' 3 718. 18 Qti., M. CANTACU£lNO ARCADE FIRIDE si LESPEZI "ţtfBLlOTEc^ [ * ACADEMIEI *; EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ", BUCUREŞTI ARHITECTURA ROMÂNEASCĂ 4. ACADl«*Sl *) ARHITECTURA ROMÂNEASCĂ*) Arhitectura unei ţări este poate cea mai exactă expresie a istoriei sale şi nimic nu ne dă o intuiţie mai sigură a trecutului şi o mai autentică cunoştinţă a unei civilizaţii. Arhitectura românească, prin ceeace a realizat în decursul vremurilor, are, pe lângă caracterul ei de frumuseţe, şi această valoare de cunoaştere istorică. Monumentele ei formează cronica vie a trecutului românesc. Cu elementele specifice epocii lor, cu inscripţiile şi picturile cari le împodobesc, fiecare din ele reprezintă o pagină de istorie; a unei istorii risipite în nenumărate sforţări colective *) Acest capitol şi următoarele fac parte din ciclul de conferinţe ţinute la societatea de Difuziune Radiotelefo-fonică între lunile Iunie 1930 şi Iunie 1981. 5 sau individuale. Căci, dacă Principatele române au cunoscut o eră de prosperitate şi de grabnică evoluţie spre civilizaţie, între veacul al XllI-lea şi alXV-lea, căderea Con-stantinopolului şi distrugerea imperiului bizantin au încheiat acest capitol. Dela această dată înainte, problema vitală pentru Principate era să se poată menţine. După desmembrarea Poloniei, o eră de scădere ne desparte de renaşterea unui stat nou, acel pe care războiul 1-a desăvârşit. In genere se poate spune că, atât prin structura sa socială şi caracterul deosebit de rasă, cât şi prin împrejurările istorice, România n'a văzut ridicându-se pe pământul ei, construcţiuni a căror executare să se continue în mai multe generaţii, monumente cari să fie rezultatul efortului unui oraş sau al unei regiuni. Se clădeau biserici în amintirea unei bătălii câştigate sau pierdute, cu prilejul unei rugi împlinite; şi dacă multe bătălii erau câş- tigate şi multe rugi satisfăcute, multe biserici erau clădite. Având mereu în faţa lor un viitor întunecat şi ameninţător, Românii-Moldovenii caşi Muntenii—, aveau ca principiu de viaţă să-şi pună toată încordarea în clipa prezentă. Activitatea Voevozilor se desvoltă în două direcţii, în ceeace priveşte arta de a construi: arhitectura acestor vremuri este religioasă şi militară. Dacă cetăţile basarabene şi cele câteva castele din Carpaţi sunt singurele urme ale arhitecturii militare, nenumăratele biserici şi mănăstiri cari se întâlnesc peste tot, dovedesc de câtă cinste se bucura arta religioasă. In unele cazuri, chiar mănăstirele slujeau de cetăţi, sintetizând astfel atmosfera istorică a timpului. Aproape nici o arhitectură civilă. Doar puţinele şi neînsemnatele clădiri trebuincioase unei curţi, pentru a putea trăi în 6 7 cadrul modest al unei vieţi aproape monahale. Când, mai târziu, vasalitatea turcească mereu contestată, adesea scuturată, dar întotdeauna ameninţătoare, desfiinţase a-proape cu desăvârşire năzuinţele militareale voevozilor, arta religioasă îşi menţinu toate privilegiile, şi edificiile ce se văd încă pe dealurile Moldovei sau prin văile Olteniei, nu trădează de fel epoca de decadenţă politică în care fură ridicate. Toate comorile acestor timpuri fură încărcate pe aceste năvi ce purtau crucea, făcute pentru a străbate veacurile şi a duce la ţărmurile viitorului îndepărtat mândria şi dorinţele unui neam care a ştiut să rabde şi să aştepte. * * * Din punct de vedere istoric, arta românească se împarte în trei capitole, cari corespund celor trei mari provincii româneşti. *f I 1) Muntenia, care după o epocă de in- ii fluenţe bizantine, apoi sârbeşti, ajunge la » apogeul ei, în veacul al XVIII-lea, sub !domnia vestită a lui Constantin Basarab Brâncoveanu. 2) Moldova, care atinge desăvârşirea încă din veacul al XV-lea, sub domnia lui Ştefan cel Mare şi a fiului său Petru Rareş. 3) Transilvania, care evoluează în marginea artei Europei Centrale şi nu are un caracter definit, cu excepţia artei sale I populare, asupra căreia vom reveni. La începuturile lor, Moldova şi Muntenia nu aveau acelaş centru de gravitaţie. Muntenia făcea parte din sistemul bizantin, pe când Moldova era legată de Occident. ; Cu timpul, o mişcare în sens invers se j produse. Pe când, în veacul al XVIII-lea, f Muntenia se apropia într'o oarecare mă- sură de Occident, prin influenţele itali-: ene, Moldova se orientaliza pentru a I sfârşi într'un baroc moscovit. 8 9 Dar, ori-cari ar fi fost sistemele politice în cari erau atrase Principatele, oricât de diferite ar fi fost izvoarele, nu este vorba decât de capitolele aceleiaşi cărţi, a căror unitate le-o dădea arta populară care a influenţat în toate vremurile orice activitate artistică desfăşurată pe acest pământ latin. Arta populară evoluează după alte legi, după un alt ritm; pentru dânsa timpul nu există. Zadarnic am căuta epoci. Executată din materiale efemere, secretul duratei sale stă în neîncetata ei re-înoire. Dacă cercetăm cu luare aminte această artă, descoperim simbolurile sale caracteristice. Sub înfăţişarea ei mereu aceeaşi se ascunde miracolul veşnic reînceput al utilului şi al imitativului ce capătă pe nesimţite valoare de simbol. înfăptuită de răbdarea anonimă a unei rase întregi, şi prefăcută prin cataclisme 10 istorice, nici marile năvăliri nu au izbutit să-i schimbe principiile iniţiale. Să privim aceste biserici, mănăstiri, turnuri, fântâni şi case în cadrul lor firesc, aşa cum apar ele călătorului. Bucureştii erau în veacul al XVIII-lea un târg liniştit, compus din câteva mănăstiri împrejmuite cu ziduri de cetate, dintr'un număr restrâns de locuinţe mari, grupate în jurul palatului domnesc; din-tr'un cartier comercial cu o înfăţişare orientală în care se concentra toată activitatea economică a oraşului şi dintr'un foarte mare număr de proprietăţi cu un caracter rural care îndreptăţeau pe un călător al timpului să spună că a întâlnit la Bucureşti mai mulţi copaci decât locuitori. Din această vreme au rămas prea puţine amintiri arhitectonice. Şi ceeace a rămas, a fost aproape întodeauna desfigurat de nepăsarea pe care o au renaşterile faţă de timpurile apuse. 11 Dela Bucureşti, drumul cercetării artistice duce spre Curtea de Argeş. Reşedinţă domnească în veacul al XlV-lea şi al XV-lea, ea are cea mai veche biserică cunoscută în Muntenia: Biserica Sf. Ni-culae, cu o structură pur bizantină. La câteva sute de paşi de dânsa, se ridică biserica lui Neagoe Vodă, pe care Regele Carol I a refăcut-o prin arhitectul Le-comte du Nouy. Biserica aceasta, renumită prin ornamentaţia ei bogată, a fost concepută ca un mauzoleu. Destinaţia ei actuală justifică idealul meşterilor constructori din veacul al XVI-lea. Urmând drumul care duce dela un monument la altul, privirea ni se o-preşfe asupra caselor ţărăneşti. Tipul a-cestor case îl întâlnim, cu foarte mici variante, în toată ţara românească. Armoni-zându-se cu peisajul biblic al României ele dau satelor o, înfăţişare veselă. Văruite, cel puţin odată pe an, căsuţele a- m cestea sunt tot atâtea ecranuri pentru joii cui luminei. •y Dacă trecem Oltul, pentru a pătrunde iîn regiunea aceea în care tradiţiunile s'au păstrat mai curate, vom vedea casele ţărăneşti căpătând mai multă însemnătate. In locul micei colonade de lemn care filtrează lumina şi care serveşte de loc de odihnă în timpul nopţilor de vară, colonadă care se rezumă adesea la patru sau şase stâlpi, un element nou apare: ceardacul. Chiar casele de boieri nu sunt decât C' case ţărăneşti evoluate. % In apropiere de Cozia, întâlnim cea din- tâi^ mănăstire întărită, Cornetul, veghind î ca o santinelă pe un defileu, şi în apro-| piere de mănăstirea Dintr'un lemn, întâl-1 \ nim prima biserică de lemn, care deabia | se deosebeşte de o casă ţărănească. \£ Intr'una din văile apropiate ale Prahovei, se găseşte turnul de intrare al mă- 12 13 năstirii Brebu, care trebuie luată în seamă nu numai pentru proporţiile sale elegante, dar şi pentru că ea reprezintă cea mai frumoasă construcţie de cărămidă aparentă ce există în România. Şi —acum, să luăm drumul văilor Moldovei, pentru a ne urca la izvorul apelor şi al legendelor. Aşezată pe o coastă de deal, dreaptă şi canelată asemenea unui fragment din-tr'o coloană antică, biserica din Borzeşti ne dă măsura artei de a construi în veacul al XV-lea, în Moldova. Fiind de o concepţie lipsită de orice şovăire şi în-tr'un spirit de o riguroasă geometrie, biserica aceasta, ca şi toate celelalte construite în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pare că rezolvă o temă limpede şi abstractă a muzicei maselor. Dar să ne urmăm drumul deadreptul spre Bucovina. Să lăsăm Romanul şi vechea sa episcopie care veghiază pe valea 14 33 Şiretului; laşul, înălţându-şi turnurile şi clopotniţele în faţa Basarabiei, însemnând o piatră de hotar a influenţei latine şi a lumii occidentale. Să ocolim Suceava, strânsă ca o tablă în cutele ei de teren, şi să ne oprim în inima Bucovinei. Mănăstirile Bucovinei, fie că sunt din veacul al XV-lea, sau din veacul al XVI-lea, fie că au fost ridicate de Ştefan cel Mare, de Petru Rareş sau de Eremia Movilă, au, în afară de înrudirea lor de proporţie, un caracter comun : picturile ce le acoperă în întregime. Sculptura ne-fiind admisă de canoanele bisericei greceşti, care prin această măsură redusese arta la limitele unui joc pur ornamental, a făcut loc mozaicului mai întâi, şi pic-turei mai pe urmă. A trebuit ca, pentru motive de ordine economică, arta mozaicului să decadă la Constantinopol, către veacul al XH-lea, pentru ca pictura să înceapă să se desvolte, ajungând la apo- 15 geul ei chiar în timpul când imperiul din Orient dispărea. Această artă a frescei a continuat să trăiască până la sfârşitul veacului al XVIII-lea în ţările noastre. începând cu frescele bisericei din Argeş şi până la bogatele picturi ale mă-năstirei Horez, zidită de Brâncoveanu, sau chiar mai târziu, sub Mavrocordaţi, în mănăstirea Văcăreşti, pictura în Muntenia s'a menţinut într'o tradiţie nobilă şi sigură. Dar nicăeri această artă nu s'a aliat mai bine arhitecturei ca în Moldova, unde ea acoperă nu numai pereţii interiori ai bisericii, dar şi pereţii exteriori, dela soclu până la cornişă. Nu este locul să examinăm acum această artă desăvârşită, ramură întârziată, dar r plină de roade, a arborelui bizantin. Să spunem numai că, făcând parte din pictura bizantină ce se întinde pe o zonă ce cuprindea tot sud-estul Europei, dela in- sulele greceşti şi până în Rusia meridi-I onală, pictura moldovenească are totuşi j un farmec special, autohton şi regional. [ Bisericile bucovinene îşi datoresc poate perfecţiunea lor faptului că ele sunt ex-presiunea unei colaborări omogene, unei socetăţi patriarhale, unui feudalism atenuat, unei societăţi care lucra sub imboldul credinţei şi cărţilor sfinte. ! Arhitectura, mai bine decât oricare altă artă, ne dă măsura unei epoci istorice căci gloria şi credinţa au fost întotdeauna temele ei favorite. Dacă ne-am oprit mai mult la mănăstirile bucovinene, am făcut-o | fiindcă ele ne-au apărut ca o cristalizare ! a unui moment esenţial şi culminant al is-I toriei si artei româneşti. '] i \ i I Qh *: ^sntacuzino. -— 2. CASA ŢĂRĂNEASCĂ CASA ŢĂRĂNEASCĂ A vorbi despre casele ţărăneşti, însemnează a vorbi despre arta populară în general. In aceste mici edificii alcătuite din materiale efemere, cuiburi făcute pentru adăpostirea uneia sau cel mult a două generaţii, se reface mereu după intuiţia aceleiaşi voinţi, repetând informele lor elegante şi armonioase, aceeaşi preocupare de surâzătoare modestie. Ţăranul român reuşeşte proporţiile casei sale cu aceeaşi siguranţă cu care albina reuşeşte în executarea alveolelor sale. Şi ceeace spun nu este o simplă analogie. Artele populare, a căror formaţie se pierde în adâncul preistoriei, gândite, visate şi executate de un 21 număr incomensurabil de generaţii, fac parte integrantă din chiar însuşirile rasei, nefiind supuse nici modelor trecătoare, nici şcolilor intelectuale, nici măcar civilizaţiilor superficiale cari trec peste ele fără a le schimba. Arta noastră populară exprimă în mod foarte clar, unitatea şi omogenitatea românismului, pe tot întinsul României Mari. Căci, precum se vorbeşte româneşte dela Nistru până la Tisa şi din Bucovina până la Dunăre, se poate spune cu aceiaşi siguranţă că, în aceleaşi hotare, se regăsesc aceleaşi elemente ale unei aceleiaşi arte populare. Dar, pe când în portul românesc, în ţesăturile din scoarţe, se găsesc diferenţe în alegerea motivelor şi în interpretarea culorilor, în meşteşugul clăditului, elementele principale au rămas mereu aceleaşi. Casa ţărănească variază numai pentru a se potrivi cu clima sau cu materialele regiunii. De aceia, casele dela munte sunt în- 22 • totdeauna clădite mai cu grijă, având lemn şi piatră la îndemână, pe când cele dela şes sunt făcute din lut. Casa îşi modifică aspectul numai în atingere cu mahalalele, luând o înfăţişare sărăcăcioasă şi stângace, ca un ţăran îmbrăcat în haine „nemţeşti". In ce constă farmecul unui sat românesc ? In primul rând, el este expresia unei veşnice tinereţi. Prin faptul că este executat din materiale care nu-i asigură o durată seculară, satul este într'o perpetuă primenire. Gospodinele, în fiecare primăvară, îşi albesc casele, dând cu albastru în jurul ferestrelor şi, câte odată cu un roş cărămiziu, pe stâlpii prispei. După câteva luni dela clădirea casei, şindrilele acoperişurilor uşoare iau o culoare argintie care variază cu cerul zilelor de vară, ca şi sălciile şi plopii. Casa ţăranului este clădită par'că în funcţie de lumină, şi albul varului nu oboseşte ochiul, pentru simplul motiv că streaşină 23 prispei sau a cerdacului aruncă mereu o umbră odihnitoare asupra zidurilor văruite. Adânca poezie ce emană dintr'un sat românesc provine din faptul că aici comorile nu sunt decât sufleteşti. Tradiţia se exprimă printr'o veşnică renaştere şi o veşnică izbândă... ca şi natura. La adăpostul nucilor bătrâni, la umbra sălciilor sau sub straja plopilor, la poalele munţilor sau pe malul apelor fugare, cu cruci la răspântia drumurilor, şi cu fântâni ale căror cumpene stau strâmbe, împinse de vânt, ca nişte semne ale unei religii uitate, satele noastre sunt o discretă lecţie pe armonie. Pe când oraşele noastre, de o civilizaţie pripită şi improvizată, s'au balcanizat, crezând că se occidentalizează, satele au continuat viaţa lor de altă dată, ca pe vremea cuviosului Mircea... ca pe vremurile şi mai vechi şi mai uitate. Când te duci să vizitezi o mănăstire, ca să regăseşti în tine ecoul unei tradiţii istori- ce, trebue să faci un oarecare efort, pentru a evoca viaţa de altă dată. Căci au murit de mult voevozii creştini, ziditori de biserici, şi domniţele harnice cari ţeseau patrafirele, a murit boierimea care îi slujea cu evlavie, s'a pierdut tradiţia vlădicilor cărturari cari făceau din mănăstiri focare de civilizaţie. De vrei să ştii însă cum era viaţa dela ţară din secolul al XV-lea, o atentă plimbare printr'un sat românesc ţi-o va arăta îndată. Acolo sunt comorile unei civilizaţii tăcute, la adăpostul acoperişului de şindrilă. Această civilizaţie, această arhitectură, n'a fost întotdeauna izolată, ca astăzi. Până în secolul al XVII-lea şi chiar până la începutul veacului al XlX-lea, la noi, în ţările româneşti, arta era unitară. Vreau să spun că, dela casa plugarului până la conac şi până la casa lui Vodă, dela bisericuţa din bârne până la cea mai mândră 24 25 | mănăstire, exista o continuitate. Toate erau expresia aceluiaş suflet, în care reapărea acelaş motiv fundamental al casei ţărăneşti, ca într'o simfonie. Nu există istorie fără înrâuriri. In artă ca şi în alte domenii, nu există generaţie spontană. Şi ţările româneşti au fost supuse Ia nenumărate influenţe. Dar, având un fond autohton, solid şi autentic, elementele străine erau îndată adoptate, încorporate şi însuşite stilului nostru specific. Era importaţilor trebuia să vie mai pe urmă. La un moment dat al istoriei noastre, s'a produs o ruptură, oraşele s'au înstrăinat, iar satele şi-au continuat viaţa. Las pe cititor să mediteze asupra însemnătăţii sociale a acestui fapt. Chiar titlul de „artă ţărănească", care caută să diferenţieze şi să izoleze această expresie a sufletului românesc, este destul de semnificativ. Căci nu arta ţărănească a rămas izolată. S'a crezut că, luând unele HBelemente ale artei ţărăneşti şi introducându-Hp'le în necesităţile artelor noastre orăşeneşti, HBT se va ajunge la formarea unui stil româ-i nesc, refăcând şi restabilind punţile rupte faţ^s cu tradiţia noastră. Intenţie bună, de ale wtt cărei realizări nu voi vorbi. fXf Dar trebue ştiut că arta ţărănească este ment te gândeşti la Bramante, aceasta nu este rezultatul unei impresii trecătoare. 41 Europa trăia încă în secolul al XV-lea sub prestigiul Bizanţului, cu toată înflorirea stilului gotic. In Moldova, influenţele bizantine şi gotice s'au întâlnit ca şi în nordul Italiei, dând forme şi concepţiuni înrudite. Sub domnia Iui Ştefan cel Mare, stilul moldovenesc este în stăpânirea tuturor elementelor sale esenţiale. De atunci încolo, acest stil se va îmbogăţi într'o oarecare măsură, dar nu va depăşi niciodată perfecţiunea echilibrului la care ajunsese. Nici Moldova, de altfel, nu trebuia să-şi mai regăsească mândria şi puterea de odinioară. Petru Rareş pare a nu se fi ocupat în deosebi de Iaşi. Câmpul său de activitate ca ziditor, a fost Bucovina. Mănăstirea Qalata, acea soră mai bătrână a Cetăţuiei, reprezintă totuşi spiritul acestui stil mai svelt, dar poate mai puţin echilibrat. Ctitorul ei a fost Petru Şchiopul. Acest edificiu reprezintă tran- ziţia între arhitectura raţională a lui Ştefan cel Mare şi arhitectura ornamentată, câteodată până la exces, a secolului al XVH-lea şi XVIII-lea. Dar oricât de ornamentat este un edificiu din vremea aceea, trebue să recunoaştem că proporţiile se menţin într'o armonie măiastră. La un moment dat, sub domnia lui Barnovski, se pare că a fost tendinţa de a se abate din drumul tradiţiei, punând mai multă libertate în jocul masseîor şi alegerea motivelor. Biserica zidită de acest voevod are un caracter mai greoi şi mai oriental, şi ar putea să se înrudească cu ciudata biserică cu hramul Sf. Sava, care îşi înalţă excepţionala şi strania siluetă în marginea cimitirului armenesc. Când cobori dealul Galatei, profilul Goliei şi al Cetăţuiei iau, în silueta oraşului, rolul unor elemente preponderente. Bine a spus Miron Costin, că domnia lui 42 43 Vasile Lupu semăna mai mult a împărăţie. Asupra concepţiei lui de voevod, acest om hotărât şi voluntar aruncă mantia de aur a Bazileilor. „Trei Erarhi", operă de căpetenie a acestor vremuri, avu soarta Sf. Niculae şi fu refăcută acum douăzeci de ani. Ornamentele săpate în piatră care acoperă zidurile bisericei, sunt de o nobilă discreţie. Nici aurul cu care sunt adesea acoperite, nici marele lor număr, nici varietatea lor, nici apariţia brâului muntean, nici întrebuinţarea marmorei, nu obosesc ochiul şi nu deformează armonia generală. Această biserică este o capod'operă de gust. Nici un barbarism, ca la Curtea de Argeş, nici o notă stridentă a bogăţiei, nici o greutate a ornamentului. Totul este spiritual şi discret, totul respectă înjghebarea liniilor şi muzica masselor. Când trecem sub turnul aproape fio- 44 rentin al Goliei şi ne găsim în curtea înclinată a acestei biserici, încercuită de ziduri de cetate, mirarea ne prinde în faţa atâtor contraziceri concretizate într'un monument. Sau biserica aceasta, una din cele mai mari ale ţării, a fost concepută într'un spirit, şi isprăvită într'altul, sau biserica primitivă a fost transformată ulterior. Zidurile înalte, dintr'o piatră albă, sunt îmbogăţite cu pilaştri clasici şi ferestrele ornamentate cu elemente clasice orienta-lizate. Tot acoperişul, cu turlele şi bolţile lui, are un caracter curat bizantin. In interior însă, nu mai există nici o contrazicere şi bolţile ajung la o neobicinuită virtuozitate (această calitate premergătoare a decadenţelor, ca şi pictura care le acoperă). \ Pe movila de lângă Oalata, pe acest ' podiş pregătit par'că pentru un templu, Duca Vodă înălţă mănăstirea minunată care trebuia să rămână pentru a contrazice pe cronicari şi pentru a salva de ura con- 45 timporanilor amintirea acestui ciudat şi tragic domnitor. Cetăţuia este unul dintre cele mai perfecte ansambluri pe cari le are arta moldovenească. Ajunsă până la noi aproape neschimbată, cu turnul, cu palatul, cu baia, cu chiliile şi minunata ei biserică, vădit inspirată de „Trei Erarhi", ea încheie ciclul strălucit al arhitecturei moldoveneşti, „ început de Alexandru cel Bun la Rădăuţi. Dela această dată, intrăm în era decadenţii noastre artistice. Această" decadenţă este . departe însă de a fi lipsită de interes. Asaltată astăzi de o mahala sărăcăcioasă, şi pitorească, mănăstirea Frumoasa îşi justifică numele şi reţine atenţia noastră prin schimbarea totală a elementelor întrebuinţate, încercarea sfioasă dela Oolia a introducerii elementelor clasice în arhitectura noastră, a triumfat aci cu desăvârşire. „Frumoasa" este o biserică „pala-diană", cu elemente clasice italieneşti. 46 i Vechia casă domnească a lui Nicolae Mavrocordat din incinta mănăstirii e de o sobrietate şi de o eleganţă care aduce aminte de casele descrise de Prinţul de Lignes. In această enumerare n'am vorbit de Sf. Teodor, biserica corporaţiei rotarilor, de biserica Curelarilor, de Sf. Ion Gură de Aur, de Bărboi, această tardivă interpretare bizantină cu campanilul său italian, şi am lăsat deoparte atâtea şi atâtea case şi biserici cari îşi au rolul în această armonie realizată care este laşul. laşul este un poem care a fost terminat. Nu este o simplă făgăduinţă. început pe o temă înaltă, el ne-a ajuns fără slăbiciuni, într'un ritm hotărât şi conţinu. Chiar actuala sărăcie a acestui oraş, face parte din farmecul său. După veacuri de bogăţie, de putere politică şi de glorie, desbrăcat de toate privilegiile temporale, îl găsim nepăsător în spiritualitatea sa. Din laşul de altă dată a rămas esen- 47 ţialul: o structură latină a gândului românesc, o temă gata de a lua orice desvol-tare măiastră, un potenţial imens de energie şi de imaginaţie, un templu al gândului şi al artei noastre, care îşi aşteaptă credincioşii înainte de a se răci cenuşa caldă a tradiţiei. 