I.-Aurel Candrea Folclorul medical român comparat Privire generală • Medicina magică CANDREA, I.-AUREL - lingvist şi filolog român (1872-1950), autor, împreună cu O. Densusianu, al Dicţionarului etimologic al limbii române. Elementele latine (1914) şi, cu Gh. Adamescu, al Dicţionarului enciclopedic „Cartea Românească" (1931). A întreprins numeroase cercetări în domeniul dialectologiei, lexicologiei, limbii române vechi (Psaltirea Şcheiană comparată cu celelalte psaltiri din secolele XVI-XVII traduse din slavoneşte) şi folclorului. Dintre lucrările sale mai amintim: Poreclele la români (1895); în colaborare cu O. Densusianu şi Th. Speranţia, Graiul nostru (1906-1907); şi Iarba fiarelor (1928). I.-Aurel Candrea FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Privire generală Medicina magică Studiu introductiv de Lucia Berdan Folklorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944 Editura POLIROM - 1999 Iaşi, P.O. Box 266, 6600 Bucureşti, b-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale: CANDREA, AUREL-I. Folclorul medical român comparat: privire generală: medicina magică/l.-Aurel Candrea; studiu introductiv de Lucia Berdan -Iaşi: Polirom, 1999 488 p.; 22 cm. - (Plural M) Index I. Berdan, Lucia (pref.) ISBN: 973-683-182-5 CIP: 615.89(498) Printed in ROMÂNIA POLIROM 1999 Notă asupra ediţiei Volumul de faţă reproduce textul ediţiei princeps a cărţii lui I.-Aurel Candrea - Folclorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică, apărută la Casa Şcoalelor, în 1944. Pentru prezenta ediţie s-a încercat o actualizare a textului iniţial, în scopul aducerii lui sub incidenţa normei contemporane a limbii române literare. S-au aplicat, aşadar, normele ortografice în vigoare (mai puţin regula redării unui singur fonem - [î] - prin două grafeme diferite, în funcţie de poziţia în cuvînt - â, respectiv î, şi aceea a notării cu u a formelor sunt, suntem, sunteţi, sunt ale verbului a fi), urmărindu-se cu precădere respectarea principiului fonologie. în privinţa nivelurilor fonetic şi morfologic, s-a renunţat la particularităţile dialectale simţite ca fiind mai stridente şi la cele ţinînd de norma primei jumătăţi a secolului, optîndu-se pentru păstrarea doar a formelor accesibile marii majorităţi a cititorilor. S-au făcut, prin urmare, următoarele modificări în text: - u final, nepronunţat, nu a fost notat. Astfel, baciu, cuiu, deochiu, guturaiu, întîiu, războiţi, strigoii*, taiU au fost redate baci, cui, deochi, guturai, întîi, război, strigoi, tai; - ia după ch şi gh a fost transcris ea. Astfel, aghiasmă, chiamă, deochia, ghiaţă, priveghia, urechiat au fost redate agheasmă, cheamă, deochea, gheaţă, priveghea, urecheat; - s intervocalic sau înaintea consoanelor b, d, f, g, m, n, v a fost notat z. Astfel, asvîrli, desbrăca, disenterie, sdreanţă, sgaibă, vesică au fost redate azvîrli, dezbrăca, dizenterie, zdreanţă, zgaibă, vezică; - e la început de silabă a fost notat ie. Astfel, atribue, cutreera, dumnezeesc, făgăduesc, orîndueli, statue, trăesc, trebue, ţiue, voeşte, vueşte au fost redate atribuie, dumnezeiesc, făgăduiesc, orînduieli, statuie, trăiesc, trebuie, ţiuie, voieşte, vuieşte; - iniţiala majusculă s-a transformat în iniţială minusculă în cazul substantivelor denumind zilele săptămînii, lunile anului, precum şi în cazul celor denumind popoare. Astfel, Luni, Marţi, Miercuri, Ianuarie, Februarie, Martie, Bulgari, Greci, Italieni au fost redate luni, marţi, miercuri, ianuarie, februarie, martie, bulgari, greci, italieni; - nn, în cazurile în care nu se justifică etimologic, a fost transcris n. Astfel, înnăbuşi, înneca au devenit înăbuşi, îneca; - s-a modificat, de asemenea, grafia în cazul unor construcţii de genul: alte ori, de grabă (adv.), de oarece, care au fost redate alteori, degrabă, deoarece, sau: dandaratele, dela, pentrucă — redate de-a-n-dăratele, de la, pentru că. * Studiu introductiv O nouă privire asupra medicinei magice La peste 50 de ani de la apariţia cărţii lui I.-Aurel Candrea, Folklorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică, la Casa Şcoalelor, în 1944, am considerat necesară retipărirea acestei lucrări clasice, care aparţine unui domeniu interdisciplinar. Problematica abordată se află la confluenţa a două ştiinţe: Etnologia şi medicina. Ceea ce numim, de obicei, medicină populară a devenit în timpurile moderne obiectul de studiu al unei noi discipline, etnoiatria (derivat din compunerea a două cuvinte greceşti: etnos = popor şi iatros = vraci, vrăjitor). Etnologia, ca ştiinţă fundamentală a relaţiilor dintre ştiinţe care studiază, în principal, geneza, structura, dinamica şi funcţionarea formelor istorice de civilizaţie şi de cultură, din perioada primitivă pînă în prezent, cu prospecţiunea formelor de civilizaţie şi cultură în viitor (a se vedea Romulus Vulcănescu, Etnologia, în seria Istoria ştiinţelor în România, Editura Academiei Române, 1975) a permis, de la început, o mare deschidere interdisciplinară. Se pot consulta în acest sens şi lucrările: Jean Piaget, „Problemes genăraux de la recherche interdisciplinaire et mecanisme commun" (din voi. Tendences principales de la recherche dans Ies sciences sociales et humaines, I, Paris, UNESCO, 1971); Carlo Tullio Altani, Manuale di antropologia culturale, Storia e metodi, Valentiana Bompiarni, 1975; Interdisciplinitatea în ştiinţa contemporană, Bucureşti, Editura Politică, 1980; Interdisciplinitatea şi ştiinţele umane, Bucureşti, Editura Politică, 1986. Cercetările moderne de etnoiatrie în etnologia românească nu sînt atît de numeroase pe cît sînt informaţiile pe care le avem din diverse broşuri, cărţi şi din periodice referitoare la medicina populară. Cartea lui I.-Aurel Candrea adună în bibliografia publicată şi folosită de autor, la acea dată, aproape tot ce se ştia în acest domeniu în etnologia românească, cu semnalarea celor mai bune lucrări româneşti, alături de care citează şi lucrări din bibliografia străină. în acest fel, cartea sa este o lucrare aproape completă, mai ales sub aspectul materialului românesc pe care 1-a folosit şi 1-a citat, şi de aceea valoarea documentară a acestei cărţi este recunoscută şi astăzi. Valoarea deosebită a lucrării lui L-Aurel Candrea este dată de perspectiva comparativă a cercetării acestor probleme, de la folclorul românilor pînă la al celorlalte popoare din Europa, pe care îl raportează permanent la credinţele populare româneşti despre boli, leacuri, fiinţe fantastice, descîntece, farmece, vrăji şi blesteme. Cartea este structurată în două părţi: în prima se ocupă preponderent de boli şi leacuri, domeniul medicinei populare sau empirice; în a doua, priveşte aceste probleme prin prisma magiei, analizînd procedeele magice, simbolice, de alungare a bolii. Readucerea în atenţie, în contemporaneitate, a acestei cărţi era, după părerea noastră, cu atît mai necesară cu cît, la acest sfîrşit de secol, revin în actualitatea cercetării etnologice, în general, 8 STUDIU INTRODUCTIV problemele de magie, religie, ştiinţă şi cele ale legăturilor dintre ele. Medicina magică nu poate fi înţeleasă, din perspectiva etnologiei, dacă nu se înţelege cu claritate gîndirea şi viziunea magică, componente importante ale oricărei culturi populare (a se vedea Lucian Blaga, Despre gîndirea magică, Bucureşti, 1992, retipărire). Pliniu, în Naturalis Historia, cartea XXX, capitolul I, spunea: JVimeni nu se îndoieşte că magia sa născut din medicină". Se ştie că în societăţile primitive magicianul este mai cu seamă vraci. Rolul său principal era să vindece bolile a căror cauză era considerată a fi de sorginte supranaturală. Magia era, aşadar, inclusă în modul de a gîndi al omului primitiv, în viziunea căruia toate lucrurile din natură sînt însufleţite (concepţie animistă) şi acţionează unele asupra altora şi asupra omului, provocînd armonie sau disconfort. Aceste două tendinţe antagonice constituiau, de fapt, însăşi unitatea lumii. Neînţelegerea exactă a magiei a dus, de la început, la speculaţii, aşa cum, au demonstrat Marcel Mauss şi Henri Hubert în Teoria generală a magiei de la începutul secolului nostru (Esquisse d'une theorie gânerale de la magie, 1902-1903). Una din primele descrieri sistematice a legilor magiei nea dat-o J.G. Frazer în Creanga de aur (capitolul „Magia simpatetică"). Magia este o formă primară a gîndirii umane, produsul unui simţ natural, al rezistenţei omului la acţiunile defavorabile ale mediului exterior, în eforturile sale perpetue de adaptare şi de luare în stăpînire a acestui \ mediu, în care urma să-şi desfăşoare întreaga existenţă. în această magie naturală, de tip arhaic, se poate observa caracterul mixt al actelor magico-religioase, pentru că magia reprezenta, de fapt, întreaga viaţă \ mistică şi în acelaşi timp întreaga viaţă ştiinţifică a omului primitiv, bazată pe observaţii şi constatări verificate (ceea ce în ştiinţa modernă se numeşte metoda experimentală). Atît magia, cît şi religia, care se naşte treptat din ea, se bazează pe credinţa în existenţa unor forţe supranaturale, \ favorabile sau nefavorabile omului. în timp ce magicianul, ca vraci, se comportă ca un stăpîn al forţelor supranaturale prin practici magice rituale, secrete la origine, omul religios se raportează la forţele supranaturale prin rugăciune (captatio benevolentiae), implorînd milă şi iertare. Magicianul stăpîneşte forţele naturale, ca şi pe cele supranaturale, în ! momentele practicării riturilor magice, care acţionează direct, fără mijlocirea vreunui agent spiritual. Omul religios le consideră ca aparţinînd unor zei, asemenea lui, cărora li se adresează prin intermediari (sfinţii). Aşa încît, după J. Maxwell (Magia), principiul care a îndepărtat religia de j magie a fost cel în legătură cu ideea despre puterea divină. în evoluţia sa, f la început în paralel cu magia, pînă la desprinderea totală, religia a mutat treptat accentul de la scopul practic, concret, imediat, spre un scop imaginar - credinţa, care este şi ea o imagine asupra lumii printr-un anumit filtru. Credinţa şi-a precizat scopul de ai face pe oameni să creadă că acolo unde nu există rezolvare imediată, există speranţa. Scopul devine, î în acest fel, preponderent etic în religie (a se vedea şi Emile Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, 1937, trad. de Magda Jeanrenaud şi Silviu Lupescu, Polirom, Iaşi, 1995). Mergînd mai departe, constatăm că ceea ce deosebeşte, în mod particular, creştinismul (reflectat în credinţele 1 populare româneşti) de celelalte religii este credinţa în lumea de dincolo. Problema aceasta a fost excelent analizată de Ioan Petru Culianu în j Călătorii în lumea de dincolo, Nemira, Bucureşti, 1994. Medicina naturală \ şi cea magică se apropie de ştiinţă printr-un set de reguli terapeutice STUDIUJNTRODUCTIV 9 verificate experimental în istoria omenirii. L-Aurel Candrea îşi începe demersul prin enumerarea şi analiza bolilor .corpului uman („Anatomia şi fiziologia"), care constituie capitolul cel mai întins al părţii întîi a cărţii sale. Autorul crede că, din acest punct de vedere, cunoştinţele poporului sînt limitate, de aceea le prezintă prin prisma credinţelor şi superstiţiilor. Dar înseşi credinţele şi superstiţiile româneşti şi ale altor popoare, pe care le citează şi le discută, conţin o mare doză de informaţii rezultate din constatarea aceloraşi manifestări ale bolilor diverselor părţi ale corpului uman de-a lungul generaţiilor. Credinţele şi superstiţiile populare nu sînt şi nu trebuie privite ca o expresie a misticismului şi inculturii, cum au fost considerate atîta timp. Şi ele, la rîndul lor, sînt expresia (reflectarea) unei ştiinţe populare, constituită pe o bogată cazuistică de-a lungul timpului în istoria omenirii. Acest lucru se observă destul de bine în capitolul despre originea bolilor, în care, o recunoaşte şi autorul, multe din observaţiile populare, rezultate dintr-o experienţă milenară, au devenit adevăruri recunoscute de ştiinţă: „cînd urmărim credinţele poporului privitoare la originea bolilor, observăm că multe din ele nu sînt decît constatările pe care le-a făcut în decursul veacurilor şi a căror veracitate nici un medic modern nu s-ar încumeta s-o conteste" (p. 130). Alături de explicaţiile cvasiştiinţifice date bolilor, proiectarea cauzelor lor în imaginar, prin reprezentarea acelor personaje demonice, cauzatoare de rău, are o deosebită valoare spirituală prin creaţiile lingvistice, folclorice pe care le-a întemeiat. Poporul crede că fiecare boală îşi are demonul ei şi aici invenţia lingvistică este destul de pitorească în atribuirea numelor specifice: Afurisitul, Apucatul (Apucătorul), Arapul, Buzatul, Colţatul, Diochetorul cu Diochetoarea, Pocitorul cu Pocitoarea, Săgetătorul cu Săgetătoarea, Samca cu Sămcoiul, Spurcatul cu Spurcoaica, Mirătorul cu Mirătoarea etc. Cîteva din cele mai cumplite boli, care au secerat nenumărate vieţi în epidemiile ce s-au produs de-a lungul timpului, au fost personificate: Ciuma şi Holera. Despre o divinitate a ciumei se pomenea încă în Mesopotamia; de ea vorbesc inscripţiile cuneiforme şi întîlnim relatări şi în Biblie. Adesea, înfăţişarea ei, personificată la noi şi la alte popoare ale Europei, se confundă cu cea a Morţii; de aceea, eufemistic, ea se mai numeşte „Maica călătoare" (sau „Maica calea"). O practică magico-spirituală dintre cele mai vechi la români în legătură cu această boală este. „cămaşa ciumei". O relatare asemenea celei detaliate de I.-Aurel Candrea se poate înregistra şi în zilele noastre; în timp, ea a căpătat mai mult o valoare spirituală. Alte reprezentări fantastice ca: strigoii, moroii, Zburătorul, Ielele, Rusaliile, Samca, Muma-Pădurii, sînt discutate într-un capitol aparte. Aceste credinţe formează un important segment al literaturii fantastice populare româneşti, valoarea lor deosebită reieşind din compararea cu alte reprezentări fantastice de acest gen ale altor popoare vecine sau mai îndepărtate (a se vedea în acest sens cartea lui Carlo Ginzburg, Istorie nocturnă. O interpretare a sabatului, trad. de Mihai Avădanei, Polirom, .Iaşi, 1996, iar pentru materialul românesc: Antoneta Olteanu, Ipostaze ale maleficului în medicina magică, Paideia, Bucureşti, 1998). Capitolul despre „Farmece, vrăji şi blesteme" ar fi putut fi la fel de bine analizat în partea a doua a cărţii, după descîntece. Farmecele, vrăjile şi blestemele sînt formule magice foarte asemănătoare descîntecelor, de care le deosebeşte scopul pentru care sînt invocate. Ele se bazează, ca şi descîntecele, pe puterea magică a cuvîntului (a se vedea 10 STUDIU INTRODUCTIV în acest sens excelentul studiu al lui Petru Caraman, „Magia populară ca sursă de inspiraţie pentru poezia cultă", în volumul Elogiu folclorului românesc, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, îndeosebi paginile 379, 382-386, 386-401) declanşator de energii şi nu pot fi rostite sau practicate decît de persoane iniţiate şi dotate cu însuşiri naturale bio-energetice. Caracterul lor prin excelenţă secret le-a făcut să fie considerate, de obicei, ca făcînd parte din categoria invocaţiilor negative, malefice, şi de aceea au fost condamnate cu vehemenţă de Biserică, iar practicanţii lor scoşi-în afara credinţei. Pe de altă parte, creştinismul a preluat încă de timpuriu practici rituale străvechi de alungare a „răului", pe care le-a transformat în rugăciuni de exorcizare, atribuite sfinţilor Cosma, Damian, Spiridon, Haralambie, Grigore Teologul şi Vasile cel Mare. Cărţile vechi bisericeşti, cum este şi Molitvenicul de la 1650-1675, includ şi Rugăciunile adică blestemele lui Vasile cel Mare pentru cei ce pătimesc de la diavoli şi la toată neputinţa. Marele filolog care a fost B.P. Hasdeu a studiat, în Cărţile poporane ale românilor, cel mai vechi exorcism cunoscut în limba română, de la 1500, aparţinînd popii Grigorie din Măhaciu (judeţul Alba), tradus din slavă. într-o aproximativă succesiune istorică (în lipsa atestărilor precise), ca şi prin scopul urmărit, vrăjile ar fi mai vechi decît farmecele, acestea din urmă fiind destinate a desface vrăjile. Un interesant şi special capitol al primei părţi a cărţii lui I.-Aurel Candrea este cel dedicat Deochiului. Dintre toate credinţele străvechi privitoare la cauzele bolilor, cea mai răspîndită în întreaga omenire este 1 credinţa în deochi, ca afecţiune complexă ce vizează întreg corpul omului, creînd o stare generală de disconfort (de „rău"). Ea poate fi provocată atît prin privire, cît şi cu vorba. Medicina modernă a demonstrat că există persoane care pot induce influxuri negative, prin concentrarea privirii asupra unei persoane sau asupra unui animal, cît şi prin puterea cuvîntului rostit cu o încărcătură negativă a fluxului energetic. Intre descîntecele populare româneşti, cele de deochi se află, după toate clasificările, pe primul loc, ca număr de texte culese şi publicate pînă în prezent şi, de cele mai multe ori, ca valoare poetică. Terapeutica populară se bazează pe magia cuvîntului Tforţa benefică a cuvîntului rostit în sens creator), pe autosugestie şi procedee naturiste, prin buruieni şi plante de leac, sau pe alte procedee populare, fumigaţii, unguente minerale (sare, cărbune pisat etc), dezinfectante. Credinţa animistă, de care pomeneam la început, după care există un suflet în tot ce ne înconjoară, face ca aceste elemente (lucruri) neînsufleţite din jurul onhilui să poată şi ele deochea pe om: iarba, cîmpul, codrul (pădurea), apa, izvorul, fîntîna, poteca, drumul, casa, gardul, cerul, soarele, luna, vîntul, stelele. Toate acestea sînt, pe rînd, blestemate: iarba să se usuce, cîmpului să i se scuture florile, codrului săi pice frunzele, apei să-i sece izvoarele, izvorului săi sece venele, drumul şi poteca să se părăsească, casei să-i pice streşinile, gardului să-i cadă proptelele, soarelui să-i pice razele, lunii să-i piară lumina, vîntului să-i pice aripile şi să-i crape calul. O singură excepţie face poporul: numai Dumnezeu nu poate fi blestemat, în ipostaza în care şi El poate deochea. în acest caz se invocă mila Lui, sau ajutorul Maicii Domnului: „De-o fi deocheat de Dumnezeu/ Dumnezeu o lecui. De-o fi deocheat de Dumnezeu/ Maica Domnului aminte să-şi aducă/ Leacul să-i aducă". Aici întîlnim o ilustrare perfectă a legăturii magiei cu religia şi a distanţării acesteia din urmă de magie, atunci cînd intervine criteriul etic: omului, creaţia lui STUDIU INTRODUCTIV • 11 Dumnezeu, nu-i este permis să-L învinuiască sau să-L blesteme pe Dumnezeu, ci doar să invoce mila şi iertarea Sa. în aceeaşi idee, boala este considerată, de cele mai multe ori, o pedeapsă cerească trimisă de Dumnezeu, căci poporul ştie că „Dumnezeu nu bate cu băţul". Această pedeapsă este trimisă, mai cu seamă, pentru nerespectarea zilelor „păzite" din săptămînă, sau ale sărbătorilor sfinţilor, pentru că prin ei Dumnezeu trimite aceste pedepse. Zilele săptămînii sînt personificate şi fiecare din ele are momente favorabile (ceasuri bune) şi nefavorabile (ceasuri rele). Din triada Sfînta Miercuri, Sfînta Vineri, Sfînta Duminică, cea mai periculoasă este Sfînta Vineri, lucru care se reflectă şi mai bine în basmele populare româneşti. Interzicerea acţiunilor domestice în anumite zile ale săptămînii, dar mai ales în zilele de sărbătoare, duce, alături de amulete, talismane şi tabuuri (interzicerea rostirii numelui bolii), la prevenirea bolilor. Partea a doua a cărţii lui I.-Aurel Candrea este dedicată exclusiv Medicinei magice, în care se analizează cîteva din procedeele de bază ale magiei: imitaţia şi asemănarea (similia similibus curantur), simbolismul numerelor, culorilor, evocarea (sau rostirea numelui), influenţa corpurilor astrale etc. Paracelsus observase mai demult şi-şi construise o teorie în acest sens: că există o medicină elementară, care se aplică bolilor a căror origine este în corpul material, şi alta astrală, care se referă la bolile principiului intermediar (acea parte semimaterială a corpului care este invizibilă şi asigură legătura corpului material cu sufletul). Simbolismul este un mod de expresie a gîndirii, frecvent folosit de primitivi. Alături de limbajul gesturilor, limbajul simbolurilor era pentru primitivi foarte important. Simbolul poate constitui, în această idee, chiar sursa limbii scrise (hieroglifele, de exemplu), pentru că el este expresia unei idei printr-o imagine. Simbolismul, ca mod de reprezentare, include două aspecte: unul general, care se conformează naturii şi se bazează pe reprezentare; al doilea aspect are o nuanţă mai mult individuală, în care semnele simbolice sînt variabile în funcţie de condiţiile în care trăiesc indivizii: „Omul nu trăieşte numai într-o lume de lucruri, ci şi într-o lume de simboluri", spunea Ernst Cassirer în Essay on Man, Yale University Press, New Haven, 1944, p. 32. Magia numerelor (sau mistica numerelor, cum o numeşte I.-Aurel Candrea) este o componentă esenţială a simbolismului magic. Cînd vorbeşte de mistica numerelor, I.-Aurel Candrea are în vedere, desigur, concepţiile mistice bazate pe numere, prezente la toţi vechii mistici (Platon, Filon, Plotin, Apuleius, Sf. Augustin). Anticii şi-au fondat marile doctrine filosofice pe numere, deoarece principiul misticii numerice se află în calitatea lor de a fi infinite. Agrippa spunea: „Putere şi proprietăţi miraculoase se ascund dincolo de numere". Fiecare divinitate îşi avea cifra specială sau combinaţia sa de numere. Numerele comunicau, conform magiei, puterea lor asupra lucrurilor cu care se aflau în legătură. Unitatea reprezintă divinitatea. Numărul doi este principiul pasiv, materia, principiul feminin. Numărul trei este mişcarea înainte, progresia, fecunditatea, generarea. Numărul patru prezintă materia în stare de perfecţiune. El corespunde numărului sacru al lui Dumnezeu, Tetragrama. Numărul 7, utilizat frecvent în magie, trimite la un simbolism care vine din cele şapte planete primare; Cartea Destinelor este compusă din 7 tăbliţe; la evrei numărul 7 era foarte mult întrebuinţat în limbajtil sacru. Numărul 9 este cel al sferelor celeste şi divine. El se leagă de cele 9 muze şi de cele 9 sfere pe care acestea le prezidează (după Platon, Republica, 12 STUDIU INTRODUCTIV cartea a X-a). Agrippa spunea că acest număr posedă, de asemenea, marele mister ocult al crucii, căci Iisus Hristos a murit în ora a noua; anticii îşi celebrau morţii nouă zile. In general, în magie, numerele nepereche erau de bun augur. Virgiliu spunea: JNumero deus impari gaudet" (Zeii iubesc numerele nepereche). Numărul 10 este numărul universal şi complet, exprimînd cursul vieţii, iar numărul 12, după Cornelius Agrippa, este divin şi foloseşte la . măsurarea cerului. Pentru etnologia românească, dintre numerele nepereche, 3, 7 şi 9 joacă un rol principal. In basmele româneşti întîlnim 3 fete, 3 zîne, 9 mări, 9 ţări, iar dintre cele cu soţ, numerele 4,12, 40. Acesta din urmă apare des în ritualurile de trecere: 40 de zile durează recluziunea lehuziei după naştere, 40 de zile se ţine doliu obligatoriu după moarte şi tot 40 de zile mai trăieşte omul căruia i s-a luat umbra şi s-a îngropat la temelia unei zidiri (a se vedea Gh.F. Giauşanu, „Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi noi", în: Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii, XXI, Academia Română, 1914). Lazăr Şăineanu, în Studii folclorice. Cercetări din domeniul literaturii populare, Bucureşti, 1896, vorbea şi el de „graiul mistic al numerelor". în folclorul medical, constată I.-Aurel Candrea, apar mai ales numerele 3, 9, 44 şi 99 în acţiunile simbolice de lecuire şi în descîntece. Numărul 3, cel al misterului trinităţii şi al perfecţiunii divine, este prezent cel mai adesea în descîntece, care se rostesc de trei ori, la trei intervale diferite, astfel încît numărul 9, care rezultă din această înmulţire, ca număr simbolic, are o putere mistică întreită. Numărul 44 apare şi el invocat în descîntece, iar numărul 99 redă, simbolic, infinitatea bolilor, care sînt „de 99 de feluri". Simbolismul fiind comun atît magiei, cît şi religiei, simbolismul numerelor are, în aceasta din urmă, o relevanţă sacră deosebită (a se vedea lucrarea preotului Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină, Timişoara, 1935). Culorile joacă şi ele un rol în magia simbolică, iar în medicina magică se acţionează prin analogia culorilor. Culoarea roşie (cea care simbolizează sîngele, elementul vieţii) este cel mai des utilizată la noi, câ şi la alte popoare. Acest leac, de folosire a hainelor roşii şi a unor substanţe roşii, îl recomandă şi Pliniu. Urmează, în ordine, culorile galben, alb şi negru. Analogia numelui (sau evocarea numelui) este un alt principiu al simbolisticii magice care se regăseşte în toate marile civilizaţii. A chema pe nume înseamnă, în sens magic, a acţiona legătura ocultă care îl va duce pe cef^ chemat în prezenţa celui ce îl cheamă. De aceea, cetatea antică ascundea, uneori, numele adevărat al zeului pentru a împiedica evocarea numelui său. în Caldeea, numele suprem al divinităţii era atît de puternic prin el însuşi, încît era de ajuns rostirea lui pentru a supune Cerul şi Infernul. Egiptenii credeau şi ei că rostirea numelui zeului îl obliga pe acesta să se supună. La vechii evrei, ne spune Filon, mitra marelui preot era împodobită cu o frunză de aur, ca o coroană, pe care erau gravate cele patru litere ale numelui interzis (Tetragrammaton). De aceea zeii aveau mai multe nume. Agrippa, în De occulta philosophia, cartea a IlI-a, capitolul XXXIV şi următoarele, notează această credinţă: „Cu toate că zeul este Unul, el are diverse nume, neexprimînd diverse esenţe sau divinităţi, ci cîteva virtuţi care emană de la el. Prin aceste nume se revarsă binefaceri şi favoruri pentru noi, peste lucrurile create, ca prin nişte canale", Pentru evocarea numelor divine trebuiau luate precauţii speciale: purificări rituale STUDIU INTRODUCTIV 13 prin apă, aer, foc, prin abstinenţă alimentară, dietă sau post. Tot Agrippa avertizează că „cel care se apropie fără a fi purificat, va fi condamnat şi dat demonului celui rău pentru a fi devorat". în medicina populară, în afară de invocarea divinităţilor, asemănarea numelor se referă la terminologia populară a unor boli ca: arici, broască, cîrtiţă, colţ de lup, guşter, tuse măgărească, zburător, soare sec, ulcior, şopîrlaiţă, holeră etc. Simbolistica numelui a căpătat o deosebită importanţă şi în religii, care sărbătoresc prin ceremonii speciale acordarea numelui unei persoane, în practicile noastre rituale, un obicei foarte vechi şi important pe care I.-A. Candrea îl abordează în legătură cu botezul este schimbarea numelui unui bolnav. Obiceiul este întîlnit cu deosebire în ritualurile de naştere, ca şi tabuul rostirii unui nume, în caz de boală, sau chiar de moarte. Dovadă că obiceiul este foarte vechi este faptul că el se întîlneşte la mai multe popoare, de pe mai multe continente, aşa cum o dovedeşte Frazer în Creanga de aur, sau J. Maxwell, în Magia. Am mai putea adăuga aici, din practicile româneşti de medicină magică, şi numele dublu din obiceiul vînzării copilului, pe care I.-A. Candrea nu îl dezvoltă, dar care apare şi la Gh.F. Ciauşanu, în Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi nouă (1914) şi la Artur Gorovei, în Credinţi şi superstiţii ale poporului român (1915). Alte procedee ale medicinei magice, întîlnite şi la români, sînt: 1) petrecerea prin ceva: trecerea bolnavului prin orice cerc sau gaură, ca acţiune simbolică a unei noi naşteri. Cele mai multe practici magice, dintre cele citate de Candrea, se leagă şi aici de obiceiurile de naştere. Un copil bolnav se trece prin despicătura unui anumit pom cu virtuţi magice (măceş, alun, corn), printr-o gaură în pămînt (ca Terra Mater), prin cercul magic, trasat pe pămînt din pelin, prin torţile unei căldări sau printre spiţele unei roţi a carului, printr-un şarpe (animal magic) despicat în două, prin cămaşa în care era îmbrăcată mama cînd 1-a născut; 2) măsurarea ; 3) cîntărirea ; 4) legarea şi înnodarea, în relaţie cu 5) încuierea şi descuierea etc. Cel mai important capitol al părţii a doua a cărţii lui I.-A. Candrea este cel referitor laDescîntece (capitolul II). Este vorba aici de o importantă componentă a culturii populare româneşti, care se înscrie într-o tradiţie foarte veche a omenirii, pentru că descîntecele sînt atestate încă în primele documente culturale ale Antichităţii îndepărtate, începînd cu civilizaţiile caldeene, asiro-babiloniene şi egiptene. Romanii aveau şi ei un deosebit cult pentru descîntece şi formule magice. Credinţa vechilor daci, de care pomeneşte şi Platon în Charmides, era că trupul se poate vindeca numai dacă se vindecă şi sufletul. Practica descîntecelor la populaţia românească de la nordul Dunării a fost atestată şi din informaţiile altor ştiinţe (cum ar fi istoria). S-au găsit amulete, talismane, chiar inscripţii în vechi morminte, care dovedesc practicarea acestor procedee magice de către vechii români. De cînd au început să fie notate şi pînă astăzi, descîntecele au fost clasificate, la români, de obicei, după tematica lor, în relaţie cu natura diferită a bolilor. * Descîntecele, ca formule versificate cu ajutorul cărora iniţiatul (descîntătorul), împreună cu elementele sau lucrurile cu încărcătură 14 STUDIU INTRODUCTIV magică, alunga boala, se bazau pe credinţa celor vechi în puterea cuvîntului rostit, care putea fi benefică sau malefică, după scopul urmărit. O cercetare adevărată asupra descîntecelor trebuie să plece de la mit şi magie pentru a se ajunge la poetica descîntecelor. Procedeele folosite în descîntece, ce ţin de simbolismul magic, sînt, totodată, tot atîtea procedee poetice: rugăminte, poruncă, blestem, eliminare, enumerare, descreştere, paralelisme, dialog, povestire (naraţiune), imposibilităţi. Toate aceste elemente, analizate amănunţit de I.-A. Candrea, cu trimiteri la o bibliografie adecvată la fiecare capitol şi subcapitol, iau folosit, mai tîrziu, lui Ovidiu Bîrlea pentru o clasificare poetică a descîntecelor româneşti, după cea tematică, realizată de Artur Gorovei în corpusul folcloric Descîntecele Românilor, din 1931. Pe filologi desigur că ia interesat şi cartea noastră Descîntece din Moldova. Texte inedite (scrisă în colaborare), apărută în seria „Caietele Arhivei de Folclor" II, Iaşi, 1982. O cercetare mai nouă este cea a Nicoletei Coatu, care porneşte în analiza descîntecelor de la Structuri magice tradiţionale (Editura ALL, 1998); de aici trebuie pornit într-o cercetare modernă a culturii populare. Sincretismul mitmagie-religie este un arhetip pentru multe forme ale culturii tradiţionale, care trebuie avut în vedere în orice analiză a structurilor poetico-magice. I.-Aurel Candrea oferă spre analiză, în cartea sa, multe componente ale acestor structuri tradiţionale, ale căror procedee moderne în analiza descîntecelor pot fi interpretate în contemporaneitate ca: structuri enumerative, imprecative, imperative, contrastante, dialogice, narative, comparative şi religioase-magice. Ca filolog, pe I.-Aurel Candrea 1-a interesat în mod deosebit limba descîntecelor, de care s-a ocupat şi Ovid Densusianu şi apoi Alexandru Rosetti. Arhaismele pe care le conţin de cele mai multe ori descîntecele, ca texte foarte vechi, servesc filologilor ca argumente de studiu al evoluţiei limbii. Pe de altă parte, descîntecele tuturor popoarelor conţin cuvinte aparent fără nici un sens, încifrări lingvistice ale unor sensuri sacre, magice. Astfel, ni s-au transmis din Orient şi din Antichitatea clasică nenumărate asemenea formule, înregistrate pe papirusurile egiptene sau prin intermediul unor scriitori greci şi latini. In descîntecele româneşti, cu deosebire în cele de şarpe, apar cele mai încifrate cuvinte cu aspect de frămîntături de limbă, ca: uitiţă pestriţă, istriţă pestriţă, estriţăpestriţă, hestriţâ pestriţă, ediţâ pestriţă, iudiţă etc. I.-Aurel Candrea încearcă o explicaţie lexicografică a cuvîntului „iediţă" dintr-un vechi cuvînt grecesc, la rîndul său forma eufemistică a poruncii „Stai!" şi care ar fi (ajuns într-o variantă alterată în descîntecele româneşti, transcrise din c6pii sau traduceri. Se ştie că, în afara descîntecelor noastre moştenite din timpuri străvechi, sînt şi descîntece împrumutate de la popoarele vechi şi unele provenite pe cale cărturărească. Textele reproduse de I.-Aurel Candrea în comentarii, din bibliografia românească pe care a consultat-o, sînt toate ale unor descîntece foarte vechi, de o mare valoare lingvistică şi folclorică. De altfel „viaţa cuvintelor" 1-a preocupat pe I.-Aurel Candrea şi în broşura Grai, datine, credinţe, Alcalay, f.a. S-ar fi cuvenit ca lucrarea lui I.-Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat, destul de cuprinzătoare, după cum a reieşit şi din analiza noastră detaliată, să fi avut şi un capitol de etnobotanică. Amintim aici că o importantă lucrare de etnobotanică, aceea aparţinînd lui Simion Florea Marian, se află încă în manuscris la casa memorială din Suceava, nefiind nici pînă în prezent editată. STUDIU INTRODUCTIV 15 I.-Aurel Candrea a făcut cercetări în această ramură a etnologiei, în directă legătură cu medicina populară şi cu cea magică, în lucrarea sa Iarba fiarelor. Studii de folclor, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, care ar merita şi ea să fie reeditată, datorită informaţiilor erudite pe care ni le dă autorul şi avînd în vedere raritatea unor asemenea cărţi astăzi. Studiul despre „iarba fiarelor" este unul din cele mai bune studii de etnobotanică şi de etnoiatrie, comparabil cu studiile lui Mircea Eliade despre Ierburile de sub cruce şi mai ales despre mătrăgună, La Mandragore et l'arbre cosmique (1940-1943). Ar fi necesar ca aceste cercetări să fie aduse la zi în studii moderne, interdisciplinare, aşa cum ne-a oferit în ultimul timp şi Andrei Oişteanu în cărţile sale (a se vedea de exemplu, volumul Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţională românească, Minerva, Bucureşti, 1989). La acest sfîrşit de secol este nevoie, mai mult ca oricînd, ca astfel de lucrări să apară, iar ele vor lărgi, cu siguranţă, perspectiva interdisciplinară a etnologiei ca ştiinţă. Cartea lui I.-Aurel Candrea, pe care o retipărim acum, se recomandă ca un preţios instrument de lucru pentru descifrarea adevărurilor în mai multe ştiinţe şi ca model clasic de informaţie şi de erudiţie. Lucia Berdan Prefaţă 9 Bunului prieten de o jumătate de veac şi colaboratorului meu nepreţuit Virgil Cioflec îi închin cu drag această carte Cercetând mai demult fonetismul şi urmele de grai vulgar în scrierile latine de la sfîrşitul Imperiului şi din primele veacuri ale Evului Mediu, am rămas surprins de imensul material folcloric pe care l-am găsit la medicul roman din Bordeaux, Marcellus Empiricus. Mai toţi scriitorii latini au strecurat, în operele lor, cîte ceva din credinţele superstiţioase şi practicile magice ale poporului; în special, Istoria naturală a lui Pliniu e o comoară nesecată pentru cel ce se îndeletniceşte cu studiile de folclor. Dar nici acest mare cărturar, cu care se mîndreşte literatura latină, nici ceilalţi scriitori romani nu ne-au transmis atîta material de medicină magică şi de leacuri băbeşti ca Marcellus, medicul lui Teodosiu cel Mare. In scrierea rămasă de la dînsul, De medicamentis liber, găsim, pe lîngă sute de leacuri, recomandate şi astăzi de doftorii empirici şi de doftoroaiele de la sate, la multe popoare din Europa, peste 60 de descîntece şi de răvaşe de leac. Aceste bileţele, pe care se scriau nişte formule, unele cu înţeles clar, altele cu totul neînţelese, care, aplicate pe corpul bolnavului, în locul unde-1 doare, aveau menirea de a-i da de ştire duhului bolii ce s-a încuibat în corpul omului că trebuie să-1 lase în pace pe cel ce suferă, le regăsim nu numai în Occident, ci şi în practicile lecuitoarelor noastre de la ţară. Descîntecele pe care ni le-a transmis Marcellus prezintă uneori asemănări uimitoare cu descîntecele noastre. Iată, de pildă, unul înregistrat de acest scriitor, pentru vindecarea „colicilor" sau a „mătricii", cum ar zice babele noastre doftoroaie. îl confruntăm cu unul românesc, cules din judeţele Dolj şi Vîlcea: Pastores te invenerunt, Ciobănaşii te aflară, Sine manibus colligerunt, Fără mîini te prinseră, Sine foco coxerunt, Fără foc te fripseră, Sine dentibus comederunt1. Fără gură te mîncară2. S-ar putea zice că au trecut cincisprezece veacuri de cînd medicul din Bordeaux a reprodus în scrierea lui descîntecul latin pe care-1 regăsim, nealterat, aproape cuvînt cu cuvînt, în regiunea carpatină unde romanizarea Daciei a fost mai intensă ? 1. De medicamentis, XXI, 3 ; cf. şi XXVIII, 16. 2. Ch. Laugier, Etnografia medicală a Olteniei, 120 ; cf. şi Gr. Tocilescu, Materiale folkloristice, 1578. 18 PREFAŢĂ Nu e oare de mirare că cele mai multe din descîntecele noastre de „gîlci" sînt identice cu acela pe care ni-1 transmite Marcellus, cules de la lecuitorii romani (v. pp. 350-354)? Aceste descîntece nu sînt decît o moştenire directă, foarte preţioasă, din tezaurul de credinţe şi de practici magice ale vechilor stăpînitori ai lumii, lăsată din tată în fiu, din generaţie în generaţie, populaţiei altoite cu sînge roman de pe malurile Dunării şi din văile Carpaţilor. Dar nu numai romanii, ci şi dacii ori tracii, vestiţi pentru practicile lor magice, ne-au lăsat ca moştenire multe din credinţele lor, în special cele privitoare la pricinile bolilor şi la mijloacele lor de vindecare. Ba şi neamurile străine, mai ales cele din Orient, prin intermediul grecilor şi slavilor au îmbogăţit terapeutica noastră populară, dar leacurile împrumutate de la aceştia nu mai au nimic comun cu cele transmise din moşi-strămoşi. Mulţumită numeroaselor scrieri privitoare la folclorul celorlalte popoare din Europa, pe care le-am avut la îndemînă şi le-ăm putut consulta, mi-a fost posibil să cercetez credinţele noastre în mod comparat cu ale altor neamuri şi cred că nu-mi va găsi nimeni o vină pentru aceasta. Alăturîndu-le cu acelea ale altor popoare, n-am avut altă preocupare decît un interes pur ştiinţific de cercetător conştiincios, fără a insinua că cutare sau cutare credinţă a fost împrumutată de la cutare sau cutare popor. Parte din aceste credinţe sînt, fără îndoială, de natură antropologică, adică rămăşiţe străvechi, păstrate din timpurile cele mai îndepărtate, cînd abia se zămislise omenirea şi cînd civilizaţia nu-şi înjghebase încă primul leagăn. Se prea poate să mi se pună întrebarea: ce legătură are filologia cu folclorul şi întru cît e îndreptăţit filologul să facă cercetări în domeniul folclorului? Aş răspunde cu cele ce-am spus într-o altă lucrare privitoare la credinţe: „Generaţiile trecute ne-au transmis -nouă ca şi altora - fie prin graiul viu, fie prin scriitori, toate sau numai o parte din comorile graiului cu ajutorul căruia tălmăceau lucrurile, faptele, sentimentele pe care voiau să le exprime. Dar mai toate concepţiile acestor generaţii despre viaţă şi despre moarte, despre cer şi pămînt, despre bine şi rău, toate credinţele şi îndoielile ce s-au strecurat în sufletul lor au rămas acolo ascunse, nescoase la lumină şi neprihănite de condeiul scriitorilor care s-au perindat pînă la noi, şi e de datoria folcloristului să le smulgă din ascunzişul lor, să le iscodească şi să lămurească înţelesul lor tainic. De aici, rolul filologului, de o parte, şi al folcloristului, de altă parte, se defineşte clar. Filologia îşi propune să studieze şi, la nevoie, să reconstituie graiul şi evoluţia lui. Folclorul cercetează producţiile imaginaţiei populare, credinţele şi datinile, arta pe care a creat-o, reminiscenţele PREFAŢĂ 19 din timpurile cele mai îndepărtate, dar amîndouă se întîlnesc într-o preocupare comună, aceea de a înlesni cunoaşterea cît mai deplină a sufletului unui popor1. în lucrarea de faţă am avut în vedere aproape numai Medicina magică. Rămîne ca, într-o altă lucrare, dacă împrejurările îmi vor da răgaz, să mă ocup deMedicina empirică, despre care, de altfel, s-au mai publicat cîteva scrieri interesante, printre care sînt de citat mai ales: Istoria naturală medicală a poporului român, de dr. N. Leon, Bucureşti, 1902; Etnografia medicală a Olteniei, de dr. Ch. Laugier, Craiova (f.a.); Gr. Grigoriu-Rigo, Medicina poporului, I-II, Bucureşti, 1907. 1 I.-A. Candrea, Iarba fiarelor, Bucureşti, 1928, p. 8. LISTA PRESCURTĂRILOR UTILIZATE 21 Lista prescurtărilor utilizate în această lucrare' Abbott, Maced. Folkl. - C.-F. Abbott, Macedonian Folklore, Cambridge, 1903. Abeghian, Armenien - Manuk Abeghian, Der armenische Volksglaube, Jena, 1899. Aelian, Nat. anim. - Aelianus, De natura animalium, Ed. Fr. Jacobs, I-II, Jena, 1832. Aga, Simbolica - Preot Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină, Timişoara, 1935. Alcuni pregiudizi - Alcuni pregiudizi intorno agii animali, Roma (f. a.). Alcuni usi — Alcuni usi e costumi Sammarinesi, Arezzo, 1856. Alexici, Texte - Dr. G. Alexici, Texte din literatura poporană română, I, Budapesta, 1899. Alm. d. trad. pop. -Almanach des traditions populaires, Paris, 1882-1884. Amalfi, Sorrent - Gaetano Amalfi, Tradizioni ed usi nella Penisola sorrentina, Palermo, 1890. Amersbach, Grimmelshausen - Karl Amersbach, Aberglaube, Sage und Mărchen bei Grimmelshausen, I-II, Baden-Baden, 1891, 1893. Ami-Boue, Turquie - Ami-Bou6, La Turquie d'Europe, Paris, 1840. An. Arh. de Folkl. - Anuarul Arhivei de Folklor, publicat de Ion Muşlea, I-V, Cluj, 1932 urm. Andree, Braunschweig - Richard Andree, Braunschweiger Volkskunde, 2 Aufl. Braunschweig, 1901. - Parallelen - Richard Andree, Ethnographische Parallelen und Vergleiche, 2 Teile, Leipzig, 1878, 1887. Annaberg, Erzgebirge — John Annaberg, Aberglaube, Sitte und Brauch im săchsischen Erzgebirge, Annaberg, 1909. Anthol. gr. -Anthologia graeca, ed. R. F. P. Brunck, I-III, 1772-1776. Anthropos - Anthropos. Internationale Zeitschrift fur Vdlker und Sprachenkunde, Hrsg. v. P. W. Schmidt u. a. 1906 urm. Aphorismes - Hippocrate, Aphorismes, ed. Littre, Paris, 1839-1861. Archatzikaky, Fâtes chret. - Jacques Archatzikaky, Etude sur Ies princi- pales fetes chretiennes, Geneve, 1904. Arch. trad. pop. - Archivio per lo studio delle tradizioni popolari, dir. da G. Pitre e S. Salomone-Marino, Palermo e Torino, 1881 urm. Aristoteles, Anim. hist. - Aristoteles, De animalibus historia, recogn. L. Dettmeyer, Lipsiae. < Aristoteles, Part. anim. — Aristoteles, De partibus animalium, recogn. B. Langkavel, Lipsiae, 1868. Arnaudoff, Festbrâuche — Dr. M. Arnaudoff, Die bulgarischen Festbrăuche. Leipzig, 1917. Augustinus, Civit. Dei - Aurelius Augustinus (Sf. Augustin), De civitate Dei, ed. Dombart, Leipzig, 1877. ~ Doctr. christ. - Aur. Augustinus, De doctrina christiana, ed. Hurton, Innsbruck, 1881. * Scrierile citate fără abrevieri n-au fost trecute aici. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl. — Handwdrterbuch des deutschen Aberglaubens, heraugeg. unter besond. Mitwirkung von E. Hoffmann-Krayer, von Hanns Băchtold-Stăubli, I-X, Berlin und Leipzig, 1927-1942. Bălăşel, Versuri pop. - Preot. Teodor Bălăşel, Versuri populare române ceremonioase, (Bibi. pop. Ramuri: Nr. 2), Craiova. Bargheer, Eingeweide - Ernst Bargheer, Eingeweide. Lebens- und Seelenkrăfte des Leibesinneren im deutschen Glauben und Brauch, Berlin, 1931. Bartels, Naturvolker - M. Bartels, Die Medizin der Naturvolker, Leipzig, 1893. Bartsch, Mecklenburg - K. Bartsch, Sagen, Mărchen u. Gebrăuche aus Mecklenburg, I-II, Wien, 1879-1880. Bassi, Mitologia - Domenico Bassi, Mitologia germanica: gli dei e gli eroi, Milano, 1933. Bastanzi, Alpi venete - Giambattista Bastanzi, Le superstizioni delle Alpi venete, Treviso, 1888. ~ Treviso - Giambatista Bastanzi, Le superstizioni delle provincie di Treviso e di Belluno. Beauquier, Faune et flore populare de la Franche-Comte, I-II, Paris, 1910. ~ Les Mois - Charles Beauquier, Le Mois en Franche-Comte, Paris, 1900. Beitl, Volkskunde - Dr. Richard Beitl, Deutsche Volkskunde, Berlin, 1933. ~ Volksk. u. Schule - Dr. Richard Beitl, Volkskunde und Schule, Leipzig, 1934. Belovic, Sudslaven - Jasna Belovic, Die Sitten der Sudslaven. Dresden. Bendel, Wetterpropheten - Johann Bendel, Wetterpropheten, Regensburg, 1913. Berge, De belii daemon. - Carolus Ricardus Berge, De belii daemonibus qui in carminibus Graecorum et Romanorum inveniunt. Lipsiae, 1895. Bergen, Superstitions — Fanny D. Bergen, Current Superstitions, collected from the oral traditions of English speaking folk, Boston and New York, 1896. Bernoni, Credenze - Don Giuseppe Bernoni, Credenze popolari veneziane, Venezia, 1874. ~ Indovinelli — Don Giuseppe Bernoni, Indovinelli popolari veneziani, Venezia, 1874. ~ Tradizioni — Don Giuseppe Bernoni, Tradizioni popolari veneziane: leggende, racconti, novelle e fiabe, Venezia, 1875. Bertsch, Weltanschauung - Heinrich Bertsch, Weltanschauung, Volkssage und Volksbrauch, Dortmund, 1910. Beza, Paganism - Marcu Beza, Paganism in Roumanian Folklore, London, 1928. Bianu-Glăvan, Dicţ. sănăt. - Dr. Vasile Bianu şi dr. Ioan Glăvan, Doctorul de casă sau Dicţionarul sănătăţii, ed. II, Cluj, 1929. Bibicescu, Poesii - I.G. Bibicescu, Poesii populare din Transilvania. Bucureşti, 1893. Birlinger, Schwaben - Anton Birlinger, Aus Schwaben. Sagen, Legenden, Aberglauben, Sitten usw., I-II, Wiesbaden, 1872, 1874. Bîrlea, Maramureş — I. Bîrlea, Cîntece poporane din Maramureş, II, Bucureşti, 1924. * Blemont, Esthetique - Emile Blâmont, Esthetique de la tradition, Paris, 1890. 22 LISTA PRESCURTĂRILOR UTILIZATE Boceanu, Glosar - Ion Boceanu, Glosar de cuvinte din jud. Mehedinţi, Bucureşti, 1913. Bockel, Volkssage - Otto Bockel, Die deutsche Volkssage, Leipzig, 1914. Bodnărescul, Datini - Leonida Bodnărescul, Cîteva datini de Paşti la Români, Cernăuţi, 1908. Boehm, Volkskunde - Max Hildebert Boehm, Volkskunde, Berlin, 1937. Boli, Sternglaube - Franz Boli, Sternglaube und Sterndeutung. Die Geschichte und das Wesen der Astrologie, Leipzig-Berlin, 1918. Bonnerjea, Dict. of superst. - Biren Bonnerjea, A Dictionary of superstitions and mythology, London, 1927. Brizr, Usi - Oreste Brizi, Usi e costumi sammarinesi, Arezzo, 1856. Bronner, Volkssitten - F.J. Bronner, Volkssitten und Volksbrăuche in Bayern und den angrenzenden Gebieten, Munchen, 1908. Buchwald, Luther - Georg Buchwald, Volkstumliches bei Luther, Koln. Buch d. Abergl. - Das Buch der Aberglauben, I-II, Leipzig, Hannover, 1791, 1793. Bujorean, Boli - Dr. George Bujorean, Boli, leacuri, şi plante de leac, Sibiu. Bulet. Inst. soc. - Buletinul Institutului Român Social din Chişinău, I, Chişinău, 1937. Burada, Dobrogea - Teodor Burada, O călătorie în Dobrogea, Iaşi, 1880. ~ Moravia - T. Burada, Ocălătorie la Românii din Moravia, Iaşi, 1894. ~ Obic. la naşt. - T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor pop. român din Macedonia, în Convorb. Uter., XXVI (1892). Busch; Volksglaube - Moritz Busch, Deutscher Volksglaube, 2-te Aufl., Leipzig, 1877. Bushan, Balkanvblker - Dr. G. Bushan, Die Balkanvolker in Vergangenheit und Gegenwart, Stuttgart, 1909. Biittner, Volksmedizin - Ludwig Biittner, Frănkische Volksmedizin, Erlangen, 1935. Butura, Plante cunoscute - Valeriu Butura, Plante cunoscute din Transilvania, extr. din Bulet. Grădinii Botanice... din Cluj (Voi. XVI, 1936; pp. 70-77). Bystron, Zwyczaje - Jan Stanislaw Bystron, Zwyczaje zniwiarskie w Polsce, Krakowie, 1916. Calend. Banat. - Calendarul Banatului pe anul 1921, Timişoara. Calend. Rom. - Calendarul Românului pe anul 1903, Caransebeş, 1902. Campbell, Superstitions - J.F. Campbell, Superstitions of the Highlands and Islands of Scotland, Glasgow, 1900. Candrea, Dicţ. encicl. - I.-A. Candrea, Dicţionar enciclopedic al limbii române. Bucureşti (1931). ~ Iarba fiar. - I.-A. Candrea, Iarba Fiarelor, Studii de Folklor, Bucureşti, 1928. ~ Poreclele - I.-A. Candrea, Poreclele la Români, Bucureşti, 1895. - Ţara-Oaşului - I.-A. Candrea, Graiul din Ţara-Oaşului, Bucureşti, 1907. Candrea-Densusianu, Dicţ. etimol. - I.-A. Candrea şi Ovid Densusianu, Dicţionar etimologic al limbii române. Elementele latine, Bucureşti, 1907. Candrea-Densusianu-Speranţia, Graiul nostru, I-II, Bucureşti, 1906-1907. Cantemir, Descr. Mold. - Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, trad. de G. Pascu, Bucureşti (1935). LISTA PRESCURTĂRILOR UTILIZATE 23 Caraman, Substratul - Dr. Petru Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi la slavi, Iaşi, 1931. Carnoy, Picardie - E. Henri Carnoy, Litterature orale de la Picardie, Paris, 1883. Carnoy-Nicolaides, Constantinople - Henri Carnoy et Jean Nicolaides, Folklore de Constantinople, Paris, 1894. Cartojan, Alexandria - N. Cartojan, Alexandria în literatura românească, Bucureşti, 1922. ~ Cărţile pop. - N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, I-II, Bucureşti, 1929, 1938. Cassel, Weihnachten - Paulus Cassel, Weihnachten. Brăuche und Aberglauben. Berlin, 1861. Cassius, De medic. - Cassii Felicis, De medicina, ed. Val. Rose, Lipsiae, 1879. Castelli, Credenze - Raffaele Castelli, Credenze ed usi siciliani, Palermo, 1880. Cato, Re rust. - M. Porcius Cato, De re rustica (ed. Nisard), Paris, 1874. Celsus, Medic. - A. Cornelius Celsus, Medicinae libri, I-VIII, edit. Fridericus Marcus in Corpus medic, latinorum, Lipsiae, 1915. Chapiseau, Beauce - Felix Chapiseau, Le Folklore de la Beauce et du Perche, I-II, Paris, 1902. Chesnel, Dict. des superst. - M.A. de Chesnel, Dictionnaire des superstitions, erreurs prejuges et traditions populaires, Paris, 1856. Ciauşanu, Superstiţiile - Gh.F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi nouă, Bucureşti, 1914. Ciauşanu-Fira-Popescu, Folclor - Gh.F. Ciauşanu, G. Fira şi CM. Popescu, Culegere de Folclor din jud. Vîlcea şi împrejurimi. Bucureşti, 1928. Cibele Nardo, Superstizioni - Angela Cibele Nardo, Superstizioni. ~ Zoologia - Angela Cibele; Zoologia popolare veneta, Palermo, 1887. Cionini, Sardegna - Alete Cionini, La Sardegna. Note e impressioni di viaggio, Parma, 1896. Clopotiva - Clopotiva, un sat din Haţeg. Monografie sociologică întocmită... sub conducerea lui Ion Conea, I-II, Bucureşti (1940). Cocchiara, Folklore - Giuseppe Cocchiara, Folklore, Milano, 1924. Colombo, Gennajo - Virgilio Colombo, Da Gennajo a Dicembre, Milano. Columella, Re rust. - L. Junii Moderaţi Columellae, De re rustica (ed. Nisard), Paris, 1874. Coman, Glosar - Petre Coman, Glosar dialectal, Bucureşti, 1939. Conv. Uter. - Convorbiri literare, Iaşi - Bucureşti, 1867 urm. Corso, Folklore - R. Corso, Folklore: storia, obbietto, metodo, bibliografia, Roma, 1923. Cosmulei, Datini - Dumitru Cosmulei, Datini, credinţe şi superstiţii aromâneşti, Bucureşti, 1909. Coşbuc, Dintr-ale neamului - George Coşbuc, Dintr'ale neamului nostru, Bucureşti, 1903 ~ Superstiţiunile - George Coşbuc, Superstiţiunile păgubitoare ale neamului nostru, Bucureşti, 1909. Creangă, Amintiri - Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Iaşi, 1892. ~ Poveşti - Ion Creangă, Poveşti, Iaşi, 1890. Crooke, Pop. religion - W. Crooke, The popular religion amd folklore of Northern India, Westminster, 1896. Cumont, Manicheisme - Franz Cumont, Recherches sur le Manichiisme, Bruxelles, 1908. 24 LISTA PRESCURTĂRILOR UTILIZATE LISTA PRESCURTĂRILOR UTILIZATE 25 ~ Relig. orient. - Les Religions orientales dans le paganisme romain, Paris, 1929. Dăhnhardt, Natursagen - Oskar Dăhnhardt, Natursagen. Eine Sammlung naturdeutender Sagen, Mărchen, Fabeln und Legenden, MV, Leipzig, 1907-1912. Dan, Rutenii - D. Dan, Rutenii din Bucovina, Bucureşti, 1912. Danielescu, Calend. - Petre Danielescu, Calendarul ilustrat, Craiova, 1910. Darembert-Saglio, Dict. des ant. - A. Darembert et Edm. Saglio, Diction-naire des antiquites grecques et romaines, I-IX, Paris, 1877 urm. Decharme, Mythologie - P. Decharme, Mythologie de la Grece antique, V-e âdit, Paris. Deichgrăber, Empirikerschule - Karl Deichgrăber, Die griechische Empirikerschule, Berlin, 1930. Densusianu, Folklorul - Ovid Densusianu, Folklorul, cum trebuie înţeles, Bucureşti, 1910. ~ Haţeg -Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915. Deubner, Kosmas u. Damian - Deubner, Kosmas und Damian, Leipzig, 1907. Diaconu, Vrancea - Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei, Etnografie, Folklor, Dialectologie, Bucureşti, 1930. Dicţ. Acad. - Dicţionarul limbii române, publicat de Academia Română, Bucureşti, 1913 urm. Dieterich, Abraxas - Albrecht Dieterich, Abraxas. Studien zur Religionsgeschichte des spătern Altertums, Leipzig, 1891. Dioskurides, Mat. med. - Dioskurides, Pedanii Anazarbei De materia medica libri V, ed. Max Wellmann, MII, Berolini, 1907-1914. Dozon, Langue alban. - Auguste Dozon, Manuel de la langue shkipe ou albanaise, Paris, 1879. Donne, Maoris - T.E. Donne, Moeurs et coutumes des Maoris, Paris, 1938. Dragendorf, Heilpflanzen - Dr. Georg Dragendorf, Die Heilpflanzen den verschiedenen Vdlker und Zeiten, Stuttgart, 1898. Drăghici, Iconomia - Postelnicul Manuil Drăghici, Iconomia rurală şi dumesni'că, laşi, 1834. Drechsler, Schlesien - Paul Drechsler, Sitte, Brauch und Volksglaube in Schlesien, MI, Leipzig, 1903, 1906. Dumitraşcu, Strigoii - N.I. Dumitraşcu, Strigoii, Bucureşti, 1929. Ebstein, Medizin - Dr. Wilhelm Ebstein, Die Medizin im alten Testament, Stuttgart, 1901. Eichler, Mankind - Lillian Eichler, The customs ofMankind, New York. Episcupescul, Practica doctor. - Şt.V. Episcupescul, Practica doctorului de casă, Bucureşti, 1846. Erich-Beitl, Wb. d. Volkskunde - Oswald A. Erich und Richard Beitl, Worterbuch der deutschen Volkskunde, Leipzig (1936). Ethnol. Mitt. aus Ungarn — Ethnologische Mitteilungen aus Ungarn, Hrsg. v. A. Herrmann, Budapest, 1887 urm. Fehrle, Jahresbrăuche, IV. Aufl., Leipzig, 1936. ~ Volksbrăuche - Eugen Fehrle, Deutsche Feste und Volksbrăuche, Leipzig, 1916. Ferraro, Superstizioni - Giuseppe Ferraro, Superstizioni, usi e proverbi monferrini, Palermo, 1866. Festus, Pe verb. signif. - Sexti Pompei Festi, De verborum significatu quae supersunt cum epitome, Budapesta, 1889. Fiedler, Wetterzauber - Wilhelm Fiedler, Antiker Wetterzauber, Stuttgart, 1931. Filippini, Fabrian. - Enrico Filippini, Folklore Fabrianese, Fabriano, 1898. Finamore, Credenze - Gennaro Finamore, Credenze, usi e costumi abruzzesi, Palermo, 1890. ~ Tradizioni - Gennaro Finamore, Tradizioni popolari abruzzesi, Torino-Palermo, 1894. Fira, Nunta - G. Fira, Nunta în jud. Vîlcea, Bucureşti, 1928. Fischer, Heilpflanzen - Eugen Fischer, Unsere Heilpflanzen, Zurich, 1941. Fischer, Aberglauben - Heinrich Ludwig Fischer, Das Buch vom Aberglauben, MI, Leipzig, 1791, 1793. Fischer, Pflanzenkunde - Hermann Fischer, Mittelalterliche Pflanzenkunde, Munchen, 1929. Fischer, Lud polski - Adam Fischer, Lud polski. Podrecznik etnografji polski, Lwow-Warszawa-Krakow, 1926. Fleury, Normandie - Jean Fleury, Litterature orale de la Basse-Normandie, Paris, 1883. Fossel, Volksmedizin - V. Fossel, Volkmedizin u. medizinischer Aberglaube in Steiermark, Graz, 1886. Franceschi, Superstizioni -Giulio Frahceschi, Superstizioni, Milano, 1914. Frazer, Golden bough - Sir James G. Frazer, The Golden Bough: A study in magic and religion, 3d ed., I-XII, London, 1913-1918. ~ Rameau d'or - Sir James G. Frazer, Le Rameau d'or, edit. abregee, Paris, 1923. ~ Ane. Testament - Sir James G. Frazer, Le Folklore dans VAncien Testament, Paris, 1924. ~ Ţotemism - Sir James G. Frazer, Totemism and Exogamy, MV, London. Freudenthal, Feuer - Herbert Freudenthal, Das Feuer im deutschen Glauben und Brauch, Berlin-Leipzig, 1931. Frischbier, Hexenspruch - H. Frischbier, Hexenspruch und Hexenbann, Berlin, 1870. Frîncu-Candrea, M-ţii apus. - Teofil Frîncu şi G. Candrea, Românii din Munţii Apuseni, Bucureşti, 1888. Frobenius, Weltanschauung - L. Frobenius, Die Weltanschauung der Naturvolker, Weimar, 1898. Fronius, Siebenburgen - Fr. Fr. Fronius, Bilder aus dem săchsischen Bauernleben in Siebenburgen, II. Aufl., Wien, 1883. Furtună, Cuvinte - Dum. Furtună, Cuvinte scumpe, taclale, povestiri şi legende româneşti, Bucureşti, 1914. Furtună, Vremuri - Dum. Furtună, Vremuri înţelepte. Povestiri şi legende româneşti, Bucureşti, 1913. Gaetano, Canavese - Giov. di Gaetano, Usi, credenze, e pregiudizi del Canavese, Palermo, 1889. Gaidoz, Rite medical - Henri Gaidoz, Un vieux rite medical, Paris, 1892. Gaster, Chrestomathie -M. Gaster, Chrestomathie roumaine, MI, Leipzig, 1891. ~ Liter. pop. - M. Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883. Gautier, Musulmans - E.F. Gautier, Moeurs et coutumes des Musulmans, Paris, 1931. Gennep, Dauphine - Arnold Van Gennep, Le Folklore du Dauphine, Paris, 1932-1933. ~ Religions - Arnold Van Gennep, Religions, moeurs et legendes, Paris, 1910. 26 LISTA PRESCURTĂRILOR UTILIZATE ~ Rites - Arnold Van Gennep, Les Rites de passage, Paris, 1909. Georgeakis-Pineau, Lesbos - G. Georgeakis et Leon Pineau, Le Folklore de Lesbos, Paris, 1894. Georgescu-Tistu, Buzău - N. Georgescu-Tistu, Folklor din jud. Buzău, Bucureşti, 1928. German, Meteorologie - Traian German, Meteorologie populară, Blaj, 1928. Geroff, Rienik - N. Geroff, Rgcniku na bălgarskij jazik, I-V, Plovdiv, 1895-1905. Gessmann, Pflanze — G.M. Gessmann, Die Pflanze im Zauberglauben, Wien, Pest, Leipzig (f. a.). Gheorgheasa, Crăciun - P. Gheorgheasa, Obiceiuri de Crăciun şi de Anul nou, Bucureşti (f. a.). Gheorghiu, Calendarul - Const. D. Gheorghiu, Calendarul femeilor superstiţioase, Piatra-Neamţ, 1907. Ghiluşul - Ghiluşul, revistă folcloristică, ed. de Şt.T. Tuţescu, Craiova, '1913-1914. Giraudo, Sampeyre — Măria Girâudo, Usi, costumi e tradizioni antiche di Sampeyre e dintorni, Cuneo, 1912. Gjorgjevic, Rumune - Tihomir Gjorgjevic, Kroz nase Rumune, Beograd, 1906. ~ Zigeuner - Tihomir R. Gjorgjevic, Die Zigeuner in-Serbien, Budapest, 1905. Gjorgjevic-Cajkanovic, Obicaji nar. - R. Gjorgjevic i V. Cajkanovic, zivoti i obicaji narodni, Belgrad, 1925. Globus - Globus. lllustrierte Zeitschrift fiir Lănder und Volkerkunde, Braunschweig, 1862 urm. Gorovei, Credinţi - Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, 1915. ~ Descîntecele — Artur Gorovei, Descîntecele Românilor, Bucureşti, 1931. Graber, Kărnten - Dr. Georg Graber, Sagen aus Kărnten, Leipzig, 1921. - Volksleben - Dr. Georg Graber, Volksleben in Kărnten, Graz, 1934. Grabinsky, Sagen - Ludwig Grabinsky, Die Sagen, der Aberglaube und aberglăubische Sitten in Schlesien, Schweidnitz, 1886. Grai şi Sufl. - Grai şi Suflet. Revista Institutului de Filologie şi Folclor, I-VII, Bucureşti, 1923-1937. Grellmann, Zigeuner - H.M. Grellmann, Die Zigeuner, Dessau-Leipzig, 1783. Grig. Rigo, Medic. pop. - Gr. Grigoriu-Rigo, Medicina poporului, I-II, Bucureşti, 1907. Grimm, Mythologie - Jacob Grimm, Deutsche Mythologie, 4. Ausg. besorgt von E.H. Meyer, MII, Berlin, 1875-1878. Grimm, Rechtsaltertumer - Jacob Grimm, Deutsche Rechtsaltertumer, 4, Ausg. MI, Leipzig, 1899. Grohmann, Aberglauben - Dr. Joseph Virgil Grohmann, Aberglauben und Gebrăuche aus Bbhmen und Măhren, Prag-Leipzig, 1864. Grossi, Fascino - Vincenzo Grossi, // Fascino e la Jettatura, Milano- -Torino, 1886. ™ Griinbaum, Neue Beitrăge — Max Grunbaum, Neue Beitrăge, Miinchen, | 1893. Griiner, Egerlănder - Sebastian Griiner, £>ie ăltesten Sitten und Gebrăuche der Egerlănder, Prag, 1901. Gubernatis, Plantes - Angelo de Gubernatis, La Mythologie des plantes ou les lâgendes du regne vegetal, I-II, Paris, 1878, 1882. LISTA PRESCURTĂRILOR UTILIZATE 27 ~ Thiere - Angelo de Gubernatis, Die Thiere in der indogerm. Mythologie, Leipzig, 1874. ~ Usi funebri - Storia comparata degli usi funebri in Italia, Milano, 1890. ~ Usi natal. — A. de Gubernatis, Storia comparata degli usi natalizi in Italia e presso gli altri popoli indo-europei, Milano, 1878. - S. Stefano - Alessandro Gubernatis, Le Tradizioni popolari di S. Stefano di Calcinaia, Roma, 1894. Gundel, Steme - Dr. Wilhelm Gundel, Steme und Sternbilder, Leipzig, 1922. Haberlandt, Volkskunde - Arthur Haberlandt, Die deutsche Volkskunde, Halle, 1935. Hahn, Alban. Stud. - Dr. Joh. Georg v. Hahn, Albanesische Studien, Jena, 1854. ~ Mărchen - Dr. Joh. Georg v. Hahn, Griechische und albanesische Mărchen, I-II, Leipzig, 1864. ~ Haustiere - Eduard Hahn, Die Haustiere, Leipzig, 1896. Haltrich, Siebenb. Sachs. - Josef Haltrich, Zur Volkskunde der Siebenburger Sachsen, Wien, 1885. Harou, Belgique - Alfred Harou, Contributions au Folklore de Belgique, Paris, 1892. ~ Folkl. de Godarville - Alfred Harou, Le Folklore de Godarville (Hainaut), Anvers, 1893. ~ Traditionnisme - Alfred Harou, Melanges de traditionnisme de la Belgique, Paris, 1892. Hasdeu, Cuvente - Bogdan Petriceicu Hasdeu, Cuvente den bătrîni, MII, Bucureşti, 1878-1880. ~ Etym. - Bogdan Petriceicu Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae, Bucureşti, 1886 urm. Hehn, Kulturpflanzen - Victor Hehn, Kulturpflanzen und Haustiere in ihrem Ubergang aus Asien, 7. Aufl., Berlin, 1902. Heim, Incantamenta - Ricardus Heim, Incantamenta magica graeca-latina, Leipzig, 1892. Hellwig, Verbrechen - Dr. Albert Hellwig, Verbrechen und Aberglaube. Skizzen aus der volkskundlichen Kriminalistik, Leipzig, 1908. Hennig, Wetter - Dr. Richard Hennig, Gut und schlecht Wetter, Leipzig, 1911. Herlitz-Kirschner^ Jiid. Lex. - Herlitz und Kirschner, Jiidisches Lexicon, I-V, Berlin (1930). Herodot, Hist. - Herodoti Historiarum libri LX, ed. Carlo Mullero, Paris, 1887. Herrmann, Mythologie - Paul Herrmann, Deutsche Mythologie, Leipzig, 1898. ~ Nord. Myth. - Paul Herrmann, Nordische Mythologie, Leipzig, 1903. Hesseling, Charos - D.C. Hesseling, Charos. Ein Beitrag zur Kenntniss des neugriech. Volksglaubens, Leiden-Leipzig, 1897. Hodoş, Poezii pop. - Enea Hodoş, Poezii poporale din Banat, I-II, Sibiu, 1898. Hofler, Botanik - Max Hofler, Volksmedizinische Botanik der Gerjpanen, Wien, 1908. ~ Jahr - Dr. M. Hofler, Das Jahr im oberbayerischen Volksleben, Miinchen, 1899. 28 LISTA PRESCURTĂRILOR UTILIZATE LISTA PRESCURTĂRILOR UTILIZATE 29 ~ Krankheitsnam. - Max Hofler, Deutsches Krankheitsnamen-Buch, Miinchen, 1899. ~ Organotherapie - Max Hofler, Die volksmedizinische Organo-therapie und ihr Verhăltnis zum Kultopfer, Stuttgart, Berlin u. Leipzig (f. a.). Hoelzl, Galizien - Karl Hoelzl, „Uber die Heil und Zauberpflanzen der Ruthenen in Ostgalizien und der Bukowina", în Verhandlungen der k. k. zool-bot. Ges., Wien, XI (1861), 149-160. Honfroi, L'Enfant - Humphery d'Honfroi, UEnfant et sa mere ă travers le monde, Paris, 1939. Hoops, Waldbăume - Johannes Hoops, Waldbăume und Kulturpflanzen im germanischen Altertum, Strassburg, 1905. Hopf, Thierorakel - Ludwig Hopf, Thierorakel und Orakelthiere in alter und neuer Zeit, Stuttgart, 1888. ' Hormann, Volksleben - Ludwig v. Hormann, Tiroler Volksleben. Ein Beitrag zur deutschen Volks und Sittenkunde, Stuttgart, 1909. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin - O. v. Hovorka und A. Kronfeld, Vergleichende Volksmedizin, I-II, Stuttgart, 1908-1909. Hrincenko, Slovari - Boris D. Hrincenko, Slovari ukrainskago jazyka, I-II, Kiev, 1909. Huet, Contes - Gedeon Huet, Les Contes populaires, Paris (f. a.). Hugli, Magie - F. U. Hiigli, Moderne Magie, 2. Aufl., Bern (f. a.). Ioneanu, Superstiţiile - G.S. Ioneanu, Mica colecţiune de superstiţiile poporului român, Buzău, 1888. Ionescu, Mehedinţi - Ion Ionescu, Agricultura română din jud. Mehedinţi, Bucureşti, 1868. Ionescu-Daniil, Descîntece - Dr. Daniil Ionescu şi Alex. I. Daniil, Culegere de descîntece din jud. Romanaţi, I, Bucureşti, 1907. Ionnescu-Gion, Doft. meşt. - G.I. Ionnescu-Gion, Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892. » Ispirescu, Basmele - Petre Ispirescu, Legendele sau Basmele Românilor, Bucureşti, 1882. Izvoraşul - Izvoraşul, revistă de muzică, artă naţională şi folklor, Bistriţa (Mehedinţi), 1920 urm. Jagic, Slav. Beitrăge - V. Jagi6, Slavische Beitrăge zu den biblischen Apokryphen, Wien, 1893. Jahn, Opfergebrăuche - Ulrich Jahn, Die deutschen Opfergebrăuche bei Ackerbau u. Viehzucht, Breslau, 1884. Jannaraki, Kreta - Anton Jannaraki, Kretas Volkslieder, Leipzig, 1876. Jax, Abergl. u. Zaub. - Karl Jax, Aberglaube und Zauberei im Altertum, Mtinster i. W. (1933). Jarnik-Bîrseanu, Doine - J.U. Jarnik şi Andr. Bîrseanu, Doine şi strigături din Ardeal, Bucureşti, 1885. Jegerlehner, Sagen - J. Jegerlehner, Sagen aus dem Unterwallis, Basel, 1909. Jipescu, Opincarul - Gr.M. Jipescu, Opincaru. Cum este şi cum trebuie să hie săteanul, Bucureşti, 1881. John, Erzgebirge - E. John, Aberglaube, Sitte u. Brauch im săchs. Erzgebirge, Annaberg, 1909. Juhling, Tiere - Johannes Jiihling, Die Tiere in der deutschen Volksmedizin alter und neuer Zeit, Mitweida, 1900. Jungbauer, Volksmedizin - Gustav Jungbauer, Deutsche Volksmedizin, Leipzig, 1934. Kaden, Italien - Waldemar Kaden, Volksthumliches aus Siiditalien, Leipzig, 1896. Kaindl, Huzulen - Raimond Friedrich Kaindl, Die Huzulen. Ihr Leben, ihre Sitten und ihre Volksiiberlieferung, Wien, 1894. Kaiser, Volksbrauch - Franz Kaiser, Volksbrauch u. Aberglaube, Ergănzungsband, Berlin, 1936. Kanitz, Donaubulgarien - F. Kanitz, Donau-Bulgarien und der Balkan. Hist.-geogr. ethnogr. Reisestudien, 2. Aufl., I-III, 1882. Karagic, Lexicon - Vuk Steph. Karagic, Lexicon Serbico-germanico- -latinum, Ed. III, Belgrad, 1898. ~ Mărchen - Vuk Steph. Karagic, Volksmărchen der Serben, Berlin, 1854. Keller, Ant. Tierwelt - Otto Keller, Die antike Tierwelt, I-II, Leipzig, 1909-1913. ~ Thiere - Otto Keller, Thiere des classischen Alterthums, Innsbruck, 1887. Knortz, Kbrper - Karl Knortz, Der menschliche Korper in Sage, Brauch und Sprichwort, Wiirzburg, 1909. Kogălniceanu,Letopis. - Mihail Kogălniceanu, Letopiseţile Ţării Moldovei, I-III, Iaşi, 1845, 1846, 1852. Kohl, Bauernhochzeit - F.F. Kohl,Z>ie Tiroler Bauernhochzeit, Wien, 1908. Koren, Kirchenjahr - Dr. Hans Koren, Volksbrauch. im Kirchenjahr, Salzburg-Leipzig, 1934. Kralik, Sagengeschichte - Richard v. Kralik, Zur nordgermanischen Sagengeschichte, Wien (f. a.). Krappe, Mythes - Alexandre H. Krappe, La Genese des mythes, Paris, 1938. Krauss, Relig. Brauch = Krauss, Volksglaube. ~ Sagen - Friedrich S. Krauss, Tausend Sagen und Mărchen der Sudslaven, Leipzig (f. a.). ~ Sitte - Friedrich S. Krauss, Sitte und Brauch der Sudslaven, Wien, 1885. ~ Volkforsch. - Friedrich S. Krauss, Slavische Volkforschungen, Leipzig, 1908. ~ Volksglaube - Friedrich S. Krauss, Volksglaube und religioser Brauch der Sudslaven, Mtinster, 1890. Kiick-Sohnrey, Feste - Ed. Kuck und Heinr. Sohnrey, Feste und Spiele des deutschen Landvolkes, 2. Aufl., Berlin, 1911. Kuhn, Zeitschrift - Zeitschrift f. vergleichende Sprachforschung, begr. v. Aufrecht u. Kuhn, 1852 urm. Laisnel de la Salle, Croyances (citat uneori sub titlul Berry). - Laisnel de la Salle, Le Berry. Croyances et legendes, I-II, Paris, 1900. Lammert, Volksmedizin - G. Lammert, Volksmedizin und medizinischer Glaube in Bayern, Wiirzburg, 1869. Lauffer, Altertiimer - Otto Lauffer, Deutsche Altertiimer im Rahmen deutscher Sitte, Leipzig, 1918. ~ Haus - Otto Lauffer, Das deutsche Haus in Dorfund Stadt, Leipzig, 1919. ~ Volkskunde - Otto Lauffer, Niederdeutsche Volkskunde, Leipzig, 1917. * ~ Weihnachtsbaum - Otto Lauffer, Der Weinachtsbaum in Glauben und Brauch, Berlin, 1934. 30 LISTA PRESCURTĂRILOR UTILIZATE LISTA PRESCURTĂRILOR UTILIZATE 31 Laugier, Etnogr. medic. - Dr. Charles Laugier, Contribuţiuni la etnografia medicală a Olteniei, Craiova (f. a.). Le Coq, Turkistan - A. v. Le Coq, Volkskundliches aus Oşt-Turkistan, Berlin, 1916. Lefevre, Germ. et Slaves - Andre Lefevre, Germains et Slaves. Origines et croyances, Paris, 1903. Leger, Myth. slave - Louis Leger, La Mythologie slave, Paris, 1901. Le Goffic, Fetes - Charles Le Goffic, Fetes et coutumes populaires, Paris, 1911. Lehmann, Aberglaube - Alfr. Lehmann, Aberglaube und Zauberei von den ăltesten Zeiten bis in die Gegenwart, 2. Aufl., Stuttgart, 1925. Lehmann, Mystik - Edw. Lehmann, Mystik im Heidentum und Christentum, Leipzig, 1908. Leite de Vasconcellos, Ensaios - Leite de Vasconcellos, Ensaios ethnograficos, Exposende, 1903. - Tradicoes - Leite de Vasconcellos, Tradicoes populares de Portugal, Porto, 1882. Leon, Ist. nat. medic. - Dr. N. Leon, Istoria naturală medicală a poporului român, Bucureşti, 1902. Levy-Bruhl,Le Surnaturel - Lucien Levy-Bruhl,Le Surnaturel et la nature dans la mentalite primitive, Paris, 1931. Liebrecht, Volkskunde - Felix Liebrecht, Zur Volkskunde, Alte und neue Aufsătze, Heilbronn, 1879. Lippert, Christentum - Julius Lippert, Christentum, Volksglaube und Volksbrauch, Berlin, 1882. Longinescu, Medicina - S.G. Longinescu, Medicina legală în legile vechi româneşti, Bucureşti, 1924. Lora, Natale - L. di Lora, II Natale fiorentino di un secolo fa. II Ceppo, Firenze, 1912. Lupaşcu, Medic. bab. - Dim. P. Lupaşcu, Medicina babelor, Bucureşti, 1889. Mailly, Friaul - Anton v. Mailly, Sagen aus Friaul und den julischen Alpen, Leipzig, 1922. Măngiuca, Câjindariu - Simeone Măngiuca, Călindariu, I-II, Oraviţa, 1882, 1883. Mannhardt, Myth. Forsch. - Wilhelm Mannhardt, Mythologische Forschungen, Strassburg, 1884. Mannhardt, Roggenwolf - Wilhelm Mannhardt, Roggenwolf und Roggenhund, Danzig, 1865. ~ Wald- u. Fetdkulte - Wilhelm Mannhardt, Wald und Feldkulte, 2, Aufl. I-II, Berlin, 1904-1905. ~ Zauberglaube - Wilhelm Mannhardt, Zauberglaube und Geheim- wissen, Wien, 1936. Mansikka, Zauberformeln - V.J. Mansikka, Uber russische Zauberformeln, Helsingfors, 1909. Marcellus, De medicamentis - Marcellus Empiricus, De medicamentis, rec. Maxim. Niedermann, Lipsiae et Berolini, 1916. Marian, Descîntece — Simion Florea Marian, Descîntece poporane române, Cernăuţi, 1886. ~ Insectele — Simion Florea Marian, Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor, Bucureşti, 1903. ~ înmormîntarea - Simion Florea Marian, înmormîntarea la români, Bucureşti, 1892. ~ Legendele — Simion Florea Marian, Legendele Maicii Domnului, Bucureşti, 1904. ~ Naşterea - Simion Florea Marian, Naşterea la români, Bucureşti, 1892. - Nunta - Simion Florea Marian, Nunta la români, Bucureşti, 1890. ~ Ornitologia - Simion Florea Marian, Ornitologia poporană română, I-II Cernăuţi, 1883. - Sărbătorile - Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, I-III, Bucureşti, 1898-1901. - Vrăji - Simion Florea Marian, Vrăji, farmece şi desfaceri, Bucureşti, 1893. Martiny, Aberglaube - Benno Martiny, Aberglaube im Molkereiwesen, Bremen, 1891. Marzell, Heilkrăuter - Heinrich Marzell, Alte Heilkrăuter, Jena, 1926. - Heilpflanzen - Heinrich Marzell, Unsere Heilpflanzen. Ihre Geschichte und ihre Stellung in der Volkskunde, Freiburg i. Br., 1922. ~ Pflanzennamen - Heinrich Marzell, Die Tiere in deutschen Pflanzennamen, Heidelberg, 1913. ~ Volksleben - Heinrich Marzell, Die Pflanzen im deutschen Volksleben, Jena, 1925. Mater. antrop. - Materjaly antropologiczno-archeologiczne i etnograficzne... Akademii... w. Krakowie. Medicus, Naturgeschichte - Wilhelm Medicus, Die Naturgeschichte nach Wort und Spruch des Volks, Nordlingen, 1867. Melusine -Melusine. Recueil de mythologie, litterature populaire, traditions et usages, dirige par Gaidoz et Rolland, I-X, Paris, 1877-1878, 1884-1901. Mera, Lumea basm, - I.T. Mera, Din lumea basmelor, Bucureşti, 1906. Metalli, Usi e costumi - Ercole Metalli, Usi e costumi delta campagna romana, Roma, 1903. Meyer, Badisch. Volksl. - Elard Hugo Meyer, Badisches Volksleben im 19. Jahrhundert, Strassburg, 1900. - Germ. Myth. - Elard Hugo Meyer, Germanische Mythologie, Berlin, 1891. ~ Volkskunde - Elard Hugo Meyer, Deutsche Volkskunde, Berlin--Leipzig, 1921. Meyrac, Ardennes - Albert Meyrac, Traditions, coutumes, legendes et contes des Ardennes, Charleville, 1890. Michăilescu, Crîmpeie - A.E. Michăilescu, Crîmpeie din viaţa ţăranului român, Bucureşti, 1904. Miklosich, Etym. Wb. - Franz Miklosich, Etymologisches Worterbuch der slavischen Sprachen, Wien, 1886. Milosavljevic, Obicaji - Sava Mii. Milosavljevic, Obicaji srpskog naroda iz sreza Homoljskog, Beograd, 1913. Minutti, Mitologia - Rodolfo Minutti, Mitologia tedesca, Milano, 1910. Mitteil. der anthrop. Gesellsch. - Mitteilungen der anthropologischen Gesellschaft in Wien, Wien 1870 urm. Mogk, Sitten - Eugen Mogk,Die deutschen Sitten und Brăuche, Leipzig-Wien, 1921. Molnar, Sprachlehre - Johan Molnar, Deutsch-walachische Sprachlehre, Wien, 1788. Musa, Vettonica - Antonius Musa, De herba Vettonica liber, in^Corpus medicorum latinorum, voi. IV, Lipsiae-Berolini, 1927. Negelein, Aberglauben - Julius v. Negelein, Die Idee des Aberglaubens. Sein Wachsen und Werden, Berlin, 1931. 32 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Neniţescu, Turcia europ. -De la românii din Turcia europeană, Bucureşti, 1895. Nicasi, Credenze - Gius. Nicasi, Le credenze religiose delle popolazioni rurali dell'alta Valle del Tevere, Roma (f. a.). Nino, Usi - Antonio de Nino, Usi e costumi abruzzesi, Firenze, 1881. Nord, Volksmedizin — Rudolf Nord, Volksmedizin in Waldeck, Corbach, 1934. Novacoviciu, Colecţiune — Emilian Novacoviciu, Colecţiune folcloristică din Răcăşdia şi jur. Oraviţa. ~ Comoara Ban. - Din Comoara Banatului. Folclor, Oraviţa, 1928. Nunziato, Tradizioni - Alfredo Nunziato, Tradizioni natalizie e pasquali del popolo tarantino, Taranto, 1936. Orain, Ille-et-Vilaine - Adolphe Orain, Folklore de l'Ille-et-Vilaine. De la vie ă la mort, I-II, Paris, 1897-1898. Ortoli, Corse - Fred. Ortoli, Les Contes populaires de Iile de Corse, Paris, 1883. Otescu, Cer şi stele - Ion Otescu, Credinţele ţăranului român despre cer şi stele, Bucureşti, 1907. Otto, Păsztorok - Hermann Otto, A magyar pâsztorok nyelvkincse, Budapesta, 1914. Păcală, Răşinari - Victor Păcală, Monografia comunei Răşinari, Sibiu, 1915. Pamfile, Boli - Tudor Pamfile, Boli şi leacuri, Bucureşti, 1911. ~ Cerul - Tudor Pamfile, Cerul şi podoabele lui, Bucureşti, 1915. ~ Comorile - Tudor Pamfile, Comorile, Bucureşti, 1916. ~ Crăciunul - Tudor Pamfile, Crăciunul, Bucureşti 1914. Pamfile, Diavolul - Tudor Pamfile, Diavolul învrăjbitor al lumii, Bucureşti, 1914. ~ Duşmani - Tudor Pamfile, Duşmani şi prieteni ai omului, Bucureşti, 1916. ~ Jocuri - Tudor Pamfile, Jocuri de copii, I-II, Bucureşti, 1906-1907. ~ Pămîntul — Tudor Pamfile, Mitologie românească. Pămîntul, Bucureşti, 1924. - Pov. lumii -Tudor Pamfile,Povestea lumii de demult, Bucureşti, 1913. ~ Sărb. de toamnă - Tudor Pamfile, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului, Bucureşti, 1914. ~ Sărb. de vară - Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români, Bucureşti, 1910. ~ Văzduhul - Tudor Pamfile, Văzduhul, Bucureşti, 1916. Panţu, Vocab. bot. (citat uneori Plantele) - Zaharia Panţu, Plantele cunoscute de poporul român. Vocabular botanic, Ed. II. Bucureşti, 1929. Panzer, Bayer. Sagen - Friedrich Panzer, Bayerische Sagen und Brăuche, I-II, Miinchen, 1848, 1855. Papahagi, Basme - Pericle Papahagi, Basme aromâne şi glosar, Bucureşti, 1905. ~ Folklor. — Tache Papahagi, Din Folklorul romanic şi cel latin, Bucureşti (f. a.). ~ Liter. pop. - Pericle Papahagi, Din Literatura poporană a Aromânilor, Bucureşti, 1912. ~ Maramureş — Tache Papahagi, Graiul şi folklorul Maramureşului, Bucureşti, 1925. ~ Megl.-Rom. - Pericle Papahagi, Megleno-Românii. Studiu etnografica-filologic, I-II, Bucureşti, 1902. LISTA PRESCURTĂRILOR UTILIZATE 33 Pappalardo, Scienze occ. - A. Pappalardo, Dizionario di Scienze occulte, 2-a ed., Milano, 1922. Pască, Glos. dial. - Ştefan Pască, Glosar dialectal, Bucureşti, 1928. Pasqualigo, Errori - Giuseppe Pasqualigo, Dei pregiudizi, degli errori e delle superstizioni vulgari, Lugano, 1856. Pavlovic, Obicaji - Jeremije M. Pavlovic, Zivot i obicaji narodni u Kragujevackoj jasenici..., Beograd, 1921. Păsculescu, Liter. pop. - Nicolae Păsculescu, Literatură populară românească, Bucureşti, 1910. Pedersen, Alb. Volksk. - Holger Pedersen, Zur albanesischen Volkskunde, Kopenhagen, 1898. Pedroso, Superstiqoes - Consiglieri Pedroso, Superstiqoes, Porto, 1880-1882. Pedrotti-Bertoldi, Piante - G. Pedrotti e V. Bertoldi, Nomi dialettali delle piante indigene del Trentino etc, Trento, 1930. Pelagonius, Art. veter. - Pelagonii, Artis veterinariae quae extant, rec. Maxim. Ihm., Lipsiae, 1892. Perot, Folkl. bourb. - Francisc Perot, Folklore bourbonnais, Paris, 1908. Persius, Satyr. - A. Perşii Flacci, Saturarum liber. Ed. Santi Consoli, Roma, 1904. Pessler, Volkskunde - Wilhelm Pessler, Handbuch der deutschen Volkskunde, I-III, Potsdam. Petronius, Satyr. - T. Petronius Arbiter, Satiricon. Ed. Ernout, Paris, 1922. Peuckert, Volkstum - Will. Erich Peuckert, Deutsches Volkstum in Mărchen und Sage, Schwank und Rătsel, Berlin, 1938. Pfannkuche, Religion - August-, Pfannkuche, Religion und Natur- wissenschaft, 2. Aufl., Leipzig, 1912. Pfleiderer, Heilige - Rudolf Pfleiderer, DieAttribute der Heiligen, Ulm, 1920. Pigorini, Marche appen. - Caterina Pigorini Beri, Le superstizioni e i pregiudizii delle Marche appenine. Pitre, Famiglia - Giuseppe Pitre, La Famiglia, la casa, la vita del popolo siciliano, Palermo, 1913. ~ Feste - Giuseppe Pitre, Feste patronali in Sicilia, Palermo, 1900. ~ Medicina - Giuseppe Pitre, Medicina popolare siciliana, Torino-Palermo, 1896. - Spettacoli - Giuseppe Pitre, Spettacoli e feste popolari siciliane, Palermo, 1881. ~ Usi - Giuseppe Pitre, Usi e costumi, credenze e pregiudizi del popolo siciliano, I-FV, Palermo, 1889. Placucci, Romagna — Michele Placucci, Usi e pregiudizi dei contadini della Romagna, Palermo, 1885. Placitus, Medic. - Sextus Placitus, „Liber medicinae ex animalibus", in Corpus medic latin, Voi. IV, Lipsiae-Berolini, 1927. Plinius, Natur. hist. - Plini C. Secuhdi, Naturalis historiae, libri, XXXVII, ed. Carolus Mayhoff, I-V, Lipsiae, 1897-1909. Plinius secundus, Medic. — Plini Secundi, Quae fertur una cum Gargilii Martialis medicina, ed. Valent. Rose, Lipsiae, 1875. Ploix, Surnaturel - Charles Ploix, Le Surnaturel dans les contes populaires, Paris, 1891. Ploss, Kind - Dr. H. Ploss, Das Kind in Brauch und Sitte der ydlker, 11. Aufl., I-III, Leipzig, 1926. Pluquet, Bayeux — Fredenc Pluquet, Contes populaires, prejuges, patois etc. de l'arondissement de Bayeux, Rouen, 1854. 34 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT LISTA PRESCURTĂRILOR UTILIZATE 35 Poggi, -Usi - Francesco Poggi, Usi natalizi, nuziali e funebri della Sardegna, Mortara-Vigevano, 1897. Pouqueville, Grece - Fr. Pouqueville, Voyage en Grece, Paris, 1820. ~ Moree - Fr. Pouqueville, Voyage en Moree et ă Constantinople, Paris, 1805. Pradel, Gebete - Fritz Pradel, Griechische und suditalienische Gebete, Beschworungen und Rezepte des Mittelalters, Giessen, 1907. Preisendanz, Zauberpapyri - Karl Preisendanz, Die griechischen Zauberpapyri, Leipzig, 1931. Pritzel-Jessen, Pflanzen - G. Pritzel und C. Jessen, Die deutschen Volksnamen der Pflanzen, 2. Aufl., Leipzig. Pseudapulejus, Herb. - Pseudapuleji, „Herbarius", in Corp. medic. latin., voi. IV, Lipsiae-Berolini, 1927. Răd.-Codin, Cuv. din Muscel - C. Rădulescu-Codin, O seamă de cuvinte din Muscel, Cîmpulung, 1901. ~ îngerul - C. Rădulescu-Codin, îngerul Românului. Poveşti şi legende din popor, Bucureşti, 1913. ~ Legende - C. Rădulescu-Codin, Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi din Muscel, Bucureşti, 1910. Răd.-Codin-Mihalache, Sărbătorile - C. Rădulescu-Codin şi D. Mihalache, Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele etc, Bucureşti, 1909. Rehm, Volksfeste - Herm. S. Rehm, Deutsche Volksfeste u. Volkssitten, Leipzig, 1908. Reichardt, Feste - Rudolf Reichardt, Die deutschen Feste in Sitte und Brauch., 2, Aufl., Jena, 1911. ~ Geburt - Rudolf Reichardt, Geburt, Hochzeit und Tod, Jena, 1913. Reinsberg-Duringsfeld, Fest-Kalender - Otto v. Reinsberg-Diiringsfeld, Fest-Kalender aus Bohmen, Prag, 1861. ~ Jahr - Otto v. Reinsberg-Duringsfeld, Das festliche Jahr in Sitten, Gebrâuchen, Aberglauben u. Festen dergenm. Vblker, Leipzig, 1898. Reiser, Allgău - Karl Reiser, Sagen, Gebrăuche und Sprichworter des Allgăus, I-II, Miinchen, 1894. Reling-Bohnhorst, Pflanzen — H. Reling und J. Bohnhorst, Unsere Pflanzen, 4. Aufl., Gotha, 1904. Rev. de Cult. arm. — Revista de Cultură armeană, Bucureşti, 1936 urm. Rev. Ion Creangă - Ion Creangă, revistă de limbă, literatură şi artă populară, Red. de Tudor Pamfile, Bîrlad, 1908 urm. Rev. Ist. Arh. — Revista pentru Istorie, Archeologie şi Filologie. Rev. Trad. pop. - Revue des Traditions populaires, Paris, 1886 urm. Rev. Tudor Pamfile - Tudor Pamfile, revistă de limbă, literatură şi artă populară, Dorohoi, 1923 urm. Riccardi, Modena - Paolo Riccardi, Pregiudizi e superstizioni del popolo Modenese, Firenze, 1891. Riegler, Vogelnamen — Richard Riegler, Uber den metaphorischen Gebrauch von Vogelnamen in den modernen Kultursprachen, Pola, 1905. Rolland', Faune - Eugene Rolland, Faune populaire de la France, I-XIII, Paris, 1877-1911. ~ Flore - Eugene Rolland, Flore populaire ou histoire naturelle des plantes, I-XI, Paris, 1896-1915. Rosa, Bergamo — Gabriele da Rosa, Costumi e tradizioni di Bergamo e di Brescia, Brescia, 1870. - Gallura - Francesco da Rosa, Tradizioni popolari di Gallura. Usi e costumi, Cagliari, 1899. Rouge, Touraine - Jacques-Marie Rouge, Le Folklore de la Touraine, Tours, 1931. Royer, Ciel - Clemence Royer, Histoire du ciel, Paris, 1901. Saintyves, Eternuement — Pierre Saintyves, L'Eternuement et le bâillement, Paris, 1921. ~ Folkl. bibi. - Pierre Saintyves, Essais de Folklore biblique. Magie, mythes et miracles dans l'Ancien et le Nouveau Testament, Paris, 1922. ~ Folklore - Pierre Saintyves, Manuel de Folklore, Paris, 1936. ~ Medecine - Pierre Saintyves, Les Origines de la medecine, Paris, 1920. ~ Saints - Pierre Saintyves, Les Saints successeurs des dieux, Paris, 1907. ~ Vierges - Pierre Saintyves, Les Vierges meres et les naissances miraculeuses, Paris, 1908. Sala, Nunta - Vasile Sala, Datinele pop. român la nuntă în plăşile Beiuşului şi Vaşcăului, Beiuş, 1937. Samter, Geburt - Ernst Samter, Geburt, Hochzeit und Tod, Leipzig-Berlin, 1911. Samarian, Medicina - Dr. Pompei Gh. Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc (1382-1775), Călăraşi (f. a.). Sartori, Sitte - Paul Sartori, Sitte und Brauch, I-III, Leipzig, 1910-1914. Sbiera, Poveşti - Ion al lui G. Sbiera, Poveşti poporale româneşti, Cernăuţi, 1886. Sbornik - Sborniku za narodni umotvorenija etc, Sofia, 1889 urm. Schiller, Thierbuch - Karl Schiller, Zum Thier- u. Krăuterbuche des mecklenburgischen Volkes, Schwerin, 1861. Schischmanoff, Legendes - Lydia Schischmanoff, Legendes religieuses bulgares, Paris, 1896. Schmeller, Bayer. Wb. - J.A. Schmeller, Bayerisches Worterbuch, 2. Ausg., I-II, Miinchen, 1872-1877. Schmidt, Jahr - Friedrich Heinz Schmidt, Das băuerliche Jahr, 2. Aufl., Berlin, 1937. ~ Mărchen - Bernhard Schmidt, Griechische Mărchen, Sagen und Volkslieder, Leipzig, 1877. ~ Volksleben - Bernhard Schmidt, Das Volksleben der Neugriechen und das hellenische Alterthum, Leipzig, 1871. Schneeweis,, Weihnachtsbrăuche - Edmund Schneeweis, Die Weihnacht- sbrăuche der Serbokroaten, Wien, 1925. Schonwerth, Oberpfalz - Fr. Schowerth, Aus der Oberpfalz. Sitten und Sagen, I-III, Augsburg, 1857-1859. Schrader, Reallexikon - O. Schrader, Reallexikon der indogermanischen Altertums-kunde, 2. Aufl., I-II, Strassburg, 1901-.... Schroder, Esten - Leopold v. Schrader, Hochzeitsbrăuche der Esten, Berlin, 1888. Schroer, Ungarn -K. Schrber,Beitrag zur deutschen Mythologie u. Sittenkunde. Aus dem Volksleben... in Ungarn, Pressburg, 1855. Schulenburg, Wend. Vkst. - Wilibald v. Schulenburg, Wendisches Volksthum in Sage, Brauchund Sitte, Berlin, 1882. Schullerus, Siebenb. Volkskunde - A. Schullerus, Siebenburgischg Volkskunde im Umriss, Leipzig, 1926. Schuyler, Turkestan. - Eugene Schuyler, Turkestan, I-II, London, 1856. Schwartz, Volksglaube - F.L.M. Schwartz, Der heutige Volksglaube und das alte Heidenthum, 2. Aufl., Berlin, 1862. 36 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT LISTA PRESCURTĂRILOR UTILIZATE 37 ~ Wolken - F.L.M. Schwartz, Wolken und Wind, Blitz und Dmner, Berlin, 1879. Sebillot, Folklore - Paul Sebillot, Le Folklore. Litterature orale et Ethnographie traditionnelle, Paris, 1913. ~ Folkl. de France - Paul Sebillot, Le Folklore de France MV, Paris, 1904-1907. ~ Paganisme - Paul Sebillot, Le Paganisme contemporain, Paris, 1908. Seefried-Gulgowski, Unbek. Volk - Ernst Seefried-Gulgowski, Von dnem unbekannten Volke in Deutschland, Berlin, 1911. Segall, Folkl. evr. — Sal. Segall, Din Folklorul poporului evreu Bucureşti (f. a.). Seligmann, Blick - S. Seligmann, Der bose Blick und Verwandtes, I-II, Berlin, 1910. Sevastos, Călătorii - Elena D.O. Sevastos, Călătorii în Ţara românească, Iaşi, 1888. ~ Nunta - Elena D.O. Sevastos, Nunta la români, Iaşi, 1889. Seyfarth, Zauberei - Carly Seyfarth, Aberglaube und Zauberei k der Volksmedizin Sachsens, Leipzig, 1913. Sieg, Krăuter - Hilde Sieg, Gottessegen der Krăuter einst und immerdar, Berlin (f. a.). Sigerus, Hermannstadt - Emil Sigerus, Vom alten Hermannstadt, I-II, Hermannst., 1922-1923. Silvestri, Mit. nord. - Gaetano Silvestri, Mitologia nordica, Milano, 19>24. Slavejkoff, Obicaj - R. Slavejkoff, Bălgarski narodni obicaj i vervanija, Sofia, 1924. Sohns, Pflanzen - Franz Sohns, Unsere Pflanzen, 4. Aufl., Leipzig, 1907. Spamer, Fastnacht - Adolf Spamer, Deutsche Fastnachtsbrăuche, Jena (f. a.). ~ Volkskunde - Adolf Spamer, Die Volkskunde als Wissenschaft, Stuttgart, 1933. ~ Weihnachten - Adolf Spamer, Weihnachten in alter und neuer Z-eit, Jena (f. a.). Stemplinger, Aberglaube - Eduard Stemplinger, Antiker Aberglaube in modernen Ausstrahlungen, Leipzig, 1922. ~ Volksmedizin - Eduard Stemplinger, Antike und modewne Volksmedizin, Leipzig, 1925. Stern, Turkei - Bernhard Stern, Medizin, Aberglaube und Geschlechtsle&en in der Turkei, MI, Berlin, 1903. Stonner, Volksbrauch - Anton Stonner, Die deutsche Volksseele im christlich-deutschen Volksbrauch, Miinchen, 1935. Strack, Blutaberglaube - Hermann L. Strack, Der Blutaberglaube in tder Menschheit, Blutmorde und Blutritus, Miinchen, 1892. Strackerjan, Pldenburg - Ludwig Strackerjan, Aberglaube und Sagen aus dem Herzogtum Oldenburg, MI, 2. Aufl., Oldenburg, 1909. Strafforello, Errori - Gustavo Strafforello, Errori e pregiudizi volgairi, Milano, 1883. Strauss, Bulgaren - Adolf Strauss, Die Bulgaren: Ethnographische Studi'en, Leipzig, 1898. ~ Volksdichtungen - Adolf Strauss, Bulgarische Volksdichtung*en, Leipzig, 1895. Stura, Pregiudizi - F. Stura, Pregiudizi, ed errori nella tradizione popolare, Torino, 1901. Szuchiewicz, Huculszczyzna - Wlodzinn Szuchiewicz, Huculszczyzna, I-IIV Lwow, 1902-1908. Şăineanu, Basmele - Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, 1895. ~ Ielele - Lazăr Şăineanu, Ielele, etc., Bucureşti, 1886. ~ Şezătoarea - Şezătoarea, revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare, dir. Artur Gorovei, Fălticeni, 1892 urm. Taylor Starck, Alraun - Adolf Taylor Starck, Der Alraun. Ein Beitrag zur Pflanzensagenkunde, Baltimore, 1917. Teodorescu, Poesii pop. - G. Dem. Teodorescu, Poesii populare române, Bucureşti, 1885. Teodora, Plante - D.M. Teodora, Plante de leac, Bucureşti, 1934. Tocilescu, Mater. folkl. - Grig. Tocilescu, Materialuri folkloristice, Bucureşti, 1900. Toeppen, Masuren - M. Toeppen, Aberglauben aus Masuren, Danzig, 1867. Trad. en Poitou - La Tradition en Poitou et Charentes. Articles par divers auteurs, Paris, 1897. Tradition - La Tradition. Revue generale des contes, legendes, chants, usages etc, Paris, 1887 urm. Treutlein, Arbeitsverbot - Wolfgang Treutlein, Das Arbeitsverbot im deutschen Volksglauben, Buhl-Baden, 1932. Troels-Lund, Gesundheit - Troels-Lund, Gesundheit und Krankheit in der Anschauung alter Zeiten, Leipzig, 1901. Troels-Lund, Himmelsbild - Troels-Lund, Himmelsbild und Weltanschauung im Wandel der Zeiten, 3. Aufl., Leipzig, 1908. Urquell -Am Ur-jQuell. Monatsschrift fur Volkskunde. Herausg. von Fr. S. Krauss. Hamburg u. Wien, 1890 urm. Usanze - Usanze e feste del popolo italiano. Vasiliu, Descîntece - Al. Vasiliu, Descîntece din Moldova, Bucureşti, 1934. ~ Focul - D.A. Vasiliu, Focul viu în datinele poporului român, Bucureşti, 1943. ~ Sufletul - D.A. Vasiliu, Sufletul Românului în credinţe, obiceiuri şi datine, Bucureşti, 1942. Vegetius, Mulomedic. - P. Vegeti Renati, Digestorum artis mulomedicinae libri, ed. Ern. Lommatzsch, Lipsiae, 1903. Veckenstedt, Gebrauchsfeuer - Edm. Veckenstedt, Das wilde, heilige und Gebrauchsfeuer, Halle a. S. Vernaleken, Mythen - Theodor Vernaleken, Mythen und Brăuche des Volkes in Osterreich, Wien, 1859. Vinson, Basques - Julien Vinson, Le Folklore du pays basque, Paris, 1883. Viollier, Rites - D. Viollier, Les Rites funeraires en Suisse, Paris, 1911. Vîlsan-Giuglea, Serbia - G. Vîlsan şi G. Giuglea, Românii din Serbia, Bucureşti, 1911. Voiculescu, Leacurile - Dr. V. Voiculescu, Toate leacurile la îndemînă, Bucureşti (f. a.). Voronca, Datinele - Elena N. Voronca, Datinele şi credinţele poporului român, I (singurul apărut), Cernăuţi, 1903. ~ Studii - Elena N. Voronca, Studii în Folclor, MI, Cernăuţi, 1908-1912. Vulpesco, Coutumes - Michel Vulpesco, Les Coutumes roumaines periodiques, Paris, 1927. Walther, Schwab. Volkskunde - Paul Walther, Schwăbische Volkskunde, Leipzig, 1929. Wasiljew, Wotjaken - Johann Wasiljew, Ubersicht uber die hfidnischen Gebrăuche, Aberglauben und Religion der Wotjaken, Helsingfors, 1902. Weigand, Arom. - Gustav Weigand. Die Aromunen, I-II, Leipzig, 1894-1895. 38 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Weniger, Baumkultus - Ludwig Weniger, Altgriechischer Baumkultus, Leipzig, 1919. Willette, Arabes - Henriette Willette, Superstitions et diableries arabes. Paris (f. a.). Wissowa, Religion - Georg Wissowa, Religion und Kultus der Romer, 2. Aufl., Miinchen, 1912. Witzschel, Sagen - August Witzachel, Sagen aus Tkuringen, Wien, 1866. - Thiiringen - August Witzschel, Sagen, Sitten und Gebrăuche aus Thuringen, Wien, 1878. Wlislocki, Magyaren - Heinrich v. Wlislocki, Aus dem Volksleben der Magyaren, Miinchen, 1893. ~ Mărchen - Heinrich v. Wlislocki, Mărchen und Sagen der Transilwanischen Zigeuner, Berlin, 1886. - Siebenb. Sachs. - Heinrich v. Wlislocki, Volksglaube und Volksbrauch der Siebenburger Sachsen, Berlin, 1893. ~ Siebenb. Zigeuner - Heinrich v. Wlislocki, Volksdichtungen der siebenbilrgischen und sudungarischen Zigeuner, Wien, 1980. Volksglaube - Heinrich v. Wlislocki, Volksglaube und religioser Brauch der Zigeuner, Miinster i. W., 1891. - Zigeunervolk - Heinrich v. Wlislocki, Vom wandernden Zigeunervolke, Hamburg, 1890. Wuttke, Sachs. Volksk. - Robert Wuttke, Săchsische Volkskunde, Dresden, 1900. - Volksaberglaube - Adolf Wuttke, Der deutsche Volksaberglaube der Gegenwart, 3. Aufl., bearb. von E.H. Meyer, Berlin, 1900. Zacher, Rom. Volksl. - Albert Zacher, Romisches Volksleben der Gegenwart, Stuttgart (f. a.). Zaharia, Plante - Dr. O. Zaharia, Dicţionarul plantelor medicinale ce cresc în România, Craiova, 1916. Zanazzo, Usi - Giggi Zanazzo, Usi, costumi e pregiudizi del popolo di Roma, Torino, 1908. Zanne, Proverbele - Iuliu Zanne, Proverbele Românilor, I-IX, Bucureşti. Zelechowsky, Ruth. Wb. - Eugen Zelechowsky, Ruthenisch-deutsches Worterbuch, I-II, Lemberg, 1886. Zelenin, Russ. Volkskunde - Diraitrij Zelenin, Russische (ostslavische) Volkskunde, Berlin-Leipzig, 1927. Ziegler-Oppenheim, Weltuntergang - Konrad Ziegler u. S. Oppenheim, Weltuntergang in Sage und Wissenschaft, Leipzig-Berlin, 1921. ~ Weltenstehung - Konrad Ziegler u. S. Oppenheim, Weltenstehung in Sage und Wissenschaft, I-H, Leipzig, 1921, 1925. Zienkowicz, Coutumes - Leon Zienkowicz, Les Coutumes du peuple polonais. Paris, 1841. Zimmeret,Krăutersegen-EM. 2iiamerer,Krăutersegen, 3. Aufl., Donauworth, 1910. Zimraermann, Volksheikunde - Walther Zimmermann, Badische Volks- heilkunde, Karlsruhe, 1927. Zingerle, Tirol - Ignaz v. Zingerle, Sitten, Brăuche und Meinungen des Tiroler Volkes, 2. Aufl., Innsbruck 1871. Ztschr. f. ost. Volkskunde - Zeitschrift fur osterreichische Volkskunde, Red. v. M. Haberlandt, Wien, 1894 urm. Introducere Neîntrecutul povestitor Ion Creangă pomeneşte, în ale sale Amintiri, un procedeu curios, întrebuinţat de copiii de pe vremea lui. Pentru a scoate apa care le intra în urechi, cînd se băgau cu capul afund, la scăldat, recurgeau la un fel de practică magică, pe care ne-o descrie în felul următor: „Aci săream într-un picior, aci în celălalt; aci plecam capul în dreapta şi la stînga, spuind cuvintele : Auraş, p acar aş1, Scoate apa din urechi, Că ţi-oi da parale vechi, Şi ţi-oi spăla cofele Şi ţi-oi bate dobele I"2. Hăt departe de Humuleşti, tocmai în inima Banatului, copiii de „ţăreni" de la Bocşa, dacă le-a intrat apă în urechi, ies şi ei la ţărm şi „sar într-un picior, ţiind urechea răzimată pe o mină, recitind următoarea formulă: Chirii ă, Burilă, Scoate apa din urechi, Că ţ-oi da un ban, Să-ţi cumperi curechi"3. Dintr-o regiune vecină cu Banatul, din Ţara Haţegului, un corespondent i-a fost comunicat lui Hasdeu: „Cînd se scaldă copiii şi li se bagă apă în urechi, iau două pietricele şi Ie pun la urechi, zicînd: Melc, melc, cotomelc. Scoate apa din urechi; Că ţi-oi da un ban vechi Ş-o lingură de curechi. Ş-o palmă peste urechi..."4. Corespondentul nu pomeneşte de sărirea într-un picior, probabil dintr-o scăpare din vedere sau poate fiindcă obiceiul se va fi pierdut prin acele părţi. 1. In loc Aepăcaraş, găsim formapecuraş în textul din Convorbiri literare (1881, p. 12), unde aceste Amintiri au fost publicate pentru întîia oară. 2. Amintiri din copilărie, Iaşi, 1892, p. 65. 3. Enea Hodoş, Cîntece bănăţene. Caransebeş, 1898, p. 53. * 4. Etymologicum magnum, 1278. în jud. Năsăud, copiii rostesc astfel recitativul: „Cuculbeci, beci, Scoate-mi apa din ureci!" (P. Coman ; Glosar dialectal, 26). 40 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT INTRODUCERE 41 Folcloristul Tudor Pamfile, originar din comuna Ţepu, judeţul Tecuci, scrie cu privire la băieţii din satul lui că „găsesc o mare vitejie de a se da cu capul afund şi cu piciorul în afară. Apa le intră în urechi...". Atunci, ca s-o scoată afară, „băieţii astupă urechea cu palma, sar în sus şi strigă: Auriş, păcuriş, Scoate apa din ureche, Că ţi-oi da o para veche"1. Formula, după cum se vede, seamănă cu aceea înregistrată de Creangă, dar nu se aminteşte nici de sărirea alternativă într-un picior, nici de înclinarea capului, cînd pe un umăr, cînd pe celălalt. în alte părţi se mai face însă menţiune de această gimnastică. Astfel, în corn. Larga, din judeţul Bacău, copiii sar într-un picior şi, ţinînd cîte o piatră la fiecare ureche, rostesc : „Auriei, Păcurici, Scoate apa din urechi, Că ţi-oi da parale vechi, Să le pui la chiotori, Să le ai la sărbători..."2. Tot astfel, după cum ni se comunică, procedează copiii din comuna Crîngurile de Sus din judeţul Dîmboviţa: „Unii, care simt că le-a intrat apa în ureche, sar într-un picior, pun mîna la ureche, pleacă într-o parte şi în alta capul şi strigă: Veche, leche (!) Ieşi, apă, din ureche, Că ţi-oi da o para veche". Cam în acelaşi fel se procedează în judeţele Muscel3 şi Olt4. Dincolo de Carpaţi, în comuna Sîngeorz-Băi, judeţul Năsăud, se procedează astfel: „Cînd te scalzi site scufunzi sub apă şi ţi se bagă apă în urechi, apoi sai într-un picior şi zici: Mihăilă, Buhăilă, Scoate-mi apa dinTurechi, Că ţi-oi da un potor5 vechi... 1. Şezătoarea VIII, 124. într-o variantă, publicată de Gh. Fira (din jud. Romanaţi), primele cuvinte ale formulei sînt: ^Auraş, păcuraş, adică aşa cum se găseşte şi la Creangă ; cf. şi Şezătoarea, XIV, 86. 2. Pamfile, Duşmanii, 282. 3. Comunicare de prof. dr. N. Gheorghiu. 4. Comunicare de prof. Marin Popescu-Spineni. 5. Prin potor se înţelegea, în limba din veacurile trecute, o monedă măruntă de aramă, identică cu potronicul sau costanda. Cuvîntul acesta mai apare şi astăzi în poezia populară din Maramureş : „Toată guriţa o vînd... Şi pe bani şi pe potori, în credinţă la feciori" (Bîrlea, Maram., II, 314). Dacă spui aşa de mai multe ori, sai într-un picior, apoi, de la o vreme, îţi iese apa din urechi"1. Mai cităm o comunicare din corn. Băiţa, judeţul Satu Mare: „Cînd îţi intră apă în urechi, la scăldat, ia două pietre mai late, pune-le la urechi şi zi: Măi Ioane, Sîntioane, Scoate-mi apa din urechi, Ţi-oi da carne cu curechi. Aruncă apoi pietrele peste cap în vale...". A trecut acum mult peste o jumătate de veac de cînd eu însumi, scăldîndu-mă cu alţi ştrengari de teapa mea, în „apa dulce" a Dîmboviţei, la Bucureşti, procedam la fel în ce priveşte sărirea într-un picior şi plecarea capului pe umeri, cînd îmi intra apa în urechi, dar nu-mi amintesc deloc formula pe care o recitam. Numai atîta ţin minte, că ne păcăleam unii pe alţii. Cînd îi intra cuiva apa în urechi, puneam pe altul să se uite într-o parte, sub un pretext oarecare, apoi, sărind într-un picior, cu mîna la ureche, îi strigam: „Apa mea-n urechea ta!". Acest procedeu pentru scoaterea apei din urechi, pe care, cum am văzut, îl găsim răspîndit în tot cuprinsul Ţării Româneşti, e vechi, foarte vechi. Au trecut veacuri peste veacuri de cînd învăţatul naturalist Caius Plinius Secundus sfătuia lumea romană din primul secol d.Hr. să procedeze aşa cum obişnuiesc şi astăzi copiii de români: Cînd ţi-a intrat apă în urechea dreaptă, (e bine) să sai în piciorul stîng, cu capul (răzămat) pe umărul drept, şi să faci acelaşi lucru, în sens contrar, pentru urechea stingă2. Pare-se că remediul acesta era socotit foarte bun, căci îl găsim recomandat, patru veacuri mai tîrziu, de medicul din Bordeaux, Marcellus Empiricus3. Naturalistul Pliniu a îngrămădit, în opera lui monumentală, toate § 2 sau aproape toate credinţele şi legendele care circulau pe vremea lui atît la romani, cît şi la greci. Fără să facă însă deosebire între ceea ce e demn de crezare şi între ereziile ce le povesteau sau scriau unii şi alţii, cele mai multe creaţii ale fanteziei, marele învăţat din veacul I d.Hr. a acumulat, claie peste grămadă, pe lîngă rezultatele cucerite de ştiinţă pînă la dînsul, toate ciudăţeniile ce îndrugau babele, toate bazaconiile şi născocirile pe care le-a citit sau le-a auzit şi de care ar rîde şi copiii din ziua de astăzi. Cu alte cuvinte, a 1. După o comunicare a moşului Alexă Bîlţa. 2. „Quum aqua dextrae auriculae (inciderit, prodest) sinistro pede exultări capite in dextrum humerum devexo ; invicem e diversa aure" (Natur. hist., XXVIII, 17). « 3. „Si dextram aurem aqua ingressa fuerit, sinistro pede insistes et caput in dextram partem inclinabis, similiter facies e diverso, si sinistra auricula aquam acceperit" (De medicamentis, IX, 111). 42 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT INTRODUCERE 43 înregistrat, în vasta-i enciclopedie a cunoştinţelor din timpul său, tot ce s-a transmis pînă la dînsul, din generaţie în generaţie, din timpurile străvechi, din vîrsta de copilărie a omenirii. 3 Să mai spicuim cîte ceva din minunata lucrare a marelui scriitor latin. Cu privire la cuc, Pliniu scrie cu toată seriozitatea: „Cucul pare-se a fi un uliu, care-şi schimbă înfăţişarea la o anumită epocă a anului; şi ceea ce te face să crezi acest lucru e faptul că la această epocă nu mai vezi alţi ulii decît prea puţine zile; de altă parte, cucul, care se arată puţină vreme vara, nu se mai arată după aceea"1. Această identitate a uliului cu cucul, pe care vestitul naturalist o înregistrează ca un fapt neîndoios, era desigur o credinţă foarte răspîndită, nu numai la poporul roman, ci şi la alte popoare din Antichitate. O găsim, de pildă, la vechii greci, după mărturia lui Aristotel: „Cucul, după cum povestesc unii, trebuie să fie prefăcut dintr-un uliu, pentru că uliul, care-i seamănă, dispare în acest timp; dar nici ceilalţi ulii aproape nu se mai văd atunci cînd se aude mai des glasul cucului, afară de cîteva zile. Cucul apare însă numai puţină vreme vara, pe cînd iarna, dispare"2. Aceeaşi credinţă e amintită şi de Plutarh, care povesteşte următoarele: păsările, la întrebarea pusă de cuc „de ce fug, îndată ce-1 zăresc, că doară nu e sălbatec?" îi răspund că se tem de el, „pentru că în curînd se va face uliu": w<; eotcli ttot£ îepctf;3. Nu e locul aici să ne ocupăm de substratul acestei credinţe absurde, de motivele care au făcut să se acrediteze această legendă ciudată. Vom constata numai că această curioasă erezie ştiinţifică a străbătut veacurile, fără a fi uitată, transmiţîndu-se din generaţie în generaţie pînă în zilele noastre. Regretatul S.F1. Marian, căruia folclorul român îi datoreşte materialul cel mai vast care s-a strîns în acest domeniu, înregistrează aceeaşi credinţă pe care a găsit-o răspîndită în toate colţişoareie pămîntului românesc. In nepreţuita-i lucrare asupra păsărilor din ţările noastre găsim, în rezumat, următoarele: „După ce a încetat... cucul de a cînta, nu rămîne şi mai departe cuc... ci se preface în uliu, şi ca uliu rămîne el apoi pînă la | Bunavestirea din anul viitor, cînd iarăşi se preface în cuc şi începe a cînta"4. Apoi, în alt loc: „De-aicea vine apoi credinţa cea foarte răspîndită a românilor, nu numai a celor din Bucovina, ci şi a celor din Transilvania, Ungaria şi Muntenia, că, după ce încetează a cînta, cucul se preface în uliu şi ca atare se nutreşte cu diferite păsări pe care le fugăreşte şi, prinzîndu-le, le sugrumă şi le mănîncă"5. 1. „Coccyx videtur ex accipitre fieri, tempore anni figuram mutans, quoniam tune non apparent reliqui nisi perquam paucis diebus ; ipse quoque, modico tempore aestatis visus, non cernitur postea" (Natur. hist., X, 9). 2. Anim. hist., VII, 1. 3. Vita Araţi, cap. XXX. 4. Ornitologia, I, 39. 5- Ibidem, 126 urm. Aceeaşi credinţă o găsim aproape la toate popoarele din Europa: la francezi şi italieni, la germani şi englezi, la irlandezi, danezi, suedezi şi finlandezi, la ruşi etc.1 Să continuăm cu spicuirile din Pliniu. „în Italia... se crede că uitătura lupilor e vătămătoare, şi că, dacă § 4 ei văd un om înainte ca acesta să-i fi zărit, îi iau glasul pînă una alta"2. Românul de astăzi crede la fel cu romanul de acum aproape două mii de ani, căci găsim la noi superstiţia aproape identică: „Dacă... te vede lupul, fără ca tu să-1 vezi, a doua zi vei răguşi"3. Sau: „Dacă te vede lupul înainte dimineaţa, atuncea răguşeşti; fără numai dacă-ţi ţii părul de pe creştetul capului şi atuncea nu răguşeşti"4. Dar nu numai la noi s-a păstrat această credinţă ciudată, ci la mai toate popoarele din Europa, căci o aflăm atestată la francezi, la italieni, la germani, la norvegieni etc. Originea ei trebuie căutată în timpurile primitive ale omenirii, căci tot astfel credeau şi grecii din Antichitate, vechii indieni şi bactrienii5. „Cînd pui ouăle sub cloşcă - zice românul - nu le pune cu soţ, ci § 5 fără soţ, ca să iasă din toate pui"6. Acelaşi sfat îl dă Pliniu: „Ouăle trebuie să le pui la clocit fără soţ"7. Tot astfel recomandă cu toată seriozitatea agronomul Columella, contemporanul împăraţilor August şi Tiberiu: „Să ai grijă să pui sub cloşcă ouăle ce trebuie clocite în număr fără soţ"8. La fel sfătuieşte agronomul Varro9 şi tot aşa Palladius, alt agronom din secolul al IV-lea10. Aşa se procedează şi astăzi în Franţa, în Italia, în Tirol, în Germania, poate şi aiurea11. Pliniu ne mai încredinţează că „dacă tună în timpul clocitului, § 6 ouăle se prăpădesc" şi că cel mai bun mijloc de apărare „împotriva tunetului este de a pune sub paiele unde sînt aşezate ouăle un cui de fier sau (o brazdă de) pămînt de sub plug"12. 1. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., V, 696, 703 urm. 2. „In Italia... creditur luporum visus esse noxius vocemque homini, quem priores contemplentur adimere ad praesens" (Natur. hist., VIII, 22). 3. Gorovei, Credinţi, 1988. 4. Grai şi suflet, II, 83. 5. Candrea, Iarba fiar., 141. . 6. Gorovei, Credinţi, 761; comp. şi Voronca, Datinele, 428. 7. „Ova incubari... subjici impari numero debent" (Natur. hist., X, 54). 8. „Numerus ovorum, quae subjiciuntur, impar observatur" (De re rustica, VIII, 5). 9. „In supponenda ova observant, ut sint numero imparia" (De re rustica, III, 9). 10. „Supponenda sunt his semper ova numero impari" (De re rustica, I, 27). 11. Roug6, Touraine, 159 ; Riccardi, Pregiudizi, 44 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., I, 1686 ; II, 641. * 12. „Si incubitu tonuit, ova pereunt... ; remedium contra tonitrus clavus ferreus sub stramine ovorum positus, aut terra ex aratro" (Natur. hist., X, 54). 44 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Tot astfel raportează şi Columella: „Sînt chiar multe persoane care pun sub culcuşul de paie... căpăţîni de usturoi şi cuie de fier, şi cred că e un mijloc de apărare contra tunetului, care strică ouăle şi omoară puii (în găoace) pe jumătate formaţi, înainte de a se fi dezvoltat toate părţile lor"1. Şi grecii credeau că tunetul are o influenţă vătămătoare asupra ouălor puse la clocit, după cum ne asigură Aristotel2. întocmai ca gospodinele romane, procedează şi astăzi sătencele noastre: „înainte de a aşeza ouăle sub cloşcă, româncele pun mai întîi în cuibare un cui de fier şi o brazdă de sub plug... ca să apere puii, să nu piară în găoace, cînd tună"3. „în cuibar se pune un cui, fier, ca să nu piară puii în găoace"4. „Ca să-ţi cadă găinile la cloceală, caută o potcoavă ce cade de la cai pe drumuri, şi o pune în cuibul găinilor"5. Pe alocuri, credinţa a degenerat şi se socoteşte că potcoava apără găinile de uliu: „Ca să nu mănînce uliul pasările din ogradă, se pune, în treuca din care beau păsările apă, o potcoavă de găsit"6. „Ca sa nu mănînce uliul găinile, se pune o potcoavă găsită pe drum în fundul cuptorului..."7. După cum se vede din aceste două din urmă credinţe, prima din judeţul Neamţ, cealaltă din Bucovina, fierul sau potcoava de pază şi-a pierdut semnificaţia primitivă de apărătoare de tunet. întocmai ca la români, credinţa străveche a romanilor s-a păstrat la mai toate popoarele din Europa. Cităm, de pildă, din Franţa: „Plus repandue est la coutume d'y poser un morceau defer, en meme temps que les oeufs. Souvent il est destine â les preserver d'etre gâtâs par l'orage; dans la Beauce, c'est un fragment de fer ă cheval"8. „Voulez-vous favoriser l'incubation des oeufs? Placez une croix en fer cru sous la poule qui couve."9 La italienii din Abruzzi: „E bene metter sempre un chiodo in mezzo all'ova", per assicurare che la covată non vada a male per via delle malie"10. Aci constatăm că se pune cuiul de fier ca să apere puii de deochi sau de farmece. 1. „Plurimi etiam infra cubilium... allii capita cum clavis ferreis subjiciunt; quae cuncta remedio creduntur esse adversus tonitrua, quibus vitiantur ova, pullique semiformes interimuntur ante quam toti partibus suiş consummentur" (De re rust., VIII, 5). 2. Anim. hist., VI, 2. 3. Marian, Ornitologia, II, 257. 4. Voronca, Datinele, 428. 5. Şezătoarea, VI, 27. 6. Revista Ion Creangă, III, 245. 7. Ibidem. 8. Sebillot, Folkl. de France, III; 229 ; cf. Rolland, Faune, VI, 94 ; Rouge, Touraine, 111, 159. 9. Meyrac, Ardennes, 186. 10. Finamore, Tradizioni, 230. INTRODUCERE 45 Să continuăm cu credinţele superstiţioase culese din Pliniu. § „O lege rurală - scrie marele cărturar -, păzită pe cele mai multe moşii ale Italiei, interzice femeilor de a umbla pe drum torcînd cu fusul sau chiar de a-1 purta descoperit, căci e a pagubă, şi cu deosebire semănăturilor"1. Credinţa aceasta s-a păstrat pînă în ziua de astăzi la poporul român. în bogata colecţie de credinţe şi superstiţii, publicată de veteranul folclorist Artur Gorovei, citim următoarea însemnare: „Cînd iese înaintea unui bărbat vreo femeie cu furca torcînd, sau se duce cu furca la niscaiva muncitori care lucrează la cîmp, în acea zi le va merge rău acelor lucrători, vor da de pagubă, fiind furca cobitoare rea"2. Despre acest rol nefast al furcii citim şi aiurea: „Nu ieşi cu furca afară, înainte de a înmuguri pomii şi de a se îmbrăca pădurea, că te blastămă pomii şi crîngurile"3. în Bucovina: „Cu furca nu se umblă pe cîmp, pînă nu-s căpiţi... Numai peste ogoare, peste grădini nu se merge cu furca, pînă nu e îmbrăcat pămîntul... Primăvara nu se toarce pe afară, pînă nu înfrunzeşte pădurea, că te blastămă: să fii gol cum e ea atunci..."4. Din judeţul Baia: „Pînă pe vremea finului, femeile n-au voie să meargă cu furca-n brîu torcînd, căci bate piatra"5. Credinţa că furca şi torsul sînt nefaste în anumite împrejurări o găsim şi la germani: „Pe cîmp deschis să nu torci; vrăjitoarele sînt numite «torcătoarele cîmpului» (Feldspinnerinnen)"6. Tot la ei: „în cele «douăsprezece zile», de la Crăciun pînă la Bobotează, să nu te arăţi pomilor cu o furcă, căci nu mai dau roade"7. La aceiaşi: „Dacă un om călătoreşte pe cîmp şi se întîlneşte cu o femeie torcînd, e semn rău; ar face bine să se întoarcă din cale şi s-o apuce pe alt drum"8. Nu va susţine, fireşte, nimeni că credinţele noastre despre rolul nefast al furcii şi al torsului asupra vegetaţiei, şi mai ales asupra roadelor cîmpului, vor fi fost împrumutate cîndva de la germani. Se mai găseşte, ce e drept, ici şi colo, la unele popoare, cîte ceva cu privire la acţiunea dăunătoare a furcii sau a torsului. Astfel, la 1. „Pagana lege in plerisque Italiae praediis cavetur, ne mulieres per itinera ambulantes torqueant fusos aut omnino detectos ferant, quoniam adversetur id omnium spei, praecipue frugum" (Natur. hist., XXVIII, 2). 2. Credinţi, 128. 3. Rev. Ion Creangă, TV, 241. 4. Voronca, Datinele, 1061. 5. Şezătoarea, II, 197. în jud. Vaslui, femeii nu-i e îngăduit să iasă cu furca prin sat ori în ţarină, înainte de a se face căpiţele, căci nu mai plouă. Dacă face aceasta, oamenii o huiduiesc, sar la ea şi-i smulg caierul, pe care-1 împart între ei, luînd fiecare cîte o bucăţică. Făcînd astfel, îşi închipuie că se vor aduna norii şi se vor încreţi de ploaie" (Rev. Ion Creangă, VIII, 239). 6. Grimm, Mythologie, III, 463. 7. Ibidem, 447. 8. Ibidem, 439. 46 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT huţulii din Bucovina: „Nevasta unui vînător nu trebuie niciodată să toarcă în vreme ce bărbatul ei mănîncă, căci, altminteri, vînatul va imita mişcările fusului, se va învîrti, va face cotituri, fugind din calea vînătorului, şi acesta nu-1 va mai putea ajunge"1. Se mai pomeneşte, într-un colţişor al domeniului romanic, la abruzzezii din Italia, ceva despre influenţa nefastă a furcii, socotită ca piază rea: „Guai alia donna che con la rocca entrasse filando nella casa in cui e un malatoL. Per lo meno, ha da avere la discrezione di deporre la rocca nella stanza che precede la camera dov'e il malato"2. Nici la slavi, nici la unguri, nici la alt oarecare popor cu care românul a venit în atingere în cursul veacurilor nu se găseşte vreuna din credinţele noastre privitoare la influenţa nefastă a furcii şi a torsului asupra roadelor cîmpului. Pliniu ne-a transmis una din aceste credinţe şi credem că nu e o simplă întîmplare că o regăsim, după douăzeci de veacuri, aproape neschimbată, la populaţia altoită cu sînge roman de pe malurile Dunării şi din văile Carpaţilor. § 8 In sfîrşit, pentru a termina cu citatele spicuite din Pliniu, să pomenim o ciudată credinţă pe care o aveau romanii: „Dacă se smulge limba unei broaşte vii... şi se pune pe pieptul unei femei care doarme, pe locul unde-i bate inima, femeia aceasta va răspunde adevărat la toate întrebările ce i se vor pune"3. Marele cărturar roman adaugă că lucrul acesta e susţinut şi de Democrit. Cu alte cuvinte, şi vechii greci credeau la fel. Pînă în ziua de astăzi, această credinţă deşartă, străbătînd veacurile, s-a păstrat întocmai la aromâni, după cum ne încredinţează Pericle Papahagi, cel mai bun cunoscător al folclorului românilor din Peninsula balcanică. Iată ce scrie în această privinţă: „Să iei limbă de broatec, s-o arzi, şi apoi, după ce o pisezi, stropeşte cu această cenuşă femeia care doarme; limba ei, prin modul acesta, se dezleagă şi-ţi înşiră tot ce a făcut"4. Aceeaşi credinţă o regăsim în Scoţia şi tot astfel credeau şi francezii în secolul al XVlI-lea: „Pour savoir le secret d'une fille, mettez-lui, pendant qu'elle dort, le coeur d'un crapaud sur la mamelle: elle racontera ses secrets"5. Tot aşa se credea în trecut şi în Germania, după cum raportează învăţatul Konrad von Megenberg, care a trăit în veacul al XIV-lea6, şi tot astfel crede şi astăzi poporul german din Silezia, dacă se întrebuinţează inima unei broaşte7. Această credinţă pe care am văzut că o înregistrează Pliniu, citîndu-1 ca martor pe Democrit, fără a părea cîtuşi de puţin neîncrezător, o găsim reprodusă a doua oară la scriitorul roman, dar INTRODUCERE 47 puţin modificată. De astă dată însă, Pliniu tună şi fulgeră împotriva şarlatanilor de magi-vrăjitori care vor să ne facă să credem cai verzi pe pereţi: „Cu această ocazie nu voi omite un exemplu de şarlatanie a vrăjitorilor: între alte minciuni cu coarne, ei pretind că inima unei bufniţe, aplicată pe ţîţa stingă a unei femei care doarme, o face să destăinuiască toate tainele ei"1. în alt loc, cum am văzut, vorbeşte de limba unei broaşte şi nu se arată neîncrezător; de astă dată e vorba de limba unei bufniţe şi abia îşi poate stăpîni indignarea. Oricum, această credinţă s-a păstrat, deşi, după regiuni, animalul variază: se crede că limba trebuie să fie de pupăză, de găină neagră, de cioară, de graur, de nevâstuică, de maimuţă, de cîrtiţă sau, cum am văzut mai înainte, de broască2. în alt loc, Pliniu se revoltă împotriva medicilor şarlatani care îşi bat joc de viaţa bolnavilor: „Nu încape nici o îndoială că toţi ăştia, căutînd să-şi facă un nume prin cîte o noutate, îl dobîndeau cu preţul vieţii noastre. De aci acele dezbateri mizerabile la căpătîiul bolnavilor, nici unul nevrînd să fie de părerea emisă de altul, de teamă să nu pară subordonat altuia. De aci această funestă inscripţie pe un mormînt: „Mulţimea doctorilor m-a omorît". Medicina se schimbă zi cu zi, după ce a fost de atîtea ori modificată. Sîntem împinşi de vîntul şarlatanismului grecesc; şi e evident că oricare dintre ei e mai meşter la vorbă devine îndată arbitrul vieţii şi morţii noastre; ca şi cum mii de popoare n-ar trăi fără doctori, nu însă, ce e drept, fără leacuri, cum s-a întîmplat cu poporul roman mai bine de şase sute de ani..."3. Din cele arătate pînă acum, am văzut clar că anumite credinţe § 9 răspîndite în popor, nu numai în Antichitatea clasică, adică la greci şi romani, ci şi în timpurile cele mai îndepărtate, au persistat, cu o stăruinţă uimitoare, în decursul veacurilor şi s-au păstrat pînă în zilele noastre, prin tradiţie orală, ca o moştenire autentică. Generaţiile trecute ne-au transmis - nouă, ca şi altor popoare - fie prin graiul viu, fie prin scriitori, toate sau numai în parte, comorile graiului cu ajutorul căruia tălmăceau lucrurile, faptele, sentimentele pe care voiau să le exprime. Dar toate concepţiile acestor generaţii despre viaţă şi despre moarte, despre cer şi pămînt, despre bine şi rău, toate credinţele şi îndoielile care s-au strecurat şi s-au aşezat în nenumăratele cute ale sufletului lor au rămas acolo ascunse, nescoase la lumină şi neprihănite de condeiul scriitorilor care s-au perindat pînă la noi. Omul de ştiinţă, în cazul de faţă folcloristul, are datoria să le smulgă din ascunzişul lor, să le studieze şi să lămurească noima lor tainică. 1. Frazer, Rameau d'or, 23. 2. Finamore, Tradizioni, 22. 3. Natur. hist., XXXII, 5. 4. Liter. pop., 307. 5. Rolland, Faune, III, 53 ; cf. şi XI, 114. 6. Buch der Natur, 306, 6 urm. 7. Drechsler, Schlesien, II, 224. 3. Natur. hist., XXIX, 4. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., III, 1086 ; Chesnel, Dict. des superst., 218. Pe un papirus din secolul al III-lea, aflat în British Museum, care cuprinde diferite filacterii şi leacuri, se găseşte însemnat: „se pune inima unei pupeze pe corpul unei femei... şi ea-ţi va răspunde la toate întrebările". (Preisendanz, Papyri graecae magicae, 19). Natur. hist., XXIX, 1. PARTEA ÎNTÎI CORPUL OMULUI BOLILE Capitolul I Corpul omului Anatomia şi fiziologia Credinţe şi superstiţii Nu ne propunem să facem aci o descriere amănunţită a trupului şi organelor lui, după concepţia poporului. Cunoştinţele lui sînt prea limitate în ce priveşte anatomia şi fiziologia corpului, mai ales cînd e vorba de organele lăuntrice, despre care are numai noţiuni sumare, adesea în contrazicere cu realitatea ştiinţifică. Ne vom mulţumi, în cele ce urmează, să înşirăm numai credinţele şi superstiţiile pe care le-am putut aduna din scrierile şi revistele de folclor, din cercetările proprii pe teren şi din comunicările ce ni s-au făcut de diferiţi corespondenţi. Ordinea în care prezentăm terminologia privitoare la corpul omenesc diferă întru cîtva de aceea întrebuinţată de obicei în lucrările speciale de anatomie, dar sperăm că cititorul se va orienta uşor în acest dedal de forme şi de credinţe, şi că va găsi fără dificultate ceea ce-1 interesează. Vom începe cu cîţiva termeni generali. Trupul Latinul corpus, păstrat în toate limbile romanice, s-a pierdut de § 10 timpuriu în graiul poporului român, fiind înlocuit cu v.sl. trupu 'membrum, corpus, truncus, cadaver'. Cea mai veche menţiune a acestui termen o găsim în Tetravanghelul lui Coresi (1560-1561): „Pipăiţi-mă şi vedeţi, că sufletul trup şi oase nu are"1. E interesant de observat că, numai în limba română şi în cea albaneză, cuvîntul slav s-a păstrat cu înţelesul de 'corp', pe cînd în toate limbile slave vorbite astăzi îl întîlnim numai cu sensurile de 'trunchi' şi 'cadavru'. Este o dovadă că termenul v.sl. a pătruns în graiul românesc într-o, epocă foarte veche, în timpul conlocuirii românilor cu strămoşii albanezilor de astăzi, în primele veacuri de formare a limbii române, înţelesul de 'cadavru', pe care-1 are cuvîntul trup la slavii de astăzi, îl are şi în româneşte, ca o moştenire din vechea slavonă. Astfel, tot în Tetravanghelul lui Coresi: „Văzu doi îngeri în veşminte albe, Şedea unul la cap, altul la picioare, unde era zăcut trupul lu Isus"2. 1- Luca, XXIV, 39. 2. Ioan, XX, 12. 52 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT E de notat câ astăzi românul întrebuinţează foarte rar termenul de trup, cînd e vorba de cadavrul unui om, ci ae serveşte mai adesea de expresia mortul, şi numai cu.un sens dispreţuitor întrebuinţează termenii hoit, leş, mortăciune, stîrv, pe care îi aplică de obicei cînd vorbeşte de cadavrul unui animal. întrebuinţarea cuvîntului trup, cu înţelesul de 'organ bărbătesc' se va vedea la locul respectiv, în altă lucrare, în care ne vom ocupa de leacurile empirice. Statura § 11 Statul sau boiul omului e pus adesea în legătură cu gradul lui de deşteptăciune. Lungimea trupului e, în ochii poporului, în raport invers cu dezvoltarea minţii. Omul lung şi deşirat, numit lungan sau lungău, mâgădan sau măgădău, coblizan, găligan, hojmalău, vlăjgan, zaplan etc, e, după concepţia poporului, tot atît de prost pe cît e de lung. în schimb, cel mic la stat întrece foarte adesea în deşteptăciune pe cel cu boiul înalt. De aci şi zicătoarea: mic la stat, mare la sfat, despre acela al cărui fizic nu este impunător, dar a cărui minte este mai luminată, care ştie, mai bine decît unul chipeş, să dea sfaturi înţelepte. Dar nici omul prea scund, cu trupul peste fire de mic, pe care-1 porecleşte pitic, prichindel, ciot, ghibirdic, ghemiş, ghindoc etc, nu este tocmai plăcut la vedere. De aceea trebuie evitat tot ce poate împiedica dezvoltarea normală a trupului copilului, în epoca lui de creştere: a) Să nu păşească nimeni peste un copil, că nu mai creşte1. Dacă însă s-a întîmplat să treacă cineva peste picioarele unui copil, trebuie neapărat „să-1 despăşească"2. Această credinţă e foarte răspîndită: o găsim la germani, la italieni, la francezi, la portughezi, ta bulgari, la polonezi, la evreii din Ucraina şi din Galiţia, la unguri, în Statele Unite din America etc.3 b) Dacă trece cineva peste un copil şi-1 măsoară cu cotul sau face un nod, copilul acela nu mai creşte4. c) Dacă se dă ceva peste un copil culcat, acesta nu mai creşte. Tot astfel se crede si în Estonia^. 1. Ioneanu, Superstiţii, 24 ; Gorovei, Credinţi, 884 ; Rev. Ion Creangă, III; 180 ; VI, 29, 145 ; Cosmulei, Datini, 16. 2. Marian, Naşterea, 337 ; Rev. Ion Creanga, V, 370; ibidem, IX, 112. 3. Grimm, Mythologie, III; 436 ; Panzer, Bayer. Sagen, I, 257 ; Meyer, Badisch. Volksl., 37 ; Haltrich, Siebenb. Sacheen, 314 ; Vernaleken, Mythen, 353 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., IV, 1320 ; Ferraro, Superstizioni, 20 ; Sebillot, Paganisme, 60 ; Sbornik, I, 74 ; XXI, 42 ; Mater. antrop., XII (III), 59 ; Urquell, VI, 111 ; Wlislocki, Magyaren, 138 ; Bonnerjea, Dict. of Superst., 245. 4. Schmidt, Das Jahr, 27 ; Voronca, Datinele, 1073. 5. Gorovei, Credinţi, 882 ; Grimm, Mythologie, III, 488. CORPUL OMULUI 53 d) Nu mai creşte copilul, dacă-1 bate cineva cu mătura. Aceeaşi credinţă o au şi germanii1. e> E oprită în loc creşterea unui copil dacă dă cineva cu un ghem într-însul sau dacă i se pune un ghem pe cap2. De asemenea şi dacă se întîmplă să treacă un copil pe sub aţă, cînd se deapănă pe ghem3. f) Să nu se sărute tălpile copiilor mici, că nu mai cresc4. De asemenea să nu se bată, în glumă, copilul mic cu palma peste tălpi, căci nu mai creşte5. g) Nu mai cresc copiii dacă se Bcaldă în apa rămasă din ajun sau dacă se scaldă în apă din ulcica: atunci rămîn ca ulcelele6. h) Să nu încalece copilul pe un cîine, că nu mai creşte mare7. i) Cocoloşul de mămăligă să nu-1 mănînce copilul, că nu mai creşte8, j) Ca să crească un copil, e bine să umble în ploaie cu capul gol9, k) Dacă un copil e „moale" şi întîrzie în creştere, e semn că a fost conceput la o zi mare, la vreun praznic sau sărbătoare împărătească, în asemenea cazuri, copilul e dus la biserică, pentru ca popa să treacă cu darurile peste el şi sâ-i facă maslu cu bani de căpătat10. Carnea Prin acest termen, românul înţelege toţi muşchii care se suprapun § 12 peste cheresteaua trupului, în opoziţie cu oasele. O asociaţie a celor două elemente esenţiale ale corpului o regăsim în expresia în carne şi în oase. Tot astfel, în Biblie, Adam, vorbind de femeia ruptă din trupul lui, zice: „Aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea"11. Despre un om care se îngraşă se zice că creşte carnea pe el, iar despre unul a cărui bucurie e la culme se zice căcreşte carnea pe el de bucurie. Cînd doi inşi sînt strîns uniţi prin legături de prietenie, pe care nimeni şi nimic nu-i poate despărţi, românul zice despre ei că aînt 1. Ioneanu, Superstiţii, 26; Gorovei, Credinţi, 913, 922, 2160 ; Rev. Ion Creangă, "VI, 40 ; VII, 146 ; VIII, 206 ; IX, 17 ; Grimm, Mythologie, III, 475 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, IV, 1320. 2. Ioneanu, Superstiţii, 26; Şezătoarea, XII, 154, 162, 167; Gorovei, Credinţi, 1586, 1587. 3. Gorovei, Credinţi, 880. 4. Rev. Ion Creangă, II, 211. 5. Gorovei, Credinţi, 915. Tot astfel se crede şi la iugoslavi (Krauss, Sitte und Brauch, 548). 6. Gorovei, Credinţi, 72, 3871; Şezătoarea, XII, 172. 7. Gorovei, Credinţi, 3287. 8. Rev. Ion Creangă, III, 180. 9. Gorovei, Credinţi, 883, 916. Aceeaşi credinţă o întâlnim în Germania (Walther, Schwab. Volkskunde, 71 ; Andree, Braunschweig, 293) şi în Polonia (Mater. antrop., IX, II, 1491. 10. Laugier, Etnogr. medic, 30 urm. 11. Gen., II, 23. 54 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT unghie şi carne, şi tot astfel îi caracterizează italienii (essere carne e ugna) şi, la extremitatea de apus a Europei, populaţiile din Peninsula iberică: span. una y carne, port. unha e carne. Pielea 13 Cuvîntul piele înseamnă, ca şi cuvîntul lat. pellis din care derivă, membrana care acoperă toată partea din afară a trupului omului şi al animalelor, ca un fel de îmbrăcăminte a cărnii. E caracteristică în această privinţă următoarea frază din tînguirea lui Iov către Domnul: „M-ai îmbrăcat în piele şi carne, m-ai ţesut din oase şi din vine"1. Să se noteze expresiile plastice: în pielea goală, fără nici o îmbrăcăminte pe trup; a fi numai piele şi oase, a fi foarte slab; a fi gros la piele sau cu pielea groasă, a fi nesimţitor, lipsit de ruşine; nu-l mai încape pielea, e foarte îngîmfat; a răbda în piele, a răbda fără să se plîngă; vai de pielea lui, vai de el, săracul de el etc. Un pronostic meteorologic: cînd te mănîncă pielea, se va schimba vremea2. Interesant e diminutivul pieliţă, rostit şi peliţă, accentuat mai adesea peliţă3, care, pe lîngă înţelesurile de 'piele subţire, pojghiţă' şi 'pielea obrazului' cu care e întrebuinţat astăzi, avea în limba veche şi sensurile de 'carne' şi 'trup'. Din acest din urmă înţeles se explică acela de 'a se întrupa, a se încarna' pe care-1 are derivatul său, a se împeliţa, de pildă în Pravila de la Govora (1640): „Dumnezeu... cela ce pentru noi s-au împeliţat şi pentru noi păcătoşii fu om"4. De aici vine expresia drac împeliţat al cărei înţeles propriu e 'drac în chip de om, cu trup omenesc'. Un alt diminutiv, pielceluşă, îl găsim întrebuinţat în Palia de la Orăştie (1581-1582) cu înţelesul de 'prepuţ': „luo... o piatră foarte ascuţită şi tăe împregiur pielceluşă de dinainte ficiorului său"5. Sudoarea § 14 Lichidul apos ce iese prin porii pielei şi se condensează în picături e numit sudoare în toată Basarabia, Moldova şi Bucovina, precum şi într-o mare parte a Transilvaniei şi a Banatului, pe cînd în Muntenia se întrebuinţează mai mult termenul năduş(e)ală, mai rar înnădu-şală, năbuşală şi apă. Forma asudoare, rezultată prin contaminaţie din sudoare + asuda, e răspîndită mai ales în Transilvania6. Verbele corespunzătoare sînt a asuda, care e cel mai întrebuinţat, apoi a năduşi şi a înnâduşi. 1. Biblia din 1688, Iov, X, 11. 2. Rev. Ion Creangă, IV, 21, 215. 3. Sever Pop, Micul Atlas lingvistic, I, 4. 4. Pravila de la Govora, p. 40. 5. Exod., IV, 25. 6. Sever Pop, Micul Atlas lingvistic, I, 9. CORPUL OMULUI 55 O credinţă foarte răspîndită e aceea că-i vor asuda mîinile tot anul aceluia care va lua sare în mînă în ziua de Paşti1. Această asudare stinghereşte oamenii la lucru, mai ales la cosit, iar pe femei la cusut. Spre a fi ferit de acest neajuns, e bine: a) Intorcîndu-te de la înviere, întîi să pui mîinile pe clanţa uşii sau pe orice bucată de fier rece, zicînd: „Cum nu năduşeşte fierul şi e rece, aşa să nu năduşească mîinile mele tot anul la lucru"2. b) în ziua de Paşti, cînd te scoli, să pui mîna întîi pe piatră3. c) Cînd auzi trăgînd clopotele pentru morţi, să nu-ţi faci cruce4. d) Să te ştergi de traista săracului (Bucovina)5. e) Cînd se ivesc primăvara furnicile, fetele mari să umble cu mîna peste ele6. Sîngele O credinţă străveche, pe care o întîlnim la mai toate popoarele, e că § 15 sîngele, principiul de viaţă al corpului, e în acelaşi timp lăcaşul sufletului7. La ţară, auzi adesea la noi femeile zicînd copiilor care s-au tăiat şi cărora le curge sînge din rană: „ai să mori!" sau „pe-aici au să-ţi iasă maţele (sau sufletul)!"8. Că sîngele e principiul vieţii ne-o repetă adesea Biblia. Astfel: „Viaţa trupului este în sînge" (Levit., XVII, 11), şi, mai jos: „Viaţa fiecărui trup este în sîngele lui care curge în fiinţa lui... şi oricine va mînca sînge să fie nimicit" (ibidem, 14). în alt loc: „Să nu mănînci sînge, căci sîngele are în el viaţă, şi nu se cade să mănînci viaţa laolaltă cu trupul" (Deut., XIII, 23). De aceea Pravila bisericească de la Govora (1640) orînduieşte: „Carne întru sînge suflet să nu mănînce, că a tot dobitocul sîngele lui iaste sufletul lui"9. Sufletul, sălăşluit în sînge, nu poate ierta alungarea lui din trupul unei fiinţe ucise, şi de aceea cere răzbunare împotriva nelegiuitului: „Glasul sîngelui fratelui tău strigă către mine din pămînt"10, îi spune Dumnezeu lui Cain, ucigaşul fratelui său Abel. Nu e locul aici să ne ocupăm de întărirea cuvîntului dat sau a jurămînturui de credinţă, precum şi de frăţia de cruce, practicată, la 1. Voronca, Datinele, 186, 346, 1074 ; Gorovei, Credinţi, 3458 ; Rev. Ion Creangă, IV, 394 ; V, 149 ; Grig.-Rigo, Medic, pop., I, 123. 2. Gorovei, Credinţi, 2048 ; Şezătoarea, XII, 169 ; Grig.-Rigo, Medic, pop., I, 123. 3. Rev. Ion Creangă, V, 149. 4. Voronca, Datinele, 1074. 5. Ibidem. Tot astfel, în Silezia se recomandă să se şteargă cu dăsaga unui cerşetor (Drechsler, Schlesien, II, 288). 6. Rev. Ion Creangă, II, 189. 7. Cf. Bargheer, Eingeweide, 59. „ 8. Ciauşanu, Superstiţiile, 165. Tot astfel se exprimă mamele şi în Germania (cf. Meyer, Badisch. Volksl., 49). 9. Pravila de la Govora, p. 53. 10. Biblia, Gen., IV, 10. 56 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 57 noi şi aiurea, prin sorbirea sau lingerea reciprocă a sîngelui dintr-o crestătură făcută la un braţ sau la un deget. Ne mulţumim numai să amintim că această practică îşi are şi ea originea în credinţa că sufletul e sălăşluit în sînge. Ne vom ocupa numai, în cele ce urmează, de rolul pe care-1 joacă sîngele în terapeutica populară. Din punctul de vedere fiziologic, sîngele, după concepţia poporului, poate fi rece sau cald, bun, rău sau stricat, gros sau subţire. Omul cu sînge rece e calm, flegmatic, nu se tulbură sau se aprinde lesne, pe cînd cel cu sînge cald sau cu sînge iute e pornit spre mînie şi nu se poate stăpîni. Cineva îşi face sînge rău, cînd se amărăşte, se necăjeşte grozav de ceva. Omul are sîngele stricat de pe urma unei boli sau a unei metehne, şi atunci trebuie curăţat sau prunnoit. Se curăţă de la sine sîngele copilului, dacă-i ies bube dulci1 Ca mijloc de curăţire sau de preînnoire a sîngelui se beau fierturi de diferite buruieni, în special de urzici sau de păpădie2. Aromânii socot că sîngele se curăţă, dacă omul mănîncă usturoi sau bea zeama provenită din fierberea frunzelor de nuc3. Tot pentru acest scop se recomandă la noi ca, în ziua de Arminden (1 Mai), după alţii şi în ziua de Anul Nou, să se bea vin roşu4. Primăvara, după ce omul a scăpat de toate neajunsurile iernii, sîngele lui e mai apătos, adică se subţie5. Sîngele sorocului 16 a) în special sîngele sorocului (sanguis menstruus) e socotit ca foarte stricat. Impuritatea lui e de aşa fel, că vatămă nu numai tot ce vine în atingere cu el, dar produce stricăciuni mari chiar de la distanţă. Naturalistul Pliniu înregistrează, în mai multe locuri din vasta-i enciclopedie, toate relele ce decurg de pe urma sîngelui menstruaţiei. Astfel, de pildă: „Cu greu se va găsi ceva mai răufăcător decît sîngele sorocului femeilor. Prin apropierea lor, (femeile) fac să" se înăcrească musturile; prin atingerea lor, bucatele (de pe cîmp) devin neroditoare; se prăpădesc altoaiele, se ard răsadurile grădinilor şi cad frunzele pomilor pe lîngă care ele s-au aşezat; prin uitătura lor, dispare lustrul oglinzilor, netezimea fierului şi luciul fildeşului; mor albinele în stupi; chiar arama şi fierul ruginesc imediat şi dau o duhoare puturoasă, iar cîinii ce gustă din acest sînge turbează, şi muşcătura lor infiltrează o otravă ce nu se poate vindeca..."6. în alt loc: „De altfel toate plantele se ofilesc dacă se apropie de ele o femeie la 1. Grig.-Rigo, Medic, pop., I, 34 ; cf. şi Episcupescul, Practica doctorului, 121. 2. Leon, Ist. nat. medic., 54, 73 ; Marian, Naşterea, 125 urm. 3. Papahagi, Liter. pop., 291. 4. Şezătoarea I, 128 ; Rev. Ion Creangă, IV, 22 ; VIII, 176 ; Leon Ist nat. medic, 6 ; An. Arh. de Folkl., IV, 71. 5. Leon, Ist. nat. medic, 146. 6. Natur. hist, VII, 13. period"1. Din pricina acestei otrăvi ce conţine sîngele menstruaţiei, Pliniu recomandă ca leac sigur pentru stîrpirea omizilor ca „o femeie la period să facă ocolul fiecărui pom, cu picioarele goale şi cu poalele suflecate"2. Credinţa că impuritatea acestui sînge aduce pagubă sau boală o găsim răspîndită la mai toate popoarele din Europa şi din celelalte continente3. b) La noi, nu numai sîngele menstruaţiei e considerat ca spurcat, ci şi lăuza trece drept „necurată" timp de 40 de zile, pînă „se curăţă". „Lăuza - se zice în judeţul Prahova - să nu calce desculţă pe pămînt, că pîrleşte pămîntul sub picioare"4. De altfel, atît la popoarele civilizate, cît şi la mai toate popoarele semicivilizate sau sălbatice, lăuza e considerată cîţva timp ca necurată. c) Sîngele sorocului, dacă se întîmplă să pice undeva, trebuie îngropat, ca nu cumva să ciugulească din el găinile sau alte păsări din curte şi să se spurce5. Tot astfel, la sîrbi, sîngele de menstruaţie, dacă a picat jos, trebuie imediat acoperit cu cenuşă6. După credinţa poporului nostru, atît femeia care este „la fire" (la soroc), cît şi lăuza, usucă iarba pe care o calcă, de parcă ar fi bătută de brumă7. Ba încă, lăuza nici să nu se uite la cîmp, că i se usucă iarba8. Nici la soare să nu se uite, că-1 spurcă9. în Bucovina se crede că femeia, cînd „îşi are rîndurile", nu trebuie să umble printre straturile de pepeni (castraveţi), căci nu vor creşte bine, vor tînji şi vor putrezi curînd10. Tot în Bucovina se recomandă femeii care „are rîndurile" să nu meargă la fîntînă, că-i seacă izvorul11. Femeia sau fata „necurată" să nu-şi pună flori în cap, că bate cîmpul piatra12. Cine se uită în oglindă cu o femeie ce-şi are rîndurile capătă pete pe 1. Natur. hist, XIX, 57. 2. Ibidem, XVII, 47 ; cf. şi XXVIII, 23. La fel şi agronomul Palladius (De re rustica, I, 35): „Unii, pentru a scăpa de omizi şi de alte insecte vătămătoare, pun pe o femeie care e la soroc să facă ocolul grădinii, neîncinsă, cu părul despletit şi cu picioarele goale". 3. Frazer, Rameau d'or, 195-197 şi 546-568 ; Strack, Blutaberglaube, 15-18 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, I, 83 urm.; Bargheer, Eingeweide, 200-203, 326 urm.; Sebillot, Folkl. de France, III, 87, 137, 310, 320, 462 ; Harou, Traditionnisme, 25 ; Gennep, Folkl. du Dauphine, 506 ; Meyrac, Ardennes, 171; Finamore, Tradizioni, 180 urm. 4. Grai şi suflet, III, 358 ; cf. şi 375 urm. 5. Ciauşanu, Superstiţiile, 170. 6. Gjorgjevic, Obicaji, 99. 7. Ciauşanu, Superstiţiile, 322. 8. Ioneanu, Superstiţii, 9 ; Marian, Naşterea, 132 ; Rev. Tudor Pamfile, II, 33. 9. Marian, Naşterea, 127 ; cf. Grai şi suflet, III, 358, 376. 10. Rev. Ion Creangă, II, 51. 11. Voronca, Datinele, 878. Aceeaşi credinţă o au şi germanii (€h*imm, Mythologie, III, 444, 464 ; Panzer, Bayer. Sagen, I, 259 ; Drechsler, Schlesien, I, 204-205 ; Birlinger, Schwaben, I, 192). 12. Voronca, Datinele, 159. 58 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT obraz1. Dacă se sting luminările în biserică, e semn că e acolo o femeie ce-şi „are rîndurile". Nici candela n-o poate aprinde o femeie care se află în această stare2. d) In special pentru copii, e cu primejdie apropierea unei femei „la lună". De aceea nu e permis să se ducă la lăuze decît femeile „curate", căci altminteri se umple copilul de spurcat, de rofii, de bube pe cap şi pe trup3, iar vara se opăreşte. In cazul însă că se duc, spre a nu păţi ceva copilul, cînd intră în casă, se duc de-1 şterg cu poala cămăşii, zicînd: „Cum e mă-ta de curată, aşa sînt şi eu". Se întîmplă însă ca unele femei „cu poală roşie" să uite să rostească aceste cuvinte. Atunci, ca să nu i se întîmple ceva copilului, se pune sub patul lăuzei o păcorniţă sau dohotniţă (vas în care se ţine păcura de uns carele) ori un hîrb cu păcură. Acest vas rămîne tot timpul sub pat, în primele săptămîni după facere, pentru ca necurăţeniile femeii cu soroc să se prindă de hîrb, iar nu de copil4. Şi la bulgari, păcorniţă e adusă în odaia în care se află lăuza, pentru a o apăra pe aceasta de duhurile necurate şi spre a feri de deochi copilul abia născut5. Sîngele omului în leacuri § 17 Sîngele de menstruaţie se întrebuinţează însă şi ca leac. în Oltenia, de pildă, „buba-rea e spurcată cu sorocul unei femei tinere"6. în Bucovina se recomandă, ca leac contra epilepsiei, să-1 baţi pe bolnav cu cămaşa pătată de sîngele unei fete la prima ei menstruaţie7. Pentru a-şi păstra vederile pînă la adînci bătrîneţe, e bine ca fata să se ungă pe la ochi cu sînge de la întîiul ei soroc8. In Abruzzi (Italia), fetei care-şi spală capul cu apa în care s-a clătit cămaşa pătată de primul ei sînge menstrual, îi creşte părul foarte frumos9. De altfel, sîngele omului se întrebuinţează adesea în leacuri. Astfel, după un corespondent din judeţul Ilfov, se recurge la următorul mijloc de vindecare a epilepsiei la copii. Se face copilului o crestătură cu briciul la ceafă. Sîngele ce curge din tăietură se culege într-o cîrpă curată şi aceasta se bagă apoi în gura bolnavului. Cu alte cuvinte, îl spurcă cu sîngele lui, şi numai astfel se tămăduieşte bolnavul. Un 1. Voronca, Datinele, 994. 2. Ibidem, 1170. 3. Şezătoarea, VI, 23 ; Gorovei, Credinţi, 3373 ; Rev. Ion Creangă, I, 49 ; An. Arh. de Folkl. IV, 80. Aceeaşi credinţă există şi la bulgari (cf. S. Stambolieff, Sbornik, XXI, 42). Tot astfel şi la sicilieni (Pitre, Usi II, 181). 4. Păcală, Răşinari, 164 ; Gorovei, Credinţi, 2953 ; Rev. Ion Creangă, I, 49 ; VI, 23 ; An. Arh. de Folkl., II, 95 ; rV, 80. 5. D. Marinoff, în Sbornik, XXVIII, 132. 6. Laugier, Etnogr. medic, 97. 7. Voronca, Datinele, 510. 8. Gorovei, Credinţi, 4085. 