R E S T I T U I R I
serie îngrijită de MIRCEA ZACIU
(cperta de VASILE POP SILAGHI
A. CANTACUZINO
SERILE DE TOAMNĂ
LA ŢARĂ
Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi glosar de
LIVIA GRĂMADA
EDITURA DACIA
CLUJ 1973
PREFAŢA
Competiţia pentru romanul românesc, pregătită de
circulaţia unor opere celebre (în original sau traduse)
ale literaturii romaneşti europene şi de experimentul
anumitor forme proprii de proză (fiziologia, nuvela,
memorialistica), se deschide în 1845—1846 cu Elvira
sau amorul de sfîrşit şi Radu al Vll-lea de la
Afumaţi1 Cf. Paul Cornea, Primul jroman românesc?, în
„Contemporanul", 1968, nr. 4, p* 3, şi idem, de la Alecsandrescu
la Eminescu, Buc, 1966, p. 249—264.
. După 1848, două nume prestigioase, I. Ghica
şi M. Kogălniceanu, marchează prin compoziţiile lor
fragmentare (Istoria lui Alecu şi Tainele inimei) în
ceputul unei întinse perioade de gestaţie, prelungite
pe intervalul a două decenii. în continuarea progra
mului „Daciei literare" şi al „Propăşirii", V. Alecsandri
lansa încă din 1852 prospectul „României lite
rare", care promitea în ordinea „compunerilor origi
nale", alături de „scrieri istorice", „descrieri de călă
torie", „piese de teatru", „poezii feliurite", şi „romanuri
naţionale"2 Cf. Nestor Camariano, Primul număr al „Româ
niei literare" din 1852, în „Revista fundaţiilor", 1940,
nr. 10, p. 146.
. Abia peste trei ani scriitorul îşi rea-
5
lizează proiectul, asociindu-şi cei mai apropiaţi con
fraţi moldoveni şi munteni. Revista sa fixează în
1855 un nou reper în evoluţia genului romanesc, prin
publicarea lui Manoil al lui Bolintineanu, a Serilor
de toamnă la ţară de A. Cantacuzino şi a lui Logofăt
Baptiste Veleli de V. Alexandrescu (Urechia). La con
fluenţa romanului sentimental-romantic al lui Bolin
tineanu cu evocarea istorică a lui V. Alexandrescu se
plasează Serile de toamnă..., semnate cu iniţialele
A. C. „Scara" de la sfîrşit prezintă publicului un nou
romancier, pe A. Cantacuzin.
Cine este autorul Serilor de toamnă la ţară? O în
trebare, poate, de prisos pentru lumea de la 1855, dar
la care azi, din perspectiva unei distanţe de aproape
un secol şi jumătate, cititorul aşteaptă cu îndreptăţire
un răspuns.
Alexandru Cantacuzino este descendent al unei
vechi familii boiereşti provenite dintr-o dinastie bi
zantină, atestată documentar în veacul al XH-lea. Un
strămoş al său, Iordache, vistier al lui Vasile Lupu,
inaugurează ramura moldoveana a Cantacuzinilor-
Deleni. Bunicul, Matei, mare vistier al Moldovei, de
vine pe la 1791 consilier de stat în Rusia, unde se
stabileşte cu întreaga familie. Doi dintre fiii acestuia,
Alexandru, şambelan al ţarului, şi George, colonel în
armata rusă, participă la mişcarea eteristă din 1821.
Cel dintîi (Alexandru), căsătorit cu Elisabeta Daragan,
are două fete (Elena şi Nadina) şi cinci băieţi, dintre
care doi (Dimitrie şi Alexandru) s-au întors în Mol
dova1 Cf. Ioan C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Can
tacuzino, Buc, 1919 şi I. Rădulescu-Pogoneanu, Patru
scrisori către Alecsandri..., în „Arhiva românească",
VI, 194L p. 99—102. Vezi şi Elena Piru, Alexandru
Cantacuzino, în Istoria literaturii române, II, Buc,
1968, p. 601—602.
. Datele pentru recompunerea traiectoriei exis-
6
tenţiale a lui Alexandru (romancierul de mai tîrziu),
chiar şi în liniile ei mari, fiind extrem de sărace,
unica soluţie rămîne valorificarea mărturiilor unor
contemporani, în primul rînd a secvenţelor oferite de
Alecsandri în paginile corespondenţei sale.
Reţinînd o afirmaţie a poetului1 într-o scrisoare adresată lui I. Ghica în 1881,
Alecsandri afirma că A. Cantacuzino, pe atunci ple
cat în străinătate la tratament, avea 70 de ani. Cf.
V. Alecsandri, Corespondenţă, ediţie îngrijită şi note
de Marta Anineanu, cu o prefaţă de G. C. Nicolescu,
Buc, 1960, p. 109.
, presupunem că
Alexandru Cantacuzino s-a născut în anul 1811. Spi
ritul lui sociabil, manifestat de timpuriu, explică atît
relaţiile sale amiabile cu un cerc larg de cunoştinţe,
cît şi amiciţiile, la fel de numeroase şi de trainice.
Bine cunoscut deopotrivă în cercurile politice ca şi în
societatea oamenilor de cultură ai epocii, „cneazul"
(poreclit aşa pentru că, în urmă cu două generaţii, fa
milia sa de obîrşie princiară se statornicise în Rusia),
devenea în intimitate Alexandru sau Alecu. Prietenia
exemplară cu Alecsandri, înfiripată în tinereţe, evo
luează spre un ataşament definitv, relevîndu-şi ade
văratele dimensiuni în cursul anilor. La 1848, silit
să se exileze „pentru a scăpa de ghearele agenţilor
guvernului", poetul se adăposteşte la moşia Cantacuzine
ştilor de la Hangu2 V. Alecsandri, op. cit,, p. 238.
. Frăţietatea celor doi bărbaţi,
pornită din solidaritate de generaţie şi comuniune de
idealuri (descoperită în campania prounionistă), este
7
consolidată, treptat, de o sumă de afinităţi elective
datorate unei formaţii intelectuale similare, unei
structuri spirituale înrudite, gustului pentru frumos
şi cu deosebire acelui rafinament estetic, dobîndit prin
frecventarea pasionată a sferelor elevate ale artei. Ea
găseşte un climat favorabil în apropierea unor spirite
alese ca Negruzzi, Cuza, Negri, Kogălniceanu, Ghica
sau Măria Cantacuzino (al cărei soţ fusese, înainte de
plecarea sa definitivă în Franţa, prinţul A. Cantacu
zino).
După stabilirea „cneazului" la Bucureşti, unde este
de două ori ministru al lui Cuza, apoi, începînd cu
1863, consilier la Curtea de Casaţie, legăturile cu
Alecsandri se menţin prin corespondenţă şi se reîn
noiesc cu prilejul unor întîlniri, fie în capitală, fie
la Mirceşti. Poetul este aşteptat cu pregătiri speciale
în casa lui Cantacuzino, unde „odăile în alb"1 „Arhiva românească", VI, 1941, p. 109.
, anume
încălzite, promit o atmosferă îmbietoare. La Mirceşti,
cei doi prieteni savurează desfătări cinegetice, împu
şcînd „fără milă sitari, becaţi, prepeliţe, iepuri şi
alte vietăţi", ori petrec împreună „momente cît se
poate de plăcute în convorbiri literare"2 V. Alecsandri, Despot Vodă, cu un studiu intro
ductiv de E. Lovinescu /şi / corespondenţa lui V. Alec
sandri, I. Ghica şi A. Cantacuzin privitoare la Des
pot, Buc, fa., p. 35, şi V. Alecsandri, Corespondenţă,
p. 200.
. Taifasul vî-
nătoresc sau conversaţia intimă în faţa căminului din
salon antrenează imaginaţia poetului, sugerîndu-i su
biecte şi modalităţi insolite.
La începutul anului 1876, Alecsandri se gîndea la
o legendă a „Deleanului" (tatăl sau unchiul lui Can-
8
tacuzino, luptători alături de Ipsilanti pentru cauza
Eteriei), al cărui „caracter" i se pare „de o mărime
mai sălbatică şi de o rară energie". în aşteptarea
„notiţelor" de la „cneaz", proiectul este abandonat.
Mai tîrziu, în 1884, reamintindu-şi de figura acestui
erou de legendă, poetul informează pe Iacob Negruzzi
despre „o epistolă în limba franceză a răposatului
cneaz" către Edgar Quinet. Publicarea acestei scrisori
la „Convorbiri literare", în traducerea lui G. Sion, i
se pare oportună, deoarece ea „cuprinde detaiuri foar
te interesante asupra familiei Cantacuzineştilor şi,
mai cu seamă, asupra vestitului Deleanu", despre care
Negruzzi (tatăl) îi povestise „multe anecdote"1 V. Alecsandri, Publicistică. Scrisori. Chişinău,
1968, p. 347 şi 390.
.
Orientarea lui Alecsandri spre teatrul de inspiraţie
istorică nu este străină de influenţa „îndemnului se
ducător" al lui Cantacuzino, care îşi conduce priete
nul, pe autorul atîtor „comedii, vodeviluri, canţonete
etc", „pe calea mult mai largă şi mai atrăgătoare a
dramei istorice", pentru că „e timp ca ciocîrlia, ce
s-a alintat sub soare, cîntînd plăcerile primăverii, să
prindă la pene de vultur"2 V. Alecsandri, Despot Vodă..., p. 35.
. Despot-Vodă, recunoaşte
Cantacuzino, autopersiflîndu-se, s-a născut „în intimi
tatea" unei vechi „legături amicale" şi a fost găsit
„într-o bună dimineaţă în torba de vînătoare a unui
prozaic magistrat în vacanţă . . .". Publicînd piesa, au
torul o dedică prietenului său, în semn de omagiu
aceluia, care, „în tot decursul repedei (sale) l u c r ă r i . . .
(1-a) încurajat ş i . . . (i-a) dat p o v e ţ e . . . " . La rîndul
său, Cantacuzino apreciază „fibra naţională" a crea-
9
ţiei alecsandriniene, în spiritul mai vechilor recoman
dări ale Elenei Negri sau Nicolae Bălcescu. Analizînd
personajele dramei, nu uită să spună „un cuvînt pen
tru dragii noştri români" (Limbă-Dulce, Jumătate,
Harnov etc), „răpiţi din sînul vieţii noastre zilnice",
ca apoi, în concluzie, să atribuie dramaturgului rolul
de deschizător al unei „ere noi", prin fixarea „limbii
poeziei teatrale" româneşti1 Idem, ibidem, p. 35, 42—43, 46—48.
.
Odată cu trecerea anilor cei doi prieteni se simt
legaţi într-o intimitate caldă de sentimentul unei fră
ţietăţi bărbăteşti, ce acoperă cu discreţie o profundă
afecţiune. Scrisorile lui Alecsandri probează un ata
şament devotat faţă de vechiul său prieten, pe care
îl ajută cu generozitate la nevoie. în 1881 Bucureştiul
i se pare „prea gol" din cauza absenţei „bătrînului
cneaz", plecat să se trateze în Bavaria, unde locuia
nepoata sa Aspasia (căsătorită cu scriitorul german
Wilhelm de Kotzebue)2 Cf. G. C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri, ed. a II-a, revizuită, Buc, 1965, p. 605—606.
. Veştile parvenite de acolo
prin scrisori confirmă „aceeaşi stare", agravată de
deznădejde şi de „dorul de ţară". Peste un an, cu
prilejul unei călătorii la Montpellier, poetul intenţio
nează să treacă prin Marsilia, pentru a-1 vedea „pe
bietul nostru prieten Cantacuzino pe patul său de
suferinţă", în urma unui „atac de apoplexie"3 V. Alecsandri, Corespondenţă..., p. 109, 113, 121—122.
. Intr-o
scrisoare din 1883 adresată lui I. Ghica, Alecsandri
revine la obişnuita sa bună dispoziţie, semn al unei
uşoare ameliorări în starea sănătăţii „cneazului", care
10
se afla acum în Grecia, în „ţara palicarilor şi a lui
Hagi Stavros", îngrijit la Atena de sora sa Nadina şi
de soţul ei, beizadeaua Scarlat Şuţu. Suferind şi aici
de „dorul de ţară", lui Alecsandri i se pare plauzibilă
reîntoarcerea sa neîntîrziată în ţară. Dar dorinţa de
a se revedea a celor doi prieteni rămîne neîmplinită,
în urma stingerii din viaţă a lui A. Cantacuzino la
1884, pe aceleaşi meleaguri străine, unde murise şi
tatăl său cu 43 de ani înainte.
*
Din corespondenţa lui Alecsandri şi din cele cinci
scrisori păstrate de la A. Cantacuzino se desprind
cîteva elemente definitorii pentru portretul spiritual
al unei personalităţi marcante (deşi nu de prim plan)
din epoca Unirii. Alăturat partidei unioniştilor, Can
tacuzino este unul din colaboratorii apropiaţi ai lui
Cuza, care îi încredinţează în 1865 o misiune diplo
matică pe lîngă Napoleon al III-lea. Cunoştinţele sale
juridice, inteligenţa speculativă, mobilitatea spiritu
lui, supleţea gîndirii, tactul, atitudinea ponderată pre
zidată de raţiune şi de bunul simţ, forţa de persua
siune, însumează însuşirile şi aptitudinile proprii di
plomatului. Ele se unesc cu sentimentele sale patrio
tice, indicate de un interes permanent pentru destinele
ţării. Convins de imperativul unei prezenţe active în
viaţa politică, Cantacuzino reaminteşte lui Alecsandri
succesele demersurilor sale diplomatice din străină
tate în favoarea Unirii, cu scopul de a-1 determina să
accepte în 1878 o nouă misiune în Italia. Pledoaria
pentru această idee, cu decantarea argumentelor ce
lor mai convingătoare, adresate atît minţii cît şi ini-
11
mii, se organizează într-un veritabil credo al bărba
tului politic: „Tu ştii perfect că eu sînt dintre aceia
care n-au, ca tine, nici duşmănii, nici entuziasme po
litice şi că eu cred că, în vremuri grele, este de da
toria fiecărui bun cetăţean de a-şi servi ţara, cu atît
mai mult, într-o epocă de care depinde viitorul na
ţiei. Şi cînd priceperea şi greutatea unui om poate
cruţa naţia de umilinţe şi evita anumite lupte, ţinînd
de prejudecăţile diplomatice locale... , este o obliga
ţie pentru fiecare . . . de a nu da î n a p o i . . ."*.
Diplomatul Cantacuzino avea legături întinse în
cercurile oficiale din ţară şi străinătate. Om de lume,
atent şi prevenitor în relaţiile sale protocolare, el este
căutat şi bine primit în societatea marilor persona
lităţi culturale ale epocii, alături de care urmăreşte
evenimentele de seamă ale vieţii noastre artistice. Cu
prilejul turneului din 1879 al celebrului actor italian
Ernesto Rossi, este invitat împreună cu Slavici, Caragiale
ş.a. în casa lui Titu Maiorescu, unde petrec
o seară „încîntătoare" 2. Succesele în viaţa mondenă,
departe de a fi efectul facil al unei conversaţii spu
moase, se datorează mai întîi pregătirii solide a aces
tui om multilateral, bine orientat, atît în domeniul
ştiinţelor, cît şi al literaturii şi artelor, structurii
acestui spirit modern, cultivat, sensibil.
Atent la mişcarea literelor româneşti, Cantacuzino
este „familiarizat cu frumuseţile înaltelor literaturi
străine". Bogăţia şi varietatea informaţiei, dimensiu-
1 „Arhiva românească", VI, 1941, p. 108.
2 Titu Maiorescu, însemnări zilnice, publicate cu o
introducere, note, facsimile şi portrete de I. Rădulescu
-Pogoneanu, I (1855—1880), Buc, /1936/, p. 321.
12
nile şi calitatea lecturilor alcătuiesc componentele
tipului de intelectual pregătit pentru abordarea com
petentă a problemelor de literatură sau artă, fapt do
vedit cu prisosinţă, între altele, de analiza pertinentă
şi nuanţată a personajelor din drama istorică a lui
Alecsandri. Situat în configuraţia spirituală a Renaş
terii, definită cu o mînă sigură, "caracterul lui Despot
este sondat (cu o certă dispoziţie analitică) pînă la
cele mai fine detalii ale structurii sale sufleteşti, pen
tru a descoperi „cheia unei enigme psihologice" şi a
descifra „pe fruntea sa aureola unei adînci şi înalte
filozofii". Raportarea la Poetica lui Aristotel, asocia
ţiile cu „eroi ai muzei dramatice germane" (Don Carlos,
Egmont), corespondenţele cu teatrul lui Shakespeare
sau cu clasicii francezi (Corneille, Racine) in
dică un comentator avizat, ce se mişcă nestînjenit în
cîmpul vast al literaturilor clasice şi moderne1 Cf. V. Alecsandri, Despot Vodă..., p. 43—44.
. Dacă
adăugăm la toate acestea stăpînirea desăvîrşită a
limbii franceze, probabil şi a altor limbi (a rusei, în
primul rînd), avem sub privire o imagine rotundă a
portretului său intelectual.
Scrisorile lui Cantacuzino compuse într-o franceză
elegantă sau într-o l imbă românească, care dispune
deopotrivă de suculenta expresiei populare şi de axio
mele aforismului clasic, ne descoperă un interlocutor
agreabil, comprehensiv faţă de reacţiile psihologice
ale oamenilor, surprinse cu dexteritatea celui exersat
să reproducă cu precizie dialogul însoţit de gesticu
laţie sau mimică, un corespondent care trece dezin
volt de la gluma tandră la cea savuroasă, de la umo
rul senin la ironia subţire.
13
Disponibilităţile literare ale epistolierului n-au fost
valorificate (din păcate) decît parţial în Serile de
toamnă la ţară. Ideea de a scrie un roman „de pro
porţii foarte întinse" 1 este părăsită odată cu încetarea
apariţiei „României literare", încît fragmentul se în
trerupe după sfîrşitul primei părţi.
*
Serile de toamnă la ţară debutează în acordurile
unei meditaţii derulate într-un decor autumnal:
„ . . . La vreme de toamnă, cînd umbra să lăţeşte, cînd
frunzele cad pe pămînt şi nu mai cîntă păsărelile de
dragoste sub desimea înflorită a luncilor, cînd cîmpul
s-au dezbrăcat de rodurile toate, cînd toloaca geme
sub fierul plugului, cînd ţarina s-au slobozit şi vîntul
bate mai rece de la munte. . . , atunce se naşte în su
fletul omului o dulce tristeţă, care aduce toată a sa
fiinţă într-o nespusă armonie cu melancolica înfăţi
şare a naturei..."1 N. Iorga, Istoria literaturii romaneşti în veacul al
XlX-lea. De la 1821 înainte, voi. III, Vălenii de Munte,
1909, p. 183.
. În serile de toamnă ceasurile sînt
prielnice destăinuirilor, plutirii în amintiri, retrăirii
regretelor şi durerilor puse sub semnul trecerii ne în
cetate a timpului. Atmosfera melancolică, de pace
rustică, cu predispoziţia ei spre reflecţie, e întreruptă
de o dispută ce confruntă ideile a două generaţii. Dia
logul se angajează între un boier liberal, un bonju
rist cu vederi largi, adept convins al propăşirii şi al
înnoirilor civilizaţiei moderne, şi bătrînul răzeş Ion
Criţă, susţinător al tradiţiei, al relaţiilor patriarhale.
14
Acest vechi şâtrar, „pătruns de idei învechite", era
„unul din acei moldavi primitivi cu deprinderi pa
triarhale, cu hainele lungi, cu faţa voioasă şi pălită
de soare, care sînt totdeauna veseli şi mulţămiţi cînd
secerişul a fost bun, care nu-şi bat capul de poli
tică . . . , necunoscînd patimile oraşului şi intrigile am
biţiei"1 C. Negruzzi, Pentru ce ţiganii nu sînt români, în
voi. Păcatele tinereţelor, ediţie îngrijită, prefaţă, ta
bel cronologic, note şi glosar de Li viu Leonte, Buc,
1963, p. 175.
. Pledoaria tînărului boier în numele filozofiei
lui Voltaire şi al ideilor de luminare ale veacului al
XVIII-lea, „care au deschis un nou orizon şi o cale
liberă geniului înţelepciunei şi conştiinţei omenirei",
e neconvingătoare pentru bătrînul crescut în respec
tul vechilor datini şi credinţe. Acest „tip din vremea
lui Ipsilant..., care au văzut pe Moldova noastră
îmbrăcată cu şlic şi cu giubea... au rădicat sprîncenile
cînd au văzut fracul cel întîi şezînd pe divanul
strămoşesc . . . , au strîms din umeri cînd moldovanul,
lepădîndu-şi cel de pe urmă anteriu, au rădicat cu
gulerul unui surtuc de modă şi ale sale pretenţii de
a face parte de Evropa ţivilizată. Şi cînd au desco
perit că psîhi mu se tălmăceşte moldoveneşte ma
belle, atunci, sărmanul! au oftat din greu din suflet
şi din inimă şi au zis că nu e de trăit în lume.. . !"
Un atare om, neatins de civilizaţie, stăpînit de o me
lancolie a istoriei, refuză chiar şi evidenţa dovezilor
progresului tehnic, opunînd prezentului un trecut in
terpretat printr-o optică paseistă, proprie structurilor
romantice, ca un simbol al înţelepciunii şi al celor
mai înalte valori etice. în cele din urmă însă, amin-
15
tireâ unui trecut aspru şt vijelios îl obliga sâ recu
noască ideea de progres social, apreciată în compara
ţie cu „vremea urîtă şi pogană d i n . . . epoha cea mult
slăvită de dînsul". La capătul discuţiei, „cercînd de
a restatornici în gîndul [său] societatea, ocîrmuirea şi
împregiurările timpului" evocat de şătrar, autorului
îi scapă exclamaţia: „Ce prifacere!", care estimează
cu o uimitoare forţă sugestivă decalajul enorm dintre
acest trecut şi prezent.
Asistăm, ca şi în Tainele iriimei, la o dezbatere
ideologică în favoarea ideilor de progres ale genera
ţiei tinere. Povestitorul, asemenea lui Kogălniceanu,
îşi întrerupe speach-ul ca să fie pe „gustul cititori
lor"1 M . Kogălniceanu, Tainele inimei, în Scrieri alese,
ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Dan
Simonescu, Buc, 1964, p. 125—126.
şi se coboară „de pe tribuna serioasă de campion
a propăşirei [pentru] a intra în cîmpul mai vesel şi
mai înflorit a romanţului".
Mai departe, „coloana vertebrală"2 E. M. Forster, Aspecte ale romanului, Buc, 1968,
p. 34.
a romanului este
susţinută de o lungă povestire (cu intercalări de
scurte pauze rezervate reflexiei), structurată în pla
nuri paralele (povestea lui Ion şi a lui Petre Criţă)
şi proiectate virtual într-o construcţie arborescentă,
în partea I, Istoria şatrariului, evocarea, coborîtă „în
tainiţile ascunse, unde se îngroapă amintirile.. ."3 M. Sadoveanu, Opere, voi. III, Buc, 1955, p. 514.
, rede
şteaptă un trecut îndepărtat şi nişte întîmplări
capabile să dezvăluie atît itinerarul unor biografii
exemplare, cît şi dominantele unei epoci. O suită de
amintiri cumulează momente existenţiale ale carac-
16
terelor, peripeţii unice de tip picaresc sau care ţin
de atmosfera romanului foileton (aventura care îi
duce pe eroi în închisoare, lupta cu ienicerii etc),
asociate cu imaginea dramatică a unei lumi aspre din
timpuri de grea cumpănă. Secolul al XVIII-lea mol
dovenesc (anii domniilor fanariote) se înfăţişează ca
într-o gravură de epocă: cu răzeşii din „Ţara de Jos",
supuşi silniciilor şi calamităţilor, însetaţi de dreptate,
avînd convingeri marcate de o experienţă milenară,
tradusă în obiceiuri şi ritualuri, cu aspecte ale Iaşilor,
cu vechile sale biserici, cu uliţele negustorilor, casele
boiereşti, ceremonialul alaiului domnesc în costume
pitoreşti, judecata de la Divanul logofeţiei etc.
Fixată în tradiţia lirică-evocatoare a cronicilor, po
vestirea lui Cantacuzino înaintează încet, în ritmuri
calme, domoale, într-un tempo largo, acordat pulsului
vechimii, amintindu-ne de armoniile ample ale lui
Tolstoi sau Sadoveanu. Naraţiunea, transcrisă în
tr-un monolog la persoana I, potenţează trama epică
prin aglomerarea unor întîmplări de demult, ce-şi păs
trează, în ciuda trecerii timpului, tulburătoarea rezo
nanţă afectivă. Experienţa peregrină ridică la supra
faţa conştiinţei lui Ion Criţă ideea unităţii noastre
naţionale şi sentimentele patriotice, întărite de încre
dinţarea „că sîntem mult norod în ţară, [ceea ce]
m-au adus într-o bucurie, trezind în mine întîiaşi
dată iubirea de patrie... mai tîrziu, cînd nenoro
cirile s-au abătut peste mine, am înţeles cu încetul
mai bine ce este ţara".
Oamenii din neamul lui Criţă, pescari şi vînători
„cum rar se găsesc", neobişnuiţi încă „a ascunde gîndul
sub cuvînt", construiţi pe măsura dimensiunilor
unor eroi de baladă sau de legendă, au ca şi aceş 17
17
suflete „tari" (Grigori şi Petre Criţă, înrudiţi de de
parte cu haiducii Gherman sau Cozma Răcoare), în
care generozitatea se uneşte cu toleranţa, înţelepciu
nea cu virtutea, nostalgia libertăţii cu plăcerea cuge
tării, cultul prieteniei cu cel al cinstei şi al omeniei.
In spirit romantic, acestor eroi uşor idealizaţi li se
opun personaje cu structuri sufleteşti diferite: tretipostelnicul
Grigori Bele, om pervers, lipsit de
scrupule, a cărui „căutătură cam steclită" îţi dă
„fiori", sau bicisnicul cîrciumar din Corod. Portre
tele lor se asamblează din detalii ale vestimentaţiei
şi gesticulaţiei ceremonioase, ale unei fizionomii ex
presive, descifrate, după moda timpului, cu metoda
lui Lavater (aplicată cu succes în epocă de un Fil i -
mon sau Hasdeu). „Bele era om între 30 şi 40, cu
trăsăturile regulate, decît avea un ce asupra ochiului
drept care te îngheţa, pe cînd cel stîng se uita cu
blîndeţă. Toate mişcările fizionomiei sale erau repezi,
deodată însă sta, şi obrazul său părea atuncea că este
de piatră şi numai vioşiaţa ochilor te făcea să crezi
că are viaţă de o m . . . [Era] înalt şi zdravăn, îm
brăcat [cu o] s c u r t e i c ă . . . de postav verde... şi [care]
îi venia mai pînă la genunchi; avea pe deasupra un
mintenaş de rnilie (blană), şalvarii lui era cusuţi peste
tot cu găitanuri de matasă verde şi îi prindea pulpele
ca nişte colţuni. Pe picioare purta nişte papuci turtiţi
de piele roşie; avea un brîu de şal verzui cu flori,
din care ieşia o păreche de călimări galbene, cu coa
dă . . .". în una din pauzele istorisirii sale, şătrarul
„tăcea horcăind, numai ochii lui scînteia subt umbra
deasă a sprincenilor sale tufoase, ce se împreuna în
două arcuşuri albe pe deasupra nasului, dînd fizio
nomiei bătrînului un deosebit caracter de energie...".
18
Examinarea vieţii sufleteşti a personajelor probează
forţa intuiţiei psihologice şi valabilitatea unor pro
cedee care vor face o lungă carieră în romanul ro
mânesc. Surprins într-un moment de maximă ten
siune, Grigori Criţă „sta în uimire şi era alb pe
obraz, pieptul i se rădica de nedumerire, nările i se
umfla la fiecare răsuflare, ochii îi era umezi de lacr
ămi ce le oprea şi braţile îi pica cu molătate pe
lîngă trupul său muncit de o tainică, însă puternică,
luptă cu sine . . .".
Eroii povestirii sînt de obicei firi „tăcute" deprinse
să nu arate „semne", nici în vorbe, nici în „faţă"
despre cele ce au „în inimă", fiindcă sufletul are
taine ce „nu sînt pentru toţi", iar „durerea" trebuie
„ţinută" bărbăteşte „în piept". Cînd tăcerile sînt în
trerupte, ei grăiesc sfătos, cu vorbe „înflorite" pre
tinse de străvechi formule solemne ale curteniei şi
de dispoziţia lor spre reculegere, fiind dispuse într-un
dialog stilizat, ce anunţă savoarea prozei de mai tîrziu
a lui Sadoveanu.
Definitorie pentru sensibilitatea personajelor lui
Cantacuzino este repetiţia unor cuvinte cheie: toamnă,
melancolie, dulce tristeţă, adevăr, dreptate, cuget cu
rat, verdeaţă, moraliceşti principii, bunătate, armonie,
ispitire, tradiţie, obicei vechi, societate, moldovenie,
propăşire ş.a., sugerînd o anume mentalitate sau stare
de spirit.
în numele tradiţiei care echivalează cu legea, eroii
Serilor de toamnă... laudă înţelepciunea oamenilor
vechi, viaţa lor curată, echilibrată, curajul, raţiunea
şi bărbăţia.
Moliciunea graiului lor concordă cu linia îndulcită
a scenelor, cu excepţia celor sîngeroase, surprinse
19
plastic într-o mişcare nervoasă, pătrunsa de un răsco
litor suflu elegiac. Tabloul luptei cu ienicerii oferă
un moment pilduitor al culminaţiei dramatice: „Cel
mai voinic [dintre ieniceri] sărise cu iertăganu tras
la Grigori; eu videam cum scînteia în aer fierul to
porului ce-1 ţinea văru, şi abie făcuse ieniceriu doi
paşi înainte, că sfîrăi toporu aruncat de o mînă pu
ternică în deşărtu ieniceriului, ce căzu ca un fag tă-
iet. Muchea toporului îi întrase în piept pînă la
mijloc... Grigori se răpezise spre trupul ieniceriului
căzut şi, puindu-i un picior pe piept, el cu mîna ca
dintr-un butuc scosesă toporu plin de sînge din rană
şi grămădise cu dînsul pe unul din ieniceri...".
O proiecţie plastică este aplicată şi asupra scenelor
de masă, care recompun atmosfera epocii în maniera
lui Filimon, îndrumîndu-ne imaginaţia spre un timp
revolut, prin aglomerarea termenilor arhaici. Alaiul
curţii porneşte în frunte cu „arnăuţ i i . . . călări cu
bairacuri şi cu săbiile scoase, îmbrăcaţi în roş şi cu
cele mai scumpe cusături în fir; după aceştia vinia
trei rînduri de aprozi . . . , bimbaşii, tufeccibaşii dom
nului călări, înconjuraţi de slugi şi de săişii l or . . .
Vornicul de aprozi şi armaşul vinia îndată după dînşii
ţiind fiecare un băţ lung în mînă cu un bold de
argint, îmbrăcaţi cu caftanuri de cacum... După aceş
tia vinia opt cai domneşti în tot tacîmul de ţeremonie,
cu tuiurile în cap, cu şeli le împodobite cu pietre
scumpe... ; îndată după cai, comisul şi, în urma aces
tuia, camaraşul al doile a c u r ţ e i . . . După dînsul vinea
şese ciohodari îmbrăcaţi alb şi cu hangearuri scumpe
la brîul de şal turcesc..., în urmă vinea 12 satiri
domneşti cu halabardele lor lungi, cu care bătea pă-
mîntul la fiecare pas şi încungiura boierimea cea mare,
20
în mijlocul căruia era domnul Alexandru Ipsilant,
calare pe un harmasar alb frumos ca soarele şi îm
podobit ca o m i r e a s ă . . . " . La fel de vie este frămîntarea
mulţimii nerăbdătoare, care „vuia ca un roi,
vorbea, şoptea, striga, ţipa, da din mîni şi din picioa
r e . . . ". Schimbul de cuvinte al negustorilor despre
mărfurile lor aduse de la Vama sau Brusa şi agitaţia
masei produsă de zvonul ciumei sînt notate cu sigu
ranţa condeiului unui C. Negruzzi sau I. Ghica. Cînd
„vorba ciumei se răspîndise în tot tîrgul, norodul
fierbea; se zicea că ea este pe tot malul muntenesc
a Dunărei; ce adusese mai mare spaimă era că se
auzise cum că s-ar fi trimis idiclii cu poronci dom
neşti pe la ispravnicii Ţării de Gios. Fiecare gîndia
cu frică la boala aceea, care n-avea leac... Cînd
vinia ciuma, fiecare gîndea atunce la casa lui şi lăsa
obşteasca nevoie de o parte, se îngrijea din vreme
de toate trebuitoarele pentru hrana vieţii, ca să n-aibă
trebuinţă în urmă de a se întîlni cu vecinul...".
înrudiţi cu eroii de epopee sau de basm, oamenii
evocaţi de bătrînul şătrar cred în săvîrşirea dreptăţii,
în triumful binelui şi al adevărului. Psihologia lor de
obîrşie folclorică îi uneşte într-o strînsă comuniune
cu natura, simţită însă de ei anacronic cu sensibili
tatea sufletelor romantice din familia de spirite a lui
Rene.