48 ARHITECTURA ŞI RELIGIA Oh. M. Cantacuzino. — 4. ARHITECTURA ŞI RELIGIA Arhitectura fiind născută din nevoile vieţii de toate zilele, istoria ei se confundă cu timpurile cele mai îndepărtate ale civilizaţiilor. Unul din primele gânduri ale legendarei şi şovăelnicei umanităţi dela început a fost de sigur acel de a păzi acest nucleu de societate de toate spiritele vrăşmaşe ale naturii, de toate geniile răufăcătoare, cari deslănţuiau furtuni, aduceau secetă sau boli şi cari, mereu prezente prin aer, păduri şi ape, trebuiau potolite prin sacrificii, prin cântece, descântece şi rugăciuni. Din haosul acestei necunoscute preistorii, primele monumente cari ne-au rămas sunt „stelele" funerare, 51 mesele de sacrificiu şi pietrele de mormânt. Aceste umile începuturi au fost probabil primele expresii de cucernică evlavie faţă de necunoscutul divin, a cărei misterioasă şi continuă prezenţă înfiora pe aceşti oameni a căror cunoştinţă mărginită lăsa câmpul liber deschis pentru cele mai fantastice închipuiri. Pe vremea aceea, divinitatea se afla în cele mai mici amănunte ale vieţii şi învăluia orice încercare de idee, orice concepţie, într'un văl misterios şi ciudat. Spiritele bune erau chemate pentru apărarea vetrelor împotriva spiritelor rele, şi omul trăia cot la cot cu zeii pe cari proaspăta sa închipuire îi descoperea în toate manifestările naturii. Când însă dorinţa de a cunoaşte şi de a pricepe făcu primele cuceriri în sufletul omenirii, când, mai stăpân pe inteligenţa lui, omul începu să judece, zeii cu misterele lor părăsiră casele şi viaţa comună; deasupra mesei de sacrificiu, înjghebată din trei pietre, se făcu un acoperiş, şi astfel templul luă fiinţă. Şi cu cât noţiunile se limpezeau, cu cât natura era mai bine cunoscută, cu cât ştiinţa îşi întindea cercetările în toate ramurile vieţii, cu atât zeii se depărtară de intimitatea muritorilor, căpătând în spiritul credincioşilor o existenţă mai abstractă. Şi atunci simplele mistere ale naturii nu mai fură considerate neapărat ca divine; oamenii puseseră stăpânire în bună parte pe ele şi, cu cât acest mers înainte al umanităţii se accentua, cu atâta creştea şi concepţia templului în care zei erau preaslăviţi sub o formă mai bine delimitată şi mai clară. Nu este exact a crede că civilizaţia a început într'un punct anumit, desvoltân-du-se şi ramificându-se pe urmă pe tot întinsul planetei. Este foarte probabil că în mai multe puncte ale globului, cu o climă prielnică omului, au fost nuclee de civili- zaţie, dintre cari unele s'au desvoltat prin-tr'o evoluţie continuă până în epoca prezentă, altele, din cauza unor împrejurări istorice, s'au oprit sau au dispărut, iar multe au rămas la un stadiu foarte înapoiat, încătuşate într'un mediu inferior din care n'au putut eşi niciodată. Şi toate s'au petrecut ca într'un câmp în care nu toate seminţele sunt binecuvântate de Dumnezeu. Basinul Mediteranean a fost, pare-se, întotdeauna, patria de predilecţie a gândului şi poesiei. Ultimile descoperiri arheologice au dat o adâncime cu mult mai mare în timp, acestei regiuni a pământului. S'a ajuns la concluzia că civilizaţia egipteană, babilo-nienă şi preelenică sunt tot atât de vechi; templele Eladei nu sunt decât punctul culminant al unei sforţări de mai multe ori milenare. Dar oricum am privi istoria, se poate spune fără şovăire că templul, de oricare religie ar fi, este elementul după care se poate aprecia o civilizaţie. Vedem deci ce strânsă legătură există între arhitectură şi religie. La orice epocă a evoluţiei sale, arhitectura şi-a găsit maximul de desvoltare în exprimarea religiei. Palatele cârmuitorilor se împărtăşeau din măreţia templelor în stricta proporţie în care ei paticipau la dumnezeire. Acest adevăr n'a fost desminţit niciodată, dela Ktesifon la Vatican, şi dela Vatican la Es-curial şi la Versailles. Locuinţa Faraonilor făcea parte din grupul templelor, pentrucă ei erau întruparea pe pământ a unui zeu care priveghea la destinele ţării şi la misterele religiei. Iar religia egipteană era una cu ştiinţa, care era privită ca sfântă, pentru a o feri de minţile nesocotite ale vulgului. Ştiinţa era considerată ca de esenţă divină, misterele naturii se păstrau 54 55 ascunse, şi cunoştinţa era socotită drept un privilegiu. Toată această ideologie este exprimată de acele temple de granit în cari se adăposteşte o dumnezeire de o conştiinţă ermetică, păzită de o aristocraţie ale cărei prerogative de stat se confundau cu înţelegerea şi căutarea divinului. Egiptenii au creat, pentru practicarea religiei lor, o lume întreagă cu păduri de coloane, cu munţi zidiţi în formă de piramidă pentru înmormântarea regilor şi, mai ales, pentru observaţiile lor astronomice, cu palate tăiate în stâncă, cu cetăţi şi alee de obeliscuri şi de sfinxi, căci ne-având decât pustiu, apă şi lumină, ei au făcut prin voinţa lor şi dispreţul timpului, apreciat în funcţie de viaţa omenească, şi a efortului măsurat prin puterea individuală, o lume ideală de umbră şi mister. Iar templele babiloniene, zidite în terase, nu erau decât mari observatorii astronomice de pe cari preoţii, cu regele în frunte, 56 studiau mişcarea stelelor, pentru a cunoaşte voinţa zeilor. In Elada însă, templul trebuia să ajungă la o perfecţie aşa de mare încât elementele sale au rămas pentru noi simbolurile formelor desăvârşite. Concepţia zâmbitoare şi senină a Grecilor a făcut din templu un ^edificiu deosebit de aproape de suflet, parc'ar fi un loc unde oamenii se pot apropia fără înfricoşare de zei şi unde pot privi dumnezeirea în faţă. Pentru a înţelege un templu grecesc, trebue înlăturată din spirit concepţia banală şi perimată a templului rece şi de o perfecţie abstractă. Templul este ceva viu şi a-proape sensual, şi în vinele marmorei trece par'că sângele zeului pentru care a fost ridicat. Templul reprezintă toată sforţarea grecească, de a tinde spre dumnezeire. Această umanizare a zeilor şi divinizare a oamenilor dădea vieţii ateniene o demnitate şi 57 o mândrie la care cele mai măreţe împărăţii nu mai trebuiau să ajungă. La Roma, arhitectura trebuia să evolueze în funcţie de religie de stat sau, mai bine zis, a statului înălţat la prestigiul divin. Această concepţie are o mare asemănare cu cea egipteană. Simţul nemuririi şi continuităţii, acel fast şi acel gust al misterului a fost de altfel transmis din Egipt, prin Roma, Vaticanului. Sunt însă deosebite epoci în evoluţia arhitecturii romane: 1) epoca etruscă despre care nu ştim mare lucru. (Este sigur însă că şi atunci a existat o influenţă preele-nică şi probabil feniciană). Din rămăşiţele acestei epoci se poate vedea că, încă de pe atunci, Romanii aveau însuşiri de mari constructori; 2) a doua epocă, sintetizată de Vitruviu, este curat elenizantă, şi de inspiraţie alexandrină. Sub mâna Latinilor, templele greceşti pierd din eleganţă şi din fineţe, iau un aspect mai ma- terial, şi mai greoi; 3) epoca imperială este perioada cea mare a arhitecturii romane. Lăsând la o parte principiile codificate de Vitruviu, arhitectura imperială devine un element de unificare administrativă şi un mijloc puternic de guvernământ ; din Peninsula Iberică la Pontul Euxin, şi din Calabria până în pădurile Bavariei, din Bizanţ până în Siria, din Egipt până la coastele occidentale ale Africei, se întind drumuri, apeducte, viaducte, se înalţă oraşe, cetăţi, se fac porturi şi se clădesc temple după aceeaşi concepţie bogată, generoasă şi filantropică. Atunci se elaborează acea arhitectură maestră, de o constructivitate şi de o îndrăzneală pe care procedeele noastre cele mai moderne nu le-au depăşit încă. Dacă în momentul acela, şi mai ales în epoca de decădere a imperiului roman, arhitectura se îndepărtează de religie, aceasta nu înseamnă decât o pregătire pentru a clădi mai târziu Sf. Sofia. In termele romane, în această ştiinţă a bolţilor, se presimte toată arhitectura bizantină care trebuia să aducă la perfecţie sanctuarul creştin. Pe când vechea Romă murea încărcată de bogăţii, sub loviturile neîncetate ale lumei barbare care năvălea din imensul rezervor uman al Asiei Centrale, creştinătatea născândă punea treptat stăpânire pe această imensă moştenire a Antoninilor. Şi atunci, între două mări şi două continente, pe locul unui modest oraş de provincie, se naşte una din cele mai mândre cetăţi care trebuia timp de un mileniu să fie capitala lumii. Bizanţul este ultima expresiune a unei civilizaţii care, timp de mii de ani, şi-a schimbat centrul de gravitaţie pe malurile Mediteranei. Sub imboldul noului triumf al creştinismului, toate mijloacele, toate metodele, toată ingeniozitatea constructivă găsită şi elaborată de imperiul roman, sunt puse la dispoziţia arhitecţilor greci, pentru edificarea bisericilor creştine. Basilica şi termele au fost cele două elemente cari au servit arhitecţilor pentru găsirea de noui formule. înainte de a ne ocupa de planul în cruce care trebuia să se generalizeze ulterior, primele locaşuri sfinte sunt ca acele care se văd astăzi la Ravena, pe plan basilical, unde în genere numai altarul este acoperit cu o boltă în nişă. Altfel biserica pe plan dreptunghiular este acoperită cu şarpante de lemn. Acoperirea bisericilor cu bolţi trebuia să ia o extindere foarte mare în lumea bizantină. Sfânta Sofia rămâne punctul culminant al acestei arhitecturi. Dela Justi-nian până la căderea Constantinopolului, arhitectura bizantină care păstrase tradiţia marilor lucrări publice din vremea romană, este înainte de toate religioasă ca şi toată civilizaţia ei. In această perioadă, arhitectura bizantină câştigă în virtuozitate şi eleganţă. Ea nu trebuia să mai depăşească măiastră concepţie a lui Justi-nian, executată de Artemius din Trala şi Isidor din Milet. De altfel, din ce în ce mai rare erau răgazurile prielnice marilor construcţii. Arhitectura îşi reduce proporţiile, bisericile se fac mai mici, devenind din ce în ce mai mult un joc dibaciu şi spiritual de volume, cu un simţ decorativ foarte desvoltat. Iar când Bizanţul se prăbuşeşte, Roma iese iar din umbră, pentru a prezida Renaşterea italiană. Creştinătatea ortodoxă se adăposteşte în ţările româneşti şi în sudul Rusiei, unde arta bizantină mai trăe-şte şi astăzi, încorporată concepţiilor autohtone. Prin arta bizantină care, orice s'ar spune, rămâne baza formaţiei noastre artistice, România este legată de cea mai veche antichitate. Iar la noi, arhitectura religioasă, se poate spune că este singura care a existat, şi arta religioasă singura care a evoluat Este bine să se ştie acest lucru astăzi, când arhitectura religioasă lâncezeşte, bal-canizându-se în sensul pejorativ al cuvântului, astăzi când avem periculoasa slăbiciune faţă de noi, de a ne mulţumi cu contemplarea lipsită de critică a unei arte populare care se denaturează. Trebue să intrăm iar, ca pe vremuri, în marele joc european. Ca pe vremurile lui Ştefan şi lui Mircea, atunci când Europa orientală era pe pragul unei lungi decadenţe politice, în Occidentul Europei de trei secole se des-volta, cu o neobicinuită repeziciune, arhitectura catedralelor care vor rămânea poate cea mai desăvârşită concepţie şi realizare a arhitecturilor creştine. Pe când la Roma tradiţia latină continuă, în nordul Franţei şi în sudul Germaniei, dar mai ales pe teritoriul actual al Franţei, se produce o minune care nici astăzi nu este în întregime explicată. După câteva secole de artă monastică, de inspiraţie mai mult bizantină, cu elemente orientale şi din Extremul Orient, aduse de invaziile barbare, artă de altfel foarte evoluată, cu multe interpretări regionale şi pe care Francezii o numesc „l'art roman", se iveşte la Cluny, în Daup-hine, o artă nouă care a fost botezată îh mod cu totul impropriu, pe vremea romantică, „arta gotică", şi care ar trebui să se numească mai curând „artă cluni-ziană". Pe când arta romanică era, înainte de toate, monastică şi elaborată la adăpostul marilor mănăstiri, arta gotică emană din-tr'o voinţă colectivă şi dintr'o colaborare generală a populaţiei oraşelor. Franţa a fost întotdeauna ţara meseriaşilor destoinici şi meşterilor neîntrecuţi. Populaţia organizată în corporaţii punea la dispo- 134 XL ziţia arhitecţilor echipe de lucrători de toate felurile, astfel că la edificarea catedralei lucra un oraş întreg, ceeace a îndreptăţit pe unii istorici să numească „arta gotică" „arta muncipală", în comparaţie cu cea romantică care era esenţialmente monastică. Nici o arhitectură n'a ajuns ca cea gotică să exprime avântul unei credinţe şi înălţarea unei rugăciuni. Oricare au fost înrâuririle celorlalte arte asupra celei gotice, nici o arhitectură nu dă impresia spontaneităţii, originalităţii absolute, minunii generaţiei spontane, ca mândrele catedrale din Franţa. Ele au o gingăşie vegetală, par'că au rădăcini cari se adâncesc şi se întind în tot ţinutul înconjurător. Din Franţa, această artă s'a întins mai ales în ţările nordice, arhitectura gotică căutând par'că peisajele învăluite în ceaţă. După cum am văzut, arhitectura a exprimat toate credinţele. Istoria ei se con- Gh. M. Cantacuzino. 65 fundă cu aceea a religiilor. Suprema sforţare a arhitecţilor tuturor vremurilor a fost poate să exprime sentimentul divinului, sentimentul credinţei şi iluzia veşniciei, fie în graniticile viziuni din Karnac, fie în zâmbitbarea seninătate a Parthe-nonului, fie în aspra sobrietate a Escu-rialului sau în măreţia Vaticanului, fie în capelele votive din Bretania sau în umilele biserici îngenunchiate pe dealurile dela noi. 1 BISERICA FUNDENII DOAMNEI BISERICA DIN FUNDEN1I DOAMNEI In vara anului 1921 lucram la restaurarea palatului brâncovenesc din Mogo-şoaia. Cu o ceată de meşteri iscusiţi în cioplirea şi întrebuinţarea cărămizii, cu o şatră întreagă de ţigani şi cu doi pietrari greci, mă străduiam să schimb mândrei lo-cuinţi domneşti înfăţişarea ei de ruină tragică, ca o poveste de Edgar Poe. încetul cu încetul, bolţile prăbuşite se refăceau, crăpăturile adânci ale zidurilor se umpleau, pietrele căzute erau puse la loc, şi întreg palatul se scutura de ţărâna adunată la picioarele sale de vânturile vremii şi ale uitării. Când eşti în contact zilnic cu o mare 69 operă din trecut, când cauţi să adânceşti principiile şi legile esteticei care au ordonat şi armonizat concepţia unei astfel de opere, pierzi foarte uşor noţiunea vre-mei în care trăeşti, eşti cucerit de un farmec primejdios care, destăinuindu-ţi tainele artei trecute, te desprinde de realitatea prezentă, cum ar face curentul unei ape cu o barcă nelegată de mal şi care ar ajunge cine ştie unde. Obicinuit să văd la fiecare răsărit de soare palatul rumenindu-se de primele raze ale dimineţii, devenind incandescent spre amiază, şi aprinzându-se spre lac mai târziu, pentru a împrăştia parcă după o zi întreagă de soare şi căldură o lumină proprie atunci când începea să se înopteze, trăiam în faţa acestei reînoite minuni o viaţă al cărei ritm era dictat de activitatea unui şantier tăcut. Parcul împrejmuitor izola şi mai mult de sat şi de şosea anacronica noastră echipă. Eram obligat, 70 W; cu toate acestea, să ies din limitele dome-K- niului fermecat. Aceste vizite în oraş le Rf făceam cât mai scurte şi în acelaşi timp H căutam mereu să dau un ocol printr'o K mahala oarecare unde se mai găseau amin-II tiri din trecut, fiindcă, nu ştiu dacă aţi K observat, contrar celorlalte oraşe unde cen- ■ trul este conservator, mândrindu-se şi apă- ■ rând operile din trecut, în Bucureşti amin-m- tirile artei noastre din alte vremuri trebue ■ căutate la periferie unde bunăvoinţă admi-K nistrativă şi necompetinţa oficială nu le-au |«r atins încă. Astfel am cunoscut Colentina \ Qhiculeştiîor, Pantelimonul, mănăstirea Văcăreşti, şi Plumbuita. Vizitând din când în când aceste locuri, îmi întregeam vizi-, , unea pe care o urmăream ca un miraj. într'o zi, aflându-mă pe şoseaua care duce spre • E Urziceni, chiar la eşirea oraşului, după ce 1% trecusem podul Colentinei, întrebai pe un rfli căruţaş, unde ducea drumul care se des-Jm prindea chiar acolo din şoseaua mare. „Spre Fundenii Doamnei", îi fu răspunsul. „Fundenii Doamnei" ....Cine ştie ce o mai fi pe acolo. Un nume aşa de frumos şi atât de muzical nu putea să fie purtat de un sat oarecare. Când intrai în satul acela, după un drum destul de lung, desamăgirea mea fu adâncă. Case sărace, apăsate spre pământ, acoperite cu tablă, un drum de ţară care făcea să scârţâe şi să geamă osiile trăsurei, obosind caii, oţetari plini de muşte, şi vite plictisite de căldură. Dar deodată, în mijlocul satului, în fundul unui teren rămas liber, împrejmuită de un zid vechi de cărămidă, cu o portiţă umbrită de un nuc, se desprinse în lumina acestei zi de vară o biserică albă ca o mireasă, în care se recunoştea îndată expresia epocei brânco-veneşti. In faţa acestei neaşteptate apariţii, mi-am adus aminte de Cântarea Cântărilor : 72 „Vino din Liban, mireasă, vino din Liban". Şi când trecui sub umbra răcoritoare a nucului care te înveselea ca urarea unui bun venit, şi mă găsii în micul cimitir închis ca o cetate şi pradă buruenilor mirositoare şi florilor de câmp, îmi reveniră în minte crâmpeie din imnul lui Solo-mon: Grădină închisă este sora mea mireasă, grădină închisă, izvor pecetluit. Scoală-te, vântule cel dela miazănoapte, şi vino, boare dela miazăzi, şi suflă din grădina mea, şi să curgă mirosurile. Şi în grădina nucului m'am pogorît" In mijlocul acestui mic cimitir de ţară, cu mormintele strânse unele lângă altele, atât de strânse încât nici un colţ de sub pământ nu era nelocuit de câte un neam de morţi, pe această ţărână bogată în oseminte şi acoperită de iarba uitării, bisericuţa apărea ca simbolul învierii. 73 Cine ştie pentru ce nuntă domnească fusese zidită, căci pe zidurile ei albe se desfăşoară o întreagă decoraţiune făcută de un maestru persan, ale cărei motive sunt flori şi fructe, păuni şi peşti în bazine răcoritoare, palate luminoase ca acele din „O mie şi una de nopţi", şi chiparoşi punând în acest ansamblu, punctuaţia unui ritm. Toată gingăşia miniaturilor persane, multe din motivele favorite ale acestor iscusiţi decoratori, se regăsesc la Fundeni, transpuse în relief şi lucrate cu măestrie în ipsos. Această ornamentaţie delicată, lucrată cu uşurinţă şi cu o sensibilitate care se vede în fiecare amănunt, produce o impresie de tinereţe şi de veselie. Oaspetele vechilor boeri care trecu pe aci ca să-şi încerce norocul, înfrumuseţând case şi biserici cu iscusinţa mâinilor sale, a luat cu siguranţă ca temă un cântec de dor şi de dragoste, Cântarea Cântărilor, sau poate chiar imnul lui Solomon. Căci atât florile şi fructele, şi mesele gătite, cât şi basinurile şi palatele, „căci de este zid, să zidim preste el cămări de argint, şi de este uşă să o astupăm cu scânduri de cedru", toate nu sunt aci decât aluzii la Sulamita, „ca să se întoarcă şi ca s'o vedem". Şi de este adevărat credinţa Egip- „ | tenilor că zugrăvelile de pe lăcaşurile mortuare nu sunt decât o chemare către morţi, pentru ca din împărăţia umbrelor să se trezească aceste zugrăveli şi să-şi continue prin ele viaţa în veşnicie, cucernicii şi umilii plugari cari dorm somnul cel bun în ţintirimul din Fundenii Doamnei au, pentru a-şi distra veşnicia celeilalte vieţi, o lume de chiparoşi, de palate uşoare ca norii, de flori nenumărate, de bazine, de cupe pline cu vin şi de fructe rare, o lume de iubire plină de miresme. Prispa gingaşă, cu arcade trilobate pur- 1 tate de coloane ornamentate şi de căpiţele bogate, are deasupra intrării medalioane 74 75 cu motive florale care alternează cu chiparoşi stilizaţi. Această alternanţă de verticale şi de cercuri se regăseşte împrejurul bisericii într'un ritm neîntrerupt deasupra brâului. Pe urmă, motivele se repetă în mod simetric pe faţada dinspre nord, cât şi pe cea dinspre sud. Aceste motive încep mai jos, la înălţimea ferestrelor. Ele sunt în număr de nouă, lucrate în relief în acel material alb care se cheamă ipsos. Acest soi de ornamentaţie, foarte obicinuit în Orient, s'a întrebuinţat destul de des la noi, mai ales prin secolul al XVIII-lea. Chiar în arta noastră populară, se văd reliefuri lucrate în tencuială. Pentru a înţelege bine această ornamentaţie, este nevoe să se ştie că ipsosul este un material fragil, care trebue lucrat foarte repede, deoarece se întăreşte curând, astfel că timpul care rămâne artistului pentru a-1 modela este relativ foarte scurt. De aceea poate, toate ornamentaţiile de acest fel au un r4i - aspect de spontaneitate şi de improvizare care le dă atâta farmec. La Fundeni însă, dacă forma pare improvizată, dacă tehnica apare ca un joc al unei extraordinare îndemânări, compoziţia în panouri şi dispoziţia motivelor sunt expresia unui gând sigur de posibilităţile sale. Impresia de spontaneitate provine şi din observarea şi redarea vegetalelor, calitate decorativă frecventă în artele orientale. Micul palat aerian, pe un soclu în bosaje puternice, la care duc două scări simetrice spre o galerie deschisă în arcade, în care a-târnă lămpi, al doilea etaj cu gratii la ferestre şi obloane, are peste el încă o galerie. Totul este acoperit de cupole persane, în dosul cărora apar vârfurile chiparoşilor. Al doilea motiv reprezintă, între doi chiparoşi, un basin în care apa cade din trei vase suprapuse. Grifoni scuipă apă în el, şi doi peşti se joacă în basin. In ultimul vas se văd trandafiri. 76 77 - Mergând spre sânii bisericii şi spre altar, ornamentaţia devine exclusiv florală: o masă octogonală cu trei vase de flori, între ele smochine, pere şi struguri, un panou numai cu trandafiri, altul cu bănuţei, floarea soarelui şi crini, prune grele, lămâi cu crengile încărcate de fructe, acoperă fără întrerupere zidurile exterioare ale bisericii. Pe faţa de nord a bisericii, materialul fragil este foarte înegrit şi stricat de crivăţ; înspre sud însă, ornamentaţia pare făcută de eri, şi urmele degetelor dibaciului artist se pot vedea încă în ipsosul întărit de mai bine de două sute de ani. Pe micul palat dinspre nord este o dată: 1689, în cifre obicinuite. Era deci pe vremea lui „Brâncoveanu Constantin, boer vechi şi domn creştin". Pe turle decoraţia este sobră: câteva floricele în jurul îngustelor firide. in interior, după ce ai trecut sub uşa de piatră, în stânga şi în dreapta căreia doi îngeri sună învierea, despărţiţi printr'un vultur bicefal, găseşti obicinuitele bolţi în cupolă, cu o pictură foarte înegrită, cu coroane mortuare atârnate pe zid şi cu o pendulă al cărei tictac este în contrazicere cu cariul ce bate mai puţin grăbit în lemnul tâmplei. Ctitorii de-abia se mai zăresc pe zidul spălăcit din fund. Nici unul din ei nu doarme aci. De conac nu se mai pomeneşte. Bisericuţa de mult nu mai este a lor. Este a satului sărac şi plictisit dimprejur, a buruienilor, a florilor de câmp, a ierburilor mirositoare, a morţilor din ţintirim şi a trecătorilor din drum. 78 79 MĂNĂSTIREA VĂCĂREŞTI Oh. M. Cantaoumo. — 6. MĂNĂSTIREA VĂCĂREŞTI O domnie ca a lui Constantin Brânco-veanu trebuia să-şi exercite prestigiul şi după moartea nefericitului Voevod. Imboldul dat artelor şi vieţii intelectuale de către Prinţul umanist, trebuia să imprime începuturilor erei fanariote un caracter autohton. Dacă ar fi adevărat ceeace pretind unii istorici, că domniile fanariote ar fi acoperit şi înăbuşit desvol-tarea spiritului românesc, Văcăreştii n'ar exista, căci Nicolae Mavrocordat ar fi sosit cu un alai de meşteri din alte ţări şi ar fi zidit un monument Străin datinelor Munteniei. Dar mănăstirea Văcăreşti este, cu Ho- 83 rezul şi cu palatul Mogoşoaia, cea mai desăvârşită expresie a artei româneşti din secolul al XVIII-lea. Mândra mănăstire trebue încorporată marelui ciclu brâncovenesc. Când fiul Exa-poritului sosi în Muntenia, pentru a lua în mâinele sale destoinice cârma ţării, el se găsi în faţa unui spirit românesc bine definit şi bine închegat, care îşi avea legile stabilite pe convingeri sănătoase. Pe vremea aceea nu se vorbea de naţionalism. Spiritul artiştilor evolua liber şi harnic, la umbra anonimatului, prin grădinile fanteziei şi prin orânduiala clară a legilor stabilite. Maeştri formaţi la şcoala unei tradiţii, a cărei origină bizantină găsise o nouă expresie pe acest pământ latin, dădeau naştere, pe la sfârşitul secolului al XVII-leaşi la începutul secolului al XVIIMea, unui stil de o amploare şi de o bogăţie care nu putea fi decât fructul stăruinţei şi sforţării continue a unui lung şir de generaţii. 84 I Pentru a înţelege însemnătatea mănă-stirei Văcăreşti, este bine să facem un mic rezumat istoric al artei munteneşti. După două perioade de influenţe străine puternice, cea bizantină dela început şi cea sârbească de mai târziu, se desprinde o formulă mai originală a artei munteneşti, pe la sfârşitul secolului al XVI-lea. Această tendinţă de particularizare se precizează în mod continuu. Putem spune că sub Matei Basarab arta Ţării Româneşti este închegată. Această artă este mereu în ascendenţă, până la mijlocul veacului al XVIII-lea. După această dată, atât pictura cât şi arhitectura Munteniei dispar. Acest fenomen nu trebue să ne mire. Dacă activitatea omenescă, organizându-se în cicluri cari desvoltă după anumite legi, are o durată mai mare decât perioada unei vieţi omeneşti, trebue să admitem că în istoria u-nui popor sunt lucruri cari pier, fiindcă natura lucrurilor umane este de a fi pieritoare. 85 De ce a dispărut arta gotică ? S'a spus că este vina influenţii Renaşterii italiene asupra Franţei. Cred că asfel de explica-ţiuni trebuesc înlăturate, pentru că sunt adevărate numai în parte sau de loc. Poate aceste arte au dispărut, făcând loc altor expresii estetice, căci, pentru a-şi regăsi vigoarea, inteligenţa trece dela un ciclu de forme la altul. Aceste cicluri se chiamă stiluri, în estetică, şi au un număr nesfârşit de rădăcini în diversitatea vieţii. Toate aceste gânduri se nasc în noi, când în faţa mănăstirii Văcăreşti căutăm în conştiinţa noastră să armonizăm ceeace ne explică parcă înalta estetică a acestor mândre ziduri, şi ceeace ne explică istoria şi s'a întipărit în opinia comună a unei epoci. Dar cred că ar fi tot aşa de zadarnic să pretinzi că arhitectura ţărilor româneşti a fost sugrumată de influenţa culturii greceşti, precum găsesc că este inexact să susţii că arta bizantină a decăzut din 86 cauza renaşterii italiene. Sub presiunea influenţelor străine, o ţară îşi descopere adesea însuşiri şi posibilităţi pe cari, cu siguranţă, nu le-ar fi descoperit într'o evoluţie absolut liberă. După Mavrocordaţi, cari se folosesc de elementele artei brâncoveneşti, arta Munteniei scade, pe când în Moldova, timp de un secol, trebuia să înflorească o artă neoclasică care, pentru nu ştiu ce idee greşită de naţionalism prost înţeles, n'a fost luată în seamă. Această perioadă neoclasică, ultima licărire a artei paladiene, a avut rolul însemnat de a lega trecutul arhaic al Moldovei cu vremurile noastre. De aceea întreaga Moldovă are un spirit mai tradiţional. Punţile n'au fost rupte de furtunile inovării, între vremurile duse şi cele de astăzi. Pe când Văcăreştii rămân ca ultima şi himerica chemare a unui spirit, a unei tradiţii, a unei estetici străbune, chemare fără ecou si ultima mărturisire a Unui 87 suflet mult mai românesc şi mult mai desăvârşit în românismul lui, decum s'ar putea crede. Căci nu trebue uitat că meşterii cari ridicară templele Eladei nu ştiau că fac arhitectură clasică. Ştiau că aplică legile unei armonii perfecte şi necontestate. Tot aşa şi Românii depe vremea lui Brâncoveanu sau a lui Mavrocordat, exprimau estetica unui neam, nestânjeniţi de nici o ideologie oficială. Convingerea mea este că la noi tradiţia n'a fost pierdută din cauza influenţelor străine (căci prea era sănătoasă şi adânc înrădăcinată la noi, estetica care a dat atâtea monumente demne de admiraţia noastră), ci dintr'o ideologie complicată şi greşită, care îşi găseşte originea în chiar păcatele noastre interne, politice şi sociale. Acest lung proces va trebui pus în lumină de către istoricii neamului româneasc. Iar faptul că Văcăreştii, care merită să fie, în măreţia lui, templul românismului (căci cu toate că este zidit de un Fanariot, este de o plastică pur românească), faptul că Văcăreştii, cu care trebuia să ne mândrim şi care trebuia să fie un exemplu şi un îndemn continuu spre mai bine, este o puşcărie, nu este decât un simbol al nepriceperii noastre, ale impietăţii noastre faţă de zestrea lăsată nouă de cinci secole de viaţă românească demnă şi vitează. In anul 174^ când se puseră temeliile mănăstirei care trebuia să fie şi o cetate, care trebuia să adăpostească şi o bibliotecă, casele domneşti, chiliile egumenilor şi cazărmile gărzilor, regiunea Văcăreştilor era împădurită. Când, sub a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat, se termină ciclul de edificii cari compun mănăstirea, turlele bisericii cât şi clopotniţa de intrare răsăreau dintr'o mare de verdeaţă. Prima curte, după, ce treceai de bolta clopotniţei avea două puţuri pentru alimentarea mănăstirei în caz de asediu, iar a doua curte, 88 89 de formă aproape pătrată, avea în mijlocul ei biserica. In colţul de la răsărit, foişorul domnesc, cu arcadele sale uşoare, era înconjurat de o grădină umbrită, înflorită şi cu ape curgătoare. Era un loc de odihnă şi de linişte, unde fiul Exaporitului venea să se retragă, pentru a se odihni şi pentru a uita. Acolo consulta el probabil admirabila lui colecţie de documente, a căror faimă ajunsese până la curtea regelui Franţei. Ansamblul caselor domneşti, egumeneşti şi militare era complectat prin băi, bucătării, curţi de serviciu şi grajduri. Când ne uităm la planul Văcăreştilor, nu se poate să nu ne gândim ia compoziţiile romane, la acele reşedinţi ale patricienilor cari, în câmpiile Laţiului, zideau lucrări întinse în cari viaţa agrară şi artistică îşi exprimau cerinţele. La noi, însă, aceste reşedinţi oferă locul de cinste lăcaşului sfânt, punând ca- sele domneşti şi celelalte sub umbra protectoare a crucii. Dar dacă paraclisul, făcut de urmaşul Voevodului Nicolae, este de o remarcabilă eleganţă, dacă foişorul, cu arcadele lui eliptice, este un exemplu frumos de arhitectură profană, toată atenţia noastră este atrasă de biserica cea mare, poate cea mai mare din Muntenia, cu cele cinci turle, cu un brâu bogat, cu ferestre având chenare lucrate în piatră, cu un pridvor deschis, de o proporţie monumentală, toată biserica fiind înălţată pe un soclu înalt de mai multe trepte. Dar când am intrat şi ne găsim în pronaos, ajungem la maximul de emoţie. Interiorul a rămas într'o stare relativ bună. Picturile, încă reparabile, au fost rezu-grăvite în parte de o mână nedibace. Tâmpla veche a dispărut, dar proporţia, acest element esenţial al arhitecturii, a rămas pentru a-ţi cuceri sufletul. Aci, 90 91 anonimul arhitect a fost stăpânit cu siguranţă de o mare şi fericită idee, dând celor patru stâlpi în construţie, rolul celor patru Evanghelişti în edificiul neperitor şi fără margini al credinţei. De o puternică proporţie, de o decoraţie abundentă şi totdeodată sobră, de o vigoare supraomenească, cei patru stâlpi din toate elementele pe cari le cunosc în arta noastră, sunt aceia cari dau mai mult impresia veşniciei. Sub straja lor este şi mormântul vo-evodului fanariot care, răpus de ciumă, îşi doarme somnul veşnic aci, sub o piatră în care este adânc săpat şi zimbrul Moldovei şi vulturul Munteniei. Iar în lunga inscripţie care îl pomeneşte, este spus între altele: —„că muzele l-au încoronat cu coroana gloriei, acum însă este încoronat cu piatră de Margaria". Să sperăm că somnul lui este destul de adânc, pentru ca să nu se trezească nici măcar o clipă, şi să nu vadă cum epigonii au batjocorit fără ruşine fructul scump al gândurilor sale. De nu, dispreţul cu care i-ar acoperi, ar avea greutatea mantiei domneşti în care doarme înfăşurat. 