9. Finamore, Tradizioni, 126. CORPUL OMULUI 59 leac aproape identic e înregistrat de Pliniu: „Sîngele de om, ori de unde ar fi... pus pe gura celor ce au un atac de epilepsie, îi face să se scoale îndată"1. în Oltenia, cu ocazia tăierii cordonului ombilical, este obiceiul să se ia sînge din tăietură şi să se ungă copilul în gură şi pe obraji, pentru ca micuţului să nu-i crească dinţii mari şi să nu se îmbolnăvească de fălcariţă2. Tot astfel, în Sicilia, se unge pe obraji copilul cu sînge de la cordonul ombilical, pentru ca, făcîndu-se mare, să nu moară de cuţit3. Sîngele de animale în leacuri Mai ales sîngele de animale e întrebuinţat ca leac împotriva multor § 18 beteşuguri. Iată ce scrie în această privinţă dr. Laugier: „în regiunea de nord a Doljului, în unele localităţi din Mehedinţi şi Gorj, vrăjitori meşteri aplică pe bube sau răni, ce nu se vindecă curînd, un pui mic de găină, tăiat de viu. în regiunea Dunării (Hunia), se aplică o broască, spintecată de vie. în Filiaşi şi împrejurimi, se preferăpisica. Se ia un pisoi, se taie de viu, se scot intestinele şi, animalul fiind cald încă, se aplică pe bubă... în Beloţ, se face acelaşi lucru cu porumbei sau coţofene vinete, spintecate de vii... Toate aceste animale, spintecate de vii, lasă să se scurgă sîngele şi serul lor atît de bogat în celule mîncătoare de microbi. Şi astfel, norodul practică de mult ceea ce ştiinţa abia acum a ajuns, cu multă trudă, să statornicească: pansamentele cu ser, atît de eficace în plăgile atonice - lipsite de vitalitate. Deosebirea este că, în ştiinţă, serul este obţinut în laboratoare şi pus în sticle, iar în popor este preparat ex tempore, prin sfîşierea unui animal. Dacă procedeul nu e mai civilizat, el nu este desigur mai puţin eficace"4. Aceste mijloace de vindecare îşi au originea în cele mai vechi timpuri ale omenirii, le practică cele mai multe popoare de pe glob şi se găsesc înregistrate în cele mai vechi tratate de istorie naturală şi de medicină ale grecilor şi romanilor. Cît priveşte această terapeutică la români, observăm că atît sîngele, cît şi corpul sîngerînd al multor animale spintecate de vii se aplică pe partea bolnavă a trupului. Le vom examina pe rînd în cele ce urmează. A) Mamifere § 19 Cline. Un căţel de abia fătat se spintecă de viu şi se înfăşură, cu maţe cu tot, pe o rană cu viermi sau la locul unde s-a rupt vreun os5. Tot pentru oase rupte se recomanda odinioară în Bavaria ungerea cu o alifie făcută din fiertura unui căţel tăiat în bucăţi, amestecată cu măduvă de bou6. 1. Natur. hist., XXVIII, 10. 2. Laugier, Etnogr. medic, 23. 3. Pitre, Usi, II, 143. 4. Laugier, Etnogr. medic 5. Leon, Ist. natur. medic, 83 ; Gorovei, Credinţi, 400-401. 6. Jtihling, Tiere, 74. 60 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 61 Iepure. Cu sînge de iepure, amestecat cu rachiu de drojdii, se unge pe locul bolnav cel ce pătimeşte de brîncă1. Tot sîngele de iepure se întrebuinţează pentru vindecarea brîncii în diferite regiuni ale Germaniei (Suabia, Stiria, Palatinatul de Sus)2. Pentru „înnădu-şeală" (emfizem pulmonar) se recomandă la noi să se bea sîngele cald din inima unui iepure împuşcat3. La aromâni, atunci cînd suferă cineva de „plivrit" (pleurezie), i se aplică pe piept pielea caldă a unui iepure jupuit de viu4. Tot astfel, la noi, „pielea proaspătă de iepure se presară cu piper, se stropeşte cu vin sau cu rom şi se pune la junghiu, sau se unge cu său şi se pune pe piept la cine suferă de piept"5. Liliac. Cu sîngele de liliac, „care-i dă pe nas, cînd îi striveşti capul", se ung negii şi coşurile, spre a-i face să dispară6. Tot aşa se procedează şi în Boemia7. Oaie. Sîngele de oaie, amestecat cu săpun şi cu baligă de cal roşu, fiert laolaltă în vin alb şi căruia i se adaugă apoi untdelemn sau untură proaspătă, se recomandă, într-un manuscris de la sfîrşitul veacului al XVII-lea, ca leac pentru scrîntituri8. Pisică. O pisică neagră, spintecată de vie, se pune sîngerîndă la buba neagră9. Acelaşi leac se recomandă în unele ţinuturi din Germania şi în Irlanda10. Diferite umflături (cîrtiţe, uime etc.) se vindecă cu sînge din coada unei pisici negre11. Tot astfel se procedează în Prusia, în Saxonia şi la venzii din Germania12. Un leac curios pentru epilepsie îl înregistrează d-rul Laugier din judeţul Vîlcea: „Se crestează cu cuţitul urechea unei mîţe negre şi se ia o picătură de sînge pe care o bagă în gura bolnavului"13. Tot aşa fac şi j saşii din Transilvania14. In Suabia se procedează la fel pentru vindecarea frigurilor, numai că i se dau bolnavului 3 picături de | sînge pe o bucată de pîine15. Aiurea (Vestfalia, Tirol, Stiria etc.) se recomandă bolnavilor de epilepsie să bea 3 sau 7 picături de sînge din coada unei pisici negre16. 1. Leon, Ist. natur. medic, 88; Gaster, Liter. pop., 540. 2. Fossel, Volksmedizin, 151; Jiihling, Tiere, 56; Bargheer, Eingeweide, 275. 3. Leon, Ist. natur. medic, 88. 4. Papahagi, Liter. pop., 288. 5. Leon, Ist. natur. medic, 88. 6. Ibidem, 96. 7. Grohmann, Aberglauben, 73. 8. Şezătoarea, X, 143. 9. Leon, Ist. natur. medic, 98; cf. Laugier, Etnogr. medic, 8-9. 10. Juhling, Tiere, 100 ; Bargheer, Eingeweide, 275. 11. Comunicare din judeţele Prahova, Ialomiţa, Braşov, Tighina. 12. Bargheer, Eingeweide, 275. 13. Etnogr. medic, 88. 14. Haltrich, Siebenb. Sachs., 290. 15. Bargheer, Eingeweide, 278. 16. Wuttke, Volksaberglaube, 355; Juhling, Tiere, 101, 102, 103; Bargheer, Eingeweide, 269. Porc. Cu sîngele porcului tăiat de Crăciun e bine să te brezezi, ca să fii ferit de bubat1. Şoarece. „Şoarecele golaş, adică pînă nu face ochi şi pînă nu are încă păr, îl crapi pe burtă de viu şi-1 pui deasupra luminii la ochi, pentru durerea de ochi"2. Acelaşi leac îl recomanda Pliniu3 şi, după el, Marcellus Empiricus4 şi Plinius Secundus5. în judeţul Muscel se vindecă negii cu sînge de şoarece6, întocmai ca în unele regiuni din Germania7. Un leac identic îl întrebuinţau romanii, după cum afirmă naturalistul Pliniu8. Ţap. Sîngele de ţap, amestecat în mîncare, se dă, la aromâni, ca leac contra dizenteriei9. Exact acelaşi remediu, însă amestecat în vin, îl recomanda acum nouăsprezece veacuri medicul grec Dioscoride10. Tot astfel şi naturalistul Pliniu11 şi, trei veacuri mai tîrziu, Marcellus Empiricus12. B) Păsări § Tot atît de întrebuinţat e şi sîngele de pasăre sau pansamentul cu o pasăre spintecată de vie. Astfel: Cocoş. Găină. în Oltenia, puiul de găină, spintecat de viu, se aplică pe bube sau răni ce nu se vindecă curînd13. Tot astfel caută să vindece rănile ţiganii din Transilvania: aplică peste ele o găină neagră, spintecată de vie14. în judeţul Baia, buba neagră se vindecă punînd peste ea pielea unui pui, cu pene cu tot; pentru viermi, se procedează tot astfel, dar puiul trebuie să fie negru15. în Bucovina, babele „întrebuinţează găinile, sfîrtecate de vii drept în două, la o mulţime de boale, mai ales la dureri de piept şi contra boalei celei rele"16. Tot în Bucovina se crede că „un cocoşel negru, sfîrticat în două şi pus la rănile cu viermi, înainte de a i se răci carnea, scoate viermii şi vindecă rănile"17. D-rul Leon înregistrează şi următorul leac: „Puiul de găină neagră se spintecă de viu şi se înfăşură cu el sîngerînd umflătura din scrîntitură"18. 1. Şezătoarea, XII, 155. 2. Leon, Ist. natur. medic, 108. 3. Natur. hist., XXX, 23. 4. De medicamentis, XIX, 66. 5. De medicina, III, 29. 6. Leon, Ist. natur. medic, 109. 7. Juhling, Tiere, 123. 8. Natur. hist., XXX, 23. 9. Papahagi, Liter. pop., 260. 10. Dioskurides, Mat. med., II, 79. 11. Natur. hist., XXVIII, 58. 12. De medicamentis, XXVII, 98. 13. Laugier, Etnogr. medic, 8. 14. Wlislocki, Siebenb. Zigeuner, 275. 15. Gorovei, Credinţi, 400. * 16. Marian, Ornitologia, II, 254 ; cf. Leon, Ist. natur. medic, 91. 17. Marian, Ibidem, II, 248. 18. Ist. natur. medic, 91. 62 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 63 Porumbel. Se spintecă de viu un porumbel şi i se bea sîngele sau i se înghite inima, cînd suferă cineva de oftică sau de bătaie de inimă1. în judeţul Iaşi, porumbeii, spintecaţi de vii, se recomandă ca leac pentru tifos2. Aceeaşi credinţă în eficacitatea sîngelui de porumbel există şi în Franţa. Se povesteşte că, în timpul unei epidemii de febră tifoidă, un conducător de tramvai ar fi spus unui coleg al său: „Nu există boală care să se vindece mai uşor decît asta. N-ai decît să spinteci de viu un porumbel, să-1 pui pe fruntea bolnavului şi să-1 laşi acolo pînă putrezeşte. Cînd porumbelul a ajuns în această stare, bolnavul e pe deplin vindecat". Am comunicat cele auzite unui doctor, şi el mi-a răspuns: „Aşa se întîmplă într-adevăr, dar dacă astfel de leacuri simple ar fi cunoscute de toată lumea, noi doctorii am muri de foame"3. în judeţul Neamţ (şi în judeţul Timiş, după un corespondent), se vindecă negii frecîndu-i cu sînge de porumbel4. Tot astfel şi în Bavaria5. Broasca, o umflătură ce se formează sub pielea de la pleoapele ochilor sau a obrajilor, se vindecă de asemenea cu sîngele unui porumbel spintecat de viu6. în judeţul Argeş, ca leac contra albeţii, se pică de două ori seara în ochi sînge de porumbel. Şi scriitorii romani recomandă adesea sîngele de porumbel ca leac pentru durerile de ochi7. Pentru pistrui, se taie un porumbel, în momentul cînd iese popa cu învierea, şi se dă cu sîngele păsării pe obraz8. Şi în Silezia se întrebuinţează sîngele de porumb pentru a face să dispară pistruii9. Cu sînge de porumbel, amestecat cu untdelemn, se face o alifie pentru vindecarea pecinginii10. Cînd copiii au „fras" (boală caracterizată prin crampe şi convulsii), se spintecă de vii doi porumbei şi se leagă, plini de sînge, la tălpile copiilor11. E interesant de observat că exact în acelaşi mod, şi pentru aceeaşi boală a copiilor, se procedează în Bavaria12. Raţă. Sîngele de răţoi negru se bea cu rachiu pentru gălbinare; se bea cald, pentru a opri vărsăturile de sînge. Pus în vin sau în lapte dulce, se bea de către cei ce bănuiesc că au fost otrăviţi13. în cazul acesta din, urmă se obişnuieşte şi la bulgari să se bea sînge de răţoi, 1 pus în lapte14. într-o carte de leacuri germană, publicată în 1563, se în toată ţara ; cf. şi Leon, Ist. natur. medic, 95 ; Voronca, Datinele, 449. Gorovei, Credinţi, 400. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 300. Leon, Ist. natur. medic, 95. Lammert, Volksmedizin, 195. Leon, Ist. natur. medic, 95, 122. Şezătoarea, VIII, 136; Pliniu, Natur. hist., XXIX, 38; Marcellus, De I medicamentis, VIII, 134,161; Celsus, Medic, VI, 6,39; Plinius Secundus, J Medic, I, 9. 8. Leon, Ist. natur. medic, 95. 9. Drechsler, Schlesien, II, 95, 226. 10. Leon, Ist. natur. medic, 95. 11. Ibidem; cf. şi Bargheer, Eingeweide, 271. 12. Lammert, Volksmedizin, 125. 13. Leon, Ist. natur. medic, 105; cf. şi Gorovei, Credinţi, 3359. 14. S. Vateff, în Sbornik, XXI, 4. recomandă de asemenea sîngele de raţă ca antidot pentru cei otrăviţi1. La romani, sîngele de răţoi se lua pentru a opri diareea2. Rîndunică. Sîngele de rîndunică, amestecat în băutura cuiva, îl vindecă de beţie3. Ţarcă (coţofană). Sîngele de ţarcă se dă de băut celor ce suferă de „năduşală" (emfizem pulmonar)4. Vrabie. Pentru friguri, se taie capul unei vrăbii şi se lasă să curgă cîte va picături de sînge pe o bucăţică de zahăr, care se mănîncă5. C) Peşti, batracieni, crustacee etc. Lin. Linul, spintecat de viu şi bătut cu o muche, ca să se sfarme oasele, se leagă la locul bolnav al acelora ce pătimesc de „rast", şi se lasă acolo o zi şi o noapte. Pentru durerile de pîntece sau de stomac, se presară linul despicat cu spirt şi cu afion şi se aplică pe pîntece6. Broască. Se crede că broasca are darul de a absorbi toate necurăţeniile din apă şi din aer. Se mai crede că poate extrage veninul din orice rană, şi de aceea e deseori întrebuinţată în terapeutica populară pentru vindecarea rănilor. „Dacă are cineva vreun buboi care nu vrea să spargă, apoi să ia o broască, s-o frîngă în două şi s-o pună cînd e caldă şi sîngerîndă pe buboi, care apoi se sparge"7. Pentru sugerea veninului la bolnavii de bube, de vărsat, de cancer etc. se aplică şi în alte ţări broaşte pe răni: la francezi, la italieni, la germani, la cehi8. „Părul la deget" (o bubuliţă la degetele de la mîini, de care sufăr mai ales femeile care se înţeapă cu acul la cusut) se vindecă spintecînd o broască rîioasă şi punînd-o la deget9. Tot astfel dr. Leon: „Spintecată de vie, broasca se pune cu partea sîngerîndă la rana din înţepătură, păr sau dalac"10. La aromâni, sugelul se vindecă astfel: se ia un brotăcel,se despică în două, se presară cu zahăr şi se pune deasupra bubei11. în Belgia, sugelul se vindecă vîrînd degetul bolnav în gura unei broaşte12. „Legătura de broaşte pisate, pusă pe pîntece, e bună de facere uşoară"13. în sudul Franţei se pune de asemenea o broască pe pîntecele femeii care trebuie să nască, spre 1. Juhling, Tiere, 190. 2. Pliniu, Natur. hist, XXX, 20. 3. Gorovei, Credinţi, 212. 4. Leon, Ist. natur. medic, 85, 109. 5. Ibidem, 111. 6. Leon, Ist. natur. medic, 96. 7. Gorovei, Credinţi, 369. 8. Sebillot, Folkl. de France, III, 286 ; Rolland, Faune, XI, 109; Pitre, Usi, III, 367 ; Wuttke, Volksaberglaube, 116 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin II, 316, 402. 9. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 141. 10. Ist. natur. medic, 81. * 11. Papahagi, Liter. pop., 272. 12. Harou, Fokl. de Godarville, 18. ^ 13. Gorovei, Credinţi, 2548. 64 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT a.i uşura durerile facerii1. Şi pentru bolfe (angină difterică) e bună legătura de broaşte pisate, pusă la gît2. Rac. Racii, pisaţi de vii, se aplică pe buric şi la şale, unde stau 24 de ceasuri, ca să tragă vătămătura3. Şopîrlă. în judeţele Botoşani şi Covurlui - poate şi aiurea - se ung cu sînge din coadă de şopîrlă negii care se fac pe mîini4. Acelaşi procedeu se întrebuinţează în Franţa, în regiunea Vosgilor5, şi la fel se proceda în veacul al XVI-lea în Germania6. Mijlocul acesta de vindecare îl găsim recomandat şi de Pliniu7, după care îl înregistrează apoi Marcellus Empiricus8 şi Plinius Secundus9. Ploşniţă. în fine, spre a încheia această lungă înşirare de leacuri, , în care sîngele intră ca factor de căpetenie, să amintim că dezgustă-toarea insectă, ploşniţa, e pusă şi ea la contribuţie de către medicina empirică pentru vindecarea ulcioarelor de la ochi şi a albeţii. Se prinde o ploşniţă, se freacă cu degetele şi, cu sîngele ei, se unge ulciorul sau albeaţa, care îndată se vindecă, de parcă n-ar mai fi fost10. Oasele 22 Termenul os (dim. oscior, mai rar osişor, osuşor, osuţ) - moştenit din latinul ossum - e întrebuinţat tot mai rar în Moldova şi în Bucovina, unde-i face concurenţă sau 1-a înlocuit cu desăvîrşire termenul de origine slavă ciolan (v.sl. clanu), iar în nordul Transilvaniei, în Maramureş şi în Ţara Oaşului tinde să dispară dinaintea concurentului ciont, de origine maghiară (csont). Din cele 226 de oase şi oscioare care alcătuiesc scheletul omului, foarte puţine au, în graiul poporului, cîte o numire specială. Le vom examina mai tîrziu la locul lor. E interesant de notat următoarele expresii caracteristice: e nu-jnai piele şi pase, e numai oase înşirate, îi numeri oasele de slab ce e, e slab de-i fluieră vîntulprin oase, despre un om foarte slab, căruia-i poţi număra coastele; cu oasele goale, gol de tot, despuiat, în pielea goală; a rupe (sau a muia) oasele cuiva, a-1 snopi în bătaie; a băga frica (sau spaima) în oase, a-1 umple de groază; ud pînă la oase, ud leoarcă, muiat pînă la piele; a-şi odihni oasele, a se odihni; a-i trece ciolan prin ciolan, a fi frînt de oboseală etc. Un ciolan mare e numit hodolan, Ban. odolon. \. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 859. %. Şezătoarea, I, 81. 3. Leon, Ist. natur. medic, 104. i. Ibidem, 108 ; Rev. Ion Creangă, IV, 361. 5. Melusine, III, 283. 6. Juhling, Tiere, 18. 7. Natur. hist., XXX, 23. 8. De medicamentis, XXXIV, 8, 105. 9. De medicina, III, 29. 10. Marian, Insectele, 450. CORPUL OMULUI 65 Articulaţiile oaselor se numesc încheieturi. Oasele moi, cartilajele, sînt numite ronţ sau zgîrci. „Oasele părăsite" sau „ciolanele de mort" au şi ele o întrebuinţare în practicile medicale ale poporului. Astfel, în judeţul Prahova, „oasele părăsite" se fierb, şi cu spuma lor se ung bubele numite „plescăită"1. In Bucovina, se aplică la gîtul bolnavilor de gîlci o bucată de bostan turcesc copt, presărat cu ciolane de mort pisate2. Tot aşa, în Silezia, la cei ce sufăr de gîlci sau de gută, li se atinge gîtul cu oase de mort3. în altă regiune a Germaniei (Oldenburg), se pisează oase de mort şi se pun, fără ştirea bolnavului, în mîncarea celuia ce suferă de bube4. Tot pentru bube sau „bolfe", se recomandă bolnavului, în Moldova, să le atingă de trei ori cu un ciolan de mort5. Tot astfel se procedează la norvegieni, cînd omul e lovit de dambla sau de o durere fulgerătoare6. în judeţul Tutova se freacă negii cu un ciolan de găsit, fără a rosti vreo vorbă7. In magia imitativă, se recomandă omului să poarte la sine un „os de vită crăpată", ca să-i crape duşmanii8. Vom studia acum părţile trupului după regiunile lui anatomice. Ca şi în ştiinţă, poporul împarte corpul în: cap, trunchi şi mădulare. Capul Termenului cap, moştenit din latinescul caput, ca şi majoritatea termenilor privitori la corpul omenesc, nu-i face concurenţă, decît în glumă şi în bătaie de joc, expresiile împrumutate din alte limbi, ca : glavă (slav), bostan (turc.),, dovleac (turc), tigvă, tivgă, tiugă sau tidvă (srb.-bulg.), acestea din urmă întrebuinţate mai adesea pentru un cap pleşuv sau cu înţelesul de craniu. Dintre credinţele poporului privitoare la cap însemnăm următoarele : 1. Cînd se lovesc doi copii cap în cap, trebuie îndată fiecare să scuipe jos, căci altminteri: a) Nu mai cresc9. b) Capătă bube dulci10. c) Le mor părinţii11. §23 Leon, Ist. natur. medic, 99. Marian, Descîntece, 126. Drechsler, Schlesien, II, 292, 295. Strackerjan, Aberglaube, I, 90. Şezătoarea, I, 192. La fel procedează rutenii din Ucraina, cînd vor să vindece bolfele numite mertva kistka adică 'os mort' (Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 395). Liebrecht, Volkskunde, 313. După un corespondent. Leon, Ist. natur. medic, 8 ; Gorovei, Credinţi, 1250. Şezătoarea, VI, 57 ; Rev. Ion Creangă, VI, 57, 113 ; Gorov^, Credinţi, 3627. 10. Rev. Ion Creangă, III, 279 ; IV, 182. 11. Gorovei, Credinţi, 2391. 66 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT CORPUL OMULUI 67 2. Cînd un copil cade şi se loveşte cu capul de ceva, există obiceiul să se toarne puţină apă în acel loc, ca să nu i se facă un cucui în cap1. Alteori se scuipă pe jos şi se apasă cu latul sau cu muchea unui cuţit locul de pe frunte sau de pe cap, unde s-a lovit. In acelaşi mod se procedează la germani, la norvegieni, la estoni şi aiurea2. 3. Cînd aude cineva primul tunet, primăvara, să se lovească uşor în cap cu o pietricică, cu o bucată de fier sau cu muchea toporului, ca să-i fie capul tare, ca piatra sau ca fierul şi să nu-1 doară capul peste an3. Această credinţă e foarte răspîndită în Europa. O regăsim la bulgari, la polonezi, la populaţiile muntene ale Galiţiei, la estoni, în Silezia etc.4 Spălatul capului § 24 'Lăutul, adică spălarea capului, e supus unor anumite reguli pe care le observă cu stricteţe femeile de la ţară: a) Duminica nu se Iau, căci fac bube sau capătă dureri de cap5. b) Lunea femeia nu se lă, că e rău de urît, adică o urăsc oamenii6. Rămîne văduv(ă) bărbatul sau femeia care-şi spală capul într-o luni7. Fata care se lă într-o luni se va mărita cu un bătrîn8. c) Să nu se spele nimeni pe cap marţea, că-i tare rău de năpaste9. Femeii care se spală pe cap în această zi îi moare curînd bărbatul10. d) Miercuri să nu te speli pe cap, că rămîi vădană11, sau, dacă eşti fată, ai să te măriţi cu un văduv12. Să nu te lai miercurea, că nu-ţi putrezeşte capul după moarte13. De se va la femeia 9 miercuri 1. Ioneanu, Superstiţii, 22. 2. Andree, Braunschweig 422 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 519 ; Drechsler, Schlesien, II, 292 ; Liebrecht, Volkskunde, 312 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 393 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., I, 1202. 3. Rev. Ion Creangă, II, 188, 245 ; III, 245, 371; IV, 114 ; V, 149, 312, 371; VI, 145, 308 ; VII, 145 ; Voronca, Datinele, 787 ; Şezătoarea, II, 194 ; VI 25 ; Pamfile, Văzduhul, 89. 4. Sbornik XXVIII, 27 ; Lud, XI, 199 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 193 ; Grimm, Mythologie, III, 490 ; Drechsler, Schlesien, II, 136. 5. Şezătoarea, VI, 23 ; Rev. Ion Creangă, IX, 177. în Bucovina se zice că celui ce se lă duminica îi va putrezi trupul, cînd va muri, dar părul îi va rămînea întreg (Gorovei, Credinţi, 1245). 6. Rev. Ion Creangă, IV, 182 ; Voronca, Datinele, 271, 272. 7. Ibidem, 271. 8. Ibidem. 9. Gorovei, Credinţi, 1843 ; Rev. Ion Creangă, III, 44 ; rV, 149 ; VI, 112, 271, 308. 10. Marian, Sărbătorile, I, 101. 11. Voronca, Datinele, 272 ; Rev. Ion Creangă, III, 309. 12. Ibidem, VI, 271. 13. Voronca, Datinele, 272. după olaltă, sau timp de un an de zile, miercurea, la lună nouă, îi va muri bărbatul1. Aromânii cred şi ei că nu e bine să se spele pe cap miercurea2. e) Joia e bine să se spele pe cap fetele, înainte de a răsări soarele3. Au noroc la dragoste dacă se Iau şi se piaptănă în această zi4. f) Vinerea să nu te lai, că-ţi cade părul ori te doare capul5. Să nu te lai vinerea, dacă vrei să nu te urască lumea6. Dacă o femeie se spală pe cap 9 vineri de-a rîndul şi aruncă apa pe un cîine rău, îi moare bărbatul7. Dacă se lă cineva vinerea, îi cresc toate buruienile şi bălăriile în grădină şi în semănături8. Nu e bine să te lai lunea, miercurea şi vinerea, că te vor durea ochii9. g) Numai sîmbăta e bine să te lai, mai ales înainte de a răsări soarele10. Dacă te lai sîmbătă dimineaţa, Maica Domnului e lîngă tine, iar dacă te lai seara, vin diavolii11. h) în săptămîna brînzei, numită şi săptămîna albă, nu e bine să te lai, căci îţi albeşti părul şi îmbătrîneşti curînd12. i) La „Probejenii" (6 August) nu e bine să se laie fetele, că nu le mai cresc coadele13. j) Să nu te lai cînd e un mort în casă ori în mahala, că-ţi cade părul14, k) Cînd te lai seara, să nu laşi mult în casă lăutoarea, că se poate întîmpla să se cutremure pămîntul, şi atunci şi ţie-ţi va tremura capul cît vei trăi15. Craniul Cutia osoasă a creierilor e numită de popor căpăţînă (lat. capitlna) şi § 25 ţeastă. Această formă e relativ recentă, căci n-o întîlnim în textele vechi, unde se găseşte numai forma ţest (ţăst). Aşa, de pildă, în Tetravanghelul lui Coresi (1560-61 ): „Duseră el la locul Golgothei, ce iaste de se spune loculţăstului"16. Sau, în cronica lui Moxa (1620): „Ferecă Crum ţestul capului lui Nichifor cu aur"17. Acest cuvînt, 1. Rev. Ion Creangă, II, 101; Voronca, Datinele, 272. 2. Cosmulei, Datinele, 44. 3. Şezătoarea, III, 200. 4. Voronca, Datinele, 897. 5. Rev. Ion Creangă, III, 371; Ciauşanu, Superstiţiile, 327. 6. Ghiluşul, I, Nr. 9, 15. 7. Voronca, Datinele, 274. 8. Gorovei, Credinţi, 440. 9. Şezătoarea, XII, 165. 10. Ibidem, III, 200. 11. Rev. Ion Creangă, III, 371. 12. Şezătoarea, III, 123 ; R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 83 ; Gorovei, Credinţi, 3060 ; Rev. Ion Creangă, III, 212. 13. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 83. 14. Rev. Ion Creangă, III, 339. * 15. Ibidem, III, 44. 16. Marcu, XV, 22. 17. Hasdeu, Cuvente, I, 383. 68 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 69 derivat din lat. testu, care avea înţelesurile de 'capac de oală' şi 'oală de lut', s-a păstrat în toate limbile romanice cu înţelesuri diferite, dar în v.fr., în span. şi în port. are, ca şi în româneşte, sensul de 'craniu', în afară de acela de 'capacul de lut în care se coace pîinea'. De la plur. ţeste al lui ţest s-a refăcut forma de sing. fem. ţeastă. Un alt termen pentru craniu e scăfirlie, cu o mulţime de variante dialectale : scăfirlie, scofîrlie, sclăfîe etc, derivat din scafă (gr.-biz. axdcpri (care, pe lîngă înţelesurile de 'strachină mare de lemn' şi 'căuş', e întrebuinţat de Cavalerul Stamate şi cu sensul de 'craniu'. Aşa, de pildă, în versurile : „...subt a lui talpe, Pîrîesc ciolane ş-a morţilor scafe"1, iar în alt loc : „Am să te jîpoi de viu şi din scafa ta să beu"2. Tot cu înţelesul de craniu se întrebuinţează şi termenii tigvă (tidvă etc), de care am vorbit în alt loc (§ 23), hîrcă şi cioarcâ, a căror origine e dubioasă. Se crede că tigva de om, arsă în foc, e bună de leac contra ameţelii3. Aceeaşi credinţă exista în veacul al XVII-lea în Germania4. Creştetul § 26 Creştetul e numit şi cleştele capului, expresie care apare aproape numai în descîntece. în judeţul Mehedinţi i se zice teme5, şi tot astfel în Banat (pron. dial. tseme), termen împrumutat din sîrbeşte (teme). în judeţul Dolj se crede că copilului care are două creştete, îi va muri mama6. Bărbatul cu două creştete se va însura de două ori, iar femeia, dacă are două creştete, va lua doi bărbaţi7. Un alt termen pentru creştet e moalele capului. Dar, de fapt, prin această expresie se înţeleg fontanelele - în special cea din creştetul capului - adică acea parte a craniului care, la copii, nu e încă pe deplin osificată. Se zice, la noi, că nu se întăreşte moalele capului, la copil, pînă nu va putea rosti cuvîntul „piatră"8. Ceva mai deosebit în judeţul Mehedinţi: „Cînd copilul e mic, temea îi e moale; pufăie cînd i-o apeşi cu mîna şi se întăreşte cînd va zice «piatră»"9. Părul § 27 Fiecare din firele şi, în mod colectiv, toate firele ce acopăr pielea capului şi a restului corpului poartă numirea depăr, cuvînt moştenit din lat.pilus, ca şi formele corespunzătoare din celelalte limbi romanice. 1. Musa, Vettonica, 223. 2. Ibidem, 246. 3. Gorovei, Credinţi, 4484. 4. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, V, 212. 5. Boceanu, Glosar, 23. 6. Gorovei, Credinţi, 4492. 7. Păcală, Răşinari, 160. 8. Ioneanu, Superstiţii, 21. 9. Boceanu, Glosar, 23. Părul mai lung din creştetul capului, precum şi cel de pe ceafă, lăsat pe umeri, e numit cu termenii de origine slavă chică şi plete. Părul împletit e numit coadă (lat. coda) sau cosiţă (bulg. kosica), ori, provincial, gîţă, de origine necunoscută. Aceşti doi din urmă termeni sînt întrebuinţaţi în special spre a denumi coadele săten-celor nemăritate, pe care le poartă atîrnate sau învîrtite în jurul capului. De aci şi expresia a împleti cosiţa albă, sau, provincial, a împleti gîţe albe1, cu înţelesul de „a rămînea fată bătrînă, nemăritată". Un smoc de păr pe frunte sau pe creştetul capului e numit moţ. Păr mult şi zbîrlit, mare şi nepieptănat, e numit ciuf şi, ironic, hălăciugâ. Cînd părul e zbîrlit şi ridicat în sus, se zice că e vîlvoi sau vulvoi. Mai multe fire de păr la un loc alcătuiesc o şuviţă sau o viţă de păr. Culoarea părului După culoare, părul poate fi negru ca pana corbului, bălan sau bălai, roşcat (roşcovan) etc. Despre oamenii cu părul roşu e o credinţă generală, la noi şi la mai toate popoarele din Europa, că sînt răi la suflet şi trebuie să te fereşti de ei. Cînd omul înaintează în vîrstă cărunţeşte, adică părul lui devine cărunt sau alb. Cîteodată părul albeşte înainte de vreme, de pe urma unei boli, a unei spaime grozave sau a necazurilor. De aci expresiile : mi-au ieşit peri albi, am îmbătrînit de multe necazuri; mi-a scos peri albi, m-a necăjit rău, mî-a adus multe supărări, m-a îmbătrînit înainte de vreme. Cine însă are fire de păr alb în cap, cînd e încă tînăr, se zice că va avea noroc în viaţă2. Norocoşi se crede că sînt şi oamenii păroşi, adică al căror trup e acoperit cu mult păr3. îngrijirea părului Părul e o podoabă a capului. De aceea se dă o deosebită atenţie creşterii lui. E obiceiul, în Bucovina, să se dea moaşei, la naşterea copilului, un fuior răşchirat, ca să-i crească micuţului părul lung şi frumos ca fuiorul4. în special fetele se îngrijesc să le crească părul frumos. De aceea, la Sîn-Toader, se observă anumite practici pentru împlinirea acestui scop. Astfel: a) Fetele se spală pe cap înainte de ziuă şi nu ies afară pînă nu s-au lăut, înainte de a-şi scoate Sîn-Toader caii la păşune, ca să nu le pască aceştia părul peste an5. Ele se roagă „să le crească cosiţele 1. Sevastos, Nunta, 4. 2. Rev. Ion Creangă, XII, 43. 3. Gorovei, Credinţi, 3037 ; Rev. Ion Creangă, VI, 271. Aceeaşi credinţă există şi la evrei (Bonnerjea, Dict. of Superst., 118). * 4. Voronca, Datinele, 1061. 5. Marian, Sărbătorile, II, 52; Rev. Ion Creangă, IV, 393; Gorovei, Credinţi, 3072 ; Voronca, Datinele, 764. 70 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT ca coadele iepelor". Tot astfel fac şi flăcăii, rugîndu-se „să le crească pletele ca coamele cailor". In lăutoare pun în special stroh (ogrinji), adică scuturătură de fîn din ieslea cailor sau a vitelor, şi iarbă-mare (Inula helenium)1. b) Mamele, după ce şi-au lăut copilele şi le-au pieptănat, le împletesc coada şi, trăgîndu-le de păr, zic : Toadere, Sîn-Toadere, Dă coadă (sau : cosiţă) fetei Cît coada iepei2. c) După ce s-au lăut şi s-au pieptănat, bărbaţii îşi retează pletele şi puţin din părul de la frunte, iar fetele retează puţin vîrful cozilor. Părul tăiat îl pun într-o scorbură de răchită, ca să le crească părul iute ca crengile răchitei şi să nu-i doară capul peste an3. d) In Banat, fetele se duc în noaptea de Sîn-Toader în pădure, culeg rădăcini de oman (Inula helenium) pe care le fierb şi se spală cu leşia lor pe cap. După aceea, cu ochii închişi, se şterg şi, cu părul despletit, se duc în grajd unde trag calul, boul sau vaca de coadă, urîndu-şi să le crească şi lor părul tot aşa de lung cît coada acestor animale. Se feresc însă de a se uita în jos, ca nu cumva să zărească o pisică, un cîine sau o găină, căci atunci le-ar rămînea părul scurt ca şi cozile acestora sau le-ar cădea părul, ori ar căpăta dureri de cap4. e) Se recomandă fetelor, dacă vor să le crească părul, să fure cînepă din ogor şi frunze de nuc de la altă casă, fără să fie văzute, şi să le bage în apa cu care se spală pe cap5. f) Dacă fetele dau cu salcie pe păr în ziua de Florii, le creşte părul6. g) Cine are păr mic să mănînce splină de porc, că-i creşte părul7. Alte leacuri întrebuinţate pentru creşterea părului se vor vedea în lucrarea pe care o vom publica mai tîrziu despre medicina empirică. § 30 Pe cît e de frumos părul lung şi bogat, pe atît e de urît, în special la fete, părul scurt sau rar. Se întîmplă adesea ca bărbaţilor să le cadă părul cu totul şi să rămînă che(l)i sau pleşuvi, pleşivi, pleşi sau pelegi. Pentru o fată însă, pierderea părului e un adevărat blestem pe capul ei. De aceea, în imprecaţiile pe care le rosteşte descîntătoarea împotriva deochiului personificat, întîlnim adesea versurile următoare: Şezătoarea, I, 128 ; III, 149 ; Rev. Ion Creangă, II, 295 ; V, 50 ; Gorovei, Credinţi, 2068, 3069, 3070 ; Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 40; An. Arh. de Folkl, IV, 68. Marian, Sărbătorile, II, 60. Ibidem, II, 62 ; Sevastos, Nunta, 4. Marian, Sărbătorile, II, 63-64. Voronca, Datinele, 531. în mod simbolic, femeile din jud. Lăpuşna, cînd se duc la „rodini" să vază pe lăuză aduc copilului, dacă e fată, fuioare de cînepă, ca să-i crească fetei „gîţele" (An. Arh. de Folkl, II, 95). Şezătoarea, VI, 49 ; Gorovei, Credinţi., 3059. Rev. Ion Creangă, IV, 149. CORPUL OMULUI 71 De-o fi deocheat de fată mare, Să-i cadă cosiţele, Să rămîie cheală, Să rîdă lumea şi ţara de ea...1. Ca să-şi ferească părul, atît femeia, cît şi bărbatul trebuie să se păzească de anumite lucruri, în special: 1. Să nu mănînce seminţe de tivgă (Lagenaria vulgaris), că-i rămîne capul luciu ca o tivgă2. 2. Femeia sau fata să nu-şi spele capul dinaintea unui bărbat3. 3. Fata să nu-şi pună o pălărie de băiat în cap, că-i cade părul tot. Dacă apucă însă s-o pună în cap, din neştiinţă, s-o scuipe în fund şi s-o azvîrle jos repede4. 4. Să nu pună nimeni sita în cap, că-i cade părul5. 5. Cînd s-a sfîrşit pînza de ţesut şi se taie de pe război, toate femeile care se află atunci în acea odaie trebuie să-şi acopere părul cu basmale, căci altfel „li se paşte (= li se taie) părul"6. 6. Fetele să nu mănînce despletite, că le cade părul7. 7. Femeia să nu vină de la mort cu părul despletit, că-i cade părul8. 8. Fata să nu lingă lingura, nici să mănînce din oală, că se va mărita cu un bărbat pleşuv9. 9. Nici femeia însărcinată să nu mănînce din oală sau să pătulească mămăliga, căci copilul ce va naşte va fi fără pic de păr pe cap10. Părul creţ e frumos la copii. Femeia însărcinată, dacă va culege în § 31 poală talaşi de la rindea, va face copilul cu părul creţ11. în Germania e credinţa că, dacă se înveleşte cu un cojoc copilul abia născut, va căpăta păr creţ12. în Rusia, copilul se pune pe un cojoc, cînd trebuie să fie tuns, ca să i se încreţească şi lui părul, cum sînt miţele cojocului13. Dacă i se încreţeşte unei copile părul de la ceafă, va mai căpăta surori14. Se crede că oamenii cu părul creţ sînt mari mincinoşi15. 1. Laugier, Etnogr. medic, 114. 2. Şezătoarea, VI, 49 ; Voronca, Datinele, 1137 ; Marian, Naşterea, 409 ; Gorovei, Credinţi, 3063. 3. Ibidem, 3064. 4. Rev. Ion Creangă, V, 311, 340. 5. Voronca, Datinele, 227. 6. Gorovei, Credinţi, 354 ; Voronca, Datinele, 1085. 7. Şezătoarea, III, 122 ; Gorovei, Credinţi, 3066. 8. Ibidem, 3065. 9. Voronca, Datinele, 162, 225. 10. Ibidem, 230 ; Şezătoarea, VI, 49. 11. Ioneanu, Superstiţii, 6. 12. Grimm, Mythologie, III, 460. * 13. Zelenin, Russ. Volkskunde, 304. 14. Gorovei, Credinţi, 3054 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, I, 190. 15. Gorovei, Credinţi, 3099. 72 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT § 32 Despre oamenii al căror păr din creştetul capului stă drept, se zice că sînt răi1. Dacă părul cuiva e aşezat astfel încît are „două învîrticuşuri" sau „doi colaci" în creştetul capului, adică părul răsucit în două direcţii deosebite, ca şi cînd ar avea două creştete, va avea două cununii, adică se va însura sau se va mărita de două ori2. Tot astfel cred şi aromânii3. E curios că aceeaşi credinţă o regăsim şi la sicilieni4. Se mai crede la noi că cei cu părul astfel dispus vor fi norocoşi în viaţă5. Credinţe asemănătoare găsim de altfel şi la alte popoare6. Tunsul § 33 Credinţa omului primitiv că există o legătură simpatică între el şi toate părţile corpului său s-a păstrat pînă în ziua de astăzi la toate popoarele de pe pămînt. Această legătură nu se pierde nici cînd diverse părţi din corpul lui au fost despărţite de trup, de pildă părul şi unghiile7. De aceea se observă cu sfinţenie la toate popoarele anumite practici, cînd se tunde părul. Astfel, la noi: a) Cînd copilul este mai mărişor, „i se ia din păr", adică i se taie un moţ din păr. Pînă la luarea din păr, copilul nu se tunde, căci capătă dureri de cap8 sau e rău de foc9. Acest moţ i se taie copilului de către naş sau de naşă-sa10 şi i se dă cînd se face mare11. Tot de către naş i se taie moţul copilului şi la slavi. în genere, copilul nu se tunde pînă la un an, căci, altminteri, cînd va creşte mare, se va face hoţ12. Această ciudată credinţă o găsim şi la germani13. b) Ca să crească părul, e bine să-1 retezi numai cînd creşte luna14. Această credinţă e foarte veche - o aveau şi romanii - şi o regăsim la cele mai multe popoare din Europa şi din celelalte continente15. 1. Rev. Ion Creangă, XII, 43. 2. Ibidem, Iii, 310 ; VI, 109; Gorovei, Credinţi, 1778 ; Păcală, Răşinari, 93. 3. Cosmulei, Datini, 17. 4. Pitre, Medicina, 61-62. 5. Gorovei, Credinţi, 2751. 6. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., III, 1248. 7. Frazer, Rameau d'or, 217. 8. Rev. Ion Creangă, I, 148. 9. Gorovei, Credinţi, 1384. 10. Şezătoarea, XII, 168 ; Voronca, Datinele, 509, 1137 ; Rev. Ion Creangă, P7, 328. 11. Şezătoarea, VI, 24. 12. An. Arh. de Folkl., III, 49. 13. Drechsler, Schlesien, I, 216; Meyer, Badisches Volksl., 50; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl. 14. Rev. Ion Creangă, IV, 82 ; Gorovei, Credinţi, 3062. 15. Frazer, Golden Bough, VI, 133 urm. ; Grohmann, Aberglauben, 30 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., III, 1255 ; Sebillot, Folkl. de France, I, 44 ; Bernoni, Credenze, 41; Orain, Ille-et-Vilaine, II, 123 ; Harou, Traditionnisme, 18 ; Zanazzo, Usi, 58 ; Bastanzi, Superstizioni, 15, 129 ; Krauss, Volksglaube, 15 etc. CORPUL OMULUI 73 c) Nu e bine să te tunzi vinerea1. Tot astfel cred şi italienii2. în Germania se crede, dimpotrivă, că e bine să te tunzi numai într-o vineri, ca să-ţi crească părul frumos, să fii ferit de dureri de ochi şi de urechi etc.3 Pieptănatul Şi cu privire la pieptănat, sînt anumite reguli de păstrat. Astfel: § 34 a) Nu e bine să te piepteni în anumite zile ale săptămînii, ca marţea şi vinerea4, că-i rău de năpaste sau de dureri de cap. în aceste zile nu se piaptănă femeile nici la huţulii din Bucovina5. Tot de teama durerilor de cap, nu se piaptănă vinerea femeile din Iugoslavia3, pe cînd săsoaicele din Ardeal nu se piaptănă în această zi de frica bubelor7. b) De asemenea, în anumite zile de sărbătoare, ca Sf. Andrei şi Sf. Dumitru, precum şi în zilele de Filipi, femeile se feresc de a se pieptăna de teama lupilor8. „Cel ce umblă cu pieptenele în ziua de Sf. Andrei va fi mîncat de lup ; de aceea, mai cu seamă femeile, se feresc, în acea zi, nu numai de a umbla cu pieptenele, dar nici a-i rosti numele"9. c) Te mănîncă lupii, şi dacă te piepteni noaptea10. d) Cînd e cineva bolnav de lingoare, să nu se pieptene deloc, că moare11. e) Cînd e un mort în casă, să nu se pieptene nimeni, că-i amorţeşte capiii12. Din Antichitate şi pînă în ziua de astăzi, la toate popoarele civilizate, părul despletit, la femei, e semn de jale. De aceea se zice, la noi, că, dacă umblă femeia cu coadele despletite, trage a moarte pentru bărbatul ei13. Şi grecii din insula Lesbos cred că va muri bărbatul acelei femei care umblă cu părul despletit14. 1. Rev. Ion Creangă, II, 210 ; An. Arh. de Folkl., I, 225. 2. Bernoni, Credenze, 41; Amalfi, Tradizioni, 73. în Abruzzi, dimpotrivă, se recomandă tunsul vinerea (Finamore, Credenze, 59). 3. Wuttke, Volksaberglaube, 314 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., III, 1255. 4. Rev. Ion Creangă, II, 101; IV, 149 ; Voronca, Datinele, 1086 ; Gorovei, Credinţi, 2515 ; Păcală, Răşinari, 162. 5. Kaindl, Huzulen, 80. 6. Gjorgjevic, Narodni obi&ajii. 7. Haltrich, Siebenb. Sachsen, 288. 8. Şezătoarea, III, 150 ; Gorovei, Credinţi, 1966, 1977, 3165 ; Rev. Ion Creangă, V, 371. 9. Hasdeu, Etymol., 1184. 10. Rev. Ion Creangă, IV, 240 ; V, 179. 11. Ibidem, XII, 26. 12. Voronca, Datinele, 1072. în Abruzzi (Italia), femeile nu se piaptănă cînd e un mort în casă, de teamă să nu-şi piardă părwl (Finamore, Tradizioni, 100). 13. Gorovei, Credinţi, 2268. 14. Georgeakis-Pineau, Folkl. de Lesbos, 328. 74 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 75 O credinţă al cărei substrat e, fără îndoială, un precept de igienă: pruncul să nu fie alăptat de mamă, cînd are părul despletit, căci se umple copilul de bube în gură1. Printr-un fel de magie imitativă, se deznoadă cozile şi se despleteşte părul femeilor care se trudesc să nască2. Această practică e foarte veche. O pomeneşte, considerînd-o ca simplă superstiţie, medicul Soranus din Efes (circa 100 d.Hr.)3, iar la romani, femeile însărcinate nu aveau voie să intre în templul Junonei Lucina, ca să se roage, decît despletindu-şi părul4. Ca şi la noi, sîrboaicele îşi deznoadă cozile, cînd se trudesc să nască. La fel se procedează şi în Abruzzii Italiei5. Ce se face cu părul tuns etc. § 35 Tot din pricina legăturilor simpatice care există între păr şi restul corpului (v. § 33), nu se poate lepăda oriunde părul tuns sau rămas pe pieptene, ci trebuie să se păzească următoarele reguli: a) Părul acesta trebuie aruncat în foc, ca nu cumva să-1 ia cineva şi să facă farmece cu el6. Tot astfel se recomandă în unele regiuni din Franţa, din Germania, din Italia şi de aiurea7. b) Cei mai mulţi sînt însă de părere că acest păr nu trebuie aruncat în foc, căci respectivul va căpăta dureri de cap sau va fi să-şi piardă puterea8. O credinţă foarte răspîndită la noi e că, dacă aruncă cineva părul tuns sau rămas după pieptănat, Maica Domnului se repede plîngînd să-1 scoată de acolo, în vreme ce dracul rîde şi se bucură9. Şi în alte ţări, în Franţa, Germania, Italia etc, cred mulţi că părul nu trebuie aruncat în foc, altminteri cel ce o face va suferi de dureri de cap10. c) Părul trebuie măturat şi pus undeva, ca să nu-1 calce lumea, căci nu mai creşte sau poate pricinui omului dureri de cap. Unii sînt de părere că trebuie pus în streaşină casei11. 1. Şezătoarea, VI, 23. 2. Rev. Ion Creangă, III, 244 ; An. Arh. de Folkl., I, 150 ; IV, 78. 3. Ed. Ros., 240, 14. 4. Ovidiu, Fast, III, 257-258 : „Si qua tamen gravida est, resoluto crine precetur, Ut solvat partus molliter illa suos". 5. Stern, Turkei, II, 295 ; Finamore, Tradizioni, 63. 6. Gorovei, Credinţi, 3051. 7. Frazer, Rameau d'or, 221 urm. ; Wuttke, Volksaberglaube, 314; Drechsler, Schlesien, II, 266 ; Grimm, Mythologie, III, 457, 485 ; Pitre, Medicina, 62 ; idem, Usi, TV, 115, 322. 8. Şezătoarea, II, 194; Rev. Ion Creangă, VII, 145 ; Gorovei, Credinţi, 3041, 3045 ; Păcală, Răşinari, 160. 9. Şezătoarea, VI, 49 ; Gorovei, Credinţi, 3042, 3043. E interesant de observat că şi în unele regiuni ale Germaniei (Allgău) se crede că Maica Domnului plînge, însă numai cînd nu se aruncă părul în foc (Reiner, Allgău, II, 447). 10. Rev. des trad. pop., XXIX, 153 ; Bernoni, Credenze, 41; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., III, 1273 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 314. 11. Şezătoarea, III, 47 ; Gorovei, Credinţi, 3046,3047 ; Novacoviciu, Comoara Băn., II, 53 ; Cosmulei, Datini, 53. d) Mulţi cred însă că părul nu trebuie măturat, ci să fie strîns cu mîna şi pus în gard, căci părul omului fiind numărat, pe cealaltă lume i se cere, şi atunci trebuie să se ducă să-1 strîngă de unde 1-a pus şi să-1 arate1. Tot astfel se crede şi în Germania, în Franţa, în Irlanda, la armeni, la turci, la indienii din America etc.2 e) Cînd se tunde părul fetelor mici sau cînd se piaptănă, părul se pune într-o baligă şi se lipeşte de gard, ca să crească lung şi frumos3. f) Cînd se tunde copilul, e bine să se bage părul la rădăcina unui pom sau într-o scorbură de nuc, ca să crească lung ca pomul4. Tot astfel se procedează şi în Germania5. g) Părul tuns sau rămas pe pieptene nu trebuie aruncat în gunoi, căci îl pot lua vrăbiile şi să-şi facă din el cuiburi, şi atunci i-ar cădea omului părul sau ar suferi de dureri de cap. Această credinţă e foarte răspîndită, mai ales în Germania6. Cît priveşte celelalte credinţe în legătură cu părul, precum: înnodarea lui la cel ce suferă de dureri de cap sau căruia-i curge sînge din nas, despre îngroparea lui pentru vindecarea epilepsiei, despre afumarea cu păr de om sau de animale etc, le vom examina la locul lor în altă lucrare consacrată medicinei empirice. Fruntea După credinţa poporului, oamenii cu fruntea lată sînt foarte deştepţi7. § 36 Aceasta reiese şi din versurile populare : Badea-i lesne de a-1 cunoaşte, Că-i înalt şi subţirel... Şi-i de-o palmă lat în frunte Şi nu prea grăeşte multe8. De aci şi expresia: a fi de şapte palme în frunte, a se distinge prin calităţi extraordinare. 1. Voronca', Datinele, 1291; Gorovei, Credinţi, 3048; Rev. Ion Creangă, VI, 109. 2. Meyer, Badich. Volksl., 512 ; Andree, Braunschweig, 403 ; Rev. Trad. t pop., I (1886), 234 ; Frazer, Rameau d'or, 221. 3. Şezătoarea, II, 194 ; III; 149; Gorovei, Credinţi, 3046, 3061; Rev. Ion Creangă, VII, 145. Tot astfel se procedează şi la ruşi (Zelenin, Russ. Volkskunde, 304). 4. Gorovei, Credinţi, 3057 ; Jarnik-Bîrseanu, Doine, 332. 5. Băchtold-Stăubli', Wb. des Abergl., III, 1272 ; Grohmann, Aberglauben, 169. 6. Gorovei, Credinţi, 723, 3044, 3045 ; Rev. Tudor Pamfile, II, 35 ; Grimm, Mythologie, III, 457, 473 ; Panzer, Bayer. Sagen, I, 258 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 314; Meyer, Badisch. Volksl., 512 ; Drechsler, Schlesien, II, 266 ; Strackerjan, Oldenburg, I, 375 ; Grohmann, Aberglauben, 63 ; Frazer, Rameau d'or, 219 etc. 7. Gorovei, Credinţi, 1441. 8. Jarnik-Bîrseanu, Doine, 136. 76 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 77 Tîmplele § 37 Regiunea temporală e numită, în cea mai mare parte a ţării, tîmplă (lat. vulg. templa = clas. tempora), care apare în cîteva puncte din teritoriul ţării deformat mplîntă şi, pe alocuri, întîmpla (sau tîmpu) capului. In Banat şi în partea de sud-vest a Transilvaniei predomină forma ochiu (ăl) orb care corespunde termenilor srb. slepo oko, bulg. slepo oko şi ung. vakszem. Acesta din urmă a pătruns şi în limba română, în cîteva puncte din Maramureş, Sălaj, Bihor şi Ciuc, sub forma vacsem. In Bănat mai circulă şi formele ochiu (ăl) mort, osu (ăl) mort şi moişte, care mai are şi înţelesul de 'creştet'. în nord-vestul Transilvaniei se aude şi expresia moartea calului (sau cailor), care se explică prin vulnerabilitatea acestei părţi a capului. Sprîncenele § 38 După o credinţă foarte răspîndită, atît la noi cît şi la alte popoare, cei cu sprîncenele îmbinate au darul funest de a deochea. O găsim astăzi, în Europa, la germani şi la saşii din Transilvania, la unguri, la cehi, la slovaci şi la sloveni, la bulgari, la sîrbi, la greci etc. Aceeaşi credinţă o aveau grecii din Antichitate şi romanii. La vechii indieni, oamenii cu sprîncenele îmbinate erau consideraţi ca vrăjitori, pe cînd astăzi, la multe popoare din Europa, această dispoziţie a sprîncenelor îi trădează pe moroi, pe strigoi şi pe cei ce se prefac în vîrcolaci1. De ţi se zbate sprinceana dreaptă, vei primi o veste bună; de ţi se zbate cea stîngă, vei avea o sfadă cu cineva2. . Ochii § 39 Ne vom ocupa înainte de toate de terminologia ochiului din punct de vedere anatomic-. Orbitele, adică găunoşiturile craniului în care sînt aşezaţi ochii, se numesc adîncâturi, găvane, scovîrlii şi melcii ochilor. Globul ochiului se numeşte bulbuc, boboş sau gogoaşă. Sclerotica e numită albul ochiului (sau ochilor), albuş, albeaţă şi, mai rar, albitură. Pupila o numeşte poporul lumină sau lumina ochiului, lumea ochilor, luminiţă şi, în Oltenia, vedere. Membranele mobile ce acoperă ochii se numesc pleoape. Părul pleoapelor e numit gene (sing. geană). 1. Marian, Naşterea, 352 ; Ciauşanu, Superstiţiile, 256; Grimm, Mythologie, II, 918 ; Wuttke, Volksaberglaube, §§ 220,408; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., I, 704 ; Haltrich, Siebenb. Sachsen, 255 ; Fronius, Bauernleben, 19 ; Grohmann, Aberglauben, 25 ; Bonnerjea, Dict. of Superst., 95 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, I, 76 ; II, 806 ; Seligmann, Der bd&e Blick, I, 75. 2. Rev. Ion Creangă, VI, 110. Unghiul dinspre tîmple la fiecare ochi se numeşte coada ochiului. Dacă o fată e virgină, se cunoaşte după coada ochiului, căci aceasta trebuie să fie prinsă (lipită); în cazul cînd nu mai e fecioară, se desprinde pînă la capăt1. După culoare, ochii pot fi negri, căprii sau căprui, albaştri, mierii (sau mierli), verzi etc. Cei mai frumoşi, după estetica poporului român, sînt ochii negri. Vorba cîntecului: Mîndro, doi ochi ca la tine Nu mai sînt în sat la mine... Aşa negri, frumuşei, Ca cireşele-n oltoiu, Care-s coapte la răcoare, De nu-s grăbite la soare2. De cei cu ochii de altă culoare trebuie să te fereşti, în special de cei cu ochii albaştri3 sau verzi4, căci au darul nenorocit de a deochea. Frumoşi sînt ochii mari, dar nu cei holbaţi, zgîiţi, bulbucaţi, bolboiaţi, bolboşaţi, bolovăniţi, bleojdiţi, boldiţi etc, căci „omul cu ochii mititei e om rău"5. Pe lîngă-aceasta, cei cu ochii mici şi vîrîţi în fundul capului se crede că pot deochea. Nu sînt plăcuţi la vedere cei ce se uită cruciş, ai căror ochi sînt încrucişaţi, cei chiombi, spanchii, saşii etc, adică cei ce caută „cu un ochi la slănină şi cu altul la făină", mai ales că au puterea de a deochea. De aceea femeia însărcinată se fereşte de a turna cuiva „apă îndărăt", căci face băieţi încrucişaţi6. Capătă ochi încrucişaţi şi copiii care se uită prin sită sau prin ciur7. Clătirea unuia din ochi era socotită, încă din cele mai vechi timpuri, la indieni, la greci şi la romani, ca o prevestire bună sau rea8. Această credinţă s-a păstrat pînă în zilele noastre la mai toate popoarele din Europa şi din America9. La noi, cînd ţi se bate ochiul drept, e semn că vei avea o bucurie; cînd ţi se bate cel ^stîng, îţi vesteşte o supărare10. Sau: „cînd se clăteşte ochiul stîng, te vorbesc duşmanii: atunci să faci ochiului 1. Voronca, Datinele, 1145. 2. Jarnik-Bîrseanu, Doine, 37. 3. Gorovei, Credinţi, 1087, 1088 ; Ciauşanu, Superstiţiile, 254. Tot astfel se crede în Turcia şi în Siria. 4. Gorovei, Credinţi, 1090 ; Rev. Ion Creangă, III, 181. Tot astfel cred şi francezii. 5. Rev. Ion Creangă, V, 369. 6. Şezătoarea, VI, 20. 7. Gorovei, Credinţi, 2882. 8. Cf. Grimm, Mythologie, II, 935. 9. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., I, 697 ; Pitre, Medicina, 72 ; Zanazzi, Usi, 153 ; Finamore, Tradizioni, 222 ; Bernoni, Credenze, 31; Qrohmann, Aberglauben, 222 ; Stemplinger, Aberglaube, 26 urm.; Strauss, Bulgaren, 281; Georgeakis-Pineau, Folkl. de Lesbos, 334 ; Knortz, Korper, 81. 10. Gorovei, Credinţi, 2845 (cf. şi 2874-78); An. Arh. de Folkl., V, 163. 78 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT cruce de 3 ori şi să nu spui la nimeni, că nu se va mai clăti; cînd se clăteşte ochiul drept, înseamnă bine"1. Cînd i se bate cuiva, în special unui bolnav ochiul de mai multe ori şi în mai multe răstimpuri, e semn de moarte2. Uitătura Nu e bine să se uite cineva seara într-o oglindă, că moare3 sau orbeşte4 ori vede numai stafii5. Alţii cred că-1 va urî lumea6 sau va îmbătrîni curînd7. Credinţe asemănătoare, sau chiar identice, se găsesc la mai toate popoarele din Europa8. în special copilul, pînă n-a împlinit un an, nu trebuie lăsat să se uite în oglindă, căci îi vor creşte dinţii anevoie, va deveni gîngav sau va rămînea mut, ori i se va schimba faţa şi se va face urît. După alţii, copilul poate să se deoache singur şi va plînge noaptea, iar cînd va creşte mare, va deveni curvar9. Tot astfel cred şi alte popoare în Europa10. La aromâni, copilul nu e lăsat să se privească în oglindă pînă la vîrsta de trei ani, căci riscă să devină epileptic11. Femeia îngreunată să nu se uite în oglindă, căci se sperie copilul într-însa şi poate căpăta boala copiilor12. Nici lăuza nu trebuie să se uite în oglindă, căci i se poate arăta necuratul13. Aceeaşi credinţă o întîlnim şi la germani, cehi, sîrbi, unguri etc.14 1. Rev. Ion Creangă, V, 367. 2. Marian, înmormîntarea, 3. 3. Rev. Ion Creangă, III, 279 ; IV, 22. 4. Ibidem, III, 148 ; Leon, Ist. natur. medic., 7 ; Gorovei, Credinţi, 2896. 5. Rev. Ion Creangă, III, 339. 6. Voronca, Datinele, 994 ; Rev. Ion Creangă, VI, 112 ; Gorovei, Credinţi, 2898. 7. Voronca, Datinele, 994 ; Şezătoarea, XII, 154 ; Gorovei, Credinţi, 2897. 8. Grimm, Mythologie, III, 438 ; Panzer, Bayer. Sagen, I, 261; Wuttke, Volksaberglaube, § 600 ; Grohmann, Aberglauben, 224 urm.; Seligmann, Der bbse Blick, 1,180 urm.; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 785, LX, 566 ; Sebillot, Folkl. de France, 1,139 ; Pitre, Usi, TV, 322 ; Finamore, Tradizioni, 222. 9. Voronca, Datinele, 514, 993 ; Rev. Ion Creangă, II, 189 ; Gorovei, Credinţi, 1098, 1137, 1138, 2903. 10. Grimm, Mythologie, III, 435 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 600 ; Drechsler, Schlesien, 1,212 ; Seligmann, Der bose Blick, 1,179 urm.; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., IX, 566; Bernoni, Credenze, 39 ; idem, Tradizioni, 150 ; Finamore, Tradizioni, 77 ; Honfroy, L'enfant et sa mere, 142 ; Rouge, Touraine, 3 etc. 11. Marian, Naşterea, 338. 12. Voronca, Datinele, 994. 13. Ibidem. 14. Drechsler, Schlesien, I, 204 ; Wuttke, Volksaberglaube, §§ 464, 576 ; Seligmann, Der bose Blick, I, 181 urm. CORPUL OMULUI 79 Bolnavul să nu se uite în oglindă, că se îmbolnăveşte mai rău. Aceeaşi credinţă o au şi germanii, cehii şi italienii1. Să nu te uiţi după un bubos în oglindă imediat, ci mai tîrziu, căci altfel îi iei bubele2. Nu te uita în oglindă cu o femeie ce are menstruaţia, căci capeţi pete pe obraz3. Să nu te uiţi în oglindă cînd mănînci, că-ţi mănînci norocul4. Dacă se uită cineva pe geam sau pe gaura cheii în casa altuia, i se face ulcior la ochi5. Noaptea, pe întuneric, nu e bine să se uite cineva îndărăt, căci rămîne cu gîtul strîmb6. Cine se uită la găină cînd ouă, orbeşte7. Cînd vin flăcăii şi fetele mari, la Paşti, de la biserică, să se uite în fîntînă, ca să fie ca apa de frumoşi tot anul8. Dacă se uită cineva pe fereastră, dimineaţa, cînd se deşteaptă, uită cele visate peste noapte9. Aceeaşi credinţă există la sîrbi şi la italieni10. Lacrimile. Plînsul Cînd unui bolnav i se umplu ochii de lacrimi, fără să spună ceva, e § semn că va muri11. în alte ţări se crede, dimpotrivă, că se va însănătoşi12. Lacrimile care cad pe obrazul mortului îl frig ca apa clocotită şi-i îneacă sufletul13. Această credinţă e foarte răspîndită în Europa şi în alte continente14. Dacă-i mor cuiva copiii, nu e bine să plîngă mult, căci micuţii vor trebui, pe ceea lume, să bea lacrimile15. \ 1. Wuttke, Volksaberglaube, § 511; Grohmann, Aberglauben, 151; Bernoni, Tradizioni, 158. 2. Gorovei, Credinţi, 373; Rev. Ion Creangă, VIII, 207, 274. 3. Voronca, Datinele, 994. 4. Gorovei, Credinţi, 2095, 2736. 5. Leon, Ist. natur. medic, 151; Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 180 ; Rev. Ion Creangă, IV, 330 ; 6. Şezătoarea, III, 47; Gorovei, Credinţi, 2672. 7. Ibidem, 1497. 8. Ibidem, 98. 9. Ibidem, 4126 ; Rev. Ion Creangă, TV, 48. 10. Krauss, Sitte, 664 ; Bernoni, Credenze, 32. 11. Gorovei, Credinţi, 2432. 12. Grimm, Mythologie, III, 444 ; Panzer, Bayer. Sagen, I, 261; Băchtold--Stăubli, Wb. des Abergl., IX, 323. 13. Marian, înmormîntarea, 115. 14. Panzer, Bayer. Sagen, I, 261; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., IX, 330 ; Grimm, Mythologie, III, 447 ; Bonnerjea, Dict. of Superst, 255. 15. Gorovei, Credinţi, 2430. Aceeaşi credinţă o au şi alte popoare (cf. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., IX, 330). 80 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 81 Copilul care plînge în timp ce-1 botează va trăi mult1. Tot aşa cred şi polonezii2. Grecii din insula Lesbos au credinţa că va ajunge om mare3. Să nu legeni pe braţe copilul, cînd plînge la botez, că-i vor cădea dinţii4. Copiii nebotezaţi care plîng mult cer, prin plînsul lor, botezul5. Copiii care plîng mult cobesc a moarte pentru ei sau pentru unul din părinţii lor6. Dacă, la botez, curge vreuna din luminări, copilul toată viaţa lui va plînge. Dacă luminările nunilor curg în timpul cununiei, atunci mirii vor plînge toată viaţa lor7. Să nu dai foc din casă, cînd ai copil mic, că plînge copilul. Dacă însă e neapărat nevoie, rupe o zdreanţă de la cel care cere şi arunc-o pe foc, sau aruncă îndărăt peste prag un cărbune8. Să nu ieşi din casa cuiva cu ţigara aprinsă, căci plîng copiii celui cu casa9. Dacă se scaldă copilul după apusul soarelui, capătă plînsori şi nu poate dormi10. Nu e bine să laşi pelincile spălate afară după apusul soarelui, că plînge copilul peste noapte11. Aceeaşi credinţă o au şi germanii12. Cînd plînge un copil mic în somn, se crede că i se arată în vis Maica Domnului şi-i spune că-i moare mama. Tot aşa cred şi aromânii13. Cine nu plînge cînd îl muşcă un cîine, îi va trece degrabă14. Cine plînge în ajunul Crăciunului sau al Bobotezei va plînge tot anul15. Mărgelele, ca şi mărgăritarele, sînt asemănate cu lacrimile, la mai toate popoarele. De aceea se zice, la noi, că flăcăul care-şi pune mărgele la gît va plînge cînd va fi mare sau cînd va fi beat16. Mireasa trebuie neapărat să plîngă în ziua nunţii, mai ales cînd o piaptănă. Dacă, din întîmplare, nu-i vin lacrimi, atunci vine o babă sau o nevastă cu o ceapă zdrobită şi i-o dă pe la ochi, ca să mai plîngă 1. Marian, Naşterea, 180 ; Gorovei, Credinţi, 321. 2. Mater. antrop., IX, 149. 3. Georgeakis-Pineau, Folkl. de Lesbos, 330. 4. Gorovei, Credinţi, 1143. 5. Ioneanu, Superstiţii, 26. 6. Gorovei, Credinţi,2307. 7. Ibidem, 1040, 1914. 8. Rev. Ion Creangă, III, 339 ; Marian, Naşterea, 360 ; Sevastos, Călătorii, 29. 9. Rev. Ion Creangă, III, 340 ; Şezătoarea, XII, 156 ; Gorovei, Credinţi, 887. 10. Marian, Naşterea, 113 ; Gorovei, Credinţi, 3509. 11. Rev. Ion Creangă, II, 211; Marian, Naşterea, 119. 12. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., IX, 97. 13. Marian, Naşterea, 373 urm. 14. Rev. Ion Creangă, II, 211. 15. Gorovei, Credinţi, 3193. 16. Rev. Ion Creangă, III, 338 ; VI, 19, 113 ; Gorovei, Credinţi, 2135, 2136, 3281. puţin, să nu stea cu ochii uscaţi1. Cu cît mireasa va Vărsa mai multe lacrimi, cu atît vacile vor da mai mult lapte2. Plînsul miresei, oarecum obligatoriu, îl întîlnim şi la alte popoare, în special la slavi, iar raportul simbolic între lacrimile miresei şi laptele vacii îl constatăm şi la cehi3. Nasul O credinţă foarte răspîndită, la noi şi la alte popoare, e că, dacă-1 § 42 mănîncă pe cineva nasul, are să mănînce bătaie, îi va fi ciudă de ceva sau va plînge4. Se numeşte „muscă" o vînă la rădăcina nasului, foarte aparentă la unele persoane. Se zice că nu vor trăi mult copiii care au o astfel de muscă la nas5. Exact aceeaşi credinţă o întîlnim la multe alte popoare: la italieni, la germani, la cehi, la americanii din Statele Unite etc.6 Femeia însărcinată să nu mănînce melci, căci copilul ce va naşte va fi mucos7. Aceeaşi credinţă o au şi iugoslavii8. Strănutul Strănutul a fost şi este considerat, atît la popoarele primitive, cît şi § 43 la cele civilizate, din cele mai vechi timpuri şi pînă în ziua de astăzi, ca un semn supranatural, iar poporul 1-a interpretat în diferite chipuri, socotindu-1 ca o prevestire bună sau rea, după împrejurări. La baza tuturor credinţelor privitoare la strănut stă concepţia străveche, păstrată încă la multe popoare primitive, că, în timp ce omul strănută, îi intră sau îi iese, prin nări, un duh rău sau o părticică din suflet9. Teama de a nu i se întîmpla ceva rău, ba chiar moartea, celui ce strănută, a făcut să se recurgă, la popoarele civilizate, la cunoscuta urare ce se adresează în asemenea împrejurare : Doamne-ajută! Să-ţi fie de bine! Sănătos! etc, cum se obişnuieşte la noi. Tot astfel, la francezi: A vos souhaits! A votre sânte!; la italieni: Alia salute! Viva! Felicită! ; la spanioli: Dios le ayude!; la germani: HelfGott! 1. Marian, Nunta, 384. 2. Rev. Ion Creangă, II, 158 ; IV, 395. 3. Wuttke, Volksaberglaube, § 564; Grohmann, Aberglauben, 120, 231; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, IX, 327 urm. 4. ReV Ion Creangă, III, 150, 213 ; IV, 21; Şezătoarea, I, 125 ; XIX, 141; Gorovei, Credinţi, 2517 ; Haltrich, Siebenb. Sachs., 315; Bernoni, Credenze, 29 ; John, Erzbirge, 35 ; Liebrecht, Volkskunde, 327 ; Hahn, Alban. Stud., 158 ; Bonnerjea, Dict. of Superst., 183. 5. Păcală, Răşinari, 160. 6. Pitră, Medicina, 65 ; Andree, Braunschweig, 288 ; Bargheer, Eingeweide, 131; Grohmann, Aberglauben, 151; Bonnerjea, Dict. of Superst., 275. 7. Şezătoarea, XII, 161. *, 8. Krauss, Sitte und Brauch, 534. 9. Cf. Saintyves, Eternuement, 10 urm.; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, VI, 1072 ; Amalfi, Tradizioni, 202. 82 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT Prosit! Gesundheit!; la englezi: God bless you!; la ruşi: Na zdorovie!; la polonezi: Na zdrowie!; la sîrbi: Na zdravlje!; la bulgari : Na zdrave! ; la albanezi: shendet! (= sănătate); la greci: yidaou/ (= sănătate ţie) etc. Vechii greci urau celui ce strănuta: ^fj0i ZeO aQoov (= să trăieşti, Zeus să te păzească)1. După cum raportează Pliniu, împăratul Tiberiu, care era o fire posomorită, pretindea să i se ureze sănătate, cînd se întîmpla să strănute, chiar atunci cînd se afla în trăsură. Şi Pliniu se întreabă mirat: de unde vine obiceiul de a se face urări celui ce strănută?2. I se poate răspunde acum că era un obicei magico-religios, un fel de conjuraţie avînd ca scop să înlăture efectele dezastruoase ale acţiunii duhului rău, strecurat prin nări în corpul celui ce a strănutat3. In Bucovina se crede că dacă strănută cineva noaptea, trebuie neapărat să i se ureze: „sănătos !", căci altfel se poate întîmpla să se afle vreo strigoaică pe-acolo, care să-1 pocească sau să-1 omoare. Se povesteşte că a fost un fecior de boier care-şi propusese să plece seara la drum. Calul îi sta legat afară, numai să-1 încalece şi să pornească. Un tîlhar însă, văzînd calul, se apropie să-1 fure. Tocmai atunci vede prin fereastră un strigoi care se apropiase de patul feciorului de boier şi era gata să-1 pocească. Atunci se întîmpla ca feciorul să strănute. „Sănătos !" a strigat tîlharul de afară, iar strigoiul de ciudă a crăpat; căci, de nu-i ura tîlharul sănătate, feciorul boierului era mort. Auzind cei din casă zgomotul, au ieşit afară, întrebînd ce este. „Veniţi singuri şi veţi vedea - le răspunse tîlharul - să vă încredinţaţi ce treabă v-am făcut". Şi le arătă strigoiul crăpat. Cu toţii s-au bucurat şi i-au dat de bunăvoie calul. De atunci a rămas obiceiul ca totdeauna să se zică la cel ce strănută: „sănătos !"4. La noi, cînd strănută un copil mic, trebuie neapărat să-i urezi: Doamne, ajută-i cu bine ! sau sănătos ! ca să crească mare5. Pînă şi calului trebuie să-i zici: sănătos ! cînd strănută6. In Franţa, bretonii din Finistere .fac şi ei invocaţii în favoarea cailor, cînd aceştia strănută, şi-i recomandă Sfîntului Eloi, patronul lor7. Una din credinţele cele mai răspîndite e următoarea: dacă a strănutat cineva îndată după ce el însuşi sau altul a afirmat ceva, spusele lui sînt adevărate sau se vor împlini în viitor8. Această 1. Anthol. gr., II, 13, 11. 2. Natur. hist., XXVIII, 2 (5): „Cur sternuentes salutamus ? quod etiam Tiberium Caesarem, tristissimum, ut constat, hominum, in vehiculo exegisse tradunt... ?". 3. Cf. Saintyves, Eternuement, 25. 4. Voronca, Datinele, 1074 ; Rev. Ion Creangă, VI, 51. 5. Rev. Ion Creangă,^ II, 51, 296. Tot aşa în Germania (Strackerjan, Oldenburg, I, 69). In Austria se crede că, dacă nu i se urează sănătate copilului cînd strănută, vine diavolul şi-1 schimbă (Bargheer, Eingeweide, 126). 6. Voronca, Datinele, 1075 ; Gorovei, Credinţi, 3514. 7. Saintyves, Eternuement, 93. 8. Şezătoarea, II, 66 ; Voronca, Datinele, 1074 ; Gorovei, Credinţi, 3587r88. CORPUL OMULUI 83 credinţă e atestată şi la grecii din Antichitate1 şi o împărtăşesc astăzi cele mai multe popoare din Europa2. După credinţa rabinilor, strănutul era, la început, o prevestire de moarte, dar patriarhul Iacov ar fi obţinut de la Dumnezeu ca efectul lui să se schimbe în bine3. După Aristotel, dimpotrivă, strănutul e o favoare a cerului pe care trebuie s-o primim şi s-o cinstim ca pe un lucru sfînt şi ca un semn de sănătate deplină. Această credinţă e împărtăşită de Hipocrat, care socoteşte chiar că femeia însărcinată e plină de noroc, cînd strănută mai des4. în timpurile noastre, cu foarte puţine excepţii, strănutul e considerat ca o prevestire bună, e semn de chef şi de veselie5. La noi, ca şi aiurea, i se dau încă interpretări diferite după timpul, după împrejurarea în care se produce şi după frecvenţa lui. Astfel: Cine strănută în seara de Sf. Vasile va avea noroc tot anul6 sau va primi daruri a doua zi7. Această credinţă o găsim şi la alte popoare8. Dimpotrivă, cine nu strănută în ziua de Anul Nou, acela nu va ajunge pînă la anul viitor9. Cînd un copil strănută la lăsatul secului, atunci să i se dăruiască o vită oarecare, ca să aibă parte şi noroc de ea10. Vinerea, fiind o zi nefastă, cine strănută în această zi dimineaţa, va avea supărare peste zi11. Dacă strănută cineva sîmbătă dimineaţa, nu va sfîrşi lucrul ce şi-a propus12. 1. Odiss., XVII, 541-546 ; Xenophonte, Anabasis, III, 2, 9. 2. Grimm, Mythologie, III, 443 ; Andree, Braunschweig, 402 ; Panzer, Bayer. Sagen, I, 262; Grohmann, Aberglauben, 223; Wuttke, Volksaberglaube, § 309 ; Strackerjan, Oldenburg, I, 34; Drechsler, Schlesien, II, 23 ; Walther, Schwab. Volksk., 70 ; John, Erzgebirge, 39 ; Bargheer, Eingeweide, 125 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, ■ VI, 1082 ; Abbott, Maced. Folkl, 113 ; Stern, Turkei, I, 397. 3. Saintyves, Eternuement, 31 urm.; cf. Segal, Credinţe, 105, 128 urm. 4. Aphorismes, V, 35 (ed. Littre IV, 545). 5. Gorovei, Credinţi, 3589, 3593. 6. Ibidem, 3591; Laugier, Etnogr. medic, 54. 7. Rev. Ion Creangă, IV, 150. Cu privire la obiceiul de a se dărui ceva aceluia care strănută în ziua de Sf. Vasile, Del Chiaro aminteşte datina (de pe vremea lui Constantin Brîncoveanu) de a se închina un pahar de vin osluia ce a strănutat la masă şi de a i se dărui două bucăţi de stofă. Dacă se întîmpla să strănute Domnitorul, i se dăruia, pe seama vistieriei, o bucată de stofă de brocart de aur pentru a-şi face o haină (Del Chiaro, Istoria delle mod. rivoluz. della Valachia, ed. Iorga, 63). 8. Drechsler, Schlesien, 195 ; Băchtold-Stăubli, Wb. d. Abergl, VI, 1078 ; Geroff, Recnik, I, 442. 9. Marian, Sărbătorile, I, 149. 10. Rev. Ion Creangă, III, 212. % 11. Ibidem II, 50 ; cf. Zingerle, Tirol, 123. 12. Gorovei, Credinţi, 3592 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 4 ; în Germania se crede că va căpăta daruri a doua zi (Busch, Volksglaube, 17). 84 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Cine strănută de două ori e a bine, cine strănută numai o dată sau de trei ori e semn rău1. La fel cred saşii din Ardeal şi locuitorii din munţii Boemiei2. Alţii cred însă că strănutatul de trei ori în şir e semn de mare chef (Tecuci)3. Aceeaşi credinţă o regăsim şi la alte popoare4. La englezi găsim următoarele credinţe: „Dacă intră cineva într-o casă şi strănută o singură dată, e semn de noroc. Dacă-ţi vine cineva în casă şi strănută o dată, roagă-1 să mai stea; dacă însă strănută de două ori, pofteşte-1 să plece. Dacă strănută cineva trei nopţi de-a-rîndul de cîte două ori, trebuie să moară o persoană din casa aceea. Dacă intră cineva într-un han şi strănută de două ori, să-şi ia catrafusele şi să-şi caute alt adăpost, dacă vrea să nu păţească ceva. Omului care strănută o singură dată luni de dimineaţă, cînd se scoală, are să-i meargă bine toată săptămîna; dacă strănută de două ori, i se va întîmpla contrariul"5. Japonezii cred următoarele: omul care strănută o singură dată e vorbit de bine în momentul acela; cel ce strănută de două ori e vorbit de rău; cel ce strănută de trei ori în şir e luat în rîs de alţii; cel ce strănută de patru ori... are guturai6. Cînd strănută un bolnav, e semn că se va însănătoşi. Această credinţă, foarte răspîndită la noi, o găsim la multe alte popoare7. In peninsula Sorrento (Italia) se crede că cine strănută la începutul unei boli nu se va mai face bine; dacă însă strănută cînd începe să se j întremeze, se va face sănătos8. | în Bucovina se crede că dacă-i vine cuiva să strănute şi nu poate, \ e semn că va fi purtat de nas de cineva9. | Urechea 1 § 44 Poporul nu cunoaşte decît părţile din afară ale urechii: zgîrciul j urechii (pavilionul), bărbia (lobul) şigaura urechii (conductul auditiv 1 extern). Secreţia galbenă a urechii (cerumen) o numeşte, după I regiuni, ceară (ceara din urechi), cleiul din urechi, mai rar im, imală 1 sau lut. I Celui cu urechile lungi îi zice urecheat, iar pe acela ale cărui | urechi sînt lungi şi lăsate în jos îl numeşte bleg, bleonc, clăpăug etc. 1 1. Izvoraşul, XVII (1938), 228. I 2. Haltrich, Siebenb. Sachs., 315 ; John, Erzgebirge, 38. I 3. Gorovei, Credinţi, 722. 1 4. Saintyves, Eternuement, 105 ; Bernoni, Credenze, 35. 1 5. Knortz, Korper, 115 ; cf. Bargheer, Eingeweide, 125. i 6. Anthropos, VII (1912) 397. 1 7. Wuttke, Volksaberglaube, § 309 ; Hofler, Organotherapie, 42 ; Bargheer, ,'i Eingeweide, 125 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, VI, 1075 ; Pitre, v| Medicina, 122, 197 ; Bernoni, Credenze, 32 ; idem, Tradizioni, 161, 181; Abbott, Maced. Folkl, 114. j 8. Amalfi, Sorrent., 201. 9. Gorovei, Credinţi, 3590 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 4. CORPUL OMULUI 85 „Copilul cu urechile prinse jos, ale căror loburi sînt lipite pînă jos de pielea obrazului, e copil de căpătat sau are să fie om mare"1. Femeia însărcinată nu trebuie să mănînce ficat sau rînză de pasăre sau de vită, căci se vor dezbîrna (se vor desprinde, se vor dezlipi) urechile copilului ce va naşte2. De asemenea, nu trebuie să toarne apă pe urechile căldării, căci vor curge urechile copilului3. Aceeaşi credinţă o au şi bulgarii4. Cînd îmbracă un copil o haină nouă e obiceiul să-1 tragi de partea de sus a urechii, adăugind urarea: „S-o rupi sănătos!". Tot astfel se procedează şi la aniversarea unui copil, urîndu-i: „Să creşti mare!". Această datină există şi la italieni5. în Banat, cînd vorbeşti de broască, ca să nu ţi se facă „broască" (o umflătură) sub limbă, te tragi singur de bărbia urechii şi zici: „ţîţi!"6. Aceeaşi credinţă o găsim la sîrbi: „în prezenţa unui copil nu trebuie rostit cuvîntul zaba (= broască), căci copilul va căpăta junghiuri în urechi. Dacă însă cineva, din greşeală, a rostit acest cuvînt, trebuie să-1 tragă imediat pe copil de urechi"7. Găurirea lobului urechii se face cu un ac de cusut, în urechile căruia s-a petrecut un fir de mătase, de ibrişin sau de arnici roşu. Lobul se înţeapă cu acul, ţinîndu-se pe partea opusă o aşchie de lemn, mai adesea de plută. Firul de mătase se înnoadă jos, iar locul unde s-a înţepat se unge cu ceară topită şi călduţă, cu unt sau cu untdelemn. Firul nu se scoate decît cînd s-a vindecat locul înţepat, şi atunci, ca să nu se astupe gaura, se pun „tortiţe" sau cercei de metal8. Perforarea lobului şi petrecerea unui cercel la una din urechi se face cîteodată la băieţi, ca să trăiască, în cazul cînd le-a murit părinţilor copilul dinainte, sau ca să nu sufere de dureri de cap9. Copilului nou-născut i se găureşte adesea lobul urechii drepte şi i se pune o tortiţă de aur sau de argint, cu scopul de a alunga de la dînsul toate influenţele nefaste10. Cînd ies plugarii la cîmp, să nu se pună fetelor cercei, că li se rup urechile11. 1. Gorovei, Credinţi, 3920. 2. IbidenT, 3935. 3. Rev. Ion Creangă, VI, 52. 4. Stambolieff, în Sbornik, XXI, 42. 5. Zanazzo, Usi, 152 urm. 6. Novacoviciu, Comoara Banat., II, 32. 7. Krauss, Sitte, 549. 8. Laugier, Etnogr. medic, 103. 9. Ibidem, 27; Gorovei, Credinţi, 621, 3937 ; Rev. Ion Crmngă, IX, 17, 232 ; Papahagi, Megl-Rom., I, 93. 10. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, VI, 1219. 11. Şezătoarea, III, 121. 86 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 87 Tiuitul urechilor § 45 încă din vechime, ţiuitul urechilor cuiva era considerat ca un semn că în momentul acela îl vorbeşte cineva de bine sau de rău1. La noi, ţiuitul urechilor se interpretează în diferite chipuri: a) Te vorbeşte cineva de bine ori de rău sau te înjură2. b) Ai să primeşti o veste3. , c) Ţi-a dat dracul o palmă4, d) A trecut dracul pe lîngă tine5. O credinţă generală în Bucovina şi aiurea : cînd îţi ţiuie în vreo ureche, e îngerul care sună clopoţelul şi-ţi dă de ştire că se apropie diavolul. Ca să te aperi, trebuie să-ţi faci îndată cruce la urechea aceea6. După cum ţiuitul se produce în urechea dreaptă sau în cea stîngă, interpretarea diferă, iar părerile sînt împărţite. Dacă ţiuie urechea dreaptă: a) Vei primi o veste (bună sau rea)7. b) Te vorbeşte cineva de rău8. Dacă ţiuie urechea stîngă: a) Vei primi o veste (bună sau rea)9. b) Te vorbeşte cineva de bine10. La mai toate popoarele din Europa, ţiuitul urechilor e interpretat într-un fel sau altul11. 1. Astfel Pliniu, Natur. hist, XXVIII, 5 : „Absentes tinnitu aurium în praesentire sermones de se receptum est". Rev. Ion Creangă, III, 370 ; V, 116, 343 ; Gorovei, Credinţi, 3924. An. Arh. de Folkl., V, 161. Gorovei, Credinţi, 3923. Ibidem, 1177. Voronca, Datinele, 506. Tot aşa se crede şi la bulgari că a trecut un înger pe* lîngă acela căruia-i ţiuie urechea şi omul trebuie să-şi facă cruce (Strauss, Bulgaren, 281). în jud. Neamţ se zice că, dacă-i ţiuie cuiva o ureche, trebuie să-şi facă cruce, căci altfel „dracul stupeşte pe înger în ochi" (Pamfile, Duşmanii, 30). 7. Izvoraşul, XVII (1938), 228; Gorovei, Credinţi, 3931. 8. Ibidem, 3932. 9. Ibidem, 3928-30 ; Izvoraşul XVII (1938) 228. 10. Gorovei, Credinţi, 3932. 11. Grimm, Mythologie, II, 935 ; III, 417,437,452,462 ; Andree, Braunschweig, 406; John, Erzgebirge, 35; Reiser, Allgău, II, 428; Strackerjan, Oldenburg, I, 33 ; Liebrecht, Volkskunde, 327 ; Wuttke, Volksaberglaube, 308 ; Haltrich, Siebenb. Sachs., 306 ; Stemplinger, Aberglaube, 26 ; Drechsler, Schlesien, II, 196; Grohmann, Aberglauben, 222; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., D7,1530 ; VI, 1216 ; Pitre, Medicina, 75 ; Bastanzi, Superstizioni, 120 ; Bernoni, Credenze, 30 ; Zanazzo, Usi, 153 ; Finamore, Tradizioni, 222 ; Orain, Ille-et-Vilaine, II, 26 ; Rev. des trad. pop., II (1887), 159 ; Chesnel, Dict. des Superst, 814 ; Bonnerjea, Dict of Superst, 38, 84 ; Kaindl, Huzulen, 92 ; Mater. antrop., LX (II), 51; XIV (II), 51; Strauss, Bulgaren, 281; Georgeakis-Pineau, Folkl. de Lesbos, 335 ; Hahn, Alban. Studien, 158 ; Stern, Turkei, I, 397. Pentru a închide gura duşmanului care te vorbeşte de rău în momentul cînd îţi ţiuie urechea dreaptă, se recomandă să-ţi muşti umărul stîng, pentru ca cel ce te vorbeşte de rău să-şi muşte şi el limba, şi să nu te mai poată grăi de rău1. O credinţă aproape identică există la germani: dacă-ţi ţiuie urechea stîngă e semn că te vorbeşte cineva de rău; ca să-1 faci să tacă, muşcă-ţi colţul de jos din stîngă al hainei sau al şorţului, şi atunci bîrfitorul îşi muşcă limba2. în Franţa se recomandă aceluia căruia-i ţiuie urechea dreaptă să-şi muşte degetul cel mic şi atunci cel ce bîrfeşte îşi va muşca limba3. Cînd îţi arde urechea dreaptă, te vorbeşte cineva de bine; dacă e cea stîngă, te vorbeşte de rău4. Un pronostic meteorologic: cînd te mânîncă urechile are să plouă5 sau va fi vremea rea6. Ceara din urechi e întrebuinţată ca leac pentru vindecarea rănilor din înţepătură la picior7 şi pentru tămăduirea zăbalelor8. Se mai spurcă cu clei din urechi buboaiele şi coşurile pînă coc9. Fata Faţa sau obrazul e expresia fidelă a stării sănătăţii sau sufleteşti a cuiva. Vorba celuia : „uită-te la faţă şi mă întreabă de viaţă". Omul sănătos e rumen şi gras la faţă, pe cînd cel bolnav e galben (sau galfăd), searbăd, buged, buhav sau tras la faţă. După culoare, omul e alb (ca spuma laptelui), bălan (sau bălaiu), plăviţ (plăviu, plăvan, plăvaiu) sau albineţ, negru, negricios ori smead, rumen, roşu sau roşcovan la faţă. In scăldătoarea copilului nou-născut, dacă e băiat, se pune bujor, ca să fie rumen ca bujorul10. în dimineaţa zilei de Paşti, cînd te speli, pune în cana cu apă un ou roşu, şi atunci vei fi rumen la faţă şi sănătos tot anul11. La Paşti, cine merge la biserică, să-şi pună un ou roşu în sîn, ca să fie totdeauna roşu la faţă12. 1. Gorovei, Credinţi, 3932. 2. Wuttke/Volksaberglaube, § 421; cf. şi Grimm, Mythologie, II, 462. 3. Rev. des trad. pop., XXVII (1912), 432. Tot astfel în Elveţia franceză (Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., I, 1021). 4. Gorovei, Credinţi, 3921, 3922 ; Şezătoarea, I, 51; Rev. Ion Creangă, VI, 110; cf. Cosmulei, Datini, 55. Credinţe identice găsim şi la alte popoare (cf Strauss, Bulgaren, 281; Bernoni, Credenze, 30 etc). 5. Rev. Ion Creangă, III, 213 ; IV, 302 ; V, 49 ; German, Meteorologie, 5. 6. Gorovei, Credinţi, 4329. Tot aşa cred şi bulgarii (Strauss, Bulgaren, 288). 7. Rev. Ion Creangă, V, 49. 8. Păcală, Răşinari, 272. 9. Leon, Ist. natur. medic, 99. 10. Marian, Naşterea, 83. * 11. Voronca, Datinele, 424 ; Şezătoarea, VI, 46 ; Gorovei, Credinţi, 2936 ; Rev. Ion Creangă, VII, 55. 12. Ibidem, 2931. 88 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT CORPUL OMULUI 89 §47 Cu apa în care s-au roşit ouăle se spală lumea pe cap, ca să le fie faţa roşie tot anul1. în prima zi de Paşti, dacă mănînci caş, vei fi alb la faţă tot anul2. Femeia care vrea să aibă faţa albă şi lucie, să se spele cu apă din coada curcubeului3. în seara de Bobotează, femeile fac piftie, ca să le fie tot anul faţa fragedă ca piftia4. O credinţă foarte răspîndită la noi şi la alte popoare: cînd îţi ard obrajii, te vorbeşte cineva de rău5. Pielea obrazului, ca să fie frumoasă, trebuie să fie netedă, curată. Totuşi o gropiţă în obraji, mai ales la fete, e cît se poate de atrăgătoare. De aceea, după primul scăldat al noului născut, moaşa îi pune „degetele cele mari de la amîndouă mîinile pe amîndouă feţele obrazului, ca să capete gropiţe în obraz6. De asemenea, o aluniţă (sau alunică) pe obrazul unei fete îi dă cîteodată un farmec deosebit. De aceea se obişnuieşte, ca podoabă, să se formeze şi în mod artificial cîte o astfel de petiţă neagră pe obraz. Dacă însă aluniţa e mai măricică şi creşte păr pe ea, nu mai e aşa de plăcută la vedere. Dar, după credinţa poporului, de are cineva una sau mai multe, ele sînt semne de mare noroc şi nu trebuie să se taie părul de pe ele, că piere norocul7. Cînd umbli cu pui de rîndunică, faci alunele sau pistrui pe obraz8. Primăvara, cînd vezi rîndunele întîi să arunci cu ţărînă peste cap, ca să nu faci alunele (pistrui) pe obraz peste vară9. Despre pistrui, pete pe obraz şi rumenele vom vorbi în altă lucrare consacrată medicinei empirice. Gura Ca şi nă'rile, după credinţa tuturor popoarelor vechi şi a multora din ziua de astăzi, cavitatea bucală e considerată ca un fel de portiţă, pe unde pot intra în corp duhurile rele sau să se strecoare afară sufletul omului, în întregime ori numai o părticică din el10. Românul zice despre cineva care e greu bolnav, care n-are s-o mai ducă mult, care 1. Laugier, Etnogr. medic, 64. 2. Ibidem, 65. 3. Gorovei, Credinţi, 1059. 4. Rev. Ion Creangă, II, 64. 5. Gorovei, Credinţi, 1248, 2870 ; Izvoraşul, XVII (1938), 149 ; Haltrich, Siebenb. Sachs., 315 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, III, 764. 6. Marian, Naşterea, 92. 7. Gorovei, Credinţi, 43. 8. Rev. Ion Creangă, V, 370 ; Papahagi, Liter. pop., 296. 9. Şezătoarea, VI, 53 ; Gorovei, Credinţi, 3337. 10. Cf. Frazer, Golden bough, III, 33, 116 ; VI, 15 ; VIII, 267 ; Băchtold--Stăubli, Wb. des Abergl, VI, 621; Bargheer, Eingeweide, 355 ; Amalfi, Sorrent., 202. trage să moară, că e cu sufletul la gură, şi tot astfel se exprimă aromânii (cu suflitlu la gură), albanezii (me sphirt ndegoje) şi grecii (pi tt] ^uxn crrdpa), pe cînd bulgarii zic că „sufletul îi e în dinţi" (dusata mu e v zâbite), iar cehii că-i e „pe limbă" (uz ma dusi na jazyku)1, cum de altfel se exprimă şi austriecii şi saşii din Ardeal: er hat die Seele schon auf der Zunge2. Duhurile rele, care sînt cauza tuturor boalelor şi necazurilor ce se abat asupra omului, se pot vîrî uşor în trupul lui, cînd deschide gura, şi să-i aducă tot felul de neajunsuri. Astfel se explică credinţa, aproape generală la noi, că, dacă-i intră cuiva o muscă în gură - ea fiind una din întrupările diavolului3 - omul va trage un necaz. Aceeaşi credinţă o au şi bulgarii4. în munţii Boemiei se crede chiar că va muri pînă la anul acela căruia-i intră o muscă în gură în ajunul Crăciunului5. în legătură cu credinţa că prin gură se poate strecura o părticică din sufletul omului e superstiţia de a nu da cuiva ceva din gură, de teamă să nu-şi dea puterea6. Cînd intră cineva pentru întîia oară într-un oraş sau se duce într-un loc unde n-a mai fost, e bine să ia o pietricică în gură şi s-o pună sub limbă, ca să nu i se întîmple ceva rău acolo7. Pietrele, în special pietricelele albe care scot scîntei cînd sînt ciocnite, au, ca şi focul sau fierul, virtute apotropaică, adică feresc de farmece şi de orice alte uneltiri magice duşmănoase. în unele ţinuturi din Germania, ţăranul ia o pietricică albă în gură, cînd seamănă griul, pentru ca vrăbiile să nu vadă boabele, cînd vor creşte spicele8. Există o legătură strînsă, simpatică, între îmbrăcămintea pe care o poartă omul şi trupul lui. Orice se face unei părţi din îmbrăcămintea cuiva are o repercusiune asupra corpului său. Aşa se explică credinţa generală, la noi şi la multe alte popoare, că nu trebuie să-ţi coşi singur sau să-ţi coasă altul haina cu care eşti îmbrăcat, dacă nu ţii ceva în gură în momentul acela: o aţă, un pai, o zdreanţă, mîneca de la cămaşă etc. Altfel, ţi se coase mintea sau gura, devii uituc, capeţi junghiuri etc.9 1. Grohmann, Aberglauben, 194. 2. Bargheer, Eingeweide, 23. 3. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, II, 1623 urm. 4. Strauss, Bulgaren, 281. 5. John, Erzebirge, 114. 6. Gorovei, Credinţi, 145, 1667. 7. Ibidem, 503, 504; Rev. Ion Creangă, VI, 18. 8. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, TV, 1308. 9. Şezătoarea, I, 277 ; XII, 155 ; Gorovei, Credinţi, 2226 ; Rev. Ion Creangă, IV, 81 ;V, 149 ; VI, 18, 309 ; VIII, 176 ; Grimm, Mythologie, III, 443 ; Grohmann, Aberglauben, 227; Drechsler, Schiesien, II, 4; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, VI, 941 urm. ; Wuttke, Volksaberglaube, § 465 ; Meyer, Badisch. Volksl, 52 ; Panzer, Bayer. Sagen, I, 260 ; John, Erzgebirge, 36 ; Stern, Turkei, I, 399 etc. 90 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 91 Căscatul § 48 Tot de teamă să nu se strecoare vreun duh necurat în corpul omului, se recomandă, cînd cască cineva, să-şi facă cruce la gură, ca să nu intre prin ea necuratul (judeţul Bălţi) sau să i se strîmbe gura1. Musulmanii cred că diavolul a născocit căscatul, ca să poată intra în trupul omului2. In Franţa se crede că i se strîmbă cuiva gura, cînd cască în timp ce bate vîntul3. Veneţienii sînt de părere că cel ce cască nu trebuie să deschidă prea mult gura, nici capul să nu-1 întoarcă, căci i se poate întîmpla să rămînă cu fălcile încleştate4. în special cînd cască un copil, trebuie să i se facă semnul crucii la gură (credinţă generală), pentru că micuţii sînt mai expuşi decît persoanele mari să le intre un duh necurat prin gura deschisă. Această credinţă e foarte răspîndită şi se procedează întocmai ca la noi la multe alte popoare: la germani, norvegieni, irlandezi, francezi, • italieni, spanioli, greci etc.5 în Maroc, se recomandă celui ce cască să-şi astupe gura cu mîna, căci altfel diavolul va urina într-însa6. Dacă un copil cască des, e semn că e deocheat (credinţă generală). Tot astfel se crede şi în alte ţări7. Dacă o babă descîntă cuiva de deochi sau de moroi şi ea începe să caşte în timp ce rosteşte descîntecul, e semn netăgăduit că bolnavul e deocheat sau că are moroi8. Cu cît descîntătoarea cască mai mult, cu atît vindecarea bolnavului e mai sigură. Tot astfel se crede şi în Franţa9. Sughiţul § 49 O credinţă foarte răspîndită la noi e : dacă sughiţi, te pomeneşte cineva10 sau te doresc prietenii11. La fel cred cele mai multe popoare 1. Rev. Ion Creangă, VI, 368. 2. Saintyves, Eternuement, 118. 3. Sebillot, Folkl. de France, I, 94. 4. Bernoni, Tradizioni, 181. 5. Wuttke, Volksaberglaube, 418,597 ; Fischer, Aberglauben, II, 225 ; Andree, Braunschweig, 288 ; Drechsler, Schlesien I, 210 ; Liebrecht, Volkskunde, 320 urm.; Pitre, Usi, II, 180, IV, 41; Finamore, Tradizioni, 199 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, I, 257; Chesnel, Dict. des superst., 107 ; Pappalardo, Scienze occulte, 304 ; Georgeakis-Pineau, Folkl. de Lesbos, 332 ; Schuyler, Turkestan, II, 29 ; Crook, Pop. religion, I, 240 ; Saintyves, Eternuement, 103 urm. etc. 6. Stern, Turkei, I, 398. 7. Seligmann, Der bose Blick, I, 254. 8. Rev. Ion Creangă, III, 181; Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 49 ; Laugier, Etnogr. medic, 84. 9. Orain, Ille-et-Vilaine, II, 28. 10. Rev. Ion Creangă, II, 158 ; III, 278 ; TV, 395 ; V, 116, 117, 343 ; VI, 21; Şezătoarea, VI, 57 ; Gorovei, Credinţi, 3660, 3664 ; An. Arh. de Folkl., V, 161. 11. Gorovei, Credinţi 3662. din Europa1. Dacă te gîndeşti la persoana care ţi-a provocat în felul acesta sughiţul, atunci îţi trece2. Alţii înşiră pe rînd numele rudelor, prietenilor sau cunoscuţilor şi sughiţul încetează în momentul cînd se rosteşte numele aceluia care te-a pomenit3. Se întîmpla însă ca sughiţul să nu treacă uşor. Atunci se recurge la următoarele mijloace: a) Trebuie speriat omul şi îndată se opreşte sughiţul. E o credinţă generală la noi şi la multe alte popoare4. b) îl minte pe cel ce sughiţe sau îl acuză pe nedrept de a fi comis ceva5. c) I se dă să bea cîteva înghiţituri de apă pe nerăsuflate (credinţă generală). La fel se procedează în Germania, Italia, Slovacia etc.6 d) Trebuie să înghită dintr-o dată o bucăţică de gheaţă, de mărimea unui ou de vrabie7. e) Se dă să bea ceai de izmă broştească (Vîlcea). Tot aşa, la ruteni, se recomandă cîteva picături de rachiu de izmă creaţă pe o bucăţică de zahăr şi o înghiţitură de apă8. 0 în Bucovina se crede că e bine să smulgi un fir de păr din geană, ca să-ţi treacă sughiţul9. Scuipatul Scuiparea şi scuipatul10 joacă un rol foarte însemnat în credinţele § 50 poporului şi în medicina empirică. Prin expectorarea salivei sau înlocuirea scuipării printr-un simplu gest imitativ, însoţit de cuvintele ^ptiul drace!", poporul caută să alunge duhurile necurate, aducătoare de boli, de tot felul de belele şi de primejdii pe capul omului. Aceste credinţe sînt adînc înrădăcinate nu numai la poporul nostru şi la toate popoarele din Europa, dar se găsesc la întreaga omenire de pe suprafaţa pămîntului. Din cele mai 1. Drechsler, Schlesien II, 196; Grohmann, Aberglauben, 221; Wuttke, Volksaberglaube, § 309 ; Bargheer, Eingeweide, 127 ; Bernoni, Credenze, 33 ; Finamore, Tradizioni, 205 ; Strauss, Bulgaren, 281; Stambolieff, în Sbornik, XXI, 43 ; Zelechowsky, Ruth. Wb., I, 322; Hahn, Atban. Stud., 158. 2. Gorovei, Credinţi, 3661; Drechsler; Schlesien, II, 196 urm.; Wuttke, Volksaberglaube, § 309. 3. Rev. Ion Creangă, V, 116 ; Finamore, Tradizioni, 205 ; Hahn, Alban. Stud., 158. 4. Pitre, Medicina 125; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 198 urm.; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., II, 974. 5. Com. din jud. Constanţa ; Pitre, Medicina, 125 ; Stern, Turkei, I, 397. 6. Grimm, Mythologie, III, 443 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 198 urm. ; Pitre, Medicina, 125 7. Leon, Ist. natur. medic, 115. 8. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 199. * 9. Gorovei, Credinţi, 3665 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 199. 10. Pe lîngă forma scuipă (scuipat), circulă în graiul diferitelor regiuni o mulţime de alte variante dialectale : scupi, scuipi, stupi etc. 92 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT vechi timpuri pînă astăzi, ca să îndepărteze acţiunile nefaste ale diavolului şi ale întregului alai de duhuri necurate care-1 însoţesc, poporul s-a servit şi se serveşte de scuipat - după cum se serveşte de urină şi de excremente - ca să-i alunge de la trupul lui pe aceşti musafiri nepoftiţi. în special deochiul, ale cărui efecte sînt aşa de dăunătoare sănătăţii omului, şi cu deosebire a copilului, trebuie alungat prin scuipare. „După obiceiul vechi, cel ce deoache vreun copil, să scuipe asupra copilului de trei... ori. Cel ce nu voieşte să se deoache, îşi scuipă de trei ori în sîn"1. Oricine se uită prea lung la un copil şi admiră frumuseţea lui sau se miră de deşteptăciunea lui trebuie neapărat să-1 scuipe de trei ori, rostind în acelaşi timp cuvintele: să nu-ţi fie de deochi!2 Aşa se procedează pretutindeni la români, atît dincoace cît şi dincolo de Dunăre3, şi tot astfel la cele mai multe popoare din Europa4. Tot aşa procedau şi romanii, după cum ne încredinţează Pliniu, care spune că doica scuipa de trei ori în gura copilului adormit, cînd intra în casă un străin, de teamă ca acesta să nu-1 deoache5. Dar nu numai copilul sau omul adult trebuie scuipat ca să fie ferit de urmările grozave ale deochiului, ci şi animalele. Dacă vezi ceva frumos, un viţel, o vacă sau o scroafă care a fătat mulţi purcei, ca să nu-i deochi, trebuie să scuipi şi să zici: să nu fie de deochi!6. Tot astfel se procedează şi aiurea: în Germania, în Anglia, în Grecia etc.7 Sperietura fiind opera diavolului, omul speriat îşi scuipă de 3 ori în sîn ca să-1 alunge şi să nu se lipească nimic de el8. Tot aşa fac şi alte popoare din Europa9. în Bucovina i se recomandă celuia ce s-a speriat de ceva să scuipe şi să-şi rupă degrabă cheotoarea de la cămaşă şi gura cămăşii pînă jos, ca să nu se prindă necuratul de el10. 1. Iordache Golescu, Dicţionar, ms. în Bibi. Acad. Rom., sub Dăochez. 2. Marian, Naşterea, 96. 3. Papahagi, Liter. pop., 243 ; idem, Megl.-Rom. I, 107. 4. Seligmann, Der bose Blick II, 207-216 ; Wuttke, Volksaberglaube, §§ 251, 413 ; Bargheer, Eingeweide, 220 ; Drechsler, Schlesien, I, 208, II, 259, 280 ; Wlislocki, Magyaren, 73 ; Pitre, Medicina, 89 ; idem, Usi, IV, 243 ; Amalfi, Sorrent., 176; Strauss, Bulgaren, 394; Vateff, în Sbornik, XXI, 15 ; Pouqueville, Moree, I, 61; idem, Grece, IV, 408 ; Hahn, Alban. Stud., 159 etc. 5. Pliniu, Natur. hist., XXVIII, 7 : „Extranei interventu, aut si dormiens spectetur infans, a nutrice terna adspui". 6. Cf. Gorovei, Credinţi, 1099. 7. Bargheer, Eingeweide, 221. 8. Şezătoarea, VI, 57 ; Rev. Ion Creangă, VII, 26, 144 ; Gorovei, Credinţi, 3546, 3625 ; Voronca, Datinele, 1075 ; Papahagi, Lit. pop., 255. 9. Wuttke, Volksaberglaube, § 251; cf. Grohmann, Aberglauben, 224 ; Bernoni, Credenze, 22 ; Vateff, în Sbornik, XXI, 9. 10. Voronca, Datinele, 510, 1086; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 230. în Germania se recomanda, acum vreo 150 de ani, în caz de sperieciune a copilului, să i se spintece pieptul cămăşii de către naş sau de naşă-sa (Grimm, Mythologie, III, 961). CORPUL OMULUI 93 Dacă se vorbeşte de o boală, scuipă-ţi în sîn, ca să nu se lipească boala de tine1. Tot astfel procedează şi grecii2. Cînd vorbeşte cineva de un nenorocit, de un orb sau olog, ori despre un mort, şi te compară cu el, fără să adauge: „nu fie de-o măsură!", atunci scuipă jos, ca să nu ajungi şi tu în starea aceluia3. Nu e bine să treci seara pe la hotar. Dar dacă eşti nevoit să treci pe acolo, scuipă jos, ca să nu te pocească ceva4. Cînd calci într-o tăvălitură de cal (locul unde s-a tăvălit un cal), să scuipi în acel loc5. La fel procedează şi locuitorii din nordul Germaniei6. Dacă a căzut cineva într-un loc, să scuipe jos, şi nu va mai cădea acolo. Se presupune că necuratul i-a pus piedică sau 1-a împins să cadă: scuipînd însă, diavolul fuge. Şi în Germania de Nord, omul scuipă, cînd s-a poticnit într-un loc7. Din judeţul Prahova: „La noi e obiceiul că, dacă stă omul în cîmp, pe iarbă, cînd se scoală, scuipă în locul unde a stat, de trei ori, căci, dacă trece cineva pe urmă şi calcă în, acel loc, îi ia puterea"8. Cînd întîlneşti la drum un popă, zvîrli în urma lui un şumuiog de fin sau de paie şi zici, făcînd gestul scuipării: „Ptiu, piei drace!"9. Tot astfel fac şi saşii din Transilvania, cînd le iese în cale un popă 1. Novacoviciu, Comoara Bănat., II, 32. 2. Seligmann, Der bose Blick, II, 214 ; cf. Pitre, Medicina, 89. Tot astfel obişnuiau romanii să scuipe la vederea unui epileptic (Pliniu, Natur. hist, XXVIII, 7 ; cf. şi Plaut, Capt, III, sc. 4). 3. Voronca, Datinele, 1075 ; cf. Wlislocki, Magyaren, 73 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VIII, 341; Seligmann, Der bose Blick, II, 208. 4. Rev. Ion Creangă, VII, 144 ; Şezătoarea, XII, 159; Gorovei, Credinţi, 1686. în Danemarca se scuipă cînd se trece pe la o răspîntie, locul de preferinţă al necuratului şi al tuturor duhurilor rele (Seligmann, Der bose Blick, II, 210). 5. Rev. Ion Creangă, VII, 144 ; IX, 112. Unii cred că, dacă nu scuipi, ţi se fac bătături la picioare (Gorovei, Credinţi, 186). 6. Seligmann, Der bose Blick, II, 210. 7. Gorovei, Credinţi, 3680. 8. Grai şi suflet, IU, 375 ; Seligmann, Der bose Blick, II, 210. Şi la romani se obişnuia să se scuipe într-un loc unde s-a trecut printr-o primejdie, ^lupă cum ne încredinţează Pliniu: „Inter amuleta est... inspuere... quum quis transeat locum, in quo aliquod periculum adierit" (Natur. hist, XXVIII, 7). 9. Gorovei, Credinţi, 140, 141, 144, 3241, 3242 ; cf. Rev. Ion Creangă, V, 117; VII, 145. Despre obiceiul de a se arunca fîn sau paie în urma preotului, iată ce explicaţie îi dau evreii din România : „Dacă-ţi iese în cale un preot, să laşi să cadă în urma lui puţin fîn sau paie, deoarece în timpul robiei din Egipt, cînd Faraon cerea să i se lucreze cărămizile cu fîn şi paie, se dădea evreilor numai lutul (Exod., V, 7-16). Preoţimea, văzînd ce sufereau bieţii evrei din această pricină, le-a împrumutat paie, cu condiţia ca ei să li le înapoieze la dezrobire. Deoarece însă dezrobirea din Egipt s-a întîmplat în prea mare grabă, nefiind timp să li se înapoieze paiele împrumutate, a rămas obiceiul, din tată în fiu, să se restituie puţin cîte puţin aceste paie preoţilor" (Segal, Credinţe, 155 urm.). 94 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT român1, de asemenea şi polonezii (catolici), cînd întîlnesc un popă rus (ortodox)2. Şi iugoslavii, cînd le iese înainte un popă, scuipă în urma lui sau scuipă de trei ori peste umărul stîng, căci pe umărul drept şade îngerul păzitor al omului3. Cînd se lovesc doi copii cap în cap, trebuie îndată fiecare să scuipe jos (vezi § 23). Cînd doi copii se măsoară unul cu altul, să scuipe jos, căci altfel se măsoară şarpele cu ei şi trebuie să moară (Dolj)4. Cînd cineva te numără, să scuipi jos şi să zici: „ptiu, afară de mine!", căci altfel e primejdie de moarte5. Cînd se scoate copilul din scăldătoare, se scuipă în ea, ca să rămîie tot răul în apă şi să nu se prindă necuratul de copil6. Tot astfel se procedează şi la alte popoare: la germani, la austrieci, la danezi, la suedezi, la unguri, la iugoslavi etc.7 Cînd ai pierdut din ochi un lucru care mai adineauri era lîngă tine, se crede că diavolul a pus coada pe el şi te împiedică să-1 găseşti8. Copiii recurg atunci la un fel de conjurare a diavolului. Scuipă în palma stîngă, fac apoi cruce cu dunga mîinii drepte şi lovesc în palmă, zicînd: Scoate, drace, ce-ai furat, Că te-oi bate spînzurat, Cu fiarele plugului Pe părţile dosului9. Sau: Scoate, drace, ce-ai furat, Că ţi-oi da cu paru-n cap. Una, două, trei, îndată ieşii!10. încotro sare scuipatul, într-acolo trebuie căutat lucrul pierdut11. Alţi copii, în loc de a se adresa diavolului, ameninţîndu-1, ca mai sus, spun Tatăl nostru12. 1. Haltrich, Siebenb. Sachs., 317, 320. 2. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VII, 324. 3. Krauss, Sitte und Brauch, 54 ; Seligmann, Der bose Blick, II, 214. 4. Gorovei, Credinţi, 3680. 5. Rev. Ion Creangă, III, 370 ; Voronca, Datinele, 1075. 6. Marian, Naşterea, 96; Şezătoarea, III, 150 ; Rev. Ion Creangă, VII, 248 ; Gorovei, Credinţi, 3472, 3473. 7. Drechsler, Schlesien, II, 1; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VIII, 334 ; Bargheer, Eingeweide, 220 ; Walther, Schwab. Volksk., 96 ; Seligmann, Der bose Blick, II, 211, 214 ; Wlislocki, Magyaren, 73; Krauss, Sitte und Brauch, 548. 8. Gorovei, Credinţi, 1203. Tot astfel cred şi germanii (Grimm, Mythologie, III, 443). 9. Voronca, Datinele, 472. 10. Rev. Ion Creangă, V, 366. 11. Cf. Gorovei, Credinţi, 3633 ; Rev. Ion Creangă, III, 149, 371. 12. Ibidem, V, 50. CORPUL OMULUI 95 în acelaşi mod, adică scuipînd în palma stîngă şi lovind scuipatul cu dunga mîinii drepte, procedează copiii în jocul „de-a ascunselea", spre a conjura pe cel ce „se face" să nu se uite după ceilalţi copii şi să vadă unde se ascund. Se rosteşte şi cîte un recitativ, ca de exemplu: Cui s-o uita Să-i sară ochii-n patru, Cum sare scuipatu! sau altele de felul acesta1. Tot astfel procedează şi copiii de aromâni2. Copiii au obiceiul de a-şi întări jurămîntul scuipînd jos3. Tot astfel se obişnuieşte şi la francezi, la italieni etc.4 Cînd se produce un vîrtej, poporul crede că în el se ascund duhuri necurate care pot să-1 pocească pe om. De aceea se recomandă, cînd îl vede omul că se apropie, să-şi facă cruce, să scuipe de trei ori jos sau în sîn şi să zică: „Ptiu, bală spurcată şi necurată!". Atunci duhul rău fuge şi nu se mai apropie de om. I se adresează vîrtejului sau volburei cu diverse apostrofări, ocări sau conjuraţiuni, ca de pildă: Ptiu! ptiu! ptiu! sau: Ptiu! ptiu! Volbură frumoasă, Spurcate vîntoase, Du-te sănătoasă, Mergeţi la fete de ungur, Cum m-ai găsit, Că-s mai frumoase5. Aşa mă lasă. Aceeaşi credinţă o găsim şi la alte popoare6, înainte de a se apuca de ceva greu de făcut, cînd trebuie să-şi încordeze toate puterile spre a-1 executa, omul îşi scuipă în palme7. Tot aşa procedează şi alte popoare8. Aceasta o face, fără îndoială, cu scopul de a alunga necuratul, care poate să-1 stînjenească la lucru şi să-1 facă să nu izbutească. Tot pentru acelaşi motiv, femeia, cînd începe să toarcă, scuipă de trei ori fusul, ca să se acopere degrabă9. Cînd a isprăvit de tors, sau cînd s-a umplut fusul, îl scuipă, ca să nu se deoache10. Cît priveşte 1. Teodorescu, Poesii pop., 195 urm. 2. Papahagi, Liter. pop., 37. 3. Ibidem, 38. 4. Constatat personal în Franţa ; Pitre, Medicina, 91. 5^. German, Meteorologie 110-113 ; Şezătoarea, V, 142 ; cf. Gorovei, Credinţi, 4070-4076. în judeţul Covurlui se zice că nu-i bine să scuipi, ci să zici: „huideo!", căci se crede că dracul e în vîrtej. El face rămăşag cu Dumnezeu că are să scoată apă din piatră („cică oamenii sînt pietre"), şi dacă scuipi, dracul cîştigă rămăşagul (Şezătoarea II, 194 ; cf. III, 122). 6. Grimm, Mythologie, III, 452, 491; Wuttke, Volksaberglaube, § 251; Drechsler, Schlesien, II, 280 ; Bargheer, Eingeweide, 221; Seligmann, Der bose Blick, II, 209. 7. Gorovei, Credinţi, 3631. 8. Urquell, III, 212; Seyfarth, Zauberei, 243 ; Pitre, Medicina, 92; Wlislocki, în Magyaren, 73 ; Bonnerjea, Dict. of supewtistions, 218 ; cf. Pliniu, Natur. hist., XXVIII, 7. 9. Gorovei, Credinţi, 3831, 3832. 10. Ibidem, 3827, 3831. 96 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 97 51 furca, ea nu trebuie lăsată goală, cînd s-a isprăvit de tors, ci trebuie scuipată, afară numai dacă se leagă cu aţa cu care a fost legat caierul1. Negustorii de la noi au obiceiul de a scuipa întîiul ban pe care-1 capătă luni dimineaţa din vînzare2. E un fel de conjurare, ca să atragă şi alţi bani şi să le meargă bine peste zi. Acest obicei e foarte răspîndit şi la alte popoare din Europa3. Altă semnificaţie are scuiparea banului pe care-1 găseşte cineva pe drum4. Acest ban poate să fi fost aruncat de necuratul, ca să pună stăpînire pe om, sau pus acolo de un duh rău sau să fi fost vrăjit de un duşman, cu scopul de a-i băga boala în trup celui ce ridică banul. Tot astfel se procedează în Germania şi în Boemia, poate şi aiurea5. Cînd, din nebăgare de seamă, se scuipă cineva pe haine sau pe barbă (bărbie), de unde nu gîndeşte are să ia bani6. Veneţienii, în cazul acesta, cred că au să se înnoiască7; la germani, că au să primească o veste8. Unde şi ce nu trebuie scuipat Scuiparea fiind un act de necinstire, de ocară, de dispreţ sau de scîrbă grozavă9, se recurge la el, cum s-a văzut din cele expuse mai sus, cu deosebire pentru alungarea necuratului sau a altor duhuri rele, ori a fiinţelor duşmănoase, răufăcătoare, cum sînt strigoaicele. Cînd e vorba însă de fiinţe asemenea nouă, etica poporului opreşte scuiparea lor, sub ameninţarea unor pedepse aspre : „Nu scuipa pe altul, căci pe lumea cealaltă îl vei linge"10. Germanii din ţările renane cred că cine-1 scuipă pe altul nu va intra în cer11. Sicilienii au credinţa că cel ce scuipă pe altul va muri ca un cîine12, iar bulgarul crede că-şi va pierde tot părul şi va rămînea chel13. 1. Voronca, Datinele, 1060, 1075. 2. Rev. Ion Creangă, II, 65 urm. 3. Wuttke, Volksaberglaube, §§ 184, 251, 409, 633 ; Haltrich, Siebenb. Sachs., 320 ; Andree, Braunschweig, 402 ; Drechsler, Schlesien, II, 194, 280 ; Sartori, Sitte, II, 181; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, VIII, 337 ; John, Erzgebirge, 36; Bargheer, Eingeweide, 221; Seligmann, Der bose Blick, II, 209, 210, 212 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, 1, 32 ; Bonnerjea, Dict. of superst, 242. 4. Voronca, Datinele, 1075. 5. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, VIII, 337 ; Bargheer, Eingeweide, 221. 6. Şezătoarea, I, 125 ; Voronca, Datinele, 1075 ; Gorovei, Credinţi, 161, 1750 ; cf. şi 3629; Rev. Ion Creangă, III, 213 ; Ghiluşul, I, nr. 9-10, p. 15. 7. Bernoni, Credenze, 22. 8. Grimm, Mythologie, III, 449. 9. De scuiparea cuiva în obraz în semn de ocară se vorbeşte şi în Biblie : „Dacă părintele tău ar fi scuipat-o în faţă, n-ar fi trebuit ea să stea ruşinată şapte zile?" (Num., XII, 14) 10. Şezătoarea, XII, 169; Gorovei, Credinţi, 3630, 3634; Voronca, Datinele, 1075. 11. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, VIII, 339. 12. Pitre, Usi, II, 356. 13. Stambolieff, în Sbornik, XXI, 41. Nici animalele credincioase omului sau care-i aduc folos nu trebuie scuipate, sub sancţiunea unor pedepse tot aşa de grele: „Nu scuipa pe un cîine, căci pe lumea cealaltă îl vei linge"1. Dacă o femeie însărcinată va scuipa un cîine, va naşte un copil cu păr pe limbă2. După acţiunea de purificare a corpului sau a sufletului, prin spălare3 sau prin împărtăşanie4, e oprit cu desăvîrşire să scuipi, căci duhurile necurate, punînd stăpînire pe scuipatul omului, îi pot pricinui multe rele. Avînd în vedere caracterul sacru al focului, se consideră ca un mare păcat scuiparea în el5. Cei ce-şi bat joc de sfinţenia lui şi-1 pîngăresc, scuipînd într-însul, sînt pedepsiţi cu diverse boli: a) Se spuzesc pe buze6. b) Fac băşici pe limbă7. Aceeaşi credinţă o au germanii, sirienii şi evreii8. c) Capătă bube9. La alte popoare se crede că se îmbolnăvesc de rîie sau devin chelboşi ori îşi pierd tot părul din cap etc.10 Numai cînd vuieşte focul în sobă sau în vatră, se recomandă să scuipi în el, căci e semn că te vorbeşte cineva de rău şi, scuipînd în foc, alungi duhul necurat care s-a vîrît acolo11. Tot astfel se crede în Germania şi în Italia, şi se procedează la fel12. Nici apa nu trebuie spurcată prin scuipare, căci serveşte, ca şi focul, la purificare. In Germania şi în Elveţia germană se zice că cine scuipă în apă, scuipă în ochii lui Dumnezeu13, iar în Bretania, că face agheasmă pentru dracul14. La noi se crede că cine scuipă în fîntînă capătă albeaţă15. Ion 1 1. Gorovei, Credinţi, 3632. 2. Voronca, Datinele, 1075. 3. „După ce te lai, să nu scuipi în lăutoare, că nu-i bine" (Rev. Creangă, IV, 114). 4. Comun, din jud. Romanaţi. Tot astfel la aromâni: „Să nu scuipi după împărtăşanie, căci se întîmpla ca vreun cîine să lingă scuipatul şi te îmbolnăveşti rău de tot" (Papahagi, Liter. pop., 226). 5. Cf. Liebrecht, Volkskunde 337 ; Zingerle, Tirol 133. 6. Şezătoarea, I, 18 ; Gorovei, Credinţi 1343. 7 K Ibidem, 4488. 8. Sebillot, Paganisme, 211; Bartsch, Mecklenburg, II, 130 ; Urquell, IV, 59 ; Stern, Turkei, II, 222. 9. Voronca, Datinele, 1075, 1201. 10. Freudenthal, Feuer, 79; Sebillot, Paganisme, 211; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, VIII, 340. 11. Comunic, din jud. Romanaţi; cf. Gorovei, Credinţi, 1344-1349. 12. Wuttke, Volksaberglaube, § 251; Amalfi, Serrent., 177 ; Bernoni, Credenze, 31. 13. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, I, 1682 ; VIII, 339 ; Sebillot, Paganisme, 294. 14. Ibidem. 15. Gorovei, Credinţi, 4479. 98 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT CORPUL OMULUI 99 Scuiparea şi scuipatul în terapeutica populară 52 Babele au obiceiul să scuipe de trei ori după fiecare descîntec, mai ales de deochi, ca să se depărteze tot răul de la bolnav1. La diverse boli simplul act al scuipării sau însuşi scuipatul e considerat ca un leac foarte eficace. Astfel, pentru albeaţă, se recomandă următorul leac: se pune un mezin (cel din urmă din copiii cuiva) să-i scuipe bolnavului în ochi cîteva zile de sec, pe nemîncate, înainte de a răsări soarele, şi-i va trece curînd2. în Bucovina se crede că numai scuipatul de la o femeie curată (care nu e la period) poate să ajute3. Tot la scuipat recurgeau romanii4 pentru vindecarea bolilor de ochi şi acelaşi mijloc de vindecare se recomandă astăzi în Italia (Veneţia)5 şi în Germania6. Acelaşi leac se recomandă pentru ulcior: să-1 scuipe pe bolnav un mezin şi scapă de el (Baia)7. Tot cu scuipat se vindecă ulciorul în Germania8, în Danemarca9 şi în Italia (Abruzzi)10. Dacă-ţi intră ceva în ochi, scuipă de trei ori peste braţul drept şi-ţi iese (Moldova)11. Se procedează aproape la fel în diverse regiuni ale Germaniei12 şi în Italia (Modena, Veneţia)13. Puşchelele, adică bubuliţele dureroase ce se fac pe limbă, dispar dacă se scuipă de trei ori, adăugind: „Ptiu, acum să pieie!"14. Tot J astfel procedau şi romanii, după cum ne asigură Marcellus Empiricus: „Puşchelele care se fac pe limbă, să le atingi cu poalele tunicii pe care o porţi zicînd de trei ori: «atît să se aleagă de acela ce mă 1. Marian, Naşterea, 48 ; Papahagi, Liter. pop., 248 ; Wuttke, Volksaberglaube, 251; Pitre, Medicina, 369. Tot astfel şi la romani, după cum ne încredinţează Pliniu, se recomanda să se scuipe în orice leac, descîntîndu-se, spre a ajuta efectul medicamentului: „Eadem ratione terna despuere deprecatione, in omni medicina mos est, atque ita effectus adjuvare" (Natur. hist., XXVIII, 7). Tot astfel recomandă şi Varron, cînd se rosteşte descîntecul pentru durerea de picioare : „Hoc ter novies cântare jubet, terram tangere, despuere, jejunum cântare" (De re rustica, I, 2, 27). 2. Leon, Ist. nat. medic, 7, 100. 3. Voronca, Datinele, 1075. 4. Pliniu, Nat. hist, XXVIII, 7. 5. Bernoni, Credenze, 38. 6. Drechsler, Schlesien, II, 296. 7. Şezătoarea, I, 119. 8. Bargheer, Eingeweide, 314, 315. 9. Seligmann, Der bose Blick, II, 211. 10. Finamore, Tradizioni, 187. 11. Gorovei, Credinţi, 2879. 12. Grimm, Mythologie, III, 444 ; Panzer, Bayer. Sagen, I, 258 ; Drechsler, Schlesien, II, 281, 296 ; Seyfarth, Zauberei, 243; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VIII, 341. 13. Riccardi, Modena, 55 ; Bernoni, Credenze, 38. 14. Credinţă generală ; cf. Şezătoarea, II, 130 ; Rev. Ion Creangă, VII; 56 ; Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 153 ; Gorovei, Credinţi, 3626. vorbeşte de rău» şi să scuipi de trei ori jos"1. Tot prin scuipare se tratează puşchelele în Germania şi în Norvegia2. Băşicuţele roşii, dureroase, numite „foc viu", ce apar uneori pe corp, mai ales la copii, se scuipă, după ce s-a lins ceaunul de mămăligă înfierbîntat (Dolj, Lăpuşna). Buboaiele se tratează uneori scuipîndu-le sau ungîndu-le cu scuipat3. Tot aşa, la romani, se ungea, pe nemîncate, de trei ori cu scuipat buboaiele, îndată ce se iveau4. Şi ungurii obişnuiesc să scuipe bubele înainte de a apune soarele, ca să le facă să dispară5. Muşcătura de viespe se vindecă scuipîndu-se în palmă şi frecînd cu acel scuipat locul muşcat (Bucovina)6. Şi peste muşcătura de ţînţar se scuipă, rostindu-se: „Ptiu, cal blestemat!..." şi-ţi trece7. De „boala cea rea" (epilepsie), se recomandă bolnavului să tot scuipe, cîte ape trece, şi se va duce răul ca apa8. De „aplecate" (indigestie) se trage bolnavul, pe la încheieturile mîinilor, pe tîmple şi pe vinele gîtului, cu scuipat (în toată ţara). Un leac, a cărui origine trebuie căutată, fără îndoială, în timpurile cele mai vechi: „Primăvara, cine vede un brotăcel prin iarbă, să-1 prindă şi să-i scuipe de trei ori în gură, apoi să-i dea drumul, fiind bine contra frigurilor"9. Acelaşi leac îl întrebuinţau romanii contra tusei10. La fel se proceda în Franţa, în secolul al XVI-lea11. Marcellus Empiricus recomandă să se scuipe în gura unei broaşte, pentru a scăpa de durerea de măsele12. Megleno-românii scuipă în gura insectei numite „hiavră" (Acherontia atropos, strigă, cap-de-mort), ca să scape de friguri13. 1. De medicamentis, XI, 25 : „Pusulae cum subito in lingua nascuntur, priusquam idem loquaris, extremae tunicae, qua vestiris, ora pusulam tanges et ter dices. Tam extremus sit qui me male nominat, et totiens spuens ad terram ; statim sanabere". 2. Grimm, Mythologie, III, 444 ; Liebrecht Volkskunde, 328 urm. 3. Voronca, Datinele, 1075 ; Bujorean, Boli şi leacuri, 63. 4. „Mos est... incipientes furunculos ter praesignare jejuna saliva" (Pliniu, Natur. hist, XXVIII, 7). 5. Wlislocki, Magyaren, 73. 6. Marian, Insectele, 220. 7. Ibidem, 322. Şi în Germania se tratează muşcăturile de insecte cu scuipat (Bargheer, Eingeweide, 315). 8. Voronca, Datinele, 1075, 1076. 9. Gorovei, Credinţi, 1423 (Buzău), 1428 (Bihor). 10. „Est rana parva arborem scandens, atque ex ea vociferans : in hujus os si quis exspuat, ipsamque dimittat, tussi liberări narratur" (Pliniu, Natur. hist, XXXII, 29). 11. Rolland, Faune, III, 75. 12. De medicamentis, XII, 24. 13. Papahagi, Megl.-Rom., II, 80. 100 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 101 Suflarea § 53 în credinţele şi practicile superstiţioase ale poporului suflarea n-are nici o legătură cu principiul că ea e simbolul vieţii, după cum reiese din Sf. Scriptură. După concepţia omului primitiv, suflarea, ca şi scuiparea, e unul din mijloacele cele mai eficace pentru alungarea diavolului şi a duhurilor necurate care caută să pună stăpînire pe trupul omului şi să-i primejduiască sănătatea sau chiar viaţa. La noi, cînd se botează un copil, după întreitele lepădări de Satana, naşul şi cei de faţă trebuie să sufle şi să scuipe, ca să izgonească diavolul. De altfel, aceeaşi interpretare i-o dă şi Biserica. Moaşa, după prima scăldătoare ce face noului născut, suflă peste apă în cruciş şi apoi scuipă într-însa, spre a depărta duhurile rele1. Cînd se culcă un copil mic în leagăn, i se face cruce şi se suflă peste el de trei ori, ca să nu se apropie de el vreun duh necurat2. Cînd bei dintr-un vas ce a stat peste noapte descoperit, să sufli deasupra lui şi să verşi jos puţin din lichid pentru că necuratul poate să se fi vîrît într-însul3. Dacă stai la masă şi-ţi scapă o îmbucătură jos, cînd te apleci s-o ridici, să nu sufli peste ea, că-ţi ia dracul sufletul4. Alţii susţin însă că trebuie mîncată, după ce s-a suflat peste ea, ca să crape dracul de necaz, căci el te-a izbit peste mînă ca să cadă jos şi s-o ia el5. Cînd treci într-o marţi sau într-o sîmbătă peste o apă, fă-ţi cruce şi suflă deasupra apei, ca să nu te îmbolnăveşti, căci atunci se scaldă Nemilostivele (Ielele)6. Cînd mănînci ceva fierbinte, să nu sufli, că se sparge vasul7. E iarăşi o ispravă a diavolului, care plesneşte de necaz că-1 alungi şi face să crape vasul. Femeia însărcinată să nu sufle în cuptorul de pîine, căci va face copilul cu limba prinsă8. La Răşinari se crede că, dacă face aceasta, copilul ce va naşte va avea pecingine în cap9. în judeţul Argeş se crede că cel ce suflă în mîncarea pe care o dă pisicilor le dă şi lor o parte din sufletul lui10. în terapeutica populară, se recurge deseori la suflare. La bolile de ochi (conjunctivită, albeaţă etc.) se suflă anumite substanţe în ochi. La durerile de gît, la sifilis etc. se suflă anumite ingrediente în gît printr-o ţeava de trestie, printr-un gîtlan de lup, printr-o pîlnie de hîrtie (fofează) etc. 1. Marian, Naşterea, 88. 2. Voronca, Datinele, 507. 3. Gorovei, Credinţi, 84. 4. Rev. Ion Creangă, V, 340. 5. Ibidem, V, 242. 6. Gorovei, Credinţi, 103. 7. Ibidem, 2098. 8. Marian, Naşterea, 12. 9. Păcală, Răşinari, 163. 10. Gorovei, Credinţi, 3174. La deochi, după ce s-a descîntat, se suflă, mai adesea de trei ori, peste fruntea sau pe faţa bolnavului1. Tot astfel, cînd se descîntă de bube în grumaz2. Mîncarea şi băutura Ocazia cea mai favorabilă, de care caută să profite duhurile necurate pentru a se strecura în corpul omului, e cînd acesta deschide gura spre a introduce alimentele sau băutura. Pare-se că stau toate la pîndă în aceste momente, ca să poată intra în bietul om şi să-i vîre boala în trup, pe lîngă alte neajunsuri ce se silesc din răsputeri să-i aducă. De aceea, oamenii noştri de la ţară, ca şi mai toate popoarele de pe glob, sînt cu mare băgare de seamă şi iau anumite precauţii indispensabile, cînd mănîncă sau cînd beau, spre a evita nenorocirile ce sînt gata să cadă pe capul lor. Trebuie, în special, să se ferească de anumite atitudini şi de unele acţiuni în timpul mesei, să nu mănînce sau să bea oricînd, oriunde sau orice şi să îndeplinească anumite prescripţii ce se impun, pentru a evita toate relele ce se pot abate asupra lor. Multe din aceste recomandări făcute omului, cînd stă să mănînce sau să bea, se confundă cu prescripţiile elementare de igienă, dar, desigur, nu acestea stau la baza lor. Pentru omul primitiv, toate relele ce se abat asupra lui de pe urma nerespectării acestor recomandări sînt atribuite numai duhurilor necurate ce pîndesc să pună stăpînire pe trupul lui, în momentul cînd deschide gura să mănînce sau să bea. Credinţele privitoare la mîncare şi băutură, fiind extrem de numeroase, vom examina numai o parte din ele, alegîndu-le pe cele ce au o legătură cu sănătatea sau cu buna stare a omului. a) Să nu mănînci ţinînd strachina pe genunchi sau pe braţ, căci te vor durea picioarele3. Alţii cred că-ţi mănînci norocul sau păcatele ori dragostele, sau că tragi a sărăcie4. b) Omul să nu mănînce culcat, căci se îmbolnăveşte sau trage a rău5. Dacă o femeie mănîncă stînd culcată, va purcede grea6. în Germania se crede că dacă mănîncă cineva culcat în pat, îi va linge moartea gura7. c) Nu mînca la spatele cuiva, se recomandă în Bucovina, că-i mănînci mintea, norocul şi puterile8. Aceeaşi credinţă o regăsim şi aiurea9. 1. Marian, Descîntece, 312 ; Şezătoarea, IV, 192; Rev. Ion Creangă, III, 181; rV, 151; Tocilescu, Mater. folkl, 544. 2. Păcală, Răşinari, 251. 3. Rev. Ion Creangă, rV, 149 ; V, 208 ; Gorovei, Credinţi, 4520. 4. Rev. Ion Creangă, II, 211, V, 370; Voronca, Datinele, 250; Gorovei, Credinţi, 2072. 5. Rev. Ion Creangă, rV, 182 ; Gorovei, Credinţi, 2104. 6. Ibidem, 2523. 7. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, II, 1054. * 8. Voronca, Datinele, 250. 9. Ztschr. f. ost. Volkskunde, XXXI, 127 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, II, 1043. f biblioteca' „ [* academiei *! §54 102 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 103 d) Masa e blagoslovită de Dumnezeu, de aceea trebuie respectată. Nu se cuvine să şezi pe ea, că e păcat; nici coatele să nu le pui pe masă, cînd mănînci1. Să nu mănînci cu pălăria sau cu căciula în cap, căci dracul rîde şi Dumnezeu plînge2. De asemenea, nu se cuvine să pui căciula pe masă: cine face aşa va avea o nevastă surdă sau rămîne văduv3. e) Fetele nu se cade să stea la masă despletite, căci le cade părul4 ; iar femeile măritate rămîn văduve, dacă mănîncă cu o coadă împletită şi una despletită5. f) Cu privire la îmbucăturile ce cad jos în vremea mesei, constatăm la noi şi la alte popoare multe practici păstrate din vremea păgînismului greco-roman. Astfel, se zice : Dacă-ţi cade o bucăţică de la masă, o cer morţii: s-o laşi, să n-o mai mănînci; după alţii, îmbucătura căzută de la gură ar fi a dracului6. Alţii spun dimpotrivă : să iei repede de jos îmbucătura ce-ţi cade de la masă şi s-o mănînci, căci atunci dracul va plesni de necaz7. Se mai zice că îmbucătura îţi cade pentru că te izbeşte dracul peste mînă, ca s-o ia el. Ca să-1 faci să crape de necaz, ia-o de jos, suflă peste ea şi-o mănîncă. Dacă însă ţi-e scîrbă, dâ-o pisicilor s-o mănînce din mîna ta8 (cf. § 53). La vechii greci, bucăţile căzute de la masă nu se ridicau, căci aparţineau sufletelor morţilor sau eroilor9. Să nu se uite că creştinismul a transformat micile divinităţi şi eroii păgîni în draci şi duhuri necurate. Romanii ridicau îmbucătura căzută şi o puneau iar pe masă, dar n-o mai mîncau, ci o aruncau apoi în foc pentru Lari10. Şi la noi e obiceiul de a ridica de jos bucăţica de pîine căzută de la masă. După ce se sărută, se aruncă în foc sau se pune mai la o parte, într-un loc curat, ca să n-o calce oamenii, că-i păcat11. Şi cehii sărută bucăţica de pîine căzută jos, după ce o ridică12. Tot astfel procedează şi italienii care, ca şi noi, o aruncă în foc după ce au sărutat-o13. O interesantă alterare a credinţei strămoşeşti că îmbucătura căzută jos, în timpul mesei, e cerută de sufletele morţilor din familie, cărora le e foame, e următoarea pe care o întîlnim la românii de pretutindeni: 1. Gorovei, Credinţi, 2106. 2. Ibidem, 2070. 3. Voronca, Datinele, 247 ; Păcală, Răşinari, 159. 4. Gorovei, Credinţi, 3066. 5. Voronca, Datinele, 249. 6. Ibidem, 248 ; Rev. Ion Creangă, II, 272. 7. Şezătoarea, XII, 168, 172. 8. Rev. Ion Creangă, V, 242. 9. în Symbolum Pythagoreum se spune clar: „ră TTeaovf dud Tffe Tpcmeţnc, \it\ dvcupeTaGai". 10. Pliniu, Natur. hist., XXVIII, 5 (27). 11. Gorovei, Credinţi, 3005. 12. Grohmann, Aberglauben, 102. 13. Zanazzo, Usi, 227 ; Bernoni, Credenze, 32 ; Finamore, Tradizioni, 19. Dacă-ţi cade îmbucătura de la gură, cineva din neamuri ţi-e flă-mînd sau îţi vine un musafir căruia i-e foame1. a) Să nu mănînci pe vatră, că-ţi moare mama, îţi mănînci norocul ori § 55 puterile sau tragi a sărăcie2. Şi aceasta e o reminiscenţă străveche, din epoca păgînismului, cînd vatra era considerată ca sacră şi constituia un fel de altar al casei şi era locul de întîlnire a umbrelor strămoşilor. b) De asemenea nu se cuvine să mănînci pe prag, că-ţi mănînci norocul sau te vorbeşte lumea de rău3. Această din urmă credinţă o au şi bulgarii4. Ea se explică prin faptul că, trecînd oamenii pe dinaintea casei şi văzîndu-te mîncînd, unii din ei te invidiază şi te pot deochea. In Bucovina se crede că fetele care mănîncă pe prag nu se vor putea mărita5. Pragul fiind, după credinţa tuturor popoarelor europene, locul unde stau îngrămădite duhurile necurate, pe care însă nu le e îngăduit să-1 treacă spre a pătrunde în casă, e firesc lucru ca omul, mîncînd pe prag, să fie expus tuturor neajunsurilor de pe urma pătrunderii în corpul lui a acestor fiinţe duşmane, care pîndesc momentul cînd deschide gura. c) Nu e bine să mănînce cineva mîncare dată pe fereastră, căci turbează6. Fereastra fiind, după credinţa mai tuturor popoarelor din Europa, locul pe unde iese sufletul omului, cînd moare, şi portiţa pe unde pătrund sufletele morţilor în casă, e firesc lucru ca mîncarea dată cuiva în acest loc să-i primejduiască sănătatea, prin prezenţa acestor suflete acolo. a) Să nu mănînci cînd te duci cu cofa la fîntînă, că-ţi mănînci norocul § 56 sau prosteşti, ori nu mai ţii minte nimic7. b) Mergînd pe drum, nu se cade să mănînci, căci plînge Maica Domnului şi te blestemă să fii ca vita, să tot rumegi şi să nu mai ai saţ8. c) Nu e bine să mănînci cînd te piepteni, că-ţi mănînci viaţa, mori9. d) Bărbatul, cînd stă la masă şi mănîncă, să nu cînte, căci femeia lui va înnebuni10. Tot aşa se crede şi în Germania11. 1. Şezătoarea, 1,125 ; Gorovei, Credinţi, 2008 ; Rev. Ion Creangă, II, 158, III, 150 ; V> 117 ; Voronca, Datinele, 248. 2. Ibidem, 249; Gorovei, Credinţi, 2074. 3. Voronca, Datinele, 249; Gorovei, Credinţi, 2092; Rev. Ion Creangă, VI, 112. 4. Sbornik, XXI, 42 ; Strauss, Bulgaren, 282. 5. Voronca, Datinele, 249. 6. Şezătoarea, I, 126 ; Gorovei, Credinţi, 1297, 2116 ; Rev. Ion Creangă, III, 339, VI, 306. 7. Pamfile, Duşmanii, 73 ; Rev. Ion Creangă, II, 271, V, 302 ; Gorovei, Credinţi, 2124. 8. Voronca, Datinele, 249. * 9. Ibidem. 10. Gorovei, Credinţi, 2090. 11. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., II, 1042 ; Drechsler, Schlesien, I, 227. 104 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 105 e) în legătură cu credinţa că soarele se sfinţeşte cînd apune, e oprit să mănînci cînd scăpată soarele, căci faci caş la cheotorile gurii, ca ţiganii, ori faci bube la gură sau te doare capul1. Şi bulgarii cred că, dacă mănîncă cineva în momentul cînd apune soarele, capătă boală de gură2. § 57 a) Dacă mănînci pîinea spurcată (pişcată) de şoareci, capeţi băşici pe limbă3. Tot astfel cred aromânii4 şi valonii5. Francezii cred că celui ce mănîncă din ceea ce au ros şoarecii i se fac bube pe buze sau i se înnegresc dinţii şi putrezesc6. b) Nici din pîinea, mămăliga sau mîncarea atinsă cu gura de o pisică să nu mănînci, căci vei tuşi sau vei da în oftică7. în unele ţinuturi din Germania şi în Boemia se crede că se va îmbolnăvi de oftică cel ce a înghiţit un păr de pisică8. c) Cine mănîncă din ceea ce au ciugulit găinile face pecingine pe obraz9. d) Să nu mănînci coaja de mămăligă roasă de pe ceaun, că te usuci ca şi coaja sau e rău de năpaste, ori dai de-o sărăcie10. e) Nici mămăliga rămasă pe făcăleţ (melesteu) nu este bine s-o mănînci, căci faci gîlci (după alţii guşă) ori n-ai nicicînd saţ, sau te mănîncă lupul11. f) închipuindu-şi că pieliţele cepei pe care o mănîncă omul se depun, cu timpul, pe globul ochiului şi-i slăbesc vederile, ţăranul nostru crede că, dacă n-ar mînca cu pieliţă cu tot ceapa, ar vedea şi vîntul12. g) Simbolismul jucînd un mare rol în concepţiile omului primitiv despre cauzele bolilor, ţăranul nostru se fereşte de a mînca seminţe de tigvă, ca să nu-i cadă părul şi să devină chel ca dovleacul13. h) Nu mănîncă bob fără coajă, ca să nu i se cojească pielea pe obraz14. i) Nu mănîncă unii fasole în prima săptămîna din postul mare, ca să nu facă bube15. 1. Şezătoarea, XII, 161; Rev. Ion Creangă, II, 271; III, 148 ; IV, 48 ; VI, 113, IX, 112; Gorovei, Credinţi, 374, 1669, 2068. 2. Strauss, Bulgaren, 282. 3. Rev. Ion Creangă, III, 371; Gorovei, Credinţi, 1876. 4. Papahagi, Liter. pop., 279. 5. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 43. 6. Sebillot, Folk. de France, III, 47. 7. Gorovei, Credinţi, 2177, 3797. 8. Wuttke, Volksaberglaube, §§ 173, 605 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, I, 233. 9. Gorovei, Credinţi, 3141. 10. Ibidem, 700 ; Voronca, Datinele, 250 ; Rev. Ion Creangă, V, 117. 11. Gorovei, Credinţi, 2014; Voronca, Datinele, 223 ; Păcală, Răşinari, 160. 12. Cf. Rev. Ion Creangă, TV, 22; Şezătoarea, XII, 164, XV, 21; Gorovei, Credinţi, 688. 13. Ibidem, 3063. 14. Ibidem, 291. 15. Ibidem, 387 ; Pamfile, Sărb. de toamnă, 150. Pentru acelaşi motiv nil se mănîncă mazăre, în Silezia, în cele 12 zile de la Crăciun pînă la Bobotează (Drechsler, Schlesien, I, 17). f j) De Sfînta Barbura (Varvara), care e patroana bubatului, nu se dă copiilor să mănînce fasole, linte, mazăre, boabe coapte, ca să nu capete bubatul1. k) Unii se feresc de a mînca gălbenuş de ou, ca să nu se îmbolnăvească de gălbinare2. 1) în judeţul Teleorman se recomandă bărbatului să nu mănînce ouşoarele ce se găsesc în găină, ca să nu devină neputincios3. m) în Bucovina se crede că dacă mănîncă cineva carne de privighetoare, îşi va pierde somnul: va priveghea, cît e noaptea de mare, întocmai ca privighetoarea4. Aceeaşi credinţă o aveau vechii greci, după cum raportează Aelian (sec. III d.Hr.)5. De aceea, se zice în judeţele Vaslui şi în Bihor, dacă vrei să nu te prindă somnul într-o noapte, să mănînci inimă de privighetoare6. n) Copilului mic, pînă nu începe să vorbească, să nu-i dai să mănînce peşte, căci rămîne mut ca peştele7. Aceeaşi credinţă o au şi sîrbii8. o) în special, femeia însărcinată trebuie să se păzească de a mînca unele lucruri care pot avea o influenţă vătămătoare asupra copilului ce va naşte. Să nu mănînce cap de peşte, căci copilul ce va veni pe lume nu va vorbi curînd9. Să se păzească de a mînca peşti şi melci căci va naşte copii băloşi şi mucoşi10. Să nu mănînce aripi de pasăre, căci copilul care se va naşte va da necontenit din mîini şi din picioare, parc-ar vrea să zboare11. Să se ferească de a mînca din frigare carne netăiată, căci va naşte copilul cu limba prinsă12. Cu deosebire i se recomandă să nu mănînce poame îngemănate, adică cele lipite una de alta, că va naşte copii gemeni13. Această credinţă e răspîndită la mai toate popoarele din Europa şi la popoarele cele mai înapoiate. Nici ou cu două gălbenuşuri nu trebuie să mănînce, căci riscă să aibă copii gemeni14. Femeii însărcinate să nu-i vorbeşti de mîncări bune, pe care nu le poate 1. Laugier, Etnogr. medic, 97 ; Anuar. Arh. de Folkl., III, 46 ; Şezătoarea, VI, 23. 2. Gorovei,' Credinţi, 1560. 3. Rev. Ion Creangă, VI, 19. 4. Marian, Ornitologia, I, 254. 5. Var. hist., I, 43. 6. Gorovei, Credinţi, 3530 ; Izvoraşul, XVII, 55. 7. Gorovei, Credinţi, 2511; Ztschr. f. ost. Volkskunde, 1897 (22), 144. 8. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 537. 9. Şezătoarea, III, 150. 10. Gorovei, Credinţi, 2570. Tot aşa cred şi sîrbii (Krauss, Sitte und Brauch, 534). 11. Şezătoarea, VI, 21; cf. şi III, 150 ; Marian, Naşterea, 16. 12. Ibidem. 13.Ibidem, 16, 59 ; Leon, Ist. nat. medic, 5 ; Şezătoarea, I, 1»27 ; Rev. Ion Creangă, III, 339; Gorovei, Credinţi, 1579-1582; Ztschr. f. ost. Volkskunde, 1897 (22), 147 ; Cosmulei, Datini, 17. 14. Gorovei, Credinţi, 1583. 106 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT CORPUL OMULUI 107 căpăta, căci leapădă (avortează)1. E o credinţă foarte veche pe care o aveau grecii, romanii şi alte popoare din Antichitate, e împărtăşită de mai toate popoarele de astăzi din Europa, dar a cărei temeinicie nu e recunoscută de ştiinţă. p) Cînd mănînci trufandale (roade nouă), trebuie să zici: „Sănătate (sau Roadă) nouă în gură veche!"2. Tot astfel obişnuiesc abruzzezii care cînd mănîncă o roadă nouă, rostesc: „Cosa nove'm bona salute ce trove!" (= roadă nouă în bună sănătate să ne găsească)3. r) Sparge coaja de ou, după ce l-ai mîncat, dacă vrei să nu te prindă frigurile (Moldova)4. Această credinţă e generală şi în Germania5. Romanii recomandau şi ei să se spargă coaja oului, ca nu cumva să i se facă vreun farmec aceluia ce 1-a mîncat6. Spargerea coajei oului mîncat e recomandată la mai toate popoarele din Europa, dar interpretarea ce i se dă diferă de la un popor la altul. § 58 Nemîncarea joacă şi ea un rol în credinţele poporului. Se spurcă omul (adică îi miroase gura) dacă aude cucul sau pupăza pe nemîncate7. Anumite leacuri trebuie să le ia bolnavul pe nemîncate, după ce i se descîntă8. Tot astfel credeau şi romanii. însăşi descîntătoarea trebuie să postească toată ziua, cînd rosteşte unele descîntece pentru boli mai grele9. Tot aşa, la romani, după spusele lui Varro, descîntecul pentru durerile de picioare trebuia rostit pe nemîncate10. De asemenea, Cato recomanda aceluia care da un leac de înghiţit vitelor bolnave să fie cu stomacul gol11. Tot pe nemîncate trebuia să se administreze unele leacuri recomandate de Pliniu12 şi de Marcellus Empiricus13. Şi astăzi, la mai toate popoarele din Europa, persistă credinţa că leacurile trebuie să se ia pe inima goală14. § 59 Şi în privinţa băuturii se observă anumite practici, din care unele sînt moştenite din timpurile cele mai vechi. 1. Ibidem, 2591 urm.; Leon, Ist. nat. medic, 5. 2. Ibidem, 2121, 2126 ; Rev. Ion Creangă, II, 241. 3. Finamore, Tradizioni, 224. 4. Gorovei, Credinţi, 1429. 5. Grimm, Mythologie, III, 445 ; Panzer, Bayer. Sagen, II, 294 ; Strackerjan, Oldenburg, I, 68 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, II, 688. 6. Pliniu, Natur. hist., XXVIII, 4 : „Defigi quidem diris precationibus nemo non metuit: hic pertinet ovorum, quae exsorbuerit quisque, calices coclearumque protinus frangi aut isdem coclearibus perforări". 7. Gorovei, Credinţi, 57, 954 ; Rev. Ion Creangă, III, 279. 8. Marian, Descîntece, 36. 9. Ibidem, 98. 10. Re rust., I, 2, 27. 11. Agric, LXX, 2. 12. Natur. hist, XXVI, 59 ; XXVIII, 7, 22 ; XXX, 23. 13. De medicamentis, VIII, 166 ; IX, 107 ; XII, 21; XTV, 64 ; XVI, 70 ; XVII, 34 ; XVIII, 4 ; XX, 40, 42, 45 ; XXVI, 107 ; XXVII, 37, 107 ; XXIX, 8. 14. Cf. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, VI, 1157 urm. a) O reminiscenţă a datinei străvechi greco-romane a libaţiunilor pentru morţi e obiceiul la noi de a se vărsa puţin pe jos din ulcior sau din paharul întîi ce se bea, ca să se dea de băut şi morţilor1. Această datină e păstrată de multe popoare din Europa2. Morţii au şi ei nevoie de băutură: de aceea, se zice, cînd se răstoarnă un pahar plin de vin, că morţii cer de băut3. b) Şi prin băutură caută duhurile necurate să se strecoare în corpul omului. De aceea, cînd bei apă sau vin dintr-un vas descoperit, să sufli peste faţa apei sau vinului şi să verşi puţin pe jos, pentru că noaptea dracul se vîră în băutură4. Aromânii, cînd vor să bea apă dintr-o fîntînă, mai ales cînd ea se află în pădure, îşi fac întîi cruce, suflă pe suprafaţa apei, şi numai apoi beau5. c) Tot din pricina duhurilor necurate, a Ielelor sau altor fiinţe mitologice, care se ţin pe lîngă apele din gîrle, din puţuri etc, se recomandă să nu se aducă noaptea apă pentru casă, căci îl pîndesc pe om tot felul de Boli dacă bea din ea6. Nici doniţa cu apă nu trebuie lăsată afară peste noapte, căci se poate îmbolnăvi cine va bea dintr-însa7. Cînd are însă cineva nevoie de băut din acea apă, e bine să stingă întîi în ea trei cărbuni8. d) Se recomandă omului care a băut apă din gîrlă să lase acolo un semn, ca nu cumva să ia vreo boală care să-1 pocească, căci se poate să fi trecut pe acolo Ielele9. e) Să nu bei apă dată pe fereastră, că e rău de turbare10. f) Nu e bine să bei apă din ciutură sau cu cofa, căci faci zăbale la colţurile gurii11. g) Să nu bei apă din ulcică, dacă s-a uitat pisica în ea, căci dai în oftică12. h) Dacă bei apă din ulcior, faci ulcior la ochi13. E o credinţă rezultată din asemănarea numelor, cu toate că n-au nici o legătură etimologică între ele. i) Nu e bine să bei apa rămasă în cană sau în pahar, după ce s-a umplut un vas care fierbe lă foc, căci e rău de umflătură14. j) Cînd se sperie cineva, în special un copil, să bea o înghiţitură de apă, că-i trece15. 1. Voronca, Datinele, 906 ; Gorovei, Credinţi, 80, 206, 3873 ; Papahagi, Liter. pop., 292. 2. Cf. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, VIII, 1120, 1122. 3. Rev. Ion Creangăr VIII, 177. 4. Gorovei, Credinţi, 84. 5. Papahagi, Liter. pop., 292. 6. Gorovei, Credinţi, 85-87. 7. Ibidem, 88. 8. Ibidem, 89 ; Voronca, Datinele, 753. 9. Grai şi suflet, III, 375 ; Gorovei, Credinţi, 82, 86. 10. Rev. Ion Creangă, IX, 176 ; Gorovei, Credinţi, 79. 11. Ibidem, 4471, 4473 ; cf. Rev. Ion Creangă, VI, 368. 12. Gorovei, Credinţi, 894. «. 13. Rev. Ion Creangă, V, 244. 14. Ibidem, VI, 20. 15. Gorovei, Credinţi, 3547. 108 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 109 k) Ca să-i treacă unuia sughiţul, i se dă să bea cîteva înghiţituri de apă pe nerăsuflate (credinţă generală). Tot astfel se procedează şi la alte popoare1. 1) Cînd cineva e muşcat de şarpe, dacă apucă a bea apă mai-nainte de a găsi şarpele apa, se vindecă de muşcătură2. m) Dacă o femeie se trudeşte să nască, să i se dea să bea apă din pumn3. n) Cînd doi inşi duc în acelaşi timp paharele la gură, ca să bea, vor muri amîndoi o dată4. Vorbirea. Glasul. Cîntarea § 60 Copilului, ca să înveţe curînd să vorbească, i se dă de mîncat terci de mămăligă sau cir de turtă crudă5. în Bucovina, cînd un copil nu vorbeşte degrabă, i se dă de mîncat pîine din traista unui cerşetor6. La fel se obişnuieşte şi în Germania7. Femeia însărcinată să nu mănînce cap de peşte, căci copilul ce va naşte nu va vorbi curînd8. Aceeaşi credinţă o au şi sîrbii9. Copilului mic, pînă nu începe să vorbească, să nu i se dea de mîncat peşte, căci nu va vorbi curînd sau va rămîne mut10. Tot aşa se crede şi în Boemia11. în Vîlcea se zice că nu trebuie să i se dea unui copil mic flori în mînă, căci nu va vorbi curînd12. Copilul mic, pînă n-are dinţi, să nu-1 laşi să se uite în oglindă, căci nu va vorbi curînd sau va gîngăvi13. Tot astfel se crede în Germania, în Franţa şi în Anglia14. 1. Grimm, Mythologie, III, 443 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 198 urm.; Pitre, Medicina, 125 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VIII, 1163. 2. Gorovei, Credinţi, 3702, 3703. O credinţă aproape identică o găsim şi în Germania (Witzschel, Sagen, 282). 3. Şezătoarea, VI, 44. La sîrbi şi la ruşi e credinţa că femeia care se trudeşte la facere va naşte mai uşor dacă va bea apă din gura bărbatului ei (Krauss, Sitte, 540 ; Zelenin, Russ. Volkskunde, 292). 4. Gorovei, Credinţi, 2368. 5. Rev. Ion Creangă, II, 124 ; Şezătoarea, XII, 163 ; Gorovei, Credinţi, 873. 6. Marian, Naşterea, 336. 7. Grimm, Mythologie, III, 435 ; Panzer, Bayer. Sagen, I, 261; Drechsler, Schlesien, I, 214. La sîrbi, se fură o bucată de pîine din traista unui ţigan şi i se dă copilului să mănînce (Krauss, Sitte, 548). 8. Şezătoarea, IV, 150j Gorovei, Credinţi, 3126. 9. Krauss, Sitte, 534. în Boemia se crede că nu va vorbi curînd copilul dacă mamă-sa mănîncă peşte cît timp îl alăptează (Grohmann, Aberglauben, 110). 10. Voronca, Datinele, 995; Gorovei, Credinţi, 2511; Ztschr. f. ost. Volkskunde, 1897 (22), 144. 11. Grohmann, Aberglauben, 109. 12. Şezătoarea, XII, 161. 13. Voronca, Datinele, 993 ; Rev. Ion Creangă, II, 189. 14. Grimm, Mythologie, III, 477 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 600; Seligmann, Der bose Blick, I, 180 ; Humphery d'Honfroi, L'Enfant et sa mere, 142 ; Bonnerjea, Dict. of Superst., 248. întîia cămăşuţă ce se pune copilului nu se încheie la gît (nu se îmbaieră), căci altfel nu va putea vorbi curînd1. Copilului care e destul de mare şi nu poate încă vorbi i se face ciulama de pui de vrabie care scoate pui pentru prima oară: cum mănîncă, îi merge gura ca clopotul2. în Germania şi în Boemia i se dă, ca să poată vorbi curînd, carne sau limbă ori ouă de ciocîrlie3. Femeia care ştie că e însărcinată şi tăgăduieşte, cînd e întrebată, va naşte un copil mut sau care nu va vorbi curînd4. în Banat, dacă un copil nu poate vorbi degrabă, mumă-sa îl duce la biserică, unde paracliserul îi dă să bea apă dintr-un clopoţel5. în Silezia, ca să poată vorbi curînd copilul, se scrie numele copilului pe cîte un clopot de la trei biserici6. I se mai dă copilului să bea apă dintr-un clopoţel, ca să aibă un glas bun şi să cînte frumos7. La iugoslavi, i se dă de băut copilului dintr-un clopot ce atîrnă la gîtul unei vaci, în caz cînd întîrzie să vorbească8. în Franţa, pentru ca un copil să poată mai tîrziu cînta frumos, naşu-său trebuie să tragă mult clopotele9. în Moldova, cînd se naşte un copil, e obiceiul să se spargă o oală nouă, ca să capete copilul glas frumos10. Cînd un copil începe abia să vorbească şi rosteşte întîi cuvîntul „tată", mumă-sa va mai face un băiat; dacă zice însă „mamă", ea va naşte o fată11. E o credinţă foarte răspîndită şi aiurea (Germania, Boemia, Italia etc.)12. Cînd te strigă cineva noaptea de afară, nu e bine să-i răspunzi, pînă nu te cheamă a treia oară, căci poate să fie necuratul şi să-ţi ia graiul13. Aromânii se feresc, de la Crăciun pînă la Bobotează, de a vorbi noaptea, căci se poate întîmpla să le ia necuratul graiul14. Să nu vorbeşti cînd iese popa din altar, că-ţi ia Dumnezeu graiul15. 1. Păcală, Răşinari, 167 ; Gorovei, Credinţi, 529. 2. Leon, Ist. nat. medic, 111. 3. Grimm* Mythologie, III, 447 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 160 ; John, Erzgebirge, 57, 238. 4. Gorovei, Credinţi, 2509, 2510. 5. Marian, Naşterea, 336. 6. Drechsler, Schlesien, I, 214. 7. Marian, Naşterea, 88 ; Rev. Ion Creangă, VI, 21. 8. Krauss, Sitte, 548. 9. Chapiseau, Beauce, II, 12. în Carintia, naşul, înainte de botez, trebuie să tragă de funia clopotului de la biserică (Graber, Kărnten, 375). 10. Voronca, Datinele, 162. 11. Marian, Naşterea, 336 ; Gorovei, Credinţi, 2613. 12. Wuttke, Volksaberglaube, § 287 ; Drechsler, Schlesien, I, 215 ; Grohmann, Aberglauben, 111; Amalfi, Sorrent., 7. 13. Gorovei, Credinţi, 1159, 1162. 14. Cosmulei, Datini, 43. 15. Gorovei, Credinţi, 1598. 110 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Buzele. Sărutarea 61 Unii copii se nasc cu o diformitate la una din buze, care pare a fi tăiată în două (franc, „bec de lievre"). Această diformitate provine din cauză că mamele lor, pe cînd erau însărcinate, au tăiat lemne pe prag1 ori au tăiat ceva duminica2. Tot astfel se întîmpla cînd o femeie însărcinată şade pe prag şi cineva, din duşmănie, vine să înfigă toporul în prag3. E de ajuns chiar ca cineva să înfigă un cuţit în pămînt dinaintea unei femei însărcinate, pentru ca aceasta să nască un copil cu buza tăiată4. Se recomandă celor ce au buzele crăpate să sărute oala cu unt luni dimineaţa, în săptămîna postului mare care urmează după duminica lăsatului de brînză5. Cine are buzele umflate e bine, după cum se crede în Bucovina, să sărute un broatec, că-i trece6. Acest mijloc de vindecare se datoreşte credinţei că, după cum broasca purifică apa în care stă, absorbind toate necurăţeniile ce se află acolo, tot astfel va absorbi şi veninul din buzele umflate. Pentru a scăpa de friguri, să prinzi buratecul pe care-1 vezi întîia oară primăvara, să-1 săruţi pe spate şi să-1 dai peste cap7. Această transmisie a bolii asupra unui animal sau asupra unei alte persoane, prin sărut, o constatăm şi în următoarele leacuri recomandate: - Pentru a scăpa de guturai, e bine ca bolnavul să sărute pe cineva pe spate, fără ca acesta să ştie8. - Cel ce pătimeşte de tuse măgărească, ca să se vindece, e bine să sărute un măgar sub coadă9. în Germania, se sărută un măgar pentru a scăpa de durerea de măsele10. Pliniu recomandă să se sărute un catîr pe nas, spre a se vindeca de guturai11. Acelaşi leac îl indică Pseudo-Plinius12. Marcellus Empiricus prescrie acest mijloc pentru vindecarea mirosului din nări13. - Nu e bine să se sărute un copil cînd doarme, căci i se ia somnul14. 1. Voronca, Datinele, 576 ; Rev. Ion Creangă, IX, 111. 2. Voronca, Datinele, 265, 575 urm. 3. Gorovei, Credinţi, 450, 2580. 4. Voronca, Datinele, 576. 5. Şezătoarea, XII, 169. 6. Voronca, Datinele, 971. 7. Gorovei, Credinţi, 1432 ; cf. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 76 ; Voronca, Datinele, 756, 971. 8. Şezătoarea, I, 127 ; Leon, Ist. nat. medic, 6 ; Gorovei, Credinţi, 1667. 9. Laugier, Etnogr. medic, 99 ; Leon, Ist. nat. medic, 7. 10. Wuttke, Volksaberglaube, § 527 ; Busch, Volksglaube, 170. 11. Natur. hist., XXX, 11 (31); cf. şi XXVIII, 15 (57). ' 12. De medicina, I, 10. 13. De medicamentis, X, 60. 