Momentele de tensiune epică favorizează trecerea
spre registrul liric, deviind naraţiunea spre descripţie
şi reflexie. Spectacolul nopţii cu lună în preajma
Bahluiului inspiră tînărului ţăran din epoca lui Ipsilanti
o profundă meditaţie romantică: „Luna, steaoa
aceasta priincioasă durerii, se înălţase încet şi cînd
am rădicat capul, trezit de suspinul ce mi se slobo-
21
zise din piept, greu de toată jalea sufletului meu,
greu de iubirea şi de dorinţa giuneţii, văzui înaintea
mea valea Bahluiului încungiurată de dealurile sale,
de culmi şi de colnice, pe care se înşira vii, livezi,
ogoare, toate aceste împodobite de case, de cerdacuri
şi de aşezări boiereşti, pe deasupra cărora domnia clopotni
ţile monastirilor ca nişte martini .ce păzesc o turmă
adormită sub privigherea lor. Ochii mei fugea dintr-un
capăt al văii la altul, se rezema, aicea pe luciul apei
care şerpuia în depărtarea argintuită de razele lunei,
colo pe o întunecoasă masă a unui sfînt lăcaş, a că-
ruie umbră se întindea, pierzîndu-se sub gardurile
grădinilor ce o încungiura. Mi se părea că din fundul
ei inima-mi revărsa în aerul limpede al nopţei me
lancolia ce o pătrundea . . .
M-am convins atuncea întîiaşi dată că nimica nu
poate mîngîie sufletul pătruns de durere mai bine
decît înfăţişarea naturei, cînd o priveşte cineva ca
o legătură ce uneşte fiinţa noastră cu universul". Con
fundată aici cu o stare de spirit (romanticul etat
d'âme), natura îşi descoperă forţa regeneratoare, cu
un miraculos efect stenic.
Dispoziţiile meditative ale personajelor, accentuate
de întîmplările dure ale existenţei lor, explică frec
venţa cugetării aforistice, care punctează neîncetat is
torisirea şătrarului, adăugind lirismului ei inflexiuni
etice, proprii unui umanism popular, ulterior excelent
asimilat de Creangă („ceasul este scump, pentru cine
ştie a-1 întrebuinţa", „poliala acopere, dar nu scoate
pata", „vroinţa ţine şi mintea şi duhul" etc. etc). Uti
lizarea stilistică a maximei şi proverbului, a locuţiunii
şi expresiei idiomatice, a comparaţiei plastice şi a
epitetului pregnant, plasat predilect în faţa substan-
22
tivului, conferă textului certe resurse sugestive. Ar
haismul, colorat cu neologismul uşor anacronic şi cu
vocabula moldovenească, dispus în ţesătura stilului
vorbit şi al unei limbi de o supleţe autentic populară,
serveşte la reconstituirea culorii istorice.
Povestirea evocatoare, străbătută de accente lirice,
ştiinţa recompunerii dimensiunilor sociale şi spirituale
ale unei epoci, dispoziţia spre reflexivitate, topica
inversată a frazei, caracterul arhaic şi popular al lim
bii, tenta orală a stilului, situează Serile de toam
nă... în continuarea prozei moldoveneşti inaugurate
de cronicari şi în apropierea unor scrieri ale lui Russo
sau Kogălniceanu.
Reuşitele parţiale ale acestui fragment de roman
îl îndreptăţesc pe D. Popovici să creadă că ele „ar
fi anulat în parte defectele genului, după a cărui re
ţetă se pare că urma să fie construit" [a romanelor
foileton], iar pe N. Iorga îl determină să observe că
„dacă «România literară»- nu s-ar fi oprit, poate am fi
avut şi urmarea, a carii lipsă n-o putem regreta destul"1 D. Popovici, Introducere, în voi. D. Bolintineanu,
Scrieri alese, /Craiova/, 1941, p. 42, şi N. Iorga, op.
cit., p. 185.
.
Revendicîndu-se din familia povestitorilor moldo
veni, A. Cantacuzino prefigurează (modest) în ordinea
seducţiei pentru povestirea acordată registrului liric,
a fluenţei şi farmecului limbii, a culorii ei arhaice
şi regionale, a oralităţii stilului, scriitura de „fante
zie romantică"2 M. Sadoveanu, Opere, voi. I, Buc, 1954, p. 714.
din povestirile de tinereţe ale lui
M. Sadoveanu.
LIVTA GRĂMADĂ
23
NOTA ASUPRA EDIŢIEI
Readucerea în circulaţie a Serilor de toamnă la
ţară, de mult uitate în paginile unei reviste din vea
cul trecut, se justifică prin interesul ce-1 merită în
raport cu istoria romanului românesc. Fixînd la noi
epoca de început a acestui gen proteic, fragmentul
datorat lui A. Cantacuzino cumulează deopotrivă ca
renţele şi virtuţile lui.
Fragmentul Serile de toamnă la ţară a fost publi
cat în „România literară" din 1855, nr. 11, p. 135—138,
nr. 12, p. 144—148, nr. 16, p. 192—194, nr. 17, p. 205—
208, nr. 18, p. 220—222, nr. 20, p. 241—245, nr. 22,
p. 261—264, nr. 23, p. 274—275, nr. 26, p. 310—312,
nr. 27, p. 315—317, nr. 41, p. 4,83—484, nr. 43, p. 498—
504, nr. 44, p. 509—512, nr. 45, p. 522—523.
Acest text a fost reprodus parţial în volumul Pio
nierii romanului românesc, antologie, text stabilit,
note şi prefaţă de Şt. Cazimir, Buc, 1962, p. 107—126.
în transcriere am aplicat, în general, soluţiile la
care s-a ajuns în ultimul timp în privinţa editării
unor scrieri din deceniul şase al secolului al XlX-lea,
cînd în tipografii alfabetul de tranziţie era utilizat
adeseori arbitrar, iar abaterile de la limba literară,
aflată atunci într-O fază de „prenormare", se mai în-
24
registrau, îndeosebi în sistemul fonetic. Am avut în
vedere normele ortografice şi ortoepice actuale, nerespect
îndu-le numai în cazurile cînd grafia originară
indica o realitate lingvistică, pe care am reprodus-o,
pentru a păstra coloratura populară-regională (moldo
venească) şi arhaică a limbii. î n acest sens, semnalăm
menţinerea fonetismelor populare sau regionale:
a pentru â aton: măcar — măcar, mătasă — matasă;
a pentru ea: seamă — samă, clipeală — clipală;
ă pentru e postconsonantic: grije — grijă, ferme
cat — fărmecat. în anumite cazuri (în rădăcina cuv
întului), am interpretat ă şi acolo unde grafia in
dica e: resplatire — răsplătire, metanii — mătănii.
ă pentru î sau u: dărîmat — dărămat, mulţumire —
mulţămire;
e pentru a: şase — şese, şarpe — şerpe;
e pentru i: citi — ceti, dispreţ — despreţ;
i pentru e aton: prieten — prietin, degete — de-
gite;
î pentru i postconsonantic: jilţ — jilţ, jir — jir;
ia pentru ea: ispitea — ispitia; rostea — rostia;
ie sau i pentru e: Gheorghe — Gheorghie; Grigo-
re — Grigorie sau Grigori;
ie pentru i: miram — mieram, mirare — mierare;
ie pentru ia în poziţie accentuată: speriat — spa-
riet, băiat — băiet;
oa pentru ua: ziua — zioa, steaua — steaoa;
h pentru /: fin — hin;
palatalizarea labialelor: pieziş — chizăşi, bobiţi —
boghiţi;
g pentru j din cuvinte a părtinind fondului lexical
vechi: jurămînt — giurămînt, jupîn — giupîn;
25
c pentru ş: paşnic — pacinic, obişnuit — obici
nuit etc.
Am păstrat alternanţele a/ă (calare — călare), e/ă
(Storojeşti — Storojăşti), e/i (vedeam — videam), e/î
(galben — galbîn), v/h (vuiet —huiet) etc.
Semnul 'b din alfabetul de tranziţie, folosit nedi
ferenţiat, a fost interpretat în acord cu normele orto
grafice actuale.
Am eliminat u final din cuvintele terminate în
diftongi sau în consoane (jeli, căsoi), cu excepţia si
tuaţiilor cînd avea rol grafic distinct sau marca arti
colul în u final postconsonantic (caicu, postelnicelu).
Am transcris a pentru diftongul ea: ţeară — ţara,
ţearină — ţarină. Am notat accentul lui e în formă
nediftongată (pute — aice).
Enumerăm în continuare cazurile mai importante
în care am aplicat normele ortografice actuale, tran
scriind:
e pentru ie după eh, gh: nechiemat — nechemat,
priveghiere — priveghere;
ia pentru ea: nevoea — nevoia, earnă — iarnă;
ie pentru e: îndoesc — îndoiesc, odae — odaie;
m pentru n înaintea labialelor: înpotriva — împo
triva, înbelşugare — îmbelşugare;
z pentru s în faţa unor consoane sonore: sbîrcit —
zbir cit, sgomot — zgomot şi dez pentru prefixul des
în derivatele unor cuvinte care încep cu b, d, g, m,
n, 1, r,: desbrăcat — dezbrăcat, desvăleşte — dezvă-
leşte.
Cît priveşte structura morfologică, am lăsat neco
rectate abaterile tipice pentru ţesătura arhaică-popular
ă şi moldovenească a textului: genitivul format
cu ajutorul articolului a (unic şi invariabil), geniţi-
26
vul în ei al unor substantive terminate în a (naturei),
pluralul în i al unor substantive terminate în a sau
e (făgăduinţi, grăunţi) sau al unor substantive neutre
(colţi, ierbi), ca şi lipsa de acord a verbelor de la per
soana a IlI-a (obişnuită în vorbirea populară) sau
viitorul popular (om sfîrşi, or veni) etc.
Am reţinut dubletele lexicale, reflectînd mobilita
tea formelor de limbă, în funcţie de varietatea fone
tismelor populare ori arhaice (fortuna — furtună, vroiesc
— voiesc, subt — sub ş. a.).
N-am modificat forma neologismului infirmată de
evoluţia ulterioară a limbii (filosofie, franţez, ţivilizat,
exaltaţie, protestălui ş.a.), precum şi grafia nu
melor proprii (Evropa, Volter).
Greşelile evidente au fost corectate tacit, iar lec-
ţiunile nesigure au fost marcate cu semnul întrebării
cuprins între paranteze rotunde, la care am apelat şi
pentru completarea prescurtărilor. Am folosit paran
tezele drepte pentru întregirea unor cuvinte, care în
forma originară puteau stîrni nedumeriri. Am respec
tat (în general) punctuaţia autorului, intervenind nu
mai acolo unde modificarea era impusă de sens. Sub
linierile din text aparţin autorului.
Notele de la sfîrşitul volumului cumulează infor
maţii istorico-literare, iar glosarul explică termenii
arhaici şi regionali.
L. G.
Trăit-aţi vreodată la ţară? Fără îndoială că
sînteţi moldoveni şi cine zice moldovan, zice
şi pămîmtean. Ştiţi dar că la vreme de toamnă,
cînd umbra se lăţeşte, cînd frunzele cad pe pă-
mînt şi nu mai cîntă păsărelile de dragoste sub
desimea înflorită a luncilor, cînd cîmpul s-au
dezbrăcat de rodurile toate şi toloaca geme sub
fierul plugului, cînd ţarina s-au slobozit şivîntul
bate mai rece de la munte; ştiţi, zic, sau
poate nu ştiţi că atunce se naşte în sufletul
omului o dulce tristeţă, care aduce toată a sa
fiinţă într-o nespusă armonie cu melancolica
înfăţişare a naturei. Gîndurile se fac mai grele,
gri jele apasă sufletul mai cu tărie! Atunci iu
biţi de a ceti? . . . Aprindeţi luminările mai de
vreme. Iubiţi de a visa cu ochii deschişi? . . . Vă
întindeţi într-un jîlţ şi vă uitaţi la focul caminei,
şi flăcările albastre, ce se gioacă pintre
cărbunii roşi ai jăraticului, vă pornesc gîndurile
într--un rai de fericire. La ce gîndiţi atunce? . ..
La floricelele ce s-au veştejit? La verdeaţa ce
au mai este? Sau poate vedeţi trecutul ce v-au
purtat în braţe şi vă aduceţi aminte de tradi-
29
ţiile casei părinteşti, cu care v-au legănat iubi
rea unei mame?
Dacă aveţi un prietin, îl doriţi; dacă aveţi
imaginaţie, cîntaţi pe lira fantaziei o horă sau
o doină şi, cetind în urmă un poet slăvit, vă
miraţi că v-au furat din gînd ideile sale cele
mai bune. Dacă iubiţi, sînteţi ferice, căci vi se
bate inima de dor. . . şi atunce nu vă jălesc;
numai vă sfătuiesc să vă aduceţi aminte că
„Vremea şterge toate."
Poetul rosteşte acest adevăr cu mîhnire şi
omul îl ispiteşte cam cu durere şi cîteodată cam
cu ruşine. Ce folos! Am iubit şi eu, am gîndit
şi am visat nu mai mult decît voi, dar nici mai
puţin. Din an în an, numai, îmi venia mai pu
ţine gînduri, imaginaţia îmi secase cu inima
împreună, pînă ce am agiuns de a nu mai gîndi
la nimica. Atunci căscam gura — mai mult ceva
decît un franţez — ceva mai puţin decît un
englez — întocmai cum faceţi şi voi, întocmai
ca un moldovan curat ce sînt din neam în neam
şi tot aşa pînă cînd am priceput într-o zi amar
nică şi ploioasă că nu mai casc. Vai de mine!
M-am spăriet atunce, o mărturisesc, m-am spă-
riet grozav de a fi singur într-un norod întreg,
singur neputînd şede cu gura căscată! . . . Şi
am bătut în palme:
— Băiete, băiete!
— Poroncă?
— Adă o garafă de vin de cel cu pecete din
fundul beciului şi zi lui Toader surugiul ca să
puie doi cai de dîrvală la o brişcă; suie-te cu
30
dînsul împreună şi pofteşte pe moş şatrariul la
mine.
Băietul ieşi şi eu sării uşor de pe jilţ, mulţă-
mit de mine ca niciodată; eram într-o tulbu
rare nespusă; măsurăm odaia cu paşi de şese
palme, frecîndu-mi minele cu bucuria lui Arhimed
cînd au strigat „Evrika"! Ce găsise, vă
rog, înţeleptul Arhimed? 1... O nimica toată,
un ce care nu să ştie nici astăzi. Dar eu afla
sem (nu vă supăraţi), un moldovan precum nu
mai sînt mulţi în lume, un tip din vremea lui
Ipsilant, un om care au văzut pe Moldova
noastră îmbrăcată cu şlic şi cu giubea, numă-
rînd pe osişoarele mătăniilor sale generaţiile
ce au trecut, un român care au rădicat sprincenile
cînd au văzut fracul cel întîi şezînd pe di
vanul strămoşesc; un bărbat care au strîns din
umeri cînd moldovanul, lepădîndu-şi cel de pe
urmă anteriu, au rădicat cu gulerul unui surtuc
de modă şi ale sale pretenţii de a face parte
de Evropa ţivilizată. Şi cînd au descoperit că
psihi mu se tălmăceşte moldoveneşte ma belle,
atunci sărmanul! au oftat din greu, din suflet
şi din inimă şi au zis că nu e de trăit în lume,
că n-au mai rămas credinţă!
Acest vechi şatrari era de casa noastră şi, de
cîte ori îl vedeam, îi vorbiam de zilnicele mele
necazuri, de grîu, de popuşoi, de boi şi de plug.
Fiecare timp a gospodăriei aduce alt şir de con
versaţie şi din toate convorbirile noastre luasem
încredinţare că şatrariul era cel mai ispitit
gospodar dintre Focşani şi Mamorniţă şi nu pu-
31
neam nici la praşilă, nici la săcere, fără de a-1
întreba mai întîi.
Şatrariul îmi ţinea loc de barometru şi de
termometru, într-un cuvînt, de oracol în toate
întîmplările neprevăzute ale gospodăriei pămîntului,
dară niciodată nu-mi venise în gînd să
vorbesc cu dînsul cum vorbesc oamenii între ei.
Cînd v-am zis că am găsit un moldovan getbeget,
un român de la roate, nu v-am pus de
fel luna în ochi! Omul se înfăţişază precum
voiţi a-1 vede: schimbă-ţi întrebarea.. . el îşi
schimbă răspunsul şi ades dezvăleşte într-un
ceas mai multă minte decît aţi avut într-un an
şi este întocmai ca scripca lui Angheluţă, care
îşi schimbă tonul şi melodia după degitele ce
lunecă pe gîtul ei. înţelegiţi dar, cum de am
putut să-mi frec minele de bucurie, gîndind la
schimbarea ce se va arăta pe blinda, deschisa,
însă caracteristica faţă a şatrariului, cînd, în
loc de a se găsi în prejma lanurilor cunoscute
ale moşiei, el se va trezi pe cîmpul tendenţiilor
de astăzi şi pe bătătura abstracţiilor filosofice
a veacului XIX, din care facem şi noi parte,
cum au dat Dumnezeu. Aşteptam cu nerăbdare
venirea moşneagului care locuia răzăşeşte în
vecinătatea mea, cu toată neatîrnarea unui mic
potentat. în sfîrşit, după puţine minute, se des
chise uşa şi bătrînul intră.
—. Bună vreme, arhon şatrar.
— Bine te-am găsit, cuconaşule.
— Ce faci, moşule? Cum îţi merg trebuşoa-
rele?
32
•— Cam cu necaz, cam cu odihnă, ca la casa
omului, cînd n-are grijă; dar a d-tale? Au ceva
greutate că m-ai chemat? Eu unul m-am întîrziet
cu culesul şi timpul se strică!
— Ale mele merg de minune: am ocărit pe
toţi, vataji, feciori, haidăi, ciobani. Pe cine
n-am muştruluit! Pe toţi, de la vechil pînă la
pristavul plugarilor. Boii nu-mi trag şi se ră
nesc de giug . . . Nu i-au frecat cu drojdii de
untdelemn. Grămăzile îmi şed pe cîmp dizghiocate
-nedizghiocate, în vînt şi în ploaie; ţiganii
fug, velniţa stă, oile au vărsat! . . .
— Mu le-au hultuit cu acu de argint?
— Nu; toate merg pe dos şi, într-un cu vînt,
nu poate fi mai rău, căci lucrul merge ca roata
împiedecată! Nu, nu mai vreu să aud de gos
podărie; m-am săturat de moşie . . . Să bem mai
bine un pahar de vin vechi, moşule, şi să vor
bim de altă ceva, că mi-i urît şi pace . ..
— Ba, ba, ba, ba! De ce te aprinzi aşa, puf,
ca un foc de paie? Binele nu vine nechemat şi
dacă te-ai supărat, ce? Adică: nu e ştiut că
ochiul stăpînului îngraşă vita şi că doară oala
nu fierbe fără foc? Moşia-i bună şi trebuie s-o
ţii.
— Destul foc am băgat într-înşii, moşule.
Nu poţi fi totdeauna aspru şi cu biciul în
mînă . . . îţi pică greu. Nu eşti om? N-ai cuget?
— Nu se poate făr-aceea, cucoane; ce-ţi
spun eu?
— Să lăsăm, moşule, gospodăria deoparte;
spune-mi mai bine ceva din lume.
3 — Serile de toamnă Ia ţară 33
— Ce să zic? Nu le ştii toate mai bine decît
mine? Eu nu ştiu franţuzeşte; nu să politicia în
vremea, mea pe oînd am fost aprod la curtea lui
Ipsilant.. .
— Ce zici, ar hon şatrari, ai apucat pe Ipsi
lant, zău? . . . Ce vreme frumoasă trebuie să fi
fost aceea! Ce curte! Ce alai! . . . Oare să năcă-
jia lumea şi atunce, moşule, ca acum? Ian zi,
cum au fost?
Şatrariul, strîngînd ochiul cu o nevinovăţie
ironică şi dînd din geană, răspunse cu linişte:
— Au fost cum au fost, cucoane..., ceva
almintere, pot să te încredinţez, decît acum.
Omul trăia, ispitia şi îmbătrînia şi atuncea pov
ăţuia pe tineri; dar acum au agiuns un timp
poznaş, unde pruncii vorbesc şi noi, bătrînii,
ascultăm; ispite să ceteşte asemine în cărţile
aceste nouă care au umplut lumea, dar băieţii
cred că trei buchi ţin loc de păr alb! în za
dar! . .. Musca tot se arde la lumine, măcar că
strînge miere. Cucoane, cuconaşule, părul alb
nu se face fără necaz, s-o ştii de la mine; cine
au trăit au păţit şi tot ştie ceva mai mult; eu
unul ştiu ce ştiu.
— Ce? Nu-ţi place timpul de faţă, moşule?
— Ba îmi place ca viscolul la Paşti, cînd pică
aproape de Sf. Gheorghie. Treaba de astăzi
nu-i de mine, nici eu de dînsa. Vezi, cînd gîndesc
la vremea mea . . .
— Asta tocmai doresc, moşule; doresc ca
să-ţi aduci aminte de tinereţile d-tale. Be un
pahar de vin, că el deschide inima şi gura; vre-
34
mile se prefac, se stric, poate, precum zici, dar
vinul dimprotivă se face mai bun cu timpul.
— Bine zici, cucoane, podgoriile Cotnariului
şi a Odobeştilor tot rodesc, sărmanele! Şi vi
nul lor tot bun este de cînd Ştefan Vodă .. .
Numai oamenii care îl beu s-au stricat. . .
— La mulţi ani, moşule; să trăieşti, arhon
şatrari!
— Să-ţi fie de bine, cucoane, că nu întorci
cuvîntul pe limbă. Dumnezeu să-ţi mărească
puterea.
— Mulţămim d-tale, moşule; vină de şezi
mai aproape de foc şi nu te mai supăra de toate
schimbările ce vezi; alt timp, alt obicei; lumea
nu e vinovată că au pătruns-o propăşirea.
— Rău îmi pare, peste seamă, că te aud şi
pe d-ta, cuconaşule, vorbind întocmai ca şi cei
lalţi de pe la tîrguri. Să nu fi ştiut că eşti
pămîntean şi vrednic la interes, mai-mai că
îmi venia grijă în spate de propăşirea d-tale,
care mulţi strigă că este în aer, că ne trage
înainte; . . . şi eu doară merg şi vin în dreapta
şi în stînga, însă numai cioare şi porumbi am
văzut în aer şi un vindereu cîteodată.
- Cu toate aceste, bine zic tîrgoveţii, mo
şule: omenirea merge înainte, dar noi, sărma
nii, rămînem individual în urmă; aşa trec rînd
de oameni peste rînd, învăţînd cel ce vine de la
cel ce au trecut. Noroadele se dezvălesc după
condiţiile climatice, după întinderea topografică
a ţărilor în care locuiesc, după nevoile intere
sului local, după împregiurările istorice şi . . .
— Of! Of! nu zic, nu zic . . . poate să fie; dar
35
am învăţat de la părinţi să nu doresc stanca
de pe par mai mult decît să cuvine şi n-ai să
mă faci să cred că semănînd nuci bortite vei
culege grîu; fagul nu rodeşte alta decît jîr.
Omul trebuie să înainteze că e în mîna lui
D(umne)zeu; dar lucrul silit este ca răsadul de
mart; curechiul ce face nu trăieşte iarna. Vre
mea de la sine ne împinge destul; de ce mai
doreşti ca s-o împingem şi noi? Toate trebuie
a fi cu măsură şi măsura cu cumpănială. Poate
greşesc, .. . dar eu, unul, nu mă bucur de ce
văd!
— Ştii că-mi placi, moşule? Eşti ca locuito
rii care ocăria şoselele, zicînd că strică boii la
unghii. S-a găsit unul mai priceput, carele au
potcovit giugul, şi de îndată toţi au înţeles că
este de folos de a nu se necăji pe drumurile
desfundate, unde merge roata pînă la butuc în
glod. N-avem ce face, moşule; aşa este omul:
obiceiul prinde rădăcină în gîndul lui, se face
a două fire şi îi vine greu, peste măsură neplă
cut, de a se deprinde cu inovaţiile; dar cînd
s-au învechit o nouă idee şi au întrat în cele
de rînd, atunce nu mai gîndeşte nimine nici
cum au venit, nici cu ce greutate s-au introdus.
Ţii minte de boronele, moşule? Ce ziceai de ele
şi de rariţele? Şi acum le întrebuinţezi.
— Ziceam ce zic şi acum, replică şatrariul cu
foc, sculîndu-se în picioare; multe pot fi bune
şi pentru ţara noastră, dar dacă am porni
toate cu olac, fără ca să dăm vreme norodului
de a se trezi şi de a înţelege, vom întră cu ne
voile, cu grijile sale zilnice, într-o grea peri-
36
pişcă; el va pierde încrederea şi îţi fi siliţi ca
să-1 bateţi pentru binele ce-i doriţi; atunce poa
te el va sudui în loc de mulţămire şi progresul
şi propăşirea d-tale vor pica în baltă, ca cei
care l-au stîrnit. . . Haide, hai; strică, strică; . . .
darmă ocolul şi nu fă poiată. Mai ai unde dosi
cîrdul de vînt şi de ploaie? Nu se fac lucrurile
cu topuzul. Hei! Bine zicea vorniceasa, mătuşa
d-tale, mai demult, cînd cetia boieriul d-sale
într-o carte ce o chema Volter. ,,Dragă, dragă,
zicea sărmana, Dumnezeu s-o ierte! Lasă-ţi car
tea dascălului de la Paris; aud că mult rău au
făcut în lume cu condeiul lui cel fărmecat; că
au dărâmat toate, ciocoiul cela, şi credinţa şi
legea! Privesc, de cînd îl ceteşti, că şi mata
începi, dragă, a nu fi creştin cum ai fost! Şi
plîngea cucoana, de i se topia ochii din cap . . .
Ian, cărţile au stricat lumea şi nu altă.
In vreme ce şatrarul vorbia astfel, eu îmi
strîngeam buzele de rîs, aducîndu-mi aminte
multe scene de aste în casa mătuşei mele şi
totodată îmi era ciudă că nu puteam întră în
serioasă vorbă despre influenţa lui Volter asu
pra civilizaţiei şi despre aplecările filosofice a
veacului XVIII, care au deschis un nou orizon
şi o cale liberă geniului, înţelepciunei şi con
ştiinţei omenirei. Mulţămindu-mă deocamdată
numai de a pune degetul pe rana vie de astăzi,
şi, numai ca să cerc mai cu adîncime ideile şatrariului,
i-am zis:
— Aşa, moşule, crezi că vorniceasa avea
dreptate de a huli literatura şi de a ţipa că toate
sînt dărmate, fiindcă s-au priceput că nu
37
mai este acea uşurinţă care au fost pentru unii
şi alţii ca noi de a se chivernisi?
— Ba nu; măcar că toate s-au schimbat şi
s-au scumpit cu civilizaţia d-voastră, cînd toate
ar fi trebuit să fie mai ieftine.
— Zici că s-aiu scumpit toate, moşule? Insă
nu s-au mărit şi îndemînările? Moşiile aducea
mai înainte ce aduc astăzi? Orice negoţ din pi
cioare îţi arunca precum astăzi folos peste folos?
— Cîteodată şi colac peste pupăză, dacă nu
te întinzi cît oghealul... le ştiu, le ştiu! Zicînd
aşa şatrariul şezu pe scaun clătind capul ca un
om neconvins, luă mătăniile sale roase din bu
zunar, îndreptă pe picioare poalele antereului
său, puse ambele mîni pe genunchi, plecă tru
pul spre cămin şi, aruncîndu-şi ochii asupra fo
cului ce ardea voios, traduse gîndurile sale
grele prin un oftat melanholic şi prin un adînc,
ai! hac! ai! hac, hac, hac!
— Ce ţi-e, moşule, ţi-e greu?
— Vezi, cuconaşule, toate ca toate; mai înain
te mergea apa limpede la moară; mintea noro
dului era cum era; lumea trăia în unire şi cu
pace, se bucura şi se veselia; prietenii era prie
teni, fraţii, fraţi, iarna, iarnă şi vara, vară. Acum,
nici cînd să sameni nu te pricepi, nici cînd să
strîngi; mintea e mai ageră, oamenii mai iscu
siţi, poate, dar inima, dragă cuconaşule, inima
e mai vicleană! Bunătatea cea din vechime au
pierit şi, pace! . . . Acole-i nodul! . . . Ce vrei
mai mult?
Convincţia cu care se rostia bătrînul, tonul
pătruns cu care vorbia mă străbătu. Cătam cu
38
tristeţă în faţa lui zbîrcităj in ochii lui plini de
o generoasă aprindere şi, gîndind la o inimă
de îngeraş cu păr galbăn, pe care de vreun an
mă siliam din toată puterea a-1 şterge din su
venirul meu, la multe făgăduinţi ce primisem
şi a cărora îndepliniri au rămas scrise pe nouri,
la nestatornicia prieteşugului şi, mai vîrtos, la
interesele personale în luptă cu principiile mo
rale de multe ori biruite de ele, mi s-au strîns
inima şi mi s-au rănit şi mie deocamdată sperarea
în viitor; îndoiala mi-au împresurat su
fletul şi, ca un eho depărtat a oftatului moş
neagului, pieptul meu slobozi un suspin du
reros.
— Aşa, aşa, urmă bătrînul; nu se poate
nimine rezăma în zioa de astăzi pe nimica;
adevărul lesă măcar de ar fi sub pămînt; şi
cînd gîndesc la toate, eu care pot zice că am
trecut prin ciur şi prin sită, zău! că mă îndo
iesc de mai trăiesc şi că tot eu sînt şatrariul
Ion Criţă, astfel s-au prefăcut toate pe lîngă
mine, una cîte una! . .. însă tot şchiopătam
cale-vale; dar acum este între noi un ce, o sim
ţeşti şi d-ta ca şi mine, care ne apasă Moldovenia
fără ca să ne deie în loc altceva mai
temeinic.
— în adevăr, moşule, simţesc şi eu că din
nenorocire ne depărtăm, obşteşte vorbind, din
zi în zi mai mult de egoistele noastre interesuri
locale, că începem şi noi a privi, cu o tris
tă conştiinţă de sine, nevoile noastre şi propă
şirea popoarelor ce ne încungiură, văd încă mai
departe; că am început a întinde viaţa noastră
39
soţială, ce o numeşte Moldovenie, peste hotarele
sale materiale, cu gîndul prin literatură, cu
fapta prin negoţ. Ştiu că o asemine deşteptare
produce o momentală oprire, o încetare nea
părată în toate ramurile vieţuirei şi a economiei
soţietăţii, însă nu putem tăgădui că şi la noi
timpul de faţă au întins razele progresului pes
te toate clasele; că fiecare simţeşte cu o tristă
şi vie pătrundere în cîtă depărtare au rămas
neamul nostru de civilizaţie, care dă o aşa de
falnică dezvălire, o înflorire aşa de mănoasă
ţărilor apusane a Evropei; şi tocmai pentru că
ni s-au trezit conştiinţa naţională, am tradus
Moldovenia d-tale în Românie şi vom propăşi
încet, încet, pînă cînd va voi civilizaţia să ne
deschidă, cu totul braţele sale de mamă şi să
ne tragă cu iubire în cercul alesei sale familii.
Aşa, aşa, moşule! Şi măcar că dai din cap şi
chiar cît eşti de pătruns de idei învechite, nu
poţi să mă împrotiveşti, pentru că nu trebuie
să ne învinovăţeşti pe noi de nemulţămirea
care te apasă, pe noi care sîntem în puterea
vieţii şi chemaţi a lucra, a pătimi şi a merge
fără repaos pe calea propăşirei ce ne-au desohis
-o însăşi pronia cerească.
(Moşneagul oftă din greu ascultîndu-mă.)
— Neodihna care îţi tulbură inima, moşule,
o pot asemăna cu simţirea ce o are un pămîntean,
cînd îşi schimbă gospodăria pe altă mo
şie; lăsînd un loc la care era deprins, el vine
într-o casă nouă, necunoscută, pe o moşie mai
largă, cu alte îndemînări, carele nu se potri
vesc cu cele ce au avut ani întregi sub mînă
40
şi, măcar că pe una şi pe alta se samănă tot
un soi de pîne, îi trebuie vreme ca să se de
prindă cu locul nou şi, pînă atunce, el ţipă de
necaz. Asemine şi d-ta, arhon nemulţămitule,
nu poţi ca să te deprinzi cu gospodăria nouă a
timpului de faţă şi vroieşti a găsi în casa de
astăzi, largă şi încăpătoare, imparţiala lăcaşului
îngust de ieri, unde, şezînd cu nepăsare pe col-
ţariul d-tale, îţi pica toate sub mînă, fără ca
să te scoli de pe cultuc.