92 98 BISERICA ANTIM BISERICA ANTIM Până în timpul din urmă, trecutul istoric a fost întodeauna invocat de fiecare generaţie ca o explicaţie a aspiraţiilor sale. Concepţia istorică a popoarelor a suferit astfel toate deformaţiile necesare pentru justificarea unor tendinţe şi pentru susţinerea unor teze. Arhitectura, această parte integrantă a istoriei, această mărturisire hotărîtoare a vremurilor încheiate, a fost exploatată (mai a-les în ultimul secol), ca o carieră din care fiecare îşi lua elementele eteroclite trebuincioase lipsei sale de imaginaţie. Aceasta trăda o lipsă de tendinţe bine definite. Astăzi însă, atitudinea sentimentală Oh. M. Cantacuzino. — 7. 97 dictată de Ruskin faţă de trecut, funcţia de copist altor vremuri, preocuparea de adaptare a trecutului la o viaţă nouă, sunt jocuri cari pot avea un rost ca excepţie, şi nu pot servi nici de cum ca punct de plecare al unei generaţii noui. Căci astăzi, mai mult decât oricând, privirile sunt fixate spre un viitor care se poate ghici, un viitor de sforţări colective şi anonime a cărui asprime va suprima fără milă pe sentimentalii amatori de trecut. Nu mai este timp să ne întrebăm dacă va fi mai bine sau nu. Nu mai este decât o hotărâre de luat: una singură... aceea de a ne pune în fruntea civilizaţiei de astăzi sau, în orice caz, de a ne pune în armonie cu această civilizaţie. Atitudinea lui Hamlet cu tragica-i di-1 emă: „a fi sau a nu fi", este aceea a unor popoare întârziate care nu şi-au reînoit credinţa. Această nu înseamnă că fiecare popor 98 nu trebue să găsească în el însuşi particularităţi şi însuşiri cari îl vor distinge într'o colaborare generală. Dar sunt adânc convins că, oricât de drag ne-ar fi trecutul, el nu poate fi decât vătămător, dacă ne face să pierdem chiar numai o clipă în marşul de cucerire al vremurilor viitoare. Vremurile creatoare au fost întodea-una nemiloase şi dispreţuitoare faţă de trecut. Numai o epocă modernă, epoca noastră, arată o pornire religioasă pentru rămăşiţele pământeşti ale marilor epoci de înflorire ale civilizaţiilor perimate. A-ceastă atitudine este neaşteptată şi, la prima^vedere, pare paradoxală. Cu toate acestea, o explicaţie mi se pare plauzibilă. Mulţumită progreselor mecanice cari au înlesnit publicaţia unui număr nemăsurat de studii şi de colecţii ale artelor cele mai diverse, s'a ajuns la oareşicare obiectivitate faţă de trecut. Această fază a fost ur- 99 mată de o muncă de clarificare a diverselor studii şi diverselor elemente. Critica artistică, părăsind căile bătute de Ruskin şi de şcoala lui, a procedat într'un spirit ştiinţific, dresând un imens catalog al celor şapte mii de ani de civilizaţie mediterană, şi adăugând acestui registru şi toate celelalte civilizaţii ale planetei noastre, desemnând în acelaşi timp schema unui gigantic arbore genealogic a diverselor înrudiri ale acestor civilizaţii. Dar cauza principală a acestei obiectivităţi faţă de trecut îşi mai poate găsi explicaţia, şi chiar explicaţia esenţială, în faptul că viaţa modernă, având un caracter şi o tendinţă colectivistă şi industrială categoric marcată, nu mai consideră trecutul decât ca un material de muzeu al cărui prestigiu nu constă decât în calităţile sale estetice. Trecutul ne mai fiind considerat ca piesă justificativă a unui dosar şi ca un argument pentru a pleda 100 o cauză, îşi reia toată însemnătatea în domeniul esteticei şi al cugetului curat. Cred că această atitudine este mult mai frumoasă şi mai demnă şi chiar mult mai rodnică. Căci un lucru frumos nu trebue să fie numaidecât un document, şi o operă de artă, fie arhitectonică, picturală sau sculpturală, nu trebue neapărat să se transforme în model. Fiecare operă de artă conţine în ea legile propriei sale reuşite. Ea ne aminteşte mereu că acei cari au făcut-o aveau fruntea îndreptată spre viitor. In afară de aceasta, zestrea pe care nea lăsat-o trecutul are o mare valoare etică, care este poate cea mai însemnată şi care, după toate probabilităţile, are o însuşire veşnică. Ea este legată de cele mai vechi credinţe ale omului şi de aspiraţiile sale cele mai eroice şi cele mai tragice: aceea a utilităţii efortului spre frumos şi spre perfecţie, a credinţei în continuitatea acestui efort care este mereu negat de capacitatea ACADEME1 101 de distrugere a oamenilor şi, însfârşit, de moartea care, în fiecare zi, în fiecare ceas, îşi spune cuvântul. Această credinţă, această îndârjire de a lucra cu pasiune la lucruri cari sunt pieritoare, de a lucra la ele ştiind că sunt pieritoare, că va veni o zi când vor fi distruse şi uitate, de a pune în ele tot ce sufletul are mai bun şi mai scump, este parcă o continuă protestare împotriva vorbelor Ecclesiastului: „deşertăciunea deşertăciunilor, totul nu este decât deşertăciune". Pe când gândul meu formula aceste ultime cuvinte, pecând memoria strecura către sfârşitul argumentaţiei mele tăcute aceste vorbe din Scriptură, mă găsii în faţa uşii, adânc şi bogat săpată în lemn, a bisericii Antim, pe care două secole de ger, de mucegai şi de praf pusese somptuozităţi de p)ronz. In îndrum spre vechea mănăstire, îmi reveniră în minte aceaste gânduri care s'au depus în mine în timpul anilor 102 de studii la Paris, dealungul călătoriilor mele prin Italia şi peregrinărilor prin ţară, monolog fără sfârşit pe care-1 duc dealungul vieţii, în căutarea unui echilibru şi în stabilirea unei discipline. Trecând prin străzile fără perspective, dealungul caselor fără stil, prin pieţi fără fântâni, şi dealungul bulevardului fără umbră, gândul meu luă formă în contact cu acest Bucureşti haotic... Nicăeri suprapunerea şi antagonismul eforturilor nu sunt mai vizibile decât într'un oraş. Mai ales astăzi focarele civilizaţiei îşi schimbă decorul cu repeziciune, şi până n'a dispărut o generaţie, o alta asvârîe la pământ ceeace prima încercase. Chiar Bucureştii noştri oferă imaginea acestei schimbări, însă într'un ritm mai lent decât în restul Europei... La Bucureşti, trei oraşe se suprapun, nu ca în săpăturile dela Histria, sub pământ, ci vizibil la lumina soarelui, în 103 orice cartier: Bucureştiul arhaic, cu case tăcute, străzi liniştite, grădini umbrite şi părăsite, oraş patriarhal fără pretenţii, care şi-a avut şi rostul şi frumuseţea; pe urmă, oraşul dezordonat şi vulgar al bogăţiei pripite, cu toate stilurile, cu toate pretenţiile, cu toate vanităţile neîndreptăţite, şi în sfârşit, răsărind ici colo, singur şi dispreţuitor, oraşul de mâine cu case moderne şi luminoase, cu bulevarde largi, parcuri şi pieţe, oraşul care apucă cu siguranţă calea progresului, punând premisele unei adevărate capitale. Liber de orice formulă particulară unui naţionalism rău înţeles, liberat de preocupările de pitoresc ofilit şi îndreptat spre rezolvarea marilor probleme sociale ale locu-inţii, higienii şi profilaxiei, călăuzit de idei u-manitare precise şi realizabile, oraşul Bucureşti poate deveni ofcapitală a cărei estetică nouă va fi emanaţia unui suflet colectiv care a ştiut la timp să privească spre viitor. 104 Cunoşteam de mult mănăstirea Antim sau mai bine zis, ce rămâne dintr'însa. Am văzut această curte la toate ceasurile zilei, în toate anotimpurile, şi chiar noaptea, câteodată. Trecând pe acolo, rămâneam câteva clipe în acea insulă a tăcerei. Dar acum venisem aci înainte de apusul soarelui, dus de dorinţa de a vedea ceva autentic şi curat. De aceia mă duseră paşii cu siguranţă în faţa acestei uşi de lemn, cioplită cu atâta măestrie, şi pe care legenda o atribue chiar Mitropolitului Antim, ctitorul acestei mănăstiri. Din nefericire pentru amatorii de armonie, frumoasa proporţie a curţii mănăstireşti a fost mutilată dintr'o neîndreptăţită preocupare de aliniere. O stradă neînsemnată care tae unghiul Nord-Vest al mănăstirei a permis Sfântului Sinod să-şi clădească localul asupra căruia voi păstra tăcerea, în semn de respect pentru înalta instituţie pe care o adăposteşte, şi care 105 merită în faţa lui o frumoasă plantaţie, care să-1 ascundă. Turla de intrare, cu joasa şi adânca-i boltă este de o proporţie bună, cu toate că cel puţin partea inferioară care suportă clopotniţa este cu siguranţă de o dată recentă. Silueta turlei aşa cum este, e de un efect fericit şi arcul bolţii de intrare încadrează bine colonada strânsă a prispei. Afară de turlele care s'au prăbuşit în urma unui cutremur şi au fost refăcute în tablă şi lemn, biserica în exterior ne-a rămas aproape aşa cum era la început. O tencuială, care de altfel se cojeşte, lasă să apară frumoasa structură de cărămidă a biseri-cei. Grija cu care zidurile au fost lucrate, felul cum este întrebuinţată cărămida, dovedeşte că la început biserica era de cărămidă aparentă cu rosace de piatră lucrate într'un stil îngrijit. Pe faţada intrării, o mare rosace înconjurată de un motiv veneţian de lalele, dă un dispozitiv original şi un motiv nou acestei biserici. Elementele decorative seamănă mult cu cele dela mănăstirea Văcăreşti : aceeaşi bogăţie Brâncovenească, acelaşi simţ decorativ, aceeaşi vervă, aceeaşi siguranţă în expresie. Atât cadrul de piatră al ferestrelor, cât şi gratiile de fier, au aceleaşi calităţi ornamentale. Pictura din interior a dispărut, ca şi catapeteasma. Dar nu trebue prea mult pentru a reintegra această biserică în înfăţişarea ei de odinioară. Acelaş lucru se poate spune despre chiliile curţii, cu arcade fde ^piatră destul de joase, care, prin contrast, dau bisericii o însemnătate voită. In axa curţii se vede încă bolta astupată a unei intrări. In colţul de nord-vest, sfidând ruina şi uitarea, fără nici o crăpătură coaptă de soare şi înegrită de vremuri, un mic edificiu de cărămidă aparentă cu o turlă de o proporţie rară, a rămas neclintit în mijlocul dărăpănărei generale; altul în colţul simetric şi-a pier- 106 107 dut turla. Unul trebuie să fie bucătăria, şi celălalt baia. In afară, ei au o proporţie aproape cubică, cu un acoperiş de olane, iar în interior sunt de o neîntrecută virtuozitate în meşteşugul bolţilor, întrebuinţând, pentru a trece dela forma pătrată a încăperei până la planul octogonal al turlei, toate felurile de „trompe" şi de „penetraţii". Astfel de bolţi se mai pot vedea în toate construcţiile brâncoveneşti, fie la Mogoşoaia, fie la Horez. Dar aci la Antim, frumuseţea construcţiei şi întrebuinţarea măiastră a cărămizii sunt cu totul excepţionale. După toate probabilităţile, curtea mănă-stirei a fost concepută după calapodul adoptat pe acea vreme, cu diferenţa că proporţiile generale par, la biserica Antim, deosibit de reuşite. La fiecare colţ al dreptughiului format de curte, se află câte un volum mai mare, despărţind în două laturile mai mici, pro- babil două intrări, fiecare cu turlă, şi chiliile joase făcând un motiv continuu de legătură. Astăzi, în stânga intrării, se găseşte o casă de pe la începutul secolului trecut, cu stucaje mari, care este un frumos model de conac. Această casă cu cerdac este prelungită printr'un paraclis unde Antim, bătrânul monah, se ruga sau poate conspira în tăcere. Iată ce se mai vede din opera acestui tragic şi nedreptăţit Vlădică. 108 109 BISERICA LUI BUCUR BISERICA LUI BUCUR Crescută ca o ciupercă pe malul unei ape, bisericuţa lui Bucur este, cu plăpân-da-i înfăţişare, de o gingăşie vegetală. înghesuit între o casă burgheză şi o cazarmă de pompieri, strâns între două străzi, micul monument părăsit şi cu geamurile sparte este, cu toate acestea, simbolul începuturilor rurale ale capitalei noastre. Din mândra mănăstire a lui Radu Vodă n'a rămas nimic, din Curtea Veche, cu palatul, cazărmile,"paraclisele, a mai rămas doar o bisericuţă, iar Mănăstirea Mihai-Vodă nu mai are nici un element din trecuta-i strălucire. Sfântul Gheorghe şi-a pierdut cerdacul, Schitul Măgureanu Gh. M. Cantacuzino. — 8. 113 nu mai are nici o asemănare cu paraclisul din trecut, curţile boiereşti cu grădinile lor au dispărut una câte una, turle de tinichea au înlocuit pe cele clădite cu grijă de meşteri vechi, şi furia distrugerii, lucrând în strânsă tovărăşie cu tendinţele de înstrăinare şi de banalizare, [au şters -as din vederea lumii un oraş întreg care şi-a avut şi rostul şi mândria, şi istoria. Singură bisericuţa lui Bucur, apărată de bu-colica-i legendă, păstrează amintirea unui păstor şi linia unei tradiţii. Fiind modestă, a scăpat de atenţia oficialităţilor, fiind zidită din materiale uşoare, n'a fost sdruncinată de cutremure, fiind izolată pe un dâmb, în mijlocul unui cimitir, n'a fost atinsă de lăcomia flăcărilor cari au mistuit în trecut de mai multe ori Bucureştii, şi fiind iubită de poeţi, a fost înzestrată cu o legendă care a transformat-o în templul unei divinităţi locale. Căci bisericuţa pe care o zăreşte trecăto- rul de pe cheiul Dâmboviţei sau cel din strada Negru-Vodă, este cu siguranţă din secolul al XVIII-lea, deci mult mai recentă decât oraşul Bucureşti. Elementele din cari se compune micul edificiu, ne permit a-1 clasa fără şovăire în acea epocă, căci atât arcurile trilobate ale prispei, motiv care se repetă în firide împrejurul bisericei, cât şi ferestrele refăcute după cele vechi, cu capete de serafim şi specifica ornamentaţie brâncovenească, nu lasă nici o posibilitate de îndoială asupra epocii. Toate amănuntele arhitectonice ale acestei biserici sunt, din păcate, refăcute fără multă grijă. Pe gravurile secolului al XlX-lea, bisericuţa avea [un fronton! îa faţada intrării. Restauratorii l-au suprimat. Nu ştiu dacă graba de a da paraclisului părăsitului cimitir o înfăţişare mai ţărănească, era în vederile ctitorilor necunoscuţi, însă am impresia că această schimbare a fost făcută cu intenţia 114 115 vădită de a adapta biserica lui Bucur legendei lui Bucur. Dar aşa cum este, cu turla acoperită de un mic dom de şindrilă, foarte original, şi cât se poate de proporţionat, cu acoperişul ei de casă ţărănească, cu uşoarele arcade de lemn ale prispei, cu bolta-i în arc plin-centric, primind intradosul turlei fără nici o transiţie, ca o penetraţie a două volume simple într'o problemă de geometrie descriptivă, cu tâmpla bogată în culori şi zidurile văruite, cu pardosea-la-i de piatră, cu cele trei trepte în se-mi-cerc dela intrare, cu proporţiile ei sigure, expresia unui gând simplu şi cucernic, împrăştiind o atmosferă de sobrietate şi de eleganţă, sanctuarul legendei bu-cureştene este un frumos exemplu de arhitectură ţărănească, foarte apropiat de casa plugarului. Exemple asemănătoare de arhitectură bisericească şi populară au fost cu sigu- 116 ranţă mai multe şi trebue să mai fie. Chiar la Bucureşti, biserica lui Bucur avea probabil surori cari au avut soarta întregului trecut bucureştean, adică uitarea şi distrugerea. Dacă mai toate oraşele Europei ţin cu atâta înverşunare la vechile lor monumente, nu este atât pentru a se făli cu trecutul lor, cât pentru a da locuitorilor oraşului impresia continuităţii tendinţelor şi statorniciei marilor instituţii la adăpostul cărora trebue să se desfăşoare viaţa zilnică. Oricari ar fi tendinţele vremii, oricât de precipitat ar fi ritmul timpului, omul întotdeauna se va simţi făcând parte dintr'un lanţ puternic legat de timpurile duse. Căci în marea nelinişte a întrebării: unde ne ducem ? trebue să ne fie îngăduit cel puţin să ştim de unde venim. In acest sens, oraşele au o menire cu totul specială, aceea de a întrupa şi de a cristaliza aspiraţiile unui popor şi conştiinţa unui neam. 117 In mijlocul tendinţelor de improvizare cari readuc haosul în viaţa socială dela noi, este bine să ne aducem din când în când aminte de vorba lui Lucreţiu: „nimic nu se face din nimic". Când trec prin faţa bisericii lui Bucur, fie că o văd de pe cheiurile meschine ale Dâmboviţei, fie că ea apare pe neaşteptate, dupăce am înconjurat tăcutele ziduri şi liniştitele case ale străzii Negru-Vodă, veşnic umbrită, când o văd pe dâmbul ei plin de oseminte de pe suprafaţa căruia crucile au dispărut, îmi revine mereu în minte versul unui poet român care scrie în limba lui Ronsard şi trăeşte pe malurile Senei: „Tout ce qui est vivant, est bâti sur Ies morts". Oamenii nu ţin atât la trecut, nici din vanitate naţională, nici din spirit de tradiţie. Pentru a creea însă în linişte, pentru a privi viitorul cu ochi limpezi şi sufletul împăcat, atât meşteşugarul cât şi artistul 118 au nevoe să se reazăme pe un trecut plin de legende şi de experienţe realizate. Trecutul stă în urma noastră nu pentru a fi copiat, ci ca o chezăşie a posibilităţilor viitoare. Locuitorii Bucureştilor au adăpostit legenda întemeierii oraşului lor în modestul lăcaş văruit, cu acoperiş de şindrilă şi colonete de lemn. Legenda lui Bucur trăia probabil în închipuirea populară şi făcea parte din ciclul bogat al folklorului nostru. Poeţii, mai târziu, au localizat legenda, şi neţinând seamă de elementele arheologice cari desminţeau aserţiunile lor, au atribuit construcţia paraclisului, făcut probabil pentru cimitirul mănăstirei Negru-Vodă, păstorului legendar care îşi cânta dorul pe malurile Dâmboviţei, pe vremea când apa-i era limpede şi malurile umbrite Dar legenda, în astfel de cazuri, are mai multe drepturi decât istoria. Dacă Bucur ciobanul n'a zidit bisericuţa pentru a-şi 119 adăposti credinţa şi rugăciunile, astăzi ea adăposteşte amintirea lui şi ilustrează o legendă veche care leagă începuturile românismului de viaţa păstorească. Legenda este întotdeauna imaginea pe care şi-o face un popor despre sine însuşi. De aceea, biserica lui Bucur, în liniile sale curate şi în proporţiile sale juste, ne apare ca o mărturisire directă a sufletului românesc. In faţa micului edificiu rural, nu se poate vorbi de înrâuriri străine. Aşa cum au fă-cut-o meşterii noştri, cum ne-au transmis-o restauratorii, aşa cum a rămas ea, cam de o parte de viaţă şi de desvoltarea capitalei, izolată şi părăsită, Biserica lui Bucur, exprimă în mod foarte complect o legendă asupra căreia nu s'a meditat destul, căci legendele nu sunt făcute numai pentru copii, ci sunt adesea parabolele prin care vorbeşte un neam, şi, din punct de vedere arhitectonic, momentul de tranziţie între arta ţărănească şi cea bisericească. Căci, dacă arta românească are diferite capitole, aceasta nu înseamnă că nu este unitară şi că maeştrii mănăstirilor nu găseau mere* izvoare de inspiraţie în bogăţia folklorului românesc. Astăzi biserica lui Bucur, de pe dâmbul ei, propovădueşte în deşert 'noului oraş principiile de armonie şi de măsură care sunt la temelia oricărei înfăptuiri trainice. Noul oraş s'a întins fără ordine şi fără măsură. Cupole de zinc au înlocuit turlele de cărămidă, palatele statului, gătite ca nevestele de miniştri, în straie naţionale, îşi exteriorizează vulgaritatea, statui „cu gesturi strâmbe" cristalizează vanitatea elocvenţei^ pieţe haotice grupează arhitecturi din toate colţurile lumii, Văcăreştii este transformat în puşcărie; ocrotitoarea de altă dată, mănăstirea Negru Vodă, este prefăcută într'un seminar de teologie, care are aspectul unei gări, Dâmboviţa a devenit o cloacă, 120 121 Mitropolia este înghesuită ae Parlament, şi crucile vechi de răspântie au fost smulse. In iconografia veche, speranţa este adesea reprezentată printr'o floare plăpândă ce răsare pe un mormânt. Fie-ne îngăduit ca bisericuţa care exprimă o aşa de frumoasă legendă şi pe zidurile căreia par'că se mai zăresc încă urmele mâinilor umile cari s'au străduit să înalţe acea rugăciune materia -lizată, să-şi mai însuşească pe dâmbul ei tixit de morminte, imaginea nădejdei într'un viitor mai armonios şi mai demn. COLENTINA ŞI PLUMBUITA Sentinela care păzea intrarea grădinilor domneşti a fost înlocuită printr'un servitor în zdrenţe, slab de suflet şi bâlbâit. O şosea a înstrăinat o bună parte a parcului care cobora spre lac, parc care, de altfel, în părăsirea lui, mai are ici colea reminiscenţe de alei. Pe unul din cei doi puternici stâlpi de piatră dela intrare, deasupra cărora vulturi ciopliţi îşi întind aripile într'o simbolică mişcare de cucerire, se poate ceti această lapidară şi mândră inscripţie : „Zidit a fost din temelie acest Palat Domnesc de către Voivodul Grigore Ghyka, Domn al Ţării Româneşti, pe moşia sa dom- 125 nească Colentina, în anul mântuirii 1822. Aci fu odinioară falnica sa locuinţă de vară, alături de care, spre dreaptă cuviinţă, a înălţat apoi întru slava şi pomenirea Domnului Dumnezeu, biserica familiei cu hramul Domnului şi a împodobit-o cu frumoase daruri prin înalta şi statornica sa voinţă. Această moşie din domnească avere a trecut prin hrisov cu Dietă, de drept şi de-apururi asupra Principilor Ghiculeşti, urmaşii lui mai de aproape cari vor purta grija locaşului domnesc şi a biserici sale." Iată istoria acestei case de proporţii nobile care, albă şi simplă, îşi desfăşoară în dosul grilajului, în fundul unei curţi dreptunghiulare, armonia liniilor sale liniştite. Acestedificiu reprezintă un frumos exemplar al genului clasic de influenţă pala-diană, ceeace Ruşii numesc la ei: „le style des annees vingt". 12(5 Acest stil care ne-a parvenit probabil prin Rusia, a început să înflorească pela sfârşitul domniilor fanariote. Mănăstirea Frumoasa dela Iaşi este cel mai complect şi cel mai desăvârşit exemplu al acestui stil. Mult mai cultivat în Moldova decât în Muntenia, geniul neo-clasic a dat o serie de palate şi de case de ţară care mai toate au dispărut sau au fost modernizate. Palatul Colentina a rămas aşa cum a fost, atât în interior cât şi pe din afară. O şcoală de copii orfani întreţine între vechile ziduri un continuu zumzet de viaţă, iar terasa dinspre răsărit e teatrul unor jocuri sgomotoase. Pe când priveam, deasupra intrării păzită dintr'o parte şi cealaltă a treptelor de nişte lei de piatră, o friză în puternic relief ce reprezintă teorii de nimfe care duc cununi de lauri, s'a apropiat de mine unul din micii locuitori ai palatului, în bluză albastră, şi m'a întrebat: „te uiţi la 127 zâne ?"... Ce admirabil abecedar al imaginaţiei trebue să fie vechea locuinţă pentru aceşti copii, cu vulturi şi lei de piatră, cu zâne ce dansează şi grifoni cari duc pavăze domneşti! Dar ce frumoasă lecţie de armonie pentru oricine ! Sunt aşa de puţini vizitatori care trec pe aci. Şi terasa pe care ne găsim acum, cu câmpia Colentinei în faţa noastră, este un loc atât de prielnic meditaţiei! Terasele au fost întotdeauna semnul falnic al civilizaţiilor. Ele au somptuozitatea elementelor ce domină, şi imprimă peisajelor în care se găsesc şi pe cari le supun armoniei lor geometrice, pecetea voinţei. Terasele au fost întotdeauna luxul suprem al civilizaţiilor, teatrul vast pentru desfăşurarea pompelor regale, şi platforma înălţată către cer de preoţii vechilor religii pentru citirea în stele, pentru meditarea destinului şi pentru adâncirea misterelor cunoştinţei. Terasele grădinilor suspendate din Babilon, palatele în etaje retrase al Asiriei, grădinile cu opoziţii de granit şi apă ale Egiptului, parvizul templelor Eladei, gradinele bazileilor, parcurile cu jocuri de havuze şi dedale de scări ale Renaşterii, şi însfârşit măiastră armonie dela Versa-illes care rezumă şi întrebuinţează în arta grădinii, când scările imense, când terasele, când oglinzile de apă, Versailles, acel templu înălţat întru divinizarea soarelui, acea colosală scenă pe care se reprezintă în fiecare seară apusul astrului glorios, şi toate aceste decoruri nu sunt decât jocuri de terasă pe care secolele au defilat, pe care dramele istoriei s'au jucat. Dacă arhitectura se numea pe vremuri artă regală, cu siguranţă că terasa poate fi considerată ca una din prerogativele sale. Dar aci, cu faţa îndreptată spre răsărit, privind spre ruinele Plumbuitei, suntem departe de măreţiile de cari vorbeam. Modesta terasă a cinstitului Voevod, 128 Oh. M. Cantacuzino. — 9. 