14. Şezătoarea, VI, 56 ; Rev. Ion Creangă, VIII, 207. Tot astfel cred şi italienii (Finamore, Tradizioni, 76). CORPUL OMULUI' 111 - Să nu se pupe tălpile copiilor mici, căci nu cresc repede (Suceava)1. Tot aşa se crede şi în Germania2. - Copilul mic să nu se sărute pe palmă, căci se va face tîlhar3. - nu e bine ca mama să-şi sărute copilul pe ceafă, căci se va face rău (Bucovina)4. - Copilul mic să nu se sărute niciodată la şezut, căci, făcîndu-se mare, va întoarce dosul celui ce 1-a pupat5. Aceeaşi credinţă o au şi germanii ;6 Limba. Lingerea Să nu scuipi în foc, căci faci băşici pe limbă7. Tot astfel cred germanii, § 62 sirienii şi evreii8. Cînd te doare vîrful limbii, ai mîncat ceva spurcat (pişcat) de şoarece : ca să-ţi treacă, dă cu vîrful limbii de perete9. Cînd îţi muşti limba, ai un duşman care te vorbeşte de rău10. Ca să înceteze de a vorbi, apucă un nasture de la cămaşă şi strînge-1 între dinţi11. Cînd te temi noaptea, fiind pe-afară, fă-ţi cruce cu limba în gură12. Tot astfel să faci, cînd treci noaptea prin cimitir: altfel ţi se arată morţii13. Pentru ca femeia însărcinată să nu dea naştere unui copil cu limba prinsă (împiedicată), i se recomandă următoarele: a) Să nu coasă duminica14. b) Să nu-şi înnoade pletele15. c) Să nu sufle în cuptorul de pîine16. d) Să nu mănînce carne netăiată din frigare17. Ca să nu devină copilul gîngav sau dacă nu vorbeşte la timp, moaşele îi taie aţa de sub limbă18. La fel se procedează în Germania şi în Italia19. 1. Rev. Ion Creangă, II, 211. 2. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., V, 860. 3. Marian, Naşterea, 339. 4. Ibidem 339 ; Gorovei, Credinţi, 876. 5. Ioneanu, Superstiţii, 19. 6. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, V, 860 ; Drechsler, Schlesien, I, 215. 7. Gorovei, Credinţi, 4488. 8. Bartsch, Mecklenburg, II, 130 ; Sâbillot, Paganisme, 211; Urquell, IV, 59; Stern, Turkei, II, 222. 9. Şezătoarea, VI, 37 ; Gorovei, Credinţi, 1876. 10. Voronca, Datinele, 694 ; Rev. Ion Creangă, TV, 182 ; VI, 110; VIII, 208 ; IX, 232 ; Gorovei, Credinţi, 1875. 11. Rev. Ion Creangă, V, 369 urm. 12. Voronca, Datinele, 510. 13. Rev. Ion Creangă, XII, 26. 14. Gorovei, Credinţi, 1241. 15. Marian, Naşterea, 17; Gorovei, Credinţi, 2572. 16. Marian, Naşterea, 12 ; Gorovei, Credinţi, 2578. 17. Marian, Naşterea, 16. 18. Laugier, Etnogr. medic, 30 ; Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 121 ; Papahagi, Liter. pop., 280. 19. Drechsler, Schlesien, I, 185 ; Pitre, Usi, 146 ; idem, Medicina, 89 ; Bernoni, Tradizioni, 147. 112 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT CORPUL OMULUI 113 Cînd se rostesc anumite descîntece de deochi, baba linge fruntea bolnavului, rostind: „Linge vidra puişorii de frumuşei... Eu ling pe cutare..."1, sau: „Cum linge vaca viţelul... Aşa ling eu pe cutare2. La bulgari, descîntătoarea, lingînd fruntea copilului deocheat, rosteşte: „Vaca neagră a fătat un viţel negru, Ea singură 1-a fătat, Singură 1-a lins, Singură-1 vindecă"3 (cf. § 225). Dinţii » 63 a) Copilul, pînă la un an, să nu se uite în oglindă, că-i cresc dinţii anevoie4. b) Cînd îi iese primul dinte copilului, mamele din Bucovina obişnuiesc a zice : „Dinte nou în cap sănătos!"5. La grecii din insula Lesbos, cel ce vede primul dinte al unui copil trebuie să-i dăruiască o cămăşuţă şi atunci ceilalţi dinţi îi vor creşte uşor, fără durere6. In Germania, primul care va zări acest dinte al copilului trebuie să-i tragă imediat o palmă : cu chipul acesta ceilalţi dinţi îi vor ieşi cu uşurinţă7. c) Cînd unui copil îi cresc întîi dinţii de sus, va muri degrabă8. Această credinţă e foarte răspîndită aiurea : în Italia, în Germania, în Austria, în Boemia etc.9 După o altă credinţă, din judeţul Vîlcea, dacă-i cresc copilului întîi dinţii de sus, se va face preot sau preoteasă, după cum e băiat sau fată10. La Răşinari se crede că mama copilului căruia îi cresc întîi dinţii de sus va naşte după el un băiat11. d) Cine are strungăreaţă la incisivii de sus va fi lumeţ (lumeaţă), aprins(ă) după dragoste12. In alte ţări se crede că va cutreiera lumea, că va avea noroc, că se va îmbogăţi etc.13 e) Cînd îi cade copilului unul din dinţii de lapte, trebuie să-1 arunce pe casă sau pe şură, mai rar în pod, recitînd de trei ori formula : „Cioară, cioară, na-ţi un dinte de os dă-mi unul de oţel!"14. Sau : 1. Şezătoarea, IV, 192. 2. An. Arh. de Folkl., III, 135. 3. Strauss, Bulgaren, 394. 4. Gorovei, Credinţi, 1137, 1138. 5. Marian, Naşterea, 339. 6. Georgeakis-Pineau, Lesbos, 333. 7. Grimm, Mythologie, III, 460. 8. Marian, Naşterea, 338-339; Gorovei, Credinţi, 2312. 9. Bernoni, Credenze, 19 ; Drechsler, Schlesien, I, 213 ; Zingerle, Tirol, 101; John, Erzgebirge, 54 ; Grohmann, Aberglauben, 111. 10. Şezătoarea, XII, 161; Gorovei, Credinţi, 3248. 11. Păcală, Răşinari, 160. 12. Gorovei, 1139, 1287. 13. Bernoni, Credenze, 25 ; Panzer, Bayer. Sagen, I, 263 ; John,Erzgebirge, 54 ; Grohmann, Aberglauben, 222 ; Georgeakis-Pineau, Lesbos, 527 ; Knortz, Korper, 134. 14. Voronca, Datinele, 139 ; Rev. Ion Creangă, II, 188, IV, 302 ; VIII, 206 ; Pamfile, Jocuri, I, 95 ; II, 57. „Cioară, cioară, De la moară, Cu făina-n poală, Na-ţi un dinte de ciolan, Dă-mi unul de oţel!"1. La aromâni şi la românii din Meglenia, copiii aruncă dintele de lapte pe acoperiş şi recită : „Cioară-boară (sau Ciara-bara) De la moară, Na-ţi de os, Dă-mi de fier!" sau „Cioru-boru, dă-mi unul de fier, na-ţi unul de os!"2. Datina de a se arunca dintele de lapte pe casă (cîteodată în cuptor, în foc, sub pat, în bălegar, într-o gaură de şoarece etc.) o găsim la mai toate popoarele din Europa: în Franţa3, în Italia4, în Spania5, în Germania6, în Carintia7, în Norvegia8, în Anglia9, în Boemia10, în Rusia11, în Ucraina12, la evreii din Galiţia13, în Iugoslavia14, Bulgaria15, în Grecia16 etc. Mai pretutindeni, aruncîndu-se dintele, se recită o mică formulă aproape identică: „Şoarece, şoricelule, na-ţi un dinte de os, dă-mi unul de fier (sau de oţel qri de aur)!". Dar nu numai în Europa civilizată, ci şi la popoarele semicivilizate din alte continente întîlnim această datină. Astfel, la Raratonga, în insulele Cook din Oceania, se obişnuieşte să se recite: „Şobolan, şobolănaş, na-ţi dintele meu vechi, dă-mi, te rog, unul nou!"17. De asemenea, în insulele Filipine, copiii îşi aruncă dinţii de lapte într-un loc unde şoarecii ar putea să-i găsească şi li se adresează aceeaşi rugăminte. La fel se proceda odinioară în Mexic şi în diverse insule din Pacific. Peste tot constatăm că, în recitativele lor, copiii se adresează şoarecelui sau şobolanului, pentru ca, în virtutea magiei imitative, dinţii albi şi solizi ai acestor rozătoare să servească de model dinţilor ce urmează să-i crească de aci înainte copilului. Dacă datina aceasta e răspîndită pe mai tot globul şi-şi are, fără îndoială, originea în primele timpuri ale existenţei omului pe pămînt, cum se face atunci că, în formula pe care o recită copiii de români, nu 1. Rev. Ion Creangă, V, 339 ; VI, 207. 2. Papahagi, Megleno-Românii, I, 47 ; idem, Liter. pop., 190 ; Cosmulei, Datini, 52. 3. Rolland, Faune, VII, 81; Sebillot, Folk. de France, III, 51; Melusine, I, 365 ; Rev. des trad. pop., XXVII, 42. 4. Pitre, Usi, II, 184; Finamore, Tradizioni, 129; Gubernatis, San Stefano, 33. 5. Sebillot, Paganisme, 65. 6. Grimm, Mythologie, III, 456 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 526 ; Panzer, Bayer., II, 307 ; Juhling, Tiere, 125, 126 ; Andree, Braunschweig, 293 ; Strackerjan, Oldenburg, I, 114; Drechsler, Schlesien, II, 298. 7. Graber, Kărnten, 380. 8. Liebrecht, Volkskunde, 319. 9. Bonnerjea, Dict. of Superst., 262. 10. Grohmann, Aberglauben, 111; John, Erzgebirge, 54. 11. Sebillot, Paganisme, 65. 12. Mater. antrop., IX/II, 149. 13. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, I, 293, II, 830. 14. Krauss, Sitte, 546. ■# 15. Sbornik, XXVIII, 100. 16. Georgeakis-Pineau, Lesbos, 331. 17. Frazer, Rameau d'or, 38. 114 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 115 se pomeneşte de şoarece, ci de cioară ? De ce se cere tocmai cioarei, care n-are dinţi, să-i înlocuiască pe cei de os cu alţii de fier sau de Oţel? E drept că, în Bucovina, copiii aruncă uneori dintele de lapte în borta unui şoarece şi se roagă acestui rozător să-i dea altul mai bun1, dar această datină nu e generală la români şi poate să fie importată de la vecinii ruteni. Ne-am gîndit la un moment că „cioară" din recitativele copiilor de români s-ar putea explica printr-o etimologie populară. Rostindu-se, prin prescurtare, „soare, soare", în loc de „şoarece, şoarece", şi nemai-înţelegîndu-se în această invocaţie cuvintele astfel trunchiate, se vor fi înlocuit prin „cioară, cioară", pe care oricine le poate pricepe. Dar această explicaţie nu e mulţumitoare, şi iată pentru ce: 1. Ar trebui admis că această substituire s-a făcut într-o epocă foarte veche, înainte de separarea dialectelor - căci forma „cioară" apare şi în recitativele rostite de copiii de aromâni şi de megleniţi - fapt care ni se pare puţin probabil. 2. Şi la sîrbi, copiii, azvîrlind dintele de lapte, se adresează „cioarei" cu cuvintele : „Vrano, nano, ja tebena kosten, a ti menena gvozden zub!", adică : „Cioară, maică, na-ţi ţie unul de os, şi tu mie unul de fier"2. Sau : „Na ti, vrana, koitan zub, daj ti mene gvozden zub!"3, adică: „Na-ţi, cioară, un dinte de os, dă-mi tu mie un dinte de fier!". 3. La bulgari, cînd aruncă dintele de lapte pe casă, pe coşar, pe şira de paie etc, copiii se adresează şi ei unei păsări, ţarcă sau coţofana, care face parte din aceeaşi familie cu cioara. Ei zic : „Na a ti, svrako, kosten zâb, da donesi zelezen!"4, adică : „Na-ţi, ţarco, un dinte de os, ca să-mi aduci unul de fier!". Copiii sînt încredinţaţi că, procedînd astfel, le vor creşte la loc alţi dinţi trainici, de care se vor putea sluji toată viaţa. Atragem atenţia asupra faptului că, în Banat, i se zice coţofenei ciorobară, nume care se apropie de forma cioară-boară (sau ciara-bara) pe care o întrebuinţează copiii de dincolo de Dunăre, în recitativul citat mai sus. Să fie oare o simplă coincidenţă sau să fi întrebuinţat odinioară şi românii transdanubieni cuvîntul ciorobară pentru 'ţarcă' ? In cazul acesta, şi ei se vor fi adresat, la început, ca şi copiii de bulgari, ţărcii, ca să le înlocuiască dintele căzut. Oricum, nu se poate considera ca o simplă întîmplare faptul că atît românii, cît şi sîrbii şi bulgarii se adresează unei păsări, cioara sau ţarcă, cu rugămintea de a le da „un dinte de fier, în locul celui de os". Avem, fără îndoială, de-a face cu o datină exclusiv balcanică pe care n-am avut, pînă acum, posibilitatea s-o urmărim şi la celelalte popoare din Peninsula Balcanică. Repetăm însă întrebarea pe care ne-am pus-o mai sus: de ce se adresează cioarei (sau ţărcii), care n-are dinţi, şi nu şoarecelui, ai cărui dinţi sînt solizi, şi căruia i se adresează toate celelalte popoare ? Nu ştim. f) Nu băga în foc lemn de soc, vreji de viţă sau coji de nuci, că te dor măselele1. „Dacă tai socul, te dor dinţii"2. Cît priveşte socul, credinţa se explică prin faptul că acest arbore e considerat, la noi şi la alte popoare3, ca un lemn sacru, de care nu trebuie să te atingi. Şi în alte ţări e oprit să se ardă vrejii de viţă4. Cît priveşte cojile de nuci, oprirea de a le arde în foc îşi găseşte probabil explicaţia în crucea din găoace care desparte cele patru sferturi ale miezului. De aceea e oprit în Austria de a sparge nucile cu piciorul. g) In Bucovina se consideră că dacă mănîncă cineva pîine din locul ros de şoareci nu-1 vor durea dinţii niciodată5. Aceeaşi credinţă o întîlnim şi la evreii din Bucovina, la germani, boemi, croaţi, canadieni etc.6 h) O credinţă al cărei substrat e, fără îndoială, un precept de igienă : să nu te scobeşti cu acul în dinţi, că se strică sau capeţi duhoare în gură7. i) Cînd îţi cere cineva un cărbune sau un chibrit, ca să-şi aprindă luleaua sau ţigara, să nu i-1 ţii tu ca să aprindă, că-ţi cad dinţii8. j) Bătrînii, cînd le cad dinţii, îi strîng în fundul lăzii şi hotărăsc să li se pună în sicriu, cînd vor muri, ca să-i aibă pe lumea cealaltă9. Şi armenii păstrează dinţii căzuţi, punîndu-i în crăpătura unui zid, într-o scorbură etc, ca să-i aibă la vremea de apoi10. Ţîţele. Alăptarea. Laptele de ţîţă Intervenţia magiei imitative o constatăm în următoarele mijloace § 64 întrebuinţate la noi pentru a împiedica dezvoltarea prea mare a ţîţelor, ceea ce strică esteticii corpului, după aprecierea poporului. Ca să nu le crească prea mult ţîţele, cînd vor fi mari, moaşa pune în prima scăldătoare a fetelor cîte o nucă mititică11. 1. Voronca, Datinele, 947. 2. Miloslavljevic, Obicaji srpskog naroda, 115. 3. Karagic, Lexicon, s.v. zub. 4. Sbornik, XXVIII, 100. 1. Păcală, Răşinari, 160 ; Rev. Ion Creangă, II, 66 ; VI, 271; Şezătoarea, VI, 33 ; Gorovei, Credinţi, 1380, 3512. 2. Voronca, Datinele, 1194. 3. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 262 urm. 4. Ibidem, IX, 335. 5. Gorovei, Credinţi, 1145. 6. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 824; Juhling, Tiere, 126 ; John, Erzgebirge, 54 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 56; Knortz, Korper, 137. 7. Şezătoarea, XII, 168 ; Gorovei, Credinţi, 12, 1671 ; Rev. Ion Creangă, II, 124. 8. Şezătoarea, II, 195 ; Rev. Ion Creangă, I, 23 ; Gorovei, Credinţi, 633 ; cf. Voronca, Datinele, 1213 ; Ghiluşul, I, 9-10, p.16. 9. Rev. Ion Creangă, II, 188. 10. Frazer, Rameau d'or, 221. 11. Marian, Naşterea, 111; Gorovei, Credinţi, ZI Al. 116 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORBUL OMULUI 117 E oprit fetelor de a bea lapte din tivgă, căci altfel le vor creşte ţîţele cît tivgile de mari1. Fetele iau primul ou de la o puică neagră şi-1 poartă de trei ori în jurul ţîţelor, şi atunci mamelele lor, cînd au crescut prea mult, încep să dea înapoi2. Fetele se feresc de a cînta din fluier, de teamă să nu le crească prea mari gurguiele de la ţîţe3. § 65 în privinţa alăptării, însemnăm următoarele practici şi credinţe : Mama, cînd dă întîi ţîţă copilului, nu trebuie să-1 ţină pe mîna stîngă, nici să-i dea să sugă din ţîţa stîngă, căci altfel va deveni stîngaci4. Această credinţă, foarte răspîndită la noi, o regăsim şi la alte popoare: la germani, la iugoslavi etc.5 Copilul care suge mult din ţîţa stîngă va fi nătîng6. Ca să nu se deoache copilul de ţîţă, să sugă lapte de la o ţigancă7. Tot astfel se procedează ca să aibă mumă-sa ţîţă8. Mama să nu fie despletită, cînd îşi alăptează pruncul, căci acesta va căpăta bube în gură9. Cînd femeia se întoarce de la un drum lung, ea nu-şi alăptează pruncul pînă nu-şi stoarce ţîţa, stînd cu picioarele pe un cleşte, altfel se îmbolnăveşte copilul10. Cînd unei femei care alăptează un copil îi vine laptele din ţîţă şi curge, e semn că-i e foame pruncului şi trebuie să-i dea să sugă11. Aceeaşi credinţă o au şi italienii12. Se zice că un copil a supt o vadră de lapte, cînd poate să-şi ducă picioruşele la gură13. Exact la fel spun şi italienii14. în cele şase săptămîni de la naşterea copilului, nu e bine să şadă nimeni pe patul copilului sau pe aşternutul mamei, căci i se umflă acesteia ţîţele15... Cînd pe patul unei lăuze s-ar aşeza o femeie care are copil de ţîţă, lăuza nu mai are lapte pentru copil: îi piere laptele16. în Italia se 1. Ibidem, 3804. 2. Păcală, Răşinari, 161. 3. Gorovei, Credinţi, 3805, 3806. 4. Marian, Naşterea, 143 ; Şezătoarea, VI, 59; Voronca, Datinele, 508 ; Gorovei, Credinţi, 3808, 3810. 5. Grimm, Mythologie, III, 439; Walther, Schwab. Volkskunde, 96; Krauss, Sitte, 547 ; Humphrey d'Honfroi, L'Enfant, 436. 6. Gorovei, Credinţi, 872. 7. Şezătoarea, III, 121. 8. Gorovei, Credinţi, 3816. 9. Şezătoarea, VI, 23. 10. Rev. Ion Creangă, VI, 144. 11. Gorovei, Credinţi, 3810. 12. Bernoni, Tradizioni, 145; Finamore, Tradizioni, 168. 13. Rev. Ion Creangă, VI, 53. ; 14. Zanazzo, Usi, 48. 15. Marian, Naşterea, 145 ; Gorovei, Credinţi, 3812. 16. Şezătoarea, VI, 59 ; Gorovei, Credinţi, 3811. zice că lăuzei îi piere laptele dacă intră pe neaşteptate în odaia ei o femeie însărcinată sau care e la period1. Nu e bine ca femeia să alăpteze copiii gemeni ai alteia, căci îi piere ţîţa2. Mamei să nu-i pice pe jos lapte din ţîţă, ca să-1 atingă furnicile, că-i piere laptele. Dacă însă e nevoită să-şi mulgă ţîţa, s-o stoarcă pe o cîrpă curată, care apoi se arde sau se spală. în Bucovina, dacă linge un şoarece din laptele picat din sînul femeii, îi stîrpeşte ţîţa3. In Abruzzi (Italia), dacă din laptele picat jos din ţîţă linge vreun animal care-şi alăptează puii, femeii îi piere laptele4. Din mîinile lăuzei să nu-1 ia nimeni pe noul născut, ci să-1 ia din pat sau de alt undeva, căci altfel lăuza nu mai are lapte pentru copil5. Dacă mama copilului nou-născut n-are lapte şi ştie că o femeie care a venit la dînsa a luat copilul din mîinile ei, trimite s-o cheme, îi toarnă apă în mîini, iar lăuza, bînd apă din pumnii ei, zice: „Dacă tu mi-ai luat laptele, al meu să vie la mine, iar al tău să rămîie la tine"6. Dacă lăuza îşi pierde laptele, face o gaură în locul unde a născut, varsă puţină apă într-însa şi bea cu o ţeava apa din gaura aceea7. Dacă lăuzei îi piere laptele, ia o felie de pîine, se duce şi se aşază din jos de roţile morii, ţine pîinea acolo unde stropeşte roata şi apoi mănîncă felia de pîine8. Ca să aibă ţîţă, femeia se duce cu o îmbucătură de pîine la o fîntînâ. Udă pîinea din apă din ciutură, lăsînd apa să curgă de pe pîine pe picioarele goale. După aceea mănîncă pîinea udată şi bea apă9. Dacă mama n-are destulă ţîţă, moaie un colac în nouă izvoare şi apoi îl mănîncă10. Cînd o femeie n-are cu ce să-şi alăpteze copilul, îi ia faşa, leagă într-însa o ceapă şi o lingură, apoi se duce trei dimineţi de-a rîndul, începînd de marţi, înainte de răsăritul soarelui, la o fîntînă. Aci trage vadra, bea apă cu lingura de trei ori, zicînd, după fiecare înghiţitură: „Eu beau cu lingura apă, să-mi vină laptele ca la o vacă". Apoi, îmbucînd din ceapă de trei ori, zice: „Eu îmbuc din ceapă, să-mi vină laptele ca la o iapă"11. 1. Ferraro, Superstizioni, 14 ; Gubernatis, Usi natalizi, 202. 2. Gorovei, Credinţi, 3817. 3. Rev. Ion Creangă, VI, 53 ; Ioneanu, Superst, 66 ; Voronca, Datinele, 947. 4. Finamore, Tradizioni, 163. 5. Rev. Ion Creangă, V, 269. 6. Ibidem, V, 269, VI, 52. 7. Marian, Naşterea, 148. 8. Ibidem. Tot astfel procedează şi săsoaicele din Ardeal (Schullerus, Siebenb. Volkskunde, 94). 9. Rev. Ion Creangă, VI, 52 10. Leon, Ist. nat. medic, 5. * 11. Rev. Ion Creangă, V, 269. Ceapa se recomandă mai pretutindeni femeilor ce au născut, ca să aibă lapte (Laugier, Etnogr. medic, 99 ; Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 4). 118 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 119 Ca să aibă lapte, mama, cînd iese întîi după lăuzie, în sat, stăpîna casei în care intră trebuie s-o stropească cu apă peste picioare şi să-i dea să mănînce ceapă cu sare1. La aromâni, ca să-i vină laptele în belşug lăuzei, se procedează în modul următor. Se ia grîu de la trei bătrîne, cînd trimit să-1 macine la moară şi cu acest grîu se face o turtă cu apă neîncepută. Se coace apoi turta şi se duce lăuzei s-o mănînce şi i se dă să bea dintr-un ulcior apă neîncepută2. în Bucovina, dacă femeia n-are lapte, i se dă să mănînce excremente de şoarece3. Acelaşi leac se recomandă în Italia şi în Spania4. Dacă unei lăuze nu-i vine laptele la ţîţă pînă la trei zile după facere, e semn că n-are să-i trăiască pruncul5. în unele părţi din Muntenia e obiceiul ca după şase săptămîni, cînd iese lăuza cu copilul la moliftă, să se abată şi pe la cîteva case cunoscute. Aci, la fiecare casă, i se dă într-o batistă, o felie de pîine, cîteva nuci, o bucată de zahăr, puţină sare şi un ou. Din toate acestea trebuie să mănînce din cînd în cînd, pînă la înţărcarea copilului, ca să nu-i piară laptele6. De practicile observate la înţărcarea copilului ne vom ocupa în altă lucrare. Tot acolo vom examina şi bolile ţîţelor. § 66 Laptele femeii e deseori întrebuinţat în leacuri: a) în special la afecţiunile ochilor, pentru limpezirea lor, la albeaţă, la conjunctivită, se stoarce ţîţă în ochi7. Şi în Antichitate, grecii şi romanii recurgeau la laptele femeii pentru vindecarea bolilor de ochi. Medicii şi scriitorii din vechime, Dioscoride8, Celsus9, Pliniu10, Marcellus Empiricus11 etc, îl recomandă adesea printre leacurile lor. Şi în secolul al V-lea, medicii creştini Cosma şi Damian indicau, ca leac pentru diferite boli de ochi, laptele unei femei curate12. Remediul acesta e întrebuinţat şi astăzi de bulgari, de slovaci şi ruteni, de arabii din Tunis13 etc. Acelaşi leac îl folosesc croaţii pentru vindecarea ulciorului. 1. Rev. Ion Creangă, VI, 52. 2. Papahagi, Liter. pop., 305-306. 3. Voronca, Datinele, 947. 4. Bastanzi, Tradizioni, 186 ; Finamore, Tradizioni, 166 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 58. 5. Ioneanu, Superst., 8 ; Marian, Naşterea, 146 ; Gorovei, Credinţi, 3807 ; Rev. Ion Creangă, V, 270. 6. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 4. 7. Şezătoarea, I, 118 ; Leon, Ist. nat. medic, 99 ; Pamfile, Boli, 10 ; Rev. Ion Creangă, VIII, 207; Laugier, Etnogr. medic, 83, 95 ; cf. Gaster, Liter. pop., 537. 8. Mat. med., II, 7, 6. 9. Medic, VI, 6, 8. 10. Natur. hist, XVIII, 130, XX, 217 ; XXVIII, 72, 73. t 11. De medicamentis, VIII, 34, 92, 102, 149, 151, 158. 12. Deubner, Kosmas u. Damian, 165. 13. Strauss, Bulgaren, 391; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 788, 791. b) De asemenea, cînd îi intră ceva copilului în ochi, sau se loveşte, mumă-sa îi mulge ţîţă pe sub pleoape (datină generală). c) Contra surzeniei, se recomandă, într-un manuscris din prima jumătate a veacului trecut, „fiere de iepure sau de june, cu lapte de muiere"1. Fierea de june sau de taur, amestecată cu lapte de ţîţă, era un leac pe care-1 indicau din vechime Dioscoride2, Sextus Placitus (330 d.Hr.)3 şi Marcellus Empiricus4 pentru diverse afecţiuni ale urechilor. în veacurile trecute se întrebuinţa acelaşi leac în Germania, unde şi astăzi se mai foloseşte pe alocuri5. Tot astfel şi în Italia (Abruzzi), laptele de femeie e întrebuinţat ca remediu pentru bolile de urechi6. d) Pentru vindecarea buboaielor, se aplică pe ele un aluăţel din făină de in, frămîntată cu lapte de ţîţă (corn. din judeţul Bacău). Aromânii aplică pe rană o frunză de pătlagină, unsă cu lapte de ţîţă şi presărată cu zahăr7. Şi Marcellus Empiricus recomandă laptele de femeie pentru lecuirea ulcerelor8. e) Printre cosmeticele întrebuinţate de popor figurează şi laptele de ţîţă : se stoarce într-o ceaşcă, se bate pînă se face unt şi se unge cu el obrazul, ca să se facă pieliţa subţire şi curată9. Mîinile Sînt extrem de numeroase credinţele noastre privitoare la mîini, la § 67 degete şi în special la unghii, credinţe pe care le aveau în mare parte şi popoarele din vechime şi pe care le regăsim încă astăzi mai în fiecare colţişor al Europei. Vom examina numai cîte unele din ele. Cînd mirele şi mireasa îşi dau mîna înaintea altarului, acela din soţi a cărui mînă e mai rece va muri înaintea celuilalt10. Aşa se crede şi în Germania11. Se zice că cineva „are o mînă grea", cînd lovitura sau palma dată de unul ca acesta poate avea urmări grave pentru cel lovit. Unul ca aceste se zice că e stăpînit de un duh rău12. Ca să nu se aleagă moartea de animalul pe care un astfel de om 1-a lovit rău, e bine să-şi 1. Rev. Ion Creangă, II, 242. Acelaşi leac îl folosesc şi aromânii (Papahagi, Liter. pop., 305). 2. Mat. med., II, 96. 3. Lib. Medic, JV, 8. 4. De medicamentis, IX, 25, 26, 46, 52, 110, 113. 5. Hofler, Organotherapie, 205 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, III, 276. 6. Finamore, Tradizioni, 188. 7. Papahagi, Liter. pop., 263. 8. De medicamentis, IV, 61. 9. Leon, Ist. nat. medic, 99. 10. Gorovei, Credinţi, 2251. 11. Wuttke, Volksaberglaube, § 308 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, III, 1383 ; Bonnerjea, Dict of Superst, I 18. 12. Gorovei, Credinţi, 2041. 120 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT CORPULPMULUI 121 calce mîinile, şi atunci animalul scapă de moarte1. La romani, dacă se întîmpla ca cineva să lovească aşa de greu pe altul, i se recomanda să-şi scuipe în palmă. Făcînd astfel, cel lovit nu mai simţea nici o durere2. Omul cu mîinile tare păroase se crede că are mult noroc3. După credinţa cehilor, cel cu mult păr pe mîini va lua de nevastă o femeie bogată4. Cînd i se fac cuiva pete negre pe mîini, e semn că-i va muri cineva din neamuri5. Cine doarme st'rîns, făcut ghem, şi cu mîinile între picioare trage a sărăcie, e cobe, piază rea în casă6. Intr-un basm povestit de Ispirescu, intitulat Fata cu pieze rele se spune că unui împărat a început să-i meargă rău de tot de cînd i se născuse o fată care avea obiceiul să doarmă „strînsă, făcută ghem sau cu mîinile între genunchi". Şi-a scăpat casa şi împărăţia de prăpăd numai după ce a alungat-o din casă pe biata fată, pricina tuturor necazurilor ce se abătuseră asupra lui7. * Să nu cîrpească nimeni rufe murdare sau să ia cu mîna gunoiul din vîrful măturii, căci va face sugel la unul din degete8. Se întîmpla adesea celor ce lucrează mult cu palmele să le amorţească mîinile. Aceasta se întîmpla mai ales: a) Dacă lucrează ceva în timpul îngropăciunii cuiva pe aceeaşi stradă sau pe acelaşi şir de case9. b) Dacă trece calea mortului10. c) Dacă cel ce a petrecut mortul nu şi-a frecat mîinile cu ţărînă de pe groapa celui înmormîntat11 sau dacă n-a aruncat pămînt peste mort12. d) Dacă a cusut ceva cu acul şi aţa rămase de la cusutul unui lucru pentru mort13. e) Dacă a tăiat unghiile mortului14. f) Dacă nu s-a spălat pe mîini peste groapa mortului15. Pe cine-1 udă broasca, i se jupoaie mîinile16. Cine pune-mîna pe rîndunele îi seacă mîna17. 1. Ibidem, 2042. 2. Plinius, Natur. hist, XXVIII, 7. 3. Rev. Ion Creangă, VI, 271. 4. Grohmann, Aberglauben, 221. 5. Gorovei, Credinţi, 2356. 6. Ibidem, 2035, 2990. 7. Ispirescu, Basmele, 393 urm. 8. Gorovei, Credinţi, 3657, 3659. 9. Ibidem, 2050, 2052, 2425 ; Rev. Ion Creangă, VI, 112; An. Arh. de Folkl., I, 159. 10. Gorovei, Credinţi, 2428. 11. Marian, înmormîntarea, 338 ; Gorovei, Credinţi, 2054. 12. Şezătoarea, XII, 162 ; Gorovei, Credinţi, 2053. 13. Ibidem, 14. 14. Şezătoarea, XII, 165. 15. Marian, înmormîntarea, 338; Gorovei, Credinţi, 2051, 2053, 2471. 16. Ghiluşul, I, 11-12, p. 24. 17. Şezătoarea, VI, 53 ; Gorovei, Credinţi, 3334. Cel ce a omorît, în luna martie, un guşter (şopîrlă) sau o cîrtiţă, poate vindeca bolile gîtului oricui, atingînd numai cu mîna gîtul bolnavului1. E o credinţă răspîndii& nu numai la noi, ci şi la multe alte popoare2. Dreapta. Stîngă Sînt numeroase credinţele privitoare la mîna dreaptă sau stîngă, § 68 dar vom cita numai cîteva din ele. Dacă, în momentul cînd intră mireasa în biserică, va pune mîna dreaptă pe pragul de sus al uşii bisericii, nu va face copii3. Să nu primeşti nimic, de la unul care-ţi dă cu mîna stîngă, că-i a pagubă4. De asemenea să nu dai mîna cu cineva care-ţi întinde stîngă că-i a rău5. Cine bea cu mîna stîngă se îmbată6. O credinţă generală: cînd te mănîncă palma stîngă, ai să iei bani; dacă te mănîncă cea dreaptă, ai să dai7. Aşa cred cele mai multe popoare din Europa, cu singura deosebire că la unele interpretarea e dată invers: mîncărimea palmei drepte înseamnă bani de luat, iar a celei stîngi e semn că trebuie să dai8. La aromâni, credinţa se deosebeşte întrucîtva : cînd te mănîncă palma stîngă, ai să iei bani; dacă te mănîncă cea dreaptă, ai să capeţi palme9. Exact la fel cu aromânii cred şi flamanzii10, pe cînd polonezii cred că, dacă te mănîncă palma dreaptă, ai să-i tragi cuiva o palmă11. 1. Laugier, Etnogr. medic, 81; cf. Leon, Ist. nat. medic, 85, 94 ; Gorovei, Credinţi, 694. 2. La francezi, belgieni, germani, ucraineni, sirieni etc.: Rolland, Faune, I, 13 urm.; VII, 29 ; Sâbillot, Folk. de France, III, 48 urm.; Rev. des Trad. pop., 1902, p. 375 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 467 ; Strackerjan; Oldenburg, I, 97 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, I, 292 ; II, 13, 307 ; Juhling, Tiere, 123 ; Haltrich, Sieb. Sachs., 292 ; Panzer, Bayer. Sagen, I, 266; Keller, Ant. Tierwelt, I; 23; Stern, Turkei, I, 233 etc. Şi la romani se recomanda contra scrofulelor o şopîrlă legată la gît sau aplicarea unui ficat de cîrtiţă, strivit cu mîna („Jecur ejusdem talpae contritum inter manus" - Plinius, Natur. hist., XXX, 12). 3. Rev. Ion Creangă, II, 211; TV, 181. 4. Gorovei, Credinţi, 2043. 5. Ibidem, 2044. 6. Ibidem, 195. 7. Şezătoarea, I, 125 ; cf. şi XIII, 106 ; Rev. Ion Creangă, III, 180, 213, 278, 371; IV, 302; Gorovei, Credinţi, 159, 2843, 2988. 8. Zanazzo, Usi, 150; Kaindl, Huzulen, 92; Strauss, Bulgaren, 282 ; Strackerjan, Oldenburg, I, 34 ; 11,181; Urquell, I, 64 ; rV, 274 ; Rev. des Trad. pop., II, 159 ; XXVI, 384 ; Harou, Trad. Belg., 21; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., III, 1383; IV, 794; Grohmann, Aberglauben, 222; Grimm, Mythologie, II, 935 ; III, 473 ; Liebrecht, Volkskunde, 327 ; Georgeakis-Pineau, Folkl. de Lesbos, 335. •* 9. Cosmulei, Datini, 55. 10. Rev. des Trad. pop., II, 159. 11. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, IV, 798. 122 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 123 O altă credinţă, de asemenea foarte răspîndită la noi, e că devine stîngaci copilul căruia mama îi dă să sugă pentru întîia oară din ţîţa stîngă (vezi § 65 ). Degetele § 69 Cînd i se îngălbeneşte cuiva un deget, are să-i moară o rudă1. Să nu pui fluier, fus sau lingură pe foc, căci îţi coc degetele (faci sugel)2. Vinerea să nu torci, că-ţi coc degetele şi-ţi cad unghiile3. Să nu te uiţi la altul cînd urinează, că-ţi crapă degetele4. Cel ce suferă de epilepsie se vindecă numai dacă-1 muşcă de deget un mezin sau o mezină (cel din urmă născut dintre fraţi şi surori), în momentul cînd îl apucă accesul. Aşa se crede mai ales în Moldova (judeţele Covurlui, Tutova, Bacău, Vaslui), unde se mai recomandă, după alţii, să-1 muşte pe bolnav oricine - nu numai un mezin - de degetul cel mic de la mîna stîngă, pînă ce epilepticul îşi vine în fire5. Această procedură e foarte răspîndită şi aiurea, numai că, în loc de degetul de la mînă, se muşcă un deget de la picior6. Unghiile § 70 La toate popoarele din Europa şi din celelalte continente găsim o mulţime de credinţe cu privire la unghii, cele mai multe în legătură cu tăierea lor. Ca o parte integrantă din corp, unghiile nu trebuie să se taie oricînd şi să se arunce oriunde, căci duşmanii văzuţi şi nevăzuţi ai omului, vrăjitoarele şi duhurile necurate, pot pune stăpînire pe ele şi să le întrebuinţeze pentru a-i aduce tot felul de rele pe cap. Reglementarea tăierii unghiilor o explică poporul nostru şi din alte motive, după cum se poate constata din citatele de mai jos, pe care le redăm din colecţiile noastre de folclor. a) „Omul, cum e lăsat de Dumnezeu cu toate părţile trupului, aşa trebuie şi pe ceea lume să le aibă toate şi să le arate. Unghiile noi de aceea le punem în sîn, cînd le tăiem, că pe ceea lume ne întreabă unde-s, şi din sîn le scoatem şi le arătăm. Ori le punem la ţîţîna uşii, căci, acolo dacă le pui, ştii de unde să le iei"7. „Cînd îţi tai unghiile, să le strîngi pe toate şi să le pui în sîn, pentru ca să le găseşti pe lumea cealaltă, că-ţi trebuie"8. 1. Gorovei, Credinţi, 1079, 2250. 2. Şezătoarea, XII, 156; Gorovei, Credinţi, 1081, 1083. 3. Rev. Ion Creangă, IV, 182. 4. Şezătoarea, XII, 157 ; Gorovei, Credinţi, 1078, 3905. 5. Rev. Ion Creangă, IV, 215 ; Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 13,15. 6. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 224; Băchtold-Stăubli, Wfa des Abergl., II, 1174; Urquell (Neue Folge), I, (1897), 25. 7. Voronca, Datinele, 1290 urm. 8. Rev. Ion Creangă, IV, 395 ; cf. ibidem, III, 44 ; IV, 240 ; VI, 143. „Pe fiecare om, cum moare şi se, duce în cealaltă lume, îl întreabă Dumnezeu : unde ţi-s unghiile ?... Şi, dacă le are, le scoate din sîn şi i le arată; iar de nu le are, e rău de dînsul. De aceea, fiecare om, cît trăieşte, se cuvine ca să pună unghiile, după ce le taie, în sîn sau la pragul uşii, iar după ce moare, să i se pună în sîn, pentru că, la a doua venire, fiecare trebuie să dea unghiile apostolului Petru, ca să-şi facă trîmbiţă dintr-însele"1. „Cînd îţi tai unghiile, să nu le laşi să cadă jos, ci să le pui în sîn sau în palmă şi, suflîndu-le, să zici: «Cînd voi striga, să veniţi»"2. „Unghiile, cînd le tai, să le pui în palmă şi să le sufli, zicînd : «Voi înainte şi eu după voi!»"3. „Cînd îţi tai unghiile, să le strîngi în poală şi să le pui în sîn ; căci pe ceea lume le strîngi cu genele ochilor, de pe unde vor fi"4. „Cînd tai unghiile, să le sufli şi să le pui în sîn, căci pe ceea lume le găseşti. Dacă le arunci, trebuie să le strîngi de pe unde sînt, căci, pe ceea lume, din unghii se face drum pe apă, punte"5. „Cel ce-şi taie unghiile... să nu le arunce, ci să le dea pe mîneca cămăşii, ca pe lumea cealaltă să le găsească"6. „Cînd tai unghiile, pune-le la îndoitura cotului, căci pe lumea aialaltă te întreabă Dumnezeu de ele"7. „Cînd îţi tai unghiile, să nu le lepezi, ci să le pui pe umeri şi să cadă (de acolo), fără să ştii. Cînd te vor întreba pe lumea cealaltă (de ele)... să le iei de pe umeri şi să le arăţi"8. Această credinţă că unghiile trebuie să fie arătate pe lumea cealaltă e foarte răspîndită şi la alte popoare din Europa şi din celelalte continente9. Credinţa e veche şi e pomenită în secolul al IV-lea de însuşi Sf. Augustin10. b) „O seamă de inşi nu taie unghiile celor morţi, din cauză că n-ar avea cu ce se sui pe scări la cer"11. E curios că şi la chinezi nu i se taie mortului unghiile de la mîna stîngă, pentru că are nevoie de ele cînd trebuie să se caţere pînă la cer12. La ruşi, unghiile mortului se pun în sicriu ca să se poată servi ele ele cînd va trebui să se caţere pe dealul ce duce la rai13. 1. Marian, înmormîntarea, 52. 2. Rev. Ion Creangă, VII, 145. 3. Voronca, Datinele, 1291; cf. Gorovei, Credinţi, 3901. 4. Şezătoarea, I, 277 ; Gorovei, Credinţi, 3900 ; cf. şi 3899. 5. Voronca, Datinele, 1291. 6. Gorovei, Credinţi, 3902. 7. Ibidem, 3898. 8. Rev. Ion Creangă, II, 210. 9. Frazer, Golden bough, III, 279 urm.; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., I, 111, urm.; II, 1504 urm.; Knortz, Korper, 162 ; Geroff, Recnik, III, 280 ; Abeghian, Armenien, 68. 10. De civitate Dei, II, 19. 11. Marian, înmormîntarea, 53. 12. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., II, 1505. 13. Bonnerjea, Dict. of Superst., 175. 124 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORţUL OMULUI 125 c) Nimeni să nu taie unghiile mortului, că-i vor amorţi mîinile (cf. § 67 e). d) La aromâni, se recomandă celui ce-şi taie unghiile să le arunce peste umăr. Dacă le aruncă înainte, se poate întîmpla să le înghită o găină şi să-i ia glasul1. e) Unghiile tăiate n-ar trebui să le arunci în foc, căci pe ceea lume vei fi nevoit să te vîri în el, ca să le scoţi de acolo2. f) Copilului mic, pînă nu împlineşte un an, să nu i se taie unghiile, căci, cînd va creşte mare, se va face hoţ. Pînă atunci, unghiile copilului, dacă au crescut mari, mama să i le rupă cu dinţii. E o credinţă foarte răspîndită, nu numai la noi3, ci la mai toate popoarele din Europa4. g) Copiilor mici să nu li se taie unghiile, căci n-au cu ce se apăra de necuratul5. h) Unghiile ce i s-au tăiat copilului mic trebuie puse în ştiubei sau în muşuroiul furnicilor, ca să fie harnic şi strîngător ca albinele sau ca furnicile6. i) Nu e bine să-şi taie cineva unghiile lunea, că-1 urăşte lumea, îl vorbeşte de rău sau devine uituc7 ; e rău de năpaste sau devine uituc cel ce şi le taie marţea8 ; e păcat să şi le taie într-o miercuri9. E rău de tot să şi le taie cineva vinerea10 sau duminica11: face un păcat, îl urăşte lumea, devine uituc, capătă dureri de cap, îi fuge mintea etc, iar fata îmbătrîneşte fără să se poată mărita. Numai joia12, dar mai ales sîmbăta se cade să-şi taie cineva unghiile, căci plesneşte un drac dacă le retează în această zi. 1. Cosmulei, Datini, 51. 2. Rev. Ion Creangă, XII, 45. 3. Şezătoarea, III, 121; XII, 163 ; Rev. Ion Creangă, III, 338 ; Gorovei, Credinţi, 1690, 3892, 3894; An. Arh. de Folkl., III, 49 ; Cosmulei, Datini, 51. 4. Frazer, Golden bough, II, 262 urm.; Wuttke, Volksaberglaube, § 392 ; Grimm, Mythologie, III, 435 ; Panzer, Bayer. Sag., I, 258 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., I, 9 urm.; Drechsler, Schlesien, I, 215; Grohmann, Aberglauben, 121; Chesnel, Dict. des superst, 1163 ; Rev. des trad. pop., XXVII, 310 ; Perot, Folkl. bourb., 70 ; Finamore, Tradizioni, 79 ; Pitre, Medicina, 103 ; Bernoni, Credenze, 19 ; idem, Tradizioni, 150 ; Wlislocki, Magyaren, 49 ; Strauss, Bulgaren, 298 ; Knortz, Korper, 162 ; Zelenin, Russ. Volkskunde, 304; Karagic, Lexicon, s.v. nokat. 5. Şezătoarea, I, 19; Gorovei, Credinţi, 3894. 6. Rev. Ion Creangă, I, 148 ; V, 369. 7. Marian, Sărbătorile, I, 101; Şezătoarea, III, 149 ; VI, 60 ; Rev. Ion Creangă, TV, 240, 302; VI, 112, 143 ; VIII, 239 ; Gorovei, Credinţi, 3885, 3887. 8. Voronca, Datinele 695 ; Şezătoarea, VI, 60 ; Rev. Ion Creangă, V, 117 ; VI, 112 ; Gorovei, Credinţi, 2151, 3885. 9. Şezătoarea, VI, 60 ; Rev. Ion Creangă, V, 117 ; Gorovei, Credinţi, 3886. 10. Coşbuc, Dintr-ale neamului, 93 ; Şezătoarea, VI, 60 ; Rev. Ion Creangă, V, 117 ; Gorovei, Credinţi, 3885-3887, 3890 ; An. Arh. de Folkl., I, 225. 11. Rev. Ion Creangă, V, 117 ; VI, 20 ; VIII, 239 ; Gorovei, Credinţi, 3888; Ghiluşul, I, 6, p. 13 ; An. Arh. de Folkl., I, 221; Cosmulei, Datini, 51. 12. Şezătoarea, VI, 60 ; Gorovei, Credinţi, 3889 ; Rev. Ion Creangă, VI, 20. Şi la celelalte popoare din Europa există anumite prescripţii şi interdicţii cu privire la tăierea unghiilor. Cel ce şi le taie lunea va avea noroc peste săptămîna (Anglia)1, sau va fi ferit de dureri de cap (Abruzzi - Italia)2. Dimpotrivă, la venzii din Germania se crede că celui ce-şi taie unghiile lunea îi va merge rău toată săptămîna3. în genere, în zilele cu r (marţea, miercurea şi vinerea), popoarele romanice din Apus cred că nu vor avea noroc dacă-şi taie unghiile4. Joia, nu e bine să-şi taie cineva unghiile : în Franţa5, în Italia6, Anglia7 şi în Norvegia8, căci nu-i va fi cu noroc Spre deosebire de noi şi de popoarele de origine latină din Apus, germanii cred că e cu noroc să-şi taie cineva unghiile într-o vineri9 : scapă de durerile de măsele sau se umple de bani. Tot aşa cred şi venzii din Germania10, j) Interesant e următorul leac magic: „Ca să scapi de friguri, taie unghiile, bagă-le într-un ou şi le îngroapă la răspîntie"11. Un leac analog, din Bucovina, pentru frigurile de lapte ale lăuzei: moaşa ia „un ou, îl sparge la capul cel mai gros, în care scuipă bolnava şi, tăind din fiecare unghie atît de la mîini cît şi de la degetele picioarelor, pune cîte un dărăbel în el. Ia apoi un iţ părăsit, măsurat după mărimea bolnavei... şi-1 pune peste spărtura de ou...". După toate acestea, ia oul şi-1 îngroapă la propteaua unui gard12. Leacuri aproape identice contra frigurilor se întrebuinţează şi aiurea : în Germania, în Franţa, în Rusia etc.13 încă pe vremea romanilor, medicii recomandau următorul leac contra acestei boli: „Să se ia - scrie Pliniu, revoltat împotriva şarlataniilor şi lecuito-rilor - unghiile de la picioarele şi de la mîinile bolnavului, să se amestece cu ceară... şi să se lipească, înainte de a răsări soarele, la poarta altei case : iată leacul pe care-1 recomandă pentru aceste boli (frigurile)... 1. Bonnerjea, Dict. of Superst, 176. 2. Finamore, Credenze, 53. 3. Schulenburg, Wend. Volkstum, 147. 4. Chesnel, Dict. des superst, 505, 1163. 5. Pârot, Folkl. bourb., 178. 6. Bernoni, Credenze^ 41; Amalfi, Sorrent, 73. 7. Bonnerjea, Dict. of Superst., 176. 8. Liebrecht, Volkskunde, 314. 9. Grimm, Mythologie, III, 442, 445 ; Panzer, Bayer., I, 257; Drechsler, Schlesien, II, 43 ; Strackerjan, Oldenburg, II, 26 ; Meyer, Bad. Volkl., 512 ; Reiser, Allgău, II, 429 ; Busch, Volksglaube, 16 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., I, 106 urm. 10. Schulenburg, Wend. Volkstum, 147. 11. Şezătoarea III, 47; Gorovei, Credinţi, 1414. 12. Marian, Naşterea, 144. -*< 13. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., 1,112 urm.; Sebillot, Folkl. de France, II, 300 ; III, 414 urm. ; Laisnel de la Salle, Berry, I, 362 ; Bonnerjea, Dict. of Superst, 175. 126 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CORPUL OMULUI 127 Cei ce prescriu leacuri mai nevinovate recomandă să se arunce unghiile de la toate degetele peste un muşuroi de furnici..."1. Picioarele § 71 Aromânii cred că dacă-şi ţine cineva unul sau amîndoi genunchii cu mîinile prinse prin încrucişarea degetelor, îi moare cineva din casă2. , Romanii credeau că prin aceasta se împiedica în special femeia de a naşte : „A şedea cu degetele încrucişate pe lîngă o femeie însărcinată sau cui i se dă un leac e o vrajă... E şi mai rău dacă degetele prinse ţin unul sau amîndoi genunchii"3. Cînd copilul pune picior peste picior, e semn că mumă-sa va mai rămîne însărcinată4. La romani era oprit să şază cineva cu un picior peste celălalt, ca fiind un fel de vrajă care împiedica lucrările în curs5. Să nu legeni picioarele, căci legeni pe dracu6. Tot astfel zic şi .germanii (Silezia)7. Cînd te speli pe picioare, să nu te ştergi, că-ţi ştergi norocul8. In apa în care s-a lăut cineva să nu se spele nimeni pe picioare, căci îl va durea capul pe cel ce s-a lăut9. Dacă-1 mătură pe cineva pe picioare, nu se mai însoară ori nu se mai mărită10. Această credinţă există şi la alte popoare11. Dacă mireasa vrea să fie ea mai mare în casă, să-1 calce pe mire pe picior în timpul cununiei12. E o credinţă şi o datină străveche pe care o au şi germanii - la care e atestată încă din Evul Mediu13 - J estonii14, sîrbii15, bulgarii16, ţiganii din Transilvania17 etc. 1. Nat hist, XXVIII, 86 : „Ex homine siquidem resigmina unguium e pedibus manibusque cera permixta ita... ante solis ortum alienae januae adfigi jubent ad remedia in his morbis... Innocentiores ex his omnium digitorum resigmina unguium ad cavernas formicarum abici jubent...". 2. Papahagi, Liter. pop., 125. O credinţă analogă se găseşte la grecii din insula Lesbos (Georgeakis-Pineau, Folkl. de Lesbos, 335). 3. Plinius, Natur. hist, XXVIII, 59 : „Adsidere gravidis vel, cum remedia alicui adhibeantur, digitis pectinatim inter se implexis veneficium est... Pejus, si circa unum ambove genua". 4. Rev. Ion Creangă, VI, 53. 5. Plinius, Natur. hist, XXVIII, 59. 6. Gorovei, Credinţi, 3142, 3143. 7. Urquell, III, 139; Wuttke, Volksaberglaube, § 452. 8. Rev. Ion Creangă, TV, 21. 9. Ibidem, III, 44. 10. Ibidem, III, 399 ; VI, 145 ; Gorovei, Credinţi, 2160, 2161. 11. Grohmann, Aberglauben, 223, 229 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 547 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., IV, 1216 ; Bernoni, Credenze, 7. 12. Rev. Ion Creangă, II, 48, 211; IV, 238 ; Gorovei, Credinţi, 3156; An. Arh. de Folkl., II, 155 ; cf. şi III, 53. 13. Grimm, Rechtsaltertumer, 142 ; Andree, Braunschweig, 307. 14. Grimm, Mythologie, III, 491. 15. Krauss, Sitte, 396. 16. Strauss, Bulgaren, 324. 17. Knortz, Korper, 180. Cînd cineva e sperios şi se teme de toate cele, să strîngă degetul cel mare de la piciorul stîng al unui mort şi nu se va mai teme1. Aceeaşi credinţă o regăsim în unele părţi din Germania2. Să nu mănînci ţinînd strachina pe braţe, căci te vor durea picioarele (vezi § 54 a). Cînd primul cocostîrc pe care-1 vei vedea primăvara va fi pe jos, te vor durea picioarele peste an. Dacă-1 vezi însă zburînd, vei fi sprinten la picioare şi în toate3. O credinţă aproape identică există în unele regiuni din Germania4. Dreptul. Stîngul După cum tot ce se face cu mîna stîngă sau se întîmpla la stîngă este § 72 socotit de popor ca nepriincios omului, tot astfel şi piciorul stîng e considerat ca aducător de necazuri, dacă i se dă întîietatea. O credinţă foarte răspîndită la noi e că omul trebuie să pornească de acasă cu piciorul drept, căci altfel îi va merge rău5. De aici şi expresia: a pornit-o cu stîngul, întrebuinţată pentru a arăta că cineva n-a izbutit în întreprinderea sa6. De asemenea, cînd se dă omul jos din pat, să nu calce întîi cu stîngul, că-i va merge rău peste zi7. Dacă nu vrea să-i meargă toate anapoda în cursul zilei, să-şi încalţe întîi piciorul drept, ceea ce şi face românul nostru, dacă nu e prea distrat8. Aceste credinţe, pe care le întîlnim şi la alte popoare din Europa9, sînt foarte vechi. La romani, gazda punea la intrarea vestibulului un sclav, ca să aducă aminte vizitatorilor că trebuie să intre cu piciorul drept întîi. Suetoniu scrie că împăratul August, care da mare crezare auspiciilor şi prezicerilor, socotea că era un semn rău dacă sclavul îi lega întîi încălţămintea piciorului stîng. Dextro pede şi sinistro pede10 erau expresii întrebuinţate de scriitorii latini ca şi expresiile noastre, luate în înţeles figurat, (am pornit-o) cu dreptul, cu stîngul. 1. Voronca, Datinele, 510. 2. Grimm, Mythologie, III, 453 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VII, 861. 3. Şezătoarea, VIII, 99 ; Gorovei, Credinţi, 817-821; cf. Rev. Ion Creangă, VII, 118. 4. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VIII, 503. 5. Rev. Ion Creangă, V, 340; VIII, 274; Gorovei, Credinţi, 487; cf. şi 3344 ; Cosmulei, Datini, 54. 6. Cf. Ciauşanu, Superstiţiile, 364. 7. Rev. Ion Creangă, VI, 306. 8. Ciauşanu, Superstiţiile, 365. 9. Grimm, Mythologie, III, 445, 454; Wuttke, Volksaberglaube, § 463 ; Andree, Braunschweig, 402 ; Strackerjan, Oldenburg, I, 38*; Băchtold--Stăubli, Wb. des Abergl., III, 227 ; Grohmann, Aberglauben, 221; Chesnel, Dict. des superst, 895 ; Krauss, Slav. Volksf., 70. 10. Cf. Juvenal, Sat X, 5 ; Petronius, Sat, 30. 128 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Umblarea § 73 îngrijindu-se de creşterea copiilor, mamele întrebuinţează tot felul de mijloace ca să-i vadă umblînd, mai ales cînd li se pare că micuţii lor cam întîrzie de a face primii paşi. Iată cum se procedează mai adesea : în Muntenia şi în Moldova, se taie cu foarfecele între picioarele copilului „piedica" ce se închipuie că-1 opreşte la mers1. în Bucovina, unul din ai casei ia copilul de mînuşiţe şi-1 duce, în picioare, pînă la prag. După aceea, mama ia foarfecele într-o mînă şi cîteva pene de găină în cealaltă şi, mergînd înaintea copilului, taie toate penele, zicînd că-i taie „piedica"2. La aromâni, se leagă copilului degetul cel mare de la piciorul drept de degetul de la piciorul stîng, cu un fir de lînă roşie. Apoi se pune copilul pe pragul uşii, cu un picior de o parte şi cu celălalt de cealaltă parte a pragului, şi cu o secure, acolo pe prag, i se taie firul drept în jumătate. O femeie pune întrebarea: „Ce faci acolo ?" şi i se răspunde: „Tai frica copilului"3. Şi la ruşi e obiceiul de a se tăia „piedica" copilului, făcîndu-se cu un cuţit, printre picioarele micuţului, gestul tăierii4. în Banat, se cheamă o ţigancă în casă, fără să i se spună pentru ce treabă, i se ia toiagul şi, ţinînd copilul de mînuţe, îl poartă călare pe băţ încoace şi încolo, zicînd: „Cum e de umblătoare ţiganca, aşa | să fie şi N. de umblător"5. în scăldătoarea copilului nebotezat, moaşa îşi spală picioarele, ca să umble copilul curînd în picioare şi să fie iute la mers6. Alte credinţe privitoare la mers: Să nu mergi cu spatele înapoi, că rîde dracul de tine şi plînge Maica Domnului7. Dacă un copil merge astfel, îi moare tată-său sau amîndoi părinţii8. Dacă umblă cineva cu un picior încălţat şi cu celălalt desculţ, îi moare cineva din casă, rămîne văduv(ă) sau îi piere norocul9. Această j credinţă se găseşte şi la alte popoare10. 1. Rev. Ion Creangă, VIII, 206 ; cf. Ioneanu, Superstiţiile, 16. 2. Marian, Naşterea, 334. 3. Ibidem, 335. 4. Zelenin, Russ. Volkskunde, 303. 5. Marian, Naşterea, 334 urm. 6. Gorovei, Credinţi, 3466. 7. Şezătoarea, I, 125. 8. Ibidem, XII, 166 ; Gorovei, Credinţi, 2275. 9. Şezătoarea, II, 169 ; Rev. Ion Creangă, II, 212 ; III, 370, 371; IV, 301, V, 208 ; XII, 42 ; Păcală, Răşinari, 159 ; Gorovei, Credinţi, 2276, 3148, 3149 ; Cosmulei, Datini, 53. 10. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., III, 229 ; Bonnerjea, Dict. of superst., 228. Capitolul II Originea bolilor A) Constatările făcute de popor cu privire la nerespectarea regulilor elementare de igienă Poporul e un admirabil observator. Experienţa milenară şi constatările § 74 făcute de sute de generaţii de-a rîndul cu privire la natura ce-1 înconjoară şi la tot ce se atinge de viaţa lui de toate zilele pot fi considerate, în mare parte, ca adevăruri recunoscute de ştiinţă. Vom cita un exemplu din cele mai caracteristice, care a fost pînă acum trecut cu vederea de oamenii noştri de ştiinţă. E vorba de unul din mijloacele întrebuinţate de popor pentru a apăra casa de trăsnet. Ca să fii ferit de descărcările electrice, în timpul unei furtuni, se zice în Transilvania, e bine să faci în casă fum din frunză de paltin, adus în ziua de Ispas1. în Bucovina, cînd e furtună, spre a feri casa de trăsnet, se aruncă în foc tei de la Duminica mare şi mîţişori de la Florii2. Alteori, se aprinde lumînarea de la Paşti (datină generală) ori se afumă casa cu tămîie sau cu buruieni sfinţite de la Paşti3. Aceleaşi mijloace de apărare contra trăsnetului le întîlnim la mai toate popoarele din Europa4. Toate aceste mijloace care, după credinţa poporului, au ca scop să-1 îndepărteze de casă pe necuratul, pe care Sf. Ilie umblă să-1 trăsnească cu biciu-i de foc, nu sînt decît o interpretare creştină a unor tradiţii milenare, la baza cărora e rezultatul constatărilor făcute de sute de generaţii din trecut. Ştiinţa recunoaşte astăzi că fumul şi gazele de combustie măresc conductibilitatea aerului. Cînd se aprinde un foc, fumul care trece prin coş contribuie la descărcarea tensiunii electrice şi constituie un fel de paratrăsnet. De aceea s-a observat că înaltele coşuri ale fabricilor sînt mult mai rar lovite de trăsnet decît bisericile şi morile de vînt. Poporul, fără să-şi dea seama de cauza reală a acestui fenomen, atribuie luminărilor aprinse, lemnului de paltin, mîţişorilor de salcie ori fumului tămîii sfinţite la Paşti sau la alte zile mari puterea de a îndepărta trăsnetul, dar constatarea lui rămîne în picioare. Ştiinţa nu contrazice constatarea făcută de popor de veacuri îndelungate, deşi explicaţia acestui fapt e cu totul alta decît aceea pe care i-o dă omul de rînd. 1. Marian, Sărbătorile, III, 336. 2. Voronca, Datinele, 806 ; Şezătoarea, III, 122 ; Marian, Şezătorile, II, 264 urm. ; German, Meteorologie, 88 urm. * 3. Voronca, Datinele, 805. 4. Freudenthal, Feuer, 43 ; Stonner, Volksseele, 39 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, I, 1411; Sebillot, Folkl. de France, I, 107 urm. etc. 130 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT ORIGINEA BOLILOR 131 Pronosticurile poporului cu privire la schimbarea vremii, care au uimit pe învăţaţii din toate timpurile, sînt foarte adesea confirmate de observaţiile meteorologilor moderni. Ce să mai spunem de înţelepciunea omului simplu, care a redactat acest tezaur de vorbe adînci, de maxime judicioase, de mii şi mii de proverbe, care au stîrnit admiraţia gînditorilor culţi şi a filosofilor din trecut şi de astăzi ? Tot astfel, cînd urmărim credinţele poporului privitoare la originea bolilor, observăm că multe din ele nu sînt decît constatările pe care le-a făcut în decursul veacurilor şi a căror veracitate nici un medic modern nu s-ar încumeta s-o conteste. E vorba, mai ales, de vătămarea sănătăţii ca urmare a violării acelor elementare precepte de igienă pe care ştiinţa medicală modernă le sfătuieşte la tot pasul. Să cităm unele din cele mai caracteristice. 1. Să nu te scobeşti cu acul în dinţi, că se strică sau capeţi duhoare în gură1. 2. Dacă mănînci gheaţă, ori zăpadă, ori ţurţuri, faci gîlci2. 3. Să nu te speli cu apă din gură, că faci năjit pe gingii, sau te urăşte lumea3. De asemenea, să nu te speli niciodată din tuciul de mămăligă4. 4. Să nu-ţi faci lăutoare cu apă rece, că faci păduchi şi lindini5. 5. Cînd te scalzi şi-ţi uzi capul, să nu-ţi pui îndată cum ieşi din apă căciula sau pălăria în cap, pentru că iarăşi capeţi păduchi6. 6. Pruncul nu trebuie alăptat de mumă-sa cu părul despletit, căci capătă bube în gură7. 7. Să nu dai cu mîna de pe pieptene pe la nas sau pe la gură, că faci bube8. De umbli cu pieptenele şi nu te speli, apoi de te vei atinge de obraz, ţi se va face faţa aspră9. Să nu te uiţi prin ciur sau prin sită, că faci bube ori orbeşti10. Unii cred că, dacă pui ciurul ori sita în cap, vei face atîtea bube cîte găuri are ciurul, sau faci chelbe ori îţi cade părul11. Tot astfel se crede în Indiile olandeze : copilul care se uită printr-o sită capătă atîtea bube cîte găuri are sita12. In Bucovina cred că dacă se uită un copil prin sită, va deveni saşiu13. 8. 9. 1. Marian, Şezătoarea, XII, 168 ; Rev. Ion Creangă, II, 124. 2. Gorovei, Credinţi, 1562. 3. Ibidem, 107 ; Rev. Ion Creangă, II, 67 ; III, 212. 4. Ibidem, III, 180. 5. Gorovei, Credinţi, 2957 ; cf. şi 1883 ; Marian, Insectele, 479. 6. Ibidem. 7. Şezătoarea, VI, 23 ; Marian, Naşterea, 394 urm. 8. Şezătoarea, XII, 154 ; Gorovei, Credinţi, 377-379 ; Marian, Naşterea, 395. 9. Şezătoarea, VI, 50. 10. Ibidem, II, 66 ; VI, 23 ; Rev. Ion Creangă, TV, 394 ; Voronca, Datinele, 227. 11. Ibidem, 226, 227 ; Şezătoarea, II, 66 ; Gorovei, Credinţi, 382, 3495. 12. Frazer, The golden bough, I, 157. 13. Ztschr. f. ost. Volksk., 1897 (XXI), 131. 10. Nu e bine să pui coşul sau sita pe cap, că se umple capul de rîie1. 11. Să nu iei gunoiul din vîrful măturii cu mîna, că faci sugel sau bube la degete2. 12. Să nu cîrpeşti rufe murdare (nespălate), că faci sugel3 (cf. § 67). 13. Copilul mic să nu se şteargă la gură cu cîrpe de la şezutul lui, căci, cînd se va face mare, îi va mirosi gura4. 14. Să nu mănînci mămăligă necernută, că faci bube pe limbă5. 15. Foarfecele să nu le bagi în gură, că faci limbariţă6. 16. Să nu mănînci cu coada lingurii, că faci limbariţă sub limbă7. 17. Să nu bei apă după ce ai mîncat castraveţi ori lapte, că ţi se apleacă8. B) Bolile sînt provocate de diavol, de duhuri necurate sau de fiinţe demonice » în afară de aceste constatări foarte logice pe care le-a făcut poporul cu mintea-i simplistă, tuturor celorlalte cauze care provoacă bolile, fiindu-i necunoscute, a trebuit să le găsească o explicaţie. Se ştie că omul primitiv nu cunoaşte nici pe departe funcţia normală a organelor din trupul lui. De aceea nu-şi poate da seama că bolile provin din tulburarea funcţiilor fiziologice normale din organism. Cum să-şi explice el de ce cutare om, plecat sănătos de acasă, e găsit zvîrcolindu-se puţin după aceea, pe drum, cu spume la gură şi în stare de nesimţire ? Cum să-şi lămurească el taina omului care astăzi e bine dispus şi mîine, fără nici o cauză aparentă, e zguduit de friguri, îi clănţănesc dinţii, pe cînd tot trupul lui e scăldat de năduşeală ? Cutare e astăzi cu mintea limpede, om ca toţi oamenii, şi mîine mintea i se întunecă, vorbeşte ca nerozii, sau e cuprins de o furie sălbatică. „Nimic, zice Wundt, nu produce o impresie mai adîncă asupra omului primitiv ca boala, fie că se strecoară pe nesimţite în trupul lui şi-i sleieşte puterile, fie că-1 doboară fulgerător şi-i întunecă minţile"9. De aceea, omul primitiv, pe o treaptă de cultură inferioară, căutînd să-şi explice cauzele acestor manifestări morbide, a ajuns la convingerea că boala e pricinuită de cineva. Acest „cineva" poate fi: a) O fiinţă nevăzută, supranaturală, mitologică, un duh necurat sau un demon care s-a strecurat în trup şi a pus stăpînire pe el. Acest duh necurat, acest diavol nemilos se ia după om, îl loveşte, îl mănîncă, îl răpune, îl prăpădeşte... Bolnavul se zvîrcoleşte ca 1. Păcală, Răşinari, 159. 2. Şezătoarea, VI, 23, 57. 3. Ibidem, VI, 57. 4. Gorovei, Credinţi, 1664. 5. Şezătoarea, VI, 23. 6. Ibidem, III, 47. 7. Gorovei, Credinţi, 1880. 8. Şezătoarea, VI, 25. 9. Volkerpsychologie, II/2, 386. §75 132 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT ORIGINEA BOLILOR 133 şarpele, se umflă ca broasca, se zgîrceşte ca lipitoarea sau ca ariciul, se văietă, se jeleşte, ţipă, răcneşte, urlă... Omul se chinuieşte de moarte şi - dacă nu intervine puterea lecuitoare - sărmanul îşi dă sufletul. b) Un duşman care, cu ajutorul farmecelor, îi vîră boala în trup. c) O pedeapsă trimisă de Dumnezeu. § 76 ,0 dată convins că cele mai multe boli sînt opera unor demoni care au pus stăpînire pe trupul omului, primitivul a atribuit acestor duhuri rele şi accidentele de pe urma cărora trupul omului a suferit vreo vătămare. Dacă cineva a căzut şi şi-a rupt piciorul, dacă s-a lovit, dacă s-a tăiat sau s-a înţepat, tot un demon i-a ieşit în cale şi 1-a împins să cadă, 1-a făcut să se lovească, ori a provocat tăierea sau înţepătura. înăbuşeala pe care o simte omul în somn, cînd i se pare că o greutate i se pune pe piept şi-i taie respiraţia, e atribuită iarăşi .unui demon care se aşază pe trupul lui şi caută să-1 înăbuşe. Acest demon înăbuşitor apare la toate popoarele şi are numirile de moroi, strigoi, zburător etc, la români; cauchemar, la francezi; Alp, la germani etc. Ceilalţi demoni provocatori ai bolilor sînt închipuiţi de popor cu înfăţişările diverse sub care li s-a părut bolnavilor că i-au văzut în aiureala lor sau în fantezia lor surescitată de suferinţe ori de o temperatură ridicată. Aceşti demoni, cum se va vedea mai tîrziu, cînd vom face descrierea lor, au coarne, un cap înfiorător, părul despletit, dinţi lungi şi rînjiţi, gheare în loc de unghii, picioare de animale, coadă la prelungirea spinării etc. Credinţa că bolile sînt datorate, mai toate, operei nefaste a demonilor se regăseşte la popoarele cele mai vechi pe care le pomeneşte istoria. Astfel, la babilonieni, demonul Ekimmu pricinuia lingoarea; Urukku provoca durerile de gît, iar lui Galla i se atribuia durerea de picioare (podagra) şi ologeala. Aceeaşi credinţă asupra originii bolilor o găsim în Europa, la greci şi la romani. O dată cu răspîndirea neoplatonismului, medicina mistică atinge o culme pe care nici vechile superstiţii adînc înrădăcinate la romani n-au întrecut-o. Lumea întreagă se zbate înăbuşită de mulţimea demonilor, aşa că filosoful Porphyrios, care a trăit pe la sfîrşitul veacului al IlI-lea d.Hr., ajunge la concluzia că toate bolile, fără nici o excepţie, sînt opera demonilor (De abstinentia, II, 40). Această credinţă se înrădăcinează adînc în popor, aşa că Biserica creştină, la începuturile ei, trebuie să ducă o luptă grea împotriva acestor reminiscenţe păgîne. Papa Gelasius (492-496) e nevoit să adreseze o enciclică (Adversus Andromachum senatorem) în care se ridică împotriva acelor creştinaţi de curînd care cereau să se reintroducă sărbătoarea Lupercaliilor, pentru că demonii trimiteau tot felul de boli oamenilor, din pricină că nu se mai venera zeul Februarius şi nu i se mai aduceau jertfe. Totuşi Părinţii Bisericii şi propovăduitorii creştinismului cred în acţiunea nefastă a demonilor, cărora le atribuie originea mai tuturor bolilor. însăşi Evanghelia, după cum se va vedea din citatele de mai jos, confirmă această credinţă. Tertulian, Origenes, Sf. Ieronim, Sf. Augustin şi alţi apologişti ai creştinismului susţin cu tărie această origine a suferinţelor omeneşti. Aşa, de pildă, se exprimă Sf. Augustin: „Toate bolile creştinilor vin de la demoni; ei îi chinuiesc cu deosebire pe cei creştinaţi de curînd şi chiar pe nevinovaţii prunci abia născuţi"1. Care e originea credinţei în aceşti demoni la popoarele creştine? Răspunsul, cred, apare destul de clar tuturor. Aceste duhuri necurate nu sînt alta decît o formă foarte degradată, foarte decăzută a unor divinităţi păgîne anterioare. Toţi zeii mai mari şi mai mărunţi ai cultului păgîn au fost transformaţi, în noua religie a lui Hristos, în demoni sau draci răufăcători şi duşmani ai adepţilor creştinismului, însuşi reformatorul de mai tîrziu, Luther, se exprimă astfel: „Nu încape nici o îndoială că ciuma şi frigurile şi alte boli grele sînt opera diavolului"2. Aceşti diavoli, draci, demoni sau duhuri necurate pun stăpînire pe fiinţa omului şi-i chinuiesc trupul cu tot felul de boli. Pentru ca bietul om să-şi recapete sănătatea, trebuie neapărat că aceste duhuri răufăcătoare să fie alungate din trupul lui. In Evanghelie se pomenesc adesea exemple de vindecare a bolnavilor prin gonirea din trup a duhurilor necurate. Astfel: „Şi era în sinagoga lor un om cu duh necurat, şi a strigat, grăind : «Iată, ce este nouă şi ţie, Isuse Nazarineanule ? Ai venit să ne pierzi pre noi? Te ştiu pre tine cine eşti, Sfîntul lui Dumnezeu!». Iar Isus l-au certat pre el, grăind : «Taci, şi ieşi dintr-însul!». Şi 1-a scuturat pre el duhul cel necurat, şi strigînd cu glas mare, a ieşit dintr-însul!"3. „Şi au vindecat pre mulţi care pătimeau de multe feluri de Boli şi mulţi draci au gonit; şi nu lăsa să grăiască dracii, că ştiau pre el că este Hristos"4. „Iar făcîndu-se seară, au adus lui pre mulţi îndrăciţi, şi au scos duhurile numai cu cuvîntul, şi pre toţi bolnavii i-au tămăduit"5. „Şi venind ei la norod, s-a apropiat către dînsul un om, îngenunchind înaintea lui şi zicînd : «Doamne, milueşte pre fiul meu, că este lunatec şi rău pătimeşte ; că de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă...». Şi l-au certat pre el Isus, şi a ieşit dracul dintr-însul, şi s-a tămăduit copilul din ceasul acela"6. „Şi iată, un bărbat din norod a strigat, grăind : «învăţătorule, rogu-te, caută spre fiul meu, că unul născut îmi este mie. Şi iată un duh îl apucă pre el şi de năprasnă strigă, şi-l sdrobeşte pre el cu spumă, şi abia se duce de la el, sfărîmîndu-l pre el...». (Isus îi zice :) «Adu-mi pre fiul tău aici». Şi încă apropiindu-se de el, l-a 1. De civitate Dei, XXII, 22 ; cf. Stemplinger, Antike u. moderne Volksmedizin, 5>7- 2. „Uber das ist khein Zweyfel, dass Pestilenz und Fiber und ander schwer Krankheyten nichts anders sein, denn des Teufel werkhe" 3. Marcu, I, 23-25. 4. Ibidem, 34. 5. Matei, VIII, 16. 6. Ibidem, XVII, 14, 18. 134 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT ORIGINEA BOLILOR 135 §77 trîntit pre el dracul şi l-a scuturat. Şi Isus au certat pre duhul necurat şi au tămăduit copilul şi l-au dat tatălui său"1. „Atunci au adus la dînsul pe un îndrăcit, orb şi mut; şi l-au tămăduit pre el, încît orbul şi mutul grăia şi vedea"2. Oriunde a pătruns credinţa în demonism, nu s-a mai dat nici o alta explicaţie despre cauzele care au provocat boala. După cum tahitianul îşi închipuie că durerile de rînză îi sînt provocate de un demon care-i suceşte şi-i înnoadă intestinele, tot astfel, din Evul Mediu şi pînă astăzi, în mintea simplistă a poporului, e înrădăcinată credinţa că mai toate bolile sînt opera nefastă a duhurilor rele. Ciuma, holera, vărsatul, frigurile, reumatismul, ologeala, damblaua, isteria, epilepsia, tuşea, junghiurile, bubele şi tot alaiul de boli ce chinuiesc biata omenire sînt provocate de aceşti musafiri nepoftiţi ce se strecoară în corpul unuia sau altuia. Biserica creştină, deşi a luptat împotriva acestor credinţe păgîne, susţinînd că cele mai multe boli sînt trimise de Dumnezeu, ca să-i pedepsească pe oameni pentru păcatele lor, a făcut totuşi unele concesii concepţiilor poporului. A admis ideea că, în anumite cazuri, demonii, pe care îi numeşte draci, diavoli sau duhuri rele, intră în trupul omului şi pun stăpînire pe el. Aceşti oameni se cheamă „îndrăciţi", şi pot fi vindecaţi numai prin „exorcizări", adică „descîntece", de pe urma cărora duhul necurat e silit să părăsească trupul, care rămîne apoi lecuit de boală. Legendele despre facerea omului înainte de a vorbi de credinţele românului despre originea demonică a bolilor, trebuie să facem o mică digresiune, pe care o credem necesară, întrucît ne lămureşte o parte din concepţiile poporului cu privire la originea bolilor. Ne vom întoarce la epoca, nu prea apropiată de noi, a apariţiei primului om pe pămînt. Vom începe cu tradiţia biblică. Iată ce ne spune Sfînta Scriptură: „Şi au zis Dumnezeu : să facem om după chipul nostru şi după asemănare; şi să stăpînească peştii mării şi păsările cerului şi dobitoacele şi tot pămîntul şi toate vietăţile cele ce se tîrăsc pre pămînt"3. „Şi au făcut Dumnezeu pre om, după chipul lui Dumnezeu l-au făcut pre dînsul, bărbat şi femeie i-au făcut pre ei"4. „Şi au făcut Dumnezeu pre om, ţărînă luînd din pămînt, şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu"5. „Şi au zis Domnul Dumnezeu : nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui"6. 1. Luca, IX, 38, 42. 2. Matei, XII, 22. 3. Geneza, I, 26. 4. Ibidem, 27. 5. Ibidem, II, 7. 6. Ibidem, 18. „Şi au pus Dumnezeu somn în Adam şi au adormit; şi au luat o coastă dintr-ale lui şi au plinit cu carne locul ei. Şi au făcut Dumnezeu coasta care o au luat din Adam muiere, şi o au adus pre ea la Adam"1. Povestirea plăsmuirii omului şi a femeii, după această tradiţie biblică, o întîlnim adesea în „iertăciunile" de la nuntă, care sînt toate de origine cărturărească. Se ştie că „iertăciunile" sînt acele versuri rostite de un colăcar sau un alt orator dintre invitaţi, în care mireasa îşi cere iertare de la părinţi, fraţi şi surori şi de la alte neamuri. Aşa, de pildă, într-o „iertăciune" publicată de G. Dem. Teodorescu: Mai pe urmă a luat Dumnezeu din pămînt Şi a zidit pe strămoşul nostru Adam. Şi, văzînd Dumnezeu că nu este bine Să fie omul singur, L-a adormit cu somn firesc Şi, luînd o coastă dintr-însul, A zidit pe strămoaşa noastră Eva2. Cam în acelaşi fel se exprimă mai toate „iertăciunile" pe care le cunoaştem din publicaţii. Dar nu numai această tradiţie biblică, cum vom vedea mai departe, circulă în popor cu privire la facerea omului, şi în special la crearea lui numai din lut. Vom vedea, în cele ce urmează, cum s-au strecurat, în literatura noastră populară, diferite concepţii privitoare J.a facerea primului om, fie direct din literatura bizantină, fie prin intermediul literaturilor slave. Cărturarii din Bizanţ au născocit ori au împrumutat din literaturile orientale o mulţime de tălmăciri subtile ale tradiţiilor biblice. Astfel, în primul rînd, au căutat să explice numele primului om, Adam, din literele iniţiale ale celor patru puncte cardinale. Pravila lui Matei Basarab, care înregistrează cu sfinţenie toate ereziile unora din filosofii Bizanţului, scrie în această privinţă: „Dumnezeu, dacă au făcut pre "omul, puse-i numele Adam, şi acest nume ovreesc, pentru că ovreii zic pămîntului damai; pentr-aceea se cheamă ziditul cel dentîi Adam, căci e scos den pămînt; sau şi într-alt chip, pentru că începutul lui, A, se cheamă Anatoli {' AvotoAti), adică 'răsăritul', iar D se cheamă.Disis (Auaicj), adică 'apusul', iar celălalt A se cheamă Arktos CApx-roc;), adică 'miazănoapte', iar M se cheamă Mesemvria (MEanuBpia), adică 'miazăzi'"3. Această interpretare a numelui celei dintîi fiinţe omeneşti o găsim introdusă şi în unele „iertăciuni". Astfel, în cea următoare, culeasă din Bucovina : 1. Geneza, II, 21-22. 2. Poesii populare, 183. 3. Poesii populare, 714. 136 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT ORIGINEA BOLILOR 137 Şi trimise Milostivul Dumnezeu Patru îngeri In patru cornuri De lume : la răsărit, La amiazi şi la sfinţit, In altă „iertăciune", tot de acolo Şi au trimis Dumnezeu In patru unghiuri de lume Şi au adunat patru slove, De au făcut un nume. Au trimes la răsărit, Precum şi la miazănoapte, Şi aduse patru slove de carte Şi au tîlcuit anume A strămoşului nost' nume, Adam, om întîiu pe lume1. La amiazi şi la sfinţit Şi la miez de miazănoapte Şi adunară patru slove din carte. Şi a tălmăcit numele Strămoşului nostru Adam2. Tot sub influenţa scrierilor bizantine, apar în „iertăciuni" alte amănunte privitoare la facerea primului om. Circulau pe vremuri la noi tot felul de traduceri din scrierile dascălilor din Bizanţ, despre toate cele ştiute şi neştiute, în care toate problemele din natură, toate ereziile teologice, filosofice sau metafizice erau expuse cu toată seriozitatea şi erau înghiţite, pe de-a-ntregul, mistuite sau nemistuite, de naivul cititor. Astfel, într-un Hronograf de pe la sfîrşitul veacului al XVII-lea, aflat în posesia Academiei Române, se citeşte: „Omul încă iaste din patru stihii (elemente) urzit: adecă den sînge, den flegmă şi din hiare (fiere) galbenă şi neagră. Deci sîngele omului, cum iaste herbinte şi apătos, iaste den vînt, hiarea galbănă, (care) iaste herbinte şi uscată, iaste den foc; flegma, (care) iaste rece şi apătoasă, iaste den apă; iară hiarea cea neagră, rece şi uscată, iaste denpămm*. Atîta iaste urzirea şi întruparea omului". Exact acelaşi lucru îl înregistrează Pravila lui Matei Basarab: „De patru stihii se ţine lumea: a soarelui, a aerului, a pămîntului şi a apei, şi, de-ar lipsi dentr-aceste stihii numai una, nici un lucru al creşterii nu s-ar face, nici ar creşte; aşijderea şi omul făcutu-s-a de patru stihii: de sînge, de flegmă, de tuse şi de hiare, adecă de căldură şi umezeală şi răceală şi de uscare, ce se zice den foc, den apă, den aer şi den pămînt. Insă sîngele, căce e cald, iaste den foc; iar flegma, care e rece, iaste den aer; iară tuşea, căce e umedă, iaste den apă; iar hiarea, căce e uscată, iaste den pămînt..."3. E interesant de amintit că credinţa după care trupul omului ar fi alcătuit din cele patru elemente pomenite mai sus se regăseşte în legendele musulmane despre plăsmuirea primului om: „Şi făcu Dumnezeu o plămădeală din cele patru elemente, din foc, din apă, din aer şi din pămînt. Din acestea plăsmui un trup omenesc..."4. § 78 Scrierile bizantine de care am vorbit au fost traduse în mare parte în limbile slave şi unele din aceste texte din urmă au fost traduse şi în limba română. Astfel este şi Hronograful din veacul al XVII-lea» despre care am pomenit mai-nainte. Cele povestite de acest Hronograf cu privire la plăsmuirea primului om se găsesc în nişte texte slave din secolul al XV-lea şi al XVI-lea, în care, sub formă de întrebări şi răspunsuri, întrebări făcute de către Sf. Efrem, la care răspunde Sf. Vasile, ni se dau o mulţime de lămuriri cu privire la concepţiile filosofilor din Evul Mediu asupra originii omului. Astfel, în ms. din secolul al XV-lea, e pusă întrebarea: „Din ce a făcut Dumnezeu pe Adam ?". Răspunsul e următorul: „Din opt părţi: trupul l-a făcut din pămînt; a doua parte, din mare ; a treia, din piatră ; a patra, din vînt; a cincea, din nori; a şasea, din soare şi din rouă ; a şaptea, din gîndul şi taina îngerească, şi a opta, din sftntul duh". Mai lămurit se exprimă ms. din secolul al XVI-lea: „Intîia parte este trupul, din pămînt; a doua parte, oasele, din piatră ; a treia, ochii, din mare ; a patra, gîndul, din iuţeala îngerilor; a cincea, duhul şi răsuflarea, de la vînt; a şasea, mintea, de la nori, şi a şaptea, sîngele lui, de la rouă şi de la soare ; în alt loc mai pomeneşte şi de suflet, pe care i l-a dat Dumnezeu". într-un ms. slav din veacul al XV-lea, publicat de Barsov, sub titlul de Despre marea Tiberiadă, se povestesc următoarele cu privire la facerea primului om: „Apoi Dumnezeu aşeză raiul la răsărit şi se hotărî să plăsmuiască cel dintîiu om. Alcătui trupul lui din şapte elemente: trupul din pămînt, oasele din piatră, sîngele din mare, ochii din soare, cugetul din nori, răsuflarea din vînt, căldura din foc"1. Mai în acelaşi fel e explicată zidirea omului într-un ms. românesc de la 1809: „Din cîte părţi au făcut Dumnezeu pre om ? Din opt părţi: trupul din pămînt; oasele din piatră; sîngele din rouă; ochii din soare; cugetul din nori, suflarea din vînt; înţelepciunea din lună; iar prorocirea de la duhul sfînt"2. Toate aceste elemente sau „stihii" din care a fost alcătuit trupul primului om le găsim amintite, aproape neschimbate, în „iertăciunile" de la nunţi. Cităm cîteva exemple din cele publicate în diferite colecţii de folclor. Din Bucovina: Şi-a ziâ bunul Dumnezeu Că nu-i bine, ci e rău, Că nu e bine să fie Lumea stearpă şi pustie, Pămîntul făr' de stăpîn, De-aceea s-a-ntins singur,. Singur cu-a lui sfînta mînă Şi-a luat de jos ţărînă Şi-a luat din pămînt lut, Şi-acest lut l-a blagoslovit Şi dintr-însul a făcut Om cu trupul din pămînt, Cu osul din piatră, Cu sîngele din rouă, Cu virtutea din vînt, Cu suflet din duhul sfînt. Cu ochii din mare, Cu frumuseţea din soare, Cu gîndul din iuţimea îngerească, Ca de nemică să nu se sfiască3. 1. Marian, Nunta, 389. 2. Ibidem, 802. 3. Ibidem, 713 urm. 4. Dăhnhardt, Natursagen, I, 90 ; Troels-Lund, Gesundheit, 32 urm. 1. Jagic, Slav. Beitrăge, 45. 2. Cf. Gaster, Lit. populară, 267 urm. 3. Marian, Nunta, 389. 138 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT ORIGINEA BOLILOR 139 Cu mintea din vînt, Dăruită de la duhul sfint, Cu osul din piatră, Cu sîngele din rouă... Şi a suflat Dumnezeu cu duhul Şi i-a învins trupul...1. Tot de acolo: Şi-a zidit Dumnezeu şi pe Adam Din care ne tragem şi noi neam : Cu trupul din lut, Din opt părţi făcut, Frumuseţele din soare, Cu ochii din mare, Din Moldova, după un caiet ms. din biblioteca Academiei Române: Şi au zidit pre strămoşul nostru pre Adam Cu toate stihiile trupului osăbit de ale sufletului: Cu trupul de lut, Cu oasăle de piatră, Cu sîngile de roă, Cu cumpătu din iuţimea îngerească, Cu auzul din văzduh, Cu sufletul din vînt...2. Cam în felul acesta se vorbeşte despre crearea omului în toate „iertăciunile" din tot cuprinsul ţării româneşti. Toate aceste elemente din care a fost alcătuit trupul celui dintîi om de pe pămînt, poporul le cunoaşte numai din „iertăciuni" şi sînt, cum am mai spus mai-nainte, de origine cărturărească, fără să fi pătruns adînc în credinţele poporului. Marele şi neobositul cărturar care a fost episcopul Melhisedec al Huşilor, constatînd cel dintîi această asemănare între concepţiile despre facerea omului din literaturile apocrife şi elementele din acestea, strecurate în literatura noastră populară, citează şi alte „iertăciuni" din Moldova, care se deosebesc foarte puţin de acelea înregistrate mai sus3. Care însă să fie originea primitivă a acestor concepţii ciudate privitoare la alcătuirea trupului celui dintîi om? După tradiţia ebraică, Dumnezeu ar fi luat ţărînă roşie, albă, neagră şi brună, din toate unghiurile pămîntului. A făcut aceasta, pentru ca omul, oriunde ar muri, să poată fi primit în pămînt, fără ca acesta să se împotrivească, sub cuvînt că n-a fost luat din ţărîna lui. Această legendă există şi în tradiţia arabă4. Şi astăzi circulă la arabi următoarea legendă: „Cînd s-a hotărît Dumnezeu să-1 creeze pe om, l-a trimis pe îngerul Gavril să aducă ţărînă din pămînt. Dar pămîntul s-a împotrivit, zicînd: „îl chem pe Dumnezeu în ajutor împotriva ta". Tot astfel i s-a întîmplat şi îngerului Mihail, trimis de Dumnezeu. Numai cînd Atotputernicul l-a trimis pe îngerul morţii, care jură că nu se va înapoia la Dumnezeu fără să-şi fi împlinit I slujba cu care a fost însărcinat, pămîntul s-a înduplecat. îngerul f 1. Marian, Nunta, 391; cf. Rev. Ion Creangă, I, 51. 2. Şezătoarea, XVIII, 12, 14. 3. Convorbiri literare, XIV, 293. 4. Cf. Dăhnhardt, Natursagen, I, 112 ; Gaster, Lit. populară, 267. morţii luă atunci ţărînă albă, neagră şi roşie, şi astfel se explică de ce oamenii de pe pămînt sînt de culori diferite"1. Cît priveşte originea credinţei că trupul omenesc e alcătuit din diferite elemente, e de ajuns să amintim următoarea tradiţie siriacă, care dovedeşte cu prisos că punctul de plecare a fost Orientul: „Şi văzură îngerii cum dreapta Domnului se întinse peste tot pămîntul... Şi văzură cum luă din tot pămîntul un grăunte de praf, şi, din toată nemărginirea apelor, o picătură de apă, şi, din tot văzduhul ce e deasupra, un picuşor de vînt, şi, din toată mulţimea focului, puţintică căldură. Şi văzură îngerii cum părticelele mărunte din aceste elemente, anume răcoarea, uscăciunea şi umezeala, pe care Dumnezeu le pusese în palmă, au fost întrebuinţate la plăsmuirea lui Adam"2. Adam făcut de diavol, dar înviat de Dumnezeu Trecem acum la alte legende privitoare la plăsmuirea primului om. § 79 în aceste legende, se vede că Adam nu mai este o făptură creată de Dumnezeu, ci e o operă a diavolului. Numai că această primă fiinţă omenească, plăsmuită de Necuratul, n-ar fi trăit niciodată, dacă n-ar fi intervenit Atotputernicul ca s-o desăvîrşească. Iată cîteva din aceste legende care, de fapt, sînt una şi aceeaşi, dar se deosebesc în amănunte. Prima din aceste legende o cităm după redactarea lui Pamfile : „Dracul, după ce văzu că prin înecare nu poate să scape de Dumnezeu... se apucă, de ciudă, să facă un om, poate cu credinţa că, avînd un tovarăş prietenos şi supus, mai curînd va izbuti în gîndurile sale. Luă dară tină şi făcu trupul omului. Apoi îi puse în gură o trestie şi începu să-i sufle din toate puterile lui, ca să-i dea suflet. Dar tot chinul i-a fost degeaba, căci duhul diavolului ieşea pe cealaltă parte a omului. Văzînd într-acestea diavolul că nu are cum să dea viaţă omului, merse la Dumnezeu şi-1 rugă să-i învie dînsul acel trup făcut din tină. Dumnezeu suflă asupra omului duh sfînt şi omul prinse viaţă în sufletul lui. De aceea şi pînă în ziua de astăzi dracul stăpîneşte trupul omului..."3. A doua legendă o reproducem din Zanne. „Dracul, aflîndu-se odată pe marginea unei ape, a făcut un chip de om, şi trecînd Dumnezeu pe acolo, l-a întrebat: - Ce-i acolo, drace ? - Un om, Doamne. - Ei, apoi învie-1, dacă-i om! 1. Griinbaum, Neue Beitrăge, 62. 2. Dăhnhardt, Natursagen, I, 111. 3. Pamfile, Povestea lumii, 54. 140 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT - Apoi cum, Doamne ? - Suflă-i în gură. Dracul s-a pus să-i sufle, dar nu l-a putut învia. Atunci Dumnezeu i-a zis să tragă tot duhul înapoi din om ; şi dracul s-a pus la gura chipului şi a început a trage duhul. Pe urmă Dumnezeu s-a apropiat de chip, şi cînd a suflat asupra lui, chipul a înviat. Dracul însă nu trăsese bine tot duhul ce-1 suflase în chip ; mai rămăsese pe la încheieturi, şi de aceea omul, la mînie, săvîrşeşte lucruri rele"1. A treia legendă, din Bucovina, o cităm din Voronca. „Pe om, dracul l-a făcut din lut şi a început a vorbi la dînsul, dar lutul nu-i răspundea. Trece Dumnezeu pe acolo şi-1 întreabă ce face. «Ia, fac şi eu, numai nu vorbeşte. - Dă-mi-1 mie. - Dat să-ţi fie.» Dumnezeu a suflat duh sfînt omului şi a început a vorbi. Atunci dracul, de ciudă, face : «Ptiu!» şi l-a stupit tot. Dumnezeu l-a înturnat pe om cu ceea ce era afară înlăuntru, şi pe dinafară l-a făcut aşa cum e acuma. De aceea omul nu-i curat înlăuntru, şi noi de aceea stupim, pentru că ne-a stupit atunci dracul. Noi, de cîte ori stupim, pe dînsul îl stupim"2. Să examinăm mai de aproape aceste legende, în cîteşitrele se povesteşte că diavolul l-a făcut pe om din lut, dar n-a putut să-i dea viaţă. Numai după ce Dumnezeu a suflat într-însul duh sfînt, chipul de lut a prins viaţă. în a treia legendă se pomeneşte de scuiparea de către diavol a trupului omenesc, legendă de care ne vom ocupa mai apoi pe larg, căci are ramificaţii foarte întinse. întîi ne vom ocupa de crearea trupului omenesc de către diavol. Această legendă o găsim şi în tradiţia populară maghiară: „Cînd vru Dumnezeu să-1 creeze pe om, îi zise diavolul că şi el vrea să creeze o făptură omenească. Dumnezeu îi zise ; «Fă şi tu un om!». Se apucă atunci diavolul şi făcu un chip de om. «Fă-1 să umble!», îi zise Dumnezeu. «Nu pot», îi răspunde diavolul. «Dă-i suflet!», îi grăi Dumnezeu. «Nu pot, fără ajutorul tău», răspunse necuratul. Dar Dumnezeu îi zise : «Asta n-o fac, căci nu vreau să dau un suflet diavolului»". în altă legendă ungurească, mai apropiată de legendele româneşti, se zice: „După ce diavolul l-a făcut pe om din lut, n-a putut să-1 scoale în picioare. Atunci veni Dumnezeu şi-i suflă duh sfînt, zicîndu-i: «Scoală-te, Ilie!». Şi atunci omul se sculă"3. 1. Zanne, Proverbele, VI, 463. 2. Voronca, Datinele, 8 urm. 3. Ethnol. Mitt. aus Ungarn, II, 5. ORIGINEA BOLILOR 141 Intr-o legendă ucraineană se povesteşte că trupul pe care-1 făcuse diavolul din lut, după chipul omului plăsmuit de Dumnezeu, se fărîmă în bucăţi, cînd diavolul încercă să-i dea viaţă, suflînd asupră-i1. Dacă legendele asemănătoare cu cea românească sînt aşa de puţin numeroase la alte popoare, găsim în schimb variante foarte multe la povestirea din urmă, în care se vorbeşte de scuiparea trupului omenesc de către diavol. In manuscrisul rusesc din secolul al XVI-lea, publicat de Barsov sub titlul Despre marea Tiberiadă, de care am pomenit mai înainte, găsim următoarea povestire: „După ce Isus crea pe om din diferite elemente, se urcă sus în cer la Dumnezeu Tatăl, ca să-i aducă suflet lui Adam. Satan nu ştia ce rău să-i facă. Se apucă deci să găurească cu degetele tot trupul lui Adam. Cînd se întoarse Domnul la trupul pe care-1 plăsmuise şi-1 văzu plin de găuri, îl ocărî pe diavol, zicîndu-i: «Cum de-ai îndrăznit să te atingi de făptura mea ?». Iar diavolul îi răspunse : «Doamne, cînd omul se va simţi bolnav, la tine se va gîndi». Atunci Domnul se apucă de întoarse rănile lui Adam pe dinăuntru şi de atunci s-au născut toate boalele". La bulgari găsim o legendă asemănătoare: „Dumnezeu, vrînd ca omul pe care l-a plăsmuit să fie tare şi să poată rezista intemperiilor, după ce-1 făcu din lut, îl puse la umbră, expus vîntului, şi apoi la soare, ca să se usuce bine. Venind diavolul şi văzînd trupul, se apucă să strice făptura dumnezeiască, găurindu-i tot trupul cu degetele. Cînd se întoarse Dumnezeu şi văzu ce făcuse diavolul, se apucă de astupă toate găurile cu ierburi şi unse trupul pe deasupra cu lut. Astfel lecui trupul primului om. De atunci ierburile sînt întrebuinţate ca buruieni de leac"2. Pînă acum nu s-a vorbit în nici una din aceste legende de scuiparea trupului. Trecem acum la acele povestiri în care se vorbeşte de această necurăţire a trupului de către diavol. Iată o legendă rusească : „După ce a creat Dumnezeu lumea, s-a gîndit să-1 creeze şi pe om. A făcut un trup de toată frumuseţea şi l-a lăsat să zacă cîtva timp, ca să fie în stare să primească sufletul. Apoi se depărta de el. Venind diavolul şi văzînd omul cel frumos creat de Dumnezeu, s-a ciudit şi l-a scuipat. «De ce ai făcut asta ?» îl întrebă Dumnezeu. «Dar ce, să rămîie el aşa de frumos cum l-ai făcut ?» îi răspunse diavolul. «Aşa cel puţin o să-şi aducă aminte de mine.» Dumnezeu văzu că diavolul îi stricase treaba, dar n-avea ce face. Ce a făcut o dată Dumnezeu nu mai desface. Dar nici în halul ăsta nu-1 putea lăsa pe om, plin de scuipatul dracului. Se apucă atunci şi-1 întoarse 1. Dăhnhardt, Natursagen, I, 95. 2. Sbornik, II, 165. 142 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT cu faţa înăuntru. Aşa că trupul omului e acum pe dos. Ce a fost pe dinafară e pe dinăuntru, iar de la partea scuipată de diavol pornesc toate boalele"1. Tot aşa se povesteşte în Ucraina, unde se mai adaugă că de atunci scuipă şi tuşeşte omul, dar nu poate da tot scuipatul diavolului afară. Cu mici deosebiri, găsim această povestire şi la letoni2. Cele mai multe variante ale slavilor şi ale altor popoare cuprind însă un amănunt pe care nu l-am găsit în povestirile româneşti In aceste legende se zice că Dumnezeu, după ce l-a făcut pe om, l-a dat în paza unui cîine care să vegheze asupra lui, în lipsa lui Dumnezeu. Plecînd Dumnezeu, iată că se apropie Necuratul de cîine şi, făcînd să cadă un ger cumplit, bietul cîine a început să dîrdîie de frig, de-i clănţăneau colţii. Atunci diavolul îi oferi cîinelui o blană, cu condiţia să-1 lase să se apropie de trupul lui Adam. Cîinele se învoi, iar dracul se apucă de scuipă trupul. Dumnezeu întoarse atunci corpul omului, punînd pe dinăuntru partea scuipată de diavol. Această variantă se mai găseşte, în afară de ruşi, la care e atestată încă din veacul al XH-lea, în Ucraina şi la unguri. Mai departe o găsim la toate popoarele fineze: la mordvini (pe Volga), la votiacii din Rusia răsăriteană, la voguli (în Urali), la ostiaci (în Siberia apuseană), apoi la turci, la samoezi (popor nomad din Siberia, la Oceanul îngheţat), la tătarii din Altai etc.3 După această digresiune cam lungă, să ne întoarcem la subiectul care ne interesează mai de aproape, anume la mulţimea nenumărată a diavolilor mai mititei, a duhurilor necurate şi a altor fiinţe diabolice, considerate de popor ca pricinuitoare ale bolilor. O clasificare sistematică a demonilor e greu de făcut. Trebuie să ne mulţumim cu o clasificare aproximativă. Cum, de altă parte, nu ne interesează, în această lucrare, decît demonii provocatori ai bolilor, vom face următoarea împărţire a acestor duşmani ai omenirii: a) Demonii specifici ai bolilor. b) Demonii sau duhurile necurate în care s-au încuibat sufletele unor morţi care, sub denumirile de moroi, strigoi, zburători etc, vin să chinuiască oamenii, pricinuindu-le tot felul de boli şi de suferinţe. c) Fiinţele demonice, mai adesea cu înfăţişare de femeie, care sub numele de Iele, Rusalii, Samca, Muma-pădurii etc, se manifestă într-un chip sau altul, legîndu-se de capul omului, îl doboară la pat, îmbolnăvindu-1 uneori de moarte. Ne vom ocupa, în cele ce urmează, cu toate amănuntele, de aceste trei categorii de demoni. 1. Dăhnhardt, Natursagen, I, 96 urm. 2. Ibidem, I, 97. 3. Ibidem, I, 98 urm. ; cf. şi Bargheer, Eingeweide, 103. ORIGINEA BOLILOR 143 Demonii specifici ai bolilor Multe din credinţele românului privitoare la demoni şi la uneltirile § 81 lor împotriva sănătăţii şi bunei stări a omului le întîlnim aproape identice la mai toate popoarele din Europa şi chiar din celelalte continente. Ele trebuie considerate ca o reminiscenţă din timpurile primitive, cînd omenirea, nepregătită prin civilizaţie şi cultură, se găsea pătrunsă de admiraţie sau de groază faţă de fenomenele din natură pe care nu şi le putea tălmăci. Imaginaţia-i aprinsă, fantezia-i bogată a populat lumea cu monştri şi demoni, a personificat munţii şi codrii, apele şi uscatul, cerul şi stelele, ploaia şi trăsnetul, bolile şi buruienile de leac, şi a creat o lume învăluită de mistere, în mijlocul căreia omul se mişca îngrijorat, de teama necunoscutului şi a fatalităţii ce-1 pîndea la tot pasul. Zeci de veacuri de cultură n-au putut dezrădăcina din mintea şi sufletul popoarelor această lume mistică pe care o regăsim şi astăzi în datinele şi credinţele noastre. Afară de fiinţele supranaturale sau cu puteri suprafireşti pe care le admite Biserica şi care sînt la însăşi baza religiei creştine, cum sînt Dumnezeu, Isus Hristos, Maica Domnului, îngerii şi Sfinţii, imaginaţia poporului a populat lumea cu o mulţime nemăsurată de fiinţe supraomeneşti, în mare parte moşteniri nealterate sau prea puţin modificate, din timpurile primitive ale omenirii sau din mitologia păgînă, din zeii, semizeii, eroii şi celelalte divinităţi mărunte ale Antichităţii greco-romane. Dracul sau diavolul înainte de a ne ocupa de toate aceste fiinţe, să ne oprim un moment § 82 spre a examina concepţiile poporului cu privire la duşmanul neîmpăcat al omenirii, la acea fiinţă potrivnică lui Dumnezeu, a cărei existenţă e admisă de religia creştină, dar care e, de fapt, o moştenire pe care a primit-o, vrînd-nevrînd, din Antichitatea păgînă. E vorba de dracul sau diavolul. Cînd religia creştină a început să se suprapună păgînismului, era firesc ca, în-primul rînd, să fie alungate din credinţa noilor adepţi ai legii lui Hristos toate divinităţile mai mari şi mai mici la care se rugau şi se închinau păgînii. Toate însuşirile bune ale acestor puteri oculte au fost repartizate în religia cea nouă şi atribuite Mîntuitorului şi sfinţilor, iar zeii şi divinităţile mai mărunte, cu însuşiri rele, potrivnice omului, au fost transformaţi într-o legiune nenumărată de draci sau diavoli neîmpăcaţi ai dumnezeirii şi ai omenirii. Sfînta Scriptură vorbeşte de draci ca fiind îngerii cei răi care, răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, au fost alungaţi din cer şi izgoniţi pînă în fundul Tartarului, adică al iadului celui întunecat. De înfăţişarea acestor îngeri răi sau draci nu se pomeneşte însă nicăieri în Vechiul sau Noul Testament. Singurele pasaje din Sfînta Scriptură (Matei, IV, 1-11; Marcu, I, 12-13 ; Luca, IV, 1-13) unde se vorbeşte de apariţia diavolului, cînd vine să-1 ispitească pe Isus, nu dau nici o indicaţie asupra chipului şi înfăţişării lui. în credinţele 144 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT poporului, dracul are însă o înfăţişare bine stabilită, care nu prea variază de la popor la popor şi pe care o regăsim în mai toate picturile religioase. închipuirea pe care şi-o face poporul nostru despre înfăţişarea şi firea diavolului reiese în mare parte din nenumăratele locuţiuni şi proverbe pe care le întrebuinţează. în ce priveşte chipul lui, se zice că e: Negru la faţă ca un Arap (dracu rîde de porumbe negre şi pe el nu se vede). De aceea, aromânii îi dau şi epitetul de Arap. Urît de mama focului (e urît ca dracul; parcă-i dracul pe uscat; bărbatul să fie puţintel mai frumos ca dracul). Cu ochii roşii şi scînteietori, care îi joacă mereu în cap1. Şchiop, avînd un picior mai scurt; de aci şi unele din numele pe care le are la aromâni: Şutlu (şchiopul) din vale, Aţei c'un cior (cel cu un picior). • Cu coarne ca de ţap ; de aci epitetele : încornoratul, Cornea etc. Cu coadă (dracul şi-a vîrît coada între ei; a trage pe dracu de coadă; dracul, cînd n-are de lucru, îşi cîntăreşte coada). Cu aripi ca de înger sau ca de liliac2. Cu copite de capră3. Cu tichie roşie în cap ; de aci şi epitetele : Tichiuţă sau Chitiuţă, Cel cu tichia. La bulgari se crede că cel care izbuteşte să-i fure tichia şi să şi-o pună în cap are darul de a se face nevăzut4. Se înfăţişează cîteodată oamenilor sub aspectul unui ţap, unui lup, unui cîine negru sau unei pisici negre. De aceea, cînd fulgeră, tună şi trăsneşte, să alungi din casă cîinele şi pisica, deoarece în ele se ascunde dracul de frica lui Sf. Ilie, care umblă să trăsnească dracii, după însărcinarea dată de Dumnezeu. Celui ce nu-i alungă, îi trăsneşte casa. De asemenea, trebuie să închizi uşile şi ferestrele, să astupi gaura coşului, ca să nu se vîre dracul în casă. în special firea lui reiese din numeroasele locuţiuni şi proverbe întrebuinţate de popor. E foarte rău ; de aceea, tot ce e rău, afurisit, e al dracului; omul dracului, lucrul dracului, o vreme a dracului; nepotul e salba dracului; baba sau femeia e calul dracului; un om rău e numit: drac împeliţat, dracul gol. E neastîmpârat, zvăpăiat; de aici: un drac de copil, un drac de femeie. E atotştiutor şi are multe şiretlicuri la îndemînă, ca să-i atragă sau să-i biruiască pe oameni. Trebuie deci evitat, pe cît se poate : dracu ştie ; mare e Dumnezeu, meşter e dracul; a-l vedea pe dracul; a da de (sau peste) dracul; a se juca cu dracul; nu te pune cu dracul; nu căuta pe dracul. 1. Unii cred că are ochii albi (Voronca, Datinele, 484). 2. Ibidem. Şi bulgarii cred că are aripi ca un înger (Sbornik, XXVIII, 169). 3. Voronca, Datinele, 484. 4. Sbornik, XXVIII, 170. ORIGINEA BOLILOR 145 In basme apare însă ca nătîng, ridicul de prost şi e păcălit adesea de eroul basmului. Toată lumea rîde de păţaniile bietului diavol din povestea Dănilă Prepeleac a lui Ion Creangă. în alte basme întîlnim trei diavoli care se ceartă pentru stăpînirea a trei obiecte cu puteri miraculoase : o căciulă sau pălărie, cu însuşirea de a-1 face nevăzut pe cel ce o poartă, o pereche de opinci sau de papuci, cu care se putea trece marea ca pe uscat, şi un bici sau un toiag, care avea darul să-i împietrească pe cei loviţi. Toate aceste obiecte izbuteşte eroul basmului să şi le însuşească, păcălindu-i pe diavoli şi lăsîndu-i nemîngîiaţi, cu buzele umflate şi cu codiţa între picioare. Dar, pe lîngă că e prost, e şi fricos din cale afară. Cea mai mică ameninţare are efect asupra lui, aşa că te poţi scăpa de el cu cea mai mare uşurinţă. De pildă, cînd ţi se prăpădeşte ceva din casă, cînd nu găseşti un lucru, neştiind unde l-ai pus, înnozi un nod de la cingătoare şi zici: Dă înapoi, drace, ce-ai furat, Că de nu, barba ţi-oi înnoda Şi la fusul morii te-oi spînzura. Dacă nu găseşti lucrul îndată, mai faci şi al doilea nod şi repeţi ameninţarea. Atunci neapărat găseşti lucrul, căci dracul se teme să nu faci şi al treilea nod. După ce ai găsit lucrul, desfaci nodurile, căci dracul s-a cam dus... (cf. şi 59). Se ţine scai de oameni (mai ales de popi şi de călugări), ca să-i atragă în cursă sau să le cîştige sufletul (nu pot scăpa de el ca de dracul; se ţine de mine ca dracul după călugăr sau după popă). Intră în corpul omului, ca să-i facă rău, să-1 înfurie etc. (e cu draci; e îndrăcit; are pe dracu într-însul; e plin de draci; au intrat toţi dracii într-însul; a băga în draci sau în toţi dracii) ; cu molifte sau cu exorcisme (descîntece etc.) poţi să-1 alungi din trupul omului. Se teme însă de cruce şi de tămîie, cu care-1 poţi alunga uşor; de aci numeroasele lui epitete : Ucigă-l crucea, Batâ-l crucea, Ucigă-l tămîia etc, precum şi zicătorile : nici pe dracul să-l vezi, nici cruce să-ţi faci; fă-ţi crucea mare, că e dracul bătrîn ; a fugi (sau a se feri) ca dracul de tămîie. Numai femeile îi vin de hac, şi-n special babele : femeia l-a îmbătrînit pe dracul; femeia-l judecă pe dracul şi-l scoate şi dator. Şade departe sau umblă pe locuri depărtate (unde şi-a înţărcat dracul copiii; la dracul în praznic; pe unde şi-a spart dracul opincile); se aciuează adesea în case pustii, în mori părăsite, pe lîngă punţi, pe la hotare sau la răscrucile drumurilor, unde stă de la miezul nopţii pînă la cîntatul cocoşilor. Locuieşte adesea în baltă (de aici epitetul Cel din baltă şi proverbul: dracul şade în baltă şi rîde de altul); uneori în spini (şade ca dracul în spini sau pe mărăcini). Cîţi îngeri sînt în lume, atîţia şi diavoli. Cînd Dumnezeu trimite cîte un înger păzitor copiilor care s-au născut, trimite şi Satana cîte un drăcuşor ca să-i îndemne la rele. 146 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT Numele diavolului nu e bine să-1 pomeneşti, căci îndată ţi se arată, ca şi cînd l-ai fi chemat. De aceea, se întrebuinţează pretutindeni cîte un nume metaforic, spre a evita rostirea numelui lui adevărat. La noi, poporul se serveşte mai adesea de următoarele numiri, cînd e nevoit să vorbească de el: Necuratul, Pîrdalnicul, încornoratul (Cornoratul), Cel cu coarne, Cornea, Corneciu1, Cornilă2, Spurcatul, împeliţatul, Tartorul, Sarsailă, Scaraoschi, Antihristul (Antihîrţul, Netehîrsul)3, Naiba, Nefărtatul (Nefărtache)4, Ucigaşul5, Uciganul, Ucigă-l crucea, Bată-l crucea6, Ucigă-l tâmîia, Ucigă-l toaca, Ucigă-l întunerecul, Ucigă-l vederea, Ucigă-l focul6, Cruce de aur în casă, Cruce de aur cu noi7, Ducă-se pe pustii, Mîie pe unde-a-nserats, Cel din baltă, Al de pe scorbură9, Aghiuţă, Tichiuţâ (Chitiuţă), Cel cu chitia, Michiduţă, Mititelul, Neagră-rea10, Han-Tătar, Crăpatu11, Loază12, Vîrlan13, Codea, Nodea etc. La aromâni: Aţei c'un-cior14 (cel cu un picior, cum îl numesc şi bulgarii: ednokrakijat), Şutlu15 (cel fără coarne, prin eufemism), Şutlu din vale16, Aclo s-lăhibă17 (acolo să fie), Si li creapă numa18 (să-i crape numele) etc. Demoni cu numele bolii § 83 Fiecare boală, după concepţia poporului, îşi are demonul ei, duhul necurat sau drăcuşorul, mai mult sau mai puţin cornorat, care se vîră în trupul omului şi-1 chinuieşte, de ţi-e mai mare mila. Aceşti demoni n-au nume speciale, sînt anonimi. Ei poartă, în genere, numele bolii pe care o pricinuiesc. Demonul „brîncii" se cheamă Brîncă; cel ce produce „bubele" se cheamă Bubă; duhul căruia i se atribuie „năjitul" (otita) se cheamă Năjit; cel ce îmbolnăveşte de pneumonie şi produce Junghiuri" se numeşte Junghi sau Cuţit etc. Cu aceste nume sînt invocaţi sau pomeniţi în descîntece. Aşa, de pildă, într-un descîntec de „brîncă", din judeţul Romanaţi: 1. Rev. Ion Creangă, III, 280. 2. Şezătoarea, IV, 179 ; V, 59. 3. Rev. Ion Creangă, III, 208. 4. Alterat din Nefărtate, căci, în legendele cosmogonice, aşa i se adresează Dumnezeu diavolului, care-1 numeşte pe Atotputernicul Fârtate. 5. Grai şi suflet, V, 46. 6. Rev. Ion Creangă, III, 286. 7. Ibidem. 8. Ibidem. 9. R. Codin, îngerul, 330. 10. Idem, Cuv. din Muscel 53. 11. Ibidem, 22. 12. Ibidem, 47. 13. Şezătoarea, IV, 179. 14. Papahagi, Basme, 163, 293. 15. Ibidem, 293. 16. Ibidem, 42, 336, 348. 17. Ibidem, 293. 18. Ibidem, 180, 293. ORIGINEA BOLILOR 147 Cu Buba leneoasă, Cu Buba pietroasă, Şi mi-1 încinse Şi mi-1 cuprinse Buba bubelor...2. Te-oi frige, Te-oi pîrli, Te-oi fugări, Sufletul ţi-a ieşi...3. A încălecat Brîncă pe drugă Şi-a plecat la oaste să se bată. S-a-întîlnit cu doi dorobanţi Şi cu doi călăraşi: - Unde te duci, Brîncă, călare pe drugă ? - Mă duc la oaste să mă bat. - îndărăt, Brîncă, călare pe drugă, Că ostile s-au bătut, S-au risipit...1. într-un descîntec de „bube": Mergînd (cutare) pe-o cale, Pe-o cărare, Se-ntîlni cu Buba-n cale, Cu Buba bubelor, Cu puiu ciumelor, Dintr-un descîntec de „năjit": Nâjitule, Sfrijitule, Ieşi, Că nu mai e vreme de stat, Că te-oi unge, Un descîntec de „gîlci", din judeţul Ialomiţa : Cîlcă, Şi te du la moară Mostofîlcă, Şi bea apă din moară încalecă pe-o drugă Şi crapi ca o cioară4. într-un descîntec de „vifor" (durere de măsele), din judeţul Mehedinţi: A plecat (cutare) Pe cale, pe cărare, S-a întîlnit cu Viforul cel mare în cale. Viforul cu Viforoaica A intrat Şi s-a încuibat la (cutare): In creierii capului, în ronţul nasului; Şi în dinţii şi în măselele lui A făcut moară de măcinat Şi rîşniţă de rîşnit, Dinţii şi măselele le-a prăfuit...5. Cum însă, atît după credinţa celor vechi, cît şi a popoarelor moderne, § 84 e de neapărată trebuinţă să cunoşti numele duhului, căci numai 1. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 56. 2. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 26. 3. Pamfile, Boli, 49. 4. Tocilescu, Mater. folkl, 1548. 5. Ibidem, 1551. 148 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT astfel capeţi stăpînire asupra lui şi ai putinţă să-i porunceşti şi să-1 alungi, se recurge, în descîntece, la diferite mijloace pentru a nimeri numele demonului pricinuitor al bolii. Deoarece, de pildă, sînt diferite feluri de umflături pe care poporul le numeşte „brîncă", de diferite aspecte şi de origine diferită, ca nu cumva lecuitorul să greşească şi să nu pomenească numele exact al duhului necurat care a pricinuit-o, înşiră numele duhului brîncii însoţit de tot felul de epitete, doară, doară s-o nimeri unul cu pricina. Aşa, de exemplu, într-un descîntec din judeţul Teleorman : Brîncă neagră, Tu, brîncă din sculare, Brîncă albă, Tu, brîncă din lovituri, Brîncă turungie, Tu, brîncă din întîlnituri, Brîncă cafenie, Tu, brîncă din Şoimane, Buba bubelor, Tu, brîncă din cărare, Muma ciumelor, Tu, brîncă din soare-sec, Tu, brîncă roşie, Brîncă cu izbitură, Tu, brîncă turchează, Brîncă cu vifor, Tu, brîncă albastră, Brîncă cu izdat, Tu, brîncă verde, Brîncă cu cai negri, Tu, brîncă galbenă, Brîncă cu cai albi, Tu, brîncă din soare, Cu coadele zugrăvite, Tu, brîncă din ninsoare, Cu coadele poleite...1. Tu, brîncă din mîncare, § 85 în unele descîntece, de teamă să nu omită tocmai acel epitet al duhului care a pricinuit boala de care suferă bolnavul, descîntătorul sau descîntătoarea are grija de a adăuga, după înşirarea tuturor epitetelor, şi formula „de 99 de feluri" sau „de 99 de neamuri", printre care, fără doar şi poate, trebuie să se găsească şi duhul necurat de pe urma căruia se trage boala suferindului. Aşa, de exemplu, într-un descîntec de „bube", din judeţul Vîlcea: Bubă albă, Bubă ovreiască, Bubă neagră, Bubă nemţească, Bubă roşie, Bubă franţuzească, Bubă albastră, Bubă de 99 de neamuri, Bubă cafenie, Nouăzeci şi nouă de bubi, Bubă cenuşie, Bubă de leac, Bubă de cal, Bubă de uscat, Bubă porcească, Ieşi de la (cutare)...2. § 86 în alte descîntece numele duhului e pomenit sub forma unui epitet sau a cîtorva epitete, printre care trebuie neapărat să se găsească numele aceluia care a pricinuit boala. Cităm, de exemplu, următoarele epitete, culese din diferite descîntece dar numărul lor e cu mult mai mare decît acelea pe care le înşirăm : Afurisitul, Apucatul, 1. Tocilescu, Mater. folkl., 619. 2. Ciauşanu Fira-Popescu, Folklor din jud. Vîlcea, 137. ORIGINEA BOLILOR 149 Apucătorul cu Apucătoarea, Arapul, Bală spurcată, Blestematul, Buzatul, Colţatul, Diochetorul cu Diochetoarea, Grozavul, Izbitorul, înfiorătorul cu înfiorătoarea, întîmpinătorul, Lipitorul, Mirătorul cu Mirâtoarea, Necuratul, Neprietenul, Pocitorul cu Pocitoarea, Procletul, Răhna cu Răhnoiul, Rîmnitorul cu Rîmnitoarea, Săgetătorul cu Sâgetătoarea, Spurcatul, Spurcul cu Spurcoaia, Tîmpinatul, Turbatul, Ucigaşul, Urgisitul, Ursitul, Vîrtejul, Vrăjmaşul etc. Duhurilor acestora necurate, deşi invizibile, li se adresează direct descîntătoarea, rugîndu-le, poruncindu-le, ameninţîndu-le şi îngrozindu-le, după cum se constată în cele mai multe descîntece. Alteori intervine Maica Domnului şi, adresîndu-se acestor demoni, îi întreabă unde se duc şi ce au de gînd să facă. La răspunsul lor că au plecat cu gîndul să intre în trupul cutăruia, ca să-1 îmbolnăvească, Maica Domnului le porunceşte să se întoarcă din cale şi să-1 lase pe cutare viu şi nevătămat, „curat, luminat, ca argintul strecurat, cum Dumnezeu l-a lăsat". Deşi aceste duhuri necurate sînt nevăzute, descîntecele ni le zugră- § 87 vesc totuşi, ca şi cum ar fi vizibile. Ca şi în atîtea alte domenii ale folclorului, imaginaţia bogată a poporului a ştiut şi de astă dată să-şi dea curs liber. în special în descîntecele de „speriat" ni se dau portrete şi caracterizări de demoni, înfiorătoare ca nişte viziuni apocaliptice. Spicuim cîteva din colecţia inedită şi din cele tipărite în diferite colecţii de material folcloric. Dintr-un descîntec inedit de „speriat", din judeţul Brăila: S-a dus X. pe cale, Cu dinţii rînjiţi, Pe cărare, Cu gura căscată, S-a-întîlnit c-un unchiaş mare, Cu limba lăsată, Grozav, întunecos, Cu capul cît baniţa, Cu cojocu-ntors pe dos, Cu faţa cît aria... Cu ochii sticliţi, Dintr-un alt descîntec, tot de „speriat", din judeţul Ialomiţa: De dimineaţă m-am sculat, Cu gură de jăratec, Pe faţă m-am spălat, Cu mîini de oţel Pe cărare am urcat, Şi cu opinci de fier. Un om năzdrăvan m-a tîmpinat, La mine că se dedea Cu ochi ca de foc, Şi cu foc mă stingea... Dintr-altul, tot din judeţul Ialomiţa: Cutare de dimineaţă s-a sculat... Cu picioarele ca putineii, La deal s-a urcat... Cu mîinile ca tînjeii, Cu un om mare se-ntîlnea, Cu ochii ca oborocu, Cu faţa ca faţa ariei, De nu-1 cuprindea locu... Din judeţul Fălciu: Mă-ntîlnii cu ceas-rău, Cu nas jupuit, m Cu speriat, cu ochii beliţi, Cu barba pînă-n pămînt...1. 1. Păsculescu, Literatura populară, 145. 150 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT Dintr-un descîntec inedit, din judeţul Năsăud: S-a luat Boanza neagră, Poneagră, Cu picioare groase, Folticoase, Din judeţul Rîmnicu Sărat: La mijloc de cale S-a-ntîlnit c-un om Roşior şi scurtişor Cu gura căscată, Cu limba lăsată, Cu dinţii rînjiţi, Cu ochii sgîiţi, Cu barba pînă-n genunchi, Cu păru pînă-n pămînt...1. Cu capu cît ciutura, Cu dinţii rînjiţi, Cu ochii sticliţi, Pe (cutare) frica-1 înfrica, Spaima-1 apuca... Dintr-un descîntec de „apucat", din judeţul Romanaţi: Se întîlni în cale Cu un Arap mare, Buzat, minunat, Cu căciula de ţap în cap. Cu ochii ca stelele, Dinţii ca secerile, Măselele ca rîşniţele, Cu mîinile păroase, Cu tălpile lăboase, îl luă pe (cutare)...2. Dintr-un alt descîntec de „apucat" sau de „strînsul copiilor", din Oltenia: A plecat Statu-Cot, Cu ochii ca cepele, Cu barba d-un cot, Cu dinţii ca secerile...3. într-o variantă, publicată de dr. N. Leon: Tartacot, Cu dinţii rînjiţi, Barba d-un cot, Cu călcîiele crăpate, Cu ochii steliţi, Cu unghiile întinate...4. Dintr-un descîntec de „izdat" (colici, crampe), din judeţul Romanaţi: Izdat, în cap, Mîna stîngă, cîrlig de cioban, Cap de comanac, în inimă, inimă de vidră, Mîna dreaptă, cruce, La picioare, Cruce de măr dulce, Crapi, drace...5. Dintr-un descîntec de „matrice", din judeţul Vîlcea: S-a-ntîlnit cu mătricea-n cale, Cu capu cît capacu, Cu matricea, cu mătricioiu, Cu moroaica, cu moroiu, Cu strigoaica, cu strigoiu, Cu avistriţa6, cu avistriţoiu, Cu păru pînă-n călcîie, Cu ochii cît cepele, Cu dinţii cît lopeţile, Cu unghiile cît secerile, Cu deştele cît fusele, Cu mîinile cît prăjinile, 1. Cf. şi Marian, Descîntece, 239. 2. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 28. 3. Bălăşel, Versuri pop., 6. 4. Ist. natur. medic, 10. 5. Păsculescu, Literatura populară, 114. 6. Alterat din Avestiţa, duh rău care omoară copiii (din v. slav. vSstica). ORIGINEA BOLILOR 151 Cu picioarele cît rîşchitoarele, Şi inima i-a mîncat, în pîntece i-a intrat, Sîngele i-a sorbit...1. Dintr-un descîntec de „tîmpinătură", din judeţul Teleorman: La capul pămîntului Inimă de vidră, E capul ursului, Crapi, drace, Şi la capul ursului Ucigaşe, E capul lupului, Că n-ai ce face, Cap de pară, Că te-a bătut crucile...2. Cu aceste înfăţişări monstruoase şi-i reprezintă poporul în minte pe § 88 aceşti demoni ai bolilor care se vîră în trupul omului şi-1 chinuiesc, pînă i se urăşte cu zilele. Dar, pînă a nu intra în trupul lui, demonul, dacă dă peste cineva, îl trînteşte la pămînt, îl snopeşte şi-1 munceşte în fel de fel de chipuri, lăsîndu-1 pe bietul om într-o stare de plîns, după cum reiese din foarte multe descîntece. Astfel, dintr-un descîntec de „deochi", din judeţul Vîlcea: Plecă (cutare) pe cale, îl trîntiră, Pe cărare... Şi-1 snopiră, Se-ntîlni cu deochietoru, îl muşcară Cu mirătoru, Şi-1 pişcară. Cu rîmnitoru, Trupu-i bolnăviră, Cu moroiu, Faţa-i sărbeziră, Cu zmeoiu, Inima-i mîncară, Cu strigoiu... Sîngele-i vărsară, Dacă-1 văzură, Capu-i turburară, Bine le părură, Puterile-i luară în palme-1 luară, Şi-1 lăsară De pămînt îl lepădară, Chirăindu-se...3. Dintr-un descîntec de „întîlnit", din judeţul Romanaţi: Şi plecă (cutare) Sîngele i-1 vărsa, Pe cale, Trupu-i înfiora, Pe cărare Şi-1 înfierbinţea Şi se-ntîlni cu Sîla Samodiva. Cu junghiuri Şi-1 întîmpina, Şi cu cuţite, Cu dinţii de creştet îl lua, De se pătimea, De pămînt îl trîntea, De se chirăia Oasele-i frîngea, Şi se văita...4. Dintr-un descîntec de „lipitură", din judeţul Tutova: Purces-a (cutare) pe cale, L-a-ntîlnit potca cu potcoii, Pe cărare, Striga cu strigoii, Cînd a fost la mijloc de cale, Călare pe chiuă, 1. Tocilescu, Mater. folkl., 1578. 2. Ibidem, 647. 3. Ibidem, 1567. 4. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 113 urm. 152 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Cu chilug în pohod. Faţa-ngălbenitu-i-a, Cum 1-a-ntîlnit, Puterea slăbitu-i-a, în sus l-a suit, Şi l-a lăsat în drum, lat, în jos l-a trîntit, Ca un chip de mort...1. Alteori, bietul creştin e întîmpinat de o întreagă legiune de diavoli, care se năpustesc asupră-i şi-1 fac din om neom. Aşa, de pildă, în următorul descîntec de „întîlnit", din judeţul Romanaţi: A plecat (cutare) Pe cărare, S-a-ntîlnit cu cîrdu de draci în cale. Dracu ăl mare se alegea, Frîul în cap îi arunca Şi-n sus îl arunca, Cu norii îl amesteca. Nici pe aia nu-1 lăsa Şi în jos îl trîntea Şi din nori îl dobora, Oasele i le încleşta, îl întîlnea, îl zobea, // prăpădea...2. § 89 Mare parte din aceste caracterizări ale fiinţelor diavbleşti şi chinurile la care-i supun pe oameni le regăsim adesea în exorcismele de origine cărturărească. Reproducem unul din acestea, intitulat „Din blestemele Marelui Vasilie, care se citesc celor nebuni", publicat în Molitvelnicul tipărit la Bucureşti în 1794. îl cităm după revista Şezătoarea, unde l-a publicat Gh. Teodorescu-Kirileanu : „Teme-te, fugi, fugi, depărtează-te, diavole, necurate şi spurcate, cel din cele de desupt, adîncule, înşelătorule, fără de chip, cel văzut pentru obrăznicia, nevăzut pentru făţăria, oriunde eşti... sau cele ce cutremuri, sau în chipul şerpelui, sau faţă de hiară, sau ca aburul, sau ca fumul văzut, sau ca bărbatul, sau ca muierea, sau ca jigania, sau ca pasărea, sau vorbitorii noaptea, sau surd, sau mut, sau cela ce înfricoşezi în călătorie, sau cela ce rumpi, sau cela ce bîntueşti, sau în somn greu, sau întru boală sau în neputinţă, sau carele porneşti spre rîs, sau carele faci lăcrămi iubitoare de dezmierdări, sau curvar, sau cu rea împuţiciune, sau poftitor, sau făcător de desfătare, sau otrăvitor, sau iubitor de neastîmpărare, sau vrăjitor cu stelele, sau vrăjitor de casă, sau fără de ruşine, sau carele te schimbi cu luna, sau carele te întorci în oarecare vremi, sau cel de dimineaţă, sau cel de amiazăzi, sau cel de amiază-noapte, sau al vreunei fără vremi oarecăreia, sau al revărsatului zorilor, sau după întîmpinare te-ai întîmpinat... sau de eşti din mare, sau din rîu, sau din pămînt, sau din fîntînă, sau din surpătură, sau din groapă, sau din baltă, sau din trestie, sau din noroaie de pre pămînt, sau din spurcăciune, sau din luncă, sau din pădure, sau din copaci, sau din păsări, sau din tunet, sau din acoperămîntul băii, sau din scăldătoarea apelor, sau din mormînt idolesc, sau de unde ştim, sau de unde nu ştim. înfricoşează-te, cutremură-te, teme-te, depărtează-te, pierde-te, fugi, duhul vicleşugului, duhul ORIGINEA BOLILOR 153 cel din noapte, cel din zi, duhul nălucirii, duhul cel din întîmpinare, sau cel de pe pămînt, sau din apă, sau din păduri, sau din trestie, sau din prăpăstii, sau din răspîntii, sau din trei căi, sau din heleşteie, sau din rîuri, în case, în curţi şi carele umbli în băi şi strici şi schimbi mintea omenească"1. Din exorcismul de mai sus reiese că demonul se poate înfăţişa omului în diferite chipuri: sau în chipul şarpelui, sau ca fiară, sau ca abur, sau ca fum... Din diverse descîntece reiese că diavolul care-1 întîmpină pe om cu gîndul să-i vîre boala în trup poate lua înfăţişarea unui leu, unui zmeu, unui ţap, sau i se arată ca broască, bufniţă, liliac, pisică, cîine, cal, vacă etc.2 Caracterizarea demonilor bolilor Toţi aceşti demoni ai bolilor, aceste duhuri rele, atît de temute din pricina acţiunii lor nefaste, au însă nişte slăbiciuni, nişte cusururi capitale, de care cei pricepuţi - descîntătorii şi descîntătoarele - ştiu să profite şi pot astfel să-i alunge din trupul omului. Am arătat în alt loc (§ 82) care sînt, după închipuirea poporului, trăsăturile caracteristice, fizice şi morale, ale diavolului. Vom întregi această zugrăveală a fiinţelor demonice, arătînd care sînt, după concepţia poporului, caracteristicile diavolilor mai mărunţi, a căror menire e să se vîre în trupul omului şi să-i aducă tot felul de boli şi de neputinţe. Vom arăta cîteva din aceste slăbiciuni şi cusururi ale acestor drăcuşori, aşa cum reies din descîntecele întrebuinţate pentru vindecarea bolilor sau care se găsesc între credinţele şi povestirile despre diavol şi duhuri necurate. a) în primul rînd, sînt proşti de dau în gropi. Sînt aşa de nătîngi, că dau crezare tuturor neroziilor cu care omul caută să-i prostească. De altfel, aceasta e caracteristica şi a celorlalţi diavoli, despre care am vorbit mai-nainte. b) Sînt aşa de fricoşi şi de mişei, că se îngrozesc de toate cele şi fug „ca de dracu" să nu pată ceva, cînd creştinul îi ameninţă, ba cu mătura; ba „cu biciul de mătase, împletit în şase", ba cu sabia lui Dumnezeu, ba cu pietre, ba cu apă clocotită, sau cu crucea, cu tămîia şi agheazma, cu piperul, cu ursul cu coadă, cu cap de lup, de vulpe sau de cîine şi cu cîte altele. Caracteristic în această privinţă e descîntecul de „ceas rău", din Bucovina, din care extragem următoarele : Ceas-rău cu pocitură, Ceas-rău cu săgetătură... De N. să nu gîndeşti: Că tu, de nu te vei duce Şi de nu te-i depărta, Eu nouăzeci şi nouă de ocă De tâmîie-oi cumpăra Şi cu ele te-oi afuma Şi te-oi înspăima Şi te-oi depărta^ §90 1. Tocilescu, Mater. folkl., 1515. 2. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 116 urm. 1. Şezătoarea, IX, 86 urm. 2. Cf. An. Arh. de Folkl., I, 214 ; Densusianu, Ţara Haţegului, 283. 154 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT ORIQINEA BOLILOR 155 Nouăzeci şi nouă de ocă De piperiu-oi lua Şi te-oi afuma Şi te-oi înspăima Şi te-oi depărta. Nouăzeci şi nouă De oale cu uncrop Le-oi pune la foc Şi le-oi clocoti Şi te-oi opări. Nouăzeci şi nouă De suliţe-oi lua Şi te-oi insuliţa Şi te-oi înspăima Şi te-oi depărta. Cu 99 de ţepoaie Te-oi înţepoia Şi te-oi speria. Cu nouăzeci şi nouă De mături de cacadîr Te-oi sgîria Şi te-oi speria... Răul să se ducă Să piară ca o nălucă, Să se prăpădească, De N. să nu se gândească...1. Tot din cauza fricii, demonii bolilor pornesc rareori singuri, ca să se,lege de om. Foarte adesea se întovărăşesc şi umblă în cîrduri de cîte nouă, ba chiar şi de nouăzeci şi nouă. Alteori, numărul lor nu este indicat. Astfel, într-un descîntec de „pocitură", din Bucovina: c) Plecară nouă zîne De la nouă stîne, Nouă moroi Cu nouă moroaie, Nouă diochitori Cu nouă diochitoare, Nouă pocitori Cu nouă pocitoare, Din săgeţi săgetînd, Din cuţite late stremurînd...2. Dintr-un alt descîntec de „pocitură", tot din Bucovina: Purces-a (cutare) De la casa lui, De la masa lui, Mîndru şi frumos, Gras şi sănătos, Pe cale, pe cărare. Cînd a fost La miez de cale, De cărare, înainte i-o ieşit: Moroi cu Moroaie, Strigoi cu Strigoaie, încordători cu încordătoare, înfiorători cu înfiorătoare, Pocitori cu Pocitoare, Săgetători cu Săgetătoare. Ciumoi cu Ciumoaie, Răhnoi cu Răhnoaie, Fierbinţeli cu Fierbintele, Şi cu diavoliţe rele. înainte i-o ieşit, Toate giunghiurile l-o găsit, în cap l-o săgetat, Cu suliţi l-o însuliţat, Inima că i-o mîncat, Bun de nimic l-o lăsat...3. Se sperie grozav de zgomot: de aceea, oamenii buciumă, trag clopotele, împuşcă, ciocănesc în mod asurzitor în vase de aramă, scot chiote şi ţipete, de-i vîră în grozile morţii pe bieţii drăcuşori. Mititeii se mai tem de foc şi de fum, dar mai ales de apele mari şi adînci (de aceea ei locuiesc mai adesea în bălţi, care nu sînt afunde), aşa că sînt tare speriaţi dacă sînt trimişi în mările negre, 1. Marian, Descîntece, I, 71 urm. 2. Ibidem, 166. 3. Ibidem, 171 urm. în fundul mării roşii sau în smîrcurile mărilor. Ei, întunecaţii, se sperie dacă-i alungi în codri deşi şi întunecoşi, şi nu vor să audă de locuri pustii (unde locuiesc de obicei) sau de butuci scorburoşi (unde se aciuează adesea, de unde epitetul de „Al de pe scorbură") şi se îngrozesc, cînd îi ameninţi că-i vei trimite în munţii înalţi sau în rîpile surpate, d) Le plac chefurile : de aceea sînt poftiţi la „mesele întinse, cu făclii aprinse, cu pahare pline" şi îndemnaţi ca acolo „să bea, să mănînce şi să se ospăteze". Cunoscîndu-le slăbiciunile, omul caută să-i alunge, îndemnîndu-i să părăsească trupul bolnavului, să iasă din mîini, din picioare, din creierii capului, din măduva oaselor şi aşa mai departe. întrebuinţează întîi cuvinte linguşitoare, dezmierdătoare, duhul bolii e rugat frumos, i se făgăduiesc tot felul de bunătăţi aiurea şi cîte şi mai cîte. Numai dacă nu se ajunge la nici un rezultat cu binele, se recurge la ocări, la ameninţări cu pedepse groaznice, ca cele pomenite înainte. Şi cum duhul necurat, demonul care s-a vîrît în trupul omului e prost de dă în gropi şi fricos din cale afară, o şterge din trupul bolnavului, îşi ia tălpăşiţa şi codiţa între picioare şi se duce, peste nouă mări şi ţări, unde şi-a înţărcat dracul copiii. E interesant să amintim că aceste ameninţări pe care le adresează poporul, în descîntece, duhurilor necurate, demonilor mai mititei, le adresau popoarele cele mai vechi, de care vorbeşte istoria, chiar zeilor. în Egiptul din Antichitate, de pildă, vrăjitorii pretindeau că au puterea să-i silească pe zeii cei mari să le împlinească poruncile, îndrăzneau chiar să-i ameninţe cu moartea, dacă nu se supuneau. Uneori, vrăjitorul declara că va împrăştia oasele lui Osiris, sau că va da în vileag legenda lui sacră, dacă zeul s-ar încăpăţîna şi s-ar împotrivi cererii lui. Aceleaşi ameninţări le constatăm în timpurile vechi şi în India. Din epoca cea mai îndepărtată a omenirii, constatăm că imaginaţia primitivilor populase cerul şi soarele, dătătorul de lumină şi de viaţă, cu tot felul de zeităţi şi de duhuri, unele binevoitoare, altele duşmănoase, şi către unele şi către altele se îndreptau rugile lui fierbinţi, iar pentru împăcarea unora şi altora născocise tot felul de practici magice, menite să le înduplece. Ca intermediar între el, omul de rînd, lipsit de putere şi de ştiinţa necesară, şi între aceste divinităţi, era vrăjitorul, rămas pînă în ziua de astăzi, singurul transmiţător al dorinţelor poporului de rînd către zeităţile bune sau rele. Vrăjitorul acesta avea şi are încă oarecum rolul pe care-1 are preotul la popoarele civilizate. Singura deosebire ce se poate face între vrăjitorul omenirii primitive şi între preot e că primul e făcut răspunzător, dacă nu izbuteşte să înduplece divinităţile să realizeze dorinţele poporului, şi că plăteşte adesea ^u capul, în chinuri groaznice, crima de a nu fi reuşit să îmbuneze duhurile cereşti. în schimb, însă, vom constata, cu cea mai mare uimire, că aceleaşi ameninţări, aceleaşi insulte adresate divinităţii sau sfinţilor, 156 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT ORIGINEA BOLILOR 157 aceleaşi maltratări ale efigiilor sacre, pe care le practică sălbaticii, le regăsim, sub o formă mai mult sau mai puţin îmblînzită, la multe din popoarele din Europa, chiar la cele cu o civilizaţie mai veche şi mai înaintate pe treapta culturii. Acestea păstrează nişte reminiscenţe milenare, pe care zeci de veacuri de civilizaţie n-au putut să le alunge din mintea, din sufletul lor, rămas tot aşa de primitiv, tot aşa de simplist şi de naiv, ca şi acela al îndepărtatului lor strămoş, abia apărut pe faţa pămîntului. Practici pentru provocarea ploii § 93 Pentru a ilustra cu o serie de exemple cele ce susţinem, vom aminti unele din practicile uzitate în diverse puncte de pe glob cu scopul de a îndupleca divinitatea sau diferitele zeităţi să trimită ploaia pe pămînt. „Odinioară", scria acum aproape două mii de ani Petronius, „matroanele se duceau desculţe pe munte, cu părul despletit şi cu sufletul neprihănit, să se roage lui Jupiter să trimită ploaia, şi îndată începea să plouă cu găleţile...". Astăzi oamenii ies la cîmp cu icoanele din biserică, cu moaştele unui sfînt sau ale unei sfinte, cu prapurile, iar preotul adresează rugi cerului să dea ploaie. Acelaşi lucru îl vedem la noi şi la toate popoarele din Europa. Se întîmpla însă că, în caz de secetă prelungită, poporul îşi pierde în cele din urmă răbdarea şi renunţă de a se mai ruga! De la rugă trece la ameninţări şi înjurături împotriva divinităţii care nu-i trimite ploaia şi uneori o ia chiar la bătaie. Aşa se întîmpla, de pildă, în unele sate din Japonia, unde poporul, sătul de a-şi mai îndrepta rugile către zeitatea care nu vrea să-i dea ascultare, ia chipul zeului şi cu tot felul de ocări, îl aruncă într-o băltoacă împuţită. „Rămîi acolo, îi strigă, şi ai să vezi ce bine ai să miroşi după ce ai să stai cîteva zile acolo şi ai să te coci şi tu la soarele care ne usucă cîmpul". Chinezii, cînd au nevoie de ploaie, fac un zmeu mare de hîrtie sau de lemn, înfăţişînd zeul ploii şi-1 duc în procesiune. Dacă însă zeul nu le dă ploaia dorită, îl ameninţă şi-1 bat, uneori chiar îl degradează, luîndu-i rangul de zeu. Dimpotrivă, dacă dă ploaie, îl recompensează în mod public, prin decret imperial, promovîndu-1 în grad. Siamezii, cînd au nevoie de ploaie, aşază idolii lor în bătaia soarelui care-i dogoreşte; dacă, dimpotrivă, au nevoie de un timp uscat, desfac acoperişul de pe templu şi lasă chipurile sfinte să fie muiate de ploaie. Dacă aceste obiceiuri vi se par barbare, ce veţi zice de cele ce se petrec încă astăzi în bătrîna noastră Europă, aşa-zisă civilizată? în Franţa, de pildă, în anumite localităţi, se iau statuile sfinţilor şi se aruncă într-un puţ, în cazul cînd seceta se prelungeşte peste măsură. înainte de a arunca statuia în apă, o roagă de trei ori să trimită ploaia. I se spune sfîntului să se gîndească bine, să nu-1 facă pe încăpăţînatul, căci n-o să-i meargă bine. Cum însă ploaia întîrzie să-şi facă apariţia, iau statuia sfîntului şi-o aruncă în apă, cu toate protestările clerului care susţine, cu drept cuvînt, că e de-ajuns ameninţarea şi că face rău poporul de se răzbună imediat? în Italia, lucrurile se petrec la fel, ba chiar se merge şi mai departe. Astfel, în anul 1893, în urma unei secete îngrozitoare, locuitorii din multe localităţi ale Siciliei îi exilară pe mai toţi sfinţii lor. La Palermo, aşezară statuia Sfîntului Iosif într-o grădină, în bătaia soarelui, ameninţîndu-1 că-1 vor lăsa să se prăjească acolo pînă ce o să dea ploaie. Alte statui de sfinţi fură întoarse cu faţa la perete, cum se pedepsesc uneori copiii. Alţi sfinţi fură dezbrăcaţi de veşmintele lor cele bogate, scoşi din biserică, insultaţi şi ameninţaţi de a fi înecaţi, dacă nu vor da ploaie. La Caltanisetta, rupseră aripile de aur ale statuii Arhanghelului Mihail, le înlocuiră cu aripi de carton, iar în locul mantalei de purpură, îl înfăşurară cu nişte zdrenţe. La Licata, statuia Sfîntului Angelo, patronul localităţii, fu despuiată de tot, iar sfîntul fu batjocorit, legat cu lanţuri şi ameninţat cu înecarea sau cu spînzurătoarea, dacă nu le va da ploaie. „Spînzurătoarea sau ploaia" îi strigă mulţimea înfuriată, ameninţîndu-1 cu pumnii. Să vedem acum ce se petrece la noi în asemenea împrejurări. Poporul nostru nu merge cu impietatea aşa de departe, şi totuşi se leagă de cele sfinte sub o altă formă. în biserica ortodoxă, nefiind statui, chipuri cioplite, ca la romano-catolici, alte simboluri sfinte, alte obiecte religioase, precum sînt icoanele, crucile şi toaca de lemn de la biserică au multe de îndurat pe vreme de secetă. Astfel, se fură, în zorii zilei, o icoană de la biserică, în special a Maicii Domnului, şi se aruncă într-un puţ. Acelaşi procedeu îl vedem întrebuinţat în multe localităţi din Franţa, unde icoana unui sfînt e aruncată în apă, ca mijloc de a obţine ploaia. Se fură o cruce de la un mormînt, noaptea, adesea de către femei despletite, şi se aruncă în rîu, în iaz sau într-un lac şi se lasă acolo pînă plouă. Acelaşi mijloc de invocare a ploii îl practică locuitorii din Barenton, în Franţa, care aruncă şi ei o cruce în apă în acelaşi scop. în Munţii Apuseni, oamenii se duc noaptea la cimitir şi fură crucea de la mormîntul unui beţiv şi o aruncă în apă. Mijlocul cel mai eficace, pare-se, pentru obţinerea ploii e însă următorul: se fură noaptea toaca de lemn de la biserică şi se aruncă în fîntînă. O lasă în apă 40 de zile sau pînă nu mai e nevoie de ploaie. Acest obicei -e răspîndit în toată ţara. Se vede din aceste practici uzitate la noi că poporul nostru, fără a-şi da seama de impietatea pe care o comite, recurge totuşi la mijloace drastice pentru a sili divinitatea să-i împlinească cererea. Dîndu-şi seama că, de multe ori, nu divinitatea e de vină că seceta se prelungeşte, ci că anumite duhuri necurate ţin ploile înlănţuite, fie că fac lucrul acesta din răutate, fie că au uitat că pămîntul are nevoie de apă, aleargă la alte mijloace. Ţiganii, din pricina culorii lor negre, fiind socotiţi ca întrupători ai diavolului sau ai altor duhuri necurate, sînt aleşi ca ţapi ispăşitori ai românului. De aceea, în timp de secetă, e bine să-i uzi pe toţi ţiganii care îţi ies în cale, cînd vii cu apă de la fîntînă. Tot astfel se explică de ce paparudele trebuie să fie totdeauna fete de ţigani. Tot aşa, cîinele şi pisica, socotiţi ca animale necurate, în care e întrupat diavolul, sînt udaţi cu apă, ca să aducă ploaia. în insula Sumatra, o pisică neagră e aruncată în apă, şi după 158 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT ce e lăsată să înoate cîtva timp, o lasă să scape la ţărm, pe cînd locuitorii o urmăresc, turnînd apă peste ea. Tot din pricină că e socotit ca o încarnare a duhurilor necurate, se dezgroapă din cimitir trupul unui mort, bănuit a fi fost strigoi, sau al unui venetic, şi se îngroapă pe furiş în altă parte. Acelaşi mijloc de a face să pornească ploaia îl întrebuinţează locuitorii tocmai din Australia, din Noua Caledonie, care dezgroapă un cadavru şi toarnă apă peste el. Un obicei foarte curios e acela de a se dezgropa trupul unui beţiv ' şi a-1 da pe apă. Acest mijloc, practicat în Moldova, îl întîlnim şi la ruşi, care dezgroapă cadavrul unui beţiv şi-1 aruncă într-o băltoacă, încredinţaţi că, prin acest rit magic, vor provoca revărsarea ploilor. Capitolul III Personificarea bolilor Ciuma. Holera Am arătat în alt loc că duhurile specifice ale bolilor se pot metamorfoza în animale. Dar nu numai sub această înfăţişare apar bieţilor oameni care au de îndurat urgia lor, ci li se arată şi în chip omenesc. Duhurile sînt, cu alte cuvinte, personificate. După cum e personificată „Moartea" la toate popoarele, tot astfel anumite boli sînt închipuite de popor sub aspectul unor fiinţe omeneşti, mai ales cu trup de femeie, care vine şi aduce boala, fie individual, fie în mod epidemic. In primul rînd se aliniază Ciuma şi Holera. Credinţele şi povestirile despre aceste două boli confundîndu-se adesea, le vom trata împreună. Să începem cu o povestire din judeţul Tutova, publicată de M. Lupescu1: „Era pe vremea cînd... umbla pe păcătosul ista de pămînt şi Holeră şi Moarte şi Ciumă şi toate. Iată că într-o zi de primăvară se întîlnesc pe la miezul nopţii, într-un ţintirim, Moartea, Ciuma şi Holera şi se iau la cioandă că ciobanul din marginea satului, cu oi mîndre şi miei graşi, gras şi voinic şi el cît un brad, are să le dea cîte un miel gras de pomană. Porneşte la el întîi Holera, care se lăuda că i-a face ea pe fel ciobanului şi trebuie să-i dea mielul cel mai bun. Ajunge la cioban. - Ce vrei de la mine ? zise ciobanul către baba ce venise la el, urîtă ca moartea şi cu ochi ca de holeră. - Eu îs Holera. Am venit să-mi dai mielul cel mai gras, c-apoi cu mine ţi-i în cîrd. - Nu mă tem de holeră, c-am să mănînc usturoi şi bucate chipărate, şi s-a dus Holera dracului. Holera n-a mai avut ce face şi s-a dus pe munţi şi pe pustii, şi cînd s-a întîlnit cu surorile ei, Ciuma şi Moartea, le-a spus păţania şi s-a cam mai dus. - Las' că mă duc eu, zise Ciuma către Moarte, să vezi cum am să-i vin de hac. Intr-o zi, pe la amiază, iaca soseşte la stîna ciobanului o urîciune de babă, de nu s-a mai văzut de cînd lumea aşa sluţenie. - Ce vrei, babo ? îi zise ciobanul. - Am venit să-mi dai mielul cel mai gras din turmă, c-apoi cu mine ţi-i în cîrd. 1. Rev. Ion Creangă IV, 76, urm. 160 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT PERSONIFICAREA BOLILOR 161 - Da' cine eşti d-ta de porunceşti ca într-o casă pustie, nu vezi că eu îs stăpîn aici ? - Eu îs Ciuma şi, de nu-mi dai ce-ţi cer, atîta ţi-i leacul. - De Ciumă nu-mi pasă nici atît ca de Holeră : am să dau foc la toate gunoaiele, am să şed în fum şi las de mi-i putea face ceva. Ciuma, cînd a auzit aşa, s-a dus la Moarte într-un suflet şi i-a spus toată pătărania cu ciobanul. - Las' că mă duc eu, zise Moartea cu mîndrie. Dacă nici mie nu mi s-a închină şi nu mi-a da mielul cel gras, apoi o împlineşte. Ciobanul ospăta. Numai ce iacă vine la el o dihanie numai oase şi c-o coasă în mînă. - Cine eşti şi ce caţi la mine ? - Eu îs Moartea ; am venit la tine să-ţi cer un miel gras şi, de nu mi-1 dai, pregăteşte-te să vii după mine. - Ţi-1 dau, ţi-1 dau cu toată inima, şi merg şi cu d-ta să ţi-1 aduc acasă. Ciobanul ia un miel gras şi se duce să-1 ducă Morţii acasă. Casa Morţii era foarte mare şi cu mulţime de cuie, în care erau atîrnate cîte un ghem în fiecare cui: unele mari, altele mijlocii şi unele de tot mici. - Ce-s astea ? întrebă ciobanul pe Moarte. - Aestea sînt ghemele cu firul vieţii fiecărui om ; cînd s-a mîntuit firul, traiul omului s-a sfîrşit şi eu mă duc de-i iau sufletul. - Şi care-i ghemul vieţii mele ? întrebă ciobanul pe Moarte. - Aista. Ghemul vieţii ciobanului era foarte mare. Cînd l-a văzut el aşa, şi ştiind că mai are zile de trăit, a luat mielul în braţe şi i-a spus Morţii: - Daca mai am zile de trăit, lasă mielul la mine, că am femeie şi copii, şi le trebuie de mîncare, că mie nu-mi aduce nimeni de pomană, şi trebuie să muncesc ca să le astup gurile. Şi s-a dus acasă. Holera, Ciuma şi Moartea s-au îndrăcit de ciudă că le-a păcălit ciobanul." în altă legendă, culeasă din Oltenia, în loc de gheme, se află în, casa morţii o mulţime de făclii1. Tot aşa povestesc şi armenii, dar în loc de gheme sau de făclii, bolile au un catastif dat de Dumnezeu, în care sînt înscrişi cei ce au> să bolească şi cei ce au să moară. Ciobanul le roagă să se uite dacă e şi el trecut acolo. Negăsindu-se înscris în catastif, îşi ia înapoi oaia şi fuge2. Tot astfel, într-o legendă versificată de Anton Pann (Povestea vorbei), Frigurile, Lingoarea şi Ciuma se duc pe rînd să-1 sperie pe un cioban. Acesta negăsindu-se trecut în „cartea" pe care o are 1. Ibidem, V, 44, urm. 2. Rev. de cultură armeană, II, (1938), 27 urm. Ciuma, şi în care sînt înscrise numele acelora care trebuie să moară de pe urma ei, îşi ia mielul pe care-1 fripsese pentru dînsa şi o alungă cu ocări. Istoria Ciumei Istoria ciumei se pierde în negura timpurilor. Despre o divinitate a Ciumei se aminteşte în Mesopotamia, şi de această boală epidemică vorbesc inscripţiile cuneiforme. Herodot pomeneşte de asemenea de această boală grozavă. Biblia vorbeşte adesea de epidemii grozave, de pe urma cărora se prăpădeau, în scurt timp, sute de mii de oameni, dar nu se ştie cu siguranţă dacă era vorba de pesta bubonică sau de o altă boală epidemică. în Europa, e greu de spus cînd s-a ivit ciuma pentru întîia dată, căci toate bolile epidemice care secerau multe vieţi erau denumite „ciumă". Astfel se pomeneşte de „ciuma" din Roma (secolele al II-lea şi al IlI-lea d.Hr.). întîia însemnare sigură cu privire la ciumă o găsim într-un fragment al medicului Rufus din Efes, care a trăit pe vremea împăratului Traian. Rufus vorbeşte de buboaiele, numite pestilenţiale, care bîntuiau mai ales în Libia, în Egipt şi în Siria. Mai tîrziu, apare cu o străşnicie deosebită, sub împăratul Justinian, şi se lăţeşte cu furie peste tot continentul nostru. Bîntuie, timp de cincizeci de ani (531-580), în tot Imperiul Roman, întinzîndu-se de la oraşele maritime în toate direcţiile din interiorul Europei. în marele ciclu de epidemii din secolul al XlV-lea, cu începere din anul 1348, ciuma apare în continentul nostru sub denumirea de „moartea neagră", iar mortalitatea ei e spăimîntătoare. în unele regiuni, două treimi şi chiar trei sferturi din locuitori i-au căzut victimă. Se socotesc aproximativ 25 de milioane de persoane secerate în Europa şi 23 de milioane de inşi răpuşi în Asia de această boală îngrozitoare. De la această dată trebuie să dateze primele credinţe şi legende în legătură cu acest flagel fără pereche. în anul 1453, Constantinopolul cade în puterea turcilor şi o sută de ani mai tîrziu, toată Peninsula Balcanică e sub stăpînirea sau sub suzeranitatea lor. Lipsa de'curăţenie şi nerespectarea celor mai elementare reguli de igienă ale poporului cuceritor face ca ciuma să se ivească în ţinuturile supuse dominaţiei lor. Cronicile Ragusane amintesc adesea cu durere despre ivirea ciumei în ţara lor. Alte apariţii mai celebre ale ciumei în Europa sînt următoarele: Cea din anul 1016, care a bîntuit în mai toată Europa. Cea mai grozavă din Evul Mediu, numită „ciuma neagră" care, venită din Orient, se abate ca un potop mistuitor, în anul 1348, asupra întregului nostru continent. După ce străbate Grecia, se năpusteşte asupra Italiei, unde Florenţa şi Veneţia pierd cîte 100.000 de locuitori, Siena 80.000, Roma 160.000, Neapole 530.000, Sicilia 500.000. Din Italia trece în Franţa, unde seceră „la tiercewpartie du monde", după cum se exprimă cronicarul Froissart. Apoi trece în Spania şi în Anglia unde, timp de nouă ani în şir, face cîte 50.000 de victime pe an. 95 162 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT PERSONIFICAREA BOLILOR 163 în secolul al XVI-lea, apare în Lombardia (1524), în Toscana (1527), unde face 200.000 de victime, apoi iar la Milano (1576). Ciuma a bîntuit şi în restul Europei şi i-au căzut multe jertfe şi în Moldova, pe vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, în anul 15521. Ciuma din secolul al XVII-lea le-a întrecut pe toate cele precedente prin numărul victimelor. Aceea din anul 1630, descrisă de Manzoni, s-a abătut asupra întregii Europe occidentale. Cea din 1656 seceră la Neapole peste 300.000 de vieţi omeneşti. Cea din Turcia (1661) fu groaznică: numai la Constantinopol s-au prăpădit, timp de mai multe luni, cîte 1.000 şi mai mulţi oameni pe zi. în secolul al XVIII-lea, e vestită ciuma din Marsilia (1720). La noi, în Muntenia şi în Moldova se pomenesc de ea la diferite intervale (1707,1735,1770,1793,1795). în Moldova, mai ales, ciuma din anul 1735, sub a doua domnie a lui Grigore Ghica, a fost grozav de pustiitoare2. Alte epidemii de ciumă s-au ivit în anul 1752, la •Constantinopol şi, în anul 1770, în Rusia. în secolul al XlX-lea, apare, cu începere din anul 1813, în Muntenia, vestita ciumă a lui Caragea, care face victime mai numeroase în anul 1814, pătrunde în Moldova şi nu se stinge cu totul decît pe la 1824. De atunci, ciuma nu şi-a mai făcut apariţia în Europa decît în mod sporadic (în anul 1879 la Astrahan) sau în cîteva cazuri izolate, localizîndu-se în Egipt, în Siria şi în Arabia, unde a rămas în stare aproape endemică. Nu mai seceră ca altă dată atîtea vieţi şi se pare că astăzi nu mai sînt focare permanente decît în Persia, în China şi în India. Ultima mare epidemie de ciumă fu constatată, în 1910-1911, în Manciuria. Chipul Ciumei 96 Să ne întoarcem la Ciuma personificată şi să vedem cum şi-o imaginează poporul. Dintr-o legendă din Bucovina, publicată de părintele S.F1. Marian3, j desprindem următorul portret al Ciumei: „Are cap ca de om, coarne J ca de bou, şi coadă ca de şarpe, în vîrful căreia se află un ghimpe mare, cu care înghimpă oamenii şi-i umple de boală". în judeţul Brăila, e închipuită ca o femeie ce umblă cu capul gol şi j cu mici codiţe. Nu e o singură Ciumă, ci mai multe, iar acestea au copii pe care îi trag după ele în nişte cărucioare. Cosind cu coasele, | ca şi cum ar cosi pe cîmp, cîinii le simt şi latră la ele4. Locuitorii din corn. Butea (judeţul Iaşi) îşi închipuiesc Ciuma ca pe o femeie îmbrăcată în alb. Tot astfel îşi reprezintă Holera şi Anghina5. Tot ca o femeie îmbrăcată în alb şi cu părul despletit e închipuită Ciuma şi la ruşi. Tot astfel la venzii din Saxonia şi în Bretania1. La lituani, cînd se iveşte o epidemie de ciumă, oamenii spun că o văd ca pe o fecioară îmbrăcată în alb şi cu o cunună roşie ca focul pe la tîmple; în mînă flutură o basma însîngerată. Cît timp bîntuie, satele rămîn pustii, cocoşii sînt răguşiţi, cîinii nu mai latră, dar adulmecă Ciuma de departe şi mîrîie2. La unguri, Ciuma apare ca o femeie bătrînă, îmbrăcată în negru3. La sîrbi e înfăţişată ca o babă, cu obrazul mîncat de cancer, din care pricină umblă totdeauna cu faţa acoperită cu un văl alb sau negru. E mai mare la stat decît oamenii de rînd şi e grozav de uscată. Sînii ei sînt negri şi aşa de lungi, că-i dă peste umeri, ca să nu fie stingherită la mers. Picioarele ei sînt, după unii, de vacă sau de cal, după alţii, de ţap. îi place mult curăţenia: de aceea, pe vreme de ciumă, nu trebuie să se lase vasele nespălate; căci acolo unde le găseşte murdare, Ciuma rîcîie printre linguri şi străchini şi le otrăveşte. Cînd se iveşte Ciuma într-o ţară, ea nu poate, cu una, cu două, să se năpustească asupra oamenilor, ci trebuie să rătăcească pînă dă de unul care tăinuieşte de douăzeci de ani un păcat de moarte, pe care l-a făptuit şi nu s-a spovedit. Cînd dă Ciuma peste un astfel de om, îi sfîşie inima şi i-o face praf. Acest praf îl împrăştie în toate părţile şi cine-1 înghite se îmbolnăveşte de ciumă şi moare. Ciuma se hrăneşte cu inimile victimelor ei. După ce s-a săturat bine, aspiră praful împrăştiat în aer şi atunci crapă şi ea. Din pîntecele ei iese un băieţel, îmbrăcat numai în negru şi cu o sabie în mînă. După ce i-a dat naştere acestuia, pîntecele Ciumei se închide la loc şi ea pleacă mai departe, în altă ţară. După o credinţă croată, Ciuma face cîte o călătorie prin lume la fiecare şapte ani. După unii, nu e numai o Ciumă, ci două, trei sau chiar şapte surori. Numărul lor trebuie să fie mai mare, căci deseori se întîmpla să fie sfîşiate de cîini. Ciuma poate fi văzută cîteodată de cei născuţi într-o sîmbătă4. La bulgari, Ciuma e închipuită de popor ca o babă bătrînă şi grozav de urîtă, cu părul lung şi încîlcit, cu mîini lungi şi cu gheare ascuţite. E .îmbrăcată în zdrenţe negre şi are în mînă o coasă, cu care coseşte capetele oamenilor. Dumnezeu o trimite numai în acele părţi, unde sînt mulţi păcătoşi şi nelegiuiţi, ca să-i pedepsească în chipul acesta îngrozitor. La început, Ciuma era mult mai grozavă la chip, aşa că era de ajuns să se uite numai la om ca să cadă trăsnit. Cînd Dumnezeu i-a creat pe oameni, unii din ei s-au brodit aşa de pociţi, că a hotărît să facă din ei copii ai Ciumei. însuşi Dumnezeu se spăimînta de ei şi se ascundea, cînd îi vedea apropiindu-se. Ca să le ia puterea cea mare cu care-i înzestrase, a dat cu trăsnetul în ei. De atunci, gîtul lor s-a înţepenit şi nu-şi mai pot întoarce capul, nici 1. Kogălniceanu, Letopis., I, 177. 2. Ibidem, II, 446 ; III, 192. 3. Marian, Sărbătorile, II, 21. 4. Pamfile, Duşmanii, 318 urm. 5. Şezătoarea, VIII, 102. 1. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 1510. » 2. Grimm, Mythologie, II, 992. 3. Wlislocki, Magyaren, 141. 4. Karagic, Lexicon, s.v. Kuga ; Krauss, Slav. Volksforsch., 87-109. 