Moşneagul mă asculta cu ironia în ochi şi
cu un zîmbet de îndoială pe buze. Şirul ideilor
mele şi a lor pornire se făcuseră serioase; zioa
era ploioasă; noaptea căzuse şi lapoviţa bătea
cu urgie în geamurile salonului; acoperimîntul
casei se clătina de furtună şi răsuna de geme
tele vîntului de nord, care vîjîia prin hornurile
zidirei. Nu mă simţiam nici eu destul de bine
în minutul de faţă, nici destul de convins, o
mărturisesc, ca să întru cu o mai înduplecă-
toare elocuenţă în luptă cu un aşa îndărătnic
reprezentant a trecutului, un bătrîn, pe a cărui
minte, sănătoasă şi firească, argumentele mele
adunate cu o scolastică sistemă curgea ca apa
de pe lişiţă. Am cercat deci a mă coborî de pe
tribuna serioasă de campion a propăşirei şi a
întră în cîmpul mai vesel şi mai înflorit a ro
manţului; sărind dar de pe jilţul meu şi, oprindu
-mă cu braţele crucişe dinaintea bătrînului,
i-am zis cam din senin:
— Iubit-ai vreodată, moşule? Abie însă ros
tii aceste cuvinte, şi se prefăcu pe loc înfăţi
şarea şatrariului. Fără ca să-şi schimbe poziţia,
41
ironicul zîmbet ce se giuca pe buzele lui se
şterse, zbîrciturile feţei lui se neteziră, focul
giuneţei începu a scînteie în ochii săi şi o ne
răbdare nervoasă se arătă în toate mişcările
sale. Chiar mătăniile, ce le ţinea de chiostec în
mînă, începură a se mişca şi a desina în aer un
cerc mai viu şi m-ai viu, pînă cînd, lepădîndu
-le pe masă deodată, el se sculă drept pe
picioare ca un tînăr de 25 ani şi atunce înţe
lesei că şatrariul avea de gînd să vorbească de
trecutul lui cu o neobicinuită verdeaţă. Văzîndu
-1 astfel, cu capul plecat spre mine şi cu
minele adunate la spinare, n-am putut să mă
opresc de a gîndi la fantasmele lui Shakespeare,
care personifică mustrarea de cuget, şi
mă căiam din suflet de nesocotita întrebare ce
făcusem bătrînului, căci fiecare om poartă în
fundul inimei sale o taină, pre care nu e dat
nimărui ca să o răscolească!
— Hei! Cuconaşule, zise şatrariul oftînd,
grea vorbă ai spus, dar nu m-au supărat. . .
Puteai şti d-ta ce cumplită aducere aminte ai
trezit în mine?
Acest început mă pătrunse şi-mi vădi lămu
rit că bătrînul păstra tradiţiile bunătăţei de
inimă din vechime şi că, îngăduitor pentru gre-
şalele altora, el pentru sine păstra asprimea şi
tăria moraliceştilor principii. După o mică pau
ză, şatrariul adăogi:
—• Dacă am iubit? N-am fost şi eu tînăr? . ..
N-am fost bărbat şi eu? . . . Nu ştiu cum iubiţi
astăzi pe moda nouă; dar văd că nu mai sînt
femei. Alt timp, alt obicei, cum ai zis; numai
42
nu ştiu care era mai bun? Pe cînd ştiu eu, fe
meia îmi căuta de casă; acum au lepădat ele
testemelul, caţaveica, tulpanul, gospodăria şi
alte multe.. . Aşa, boieriule; şi de cînd au ieşit
blondele, horbotele, capelele de Viena şi bone
tele de la Lipţca, gazurile şi alte, au prins şi
ele la fumuri şi de atunce au început Stan şi
Bran a vorbi de speranţă naţională, de civiliza
ţie, de luminarea secuiului, de lună şi de stele,
într-un cuvînt, de visuri deşerte; au pisat apa
ca să facă unt şi prăşesc cu sapa de lemn că
nu i-au luminat D(umne)zeu! . . . O ştie biata
răposată dacă am iubit, o ştie Safta mea, Dum
nezeu s-o aibă în vecinică fericire! Că am trăit
o viaţă dulce împreună, dar am început cu vai
şi amar însoţirea noastră; cîte chinuri am tras
pînă cînd ne-am unit! Cîte întîmplări grozave
şi aice şi aiure am suferit! . .. Cînd îmi aduc
aminte, vezi, şi acum îmi sare inima-n piept.
— Nu te supăra, moşule, nu te supăra; n-am
zis-o cu răutate. Nu eşti casnic al nostru? Nu
m-ai purtat în braţe, arhon şatrar? Eu n-am
uitat ce bunătate de femeie au fost mama
Safta, cum o numiam cînd eram copil şi îi fu
ram lisă de chitru din cămară; dar ştii prea
bine, moşule, că de atunce au trecut ani şi ani,
un pătrar de veac poate; că în vremea aceasta
am umblat din ţară în ţară. ..
— Dar tot ai venit cu bine, cuconaşule. Z i -
cînd aceste, şatrariul şezu şi, plecînd de mai
multe ori capul înainte ca omul ce se pătrunde
de un adevăr, adăogi: M-ai lăsat ram verde
încă şi m-ai găsit vreascură uscată; cu toate
43
aceste cînd gîndesc la ea, la dragostea ce ne-au
unit, iarăşi mă înverzesc ca otava după ploaie;
nu pot şedea cu sînge rece cînd îmi aduc
aminte cum m-am dus departe de ţara mea ca
s-o caut; cum din cea mai mare lene a noro
cului m-am găsit într-o zi aruncat fără ispită,
fără sprijin, în valurile amare ale nenorocirei
şi pe stîncile jalei.
îmi veniseră lacrimi în ochi, căci glasul bă-
trînului tremura cu o simpatică răsunare.
— Cum de nu mi-ai spus niciodată, moşule,
nimica de to^te întîmplările d-tale? Eu m-am
trezit în braţele d-tale şi credeam că v-aţi ţi
nut de casa noastră din părinţi în părinţi.
— Ba nu, ba nu; numai eu am venit cu pă
rintele d-tale din Ţarigrad, unde mă găsise
d-lui rătăcit. . . Vezi, cuconaşule, în vremea de
atunci nu era bine de trăit în Ţara de Gios,
cînd era ienicerii la cetăţi şi tătarii în coastele
noastre. Galaţul, Hotinul, Chilia, Ismailul era
pline de grei nouri şi cum se rădica un vînti-
şor, furtuna venia cu urgie peste noi. Eu sînt
covurluian precum şi Safta mea era tecucianc
ă. Turcii pe atunci nu purta fes şi, dacă îl
purta, îl punea, precum pune românul căciula
cînd e cu chef, cam pe ureche. Ei nu ştia de
frica bimbaşilor şi pentru aceea era şi mai
mare frică între oameni. Nu ştia zioa de jalea
ce o videa noaptea.
îmi dedasem toată luarea aminte la vorbele
bătrînului, pentru ca să nu pierd nici un cu
vînt şi, vroind să-i dau mai bună apă la moară,
44
umplui ambele noastre păhărele şi, purtînd al
meu la gură, zisei:
— Să trăieşti, arhon şatrar, şi biata răpo
sata d-tale! .. . Vremea este urîtă, seara lungă,
treabă n-avem; tot ai să mîi la mine . . . Putem
dar să mai bem un pahar, două, de vin. Nu te
ruşina că vinul oţeleşte inima şi dezleagă lim
ba. Spune-mi, moşule, cîte ai suferit pînă cînd
ai luat pe mama Safta, că tare fac haz de isto
rii omeneşti, cînd sînt adevărate sau rezămate
măcar pe o patimă serioasă, pe o simţire vie,
care poate agiuta inima omului în lupta ce are
cu feliuritele întîmplări ale vieţii. Sînt sigur
că ai luptat bine şi ca un român verde, pînă
a nu săvîrşi însoţirea. Dar spune-mi toate de
la început şi fii sigur că te-oi asculta cu amîndou
ă urechile şi din toată inima.
— Pat vorbi de toate ca un om, dar nu bat
uşor cu limba cele ce privesc căsătoria mea şi
grelele împregiurări în care m-am aflat în t i
nereţile mele; cele ce am de spus sînt aşa de
nepotrivite cu cele ce vedem astăzi că ai să
gîndeşti că, vorbind de Moldova, am să te duc
în altă ţară, iar nu în ţinutul Covurluiului şi
chiar la malul Prutului, unde m-am născut.
Dacă vroieşti, ţ-oi spune toate de la început;
aprinde-ţi dar ciubucul; să pun şi eu două lem
ne în foc şi pe urmă voi începe halimaoa mea
din vremea trecută .. . Urîtă şi pogană vreme
au mai fost! . . .
Aşa omul se găseşte de multe ori în contra
dicţie cu sine însuşi! . . . Filosoficele mele ar
gumente le văzui respinse; elocuenţa mea o
45
cheltuisem degeaba, căutînd a convinge şatra
riul de protia ce are timpul de faţă asupra
trecutului, căci o singură vie aducere aminte
din viaţa lui l-au adus fără voie a califica de
vreme urîtă şi pogană epoha cea slăvită şi
mult jălită de dînsul. . . Omule, omule! ce
fiinţă posnaşă eşti tu! Cînd simţeşti nevoia la
piele şi cînd te dă necazul de-a tumba de pe
piedestalul mîndriei tale, atunci nu mai înţe
legi de cuvînt, ci de frică!
Dar să ne întoarcem la istoria şatrariului. ..
Istoria Şatrariului
Petre Criţă se cheamă tatăl meu şi era bine
numit, că de criţă îi era şi gîndul şi vroinţa;
el era răzeş de pe malul stîng al Prutului, cu
şederea în hotarul Storojeştilor, care acum nici
nu mai sînt în Moldova şi fac parte de moşia
unui cinovnic din Besarabia. La Storojeşti era
case bune şi oameni mulţi în acea vreme; era
vii şi livezi, fiecare avea vite pe bătătură şi
cai în herghelie. Mulţi de la noi avea şi lăturile
în satele de ceelaltă parte pe apă, la Smulţi, la
Corod, în Oudalbie şi pe valea Horincii, căci
aveam obicei de ne amestecam sîngele unii cu
alţii şi ne încuscriam sat cu sat; noi, storojeştii,
ne ţineam în rudire şi cumetrie cu smulţenii
şi cu corodenii şi picucenii cu noi aşa veniseră,
că ei aveau moşteniri la noi de pe femei şi noi
4f>
ia dînşii. Petre Criţă avea bună parte a bătrî-
nului Zahan în Storojeşti şi vro 60 stînjini în
Smulţi şi în Corod; trăia bine şi cu îndestulare
şi fără grijă; caii îi era cai, vitele, vite. Mai bun
pascar nu era pe toată întinderea Prutului, nici
se afla mai bun puşcaş în tot ocolul, decît Cri
ţă. Trebuia cuiva o viză la Blagoviştenie?8 Pe
tre îşi lua mrejele de pe gard, vîslele din căsoi,
punea luntrea în car şi se cobora la apă; viza
era prinsă, cît de mare pentru cel ce o plătia
şi una mai mică pentru casă. ,,Unul să aibă,
zicea Petre întorcîndu-se acasă, dar şi celalalt
să nu fie lipsit". Şi cînd venia un oaspeţ în
casă, găsia totdeauna o bucăţică bună în stra
chină, un lăicer nou pe poliţă şi o mînă de rom
în strînsă la voie, deschisă la nevoie. Cînd
venia vremea vînatului, huceagul răsuna dinapoia
lui Petre. Cine ştia toate poticile ca Criţă?
Cine pnihodele mai bine decît el? Cînd da copoii
lui glas, cînd punea Petre puşca la ochi, pica
vînatul din fuga cea mai mare ca de trăznit;
iarna, cînd Bratişul era îngheţat, se ducea Criţă
Îs pîndă şi totdeauna aducea sau un godac
sălbatic de prin stuf, sau o pasere mare de
baltă. Petrea se învîrtia şi umbla orişiunde, nu
mai la crîcimă nu călca nechiamat; şi numai
atunce îl vedea cineva pe prispa ei, cînd se
aduna fruntaşii pentru cislele domneşti, sau
cînd avea ceva de pus la cale pentru obştie,
înlăuntrul hotarului, însă, cînd întră în crîcimă,
strîngea sprîncenile omul, se posomora greu şi
nimărui nu-i venia în gînd ca să-i zică ceva,
că se simţia că jăraticul era ascuns sub cenuşă.
47
Bătrînii îi lăsa cu hicu lui. Dar se şoptia ca
Petre Criţă n-au fost totdeauna aşa. Au fost
vreme, zicea ei, cînd Criţă iubia chefurile şi
mai vîrstos iubia de a merge la crîcimă de pe
rîu, unde se aduna flăcăi şi fete pentru jocuri
şi care era ţinută de un corodean ce avea parte
în Storojeşti, de pe femeie. Se răspîndise vorba
că într-o seară se auzise neobicinuită veselie în
vale, că venisă neguţitoriul de la Orhei ca să
cumpere miei şi se făcea tocmeli şi se bea de
adalmaş. Dar venisă şi femeia corodeanului cu
nepoată-sa, Ioana. Ce au fost în urmă, nu se
ştie, dar zicea bătrînii şi se şoptia în lume, că
nu s-au mai văzut străinul în Storojeşti ca în
toţi anii; de atunce nu s-au mai întors, nici
fata de la Corod nu s-au mai dus acasă; că o
furase Petre după drept şi obicei, ca s-o ducă
la cununie. Ioana era frumoasă ca luceafărul
cînd începe a răsări; era oachişă şi bălănică;
părul îi şedea creţ pe tîmple, ca spicele griului
pe claie; era rumenă şi albă, dreaptă ca nuiaoa
de alun şi avea o inimă de copil, duh de femeie
şi minte de barbait. Ce fericire era în casă şi
ce bunătate! Criţă se bucura în fundul sufle
tului, dar niciodată nu rostia bucuria ce avea
în piept; aşa îi era firea lui.
După nouă luni în capăt văzui şi eu lumină.
Cînd începui a umbla, mă luoa tata în braţe şi
mă dizmierda. Câteodată însă, doamne fereşte,
mă bătea şi mă îngrozia, dacă nu făceam îndată
ceea ce doria ca să fac! Nu era chip ca să fug
sau ca să mă ascund şi, cînd vroia mama a mă
scăpa, numai vedeam că se rădica sprinceana,
18
o lacrima pica din ochiu mamei şi tot se fâceâ
cum era ca să se facă. într-o zi m-am trezit
cu un frate mai mic pe lingă mine; îl iubiam
şi îl povăţuiam; şi amîndoi creşteam unul pe
lîngă altul, ca două ramuri dintr-o rădăcină.
Cînd eram de opt ani, spunea tata, într-o zi
cătră mama: „Pe Ion trebuie ca să-1 dăm la
carte ca să ştie, cînd va veni vremea, a discurca
hîrtiile şi scrisorile noastre, cele vechi". Şi a
doua zi şi veni dascalu Toader; deci am început
a învăţa carte. Tare îmi venia greu, decît era
iarnă; în cîmp nu era de lucru, tata o vrea;
n-aveam ce face; învăţam. Vremea trece rapide
şi din ghindă se face stejaru; aşa şi eu mă fă
cusem între aceste din copil flăcău. De mult
umblam cu luntrea pe rîu purtînd vîsla şi arunc
înd mreaja, de mult mă învîrtiam prin huceag
şi prin ţarină cu copoii. Musteaţa îmi înfierasă
abia, cînd într-o zi îmi spune tata:
— Se aude în lume, fătul meu, că vin mos
calii în ţară. Avem o pricină la Iaşi pentru par
tea noastră din Corod, vreu ca să vezi lumea;
vom lăsa grija casei fratelui tău, Nicu, că-i
destul flăcău şi el, ca să agiute pe mama în
casă; treaba cîmpului s-au închiet; am strîns
roadă pămîntului cu mila lui D(umne)zeu; mîine
ne pornim la Corod şi de acolo la Iaşi; cine
ştie ce va mai fi pe urmă; dar treaba de astăzi
să n-o lăsăm pe mîini!
Poate că aveam ceva ca 19 ani atunci, eram
tare cît douăzeci şi cînd eram îmbrăcat cu
scurteica mea cea de postav albastru, cînd
aveam pălăria cea cu cordele roşe în cap şi
4 — Serile de toamnă la ţară 49
brîul meu cel de matasă sau de lînă peste mij
loc, multe fete întorceau capul după mine, însă
eu nu mă întorceam după ele, că îmi spusese
tata: „Măi Ioane, fătul meu, eşti în vîrsta unde
gîndesc flăcăii la fete, nu te uita degiaba la ele,
că eu ţ-oi da una frumoasă, cum era mama, şi
bună de bunătate şi nici una în Storojeni nu-i
ca să-i vie la brîu măcar". Eram deprins a as
culta pe tata, de aceea cînd mă trăgea inima
ca să mă uit la vreo fată, pe care spânzura o
cosiţă cu cordeluţe, îi ziceam ca să tacă mulcu;
şi tăcea săraca de nevoie, că trăgeam şi eu gîndul
şi ochii într-altă parte şi, dacă îmi bătea
inima mai rapide, mi-aduceam aminte de făgă-
duinţile tatei şi-mi ziceam: „ a mea îi mai fru
moasă" şi visam la dînsa zioa şi noaptea. La
gioc nu mergeam că eram crescut în aer şi în
vînt, mai bine luam puşca duminicile şi mă
duceam la vînat sau mă suiam în luntre, o pu
neam în dricul apei şi o lăsam în voia răpegiunei.
Cîteva zile abia trecuseră de cînd îmi vorbise
tata, cînd, întorcîndu-mă acasă spre seară de la
odaia noastră, văzui pe masă o faţă lucind de
albă şi toate cele ca oglinda; mama era în ro
chia cea de matasă cu caţaveica cea cusută cu
fir şi cu ştergariu cel subţire ca paianjinul. Tata
nu era acasă.
— Ce, mamă, pe cine aşteptaţi? Aţi făcut
pregătire ca de Paşti şi sîntem de-abia aproape
de Crăciun, îi ziceam sărutînd-o.
— Aşa au poroncit Petre; mi-au zis că are
să vie cu un oaspe însemnat, cînd va răsări
50
găinuşa; o vezi Ioane, cum începe a luci peste
Bratiş?"
Abia se vedea geană de lumină în depărtare,
dar cînd răsărisă steaoa şi razele sale dulci se
răsfrînsesă bine în oglinda apei, lungind lumina
din mal în mal, se auzi şi zgomotul vîslelor
pleşcuind în apă şi, după cîteva minute, veni
tata pe cărarea ce duce de la rîu la casa noas
tră, aşăzată tocmai pe mal şi cu livada şi via
spre apă. Tata era urmărit de un om nalt şi
zdravăn, îmbrăcat ca noi toţi, decît scurteica
lui de postav verde era ceva mai lungă şi îi
venia mai pînă la genunchi; avea pe deasupra
un mintenaş de milie (blană), şalvarii lui era
cusuţi peste tot cu găitanuri de matasă verde
şi îi prindea pulpele ca nişte colţuni. Pe picioa
re purta nişte papuci turtiţi de piele roşie; avea
un brîu de şal verziu cu flori, din care ieşea o
păreche de călimări galbene, cu coadă; precum
se vedea, ştia carte! Cînd tata era pe lîngă tinda
casei, mama ieşisă din casă ca să primească
pe oaspeţ. Luminările erau aprinse în casă şi
toate cele în cea mai bună rînduială.
Se aşază oaspeţul la masă, mama şi noi adu
cem bucatele; vinul curge ca. din leică într-un
poloboc, din pahar în gura străinului; tata be
după obicei. După ce sfîrşiră de mîncat, amîndoi
fraţii strîngeam străchinile şi paharele şi
mama aducea de spălat la oaspeţ, purtînd pe
umăr un stergători cusut cu flori la capete, că
aşa cerea obiceiul de atunce; femeia slujia cu
copiii pe străinul ce venia în casă şi oaspeţul
mulţumia şi era mulţămit. Dar acest al nostru
51
Se uita în ochii mamei şi riu dischidea gufâ.
Tata era jignit de aceasta, se vedea pe dinafa
ră, dar să fi fost şi vătămat de asemine despreţ
nu şi l-ar fi rostit, că ţinea cugetările vechi de
la părinţi, la care oaspeţul era sfînt. Eu mă ui
tam cu pumnii strînşi în faţa omului şi nu-mi
plăcea căutătura lui; era cam steclită, ochiul
lui nu se unia cu alt ochi, cum se uneşte gînd
şi gînd, cînd unul şi altul au de mamă inima.
Nu mă pricepem de ce el îmi făcea o asemenâ
întipărire; poate că aveam în inimă o presim
ţire, că adecă cunoştinţa aceasta nu ne va T
cu priinţă; aşa îşi închipuieşte omul fel de fel;
într-un ceas de luminoasă prevedere prinde
patimă asupra unei fiinţi care o vede întîieşi
dată. Nu puteam ca să-mi trag ochii de pe faţa
oaspeţului nostru, cît de neplăcută-mi păre,
şi-mi aduceam aminte de balaurul care, cum
spune povestea babei Turculesei, ce de mult
era în casă, lipia cu o căutătură păsările pe
creangă. Masa pentru noi era pusă după obicei
în ceelaltă casă, şi, cînd vroi şi eu ca să mă
duc după mama, tata mă rechemă.
— Dumnealui este, îmi zisă, treti-post.[elnicelul
] Grigori Bele de la Corod, acum în slujbă
pe lîngă un bimbaşi, ce l-au ales partea noastră
ca vechil în pricina ce o avem la Divan. Dum
nealui cunoaşte pe unul din boierii ce şed pe
scaun şi ne-au făgăduit de a sprijini dreptăţile
noastre, pentru aceasta s-au rădicat de la Galaţi
şi au venit aice, ca mai întîi să vadă hîrtiile
noastre vechi şi nouă; adă-le, băiete.
52
Hîrtiile era în lada cea mare, strînse în mai
multe săcuşoare de pînză şi lesne de găsit; le
ştiam de rost, deci, lăsînd hotarnica cea mai te
meinică în ladă, fiindcă omul nu-mi place, nu
mai celelalte hîrtii le pusei pe masă. Tata se
făcu că n-au înţeles. Vechilul nostru începuse
de a ceti.
— Du-te, măi băiete, şi poartă de grijă de
caii noştri cum se cuvine; cînd ceri muncă de
la un dobitoc, dă-le un mertic de grăunţe mai
mult; că mîine în zori de ziuă vom fi pe dru
mul Corodului. Să ai privighere ca nici argatul
d-sale, ce au venit cu caii în urma noastră, să
nu fie lipsit de nimica.
Trecînd la grajdiu, aruncai ochii prin fereastră
şi văzui pe Bele, cum cetia hîrtiile cu o strîmb
ătură la obraz care nu-mi plăcea de feli şi
pe care tata nu putea să o vadă, fiindcă era
între dumnealui şi Bele hîrtia în mijloc. Nu
ştiu cum îmi venisă la inimă deodată; doriam
ca să nu ne pornim; vroiam ca să cer de la
tata ca să mă lese acasă, dar ştiam că la dîn
sul hotărîrea este hotărîre, deci, suspinînd din
greu, turnam grăunţe la cai.
Bele era om între 30 şi 40, cu trăsăturile re
gulate, decît avea un ce asupra ochiului drept,
care te îngheţa, pe cînd cel stîng se uita cu
blîndeţă. Toate mişcările fizionomiei sale erau
repezi, deodată însă sta, şi obrazul său părea
atuncea că este de piatră şi numai vioşiaţa
ochilor te făcea ca să crezi că are viaţă de om;
fruntea lui deschisă, rasă la tîmplă şi pe dea
supra urechilor, avea două dungi adînci în
53
curmeziş şi musteaţa sa lungă, subţire şi crea
ţă pica peste buzele sale cărnoase, ca un ram
de mesteacăn peste o rîpă. Nu-mi plăcea omul,
ce să zic! Auziam vorbind pe tata cu dînsul cu
iuţială şi cînd am întrat nesimţit în casă, tăcea
păreţii şi tata şidea cu capul în mînă cum nu
îl văzusem niciodată. Numai deodată se rădică
tata în picioare şi, puind amîndouă mîinile pe
braţul ce postelnicelul ţinea pe masă, zisă cu
ton şi cu aprindere:
— Ian să-ţi spun d-tale, giupîne Grigorie,
nu s-au născut încă om, care să-şi facă rîs de
Petru Criţă! Cele ce mi-ai zis le cred, pot fi
folositoare, dar nu-s de mine; iată hîrtiile mele;
numai o sfîntă dreptate este în lume, eu totuşi
cred despre mine că o învoială strîmbă este
mai bună decît o judecată dreaptă, dar ceilalţi
nu vor, şi aşa trebuie ca să ne judecăm înain
tea boierilor Divanului! Dar ca să mă duc eu,
Petru Criţă, ca să-mi cumpăr dreptatea mea cu
banul meu, n-oi face-o, nici pentru Ioana mea
măcar n-oi face-o, că mi-ar fi ruşine de mine
şi de lumea toată. Mîine vom fi la Corod şi
acolo vom vorbi în fiinţa tuturor care au par
te, pînă atunci bună noapte.
Niciodată nu văzusem pe tata aşa.
A doua zi era caii gata deamînicate; mama
sta în uşă şi plîngea şi eu aveam lacrim[i] în
ochi, măcar că-mi era duhul voios, ca la o pa
sere ce întîiaş dată-şi întinde la zbor aripile
sale. Cu toate aceste, cînd eram să ieu zioa
bună de la maică-mea, mi s-au frînt inima în
două; nu vroiam ca s-o las, o sărutam cu furie
54
şi sughiţam de durere. Şi ea sărmana asemine
şi avea dreptate, D(umne)zeu s-o ierte, că de
atuncea n-am mai văzut-o, că de atunce n-am
mai călcat în casa unde mi s-au făcut întîi şi
întîi lumină! Aşa, cucoane, omul ştie cînd se
duce, dar nu ştie dacă se va întoarce. Ne-am
pus pe cai cu toţii şi, înşirînd malul Prutului în
sus, am trecut apa Prutului ceva pe deasupra
Paşcanilor; nu se făcuse încă seară şi eram în
Corod, în casa noastră în care şedea o rudă a
maicei mele, care purta de grijă de partea
noastră de moşie ce avea mama de zestre. Abia
era caiii în grajdiu şi se strînsese toate rudele
noastre pe lingă casă; era zi frumoasă de toam
nă, o sîmbătă seara; toca la biserică şi tata era
încungiurat şi strîns de unul şi de altul şi se
vădia bucuria care ave fiecare de a-1 vede. Orice
să zică ceilalţi, eu unul sînt încredinţat că omul
cinstit nu-şi pierde faţa niciodată şi oricînd cu
toţii au plăcere de a-1 vede şi cel rău chiar se
închină înaintea lui şi-1 are de mai mare. Jup
înu Bele era mai mare decît tata, el era în
slujbă şi tata numai mazil, cu totuşi ni mine nu
se uita la el, pînă cînd tata, luîndu-1 de mînă,
l-au dus înainte ca fără pierdere de vreme să
se facă alegere de trei oameni, care vor merge
cu dînsul la Iaşi. Eu mă dasem de o parte cu
flăcăii ce veniseră şi ei ca să facem cunoştinţă
şi vorbiam de una şi de alta cînd, uitîndu-mă
la o casă care era peste pîrîul ce desparte satul
în prejma casei noastre, văzui o fată ce şede
pe scaunul cerdacului, torcînd lînă de pe fus.
Inima me rămăsesă lipită de ea; vroiam ca
55
să-mi duc gîndul la altă parte, mi-aduceam
aminte de vorbele tatei; în zădar! Nu puteam
cîrni ochii de pe dînsa şi cu cît mă uitam la
dînsa, cu atît mai mult îmi păre că trebuie să
mă uit; ea nici nu ne vedea. Un văr primari al
meu, care mă văzuse că • mă uit cu ochi mari
la casa din prijmă şi care era lingă mine:
— Aceea, îmi zise, este Safta, nepoata lui
Bele; să ne zărească numai şi îndată va fugi.
Şi în adevăr, fata întorcînd capul ne văzu şi
fugi cu foc pe obraz. Nu ştiu cum mi se făcuse
în inimă; îmi păre că-mi lipsise ceva din mine,
dinlăuntru. Soarele era la asfinţit, tata ieşi din
casă cu toţi oamenii; trei oameni era aleşi şi
fiecare se dusă la treaba lui. Cînd eram singur,
tata îmi zisă, arătînd casa din prejmă:
—• Acolo-i fata care va fi femeia ta. Avem
încă vreme ca să ne ducem la dînşii, sîntem
vorbiţi şi, după Iaşi, cununie. Luat-ai hotarnica
cea a lui Miron, care n-ai vrut ca s-o arăţi?
— Luat, tată.
Mi se bătea inima răpede, răpede, cînd tre
ceam pe lîngă locul unde şezuse Safta dinioarea.
Bele mersese la casa lui. Numai tata şi
miama fetei erau faţă. Abie făcusem cunoştinţă,
că mă săruta bătrînii ca pe copilul lor şi arăta
o mulţămire ce se vede a fi de oameni buni.
— Haideţi în cerdac, zisă tata; copila unde-i?
Ieşind afară o văzurăm noi viind cu cosi
ţele sale cenuşii pe umere, mîind viţelul la vacă
cu o mînă şi ţiind în alta o doniţă nouă, plină
cu lapte, care nu era aşa de alb ca ea.
— Vino Saftă să-ţi vezi mirele, îi zice mama.
56
Şi fata, roşă ca fraga, lăsă viţica şi veni în
cerdac. Numai atunci putui giudeca cît era de
frumoasă.
— Să vă dea D(umne)zeu noroc, spun£ bătrinul
şi tata avind lacrimi în ochi adăogi, uiitîndu
-se la noi, cu glasul lui cel limpede:
— Să de D(umne)zeu ca să trăiţi o viaţă aşa
de fericită precum am trăit şi trăiesc cu Ioana
me. Mă doare în suflet, că nu vă ved£ şi ea
acum împreună, dar n-avem întîrziere multă la
Iaşi, nunta vom face-o la Storojeşti!
Atuncea numai am îndrăznit de a rădica ochii
şi nu ştiu cum s-au întîmplat că ne-am uitat
unul la altul; căututura sa m-au pătruns pînă
în fundul sufletului şi îmi tăia şi glas şi tot.
Dar eram aşa de fericit ca niciodată. Tata fetei
luă mînile noastre şi puindu-le una în alta:
„mîine veţi fi logodiţi", ne zise. Mîna sa o sim-
ţiam tremurînd într-a mea şi eu tremuram ca
o frunză suflată de fortuna, cînd, uitîndu-mă
drept înainte, văzui pe Bele, de pe ceelaltă par
te a pîrîului, uitîndu-se înspre noi cu ochiul
lui cel rău şi cu un surîs pe buză, surîs care nu
era de om.
Fiori îmi venisă de căutătura lui; îl văzuse şi
tata şi chemîndu-1 în cerdac îl pofti pe a doua
zi la logodnă. Fata fugisă cu doniţa în casă şi
Bele, mulţămind, zicea că îndată după logodnă
va fi silit a se duce la Galaţi, că după două-
trei zile negreşit va veni şi că apoi vom merge
la Iaşi cu gata.
•— Bine, bine, răspunse tata, nu te silesc, dar
gîndeşte-te că sîntem la octomvrie, aproape la
57
giumătate, că avem o giudecată care cu drum
cu tot poate c-o să ne ţie mai mult decît gîndim,
că postul Crăciunului se va apropie şi că
am o casă de făcut mai înainte.
— Nici eu nu doresc, zice Bele, ca să împie
dec norocul nepoţelei mele, dar am găsit nişte
scrisori acasă, oare numaidecât mă silesc ca să
mă întorc la Galaţi, unde ştiţi că sînt cu în
sărcinare; mîine îi vom logodi şi cînd ne vom
întoarce şi trăind îi vom şi cununa.
—• Doară ne-o feri D(umne)zeu de v-o cum
pănă pînă atunci! zicea mama, făcînd cruce,
nenorocirea vine nechemată peste om.
— Dar noi, replică Bele, trebuie să ne aştep- .
tăm la dînsa, verişoară. Şi după această vorbă
încremeni toate trăsăturile obrazului lui şi
aceasta din cea mai vie mişcare ce avuse mainainte.
îmi vinia ghiaţă sub unghie şi tata nu
era mulţămit. Sculîndu-se, luoă pe bătrânul Belu
(că şi tata Saftei se trăgea ca văr al doile cu
postelnicelul din Beleşti), de o parte şi, puind
cu dînsul la cale pentru mîni, mă lăsase în vor
bă cu soacra. Postelnicelul se sculă, şi, dînd sea
ra bună, se duse. Safta pusese masa pîn-atuncea,
aprinsese luminările şi candelele şi ne îm
bie cu bălaii la mîncare. Tata şi bătrînul Bele
se cinstia unul pe altul; eu, de multă inimă ce
simţiam în mine, uitam gura, vedeam pe Safta
cum umbla şi cum ne slujia şi făceam în tot
chipul ca să-i agiut; cînd se apropia de mine îi
luam mina pe furiş, ca să se deprinză de mine;
ea se uita atuncea la mine, zîmbia dulce şi pă
rea că ne cunoaştem din copilărie; aşa aveam
58
tragere de inimă unul cătră altul. Ea videa că
nu mîncam şi-mi lăsa strachina dinainte pînă
cînd eram silit să mănînc, ca să nu prea oste
nească de a lua şi partea mea din toate. Ce
să-ţi spun, cuconaşule? O nouă viaţă se deschi
sese pentru mine în seara aceea. Vedeam toate
mai altfeli şi le simţiam mai cu pătrundere;
tata (?) se uita cîteodată la mine, dar gîndul
lui (?) era greu, că-şi aducea aminte de sărmana
mama, care nu era faţă. In sfîrşit, a doua zi
dimineaţă, după biserică, unde am mers cu toţii
împreună, bărbaţii de o parte şi femeile de alta,
s-au strîns toate rudele la bătrînul Bel£, ale
noastre şi ale lor; veni şi preotul şi schimbarăm
inelele, eu cu logodnica me, după cum se politicia,
cînd părinţii era vorbiţi.