129 purtând încăpătoarea locuinţă de vară, nu este decât vestigiul unei bune gospodării şi unei demnităţi autentice. Fără alte preocupări decât de a răspunde rolului ei de casă a unui domnitor a cărui cârmuire se întindea asupra ţărişoarei româneşti, domnitor nici prea bogat, nici prea puternic, care trebuia să scape prin diplomaţie şi răbdare, câteodată cu preţul unei umi-linţi, de ingerinţele împărăţiilor împrejmuitoare, palatul exprimă foarte bine preocuparea unei societăţi conştiente şi a unei familii mândre de a juca rolul care trebuia jucat în hotarele fixate de către destin. Vreau să spun că arhitectura este bună atunci când e făcută pe măsura subiectului ei, când exprimă în întregime o tendinţă izvorâtă dintr'o mentalitate bine definită. Colentina reprezintă tendinţa şi dorinţa de occidentalizare a generaţiilor dela începutul veacului trecut, tendinţa de a orienta ţara spre căi cari nu mai duceau 130 neapărat spre Ţarigrad. Acest palat a fost clădit în anul 1822, adică şapte ani înainte de semnarea tratatului dela Adrianopol, care trebuia să aibă o atât de mare însemnătate în istoria renaşterii noastre. Iar terasa acestui palat care domină atât de frumos Valea Ţigănească a Colentinei, subliniază în mod precis dorinţa de a ne dezorientaliza. Faptul că tendinţele de occidentalizare ne veneau din Rusia, nu are importanţă. Trebue însă constatat că influenţa lor biruise. Arhitectura Colentinei este în armonie perfectă şi cu moda, şi cu uniformele de pe atuncea. Dorobanţii noştrii semănau cu infanteria lui Napoleon. Doamnele noastre purtau crinoline. In orice caz, Colentina reprezintă un document asupra căruia se poate medita, mai ales pentru cei cari cred că România a început în 1848. Micul pavilion care se găseşte pe terasă, zidit pe un plan dreptunghiular cu trei 131 travee, cu coloane dorice bine proporţio-nate, servea probabil de sufragerie ori de loc de odihnă. El este lucrul cel mai reuşit din acest ansamblu arhitectural. Biserica şi turla care, privită din vale, la un loc cu palatul şi terasa, au o siluetă plăcută, nu merită de aproape o atenţie deosebită. Tot ce se poate spune este că aceste două edificii nu strică atmosfera locului. In cimitir este chiar mormântul domnitorului, exemplu rar de arhitectură funerară reuşită. In micul cimitir se simte grija de a nu lăsa pe morţi în prada buruenilor şi uitării. In interiorul casei, saloanele şi-au păstrat decoraţia cu mari peisaje romantice pictate în frescă, perspective de grădini şi păsări rare. Camerile au o proporţie plăcută, şi toată casa mai păstrează o atmosferă de intimitate, cu toate că viaţa familiară a părăsit-o de mult. Prin ferestrele cari dau spre răsărit, adică spre 132 Valea Colentinei, se vede în lumina oblică a serii, un oraş de lut cu străzi nisipoase, un oraş misterios cu mici edificii assiriene, fără ferestre, dintre cari unele ard de un foc continuu şi interior. Nu ştii dacă această arhitectură, de o sobrietate funerară, e aproape sau departe, deoarece scara ei de comparaţie nu corespunde obicinuinţei ochiului nostru. Aşezaţi în stânga şi în dreapta apei, ciudatele edicule dau Colentinei, adăpostită prin faleze, importanţa unui fluviu, restrângând imagina lor în apele sale de-abia curgătoare. Iar ceva mai la o parte de ele, măreaţă în singurătatea ei, mănăstirea Plumbuita domină paşnica metropolă a cuptoarelor de cărămizi care, în aurul acestui asfinţit de seară, ne-a redat cu umbrele sale violete, mirajul unui Palmir legendar. Vom apuca drumul nisipos ce duce spre Plumbuita, după ce poarta parcului, scârţâind, se va închide în urma noastră. 133 Apusul pune în geamurile palatului Ghika lumini de apoteoză, par'că s'ar pregăti vre-o nuntă domnească, iar lacul Colentinei păstrează încă ceva din lumina zilei, pe când prima stea se iveşte pe cer. Drumul este greu. Un podeţ ne trece peste Colentina, şi iată, la vreo zece metri deasupra noastră, zidurile de cetate ale Plumbuitei. In jurul ei nici un copac. Spre apus, sub zidurile sale roase, numai lemnul câtorva cruci sărace. Privesc şerpuitul complicat al Colentinei. Ciudată apă care, sub aparenta ei lenevie, înfrumuseţează atâtea privelişti încântătoare, cunoscute numai de bivoli şi de ţiganii mahalalei, alimentează marele lac dela Buftea şi cel dela Mogo-şoaia, servind drept oglindă luminosului palat al lui Constantin Brâncoveanu, şi trece în şerpuiri de neînchipuit, urmând un drum misterios ca hoinăreala unui pier-devară sau a unui amator nostalgic de artă. Ajuns pe platforma Plumbuitei, mâncată din toate părţile de cărămidarii, zăresc silueta Bucureştiului [cu primul plan masiv al palatului Colentina. îmi revine în minte atunci acel pasaj, citat de Gion, al Efemeridelor [dace ale lui Dapontes, poate singura pagină de entuziasm scrisă asupra capitalei noastre : „Din frunte, ca din răsărit, apar străluciţii Bucureşci, „auriţii Bucureşci, 'dulcii Bucureşci, mândrul şi prea însemnatul şi prea slăvitul tron al Domnilor. Cu o mână „acest binecuvântat oraş prinde Moldova „şi cu alta stăpâneşte Serbia; cu dreapta „a îmbogăţit într'alte rânduri Veneţia, şi cu „stânga a împrumutat înainte Germania. „Măreţia lui a ajuns până la Ierusalim, „şi belşugul lui s'a vărsat până asupra Sfântului Munte. Ochii Bucureşcilor văd vara „şi iarna, dar nici precum Egipetul, nici „precum Moscova. In loc de sprâncene, „Bucureşcii au mănăstirile lui Mihai-Vodă „şi a lui Radu-Vodă, cele prea vestite. Şi „în loc de gene, Cotroceni şi Văcăreşti, „în loc de nas ei au Plumbuita, renumitnl „Metoh al Xeropotamului. Silueta oraşului s'a mai schimbat dela Dapontes până la noi, dar astă seară iluziile luminei şi farmecul mahalalei care singură şi-a păstrat tradiţia, pe când centrul o reneagă, mai dă încă iluzia că seamănă cu idilica descriere a dascălului grec. Plumbuita este una dintre cele mai vechi mănăstiri ale Bucureştiului. Ea a fost zidită sau la începutul secolului XVIl-lea, sau la sfârşitul secolului al XVi-lea. întemeietorii n'au fost identificaţi. Se pomeneşte de această mănăstire în cronicile ţării, cu ocazia luptei dintre Aexandru-Vodă Iliaş şi Matei Basarab, luptă care s'a petrecut chiar sub zidurile mănăstirii. Nu este exclus ca mănăstirea, care în acelaş timp este şi o cetate, să fi jucat un rol însemnat în acea bătălie. Afară de arcul de intrare, care poate fi o rămăşiţă a structurii vechiului turn, clopotniţa este refăcută pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Această indicaţie ne e dată prin pilaştrii clasici cari se mai văd încadrând ferestrele în arcadă. Având, cum am spus, şi rolul unei cetăţi, mănăstirea Plumbuita e mică, iar zidurile de apărare îi sunt înalte. La dreapta şi la stânga intrării, se văd ruinele chiliilor. Cele din dreapta au încă elemente destule, ca să reconstituim silueta unei frumoase case domneşti sau egumeneşti. Cerdacul, ale cărui coloane de cărămidă mai sunt în picioare, este de o proporţie şi de o dimensiune excepţională şi exprimă o mare virtuozitate în meşteşugul ziditului, şi în special al ziditului în cărămizi. O boltă, acoperind un larg coridor în rampă, duce spre pivniţele înalte, de o concepţie şi de o simplicitate romană. Graţie diferenţei de nivel a terenului, aceste pivniţe 136 137 sunt luminoase şi fiind foarte încăpătoare, serveau cu siguranţă de sală de gardă pentru păzitorii cetăţii, în vremuri de luptă. Chiliile din stânga intrării sunt prea ruinate, pentru a fi reconstituite în minte cu uşurinţă. Urme de colonade, plecând dela nivelul pământului, se mai pot vedea prin iarbă. E de presupus, însă, că cele două case trebuiau să fie concepute în acelaş ritm viu cu arcade şi coloane, în stilul care caracterizează una din cele mai sănătoase epoci ale artei noastre. In fund se vede biserica mănăstirii, o siluetă nehotărîtă. Prea multe prefaceri au luat bisericii orice caracter. Numai cadrul ferestrelor pare a fi din epoca originară. Lângă bucătăria care mai păstrează ceva din silueta structurii sale prime, cu cărămizile ce au căpătat o patină verzue care contrastează cu roşul închis al petelor de umezeală, e o portiţă care ducea probabil în grădina mănăstirii, grădină care astăzi este cimitirul săracilor din mahalaua dimprejur. Cei înstăriţi sunt înmormântaţi în interiorul mănăstirii, cu fotografii pe porţelan şi cripte de beton. Poetica curte, transformată în cimitir, îşi va pierde încetul cu încetul frumuseţea, şi cavourile de familie îşi vor întinde pretenţiile până la zidurile mândre şi coapte de veacuri ale mănăstirii. Aceste morminte neestetice şi triviale nu sunt decât un simbol al nerespectării unui trecut modest, dar autentic. Trecutul şi estetica lui sunt o odihnă pentru suflet. Nu este vorba să le privim ca model. Trecutul nu este poate decât vasta terasă înălţată prin munca continuă a nenumăratelor generaţii, pentru ca de pe înălţimea ei, să ne putem arunca cât mai departe privirile spre viitor. 138 139 BISERICA STAVROPOLEOS BISERICA STAVROPOLEOS Prinsă între zidurile băncilor împrejmuitoare, înalte ca nişte stânci, acoperită cu ţigle vopsite, înzestrată cu o colonadă apocrifă, şi înghesuită de un grilaj la un colţ de stradă, biserica Stavropoleos te uimeşte şi te încântă ca o mahalagioaică gătită în haine de sărbătoare, care s'ar fi pierdut prin străzile din centru. înălţată pe vremuri cucernice din evlavia locuitorilor câtorva străzi şi din învârtelile lui lonikie Stavropoleos sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, ea a rămas mărturia unor vremuri în care creştinismul era un element fecund pentru spiritul românesc. Pe atunci, bisericuţa era deschisă toată 148 I I ziua şi toată noaptea, adăpostind pe evla-vioşi în timpul slujbei, primind cuvenitele mătănii şi închinăciuni dela clienţii hanului, noui sosiţi în capitală şi grăbiţi să se pue în regulă cu cele sfinte. Apropierea hanului atrăgea cerşetorii şi haimanalele de toate soiurile pentru care fiecare străin era o pomană în perspectivă. Când n'aveau ce face, când nici o telegă, nici o braşoveancă nu se vestea prin sunetul clopoţeilor, bisericuţa devenea un adăpost pentru acea lume bătută de soartă. Cerşetorii se adunau în biserică, aşteptând ca mila lui Dumnezeu să le mai facă rost de o colivă gustoasă, prin dispariţia vre-unui boer de seamă sau unui târgoveţ agonisitor de galbeniTCu formele ei armonioase şi proporţiile joase, biserica simbolizează adăpostul sufletului, ale cărui percepţii directe sunt liminate de înjghebarea de volume a căror armonie este simţită de cele mai simple inimi. De când oare s'a luat ciudatul obiceiu 144 i de a ţine bisericile închise şi de a scoate [ lacătele uşilor sfinte, cu sgârcenie, numai \ pentru slujbă? Pe vremea lui Ştefan şi a lui Brâncoveanu, pe vremurile când sufletul românesc îşi găsise primele teme i ale artei sale pentru a-şi împodobi cre-s dinţa, pe vremurile acelea fecunde cari ; ne-au înzestrat cu ce avem mai bun şi : mai autentic, biserica era şi un loc de me-ditaţiune. Trecătorul găsea acolo oricând clipa de linişte şi de reculegere necesară I pentru a răbda zilnica-i trudă. I Nicăeri n'am resimţit rostul unei bise-S rici mai adânc decât la Stavropoleos, al k cărei interior este armonios ca un templu : neoplatonician. Este o mare eroare a crede \ că o biserică este făcută numai pentru I slujbă. In Italia, biserica este inima fie-| cărui cartier, fiecărei străzi. Acolo, în orice I oră a zilei şi a nopţii, sunt oameni înge-1 nunchiaţi: fete cari se roagă pentru dorul f, lor, mame cu copilul la sân cari îsi apropie r odorul de altarul sfânt, oameni mâhniţi cari caută uitarea, tineri a căror rugăciune este un imn al nădejdii, bătrâni cari îşi pregătesc, pe căile negre, drumul cel lung. Nu-i copil să nu treacă măcar odată pe zi pragul bisericii. De câte ori n'am auzit călători revenind din Italia, spunându-mi dezamăgiţi: „Nu-mi plac bisericile italieneşti.... prea seamănă a palate".... Dar sunt chiar palate! Bisericile italieneşti sunt, în acelaş timp, şi palatele celor săraci şi ale lui Dumnezeu. Fiecare epocă şi-a avut grijile sociale. Astăzi, în ţările civilizate, guvernele democratice caută să înzestreze oraşele cu spitale, băi, şcoli, cari reprezintă un întreg aparat de salubritate morală şi fizică. Principii şi municipalităţile Renaşterii sau ai Evului Mediu construiau palate frumoase, împodobite cu opere statuare sau picturale, pentru ca estetica să fie bunul tuturora, pentru ca arta să se po- 146 pularizeze, să facă parte integrantă din sufletul poporului, pentru ca în aceste mese populare credinţa să reînoiască mereu posibilităţile creatoare. Aceste palate erau bisericile cari sunt rezultatul unei colaborări generale a tuturor claselor sociale. Cerşetorul şi ducele erau tot atât de aproape de frumuseţe şi trăiau în atmosfera capo-doperilor, în mod continuu. Iată dece bisericile Renaşterii seamănă a palate. Ele nu sunt decât expresia unei nobleţi generalizate, în care fiecare cerşetor se credea iniţiat şi în cele frumoase şi în cele sfinte cari, după o logică sănătoasă, trebuiau să se suprapună şi să se confunde. Dacă Duminica este ziua Domnului, în fiecare zi este un ceas al Domnului, care vine pe neaşteptate între frământări şi întâmplări. Şi atunci, o biserică închisă este o jignire. Fiind deschise numai pentru slujbă, bisericile noastre pierd jumătate din simbolul lor şi nu mai corespund 147 decât în parte înţelesului care le-a fost dat de sfinţii Părinţi pe umerii cărora se reazămă credinţa. Flora noastră artistică este mult mai modestă decât a Renaşterii, iar biserica ortodoxă, interzicând reprezentarea corpului omenesc prin sculptură a limitat evoluţia noastră în arhitectură şi în pictură. Bisericile noastre din trecut se pot compara cu cărţi de rugăciune ilustrate. In afară de preocupările decorative, pictorii de frescă aveau şi datoria de a explica celor simpli Evanghelia, Pătimirea Domnului şi Viaţa Sfinţilor. Fiecare biserică având hramul unui sfânt, îi povestea viaţa minunată.^ Biserica Stavropoleos, fiind de dimensiune mică (trebue să fie aproximativ de dimensiunea capelei lui Gala Placida dela Ravenna), poate fi cuprinsă într'o singură privire, iar povestea ei iconografică este uşoară de urmărit, ori unde te-ai afla. 148 Pictura ei, cu toate că e lipsită de stil, are o vigoare în colorit aproape populară. Ansamblul decorativ este reuşit. Dispoziţia motivelor, în strânsă legătură cu subiectele, felul ingenios de a sublinia arhitectura prin motive picturale, şi alegerea unei game calde de culori, exprimă un talent obicinuit cu probleme mai grele. De altfel, atât din punct de vedere arhitectural, cât şi din punct de vedere pictural, biserica este un frumos exemplu de virtuozitate. La începutul secolului al XVIII-lea, existau în România meşteri buni cari puteau trata cu îndemânare temele ce li se propuneau. Nimic silit, nimic artificial în această bisericuţă. Dacă astăzi biserica are un aspect fardat şi o notă neautentică, aceasta este datorită restauratorului care a crezut de cuviinţă să complecteze edificiul cu o turlă, schimbându-i astfel silueta1). 1) După unele documente, turla ar fi existat. Se poate, dar nu cum s'a refăcut. 149 Această turlă ad-hoc, acoperită printr'un mic dom de olane, a schimbat caracterul bisericii, dându-i un aspect de monument în miniatură care supără armonia exterioară. Afară de pridvorul, cu admirabila proporţie a colonadei, unul din cele mai frumoase exemple ale sculpturei noastre ornamentale, interiorul bisericii este mult superior, cel puţin cum se prezintă astăzi, exteriorului. Sobrietatea şi delicateţa liniilor, simplicitatea bolţilor, logica cu care volumele se deduc unul din celălalt, clasează biserica Stavropoleos printre cele mai bune exemple de arhitectură românească. Există gravuri, dela începutul secolului al XlX-lea, care înfăţişează biserica cu hanul ei, din veniturile căruia întreţinea o şcoală. Extrem de joasă în proporţie, cu bogăţia şi verva ei ornamentală, cu prisa de piatră al cărei motiv se continuă jur îm- 150 prejurul bisericii prin coloane încastrate şi arcuri în acoladă, ctitoria lui Stavropoleos are un aspect cât se poate de oriental şi de baroc. Nimic din acest decor supraîncărcat nu lasă să se ghicească paşnica armonie din interior. Voit sau nu, efectul de surprindere este mare. De altfel, când venim pentru a critica o operă de artă, fie contimporană, fie din trecut, trebue să ne limităm la aprecieri şi constatări, fără a încerca să-i pătrundem geneza însăşi. A despărţi partea construită de cea intuitivă, în crearea unei opere de artă, este imposibil, fiindcă între aceste două regiuni nu există hotare geometrice şi în orice caz colaborarea acestor două elemente se împleteşte într'o arabescă indescifrabilă. O reuşită rămâne întotdeauna un mister, ca orice minune. Dar în ceeace priveşte interiorul bisericii, de care am mai vorbit, nu voi putea spune destul de bine ce impecabil exemplu 151 de proporţie reprezintă. Dacă partea întâmplării este mare în aspectul romantic al exteriorului, interiorul bisericii este expresia precisă a unui gând limpede şi luminat. E uimitor ce vitalitate, ce persistenţă a avut arta bizantină ca până în epoca modernă să fi păstrat cele mai curate principii ale originei sale, şi să nu se fi pierdut, ca atâtea alte arte, în complicaţiile decadenţelor. Sunt cincisprezece secole cari separă capela funerară din Ravenna a Galei Pla-cidia, de biserica bucureşteană, şi cu toate acestea tradiţia s'a menţinut vie, se simte vibrând sub ecoul bolţilor, mici în dimensiune şi mari în proporţie, a edificiului românesc. Afară, fantezie uşoară, dezordonată şi bogată, în interior disciplina aplicată fără şovăire a unei arte care se exprimă cu maximum de efect şi de sentiment, cu minimum de mijloace. In afară, biserica apare ca decorul spi- 152 ritual al unui maestru de balet; în interior, H| ne stăpâneşte prezenţa unui gând care a străbătut timpurile pe o traectorie sigură ^B şi neîntreruptă. ^B In afară, o cacofonie hazlie şi o fan- fl| tezie plină de farmec; în interior, auste- Hl ritatea credinţei şi expresia certitudinei. fl| In afară, volutele închipuirei; în interior, H| rectitudinea geometrică a raţiunei şi echi- H- librului sufletesc. Ht într'un cuvânt, armonie. fl| Afară, decorul pentru stradă care nu jHf lasă să se ghicească taina, în interior, H| atmosfera necesară pentru a te regăsi pe ^B tine însuţi. flf „Nu ne putem căuta în afară de noi ^B şi în Roma cine nu-i", zicea Persus, sub- ■Ş tilul poet latin. Acest vers îmi revine în flr minte de câte ori trec pragul bisericei ^Br Stavropoleos. j^K Când cuget asupra ei, şi văd cum s'a flţ": împletit firul vremurilor de astăzi cu cel ■ * . 153 de altă dată, am impresia că partea exterioară a servit drept exemplu... din păcate, nu interiorul. S'a vorbit mult, foarte mult, la noi, de arta bizantină. S'a zis cu drept cuvânt, că România ar fi una din moştenitoarele directe ale acestei împărăţii strălucite. împotriva acestei ideologii tradiţionale, s'a răspuns că adevărata tradiţie românească se găseşte în arta populară ... că totul trebue să purceadă de acolo. Fiecare teorie are o parte de dreptate şi de eroare. De altfel, aceste două teorii nu se exclud. Nici arta noastră populară nu este lipsită de influenţe străine, şi ea face parte dintr'un mare ciclu care se întinde pe o fâşie de continent din Norvegia până în Grecia. In Italia nu există o artă populară şi o artă zisă superioară sau intelectuală. In Italia, pe vremea Renaşterii, arta era emanaţia unei rase întregi, era iubită, admirată şi creată de popor, rămânând păturilor conducătoare rolul unui şef de orchestră. Catedralele din Franţa, din sudul Germaniei, din Anglia, toată arta gotică este o expresie superioară a spiritului popular împletit cu cea mai subtilă şi ermetică ştiinţă constructivă şi de estetică transcendentă. Tot aşa a fost şi la noi până în secolul al XVIII-lea. Până atunci, casele boereşti nu erau decât case ţărăneşti evoluate şi în ornamentaţia şi pictura bisericească să găsesc nenumărate urme ale vervei şi spiritului popular. In artă, disociere nu poate exista. Pot fi moduri diferite de expresie, variaţiuni de teme, deosebiri în intensitatea exprimării unui sentiment, diversităţi de tehnică, dar nu poate fi vorba de o artă populară, de o parte, şi de o artă suprapusă, de altă parte. Ruşii, de pildă, au fost mânaţi de un instinct mult mai sigur şi de o concepţie mult mai sănătoasă. Ei nu s'au preocupat 154 155 de nici un specific rusesc, n'au căutat să identifice izvorul la care se adăpau. Cu o vitalitate şi o forţă gigantică, au adunat şi au apropiat tot ce le dădea atât Orientul cât şi Occidentul. In arta lor sunt motive persane, indiene, chineze, turche-stane, bizantine. Cu verva şi spiritul lor decorativ excepţional, cu ingeniozitatea lor inventivă, cu preocuparea numai de a creia, au ţinut, şi ţin încă Europa, sub farmecul artei ruse. Noi am început prin a face un inventar oficial. Am clasat şi disociat arta populară de cea bisericească, am decretat legi şi formule oficiale, am pus acest aparat la dispoziţia unei ideologii politice, am rupt-o cu tradiţia şi am secat nenumărate izvoare cari erau gata să ţâşnească din sufletul românesc. Am procedat în mod invers ca Ruşii. Am funcţionarizat personalul nostru artistic, supunându-i un program naţional, uitând că pe vremea româ- nismului legendar care a produs atâtea opere frumoase, acest cuvânt nici nu exista. Nu poate fi vorba de a face artă naţională; arta noastră va fi românească, dacă purcede din forţa creatoare a unui suflet românesc, fără a ne preocupa de motivele recunoscute în mod oficial ca româneşti. Suntenr în căutarea unei arte care să ne fie proprie. Sentimentul este legitim şi nobil. Biserica lui Ionikie Stavropoleos, ultima şi târzia expresie a unui ciclu românesc care a evoluat timp de cinci secole, ne arată în mod neîndoelnic că arta, pentru a continua, nu trebue stânjenită în nici un fel sub impulsia unei preocupări mărunte. Societatea românească de sub cârmuirea Fanarioţilor a făcut artă mai autentic românească decât aceea a epocii noastre, pentrucă Românii sau străinii, adresându-se meşterilor autohtoni, n'a-veau nici o preocupare ascunsă şi nici o 156 157 complicaţie intelectuală. O biserică, un palat, se făceau în funcţia unei reguli elaborate dealungul veacurilor, în care şi fantezia, şi inovaţiile, îşi găseau loc. Tradiţia vechilor meşteri este încă destul de vie, arta ţărănească destul de puternică ca să ne împăcăm cu firea ţării noastre, ocolind de acum înainte balcanismele dubioase. Fiecare epocă vede în trecut elementele de justificare şi de îndemn pentru activitatea ei proprie. Ceeace ne trebue nouă este imaginea unui românism sănătos, care să fie un îndemn pentru ziua de mâine şi o mărturie că ce a fost n'a dispărut din posibilităţile noastre. Acestea au fost gândurile unui trecător nu prea grăbit din strada Stavropoleos. MĂNĂSTIREA COMANA 158 MĂNĂSTIREA COMANA Fiecare civilizaţie a găsit posibilitatea de a se exprima în mod sintetic prin mijloacele arhitecturii, creând un tip reprezentativ de monumente. La noi mănăstirea evocă tot trecutul românesc, modest în aparenţe exterioare, bogat în subtilităţi, sensibil şi variat, punând în lumină omogenitatea trecutei noastre vieţi sociale cu toate tendinţele ei, cu aspiraţiile sale cele mai înalte şi cu resemnata-i mândrie. Pe tot întinsul ţării noastre, nu se aşterne nicăeri umbra unei catedrale sau a unui castel. Aproape nici o cetate nu şi-a desprins silueta pe limpezimea cerului nostru. Prin văile Moldovei sau ale Olteniei, prin şesuriîe Mun- Oh, M. Cantacuzino. — 11. 