164 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT PERSONIFICAREA BOLILOR 165 nu-1 pot mişca, la dreapta sau la stîngă. De aceea, Ciuma nu merge nici înapoi nici în lături, ci numai drept înainte, şi nu-i poate răpune decît pe aceia ce-i ies în cale. Cînd Dumnezeu trimite Ciuma printre oameni, îi dă un catastif, în care sînt înscrise numele acelora pe care trebuie să-i răpună. Cînd porneşte către un sat, înainte de a-i păşi hotarul, ia chipul unei babe bătrîne, se aşază lîngă un copac sau la o fîntînă şi întreabă de casele şi oamenii de acolo pe care trebuie să-i omoare. După aceea intră în sat. Dacă e primită cu cinste, sau dacă se păzeşte curăţenia şi nu se fac păcate, atunci nu omoară. De aceea, cînd se aude de ciumă, fiecare se grăbeşte să-şi cureţe curtea, casa, coşarele şi pivniţele, se fereşte de a fura sau de a minţi, iar bărbatul nu umblă după femeie în vremea cînd colindă Ciuma. Poporul mai crede că Ciuma are un copil, pe care-1 ia cu dînsa, cînd porneşte să omoare lumea. De aceea, în fiecare casă se pregăteşte cîte o albie şi un pieptene, şi în fiecare seară se toarnă în • ea apă caldă, pentru ca, noaptea, cînd va sosi Ciuma cu copilul ei, să-1 poată scălda. De asemenea i se pregăteşte, pe o masă, pîine, vin şi sare, ca să aibă cu ce ospăta. Ciuma nu intră în casa în care locuieşte o văduvă cu orfani. în cinstea Ciumei se serbează o zi (10 februarie), numită Ziua Ciumei. în acea zi nu se lucrează şi mai ales femeile o păzesc cu sfinţenie1. La grecii de astăzi, Ciumele sînt în număr de trei: întîia are în mînă o foaie mare de hîrtie, a doua o pereche de foarfeci, iar a treia, o mătură. Prima înscrie numele în catastif, a doua îşi răneşte victima, iar a treia o mătură2. Ciuma apare, la unele popoare, şi sub alte înfăţişări: ca nor, ca flacără albastră, ca un abur albăstrui, ca un fum alb etc. Tot astfel, la noi, după o legendă culeasă din judeţul Muscel, Ciuma se înfăţişează cîteodată sub formă de abur. Se povesteşte că, plimbîndu-se odată Dumnezeu cu Sf. Petru, ajunseseră într-un loc unde văzură nişte aburi ieşind,dinpămînt. Se opriră din drum şi, la întrebarea Sfîntului Petru, Dumnezeu îi răspunse că „aia-i Ciuma"... „Dacă nu crezi, înfige toiagul ici în pămînt, în locul unde fumegă". înfipseră toiagul, porniră mai departe, iar, la întoarcerea lor, pe seară, găsiră pe toiag nouă bube. „Vezi, Petre, îi zise Dumnezeu, dacă nu-ţi spuneam eu să înfigi băţul aici, toată lumea care ar fi trecut pe-aci, ar fi murit. Ba se putea să fi murit şi noi. »3 Semne prevestitoare 97 Ciuma e prevestită cîteodată de apariţia unei comete sau de o eclipsă de soare. Aşa s-a întîmplat cu ciuma din anul 571. în anul 615 a fost o eclipsă de soare, iar în toamnă s-a ivit ciuma. 1. Sbornik, XXVIII, 192 urm.; Strauss, Bulgaren, 201. 2. Grimm, Mythologie, II, 991. 3. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 20. Trei luni după eclipsa de soare din anul 679, s-a ivit ciuma în Ticinum (Pavia), pustiind totul în calea ei. Tot astfel s-a întîmplat la noi, în anul 1735, cînd s-a ivit ciuma în Moldova, sub domnia lui Grigore Ghica: „Pe acea vreme s-au arătat în cîteva rînduri şi semne pe cer, stea cu coadă, care o numesc cometa. Pe acea vreme, Domnul se afla ieşit din Iaşi, la casele de la Frumoasa, cu şederea, şi de acolo s-au mutat în deal la mănăstirea Gălăţei, şezînd toată vara acolo, fiindcă începu a se auzi pe unile locuri de ciumă, care nu da puţină spaimă la tot norodul, nefiind deprinşi acei lăcuitori cu de aceste feluri de boale; care boală au intrat şi în iarnă p'încet, iară de primăvară s-au aţîţat foarte tare cît şi Domnia au eşit cu urdie iară la Frumoasa, mai pre urmă şi la Socola, împrăştiindu-se norodul, că atîta murea, cît nu-i putea dovedi cu îngropatul, ci rămîneau pe cîmpi, de-i mîncau fiarele, fiindcă poroncise Vodă, cîţi îi lovea boala, îi scoteau la cîmp, orînduind şi o breaslă pentru căutarea bolnavilor, care le zic ciocli"1. Nume eufemistice Ciuma mai e numită la noi, prin eufemism, Buboasa (judeţul Dolj), § 98 Alba, Frumoasa sau Maica bătrînă (judeţul Mehedinţi), Teleleica (judeţul Prahova), Boala turcilor (judeţul Brăila), Matahala sau Maica bolilor (judeţul Lăpuşna), Maica călătoarea sau Maica calea (vezi § 99). Şi la alte popoare se întrebuinţează cîte unul sau mai multe nume eufemistice pentru ciumă, de teamă, ca, rostindu-i numele adevărat, să n-o îndîrjească mai tare. Astfel, la bulgari: ziva i zdrav(j)a sau ziua zdrava (cea vie şi sănătoasă) şi Lelja; la sîrbi: kuma (nănaşa, cumătră), morija (ucigaşa), buba (buba); la grecii moderni: xaAoTuxn (fericire), BAoyid (binecuvîntare), nume ce se dă şi vărsatului etc. Cămaşa ciumei Dintr-o lucrare etnografică asupra românilor din Transilvania § 99 extragem următoarele : „în drumul ei lung şi anevoios, Ciuma, numită şi «Maica călătoarea» sau «Maica calea», se hrăneşte numai cu inimi de oameni şi de animale. Pentru a o îmbuna şi a o sătura, oamenii organizează unul sau mai multe ospeţe, pentru care fiecare contribuie cu ce poate. Mîncarea e gătită sub cerul liber, în mijlocul drumului, şi acolo se mănîncă, ospătîndu-se şi cei ce trec pe acolo. După ce «Maica călătoarea» s-a săturat în felul acesta, îi vine greaţă de atîta mîncare şi pleacă peste nouă mări şi nouă ţări, unde rămîne pînă flămînzeşte din nou. Cînd se întîmpla aceasta, iar îi dă voie Dumnezeu să se hrănească cu inimile acelora care păcătuiesc greu împotriva lui. Dacă mijlocul acesta nu izbuteşte, atunci oamenii recurg la un alt mijloc de alungare a Ciumei. Ei pregătesc aşa-numita 1. Kogălniceanu, Letopis., III, 192. 166 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT PERSONIFICAREA BOLILOR 167 Cămaşă a Ciumei. în acest 0cop se strîng într-o marţi seara nouă babe iertate, într-una din c^se, şi acolo pregătesc, într-o singură noapte, cămaşa din caier de cînepă, toarsă, ţesută şi cusută în aceeaşi noapte. Cu această cămaşă îl îmbracă pe bolnav, ca să doarmă cu ea în acea noapte. în distr. Făgăf aŞ» trebuie să fie şapte femei cu numele de Măria, care torc şi ţes, croiesc şi cos pînza în care învelesc o păpuşă de 1/2 pînă la un metru, umplută cu paie sau fîn. Pe această păpuşă o spînzură sau o leagă de un Pom din marginea satului"1. Aceste mijloace întrebuinţate pentru îndepărtarea Ciumei, pe care le relatează Teutsch din Transilvania, au atras atenţia şi altor scriitori străini. Astfel, Del Chiaro, unul din călătorii italieni care a scris multe cu privire la cele văzute de el în Ţara Românească, ne povesteşte următoarele despre ciumă: „Sper că nu voi fi neplăcut cititorilor arătînd curioasele ceremonii, introduse de superstiţii, cînd această boală epidemică (ciuma) intră în Valahia, în Muntenia. Se •adună un număr determinat, hotărît de femei care, într-un răstimp de douăzeci şi patru de ore, t»rc» ţes Şicos 0 cămaşă de cînepă şi apoi o ard în foc, şi cred că, în felul acesta, cămaşa cusută va alunga Ciuma"2. Această cămaşă a ciumei e folosită, pe alocuri, şi ca mijloc de alungare a Holerei. Iată, de pildă, ce povesteşte un ţăran din Constanţa: „Mai-nainte vreme, cînd umbla Holera pe pămînt, ca să scăpăm de ea, iaca ce-i făcea. S-apuca o femeie, lua cînepă, o torcea, o năvădea, o ţesea şi făcea o cămaşă din astă pînză, pe care o punea într-un par la marginea satului. Cînd venea Holera la satul nostru, dacă găsea cămaşa la marginea satului, o lua şi pleca. Altfel nu scăpai de ea"3. Tot astfel se procedează în judeţul Dolj: „Femeile dintr-un sat bîntuit de holeră se strîng în număr îndestulător într-o casă. Toate încep să toarcă fuioare mici de cînepă, tort trebuitor şi îndestulător pentru o cămaşă. Apoi urzesc | şi năvădesc, trecînd prin spată şi iţe tot tortul lucrat de ele. îl pun în război şi ţes pînză. Pînza o iau de pe sul şi croiesc o cămaşă. Altele cos cît mai repede acea cămaşă, numită «cămaşa de izbîndă». j Cînd e gata cămaşa, se duc doi, trei oameni în drum şi într-un loc mai larg din mijlocul sau marginea satului. Lumea vine după ei şi, pe cînd unul ţine cămaşa strînsă spre guler, toţi copiii, bărbaţi şi J femei trec prin ea, ca să scape de holeră. Cămaşa trebuie toarsă, ţesută şi cusută într-o singură zi"4. Cităm o comunicare ce ni s-a făcut din corn. Şpring (judeţul Sibiu): „Cînd a fost ciuma lanoi, s-au adunat într-o casă nouă văduve de au făcut Ia Ciumei. An tors fuior şi cîlţi, după aia au năvădit şi 1. Teutsch, Mitteil. der anthropol, Gesellschaft, Wien. 2. Istoria delle mod. rivoluz.della Valachia, ed. N. Iorga, 45 urm. 3. Candrea-Densusianu-Speimţia, Graiul nostru, I, 379. 4. Rev. Ion Creangă, ll\t 31curm. au ţesut şi au tăiat pînza şi au cusut o ie. Cînd s-a făcut ziuă, două muieri au dus-o în capul satului şi au pus-o într-un lemn, şi i-au pus o pălărie în cap. Dar dimineaţa n-au mai găsit-o acolo, că, bag-seamă, a venit Ciuma şi a luat-o". Tot astfel se procedează şi în corn. Răşinari: „se strîng nouă babe şi, laolaltă, cos o ie pe care trebuie s-o dea gata într-o singură zi. Această ie se pune apoi într-un par, la un capăt de sat, pentru ca Ciuma, cînd se apropie de sat, s-o vadă şi să se întoarcă înapoi"1. Acelaşi mijloc de alungare a Ciumei sau a Holerei îl întrebuinţează şi saşii din Ardeal: „Se pune, în timpul unei epidemii de holeră sau de ciumă, o cămaşă pe un gard; apoi vine o fiinţă străină, goală, ia cămaşa, pleacă, şi cu chipul acesta piere holera sau ciuma din acel loc. Cămaşa trebuie toarsă, ţesută, cusută şi spălată într-o singură noapte. Cînd, în anul 1849, holera (ciuma) îşi făcu apariţia şi în Gergischdorf (= Ungurei, judeţul Alba inferioară), oamenii găsiră, într-o dimineaţă, dinaintea satului o cămaşă. După un obicei vechi, îngropară imediat cămaşa în pămînt, şi din momentul acela, epidemia încetă în acel loc"2. Tot astfel se procedează şi în Ungaria: se atîrnă pe un par, la marginea satului, o cămaşă pentru „femeia cea goală", adică Ciuma, ca să se mulţumească cu atît şi să nu mai intre în sat3. Tragerea unei brazde în jurul satului Alt mijloc pentru alungarea Ciumei este tragerea uneia sau a mai multor brazde cu plugul împrejurul satului. în judeţul Dolj, „oamenii caută în sat doi boi negri, fătaţi sîmbăta, de aceeaşi vacă, adică să fie fraţi. Se înjugă la o tînjală şi, într-o sîmbătă, doi sau trei săteni dau ocol satului bîntuit de boală"4. Un străin care a călătorit prin părţile noastre, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, povesteşte, între alte mijloace profilactice pentru a se feri de molime, şi despre această tragere a brazdei în jurul satului. Bandinus, care a vizitat, în 22 noiembrie 1646, satele de pe lîngă graniţă din vecinătatea Lucăşeştilor (Lucăceşti), relatează cum „a văzut ridicîndu-se nişte «priapos» la toate răspîntiile drumurilor, cu următorul chip: ţăranii tăiaseră un stejar foarte mare, căruia meşterii îi dăduseră o înfăţişare omenească, cu picioare şi cu mîini. Statuia aceasta prestigioasă ţinea în mîna dreaptă un sceptru, adică un arc întins cu două săgeţi, în mîna stîngă o lance care, vibrînd, părea că ameninţă să lovească. Naţiunea (română) cea ignorantă şi crescută în superstiţii crede că, cu acest meşteşug, poate înspăi-mînta boala ciumei, care bîntuie hotarele Transilvaniei, ca să nu se încerce de a se apropia de hotarele Moldovei. Aceste figuri le-a văzut el însuşi, fiind de faţă. Pe lîngă acestea, bărbaţi demni de toată 1. Păcală, Răşinari, 255. 2. Haltrich, Volksk. der siebenb. Sachs., 313. 3. Wlislocki, Magyaren, 142. 4. Rev. Ion Creangă, III, 311. § 100 168 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT PERSONIFICAREA BOLILOR 169 credinţa povestiră că, într-o noapte întunecoasă zece fete bătrîne, despuiate, alergară de mai multe ori împrejurul satului, gesticulînd cu săltaturi şi jocuri cu cîntece, şi aruncau din mînă beţe aprinse; acestora le ieşeau înainte zece flăcăi, tot despuiaţi, înarmaţi cu lănci sclipitoare, salutîndu-se în tăcere unii pe alţii. Făcîndu-se aceasta, românii cred că Ciuma nu se va atinge de oamenii goi, ci-i va fi ruşine şi va cruţa pe cei de vîrstă tînără. Şi nici era acesta sfîrşitul prostiilor, căci toţi cei zece flăcăi, într-o altă noapte, traserâ în acel loc un plug cuboi, brăzdînd pămîntul împrejurul satelor, pe care tot atît de multe fete îl precedau, amestecîndu-şi cîntecele cu rîsul. Locuitorii, înarmaţi cu gheoage, stăteau cu faţa întoarsă înspre Transilvania, la brazdă, ca să lupte în contra Ciumei"1. într-un descîntec de „bubă" din judeţul Bihor, se pomeneşte, în următorii termeni, această tragere a brazdei în jurul satului, pentru a-1 apăra de ciumă: „Un om negru cu o fată neagră despletită, cu corbaciu negru, cu doi pogănici negri; un om negru cu o fată neagră, cu sbiciu şi cu jug şi răsteiele negre, tînjala, tileguţa, plug şi toate negre, a mers avînd după ei un sat tot descîntînd, trăgînd brazdă neagră, să nu intre acolo ciuma-n sat"2. Tragerea unor brazde în jurul satului se obişnuieşte şi la sîrbi, ca mijloc de apărare împotriva Ciumei. „Doisprezece tineri şi tot atîtea fete, cu toţii curaţi la suflet, se dezbracă în pielea goală, în ajunul duminicii după lună nouă, la miezul nopţii. Iau un plug şi, în tăcere, fără să şoptească şi fără a se uita unii la alţii cu pofte nepermise şi fără a se atinge între ei, se înjugă la plug şi trag de şapte ori o brazdă împrejurul satului"3. Tot astfel, la bulgari cînd se iveşte o epidemie de ciumă, de holeră sau de vărsat, ori vreo molimă în vite, se trage cu plugul o brazdă sau mai multe în jurul satului. Plugul e construit anume din lemn tăiat de la doi copaci îngemănaţi, iar fiarele lui sînt lucrate de doi fierari i gemeni, în pielea goală. Boii înjugaţi trebuie să fie de asemenea gemeni, I tot aşa şi flăcăii care conduc plugul. Şi aceştia trebuie să fie I despuiaţi4. Acelaşi mijloc de alungare a demonului bolii e întrebuinţat şi de ruşii din împrejurimile Moscovei. Cînd, în anul 1871, a izbucnit holera prin acele părţi, „douăsprezece fecioare se înjugară în miez de noapte la un plug şi traseră o brazdă în jurul satului"5. în alte regiuni numeroase ale Rusiei, în caz de epidemie la vite A sau printre oameni, femeile şi fetele se adună noaptea, desculţe, J îmbrăcate numai cu cîte o cămaşă albă şi cu părul despletit. Se înhamă la plug şi trag cu el o brazdă în jurul satului. Bărbaţilor nu le e permis să fie de faţă la această ispravă. Ţinînd în mîini coase, 1. V.A. Ureche, Cod. Bandinus, în Anal. Acad. Rom. (Memor. secţ. ist.), XVI, 56 urm. 2. Şezătoarea, V, 145. 3. Krauss, Slav. Volksforsch., 100. 4. Sbornik, XXVIII, 557 urm. 5. Mannhardt, Wald- und Feldkulte, I, 561; Krauss, Slav. Volksforsch., 100. tigăi, vătraie şi altele, femeile fac un zgomot asurzitor şi pocnesc uneori din bice. în alte locuri ară bărbaţii, dar trebuie să fie gemeni. Uneori se înjugă boi albi gemeni şi însuşi plugul trebuie să fi fost lucrat de gemeni1. Tot aşa, mordvinii din guvernămîntul Simbirsk, de cîte ori se iveşte o molimă în vite, trag, noaptea, cu plugul, cîte o brazdă împrejurul satului. Cîţiva flăcăi trag plugul pe care-1 conduce o fecioară neprihănită2. Şi la venzii din Saxonia se povesteşte că se înconjura satul cu trei rînduri de brazde, trase cu plugul, în caz de ciumă. Operaţia trebuia făcută noaptea, pe muţeşte, de oameni dezbrăcaţi pînă la piele3. Jertfe aduse Ciumei şi Holerei Afară de pomana făcută Ciumei, cu mîncăruri şi băuturi, despre care am amintit mai sus, pomană care se obişnuieşte şi la bulgari, Ciuma e îmbunată uneori cu jertfe de animale şi chiar de oameni. Astfel, în judeţul Muscel: „Cînd mor într-o casă toţi de ciumă, vecinii de la 9 case din apropiere să sară, cu mic şi cu mare. Să ia o găină neagră ori un cocoş negru cu ei şi să se urce cîrd pe un deal, unde vor face 9 vetre cu 9 focuri. Apoi să ocolească vetrele de 9 ori, unul avînd găina tot în mînă. Dacă s-ar întîmpla să moară vreunul din ei, să nu se sperie. Să-1 îngroape acolo, pe brînci, cu găină cu tot; iar ei să se urce pe alt deal, să facă alte vetre, şi să urmeze la fel, pînă n-o mai muri nici unul. Numai aşa se va stinge ciuma. Pe cei morţi să-i îngroape cioclii, aleşi din acei care au zăcut de această boală şi au scăpat"4. Tot astfel, se jertfesc, la alte popoare, diverse animale, pisici, cocoşi, berbeci, vite, cămile etc, în caz de epidemii de ciumă sau de holeră5. Afară de aceste jertfe de animale aduse Ciumei sau Holerei, se pomeneşte, în vremile vechi şi de jertfe omeneşti. Astfel, un bătrîn din judeţul Constanţa povesteşte: „într-un sat, dacă a văzut că nu mai scapă de holeră, oamenii au luat un băiat voinic, i-au făcut o groapă în pămînt, adîncă cît el şi strimtă, aşa ca să poată sta un om în picioare. Au luat apoi băiatul, l-au pus în groapă şi au pus pămînt peste el de viu, şi el a murit acolo. Aşa a scăpat satul de holeră"6. Astfel de sacrificii omeneşti se făceau şi în Antichitate şi se pomeneşte chiar de copii sau fete îngropate de vii, în timpuri de epidemii de ciumă7. 1. Zelenin, Russ. Volkskunde, 66 urm. 2. Mannhardt, Wald- und Feldkulte, I, 561. 3. Wuttke, Sachs. Volkskunde, 379. 4. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 20 urm. % 5. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 1519. 6. Candrea-Densusianu-Speranţia, Graiul nostru, I, 379. 7. Grimm, Mythologie, II, 989 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 1519. 170 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT PERSONIFICAREA BOLILOR 171 Sfîntul peste Ciumă § 102 Singurul care poate stăpîni Ciuma este, după credinţa poporului român, Sf. Haralambie, a cărui zi se prăznuieşte la 10 februarie. După diferite legende din Bucovina, Dumnezeu i-a dat-o sfîntului în stăpînire, ca să-1 răsplătească pentru muncile grele cu care a fost chinuit în viaţă. „Sf. Haralampie..., cum a văzut că Dumnezeu i-a dat putere asupra Ciumei..., a legat-o de grumaz cu un lanţ de fier... şi, numai atunci cînd oamenii nu serbează ziua lui, o sloboade pe pămînt. Şi Ciuma, care are aripi şi o sabie lată în mînă, cum se vede scăpată din lanţul în care e înferecată, îndată aleargă la oamenii ce nu-i ţin ziua şi pe toţi îi omoară"1. După o altă legendă, tot din Bucovina, Sf. Haralampie s-ar fi întîlnit într-o zi cu Ciuma „care umbla pe pămînt şi aducea foarte multă stricăciune în omenire. Şi Ciuma..., cum a văzut pe Sf. Haralampie, îndată s-a repezit asupra lui, voind numai decît să-1 înghimpe şi să-1 omoare. Insă Sf. Haralampie, prinzînd-o şi legînd-o cu un lanţ greu de fier, a început a o bate şi a o chinui pînă ce s-a săturat. Şi tot aşa legată o ţine el pînă în ziua de astăzi..."2. In altă legendă, culeasă din judeţul Tecuci, Sf. Haralambie, care fusese dintru-ntîi cioban la oi, a învăţat de la un doftor lecuirea tuturor felurilor de Boli şi tămăduind oamenii fără plată, lumea l-a făcut sfînt. Ivindu-se însă într-un rînd Ciuma, oamenii au început să moară cu droaia şi, în puţină vreme a rămas singur, singurel. Dumnezeu i-a dat atunci sfîntului Haralambie Ciuma în seamă. De atunci el ţine „Ciumele de păr, ca să nu-şi mai facă de cap, cum şi-au făcut cu ai lui. Cîte odată le scapă, şi atunci Ciumele se reped în lume ca lupii între oi. Deosebirea este numai că lupul omoară cît omoară şi se duce, în vreme ce Ciuma ia de-a rîndul, şi pe bun şi pe rău, pînă bagă Sf. Haralambie de seamă, şi o strînge din nou din lume, înhăţînd-o de păr"3. Pe toate icoanele, Sf. Haralambie e înfăţişat ţinînd Ciuma în lanţ şi călcînd-o sub picioare4. Vărsatul s § 103 După cum Sf. Haralambie stăpîneşte Ciuma, tot aşa Sfînta Barbura (Varvara) are putere asupra Vărsatului, şi de aceea ziua ei (4 decembrie), trebuie păzită cu sfinţenie. Femeile care au copii fac două turte în acea zi şi una se pune în streaşină casei. Se spune că „Vărsatul, cînd trece pe lîngă această casă, se abate, mănîncă din turtă, bea apă şi apoi pleacă înainte, la altă casă*5. Şi bulgarii personifică vărsatul, numit de ei sipanica sau (Baba) sarka, adică „(baba) împistrită", şi o înfăţişează ca pe-o fată (numele 1. Marian, Sărbătorile, II, 20 urm. 2. Ibidem, II, 21. 3. Pamfile, Duşmanii, 320 urm. 4. Gheorghiu, Calendarul, 45. 5. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., 181. sipanica şi sarka fiind de genul feminin), care locuieşte la capătul lumii. Deoarece vărsatul e de mai multe feluri, fiind, după credinţa bulgarilor, mărunt, mijlociu şi gros, ei cred că boala e produsă de trei surori. Cea mai bătrînă din ele şi cea mai straşnică e aceea care pricinuieşte vărsatul gros. De pe urma lui, bolnavul poate să orbească, să asurzească, sau să rămînă olog, dacă nu moare1. Rutenii personifică şi ei vărsatul, pe care-1 numesc vispa. Cuvîntul fiind feminin, boala e înfăţişată ca o babă bătrînă, cu obrazul plin de boabe de mazăre. Pe unde cad aceste boabe, acolo izbucneşte o boleşniţă de vărsat2. în ţările din Apus, de cînd cu prezervarea de această boală prin vaccin, ea nu mai e considerată ca primejdioasă şi nici nu mai e personificată. Se pomeneşte totuşi, în Bavaria din trecut, de o personificare a ei, căci în descîntece i se adresează titlul de Frau (doamnă)3. Frigurile La mai toate popoarele din Europa, frigurile sînt personificate şi li se dă cîte un nume eufemistic, pentru a le îmbuna. „Nu-i spun pe nume, căci se tem să nu-i scuture"4. La noi, le zic mai adesea Leliţa sau Mătuşica, mai rar, la plural, Leliţele (sau Mâtuşile, în judeţul Mehedinţi), şi Tremuriciul. Rutenii numesc frigurile: tjitka 'mătuşica' şi pohanka 'păgînă, spurcata'; ruşii: kumâ şi kumahâ 'năşica', tetka 'mătuşica' şi, în Sud, poganka 'spurcata'; bulgarii şi sîrbii: groznica 'groaznica'. Şi în ţările apusene, febra sau malaria e personificată ca o fiinţă demonică. în Germania e numită: Beutelmann sau Schiittler5 'scuturătorul' şi Ruttelweibchen6 'femeiuşcă scuturătoare'; în Abruzzi (Italia), la cummare 'cumătră' şi la cummarella7 'cumetrită' etc. Se povesteşte, în judeţul Vîlcea, că Moartea nu se încumeta să dea piept cu un voinic, ca să-1 răpună. întîlnindu-se cu Frigurile, închipuite ca o femeie, aceasta o întreabă de ce e aşa de amărîtă. Moartea-şi spuse păsul, iar Frigurile îi ziseră: „Să vii să-1 iei după o săptămîna, că ţi-1 pun eu bine". Aşa s-a şi întîmplat, iar calea Morţii a fost netezită şi uşurată8. învoiala aceasta între Moarte şi între Friguri e povestită şi de sîrbi9. In Bucovina, unde frigurile sînt pomenite numai cu numele de Leliţe, de teamă să nu-i scuture, se crede că sînt 77 sau 99 de feluri, toate surori, iar una mai mare peste ele le rînduieşte... Sînt 77 de 1. Sbornik, XXVIII, 195 urm. 2. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 747. 3. Hofler, Krankheitsnam., 168. 4. Voronca, Datinele, 755. 5. Schmeller, Bayer. Wb., I, 219 ; II, 183, 488, 490. 6. Hofler, Krankheitsnam., 390. 7. Finamore, Tradizioni, 145. 8. Ciauşanu, Superstiţiile, 241. 9. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, îl, 153. 172 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT feluri, sînt femei, şi au pe una mai mare peste ele, care le trimite. Un om era odată la pădure şi a auzit cum aceasta le spunea : „Tu, du-te la cutare, tu, la cutare, dar tu să mergi la omul ăsta, că e flămînd, te du acasă şi te pune pe cea dintîi găluşcă ce s-a apuca să mănînce ; că femeia lui a făcut acasă găluşte şi-1 aşteaptă". Omul a auzit toate şi, cînd a mers acasă, a apucat întîia găluşcă şi a dat-o cîinelui. „Asta n-oi mînca-o", zice el. Şi tot anul l-au zgîlţîit pe cîine frigurile... La anul, într-aceeaşi zi, iar s-a dus omul să asculte. Ele iar s-au fost adunat şi-şi spuneau fiecare unde au fost şi cum au trăit. „Eu am fost în cutare loc, zice una, şi am dormit numai în puf şi în mătase". Dar aceea zice : „Ba eu am fost într-un cîine, am mers unde m-ai trimes d-ta şi omul a dat găluşcă la cîine. Vai de capul meu cum m-am chinuit şi cum mi-a fost de rău şi de frig"... Frigurile zice că sînt de 99 de feluri, sînt femei. Sînt unele care înfierbîntă, altele care răcesc, altele că nu poţi să mănînci. Sînt friguri negre, friguri ce scutură în toate zilele, altele la trei zile etc... „Leliţa" - fie ea sănătoasă fără noi şi noi fără dînsa - cînd începe a te scutura, scutură munţii, cu cîte te-ai acoperi, tot ţi-e frig. Şi atîta apă bei şi aşa te slăbeşte, că nu poţi ridica piciorul peste prag, şi puterea ce ţi-o ia de multe ori n-o capeţi înapoi cît trăieşti... Cîte friguri sînt, atîtea şi leacuri. Povestitoarea spune că sînt 57, căci ea, tocmai după ce a zis de 57 de ori Tatăl nostru, au lăsat-o frigurile. Zice că „Leliţa" e fată, nu femeie, căci ea a visat că se bătea cu o fată, pînă a biruit-o1. La ruteni, se crede că Frigurile sînt 7, 9, 12, 25, 74, 77 sau 99 de fete frumoase, cu părul lung şi negru2. Bulgarii cred că Frigurile sînt şapte fete frumoase, şapte surori. Ele trăiesc pe lîngă toate celelalte boli şi nu se întorc acasă, ci umblă mereu pe la oameni. Cînd una din ele găseşte un loc prielnic, le cheamă şi pe celelalte. Iată ce se povesteşte despre ele : Şase din surori s-au dus la un cioban, dar acesta umblînd cu oile şi ele după dînsul, n-au mai avut odihnă şi au ajuns numai în zdrenţe şi pline de rării. A şaptea soră nimerise la un bogătaş, unde se răsfăţa numai pe saltele moi şi pe plăpumi de mătase. Priindu-i acolo, a chemat la dînsa şi pe celelalte şase. Ele veniră şi aşa de mult le plăcu acolo, că nu mai plecară pînă nu muri bogătaşul. De aceea, poporul crede că, dacă-1 apuca pe cineva frigurile, nu e bine să se culce, ci să tot umble prin văi şi păduri, ca să obosească boala şi s-o alunge de la el3. După credinţa ruşilor, Frigurile sînt 9 surori care locuiesc în peşteri, ferecate în lanţuri, şi, cînd li se dă drumul, se năpustesc fără milă asupra oamenilor4. După alţii, Frigurile personificate ar fi 12 fete ale lui Irod. Această credinţă e în strînsă legătură cu legenda Sfîntului Sisinie, despre care s-a scris foarte mult, atît la noi, cît şi în studiile asupra literaturilor populare străine5. 1. Voronca, Datinele, 754 urm. 2. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 338. 3. Sbornik, XXVIII, 196 urm. 4. Grimm, Mythologie, II, 966. 5. Cf. Cartojan, Cărţile pop., I, 145 urm. PERSONIFICAREA BOLILOR 173 într-o legendă din Bucovina se spune de asemenea că Frigurile personificate ar fi fata lui Irod. Iată această legendă, povestită de Voronca1: „Sf. Ion cap tăiat era ficior în casă la Irod împărat şi femeia lui Irod tare s-a fost îndrăgit de dînsul; dar el n-a vrut să se dea în dragoste cu ea. De ciudă, împărăteasa i-a pus un inel scump în buzunar. A căutat la toţi şi numai la el s-a găsit inelul şi de aceea l-au pus în închisoare. împăratul acela avea o fată care juca tare frumos şi, la o petrecere, fata a jucat aşa, că tatăl ei i-a zis, să-i ceară ce va vrea, căci el îi va da. Mă-sa a învăţat-o să-i ceară capul lui Sf. Ion. «De ştiam aşa, a zis împăratul, îţi dam mai bine capul meu». Dar amu n-avea ce face, ş-a poroncit de i l-a tăiat. Atunci fata a venit cu capul pe tipsie, jucînd, şi împăratul a blestemat-o : «De-amu, draga mea, tot să joci». Şi într-una joacă; căci ea e «Frigurile», boala ce scutură pe om"2. Anghina Printre alte boli personificate, se vorbeşte şi de o Sftntă Anghina. Un medic din judeţul Suceava comunică următoarele, într-un raport făcut acum vreo 50 de ani: „într-un sat la un gospodar, într-o seară, s-a deschis uşa casei şi a intrat deodată o fată tînără, frumoasă, cu un păr lung şi despletit, care a declarat că este Sfînta Anghina. Că de păcatele oamenilor pe pămînt, Dumnezeu s-a săturat de mult. Că pîn-acum Sfînta Anghina a curăţat copiii cu grebla; de acum înainte are să-i cureţe cu mătura. Un armean din sat îndemna locuitorii ca, în cazul cînd va veni sfînta în casa lor, s-o ia în braţe, s-o ducă la foc ca s-o încălzească şi să-i dea de mîncare". 1. Voronca, Datinele, 754. 2. Şezătoarea, I, 159. DIFERITE FIINŢE DEMONICE 175 Capitolul IV Diferite fiinţe demonice Strigoii § 106 Pentru a da o idee sumară despre ceea ce înţelege poporul român de pretutindeni prin denumirea de strigoi, vom repeta definiţia pe care i-am dat-o în dicţionar1: Strigoiul e o „fiinţă omenească (bărbat sau femeie) care vine pe lume cu o tichie sau căiţă pe cap, şi cu şira spinării prelungită în formă de coadă, nu prea lungă, acoperită cu păr; toată ziua-şi vede de treburi, ca ceilalţi oameni, dar noaptea, îndată ce a adormit, îi iese sufletul, care se duce să se întîlnească cu alţi strigoi, iar trupul rămîne ca mort pe pat. Sufletele acestor strigoi se întîlnesc în locuri anumite, pe la răspîntii, şi joacă împreună. Strigoii, şi în special strigoaicele, sînt de o răutate neînchipuită, ucid copiii şi le sug sîngele, strică căsătoriile, îi sărăcesc pe oameni, iau mana de la vaci şi de la semănături. Cînd moare una din aceste fiinţe, despre care se crede că a fost strigoi sau strigoaică, i se vîră prin inimă o frigare înroşită în foc sau un par, pentru ca sufletul ei să nu mai poată ieşi din mormînt şi să chinuiască oamenii noaptea. Se mai crede că se pot preface în diferite animale, lupi, cîini etc". Aceasta e caracterizarea generală a strigoiului. Să vedem acum în mod amănunţit diferitele lui însuşiri, după informaţiile pe care le-am cules personal, sau după acelea publicate de alţii. Trebuie înainte de toate să atragem atenţia că există strigoi şi strigoaice vii, a.dică care n-au murit încă, şi strigoi morţi, adică fiinţe care au murit şi s-au îngropat, al căror suflet iese din mormînt, se întrupează şi vine să-şi facă mendrele printre oameni. Să examinăm acum pe rînd toate amănuntele privitoare la strigoi. Cine se face strigoi § 107 a) Copilul, cînd se naşte, are cîteodată o pieliţă ca o tichie pe cap. Dacă moaşa nu-i ia repede această tichie, copilul o trage cu mîinile şi o înghite. Acest copil se face strigoi. în alte părţi se crede că copilul care se naşte cu o căiţă pe cap, abia după moarte se face strigoi2. b) Strigoi se mai fac din copiii născuţi din văr cu vară sau din alte rude de aproape, ori dintre cei ce mor ucişi de mamele lor, fără a fi însă botezaţi. 1. Dicţionar enciclopedic, 1217. 2. Marian, Naşterea, 65 ; Ioneanu, Superstiţiile, 41. c) Dacă o femeie face şapte fete în şir, una după alta, a şaptea se face strigoaică. Tot aşa se face strigoi al şaptelea băiat din şapte băieţi născuţi în şir1. d) Se mai fac strigoii din copiii întorşi de la ţîţă sau din aceia care sug pe furiş sînul mamei la o săptămîna după înţărcare. e) Se mai fac din copiii de strigoi pe care aceştia îi lasă lîngă lăuzele nepăzite, punînd copilul lor în locul copilului femeii. f) Se pot naşte şi din ucigaşi sau din fermecători. g) Femeia, cînd e însărcinată, dacă bea apă spurcată de balele diavoleşti, pruncul ce va naşte se face strigoi. h) Dacă o pisică sau un cîine trece pe sub masa mortului, sau trece peste dînsul, acesta, după îngropare, se face strigoi. Cum se cunoaşte strigoiul Sînt anumite semne după care se poate recunoaşte un strigoi: a) Copiii care deoache se socotesc a fi strigoi. b) Cei ce nu mănîncă usturoi şi se feresc de tămîie sînt strigoi. c) Strigoii sînt înalţi, au ochii roşii, unghii lungi, corpul acoperit cu păr, iar şira spinării e prelungită în formă de coadă, care e acoperită cu păr. Unii susţin că au picioare de cal, mîini păroase şi o gură largă ca de căpcăun. Strigoiul are chip de om cînd umblă noaptea ; dar dimineaţa, cînd te uiţi, deşi ţi se pare că a trecut un om pe acolo, vezi însă urme ca de mînz. Atunci ştii că omul care a trecut pe acolo e strigoi. Pe strigoi îi pot recunoaşte oamenii născuţi într-o sîmbătă. §108 Cum se manifestă strigoiul Strigoiul se arată de obicei la Sf. Vasile, la Sf. Gheorghe, dar mai ales la Sf. Andrei, cam pe la jumătatea nopţii, şi e mai totdeauna îmbrăcat în roşu, probabil vopsit cu sîngele pe care-1 varsă. Se întîlneşte cu alţii şi joacă pînă pe la cîntatul cocoşilor, apoi iarăşi intră în groapă, dar nu lasă nici o urmă pe mormînt, pe unde a intrat. Strigoiul începe a ieşi din mormînt la şase săptămîni după ce a murit; după alţii, iese din groapă după ce a stat în pămînt nouă zile. Iese din groapă şi bîntuie pe pămînt cam pe la miezul nopţii şi se întoarce în mormînt cînd cîntă cocoşii. De obicei, strigoii au o zi a lor, cînd ies cu toţii din morminte, se adună la hotar şi se prind în horă şi joacă, cum joacă flăcăii duminica. Dar ei joacă sus, în văzduh, şi se rotesc în împrejurul turlelor bisericii, întocmai ca berzele călătoare. Petrec şi fac o larmă de ţi-ar lua auzul, dacă n-ar astupa dracul urechile la ăi de prin preajma bisericii unde joacă ei. Dacă § 109 1. Al şaptelea băiat sau a şaptea fată, ce s-au născut în şir/joacă şi în credinţele altor popoare un rol însemnat, pot vindeca anumite boli prin simpla atingere etc. 176 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT DIFERITE FIINŢE DEMONICE 177 § 110 iese vreunul pe-afară în timpul acela, atunci e vai de capul lui! Tabără toţi pe el şi-1 trîntesc de pămînt, îl sluţesc ori îl amuţesc. In ziua aceea, nici strigoaicele nu se lasă mai pe jos, ci goale şi despletite, vin şi ele de se prind în horă cu strigoii. Drept lăutari, au cucuvaiele şi huhurezii ce le cîntă, se văietă şi ţipă deasupra horei lor. Ba şi strigoii cei vii vin să le ţină hangul, după ce au ieşit din casă prin coş sau prin cahlă, pornind călări pe vătraie sau pe lopeţi spre locul de întîlnire. Atunci e noaptea Sfîntului Andrei, noapte de groază şi de cutremur, noaptea fioroasă pe care a descris-o aşa de plastic marele nostru Alecsandri. După ce se satură de joc, încep să se bată cu limbile meliţelor, în loc de săbii, alteori cu coasele. Bătaia începe cînd unul din strigoi, o căpetenie a lor, rosteşte cuvintele: „usturoi roşu!" şi lupta nu încetează decît atunci cînd căpetenia lor strigă: „usturoi alb!" sau cînd cîntă cocoşii. Ei, cînd se bat, strigă mereu: „dau, dar nu tai!", căci, dacă ar spune „dau şi tai!", s-ar răni şi s-ar umple de sînge, şi a doua zi s-ar pomeni cei ai casei, de unde este strigoiul viu, cu el rănit şi nu şi-ar putea explica pricina, într-unele nopţi luminate de un corn al lunii, cei născuţi sîmbăta, care, după cum am spus, au darul de a putea vedea strigoii, dacă stau la pîndă, văd, prin curţile bisericilor şi prin cimitire, nişte chipuri care tot ies din morminte, pleacă şi nu se întorc decît după cîntatul cocoşului, cînd au isprăvit tot ce aveau de făcut. Unii strigoi vii, în noaptea spre Sf. Andrei, se culcă afară, ca să poată pleca mai uşor de-acasă. Nu se duc însă cu trupul, ci, cînd adorm, le iese sufletul care se preface în fel de fel de animale şi, dacă trupul acestor strigoi e mutat din locul unde s-a culcat, el rămîne mort, căci sufletul, întorcîndu-se şi nemaigăsind trupul în locul în care l-a lăsat, se duce pe ceea lume. Activitatea strigoilor Noaptea, strigoiul vine pe la casele oamenilor, bate la uşi şi la ferestre şi cere să i se dea drumul în casă. Dacă i se dă drumul, e vai şi amar de cei din casă! Sînt chinuiţi de strigoi în toate chipurile. Dacă nu i se deschide, el strigă cîte un lucru din casă să-i deschidă. Dar românul are grija de a pune toate lucrurile, în special vasele, cu gura în jos. Dacă lucrul e astfel aşezat, să fie puterea strigoiului cît de mare şi tot nu-i poate deschide uşa. în noaptea asta, groaza îi stăpîneşte pe toţi oamenii din sat. Nimeni, în seara aceasta, să nu-şi măture casa şi să lepede gunoiul, sau să facă lăutoare. Toţi mănîncă usturoi, se ung cu el pe la umeri, piept şi genunchi, ung cu el pe la uşi, pe la ferestre, pe la porţi, pe la ocoalele vitelor, în formă de cruce, ung ţîţele vacilor, coarnele boilor, limbile meliţelor etc. Strigoiul vine şi strigă la fereastră : „ai mîncat usturoi ?". Dacă omul îi răspunde, îl amuţeşte ; dar dacă tace, se duce. Pe cei ce nu mănîncă usturoi înspre Sf. Andrei îi pocesc strigoii. Dacă cineva a uitat uşa descuiată, e rău de el, căci strigoiul, intrînd, îi mănîncă inima, îi suge sîngele, de se îmbolnăveşte rău şi moare. Cel ce moare din pricina unui strigoi se face şi el strigoi, căci intră diavolul în el şi-1 învie, şi iese la cumpăna nopţii şi umblă de strigă pe la uşile oamenilor. Strigoiului, fiindu-i urît singur, îşi cheamă la dînsul toate rudele şi cunoscuţii, sugîndu-le sîngele. Cum poţi scăpa de strigoi Pentru ca să scape de moarte, neamurile strigoiului trebuie să-1 „dreagă". Strigoiul se drege în chipul următor : a) Cînd îl îngroapă, pun în jurul mortului pietricele de rîu, ca să aibă ce mînca şi să nu vină să mănînce inima la neamuri. în poală i se pune rug şi marmură. b) Cînd îl duc la groapă, un om ia mei sau mac şi-1 presară pe drum, zicînd : „strigoiul să mănînce pe an cîte un bob de mei ori de mac şi să nu mănînce inimile neamurilor lui". c) în groapă, cînd sînt gata să toarne pămînt peste mort, pun la picioare un fus, iar la cap un cuţit, sau dimpotrivă, şi zic : „de-o veni strigoiul de la răsărit, să se înţepe în cuţit; iar de-o veni de la apus, să se înţepe în fus". Dacă strigoiul rămîne „nedres" şi nu se găseşte nimeni să-i scoată inima, atunci el îşi mănîncă toate neamurile şi, după ce le isprăveşte, trece la străini. Şi, pentru că orice om care moare, nu se ştie dacă este sau nu strigoi, rudele lui îi bagă cîte un bob de tămîie în nările nasului, ca să nu mai poată răsufla; tot aşa şi în urechi, ca să nu audă sfatul rău al diavolului; îi pun şi în ochi, ca să nu-1 vadă pe necuratul, şi-i mai bagă şi în gură, ca să nu spună tartorului numele rudelor lui. Cum se poate şti cine a fost strigoi Strigoiul se cunoaşte după cum e aşezat în groapă, ori cu faţa în jos, ori, mai adesea, într-o rînă. Ochii îi sînt roşii, şi tot aşa şi faţa şi carnea, iar trupul lui nu e răcit. Părul, mustăţile, genele şi sprîncenele îi cresc, iar unghiile i se lungesc şi se încovoaie ca secera. Cînd se dezgroapă un strigoi, îl găsesc totdeauna întreg, neputrezit, aşa cum l-au îngropat, însă plin de sînge pe la gură. Dacă a fost acoperit cu ceva, ţolul sau pătura ori învelitoarea de pe dînsul e cu totul mîncată de strigoi. Mormîntul lui e ceva mai scufundat, adică la un nivel mai jos decît al celorlalţi morţi şi are o gaură la un capăt, pe unde iese strigoiul noaptea. Oamenii, ca să dovedească pe mortul care e strigoi, iau un armăsar negru şi se duc cu toţii, satul întreg, în curtea bisericii sau la cimitir. Armăsarul sare peste toate gropile, numai peste groapa strigoiului nu vrea să sară. Atunci oamenii caută în groapa aceea şi găsesc mortul-strigoi aşezat într-o rînă şi cu mîna sub falcă. Ca să scape de el, îl dezgroapă, îi înfig un fier sau o frigare, un par sau un ţăruş în inimă şi mînjesc cu sînge din inima strigoiului pe cel bolnav, care-şi recapătă sănătatea. După aceea, îl iau pe strigoi, îl trec peste hotar şi-1 ard. Cei care sînt bogaţi, dezgroapă strigoiul, îi taie inima, toarnă vin fiert peste el şi pun pe popa să-i citească. 178 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Alţii, după ce-1 dezgroapă, îl spintecă, îi scot ficaţii şi inima, le ard pe foc de se fac cenuşă, iar cenuşa, amestecată cu apă, se dă de băut tuturor acelora care fac parte din neamul strigoiului. Uneori se îngroapă un cocoş pe mormîntul strigoiului, crezînd prin aceasta că mortul încetează de a mai fi strigoi. Vechimea credinţei în strigoi §113 Credinţa despre strigoi e veche la noi. O găsim amintită în una din publicaţiile cele mai de seamă de la mijlocul veacului al XVII-lea, în Pravila lui Matei Basarab, unde citim următoarele : „Grăesc unii oameni nepricepuţi cum de multe ori, cînd mor oamenii, mulţi dintr-acei morţi se scoală de se fac strigoi şi omoară pre cei vii. Ce însă moartea ce vine de năprasnă şi de grab' la mulţi oameni, nimenea altul nu ştie de dînsa, fără numai singur Domnul nostru Isus Hristos, carele e tocmitorul firii noastre... O! mare minune, să auză neştine şi să se mire : să omoară mortul pre vii! O! nepricepere a ocaanicilor şi orbia de nu văd că iaste lucrul dracului şi-i înşală de ard trupul asemenelor, ca să-i bage în muncă! Bîrfesc unii nebuni şi zic că multe trupure ale oamenilor, dacă mor şi le îngroapă în pămînt, iale nu putrezesc, ce se află întregi, pline de sînge. Şi aceasta iaste nălucă drăcească, cum am zis, pentru că acela dracul în tot chipul se închipuiaşte, şi anghel să se facă, şi călugăr, şi bărbat mirean, şi muiare, şi copil, şi lemn, şi toiag, şi apă, şi sînge, şi discos, şi haină, şi om mort, şi alte lucrure toate cîte sînt se face, ci însă ca o nălucă. Pentr-aceea nu se cade să credeţi aceea ce vedeţi pe trupul omului mort, pentru că omul, dacă moare, sînge n-are în trup, dară încă cu cît mai vîrtos mai mult şi mai mare şi mai minunat iaste a socoti aceasta neştine de zic că, dacă-1 îngroapă şi face cîteva zile în mormînt, se află sînge într-însul. Să ştiţi... că trupul carele se arată cu sînge iaste nălucă drăcească"1. Strigoii vii § 114 Să mai amintim cîte ceva despre strigoii şi strigoaicele vii. în noaptea de Sf. Gheorghe, mai ales, umblă strigoii şi strigoaicele ca să ia mana de la vaci şi chiar puterea de la oameni. De aceea, înspre seară, fiecare om pune la uşa grajdului cîte o creangă de rug, adică de măceş, ca să-1 împiedice pe strigoi de a intra. Cine, în acea noapte, stă în grajd, sub o grapă cu colţii de fier, vede strigoii cînd vin, şi-i poate chiar înhăţa. De multe ori, strigoaică vine să fure tot grîul din şura omului şi, cum nu poate să-1 ducă singură, cheamă broscoii în ajutor, şi tot neamul broştesc cu gura cît o şură, aleargă la chemarea ei. Cu sutele şi cu miile vin, ca frunza şi ca iarba, şi fiecare broască, în gura ei, cară cîte o grămăjoară din bucatele omului, de-1 lasă sărac lipit pămîntului. DIFERITE FIINŢE DEMONICE 179 Moroii Să ne ocupăm acum de moroi. Mai pretutindeni, poporul confundă astăzi moroii cu strigoii, nu însă cu vîrcolacii, cu care îi identifică greşit Tudor Pamfile. De fapt, nu e o mare deosebire între moroi şi strigoi, cel puţin în credinţele de astăzi ale celor mai mulţi dintre români. Tot ce se crede la noi despre moroi şi despre strigoi e împrumutat de lâ slavi, cu deosebire de la sîrbi, de la care aceste aberaţii au pătruns şi la alte popoare. Strigoiului îi corespunde în sîrbeşte termenul vampir, iar moroiului, acela de mora. Acest cuvînt a devenit la noi moroi, format cu acelaşi sufix -oi, pe care îl găsim în strigoi, derivat din strigă (lat. striga), sufix întrebuinţat adesea pentru a forma un nume de fiinţă masculin dintr-un nume feminin (comp. văduvoi, broscoi, cioroi, mierloi, răţoi etc. din văduvă, broască, cioară, mierlă etc). La început, cînd am împrumutat cuvîntul mora din sîrbeşte, trebuie să fi avut acelaşi înţeles la noi ca şi la sîrbi, adică acela de duh necurat care vine, în timpul nopţii, de se pune pe pieptul omului, îl apasă şi caută să-1 înăbuşe. Cu timpul însă, înţelesul şi atribuţiile moroiului s-au modificat, confundîndu-se cu ale strigoiului, cu foarte mici diferenţieri, după cum se poate constata din descrierile de mai jos. Iată ce scrie Sbiera despre credinţele din Bucovina, de acum vreo 60 de ani, privitoare la moroi. „Moroii sînt sufletele acelor copii care mor nebotezaţi, dar mai ales ale acelora care sînt făcuţi de o fată mare şi ucişi sau îngropaţi de vii. Aceste suflete nu sînt aşa deodată moroi, ci abia la şapte ani împliniţi. Cum s-au împlinit şapte ani de la naştere, strigă sufletul copilului din groapă: «botez! botez!» De-1 aude atunci cineva şi de-i rosteşte cuvintele de botez : «botează-se fiul sau fiica lui Dumnezeu, Ion ori Măria, în numele Tatălui, amin! şi al Fiului, amin! şi al Sfîntului Duh, amin! acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!» şi de aruncă în partea aceea, dincotro a auzit glasul, o bucăţică dej>înză, chiar ruptă din cămaşa sau basmaua sa, atunci copilul se botează, se linişteşte şi rămîne în mormînt pînă la a doua venire : e scăpat, nu se mai face moroiu. Iar dacă nu-1 aude nimeni, atunci iese sufletul copilului din mormînt, în chip de sul de foc, ca de doi paşi de lung, şi începe a cutreiera lumea spre nenorocirea oamenilor, zburînd prin aer şi umblînd pe pămînt. El se duce tot drept înainte, nu dă nici într-o latură, şi, de se atinge de cineva, pe loc îl săgeată, îl junghie sau îl şi omoară. Cînd zboară prin aer, mai ales cînd se înnorează, şi se stîrnesc furtuni, se şi zăreşte scînteind ca fulgerul şi se izbeşte în oameni, în vite, în copaci, în biserici, în case, de ucide, sfarmă şi aprinde"1. Tot din Bucovina, cu alte amănunte, ne împărtăşeşte Voronca diversele credinţe despre moroi, după comunicările ce i s-au făcut: 1, p. 384 urm. 1. Poveşti pop. rom., 317. FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT DIFERITE FIINŢE DEMONICE 181 „Moroiul se face din copiii nebotezaţi, născuţi morţi sau pierduţi şi îngropaţi. După şapte ani el iese din mormînt şi zboară pe sus să-şi caute botez. Spun oamenii, că aud cum strigă «Cristian, Cristian!» (Botoşani) sau «Cruce, cruce!». Atunci, cine aude, să rupă de la sine o bucăţică de ceva, din strai, basma, să arunce şi să zică: «De eşti băiat să te chemi Ioan, de eşti fată, Măria!». în Ropcea, zic Ioan şi Ioana. Dacă nu-i dai, el se face drac, moroi. In Botoşani, spun că la astfel de morminte să torni şapte ani de-a rîndul agheasmă de cea mare din ziua de ajunul Bobotezei şi atunci e ca şi botezat. în Şcheia, în ziua de Bobotează, merg femeile la morminte de acestea şi toarnă agheasmă. în Ropcea, la copiii nebotezaţi, în mormînt, se pune tămîie şi agheasmă, iar în ziua de Bobotează iau pe cineva care să toarne pe mormînt agheasmă, să fie cumătru, zicînd formula : «Se botează robul lui Dumnezeu'Ioan, în numele Tatălui, amin! şi al Fiului, amin! şi al Sfîntului Duh, amin!», făcînd aceasta în fiecare an. La şapte ani e ca şi botezat şi se duce la Dumnezeu. Sau îi face preotul agheasmă, îndată ce a murit, zicînd formula, iar cine e cumătru, merge în 7 sîmbete de toarnă agheasmă la mormînt, pentru care lucru mama copilului îi dă cumătrului, în ziua cea de pe urmă, o lumînare cu pînză de crijmă şi 2 colaci şi atunci e ca şi botezat, iar de nu, capătă aripi şi zboară sus la cer şi cere botez. Atunci cine-1 aude, să-i arunce o bucată de ştergar sau altă ceva şi să-i zică ca mai sus. El atunci ia bucata ceea şi se duce la Dumnezeu şi-i arată că e botezat, că are crijmă, şi Dumnezeu îl primeşte cu ceilalţi îngeri, altfel îl alungă şi se face duh necurat, merge şi stă înapoi la locul lui. De acolo, cînd îi vine lui, se face un vînt şi iese, apucă ţărînă, paie din locul acela şi se duce învîrtindu-se ziua, noaptea şi peste cine dă, îl ologeşte, ori îl ridică pe sus. Cînd îl vezi, e bine să te pui jos, că nu-ţi face nimica. în Mahala, se spune că moroiul iese ca un sul de foc şi cere botez. La lună nouă, moroiul iese de strigă şi, de nu-1 aude nimeni, se face necurat şi-1 chinuieşte pe omul a cui e casa unde e îngropat, că omul n-are chip să steie, e necontenit bolnav, îi pier vitele, mor copiii şi trebuie să se ducă de acolo, căci ar muri şi ei. Moroiul e mai rău decît dracul, că dracul de cruce fuge, dar moroiul nu, căci şi el e din creştini. Moroiul e duh rău ; de cu sară şi pînă înainte de miezul nopţii se aţine la drumuri de-i bezmeticeşte pe oameni: îi duce la ape, să se înece, îi sparie, îi vîră pe sub poduri. Dacă e îngropat lîngă casă, se face căţel; vine în casă noaptea şi, de-i dai pace şi-i dai mîncare, nu face nimica ; iar de nu, face pagube şi şotii la casă. Moroiul se arată ca o femeie lungă, ca o pînză albă, drept la miezul nopţii, la lună nouă. Moroiul aşa poceşte, că duce pe om cale de trei zile înainte şi înapoi. El poceşte aşa pe cei tari de fire, dar pe unul mai slab, să-1 pocească, ar muri. Duce pe oameni prin hîrtopi şi-i face să rătăcească... caută să-i înece, să-i prăpădească, să rămîie al lor. Moroiul dacă dă peste om, ori moare omul, ori zace cine ştie cît. El numai în ceas necurat îmbla; cînd e ceasul curat, nu poate îmbla...; la lună nouă, atunci îmbla şi el şi toate necurăţeniile mai tare"1. După credinţele din Oltenia, moroii sînt absolut identici cu strigoii, după cum se poate constata din însemnările făcute de dr. Laugier, în interesanta-i lucrare etnografică: „Dacă mortul a fost în viaţa sa rău la inimă, a duşmănit pe rudele sale şi s-a purtat aspru şi fără milă cu ai lui, se face moroi. Pentru a se preveni aceasta, înainte de a pleca cu el la cimitir, i se înfige în buric un ac (Ciupercenii-Vechi), un vîrf de fus (Băileşti), o andrea (Melineşti), o sulă sau două-trei cuie (Mălăeşti). De altfel, unui mort bănuit că se va face moroi i se pun pe mormînt trei fuse înfipte în pămînt: unul la cap, unul la inimă (buric) şi altul la picioare (Ciuperceni). Credinţa în „moroi" este foarte răspîndită printre săteni în întreaga Oltenie şi dăinuieşte şi acum. Diavolul, după credinţa poporului, ia chipul mortului în care a intrat, şi iese noaptea din mormînt pentru a mînca din rudenii, pentru a-i atrage după sine în mormînt. Moroiul le mănîncă inima, ei se îmbolnăvesc şi mor. Astfel îşi explică sătenii mortalitatea mare în unele epidemii. Pentru a scăpa de această calamitate, recurg la dezgroparea mormîntului şi arderea cadavrului undeva, departe de sat, sau îi smulg inima, pe care o azvîrl la cîini. Pentru a şti dacă mortul e sau nu moroi, trebuie un armăsar negru. Armăsarul va trece peste groapă dacă nu este nimic, şi se va opri brusc dacă mortul s-a făcut moroi. Dacă au murit mai mulţi oameni în timp scurt, se trece cu armăsarul peste toate mormintele noi şi chiar peste cele vechi şi acolo unde va tresări armăsarul şi se va împotrivi, se începe dezgroparea. Credinţa în moroi mai e întemeiată şi pe credinţa că la dezgroparea mormintelor s-ar fi găsit uneori schelete întoarse în coşciugul lor, sau cu craniul sau cu o mînă ieşită printre coşciug şi capac. Cu toată frica de autorităţi, sătenii totuşi recurg încă uneori în aceste părţi la dezgroparea moroilor, fie vite, fie oameni, ceea ce constituie adesea punctul de plecare al unor grave epidemii. între altele am avut ocazia să constat o epidemie grea de antrax datorită moroiului. în Ioneşti (Gorj) a murit o vită de dalac; stăpînul a jupuit-o şi a împărţit pielea printre ai casei, pentru opinci. După trei zile moare stăpînul vitei, a doua zi un fiu al său. Evident, vita se făcuse moroi. Se dezgroapă, se decapitează, se arde capul. Rezultatul: trei din cei ce participă la această operaţie au murit după puţine zile. Epidemia s-a stins cu mare greutate şi a "făcut peste 20 de victime omeneşti, printre care şi medicul de plasă"2. Credinţa în aceşti moroi e aşa de înrădăcinată în popor, încît sînt extrem de numeroase descîntecele ce se rostesc pentru alungarea lor. 1. Datinele, 493 urm. 2. Etnogr. medic, 39 urm. 182 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Zburătorul § 116 Să pomenim acum cîteva cuvinte despre zburător. Zburătorul e numit în unele regiuni zmeu, în altele, ăl mai rău sau ceas(ul cel) rău. Acesta, după credinţa unora, e un spirit răufăcător care coboară noaptea în casele oamenilor şi chinuie fetele şi nevestele, pricinuindu-le, prin neodihnă şi frămîntare, nenumărate vînătăi pe corp şi o mare oboseală. Credinţa cea mai răspîndită însă e că zburătorul e un flăcău şi ia naştere din următoarea împrejurare: Dacă un flăcău iubeşte din cale afară o fată, iar părinţii ei nu vor să i-o dea şi o mărită cu altul, atunci el se preface în zburător. Noaptea, el vine la casa fetei, intră în horn, pe fereastră, prin crăpăturile de la uşi sau prin gaura cheii, se apropie de fata care doarme, o sărută, o muşcă şi o chinuieşte în tot felul. Fata îl vede aievea, sare din somn, bîiguie; e mereu cuprinsă de fiori şi slăbeşte văzînd cu ochii. Zburătorul sau zmeul are coadă de foc. Poţi să scapi de el numai dacă ai „untură de zmeu plesnit". Cu aceasta trebuie să se ungă uşile şi ferestrele, după ce li s-au astupat toate crăpăturile, şi tot aşa şi la coşul casei. Cînd vine zmeul şi miroase untura, caută peste tot să găsească o crăpătură neunsă, ca să se poată strecura în casă. Dacă nu găseşte, strigă să-i deschidă uşa şi, dacă nu-i răspunde nimeni, plesneşte. Se zice că zburătorul se face dintr-un şarpe, se strîng şerpi mulţi la un loc şi încep să se bată. Bătîndu-se cu gurile, începe să le curgă nişte bale ca spuma sau ca un fel de zoaie. Din aceste zoaie se face o piatră, şi care şarpe o înghite, acela se face zburător. Se zice că o fată s-a avut bine cu un băiat. După cîtva timp, băiatul a lăsat-o, iar fata, de focul lui, îl tot visa noaptea şi a căpătat zburător. Zburătorul venea noaptea, cînd fata era culcată în pat, şi se dragostea cu ea. Ea dormea, şi nu-şi da seama că se iubeşte cu el. El, cînd se revărsa de zori, pleca la locul lui, iar fata rămînea mai mult bolnavă. S-au iubit ei vreo patru luni, pînă a simţit mama fetei şi a mutat-o în altă casă. Zburătorul a venit la timpul lui şi, negăsind fata, a început s-o caute prin casă. Lumea s-a dus acolo unde era zburătorul. El atunci s-a prefăcut într-un şarpe care strălucea ca focul şi a zburat, de unde a venit, în nişte şire cu paie. Lumea, ca să scape fata de el, a dat foc paielor. Cînd l-a ajuns focul pe şarpe, el a început să strige, dar tot n-a scăpat şi a ars de tot. Fata a mai zăcut un an de zile şi a murit1. Boala aceasta care o cuprinde pe fată se mai numeşte „lipitură", şi babele caută s-o lecuiască cu descîntece. Frumoasa poezie a lui Ion Heliade Rădulescu, intitulată Zburătorul, ne zugrăveşte admirabil toate chinurile fetei, atinsă de această boală cumplită: Vezi, mamă, ce mă doare, şi pieptul mi se bate, Mulţimi de vineţele pe sîn mi se ivesc, Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau pe spate, 1. Comunicare din judeţul Braşov. DIFERITE FIINŢE DEMONICE 183 îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc. Ia pune mîna, mamă, pe frunte... Ce sudoare! Obrajii, unul arde şi altul s-a răcit. Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare, în trup o piroteală de tot m-a stăpînit... Cantemir, în Descrierea Moldovei, vorbeşte de „zburători" cam ironic: „Zburătorul, adică volatilis, cred că este un spectru, un flăcău foarte frumos, care vine noaptea la fete mari, mai ales la neveste tinere, şi nu poate fi văzut. Am auzit că unii bărbaţi, cărora Titan le-a făcut pieptul dintr-un lut mai bun, au înţeles ce fel de zei sînt zburătorii şi descoperind că sînt făpturi omeneşti, le-au dat o pedeapsă meritată"1. Trecem acum la a doua categorie de fiinţe demonice cărora poporul le atribuie unele boli care se leagă de om, aşa din senin. Ielele Dintre toate fiinţele supranaturale a căror menire e să facă rău oamenilor, cele mai de temut sînt Ielele. Nici unele n-au atîtea nume ca acestea, nume eufemistice, create pentru a le îmbuna, pentru a nu atrage asupră-şi efectele teribile ale mîniei lor. Numele de Iele, identic cu pronumele personal feminin, ele, după cum dovedeşte sinonimul Dînsele, le-a fost dat pentru a evita rostirea unui nume care ar fi putut să le supere. Celelalte nume, formate din epitete, unul mai măgulitor decît altul, sînt extrem de numeroase. Le cităm pe cele mai cunoscute: Mîndrele, Frumoasele, Frumuşelele, Ale-frumoase, Zînele, Sfintele, Ale-sfinte, Milostivele, Miluitele, Vrednicele, Cinstitele, Harnicele, Puternicele, Măiestrele, Şoimanele, Vitezele, Doamnele, Cuconiţele, Jupînesele, împărătesele, Vîntoasele, Vînturiţele, Drăgaicele, Nemaipomenitele, Iudele, Fetele cîmpului, Fetele lui Şandru etc. Ielele sînt nişte duhuri, în chip de fete tinere, 3, 5, 7, 9 sau 12 la număr, de o frumuseţe uimitoare. După unii, au aripi, sînt îmbrăcate în alb, de sus pînă jos, au zale pe piept şi clopoţei la picioare. Umblă despletite şi capul le e împodobit cu flori. Extragem dintr-un descîntec de „Şoimane", din Ploieşti şi din judeţul Buzău, următoarea descriere a Ielelor: Nouă sfinte Şoimane, Cu nouă lopăţele, Cu nouă maturele, Cu rochii negre-mpodobite, Cu sălbi de galbeni gătite, Cu rochiile rotate, Cu iile răurate, Cu sălbile pe piept lăsate, De la apus s-a ridicat, La răsărit a plecat, Cu (cutare) s-a-ntîlnit, Pe el 1-a-ntîmpinat, L-a săgetat, Vărsături, Trecături, Ameţeală, Fierbinţeală în trup i-a lăsat...2. § 117 1. Descr. Moldovei, (ed. G. Pascu), 244. 2. Tocilescu, Mater. folkl, 649, 1158. 184 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DIFERITE FIINŢE DEMONICE' 185 Trăiesc în păduri depărtate şi în zăvoaie şi, cînd trec zburînd prin văzduh dintr-un zăvoi într-altul, peste vîrfurile copacilor, se aude cum cîntă din gură, din viori, din fluiere sau din cimpoaie. Uneori trec pe deasupra într-o căruţă luată de pe pămînt. Cîteodată au cu ele luminări, cînd vezi pe sus nişte luminiţe, cînd trec ele însoţite de lăutari sau cimpoieri. Se hrănesc cu flori şi beau apă din izvoare. Aici e locul lor de întîlnire şi tot aici se scaldă. Petrecerea lor e cîntarea şi jocul. Versul lor e aşa de duios, că nu se poate asemăna cu nici o cîntare de fiinţă omenească. De aceea, unuia care cîntă bine i se zice: „cîntă ca Ale-sfmte" sau „ca Milostivele", „ca Şoimanele", ori „cîntă parcă-i luat din Şoimane". întind o horă şi joacă pînă după miezul nopţii. Dacă joacă pe pămînt, îşi aleg o poieniţă curată, în inima codrului sau a zăvoiului, o grădină cu iarbă verde sau o faţă de arie, unde apoi îşi întind masa. Pe unde au jucat ele, nu mai creşte iarba. Iarba care a fost verde se usucă, parc-ar fi fost pîrlită de foc. Se vede uneori pe pajişte cîte un rotocol fără iarbă, pe unde au călcat Ielele jucînd. Creşte mai tîrziu otavă pe locul acela pîrlit, dar vitele nu vor s-o mănînce. Ele sînt sfinte, că, pe unde e grădina lor, nu umblă nici vite, nici care. Nu-i e permis nici omului să meargă pe-acolo decît pînă la prînz. După prînz, ele se duc la flori, ca să-şi culeagă mîncarea. Ciupesc din toate florile, şi din toate buruienile, ca să n-aibă leac. Cine le-a auzit, zice c-ar fi cîntînd: Dacă n-ar fi avrămeasă, Muşeţel şi împărăteasă, Odolean şi leuştean, Usturoi de samulastră, Toată lumea ar fi a noastră1. Sau: Cînd n-ar mai fi Avrămeasă şi cîrstăneasă Şi leuştean la fereastră, Ar fi toată lumea a noastră2. Vezi că lumea pune să crească leuştean pe la fereastră, şi ele nu se pot apropia de casă. Tot astfel, într-o însemnare a monahului Porfirie, din anul 1839: „Babele şi bobarii învaţă pe oameni să poarte usturoi trei căţei în pungă, curea, brîu, ca să nu-i bîntuească Ielele. O buruiană rădăcină de odolean, rădăcină avrămeasă-cîrstineasă, asemenea să poarte, că nu pot a se apropia de ei Măiestrele, pe care zic mincinoasele vrăjitoare că le-au auzit cîntînd în răspîntii aceste vorbe : «De n-ar fi avrămeasă-cîrstineasă, Ar fi toată lumea a noastră!»"3. 1. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 74. 2. Comunicare din jud. Ialomiţa. 3. Rev. pt. ist. arh. şi fii., voi. III, 387. Dacă trece cineva pe locul unde fac ele horă sau pe unde au jucat Ielele, îl pocesc, şi omul nu se mai face bine nici cu leacurile babelor, nici cu ale doftorilor. De aceea, cel ce vede pe undeva un rotocol de iarbă călcată, să se ferească de a călca pe acolo, căci e locul unde au jucat Ielele şi poate să-1 pocească: i se zgîrcesc mîinile şi picioarele. Dacă şade cineva în vatra lor, se spuzeşte pe tot trupul sau se umple de bube. Dacă le superi de la veselia lor, ele se înrăiesc şi te ologesc; dacă însă le laşi în voia lor, nesupărate, îţi dau cîteodată tot ce le ceri. Cine aude cîntarea lor rămîne surd, iar cel ce răspunde, cînd îl strigă ele pe nume, rămîne mut. Dacă cel ce le-a simţit că vin, nu s-a trîntit cu faţa la pămînt şi nu şi-a pus ceva în cap, ca să nu le vadă şi să nu audă cîntarea lor, Ielele vin la dînsul, şi omul rămîne mut şi schilod. Cînd vor să pedepsească pe cineva, Ielele îl dezmiardă prin cîntări, îl adorm în visuri plăcute, apoi joacă de trei ori hora în jurul lui şi încep să-1 blesteme: ori limba să i se lege, ori din minte să-şi sară, ori să nu-şi mai dea peste leac. De cele mai multe ori, îi iau mîinile sau picioarele, pri îi strîmbă faţa. Atunci se zice că omul e „şoimănit", căci au dat Şoimanele peste el. Dar nu numai cînd vine omul în timpul cînd petrec Ielele, îl schilodesc. Cîteodată doarme cineva pe-afară, noaptea, şi cînd trec ele în zbor pe deasupra lui, îi sucesc mîinile şi picioarele, îl damblagesc. Alţii mai spun că ele umblă noaptea pe sub streaşină casei şi, dacă trece omul sau urinează pe-acolo, îl ologesc. Cîinii le simt: cînd trec ele pe lîngă casă, încep să urle. Ielele vin noaptea şi te strigă la poartă, dar să nu răspunzi, dacă nu te strigă de trei ori. Cine răspunde înainte de a fi strigat de trei ori, Ielele îl ologesc sau îl înnebunesc. Unul a răspuns îndată şi a ieşit afară la poartă şi i s-a întors gîtul la spate: l-au strîmbat Ielele. Pe locul unde au jucat ele, se găsesc uneori semne: mărgele, păr sau altele. Cine se atinge de aceste lucruri se poceşte. într-o seară, se povesteşte în judeţul Braşov, se făcuse horă în sat. Veniseră fete şi băieţi din satele vecine. Aproape cînd să sfîrşească jocul, se aud de sus cîntări de fete. Ascultau toţi şi spuneau că sînt Frumoasele. A doua zi, o fată, dintr-un sat vecin, care fusese la joc şi plecase aproape de ziuă acasă, a întîlnit o masă întinsă pe iarbă, cu diferite lucruri frumoase, cercei, mărgele, şi vreo patru fete care vindeau. Fetele au rugat-o să le cumpere şi ea ceva, dar ea le-a răspuns că n-are bani. Ele i-au spus ca, în loc de bani, să le lase s-o sărute şi ele cîte o dată pentru fiecare lucru ce-şi va alege şi să-i dea cîte un fir de păr din cap. Lucrurile fiind frumoase, plata mică, fata s-a învoit şi şi-a ales multe lucruri. în zorii zilei, fetele cu tîrgul s-au înălţat în văzduh cu toate lucrurile lor cele frumoase. Biata fată, în fiecare loc unde o sărutase, căpătase cîte o bubă, iar părul îi rămăsese aproape numai jumătate în cap. Fata a rămas pocită de Frumoase. Ielele beau noaptea apă din fîntîni, şi oricine bea după ele rămîne pocit. De aceea, cînd bea cineva dimineaţa apă dintr-o fîntînă, să lase un semn acolo, ca poceala să cadă pe acel semn. Chiar acasă, e bine să acoperi căldarea cu apă, sau alt vas să-1 pui cu gura în jos, ca 186 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DIFERITE FIINŢE DEMONICE 187 § 118 să nu se scalde Ielele şi să te pocească apoi. Cînd treci sîmbăta ori marţi seara peste ape, fă-ţi cruce şi suflă peste apă, ca să nu te îmbolnăveşti, căci atunci se scaldă Milostivele. Cine bea apă de unde au scuipat ele, se alege cu arsuri pe piept, ori cu sfîrşeală, de nu mai scapă de boală, pînă nu-şi descîntă. Alt leac mai e: să intre în jocul căluşarilor, fără să vorbească, şi aceştia să joace călcînd pe dînsul. Oamenii obişnuiesc să pună o căpăţînă de cal într-un par al gardului, ca s-o vadă Ielele şi să fugă, şi cei de-acolo scapă astfel de pacostea lor. Cît priveşte originea Ielelor, sînt două legende care circulă în popor. Una, că ele ar fi cele trei slujnice, după alţii fetele lui Alexandru Machedon, care au băut toată apa vie din sticla pe care o pecetluise împăratul, ca să bea la bătrîneţe1. După ce au băut apa, s-au făcut zîne rele, nemuritoare, şi au zburat în lume. Cea de-a treia, care e ţigancă, e cea mai nemilostivă. Aşa se explică poate şi numirea de Fetele lui Şandru (= Alexandru), care li se dă pe alocuri. Alta, că ele s-ar trage din cele cinci (după alţii, şapte) fete care au rămas cu candelele stinse, pentru că n-au adus untdelemn de ajuns, cînd s-au dus întru întîmpinarea ginerelui, despre care vorbeşte parabola Mîntuitorului, în Evanghelie2. Credinţele despre Iele, care se găsesc, aproape la fel, la mai toate popoarele din Europa, sînt la noi, în mare parte, influenţate de credinţele slave. Corespund întocmai acelora pe care le au sîrbii despre Vile (sing. Vila), şi bulgarii, despre Samodiva. De altfel, acest din urmă nume a pătruns şi în mitologia poporului nostru, dar ca nume eufemistic al Morţii (judeţele Dolj, Vîlcea, Teleorman etc). Numele de Iude, care se dă pe alocuri Ielelor, e şi el împrumutat de la bulgari, la care Iudi înseamnă, ca şi Samodiva, ceea ce înţelegem noi prin Iele. Rusaliile Alte fiinţe supranaturale, despre care poporul crede că aduc boala în trupul omului, sînt Rusaliile. In multe regiuni ale ţării, ele sînt identificate cu Ielele, cu singura deosebire că, pe cînd acestea din urmă sînt închipuite ca fete frumoase, care ademenesc luniea prin mîndreţea şi prin versul lor duios, Rusaliile şi le înfăţişează ca pe nişte babe urîte, gîrbovite de bătrîneţe. Sînt în număr de 3 sau 7 şi umblă numai în săptămîna Rusaliilor şi în ziua de „Todorusale" sau „Strat de Rusalii" sau „Sfredelul Rusaliilor", care cade într-o miercuri, la 24 de zile înainte de Rusalii. Zboară şi ele prin văzduh, ca şi Ielele, cîntă şi joacă pe la puţuri, fîntîni, cruci, răspîntii, prin poieni etc, dar numai în zilele consacrate lor. In aceste zile, nimeni nu trebuie să lucreze, căci fiinţele acestea răutăcioase se răzbună atunci, şi ologesc, schilodesc, 1. Cf. Cartojan, Alexandria, 87 ; Rev. Ion Creangă, VII, 113 ; Zanne, Proverbele, III, 138 ; Grai şi suflet, IV, 113. 2. Matei, XXV, 1-13. scot ochii, asurzesc sau înnebunesc pe cei ce nu le ţin zilele. Alteori îl ridică pe om în sus, îl saltă şi-i dau drumul, de-şi frînge oasele. Se mai zice că au în mîini nişte unelte tăioase şi frigări ascuţite, cu care schilodesc lumea. Se povesteşte că un om s-a apucat să lucreze în lunea Rusaliilor. Culcîndu-se de amiază, l-au apucat în vis Rusaliile. I se părea că sînt 3 femei, îmbrăcate în alb, care-1 luară la joc, apoi se apucară să-1 întindă şi să-1 trîntească. Aşa l-au muncit pînă s-a trezit1. Dintr-un descîntec din judeţul Tutova, greşit intitulat „de joimăriţe", extragem următoarele versuri, din care reiese clar răutatea acestor fiinţe demonice: A purces (cutare)... Pe cale, pe cărare, Şi la mijloc de cale Cu Rusaliile întîlnitu-s-a. In faţa lui izbitu-l-au, Mîinile dămblăgitu-i-au, Vinele la picioare zgîrcitu-i-au, Pieptu-n sus ridicatu-i-au, Spinarea strîmbatu-i-au, Creierii turbatu-i-au, Mintea în cap schimbatu-i-au, Vlaga din ciolane luatu-i-au, Trupu schimonositu-i-au, Rîs de dînsu făcutu-şi-au. Ca un fuior de cînepă l-au zbuciumat, într-o bute de roată l-au băgat, Şi de laturea drumului l-au aruncat, Şi în pulbere l-au astupat. L-au lăsat răzămat de gard Ca pe un om stricat Şi nenorocit, De pe lume mîntuit...2. Despre originea lor, se povesteşte ca şi despre Iele, că ar fi 3 fete mari, de pe vremea lui Alexandru Machedon, care au băut din sticla lui de apă vie. Alţii povestesc că ar fi 3 fete ale lui Rusalim împărat, duşman al creştinilor, pentru că toţi supuşii acestui împărat au trecut la creştinism3. Se vede clar că această legendă e rezultatul apropierii de către popor a numelui Rusaliilor de numele Rusalim (= Ierusalim). Atît numele sărbătorii Rusaliilor, cît şi al fiinţelor supranaturale care îşi dezvoltă activitatea nefastă în timpul acestei sărbători e împrumutat de la slavi: v.sl. rusalija 'pentecoste' (bulg. rusâlija 'pentecote', rusalija 'nymphe, fee malfaisante'; srb. rusalje 'pentecote'; 1. An. Arh. de Folk., II, 162. 2. Tocilescu, Mater. folkl., 1537. 3. An. Arh. de Folkl., II, 162. 188 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DIFERITE FIINŢE DEMONICE 189 slov. ceh, rus. rut. rusalka 'Wassernymphe'), împrumutat ca şi grec. biz. (SouactAia şi alb. rshaje 'pentecâte', din lat. rosalia 'pascha rosata, rosarum'1. Cît priveşte credinţele despre Rusalii, care sînt identice cu ale noastre la bulgari2, ele trebuie să fi fost împrumutate de noi de la aceştia, afară numai dacă, şi la unii şi la alţii, aceste credinţe nu-şi au originea de la un substrat autohton. Oricum, e neîndoios că parte din datinele uzitate la bulgari, în săptămîna Rusaliilor, sînt împrumutate de la români, cum dovedeşte jocul căluşarilor, numit şi de bulgari kalusari şi jocul numit de eifloricika3, de origine românească, care se joacă în săptămîna Rusaliilor, ca mijloc de vindecare a diverse boli. Samca §119 Altă fiinţă supranaturală care chinuieşte mai ales copiii şi-i îmbolnăveşte greu e Sanca sau Samca, numită şi Avestiţa sau Aripa Satanei. E fiinţa cea mai nemiloasă şi mai primejdioasă din toate duhurile necurate. Se arată femeilor însărcinate, mai ales cînd acestea se află în durerile facerii, le înspăimîntă, le frămîntă şi le chinuieşte într-atît, încît unele din ele mor îndată, mai înainte de a fi apucat a naşte, sau rămîn pentru totdeauna schimonosite şi neputincioase. Tot aşa fac ele şi cu pruncii nou-născuţi, de nu mor şi aceştia mai-nainte de a se naşte. Dacă se întîmpla să nu moară, capătă totuşi boala numită „samca". Copiii bolnavi de samca tremură din tot trupul, tresar noaptea în somn, oftează întruna şi slăbesc văzînd cu ochii. Uneori capătă un fel de cîrcei la stomac, care îi frămîntă şi îi zgîrcesc, de se fac ghem. Alteori li se sucesc mîinile sau picioarele, se încrucişează, li se strîmbă fălcile, şi, dacă nu mor în scurt timp, rămîn astfel pentru toată viaţa. Samca se arată femeilor însărcinate şi pruncilor, atît ziua cît şi noaptea, în diferite chipuri: ca pisică, cîine, capră, porc, găină, cioară, broască, muscă, păianjen etc. Pentru a feri casa de răutatea acestei fiinţe nemiloase, se scrie un fel de conjuraţie pe care lăuza o poartă ca amulet, şi tot astfel copiii mici, cărora li se vîră într-un săculeţ ce se atîrnă la gît. Alteori se pune în perna pe care doarme copilul sau în albia care-i ţine loc de leagăn. In Bucovina se scriu cîteodată cele 19-24 de numiri ale Samcei pe pereţii casei, cu credinţa că prin aceasta se îndepărtează duhul necurat de locuinţă. Alteori se recurge la descîntece4. In aceste descîntece ni se zugrăveşte cîteodată chipul acestui duh şi cum îl prăpădeşte pe om, cînd se năpusteşte asupra lui. Astfel, într-un descîntec din nordul Moldovei: Am purces pe cale, Gras şi frumos, Pe cărare, Cînd la jumătate de cale M-o-ntîlnit o Samca Cu patru picioare, Cu piele de urs îmbrăcată. Trupul mi l-au schimonosit, Pieptu mi-au stricat, In alt descîntec, din Bucovina: Pogorîndu-se Arhanghelul Mihail Din muntele Elionului, A întîmpinat pe Avezuha, Aripa Satanei, Şi era foarte grozavă : Părul capului Ii era pînă-n călcîie, Şi ochii ei Erau ca stelele, Şi mîinile de fier, Şi unghiile La mîini şi la picioare Erau ca secerea, Şi din gura ei Ieşea pară de foc... Ochii mi-au păinjenit, Sîngele mi-au băut, Carnea mi-au mîncat, Puterea mi-au luat, Şi nime nu m-o auzit...1. Iară ea începu a spune : Eu mă fac Ogar, mîţă, muscă, Păianjen, cioară, Fată groaznică, Şi aşa întru In casele oamenilor De le smintesc femeile Şi le smintesc pruncii Şi le aduc pripăşii, Şi eu am 19 nume... Şi unde sînt aceste nume scrise Eu acolo de casa aceea Nu mă pot apropia De trei mii de paşi...2. Cît priveşte originea numelui de Samca, ce se dă acestui duh necurat, nu încape nici o îndoială că e bulg. senka 'ombre, fantome', după cum traduc dicţionarele, dar care are şi înţelesul de duh necurat care se leagă de femeile însărcinate, le face să avorteze sau le îmbolnăveşte. Senka poate fi văzută numai de vrăjitorii care ştiu să alunge vampirii şi de către cei născuţi într-o sîmbătă, care au puterea s-o şi omoare3. Termenul bulg. senka nu trebuie despărţit de seniste 'nălucă, năplăială' (Alp. Alpdriicken), iar amîndouă sînt derivate din senii 'umbră', cuvînt comun tuturor limbilor slave. Sancă, devenit apoi Samca, a pătruns în limba română întîi într-o regiune unde diftongul ea, precedat de s, a devenit totdeauna a, ca, de pildă, în cuvintele: sară, samăn, sacă, în loc de seară, seamăn, seacă. Tot de origine slavă e şi numele ăeAvestiţa, împrumutat din v.sl. vestica 'vrăjitoare' (bulg. vestica, srb. vestică etc). Muma-pădurii O altă fiinţă mitologică, de care se tem toate mamele ce au copii mici, e Muma-pădurii, numită şi Vidma-pădurii, Vîlva-pădurii, Fata-pădurii, Surata din pădure, Mama-huciului, Pădureanca sau Păduroaia etc. E închipuită ca o femeie bătrînă, neagră la faţă şi foarte urîtă, înaltă cît casa, cu trupul păros, cu un păr lung pînă la călcîie şi 1. Miklosich, Etym. Wb., 283. 2. Sbornik, XXVIII, 476 urm. 3. Ibidem, XXVIII, 481, 482, 484. 4. Marian, Naşterea, 26 urm.; Cf. Cartojan, Cărţile pop., I, 152. Lupescu, Medicina babelor, 8 urm. Marian, în ziarul Traian, I (1869), 252. Sbornik, XXVIII, 213 urm. 190 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT despletit, aproape cît o claie de fîn, cu gura cît o şură, cu dinţii ca lopeţile, cu unghiile ca furcile şi cu copite de cal la picioare, care umblă despuiată, cîntînd sau bocindu-se prin pădure. Uneori ia chip de călugăriţă, alteori apare ca jumătate femeie şi jumătate bărbat, sau jumătate trup omenesc şi jumătate trunchi de copac, sau chiar în întregime ca un copac cu numeroase crăci. Această fiinţă monstruoasă e descrisă astfel într-un descîntec din judeţul Mehedinţi: Cu mîinile cît rîşchitoarele, Cu picioarele cît prăjinile, Cu ochii cît sitele, Cu dinţii cît teslele, Cu unghiile cît secerile... Se crede că locuieşte în desişul pădurilor sau în înfundăturile munţilor, unde-şi are bordeiul, sau că se adăposteşte prin scorburile copacilor. Iese numai noaptea şi cutreieră munţii şi pădurile, legă-nîhdu-se pe picioare şi rînjind veşnic. Fiind mai mare peste păduri, are grija tuturor copacilor şi-i alăptează uneori ca pe copii. Muma-pădurii caută să ucidă sau să sperie oamenii, pricinuindu-le boli din spaimă, de care se vindecă cu greu. De aceea, le iese înainte prin păduri, înfricoşîndu-i sau ademenindu-i. Se dă pe lîngă bărbaţi, caută să se drăgostească cu ei şi uneori îi săgeată sau îi ologeşte de picioare. Ii plac mai ales copiii mici, pe care îi fură, cînd sînt lăsaţi singuri acasă, îi duce în pădure şi-i mănîncă. Credinţa cea mai răspîndită este însă că fură copiii oamenilor din leagăn, mai ales pe cei frumoşi şi liniştiţi, şi pune în locul lor copii de-ai ei, piperniciţi, urîţi şi plîngăcioşi. Copiii aduşi de Muma-pădurii tresar din somn, ţipă şi uneori plîng toată noaptea, fără să doarmă cît de cît1. Pentru a feri copiii să nu-i fure Muma-pădurii, se recurge la diverse mijloace: Se leagă la unul din capetele faşei copilului „trei toporele de metal, cam de 2 cm de mari"2. Se pune în leagănul copilului un obiect de fier, cuţit, ac sau cui, din cauza credinţei că fierul îndepărtează duhurile rele3. Alteori se pune pe lîngă leagănul copilului un fier sau o mătură şi se presară cu tărîţe şi spuză din foc, ca să nu se poată apropia de el Muma-pădurii, să-1 omoare sau să-1 pocească4. Dintre toţi culegătorii de folclor, singur învăţătorul Novacoviciu, din Răcăjdia (Bănat), publică lucruri cu totul deosebite despre Muma-pădurii. După dînsul, aceasta ar fi o zînă care face şi bine oamenilor, dar numai cînd se îndrăceşte, cînd vrea să-şi răzbune pe cineva, atunci îşi varsă veninul şi tot focul asupra omului. Iată ce scrie în privinţa ei: 1. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 115 urm. ; Voronca, Datinele, 181 urm., 867 ; Şezătoarea, I, 151; XVIII, 116 ; Pamfile, Duşmani, 212 urm. ; An. Arh. de Folkl., I, 217 urm.; III, 139 urm. 2. Marian, Naşterea, 89. 3. Ciauşanu, Superstiţiile, 289. 4. Gorovei, Credinţi, 2491. DIFERITE FIINŢE DEMONICE 191 „In pădure există o fiinţă supranaturală care supraveghează pădurile, le îngrijeşte, le creşte, le apără de răufăcători şi de cei ce cu cuget rău intră în pădure şi cearcă acolo să facă numai stricăciuni. Ii ologeşte, aruncă asupra lor lemne şi le frînge mîinile, le îndreaptă securile ca să-şi taie picioarele, le frînge carul, roata sau altceva. Dimpotrivă, însă, pe cei ce cu sfială şi evlavie intră în pădure -care-i stăpînirea ei - dacă-s slabi, îi ajută la tăiatul lemnelor, la încărcat, îi păzeşte pe ei şi pe trăgătorii lor de toate primejdiile ce li s-ar putea întîmpla. Pe lîngă toate cele arătate, se susţine cu multă credinţă, că bunătatea ei, în necazurile oamenilor, e foarte mare. Ea le mai dă celor necăjiţi sfaturi de îndreptare, şi le prescrie (?) leacuri..."1. Aceste credinţe despre Muma-pădurii nu le-am mai întîlnit nicăieri. Numai în unele basme din Transilvania şi din Banat, ea apare cîteodată ca o zînă binevoitoarje, care-i ajută pe copiii rătăciţi în pădure şi le arată calea2. In alte basme, se vorbeşte adesea de Muma-pădurii, în fiecare în chip deosebit. In multe din ele, ea-1 sileşte pe eroul basmului să-i slujească timp de un an. Pe atunci anul, ca în mai toate basmele, era numai de trei zile. în unul din aceste basme, se zice că Muma-pădurii îşi avea locuinţa într-o peşteră întunecoasă, tocmai în fundul codrilor. Bordeiul ei avea o curte îngrădită cu gard de nuiele, iar în parii gardului erau înfipte capete de oameni. Acolo se adunau fiarele sălbatice, ca să primească poruncile ce le da Muma-pădurii, stăpîna lor3. Din Paşcani (judeţul Baia) : „Se povesteşte din bătrîni că un puşcaş rătăci umblînd prin pădure, astfel că fu silit a se ghemui peste noapte subt un stejar bătrîn, unde şi adormi. Prin somn, numai ce aude că-1 strigă cineva pe nume. Se trezeşte şi, uitîndu-se în toate părţile, nu vede nimic. Culcîndu-se, aude din nou strigîndu-1. Se uită mai cu luare aminte şi vede sus o babă, sluţenie mare, legănîndu-se pe picioare mereu, rînjindu-se la el şi chemîndu-1 la dînsa. Aceea era Mama-pădurii. Puşcaşul cercă a pune mîna pe puşca încărcată, dar nu putu, căci frica îi îngreuiase mîna şi degetele îi erau ţepene. îi veni în gînd să vîre mîna în sîn, pentru a scoate crucea ce purta la piept... Mama-pădurii, văzînd crucea, într-o clipă se schimbă; nu mai rîdea, ci începu a plînge cu hohot, ştergîndu-şi lacrimile cu părul despletit. Puşcaşul întrebînd-o de ce plînge, ea-i răspunse : «Dacă tu nu scoteai crucea, aveai s-o duci cu mine într-o veselie pînă la sfîrşitul lumii; dar fiindcă ai scos crucea, zile bune nu vei mai avea»". Şi spun, într-adevăr, bătrînii că acel om zile bune n-a mai avut cît a trăit4. 1. Novacoviciu, Din comoara Banatului, II, 59. 2. Şăineanu, Basmele, 994. 3. Mera, Lumea basm., 158. 4. Şezătoarea, I, 151. 192 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Altă poveste, tot din judeţul Baia : „Cică era odată o fată şi se duse în pădure după uscături, şi se întîlni cu Mama-pădurii. Aceasta îi zise : «Fată bună şi frumoasă, vino diseară la mine cu furca, că ţi-oi da multe bunătăţi pentru mîncat». Fata ascultă. Se duse deci acasă, îşi luă furca şi mai multe caiere, şi ducîndu-se în pădure, după multe căutări, fiindcă era noapte, dete peste bordeiul în care şedea Mama-pădurii. Ea strigă la uşă să-i dea drumul, iar Mama-pădurii îi răspunse să mai aştepte puţin. Mama-pădurii frigea o mînă de om pe foc, ca s-o mănînce. După ce o fripse, o vîrî sub laiţă, apoi se duse şi-i dete drumul. Intrînd fata în bordei, Mama-pădurii îi zise să se încălzească că ea se duce în pod să aducă mere, pere, nuci, alune şi altele pentru mîncat. Atunci un şoricuţ ieşi dintr-o bortă şi-i zise fetei: «Fată mîndră şi frumoasă, hai cu mine în bortă, că Mama-pădurii s-a suit în pod să-şi ascută dinţii şi să te mănînce». Fata îşi luă furca, fusul, caierele, şi se duse cu şoricuţul în bortă. De aci fata se duse acasă pe sub pămînt, iar Mama-pădurii umbla pe deasupra ca s-o prindă. Atunci fata intră în casă, încuie bine uşa şi, ca să nu poată intra Mama-pădurii, răsturnă toate lucrurile din casă cu gura în jos. Fiecare din lucrurile chemate de Mama-pădurii ca să vină să-i deschidă şi să-i dea drumul în casă răspundea: «Nu pot, că sînt răsturnat». Numai o sticlă de pe poliţă, pe care uitase fata s-o răstoarne era gata să-i dea drumul. Dar cînd vru să se dea jos de pe poliţă, ca să se ducă la uşă, pică jos şi se făcu bucăţi. Astfel scăpă fata de Mama-pădurii care voia s-o mănînce"1. In interesanta-i colecţie de basme şi legende, intitulată îngerul Românului, C. Rădulescu-Codin scrie despre Muma-pădurii: „Este o-femeie mare, mare, făcută necumpănit şi urîtă de mama focului. De multe ori la ea se găseşte iapa care face mînji năzdrăvani jşi la ea se găseşte cîte o fată frumoasă, care dă sfaturi voinicilor şi fuge cu ei. Sătenii cred că trăieşte şi azi şi că, noaptea, sperie copiii, atunci cînd se îmbolnăvesc. Ca să-i scape, le face de «Mama-pădurii» cu descîntece"2. într-adevăr, singurul leac contra bolii pricinuite lăuzelor sau copiilor de această fiinţă monstruoasă e descîntecul, însoţit de anumite practici magice. Mai toate credinţele noastre despre Muma-pădurii, care schimbă copiii şi pun alţii, piperniciţi şi bolnăvicioşi, în locul lor, se găsesc la toate popoarele din Europa. Mai pretutindeni e închipuită ca o femeie bătrînă, ce locuieşte în codri sau în munţi3. 1. Şezătoarea, I, 243. 2. Ibidem, I, 314. 3. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., IX, 835 urm., în special 845 urm., unde se dă şi o bogată bibliografie. / Capitolul V Farmece, vrăji şi blesteme Ce sînt farmecele şi vrăjile Afară de legiunile de duhuri necurate şi de fiinţele mitologice § 121 supranaturale care, după cum am văzut, pot provoca bolile, poporul mai atribuie originea acestora acţiunii răuvoitoare a unor fiinţe omeneşti, vrăjitorii şi vrăjitoarele, fermecătorii şi fermecătoarele. Aceştia, lucrînd cu vorba şi cu fapta, pot trimite asupra omului tot felul de necazuri şi mai ales tot alaiul de boli de care cu greu, cu mare greu, se poate scăpa. Fie că au pătruns tainele magice ale naturii, fie că şi-au vîndut sufletul diavolului, ca să le vină într-ajutor, puterea lor de ă face rău oamenilor e nemăsurat de mare. Eminentul folclorist care a fost părintele S.F1. Marian a încercat să stabilească o deosebire între vrăjitori (vrăjitoare) şi fermecători (fermecătoare), adică între cei ce fac vrăji şi între cei ce operează cu farmece. „Scopul vrăjilor, zice, este de a constrînge pe cineva, contra dorinţei şi voinţei sale, ca să asculte şi să facă toate cele ce i se spun şi se pretind de la dînsul, apoi de a despărţi pe doi soţi care trăiesc în cea mai bună înţelegere şi armonie, sau pe doi inşi care se iubesc şi vor să se căsătorească, şi în fine, a lua somnul copiilor de ţîţă şi laptele de la vaci, de a nenoroci sau chiar de a nimici pe cineva. Mai pe scurt zis, scopul acestora este de a face cuiva mai mult sau mai puţin rău"1. Şi mai departe: „Vrăjitorii şi vrăjitoarele sînt priviţi în genere de către popor ca nişte oameni fără de lege, lepădaţi de Dumnezeu, care au de-a face mai mult cu spiritele cele necurate, pentru că ei, în vrăjile ce le rostesc, în loc să se adreseze lui Dumnezeu, fiinţa supremă şi atotputernică, ca acesta să le vină într-ajutor spre ajungerea scopului ce-1 urmăresc, îşi iau de cele mai multe ori refugiul la spiritele cele necurate sau la nişte fiinţe mitologice, ca acestea să le dea ajutorul trebuincios şi să le împlinească dorinţa"2. Cît despre fermecători şi fermecătoare, zice că „nicicînd nu-şi iau refugiul la vreun spirit necurat sau la vreo fiinţă mitologică..., ci ei de regulă se adresează sau la Maica Domnului, ca aceasta să le dea ajutorul necesar, sau la nişte obiecte, bunăoară cum e apa şi roua, despre care au deplină convingere că, dacă se vor spăla cu dînsele, se vor curaţi şi limpezi de toate aruncăturile şi făcăturile, de tot datul şi faptul, de toată urgia şi urîciunea şi se vor face cu mult mai frumoşi şi atrăgători decît oricine altul... Obiectele ce se întrebuinţează de fermecători... sînt în genere cît se poate de curate, mai ales însă plante mirositoare, şi au drept scop mai mult de a atrage, a fermeca, 1. Marian, Vrăji, 6 urm. 2. Ibidem, 9 urm. 194 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT a fura minţile cuiva, ca pe urmă să iubească şi să vorbească numai cu acela care i-a făcut pe dragoste, nicidecum însă a-1 nenoroci"1. E posibil ca această distincţie între vrăjitori şi fermecători, între vrăji şi farmece, să fi existat pe vremuri, sau să se mai păstreze, poate, pe alocuri, dar astăzi, în cea mai mare parte a ţării, am constatat că poporul confundă pe vrăjitori cu fermecătorii şi vrăjile cu farmecele. Şi unele şi altele se fac, de o parte pentru dragoste, ursită etc, de altă parte pentru ură şi boli. Cu toate acestea, contrar celor susţinute de părintele Marian, constatăm că termenul de vrăji, în afară, bineînţeles, de acelea care se fac pentru a lua mana vacilor sau rodul griului, se folosesc în toată ţara pentru acele încercări inocente pe care le fac fetele, în preseara Anului Nou şi în ajunul Sfîntului Andrei, ca să-şi ghicească ursita. Aceeaşi confuzie o constatăm în următorul răspuns, din judeţul Baia, dat la un chestionar de folclor: Jîarmecele se aruncă, rugîndu-te să aibă efect asupra celui duşmănit. Sînt anume babe care fac farmece, şi numai Dumnezeu le poate distruge. De farmece ne putem apăra prin descîntece, ori prin rugăciuni la biserică, plătind leturghii şi dînd pomană la săraci. Ca să te faci vrăjitor, trebuie să te prinzi tovarăş cu dracul, şi atunci capeţi atîta putere, că poţi face să îngheţe şi apa în mijlocul verii. Vrăjitorii lucrează fiecare în vizuina lui, iar, dacă se adună, se duc la hotare. Vrăjitorii se servesc de dracul, iar dintre animale, se servesc de cîine pentru deochi, şi de gînsac pentru fapt. Se mai servesc de diferite lucruri, căutînd pe acele ce nici prin gînd nu-ţi trece ; pentru fapt se servesc de 99 de lucruri"2. In textele vechi, se vorbeşte adesea de farmece şi vrăji, de fermecători şi de vrăjitori, care sînt deopotrivă osîndiţi de biserică şi pedepsiţi cu tot felul de canoane. Astfel, în Pravila bisericească de la Govora (1640): „Preotul, de va spune basne sau se va ţinea de farmece sau de vrăji şi le va face vecinului său... să se lase de leturghie"3. „Cine va piarde ceva al lui şi va chema vrăjitoarea de o va întreba, patru ani să se pocăească... Cine poartă farmece şi ierbi la grumazii lui are parte de slujirea bozilor... Cine cumpără ceva şi o farmecă spre ferinţă... vrăjitori se chiamă"4. „Preotul cela ce vrăjeşte sau merge la vrăjitoriu să se scoată"5. Vorbind de femei: „Ajung acestea şi în mai mari bezaconii (nelegiuiri), că fac farmece şi vrăji şi pierd sufletele coconilor la vreme de naştere... şi beau oarecare ierbi cele ce înseşi le ştiu... mai vîrtos văduvele şi călugăriţele... iară altele beau ierbi, ca să nu facă coconi niciodată"6. 1. Marian, Vrăji, 12 urm. 2. Şezătoarea, XVIII, 238. 3. Ibidem, 69. 4. Ibidem, 119 urm. 5. Ibidem, 112 v. 6. Ibidem, 29 urm. FARMECE, VRĂJI ŞI BLESTEME 195 Se mai vorbeşte de vrăjitori în Pravila lui Matei Basarab (1652): „Canonul 65 al Marelui Vasilie porunceşte ca vrăjitoriul şi cela ce varsă ceară sau plumb, cositoriu... sau va face alt fel de vrăjie, acela ani 20 să nu se cuminece... Şi să ştiţi că pre aceia chiamă vrăjitori carii chiamă dracii şi fac vrăjile, pre voi celea ce vor întru stricăciunea oamenilor... încă şi aceia ce aduc vrăjitorii în casele lor, să le scoată vrăji sau carii citesc stelele sau ca să înveţe ceva ce nu ştiu, sau se duc la vrăjitori sau la vrăjitoare : aceia 5 ani să nu se priceştuiască... Aşişderea şi cei ce poartă baiere (amulete) sau nărocul cesta ce zic oamenii că are năroc omul, sau vor căuta de vor socoti zioa în care s-au născut, bună iaste sau rea, aceia să se canonească ani cinci..."1. „Vrăjitorul şi cela ce bagă în casa lui leacuri, descîntece sau curăţie ca să dobîndească ceva, aceia cinci ani să cază..."2. „Să nu se facă preot carele va fi vrăjitor, cimpoitor sau măscărici, cititor de stele sau făcător de baiere..."3. „Carii cred vrăjitorilor, fermecătorilor şi celora ce să chiamă gonitori de nori (= solomonari), poruncit-au de aceştia sfîntul săbor şase ani să cază"4. „Carele se va făgădui să fie preot, aceluia nu i se cade să fie vrăjitor sau cimpoitoriu sau să aibă niscare învăţături rele sau cititoriu de stele sau să facă baiere..."5. După credinţa poporului, „fermecătoarele, pe unde calcă, iarba se usucă şi arde pămîntul de şapte stînjeni"6. Următoarea povestire, din judeţul R. Sărat, ne arată că pînă şi Dumnezeu se teme de isprăvile fermecătoarelor, asupra cărora nu are nici o putere: „Pe cînd Dumnezeu şi cu Sf. Petru umblau pe pămînt, călăreau într-o zi pe o cîmpie întinsă şi pustie. Deodată văd o muiere bătrînă, cu un păr ca lîna, care şedea în mijlocul cîmpului, şi lîngă ea două oale care fierbeau fără foc. Văzînd-o, Dumnezeu zise lui Sf. Petru : - Vezi femeia aia bătrînă de colo, Petre ? - Da,' Doamne, răspunse Sf. Petru. - Să ştii că are să ne oprească din mers, că n-or mai putea caii să se mişte. Cînd ajunseră în dreptul femeii bătrîne, Dumnezeu a întrebat-o : - Ce faci acolo, femeie ? - De cele nefăcute, răspunse ea. - Să stea oala din fiert, femeie, îi zise Dumnezeu. - Să vă stea caii din mers, Doamne! 1. Şezătoarea, 315. 2. Ibidem, 325. 3. Ibidem, 335. 4. Ibidem, 386. 5. Ibidem, 597. 6. Voronca, Datinele, 159. 196 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT FARMECE, VRĂJI ŞI BLESTEME 197 Caii nu s-au mai urnit din loc. Văzînd ei că, cu toate silinţele lor, nu mai pot înainta, Sf. Petru îi zice lui Dumnezeu : - Slobozeşte, Doamne, oalele să fiarbă, ca să ne putem urni de-aici. Atunci Dumnezeu a zis muierii: - Să-ţi fiarbă oalele, femeie! - Să vă meargă caii, Doamne! Atunci caii au pornit din loc, iar oalele au început să fiarbă. - Vezi, Petre, i-a zis atunci Dumnezeu sfîntului, dinaintea fermecătoarei-şi eu mă dau la o parte". Tot astfel se povesteşte şi în judeţul Vîlcea1. De aceea se zice în popor că Dumnezeu s-a suit la cer din pricina nelegiuirilor fermecătoarelor, şi că la sfîrşitul lumii va arde pămîntul de doisprezece stînjeni, ca să-1 cureţe de farmecele lor2. Cum şi unde se fac vrăjile şi farmecele § 122 Nu ne vom ocupa aci de vrăjile pe care le fac fetele, în ajunul Anului Nou sau în noaptea Sfîntului Andrei, de măritat sau de ursită, nici de vrăjile şi farmecele ce fac vrăjitoarele pentru ură şi duşmănie, pentru stricat casele oamenilor, pentru adusul celui dorit „călare pe un băţ de alun", pentru luat mana vacilor sau rodul grîului şi altele de felul acesta. Vom vorbi aci numai de vrăjile şi farmecele ce se fac pentru a vîrî boala sau neputinţa în trupul cuiva sau, dimpotrivă, pentru a reda sănătatea trupului, prin desfaceri de farmece sau prin dezlegat. Vrăjitorii şi vrăjitoarele, fermecătorii şi fermecătoarele recurg la diverse mijloace, cu ajutorul cărora caută să-şi ajungă scopul. Acestea sînt: adusul, legatul, strâpunsul şi îngropatul unei păpuşele de ceară, care-1 înfăţişează pe cel ce trebuie să cadă victima dresurilor lor diabolice, îngroparea şi arderea părului sau a unghiilor tăiate, fierberea băuturilor vrăjite şi formulele care le însoţesc. Vrăjile şi farmecele rele se pot face sau în casă, sau la o teşitură, însă numai noaptea, mai adesea la lună nouă, căci farmecele bune se fac la lună veche3. Dar ceea ce e mai interesant e modul cum se fac aceste vrăji şi farmece şi, mai ales, obiectele, lucrurile de tot felul sau ingredientele ce se întrebuinţează la această magie neagră. Un corespondent din judeţul Vîlcea ne scrie: „Fermecătoarele iau urma omului, pămînt de unde se încaieră cîinii şi de unde şed ţiganii cu corturile. Descîntă, se duc la fîntîni părăsite, îl petrec prin inimă de om mort, ca să-1 facă pe acela pe care-1 vrăjesc să amorţească ca mortul. Cine e vrăjit se face din om neom, şi atunci pleacă şi el pe la vrăjitori, ca să-1 întoarcă şi face masluri pe la biserică". Tot ce mintea omenească a putut să născocească mai ciudat sau mai scîrbos e întrebuinţat sau închipuit că se întrebuinţează de vrăjitoare, ca să îndeplinească riturile lor magice, în înţelegere cu diavolul, pe care-1 cheamă în ajutor. Vom cita, în cele ce urmează, numai o parte din elementele întrebuinţate de vrăjitoare şi fermecătoare în riturile lor magice: cuţit de găsit, secere, topor, coasă, fiare de plug părăsit, potcoave de găsit, fus părăsit, sită, cui de la groapă, dinţi de pieptene, săgeată făcută cu 9 ace de la o vădană, sau din 9 vîrfuri de coase, frigare făcută din 9 ace de fier furate de la 9 case, resteu, stropi de la moară, ţărînă din urma dreaptă, pămînt de la un mormînt vechi şi pămînt de la 9 tîrguri, ţărînă din locul unde s-au mîncat doi cîini, păcură, săpun de la mort, funia unui spînzurat, mînă sau ciolan de mort, degetul cel mic de la mort, mînă şi ţeastă de strigoi, excremente de oameni, cap de pisică sau cîine mort, creieri de cîine turbat, os de vită crăpată, gîtlan de lup, picioare de iepure, labe de liliac, piele de nevăstuică, inimă de porumbel, limbă de răţoi, brotac fiert în urină de vacă etc. într-un lung farmec de desfăcut „faptul" - o boală despre care vom vorbi peste puţin - se pomenesc cu multe amănunte numeroasele elemente de care se serveşte vrăjitoarea. Cităm din colecţia publicată de S.F1. Marian, Vrăji, farmece şi desfaceri: 1. Ciauşanu, Superstiţiile, 289. 2. Voronca, Datinele, 157. 3. Ibidem, 315. De i l-o suflat Cu gîtlan de lup, Cu labe de iepure, Cu usturoi împuţit, Ori cu mălai mănunţel, Ori cu mîncături de cîine, Unde cîinii s-au mîncat; De-i face în pădure, La un rug de mure, Ori la un butuc căzut, Ori la teşitură, în picioare cu ţepuşe De nouă feluri de lemn, Şi făcînd, le bate Cu muchea securii, t)ri cu muchea barzii, Ori îi face fapt Cu cuie de fier găsite, Ori cu fuse părăsite, Ori cu linguri părăsite... Ori îi face fapt Cu untură de arici, Ori cu maţe de arici, Ori cu crieri de mîţâ, Ori cu cap de şoarec, Ori cu scîrnă de mîţ Ori cu scîrnă de om Şi cu dohot negru, De pe drum aflat. Ori îi face fapt Cu cenuşă din obroc, Ori cu scurmătură de cioară, Ori cu cuib de rîndunică părăsită, Ori îi face cu lut De la cuptor părăsit, Ori cu lut din rîpă... Şi de i-o făcut fapt Cu piedică de la mort, Ori cu măsură de la mort, Ori cu lumina Ce s-a ţinut mortului în mînă. Ori îi face fapt Cu scăldătoarea, în care mortul s-a scăldat, Ori cu gunoi măturat După mort; Ori îi face fapt Cu cioturi de pînză, Ori cu aţă De mătură părăsită, Ori cu aţă de la sac, Cu făină furată De la altă casă; Ori îi face fapt Cu clonţ de cioară, Cu cap de pupăză, Cu ochi de codobatură Şi cu hîrburi Din nouă tîrguri, Cu hîrb de oală părăsită, 198 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT FARMECE, VRĂJI ŞI BLESTEME 199 Cu apă neîncepută... De i-a făcut Cu lut de la mormînt De om mort, din ţinterim, Şi i-a îngropat In crucile drumului Unde se-ntroloacă Trei garduri la un loc, Ori i-a pus sub piatră Dinaintea uşii Să calce-n picioare... Veniţi, alergaţi... Că eu trimit faptul Din vad în vad Pe capul celui vinovat...1. Ori de strachină părăsită, Cu hîrb de şip părăsit, Cu pietre din nouă vaduri, Cusute cu mătase roşie în gură la nouă broaşte ; Ori i-a făcut fapt cu aţa Cu care s-au întors trei buhai. Ori s-au întors şapte, Ori s-au întors nouă Şi a întors lumea şi norodul... Ori i-a făcut Cu ceară de la mort In vatra focului... Ori a prins un rac Şi l-a ţinut nouă zile Intr-o ulcică nouă, Se mai găsesc şi alte elemente în farmecele de desfăcut publicate în această colecţie (pp. 207-227), dar ne oprim aci. Să nu se creadă însă că aceste „ingrediente" cu care se vrăjeşte şi se fac farmece la noi sînt ceva specific românesc. Le regăsim, mai mult sau mai puţin asemănătoare, în practicile magice ale tuturor popoarelor europene. Să cităm de curiozitate, o reţetă, întrebuinţată de vrăjitoarele spaniole: „Se iau broaşte rîioase, năpîrci, şopîrle, melci şi gîngăniile cele mai urîte ce se pot găsi. Se jupoaie cu dinţii broaştele şi tîrîtoarele; se pun într-o oală cu oase de copii născuţi de curînd şi cu creierii cadavrelor dezgropate de la biserici. Se fierb toate laolaltă... şi apoi se blagoslovesc de diavol"2. Shakespeare, care, în dramele sale nepieritoare, a intercalat foarte adesea credinţele populare şi superstiţiile din ţara lui, ne oferă în Macbeth o formulă tot atît de ciudată. Una din vrăjitoare pune să fiarbă într-o căldare, o dată cu măruntaiele otrăvite ale unui personaj din tragedie, o broască rîioasă, o fîşie de şarpe, un ochi de salamandră, o labă de broască, puf de liliac, o limbă de cîine, limba în furculiţă a unei vipere, un picior de şopîrlă, o aripă de cucuvaie, solzi de balaur, colţi de lup, mumia unui vrăjitor, rînză şi înghiţitoare de rechin, rădăcină de cucută, culeasă noaptea, ficat de ovrei afurisit, fiere de ţap, ramuri de tisă tăiate în timpul unei întunecimi de lună, un nas de turc şi buze de tătar, un deget al unui copil de femeie stricată, născut într-un şanţ şi sugrumat la naştere..., iar totul, după ce a clocotit îndeajuns, răcit cu sînge de maimuţă3. Bolile aruncate asupra cuiva de către vrăjitoare şi fermecătoare, din îndemnul altuia, duşman al celui vizat, se fac cu vorba şi cu fapta. Vorba este farmecul sau vraja pe care o rosteşte; fapta e unul din acele elemente pomenite mai sus, şi din care unele sînt trimise în casa celui duşmănit, sau se pun în băutura ori în mîncarea lui, de unde apoi i se trage boala. Aceste mijloace întrebuinţate de vrăjitoare şi fermecătoare le numeşte poporul: adusătură, aruncătură, fapt sau făcătură etc. Adusătura Adusătură e orice boală adusă în casă prin farmecele sau vrăjile § 123 unui duşman1. Un rol de căpetenie în vrăjitorie, cînd e vorba să se trimită boala în casa cuiva, îl joacă broaştele, socotite drept creaturi şi unelte ^tle diavolului. Să pomenim cîteva din credinţele poporului în legătură cu acest rol al batracienilor. De-ţi intră o broască în casă, e semn că cineva ţi-a trimis-o cu farmece. Atunci trebuie cu un băţ s-o dai afară şi să zici: „Du-te la cine te-a trimis, căci la noi nu eşti primită. Cu ce te-a trimis, dă-i lui, şi de capul lui să fie"2. Dacă cineva e bolnav şi-i vine pe înserate o broască la uşă sau în casă, crede că-i trimisă pentru farmece; de aceea o împlîntă într-o ţepuşă şi o pune în pod la fum3. Cînd vine broasca în casă, s-o alungi cu mătura şi să pui foc pe ea, căci e trimisă la râu4. Cînd vin broaşte în casă, lumea crede că sînt descîntate şi trimise să aducă huet, boală, moarte5. Aceleaşi credinţe le regăsim şi la alte popoare. In Franţa, se zice că broaştele sînt trimise de vrăjitoare6. Cînd îţi vine vreuna în casă, trebuie înţepată cu un băţ ascuţit7. In Germania şi în Elveţia, un broscoi care-ţi vine în odaie e semn de nenorocire8. Saşii din Transilvania se păzesc din calea unei broaşte rîioase, crezînd că e o vrăjitoare9. In Boemia: „Dacă în noaptea de întîi mai se ivesc broaşte, trebuie arse cu un fier înroşit în foc, căci sînt vrăjitoare care au luat chipul lor"10. 1. Marian, Vrăji, 198 urm. 2. Chesnel, Dict. des superst., 1116. 3. The tragedy of Macbeth, act. IV, sc. 1. Hasdeu, Etymol., 408. 2. Gorovei, Credinţi, 347. 3. Ibidem, 348. 4. Rev. T. Pamfile, I, 39. 5. Voronca, Datinele, 972. 6. Sâbillot, Folkl. de France, III, 265. 7. Rolland, Faune III, 49 ; Melusine, I, 555. 8. Wuttke, Volksaberglaube, § 282 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., V,613. 9. Haltrich, Siebenb. Sachs., 292. 10. Grohmann, Aberglaub., 83. 200 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Aruncăturile § 124 Farmecele numite aruncături se fac din două motive : 1. Ca să vîre boala în trupul unui duşman. 2. Cu nici un gînd rău împotriva unei anumite persoane, ci numai pentru a scăpa însuşi de boală. „Dacă cineva cade într-o boală grea, scrie părintele Marian, aşa că nicidecum nu-i vine a lucra, ci tot una stă supărat, sau îi vine dor numai de ducă, sau alte cugete rele îl cuprind, se crede că atare vrăjitoare sau vreun duşman i-a aruncat nişte farmece în cale, şi el de aceea s-a îmbolnăvit aşa de rău, pentru că a călcat în aruncăturile acestea"1. Iar în alt loc : „Dacă cineva... a călcat într-o urmă rea, peste nişte aruncături sau făcături vrăjite, şi din cauza aceasta au început să-1 doară picioarele aşa de tare, că de abia se poate urni dintr-un loc în altul, sau chiar de fel nu se poate urni, cu nimic nu se poate aşa de iute şi de uşor vindeca..."2. De aceea omul trebuie să se păzească de a călca în aruncături şi mai ales să se ferească de a ridica lucruri pe care le vede pe drum. „Fus sau ac de găsit să nu le iei, căci poate a făcut cineva de ursită cu ele, şi anume l-a aruncat"3. „Aţă sau curmei de găseşti, să nu iei, că-ţi poţi lua boală, junghi sau huit, căci nu ştii cu ce farmece le-o fi aruncat cineva"4. Faptul § 125 Dintre toate farmecele care se fac cu scopul de a trimite boala în trupul cuiva, acela de care se teme lumea mai mult e faptul sau făcătura, sinonime poate oxidatul saudătătura, termeni mai rar întrebuinţaţi. Reproducem dintr-un articol, publicat într-o revistă de folclor, următoarele amănunte interesante privitoare la acest farmec : Jîaptul este o boală care nu vine de la Dumnezeu sau din alte pricini întîmplătoare, ci este, cum se crede de popor, rezultatul unor fermecători sau vrăji femeieşti. Dacă cineva, şi mai ales vreo femeie, are ciudă pe alta, ca să se răzbune, aleargă şi la acest mijloc, adică îi face pe fapt. Şi iată cum. Femeia ce vrea să dea această boală cuiva, în 7 duminici, pe cînd preotul e în slujbă, şi 1 mai ales cînd toacă, strînge din 7 feluri de seminţe de oricare plante, cîte 7 boabe de fiecare fel, şi punîndu-le într-un săculeţ, le descîntă, adică, chiar cînd le strînge, le meneşte pe omul căruia vrea să-i facă rău. După ce a împlinit astă lucrare, toate aceste seminţe le fierbe într-o oală nouă furată, cu apă strînsă tot în acele 7 duminici, sau numai cu apă neîncepută dintr-o duminică FARMECE, VRĂJIŞI BLESTEME 201 1. Marian, Descîntece, 25. 2. Idem, Vrăji, 140 urm. 3. Voronca, Datinele, 1069. 4. Ibidem, 1074. dimineaţa. O dată fierte, se duce sau trimite pe altcineva de le duce şi le toarnă în calea omului menit, bunăoară în pragul uşii, la poartă sau portiţă, în cărarea pe unde ştie că trece mai ades etc. Cine calcă întîi, acela numaidecît se umple de boală, şi dacă cumva a călcat cel menit, cu atîta boala, adică faptul, e mai greu şi mai furios, iar omul în mai greu pericol de a fi scăpat. Dacă faptul e menit şi dat în ziua de Paşti, e fără leac ; dacă e dat într-o duminică, iar e greu, dar cu mijloc de lecuire ; şi dacă-i dat într-o zi lucrătoare, e fără pericol. Se mai spune că unele femei vrăjitoare clocesc un ou de părăsitură, la subţioară, 9 zile şi apoi, cînd ciocneşte (!), atunci ea îl meneşte ce să se facă : pui, vrabie, muscă, gîndac sau altceva ; iar cînd va fi flămînd, să se poată preface în pui de găină, ca să-1 poată hrăni. Se spune că acesta este „lucrul rău" sau „dracu", şi are putere mare în rele. Pe acesta îl trimit unele femei, care îl au, să ducă farmecele pentru fapt în calea celui menit. Dacă cineva calcă în faptul dus de acest lucru rău, n-are leac şi moare peste trei zile. Omul care a călcat în fapt, îndată începe să îl mănînce pielea cumplit peste tot trupul şi-i vine durere de cap. De la o vreme, încep să-i iasă peste tot corpul o mulţime de bube mărunte ca păsatul, sau mari şi late, sau de diferite mărimi. Unele sînt mari, roşii, late şi rotunde ca nişte gologani de 5 bani. îndată ce au ieşit aceste bube, mîncărimea pielii e aşa de mare, încît omul nu mai poate sta pe loc. De la o vreme, bubele acelea se tot lăţesc pînă se ajung una cu alta, şi se face pielea groasă şi tare ca un potlog, şi omul are un chin nespus şi o arşiţă cumplită. Se spune că cel mai bun mijloc de lecuire, în acest caz, e să chemi îndată o babă care ştie a desface, adică a descîntă de fapt... Faptul se zice că este de 12 feluri şi are fiecare fel cîte un descîntec, şi dacă cel ce descîntă nu cunoaşte bine fiecare fel de fapt, spre a-i aplica descîntecul lui, omul nu se lecuieşte. Şi animalele care calcă întîi în dătăturile de fapt încă se îmbolnăvesc..."1 Fapt (pl. fapţi) se mai numeşte şi omida unui fluture foarte mare, căruia poporul ii zice „strigă" (Acherontia atropos). Această omidă, groasă şi lungă uneori de 8-10 cm, de culoare verde-gălbuie, cu dungi albastre, dacă se vrăjeşte de fermecătoare, se umple pe perişori de argint viu. Aceşti fapţi sînt duşi sau sorociţi să se ducă la persoanele împotriva cărora se vrăjeşte şi se aruncă în doniţa cu apă sau în fîntînă din care scoate apă de băut. Cine bea din această apă, nu e bine de el, căci capătă boala numită „fapt", se umple de bube rele; fapţii îi ies pe gură şi pe nas, iar omul, după ce i-au ros măruntaiele şi ficaţii, moare în chinuri grozave2. 1. Şezătoarea, 1, 157 urm. 2. Marian, Insectele, 272 urm.; Şe 202 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT FARMECE, VRĂJI ŞI BLESTEME 203 Argintul viu § 126 Farmece pentru trimiterea bolii în trupul cuiva se mai fac de vrăjitoare cu argint viu. Cităm cîteva comunicări interesante, trimise lui Hasdeu1 privitoare la farmecele ce se fac cu acest metal. „Vrăjitoarea descîntă argintul viu şi-1 trimite cui i se porunceşte. Argintul viu pleacă singur de la vrăjitoare şi, ajungînd în casa unde e hotărît, se risipeşte în cofe, în străchini, în aşternuturi şi în toate lucrurile din casă. Cei din casă cîteodată îl văd, dar nu pot face nimic ca să-1 depărteze. Din toţi cei din casă nu se îmbolnăveşte decît acela care e ursit de vrăjitoare. Bolnavul simte un fel de cîrcei în tot trupul şi se umple de spuzeală, dînd din ea un fel de apă. Aceasta nu se poate vindeca decît numai prin descîntece şi fumuri"2. „O fermecătoare urseşte pentru cineva cîteva dramuri de argint , viu, care pleacă singur, rostogolindu-se pe pămînt, pînă ajunge în casa aceluia, se lipeşte de el sau intră în el şi-1 slăbeşte din zi în zi, pînă se usucă şi moare..."3. „Prin dare de argint viu se înţelege cînd un duşman ia mercur şi-1 descîntă, trimiţîndu-1 la cutare, ca să-1 bea în apă, în vin, în rachiu, şi atunci, după trei zile sau patru sau după cum îl meneşte, îi ies pe trup bube albe, umplute cu un fel de apă veninoasă"4. „Dacă o femeie a răguşit, sau i s-a spuzit ori umflat corpul, atunci zice că i-a dat argint viu, şi aleargă la vrăjitoare ca să-i descînte"5. Iată ce se crede în judeţul Vîlcea despre efectele argintului viu, trimis cuiva : „Se ştie că argintul viu este foarte mult întrebuinţat în vrăjitorie. Intre alte descîntece şi vrăji pe care Ie fac cu el solomonarii, este şi «dătătura cu argint viu», în care argintul viu este trimis, pe drum, peste garduri sau vîlcele, la locul sau la omul care i-a fost sorocit, pentru a face diferite neajunsuri: dezbinare, vrăjmăşie, stricare de zăgazuri, înecuri ş.a. Cînd se întîmpla de trece prin vreun cîrd de gîşte, păsările încep a se muşca una pe alta, şi trebuie să le descînţi, căci altfel rămîi fără ele"6. Cam acestea sînt cele mai de seamă din,mijloacele întrebuinţate de vrăjitoare sau fermecătoare ca să-1 facă pe cineva din om neom, trimiţîndu-i felurite boli în trup. Aceste boli se manifestă mai adesea prin bube, care apar pe tot corpul sau numai pe o parte a trupului; apoi sînt bubele dulci, damblaua, cîrtiţă, albeaţa şi foarte adesea junghiurile. Acestea se capătă dacă „i se pune cuiva cuţitul". Tot 1. Hasdeu, Etymol., 1620 urm. 2. Judeţele Ialomiţa şi Muscel. 3. Judeţul Ialomiţa. 4. Judeţul Putna. 5. Judeţul Buzău. 6. Ciauşanu-Fira-Popescu, Folklor., 140. trupul celui duşmănit simte numai împunsături de cuţite. Trebuie atunci să i se descînte, înfigîndu-se un cuţit după uşă. Dacă-1 scoate apoi şi are vîrful ruginit, nu mai încape îndoială că bolnavului „i s-a pus cuţitul"1. Paza de farmece Ca să nu se prindă farmecele de cineva, spre a fi ferit, cu alte cuvinte, de uneltirile vrăjitoarelor, e nevoie de anumite acte simbolice, să poarte amulete speciale sau să se îngrijească cu oarecare talismane. Cele mai recomandate sînt următoarele : a) Să-şi îmbrace cămaşa sau haina pe dos, ori să-şi încalţe unul din ciorapi sau amîndoi pe dos. în acelaşi mod se procedează în Franţa, în Spania, în toată Germania, probabil şi aiurea2. b) Se întoarce scaunul şi toate lucrurile din casă, şi atunci merg farmecele înapoi asupra aceluia ce le-a trimis3. c) Copilul trebuie cîntărit îndată după naştere, ca să nu se prindă niciodată farmecele de el. De altfel, se recomandă şi oamenilor mari să se cîntărească des, mai ales în ziua de Sf. Gheorghe, ca să se apere de farmece. Tot aşa cred şi românii din Macedonia, bulgarii, sîrbii şi huţulii4. d) Se pune noaptea sub cap un cuţit cu vîrful în afară5. Cuţitul joacă şi la multe alte popoare un mare rol în credinţele privitoare la alungarea farmecelor6. e) Trebuie pus vătraiul şi toporul, cuţitul şi mătura lîngă uşă. Se presupune că mătura şi vătraiul alungă, iar toporul şi cuţitul taie farmecele trimise, şi aşa nu se pot apropia de om7. Toate aceste obiecte se întrebuinţează şi la alte popoare ca mijloc de a se apăra de vrăji. f) Cînd pleci de acasă, toarnă foc sau spuză sub prag şi treci, ca să nu se lipească farmecele de tine, ci să se întoarcă asupra aceluia care le-a trimis8. g) E bine să ţii la casă un cîine negru, o pisică sau o găină neagră, căci te apără de farmece9. Culoarea neagră a animalelor, fiind un mijloc eficace de alungare a farmecelor, se recomandă, în acelaşi scop, să se mănînce întîiul ou al unei puici negre10. La toate 1. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 34, 36 ; Pamfile, Boli, 10, 22 ; Laugier, Etnogr. medic, 96. 2. Seligmann, Der bose Blick, II, 222. 3. Voronca, Datinele, 518. 4. Candrea, Iarba fiarelor, 110 ; Seligmann, Der bose Blick, II, 261 urm. 5. Voronca, Datinele, 577. 6. Cf. Seligmann, Der bose Blick, II, 15 urm. 7. Voronca, Datinele, 581. 8. Ibidem, 1213. 9. Ibidem, 466 ; Marian, Ornitologia, II, 255 ; Gorovei, Credinţi, 265. 10. Voronca, Datinele, 426. 204 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT FARMECE, VR^JI ŞI BLESTEME 205 popoarele din Europa şi, în parte, la cele din Asia, culoarea neagră e un bun prezervativ contra vrăjilor şi deochiului1. In special, cîinele, pisica şi găina de această culoare sînt considerate la multe popoare, întocmai ca la noi, ca mijloace sigure de a ţine departe de casă farmecele2. h) Să pui 9 sau 12 fire de grîu pe sfînta masă, în altar, fără să ştie preotul. Pe acestea, după ce slujeşte popa 12 liturghii, să le iei şi să le păstrezi cu anafura, că nici un farmec nu se va mai putea apropia de casă. Uneori se recomandă să faci cu sfredelul nişte găuri în cele patru cornuri ale casei şi să pui aceste fire de grîu înăuntru3. i) Se pune o căpăţînă de cal într-un par al gardului. Acest mijloc de apărare contra farmecelor e foarte răspîndit. E practicat în toată Germania, unde e pomenit de Tacit4, în veacul I d.Hr. Tot astfel se procedează în Scandinavia şi în Islanda, în Franţa, în Polonia, la bulgari, sîrbi, letoni şi unguri, la tătarii din Crimeea, în Caucaz, în Tripolitania etc. j)' Se poartă anumite amulete, mai adesea: un inel făcut dintr-o monedă căpătată de pomană5 sau argint viu6. Mireasa poartă, în ziua cununiei, o păpuşă, iar mirele pune la brîu un cuţit7. Ne oprim aci. Ar mai fi multe de spus despre farmece şi vrăji, dar numai într-o lucrare specială asupra lor s-ar putea da toate amănuntele cu privire la puterea lor nefastă. Cred însă că cele expuse aci, pe scurt, sînt de ajuns pentru a ne lămuri asupra acestei părţi importante din folclorul medical. Blestemele § 128 Am mai avea ceva de spus asupra unei alte cauze care provoacă adesea boala în trupul omului: vreau să vorbesc de blestemele ce se rostesc împotriva cuiva. în special femeile, la cea mai mică supărare sau necaz ce-1 au asupra cuiva, nu contenesc a sporovăi din gură, rostind blesteme grozave. Reproduc din lucrarea despre Boli şi leacuri a lui T. Pamfile (p. 2) următoarele rînduri caracteristice : „De munceşti, ele te blastămă «să te muncească dracii»; de vei şedea, «şedea-ţi-ar stîlpul la cap»; de vei juca, «juca-te-ar Rusaliile» ; de vei dormi, «dormire-ai somnul morţii»; de vei cînta, «cînta-ţi-ar dracul la ureche» ; de vei citi, «citi-ţi-ăr popa» ; de vei mînca, «mînca-te-ar viermii şi veninul»; de vei bea, «bea-te-ar şerpii şi tăunii» ; de nu le-auzi, «n-ai mai auzi cucul» ; de nu le vezi, «n-ai mai vedea faţa soarelui» şi cîte altele. Şi unele din aceste blăstămuri 1. Seligmann, Der bose Blick, II, 243 urm. 2. Ibidem, 120, 122, 124. 3. Voronca, Datinele, 133, 318. 4. Annal., I, 61. 5. Gorovei, Credinţi, 266. 6. Hasdeu, Etymol., 1619. 7. Gorovei, Credinţi, 1267 ; Ciauşanu, Superstiţiile, 241. «se lipesc», adică se îndeplinesc, fiindcă femeia este «pocită la gură», adică în legătură sau sub stăpînirea diavolului. Pentru ca aceste blăstămuri să nu aibă nici o înrâurire asupra celui blăstămat, se crede că acesta trebuie să poarte inel, de-i bărbat, cercei, de-i fată, de care să se lipească blăstămurile". Nenumărate sînt blestemele ce-i ies românului din gură, cînd îl scoţi din fire, dar nici femeii nu i-a tors mă-sa pe limbă, şi imprecaţiile pe care le rosteşte cîteodată sînt zguduitoare. Spicuim, la întîmplare, cîteva din cele mai obişnuite: Lovi-te-ar boala (să te lovească)! - Arde-te-ar focul! - Mînca-l-ar focul sâ-l mănînce! - Sări-i-ar ochii! - Mînca-l-ar viermii! - Să se-aleagă praful şi pulberea de capu-ţi! - Să n-apuci ziua de mîine! -Călca-te-ar nevoia! - N-ai mai călca iarbă verde! - Să se topească carnea pe tine ca luminarea! - Mînca-ţi-aş coliva! - N-ai mai ajunge să-ţi cînte cucul la anul! etc. Dar nici blestemul ibovnicei părăsite nu e mai uşor. Cităm dintr-o poezie populară din nordul Moldovei următorul blestem caracteristic: Du-te, bade, fătul meu, Să te-ajungă dorul meu, Unde-o fi glodul mai rău ; Să te-ajungă jalea mea, Unde-o fi calea mai grea. Mîna stîngă Să ţi-o frîngă, Mîna dreaptă să-ţi sclintească, Limba-n gură să-ţi muţească, Să duci frîul cu dinţii, Să mîi calul ca muţii, Să te vadă părinţii. Să-ţi aduci, bădiţ', aminte Că-i blăstăm de oare-unde. Nu-i blăstăm de la măicuţă, Că-i blăstăm de la drăguţă. Bade, bade, fătul meu, Să te-aducă Dumnezeu Să vii iar în satul meu ; Să îmbli prin sat După căpătat. Să te-aducă Dumnezeu Să vii la bordeiul meu, Să te miluiesc şi eu Cu cîrmoaja cea uscată Pe cea poliţă-aruncată, Cu rufa cea lepădată, De cînd era moaşa fată ; Şi cu nişte cioareci răi, De cînd era moşu holteiu1. Dintr-o poezie populară din Transilvania Dare-ar, bade, Dumnezeu, Să fie pe gîndul meu! Să te-ajungă dor cumplit, Să laşi lingura pe blid, Să ieşi afară plîngînd Şi părul din cap smulgînd! Să te bată, badeo, bată, Nouă boale dintr-o dată, Nouă boale şi-o lingoare Din arat pînă-n cărat, Din culesul cînepii Pînă-n ruptul cămăşii! Cînd vei crede că ţi-i bine, Să vie popa la tine ; Cînd vei crede că te scoli, Să vie popa că mori ; Cînd va fi la primăvară, Să te scoată şase-afară : Doi de mîini, doi de picioare, Doi de dalbe brăţişoare2! 1. Şezătoarea, I, 9 urm. 2. Jarnik-Bîrseanu, Doine, 265 urm. DEOCHIUL 207 § 129 Capitolul VI Deochiul Ce este deochiul ? Dintre toate credinţele noastre străvechi, privitoare la cauzele bolilor, aceea pe care o găsim nu numai la toate popoarele din Europa, ci la întreaga omenire de pe faţa pămîntului, e credinţa în deochi. Ceva mai mult. Pe cînd celelalte credinţe şi superstiţii sînt împărtăşite numai de masele inculte şi de populaţiile sălbatice sau semicivilizate, acelea privitoare la deochi au prins rădăcini adînci pînă şi în sufletul acelora pe care cultura ar fi trebuit să-i facă mai sceptici şi nu atît de lesne crezători ca poporul de rînd. Aceasta se explică prin faptul că efectele aşa-numitului „deochi" s-au arătat, în unele cazuri, aşa de uimitoare, încît au pus pe gînduri şi pe cei mai luminaţi, zdrunci-nîndu-le neîncrederea şi scepticismul. Ce este, de fapt, deochiul? In dicţionarul manuscris al neobositului cărturar care a fost marele-vornic Iordache Golescu, şi ale cărui file îngălbenite zac neutilizate în rafturile bibliotecii Academiei Române, citim următoarele însemnări: J)ăochez înseamnă că vatăm oarece cu ochii, cu vederea, cu uitătura. Adică uitîndu-mă la oarece, se vatămă acel lucru atît de rău şi pătimeşte atît de mult, încît de este copil sau vreo vită, peşin se îmbolnăveşte şi moare. De este sticlă, crapă, plesneşte. De este vas de pămînt, se sfărîmă, se sparge. De este casă, se prăpădeşte. De este vie, se strică viţa cu totul, de nu mai dă rod. Şi alte multe asemenea zic pentru dăochiat, încît nu e de crezut; dar se întîmpla cu adevărat de multe ori mari boli, mari vătămături şi mari stricăciuni, mai ales şi mai des la copii. Şi, după cum zic, cel ce are această patimă, cînd dăoache pe cineva, simte că-1 dor ochii, simte o iuţime, o usturime, o arsură la ochi. Are şi mare şi înfocată dragoste şi plăcere către acel lucru ce vede, încît de-ar putea să-1 înghită de viu. Dohtoria dăochiatului alta nu este decît, după obiceiul vechi, cel de dăoache vreun copil, să scuipe asupra copilului de trei ori sau să dea semn de la el însuşi şi cu acel semn să-1 afume pe copil. Cel ce nu voieşte să se dăoache, scuipă de trei ori în sînul său. Ca să nu se dăocheze copiii, obişnuiesc doicile de atîrnă la capul copiilor usturoi sau un semn de postav roşu, sau vreun ban mare de argint, de aur, sau scule frumoase, care se zic semne de dăochiat, ca, uitîndu-se cel ce dăoache la copil, să vază mai întîi acele semne. Şi, aşa, mergînd vederea, uitătura întîi la acele semne, se rispeşte pe acolo veninul dăochiului şi scapă copilul. Iar usturoiul în adevăr este dohtorie împotriva dăochiatului, că iuţimea lui birueşte iuţimea ochilor înveninaţi a celui dăochietor". Acum, după lămuririle lui Iordache Golescu asupra înţelesului pe care-1 dă poporul deochiului şi asupra efectelor lui funeste, să examinăm pe rînd, în mod amănunţit, tot ce se ştie despre acest vehicul al bolilor, despre acest agent nimicitor al mulţumirii, al bunei stări şi al fericirii omeneşti. Cum se provoacă deochiul Deochiul se poate provoca prin simpla uitătură sau cu vorba. A) Prin uitătură O singură privire e adesea de ajuns ca să zdruncine sănătatea cuiva, sau să aducă, într-un fel sau altul, vătămare, nu numai omului, în special copilului, ci chiar vitelor şi plantelor. Ba chiar - lucru de necrezut - efectele acestei priviri sînt uneori resimţite chiar de obiectele neînsufleţite. Urmările fatale ale simplei uitături, fără a se recurge la nici o formulă sau ceremonie magică, constituie caracterul propriu al deochiului, al acestei acţiuni funeste care-1 deosebeşte de toate celelalte mijloace întrebuinţate de cineva cu scopul de a vătăma, cum sînt vrăjile, farmecele, blestemele etc. Această uitătură, căreia i se atribuie o putere magică aşa de grozavă, e îndreptată adesea către cineva sau ceva fără nici o răutate, fără nici un gînd de a-i aduce vătămare. Ba chiar dimpotrivă, ea poate să fie plină de dragoste sau de admiraţie. Puterea dăunătoare a acestei priviri e, în cazul acesta, independentă de voinţa lui, e un fel de vrajă involuntară, provocată numai de însuşirea nenorocită pe care o are de a deochea. Această grozavă însuşire o au unele persoane de la naştere, iar altele o capătă mai tîrziu, datorită unor anumite împrejurări. îşi poate închipui oricine cît de primejdioasă poate deveni această uitătură, cînd e îndreptată cu ură sau cu invidie asupra cuiva, cînd pizmuitorul rîvneşte la fericirea altuia, cînd firea lui răutăcioasă nu se poate împăca văzînd bunăstarea, frumuseţea sau sănătatea deplină a altei persoane. în cazul acesta, acţiunea vătămătoare a privirii deochetorului e voluntară, invidiosul doreşte cu tot dinadinsul să facă rău şi nenorocita victimă resimte imediat urmările grozave ale acestei acţiuni. B) Cu vorba Cînd cineva exprimă prin cuvinte admiraţia de care e cuprins faţă de o persoană frumoasă, sănătoasă, fericită sau înzestrată cu calităţi deosebite, ori dacă aduce laude peste măsură aceluia ce posedă aceste însuşiri, deochiul e gata. Ba însuşi vorbitorul se poate deochea singur, cînd arată cu vorba că e pe deplin mulţumit de starea sa, sau cînd dă a înţelege că e peste măsură de fericit. Singurul mijloc de a evita grozavele urmări ale acestor laude exagerate este expresia „să nu-i 208 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DEOCHIUL 209 fie de deochi!" sau „de nu m-aş deochea!" şi altele de felul acesta, pe care le găsim la mai toate popoarele din Europa. Germanii exclamă: „Unberufen!", „Unbeschrieen", JVichts fiir ungut!", „Gott sei Dank!" sau „Gott behiit's!" etc. Italienii întrebuinţează expresia: „Che Dio lo benedica!" sau „Se malocchio non vi fosse!". Englezii se servesc de formulele: JAay no evil befall us!" sau jrleaven shield us (from hqrm)!". Francezii: „Touchons du bois!" etc. Popoarele balcanice întrebuinţează de asemenea diverse expresii pentru a se feri de efectele deochiului. Grecii moderni exclamă: „vâ/jrj ai ni dan fidri" sau „vdyij PaaxaOff!" ori >, (pOou, q>0ou, axopScd"; albanezii: „Zoti e bafte mire!"; bulgarii: „da ne mu sâ uroki!"; sîrbii: „da ne urecem!" sau „ne bud uroka!". Grecii şi romanii, care credeau ca şi noi în acţiunea funestă a deochiului, îşi închipuiau că sănătatea deplină, frumuseţea neobişnuită, bunăstarea cea mai mulţumitoare sau fericirea desăvîrşită aţîţau invidia zeilor. Aceştia nu priveau totdeauna cu ochi buni fericirea omului şi făceau adesea tot ce le sta în putinţă ca să nimicească această fericire sau să transforme traiul acelora pe care îi invidiau într-o viaţă amărîtă, plină de tot felul de necazuri. Trebuia deci să fii prudent la vorbă, să nu te arăţi prea mulţumit de starea ta înfloritoare, să nu te lauzi că eşti peste măsură de fericit, căci puteai să te deochi singur. Şi nici altora să nu le fi adus laude pentru înfăţişarea lor de invidiat sau pentru starea lor prosperă. Laudele care întreceau măsura puteau să atragă asupra aceluia despre care era vorba toată invidia răutăcioasă a zeilor. De aceea credinţa în deochi a fost pentru popoarele din vechime un izvor de teamă zilnică. Mai ales copiii erau cei mai expuşi, aşa că părinţii lor tremurau de frica deochiului, cînd auzeau că cineva îi lăuda peste măsură. Tertullian se exprimă în una din scrierile lui {De carne Christi): „Să mai tacă şi baba aceea, să nu-mi deoache copilul!", îşi mai închipuiau că uitătura unora avea primejdioasa însuşire de a arde ca o flacără persoana sau chiar lucrul neînsufleţit către care era îndreptată. De altă parte, lauda peste măsură se întrebuinţa ca un mijloc şiret de către cei invidioşi, cu scopul de a atrage asupra celor vizaţi mînia cerească. Aceasta se chema la romani Jascinare lingua" (a deochea cu vorba), cum se exprimă poetul Catullus1. Se mai povestea că, în Africa, erau unele familii ai căror membri puteau, prin aceste laude din cale afară de primejdioase, să prăpădească turmele, să usuce copacii şi să facă să moară copiii2. Nici o superstiţie n-a fost şi nu este aşa de răspîndită ca aceea a deochiului. Moştenită de la păgîni, creştinismul n-a putut s-o alunge, căci chiar Părinţii Bisericii au recunoscut influenţa tainică a acestei acţiuni magice, care inspiră atîta groază omenirii de pretutindeni. Religia creştină, transformînd zeii păgînismului în diavoli şi duhuri necurate, deochiul e atribuit de marii propovăduitori ai religiei lui Hristos intervenţiei acestor duhuri rele3. Dintre popoarele vechi de la Răsărit, se ştie precis că asirienii, chaldeenii şi evreii credeau în deochi. Arabii aveau şi ei această credinţă, căci e pomenită chiar în Coran1. în Istoria Egiptului, scrisă de Abu'l-Mahasen, se vorbeşte de un individ care avea „ochi aşa de răi, că nu putea să-şi îndrepte uitătura asupra unui lucru, fără să-1 nimicească"2. Se mai vorbeşte de deochi în inscripţiile şi papirusurile egiptene, unde e pomenit cu numirile de „benen" şi „sih". La vechii indieni, în cărţile vedice, se vorbeşte foarte des de deochi, unde e numit „ghoram kakshus". Această credinţă s-a menţinut pînă în ziua de astăzi în toată India. La vechile popoare iranice, deochiul juca un mare rol. Se face adesea menţiune de el în Zendavesta, colecţia de cărţi sfinte, atribuite lui Zoroastru. Perşii şi afganii au păstrat această credinţă. Popoarele mongolice cred toate în efectele grozave ale deochiului, atît cele din Asia, cît şi cele de s-au strămutat în Europa. La turci, tătari, laponi, maghiari etc, deochiul e tot aşa de temut ca la noi. Aceleaşi credinţe le regăsim la popoarele de rasă neagră şi la populaţiile din Australia. Precum se vede, credinţa în deochi e comună tuturor popoarelor de pe glob, şi o putem urmări pînă în cele mai vechi timpuri la toate popoarele din Antichitate. Ca şi populaţiile din celelate continente, cele din Europa, fără nici o excepţie, sînt, pînă în ziua de astăzi, stăpînite de teama deochiului. Să intrăm acum în amănunte asupra credinţei în deochi, la noi şi la celelalte popoare civilizate. Cine poate deochea ? După cum reiese din imprecaţiile întrebuinţate în descîntece, oricine poate - cu voie sau fără voie - să îmbolnăvească pe cineva de deochi: fie bărbat (voinic), fie femeie (muiere, nevastă, văduvă sau fată mare), copil (prunc nepriceput) ori unchiaş sau babă. Cu deosebire, după credinţele răspîndite la noi şi la alte popoare din Europa, au darul nenorocit de a deochea : a) Cei cu ochii albaştri, după credinţa poporului nostru3. Tot astfel se crede în Turcia şi în Siria. b) Cei cu ochii verzi4. Aceeaşi credinţă o au şi francezii. c) Cei cu ochii negri, credinţă rară la noi, înregistrată numai de Pamfile5. O găsim răspîndită mai ales la popoarele germanice şi la slavi, al căror păr e mai adesea bălai şi ai căror ochi sînt de o culoare deschisă. § 131 1. VII, 11. 2. Natur. hist., VII, 2. 3. Hieron, Epist. ad Gal., III, 1; Tertullian, De vel. virg., 15. Sure, 113. Seligmann, Der bose Blick, I, 16 urm. Gorovei, Credinţi, 1087, 1088 ; Ciauşanu, Superstiţiile, 254. Gorovei, Credinţi, 1090 ; Rev. Ion Creangă, III, 181. Boli, 28. 210 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT DEOCHIUL 211 d) Cei cu sprîncenele îmbinate. Această credinţă e foarte răspîndită la noi şi la alte popoare. O găsim la germani şi la saşii din Transilvania, la unguri, la slovaci şi la sloveni, la bulgari, la grecii de astăzi etc. Aceeaşi convingere o aveau grecii din Antichitate şi romanii. La vechii indieni, cei cu sprîncenele îmbinate erau socotiţi ca vrăjitori, pe cînd astăzi, la diferite popoare din Europa, găsim credinţa că această particularitate a sprîncenelor la un individ e un semn neîndoios că e un strigoi sau că se poate preface în vîrcolac. e) La diverse popoare se crede că mai pot deochea cei cu ochii injectaţi, cei urduroşi, cei cu ochii mari sau, dimpotrivă, cei cu ochii mici şi vîrîţi în fundul capului. f) Chiorii sînt reputaţi în Orient ca provocatori ai deochiului. Un locuitor din Cairo îţi va spune : „Dacă vezi trecînd un chior, răstoarnă o piatră sau sparge-ţi ulciorul, căci numai astfel scapi de deochi". Au acest dar funest cei cu ochii saşii. g) Oamenii pociţi, urîţi, cu diverse metehne ale trupului se spune, la noi şi aiurea, că au darul de a deochea. h) Aromânii, francezii, germanii, scoţienii te sfătuiesc să te fereşti de cei cu părul roşu, căci deoache. Se mai crede că şi spinii au puterea de a deochea. i) Credinţa cea mai răspîndită la românii de dincoace şi de dincolo de Dunăre şi la multe alte popoare, sîrbi, bulgari, greci, germani, suedezi etc, e că toţi copiii întorşi de la ţîţă, adică aceia care după ce au fost înţărcaţi, mamele lor - din cine ştie ce pricină - le-au dat iarăşi sînul, sînt înzestraţi cu puterea grozavă de a deochea. La sîrbi se zice că copilul întors de la ţîţă poate deochea aşa de grozav, că e în stare, cu o singură uitătură, să răstoarne un călăreţ de pe cal1. j) Se mai zice acelaşi lucru despre copiii născuţi cu tichie2. k) Copilul, pînă la un an, dacă se uită în oglindă, se deoache singur, după credinţa românilor din Bucovina3. 1) Dintre neamuri, evreii trec, la germani, drept provocatori ai deochiului4, pe cînd, la noi, se crede că sînt ţiganii5. într-un descîntec inedit din judeţul Argeş se zice : De-o fi deochiat de ţigan, , Să i se surpe cuşniţa, Să-i arză stropelniţa, Să se mire lumea de el... m) Dar nu numai oamenii posedă această putere fascinatoare, ci şi dobitoacele şi păsările. în diverse descîntece se pomeneşte de această facultate a lor. Astfel, într-un descîntec din judeţul Argeş : De-o fi deocheat de cal, Să-i ciumpăvească coama, Să rîză lumea de el... într-un descîntec din judeţul Teleorman: De-o fi deocheat de vacă neagră, Să-i crape ţîţele, Să-i cure laptele, Să-i moară viţelul de foame...1. în alte descîntece, din judeţele Dîmboviţa, Ialomiţa, Romanaţi etc, găsim adesea formula: De I-o fi deocheat păsările, Să le cadă penele... Sau, într-un descîntec din judeţul Vîlcea2 : De-o fi deocheat de păsărele, Să le cază penele, Să rămîie tuleiele, Să se mire şi mic şi mare, Cum s-a mirat de cutare... Credinţa în animism, răspîndită la mai toate popoarele de pe pămînt, § 132 credinţă după care există un suflet în tot ce ne înconjoară, pînă şi în lucrurile neînsufleţite, face ca poporul nostru să creadă că şi acestea din urmă au puterea de a deochea. Astfel se explică de ce, în descîntecele de deochi, constatăm că se pomenesc ca provocatori ai deochiului următoarele: a) Iarba, după cum se exprimă un descîntec din judeţul Gorj3 : De-o fi deocheat de iarbă, Iarba să se usuce.*.. Tot astfel, într-un descîntec din Răşinari4: De-o fi deocheat de iarbă, Să i se scuture florile... b) Cîmpul şi codrul sau pădurea. Astfel, într-un descîntec din judeţul Vîlcea5: De-o fi deocheat de cîmp, Pieie-i florile, Rămîie-i pămînturile... Sau, într-altul, din judeţul Putna6: 1. Krauss, Sitte, 545. 2. Şezătoarea IV, 31; Gorovei, Credinţi, 1087. 3. Voronca, Datinele, 933. 4. Wuttke, Volksaberglaube, § 222. 5. Pamfile, Boli, 28. 1. Rev. Ion Creangă, IX, 291. 2. Tocilescu, Mater. folkl., 548. 3. Şezătoarea, III, 142. 4. Păcală, Răşinari, 249. 5. Candrea-Densusianu-Speranţia, Graiul nostru, I, 295. 6. Şezătoarea, IV, 190. 212 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DEOCHIUL 213 De-o fi deocheat de cîmp, Să-i pice florile, Să rămîie slut, Să-i fie ciudă... Din judeţul Dolj1: De-o fi (deocheat) de codru, Să-i cadă frunzele, Să i se usuce crăcile... Din Bucovina2: De te-o pocit pădurile, Să le pice frunzele, Să rămîie ciunge, Să se ouă ciocîrlia, Să pice scăfîrlia. c) Apa, ori izvorul sau fîntînă, după cum se vede din următoarele fragmente de descîntece. Din judeţul Vîlcea3: De-o fi deocheat de apă, Să-i sece izvoarele, Să rămîie pietrele, Să le arză soarele... Tot de acolo4: De-o fi deocheat de izvor, Sece-i vinele, Să-i rămîie pietrele, Să le bată vînturile, Să le arză soarele.... Din judeţul Romanaţi5: De-o fi deocheat de fîntînă, Să-i sece izvoarele... d) Drumul şi poteca, după cum reiese din următoarele citate : Din judeţul Dolj6: De-o fi deocheat din drumuri, Drumurile să părăsească, Iarba verde, verde crească, Şi (cutare) să se lecuiască... Dintr-un descîntec inedit din judeţul Ialomiţa: 1. Laugier, Etnogr. medic, 115. 2. Marian, Descîntece, 183 urm. 3. Tocilescu, Mater. folkl., 1520. 4. Şezătoarea, IV, 190. 5. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 84 ; Grigoriu-Rigo, Medic pop., I, 57. 6. Ibidem, XI, 57. De-o fi deocheat de poteacâ, Lumea pe ea să nu treacă... e) însăşi casa, dar mai ales împrejmuirea ei, gardul, poate avea puterea de a deochea. Aşa, într-un descîntec din judeţul Vîlcea1: De-o fi deocheat de casă, Pice-i streşinile... Dintr-un descîntec din judeţul Argeş: De-o fi deocheat de gard, Să-i cază proptelele, Să i se deşire nuielele, Să se mire lumea de el... f) Cerul însuşi e învinuit de a fi pricinuit deochiul2 : De-o fi deocheat de cer, Să-i pieie stelele, , Să rămîie de pedeapsă... g) Cu deosebire sînt învinuiţi soarele şi luna, amîndouă aceste corpuri cereşti apărînd ca nişte ochi straşnici care se uită cu invidie la fericirea omului. Astfel, într-un descîntec din judeţul Romanaţi3: De-o fi deocheat din soare, Să-i pice razele, Să se mire lumea, Şi să se minune, Cum s-a mirat de cutare... Dintr-un descîntec din judeţul Argeş: De-o fi deocheat de lună, Să-i pieie lumina, Să rîză lumea de ea... La aromâni se crede că „pruncul de la naştere trebuie păzit continuu, de teamă să nu-1 vadă luna, căci îl deoache ; de asemenea, leagănul niciodată nu trebuie pus în faţa uşii sau ferestrei, ca nu cumva să-1 vadă luna"4. h) Vîntul, îndeosebi, are darul funest de a deochea. Poporul, închi-puindu-şi vîntul călărind pe cal, într-o fugă nebună, sau avînd aripi, cu ajutorul cărora poate străbate depărtări enorme într-o singură clipă, îl blestemă grozav din cauza deochiului pe care-1 provoacă. Astfel, într-un descîntec din judeţul Tutova5 : De-o fi deocheat vîntul, Moară-i calul... 1. Tocilescu, Mater. folkl., 1566. 2. Şezătoarea, IX, 36. 3. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 87. 4. Papahagi, Liter. pop., 57. 5. Şezătoarea, I, 57. 214 i) FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT într-alt descîntec, din judeţul Vîlcea1, se vorbeşte de „vînturi" şi blestemul e amplificat: De-o fi deocheat de vînturi Moară-le caii, Să rămîie cu şelele-n spinare... în alte descîntece sînt blestemate aripile vîntului. Astfel, într-un descîntec din judeţul Putna2: De-o fi deocheat de vînt Să-i pice aripile Să-i fie ciudă... în sfîrşit, pentru a încheia această lungă serie de provocatori ai deochiului, vom atrage atenţia că poporul, păstrînd de la romani amintirea credinţei despre „invidia zeilor", învinuieşte chiar pe Dumnezeu ca pricină a deochiului. Dar, de astă dată, nu blestemă, ci invocă mila Celui-de-Sus sau ajutorul Maicii Domnului. Astfel, într-un descîntec din judeţul Tutova3 : De-o fi deocheat de Dumnezeu, Dumnezeu a lecui... Sau, într-un descîntec din judeţul Dolj4: De-o fi deocheat de DUmnezeu, Maica Domnului aminte să-şi aducă, Leacul să-i aducă... Cine poate fi deocheat 133 Vom vedea, din cele ce urmează, că nu numai fiinţele vii cu care venim în atingere pot fi deocheate, ci şi lucrurile neînsufleţite, în virtutea acestei credinţe a animismului, care înzestrează cu viată tot ce ne înconjoară. a) Dintre fiinţele omeneşti, copiii sînt cei mai expuşi deochiului, E de-ajuns ca un copil a& fie frumos sau gă pară foarte deştept) pentru ca lumea, mirîndu-se de el şi lăudîndu-1 peste măsură, fara a întrebuinţa formula obişnuită „să nu-i fie de deochi!", să-1 învenineze cu deochiul. Această credinţă e răspîndită la toate popoarele. b) Oamenii mari, în special^cdii şi fetele frumoase, mirele şi mireasa, uneori şi oamenii slăbănogi sau bolnăvicioşi, sînt expuşi a fi deocheaţi. Şi această credinţă o au nu numai românii, ci şi multe alte popoare. c) Lăuzele, după credinţa românilor de dincoace şi de dincolo de Dunăre, precum şi a altor popoare, sînt foarte adesea în primejdie DEOCHIUL 215 1. Ibidem, IV, 190. 2. Candrea-Densusianu-Speranţia, Graiul nostru, I, 295. 3. Şezătoarea, I, 58. 4. Grigoriu-Rigo, Medic. pop_, 57 de a fi deocheate. De aceea, moaşa, îndată după facere, înainte de a lăsa pe cineva străin să intre în casă, suflă peste capul lăuzei şi-i descîntă de deochi1. Tot astfel se procedează la multe alte popoare2. d) în afară de fiinţele omeneşti, pot fi deocheate animalele domestice, în special caii şi vitele cornute, mai ales cînd se deosebesc prin frumuseţea lor. Mînjii, viţeii, mieii şi iezii sînt cei mai expuşi a fi deocheaţi. Această credinţă, foarte răspîndită şi la celelalte popoare din Europa, era împărtăşită şi de romani. Poetul Virgiliu ne vorbeşte de un păstor care se jeleşte că cineva i-a deocheat mieluşeii3. e) Se deoache şi păsările de casă, în special puii. f) Stupii de albine, mai ales cînd acestea strîng multă miere. De aceea se recomandă ca stupii să fie legaţi cu un brîu roşu4. g) Gîndacii de mătase se deoache foarte uşor. De aceea, multe gospodine nu lasă pe nimeni să-i vadă, iar dacă nu, îi acoperă cu o pînzătură roşie5, sau pun în mijlocul patului lor un ou roşu de la Paşti6. h) Afară de acestea, ca şi cînd ar fi însufleţite, pot fi deocheate plantele de tot felul, legumele şi grînele, florile, poamele şi copacii7. Aceste credinţe erau împărtăşite de cele mai vechi popoare din Orient, le aveau grecii şi romanii, şi le regăsim astăzi la mai toate popoarele din Europa. Toată natura, prin credinţa în animism, poate fi supusă influenţei nefaste a deochiului. La multe popoare din Antichitate şi din timpurile noastre, deochiul poate provoca tot felul de dezastre. Pămîntul poate să se cutremure, malurile se surpă, casele se năruie sau se aprind, corăbiile se îneacă, carele se răstoarnă în şanţuri, oglinzile şi geamurile plesnesc, oalele se sparg şi se fac cioburi prin simpla uitătură a deochetorului. Aceaste credinţe nu le-am întîlnit la poporul român, sau poate există în altă parte, dar n-au fost înregistrate de cei ce au scris despre deochi. Găsim totuşi la noi unele credinţe pe care le întîlnim şi la alte popoare. Aşa, de pildă: în judeţul Vîlcea şi în Bucovina se crede că aluatul făcut pentru pîine nu mai creşte şi dă îndărăt, cînd te miri de el şi-1 deochi8. Tot astfel cred şi alte popoare din Europa: italieni, germani, danezi, unguri, sloveni etc.9 1. Marian, Naşterea, 35. 2. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 1098. 3. Eclog. III, 103 : „Nescio quis teneros oculus mihi fascinat agnos". 4. Marian, Insectele, 168. 5. Pamfile, Industria, 77 ; Ioneanu, Superst., 83. 6. Marian, Insectele, 283. 7. Ciauşanu, Superstiţiile, 249, 251. 8. Ibidem 249 ; Voronca, Datinele, 229. 9. Finamore, Tradizioni, 174 ; Seligmann, Der bose Blick, I, 236. 216 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DEOCHIUL 217 Deochiul ca şi vrăjile, poate face să sece laptele vacii. De asemenea, laptele, cînd e deocheat, îl poţi bate orişicît în putinei, că nu se mai alege untul din el. Cînd face cineva săpun, e bine să lege un fir roşu la făcăleţul cu care mestecă, căci altfel se poate deochea1. Se întrebuinţează la noi chiar descîntece de deochi al săpunului! Efectele deochiului § 134 Simptomele după care se poate recunoaşte că cineva e deocheat sînt următoarele : a) Capătă aşa deodată, din chiar senin, dureri de cap grozave. b") Cască într-una, fără să-i fie somn. Credinţa aceasta este foarte răspîndită. Dacă o babă descîntă cuiva, presupunînd că e deocheat, şi ea începe să caşte în timp ce rosteşte descîntecul, e un semn netăgăduit că bolnavul e deocheat. Cu cît descîntătoarea cască mai mult, cu atît vindecarea e mai sigură. Tot astfel se crede şi în Franţa. c) Copiii şi chiar oamenii mari se aprind la faţă şi au călduri. d) Le ţiuie urechile. e) Bolnavii sînt apucaţi de vărsături. f) Le curge sînge din nas. g) Li se duc ochii în fundul capului şi slăbesc tare. h) Le piere pofta de mîncare. i) Omul se umple uneori de bube rele1 sau i se face un sugel la un deget2. j) Cît priveşte animalele, în special caii, vitele şi mieii, le vezi tremurînd, încep să tînjească şi, în cele din urmă, se prăpădesc. k) Cînd e vorba.de plante deocheate, florile îndată se veştejesc, pomii nu mai dau roade şi încep să se usuce. 1) Pînă şi la lucrurile neînsufleţite se pot constata efectele deochiului. „O moară e deocheată, cînd se strică din chiar senin, sau cînd începe a nu mai umbla bine ; o vioară, cînd începe deodată a nu mai cînta frumos ; o lulea cînd începe a nu mai arde etc."3 Stingerea cărbunilor § 135 Pentru a şti dacă cineva e deocheat, i se sting cărbuni, procedîndu-se în modul următor. Descîntătoarea aduce mai întîi apă neîncepută de la un izvor, de la o fîntînă sau de la o apă curgătoare din apropiere. Mai de folos este însă apa adunată din stropii de la roata morii. După ce umple o ulcică sau un pahar cu apă de aceasta, baba scoate din vatră, cu vîrful unui cuţit, 3, 6 sau 9 cărbuni aprinşi şi-i aruncă apoi, cu mîna, în apa din ulcică, unul cîte unul, numărînd de-a-ndaratelea : 9, 8, 7... 