Din minutul acela priviam pe Safta ca a mea;
mergeam în casă la dînsa cînd îmi plăcea, şe
deam ceasuri întregi pe lîngă dînsa în vorbă,
cînd torcea; cînd se ducea în treabă undeva, o
întovărăşiam. Trei zile trecuseră ca un minut;
iubirea mea pentru fată se făcuse mai vie încă,
de cînd şi ea-mi putea zice că îi plac; însă Gri
gori Bele nu venise de la Galaţi şi tata se um
plea de nerăbdare; a opta zi veni şi Bele şi a
noua zi dimineaţă trebuia ca să ne pornim la
Iaşi. Eram mîhnit ca niciodată: mi se părea că
fericirea ce o gustam nu poate ca să ţie, fiindcă
mă pătrundea cu pre mare tărie. Tata era cul
cat, luna începuse a ieşi, noaptea era limpede,
nu vroiam ca să mă duc din Corod, fără ca să
mai văd locul în fundul liyezei, unde de opt
zile, aveam obicei de a întîlni pe iubita mea
59
Safta. Luasem pălăria şi coborîndu-mă la casa
ei, sărind gardul, mă găsii alăture cu scaunul ce
făcusem sub un măr din cei mai mari şi care
era încă pe giumătate necules. Nu eram de zece
minute adîncat în gîndurile mele de dragoste,
cînd simţii o mînă puindu-se pe ochii mei, însă
aceasta era prea moale ca să mă spariiu eu de
ea; deci, prinzînd-o cu toată fierbinţeala ce sim-
ţiam în inimă, o sărutam cu ezaltaţie.
—. Tu eşti, Safto? Mie îmi zicea inima că tre
buie ca să te mai văd încă odată astăzi.
—• îmi era sufletul pre greu şi mie, Ioane;
n-am putut închide ochii; nu ştiu ce să mişcă
în gîndul meu, dar mi se pare că aşi av& un
greu necaz, căci, vroind a-mi spăla mînile de
cu noapte, am sărutat inelul ce mi-ai dat şi
l-am scăpat din mînă . . . că s-au dus tocmai
sub strana icoanei; cînd m-am plecat ca să-1
ieu, mi-au lunecat piciorul, şi am dat cu frun
tea de părete şi nu ştiu cum am nimerit că
m-am lovit tocmai într-un cui, care era bătut în
părete şi m-am împuns pînă la sînge, şi, cînd am
rădicat inelul, era o picătură de sînge pe dînsul!
. . . Ce va vroi maica precurata! îmi era sufletul
în două, şi bine îmi pare că te văd.
în adevăr ea avea capul legat cu un tulpan
alb.
— Şi eu, dragă, de cînd în zioa cea dintîi îţi
ţineam mîna, mi s-au părut că ne-au dioch^t
Bele şi nu sînt bucuros ca să te las. Dar ştiu,
cînd hotăreşte tata un lucru, trebuie să se facă;
şi aşa nici n-am îndrăznit a-1 ruga ca să mă
lase aice; mîne mă pornesc, iubită; trebuie oare
60
ca să-ţi spun încâ unde îmi rămîn toate simţi
rile mele, inima şi dorul? . . . Acum cînd mi-ai
arătat o nouă viaţă; acum că inimile noastre
s-au înţeles într-un gînd, că ştiu cum şi tu mă
ai de bine, nu mi-i teamă de inima ta. Dar, grea
presimţire mă pătrunde şi mă duc cu inima
frîntă.
— Ce se va întîmpla cu mine, Ioane, nu pot
şti; dar ştiu că nu se despart topor aşii de um
bra care îi apără de soare, nici iedera de rădă
cina pe care au crescut.
— Orice să fie în viitori, să ştii, Safto, că
n-oi pute trăi fără tine şi, dacă vrei ca să te las
liniştită, făgăduieşte-mi şi tu că n-ai să asculţi
în viaţă decît iubirea ce te-au aruncat în bra
ţele mele.
— îţi făgăduiesc, Ioane! îţi făgăduiesc că
pînă la moarte te-oi iubi, orice să fie cu
mine!
O sărutai cum se sărută evanghelia după giur
ămînt şi parcă mi se făcuse inima mai uşoară,
începea ziua a se arăta pe deasupra văii în fun
dul căreia dormia Corodul şi-mi aducea aminte
de poroncile tatei date de cu seară. O luai încă
o dată în braţe şi cu o crudă dar ere o lăsai
topindu-se în lacrămi şi mai moartă decît vie,
pe scaunul de sub măr. D(umne)zeu numai stie
ce putere au dat el omului ca să lupte cu dure
rea! Ce tărie ne-au pus în suflet, el numai stie;
căci noi gîndim că ne se rumpe aţa vietei. . .
cînd cu toate aceste găsim încă putere destulă
în noi de a ne îndeletnici cu însărcinările noas
tre zilnice! Cînd m-am întors acasă, m-am apu-
61
cat îndată de grija cailor; şi, cînd sfîrşisem, era
şi tata pe prispă; m-au chemat şi m-au sărutat.
—• Nu-i nimica, băiete; n-ai s-o vezi degrabă?
îţi faci sînge rău, cînd trebuie ca să fim cu
voie bună.
— Nu ştiţi, tată!
— Ştiu, Ioane, ştiu; aşa am fost şi eu; nu
mai am gîndit totdeauna că nu trebuie ca să
arăt semne în faţă de ce am în inimă, fiindcă
sufletul are taine ce nu sînt pentru toţi, şi cel
ce îţi vede mîhnirea, neavînd-o el, puţin îi pasă
ce suferi, ce simţeşti; de ce vrei dar ca s-o ştie?
Ţine-ţi durerea în piept, fătul meu; atuncea eşti
bărbat.
Gîndind la postelnicelul ce acum trebuia să
vie, am priceput că avea dreptate tata şi m-am
dus la fîntînă şi mi-am spălat ochii. Cînd m-am
întors rîdea tata . . .
— Aşa-mi place, băiete. Ce face Bele că nu
vine?
— Iată-mă-s şi eu! zice acesta, viind pe lîngă
noi şi ieşind din dosul casei. Am lăsat calul meu
la gard; să facem prînzişorul acum şi om mer
ge într-o întinsoare pînă la Bîrlad, unde om
sta la un muntean ce mi-i prietin.
Prînzul era degrabă luat; şi încălecînd, mă
uitam cu mîhnire spre casa iubitei mele, fără
ca s-o văd, dar, aruncînd ochii spre mărul nos
tru, ca să-i dau şi lui zioa bună, mi se deschise
inima că văzui cum se suia Safta pe scăunaş
ca să ne vadă mai bine şi cum îşi ştergea ochii
cu mîna şi cu tulpanul; eu mă uitam la dînsa
şi plîngeam şi eu în mine. Dar Bele era aproape
62
şi se uita cu ochiul cel rău la mine, aşa ca
suspinurile mele îmi rumpse pieptul, căci le
înăduşii.. . Şi seoţînd pălăria mea din cap, lă
sam cordelele sale, ce mi le dăduse ea la logod
nă, în voia vîntului, şi, cînd ele, fluturînd în aer,
atingea buzele mele, le sărutam; pînă cînd la o
cîrnitură, se făcuse şi casa şi Corodul nevăzuţi.
Eram în vîrful deluţului pe care se întorcea
şleahul cătră Bîrlad. Măcar că nu cunoşteam
altă ţarină decît a Storojeştilor şi acum a Corodului,
mi se părea că toate ce le videam nu
putea fi almintrele decît precum era. Norodul
era îmbrăcat asemine, vorbia tot o limbă cu
mine şi tot aceeaşi pîne se sămăna pes
te tot locul; aceste m-au făcut ca să
gîndesc, mai apoi, că sîntem mult norod
în ţară şi m-au adus într-o bucurie, tre
zind în mine întîaşi dată iubirea de patrie
şi bucuria de a simţi că toţi oamenii ce-i văzui
pe cale trebuie ca să cugeteze tot într-un fel;
mai tîrziu, cînd nenorocirile s-au abătut peste
mine am înţeles cu încetul mai bine ce este
ţara. Aşa trecurăm prin Bîrlad, unde văzui înt
îia dată boieri mari; pe urmă Vasluiul; şi a
treia zi sub seară, scoborîndu-ne de pe dealul
Bordei, intram în Iaşi. Bele ştia un han bun la
Podu-Roş; acolo ceru tata două odăi pentru
dînsul şi doi din tovarăşii noştri; că cel al treile
trebuia ca să vie în urmă şi Bele alta; eu cu alt
flăcău şi cu argatul nostru duceam caii la grajdiu,
strîngeam desagii şi traistele cu rînduiala
aceea ce iubia tata. A doua zi era Sf. Dimitrie;
63
şi tata îmi zise ca-om merge la Mitropolie dezdiminea
ţă.
Noaptea venise cu totul; caii se odihnia în
grajdiu de chinul unei grabnici călătorii, subt
paza argatului nostru; bătrînii măsura cu cuvîntul
nădejdile ce avea pentru câştigarea pricinii
pentru care veniseră la Iaşi, mai înainte de a fi
faţă şi Costin Drugă, care se aştepta cu cislele
ce încuviinţase satul pentru ţinerea cheltuielilor
giudecăţii. Postelnicelul Bele se dusese în tîrg
şi, trecînd pe pragul uşei, se esprimase cătră
moşneagul Stănilă care vroia ca să-1 oprească:
că ceasul este scump pentru cine ştie a-1 între
buinţa. Eu aveam vreme de dat şi mă aşezasem
pe prispă, dinaintea odăilor noastre, care era
pe marginea dîmbului pe deasupra Bahluiului
şi cu privală cătră vale. Gîndiam la toate cîte
îşi lasă omul în urmă, cînd se disparte de casa
unde s-au născut, de locurile unde au crescut;
nu găsisem pînă acum vremea de a mă trezi;
pe urmă aducerea mea aminte era împrăştietă
de toate ce le videam. Alte locuri îmi aducea
aminte alt şir de cugetări; fiecare pas ce făceam
înainte-mi înfăţişa o nouă zare şi stîrnia în
mine curiozitatea de a cunoaşte şi de a vedea;
însă acum noaptea, singurătatea în care mă
aflam, rechema cu putere simţirile ce-mi daseră
nişte aşa scurte zile de fericire; mintea mea
săria de la Corod la Storojeşti şi, arătîndu-mi
chipul iubitei mele, mă arunca în braţele sale
sau mă apropia de maica mea, pre care o ve
deam cu lacrimi în ochi, cum am văzut-o cînd
m-au sărutat cea de pe urmă dată. Luna, steaoa
64
aceasta priincioasă durerii, se înălţase încet şi
cînd am rădicat capul, trezit de suspinul ce mi
se slobozise din piept, greu de toată jalea sufle
tului meu, greu de iubirea şi de dorinţa giune
ţii, văzui înaintea mea valea Bahluiului încungiurat
ă de dealurile sale, de culmi şi de
colnice, pe care se înşira vii, livezi, ogoare,
toate aceste împodobite de case, de cerdacuri şi
de aşezări boiereşti, pe deasupra cărora domnia
clopotniţile monastirilor ca nişte manini ce pă
zesc o turmă adormită sub privigherea lor.
Ochii mei fugea dintr-un capăt al văii la altul,
se rezema, aicea pe luciul apei oare şerpuia în
depărtare argintuită de razele lunei, colo pe o
întunecoasă masă a unui sfînt lăcaş, a căruie
umbră se întindea pierzîndu-se sub gardurile
grădinilor ce o încungiura. Mi se părea că din
fundul ei inima-mi revărsa în aerul limpede al
nopţii melancolia ce o pătrundea; mi se uşura
pieptul, mi se înălţa gîndurile mele cu o ne
spusă evlavie, cu o nemărginită fierbinţeală şi
recunoştinţă cătră izvorul puterei care au zidit
lumea, ce au dat omului simţire de a-1 cmnoaşte
şi de a-1 preţui.
M-am convins atuncea întîiaşi dată că nimica
nu poate mîngîie un suflet pătruns de durere
mai bine decît înfăţişarea naturei, cînd o pri
veşte cineva ca o legătură ce uneşte fiinţa
noastră cu universul.
Nu poţi crede, cuconaşule, cum au rămas
seara aceea tipărită în inima mea, cum această
descoperire m-au pătruns de mulţămire şi de
cîte ori m-au slujit în urmă, ca să depărtez din
5 — Serile de toamnă la ţară 65
gîndul meu, cînd eram apăsat de crudă soartă,
hotăririle ce mi le insufla desperaţia. Tinereţi
lor, tinereţilor! Unde sînt ale voastre minuni?
Cine vă are, nu vă preţuieşte! Cine v-au pără
sit, îşi aminteşte şi crede în voi!
între uşa şi colţul prispei pe care şedeam era
un polobocel aşezat în care se ţinea apa de
băut, cam rezămat de un stîlp, care sprijinia
streşina; capacul cu care era acoperit vasul ie-
şia de o şchioapă peste doage şi cine intra în
casă nu putea ca să mă vadă. Nu ştiu cîtă vre
me am şezut aşa cufundat în mine, cînd deo
dată auzii glasul postelnicelului carele şoptia:
— Ce-ţi spun d-tale, nene, nu e mai bună
vacă de muls, zice, decît nevoia altuia; parcă
au aruncat-o D(umne)zeu înadins pe pămînt ca
să umple punga deşartă a omului cu duh. De
nătărăi şi de nepricepuţi îi plină lumea... şi
ei plătesc gloabă, numai trebuie căutaţi, găsiţi.
De a zmulge pîine nu-i greu!
— Dar conştiinţa, cugetul?, răspunse alt glas
cu ton de întrebare.
— Cugetul nu se trezeşte cumva cînd eşti
lipsit de ce doreşti? Atunci nu te căieşti? Ba
te căieşti că nu poţi trăi în plăcere şi disfătări.
Nu eşti şi dumniata aşa? Ce mai vorbeşti? Nu
ne cunoaştem destul unul pe altul? Nu cumva
te-ai călugărit fără vreme şi te-ai îmbrăcat în
cojocul omului de bine?
— în poziţia mea, nene Grigori, nu pot
arunca mînica peste umăr (replica un glas
amorţit ceva mai tare), şi nu pot ca să-ţi făgă
duiesc de toate, nu sînt de capul meu şi trebuie
66
ca să aduc pe cine ştie ia gîndul nostru, trebuie
spoială cam groasă, cam boierească, dar poate
tot ca să culeg ceva şi eu, ce zici?
— Fără îndoială; nu spală o mînă pe ceelalt
ă? Şi să-ţi spun drept, vorbea Bele, niciodată
n-am cumpănit care din mîni prinde mai bună
parte de apă la spălătură, cea care începe, sau
cea ce vine într-agiutori. Mîni dimineaţă ne-om
tălmăci mai cu lămurire; ai să mă găseşti în
curtea Mitropoliei; norod va fi mult şi nicioda
tă nu e mai singur omul, decît cînd sete încungiurat
de mulţimea poporului. Aşadar, bună
noapte.
După aceste cuvinte, auzisem vuietul uşii
cum se închidea. De la început nu mi-au fost
plăcut Grigori Bele, ce să zic, dar acum îl
uram, nu-1 puteam suferi. Vorbele ce auzisem
îmi făcuseră atît mai mare întipărire cît era
de mare deosebirea de dînsele cu simţirile ce
mă pătrunseseră un minut mai înainte; îmi
fierbea mînia în vine; înţelesul cuvintelor ce
le auzisem nu era lămurit. însă simţiam că
omul ce le-au rostit nu putea ca să aibă iubire
cătră cineva sau ca să cunoască ce-i facerea de
bine. Vedeţi, cuconaşule, cum firea ne mînă de
multe ori la închieri care ştiinţa şi legea ne
le poronceşte? . . . Ce eram? Un flăcău de la
ţară, fără ispită, în adevăr, necorupt şi cu pă
rinţi buni. Şi astăzi unde sînt, ce sînt, nu aşi
giudeca altmintrelea.
îmi venise îndată în gînd ca să înştiinţez pe
bătrînul meu de ce auzisem, că mi se părea că
nu vom putea cîştiga nimica, avînd un aşa ve-
67
chil fără cuget şi care încă se lăuda de prilej.
Intrasem dar şi eu în casă şi am chemat pe
părintele meu de o parte, dar, cînd m-au în
trebat ce vroiesc în faţă cu postelnicelul, m-am
tulburat... că nu învăţasem încă a ascunde
gîndul sub cuvînt; înţălegeam bine că nu tre
buia ca să mă rostesc şi cu roşeaţa pe obraz
am zis că unui cal de a noştri nu-i e bine şi
că nu mă pricep ce să-i mai fac. Bătrînul ieşi;
viind la mijlocul ogrăzii am fost silit ca să mă
rostesc şi i-am spus toată vorba ce auzisem,
fără ca să voiesc a o asculta.
— Ioane, fătul meu (începu tata puindu-mi
mîna pe umăr), toate aceste nu dovedesc ni
mica; ne arată numai ceea ce ştim, că sînt atîte
gînduri cît şi bordeie şi oameni fel de fel în
lume; cel cinstit, băiete, şi cu frica lui D(umne
)zeu, jăleşte pe care nu cunoaşte ce e priincioasa
îmbrăţişare a nevoilor altora. O faptă
bună nu se pierde, o ştiu eu din ispită şi cînd
am scăpat pe Orheianu de o însemnată nevoie,
ducîndu-1 noaptea pe fortuna peste Dunăre,
niciodată n-am fost mai mulţămit. Orice ai au-,
zit, nu gîndi la tine cînd vezi pe altul în pri
mejdie.-Pe Bele de mult l-am pătruns, din sea
ra ceea unde mi-au făcut d-lui propunere ca
să cumpere dreptatea; l-am giudecat de atunci
în slaba mintea mea, dar nu l-am osîndit, că
fiecare ştie ce e rău şi bine şi se poartă cum
îl luminează D(umne)zeu. Cine ştie cu ce înţe
les au zis Bele cuvintele care le-ai auzit? Să fi
fost eu singur în pricina ce o avem, n-aşi fi ales
pe postelnicelul ca vechil; dar aşa sînt silit de
68
a-1 suferi; şi el este corodean şi cu bună parte
de loc în gîlceavă, măcar că nu mai trăieşte de
o bucată de vreme între noi, dar moştenirea
o are. De vechilicul lui nu ne pasă, că şi în mine
se încrede satul; documenturile noastre sînt
împărţite între noi după viţi şi fiecare bătrîn
îşi poartă ale sale şi îşi are vechilimeaoa în
deosebi; pentru ale noastre casnice încă mai
puţin, că ai avut minte luînd la tine hotarnica
lui Miron şi foaia de zestre a maicei tale pre
cum şi ispisoacele şi uri cile pe partea noastră
din Storojeşti; le la/să/ pe piept sub mintean
şi sînt bine unde sînt. Răutatea nu aduce nim
ărui folos, ba pagubă, că numai urma alege.
Acum sînt bătrîn şi eu, cuconaşule, însă cînd
mi-aduc aminte de Bele, tot nu pot crede unde
poate ca să agiungă omul, cînd este pornit de
patimile sale cele rele! Ascultă mai bine. (Recomanda
ţia aceasta a şatrarului era de prisos,
că nu suflam, de mult ce luam seama.).
Eram atunce în toamna anului şepte sute
optzeci ş i . . . ian vezi dragă, cum slăbeşte capu
cu bătrîneţile; nu-mi pot aduce aminte ce an
anume era. . . era pe la sfîrşitul domniei lui
Alecsandru Ipsilant, cinci luni sau şese, poate,
mai-nainte de a întră domn Manoli Voievod,
în zioa de Sf. Dimitrie; o ştiu ca şi cînd ar fi
fost ieri. Vremea era frumoasă, toamna căldu
roasă cum este ea cîteodată în ţările noastre;
eu eram tînăr; nu văzusem niciodată lumea
cea mare; şi de unde s-o văd, păcatele mele?
Nu cumva pe malul Prutului şi în Storojeşti,
peste hotarele cărora nu calcasem pînă atunce?
69
Vorba e că mă bucuram de zioă şi de viaţă!
Cînd începu a revărsa de zori, cînd toaca trezia
pe cei adormiţi cu loviturile sale seci şi măsu
rate la sfînta îndatorire creştinească şi clopo
tele umplea aerul de sunetul lor puternic şi
evlavios, eram de mult îmbrăcat. Poţi gîndi
dacă am închis ochii în noaptea aceeaa! Mai
auzisem încă de la un aprod al Porţii 1 0 Ţarigradului
care venise în han, că va merge domni
torul cu alai la Mitropolie şi-mi înfăţoşiam
pompele şi ceremoniile în mintea mea şi le zugr
ăviam cu florile cele mai plăcute imaginaţiei
a unui tînăr de douăzeci de ani şi le înzestram
de frumuseţile cu care împodobim un lucru
dorit şi necunoscut. Neputînd răbda mai mult,
am întrat la bătrînul meu, cerîndu-i voie de a
ieşi, făgăduindu-i de a veni la Mitropolie mainaintea
liturghiei. Am aruncat ochii încă odată
pe caii noştri, i-am recomănduit argatului
Efrim şi am înşirat uliţa la deal care mîna la
uliţa mare în mijlocul tîrgului. Toate ce le v i -
deam deştepta încă mai tare curiozitatea de
care eram stăpînit. Aice neguţitorii, treptaşii,
străjile orăşeneşti, toţi în hainele de serbare,
acolo plăieşi, aprozi, lume, zgomot! Priviam ca
sele, dughenile, curţile boiereşti, grădinile . ..
întîlniam boieri care mergea călări la curte,
încungiuraţi de casnicii lor pe gios şi călări. La
fiecare pas mă mieram de ce videam, mă minu
nam de caii frumoşi, de tacîmurile lor bogate,
de armele arnăuţilor, de îmbrăcămintea lor în
aur şi argint; mă uimiam de boierime şi de
mîndra şi măreaţa sa înfăţişare . .. Trecusem
70
aşa, picînd din mirare în mirare, toată uliţa
mare pe lîngă biserica Banului, pe lîngă Sf. Ni -
colai şi agiunsesem la Podu-Verde... Cînd
deodată, auzii un ţipet şi un zgomot neobici
nuit într-o curte mare, a caria porţi era des
chise şi, cu repegiunea gîndului, văzui un fru
mos armăsari auriu de Misir 1 1, viind în fuga cea
mai mare spre poartă; un boier tînăr, îmbrăcat
cu un caftan bogat, avea un picior în scară şi
abie se ţinea cu o mînă de coama calului;
trupul lui spînzura într-o parte şi bătea coas
tele armăsariului. La fiecare mişcare, videam
primejdia în care se afla călăreţul; o putere mie
încă necunoscută intrase în mine şi cuvintele
bătrînului meu de aseară-mi suna la ureche, ca
o sfîntă admonire. într-o clipală eram alăture
cu poarta şi în momentul ce trecea calul ca
vîntul, cu o săritură eram alăture de dînsul şi-1
aveam prins cu o mînă de frîu şi cu alta de
ureche.. . Simţindu-se oprit de o mînă puter
nică (că eram tare în vremea mea ca nici unul
din Storojeşti), se rădicase haramul în două
picioare cu mine, însă în zadar se muncia; îl
ţineam cu o mînă de fier. Călăreţul abie răsu
fla, mîna lui lăsase coama calului, dar piciorul
rămăsese încurcat în scara care lovise cu as
cuţitul ei şi puse în sînge deşertul dobitocului
îndrăcit. Ogrădaşii veniseră în fuga şi, tăind curaoa
ce propia scara, scoaseră pe boieriul din
primejdie. Pînă cînd era călăreţul pe pămînt,
ochii lui se uita cu o nespusă espresie de mul-
ţămire la mine, eu, văzîndu-1 scăpat, mi se um
plu sufletul de bucurie. Dar în minutul cînd
71
l-au rădicat slujbaşii, boieriul îşi pierduse
simţirea. Totodată videam cum se cobora de
pe scările casei un boieri bătrîn şi o cucoană,
cu spaimă, cu răcnite, cu jale şi, auzind cum
zicea oamenii ogrădaşi că vine cuconul, mi-am
adus aminte de părintele meu ce trebuia să mă
aştepte şi m-am răpezit la vale spre Mitropolie,
în curtea caria se strînsese o mulţime de norod.
Nu şezusem mult şi veniră ai noştri; între
dînşii vedeam cu mirare un arnăut în toată
frumuseţa unui strai bogat şi cu arme de preţ
la b r î u . . . , cînd am cunoscut însă pe Bele şi
cu un semn de argint la piept, care arăta că
era slujbaş unui paşă, îmi venise în minte ce
zicea norodul: că poliala acopere, dar nu scoate
pata. In dreapta şi în stînga vuia norodul ca
un roi, vorbia, şoptia, striga, ţipa, da din mîni
şi din picioare. Plăieşii umbla, în dreapta, în
stînga, domolia şi ostoia mulţimea. Era mai
multă lume decît într-un iarmaroc, mai dea
s ă . . . şi mai toţi într-ales, neguţitori, tîrgoveţi,
cîţiva de la ţară ce poate venise ca noi, pen
tru giudecăţi [ş]i alte. Unii vorbia de măreaţa
înfăţoşare a domnului, alţii lăuda bunătatea
lui, acela spunea de mîndria lui Ipsilant, acesta
înşira bogăţiile lui pe degite.
— Puteţi vorbi cum vă place, zicea un om
gros şi roş la faţă, cu nişte ochi verzi şi îm
brăcat cu o giubea nouă de postav drochiu
blănită cu vulpe şi, cu rîs în faţă. Puteţi rîde;
mie mi s-au stricat cheful, că am primit astăzi
mărfuri de la Varna 1 2 şi cu bună seamă, îmi
spune băietu ce l-am trimis acolo, că ne vine
72
ciumă, că au păşit peste Dunăre şi au intrat
în Brăila şi în satele învecinate . . . nu mi-i gîn
dul la veselie, cumătre Stanciu.
— Ce zici, hine Constantine, am auzit şi
eu de vestea aceasta, însă sînt de cei care nu
cred la rău, pînă cînd nu îl văd cu ochii.
— Ce mărfuri ai primit astăzi vecine? în
treba un om sec şi lung ca o prăjină; nu cum
va mătăsăriile de la Brusa13, care le aşteptai?
— Tocmai, tocmai giupîne Mihalachi; cele
mai frumoase şi mai nouă decît a d-tale, cum
plac domnului şi care au ieşit la rînd, de cînd
au venit înălţimea sa, D(umne)zeu să-i măreas
că puterea, albe şi cu boghiţi de aur şi de ar
gint, albe cu floricele mici roşii, verzi bembe,
cafenii; albe şi cu dungi albe, vecine, albe tot
albe, că aşa cer boierii şi am trimis-o înadins
calfă la Brusa şi un băiet la Varna cu chel
tuială gre, D(umne)zeu ştie numai ce m-au
ţinut.
— Dacă te-om asculta, cumătre Constantine,
om crede că avem dughenile noastre deşerte,
replica Mihalachi, cel ca prăjina.
— Sînteţi doar de o treaptă, nu vă sfădiţi şi
vă gîlceviţi şi vă tulburaţi ca jidanii la hămă
itul 1 4 lor, zise un şlicar chiabur, cu o căciulă
de pielcele de Crîm 1 5 de cele mai subţiri; dacă
aveţi cineva o veste bună o rostiţi; că cele rele
vin de la sine . . . şi în casa adunării treptaţii
noastre, acăreia starostele sînt eu, s-au vorbit
ieri despre aceasta şi am trimis la starostele
blănarilor ca să ne vestească ce ştiu; însă n-am
putut afla de unde au ieşit această stîrnire . . .
73
fără temei, cred! Totuşi vorba despre ciumă se
răspîndise cu răpegiune de fulger; norodul se
mişca în dreapta şi în stînga, bătrînii noştri
făcea întrebări; singur Bel£ numai era stăpîn
pe sine... cînd deodată încetase văluirea po
porului, cu toţii sta în nemişcare şi numai o
şoaptă prolungită se auzia, care purta două cu
vinte din gură la gură: „iată că vin. Vine ala
iul". Şi în adevăr intra în ogradă un număr
de arnăuţi a curţei, călări cu bairacuri şi cu
săbiile scoase, îmbrăcaţi în roş şi cu cele mai
scumpe cusuturi în fir; după aceştia vinia trei
rînduri de aprozi care păzia trei porţi a curţei,
toţi îmbrăcaţi unul ca unul. După dînşii călare
bimbaşii, tufecci-başii domnului, călări încungiura
ţi de slugi şi de săişii lor şi avînd doi ar
năuţi mai însemnaţi în dreapta şi în stînga.
Vornicul de aprozi şi armaşul vinia îndată
după dînşii, ţiind fiecare un băţ lung în mînă
cu un bold de argint, îmbrăcaţi cu caftanuri
de cacum, patru slugi mergea în dreapta şi în
stînga fiecăruia. După aceştia vinia opt cai
domneşti în tot tacîmul de ţeremonie cu tuiurile
în cap, cu şelile împodobite cu pietre scum
pe, fiecare cal era ţinut de doi săişi şi în dreap
ta şi în stînga cailor domneşti mergea înşiraţi
slujbaşii curţei, a cărora urmă prindea tot ala
iul; îndată după cai vinia comisul şi în urma
acestuia camaraşul al doile a curţei, în care cu
mierare am cunoscut pe boierul ce îl scăpasem
dimineaţă şi mulţămirea de a şti că n-au păţit
nimica îmi făcea mai mare plăcere decît tot
ce vedeam; era cam galben încă pe obraz şi se
74
uita în toate păr ţ i le . . . şi trecînd în dreptul
nostru îl văzusem cum se uita la mine cu surîs
blînd şi, plecîndu-se ca să vorbească cu o slugă
a lui, arătă în partea noastră. După dînsul v i
nea şese ciohodari îmbrăcaţi alb şi cu hangearuri
scumpe la brîul de şal turcesc. După dînşii
ciohodoraga şi satiraga în toată forma şi în
urmă vinea 12 satiri domneşti cu halabardele
lor lungi, cu care bătea pămîntul la fiecare pas,
şi încungiura boierimea cea mare, în mijlocul
căruia era domnul Alecsandru Ipsilant, calare
pe un harmasar alb frumos ca soarele şi îm
podobit ca o mireasă cu fir, cu ţerţamuri, cu
fionguri de cordele [şli alte; în dreapta dom
nului era visternicul, în stînga logofătul. Calul
domnului mergea ceva în urma cailor acestor
doi. Să fi văzut, cuconaşule, ce frumusetă, ce
luciu! Ce alaiu! Cînd trecea domnul şi cu bo
ierii, stîlpii ţării, se închina norodul. In urma
domnitoriului mergea spătariul al doilea; ceva
înainte amîndoi hatmanii. Domnul purta cuca
în cap şi mantaoa pe umeri, buzduganul şi sa
bia o ţinea spătariul al doilea: după dînsul v i
nea iarăşi şese ciohodari, trei rînduri de aprozi,
cinurile mai mici a curtei şi la sfîrşit iarăşi un
număr de arnăuţi cu săbii goale, ca şi cei din
ţ i i . . . , cînd trecea alaiul, vecinii mei numîa pe
fiecare boieri, spuind şi ce slujbă avea. Cînd
s-au apropiet domnul de biserică şi s-au coborît
de pe cal, clopotele începu a suna, arhimandriţii
venise pînă la prag ca să-1 primească şi la poar
ta bisericei sta mitropolitul Gavriil, aşteptînd
pe domnitori, cu crucea şi cu evanghelia. Toată
75
boierimea intra în biserică şi noi în urmă, dar
nu era chip de şezut, aşa se îndesa norodul.
Şi după cîtăva vreme, eram siliţi ca să ne tra
gem; şi, ieşind din ograda Mitropoliei, merse
răm pe uliţă, ca să privim mal de departe trece
rea alaiului cu care se întorcea Vodă la curte.
Vorba ciumei se răspîndise în tot tîrgul, norodul
fierbea; se zicea că ea este pe tot malul munte
nesc a Dunărei; ce adusese mai mare spaimă
era că se auzise cum că s-ar fi trimis idiclii cu
poronci domneşti pe la ispravnicii Ţării de
Gios. Fiecare gîndia cu frică la boala aceea,
care n-avea leac... şi ai noştri corodeni mai
vîrtos era mîhniţi că eram din Ţara de Gios,
carea în toate timpurile purta şi poartă toate
greutăţile ţărei. . ., mai cu deosebire în vremea
aceea se întîmpla mai des că venia ciumă peste
oameni şi atuncea fiecare se trăgea de o parte,
se închidea în casa şi în ograda sa, de o parte
de vecini, de rude, de prietini. Sate întregi se
strîngea, ocîrmuirea nu luoa nici o măsură şi
se făcea cele mai mari necuviinţi. Toată ţara
se umplea de făcători de rele care prăda lumea.
Nu era de mierat că o aseminea vestire pro
ducea o aşa mare stricare obştească în norod;
că toate legăturile societăţii părea că era rup
te . . . , cînd vinia ciuma, fiecare gîndea atunce
la casa lui şi lăsa obşteasca nevoie de o parte,
se îngrijea din vreme de toate trebuitoarele
pentru hrana vieţii, ca să n-aibă trebuinţă în
urmă de a se întîlni cu vecinul; bătrînul meu
îşi aducea aminte de o asemine nenorocită vre
me şi nu putea ca să se liniştească . . . , gîndind
76
ia inaică-meâ, era tulburat şi în neodihnă; vă-
zîndu-1 aşa, l-am îmbiet ca să mai mergem la
înştiinţări prin tîrg; trecînd pe lîngă Treisfetitele
16, văzui pe Bele cum întră într-o cafene
ce era în prejma monastirei; el era întovărăşit
de un arnăut şi de un căpitan peste aprozi.