161 teniei sau pe poalele Carpaţilor, monumentele noastre, fie că sunt biserici izolate, case boereşti, sau mănăstiri, nu se văd mai mult decât micşunelele într'un răzor de frunze veştede. Această lipsă de trufie, acea aristocratică renunţare la efecte uşoare, acea măsură şi acel simţ al intimităţii care emană din toată arta trecutului nostru, acea conştiinţă a posibilităţilor de exprimare şi acea siguranţă în modul de a le exprima, arată însuşirile unei lumi care îşi cunoştea rostul. Şi această lume de voevozi, de domniţe, de vlădici, de boeri şi de ţărani, a lăsat urmaşilor ca dar, drept operă a unei sforţări colective, drept expresie maximă a cinci secole de viaţă românească: mănăstirea. Precum în vremuri de restrişte, de năvăliri, de foc şi de prăpăd, se adunau toate bogăţiile ţării în dosul zidurilor mănăstirilor, aşa pare-se că a făcut, pe o scară mai întinsă a timpului, sufletul României de altă dată care a pus în paza aceloraşi ziduri 162 toată comoara sufletească a unei lungi suferinţi. Pentru acela care are intuiţia trecutului românesc, mănăstirea poate destăinui multe, căci arhitecţii au fost întotdeauna cei mai buni cronicari. Vrând — ne vrând, ei au sculptat în materiale pe cari le credeau veşnice, silueta unei epoci şi înfăţişarea unei civilizaţii. S'ar părea, la prima vedere, că aceste documente de piatră dură şi de cărămidă bine arsă trebuiau să reziste mai mult vremurilor decât cărţile. Dar patima de nimicire a oamenilor n'a cunoscut nici un frâu, şi imaterialele monumente ale gândului rezistă mai bine vremii şi îşi iau mai uşor locul în relativa eternitate pe care ne-o închipuim, decât palatele de granit sau mauzoleele de marmoră. Ultimul templu al Eladei va fi distrus de mult, doborât în praful uitării, pe când vorbele iui Socrat şi ale lui Platon vor fi încă în mintea tuturor. Doinele transmise din gene- 163 raţie în generaţie ciobanilor, vor dura mai mult decât bolta care acoperă mormântul dela Putna. Din nenumăratele mănăstiri înălţate pe tot întinsul ţării, multe ne-au parvenit, dintre cari câteva în bună stare. Mănăstirea era mai întotdeauna o cetate, un adăpost şi o reşedinţă domnească. Ea exprimă deci cele trei aspecte ale istoriei: militară, religioasă şi culturală. Se spune mereu că în România n'a fost sau n'au rămas decât exemple de arhitectură religioasă. Acest lucru este uşor de explicat, trecutul nostru având religia ca axă a vieţii sale sociale. Dacă analizăm structura unei mănăstiri, vedem că este departe de a reprezenta numai arhitectura religioasă. Turnul de intrare, zidurile de apărare, casele domneşti şi egumeneşti sunt atâtea elemente profane cari fac parte din ansamblul mănăstirii. Multe din aceste mănăstiri aveau o intensă viaţă intelectuală. Printre monahi se alegeau 164 echipele de constructori cari zideau şi împodobeau bisericile şi casele, iar în multe mănăstiri se tipăreau şi se tălmăceau cărţile sfinte. Aşa era îa Comana, acea mănăstire şi cetăţuie românească care se găseşte pe vechiul drum istoric care duce dela Giurgiu la Bucureşti, şi care a fost înălţată de Şerban-Vodă, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea. Am văzut Comana în două rânduri. Prima oară, venind dela Giurgiu, în drum spre Bucureşti. Am zărit-o de pe şosea. Ploua ; un cer murdar şi jos dădea rămăşiţelor Comanei o înfăţişare de sărăcie, de părăsire şi de tristeţă. Silueta disproporţionată şi greoaie a unei biserici recente care nu are nici o legătură cu arhitectura secolului al XVII-lea, un local al unei şcoli de menaj care utilizează zidurile casei domneşti, cârpelile triviale făcute în zidurile cetăţuiei şi la arcadele chiliilor, nu făceau decât să 16fi adâncească în suflet sărăcia acestei viziuni. Amărît de acea zi fără soare, de acel drum care şerpuia prin câmp, parcă fără ţintă, dezamăgit de aceste ruine folosite fără suflet, m'am gândit la ultimile mele călătorii în Italia şi în Franţa, şi am avut un moment de desnădejde, zicându-mi: ce săracă e mărirea noastră! In faţa arcadelor suprapuse dela Comana, am avut impresia unui faliment. Veşnica reîncepere a acelor elemente monotone te jigneşte. Noi n'am avut decât licăriri de reuşită. In faţa arcadelor suprapuse dela Comana, m'am îngrozit la gândul că atât a fost numai măreţia trecută. M'am înfricoşat la gândul că am trăit opt secole, necunoscând Roma şi Atena. Aşezată la răspântia cataclismelor istorice, ţară îmbătrânită în victorii zadarnice, poporul ei a ştiut să moară, dar nu să şi trăiască, a ştiut să se roage, dar nu să şi mediteze. In faţa arcadelor suprapuse dela Comana, am crezut că ar fi o imposibilitate să revenim la această arhitectură, creaţia unui spirit lipsit de speranţă. Uitându-mă cu luare aminte la frumuseţea monotonă a acestui ritm fără graţie, arcadele curţilor şi pieţile italiene s'au suprapus în gând stâlpilor greci de cărămidă, evocând acele ţări bogate în fericire şi succese. In faţa arcadelor suprapuse dela Comana, aş fi vrut, în clipa aceea, să uit toţi anii de muncă închinaţi mănăstirilor Moldovei şi umilelor biserici ale trecutului nostru, crezând că din cenuşă nu poate răsări nici o floare. A trecut multă vreme de atunci. Acea după amiaza ploioasă de primăvară atât de tristă, îmi rămăsese ca o remuşcare printre amintiri. înainte de a găsi o armonie, sufletu trece adesea prin revolte care îl purifică. 166 167 Chiar greşită, o atitudine hotărîtă este mai demnă decât o tranzacţie cu conştiinţa. Revolta mea de atunci îşi avea poate obârşia în unele exagerări patriotice cari s'au făcut faţă de istoria neamului românesc şi poate fiindcă este unul din păcatele umane cele mai mari, dar şi cele mai frecvente, de a arde lucrurile în faţa cărora te-ai închinat. In orice caz, dacă reamintesc această revoltă, este numai şi numai fiindcă o consider ca un moment al drumului care m'a dus, cei puţin o cred, spre adevăr. Acum câteva zile, m'am întors la Comana. Ziua era şi mai tristă şi mai ploioasă decât prima oară. De data aceasta veneam din Bucureşti. Câmpiile se pierdeau în ceaţă, şi sub ploaia continuă şi măruntă, totul părea că putrezeşte, copacii dealungul drumului, stâlpii strâmbi de telegraf, casele din sat şi crucile din cimitir. 168 Eram sortit să nu văd Comana cu o rază de soare. Odată şoseaua naţională părăsită, o luarăm pe un drum care şerpuia ca un râu. Cu cât ne apropiam de Comana, ceaţa se făcea mai deasă. Treceam prin sate tăcute. Căsuţe variate şi spirituale, proporţionate şi intime ne îndemnau parcă prieteneşte să ne dăm jos pentru a ne încălzi. Uitându-mă la ele, mă gândeam: ce mare arhitect este ţăranul român, câte posibilităţi ascunse în această ţară, câte motive încă în germen, ce civilizaţie în devenire doarme aci! Căci să nu ne facem iluzii, ea doarme, şi nu simulacrele noastre de civilizaţie şi maimuţăriile noastre o vor trezi. Ii trebuie mai mult. Această civilizaţie se va desvolta, se va trezi ca frumoasa din poveşti, numai atunci când farmecele iubirii şi ale priceperii o vor scăpa din faşele amorţelii. După ultimul sat, şoseaua apucă prin 16» bălţile îngheţate ale Neajlovului. Urme de zăpadă stărniau la poalele dealurilor, ce se întind spre Grădiştea. De odată, dincolo de un pod de lemn, ocolit de urcuşul drumului, cu ultimele contraforturi aproape pierdute în apele râului, se desprinse într'o siluetă masivă şi mândră, mănăstirea Comana. N'o văzusem niciodată de pe malul acesta al apei. Purtat de un subasment înalt, un cerdac cu arcade, cu coloane foarte simple de piatră, dau cetăţii domneşti un aspect uman şi gânditor. Prin ceaţă se simţea că vine noaptea. Tăcerea şi pustietatea împrejmuitoare puneau în relief toată massa arhitectonică a Comanei. In acea clipă, mi-am dat seama ce aproape era — ori-cari ar fi fost în râuririle străine — arta vo-evozilor de arta ţărănească. Aceleaşi însuşiri fundamentale: măsură, multă măsură, intimitate care nu este decât tăl- măcirea simţului curat al poporului român, şi discreţie în expresie. Această nouă confruntare cu ctitoria lui Vodă Şerban, în atmosfera tăcută a unei seri de iarnă, acea înfăţişare severă, acea siguranţă de proporţii ale cerdacului domnesc, trezi în mine cu totul alte gânduri decât prima oară. In faţa câmpiei întinse şi a sinuozităţilor, acest cerdac ia o importanţă simbolică şi stăpânitoare. înalt şi singuratic, el apare în faţa lanurilor şi bălţilor ca un post de comandă, iar arcadele desenează cu siguranţă linia sprâncenii unui ochiu care vede departe. Pe suprafaţa unui zid aproape fără nici o fereastră, pe acea netezime goală, volumul cerdacului se desprinde ca motivul principal al acestui edificiu. Acest cerdac arată şi precizează reşedinţa domnească. El apare dincolo de ape ca portretul abstract al voevodului ctitor. Şi precum cer- 170 171 dacurile Horezului exprimă bogăţia domniei lui Brâncoveanu, bogăţie atât intelectuală cât şi materială, foişorul dela Comana exprimă tragica voinţă a unui om hotărît şi dârz, care a cârmuit cu asprime şi siguranţă. Cerdacul este de altfel una din cele mai frumoase creaţii ale arhitecturii noastre. Chiar dacă acest element nu este absolut original, lucru care nu are mare importanţă, considerând că desvoltarea şi tratarea unei teme este mai însemnată decât chiar această temă, felul cum a fost întrebuinţat acest element ne este absolut propriu. Care e origina cerdacului? E greu de spus. In mai toate arhitecturile din sudul Europei, elemente asemănătoare se ivesc mai întotdeauna. Cerdacul românesc nu este nici loggia italiană, nici miradorul spaniol. El ar putea fi un element des-voltat al artei ţărăneşti. Prin munţi şi prin 172 vii, multe case ţărăneşti au cerdacuri de toată frumuseţea. Un lucru însă este sigur: cerdacul corespunde climei şi obiceiurilor ţării. El este salonul aerian în care se petrec după amiezile de primăvară şi de toamnă, unde se admiră, printre arcade, nopţile senine de vară. Mai mult de jumătatea anului, cerdacul este partea cea mai vie a casei. El dă locuinţelor româneşti atâta caracter, atâta veselie, şi el este în stare să îmbogăţească cea mai umilă casă cu chipul demnităţii. Dar în faţa apelor îngheţate ale Neaj-lovului, despărţit de mine printr'un spaţiu turbure de ceaţă, străbătut de cârduri negre de corbi, cerdacul dela Comana exprimă plenitudinea unui gând şi realizarea unei viziuni. Mergând dealungul zidurilor înalte de cărămidă mâncată de ploaie şi roasă la bază, am ajuns sub bolta turlei de intrare care a mai păstrat ceva din fosta ei mân- 173 drie, şi m'am regăsit în faţa arcadelor suprapuse cari, acum câţiva ani, îmi inspirau o atât de melancolică meditaţie. Am observat din nou armonia lor cam gre oaie, dar am trecut de data aceasta mai repede prin faţa lor. Găsisem deslegarea. Am suit scările acestui local şcolar, adăpostit într'o ruină, şi m'am găsit deodată pe cerdacul întrezărit prin ceaţă. Am putut pipăi vechile coloane cu căpiţele sobre de o ţinută clasică şi prin proporţia arcadelor mi-a fost dat să privesc cum ceaţa şi noaptea luau în stăpânire văile şi dealurile, apele şi codrii. Atunci, tot ce îmi păruse prima oară sărăcie şi desnădejde, sclipire de reuşită şi resemnare, se metamorfoza într'o adâncă încredere în calităţile acestei arte româneşti, calităţi cari sunt mai vii şi cari, în simplicitatea lor, stau la îndemâna ori cui. Amintirile din Italia şi din Franţa se suprapuseră arcadelor cerdacului într'o perfectă armonie, stabilind înrudiri de forme şi echivalenţe de concepţie. îmi adusei aminte de palatul din Mogoşoaia, de mănăstirea Horezului, de Brâncoveni, de Văcăreşti, şi îmi înfăţişam drumul drept şi luminos pe care apucase arta noastră, drum care avu poate ca punct de plecare, după câteva secole de rodnică formaţie, acest cerdac al Comanei de unde voe-vodul inaugura primii ani ai erei constructive, care trebuia să ajungă sub Brânco-veanu la apogeu. O umbră însă întunecă pentru o clipă optimismul meu: de ce s'au oprit toate ca prin farmec ? De unde vine blestemul ? De ce se pierdu firul acestei poveşti care în inima fiecăruia dintre noi cere atâtea răspunsuri ? De ce ? Cine ştie ? poate că nu-i decât un popas. Căci gândurile sunt singurele opere umane cari rezistă timpului, şi chiar când apele Neajlovului nu vor mai oglindi cerdacul 174 175 domnesc al Comanei, ritmul lui va continua să bată în noi ca un cântec de voi-nicie, ca o chemare a voinţei. CERNICA Şî PANTEUMONUL 376 Oi. U. Cantacuzino. - 12. CERNICA ŞI PANTELIMONUL De când istoria s'a apropiat de ştiinţele exacte, legenda şi-a reluat libertatea de a interpreta trecutul cu toată umanitatea şi cu toată duioşia trebuincioasă pentru a cuceri şi a pătrunde sufletul anonim al celor mulţi şi simpli. împletind în povestirile ei dragostea cu vitejia, fiind mereu atentă la gândul fericirii care rămân la urma urmei scopul iniţial al oricărei civilizaţii, legenda evocă trecutul într'o lumină idealizată, desenând pe planuri simplificate de feerie, silueta celor cari în viaţă au ştiut să iubească şi să cucerească. Poporul odată stăpân pe aceste legende, 179 şterge din el tot ce ar putea semăna cu viaţa lui de necazuri şi de greutăţi materiale. Toate zilnicele împotriviri ale soartei, toate micimile, toate amărăciunele sunt şterse pentru a lăsa marilor sentimente cari determină pasiunea, nealteratuî şi întregul lor înţeles. Există într'o universitate a Franţei o frescă reprezentând Evul Mediu. In curtea unei mănăstiri aurită de lumina unui apus fabulos, monahii harnici lucrează la isprăvirea unor arcade, pe când alţii cioplesc căpiţele. Superiorii mănăstirii se plimbă cu privirea pierdută în cărţi, iar într'un colţ un grup de tineri cavaleri discută cu compasul în mână, pe când un camarad de al lor cu lancea ruptă soseşte grăbit ca să-şi povestească isprava. Nu se poate spune că această reprezentare a Evului Mediu este inexactă. Ea transpune însă pe planul visului o epocă sbuciumată şi dureroasă în care totul s'a făcut cu o voinţă dârză şi printr'o luptă cruntă. Nici Renaşterea n'a fost o epocă de belşug şi de reuşite uşoare. Căci dacă legenda face apel la sentimentele cari există mai mult sau mai puţin în fiecare din noi, ar fi o eroare să credem că vremurile ideale sunt necesare creaţiei artistice, pentru simplul motiv că acele vremuri apar ca atare numai în mod retrospectiv. Dacă legenda păstrează din sforţările eroilor săi esenţialul şi suprimă tot ce ar putea semăna cu viaţa comună, nu trebue să deducem din aceasta că lupta nu s'a dat cu toate meschinele contingenţe cari sunt mereu la pândă pentru a zădărnici pornirile nobile ale oamenilor. Sunt în viaţa popoarelor momente de fericire în cari totul se petrece sub semnul reuşitei. In acele momente, toate însuşirile unui neam care căutase posibilităţi de manifestare timp de veacuri, găsesc pretextul unei forme sau ritmul unui gând. Tot ce era în germen, tot ce dormea în 180 posibilităţi, se descătuşează şi ia fiinţă, tot ce fusese pregătit în umbră de hărnicia generaţiilor uitate, dă din belşug elemente acelor vremuri de frenezie creatoare, dând iluzia spontaneităţei şi câte odată a improvizării. Isbânda a făcut să se uite şi truda, şi oboseala, şi amărăciunea, iar înfăptuirea, fie catedrală, biserică, palat, statue, frescă pură de orice urmă de suferinţă, rămâne ca minunea născută dintr'un joc. Şi tocmai legenda vede pururea „jocul", fie al iu-birei, fie al vitejiei, fie al înfăptuirei. Dacă, lăsând un moment deoparte planul superior pe care se mişcă legenda, cercetăm cu luare aminte condiţiunile în cari au fost create operele cele mai de seamă cu cari o civilizaţie se poate făli, vedem, în cele mai multe cazuri, ce tragică opintire a sufletului a trebuit pentru ca acel joc superior al gândului totuşi să se facă, şi ce voinţă a trebuit ca din acea sfor- ţare nici urmă să nu se vază. O colonadă nu evocă nici scârţâitul macaralelor, nici strigătul muncitorilor, nici ciocănitul pietrarilor, ci stabilitatea şi acel simţ al veşniciei pe care are darul s'o dea armonia. Iar bolţile cari apasă pe arcuri, şi arcurile cari apasă pe ziduri, nu dau de fel impresia greutăţii apăsării, ci aeriane şi uşoare, dau iluzia unui echilibru imaterial. Frumoasa mănăstire care veghează deasupra laşului, n'a păstrat urmă de atmosferă de ură, de răzbunare şi de viclenie în care a fost zidită de tragicul ei ctitor, iar Cozia n'a fost atinsă în concepţia ei de evenimentele răsboinice de atunci mai mult decât de apele Oltului, şi nici Cer-nica, mare adăpost în vremuri de năvăliri, nu poartă urmele meschine ale sărăciei. Legenda că marilor înfăptuiri le tre-bue pace şi belşug poate fi înlăturată din mintea celor cari caută să înţeleagă istoria artei, căci dacă este adevărat, cum am 182 188 mai spus-o, că sunt momente de convergenţă ale reuşitei în viaţa unui popor, nu este mai puţin adevărat că istoricul artei unui popor se compune dintr'o lungă şi tragică continuitate care nu este decât mărturisirea râvnei lui spre izbândă, şi dorinţa lui de a se apropia de idealul pe care chiar el 1-a exprimat în legendele sale. Acei cari au ceva de spus, nu aşteaptă vremuri mai bune şi încearcă să se exprime, oricari ar fi împrejurările, ori-cari ar fi mijloacele. Dacă ar fi altfel, nimic din arta noastră n'ar exista, căci vremuri de bogăţie şi belşug au fost prea puţine în ţările româneşti, iar când, acum un secol, bogăţia a venit, noi am început să ne pierdem, sau cel puţin să ne uităm tradiţia. Dar ceeace vreau să spun în rezumat este că arta în viaţa unui popor nu este în funcţie nici de bogăţie, nici de energie, cum o cred mulţi, şi nu este produsul ideal al unor vremuri excepţionale. Ea face parte integrantă din viaţa acestui popor, şi atunci când sunt energii creatoare, oricât de vitregi ar fi timpurile, ele biruesc greutăţile pentru a da legendelor din ce să adape mai departe setea de iluzii necesară oricărui progres. Şi este bine să se mediteze asupra acestui subiect astăzi, când sub pretextul unor vremuri grele nu se mai face nimic, sub influenţa unui egoism generalizat şi unei demnităţi atrofiate. Toate aceste gânduri mi-au venit răsfoind istoria mănăstirii Cernica şi evo-cându-i silueta, întrezărită pentru prima oară într'o dimineaţă de iarnă. Deasupra unei văi de papură care lasă să se zărească din când în când metalul unei ape îngheţate, având câteva urme de păduri pe coastele joase, dar ferm desemnate, ale unor movile, turlele mănăstirii apar prin ceaţă, dând acestei privelişti întregul ei înţeles. Drumul şerpuit al 184 186 apei este croit cu lenevie prin şes. După această primă impresie evocatoare, schiţată prin desenul închis al pădurii de pini dela Pantelimon, cu cât ne apropiem, după ce am lăsat de o parte şoseaua naţională, mănăstirea ni se sustrage privirilor, pentru ca, deodată, să reapară în tot complexul ei, cuib ocrotitor, adăpostit de movile pă-duroase, de râpe de lut şi de ape cari se pierd prin trestii. Trei biserici, două paraclise, turnuri şi case, un cimitir, grădini, curţi, o tipografie, sunt dispuse de diferite planuri şi la diverse niveluri. Mănăstirea care veghează asupra vieţei paşnice a acestei văi, este de dată destul de recentă. Ea poate fi considerată ca una din ultimele expresii ale vieţii monahale. Ctitorul ei este Mitropolitul Calinic. Mănăstirea a fost terminată acum un secol. Atât chiliile cât şi spaţioasa biserică sunt o mărturie de ce era în sufletul românesc ortodoxismul pe 186 vremea aceea, şi ce ecou găsea pentru a se exprima credinţa noastră, arta arhitecturii şi ornamentaţiei. Chenarul ferestrelor şi în general toate lucrările de piatră sunt foarte spirituale şi graţioase, de un gust perfect şi de o neaşteptată originalitate. Proporţiile vaste ale bisericii sunt armonioase, şi o mare sobrietate se poate observa în toate motivele arhitectonice. Turla intrării are aproape silueta unui campanii, şi simplicitatea chiliilor, fac un cadru prielnic bisericii şi un decor potrivit pentru rugăciune. Spre răsărit, chiliile au ars şi au rămas în ruină. Aceste chilii dau spre o baltă care se pierde în gol- furile misterioase ale unei pădurici. O veche casă boierească şi mai multe locuinţe cu grădiniţe sunt aşezate din-j colo de chilii, pe laturea de sud a mănă-I ştirii, privind spre vechea ctitorie care, I împrejmuită de apă, este legată printr'un I' pod de ctitoria cea nouă. Observaţia esen- 187 ţială care se poate face în faţa acestei tardive opere a fostei noastre vieţi sociale, este acea impresie de armonie, de paşnică siguranţă, de credinţă neclintită care emană din mănăstirea Cernica cea nouă. Urmele unei tradiţii liber intrepretate care îşi continua desvoltarea în mod firesc, nu pot fi decât expresia unei armonii sociale care, în decursul vremurilor, a fost întotdeauna simbolizată de mănăstiri. Mănăstirea a fost până acum cincizeci de ani, cea mai frumoasă şi cea mai sintetică expresie românească, unde cultura sedes-volta în funcţia credinţei, precum se armonizau şi raporturile între stăpânire şi norod la adăpostul şi sub prestigiul aceleiaşi credinţe. Din vechea ctitorie n'a rămas mare lucru, căci din zidurile Vornicului Cernica, acel credincios prieten al lui Mihai Viteazul, poate că numai fundaţiile bisericii au servit de premisă pentru înălţarea lăca- 188 şuhii actual edificat de părintele stareţ Paisie. In orice caz, planul este conceput în mod foarte vast. Biserica veche poate fi clasată printre cele mai mari din ţară. Cele patru coloane ale naosului cari simbolizează pentru mine pe cei patru Evanghelişti, de o proporţie impunătoare, dau sfântului locaş un aspect monumental. Exteriorul bisericii a suferit multe modificări. Atât la biserica cea veche, cât şi la cea nouă, turlele s'au prăbuşit din cauza unor cutremure, ceeace strică mult efectului general. Chiliile împrejurul bisericii au dispărut aproape cu totul. Pe teren se văd urmele unor case, acoperite cu iarbă. Spre răsărit, chilii în ruină sunt încă în picioare. Un turn izolat strejueşte intrarea. Spălăcită de ploi, vopsită într'o coloare cafenie, cu turlele sale de tinichea, vechea biserică apare printre copacii desfrunziţi, ca ultimul monument al unui oraş 189 distrus. In apropiere, un puţ adăpostit de un mic dom ce se reazimă pe o graţioasă colonadă, aşteaptă prima furtună pentru a îngenunchia. Spre răsărit, un cimitir prezintă în această privelişte paşnică, cacofonia mauzo-leelor pretenţioase cari pun o notă de stridentă vulgaritate în acea armonie de linii orizontale, iar pe ici colo, brazi răs-leţi îşi desenează silueta neagră pe catifeaua cenuşie a iernei fără zăpadă. Dacă părăseşti mănăstirea, pe dreapta drumului întâlneşti câţiva stejari noduroşi ţinând sfat în jurul unui puţ. Pe urmă, drumul drept şi neumblat spre Bucureşti. înainte de a intra în mahalaua Panteli-mon, pe mâna stângă, rămăşiţele unui parc, silueta unei biserici, şi un turn înalt atrag atenţia trecătorilor. Aci au fost în secolul al XVIII-lea una dintre reşedinţele Qhiculeştilor. Doi domni din această familie sunt îngropaţi în bisericuţa care astăzi este prizonieră în curtea tristă a unui spital. Afumata de prea multe slujbe, refăcută şi prea bine reparată, biserica este totuşi încă fumoasă, cu un pridvor de plan pătrat care se reazimă pe patru coloane de piatră. După farmecul dela Cernica, acest decor fără suflet întristează. Pe când la Cernica trăieşte sufletul cald al unui trecut care este gata să-şi dea comorile cui ar vrea să-1 cerceteze, aci spitalul rece a gonit blândul farmec al vremurilor duse. Parcul, concesionat unor restaurante, este plin de sticle sparte, şi un abator roşeşte cu sânge apa limpede ce curge spre Bucureşti. 190 m CRUCEA DELA CĂLUGĂRENI Gh. M. Cantacuzino. — 13. CRUCEA DELA CĂLUGĂRENI Ca şi natura, arta nu are început. Chiar din cele mai îndepărtate timpuri, disociaţia între util şi frumos a existat, căci atunci când, ieşind din amorţeala animalităţii, umanitatea a încercat să-şi înjghebe primele gânduri, mâinile sale puţin înde-mânatece au început să construiască. Lăsând instinctelor grija utilului, primele încercări nelămurite a'tj inteligenţei au iscat unele întrebări din cari trebuiau să se nască răspunsuri împăciuitoare pentru sufletele de atunci, chinuite de cunoştinţă. Primele mese de lucru pe cari frunţile oamenilor s'au aplecat, obosite, au fost altarele de piatră ale preistoriei, şi omul a construit 195 temple poate înainte de a-şi fi zidit casa. In orice caz, a crede că omul a început prin a-şi face gospodăria ca pe urmă să-şi ridice fruntea spre cer pentru ca să se ocupe ca de un lux suprem de forţele misterioase şi divine, nu poate fi decât o eroare. înainte de a fi existat cuvinte, omul ştia să cânte, şi dacă a căutat să doarmă sub un acoperiş, nu era atât pentru a se feri de intemperii cât de nemărginirea cerului. Dacă utilul are şi a avut mereu o înrâurire asupra formelor plastice, aceasta nu înseamnă că utilul a creiat aceste forme. In arhitectură, de exemplu, regăsim toate figurile geometrice. Aceste figuri, care îşi au obârşia în sforţarea gândului de a înţelege, organizând ceeace înţelege, şi cari sunt cea mai uşoară metodă de cercetare în domeniul abstractului, nu s'au născut din util, cu toate că sunt la fundamentul artei de a clădi. Utilul nu este decât un element component şi secundar în artă, şi care, în cazul cel mai fericit, poate fi un pretext pentru o creaţie artistică. Dar precum figurile geometrice nu s'au născut din necesităţi constructive, tot aşa nici formele plastice nu îşi au obârşia lor în util, chiar când utilul intervine în mod imperativ. Iar istoria a şters, parcă pentru a pune în evidenţă şi a preamări eterna voinţă a omenirei de a-şi întruchipa râvna de mai bine şi de apropiere de Dumnezeu, mai tot ce programele utilului impusese cu efemerele lor cerinţi, lăsând numai ici colea, ca mărturie a dispărutelor civilizaţii, câte un templu, câte un palat, câte o biserică, câte o statue sau chiar numai o inscripţie. Şi din trecutul românesc ce a rămas, afară de biserici şi de mănăstiri? Câteva cruci la răspântia drumurilor, câteva cruci pe câmpiile Bărăganului, sau cruci cari păzesc cumpenei e şi fântânele. Mai ales când, pe drumurile ţării, în- 196 197 tâlneşti asociate aceste două elemente ale peisajului românesc, cumpăna şi crucea de piatră, ai intuiţia depărtărilor în cari se pierd obârşiile artei noastre. Tragica siluetă a cumpenelor este cu siguranţă una din ultimele forme create de mecanica arhaică, iar crucea, aşa cum a fost înţeleasă la noi, bloc de piatră cioplit în forma semnului mântuirii, eşind, fără soclu, de-adreptul din ţărână, te face să te gândeşti Ia toate piterele votive pe cari popoarele primitive le înfigeau pe podişurile Asiei pentru a însemna drumurile cuceririlor. Aplecate ca un om în mers, ele au rămas ca nişte soldaţi împietriţi. Armata a trecut de mii de ani, uitându-şi sentinela într'o veşnică meditaţie. Iar crucile pe cari le întâlnim pe Bărăgan, n'au fost puse în mijlocul câmpului numai pentru a însemna locul unde a fost ucis ori a murit un creştin. Sunt cruci cari, cine ştie, indică poate punctul geo- metric unde s'au încrucişat două destine, locul unde dorul a poposit, în amintirea unei întâlniri din care s'a născut un gând bun. Multe din ele n'au nici o inscripţie... sau vremea le-a şters înţelesul. Rămase în calea unui plugar care nu se miră de ele, ocolite de pasul trudit al boilor cu priviri adânci, ele sunt ca pietrele de hotar ale unei împărăţii dispărute. Unele însă, mai mari, cu caractere săpate ma adânc, de o proporţie mai mândră, sunt mărturia unui fapt istoric. Aşa este crucea iui „Ferenţ", de lângă Iaşi, înfiptă în coasta dealului încununat de mănăstirea Cîtăţuia, aşa este mai ales crucea dela Calugăreni, acest monolit de cinci metri înălţime, scos dintr'o stâncă desprinsă din poalele Carpaţilor. Această cruce, astăzi pe jumătate ascunsă de un mic edificiu pe plan circular, compus din arcade cari suportă un dom, se găseşte lângă drumul care duce dela 198 199 Giurgiu la Bucureşti, drumul tuturor năvălirilor dinspre Dunăre. Era aproape noapte când, pentru prima oară, trecui pe la Că-lugăreni, spre Giurgiu. Ştiam că şoseaua trebuia să treacă peste vestitul câmp de bătălie, căci drumul de astăzi urmează cu foarte mici variaţiuni traseul cel vechiu. îndată după trecerea Neajlovului, când drumul o ia printr'o mică strâmtoare cuprinsă între două dâmburi cari au fost pe vremuri împădurite, pe dreapta şoselei, într'o vâlcea, zării în umbra serii un edificiu de o formă neobişnuită la noi, senănând mai mult a fântână turcească acoperită, sau cu pavilionul unui parc oriental. Numai după ce trecui pragul acestei ciudate clădiri îmi fu dat să văd crucea. Atunci numai am înţeles unde eram şi ce rost de pioasă conservare avea edificiul care mă mirase atât. Izolată de vale şi de umbra câtorva copaci prin hora arcadelor, 200 izolată de cer printr'o boltă naivă de cărămidă, crucea în materialul ei lapidar îngălbenit prin secole de viscol, de ploi şi de soare, se desprindea pe paloarea varului. Inscripţia şi ornamentele ei nu se vedeau. Nu se putea zări decât esenţialul, adică proporţia. Braţele crucii se desprind Ia o înălţime de patru metri; ele sunt scurte, pentru a nu întrerupe mişcarea ascendentă care este oprită printr'o piramidă retezată, aşezată pe vârful crucii ca o frunte largă. In faţa crucii dela Călugăreni mi-am dat seama că o singură proporţie reuşită, care a ştiut să dea naştere armoniei, cuprinde toată arta arhitecturei, că o proporţie care, cu jocul umbrelor şi luminii reuşeşte, în afară de orice preocupare a utilului, să trezească în noi o stare sufletească în acord cu frumuseţea, conţine în ea elementele necesare şi suficiente ale esteticei. 