1 sau, 6, 5, 4 etc. La cel dintîi cărbune pe care-1 aruncă în apă zice : „ăsta-i de potcă", la al doilea : „ăsta-i de deochi", iar la al treilea : „ăsta-i de mirare, de strigare, de căscare". După aceea începe să descînte, în care timp taie mereu în cruciş cu cuţitul pe deasupra apei din pahar sau din ulcică. Dacă omul e deocheat, toţi cărbunii aruncaţi în apă se aşază sfîrîind pe fundul vasului; dacă nu, cărbunii stinşi plutesc pe deasupra apei. Cu cît cărbunii sfîrîie mai tare şi mai îndelung în ulcică, cu atît bolnavul e mai tare deocheat şi primejdia mai mare. După ce a sfîrşit de descîntat, baba îi dă bolnavului să soarbă de trei ori din apă, apoi îl udă cu ea pe tîmple, la ochi, pe frunte, la nas, la inimă şi la încheieturi, iar restul se varsă pe un par de la gard, ori pe ţîţîna uşii, dar mai adesea pe un cîine sau pe o pisică. Dacă animalul se scutură, el ia cu dînsul deochiul, iar bolnavului îi trece. Aruncînd apa pe animal, descîntătoarea rosteşte : Cînd s-o mai deochea mîţa şi cîinele, Atunci să se mai deoache (cutare), Atunci şi nici atunci! Dacă azvîrle apa la ţîţînile uşii pe vîrful unui par, zice: „Cîtă apă a rămas pe ţîţîni ori pe vîrful parului, atîta rău să rămîie la (cutare)". După aceea împlîntă cuţitul în pămînt, iar vasul îl întoarce cu gura în jos, .zicînd: „Nu întorc ulcica (paharul), ci întorc sănătatea şi tot binele asupra lui (cutare)"1. Această practică magică e foarte răspîndită în Europa, cu deosebire la popoarele slave şi la germani. La bulgari se numeşte gasene vâglista (stingerea cărbunilor). Se sting în apă 9 (mai rar 5) cărbuni şi se descîntă. Dacăjtăciunii cad la fund, bolnavul e deocheat; dacă plutesc deasupra apei, pricina bolii nu e deochiul. Din apa descîntată, i se dă de băut bolnavului, apoi e udat cu ea pe la ochi, pe frunte, pe mîini etc.2 La slavii meridionali (sîrbi, croaţi şi sloveni) se sting 3, 5 sau 7 cărbuni în apă. Dacă aceştia cad la fund, bolnavul e deocheat. Baba îl spală pe obraz cu apă descîntată, iar restul o aruncă pe acoperişul casei3. Rutenii din Bucovina (huţulii) sting cărbuni în apă neîncepută, adusă de la 9 izvoare, înainte de răsăritul soarelui4. La ruşi, se aruncă 3 cărbuni aprinşi într-un pahar cu apă, din care n-a băut nimeni, apoi se suflă de 3 ori pe deasupra ei şi se 1. Cf. Gorovei, Credinţi, 1128; şi italienii (Abruzzi) au credinţa că săpunul poate fi deocheat (Finamore, Tradizioni, 174). 2. Pamfile, Boli, 20. 3. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 173 4. Ibidem, I, 49. 1. Marian, Descîntece, 93, 105, 110, 187, 249, 250, 316 ; Şezătoarea, III, 138, 141 urm.; Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 79, 86 ; Tocilescu, Mater. folkl., 1535 ; Rev. Ion Creangă, VIII, 324. 2. Sbornik, III, 142 ; Strauss, Bulgaren, 392 urm., 406 ; Slavejkov, Bălg. obicaj, 115. 3. Krauss, Volksglaube, 444 ; Karagic, Lexicon, s.v. găsiţi; Seligmann, Der bose Blick, I, 258, 315. 4. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 76. 218 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT scuipă într-o parte de 3 ori. După aceea bolnavul e stropit cu puţină apă din pahar şi i se dă să bea 3 înghiţituri. Restul se zvîrle pe pragul de sus al uşii1. In Polonia, se toarnă apă într-un vas şi se pune pe cuptor. Se iau apoi cu vîrful unui cuţit 9 cărbuni aprinşi şi se aruncă în apă. Dacă tăciunii plutesc deasupra (!), bolnavul e deocheat2. In Siberia apuseană, se aruncă 3 cărbuni aprinşi într-o ulcică cu apă: dacă tăciunii sfîrîie tare, bolnavul e deocheat. I se dă atunci să bea din această apă, îl udă pe piept şi pe spate, iar restul se varsă pe prag3. La cehi, se fierbe apă într-o ulcică şi se aruncă înăuntru cîţiva cărbuni: dacă aceştia cad la fund, bolnavul e deocheat. Se aruncă într-un pahar 9 bucăţele de pîine şi 9 cărbuni. I se dă bolnavului să bea în cruce, adică din patru părţi ale paharului, iar restul apei se aruncă la ţîţîna uşii. Dacă cineva e deocheat şi nu se ştie de către cine, se ia un pahar cu apă şi se aruncă înăuntru 4 cărbuni aprinşi. Dacă pică unul singur la fund, bolnavul a fost deocheat de un bărbat; dacă se aşază doi cărbuni la fund, a fost deocheat de o femeie; dacă au picat trei la fund, deochetorul e un băiat; dacă au căzut toţi cărbunii la fund, bolnavul e deocheat de o fată4. La venzii (popor de origine slavă) din Germania, cînd i se pare cuiva că a fost deocheat, o femeie pricepută, mudra zenska, aruncă nişte cărbuni -aprinşi într-o oală cu apă şi face trei cruci deasupra. Dacă sfîrîie cărbunii, bolnavul se vindecă, iar deochetorul capătă băşici pe buze. Apa cu cărbunii se azvîrle apoi în cruce spre culmea odăii5. In Estonia, se toarnă apă peste piatra cuptorului unei odăi în care se face baie de aburi, se aruncă acolo 3 sau 7 cărbuni aprinşi şi din această apă i se dă copilului bolnav de băut5. Saşii din Ardeal procedează ca şi românii, aruncînd într-un pahar cu apă 3 sau 9 cărbuni aprinşi. Fac cruce deasupra paharului cu mîna sau cu un cuţit, îi dau copilului bolnav să bea puţin din apă, iar restul o azvîrle la ţîţîna uşii. Bolnavul se socoteşte că e deocheat dacă tăciunii s-au aşezat pe fundul paharului7. Aceleaşi credinţe şi aceleaşi practici, care diferă puţin de ale noastre, le întîlnim în multe regiuni din Germania8 şi din Italia9. 1. Seligmann, Der bose Blick, I, 315 urm. 2. Zienkowicz, Coutumes, 106. 3. Seligmann, Der bose Blick, I, 316. 4. Grohmann, Aberglauben, 155-156. 5. Schulenberg, Wend. Volksth., 100 urm. 6. Seligmann, Der bose Blick, I, 315. 7. Haltrich, Siebenb. Sachs., 261, 263. 8. Grimm, Mythologie, III, 451, 473 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 343 ; Witzschell, ThiXringen, 268 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., V, 76 urm.' .9. Bastanzi, Treviso 26 ; Pitre, Medicina, 304 ; Metalli, Usi e costumi, 107. DEOCHIUL 219 Paza de deochi Cum să ne ferim de deochi ? a) Cel mai sigur şi mai răspîndit mijloc, cînd e vorba de un copil, de § 136 un om mare, de o vită, de o floare sau de un pom, e să nu te miri de frumuseţea sau de alte calităţi ale lor, să nu le aduci laude, fără a scuipa sau a face gestul scuipatului asupra lor, de 3 ori în şir, zicînd : „ptiu! ptiu! ptiu! să nu-i fie de deochi!" sau „de nu s-ar deochea!". Am arătat în alt loc expresiile întrebuinţate la alte popoare. Aşa se procedează pretutindeni la români, atît dincoace cît şi dincolo de Dunăre, şi tot aşa procedează cele mai multe popoare din Europa. La fel se apărau de deochi şi romanii, după cum ne încredinţează Pliniu1, care afirmă că doica scuipa de trei ori în gura copilul adormit, cînd intra în casă un străin, de teamă ca acesta să nu-1 deoache. Dar nu numai copilul sau omul adult trebuie scuipat ca să fie ferit de urmările funeste ale deochiului, ci şi animalele. Dacă vezi ceva frumos, un viţel, o vacă sau o scroafă care a fătat mulţi purcei, ca să nu-i deochi, trebuie să scuipi şi să zici : „să nu-i fie de deochi!"2. Tot astfel procedează şi multe alte popoam din Europa. b) Se face de către mamă un benchi pe fruntea copilului cu cenuşă, cu noroi de pe tocul sau de pe talpa încălţămintei, amestecat cu puţin scuipat, ori cu funingine, cu cărbune sau cu cerneală. La aromâni, mamele obişnuiesc, pe lîngă benchiul făcut pe fruntea copilului cu cărbune, să-i mai înnegrească şi vîrful nasului sau să facă un semn negru pe locul unde se îmbină sprîncenele. In Pind, aromânii obişnuiesc să facă pruncilor, cu un ac, mai multe înţepături în formă de stea, apoi presară, pe locul înţepat, cărbune pisat, aşa că semnul nu se mai şterge. Foarte multe popoare din Europa, germanii, scoţienii, bulgarii, turcii3, grecii etc, întrebuinţează acest mijloc de apărare contra deochiului. în insula Corfu se face o pată pe fruntea copilului cu pămînt amestecat cu ulei din candelă4. Obiceiul acesta e foarte vechi, căci îl găsim atestat şi la romani. Poetul Persius spune că mamele sau doicile care se temeau ca nou-născutul să nu fie deocheat, după ce-1 îmbăiau, muiau degetul mijlociu în noroi sau în praf amestecat cu scuipat şi făceau cu el un benchi pe fruntea copilului, ungînd uneori şi buzele cu el5. Tot astfel ne povesteşte Petronius, în chip foarte hazliu, cum o babă gîrbovita şi uscată face un benchi, din praf amestecat cu scuipat, pe fruntea deocheatului Encolpius6. Vreo trei veacuri şi jumătate 1. Natur. hist., XXVIII, 7. 2. Gorovei, Credinţi, 1099. 3. Seligmann, Der bose Blick, II, 39 urm., 219. 4. Pouqueville, Morâe, I, 262. 5. Satyr., II, 32 : „frontemque atque uda labella Infami digito et lustralibus ante salivis Expiat". 6. Satyr., 131: „anus... turbatum sputo pulverem medio sustulit digito, frontemque... signat". 220 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DEOCHIUL 221 mai tîrziu, în secolul al V-Iea, Sf. Ioan Gură de Aur îşi bate joc, într-una din predicile lui, de acest obicei ciudat; „Doicile şi crescătoarele iau noroi, cînd scaldă copilul, şi-1 ung cu degetele pe frunte. Iar dacă întrebi: «la ce foloseşte acest noroi sau acest lut?» îţi răspund : «ca să-1 ferească de deochiu, de vrăji şi de pizmă-. Ei! ia te uită ce putere are murdăria şi lutul! Alungă cît colo toată ceata de draci. Dacă noroiul are aşa putere, de ce nu-ţi ungi singur fruntea cu el, cînd eşti mai în vîrstă şi ai mai mulţi invidioşi decît un copil ? De ce nu-ţi ungi tot trupul cu noroi ?"'. Vechii evrei aveau şi ei acest obicei, căci într-un pasaj din Talmud e scris : „Dumnezeu zise Arhanghelului Gavril: fă, cu negreală, pe fruntea evlavioşilor, un semn, pentru ca duhurile rele să nu le poată face nimic"2. Acest mijloc de protecţie contra deochiului s-a păstrat şi la evreii de astăzi3. c) - Copilul nou-născut trebuie cîntărit înainte de a i se face prima baie. Obiceiul acesta se practică în multe părţi ale ţării'1. Dimpotrivă, la germani, copilul nu trebuie cîntărit pînă nu împlineşte un an, că nu mai creşte5. Tot astfel în Franţa şi în Italia6. Numai ■ la sîrbi, nou-născuţii se cîntăresc ca şi la noi, spre a fi feriţi de vrăji şi de deochi, dar nu trebuie spus nimănui cît trage copilul la cîntar. Şi huţulii se feresc de deochi cîntărindu-se. d) Pentru a induce în eroare duhurile rele, nu trebuie spus, pînă a treia zi de la naştere, de ce sex e copilul, scăpîndu-1 astfel de primejdia deochiului7. e) Trebuie dat copilului să sugă lapte de la sinul unei ţigănci. Tot astfe cred şi aromânii. f) Să nu se lase copilul, pînă nu împlineşte un an, să se uite în oglindă, căci astfel se deoache singur8. Această credinţă e foarte răspîndită la români. O regăsim de asemenea în Franţa, în Germania, în Anglia, în Spania, în Rusia, în Serbia şi aiurea. Şi cei vechi credeau la fel. Scriitorul grec Plutarh, care a trăit pe vremea împăratului Traian, pomeneşte de un oarecare Eutelidas, citînd versurile unui poet latin necunoscut: „Frumos la păr era odată Eutelidas, dar oglindindu-se, sărmanul, în undele fluviului, s-a deocheat singur, l-a lovit boala şi şi-a prăpădit norocul"9. 1. Omilia a XII-a despre l-a Epist. către Corint., apud Migne, Encvcl. theol., II, 879. 2. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VII, 812. 3. Segall, Credinţe, 133. 4. Comp. Marian, Naşterea, 87 ; Ioneanu, Superstiţiile, 17 ; Gorovei, Credinţi, 1110 ; Rev. Ion Creangă V, 312. 5. Cf. Wuttke, Volksaberglaube, § 603. 6. Seligmann, Der bose Blick, II, 261. 7. Gorovei, Credinţi, 1109. 8. Marian, Naşterea, 353 ; Ioneanu, Superst., 20 ; Voronca, Datinele, 993 ; Gorovei, Credinţi, 1098. Ciauşanu, Superstiţiile, 254. 9. Moralia, 632 b : „Quondam pulcher erat crinibua Eutelidas ; Sed sese ipse videns placidis in fluminis undia, Livore infamia perdidit invidiae Fascinus attraxit mor bum, fortunamque pe re mit". Amulete şi talismane Cel mai sigur dintre toate mijloacele întrebuinţate pentru a fi ferit § 137 de deochi e însă amuleta sau talismanul. Acestea fiind foarte numeroase, vom cita cele mai răspîndite : a) Se leagă copilului, la gît sau la încheietura mîinii, un fir roşu sau o pangticuţă roşie. Culoarea roşie joacă un mare rol în credinţele despre deochi. Se caută, prin această culoare bătătoare la ochi, să se distragă uitătura invidioasă sau răutăcioasă a individului care, cu voie sau involuntar, ar putea provoca deochiul. Această credinţă e foarte veche. Grecii şi romanii se fereau de asemenea de deochi prin legarea unui fir roşu la gît1. La vechii evrei, după Talmud, se legau la gît copiilor găitane roşii, cu noduri2. Astăzi, obiceiul de a se lega, ca la noi, copilului, la gît sau la încheietura mîinii, un fir sau p panglică roşie, e foarte răspîndit în Europa. II întîlnim în Italia, în Germania, în Elveţia, în Austria, în Ungaria, în Scoţia, în Estonia etc.3 La saşii din Transilvania se coase o panglicuţă roşie la scufiţa copilului4. în Turcia, se pune nou-na scutul ui o scufiţă de mătase roşie şi un şorţuleţ roşu5. In Boemia, se acoperă pruncul cu o pînză roşie6. După cum e păzit nou-născutul, tot aşa e păzită de deochi şi lăuza, în jurul căreia stau la pîndă duhurile necurate, ascunse în privirea răutăcioasă sau numai invidioasă a deochetorului. De aceea, în unele regiuni din Germania, în Rusia, în Serbia etc, i se lega şi ei un fir roşu la gît. La noi, se pune la poarta lăuzei o panglică sau o strămăturâ roşie', La unguri, se pune pe pragul odăii unei lăuze o bucată de pînză roşie. In timpul sarcinii, sîrboaica şi unguroaica se leagă la degetul mijlociu cu o panglicuţă roşie. Deoarece şi animalele sînt supuse deochiului, se împleteşte, la noi, cailor şi mai adesea mînjiîor, un fir de arnici roşu în coamă sau la coadă8. b) în judeţul Tecuci, i se taie copilului o şuviţă de păr, se leagă cu un fir roşu şi se pune după o icoană9. în judeţul Roman, i se pune această şuviţă după gît10. 1. Cf. Theocrit. 11, 2 ; Tibull I, 5, 15 ; Virgiliu, Ecl., VIII. 73 ; Ovidiu, Fast., II, 575 ; Persiu, Sat., II, 31; Petroniu, Satyr., 131 ; Sf. Ioan Gură de Aur, Predica, XII Ia Epist. I către corintieni. 2. Bâcbtold-Staubli, Wb. des Abergl., VII, 816. 3. Finamore, Tradizioni, 180 ; Seligmann, Der bose Blick, II, 248 urm. ; Wuttke, Volksaberglaube, §§ 561, 581, 591 ; Grohmann, Aberglauben, 156 ; John, Erzgebirge, 52. 4. Haltrich, Siebenb. Sachs., 259. 5. Seligmann, Der bose Blick, II, 254. 6. Ibidem, 248. 7. Gorovei, Credinţi, 1107 ; Păcală, Răşinari, 164. 8. Grimm, Mythologie, III, 475 ; Rolland, Faune, IV, 193 ; V, 104 ; Haltrich, Siebenb. Sachs., 278 ; Seligmann, Der bose Blick, II, 250 urm. 9. Gorovei, Credinţi, 1094. 10. După o comunicare. 222 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DEOCHIUL 223 c) O amuletă curioasă întrebuinţată în Ţara Haţegului: i se leagă copilului la gît o aşchie de la puntea pe unde trec oamenii, tăiată cu toporul dintr-o lovitură1. d) Altă amuletă ciudată, întrebuinţată la Eăşinari: se leagă la mîna copilului o coardă furată de la o vioară2. e) Cea mai bună amuletă e însă usturoiul. Se înnoadă sau se coase un căţel de usturoi la o panglicuţă roşie, sau se atîrnă de un fir, şi se pune la gîtul sau la scufiţa copilului. Usturoiul, prin mirosul lui pătrunzător, era socotit, din timpurile cele mai vechi, şi e considerat şi astăzi, ca cel mai bun mijloc de a alunga duhurile rele. II găsim întrebuinţat, în acest scop, la perşi şi asirieni, la egipteni, la greci şi la romani, iar în ziua de astăzi, pe lîngă aromâni şi toate popoarele balcanice, are aceeaşi întrebuinţare la slavi, la unguri şi la ţigani, la popoarele romanice din Apus şi la cele de rasă germanică3. Albanezii, care atribuie usturoiului aceeaşi virtute apotropaică, dacă se întîmpla ca cineva să laude un copil - sau o vită, ori altceva, îl scuipă pe cel ameninţat de a fi deocheat, adăugind vorba : „usturoi!"4. Tot astfel, mamele din Grecia, cînd aud că li se laudă peste măsură copiii, de teamă să nu-i deoache, şoptesc cuvîntul axdpSov 'usturoi'. La fel se feresc italienii de deochi, exclamînd cuvîntul: „aglio!"5. Şi în Silezia se strigă imediat „Knoblauch! Knoblauch!", cînd se laudă un copil6. Aşa, şi la noi, în Bucovina, cînd cască cineva şi-i e teamă că a fost deocheat, zice imediat: „Usturoi între ochi, Să nu mă deochi!"7. In Transilvania se întrebuinţează ca amuletă un săculeţ, în care se pun trei fire de usturoi, trei de piper, trei de grîu de primăvară, trei de grîu de toamnă, trei boabe de tămîie, trei de sare, trei fărîmiţe de pîine şi trei bucăţele din „casa" copilului8. f) Altă amuletă întrebuinţată la noi e un săculeţ cu cărbuni, care se pune copilului la gît9. g) La aromâni, moaşa coase din petice două săculeţe, punînd în fiecare cîte o bucăţică de pîine muiată în vin, un cărbune, o bucăţică de tămîie, sare, orz, ţipirig şi usturoi. Unul din săculeţe se coase la faşa copilului, iar celălalt se poartă de lăuză la subţioara dreaptă10. 1. Densusianu, Ţara Haţegului, 279. 2. Păcală, Răşinari, 167. 3. Seligmann,Der bose Blick, II, 69-73 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 1-3 ; Grimm, Mythologie, II, 902 ; Haltrich, Siebenb. Sachs., 278 ; Krauss, Sitte, 398 ; Strauss, Bulgaren, 393 ; Stern, Turkei, I, 294, 354 ; Wlislocki, Zigeuner, 142 ; Sebillot, Folkl. de France, III, 483 ; Marzell, Heilpflanzen, 34. 4. Hahn, Alban. Stud., I, 208. 5. Seligmann, Der bose Blick, II, 70. 6. Drechsler, Schlesien, I, 208. 7. Voronca, Datinele, 548. 8. Rev. p. ist. arh. şi fii., VII, 119. 9. Ciauşanu, Superstiţiile, 256. 10. Papahagi, Lit. pop., 242 urm. h) O amuletă foarte caracteristică este următoarea, după o comunicare din judeţul Roman : se prinde un şoarece, i se scot ochii, şi aceştia se cos la cămăşuţa copilului, la guler sau într-o panglicuţă. Tot astfel, la Botoşani, se poartă la gît ochi de şarpe contra deochiului şi pentru a nu se teme de nimic1. i) Nu mai puţin curioasă e următoarea amuletă ce se pune copiilor, la aromâni, spre a-i feri de deochi: se prinde o cîrtiţă, i se scoate omoplatul drept şi se atîrnă de scufiţa copilului2. j) Altă amuleta contra deochiului, întrebuinţată la aromâni, e purtarea unor coarne de bubulic3. Aşa se numeşte la ei insecta Lucanus cervus, pe care noi o cunoaştem sub numirile de răgace, rădaşcă sau boul lui Dumnezeu. Şi în Bucovina, fetele înşiră coarnele acestei insecte la mărgele, iar băieţii le leagă la cheotorile cămăşilor, ca să nu se deoache4. Tot în Bucovina, femeile poartă coarne de rădaşcă în cozile de păr, ca să nu li se deoache părul5. Coarnele acestei insecte se purtau şi la romani ca amuletă la gîtul copiilor, după cum ne asigură Pliniu6. Tot astfel şi la greci7. Şi în Franţa, populaţia din Berry poartă ca amuletă coarnele de rădaşcă8. La Constantinopol, în timpul Ramazanului, se vînd aceste coarne de rădaşcă, pe care lumea le poartă ca amuletă9. k) Fetele din Bucovina mai poartă la mărgele, contra deochiului, ouăle insectei Gastropacha neustria, numite stupitul cucului sau mărgică cucului10. în judeţul R. Sărat, după cum ni se comunică, se leagă ouşoare şi la scufiţa copilului, ca să nu-1 deoache. 1) Dintre metale, aurul trece ca un bun apotropaic contra deochiului. De aceea se coase la scufiţa copilului, pe lîngă altele, şi o monedă de aur. Tot astfel se procedează la bulgari11 şi la saşii din Transilvania12. Şi în Antichitatea clasică, aurul era considerat ca un bun apărător contra vrăjilor. m) Sînt amulete pe care nu le poartă copilul, ci se pun în leagăn, spre a-1 feri de deochi. Acestea sînt mai adesea obiecte de fier, metal care, la cele mai multe popoare, e socotit ca un apărător de duhurile rele. Se pun mai ales foarfeci, un cuţit, un cui sau o bucată de fier ruginit13. Uneori se mai adaugă şi tămîie14. 1. Voronca, Datinele, 510, 947. 2. Papahagi, Lit. pop., 242. 3. Ibidem. 4. Marian, Insectele, 40. 5. Ibidem, 42. 6. Natur. hist, XI, 34 ; XXX, 47. 7. Seligmann, Der bose Blick, II, 130. 8. Laisnel de la Salle, Centre de la France, I, 284. 9. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., IV, 115 urm. 10. Marian, Insectele, 288. 11. Sbornik, XXVIII, 149. 12. Haltrich, Siebenb. Sachs., 259. 13. Grimm,Mythologie, 111,488 ; Haltrich,Siebenb. Sachs., 260; Wuttke, Volksaberglaube, § 414, 581; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., II, 719 urm. 14. Păcală, Răşinari, 164. 224 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT n) Tot cu un obiect de fier se înarmează şi lăuza, cînd iese pentru întîia oară din casă : un vătrai, o frigare sau un cuţit1. o) O amuletă, de o natură cu totul deosebită, e lingura ce se atîrnă de gîtul mînzului, ca să nu-1 deoache lumea. Numai la slavii meridionali am mai constatat acest obicei2. Capitolul VII Boala e o pedeapsă cerească Boala e trimisă de Dumnezeu Rezumînd părerile teologilor bizantini, Pravila lui Matei Basarab scrie următoarele cu privire la neputinţele noastre : „Boalele cari vin la oameni nu sînt toate de un feliu, ce vin multe boale şi de la Dumnezeu, pentru o pedeapsă a păcatelor..."1. „Dumnezeu nu bate cu băţul", zice poporul în cuminţenia lui. Păcatele şi fărădelegile noastre, cînd se prea înmulţesc, cu toată răbdarea şi bunătatea nemărginită a Celui de Sus, într-o zi sau alta, tocmai cînd nu ne aşteptăm, îşi primesc pedeapsa de la Dumnezeu. Multe şi felurite sînt însă pedepsele pe care le trimite divinitatea oamenilor, fie individual, fie colectiv, mai adesea nu pentru a-i prăpădi de tot, ci pentru a-i face numai să sufere, ca să le dea putinţă să se îndrepte, să-şi ispăşească păcatele şi să se pocăiască. Cea mai cumplită pedeapsă dumnezeiască e moartea, cea mai deasă şi mai de folos pentru pocăire e boala. Alte forme grozave ale urgiei divine, mai ales cînd se revarsă asupra unui neam întreg, sînt epidemiile secerătoare, foametea şi seceta, cutremurele şi întunecimile de soare, războaiele şi pustiirea ţării de duşmani etc. Sfînta Scriptură înşiră pe larg pedepsele pe care le rezervă Dumnezeu păcătoşilor care nu vor să se pocăiască: „Aduce-voi asupra voastră lipsă, şi riia şi gâlbinarea va orbi ochii voştri şi va topi sufletul vostru, şi veţi semăna în zadar seminţele voastre şi le vor mînca protivnicii voştri. Şi voi pune faţa mea asupra voastră şi veţi cădea înaintea vrăjmaşilor voştri; şi vor goni pre voi cei ce vă urăsc pre voi, şi veţi fugi negonindu-vă nimenea... Şi voi înfrînge semeţia mîndriei voastre, şi va fi vouă cerul ca de fier, şi pămîntul vostru ca de aramă. Şi va fi în zadar tăria voastră, şi pămîntul vostru nu va da sămînţa sa, şi lemnul ţarinii voastre nu va da rodul său... Şi voi trimite asupra voastră fiarele cele sălbatice ale pămîntului şi vă vor mînca pre voi, şi vor nimici vitele voastre, şi vă voi împuţina pre voi şi se vor pustii căile voastre... Şi voi aduce preste voi sabie... şi veţi fugi în cetăţile voastre, şi voi trimite moarte preste voi şi vă veţi da în mîinile vrăjmaşilor voştri. Cînd vă voi necăji pre voi cu lipsă de pîine, şi vor coace zece femei pîinile voastre într-un cuptor, şi vor da pîinile voastre cu cumpăna, şi nu vă veţi sătura... Şi veţi mînca trupurile feciorilor voştri şi trupurile fetelor voastre veţi mînca"2. 1. Păcală, Răşinari, 164 ; Gorovei, Credinţi, 1106. 2. Krauss, Sitte, 546. 1. îndireptarea legiei, 771. 2. Levit., XXVI, 16-29. 226 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT BOALA E O PEDEAPSĂ CEREASCĂ 227 In cartea a V-a a lui Moise se pomenesc de asemenea bolile şi celelalte flageluri cu care Dumnezeu ameninţă pe oameni, în caz de vor păcătui: „De nu vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău şi nu vei face toate poruncile lui..., vor veni preste tine toate blestemele acestea şi vor cădea asupra ta... Să trimită preste tine Domnul lipsă şi foamete şi perire întru toate unde vei pune mîna ta să faci... Să trimită preste tine Domnul moarte molipsitoare, pînă ce te va topi de pre pămîntul în care intri tu să-1 moşteneşti. Să te bată pre tine Domnul cu lipsă şi cu lingoare şi cu friguri şi cu arsură şi cu ucidere şi cu vînt stricăcios şi cu gălbinare, şi să te gonească pre tine pînă ce te vor pierde... Bată-te Domnul cu rană eghiptenească la şezut şi cu rîie sălbatecă şi cu usturime ca să nu te poţi vindeca. Bată-te Dumnezeu cu desmeticie şi cu orbire şi cu ieşire din minte..."1. Ca să-1 pedepsească pe David pentru păcatele sale, Dumnezeu a trimis o epidemie grozavă pentru poporul lui, încît „de dimineaţă pînă în vremea prînzului... au murit din poporul Domnului şaptezeci de mii de oameni"2. Ca să-1 ispitească pe Iov, Dumnezeu i-a trimis „bubă rea de la picioare pînă la cap", după ce a făcut să se năruie casa peste feciorii şi fetele lui şi a lăsat să i se prade şi să i se mistuie toată averea3. Intemeindu-se pe Sfînta Scriptură, Biserica a admis credinţa că bolile îi sînt trimise omului de Dumnezeu. Cu timpul însă, poporul a dat o extensiune mai mare acestei credinţe. Nu numai fărădelegile şi păcatele grele sînt pedepsite cu boli şi cu tot felul de neputinţe şi de necazuri, ci şi infracţiunile mai mărunte. Toate abaterile de la comandamentele Bisericii, fie prin neobservarea strictă a posturilor şi a sărbătorilor mari sau a zilelor consacrate sfinţilor şi mucenicilor, ba chiar a unora din zilele săptămînii, sînt pedepsite cu boli mai grele sau mai uşoare, ori cu necazuri de tot felul, care lovesc în avutul omului", în vitele lui sau în cei ce-i sînt dragi. Un corespondent ne scrie din judeţul Mehedinţi: „De toate bolile te mai scapă Dumnezeu, oricum ar fi ele, dar sînt unele de nu mai scapi de ele pînă mori. Alea sînt date de Dumnezeu ca pedeapsă. Toate femeile care îşi omoară copiii, ele se îmbolnăvesc şi zac pînă le rămîne pielea şi osu, şi nima n-are ce să le facă. Şi aşa zac pînă mor. Dacă e cîte una de scapă şi nu se îmbolnăveşte, pe aia o lasă Dumnezeu să-şi plătească păcatele pe lumea ailaltă, dar vai de ea, că mai bine să nu mai moară! Cînd juri strîmb, ori te îmbolnăveşti, de nu-ţi mai vezi vindecu, ori mori pe scările tribunalului. Dacă coşi ori mături în ziua de Sfînta Vineri, îţi iese «minegoci» (ulcior) la ochi, sau te arzi, sau te tai, te înseamnă Dumnezeu cu ceva". 1. Deuter., XXVIII, 15-28. 2. Regii, cartea a doua, XXIV, 15. 3. Iov, I, 14-19 ; II, 7. Zile păzite Mai adesea, nu e însuşi Dumnezeu care trimite bolile, ci sfinţii, atît § 139 cei mari cît şi cei mai mărunţi, ba chiar zilele săptămînii personificate se răzbună şi vatămă sănătatea omului, sau îi prăpădesc avutul, ori îl lovesc cu alte necazuri, pentru că a îndrăznit să lucreze în zilele închinate lor. Deoarece, în studiul nostru, nu ne ocupăm decît de boli, vom examina, în cele ce urmează, care sînt, după credinţa poporului, feluritele boli şi neputinţe pe care i le trimite Dumnezeu ori Maica Domnului, sau sfinţii şi mucenicii, ori unele zile ale săptămînii, pentru că n-a păstrat orînduielile Bisericii sau a necinstit, prin lucrare, zilele ce trebuia „să le ţie". Vom face, înainte de toate, o mică digresiune, spre a arăta concepţia pe care o are poporul, nu numai la noi, ci şi la alte neamuri creştine, despre rostul unei sărbători. După dînsul, o zi de sărbătoare trebuie neapărat să fie consacrată unui sfînt. Ea nu poate comemora altceva decît moartea, naşterea, botezul sau amintirea unui sfînt sau a unui martir. Pornind de la această concepţie greşită, a transformat în sfinţi o mulţime de nume de sărbători care nu aveau nimic comun cu vreun nume propriu de sfînt sau de mucenic. Astfel, sărbătoarea „tuturor sfinţilor", la Toussaint, e considerată de poporul francez ca o zi consacrată unui sfînt „care vindecă de tuse". Sărbătoarea la Trinite (Sfînta Treime) este o sfînta înrudită cu Maica Domnului. L'Epiphanie (Bobotează) fu personificată, în Franţa, în secolul al Vl-lea, sub numele de Sainte Theophanie sau Sainte Tiphaigne, şi considerată ca mama celor trei regi magi. Se ştie că, în Franţa, se serbează, la Bobotează, şi cei trei regi de la Răsărit care veniră cu daruri să se închine lui Isus. La italieni, dimpotrivă, Beffana sau Beffania (nume stîlcit din Epifania) e o zînă răutăcioasă care sperie copiii la Bobotează. Tot astfel, în credinţele noastre, Rusaliile (din slav. Rusalija, lat. Rosalia adică sărbătoarea rozelor), sînt nişte zîne rele care pocesc oamenii, credinţă pe care o regăsim şi la slavi. Sfînta Pocroavă e o sfînta pe care. o venerează femeile în Bucovina, pentru ca să se roage lui Dumnezeu să ţină lumea şi să nu ne prăpădească, iar fetele postesc în această zi, pentru ca sfînta să intervină „să le acopere părul, să se mărite"1. De fapt, cuvîntul pocroavă nu e un nume propriu, ci e împrumutat din slavoneşte, unde pocrovu înseamnă „acoperămînt". într-adevăr, în ziua de 1 octombrie, cînd se serbează Sfînta Pocroavă, Biserica prăznuieşte sărbătoarea Acoperămîntul Maicii Domnului, slav. Pokruvu Bogorodici. Tot astfel, Joimăriţa e, după credinţa poporului, o fiinţă supranaturală care se arată la „Joi-mari"; Crăciunul, ziua Naşterii Domnului, e Moş Crăciun, care a fost stăpînul păstorilor şi al staulului unde s-a născut Mîntuitorul, şi avea de nevastă pe Crăciuneasa; iar ajunul Crăciunului, Moş Ajunul, a fost baci, în slujba lui Moş Crăciun. 1. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 18. 228 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT De altă parte, sfinţii, a căror existenţă nu poate fi pusă la îndoială, capătă atribuţii speciale, care diferă adeseori de la un popor la altul. Credinţele identice la diferite popoare se explică printr-o aluzie la meseria pe care o exercitase sfîntul, sau la o întîmplare, autentică sau legendară, din viaţa lui. Astfel: Sf. Anton (17 ianuarie) este patronul măcelarilor, în Belgia, pentru că exercitase, la Roma, meseria de măcelar. La italieni, la germani, la elveţieni, la estoni etc. e patronul porcilor, pentru că, după cum spune legenda, diavolul, ca să-1 ispitească, i s-a arătat deseori în chip de porc. La Neapole şi în Sicilia e protectorul casei contra focului, iar la noi şi la francezi e invocat şi păzit pentru arsuri şi opăreli. Sfinţii Ciru şi Ioan (31 ianuarie) se păzesc de greci pentru a fi feriţi de boli, căci practicaseră medicina. Sf. Vlasie - franc. St. Blaise, ital. San Biagio, germ. HI. Blasius - e invocat mai pretutindeni pentru bolile de gît, căci, după legendă, ar fi scăpat viaţa copilului unei văduve, care era să se înece cu un os. In Abruzzi (Italia), dacă un copil se îneacă cu o îmbucătură, mama îi strigă : „Sande Bbiasce! Sande Bbiasce!"(Sfinte Vlasie)1. Sfinta Apollonia (9 februarie) e invocată în Occident pentru durerea de măsele, pentru că cei ce o torturaseră, la Alexandria, îi sfarî-maseră toţi dinţii. Sf. Gheorghe (23 aprilie), care fusese ostaş şi e deseori reprezentat călare, luptîndu-se cu un balaur, e patronul războinicilor, la greci; la germani, e patronul cailor şi al vitelor ; mai adesea e invocat ca patron al ciobanilor şi al turmelor de oi2. Sfinţii Cosma şi Damian (1 iulie), care au fost medici, se serbează în Occident ca patroni ai bărbierilor, băieşilor şi chirurgilor. La greci, la bulgari şi la noi (sub numele de Cosmandin) sînt serbaţi ca să-1 apere pe om de boli. Sf. Ilie (20 iulie) e păzit la noi, ca şi aiurea, spre a fi ferit de trăsnet şi de piatră. Se ştie că, după Sfînta Scriptură, profetul Ilie s-ar fi urcat într-un car de foc, cu cai de foc, după ce, în viaţă, se rugase lui Dumnezeu să coboare focul din cer, ca să mistuiască pe cei ce-1 defăimau. Sf. Vartolomei (24 august) e serbat de măcelarii italieni, pentru că fusese jupuit de viu. Sf. Matei (21 septembrie) e, la italieni, patronul zarafilor şi al cămătarilor, pentru că fusese perceptor la romani. Sf. Andrei (30 noiembrie), care a fost pescar, e patronul pescarilor la italieni. Profetul Daniil (17 decembrie), care a fost aruncat într-un cuptor înfierbîntat, e serbat de bulgari spre a fi feriţi de foc şi de arsuri etc. Pentru mai multe amănunte, vezi I.-A. Candrea, Iarba fiarelor, 117-120. 1. Hasdeu, Etym., 1225 urm. 2. Rev. Ion Creangă, VII, 25. BOALA E O PEDEAPSĂ CEREASCĂ 229 Ceea ce e mai caracteristic însă în cultul poporului pentru anumiţi sfinţi e interpretarea pe care o dă numelui unora din aceştia. Omul din popor caută să stabilească o legătură între numele sfîntului şi darul pe care-1 are de a vindeca anumite boli sau de a-i ocroti pe oameni în diferite împrejurări. „Le peuple - zice Breal1 - est un philologue qui veut se rendre compte du nom qu'il entend, et qui, grâce â son imagination, trouve facilement un recit pour lui expliquer un nom propre". Cu chipul acesta, îl vedem răstălmăcind numele sfîntului şi atribuindu-i daruri care n-au nici un raport cu cele petrecute în viaţa lui. Astfel: Sf. Grigore Teologul (25 ianuarie) e serbat de poporul nostru de teamă să nu ajungă olog. Adormirea Sfintei Ana (25 iulie) e serbată de femei, ca să nu adoarmă pe veci. Mart. Foca (22 septembrie) e rău de foc. La greci, în limba cărora (pojxn înseamnă 'focă', e serbat de marinari ca să fie feriţi de înec. Sîm-Pietru (29 iunie) e rău de piatră. Sf. Vartolomei (11 iunie) e serbat de bulgari ca să nu se învîrtească norii şi să aducă piatră. La noi se crede că în această zi se învîrteşte frunza de tei şi că se face întoarcerea făpturilor. Sf. Procopie (8 iulie) e serbat de bulgari ca să se procopsească. Apost. Luca (18 oct.) e ziua în care huţulii din Bucovina seamănă usturoiul, pentru că, în limba lor, luk înseamnă 'usturoi'. Mart. Lupu (23 august) e serbat la noi cu nelucrare, pentru ca lupul să nu prăpădească turmele. Sf. Terapon e invocat de greci pentru vindecarea oricărei boli, pentru că, în limba lor, OepcnrEia înseamnă 'vindecare'. Sfinta Mavra (3 mai) e păzită de femeile din Atena, ca să fie ferite de bubat, pentru că paupaiq înseamnă 'vărsat'2. Sfinta Agata (4 februarie), numită de cehi Hata, e serbată de aceştia ca să fie feriţi de muşcătura şerpilor, pentru că, în limba lor, hady înseamnă 'şarpe'. La francezi, găsim apropieri şi mai ciudate, întemeiate pe o falsă interpretare a numelui sfîntului. Astfel: St. Acaire (27 noiembrie) „guerit l'humeur des femmes acariâtres". St. Eutrope (pronunţat de popor utrop), tămăduieşte idropicii. S-te Claire vindecă pe cei ce nu văd. Aceeaşi atribuţie o are, la italieni, Santa Lucia, pentru că luce înseamnă „lumină". De la italieni, această credinţă a trecut la francezi, la care S-te Lucie (13 decembrie), e invocată pentru bolile de ochi. St. Ouen vindecă bolile de urechi, poporul stabilind o apropiere între numele sfîntului şi cuvîntul ou'ie 'auz'. St. Boniface vindecă bolile de pe faţă. 1. Marian, Sărbătorile, I, 232 ; R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 20 ; Rev. Ion Creangă, VI, 50 ; Cartea neamului (1913), 41. 2. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 20 ; Laugier, Etnogr. medic, 57. Şi bulgarii serbează această zi pentru a fi feriţi de ciumă (Sbornik, XXVIII, 355 urm.). 230 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT BOALA E O PEDEAPSĂ CEREASCĂ 231 St. Genou vindecă de podagră, pentru căgenou înseamnă 'genunchi'. St. Cloud tămăduieşte coşurile de pe obraz, pentru că clou are şi înţelesul de 'furuncul'. Mai sînt încă o mulţime de alţi sfinţi care, în datinele şi credinţele poporului, nu mai amintesc nimic din viaţa lor, n-au atribuţii în legătură cu numele lor, ci au moştenit pur şi simplu atribuţiile divinităţilor păgîne, serbate în zilele în care au fost aşezaţi în calendar. Nu e însă locul aci să ne ocupăm de aceste datini şi credinţe, întrucît nu interesează de aproape folclorul medical. Ne vom ocupa deci, în cele ce urmează, numai de zilele păzite de poporul de la noi pentru a-şi păstra sănătatea. Vom începe cu zilele din calendar, atît cele păzite de tot creştinul ca sărbători mari, cît şi acelea ale unora din sfinţi şi mucenici pe care numai poporul de la ţară, şi în special femeile, le „ţin", de teama bolilor. 1. Cine lucrează în ziua de Cuv. Tudosie cel Mare (11 ianuarie) va zăcea de lingoare1. 2. în zilele de 16 şi 17 ianuarie, se ţine, în unele părţi ale ţării, o sărbătoare numită „Antănăsiile". E păzită de popor, ca să nu capete boli rele, ameţeli de cap sau boala copiilor2. 3. Ziua de 17 ianuarie, consacrată Părintelui Antonie cel Mare, e păzită de teama arsurilor, opărelilor, pojarului, junghiurilor şi altor boli3. 4. Nu se lucrează în ziua de 18 ianuarie, cînd se serbează Părinţii Atanasie şi Chirii, pentru a nu fi lovit de ciumă. Din această pricină, poporul numeşte această zi „Tănase de ciumă". Tot de această boală se fereşte lumea în judeţul Muscel nelucrînd în ziua Cuviosului Eftenie cel Mare (20 ianuarie)4. 5. în ziua de 25 ianuarie, consacrată Sf. Grigore Teologul, nu se lucrează, spre a fi ferit de înec, de arsuri şi, mai ales, de ologeală. 6. Ziua de 30 ianuarie, cînd se serbează Sfinţii Trei Ierarhi, e păzită de teama frigurilor şi a arsurilor. 7. La 1 februarie, ziua Mart. Trifon, numit de popor „Trif cel nebun", ^ nu se lucrează de teama nebunelii. 8. Ziua de 10 februarie, consacrată Sf. Haralambie, care „ţine ciuma în lanţ", e păzită cu sfinţenie de popor, ca să fie ferit de ciumă5. Pentru acelaşi motiv îl serbează bulgarii şi grecii din Zachynthos6. 9. în ziua de 11 februarie se serbează Sf. Vlasie, în care nu se lucrează, pentru ca femeile să nu nască copii schilozi. Pentru acelaşi motiv e serbată această zi şi de bulgari7. 1. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 20. 2. Ibidem, 21; Laugier, Etnogr. medic, 57. 3. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 21. 4. Rev. Ion Creangă, VII, 25; Marian, Sărbătorile, II, 21 urm.; R. Codin--Mihalache, Sărbătorile, 24 urm. ; Laugier, Etnogr. medic, 57; Gheorghiu, Superst., 45 ; Cartea neamului (1913), 55. 5. Sbornik, XXVIII, 360. 6. Schmidt, Neugriechen, 38. 7. Marian, Sărbătorile, II, 29 ; Gheorghiu, Superst, 45 ; Cartea neamului (1913), 55; Strauss, Bulgaren, 334. 10. Ziua de 24 februarie, cînd se serbează Aflarea capului Sf. Ioan, numită de popor „Dragobete (cap de primăvară)", o ţin oamenii pentru friguri şi alte boli1. 11. La 17 martie, zi consacrată Cuviosului Alexie, omul lui Dumnezeu, nu se lucrează de teama muşcăturilor şerpilor, care învie în această zi2. 12. A doua zi după Buna-Vestire, adică ziua de 26 martie, numită de popor „Stoborul Blagoveşteniilor" sau „Blagoveşnicul", e serbată de femei pentru boli, lovituri, sau să nu li se calicească copiii. în judeţul Argeş, îl ţin pentru lingoare3. 13. Ziua de 14 iunie, Sf. Alisei, e păzită de oameni, ca să nu orbească. 14. La 24 iunie, cînd se serbează naşterea Sf. Ioan Botezătorul, zi numită de popor „Sînziene" sau „Drăgaica", femeile nu lucrează de teamă să nu se pocească, să li se strîmbe gura4. 15. Ajunul Sîm-Pietrului, postul Sîm-Pietrului (28 iunie) e păzit de femei, care nu lucrează nimic în casă, de teamă ca „Frumoasele", care trec în această zi, să nu le strîmbe trupul5. 16. Zilele de 15-17 iunie, numite „Circovii de vară" sau „Circovii Marinii" se ţin pentru lovituri şi pocituri. în special, ziua de 16 iulie, consacrată Sf. Mc. Chiriac şi Iulita, numită de popor „Ciurica", e păzită pentru ca omul să nu fie „snopit" în bătăi. Şi bulgarii numesc această zi Curika şi o păzesc pentru foc, pentru şoareci şi pentru bolile copiilor6. 17..Ziua de 23 iulie, numită de popor „Opîrlia", e ţinută de frica arsurilor7. 18. Se păzeşte, în special de către femei, ziua de 25 iulie - Adormirea Sfintei Ana - ca să nu adoarmă pe veci8. 19. La 27 iulie se serbează ziua Sf. Mart. Pantelimon, numită de popor „Pantelimonui" sau „Pintelei călătorul", ţinută de teama arsurilor şi a diferitelor boli9. 20. In ziua de 1 august, Biserica serbează închinarea Sfintei Cruci, Ziua Crucii (de vară) sau Macoveii, după calendarul poporului. In această zi, femeile postesc şi nu lucrează, de teama loviturilor de moarte, a frigurilor şi altor boli10. 1. Marian, Sărbătorile, II, 32 ; Cartea neamului (1913), 56. 2. Marian, Sărbătorile, II, 194 urm. 3. Ibidem, II, 235; Gorovei, Credinţi, 255. 4. Laugier, Etnogr. medic, 68; An. Arh. de Folkl., IV, 74 ; Rev. Ion Creangă, V, 339. 5. Ibidem, II, 159. 6. Laugier, Etnogr. medic, 69; R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 79; Jipescu, Opincarul, 77 ; Dicţ. Acad., s.v. Ciurică; Geroff, Rjecnik, s.v. ciureci; Strauss, Bulgaren, 348. 7. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 80 ; Pamfile, Sărb. de vară, 215. 8. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 81; Rev. Ion Creangă, V, 339 urm.; Gorovei, Credinţi, 48. 9. Păcală, Răşinari, 196 ; An. Arh. de Folkl., IV, 210. 10. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 82 ; Rev. Ion Creangă, V, 178, 341. 232 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT BOALA E O PEDEAPSĂ CEREASCĂ 233 21. Ziua de 29 august - Tăierea capului Sf. Ioan - numită de popor „Sf. Ioan de toamnă" şi „Crucea mică", e păzită de teama frigurilor. Mai ales, nu trebuie să se taie pepeni verzi, că e rău de friguri1. 22. La 28 septembrie se ţine „Haritonul", de teama bolilor şi a nebunelii. 23. Ziua de 14 octombrie, consacrată Sfintei Paraschiva, numită de popor „Vinerea Mare", se ţine pentru dureri de cap şi spre a fi ferit de boli, în special de ochi2. 24. La 26 octombrie se serbează Sf. Dumitru, zi rea de lovituri3. 25. Cine lucrează în ziua de 8 noiembrie, consacrată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, se va canoni grozav în ceasul morţii pînă la ieşirea sufletului4. 26. Ziua Sfîntului Andrei (30 noiembrie) e păzită cu multă frică. Cine lucrează în această zi se îmbolnăveşte la Ignat, cu credinţa că l-a îmbolnăvit sfîntul cu boala rea. Nu se poate vindeca bolnavul decît în ziua de Sf. Andrei, descîntîndu-i-se timp de un an5. 27. Zilele de 4 (Sfînta Varvara), 5 (Sfîntul Sava) şi 6 decembrie (Sfîntul Neculai) sînt numite de popor „Zilele bubatului" şi se păzesc cu multă sfinţenie, de teama vărsatului. Mai sînt ţinute şi pentru friguri6. 28. In ziua de Sf. Spiridon (12 decembrie) nu se lucrează, fiind tare rău pentru lovituri7. 29. Ziua de 20 decembrie - Sf. Ignat - cînd se taie porcul de Crăciun, femeile nu lucrează de teama bolilor şi a loviturilor, de frică să nu „icnească" ca porcul, şi să nu nască copii pociţi8. Sărbători mobile Dintre sărbătorile mobile pe care le păzeşte poporul de teama bolilor, se pot cita următoarele : 1. în zilele „Sîn-Toaderilor", din prima săptămîna a postului Paştilor, femeile nu lucrează. „Una a lucrat marţi: a prins o pînză. I s-a strîmbat'gura la o parte... Pe mulţi i-a strîmbat, pe unii de gură, pe alţii de picioare... Bat caii (Sîn-Toaderilor) cu crăcii pe ăl ce lucră..."9. 2. în „Sîmbăta lui Lazăr" nu se lucrează „la lucru voinicesc, căci e rău de căzături, deoarece Lazăr a murit căzînd dintr-un copac"10. 1. Rev. Ion Creangă, V, 50, 179. 2. Ibidem, V, 179 ; Gorovei, Credinţi, 4119; Păcală, Răşinari, 196. 3. Laugier, Etnogr. medic., 71. 4. Ibidem, 71. 5. Ibidem, 71 urm.; Voronca, Datinele, 579. 6. Rev. Ion Creangă, V, 311, 339 ; R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 90, 92 ; Laugier, Etnogr. medic, 72; Voronca, Datinele, 216, 278, 741; Păcală, Răşinari, 197 ; Gheorghiu, Superst., 100; Rev. Ion Creangă, V, 208 ; R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 92. 7. Laugier, Etnogr. medic, 72. 8. Cf. Rev. Ion Creangă, I, 144. 9. An. Arh. de Folkl., III, 43 ; cf. Rev. Ion Creangă, V, 268. 10. Ibidem, V, 339 ; cf. şi ibidem, V, 268 ; R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 228. 3. „Miercurea stambă", din prima săptămână a păresimilor, e păzită cu sfinţenie. Nu se lucrează. Nu se face leşie, nu se spală rufe, nu se toarce, nu se urzeşte pînză, nu se descîntă de nici un descîntec, § l^O decît de bubă neagră1. 4. în „Joia iepelor", care urmează după „Miercurea strîmbă", nu se lucrează, că e rău de înţepături2. 5. La „Joi-mari", adică în Joia Paştilor, nu se lucrează, că e rău: Rvine Joimărica şi dă cu ochii pe foc pe cine l-o prinde lucrînd"3. 6. în „Vinerea seacă" sau Vinerea Patimilor (vinerea Paştilor) se posteşte toată ziua pentru iertarea păcatelor şi nu se lucrează de teama bubelor sau altor boli4. 7. Miercurea, la jumătatea răstimpului dintre Paşti şi Rusalii, e o zi pe care poporul o numeşte „Strat de Rusalii", „Strodul Rusaliilor", „Tudorusale" sau „Sfredelul Rusaliilor". în această zi nu se lucrează, nu se descîntă. Cine lucrează o păţeşte rău : poate să orbească, să înnebunească sau să ologească. Se întîmpla să dea de o boală pentru care nu mai e în lumea asta mijloc de tămăduire5. 8. Cele mai primejdioase zile sînt Rusaliile. Cine lucrează în aceste zile poate să^ orbească, să amuţească, să ologească sau să înnebunească. îl „iau din căluş" Rusaliile şi rar se mai vindecă omul6. 9. în genere, nu trebuie lucrat nimic în zi de sărbătoare, căci e cu primejdie pentru sănătatea omului. Cine ciopleşte sau taie lemne într-o sărbătoare, pe lumea cealaltă îi vor arde aşchiile pe piept şi pe ochi7. Zilele săptămînii Şi anumite zile ale săptămînii, personificate, se răzbună dacă omul § 141 le necinsteşte, îndeletnicindu-se cu unele lucrări ce nu sînt îngăduite în acele zile. Astfel: Lunea nu e bine să se spele rufe, căci unul de-al casei se va umple de buboaie8. „Dacă faci lăutoare ori speli cămăşi lunea, ai să te 1. Laugier, Etnogr. medic, 58 ; cf. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 30 ; Rev. Ion Creangă, V, 339. Şi germanii numesc această zi „der krumme Mittwoch" (Drechsler, Schlesien, I, 77). La bulgari, în această zi, numită Luda Sreda (Miercurea nebună), nu se lucrează de teama nebunelii (Sbornik, XXVIII, 379). 2. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 30 ; Şezătoarea, XII, 165 ; Gorovei, Credinţi, 1797. 3. Laugier, Etnogr. medic, 63. 4. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 47 ; Gheorghiu, Superst., 58 ; Gorovei, Credinţi, 4120. 5. Păcală, Răşinari, 193 ; R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 64 ; An. Arh. de Folkl, IV, 72-73 ; Laugier, Etnogr. medic, 66, 68. 6. Ibidem, 67 ; R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 68; Pamfile, Sărb. de vară, 34 urm.; Rev. Ion Creangă, III, 370 ; Gheorghiu, Superst., 77 ; Gorovei, Credinţi, 3380-3386 ; An. Arh. de Folkl, II, 162. 7. Gorovei, Credinţi, 743, 1242. 8. Rev. Ion Creangă, VI, 112. 234 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT îmbolnăveşti de rîie şi de rapăn, ai să faci păduchi şi lindini, şi de purici nu te vei mîntui"1. E o credinţă veche şi foarte răspîndită la români că celui ce se apucă să postească regulat lunea, Dumnezeu îi va lungi zilele2. Nevestele care n-au copii şi doresc să aibă, dacă postesc douăsprezece luni în şir, cred că vor naşte copii3. Unii postesc pentru a fi feriţi sau a se vindeca de boli. „Doamne, soro dragă, pe mine mă dureau ochii, de nu mai ştiam ce să fac! Şi de cînd m-am prins c-oi posti lunea, parcă mi-a luat cu mîna"4. Tot pentru paza ochilor, nu se Iau femeile lunea în judeţul Vîlcea5. Miercurea se ţine de „Dînsele". Cine lucrează în această zi, „face bube pe la încheieturi, capătă dureri şi i se schimonosesc mîinile şi trupul"6. „Cine pune mîna pe sită, să cearnă, focul lui Dumnezeu pe capul ei. Şi bube pe cap, albe ca tărîţele ce rămîn în sită, şi junghiuri prin cruce, şi să n-aibă astîmpăr ca făina cînd o cerni..."7. Miercurea nu e bine să se spele pe cap, să se facă leşie, să se fiarbă cămăşi, căci e rău de boli8. Să nu coşi înspre miercuri, ori să torci, că te îmbolnăveşti9. Tot astfel, la huţulii din Bucovina, femeile nu torc miercurea, ba nici furca n-o lasă să stea în odaie, căci altfel vine Sereda (miercurea personificată) şi toată noaptea hodorogeşte prin casă10. Nici la bulgari nu se coase şi nu se toarce în această zi11. Miercurea să nu iei ouăle din cuibar, că faci pecingine pe obraz12. Miercuri e ziua Maicii Domnului, şi se posteşte în cinstea ei. Dacă mănînci de frupt, e rău de boli, de primejdii şi de năpaste13. Vinerea e cea mai primejdioasă din zilele săptămînii mai ales pentru femeile care n-o respectă, făcînd unele lucruri nepermise. Nu trebuie să se toarcă, altfel li se coc degetele şi le cad unghiile14, altora li se întorc maţele15. Cine ţese, îşi scoate singură ochii pe ceea lume16. Nu se coase, căci unde se înţeapă femeia, se face bubă, mai BOALA E O PEDEAPSĂ CEREASCĂ 235 adesea neagră1. Acul să nu stea înfipt, căci împunge pe Sfînta Vineri2. Dacă lucrează cineva la igliţă, să înţepe de trei ori în pămînt cu igliţa. Cînd vor întreba sărbătorile dacă ai lucrat în ziua lor, şi ce anume lucru, vinerea le va răspunde că ai înţepat în pămînt3. Nu se face leşie, căci, murind, „îţi curge venin şi, pe ceea lume, leşia o bei în loc de vin"4. Nici părul capului să nu ţi-1 speli, căci ori îţi cade părul, ori te doare capul5. O femeie a făcut viermi în cap, pentru că s-a lăut6. Nu se rîşneşte, nu se coace pîine, nu se umple borş, că se face sînge. O femeie a copt vinerea pîine şi a murit7. Mai ales pătimesc de ochi, capătă albeaţă sau orbesc de tot acelea care îndrăznesc să lucreze în ziua de vineri. De aceea multe femei postesc, nemîncînd nimic, în această zi, ca să fie ferite de boli8. Tot aşa e păzită vinerea la popoarele din Peninsula Balcanică şi la acelea din apusul Europei9. Toate zilele te iartă, dacă lucrezi, numai duminica nu10. Să nu coşi, că înţepi pe Sf. Duminică (Maica Domnului)11. Dacă o femeie însărcinată coase duminica, va naşte copilul cu limba cusută (legată)12. Să nu te lai, că faci bube în cap, ori mătreaţă sau pecingine13. Dacă tai lemne, faci diavolului aşchii să-şi facă mălai14, şi pe lumea cealaltă îţi vor arde aşchiile pe piept15 etc. 1. Gorovei, Credinţi, 1953. 2. Păcală, Răşinari, 161. 3. Marian, Sărbătorile, I, 100 ; Gorovei, Credinţi, 1960. 4. Şezătoarea, III, 199 urm.; cf. Voronca, Datinele, 270. 5. Gorovei, Credinţi, 2886. 6. Voronca, Datinele, 271. 7. Coşbuc, Dintr-ale neamului, 93. 8. Şezătoarea, III, 200 ; Ghiluşul, I, Nr. 6,14 ; cf. Gorovei, Credinţi, 2221, 2886, 2869 ; Rev./on Creangă, III, 82 ; Voronca, Datinele, 271; Coşbuc, Dintr-ale neamului, 93 ; Păcală, Răşinari, 162. 9. Rev. Ion Creangă, III, 339; cf. Gorovei, Credinţi, 643. 10. Kaindl, Huzulen, 80. 11. Sbornik, VI, 91; VIII, 138. 12. Şezătoarea, III, 50 ; Gorovei, Credinţi, 3140. 13. Voronca, Datinele, 271, 272 ; Şezătoarea, III, 200. 14. Rev. Ion Creangă, IV, 18 ; Voronca, Datinele, 579 ; Păcală, Răşinari, 162 ; Gorovei, Credinţi, 4108 ; cf. An. Arh. de Folkl., I, 225. 15. Gheorghiu, Superst., 116. 16. Ibidem. 1. Rev. Ion Creangă, III, 44 ; IV, 394 ; An. Arh. de Folkl., IV, 192. 2. Voronca, Datinele, 579. 3. Rev. Ion Creangă, V, 267. 4. Voronca, Datinele, 274 ; An. Arh. de Folkl., I, 225. 5. Păcală, Răşinari, 162 ; Rev. Ion Creangă, III, 371; IX, 176. 6. Voronca, Datinele, 274. 7. Ibidem. 8. Ibidem, 273 ; Marian, Sărbătorile, I, 103 ; An. Arh. de Folkl., I, 225. 9. Kaindl, Huzulen, 81; Wuttke, Volksaberglaube, § 71; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., III, 52 urm.; Pitre, Usi, IV, 257 urm. etc. 10. Voronca, Datinele, 266. 11. Păcală, Răşinari, 162. 12. Gorovei, Credinţi, 1241. 13. Ibidem, 372, 1238. 14. Păcală, Răşinari, 162. 25. Gorovei, Credinţi, 1242. TERMINOLOGIA BOLILOR 237 Capitolul VIII Terminologia bolilor A) Cum exprimă poporul o stare patologică 142 Dacă omului nu-i lipseşte nimic, e sănătos. Dacă sănătatea lui nu lasă nimic de dorit, dacă e plin de vlagă, viguros şi rezistent la toate, e sănătos tun (sau ca piatra, ca fierul). Dacă însă, din păcate, i se vîră boala (sau beteşugul) în trup, dacă se leagă boala de el, dacă îl ajunge (îl găseşte, îl loveşte) boala, dacă a intrat (a căzut, a dat) în boală, dacă e apucat (cuprins) de boală, atunci omul e bolnav (sau beteag), s-a îmbolnăvit (sau s-a bolnăvit), boleşte, cade la pat şi zace (de boală). Bolnavul geme, se văietă, se jeleşte: nu mi-e bine, nu prea mi-e bine, nu mă simt bine, n-o duc bine deloc, nu mi-e îndemînă (Năsăud), mi-e rău, mi-e tare rău; mă doare capul, pieptul, inima (= stomacul), mijlocul, mă dor măselele, fălcile, mîinile, picioarele, şalele, mi s-a desfăcut capul; îmi arde capul, îmi ard mîinile, obrajii; am călduri, fierbinţeli, mă ia cu cald, cu călduri, cu fiori; mă apucă fiori; îmi dau fiori (reci) prin trup, mă ia cu frig şi cu ameţeală; mă trec năduşelile; sînt numai o apă; îmi clănţănesc dinţii; mă cuţitează; mă junghie; îmi dă un cuţit prin inimă; mă săgetează prin trup; nu-mi pot trage sufletul; am cîrcei la inimă; simt o greutate la inimă; am o sfirşeală la inimă, îmi vine să vărs; am vărsături etc. Baba doftoroaie sau cei din jurul bolnavului observă că: arată râu, nu (prea) arată bine; e searbăd (buged, buhav etc.) la faţă; e tras la faţă; nu-l mai ţin picioarele; e mort din picioare; i s-au slăbit balamalele; să-l sufli, să cază jos; e cu o mînă de suflet etc. Dacă boala e uşoară, trecătoare, cu leac, bolnavul, dacă are zile (cu carul), îşi vine în fire (sau în ori), se îndreaptă, se face bine, se întremează, se înfiripează, se împiciorogează, se mîntuie de boală, se vindecă, se tămăduieşte, se lecuieşte, se zviduieşte, se însănătoşează, se face sănătos; bolnavului i-e mai bine, i s-au alinat durerile, parcă i-a luat cu mîna... Dacă însă boala e grea şi bolnavul zace, fără nădejde de scăpare, atunci se zice că: n-o mai duce mult, e pe ducă, nu mai scapă, nu se mai scoală, i s-au sfirşit zilele, i s-a apropiat funia de par (sau de steajăr), i-a trecut făina prin traistă, e cu luminarea în mînă, nu mai aude cucul (la primăvară), nu mai calcă iarbă verde, i s-a scurtat pasul, a ajuns la pragul morţii, e cu un picior în groapă (şi cu altul afară), îi sună (îi sfîrîie, îi fierbe) coliva în piept, miroase a colivă, i s-a apropiat veleatul, zace pe moarte, trage de moarte, se luptă cu moartea, e în frigurile morţii, e pe cuţit, e pe dric... Bietul bolnav, în cele din urmă, a scăpat de chinuri, şi-a dat obştescul sfîrşit: a murit, a răposat, s-a prăpădit, s-a istovit, a pristăvit, a închis ochii (pe veci), şi-a dat sufletul, l-a iertat Dumnezeu, l-a strîns Dumnezeu de pe cele cărări, a trecut din viaţă, a adormit (somnul cel) de veci, a adormit în (sau întru) Domnul, a adormit somnul cel lung, l-a luat Dumnezeu... In mod ironic, dispreţuitor sau duşmănos: i-a cîntat popa (aghiosul), a dat ortul (saupielea) popii, a dat mangărul cel de apoi, şi-a pierdut papucii, l-a potrivit Dumnezeu, nu mai bea apă rece, s-a făcut oale şi urcioare, s-a săturat de toate, l-a luat dracul etc. B) Numele bolilor Pentru multe din bolile de care pătimeşte omul, poporul are cîte una § 143 sau mai multe numiri deosebite. Aceeaşi numire e dată însă, uneori, după regiuni, la două boli deosebite. Astfel, sub numele de năjit, se înţelege, în cea mai mare parte a ţării, otita, pe cînd, în Muscel şi în Maramureş, acest nume se dă gingivitei şi chiar durerilor de măsele. Studeniţa înseamnă cînd scorbutul, cînd stomatita. Fălcariţa numesc unele babe parotidita epidemică, altele tetanosul etc. Lăsînd de o parte aceste excepţii, de fapt rare, putem spune că terminologia bolilor e bine stabilită, deşi numele unora dinJboli variază după regiuni. Dăm mai jos, clasificate, numele bolilor pe care le cunoaşte poporul. I. Bolile organelor de respiraţie A) Bolile nasului ■ 1. Coriza: guturai, gutunar, troahnă, troană, şuhărie (Mold.), buduhală (jud, Prahova, Brăila), budihoală (judeţul Vaslui), cataroi (Mold.). 2. Epistaxis: curgere de sînge din nas. B) Bolile gîtului 3. Anghina: anghina, durere de gît. 4. Amigdalită: gîlci, modîlci, bubîlcă. 5. Angină difterică. Crup difteric: guşter, şopîrlaiţă, bolfe, anghina. 6. Laringită: răguşeală. 7. Struma (hipertrofia glandei tiroide): guşă. C) Bolile pieptului 8. Bronşită: tuse; tuşea convulsivă la copii e numită tuse mâ-gărească. 9. Astm. Emfizem. Dispnee: năduf, năduh, înăduşeală, nădu-şeală, năglugă, înecăciune, şui. 10. Pneumonie. Pleurezie: junghi, cuţit, ţeapă. 11. Tuberculoză pulmonară: oftică, osfică (Olt.), boală seacă (judeţul Lăpuşna), cihotcă (judeţul Ismail). II. Bolile aparatului circulator şi ale sîngelui 12. Palpitaţii: bătaie de inimă. 13. Hidropizie. Ascită. Anasarcă: dropică, apă, boală de apă. 14. Scrofuloză: jolnă, scrofuri. 238 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT 15. Scorbut: studeniţă. 16. Caşexie: rast. 17. Gută: podagră. 18. Reumatism articular: mîlcaviţă, mârcaviţă. 19. Reumatism poliarticular acut: întîmpinat (în)tîmpinătură, întunchinătură. III. Bolile aparatului digestiv A) Bolile gurii 20. Abces alveolar: abubă. 21. Stomatită: studeniţă', la copii:plesnită, mărgăritărel. 22. Gingivită: năjit. 23. Afte: gurar, plesne, pogană, puşchea, acrum. 24. Ranula: broscuţă, broască sub limbă. B) Boli de stomac şi de intestine 25. Diaree: urdinare, pîntecare, pîntecărie, treapăd, trepădare, cufurealâ, coleţi, pîrţuică, mînce-l coca (Trans.); descuiet (judeţul Lăpuşna); spurcat (Dolj) (cf. p. 271). 26. Colici intestinale: izdat,,surdumaşi; la copii: matrice. 27. Dizenterie: ieşire afară cu sînge, pîntecare cu sînge, treapăd cu sînge, urdinare cu sînge, trecere (judeţul Gorj), sfînta boală, vintre; la copii: lamoste. 28. Gastro-enterită: trecâturâ; la copii: babiţe. 29. Dispepsie: rînză, căderea rînzei. 30. Crampe: cîrcei, frămîntătură la inimă, funicei; la copii: fras 31. Indigestie: aplecate, plecate, greaţă, ciumurluială, gemăr-luialâ, dumerin)iţă. 32. Constipaţie: încuiere; încuietură (judeţul Lăpuşna). 33. Pirosis. Hiperclorhidrie: ojig, jig, jigăraie, jerăgai, jeguială, jighireală. 34. Icter: gălbinare. 35. Cancer: rac, schiros; iătarcă (judeţul Lăpuşna). 36. Pelagră: jupuială, pîrleală, roşaţă, buba trînjilor, rana i trînjilor, pecingine rea, buzăreţ. 37. Hemoroizi: trînji. 38. Ascaride: limbrici, viermuşori, strînşi. 39. Tenie: panglică, cordea, cordică. IV. Bolile rinichilor, ale băşicii udului şi ale organelor sexuale 40. Anurie. Strangurie: zăprealâ. 41. Incontinenţa urinii: pisatul în pat. 42. Litiază vezicală: piatră la băşică, nisip. 43. Blenoragie. Gonoree: sculament, scurgere, frîntură (în vis); din vînt (Bucov.); triper (Transilv.). 44. Sifilis: cel pierit, pierit, mîncătură, frenţe, sfrenţ(i)e, mişulie, boierie, boală lumească, şancâr (cf. p. 273). 45. Impotenţă: neputinţă, (bărbat) legat. TERMINOLOGIA BOLILOR 239 V. Bolile sistemului osos 46. Cifoză. Scolioză. Lordoză. Rahitism: cocoaşă, gheb; ghib (Mold.). 47. Necroză: colţi de lup. VI. Bolile infectioase 48. Febră tifoidă: tifos, lingoare, lungoare; boală (Mold.); boala lungă, boala mare; boala rusească (judeţul Constanţa). 49. Paludism. Febră palustră. Malarie: friguri, tremurici, leliţa, leliţele, mătuşile. 50. Scarlatină: (cochinadă, cochinar, coracă, după Bianu-Glavan, Dicţ. sănătăţii). 51. Varicelă: vărsat de vînt, vărsat în cruce. 52. Variolă: vărsat, bubat, bubatu-ăl-mare. 53. Rujeolă: pojar, bubatu-âl-mic; cori (Mold.). 54. Trismus. Parotidită epidemică: fălcariţă, guşarniţă; purcică (judeţul Lăpuşna). 55. Cholera: holeră. 56. Pesta: ciumă, buboasa, Maica calea, Maica călătoarea. 57. Intoxicaţie: otrăvire, adăpat. 58. Morvă: răpciugă. 59. Farcin: cîrtiţă. 60. Alcoolism: beţie. VII. Bolile de piele 61. Polihidroză: asudarea mîinilor, asudarea picioarelor. 62. Urticarie: blîndâ, spuzeală. 63. Acnee: coşuri, funigei, zgrăbunţe. 64. Eczemă: bube dulci, zgaibe dulci. 65. Impetigo: pecingine, cur de găină, rofii, spurcat; lisai (judeţul Lăpuşna). 66. Herpes: arşiţă, spuzeală. 67. Zona Zoster. Herpes Zoster: foc viu. 68. Furunculi: furnicei, bube, buboaie, zgaibă, uimă, copturi, ăpostime. 69. Scabies: rîie, fudulie, boierie; răpănaş (judeţul Lăpuşna); corosta (judeţul Ismail) (cf. p. 273). 70. Erizipel: brîncă, orbalţ, roşaţă, foc viu: bubă neagră (judeţul Lăpuşna) (cf. p. 272). 71. Antrax. Pustulă malignă: dalac, cărbune, băşica (cea) rea, bubă rea, bubă neagră, armurar, talan, serpengea, vrăjmaşa (judeţul Mehedinţi); spurcat (judeţul Argeş); pripit (judeţul Argeş). 72. Phtiriasis: păduchi. 73. Pitiriază: mătreaţă. 74. Alopecie. Calviţie: chelie, pleşuvie. 75. Prurit: mîncărime. 76. Ţinea, peladă: chelbe. 77. Efelide : pistrui, alunele. 240 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT TERMINOLOGIA BOLILOR 241 78. Cloasmă. Pitiriaza versicolor: pete pe obraz. 79. NevL Veruci: negi, negei. VIII. Leziuni externe şi chirurgie 80. Plăgi: răni, tăieturi. 81. Echimoze: vînătăi, vînătări. 82. Contuzii: lovituri, pălituri, cucui. 83. Crăpături. Plesnituri. 84. Arsuri. 85. Eritem: opăreală. 86. Degeraturi. 87. Bătături. 88. Excoriaţii: jupuituri, julituri, belituri, zgîrieturi, rosâturi. 89. înţepături. 90. Muşcături. 91. Rabies: turbare. 92. Panariţiu: sugel, sugiu, sugiuc; sulgiu (judeţul Mehedinţi); păr la deget (cf. p. 273 urm.). 93. Abcese. Ulcere: bube, buboaie, bubuliţe, bubuşoare, buburuze, căţei (de turbă), cîrtiţă. 94. Adenită: udmă, uimă, scurtă, tragăn. 95. Flegmoane: umflături, cîrcin. 96. Chist sebaceu: broască, modîlcă. 97. Luxaţii: scrîntituri, sclintituri. 98. Fracturi: frînturi. 99. Hernie: boşorogeală, surpătură, cui de stricăciune, chilă, (s)chilăvie. IX. Bolile creierului şi ale sistemului nervos 100. Cefalalgie: durere de cap. 101. Congestie. Insolaţie: soare sec. 102. Sincopă: leşin. 103. Vertigo: ameţeală. 104. Isterie: istericale, zburător, lipitură. Eclampsie: apucat, apucătură. Singultus: sughiţ. Nevralgie: luat din vînt. Insomnie: nedormire; la copii: muma-pădurii, plînsori. Lumbago: curmătură, dureri de şale; dureri de mijloc. Apoplexie. Hemiplegie: dambla, damla, săgetătură, (vechi) cataroi. 111. Paraplegie: ologeală, damblageală. 112. Paralizie: slăbănogie. Alienaţie mentală: nebunie, nebuneală, bolînzie. Epilepsie: boala copiilor; boală (Braşov); boală rea, boală sfînta; baiu cel rău (Maramureş); aboală, stropşală, stropşitură, năbădăi, alte-alea, anevoie, poceală; călcătură (Transilv.); agîmbală (Năsăud); ceas rău; ceasul cel rău, ducă-se-n pietre, ducâ-se pe pustii; bată-i (judeţul Vîlcea); pedepsie, (vechi)epidepsie; caiarlîc (judeţul Ismail) (cf. p. 271). 105. 106. 107. 108. 109. 110. 113. 114. X. Bolile ochilor 115. Oftalmie în genere. Conjunctivită: durere de ochi. 116. Leucom: albeaţă, apă albă. 117. Glaucom: apă neagră. 118. Cataractă: pohoiele, perdea, ceaţă (pe ochi). 119. Hemeralopie: orbul-găinilor. 120. Chalazion: urcior, ulcior; minegoci (Banat şi judeţul Mehedinţi) şi alte numeroase forme alterate. XI. Bolile de urechi 121. Otită: năjit. 122. Otoree: scurgeri din urechi. 123. Surditas: surzenie. 124. Viermi în urechi. / DIAGNOZA ŞI PROGNOZA 243 Capitolul IX Diagnoza şi prognoza Diagnoza § 144 Babele doftoroaie, fiind cu totul lipsite de cunoştinţe anatomice, nu se pot pronunţa asupra unei boli decît după simptomele externe şi după indicaţiile date de bolnav despre ce-1 doare. De aceea, în multe cazuri, diagnosticul lor e greşit şi, prin aceasta, viaţa bolnavului e uneori primejduită. Cităm cîteva cazuri de diagnoze ale lecuitoarelor de la sate : .- Cînd omul, după ce a mîncat ceva cu greaţă sau prea cu lăcomie, simte o greutate la stomac, îl doare capul, asudă, se îngălbeneşte, cască, îl dor vinele gîtului, şi-1 trage la somn, nevoie mare, suferă de „aplecate"1. - Cînd bolnavul e săgetat prin trup, ameţeşte, cade jos, se strîmbă şi face clăbuci la gură, are „boala copiilor"2. - Cînd bolnavului i se încleştează fălcile şi toate încheieturile capului, cînd nu poate mînca şi strînge gura aşa de tare, încît pare c-o să-i treacă falcă prin falcă, constată că are „fălcariţă"3. - Cînd omul e galben şi la faţă şi la albuşul ochiului, suferă de „gălbinare"4. - Cînd bolnavul are cîrcei la stomac, se zvîrcoleşte, se strînge, se zgîrceşte şi cade jos grămadă, baba pune diagnosticul: „izdat"5. - Cînd suferindul are fierbinţeli mari, obrajii îi sînt aprinşi, i-e sete grozavj iar noaptea bîiguie şi sare din somn, suferă de „lingoare"6. - Cînd cineva simte o durere ascuţită la un loc, sub ţîţă, sub coaste şi în piejit, de parcă-1 înţeapă cu un cuţit, şi nu-şi poate trage nici sufletul, atunci are Junghi". Cînd boala a dat peste un copil care nu poate vorbi încă, aşa că baba nu ştie unde-ljunghie, sparge un ou proaspăt, scoate gălbenuşul şi-1 poartă de colo pînă colo pe trupul copilului: unde se sparge gălbenuşul, acolo crede că e junghiul. Dacă nu se sparge nicăieri, e semn că n-are junghi7. Cînd se îmbolnăveşte un copilaş, care nu ştie să spună ce şi unde-1 doare, fireşte că e mai greu de pus diagnosticul, dar baba nu stă mult pe gînduri: - Dacă un copil sare din somn şi ţipă, se chirceşte, i se încleştează fălcile, se zvîrcoleşte şi începe să gîfîie obosit, baba zice că suferă de „apucat"1. - Cînd copilului i se umflă pîntecele, capătă dureri crîncene de stomac şi pîntecare mare, din care cauză îngălbeneşte şi slăbeşte grozav, atunci are „babiţe"2. - Cînd copilul bolnav are dureri straşnice la stomac, se zvîrcoleşte şi icneşte des, cînd nu vrea să sugă şi varsă orice mîncare i se dă cu sila, baba zice că suferă de „matrice"3. - Dacă un copil mititel are nasul uscat, fără muci, şi se freacă mereu la el, urdină, se zvîrcoleşte şi ţipă, nu suge ţîţă şi are mereu vărsături, suferă de „moleţi"4. Baba îi descîntă cu 9 „moleţi" (larvele gîndacului de făină, numite şi „sfoiegi" sau „surdumaşi" ; dacă aceştia mor în timpul descîntecului, e semn că într-adevăr copilul e bolnav de „moleţi" ; dacă nu mor, copilul are altă boală5. Dacă simptomele exterioare nu sînt suficiente pentru a indica babei doftoroaie diagnosticul exact al bolii, ea recurge la diverse mijloace ajutătoare. Astfel: - în judeţul Tutova, cînd presupune că bolnavul ar avea „dalac", baba ia o broască vie şi o alipeşte de bubă : dacă broasca moare, e încredinţată că e bolnav de dalac6. - în judeţul Romanaţi, dacă baba bănuieşte că bolnavul suferă de „înăbuşeală" (astmă), procedează în modul următor. Miercurea şi vinerea, spală vasele şi toarnă lăturile într-o strachină nouă, în care mai pune, de trei ori, cenuşă cu lingura, cu pieptenele sau cu fusul. După aceea pune deasupra strachinei o oală nouă de pămînt : dacă bolnavul suferă într-adevăr de „înăbuşeală", apa din strachină se ridică în oală şi începe să bolborosească, aşa cum bolboroseşte stomacul bolnavului, iar dacă apa nu se ridică, omul nu suferă de „înăbuşeală"7. „Unele babe pretind a nimeri boala cu ghiocul, oglinda, fusul, biciul, cuţitul, brîul, sita, în stele, în cărţi sau în bobi; altele (judeţul Dolj) cu ceară sau cositor : topesc cositorul sau ceara şi le aruncă, topite, într-o strachină cu apă neîncepută luată de la fîntînă din care bea bolnavul. Cositorul sau ceara se întăreşte în apă, luînd diferite forme ; vrăjitoarea se uită la el şi i se pare că i se arată partea copilului care e bolnavă"8. 1. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 7 ; Pamfile, Boli, 10. 2. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 17. 3. Ibidem, 67. 4. Leon, Ist. nat. medic, 17. 5. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 91. 6. Ibidem, 103. 7. Ibidem, 93 urm. ; Ioneanu, Superst., 20 ; Laugier, Etnogr. medic, 95 ; Ionescu-Daniil, Descîntece, 141. 1. Grigoriu-Rigo, Medic pop., I, 8. 2. Ibidem, 10 ; Pamfile, Boli, 12 ; Marian, Naşterea, 398. 3. Grigoriu-Rigo, Medic pop., I, 108. 4. Ibidem, 109 ; Marian, Insectele, 68 ; Şezătoarea, IV, 27. 5. Marian, Insectele, 70. 6. Gorovei, Credinţi, 414. 7. Idem, Descîntecele, 94. 8. Leon, Ist. nat. medic, 17 urm. 244 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DIAGNOZA ŞI PROGNOZA 245 Prognoza 145 Sînt multe semnele care par a indica poporului cum se va termina boala : se face bine bolnavul sau nu se mai scoală ? - O credinţă foarte răspîndită, la noi şi la alte popoare, e că dacă strănută un bolnav, e semn că nu va muri de boala de care suferă, ci se va face bine1. - Dacă cineva care zace greu bolnav s-a întors cu faţa la perete, e semn că va muri; dacă însă s-a aşezat cu faţa înspre casă, se crede că se va face bine2. - Dacă un bolnav nu vrea căpătîi (pernă), puţine zile mai are de trăit3. - Cînd pe un bolnav îl trec lacrimile, fără să spună ceva, plînge „în el", ştie că moare4. In Germania, se crede, dimpotrivă, că un bolnav care plînge nu va muri de boala de care suferă atunci5. - Cînd zace cineva şi-i ies stîrlici (pete galbene sau ruginii) pe trup, e semn că va muri6. - Cine e lovit de boală într-o marţi nu se mai scoală7. în sudul Germaniei se crede că cel ce s-a îmbolnăvit într-o joi trebuie neapărat să moară8. - în Bucovina, femeile procedează în modul următor, cînd vor să ştie dacă bolnavul mai are zile sau nu. Topesc ceară sau plumb : dacă materia topită ia forma crucii, e semn de moarte pentru bolnav ; dacă însă ia altă formă, se crede că va trăi9. - Cînd un bolnav se împărtăşeşte şi anafura ce e în linguriţă stă deasupra vinului, bolnavul se va face sănătos ; dacă însă cade la fund, va muri10. - Dacă un om greu bolnav doarme în timpul maslului, va muri degrabă ; dacă însă va fi treaz tot timpul, e semn că se va însănătoşi11. - In unele părţi ale Bucovinei, se adună mai multe rămurele de „lemnul Domnului" (Artemisia abrotanum), se pun într-o oală cu apă la foc să mocnească : dacă apa, pînă a doua zi, se face roşie, bolnavul va muri; dacă însă e albă, e semn că va trăi12. 1. Candrea, Iarba fiarelor, 172 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 309 ; Băchtold--Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 1075 urm.; Bernoni, Credenze, 32 ; Pitre, Medicina, 122, 197. 2. Gorovei, Credinţi, 2323. 3. Ibidem, 2304, 2382. 4. Ibidem, 2332. 5. Grimm, Mythologie, III, 444; Panzer, Bayer. Sagen, I, 257; Wuttke, Volksaberglaube, § 318. 6. Marian, înmormîntarea, 3 ; Sevastos, Călătorii, 66 ; Gorovei, Credinţi, 2279. 7. Rev. Ion Creangă, II, 211. 8. Wuttke, Volksaberglaube, §§ 70, 314 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., II, 340. 9. Gorovei, Credinţi, 2302 ; An. Arh. de Folkl., IV, 200. 10. Gorovei, Credinţi, .2384 ; Voronca, Datinele, 903. 11. Marian, înmormîntarea, 19. 12. Ibidem, 41. Tot în Bucovina, dacă cel ce trage de moarte, nici nu moare, nici nu se ridică, obişnuiesc să-1 scalde pe bolnav într-o scăldătoare făcută dintr-o buruiană numită „şistelină". După această scăldătoare, trebuie neapărat să se aleagă, pînă în două sau trei zile, într-un fel sau altul1. în Moldova, se scaldă bolnavul într-o scăldătoare în urma unui mort: după aceea i se va alege, ori moare, ori se îndreaptă2. în Bucovina, se mai recurge la următorul mijloc spre a şti dacă bolnavul va trăi sau nu. Se măsoară 9 păhărele de apă şi se pun într-un vas să stea pînă a doua zi. în ziua următoare, le măsoară din nou ; dacă a crescut apa, cu un păhărel sau cu o jumătate de pahar, bolnavul va trăi; dacă însă apa a scăzut, omul trebuie să moară. Tot astfel se procedează şi de Anul Nou, cînd vrea cineva să ştie dacă va trăi în anul ce vine3. Cînd se cheamă preotul la un om greu bolnav să-i facă masluri, e obicei, aproape în toată ţara, ca preotul, după ce a făcut maslul, să deschidă cartea : dacă se deschide la „roşu" (unde e tipărit cu roşu), bolnavul se va face bine ; dacă se deschide la „negru", e semn că nu mai are mult de trăit4. „Sînt încă preoţi la care se duc oameni pătimaşi de cutare boală ori necaz, spre a le da în pravilă, şi preotul le deschide o carte bisericească - de obicei Evanghelia - aşa, la întîmplare. Unde se deschide, citeşte şi se leagă de cutare cuvînt care i se pare nimerit, şi-1 potriveşte spunînd omului pricina bolii, sfîrşitul ce-1 aşteaptă şi cîte sărindare să dea şi la cîţi preoţi... Obişnuit, căutatul în pravilă se face după slujba sfîntului maslu"5. Cînd se descîntă unui bolnav, dacă descîntătoarea cască în timpul descîntecului, atunci are leac ; cu cît cască mai mult, cu atît leacul e mai sigur. Cînd se sting cărbuni în apă, pentru a descîntă de deochi, dacă aceştia sfîrîie cînd îi stingi, e semn că boala e grea; dacă nu, boala e trecătoare6. Cînd se zvîrle apa descîntată pe un cîine şi el se scutură, e semn că bplnavul are leac ; altminteri, nu7. După ce i s-a descîntat bolnavului de junghi, se înfige în pămînt cuţitul cu care i s-a descîntat. După trei zile se scoate şi dacă va fi ruginit, nu se mai vindecă8. 1. Marian, înmormîntarea, 40. 2. Lupaşcu, Medic, babelor, 53. 3. Voronca, Datinele, 959. 4. Cf. Marian, înmormîntarea, 19 5. Şezătoarea, IX, 85. 6. Gorovei, Credinţi, 280. 7. Ibidem, 568. 8. Ionescu-Daniil, Descîntece, 149. Gorovei, Credinţi, 4095. MIJLOACE PREVENTIVE 247 Capitolul X Mijloace preventive Prevenirea bolilor. Lucrări oprite. Amulete şi talismane. Interzicerea numelui bolii: tabu § 146 Omul îşi poate păstra sănătatea şi să fie ferit de unele boli: 1. Dacă, în anumite împrejurări, ia unele precauţii speciale sau • împlineşte lucruri menite să ţină la distanţă demonul bolii care ar voi să-i vatăme sănătatea. 2. Dacă se fereşte de unele acţiuni sau ocoleşte de a face anumite lucrări, în special dacă observă restricţiile privitoare la cutare sau cutare zi a săptămînii sau peste an, ori se păzeşte de orice lucrare în zilele de sărbătoare ( § 139-141). Dacă nu, zilele săptămînii sau sărbătorile personificate, ori sfinţii şi mucenicii, ale căror zile n-au fost respectate prin nelucrare, se răzbună şi-1 pedepsesc pe om cu tot felul de boli. Dacă examinăm de aproape acţiunile ce trebuie să execute cineva sau de care trebuie să se ferească, spre a nu fi lovit de boală, constatăm că unele sînt raţionale, parte prescrise de igienă, parte de ordin etic, pe cînd altele sînt datorate analogiei sau unei asemănări de nume. Multe însă rămîn neexplicate. Şi ceea ce e mai interesant e că unele din acestea le găsim şi la alte popoare, fie vecine, fie îndepărtate, parte şi la neamurile din Antichitate, ba chiar şi la semicivilizaţii din celelalte continente. Prevenirea bolilor § 147 Poporul nostru, ca şi celelalte popoare din Europa şi din celelalte continente, recurge la diverse mijloace simbolice cu scopul de a se feri de boală, de a i-o apuca, cu alte cuvinte, înainte, convins că va putea astfel să-şi păstreze sănătatea. Pomenim cîteva din ele dintre cele mai caracteristice : a) Cînd aude întîia oară, primăvara, tunînd, se loveşte uşor în cap sau pe frunte cu un fier, cu muchea toporului, cu un ban de argint sau cu o pietricică, ca să-i fie peste an capul „tare ca fierul" şi să nu-1 mai doară deloc1. Unii, cînd se lovesc, mai rostesc şi cuvintele : „Capul meu ca fierul!"1 sau „Atunci să mă doară capul, cînd va durea-o pe piatra asta, atunci şi nici atunci!"2. Şi rutenii din Galiţia au obiceiul de a se lovi pe frunte cu o piatră, cînd aud tunînd pentru întîia oară, ca să fie feriţi de dureri de cap3. Aromânii, „cînd începe luna nouă", se lovesc în cap cu un fier, ca să fie sănătoşi4. b) Cînd plouă cu „piatră", întîia oară, vara, să te ungi la cap cu piatra aceea, că nu te va durea capul peste an5. In cazul acesta, grindina, prin analogie, e asemănată cu piatra şi are aceeaşi virtute apotropaică de a alunga duhurile necurate. c) în Bucovina şi în Moldova, cînd se spală oamenii în ziua de Paşti, pun în apă un ou roşu şi unul alb, ca să fie rumeni şi sănătoşi ca oul6. La aromâni, cu cel dintîi ou roşu se atinge obrazul copiilor, ca să le fie faţa roşie ca oul7. d) Scăldatul, în anumite zile, te apără sau te lecuieşte de orice boală : la Bobotează, după ce s-a făcut sfinţirea apei în rîu8 ; la Joi-mari, înainte de a răsări soarele9; mai cu deosebire însă la Vinerea mare, numită şi Vinerea seacă, pentru că seacă toate bolile şi bubele aceluia care se scaldă, şi nu se va îmbolnăvi tot anul10. Şi alte popoare, germanii, cehii, rutenii, bulgarii etc, cred că scăldatul în aceste zile îl apără pe om de boli11. Pe alocuri, oamenii se scaldă la noi, pentru întîia oară, în dimineaţa de Sf. Gheorghe, pînă nu răsare soarele, ca să fie sănătoşi tot anul, iar fetele se scaldă în apă neîncepută12. Aceeaşi datină o au bulgarii şi sîrbii. Alte popoare, pentru păstrarea sănătăţii, se scaldă în zorii zilei de 24 iunie, la Sînziene. e) în dimineaţa zilei de Sf. Gheorghe, lumea se spală pe faţă cu rouă sau se tăvăleşte, înainte de a răsări soarele, prin roua de pe cîmp, spre a-şi păstra sănătatea toată vara şi a se tămădui de orice boală13. Aceeaşi datină o găsim la sîrbi, la croaţi, la bulgari şi la ruteni. Alte popoare fac exact acelaşi lucru şi în acelaşi scop în Şezătoarea, II, 194 ; III, 49 ; VI, 25 ; Voronca, Datinele, 787 ; Gorovei, Credinţi, 625, 3787-3792 ; Rev. Ion Creangă, III, 212, 371; IV, 113 urm.; V, 149, 312 ; VI, 145, 308 ; VII, 145 ; Ciauşanu, Superst, 298. 1. Şezătoarea, I, 126; Gorovei, Credinţi, 3790. 2. Rev. Ion Creangă, II, 188. 3. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 193. 4. Cosmulei, Datini, 47. 5. Rev. Ion Creangă, IV, 150. 6. Voronca, Datinele, 424 ; Gorovei, Credinţi, 2936, 3413 ; cf. şi 2932, 2936. 7. Cosmulei, Datini, 41. 8. Şezătoarea, III, 47 ; XII, 162 ; Rev. Ion Creangă, VI, 21; Hasdeu, Etymol., 121A; Gheorghiu, Calendarul, 43 ; Marian, Sărbătorile, I, 206 ; Gorovei, Credinţi, 75 ; cf. şi 1403-1404. 9. Voronca, Datinele 898 ; Marian, Sărbătorile II, 302 ; Gorovei Credinţi, 70. 10. Marian, Sărbătorile, II, 300 urm. ; Şezătoarea, I, 126 ; III, 201; Voronca, Datinele, 272 ; Gorovei, Credinţi, 67, 3414 ; An. Arh. de Folkl., IV, 68. 11. Wuttke, Volksaberglaube, §§ 79, 453 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., I, 809 urm.; Strauss, Bulgaren, 333, 338. 12. Marian, Sărbătorile, UI, 279 urm. ; Gorovei, Credinţi, 1400. 13. Marian, Sărbătorile, IU, 277 ; Gorovei, Credinţi, 3375-3376 ; R. Codin--Mihalache, Sărbătorile, 63. x 248 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT zilele de 1 mai sau de 24 iunie. La romani, de asemenea, în ziua de Palilii (21 aprilie), oamenii care luau parte la sărbătoare îşi spălau mîinile cu rouă1. f) Ca să-ţi păstrezi sănătatea, cînd vezi lună nouă, să-ţi faci cruce, să sai de trei ori în sus şi să zici: „Lună nouă, lună nouă, sănătos m-ai găsit, sănătos să mă laşi!" sau „Crai nou, crai nou, sănătos m-ai găsit, sănătos să mă laşi!"2. Cam aceleaşi cuvinte, zise cu acelaşi scop, le rostesc copiii aromânilor, cînd se iveşte luna nouă3. g) Ca să nu se molipsească cineva de la un bolnav la care se duce să-1 vadă, e bine să dea cu mîna sub subţioară şi să miroasă4. Dacă se vorbeşte de o boală a cuiva, ca să nu se mute boala la tine, pune mîna pe grumaz, apoi suflă şi scuipă-ţi în sîn de trei ori5. Tot astfel, cînd se vorbeşte de „broască" (o umflătură sub limbă), ca să n-o capeţi, se recomandă, în Banat, să te tragi de urechi şi să zici „ţîţi!"6. Toate aceste practici au de scop să alunge demonul bolii, fie prin mirosul năduşelii de la subţioară, fie prin scuipat etc. h) Ca să nu se lipească bolile de cineva, să ţină la casa lui un cîine negru sau o pisică neagră7. i) Dacă se înconjoară satul cu o brazdă trasă de un plug la care sînt înjugaţi doi boi, gemeni, se va depărta orice boală din sat8. Am arătat în alt loc (§ 100) procedarea aproape identică în cazul unei epidemii de ciumă. j) Dacă este vreo boală prin ţară, să iei tortul de învăţătură (cu care s-a deprins să toarcă) al unei copile şi să înconjuri casa de trei ori, ca boala să nu se poată apropia de acea casă9. k) Ca să nu te doară mijlocul, vara, la secere : să nu mănînci sau să nu ciocneşti ouă roşii în prima zi de Paşti10 ; cînd auzi broatecul pentru întîia oară, primăvara, cîntînd, să te dai de trei ori peste cap11; tot astfel, cînd vezi primul muşuroi de furnici, te dai peste cap peste ele12 ; să te încingi cu o nuia de salcie de la Florii ori cu o ramură de-cicoare, sau să pui în brîu un mănunchi de mirişte13. 1) Dacă vrea cineva să fie ferit de friguri şi de dureri de cap peste an, se recomandă, în judeţul Tutova, următorul mijloc preventiv. 1. Candrea, Iarba fiarelor, 109 urm.; cf. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VIII, 687 urm. 2. Rev. Ion Creangă, III, 372 ; Voronca, Datinele, 316 ; Zanne, Proverbele, IX, 328; Pamfile, Cerul, 69 urm.; Gorovei, Credinţi, 1935. 3. Papahagi, Liter. pop., 753 urm. 4. Voronca, Datinele, 1074 ; Rev. Ion Creangă, III, 45 ; VIII, 177. 5. Novacoviciu, Comoara Banat., I, 32. 6. Ibidem. 7. Şezătoarea, VI, 22. 8. Ibidem. 9. Voronca, Datinele, 1078. 10. Şezătoarea, I, 277 ; Rev. Ion Creangă, III, 180, 372 ; V, 369. 11. Ibidem, IV, 150. 12. Ibidem, III, 180. 13. Ibidem, II, 272 ; Gorovei, Credinţi, 733, 1317. MIJLOACE PREVENTIVE 249 Cînd vede pe cîmp, primăvara, un muşuroi de furnici, să ia ţărînă din acel furnicar, s-o arunce peste cap şi să zică de trei ori: „Să fiu iute şi sănătos ca furnica pînă la vederea muşuroiului în anul viitor!"1. In judeţul Covurlui, se procedează astfel pentru a fi ferit de dureri de şale, la secere2. în judeţul Gorj, pentru a feri copiii de friguri, e obiceiul să K se dea să guste din agheasmă sau să li se strivească în frunte o furnică roşie de nisip3, m) Cînd fulgeră pentru întîia oară : să te pleci jos şi să iei cu ochii închişi paie, că sînt bune de durere de cap4 ; sau : să te freci cu ţărînă la ochi, şi n-o să te mai doară ochii5 ; sau : să iei îndată gunoaie de jos şi să le pui în apă, ca să te lai cu ele, dacă vrei să scapi de fulgerături6. n) în ajunul Crăciunului e bine să mănînci peşte, dacă vrei să nu te scuture frigurile peste an7. o) Broasca, şi în special broatecul (broscuţa verde) joacă un rol însemnat printre mijloacele întrebuinţate pentru evitarea sau lecuirea frigurilor. Cînd vezi întîiul broatec, să-1 săruţi (pe pîntece) de trei ori şi nu te scutură frigurile peste an8. Alt mijloc : cînd vezi întîi un broatec, primăvara* să-1 săruţi de trei ori pe spate şi să-1 dai peste cap, ca să nu mai ai friguri9. Sau : primăvara, cînd vezi un brotăcel prin iarbă, să-1 prinzi şi să-1 scuipi de trei ori în gură ; apoi să-i dai drumul, că nu vei mai suferi de friguri10. Acest mijloc preventiv contra frigurilor are, fără îndoială, o origine foarte veche. Femei, medicul regelui Henric al II-lea al Franţei (secolul al XVI-lea), pomeneşte de un leac popular contra tusei: să se prindă un brotăcel, să i se scuipe în gură şi să i se dea drumul11. Acest leac contra tusei îl recomanda, acum nouăsprezece veacuri, naturalistul Pliniu12, pe cînd, cîteva secole mai tîrziu, Marcellus Empiricus sfătuia să se procedeze astfel pentru a scăpa de durerile de măsele13. Un alt mijloc de prevenire a frigurilor, din judeţul Vaslui: primăvara, cînd găseşte cineva ouă de broască, să se frece cu ele peste tot trupul, şi nu-1 mai prind frigurile toată vara14. p) Asudarea mîinilor e foarte neplăcută şi stînjeneşte femeile la cusut, dar mai ales pe cei ce lucrează cu sapa, cu coasa, cu secera 1. Rev. Ion Creangă, I, 149. 2. Ibidem, IV, 150. 3. Laugier, Etnogr. medic, 90. 4. Şezătoarea, II, 194. 5. Rev. Ion Creangă, III, 245. 6. Ibidem, V, 149. 7. Voronca, Datinele, 45, 756. 8. Ibidem, 756 ; Grigoriu-Rigo, Medicina pop., I, 76. 9. Voronca, Datinele, 972 ; Leon, Ist. nat. medic, 81; Gorovei, Credinţi, 1432. 10. Ibidem, 1423, 1428. 11. Rolland, Faune, III, 75. 12. Natur. hist., XXXII, 29. 13. De medicam., XII, 24. 14. Leon, Ist. nat. medic, 81; Grigoriu-Rigo, Medicina pop., I, 76. 250 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT MIJLOACE PREVENTIVE 251 sau cu securea. Se mai iau deci măsuri preventive pentru a nu suferi de acest inconvenient: în ziua de Paşti, la sculare, se pune întîi mîna pe piatră sau pe clanţa uşii1; nu se umblă, în ziua de Paşti, cu sare pe mîini2 ; se şterg de traista unui cerşetor3 ; cînd se ivesc furnicile, primăvara, trec mîinile peste ele4. r) Ca să nu li se facă un cucui sau bube în cap, cînd se lovesc doi inşi (în special doi copii) cap în cap, sau se loveşte cineva singur cu capul de ceva, e bine să scuipe numaidecît jos şi nu se va întîmpla nimic5 (cf. §§. 23, 50). s) Ca să fie cineva ferit de bubat, să se brezeze cu sînge, cînd se taie porcii, la Ignat6. t) Ca să nu te muşte vreun cîine rău, cînd treci pe drum, să închizi ochii, să strîngi din dinţi, să întinzi mîinile în jos şi, mergînd drept înainte, să zici: „Orb te-a făcut mă-ta, orb să fii!" sau „Cheia în mîna mea, lacătul în gura ta!"7. u) Copilul, pînă nu e botezat, e bine să treacă printre spiţele carului, ca să nu turbeze cînd va fi muşcat de un cîine8. La aromâni, ca să nu turbeze cineva dacă i s-a uitat un cîine turbat în ochi, i se recomandă să sară de trei ori peste cîine, după ce l-a omorît9. v) In judeţul Vîlcea, pentru a nu-i crăpa cuiva buzele, i se recomandă să pupe oala cu unt, luni dimineaţa, în Săptămîna mare, după a brînzei10. Fireşte că n-am însemnat toate precauţiile pe care le ia poporul ca să-şi păstreze sănătatea, dar ele fiind extrem de numeroase, ne-am mulţumit să înregistrăm aci numai o parte dintre cele mai caracteristice. Lucrări oprite § 148 Interdicţiile de a lucra ceva în cutare sau cutare împrejurare, în anumite zile ale anului sau ale săptămînii, ba chiar în unele momente ale zilei, sînt atît de numeroase, încît ne-ar trebui zeci de pagini ca să le cităm numai pe cele publicate în diferite reviste sau lucrări de folclor. Ne vedem siliţi să facem o selecţie din ele, pome-nindu-le numai pe cele mai de seamă. Parte din lucrările oprite, despre care am avut prilejul şă vorbim mai pe larg în altă parte (§§ 139-141), le vom menţiona numai în treacăt. 1. Rev. Ion Creangă, V, 149 ; Grigoriu-Rigo, Medicina pop., I, 123. 2. Voronca, Datinele, 1074 ; Grigoriu-Rigo, Medicina pop., 1,123 ; cf. Gorovei, Credinţi, 3457, 3458. 3. Voronca, Datinele, 1074. 4. Rev.» Ion Creangă, II, 189. 5. Ibidem, III, 279 ; IV, 182. 6. Şezătoarea, XII, 155. 7. Rev. Ion Creangă, VI, 114; VIII, 177. 8. Rev. pt. Ist. Arh. şi FU., an. II, voi. III, 388. 9. Cosmulei, Datini, 48. 10. Gorovei, Credinţi, 449. Gruparea materialului n-a fost tocmai uşoară. Aveam de ales între felul lucrării sau momentul cînd se execută (în anumite zile ale anului sau ale săptămînii, la răsăritul soarelui sau după apusul soarelui, noaptea etc.) şi între repercusiunile acestor lucrări asupra sănătăţii omului. Am ales-o pe aceasta din urmă, fiind mai potrivită, şi am luat pe rînd diferitele credinţe cu privire la lucrările oprite în ordinea alfabetică a bolilor, durerilor sau metehnelor pe care le pot provoca, după credinţa poporului. 1. Amuţire. Omul e expus să-şi piardă graiul: a) Dacă vorbeşte sau răspunde cînd îl strigă cineva de afară noaptea, fără să ştie cine e, căci poate fi necuratul1. b) Dacă vorbeşte cînd iese popa din altar2. 2. Asurzire. Omul poate să îşi piardă auzul dacă rupe din pămînt o mătrăgună3. Rutenii şi ruşii de miazăzi cred că cel ce sapă o mătrăgună poate să rămînă pe loc olog sau să înnebunească4, în Bucovina se crede că dacă bărbatul îşi pune căciula pe masă, nevastă-sa devine surdă5. 3. Bătături. Umblînd cu picioarele goale, omul e expus să capete bătături: a) Dacă se întîmpla să calce într-o tăvălitură de cal (locul unde s-a tăvălit un cal)6 (cf. mai jos, 35). b) Cînd calcă pe prispă, pînă nu s-a uscat lutul7. c) Cînd calcă în rînză de găină sau în os de şarpe8. 4. Boală în genere. Se îmbolnăveşte cineva: a) Dacă, după ce se spală, bea apa rămasă în vasul din care s-a spălat9. b) Dacă şade pe baniţă10. c) Femeia se îmbolnăveşte dacă spoieşte sau lipeşte casa în Săptămîna mare (dinaintea Paştilor)11 sau dacă face leşie, se piaptănă, mătură sau coase într-o vineri12 (cf. § 139). 5. Boli de ochi a) Pătimesc de ochi, capătă albeaţă sau orbesc de tot femeile care îndrăznesc să lucreze într-o vineri13 (cf. § 139). Să nu se spele nimeni pe cap lunea, miercurea sau vinerea, că-1 vor durea 1. Gorovei, Credinţi, 1159, 1162. 2. Ibidem, 1598. 3. Rev. Ion Creangă, V, 49. 4. Candrea, Iarba fiarelor, 54. 5. Voronca, Datinele, 247. 6. Gorovei, Credinţi, 186-187. 7. Ibidem, 185. 8. Ibidem, 3347, 3686. 9. Ibidem, 69. 10. Şezătoarea, XII, 159. 11. Ibidem, III, 123. 12. Gorovei, Credinţi, 4107-4110. 13. Şezătoarea, III, 123 ; Păcală, Răşinari, 162 ; Gorovei, Credinţi, 2883, 2886, 4111. 252 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT ochii1. Capătă dureri de ochi cine aruncă ceapă în foc sau mănîncă pieliţele ei subţiri2. b) Să nu scuipe nimeni în fîntînă, căci face albeaţă3. c) Femeia să nu arunce gunoiul înspre soare, nici cînd răsare, nici cînd apune, căci îl spurcă şi va căpăta puhoiele pe ochi4 sau orbeşte5. d) Orbeşte acela care se uită cînd se ouă găina6, cine se spală noaptea pe ochi7, cel ce se uită noaptea în oglindă8, cine se uită prin găurile unei site9, femeia care coase joi seara10, aceea care face leşie miercurea11, cine lucrează în ziua de Rusalii (cf. § 138, 8). Rămîne orb şi acela care, cînd sapă o comoară, lasă să cadă ţărînă înapoi12. c) Să nu se uite nimeni pe fereastră în casa altuia, căci face ulcior la ochi13. Să nu bei apă din ulcior, căci faci ulcioare la ochi14. Această credinţă e rezultată din asemănarea numelor. 6. Bube a) Cine se uită prin sită sau prin ciur face bube15. b) Cel ce pune ciurul sau sita în cap face atîtea bube cîte găuri are ciurul sau sita16 (cf. mai jos, 9, a). c) Să nu umble cineva cu pieptenele pe la gură sau pe la nas, că se umple de bube17. d) Face bube cine se spală cu apă caldă pe la ochi18. e) Nu lua cu mîna gunoiul de la vîrful măturii, că faci bube la degete19. f) Se umple de bube cel ce aruncă în foc : pîine, coji de ouă, coadă de dovleac sau rumegătură de sfredel20. Nici lingura să n-o pui 1. Şezătoarea, XII, 165. 2. Ibidem, XII, 164; Rev. Ion Creangă, IV, 22. 3. Gorovei, Credinţi, 4479. 4. Ibidem, 2884. 5. Ibidem, 3507. 6. Ibidem, 1497, 4048. 7. Rev. Ion Creangă, III, 82,148 ; Şezătoarea, XII, 154 ; Gorovei, Credinţi, 2677, 2881. 8. Şezătoarea, I, 278 ; Rev. Ion Creangă, III, 148. 9. Voronca, Datinele, 227. 10. Rev. Ion Creangă, III, 149. 11. Păcală, Răşinari, 162. 12. Rev. Ion Creangă, XII, 46. 13. Ibidem, IV, 182, 330 ; Gorovei, Credinţi, 3874. 14. Şezătoarea, XII, 170 ; Rev. Ion Creangă, V, 244 ; Păcală, Răşinari, 160 ; Gorovei, Credinţi, 3876, 4536. 15. Şezătoarea, II, 66 ; Rev. Ion Creangă, IV, 394 ; Gorovei, Credinţi, 381, 3498. 16. Voronca, Datinele, 277 ; Gorovei, Credinţi, 382. 17. Şezătoarea, XII, 154; Gorovei, Credinţi, 377-379, 3162. 18. Ibidem, 380. 19. Ibidem, 395. 20. Şezătoarea, III, 149 ; XII, 159 ; Gorovei, Credinţi, 371, 375-376. MIJLOACE PREVENTIVE 253 pe foc că faci bubuşoare pe limbă1. Face bubuşoare pe limbă şi acela care scuipă în foc2. Copilul se umple de bube, dacă i se aruncă faşa sau scutecul în foc3. g) Cine urinează în gunoaie se umple de bube4. h) Tot astfel şi cel ce aruncă în gunoi ţestul spart5. i) Să nu se uite cineva după un bubos în oglindă, căci îi ia bubele6, j) Să nu te spurce grangurele, căci faci buboaie7. k) Femeia însărcinată să nu dea cuiva cărbuni aprinşi, căci copilul ce va naşte va fi cu bube pe trup8. 1) Cine se spală pe cap duminica face bube (cf. § 24, a), m) Pruncul să nu fie alăptat de mumă-sa cu părul despletit, căci copilul va face bube în gură (cf. § 34). n) Să nu mănînci fasole în prima săptămîna din postul mare, că faci bube9. o) Cine mănîncă mămăligă necernută face bubuşoare pe limbă10, p) Face bube în gură cel ce mănîncă în momentul cînd scăpată soarele (cf. § 56). r) Capătă bubuliţe pe limbă cel ce mănîncă pîinea spurcată (pişcată) de şoareci (cf. § 157). s) Să nu cînte cineva cînd apune soarele, că face buboaie în cap11. t) Femeia să nu umple borşul lunea sau în altă zi de post, căci se va umple de bube pe trup12. 7. Buză tăiată (= „bec de lievre") Femeia însărcinată să nu taie nimic duminica, în special să nu taie lemne în prag, căci copilul ce va naşte va fi cu buza tăiată13. 8. Caş la gură Să nu mănînci cînd apune soarele, căci faci caş la gură14. 9. Chelbe a) Să nu pui sita în cap, că faci chelbe15 (cf. mai sus, 6, b). b) Femeia însărcinată să nu tepşească mămăliga, căci va face copii chelboşi16 (cf. mai jos, 10, b). 1. Voronca, Datinele, 226. 2. Ibidem, 1075 ; Gorovei, Credinţi, 4488. 3. Ibidem, 389. 4. Şezătoarea, XII, 156 ; Gorovei, Credinţi, 1649. 5. Şezătoarea, XII, 158. 6. Gorovei, Credinţi, 373. 7. Şezătoarea, XII, 153. 8. Gorovei, Credinţi, 390. 9. Ibidem, 387. 10. Ibidem, 383. 11. Ibidem, 399. 12. Ibidem, 392, 396. 13. Voronca, Datinele, 265, 575 urm. 14. Rev. Ion Creangă, II, 271; IV, 48 ; Gorovei, Credinţi, 1669, 2068. 15. Şezătoarea, II, 66 ; Gorovei, Credinţi, 3495. 16. Rev. Ion Creangă, IV, 148, 239. 254 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT 10. Chelie a) Fata să nu mănînce din oală, să nu lingă farfuriile sau lingurile, căci va lua bărbat pleşuv1. b) Femeia însărcinată să nu pătulească mămăliga, că va naşte un copil chel2 (cf. mai sus, 9, b). c) Să nu mănînce nimeni seminţe de tigvă (dovleac, bostan), căci devine chel3. La sîrbi, se recomandă femeii însărcinate să nu fure dovleac, căci copilul ce va naşte va fi pleşuv4. 11. Durere de cap a) Cînd te tunzi, nu arunca părul în foc, nici în drum, ca să-1 calce oamenii, căci capeţi dureri de cap (cf. § 35, b, c). b) Copilul mic, pînă nu „i se ia din păr", nu trebuie tuns, căci capătă dureri de cap (cf. § 33, a). c) Nu-ţi spăla capul vinerea, că te doare capul (cf. § 24, f). d) Aromânii cred că, dacă-şi taie cineva unghiile duminica, va căpătă dureri de cap5. e) Nu umbla cu capul gol, primăvara, pînă la „cei 40 de sfinţi", căci capeţi dureri de cap6. f) Nu mînca în momentul cînd apune soarele, căci te va durea capul (cf. mai sus, 8 şi § 56). 12. Durere de măsele a) Nu te scobi cu acul prin măsele, căci se strică şi te vor durea (cf. § 63, h). b) Nu pune lemne de soc, vrejuri de viţă sau coji de nucă pe foc, că te vor durea măselele (cf. § 63, f). c) Cînd îţi cere cineva un cărbune sau un chibrit, nu i-1 ţine ca să-şi aprindă luleaua sau ţigara, că-ţi vor cădea dinţii (cf. § 63, i). 13. Durere de mijloc (de şale). Ca să nu te doară mijlocul la secere: a) Să nu înfigi secera în pămînt7. b) Să nu ciocneşti şi să nu mănînci ouă roşii în ziua de Paşti8. lA.Durere-de picioare Să nu mănînce nimeni ţinînd strachina pe genunchi sau pe braţ, căci îl vor durea picioarele9. 15.Friguri. Ca să nu se îmbolnăvească omul de friguri: a) Să nu bea după ce a mîncat castraveţi sau poame verzi (credinţă generală). b) Să nu mănînce ouă roşii în prima zi de Paşti10. 1. Voronca, Datinele, 162, 225. 2. Ibidem, 230. 3. Şezătoarea, VI, 49. 4. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 539. 5. Cosmulei, Datini, 45. 6. Păcală, Răşinari, 159. 7. Rev. Ion Creangă, II, 240. 8. Şezătoarea, I, 277 ; Rev. Ion Creangă, IV, 214; V, 48, 369 ; Gorovei, Credinţi, 2937. 9. Rev. Ion Creangă, IV, 149 ; Gorovei, Credinţi, 4520. 10. Rev. Ion Creangă, IV, 22. MIJLOACE PREVENTIVE. 255 c) Să nu bea apă după ce a mîncat peşte1. d) Să nu se scalde pînă n-a mîncat caş dulce2. e) Să nu stea cu capul la soare, primăvara3. 16. Gîlci. Ca să nu capeţi gîlci: a) Să nu mănînci gheaţă ori zăpadă4. b) Să nu coci sau să nu fierbi ouă în ziua de Paşti5. c) Să nu mănînci mămăliga de pe făcăleţ6 (cf. mai jos 17, b). d) Bărbatul să nu umble legat la gît cu o basma7. e) Să nu munceşti în Joia-iepelor (joia de după Rusalii) sau în joia dinaintea lui Sîn-Toader8. 17. Guşă. Spre a fi ferit de guşă: a) Să nu bei apă dintr-un loc sau dintr-o cofă unde sînt lătăuşi (larve de ţînţari)9. b) Copilul să nu mănînce coaja de mămăligă de pe ceaun sau de pe făcăleţ10 (cf. mai sus, 16, c). c) Femeia însărcinată să nu treacă peste proţap, căci copilul ce va naşte va avea guşă11. 18. Guturai. Ca să nu te umpli de guturai: a) Să nu cerni făină în pat12. b) Să nu calci în spurcăciuni sau în urină13. Aceeaşi credinţă o au şi cehii14. 19. Insomnie a) Să nu uiţi lingura în oală seara, căci n-ai să poţi dormi15. b) Să nu dai, seara, foc unui vecin, căci dai somnul celor din casă16. c) Să nu te speli de unde a băut calul, că piere somnul17. d) Să nu mănînci carne de privighetoare, că-ţi piere somnul18. f) Să nu împrumuţi cuiva sita, seara, căci nu va putea dormi copilul19. 1. Rev. Ion Creangă, XII, 25. 2. Ibidem, VI, 26. 3. Şezătoarea, I, 81. 4. Gorovei, Credinţi, 1562. 5. Ibidem, 1561. 6. Ibidem, 2014. 7. Pamfile, Boli, 35. 8. Ibidem. 9. Marian, Insectele, 310. 10. Păcală, Răşinari, 160. 11. Voronca, Datinele, 784. 12. Pamfile, Boli, 15. 13. Grigoriu-Rigo, Medicina pop., I, 85. 14. Grohmann, Aberglauben, 152 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 6. 15. Şezătoarea, II, 66 ; Rev. Ion Creangă, III, 339 ; VII, 146 ; Voronca, Datinele, 161, 224. Aceeaşi credinţă o găsim la cehi, la germani etc. (cf. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., V, 35). 16. Ibidem, 1213. 17. Păcală, Răşinari, 160. 18. Marian, Ornitologia, I, 254. 19. Voronca, Datinele, 226. 256 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT MIJLOACE PREVENTIVE 257 20. Junghi. Ca să nu capeţi junghiuri: a) Nu lăsa culcată pe pat furca din care torci1. b) Nu lăsa să stea în casă fusul gol2. c) Nu te juca cu frigarea3. d) Nu mînca mămăligă de pe custură4. 21. Mătreaţă. Ca să nu faci mătreaţă în cap: a) Să nu te lai în săptămîna brînzei5 sau într-o duminică6. b) Să nu faci leşie cu cenuşă de ştiuleţi7. 22. Miros din gură a) Cînd auzi întîia oară pupăza, şi eşti nemîncat, te-a spurcat, şi tot anul îţi va mirosi gura a cuibar de pupăză8. b) Să nu mănînci ouă în duminica Paştilor9, căci îţi va puţi gura. c) Nu te scobi cu acul între dinţi, căci capeţi duhoare în gură10. 23. Moarte a) Să nu răsădeşti brad, căci vei muri, cînd rădăcina lui va fi cît capul tău11. b) Să nu pui nuci în pămînt, pentru a avea roade. Ca să fie ferit de moarte cel ce a răsădit nucul, să ia un cerc de lemn de la butie şi să-1 îngroape în pămînt. Numai atunci va muri omul cînd se va face nucul atît de gros cît e cercul de larg12. c) Să nu taie nimeni nucii, că-i rău de moarte. Ii poate tăia însă, cînd trunchiul lor va fi atît de gros cît trupul celuia ce-i taie13. d) Să nu te masori cu trestia, că mori14. e) Să nu arzi în casă trei luminări deodată, căci e rău de moarte15. f) Să nu urinezi în baltă sau în apă curgătoare, câ-ţi moare mama16. g) Să nu mergi înapoi (de-a-ndărătelea), că-ţi mor părinţii17. h) Să nu umbli cu un picior desculţ şi cu unul încălţat, că moare cineva din casă18. 1. Rev. Ion Creangă, I, 49; III, 339 ; Gorovei, Credinţi, 1811; Voronca, Datinele, 1069. 2. Ibidem. 3. Gorovei, Credinţi, 1812. 4. Rev. Ion Creangă, III, 179. 5. Şezătoarea, III, 123. 6. Gorovei, Credinţi, 1238. 7. Ibidem, 705. 8. Şezătoarea, I, 277 ; Gorovei, Credinţi, 3292-3295. 9. Rev. Ion Creangă, IV, 21. 10. Gorovei, Credinţi, 1671. 11. Şezătoarea, II, 65. 12. Gorovei, Credinţi, 2247. 13.Ibidem, 2248. 14. Ibidem, 2288. 15. Ibidem, 2258. 16. Ibidem, 2239. 17.Ibidem, 2275. 18.Ibidem, 2276 ; Păcală, Răşinari, 159. i) Să nu legeni albia copilului, cînd nu e el într-însa, că moare1, j) Jugul părăsit să nu se pună pe foc, căci cel ce va face aceasta se va chinui greu la moarte : nu va putea muri pînă nu i se va pune un jug sub cap2. 24. Naştere grea a) Femeia însărcinată să nu dea de băut unui străin, din mîna ei, nici să-i toarne cuiva apă ca să se spele pe mîini, căci, la facere, nu va putea naşte pînă nu va bea apă din pumnii aceluia căruia i-a dat de băut sau i-a turnat să se spele3. b) Femeia însărcinată să nu şadă în prag, căci va naşte greu4. c) Femeia borţoasă să nu calce peste vătrai sau peste lopată, că nu va naşte uşor5. 25. Negi Să nu numeri negii pe care îi vezi la altul, căci te umpli şi tu de negi6. Aromânii se feresc de a număra stelele, ca să nu le crească negi7. 26. Oftică. Omul poate să capete oftică : a) - Dacă bea apă după mîţă8. b) Dacă bea apă din ulcică, în care se poate să se fi uitat pisica9. 27. Păduchi. Ca să nu facă omul păduchi: « a) Să nu-şi spele capul cu apă rece10. b) Să nu mănînce terci de mămăligă11. 28. Pecingine. Se umple de pecingine pe obraz: a) Femeia care ia ouăle din cuibar miercurea sau vinerea12. b) Cine mănîncă din ce au ciugulit găinile13. c) Cel ce se uită cînd se ouă găina, cînd se găinăţează sau cînd o calcă cocoşul14. d) Cine bagă o pană de gîscă în foc15. 1. Şezătoarea, I, 127 ; Gorovei, Credinţi, 2315. Aceeaşi credinţă o au şi germanii (Wuttke, Volksaberglaube, § 586), italienii (Bernoni, Credenze, 18) etc. 2. Şezătoarea, I, 19 ; VI, 37 ; Rev. Ion Creangă, I, 44 ; III, 339 ; VII, 27 ; IX, 112, 230; Gorovei, Credinţi, 157, 1756 ; Marian, înmormîntarea, 35 urm. Această credinţă o regăsim întocmai în Franţa (Rev. des Trad. pop., XV, 44 ; Perot, Folkl. bourb., 113 ; Sâbillot, Paganisme, 168) şi în Italia (Finamore, Tradizioni, 84; Riccardi, Modena, 16; Sebillot, Paganisme, 167 urm.). 3. Şezătoarea, III, 151.; Rev. Ion Creangă, IV, 330 ; Voronca, Datinele, 881. 4. Rev. Ion Creangă, IV, 330. 5. Voronca, Datinele, 222. 6. Ibidem, 2648. Tot astfel cred şi veneţienii (Bernoni, Credenze, 39). 7. Cosmulei, Datini, 47. 8. Gorovei, Credinţi, 2177. 9. Ibidem, 2894. 10. Ibidem, 2957. 11. Rev. Ion Creangă, V, 207. 12. Şezătoarea, III, 50; Gorovei, Credinţi, 3140. * 13. Ibidem, 3141. 14. Voronca, Datinele, 425 ; Rev. Ion Creangă, XII, 46. 15. Păcală, Răşinari, 150. 258 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT MIJLOACE PREVENTIVE 259 29. Pisatul în pat Copiii să nu umble seara cu tăciuni aprinşi în mînă, căci se pişă în pat1. Această credinţă e generală la români, atît dincoace cît şi dincolo de Dunăre2. 30. Poceală. Ca să nu-1 pocească Ielele pe om: a) Să nu iasă afară noaptea, dacă-1 strigă cineva, fără să ştie cine e3. b) Să nu urineze seara sub streaşină casei4, căci pe-acolo umblă uneori Ielele, noaptea (cf. § 117). c) Să nu calce pe unde vede un rotocol fără iarbă, căci pe-acolo au jucat Ielele (cf. § 117). 31. Rîie. Ca să fie ferit cineva de rîie : a) Să nu facă lăutoare sau să spele rufe lunea5 (cf. § 139). b) Să nu pună sita în cap6. c) Să nu mănînce dovleac de la ajunul Crăciunului înainte7. 32. Rofii. Ca să nu se umple copilul de rofii (impetigo): a) Să nu se ducă s-o viziteze pe lăuză o femeie care e la lună (cu menstruaţie) (cf. § 16, d). b) Lăuza, pînă a treia zi după facere, să nu culce copilul cu ea în pat8. 33. Sînge din nas. Ca să nu-ţi curgă sînge din nas: a) Să nu te miri de săpun, cînd îl faci9. b) Să nu mănînci vinerea peşte10. 34. Sugel. Spre a fi ferit cineva de sugel: a) Să nu bage în foc fus, fluier sau lingură11. b) Să nu cîrpească rufe murdare12. c) Femeia să nu coasă şi să nu toarcă vinerea (cf. § 139). d) Să nu ia cu mîna gunoiul din vîrful măturii13. 35. Trîntituri (un fel de bătături sau buboaie la tălpi) Să nu calci (cu picioarele goale) pe locul unde s-a tăvălit un cal, că faci trîntituri14 (cf. mai sus, 3, a). 1. Rev. Ion Creangă, III, 83 ; Şezătoarea, XII, 154; Gorovei, Credinţi, 1356-1357. 2. Cosmulei, Datini, 51. Această credinţă, foarte răspîndită în toată Europa, o aveau şi anticii, după afirmaţia lui Aristotel (apud Aulus Gellius, Noctes Att., 19, 4). 3. Şezătoarea, XII, 164. 4. Ibidem, XII, 153. 5. Gorovei, Credinţi, 1953. 6. Păcală, Răşinari, 159. 7. Gorovei, Credinţi, 4524. 8. Rev. Ion Creangă, I, 49 ; Gorovei, Credinţi, 1860, 3373, 3374. 9. Ibidem, 3419. 10. Ibidem, 3130. 11. Şezătoarea, XII, 70; Gorovei, Credinţi, 1081, 1083, 3658. 12. Şezătoarea, VI, 57 ; Gorovei, Credinţi, 3657. 13. Şezătoarea, VI, 23, 57 ; Gorovei, Credinţi, 3659. 14. Şezătoarea, III, 149; Rev. Ion Creangă, IV, 149; VII, 144; Gorovei, Credinţi, 186, 465, 466, 471, 4519. 36. Turbare Să nu mănînci sau să bei ceva dat pe fereastră, că turbezi1. 37. Vărsat (bubat) In zilele „Filipilor" să nu coşi, să nu teşi, să nu împleteşti cu igliţa, căci „înţepi bubatul" (te umpli de vărsat)2. 38. Zăbale. Ca să nu facă omul zăbale: a) Să nu bea apă din cofa sau din ciutură3. b) Să nu mănînce cu lingura nespălată4. Amulete şi talismane .* I Ne-am ocupat pe larg, în alt loc (§ 135), de amuletele şi talismanele § 149 întrebuinţate la noi ca pavăză împotriva deochiului. De astă dată vom vorbi de obiectele care, după credinţele poporului, sînt menite să-1 apere de diferitele boli ce-1 pîndesc. Cît priveşte deosebirea între amuletă şi talisman, trebuie să recunoaştem că, în limba curentă, aceşti termeni sînt întrebuinţaţi, unul şi celălalt, pentru tot ce serveşte să-1 păzească pe om de apropierea şi de duşmănia duhurilor rele, de vrăji şi farmece şi de tot ce poate să-i facă rău prin mijloace oculte. în genere, se foloseşte termenul amuletă, căruia poporul îi zice baier (dial. bair), cînd e vorba de un obiect mic, care se poartă atîrnat la gît, prins de haină sau în buzunar, pe cînd talisman e numit un obiect mai mare, care nu se poate purta la sine. Dar această deosebire nu e riguroasă şi cei mai mulţi folclorişti de seamă întrebuinţează cînd unul, cînd celălalt termen, fără a face nici o distincţie între ele. Unele baiere sînt alcătuite din tot felul de lucruri. Astfel, cînd suferă cineva de „muma-pădurii", sau cînd nu-i trăiesc unei femei copiii, ori cînd îi mor cuiva vitele de jug sau păsările din curte etc, i se face baierul următor. Se leagă într-o cîrpă scoasă din spatele cămăşii: tămîie, piper, silitră, pucioasă, lulachiu, sare, şarpe din testiculele armăsarilor (vrăjitoarele afirmă că în boaşele armăsarilor există un asemenea şarpe, pe care-1 cunosc jugănarii), căpăţînă de şarpe tăiată cu o para de argint, broască găsită în gura şarpelui, buruieni de lipitură sau de „muma-pădurii", păr din ceafa femeii căreia i se face baierul, patru case de păianjen, culese în piez din patru colţuri ale casei, o ţăndurică din pragul de jos al uşii de la odaia de culcare şi nouă boabe de grîu5. Amuletele şi talismanele întrebuinţate de poporul nostru, fiind foarte numeroase, le vom împărţi în mai multe categorii. 1. Şezătoarea, I, 126; XII, 165 ; Gorovei, Credinţi, 1297, 2116, 3794. 2. Ibidem, 1305-1306. 3. Rev. Ion Creangă, IV, 149; V, 208 ; Gorovei, Credinţi, 4473, 4471. 4. Comunicare din jud. Mehedinţi. 5. Rev. Ion Creangă, IX, 52. 260 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT MIJLOACE PREVENTIVE 261 A) Metale şi minerale 150 1. Fierul a) Orice metal sau mineral, în special însă fierul, are puterea să ţină la distanţă duhurile necurate care se străduiesc din răsputeri să vatăme sănătatea omului. De aceea, înainte de a se îmbrăca cineva cu o cămaşă nouă, e bine să treacă de trei ori prin ea o pereche de foarfeci sau un cuţit1. Poporul explică acest lucru printr-un fel de analogie între tăria fierului şi sănătatea omului, zicînd că face acest lucru „ca să fie omul tare şi sănătos ca fierul". De fapt însă, fierul are menirea să alunge duhurile necurate şi demonii bolilor. In Bucovina, în ajunul Crăciunului, se pune sub faţa de masă o coasă, iar sub picioare un topor; alţii şed pe topor, „ca să fie sănătoşi şi tari ca fierul peste an"2. In Banat, cînd întîia oară moaşa înfaşă copilul, îl încinge cu un lanţ de fier, „ca să fie tare ca fierul"3. In Bucovina, dacă femeia se trudeşte mult şi nu poate să nască mai degrabă, căci duhurile rele o chinuiesc şi-i provoacă dureri, ca să le alunge, se pune sub aşternutul ei un topor, un cuţit sau alt obiect de metal, ca să-i aline durerile şi să grăbească naşterea4. De asemenea, cînd o femeie se zbate în durerile facerii şi nu poate să nască, bărbatul ei ocoleşte casa cu toporul în mînă, ameninţînd, sau împlîntă două topoare în cruciş în vreun stîlp al cerdacului ori într-o grindă sau în prag. Tot aşa se face cînd un om se luptă cu moartea şi nu poate să-şi dea sufletul. Şi într-un caz şi în celălalt, la naştere ca şi la moarte, menirea fierului e să alunge duhurile necurate5. în judeţul Vîlcea, cînd o lăuză vrea să iasă afară din casă, ea pune sub brîu ori în sîn o bucăţică de fier, ca să nu se îmbolnăvească, căci de fier fug toate relele şi duhurile duşmănoase6. b) în special copilul de curînd născut e expus atacurilor duhurilor necurate care pot să-1 schimbe, să-1 îmbolnăvească, să-1 pocească sau chiar să-1 omoare. De aceea, pînă n-a împlinit şase săptămîni şi mai ales dacă n-a fost botezat, copilul nu trebuie lăsat singur în casă, dacă nu se pune la căpătîiul lui în albie, sau în leagăn, o bucăţică de fier, un cuţit, o pereche de foarfeci, cleştele de la sobă sau vătraiul etc.7 Româncele din Istria, cînd lasă copilul singur în casă, împlîntă în pragul uşii un cuţit, iar în leagăn pun două ace8. 1. Şezătoarea, XII, 157; cf. ibidem, 162 ; Voronca, Datinele, 1087; cf. Rev. Ion Creangă, II, 189 ; Gorovei, Credinţi, 519, 532, 1759 ; Ciauşanu, Superstiţiile, 285, 291. 2. Voronca, Datinele, 50, 583. 3. Marian, Naşterea, 89. Şi în alte zone din ţară se pun în faşa copilului bucăţele de fier, toporele ori ciocănele de metal (Ciauşanu, Superstiţiile, 285). 4. Marian, Naşterea, 43. 5. Ciauşanu, Superstiţiile, 284; Gorovei, Credinţi, 2537. 6. Ibidem, 1294. 7. Marian, Naşterea, 127, 129 urm., 196 ; Şezătoarea, I, 19, 52 ; Voronca, Datinele, 222, 225, 515, 577 ; Ciauşanu, Superstiţiile, 286, 289. 8. Marian, Naşterea, 57. Toate aceste credinţe despre puterea apotropaică a fierului, comune tuturor românilor de dincoace şi de dincolo de Dunăre, sînt foarte vechi. Le găsim aproape identice la toate popoarele din Europa şi, în parte, la cele din celelalte continente1. Tot aşa credeau grecii şi romanii2. Naturalistul Pliniu ne încredinţează că „dacă descriem cu fierul un cerc în jurul celor adulţi sau al copiilor, ori dacă învîrtim de trei ori împrejurul lor un instrument (de fier) ascuţit, îi apărăm de farmece"3. 2. Cositorul. In judeţul Dolj, dacă simte cineva un nod în gît, sau are vreo spuzeală, sleieşte cositor şi-1 poartă la mîna dreaptă, legat la mînecă, de miercuri pînă vineri. Apoi îl leapădă la un pom curat sau îl îngroapă. 3. Argintul viu. Babele descîntă argintul viu, adesea cu sare şi cu pîine, îl pun într-o alună şi fac baier din el, ca să-1 apere pe om de rău. Se poartă în sîn ori în buzunar, sau se coase pe haină, în tivul rochiei etc. Uneori, atîrnînd baierul de gît, se zice: „Cum fuge argintul viu, aşa să fugă boala şi alte rele de mine"4. Amuleta cu argintul viu, pus într-o nucă sau într-o alună, e foarte răspîndită în Europa5. 4. Aurul, argintul, arama a) Monede mici (bănuţi) de aur sau de argint se poartă atîrnate la gît spre a se apăra de boli (datină generală). b) La 1 martie, în tot cuprinsul ţării româneşti, femeile tinere, fetele şi copiii îşi leagă la încheietura mîinii sau îşi atîrnă la gît, cu ajutorul unui găitan făcut din două fire răsucite de mătase sau de aţă roşie sau albă, o mică monedă de aur sau de argint, numită mărţişor. Acest „mărţişor" trebuie să fie dăruit de cineva şi se poartă cu scopul de a fi ferit de boli în cursul anului şi ca să nu se pîrlească de soare. Mărţişorul trebuie purtat pînă ce se vede cel dintîi pom înflorit, mai adesea pînă se văd primele flori de po-rumbrel (Prunus spinosa) sau de păducel (Crataegus oxyaeantha). Atunci se ia bănuţul, se depune pe rămurelele pomuşorului înflorit şi se lasă acolo, zicînd : „Porumbar (sau păducel) mîndru-nflorit, Eu să flu floare-nflorită, De toată lumea îndrăgită"6. Alţii îl poartă 1. Tylor, Cultur, I, 140 ; Grimm, Mythologie, II, 923 ; Samter, Geburt, 45 urm.; Seligmann, Der bose Blick, II, 273 urm.; Haltrich, Siebenb. Sachs., 260; Drechsler, Schlesien, II, 124, 205, 236; Strackerjan, Oldenburg, 1,303 ; II, 118 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 411; Băchtold--Stăubli, Wb. desAbergl., II, 717 urm.; Finamore, Tradizioni, 69; Sâbillot, Paganisme, 57. 2. Frazer, Golden bough, I, 175 urm.; Stemplinger, Aberglaube, 81. 3. Nat. hist., XXXIV, 44 : „Namque et circumscribi circulo, terve circumlato mucrone et adultis et infantibus prodest contra noxia medicamenta". 4. Leon, Ist. nat. medic, 7 urm. 4, 5. Bâchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VII, 414 urm.; Amersbach, Grim-melshausen, II, 58 ; Seligmann, Der bose Blick, I, 392 urm.; II, 18 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 13 ; Kaindl, Huzulen, 93. 6. Cf. Marian, Sărbătorile, II, 137 urm. 262 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT MIJLOACE PREVENTIVE 263 pînă cînd sosesc berzele, apoi îl aruncă după acestea, zicînd : „Na-ţi negreţele şi dă-mi albeţele"1. E interesant de arnintit că şi în Abruzzi (Italia) se leagă, la 1 martie, un fir de lînă roşie, numit marzaruola (mărţişor), la încheietura mîinii, spre a fi ferit de acţiunea soarelui, socotită foarte primejdioasă în această lună2. c) în judeţul Vîlcea, mama, înainte de a îmbrăca copilului o cămăşuţă sau o haină nouă, pentru a-1 feri de vrăji şi de făcături şi pentru a-1 face să fie sănătos şi norocos, petrece prin haină sau prin cămăşuţă un ban de argint, pe care-1 bagă prin guler, pe mîneci şi pe la platcă3. Tot astfel, în judeţul Muscel, înainte ca cineva să îmbrace o cămaşă sau o haină nouă, petrece prin ea o para de aur sau de argint, pentru sănătatea celui ce o poartă şi pentru trăinicia îmbrăcămintei4. d) Cel ce e în doliu poate să joace în horă, fără să i se întîmple ceva, dacă-şi pune în încălţăminte, sub talpă, un ban de aramă5. 5. Sarea. Ca şi metalele, sarea e considerată ca un mijloc eficace pentru alungarea duhurilor necurate şi pentru a-1 apăra pe om de acţiunile duşmănoase ale vrăjitoarelor. Sare se pune în scalda copiilor, spre a-i feri de duhurile vrăjmaşe şi a-i păzi de rele6. „Cînd ţi-1 trimite cineva pe necuratul, să te necăjească noaptea prin somn, să presari pragurile eu sare sfinţită, că nu se mai poate apropia. Sare să porţi în papuc, că nu se prind farmecele. Noaptea, e bine să stea sarea pe fereastră, căci dormi bine şi nu se apropie nici un rău... Cînd descînţi cuiva de o boală şi este un copil mic în casă, trebuie să presari copilului pe cap sare ori cenuşă, ca să nu se prindă boala de copil"7. B) Plante § 151 Felurite plante, flori, fructe, tulpini sau rămurele (nuiele) sînt întrebuinţate de popor ca amulete, avînd fiecare o destinaţie specială : de a feri corpul de anumite boli sau alte neajunsuri, de a-1 păzi pe om de farmece duşmănoase, de a-i aduce noroc etc. Le cităm în ordine alfabetică. 1. Busuiocul. Această plantă, cu miros îmbătător, e foarte preţuită de fetele de la ţară, care-1 poartă în sîn, în brîu sau la cap, ca să aibă noroc în dragoste. Altele^ îl pun, în ajunul Bobotezei, sub pernă, ca să-şi viseze ursitul. în toată Peninsula Balcanică şi în Italia, busuiocul se bucură de aceeaşi favoare ca şi la români8. 1. Hasdeu, Etymol., 2523. 2. Finamore, Tradizioni, 158. 3. Ciauşanu, Superstiţiile, 289. 4. Ibidem, 291. 5. Ibidem, 297. 6. Ibidem, 309. 7. Voronca, Datinele, 185 urm. Aceleaşi credinţe le regăsim la mai toate popoarele din Europa. 8. Abbott, Maced. Folkl, 93 urm. ; Stern, Turkei, I, 354 ; Strauss, Bulgaren, 466 urm.; Pitre, Usi, III, 249. 2. Cicoarea. Ca să fie feriţi de dureri de şale în cursul anului, oamenii se încing, mai ales la Sînziene, cu o tulpină de cicoare1. Şi la alte popoare din Europa, acestei plante i se atribuie virtuţi terapeutice extraordinare, dacă e purtată ca amuletă2. într-o veche carte despre superstiţiile franceze găsim următoarele : „II y a des personnes qui portent sur elles, contre les malefices, une racine de chicoree qu'elles ont touchee â genoux avec de l'or et de l'argent, le jour de la Nativite de St. Jean-Baptiste (= Sînziene), un peu avânt le soleil leve, et qu'elles ont ensuite arrachee de terre avec un ferrement, et avec beaucoup de ceremonies..."3. 3. Clocoticiul (Staphylea pinnata). După credinţele românilor din Bucovina, clocoticiul e un lemn sfînt: cine-1 poartă nu se teme de nimic ; nici diavolul sau vreun alt duh necurat nu se poate apropia de cihe-1 are la dînsul4. Femeile poartă la gît nuci de clocotici, înşirate ca mărgele, ca să nu se rătăcească în pădure5. 4. Leuşteanul. în judeţul Olt, se poartă leuştean spre a fi ferit de lungoare. 5. Năvalnicul (Scolopendrium vulgare). Planta, după ce e scoasă din pămînt, e dusă la o babă să o descînte şi apoi se poartă o bucăţică din ea în sîn sau la brîu. Fetele au credinţa că le aduce noroc şi că peţitorii dau năvală să le ceară. 6. Pelinul. E una dintre plantele cele mai reputate ca antidemonice la toate popoarele din Europa, şi mai cu deosebire la slavi6. La noi, pelinul se poartă la brîu pentru a se apăra de friguri. în timp de epidemii, se poartă o chită de pelin în sîn sau la brîu spre a nu se molipsi de boală7. Ca să nu-1 ia din Rusalii (să-1 pocească, să-1 damblagească), e bine ca omul să poarte pelin la gulerul cămăşii8. 7. Piperul. Boabe de piper (mai adesea 3), acelaşi număr de boabe de tămîie şi de căţei de usturoi, legate într-o cîrpă, se poartă la gît spre a fi ferit de boli (judeţul Tecuci). 8. Salcia. La Florii, e bine ca oamenii să se încingă cu mlădiţe de salcie sfinţite la biserică, spre a fi feriţi de dureri de şale la secere9. Pe cine-1 baţi, la Florii, cu mîţişori de salcie aduşi de la biserică, nu-1 mai dor urechile în timpul anului (judeţul Tighina). 9. Toaia sau Omeagul (Aconitum napellus). Această buruiană, deşi otrăvitoare, e considerată de popor ca „tare bună şi curată". Unde este toaie, de acea casă nu se apropie necuratul, nici strigoaicele. Dacă o porţi în cap sau la brîu, te fereşte şi de Iele10. 1. Rev. Ion Creangă, V, 339 ; Albina, V, 341. 2. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, LX, 233 urm. 3. Thiers, Trăite des superst., I, 171. 4. Voronca, Datinele, 510, 547. 5. Ibidem, 491. 6. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, III, 499 urm. 7. Panţu, Voc. botan., 218. 8. Gorovei, Credinţi, 3108, 3111; cf. Ciauşanu, Superstiţiile,*290. 9. Şezătoarea, III, 120; Gorovei, Credinţi, 1317, 3391; Ciauşanu, Superstiţiile, 300. 10. Voronca, Datinele, 742. 264 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT MIJLOACE PREVENTIVE 265 152 10. Urechelniţa (Sempervivum tectorum). Foarte răspîndită, la noi, la germani, la francezi, la englezi şi la multe alte popoare din Europa este credinţa că această plantă, ţinută în cutii pe acoperiş, apără casa de trăsnet1. 11. Usturoiul. Mirosul usturoiului fiind grozav de nesuferit, atît duhurilor rele, cît şi strigoaicelor, nu se poate imagina un apotropaic mai eficace. a) în ajunul Sfîntului Andrei se ung cercevelele ferestrelor şi ţîţînele uşilor cu usturoi, ca să nu se apropie duhurile rele şi strigoii de casă. Pînă şi uşile grajdului se ung, la Sf. Gheorghe şi la Sf. Andrei, cu usturoi, ca să alunge strigoaicele care vin să ia mana vacilor (datină generală). b) Pe fereastră e bine să pui seara usturoi, ca să nu se apropie nici un rău şi nici o boală de casă2. c) în judeţul Olt, pentru a fi ferit de orice boală, mai ales însă de lungoare, se poartă la gît un căţel de usturoi. d) Spre a fi ferit de friguri, se leagă la încheietura mîinii o aţă roşie, de care e atîrnat un căţel de usturoi, sau se leagă, tot acolo, într-o cîrpă, puţin usturoi pisat3. e) în prima zi a postului Sf. Petru şi Pavel, mamele leagă copilelor lor usturoi la grumaz sau îl pun la tălpi, pentru ca, trecînd „Frumoasele" (Ielele), să nu li se întîmple nimic4. Credinţele în virtuţile apotropaice ale usturoiului sînt răspîndite la toate popoarele din Europa5. Şi romanii împărtăşeau unele din aceste credinţe, după cum rezultă dintr-o satiră a lui Persius, în care se spune că trebuie muşcat dintr-un căţel de usturoi spre a se feri de duhurile rele, aducătoare de boli6. C) Animale 1. Mamifere a) O căpăţînă de cal mort (cf. § 127, i) se pune, în mai tot cuprinsul ţării româneşti, într-un par al gardului, spre a apăra casa de boală, de epidemii, de Iele, de făpturi şi de tot felul de uneltiri diavoleşti7. Datina aceasta este străveche şi o găsim la mai toate popoarele din Europa1. Romanii, după cum ne încredinţează Pliniu2, puneau într-un gard „o căpăţînă de iapă, nu de cal", ca să apere cîmpul de insecte şi de omizi. Se vede, cît de colo, că vechea credinţă despre hîrca de cal, menită să apere casa, curtea şi cîmpul de uneltirile vrăjmăşeşti ale demonilor, a degenerat întru cîtva. Gîngăniile fiind opera duhurilor necurate care trimiteau boala în oameni, în vite şi în roadele cîmpului, s-a ajuns cu timpul să se întrebuinţeze la romani hîrca de cal numai pentru apărarea semănăturilor de aceste gîngănii. b) Cînd are cineva dureri de cap, ni se comunică din judeţul Dolj, se ia o hîrcă de vită găsită, se sparge şi se ia dinăuntrul ei un os care se poartă la gît timp de 9 zile. După aceea se spală cu apă neîncepută şi se leapădă într-o baltă, zicînd: „Cum se leapădă osul, aşa să se lepede dorul (durerea) din capul meu". c) Osul de găsit (al unei vite crăpate) e bun de purtat pentru cotonogeală (judeţul Braşov). Printr-un simbolism magic, se recomandă omului să poarte la dînsul os de vită crăpată, ca să-i crape duşmanii3. d) Balegă de cal sau de bou poartă oamenii ca amuletă, primăvara, ca să nu-i izbească şi să-i schilodească caii lui Sîn-Toader4. e) Păr de urs se poartă ca amuletă spre a nu avea frică5. f) Tot pentru frică, e bine să prinzi un şoarece, să-i scoţi ochii şi să-i porţi ca amuletă la haină. Se foloseşte această amuletă şi contra deochiului6. g) Pentru a avea noroc în dragoste, e bine să porţi la tine o aripă de liliac de noapte7. Ruşii poartă, pentru sănătate, un liliac de noapte uscat8. 2. Păsări a) Capul de cuc este purtat adesea, în Bucovina, de către fete, care-1 pun în sîn, mai ales atunci cînd merg la joc, ca şă fie dorite şi aşteptate cum e cucul9. Tot un cap de cuc pun lăutarii în vioară ca să fie ascultat cu drag versul lor după cum i-e drag lumii glasul cucuhii10. 1. Ibidem, 807 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., III, 1577 urm. 2. Voronca, Datinele, 548. 3. Ibidem, 756. 4. Rev. Ion Creangă, II, 159. 5. Grimm, Mythologie, III, 902 ; Krauss, Volksforsch., 37, 66 ; idem, Sitte, 398 ; Strauss, Bulgaren, 393 ; Abbott, Maced. Folkl., 141; Stern, Ttirkei, I, 294, 354; Wlislocki, Zigeuner, 142; Sebillot, Folkl. de France, III, 483 ; Marzell, Heilpflanzen, 31 urm.; Stemplinger, Aberglaube, 76 urm.; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., V, 1 urm. 6. Satyr., V, 186-188 : „Hinc grandes Galii et cum sistro lusca sacerdos Incussere deos inflantes corpora si non Praedictum ter mane caput gustaveris alli". 7. Voronca, Datinele, 766 ; Şezătoarea, I, 182 ; Gorovei, Credinţi, 404 ; Rev. Ion Creangă, VII, 87 ; Ciauşanu, Superstiţiile, 290. 1. Grimm, Mythologie, II, 549 urm.; Wuttke, Volksaberglaube, § 174 Liebrecht, Volkskunde, 294; Seligmann, Der bose Blick, II, 129 Drechsler, Schlesien, II, 115; Strackerjan, Oldenburg, II, 136 urm., Sartori, Sitte, II, 15 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 1664 urm! 2. Natur. hist., XIX, 10 :„In totum vero nec erucas, si palo imponantur in hortis ossa capitis ex equino genere, feminae dumtaxat". 3. Leon, Ist. nat. medic, 8. 4. Ciauşanu, Superstiţiile, 301. 5. Voronca, Datinele, 509. 6. Ibidem, 510, 947 ; com. din jud. Lăpuşna. 7. Voronca, Datinele, 458. 8. Şezătoarea, XIII, 106. 9. Voronca, Datinele, 450 ; Marian, Ornitologia, I, 35. 10. Ibidem, I, 36. 266 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT MIJLOACE PREVENTIVE 267 b) Un uliu împuşcat şi apoi răstignit pe poarta curţii sau pe uşa grajdului îi apără pe săteni şi vitele lor de toate relele1. c) Pe pereţii grajdurilor se răstigneşte o coţofană (ţarcă), spre a apăra vitele de necuratul care, altminteri, ar veni să le muncească2. Şi în alte ţări din Europa se ţintuieşte pe unul din pereţii sau pe uşa staulului cîte o coţofană, ca să apere vitele de boli, de muşte, de şoareci şi de strigoaice3. 3. Insecte, batracieni, reptile etc. a) Coarnele cele mai mari ale insectei numite boul lui Dumnezeu (bourel, răgace, rădaşcă, cornac etc. -Lucanus cervus) sînt prinse de băieţi la cheotoarea de la cămaşă, iar de către fete sînt înşirate ca mărgelele, după ce le-au găurit, ca să nu le curgă sînge din nas, să nu sufere de dureri de cap, să-şi recapete auzul, dacă au surzit, şi ca să nu-i muşte cîinii (!)4. Coarnele sau aripile acestei insecte mai sînt purtate de fete în cosiţe, ca să aibă păr frumos5. Cine va . purta picioare de rădaşcă în buzunar „va drumări bine şi sănătos"6. Şi în alte ţări (Germania, Italia, Franţa etc), coarnele acestei insecte se poartă ca amuletă, spre a fi ferit de boli7. De asemenea, la romani, după cum ne încredinţează Pliniu, coarnele de rădaşcă se atîrnau la gîtul copiilor, ca să-i lecuiască8. b) După un corespondent din judeţul Argeş, coarnele de rădaşcă, legate de cheotoarea cămăşii, îi apără de trăsnet. E interesant de observat că exact la fel se crede în unele regiuni din Franţa (Franche-Comte etc.): „Les cornes du cerf-volant sont un talisman des plus efficaces ; elles remplacent le paratonerre pour celui qui les porte sur lui, dans sa poche"9. E curios însă că în Germania se crede tocmai contrariul: „En Allemagne on croit que si l'on porte un cerf-volant dans une maison, cela attire la foudre"10. c) Prin simbolism magic, bolnavul de ochi se crede că se va face bine dacă va purta la sine un licurici11. De asemenea, se crede că orbul îşi va recăpăta vederile dacă va prinde 9 licurici12. d) Veriguţa d~e ouă, depusă pe crengile pomilor de femeiuşcă fluturelui numit „inelar" (Gastropacha neustria), e numită, după regiuni, 1. Ibidem, I, 133. 2. Ibidem, II, 60. 3. Wuttke, Volksaberglaube, §§ 163, 682 ; Strackerjan, Oldenburg, II, 164 ; Seligmann, Der bose Blick, II, 116 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, I, 122 ; Sebillot, Folkl. de France, III, 190. 4. Marian, Insectele, 40 urm. 5. Ibidem, 41. 6. Ibidem. 7. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., IV, 114 urm.; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 213 urm. 8. Natur. hist., XI, 34 : „Cornua praelonga... infantium etiam remediis ex cervice suspenduntur". 9. Beauquier, Faune et flore, I, 338. 10. Rolland, Faune, III, 328. 11. Marian, Insectele, 53. 12. Ibidem. „stupitul cucului" (Moldova, Bucovina, Basarabia) sau „somn", „somnişor" (Muntenia). Aceste ouşoare le poartă, înşirate ca mărgelele, mai ales fetele, ca să aibă noroc în dragoste şi ca să nu se prindă farmecele de ele1. în Muntenia, copilului care nu poate dormi, i se pun sub pernă, la gît sau în faşă, ouşoare de acestea ca să-i revină somnul2. e) Broasca e adesea întrebuinţată ca amuletă. Deoarece se crede că acest batracian absoarbe toată răutatea din corpul omului, se recomandă acelor care pătimesc de friguri să poarte la gît o broască, timp de trei zile. Babele omoară un brotăcel în rachiu, apoi îl atîrnă într-o legăturică la gîtul copiilor bolnavi de friguri3. Şi la alte popoare din Europa, broasca se poartă ca amuletă contra frigurilor. în Franţa, o broscuţă verde se atîrnă la gîtul bolnavului de friguri, sau i se pune pe pîntece ori pe cap, iar alteori i-o coase la pălărie4. La veneţienî, se ia o broască vie şi se pune într-un săculeţ care se atîrnă la gîtul celui ce pătimeşte de friguri, fără ca bolnavul să ştie ce s-a pus înăuntru5. în Abruzzi (Italia) şi în Sicilia se leagă la fruntea bolnavului o broască vie sau jupuită6. La germani, ca leac contra frigurilor, se atîrnă la gîtul bolnavului o broscuţă într-o punguliţă. Bolnavul trebuie s-o poarte nouă zile, după care i se recomandă s-o arunce peste cap în apă şi să fugă acasă, fără să se uite înapoi7. Tot astfel se procedează şi la cehi8. Ungurii poartă şi ei atîrnată la gît o broască, ca leac contra malariei9. Purtarea ca amuletă a unei broaşte pentru a fi păzit de friguri îşi are originea în timpurile cele mai vechi. La romani, între numeroasele leacuri ce recomandă Pliniu pentru îndepărtarea frigurilor, pomeneşte şi următoarele : „Inima unei broaşte, purtată ca amuletă, micşorează intensitatea frigurilor, tot astfel şi untdelemnul în care s-au fiert măruntaiele ei. Dar cel mai bun leac contra frigurilor e să porţi, atîrnate ca amuletă, sau broaşte cărora li s-au tăiat degetele, sau ficatul ori inima unui brotăcel, într-o legăturică de pînză de culoare cenuşie"10. f) Broasca e purtată de copii şi ca amuletă contra sperieturii11. Tot astfel şi în Franţa12. 1. Marian, Insectele, 288 ; Voronca, Datinele, 450. 2. Leon, Ist. nat. medic, 13. 3. Grigoriu-Rigo, Medicina pop., I, 76 urm.; cf. Voronca, Datinele, 756. 4. Sebillot, Folkl. de France, III, 287 ; Rolland, Faune, III, 75. 5. Bernoni, Tradizioni, 191. 6. Finamore, Tradizioni, 137 ; Pitre, Medicina, 441. 7. Wuttke, Volksaberglaube, § 335 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, III, 137. 8. Grohmann, Aberglauben, 106. 9. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 344. 10. Natur. hist., XXXII, 38: „Cor earum (ranarum) adalligatum frigora febrium minuit, et oleum, in quo intestina decocta sint. Maxime autem quartanis liberant, ablatis unguibus ranae adalligatae,*et rubeta, si jecur ejus vel cor adalligetur in panno leucophaeo". 11. Leon, Ist. nat. medic, 81. 12. Rolland, Faune, XI, 112. 266 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT MIJLOACE PREVENTIVE 269 g) O broască pusă în sîn, ca amuletă, îi apără de înec pe cei ce se duc întîia oară la scăldat1. h) Ca să fii ferit de boli, să porţi la tine un cap de şarpe, ucis în luna lui martie (comunicare din judeţul Vlaşca). D) Podoabe şi obiecte diverse § 153 1. Cercel a) Cînd unor părinţi nu le trăiesc copiii, ci mor unul după altul, mamele au obiceiul de a găuri lobul urechii nou-născutului, chiar dacă este băiat, şi să-i pună o tortiţă în ureche2. Cîteodată se strîng de la 9 case bănuţi de aur sau de argint, din care se face un cercel ce se pune nou-născutului la urechea dreaptă3. b) In judeţul Gorj se obişnuieşte a se pune un cercel la urechea unuia din doi copii gemeni, ca să nu moară unul din ei. c) In Moldova (judeţul Baia), femeile care vor să-şi păstreze vederile pînă la adînci bătrîneţe trebuie să poarte cercei4. Pe lîngă întrebuinţarea lui ca obiect de podoabă, cercelul e purtat şi la alte popoare din Europa şi din alte continente ca amuletă împotriva bolilor de ochi şi pentru îndepărtarea a tot felul de rele de la corpul omului5. 2. Inel a) E o credinţă foarte răspîndită la noi că e bine să poarte cineva un inel, pentru ca, dacă-1 blestemă vreunul, blestemul să se prindă de inel, iar nu de om6. b) Ca să te aperi de orice boală, e bine să porţi un inel făcut dintr-o monedă căpătată de pomană (Moldova)7. Obiectele căpătate de pomană sau cerşite, ca şi cele găsite, au o valoare mistică deosebită, nu numai la români, ci şi la alte popoare8. c) în judeţul Lăpuşna, li se atîrnă copiilor, la gît, un inel alb, de carton sau de os, legat de o aţă, ca să fie feriţi de boli. 3. Mărgelele a) Femeile bătrîne, cărora li s-au slăbit ochii, pun la gît mărgele ca să-şi recapete vederile9. 1. Gorovei, Credinţi, 4498. 2. Gorovei, Credinţi, 621, 3937. La aromâni, copilului singur la părinţi i se atîrnă un cercel la ureche, pentru ca moartea să nu aibă putere asupra lui (Cosmulei, Datini, 16). 3. Rev. Ion Creangă, II, 243 urm.; Ciauşanu, Superstiţiile, 298 ; Ztschr. f. Volkskunde, IV (1894), 144. 4. Gorovei, Credinţi, 4086. 5. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 1218 urm.; Seligmann, Der bose Blick, VI, 20 urm. 6. Gorovei, Credinţi, 257-258, 1723 ; Rev. Ion Creangă, V, 117 ; VII, 146. 7. Gorovei, Credinţi, 266. 8. Grimm, Mythologie, II, 952 ; III, 466 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 356 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., I, 1188. 9. Gorovei, Credinţi, 4086-87. b) în judeţul Constanţa, se poartă ca amuletă o mărgică albastră, sfinţită la Bobotează, pentru a fi apărat de boli. 4. Tort a) Cu tortul de învăţătură al unei fete mici se încinge femeia însărcinată, ca să nu piardă1. b) în Bucovina, cînd este vreo epidemie sau se teme cineva de un rău, i se recomandă să înconjure de trei ori casa cu tortul de învăţătură al unei fetiţe, şi atunci nimic rău nu se va putea apropia de el2. 5. Mătură. Ca să nu se apropie duhurile necurate de copil, cînd e lăsat singur în casă, în primele şase săptămîni de la naştere şi mai ales cînd nu e încă botezat, se pune, lîngă leagănul sau albia în care e culcat, o mătură menită să-1 ferească de rău3. Mătura joacă un rol considerabil şi în practicile magice ale altor popoare (slavi, greci, germani, francezi, italieni, indieni, japonezi, chinezi etc), la care, între altele, are menirea de a îndepărta strigoaicele şi duhurile rele4. E) Obiecte sfinte sau sfinţite 1. Crucea e cea mai bună amuletă care te apără de diavol, de boli şi de tot felul de rele. Copiilor mici li se atîrnă la gît o cruce mititică, altora li se pune o cruciuliţă la ureche. Pe vremuri se vindeau de către călugări cruciuliţe de lemn ce ziceau că ar fi fost făcute din crucea pe care a fost răstignit Mîntuitorul şi pe care le aduceau de la Sfîntul Munte. Această cruce te ferea de orice boală molipsitoare. Pînă la botez, copilului nou-născut i se pune o cruce la cap, cînd doarme în casă, pentru a fi ferit de cel rău5. 2. Icoana dintr-o casă o apără de asemenea de boli şi de alte rele. Copiilor li se atîrnă adesea la gît o mică iconiţă, mai adesea cu chipul Maicii Domnului. Femeia bolnavă de „samca", după ce naşte, duce o icoană a Sfîntului Sterian la biserică, spre a o sfinţi, şi o aşază apoi în casă6. 3. Luminarea aprinsă la înviere e un foarte bun talisman. Cînd are omul o mare nevoie pe cap, cînd îl loveşte o boală, cînd se stîrneşte 1. Rev. Ion Creangă, IV, 149. 2. Voronca, Datinele, 1078. 3. Marian, Naşterea, 130 urm.; Şezătoarea, I, 19, 52 ; Voronca, Datinele, 515; Candrea-Densusianu-Speranţia, Graiul nostru, I, 536; Grai şi suflet, III, 357; Ciauşanu, Superstiţiile, 292; cf. Gorovei, Credinţi, 318, 1853 ; Păcală, Răşinari, 164 ; Cosmulei, Datini, 12. 4. Grimm, Mythologie, III, 477 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 420 ; Drechsler, Schlesien, I, 188, 204 ; II, 250 ; Reiser, Allgău, II, 426 ; John, Erzgebirge, 52, 55 ; Haltrich, Siebenb. Sachs., 73 ; Băchtold-Stăubli, Wb.jles Abergl., I, 1136; Bastanzi, Credenze, 9 urm.; Pitre, Usi, IV, 102 ; S6billot, Paganisme, 23, 207. 5. Rev. Ion Creangă, III, 213. 6. Grigoriu-Rigo, Medicina pop., I, 162. 270 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT MIJLOACE PREVENTIVE 271 o furtună cu tunete şi fulgere, să aprindă această luminare, că tare bine îi prinde (credinţă generală). 4. Visul Maicii Domnului, această cărticică minunată, e un talisman de mare preţ. Oamenii mari o poartă la sine, copiilor li se pune sub pernă, spre a fi feriţi de rele şi mai ales de isprăvile necuratului (credinţă generală)1. Femeia, cînd mai are trei luni pînă să nască, poartă această cărticică, ca să aibă parte de copil şi să nu piardă2. F) Rugăciuni scrise şi formule magice § 155 Despre diversele rugăciuni scrise contra samcei, formulele magice, aplicate pe corp sau pe partea bolnavă, contra frigurilor, brîncii etc, vom vorbi mai tîrziu (§§ 230-234). Tabu § 156 Am pomenit adesea în cursul acestei lucrări despre concepţia pe care o au mai toate popoarele despre originea celor mai multe boli. Acestea ar fi pricinuite de nişte demoni sau duhuri necurate care se vîră în trupul omului şi-1 chinuiesc de i se urăşte cu viaţa. Acestor fiinţe duşmănoase, supranaturale, nu le vine de hac decît descîntecul sau alte practici magice, de care bietele duhuri se feresc „ca dracul de tămîie". Aceste fiinţe demonice ştiu bine că puterea acestor mijloace magice e mare şi că pot fi alungate „în coadele mărilor, unde soare nu răsare, unde foc nu arde, unde cocoş nu cîntă, unde vacă nu rage, unde cîinii nu latră, unde iarbă nu creşte, unde om nu calcă, unde casă nu se mătură, unde fată mare nu se pieptănă...". Dar, pînă a le alunga, teama omului de aceste duhuri necurate e grozav de mare şi nu puţine, sînt mijloacele pe care le întrebuinţează ca să fie cît mai ferit de ele. A) Interdicţia numelui bolii § 157 Unul din aceste mijloace este interdicţia de a rosti numele bolilor provocate de aceste duhuri: numele bolii e lovit de un fel de „tabu". După credinţa de odinioară a popoarelor germanice, însuşi geniul cel bun al casei dispărea îndată ce era numit cu adevăratul lui nume3. De aceea, mai toate popoarele, pentru a numi o boală, întrebuinţează de preferinţă un nume de mîngîiere, eufemistic, cu scopul de a linguşi duhurile rele şi demonii bolilor (cf. § 85), sau se servesc de un epitet oarecare, sau un termen general, fără vreo însemnătate deosebită. Numai în cazuri excepţionale, dacă numele de mîngîiere nu izbuteşte să alunge din trupul omului duhul care i-a pricinuit boala, recurg şi la cîte un nume urît, de ocară, care are menirea să-1 scîrbească sau să-1 înspăimînte pe acel musafir nepoftit, să-1 vîre pe el însuşi în toate bolile şi să-1 facă, în cele din urmă, să-şi ia tălpăşiţa şi codiţa între picioare, ducîndu-se „unde şi-a înţărcat dracul copiii", lăsînd de aci înainte nevătămat trupul omului pe care pusese sau avea de gînd să pună stăpînire. Pînă şi termenul de boală e evitat de unele popoare, ca nu cumva să se atragă luarea aminte a vreunui duh necurat sau să-1 îndîrjească pe cel ce s-a vîrît în trupul omului. Astfel, de pildă, sîrbul zice : ne znam koja mu e dobrina (= nu ştiu ce bunătate are), cu înţelesul de 'nu ştiu ce boală are' sau 'nu ştiu ce-i lipseşte'. Lipsa, în limba română, a unor termeni de origine latină pentru boală, bolnav - care sînt împrumutaţi de la slavi - s-ar putea explica prin aceeaşi interdicţie, prin acelaşi „tabu", pe cînd termenii care exprimă noţiunile contrarii, sănătate, sănătos, nefiind loviţi de interdicţie, s-au păstrat ca moştenire din graiul latin. Pentru a evita vîrîrea în trup a bolilor primejdioase, oamenii de la ţară vorbesc cît mai rar despre ele. Cînd se întîmpla însă că le pomenesc, din greşeală, se lovesc cu palma peste gură, zicînd: „Dumnezeu (să) mă ierte!" (comunicare din Satu Mare). Niciodată nu se spune numele adevărat al bolii, ca să nu se prindă de om. Dacă însă, fără voie, se pomeneşte de ducă-se-n vînt (epilepsie), se trage repede de nas copilul din casă, ca să nu se prindă boala de el (comunicare din judeţul Constanţa). Am vorbit în alt loc (§ 44) de obiceiul de a se trage singur de bărbia urechii, cînd se rosteşte, din greşeală, numele de broască, cu înţelesul de „umflătură sub limbă". Vom arăta acum, în cele ce urmează, care sînt termenii „tabu" cu care numeşte poporul diferite boli. 1. Abcesul alveolar e numit abubă, adică „acea bubă", buba primejdioasă, ştiută de toţi, temîndu-se de a rosti adevăratul ei nume. 2. Antraxul (dalacul), pe lîngă numirile de bubă rea, bubă neagră, bubă frumoasă (Sibiu), mai poartă şi pe acelea de spurcatul (Argeş) şi vrăjmaşa (Mehedinţi). Această bubă veninoasă este numită de bulgari: sladkata1 (dulcea), sladka pâpka (bubă dulce), losa pâpka (bubă rea), ovcij (sau kozij), djavol (diavol de oaie sau de capra) etc. 3. Diareea (urdinarea), pe lîngă alte numiri curente (§ 143), mai are şi pe acelea de mînce-l-coca (Trans.) şi spurcat (Dolj). 