Viind acasă, găsisem pe ceilalţi tovarăşi care
şi ei era înspăimîntaţi.
— Ce este de făcut acum? întreba moşneagu
Stănilă, putem să rămînem noi departe de ca
sele noastre, cînd poate boala să năvălească
peste satul nostru? Cînd e primejdie de viaţă
pentru tot ce iubim, pentru copii şi femei? Eu
unul zic să nu aşteptăm venirea lui Druga şi
să ne pornim de îndată spre casă, lăsînd giudeoata
noastră pentru o vreme mai liniştită. Ce
gîndeşti Criţă, dragă nepoate?
— Socotinţa mea, zice părintele meu, este
ca să ne grăbim dar, să nu ne întoarcem fără
ca să cercăm măcar de a întră cu jalba la dom
nul prin logofătul. Tocmai mîine este zioa unde
putem ca să neînfăţoşăm, că nu se adună Di
vanul. O zi nu e mult şi, dacă n-om pute face
nimica, avem cuvînt de a zice că am stăruit ca
nişte vechili ce sîntem. Toţi se unise într-un
glas la aceasta. Venise şi postelnicelul şi de în
dată se făcu hîrtia. A doua zi dimineaţă toţi
împricinaţii ne-am dus cu jalba în sîn la logo
fătul; curtea boieniului era plină de jăluitori . . .
diacii, logofeţii umbla de la unii la alţii ca să
strîngă jalbele şi fiecare era chemat după rîndul
lui. Logofeţia, cuconaşule, într-aceea vre
me, era împărţită în două ramuri şi avea doi
77
vornici de Ţara-de-Sus şi doi vornici de Ţarade
-Gios; aceştia avea fiecare diacii lor; nu era
pe atunce tribunal, jurnal, burnal [ş]i alte atîtea
complicaţii şi treaba nu mergea mai r ă u . . .
Să vezi: după ce am dat hîrtie n-am aşteptat
prea mult şi ieşi un trimis a Logofiţiei, zicînd
cu glas tare: „Oameni ot Corod". Ne chiamâ la
înfăţoşare înaintea logofătului. Cînd am întrat
în casă şi cînd am văzut pe boierii cei mari pe
divanurile lor aşezaţi, îmi venise un fior de
respect, gîndiam cum aşteaptă toată ţara drep
tate de la ei şi cum trebuie ca să fie oameni cu
cuget şi într-aleşi; logofătul era aşezat într-un
colţ a divanului, avea împregiurul lui o mul
ţime de hîrtii împrăştiete pe lîngă el, un gra
matic scria pe genunchile sale o poroncă ce o
spunea boieriul; doi dieci alegea hîrtii şi le
punea în orînduială pe o măsuţă; noi aşteptam
cu capul plecat ca să sfîrşească logofătul de a
vorbi şi gramaticul de a scrie. .. Cînd iscălise
logofătul hîrtia, se întoarse la nod.
— Sînteţi de la Corod, oameni buni, şi vă
jaluiţi de o r£ aducere întru împlinire a hotarnicei
voastre, de o strîmbă stîrnire făcută de
cătră cel de pe urmă boieri hotarnic, care au
fost la faţa locului; ziceţi că n-au urmat după
arătările voastre, nici după scrisorile vechi ce
le păstraţi. Cum de s-au putut ca să vi se facă
o asemine nedreptate? Pârcălabul primind
atunce carte gospod n-au putut ca să se abată
într-atît de la îndatoririle sale şi cred că tre
buie ca să fie altă pricină în mijloc; nu puteţi
avea dreptate . . . , nu se poate!
78
— Să cercetaţi, măria voastră, şi veţi afla
cum de s-au putut; şi noi ne-am mierat, răs
punse tata.
— între voi sînt, zise logofătul, de neamuri
bune, care mai înainte era şi logofeţi, cum de
s-au scăpătat ei aşa de s-au făcut răzeşi? . . . pe
semne că au tot umblat cu asemine jăluiri, nepriivind
la zdruncinarea în care aruncă chel
tuielile grele şi nesocotite.
— Cu iertarea măriei voastre, răspunse tata,
au agiuns la răzeşie, poate, că au giudecat no
roadele precum ne giudecaţi pe no i . . .
Logofătul se uita uimit la bătrînul meu, îl
măsura cu ochii de foc. . . Bele îl mînca cu cău
tătura sa cea re; ceilalţi sta cu capul plecat
fără suflare, boierii se uita unul la altul. . . ,
diecii se rădicase în picioare .. . După un aşa
răspuns, toţi era în tulburare... Mi se bătea
inima. . . Numai tata sta cu capul rădicat, ca
un om pătruns de dreptatea ce are. Logofătul
se înălţase şi el; viind drept la părintele meu,
se propi înaintea lu i . . .
— Cum te chiamă? îl întrebă.
— Petrea Criţă!
— Răspunsul d-tale, bădişorule, era cam
verde... oi cerceta pricina şi voi supune jalba
voastră înălţimei sale, voi trimite un înadins
rînduit de la Vornicia Ţării-de-Gios spre a afla
adevărul; să te rogi lui D(umne)zeu, Criţă, ca
să nu iasă arătarea voastră mincinoasă . . . Pu
teţi acum ca să vă duceţi, hîrtiile voastre să le
daţi la pitariul Ghiţă.
79
Abie auziră gramaticul numele lui, că veniră
la noi şi, luîndu-ne hîrtiile după opisul ce îl
aveam pregătit, ne dădu o adeverinţă lămurită
pentru dînsele. Ieşind noi, se apropiese postel
nicelul de părintele meu şi începu cu cea mai
mare necioplire a-1 ţine de rău, pentru răspun
sul care îl făcuse logofătului. Dar ceilalţi îl
împotrivia, atît mai cu temei, că văzuse că au
prins mai bine loc, decît ar fi putut izbuti lingu
şiturile, pentru care sfătuia Bele, zicînd că
cu boierii trebuie vorbit cu o deosebită ma
nieră, fiindcă iubesc de a vede supunere din
partea aceluia ce să roagă, zicînd că nevoieşul
trebuie să fie plecat.
— Eu, zise tata, cinstesc pe oameni ce zic
adevărul şi, dacă cineva mă atinge, nu pot ca
să nu-i arăt că o face ou nedreptul.
Postelnicelul strîngea din umeri, se strîmba
după obicei şi n-avea ce zice.
A doua zi, dimineaţă, eram iarăşi la logofătul
şi, fără ca să ne mai cheme în casă la dumnea
lui, pitariul Ghiţă ne dădu hîrtiile ce le aştep
tam şi încredinţarea că desigur vom cîştiga pri
cina, dacă toate arătările noastre s-ar găsi ade
vărate. Aveam dar cartea gospod în mînă şi
puteam acuma ca să ne gătim de drum; toţi
eram mulţămiţi, numai postelnicelul găsia că
prea degrabă am sfîrşit pentru ca să fie bine
mîntuit.
— Ba, giupîne Grigori, îl întîmpinase moş
neagul Stănilă, abie am început-o, decît putem
acum nădăjdui că ni se va ţinea în seamă hotarnica
lui Miron, care am găsit-o noi la Sto-
80
rojeşti, dată cu aite hîrtii de zestre şi care o
am şi eu şi Criţă. Am cîştiga poate numai aşa
toată partea care nu o mai stăpînim de vr-o
zece ani. Călcarea de hotar ne se stinge şi pu
tem acum să ne întoarcem voioşi. Am găsit un
om de la noi care au adus nişte mărfuri unui
neguţitori; are trăsură şi aşi fi bucuros de a
face drumul altfeli decît călare. Despre pricină
sînt liniştit; vom merge poate la Divan, dar
de hrisov, desigur îl vom videa.
— Aşa, dacă om trăi, adaose Bele, propind
deodată giocul fizionomiei sale.
— Ce zici, Petre, nepoate? începu Stănilă că
tră tata; ai nuntă în scurtă vreme, eşti la Iaşi
şi nu gîndeşti la cumpărături?
— Bine mă înveţi şi, fiindcă avem şi o tră
sură, aşi cumpăra ceva pentru Safta, nora mea,
şi mai vîrtos i-aşi lua o scurteică frumoasă şi
bine blănită.
Bele asculta şi ne făcu propunere de a ne
arăta o bună dugheană de blănuri. Neştiind la
şul, l-am mulţămit şi ne-am dus cu dînsul la
prăvăliele blănarilor. Intrînd într-una din aces
te, alesesem o scurteică frumuşică şi, tîrguind-o
tata, luase în mînă o pereche de tanele din cele
de pe masă ca să le privească şi, sfîrşind tocmala
pentru scurteică, el puse tanelile la loc
şi, dînd mie lucrul cumpărat, începu a număra
paralele. Neguţitoriul era singur în dugheană;
Bele era în dosul părintelui meu. Eu priviam
scurteică şi nu luasem seama că din dosul nobtru
intrase arnăutul cu care văzusem pe Bele
dimineaţă, în cafeneaoa din faţa dughenii, unde
6 — Serile de toamnă la ţară 81
he aflam. Cînd mă întorsesem, el ieşise din du
gheană; puţină vreme în urmă şi noi. încă nu
agiunsesem la colţul uliţei Podul Vechi şi am
şi auzit în urma noastră un vuiet neobicinuit;
alerga neguţitoriul în partea noastră şi striga.
Neştiind de unde provinea o asemine tulburare,
am stat şi noi ca să privim; numai deodată veni
blănariul de la care cumpărasem scurteică,
aprins la noi şi, apueînd pe bătrînul meu de
guler, începu a striga:
— Unde-s tanelile mele? Voi le-aţi luat!
Şi în minut eram încungiuraţi de o mulţime de
norod... Eu apucasem pe blănari de cap şi l-aşi
fi făcut bucăţi, dar bătrînul m-au propit, zicînd
că nu trebuie ca să mă iuţesc. Căutam pe Bele,
socotind că-mi va veni într-un agiutori, însă se
făcuse nevăzut; norodul vuia împregiurul nos
tru; cuvintele de tîlhari se auzia în dreapta şi
în stînga. Nu mă mai cunoşteam, aşa-mi era
sîngele de aprins şi măsurăm cu ochi de foc
lumea ce ne încungiura. Tata era liniştit; decît
videa că nu putea ca să zică nici un cuvînt de
limbuşia neguţitoriului, care nu-i da vreme de
a spune un cuvînt, istorisind la toţi şi cu glas
tare, cum am venit în dugheana lui ca să cum
părăm o scurteică şi cum i-am furat nişte tanele
ce le avea pe masă. în zădar se apăra bă
trînul, în zădar da voie fiecăruia ca să-1 cau
te . . . nu era chip. Norodul striga: la Agie cu
dînşii! Blănării care veniseră mai toţi acolo
ţipa: la curte, la camaraşu, că el ne va giudeca.
Veniseră şi plăieşii şi straja şi, luîndu-ne în
mijloc, eram siliţi ca să ne ducem vrînd-nevrînd
82
cu dînşii. Bătrînul era galbîn pe obraz şi tre
mura ca o varga de supărare şi-mi zicea: „Noi,
minaţi ca tîlhari prin tot tîrgul! Eu, Petrea
Criţă, sub prepusul unei asemine îngiositoare
fapte! . . . Dar acum nu-i nimica de făcut . . .
trebuie ca să dovedim nevinovăţia noastră. I-aşi
da înzecit preţ pe lucru neguţitoriului, însă aşi
rămînea cu pata. Cum va voi D(umne)zeu.. .
Haidem".
Pe uliţă vuia norodul în urma noastră; din
sînul mulţimei se auzia ţipete, răcnite, glasuri
ce ne îmbrăca pe noi cu toate cuvintele de
ocară ce sînt în gura prostimei. Tatăl mergea
cu capul rădicat, cu pas sigur şi măsurat în
mijlocul străjerilor ce ne păzia, uitîndu-se din
vreme în vreme cu un zîmbet de jale în dreapta
şi în stînga la poporul turbat; pe obrazul lui
plin de o vie şi nobilă espresie, în toată a lui
înfăţişare, se cetia mîndria nevinovăţiei. Era
tare la suflet bătrînul meu, cînd eu, dimpotrivă,
eram muncit de iuţiala juneţii şi pornit de
aprinderea mîniei. Tîmplele îmi bătea cu aprigiune
; îmi muşcam buzele de ciudă şi ţinti am
ou ochi holbaţi la turma orbită ce ne înoungiura
; mă uitam la dînsa, cum se uită lupul cînd
îşi linge rana la vînători. Aşteptam momentul
de a-mi răzbuna suferinţele mele în sîngele
măcar a unuia din mia ce ne lua în rîs, ce ne
lovia în cinste, ce ne călca în picioare, fără de
a giudeca mai înainte, dacă meritam o aseminea
crudă şi îngiositoare posiţie .. ., însă o serioasă
şi aspră căututură a bătrînului, aducîndu-mă la
o grea ascultare, îmi tăie (cînd eram gata a-mi
83
părăsi măsura), îmi tăie puterea desperaţiei
ce-mi umplea vinele de venin; braţele îmi
pica . . ., ochii mi se umplea de lacrimi a neputin
ţii şi sufletul de necaz. Doamne, doamne! Ce
cumplită aducere aminte! întîiaşi dată mă gă-
siam în luptă cu nenorocirea, nedreptatea ce
mi se făcea îmi tulbura mintea, îmi ardea ini
ma! . . . întîiaşi dată înţelegeam şi puterea unui
cuget curat şi sprijinul ce găseşte omul în l i
niştea conştiinţei sale. Cu toate aceste, nu mă
puteam mîngăia . . . Cît eram de copil! Cîte şi
cîte am văzut pe urmă cu răbdare, cîte nu le
văd şi acum! Dar unde-i vioşia ce o aveam
atunce? Ce iuţială în simţiri, ce fierbinţeală
atunci în toate! Acum ce repaos! . .. Multe,
multe le potoleşte vremea! . . .
Zicînd aceste, şatrariul da din cap şi, după
o mică pauză, iarăşi începu cu un glas mai
pătrunzători.
— Cînd vine iarna, omătul acopere pămîntul
şi ascunde sub ghiaţă cîmpiile ce rodia flori şi
anii, asemine cînd vin, învălesc cu o scoarţă
mai vîrtoasă pe săraca noastră inimă, o apără de
prea vii simţiri şi o silesc la linişte. Cine agiunge
la scara aceasta a ispitirei, acela numai, dra
gă boieriule, ştie giudeca cu slobodă minte şi
priveşte lumea şi viaţa cu o pacinică nepăsare.
Faptele atunce, de care îţi vorbeşte în taină
aducerea aminte, de multe ori nu le mai înţe
legi; trecutul îşi pierde cheia sa şi în oglinda
momentului de faţă nu mai recunoşti chipul
ce însuşi l-ai avut în vremi care nu mai sînt,
84
căci omul se priface din zi în z i . .. n-ai ce
zice!!!
Vorbind aşa se sculase bătrînul şi începu a
se primbla în odaie, of tind din greu eîteodată;
mişcările sale avea oareşicare nervozitate şi eu,
respectînd această gîndire precum şi momentul
ce îl alesese şatrariul pentru ca să-şi deştepte
amintirile, mă uitam la focul căminului, unde
abie încă flacăra o flămuşoară albastră ce să-
ria din tăciune în tăciune cu o neîncetată neli
nişte . .. Tăcerea era adîncă; în salon nu se
auzia decît anteriul bătrînului cum fîlfăia după
tactul cânticului unui grieri virtuoz, a căruie
note ascuţite şi limpede răsuna din colţ în colţ
a casii. După cîte va minute, aşezîndu-se tur
ceşte pe divan, împingînd fesul său mai spre
frunte şi rezămînd pe genunchi coatele minelor
sale ce se giuca cu mătăniile, şatrariul iarăşi
începu a cuvînta:
— Ce să fie? Nu mai mult decît povestea
românului ce îşi bătea femeia cînd aceasta îl
ocăra şi plîngînd se mînia pe dînsul şi pe care
altul mai cuminte astfeli povăţuia: o baţi cînd
plînge, nene . . ., bate-o cînd rîde, dacă vroieşti
a o stăpîni pe femeie şi a ţinea casă pînă la
sfîrşit. Aşa şi omul se sparie de durerea şi o
bate cu toată puterea, cînd mai vîrtos trebuie
să se ferească de norocul, cînd îi rîde, iar nu
de jale: lacrimile nu fac rău nimărui, ba prifac
ispita în bunătate şi durerea în virtute. Fie cum
a fi însă .. . , pe noi • ne duseră la închisoarea
domnească! Agiungînd la ograda curţei, ne dă-
deseră păzitorii noştri în minele aprozilor şi
85
aceştii ne minaseră într-o altă ogradă, înaintea
unei zidiri ce slujia de lăcuinţă la arnăuţii dom
neşti, cum am zice astăzi cazarmie, şi în beciu
rile căruie se afla temniţele pentru toţi acei
care se giudeca de cămară.
— Cum moşule, da nu era atunce giudecă-
tori, întrebam?
— Poveşti, dragă, se giudeca şi fără jurnal
şi nu mai rău, poţi s-o crezi; atunce cine se
giudeca de Agie, cine de Cămară, cine de is
pravnic, altul de Divan şi de domn, însă fiecare
ştia unde să meargă şi nu se încurca în dele,
în condici, în drit real şi personal şi în toate
fleacurile care am fost silit de a le învăţa, cînd
m-iam desfăcut de Corod şi cînd am cumpărat
moşioara ce o am. Să vezi! .. . Sub boitele cu
fundate pe sub pămînt a aceştii cazarme aştep
ta, amestecaţi la un loc, acei sub prepus şi acei
prinşi pe faptă, vinovaţi şi nevinovaţi, plăce
rea camaraşului de a-i giudeca. Nici o pravilă
nu silia pe boieriul în post la grăbire, că în
vremea aceea nu era nici o regulă obştească;
toate spînzura de mai multe sau mai puţine
ce arăta domnitoriul. Ba nici încăperi nu era
pentru domnitori măcar şi, cînd venea aceştii de
la Ţarigrad îşi năimia casă, îşi aşeza oameni şi
slujbaşi pe lîngă dînşii în apropiere; dacă era
domnul înstărit, era şi curtea mai bine ţinută
şi mai cu pompă, cînd nu aştepta ca să facă
bani pe scaun; nici curtea cea arsă nu se fă
cuse încă şi numai sub Moruzi, aşa feli că
încăperile curţii era strimte, măcar că Ipsilant
era bogat. Camaraşul se alegea din boierii cei
86
mai însemnaţi şi dacă avea cumva domnul un
ficior în vrîstă, el se făcea şi atuncea toată sar
cina purtărei de grijă a curţei, toate giudecă-
ţile [ş]i alte să rezema pe vrednicia camaraşului
al doile, care chibzuia toate ce se atingea
de Camera domnească. Sub Ipsilant curtea era
bine ţinută, unul din boierii însemnaţi era camara
ş şi avea pentru al doil£ pe însuşi feciorul
său. Cu toate aceste era curtea împrăştietă şi
slujbaşii aşezaţi în mai multe case; şi acei ce
pioa pe mîna grosariului, poţi crede că nu lă-
cuia în palaturi. .. Cînd eram dinaintea închisoarei
:
— Aice vi-i palatul, ne spuse chelariul grosu
lui, şi puteţi zice de noroc că ieri s-au deşertat
borta şi, pe urmă, veniţi tocmai bine ca să aveţi
o mică parte din milostenia ce face cucoana
boieriului nostru la toţi arestaţii, pentru minu
nata scăpare a cuconaşului d-sale şi a stăpî-
nului nostru. Ce milostivă şi bună cucoană!
însă de altă parte, veţi avea toată vremea de a
vă căi de faptele voastre, că boierii nu se vor
supăra pentru aşa puţin şi vor aştepta o lună,
două, ca să se umple grosul, după cuviinţă, şi
pe urmă vor întră în lucrări. Dar, cine ştie! . . .
Ii vin cuconaşului eîteodată idei şi atuncea se
coboară el singur aice şi mă ocărăşte că nu i-am
dat de ştire de creştinii ce am sub cheie. N-ave
ţi să rămîneţi singuri multă vreme, nu vă te
meţi, în zioa de astăzi merg, slavă domnului!
toate trebile bine. Voi veni de două ori pe zi
ca să vă aduc hrană, dacă nu va place, puteţi
cumpăra ce va plăc£, numai daţi-mi cuţitele,
87
călămările şi ce aveţi de neiertat, despre cele
lalte, puteţi rîde, puteţi giuca, cînta şi a vă
veseli, numai mult huiet să nu faceţi şi cînd
veţi avea tovarăşi să nu vă sfădiţi, căci oi fi
silit de a vă pune în butucul cel mare.
Şi deschizînd lăcăţile ce propia o grea uşă
de stejar legată în fier, o împinse cu piciorul
şi ne arătă o chilie boltită mai lungă decît lată,
care îşi priimia lumină şi aer prin o mică ferestuic
ă gratuită cu drugi groşi de fier şi rădi
cată de vreo douăspreceze palme de la pămînt,
ce era podit cu lespezi de cărămidă prin care
se vedea tufe de iarbă crescînd şi în colţi pete
verzi de umizeală. întrînd, văzui într-un colţ o
sarcină bună de paie aruncate pe pod, un
scăunaşi de lemn pe care sta o cofă cu apă. în
celalalt colţ, era doi butuci groşi de stejar unul
peste altul, care se ţinea prin căngi de fier şi
prin ele se depărta unul de altul. Ei era amîndoi
bortiţi şi despicaţi în mijloc şi semăna cu
diba ce o văzusem de multe ori rezămată de
biserica dtin Storojeşti şi de care se slujia atuncea
preoţii şi poate şi acum într-une locuri, ca
să silească pe norod la evlavie şi ca să meargă
mai cu plăcere la biserică. Acest instrument
prindea colţul întreg şi vinia cu un capăt sub
ferestuica de care am vorbit. Ce sî-ţi spun
d- 89
dare, spune-mi mai bine ce ştii de toată această
întâmplare, mi se pare că visez, cum s-au făcut,
singur nu pricep. întrat-au cineva poate în
urma noastră în prăvălie, nu sînt aceste cumva
păpuşerii de care vorbesc oamenii că se află în
tirguri mari? Eu eram spre blănari cu ochii şi
n-am văzut nimica şi dacă au lipsit lucrul, în
vremea ce am fost în prăvălie, s-au făcut ne
văzut, pot zice, pe de sub mînile mele. Cînd am
plătit, noi eram singuri în dugheană, că Bel£a
ieşise tocmai atuncea, mi se pare.
Nu ştiu cum îmi venise de îndată arnăutul
în gînd ce intrase pentru un moment ca să vor
bească cu postelnicelul şi pe care nu îl văzuse
tatăl şi, socotind că ne vom putea agiuta cu
mărturia lui, pentru descoperirea adevărului,
istorisisem bătrînului toate ce le ştiem. [Nu]
puteam suferi pe Bele, însă n-aveam nici un
povod ca să-1 cred împlîntat într-o aşa mîrşavă
faptă.
Bătrînul m-ascultase cu luare aminte şi, după
ce sfîrşisem, începu iarăşi a se primbla în gînduri.
Eu îmi băteam capul ca să găsesc un
mijloc de a înştiinţa pe tovarăşii noştri de ne
norocirea ce dasă peste noi. Dar cu ce? îmi
luase grosariul călămările ce le purtam în brîu,
eram sub pază şi videam bine că nu mai ră-
mîne pentru mine decît desperaţia şi toate cu
vintele ce mi le zisesă tatăl nu slujea a mă l i
nişti. Cum eram departe acum de Storojeştii
mei, de ţarina noastră, unde glasul copoilor mă
veselea, unde Prutul îmi aducea fel de fel de
îndeletniciri plăcute pe vremea toamnei! Bă-
90
trînul se aruncase pe pai şi eu, şezînd pe bu
tucul de gios, ţineam capul în palmele mele şi
gîndeam cu o gre durere la Safta mea, la scăuna
şul nostru pe de sub măr, la cuvintele sale
cele de pe urmă. O vedeam la Corod în vale,
cum o văzusem în zioa cea dintîi, şi muream de
dorul ei; şi pe urmă o priiveam în adîncă mîhniciune
pe biata fata me, în gre supărare, aş
teptând în zădar întoarcerea mea, şi-mi rupea
inima. Cînd deodată auzii în depărtare sunetul
unui fluier, pe urmă mai de aproape şi se părea
că cunoşteam glasul acesta, care vinea ca să-mi
vorbească de ţară în fundul grosului.
— Auzit-ai, Ioane, mă întreba tatăl, cine să
fie? Această horă e hora Storojeştilor şi nu se
cîntă în multe sate şi numai de fluierători.
Se apropiese de tot cîntăreţul şi hora Storo
jeştilor veni prin îngusta ferestuieă la noi, ca
o prietenească admonire. Se sculase bătrînul
ascultînd şi venise pe lîngă mine.
— Nimine din Storojeşti nu-i în Iaşi decît
noi şi Efrim argatul, el trebuie să fie, săracul
băiet, zise tatăl, el ne caută în toate colţurile
tîrgului, socotind poate că ne-am rătăcit.
— Suie-te pe butuc, Ioane; trebuie ca să-i
răspundem.
Cînd venise glasul fluierului încă mai aproa
pe, am pus capul întru lumina ferestuicei şi,
rezămîndu-mă de gratiile de fier, cînd sfîrşise
partea întîi a horei, luasem parte la al doilea,
însă sus cum aveam obicei de a o face cînd
eram cu Efrim la muhcă pe ogoarele noastre
şi de înadată începu fluierătoriul a-mi ţinea iso-
91
nul, cum o făcea argatul cînd ne coboram păscuind
în dricul apei, ciobeac lipit pe ciobeac şi
cu vîslele peste picioare. Nu mai rămînea în
doială! Efrim ne căuta şi acum îl vedeam cum
îşi rupea minele de spinii gardului ce încungiura
curtea cazarmiei, şi după puţină vreme
văzui pletele munteneşti a flăcăului, lucind în
lumina lunii. Atunce începusem o doină ce o
învăţasem de la dînsul, dar ce folos! Abie în
torsese el capul spre cazarmie, că se făcuse huiet
în casă şi un glas aspru îl amerinţa de a-i
trimite un glonte în cap, dacă nu se va depărta
îndată. Pentru nenorocire, Efrim nu era cu pu
tinţă ca să mă vadă, căci el era în lumina lunii
şi eu în întunericul închisoare!; cu totuşi ştia el
acum şi casa unde eram şi putea ca să afle de
spre noi. Bătrînul îmi dăduse mîna ca să mă
scobor, căci se auzia un pas care se apropia de
beciul nostru şi în adevăr să videa razele lu
minoase cum se fura pintre crăpătura uşii;
lăcăţile sunară şi după puţin întră chelariul,
purtînd o candelă cu o mînă şi cu alta o stra
chină.
— Iată-mă-s! zise; aşa îmi place, creştinii
mei. Ce frumoasă horă ai cîntat şi cum de bine
ai luat-o sus ca psaltul mitropoliei la herovim
şi ce frumoasă trăsătură de glas ai făcut la
mijloc; şi eu cîntam în vremea mea şi ştiu
preţui psaltichia de la aman-aman pînă la
doamne miluieşte, însă, fără vin, îmi rămîne
gura uscată şi glasul nu e cum trebuie.
Zicînd aşa luase din dosul uşii deschise încă
o strachină, linguri şi o oală cu vin şi, puin-
92
du-le toate înaintea noastră, ne îmbia la mîncare.
— Puteţi mînca că bucatele sînt din bucătă
ria vornicesii a camaraşului. . . Cum v-am spus,
aţi avut noroc: măria sa v-au purtat de grijă.
(Şi zicînd aşa, îşi turnase chelariu un pahar de
vin din oală.) Bun vin, zău! Să vede că îl iu
beşte măria sa pe cuconaşul d-sale, dar şi ce
minune cu scăparea boieriului! . . . îmi spunea
ţiganul, bucătariul d-sale, cum i-au zis seizul
cuconaşului de întîmplarea unui cal! . .. Doam
ne fereşte! Nimica nu-i mai rău decît un cal
cu nă rav . . . Cuconaşul era în caftan ca să
meargă la curte, cînd s-au spăriet haramul şi
aşa, scăpînd din mîna seizului, nu s-au putut
sui dumnealui pe şa, propit fiind de anteriul
dumisale şi pozna era gata! . . . Şi toţi arestaţii
se bucură acum pentru trei zile de pînea şi
de sarea ce au trimis cucoana, ca să mulţă-
mească lui D(umne)zeu cu o faptă bună de
prilej.
Vorbind astfel, tot umplea paharul şi îl în
tindea bătrînului meu sau mie şi, noi, mulţă-
mindu-i, îl turna deodată în gît şi limba lui se
mişca tot mai iute şi mai iute, ca o moară de
vînt.
— Giupîne chelare, îi zise la sfîrşit tatăl,
poţi videa că nu sîntem tocmai oameni de rînd;
avem şi ceva avere sub soare şi în ocolul Brati-
şului; fiecare copil cunoaşte pe Petrea Criţă
şi pe Ioan, fiul său. Noi singuri nu ştim de ce
sîntem aice şi trebuie să gîndim că s-au înşelat
Costea Blănariu cînd au gîndit că noi i-am fu-
93
rat tanelile sale, cînd în punga aceasta am des
tul ca să-1 cumpăr pe dumnealui cu dugheană
cu tot, dacă pun în mijloc şi hîrtiile aglingilor
mele. Vroieşti d-ta, bădişorule, ca să cîştigi doi,
trei icosari de aur, de douăzeci de parale
unul? . .. Ţ-asi da şi un galbin cu turaoa împă
rătească, dacă vroieşti a mă sluji bine .. .
Auzind aşa, grosariul rămase cu gura căs
cată, cu ochii deschişi şi întrebarea se citea în
toată persoana lui, întrebare despre chipul cum
îşi va putea el cîştiga soma făgăduită de bătrî
nul; abie proferise el un sunet, ce îl gîcisem
că trebuie ca să fie o esclamaţie, ca zău şi alte,
şi cînd scoase tata aurul din pungă, era convins
chelariul că nu puteam fi tâlhari şi ne făgă
duise a ne sluji cu toată inima.
— Dar, spune-mi, giupîne Petre, ce trebui
ca să fac, că văd bine că nu sînteţi ca ceilalţi
care vin aice; doresc şi eu ca să vă slujesc!
— întîi, dragă grosariule, îi zise tata, trebuie
ca să te convingi că toate ce le-am spus sînt
adevărate şi pentru aceasta trebuie dez-diminea
ţă ca să te duci la hanul Căldărariului, pe
Podul Roş.
— La Simion Dede, cumva? El mi-i cumătru,
exclamă chelariul.
— Acolo, urmează tatăl, ai să găseşti pe moş
neagul Stănilă şi alţi oameni din Corod; să le
zici lor cine eşti şi că ai sub cheia d-tale pe
Petrea Criţă împreună cu feciorul său şi că
sîtem sub prepus de furtuşag. .. Argatului
meu, Efrim, să-i spui ca să aibă grijă de cai
94
şi de lucrurile noastre şi, ca să începem cunoş
tinţa, iată un icosar.
Cu toată a mea mîhnire nu puteam ca să
mă uit la chelari, fără ca să rid. De-o mînă
ţinea ulciorul ce îl sfîrşise mai tot, fără ţeremonie,
lăudînd milostivirea cucoanei camaraşului
asupra arestaţilor, şi de alta icosariul de aur
şi cumpănia aceste două argumente aşa de pu
ternici asupra minţii prostimei, vinul si au
rul! . . .
în sfîrşit, rupse tăcerea, făgăduind că va mer
ge în faptul zilei la han. De îndată nădejdea ce
o pierdusem aşa cu desăvîrşire îmi intrase vo
ioase în inimă; ştiam ce iubire avea corodenii
pentru tata şi eram sigur că în tot feliul vor
afla ei un chip de a ne agiuta şi că nu vor uita
ei nici o mişcare în priinţa slobozirei noastre
şi, dacă vor fi siliţi, vor striga şi sub fereasta
domnitoriului după obicei; şi apoi nu-mi rămî-
nea şi mijlocul de a reclama de la camaraşul al
doilea puţin hatir, pentru flăcăul ce îl scăpasem
de primejdie? .. . Dar gîndul acesta nu-mi ve
nise decît cînd chipul iubitei mele mi se înfă
ţişa în toată jalea părăsirei şi atunce toate
mijloacele le-aşi fi găsit bune, ca s-a văd mai
degrabă . . . Dar trebuie să zic că gîndul acesta
ce îmi venise nechemat nu-mi plăcea nici mie
şi mai bine mi se arăta punerea la cale a bătrî-
nului prin chelari. Aşadar, după ce ieşise che
lariul, închinîndu-se cu o temăna arnăuţească,
purtînd mîna la stomah, la gură şi la cap, sărisem
spre tatăl voios, sărutîndu-1.