1* 201 Am fost deseori, de atunci, să privesc marele monolit dela Călugăreni care sintetizează parcă tot spiritul istoriei noastre jertfită de atâtea ori creştinătăţii. Pe câmpurile de bătălie, monumentele comemorative caută mai întotdeauna să se desprindă pe cer cu siluiete tragice pentru a trezi mereu în sufletul trecătorilor groaza sângelui şi mărirea sacrificiului. Crucea dela Călugăreni este într'o vâlcea. Chiar dacă nu ar fi păzită, ca statuia unui sfânt, de capela care o apără, totuşi numai de aproape ea s'ar descoperi trecătorilor. O preocupare de discreţie, o eleganţă deosebită în concepţia gloriei, a făcut ca urmaşii lui Mihaisă proslăvească vitejia unui neam şi înţelepciunea unui domn cu măsură şi în afară de orice preocupare teatrală. Crucea dela Călugăreni a fost aşezată lângă drum, între cutele de lut ale unei movile, la umbra unor copaci, nu departe 202 de o fântână, pentru ca Românul obosit de cale să poposească câteva clipe acolo şi pentru ca să se reculeagă. Această cruce, în simpla şi marea ei concepţie, face apel nu la glorie, şi mai puţin încă la orice derivat periculos al şovinismului sterp, ci la răbdarea noastră, la puterea noastră de rezistenţă, la simţul nostru al măsurii şi realităţii. Crucea dela Călugăreni, în mândria ei ascetică, îndeamnă spiritul la meditaţie şi la pace. De sus până jos, atât pe o parte cât şi pe cealaltă a crucii, o lungă inscripţie spune trecătorului jertfa care s'a făcut în acest loc, cu ce slove sigure se scria pe atunci istoria neamului românesc. Când mă duc la Călugăreni, în mod firesc mă gândesc la celălalt mare câmp de bătălie al Românilor, la Valea din Războieni, unde astăzi paşnica mănăstire de maici fabrică şerbeturi de trandafiri, şi îmi amintesc pisania dela uşă unde 203 este spus că această mănăstire a fost ridicată pe locul unde din voinţa Domnului creştinii fură învinşi şi unde pieriră toţi boierii Moldovei. Aceeaşi cinstită grije a adevărului, aceeaşi mândrie a celor cari sunt în armonie cu destinul. Simbolismul, sau mai bine zis înţelesul acestei cruci dela Călugăreni, nu este exprimat numai prin proporţie şi prin ornamentele cari (ca toate ornamentele din acea epocă) nu contrazic niciodată simplicitatea volumelor, şi, oricât de bogate ar fi, nu dau ansamblului decât mai multă unitate, acoperind toată massa lapidară cu o dantelă bogată şi discretă, ci mai este subliniat şi prin alegerea locului, cam ascuns şi umbrit, la adăpostul vijeliilor distrugătoare ale vremii. Un singur exemplu va lămuri pe deplin la ce cunoştinţe şi la ce adânc înţeles ajunsese meşterii cari au lucrat-o. Pe toate muchiile crucii se întinde fără între- rupere un mic brâu în torsadă, element decorativ întrebuinţat în ornamentaţia noastră de pe-atunci. Acest brâu, destul de gros şi de energic la eşirea crucii din pământ, se subţiază în mod imperceptibil până sus. Iar cu aceeaş preocupare, tot trunchiul crucii are o uşoară tendinţă de a se subţia mergând în sus. Liniile crucii nu sunt absolut paralele. Iar piramida etezată care" acopere ca o căciulă crucea, şi avea mai ales rostul când silueta monolitului avea să suporte singurătatea. Aceste două preocupări: prima de a subţia forma spre partea de sus, dând o mişcare de înălţare, şi a doua preocupare de a termina motivul în mod energic printr'un volum categoric opus, demonstrează în mod hotărâtor că cele mai subtile reguli de plastică erau cunoscute de meşterii noştri. Atât proporţia cât şi realizarea, atât ornamentele cât şi preocuparea de ansamblu, atât dimensiunea crucii cât şi locul 205 ales, tind a exprima acelaş gând de demnitate şi de cuviinţă. La vre'o două sute de paşi de locul unde este înfiptă crucea de piatră, stă pe o movilă o cruce modernă care comemorează campania noastră din Bulgaria. Multă lume puţin atentă crede că aceasta este crucea dela Călugăreni şi trece fără a insista, fără a băga în seamă pe cealaltă. Enormă şi disproporţionată, cocoţată pe o platformă amorfă de piatră, cu forme umflate şi vulgare, ea îşi desemnează fără ruşine pe cer intenţia ei megalomană. Nici câmpiile dimprejur, nici păduricea de alături, nici apele Neajlovului, nici zarea românească nu sunt în armonie cu acest monument. Ar fi uşor să ne oprim aici într'o atitudine sceptică, zicând: „iată trecutul, iată prezentul, iată ce s'a făcut pe vremuri, şi ce se face astăzi". Este aşa de uşor să fii crud cu prezentul, şi mai ales aşa de inutil. A ne umili faţă ! I de trecut este poate tot atât de zadarnic 'jl, ca şi a ne îngâmfa faţă de dânsul. Căci ¥* fiecare epocă îşi are înţelepciunea sa şi !îşi exprimă adevărul, iar ceeace este esenţial în calităţile unei rase, persistă. Pe drumul dintre cele două cruci, să trecem deci cu timpul, cu istoria, cu vântul, comparând reuşita de pe vremuri cu eşecul de astăzi, fără a trage consecinţe cari s'ar întoarce împotriva inimei noastre. 206 207 PALATUL DELA MOGOŞOAIA Gh. M. Cantacuzino. — 14. PALATUL DELA MOGOŞOAIA Palatul ascuns şi împrejmuit de un parc întins, aşezat la vre-o unsprezece kilometri de Bucureşti, pe marginea şoselei Târgoviştei, nu este o ruină. Casa domnească, părăsită într'o zi de vară de Constantin Brâncoveanu şi de tot neamul său pentru călătoria din urmă, a scăpat de distrugere, şi soarta a vrut ca un gând luminat şi o neobosită bunăvoinţă să-i redea şi viaţa, şi frumuseţea din trecut. Domnul de Lamotray a scris despre acest palat următoarele rânduri, puţin după uciderea domnitorului Munteniei: „Nous quittâmes Bucarest sur Ies cinq „heures du soir et nous passâmes sur Ies 211 „sept aupres d'un assez grand et assez „magnifique edifice. Nous demandâmes â „notre guide ce que c'etoit; il nous „repondit que c'etoit un Palais qui s'appelait „Mogochon et avait ete bâti par le dernier „prince de Valaquie. Nous eumes la „curiosite d'y entrer pour le voir, nous le „trouvâmes fort regulier et bâti â l'euro-„peenne, decore au dedans de riches pfa-„f onds et de bonnes peintures; mais Ies meu-„bles en avaient ete enleves par Ies officiers „de la Porte au temps de la deposition „de son infortune maître. II etait converti „alors dans un han pour la commodite „des voyageurs. Monsieur Fabrice ayant „son cuisinier avec Iui, nous y fit pre-„parer un bon souper de gibier en quoi „le pays abonde, qu'il avait achete, et de „poisson que le dardien nous tira d'un „etang qui est entre un beau jardin qui „depend de cette maison et un ruisseau „qui coule aupres de ces murs. Apres „avoir soupe et nous etre repose quelques „heures, nous remontâmes â cheval pour „continuer notre voyage pendant le reste „de la nuit qui etait fort sereine". Din această scurtă şi frumoasă descriere aflăm despre acest palat că fiind conceput într'un spirit european şi decorat cu bogăţie pe dinăuntru, proporţiile şi înfăţişarea lui putea fi pe placul unui occidental. Palatul dela Mogoşoaia fu început în primăvara anului 1698 şi terminat în vara anului 1702, de Constantin Basarab Brân-coveanu, pentru fiul său Ştefan. El face parte din marele ciclu de construcţii ale Principelui român care dintre toţi Voe-vozii Munteniei ştiu mai bine să înalţe concepţia unei domnii luminate. Imboldul pe care îl dete artei româneşti trebuia să se răsfrângă şi asupra domniilor fanariote. Care este însă caracterul deosebit al acestui moment al istoriei noastre artistice ? 212 213 Dacă arhitectura Ţării Româneşti dăduse multe opere de seamă, în decursul celor trei secole precedente, şi se menţinuse la un nivel destul de ridicat, fără nici o clipă de oboseală sau de decădere, numai sub imboldul lui Brâncoveanu arhitectura noastră trebuia să ajungă la acea însuşire specială a epocilor de izbândă, pe care Francezii o numesc: „l'ai-sance". Până la Constantin Brâncoveanu, arhitectura noastră avea ceva arhaic şi „ermetic". Numai în ultimii ani ai secolului al XVII-lea arta noastră trebuia să iasă din acea lungă epocă socotită şi meditativă, prinsă adesea în mrejele unei geometrii amorţite. Când Lamotray vorbeşte de caracterul „european" al palatului, o face, fără îndoială, pentru a-1 deosebi de monumentele văzute în Bucureşti sau la Constan-tinopole. Marea noutate a stilului Brân- covenesc este vădita lui înrâurire italienească. Libertatea acestui stil, înfăţişarea lui aeriană, surâzătoare şi mândră, se deosebeşte de toate operele mai vechi ale artei noastre, cu caracterul lor „introspectiv". Epoca lui Constantin Brâncoveanu, judecată după operile lăsate, este singura epocă de destindere, în care un surâs vioi şi optimist a luminat faţa trudită a neamului nostru. Atunci când Brâncoveanu a pus să se sape în piatră inscripţia deasupra uşii cerdacului dela Mogoşoaia, în care spune: „Am ridicat acest frumos şi luminos palat pentru fiul meu Ştefan", el a definit propriul său stil prin cuvântul „luminos". Aşa apare şi astăzi locuinţa domnească, luminoasă în armonia ei, oglindindu-se în apa lacului format de lenevia Colentinei. Această apă care poate fi sărită de un copil, atunci când este strânsă între malurile de lut, formează în şerpuitul ei nes- 214 215 fârşit un lung şir de lacuri, care împodobesc şesul Bucureştilor. Nu ne-a rămas nici o gravură şi nici un desen care să ne redea înfăţişarea originală a palatului. Totuş, elementele şi părţile lui principale parvenindu-ne fără stricăciuni, se poate spune că acest edificiu, ca dimensiuni şi ca proporţii, nu era prea deosebit de ceeace este astăzi. Atât cerdacul dinspre răsărit cât şi loggia centrală dinspre apus şi toate bolţile din partea de mijloc a edificiului, au rămas neclintite. Slujind drept han, după mazilirea Voe-vodului, el fu ars în timpul răscoalei lui Tudor Vladimirescu şi întrebuinţat ca magazie, ruinat cum era, de armatele ruseşti. Intrând iarăşi în zestrea familiei, palatul rămase multă vreme în părăsire, până când, printr'o alianţă, căzu în lotul Bibescilor. Pe la 1860, Niculae Bibescu, fiul domni- torului, făcu prima restauraţie, cu un arhitect francez. Acesta refăcu faţada de nord, incorporându-i coloanele palatului din Potlogi, şi înălţă întreg edificiul printr'o cornişe puternică, compusă din console care duc arcuri în „porte a-faux". Acest element străin, numit „cremone", termină şi încoronează edificiul în modul cel mai fericit. Prin înălţarea generală a palatului, ferestrele terminate probabil prin-tr'un arc eliptic devenind prea joase, fură mărite dându-li-se forma trilobată. In rezumat, arhitectul francez, fără a se atinge de părţile existente, refăcu o faţadă şi înalţă întreg edificiul prin adăugirea fericită a cornişei. Această restaurare nu fu niciodată terminată. Dar opera cea mai însemnată a lui Nicolae Bibescu a fost replantarea parcului. Dacă monumentele rezistă mai mult sau mai puţin părăsirii, grădinile sunt monumente efemere cari trebuie mereu refăcute. Nicolae Bi- 216 217 ,1 bescu găsi probabil rămăşiţe de parc pierdute în tufişuri. Aducând un peisajist francez şi câţiva grădinari pricepuţi, el făcu vechiului castel un decor minunat, în care massele de copaci, distribuite cu pricepere, lasă să se simtă ca o notă continuă şerpuitul Colentinei şi şesul până în zare. Diversitatea esenţelor cari dau copaci de culori diferite, astfel ca niciodată parcul să nu fie cuprins de monotonie, arată cu câtă grijă şi judecată a fost plantat. Copacii, grupaţi sau izolaţi, îşi joacă rolul fiecare la rândul său, astfel că în fiecare anotimp parcul are o frumuseţe deosebită. O lungă alee de mai bine de un kilometru, făcând un drum pieziş spre palat, urmează de departe o lăture a cotului pe care îl face Colentina pe-acolo, lăsând parcul să se desfăşoare prin colonada vie a copacilor vechi. Palatul scăpat de ruină şi parcul refăcut, iată opera principelui Nicolae Bibescu. După acea primă sforţare, mai mult de o jumătate de veac trebuia să treacă până la mântuirea palatului. Numai în 1912, Principele şi Principesa Bibescu încercară şi isbutiră să reînvie sufletul acestui loc, căci este de sigur mai mult o reînviere decât o simplă şi rece restaurare. Acolo nu s'a pornit la muncă cu un spirit arheologic, ci cu aceea libertate necesară oricărei înfăptuiri trainice. Cuvântul „restaurare" este trist prin însăşi esenţa lui. Sau opera din trecut a rezistat şi îşi urmează înainte călătoria ei în timp, sau este o ruină care poate fi întărită, sau este un pretext pentru a merge înainte, o temă dată de trecut pentru interpretări viitoare. O reconstituire este aprioric în afară de limitele normale ale vieţei, fiindcă aceasta înseamnă refacerea unui decor problematic, şi mai întotdeauna contestabil, pentru actori dispăruţi. 218 219 Casa, pe vremea lui Brâncoveanu, era acoperită cu motive decorative şi florale, în frescă. Timpul şi ruina deslipiseră aproape complect aceste tencueli ornamentale. Restaurarea din 1860 strică o altă parte din aceste fresci. Proprietarii actuali luară hotărârea să lase cărămida aparentă, cu atât mai mult cu cât ea luase o admirabilă patină în răstimpul a două secole de ploaie şi de soare. Forma ferestrelor, dată de arhitectul francez, fu respectată, iar cornişa consolidată. Scara, care duce la cerdacul din spre curte, lipsea. Amorsa ei exista încă în balustrada cerdacului. Arhitecţii negăsind urme de fundaţie pentru această scară, care fusese originar şi provizoriu de lemn, traseră epura unei scări, luând ca exemplu scările de la Horez. Arhitectul francez refăcu la 1860 aripa de nord, întrebuinţând coloanele unei alte case brâncoveneşti : Potlogi. Palatul fiind la o distanţă de vre-o douăzeci de metri de apă, largi terase de piatră şi cărămidă uniră palatul cu lacul. Aceste terase, de o proporţie sigură şi de o perfectă armonie, fac un soclu palatului, monumentalizându-1 încă mai mult. Palatul are faţada principală orientată spre vest, iar faţada intrării spre est. Fiecare din aceste faţade are un caracter bine definit. Cea dela răsărit, care primeşte lumina dimineţii, are volumul energic al cerdacului care se desprinde pe planul aproape monoton al zidului. Această faţadă are ceva sever şi defensiv, în înfăţişarea ei. Cealaltă faţadă, aceea care se oglindeşte în apă şi primeşte lumina apusului, are poate cea mai complectă desfăşurare de motive din câte s'au văzut în arhitectura noastră. Loggia centrală, cu coloane în torsadă şi arcuri în acoladă, de o vădită inspiraţie veneţiană (ca şi planul palatului, de altfel), formează motivul principal, fiind calat în dreapta şi în stânga 220 221 de două balcoane sub care se găsesc două intrări, încheindu-se prin arcuri cari în plenitudinea lor contrastează cu acoladele colonadei centrale. Etajul era împărţit în două, în concepţia lui primitivă. Gineceul sau locuinţa Domniţei, şi andronideul, sau locuinţa Domnitorului. Aceste apartamente comunicau prin sălile mari de recepţie şi prin loggia. Intr'una din aceste săli, o frescă ce acoperea atât bolta cât şi pereţii, reprezintă pe Constantin Brâncoveanu în tabăra dela Adrianopole, întâlnindu-se cu Sultanul. Palatul este precedat de o curte pătrată. Pe una din laturi este palatul, pe celelalte trei erau grajdurile, bucătăria care este ea însăşi un mic monument cu colonada ei masivă, corpul de gardă, turnul de intrare în axa palatului şi arhondăria, unde descindeau numeroşi oaspeţi ai Curţii Domneşti. Biserica, mai veche cu vre-o douăzeci de ani decât palatul, se găseşte la stânga intrării, iar la dreapta un mare dreptun-ghiu, împrejmuit cu ziduri, este o grădină de trandafiri. Executat după o concepţie vastă, acest ansamblu arhitectonic a fost reluat în zilele de astăzi, pus la punct şi redat vieţii. In interiorul palatului se păstrează aproape în întregime biblioteca Brâncovenească şi corespondenţa Domnitorului cu regii şi împăraţii din acea vreme. 222 223 DESPRE DRUMURI Cari tac uair.o. — 15. DESPRE DRUMURI Foarte mulţi români, s'ar putea zice chiar majoritatea Românilor, nu îşi dau seama de frumuseţea ţării lor din pricina drumurilor. De un utilitarism redus la nevoile carului cu boi, fără nici o preocupare de confort sau măcar de securitate, şoseaua, fie naţională, fie judeţeană sau vicinală, pare a fi concepută exclusiv pentru trebuinţele rurale, făcând dintr'un automobil o anomalie. Largă cât o turmă de oi, mai întotdeauna convexă şi făcând una cu şanţurile astupate, măcinată de şinele înguste ale roţilor de căruţă, prăfuită şi fără umbră, trădând mereu în traseul ei preocuparea economiei şi efortului minim, cu poduri frânte sau crăpate, cu cantoanele ei părăsite, şoseaua românească este imaginea leneviei. A fi grăbit pe astfel de drumuri cari parcă nu duc nicăeri, nu numai că este o imprudenţă, dar apare ca o obrăznicie faţă de aceia care te văd trecând. Pier-zându-se în zare, lipsite de popasuri şi de fântâni, drumurile noastre parcă ar fi căile pocăinţei. însăşi noţiunea şoselei, la noi, pune un hotar între ţara noastră şi civilizaţia europeană. Astăzi vitesa a devenit o trebuinţă şi nicidecum un lux sportiv. Vitesa face parte din viziunea vremii, ea îşi are farmecul şi poezia şi, prin riscul care o însoţeşte, nobleţea. Priveliştele ţării noastre nu vor pierde nimic din biblica lor frumuseţe, când şoselele, cu un traseu nervos şi voluntar, Si. vor conduce pe călător peste văi şi munţi într'un simbolic avânt, expresie a unui stat care îşi cunoaşte demnitatea, şi satele noastre cu căsuţele lor văruite de Paşti de harnicele gospodine, nu vor pierde nimic din farmecul lor, când copii, porci, găini, curcani şi căţei nu vor mai considera şoseaua ca un loc de întâlnire şi de joc. Fiecare element al unei civilizaţii îşi are însemnătatea simbolică, şi în viaţa modernă şoseaua spune multe despre o ţară, despre o naţiune, despre un stat. Configuraţia şoselelor, felul cum sunt trasate, cum sunt împodobite, cum sunt îngrijite şi mai ales, cum sunt croite, sunt atâtea şi atâtea puncte cari atrag atenţia călătorului asupra ţării în care călătoreşte. Prin geamurile unui vagon, toate iluziile sunt îngăduite. Prin cristalul trenurilor de lux, orice ţară pare plăcută, şi peisajele trec grăbite şi ireale ca năs- 228 229 cocirile pe ecranul visului. Trecând însă în aer liber printr'o regiune, şi având posibilitatea de a te opri, de a bifurca sau de a te întoarce, se schimbă multe. Viziunea devine mai autentică. Arbitrarul trenului dispare. Drumul nu mai este deci o simplă cale de comunicaţie. Devenind una din podoabele esenţiale ale ţării, drumul mulţumeşte dorul de ducă şi setea de noutate a călătorului, drumul dă avânt visului, aruncând peste hotare pe omul modern chinuit de nevoia de a cunoaşte, şi pentru care nostalgia porturilor şi gărilor, şoselelor şi căilor din văzduh, sunt atâtea posibilităţi de evadare. In afară de toate acestea, drumurile mai sunt o armă de apărare naţională şi un mijloc pentru a menţine ordinea. Această concepţie a drumului, ca element de luptă, a fost dusă de Romani la perfecţie. Tot imperiul era ţinut într'o plasă de drumuri. Inginerii Imperatorilor n'au cunoscut niciodată împotrivirea vreunui obstacol. Ei duceau cu o voinţă fără greş căile lor militare prin munţi, peste ape şi peste văile cele mai pustii. Datorită acestor drumuri, armatele lor se mişcau mult mai repede decât orice altă armată, şi graţie acestui pavaj de piatră care era acelaş la porţile Capitalei, în Finister sau în Do-brogea, legionarul se simţea legat de marea Cetate; călcând pe dalele largi şi potrivite cu grijă, el ştia că peste tot este acasă, căci toate drumurile duceau spre Roma. De atunci, orice stat care ieşea din amorţeala nelămuritului şi a improvizării, care căuta să afirme faţă de cetăţeni şi faţă de străinătate voinţa lui de perpetuare a unei stări de lucrări durabile şi unei dorinţi de perfecţionare, dădea mare atenţie construirii şi împodobirii şoselelor. Există oare o arhitectură a drumurilor? 230 231 Voi răspunde „da", fără şovăire, dacă înţelesul cuvântului arhitectură cuprinde preocuparea proporţiei, aplicată la toate construcţiile, fie chiar cele mai utilitare. Un drum nu se compune numai din calea propiu zisă de comunicaţie. Un drum are un complex de lucrări şi de plantaţii cari fac din el o operă de artă. Să analizăm aceste diferite complemente ale drumului, pentru a fi mai expliciţi. Odată proporţia raţională a drumului stabilită, materialul de pavare ales, curba bombării pentru scurgerea apelor dată şi distanţa şanţurilor fixată,rămâne de văzut traseul, care este esenţialul, aş spune chiar sufletul drumului. Adesea traseul unei şosele urmează un drum vechi care se îndreaptă pe ici colea, fără însă ca să se atingă de concepţia originară. In cazul acesta, numai complementele şoselei, despre cari vom vorbi mai pe urmă, intră în joc. 232 Dacă însă traseul este nou, ingeniozitatea inginerului intră în joc. Atunci inginerul pătrunde, vrând nevrând, în domeniul artei. Mai mult decât oriunde, în arta de a trasa o şosea, se verifică şi se demonstrează teorema lui Lobacevsky, că linia dreaptă nu este drumul cela mai scurt între două puncte. Ţinând seamă de locul înspre care trebue să ducă şoseaua, de configuraţia terenului care trebue utilizată pentru a pierde un minimum de timp şi un minimum de energie, inginerul de şosele trebue să ţie seamă şi de priveliştea înconjurătoare, pentru ca drumul pe care îl croeşte să se folosească cât mai mult de frumuseţile naturii. Astăzi nu se poate concepe o şosea fără a ţine seamă de ceeace aş numi valorificarea ei turistică. Odată şoseaua concepută după aceste principii şi, cum am spus, felul ei de a fi făcută, stabilit, intră în joc atributele şoselei, începând dela pietrele kilometrice 233 şi plăcile indicatoare. Pe o şosea modernă, într'o ţară civilizată, călătorul trebue să ştie oricând unde se află. Proporţia pietrelor kilometrice, semnalele pentru poduri, bifurc aţii şi obstacole, — fie că sunt pete albastre de smalţ pe care un ieroglif uşor de descifrat se desprinde în alb, fie că sunt inscripţii mari, fie că sunt, ca pe drumurile Marocului, piramide de beton cu semnale luminoase, — dau şoselei un aspect de îngrijire şi de civilizaţie, uşurând rolul celui care este la volan sau care conduce chiar numai o pereche de boi. După aceasta intră în joc plantaţiile. Este evident că plantaţiile variază după regiunea pe care o tae o şosea. In principiu, copacii plantaţi dealungul drumurilor trebue să fie înalţi, cu crengi începând la câţiva metri peste capul călătorilor, pentru ca umbra să nu fie totală, ţinând şoseaua într'o continuă umezeală, şi pentru ca să dea, prin trunchiu- 234 ? ;),. S r rile lor svelte şi îngrijite, impresia unei colonade care scandează peisajul ca un | lung poem. Pentru a evita monotonia, I aceste plantaţii trebue să fie întrerupte I din loc în loc, dând astfel călătorului im-l presia că trece prinaleele unui parc imens. Podurile, după obstacolele peste cari trebue să ducă pe călător, îşi schimbă şi ele atât materialul cât şi aspectul, când uşoare ca o săritură, când compuse ca un f fragment al unei enorme pânze de păianjen. Cantoanele, aceste mici posturi de su-ţ praveghere, trebue să-şi varieze înfăţi-[ sarea după regiuni. Intrarea şi eşirea unui I oraş trebue sa fie îngrijite, mai ales când « oraşul merită atenţia călătorilor. 