4. Dizenteria (urdinarea cu sînge) e numită, cu un termen „tabu", sfînta boală. 5. Epilepsia (boala copiilor) e cea mai temută din toate bolile datorite intervenţiei duhurilor necurate. Astfel se explică şi faptul că, atît la noi, cît şi la cele mai multe popoare europene, numeroşii termeni întrebuinţaţi pentru a numi această boală grozavă sînt aproape toţi termeni „tabu". Cităm întîi numirile pe care i le dă românul, după care vom aminti şi o parte din acelea întrebuinţate în alte limbi: * 1. An. Arh. de Folkl., V, 128. 2. Grigoriu-Rigo, Medicina pop., I, 162. 3. Hofler, Krankheitsnamenbuch, 440 urm. 1. IavaSoff, în Sbornik, XXI, 3. 272 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT MIJLOACE PREVENTIVE 273 Aboală (= acea boală), anevoie (= acea nevoie), nevoie, călcarea nevoii1, călcătură (Trans.), stropşeală, stropşitură, alte alea, boală mare, boala copiilor, boala neagră (Lăpuşna), beteşugu ăl rău2 (Banat), beteşigu cel rău (Satu Mare), ceasul cel rău, ceas rău, răutate (Dolj), poceală, poznă, păcatul, năbădăi, năbădaică, năvîrlii, Doamne apără, Doamne păzeşte (Dolj), ducă-se pe pustii, ducă-se-n pietre, ducâ-se-n vînt (Constanţa), 6a£â-i3(Vîlcea) etc. La bulgari: detinska bolest (boala copiilor), losa bolest (boala rea), vănkasna bolest (boala de afară). La sîrbi: velika bolest, bolja velika (boala mare), strasna bolest (boala straşnică), mrska bolest (boala urîcioasă, urgisită), gorska bolest (boala de munte), nekama bolest (boala încotrova), gorica (păduricea), nastup (călcătură), padavica (căzătură). La sloveni: bozje (dumnezeiesc), bo jast (contras din bozja oblast, puterea lui Dumnezeu)4. La ruteni: nuzda (nevoia), cârnaja bolizn (boala neagră), ta stăbist' (acea boală : cf. rom. aboală), stăbist' (boala)5. La ruşi: lihâja boleşti sau lihâja boleznt (boala rea), bozje (dumnezeiască). La unguri: nyavalya (nevoia, boala), nehâz nyavalya (boala grea), nyavalyatores (călcarea nevoii). La albanezi: ajo e tokes (aceea a pămîntului). La neogreci: yAuxeid (dulcea). Terminologia latină din Evul Mediu : morbus major, lues divina. La francezi: le grand mal, le haut mal, le beau mal, le mal, le mal de terre (comp. termenul albanez), le mal des prophetes, le mal d'Hercule, le mal St. Jean. La italieni: (quel) brutto male, quel benedetto male, (mal del) benedetto, malvagio male, mal maestro, mal male, mal caduco. La germani : das Ding, das bose Ding, das (bose) Wesen, die heilige (sau die schwere) Krankheit, die schwere Not, das Kindliweh, das fallende Weh, Fallsucht, Falliibel, die fallende Sucht, die Elend, das Hochste, St. Valentins (sau St. Veits.) Arbeit etc6. Erizipelul (brînca, orbalţul) e numit pe alocuri cu un termen „tabu" : foc viu1. Şi la alte popoare, această umflătură dureroasă şi primejdioasă poartă numeroase numiri „tabu". Bulgarii îi zic dobra (buna). Romanii o numeau sacer ignis (Celsus), ignis sacer (Cassius Felix). Tot astfel şi germanii: das heilige Feuer şi, cu alţi termeni, das Ding, das Schone, das Lachfeuer (Lackfeuer, Lockfeuer), Unbenannt (sau Ungenannt), Gesegnet şi Ungesegnet etc.1 Italienii numesc erizipelul porcheria, iar sicilienii îi zic brutta bestia sau laida cosa. „E chiamata laida cosa, perche ove venisse chiamata col proprio nome, verrebbe subito ad affliggere la persona che la chiama. All'opposto, dicendola laida cosa, la risipola, dispiaciuta, va via"2. 7. Febra tifoidă (tifosul) e pomenită cu numirile de boala mare şi boala lungă, numiri rezultate prin asemănare cu termenul lungoare, care e o deformare, prin etimologie populară, a vechiului nume lingoare „boală", moştenit din lat. languorem. 8. Paludismul, febra palustră, malaria nu trebuie pomenite cu numele lor propriu de „friguri", căci „se tem să nu-i scuture"3. Fiind personificate, se întrebuinţează, vorbind de ele, atît la noi cît şi la alte popoare, cîte unul sau mai multe numiri „tabu" (cf. § 104). 9. Panariţiul (sugelul) e numit la aromâni cu un termen „tabu", eufemistic, grănuţ bun sau grănuţlu aţei bunlu (buba cea mare)4. Şi alte popoare se feresc de a-i rosti numele adevărat: sîrbii îl numesc nepomenik 'nenumituT (comp. nepomenica, numele eufemistic pentru şarpe); grecii îi zic xaAayxd6i(= xaAd + dyxdOi); germanii, das Ding, das bose Ding5, der ungenannte Wurm6; francezii, germe venu de Satan, mal d'aventure, mal d'encontre, mal blanc etc. 10. Pesta (ciuma), personificată, e pomenită, la noi şi la alte popoare, cu diverse nume eufemistice pe care le-am amintit în alt loc (§ 98). 11. Scabies (rîia) e numită la noi, poate mai mult în bătaie de joc decît ca termeni „tabu", domnie şi fudulie. 12. Sifilisul, pe lîngă termenii obişnuiţi (frenţe, sfrenţe, boală--lumească etc.), e numit şi cel pierit, pieritul, pădureţul, boierie etc. Sîrbii îi zic pogana bolest (boala păgînă), gospodska bolest (boala domnească); germanii îl numesc das Bose1 etc. 13. Urticaria e numită cu un termen eufemistic : blinda. 14. Variola (vărsatul), despre care am pomenit şi în alt loc (§ 103), poartă la unele popoare numiri „tabu" : sîrbii o numesc nepomenuse (nenumitele); bulgarii îi zic, personificînd-o, (baba) sarka '(baba) împestriţată'; turcii, cicek 'floare* etc. 15. însăşi Moartea, personificată, nu trebuie pomenită, ci e numită la noi Despletita (Dolj), Grabnica (Mehedinţi)8, Samodiva (Dolj, Vîlcea, Teleorman), termen împrumutat de la bulgari etc. 1. Molnar, Sprachlehre, 390. 2. An. Arh. de Folkl., III, 44. 3. Ciauşanu-Fira-Popescu, Folklor, 142. 4. Berneker, Etym. Worterb., 66. 5. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, III, 222 urm. 6. Hofler, Krankheitsnamenbuch, 16, 96 urm., 112, 236, 315, 322, 450, 703, 760, 789, 791, 802. 7. Marian, Ornitologia, I, 421. 1. Hofler, Krankheitsnamenbuch, 97, 135, 441, 594, 631. 2. Pitre, Medicina, 244. 3. Voronca, Datinele, 755. 4. Papahagi, Lit. pop., 271 urm. 5. Grimm, Worterbuch, II, 1164. 6. H6fler, Krankheitsnamenbuch, 824. 7. Ibidem, 62. 8. Izvoraşul, an. 1939, 191. 274 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT MIJLOACE PREVENTIVE 275 B) Alte interdicţii 158 Afară de numele unor anumite boli, mai sînt lovite de interdicţie şi alte nume, de teamă ca duhul necurat, auzindu-le, ca şi cînd ar fi chemat, să nu se apropie de om şi să pună stăpînire pe el sau să-i pricinuiască tot felul de răutăţi. Astfel sînt: 1. Numele copilului nou-născut. a) Nu trebuie să ştie nimeni, pînă la botez, numele ce i se va da nou-născutului: pînă atunci i se zice Turc. Abia a doua zi după botez, cînd îl scaldă moaşa, i se spune numele1. Şi la multe alte popoare din Europa se tăinuieşte numele nou-născutului pînă la botez, şi i se dă un nume fals, spre a duce în eroare duhurile necurate care stau la pîndă cu scopul de a-i primejdui viaţa. Bulgarii numesc copilul pînă nu e botezat, Kuslju (feminin Kusla, Kuslenka) 'căţeluş(ă)', Golco 'golaş', Zelezko 'de fier', Puie 'melc', dar mai adesea Pizo (fem. Piza), scurtat din pizel sau pizek 'melc'. Tot astfel, ca împrumut de la bulgari, numesc aromânii şi megleniţii copilul nebotezat: Pijă2. La aromâni, unde nu trăiesc copiii într-o casă, numele nou-născutului e tăinuit pînă la trei zile după botez3. La sîrbi, pînă nu-1 botează, copilul e numit Mice, Bice 'mîndruleţ, frumuşel', Bugarce 'Bulgăraş', Vlasce 'Românaş' etc.4 La albanezi, numele ce va purta în viaţă nou-născutul e cunoscut numai de naş, care nu-1 destăinuieşte decît la botez, cînd îl întreabă preotul. Copiii care asistă la botez, cum îl află, aleargă să-1 spună acasă lăuzei, care-i cinsteşte cu ceva bani5. In Carintia, părinţii se feresc de. asemenea să destăinuiască numele pe care-1 va purta copilul şi-1 poreclesc, pînă la botez, ba chiar cîteva zile după creştinarea lui, cu tot felul de nume ciudate. II numesc : Falott 'bun de nimic', Perl.'ursuleţ', Rabenvieh 'vită de ciori', Jud 'evreu', Heid 'păgîn', 's Kloane 'mititelul', 's Kind „copilul", Popale „păpuşica", Weible 'femeiuşcă^ etc, iar slovenii de acolo îi zic : srcek 'inimioară' şi dusek 'sufleţel'6. în diferite regiuni din Germania şi în Elveţia, nu trebuie să se ştie numele copilului, pînă nu-1 botează, căci îl pîndeşte moartea7. în Portugalia, pînă la botez, i se zice nou-născutului Ignacio, iar fetiţei, Ignacia8. Rev. Ion Creangă, VII, 248 ; cf. Gorovei, Credinţi, 2260. în jud. Covurlui, i se dă, pînă la botez, numele zilei în care s-a născut: Lunilă, Martin, Mercurel, Joian, Verilă, Sîmbotin, Duman sau Marţole, Lunaie, Joiana etc, cu alte cuvinte numele obişnuite a se da boilor şi vacilor (Rev. Ion Creangă, I, 148). Cosmulei, Datini, 10 ; Papahagi, Megleno-romănii, I, 119, 124 ; Candrea, în Grai şi suflet, VI, 181. Cosmulei, Datini, 16 urm. Milosavljevic, Obicaji, 102. Hahn, Alban. Studien, I, 149. Graber, Volksl. in Kărnten, 371 urm. Wuttke, Volksaberglaube, § 590 ; Drechsler, Schlesien, I, 194 ; Strackerjan, Oldenburg, II, 203 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 955. Sâbillot, Paganisme, 47. b) Noaptea nu e bine să pomeneşti numele nou-născutului, ca să nu afle necuratul cum îl cheamă1. E foarte primejdios pentru copil dacă duhurile duşmănoase îi ştiu numele, căci pot pune stăpînire asupra bietei fiinţe şi să-i vîre boala în trup. Despre acest lucru se pomeneşte într-un descîntec de „apucat" din Oltenia : S-a sculat vrăjmaşul, Din casă în casă a plecat, Din masă-n masă, Din uşă-n uşă, Numele i-l aflase Şi-1 înstrunase Şi-1 strînsase El ţipa şi chirăia...2 c) Pînă la trei zile de la naşterea unui copil nu e bine să se ştie dacă nou-născutul e băiat ori fată, căci e ameninţat să nu trăiască3. 2. Numele lăuzei. La românii din Meglenia, pînă la patruzeci de zile după ce a născut, nu e bine să-i zici lăuzei pe nume, ca să nu-1 afle duhurile necurate4. 3-. Diverse nume de animale, răufăcătoare sau socotite ca atare, sînt lovite de interdicţie, pentru că pot primejdui sănătatea sau chiar viaţa aceluia care le pronunţă. Numele lor adevărate sînt înlocuite cu diverse epitete, cu nume proprii sau cu termeni de rudenie (ca urme de totemism). sau cu nume linguşitoare ori de ocară. Vom aminti numele unora din aceste animale, înşirîndu-le în ordine alfabetică. a) Broasca, socotită la noi şi la multe alte popoare5 ca o creatură a diavolului şi o unealtă a vrăjitoarelor, a cărei apariţie fără veste într-o casă e socotită ca o purtătoare de vrajbă, de farmece sau de boli, trebuie îmbunată cu tot felul de epitete măgulitoare. „Să nu-i zici broască niciodată, ci să-i zici cal", şi atunci îţi va răspunde : „să fii tu tare cum e calul"6. în ziua de Alexii (17 martie), broaştelor să nu le zici pe nume, ci iepe7. Tot în această zi, oamenii din Cireş-Opaiţ nu pomenesc numele unor anumite „gîngănii" (broaşte etc.) cu numele lor, ci la cele masculine le zic domni, iar la cele feminine doamne sau cucoane8. In Bucovina, cînd le auzi întîi cîntînd, trebuie să zici „cucoanele cîntă", iar broaştele îţi vor răspunde : „să fii frumoasă ca o cucoană!"9. Unde e copil mic în casă, să nu pomeneşti cuvîntul „broască" ci să zici de cele cu patru picioare, căci altfel copilul nu poate dormi noaptea şi tresare prin somn. Dar dacă ai apucat a zice „broască", adaugă imediat: „usturoi copilului sub limbă!" şi atunci nu i se mai poate întîmpla 1. Rev. Ion Creangă, VI, 308. 2. Laugier, Etnogr. medic, 123. 3. Marian, Naşterea, 102. 4. Candrea, în Grai şi suflet, VI, 117. 5. Idem, Iarba fiarelor, 149 urm. 6. Voronca, Datinele, 984. 7. Marian, Sărbătorile, II, 199. 8. Ibidem, II, 198. 9. Voronca, Datinele, 971. 276 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT MIJLOACE PREVENTIVE 277 nimic1. Aceeaşi credinţă o găsim şi la sîrbi: dacă a pomenit cineva numele de „broască", unde se află un copil mic în casă, trebuie să-i strige imediat: „muşcă-ţi urechile!"2. Dar nu numai la noi, ci şi la alte popoare, numele broaştei e lovit de interdicţie. Bulgarii îi zicpikliva 'pişicioasa'; sîrbii, napnigusa 'ce-şi umflă guşa'; ruşii şi ucrainenii: veselucha 'vesela'; ungurii: kormos csuka 'ştiucă cu unghii', kutyuka 'căţeluşă'; germanii (dial.), breetfoot 'picior lat'3 ; englezii, march-bird 'pasăre de martie', fennightingale 'privighetoare de baltă' sau.dutch nightingale 'privighetoare olandeză'4; sicilienii, pisci-cantannu 'peşte cîntător'5 ; francezii (Somme), rossignou de flou 'privighetoare de baltă'6 etc. b) Conochifteriţa (Grillotalpa vulgaris) o crede poporul aşa de veninoasă, că cel muşcat de această insectă e hărăzit morţii, afară numai dacă va putea trece prin borta pe unde intră osia carului în butucul roţii, sau va număra o baniţă de mălai ori o dimerlie (sau un sac) de mac7. De aceea, în Moldova şi în Bucovina, oamenii îi zic numai cucoană, de teamă să nu-i muşte8. Şi la alte popoare, această insectă stricătoare grădinilor şi semănăturilor şi a cărei muşcătură trece drept foarte veninoasă e pomenită adesea cu diferite denumiri „tabu"9. c) Lupul. La toate popoarele, această fiinţă nesăţioasă care deseori ucide nevinovatele oi numai pentru plăcerea de a ucide, de a vedea sîngele curgînd şiroaie, e cel mai de temut duşman al ciobanului şi uneori şi al omului. Groaza ce inspiră tuturor acelora care au să se teamă de isprăvile lui fioroase a făcut ca oamenii să nu îndrăznească a-i rosti numele adevărat, de frică să nu-1 vadă apărînd. „Cînd vorbeşti de lup, lupul e la uşă" zice un proverb pe care-1 întîlnim, sub această formă sau alta similară, la toate popoarele din Europa10. Această unanimitate e datorită credinţei răspîndite pretutindeni că simpla evocare a numelui acestui animal răufăcător e de ajuns ca să-1 facă să apară imediat. „Prononcer le nom du loup, c'est l'evoquer : il va vous apparaître ou bien il viendra bientât manger vos animaux"11. Tot astfel, în credinţele noastre : „Niciodată să nu vorbeşti seara de lupi, nici să le spui măcar numele, că vin şi-ţi mănîncă din vite"12. Temîndu-se de a-i rosti numele, românul din toate unghiurile 1. Voronca, Datinile, 985 ; cf. Gorovei, Credinţi, 364. 2. Karagic, Lexicon, 159. 3. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VIII, 884. 4. Rolland, Faune, XI, 121. 5. Ibidem. 6. Ibidem, XI, 88. 7. Şezătoarea, I, 120 ; Marian, Insectele, 553. 8. Ibidem, 557. 9. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., V, 24 urm. 10. Reinsberg-Duringsfeld, Sprichwbrter, II, 392-394. 11. Rolland, Faune, VIII, 76. 12. Rev. Ion Creangă, III, 44. ţării, cînd e nevoit să vorbească de lup, îl pomeneşte numai cu cîte un termen general ori cu un epitet măgulitor sau de ocară. I se zice : dînsul, pădurarul sau hoţul (Dolhasca, judeţul Baia); fratele Mihai (Borlova-Bănat); dohanie, jiganie ; gadină şi gavăt; spurc, spurcatul şi spurcăciune (Oltenia, Banat, Ţara Haţegului)1 etc. Şi la alte popoare, se evită rostirea numelui acestui animal fioros, zicîndu-i-se : la albanezi, bishe 'fiară', kumter 'cumătru'; la sîrbi, zv(ij)erac 'fiară', kâmennjak 'împietritul'; la ruteni, zwir, zwirâk 'fiară', poganyn 'păgînuF; la huţulii din Bucovina, maiyf 'mititelul' sau tot malyf 'acel mititel'; la grecii moderni, ZouAdm şi HixdAaoţ ; la unguri, fereg 'vierme', reti kutyo 'cîinele livezii', erdei fiilemile 'privighetoarea pădurii', ordas 'vărgatul', lesbeteg 'bolnavul de la pîndă' etc. ; la saşii din Ardeal: Buschkantor, die Nachtigall die Fullen frisst, der Buschhund, der grosse Buschrăuber, der garstige, bdszahnige Kerl, der mit den funkelnden Augen, der Fuchs sein Herr Bruder, der in grauen Kotzen4 etc.; la ceilaţi germani: Grauhund, Holzhund, Waldhund, Feldhund, der Graue, Grauhans, Waldlăufer, Heidetier, Heidewolf, Untier, Ungeziefer, JJnflat, Gewiirm, das bose Ding, der Feind, das bose schădliche Ding, der Hăssliche, Unnutz, Er etc.5 ; la suedezi, skâhynn 'cîine de codru' şigra-been 'picior sur*; la norvegieni, Skrubb "bătrînul cel slab'; la irlandezi, cu allaid 'cîine sălbatic'; la bretoni, ki-du 'cîine negru' şi ki-nos 'cîine de noapte'7; la francezi, chien des bois, patte grise etc. d) Puricele, această insectă nesuferită care-1 chinuieşte pe om cu muşcătura ei, nedîndu-i pace nici ziua nici noaptea, nu trebuie să se pomenească în vorbire. „Dacă vrei să n-ai vara purici în casă, să nu le zici pe nume în martie"8. De asemenea, „să nu rosteşti în ajunul Crăciunului cuvîntul «mac», căci te mănîncă puricii peste an"9. Te poţi feri de această pacoste, dacă, în loc de „purici" zici boi negri10 sau oaspeţi nepoftiţi11. e) Şarpele, a cărui muşcătură e uneori fatală oamenilor şi vitelor, nu trebuie pomenit cu numele lui, mai ales în anumite zile. „La Alexii, (17 martie), cînd pomeneşte cineva de şarpe, îl muşcă 1. Răd.-Codin, îngerul, 361; idem, Legende, 130; Densusianu, Ţara Haţegului, 334. 2. Hrindenko, Sbornik, I, 937 ; Kaindl, Huzulen, 103. 3. Szuchiewicz, Huczulszczyzna, I, 28. 4. Haltrich, Siebenb. Sachs., 7 urm. 5. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., IX, 716 urm.; Drechsler, Schlesien, I, 17 ; II, 235. 6. Frazer, Golden bough, I, 455. 7. Sebillot, Folkl. de France, III, 21. 8. R. Codin-Mihalache, Sărbătorile, 41; Rev. Ion Creangă, VI, 19 ; Gorovei, Credinţi, 3298. 9. Marian, Insectele, 406 ; Voronca, Datinele, 46. 10. Marian, Insectele, 406. 11. German, Meteorologia, 19. 278 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT MIJLOACE PREVENTIVE 279 vara"1. „Să nu zici «şarpe» în luna martie, căci toată vara îţi iese în cale"2. Dacă e însă cineva nevoit să vorbească de şerpi în această epocă a anului să nu le zică pe nume, ci peşti sau gîngănii3. în judeţul Bacău, după cum ni se comunică, li se zice curea sau Vasile. în Bucovina lumea se păzeşte tot anul de a rosti cuvîntul şarpe, întrebuinţînd în locul acestui termen numirile „tabu" : de cei lungi şi să nu se mai vadă4. în judeţul Tutova, cînd vede cineva , un şarpe, nu e bine să-i zică pe nume, ci să strige : piatra, ca să stea locului5. Pentru acelaşi motiv, bulgarii, în loc să zică zmija, şi cînd vorbesc de şarpe, îl pomenesc cu numirile de zver 'fiară sălbatică' Sau djavol 'diavol'6. Sîrbii întrebuinţează numele eufemistice : gospodica 'domnişoara', Ijutica 'sălbatica', nepomenica 'nenumita', okamenica 'împietrită', poganica 'spurcata', krasa 'frumoasa' etc. Ruşii pomenesc de şarpe cu numele de poganii 'păgînul, spurcatul', iar rutenii vorbesc de el întrebuinţînd numirile Âe dowhânja sau dowhânka1 'lunga', sofija, pohânka 'spurcata', hadyna czorna 'gadina neagră'8 etc. Cuprinşi de aceeaşi teamă, huţulii din Bucovina poreclesc şarpele cu numele de dowha sau douha9 'lunga'. Beduinul nu vorbeşte niciodată altfel de şarpe decît numindu-1 fata10. în diverse regiuni ale Franţei, şarpele e poreclit vermine sau venin11, pe cînd în Franche-Comte i se zice riban (= ruban), cemetăre (= cimetiere) şi pas de guârison12. în Cevenol, şarpele e numit eufemistic longo (= la longue, întocmai ca ucrainenii şi huţulii)13. în vechea franceză, şarpele era numit bice sau bisse (= la bete, bestia)14 şi tot astfel la portughezi -bicha şi la italieni - biscia. Ursul, temutul vrăjmaş al turmelor şi al ciobanilor, e pomenit cu numele eufemistice următoare : Moş Martin sau Nenea Martin15, foarte răspîndite în toată ţara, Gavril16, dihanie, întrebuinţat mai mult de ciobani, jucăuşul (judeţul Baia), greul pămîntului şi urechi de ţol11 (judeţul Muscel), curtu, „cel scurt de coadă" 1. Şezătoarea, III, 50. 2. Gorovei, Credinţi, 3693 ; cf. Rev. Ion Creangă, VIII, 274. 3. Marian, Sărbătorile, II, 199. 4. Voronca, Datinele, 839. 5. Rev. Ion Creangă, VIII, 208. 6. Sbornik, XXVIII, 105. 7. Hrincenko, Sbornik, I, 443 ; Szuchiewicz, Huczulszczyzna ,1, 28. 8. Ibidem. 9. Zelechowski, Ruthen-deutsch. Wb., I, 190; Kaindl, Huzulen, 103. 10. Stern, Turkei, II, 356. 11. Rolland, Faune, XI, 54. 12. Beauquier, Faune et flore, I, 297. 13. Rolland, Faune, III, 57 ; XI, 35. 14. Ibidem, XI, 35. 15. Răd.-Codin, îngerul, 86, 195, 250. 16. Şezătoarea, II, 228. 17. Ibidem, 195. (Borlova-Banat), pe cînd ursoaicei i se zice, în Ţara Haţegului, Ancuţa1. La mai toate celelalte popoare care cunosc această dihanie primejdioasă se evită de a i se pronunţa adevăratul nume, recurgîndu-se mai totdeauna la un nume eufemistic. Deşi slavicul medvedi 'urs', propriu 'mîncătorul de miere' e un termen figurat, care a înlocuit de timpuriu, pentru motivele arătate, termenul indo-european, unele popoare slavice îl evită şi pe acesta, întrebuinţînd de preferinţă alte numiri metaforice. Sîrbii numesc ursul, ca şi noi, Martin. în ziua de Sf. Andrei, însă, nimeni nu trebuie să-1 pomenească altfel decît cu numele de Ona 'el'2. Ruşii îl numesc Miska, Misenjka 'Mihăilaş' (de la Misa, Mihai, Mişu) şi stervjaniku 'mîncător de stîrvuri'. Ca urmă de totemism, care s-a păstrat şi la alte popoare, huţulii din Bucovina şi din Galiţia îl numesc wujko 'unchiuleţul', welykyj 'marele' sau tot welykyj 'ăla marele', ori tot staryj 'ăl bătrîn'3. Lituanii îi zic Meszkă 'Mihăilaş', iar estonii, layjalgk 'talpă lată'4. Popoarele de la nord, laponii, finlandezii, samoezii şi suedezii numesc ursul, cu nume de origine totemistică, 'bunicul' sau 'unchiaşul'5. Aşa îl numeau şi cumanii (idu 'bătrînul') şi tot astfel, cu un termen analog, iacuţii (neam turc): ăsă 'bunicul'. Saşii din Ardeal îl poreclesc Buschherrgott, Buschkdnig, Buschbassist, der in braunen Kotzen, der im grauen Mantei, der alte kluge Mann6 etc. N-am pomenit în această înşirare de nume de animale pe care poporul nu îndrăzneşte să le rostească, nici de bufniţă şi cucuvaie, nici de iepure, nici de vulpe. Acestea, deşi au cîte unul sau mai multe nume eufemistice, neavînd nici o legătură cu folclorul medical, n-au fost însemnate în lucrarea noastră. Pe cititorii care se interesează de aceste numiri îi retrimitem la articolul nostru, intitulat „Tabu în limbă", publicat în Omagiu lui I. Bianu, Bucureşti, 1927, 71-78. Dar nu numai numele de boli, de fiinţe omeneşti şi de animale sînt lovite de interdicţie, ci şi acelea ale fiinţelor existente în imaginaţia poporului, a căror răutate ce le caracterizează s-ar putea dezlănţui cumplit asupra aceluia care ar îndrăzni să le pomenească adevăratul nume. Aşa se explică nenumăratele numiri cu care e poreclit dracul sau diavolul, amintite la § 81, precum şi acelea ale unora din fiinţele din mitologia populară care pricinuiesc ologeala şi a căror răutate caută omul s-o îmbuneze cu epitetele cele mai măgulitoare. E vorba de „Iele", de care ne^am ocupat pe larg în alt loc (§ 117). 1. 2. 3. 4. 5. 6. Hasdeu, Etymol., 1149. Milosavljevic, Obicaji, 67. Kaindl, Huzulen, 103 ; Szuchiewicz, Huczulszczyzna, I, 28.' Grimm, Mythologie, III, 490; Frazer, Golden bough, I, 455. Keller, Thiere, 368. Haltrich, Siebenb. Sachs., 7. § 143 VINDECAREA BOLILOR. CINE POATE VINDECA 281 Capitolul XI Vindecarea bolilor Cine poate vindeca Dumnezeu vindecă 160 Numai Dumnezeu îl poate vindeca pe om, fie că boala i-a fost trimisă de Cel de Sus ca pedeapsă pentru păcatele săvîrşite, fie că i-au vîrît-o în trup duhurile necurate sau uneltirile duşmănoase ale oamenilor, cu ajutorul farmecelor. Dacă examinăm textele celor mai multe descîntece, constatăm că ele se termină mai adesea prin cîte o formulă care indică de unde trebuie să se aştepte bolnavul să-i vină vindecarea. Cele mai frecvente sînt: „De la mine descîntecul, De la Dumnezeu leacul"1. „Descîntecul de la mine, Şi leacul de la Dumnezeu"2. „Descîntecul de la baba, Şi leacul de la Dumnezeu"3. „Descîntecul meu, Leacul de la Dumnezeu"4. J)umnezeu cu leacul, Şi eu cu descîntecul"5. „Mă închin cu descîntecu, Şi Dumnezeu să vie cu leacu"6. „De la mine descîntecu, Şi de la Dumnezeu daru"1. „Descîntecu-i al meu, Leacu-i de la Dumnezeu"; Descîntecu-i de la mine, Leacu-i, Doamne de la tine"8. „Descîntecu de la mine, De la Dumnezeu leacu, Şi mie colacu"9. J^eacu-i de la Dumnezeu, Nu ţi-1 pot da eu"10. JDumnezeu îi deie leacu, Dar nu după gura mea, Ci după voia Tatălui"11. 1. Marian, Descîntece, 80, 104, 110, 113, 120 etc.; G. Dem. Teodorescu, Poesii pop., 358, 368, 369, 379 etc.; Tocilescu, Mater. folkl., 544, 586. 2. Marian, Descîntece, 41, 75, 110, 161.; Laugier, Etnogr. medic, 129; Rev. Ion Creangă, V, 272 ; VI, 46, 48 ; VII, 187 ; Bîrlea, Maramureş, II, 357; Pamfile, Boli, 37; Tocilescu, Mater. folkl., 642; cf. Papahagi, Maramureş, 125, 134 ; An. Arh. de Folkl, III, 111. 3. Laugier, Etnogr. medic, 117 ; cf. Rev. Ion Creangă, VI, 150. 4. Tocilescu, Mater. folkl., 635, 648. 5. Ibidem, 614. 6. Ibidem, 594. 7. Marian, Descîntece, 25, 91, 128, 130, 142, 206 ; G. Dem. Teodorescu, Poesii pop., 373, 374, 382, 384. 8. Papahagi, Maramureş, 139 ; cf. Rev. Ion Creangă, VI, 150. 9. Marian, Descîntece, 70. 10. Ţiplea, Maramureş, 99. 11. An. Arh. de Folkl., I, 202. Foarte rar se întrebuinţează în formulă numele Mîntuitorului. Astfel, într-un descîntec de „deochi", din judeţul Hunedoara: Jjeac din gura mea să fie, Mai vîrtos din a Domnului Isus Hristos"1. Alteori, pe lîngă Dumnezeu, leacul îl dă şi Maica Domnului. Astfel, într-un descîntec de „strîns", din judeţul Teleorman: „Descîntecu de la mine, Leacu de la Dumnezeu Şi de la Maica Precista"2. Din Maramureş, într-un descîntec de „durere din lontru": „Că descîntecu-i de la mine, Leacu-i de la Dumnezeu Şi de la Maica Preacurată"3. într-un descîntec din Bucovina, de „pocitură de noapte": „Descîntecu de la mine, Leacu de la Dumnezeu Şi de la Maica Domnului"4. într-un descîntec de Junghi", din judeţul Teleorman: „Descîntecul meu, Leacu de la Dumnezeu, Leacu de la Sfînta Mărie, Leac să-i fie"5. Din Valea Almăjului, într-un descîntec de „deochi" : „Descîntecu de la mine, Leacu-i de la Maica Mărie ; Descîntecu meu şi leacu de la Dumnezeu"6. într-un descîntec de „moroi", tot de acolo: „Sîmtă Maică Mărie, Leac din gura mea să fie; Descîntecu meu, Leacu de la Dumnezeu ; Eu puţin am descîntat, Sîmta Maica Mărie leac mult mi-a dat"7. Bolnavul, fie că beteşugul i-a fost trimis de Dumnezeu, fie că boala i-au pricinuit-o duhurile vrăjmaşe, îl roagă pe Cel de Sus să nu-1 dea uitării, să-şi aducă aminte de suferinţele lui şi să-1 lecuiască. Astfel, într-un descîntec de „albeaţă", din Oltenia: „De-o fi de ale-sfinte, Dumnezeu să-şi aducă aminte Şi leacul să i-1 dea; De-o fi din zile greşite, Dumnezeu să-şi aducă aminte Să-i ia toate -durerile"8. într-un descîntec de „sfinte" 'Iele', din judeţul Gorj: „De-o fi din Dumnezeu, Dumnezeu să-şi aducă aminte, Leacu (cutăruia) să i-1 aducă"9. 1. Grai şi suflet, V, 59. 2. Tocilescu, Mater. folkl., 573 ; Candrea-Densusianu-Speranţia, Graiul nostru, I, 500; Rev. Ion Creangă, V, 336 ; VI, 49. 3. Papahagi, Maramureş, 144. 4. Marian, Descîntece, 85, 191; Rev. Ion Creangă, I, 47 ; VI, 49. 5. Tocilescu, Mater. folkl., 585. 6. An. Arh. de Folkl., III, 110. 7. Ibidem, III, 122 ; cf. Ibidem, 126. 8. Laugier, Etnogr. medic, 113. 9. Şezătoarea, XI, 52. 282 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT VINDECAREA BOLILOR. CINE POATE VINDECA 283 Din judeţul Romanaţi, într-un descîntec de „cuţit" (= junghi): „De-o fi cuţitu şi junghiu de la Dumnezeu, Dumnezeu să-şi aducă aminte de leacu lui (cutare) Şi să-1 aducă"1. Numai rareori, cînd omul nu ştie din ce i-a venit boala, cînd nu mai ştie românul, vorba ăluia, „cărui sfînt să i se închine", atunci se adresează, ba lui Dumnezeu, ba Maicii Domnului, ba dracului, ba sfintelor (=Ielelor), rugîndu-se să li se facă milă şi să-şi aducă aminte de suferinţele lui. Astfel, în acelaşi descîntec de „cuţit", din judeţul Romanaţi, după ce invocă ajutorul lui Dumnezeu, rugîndu-1 să-şi aducă aminte de suferinţele bolnavului, descîntătoarea adaugă: „De-o fi cuţitu, ţapa şi junghiu cte la Maica Precista, Maica Precista să-şi aducă aminte de leacu lui (cutare) Şi să-1 aducă; De-o fi cuţitu, ţapa şi junghiu de la dracu, Dracu să-şi aducă aminte de ' leacu lui (cutare) Şi să-1 aducă"2. Dintr-un descîntec de „cuţit", din Oltenia : „Ieşi din oase-n carne, Din carne-n piele, Şi din piele să pieie : Cuţit de la Dumnezeu, Cuţit de la Maica Precista, Aminte să-şi aducă, Leacu să i-1 aducă; Cuţit din Sfinte, cu ţeapă, Cuţit din Sfinte, cu săgeată, Aminte să-şi aducă, Leacu (cutăruia) să-i aducă"3. Din alt descîntec de „întorsătură" (= din Iele, din Sfinte), din judeţul Argeş: „Voi Coconitelor, Impărătiţelor... Aduceţi-vă aminte de (cutare) Şi o iertaţi, Leacu să-i daţi. Că ea înaintea voastră Cu vadra goală o fi ieşit, Sau sărbătorile nu le-o fi ţinut. Că de-o fi de la Dumnezeu, Dumnezeu s-o ierte ; De-o fi de la Maica Precista, Maica Precista s-o ierte ;' De-o fi de la sfinte zile, Sfintele zile s-o ierte..."4. In alt descîntec, tot de „Sfinte", din judeţul Gorj : aminte să vă aduceţi, Sfintelor, Bunelor, Indulcitelor, Aminte să vă aduceţi, Leacul să-i aduceţi"5. într-un descîntec de „babiţe", din judeţul Romanaţi: „De-o fi babiţă din Sfinte, Să-şi aducă aminte Boala să-i ia, Dragoste şi sănătate să-i dea"6. Maica Domnului vindecă Am văzut mai sus (§ 160) că, în unele descîntece, se vorbeşte de § 161 intervenţia Maicii Domnului, alături de Dumnezeu, pentru vindecarea bolnavului. în multe alte descîntece, baba leacuitoare pomeneşte, în formula finală, numai de Maica Domnului care-1 ajută pe bolnav să se vindece. Această formulă e aproape tipică, cu puţine variante. Cea mai frecventă e următoarea: „Descîntecul de la mine, (Şi) leacul de la Maica Domnului"1, sau „Descîntecul de la mine, (Şi) leacul de la Maica Precista"2. Dintre variante, cităm următoarele : JLeac din mîna mea, Şi a Maichii Precista"3. JAaica Precista leac" îi da, Baba Catrina cu limba descîntă... Şi leacu i-1 da"4. JLeac din mîna mea, Din limba mea De la Maica Precista"5. JLeac de mîna mea, Şi de Maica Precista"6. JLeac să-i fie De mîna mea, De gura mea Şi de la Maica Precista"1. Rareori, formula obişnuită e transformată într-o rugă fierbinte. Astfel, într-un descîntec din Vaşcău (Bihor), pentru „adusul laptelui": Mărie Maică, Sfintă Mărie, Leacul de la tine, Te rog vină şi-mi ajută mie. Descîntecul de la mine. Mărie, Maică Sfînta, Eu mă rog ţie, Sfînta eşti, sfînta să .fii, Tu-mi ajută mie8. Curată eşti, curată să fii; Foarte rar, se pomeneşte, în unele descîntece, că leacul e dat, nu numai de Maica Domnului, ci şi de Duhul sfînt, de Dumnezeu împreună cu Domnul Hristos, de Dumnezeu împreună cu sfinţii etc. Astfel, într-un descîntec de „friguri", din judeţul Vîlcea: JLeacu Duhu sfînt Şi Maica Domnului i l-a dat"9, într-un descîntec de „moroi", din judeţul Gorj: JLeac din descîntecul meu Şi din Maica Precista Şi din Dumnezeu Şi din Sfintu Hristos"10. 1. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 147. 2. Ibidem. 3. Laugier, Etnogr. medic, 127 ; cf. Tocilescu, Mater. folkl., 579. 4. Şezătoarea, XI, 60 urm. 5. Ibidem, XI, 52 urm. 6. Gorovei, Descîntecele, 233. 1. Tocilescu, Mater. folkl., 551, 555, 562, 565, 585; Rev. Ion Creangă, I, 118 ; V, 52 ; VII, 186. 2. Tocilescu, Mater. folkl., 555, 611, 629, 645, 1543, 1458. 3. Laugier, Etnogr. medic, 116. i 4. Ibidem, 123. 5. Tocilescu, Mater. folkl., 581. 6. Ibidem, 619. 7. Ibidem, 1592, 1609. 8. Şezătoarea, VII, 17. 9. Tocilescu, Mater. folkl., 1570. 10. Ibidem, 553. 284 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT VINDECAREA BOLţLOR. CINE POATE VINDECA 285 § 162 într-un descîntec de „bubă", din Dobrogea: „Leac să fie de la mîna mea, Mai vîrtos de la Maica Precista, Mai vîrtos De la Hristos"1. în altul, tot de „bubă", din judeţul Vîlcea: „Leac să fie de la Maica Sfînta Mărie Şi mai vîrtos De la Domnu Hristos"2. Tot astfel, într-un descîntec de „abubă", din judeţul Dolj : Jjeac din mîna mea Şi de la Maica Precista Şi de la Domnu Hristos, Că e mai cu folos"3. De asemenea, într-un descîntec de „năjit", din judeţul Vîlcea: JDe la Maica Domnului Şi de la Domnu Hristos Să aibă (cutare) leac"4. Amintim încă următoarea neobişnuită formulă finală dintr-un descîntec de „deochi", tot din judeţul Vîlcea: „Descîntecu meu, Leacu de la Dumnezeu Şi de la Maica Precista, Şi de la toţi sfinţii, Sfinţii doftori Fără de arginţi Chir şi Ioan"5. Sfinţii vindecă Spre deosebire de celelalte popoare creştine din Occident, nu se invocă la români cutare sau cutare sfînt pentru vindecarea bolilor. Fiecare ţară din Apus, Franţa, Italia, Spania, Germania etc, îşi are sfinţii ei de predilecţie cărora li se adresează oamenii din popor, avînd fiecare din ei prerogativa şi reputaţia de a vindeca cîte o anumită boală. Am amintit în alt loc (§ 139) despre atribuţiile unora din sfinţi la celelalte popoare şi nu mai revenim aci asupra lor. La noi, românul se teme de sfinţii ale căror zile nu le-a păzit cu nelucrare, căci aceştia se răzbună şi-i trimit tot felul de boli, dar nu li se adresează lor ca să-1 vindece. Puterea aceasta o au numai Dumnezeu şi Maica Domnului, după cum s-a putut vedea mai sus din fragmentele de descîntece citate. Totuşi, ici şi colo - probabil printr-o influenţă străină - apare în descîntece numele unui sfînt pe care-1 invocă bietul bolnav, în dorinţa lui de a se vedea vindecat. Astfel, într-un descîntec de „Măiestre", din Bucovina: Sfinte Augustine Şi tu, sfinte Trifoane, Luaţi durerea de la N. Din creştetu capului Din faţa obrazului, Din gîtleju gîtului...6. 1. Rev. Ion Creangă, V, 53. 2. Tocilescu, Mater. folkl., 1590. 3. Pamfile, Boli, 17. 4. Tocilescu, Mater. folkl., 1596. 5. Ibidem, 1563. 6. Marian, Descîntece, 327. Această invocare a Sfîntului Augustin în contra bolii de „Măiestre" se explică prin aceea că acest mare Părinte al Bisericii s-a ocupat pe larg în scrierile sale De civitate Dei şi în De doctrina christiana, de influenţele demonice asupra sănătăţii omului şi a combătut practicile magice şi superstiţioase, moştenite de la păgîni. „Măiestrele", una din numeroasele denumiri ale „Ielelor", sînt acele fiinţe supranaturale îndrăcite care îl ologesc pe om şi cîteodată îi iau minţile (§ 117). Tot pentru a-1 feri pe om să nu-şi piardă minţile, e invocat sfîntul Trifon, numit de popor şi „Trif cel nebun", a cărui zi (1 februarie) o păzesc oamenii ca să nu înnebunească1. într-un descîntec de „lipitură", din Basarabia, se invocă, alături de Maica Domnului, sfîntul Ioan Voina, ca să dea leac şi sănătate bolnavei2. Cine e sfîntul Ioan Voina? N-am putut afla pînă acum. Sinaxarele ne dau peste două sute de sfinţi cu numele de Ioan3, şi e cu putinţă să fie unul din cei veneraţi de ruşi, de la care va fi trecut apoi la românii din Basarabia. Tot de origine exotică trebuie să fie invocarea Sfîntului Sisoe, în finalul unui descîntec de „băşica neagră", din judeţul Dorohoi: Descîntecul de la baba Şi leacul de la Sfântul Sisoe4. De ce origine să fie invocarea lui Sîn-Toader, pentru a face să crească părul fetelor, despre care am vorbit în alt loc (§ 29)? S-ar putea să fie o reminiscenţă păgînă din timpul romanilor. Se ştie că, la noi, Sîn-Toader „nu e un sfînt în înţelesul bisericesc, adică un bărbat care ar fi trăit cîndva... şi care ar fi fost declarat de către biserică ca sfînt, ci pur şi simplu o fiinţă mitologică"5. Acest Sîn-Toader are unul sau mai mulţi cai, foarte răi, iar femeile de la ţară se feresc de a lucra în ziua lui, căci se tem grozav să nu-i calce şi să nu-i schilodească aceşti cai ai sfîntului. Tot în ziua lui, se face, într-o mare parte a ţării, „încurarea (alergarea) cailor". Sîn-Toaderul, fiind sărbătorit în prima sîmbătă ce urmează după lăsata secului de postul Paştilor, adică - de obicei - în a doua jumătate a lui februarie, ni se pare că apropierea acestei zile de sărbătoarea Equir(r)ia, pe care o serbau romanii la 27 februarie, se impune de la sine. în această zi se făceau şi la romani alergări de cai, în onoarea zeului Marte, căruia-i erau consacraţi caii. Deci, după noi, Sîn-Toader nu este decît însuşi zeul păgîn Marte, transformat în sfînt creştin, după cum şi în alte cazuri, Biserica - de voie, de nevoie - neputînd alunga din amintirea poporului vechile divinităţi păgîneşti, a transferat unora din sfinţii calendarului atribuţiile pe care le aveau parte din zeii mai mari şi mai mărunţi din epoca premergătoare a creştinismului. 1. Marian, Sărbătorile, I, 243. 2. An. Arh. de Folkl., IV, 198. 3. Aga, Simbolica, 163. 4. Rev. Ion Creangă, VII, 89. 5. Marian, Sărbătorile, II, 36. 286 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Rareori sînt invocate şi zilele săptămînii, fiecare precedată de titlul de „sfînta". Astfel, într-un descîntec de „dureri de ochi", cules de la Moţi: Vă iau şi vă scap Cu cuvîntu meu Cu cuvîntu meu Şi cu sfinta Marţi, Şi cu puterea lui Dumnezeu, Şi cu sfinta Miercuri... şi se continuă cu celelalte zile ale săptămînii1. Intervenţia preotului şi a leacurilor sfinte § 163 Pe lîngă descîntece, şi mai ales cînd efectul aşteptat de la acestea nu se manifestă vădit, se recurge şi la ajutorul Bisericii şi al leacurilor de natură sfînta. Deoarece, în multe cazuri, Dumnezeu i-a trimis omului boala ca să-1 pedepsească pentru păcatele lui, e firesc lucru ca tot lui Dumnezeu să i se adreseze, rugîndu-1 să se îndure de el şi să-1 lecuiască. Dar românul nostru se adresează întîi babelor şi vrăjitoarelor, la leacurile şi practicile magice ale acestora şi numai atunci cînd vede că i s-a apropiat funia de par şi că zilele-i sînt numărate, se îndreaptă spre Dumnezeu, prin intervenţia preotului şi a lucrurilor sfinte. a) Preotul citeşte anumite rugăciuni (molifte), în special moliftele Sf. Vasile, cu ajutorul cărora bolnavul se lecuieşte : „Sînt preoţi sau călugări care au darul tămăduirii şi, citind moliftele Sf. Vasile, scot dracul şi omul rămîne sănătos"2. b) Unele mame pun să i se citească copilului bolnav de epilepsie rugăciunea contra „samcei" sau Visul Maicii Domnului, după ce au afumat casa şi copilul cu tămîie3. c) Bolnavului i se face „maslu" de către 3, 7 sau 9 popi, mai adesea cu bani de căpătat, adunaţi de pe la oamenii din sat4. d) Alţii trimit ţoalele bolnavului la trei biserici, „ca să fie slujite", şi apoi le îmbracă bolnavul, după ce mai întîi s-a spălat cu agheasmă5. e) Unii ce suferă de dureri de cap pun pe un popă făcut de curînd să-i strîngă cruciş de cap6. f) Se duce bolnavul la biserică, pentru ca preotul să-şi dezbrace pe el odăjdiile (patrahirul), la sfîrşitul slujbei7. g) Bolnavul se duce sau e dus la biserică, se aruncă cu faţa la pămînt, iar preotul, cînd iese din altar cu sfintele daruri, păşeşte peste el de trei ori. Aceasta se cheamă că „a căzut la sfintele daruri" şi se face mai ales de către cei ce sufăr de epilepsie sau de dambla8. 1. An. Arh. de Folkl., V, 158. 2. Şezătoarea, IX, 85 ; cf. ibidem, IV, 180 şi XVIII, 198. 3. Marian, Naşterea, 381 urm. 4. Cf. Pamfile, Boli, 15. 5. Comunicare din jud. Ilfov. 6. Şezătoarea, I, 191. 7. Cf. Pamfile, Boli, 15 ; Gorovei, Credinţi, 1410. 8. Grigoriu-Rigo, Medicina pop., I, 13, 47 ; Laugier, Etnogr. medic, 89. VINDECAREA BOLILOR. CINE POATE VINDECA 287 h) Bolnavul de ochi se spală cu apa în care şi-a spălat preotul mîinile după săvîrşirea sfintei liturghii, sau cu apă dintr-o apă curgătoare, luată mai ales în vinerea Paştilor1. i) Se unge bolnavul cu sfîntul mir. Uneori se afumă cu mir, cu salcie de la Florii şi cu bumbac de la 12 evanghelii (adică bumbacul cu care s-a şters cineva pe frunte, de mir, în vinerea Paştilor)2. j) Cel ce suferă de scurgeri din urechi se aşază pe un mormînt necunoscut, iar preotul îi pică mir în ureche3. Alteori popa-i toarnă mir în ureche pe fereastra altarului4. k) In judeţul Romanaţi şi Teleorman, pentru boala copiilor, se fac 9 acatiste în 9 vineri. Cu mirul de la acatiste se unge bolnavul pe la încheieturi. Părinţii celui bolnav sau cel ce dă acatistele, în tot timpul celor 9 săptămîni, cît se citesc acatistele, trebuie să ţină curăţenie trupească pentru a nu spurca slujbele5. 1) Părinţii sau rudele celui bolnav de epilepsie cheamă un preot ca să-1 boteze pe suferind a doua oară, punîndu-i alt nume. Apa cu care s-a botezat bolnavul o ia mama sau rudele şi o varsă, noaptea, în dosul altarului unei biserici6. Botezarea a doua oară cu schimbarea numelui bolnavului are, desigur, de scop să-1 înşele pe duhul necurat, după cum am pomenit, mai pe larg, în alt loc (.§ 93). m) Se duc lumînări la biserică şi se pun la icoane (general). n) Se iau trei lumînări şi, în ziua de Sf. Sava (5 decembrie), rudele bolnavului le duc la biserică şi le pun „în credinţă" la o icoană a sfîntului Sava sau a altui sfînt, şi le lasă să ardă o bucată de vreme, cît ţine slujba în biserică. Luminările trebuie să fie de ceară curată. După aceea le duc acasă şi, cînd bolnavul de lingoare aiurează şi cere de băut, se aprinde una din lumînări şi apoi celelalte două sînt aprinse de la cea dintîi şi se pică de la fiecare cîte 3 picături în apă. Din această apă i se dau bolnavului 3 înghiţituri, iar cu restul îl spală. Picăturile de ceară se pun apoi sub căpătîiul bolnavului7. o) Se aprinde o candelă în faţa icoanei Maicii Domnului, la biserică (general). p) Se spală icoana Maicii Domnului - zugrăvită pe sticlă - cu apă de la Bobotează şi i se dă să bea celui bolnav de deochi8. r) Se spală copilul bolnav de epilepsie cu agheasmă „de la 3 case cununate"9. s) Se unge bolnavul cu agheazma făcută în ziua de Izvorul Tămăduirii (vineri după Paşti). 1. Gorovei, Credinţi, 2888. 2. Comunicare din jud. Prahova. 3. Laugier, Etnogr. medic, 87. 4. Comunicare din jud. Dîmboviţa. 5. Grigoriu-Rigo, Medicina pop., I, 13. 6. Ibidem, 14 ; cf. şi 150. 7. Tocilescu, Mater. folkl., 700. 8. Păcală, Răşinari, 256. 9. Laugier, Etnogr. medic, 89. 288 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT t) Se pune agheasmă în prima scăldătoare a copilului, ca să nu se apropie de el duhurile necurate1, u) De „fălcariţă", se descîntă bolnavului în untdelemn luat din candela Maicii Domnului2, v) Se descîntă de „Iele" cu cruce, cu tămîie şi cu agheasmă3. Tot cu crucea şi cu tămîie (de la Bobotează) se descîntă de „brîncă" şi de „întîlnitură"4. x) De „poceală", bolnavul sărută de 27 de ori crucea cu care i s-a descîntat. Se descîntă cu crucea şi pentru „izdat", „întîmpinat" şi „poceală", boli „în care necuratul lucrează direct asupra bolnavului"5, y) Descîntecul de „muma-pădurii" se face cu o cruce, o luminare şi un ciob cu tămîie, aprinsă cu lemn din dosul unei cruci de la hotare6. Ne oprim aci, cu toate că am mai putea cita şi alte practici în care se constată amestecul credinţei creştine cu datini vrăjitoreşti, moştenite din epoca păgînismului, practici care variază adesea după loc şi uneori după bunul plac al cutărei sau cutărei băbărese. Socotim însă că cele pomenite mai sus sînt suficiente pentru a dovedi că poporul, la noi şi aiurea, - după nouăsprezece veacuri de creştinism - n-a putut alunga, din mintea şi din practicile sale, nenumărate reminiscenţe păgîne. Capitolul XII Originea leacurilor De unde, de la cine sau în ce chip a învăţat poporul arta de a lecui ? De cînd ştie poporul să vindece bolile ? Cu alte cuvinte, care e istoria terapeuticii populare ? Iată întrebări la care nu se poate răspunde uşor. Din cercetările făcute asupra monumentelor şi scrierilor rămase de la popoarele străvechi, se poate răspunde, în parte numai, la ultima întrebare, arătîndu-se filiaţia, adică trecerea de la un popor la altul a ştiinţei primitive medicale, şi anume: grecii au împrumutat majoritatea leacurilor pe care le întrebuinţau, parte de la chaldeeni şi babilonieni, parte de la egipteni. Grecii le-au transmis apoi romanilor care, la rîndul lor, le-au trecut popoarelor pe care le-au cucerit sau cu care au venit în atingere. Această interpretare a faptelor ar putea oarecum să mulţumească, la prima vedere, dacă ar exista în Europa numai popoare care se trag din romani sau care au trăit cîndva în contact mai intim cu strămoşii popoarelor latine. Dar, în cazul acesta, cum se poate explica faptul că terapeutica romanilor se regăseşte, în parte identică, la popoarele nordice (norvegieni, suedezi etc), la slavi şi chiar la neamurile de origine turanică? Şi dacă trecem de hotarele Europei, şi examinăm leacurile întrebuinţate de populaţiile semicivi-lizate, ba chiar de unele din cele sălbatice din celelalte continente, constatăm la acestea o terapeutică care ne surprinde adesea prin asemănarea, dacă nu prin identitatea ei, cu arta de a lecui a popoarelor europene. Aceste constatări ne fac să tragem concluzia că multe, foarte multe leacuri întrebuinţate de popor sînt rămăşiţe străvechi din timpurile foarte îndepărtate, cînd abia se zămislise omenirea, cînd aşa-zisa civilizaţie nu ne fericise încă cu roadele ei. Cu privire la prima întrebare: „de la cine şi în ce chip a învăţat omenirea primitivă arta de a lecui ?" două teorii mai de seamă au fost emise pînă acum. 1. Marian, Naşterea, 83. 2. Grigoriu-Rigo, Medicina pop., I, 68 ; cf. Şezătoarea, XVIII, 8. 3. Ibidem, 66. 4. Ibidem, I, 18, 89. 5. Şezătoarea, XIX, 186. 6. Grigorio-Rigo, Medic, pop., I, 119. întîmplarea Prima e datorită celebrului doctor Armând Trousseau (1801-1867) care, pe lîngă savantul său Trăite de Therapeutique, lucrare clasică şi indispensabilă, pe vremuri, oricărui medic, a scris şi despre leacurile empirice. într-o conferinţă ţinută la Paris, în 1862, zicea, între altele : „Quand l'homme a etâ malade, autour de lui, instantanement, il s'est constituă une medecine : ce fut d'abord la mâdecine de l'hygiene. On âtait brisâ par la fatigue de la maladie, on se tenait § 165 290 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT ORIGINEA LEACURILOR 291 166 au repos. On avait soif, on buvait de l'eau. La peau etait ardente, on prenait un bain. Cest le premiere hygiene, la premiere medecine, toute d'experience, instinctive ; le malade y venait de lui-mâme, et ceux qui etaient autour de lui approuvaient ce que la malade faisait... Cependant le champ s'est agrandi, et le hasard est venu â notre secours. La medecine ne pouvait pas se constituer autrement. Un individu atteint de fievre au Perou, accoutume qu'il etait de prendre des boissons ameres pour remedier â la fievre ou au mauvais etat de son estomac a pris de la poudre d'une ecorce amere qu'il rencontrait dans la Cordillere, il a pris de l'ecorce de «quinquina» ; sa fievre a cede mieux qu'elle ne cedait auparavant: le voilâ apprenant du hasard que la quinquina guerissait cette maladie ătrange â laquelle on a donnă le nom de fievre intermittente. Cest le hasard, rien que le hasard que a dote l'art de guerir de ce precieux medicament... Je ne sais quel empirique hasardeux a donne â prendre, â l'interieur, des eponges calcinees, converties en poussiere... â un individu atteint de goitre, et le goitre a gueri..."1. Cînd scria acestea - acum optzeci de ani - celebrul Trousseau nu ştia, desigur, că şi la noi, în popor, se recomandă acelaşi leac pentru vindecarea guşii: „Iei burete de tîrg, faci o lulea de ciucalău, pui în ea burete şi cărbune şi fumezi buretele ca tutunul... iar scrumul, cenuşa ce iese din arderea buretelui se amestecă cu rachiu, se descîntă şi-1 bei... şi scapi de guşă"2. Leacul acesta e întrebuinţat, nu numai de români, ci şi de alte popoare3. „Des jeunes filles pâles, continuă Trousseau, ont bu l'eau d'une fontaine coulant au milieu de sables mâtalliques qui contenaient des parcelles de fer, et elles ont ete gueries, rappelees â la coloration de la jeunesse. Le hasard a montre les propriătes du fer dans cette maladie..."4. Ne oprim "aci cu citatele din conferinţa lui Trousseau. Instinctul animalelor Teoria acestui savant, prin care mai toate leacurile sînt datorate întîmplării, n-a găsit aprobarea medicilor învăţaţi de pe vremea lui, ba a fost chiar combătută cu argumente foarte puternice. Nu e locul aci să discutăm părerile acestora. Vom pomeni numai o afirmare semiironică a învăţatului Virey, fost profesor la College de France, după care „les betes ont ete les premiers docteurs en mădecine"5. Dar, cu aproape optsprezece veacuri înainte de Virey, această teorie 1. Trousseau, Conferences sur l'empirisme (Paris, 1862), 5 urm. 2. Şezătoarea, II, 72. 3. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 16 urm. 4. Trousseau, op. cit., 6. 5. J.J. Virey, în art. „Instinct" din Dictionnaire des Sciences midicales (Paris, 1818), XXV, 369 urm. a fost susţinută de naturalistul Pliniu. în nepreţuita-i enciclopedie a cunoştinţelor de pe vremea lui, acest mare scriitor caută să aducă dovezi numeroase că animalelor le datorează omul descoperirea a o mulţime de leacuri. Iată cîteva exemple : „Hipopotamul a dat doftorilor prima lecţie de medicină chirurgicală. Cînd, după o hrană continuă prea îmbelşugată, s-a îngrăşat prea mult, iese la ţărm ca să caute trestii tăiate de curînd: cum vede una mai ascuţită la vîrf, apasă asupra ei şi-şi deschide o vînă de la picior. Uşurîndu-se astfel prin scurgerea sîngelui, îşi oblojeşte apoi rana cu nămol"1. „Tot în Egipt, o pasăre numită ibis a dat oamenilor o lecţie asemănătoare : îşi spală intestinele vîrîndu-şi ciocul cel încovoiat în acea parte a corpului pe unde e foarte sănătos ca rămăşiţele din hrană să fie evacuate"2. „Cerbii3 au arătat întrebuinţarea frăsinelului (Dictamnus) pentru extragerea săgeţilor : cînd sînt răniţi cu această armă, e de ajuns să mănînce frăsinel, pentru ca săgeata să pice afară. Acelaşi animal, dacă e rănit de un păianjen numit phalangium, sau de vreo gînganie asemănătoare, se vindecă mîncînd raci"4. Şi tot astfel continuă, înşirînd nenumărate cazuri de vindecare a animalelor cu leacuri găsite de ele. Cu privire la plante, Pliniu citează sute de cazuri în care animalele, întrebuinţîndu-le spre a se vindeca, au arătat oamenilor folosul ce pot trage ca să se lecuiască înşişi cu ele. Astfel, de pildă: „Ruta (Ruta graveolens) e bună mai ales împotriva muşcăturii şerpilor, aşa că nevăstuicile, cînd se pregătesc să se lupte cu acest soi de reptile, se imunizează mai întîi mîncînd rută"5. „Un fel de lăptucă cu foi rotunde şi scurte e numită de unii hieracia (Tragopogon picroides), pentru că uliul (tepaţ), zgîriind-o şi umezindu-şi ochii cu sucul ei, îşi limpezeşte vederea, cînd simte că-i cam tulbure"6. Ceea ce e mai interesant e că unele din leacurile despre care scrie Pliniu că sînt datorate instinctului animalelor, şi a căror întrebuinţare se'pierde în negurile vremilor primordiale, au ajuns pînă la noi. Astfel: „Şi animalele, scrie savantul naturalist, au descoperit plante, între care Chelidonia 'rostopasca' sau 'iarba rîndunelei', franc. herbe de Vhirondelle. Cu aceasta, rîndunelele redau, în cuib, puilor lor vederea, chiar atunci, zic unii, cînd li s-au crăpat ochii"7. 1. Natur. hist, VIII, 40 ; cf. şi XXVIII, 31. 2. Ibidem, VIII, 31. 3. In alt loc (XXV, 53) zice acest lucru despre ciute. 4. Ibidem, VIII, 41. 5. Ibidem, XX, 51. 6. Ibidem, XX, 26. 7. Ibidem. 292 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT Această credinţă s-a păstrat pînă astăzi la aromâni: „Iarba aceasta, zisă hilinduneaua, întrebuinţată ca leac pentru ochi, se mai numeşte şi alîndurişe, din cauză că numai rîndunelele o cunosc. Se poate găsi dacă prinzi puiul unei rîndunele şi-i faci rău la ochi. Mumă-sa, îndată ce vede asta, aleargă imediat după iarba ei ca să-1 vindece şi, observînd încotro merge şi unde se coboară din zborul ei, cauţi acolo şi trebuie s-o găseşti"1. Astăzi, cei din părţile noastre vindecă cu această buruiană tăieturile şi vătămăturile, dar în special negii2. Se mai întrebuinţează, în comprese puse la ochi, contra albeţii3. Şi la sfîrşitul veacului al XVIII-lea, această buruiană era recomandată ca leac pentru durerile de ochi: „Să iei de la spiţerie zeamă de helidonia, adică buruiana rîndunelei, şi cu zeama ei să speli ochii"4. In diversele ţinuturi ale Germaniei, după ce în tot cursul Evului Mediu această plantă s-a bucurat de aceeaşi stimă ca la vechii romani, şi era întrebuinţată pentru vindecarea albeţii, se mai foloseşte şi astăzi contra unei afecţiuni a ochilor (de unde şi numele ei popular de Lichtkraut, Augenklar etc.)5. Aceeaşi întrebuinţare o are în Italia6. Să ne întoarcem la Pliniu. „Cîinii, scrie marele naturalist, au găsit şi Canaria (o plantă graminee) cu care se vindecă de lipsa de poftă de mîncare. Ei mănîncă această plantă în faţa noastră, dar în aşa fel că nu poţi vedea niciodată ce fel este, pentru că n-o vezi decît după ce au mestecat-o bine în gură"7. Tot astfel se crede la noi că pisica şi cîinele mănîncă o buruiană numită iarba-cîinelui iCynodon dactylon), cînd îi doare capul8. în Bucovina se zice că, atunci cînd îl doare capul, cîinele mănîncă o iarbă lungă ca mohorul pe care i-a arătat-o şarpele9. Mai e o altă plantă, câtuşnica, numită şi „iarba mîţei" (Nepeta cataria, franc, herbe-aux-chats, germ. Katzenkraut, pe care o caută foarte mult pisicile: se tăvălesc peste ea şi o mănîncă cu mare poftă. Se crede că fac aceasta cînd le doare capul10. Despre o altă plantă, nedeterminată mai de aproape, se zice că „pe cîini îi cunoaştem că au durere de cap... cînd... mănîncă un fel de iarbă cu foaia lată"11. 1. Papahagi, Lit. pop., 270 urm. 2. Panţu, Plantele, 250. 3. Butură, Plante cunoscute, 72. 4. Gaster, Liter. pop., 537. 5. Cf. Marzell, Heilpflanzen, 55 urm. 6. Pedrotti-Bertoldi, Piante indigene, 82 urm. 7. Pliniu, Natur. hist., XXV, 51. 8. Şezătoarea, IV, 44. 9. Voronca, Datinele, 849. 10. Panţu, Plantele, 52 ; Şezătoarea, IV, 123 ; Rev. Ion Creangă, I, 8. 11. Şezătoarea, IV, 123. ORIGINEA LEACURILOR 293 Continuăm cu un ultim citat din scrierea lui Pliniu: „O buruiană excelentă împotriva muşcăturilor de şarpe e aceea cu care se lecuiesc şopîrlele rănite în luptele lor cu acesta"1. Despre această plantă se pomeneşte şi în credinţele aromânilor: „Poporul crede că, dacă doi şerpi se încaieră şi se întîmplă ca unul să moară, celuilalt i se face milă şi imediat aleargă după o iarbă pe care numai şerpii o cunosc. în momentul acela, să fie un om acolo şi să urmărească unde se duce şarpele cel viu, după moartea celuilalt, el va putea găsi locul unde creşte iarba aceea, felul ei, şi va putea şi dînsul culege dintr-însa, ca să învieze cu ajutorul ei pe cei morţi"2. Ne oprim aci, căci ne-ar trebui zeci de pagini ca să înşirăm toate minunăţiile pe care le povesteşte Pliniu despre celelalte buruieni de leac pe care le-ar fi descoperit animalele. Instinctul şi experienţa omului Să fi fost oare numai animalele cele care să fi arătat omului cum să se vindece ? N-ar fi tocmai spre lauda noastră dacă am admite pe de-a întregul această teorie. însuşi Pliniu, care o susţine cu tărie, adaugă totuşi: „La urma urmelor, e o ruşine (să se creadă) că toate animalele, afară de om, ştiu ce e bun pentru sănătate"3. în lupta zilnică pe care o ducea primitivul împotriva duşmanilor sănătăţii lui, în grija lui de a se vindeca de răni şi de a-şi alina durerile pricinuite de diferitele boli care-i sleiau puterile, să fi fost el inferior animalului, care încerca şi ştia să se lecuiască? Atunci simplul instinct, de care sînt călăuzite animalele, să preţuiască mai mult decît inteligenţa, raţiunea şi darul de observaţie, cu care e înzestrat omul ? Ar fi o copilărie să admitem acest punct de vedere. Suferinţa 1-a silit pe om să încerce toate mijloacele de vindecare: a experimentat cînd un lucru, cînd altul, şi-a oblojit rana cînd cu o buruiană, cînd cu alta, a lins-o sau a uns-o cu scuipat, cu nămol, cu baligă sau cine mai ştie cu ce, pînă i-a dat de leac, cu alte cuvinte pînă ce a constatat că cutare sau cutare din mijloacele întrebuinţate e cel mai eficace. O dată leacul găsit, el îl comunica semenilor săi, întrebuinţarea lui devenea generală şi tradiţia îl transmitea urmaşilor, din generaţie în generaţie. Cu timpul, s-a constituit, în omenirea primitivă, un fel de cod nescris de leacuri, un fel de tratat de terapeutică empirică, care s-a transmis, ca o moştenire preţioasă din negurile vremurilor, generaţiilor care s-au perindat. Depozitarii acestor reţete erau mai ales preoţii şi, la popoarele sălbatice, vrăjitorii. Aceştia îşi însoţeau administrarea leacurilor cu 1. Pliniu, Natur. hist., VIII, 41. 2. Papahagi, Liter. pop., 283 urm. 3. Pliniu, Natur. hist., XXVII, 2. 294 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT invocaţii către divinitate sau cu ocări adresate duhurilor necurate, spre a le alunga din trupul omului: iată ce sînt descîntecele din ziua de astăzi. Leacurile noastre băbeşti § 168 Cu timpul, cînd medicina empirică s-a dezvoltat la popoarele civilizate, formulele de reţete, păstrate multă vreme cu sfinţenie de preoţi, au început să se strecoare şi în lumea laicilor. Cele mai multe din leacurile prescrise de primii medici empirişti nu sînt decît remedii transcrise de ei de pe papirusurile egiptene, de pe însemnările preoţilor indieni sau chaldeeni etc. La acestea s-au adăugat leacurile experimentate de ei înşişi sau aflate de la lecuitorii din popor. Din acestea, multe reţete s-au transcris, mai ales de către călugării din Occident, şi manuscrise numeroase cu tot felul de leacuri se găseau în mîinile medicilor şi lecuitorilor empirici, care le recomandau bolnavilor pe care îi îngrijeau. La noi, numeroase manuscrise conţinînd tot felul de leacuri, cea mai mare parte traduse din slavoneşte, au început să circule cu începere de pe la jumătatea veacului al XVIII-lea. Aceste manuscrise conţin şi multe leacuri întrebuinţate astăzi de lecuitoarele noastre de la ţară, dar nu putem şti dacă au fost intercalate de copişti sau dacă se găseau în modelele slave de pe care au fost traduse. Fapt cert e că o reţetă, un mijloc de vindecare circulă, se transmite de la o babă la alta, dintr-o regiune într-alta, probabil chiar dintr-o ţară într-alta. Totuşi leacurile noastre băbeşti nu sînt, în mare parte, împrumutate din cele înregistrate în manuscrise, după cum s-au întîmplat lucrurile în Occident, şi nu sînt, cel puţin o mare parte din ele, împrumutate de la alt popor. Multe, foarte multe din ele sînt moşteniri străvechi, transmise de generaţiile trecute lecuitoarelor noastre, o dată cu practicile magice, indispensabile pentru obţinerea unei vindecări a bolii. O foarte bună lucrare - premergătoare poate a unui studiu mai amănunţit - asupra tuturor manuscriselor cu reţete medicale din colecţiile Academiei Române, a Bibliotecii Institutului de Istoria Medicinei din Cluj şi a Societăţii Regale Române de Istoria Medicinei din Bucureşti, a fost făcută de I.C. Cazan1. Nu ne împăcăm însă, în totul, cu încheierea acestui studiu, în care autorul susţine că „o parte dintre reţetele autentic populare au luat naştere în sînul poporului nostru; cele mai multe însă sînt creaţii străine, pătrunse alături de alte texte şi acceptate de poporul nostru"2. Aceste reţete n-au putut pătrunde în popor şi să fie întrebuinţate de babele de la ţară pentru bunul motiv că - ele neştiind carte - n-au avut cum să-şi însuşească aceste leacuri de origine cărturărească. Dar... ar mai fi încă multe de spus asupra chestiunii. Scopul nostru nefiind însă de a face aci un studiu asupra istoriei medicinei populare, trecem la alte chestiuni care ne preocupă mai mult. PARTEA A DOUA MEDICINA MAGICĂ 1. „Texte de folklor medical", în Cercetări literare, publicate de N. Cartojan, II (1936), 55-78. 2. Ibidem, 78. Capitolul I Simbolismul în terapeutica populară Magia imitativă „A dat Dumnezeu boli, dar a lăsat şi leacuri", se exprimă poporul în § 169 înţelepciunea lui. Dar... are o concepţie ciudată despre raportul care există între boală şi leac. Mintea lui simplistă a imaginat un fel de legătură intimă, o corelaţie mistică sau un fel de simpatie magică, nu numai între suferinţele lui trupeşti şi între mijloacele de alinare a acestora, ci între tot ce se atinge de traiul lui, de buna stare a gospodăriei lui etc. şi între lumea din afară, între tot ce-1 înconjoară sau între toate acţiunile lui. Pentru ca să-i priască ceva, pentru ca să izbutească în ceea^ce întreprinde, omul trebuie să imite, prin acţiunile lui, tot ce i se pare că are oarecare legătură, oarecare asemănare cu ceea ce doreşte să realizeze : trebuie, cu alte cuvinte, să recurgă la magia imitativă. Următoarele exemple, citate din diverse colecţii de materiale de folclor, vor ilustra minunat aceste concepţii ale poporului. Parte din aceste credinţe le regăsim şi la alte popoare: 1. „Preotul, cînd vine într-o casă, trebuie să şadă", căci şed peţitorii, şade norocul, şed cloştile..."1. 2. „Cel ce pune ouăle la o cloşcă trebuie să se aşeze jos", căci altfel nu va sta cloşca bine pe cuibar"2. 3. „De la masă trebuie să se scoale toţi deodată, ca să iasă deodată puii... In Botoşani, mama, cînd se scoală, cloncăneşte, iar copiii ţipă ca puii... Femeia tot timpul nu se urneşte de la masă, ca să nu se urnească cloştile..."3. 4. „Cînd coci ou în spuză, să nu-l acoperi de tot, căci se înăduşesc puii în găoci"4. 5. Cînd scoţi întîi puii afară, îi scoţi în poală şi cu ochii închişi, ca să nu-i vadă uliul sau cioara şi, punîndu-i în ogradă, să zici: „Cum nu văd eu amu, aşa să nu vadă cioara puii"5. 6. „Cînd seamănă grîu mai întîi, semănătorul aruncă de trei ori sămînţa cu ochii închişi, zicînd : «aşa să nu vadă păsările grîul, cum nu-l văd eu acuma»"6. 1. Voronca, Datinele, 46 ; cf. Şezătoarea, II, 197 ; III, 50, XII, 168; Rev. Ion Creangă, III, 339-340 ; IV, 182. 2. Şezătoarea, III, 150. 3. Voronca, Datinele, 51. 4. Şezătoarea, II, 66 ; VI, 27 ; Rev. Ion Creangă, III, 340 ; VL, 2. 5. Voronca, Datinele, 428 ; cf. Şezătoarea, II, 67 ; VI, 34 ; Rev. Ion Creangă, II, 159 ; III, 213 ; An. Arh. de Folkl, I., 224. 6. Gorovei, Credinţi, 1608 ; cf. Rev. Ion Creangă, IV, 362. 298 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARĂ 299 7. La aromâni, „hoţii au obiceiul să treacă prin cimitir cu ochii închişi şi iau lut de pe morminte ; din acest lut aruncă pe casa unde vor să fure, că aşa nu-i simte nimeni"1. In Bucovina, ca să-ţi fie casa ferită de tîlhari, „să mergi noaptea la mormînt şi să iei ţărînă de trei ori de la mormînt de bărbat şi să zici: «mortul nu se mişcă, mortul nu vede, mortul mîna nu întinde, mortul nu umblă ; aşa să nu vadă tîlharii casa mea, aşa mîna să nu întindă, aşa să nu vină, aşa să nu se mişte»"2. E curios că acelaşi procedeu îl întrebuinţează tîlharii de peste nouă ţări şi nouă mări: „A Jawa, le voleur enleve une poignee de terre â une tombe et l'eparpille tout autour de la maison qu'il veut cambrioler; ceci plonge la maisonnee dans un sommeil de plomb. Un Indou... jette les cendres d'un bucher sur la porte de la demeure qu'il veut spolier ; un Peruvien... repand des ossements en poussiere autour de l'habitation â pilier"3. Se crede însă mai adesea că tîlharii, spre a nu fi simţiţi, merg la furat cu o mînă de om sau de copil * mort, alteori, numai cu degetul cel mic de la mort; cu acestea înconjoară casa unde au de gînd să prade, şi toţi ai casei, oameni şi cîini, dorm ca morţi4. Credinţe aproape identice se regăsesc la mai toate popoarele din Europa şi din celelalte continente. 8. „Cîrciumarii bagă lipitori în vin, ca să se lipească lumea de vin ca lipitorile"5. 9. „Cînd ia mirele zestrea miresei acasă, mireasa să pună în ladă o păpuşă, ca să fie mirele mut ca păpuşa"6. 10. „Mireasa dă soacrei ca dar o cămaşă fără gură, ca să n-aibă gură în casă"7. 11. „Să nu izbeşti merele unul de altul, că are să dea piatră"8, sau, mai adesea : „pînă la Sf. Ilie, să nu baţi merele, căci bate piatra"9. 12. „In ziua de Sf. Alexe, să nu iei în mînă ac, sulă, băţ, furcă, în fine, nimic ce.e ascuţit, căci vezi şerpi peste an"10. 13. „Deoarece barza se hrăneşte cu şerpi, cel ce a înghiţit un şarpe trebuie săjnănînce bucate făcute cu carne de barză"11. Sau : „Cînd va intra şarpele într-un om, să prindă o barză, s-o taie, să-i scoată inima, s-o fiarbă bine şi să-i bea zeama"12. 14. Pentru că babiţa (pelicanul) are guşă, se recomandă untura de babiţă celor ce suferă de gît cu răguşeală13. 1. Cosmulei, Datini, 52. 2. Voronca, Datinele, 529. 3. Frazer, Rameau d'or, 31. 4. Voronca, Datinele, 531; Rev. Ion Creangă, V, 115 ; VII, 248 ; IX, 176. 5. Gorovei, Credinţi, 199. 6. Şezătoarea, II, 195. 7. Gorovei, Credinţi, 534. 8. Rev. Ion Creangă, V, 313. 9. Voronca, Datinele, 796 ; cf. Şezătoarea, I, 128 ; II, 197 ; III, 213 ; VI, 41. 10. Voronca, Datinele, 579. 11. Pamfile, Boli, 60. 12. Ibidem, 61; Ghiluşul, I, 10. 13. Leon, Ist. nat. medic, 79. 15. „Umplînd cineva borşul, trebuie să fie atunci mînios, ca să fie borşul acru"1. Sau : „Cînd umpli borş, dacă vrei să fie acru, să dai cu lopăţica... pe la nasul unuia care se supără repede, căci se va face borşul acru ca şi el"2. 16. In Ţara Oaşului, cînd se descîntă de „marin", se ia „un miez de piatră într-o cîrpă de mătase, ca să. moaie umflătura de la uger ca mătasea"3. 17. Se ţine Vinerea seacă (vinerea Paştilor), pentru ca să sece bubele şi toate bolile din trup4. 18. „Creanga pe care a cîntat cucul se pune în lăutoarea fetelor, ca să fie dragi la lume, cum e şi cucul de drăgălaş"5. 19. O bucăţică din „funia clopotului bisericii e bună de pus în lăutoare, ca să fii ascultat de lume, cum e ascultat clopotul"6. 20. „Copilului nou-născut i se dă de băut dintr-un clopoţel, sleit ca să fie cîntăreţ mare"7. 21. „Cu betele să nu te încingi pe dos, că eşti în dosul tuturor"8. 22. „Cu aţă de la iţe să nu te legi la picioare, că dai îndărăt ca iţele"9. 23. Nu mînca ceva uitat, că uiţi degrabă10. Să nu mănînci pîine uitată că nu te mai însori, rămîi uitat ca pîinea11. „Pîinea ce-o uiţi în cuptor să n-o mănînci, sau mîncarea uitată în vatră, căci uită oamenii de tine"12. Tot astfel, în Indiile orientale olandeze, locuitorii din insula Halmahera nu mănîncă ceva uitat (un cartof sau o banană ce a rămas în fundul oalei), ca să nu devină uituci13. 24. „Femeia, cînd pleacă cu marfa la tîrg, pune apă în ciur şi zice : «Cum nu stă apa în ciur, aşa să nu stea marfa mea»"14. 25. In judeţul Dolj (corn. Leu), copilul bolnav de friguri e dus pînă-n zori în dosul casei, unde-1 scaldă cu apă trecută prin ciur, ca să nu ţină copilul frigurile, cum nu ţine ciurul apa15. 26. „Cînd se învăleşte pînza pe sul, se înnoadă o pană de găină, ca pînza să meargă aşa de uşor în stative, ca pana"16. 27. „Copiilor mici, cînd încep să se ridice în picioare, întîi să le dai cu pana de gîscă peste picioare, ca să fie uşori ca pana". în Basarabia li se pune o pană de găină în scăldătoare17. 1. Gorovei,-Credinţi, 303 ; Şezătoarea, II, 195. 2. Rev. Ion Creangă, IV, 150; cf. ibidem, III, 179. 3. An. Arh. de Folkl., I, 205. 4. Marian, Sărbătorile, II, 297-298, 301. 5. Şezătoarea, II, 195 ; VI, 30. 6. Ibidem, II, 196. 7. Gorovei, Credinţi, 83 ; cf. Rev. Ion Creangă, VI, 21. 8. Ibidem, III, 179. 9. Ibidem. 10. Şezătoarea, II, 196. 11. Ibidem, VI, 50. 12. Voronca, Datinele, 230. 13. Frazer, Rameau d'or, 31. 14. Şezătoarea, XII, 158. 15. Laugier, Etnogr. medic, 90. 16. Şezătoarea, III, 50. 17. Gorovei, Credinţi, 888 ; An. Arh. de Folkl., II, 96. 300 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARA 301 28. „Cînd un copil e leneş, e bine să-i dai aripi de furnică, şi atunci se face iute şi sprinten ca furnica"1. 29. Copilul în a cărui scaldă se va pune trup de licurici, se va face luminat la minte2. 30. „La Paşti sau Crăciun, întîi să mănînci peşte sau pasăre, ca să fii uşor ca pasărea şi vioi ca peştele"3. Sau: „cine în ziua de Crăciun mănîncă carne de vrabie, acela e uşor vara la muncă ca vrabia"4. 31. în judeţul Dolj, pentru dureri nevralgice, i se dă bolnavului să bea apă în care s-a stins un fier găsit, înroşit în foc, aproape de locul dureros, ca să se stingă tot astfel şi durerea5. 32. în special, în practicile uzitate cînd femeia trebuie să nască, se recurge foarte adesea la magia imitativă: femeia însărcinată trebuie să bea apă în care s-au deschis 3 sau 9 lacăte încuiate, căci aşa cum se deschid lacătele în apă, aşa să se deschidă facerea. I se dă cu noroi de pe roata carului, căci cum sare noroiul cînd merge roata, aşa să sară copilul din pîntece. Se trece femeia printr-un cerc de butoi, căci cum curge butoiul fără cercuri, şi nu ţine apă aşa să nu ţină femeia copilul. Se unge femeia cu untură de iepure pe tot corpul, căci cum sare iepurele, aşa să sară copilul din femeie etc.6 33. La aromâni, cînd li se taie fetelor părul, ele şed pe o funie şi pe o mătură, ca să le crească părul lung ca funia şi des ca firele măturii7. 34. „Se aruncă gunoiul de gîndaci de mătase în drum, ca să-1 calce oamenii şi să se facă firele lungi cît drumul"8. 35. „Să nu cauţi vitele pierdute mîncînd, că ţi le mănîncă lupul"9. 36. „Cînd sînt vitele noaptea pe cîmp, femeia pune lacătul la verigi (lanţul de care e atîrnată căldarea): închizînd lacătul, închizi gura lupilor"10. 37. Cînd te mănîncă nasul, ai să mănînci bătaie (credinţă foarte răspîndită). 38. „Cînd te speli pe picioare, să nu te ştergi, că-ţi ştergi norocul"11. 39. ^Os de vită crăpată să porţi la tine, ca să-ţi crape duşmanii"12. 40. în săptămîna brînzei să nu te speli pe cap, că-ţi albeşte părul curînd13. 1. Marian, Insectele, 246. 2. Ibidem, 53. 3. Şezătoarea, XII, 160. 4. Ibidem, VI, 42, 47 ; Rev. Ion Creangă, IX, 175. 5. Laugier, Etnogr. medic, 87. 6. Ibidem, 21 urm. 7. Papahagi, Liter. pop., 311 urm. 8. Şezătoarea, I, 154. 9. Rev. Ion Creangă, IV, 21. 10. Ibidem, V, 268 ; cf. şi IV, 21. 11. Ibidem, IV, 21; cf. şi I, 148 ; Şezătoarea, II, 195. 12. Leon, Ist. nat. medic, 8. 13. Şezătoarea, III, 123 ; Rev. Ion Creangă, III, 212. 41. In ziua de Bobotează, unii oameni iau grîu fiert şi-1 aruncă în pod, zicînd : „să dea Dumnezeu să crească grîul aşa de mare ca pînă în pod"1. 42. Cînepa şi inul joacă un rol de căpetenie în gospodăria ţăranului. De aceea, constatăm la toate popoarele o grijă deosebită pentru aceste plante textile şi dorinţa pe care o manifestă de a le vedea crescînd cît mai mari. Pentru a-şi vedea realizată această dorinţă, săteanul, mai ales însă săteanca, recurge la tot felul de magii imitative. Astfel în Bucovina, „în ziua de Spolocanie (cea dintîi zi din postul mare), femeile beau şi joacă ca să li se facă cînepa"2. „Ca să rodească cînepa, beau şi joacă femeile de Sf. Vasile"... sau în ziua de lăsatul-secului de postul mare. Dacă „n-ai cu cine, măcar singură să trppăieşti"3. In judeţul Tutova, „cînd vezi cea dintîi rîndunică, primăvara, să zvîrli ţărîna în sus cu mîna, că atît va creşte cînepa de mare, cît de sus a ajuns ţărîna zvîrlită"4. în judeţul Suceava (Baia), „în vinerea Paştilor, se suie fetele în clopotniţa bisericii şi sună clopotul, ca să crească cînepa"5. Pe Valea Nistrului, în Basarabia, „moşnegii şi babele se dau în ziua de Paşti în scrînciob, ca să crească cînepa"6. In judeţul Romanaţi, la lăsatul-secului, flăcăii obişnuiesc să facă focuri pe drumurile satului. Aprind cîte o bucată de pînză dintr-un sac, după ce au muiat-o în petrol, o pun într-un par, o ridică în sus şi strigă : „atît să se facă cînepa la vară pînă unde ajunge focul". După aceea pleacă prin sat, strigînd la foc fetele mari7. Toate aceste operaţii de magie imitativă le regăsim, în mare parte identice, la cele mai multe popoare din Europa8. 43. Pentru a încheia acest şir de exemple de magie imitativă, vom aminti obiceiurile practicate pentru aducerea ploii. Dintre toate vrăjile întrebuinţate de omenire, nu numai de popoarele sălbatice, ci şi de acelea care se bucură de multă vreme de binefacerile civilizaţiei, magia imitativă a fost şi este cel mai des practicată. Vrei să faci să cadă ploaia ? N-ai decît s-o imiţi prin stropirea cu apă. Dacă, dimpotrivă, vrei s-o faci să înceteze, şi să aduci seceta, Ion Creangă, V, 117 ; XII, 45 ; Voronca, 1. Marian, Sărbătorile, I, 194. 2. Voronca, Datinele, 909. 3. Ibidem, 1059. 4. Rev. Ion Creangă, IV, 150. 5. Şezătoarea, II, 196 ; Rev. Datinele, 344. , 6. An. Arh. de Folkl., IV, 70. 7. Culeasă personal. 8. Săbillot, Paganisme, 237 ; Frazer, Rameau d'or 29 ; Rolland, Flore, X, 43 urm. ; Roug6, Touraine, 56 ; Schneeweiss, Weihnachtsbrăuche, 177 ; Sartori, Sitte, I, 109 ; Băchtold-Stăulj^ra*Emtt«ţgJ., III, 149, 1435. BIBLIOTECA 32 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT nu faci alta decît te fereşti de apă, şi recurgi la căldură şi la foc, pentru a usca umezeala cea multă. Aşa de pildă, în Rusia, în anumite localităţi, cînd e nevoie de ploaie, trei oameni se duc într-o pădure şi se urcă în nişte brazi. Unul din ei bate cu un ciocan într-o căldare de aramă sau într-un butoiaş, imitînd tunetul; altul freacă doi tăciuni aprinşi făcînd să sară scîntei: acestea închipuie fulgerele ; iar al treilea moaie , un mănunchi de crăci înfrunzite într-un vas cu apă, şi stropeşte de jur-împrejur, imitînd astfel ploaia. O magie imitativă, care se aseamănă întru cîtva cu cea practicată în Rusia, e datina oltenească cunoscută sub numele de fierărit. Cînd e secetă, flăcăii se adună, noaptea, în curtea bisericii, avînd fiecare cîte un clopot de la gîtul vitelor. Unul din ei se suie în turla bisericii şi începe să tragă -clopotele şi să bată în toaca de fier, pe cînd cei rămaşi jos fac un zgomot infernal cu clopotele de .vite, unele dogite, altele crăpate, de vuieşte satul şi răsună codrii. Apoi umplu nişte hîrdaie cu apă de la fîntînă, stropesc de jur-împrejur şi se duc după aceea pe la casele oamenilor, udînd lumea cu apa din hîrdaie. Zgomotul făcut de clopote caută să imite bubuitul tunetului, iar udarea cu apă e magia imitativă cu ajutorul căreia îşi închipuie că vor decide ploaia să se reverse pe pămînt. Apa fiind prima condiţie de viaţă a cîmpului, e firesc lucru ca uneltele întrebuinţate la lucrarea pămîntului să joace şi ele un rol în magia imitativă care are ca scop provocarea ploii. De aceea, una din datinile cele mai uzitate e să se fure o grapă, şi să se arunce într-o apă curgătoare. In Ţara Oltului, o femeie care-şi alăptează încă pruncul la sîn fură grapa şi o aruncă în apă. Aiurea, se aruncă în apă plugul, întocmai ca în unele ţinuturi din India, din Caucazia şi din Armenia, unde femei şi fete, uneori dezbrăcate pînă la piele, se înhamă la un plug pe care-1 tîrăsc pe cîmp, noaptea, şi-1 aruncă apoi în apă. Alteori, femeia însărcinată e luată ca simbol al rodniciei. După cum ea dă naştere unui prunc, tot aşa cîmpul e chemat s-o imite şi să dea naştere roadelor. Se toarnă deci apă peste o femeie însărcinată, ca şi cum s-ar uda însuşi cîmpul cu ploaie. Tot printr-o magie imitativă se caută în Bucovina să se provoace ploaia, turnîndu-se apă pe o fetiţă, pînă începe să plîngă. Lacrimile ce curg şiroaie pe obrajii ei sînt menite să atragă, prin imitaţie, ploaia ce trebuie să se reverse cu aceeaşi abundenţă. Această practică magică nu se deosebeşte mult de aceea pe care o găsim la locuitorii din insula Jawa, unde doi oameni se biciuiesc atîta timp cu nuielele pe trupul gol, pînă cînd sîngele începe să curgă şiroaie pe corpul lor. Sîngele care curge trebuie să atragă, prin imitaţie, revărsarea ploilor. Dar nu numai cîmpul are nevoie de apă, ci şi oamenii îi duc lipsa în ţinuturile unde nu sînt ape mari curgătoare, unde pîraiele seacă, unde izvoarele lipsesc cu desăvîrşire. Le trebuie neapărat apă, fie pentru vitele lor, fie pentru ei înşişi, de băut şi de gătit SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARĂ 303 bucatele. De aceea, vedem în unele locuri întrebuinţîndu-se în magia imitativă vasele care slujesc la gătirea bucatelor. Datina cea mai răspîndită la noi este de a se fura o oală nouă spre a o arunca într-un puţ. Alteori se aruncă în apă ceaunul în care se face mămăliga, ca să ceară apă. Foarte adesea se fură de la o femeie însărcinată un ţest în care se coace pîinea, şi se aruncă pe ascuns în fîntînă. Aiurea este obiceiul ca trei fete să fure de la trei femei însărcinate trei linguri şi să le arunce în puţ. Nu mai cităm alte exemple, căci socotim că acelea pe care le-am pomenit ilustrează cu prisos concepţiile poporului cu privire la magia imitativă. Potrivit acestei magii simpatice, cîinele, corbul, cocoşul,Lbufniţa fiind cîte o imagine a vigilenţei, oricui poartă cîte un ochi al unuia din aceste animale, nu-i va fi somn niciodată. Broasca, fiind din firea ei flecară, limba ei, pusă pe pieptul unei femei, o va face să destăinuiască toate gîndurile ei ascunse. Tot astfel, în medicina empirică, se caută leacuri în asemănări. Iepuroaica, fiind foarte prolifică şi socotită ca simbol al rodniciei, se recomandă de către vechii medici, femeilor sterile, carnea sau sîngele de iepure. Ursul, fiind tare păros, se recomandă de către Placitus untura de urs pentru creşterea părului1, împotriva podagrei se folosesc rîme, pentru că acestea se strîmbă ca şi picioarele bolnavului de podagră. Similia similibus curantur Magia imitativă e în strînsă legătură cu preceptul similia similibus curantur, emis de medicii din Evul Mediu, şi a cărui aplicare o regăsim în medicina empirică a tuturor popoarelor de pe glob. Regretatul culegător de folclor M. Lupescu, într-unui din foarte numeroasele articole publicate în revista Şezătoarea, dă următorul sfat acelora care s-au cam afumat cu luleaua: „Dacă, după beţie, te doare capul şi eşti mahmur, poţi să te dregi şi să-ţi treacă durerea de cap bînd din nou vin ori rachiu, căci cui cu cui se scoate, şi scapi de năuceala de cap..."2. Formula similia similibus curantur, care înseamnă, vorbă cu vorbă, 'cele asemenea se vindecă prin cele asemenea', nu se poate traduce mai nimerit decît prin „cui cu cui se scoate". Potrivit acestui precept, orice boală sau orice rană se tămăduieşte cu leacuri analoage, adică cu acelea care prezintă o asemănare oarecare cu înfăţişarea rănii sau bolii cuiva, cu sediul unde s-a localizat, cu cauza 1. „Ursinus adeps cum ladano et vino mictus capillos fluentes restringit et facit crescere" (Lib. Medic, XIII, I). E interesant să amintim că acest leac era întrebuinţat şi la noi în prima jumătate a veacului trecut: „Pentru ca să crească părul... cenuşă de nuci şi de alune să amesteci cu untură de urs şi să te ungi pe păr" (Drăghici, Iconomia 89 ; cf. şi Şezătoarea, XV, 94). Ba chiar, şi astăzi, fetele di» judeţul Teleorman se ung pe cap cu o alifie făcută din coajă de plop, coajă de nucă şi untură de urs (Grig.-Rigo, Medic pop., I, 40). 2. Şezătoarea, III, 14. § 171 304 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT care a provocat-o sau cu diferitele ei manifestări. Astfel, de pildă, o boală, în urma căreia trupul sau o parte din trup prezintă o coloraţie galbenă, se va vindeca cu ceva care prezintă aceeaşi culoare: flori galbene, un fir galben, urină galbenă etc. Dacă prezintă o coloraţie roşie, bolnavul se va vindeca cu ceva roşu: flori roşii, zeamă de fructe roşii, sînge etc1. Bolnavul ce pătimeşte de inimă se va tămădui cu inima unui animal. Dacă s-a umplut cineva de rîie, i se va da ca leac ceva care prezintă o înfăţişare analogă, de pildă o broască rîioasâ. Omul muşcat de o nevăstuică se va lecui cu o piele de nevăstuică. Celui muşcat sau speriat de lup, leacul îi va fi afumarea cu păr de lup etc. Plantele, prin înfăţişarea, culoarea sau alte particularităţi exterioare ale lor, păreau, din timpurile cele mai vechi, a arăta omului la ce anume boli puteau fi întrebuinţate cu folos. Ba chiar numele buruienilor, printr-o asemănare mai mult sau mai puţin apropiată cu numele unei boli, indicau foarte adesea întrebuinţarea lor pentru vindecarea acestora. Unele minerale, pietre preţioase, sau alte corpuri anorganice, îşi afirmă, mai adesea prin culoarea lor, însuşirile cu care le-a înzestrat natura, iar poporul se serveşte de ele pentru a tămădui bolnavii2. Această ciudată terapeutică, întemeiată pe un fel de simpatie între boală şi între cauzele care o produc, sau între aspectele similare ale lumii din afară, animale sau părţi din corpul lor, plante, minerale etc. ne-a fost transmisă din timpuri imemoriale, din primele veacuri de existenţă a omenirii. Toată lumea din vremile străvechi a crezut în ea, tot Evul Mediu a folosit-o, şi pînă în zilele noastre, în afară de babele doftoroaie, o mai recomandă pe alocuri cîte un tămăduitor homeopat. Să nu ne mire deci cînd un filosof de talia lui Schopenhauer nu se sfieşte de a scrie: „O ramură a vechii magii s-a păstrat în mod notoriu în popor, care o practică zilnic... în special leacurile simpatice, de a căror eficacitate abia se poate îndoi cineva"3. Sînt atît de numeroase leacurile întrebuinţate în medicina babelor, a căror origine trebuie căutată în magia imitativă şi în procedeul similia similibus, încît ne vedem siliţi să le împărţim în trei grupuri. Analogia culorilor §172 A) întîiul grup îl constituie leacurile izvorîte din analogia culorilor. O stare morbidă care prezintă o culoare roşie va fi tratată, pentru a o lecui, cu ceva roşu. a) „Cînd cineva se îmbolnăveşte de cori (pojar)", scrie dr. Leon (Ist. nat. medic. 125), „trei zile are fierbinţeală, trei zile îi ies nişte 1. „Le jaune guerit le jaune, le rouge guerit la rouge, le blanc guărit le blanc: aussi, faut-il combattre la jaunisse par l'eau de carottes, la rougeole par l'eau de lentilles, Ies pâles couleurs par Ies fleurs d'orties" (Meyrac, Ardennes, 170). 2. Stemplinger, Volksmedizin, 77 urm. 3. Sămmtliche Werke, III, 301. SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARĂ 305 bubuţe mici, roşii, pe trup şi trei zile se usucă bubuţele. în tot timpul, bolnavul trebuie... să bea cîrmîz cu rachiu, iar la stomac să pună petică de postav roşu, muiat în rachiu cu cîrmîz...". La fel, în revista Şezătoarea1: „De cori...să bei rachiu cu cîrmîz şi e bine să pui la inimă şi pe pîntece un postav roşu, muiat în rachiu". în Oltenia, scrie dr. Laugier, „i se dă bolnavului vin fiert cu cîrmîz... şi se oblojeşte copilul cu o zăvelcă roşie, muiată în vin"2. Tot ca la noi, se obişnuieşte în Germania (Aargau) să se înfăşoare bolnavul de pojar în fusta roşie a mamei lui3, sau să se moaie în sîngele cald al unui iepure o bucată depînză roşie, care se pune pe partea bolnavă4, ori să se poarte la gît un săculeţ de mătase roşie, atîrnat de o baieră roşie, în care s-au pus cîteva bucăţi de cretă roşie5. în Bavaria se poartă în buzunar o bucată de cretă roşie. în Boemia, se atîrnă bolnavului o monedă de aramă roşie la gît. în Sicilia, scrie marele folclorist Pitre, se înfăşoară copilul bolnav în basmale de mătase roşie, pentru că roşul atrage roşul, şi se provoacă astfel erupţia deplină. Se mai aşterne pe patul bolnavului 0 pătură roşie care, prin culoarea ei, are multă afinitate cu pojarul. In felul acesta erupţia se.produce şi bolnavul e în afară de primejdie... 1 se mai dă de băut o decocţie de foi uscate de mac roşu6. Acelaşi leac se întrebuinţează în Oltenia, după cum asigură dr. Laugier : i se dă bolnavului să bea ceai de „paparoane", adică de flori de mac roşu7. La slovaci, se afumă faţa bolnavului cu frunze uscate de bujor (roşu) sau cu boabe de porumb roşu8. Se ştie de toţi medicii că experienţele făcute de doctorul danez Finsen (1860-1904) au dovedit eficacitatea tratamentului cu lumina roşie al diferitelor boli de piele, în special al variolei şi al lupusului, în urma căruia pustulele se usucă repede. D-rul Laugier observă că popoarele din India şi din Indochina tratează de mult variolicii acoperindu-i cu pînze roşii, şi că tratamentul cu culoarea roşie, pe care-1 preconizează babele la noi şi aiurea, n-a fost desigur inspirat de experienţele lui Finsen9. Cu totul dimpotrivă, spre a nu provoca erupţia pustulelor la bolnavii de pojar, la aromâni se recomandă ca bolnavul „să se 1. Ibidem, III, 177. 2. Etnogr. medic, 97. Cîrmîzul e recomandat şi contra urdinării cu sînge, după reţeta pe care o găsim într-un manuscris din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, publicat de C. Mateescu în Şezătoarea, X, 138 : „Ia cîrmîz cu tiriac jumătate dram pisat şi să pui vutcă şi scorţişoară şi să bea". 3. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 1743. 4. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 732. 5. Ibidem, II, 736. 6. Medicina, 249. 7. Etnogr. medic, 97. 8 Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 741. 9. Etnogr. medic, 14. 306 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT păzească de a vedea foc, căci se înăspresc bubele, şi nu trebuie să asiste unde se gătesc bucatele...; de asemenea să nu speli rufele pacientului, să nu faci foc şi să nu boleşti, căci se înăspreşte boala"1. La bulgari, cînd vreun membru al familiei e bolnav de vărsat (variolă), nu se taie nici o pasăre, nu se junghie nici un animal, pentru că sîngele fiind roşu, ar continua să întreţină culoarea roşie a bubelor. Tăiatul păsărilor şi al altor animale se face în curtea vecinilor sau chiar pe stradă. De asemenea, nu se bea vin roşu, nu se mănîncă pepene verde (care e roşu pe dinăuntru) şi se evită în genere tot ce prezintă o coloraţie roşie, ca să nu aţîţe vărsatul şi să-1 întoarcă2. b) Trecem la examinarea altor boli tratate cu leacuri de culoare roşie. Petele roşii de pe obraz se vindecă cu un ou roşu de la Paşti care se poartă de cîteva ori de la stîngă spre dreapta, împrejurul petei roşii3. c) In ziua de Arminden (1 mai) să bei vin roşu, că se înnoieşte * sîngele4. d) Florile roşii de „scînteuţă" (Anagallis arvensis) se întrebuinţează la germani pfentru a opri scurgerea de sînge din nas5. e) Sîngerul (Cornus sanguinea), ale cărui ramuri, toamna şi iarna sînt roşii ca sîngele, se dă la hemoragii6. f) Pentru altă scurgere de sînge, dizenteria, se recomandă diverse leacuri: să bei vin roşu, să pui pe pîntece o turtă de cărămidă roşie pisată şi amestecată cu rachiu sau sfeclă crudă tăiată felii7. La aromâni, contra dizenteriei, se recomanda bolnavului „să ia sînge de ţap amestecat în mîncare şi se face sănătos"8. Acest leac îl recomanda acum nouăsprezece veacuri şi Pliniu: „Scurgerea pîntecului se opreşte... cu sînge de ţap fript pe jăratec"9, şi, tot astfel, cîteva veacuri mai tîrziu, Marcellus Empiricus : JSîngele de ţap, scos şi închegat, apoi fript pe jar şi dat în mîncare, vindecă minunat scurgerea (de sînge a) pîntecului"10. g) Celor ce scuipă cu sînge, li se recomandă să bea lapte de capră roşie11. Buruiana numită „tătăneasă" sau „iarba lui Tatin" (Symphytum officinale), ale cărei flori sînt roşii-purpurii, se dă ca leac acelora 1. Papahagi, Liter. pop., 266. 2. Sbornik, XXX, 6. 3. Păcală, Răşinari, 267. 4. Gorovei, Credinţi, 127 ; cf. Rev. Ion Creangă, IV, 22. 5. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., III, 316. 6. Leon, Ist. natur. medic, 16. 7. Pamfile, Boli 38-39 ; cf. şi Şezătoarea, III, 13. 8. Papahagi, Liter. pop., 260. 9. „Alvum sistit... sanguis hircinus carbone decoctus" XXXVIII, 98). 10. „Hircinus sanguis exceptus et coagulatus ac super carbones assatus in cibo datus mirabiliter profluvium ventris emendat" (De medicamentis, XVII, 26). 11. Gorovei, Credinţi, 630. (Natur. hist., SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARĂ 307 care tuşesc cu sînge1. Panţu2 consemnează că e bună de vindecat rănile. Aceeaşi întrebuinţare o avea la romani, după cum afirmă Marcellus3. Acelaşi scriitor latin recomanda ca leac contra scuipării cu sînge, mărgean pisat, băut cu apă4, h) Dintre pietrele preţioase, două mai ales erau pe vremuri reputate ca eficace pentru oprirea scurgerilor de sînge: hematita şi sardonixul. Prima e întrebuinţată şi astăzi de albanezi pentru oprirea sîngelui. La romani, scrie Pliniu5, se întrebuinţa pentru scurgerile la femei şi se dădea de băut cu zeamă de rodie celor ce scuipau cu sînge. Cealaltă piatră, sardonixul, care e o varietate roşie de cornalină, se întrebuinţează astăzi, ca şi în trecut, contra sîngerărilor de tot felul6. Despre această piatră scumpă, care era una din cele douăsprezece purtate de Marele Preot la vechii evrei, găsim următoarea interesantă însemnare în Pravila lui Matei Basarab : JSardion, căria-i zic 'vaviloneană', iaste o piatră de-i iaste firea ca focul şi ca sîngele... şi iaste luminoasă şi are puterea dohtorească de vindecă, carea iaste de treabă dohtorilor la umflături, şi la rane carele se fac de fier, ungînd cu dînsa ranele şi umflăturile"7. Orice boală de pe urma căreia pielea prezintă o coloraţie galbenă îşi § 173 găseşte leacul într-o plantă (floare, rizom sau fruct) care prezintă aceeaşi culoare sau într-un produs ori obiect de culoare galbenă. Astfel gălbinarea se va vindeca cu tot felul de plante cu flori galbene, sau care au un rizom galben ori produc poame galbene. La noi, de pildă, se întrebuinţează: şofranul, morcovul, gălbinarea (Serratula tinctoria), gălbinelele (Calendula officinalis), lumînărica (Verbascum phlomoides), păpădia (Taraxacum officinale), siminocul (Gnaphalium arenarium), rostopasca (Chelidonium majus), vîzdoagele (Tagetes erecta), calcea-calului (Caltha palustris) etc. Jdămîie tăiată felii cu sineală e bună de gălbinare"8. Fierea, fiind de culoare gălbuie, se recomanda şi ea în trecut ca leac împotriva jŢălbinării. Astfel, într-un manuscris din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, găsim următorul leac de gălbinare :„Să iai o găină, să-i iai hierea, să-1 pui într-un pahar, să-1 pui să stea la stele trei nopţi... şi să bea un pahar, şi duminecă alt pahar şi luni alt pahar"9. 1. Sim. Mangiucă, apud Leon, Ist. natur. medic, 70. 2. Plantele, 305. 3. „Ad rejectionem sanguinis ex ore manantis, symphyti radix in vino decocta salubriter bibitur" (De medicamentis, XVII, 26). 4. De medicamentis, XVI, 99 ; XVII 28. 5. Natur. hist., XXXVI, 144. 6. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VII, 942. 7. îndireptarea legiei, 761. 8. Rev. Ion Creangă, I, 44 ; Şezătoarea, XV, 143. 9. Ibidem, X, 141. 308 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARĂ 309 în prima jumătate a veacului trecut, Postelnicul Drăghici recomanda contra gălbinării fiere de gînsac1. Urina, din cauza culorii ei galbene, e întrebuinţată, din timpurile cele mai vechi pînă în ziua de azi, ca leac împotriva gălbinării2. Ceara fiind galbenă, se descîntă de gălbinare şi se dă de băut bolnavului într-un pahar de ceară3. Uneori în acest pahar de ceară se pune şi un galben4. Despre fiere, ceară şi galben se pomeneşte într-un alt leac de gălbinare: „Un medicament din cele mai reputate în popor este «bunul de bou», (care) e ca un buburuz ce se găseşte înfiere...; se prepară cu rachiu sau vin şi se bea într-un păhăruţ făcut din ceară galbenă, în fundul căruia se pune un galben"5. De aceea, femeia însărcinată să nu umble cu ceară în sîn, căci copilul ce se va naşte va fi galben la faţă toată viaţa6. „Cînd are gălbinare, bolnavul, ca să se vindece, trebuie să poarte la gît, timp de o săptămînă, un fir galben..., să bea apoi apă de pe un galben, pe care trebuie să-1 poarte la gît7. Bolnavul de gălbinare „să mănînce o stafidă în care s-a pus un fir de mătase galbenă, care trebuie să aibă dimensiunile corpului; cînd însă gălbinarea e de cea neagră, se cere ca firul să fie de mătase neagră"8. La aromânii din Bitolia, mama nu trebuie niciodată să stea cu spatele întors către patul în care e culcat copilul ei, căci altfel se bolnăveşte de gălbinare. Ca să-1 lecuiască, se întrebuinţează următorul mijloc: se leagă copilului marţi seara un fir de mătase galbenă în jurul gîtului; alt fir de mătase, de aceeaşi culoare, se leagă în jurul unei tufe de trandafiri din grădină; miercuri dimineaţa se schimbă aceste două fire, şi copilul trebuie să se vindece9. Tot pentru culoarea ei galbenă, se întrebuinţează contra gălbinării floarea de pucioasă, muiată în rachiu de drojdie, cu care se freacă pe corp bolnavul10. Un alt leac ciudat contra gălbinării este următorul: „Găseşte un lighean de alamă galbenă, în care să-ţi poţi vedea faţa: prinde trei ştiuci vii, ţine-le în apă rece, curată, ca să nu moară; apoi vino cu faţa deasupra ligheanului de aramă. Un alt om prinde o ştiucă din cele trei şi o ţine deasupra ligheanului, aşa 1. Iconomia, 95. 2. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., III, 576, 586. 3. Marian, Descîntece, 326. 4. Comunicare din jud. Alba. 5. Leon, Ist. nat. medic, 80. 6. Rev. Ion Creangă, II, 296. 7. Leon, Ist. nat. medic, 133. 8. Păcală, Răşinari, 259. 9. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 669 ; Marian, Naşterea, 398. 10. Gr.-Rigo, Medic pop., I, 78. ca să poată căuta cu ochii în ochii bolnavului. Ştiuca, după cîtva timp, va îngălbeni ca şofranul şi va muri. Asemenea se repetă şi cu celelalte două, şi boala va dispare"1. Un leac asemănător înregistrează S.F1. Marian, din părţile Bucovinei: „Se zice că dacă un om care are gălbinare, va pune o mreană într-un lighean de aramă cu apă şi se va uita drept în ochii ei, mreana respectivă îndată piere, şi după aceea devine atît de veninoasă, că numaidecît trebuie să se îngroape în pămînt, ca să nu se atingă cineva cu mîna de dînsa; căci, atingîndu-se, îndată se înveninează. Omul însă care s-a uitat în ochii ei, nu mult după aceea se vindecă de gălbinare"2. Tot astfel procedează şi croaţii din Herţegovina. Dacă cineva pătimeşte de gălbinare, să prindă un peşte, să-1 arunce într-un lighean cu apă şi să se uite ţintă la el, pînă moare. După aceea să verse apa, împreună cu peştele, la o răscruce3. în judeţul Gorj se crede că „cel ce aude dimineaţa, pe nemîncate, un grangur (Oriolus galbuna, pasăre cu pene galbene), cînd acesta cîntă întîiaşi dată, acela se umple de gălbănare şi peste tot anul rămîne apoi galben la faţă"4. Pliniu scrie dimpotrivă că cel ce pătimeşte de gălbinare se vindecă, dacă se uită la un grangur, iar pasărea trebuie apoi să moară5. Culoarea albă a remediului are o acţiune binefăcătoare asupra unei § 174 stări morbide, caracterizată printr-o coloraţie albă. Astfel, albeaţa, care după credinţa ţăranilor din Oltenia se capătă dacă se pun pe foc coji de ouă6, se lecuieşte cu lapte din ţîţele femeilor curate, sau cu albuş de ouă1. Pentru poala albă (leucoree), i se fac femeii injecţii cu apă de var8. Tot pentru această boală, i se dă să bea liliac alb de furat, ţinut oarecare vreme în rachiu de drojdii9. Tot astfel procedează şi unguroaicele: ele beau florile de liliac alb, muiate în vin, sau coji de ouă pisate şi muiate în rachiu. în Japonia, se crede că femeile nu trebuie să calce pe coji de ouă, căci capătă poala albă10. Se mai întrebuinţează la noi, pentru lecuirea acestei boli, florile albe de 1. Şezătoarea, XIII, 135. 2. Marian, Insectele, 56. 3. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, II, 1539. 4. Marian, Ornitologia, II, 140. 5. „Avis icterus vocatus a colore, quae si spectetur, sanari id malum tradunt et avem mori; hanc puto latine vocari galgulum" (Natur. hist, XXX, 11). 6. Gr.-Rigo, Medic, pop., I, 7. 7. Şezătoarea, I, 118 ; Laugier, Etnogr. medic, 95. 8. Păcală, Răşinari, 258. Tot astfel se procedează în Bavaria (Hovorka--Kronfeld, Volksmedizin, II, 624). 9. Păcală, Răşinari, 258. 10. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 625. 310 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARĂ 311 lăcrămioare şi de sulfină1. Slovencele beau ceai de trifoi alb, iar rusoaicele, o infuzie de frunze de plop alb2. Ca să capete femeia o pieliţă albă şi rumenă, se recomanda, în prima jumătate a veacului trecut, următoarea reţetă: „întîi să faci apă de dediţă (dediţei de pădure şi «oiţă», a cărei floare e albă sau trandafirie); al treilea, apă de rochiţa rîndunelei (care face flori albe sau trandafirii); al patrulea, apă de fragi (care e trandafirie), şi toate să le păstrezi pînă va înflori socul (ale cărui flori sînt albe); apoi să se scoată şi apă de soc... şi să se amestece toate la un loc să se adauge apoi «sînge a nouă fraţi», un hulub alb, tăiat cu pene cu tot, sacîz, apă de pelin, şi astupînd căldarea, să se scoată din toate acestea o apă foarte folositoare pentru peliţă"3. § 175 Culoarea neagră joacă şi ea un rol în leacurile recomandate împotriva bolilor caracterizate prin această culoare. Aşa de pildă,pisica neagră, spintecată de vie, se pune sîngerîndă, caldă, la buba neagră4. Orbul găinilor, cînd omul vede, noaptea, numai negru înaintea ochilor, se vindecă, la aromâni, cu ficat negru de la un noatin negru5. Raporturi simbolice între boală şi leac § 176 B) Trecem acum la o altă categorie de leacuri întrebuinţate de popor, remedii izvorîte din magia imitativă. De astă dată, nu e vorba numai de o asemănare între înfăţişarea bolii cu aceea a leacului preconizat, cum e cazul cu analogia culorilor, ci şi de o asemănare mai subtilă. Poporul, cum se va vedea din exemplele pe care le vom cita, stabileşte de astă dată un fel de raport între cauză şi efect, un fel de relaţie simbolică între boală şi mijloace de vindecare. La baza acestora stă în multe cazuri aşa-numitasi^/ictfura rerum. Prin această denumire, filosofii şi medicii din Evul Mediu, în fruntea cărora trebuie citat Paracelsus (1493-1541), înţelegeau că natura intimă a oricărui lucru se trădează prin înfăţişarea lui externă. Fiecare produs al naturii poartă cîte un semn, cîte un stigmat, după care se poate recunoaşte ce folos îi poate aduce omului. „Natura, zice Paracelsus, a pus cîte un semn pe fiecare buruiană, ca să se ştie la ce e bună... Uitaţi-vă la rădăcina lui «satyrion»! (Orchis morio, «coaiele popii»). Nu e făcută oare ca testiculele unui bărbat ?... Aceasta, pentru ca să arate bărbaţilor că le redă virilitatea şi putinţa de desfrîu. Tot aşa «săbiuţa» (Gladiolus imbricatus) e îmbrăcată într-o tunică ce seamănă cu nişte zale. Şi acesta un semn magic, că te apără de arme ca o îmbrăcăminte de zale"6. 1. Leon, Ist. nat. medic, 142. 2. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 624. 3. Drăghici, Iconomia, 89 urm. 4. Leon, Ist. nat. medic, 98. 5. Papahagi, Lit. pop., 268. 6. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VII, 1711. Sute de exemple de felul acestora ne arată care erau părerile învăţaţilor din veacurile trecute ce împărtăşeau doctrina lui Paracelsus. Dar aceste păreri nu datează de la dînsul, căci le regăsim în credinţele şi în terapeutica tuturor popoarelor, la noi şi aiurea, în Europa civilizată ca şi la popoarele cele mai înapoiate. Ele îşi au originea în negura timpurilor, în epoca de copilărie a omenirii. Dăm acum o serie de exemple din terapeutica poporului român, înşirîndu-le în ordine alfabetică, pentru mai multă uşurare: 1. BUBAT (VĂRSAT). De Sfînta Barbura, care e patroana bubatului, nu se dă copiilor să mănînce fasole, linte, mazăre, boabe coapte, ca să nu capete bubatul1. „Părinţii au grijă să-şi apere copiii ca să nu mănînce în aceste zile (4 şi 5 decembrie) porumb copt, căci, întîmplîndu-se să le iasă bubatul, acesta va fi mare cît boabele de porumb. Tot astfel se feresc să-i lase să mănînce fasole ori seminţe de dovleac ; se crede atunci că vărsatul... va fi lat ca sămînţa dovleacului"2. „In aceste zile nu se mănîncă fasole, că «se fasuleşte» vărsatul; nici seminţe de dovleac, că iese lat; dovleacul sau turta să nu fie coapte în spuză, că iese vărsatul des ca spuza"3. La bulgari, dacă suferă cineva de vărsat, ia 40 de fasole negre, le pune la foc să crape, şi apoi cu fiecare bob de fasole atinge bubele de vărsat. După aceea le îngroapă sub o piatră zicînd : „Cînd vor încolţi aceste fasole, atunci să se mai atingă vărsatul de mine"4. 2. DALAC. Această boală, pe care o poate lua omul de la cai, de la boi sau de la oi, se manifestă printr-o umflătură sau o bubă de culoare închisă care se înnegreşte apoi cum e cărbunele, de unde şi numele ei popular de „bubă neagră". Prin asemănarea pe care o prezintă această bubă cu fructul (o boabă cît cireaşă, de culoare neagră) a plantei Paris quadrifolia, poporul a numit-o pe aceasta „dalac" şi o socoteşte bună pentru vindecat dalacul5. Tot din cauza acestei asemănări, e întrebuinţată la germani ca leac împotriva ciumei şi bubatului6. 3. DURERI . „Cînd iese lăuza din scăldătoare, se pune... o mătură pe unde calcă ea cu picioarele, ca să măture durerile"1. „De la căruţă să nu pui pe foc inima, că-i rău de inimă ; spiţele, că te dor dinţii; spezele, coastele ; leucile, mîinile; posteuca, şalele"8. 1. Laugier, Etnogr. medic, 97; An. Arh. de Folkl., III, 46; Şezătoarea, VI, 23. 2. Pamfîle, Sărb. de toamnă, 150. 3. R.-Codin-Mihalache, Sărbătorile, 90. 4. Strauss, Bulgaren, 395. 5. Leon, Ist. nat. medic, 37 ; Laugier, Etnogr. medic, 96. 9 6. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., II, 697 urm. 7. An. Arh. de Folkl., IV, 80. 8. Gorovei, Credinţi, 79. 312 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Dureri de gît. Din pricina asemănării pe care o prezintă guşa babiţei (pelicanului) cu un gît umflat, poporul întrebuinţează următorul leac : „Untură de babiţă se bea călduţă pentru durere de gît cu răguşeală ; se mai freacă şi gîtul cu ea"1. Dureri de ochi. Cauzele pentru care oamenii pătimesc de ochi sau îşi pierd vederile sînt, după credinţele poporului, următoarele : a) Dacă se uită la o cîrtiţă (care pare a nu avea ochi). b) Dacă se uită la un urduros. c) Dacă se uită la stele (care sînt ochii îngerilor). d) Dacă se uită în apă la soare sau la lună, cînd apune, capătă orbul găinilor. e) Dacă se uită copiii prin ciur sau prin sită, orbesc. 0 Oamenii, cînd ajung la bătrîneţe, nu văd, fiindcă mănîncă ceapa cu pieliţă cu tot2 (prin analogie cu pieliţa ce se pune pe ochi, cînd are albeaţă). Ca leacuri caracteristice cităm următoarele: „Se spintecă de viu un pui de şoarece, care n-a făcut încă ochi, şi-1 pune deasupra luminii ochilor"3. In unele părţi ale Germaniei, cei bolnavi de ochi poartă atîrnat la spate un ochi de iepure. Dacă e bolnav ochiul drept, se poartă ochiul stîng al iepurelui şi viceversa4. „Orbul care va afla 9 licurici îşi va căpăta vederea"5. „Cine are durere de ochi şi va purta licurici la sine, acela se va însănătoşi"6. Dureri de picioare. „Cînd vezi primăvara pentru întîiaşi dată cocostîrc umblînd pe jos, peste vară te vor durea oasele picioarelor"7. 4. FRIGURI. Deoarece broasca trăieşte în bălţile şi băltoacele infectate de ţînţari, provocatorii malariei, paludismului sau frigurilor, cum le zice românul, acest batracian e foarte adesea întrebuinţat, în diverse chipuri, pentru alungarea acestei boli. Broasca, brotăcelul şi broasca rîidasă, jucînd un rol mare în terapeutica populară, vom vorbi mai pe larg despre ele. „Cînd vezi buratec întîia oară primăvara, să-1 săruţi de trei ori pe spate şi să-1 dai peste cap, c-apoi nu mai ai friguri"8. După alţii: „Cel ce nu voieşte să fie prins de friguri, să sărute un buratec pe pîntece de trei ori"9. 1. Leon, Ist. nat. medic, 79. 2. Rev. Ion Creangă, IV, 22 ; cf. Şezătoarea, XII, 164. 3. Leort, Ist. nat. medic., 16 urm. 4. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., II, 881; III, 1210 ; Sebillot, Folkl. de France, III, 498 urm.; Finamore, Tradizioni, 192 urm. 5. Marian, Insectele, 53. 6. Ibidem. 7. Pamfile, Boli, 51; Şezătoarea, III, 46 ; VIII, 99 ; Rev. Ion Creangă, V, 180. 8. Gorovei, Credinţi, 1432 ; Voronca, Datinele, 756, 972 ; Leon, Ist. nat. medic, 81. 9. Gr.-Rigo, Medic, pop., I, 76. SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARĂ 313 Jiroatecul e făcut din inelul Maicii Domnului. A avut Maica Domnului o veriguţă - un inel - în capătul brîului şi l-a prăpădit. Cînd s-a dus primăvara să-1 caute pe unde l-a fost prăpădit, inelul s-a făcut albastru. Maica Domnului l-a luat şi l-a sărutat: «De-amu, zice ea, să rămîi printre buruieni, nu te mai iau!». Şi de aceea, broatecul cînd îl iei, îl săruţi de trei ori şi-1 dai de trei ori peste umăr şi de trei ori printre picioare"1. O credinţă iară îndoială foarte veche: „Primăvara, cine vede vreun brotăcel prin iarbă, să-1 prindă şi să-i scuipe de trei ori în gură, apoi să-i dea drumul, fiind bine contra frigurilor"2. Această credinţă exista şi în Franţa, în secolul al XVI-lea: „Femei, medicul regelui Henric al II-lea, pomeneşte de un leac popular pentru vindecarea tusei: se prindea o broască verde şi i se scuipa în gură, apoi i se da drumul"3. Acest leac îl recomanda, acum nouăsprezece secole şi învăţatul Plinius4, iar după dînsul, cîteva secole mai tîrziu, doftorul (empiric) Marcellus5. Un alt leac contra frigurilor: „Trei broaşte rîioase se pun în rachiu; după ce pier, rachiul se bea, iar broaştele se aruncă zicînd : «Din vînt au venit frigurile, în vînt să se ducă»". Sau: „Se poartă la gît un buratec omorît în rachiu, iar rachiul se bea"6. Acest leac e întrebuinţat şi aiurea. La bulgari, se dă bolnavului de friguri să bea rachiu în care s-a omorît întîi o broască7. La germani, frigurile se vindecă cu rachiu în care s-a pus praful din trei ficaţi de broască8. în nordul Italiei, se crede că praful din şapte broaşte jupuite, atunci cînd se iveşte pe cer un curcubeu, au darul să vindece de friguri9. Contra frigurilor, bolnavul să poarte la gît o broască, timp de trei zile10. Babele pun un buratec şi-1 omoară în rachiu. Din buratecul 1. Voronca, Datinele, 971. 2. Gorovei, Credinţi, 1423, 1428. 3. Sâbillot, Folkl. de France, III, 287 ; Rolland, Faune, III, 75. 4. „Est rana parva arborem scandens atque ex ea vociferans : in hujus os si quis exspuat ipsamque dimittat, tussi liberări narratur" (Natur. hist., XXXII, 29). 5. „Caput ranae adprehendes et os aperies et spues intra os ejus et robagis eam, ut dentium dolores secum ferat, et tum viam dimittes..." (De medicamentis, XII, 24). 6. Leon, Ist. nat. medic, 81, 82 ; Gr.-Rigo, Medic, pop., I, 77. 7. Strauss, Bulgaren, 40. 8. Wuttke, Volksaberglaube, 353. 9. Giraudo, Sampeyre, 21. 10. Voronca, Datinele, 756. 314 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT omorît se face o legăturică care se dă copiilor bolnavi de friguri s-o poarte la gît1. Şi acest leac e foarte răspîndit aiurea: în Franţa, o broască verde se atîrnă de gîtul bolnavului de friguri, sau i se pune pe pîntece ori pe cap, sau i-o coase în pălărie2. La veneţieni, se ia o broască vie şi se pune într-un săculeţ, care se atîrnă de gîtul bolnavului de friguri, fără ca acesta să ştie : broasca absoarbe toată răutatea şi apoi moare3. în Abruzzi (Italia) şi în Sicilia se leagă la fruntea bolnavului de friguri o broască vie sau jupuită4. La germani, ca leac contra frigurilor, se atîrnă de gîtul bolnavului, fără ca acesta să prindă de veste, o broscuţă într-o punguliţă; bolnavul trebuie s-o poarte nouă zile, iar a noua zi s-o arunce peste cap în apă. Bolnavul să fugă apoi acasă, fără să se uite înapoi5. Acelaşi leac îl întrebuinţează şi cehii6. Ungurii poartă şi ei de gît atîrnată o broască uscată, ca leac contra malariei7. Toate aceste mijloace de vindecare a frigurilor le întrebuinţau şi romanii. Plinius, între numeroasele leacuri ce recomandă pentru alungarea frigurilor, pomeneşte şi următoarele : „Să alegi o răspîntie : acolo să fierbi broaşte în untdelemn, să alungi cărnurile şi să-1 freci pe bolnav cu această unsoare. Alţii omoară broaştele în untdelemn, le atîrnă apoi bolnavului, fără ca acesta să ştie, şi-1 freacă pe bolnav cu această unsoare. Inima unei broaşte purtată ca amuletă micşorează intensitatea frigurilor, tot astfel şi untdelemnul în care s-au fiert măruntaiele ei. Dar cel mai bun leac contra frigurilor, e să porţi, atîrnate ca amulete, broaşte cărora li s-au tăiat degetele, sau ficatul ori inima unui brotăcel într-o pînză de culoare cenuşie"8. Deoarece omul, cînd suferă de friguri, tremură adesea ca frunza bătută de vînt, i se recomandă, în unele părţi ale Germaniei, frunze de „plop tremurător" (Populus tremula) ca leac contra frigurilor9. La Paşcani, se crede că e bine să ţii în mînă un sticlete, cînd moare, pentru că tremură, şi-ţi trec frigurile10. Poporul stabileşte o legătură strînsă între friguri şi sperietură : după cum tremură omul cînd îl cuprinde o frică grozavă sau se spăimîntă de ceva. De aceea se recomandă următorul leac contra frigurilor: „Să torni bolnavului apă pe cap, cînd doarme, ca să-1 sperii, sau să te duci cu el la apă, la scăldat, şi să-1 arunci pe neaşteptate în apă... şi astfel îi va trece"11. 1. Gr.-Rigo, Medic, pop., I, 76 urm. 2. Sebillot, Folkl. de France, III, 287 ; Rolland, Faune, III, 75. 3. Bernoni, Tradizioni, 191. 4. Finamore, Tradizioni, 137; Pitre, Medicina, 441. 5. Wuttke, Volksaberglaube, § 335. 6. Grohmann, Aberglauben, 106. 7. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 344. 8. Natur. hist, XXXII, 28. 9. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., II, 1020. 10. Gorovei, Credinţi, 400. 11. Voronca, Datinele, 756 ; Şezătoarea, III, 49 ; VI, 33. SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARĂ 315 Acest remediu îl întrebuinţa, acum vreo 60 de ani, d-rul Drasch, un vestit medic homeopat din Bucureşti. Acelaşi mijloc de vindecare îl găsim întrebuinţat la germani1, şi la cehi2. In Oltenia, în Banat şi în Moldova se crede că e mai bine ca apa să fie turnată pe cel bolnav de friguri de către o femeie care a fugit o dată de la bărbat3. Tot din pricină că sperietura e în strînsă legătură cu frigurile, „copiii mici poartă o broască cusută într-o petică la gît contra sperieturii"4. Aceeaşi credinţă o regăsim în Franţa : „Un crapaud pendu vivant, par le cou, au plafond d'une maison, guerit de la peur celui qui l'habite"5. Alt leac contra frigurilor : „Primăvara, cînd vei vedea întîia oară ouă de broască, să le iei şi să te freci peste tot trupul, şi anul acela să n-ai grijă că te-or necăji frigurile"6. Aiurea, ouăle de broască vindecă de pistrui7. O credinţă foarte răspîndită e că broasca purifică apa în care stă, absorbind într-însa toate necurăţeniile ce se află acolo. De aceea se crede la noi că într-o fîntînă unde nu-i broască, apa nu e bună8. Potrivit acestei credinţe, mulţi ţărani în Franţa pun cîteodată o broască în urciorul de apă, cînd sînt bolnavi, spre a avea o apă curată9. Tot astfel se crede şi în Austria, că e rău să alungi broaştele din puţuri sau din pivniţe, căci ele absorb tot veninul de acolo10. De aceea, în timpul căldurilor mari, secerătorii din Franţa îşi pun pe piept o broască ca să absoarbă năduşeala11. Tot astfel se crede că poate extrage veninul din orice rană, din care pricină e deseori întrebuinţată în medicina populară pentru vindecarea rănilor. De aceea se recomandă că „dacă are cineva vreun buboi care nu vrea să spargă, apoi să ia o broască, s-o frîngă în două şi s-o pună încă... sîngerîndă pe buboi, care apoi sparge12". Pentru sugerea veninului la bolnavii de bube, de brîncă, de cancer, de vărsat etc, se aplică şi aiurea broaşte pe răni: la francezi13, la germani14, la cehi15, la italieni16. 1. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., II, 1452. 2. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 330. 3. Gr.-Rigo, Medic, pop., I, 70 ; Pamfile, Boli, 33 ; An. Arh. de Folkl, III, 135. 4. Leon, Ist. nat. medic, 81. 5. Rolland, Faune, XI, 112 urm. 6. Gorovei, Credinţi, 366 ; Leon, Ist. nat. medic, 81; Gr.-Rigo, Medic, pop., 1,76. 7. Wuttke, Volksaberglaube, § 116 ; John, Erzgebirge, 240 ; Schulenburg, Wend. Volkstum, 103. 8. Voronca, Datinele, 972 ; Şezătoarea, I, 128 ; Gorovei, Credinţi, 367. 9. Rolland, Faune, III, 51. 10. Ibidem, III, 52. 11. Ibidem, XI, 109. 12. Gorovei, Credinţi, 369. 13. Sâbillot, Folkl. de France, III, 286 ; Rolland, Faune, XI, 109. 14. Wuttke, Volksaberglaube, § 116 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 402 ; Schonwerth, Oberpfalz, (1858) XX, 20, 5. 15. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 316. 16. Pitre, Usi, III, 367. 316 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARĂ 317 Aceeaşi credinţă o aveau şi romanii, după cum afirmă Pliniu : „Un burete muiat deseori în apă rece, o broască pusă cu spinarea pe cap, sînt leacuri foarte bune pentru inflamaţia cerebrală (siriasis) a copiilor; se zice că, scoţînd apoi broasca, o găseşti uscată"1. „Părul la deget - o bubuliţă la degetele de la mîini, de care sufăr mai ales femeile care se înţeapă cu acul de cusut - se vindecă spintecînd o broască rîioasă şi punînd-o la deget"2. în Belgia, sugelul se vindecă vîrînd degetul bolnav în gura unei broaşte3. „Prăjită de vie, broasca se pune la gît pentru gîlci. Spintecată de vie, se pune cu partea sîngerîndă la rana din înţepătură, păr sau dalac"4. La aromâni, sugelul se vindecă astfel: „Iei un brotăcel, şi spintecîndu-1 în două, se presară cu puţin zahăr şi se pune deasupra bubei"5. Tot la aromâni, bolnavul de broaşte (un fel de umflătură Ia gît, la subţioară, la mîini sau la picioare) să pună pe partea bolnavă, broaşte pisate amestecate cu zahăr6, sau „să iei o broască şi s-o baţi într-o scîndură: cînd se va usca broasca, vor pieri şi broaştele de la cel bolnav"7. în Franţa, se vindecă de asemenea anghina punînd în gura bolnavului o broască care trebuie să se umfle şi să se înnegrească, ca să scoată toată răutatea8. Gîlcile şi scrofulele se vindecau tot acolo, în secolul al XVI-lea, cu broaşte aplicate pe gît9. Durerile de gît se vindecau şi la romani cu broaşte, după cum ne încredinţează Pliniu: „Anghina o vindecă zeama de broaşte fierte în oţet; această zeamă e bună şi pentru gîlci"10. „Cu grăsimea de broască se unge la dureri de încheieturi"11. Tot astfel se. vindecă reumatismul şi podagra în Franţa şi în Germania12. Un leac aproape identic se întrebuinţa la romani13. Tot la romani, broasca juca un rol foarte mare pentru vindecarea bolilor de ochi. în Sicilia, se recomandă, pentru durerile de ochi, 1. Natur. hist, XXXII, 138. 2. Gr.-Rigo, Medic, pop., I, 141. 3. Harou, Godarville, 18. 4. Leon, Ist. nat. medic, 81. 5. Papahagi, Liter. pop., 272. 6. Ibidem, 289. 7. Ibidem, 306. 8. Sebillot, Folkl. de France, III, 286 urm. 9. Rolland, Faune, XI, 110. 10. Natur. hist, XXXII, 90. 11. Leon, Ist. nat. medic, 81. 12. Rolland, Faune, XI, 109 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, I, 274. 13. Plinius, Natur. hist. XXXII, 110-111; Marcellus, De medicamentis, XXXVI, 32. să se lege o broscuţă la tîmpla corespunzătoare ochiului bolnav şi să se lase acolo pînă la moarte1. Tot astfel se procedează şi în unele părţi ale Germaniei2. Exact acelaşi leac e recomandat de Pliniu3. Printre leacurile întrebuinţate contra durerilor de măsele figurează şi broasca, mai adesea fiartă în oţet. Aşa se procedează în Franţa4, în Bavaria5, în Boemia6 etc. De acelaşi leac se serveau vechii greci7 şi romanii8. „Legătura cu broaşte pisate, pusă la pîntece, e bună de facere uşoară": e unul din leacurile întrebuinţate la noi în ţară9. în sudul Franţei, se pune de asemenea femeii care e să nască o broască pe pîntece, ca să-i uşureze durerile facerii10. La romani, broaşte vii se puneau pe pîntecele acelora care suferăau de colici, ca să absoarbă tot răul11. Tot în legătură cu credinţa că broaştele absorb toată răutatea din trup, se recomandă ca leac acelora căre asudă prea mult la mîini, să ia în fiecare mînă cîte o broască, şi să le strîngă în pumni pînă mor. Acest leac îl găsim întrebuinţat în Franţa12, în Germania13 etc. Broasca e întrebuinţată şi în leacuri pentru bolile vitelor: „Broasca de zemnic, pisată şi amestecată cu lapte, usturoi şi păcură, e bună pentru vite bolnave"14. „Broasca prinsă în martie se dă porcilor cînd sînt bolnavi de gură"15. Şi cehii lecuiesc unele boli ale vacilor prin aplicarea unei broaşte16, în Franţa, o broască se leagă de o aţă şi se învîrteşte în staul pînă moare, cînd vitele s-au îmbolnăvit din cauza deochiului17, sau i se dă să înghită o broască, cînd vita e umflată18. S-a crezut în timpurile vechi, şi se mai crede şi astăzi, pe alocuri, că broasca rîioasă emană din corpul ei sucuri otrăvitoare. Saliva şi udul ei, în special, erau considerate ca foarte vătămătoare. La noi, se crede că negii provin „din apa ce iese din broaştele buboase, cînd le iei în mînă"19. „Dacă ţii o broască în mînă şi te 1. Pitre, Medicina, 274. 2. Hofler, Tiere, 40, Juhling, Tiere, 40. 3. Plinius, Natur. hist., XXXII, 24. 4. Sebillot, Folkl. de France, III, 288. 5. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 834, 843. 6. Ibidem, II, 839. 7. Dioscuridis, De materia medica, II, 28. 8. Plinius, Natur. hist., XXXII, 80, 81. 9. Gorovei, Credinţi, 2548. 10. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 859. 11. Marcellus, De medicamentis, XXVII, 123. 12. Rolland, Faune, III, 71; Sebillot, Folkl. de France, III, 287. 13. Wuttke, Volksaberglaube, § 328 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 769 ; Strackerjan, Oldenburg, I, 93. 14. Gorovei, Credinţi, 400. 15. Ibidem, 3258. 16. Grohmann, Aberglauben, 130. 17. Sebillot, Folkl. de France, III, 280. 18. Beauquier, Faune et Flore, I, 309. 19. Şezătoarea, II, 70 ; Gr.-Rigo, Medic pop., I, 128. 318 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT udă cu udul ei, atunci faci pe mînă negei"1. „Dacă te udă pe corp broasca rîioasă, se fac negi sau rîie"2. Negii aceştia se vindecă în modul următor: „Se ia o broască vie, se omoară deasupra negului, zicînd : «Cum moare broasca, aşa să moară negul!». Se repetă de trei ori, apoi se leapădă broasca jos"3. Sau : „Se înfăşoară locul bolnav (negii sau rîia) cu ouă de broască şi se ţine înfăşurat o zi şi o noapte"4, în Franţa, se freacă negii cu o broască rîioasă vie5, în Modena (nordul Italiei), se procedează astfel: se ia un brotăcel, se jupoaie, şi cu dosul pielii se freacă negii; cînd pielea va fi uscată, vor dispărea şi negii6. Udul broaştei nu provoacă numai negi, ci poate orbi pe acela ai cărui ochi au fost stropiţi de el. Această credinţă o găsim în sudul Franţei7, în Sicilia8, în nordul Italiei9. Tot în nordul Italiei, se crede că udul ei, atingînd capul cuiva, face să-i cadă părul10. In Abruzzi (Italia), udînd pe cineva, broasca-i dă gălbinarea11. S-a crezut multă vreme, chiar de oamenii învăţaţi, că privirea broscoilor ar avea puterea de a fascina pe cineva. De aci credinţa în Italia, că dacă te priveşte un broscoi, capeţi durere de cap12 sau ţi se fac pe piele nişte pete roşii13. Am vorbit îndeajuns despre broaşte, fie în legătură cu frigurile, fie în raport cu alte boli. E timpul să trecem la examinarea mijloacelor de vindecare a altor afecţiuni sau la cele ce interesează sănătatea omului, care decurg din magia imitativă. 5. FURNICĂTURI. REUMATISME. „Cînd simţi că ai prin trup un fel de înţepături dureroase, parc-ar fi muşcături de furnici, e bine să te duci la un muşuroi de furnici şi să iei într-un vas din muşuroi: furnici, cu paie, pămînt, ouă de furnici, toate amestecate. Aducîndu-ie acasă să le fierbi cu apă, şi apă de aceea să bei şi să te scalzi cu ea, şi apoi îţi trece"14. „Pentru reumatism, se freacă la locul dureros cu spirt de furnici; sau se ia un furnicar, se opăreşte într-o apă care a fiert în clocote, apoi se înfăşoară cu el partea bolnavă; sau se face următoarea 1. Rev. Ion Creangă, TV, 361; cf. Gorovei, Credinţi, 2647 ; Pamfile, Boli, 50. 2. Leon, Ist. nat. medic, 81. 3. Gr.-Rigo, Medic, pop., I, 129 urm. 4. Leon, Ist. nat. medic, 81. 5. Sebillot, Folkl. de France, III, 286. 6. Ricardi, Pregiudizi, 50. 7. Sebillot, Folkl. de France, III, 273. 8. Pitre, Usi, III, 367. 9. Cibele Nardo, Superstizioni, 206 ; idem, Zoologia pop., 128. 10. Ibidem. 11. Finamore, Tradizioni, 238. 12. Metalli, Usi e costumi, 114. 13. Cibele Nardo, Zoologia pop., 128. 14. Marian, Insectele, 246 ; cf. ibidem, 245 ; Leon, Ist. nat. medic, 91. SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARĂ 319 scăldătoare : se scoală baba la miezul nopţii, se duce în pădure şi ia un furnicar mare, cu cuib cu tot; îl duce acasă, fără să vorbească, aduce apă tot fără să vorbească, fierbe furnicarul la foc, tot noaptea. Aşa face de trei ori în trei luni, şi, lucru curios, un om olog de reumatism şi cu mîinile sgîrcite s-a vindecat cu acest leac"1. Acest leac, întrebuinţat aproape identic de mai toate popoarele din Europa2, a fost adoptat şi de medicina ştiinţifică: acidul formic, extras din furnici, e recomandat ca leac contra reumatismelor. Buruiana „slăbănogul" (Impatiens noii tangere) care prezintă un fel de noduri, „care reamintesc încheieturile umflate ale bolnavilor de reumatism, poporul o crede cea mai bună în contra acestei boli"3. 6. GUŞA. Pe lîngă diferite alte practici magice, descîntece etc. mai poţi scăpa şi aşa : „Iei burete de tîrg, faci o lulea de ciucălău, pui în ea burete şi cărbune şi fumezi buretele ca tutunul; fumul îl tragi în gît, iar scrumul, cenuşa ce iese din arderea buretelui, se amestecă cu rachiu, se descîntă şi se bea. Tratamentul acesta se face la sfîrşitul lunii, în trei sfîrşituri unul după altul, şi scapi de guşă"4. 7. INSOMNIE. Cînd copilul nu poate dormi, se iau paie din bîrlogul unde dorm purceii şi se pun în leagăn5. Melcii de apă, a căror coajă sucită aminteşte un copil înfăşat, se numesc în popor „melci înfăşaţi". Ei se pun în leagănul sau în albiuţacopiilor în faşă, cînd n-au somn, ca să-i vindece de insomnie6. „Cel ce va mînca carne de privighetoare, acela-şi pierde somnul şi... nu poate dormi, ci numai priveghează, cît e noaptea de mare, ca şi privighetoarea" (Bucovina)7. „Dacă vrei să nu te prindă somnul deloc într-o noapte, să mănînci inimă de privighetoare, c-apoi nu ţi-e somn... în noaptea aceea" (judeţul Vaslui)8. E interesant că exact aceeaşi credinţă o aveau şi grecii cei vechi, după cum atestă Elian (sec. III d.Hr.)9. 8. ÎNCUIERE. Prin acest termen înţelege poporul constipaţia şi uneori stranguria. Un leac foarte caracteristic se recomandă pentru vindecarea acestei neputinţe: „Să ia bolnavul un lacăt cu cheia şi să-1 încuie; să aducă o vadră de apă şi să bage lacătul încuiat în apă neîncepută; să ia 1. Leon, Ist. nat. medic, 89. 2. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, I, 18; II, 237, 245, 284; Lammert, Volksmedizin, 157, 226, 269. 3. Leon, Ist. nat. medic, 16. 4. Şezătoarea, II, 72. 5. Marian, Naşterea, 362. 6. Leon, Ist. nat. medic, 16. 7. Marian, Ornitologia, I, 254. 8. Gorovei, Credinţi, 3530. 9. Aelian, Var. hist., I, 43. 320 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT cheia şi să descuie lacătul în apă ; să scoată lacătul din nou afară şi iar să-1 încuie... şi tot aşa pînă în trei ori, repetînd la fiecare băgare în apă: «Cum se descuie lacătul ăsta în apă, aşa să se descuie şi X la maţe»"1. Tot cu un lacăt, băgat în apă, apoi descuiat şi încuiat de 9 ori, se descîntă în Ţara Oaşului pentru a dezlega pe un bărbat, care a rămas neputincios de pe urma unei vrăji2. 9.* ÎNŢĂRCARE. Cînd femeia înţărca copilul, să îmbrace o cămaşă cu gura la spate şi să zică: „Cum am întors cămaşa, aşa să se întoarcă G. de la ţîţă"3. „Cînd înţarci copilul, să coci un ou sîmbătă dimineaţa, să-1 pui în gunoi după uşă, să iei copilul, să-1 pui aproape de gunoi, aşa ca el să vadă oul spre a-1 lua, şi să zici: „Cum a uitat găina oul, aşa să uite V. ţîţa'H. 10v JUNGHI. Un leac contra junghiului (pneumonie), numit pe alocuri şi „ţeapă" sau „cuţit", e descîntarea cu o ţeapă de tufan de la car şi cu un cuţit furat5. In Oltenia se descîntă de junghi într-o oală cu apă, în care se taie gîtul unei păpuşi - se taie junghiul - şi apa o bea bolnavul6. Alt mijloc de vindecare e un ceai făcut din „sudoarea calului" sau „osul iepurelui" (Oriosis spinosa), plantă ale cărei ramuri tinere sînt terminate cu spini lungi şi puternici7. La aromâni, cînd are cineva junghi, aruncă jos un ac, şi cine-1 ridică de jos, capătă junghiul8. După o comunicare din judeţul Rîmnicu Sărat, „pămîntul din coarnele unui bou care împunge e bun de junghi". 11. MUŞCĂTURĂ. „Dacă un cîine muşcă pe cineva se crede că, afumîndu-:l cu păr din sprîncenele sau de pe capul acelui cîine, îi va trece spaima şi nu-i va strica muşcătura"9. „Cel muşcat de nevăstuică să se spele la rană cu apă scursă peste o piele de nevăstuică, întinsă şi uscată pe un crăcan de lemn, cu partea cărnoasă în afară"10. „Cînd te-a muşcat «cîrcăiacul» (Scolopendra, care are douăzeci de perechi de picioare, de unde-i vine şi numele, din turc. kyrkaiak 'patruzeci de picioare'), să te strîngi bine mai în susul muşcăturii, ca să nu se împrăştie veninul în tot trupul, şi să te legene 40 de 1. Gr.-Rigo, Medic, pop., I, 88 urm.; cf. Laugier, Etnogr. medic, 81, 84 ; Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 109. 2. An. Arh. de Folkl, I, 214 ; cf. Laugier, Etnogr. medic, 93. 3. Şezătoarea, II, 66 ; VI, 36 ; Marian, Naşterea, 425. 4. Şezătoarea, II, 67 ; cf. Marian, Naşterea, 426. 5. Gr.-Rigo, Medic, pop., I, 94, 95. 6. Laugier, Etnogr. medic, 97. 7. Drăghici, Iconomia, 92. 8. Papahagi, Liter. pop., 295. 9. Gorovei, Credinţi, 2502 ; cf. Pamfile, Boli, 48. 10. Ibidem, 48 ; cf. Gorovei, Credinţi, 2505 ; Rev. Ion Creangă, II, 124. SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARĂ 321 inşi cu cîte o mînă, într-o pătură, ori de nu, apoi 20 de inşi cu amîndouă mîinile, că te uşurezi"1. 12. MUŢENIE. Copiii care mănîncăpeşte, înainte de a începe a vorbi, rămîn muţi2. De asemenea, „femeia îngreunată să nu mănînce cap de peşte, căci nu vorbeşte copilul curînd"3. „Pentru a se vindeca cel mut, trebuie ca cineva din casă, rudă de aproape cu mutul, să pună duminică dimineaţa într-un castron apă neîncepută şi, cînd toacă popa în biserică, să bată cu nişte linguri noi în apă şi să spună : Cum se bat lingurile Aşa să se bată limba în strachina asta, în gura lui (cutare)"4. 13. NAŞTERE. SARCINA. Dacă, în timpul sarcinii, femeia mănîncă poame îngemănate, va naşte copii gemeni5. Tot astfel, dacă mănîncă un ou care are două gălbenuşuri6. Aceste, credinţe se regăsesc pînă şi la popoarele cele mai înapoiate7. „Femeia îngreunată să nu mănînce aripi de pasăre, căci copilul care se va naşte va da necontenit din mîini şi din picioare, parc-ar vrea să zboare"8. „Cînd tepşeşti prea tare mămăliga, faci copii gheboşi"9. După alţii: „Dacă pătuleşte femeia îngreunată mămăliga, îi va fi copilul pleşuv"10. Femeia însărcinată să nu lovească într-un cîine sau într-o mîţă, că va face copilul păros11. In timpul sarcinii, femeia să nu umble cu peri de porc, căci copilul ce va naşte va căpăta boala „părul porcului"12. Femeile însărcinate să nu mănînce peşti şi melci, căci vor naşte copii băloşi şi mucoşi13. E oprit cu totul unei femei însărcinate de a trece peste sau sub o funie întinsă, căci va face copilul cu buricul (cordonul ombilical) încurcat pe după gît14. Credinţa aceasta, foarte răspîndită în mai 1. Şezătoarea, VI, 44. 2. Gorovei, Credinţi, 2511. Aceeaşi credinţă o au şi sîrbii (Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 537). 3. Şezătoarea, III, 150. 4. Gr.-Rigo, Medic, pop., 1,121. 5. Marian, Naşterea, 16, 59 ; Leon, Ist. nat. medic, 5 ; Şezătoarea, I, 127 ; Rev. Ion Creangă, III, 339 ; Gorovei, Credinţi, 1579-1582 ; Zeitschr. f. ost. Volkskunde, 1897 (XXII), 147; Cosmulei, Datini, 17. 6. Gorovei, Credinţi, 1583. 7. Frazer, Rameau d'or, 31. 8. Şezătoarea, VI, 21; cf. şi III, 150 ; Marian, Naşterea, 16. 9. Rev. Ion Creangă, IV, 363. 10. Voronca, Datinele, 230. 11. Şezătoarea, VI, 49 ; Marian, Naşterea, 20. 12. Ibidem, 20 urm. ; Gorovei, Credinţi, 2585. 13. Ibidem, 2750. 14. Marian, Naşterea, 21; Şezătoarea, VI, 24 ; Gorovei, Credinţi, 427. 322 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT toată Europa1, o regăsim pînă şi la poporul Aino, din insula Sakhalin (la extremitatea de răsărit a Asiei)2. 14. NEGI. în mod simbolic se vindecă negii în chipul următor, după un informator din judeţul Suceava : „Cauţi grăunţe de păpuşoi ce cad din saci, cînd îi duci la moară ca să macini. Iei trei grăunţe de acelea, le mesteci în gură dimineaţa, te ungi cu acele grăunţe sfărîmate pe negei, şi nici nu ştii cînd scapi de ei. Uneori poţi lua o aţă, faci pe ea atîtea noduri cîţi negei ai, pui aţa în pămînt, şi, cînd va putrezi, negei nu vei mai avea"3. Acest din urmă mijloc de vindecare a negilor e întrebuinţat în mai toată Europa4. Aromânii, pentru a se vindeca de negi, iau atîtea grăunţe de grîu cîţi negi au şi-i îngroapă unul cîte unul, zicînd la îngroparea fiecărui | . grăunte : „Cînd va învia mortul, atunci sâ-nvie şi negii"5. Un leac analog îl găsim întrebuinţat şi în Germania6. 15. PĂRUL. (Creşterea şi căderea lui). Am menţionat în alt loc un leac simbolic pentru creşterea părului. Alt leac : „Cu decoctul viţei albe, adică a curpenului (Clematis vitalba), se spală femeile pe cap, ca să le crească pârul lung ca şi el"1. Feriga, care are rădăcini filamentoase ce au oarecare analogie cu părul, se întrebuinţează ca leac contra căderii părului8. Cînd se tund copiii mici, se bagă părul la rădăcina unui pom, ca J să le crească părul lung ca pomul9. Cine mănîncă sămînţă de tigvă (comp. „tivgă goală" = cap pleşuv) îi cade părul10. La sîrbi, dacă femeia însărcinată fură dovleac, copilul ce va naşte va fi pleşuv11. 16. PISTRUI. Deoarece ouăle de curcă au pe ele nişte pete mici, ruginii, ca şi cînd ar avea pistrui, se recomandă ouă de curcă, puse lîngă foc, pînă lasă un fel de apă, cu care se şterg pistruii12 3 SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARĂ 323 1. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 535, 538; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., II, 1418 ; Drechsler, Schlesien, I, 279 ; Wuttke, Volksaberglaube, 377; Sâbillot, Paganisme, 21; idem, Folklore, 188; Finamore, Tradizioni, 58. 2. Frazer, Rameau d'or, 23. 3. Şezătoarea, II, 70. 4. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 779 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des \j Abergl., V, 17. 5. Papahagi, Liter. pop., 274. 6. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 773. 7. Butură, Plantele cunoscute, 73. 8. Leon, Ist. nat. medic, 16. 9. Gorovei, Credinţi, 3057. 10. Şezătoarea, VI, 49. 11. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 539. 12. Leon, Ist. nat. medic, 87. 17. SĂNĂTATE. BOALĂ. Eschimosul coase în haine o bucată din piatra de la vatră, crezînd că prin aceasta îşi asigură o viaţă lungă şi puterea de a suporta necazurile, întocmai ca această piatră, care a rezistat generaţii întregi focului. Tot astfel, ţăranii noştri, în seara de ajun, pun sub faţa de masă coasa, iar sub picioare toporul, ca să fie toţi sănătoşi; alţii şed pe topor, ca să fie sănătoşi şi tari peste an, ca fierul1. De asemenea, cînd iese lăuza din scăldătoare, se pune un topor pe unde calcă ea cu picioarele, ca să fie sănătoasă ca fierul2. Cînd tună întîi, să te loveşti cu capul de fier, ca să-ţi fie capul tare ca fierul peste an3. Cînd vezi primăvara pentru întîia oară un fluture roşu, e semn că vei fi sănătos şi roşu ; de vezi fluture galben (sau alb) toată vara, vei fi palid la faţă şi bolnăvicios4. „In dimineaţa zilei de Paşti, se pune în oala cu apă, din care ai casei se spală pe faţă, un ou roşu, ca să aibă faţa roşie şi frumoasă. Fetele dorm cu oul roşu în sîn, ca să fie frumoase ca oul roşu tot anul"5/ „La lăsatul-secului, fiecare să mănînce cîte un ou, ca să fie tot anul gras şi rotunjel ca oul"6. „In prima zi de Paşti, cine mănîncă cas va fi alb ca şi caşul"7. Jn vinerea Patimilor, numită şi vinerea seacă, se duc oamenii de se scaldă pînă a nu răsări soarele, c-apoi nu se lipesc bolile de ei, nu se îmbolnăvesc, nu zac: cum e vinerea seacă, aşa să sece bolile"8. Credinţa aceasta e foarte răspîndită în Europa. „Să nu mănînci coajă de pe ceaun, că te usuci ca coaja"9. 18. STERILITATE. Cu matca de iepuroaică se vindecă sterilitatea, pentru că acest animal e foarte puios. Regretatul folclorist S.F1. Marian ne dă, în lucrarea sa Naşterea la Români (p. 4), o reţetă pentru vindecarea sterilităţii: „Se iau testiculele unui iepure şi matca unei iepuroaice, se usucă bine şi, după ce s-au uscat de ajuns, se pisează pînă ce se fac ca pulberea. Se pun apoi, fiecare deosebit, în cîte un şipuşor cu rachiu, iar şlpuşoarele, bine astupate, se pun într-o cahlă, bărbatul bea sămînţa cea de iepure, iar nevasta cea de iepuroaică". 1. Voronca, Datinele, 50. 2. An. Arh. de Folkl., IV, 80. 3. Voronca, Datinele, 787 ; Rev. Ion Creangă, II, 194; III, 49; IV, 150 ; cf. Cosmulei, Datini, 47. 4. Şezătoarea, I, 127; III, 46; VI, 33; Marian, Insectele, 263 ; Rev. Ion Creangă, V, 207. 5. Laugier, Etnogr. medic, 64 ; Gorovei, Credinţi, 2931 urm., 2936 ; Cosmulei, Datini, 41; Şezătoarea, VI, 46 ; Voronca, Datinele, 424. 6. Pamfile, Boli, 62. 7. Laugier, Etnogr. medic, 65. 8. An. Arh. de Folkl., IV, 68 ; Şezătoarea, I, 126 ; III, 201. 9. Gorovei, Credinţi, 700. 324 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARA 325 § 177 Am pomenit mai înainte că, tot pentru acest scop, vechii greci recomandau mîncarea cărnii de iepure. Alt leac contra sterilităţii, care se recomandă femeilor, e rachiul în care s-au bătut ouă de broască ţestoasă sau de conochifteriţă1. Se mai recomandă femeilor ce nu nasc copii să mănînce inima unui iepure, tăiat de viu şi cît timp se zbate încă2. Tot astfel Placitus prescrie sîngele de iepure femeilor, pentru ca să nască uşor. Dimpotrivă, dacă femeia nu vrea să aibă copii, ea obişnuieşte, la aromâni, să ia unghii de catîr, pisate bine, pe care le bea cu apă3. Se ştie că acest animal nu se reproduce. 19. UMFLĂTURI. VARICE. După cum „slăbănogul" (Impatiens noii tangere) care prezintă un fel de noduri, e întrebuinţat ca leac pentru încheieturile umflate ale bolnavilor de reumatism (v. mai sus, 5), tot astfel, planta numită „silnic" (Clechoma hederacea), pe care se observă uneori nişte umflături care prezintă oarecare asemănare cu umflăturile produse de varice, e întrebuinţată ca leac contra acestei afecţiuni4. Asemănarea numelor C) Ne vom ocupa acum de o altă categorie de leacuri simbolice. De astă dată, raportul sau mai bine zis simpatia între boală şi leacul preconizat se întemeiază numai pe o asemănare de nume. Dacă numele pe care i-1 dă poporul bolii se aseamănă întocmai sau i se pare că prezintă oarecare asemănare cu numele unei plante, unui animal sau al unei părţi din trupul animalului, ori chiar al unui obiect neînsufleţit, acestea sînt recomandate, cu toată seriozitatea, ca leacuri ale numitelor boli, şi poporul nu se îndoieşte o clipă de eficacitatea lor. Dăm în cele ce urmează o serie de exemple de aceste leacuri miraculoase, pe care le înşirăm în ordinea alfabetică a numelor diferitelor afecţiuni. 1. ARICI. Cînd vitele au „arici la picior" (un fel de umflătură ce se face deasupra copitei la cai şi la boi), se taie un arici de viu şi se pune fierbinte la umflătură5. 2. BĂŞICA CEA REA. Astfel numeşte poporul „buba rea" sau „dalacul", care se vindecă cu băşică de peşte6. Această rană infecţioasă se mai vindecă cu beşicuri strînse în Ziua Crucii7. „Beşicuri" numeşte poporul pe alocuri buruiana „păpălău" (Physalis Alkekengi), al cărei fruct este o boabă roşie, 1. Leon, Ist. nat. medic, 81, 86. 2. Ibidem, 88. 3. Papahagi, Liter. pop., 302. 4. Leon, Ist. nat. medic, 16. 5. Ibidem, 79. 6. Ibidem 16, 103. 7. Rev. Ion Creangă, IV, 54. de mărimea unei cireşe închisă în caliciul roşu, care e un fel de punguliţă umflată ca o băşică. 3. BRINCA. Planta numită „brîncâ" sau „brînca porcului" (Scro-phularia nodosa), pentru că rădăcinile ei prezintă nişte noduri ce amintesc umflăturile ce se ivesc la cei bolnavi de „brîncă" (erizipel), e întrebuinţată la noi ca leac contra acestei afecţiuni1. E recomandată ca leac şi pentru brînca la porci2. întemeiaţi pe aceeaşi signatura rerum, vechii greci recomandau această plantă pentru vindecarea buboaielor şi umflăturilor3, şi tot astfel o găsim întrebuinţată astăzi la germani4, la francezi5, la italieni6 etc. 4. BROASCĂ. în Moldova, poporul numeşte „broască" o umflătură ce se formează sub pielea de la pleoapele ochilor sau chiar a obrajilor. Babele o lecuiesc atingînd umflătura cu o broască (încuietoare) de la uşă sau de la o ladă, şi rostind un descîntec7. Diverse ale umflături (gîlci, scrofule, ulcere) sînt denumite de popor broască şi caută să le lecuiască cu batracianul cu aceeaşi numire. De aceea, o broască, friptă de vie, se pune la gît pentru vindecarea gîlcilor8. Tot astfel se vindecau în secolul al XVI-lea, în Franţa, gîlcile şi scrofulele9. La aromâni, scrofulele se numesc broaşte10. Pentru a se vindeca de ele, se aplică pe umflături broaşte pisate şi amestecate cu zahăr, după ce li s-au scos măruntaiele11. Sau : „să iei o broască şi s-o baţi într-o scîndură; cînd se va usca broasca, vor pieri şi broaştele de la cel bolnav"12. 5. CHINURI. „Dacă cineva se chinuieşte greu înainte de a muri... să-1 scalde într-o lăutoare făcută de lemn de chin (forma dialectală pentru «pin»), şi va muri uşor"13. 6. CIRCEL. Rădăcina căpşunei şi cîrceii sînt buni ca leac pentru femeile ce au dureri mari prin pîntece sau cîrcei, în timpul periodului14. „Să nu mănînci cîrcei de la viţa de vie, că te apucă cîrceii"15. 1. Păcală, Răşinari, 253; Leon, Ist. nat. medic, 139. 2. Rev. Ion Creangă, II, 299. 3. Dioscuridis, De materia medica, IV, 93. 4. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., I, 1522. 5. Rolland, Flore, VIII, 154. 6. Pedrotti-Bertoldi, Nomi dialettali, 362 urm. 7. Şezătoarea, I, 83. 8. Leon, Ist. nat. medic, 80. 9. Rolland, Faune, XI, 110. 10. Papahagi, Liter. pop., 290. 11. Ibidem, 289. 12. Ibidem, 316. 13. Gorovei, Credinţi, 2438. în Bucovina se zice că trebuie scăldat într-o scăldătoare de „lemn de spin" (pronunţat dialectal schin): Rev. Ion Creangă, II, 66. 14. Şezătoarea, XV, 15. 15. Gorovei, Credinţi, 637. 326 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT Contracîrceilor bolnavilor de holeră se recomandă cîrcei de dovleac1. „Rachiul în care s-au fiert florile şi ramurile mai tinere ale acestei plante („cîrligăţică", Sanguisorba officinalis), se bea contra crampelor de stomac, cînd te cîrligi de durere"2. 7. CÎRTIŢĂ. Poporul numeşte cîrtiţă un fel de „noduri ce se fac sub piele, pe care le capătă acela care risipeşte multe muşinoaie de cîrtiţă ; aceste noduri trec dacă se înconjură fie care din ele cu o lăbuţă de cîrtiţă de nouă ori, sau dacă se spală cu apă în care se pune ţărînă din muşinoaie de cîrtiţă"3. Orice umflătură de natură scrofuloasă se cheamă cîrtiţă ; se vindecă învîrtind împrejurul umflăturilor unul din picioarele dinapoi ale unei cîrtiţe4. „Cînd cineva e bolnav de «cîrtiţă» (bubă sub gît), să ia o cîrtiţă şi să o omoare între degete, la spate, ca să nu vadă cîrtiţă"5. Întrebuinţarea cîrtiţei pentru vindecarea scrofulelor e foarte veche. | Între alţii, pomenesc de leacul acesta Plinius6, Marcellus Empiricus7 * • şi Sextus Platonicus (secolul al IV-lea d.Hr.)8. În afară de scrofule, laba de cîrtiţă are puterea de a vindeca, după credinţa celor mai multe popoare din Europa, tot felul de alte afecţiuni: angina difterică, gîlcile, colicile, frigurile, surpăturile, durerile de măsele etc. Mai pretutindeni se cere însă ca animalul să fie omorît cu mîna, între degete, întocmai ca şi la noi9. 