95
— Acum sîntem slobozi, tata! strigam, dar
n-am mulţămit lui D(umne)zeu încă că au des
chis inima omului acestuia, ce îi va sluji de
mijloc de a ne scăpa din închisoare.
Zicînd aşa, îşi făcu cruce bătrînul, săruta
icoana ce o trăsese de la gît şi începu a se în
china şi eu asemine, cu toată fierbinţeala.
A doua zi dimineaţă mă trezisem mai voios,
însă privirea boitelor ce se încovoia pe deasu
pra-mi, luciu slab a razilor de soare ce întră
chizăşi prin ferestuică, lungind pe podul umed
a închisoarei umbrile gratiilor sale de fier, pa
iele împrăştiete pe lîngă mine şi a lor mucide
duhoare, toate aceste mă străbătuse de îndată
cu o într-atît dureroasă simţire, că sclipirea
unei mai vii nădejdi, ce-mi adusesă odihna nop
ţii, dispărusă ca visurile de fericire cu care mă
legănasă somnul. în momentul unde mă sculas
ăm cu un fior de nerăhat, bătrînul sădea
serios pe butuc în prijma mea şi se uita la
mine cu o părintească îngrijire.
—• Ai dormit, băiete, îmi zisă şi bine ai făcut,
vrîsta ta şi-au luat dreptul, cînd a mea, m-au
îndemnat la gîndurile ce sînt de anii mei şi
somnul mi s-au spăriet de greutatea lor! Ce
a fi gîndit maică-ta de toate întîmplările ce ne
ţin departe de casă? împregiurările cele grele
pătrund mai cu tărie mintea femeiască, o neli
niştesc şi, să fi ştiut acum sărmana nevastă de
necazul ce tragem, desigur va fi într-o nespusă
mîhnire de suflet. N-am văzut-o la evenire cu
Orheianu? Mi-aduc, ca de astăzi, aminte în ce
spaime o aruncasă! Multă vreme au trecut pînă
96
cînd s-au şters din duhul ei lovit întipărirea
ce produsesă asupra ei această crudă întîmplare.
Viaţa noastră de iubire atunce abie se dizv
ălisă şi se lumina de razile ce aruncă credinţă
în viitori asupra zilelor carele încep cu bine;
ale noastre erau înflorite cu toate podoabile ce
ne dau vieţii o vie simţire, tinereţile şi neîngrijere
curgea în linişte, limpede ca o apă ce ştie
de unde vine, dar nu unde se duce. Cînd omul
aşa cu uitare de sine soarbe mai cu plăcere
binele ce pronia au împrăştiet pe calea lui,
atunci mai vîrtos se strîng şi nourii în seninul
ceriului său de fericire, un trăznit deodată, ca
o admonire a dumnezăirii îl loveşte şi el, silit
de o mai înaltă vroinţă, pleacă capul cu umilin
ţă înaintea puterii ce samănă întîmplare pe pă-
mîntu l . . . In vremea de care-ţi vorbesc, dragă
Ioane, eram trii suflete în Storojeşti unite în
acea mai sfîntă legătură de inimă: Grigori Criţă,
vărul meu, maică-ta şi eu! De mic copil pier
dusem părinţii de ciumă. Tatăl lui Grigori,
moşu Iordachi, mă luase în casă, văru-meu era
de 8 ani mai mare decît mine şi, cînd după cî-
tăva vreme murisă rnoşu, Grigori îmi ţinea loc
de tată, pînă cînd viind şi eu în vrîstă de flă
cău, el mi se făcusă cel mai bun prietin. Grigori
pînă atunce nu gîndisă la căsătorie şi răspun
dea, arătînd la mine, la fiecare ce îl întreba
despre însurat, „băietu are cine să-1 iubească
şi o mastigă numai strică în casă"; cu aceasta
el închidea gura la curiositatea vecinilor. Vărul
însă nu era sec de inimă, dimpotrivă, pe lîngă
bărbăteasca lui înfăţoşiare, avea şi o blîndeţă
7 — Serile de toamnă la ţară 97
nemărginita în suflet. Cînd venisem în stare de
19 ani, îl văzusem de multe ori agîndit. Vînatul
nu-1 mai veselia. Nici Bratişul măcar cu păscă-
ria sa mănoasă, cu vînturile sale şi cu fortuni
care mai înainte îl străpurta, nu mai era în
stare ca să-i netizească, ca să-i deschidă faţa;
fruntea lui rămînea înnourată şi vioşia lui cea
vestită parcă-1 părăsise. îmi venisă grijă de
văru, dar şi eu aseminea mă găseam de o bucată
de vreme într-o mare tulburare, sămăna că ne
vorbisem de a fi amîndoi posomoriţi. Cînd pu
team scăpa, alergam cu fuga la rîpa lată, cea
cu fîntina sub movila lui Tataru; acolo, nu
ştiu cum se făcea, găseam totdeauna pe Ioana,
nepoata crîşmariului de la Corod şi numai cînd
agiungeam pe lîngă dînsa mi se făcea ziuă în
inimă, care almintrelea era întunecată de o gri
jă ce nu o puteam nici numi, nici înţălege. Aşa
născusă în sufletul meu iubirea cătră maică-ta
şi ea nu mă avea de rău. Intr-o zi, viind iarăşi
la rîpa me dorită, ce atuncea începea a se îm
podobi cu florile primăverii, carele se ascundea
subt puternica, măcar că abi£ închietă, umbra
unor mari arini albi, vechi ca satul nostru, cu
mierare auzisem vorbind cu foc. Nerăbdarea-mi
era prea mare ca să mă opresc. O simţire nouă
mie, încă necunoscută, parte dureroasă, parte
compusă de o vie curiozitate, mă împinsesă îna
inte şi, ieşind rapide în lumină pe lîngă fîntînă,
văzui cum rădica fata mea cofa sa plină de apă
pe umăr, unde ţiind-o cu o mînă în cumpănă,
cu ceilaltă ea arăta spre mine cu foc în obraz;
şi, fără de a-mi zice un cuvînt măcar, ea se re-
98
pfczisă ca o căprioară spârietă pe cărare la deal,
fără ca să verse o picătură de apă din cofă, lă~
sînd pe Grigori ce vorbisă cu dînsa şi pe mine
ce mă uitam sastisit şi cu sfială cum fugea în
tr-o cruntă tulburare. Vărul sta în uimire şi
era alb pe obraz, pieptul i se rădica de nedu
merire, nările i se umfla la fiecare răsuflare,
ochii îi era umezi de lacrămi ce le oprea şi bra-
ţile îi pica cu molătate pe lîngă trupul său mun
cit de o tainică, însă puternică, luptă cu sine.
Grigori abie se ţinea în picioare. Cînd mă apropies
ăm cu spaimă de dînsul, el îşi întoarsă ca
pul, două picături fierbinţi îmi căzură pe mînă
şi, propindu-mă cu o mînă slăbită de umăr:
— O iubeşti, Petre, îmi zisă, o iubeşti de o
vreme şi nu mi-ai spus nimica, fătul meu; şi
puindu-şi o mînă pe obraz, el cu ceilaltă mă
trăsesă sughiţînd în braţele sale, strîngîndu-mă
cu o nervoasă putere la pieptul lui, în care
simţiam cum i se bate inima sa tulburată. S-o
faci fericită, Petre, că pe tine te iubeşte! . . .
Era un ce aşa de mîhnit şi de dulce în faţa lui,
glasul lui tremura cu o aşa tristă răsunare, că
inima mi se îndoisă subt durerea de care ve
deam că sufletul lui era împresurat. După un
moment de fericire, mă luasă Grigori de mînă
şi cu un zîmbet în care se citea o dureroasă le
pădare de sine însuşi:
— Hai, Petre, îmi zisă, viaţa e tristă sau vo
ioasă, după cum vroieşte omul a o privi, dar ea
este numai pentru acela recunoscătoare, care
îşi păstrează cu sfinţenie datoria pînă la sfîrşit
şi a m/ea mă îndeamnă de a mă bucura că ţi-am
99
găsit o vrednică de tine nevastă. Mi- i frică nu
mai de rudele ei că n-or da blagoslovenie la
căsătoria fetii şi ea, sărmana, au rămas de mică
orfană de părinţi. Are bună avere aici şi în
Corod, însă tot ce are este subt cîrma moşului
său şi cu atît vom avea mai multă greutate de
a-1 înduplica de a-ţi da-o de femeie, în sfîrşit
om videa.
De atuncea viaţa noastră de toate zilele se
restatornicisă în cursul ei obicinuit, numai Gri
gori vinea de atunce eîteodată cu mine la fînt
îna de la rîpa lată, subt umbra arinilor şi ne
asculta vorbind ca un părinte ce se îngrijeşte
de copiii săi şi care găseşte în priveliştea fericirei
lor o dulce răsplătire, pentru tot ce au
jărtfit pentru dînşii. Aşa trecuseră luni şi ani,
legătura între noi se făcuse aşa de tare, că tră
iam trii suflete într-o inimă.
Primăvara iară venisă. Grigori într-aceste
vorbisă cu Corodeanu cam pe departe despre
căsătoria fetii, însă fără ca să pomenească de
mine şi numai ca să cerce fundu omului. Crî-
cimariu, după feliurite cîrnituri, după multe
făţării, scăpase numele sf. monastiri Adami şi
dăduse a înţelege, că, pentru nenorocirile lui,
fata îşi au arătat plecarea de a se călugări. Ne
era vădit după aceasta că Corodeanu căuta pri
lej de a se dizbăra de nepoată-sa şi de a-i răpi
averea. Nu mai rămînea alta, decît de a urma
obiceiul vechi şi de a-mi fura fata cu ştirea
însă a rudilor din partea mea. Noi totuşi nu
cruţam pe moşu Ioanei şi mergeam des la crî
cimă ce o ţinea, pentru hatîru fetii şi ca să cîş-
100
tigăm a lui şi a mătuşii iubitei mele bună priin-
ţă pentru noi. într-o zi fiind după obicei la
crîcima de pe rîu, unde se aştepta venirea negu
ţitoriului de la Crhei, care în fiecare an cum
păra pielcelile de pe mieii ce se tăia în satul
nostru, şi a căruie sosire era vestită pentru sara
în care găsisăm acolo pe Cristea şi pe Florea
Zăgăneşti, care şi ei îmi erau veri de pe mama
şi din tărafu nostru. Crîcimaru ne apucasă ca
să-i ucidem o vulpe ce-i mînca păsările din
ogradă. Vînatul ne era plăcerea noastră cea
mai scumpă şi aşa cu bucurie îi dădusem cuvînt
şi de îndată hotărîsem de a cerca norocu nostru
la pîndă. Florea se răpezise în sat ca să adune
argaţii noştri şi ca să ne aducă puştile şi noi
ne pusesăm, aşteptând, la vorbă cu bătrînii,
care se strînsesă pentru negoţul cu Orheianul
ce trăgea totdeauna la Corodeanu în gazdă. Nu
mai deodată se deschisă uşa şi un om întră însp
ăimîntat în casă.
— Ce este butacule că ne vii ca viscolu de
primăvara, ce s-au întîmplat, zi? întreba Gri
gori.
— Poate dar nu ştiţi de nenorocirea, doam
ne fereşte, nu puteţi crede ce urgie este pe
calea lor, nici ţipenie de om nu se mai mişcă
pe drumuri; iată vă aduc veste de la Ocol ca
să pregătiţi un caic de beilic pentru Renii şi
mîncare de agi uns, că vă vin ieniceri în Storoje
şti, aceştia care s-au schimbat de la Hotin
după poronca împărăţiei; şi fiindcă apele au
crescut şi că toate podurile s-au rupt pe drumul
Nistrului, ei vin pe aici, mîni poate că or sosi.
101
Am alergat toată ziulica din sat în sat cu po
runci şi am rămas flămînd! Zicînd aşa, mazîlu
luă o bucată de pîne, înghiţi un păhăruţ de ra
chiu şi se repezi pe uşă afară, ca să ducă aceas
tă veste în sat cătră vornic şi paznici, că purta
poronca ocolaşului cătră obştie . . .
Oamenii ce-1 ascultase rămăsesă încreme
niţi .. . într-aceste se întorsese şi Florea cu ar
gaţii şi de îndată mersesem la prihodile cele
mai bune, însă în zădar.
— Numai mîne om pute ca să-i venim de hac
viclenei, zisă la întors Cristea, flăcău verde ca
bradu şi inimos ca stejaru, mîne cu copoii, să
fie numai o lecuţă de roulică pe ierburi şi frun
ză, minarea ei de pace, o ştiu de bine.
Noi toţi eram uniţi întru aceasta şi hotărîţi
de a veni a doua zi dimineaţă. La crîcimă găsi
sem pe Orheianu venit. El se tocmia cu oamenii
pentru pielcelile, bea cu dînşii de adălmaş şi
de fel nu gîndea la ieniceri. Crîcimă era plină
ca stupu la roit; dar din bătrîni puţini mai ră
măsesă şi, care mai erau, îmbia pe cei cufundaţi
în socotele de a se duce acasă, spre a feri şi
a strînge tot avutul lor la locuri sigure. Negu-
ţitoriului nu-i plăcea această punere la cale,
care împrăştia muştereii, deci el se giura că
nu auzisă nimica pe drum despre grabnică sosi
rea oştirilor împărăteşti şi că nu poate ca să
piardă multă vreme în satul nostru, fiind silit
de a trece la Dobrogea peste Dunăre, unde se
strîngea tocmai atunci turmele de oi a ţuţuienilor,
ca să treacă spre munţi la mutările lor de
vară; mai vîrtos zicea că nu poate zăbăvi între
102
noi, că povăţuit de legăturile negoţului său, el
mai vroia de a-şi cerca norocul şi în satele în
vecinate. Cu toate aceste, oamenii se înspăimîntas
ă de zisa bătrînilor şi de vorbile mazîlului;
mulţi îşi aduseseră aminte de vremea trecută,
cînd fiind copii ei văzuseră ieniceri în Storoje
şti şi chiar Grigori, sculîndu-se, singur ne dă-
dese pildă că, după împregiurarea de faţă, în
grijirea nu era zadarnică.
Aice şătrariu se rădicasă drept în picioare
pe divan şi-mi zisă cu convicţia ce izvora din
toare tradiţiile ce le adunase în cursul vieţii
sale.
— în adevăr, cuconaşule, numai zadarnică
n-au fost îngrijirea oamenilor, bătrînii aveau
dreptate ca totdeauna şi, rostindu-se aşa, moş-
neagu se lăsase ca cum ar fi fost o pînză disf
ăşată în colţul divanului, aruncînd cam de pe
lături picioarele sale ce dispăruse acoperite sub
larga lui giubea. Pe vremea de care-ţi vorbesc,
dragă boieriule, mutarea oştirilor era priivită
ca o nenorocire obştească, ca o cumpănă grea
ce vine cu urgie peste norod. Cînd se schimba
garnizonu dintr-o cetate în alta sau cînd se re
trăgea o parte la Ţarigrad, la dus şi la întors,
pe calea lor nu era decît foc şi chin pentru creş
tini. Norodul suferea, satele se împustia, oame
nii dase tot ce avea în gropile în care ţinea
pîne şi se ascundea de chinuri ce îi ameninţa,
dacă pica sub mînile ienicerilor. Călătoriul ne
norocit ce se întîlnea cu dînşii era prădat ca
de hoţi şi era dizbrăcat pe drum de tot ce avea.
Odăile de vite, stînile, crîcimele, nimica nu ră-
103
mînea neatins şi încă cel cu durere şi cu păcat,
cel prădat, se lua chiar în rîs de tagma aceasta
sălbatică şi fără ascultare; că după ce dizbrăca
pe oricare pica subt ghiarăle lor, îi arunca în
urmă o potcoavă stricată, un frîu rupt, o pană
de căpăstru sau alt lucru netrebnic, zicînd că
nu vor lucru străin degiaba, dar în schimb, şi
astfel de schimb al dracului îl numea ei osmanlic.
Acest cuvînt suna în urechile poporului ro
mân calanţu la picioarele robului, cînd românul
îşi avea statul slobod şi aşa lege. Giudecă, cu
coane, ce oameni erau aceste fiere! . . . Şi gînde
şti poate că o făcea ienicerii în şagă! .. .
Unde? O făcea cu bună samă, numai şi numai
ca să încungiure sfinţenia giurămîntului, ce, intr
înd în tagma lor, fiecare era silit de a da, că
nu va lua nimica de la nimine în zădar. Bimba-
şii, afară de slujbă şi cînd nu sta subt arme,
n-avea nici o înrâurire asupra lor; de ienicer la
ienicer ascultarea nu era cunoscută, decît cum
am zice acum: în front şi în vreme de război;
fiindcă şefii lor era de o samă cu ceilalţi ostaşi,
aleşi din sînu lor şi de multe ori cu vremelnică
chemare; aşa că cel cu durere n-avea nici la
cine se jălui măcar. Cîteodată, şi aceasta eovîr-
şea toate necuviinţele lor obicinuite, ei se abătea
din drumul însemnat afară, călca sate ce se
socotea ferite, răpea fete de pe lîngă părinţi şi
femei de pe lîngă bărbaţi şi, dacă declara un
oştean la cadi că păstrează vreo fată sau fe
meie dintr-aceste răpite de soţie pentru dînsu,
nu se mai întorcea, sărmana, acasă şi nu îşi
mai vedea nici părinţii, nici drăgălaşu, nici ţara.
104
De mierare-i că după toate şi toate, oamenii ce
se întîlnea vreodată cu ienicerii nu numai că
îşi aducea de dînşii aminte cît trăia, dar că frica
lor o duse şi copiii în clironomie părintească
şi în gura bunicăi sau bunului, care o vestea
nepoţilor, vorbind iarna de trecut, pe lîngă va
tra casnică şi la luciul pacinic a unui foc voios.
— O, înţeleg, arhon şătrari, cum aceste tradi
ţii ne-au adus pînă la noi frica ienicerilor, de
care era stăpîniţi strămoşii noştri; cu atîta mai
mare recunoştinţă trebuie ca să mulţămim lui
Dumnezeu că sîntem acum aşa departe de sufe
rinţele ce au pătimit suitorii noştri şi că razile
civilizaţii, pătrunzînd şi Orientul, au secat subt
fierbinţeala lor făcătoare de bine, pînă şi izvo
rul răului, sub care gemea nevinovata noastră
patrie şi care au propit două veacuri mai bine
onorul ei spre propăşire.
Şătrariu tăcea horcăind, numai ochii lui scînteia
subt umbra deasă a sprîncenilor sale stu
foase, ce se împreuna în două arcuşuri albe pe
deasupra nasului, dînd fisionomiei bătrînului un
deosebit caracter de energie, apoi, trăgîndu-şi
ambii săi genunchi spre piept şi îmbrăţoşîndu-i
cu ambele mîni, el puse capul pe dînşii şi legă
narea abie simţitoare a trupului grămădit ca
ghemu, se putea lesne urmări pe mişcarea mă-
tăniilor, care, ţinute în degitele sale încrestate,
bătea mijlocul antereului, ce era întins peste
picioarele strînse pe divan. Această clasică posi
ţie îmi vederă că bătrînul va protestălui cu
înrădăcinata sa îndărăpnicie influenţa şi înrîurirea
civilisaţiei asupra dizvălirii noroadelor,
105
fiindcă se deprinsesă de a o privi ca o nălucă,
poate şi ca o hîdă ce stă totdeauna pîndind
prilejul de a dărma norocu fiecăruie, cu o pu
tere nepriincioasă omenirei. După un moment
de repaus şi de reflecţie, moşneagul aşa se rosti
cu o vederată ironie pe buze:
— Nu pot şti, dragă cucoane, ce au scăpat
civilisaţia d-tale, că nu i-am văzut razile, nici
nu-mi pun capu pentru ce au răsădit, că nu
i-am pipăit rodu; cînd am văzut at meidanu18
şi seraiu la Ţarigrad, inima mea de român îmi
sărisă în piept, că acolo s-au nimicit tagma
aceasta sălbatică, găsindu-şi răsplătire pentru
toate chinurile ce aruncasă în trecut pe ţară.
Aceasta au făcut-o Mahmud Sultanu19, dar nu
civilisaţia dumitale. Ian, n-avem ce face cuco
naşule, trebuie să priivim lumea cum este, dar
nu cum dorim ca să fie. Apoi strîngînd colţu
rile ochilor şi sclipind din giană, care aceste
semne tradusesă în iveală cînticul de biruinţă,
ce îl cînta bătrînulîn inima sa, pentru tăria ar
gumentului ce mi-1 dăduse, el aşa fel urmări:
— Noi, îmi zise tatăl, istorisind din viaţa sa,
lăsasem pe Orheianiu puindu-şi trebuşoarele
sale la cale şi urmărisem mai toţi pe Grigori
în sat. Fiecare mersesă la casa lui şi eu cu
văru întîi la casa mea părintească şi pe urmă
la a vărului, unde sădeam amîndoi. Intr-o clipal
ă era casele dizbrăcate şi pustii. Tot avutul
nostru îl ascunsesăm, banii îi îngropasem, straile,
blăni, lucruri de preţ, le pusesem în lăzi şi
aceste le coborîsem în gropile noastre de pîne
şi le acoperisem cu mălai şi cu păpuşoi. Argaţii
106
căra, eu le aşezam, văru punea hîrtiile noastre
în regulă, fiindcă şi ale mele tot încă erau în
minele lui; deci puindu-le într-o lădiţă, Grigori
venise cu dînsele la mine în groapă, unde, fă-
cînd amîndoi o tainiţă cu cuţitele noastre, le
depusesem aşa de bine, că nu era chip de cu
noscut semn măcar de fiinţa lor, mai vîrtos
că gropile noastre erau pline pînă în gură cu
grăunţi de tot soiul. Numai pustele şi tacîmurile
noastre de vînat le lăsasem afară. După ce
sfîrşisem, îmi zise văru ca să trimet după Zăgă-
neşti, care poate văzînd frica ce pătrunsese satu,
or fi schimbat hotărîrea de asară. Cristea şi
Florea venise îndată şi acest de pe urmă se
cam îndoia dacă am putea vîna nesupăraţi de
ieniceri, dar cel mai mare îl ţinea de rău pen
tru puţin inimia sa şi răspunsesă la fratele său,
că patru români voinici şi cu bune puşti în
mînă pot face orişice, fără de a fi supăraţi şi
măcar de ieniceri.
— Aşadar, zise Grigori, să trimetem argaţii
noştri cu copoii şi cu armile noastre, căci mîne
poate nu vom putea ieşi cu dînsele din sat, mai
ales dacă vin oşteni, cum au vestit butacu, în
f-aptu zilei.
Satu începusă a se linişti, oamenii se împrăş-
tiesă parte, parte se ducea. Cine mersesă la rudile
ce le avea peste apă, cine se ascundea la
rîpile malului, care căuta scăpare în gropile ce
le avea păsoarii de Bratiş şi unde se ţineau
vîslile şi vîntrilele caicelor, puţini, între care şi
noi, socotise de a urma ca totdeauna, fără de
a schimba, cît de puţin, întrebuinţarea zilei ho-
.107
tărîte mai înaintea auzirei vestei nepriindoase,
care tulburase într-atît obştia. Storojeştii erau
într-un cuvînt pustii, nici o lumină nu ardea
aiure, decît la casa vornicului, unde se strînsesă
daruri după poronca ocolaşului şi unde, împrăş-
tieţi pe lîngă focuri, aşteptau unii din păscarii
de Bratişi, ce erau de rînd la beilic, sosirea ie
nicerilor, pentru care se pregătise trii caice
mari pentru Reni. Zăgăneştii măsese la noi şi,
cînd a doua zi dimineaţă zorile ne îmbiesă de
a ne trezi, încă nu venise nici un oştean în sat.
Cu voie bună ne pusesăm în mişcare, înşirind
cărarea ce mergea spre Prut în vale, cînd agiunsesem
pe lîngă movila lui Tătaru şi cînd tre
ceam pe lîngă rîpa lată, Grigori se apropiesă
de mine cu grijă pe obraz.
— Gîndit-au Corodeanu şi mătuşa Ioanei de
a o trimite peste apă? Luat-au ceva măsuri pen
tru siguranţia lor? îmi şoptise văru.
Eu ştiam de cu sară că Corodeanu pregătise
încărcarea bejăniei sale; însă el era hotărît de
a merge pînă la un loc cu Orheianu, care vroia
noaptea de a pleca, dar de alta îmi făcuse Ioana
semn, că va fi a doua zi la ceasul obicinuit la
fîntînă. Vorbind aşa noi rămăsesăm în urmă.
Cînd ceilalţi începuse a se coborî, noi eram încă
pe movilă pe deasupra colnicului, ce se rădica
acolo şi se înălţa pînă la locul unde, căzînd, apa
Prutului se revarsă peste şes, umplînd o bună
parte de loc ou stuf şi rogoz. Soarele ieşise bine
şi, întorcîndu-ne spre sat, noi văzusem pe dru
mul Prutului un nour de pulbere cum se giuca
108
în razele soarelui şi, uitîndu-ne mai bine, recu
noscusem şi lucirea armelor în depărtare.
— Iată ienicerii, strigă vărul!
Zăgăneştii, care auzise glasul lui Grigori, ve-
nisă în fugă şi noi acum priveam toţi patru
cum se înşira în zarea viderii mantalele lor
verzi ce le purta pe deasupra unui vestmînt
roşu.
— Hai, băieţi, haideţi să nu ne zăbăvim prea
mult, că orn avea vreme toată ziulica de a ne
sătura de dînşii, cînd roua nu ne aşteaptă şi se
trece subt sărutarea soarelui, zisă Cristea, întinz
înd pasu spre vale şi cîntînd cîtu-i ţinea gura:
Frunză verde smîntînică
De ieniceri nu ne-i frică
Florişori şi crengi de spini
Că sîntem patru verzi români.
— Taci, măi frate, îi zisă Florea spăriet, mai
ştii cine te aude?
Şi apoi:
Frunză verde de curechi
N-au să ne taie nici urechi,
răspunsesă Cristea, făcînd chiar subt urechile
frăţîni-său o frumoasă trăsătură de glas pe coar
da de mijloc.
— Vezi, Grigori, ce-mi face bădiţa, zisă Flo
rea. i
— Bine-ţi face, dragă Floricelule, înapoisă
văru, rîzînd. Ce nu-i dai pace! Ciocîrlanu şi
109
Cristea cîntă, cînd razîle primăverii încep a în
călzi, că floricelile cîmpului şi verdeaţa codru
lui depun lor o nespusă mulţămire în sîn. Atun
ce Cristea şi ciocîrlanu sînt voioşi, unu se ră
dica în aer pe aripile sale, altu zboară cu gîndu,
şi amândoi cîntă din fire. între Nistru şi Prut
poţi cumva găsi lui Cristea păreche pentru frun
ze verzi, hori sau doini?
Şuguind aşa şi rîzînd, noi ne coboram rapide
pe cărăruşa ce se trăgăna pe subt mal, fugind
spre vale. Viind într-o aşezăturică drept pe dea
supra crîcimei, de unde se vi dea şi budeiu cu
salce, pe lingă care poroncisem argaţilor ca să
ne aştepte cu armele noastre şi cu copoii, cu
mierare ne încredinţasem că nimene nu se afla
la locu hotărât şi, ou cît ne uitam în vale, cu
atîta ne se părea că crîcima avea un aer neobi
cinuit de părăsire.
— Ori nu cumva crîcima este plină de ieni
ceri? întreba Florea, ian să văd şi, uşor ca o
mîţă la pîndă, el se răpezise în vale. Poprindu
-se pe lîngă portiţa ce era lăsată în partea
gardului spre mal şi care slujea de trecătoare
la beciul crîcimei, săpat într-o cufundătură
adîncă a malului, Florea se vîrîse ca un şerpe
în ogradă şi, după o clipă de aşteptare, ieşind
iarăşi, el ne făcuse semn ca să venim şi noi tot
pe drumu pe care se coborîse şi el. Florea era
curios în feliul lui; el se temea de orişice mai
înainte de a dizvăli sau de a deosebi pricina
înspăimîntării sale, mai înainte de a le simţi,
el avea frică de întîmplări, însă cînd nevoia îl
încungiura, cînd o împregiurare nepriincioasă
110
îl strîngeă mai de aproape, el se uita drept în
faţa nemulţămirii şi o chema cu o inimoasă nesfial
ă la luptă şi atunce nu era român mai cu
băgare de seamă asupra celui mai mic lucru
ce putea ca să-i folosească la biruinţă.
— Ce-i Flore? întrebasem noi ceilalţi în şoap
te; crîcimă e pustie, nu mai rămîne îndoială, ne
zise, uitaţi-vă ce neorînduială în toate ale ogră
zii; caru lipseşte de sub şopron; ciuberile, cer
curile, doagile, cuţitoaia şi scaunu, toate uneltile
Corodeanului de butnărie, nu sînt la locul
lor şi peste toate se aude din vreme în vreme
şi un gemăt ieşind din crîcimă, care mi-au
umplut trupul de groază. Oare ce să fie, Gri
gori? încă nu sfîrşise Florea întrebarea, că se
auziră gemitele cu o jalnică răsunare.
— Parcă-i glas de femeie, zisă Cristea. Gri
gori se îngălbenise pe obraz şi viind la mine
mă întreba cu iuţeală.
— Ce ştii de Ioana, Petre? Cine poate giura?
Corodeanu e făr delege-şi nu mă pun poate că
s-au răzleţit din ieniceri cîţiva şi pe aice, ca
să-i ţie loc de sf. monastire Adami, pentru sco
posul ce îl doreşte.
Eu ştiem de cu seară că Corodeanu trebuia
ca să întovărăşească pe Orheianu şi Ioana îmi
făcuse semn că va fi la fîntînă şi nu puteam
gîndi că s-ar fi dus aşa fără veste. însă cuvin
tele lui Grigori îmi aprinsesă sîngele în mine.
Oftările dureroase ce ieşia din crîcimă se înmul
ţia şi se făcea mai pătrunzătoare, pe lîngă
aceasta, tulburarea în care videam pe Grigori
îmi răsturnase minţile. Nu cumva gemitele care
111
ne culbura într-atît sînt cele de pe urmă stri
gări înspăimîntate a bietei fete ce o iubeam?
întrebarea aceasta mă arunoasă într-o furie
cumplită şi îmi adusesă un fior de nebuneală,
îmi ardea tot trupul, pare că-mi ieşia din ochi
şi, trăgînd cuţitul ce îl purtam în brîu, mă repezisem,
fără de a mai giudeca mai departe, în
ograda crîcimei. Grigori nu se mai stăpînea
şi avea ceva aşa de aspru în căutătura lui, că-mi
vinea fiori, cînd mă uitam la dînsu. Eram gătiţi
de vînat, cuţitele ce le purtam atunci mai toţi
de seama noastră era mari mai ca iertagane,
mănunchile lor era de alamă sau de corn şi
umplea o mînă sănătoasă de român. Crîcimă o
ştii, ea şi atunce tot aşa au fost, cu cerdacul ei
şi cu săliţa cea din mijloc, care disparte două
odăi îndemînatice şi a caria fund încheiet cu
scînduri slujea crîcimariului de cămară. Gemi
tele vinea din casa ce era în dreapta. Cînd dischises
ăm uşa, cînd năvălisem ca o fortuna toţi
patru în casă, ce să videm! Bietu Orheianu, cu
care vorbisem încă de cu sara, era grămădit în
mijlocu casei, un ienicer era plecat pe deasu
pra lui şi strîngeă cu un căluş frînghiele cu
care era legat, sărmanul. Cetlău întră în căr
nurile bietului om şi-i producea la fiecare
mişcare a călăului său o aşa cumplită durere,
că se auzea gemitele sale, măcar că avea pe
gură o groasă legătură de pînză. Alţi trii ostaşi
sădea pe lăiţe şi giuca în osişioare, uitîndu-se
mai mult cu plăcere decît cu nepăsare la cruda
privelişte ce o avea subt ochi.
112
Grigori era de o neobicinuită tărie, era bun
de fire şi cumplit de iute, cînd videa o nedrep
tate făcîndu-se înaintea lui, el nu cerceta, şi eu
cam aveam firea lui. Zărind pe vatră un topor,
cu care pe semne se tăiesă lemnile, ce se videa
parte alăture de cuptori şi din care parte fla
căra pe vatră, unde fierbea trii oale aşăzate pe
un pirostiiu turcesc, vărul îl luase în mînă şi,
sărind spre patu ce îl arăta Florea şi unde de~
pusesă ienicerii armele lor cele de foc, el sta
gata la luptă, cînd eu într-aceste spărsesem cu
dosu cuţitului meu capu ienicerului ce chinuia
pe Orheianu, tăind totodată cu ascuţitu toate
legăturile ce propise sloboda mişcare a neguţitorului
şi îi strigam ca să fugă. Cristea şi Flo
rea, văzînd cum sărise ceilalţi oşteni de pe lăiţi,
se răpezise înainte cu cuţitele rădicate ca să mă
apere pe mine. Abie se văzuse neguţitoriul slo
bod că făcu un salt pînă la pat şi, luînd de pe
didesubt o păreche de desagi, cu o vie arătare
de mulţămire pe obraz, plecă spre uşă. Nu ie
şise el încă bine, cînd în pragul aceştia se arată
Ioana spărietă şi albă pe obraz.