1 Şoselele astfel concepute vor contribui ! mult la unificarea unei ţări. Oamenii din provincie fac efortul de a se vizita unii ■ pe alţii, şi acel dispreţ care îşi are obârşia în necunoaşterea calităţilor vecine, dispare încetul cu încetul. Oamenii îşi dau 235 seama că fiecare regiune îşi are rostui şi idealul, iar hotarul certitudinilor sterpe şi al în gâmfăriîor vane tind să dispară. Dar regiunile nu îşi pierd caracterul din pricina aceasta. Omul ne mai fiind izolat în adăpostul lui provincial, nu mai simte cu atâta insistenţă nevoia de a se pierde în anonimatul centrului. Şoselele devin astfel prin turism, — această nouă necesitate a timpului, — marile bulevarde pe cari circulă şi se schimbă valorile morale, strângând într'o continuă mişcare afinităţile unui neam. Ideea de neam, de stat şi de naţiune se schimbă. Aceste noţiuni devin realităţi palpabile. Ţara sau patria, după gradul de sentimentalitate al călătorului, iau o realitate fizică, iar regiunile prin cari ai călătorit îţi asă amintiri vii şi mereu controlabile. Să ne închipuim un moment că România a devenit şi ea o ţară cu şosele. îngrijite. Plecând în zorii zilei din Bucureşti, de pildă spre Iaşi, automobilul ar fugi cu o vitesă constantă şi normală pe macadamul luciu şi umezit de roua dimineţii, oglindind imaginea ştearsă a copacilor cari strejuesc şoseaua, mult după ieşirea din capitală. Vitesa s'ar micşora la Tâncăbeşti pentru trecerea digului, înainte de şerpuitul drumului, tocmai când ceaţa de pe lac se destramă. Înainte de Ploeşti, pentru a evita trecerea prin oraş, o alee de plopi ar întâlni, lângă un pod de piatră, drumul spre Buzău şi Râmnic. Soarele este sus, dar grupuri de copaci, din când în când, dau călătorului, în jurul unei fântâni, o oază de umbră. Şoseaua este plantată cu plopi, formând o lungă colonadă aeriană ca drumul triumfal din Palmyra. La intrarea şi la ieşirea fiecărui oraş, stă scris pe tăbliţe indicatoare numele localităţii. Fiecare pod de asemenea arată numele apei pe care o trece. 236 237 Călătoria se face fără praf pe luciul unei şosele unde şi carul cu boi ar ţine dreapta. Ne mai făcând praf, automobilul nu mai devine un subiect de ură pentru ţărani. Văile Moldovei se deschid cu farmecul lor călătorului care este dus pe drumurile ţării într'o odihnitoare amorţeală. Iar seara, după un popas la Bacău sau Roman, turlele laşului apar în valea stearpă a Bahluiului, puţin înainte de venirea nopţii. Totul s'a petrecut ca într'un vis. Un hotel curat primeşte somnul călătorului care, înainte de a aţipi, are o imagine sintetică a ţărei sale, cu şesuri cari se pierd în zare ca marea, cu văi în cari şerpueşte argintul viu al apelor, cu oraşe tăcute şi sate vesele cu miros de fum spre seară, cu zări în cari se desprinde din când în când silueta gânditoare a unei vechi biserici. România nu şi-ar fi pierdut prin aceasta din caracterul ei, nici românul din dragostea lui pentru ţară, iar carul cu boi, atât de iubit de Grigorescu, ar continua veşnica şi înceată lui călătorie, imaginea răbdării unui neam necăjit..... IV fa 238 239 PIEŢELE ORAŞELOR Ofc. M. Cutuuztao. - I». PIEŢELE ORAŞELOR Bucureştenii îşi fac despre pieţe o idee greşită. Pentru ei o piaţă publică este un loc disimetric în care dau mai multe artere de comunicaţie, şi în mijlocul căruia un om politic de bronz, încurcând circulaţia, perpetuiază deşertăciunea luptelor oratorice. Şi dacă statuia, ca un mare magnet făcut parcă pentru atracţia tram-vaelor, lipseşte, atunci piaţa bucureşteană este o simplă încrucişare de mai multe străzi cu colţuri ascuţite, unde arhitecturi de stiluri diverse se întrec în virtuozitatea urâtului, unde soarele, vântul şi praful chinuesc în mod succesiv sau simultan pe trecător, dar unde nimeni nu se opre- 243 şte vreodată. Şi cu toate acestea, pieţele au fost întotdeauna expresia cea mai vie a oraşelor, expresia acestui suflet colectiv în sânul căruia se nasc şi se destramă civilizaţiile. Ori care le-ar fi originea, fie că spaţiul lor a fost prevăzut pentru a da perspectivă unui edificiu, pentru desfăşurarea paradelor sau pentru instalarea periodică a unui târg sau bâlciu, pieţele deveneau în mod natural marile săli de paşi pierduţi ale poporului. Săli acoperite de bolta infinită a cerului, în care oamenii obosiţi de monotonia vieţii nădăjduesc fără convingere ca jocul hazardului să le deschidă perspective puţin probabile şi evadări problematice din temniţele imateriale pe cari legile şi obiceiurile, convenţiile şi slăbiciunile, datinile, şi educaţia le-au alcătuit în jurul tuturor. Pieţele au, după ţări şi oraşe, viaţa lor proprie, legile lor respectate în mod tacit de toată lumea. Ele devin teatrul unui balet sau al unei pantomine jucată după orele zilei de actori diferiţi, dar unde fiecărui cetăţean îi vine rândul să se înfăţişeze şi să — şi desprindă silueta pe fondul unui decor arhitectural a cărui gravitate câteodată solemnă este imaginea continuităţii şi simbolul statorniciei. Dimineaţa, întâiul act începe cu zorii zilei. Sub privegherea tăcută şi binevoitoare a unor statui de sfinţi sau de eroi, târgul stăpâneşte piaţa cu sgomotele sale şi cu mirosul sănătos de ţară al zarzavaturilor şi fructelor. După ce ora gospodăriei a trecut, acest flux de viaţă venit dela ţară se retrage. Spre miezul zilei, când şcolile se golesc pentru câteva ceasuri, o armată de copii îşi împarte piaţa în terenuri de joc, mimând sub diverse pretexte viitoarea luptă pentru viaţă. Când pieţele sunt umbrite de câţiva copaci mari, după amiezile sunt rezervate pentru somnul sau plimbarea celor mici de tot, cari mai au nevoe de ocrotirea mamei sau de neatenţia tiranică a doicilor plictisite. Seara însă, cafenelele dimprejur îşi scot mesele şi piaţa îşi reia aspectul viu şi sgomotos unde lumea se plimbă aşteptând ziua următoare. Noaptea, piaţa este a gardiştilor, a străinilor suspecţi cari vizitează oraşul, a pisicilor prudente şi câinilor hoinari. Cam aşa este viaţa unei pieţe, viaţa care se identifică adesea cu aceea a oraşului, cu mici variante, pentru o mare majoritate de oraşe şi orăşele, din Franţa, din Germania, din Italia, din Spania şi din multe alte ţări, unde eroii au statui şi fântânile apă. Există şi pieţe măreţe ca aceea care este prinsă în cleştele energic al unei elipse desenate; de o imensă colonadă quadruplă care, cu forme titanice şi o gradaţie impunătoare, te duce până la porţile ba-silicei Sfântului Petru de la Roma; aci, noui 246 trecători nu răpesc niciodată acestui loc atmosfera de linişte pustie, pe când sgo-motul de cascadă al apelor din două fântâni enorme înăbuşe sgomotul intermitent al sborului columbelor ce locuesc în volutele de piatră ale capitelelor colonadei; există şi pieţe închise şi misterioase, ca aceea a Capitolului, unde palate severe îşi desfăşoară arcadele şi unde impunătoare scări împodobite cu statui gigantice, duc cine ştie unde, pe când efigia ecvestră a împăratului Marcu Aureliu face un semn de împăcare spre oraşul etern care se desfăşoară la picioarele sale; sunt unele, ca piaţa Navona, care desenează într'un lung dreptunghiu pretextul pentru trei minunate fântâni, care sunt acolo ca trei puncte răcoritoare, pe când de jur împrejur palate şi biserici adăpostesc în umbra lor pe trecător; sunt pieţe surâzătoare şi deschise, prinse într'o horă de arcade cum este Piazza San Marco şi atâtea altele în Italia; 247 sunt unele, ca Place Vendome şi Place des Victoires din Paris, cari într'o atitudine ermetică de riguroasă şi sobră eleganţă creează spaţiul armonios pentru a păzi şi a pune în evidenţă statuia unui monarh; sunt pieţe, cum este Place Vendome din acelaş oraş, care prezintă trecătorului un loc de repaos retras şi tăcut; sunt altele, ca aceea dela Amiens, cu o vădită preocupare de paradă militară, şi însfârşit, sunt pieţe ca Place de la Concorde la Paris, care sub semnul misterios al unui obelisc egiptean reprezintă parcă centrul lumii. Pieţele sunt expresia vie a vieţii municipale. Ele exprimă demnitatea şi mândria oraşelor. In toate timpurile, în toate ţările, pieţele erau îmbogăţite cu cele mai desăvârşite opere de artă. Italia cu simţul ei decorativ a făcut din piaţă pretextul pentru imaginaţia artiştilor şi justificarea bogăţiei faţă de cei nevoiaşi, Franţa cu simţul ei 248 de cinste şi de echilibru, a făcut din piaţa publică expresia autorităţii şi statorniciei statului; Germania cu simţul ei al pitorescului a ştiut, în vechile-i oraşe, să interpreteze piaţa în formele sale cele mai romantice, iar Ruşii la Petrograd au făcut din Pieţe neîntrecute decoruri precum nici austerului Palladio nu-i trecuse prin minte că s'ar putea înfăptui. Prin arhitectură, o rasă, sau mai bine zis o ţară, un stat, se exprimă întotdeauna în mod instinctiv. Minciunile în arhitectură sunt uşor controlabile. După acest principiu, este natural să considerăm configuraţia unui oraş ca un document plastic de prima însemnătate, când vrem să judecăm sau să cunoaştem o civilizaţie. Oraşele poartă însemnate pe de, în ele, toate virtuţile, toate păcatele celor cari le-au zidit. După cum am văzut, pieţele joacă un r°l de căpetenie în configuraţia oraşelor. 249 Ca toate elementele arhitecturei, fie simple, fie complexe, pieţele se croiesc după anumite legi cari s'au aplicat adesea în mod instinctiv, atunci când instinctele erau bune. Dacă o casă, un palat sau o biserică reprezintă în mod firesc unitatea unui gând şi armonia unei concepţii, o piaţă, care se compune dintr'o teorie întreagă de edificii, exprimă simţul solidarităţii în acceptarea unei armonii recunoscute şi aprobate. Iată baza, aş putea spune chiar legea iniţială a pieţelor, de orice dimensiune ar fi. Piaţa fiind compusă dintr'o serie de edificii cari nu aparţin aceluiaşi proprietar, şi având câteodată destinaţiuni diferite, faptul, că s'a ajuns la acceptarea unui tot fără ca personalitatea nimănui să se simtă atinsă în prerogativele sale, înseamnă că acest suflet colectiv, acel simţ social de conlucrare, există. In Italia este destul de rar ca municipiul să impue pentru o piaţă anumite motive. Dar pe Italieni bunul simţ constructiv i-a ferit întotdeauna de lipsa de orchestrare a maselor arhitectonice. In Franţa, atât la Paris cât şi în provincie, se văd foarte multe exmple de pieţe într'un stil unic. Dacă pitorescul este exclus din astfel de pieţe, monumentalitatea lor este grea de întrecut. Dar această lege de armonizare a faţadelor nu poate fi aplicată dacă nu se ţine seamă de o altă lege, care este specifică pieţelor. Am spus la început că pieţele oraşului Bucureşti nu sunt decât încrucişări de artere de comunicaţie. In planul oraşului până în prezent nu s'a prevăzut nici o piaţă adevărată (afară poate de piaţa Universităţii şi a Palatului), fiindcă chiar noţiunea de piaţă presupune un loc închis, un loc limitat printr'un decor arhitectural. O piaţă prevede un decor care se reduce adesea la o statue, o piaţă prevede 250 251 fântâni şi plantaţii. Piaţa publică nu trebue să se mărginească la rolul de staţie de taximetre sau trăsuri. Piaţa trebue să fie o podoabă a oraşului. Deci prima preocupare este limitarea pieţei. O piaţă în care sosesc prea multe străzi este greu să fie armonizată. Cu cât proporţia străzilor faţă de locurile zidite va fi mai mică, cu atât piaţa va fi mai monumentală. După aceia trebue să se ţie seama dacă o piaţă este centrală sau nu, care va fi destinaţia ei specifică, cari sunt caracterele terenului. In compoziţia unei pieţe intră multe elemente. Dar cele două legi despre cari am vorbit sunt ineluctabile, oricare ar fi mărimea pieţelor şi destinaţia lor, căci pieţele cele mai utilitare pot deveni şi cele mai frumoase, mai ales după concepţiile arhitecturei moderne. Frumosul, nu costă mai mult decât oribilul, şi calea cea mai sigură care duce la estetică este bunul simţ, mai ales în realizarea operelor colective. Şi din toate lucrările colective, piaţa este una dintre cele mai semnificative şi mai frumoase. Bucureştii, această capitală care pare mereu improvizată, nu are pieţi, şi un oraş fără pieţi este un oraş fără viaţă socială. 252 268 t ALTARELE ALTARELE înainte de a se fi gândit la un adăpost zidit, mult înainte de primul simbol întrezărit prin negura concepţiilor nedesluşite şi a primelor porniri spre vis, omul nedibaci, brutal şi greoi al preistoriei, înălţase pe pământul încă necucerit de el şi vrăşmaş tendinţelor sale dominatoare, altare, spre a stabili o primă legătură între el şi dumnezeire. îndată ce forţele sale se organizară în mişcări cari se puteau coordona pentru a da materiei o formă definită, omul desprinse din poalele munţilor cari îl adăposteau, blocuri de piatră pe cari le aşeză pe o înălţime, într'o aproximativă simetrie, şi cari alcătuiră probabil primele monumente ale omenirii. Qh. M. Cantacuzino. — 17. 257 Pentru a cunoaşte mersul vremii, pentru a măsura singurătatea lor, pentru a stabili un ritm născut din repetiţia veşnicelor reînceperi, omul chinuit şi simplu dela început deducea din mersul umbrei pietrelor votive înălţate cu greu lângă un mormânt, tainele timpului şi mecanismului universal, deschizând în umbra inteligenţei sale primele posibilităţi de armonie; din focurile aprinse pe altarele rustice şi de-abia cioplite, şi din felul cum fumul se urca spre cer, se obosi în căutarea primelor deducţii faţă de forţele înspăimântătoare ale naturii, şi ascultând apele jucând prin văi, valurile izbindu-se de stânci sau pierzându-se pe talazuri, ghici posibilitatea unei muzicalităţi imanente sufletului şi în acord cu zeii. Umbra aruncată de stânci pe pământul răscolit al primelor monumente, sinuozităţile aproape imateriale ale fumului primelor sacrificii şi cântecul apelor fură cele dintâi texte pe cari zeii le deteră spre meditaţie omenirii începătoare. Astfel mersul umbrei anticipă geometria, fumul, în volutele lui, scrisul, şi jocul apelor, armonia. Mult înaintea meselor în jurul cărora se împărţea dreptatea, mult înaintea meselor de ospăţ ale primilor regi, altarele fusese croite cu greu pentru aducerea jertfelor şi poate chiar pentru a primi, după o supremă sforţare spre cunoştinţă, frunţile obosite ale preoţilor timizi ai primelor credinţi. De fiecare dată când medităm asupra unui element al arhitecturii bisericeşti, trebue să ne întoarcem privirea spre începutul începuturilor, căci în decursul mileniilor de ani, elementele religiilor s'au referit mereu la aceleaşi simboluri. întâi a fost altarul. Fie că Dumnezeu se înfăţişa făpturilor sale în lumina unui astru, în calda binefacere a focului din vatră, în schimbătoarele câmpii albastre ale mării sau în graiul şoptit al codrilor adânci, 258 259 orice rugă îşi avu masa de meditare pe care noi o numim altar. Altarele au fost primele mese de lucru ale şovăitoarei omeniri, pe netezimea cărora se însemna cu colţuri de silex raportul încă nedesluşit al stelelor, stabilind, astfel, legătura cea dintâi şi iremediabilă între cosmosul care ne este temniţă şi dorul nostru de a şti; pe altare s'a semnat, chiar după ce se făcu lumină, acel imemorial contract între omenire şi zei, prin care ni se acordă privilegiul necomplet al cunoştinţei, în schimbul veşnicei interdicţii a desvăluirii misterelor genezii, stabilind pentru veşnicie chinul omenirii, din care trebuia să se nască şi mărirea ei. Ori care a fost forma în care mintea omenească îmbracă dumnezeirea, altarele pe care s'a sfinţit cultul diverselor religii avură întotdeauna proporţiile unei mese, atestând prin acest simbol că meditarea a fost la începutul oricărui crez. Dacă este un element care a variat puţin în istoria arhitecturii, acesta este cu siguranţă altarul. Intre masa abia cioplită a erei neolitice, şi cel mai sclipitor şi împodobit altar al Vaticanului, nu este nici o deosebire de concepţie. Pe granitul preistoriei, natura şi imaginaţia fabuloasă a credincioşilor punea din belşug ceeace arta realiză mai târziu. Mai mult a variat sanctuarul care trebuia să adăpostească altarul. Când omul simţi nevoia de a reduce cerul Ia un acoperiş sau la o boltă, şi de a strânge spaţiul între ziduri pentru a se reculege şi poate pentru "a se regăsi mai uşor, reproducând armonia universală într'una limitată la posibilităţile percepţiilor sale fizice, au început nesfârşitele variante care au dat naştere atâtor arhitecturi religioase. Numai masa de meditare era mereu aceiaşi. Şi dacă arhitecturile religioase au fost întotdeauna cele mai curate şi cele cari au atins mai de aproape perfecţiunea, aceasta se 260 261 datoreşte faptului că, în mod instinctiv sau conştient, arhitecţii încercau să transpue în limitele posibilităţilor noastre acest mare templu al universului. „Nu este decât un templu în univers", spune Novalis, „şi acest templu este corpul omului". Şi acest corp, aş cuteza să adaog, a căutat să redea materiei imanenta lui armonie, iar altarul i-a fost masa de lucru. Simbolurile născându-se din nevoia de a prezenta ceeace nu se poate concretiza templul deveni simulacrul lumii, şi altarul imaginea aspiraţiilor omenirei. Pe vremea lui Cezar August, se edifică la Roma, sub cerul liber, altarul Păcii. Prosperitatea imperiului ajunsese la apogeu şi imperatorul dorea să simbolizeze acest echilibru de perfecţie politică prin-tr'un monument impunător. Pe un plan pătrat cu o lăture de aproape doisprezece metri, patru ziduri de marmoră, întrerupte prin două intrări cari se gă- I seau faţă în faţă, dădeau prilej sculptorilor să desvolte o mare friză compusă într'un gând unitar care reprezenta poporul roman, având în fruntea lui familia imperială. Această procesiune se îndreaptă într'o mişcare înceată şi continuă spre sacrificiul Penaţilor lui Enea, care decorează unul din stâlpii intrării, pe când pe celălalt lupoaica, cu cele două odrasle umane, simbolizează oraşul etern şi totodată aspra concepţie de stat ce-şi are obârşia într'o luptă fratricidă. Această procesiune ce se ţine lanţ în jurul incintei este întreruptă de friza Italiei şi a Romei, două compoziţii simbolice. Câteva fragmente din această colosală friza au fost regăsite prin ruine, şi poate chiar fragmentele cele mai interesante, care înfăţişează familia imperială şi poporul. Dela lictorii îmbătrâniţi în luptă la patricienii cei mai mândri, dela negustorii cei mai înstăriţi la plugarii cei mai umili, 262 263 tot poporul latin era reprezentat pe această friză de marmoră, săpată în „haut-re-lief". Efigia împăratului a dispărut, dar din familia augustă se desprind trei chipuri cari joacă parcă în această lungă teorie coreografică drama iubirii. Intre doi bărbaţi, o femeie care iese făţiş din rândul şirului de sacrificatori, drapată cu multă luare aminte, cu un văl abil înfăşurat ca o maramă în jurul unui chip surâzător, enigmatică şi distrată de ceeace se petrece, se reazimă cu o mână de un copil, pe când cu cealaltă mână readuce o cută a hainei în armonia generală a veşmântului. Secolele şi ruina n'au putut şterge pri-virea-i pierdută, şi marmora n'a lăsat timpului nici o fărămitură care ar fi putut altera expresia Iuliei. Bărbatul care o precedă, cu faţa ştearsă de daltă şi redusă aproape la anonimat, cu capul pe jumătate învăluit, cu gestul obosit, privirea indiferentă şi rece, este Meneniu Agrippa, primul soţ al Iuliei; silueta dârză, voluntară şi crispată care o urmează, este a împăratului Tiberiu, soţul al doilea. Intre ei, indiferentă de dispariţia apropiată a primului şi de gelozia nemiloasă a celui de al doilea, Iulia, nepăsătoare şi zâmbitoare, îşi urmează visul. Pe friza altarului Păcii, unde forţele naturii şi legendele Romei erau simbolizate în alegorii diverse, era firesc ca artistul să găsească în ritmul lungei procesiuni şi un moment pentru a exprima în toată complexitatea ei, veşnica dramă a iubirii cu atributele sale: gelozia şi moartea. Când creştinismul îşi începu cultul în catacombele aceluiaş oraş care mai bine ca oricare altul întruchipează Veşnicia, primii preoţi ai religiei persecutate întrebuinţară ca altar sarcofage răsturnate. Cu triumful religiei şi al Renaşterii, altarele pierdură simbolica lor simplicitate, cu 264 265 abundenţa somptuozităţilor vaticane şi înălţându-se pe trepte ca pe un Sinai. In religia ortodoxă, altarul a păstrat în dosul iconostasului, sub lumina piezişă a firidelor înguste, toată străvechea lui semnificaţie. In locul frizei poporului roman, apostolii, sfinţii şi martirii, într'o frescă înegrită de fumul lumânărilor nenumăraţilor cuvioşi, înconjoară piatra, mai întotdeauna neornamentată, a mesei sacre, pe când sfinte poveşti zugrăvite acoperă bolţile iar ctitorii veghează în dreapta uşii ca nici un duh rău să nu turbure pe cei ce dorm sub lespezi sau îngenuchează pe ele. Cunosc un schit în care altarul este cioplit într'o buturugă, ştiu o biserică de ţară în care altarul este o piatră de mormânt a unui domnitor uitat. Odinioară fiecare casă avea un altar pentru zeii penaţi, adică zeii familiari cari trebuiau să păzească locuinţa şi pe cei cari trăiau într'însa. Sub forma unei mo- deste mese de brad, acest altar s'a menţinut şi a devenit masa de lucru unde cel care gândeşte, chinuit de cunoştinţă, continuă visul început pe altarele de piatră ale vremurilor uitate. In fiecare cămin unde veghează evlavia unui gând cucernic şi râvna de mai bine, un astfel de altar perpetuează tradiţia eternă pentru izbăvirea străbunelor păcate. Şi astfel viaţa îşi deschide un drum prin şovăelile noastre, şi răzimaţi pe mesele de lucru sub unghiul luminos al unei lămpi, cei cari gândesc şi suferă, meditează, generaţii după generaţii, asupra aceloraşi întrebări cu răspunsuri mereu eludate, până la sosirea „eternei dimineţi". 266 267 GRĂDINILE ROMÂNEŞTI GRĂDINILE ROMÂNEŞTI Grădina este întotdeauna, în evoluţia artistică a unui popor, ultima expresie a civilizaţiei sale. Cu cât un popor este mai primitiv, cu atât caută să dea sforţărilor sale un scop bine definit, cu iluzii de eternitate. Cu cât civilizaţia evoluează, cu atât scepticismul asupra duratei operelor omeneşti se măreşte, lăsând spiritului libertatea de a se lega de preocupări cu scopuri mai imediate şi de un rost mai subtil. In această categorie intră, în primul rând, grădinile cari reprezintă poate cea mai vie colaborare între om şi natură şi una din artele cele mai complete, compuse din materii vii, artă în care şi lumina şi 271 umbra şi jocul apelor şi cerului intervin mereu cu veşnicele lor schimbări şi infinitele lor neprevăzute. Există credinţa că arta gradinei sau mai bine zis arhitectura grădinilor sau a peisajului nu ar fi decât un atribut com-plimentar al arhitecturii propriu zise, o artă minoră care ar creea cadrul monumentelor şi care este lăsată mai întotdeauna la voia întâmplărei. Marile principii de compoziţie sunt comune arhitecturii şi grădinăriei. Aceeaşi preocupare de armonie în decorul vieţei, aceeaşi tendinţă de organizare în spaţiu şi în timp, însă cu mijloace diferite. Pe când o clădire pune hotare simţurilor noastre, creând un decor voluntar limitat, grădina, fie parc, fie o modestă grădiniţă, tinde să facă un decor care să ne puie în legătură cu natura şi cu infinitul cu ajutorul vegetalelor cari, prin schimbările lor, sunt ca un calendar viu al vieţii cu simbolicele sale repetiţii şi cu trecăto arele ei frumuseţi. Fiind în funcţie de climă şi tot odată de gospodăria ţării în care ia naştere, estetica grădinilor are o foarte întinsă gamă de posibilităţi. Fiecare civilizaţie a avut nenumărate expresii în grădinărie, şi dacă s'ar face un istoric al stilurilor grădinilor, cred că s'ar putea găsi mai multe varietăţi încă decât în celelalte arte plastice. Dar esenţa chiar a grădinii fiind durata ei efemeră, este greu sau chiar imposibil să reconstituim grădinile biblice sau cele din Asiria, grădinile cu jocuri de apă pe parvize de granit ale Faraonilor, dedalele bizantine şi parcurile Persiei. Câteva miniaturi, câteva fragmente de basso-relief oferă documente necomplete şi numai imaginaţia poeţilor va putea reconstitui grădinile suspendate din Babilon. Despre grădinile legendarelor noastre 272 Gh. Al. Cantacuzino. — 1?. 273 Domniţe ştim şi mai puţin decât despre cele din Babilon. înainte de a încerca o reconstituire nedocumentată a umbrarelor dispărute, mă întreb dacă această curiozitate, în afară de o uşoară sentimentalitate pe care orice evocare din trecut o crează, are un alt rost decât de a încerca gândurile pe o temă arbitrară? Cu ciudatul obiceiu de a căuta mereu în trecutul nostru atât de bogat în sforţări, adesea neisbutite, justificări pentru ideile de astăzi şi înfăptuirile de mâine, nu ne împovărăm oare zadarnic ? Adevărata tradiţie nu are nimic retrospectiv. Ea se simte în chiar educaţia şi firea creatorului şi nu în preocupările sale documentare. N'ar fi mai bine oare să visăm grădinile de mâine, în cari un popor liber şi conştient de posibilităţile lui îşi va petrece orele sau zilele de odihnă? Căci în jurul bisericilor voe-vodale, singurele grădini cari ne-au par- 274 venit sunt cimitirele părăsite, în care pasc vitele cu nepăsare „şi noaptea nu provă-duieşte decât noapte". La diferitele popoare grădinile au exprimat mereu gradul de înţelegere şi, în sfârşit, răbdarea necesară pentru cunoaşterea şi aplicarea subtilităţilor botanice. Grădina este poate cea mai frumoasă imagine a bogăţiei, cea mai zâmbitoare expresie a civilizaţiei şi luxul suprem al unei culturi. Cine cunoaşte istoria românească poate judeca uşor că nici una din condiţiile prielnice pentru desvoltarea artei grădinăreşti n'au prea existat. De-abia am avut timpul să ridicăm biserici relativ mici şi mănăstiri la umbra zidurilor cărora monahii harnici îngrijiau grădinile în care creşteau „flori de nalbă şi de mărgărit", iasomie şi garoafe, sau poate chiar crini pe lângă casele domneşti. O adevărată artă a grădinii româneşti de abia astăzi se naşte. Parcurile din Iaşi 275 de cari ne vorbeşte prinţul de Lignes, par a-şi fi avut măreţia. Vorbind despre ele, nobilul francez rosteşte pentru prima oară cuvântul „romantic" : c'etaient de beaux jardins romantiques". Erau probabil grădini cum se concepeau în Orient, cu o vegetaţie abundentă, cu pavilioane pierdute în funduri de alei şi basinuri pe luciul cărora pluteau câteodată bărci grele. O statue de lut răsărea poate din tufişuri, un pod de lemn trecea o apă vie, iar vase de marmoră, aduse din Italia, puneau o reminiscenţă occidentală în civilizaţia noastră de caftane şi ciubucuri. A căuta ceva specific al nostru în acel decor, cred că ar fi o iluzie. Dacă a fost, s'a pierdut tot atât de iremediabil ca şi conversaţiile şoptite pe greceşte ale domniţelor fanariote. In jurul obicinuitelor case boereşti se organiza o viaţă gospodărească cu livezi, grădini de zarzavaturi, curţi pentru numerosul personal, şi curţi pentru grajduri. 