8. COLŢ DE LUP. „Rana pe care o face un lup, muşcînd sau încolţind o vită, se cheamă «colţ de lup». Cine mănîncă carne de vită încolţită face un soi de buboaie care se numesc tot colţi de lup"10. Aceştia se vindecă cu colţi (dinţi) de lup, arşi şi pisaţi11. 9. CRĂPĂTURI. Crăpăturile de la nările nasului şi cele de la picioare se vindecă cu seu de vită crăpată12. 10. DROPICĂ. Planta numită „drob" sau „drobişor" (Isatis tinctoria) se recomandă, fiartă în scăldători, ca leac pentru dropică13. 1. Leon, Ist. nai. medic, 24. 2. Revista critică (Iaşi), V, 47. 3. Şezătoarea, V, 128. 4. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 73. 5. Gorovei, Credinţi, 649. 6. „Dextrum quoque pedem ejus (talpae) remedio esse strumis affirmant. Alii praecidunt caput, et cum terra a talpis excitata tusum digerunt in pastillos, pyxide stannea, et utuntur ad omnia quae intumescunt, et quae apostemata vocant, quaeque in cervice sint" (Natur. hist, XXX, 12). 7. „Talparum capita recisa cum terra sua contunduntur et pro emplastro adponuntur strumis" (De medicamentis, XV, 58). 8. Apud M. Hofler, Organotherapie, 181. 9. Cf. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 401; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 20 urm.; Rolland, Faune, I, 13 ; VII, 29 urm. etc.; Panzer, Mythologie, I, 266. 10. Pamfile, Boli, 25. 11. Leon, Ist. nat. medic, 16. 12. Pamfile, Boli, 25 urm. 13. Şezătoarea, XV, 27. SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARĂ 327 11. FURNICEL. Furunculii, numiţi de popor Jiirnicei", care „se arată pe piele sub forma unei ridicaturi ce seamănă cu un muşuroi de furnici"1, se vindecă, spălîndu-se cu apă fiartă, cu leuştean şi cu furnici2. 12. GUŞTER. Şopîrlei (Lacerta viridis) poporul îi mai zice şi guşter, cuvînt împrumutat din bulgăreşte. Prin „guşter", poporul mai înţelege însă şi crupul difteric, după cum îl numesc şi bulgarii. Din pricina acestei omonimii, se întrebuinţează la noi, pentru vindecarea guşterului (crupului difteric), un cap de guşter. „Ca să aibă leac, guşterului trebuie să i se taie capul primăvara, în luna lui martie, cu o para de argint, găsită tot în luna martie. Capul se păstrează pînă se usucă, apoi se întrebuinţează, fie pisîndu-se mărunt şi suflîndu-se în gît, fie pusă în apă, care se dă bolnavului de băut, simplă sau descîntată (Maglavit). în Şegarcea, se dă numai apa în care s-a spălat un guşter, iar în Argetoaia, se pune împrejurul gîtului chiar guşterul. în Cerat, ajunge ca cel ce a omorît un guşter în luna martie să pună numai mîna pe gîtul bolnavului"3. Afară de romani, care întrebuinţau această reptilă pentru vindecarea afecţiunilor de ochi, a bolilor de splină şi de ficat, şopîrlă e folosită ca leac la toate popoarele din Europa. Tot felul de boli sînt tratate pretutindeni, fie cu animalul întreg, fie cu unul din organele lui, sau cu întreg corpul lui, uscat şi redus în praf4. 13. HOLERA. Creşte la noi o buruiană spinoasă (JCanthium spinosum) „care este atît de rea, atît de neagră şi atît de vătămătoare, încît românii au numit-o holeră"5. în Bucovina, cînd bîntuie holera, se smulge din pămînt această buruiană, cu rădăcină cu tot, se fierbe într-o oală cu apă şi se dă de băut celor bolnavi. Alţii scaldă pe cei ce pătimesc de această boală în apa în care au fiert rădăcini de holeră. Unii afumă şi casele cu acest spin, ca să nu se apropie holera6. „Cine zace de holeră şi vrea să scape cu viaţă, să se tăvălească prin buruiana asta; zeama de «holeră», fiartă cu sare şi piper, e bună de holeră"7. Alţii plămădesc rădăcina în rachiu şi o dau de băut bolnavilor8. Şi în Galiţia se întrebuinţează această plantă ca leac contra holerei, dîndu-se bolnavului să bea ceai făcut din rădăcină de holeră9. Saşii din Ardeal cred că se iveşte holera în sat, cînd încep să crească buruieni de acestea pe cîmp10. 1. Bianu-Glăvan, Dicţ. sănătăţii, 329: 2. Leon, Ist. nat. medic, 91. 3. Laugier, Etnogr. medic, 81; cf. Şezătoarea, VI, 36 ; Leon, Ist. nat. medic, 94, 134 ; Pamfile, Boli, 66 ; Jipescu, Opincarul, 74 ; Ghiluşul, I, 10. 4. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., II, 684. 5. Ionescu, Mehedinţi, 330. 6. Marian, în rev. Albina, III, 326 ; cf. Leon, Ist. nat medic, 41. 7. Şezătoarea, XV, 42. 8. Pamfile, Boli, 37. 9. Hoelzl, Galizien, 153. 10. Schullerus, Pflanzen, 411. 328 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT SIMBOLISMUL ÎN TERAPEUTICA POPULARĂ 329 14. MAI (FICAT). în mai să bei vin roşu, că se înnoieşte maiul1. Gălbinarea provenind din vărsarea în sînge a fîerii fabricate de ficat (maiu), unele babe taie bolnavului o anumită vînă de sub limbă cu o para de argint sau cu un cuţitaş, însă tăierea trebuie făcută în luna mai2. 15. MOLEŢI. Aşa se cheamă larvele surdumaşului sau viermelui de făină (Tenebrio molitor), şi tot astfel se numeşte o boală a copiilor, caracterizată prin fierbinţeală, urdinare şi uscarea mucoasei nazale. După o comunicare din corn. Pisc, judeţul Dolj, această boală se vindecă luîndu-se trei moleţi (larve), care se omoară în moalele capului copilului, se ard şi se pun apoi într-o lingură cu apă care se dă de băut copilului. După o altă comunicare, tot din judeţul Dolj, se iau nouă moleţi şi se omoară în moalele capului copilului, apoi se pun în mămăligă şi se dau cîinelui să-i mănînce. 16. SCRÎNTITURĂ. Luxaţiile şi fracturile le vindecă poporul cu buruiana numită „scrîntitoare" sau „sclintită" (Potentilla anserina), aplicînd frunzele pisate pe mîna sau piciorul scrîntit3. SÎNGERARE. Dacă baţi o vită cu o nuia de lemn de „sînger" (Cornus sanguinea), ea îndată sîngerează4. Infuzia de frunze de sînger se întrebuinţează contra scurgerilor de sînge5. SLĂBICIUNE. Planta numită „slăbănog" sau „slăbănoagă" (Impatiens noii tangere) se fierbe, cu rădăcină cu tot, şi se fac băi cu ea „pentru oamenii şi copiii slabi de mîini şi de picioare"6. O altă plantă (Salvia pratensis), numită tot „slăbănog", fiartă şi amestecată cu spirt, „este întrebuinţată ca unguent în cazuri de slăbăciune (durere în picioare)"7. 19. SOARE SEC. Poporul numeşte astfel durerile de cap produse de insolaţie. Mai pretutindeni i se descîntă bolnavului şi-1 afumă cu floarea soarelui (Helianthus annuus)8. Descîntecul de „soare sec" se face adesea „ocolindu-se capul suferindului cu 9 pietricele de gîrlă... pe cînd el se uită să vadă soarele într-un vas cu apă neîncepută"9. 20. SOMN. Dacă nu poate dormi copilul, se scaldă cu „somnoroasă" (Laserpitium prutenicum)10. 17. 18 1. Şezătoarea, I, 128; Rev. Ion Creangă, XII, 45 ; Gorovei, Credinţi, 127. j 2. Gr.-Rigo, Medic, pop., I, 78. 3. Şezătoarea, III, 175 ; Laugier, Etnogr. medic, 87,91; Păcală, Răşinari, 268. 4. Şezătoarea, XV, 120; Gorovei, Credinţi, 3417. 5. Leon, Ist. nat. medic, 65. 6. Leon, Ist. nat. medic, 66. 7. Revista critică, (Iaşi), V, 52. 8. Păcală, Răşinari, 252 ; Laugier, Etnogr. medic, 82 ; cf. Leon, Ist. nat. medic, 38 urm. 9. Teodorescu, Poezii pop. 396 ; cf. Laugier, Etnogr. medic, 82. 10. Sevastos, Călătorii, 48. Inelele fluturelui inelat (Gastropacha neustria), numite şi „stupitul cucului" sau somni, somnişori sînt ouăle femelei acestui fluture şi li se zice astfel pentru că stau adormite pînă în primăvară, cînd se clocesc1. Copiilor ce nu pot dormi li se pune la grumazi aceşti somnişori2. Mai e credinţa că „inel de fluture inelat fără soţie de vei afla, dă-1 la un copil mic, că de nu, te vei face somnoros"3. 21. ŞOPÎRLAIŢĂ. Astfel numeşte poporul angina difterică. De şopîrlaiţă poţi scăpa „dacă fierbi buruiana ce se cheamă «şopîrlaiţă» (Parnassia palustris şi Veronica orchidea) şi zeama ei o ţii în gură, iar tuljenaşii îi pui pe-o petică şi-i legi în jurul gîtului"4. E bună şi ca leac pentru vite : „Boala de şopîrlaiţă este cea mai primejdioasă pentru viţei, de care se tămăduiesc cu zamă de buruiană ce se numeşte şopîrlaiţă, fiartă în apă, sau cu şopîrlă verde, care să se omoare în apă şi scurgîndu-se sîngele acolo, să li se dea să bea"5. 22. TUSE-MÂGĂREASCĂ. Aşa numeşte poporul tuşea convulsivă a copiilor, pentru că atunci cînd răsuflă, în mijlocul acceselor de tuse, scot un fel de zbieret ca al măgarului. De aceea şi germanii o numesc, în unele regiuni, Eselshusten6, şi tot astfel, ungurii: szamârhurut. Tot aşa în limbile balcanice : bulg. magareska kaslica, sîrb. magareci kasalj, grec. mod. yaiSoupdBnxaţ. Printre leacurile recomandate la noi cităm următoarele : a) Să se dea de băut bolnavului lapte de măgăriţă7. Tot astfel la bulgari şi la persani8. b) Se stoarce baligă de măgar nemirosită şi zeama se dă bolnavului s-o bea9. c) Se afumă pacientul cu baligă de măgar10. d) Bolnavul trebuie să pupe un măgar sub coadă11. E curios că un leac aproape identic se recomandă tocmai în Franţa : „II suffit d'embrasser la tete d'un jeune ane, entre des deux oreilles, par Ies petits enfants, pour que ceux-ci soient preserves des convulsions"12. La romani se recomanda, pentru vindecarea guturaiului, să se sărute pe bot un catîr13. 1. Marian, Insectele, 287. 2. Ibidem, 289. 3. Ibidem. 4. Şezătoarea, III, 12 ; XV, 130. 5. Drăghici, Iconomia, 15. 6. Hofler, Krankheitsnamen, 246; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 20. 7. Leon,Is£. nat. medic, 97 ; Laugier,Etnogr. medic, 99 ; Gr.-Rigo,Medic pop., I, 179. 8. Strauss, Bulgaren, 403 ; Sbornik, XXX, 19 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 25. 9. Şezătoarea, IV, 30 ; Leon, Ist. nat. medic, 97 ; Pamfile, Boli, 52. 10. Şezătoarea, IV, 30 ; Leon, Ist. nat. medic, 97 ; Laugier, Etnogr. medic, 99. 11. Ibidem. 12. Perrot, Folkl. bourbonnais, 10. 13. „Gravedinem invenio finiri, si quis nares mulinas osculetur" (Plinius, Natur. hist, XXX, 12). 330 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT 23. ULCIOR. Din punctul de vedere etimologic, ulciorul sau urciorul la ochi (lat. hordeolum) n-are nici o legătură cu vasul numit „urcior" sau „ulcior" (lat. urceolus). Cu toate acestea, din cauza acestei omonimii, poporul a stabilit o legătură între furunculul care se formează pe pleoapă şi între vasul pentru apă. Astfel : „Dacă bei apă din urcior, faci «urcior» la ochi"1. „Să nu te speli pe faţă din urcior, că faci «urcioare» la ochi"2. „Cînd ai ulcior la ochi, să te uiţi printr-un gît de ulcior, că-ţi trece"3. Se vindecă ulciorul, dacă-1 atingi cu tină de pe fundul unui ulcior de apă4. 24. URECHI (boli de). Există o insectă numită urechelniţă (Forfîcula auricularia), despre care poporul are credinţa absurdă că intră în urechea omului, cînd doarme, şi poate să-i găurească timpanul. Credinţa aceasta e foarte răspîndită, după cum dovedesc numirile * ei în diferite limbi: germ. Ohrwurm, engl. earwig, franc, oreillere şi perce oreille, prov. aurieiro, catal. papa-orelles, sîrb. uholaza etc. Din cauza acestei credinţe, de o parte, din cauza asemănării de nume, de altă parte, poporul stabileşte o legătură între insecta numită „urechelniţă" şi anumite boli de urechi: „O femeie însărcinată să nu omoare o «urechelniţă», căci copilul ce va naşte va face urechelniţă, adică bube în dosul urechilor"5. „Cînd se despoaie urechile la copii, se prinde o urechelniţă, se arde, se pisează, se plămădeşte cu unt proaspăt şi se face un fel de alifie care se pune pe bubă"6. 25. ZBURĂTOR. Zburătorul sau „lipitura" se vindecă cu „pana zburătorului" (Lunaria annua) şi cu „zburătoare" (Epilobium)7. 1. Rev. Ion Creangă, V, 244. 2. Şezătoarea, XII, 157,170 ; Gorovei, Credinţi, 4536 ; Păcală, Răşinari, 160. 3. Gorovei, Credinţi, 3875 ; Pamfile, Boli, 66. 4. Păcală, Răşinari, 271. 5. Marian, Insectele, 486. 6. Ibidem ; Leon, Ist. nat. medic, 109. 7. Ibidem, 137. Capitolul II Descîntecele Descîntatul şi descîntătoarea Pornind de la credinţa că bolile sînt de origine supranaturală, fie că sînt trimise ca o pedeapsă dumnezeiască, fie că sînt opera duhurilor necurate sau sînt datorate uneltirilor duşmane, poporul caută vindecarea în mijloace adecvate. îndată ce mama îşi vede copilul că nu se simte prea bine, cînd acesta dă semne vădite că începe să bolească, aleargă la o babă lecuitoare. Tot astfel şi omul matur, cînd i s-a vîrît boala în trup începe să tînjească. Se duce la babă sau e chemată acasă, şi numai cînd mijloacele întrebuinţate de una sau chiar de mai multe babe au dat greş şi bolnavul nu dă nici un semn de îndreptare, se recurge - in extremis- şi la consultarea unui doctor. Dar, în cele mai multe cazuri, ajutorul lui nu mai poate fi de nici un folos, căci boala e prea înaintată şi nu mai e chip de scăpare. Primul mijloc la care recurge baba e descîntatul însoţit de anumite practici, fără de care cuvintele rostite n-au nici un efect. La acestea se adaugă şi diverse leacuri empirice, de care ne vom ocupa mai tîrziu. Poate să descînte orişicine, tînăr sau bătrîn, dar pentru ca să fie cineva sigur că descîntecul va fi cu leac, trebuie să se adreseze unei femei bătrîne, unei babe sau băbărese, cum i se zice pe alocuri1. Dar prima condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească descîntătoarea e să fie curată, adică să nu fie „la lună", să nu fi avut în ziua aceea sau de multă vreme (dacă e bătrînă) contact cu un bărbat, să fie spălată şi primenită2. Unele descîntătoare postesc în ziua în care au să descînte3. Altele, înainte de a rosti descîntecul, îşi fac cruce, bat cîteva mătănii, zic „Doamne ajută!" sau Tatăl nostru şi apoi încep să descînte4. In genere bărbaţii nu descîntă, şi numai în cazuri foarte rare se găseşte cîte un unchiaş care să ştie să descînte şi la care se face apel. In Basarabia, se admite să descînte şi un bărbat, dar numai în cazuri excepţionale, cînd e la drum şi i s-a deocheat dobitocul. „Descîntecul, în acest caz pe care-1 cunosc bărbaţii, e caraghios şi jigneşte sentimentul religios: urinează pe dobitocul deocheat, zicînd Tatăl nostru"5. Gorovei, Descîntecele, 87 urm.; Clopotiva, 456 ; cf. Marian, Naşterea, 349. Rev. Ion Creangă, I, 88 ; Şezătoarea, III, 143 ; Voronca, Datinele, 1144 ; Clopotiva, 456. Tot aşa şi la românii din Meglenia (Papahagi^ Megl. Rom., I, 104). Marian, Descîntece, 98. Ibidem ; Clopotiva, 456. Bul. Inst. Soc. Rom. din Basarabia, I, 74. § 178 332 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DESCÎNTECELE 333 Sînt cazuri în care descîntă mai multe persoane. Astfel, în judeţul Timiş (după o comunicare), pentru „spurc", de care suferă copiii mici, descîntă o babă şi o fetiţă de 7-8 ani. Ele îşi dau una alteia boabe de mălai mărunt şi seminţe de cînepa şi rostesc amîndouă descîntecul. De „căţei de turbă", în judeţul Baia (comuna Cotîrgaşi), trebuie să descînte doi bărbaţi şi o femeie, ori două femei şi un bărbat. Dacă descîntă o singură persoană, trebuie să repete descîntecul de 9 ori1. Uneori, în judeţul Romanaţi, li se descîntă copiilor de „deochi" de către 9 babe văduve2. în Valea Almăjului (Bănat), se descîntă de „Milostîvnice" (= Iele) de o babă, însoţită de 8 fete. Se duc cu toatele, împreună cu bolnavul, la rîu, ducînd fiecare cîte o chită de un singur fel de floare. Baba udă chita ei cu apă, loveşte cu ea pe bolnav în cap şi zice: Hai la rost, la rost, Să meargă snaga (= puterea) unde-a fost, Mai vîrtos de cum a fost. Cele 8 fete rostesc şi ele aceleaşi cuvinte şi-1 ocolesc pe bolnav de trei ori. Descîntecul se repetă de trei ori3. Rareori, descîntecul nu e rostit de babă, ci de o altă persoană. Pentru a descîntă de „spurc", baba „caută un copil sau bărbat, fată sau femeie, după cum şi bolnavul este copil sau bărbat, fată sau femeie, care s-a născut într-o sîmbătă, şi-1 pune să spună descîntecul după ea"4. „Babele sînt convinse că darul de a lecui îl aude la Maica Domnului sau de la Iele, în urma unei boli grele, în care timp sufletul lor e purtat de Iele prin văzduh şi le-nvaţă să lecurească. De asemenea cred că le vine în ajutor Sfînta Vineri, pe care o serbează prin nelucrare şi post"5. Alte babe spun că au învăţat descîntecele, în vis, de la Maica Domnului. Ca să aibă leac descîntecul, trebuie să-1 furi: tragi cu urechea cînd baba descîntă şi-1 înveţi „prin furarea şoaptelor", în întregime I sau numai cîte o frîntură din el6. Aceste crîmpeie de descîntece sau f descîntecele întregi pe care le-ai furat trebuie să le spui de mai multe ori, cînd teşi la argea sau în timpul cununiei, şi atunci sînt J mai cu leac7. Descîntecul nu trebuie spus nimănui, căci altfel îşi pierde leacul. Această credinţă e generală. îşi mai pierde leacul şi descîntecul spus cuiva mai în vîrstă decît tine8. Ca să nu-şi mai piardă leacul, în cazul 1. Şezătoarea, III, 138. 2. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 96. 3. An. Arh. de Folkl, III, 141. 4. Gr.-Rigo, Medic, pop., I, 171. 5. Leon, Ist. nat. medic, 18. 6. Voronca, Datinele 531; Leon, Ist. nat. medic, 18 ; Ghiluşul, I, 11-12, | 24 ; Rev. Ion Creangă, VII, 87. 7. Ibidem, (din jud. Maramureş); comunicare din jud. Timiş. 8. Ghiluşul, I, 11-12, 24 ; Rev. Ion Creangă, VII, 26. acesta, e bine să ţii o lespede sub brîu1. Dacă deosebirea de vîrstă e numai de 2-3 ani, i se poate spune cuiva descîntecul, fără să-şi piardă leacul. In genere, mama transmite cîte un descîntec, mai ales cel de „deochi", fetei sale, cînd „e să intre în horă". Uneori şi fetiţele de 10-12 ani învaţă de la mama sau de la bunica lor cîte un descîntec de „deochi", ca să-şi poată descîntă singure, cînd vor fi deocheate de flăcăiaşi. Mai tîrziu, învaţă şi alte descîntece, dar abia la cîţiva ani după ce s-au măritat. Cînd a învăţat cineva un descîntec, înainte de a se apuca să descînte cuiva, trebuie să se ducă la o salcie şi să zică: „Cum s-a prins salcia asta pe pămînt, aşa să se prindă şi descîntecul meu" (comunicare din judeţul Dolj). Descîntătoarea nu-şi descîntă niciodată singură, că e fără folos: n-are leac. Se duce la o femeie mai bătrînă, sau la nevoie chiar la una mai tînără decît dînsa, şi aceasta-i descîntă. Dacă însă nu se găseşte în satul ei o descîntătoare bună, pune caii la căruţă şi se duce în alt sat, unde ştie că e una. Alteori, descîntătoarea, cînd e bolnavă, învaţă pe cineva mai mic din casă cum să-i descînte, şi-i trece. Descîntecul n-are leac dacă o mamă descîntă unui copil al ei, afară numai dacă-şi pune o lingură în brîu. Pentru anumite afecţiuni, bolnavul poate să-şi descînte şi singur. Aşa de pildă, cel ce are guşă, în timpul cînd toacă popa de vecernie, sîmbătă seara, ia un ac şi împunge uşor guşa sau se bate peste gură cu un băţ de alun, zicînd: „Popa toacă. Guşa seacă". Sau, cînd vede, vara, „curcubeul bînd apă din pîrîu", i se recomandă să se dea de 3 ori peste cap şi să zică: „Curcubeu, de unde bei ? Bea din guşa mea!"2. Cînd are cineva bube, să se spele în zile de sec -„casă sece" - cu rouă, pînă nu răsare soarele şi să-şi descînte astfel: „Cum trece roua de soare. Şi spuma de mare, Aşa să treacă răul meu de pe mine"3. Cînd omul s-a îmbolnăvit de insolaţie (soare sec, bătaie de soare la cap, în-de-soare), ia o cofă cu apă neîncepută şi o ţine astfel ca soarele să se reflecteze într-însa. Bolnavul, cu ochii aţintiţi asupra cofei, rosteşte de 3 ori descîntecul: „Eu credeam că soarele-i în capu meu, Dar el e în botă"4. în Bucovina, bolnavul ia 9 surcele de la tăietor (trunchiul sau locul unde se taie lemnele) şi se duce cu ele la o apă curgătoare. Ajuns acolo, ia pe rînd surcelele şi le aruncă peste cap, rostind la fiecare aruncătură descîntecul: „în-de-soarea-n apă, Sănătatea-n cap"5. 1. Rev. Ion Creangă, V, 117. 2. Şezătoarea, II, 71; Voronca, Datinele, 870 ; Leon, Ist. nat. medic, 6. în judeţul Dorohoi se vindecă şi broasca (umflătură sub pleoape sau sub pielea obrajilor) în felul acesta : „Cînd toacă la biserică, bolnavul însuşi să ia o lingură părăsită şi să rostească de 9 ori: «Popa toacă, Broască seacă»" (Şezătoarea, I, 83). 3. Ibidem, 7. 4. Păcală, Răşinari, 247. 5. Marian, Descîntece, 116 urm. 334 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DESCÎNTECELE 335 Se întîmpla uneori ca descîntătoarea să îndure unele neajunsuri sau chiar să se îmbolnăvească şi ea, încercînd să-1 lecuiască pe altul. Astfel, în judeţul Dolj (după o comunicare), se zice că „i se arată Sfintele, o îmbolnăvesc cu dureri de cap, cu ameţeli şi o ameninţă cu moartea, dacă nu li se supune, iar în schimb o învaţă să descînte". în Bucovina, pe baba căreia-i descîntă cuiva mai în vîrstă decît dînsa o doare capul şi ea nu mai poate dormi liniştită ca altădată1. De „spăriet" e greu să culegi descîntece, căci „babele se tem să nu vie boala peste ele"2.. Cînd, în timpul ce se descîntă cuiva de o boală, se află un copil mic în casă, i se presară cenuşă sau sare pe cap, ca să nu se prindă de copil boala aceluia căruia i se descîntă3. în genere, pentru lecuit, babele descîntă în zilele de post sau zilele „de sec" (lunea, miercurea şi vinerea), ca „să sece boala", dar se poate descîntă şi în celelalte zile lucrătoare ale săptămînii, cînd e nevoie absolută. Dar aceste reguli nu sînt păzite cu stricteţe, variind după babe, după regiune şi uneori după felul bolii. Astfel, în zilele de post, se descîntă mai ales de „bube dulci", de „băşică", de „cel pierit", de „abubă" etc.; pe cînd, de „albeaţă", se descîntă în orice zi, de frupt sau de post4. Numai de „fapt" nu se poate descîntă în zi de post5. Duminica nu se descîntă niciodată6. De asemenea nu e îngăduit să se descînte într-o zi de sărbătoare sau în săptămîna mare. Sînt şi sărbători mai mărunte, aşa-numitele „sărbători băbeşti", în care nu se cade să se descînte. Astfel: Miercurea strîmbă, din săptămîna mare (de la începutul păresimilor), nu se descîntă de nici o boală, afară numai de „brîncă neagră"7. Nu se descîntă de Florii, că e rău de „pocituri"8. La Joi-mari (Joia Patimilor), nu e permis să se descînte9. Nu se descîntă în Proorul Sf. Gheorghe (ajunul Sf. Gheorghe) decît copiilor bolnavi de „pojar"10. La Circovul Marinii (16 iulie), nu se descîntă11. De asemenea la Sf. Ilie12 şila Vinerea mare (Cuvioasa Paraschiva)13. La Filipi (începutul postului Crăciunului) nu se poate descîntă decît de purici14. 1. Marian, Descîntece, 192. 2. Şezătoarea, II, 130. 3. Voronca, Datinele, 186, 1210. 4. Marian, Descîntece, 6, 42, 47, 86 etc. 5. Ibidem, 124. 6. Ibidem, 162, 192. 7. Laugier, Etnogr. medic, 58. 8. Ibidem, 63. 9. Ibidem. 10. Ibidem, 65. 11. Ibidem, 69. 12.Ibidem, 70. 13. Ibidem, 71. 14. Ibidem. Se descîntă în cele mai multe cazuri înainte de răsăritul soarelui sau dimineaţa, „pe nemîncate" ori „pe nespălate"1. Seara sau noaptea, numai în cazuri grave. Unele descîntece se repetă de 9 ori pe zi. Atunci se descîntă de 3 ori dimineaţa, de 3 ori la prînz şi de 3 ori înainte de apusul soarelui2. Niciodată nu se descîntă cînd e lună nouă sau cînd creşte luna, ci totdeauna cînd e luna „pe sfîrşite", ca să se sfîrşească şi boala3. Descîntecul, ca să aibă leac, trebuie să fie răsplătit. Nici o descîntătoare nu descîntă fără plată. înainte se mulţumeau cu cîţiva gologani, cu cîteva ouă, cu cîte un pui de găină sau cu un colac. De aci şi locuţiunea cu care sfîrşeau pe vremuri unele babe descîntecul: „Leac Şi babei colac"4. Acum însă, cînd banii şi-au pierdut din valoarea de mai-nainte, cînd viaţa s-a scumpit, şi plata descîntătoarei a crescut. E drept că banii nu i se dau babei în mînă, ci se pun jos, pe masă sau pe o laviţă, de unde-i ia descîntătoarea. Multe din credinţele noastre privitoare la descîntat, la regulile observate pentru transmiterea descîntecului unei alte persoane etc. le regăsim şi la alte popoare5. Boli pentru care se descîntă Babele ştiu să descînte pentru peste şaizeci de boli, dar rar se găseşte cîte una care să ştie să descînte mai mult decît pentru 15-20 de boli. Unele nu cunosc decît trei-patru descîntece ba chiar mai puţine6, dar toate se pricep să descînte de deochi. în afară de descîntece pentru boli, se mai descîntă, se vrăjeşte sau se desface de argint viu, de aruncătură, dedat, dedragoste, deduşmani, de făcătură sau de fapt, de Iele, de întors, de judecată, de pază, de ursită etc. însemnăm în cele ce urmează afecţiunile pentru care se descîntă, pentru unele mai des, pentru altele mai rar, căci parte din aceste boli se tratează adesea numai cu leacuri empirice, fără să li se descînte. Bolile gîtului: amigdalită (gîlci), angină difterică, crup difteric (guşter, şopîrlaiţă, bolfe), struma (guşă). Bolile pieptului: bronşită (tuse), pneumonie (junghi, cuţit, ţeapă), tuberculoză pulmonară (oftică). Bolile aparatului circulator şi ale sîngelui: scrofuloză (scrofuri, jolnă), scorbut (studeniţă), reumatism articular (mîlcaviţă), reumatism poliarticular acut (întîmpinat, tîmpinăturâ). 1. Marian, Descîntece, 129, 317, 321. 2. Ibidem, 38 ; Rev. Ion Creangă, III, 281. 3. Marian, Descîntece, 76, 157, 162, 175, 198; Şezătoarea, II, 72 etc. 4. Cf. Păsculescu, Lit. pop., 120. 5. Cf. Seyfarth, Zauberei, 68 urm.; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., I, 1126 urm., 1162 urm.; Jungbauer, Volksmedizin, 95 urm. ; Grimm, Mythologie, II, 462 ; Gennep, Dauphine, 476 urm. ; Strauss, Bulgaren, 383 urm. etc. 6. Clopotiva, 475 urm. § 179 336 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT Bolile gurii: abces alveolar (abubă), carie dentară (durere de măsele, vivor). Boli de stomac şi de intestine : colici intestinale (izdat, surdumaşi), dispepsie (rînză), indigestie (aplecate), constipaţie (încuiere), icter (gălbinare), cancer (rac, tătarcă), pelagră (pîrleală, jupuialâ), hemoroizi (trînji). Bolile organelor sexuale : sifilis (cel pierit, sfrenţe), impotenţă (bărbatul legat). Boli infecţioase : febră tifoidă (lingoare, tifos), febră palustră (friguri), farcin (cîrtiţă), alcoolism (beţie). Boli de piele : urticarie (blîndă), impetigo (pecingine), furunculi (bube, buboaie, zgaibe), scabies (rîie), erizipel (brînca, orbalţ), antrax, pustulă malignă (dalac, bubă rea, bubă neagră, băşică rea), nevi, veruci (negi, negei). Leziuni externe şi chirurgie : contuzii (izbituri, pălituri), muşcături (de şarpe etc), rabies (turbare), adenită (uimă), chist sebaceu -« (broască), luxaţii (scrîntituri). Bolile creierului şi ale sistemului nervos : congestie, insolaţie (soare sec, în-de-soare), apoplexie, hemiplegie (dambla, săgetătură), epilepsie (boala copiilor). Boli de ochi: oftalmie în genere (durere de ochi), leucom (albeaţă), chalazion (ulcior). Boli de urechi: otită (năjit). Bolile copiilor i impetigo (rofii, spurcat), atrepsie (socote, boală cîi-nească), eclampsie (apucat), tetanos (strîns), colici intestinale (matrice), dizenterie (lamoste), gastro-enterită (babiţe), ascarizi (limbrici), rujeolă (pojar, cori), trismus, parotidă epidemică (fălca-riţă), eczemă (bube dulci), insomnie (plînsori, muma-pâdurii). Mai sînt apoi descîntece de sperietură, de samca şi, în special, de deochi. Pentru anumite boli, mai grele sau mai uşoare, nu se descîntă niciodată, recurgîndu-se numai, pentru vindecarea lor, la practici magice sau la leacuri empirice. Astfel, pentru: astm (năduf, înecăciune), diaree (urdinare), dizenterie la adulţi (treapăd cu sînge, vintre), pirosis, hiperclorhidric (jig, jeguială, ojig), tenia (panglică, cordea), anurie, strangurie (zăpreală), incontinenţa urinei (pisatul în pat), blenoragie (sculament, frîntură în vis), variolă (vărsat, bubat), holeră, ciumă etc. Forma descîntecelor § 180 Mai toate descîntecele sînt alcătuite din versuri, în care rima e formată uneori de o simplă asonantă sau lipseşte cu totul. Unele sînt lungi, chiar foarte lungi (de peste 150 de versuri), pe cînd altele sînt uneori aşa de scurte, că se reduc abia la cîteva cuvinte. Astfel, pentru „soare sec", în afară de cele două descîntece scurte pe care le-am citat mai sus (§ 178), mai pomenim următoarele: „Fugi, soare sec, Că te-ajunge paiu sec"1, sau „Ieşi soare sec, Că 1. Laugier, Etnogr. medic, 126. DESCÎNTECELE 337 te-ajunge cel viu"1. Altul, ceva mai lung: „Fugi, soare sec, Că te-ajunge izbitura, Şi-ţi rupe dinţii şi gura"2. Un descîntec de „scurtă", din judeţul Tecuci: „Treci, scurtă, Cum te-ajunge, Cum te frige"3. La Răşinari (judeţul Sibiu), se recomandă celui ce suferă de „bubă vînătă" să bage degetul bolnav în apa fierbinte în care se spală rufele şi să zică: „Opăresc bubele, Nu rufele"4. Un descîntec de „buboi" din judeţul Baia: „Din vîrv te sec, Din vîrv te sec, Din rădăcină Te fac făină"5. Un descîntec de „brînca", din judeţul Vîlcea: „A plecat furca cu brînca, Furca a venit, Dar brînca n-a mai venit"6. în judeţul Neamţ, se rosteşte de 3 ori următorul descîntec pentru „gîlci": „Păsat pisat, Păsat nepisat, Gîlca a secat"7. La Răşinari cînd li se face copiilor o puşcheâ pe limbă, mamele îi învaţă să iasă afară, noaptea, şi, uitîndu-se la o stea, să rostescă următorul descîntec: „Ste (= stea), Puste (= puşchea), Du-te de pe limba me!"8. Aiurea, descîntecul de „puşcheâ" e rostit sub formă de dialog (v. § 191). în Banat, pentru „urcior" se descîntă astfel: „Ham, ham, negoci9, Cît oi fi eu cîne, Atît să fii pîri'mîne"10. Acelaşi descîntec, în judeţul Teleorman: „Am, am, urcior Burcior, Nici eu cîine, Nici tu pînă mîine"11. Limba descîntecelor Cele mai multe descîntece fiind foarte vechi, limba lor prezintă adesea arhaisme preţioase în ce priveşte fonetismul, morfologia, lexicul şi sintaxa lor. Singurul care s-a ocupat pe larg de aceste particularităţi ce se constată în descîntece este regretatul Ovid Densusianu12. Mai tot ce poate interesa limba descîntecelor găsindu-se în studiul marelui nostru filolog dispărut, nu revenim asupra acestei chestiuni decît pentru a adăuga cîteva amănunte care i-au scăpat din vedere. Din punct de vedere al morfologiei, relevăm dintr-un descîntec de „scrîntit", cum e întrebuinţat la moţi, următoarele versuri: Te mîi cu cuvîntu meu Şi cu al lui Dumnezeu ; Din poala-i sîntă Mărie Leacu amu să-i fie!13. § 181 Alexici, Texte, I, 210. Laugier, Etnogr. medic, 126 ; cf. Şezătoarea, IX, 31. Pamfile, Boli, 61. Păcală, Răşinari, 251. Şezătoarea, VI, 91. Tocilescu, Mater. folkl, 1524. După o comunicare. Păcală, Răşinari, 246. In alte localităţi în loc de negoci, se zice minigoci. 10. Culeasă personal. 11. Şezătoarea, VI, 84. 12. Vezi Grai şi suflet, IV, 351 urm., 125 urm. 13. An. Arh. de Folkl, V, 156. 338 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Tot în graiul moţilor, dintr-un descîntec de „foaie": Din poala i Sîntă Mărie Leacu acuma să-i fie!1. Construcţia de gen.-dat. i Sîntă Mărie (= Sfintei Mării) e foarte veche. O întîînim pentru întîia oară în Palia de la Orăştie (1581-1582): „mueriei tale ii Sara fi-va fecior"2^, în alt loc: „spuserî iarî ii Tamaru (= nuntiatumque est Thamar)"3. In cele două secole următoare, mai întîlnim cîteva exemple de acestea în documente. Lăsînd la o parte unele cuvinte arhaice care apar în descîntece şi nu mai sînt înţelese de cei mai mulţi, găsim uneori cîte un cuvînt, sau chiar mai multe cuvinte înşirate, care n-au absolut nici un înţeles în româneşte şi care n-au făcut niciodată parte din vocabularul limbii noastre. Ce să însemne aceste cuvinte ? Descîntecele tuturor popoarelor cuprind cuvinte fără nici un sens sau sînt alcătuite în întregime din cuvinte neînţelese, fie că s-a făcut aceasta dinadins, cu intenţia de a-1 impresiona pe ascultător şi de a-1 face să creadă în virtutea lor magică şi lăsîndu-1 să-şi închipuie că au o origine supranaturală, fie că au fost aşa de alterate în decursul veacurilor, încît apar în zilele noastre cu totul lipsite de înţeles. Ni s-au transmis, din Orient şi din Antichitatea clasică, nenumărate formule de acestea, înregistrate în papirusurile magice sau de către scriitorii greci şi latini. Găsim la agronomul Caton un descîntec de felul acesta contra „scrîntiturii". Reproducem întreg pasajul: „Descîntecul vindecă adesea scrîntiturile : ia o trestie verde, lungă de 4-5 picioare, tai-o la mijloc şi doi oameni s-o ţie pe picioarele (coapsele) tale şi începe să descînţi: in alio.s.f. motas vaeta, daries dardaries astataries dissunapiter... Dacă membrul e scrîntit sau rupt, repetă acest descîntec în toate zilele, sau pe cestălalt, în caz de e rupt: huat hanat huat ista pista sista, domiabo damnaustra ; sau: huat hajut haut ista sis tar sis ardannabon dunnaustra"4. Marcellus Empiricus (care a trăit în secolul al V-lea) ne sfătuieşte următorul descîntec, cînd ne-a intrat ceva în ochi: „Cu cinci degete pipăind ochiul, să rosteşti de trei ori: tetunc resonco bregangresso, şi să scuipi de trei ori"5. Sau: „Să freci ochiul şi să rosteşti de trei ori descîntecul: inmon dercomarcos axatison şi să scuipi de trei ori"6. Pentru a opri curgerea sîngelui, ne recomandă descîntecul: socnon socnon, rostit de şapte ori sau de cîte ori vrei7, sau sirmio sirmio, repetat de 99 de ori8. Contra durerilor de măsele, ne sfătuieşte să 1. An. Arh. de Folk., V, 156. 2. Gen., XVIII, 10. 3. Ibidem ; Gen., XXXVIII, 13. 4. De re rustica, 160. 5. De medicamentis, VIII, 170. 6. Ibidem, VIII, 171. 7. Ibidem, X, 55. 8. Ibidem, 56. DESCÎNTECELE 339 repetăm de 7 ori descîntecul: argidam margidam sturdigam1. De felul acestora ne mai învaţă o mulţime de alte descîntece, dar ne oprim aici. Toate cuvintele din descîntecele de mai sus ale scriitorilor latini n-au absolut nici un înţeles. Ele sînt, fără îndoială, deformări ale unor descîntece străine, greceşti sau orientale, care s-au tot alterat cu timpul în aşa fel, că azi e cu neputinţă să se reconstituie forma lor primitivă şi înţelesul pe care-1 vor fi avut. Trecînd acum la formulele de descîntece româneşti cu cuvinte neînţelese sau în întregime fără nici un sens, vom examina în special cele rostite pentru vindecarea muşcăturii de şarpe, a) Primul descîntec e rostit astfel în corn. Broşteni (judeţul Baia): Istiţă peştiţâ Prinsă de peliţă Peliţa de os Os de sănătos etc2. In numeroasele variante ale acestui descîntec pe care-1 găsim în colecţiile de folclor, primele două cuvinte apar modificate în fel şi chipuri. Cităm o parte din ele: uitiţă pestriţă; istriţă pestriţă; estriţă pestriţă; hdstriţă pestriţă; esdriţă pestriţă; lestriţă pestriţă; lişiţă pestriţă; leptiţă pestriţă; igliţă... pistriţă; ingliţă presliţă; ediţă pestriţă; idiţă pestriţă; idiţă, idiţă; iudiţâ iudiţă; dediţă pestriţă; ederă pestriţă; iederiţă pestriţă; liţă pestriţă; jurjiţă pestriţă; veveriţă pestriţă; selivestiţă pestriţă etc.3 Ce poate să însemne cuvîntul istiţă sau celelalte deformări ale acestui cuvînt pe care le-am citat? Afară de descîntecele noastre moştenite din timpuri străvechi şi transmise din generaţie în generaţie pînă în zilele noastre, au mai pătruns în popor şi descîntece împrumutate de la popoare vecine iar altele pe cale cărturărească. Acestea, traduse din greceşte sau din slavoneşte, au fost opera călugărilor din mănăstiri şi a popilor. In aceste traduceri, unele cuvinte neînţelese sau rău interpretate vor fi fost lăsate cum erau în original sau transcrise cu totul stîlcit. Cele compuse numai din cîteva cuvinte, în parte neînţelese, se vor fi transcris întocmai, fără a se traduce. Acestor copii sau traduceri, comunicate probabil de către unii dascăli babelor lecui-toare, cu asigurarea că au o virtute magică extraordinară, credem că trebuie să le atribuim originea descîntecelor de şarpe de care ne ocupăm. Să vedem acum pe ce se bazează aserţiunea noastră. 1. De medicamentis, XII, 24. 2. Şezătoarea, I, 118. 3. Ibidem, I, 124, 200 ; II, 89, 164 ; III, 118 ; VII, 19 ; XrV, 119 ; XIX, 152 ; Rev. Ion Creangă, I, 118 ; II, 212 ; III, 181; rV, 55 ; VI, 242, 343 ; VII, 205 ; IX, 53, 234 ; Voronca, Datinele, 843-855 ; Marian, Descîntece, 227, 228 ; idem, Sărbătorile, II, 199 ; Ghiluşul, II, 11-12, 18 ; Pamfile, Boli 49 ; Bîrlea, Maramureş, II, 366, 367 ; Păsculescu, Liter. pop., 148 ; Candrea-Densusianu-Speranţia, Graiul nostru, I, 503 ; Tocilescu, Mater. folkl., 1517, 1540. 340 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT într-un papirus grecesc, intitulat: BîBAocj iepcc ETTixaAou|i£vrj Movdq rj 'Oy8dn Motiaajc; (Carte sfîntă, numită „Monas" sau „A opta carte a lui Moise"), se găsesc două descîntece de muşcătură de şarpe. Primul e constituit dintr-un singur cuvînt: OTfţOi (stai!). Reproducem textul din papirus: £dv T8n<; ăomSa xai OeAik aiÎTTiv oTriacu, Aeye O7p£(ţ>6\ie\oq 6ti 'ot^Gi'. AeyeTai Ta dvdpaTa xai aTrjaETai (Dacă vezi un şarpe şi vrei să se oprească, întoarce-te şi zi: „Stai!". Zi cuvintele şi se va opri)1. Celălalt descîntec e compus din şase cuvinte. Reproducem textul: eocv GEArjcj 6(piv diTOXTETvai, Aeve 'oTfţGi, cm au a 6 'Acpuqncj', xai AaBwv Bd'iv x^wP<*v xai Tf|Cj xapSiaq xpanioac; axiaov dej 660 ETriAeywv to 6vopa^', xai euGeun; axiaGrjoETai r\ payrîaETai (Dacă vrei să omori un şarpe, zi: „Stai, căci tu eşti Aphyphis!". Rupe o ramură verde de palmier, scoate-i măduva, tai-o în două şi rosteşte cuvîntul de şapte ori, şi îndată şarpele va fi tăiat sau va plesni)2. Cuvîntul orfjGi, care apare în amîndouă descîntecele citate, trebuie, după părerea noastră, să fie originea formei istiţă şi a celorlalte variante alterate care apar în descîntecele noastre. Cuvîntul următor, pestriţă, sau mai adesea pestriţă, e un adaos românesc, cum e, de pildă, cuvîntul bulcior - care n-are nici un sens - în descîntecul contra ulciorului: „Ulcior bulcior...", pe care l-am pomenit la § 180, sau cum se găsesc atîtea adaosuri de acest fel în multe descîntece de-ale noastre. Alegerea cuvîntuluipestriţ în acest adaos se mai datoreşte faptului că se face aluzie la pielea împestriţată a şarpelui, b) într-un alt descîntec de muşcătură de şarpe, din comuna Lipia (judeţul Buzău), primele cinci cuvinte sînt cu totul neînţelese ; Cararate Cruce-n cer, Conopate Cruce-n pămînt. Netie Hulduc, Congapaţe Fă-1 în sus, fa-1 în jos Corban De la pămînt. Cruce Leac să-i fie!3, într-un alt descîntec, în parte asemănător, din comuna Bogaţi (judeţul Dîmboviţa), găsim şi alte cuvinte neînţelese: Meletică, Cruce-n cer, Peletică, Cruce pe cer, Pog conopago Cruce pe pămînt; Cara gana carga Veninul şarpelui Cararata pune. Să fie înfrînt4. Unele cuvinte din aceste descîntece, în parte neînţelese, ne amintesc formulele din diverse manuscrise din Occident. Unul de 1. Preisendanz, Papyri graecae, 100. 2. Ibidem, 101. 3. Conv. liter., XXVII, 862, cf. Rev. Ion Creangă, II, 242. 4. Gaz. Săteanului, IX, 193. Acelaşi descîntec e publicat, alterat, în Gr.-Rigo, Medic. pop. II, 14. DESCÎNTECELE 341 muşcătură de şarpe, din secolul al Xll-lea, sună astfel: „Cara, caruce, senael, emmanuel, paraclitus etc."1. Altul, pentru oprirea curgerii sîngelui, din acelaşi secol, e astfel conceput: „+ Caro + cruce + fac restringere ysmahelite, famule tue N..."2. în sfîrşit, altul, de muşcătură de cîine, păstrat pînă în ziua de astăzi în Silezia, e alcătuit din următoarele cuvinte: „Corbatam, Corbatom, Corbatum, Cornebatum Extrabet + + +"3. Credem că nu e o simplă coincidenţă asemănarea cuvintelor cara, corban şi cruce, din descîntecele româneşti, cu formulele cara şi caro, corbatam, corbatom etc. şicnjce, din descîntecele occidentale citate. Nu încape îndoială că şi alte descîntece exotice de muşcătură de şarpe se vor fi amestecat şi, pocite cu timpul, au ajuns aşa cum se rostesc astăzi. c) In alte descîntece de muşcătură de şarpe, culese mai ales din Banat şi din Transilvania, întîlnim iarăşi cuvinte necunoscute, barbare, dintre care unele au o înfăţişare slavă, bulgară s.au sîrbească. Astfel sînt: Da zalca maica, Da zatca batca, Uturisi, utur bre, Sau: Anatonii Babanii, Zatcă eşti, Matcă eşti. Mustibreazi Mustirisil Sau: Riz Pariz, Zatcă, Batcă, Meduşului Chi marcin Uşti baba, w^rmreana, Bît d'alun4. îndărăt ai muşcat Vaca asta, îndărăt să-ţi fie, Leac să-i fie Sfînta Maică Mărie5. Şerpele pocni, Anţer panţer, Şerpe galben, Ce-ai umflat ? Ce-ai veninat ? etc.6 Ar mai fi multe de spus asupra altor cuvinte neînţelese din descîntecele pentru celelalte boli, dar ne oprim aci. Le vom examina, poate, mai de aproape, într-un alt studiu. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., II, 18. Heim, Incantamenta, 555. Drechsler, Schlesien, II, 291. Novacoviciu, Colecţiune, 138 (din Răcăjdia-Banat). Hodoş, Liter. pop., 72 (din Mircovăţ-Banat). Leon, Ist. natur. medic, 22 (din Transilvania). 342 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT Cuprinsul descîntecelor § 182 Toate descîntecele se adresează sau puterilor cereşti sau duhurilor întunericului, ca să-i scoată suferindului boala din trup şi să-1 facă sănătos. Dar modul în care e făcută cererea sau invocaţia către aceste puteri supranaturale variază de la boală la boală şi adesea de la descîntec la descîntec. în afară de descîntecele în care divinitatea sau duhurile necurate sînt invocate direct, mai sînt altele în care e intercalat un episod epic, o povestire asupra provenienţei bolii, un dialog etc. în alte descîntece, se elimină unul cîte unul, pînă la cel din urmă, elementele care se presupune că au provocat boala sau se recurge la o comparaţie, invitîndu-se în mod simbolic duhul necurat sau boala să dispară cum a dispărut şi elementul comparativ. în altele, se pomeneşte de anumite lucruri sau fiinţe imposibile şi se invită boala, adică duhul care a provocat-o, să revină în trupul omului numai cînd aceste imposibilităţi se vor realiza. în felul acesta, descîntecele deosebindu-se mult unele de altele după cum sînt alcătuite, se pot grupa în cîteva tipuri distincte: 1. Rugăminte. 2. Poruncă însoţită adesea de ameninţări şi de ocări. 3. Blestem. 4. Eliminare. 5. Enumerare. 6. Descreştere. 7. Paralelisme. 8. Dialog. 9. Povestire cu elemente epice. 10. Imposibilităţi. Vom enumera pe rînd, în cele ce urmează, fiecare din aceste tipuri. Rugăminte § 183 Mare parte din boli fiind - după credinţa poporului - trimise de Dumnezeu ca pedeapsă, de Maica Precista, de sfinţi sau de alte fiinţe supranaturale plăcute lui Dumnezeu, pentru că omul, cu ştire sau fără ştire, a comis un păcat mai mare sau mai mic care i-a supărat, bolnavul le cere adesea vindecare prin descîntece, sub formă de rugăminte. Această rugă se face, fireşte, prin intermediul descîntătoarei. Astfel, de pildă, într-un descîntec din judeţul Vîlcea : De-o fi boala de la Dumnezeu, De-o fi boala de la sfintele zile greşite, Să-şi aducă aminte de (cutare), Să-şi aducă Milostivele aminte, Boala să-i o ia, Boala să i-o ia, Leacu să i-1 dea. Leacu să i-1 dea. Bolişte de-o fi de la Maica Precista, De-o fi de la Ale Sfinte, Să-şi aducă aminte de (cutare), Să-şi aducă aminte, Boala să i-o ia, Să treacă blînde ca oile Leacu să i-1 dea. Şi dulci ca albinele...1. 1. Tocilescu, Mater. folkl., 1553. DESCÎNTECELE 343 Dintr-un descîntec de „lehuzie", din judeţul Ialomiţa : Doamne Isuse Hristoase Şi o fă curată Şi Maică Precista, Şi luminată Ia durerea de la femeia X. etc.1 Dintr-un descîntec pentru „adusul laptelui", din Vaşcău (Bihor): Mărie Maică, Sfînta Mărie, Te rog vină şi-mi ajută mie. Mărie, Maică Sfînta, Sfînta eşti, sfînta să fii, Curată eşti, curată să fii: Un fragment dintr-un descîntec de „luat din Sfinte", din Argeş : Leacul de la tine, Descîntecu de la mine. Eu mă rog ţie, Tu-mi ajută mie2. Voi Coconitelor, împărătiţelor, Voi trecînd, mergînd, Aduceţi-vă aminte de mine (X). Să mă iertaţi, Leacul îmi daţi... Aduceţi-vă aminte de cutare Şi o iertaţi, Leacu să-i daţi. Că ea înaintea voastră Cu vadra goală o fi ieşit, Sau sărbătorile nu le-o fi ţinut. Că d-o fi de la Dumnezeu, Dumnezeu s-o ierte; De-o fi de la Maica Precista, Maica Precista s-o ierte ; De-o fi de la zile sfinte, Sfintele zile s-o ierte...3. In sfîrşit, o parte dintr-un descîntec „de toate bolile", din Vîlcea: De-o fi astă boală De la Dumnezeu Sfîntu Mă rog cu capu plecat Să dea cutăruia leac, Să-1 milostivească. De-o fi din Ale Sfinte frumoase, Să vie dulci şi mîngîioase... De-o fi din zile greşite, De-o fi din Sfînta Miercuri de azi, Din Sfînta Joi, Din Sfînta Vineri, Din Sfinta Sîmbătă; Qum lasă toate mătuşile Furcile. Şi toate fetele mari Cusăturile, Şi toţi boii jugurile, Aşa să se lase de (cutare) Toate durerile. Dac-o fi din Sfînta Duminică, Dac-o fi din Sfînta Luni, Dac-o fi din Sfînta Marţi, Marţi, Marţi, Sfînta Marţi, Toate boalele să le desparţi4. Poruncă a) Pentru a îndupleca duhurile necurate, care i-au trimis omului boala în trup, să se îndepărteze de la el şi să-1 lase în pace, descîntătoarea se roagă şi de ele să se îndure de bolnav, dar cazurile acestea sînt rare. în genere, nu sînt rugate, ci poftite în mod politicos să plece din corpul bolnavului. Astfel, într-un descîntec de „bubă rea", din judeţul Argeş : § 184 1. Rev. Ion Creangă, XIII, 78. 2. Şezătoarea, VII, 17. 3. Ibidem, XI, 60 urm. 4. Tocilescu, Mater. folkl., 1554. 344 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DESCÎNTECELE 345 Tu bubă rea, Tu bubă rea, Fii bună ca pîinea Să ieşi de pe mîna mea Şi îndulceşte-te ca mierea. Din inimă, din bojogi...1 Dintr-un descîntec de „muma-pădurii", din judeţul Vîlcea: Tu, muma-pădurii... Tu să fugi, Tu să te duci îndărăt de unde ai venit Şi pe (cutare) să-1 părăseşti. Du-te la fetele tale, La frumoasele tale, La gramnicele tale îndărăt de unde ai venit. Lasă-1 pe (cutare)...2 Un descîntec de „brînca", din judeţul Prahova : Brînca, din vînt ai venit, în vînt să te duci...3 Şi să ieşi, Să te duci La ăl de te-a mînat. Să-i pui cap la cap... Pe (cutare) să-1 laşi curat...4 Brînca neagră, Brînca topsicată, Brînca veninată, De „izdat", din judeţul Gorj: * Marine, nene, domn mare, Să ieşi de la (cutare): Din inima lui, Din ficaţii lui, Din trupul lui, în sfîrşit, dintr-un descîntec „din Iele", din judeţul Vîlcea: Veniţi, Şoimanelor. Ace-nţăpoşete, Veniţi, Săbii însăbiete. De-mi luaţi din piept Veniţi de-mi luaţi Cuţite Boala ce mi-aţi dat, Ascuţite, Şi-mi aduceţi Undrele, Sănătatea ce mi-aţi luat Sîmcele„ Şi lăsaţi-mă curat...5 b) Deoarece, în cele mai multe cazuri, duhurile necurate nu se prea îndură să părăsească prada pe care au pus ghearele şi nu-l slăbesc, cu una cu două, pe bietul bolnav se recurge la ameninţări. Prin acestea, descîntătoarea caută să le înfricoşeze cu tot soiul de pedepse şi de chinuri groaznice. De la ameninţări, trece la ocări şi de la acestea, la blesteme. într-un număr considerabil de descîntece întîlnim invective de felul acesta, dar exemplele cele mai caracteristice de pedepsele cu care descîntătoarea ameninţă duhurile necurate le întîlnim în descîntecul citat la § 90, b. Mai pomenim cîteva fragmente de descîntece care ne oferă exemple interesante. Astfel, dintr-un descîntec de „izdat", din judeţul Dolj : Fugi, izdate, Că am o sabie ruginoasă, Necurate, Prin venin de şarpe trasă, 1. Şezătoarea, VII, 54. 2. Tocilescu, Mater. folkl., 597. 3. Ibidem, 614. 4. Ibidem, 625. 5. Ibidem, 1613. c) Cînd te-ncinge, Te cuprinde, Inima-n tine-o strînge. Şi eu cu cuţit cununat te-oi tăia, Nouă bucăţele te-oi făcea, De „muma-pădurii", tot de acolo Tu, muma-pădurii, Colţato, Zîmbato, Despletito, Du-te la copiii tăi, La frumuşeii tăi... De „izdat", din judeţul Vîlcea: Fugi, izdate, Blestemate, Din inima (lui X.). Nu umfla, De „bube", tot de acolo: Tu, bubă clocită... Buba bubelor, Sora ciumelor, Nu cuţita, Nu săgeta, Nu coace, Nu răscoace, Nu face carnea rea. în 9 gropi părăsite te-oi arunca. Te-oi făcea 9 bucăţele, Te-oi arunca în 9 vîlcele, Te-or mînca 9 căţele, Ca 9 muieri rele...1. Eu cu mătura te-oi mătura, Cu focu te-oi frigea, Cu tămîia te-oi tămîia, Cu apa te-oi îneca, Cu toporu te-oi tăia, Te fac nouă bucăţele...2. Nu gîmfa. Ucigă-te sfînta cruce Şi calea bisericii Şi sfintele odăjdii3. Că eu te-oi goni, Te-oi dudui, Cu cuţitu te-oi tăia, Rădăcinile ţi le-oi seca, Din vîrf te-oi apleca, Cuibu ţi l-oi fărîma, Cîinilor te-oi da, Cîinii te-or mînca...4. Cu apostrofările : ieşi! piei! sau piei! şi răspiei! demonul bolii e poftit sau i se porunceşte să părăsească trupul bolnavului, înşirîndu-se adesea toate organele şi mădularele din care e alcătuit corpul, un adevărat repertoriu anatomic. Se pomenesc toate acestea, ca nu cumva, uitîndu-se vreun colţişor al trupului, duhul să rămînă acolo încuibat. Astfel, într-un descîntec caracteristic de „aruncătură", din Bucovina : Ieşi, duh necurat, -Duh împeliţat... Dureri şi supărări, Ieşiţi şi pieriţi... Să ieşiţi, să pieriţi Din cap, de sub cap, Din păr, de sub păr, Din crieri, de sub crieri, Din urechi, de sub urechi, Din ochi, de sub ochi, Din auzul urechilor, Din vederea ochilor, Din nas, de sub nas, Din gură, de sub gură, 1. Laugier, Etnogr. medic, 117. 2. Ibidem, 124. 3. Tocilescu, Mater. folkl., 1597. 4. Ibidem, 1591. 346 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Din dinţi, de sub dinţi, Din măsele, de sub măsele, Din rădăcina dinţilor, Din cununa măselelor, Din fălci, de sub fălci, Din barbă, de sub barbă, Din bărbie, de sub bărbie, Din grumaz, de sub grumaz, Din piept, de sub piept, Din coaste, de sub coaste, Din spate, de sub spate, Din şale, de sub şale, Din carne, de sub carne, Din ciolane, de sub ciolane, Din pîntece, de sub pîntece, Din inimă, de sub inimă, Din rărunchi, de sub rărunchi, Din plămîni, de sub plămîni, Din mai, de sub mai, Din maţe, de sub maţe, Din şezut, Din născut, Din picioare, Din gură vorbitoare, Din toate cîte le are. Din nărtiţele nasului, Din faţa obrazului, Din creştetu capului, Din rădăcina părului, Din mii şi mii de vînuţe, Din douăzeci de degetuţe, Din mii şi sute de-ncheieturele, Din douăzeci de degeţele, Din toate ciolănelele, Din toate degeţelele, Din toate-ncheieturelele, Din creştetu capului Pînă-n tălpile picioarelor...1. Porunci de acest fel date duhului necurat de a părăsi diferitele părţi ale trupului bolnav le întîlnim în descîntecele tuturor popoarelor din Europa, cu deosebire însă la slavi şi la greci. Astfel, într-un descîntec bulgăresc, de „speriat", i se porunceşte duhului să iasă : „din cap, din gură, din ochi, din nas, din dinţi, din urechi, din mîini, din degete, din inimă, din şale, din genunchi, din călcîie, din talpă, din degetele picioarelor"2 . într-un descîntec sîrbesc de „boala copiilor", demonul e izgonit: „din cap, din creieri, din minte, din păr, din frunte, din sprîncene, din nas, dindinţi, din buze, din gură, din urechi, din gîtlej, din gît, din umeri, din braţe, din încheieturi, din mîini, din degete, din unghii, din spate, din şale, din piept şi din coaste, din stinghii, din inimă, din plămîni, din ficat, din buric, din stomac, din maţe, din rinichi, din băşică, din şolduri, din genunchi, din fluierele picioarelor, din picioare, din călcîie, din degete şi din unghii"3. In descîntecele rutene, întocmai ca la cel de mai sus din Bucovina, se înşiră mai toate părţile din care e alcătuit trupul. Astfel, într-un descîntec de „brîncă", i se porunceşte duhului necurat să iasă: „din cap şi de sub cap, din creieri şi de sub creieri, din mînă şi de sub mînă, din umeri şi de sub umeri, din piept şi de sub piept, din fălci şi de sub fălci, din limbă şi de sub limbă, din oase şi de sub oase, din coate şi de sub coate, din palme şi de sub palme..."etc.4 Tot astfel, într-un descîntec de „babiţe"5 şi în altul, de reumatism6. 1. Marian, Descîntece, 18 urm. 2. Sbornik, VIII, 154 ; cf. şi 169. 3. Stern, Turkei, I, 182 urm. ; cf. Milosavljevid, Obicaji srpsk. nar., 227. 4. Szuchiewicz, Huculsczyzna, IV, 316 urm. 5. Ibidem, 318 urm. 6. Ibidem, 320. Tot astfel la ruşi şi la polonezi (Mansikka, Zauberformeln, 82). DESCÎNTECELE 347 De asemenea, într-un descîntec ceh de „oftică", demonul bolii e izgonit: din cap în umeri, din braţe în genunchi, din genunchi în unghii, din unghii în mare"1. într-un descîntec bizantin, probabil din secolul al XVI-lea, duhul rău e alungat: „din toate părţile trupului, din creştet, din frunte, din urechi, din pleoape, din sprîncene, din ochi, din nas, din fălci, din gingii, din buze, dinţi, din limbă, din gust, din şira spinării..." etc.2 Izgoniri de felul acesta ale duhurilor necurate din trupul omului întîlnim şi în descîntecele mai vechi. Marcellus Empiricus, care a trăit în veacul al V-lea, ne-a transmis unul de „podagră" : „Fuge, fuge podagra et omnis nervorum dolor de pedibus meis et omnibus membris meis..."3. Acest fel de alungare a demonului bolii e foarte vechi şi poate fi urmărit pînă la asirieni4. d) Duhului necurat, izgonit din trupul omului, i se porunceşte să se ducă în anumite locuri unde să se aciueze (cf. § 90). Din numeroasele refugii pe care i le indică descîntătoarea cităm următoarele : în locuri întunecoase - în locuri pustiite - în codri întunecoşi - în fundul pădurilor - în pădurea cea uscată - în ciungi scorburoşi -în butuci borţoşi - în lemne putregăioase - în rădăcinile brazilor -în mările negre - în coadele mărilor - în smîrcurile mărilor - în stolul bălţilor- în munţi cărunţi - în vîrful munţilor - în scorburile munţilor - în văi adînci - în gropi adînci - în rîpi surpate - în cîmpuri pustii - unde iarba nu creşte - unde foc nu se vede - unde soare nu răsare - unde zorile nu se revărsă - unde Dumnezeu nu se pomeneşte - unde biserica nu se face - unde clopot nu se trage - unde popa nu toacă - unde popă nu citeşte -unde nu e miros de tămîie - unde om nu calcă - unde oamenii nu umblă - unde glas de voinic nu se aude - unde glas de femeie nu este - unde cioban nu chioteşte - unde fată mare nu joacă - unde fată mare nu se piaptănă - unde fete mari cosiţe nu-mpletesc -unde nevastă conciu nu-nveleşte - unde casa nu se mătură - unde casa nu se spoieşte - unde masa nu e pusă - unde nu e urmă de secure - unde secure nu răsună - unde topor nu taie - în coarnele (sau copitele) cerbilor - în urechile (sau copitele) ciutelor - unde bou nu se-njugă - unde cal nu nechează - unde vacă (neagră) nu rage - unde vitele nu rag - unde oi nu zbiară - unde cîinii nu latră - unde cîine negru nu bate - unde pisică nu miorlăie - unde mîţă neagră nu miaună - unde cocoş (negru) nu cîntă - unde păsărică nu ciricăie - unde pasăre măiastră nu zboară etc. Surghiunirea demonului bolii departe de locurile umblate de oameni e frecventă mai ales în descîntecele slave şi greceşti. Astfel, la bulgari : „Du-te... unde cocoş nu cîntă, unde cîinii nu latră, unde găinile nu cotcodăcesc, unde nici un pom nu răsare, unde apă nu 1. Grohmann, Aberglauben, 177. 2. Pradel, Gebete, 10 ; cf. şi 22. 3. De medicamentis, XXXVI, 70 ; cf. Heim, Incantamenta, 477. 4. Pradel, Gebete, 100 urm. 348 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT curge, unde soarele nu luceşte, unde luna nu luminează, în pădurile pustii, în locuri pustii, pe rîpi pustii"1. Sau : „Du-te... în locuri pustii, unde copiii nu se botează, unde oaia nu zbiară, unde cîine nu latră"2. Sau : „Du-te... în munţi pustii, unde soarele nu luceşte, unde vînt nu bate, unde cocoş nu cîntă, unde cîine nu latră, unde oaie nu zbiară, unde capră nu behăie"3. Sau : „Du-te... în munţi pustii, unde miel nu behăie, unde cocoş nu cîntă, unde secure nu taie"4. La sîrbi : „Du-te în slava cerului, în adîncurile mării, unde cocoş nu cîntă, unde gîscă nu gîgîie, unde aluat nu se frămîntă, unde lui Dumnezeu nu i se roagă"5. Sau : „Du-te... unde soarele nu luceşte, unde cocoş nu cîntă, unde găină nu cotcodăceşte, unde vacă nu rage, unde oaie nu zbiară"6. La ucraineni: „Du-te... în pădure şi în apă, pe munţii cei mai înalţi, în adîncimile cele mai mari, unde cocoş nu cîntă, unde găină nu cotcodăceşte"7. La ruşi, demonul bolii e izgonit: în pietre, în munţi pustii, în adîncurile mărilor, în locuri neumblate, unde nu se trag clopotele bisericilor, unde nu se aprind luminări la biserică, unde soarele nu luceşte, unde păsările nu cîntă, unde vacile nu rag, unde cocoşii nu cîntă etc.8 La neogreci: „Ieşi din cele 72 de vine ale fiului meu, du-te în munţi şi pe dealuri, unde cocoş nu cîntă, unde cîinii nu latră"9. Sau: „Du-te unde zorile nu se revarsă, cocoş nu cîntă, unde privighetoare nu cîntă, unde apă nu curge, unde iarbă nu răsare"10. Această surghiunire se întîlneşte des în descîntecele bizantine. Astfel, în una din formulele publicate de Pradel: „Du-te în munţii pîrliţi, unde cîine nu latră, unde cocoş nu cîntă..."11 Şi în descîntecele altor popoare europene întîlnim această surghiunire a demonului bolii: la germani („în codri sălbatici -unde soarele şi luna nu luminează - în marea sălbatică - în vîrful munţilor- unde nu sînt nici dobitoace, nici oameni - în iad -unde cocoş nu cîntă - unde clopoţel nu sună"), la popoarele nordice, în special la suedezi şi norvegieni, la vechii englezi, la francezi etc.12 DESCÎNTECELE 349 Blestem 1. Strauss, Bulgaren, 384. 2. Ibidem, 389 ; cf. şi 211, 412. 3. Sbornik, VIII, 156; cf. şi 159. 4. Ibidem, XXI, 55. 5. Seligmann, Der bose Blick, I, 367. 6. Ibidem. 7. Ibidem, I, 7; cf. Szuchiewicz, Huculsczyzna, IV, 320, 323. 8. Cf. Mansikka, Zauberformeln, 75 urm. 9. Seligmann, Der bose Blick, I, 7. lO.Schmidt, Volksleben, 240. 11. Pradel, Gebete, 100 urm. ,12. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VIII, 1546 urm. în unele descîntece, dar cu deosebire în cele de „deochi", intervin, pe lîngă ocări şi ameninţări adresate duhului necurat, şi diferite blesteme, care de care mai îngrozitor. Aceste blesteme le meneşte descîntătoarea să cadă asupra acelora ce au provocat boala, fie că sînt oameni (bărbaţi şi femei, fete, copii, unchiaşi, babe etc), fie că sînt animale sau lucruri neînsufleţite, corpuri cereşti ori fenomene atmosferice etc. Am citat exemple numeroase de blesteme de acestea în alt loc (cf. § 131) şi nu mai pomenim de altele. Vom aminti numai că şi la alte popoare, în special la slavi şi la unguri, întîlnim, în descîntecele de „deochi", blesteme identice. Astfel: La bulgari: „Dacă-i deocheat de femeie, să-i crape ţîţele ; dac-o fi de bărbat, să-i plesnească ochii; dac-o fi de-o fată să-i pice cosiţele"1. Sau : „Dacă e deocheat de-o femeie, să-i cază părul; dacă e de bărbat, să-i crape boaşele"2. - Sau: „Dacă e deocheat de-o fată, să-i pice cosiţele ; dacă e de băiat, să-i cază mustăţile ; dacă e de bărbat, să-i crape boaşele"3. La sîrbi: „Dacă-i deocheat de bărbat, să-i crape boaşele ; dacă-i de femeie, să-i crape băşica"4. - Sau: „Dacă-i deocheat de bărbat, să-i crape boaşele ; dacă e de femeie, să-i crape p..da"5. Croaţii zic : „Să arză ochii care m-au deocheat"6. - Sau : „Deochiul pe prag, deochetoarea sub prag! Deochetoarea ţipă, deochetorul urlă. De-o fi deocheat de bărbat, să-i cază şezutul; de-o fi de femeie, să-i cază ţîţele"7. La rutenii din Bucovina: „De-o fi deochiul unui bărbat, de-o fi deochiul unei femei, de-o fi deochiul unui flăcău, de-o fi deochiul unei fete, de-o fi deochiul unui băieţaş, de-o fi deochiul unei fetiţe, să se topească ca ceara în foc, ca spuma pe apă, ca roua pe iarbă..."8. La unguri: „Dacă te-a deocheat un bărbat, să-i crape boaşele; dacă te-a deocheat o femeie, să-i plesnească ţîţele"9. Eliminare Sînt anumite boli pentru care se recită o formulă, un descîntec, care are menirea să alunge suferinţa, nu dintr-o dată, ci eliminîndu-se una cîte una, părticică cu părticică, fiecare din manifestările ei. Formula care se recită porneşte de obicei de la numărul 9, trece apoi 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. Seligmann, Der bose Blick, I, 376. Sbornik, VIII, 156. Ibidem, VIII, 157 ; cf. însă XV, 143 şi XXI, 55. Seligmann, Der bose Blick, I, 368. Milosavljevic, Obicaji srpsk. nar., 233. Seligmann, Der bose Blick, I, 373. Ibidem, I, 374. Ibidem. Wlislocki, Magyaren, 131. § 185 § 186 350 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Ia 8, după aceea la 7 şi tot eliminînd cîte o unitate, isprăveşte cu 0 (zero), care indică stadiul la care trebuie să ajungă boala. E un fel de îndrumare dată demonului bolii să urmeze la fel şi să se cărăbănească încetul cu încetul din corpul bolnavului. 1. Această categorie de descîntece e folosită la noi cu deosebire pentru vindecarea gîlcilor sau şopîrlaiţei (anginei difterice). Din numeroasele variante ale acestui tip de descîntece cităm cîteva , mai caracteristice : a) Din judeţul Iaşi: Nouă babe, nouă fete, nouă gîlci, Opt babe, opt fete, opt gîlci, Şapte babe, şapte fete, şapte gîlci, Şase babe, şase fete, şase gîlci, Cinci babe, cinci fete, cinci gîlci, Patru babe, patru fete, patru gîlci, Trei babe, trei fete, trei gîlci, Două babe, două fete, două gîlci, Una babă, una fată, una gîlcă, Din una babă, una fată, nici-una gîlcă1. b) Din judeţul Suceava : Nouă babe, nouă fete, nouă şopîrlaiţi, Nici o babă, nici o fată, nici o şopîrlaiţă, Opt babe, opt fete, opt şopîrlaiţi, Nici o babă, nici o fată, nici o şopîrlaiţă, Numa o babă, numa o fată, numa o şopîrlaiţă, Nici o babă, nici o fată, nici o şopîrlaiţă2. c) Din judeţul Fălciu : Feciorul Călinei, Mălinei, A făcut nouă feciori. Sîmbătă i-a făcut Şi sîmbătă la oaste i-a pornit. Au pornit nouă şi-au venit opt, Au pornit opt şi-au venit şapte, Au pornit şapte şi-au venit şase, Au pornit doi şi-a venit unu, A pornit unu şi n-a venit nici unu3. 1. Lupaşcu, Medic, babelor, 24 ; cf. Pamfile, Boli, 36. 2. Şezătoarea, III, 141; cf. Tocilescu, Mater. folkl., 1516. 3. Rev. Ion Creangă, II, 72. S-au mai publicat şi altele, cu mici variante : Tocilescu, Mater. folkl., 1507, 1530; Pamfile, Boli, 36; Gorovei, Descîntecele, 325 urm.; Şezătoarea, VII, 19 ; Marian, Descîntece, 129 ; Teodorescu, Poesii pop., 379. DESCÎNTECELE d) Fără indicarea locului de unde s-a cules Au plecat nouă gîşte Ca să pască iarbă, Dar n-au păscut iarbă, Ci au păscut gîlcile lui (cutare). S-au dus nouă şi-au venit opt, S-au dus opt şi-au venit şapte, 351 S-au dus două şi-a venit una, S-a dus una şi n-a venit nici una1. e) Din judeţul Putna : Au venit nouă stanei (= ciori) şi-au luat nouă gîlci, Au venit opt stanei şi-au luat opt gîlci, f) Au venit două stanei şi-au luat două gîlci, A venit o stâncă şi-a luat o gîlcă. Nici o stâncă, nici o gîlcă2. Din judeţul Tutova: Nouă gîlci, întoarceţi-vă înapoi, Opt gîlci, întoarceţi-vă înapoi, Două gîlci, întoarceţi-vă înapoi, O gîlcă, întoarce-te înapoi...3, g) In loc să urmeze ordinea descreseîndă, de la 9 la 0, ca în exemplele de mai sus, găsim în unele descîntece ordinea inversă, prin care se înţelege că i se porunceşte demonului gîlcilor să părăsească una, apoi a doua etc. pînă la cea din urmă. Astfel, în următorul descîntec, cules din Bucovina : O gîlcă şi-o modîlcă, o molfă şi-o bolfă, O babă şi-o fată, o nagaiţă, şopîrlaiţă, Două gîlci, două modîlci, două molfe, două bolfe, O babă şi-o fată, o nagaiţă, şopîrlaiţă, Nouă gîlci, nouă modîlci, nouă molfe, nouă bolfe, O babă şi-o fată, o nagaiţă, şopîrlaiţă...4. h) în descîntecul următor, cules din judeţul Dîmboviţa, numerele merg întîi crescînd, de la 1 la 10, apoi descrescînd de la 9 la 0 : Gîlcilor, Plecă una, Mostofîlcilor. Plecă două, La bîlci plecarăţi: ......... 1. Şezătoarea, I, 201. 2. Ibidem, XIII, 9. 3. Rev. Ion Creangă, V, 52. 4. Marian, Descîntece, 128. Acest descîntec a fost reprodus în Teodorescu, Poesii pop. 378 ; Ionescu-Daniil, Descîntece, 104; Rev. Ion Creangă, LX, 235. 352 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT § 187 Plecară nouă, Plecară zece. Se-ntoarseră nouă, Se-ntoarseră opt, Se-ntoarseră şapte, Se-ntoarseră două, Se-ntoarse una, Se-ntoarse nici una, Şi copilul rămase curat...1. Observăm în descîntecul de mai sus că nu mai e vorba de 9, ci de 10. Vom întîlni acest număr şi în alte descîntece, însă nu de gîlci. 2. Tipul acesta de descîntece îl găsim întrebuinţat şi pentru „brînca". Astfel, următorul, cules din judeţul Argeş : Brînca zece, Brînca două, Brînca nouă, Brînca una, Brînca opt... Brînca nici una...2. Un descîntec similar a fost cules de Burada la valahii (românii slavizaţi) din Moravia3. 3. Alte descîntece, de tipul 9-0 sau 10 - 0, mai întîlnim, deşi mai rar, pentru „încleştat" (apucatul sau strînsul copiilor)4, de Jolnă" (scrofule)5, de Junghi"6, de „marin"7, de „mîncătură de inimă"8, de „soare sec"9, de „venin"10 şi de „viermi"11. Descîntece de felul celor de mai sus, în care se elimină pe rînd cîte o unitate, începînd de la 9 pînă la 0, se găsesc la mai toate popoarele din Europa. Cităm cîteva din acestea. La sîrbi, se descîntă astfel de „viermi" (buba): „A fătat căţeaua nouă căţei - Din nouă, opt - Din opt, şapte... - Din doi, unu - Din unu, nici unu"12. Sau: JJouă s-au dus la oaste plîngînd - Din nouă, au rămas opt - Din opt, au rămas şapte... - Din doi, a rămas unu -Din unu, nici unu"13. Tot de „viermi", se descîntă astfel la cehi: „Sfîntu Petru zace în groapă-Nouă viermi are la dînsul - Opt viermi are la dînsul-Şapte viermi are la dînsul... Sfîntu Petru zace în groapă - Mei un vierme n-are la dînsul"14. 1. Tocilescu, Mater. folkl, 639. 2. Ciauşanu-Fira-Popescu, Folklor, 136 ; cf. şi Şezătoarea, VII, 56. 3. Burada, Moravia. 4. Tocilescu, Mater. folkl, 1606, 1607. 5. Rev. Ion Creangă, VII, 206. 6. Şezătoarea, XI, 67 urm. 7. Candrea-Densusianu-Speranţia, Graiul nostru, II, 68; Papahagi, Maramureş, 127. 8. Pamfde, Boli, 45. 9. Şezătoarea, VI, 100 ; Tocilescu, Mater. folkl, 1572 ; Rev. Ion Creangă, LX, 239 ; Teodorescu, Poes. pop., 396 şi urm ; Novacoviciu, Colecţiune, 136. 10. Şezătoarea, VII, 93. 11. Grai şi suflet, VI, 216. 12. Milosavljevic, Obicaji srpsk. nar., 223. 13.Ibidem. Tot astfel la ruşi şi la polonezi (Mansikka, Zauberformeln, 84). 14.Grohmann, Aberglauben, 153. DESCÎNTECELE 353 La unguri, tot de „viermi": JSfouă nu sînt nouă, ci opt, - Opt nu sînt opt, ci şapte.... - Doi nu sînt doi, ci unu, - Unu nu e unu, ci nici unu"1. Huţulii din Bucovina descîntă astfel de „babiţe": „Nici nouă, nici opt.... nici două, nici una"2. Contra „brîncii" se întrebuinţează următorul descîntec la cehi: „Domnul Dumnezeu zace în groapă - Are nouă brînci cu dînsul, - De la a noua la a opta, - De la a opta la a şaptea... - De la a doua la întîia, - De la întîia la nici una..."3. Tot cehii descîntă astfel de „vărsat": „Sfînta fecioară Barbura -Avea nouă bube (de vărsat), - Avea opt bube...- Avea două bube, -Avea o bubă, - Sfînta fecioară Barbura - N-avea nici o bubă"4. Printre descîntecele de „deochi" întrebuinţate de grecii de astăzi este şi următorul: „Au fost odată nouă fraţi, Şi din nouă au rămas opt, Din opt au rămas şapte... Din doi, unul, Din unul, nici unul"5. La francezi găsim următorul descîntec pentru boala de piele numită „dartre" (un fel de pecingine): „Par la puissance de Dieu, Que Ies dartres s'en aillent. Dartres de 9 reduites â 8, Dartres de 8 râduites â 7,... Dartres de 2 reduites â 1, Dartres de 1 reduites â point"6. Un descîntec de „vărsat" din Germania (Fichtelgebirge): „Măria geht iiber Land, Trăgt 9 Blattern in der Hand, Hat sie nicht 9, so hat sie 8, Hat sie nicht 8, so hat sie 7, Hat sie nicht 7, so hat sie 6... Hat sie nicht eine, so hat sie keine"1. Descîntecele de felul acesta au o origine foarte îndepărtată. Ele trebuie să dateze din primele timpuri ale existenţei omului pe pămînt. S-au moştenit prin tradiţie şi au ajuns, din generaţie în generaţie, pînă în zilele noastre. Interesant e faptul că ni s-a transmis de la romani un descîntec de „gîlci" aproape identic cu cele rostite de babele noastre pentru vindecarea acestora. îl găsim la Marcellus Empiricus, medicul lui Teodosiu cel Mare, şi-1 reproducem în întregime: Novem glandulae sorores, Octo fiunt glandulae, Octo glandulae sorores, Septem fiunt glandulae, Septem glandulae sorores, Sex fiunt glandulae, Sex glandulae sorores, Quinque fiunt glandulae, Quinque glandulae sorores, Quattuor fiunt glandulae, Quattuor glandulae sorores, Tres fiunt glandulae, Tres glandulae sorores, Duae fiunt glandulae, Duae glandulae sorores, Una fit glandula, Una glandula sorori Nulla fit glandula8. Novem fiunt glandulae, 1. Wlislocki, Magyaren, 148. Şi în Germania se descîntă de „viermi" şi de negi cu descîntece de felul acesta (Stemplinger, Volksmedizin, 88). 2. Szuchiewicz, Huculszczyzna, IV, 319. 3. Grohmann, Aberglauben, 159. 4. Ibidem, 181. 5. Melusine, VI, 246. 6. Rev. des trad. pop. 1886, 37 urm. 7. Buttner, Volksmedizin, 158. 8. De medicamentis, XV, 102. 354 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DESCÎNTECELE 355 Dintre toate popoarele romanice, numai locuitorii din Abruzzi (Italia), pare-se, întrebuinţează, ca şi noi, un descîntec la fel pentru vindecarea gîlcilor. II redăm aci, în traducere: Sfinte Vlasie, din nouă fraţi, Din patru au rămas trei, Din nouă au rămas opt, Din opt au rămas şapte, Din şapte au rămas şase, Din şase au rămas cinci, Din cinci au rămas patru, Din trei au rămas doi, Din doi a rămas unu, Sfinte Vlasie, Striveşte aceste gîlci1. Enumerare § 188 O credinţă care datează din timpurile primordiale $i pe care o împărtăşesc mai toate popoarele de pe pămînt e că trebuie să cunoşti numele demonului, dacă vrei să pui stăpînire pe el şi să-1 sileşti să te asculte. Astfel se explică de ce, în foarte multe descîntece, se invocă numele bolii, însoţindu-1 de tot felul de epitete, înţelegîndu-se prin acestea diferitele duhuri necurate care pot să fi provocat boala. Se înşiră toate aceste epitete, se enumera toate posibilităţile care ar fi fost în stare să atragă vreunul din aceşti musafiri nepoftiţi în corpul bolnavului, încercîndu-se, în felul acesta, să se dea de urma lui, nimerindu-i numele şi originea. Am citat în alt loc (§ 84) un astfel de descîntec pentru vindecarea brîncii. Se întrebuinţează acest gen de descîntece pentru următoarele afecţiuni: aplecate, babiţe, băşică, brîncă, bube, ceas rău, dalac, gălbinare, lipitură, soare sec etc. Mai toate popoarele din Europa cunosc acest gen de descîntece în care se enumera diferitele epitete date bolii. Toate colecţiile de descîntece în limbi străine ne oferă exemple numeroase de aceste înşirări, aşa că ne dispensăm de a le mai reproduce. Descreştere 189 în unele descîntece, i se porunceşte bolii, mai bine zis demonului care a pricinuit-o, să scadă treptat, să descrească tot mai mult, pînă va dispare cu totul. Tipul acesta de descîntece se întrebuinţează la noi pentru a vindeca de gîlci. Cităm cîteva exemple : Din Bucovina: Gîlca cît măru, Gîlca cît para, Gîlca cît nuca, Gîlca cît aluna, Gîlca cît bobu, Gîlca cît fasolea, Gîlca cît mazărea, Gîlca cît grăunţu, Gîlca cît mălaiu, Gîlca cît păsatu, Gîlca cît un fir de mac uscat în patru despicat...2. 1. Finamore, Tradizioni, 120. 2. Marian, Descîntece, 125 ; cf. şi 130. Gîlcile ca bobul de mei. Bobul de mei e mic, Gîlcile nu sînt nimic...1. Gîlcă cît minciuna, Să nu mai rămîie nici una2. Gîlcile ca bobul de porumb, Gîlcile ca bobul de grîu, Gîlcile ca bobul de mei...3. Din judeţul Dolj: Gîlcile, motofîlcile, Gîlcile ca merele, Gîlcile ca perele, Din judeţul Teleorman (?): Gîlcă cît boul, Gîlcă cît oul, Gîlcă cît aluna, Din judeţul Romanaţi: Gîlcile ca nucile, Gîlcile ca fragile, Gîlcile ca murele, Rareori se întrebuinţează acest gen de descîntece pentru alte boli. Găsim următorul descîntec de „buboaie", cules din judeţul Mureş : Buboi, buboi, Să te faci mic, Mare ca un moşinoi, Pitic Din mare ce eşti, Cît un fir de mac, Să treci, Cît un vîrf de ac, Să te petreci, Ba şi mai mic...4. Mai găsim publicat şi următorul descîntec de „băşica cea rea", cules din judeţul Neamţ : Băşică cît lintea, Băşică cît un fir de mac Băşică cît grăunţu, în patru despicat Băşică cît fasolea, Să fie la om de leac5. Descîntecul e redat greşit: se înţelege de la sine că trebuie început cu „băşica cît fasolea", după care urmează „lintea" şi apoi „grăunţu". Paralelisme Simbolismul, care intervine adesea în descîntece, joacă un rol deosebit de important pentru alungarea demonului bolii. Prin comparaţie cu diferite vietăţi care se potolesc la un moment dat, sau cu anumite lucruri care se curăţă de obicei, i se dă duhului necurat indicaţia să facă şi el la fel; să se potolească şi să se cureţe din trupul bolnavului. Cităm un exemplu caracteristic, dintr-un descîntec de „matrice", cules din judeţul Vîlcea : Cum se potolesc Vacile-n obor, Păsările-n culcuş, Porcii în cocină ; Găinile-n păhui, Cum stă casa măturată, § 190 1. Şezătoarea, XIX, 106. 2. Tocilescu, Mater. folkl., 639. 3. Păsculescu, Liter. pop., 124. 4. Marian, Insectele, 505. 5. Tocilescu, Mater. folkl., 1536. 356 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT DESCÎNTECELE 357 Fata pieptănată, Aşa să se curăţească Biserica scuturată, Toate durerile, Aşa să se potolească, Toate frămîntările...1. O dată pornit pe calea analogiei, poporul, dînd curs liber imaginaţiei, a născocit tot felul de asemănări care să servească de pildă duhului necurat, îndemnîndu-1 să facă la fel. Aceste asemănări se reduc la trei tipuri: a) Primul tip, pe care-1 vom numi pozitiv, cuprinde formula : „cum... aşa...". Exemplul de mai sus face parte din această categorie. Alte exemple sînt următoarele. Dintr-un descîntec „de toate bolile", din judeţul Buzău: Cum se spală Cum se răspîndesc Malurile de tină, Fetele de la horă Pietrele de rugină, Şi babele de la biserică, Aşa să se spele (cutare) Aşa să se răspîndească De orice boală o avea, Toate boalele...2. Şi de ele s-o spăla. Dintr-un descîntec de „brîncă", din judeţul Teleorman: Cum mătură mătura gunoaiele, Toate junghiurile, Aşa să se măture De „soare sec" din judeţul Gorj : Cum spală apa Toate pietrele, De „matrice", din judeţul Romanaţi Cum se răspîndesc Copiii de la joc, Oamenii de la petrecere, Dintr-un descîntec de „deochi", din judeţul Teleorman: Cum spală ploaia şi ninsoarea parul Aşa să se spele deochiul de la (cutare)...6. Dintr-un descîntec de „bubă", din judeţul Timiş: Cum se-ntoarce Aşa să te-ntorci şi tu, Plugu cu patru boi Bubă-neagră, 'napoi...7. b) Tipul al doilea, pe care-1 vom numi negativ, cuprinde formula: „cum nu... aşa să nu...". Cităm cîteva exemple. Dintr-un descîntec de „năjit", din judeţul Vîlcea: Cuţitele de la (cutare)3. Aşa să se spele Dorul de la (cutare)4. Aşa să se răspîndească Dorul de matrice Şi să rămîie (cutare) curat... 1. Şezătoarea, XI, 62 ; cf. Laugier, Etnogr. medic, 125. 2. Georgescu-Tistu, Buzău, 67. 3. Tocilescu, Mater. folkl., 613. 4. Ibidem, 560. 5. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 154. 6. Tocilescu, Mater. folkl., 555 ; cf. şi 623. 7. Hodoş, Liter. pop., 50. Cum nu poate popa să facă Aşa să nu te poţi apropia Leturghie fără vin, De zidirea mea, Fără pîine şi fără apă, De botezu meu1. Dintr-un descîntec de „deochi", din judeţul Teleorman : Cum nu şade vîntu-n gard, Aşa să nu şază deochiu-n cap2. Cînd se varsă pe gard apa cu care s-a descîntat de friguri, se zice, în judeţul Romanaţi: Cum nu ţine păru apa, Aşa să nu ţie frigurile pe (cutare)3. De „viermi la vite", din Dobrogea: Cum nu poate să steie Ce merg încolo şi încoace, Nici să rămîie Aşa să nu poată să steie Praful în drum, Viermii în rană Pe cară şi dobitoace De ei plină...4. Pentru a-1 face pe om beţiv, din Moldova: Cum nu poate peştele şi raţa fără apă, Cum peştele nu poate trăi pe uscat, Aşa să nu poată trăi (cutare) Nici un ceas, ca să nu bea rachiu şi vin, Să umble după băutură. Cum nu stă apa mergătoare Şi oastea călătoare, Cum nu se poate opri Plumbul din puşcă. Aşa nime să nu-\ poată opri pe (cutare) De-a nu bea rachiu şi vin5. Pentru acelaşi scop, din judeţul Dolj: Cum nu stă apa în ciur Aşa să nu poată sta (cutare) Şi mielul în patul, Nebăut rachiu sau vin.. 6. Cum nu poate sta peştele fără apă, Aceste amîndouă tipuri (a şi b) se regăsesc în descîntecele mai tuturor popoarelor din Europa, şi în special la slavi7. Le mai găsim în descîntecele latine, începînd cu cele înregistrate la Marcellus Empiricus8 şi cu cele transmise din Evul Mediu9, aşa că trebuie să recunoaştem că originea lor e foarte veche. 1. Tocilescu, Mater. folkl., 1595. 2. Rev. Ion Creangă, VIII, 292. 3. Ionescu-Daniil, Descîntece, 102. 4. Burada, Dobrogea, 276. 5. Lupaşcu, Medic, bab., 39. 6. Laugier, Etnogr. medic, 128. 7. Mansikka, Zauberformeln, 85 urm. 8. De medicamentis, VIII, 199 ; XII, 46 etc. 9. Heim, Incantamenta, 487, 556 etc. 358 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DESCÎNTECELE 359 c) Al treilea tip, frecvent în descîntecele de „deochi", întrebuinţat, prin abuz, şi în cele de „tîmpinătură", de „orbalţ" etc, începe cu o descriere a locului şi se termină cu diverse paralelisme, şi uneori cu blesteme. Motivul de căpetenie al acestui tip de descîntec e ochiul de foc care stinge ochiul de apă. Iată unul, din judeţul Baia : Cum a potolit ochiul cel de apă Pe cel de foc Aşa să se potolească Aşa să se potolească Şi să se domolească Deochiul...1. La salcia răsădită, Şade-o fată despletită C-un ochi de foc Şi cu unu de apă : Şi-a potolit ochiul cel de apă Pe cel de foc, Altul, de „lipitură" şi „tunchinătură", din judeţul Dorohoi: La răchita răsădită, Cum se-mprăştie Este-o fată logodită, Norodu de la biserică C-un ochi de foc Şi fetele de la joc, Şi unu de apă. Aşa să se-mprăştie Cu cel de apă, potoale ; Toate lipiturile, Cu cel de foc, aprinde. Toate tunchinăturile...2. Acelaşi motiv îl întîlnim în unele descîntece slave de „deochi". Astfel, în următorul descîntec sîrbesc: Doi ochi, Luai cel de apă Două deocheturi: Şi turnai peste cel de foc. Unul e de apă, Pieriţi deocheturi Celălalt de foc. Peste pămînt...3. în descîntecele bulgăreşti se vorbeşte de un şarpe, aşezat pe-o piatră, al căruia unul din ochi, plin de apă, a crăpat şi 1-a stins pe celălalt care era de foc4. Altul, mai apropiat de formulele româneşti : Şade deochiul A crăpat cel de apă Pe drum,- Şi 1-a stins pe cel de foc. Pe sub drum, Aşa au crăpat ochii Cu un ochi de apă Cari l-au deocheat Şi cu unul de foc. Pe (cutare)...5. Dialog § 191 Descîntecele în formă de dialog nu prea sînt numeroase. Ele sînt de două feluri : a) Cel ce descîntă (baba sau însuşi bolnavul) pune întrebarea şi tot el răspunde. Astfel, într-un descîntec de „gîlci" sau de „şopîrlaiţă", din judeţul Baia: 1. Şezătoarea, III, 142 urm.; cf. ibidem I, 82 ; VII, 158 ; XIII, 6 ; XIV, 101 etc. 2. Rev. Ion Creangă, V, 211. 3. Seligmann, Der bose Blick, I, 366. 4. Sbornik, I, 90 ; cf. Mansikka, Zauberformeln, 34 urm. 5. Geroff, Rjecnik, V, 450. Şopîrlaiţă, laiţă, Fost-ai la peşte ? Am fost. Prins-ai ? Am prins. Alesu-l-ai ? Ales. - Dar la cutare nu i-ai dat ? - Nu, c-am uitat. - Să-1 uite relele Şi boalele Şi gîlcile Şi băşicile1. Un descîntec inedit de „muşcătură de şarpe", din judeţul Buzău - Şarpe, şerpălău. De ce l-ai muşcat pe (cutare) ? - Pentru că m-a călcat. - Şi-n ce ţi-e leacu ? Altul, din judeţul Romanaţi: - Unde te duci, Gavrilă ? - Mă duc la topilă, Să mănînc o copilă. - Leac de ce să-i fie ? Altul, mai lung, din judeţul Bacău - Tu, nespălatule, Ce şezi pe lădoiu ? - Oi şedea, C-am muşcat pe (cutare) Şi nu moare. - Da de ce l-ai muşcat ? - L-am muşcat Că m-a călcat, Oasele mi-a sfarîmat. - într-un cuţit de găsit, într-un ban de argint, într-un băţ de corn Şi-ntr-unu de alun. - Leac să-i fie De rădăcină de boz, De viţă de vie, De nuia de alun...2. - Da nu ţi-e frică Că te-oi bate Cu băţ de alun, Dinţii să-ţi sfarîm, Ochii să-ţi cruntez, Veninul să ţi-1 verşi în pămîntul Palestinei, în pîrăul lui Iordan, Unde s-a creştinat Hristos ?...3. Ca să scapi de friguri, cînd vezi o barză întîia oară, primăvara, îţi pui întrebarea şi-ţi răspunzi singur: - Barză, barză, - în picioare ? Ce ai în guşă ? - Două răşchitoare. - O căpuşă. - în pene ? - Dar în piept ? - Frigurile mele (ori: tale ?) - Lapte fiert. - Să te duci 99 de ani cu ele4. De „limbrici", baba bate într-un soc cu o nuia de alun şi descîntă, ţinînd singură următorul dialog : - Bună dimineaţa, socule. - Sănătate bună, păcurarule. - Ştii la ce am venit, socule ? - Oi şti de mi-i spune, păcurarule. 1. Şezătoarea, XIX, 151; cf. şi varianta din XI, 62. 2. Ionescu-Daniil, Descîntece, 187. 3. Şezătoarea, VII, 90. 4. Pamfîle, Boli, 35. 360 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DESCÎNTECELE 361 - Să te duci la (cutare) pînă-n seară, Să-i scoţi toţi limbricii afară, Că tu de nu-i vei scoate, Eu mîine dimineaţă la tine-oi veni, pînă soarele n-o răsări, Şi-oi veni cu plugu roş-poroş... Şi te-oi ara în lungiş şi-n curmeziş.. - Sănătate bună socule. - Mergi sănătos păcurarule1. în următorul descîntec inedit, de „matrice", din judeţul Timiş, baba, lovind uşor cu piciorul pîntecele bolnavului, întreabă şi răspunde tot ea: - Bună ziua, soro, - Dar matricea ce-o mînca ? - Mulţam ţie, soro. - Mînce piatră şi marmure, - Şezi, soro, pe scaun. Să lase inima lui (cutare) - N-am venit să şed, Curată şi luminată Ci am venit să bem Ca argintu curat, Şi să mîncăm. Ca vinu strecurat... b) Convorbirea are loc între două persoane. Astfel, pentru a vindeca puşchelele, un mezin trebuie să-1 întrebe pe suferind şi acesta-i dă răspunsul: - Ce-ai pe limbă ? (întreabă mezinul). - 0 puşcheâ. - Ptiu, amu să pieie!2 De „plămădirea inimii", dialogul are loc între un copil şi descîntătoare : - Cioc, boc, cioc, boc! - Nu ciocănesc, - Ce ciocăneşti ? Nu bocănesc, Ce bocăneşti ? Inima lui (X.) plămădesc...3. Mai cităm următorul descîntec, în formă de dialog, cunoscut în toată ţara, a cărui origine trebuie să fie foarte veche. Pentru a vindeca mîna sau piciorul scrîntit al cuiva, bolnavul se aşază jos, punîndu-şi membrul scrîntit pe pragul casei. Un om din gemeni, mai adesea o femeie geamănă, calcă de trei ori peste el, întrebînd: - Ce vrei, doi copii gemeni Sau picior sănătos (ori: mînă sănătoasă) ? - Picior sănătos (mînă sănătoasă), răspunde bolnavul4. în Germania şi în Scandinavia, scrîntitura trebuie călcată de o femeie care â născut doi copii gemeni5. La romani, după cum ne încredinţează Marcellus Empiricus, un mijloc foarte eficace de a 1. Grigoriu-Rigo, Medicina pop., I, 100. 2. Şezătoarea, II, 130; cf. şi Rev. Ion Creangă, VIII, 213. 3. Şezătoarea, XI, 41; cf. şi Pamfile, Boli, 53. 4. Laugier, Etnogr. medic, 87. 5. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 404 ; Strackerjan, Oldenburg, I, 94 ; Frischbier, Hexenspruche, 69 urm. vindeca durerea de şale era să-1 calce pe bolnav o femeie care a născut doi gemeni1. Acelaşi procedeu îl constatăm astăzi la bulgari2. Povestire Foarte multe descîntece, mai ales pentru anumite boli, sînt alcătuite § 192 într-o formă epică. In aceste descîntece se povesteşte, adesea cu multe amănunte, cum a dat boala peste om şi cum a fost vindecat, fie prin intervenţia divină, în special a Maicii Domnului, fie prin alte mijloace. în alte descîntece, se povestesc tot felul de întîmplări în legătură cu originea bolii şi mijloacele întrebuinţate pentru vindecarea ei. Se vorbeşte de fiinţe şi de lucruri minunate, neobişnuite, supranaturale, care au menirea să facă impresie asupra duhului care s-a încuibat în corpul omului, să-1 uluiască, să-1 bage în spărieţi şi să-1 înspăimînte într-atîta, încît să-1 determine, în cele din urmă, să părăsească trupul bolnavului. In altele, boala personificată se prăpădeşte de ciudă în urma afrontului ce i s-a făcut de a nu fi băgată în seamă şi de a nu i se fi arătat aceeaşi cinste ca la alte boli. In sfîrşit, în altele, se amintesc lucruri imposibile ce s-au întîmplat sau ce s-ar putea întîmpla şi a căror realizare a avut altădată sau ar putea avea, pe viitor, urmări funeste pentru demonul bolii. Vom examina, pe rînd, toate aceste categorii de descîntece. Intervenţia lui Dumnezeu Puterea descîntecului e mare, şi însuşi Dumnezeu recurge uneori la § 193 acest mijloc de vindecare. Astfel, într-un descîntec de „scrîntitura", din Ardeal, în formă epică, se povesteşte că Dumnezeu, însoţit de Sf. Petru, tovarăşu-i nedespărţit de călătorie, ajunge la un pod de aur: Dumnezeu trecu, - Podeaua s-a clătit, Sîm-Pietru nu putu, Piciorul s-a sclintit Că podeaua se clăti - Eu l-oi tămădui: Piciorul se sclinti. Ciont cu ciont, - Treci, Petre. Carne cu carne...3. Acest descîntec e foarte vechi. îl găsim la germani, cu începere din veacul al X-lea, la englezi, ia scandinavi, la finlandezi şi estoni, la unguri şi la slavi4. în acestea e vorba de Isus şi de Sf. Petru, de Sfînta Măria etc. şi de vindecarea scrîntiturii piciorului unuia din caii pe care călăreau. 1. De medicamentis, XXVI, 47. „Mulier quae geminos peperit, renes dolentes supercalcet; continuo sanabit". 2. Sbornik, VIII, 149; Strauss, Bulgaren, 390. 3. Alexici, Texte, 210. 4. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl-, VI, 1541 urm.; VIII, 1615 urm.; Strackerjan, Oldenburg, I, 76; Wlislocki, Magyaren, 147 urm., Mansikka, Zauberformeln, 249 urm. etc. 362 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DESCÎNTECELE 363 în alte forme epice, se spune că Dumnezeu îl învaţă pe Sf. Petru cum să descînte. Astfel, în următorul descîntec de „scrîntitură", din Bucovina: S-o luat Dumnezeu Cu Sîm-Pietru Pe cale, pe cărare, Pîn-la apa cea mare. Dumnezeu o trecut, Sîm-Pietru n-o putut. - Treci, Petre. - Nu pot, Doamne. Calu mi s-o poticnit, Mîna lui N. s-o sclintit. - Descîntă-i, Petre. Nu ştiu, Doamne. - Zi cum te-oi învăţa eu : „Aşa să se forostească Mîna lui N., Cum forosteşte Ţiganu fieru. în alt descîntec de „scrîntitură", din Maramureş, Dumnezeu îl învaţă pe Sf. Petru cum să-şi descînte singur: Se luară Dumnezeu Cu sfîntul Petru Pe cale, pe cărare, Pe drumul cel mare. Sosiră la un pod mare Tot de aramă. Dumnezeu şi Sf. Petru O trecut, Omul (cutare) n-o putut. Treci, omule. - Nu pot, Că pe pod am păşit, Podeaua s-o smintit, Picioru s-o sclintit. - Descîntă. - Că nu ştiu. - Zi: „Să se vindece Os cu os... Iară omul să rămîie curat Ca bunu Dumnezeu ce l-o dat"2. Intervenţia Maicii Domnului § 194 Intervenţia Maicii Domnului o constatăm, după descîntece, aproape numai la următoarele boli: albeaţă, apucat (strîns), brînca (orbalţ), ceas rău, cei răi, cel pierit, deochi (pocitură), lungoare, matrice, moroi, năjit, pojar, rînză, săgetătură, samca, zgaibă, soare sec, speriat, surdumaşi (moleţi). în aceste descîntece - toate într-o formă epică - se povesteşte cum bietul om, lovit de boală, se tînguieşte cu glas strigător la cer şi cu lacrimi de sînge. Maica Domnului, „din poarta cerului", îi aude vaietele şi se scoboară „pe scară de argint (de aur, de fier, de ceară)* şi-1 întreabă pe bolnav de ce jeleşte atît de grozav. Acesta-i povesteşte j cum, plecat de acasă „gras şi sănătos", s-a întîlnit in cale cu duhurile necurate care, după ce l-au trîntit la pămînt, i-au vîrît boala în trup şi l-au lăsat în această stare de plîns. Maica Domnului îl mîngîie şi-i făgăduieşte că-i va da ajutor şi că-1 va vindeca. Ajutorul pe care i-1 dă e direct sau indirect: 1. Maica Domnului îi spune bolnavului că vine îndată să-1 vindece. Astfel, într-un descîntec de „săgetătură", din judeţul Bacău : 1. Marian, Descîntece, 345. 2. Bîrlea, Maramureş, II, 351. Maica Domnului o zis : Şi ţi-oi lua „Nu te mai olecăi, Toate săgetăturile, Nu te mişeii, Toate deocheturile, C-am venit cu cuţitul Toate pociturile..."1. 2. II ia pe bolnav de mînă, îl urcă pe scările de aur şi-1 vindecă. Astfel, într-un descîntec de „pocitură", din judeţul Dorohoi: Maica Precista de mîna dreaptă 1-a luat, Sus pe scări de aur 1-a urcat Şi N. a rămas curat, luminat, Ca maică-sa ce 1-a făcut, Ca Dumnezeu ce 1-a dat2. La fel, într-un descîntec de „albeaţă", tot de acolo3. 3. Plesneşte numai din palme şi bolnavul se face sănătos. Aşa, într-un descîntec de „moroi", din judeţul Gorj : Maica Sfînta Măria a auzit, Şi N. a rămas curat, luminat, Pe scări de aur a scoborît, Ca argintul strecurat, Şi în palme a plesnit; Ca de Maica Precista lăsat4. 4. îl „spală" pe bolnav de toate beteşugurile. Astfel, într-un descîntec de „apucat", din judeţul Teleorman : Maica Sfînta Măria în casă întră De apucături, Şi pe cutăriţă-1 lua De întîlnituri, Şi-1 spăla De călcaturi...5. La fel, într-un descîntec de „brînca", tot de acolo: Maica Precista Pe (cutăriţă)-l spăla Maica Sfînta Măria De brînca, Tare auzea, De bubă, Tare venea, De vifor, de dalac...6. Alteori, Maica Domnului îl spală pe bolnav cu apă din „fîntîna lui Iordan" sau din „rîul lui Iordan". Astfel, într-un descîntec de „deochi", din judeţul Vîlcea: Maica Sfînta ne-auzi ţipînd Şi ne curaţi Şi ne luară Şi ne dărui Şi ne duseră Cu sănătate bună La rîul lui Iordan; Şi cu inimă bună...7. Tot aşa, într-un descîntec de „soare sec", din judeţul Argeş: Maica Precista m-a auzit De mîna dreaptă m-a luat Şi la mine a venit: Şi în rîul Iordan m-a băgat... 1. Rev. Ion Creangă, IV, 152. 2. Ibidem, VIII, 212. 3. Ibidem, VIII, 245 urm. 4. Şezătoarea, XI, 57. 5. Tocilescu, Mater. folkl., 569. 6. Ibidem, 617. 7. Ibidem, 550. 364 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DESCÎNTECELE 365 Şi m-a luat şi m-a spălat De boarea pămîntului De soare sec şi de izbitură, Şi întîlnitură...1. într-un descîntec de „lungoare", din judeţul Bacău: De mîna dreaptă l-a luat, De toate relele, La fîntînă lui Iordan l-a mînat, De toate lingorile, Cu apă sfînta l-a spălat De toate didiochiurile...2. 5. Maica Domnului procedează întocmai ca un chirurg, punînd la locul lor fiecare din părţile din care e alcătuit trupul. Astfel, într-un descîntec de „deochi", din judeţul Vîlcea : Maica Domnului... Picaţi la ficaţi, îndărăt la X. se întorcea Sînge la sînge Şi punea Şi os la os : Păr la păr, La făcut mai sănătos Spate la spate, de cum a fost...3. Inimă la inimă, 6. în foarte multe cazuri, Maica Domnului procedează întocmai ca o descîntătoare : îi descîntă bolnavului şi recurge la practici magice asemenea acelora ale babelor lecuitoare. Astfel, într-un descîntec de „samca", din Bucovina, Maica Precista îi spune bolnavului: Că eu cuţite de găsit oiu apuca Şi usturoi de pe nouă straturi Ţi-oi alege, Ţi-oi culege; Şi cu aceste te-oi descîntă, Tot rău de la N. l-oi depărta Din mii de mierele (= miişoare), Din sute de ciolanele...4. Tot de-acolo, într-un descîntec de „deochi": N., tu sama nu băga, Nimic nu ţi s-a-ntîmpla. Că eu bine te-oi căta, De la mine descîntecu, Bine te-oiu descîntă, De la Dumnezeu leacu6. în alt descîntec de „deochi", din judeţul Gorj, Maica Domnului i se adresează astfel bolnavului: Nu te chirăi, Nu te olecăi, Că pe tine te-oi lecui, Cu mîna dreaptă te-oi descîntă Cu mîna dreaptă, Cu limba curată, Cu inima curată: Fugi din inimă, fugi din plămîni...6. 1. Rev. Ion Creangă, VIII, 242. 2. Grigoriu-Rigo, Medicina pop., I, 104. 3. Şezătoarea, VI, 96. 4. Marian, Descîntece, 221. 5. Ibidem, 112 urm. 6. Şezătoarea, X, 109. Din creştetul capului, Din auzul urechilor, Din luminile ochilor, Din sfîrcurile nasului. într-un descîntec de „cei răi", din judeţul Vîlcea, Maica Domnului grăieşte: Şi pe tine te-oi vindeca Cu mîna te-am ridicat, Cu usturoi de la Sînzieni, Cu gura te-am descîntat, Cu tămîie de la Bobotează, Cu gura am urat, Cu untură de la Ignat... Pe (cutare) l-am vindecat...1. Mai cităm următoarele dintr-un descîntec de „samca", din judeţul Dorohoi: Taci, M., în samă nu băgă, Leac Maica Domnului ţi-a da, Cu mîna dreaptă ţi-a descîntă : Fugi tu samca, 7. Maica Domnului îi făgăduieşte bolnavului că va alerga la o descîntătoare, şi aceasta îl va lecui cu descîntecul şi cu leacurile ei magice. Astfel, într-un descîntec de „strînsul cel mare", din judeţul Fălciu: Maica Domnului a zis : „Taci (cutare), nu mai plînge Şi nu te mai văicăra, Că curînd la (cutare) oi alerga Şi ea cu unt de vacă neagră Şi cu ac de casă primară 8. îl îndreaptă pe bolnav la o descîntătoare, care ştie lecui. Fireşte că^ în descîntec, baba la care s-a dus bolnavul introduce însuşi numele ei. Astfel, într-un descîntec de „samca", din Bucovina, Maica Domnului îi grăieşte omului: Gheorghe, Gheorghieş, Că N. leacu ţi-a da, Făt de bun plăieş, Şi te-a descîntă, Nu te glăsui, Trupu unge-ţi-a Nu te frăsui, Tot cu unt de vacă La (baba) N. iute te du, Şută şi neleapcă...4. într-un descîntec de „ceas rău", din judeţul Fălciu: îţi va descîntă, Şi cu mîna-ţi va lua. Şi tu, strîns, să ieşi din cap, Din picioare, din piept, din spinare...3. Omule, nu te mai văicăra Şi nu te mai mişela, Că eu la descîntătoare Te-oi îndrepta; Că ea fiarele-n foc o arunca Cu gura ţi-a cînta, Cu limba ţi-a descîntă, Cu mîna ţi le-a depărta, în fundu mării le-a arunca, Unde-or sta, s-or sfărîma, în pustii loc s-or aşeza Şi la bolnavu n-or mai căta...5. într-un descîntec de „deochi", din judeţul Mehedinţi: 1. Tocilescu, Mater. folkl., 1521. 2. Rev. Ion Creangă, VIII, 245. 3. Păsculescu, Uter. pop., 146. 4. Marian, Descîntece, 209 urm. 5. Candrea-Densusianu-Speranţia, Graiul nostru, I, 499. 366 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DESCÎNTECELE 367 Nu te văita, Şi cu leac din gură Nu te-olecăi, Ea va descîntă, Du-te la (cutare) descîntătoare, Cu mîna dreaptă, Că e uşoară de mînă Cu limba curată...1. In următorul descîntec, de „strîns", din judeţul Teleorman, o vedem pe Maica Domnului ducîndu-se ea însăşi cu bolnavul la o anumită descîntătoare: Maica Precista aşa auzea, Sînge la sînge-i punea, Cu el la Manea vrăjitoarea mergea, Os la os împlinea, De mîna dreaptă-1 lua, Vinele i le descorda, Cu mîinile-1 farîma, Fălcile i le descleşta, Cu limba-i descîntă : Şi pe cutare-1 vindeca2. 9. In alte descîntece, Maica Domnului se ia după duhurile necurate, încălecînd pe un armăsar sau pe o iapă albă, şi le taie cu sabia ori le rînduieşte să se ducă „în marginea mărilor, în scorburile munţilor" şi să dea pace bolnavului3. 10. Alteori, Maica Precista întoarce din cale : a) Brînca, pornită să-1 îmbolnăvească pe om4. b) O fată frumoasă, pe care o trimite să-1 vindece pe bolnav de „albeaţă"5. c) 3 surori ale Soarelui, trimise să vindece pe cineva de aceeaşi boală6. d) 7 fete, tot pentru a lecui de „albeaţă"7. e) 9 fete albe, cu aceeaşi misiune8. f) 9 fete, ca să vindece „orbalţul"9. g) 9 fete mari şi 9 flăcăi, cu aceeaşi însărcinare10. h) 9 fraţi, ca să vindece pe cineva de „zgaibă"11 etc. Oameni minunaţi, mari etc. 195 Cînd se uită cineva printr-un geam colorat, lumea toată, cerul şi pămîntul, fiinţele şi lucrurile i se înfăţişează înaintea ochilor ca ceva ciudat, ireal, fantastic şi grozav de impresionant. Tot aşa de impresionaţi trebuie să fie şi demonii mai mari şi mai mititei, încuibaţi în corpul omului, cînd băbăreasa îndrugă un descîntec în care vorbeşte, de pildă, de oameni şi de alte fiinţe roşii, negre, 1. Tocilescu, Mater. folkl., 552. 2. Ibidem, 573. 3. Ibidem, 573, 1575, 1590; Grigoriu-Rigo, Medicina pop., I, 60. 4. Rev. Ion Creangă, IV, 84 ; Şezătoarea, X, 106 ; Tocilescu, Mater. folkl., 620. 5. Lupaşcu, Medic, bab., 35. 6. Marian, Descîntece, 4. 7. Şezătoarea, I, 124. 8. Tocilescu, Mater. folkl., 1533 ; cf. 1516, 1527. 9. Ibidem, 1535. 10. Ibidem, 1522. 11. Marian, Descîntece, 348. galbene etc, mişcîndu-se într-o lume în care toate au o coloraţie la fel: cerul şi pămîntul, copacii şi frunzele, casele, mobilele, vasele şi uneltele, mîncarea şi băutura etc. Parcă-i vezi pe bieţii drăcuşori cum zgîiesc ochii şi ciulesc urechile, căutînd să privească şi ei acele minunăţii şi să audă toate ciudăţeniile pe care le înşiră baba în povestirea ei. Groaza de a se vedea şi ei tîrîţi în această lume fantastică îi face să-şi ia tălpăşiţa şi să se care din corpul bolnavului. Vom examina cîteva din tipurile acestor descîntece. 1. Se povesteşte despre oameni mari şi minunaţi, care se mişcă într-o lume de lucruri minunate. Astfel, într-un descîntec de „deochi", din judeţul Vîlcea : Se sculă un rumân Luă nouă oale, ulceluşe, Mare, minunat, Luă nouă străchini, străchinele. Luă o secure Luă nouă linguri, lingurele Mare, minunată, Şi s-a suit pe bordei, Se duse-ntr-o pădure Puse masa să mănînce ; Mare, minunată Chemă moroii, strigoii, Tăie un tufan Moroaicele, strigoaicele, Mare, minunat Deochetorii, deochetoarele : Făcu nouă ţăndări Care cum veniră, plesniră, Mari, minunate, Care cum gustară, crăpară1. Dintr-un descîntec de „orbalţ" (brînca), din judeţul Covurlui: S-a dus omul mare Şi să facă luntrea mare La pădurea mare, Şi s-o dea pe marea mare. Cu toporul mare, N-a tăiat lemnul mare, Ca să taie lemnul mare Ci a tăiat orbalţul lui X2. într-un descîntec de „cei răi", din judeţul Tecuci: Plecat-a un om mare Să are cu doisprezece boi, La pădurea mare, Cu doisprezece pogonici, Cu toporul mare, Să are dealurile, văile, Să facă plug mare, Lungul şi curmezişul...3. De fiinţe şi lucruri „minunate" se vorbeşte şi în următorul descîntec sîrbesc de Junghi": Au plecat nişte fete minunate, Mulseră lapte minunat Cu oi minunate, . în găleţile minunate. Cu ciobani minunaţi. Acolo veni Precista, Duceau găleţi minunate, Maica Domnului Cu cobiliţe minunate. Şi aduse apă de izvor Veniră ciobanii minunaţi Şi busuioc Şi făcură o strungă minunată. Şi stropi oile minunate închiseră oile minunate Şi ciobanii minunaţi în strunga cea minunată, Şi fetele minunate. 1. Şezătoarea, XII, 184. 2. Rev. Ion Creangă, II, 212. 3. Pamfile, Boli, 24. 368 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT DESCÎNTECELE 369 Şi se vărsă laptele minunat Şi se fărîmară găleţile minunate Şi se risipiră oile minunate...1. Tot astfel, în următorul descîntec bulgăresc de „deochi": Pe vale vine un om minunat, Strînge o turmă minunată, Cu secure minunată, Mulge laptele, Se duce la muntele minunat, Şi face un caş minunat. Taie un copac minunat Şi acest om minunat Cu securea minunată, îşi ia caşul minunat, îl duce pe o cîmpie minunată, îl duce într-un tîrg minunat Face o strungă minunată, Şi-1 vinde...2. De asemenea, în alt descîntec bulgăresc de „deochi": Plecă omul minunat, Se duse la un cîmp minunat. Luă securea minunată, Făcu o strungă minunată, Pe umerii minunaţi, Băgă în ea o turmă minunată. Se urcă pe muntele minunat, Ciobani minunaţi se aşezară Tăie pari şi nuiele minunate. Pe scaune minunate, Apoi se duse într-un sat minunat Mulseră lapte minunat, înjugă boi minunaţi Făcură caş minunat, La un car minunat. Duseră caşul minunat Se duse iar la munte, La un tîrg minunat încarcă lemnele în car, Şi-1 purtară încoace şi încolo...3. Descîntece asemănătoare se găsesc şi la huţulii din Bucovina4. 2. Se povesteşte despre un om sau despre mai mulţi de culoare roşie, neagră, galbenă etc. şi despre alte fiinţe sau lucruri de aceeaşi culoare. a) Se dă epitetul de roşii fiinţelor şi lucrurilor în descîntecele pentru afecţiuni la care predomină culoarea roşie, cu deosebire pentru „roşaţă" (brîncă, orbalţ) şi „obrintit", mai rar pentru „bube". Cu alte cuvinte, acelaşi principiu similia similibus pe care-1 aplică poporul la vindecarea prin leacuri (§ 172) îl aplică şi în frazeologia descîntecelor. Prin abuz sau prin neştiinţă, unele babe întrebuinţează aceste descîntece şi pentru alte boli, la care culoarea roşie n-are ce căuta, ca „deochiul", „năjitul", „moroii" etc. Cităm întîi un descîntec inedit de „roşaţă", din judeţul Timiş: Plecă omu-ăl roşu Şi se duse la o casă roşie, Pre apă roşie, într-o pădure roşie, Cu luntre roşie, Şi strînse lemne roşii Cu vîslă roşie, Şi-i băgă-ntr-o oală roşie. Cu mreajă roşie, Şi-i fierse Şi prinse peşti roşii. Şi-i puse-ntr-un blid roşu 1. Milosavljevic, Obicaji srpsk. nar., 218. 2. Melusine, VI, 32. 3. Sbornik, XI, 88 ; cf. Strauss, Bulgaren, 406 urm. 4. Mansikka, Zauberformeln, 60 urm. Şi blidu, pre-o masă roşie. Şi aduse linguri roşii Şi furchiţe roşii Şi chemă nişte oameni roşii Altul, de „orbalţ", din Moldova: Au plecat 9 oameni roşii Pe drumul roşu Cu 9 topoare roşii, Cu 9 securi roşii. Cu 9 berzi roşii, Cu 9 sfredele roşii, La pădurea roşie, La prînzu-ăl roşu. Şi cît ce mîncară. Toţi crăpară Şi pre X. cu leac îl lăsară. Să taie mărul cel roşu. - Oameni roşii, Nu vă duceţi pe drumu roşu, La pădurea roşie, Să tăiaţi măru cel roşu, Ci vă duceţi la (cutare) Să-i tăiaţi orbalţu...1. Dintr-un descîntec de „moroi", din judeţul Gorj: A plecat omu roşu, Cu cămaşă roşie, De la straje roşii, Cu brîu roşu, Cu secure roşie, Cu opincile roşii, în pădure roşie. Şi-a închegat lapte roşu Şi-a tăiat copaci roşu De la capră roşie. Şi-a făcut strungă roşie Şi-a plecat cu caşu roşu, Şi-a făcut găleată roşie Pe drum roşu, Şi-a muls lapte roşu La bîlci roşu De la capră roşie. Şi-a-nceput a striga...2. In alte descîntece, în loc de roşu, întîlnim expresia roş-poroş. Astfel, în următorul descîntec de „roşaţă", din judeţul Tutova: Plecat-a un om roş-poroş, Pune foc pe vatră roş-poroş Cu căruţa roş-poroş, Face mămăligă roş-poroş Ca să cumpere peşte roş-poroş, Pune masa roş-poroş Să-1 aducă acasă roş-poroş, Pune mămăliga pe masă Să-1 gătească femeia roş-poroş roş-poroş Şi să-1 facă borş roş-poroş. Cu cel borş roş-poroş îl ia şi-1 spală roş-poroş Cu linguri roş-poroş. Cu apă roş-poroş Poftiţi, oameni, Şi-1 curăţă cu cuţitul roş-poroş, Şi mîncaţi roş-poroş îl taie şi-1 spală roş-poroş, Mămăligă cu peşte îl sară roş-poroş, . roş-poroş... îl pune în oala cu borş roş-poroş Şi mîncaţi Şi-1 fierbe roş-poroş. Roşaţa lui N. roş-poroş...3. Analogia între culoarea roşie a bolii şi coloraţia sub care sînt înfăţişate lucrurile, o întîlnim şi în următorul descîntec german de „brîncă" : 1. Grig.-Rigo, Medic, pop., I, 23. 2. Şezătoarea, X, 124. Acest descîntec seamănă mult cu cele de „deochi" bulgăreşti, citate mai sus. 3. Şezătoarea, X, 114 urm. ; cf. şi II, 166 ; VI, 91 ; Rev. Ion Creangă, IX, 236. 370 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DESCÎNTECELE 371 „Ich ging durch einen roten Wald, und in dem roten Wald, da war eine rote Kirche, da war ein roter Altar, und auf dem roten Altar, da lag ein rotes Messer. Und das rote Messer schnitt rotes Brod..."1. b) Se povesteşte în unele descîntece despre un om negru (rareori despre mai mulţi), despre animale şi lucruri de aceeaşi culoare, pentru afecţiuni care prezintă o coloraţie neagră, cum e dalacul, numit şi „buba neagră", „băşica neagră" sau „buba rea", ciuma etc. Găsim, însă, printr-o întrebuinţare greşită a descîntecului, acelaşi motiv recitat de unele babe pentru altfel de afecţiuni, ca „matricea", „izdatul", „strînsul", „gîlcile", „năjitul" şi chiar „deochiul", boli care n-au nimic de-a face cu culoarea neagră. Acest tip de descîntec e însă foarte des uzitat pentru „obrinteală" şi „brînca", deoarece coloraţia roşie a pielii în această boală capătă uneori o nuanţă mai închisă, care o apropie de negru. Cităm un exemplu de descîntec de „băşica cea neagră", din Basarabia: S-o pornit omu negru Şi să hărmănească cu boii negri, La pădurea neagră, Să pună-n saci negri, Să taie pădurea neagră, Să ducă la moara neagră, Cu toporu negru, Să-1 facă faină neagră, S-o care la casa neagră, Să-1 ducă la casa neagră, Cu boii negri, Să-1 facă mălaie negre, Cu căruţa neagră. Să facă brahă neagră. Şi-o luat plugu negru Să cheme toate bobnelele (= bubele). Şi boii negri Să cheme toate sgăncunelele, Şi grîu negru, Da(r) pe-a mea a uitat-o, Să samene grîu negru, N-a chemat-o. Să-1 care la casa neagră, Da(r) ea s-o-nfocat, Cu boii negri, S-o-mbujorat Cu căruţa neagră Şi rădăcina i-o secat2. Dintr-un descîntec de „ciumă", din judeţul Bihor: Un om negru Tînjala, teleguţa, plug Cu o fată neagră, >-> Şi toate negre, Despletită, A mers arînd după un sat. Cu corbaciu negru, Tot descîntînd, Cu doi pogănici negri; Trăgînd brazdă neagră, Un om negru Să nu intre acolo ciuma-n sat, Cu o fată neagră, Să fie omul sănătos Cu sbiciu şi cu jug Ca Precista, Şi răsteele negre, Ca soarele...3. Biittner, Volksmedizin, 162 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VII, 832, 837. Descîntece identice se găsesc şi la huţulii din Bucovina (Mansikka, Zauberformeln, 62). An. Arh. de Folkl., IV, 203 urm. Şezătoarea, V, 145. Cele mai multe descîntece în care intervine culoarea neagră fiind de „obrintit", cităm unul, cules din judeţul Teleorman: Au plecat oameni negri Şi l-au dus la moara neagră, Cu carele negre, Cu apă neagră, Cu plugul negru, Cu morarii negri, Cu boii negri. Şi-au făcut mălaiu negru, Au arat porumb negru, Că porumbu negru Şi-a dat o ploaie neagră E bun şi de măciniş Şi-a crescut porumbu negru. Şi de obrintiş1. După cum în unele descîntece intervine expresia roş-poroş, tot astfel întîlnim şi construcţia negru-ponegru. De pildă, în următorul descîntec de „gîlci", din judeţul Covurlui: S-a sculat un om negru-ponegru Şi-a luat un topor negru-ponegru Şi s-a dus la pădurea neagrâ-poneagră Şi-a tăiat un lemn negru-ponegru Şi-a făcut un plug negru-ponegru Şi s-a dus la pămîntu negru-ponegru Şi-a semănat pietricele, Ptiu! gîlcile să pieie. Şi la slavi întîlnim descîntece de felul acesta. Astfel, la rutenii din guv. Cernigov găsim următorul descîntec de „boala copiilor" (numită de ei „boala neagră"): Plecat-a un om negru îl duse într-o odaie neagră, într-o pădure neagră, îl puse pe-o laviţă neagră, Pe calea neagră, Bătu amnarul negru, Ajunse la Marea neagră. îl aruncă într-o oală neagră, Aruncă aci o mreajă neagră, încălzi un cuptor negru Prinse un amnar negru Şi aprinse o lumină neagră. Şi-1 băgă într-un sac negru. Cum s-a stins lumina, îl ridică pe umeri negri, Aşa să se stingă şi boala2. c) Despre o fată galbenă care trăieşte într-o lume unde toate lucrurile au aceeaşi culoare se vorbeşte într-un descîntec de „gălbinare", din judeţul Iaşi: Cîtu-i în sus, Iar din case ca acelea Cîtu-i în jos, Ieşea o fată galbenă, Cîtu-i la răsărit, Cu papuci galbeni. Cîtu-i la asfinţit, Cu colţuri galbene, Văzui case galbene Cu rochiţa galbenă, Cu pereţi galbeni, Cu bariz galben Cu uşi şi uşori galbeni, Şi în mînă cu un hîrleţ galben, Cu fereşti galbene, Cu o lopată galbenă Cu acopereminte galbene ; Şi o mătură galbenă...3. 1. Şezătoarea, VI, 98 urm. 2. Mansikka, Zauberformeln, 36. 3. Şezătoarea, VII, 18. 372 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT Pasăre albă, codalbă 196 Un motiv destul de frecvent în descîntecele de „deochi" e acela în care se vorbeşte de o „pasăre albă, codalbă", care după ce a zburat în văzduh, a căzut jos şi a picat pe o piatră. Piatra a crăpat ori n-a crăpat, dar se blestemă să crape ochii celui ce a deocheat. Astfel, în următorul descîntec, din judeţul Vîlcea : Stanu de piatră plesni, Nu plesni stanu de piatră, Plesniră ochii Moroilor şi strigoilor Ai moroaicelor, ai strigoaicelor, Deochetorilor, deochitoreselor...1. Păsărică albă, Codalbă, Sus zburai, Jos picai. Nu picai jos, Picai într-un stan de piatră. Altul, din judeţul Argeş: Păsărică albă, Cu coada codalbă, în jos se lasă, Pe piatră se lasă. Altul, din judeţul Tecuci: Pasăre albă, codalbă Din cer s-a coborît, Din aripi a bătut: La fel e şi descîntecul de „deochi* sat; lapte alb pică, piatra albă crăpă; aşa să crape ochii cui mi-a deocheat copilul"4. Acelaşi motiv îl întîlnim în următorul descîntec de „deochi", din Iugoslavia: „Pasărea albastră te atinse, laptele alb pică pe piatra albă: aşa să crape pe piatră ochii aceluia care l-a deocheat peX". O variantă a acestui motiv e următorul descîntec de „pocitură", din judeţul Ialomiţa: Păsărică albă, Cu aripa dalbă, Din piatră ai crescut, Cu norii te-ai bătut. Trei picături din tine a picat: Una de lapte, Una de vin Şi una de venin. Piatra crapă. Crăpa-i-ar ochii Cui a deocheat pe (cutare). De-o fi deocheat de femeie.. Trei picături de sînge o picat. Să crape deochiu Cui o deocheat pe (cutare)...3. bulgăresc: „Pasărea zbură din Cel ce-a băut laptele S-a săturat; Cel ce-a băut vinul S-a îmbătat; Iar cel ce-a băut veninul A crăpat, Aşa să piară pocitura Din pocit...5. în alte variante ale aceluiaşi descîntec se vorbeşte de: 1. Şezătoarea, XII, 183. 2. Ciauşanu-Fira-Popescu, Folklor, 138. 3. Candrea-Densusianu-Speranţia, Graiul nostru, I, 394 urm. 4. Sbornik, VIII, 156 ; Seligmann, Der bose Blick, I, 374 ; Strauss, Bul&ren ; Geroff, Rjecnik, V, 450. 5. Rev. Ion Creangă, IX, 234. DESCÎNTECELE 373 a) Trei picături picate din cer: „una de mir, una de vin şi una de venin"1, sau : „unu de apă, unu de vin, unu de venin"2. b) Trei picături de sînge3. c) Trei izvoare : „unu de apă, unu de vin, unu de pelin"4. d) Trei viţe de vie : „din una curge apă, din una curge vin, din una curge pelin"5. In unele descîntece slave se vorbeşte de trei fîntîni: în una este miere (sau lapte), în alta venin (sau apă), în alta sînge6. Trei babe păziră gîlcile In descîntecele de „gîlci" se pomeneşte foartea adesea, mai ales în § 197 Muntenia şi cu deosebire în Oltenia şi în Banat, de trei babe puse să păzească gîlcile care s-au dus cu vacile la păscut. O babă era oarbă, cealaltă surdă, iar a treia mută (în alte descîntece, şchioapă). începem cu unul, inedit, din judeţul Mehedinţi: Plecară gîlcile, A oarbă nu văzu, Motofîlcile, A surdă n-auzi, Vacile să le pască, A mută nu putu să dea chiot. Trei mătuşi să le păzească : Veniră lupii Una oarbă, Şi le mîncară, Una surdă Şi gîlcile de la gît Şi una mută. Secară. Altul, din judeţul Dolj: Gîlcile, motofîlcile, Lupii în ele deteră Au plecat să pască, Şi le mîncară Trei babe să le păzească. Şi le fermecară ; Una oarbă nu văzu, De vîrf le-aplecară, Una surdă n-auzi, De rădăcini le secară7. Una şchioapă nu putu. Din judeţul Romanaţi: Au plecat gîlcile să pască, Şi veniră cinci cu măciuci Trei mătuşi să le păzească : Şi tăbărîră pe gîlci, Una şchioapă nu putea, Şi le bătură, Alta oarbă nu vedea Şi le ciocniră, Şi-una surdă n-auzeâ. Pînă mii de fărîmi le făcură8. „Cinci cu măciuci" sînt degetele care freacă gîlcile. 1. Şezătoarea, XIII, 7. 2. An. Arh. de Folkl, IV, 201; cf. Şezătoarea, VI, 96. 3. Rev. Ion Creangă, VIII, 324. 4. Pamfile, Boli, 29. 5. Şezătoarea, VII, 158. 6. Mansikka, Zauberformeln, 79. 7. Laugier, Etnogr- medic, 117. 8. Ionescu-Daniil, Descîntece, 108. 374 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT DESCÎNTECELE 375 Boala se supără şi piere ' 198 în unele descîntece de „bube", de „bubă rea" şi de „bube dulci" - mai rar de „brînca", de „cei răi" şi de Junghi" - găsim în povestire un motiv cu totul caracteristic. Cutare - uneori Maica Domnului, Sf. Petru, Vinerea mare, Ştefan Vodă, vornicul, avrămeasa-cîrstineasa etc. - a făcut nuntă, masă mare, praznic, pomană etc. şi a poftit toată lumea, numai bubele (sau bolile pentru care se descîntă) n-au fost chemate. Ele, de ciudă că n-au fost băgate în seamă, „din vîrf s-au aplecat şi din rădăcină au secat". Cităm cîteva exemple. Un descîntec de „bube dulci", din judeţul Dolj : Mă dusei marţi la obor, Numai bubele dulci Să-mi cumpăr gonitor, Nu le chemai. Şi făcui o masă mare. Ele din vîrf se plecară Toate bubele le chemai Şi din rădăcină se uscară...1. Altul, de „bubă rea", din judeţul Tecuci: Plecat-a Sf. Petru Chemat-a buba dulce, Pe cale, pe cărare ; Chemat-a buba de 99 de feluri, La mijloc de cale Numai pe buba rea A făcut o masă mare. N-a chemat-o. Chemat-a buba neagră, Ea de ciudă a plesnit Chemat-a buba albă, Şi a crăpat...2. Altul, de „brînca", din judeţul Argeş: Maica Sfînta Mărie, Ea rău s-a mîniat, Puse masă de mătase : De vîrf s-a plecat, Toate bubele chemase, Din rădăcină s-a uscat...3. Numai brînca n-o chemase. în unele descîntece, foarte frumoase, petrecerea e organizată de animale, ciute, muşte etc. Iată unul de „bubă", din Satu Mare, inedit: Ciutele din Recea Pe toate la nuntă le-o chemat, Mare nuntă-şi face : Numai pe astă bubă n-o chemat. C-un cap mare de berbece. Ea de ciudă şi de bănat, Cîte ciute, cîte mute, Vîrful i s-o uscat Cîte moine, cîte bube, Şi rădăcina i-o secat. Altul, de „bube dulci", din judeţul Timiş, inedit: Muscă mică, muscă mare, Buba dulce s-o mîniat, Musca mare se mărită. S-o spurcat, Pe toate gonghiţele S-o udat, La gostie le-o chemat, S-o uscat Numai pe buba dulce o uitat. Şi din rădăcini o secat4. 1. Laugier, Etnogr. medic, 125. 2. Pamfile, Boli, 20. 3. Şezătoarea, VII, 55. 4. Cf. descîntecul asemănător de Junghi", din Ţara Oaşului (An. Arh. de Folkl., I, 205). N-am putut descoperi pînă acum descîntece cu acest motiv şi la alte popoare, dar sîntem convinşi că ele trebuie să existe, cel puţin la slavi. Numai într-un descîntec caucazian se povesteşte că Dumnezeu a junghiat un bou pe muntele Galileului şi că a poftit la ospăţ toate bolile, numai pe aceea pentru care se descîntă n-a chemat-o1. In alte descîntece de-ale noastre se mai povesteşte că boala (brînca, junghiul şi cei răi) s-a înecat sau că s-a dus la oaste şi nu s-a mai întors, ori că n-a găsit cal de călărie şi a crăpat de necaz etc. Imposibilităţi Demonul bolii se teme de lucruri nefireşti, de lucruri pe care mintea § 199 lui îngustă nu le poate pricepe şi de care caută să se ferească. De aceea, în anumite descîntece, se pomeneşte de unele lucruri imposibile, de acţiuni de necrezut, pe care o minte sănătoasă nu le poate concepe. Toate acestea cu scopul de a impresiona adînc duhul încuibat în trupul bolnavului şi a-1 determina să-1 părăsească. La noi, aceste imposibilităţi apar numai în descîntecele de „matrice" (colicile copiilor). Cităm două din ele : Iată unul, din judeţul Dolj: Matrice, mătrăgună, Fără mîini te prinseră, Capră neagră te făcuşi, Fără cuţit te tâiară, In munte negru te suişi: Fără foc te fripseră, Lupii veniră Fără sare te sărară, Şi te mîncară. Fără gură te mîncară, Ciobănaşii te aflară, Fără cur te că.ară. Fără ochi te văzură, Se strînseseră ciorile Fără urechi te auziră, Şi mîncară mătricele...2. Altul, din judeţul Vîlcea: Matrice, mătricată, Făr' de cuţite o junghiară, La (cutare) aciuiată, Făr' de sare o sărară, Vînâtorii mi-o aflară, Făr' de frigări o-nvîrtiră, în vîrful-muntelui mi-o suiră, Făr' de foc o fripseră, Făr' de ogari o goniră, Făr' de mîini o rupseră, Făr' de guri o chiotiră, Şi făr' de guri o mîncară. Făr' de puşti o-mpuşcară, De la (cutare) o părăsiră...3. Imposibilităţi diverse, ca: păsări zburînd fără aripi, oameni care prind fără mîini, care împuşcă fără puşcă, mănîncă sau muşcă fără dinţi etc, se găsesc în descîntecele şi ghicitorile tuturor popoarelor slave şi germanice, dar nicăieri nu găsim atîtea lucruri imposibile reunite ca în descîntecele româneşti4. Numai la bulgari găsim ceva asemănător. 1. Mansikka, Zauberformeln, 80. 2. Laugier, Etnogr. medic, 120. 3. Tocilescu, Mater. folkl., 1578. 4. Mâlusine, III, 286. 376 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Dintr-un descîntec de „durere de ţîţe" se zice: Te văzură vînătorii de capre... Te fripseră fără foc, Te prinseră fără ogari, Te mîncară fără gură...1. Te junghiară fără cuţit, în alt descîntec bulgăresc, de „sirma" (un fel de reumatism), se zice: A încălecat pe frigare O mîncâ fără gură, Şi s-a dus la tîrg, O Q..ă fără cur2. Şi s-a-ntîlnit cu lupu : Descîntecele noastre de „matrice" sînt însă foarte vechi şi nu ne sfiim să le considerăm ca o moştenire directă de la romani. Marcellus Empiricus (secolul al V-lea) ne-a transmis un scurt descîntec latin, de „colici" - adică, cum am zice noi, de „matrice" - în care găsim exact aceleaşi elemente ca în descîntecele noastre. Iată-1 pus alături de termenii din descîntecele noastre: Pastores te invenerunt, Sine manibus colligerunt, Sine foco frixerunt, Sine dentibus comederunt3. într-o traducere latină din secolul al V-lea a tratatului lui Pelagonius despre arta veterinară, găsim, tot ad dolorem ventris, următorul descîntec, în care apar iarăşi unele elemente din descîntecele noastre: Tres scrofae de caelo ceciderunt, Invenit eas pastor, Occidit eas sine ferro, Coxit eas sine dentibus : Bene coxjsti, bene coxisti, bene coxisti4. Lăsăm pe cititor să tragă el singur concluzia ce se impune după constatarea acestor identităţi, care numai întîmplătoare nu pot fi. Ciobănaşii te aflară, Fără mîini te prinseră, Fără foc te fripseră, Fără gură te mîncară. Capitolul III Cu ce se descîntă A) Obiecte întrebuinţate la descîntat Una din caracteristicile esenţiale ale descîntecului românesc este întrebuinţarea a diverse obiecte de care se slujeşte lecuitoarea în timp ce descîntă. Aceste obiecte au de scop : a) Să ameninţe demonul bolii care, înspăimîntat de vorbele însoţite de gesturile duşmănoase ale babei, se va vedea silit să părăsească trupul bolnavului. Ameninţarea demonului se face cu obiecte tăioase (cuţit, seceră, topor etc.) sau ascuţite (ac, cui, ţeapă etc.); cu o nuia de alun, în descîntecele de muşcătură de şarpe, căci „alunul e naşul şarpelui" şi se teme grozav de el; cu o mătură, sau numai - pars pro toto -cu un fir de mătură ; cu usturoi, de care fug toate duhurile rele ; cu o cruce, cu tămîie, agheasmă şi alte lucruri sfinţite, de care demonul bolii fuge „ca dracul de tămîie" etc. Să cităm cîteva exemple. De „lungoare", se descîntă în Bucovina cu o seceră şi cu „un gîtej de mătură părăsită", rostindu-se, între altele, următoarele cuvinte : „Cu secera te-oi secera, Cu mătura te-oi mătura, şi-n Marea neagră te-oi arunca"1. în judeţul Dolj, se descîntă de „muma-pădurii" cu o mătură, foc cu tămîie, apă într-o oală şi un topor. Baba, rostind descîntecul, pune pe rînd mîna pe aceste obiecte, cînd zice: „Eu cu mătura te-oi mătura, cu focu te-oi frigea, cu tămîia te-oi tămîia, cu apa te-oi îneca, cu toporu te-oi tăia : te fac nouă bucăţele, te-arunc în nouă vîlcele, te-or mînca nouă căţele"2. în judeţul Mehedinţi, se descîntă de „mumâ-pădurii" numai cu o secure. Baba o înfige cu tăişul în pragul casei, cînd rosteşte cuvintele : „Să nu mai vii la (cutare), că te tai cu securea"3. Tot de „muma-pădurii", se descîntă în judeţul Romanaţi cu o seceră şi cu trei cărbuni. Secera se atîrnă de uşă şi se zice descîntecul: „Secere secerătoare, Cum eşti ziua tăietoare, Să fii noaptea păzitoare...". Apoi baba ia cei trei cărbuni şi, punîndu-i în trei locuri la uşă, zice : „Voi, aceşti cărbuni, Să vă faceţi trei îngeri buni, Să păziţi prin bătătură... Unde veţi afla de muma-pădurii, S-o luaţi, S-o sfărîmaţi, Inima să i-o mîncaţi..."4. 1. Strauss, Bulgaren, 408. 2. Sbornik, VIII, 153. 3. De medicamentis, XXI, 3 ; cf. şi XXVIII, 16. 4. Art. veter., 121. 1. Marian, Descîntece, 149 urm. 2. Laugier, Etnogr. medic, 124. 3. Tocilescu, Mater. folkl., 595. 4. Ionescu-Daniil, Descîntece, 161 urm. 378 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT CU CE SE DESCÎNTĂ 379 Tot în judeţul Romanaţi, se descîntă de „soare sec" cu 9 pietre şi cu 9 aşchii sărite din secure, rostindu-se următoarele cuvinte : „Fugi, soare sec, Că te-nec; Cu pietrele te bat, Cu apa te-nec. Cum a sărit aşchia asta din secure. Şi lemnul tăiat de voinic, Aşa să saie, Să răsaie Dorul din capul (cutăruia)"1. în Ţara Oaşului, se descîntă de „matrice" cu o seceră, un cuţit, un fus, o lingură, fire de mătură, foarfece şi un pieptene, rostindu-se următoarea ameninţare: „Cu secerea secera-te-oi, Cu cuţitu tăia-te-oi, Cu fusu străpunge-te-oi, Cu lingură rade-te-oi, Cu foarfecele forfeca-te-oi, Cu pieptenele pieptăna-te-oi, Cu mătura mătura-te-oi..."2. b) Să exercite o acţiune analogică asupra bolii care, imitînd pilda indicată de întrebuinţarea ce se face cu obiectul ori de însuşirile lui speciale, sau de lucrările săvîrşite cu acesta în timpul descîntecului, s-o determine a părăsi corpul suferindului. Iată cîteva exemple: De „încuietUră" (constipaţie şi greutatea de a naşte), se descîntă cu un lacăt închis, pus într-o strachină cu apă rece. Femeia care se trudeşte de facere încuie şi descuie de trei ori lacătul în apă, iar baba rosteşte descîntecul: „Doamne Maica Domnului, Dă cheiţele, Să descui pîntecele Femeii (cutare), Ca să nască pruncul..."3. De „deochi", în judeţul Prahova, se aruncă în răspîntii cărbunii cu care s-a descîntat, „ca şi deochiul să fugă şi să se împrăştie, cum se împrăştie cărbunii"4. în judeţul Teleorman, se descîntă de „soare sec" cu 9 pietre în apă şi o seceră, rostindu-se cuvintele : „Cum taie secera toate paiele, toate ierburile şi toate gunoaiele, aşa să taie dorul de la cutare ; cum spală apa toate pietrele, toate malurile, aşa să se spele toate junghiurile... de la (cutare)"5. în Bucovina, cînd baba descîntă de „ceas rău", se face a mătura prin casă şi peste pragul casei, ca să dea a înţelege demonului bolii să urmeze acelaşi drum, adică să treacă dincolo de prag, ca şi gunoiul măturat afară6. § 201 Unele lucruri întrebuinţate la descîntat au o virtute deosebită, dacă îndeplinesc anumite condiţii: a) Să fie „de furat" : cuţitul (pentru diferite boli), faina (pentru afumat de guturai), pruna (pentru abubă)7. b) Să fie „de găsit": cuţitul, acul, fierul, potcoava, pieptenele, biciuşca, funia, dohotul, mămăliga, osul. 1. Ionescu-Daniil, Descîntece, 195. 2. An. Arh. de Folkl., I, 206. 3. Ionescu-Daniil, Descîntece, 109. 4. Tocilescu, Mater. folkl., 546. 5. Ibidem, 561. 6. Marian, Descîntece, 82 urm. 7. G. Dem. Teodorescu, Poesii pop., 358. c) Să fie „părăsit" (lepădat, aruncat, prea uzat că să mai poată fi de folos): acul, cuţitul, făcăleţul, mătura, pieptenele, osul, fusul. d) Să fie nouă : oala sau ulcica. e) Să fie cumpărat(ă) fără tocmeală, adică să se dea pe el (ea) atîta cît cere negustorul. Astfel, pentru a descîntă de „babiţe", trebuie ca ulcica să fie „cumpărată cu cîţi cruceri a cerut olarul pe dînsa, fără a se tîrgui cînd o cumpără, căci tîrguindu-se, se crede că nu e de leac"1. f) Cuţitul să fie cununat. Se numeşte astfel cuţitul pe care l-a ţinut mirele, la brîu, sau mireasa, cînd s-a cununat2. g) Frigarea să fi fost sucită de trei ţigani, cu mîinile la spate3 etc. Şi după credinţele altor popoare din Europa, au o deosebită putere curativă lucrurile găsite din întîmplare (fără să fi fost căutate), furate, părăsite, cumpărate fără tocmeală etc.4 Unele din aceste credinţe sînt foarte vechi. De pildă, la romani, după cum ne încredinţează Pliniu, pentru bolile de splină, vrăjitorii recomandau să se cumpere splina unui viţel, fără a se tîrgui, condiţie importantă, după credinţa lor5. Tot la romani, ca şi astăzi în multe ţări din Europa, se cerea, în anumite împrejurări, ca leacurile să fie administrate „in olla nova"6. Afară de obiectele pomenite mai sus, cu care se înarmează, aşa-zicînd, băbăreasa, pentru a ameninţa şi a alunga boala din trup, descîntătoarea se serveşte încă de o mulţime nenumărată de alte lucruri: obiecte de metal sau de lemn, unelte şi vase, lucruri comestibile, plante şi minerale, părţi de animale sau materii organice, al căror rol, în foarte multe cazuri, nu e bine definit. Aşa, de pildă, cînd baba descîntă, în judeţul Romanaţi, de „boala copiilor", îşi pregăteşte : 1) o oală mare ; 2) o nucă în trei dungi; 3) un ou de găină neagră; 4) ceară de roi fugit; 5) păducel negru; 6) nouă feluri de culori de mătase ; 7) săpun de la mort; 8) lumînare pe care a ţinut-o în mînă un muribund; 9) pieptene de găsit; 10) cremene ; 11) cleştar; 12) marmură; 13) semnele copilului luate pieziş de la mîini, de la picioare, de la unghii, de la cap şi de la păr7. Corpurile medicamentoase sau acelea care urmează a sluji ca leacuri la boala pentru care se descîntă stau mai totdeauna pregătite, la îndemîna lecuitoarei, în tot timpul descîntecului, pentru ca magia cuvintelor rostite să-şi exercite acţiunea şi asupra lor, făcînd astfel să crească puterea lor curativă. § 202 Marian, Descîntece, 35. Ionescu-Daniil, Descîntece, 143, 152. Rev. Ion Creangă, LX, 82. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., II, 1313, 1470 urm.; VIII, 368 urm. Natur. hist., XXVIII, 57 : „Eadem ex causa emi lienem vituli, quanti indicatus sit, jubent Magi, nulla pretii cunctatione : quoniam hoc quoque religiose pertineat". Cf. Marcellus, De medicamentis, XX, 106 ; XXVI, 109. Ionescu-Daniil, Descîntece, 201; cf. Laugier, Etnogr. medic, 88. 380 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT Nu vom înşira aci toate lucrurile care, cu rost sau fără rost aparent, stau de faţă sau de care se serveşte baba în timp ce descîntă. O listă aproape completă a acestora a fost alcătuită de A. Gorovei, în Indice... al celor 25 de volume din... Şezătoarea (1892-1929), pp. 71-78, la care retrimitem pe cititorii noştri. B) Apa neîncepută § 203 Apa neîncepută joacă un rol foarte însemnat în medicina magică a românilor de pretutindeni: cele mai multe descîntece se fac într-o astfel de apă. Ce este însă apa neîncepută ? De fapt, e o apă ca toate apele, dar ca să fie cu leac, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, care variază însă uneori după regiuni şi cîteodată de la o descîntătoare la alta: 1. Să fie adusă de o femeie, de o fată mare sau de un om curat, în zoii de zi, pîn-a nu răsări soarele, cînd poteca pe care se duce e încă plină de rouă. Numai pentru unele scâldători, apa trebuie să fie adusă după ce a răsărit soarele şi înainte de apusul lui1. 2. Să se aducă, pe nemîncate, de la o fîntînă, de la un izvor sau o apă curgătoare, de unde n-a luat nimeni apă, în ziua aceea. Uneori, pentru anumite boli, apa trebuie să se ia dintr-o fîntînă de la răspîntii sau din trei puţuri, de la trei hotare. Alteori, e bine să se ia de la trei izvoare sau de unde se întîlnesc două ori trei pîraie, şi se numeşte atunci „apă întâlnită" sau „apă de la întîlnitură"2. Aceasta se întrebuinţează mai ales la descîntecele pentru scurgeri de sînge, de treapăd şi de bube. în apa adusă de la o fîntînă de peste 9 hotare, în care s-au stins cărbuni de tei sau de jugastru, se descîntă pentru diferite boli şi se vrăjeşte „de scrisă". Se mai ia uneori apă din 9 izvoare sau din locul unde se învîrteşte o apă curgătoare şi face vîrtej. De mare leac e apa adunată din stropii de pe roata unei mori3. 3. Cine se duce după apă neîncepută nu trebuie să se uite înapoi, să nu vorbească cu nimeni, să nu dea bună ziua nimănui şi să nu răspundă la o întrebare ce i se pune, atît la dus cît şi la întors. Apa e mai cu leac dacă aducătorul ei nu se întîlneşte cu nimeni sau dacă nu e văzut, cînd se duce s-o ia. Cînd se întoarce cu apa, să apuce pe alt drum decît acela pe care a venit. 4. Apa să fie adusă într-o oală sau ulcică nouă, într-o cofiţă curată ori într-o sticlă, toate bine astupate, şi nu trebuie dat nimănui să bea din ea. Uneori, de pildă, pentru a descîntă „de dînsele", se aduce apa şi se procedează cu ea după anumite rituri. „Descîntătoarea... se duce la un rîu curgător cu o bucăţică de pîine, un drobuşor de sare şi cu o cofiţă sau oală nouă în mîna dreaptă. Ajungînd la rîu, bate, într-un CU CE SE DESCÎNTĂ 381 loc pe mal în curgerea apei, trei metanii, aruncă din pîine şi din sare ceva în undele apei, apoi cu cofiţa sau oala ia un pic din apa ce a curs peste pîinea şi sarea aruncată. Pe cînd bate acele trei metanii, zice următoarele cuvinte: Apă curgătoare, Din cap Eu te sorocesc Pînă-n picioare, Tot cu pîine şi cu sare Cu leac, Să lecuieşti pe (cutare) Sănătate şi veac. De-aici se duce mai la deal pe rîu şi aşa, în trei locuri după olaltă, bate de trei ori cîte trei metanii şi repetă cuvintele de mai sus. După ce a făcut ea aceasta..., se întoarce acasă... Sosită acasă, începe a descîntă din cofiţă... Pe cînd descîntă, mai aruncă şi 9 cărbuni aprinşi de fag, ca să se stingă în apă... După ce-şi împlineşte operaţia sa ca mai-nainte, ia cofiţa şi se duce la apa curgătoare în care descîntătoarea a fost aruncat pîine şi sare, fără să vorbească, să cînte sau să caute îndărăt, şi... varsă apa din cofiţă"1. După ce i s-a descîntat bolnavului în apa neîncepută, e uns cu ea pe frunte, pe la tîmple etc, i se dă să bea din ea de trei ori, ori se spală rana2. Alteori, se fierb în ea nişte buruieni de leac, sau i se fac scăldători bolnavului3. Apa rămasă se aruncă pe parii gardului, pe un cîine sau pe o pisică, la ţîţîna uşii etc. (vezi §§ 207, 212). Mai au întrebuinţare în medicina magică: apa de la Bobotează, agheazma, roua etc, dar de acestea ne vom ocupa în altă lucrare, în care vom vorbi despre rolul apei în medicina empirică. 1. Marian, Naşterea, 105. 2. Cf. Gorovei, Credinţi 74; Şezătoarea, III, 104. 3. Marian, Naşterea, 387. 1. Marian, Descîntece, 91 urm. 2. Pamfile, Boli, 48, 49. 3. Ibidem, 14, 15. TRANSMITEREA BOLII CA MIJLOC DE VINDECARE 383 Capitolul IV Transmiterea bolii ca mijloc de vindecare § 204 îh lupta pe care o duce omul - sau mai bine-zis lecuitorul sau lecuitoarea - pentru a alunga boala din trup, toate mijloacele i se par îngăduite. Dacă duşmanul neîmpăcat al sănătăţii - demonul bolii -nu se lasă a fi înduplecat sau intimidat de descîntece, mai ales cînd e vorba de boli mai îndărătnice,^ se recurge la alte mijloace, care de care mai nemilos sau mai ciudat. însuşi bolnavul sau cel ce se îngrijeşte să-1 lecuiască caută să izgonească boala, transmiţînd-o altei făpturi omeneşti sau s-o vîre în trupul unui animal, în tulpina unui copac, îritr-o buruiană, o încredinţează pămîntului, îngropînd-o, sau o azvîrle într-o apă curgătoare, cu misiunea de-a o duce departe şi să nu se mai întoarcă, cum nu se mai întoarce apa pe unde a mai curs. Ba înşişi morţii nu sînt lăsaţi în pace, transmiţîndu-li-se lor boala, care nu le mai poate face nici un rău. Vom examina în cele ce urmează toate aceste mijloace de vindecare. Boala e transmisă altui om § 205 Ca să scape de boală, nu i se pare omului cu mintea simplistă un act condamnabil dacă o transmite altuia. Această mentalitate nu e ceva specific românesc, căci e comună tuturor popoarelor din Europa şi o întîlnim la toate populaţiile primitive din celelalte continente. Scriitorii romani care s-au ocupat cu vindecarea bolilor pomenesc şi ei adesea, cum vom vedea mai jos, despre acest mijloc de lecuire. Exemplele următoare sînt tipice pentru a arăta mijloacele de care ,u, îl sparge la capul cel mai gros şi pune pe bolnavă să scuipe într-însul. După aceea taie unghiile de la fiecare deget al mîinilor şi al picioarelor şi le pune în ou. Baba ia apoi un iţ părăsit, măsurat după mărimea bolnavei, şi pune peste spărtura oului. Descîntă, amestecînd cu un fir de mătură, după care duce oul la o proptea de gard şi-1 îngroapă acolo, zicînd : „Cînd din ăst ou pui o mai învia... Atunci să mai vie frigurile!"5. Pliniu pomeneşte următorul leac contra frigurilor. Să arunce cineva unghiile tuturor degetelor (de la mîini şi de la picioare) la intrarea unui furnicar, să ia prima furnică ce va apuca o unghie, s-o atîrne de gît şi omul va scăpa de boală6. 2. Epilepsia a) în judeţul Romanaţi, se ia tivul hainelor, se pune într-o oală nouă şi se îngroapă sub prag7. 1. Natur. hist, XXV, 106 (167). 2. De medicamentis, XXXIII, 26. 3. Şezătoarea, III, 47. 4. Pamfile, Boli, 34. 5. Marian, Naşterea, 144 urm. 6. Natur. hist, XXVIII, 23 (86). 7. Laugier, Etnogr. medic, 89. Ib) In judeţul Tutova, cînd îl apucă boala într-un loc, îi scot cămaşa şi o îngroapă în acel loc, şi aşa se lecuieşte1, c) în judeţul Romanaţi, babele iau ceară de „roi fugit", o nucă, 9 fire de mătase în 9 culori, o găină neagră, o oală nouă, luminare, săpun şi pieptene de la mort. Cu oala nouă, se aduce apă de la o fîntînă, fără a vorbi cu cineva. Se iau semnele copilului, tăindu-i unghiile pieziş de la mîna stîngă şi piciorul drept, apoi de la mîna dreaptă şi piciorul stîng. Se descîntă, se scaldă copilul, apoi, cu scalda şi celelalte lucruri, baba se duce la un hotar, unde varsă scalda şi îngroapă lucrurile2, d) In judeţul Teleorman, se descîntă cu o aţă de cînepă. Cu aceasta se măsoară capul bolnavului, apoi se aruncă la un mormînt sau la un hotar. Se ia apoi ceara de „roi fugit", unghiile tăiate ale celui bolnav, păr din cap, din gene, din sprîncene şi din ceafă şi se îngroapă la un hotar sau la un mormînt. Se îngroapă muţeşte şi, tot fără1 să vorbească cu cineva, se întoarce acasă cel ce le-a îngropat3 (cf. § 204, 3). e) în judeţul Gorj, se procedează în modul următor. Se bagă nouă pietre şi marmură într-un os părăsit, în care se pune apoi o parte din unghiile de la mîinile şi de la picioarele bolnavului. Osul se îngroapă la un hotar, zicînd : „Cum s-a hotărît hotarul, aşa să se hotărască boala diavolească de pe trupul (cutăruia), şi cum s-a părăsit osul ăsta de toate ciorile şi de toate hoiturile, aşa să se părăsească boala de pe trupul (cutăruia). După aceea se mai ia din unghiile tăiate şi se pun într-o nucă cu 9 feluri de mătase, zicînd : „Cînd s-o mai împreuna grec cu grec, atunci să mai aibă (cutare) boala diavolească". Se îngroapă apoi nuca la malul unui rîu, rostind cuvintele: „Cînd s-o mai împreuna malul ăsta cu celălalt, atunci să mai aibă (cutare) boala diavolească". în sfîrşit, se mai iau 9 feluri de mătase, se pun în gura unei broaşte şi se bagă, împreună cu restul unghiilor, într-o oală nouă care se îngroapă JH la un hotar, zicînd : „Cînd s-o mai împreuna olar cu olar şi o mai |H face tîrg de oale, atunci să mai vină boala diavolească la (cutare)"4. :|H Cam aceleaşi elemente, împreună cu un ou de găină neagră, se JH îngroapă la un hotar, în judeţul Romanaţi, descîntîndu-i unui copil |H de epilepsie5. jj^Bj 3. Sperietura fl a) In judeţul Sibiu, pentru a vindeca un copil de sperietură, se jS desprinde o scîndură din podeala casei şi se îngroapă sub ea un 1. Rev. Ion Creangă, V, 369. 2. Laugier, Etnogr. medic, 88. O găină neagră, împreună cu unghiile de la mîini şi de la picioare ale bolnavului, îngroapă şi bulgarii pe locul unde a căzut cineva cu capul într-un acces de epilepsie (Strauss, Bulgaren, 369). 3. Tocilescu, Mater. folkl., 635. 4. Ibidem 636 ; Şezătoarea, X, 44. 5. Ionescu-Daniil, Descîntece, 201-204. 394 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT TRANSMITEREA BOLII CA MIJLOC DE VINDECARE 395 rînd de haine de-ale copilului; pe deasupra se pun cărbuni stinşi, tămîie, usturoi şi un cuţitaş1. b) în judeţul Botoşani, spre a vindeca un copil de sperietură, să se scoată din pămînt un ţăruş de care a fost legat un cal, să se ude locul şi să se bată iarăşi ţăruşul în pămînt2. c) în judeţul Baia, se face o păpuşă din trei petice, culese pe ascuns din gunoaie, iar noaptea, după ce s-a culcat copilul, se aprinde şi-1 afumă cu ea. Lucrul acesta se face în trei seri, de cîte trei ori. Apoi păpuşa se îngroapă în răscrucile drumului, zicînd de trei ori: „Nu îngrop păpuşa, ci îngrop boala lui (cutare), şi el să rămîie curat etc."3 4. Negii. în judeţul Baia, între alte mijloace pentru a scăpa de negi, omul ia o aţă, face pe ea atîtea noduri cîţi negi are şi îngroapă aţa în pămînt. Cînd aţa va putrezi, vor dispărea şi negii4. In acelaşi mod se procedează în Tirol şi în Vestfalia5, în Franţa . (Dauphine)6 etc. 5. Buboaiele. în judeţul Dolj, se fac nouă gogoloaie de pămînt dintr-un muşuroi de cîrtiţă şi ocolesc cu fiecare de nouă ori buboiul, după care se lasă pe muşuroi. Alţii ocolesc buboiul cu nouă nuci pe care le îngroapă în muşuroi. Se mai obişnuieşte a ocoli buboiul de trei ori cu un ou clocit, care se îngroapă apoi într-un muşuroi de cîrtiţă7. 6. Pentru vindecarea altor boli (bubă rea, matrice, izdat, deochi etc.) se obişnuieşte să se înfigă în pămînt cuţitul cu care s-a descîntat8. Nu e clar dacă această operaţie se face ca să treacă boala asupra cuţitului sau să se transmită pămîntului. Boala e transmisă unei ape §210 Omul se mai scapă de boală aruncînd-o, printr-un intermediar, într-o apă curgătoare, pentru ca aceasta, curgînd, să ducă cu ea şi boala. Suferinţa nu se va mai întoarce la bolnav, după cum nu se mai întoarce apa pe unde a curs. Se procedează astfel pentru următoarele boli: 1. Epilepsia. De această boală scapă copiii dacă poartă la gît, timp de 9 zile, o hîrtie scrisă cu ameninţări contra bolii. Hîrtia se aruncă apoi pe o apă curgătoare (judeţul Baia)9. 1. Păcală, Răşinari, 269. 2. Voronca, Datinele, 766 ; cf. Lupaşcu, Medic, bab., 14. 3. Şezătoarea, II, 129 urm. 4. Ibidem, II, 70. 5. Wuttke, Volksaberglaube, § 492. 6. Gennep, Dauphine, 508. 7. Laugier, Etnogr. medic, 79. 8. Marian, Descîntece, 312, 333; Şezătoarea, IV, 32; Ionescu-Daniil, Descîntece, 130, 148, 149 etc. 9. Şezătoarea, I, 255. 2. Frigurile a) In judeţul Romanaţi, bolnavul se duce pe cîmp, culege un maldăr de „sporiş" (Verbena officinalis) cu care se duce la o apă curgătoare. Acolo se dezbracă, intră în apă, ţinînd maldărul pe cap ; apoi se scufundă, dîndu-i drumul pe apă, ca să se ducă cu el şi frigurile1. b) In judeţul Prahova, se prind trei păianjeni, se vîră într-o nucă şi se dă bolnavului s-o poarte trei zile la gît. Apoi nuca se aruncă pe o apă curgătoare, zicînd: „Cînd s-o întoarce apa asta înapoi, atunci să mă prindă frigurile, atunci şi nici atunci!"2. c) In judeţul Vlaşca, bolnavul de friguri se duce pe cîmp de adună „lumînărică" (Verbascum), din care face trei cununiţe. Apoi se duce la o apă curgătoare, îşi pune pe cap cununiţele şi se afundă în apă, aşa ca acestea să fie duse de curent la vale, în timp ce bolnavul rosteşte : „Cum se duce cununa, aşa să se ducă şi boala". După aceea fuge acasă, fără să se uite înapoi şi fără a vorbi cu cineva3. 3. Junghiul. în judeţul Baia, se ia un fuior de cînepa periat, iar bolnavul şi cu descîntătoarea răsucesc o aţă din ea. în timpul cînd se face aţa, baba povesteşte toate muncile prin care a trecut cînepa, îngrozind junghiul că-1 va chinui tot aşa, legîndu-1 cu această aţă şi descîntînd într-o cofă cu apă neîncepută. Apoi baba leagă aţa la junghi şi bolnavul o poartă trei zile. După aceea o dezleagă şi o leagă de un gard, iar apoi apa din cofa o aruncă pe o apă curgătoare4. 4. Durerea de cap. Dimineaţa, pînă a nu răsări soarele, du-te la pîrîu, luînd mai mulţi ciocălăi de porumb fără boabe ori surcele de rindea. Acolo te speli de trei ori pe faţă cu apă şi arunci surcelele ori cocenii de porumb în pîrîu, zicînd : „Cum se duc surcelele pe apă, aşa să se ducă şi durerea din capul meu"5 (judeţul Neamţ). 5. Buboaiele. în judeţul Tighina, cel ce vrea să se vindece de buboaie să se ducă în amurg la un pîrău. Ajuns acolo, să moaie un colţ al cojocului în apă şi să stoarcă apa într-o oală, pînă se umple, zicînd : „Carne grasă, hai acasă!". Să se întoarcă apoi acasă şi să pună oala cu apa la foc şi a doua zi dimineaţa să spele cu ea bubele. După aceea, să se ducă iar la pîrău şi să verse înapoi apa de unde a hiat-o, zicînd: „Carne moartă, hai la baltă!". Se face aşa de trei ori într-o săptămînă şi buboaiele se vindecă6. 6. Negii. La aromâni, cine vrea să scape de negi, se duce la o apă curgătoare şi, frecînd negii de trei ori, zice la fiecare frecare : „Cum fuge apa, aşa să fugă şi negii". După aceea pleacă de acolo, fără a se uita înapoi şi negii dispar peste puţină vreme7. 1. Laugier, Etnogr. medic, 90. 2. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., 69. Exact la fel se procedează în Boemia (Grohmann, Aberglauben, 165 urm.). 3. După o comunicare. 4. Şezătoarea, I, 79 urm.; cf. ibidem, XIX, 170 ; Lupaşcu, Medic, oab., 37. 5. Rev. Ion Creangă, III, 181. 6. După o comunicare. 