— Tu aice. Petre? îmi zisă cu un glas ce tre
mura de spaimă. Ce s-au întîmplat? Unde-i
moşu? Unde îi mătuşa? Toate aceste se făcură
într-o clipală. Auzind acest dulce glas într-un
moment aşa de cumplit, noi toţi rămăsesem
împietriţi. Ienicerii, neobicinuiţi de a găsi vreun
feli de împotrivire în norod la crîncinele lor
fapte, era sastisiţi, deocamdată, văzîndu-se ata
caţi şi opintiţi, dar cînd auziră glasul unei fe
mei, cînd o văzură aşa de frumoasă în tulbura-
8 — Serile de toamnă la ţară 113
rea în care se afla, ei se aprinseră de o crudă
mînie, poate şi de o lacomă nădejde şi se răpezis
ă cu aprindere şi cu o sălbatică strigare la
noi. Cel mai voinic sărise cu iertăganu tras la
Grigori; eu videam cum scînteia în aer fierul
toporului ce-1 ţinea văru şi abie făcuse ieniceriu
doi paşi înainte, că sfîrăi toporu aruncat de
o mînă puternică în deşărtu ieniceriului, ce căzu
ca un fag tăiet. Muchea toporului îi intrase în
piept pînă la mijloc, totodată Grigori îmi stri
ga, cam în poroncă, ca să fug.
— Grăbeşti-te, Petre, dacă ţi-i milă de dîn
sa, aice om sfîrşi şi în trii treaba; dar în deal
or veni mulţi în scurtă vreme şi, dacă nu te
sileşti, băiete, poţi să plîngi toată viaţa ta după
minutul ce îl pierzi.
Zicînd aşa şi arătînd la Ioana, Grigori se ră-
pezise spre trupul ienicerului căzut şi, puindu-i
un picior pe piet, el cu mîna ca dintr-un butuc
scosesă toporu plin de sînge din rană şi grămă
dise cu dînsul pe unul din ieniceri care se lupta
cu Florea. Cristea se ferise de cea întîi lovitură
ce-i purtase oşteanu cu iertăganu şi-1 apucase
aşa cu noroc de mijloc, că nu se putea sluji
ieniceriu de mînele sale, strîns în braţele ner
voase ale flăcăului ca în cleşte. Ioana sta în
cremenită pe pragu uşei, însă cînd picasă ieniceru
subt lovitura bărbătească a lui Grigori, o
videam cum îşi pierdea simţirile, biata fată, căut
înd în zadar cu o mînă slăbită sprijinul ce nu-1
mai putea găsi în puterile sale. Cu o săritură
eram pe lîngă dînsa, venisem destul în vreme
ca s-o primesc lipsită de simţire în braţele mele,
114
iiu-mi mai ramînea alt gînd decît scăparea ei şi
strîngînd-o cu iubire la pieptul meu, unde fier
bea încă aprinderea lupţii, şi, aruncînd lui Gri
gori numele Vadu Ungrilor ce-i da cheia gîndului
meu, eu mă răpezisem spre malu Prutului,
unde ţinem vro mie de paşi în gios de crîcima,
ascuns subt o desime de lozi, caicelu meu de
Bratiş. Agiungind pe lîngă dînsu depusesăm pe
Ioana într-o deasă tufă pe un pat firesc de flori,
cu care se împodobise primăvara toată lunca,
în vremea de atunce pescarii de Bratiş era, pre
cum şi acum, cunoscuţi de cîrmuire ca treptaşi
împărăteşte, numai plătea o mai mică dajde
decît acum. Sinetul îl primea de la turci şi era
scutiţi de ocîrmuire de orice dări pămînteneşti;
în Storojeşti eram cîţiva aşăzaţi aşa. Grigori şi
eu luasem sinetul pentru plăcerea noastră mai
mult şi aveam groapa noastră de pescari ca şi
ceilalţi, unde ţineam uneltile breslei. Eram încă
nehotărît dacă oi pute singur aduce toate cele
trebuitoare la caic şi mergeam împresurat de în
doială şi de grijă spre groapă, cînd, trecînd pe
lîngă o tufă de lozie, mi se păruse că aud o
mişcare străină într-însa; uitîndu-mă bine în
desime, iată că zăresc pe Orheianu cum îşi lega
desagii, cu o copilărească nepăsare.
— Lasă-ţi neguţitoria pe altă dată omule! îi
strigam şi, dacă ţi-i milă de pielea ta, vină ca
să-mi agiuţi de a pune caicul meu în stare de
a ţine pe apă. Orheianu, cînd cunoscuse glasul
meu, se răpezise cu o vie simţire de recunoş
tinţă la mine şi, luînd desagile sale pe umăr, el
mă urmări pînă la groapă. Cu agiutoriul negu-
115
ţitorului, caicul se găsise într-o clipală pregă
tit. Acum mă întorsesem la locu unde lăsasem
pe maică-ta, fără simţire, tot într-acea stare o
găsisem, deci luînd-o în braţe o depusesăm în
fundu caicelului şi, răzămînd-o pe scaunu ce
slujia cîrmaciului şi dînd vîslile în mîna negu-
ţitorului, iar eu luînd eîrma în mînă, după pu
ţin noi ne găseam plutind în dricu rîului, cobor
îndu-ne rapide spre lac. Răceala aerului mai
vie pe apă, vîntişoru care bătea, dulcea legă
nare a caicelului ce luni ca pe micile valuri a
rîului, trezise pe maică-ta. Inima mea tot nu
era voioasă, că nu ştiam cum s-a sfîrşi lupta
ce o ţine Grigori şi Zăgăneştii cu oştenii, în
fiecare moment ei putea fi încungiuraţi de ie
niceri veniţi din sat şi atunci nu mai rămînea
scăpare pentru prietinii mei. Ioana plîngea şi
lacrămile sale îmi pica greu pe suflet.
— Nu te mîhni, dragă iubită, o mîngăiem,
această supărare ne-au dat prilej u carele cău
tam. Am avut norocire de a ne găsi şi acum
dorinţa noastră nu mai are altă stavilă decît
vroinţă. Corodeanu ne-au dat destul a înţălege
că nu ne doreşte binele şi mătuşa ta prin min
tea lui se poartă, aşa căsătoria noastră va fi
fost totdeauna dorită de noi şi de dînşii totdea
una împedecată; nu pot trăi fără tine, Ioană, şi
mîhnirea ce o arăţi în faţă îmi răspunde în fun
dul inimei mele.
— Plîng, Petre, îmi răspunsesă iubita, că sînt
tulburată de toate ce am văzut, gîndesc la
Grigori, ce l-am lăsat în luptă, şi nu pot ca să
nu-mi fac fel de fel de închipuiri, cum i mor
ile
mîntu de jelnic. Presimţirea aceasta o izgonesc,
Petre, însă în zădar tot îmi mănîncă inima şi
nu o pot stăpîni. Cum de aţi început o luptă
aşa de grozavă? Cum de s-au dus moşu şi mă
tuşa, lăsîndu-mă sub paza unei femei, care, mă
car că rudă, rar o văzusem la dînşii. După ce-ţi
făcusem, cînd te-ai dus, semnu vorbit între
noi, venisă Soloneasa în vale, avea şi ea de
vîndut pielcele, Corodeanu o întrebasă dacă au
adus marfă şi cum au răspuns că nu, nici negu
ţitoru nu mai vruse ca s-o asculte. Atunci
vădana au chemat pe mătuşa mea într-agiutori
şi aceasta au început a ruga pe moşu, ca să
închizăşluiască pentru vara sa al doilea.
— Bine, zise Corodeanu, dacă va merge Ioa
na împreună cu femeia şi dacă va veni pe di
mineaţă cu dînsa şi cu marfă, atunci încaltea
voi fi şi eu sigur.
Aşa mă trimesesă mătuşa încă în sara aceia
tîrziu cu Soloneasa în sat, unde puteam privi,
cum fiecare fugea umplut de frica venirei ieni
cerilor. Mi se păruse de îndată cam nepotrivit
ca să rămîn eu singură în sat, cînd o lume în
treagă se trăgea, fiecare la locul unde se soco
tea mai siguri de primejdie şi a doua zi, văzînd
că vădana cu toată silnicia ce puneam, tot nu
sfîrşi de a-şi strînge marfă, după un moment
de nehotărîre, o lăsasem în podu casii şi mă
răpezisem spre mal şi în vale pe cărăruşa care
ducea prin rîpa lată la crîcima. Acolo eram
subt coastă, cînd aţi trecut pe deal şi auzind
strigarea lui Grigori, ,,iată ienicerii!" mă lovisă
o aşa groază, că mi se tăiesă picioarele de subt
mine şi mă ascunsesăm în tufele ţie cunoscute,
Petre, de subt arini şi pare-mi-se că mi se fă
cuse mai uşor. Stam la gînduri ce să fac, mă
temeam ca să mă duc înainte şi mă sfiam ca să
mă în troc în sat; atunci numai auzii, de o parte
glasu Solonesii cum umplea rîpa strigînd după
mine, şi de alta cînticu lui Cristea şi acesta îmi
dase destulă inimă şi deagiuns sînge race ca să
giudec, că mi-i locu pe lîngă feţe ce-mi ţin loc
de părinţi şi aşa mă îndreptasem spre crîcima,
unde ştiam că voi găsi desigur pe mătuşa mea,
dacă Corodeanu nu se va fi întors. Viind în crî
cima, Petre, te-am găsit pe tine în primejdie, pe
Grigori ameninţat de un iertagan şi, într-un cuv
înt, o luptă ce mă umpluse de spaimă şi de
groază.
Vorbind aşa, biata fată îşi ascundea obrazu
în palmile sale şi plîngea că mi se topea inima.
— Primejdia au trecut, iubită, sînt acum pe
lîngă tine şi Grigori va veni poate chiar desară
la moşu Trifon Blîgă, unde pot zice că sîntem
cu toţii aşteptaţi. N-am fost noi siliţi, văzînd
ce soartă-ţi prieşte Corodeanu, ca să luăm mă
surile noastre pentru o neprevăzută întîmplare
ce o iartă chiar obiceiu pămîntului? Mătuşă-
mea Ileana, soră dreaptă a maicei mele, este o
sfîntă femeie şi-ţi va ţinea loc de mamă. Ştergi
-ţi dar ochii, iubito, acum ştii unde te duc,
linişteşti-te, ca şi eu să mă pot alina, lasă-ţi
gîndurile cele de mîhnire ca să se piardă în
aerul acest priincios ce umple vîntrilele noas
tre şi bucură-te de acest întîi ceas de sloboze
nie, ce ne-au dat prileju în care putem ca să ne
118
mărturisim iubirea ce simţeam, fără de a tre
mura, în care putem şi dizvăli în faţa ceriului
tot ce inimele noasîtră pînă acum au purtat pe
ascuns, cu o tainică plăcere.
Maică-ta se uita la mine, băiete, cu o nemăr
ginită încredere şi dîndu-mi mîna sa dreaptă,
ea cu cea stînga îmi arăta ceriul ce se încovoia
senin şi albastru în toată a sa măreaţă strălu
cire pe deasupra noastră.
— Acolo, Petre, sînt părinţii mei, cei ce m-au
iubit, îmi zise, ei mă privesc şi-mi cunosc cu
getul şi aice ea urmări, puind, înroşindu-se,
mîna pe inima sa şi ţintind cu ochii spre
pămînt, şi aice, şoptise, îmi vorbeşte un glas ce
se uneşte cu cuvintele ce au lăsat iubirea lor
biete orfanei pre pămînt, ca să nu-şi piardă
dreapta cale în viaţă. Doream ca să fie căsă
toria mea cu învoirea mătuşii mele, însă m-am
priceput şi eu că nu se poate. Pentru aceasta,
fie cum a fi, eu nu-mi trag cuvîntul înapoi ce
l-am dat cu inima şi cu mintea. Mătuşa Ileana
va hotărî cele de cuviinţă, că de astăzi înainte
soarta mea o depun în minele sale şi mă priivesc
ca copila ei.
Nu sfîrşise încă fata de a vorbi că Orheianu,
care purta vîslile de o bună bucată de vreme,
sprijinind molătatea vîntului, ne striga:
— Iată Bratişu!
în adevăr cînd rădicasem capul şi eu şi mai
că-ta, noi, care uitasem lumea toată şăzînd unul
pe lîngă altul şi avînd mîna strînsă în mînă,
cînd ne uitasem, zic, iată că se întinde luciul
apii dinaintea noastră care, încreţit de un vîn-
119
tişor potrivt ce bătea din malu sting a Prutu
lui spre Galaţi, ne arăta ca într-o oglindă tre
murătoare nourii albi ce fugea în aer. Vîntul
era bun şi mă chema la faptă, într-o clipală slobozisem
vîntrile mai in voie pe varga sa închi
nată şi de îndată, primind în plin suflarea
priincioasă, se umflase voioase şi căişoara noas
tră, purtată ca pe aripi, îşi luase un zbor mai
rapide în direcţia Vadu Ungrilor, pe care ţin
team cu cîrma. Orheianu se aşăzase în capătu
închieturei luntrişoarei şi privea cum o bătea
valu şi cum se giuca spuma ape: subt talpa
caicelului uşor închinat de greutatea aerului,
precum şi de răpegiunea cu care pluteam.
Spre toacă aveam şi căsuţa moşului Trifoii în
videre şi încă nu asfinţise soarele, cînd ne sui
sem cu Ioana în sat, lăsînd luntrea subt paza
neguţitoriului, care numaidecît dorea ca să-i
ţin făgăduinţa ce-i dădusem, de a-1 duce încă
noaptea peste Dunăre, că ziua el se temea de
a întră iarăşi în Prut şi de a trece prin gîrla
Renilor, în viderea chiar a ienicerilor. Cît de
greu îmi venise de a mă dispărţi tocmai atunci
de maică-ta, numai eu ştiu, decît cuvîntu îmi
era dat şi Grigori mă învăţase de mic de a nu
cîrni, şuguind cu dînsu. Moşu Trifon şi mătuşa
ne primise ca pe nişte copii ce ne aştepta. Ioana
de îndată cîştigase inima bătrînilor şi parcă se
făcuse şi bătrînii mai tineri cu noi. Orheianului
trimisesăm, pentru ca să-i scurtăm vremea de
aşteptare, un prînz întreg. Dar soarele asfinţise
subt un nour gros, vîntu se schimbase şi sărise
la apus şi sufla spre Reni, înţărindu-se din mi-
120
nut în minut. Nu-mi era iertat ca să rămîn.
Cu greu mă dispărţisem însă, sărutînd-o, mi se
părea că mai ou tărie şi mai voios puteam acum
alerga la împlinirea datoriei ce luasem asupr
ă-mi. Dar ce nu poate omu, gîndeam, cobor
îndu-mă în vale.
Cînd agiunsesăm, la mal, unde mă aştepta negu
ţitoriu cu nerăbdare, el mă întîlnise zicînd:
—• Sigur eram că ai să vii, că n-au scăpat
din ochii dumitale caicul ce au ieşit din gîrla
Prutului, cînd noi eram atunci pe mijlocu Brati
şului. Caicu nu se uita cu bine spre noi, era
unu dintr-acei de beilic. Poţi giura, Petre, că
n-au dat de urmele noastre?
— Dimpotrivă, giupîne, aceste sînt împrăş-
tiete prin zăvoi, că în silinţa ce am pus de a
grăbi scăparea dumitale şi a fetii şi în tulbura
rea în care mă pusesă lupta, n-am gîndit de a
ascunde sau de a nimici tot ce poate da dovadă
de fuga noastră şi mărturisi de direcţia ce am
luat, însă sînt pascar şi nu i-aşi fi sfătuit, cu
caicul cel mare, de a se vîrî după mine în că
rările sau luminile stufului, în care este aşa
uşor de a întră, cum îi de greu de a ieşi.
Nu eram încă un sfertişor pe apă, cînd vîntu
sporind cu o crescîndă aprigime ne luase ca o
pană înainte, caicul începu a sări din vale în
vale, lucirea nehotărîtă a într-amurgului dispă
ruse, stelile ce începuse a să arăta, se stingea
una cîte una din seninu ceriului, care se îmbră
case cu nouri grei şi cenuşii, fortuna se presim
ţea! Dînd vremelnic cîrma neguţitoriului, eu
scurtam frînghiele vîntrilelor şi pe dînsa o strîn-
121
geam cit puteam mai aproape de varga, care şi
aceasta o legasem cu îndoită coardă. Mă temeam
ca să las cătargu gios, căci numai răpegiunea
înnotării putea ca să ne ferească de a răsturna
pe vreme rea. Eu abie sfîrşisem de a lua măsu
rile aceste neapărate şi luasem iarăşi cîrma în
mînă şi neguţitoriul abie se svîrlise pe desagile
sale, îmbrăţoşind cătargu şi răzemîndu-se de
dînsu, că valurile începuse a suna în deşărt, a
se înnălbi de spumă, a vui şi a rădica sporind
aşa fel la fiecare vîjeială a vîntului, că caicelu
abia se putea ţinea pe vîrfu lor. Noaptea se
făcuse neagră. Fortuna şuiera aprigă pe deasu
pra apii şi ceriu era rupt în două de fulgeri.
Ploaia pica piezişi, rapide şi race, caicul se clă
tina gemînd pînă în talpă, cînd îl mătura for
tuna din vîrfu unui val, aruncîndu-1 cu furie
pe coama înspumată al altuia, mă socoteam
pierdut; nu mai puteam ţinea direcţia şi cău
tam numai ca să mă feresc de valuri, pe care,
închinat pînă la margine, fuge ca gîndu caicu,
cînd o ploaie călduroasă şi liniştită, uşurînd
nourii rupţi de vînt, deodată potolise furia fur
tunii. Eram scăpaţi! Caicelul se îndreptase subt
direcţia cîrmei, însă nu ştiam unde mă aflam,
Orheianu nu suflase toată vremea, acum eram
silit ca să-1 chem într-agiutoriul meu, că era
prea strînsă pînza pentru vreme, nu puteam ca
să nu-i arăt îngrijirea mea, cînd, întorcîndu-se,
el îmi arăta o slabă şi tremurătoare lucire în
depărtare, ce ne vestiră că eram aproape de
Reni, a căruie focuri se arăta ca steluţe sclipind
prin întunericu nopţii şi mie îmi păruse ca lu-
122
ciu nădejdea ce se arată în sufletul omului, cînd
el se socotea ca pierdut.
Noi trecusem pe fortuna, fără de a simţi gura
gârlei Renilor. într-aceasta, vremea se limpezise
şi, cind trecusem în taină pe lîngă cetate, cînd
intrasem pe furiş în Dunăre, aeru era aşa de
liniştit şi de limpede, că se auzise cînticile şi
doinele ţuţuienilor, ce se strînsese pe celalalt
mal şi pe care noi puteam vide cum sta pe lîn
gă focuri în toată întinderea malului ce nu era
cuprins de bălţi. Apropiindu-ne mai bine de
malu drept a rîului, eu luasem vîslile în mînă,
că nu mai lucra vîntrile şi pluteam împotriva
apei, căutînd un loc îndemînatic de a ieşi la
uscat. Văzînd un număr mai însemnat de oa
meni strînşi la un loc, încungiuraţi de cai, de
catîri şi de măgari, care se disfăta în mijlocu
unei ierbi pînă la genunchi şi care lor slujea şi
de mîncare şi de aşternut, eu îndreptasem acolo
caicelu.
— Acea de acolo, îmi zise neguţitoriu, tre
buie ca să fie coliba baciului, gîrla bătrînului,
ce îl aleg oierii pentru regularisirea socotelilor
ce au între dînşii pentru iernatic sau alte răfuiele
şi daruri; mi se pare că şi în acest an tot
pe moşu Nistor de la Sărata l-au ales, că îl văd
aşa de aproape încungiurat.
Eu întinsesem caicu spre pămînt, Orheianu
sărise cu lanţu în mînă afară şi într-o clipala,
cu agiutoriu unui flăcău cioban, caicul era în
tărit la mal. Orheianu îşi dăduse disagile flă
căului şi de îndată era încungiurat de stăpînii
turmelor, cînd eu mă aşezasem pe lîngă foc, ca
123
să-mi usiie straile ce se lipea de mine de
udeală.
— Oile noastre s-au strîns de multişor giu
pîne, îi zise bătrînu Nistor, ce sta rezămat, ple
cat cam înainte pe ambile mîni, ce le ţinea pe
un băţ lung pînă la gît; însă ai noroc de ape
că era umflate, bălţile şi gîrlele crescute şi n-au
putut flăcăii ca să le treacă cu oile.
— Să nu fi fost această întîmplare, ne găseai
pe cărunte, pe Lapuşă sau pe Grinzieşu, zise
altu, că ne-am fi împrăştiet care încotro pe
munţi. Aşa sîntem siliţi ca să trimetem la Ga
laţi să cerem voie, ca să ne îngăduiască trece
rea noastră ou o săptămînă sau două, poate,
mai tîrziu şi ne sfătuiam tocmai cum s-o facem,
cînd Dumnezeu te-au adus; că dădusem drumu
la caicelele ce ne-au adus şi nu ştim ce să fa
cem, ca pe urmă să nu ne globească pre mult,
pentru nepăzirea vadelei ce ne este dată pentru
şăderea în Dobrogea. Turmile nu vor agiunge
aşa degrabă pe aice şi pînă atuncea avem vre
me, giupîne, de a face pentru soma cît vroieşti;
că fiecare avem piei şi pielcele — cui nu pier
sărmanile bucate? Şi mai vîrtos aice cînd îi vre
mea umedă pe iarnă, cum au fost acest an. Dar
dumniata cum de ai venit cam tîrziu, giupîne?
—• Vă spun în. adivăr că m-am întîrziet prin
ţară, unde au ieşit bună marfă astă primăvară
şi, fiindcă am putut strînge binişor la pielcele,
poate că nici nu vineam, să nu fi fost o crudă
întîmplare în mijloc.
Şi Orheianu începu a istorisi întîmplarea lui
cu ienicerii. Cum viind la Storojeşti, unde el
124
avea pe Corodeanu de agiutor şi chip de tova
răş la cumpărături ce face, acesta îi dăduse un
izvod de oameni din satele învecinate la care
el cumpărase marfă într-atît de ieftină, că, îndoindu
-mă de bunătatea ei, zise neguţitoriu, eu
hotărîsem ca singur să mă încredinţez şi, vroind
a sfîrşi mai înainte de sărbătoarea ce pică poim
îni, eu propusesăm Corodeanului ca să mer
gem noaptea, mai vîrtos că avusem a face cu
totuşi într-altă parte, decît într-acea de la care
se aştepta oştirile. Se vede că norocu nu ne-au
agiutat; călătorind pacinic pe şleah, pînă la
locu unde trebuie ca să ne abatem de pe drumu
mare şi trecînd o mică desime de grîneaţă, deo
dată ne găsisem încungiuraţi de ieniceri. Coro
deanu, avînd un bun cal şi neîncărcat, au pu
tut-o rupe de fugă, însă eu rămăsesem în mî-
nile lor. Trebuie să fi fost vr-o cincisprăzece
inşi. După ce mă legase, ei căutase desagile
mele şi, văzîndu-le încuiete cu lăcată, numaidec
ît ceruse cheia de la mine. Eu n-am dat-o;
apoi după un ceas de necaz pentru mine şi de
odihnă pentru dînşii, unu ce îmi păruse mai
în rang se suise pe calu meu, patru de a lor mă
luase la mijloc şi, cînd am agiuns la crîcima cu
dînşii, aceasta era pustie. După ce făcuse ei
focu şi pusese oalele lor la fiert, se apucase unu
de mine ca să-i dăruiesc desagile şi ca să-i dau
cheia, eu împotrivă îl ameninţam şi-i ziceam că
am să mă jeluiesc; atunce mă luase doi ca şi
călăii şi, legîndu-mi mîinile şi picioarele, mă
strînsese ca pe un berbece şi, aducînd ceatlău,
mă sucea în legături, că-mi ieşise sufletu; cînd
125
Petre Criţă, care îl vedeţi acolo, şi prietenii lui
mă scăpară de nevoie, amintrele nu eram as
tăzi între voi.
Orheianu era scăpat de toată primejdia,
straile mele se uscase la foc, eram gata de a
mă duce că nu-mi mai răbda inima, cînd se
apropiese baciu cu neguţitoriu de mine, rugîndu
-mă ca să ieu doi dintr-a lor în caic, pentru
ca să-i duc la Vadu Ungrilor, de unde uşor vor
găsi de a merge la Galaţi. Bucuros mă îndem
nasem de a-i lua; fiindcă eram singur şi fără
agiutor puteam rămînea două zile pe drum,
neavînd cu cine mă schimba la vîsle, cînd vîntu
va fi sau protivnic sau încetat. Ţuţuienii ce
era ca să margă cu mine îşi aduseră toată bej
ănia lor şi eram gata la pornit. Atunci Orhe
ianu, îmbrăţoşîndu-mă, îmi zise cu lacrămi în
ochi:
— Slujbile ca aceste, Petre, care mi-au fă
cut, nu se plătesc, rămîn scrise pe viaţă în ini
mă; nici nu eşti om pe care poate cineva atinge
cu aseminea prepuneri, că-ţi sînt cugetările
scrise în faţă, să ştii dar că rămîn îndatorit dumitale
pe totdeauna şi aceasta nu va fi numai
cu vorba. Iată un semn, Petre, să-1 ţii bine, ori
cine din neamurile mele va videa această cru
ciuliţă în mîna dumitale sau a unuia din copiii
ce ţi-a da Dumnezeu, să ştii că va jărtfi şi ave
rea şi viaţa pentru înfăţăşetoriu acestui semn
şi, sărutîndu-mă, el mă strîngea în braţele sale,
plîngînd. Eu sărisem tulburat în caicu, în care
se aşezase mai înainte tovarăşii mei de drum
şi, împingîndu-1 de pe mal, începusem a mă
126
scoborî pe repegiuneâ cursului Dunării la vale,
agiutînd cu vîslile cît trebuia, ca să nu gre
şesc bugazu Prutului; pe lîngă Reni trecusem
nesimţit; dar, intrînd în gîrla Bratişului, vîntu
slujind, eu rădicasem vîntrile şi într-o clipală
ne aflasem în Bratiş. înaintea noastră, cam şese
sute de stînjini, întindea un caic de transport
ale sale vîntrile şi, văzîndu-ne, ne striga ca să
stăm. Eu de îndată cunoscusem unu din caice
de beilic, ce îl pregătise satul •nostru; dar unde
să stau? Vîntu ne era bun şi sufla drept în pînz
ă şi strigarea lor se pierdea în deşărt. Noi
zburam ca rîndunica pe deasupra apei, cînd
presimţeşte fortuna. O puşcă se slobozise din
caicul ce mare, văzusem focu în direcţia noas
tră, dar glontele picase în apa ce ne despărţea.
Caicu cercase un moment a ne goni; în zădar,
îl lăsasem degrabă fără suflet şi după un ceas
îl pierdusem din videre. După puţin legam caicelu
meu la schelea Vadu Ungrilor şi întram
în casa moşului Trifon. Maică-ta auzise sunetul
pasului meu şi nu-mi lăsase vreme de a des
chide uşa. Mătuşa mea plîngea de bucurie, că
toţi crezuse la înspăimîntătoarele previderi a
fetii şi socotea că furtuna va da dreptate lacr
ămilor ce le vărsa la îngrijerea în care era
pentru viaţa mea, cînd se rădicase furtuna.
Oamenii ce venisă cu mine, după un bun
prînz luase ziua bună de la noi şi se pornise
la Galaţi. Toate era pregătite în casă ca pentru
o priincioasă evenire şi a doua zi, cînd veniră
bătrînii ca să ne vestească că au hotărît ca să
ne cunune după biserică, măcar că doream,
127
fiinţa lui Grigori la o zi pentru noi aşa de în
semnată, nu puteam nimica împotrivă la cuvin
tele ce-mi dase mătuşa zicînd, că furînd fată
m-am îndatorit de a-i da numele meu, cît se
poate mai în grabă, şi, cînd mă luase bătrinu de
mînă ca să mă ducă la biserică, unde ne aştepta
preutu, cînd văzusem mireasa împodobită cu
flori şi cu peteală, mai mult tremuram atunci,
decît cînd văzusem valurile îngrozitoare, gata
de a înghiţi slaba mea luntrişoară, mai mult
decît cînd auzisem cutremurîndu-se ceriu sub
desele lovituri ale trăznitului, ce-mi arăta pu
terea elementelor într-o amarnică luptă cu
sine.
Zilele de fără fire trec rapide, băiete, şi lasă
aducere aminte inimii în urmă ca s-o oţăleiască
In ceasurile de nevoie. După vro cinci zile vă-
zînd că Grigori nu venise, nu mai aveam răb
dare, ca să mai şăd departe de dînsu. Mă îm
pingea o nemărginită dorinţă la Storojăşti şi
aşa hotărîsem cu toţii, ca să ne pornim a doua
zi dimineaţa spre casă; moşu şi mătuşa îmi
făgăduise de a veni cu noi şi toate pregătirele
se făcuse în clipa ochiului. Vîntu era bun, ziua
frumoasă şi spre seară venisem la malu nostru
din Storojăşti, unde obicinuit păstram caicelu.
Acolo găsisem pe Iordachi, argatu vărului, care,
văzînd că lipsise luntrea mea din lanţ, s-au
priceput că m-am slujit de dînsa; el de atunci
neclintit mă aştepta.
— Ce-i, Iordachi, îl întrebasem, ce s-au înt
împlat în sat de cînd lipsesc?
128
— Multe, stăpîne, îmi zise, şi bune şi răle,
dar vestea rea de la sine se răspîndeşte, fără
ce să-i mai dau şi eu agiutor. Lăsaţi-mi grija
caicelului şi în deal veţi găsi pe băietul meu
Efrim, care va purta de grijă pînă la întoarce
rea mea acasă.
Cunoscând firea tăcută a lui Iordachi, mă pri
cepusem că toate întrebările mele vor fi zadar
nice, însă aerul cu care el se rostise nu-mi fă
găduia nimica de bun, neliniştea îm împresura
se încă mai vîrtos sufletul, că văzusem cum îşi
ştersese bătrîna slugă ochii cu mîna, cînd îl în
trebasem de văru şi durerea zugrăvită pe faţa
lui îmi sărise în inimă. Aşadar, lăsînd pe fe
meia mea în tovărăşia moşului şi a mătuşii, ca
să meargă drept în deal, fără de a mai trece pe
lîngă crîcimă Corodeanului, eu mă răpezisem
tulburat de o ră priinţă spre crîcimă. Pe lîngă
dînsa întîlnisem pe Florea, care şi el îngrijet
de mine pîndea întoarcerea mea, el îmi istori
sise sfîrşitu lupţii ce o începusem împreună.
Iată ce se întâmplase. După ce picase ieniceriu,
lovit ca de trăznit de toporu lui Grigori, îi do
vediseră uşor pe ceilalţi doi ieniceri şi sta acum
sfătuindu-se ce să facă. Văzînd patru oşteni
întinşi pe pămînt, înnotînd în sîngele lor, ei hot
ărîse de a lua ciobacile şi de a se da pe Prut,
unde ascunzîndu-se în stuh, ei era siguri de a
nu fi găsiţi de nimeni. Cristea şi Florea trebuia
ca să aducă ciobacile în prijma crîcimii pe apă
şi Grigori se însărcinase de a aduna în casă ce
va putea găsi pentru mîncare. Grigori sta încă
9— Seiile de toamnă la ţară 129
în uşâ, urmărind cu ochii pe tovarăşii noştri,
cînd aceşti doi auziră o împuşcătură şi glasu
vărului meu care striga:
— Doamne iartă-mă! . . . Sînt un om mort!
Spărieţi Zăgăneştii se întorsese amîndoi în
crîcima, de unde ieşia fumu pravului şi, viind
în casă, ei rămăsese împietriţi, că vedea pe Gri
gori cu faţa la pămînt, într-un lac de sînge şi
fără mişcare, alăturea de ieniceriu pe care îl
lovisem eu la început, acesta era rezămat de
patu pe care era depuse armile lor de foc, ţi
nea încă pistolu ce îl slobozise înfierbîntat şi
fumînd în mînă, era alb pe obraz, ochii lui era
mari, ieşiţi şi deschişi şi avea cuţitu lui Grigori
pînă la mănunchile ţapăn în piept, cînd veniră
fraţii amîndoi pe lîngă dînsu, cînd atinseră
trupu ienicerului ce picase grămadă, el era
mort! Cînd se apropiese de Grigori, acesta dischises
ă încă ochii şi lor părea că îşi găsea o leac
ă de simţire; în adivăr, se înălţase puţin, ţiindu
-se cu o mînă şi rezămîndu-se de Cristea,
dar puterile sale îl părăsise iarăşi, însă după
puţin el făcuse o mişcare prin care se vedea că
vroinţa, luptînd cu firea sa, va avea pentru pu
ţină minută încă biruinţă.
— Mi s-au sfîrşit zilele, fraţi, el zise, mor
fără ca să văd în ceasul cel de pe urmă nici pe
Petrea, nici pe Ioana, pe care i-am iubit din
tot sufletul. Spuneţi lor că tot ce am îi a lor,
precum au fost a lor şi inima mea. Petrea ştie
unde îmi sînt hîrtiile, să-i spuneţi că-i doresc
toată fericirea în viaţă, că ştiu că amîndoi nu
130
mă vor uita. Şi vouă va muiţamesc pentrti
agiutoriu ce-mi daţi în ceasul cel de pe urmă.