276 îmi închipui o astfel de gospodărie semănând cu o fermă patriarhală mai mult decât cu un parc. In jurul casei au fost poate flori din belşug, livada va fi fost îngrijită, alei vor fi fost întreţinute, dar toate acestea nu constituesc o artă a gră-dinăriei şi elementele unei arhitecturi a peisajului. Câmpul este liber pentru fantezia noastră. Dar prea multă libertate sau chiar libertatea absolută este un pericol, dacă nu cel mai mare pericol. Fără a copia textual din străinătate nici elementele grădinilor italieneşti, nici geo-metrismul parcurilor franţuzeşti, nici intimitatea grădinilor spaniole sau unele tendinţe de modernism, vom putea să cunoaştem prin deducţie cari sunt elementele arhitecturei de grădini ce s'ar potrivi cu clima, cu flora şi cu gustul românesc. Gustul românesc este de altfel departe de a fi format. Viaţa noastră urbană nu şi-a găsit încă un echilibru nici etic, nici 277 estetic. Elementele ţărăneşti, transplantate în oraş, s'au balcanizat, s'au vulgarizat şi s'au deformat. Arhitectura noastră nu a isbutit să depăşească genul vilelor şi n'a găsit nici o formulă monumentală. Dacă arta populară a dat elemente arhitecturii orăşeneşti, ea nu a avut de unde să influenţeze arta grădinii. După război, atenţia dată grădinilor în toate oraşele ţării, a fost simţitoare. La Bucureşti s'a făcut o mare sforţare în acest sens, sforţare care de altfel a dat rezultate. O grădină, fie parc public sau particular, fie că este deschisă mulţimii sau rezervată unei familii, cere o atenţie continuă. De aceea arta grădinii este atât de strâns legată de gospodărie şi de aceea poate că este o artă feminină. Ori care ar fi desenul răzoarelor de flori, ori care ar fi terenul şi configuraţia lui, pentru ca o grădină să iasă din categoria locurilor virane, ea trebue să aibă 278 o floră destul de variată care să ţie seamă de anotimpul care se potriveşte fiecărei specii, pentru ca grădina, în timpul celor douăsprezece luni ale anului, să prezinte mereu un interes şi o frumuseţe. Acest principiu botanic stă la baza artei gră-dimriei. Chiar iarna sunt copaci verzi şi plaate cari rezistă frigului. Odată acest principiu admis, viaţa şi obiceiurile vieţii vor dicta în mod imperceptibil, dar continuu, forma şi stilul grădinii. La noi, fie la Bucureşti, fie în provincie, casele individuale sau cu unul sau două apartamente ar tnbui să favorizeze şi vor favoriza de sigur, cu timpul, micile grădini interioare, cum txistă adesea în Italia sau în Spania, şi cari dau lungilor seri de vară răcoarea unui cecor frumos şi intim. Aceste grădini de o dimensiune redusă, cu unul sau mai milte basinuri mici, cu plante puţine şi astf d uşor de întreţinut, au marea calitate de a fi la îndemâna oricui. Puţină bunăvoinţă, o uşoară documentare, şi aceste grădini se pot realiza. Straturile de iarbă trebue să fie reduse, fiind foarte grele de întreţinut cu clima noastră. Dar s'ar putea realiza în orice curte o grădină închisă, mai ales că intimitatea vieţii de familie este încă, din fericire, în obiceiurile noastre. In rezumat, câteva drumuri dalate cu cărămidă sau piatră, câţiva metri pătraţi de iarbă, o fântână sau un basin, plante ce se agaţă de zid, umbra unui copac, şi atenţia necesară pentru a schimba florile după anotimp. Dealtfel, în naha-lalele cele mai modeste, astfel de hcercări există, şi am fost adesea impresionat de aceste gospodării reduse cari Uptau împotriva prafului verii. M'a mirat întotdeauna faptul că nu s'a întrebuinţat încă decât cu foarti rare excepţii metoda curţilor interioaie, cari ar fi într'o perfectă armonie ct clima noastră. Mania de a construi în plin oraş, nu case, ci vile cari sunt în perfectă contrazicere cu clima, au încetinit desvoltarea grădinăriei. Căci o grădină nu este o bandă de teren în jurul unei case, cum prea des se întâmplă la noi. Grădina trebue să devie decorul în care îţi petreci o parte din viaţă. Când faci planul unei case pe teren, trebue concomitent să te gândeşti şi la grădină. Curţile, în loc de a fi rezervate servitorilor, depozitelor de lemne sau unui coteţ de găini, ar putea fi reduse cu folos în favoarea unor grădini cari, câteodată, ar putea fi împrejmuite de arcade. La Bucureşti este încă destul spaţiu pentru ca arta grădinii să reuşească pe o scară întinsă. Grădinile ar mai putea încă să salveze estetica oraşului. In general, pentru casele particulare cari dispun de terenuri excepţional de întinse, grădinile ar putea fi concepute în 280 281 aşa fel ca decorul arhitectural să predomine, iar partea botanică să fie redusă la ce se poate întreţine uşor. Grădinile caselor particulare pot fi tratate la noi ca nişte camere în aer liber, făcând parte integrantă cu casa. Cu totul alta este problema când ne ocupăm de grădinile publice sau de parcuri. In Bucureşti, Cişmigiul în primul rând reprezintă destul de bine ce trebue să fie un parc. Chioşcurile şi restaurantele nu sunt prea numeroase ca în parcul Carol. De altfel, alternanţa de geometrism şi de pitoresc dă efecte foarte reuşite, iar partea botanică este magistrală. Această grădină îşi are personalitatea şi sufletul propriu în care se pot vedea unele tendinţe sănătoase, reluate la parcul dela şosea. In parcurile particulare s'a realizat însă primul pas însemnat spre o estetică românească a grădinăriei. Voi vorbi numai de trei grădini cari pot fi clasate în aceeaş catego- 282 rie: Mogoşoaia, Dărmăneşti, şi Balcic. Aceste trei opere sunt create de trei femei cari, fără preocupări neapărat naţionale, au ajuns la un rezultat mult mai frumos decât majoritatea technicienilor împovăraţi cu prea multe cunoştinţe caleidoscopice. La Dărmăneşti, în faţa unui peisaj de munţi, cu văi adânci şi perspective măreţe, la Mogoşoaia, pe malul umbrit al Colen-tinei, şi la Balcic, în faţa infinitului mării, sunt trei grădini cari au întrebuinţat acelaş element: terasa, şi în acelaşi fel, adică terasa cu trepte la niveluri diferite. Aceste terase sunt prevăzute cu oglinzi de apă sau straturi de flori. Nu toată grădina este în terase. Terasa nu intervine necesarmente în arta grădinăriei ca un element dominant, ca la Balcic, ci ca un acord mai puternic, ca un semn al voinţei prin hazardul vegetaţiei. Acum un veac, la Co-îentina, se încercase jocul teraselor. La Iaşi sunt urme de terasamente şi de ziduri 283 cari ar indica faptul că terasa ar corespunde cu oareşicare tradiţie autohtonă. Terasa e adaptată, în orice caz, luminei şi peisajului nostru. Terasa e un prilej pentru frumoase înjghebări de scări; ea pune în valoare orice arhitectură sau fragment de arhitectură. Grădina românească nu se poate naşte decât din simţul gospodăresc. De geaba moşteneşti o grădină, dacă nu o îngrijeşti. Pentru moment puţine din grădinile noastre au un caracter determinat. Din întreaga viaţă românească dela ţară şi dela oraş va trebui să se desprindă viitoarea estetică a grădinilor. La formarea acestei arte fiecare poate contribui, oricât de mică i-ar fi ograda, pentru că nimic nu se face din nimic. MĂNĂSTIREA BRÂNCOVENI 284 MĂNĂSTIREA BRÂNCOVENI Zidită pe un plan pătrat, într'o coastă de deal, ascunsă în fundul unei vâlcele ca toate mănăstirile româneşti cari erau şi locuri de adăpost, ferite de drumurile mari, mănăstirea Brâncoveni şi-a păstrat până astăzi îndoitul aspect de cetate şi de loc de rugăciune. Nici vremea n'a fost miloasă, nici oamenii n'au fost cuvincioşi cu domnescul aşezământ. Părăsită de boerii cari se înrudeau cu ctitorii, roasă de ploi şi mâncată de igrasie, uitată de cuvioşii părinţi şi batjocorită de nepăsarea tuturora, a trebuit mănăstirea ca ultimă umilinţă să 287 adăpostească un azil de schilozi, de ciungi şi de nerozi sub ironia titlului administrativ de colonie de muncă. Peste o mare parte a vechilor noastre aşezăminte creştineşti parcă s'ar fi abătut un blestem. Văcăreşti, cea mai mândră frumuseţe a Munteniei, adăposteşte hoţi de buzunare şi criminali, Frumoasa, mândra ctitorie a Mavorcordaţilor, a devenit o puşcărie militară, Galata, în faţa ei, o puşcărie civilă, iar Brâncovenii care ar trebui să fie un loc de pelerinaj al românismului conştient, nu este decât o morgă în care cadavre vii îşi perpetuează o existenţă chinuită sub recea nepăsare a unui reprezentant al statului căruia nici lemne nu i se dau pentru a încălzi iarna aceste lepădături ale societăţii. Mănăstirea apare pe neaşteptate când cobori în vale. Drumul desenează un S înainte de a ajunge până la dânsa şi trece pieziş, atingând unul din unghiurile pă- 288 I S tratului incintei la care mai veghează o turlă de apărare. Aşezată pe o boltă în cruce, dusă de două arcade uşor frânte, turla octogo-nală se reazimă pe intrarea pe plan pătrat, purtând în frunte pajura Brâncove-nească. Ea se înalţă pe laturea de nord, tocmai la mijloc. Terenul coboară dela apus spre răsărit, adică spre Olt. Terasa naturală pe care se reazimă mănăstirea şi care desenează lenevia cursului părăsit al apei, a fost săpată de Olt. Casele egumeneşti şi domneşti îşi desenează silueta ruinată spre apus, pe când spre răsărit, coborând dealungul pantei, zidul de incintă se isprăveşte iarăşi printr'o turlă de apărare. Curtea mănăstirii are particularitatea, graţie terenului, de a forma două terase, cu o diferenţă de nivel de vre-o patru metri. Terasa cea mai înaltă corespunde cu etajul caselor, formând o mică gră- Gh. M. Cantacuzino. — 19. 289 dină la umbra zidului de apărare dinspre vest, şi dominând biserica. Această terasă era fără îndoială un loc de meditaţie şi de odihnă, de unde ochiul ctitorului putea cuprinde toată curtea cu chiliile şi biserica. Chiliile, al căror parter se compune din săli boltite, dintre cari una foarte mare, compusă din trei rânduri paralele de bolţi plin-centrice (ultimul rând al bolţilor are o deschidere de şase metri), aveau camerele de locuit la etaj, comunicând astfel direct cu terasa. In zidul de subbasment al terasei, o fântână răcoroasă curge într'una. Buruiana creşte şi acoperă ruinele cari ar putea încă să fie consolidate. O reparaţie superficială a dat bisericii un aspect vulgar. Liniile sale ferme, turnul ei bine aşezat pe pantocratar, prispa cu coloane elegante, ferestrele largi terminate într'o elipsă, un chenar de piatră bogat săpat, menţin, în ciuda restaurării superficiale şi incorecte, stilul brâncove- nesc. Exteriorul cu proporţile sale sigure lasă să se presimtă armonia interioară. Acolo numai proporţia subsistă. Ca toate operile brâncoveneşti, biserica a fost concepută şi executată cu o vădită virtuozitate şi siguranţă. Orice ezitare a dispărut. Vel-Comisul Radu Golescu, însărcinat ca ispravnic al lucrului cu ridicarea din temelie a mănăstirii pe locul unde fusese odinioară o bisericuţă de lemn făcută de Matei Basarab, a lucrat în cunoştinţă de cauză cu meşterii şi robii săi. In mormântul jupânesei Stanca, acoperit cu o marmoră elină şi mormântul soţului său Preda Vel Vornic Brâncoveanul, au deasupra lor o boltă minunată ridicată de către fiul lor Voevodul Constantin, de mare şi glorioasă pomenire. Picturile nu mai sunt autentice, iar din cauza unei certe ministeriale, de mai mulţi ani restaurarea a fost suspendată. Când ieşi pe prispa frumos boltită, ză- 290 291 reşti prin arcadele svelte, umbra unui dud secular care singur şi cu voinicie luptă parcă împotriva morţii şi ruinei. Când ajung în curte, un idiot îmi surâde cu o mutră hâdă, pe când o babă pe jumătate goală, cu ochii stinşi şi gura deformată ca o rană, se uită cu groază la propria ei decădere iar un olog face acrobaţii de clown pentru a cerşi câţiva gologani. Fug de acest spectacol trecând sub arcadele joase ale chiliilor din spre sud. Am găsit aci un teren neîngrădit, cu câţiva stupi aşezaţi la umbra unor nuci tineri, pe când un izvor captat într'o fântână zidită în firidă îşi picură neîncetatele şoapte răcoroase. Aci se zice că s'ar fi spălat şi vindecat de lepră Matei Basarab, ctitorul cel dintâi. Astăzi nu se mai întâmplă minuni la această fântână, ne mai fiind cine s'o binecuvânteze. La vreo treizeci de paşi de zidul de apărare şi de acea fântână îngropată, se 292 găseşte o bisericuţă din aceeaş epocă şi care în reducţie repetă cam acelaş ritm şi motiv ca şi biserica propriu zisă a mănăstirii. Nici ea n'a scăpat de restaurare. Pictura însă i-a fost conservată. Ea este departe de a fi de un stil ireproşabil. Dar aci se văd laolaltă chipurile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Domniţei Măria, Danciu, Preda Vornicul şi Papa Brâncoveanu. In ziua de 20 Mai 1699 se termina acest edificiu pe locul unde fusese înălţată o ctitorie mai veche, clădită din lemn. Ca mai toate mănăstirile, Brâncovenii trebue să fi fost înconjurată de plantaţii şi de grădini. Astăzi buruiana umple incinta. Acest monument conceput pe o scară mult mai mică decât Horezul, are totuşi o monumentalitate evidentă. Ideea de a se sluji de declivitatea terenului pentru a zidi mănăstirea pe două caturi de terase constitue adevărata originalitate a Brân- covenilor. Aceste două terase monumentalizează dimensiunile mici şi demonstrează că pe un teren de 100X100 de metri se poate realiza o clădire armonioasă, echilibrată, monumentală, şi în acelaş timp, intimă. Mai mult decât alte mănăstiri, Brân-covenii evocă un loc de odihnă sufletească şi de meditare. Aci venea probabil Voevodul creştin, iubitor de artă şi ocolitor de conflicte războinice, pentru a-şi regăsi firul dorului şi al nădejdei. Cu o înfăţişare de cetate pe din afară, mănăstirea are un aspect surâzător şi paşnic pe dinăuntru. Clopotele cu sunet de argint, cari erau faima mănăstirei, au devenit de mult ghiulele de tun sau gloanţe de puşcă. Turla înaltă este mută. Nici un preot nu mai slujeşte în biserica pe jumătate restaurată, iar împărăţia cerului fiind, după Scriptură, a celor săraci cu duhul, locuitorii de astăzi ai mânăstirei nu mai au nevoe de rugăciuni pentru a-şi vedea sufletul printre cei drepţi. Iar acolo pe deal, la o aruncătură de săgeată, ei vor dormi fără cruce dealungul zidului cari mai dăinueşte din luminatul palat al Brâncovenilor, ce domina toată valea Oltului. Dacă din mănăstire mai există toate elementele necesare unei reconstituiri precise a unui trecut destul de bine cunoscut, pe movila ocupată astăzi de cimitirul satului, afară de un zid de cărămidă dură, n'a mai rămas nimic. Paraclisul a fost probabil biserica cimitirului. Degradată şi cu pictură trivială, zidurile îi sunt acoperite cu coroane funerare alcătuite din flori de hârtie cu 1 „regrete eterne". împrejurul bisericii, acolo unde a fost curtea, unde creşteau flori rare şi se întindeau umbrare, se îndesesc troiţe şi cruci de toate soiurile, aplecate în toate direcţiile, ca o ceată obosită care a stat pe loc. Palatul a fost dărâmat cără- 294 295 midă cu cărămidă pentru zidirea satului. Nicăeri n'am resimţit suflul morţii şi zădărnicia eforturilor noastre ca pe terasa izolată a Brâncovenilor. Totuşi, oricare ar fi capacitatea de distrugere a oamenilor, operele trebuesc făcute; ele vor fi cu atât mai sănătoase cu cât vor fi făcute fără preocuparea puerilă a veşniciei. Dar pe cât este în putinţa noastră să păzim un trecut, în afară chiar de orice preocupare sentimentală, în afară de orice romantism istoric sau naţional, este bine să-1 facem pentru a avea puncte geometrice la cari conştiinţa să-şi stabilească realitatea. La Brâncoveni se află un tezaur care nu este încă pierdut de adevăruri plastice şi de realizări indiscutabile. Mai bine de două sute de ani de viaţă românească şi-au găsit adăpostul în dosul zidurilor dela Brâncoveni. Sistemul statului nostru de a transforma toate cetăţile de artă şi de tradiţie în locuri de ruşine şi de degradare umană nu poate fi însă pus decât pe seama lipsei de cultură şi de demnitate. Dacă nu mai sunt pe pământul românesc destule suflete ca să se roage în mănăstiri, există destui dascăli cari vor şti să formeze generaţiile viitoare la umbra zidurilor vechi. Să se facă din aceste monumente, căci doar şcoli au fost, sub o altă înfăţişare, dar şcoli în înţelesul cel mai înalt al cuvântului, şi să se termine odată cu sistematica batjocură oficială a unui trecut care în multe privinţe ar putea sluji drept pildă vremurilor de astăzi. 297 I IN CASA VECHE IN CASA VECHE Zidită pe temeliile unei curţi domneşti, aşezată pe coasta unui deal umbrit de un parc străvechi, oglindindu-şi spre răsărit faţada albă într'un lac în care se revărsa apa limpede a unui pârâu, casa veche acoperită cu olane se zărea de departe prin straja plopilor de pe şoseaua care venea din Fălticeni. In desimea umbrarului se mai desemna turla paraclisului care, după spusa bătrânilor, fusese zidit pe vremea lui Ştefan cel mare şi care se găsea la o sută de paşi de casă. Cimitirul familiei îşi aşeza mormintele la umbra unor sălcii, astfel că locuitorii conacului n'aveau, Ia moarte, decât să treacă curtea, duşi pe umerii slugilor şi ai prietenilor, pentru a-şi găsi locuinţa definitivă în armonia aceleiaş privelişti care le fusese decorul vieţii. Lângă intrarea parcului, compusă din doi stâlpi puternici de o simplicitate dorică, de cari era legat un grilaj meşteşugit cu măestrie de foştii robi ţigani de pe moşie, se deschidea dreptunghiul clădirilor joase al hambarelor, grajdurilor, şi caselor pentru slugile dela curte. Printr'o alee de salcâmi desenând pe coasta dealului un S foarte regulat, ajungeai Ia casa albă. Aşa era cunoscută în acea regiune a Moldovei, fiindcă aşa apărea călătorilor din vale şi fiindcă spectrala ei albeaţă era pusă în evidenţă de câţiva pini a căror coloare verde era invariabil întunecată. Cu ferestrele sale înalte în arcadă, cari supravegheau valea, casa prezida unei privelişti în care un pârâu capricios se pierdea în stufişuri de trestii, încercuind un sat tăcut care adormea în fiecare seară sub un văl de fum. Jocul acoperişului repeta parcă liniile molatice ale munţilor dela Baia, şi toată arhitectura foarte simplă a locuinţei se integra în armonia naturală a acestei văi moldoveneşti. Planul ei era în formă de cruce, ale cărei braţe egale desenau pe teren cele patru direcţii cardinale. Drumul de sosire se oprea dinaintea faţadei de răsărit. Sub o boltă eliptică se urcă o scară de stejar. Scara duce într'o prispă care formează balcon. Două scări mai înguste coboară paralel şi în sens invers spre subsol. Pe această scară se întrunea toată familia când pleca un prieten sau cineva din neam, sau atunci când zăngă-nitul clopoţeilor poştei vestea vre-un musafir. Tot acolo, pe scara de stejar sub bolta eliptică, în aer liber, se făcea slujba şi se citeau rugăciunile pentru acei ce călătoreau pe căile negre şi necunoscute 302 care începeau dincolo de morminte. In zilele acelea, norodul satelor din regiune ţ se aduna în grădina ce despărţea ţinti-rimul de casă. Tot pe această scară, ţinerile perechi ce se cununau primeau feliei- .! ţările satului şi ale familiei. Când era un i botez, el se făcea sub aceeaşi boltă elip- l ti că. i Scara aceea devenise cu vremea sufletul casei. Deschisă spre răsărit, această ; boltă care primea cele dintâi raze ale zilei» era simbolul plecării şi al venirii, al nftf* '1j terii şi morţii. într'o casă veche, fiecare colţ îşi are povestea. Scara ducea la un hali care era centrul ■ crucei. Camera aceea vastă şi luminoasă avea pereţi văruiţi şi ornaţi cu gravuri din | Epinal, pe când braşovence vopsite în culori Jt vii ca nişte enorme jucării, se găseau îm- | prejurul camerei pe jumătate acoperită § de scoarţe. Din această cameră centrală | care servea câteodată iarna şi de sufra- I 304 I gerîe, dar de obiceiu era rezervată jocurilor copiilor, ajungeai fie în salonul de muzică, fie în salonul cel mare. Salonul de muzică, mai îngust, dădea spre apus şi era prelungit printr'un cerdac de lemn. De acolo se zărea tot parcul şi tot întinsul moşiei. Chiar alăturea de acest ceardac o fântână pătrată, adâncă şi r&~ coroasă, se găsea în mijlocul unui cerc de plopi. Salonul cel mare se termina printr'un semicerc, dispunând astfel ferestrele în mai multe direcţii şi cuprinzând o mai mare întindere a zării. Era camera cea mai încăpătoare a casei. Cu forma sa de dreptunghiu prelungit, la capătul căruia se adăuga o nişă în semi-cerc, cu plafonul boltit, cu cele două sobe moldoveneşti compuse ca nişte orge, acea cameră era eu siguranţă, atât prin proi porţiile sale cât şi prin mobilierul săUj cea mai reprezentativă din toată casa şi ar fi putut povesti despre locuitorii eona- Oh. M. Cantaaizino. - 20. 305 cului multe taine. Desfăşurând programul modest al unei estetici care nu căuta efecte artificiale, salonul exprima în mod direct o lume, perimată astăzi, de gânduri şi as-piraţiuni. Covoare persane acopereau a-proape în întregime parchetul în marche-tărie al salonului. Toate aveau culoarea fumurie. Zidurile erau văruite ca de altfel toată casa. Lemnăria de nuc a ferestrelor şi uşilor era vopsită în culori închise. Trei lămpi, în volute grele de bronz, atârnau de plafon. Perdelele de mătase albastră ereau în armonie cu divanurile de aceeaşi culoare. Fotolii uzate de piele şi mahon se găseau în jurul unei mese „empire". Portretul unei doamne în crinolină „beige", cu o panglică albastră la pălărie, prezida viaţa acestei camere. In faţa ei, pe celălalt zid, un mitropolit îşi desena silueta pe un fond închis. Un domn în caftan, într'o ramă de argint, era aşezat deasupra uşii din fund. Spre ră- 306 sărit, o icoană, într'un ungher întotdeauna întunecos, avea în faţa ei o candelă aprinsă. La stânga salonului se află aşezată biblioteca. Legate în piele verde închis, cărţile dădeau acestei camere o deosebită austeritate. Copia unui tablou de Tizian acoperea singura suprafaţă a zidului neocupată de cărţi. Fiind în unghiul casei, între salonul cel mare şi cel de muzică, mai retrasă şi deosebit de luminoasă, această bibliotecă a fost camera de lucru a mai multor generaţii. Salonul de muzică, în axa intrării, era şi camera de studii a copiilor şi locul unde se încercau cu greutate primele game şi primele silabisiri. Mai întunecos din cauza ceardacului, această cameră avea un aspect misterios şi trist, cu toate că era singura cameră din casă cu zidurile căptuşite cu o mătase decolorată. încadrate în ovaluri de lemn de abanos, o serie de miniaturi erau dis- 307 1 puse în diverse constelaţii pe ziduri, în jurul unui chip mai de seamă. Pictaţi pe un fond de cer albastru, de un format mai mare, un tânăr de optspre- zece ani şi o domnişoară şi mai tânără stăteau faţă în faţă pe doi pereţi opuşi. Despre aceste palide şi misterioase chipuri se şopteau multe. De când se înecaseră într'o seară în lacul din parc, nimeni nu se mai plimbase pe lac şi barca putrezea acum la mal. Cerdacul care prelungea salonul de muzică era partea cea mai vie a casei în timpul verii şi toamnei. Acolo roiau copiii, acolo se citea gazeta lui Asachi sau „La Revue des deux Mondes", acolo se vorbea de Vodă Cuza şi de timpurile viitoare. De acolo se auzi într'o bună zi fluerând prima locomotivă care speria văile tăcute ale Moldovei. Acolo fu împuşcat, din gelozie, într'o noapte fără lună, un tânăr boer. Acolo se aştepta cu fier- 308 ■ bere, în primele zile de vacanţă, goarna ■ poştei care trebuia să readucă copiii ple- ■ caţi în străinătate pentru studii. Dormitoarele se confundau toate în aceeaşi monotonă simplicitate, cu paturi masive şi perdele de borangic, cu icoane pe zidul de răsărit, şi sfeşnice de argint cu mai multe braţe. Bucătăriile erau într'o casă aparte, legată de conac printr'un gang acoperit, şi ascunse printr'o alee de tei. Afară de câteva portrete, singurul lux \ al acestei case era argintăria, cu samovarele monumentale care dădeau unica / notă de bogăţie în discreţia şi sobrietatea acestei case boereşti. Casa exprima o viaţă 1patriarhală cu adâncimi lăuntrice şi cu râvne sufleteşti. Totul părea moştenit şi î uzat în această casă. Fiecare obiect avea ^ patina vremii şi întrebuinţării. Dar farmecul principal al acestei case stătea în dispoziţia încăperilor sale şi în armonia pro- 309 ii porţiei camerilor. Numai din simplul raport de proporţii dintre înălţimea şi lărgimea camerilor, se forma un decor nobil care nu căuta să impue, ci să reţie. Cu acoperişul ei de olane roz, cu faţada văruită ornată numai de câţiva pilaştri, având ca singur ornament deasupra bolţii de intrare pavăza familiei, casa albă îşi impunea în-tregei văi armonia. Aspectul său exterior era un raport proporţionat de masse geometrice neîntrerupte de nici un ornament, aspect care rezulta dintr'o înjghebare lăuntrică raţională. Zidită în funcţie de viaţa pe care trebuia s'o adăpostească, aşezată în mijlocul unui parc străvechiu care se prelungea prin vii, grădini de zarzavaturi şi de fructe, în acord cu peisajul dimprejur, vechea casă făcea parte din acea Moldovă astăzi apusă, care îşi avea şi demnitatea şi mândria. Şi una şi alta au dispărut. Parcul s'a uscat, lacul a secat, casa a ars. Paraclisul doar mai veghează. Acea casă dela Horodniceni, eu n'am cu-noscut-o, dar am încercat s'o descriu după spusa bătrânilor, după unele picturi cari au rămas şi după unele scrisori ale lui Nicolae Cantacuzino care a fost, sub domnia lui Mihai Sturza, Mare Logofăt în Ţara Moldovei. ■ :? ACAD&S'i 310 311