoniei.
Această structură nu este decât ritmul care poate fi considerat ca un comun denominator al tuturor arhitecturilor.
/
*
* *
32
Prea lesne, seduşi de progresele ştiinţei şi de schimbările sociale s'a crezut că arhitectura rupea ultimele sale legături cu trecutul. Dar omul se schimbă puţin, fiziceşte mai de loc, şi cu toate călumea s'a micşorat graţie mijloacelor de comunicaţie, hotarele armoniei umane, dictate de legile fizice ale corpului nostru, sunt stabile, conţinând veşnica preocupare a fericirei care la urma urmei rămâne scopul primordial.
IV
Despre armonie
Arhitectura este o armonie simultană. Ea este muzica masselor ceeace înseamnă că e numai în funcţie de spaţiu.
Orice creaţiune a acestei arte trebue să existe întreagă în spiritul nostru. Amintirea noastră de o astfel de operă nu trebue să fie o imagine imitativă căci doar arhitectura nu e artă imitativă, ci trebue să sugereze inteligenţei noastre o stare de spirit.
Dacă proporţia este supremul efort de convergenţă al spiritului cu sistemul nostru fizic, devenind astfel imaginea indisolubilităţei lor; dacă ritmul nu-i decât proporţia la a doua putere sau mai bine zis însăşi proporţia mişcărei, rezultatul final al acestui organism complex este armonia.
*
* *
Dacă ne aducem aminte că a clădi înseamnă a aduce, în mod instinctiv, universul la limitele noastre
36
de percepţie, toate cele spuse mai sus ne apar ca evidente. Căci a clădi înseamnă a organiza viaţa şi orice organizare dă naştere armoniei.
Deci a armoniza = a organiza şi reciproc.
*
* *
Obiceiul şi lenevia de spirit au făcut ca să se dispreţuiască utilul considerându-1 ca o decădere. Din această cauză arhitectura a apărut multora ca o artă secundară îngenunchiată de micile necesităţi ale vieţii. Aceştia nu şi-au dat seama că legile utilului fiind un mod al vieţii sunt mai curând o disciplină decât o sclavie.
O exagerare aduce în mod fatal, ca reacţiune, o altă exagerare; unele şcoli de estetică modernă au slăvit utilul negând simbolul.
Greşală tot atât de mare căci unde sunt hotarele cari despart utilul de simbol?
Intre util şi simbol nu există hotare definite căci simbolul s'a născut din util şi orice element util tinde să se apropie de simbol. Arhitectura este imaginea cea mai perfectă a armoniei unitare în care simbolul şi utilul, ansamblul şi amănuntul, materia şi concepţia, opera şi peisagiul, omul şi proporţia, sufletul şi ritmul se regăsesc toate laolaltă.
37
In arhitectură nu este loc pentru anecdotă. Marea disciplină a acestei arte exclude efectele uşoare.
Efortul arhitecturii consistă în a spune esenţialul şi esenţialul coincide cu armonia.
A face ca o operă să ne apară ca necesară este mai curând scopul arhitecturii decât de-a da naştere mirării.
Dacă un monument n'ar avea un rol necesar în spiritul nostru atunci n'ar fi necesar nici în priveliştea nici în oraşul în care este clădit.
A da oarecare nobleţă obişnuinţilor omeneşti, făcându-le să participe, astfel în mod inconştient la armonie, a distribui şi a limita în mod ingenios spaţiile în care ei se mişcă; a propune premise
38
gândirii, iată care a fost de întotdeauna rolul arhitecturii.
Imagine a tuturor simbolurilor războinice, religioase sau familiare, ea le-a exprimat cu o egală măestrie, cu aceleaşi mijloace şi cu aceiaş disciplină a cărei taină este să ghiceşti simbolul în elementele utilului şi elementele utilului în viaţă.
TABLA DE MATERII
Introducere justificativă........... Pag. 5
I. Despre tradiţie............... „ 9
II. Despre proporţie.............. ,. 17
III. Despre rit n................. „ 25
IV. Despre armonie............... „ 33
*   ACADEMIEI -X'