Abie el rostise acest cuvînt că veniră argaţii
noştri în casă. Auzind împuşcătura, ei gîndise
că noi îi chemam şi ieşise din ascunsoarea în
care se vîrîse, cînd văzuse pe ieniceri năvălind
în crîcima, ce o părăsise puţin mai înainte Co
rodeanu. Iordachi, văzînd pe stăpînu său în
cele de pe urmă suflări, adusesă o luminare ce
o găsise uitată în căsoiu Corodeanului, mută a
lui disperare nu se poate videa fără jale. Gri
gori li dase mina şi, vroind încă a vorbi, sîngele
îi ieşise din gură, el se întinsesă încă odată şi
picase în braţele lui Iordachi, a căruia lacrămi
fierbinţi îi picase pe faţa răcită de moarte.
— Aşa, băiete dragă, îmi zise lăcrămînd bă-
trînu, în vreme unde cîştigasem o nepreţuită
soţie pentru viitori, am prăpădit pe al doilea al
meu părinte, ce au purtat trecutu meu în braţă,
pe acel mai nobil prietin, pe fratele meu cel
mai scump şi de atunce nu mai pot videa o crî
cima, fără ca să-mi aduc aminte de cruda şi
jalnica această întîmplare.
Toţi sta sastisiţi înaintea trupului lui Grigori,
pînă cînd Iordachi îşi găsise toată a sa tărie de
sînge răce.
— Lupta ce au fost aic£, el zise, trebuie ca
să rămîie o taină între noi; o aseminea întîm
plare poate ca să aducă răzbunare asupra în
tregii obşteşti a satului şi lucrurile trebuie aşa
fel chibzuite ca să nu se priceapă nimene cum
s-au făcut o aşa crudă vărsare de sînge. Lăsa-
131
ţi-mă aici, luaţi trupu bietului meu stăpîn In
ascunsoarea în care eram şi, pe urmă om videa
ce mai este de făcut. Zăgăneştii urmaseră pov
ăţuirei lui Iordachi şi, puţină vreme după ce
ei ieşiseră din casă, ei mai auziseră o împuş
cătură în crîcimă şi după puţină vreme Iorda
chi veni la dînşi i . . . Abie era ei aşezaţi în as
cunsoarea lor, că auziseră un mic număr de
ieniceri scoborîndu-se pe cobaru crîcimei. Ei
trecuse pe la crîcimă, îngropase morţii şi luară
armele şi lucrul tovarăşilor lor, fără de a face
cel mai mic vuiet. Iordachi intrase la mine cu
ficioru său Efrim în slujbă, care atunce era
băiet; îl cunoşti că te-au crescut pe braţele lui,
şi păstrează oa o clironomie de la vrednicul
părintele său iubirea ce o dăduse acesta casei
noastre.
După ce-mi regularisisem toate în casă, după
ce cu agiutoriu moşului şi a mătuşii mele sco
sesem toate lucrurile mele din gropile unde
le ascunsesem şi cînd îmi era casele îmbrăcate,
cum se cuvinea în cinstea unei gospodine ce o
adusesem, chemasem într-o seară pe Iordachi,
ca să-mi spuie cum au făcut ca să nu se pri
ceapă nimeni despre adivărata moarte a lui
Grigori şi despre prilejirea în crîcimă; şi atun
cea el îmi zise, cum că au lovit pe unu din
morţi cu puşca lui în piept, că l-au tras pe
lîngă acela cu pistolu, puind în rana ce făcuse
cuţitu vărului chiar iertăganu celui împuşcat
de dînsu şi că asemine şi pe ceilalţi doi el îi
apropiese unu pe lîngă altu, puindu-i astfel
132
alăturea, că ar fi giurat fiecare că ei s-au ucis
unu pe altu la sfadă, lucru care des se întîmpla.
După ieşirea ienicerilor din sat, Iordachi dă
duse drumu copoilor şi slobozise cîteva împuş
cături şi sara cu toţii se întorsese acasă purt
înd pe puştile lor trupu lui Grigori, de care
ei zise că s-ar fi împuşcat la vînat, încărcîndu-şi
puşca, fără de a lua seama că era trasă o (?)
ţevi. Nimeni afară de maică-ta, de Zăgăneşti
şi de argaţii noştri nu ştia, nici nu aflase de
întîmplare, de multe ori lumea, vorbind despre
aceste, s-au rătăcit în feliuri de prepuneri.
Iordachi îşi luase aşa de bine măsurile, că
niciodată n-au gîndit nimeni de a învinovăţi pe
sat de moartea oştenilor împărăteşti, ce se în
tâmplase în hotaru Storojeştilor şi obştia nici
odinioară n-au fost chemată la vreo răspun
dere, decît au fost silită de a da o mărturie,
cum că în adivăr s-au săvîrşit din viaţă patru
ieniceri, cu treacătu lor prin Storojăşti. Moar
tea lui Grigori, poţi gîndi, ne pătrunsese cu jale
şi cu mîhnire, vărsînd o picătură amară în
păharu nemărginitei fericiri ce ne umplea su
fletul. Zicînd aşa, tatăl îşi pusese capu în mî-
nele sale şi rămăsese cîtăva vreme rezămat de
umăru meu, într-o mută şi vie durere.
— Nu te miera, fătul meu, că durerea mea
este şi acum aşa vie, cum era şi atunci, că rar
se găsesc oameni cum era Grigori Criţă. Aşa
trebuie să fi fost acei viteji romani care se
lupta în vechime cu lumea toată, cînd avea un
vrednic om în capu norodului, drepţi în cuge-
133
tari, cumpăniţi în trebuinţele lor zilnice, hotă-
rîţi în gînd, neadormiţi în faptă şi de fier în
luptă.
După o mică tăcere, tatăl luase o cruciuliţă
de argint de pe gîtu său şi-mi zisă:
— Iată, Ioane dragă, semnul ce mi l-au dat
Orheianu atuncea, n-am avut trebuinţă de dînsu.
Viaţa mea au fost liniştită şi pe dînsu de
atuncea nu l-am mai văzut, dar am auzit că
s-ar fi mutat cu totul la Ţarigrad, unde au
întins un mai mare negoţ. Intîmplările sînt fel
de fel, poate că te va sluji în viaţă o faptă
bună a părintelui tău, cumpărată cu aşa mare
jărtfă. Zicînd aşa bătrînu, trecu pe gîtu meu o
cordeluţă neagră ce ţin& amanetu neguţitorului.
S-o păstrezi, fătul meu, ca să-ţi aduci
aminte că după sf(înta) legea noastră este de
dariea fiecăruia de a veni într-agiutoriu ve
cinului, cum au venit în agiutoriul omenirei
cel ce au vărsat pe cruce sîngele său pentru
mîntuirea noastră.
încă nu sfîrşise bătrînu de a vorbi, că se au
zea clempile cum suna la uşa închisorii şi ză
voarele cum se urni. Grosariu întră cu doi arn
ăuţi în pragu slobod şi, cu un surîs de mulţă-
mire pe obraz, ne zise:
— Vă aşteaptă boieriu la giudecată. Arnăuţii
ce-d videţi au să vă ducă în fiinţa măriei sale,
că eu nu mă urnesc de pe lîngă zăvoarele a
cărora chei nu lipsesc de la brîu meu. Mergeţi
dar, şi noroc să vă dea Dumnezeu; cu mierare
în unu din arnăuţi cunoscusem pe prietinu postelnicelului
Bel£.
134
Ieşind din închisoare şi văzîndu-rnă slobod în
curte şi subt bolta ceriului, îmi venise o bucu
rie aşa de tare, că mă ameţisem deocamdată
şi am fost silit ca să mă propesc un minut,
pentru ca să mă deprind cu via m£ mulţămire,
sorbeam aerul slobod cu o nespusă plăcere. Hei,
cuconaşule şi dragă boierule, numai cînd este
omu lipsit de darurile ce Dumnezeu revarsă cu
o aşa mănoasă îmbelşugare asupra fiecăria fiin
ţe, numai atunci el poate cumpăni şi cunoaşte
preţu ce au aceste cît de mici bucurii, că altfel,
lăsîndu-se pe tînjeala nevoilor sale zilnice,
omul se deprinde cu minimele nenumeroase ce
îl încungiură şi le pretinde de la fire, ca un dar
ce i se cuvine neapărat şi încă le primeşte toate
aceste faceri de bine a dumnezeirei cu dispreţ
şi cu nepăsare, numai cine este păţit ştie. Şi
acum, boierule, bună noapte că sînt bătrîn; altă
dată om găsi vreme, ca să mai vorbim despre
trecut şi ai să afli ce au mai fost cu mine.
Zicînd aşa, şătrariu se sculase de pe divan,
eu bătusem în palme, băietu veni şi, mulţă-
mind bătrînului, eu îl întovărăşisem în odaia
lui.
— Desigur n-am să dorm astă noapte, mo
şule, îi zisem, că numai ieniceri am să văd în
somn.
— Ba, ba, ba, poveşti dragă, eu i-am văzut
de aproape, eram în minele lor şi tot am dor
mit, însă aveam douăzeci de ani. Dar acum,
zise bătrînu, căscînd . ..
— Acum, bună noapte, arhon şătrari, şi, lă-
sîndu-1 ca să se odihnească, mă retrăsesăm şi
135
eu, cercînd în. zădar de a restatornici în gîndul
meu societatea, ocîrmuirea şi împregiurările
timpului de care îmi vorbise bătrînu toată sea
ra. Mi se pare că trecutul acesta, ce îl zugrăvise
aşa viu şătrariu, n-ar fi putut ca să esiste un
veac încă în urmă pe pămîntul patriei noastre!
Ce prifacere!
NOTE
1 Arhimede (287—212 î.e.n.), ilustru matematician
şi fizician din antichitate. Cînd a descoperit legea sa
hidrostatică (potrivit căreia orice corp cufundat în
tr-un fluid pierde din greutatea sa atît cît cîntăreşte
volumul fluidului dislocuit) a exclamat „evrika!", adi
că „am găsiţi".
2 Alexandru Ipsilant, originar dintr-o familie de
greci din Fanar, devine domn al Ţării Româneşti
(1774—1782 şi 1796—1797) şi al Moldovei (1786—1788).
A fost un om învăţat care a îndeplinit funcţia de
dragoman al Porţii. Dornic să îmbunătăţească situaţia
principatelor a preconizat o politică de reforme (re
organizarea fiscalităţii şi a administraţiei, reforma
justiţiei etc).
3 Francois-Marie Arouet Voltaire (1694—1778), filo
zof, istoric şi scriitor francez, reprezentant de seamă
al iluminismului european. Autor al Dicţionarului fi
lozofic, colaborator al Enciclopediei, s-a afirmat în
numeroase genuri şi forme literare (poeme filozofice,
epistole, satire, epigrame, pamflete, epopee, piese de
teatru, povestiri, scrisori etc). Spirit independent,
frondeur, adept al ideii monarhiei luminate, Voltaire
pledează pentru egalitatea cetăţenilor în faţa legilor,
libertatea gîndirii, a cuvîntului etc. Expresie a spiri
tului emancipat al epocii şi a năzuinţelor ei, scrii
torul francez denunţă prejudecăţile şi abuzurile, promov
înd ideile noi ale veacului. El a stimulat mişcarea
iluministă europeană şi a pregătit ideologiceşte marea
revoluţie franceză. Ideile sale au pătruns şi la noi,
139
influenţînd cultura românească de la sfîrşitul secolu
lui al XVIII-lea şi din prima jumătate a celui ur
mător.
4 William Shakespeare (1564—1616), cel mai mare
dramaturg şi poet al Renaşterii engleze, unul din cei
mai străluciţi reprezentanţi ai literaturii universale.
Opera sa vastă (peste 30 de piese, 154 sonete, două
poeme) se remarcă prin problematica sa complexă
de o mare profunzime filozofică, prin conflictele ei
titanice, prin o viziune modernă asupra caracterului
contradictoriu al naturii umane. Opera lui Shakes
peare, de o exemplară originalitate, şi-a exercitat pu
ternica influenţă asupra romantismului european şi
asupra creaţiei literare ulterioare.
5 Viena, capitala Austriei, port la Dunăre, vestit
prin palatele, monumentele, muzeele şi parcurile sale.
Nod rutier, mare centru comercial, cunoscut prin in
dustria sa textilă, de confecţii, pielărie şi încălţă
minte.
6 Lipsea (Leipzig), unul din marile oraşe germane
(R.D.G.), aşezat în sud pe rîul Weisse Elster. Mare
centru industrial, comercial şi cultural, important nod
de comunicaţii. încă din secolul al XV-lea se remarcă
prin tîrgurile sale de blănuri, devenind renumit prin
tradiţionalele tîrguri internaţionale de mostre, care
se organizează în fiecare an, primăvara şi toamna.
7 Ţarigrad (Constantinopol), oraş în Turcia euro
peană, port la Bosfor, cu o populaţie poliglotă. în te
meiat de împăratul Constantin cel Mare în 326, în
locul vechii colonii greceşti Byzantion. Incepînd cu
anul, 330 devine capitala Imperiului Roman de Răsă
rit, apoi a Imperiului Bizantin (cu denumirea Bizanţ).
A fost un important centru meşteşugăresc, producă
tor de îmbrăcăminte, bijuterii, arme etc. şi de comerţ
internaţional. Cucerit în 1453 de sultanul Mohamed
al II-lea, se transformă în capitala imperiului otoman,
pînă în 1923, purtînd numele de Stambul. î n folclo
rul românesc e cunoscut sub numele de Ţarigrad, fo
losit şi în letopiseţele ruseşti.
8 Blagoveştenie, Bunavestire, sărbătoare religioasă
creştină, la 25 martie.
140
9 Manoîi Voevod (Emanueî Giani-Ruset), fiu al Eufrosinei
Rosetti şi al unui preot numit Geani (Giani).
Născut la Constantinopol, ocupă funcţii boiereşti (serdar,
spătar, velpostelnic, caimacam al Craiovei) şi este
capuchehaia domnitorului Searlat Gr. Ghica. Ocupă
tronul Ţării Româneşti (din mai 1770 — oct. 1771) şi
al Moldovei (mai 1788 — martie 1789).
10 Poarta (otomană), denumire dată curţii sultanu
lui şi prin extensiune imperiului otoman. Provine de
la titulatura Sublima Poartă, cu care cancelaria impe
rială se desemna pe sine în relaţiile diplomatice şi în
tratatele oficiale.
11 Misir (Mîsîr), denumirea turcească a Egiptului.
Monedă de aur turcească bătută la Cairo.
12 Vama, oraş din estul R. P. Bulgaria, port la
Marea Neagră. Centru comercial vestit, cu mare trafic
de mărfuri, cu o dezvoltată industrie textilă (stofe,
mătăsuri).
13 Brusa, oraş în nord-vestul Turciei, pe coastele
Mării Marmara, cu o mare industrie de textile (mă
tase) şi covoare.
14 Hamănul, derivat de la Hamăn, numele în ebrai
că a lui Aman, sfetnicul regelui persan Xerxes. In
tenţia lui de a extermina populaţia evreiască a fost
anihilată de soţia regelui, Esthera. Sărbătoarea Purim
(cu o lună înaintea Paştilor evreieşti) celebrează amin
tirea acestui succes. In această zi, copiii vin la sina
gogă cu scîrţîietori, cu care fac zgomot, ori de cîte
ori rabinul pomeneşte numele lui Hamăn.
15 Crîm (Crimeea), peninsulă în sudul părţii euro
pene a U.R.S.S., între Marea Neagră şi Marea de
Azov, cu o cl imă dulce, mediteraneană. Regiune bo
gată (pomicolă, viticolă, pescuit, industrie extractivă,
alimentară), străbătută de vechi drumuri comerciale.
16 Treis fetit ele, numele slavon al sfinţilor Trei Ie
rarhi şi al bisericii închinate lor. Ctitorită în 1639 la
Iaşi de Vasile Lupu, biserica Trei Ierarhi îmbină for
mulele tradiţionale ale arhitecturii moldoveneşti cu
motive ornamentale caucaziene. Este construită în în
tregime din blocuri de piatră cioplită de către o echi
pă de meşteri pietrari condusă de enache Etisi. Fa-
141
ţada este decorată cu o adevărată dantelărie de pia
tră, odinioară poleită în întregime cu aur. Această
construcţie reprezintă una dintre cele mai valoroase
realizări ale arhitecturii moldoveneşti din veacul al
XVII-lea.
17 Alexandru Moruzi, domn al Moldovei (1792—93,
1802—1806) şi al Ţării Româneşti (1793—96, 1799—
1801). în timpul celor patru domnii şi-a manifestat
cupiditatea, exploatînd populaţia. Fiscalitatea apăsă
toare din epoca sa a provocat o puternică nemulţu
mire în rîndurile ţărănimii.
18 At Meidan, Piaţa cailor, hipodrom. în Constantinopol
această mare piaţă publică, situată pe locul
unde a fost circul lui Septimius Sever, este împodo
bită cu un obelisc şi columne.
19 Mahmud sultanul, Mahmud al H-lea (1808—1839),
sultan al turcilor. Prin reforma sa militară a desfiin
ţat corpul ienicerilor în 1826. în timpul domniei lui
au avut loc răscoale ale sîrbilor, grecilor, mişcarea
lui Tudor Vladimirescu, înăbuşite sîngeros.
GLOSAR
t
I
A
Adălmaş
Admonire
Agie
(Hîrtiile) aglingilor
Anteriu
(Cu) aprigiune
Aprod
(A) apuca
Arhon
Armaş
băutură (şi gustare) oferi
tă de cineva cu prilejul
încheierii unei tranzacţii
aducere aminte
organ administrativ din
secolul al XlX-lea însărci
nat cu menţinerea ordinei
publice
actele doveditoare ale ava
rii [?]
haină lungă purtată de bo
ierii români
aprig, nestăpînit
fecior de boier dat la
curtea domnească pentru
a sluji pe lîngă domn ca
paj sau scutier
a tocmi pe cineva, a-1 an
gaja la ceva
titlu de politeţe cu care se
adresa cineva unui boier
dregător însărcinat cu exe~
cutarea sentinţelor dom
neşti
10 — Serile de toamnă la ţară 145
Arnăuţesc = de arnăut (adjectiv format
de la arnăut — soldat mer
cenar recrutat de domnii
fanarioţi)
B
Baci
Bairac
Bălai
Bălănică
Beilic
Bejănie
Bembe.
Bimbaş
Blondele
Boghili
Bold '
Boronă
Bortit
Budei
Bugaz
Butac
Butnărie
cioban care conduce o
stînă
steag de mătase foarte lată
numele unei varietăţi de
struguri
blondă
muncă gratuită în folosul
beiului sau al stăpînirii
pribegie cauzată de inva
zia otomană sau de ex
ploatarea boierească. în
text cu sensul de a aduce
cu sine cele necesare pri
begiei
roşu deschis
comandant peste 1000 de
soldaţi în armata turcă
dantele albe, uşoare, de
mătase
ornamente în formă de bo
bite ieşite în relief
vîrf ascuţit, cui de metal
ca o măciulie, servind ca
podoabă
grapă
găurit
baltă [?]
perisip cu far pe mal
prost, tont
atelierul dogarului
14G
Cacum
Cadi
Caftan
Caic
Camaraş
Capelă
Casnic
Caţaveică
Chiostec
Cetlău
Chitru
Chizăşi
Ciocîrlan
Ciohodar
Ciohodoragă
Cinovnic
Cin
Cîrnitură
Clemp
Clironomie
C
= hermină
= judecător la turci
= manta albă, lungă şi largă
pe care o purtau domnito
rii şi demnitarii
= luntre uşoară, lungă şi în
gustă, încovoiată la capete
= slujbaş la odăile domnito
rului, în special la odaia
de dormit
= bonetă de postav cu cozo
roc moale, purtată de mi
litari
= om care ţ ine de o casă bo
ierească
= haină ţărănească (îmblăni
tă): cu mîneci largi şi lun
gă pînă sub talie, purtată
de femei
= muc de ţigară
= bucată de lemn cu care se
răsuceşte funia sau lanţul
cu care se strînge ceva
= arbore exotic cu flori mari,
albe şi cu fructe comesti
bile
= pieziş
— pasăre mică de culoare ce-
nuşie-gălbuie, cu un moţ
în vîrful capului; bărbătu-
şul ciocîrliei
= slujitor domnesc
= căpetenie a ciohodarilor
= funcţionar de stat
= rang, tagmă
= cotitură; pretext, codeală
= clanţă
= moştenire
147
luntre rudimentară, scobi
tă dintr-un trunchi de sal
cie sau de plop, întrebuin
ţată de pescari
colină
ciorap
boier de divan, care avea
în sarcina sa grajdurile
domneşti
oţel
repartizări proporţionale
ale dărilor fixate de ob
ştea satului după avere
instrument format dintr-o
lamă ascuţită de oţel fo
losit de dulgheri, dogari,
tăbăcari etc. pentru cioplit
şi răzuit
căciulă înaltă, uneori îm
podobită cu pene, pe care
o purtau căpeteniile tur
ceşti şi domnitorii români
în timpul ceremoniilor
coltuc, pernă mică, colţ
varză
dajdie, impozit, dare, bir
datorie
în zori de zi
proces, dosar
partea scobită a corpului
(la om şi la animale) cu
prinsă între ultima coastă
şi osul şoldului
scriitor de cancelarie, gră
mătic, copist, uricar
butuc, falangă
muncă grea şi istovitoare,
corvoadă
Dric
Drochiu
Dugheană
= mijloc(ul apei)
= de culoare galbenă sau al
bastru indigo [?]
= prăvălie mică
Evenire = întîmplare
Făţărie
Fes
Fiong
Fortuna
Furtuşag
= făţărnicie, prefăcătorie
= un fel de căciulă cu ciucu
re, de forma unui trunchi
de con, făcută din postav
(roşu) şi purtată mai ales
de musulmani, în unele
ţări din Orient
= fundă (făcută din panglici
cu ciucuri)
— furtună
= furtişag
Gaz
Găinuşa
Găitan
Get-beget
Giubea
Giug
(A) globi
Godac
= ţesătură foarte subţire, voal
= constelaţie, cloşca cu pui
= fir de metal sau şiret (îm
pletit sau răsucit) de lînă,
mătase etc, întrebuinţat ca
ornament la îmbrăcăminte
= neaoş, curat, din moşi-stră-
moşi
= haină largă purtată de bo
ieri
= jug, în text: atelaj
= a amenda
= purcel
Gramatic
Gros
Grosar
= slujbaş într-o cancelarie
== închisoare
= temnicer
Haidău
Hajabardă
Halima
Hangear
Haram
Hatîr
Hatman
Herovim
Hicu
Hin
Horbotă
Hrisov
Huceag
Huiet
Hultuit
= păzitor de vite, văcar, gonac
ss armă medievală în formă
de suliţă, cu miner lung
de lemn şi cu vîrful de
fier prevăzut într-o parte
cu un tăiş în formă de
bardă, iar în cealaltă cu
unul în formă de cîrlig
5= întîmplare complicată, cu
multe peripeţii
=s pumnal mare încovoiat,
care se purta odinioară la
brîu
s= mîrţoagă, gloabă
= plăcere, plac, de dragul
cuiva
= unul dintre cei mai mari
boieri de divan din Mol
dova, însărcinat de domn cu
comanda întregii oştiri
= imn bisericesc
= felul de a fi [?]
= fin, persoană considerată
în raport cu naşii săi (de
botez sau de cununie)
= dantelă
= act domnesc care servea
ca titlu de proprietate, de
privilegiu
= pădure mică, tînără şi dea
să; crîng
= vuiet, zgomot
— altoit; în text cu sensul de
vaccinat
150
I
I = şi (conjuncţie slavonă men
ţinută mult timp în stilul
de cancelarie)
Idicliu = iedicliu, boiernaş în servi
ciul domnului
Ienicer = soldat din vechea infante
rie turcească (recrutat din
tre copiii turciţi ai popu
laţiilor creştine din impe
riu)
Iertagan = iatagan, sabie scurtă, în
covoiată, cu două tăişuri,
pe care o foloseau turcii la
atac
(A ţine) isonul = a acompania o melodie
Ispişoacă = hrisov
Ispravnic = şef al administraţiei şi al
poliţiei dintr-un judeţ
Ispitit = încercat, experimentat
Izvod = listă
(A) închizăşlui
(A) înşira
într-o întinsoare
= a garanta pentru cineva
= a o lua drept înainte pe
un drum
= într-una, fără întrerupere,
repede, în goană
Jir = jir, fructul fagului (folosit
ca hrană pentru porci)
Lisă (de chitru) = chitru zaharisit
Leică — pîlnie
•iu
Limbuşie
Lişiţă
Logofăt
Logofeţie
Logofeţel
Lozie
limbuţie, înclinare spre
vorbă multă; vorbărie, fle
căreală
pasăre de baltă cu pene
negre şi o pată albă între
ochi
mare demnitar in ierarhia
boierilor români
demnitatea de logofăt; can
celarie a logofătului
copist
specie de salcie sau de ră
chită din ale cărei ramuri
se fac împletituri
M
Ma bel le
Manin
Masă
Măşti gă
Mazil, mazîl
Mertic
(A) mînea
Moscal
Mreajă
Mulcu
Mustereu
frumoasa mea (fr.)
namilă
corp, bloc
maşteră, mamă vitregă
membru al unui rang in
ferior al boierimii, format
din boierii rămaşi fără
slujbă şi din urmaşii sără
ciţi ai acestora
măsură veche pentru ce
reale, egală aproximativ
cu 1—2 ocale
a petrece noaptea; a poposi
undeva peste noapte
muscal, rus
plasă de prins peşte
molcom, liniştit, lin, do
mol. A tăcea mulcu = A
păstra tăcere completă
cumpărător, client
153
N
(A-şi) năimi = a-şi închiria
Oâchişă
Ocol
Ocolaş
Odaie
Ogheal
Ogrădaş
Olac
Opis
(A giuca în) osişoare
Ot
Otavă
oacheşă, cu pielea feţei de
culoare închisă
împărţire administrativă;
plasă
mai mare peste un ocol
aşezare gospodărească izo
lată de sat, fermă mică,
tîrlă de vite
plapumă
care slujeşte în ograda
unei curţi boiereşti
căruţă de poştă; în sens
figurat: prea repede, peste
măsură
listă de acte, registru, in
ventar
a juca arşice
din (prepoziţie s lavă în
stilul de cancelarie)
iarbă fragedă care creşte
în acelaşi an, după ce cîm
pul a fost cosit o dată
Pîrcălab
(A) păscui
Peteală
= dregător mai mare peste
un ţinut al Moldovei (cu
atribuţii de conducător al
unei cetăţi şi de judecător)
= a pescui
= beteală; mănunchi de fire
lungi de metal auriu sau
argintiu, cu care se împodo
besc de obicei miresele
153
Peripiscă
Pirostiiu
Pitar
Plecare
(A se) politici
Poloboc
Povod
Postelnicel
Prepus
Priintă
Prijmă, prejmă
Prilej ire
Pristav
(A) proferi
Prihod
(A) propi
Proţie
Psal tichie
Psalt •••
Psihi-mii
cauză de proces; în sens
figurat: primejdie
pirostire, ustensilă de gos
podărie făcută dintr-un
cerc sau dintr-un triunghi
de fier, sprijinit pe trei
picioare, pe care se aşază
căldarea, ceaunul sau oala
de foc
boier însărcinat cu aprovi
zionarea curţii domneşti şi
a oştirii cu pîine ... ;
aplecare, înclinaţie, do
rinţă
a se obişnui
butoi
prilej, motiv
slujbaş al curţii domneşti,
ostaş sub ordinele postel
nicului
bănuială, presupunere
atitudine favorabilă, bună
voinţă, simpatie, : prietenie;
folos, ajutor
preajmă
prilej, ocazie
slujbaş pe moşia unui bo
ier, cel care anunţă po
porului ştirile oficiale;
crainic
a rosti, a pronunţa
loc de pîndă al vînătorilor
a opri, a popri, a reţine
întîietate, prioritate
muzică vocală bisericească
la ortodocşi >
cîntăreţ de strană în bise
rică
sufletul meu (gr.)
R
Rariţă
(A) regularisi
(A ieşi la) rînd
Rîs
(A) rumpe
= unealtă agricolă, asemănă
toare cu plugul, care răs
toarnă brazda în ambele
părţi, formînd şanţuri
= a regula, a pune în ordine
= a veni la modă
— animal sălbatic, carnivor,
asemănător cu pisica săl
batecă, cu blana roşcată cu
pete negre
=~ a mpe
Salce
Satiragă
Satîr
Sastisit
Săiş
Schele
Scurteică
Seiz
Serai
Sinet
Spătar
= salcie
= căpetenia satirilor (satîra-
şilor)
= satîr, satîraş, soldat în gar
da domnească înarmat cu
satîri
= tulburat, zăpăcit
= rîndaş domnesc
= schelă, punte care se mon
tează pentru a face legă
tura unei nave cu ţărmul;
debarcader
= haină de stofă îmblănită,
lungă pînă la genunchi,
purtată mai ales la ţară
= rîndaş, grăjdar (la curtea
domnească)
= palat al sultanului sau al
marilor demnitari turci
= adeverinţă, chitanţă
= înalt demnitar la curtea
domnească în timpul feu
dalităţii, care avea la în
ceput funcţia de a purta
la festivităţi spata dom-
Stâncă
Staroste
Strujin
Stîrnire
(A) străpurta
nească, iar mai tîrziu pe
aceea de şef al armatei
pasăre de culoare neagră
cenuşie, cu ciocul şi pi
cioarele negre
conducător al unei corpo
raţii, al unei bresle
stînjen, măsură de lungi
me, folosită înaintea intro
ducerii sistemului metric
şi variind după epocă şi
regiune de la 1,96 m la
2,23 m
scornire, născocire
a transporta
Şalvar = pantalon foarte larg, strîns
jos pe picior, purtat de
unii orientali
Şleah = şleau, drum natural, bătă
torit de care; firul unei
ape naturale
Şlic = işlic, căciulă de blană sau
de postav purtată de
domni, de boieri şi uneori
de soţiile lor, iar mai tîr
ziu de negustori, de lăutari
etc.
Şlicar = işlicar, cel care poartă că
ciulă de blană sau de pos
tav de diferite forme şi
mărimi
] T
Tacîm = harnaşament
Tanea = bucată de blană sau de
piele de anima}
156
Taraf
Temăna
Testemel
Tindă
Toloacă
(Gu) topuzul
Treaptă
Tretipostelnicel
Tufecci-başă
Tulpan
Tura
Tui
taraf, tagmă
temenea, salut făcut după
obiceiul musulman, printr
-o plecăciune; închină
ciune
basma, turban
încăpere de intrare în ca
sele ţărăneşti
ogor lăsat necultivat; pă
şune; islaz
cu sila, cu forţa, cu bruta
litate (locuţiune adverbia
lă formată de la topuz =
sceptru domnesc în formă
de măciucă; buzdugan)
categorie, grad, rang, pozi
ţie
slujbaş subordonat postel
nicului
comandant al gărzii dom
neşti în epoca fanariotă;
armurierii
basma în trei colţuri, cu
care femeile îşi acoperă
capul
emblemă a sultanului pe
monede şi acte. (Reprezen
ta la origine o mînă des
chisă cu cinci degete. Faţa
monetei se numea pajură.)
steag turcesc alcătuit din
două sau trei cozi albe de
cai, atîrnate de o lance cu
semiluna în vîrf, consti
tuind un semn distinctiv
al unor înalţi demnitari
din imperiul otoman şi din
ţările vasale lui
157
Terţ am
(A) ţine
= ciucure
= a costa
Uric
U
posesiune definitivă dob
îndită prin donaţie dom
nească sau prin cumpărare
şi care se poate transmite
prin moştenire; act de pro
prietate
Vataj
Vădană
Vădea
Văluire
Vechilimea
(A în) vedera
Velnită
Verdeaţă
Vindereu
Vioşiaţă
Vistiernic
Viză
Vîntrea
158
= vătaf, supraveghetor al ar
gaţilor şi feciorilor de la o
moşie boierească; logofăt
= văduvă
= termen de plată, soroc
= tălăzuire
= procură de vechil; împu
ternicire; mandat
= a arăta, a evidenţia
= instalaţie rudimentară pen
tru fabricat rachiu sau
spirt
= în sens figurat — sinceri
tate
= numele a două specii de
şoimi mici
= voioşie, bună dispoziţie, ve
selie
= depozitar al tezaurului
domnesc
= peşte de apă dulce asemă
nător cu nisetrul
= pînză de corabie
mare demnitar ia curtea
domnească, însărcinat cu
supravegherea curţii, cu
conducerea treburilor in
terne, avînd şi atribuţii ju
decătoreşti; primar al unui
sat, funcţionar în adminis
traţia comunelor rurale,
însărcinat cu distribuirea
corespondenţei, anunţarea
ştirilor etc.
local în care vornicul îşi
exercită funcţia
T A B L A DE MATERII
Prefaţă ?
Notă asupra ediţiei 2^
Serile de toamnă la ţară . . . 28
Note 137
Glosar 143
Redactor: VASlLfi IGNA
Tehnoredactor: CONSTANTIN RUSU
Apărut: 1973. Comanda nr.: 987. Coli de tipar 5,725.
Tiraj: 7900+140+30 broşat. Hhtia: tip. înalt A. 80
g/m». Format: 70X90132.
Tiparul executat sub comanda nr. 903/1972 la
întreprinderea Poligrafică Cluj str. Brassai nr. 5—7.
Republica Social istă România