7. Papahagi, Liter. pop., 274 urm. 396 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT 7. De dînsele. în Bucovina, această boală care-1 face pe om să sufere grozav de mîini şi de picioare se vindecă în chipul următor. Baba se duce la rîu cu o bucăţică de pîine, un drobuşor de sare şi cu o cofiţă sau oală nouă. Ajungînd la rîu, face trei mătănii, aruncă cîte puţin din pîine şi din sare în apă, zicînd : „Apă curgătoare, eu te sorocesc cu pîine şi cu sare să lecuieşti pe (cutare) din cap pînă în picioare...". Repetă acestea în trei locuri diferite pe marginea apei şi apoi se întoarce acasă, unde-i descîntă bolnavului. După trei zile, se duce iar la pîrău, la locul unde a aruncat pîinea şi sarea, şi varsă tot acolo apa din cofă. După aceea se întoarce acasă, fără să vorbească cu cineva şi fără ase uita înapoi1. Practici de felul acesta întîlnim şi la alte popoare din Europa2. Boala e transmisă lunii, stelelor, curcubeului § 211 Afară de elemente (pămîntul, apa), cărora li se adresează omul ca să ia ele, vrînd-nevrînd, boala de care suferă, mai invocă şi corpurile cereşti, luna şi stelele, iar dintre fenomenele atmosferice, curcubeul. 1. Luna. Ca să-şi vindece copilul de plînsori (insomnie), mama iese din casă cu copilul în braţe, cînd răsare luna, şi i se adresează cu cuvintele : „Na-ţi strînsul, plînsul, căscatul, deocheatul şi (cutare) să rămîie curat etc." După ce rosteşte aceste cuvinte, mama face cu copilul cruce înspre lună şi înspre cele patru puncte cardinale (judeţul Covurlui)3. 2. Stelele. La aromâni, cel ce vrea să scape de negi, iese noaptea afară, pe un cer înstelat. Fixează un număr oarecare de stele pe care începe să le numere de trei ori de-a-ndaratelea: de exemplu şase, cinci, patru, trei, două, una. în timp ce numără, ţine mîna pe negi şi la fiecare sfîrşit de numărătoare, o sloboade înspre stele. După aceea, intră în casă, fără a se mai uita la stele, şi negii vor pieri4. Marcellus Empiricus ne dă următorul leac împotriva negilor. „Noaptea, cînd vei vedea căzînd o stea, şterge iute negii cu ce vei avea la îndemînă şi îndată o să dispară ; dacă însă îi vei şterge cu mîna goală, vor trece negii asupra ei"5. Şi astăzi, în Franţa (Dauphine): „Quand on voit une etoile filante il faut se signer trois fois et passer en meme temps trois fois la main sur les verrues pour s-en debarrasser"6. 5. Marian, Descîntece, 91 urm. Cf. Jungmann, Volksmedizin, 131; Seyfarth, Zauberei, 222 urm.; Wuttke, Volksaberglaube, §§ 498, 502 ; Grohmann, Aberglauben, 165 urm. Grigoriu-Rigo, Medicina pop., I, 151. Papahagi, Liter. pop., 275. Probabil că numărătoarea începe de la 9 şi ajunge prin eliminare la 0 (nici unu), ca în descîntecele despre care am vorbit la § 186. De medicamentis, XXXIV, 100. Pliniu, Natur. hist., XXVIII, 12 (48-49), ne spune că negii se vindecă dacă priveşti luna, după a douăsprezecea zi, culcat pe spate, şi că te lecuieşti de o bătătură, dacă o tai în momentul cînd cade o stea. Gennep, Dauphine, 509. TRANSMITEREA BOLII CA MIJLOC DE VINDECARE 397 3. Curcubeul. O credinţă străveche şi împărtăşită de români şi de multe popoare din Europa e că curcubeul, ale cărui capete se pierd la orizont, bea apă din pîrău. De aceea, se zice în judeţul Baia, cînd îl vezi bînd apă din pîrău şi ai guşă, dă-te de trei ori peste cap şi adresează-i vorbele : „Curcubeu, de unde bei ? Bea din guşa mea", sau : „Curcubeu, beu, Bea de unde-i bea, Bea din guşa mea. Guşa ta cît o ulcică, Guşa mea cît o mărgică"1. Aiurea, poporul se adresează lunii cu rugămintea de a-1 scăpa de guşă2. Boala e transmisă unui obiect Boala mai poate fi transmisă unui obiect oarecare, deşi e neînsufleţit. Dar acum, prin credinţa în animism, după care tot ce ne înconjoară e înzestrat cu suflet, orice obiect poate lua asupră-şi boala, sau, mai bine-zis, demonul bolii poate fi alungat din corpul omului şi trimis să sălăşluiască'în acel obiect. Obiectele cărora li se transmite de obicei boala sînt următoarele. 1. Ţîţîna uşii. Cînd se descîntă de „deochi", sau de „pocitură", cum e numit pe alocuri deochiul, apa rămasă de la descîntat se toarnă adesea la ţîţînile uşii3. Tot astfel procedează şi saşii din Transilvania4, care au împrumutat probabil această practică de la români. După credinţele populaţiei din Palatinatul de Sus, sufletele celor morţi de curînd ar poposi cîtva timp la ţîţînile uşii5, aşa că s-ar putea interpreta azvîrlirea apei acolo ca o transmitere morţilor a bolii pentru care s-a descîntat. 2. Parul unui gard. Se toarnă apa descîntată pe unul din parii gardului pentru transmiterea următoarelor boli: a) De deochi, după ce s-a descîntat, se azvîrle apa în vîrful sau la piciorul unui par (în toată ţara), adăugînd uneori: „Cum spală ploaia şi ninsoarea parul, aşa să se spele deochiul de la (cutare)"6. b) De friguri, în judeţul Romanaţi, se varsă apa ce a rămas după descîntat pe un par al gardului, înspre miazănoapte, zicînd : „Cum nu ţine parul apa, aşa să nu ţie frigurile pe (cutare)"7. c) De „soare sec" (insolaţie). După ce i s-a descîntat bolnavului, în judeţul Dolj, se varsă apa, într-apusul soarelui, în vîrful unui par, zicînd : „Cum nu stă apa-n par, aşa să nu stea nici doru-n cap"8. 3. Baligă de cal a) Cînd copilul nu poate dormi seara şi plînge, i se descîntă, în nordul Moldovei şi în Bucovina, de „plînsori", în modul următor. §212 1. Şezătoarea, I, 123, 126 ; II, 71; cf. şi Tocilescu, Mater. folkl., 1549. 2. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., V, 605. 3. Rev. Ion Creangă, I, 47 ; Marian, Descîntece, 187, 250, 316. 4. Haltrich, Siebenb. Sachs., 263. <« 5. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VIII, 1187. 6. Tocilescu, Mater. folkl., 555 ; Şezătoarea, I, 16. 7. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 102. 8. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 168. 398 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Mama ia trei baligi de cal şi, cu copilul în braţe, se duce pe gunoi şi, în momentul cînd apune soarele, învîrteşte cîte-o baligă în jurul capului copilului, zicînd : „Soarele după deal, strînsorile şi plînsorile în baliga asta de cal!". Aruncă baliga şi repetă descîntecul pe rînd cu celelalte două1, b) Cînd are cineva un ulcior, la românii din Macedonia, scoate trei grăunţe de orz dintr-o baligă de cal şi, atingînd cu cîte unul ochiul, rosteşte : „Aici te-am găsit", după care, atingînd baliga, zice : „Aici te las". Repetă operaţia cu celelalte două grăunţe şi pleacă, fără a se mai uita înapoi, după ce a lăsat grăunţele pe baligă2. Afară de practicile de mai sus pentru transmiterea bolii, poporul mai recurge la diferite acţiuni simbolice care au de scop nimicirea sau alungarea ei. Capitolul V Alte acţiuni simbolice pentru alungarea bolii Uscarea şi putrezirea 1. Bube dulci a) Baba ia o baligă de vacă, cît se poate de moale, cu care atinge mereu bubele, în timp ce descîntă. După descîntec, lipeşte baliga de coşul sobei, unde rămîne pînă se usucă (judeţele Gorj, Dolj şi Hunedpara)1. b) In judeţul Romanaţi, se descîntă cu 9 gogoloaie de baligă de bou, la foc, pe vatră, după care se lipesc pe coşul vetrei, „ca să se usuce bubele dulci cum se usucă baliga"2. 2. Negi. In judeţul Baia, se ia o aţă şi se fac pe ea atîtea noduri cîţi negi are omul. După aceea, se pune aţa în pămînt şi, cînd ea va putrezi, vor dispărea şi negii3. Acest procedeu e cunoscut şi practicat în mai toată Europa (vezi § 209, 4). 3. Scrofule. Ca să se vindece de aceste umflături, pe care aromânii le numesc „broaşti", iau o broască şi o bat cu un cui într-o scîndură. Cînd se va usca broasca, vor pieri şi „broaştili"4. 4. Gălbinare a) Baba ia excrementele şi urina bolnavului, scobeşte cu un cuţit doi morcovi, şi pune într-unui excrementele, iar în celălalt urina. Apoi îi dă bolnavului să-i atîrne cu o sfoară în coşul sobei, la fum. După 40 de zile, bolnavul ia morcovii de la fum şi-i aruncă peste cap, zicînd: „Cînd oi mai vedea eu (cutare) afumăturile astea, atunci să mai zac de gălbinare, atunci şi nici atunci" (Teleorman)5. b) Bolnavul săurineze pe o cîrpă curată de in şi apoi s-o atîrne la aer să se usuce. Să repete operaţia pînă se va îngălbeni cîrpa, şi atunci scapă de gălbinare (judeţul Argeş)6. Tot prin urinarea într-un morcov şi expunerea acestuia la fum, se vindecă gălbinarea în Boemia şi în Germania7. Exact ca în judeţul Argeş, se procedează în Germania, unde se urinează într-o cîrpă pînă îngălbeneşte8. §213 1. Voronca, Datinele, 764 ; Marian, Naşterea, 367, 369. 2. Papahagi, Liter. pop., 275 urm. 1. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 35 urm.; Laugier, Etnogr. medic, 80. 2. Ibidem ; Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 70. 3. Şezătoarea, II, 70. 4. Papahagi, Liter. pop., 306. 5. Grigoriu-Rigo, Medic pop., I, 79. « 6. Şezătoarea, VIII, 135. 7. Grohmann, Aberglauben, 154 ; Wuttke, Volksaberglaube, § 505 ; Seyfarth, Zauberei 227 urm. 8. Wuttke, Volksaberglaube, § 505. 400 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT ALTE ACŢIUNI SIMBOLICE,PENTRU ALUNGAREA BOLII 401 214 5. Trînji. Baba descîntă de trînji într-o oală cu apă, cu boz şi cu fir de păr. După descîntec, pune toate acestea la coşul vetrei, ca să se usuce la fum. Cînd s-au uscat bine, s-au uscat şi trînjii (judeţul Gorj)1. Uscarea la fum a unui lucru care a venit în atingere cu bolnavul, cu scopul de a-1 lecui, era cunoscută şi romanilor. Astfel, pentru vindecarea bolii de splină, Marcellus recomandă să se cumpere o splină de viţel, să se spintece în două şi să se petreacă peste corpul gol al bolnavului, de la cap pînă la picioare. Apoi să se ia splina, s-o atîrne la fum şi s-o lase acolo să se usuce2. Tot cu o splină, însă de miel, pusă să se usuce la fum, se lecuieşte boala de splină în Abruzzi (Italia)3. Tot pentru boala de splină sau ficat, Marcellus recomandă să se ia o bucată de coajă de smochin, să se pună pe partea bolnavă şi, după ce s-a lăsat cîtva timp acolo, să se atîrne la fum. Făcînd aceasta, bolnavul trebuie să rostească: „Cum se usucă de iute coaja la fum, aşa să se usuce şi boala"4. Tot aşa, însă cu coaja unui nuc tînăr, care n-a rodit încă, se lecuieşte boala de splină în Abruzzi5. Şi pentru vindecarea guşii se întrebuinţa la romani procedeul uscării la fum, după cum ne încredinţează Pliniu şi Marcellus6. Petrecerea prin ceva Am vorbit în alt loc (§ 208, 4) de petrecerea unui bolnav prin tulpina despicată a unui pom, cu scopul de a-i transmite acestuia boala suferindului. De această dată e vorba de trecerea bolnavului prin orice cerc sau gaură, ca acţiune simbolică a unei naşteri din nou, ca şi cum ar ieşi iarăşi din pîntecele mamei, fără nici o boală, ca un nou-născut. 1. în judeţul Dolj, copilul bolnav de epilepsie se trece de trei ori printr-un cerc făcut din pelin, cules în ziua de Duminica mare, rostindu-se : „Cine-o fugi, să nu-l prindă ; cine l-o striga, să nu-i răspundă"7..în judeţul Vîlcea, se ia o nuia dintr-un rug de măceş, se îndoaie în cerc şi se trece de trei ori copilul prin el8. 2. Se mai trece copilul prin torţile unei căldări, fie că suferă de epilepsie9, fie spre a-1 face să trăiască ani mulţi şi să fie tare ca metalul din care e făcută căldarea10. 3. Pentru a lecui un copil de „boala cîinească", se ia un căţel negru şi se scaldă de trei ori cu copilul la un loc. După baie, copilul se | 1. Tocilescu, Mater. folkl., 634. 2. De medicamentis, XXIII, 34 ; cf. Plinius, Natur. hist., XXVIII, 57 (201). 3. Finamore, Tradizioni, 149. 4. De medicamentis, XXIII, 68. 5. Finamore, Tradizioni, 149. 6. Natur. hist, XXII, 32 (71); De medicamentis, XV, 82. 7. Laugier, Etnogr. medic, 89. 8. După o comunicare. Tot astfel procedează şi bulgarii (Sbornik, XXI, 10). 9. Laugier, Etnogr. medic, 89. lO.Ioneanu, Superstiţiile, 12 urm. 6. înfaşă şi se trece printr-o gaură de gard prin care trec cîinii (judeţul Brăila)1. în judeţul Bacău, ca să-şi vindece copilul de această boală, mama îl duce duminică dimineaţa, cînd toacă popa, şi-1 trece prin gaura gardului, pe unde trece cîinele, zicînd : „Na carne slabă şi dă-mi carne grasă!"2. Tot aşa procedează şi bulgarii, cînd copilul suferă de „strîns"3. 4. In judeţul Botoşani, copilul care suferă de speriat se trece de trei ori prin ştiubei (stup)4. 5. In judeţul Vîlcea, bolnavul de epilepsie se trece de trei ori printr-un şarpe despicat în două, de la cap la coadă, fără a fi despărţit de tot5. In judeţul Năsăud şi în Bucovina, moaşa petrece copilul nou-născut prin cămaşa cu care e îmbrăcată mumă-sa, băgîndu-1 prin poale şi scoţîndu-1 prin gura cămăşii. Cu chipul acesta, copilul va fi ferit de „boala copiilor", de „samca" şi de „rofii"6. Pe alocuri, în Muntenia, copilul, pînă nu e botezat, se trece prin spiţele roţilor unui car, ca să nu turbeze7. Măsurarea După părerea naturalistului Pliniu, lungimea omului de la creştet pînă la picioare trebuie să fie egală cu aceea de la o mînă la alta, ţinînd braţele întinse în lături şi luînd măsura de la vîrful degetului de mijloc al unei mîini pînă la acela al celeilalte mîini8. Această părere, împărtăşită şi de alţi scriitori din Antichitate şi din Evul Mediu, s-a păstrat, pe alocuri, în popor, pînă în zilele noastre. De aceea, la anumite boli, se recurge Ia măsurarea suferindului, spre a vedea dacă nu s-a dislocat ceva într-însul, în cazul cînd măsurile nu se potrivesc. Pînă şi copilul nou-născut, cînd e scăldat pentru întîia oară, e măsurat de moaşă. „îi aduce genunchiul piciorului drept pînă aproape de cotul mîinii stîngi şi genunchiul piciorului stîng pînă aproape de cotul mîinii drepte. Măsurarea aceasta se face pentru aceea că, fiind cumva copilul sclintit sau şoldit, să se îndrepte"9. Şi în Boemia se obişnuieşte să se măsoare copilul nou-născut, spre a vedea dacă măsurile sînt exacte10. Măsurarea se face de obicei cu o aţă, cu o fîşie de tei sau cu o trestie, mai rar cu betele şi, în anumite împrejurări, cu o luminare. Se practică măsurarea în următoarele cazuri. 1. Rev. Ion Creangă, VI, 307. 2. După o comunicare. 3. Sbornik, XXX, 12 urm. 4. Voronca, Datinele, 510. 5. Laugier, Etnogr. medic, 89. 6. Marian, Naşterea, 279 urm. 7. Ibidem, 87. 8. Natur. hist., VII, 17 (77). 9. Marian, Naşterea, 88. 10. Grohmann, Aberglauben, 107. §215 , biblioteca L* academiei 402 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT 1. Durere de cap a) în judeţul Dolj, se măsoară capul bolnavului cu aţă, începînd de la frunte la tîmple şi de aci la ceafă. Dacă aţa întinsă de la frunte la tîmple este mai lungă într-o parte decît în cealaltă, atunci omul e „descreierat", şi, pentru a-1 vindeca, i se strînge capul în „peşchir". Uneori peşchirul ce i se leagă în jurul capului se strînge cu făcăleţul de mămăligă, bolnavul ţinînd pe cap o vadră de apă1. b) în judeţul Argeş, cînd îl doare pe cineva capul îl măsoară cu betele, apoi le înnoadă şi se strîng tare, sucindu-le cu un băţ. în timpul cînd se sucesc betele, se ţine pe capul bolnavului un vas plin de apă. Dacă, la măsurătoare, distanţa de la jumătatea frunţii pînă la o ureche se potriveşte cu cealaltă jumătate pînă la urechea opusă, capul e zdravăn şi n-o să-1 mai doară. Dacă însă distanţele diferă între ele, atunci capul e „hodorogit" şi „deschiolat". în cazul acesta, operaţia se repetă de mai multe ori, pînă cînd capul s-a strîns bine în cercurile lui2. Cam în acelaşi fel se procedează la aromâni3. 2. Piroteală. Cînd omul zace în neştire, îl trage a somn, îl dor oasele, slăbeşte şi se îngălbeneşte la faţă, se zice că e bolnav de „piroteală". în cazul acesta, bolnavul se întinde jos, îmbrăcat, cu amîndouă mîinile întinse pe iarbă, dimineaţa, înainte de a răsări soarele. Se presară mei pe spate şi se măsoară cu o fîşie de tei distanţa de la cap pînă la picioare, iar cu alta, distanţa de la extremitatea unei mîini pînă la extremitatea celeilalte, trecînd peste corp. Se ia distanţa de la cap pînă la picioare, se înjumătăţeşte, apoi se taie prima jumătate. Se înjumătăţeşte şi distanţa de la o mînă la cealaltă şi se pune descîntîndu-se, o jumătate la dreapta, iar alta la stîngă. După aceea se rîneşte cu o lopată meiul proaspăt şi se mătură (judeţul Vlaşca)4. Cam în acelaşi fel se procedează în judeţul Durostor, unde măsurarea se face cu o papură, cu care se afumă apoj bolnavul şi-i dă apoi s-o bea cu apă neîncepută5. 3. Gălbinare. în judeţul Sibiu, i se dă bolnavului să mănînce o stafidă, în care s-a pus un fir de mătase galbenă cu care s-au luat dimensiunile corpului. Lungimea e măsurată de la creştet pînă la j picioare, iar lăţimea, de la extremitatea mîinii drepte, peste coşul pieptului, pînă la extremitatea celeilalte mîini. Dacă gălbinarea e de cea neagră, se măsoară cu un fir de mătase neagră6. 4. Epilepsie. în judeţul Teleorman, se ia o aţă de cînepă, se măsoară cu ea capul, se descîntă şi apoi aţa este aruncată pe un mormînt sau la hotar7. 1. Laugier, Etnogr. medic, 82. 2. După o comunicare. 3. Papahagi, Liter. pop., 280. 4. Leon, Ist. nat. medic, 141. 5. După o comunicare. 6. Păcală, Răşinari, 259. 7. Tocilescu, Mater. folkl., 635. ALTE ACŢIUNI SIMBOLICE PENTRU ALUNGAREA BOLII 403 5. De dînsele. Cînd omului i s-a luat o mînă sau un picior, fără să ştie din ce i-a venit boala, zice că a fost lovit de „dînsele", aceste duhuri necurate, cu chipul de fete, despre care am vorbit în alt loc (§ 117). în cazul acesta, în judeţul Putna, se măsoară bolnavul de trei ori cu o trestie, luîndu-i-se lungimea şi lăţimea corpului (de la extremitatea unei mîini la extremitatea celeilalte), după care se rupe trestia în două, apoi în nouă bucăţi şi i se descîntă într-o carafa cu vin alb1. în acelaşi fel se procedează în judeţul Constanţa, unde, după măsurătoare, trestia se rupe la mijloc, apoi în patru bucăţi. Capetele trestiei se aprind după aceea în vatră şi se sting într-o bărdăcuţă cu apă, în timp de baba descîntă2. 6. Trimis. Bolnavul de „trimis" are dureri mari la stomac, îl doare capul, şi-1 înjunghie în tot corpul. Baba ia o trestie şi-1 măsoară, după care o rupe în nouă şi descîntă de nouă ori în apă neîncepută, tot amestecînd apa cu bucăţile de trestie3. 7. Vătămătură. Se măsoară cu o trestie lungimea bolnavului, şi se rupe în trei bucăţi. Apoi se descîntă în rachiu de drojdie, care se amestecă cu bucăţile de trestie (judeţul Putna)4. 8. Nu se măsoară numai bolnavul, ci şi mortului i se măsoară lungimea trupului cu o aţă, făcîndu-se după aceea o luminare, numită „toiag", cu scopul de a nu se îndepărta norocul casei5. Măsurarea ca mijloc de alungare a bolii e uzitată şi la alte popoare: la germani6, la cehi7, la bulgari8, la francezi9, la italieni10 etc. Cîntărirea Pentru ca un copil să nu se deoache şi ca să nu se lipească vreodată § 216 farmecele de el, e bine ca moaşa, înainte de a-i face prima scăldătură, să-1 cîntărească11. Dacă un copil e cîntărit îndată după naştere, e bine să se ţină minte cîtă greutate a avut, pentru ca, atunci cînd i se va descîntă vreodată de leac, să i se descînte în atîta apă cît a cîntărit la naştere. Numai aşa se va putea lecui de boală12. Această operaţie se face, fără îndoială, cu scopul de a se şti dacă, în caz de boală, a intrat vreun duh necurat în corpul copilului. Prin cîntărire se dă 1. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 64 urm. 2. După o comunicare. 3. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 177. 4. Ibidem, I, 182. 5. Marian, înmormîntarea, 150 urm. 6. Grimm, Mythologie ; Wuttke, Volksaberglaube, § 505 ; Seyfarth, Zauberei, 232 ; Jungbauer, Volksmedizin, 134 ; Drechsler, Schlesien, II, 312; Strackerjan, Oldenburg, I, 91. 7. Grohmann, Aberglauben, 117. 8. Vateff, în Sbornik, XXI, 9. 9. Sebillot, Folkl. de France, IV, 170. 10. Pitre, Medicina, 423. 11. Marian, Naşterea, 87 ; Rev. Ion Creangă, V, 312. 12. Ioneanu, Superstiţiile, 7. 404 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT demonului a înţelege că s-a recunoscut, după greutatea mărită, constatată la cîntar, prezenţa lui în corpul bolnavului, şi că se vor lua măsuri să-1 alunge de acolo1. Legarea şi înnodarea § 217 Legarea sau înnodarea simbolică a bolii se face pentru următoarele afecţiuni : 1. Junghi. Pentru a vindeca pe cineva de Junghi", se ia un fuior de cînepa de vară periat, iar bolnavul împreună cu descîntătoarea face o aţă, numită „aţă de junghi", care nu se suceşte tare. In timpul cît se suceşte aţa, baba înşiră toată povestea cînepei, cum a fost muncită pînă să ajungă din sămînţă la aţa răsucită. Demonul bolii e ameninţat că va fi muncit la fel, dacă nu părăseşte corpul bolnavului. După ce s-a terminat descîntecul, bolnavul e stropit cu apa cu care a fost descîntat, iar aţa se leagă la junghi, unde se lasă trei zile. După aceea, aţa se leagă de un gard, iar apa se zvîrle pe o apă curgătoare. Această operaţie se cheamă „legatul junghiului" (general)2. Unele babe aruncă aţa pe o apă curgătoare3, altele o aruncă în drum sau o îngroapă undeva4. 2. Curgerea sîngelui din nas a) Spre a opri curgerea sîngelui din nas, aromânii leagă tare, cu un fir de mătase, degetul cel mic al mîinii corespunzătoare nării din care curge sînge5. Tot aşa procedează germanii6 şi italienii7. b) Un alt mijloc de a opri curgerea sîngelui din nas, cunoscut în toată ţara, e înnodarea cruciş a trei fire de păr din creştetul capului8. 3. Guşă. Cel ce pătimeşte de guşă să se lege la gît cu aţa cu care s-au legat mîinile mortului (judeţul Sibiu)9. 4. Oprirea udului. în Bucovina, spre a vindeca pe cineva care suferă de oprirea udului, se dezleagă în apă nişte noduri10. 1. Cf. Jungbauer, Volksmedizin, 136. 2. Şezătoarea, I, 79 urm.; cf. III, 144 ; Voronca, Datinele, 225 ; Laugier, Etnogr. medic, 95 ; Tocilescu, Mater. folkl., 1525, 1600; An. Arh. de Folkl., III, 126. 3. Lupaşcu, Medic bab., 37 ; Rev. Ion Creangă, IX, 237, 4. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 142. 5. Papahagi, Liter. pop., 264. 6. Wuttke, Volksaberglaube, § 347 ; Drechsler, Schlesien, II, 290 ; Hovorka--Kronfeld, Volksmedizin, II, 7 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, VI, 976. 7. Finamore, Trad. pop., 141 urm. ; cf. Pitre, Medicina, 408. 8. Rev. Ion Creangă, V, 48 ; VII, 118 ; Voronca, Datinele, 1073 ; Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 138 ; Laugier, Etnogr. medic, 82 ; Buletin. Inst. soc. rom. din Basarabia, I, 73. 9. Păcală, Răşinari, 160. 10. Voronca, Datinele, 1073. ALTE ACŢIUNI SIMBOLICE PENTRU ALUNGAREA BOLII 405 5. Neputinţă. Se descîntă pe betele izmenelor, udate cu urină şi presărate cu praf din urma bolnavului, în apa în care s-a înnodat şi s-a deznodat aţa cu care au fost întorşi taurii sau în care s-a pus piedică de om mort (judeţul Vîlcea)1. Incuierea şi descuierea Incuierea şi descuierea simbolică a unui lacăt se practică în § 218 următoarele cazuri: 1. Constipaţie a) Se recomandă bolnavului care suferă de „încuiere", cum numeşte poporul constipaţia, să ia un lacăt cu cheie, să-1 bage într-o strachină cu apă neîncepută şi acolo să-1 încuie şi să-1 descuie de trei ori, zicînd : „La fîntînă lui Iordan, Sînt trei fete de jidan : Una încuie, Una descuie, Una dă drumul apelor"2. b) I se dă bolnavului să bea apă petrecută prin trei lacăte încuiate şi descîntată3. 2. Neputinţă. în Ţara Oaşului, pentru a dezlega un bărbat care a rămas neputincios de pe urma unei vrăji, i se descîntă cu un lacăt, băgat în apă, apoi încuiat şi descuiat de nouă ori4. în Oltenia i se dă să bea apă neîncepută care s-a pus într-o strachină şi în care s-a descîntat de nouă ori un lacăt5. 3. Naştere grea. în judeţul Romanaţi, cînd femeia naşte anevoie, i se descîntă cu un lacăt şi o strachină de apă. Baba dă lacătul închis femeii care se trudeşte să nască şi aceasta îl pune în strachină, unde-1 încuie şi-1 descuie. După aceea, gustă de trei ori din apă6. In multe ţări din Europa, pentru a înlesni naşterea copilului, se descuie toate uşile şi lăzile pentru ca, prin analogie, să se deschidă şi pîntecele mamei care se trudeşte să facă7. Speriatul demonului Alte acţiuni magice au de scop să sperie demonul bolii, să-1 § 219 înfricoşeze, să-l~lovească sau să-1 scîrbească într-atît încît să-1 facă să părăsească trupul bolnavului. Ne vom ocupa în cele ce urmează de aceste acţiuni. 1. Laugier, Etnogr. medic, 93. 2. Rev. Ion Creangă, IX, 113 (jud. Neamţ); cf. ibidem, VIII, 327 (judeţul Dorohoi); Şezătoarea, III, 140 (jud. Baia); Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 88 urm. (judeţul Gorj); Tocilescu, Mater. folkl, 1529 (judeţul Neamţ); Lupaşcu, Medic bab. (Moldova). 3. Laugier, Etnogr. medic, 84. 4. An. Arh. de Folkl, I, 214. 5. Laugier, Etnogr. medic, 93. 6. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 109. 7. Cf. Samter, Geburt, 125 urm.; Wuttke, Volksaberglaube, § 574 ; Drechsler, Schlesien, I, 182 ; Frazer, Golden bough, I, 392 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl, VII, 1221; Stern, Turkei, II, 294. 406 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT ALTE ACŢIUNI SIMBOLICE PENTRU ALUNGAREA BOLII 407 Unul din mijloacele prin care se încearcă a alunga demonul bolii este să-1 sperie printr-o acţiune neaşteptată. Astfel se procedează, în toată ţara, cu cel ce suferă de friguri. Cînd îl scutură pe cineva boala şi zace în nesimţire, să vină pe neaşteptate o femeie care a fugit cu bărbatu-său şi să-i toarne o găleată de apă rece pe cap. Bolnavul va sări din loc, iar frigurile vor fugi, speriate, cum a fugit femeia de la părinţi. Dar femeia să se păzească şi să se ascundă, să n-o vadă bolnavul, căci se duc frigurile pe dînsa1. La aromâni, cînd leşină cineva, i se trag cîteva palme, şi-1 stropesc cu apă pe obraz şi pe piept. Dacă însă leşinul se prelungeşte şi e primejdie de moarte pentru suferind, se trage cu puşca în vînt, „ca să se sperie spiritele rele care au venit să ia sufletul"2. Ameninţarea » § 220 Am pomenit în alt loc (§ 82) cît sînt de proşti şi de fricoşi demonii care se leagă de capul omului, şi cum se sperie de orice ameninţare, în cele mai multe descîntece, lecuitoarea caută să-i îngrozească cu tot felul de pedepse şi se înarmează cu fel de fel de obiecte, cu un cuţit, un topor, o seceră, o pereche de foarfece, un ac, un cui, o mătură etc. cu care îi vîră în sperieţi, căutînd să-i alunge din corpul omului. Ca să îngrozească duhul, baba, în timp ce rosteşte descîntecul, face gesturi ameninţătoare cu unul din obiectele de mai sus, ca şi cînd ar fi gata să treacă de la ameninţare la executare. Astfel, cînd descîntă de „bubă", baba „ameninţă neîncetat buba cu un cuţit"3. Descîntînd de „ceas rău", ia un cuţit şi un ac şi-1 împunge pe bolnav în spate, „de-i ajunge vîrful acului şi al cuţitului în carne"4. Cînd descîntă de „săgetătură", baba „dă asupra locului săgetat cu un cuţit sau cu un alt obiect, ca şi cînd ar voi să dumice săgetătură"5. De „muma-pădurii", se descîntă seara, după ce s-au culcat ai casei. Se pune înaintea uşii, în odaie, foc cu tămîie aprinsă, o oală cu apă acoperită cu o farfurie în care s-a pus sare, şi un cuţit înfipt. Unul din părinţii copilului bolnav ia toporul în mînă şi-1 ţine ridicat în sus. Baba rosteşte descîntecul, atingînd pe rînd lucrurile de care vorbeşte: „De-i veni la uşa lui (cutare), în topor să te tai, în apă să te-nneci, în sare să te sări; la mîna dreaptă de-i veni, să dai în foc şi să te arzi şi în tămîie să te tămîi...". în acelaşi timp, cel cu toporul atinge cu tăişul pragul de sus de nouă ori6. în judeţul Baia, cel ce descîntă de „roşaţă" ia un topor în mînă şi-1 ţine cu tăişul la nasul 1. Cf. Şezătoarea, III, 49; Gorovei, Credinţi, 1404-1408; Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 70 ; Laugier, Etnogr. medic, 90 ; Pamfile, Boli, 33 ; An. Arh. de Folkl., III, 135. 2. Papahagi, Liter. pop., 261. 3. Marian, Descîntece, 308. 4. Ibidem, 70. 5. Ibidem, 204. 6. Laugier, Etnogr. medic, 123. suferindului. în timpul descîntecului, tot dă cu toporul asupra gurii bolnavului1. Cînd femeia taie pînza din război, pune copilul bolnav de „rast" (umflătură a splinei) pe sulul dinapoi şi, în timp ce o taie, rosteşte de trei ori: „Nu tai pînza, ci tai rastul lui (cutare)"2. Se înţelege de la sine că aceste cuvinte se rostesc ca să sperie duhul necurat care e pricina bolii, dîndu-i de ştire că-1 va tăia şi pe el cum se taie pînza. Bătaia De la ameninţare, se trece la bătaie. Demonul bolii e bătut cu biciul, § 221 cu o mătură aprinsă ş.a., spre a-1 alunga din trupul suferindului. Astfel, cînd e omul bolnav de „ceasu cel rău", „găseşte ea baba ac de cojocul lui şi atîta îl pocneşte pe „ceasu cel rău", cu un bici pe la spinarea bolnavului, de sar mîţele pe cuptor, fugind care încotro apucă", în .timp ce descîntă: „Cu biciu l-oi plesni, Cu cuţitu l-oi înţepa..."3. Spre a vindeca un copil care se pişă în pat, mama îl bate, pe spinare ori pe şezut, cu o mătură aprinsă. Acest leac, sau mai bine zis acest mijloc, de a alunga duhul necurat care a intrat în corpul copilului şi provoacă incontinenţa urinei, e cunoscut în toată ţara şi aproape pretutindeni în Europa. în Bucovina, bolnavul de epilepsie ; e bătut cu cămaşa unei fete pătată de sîngele primei menstruaţii4. Pe omul „pocit" (luat din Ale Sfinte) să-1 baţi cu custura şi să-1 stropeşti cu pelin5. Intre alte mijloace întrebuinţate pentru alungarea din corpul suferindului a demonului bolii este şi arătarea dispreţului pentru dînsul, scuipîndu-1 sau suflînd asupra lui. Despre acestea am vorbit în altă parte (vezi §§ 50-52). Pe lîngă acestea se mai recurge la scîrbirea şi spurcarea lui, cum vom vedea în cele ce urmează. Provocarea scîrbei Ca să dezguste demonul bolii şi să-1 determine să-1 părăsească, § 222 bolnavul îl spurcă, dîndu-i leacuri scîrboase: excremente, urină, păduchi, păianjeni etc. de care, îngreţoşîndu-se duhul necurat, îl fac în cele din urmă, să-şi ia tălpăşiţa şi s-o şteargă din corpul omului. Aceste leacuri sînt: 1. Excrementele. Atît acelea ale omului, cît şi acelea ale animalelor (scîrnă, baligă, căcărează, găinaţ), le găsim întrebuinţate, în toate timpurile şi la toate popoarele, întîi ca mijloc apotropaic pentru alungarea demonilor bolilor, apoi în leacurile empirice, crezîndu-se că au o mare virtute curativă6. 1. Şezătoarea, II, 166. 2. Pamfde, Boli, 57 ; Şezătoarea, I, 153. 3. Rev. Ion Creangă, III, 143. 4. Voronca, Datinele, 510. 5. Comunicare din judeţul Mehedinţi. 6. Bfichtold-Stăubli, Wb. des Abergl, V, 339 urm. 408 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT ALTE ACŢIUNI SIMBOLICE PENTRU ALUNGAREA BOLII 409 a) Excrementele omului se aplică mai ales pe buboaie şi pe „băşica cea rea"1. La aromâni, se unge cu ele ulciorul de la ochi, sau se iau ca vomitiv, în caz de otrăvire2. b) Baliga de vită sau de cal e întrebuinţată, la noi şi aproape pretutindeni, pentru o mulţime de boli. Vom vorbi mai pe larg de ea, în altă lucrare în care ne vom ocupa de leacurile empirice. c) Scîrna de cîine, cunoscută în farmacopeea din Occident, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, sub numele de „album caniş", „album graecum" etc, se întrebuinţează la noi, sub formă de praf, suflat în ochi, contra albeţii3 ; tot ca praf, suflat în gît, contra gîlcilor4 ; apoi ca unsoare sau oblojeală contra bubelor dulci5, contra uimei6, a junghiului7 şi a sugelului8. d) Scîrna de porc negru, găinaţul de cocoş negru şi puţin usturoi se amestecă la un loc şi se unge copilul bolnav de sperietură, pe piept, pe umeri şi pe genunchi. Excrementele de porc se mai pun în scăldătoarea copiilor bolnavi de „strîns"9. e) Căcăreaza proaspătă de oaie se pune la rănile de arsură10. f) Găinaţul de gîscă, cu rădăcină de brustur, prăjite într-un hîrb, se pune la piciorul bolnav de „trîntitură"11. Amestecat cu lapte dulce, se bea pentru turbare12. Găinaţul de găină, prăjit cu seu de lumînare şi pelin verde, se pune la pîntecele copiilor bolnavi de „socote"13. Cu găinaţ de pui de rîndunică, dat pe pieptene şi amestecat cu miere, se ung în gură copiii ce suferă de „plesne"14. Găinaţul de vrabie, amestecat cu lapte dulce, se dă copiilor ca leac în contra constipaţiei15. Printre mijloacele întrebuinţate pentru scîrbirea demonului bolii cu excremente, trebuie citat şi următorul. Cel ce suferă de sugel să-şi vîre degetul bolnav, de trei ori, în şezutul unei vaci, după ce s-a băligat (judeţele Teleorman şi Dolj)16. Cele mai multe din aceste leacuri datează din timpurile cele mai vechi şi le regăsim şi astăzi în medicina empirică a mai tuturor popoarelor din Europa17. § 223 1. Şezătoarea, III, 12 ; Leon, Ist. nat. medic, 99. 2. Papahagi, Liter. pop., 272, 279, 289. 3. Leon, Ist. nat. medic, 83 ; Păcală, Răşinari, 251. 4. Leon, Ist. nat. medic, 83. 5. Comunicare din jud. Constanţa. 6. Leon, Ist. nat. medic, 94. 7. Ibidem, 83 ; Grigoriu-Rigo, Medic pop., 97. 8. Laugier, Etnogr. medic, 80. 9. Leon, Ist. nat. medic, 103. 10. Ibidem, 99. 11. Şezătoarea, I, 252 urm. 12. Leon, Ist. nat. medic, 94. 13. Ibidem, 92. 14. Ibidem, 105. 15. Ibidem, 110. 16. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 174 ; Laugier, Etnogr. medic, 94. 17. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., V, 340 urm. 2. Urina. Ca şi excrementele, urina a fost întrebuinţată la început ca mijloc de alungare a demonului bolii, prin spurcarea lui. Mai tîrziu, scopul acesta fiind trecut în planul al doilea sau fiind uitat cu timpul, urina a rămas printre mijloacele empirice de vindecare a diferite afecţiuni. a) Urina omului, uneori a unui copil mic, e întrebuinţată în foarte multe cazuri. în judeţul Dolj, se ung cu ea buboaiele1, iar în judeţul Covurlui, bubele dulci2. în judeţul Vîlcea, se recomandă eelui ce vrea să scape de negii de pe mîini, să urineze pe ei dimineaţa, pe nespălate, înainte de răsăritul soarelui, în trei duminici pe rînd3. Unii caută să scape de rîie, spălîndu-se cu urină4. Pentru tăieturi, se recomandă, în judeţul Dolj şi în Moldova, să se pună pe ele cîrpe udate cu urină de copil mic6. Se oblojeşte gîtul, cu o obială nouă, udată cu urină de copil mic, pentru durerile de gît şi angină6'. Tot pentru gîlci, se recomandă gargară cu urină (de fată mare), în judeţul Teleorman7. Pentru afecţiunile de ochi (conjunctivită, ulcior, urdori), se recomandă spălarea lor cu urină de copil mic8. Tot astfel se procedează la aromâni9. în Valea Almăjului (Bănat), cînd 1-a deocheat cineva pe un copil mic, îl udă cu urina acestuia pe cel ce 1-a deocheat10. b) Cu urină de cîine se spurcă ulciorul, în judeţul Vîlcea11, şi „funiceii", în judeţul Dîmboviţa12. Şi la multe alte popoare din Europa se întrebuinţează urina ca leac pentru diferite boli13. 3. Sîngele. Despre spurcarea cu sînge şi întrebuinţarea lui în leacuri, am vorbit pe larg în altă parte (§§ 17-21). 4. Diverse animale cu care se spurcă bolnavul a) Bolnavului de oftică i se arată un cap de cîine, jupuit de piele, şi § 224 i se spune că i s-a dat şi lui să mănînce din el: cu aceasta i se face scîrbă ca „să-şi verse plămînii" (judeţul Dolj)14. 1. Laugier, Etnogr. medic, 79. 2. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 36. 3. Şezătoarea, XII, 167. 4. Leon, Ist. nat. medic, 100. 5. Laugier, Etnogr. medic, 95 ; Lupaşcu, Medic, bab., 56. Tot cu urină se spală tăieturile şi la aromâni (Papahagi, Liter. pop., 263, 265). 6. Laugier, Etnogr. medic, 80. 7. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 80. 8. Laugier, Etnogr. medic, 83 ; Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 180 ; Leon, Ist. nat. medic, 100. 9. Papahagi, Liter. pop., 270. 10. An. Arh. de Folkl., III, 135. 11. Şezătoarea, XII, 170. 12. Leon, Ist. nat. medic, 83. * 13. Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., III, 1479 urm.; Bargheer, Eingeweide, 224, 319, 322 urm.; Bastanzi, Superstizioni, 27 ; Bernoni, Tradizioni, 159 ; Chesnel, Dict. des Superst., 1239. 14. Laugier, Etnogr. medic, 99. 410 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT ALTE ACŢIUNI SIMBOLICE PENTRU ALUNGAREA BOLII 411 b) I se dau bolnavului de gălbinare să înghită 3 sau 9 păduchi, puşi în rachiu, într-o smochină sau o prună1. Acelaşi leac îl găsim întrebuinţat în mai toată Europa pentru vindecare gălbinării şi a frigurilor2. în judeţul Durostor, se dau bolnavului de friguri să mănînce păduchi de lemn, puşi în bucate3. Leacul acesta e vechi, căci şi Pliniu pomeneşte de înghiţirea păduchilor de lemn, puşi într-un ou, ca remediu contra frigurilor, dar se arată neîncrezător în eficacitatea acestui leac4. E curent însă şi astăzi la italieni, contra frigurilor şi gălbinării5, pe cînd la ruteni e folosit contra epilepsiei6. c) Frigurile se vindecă dacă se înghit trei cocoloaşe de pînză de păianjen, cîte unul în trei dimineţi7. Tot pentru friguri, se recomandă următorul leac. Prinzi un păianjen, faci aluat din făină, în , care vîri şi păianjenul. Faci o turtită şi o dai bolnavului s-o mănînce8. Tot pentru friguri iei „casa de păianjen", o înfăşori într-o foiţă de ţigară, fără să-i spui bolnavului ce este, şi-i dai s-o bea într-o lingură de apă9. Leacul acesta e foarte răspîndit şi în alte ţări10. Am mai putea cita şi alte remedii al căror scop era să-1 scîrbească pe demonul bolii, precum sînt: rimele, date în rachiul bolnavului de friguri11, muştele de cal, puse într-o vişină şi date bolnavului pentru aceeaşi boală12, zeama în care s-a fiert un şarpe viu, pentru bolnavii de epilepsie13, şopîrlă vie, fiartă în untdelemn, pentru cei ce pătimesc de oftică14 etc, dar ne oprim aici, exemplele citate fiind suficiente. 1. Leon, Ist. nai. medic, 12, 101; Gorovei, Credinţi, 1430 ; Şezătoarea, II, 19 urm.; Marian, Insectele, 479 ; Lupaşcu, Medic, bab., 58 ; Grigoriu-Rigo, Medic. pop. I, 79. 2. Wuttke, Volksaberglaube, §§ 485, 531; Juhling, Tiere, 93, 94; Strackerjan, Oldenburg, I, 97 ; II, 176 ; Drechsler, Schlesien, II, 303 ; Grohmann, Aberglauben, 167 ; Seyfarth, Zauberei, 92 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, Iţ, 108, 115, 116; Bargheer, Eingeweide, 392 urm.; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., III, 586 ; V, 937 urm.; Melusine, I, 402 ; Beauquier, Faune et flore, I, 363 ; Pluquet, Bayeux, 44 ; Bastanzi, Superst. di Treviso, 186; Bernoni, Tradizioni, 183. 3. După o comunicare. 4. Natur. hist., XXIX, 4 (17). 5. Pitre, Medicina, 325 ; Finamori, Tradizioni, 144, 160. 6. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 221. 7. Leon, Ist. nat. medic, 101 urm. 8. Comunicare din jud. Bacău şi Brăila. 9. Comunicare din jud. Argeş. 10. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, 1,140, 143 urm., 259, 400, 418 urm.; II, 108, 110, 323 ; 336 ; Juhling, Tiere, 96, 97; Wuttke, Volksaberglaube, §§ 150, 585, 499, 529; Strackerjan, Oldenburg, I, 182; II, 176; Seyfarth, Zauberei, 187 ; Grohmann, Aberglauben, 165 urm.; Rolland, Faune, III, 239. 11. Leon, Ist. nat. medic, 104 ; Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 72. 12. Gorovei, Credinţi, 1426. 13. Leon, Ist. nat. medic, 107. 14. Ibidem, 108. Acţiuni animale Dacă e adevărat, cum susţin unii, că multe mijloace de vindecare le-a § 225 învăţat omul de la animale (vezi § 166), atunci tot pe ele le imită în anumite practici de lecuire. Printre acestea sînt de menţionat mai ales următoarele: 1. Lingerea. După cum animalul îşi linge rana şi o curăţă astfel de praf, de larvele muştelor şi de alte necurăţenii, împiedicînd-o de a face puroi şi umezind-o continuu cu scuipatul alcalin, tot astfel procedează şi omul în anumite cazuri. El îşi linge singur rana sau partea suferindă, îl lasă pe altul s-o lingă, ori pune un animal, mai adesea un cîine, să facă această operaţie. Unele babe, scrie Marian1, „au datină de-a linge ochii de albeaţă şi, de cîte ori ling, de atîtea ori stupesc jos ; prin această procedură, afirmă ele, pe foarte mulţi oameni i-au vindecat". Negii se ung cu unt proaspăt şi se pune un căţel sugar să lingă2. Cînd rosteşte anumite descîntece de „deochi", baba linge fruntea copilului deocheat (v. § 62). In legătură cu lingerea e şi scuiparea, dar despre aceasta am vorbit pe larg în altă parte (§ 52). 2. Tăvălirea. După cum se tăvălesc animalele pe pămînt, mai ales vara, ca să se răcorească sau ca să scape de paraziţi, tot astfel se tăvăleşte şi omul pe pămînt, mai ales pe rouă, în special în noaptea de Sf. Gheorghe, ca să se vindece de boli sau de unele afecţiuni ale pielii (general). în judeţul Dolj, i se recomandă celui ce suferă de „blîndă" să se tăvălească în cocina porcilor3. Aceste datini le găsim la cele mai multe popoare din Europa4. înşelarea demonului bolii Cînd accesele bolii sînt periodice sau revin la timpuri nehotărîte, § 226 cum e, de pildă, la friguri şi la atacuri de epilepsie, cînd poporul îşi închipuie că demonul părăseşte pentru cîtva timp trupul bolnavului spre a se întoarce altă dată, atunci recurge la anumite stratageme. Acestea sînt menite să înşele demonul bolii sau moartea, şi să le îndrepte paşii în altă parte, în căutarea altor victime. Alteori se întrebuinţează stratageme contra Morţii personificate, în cazul cînd unor părinţi nu le trăiesc copiii, ci mor în primii ani ai vieţii. Aceste stratageme care au o origine foarte îndepărtată şi la care recurg nu numai popoarele din Europa, ci şi din alte continente, denotă de o parte naivitatea omului cu mintea simplistă, de altă parte prostia fără pereche a demonilor bolilor, care pot fi păcăliţi cu atîta uşurinţă. 1. Marian, Descîntece, 9. 2. Leon, Ist. nat. medic, 138. 3. Laugier, Etnogr. medic, 99. * 4. Cf. Jungbauer, Volksmedizin, 115, 118 ; Seyfarth, Zauberei, 240, 248, 252 ; Drechsler, Schlesien, II, 204 ; Panzer, Bayern, I, 259 ; Băchtold--Stăubli, Wb. des Abergl., VIII, 688 urm.; Bastanzi, Alpi venete, 17 ; Chesnel, Dict. des Superst., 1162 ; Arnaudoff, Festbrăuche, 46. 412 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT Dintre stratagemele întrebuinţate cu scopul de a păcăli duhurile necurate, cele mai recomandate sînt următoarele: Schimbarea numelui şi botezarea din nou § 227 Se schimbă numele bolnavului şi se botează a doua oară. Doctorul Laugier ne dă lămuriri interesante asupra acestui obicei, aşa cum se practică în Oltenia. „Primul copil născut viu - după unul sau mai mulţi născuţi morţi, dar la termen - se numeşte după pierit. Acestui prim copil viu i se schimbă numele adesea, i se îngăure urechea şi i se pune un cercel pe care stă scris al doilea nume. Cel dintîi nume se scrie pe o cărămidă care se aruncă într-un rîu. în unele cazuri, copilul se botează a doua oară, dar noaptea şi fară pompă. Altă dată, cînd copilul n-a fost tămăduit după încercările de mai sus; se dă «de bogdaproste», adică copilul bolnav se grijeşte de preot, printre foarfece deschise şi peste mormîntul unui necunoscut, şi o altă persoană primeşte copilul peste mormînt, zicînd «bogdaproste». Se grijeşte copilul peste mormîntul unui necunoscut, pentru ca «duhul rău», căutînd sufletul mortului necunoscut, să scape copilul bolnav. în comuna Filiaşi, îmbolnăvindu-se copila Voica Gatan şi prezentînd convulsii, i s-a ars noaptea un «stat»: s-a scris numele de Voica pe o cărămidă, care s-a aruncat în Jiu, şi i s-a dat numele de Riţa, pe care-1 poartă şi astăzi"1. Datina de a se schimba numele copilului bolnav e de altfel practicată în tot cuprinsul Ţării Româneşti2. Copilului chinuit de duhurile necurate sau cuprins de vreo boală grea, de care nu se mai vindecă, i se schimbă numele, în credinţa că duhul rău se va depărta, iar copilul se va însănătoşi3... „Schimbîndu-i numele de botez cu alt nume nou, se crede că dracul îl va pierde, şi în veci nu mai dă peste el"4. în judeţul Olt, se crede că, dacă se botează a doua oară un copiii bolnav de epilepsie, se vindecă. Pentru aceasta, mama bolnavului trebuie să aducă 9 ulcioare de ană, în 9 vineri de dimineaţă, pe nemîncate, de la un izvor curat. în vinerea a noua, vine preotul, înainte de răsăritul soarelui, tot pe nemîncate şi, fără ştirea nimănui, botează din nou copilul, schimbîndu-i numele, astfel ca necuratul să nu-l mai cunoască5. Despre acest procedeu vorbesc şi alţi folclorişti6. Se mai botează a doua oară copilul care suferă de incontinenţa urinei (se pişă în pat) şi nu se poate vindeca prin alt mijloc7. 1. Laugier, Etnogr. medic, 29. 2. Marian, Naşterea, 223-226 ; Rev. Ion Creangă, I, 148. 3. Marian, Naşterea, 222. 4. Ibidem, 226. 5. După o comunicare. 6. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 14 ; Leon, Ist. nat. medic, 4 ; Laugier, Etnogr. medic, 88. 7. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 150. ALTE ACŢIUNI SIMBOLICE PENTRU ALUNGAREA BOLII 413 Uneori schimbarea numelui se face în urma unui simulacru de vînzare. Femeia, al cărei copil boleşte sau căreia-i mor copiii unul după altul, îl vinde pe fereastră altei femei, schimbîndu-i numele. Datina aceasta, descrisă pe larg de părintele Marian1, e pomenită şi de alţi folclorişti2. Ea trebuie să fie foarte veche la români. Episcopul Melhisedec al Huşilor, vorbind de fiul lui Ştefan cel Mare, Bogdan al II-lea, observă că mai avea şi numele de Vlad, nume cu care e pomenit într-o mulţime de urice ale marelui voievod al Mpldovei, dînd următoarele lămuriri: „Obiceiul de a avea două numiri, unul de botez, altul adaos pe urmă din motive superstiţioase, există şi astăzi la poporul român. Cînd un copil zace de boală grea şi îndelungată, mai ales însoţită de spasmuri, mamele schimbă numele bolnavului, crezînd că prin aceasta ar ascunde oarecum copilul de spiritul cel rău, carele, după credinţa lor, duce boala"3. Creangă, în frumoasa-i poveste Stan Păţitul, face aluzie la această datină, cînd eroul basmului, întrebat de nume, îi răspunde drăcuşorului: „Tot Stan mă cheamă, dar de la o boală ce-am avut, cînd eram mic, mi-au schimbat numele, din Stan în Ipate, şi de-atunci am rămas cu două nume"4. Numele cel nou care se dă adesea copilului care boleşte e acela de Lupu (fem. Lupa), mai rar Ursu (fem. Ursa) sauZmeu, alteori un nume puţin plăcut, ca: Grozav (fem. Grozava), Grozea, Urîtu (fem. Urîta) etc, toate acestea cu scopul de a îndepărta duhurile necurate de la el. Numele de Lupu e vechi la noi. îl întîlnim pentru întîia oară într-un hrisov al lui Vlad Călugărul, din anul 14905. Corespondent al acestui nume, de origine v.sl., e Vîlcul, care apare întîia dată într-un hrisov al lui Mircea Vodă, din anul 1389. întocmai ca la noi, şi pentru acelaşi motiv, iugoslavii schimbă numele copilului bolnav în Vuk (= lup) sau Zmaj (= şarpe, balaur). Marele lexicograf şi folclorist sîrb Vuk Karagic povesteşte cum i s-a schimbat lui însuşi, din pricină de boală, numele de botez în acela de Vuk6. La evreii din Polonia şi din Rusia de miazăzi, cînd un copil se îmbolnăveşte greu, i se schimbă numele în Alter (= bătrînul), dacă e băiat sau înBafee (= bunică, babă), dacă e fată, cu scopul de a îndrepta greşit îngerul morţii care, venind să ia sufletul unui băieţaş sau al unei fetiţe şi dînd peste cei ce se cheamă acum Alter (= bătrînul), dacă e băiat sau în Bafte (= bunică, babă), nu-i mai recunoaşte şi pleacă fără să le facă vreun rău7. Şi în insula Borneo se schimbă numele unui copil bolnav, spre a amăgi duhurile rele ce-1 chinuiesc8. 1. Marian, Naşterea, 222 urm. 2. Şezătoarea, I, 191; IV, 229; Sevastos, Călătorii, 45; Ioneanu, Superstiţiile, 12 ; Burada, Obic. la naşt, 50 ; Voronca, Datinele, 1137. 3. Biserica ortodoxă, VI (1882), 690 urm. 4. Poveşti, 149. 5. Ştefulescu, Doc slavo-rom., 30. 6. Krauss, Slav. Volksforsch., 332 ; idem, Sitte u. Brauch, 541 urm. 7. Samter, Geburt, 106 urm. ; Herlitz-Kirschner, Jud. Lex., IV, 395. 8. Tylor, Urgeschichte, 160 urm. ; Samter, Geburt, 106. 414 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT Tot astfel în India, în Tonkin, în Siam, în Sudanul francez, în Madagascar etc, li se dau copiilor nume urîte, dezgustătoare, ca să-i ferească de duhurile rele1. Schimbări de nume sînt des pomenite şi în vechime. Apostolul Pavel se numea înaite Saul. La vechii greci ştim că Platon se numea de copil Aristocle. Cine ştie dacă schimbarea numelui la călugări şi călugăriţe, cînd intră în viaţa monahală, la Papă, cînd ocupă scaunul Sfîntului Petru, la mulţi suverani, cînd urcă treptele tronului, n-are aceeaşi origine superstiţioasă, adică de a induce în eroare duhurile necurate care, nemaicunoscîndu-i, le-ar pierde urma şi i-ar lăsa în pace? Păcălirea demonului § 228 Se păcăleşte demonul bolii în diferite chipuri. Astfel, printre mijloacele recomandate bolnavului ca să scape de friguri, sînt caracteristice următoarele. a) In judeţul Romanaţi: „In ziua cînd ştie bolnavul că-1 prind frigurile, să se scoale de noapte şi, pe inima goală, să plece pe jos pînă dă de hotarul satului, oraşului sau al judeţului. Aceasta pentru ca frigurile, cînd vor veni la bolnav şi-1 vor căuta, să nu-1 găsească acasă. Se zice că, la hotar, frigurile n-au putere şi nici nu pot să-1 ajungă pe bolnav"2. b) Dintr-o comunicare din judeţul Sibiu: „Frigurile se pot îndepărta... dacă te încalţi şi te îmbraci cu nouă haine, şi cînd e să pleci de-acasă, să scrii pe uşă : „Am plecat de-acasă". c) In judeţul Dorohoi se recomandă următoarea stratagemă. Dacă la o casă se îmbolnăveşte cineva de friguri, pentru a scăpa de ele, să plece toţi de-acasă, iar bolnavul, sau altul, dacă acesta nu ştie carte, să scrie pe uşă: „Cutare nu şade în casa asta". Frigurile, căutmdu-1 şi găsind acestea scrise, se vor întoarce îndărăt, fără a mai veni3. Mijlocul acesta de a păcăli demonul bolii, în special pe acela care | personifică frigurile, e întrebuinţat şi în alte părţi. In Boemia, de pildă, să scrie pe uşă: JLimnice nechod' k nam, Jenik neni doma, sel na hory" (Friguri, nu veniţi la noi, Ionel - sau alt nume al bolnavului - nu e acasă, s-a dus la munte). Bolnavul, scriind acestea, trebuie să şi plece de-acasă pentru cîteva zile4. Tot la cehi, dacă-1 apucă pe cineva frigurile înainte de amiazi, se duce la biserică, îşi pune toiagul într-un colţ şi scrie pe uşă: J>ockej tu na mne az prijdu" (aşteaptă-mă pînă mă-ntorc). Apoi pleacă pe altă uşă, lăsînd toiagul acolo. Cine-1 ia, capătă frigurile în locul celui bolnav5. ALTE ACŢIUNI SIMBOLICE PENTRU ALUNGAREA BOLII 415 în Germania şi în Austria e foarte obişnuit acest mijloc de alungare a frigurilor. Se scrie, cu cretă, pe uşă, fără ştirea bolnavului: Fieber bleib aus, Ich bin nicht zu Haus1. Tot astfel în Ungaria. Se vede adesea la casele de la ţară, pe ziduri sau pe porţi, inscripţia: Bolnavul nu e acasă2. La evreii de la noi, se sfătuieşte bolnavul de friguri să se închidă într-o odaie, după ce a scris pe partea din afară a uşii: „Nu e acasă". Sau: i se dă bolnavului să mănînce un covrig, pe care mai întîi se scrie: „Plecaţi, căci nu mai încăpeţi aci!"3. Ceea ce vine să dovedească pînă la evidenţă că toate aceste practici sînt rămăşiţe din patrimoniul omenirii de la începutul existenţei ei pe glob, e că găsim aidoma acelaşi mijloc de îndepărtare a demonului bolii, prin păcălire, tocmai în Japonia. Acolo însă se alungă vărsatul prin procedeul de mai sus: „Au Japon... lors des epidemies de variole, les parents mettent une pancarte sur la maison disant, que leur enfant est absent"4. 1. Seligmann, Der bose Blick, II, 372. 2. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 70. 3. Rev. Ion Creangă, VI, 270. 4. Grohmann, Aberglauben, 167. .5. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 330. 1. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, 1,141; Wuttke, Volksaberglaube, § 509. 2. Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, II, 334. 3. Segall, Folcl. evr., 110, 111. 4. Sebillot, Folklore, 248. LEACURI LUATE,DE LA MORŢI 417 Capitolul VI Leacuri luate de la morţi § 229 Am vorbit în altă parte (§ 204) de bolile pe care le transmite poporul morţilor. De astă dată e vorba de leacurile întrebuinţate cu părţi dintr-un cadavru sau cu lucruri care au stat în atingere cu un mort. Sînt leacuri izvorîte dintr-un fel de raport simbolic pe care-1 stabileşte poporul între nesimţirea mortului şi între boala pe care caută s-o insensibilizeze, s-o distrugă cum e distrusă viaţa în mortul de care se serveşte. Aceste leacuri se întrebuinţează la noi pentru următoarele boli. 1. Beţie a) Pentru a vindeca pe cineva de patima beţiei, se recomandă în Bucovina următorul leac. Să pui un gologan în gura unui mort şi să-1 laşi acolo trei zile. După aceea îl iei şi-1 speli în rachiul pe care-1 dai de băut beţivului: în veci nu va mai bea1. b) în Moldova, dacă vrea cineva să vindece pe unul de beţie, se duce la un mormînt, îngroapă acolo puţin unt şi trei ouă de găină, toate învelite, ca să nu se strice. După nouă zile, le scoate de acolo şi face din ele scrob (jumări) pentru beţiv, fără ca acesta să ştie din ce s-a făcut: cu aceasta e lecuit de beţie2. c) în judeţul Botoşani, cine vrea să-1 dezbere pe om de patima beţiei, se duce la mormînt, unde ştie că e îngropat, îngroapă în ţărînă un litru de rachiu şi, numind mortul pe nume, zice : „(Cutare), ţi-am adus rachiu; cum nu poţi tu, că eşti mort* să bei, aşa să nu mai poată bea cutare". Lasă trei zile sticla acolo, apoi o scoate, bagă în ea puţină ţărînă şi o dă de băut beţivului3. d) în judeţul Ialomiţa, se ia luminarea de la mort şi se stinge de nouă ori în ţuica pe care o bea cel cu patima beţiei: cu asta s-a lecuit pe veci4. 2. Dureri de măsele. în judeţul Mehedinţi, se aplică pe măseaua | dureroasă praf dintr-o măsea de mort5. Voronca, Datinele, 925. Cam tot astfel şi la Marian, înmormîntarea, 81: ,| „Este şi astăzi datina de a pune mortului un puişor de argint sub limbă, unde-1 lasă pînă ce scot mortul din casă. Cînd dau să scoată mortul, atunci îi scot puişorul de sub limbă şi cumpără pe dînsul rachiu. îl dau apoi unui beţiv de profesie ca să-1 bea, în credinţa că cine va bea rachiu de acesta nu va bea mai mult în toată viaţa sa". Lupaşcu, Medic, bab., 39. Voronca, Datinele, 925. Comunicat din jud. Ialomiţa. Laugier, Etnogr. medic, 94. 3. Epilepsie. Cînd se dezgroapă omul în al şaptelea an, i se scot trei măsele din partea dreaptă, se ard, se pisează şi se dau să bea în rachiu celui ce suferă de „boala cea rea". Nici cel ce bea, nici cel ce prepară leacul nu trebuie să ştie cine era mortul sau cum îl chema (judeţul Prahova)1. 4. Guşă a) La dezgroparea morţilor, se ia un ciolan de la un mort, se loveşte guşa de trei ori şi se zice : „Cum a putrezit şi a scăzut omul ăsta, aşa să scazi şi tu" (judeţul Baia)2. b) Aţa cu care au fost legate mîinile mortului se dă celui guşat să şi-o lege la gît. Se crede că după cum seacă mortul, aşa o să sece şi guşa (judeţul Sibiu)3. 5. Oftică. In Oltenia, se aşază în coşciugul mortului de tuberculoză o sticlă de vin şi o pîine. Se lasă acolo şase săptămîni şi după aceea se dă celui bolnav de oftică să bea din vin şi să mănînce din pîine4. , 6. Plescăită. Se ung bubele numite „plescăită" cu spuma ce iese din fierberea unor oase de mort (judeţul Prahova)5. Leacuri analoage cu de-ale unui mort, pentru diverse boli, le întîlnim şi la alte popoare6. 1. Leon, Ist. nat. medic, 100. 2. Şezătoarea, II, 71. 3. Păcală, Răşinari, 160. 4. Leon, Ist. nat. medic, 7, 75. 5. Ibidem, 99 urm. 6. Wuttke, Volksaberglaube, §§ 185, 186 ; Strackerjan, Oldenburg, II, 219 ; Witschel, Thuringen, II, 254 ; Strack, Blut, 71; Frazer, Golden bough, I, 149 ; Wlislocki, Magyaren, 77 ; Stemplinger, Volksmedizin, 64 urm. RĂVAŞE J)E LEAC 419 Capitolul VII Răvaşe de leac § 230 Duhurile necurate a căror menire e să provoace bolile ştiu carte! Dacă nu sînt tocmai savante, ştiu cel puţin să citească şi să descifreze formulele şi însemnările cabalistice scrise pe anumite răvaşe, cu scopul de a-i hotărî pe aceşti drăcuşori să-i dea pace bietului suferind şi să se ducă să-şi facă mendrele aiurea. Ele cunosc nu numai toate limbile moderne, ci şi cele moarte, în special latina şi greaca, căci şi în aceste limbi li se adresează lecuitorii astăzi, după cum li se adresau pe vremuri romanii şi grecii, poftindu-le să părăsească trupul bolnavului. Papirusurile magice greceşti, în special, sînt pline de astfel de formule şi de semne cabalistice, menite să alunge aceste duhuri din trupul bolnavului, sau dimpotrivă, cînd e vorba de duşmani. Găsim, în colecţia publicată de Preisendanz1, diverse răvaşe de acestea contra frigurilor2, a tusei3, a urdorilor4, a scurgerilor de sînge5, a bolilor de orice fel6 şi, cu intenţii duşmănoase, pentru a-1 face pe cineva neputincios7, să-şi piardă somnul8 etc. Pliniu ne-a transmis o formulă contra urdorilor9, dar mai ales Marcellus Empiricus înregistrează în lucrarea sa, nepreţuită pentru folclorul medical, un mare număr de formule, mai toate lipsite de sens, pe care le recomandă ca leacuri sigure pentru scurgerile de sînge10, pentru urdori şi diverse oftalmii11, pentru durerile de gît12, de inimă13, de ficat14, de şale (rinichi)15, de intestine16 etc. în tot Evul Mediu şi astăzi, la mai toate popoarele din Europa, se întrebuinţează răvaşe cu diferite formule, 1. Papyri graecae magicae, Leipzig u. Berlin, 1931. 2. Ibidem, 9, 10, 141, 159, 179, 192, 198. 3. Ibidem, 9. 4. Ibidem, 8. 5. Ibidem 147 etc. 6. Ibidem, 26, 197. 7. Ibidem, 18, 19. 8. Ibidem, 17 etc. 9. Natur. hist, XXVIII, 29. 10. De medicamentis, X, 34, 70. 11. Ibidem, VIII, 56-59. 12.Ibidem, XIV, 67 ; XV, 89 ; XXIX, 23, 26. 13. Ibidem, XXI, 8. 14. Ibidem, XXII, 10. 15.Ibidem, XXVI, 43. 16. Ibidem, XXI, 2. care de care mai neînţeleasă, cu scopul de a-1 apăra pe om de boli sau de a le alunga, cînd s-au încuibat în trupul lui1. La noi, se scriu astfel de răvaşe mai ales pentru brînca şi pentru friguri, dar se întrebuinţează uneori şi pentru vindecarea epilepsiei, a turbării, a guşii şi a junghiului, a neputinţei bărbatului, a muşcăturilor de şarpe, a plînsorilor (insomniei) la copii şi pentru a opri curgerea sîngelui din nas. Răvaşe de brînca In genere, în răvaşele de brînca, cuvintele prin care demonul bolii e îndemnat să părăsească trupul bolnavului, sînt scrise de-a-ndăratele, pentru ca şi umflătura să dea îndărăt, după cum sînt scrise şi slovele răvaşului. E un fel de îndemn pentru duhul necurat să procedeze şi el la fel şi să se retragă, tot dînd îndărăt, din trupul bolnavului. 1. în judeţul Teleorman, bolnavul de erizipel aleargă la popă sau la ţîrcovnic „să-i scrie brînca". Răvaşul e scris pe hîrtie cum se vede pe figura alăturată. De brînca nu poate să scrie decît un om în vîrstă înaintată. Pînă la 24-30 de ani nu e bine s-o scrie cineva, căci e om în putere care creşte încă, iar brînca va creşte şi ea dacă va fi scrisă de unul din aceştia. După ce a fost scrisă, se ung foile cu miere, sau cu zahăr umezit şi cu pînză de păianjen, după care se lipeşte cu partea scrisă pe umflătură2. 2. Din judeţul Dîmboviţa găsim publicat răvaşul de brînca de mai jos : Se scrie acest răvaş pe o bucată de hîrtie, se unge cu miere peste care se pune puţin piper şi foarte puţin ardei, după care se aplică pe umflătură. în lipsă de miere, se pune mălai, înmuiat în rachiu de drojdie3. xs Ceratuc) uat iulubor etatănăs ăd,enmaou IS ■ ro NI IAD ĂS TÂRÂDNÎ KA UlRCS ET TARÂDNÎ âcnâhq 1. Cf. Stemplinger, Volksmedizin, 99 urm.; Jungbauer, Volksmedizin, 95 urm.; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., I, 118 urm. etc. 2. Şezătoarea, VI, 85 urm. 3. Tocilescu, Maţer. folkl., 622 (reprodus de Gr.-Rigo, Medic, pop., I, 22). §231 420 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT 3. Alt răvaş, din judeţul Ialomiţa1: 5. f «s. / c I tu f K HS. \ v> \ O \ y- \ in \ V NI 3 \^'"'/ubor * 1 i 1 aled \*d Se scrie pe un petic de hîrtie care se unge cu dulceaţă şi se aplică pe umflătură, cu scrisul întors spre partea dureroasă. In judeţele Vîlcea şi Romanaţi se scrie de asemenea brîncă. După ce s-au însemnat numele sfinţilor fără de arginţi (Cosma şi Damian), se scrie de-a-ndăratele : „Vindecaţi brîncă de la roaba (sau robul) lui Dumnezeu (cutare)". Pe marginea scrisului, se fac 9 cruci, apoi hîrtia se unge cu miere şi se aplică pe partea bolnavă. în Mischii (judeţul Dolj), se scrie pe o cărămidă care se aplică pe partea bolnavă. în Şegarcea (judeţul Dolj) nu se scrie decît cînd dă soarele înapoi (ca şi brîncă să dea înapoi), iar în Căpreni (Dolj) se scrie pe un taler de pămînt care se spală cu apă şi se dă apoi bolnavului s-o bea. în părţile de sud ale Doljului, scrierea brîncii se face de cîntăreţii de la biserică. Ei trag cu cerneală, pe un petic de hîrtie, două cercuri concentrice, tăiate de două'diametre perpendiculare unul pe altul. în cele patru despărţituri se scrie, sus NI, şi jos KA, iar în părţile laterale, la stîngă ISUS, iar la dreapta HRISTOS. Hîrtia cu cerneală neuscată bine se aplică pe umflătură2, în judeţul Romanaţi, unele babe mîzgă-lesc o hîrtie cu cărbune şi o lipesc pe partea umflată. Altele mînjesc partea umflată cu rachiu şi lipesc acolo o hîrtie scrisă de babă(! ?). Alteori, lipesc pe umflătură o hîrtie pe care s-a scris un descîntec, ca în figura următoare, iar baba, în timp ce descîntă, învîrteşte cu un pai de mătură împrejurul umflăturii3. 1. După o comunicare. 2. Laugier, Etnogr. medic, 89 urm. 3. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 49, 54, 57. RĂVAŞE DE LEAC 421 %//Jdin ochi&v^' °e* lăsat. 6. în judeţul Dolj se mai scrie pe o hîrtie şi desenul de mai jos care se leagă de falca bolnavului. Plata pentru leac e un ou, care nu se dă în mîna lecuitorului, ci se pune jos, pe podea, după ce a isprăvit de scris1. f ,S xs\ f ,S xs\ V NI KA J V NI KA J V NI KA J {Cutare) leac şi tămăduire 7. în judeţul Gorj, se desenează pe o hîrtie capul şi pieptul unui bărbat şi se înconjoară chipul cu un cerc, în care se mai scriu 40 de cruci şi prescurtările IS.HR.NI.KA., cum se vede în figura următoare. Dedesubtul cercului se scrie : „Leac să fie de brîncă lui (cutare). în numele Tatălui, al Fiului, al Sf. Duh. Amin".^Iîrtia se lipeşte apoi, cu miere sau cu scuipat, pe obrazul umflat al 1. După o comunicare (cf. şi Gr.-Rigo, Medic pop., I, 20). 422 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT bolnavului. Cînd hîrtia se dezlipeşte şi cade de pe brînca, se arde, iar cenuşa ei se pune într-un pahar cu apă şi se dă bolnavului s-o bea1. 8. Un descîntec „scris" de brînca, din judeţul Vîlcea: „Se sculă (cutare) de dimineaţă, Pe faţă se spălă, pe cale apucă, Cu Brînca-n cale se-ntîlni. Brînca la el se repezi. în braţe îl luă, în sus îl ridică, în jos îl lăsă, în trupu-i se aciolă. Chirăia (cutare) şi se văieta. Maica Domnului îl auzea... Maica Domnului îi zicea : Nu plînge (cutare), Nu te văieta, La (cutare) să te duci, Brînca să ţi-o scrie, Cu mîinile la spate, Cu 44 de cruci s-o încrucişeze Şi pe 99 de răvaşe s-o scrie, Şi pe ea o va trimite, în fundul mării, Unde popa nu toacă, Unde cîine nu latră Şi unde cocoş nu cîntă. Iar tu vei rămînea Curat şi luminat...". Se scrie pe o hîrtie, cu cerneală, şi cu mîinile la spate (!). Se scuipă peste slove chiar de către cel ce scrie şi se lipeşte pe locul dureros2. Răvaşe de friguri § 232 în genere, răvaşele de friguri, scrise de popi, de ţîrcovnici sau de călugări, după ce au fost purtate de bolnav 3 sau 9 zile, se aruncă pe o apă curgătoare, ca să nu se mai întoarcă, după cum nu se mai întoarce apa pe unde a mai curs. Unii cărturari, după ce scriu frigurile, îi învaţă pe bolnavi să ţie răvaşul la gît numai 3 zile, după care să-1 arunce pe gîrlă şi să zică : „Cum nu stă apa pe gîrlă, aşa să nu stea frigurile la mine'(cutare); şi cum se duce răvaşul ăsta la gîrlă, aşa să se ducă frigurile de la mine (cutare) "3. Unele sînt scrise cu cuvinte de înţeles, pe cînd la altele nu se pricepe nimic din cele însemnate pe hîrtie. 1. în judeţul Neamţ, se scrie pe un petic de hîrtie următoarele : ISUS HRISTOS NIKA ISUS HRISTOS NIKA ISUS HRISTOS NIKA Pentru sănătatea robului (sau roabei) lui Dumnezeu X. Răvaşul e purtat de bolnav timp de 3 zile, îl înnoieşte de 3 ori, şi după aceea îl aruncă pe apă4. RĂVAŞE DE LEAC 423 2. în judeţul Baia se iau trei petice de hîrtie şi se scrie pe ele aşa : VELA AM, VELA AM, VERZUM-VERZUM-VERZUM VELA AM, VELA AM, VELA AM. Una din hîrtii se zvîrle în foc, cu alta se face o ţigară, iar a treia, după ce se poartă la gît 9 zile, se zvîrle pe o apă îndărăt (peste cap), fără a mai sta locului sau a se uita în urmă1. 3. Se face pe un petic de hîrtie, o cruce cu cerneală şi se scriu dedesubt cuvintele: CETAT METAT ETAT CETAT METAT ETAT CETAT METAT ETAT Pentru sănătatea roabei (sau robului) lui Dumnezeu X (numele bolnavului). Răvaşul se îndoaie şi se dă bolnavului să-1 poarte la gît 3 zile. După trecerea acestor zile, se înnoieşte biletul pînă la 3 ori, apoi se dă pe o apă curgătoare (judeţul Neamţ)2. Pe prima scoarţă a manuscrisului nr. 139 (de la începutul secolului al XlX-lea) din Biblioteca Academiei Române se găseşte următoarea însemnare : „Cetăţii, etatii, metatu. Aceste cuvinte să le scrii pe usturoi, de friguri"3. Sînt aceleaşi ca cele de mai sus, dar scrise în altă ordine. 4. într-un manuscris de pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea e însemnat, între alte leacuri, şi următorul răvaş de friguri: „Să scrii: Intuv, deobolasu mărăstobno raibizetu căcămu vâdrozisu dreavoe Crist labeia proxebe grozdu jivota tebe. Scrie aceste stihuri pe un taler şi-1 spală şi ico(a)na lui Hristos"4. Formula e fără îndoială de origine slavă, dar mai toate cuvintele sînt aşa de alterate, încît nu se poate trage nici un înţeles dintr-însa. Formule cu „sator" Vestita formulă magică SATOR AREPO TENET OPERA ROTAŞ, pe § 233 care o întîlnim la mai toate popoarele din Europa, ba chiar în America şi în Africa5, şi pe care învăţaţii din toată lumea au încercat s-o explice şi să-i lămurească originea, a pătruns şi la noi, probabil prin intermediul călugărilor greci. Cel dintîi care a atras atenţia asupra acestei formule întrebuinţate la noi a fost Gaster, care a găsit-o într-un manuscris de la 1784. Cele 1. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 21. 2. Şezătoarea, XXII, 34. 3. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 69. 4. Rev. Ion Creangă, IX, 81. 1. Şezătoarea, VI, 86. 2. Rev. Ion Creangă, LX, 81. 3. Şezătoarea, XXIII, 30. 4. Rev. Ion Creangă, II, 272. 5. Cf. bogata bibliografie dată de Seyfarth, Aberglaube und Zauberei, 163 ; Hovorka-Kronfeld, Volksmedizin, I, 25 urm.; II, 433 ; Freudenthal, Feuer, 421 urm., pe lîngă aceea însemnată de N. Cartojan, Cărţile pop., II, 111. 424 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT RĂVAŞE DE LEAC 425 cinci cuvinte ale formulei sînt scrise, ca în mai toate manuscrisele din celelalte ţări, unul sub altul, în modul următor: Ori din ce parte se citesc aceste litere, de la stînga la dreapta, ori de la dreapta la stînga, de sus în jos, ori de jos în sus, ne dau aceleaşi cuvinte. In alt manuscris, de pe la începutul secolului al XlX-lea, a găsit aceeaşi formulă, intitulată Răvaş de friguri, însoţită de următoarea instrucţiune: „Şi să-1 ţie trei zile la gît şi să-1 arunce pe gîrlă şi să zică: cum trece gîrla de iute, aşa să treacă boala de iute"1. Profesorul N. Cartojan a găsit formula de mai sus şi în alt manuscris din Biblioteca Academiei Române, ceva mai vechi decît al lui Gaster, şi anume din 17772. Această formulă e dată ca leac pentru friguri numai în manuscrisele de-mai sus, pe cînd astăzi, la noi şi la aromâni, e recomandată ca leac pentru turbare, întocmai ca în multe regiuni ale Germaniei3. Astfel, la românii de dincolo de Dunăre, găsim următorul leac de turbare: „Cînd cineva a fost muşcat de un cîine turbat, ca să se vindece, să-i tai frîul limbii (aţa de sub limbă) şi să-i dai să mănînce cîte o bucăţică din patruzeci de colaci, pe care se scriu cuvintele următoare : a 1 P = satur £ P 1 e TC 0 = erepo 0 e p £ = opere X l V T = kinit P 0 T « = rotaş Colacii de pîine nu sînt mai mari decît cei descrişi aci"4. Precum se .poate vedea, cuvintele şi ordinea lor sînt alterate întrucîtva, după cum le vom vedea cu totul modificate şi în formulele | de mai jos. La Răşinari (judeţul Sibiu), ca să se vindece cineva de turbare, i se recomandă se scrie pe o foiţă de ţigară următoarele cuvinte şi s-o bea cu apă: Sasora, tatora, opera, arepu, tenetru, troas5. în formula următoare contra turbării, dintr-un manuscris de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, nu s-a mai păstrat decît cuvîntul SATOR: Se scrie pe o coajă de pîine şi apoi se mănîncă: + S + A + T + 0 + R + B + A + H + E + I6. 1. Literatura populară, 425. 2. Cartojan, Cărţile pop., 107-111. 3. Seyfarth, Zauberei, 165 urm. ; Freudenthal, Feuer, 421. 4. Papahagi, Literatura populară, 285. 5. Păcală, Răşinari, 246. 6. Şezătoarea, X, 141. Alte răvaşe de boli Pentru guşă, găsim următoarea însemnare într-un manuscris de la § 234 sfîrşitul secolului al XVIII-lea : „La sfîrşitu lunii, ia cercurile seara, cînd adorm toţi oamenii, şi întoarce o vadră desferecată să şează pe ea gol de tot şi să scrii aşa: Andrai driso lagat iglariet cata streduhon tarson crestada chipron supeven. Să porţi cu tine şi să nu te temi de nimic"1. Copiată, probabil de vreun călugăr, de pe un text grecesc, formula n-are nici un înţeles cum e redată. Pentru a opri curgerea sîngelui din nas, se recomandă, într-un manuscris din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea: „Pentru sînge ce iase din nas, să prijoni sînge de cel ce cură din nas într-un blid nou şi să scrii în fruntea omului cu condeiul şi să zici: Zaharia au fugit; oi o curge oi sîngele să stea ca piatra nemutată. Şi să scrie acele cuvinte într-acel blid"2. Un remediu aproape identic îl recomandă Marcellus Empiricus : „De sanguine ipso, qui fluit, nomen ejus in fronte scribe, cui medendum est, adversum profluvium narium ; statim subvenies"3. Tot pe frunte se aplică un răvaş scris cu sînge, pentru a opri curgerea sîngelui din nas, după cum se vede din următorul extras dintr-un Sbornik de pe la începutul secolului al XlX-lea, publicat de N. Mateescu4: „Cînd cură sînge din nas, să scrii cu sîngele pe o hîrtie aceasta : Banu şi Zăganu. Cela ce va dar, să ia; şi cu Hristos zic: «Stăi, sînge, să nu pici. în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfînt, acum şi pururea». Şi pune hîrtia în frunte şi o leagă". Se mai scriu diverse răvaşe pentru boala copiilor5, pentru junghi6, muşcătură de şarpe7, neputinţa bărbatului etc, dar ne oprim aci, căci puţinul material de care dispunem pentru acestea nu ne îngăduie să le urmărim originea sau să le comparăm cu leacurile scrise ce se folosesc la alte popoare. 1. Rev. Ion Creangă, II, 273. 2. Şezătoarea, X, 143. 3. De medicamentis, X, 33. 4. Rev. Ion Creangă, II, 242 urm. 5. Marian, Naşterea, 353 ; Leon, Ist. nat. medic, 13 urm. ; Şezătoarea, V, 196 ; Laugier, Etnogr. medic, 88 urm. 6. Rev. Ion Creangă, II, 242. 7. Papahagi, Liter. pop., 277. Capitolul VIII Leacuri imposibile 235 Anumite boli sînt greu sau aproape cu neputinţă de vindecat. Pentru acestea, se recomandă ca leacuri unele acţiuni ce trec peste puterile omeneşti sau care se pot realiza numai cu mare anevoie. Astfel: 1. Conochifteriţa sau coropişniţa (Grillotalpa vulgaris) trece la noi şi la alte popoare drept o insectă foarte veninoasă, a cărei muşcătură poate fi mortală1. Singurele leacuri ar fi următoarele : a) Să prindă conochifteriţa care l-a muşcat, s-o pună în apă şi să se spele cu apa aceea; sau să numere o baniţă de mălai mărunţel, ori o baniţă, un sac ori o oca de mac2. b) Dacă ar fi cu putinţă ca omul să treacă prin borta prin care intră , osia carului în butucul roţii sau să numere un stambol de mac ori de nisip, numai atunci ar avea leac3. c) Să numere o baniţă de linte ori de păsat4. d) Să caute gaura coropişniţei şi să-i numere ouăle5. 2. Nevăstuica sau helgea, dacă-1 muşcă pe cineva, e de asemenea foarte de temut, căci rana pe care o produce e mortală. Numai atunci poate scăpa omul, dacă numără o baniţă de păsat (Bucovina)6. 3. Şi muşcătură cîrcăiacului (Scolopendra) e primejdioasă. Numai aşa poate avea leac omul dacă-1 leagănă în leagăn de mătase 9 fraţi din 9 sate (judeţul Romanaţi)7. 4. în judeţul Ialomiţa, se crede că numai cel ce va număra o baniţă de mei se poate vindeca de „guşter"8. 5. Copilul bolnav de epilepsie se poate vindeca numai dacă mama lui, în momentul unui acces, va alerga la fîntînă, despletită, îşi va turna apă în cap şi va stoarce apa din păr în gura copilului (judeţul J Teleorman)9. 1. Cf. Rolland, Faune, XIII, 114; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 27. 2. Marian, Insectele, 552 urm. 3. Şezătoarea, I, 121. 4. Pamfile, Boli, 48. 5. Leon, Ist. nat. medic, 86. 6. Voronca, Datinele, 178. 7. Şezătoarea, XII, 160. 8. Rev. Ion Creangă, VIII, 209. 9. Grigoriu-Rigo, Medic pop., I, 13 urm. Capitolul IX Influenţa corpurilor cereşti Ar fi fost de mare mirare ca omul primitiv, cu mintea-i simplistă, care a căutat să stabilească o legătură simpatică între tot ce-1 înconjoară şi viaţa lui, să nu fi ţinut seamă şi de corpurile cereşti şi să nu fi stabilit un raport de cauză la efect între acestea şi sănătatea lui. In special soarele şi luna exercită, după credinţele tuturor popoarelor, o influenţă, uneori bună, alteori nefastă, asupra vieţii şi sănătăţii omului. Soarele a) Soarele, dătătorul de lumină şi de viaţă tuturor fiinţelor şi vegetaţiei de pe pămînt, e uneori făcut răspunzător de anumite boli ce se încuiba în trupul omului. Dar nici acesta nu se lasă bătut: îl ameninţă şi-1 ocărăşte cum i se cuvine, aşa că, la urma urmelor, trebuie să-1 lase în pace şi să-i redea sănătatea. Un exemplu caracteristic, ni-1 oferă descîntecul de insolaţie, pe care poporul o numeşte „soare sec", „în-de-soare" sau „din-de-soare". De fapt, toate ameninţările şi ocările nu se adresează chiar soarelui, ci demonului care s-a înarmat cu puterile soarelui şi a tăbărît pe om, vîrîndu-i boala în trup. Astfel, într-un descîntec din judeţul Romanaţi: Fugi, soare sec, Soarele a scăpătat, Că te-nec. Şi dorul din cap a secat...1. Dorul din cap a pierit; Dintr-un alt descîntec, din Transilvania: Soarele a răsărit, Ieşi, soare, Din-de-soare, Din capul lui N., Că de nu-i ieşi, Cu oala te-oi clocoti, Cu nouă pietre te-oi forcoti, Din judeţul Vîlcea: Soare clocit, Soare zăletit, Soare-mpuţit... Cu nouă linguri te-oi sorbi, Cu nouă fuse te-oi toarce, Cu acu te-oi cîrpi, Cu mătura te-oi mătura, în gunoiu casei te-oi ţipa. Acolo să piei...2. Diavol împeliţat, Să ieşi, soare spurcat, Să piei, să răspiei...3. §236 §237 1. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 193 ; cf. şi 195, 196. 2. Marian, Descîntece, 318. 3. Tocilescu, Mater. folkl., 1572. 428 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT § 238 b) Afară de cazul acesta special, cînd se aruncă asupra soarelui vina de a-1 fi îmbolnăvit pe om, soarele e tratat cu cel mai mare respect, căci el e, după credinţa unora, însăşi faţa lui Dumnezeu1. De aceea, e păcat să mături sau să arunci gunoiul din casă în faţa soarelui, că-i prăfuieşti faţa şi, ca pedeapsă, poţi orbi2. In legătură cu credinţa că soarele se sfinţeşte cînd apune, e oprit să mănînci cînd scăpată soarele, căci faci bube la gură ori te bolnăveşti de altele (cf. § 56). Tot din această cauză, se recomandă oamenilor să nu doarmă în vremea apusului, căci se pot îmbolnăvi3. Aceeaşi credinţă o au şi ruşii4. c) Timpul între apusul şi răsăritul soarelui e vremea de predilecţie a tuturor duhurilor necurate şi a fiinţelor duşmane omului, care şi-au vîndut sufletul puterilor întunericului. In timpul acesta, omul trebuie să fie cu mare băgare de seamă, căci multe rele, boli şi nenorociri, îl pîndesc la tot pasul. Apă să nu aduci atunci de la fîntînă, nici să nu bei din doniţa lăsată peste noapte afară, căci duhurile rele, în special Ielele, au umblat pe la ea şi pot să te ologească (general). Nici scutecele copilului să nu le laşi afară după apusul soarelui, căci nu va putea dormi şi va plînge întruna5. Pentru acelaşi motiv, nu se varsă afară, după apusul soarelui, apa în care a fost scăldat copilul6. d) Pentru practicile magice de lecuire, timpul cel mai propice e însă înainte de răsăritul soarelui şi după apusul lui. Apa neîncepută . se aduce de la fîntînă în revărsatul zorilor, înainte de a răsări soarele şi tot atunci se fac şi cele mai multe descîntece. Tot atunci trebuie culese buruienile de leac, e bine să se tăvălească omul pe rouă sau să se scalde în anumite zile (general). Aceleaşi credinţe le întîlnim şi la alte popoare7. Luna Luna, a cărei înrîurire e aşa de mare asupra celor ce se petrec pe pămînt, e şi ea învinuită cîteodată, pe drept sau pe nedrept, ca şi soarele, de a fi pricina bolii care s-a încuibat în trupul omului, a) La aromâni, copilul, de la naştere, trebuie păzit continuu, să nu fie lăsat niciodată singur, de teamă să nu-l vadă luna, să-1 deoache şi să-1 îmbolnăvească. Nici leagănul nu trebuie pus în faţa uşii sau a ferestrei, ca nu cumva să-1 vadă luna, ci să stea totdeauna în interiorul casei, 1. Voronca, Datinele, 314. 2. Şezătoarea, I, 276 ; Gorovei, Credinţi, 3503, 3507. 3. Şezătoarea, VI, 56. 4. Rev. des trad. pop., XXII (1907), 298. 5. Rev. Ion Creangă, II, 210; V, 312. 6. Marian, Naşterea, 115. 7. Cf. Wuttke, Volksaberglaube, § 120 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VIII, 77 urm. ; Seyfarth, Zauberei, 300 urm. INFLUENŢA CORPURILOR CEREŞTI 429 unde nu poate fi expus să-1 tragă. Dacă e „loat di lună" (luat de lună), copilul se îmbolnăveşte, ţipă, nu poate dormi şi nu mai vrea să sugă1. Somnambulismul, care e de fapt o boală a nervilor, a fost atribuit, din cele mai vechi timpuri, influenţei lunii. în Evanghelie, această boală e socotită ca o manifestaţie drăcească. Somnambulul e numit în limba noastrălunatec (ca şi lat. luhaticus, grec. aeAnvicococ;, germ. mondsiichtig): „Şi aduseră lui pre... drăciţi şi lunateci şi slăbănogi şi au vindecat pre ei" = „et obtulerunt ei omnes... qui daemonia habebant, et lunaticos, et paralyticos et curavit eos" (Biblia 1688, Mat. IV, 24). In tîlcul acestui pasaj al Evangheliei, Coresi se răzvrăteşte împotriva acelora care atribuie unele boli influenţei corpurilor cereşti : „Iară ceia ce se lunesc (= ce sînt somnambuli), spune-se că se drăceaşte... să zică sînt steale de fac rău, că păziia luna cîndu e plină, şi atunce împresura pre cela ce-1 drăciia, ca să arate pre luna că e vinovată boaleei şi betejaleei, şi să fie ocărită zidirea lui Dumnezeu..." (Carte cu învăţătură, 1581, ed. Puşcariu Procopovici, 211 urm.). b) In Bucovina se crede că dacă o femeie însărcinată bea din apa în care s-a oglindit luna, va naşte un copil lunatec2. c) Cînd se iveşte pe cer, în formă de seceră, luna nouă, numită şi „crai nou", copiii, văzînd-o, sar în sus şi cîntă : „Lună nouă, lună noiiă (sau Crai nou, crai nou), sănătos m-ai găsit, sănătos să mă laşi!". Uneori aruncă şi cîte o bucăţică de pîine spre lună3. Cei bolnavi strigă : „Crai nou, crai nou, crai nou, na un fedeleş gol şi dă-mi unul plin, roşu ca călina şi gras ca slănina!"4. Alteori, formula variază : „Lună nouă, lună nouă, taie pîinea-n două : ţie jumătate, mie sănătate!"5. La aromâni circulă numeroase formule, din care cităm următoarele două, în traducere : „Bine-ai venit, lună, luna Paştilor, sănătoşi ne-ai găsit, sănătoşi să ne laşi, la anul mai sănătoşi să ne găseşti!". Sau : „Lună, lună nouă, dă-mi pîine cu ouă,'să mi-o bag pe mînecă, să mi-o mănînc duminecă"6. Invocări de felul acestora adresate lunii le întîlnim la multe popoare din Europa7. 1. Papahagi, Liter. pop., 249, 303 urm. Şi germanii cred că copilul devine somnambul dacă luceşte luna asupra lui (Grimm, Mythologie, III, 473 ; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 544). 2. Voronca, Datinele, 882. 3. Pamfile, Cerul, 69 urm.; G. Dem. Teodorescu, Poesii, 190; Voronca, Datinele, 316. 4. Zanne, Proverbele, IX, 328 ; Şezătoarea, XV, 15 ; Voronca, Datinele, 316. 5. G. Dem. Teodorescu, Poesii, 190. 6. Papahagi, Liter. pop., 754. 7. Pitre, Usi, III, 24 urm.; Băchtold-Stăubli, Wb. des Abergl., VI, 534 urm.; Sebilloţ, Folkl. de France, I, 60 ; Stemplinger, Volksmedizin, 110. 430 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT d) Pentru multe boli se descîntă „cînd se pişcă luna", adică atunci cînd luna e pe sfîrşite, pentru ca şi boala să ia sfîrşit, întocmai ca luna1. e) Tot cînd e aproape „să se ştirbească" luna, se înţărca şi copiii, pentru ca să-i treacă şi copilului pofta de ţîţă, cum se trece luna2. Mai adesea însă, mamele îşi înţărca pruncii la lună plină, ca să aibă noroc, să le meargă „în plin" toată viaţa lor3. Capitolul X Misticismul numerelor Unele numere, cu deosebire 3,9, 44 şi 99, apar des în folclorul nostru § 239 medical, în acţiunile simbolice de lecuire şi în descîntece. Le vom examina, pe scurt, în cele ce urmează, căutînd să desluşim, pe cît e cu putinţă, noima lor tainică. 1. Numărul trei era considerat, după concepţia celor vechi, ca simbol al perfecţiunii divine, OeioTEpa (poait; ex Tpiwv lai\, cum se exprimă Plutarh1. Tot astfel, în simbolica creştină, e cel mai de seamă număr sfînt dumnezeiesc, căci simbolizează misterul trinităţii şi al perfecţiunii divine. Alte amănunte cu privire la caracterul mistic al acestui număr se găsesc în lucrarea preotului Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină (Timişoara, 1935), p. 336, la care retrimitem pe cititorii noştri. Vom aminti aci numai cîteva din cele ce privesc folclorul medical. Descîntecul se repetă adesea de 3 ori, se scuipă de 3 ori cînd se descîntă şi tot de atîtea ori îşi scuipă omul în sîn, cînd se sperie (cf. §§ 50, 52). Cînd se culcă un copil mic în leagăn, se suflă peste el de 3 ori, ca să nu se apropie de ^1 vreun duh necurat2 etc. Pentru a descîntă de „deochi", se sting 3 cărbuni în apă3. Pentru „adus laptele", se iau tărîţe de 3 ori cu cîte 3 degete4. Tot cu 3 degete, scrie Marcellus Empiricus, se atinge ochiul pe care s-a făcut un ulcior, şi să scuipi de 3 ori în timp ce descînţi5. Pentru alte elemente folclorice în legătură cu numărul 3, să se consulte indicele de la finele volumului. 2. Numărul nouă, care e produsul lui 3 prin el însuşi, are deci, ca § 240 număr simbolic, o putere mistică întreită. In folclorul nostru medical îl întîlnim de foarte multe ori, dar vom cita numai o parte din cazurile fn care îl găsim amestecat. a) Descîntecul de „albeaţă" trebuie repetat 9 zile în şir de cîte 9 ori, altfel nu are leac6. b) Se descîntă de „babiţe" cu 9 linguri de lemn şi se repetă descîntecul în 9 zile de sec de cîte 9 ori7. Tot de „babiţe" se mai descîntă, punînd 9 pietricele de prund într-o ulcică cu apă, care se amestecă cu 7 linguri, 1 cuţit şi 1 fus (= 9 bucăţi). Cu acestea se 1. Rev. Ion Creangă, IV, 153 ; Marian, Descîntece, 76, 157, 198 urm. Şezătoarea, II, 72. 2. Rev. Ion Creangă, IV, 113. 3. Ciauşanu, Superstiţiile, 97 ; Pamfile, Cerul, 86. , 1. De Iside, 56. 2. Voronca, Datinele, 507. 3. Şezătoarea, III, 138 ; IV, 32 ; An. Arh. de Folkl., III, 111. 4. Ibidem, I, 201. 5. De medicamentis, VIII, 190-191. 6. Marian, Descîntece, 6 urm. 7. Ibidem, 35 urm. 432 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT MISTICISMUL NUMERELOR 433 e) f) iau apoi 9 picături de apă şi i se dau bolnavului de băut. Se descîntă de 9 ori pe zi1. De „surdumaşi", se descîntă, în judeţul Gorj, cu 6 linguri, 1 pieptene, 1 făcăleţ şi 1 cuţit (= 9 bucăţi)2. Tot de 9 ori se descîntă de „băşica cea rea"3, de junghi"4 şi de „bubă"5. Dacă nu se descîntă de „abubă", iese de 9 ori6. Pentru a descîntă de „deochi", se sting 9 cărbuni, aruncîndu-i în apă, cîte 3 o dată, în 3 răstimpuri7. In afară de cei 9 cărbuni ce se pun în apă, cînd se descîntă de „deochi", se mai pun 9 noduri de la 9 fire de paie luate din streaşină casei, cenuşa luată de 9 ori cu vîrful cuţitului şi un ac cu aţă, cu 9 noduri8. Pentru a descîntă de „fapt", se iau 9 boabe de grîu de primăvară, 9 de porumb, 9 seminţe de cînepă, 9 boabe de ovăz, 9 de alac, 9 de piper şi 9 de tămîie9. Pentru a descîntă de „sperietură", de „întîmpinătură", de „ceasu cel rău", de „boală de dat şi de făcut", se iau, în trei zile de sec, la sfîrşitul luminii, cîte 9 vîrfuri din 9 crenguţe şi se fierb în 9 ulcele de apă neîncepută10. De „întîmpinat" se descîntă cu 9 crenguţe de la 9 pomi diferiţi şi cu 9 cărbuni de la 9 focuri de pe cîmp11. Cu 9 feluri de muguri de pomi se descîntă de „plămăditul inimii"12. De „dalac" se descîntă cu 9 vîrfuri de urzică, 9 vîrfuri de gălbenuşi şi 9 boabe de grîu13. Se descîntă de „mînătură" cu 9 feluri de bucate : sare, pită, cartofi, cucuruz, fasole, dovleac, ceapă, ardei şi tămîie14. De „soare sec" se descîntă cu 9 pietricele15. Se descîntă de „bube dulci" cu 9 gogoloaie de baligă de bou16, i) Pentru a scăpa de ulcior, îl înţepi de 9 ori cu un fir de orz17. Sau : iei 9 fire de orz din cele aruncate în biserică, la cununie, şi cu fiecare bob împungi în vîrf ulciorul18. Acelaşi leac ni-1 recomandă Marcellus Empiricus : „Să iei 9 boabe de orz şi cu fiecare să înţepi urciorul"19. g) h) 1. Marian, Descîntece, 37 urm.; Lupaşcu, Med. bab., 30. 2. Tocilescu, Mater. folkl., 645. 3. Marian, Descîntece, 47, 53. 4. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 148. 5. Ibidem, 60. 6. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 30. 7. Marian, Descîntece, 316 ; cf. An. Arh. de Folkl., V, 157. 8. Marian, Descîntece, 317. 9. Ibidem, 323 urm. 10. Leon, Ist. nat. medic, 7. 11. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 90. 12. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 180. 13.Ibidem, 78. U.An. Arh. de Folkl., III, 112. 15. Tocilescu, Mater. folkl., 562, 563, 546,1523 ; Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 194, 195. 16.Ibidem, 69. 17. Comunicare din judeţul Tutova. 18. Comunicare din judeţul Ismail. 19. „Novem grana hordei sumes et de singulis varum punges" (De medicamentis, VIII, 192 ; cf. şi 193). j) Se descîntă de „inimă" (dizenterie) cu apă luată din 9 oale cu 9 linguri1. k) Pentru a vindeca un copil de „boala copiilor", i se fac 9 acatiste în 9 vineri2. 1) De „deochi" e bine să descînte 9 femei sau 9 babe văduve3. m) De junghi", se ia cămaşa bolnavului, se întoarce de 9 ori şi se descîntă pe care parte cade4. n) Se crede la noi, mai pretutindeni, că dacă-1 muşcă pe cineva 9 gărgăuni (Vespa crabro), trebuie neapărat să moară5. La fel credeau şi romanii, după cum ne încredinţează Pliniu : „Sînt autori care susţin că de trei ori 9 înţepături (de gărgăuni) pot omorî un om"6. 3. Numărul patruzeci şi patru joacă de asemenea un rol în mistica § 241 poporului. a) In unele descîntece de „brîncă" se vorbeşte de „44 de brînci"7. b) într-un descîntec de junghi" se spune : „De-o fi moartă la mormînt, să i se pună 44 de pari împărţiţi, 44 de cuţite încuţitate, 44 de junghiuri înjunghiate"8. c) în descîntecul de „argint viu" i se porunceşte bolii să iasă „din 44 de încheieturi cîte are trupul"9. d) Descîntîndu-se de „soare sec", se zice : „Soare cu 44 de sori, soare cu 44 de junghiuri, soare cu 44 de cuţite, să ieşiţi de la (cutare)"10. e) Contra turbării, se taie o troacă în 44 de bucăţi care se înşiră pe o aţă şi se leagă la gîtul celui muşcat de un cîine turbat. Acesta are grijă să lepede în fiecare zi cîte o bucată11. f) In ziua consacrată celor patruzeci de mucenici, se beau, în unele regiuni ale ţării (Oltenia, judeţul Teleorman, Bucovina), 44 de pahare de vin şi se fac 44 de colăcei! (în loc de 40, ca în alte părţi)12. 4. Mult mai frecvent e numărul nouăzeci şi nouă în folclorul nostru medical. a) Unele boli sînt „de 99 de feluri", aşa după cum le pomenesc § 242 descîntecele. Din această categie sînt: aplecatele13, brîncă14, 1. Laugier, Etnogr. medic, 84. 2. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 13. . 3. Ibidem, 93, 96. 4. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 144. 5. Marian, Insectele, 202 ; Ciauşanu, Superstiţiile, 277. 6. „Auctores sunt ter novenis punctis (crabronum) interfici hominem" (Natur. hist., XI, 21). 7. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 54. 8. Ibidem, 150. 9. Ibidem, 46. 10. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 168. 11. Laugier, Etnogr. medic, 99. 12.Ibidem, 61; Marian, Sărbătorile, II, 149, 164. 13. Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 23, 24. 14. Georgescu-Tistu, Folkl. Buzău, 23. 434 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT bubele1, deochiul2, frigurile3, izdatul4, junghiul5, mîlcaviţa6, oftica7, soarele sec8, vivorul9 etc. b) In unele descîntece, i se porunceşte bolii să iasă „din 99 de oase, din 99 de vine, din 99 de încheieturi"10. c) Descîntecul „din sfinte" se face într-un vas cu apă, în care sînt puse 99 de feluri de buruieni, culese în luna mai din pădure11. Şi la alte popoare din Europa, numărul 99 e pomenit adesea în folclorul lor medical, vorbindu-se de boli (în special de friguri) de 99 de feluri, de 99 de leacuri etc.12 E desigur o reminiscenţă din timpuri foarte vechi, căci acest număr e amintit şi de Marcellus Empiricus (secolul al V-lea)13, şi se întîlneşte, mult mai-nainte, în cărţile vedice ale indienilor14. 1. Tocilescu, Mater. folkl., 608,1150,1588-1592 ; Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 65 ; Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 29, 32 ; Păsculescu, Liter. pop., 120 ; Rev. Ion Creangă, VIII, 244. 2. Grigoriu-Rigo, Medic, pop., I, 58 ; Georgescu-Tistu, Folkl. Buzău, 21, 33 ; cf. An. Arh. de Folkl., I, 201-202 ; III, 122. 3. Tocilescu, Mater. folkl., 1570; Rev. Ion Creangă, VIII, 210. 4. Laugier, Etnogr. medic, 118. 5. Ibidem, 125; Tocilescu, Mater. folkl., 15 12, 1527; Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 147. 6. Laugier, Etnogr. medic, 120. 7. Tocilescu, Mater. folkl., 631. 8. An. Arh. de Folkl., III, 125 ; Ionescu-Daniil, Descîntece, I, 194. 9. Tocilescu, Mater. folkl., 1583. 10. Ibidem, 1603. 11. Rev. Ion Creangă, VIII, 17. 12. Hofler, Krankheitsnam., 444; Grohmann, Aberglauben, 162 urm.; Strauss, Bulgaren, 410. 13. Acesta recomanda, pentru a opri curgerea sîngelui din nas, să se repete de 99 de ori cuvintele sirmio sirmio (De medicamentis, X, 56). Tot astfel la noi, se recomandă să se repete de 99 de ori descîntecul pentru muşcătură de şarpe (Rev. Ion Creangă, IX, 237). 14. Cf. Kuhn, Zeitschr,. XIII, 128 urm. Index abces 238, 240, 336 aboală 240, 272 abubă 238, 271, 284, 334, 336, 432 abur 152, 153, 164, 218 ac 63, 85, 181, 219, 298, 320, 385, 406; ~ de găsit 200, 378; ~ părăsit 379 Acaire(St.) 229 acatist 287, 433 acnee 239 Acoperămîntul Maicii Domnului 227 acoperiş 113, 217 acru 299 acrum 238 acţiuni animale 411 acţiuni simbolice 399, 400 Adam 53, 135-139, 141, 142 adăpat 239 adenită 240, 336 adevăr 82 adormi (a) 229, 231 Adormirea S-tei Ana 229, 231 adusătură 199 aer 136 afion 63 Aflarea capului Sf. Ioan 231 afte 238 afuma (a) 153, 154, 286, 305, 329, 378;~ cu păr 75, 304; ~ cu petice 394; ~ în coşul sobei 399, 400 Afurisitul 148 Agata (S-ta) 229 agheasmă 97, 180, 249, 287, 377, 381 Aghiuţă 146 agîmbală 240 ai, v. usturoi ajâ e tokes (alb.) 272 ajun 80, 89, 323 Ajun (Moş) 227 alamă 308 alămîie, v. lămîie alăptare 74, 115-118, 130 alb 87, 88, 183, 187, 309, 310, 323; ~ul ochiului 76 Alba 165 albastru 77, 209, 313 albeaţă 62, 64, 97, 98, 118, 235, 241,251, 252, 309, 312, 334, 336, 362, 363, 366, 408, 411, 431; (= albul ochiului) 76 albie 164, 260, 269 albine 124, 215 albineţ 87 albitură (= albul ochiului) 76 album caniş; album graecum 408 albuş 309; (= albul ochiului) 76 alcoolism 239, 336 Ale Frumoase, Ale Sfinte 183, 407 Alexandru Machedon 186, 187 Alexie (Cuv.) 231, 298; Alexii 275, 277 alienaţie mentală 240 alifie 59, 62, 303, 330 Alisei(Sf.) 231 alîndurişe 292 alopecie 239 altar 103, 109, 119, 204, 251, 286, 287 alte-alea 240 Alter (evr.) 413 aluat 215 aluăţel 119 alun 196, 333, 359, 377, 382 alună 261 alunele 88, 239 alungarea necuratului 91, 96, 100 aluniţă 88 ameninţare 155,156, 260, 344, 377, 378, 389, 406, 407; ~a pomului neroditor 389 436 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT ameţeală 230, 240 amigdalită 237, 335 amorţire 196; ~a capului 73; ~a mîinilor 124 amuletă 203,204, 221-224,259-270, 314 amuţire 176, 233, 251 anafura 204 analogie 356, 378; ~a culorilor 304-310 anasarcă 237 Ancuţa 279 Andrei (Sf.) 73, 175, 176, 194,196, 228, 232, 264, 279 anevoie 240 Angelo (St.) (it.) 157 arighină 162, 237, 316 Anghina (S-ta) 173 angină 409; ~ difterică 64, 237, 326, 329, 335, 350 animal 92, 97, 117, 159, 169, 174, 176, 201, 215, 216, 219, 264-268; nume de ~e 275-279 animism 211, 214, 397 aniversare 85 Antănăsiile 230 antrax 181, 239, 271, 336 antidemonic 263 Antihîrţul, Antihristul 146 Anton (Sf.) 228 Antonie cel Mare 230 Anul Nou 56, 83, 194, 196, 245 anurie 238, 336 apă 88, 91, 97, 99, 100, 107, 108, 117,118,123,126,130,131,136, 139,157,158,164,185,186,193, 201, 212, 251, 255, 257, 259, 287, 299,300,302,314,315,377, 393, 397; (= sudoare) 54; ~ albă 241; ~ caldă 252; ~ curgătoare 256, 302,380,394, 395,396,404,422; ~ de băut 428; ~ de scăldat 53, 428; ~ în urechi 39 urm.; ~ în-tîlnită, ~ de la întîlnitură 380; ~ neagră 241; ~ neîncepută 118, 200, 216, 217, 247, 265, 321, 333, 380-381, 402, 405; ~ rece 257 ; ~ turnată pe cineva 406; ~ vie 186, 187 ; boală de ~ 237 apleca (a i se) 131 aplecate 99, 238, 336, 354, 433 apocrife 138 Apollonia (S-ta) 228 apoplexie 240, 336 apostimă 239 apotropaic 89, 222, 223, 247, 261, 264, 407 aprindere (la faţă) 216 apucat 240, 336, 352, 362, 363; Apucatul 148 Apucătorul, -toarea 149 apucătură 240 apus(ul soarelui) 80, 99, 104, 135, 253, 254, 335, 397, 428 aramă 261, 262, 305, 309 Arap 144, 150; Arapul 149 arde (a) 87, 88, 181 ardei 419 argea 332 argint 85, 261, 262, 268 argint viu 202-203, 204, 261, 335, 433 arici 324 arie 184 aripă 183; ~ de furnică 300; ~ de liliac 264; ~ de pasăre 105, | 321; aripile vîntului 214 Aripa Satanei 188, 189 Aristocle (grec.) 414 armăsar 177, 181, 259, 366 Arminden 56, 306 armurar 239 arnici 85, 221 arsură 186, 228, 230, 231, 240, 40Q$ arşiţă 239 arunca (a) 198; ~ peste cap 423 aruncătură 193, 200, 335, 345 ăsă (turan.) 279 ascaride 238, 336 ascită 237 ascuţit 298 ascunde (a se) 95 ascunsele (de-a) 94 asemănare 356; ~ numelor 324-330 | astm 237, 336 astupa (a) 182 ; - gura 90 asudare 55, 239, 249 asudoare 54 asurzi (a) 187, 251 INDEX 437 aşchie 222, 234, 235, 378 aşternut 116; ~ de paie 387 Atanasie şi Chirii (Păr.) 230 atrepsie 336 aţă 53, 89, 96, 322; ~ cu care s-a legat mortul 404, 417; ~ cu care se întorc taurii 405; ~ de cînepă 395; ~ îngropată 394, 399; aţa junghiului 395, 404; - de găsit 200; ~ de măsurat 401, 403; aţa de sub limbă 111, 424 Aţei c'un cior 144, 146 August (împăratul) 127 Augustin (Sf.) 123, 132, 133, 285 aur 223, 261, 268 auspicii 127 auz 138, 251, 266 Avestiţa 188, 189 Avezuha 189 avorta (a) 106, 189, 269 avrămeasă 184 Ăl de pe scorbură 146, 155 Ăl mai rău 182 babă 145, 163, 166, 167, 171, 184, 186, 191, 201, 216, 331; babe păzesc gîlcile 373 Babe (evr.) 413 babiţă 298, 312 babiţe 238, 336, 346, 353, 354, 379, 431 baie 220 baier(ă) 195, 259, 261, 305 baiu cel rău 240 Bală spurcată 149 bale 182; ~ diavoleşti 175 baligă 75, 265, 407; ~ de bou 392, 399, 432; ~ de cal 386, 397, 398; - de cal roşu 60; ~ de măgar 329; ~ de vacă 399 baltă 145, 256, 265 bani 96, 125, 246, 382, 391; ~ de căpătat 53, 204, 286 baniţă 251; ~ de mălai 426 barbă 96 Barbura (S-ta) 105, 170, 232, 311 barză 298, 359 basma 179, 180, 255 bată-i 240, 272 Bată-1 crucea 145, 146 bate (a) 53 batracieni 266-267, 389; sînge de ~ 63 băbăreasă 331 băiat 109, 112, 275 bălan 69, 87 bălării 67 bălos 321 bănuţ 261, 268 bărbat 190 bărbie 96; bărbia urechii 84, 271 băşică 97, 104, 111, 218, 334, 354; băşica (cea) rea 239, 324, 336, 355, 408; băşica neagră 370; ~ de peşte 324 bătaie 81, 300, 407; ~ de inimă 62, 237, 389 bătătură 93, 240, 251, 258 bătrîn(ă) 66, 69,118,163,164,168, 169, 279, 331, 333, 413 băţ 128, 164, 196, 199, 225, 298, 333, 359, 382, 383, 402 băutură 63, 101, 106, 107 bea 56, 60, 62, 79, 91, 101, 107, 108, 109, 121, 186, 201, 202, 251, 254, 255, 300, 305, 306, 307, 329, 382, 391, 402, 417, 420, 424, 429 bec de lievre (fr.) 110, 253 Beffana, Beffania (it.) 227 belitură 240 benchi 219 benedetto (it.) 272 benen (egipt.) 209 berbec 169, 374 beşicuri 324 bete 299, 401, 402, 405 beteşugu ăl rău 272 beţie 63, 239, 303, 336, 416 beţiv 157, 158, 357, 416 Beutelmann (germ.) 171 Biagio (San) (it.) 228 bice (v. fr.) 278 bicha (port.) 278 bici 129, 153, 169, 243, 407 biciuşca de găsit 378 biscia (it.) 278 438 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT biserică 53, 58, 87, 109, 121, 156, 157,194,196, 263, 269, 287, 414, 432 bisheialb.) 277 bisse (v. fr.) 278 Bizanţ 135, 136 bîrfî(a) 87 Blagoveşnicul 231 Blaise (St) (fr.) 228. Blasius (Heil.) (germ.) 228 bleg 84 blenoragie 238, 336 bleojdit 77 bleonc 84 blestem, blestema (a) 152, 185, 204, 205, 342, 345, 349 Blestematul 149 blîndă 239, 273, 336, 411 boabă 105,311 boală 251, 323 şi passim; originea bolilor 129-158; personificarea bolilor 159-173; terminologia bolilor 236-241; boala se supără 374, 375; boala e transmisă: altui om 382-385; unui mort 385, 386; unui animal 386-389; unei plante 389-392; pămîntu-lui 392-394; apei 394-396; lunii 396; stelelor 396; curcubeului 397; unui obiect 397, 398; ~ cîinească 336; boala cea rea 61, 99, 232, 24Q, 272, 417; boala copiilor 78, 230, 240, 271, 287, 336, 346, 371, 379, 384, 401; -de apă 237; boală lumească 238, 273; boala lungă 239; boala mare 239; boala rusească 239; boala seacă 237; boala sfînta 240; boala turcilor 165 Boanza 150 boaşe 259, 349 bob 104, 177, 311, 354, 355, 383, 391, 432 bobar 184 boboş 76 Bobotează 45, 80,88,104,109,180, 227, 247, 262, 269, 287, 288, 301, 365, 381 bogdaproste 412 boierie 238, 239, 273 boi 52 bolboiat, bolboşat 77 boldat 77 boleşniţă 171 bolfă, bolfe 64, 65, 237, 335, 351 bolînzie 240 bolja velika (sîrb.) 272 bolnav 58, 59, 60, 62, 63, 65, 73, 78, 79, 84, 87, 88, 90, 98, 99, 101,106,110,112,121,122,125, 132,133,141,148,155,165,166, 171,177,180,182,188,199, 203, 216, 217, 218, 232, 236, 242, 243, 244,245, 248,266, 267, 269, 270, 271,277, 280, 282, 283, 284, 285, 286, 287, 288, 294, 299, 300 bolnăvicios 323 bolovănit 77 Boniface (St) (fr.) 229 borş 235,253,299,369 Bose (das) (germ.) 273 bostan 254; (= cap) 65; ~ turcesc 65 boşorogeală 240 botez, boteza (a) 109,174,179,180, 227, 250, 260, 269, 274, 287, 357, 401, 412, 413; botezare din nou 412-414 bou 70, 162, 223, 265, 266, 320, 347, 355, 375, 392, 432; bunul de ~ 308; măduvă de ~ 59; boi negri 277; -l lui Dumnezeu 223, 266 bourel 266 boz 194,272,359,400 boţjast, boîje (slov.) 272 boţje (rus.) 272 brad 159,256,390 braţ 56, 80, 98, 101, 127, 160, 173, 254, 346,347, 385,396,398, 401, 422 brazdă 43, 44, 168, 169, 248, 370; - în jurul satului 167-169, 248 breetfoot (germ. dial.) 276 brînca 60, 146, 148, 239, 288, 315, 325, 334, 336, 337, 344, 346, 352, 354, 356, 362, 363, 367, 368, 369, 370, 374, 375, 419, 421, 422, 433 ; ~ neagră 334; răvaşe de ~ 419-422; ~ porcului 325; cf. orbalţ INDEX 439 brîu 45, 184, 204, 215, 243, 248, 260, 262, 263, 313,333,369, 379 broască 47, 59, 63, 85, 153, 178, 179,188,198,199, 243, 249, 259, 267, 268, 275, 276, 313, 314, 315, 316, 317, 318, 325, 333, 399; (= umflătură) 62, 85, 238, 240, 248, 271, 316, 325, 336; (= încuietoare) 325; ~ rîioasă 63,199, 304, 313, 316, 318; ~ ţestoasă 324; grăsime de ~ 316 broatec, v. brotac bronşită 237, 335 broscoi 178, 179, 199, 318 broscuţă 238, 267, 314, 317 brotac, brQtăcel, broatec, buratec 197, 46, 63, 99, 110, 248, 249, 267, 312, 313, 316, 318 brustur 408 brutta bestia (it.) 273 buba (srb.) 352 bubă, bube 59, 63, 65, 66, 74, 101, 104,116,130,131,146,147, 148, 164,165,168,169,185, 201, 202, 216, 226, 233, 234, 235, 240, 243, 250, 252, 253, 273, 284, 310, 311, 315, 324, 326, 330, 333, 343, 344, 345, 352, 353, 354, 356, 363, 368, 370,374, 380,387, 394,406, 428, 432; ~ dulci 56, 65, 202, 239, 334,336,374, 399,408,409,432; - frumoasă 271; ~ neagră 60, 61, 233, 239, 271, 336, 374; ~ rea 58, 239, 271, 336, 343, 374, 394; ~ trînjilor 238; - vînătă 337 bubat 61, 105, 229, 239, 250, 259, 311, 336; bubatu ăl mare 239; bubatu ăl mic 239; zilele -ului 232 bubîlcă 237 buboasa 165, 239; bubos 79, 253 buboi 63, 234, 315, 337, 355, 394, 408 bubulic (arom.) 223 bubuliţă 63, 316 buburuz(ă) 240, 308 bubuşoară 240, 253 budihoală, buduhală 237 bufniţă 153, 279 Bugarce (srb.) 274 buged 87, 236 buhav 87, 236 bujor 87, 305 bulbuc, bulbucat 76, 77 bumbac 287 Buna-Vestire 231 buratec, v. broatec burete 290, 316, 319 buric 64, 181, 321, 346 buruiană 56, 67,129,143,184, 245, 259, 263, 292, 293, 304, 310, 313, 327, 329, 381, 382, 389, 434; buruieni de leac 141, 428; buruiana rîndunelei 292 Buschbassist, Buschherrgott (germ.) 279 Buschhund, Buschkantor, Busch- răuber (germ.) 277 busuioc 262, 367 butoi 300, 302 buză 97,110-111, 219,250; ~ tăiată 110, 253 buzăreţ 238 Buzatul 149 caşexie 238 cadavru 158, 416 cahlă 176, 323 caiarlîc 240 caier 45, 96, 192 cal 60, 99, 148,153, 163, 175, 186, 190, 211, 213, 258, 265, 275, 347, 375, 386, 394, 397, 398, 408, 410; căpăţînă de ~ 204, 264; tăvălitură de ~ 93, 251; calcea -ului 307 calviţie 239 canaria (lat.) 292 cană 107 cancer 63, 163, 238, 315, 336 candelă 58,186,219,287,288 cap 65-66, 286; amorţirea -ului 73; cu ~ul gol 53, 254; darea peste - 110, 248, 249, 3Î2, 333; durere de - 66, 67, 70, 72-75, 85, 124, 126, 201, 216, 232, 235, 240, 247, 248, 249, 254, 265, 440 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT 292, 334, 395,399; lovirea -ului 250; spălatul -ului 58, 66 urm., 130, 235; - de cîine 409; - de şarpe 268 cap de mort 99, 388 capră 144,188, 271, 348, 369, 375; ~ roşie 306 car 228,320,368,401 cardinale (puncte) 135, 396 carne 41, 53, 54, 55, 61, 105, 109, 111, 135, 177, 189, 205, 208, 282, 298, 300, 303, 326, 345, 346, 361, 386, 395, 401, 406; -de privighetoare 255, 319 casă 213 ; casa copilului 222 castravete 57, 131, 254 caş' 88, 323, 368, 369; - dulce 255; - la gură 104, 253 cataractă 241 cataroi 237, 240 catastif 160, 164 catîr 110, 329,383; unghii de - 324 cauchemar (fr.) 132 căcărează 407 căciulă 102, 130, 145, 251 cădea (a) 70, 75, 80, 93, 225, 226, 254 căiţă 174 călare 128, 147, 151, 196, 228 călca (a) 185, 200, 205, 384 călcarea nevoii 272 călcătură 240, 272 căldare 302 căldură 136,139, 302; călduri 216 călugăr 145, 178, 425 călugăriţă 190 căluş 233 căluşari 186, 188 cămaşă 58, 89, 92, 111, 168, 179, 203, 260, 262, 298, 320, 369, 391, 393, 401, 407, 433; - Ciumei 165-167; - de izbîndă 166 cămilă 169 căpătat (de) 182, 205; bani de -53, 204, 286; copil de - 85 căpăţînă 67, 186; - de cal 204, 264; - de iapă 265 ; - de şarpe 259 căpcăun 175 căpriu, căprui 77 căpşună 325 cărămidă 306,412,420 cărbune 80,107,115, 216, 217, 218, 219,222, 239, 245, 253, 254, 311, 319,377, 378,380, 381, 394, 420, 431, 432; stingerea cărbunilor 217, 218, 381, 432 căruţă 184, 311, 333 căsca (a), căscat 90, 149, 150, 216, 217, 222, 396 cătuşnică 292 căţel 59, 218, 222, 260, 264, 274, 276, 345,377, 388; - negru 400; - sugar 387, 411; căţei de turbă 240, 332 ceafă 58, 69, 71, 111, 390, 393, 402 ceapă 80, 104, 117, 118, 252, 312, 432 ceară 84, 85, 125, 195, 196, 198, 243, 244, 287, 308, 362, 379, 384, 386, 390, 393; ~ roşie 305; -din urechi 84, 87 ceas rău, ceasul cel rău 149, 153, 182,272, 354, 357,365,378,406 ceaţă 241 ceaun 99, 104, 255, 303, 323 cefalalgie 240 cei răi 143, 362, 365, 367, 374, 375 Cel cu chitia 146 Cel cu coarne 146 Cel cu tichia 144 Cel din baltă 145, 146 cel pierit 238, 273, 334, 336, 362 cemetere (fr. dial.) 278 cenuşă 46, 57, 178, 197, 219, 243, 256, 262, 303, 334 cep 390 cer 18, 47, 80, 123, 141, 143, 165, 180,196, 213, 228, 313, 340, 362, 372, 373, 396, 429 cerb 291, 347 cerc 256, 261, 400, 421; - de butoi 300 cercel (i) 85, 185, 205, 268, 412 cerne (a) 234, 255 cerneală 219, 420, 422 cerşetor 55, 108, 250 chalazion 241, 336 chef 83, 84, 155 cheie 405 INDEX 441 chel 96, 104, 239, 254 chelbe 239, 253 chelbos 97, 253 chelie 239, 254 cheotoare 92, 266; cheotorile gurii 104 chibrit 115, 254 chică 69 chien des bois (fr.) 277 chilă, chilăvie 240 chin 201, 326 chinui (a) 132, 133, 134, 142, 146, 151,170,172,174,176,180,182, 188, 257, 260, 270, 277, 326,395, 412, 413 chinur 152, 155, 182, 201, 236, 344 chiomb 77 chior 210 Chiriac şi Iulita (Mc.) 231 Chirii (Mart.) 230 chirurgie 240, 336 chist sebaceu 240, 336 Chitiuţă 144, 146 cicek (turc.) 273 cicoare 248, 263 cifoză 239 cihotă 237 cimitir 111, 157, 158, 176, 177, 181, 298, 386 cimpoi, cimpoier 184 cingătoare 145 Cinstitele 183 cioară 47, 112, 113, 114, 147, 179, 188, 189, 197, 297 cioarcă 68 ciocălău, v. ciucălău ciocîrlie 109 cioclu 165, 169 ciolan 64, 65, 68,113, 187,197, 346, 417; ~ de mort 65, 197, 417 ciont 64, 361 ciopli (a) 157 ciorap 203 ciorobară 114 ciot 52, 197 cir 108 Circovii 231 Circovul Marinii 334 Ciril(Păr.) 211 Ciru şi Ioan (S-ţii) 228 ciucălău, ciocălău 319, 395 ciudă 41, 81,82,139,140,160,173, 200, 212, 214, 361, 367, 374 ciuf 69 ciuguli (a) 104, 257 ciuma (ă) 133, 134, 159, 160, 163, 164, 165, 166, 167, 168, 169, 170, 229, 230, 239, 248, 273, 336, 370, 388; - neagră 161; -lui Caragea 162; istoria ciumei 161, 162; nume eufemistice 165; Ziua Ciumei 164; chipul Ciumei 134-136 ciumer(n)iţă, ciumurluială 238 ciur 77,130,252,299,312,357 Ciurică 231 ciutură 107, 117, 259 cîine 53, 59, 67, 70, 80, 97, 142, 153,172,175,188,194,197,198, 217, 245, 250, 320, 321, 337, 341, 348, 381, 408,409, 411, 422, 424, 433; - negru 144,203, 248, 277, 347, 387 cîmp 45, 46, 56, 57, 85, 93, 156, 162,165,183, 195, 211, 212, 247, 249, 265, 300, 302,327, 347, 368, 384, 390, 395, 432 cînepă 70, 166, 187, 332, 393, 395, 402, 432; povestea cînepii 404 cînta (a), cîntare 42, 108, 109, 116, 145,175,176,184,185, 204, 216, 220, 237, 299, 365 cîntatul cocoşilor 145, 176, 385 cîntăreţ 299, 420 cîntări (a se) 185, 203, 220, 403 cîrcăiac 320, 426 cîrcei 188, 236, 238, 242, 325 cîrcin 240 cîrciumar 298 cîrligăţică 325 cîrmîz 305 cîrpă 58, 117, 259, 263, 264, 299, 383, 390, 399 cîrpi (a) 427 cîrstăneasă 184 cîrtiţă 47, 121, 223, 312, 326, 394; (= umflătură) 60, 239, 240, 336 Claire (S-te) (fr.) 229 clanţă 55, 250 clăpăug 84 442 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT INDEX 443 clătirea ochilor 77 clei (din urechi) 84, 87 cleştar 379 cleşte 116, 260; ~le capului 68 cloasmă 240 cloci (a) 43,44,345,394 clocotici 263 cloncăni (a) 297 clopot 55, 109, 154,299, 301, 302, 347, 348, 389 clopotniţa 301 clopoţel 86, 109, 299, 348 cloşcă 43, 44, 297 Cloud (St.) (fr.) 230 coace (a) 68, 118, 225, 235, 303, 345 coadă: ~ de măgar 110, 329; ~ de păr 69, 70,102; ~ de pisică 60; coada diavolului 94; ~ zburătorului 182; ~ strigoiului 174, 175; ~ ochiului 77 coaiele popii 310 coajă: ~ de mămăligă 104, 255, 323; ~ de nucă 115; ~ de ou 106, 252 coardă 222 coarne de rădaşcă 223, 266 coasă 162, 163, 168, 176, 197, 249, 323 coase (a) 89, 111, 234, 235, 251, 252, 258, 259 coastă 135 coblizan 52 cocean 395 cochinadă, cochinar 239 cocină 355 cocoaşă 239 cocoloş 386 cocostîrc 127, 312 cocoş 178, 257, 303; cocoşel negru 61, 169, 388; cîntatul cocoşilor 145, 176, 385 codalbă (pasăre albă) 372 Codea 146 codru 184, 211, 212 cofă 255, 259, 333, 382, 395, 396 coji (a se) 104 cojoc 71, 149, 395, 407 colac 72, 117, 180, 280, 335, 424 colăcar 135 colăcei 433 coleţi 238 colici 17, 150, 238, 317, 326, 336, 375, 376 coloare, v. culoare colţ de lup 326 Colţatul 149 ' cometă 164, 165 comoară 17, 252 congestie 240, 336 conjunctivită 100, 118, 241, 409 conjura (a) 95 conjuraţie 82, 95, 188 conochifteriţă 276, 324, 426 constipaţie 238, 336, 378, 408 contuziune 240, 336 copac 152, 164, 168, 179, 184, 190, 208, 215, 232, 367, 368, 369, 382, 389, 390 copil: passim coptură 239 corabie 215 coracă 239 corb 69, 303 cordea, cordică 238, 336, 391 cordon ombilical 59, 321 cori 239, 304, 305, 336 corn 359 cornac 266 cornaja bdlizn (rut.) 272 Cornea, Corneciu, Cornilă, Cornoratul 144, 146 coropişniţă 426 corosta 239 corpul omului 17, 51, 90, 101, 107, 142,145, 267, 268, 361, 366, 397, 406, 407 corpuri cereşti 213, 349 coriza 237 cositor (a slei) 195, 243, 261 cosiţă 69, 70 Cosma(Sf.) 228 Cosma şi Damian (Sf.) 118, 420 cosmetic 119 coş 60,129,131,144,176,182; ~ul sobei 399; ~ul vetrei 399, 400 coşciug 181 cot 123, 150 coteţ 388 cotonogeală 265 coţofană 59,114,266; sînge de ~ 63 covrig 391, 415 Crai nou 248, 429 crampe 62, 150, 238, 325 craniu 65, 68, 76, 181 Crăciun 45, 61, 80, 89, 104, 109, 227,249, 258, 260, 277,300, 334 Crăciuneasa 227 crăpa (a) 82, 110, 265, 291, 302, 358, 367, 369, 372, 374, 375; vită ~tă 326 Crăpatu 146 crăpătură 182 creier 67, 147, 155, 187, 197, 198, 346; bolile -lui 240-241 cremene 379 crestătură 56, 58 creştere 52, 53, 70, 128, 303, 322 creştet 43, 68, 69, 72, 76, 151, 284, 346, 347, 365, 401, 402, 404 creştinism 102, 132, 133, 187, 208, 285, 288 cretă 415; - roşie 305 creţ 71 crijmă 180 cruce 55, 95, 115, 145, 146, 150, 151,153,157,176,180,186,191, 218, 231, 239, 244, 269, 288, 324, 331, 340, 341, 345, 377, 384, 386, 388,390, 396, 420,421, 422,423; a-şi face - 78, 86, 90, 94, 100, 107, 111, 248 Crucea mică 232 Cruce de aur cu noi, Cruce de aur în casă 146, cruciş 77, 100, 217, 260, 286, 404 cruciuliţă (bot.) 269, 391 crup difteric 237, 335 crustacee (sînge de) 63 cuc 42, 106, 299; cap de - 265 cucoană 275, 276 Cuconiţele 183 cucui 66, 240, 250 cucuvaie 176, 198, 279 cufureală 238 cuget 137, 191, 200, 382 cui 43, 44,181, 223; - bătut într-un copac 390, 391; (= boală) 390; - de stricăciune 240 cuib 197, 291, 319 cuibar 44, 234, 256, 257, 297 culcat 52, 101, 176, 269, 308, 394, 396, 406 culoare: -a ochilor 77; -a părului 69; -a roşie 304-307; analogia culorilor 304-310 cumătru 180, 277 cummare, cummarella (it. dial.) 171 cumpăt 138 cununat (cuţit) 345, 379 cununie 80, 126, 204, 332, 432 cununiţă 395 cuptor 44, 100, 111, 113, 197, 218, 225, 228, 299, 371, 407 cur de găină 239, 387 curat 58, 98, 118, 140, 149, 283, 309, 331, 343, 344, 352, 356, 360, 362, 363, 380, 394, 396, 422; femeie ~ă 98, 118 curăţenie 161; ~ trupească 287 curcă 322 curcubeu 88, 313, 333, 396, 397 curea 184, 278 curmătură 240 curmei de găsit 200 curpen 322 curtu 278 curvar 78, 152 custură 256 cutremur 67, 215 cuţit 66, 110, 128, 146, 177, 190, 203,216, 218, 223, 236, 237, 242, 260,282, 335, 359, 375, 376,377, 399, 406, 431, 432; ~ cununat 345, 379; ~ de furat 320, 378; -de găsit 197, 378; ~ părăsit 379 D dalac 63, 181, 239, 243, 311, 316, 336, 354, 363, 432 dambla 65, 134, 185, 240, 336 damblageală 263 damblagi (a) 185, 263 Damian (Sf.) 118, 228, 420 Daniil (Prof.) 228 dartre (fr.) 353 daruri 83, 227, 229; sfintele ~ 286; trecerea cu ~le 53, 286 dat 200, 335 444 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT dăsagi 55 dătătură 200, 201, 202 deal 149, 165, 169, 381, 398 de-a-ndăratele 396, 419, 420; a merge ~ 256; a număra ~ 217 deapăn, depăna (a) 53 dediţă 310, 339; dediţei de pădure 310 de dînsele 380 degerătură 240 deget 56, 63, 64, 87, 88, 119, 120, 122,125,126,127,128,131,141, 191,197,198, 216, 219, 220, 221, 234, 240, 252, 267, 314, 316, 326, 337, 338, 346, 373, 385, 392,401, 404, 408, 431; - de mort 298 demon 131,132,133,134,142,143, 146,148,149,151,153,154,155, 168,171,174,183,187, 246, 248, 260, 263, 265, 270,285, 345, 346, 347, 348, 350, 351, 354, 355, 361, 366, 375,377, 378, 382, 384, 397, 404, 405, 406, 407, 408,409, 410, 411, 414, 415, 419, 427 demonism 134 deochea (a), deochi 44, 58, 70, 71, 76, 77, 90, 92, 98,101,112, 151, 194, 204, 206, 207, 208, 209, 210, 211, 213, 214, 215, 216, 217, 219, 220, 221,222,223, 245, 259, 265, 281, 284, 287, 317, 332, 333, 335, 336, 349, 353, 356, 357, 358, 362, 363, 364, 365, 367, 368, 369, 370, 372, 378, 394, 397, 411, 431, 432, 433, 434 deschiolat 402 descîntă (a) 201, 217, 233, 245, 281, 320, 332,333, 334, 364, 365, 366, 378, 379, 380, 381, 387, 394, 397, 403, 404, 405, 431, 432 descîntătoare 70,90,106,112,148, 149, 153, 216, 217, 245, 282, 331-335, 342, 343, 344, 347, 349, 360, 364,365, 366, 379, 380,381, 392, 395, 404 descîntec 17, 18, 68, 90, 98, 106, 112,134,145, 146, 147,148,149, 150,151,152,153,154,155,168, 171,181,182,183,187,188,189, 190,192,194,195, 201, 202, 209, 210,211, 212, 213, 214, 216, 243, 245, 270, 275, 280, 281, 282, 283, 284,285,286, 288, 294,319, 325, 328,331, 332, 333, 334, 335, 336, 337,338, 339, 340, 341, 342, 343, 344, 345, 346, 347, 348, 349, 350, 351,352, 353, 354, 355, 356, 357, 358, 359, 360, 361, 362, 363, 364, 365,366, 367, 368, 369,370, 371, 372, 373, 374, 375, 376, 377-381, 382, 385, 388, 396, 398, 399, 400, 404,406,407,411,420,422,427, 428, 431, 433, 434 descleştarea fălcilor 366 descoperit 100; vas ~ 107 descreierat 402 descreştere 342 descuia (a) 176, 320, 378, 405 descuiet 238 desculţ 57, 128, 156, 168, 256 desface (a) 141,196,197, 201, 335, 385 despăşi (a) 52 despicătură de tulpină, de lăstar 391,392 despletit 57, 70, 71, 73, 74, 102, 116, 130, 132, 156, 157, 163, 168, 173, 176, 183, 190, 191, 253, 273, 345, 358, 370, 426; Despletita 273 despuiat 64, 157, 168, 190 destăinui (a) 47, 274, 303 detinska bolest (bulg.) 272 dezbîrnarea urechilor 85 dezbrăcat 302, 385 dezgropa (a) 158, 181, 198, 417 dezlega (a), dezlegare 196, 320,405 deznoda (a) 405 diagnoza 242 dialog 337, 342, 358, 359, 360 diaree 63, 238, 336 diavol 67, 82, 86, 89, 90, 92, 93, 94, 100,131,133,134,139,140,141, 142,143,144,145,146,152,153, 154,157,175,176,177,181,193, 197,198,199, 205, 208,228,235, 263,264,269,271, 275, 278, 279, 393, 427 Dice (srb.) 274 dihanie 160, 278, 279 INDEX 445 dimineaţa 43, 67, 79, 83, 87, 96, 110,167,175,185, 201, 247, 250, 308, 309, 320, 321, 322, 323, 335, 359, 385, 386, 395, 401, 402, 409 din de soare 427 Ding (das), das bose - (germ.) 272, 277 din sfinte 282, 343, 434 dinte 108, 112, 113, 114, 124; creşterea dinţilor 59, 78, 112, 113 ; căderea dinţilor 113, 115; dinţii de lapte 112; primul- 112 din vînt 137,138, 238, 240, 313, 344 dispepsie 238, 336 dispnee 237 divinitate ţ56, 157, 161, 225, 294, 342; divinităţi păgîne 133, 285 dizenterie 61, 238, 306, 433 Dînsele 183, 193, 403 dînsul 277 djavol (bulg.) 271 doamnă 171 Doamne apără, Doamne păzeşte 272 Doamnele 183 dobitoc 55, 331 dobra (bulg.) 272 dohot 197; - de găsit 378 dohotniţă 58 doică 92, 206, 219, 220 domn 165, 275, 344 domnie 162, 165, 273 doniţă 107, 201, 382, 388, 428 dormi (a) 80, 92,135,172,174, 204, 219,255,262, 267, 275,319, 328, 329, 334, 385, 397, 428, 429 dos (pe) 149, 203; betele ~ 299; cămaşa, haina - 203 douăsprezece 45, 168, 234, 307, 396 douha (rut.) 278 dovleac 65,104, 252, 254, 258, 311, 322, 325, 432 ;(= cap) 65 dowhânja, dowhănka (rut.) 278 drac 54, 74, 86, 91, 93, 94, 95, 97, 100,102,107,124,126,128,133, 134,139,140, 141, 142, 143,144, 145,150,151,152,153,155,159, 175,178, 180, 194, 195, 201, 204, 220,237, 270,271, 279, 282, 286, 377, 412 Dragobete 231 dragoste 67, 101, 112, 173, 194, 206,207, 262, 265,267,282,335 Drăgaica 231 Drăgaicele 183 dreapta 39, 41, 76,86,87,121,139, 150,164,167, 205, 222, 261, 268, 306, 363, 364, 365,366,380,393, 402, 406, 417, 420, 424 drege (a) : - strigoiul 177 drept 41, 77, 78,85, 94, 95, 98,128, 179,180,195,312,393,401,402; ~ul 127 drob 326 drobişor 326 drobuşor 380, 396 drojdie 308, 403, 419 (vezi rachiu) dropică 237, 326 drum 44, 45, 82, 93, 96, 99, 103, 116,123,131,145,152,164,165, 166,167,172,177,180,187, 197, 198, 200, 202, 212, 254, 301, 331, 357, 358, 362, 369, 378, 380, 383, 384, 390, 394, 395, 404 ducă-se-în-pietri 240; ducă-se-n pietre 272 ducă-se-n vînt 272 ducă-se pe pustii 146, 240 duh (= respiraţie) 137, 139, 140 duh necurat, duh rău: passim Duh (Sfîntul) 137, 138, 283, 286, 290 duhoare 56, 115, 130, 256 dulceaţă 420 duminică 110, 111, 124, 175, 200, 201, 235, 253, 254, 307, 321, 334, 343, 401; Duminica Mare 129, 400; duminica Paştilor 256 Dumitru (Sf.) 73, 232 Dumnezeu 54, 55, 83, 95, 97, 102, 109,122,123,132,133,134,135, 136,137,138,139,140,141,142, 143,144,145,146,149,153,160, 163,164,165,170,173,179,180, 193,194,195,196, 200, 205, 214, 220, 223, 225, 226, 227, 234, 237, 266, 271, 272, 280, 281, 282, 283, 284, 286, 297, 301, 337, 342, 343, 347, 348, 353, 361, 362, 363, 364, 375, 420, 422, 423, 428, 429 după pierit 412 446 FOLCLORUL MEDICAL EOMÂN COMPARAT INDEX 447 durere 61,65, 98,99,110,112,120, 132,147,161, 201, 228, 237, 240, 241, 242, 249, 265, 281, 284, 303, 318,325,328,336, 343,361, 376, 392, 395; durerile facerii 64, 188, 260, 316 (vezi cap, gît, măsea, şale, ţîţă, urechi); - de ochi 73, 252,286,292, 312,316; ~ de picioare 106, 312; ~ nevralgice 300; ~le 62, 63, 64, 100, 125, 134, 188, 260, 293, 311, 317, 326, 356, 409, 418 duSek (slov.) 274 duşman 65, 77, 87, 96, 103, 111, 122,132,133,142,143,187,198, 199, 200, 202, 225, 265, 276, 293, '300, 331, 335, 382, 418, 428 dutch nightingale (engl.) 276 E earwig (engl.) 330 echimoză 240 eclampsie 240, 336 eclipsă 164 eczemă 239, 336 efelide 239 Efrem(Sf.) 137 Eftenie cel Mare (Cuv.) 230 Elend (die) (gşrm.) 272 eliminare 342, 350-354 Eloi (St) (fr.) 82 emfizem 60, 63, 237 enumerare 342 epidemii 62, 161, 162, 167, 169, 181, 225, 248, 263, 264 epidepsie 240 epilepsie 58, 59, 60, 75, 99, 122, 240, 286, 287,336, 384, 385,388, 390, 392, 393,400,401,407,410, 411, 412, 419, 426 epileptic 78, 93, 122 epistaxis 237 epitete 144,145,148,183, 275, 354 Equir(r)ia (lat.) 285 Er (germ.) 89, 277 erdei fulemile (ung.) 277 eritem 240 erizipel 239, 325, 336, 419 erou 145, 191 Mselshusten (germ.) 329 estriţă 339 eufemistice (nume) 165, 183, 273, 278, 279 Evanghelie 133, 186, 429 evreu 274 excoriaţii 240 excremente 92, 118, 197, 399, 407, 408 exorcism 145, 152, 153 experienţa 129; ~ omului 293, 294 facere 58, 63, 108, 118, 134, 135, 136, 137, 138, 215, 257, 258, 300, 317, 378; ~ uşoară 305; ~a omului 134-142 fag 381, 383 falcă 177,242 Fallsucht, Fallubel (germ.) 272 Falott (germ. dial.) 274 fapt 193, 197, 199, 201, 229, 264, 334, 335, 432 farcin 239,336 farfurie 406 farmec 44, 74, 88,89,106,132,193, 194,196,197,198,199, 200, 201, 202,203,204,207,259,261, 262, j 267, 275, 280, 403 fascina (a) 208, 210, 215, 318 fasole 104,105, 253, 311, 354, 355, 432 faşă 117, 190, 222, 253, 267, 319, | 387 Pata pădurii 189 fată 66,69,70,71,77,109,112,120, 168,170,172,173,175,179,180, 182,185,189,192, 205,209, 218, 270, 275, 332, 347, 349, 350,351, 358, 366, 370, 371, 380, 409, 413 j faţă 88, 101, 130, 323 facăleţ 104,216, 255, 387, 402,432; -părăsit 379 făcătură 193, 199, 200, 262, 335 făclie 155, 160 Siină 77, 197, 243, 255, 328, 337, * 370, 386, 387, 410;~ de in 119; - de furat 379 licărită 59, 239, 242, 288, 336 Fărtate 146 febra (ă) 171; - palustră 239, 273, 336; - tifoidă 62, 239, 336 Februarius (lat.) 132 feciorie 77 Feind (der) (germ.) 277 Felhund (germ.) 277 femeie 45, 56, 57, 58, 67, 79, 97, 98, 101,110, 116, 117,119,120, 126,128,134,142,144,159,160, 162,163,164,166,171,172,174, 175,180,189,190,192,195,196, 198, 200, 202, 209,218, 235, 258, 260, 300, 302, 303, 315, 330, 332, 333,347, 349, 360,361, 372, 380, 385, 406,.429; - cea goală 167 fennightingale (engl.) 276 fereastră 79,82,103,107,176,182, 184, 252, 259, 262, 264, 413 fereg (ung.) 277 ferigă 322 fermecător, -toare 175, 193, 194, 195,196,197,198,199, 200,201, 202 Fetele: - cîmpului 183; - lui Şandru 183, 186 Feuer (das heilige) (germ.) 272 fiară sălbatică 278 ficat 85, 198, 267, 314, 327, 328, 346, 387, 400, 418; - de broască 313; - de cîrtiţă 121; - negru 310; boală de - 400 fier 43, 44, 55, 66, 113, 114, 149, 170,177,178,189,190,197,199, 223,224, 246, 247, 260, 261, 274, 300,302,307,323,362; - de găsit 300, 378 fierar 168 fierărit 302 fiere 136,198, 307; - de găină 307; - de gînsac 308; - de iepure 119; - de june 119; - de taur 119 fiinţe demonice 131, 174, 183, 187, 270 Filipi 73, 113, 259, 334 Finsen 305 fir: - de mătase 404; - de păr 400, 404; - galben 308; - roşu 216, 221 fire (la) 57 fin 70, 93, 166, 190 fîntînă 57, 79, 97, 103, 107, 117, 152,157,164,185,186,196, 201, 212,216,243, 252,302, 303, 315, 363,364,373,380,382, 385, 393, 405, 426, 428 flacără 164, 208 flăcău 182, 183, 349 flegmă 136 flegmon 238 floare 219, 273, 307, 310, 332; -a soarelui 328; -a de pucioasă 308 floricika (bulg.) 188 Florii 70, 129, 248, 263, 287, 334 fluier 116, 122, 184, 258 fluture 201, 266, 323, 329; - inelar, inelat 266, 329 foame 62, 102, 103, 116, 211, 225, 226 foarfeci 128, 164, 223, 260, 378, 406, 412 foc 17, 68, 74, 80,97,102,107,111, 113,115,122,124,129,133,136, 137,149,154,160,166,173,174, 178,179,180,182,184,189,190, 192,195,199, 203, 228, 229, 231, 233, 244, 252, 253, 254, 255, 257, 258, 270, 300, 301, 302, 306, 309, 311, 319, 322, 347, 349, 358, 365, 369, 375, 376, 377, 395, 399,406, 423; - viu 99, 239, 272; ~ul 89, 163, 205, 234, 307 Foca (Mart.) 229 focă 229 fontanele 68 formic (acid) 319 formula finală a descîntecului 280-284; ~ magică 423 fractură 240,328 fragi 310 fras 62, 238 fratele Mihai 277 Frau (germ.) 171 frămîntătură (la inimă) 238 frăsinel 291 frenţe 238, 273 frică 232, 276, 314, 359 frigare 105, 111, 174, 177,197, 224, 256, 376 448 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT friguri 60, 63, 99, 106, 110, 125, 131,133,134,160,171,172,173, 226, 230, 231, 232, 236, 239, 248, 249, 254, 263, 264, 267, 270, 273, 283, 299, 312, 313, 314, 315, 318, 326, 336, 357, 359, 384, 385, 388, 389, 390, 392, 395, 397, 406, 410, 411,414,415,418, 419,422, 423, 424, 434 frîntură 238, 332, 336; ~ în vis 238, 336 frumos 58, 69, 70, 71, 73, 75, 92, 109, 141, 144, 154, 155, 173, 183, 188, 214, 216, 219, 220, 266, 389, 391; Frumoasa 165, 182; Frumoasele 183, 185, 231, 264, 344 Frumuşelele 183 frunte 62, 66, 69, 70, 75, 101, 112, 183, 217, 219, 220, 246, 247, 249, 267, 287, 310, 314, 346, 347, 381, 390, 402, 411, 425 frunză 119, 129; ~ de nuc 70; ~ de paltin 129 frupt 235, 334 fudulie 239, 273 fugită de la bărbat 315 fuior 69, 166, 187, 395, 404 fulger, fulgera (a), fulgerătură 144, 179, 249, 270, 302 fum 129, 152, 153, 154, 160, 164, 199, 202, 28.7, 305, 319, 399, 400 funicei 238 funie 300, 321; ~ de găsit 378 funigei 239 funingine 219 fura (a) 164, 194, 303, 332; ~t (de) 200, 320, 378, 379 furcă 45, 46, 96,190,192, 234, 256, 298, 337, 343 furnicar 249, 318, 319, 392 furnică 55,117,124,126, 248, 249, 250,300, 318,319,327, 390,392; spirt de furnici 318 furnicătură 318, 319 furnicei 239, 327 furtună 129, 270 furuncul 99, 230, 239, 327, 330, 336 fus 45, 46, 95, 122, 145, 150, 177, 181,192, 243, 256, 258, 378, 379, 431; ~ de găsit 200; ~ părăsit 197, 379 fustă roşie 305 G gadină 277 yaiSoupopnxag (grec.) 329 galben 84, 87, 136, 148, 183, 242, 244, 304, 307, 308, 309, 323, 341, 367, 368, 371, 389; (= monedă) 308 galfăd 87 gard 75, 125, 167, 186, 187, 191, 198, 202, 204, 213, 217, 264, 265, 357,381, 392, 395,397,401,404 gargară 409 gasene vâgliSta (bulg.) 217 gastro-enterită 238, 336 gaură 113,117,141,177, 390, 400; ~ cheii 79; ~ de gard 401; ~ urechii 84; găurile sitei (ciurului) 252 gavăt 277 Gavril 278;~ (Arh.) 138,220,232 găinaţ 407, 408; ~ de cocoş negru 408; ~ de găină 408; ~ de gîscă 408; ~ de rîndunică 408 găină 59, 70,79,105,124,128,188, 201, 239, 251, 299, 307, 335, 348, 387, 408, 416; ~ neagră 47, 61, 169,203,379,393; fiere de ~ 307 găinăţa (a se) 251 gălbenuş 105, 242, 321, 432 gălbinare 62, 105, 225, 226, 238, 242, 307, 308, 309, 318, 328, 336, 354,371,388, 389, 399,402,410; ~ neagră 402 gălbinele 307 găligan 52 găoace 44, 115 gărgăun 433 găsit (de) 378; ac de ~ 200, 378; aţă de ~ 200; ban de ~ 96; biciuşca de ~ 378; ciolan de ~ 65 ; cuţit de - 197, 378; dohot de ~ 378; fier de ~ 300, 378 ; funie (curmei) de ~ 200, 378; INDEX 449 fus de ~ 200; hîrcă ~ă 265; mămăligă de ~ 378; pieptene de ~ 378, 379; potcoavă de ~ 44, 197, 378 geam 79, 215, 366 geană 76, 91, 123 Gelasius 132 gemărluială 238 gemeni 105, 117, 168, 169, 248, 268, 321, 360, 361 Genou (St.) (fr.) 230, 263 genunchi 101, 120, 126, 133, 150, 176, 230, 254, 346, 347,401, 408 germe venu de Satan (fr.) 273 Gesegnet (germ.) 272 Gewiirm (germ.) 277 gheaţă 91, 130, 255 gheb 239 ghebos 321 ghem 53, 120, 160, 188, 191 ghemiş 52 Gheorghe (Sf.) 175, 178, 203, 228, 247, 264, 334, 365, 411 ghib 239 ghibirdic 52 ghimpe 162 ghindoc 52 ghoram kakshus (ind.) 209 gingie 130, 347 gingivită 237, 238 gîlci 18, 65,104,130,147, 237, 255, 316, 325, 326, 335, 337, 350, 351, 352, 353, 354, 355, 358, 359, 370, 371, 373, 387, 408, 409 gînd 149, 191, 194, 200, 207, 271, 298 gîndac 201, 243; ~ de mătase 215, 300 gînganie 291, 265 gîngav 78, 111 gînsac 194; fiere de ~ 308 gîrlă 107, 328, 422, 424 gîscă 257, 299, 408 gît 64, 65, 80, 99, 100, 109, 121, 132,163,185,188,197, 221, 222, 223, 224, 228, 237, 242, 255, 259, 261, 263, 264, 265, 266, 267, 268, 269, 284, 298, 302, 305, 308, 312, 313, 314, 315, 316, 319, 321, 325, 326, 327, 329, 330, 335, 346, 373, 385, 388, 389, 392, 394, 395, 404, 408,409,417, 418,422,423, 424, 433; ~ul strîmb 79; durere de ~ 409; gîtlan de lup 100, 197 gîţă 69 glas 42, 43, 55, 108, 109, 124, 133, 179, 226, 265, 347, 362 Glaucom 241 glavă 65 globul ochiului 76, 104 yAuxeia (grec.) 272 gogoaşă 76, 391 gol: cu capul ~ 53; cu picioarele goale 250; în pielea goală 168, 169, 176, 386 Golco (bulg.) 274 Golescu (Iordache) 206, 207 gologan 201, 335, 383, 416 gonoree 238 gorica (srb.) 272 gorska bolest (srb.) 272 gospodica (srb.) 278 gospodska bolest (srb.) 273 Grabnica 273 grai 17,18,47, 51, 64, 91,109, 251, 271, 338 grajd 70, 178, 264, 266 grangur 253, 309 grapă 178, 302 Graue (der) (germ.) 277 Grauhans, Grauhund (germ.) 277 graur 47 grănuţ bun, grănuţlu aţei bunlu (arom.) 273 grăsime (de broască) 316 grăunţe 322, 388, 398 grea: a purcede ~ 101 greaţă 165, 238, 242 greul pămîntului 278 Grigore Teologul (Sf.) 229, 230 grindină, v. piatră grîne 215 grîu 89,118,178,194,196, 204,259, 297, 301, 322, 355, 370, 385, 432 groapă 152, 169, 175, 177, 179, 181, 197, 236, 261, 352, 353, 392 gropiţă 88 Grozav (a) 413 ; ~ul 149 Grozea 413 450 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT groznica (bulg., srb.) 171 grumaz 101, 170, 194, 248, 264, 329, 346 gunoi 75, 120, 131, 176, 197, 252, 253,258, 320, 378,398,427,428 gură 17, 58, 59, 60, 63, 87, 89, 90, 92, 99, 101, 102, 103, 104, 106, 108,109,130,131,139,140,149, 150,175,177,178,184,189,190, 198, 201, 204, 205, 219, 220,221, 233, 242, 249, 250, 252, 253, 256, 259, 271, 280,281, 283, 292, 298, 300, 313, 316, 317, 320, 321, 322, 329, 333, 337, 345, 346, 365, 366, 375, 376, 393, 401, 408,416,426, 428; ~ în jos 176, 185, 192, 217 gurar 238 gurgui 116 guşă 104, 237, 255, 276, 290, 298, 312, 319, 333, 335, 359, 397,404, 417, 425 guşarniţă 239 guşter 121, 237, 327, 335, 426 gută 65, 238 gutunar(i) 237 guturai 84,110, 237,255, 329, 378, 383, 384 H hady (ceh.) 229 hadyna czorna (rut.) 278 haină 83, 85, 178, 259, 261, 262 Han-Tătar 146 Haralambie (Sf.) 170, 230 Haritonul 232 Harnicele 183 Hata (ceh.) 229 hălăciugă 69 Hăssliche (der) (germ.) 277 Heid (germ.) 274 Heidetier, Heidewolf (germ.) 277 helge 426 helidonia 292 hematită 307 hemeralopie 241 hemiplegie 240, 336 hemoragie 306 hemoroizi 238, 336 hernie 240, 392 herpes 239 hiavră (arom.) 99, 388 hidropizie 237 hilinduneaua (arom.) 292 hiperclorhidrie 238, 336 hipopotam 291 hîrb 58, 197, 198, 408 hîrca (ă) 68; - de cal, de vită 265 hîrtie 100, 156, 164, 384, 394, 419, 420, 421, 422, 423, 425 Hochste (das) (germ.) 272 hodorogit 402 hoit 52, 393 hojmalău 52 holbat 77 holeră 159,160,166,167,168,169, 239, 325, 327, 336 Holzhund (germ.) 277 horă 175, 176, 184, 185, 262, 333, 356 horn 182 hotar 93, 145, 164, 167, 175, 177, 194, 288, 289, 380, 384, 390, 392, 4 393, 402, 414 hoţ 72, 124, 298; ~ul 277 huhurez 176 hulub 310 Ia Ciumei 166 iapă 117,265,366; căpăţînă de - 265 iarba (ă) 57, 93, 99, 178, 184, 185, 195,205, 211, 212, 236, 249, 258, 270, 293, 347, 348,349, 351, 384, 402; ~ cîinelui 292; - lui Tatin 306; iarbă mare 70; iarba mîţei 292; iarba rîndunelei 291 ibis 291 icoană 157, 221, 269, 287 icter 238, 336 idol 152, 156 idropizie: v. hidropizie idu (cuman) 279 ied 215 iederă 383 Iele 100, 107, 142, 183, 184, 185, 186, 187, 258, 263, 264, 279, 281, 285, 288, 332, 335, 344, 428; -lor 282 JNDEX 451 iepure : carne de - 303, 324; fiere de - 119; inimă de - 60, 324; ochi de - 312; picior de - 197; piele de - 60; sînge de - 60, 303, 324; testicule de - 323; untură de - 300 iepuroaică 303, 323 ierburi 141, 378 Ieronim(Sf.) 132 iertăciuni 135, 136, 137, 138 iesle 70 ieşire afară (cu sînge) 238 igienă 74, 101, 115, 129, 130, 161, 246 igliţă 235,259,339 Ignacia, Ignacio (port.) 274 Ignat 232, 250, 365 Ilie (Sf.) 129, 140, 144, 228, 298, 334 im, imală 84 impetigo 239, 258, 336 imposibilităţi 342, 375 impotenţă 238, 336 imprecaţie 70, 205, 209 in 399; făină de - 119 incontinenţa urinei 238, 336, 407, 412 indigestie 99, 238, 336 inel (e) 173, 204, 205, 268, 313, 329 inelar 266 inimă 39, 46, 47, 60, 62, 106, 150, 151,154,160,163,174,176,177, 178,181,184, 196,197, 217, 236, 237,238, 267, 298, 304, 305, 311, 314, 324, 344, 345, 346, 352, 360, 363,364,377,384,389,414,433; - de broască 46, 267, 314; - de iepure 60, 324;~ de mort 196; ~ de porumbel 197; - de privighetoare 105, 319; bătaie de ~ 62, 389; pe ~ goală 106 injectaţi (ochi) 210 insecte 99, 223, 265, 266, 388 insolaţie 240, 328, 333, 336, 397, 427 insomnie 240, 255, 319, 336, 387, 388, 396, 419 instinctul animalelor 290-292 interdicţia numelui holii 270-273 intoxicaţie 239 invidie 208, 214 Ioan (Sf.) 228, 231, 232 Ioan de toamnă (Sf.) 284, 285 Ioan Gură de Aur (Sf.) 220, 221, 285 Ion Voina (Sf.) 285 Iordan (fîntînă lui ~ , rîul lui ~) 359, 363, 364, 405 Iosif(Sf.) 157 Irod 172, 173 Ispas 129 istericale, isterie 134, 240 istiţă, istriţă 339, 340 Isus 51, 133, 134, 141, 143, 178, 227, 281, 343, 361, 420, 422 iţ:~ părăsit 125, 392; iţe 166,299 Iude(le) 183, 186 Iulita(Mc) 231 Izbitorul 149 izbitură 148, 364 izdat 148, 150, 238, 242, 288, 336, 344, 345, 370, 394, 434 izmă broştească, izmă creaţă 91 izvor 57, 208, 212, 216, 367, 380, 412 Izvorul Tămăduirii 287 îmbăiera (a) 109 îmbăta (a se) 372 îmbătrîni (a) 69, 78, 145 îmbogăţi(re) 18, 112 îmbolnăvi(re) 104, 107, 142, 200, 232, 236, 244, 247, 317, 333, 392, 412, 428 îmbrăca (a se) 85, 260, 384; ~ pe dos 204 îmbrăcăminte 89, 262, 310 îmbuca (a) 117 îmbucătură 100,102,103,117, 228 împărăteasă 53,184; împărătesele 183 împărtăşanie 97 împeliţat 54 împeliţatul 146 împleti (a) 69, 102, 153 împrumuta (a) 255 împunge (a) 235, 320, 333, 406 452 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT împuşcare 406 înapoi 128 înăbuşeală 243 înăbuşi (a) 132 înăduşeală 237 înăduşi (a se) 297 încăleca (a) 147, 376 încălţa (a se) 127, 256; ~ pe dos 203; încălţat 128 încălţăminte 127, 219, 262 încheieturi 65, 99, 140, 217, 234, 242, 287, 316, 319, 324, 346,433, 434 închinarea Sfintei Cruci 231 încinge (a se) 260, 269 încleştat 90, 352 încornoratul 144, 146 încreţirea părului 71 încrucişa (a) 77,126; ochi încrucişaţi 77 încuia (a) 300, 319, 320, 405 încuiere, încuietură 238, 336, 378, 405 îndărăt 77, 79, 80, 341, 381, 423 în-de-soare 333, 336, 427 îndrăcit 134, 145, 160, 285 înec, îneca (a se) 139,157,180,202, 228, 229, 230, 268, 345, 375, 377 înecăciune 237, 336 înfiorătorul, boarea 149, 154 îngălbeni (a) 309, 399 îngemănate (poame) 105, 321 înger 51, 86, 94,136,137,139,143, 144, 145, 180, 312, 377; ~ul morţii 138, 413 înghiţi (a) 104, 106, 136, 298, 410 înghiţitură 91, 107, 117 îngropa (a) 57, 75, 165, 167, 169, 174,175,177,179,180,196,198, 322, 392, 393, 416 îngropăciune 120 înhăma (a se) 168 înjurătură 156 înnebuni (a) 103, 185, 187, 233 înnoda (a) 75, 145, 404, 405 înnodare simbolică 404 înnoi (a se) 96, 306, 328, 422, 423 însănătoşire 79, 84, 244, 312, 412 însărcinată (e) 71, 74, 77, 81, 83, 85, 97, 100, 105, 108, 109, 110, 111,117,126,175,188,189, 235, 253, 254, 255, 257, 269, 300, 302, 303, 308, 321, 322, 330, 429 însura (a se) 68, 72 înşelarea demonului bolii 411-415 întîlnire 103, 176, 184 întîlnit 147,148,149,151,152,159, 170,185,187,191, 215, 362, 363, 380 întîlnitură 288, 364, 380 întîmpinat 152, 189, 238, 288, 335, 432 întîmpinătorul 149 întîmpinătură 432 întîmplarea (a descoperit leacurile) 379 întoarce (a) 111,116,134,142,163, 175, 203, 217, 229, 351, 366, 380, 381, 382, 390, 393, 394, 395, 396, 411, 414, 422, 425, 433; - capul 90; întoarcere din cale 45 întors 335; - de la ţîţă 175 într-un picior 39, 40, 41 întunchinătură 238 întuneric 79, 342, 428 înţărcare 118, 175 înţepa (a se) 85,132,199,219, 235, 407 înţepătură 63, 87, 316 învia (a) 139, 140, 322, 3^5, 392 înviere 55, 62, 269 învîrticuş 72 jeguială, jerăgai 238, 336 jertfă 132, 162, 169, 388 jig 238, 336 jiganie 152, 277 jigăraie, jighireală 221 joc 47, 65, 95, 97, 168, 173, 176, 184,185,186,187,188, 220, 265, 273, 356, 358, 384 joi 67,124,125, 244, 252, 255, 334, 343; ~a-iepelor 233, 255; —mari 227, 233, 247, 334 Joimăriţă 187, 227 jolnă 237, 335, 352 juca (a) 144, 173, 184, 256, 316 jucăuşul 278 INDEX 453 Jud (germ.) 274 judecată 335 jug 168,257,259,370 julitură 240 jumări 416 june: fiere de - 119 junghiu 60, 85, 89, 134, 146, 151, 202, 234, 242, 256, 282, 320, 356, 378, 385, 395, 404, 408,419,433, 434 Jupiter 156 Jupînesele 183 jupui (a se) 149, 181, 267, 313, 314 jupuială 238, 336 jupuit de viu 60, 228 jupuitură 240 jurămînt 55, 95 Justinian 161 xaAayxdOi (grec.) 273 K kaluSari (bulg.) 188 kâmennjak (srb.) 277 ki-du (bret.) 277 Kind (germ.) 274 Kindlweh (germ.) 272 ki-nos (bret.) 277 Kloane (germ. dial.) 274 kozij djavol (bulg.) 271 kormos csuka (ung.) 276 Krankheit (die heilige ~, die schwere ~) (germ.) 272 krasa (srb.) 278 kumâ, kumanâ (ţus.) 171 kumter (alb.) 277 Kujla, KuUenka, KuSlju (bulg.) 274 kutyuka (ung.) 276 la (a se) 70, 126, 234, 235, 249 labă 198 lacăt 319, 320, 378, 405 Lachfeuer (germ.) 272 lacrimă 79, 80, 81, 191, 244, 302, 362 laida cosa (sic.) 273 lamoste 238, 336 lanţ 157, 170, 172, 230, 260, 300 lapte 62, 81, 87, 112, 113, 114, 115, 116, 117, 118, 119, 125, 131, 193, 211, 216, 220, 283, 306, 309, 317, 343, 367, 368, 369, 372, 373, 392, 408, 431; - de măgăriţă 329; ~ de vacă 216; -Iede ţîţă 115-119,309 Lari 102 laringită 237 laudă 207, 208, 219, 222, 293; lăuda (a) 159 layjalgk (est.) 279 Lazăr (Sîmbătă lui) 233 lăcrămioare 310 lăicer 385 lămîie 307 lăsata, lăsatul secului 83,285, 301, 323; ~ de brînză 110 lăstar despicat 391 lătăuş 255 lăut 66, 67 lăutoare 67, 70, 97, 130, 176, 234, 258, 299, 326 lăutar 176, 184, 265 lăuza (e) 57, 58, 70, 78, 116, 117, 118,188, 221, 222, 224, 258, 260, 311, 323, 392; lăuzie 118 leac 17, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 68, 87, 98, 99, 106, 110, 118, 119, 125,126,141,143,148,184,185, 186,192, 201, 236, 245, 249, 267, 281, 283, 284, 285, 290, 292, 293, 297, 303, 304, 305, 306, 307, 308, 309, 310, 311, 312, 313, 314, 315, 316, 317, 319, 320, 322, 324, 325, 326, 327, 329, 331, 332, 333, 335, 340, 341, 343, 365, 366, 369, 379, 380, 381, 389, 391, 392, 396,403, 407,408, 409, 410,416,418,421, 424,426,428,431, 432; originea -urilor 289-294; -uri băbeşti 294; -uri de la morţi 416-417; -uri imposibile 426; -uri sfinte 286-288 leagăn 18, 100, 188, 190, 223, 260, 426, 431; legăna (a) 190, 191, 388 legare simbolică 221, 404 * legat 82, 96, 121, 157, 170, 235, 238, 255, 261, 263, 266, 268, 336, 385, 394, 404, 417 454 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT legumă 215 lehuzie 343 Leliţa, Leliţele 171, 172, 239 lemn 68, 85, 110, 115, 129, 156, 157,167,168,178,191,197, 225, 234, 235, 244, 253, 254, 256, 263, 269, 288, 320, 326, 328, 333, 347, 367,368,371,378,379, 390, 410, 431; a tăia ~e 235, 253; - sacru 115 leneş 300 lepăda (a) (= a avorta) 74,151,193, 379 lesbeteg (ung.) 277 lespede 333 leş .52 leşie 233, 234, 235, 251, 252, 256 leşin 240, 406 leu 153 leucă 311 leucom 241, 336 leuştean 184, 263, 327 leziuni 240, 336 libaţie 107 licurici 266, 300, 312 lihâja bolesfl, lihâja bolezni (rus) 272 liliac 60, 144, 153, 197,198, 265; -alb 309; aripă de ~ 265; labă de - 197; sînge de ~ 60 limbă 85, 89, 97, 98, 104, 109, 111, 131,197,198$ 205, 238, 248, 253, 271,275, 279,328, 337, 346,347, 360, 416, 424; ~ de broatec 46; ~ de ciocîrlie 109; - de răţoi 197; - prinsă 100, 105, 111, 235; - descîntecelor 337-341 limbrici 238, 336, 359, 360 lin 63, 73 linge (a) 56, 96, 97, 101, 111, 112, 117, 411 lingoare, lungoare 132, 160, 205, 226, 230, 231, 239, 242, 263, 264, 273, 287, 336, 362, 364, 377 lingură 39,117,122, 258, 328, 333, 378, 410 linte 105, 205, 311, 355, 426 lipi (a) 77, 85, 105, 178, 259, 285, 354, 390 lipitoare 132 lipitură 151, 182, 240, 259, 285, 354, 358 Lipitorul 149 USaj (bulg.) 387 lisai 239 litiază renală 238 liturghie 194, 357 Ijutica (srb.) 278 Loază 146 lobul urechii 85, 268 Lockfeuer (germ.) 272 lăcustă 388 longo (fr. dial.) 278 lopată 257, 371, 402 lordoză 239 loSa bolest, lo$a pâpka (bulg.) 271, 272 lovi (a): ~re 205,247; ~tă 403; -tură 119, 148, 222, 231, 232, 240 luat de lună 429 luat din vînt 240 Luca (Apost.) 143, 229 Lucia (Santa) (it.), Lucie (S-te) (fr.) 229 lucra (a) 166, 180, 200, 233, 234, 235, 246, 250, 285 lucrări oprite 246 lucru (greu) 95 Luda Sreda (bulg.) 233 lues divina (lat. med.) 272 lulea 115, 216, 254, 303, 319 lumbago 240 lumea: ~ cealaltă 96, 97, 115, 122, 123, 234, 235; - ochilor 76; sfîrşitul lumii 196 lumeţ 112 lumina (ă) 18,47, 76,155,229,371, 385, 427; - roşie 305 luminiţă 76 luminare 129, 180, 205, 236, 270, 288, 379, 391, 393, 401,403, 408, 416 lumînărică 307, 395 lună 176, 198, 213, 312, 348, 396, 427, 428-430; ~ nouă 67, 168, 180,181,196, 247, 248, 335, 383, 429;-plină 430;-veche 196; cînd creşte - 72, 335; cînd se pişcă - 430 ; secera lunii 429; luat de - 429 INDEX 455 lunatic 133, 429 lungan, lungău 52 luni 66, 67, 84, 96 110, 124, 187, 234, 343; lunea Rusaliilor 187 lup 43, 73, 100, 144, 153, 170, 174, 197,198, 229, 239,276, 277,300, 304, 326, 373, 375, 413 Lupa, Lupu 413 Lupercalii 132 Lupu (Mart.) 229 lupus 305 lut 68, 84, 93, 135, 137, 138, 140, 141, 183, 197, 198, 220, 298; (= ceara din urechi) 84 Luther 133 luxaţie 240, 328, 336 M mac 177, 276, 277, 354, 355, 426; - roşu 305 Macoveii 231 magareci kaSalj (srb.), magareSka kaSlica (bulg.) 329 magi 46; regii - 227 magie 196; - imitativă 74, 113, 115, 300, 301, 302 Mai 56 Maica: - bătrînă, - bolilor 165 Maica călătoarea, - calea 165, 239 Maica Domnului 67, 74, 80, 103, 128,143,149,193, 214, 227, 235, 281, 283, 284, 285, 313, 332, 362, 363, 364, 365, 366, 367, 374, 378, 422,157,234,269,270, 282, 286, 287, 288, 361 maimuţă 47 mai 328,346 mal 381 mal (le), le grand ~, le haut ~, le -des prophetes, le - d'Hercule, le - St. Jean (fr.) 272; - d'aventure 273 mal caduco, mal del benedetto, mal maestro, mal male (it.) 272 malarie 239, 267, 312, 314, 389 male: quel brutto ~, malvagio - (it.) 272 mafyj (tot) (rut.) 277 Mama huciului 189 mamă 74, 108, 109, 182, 183, 219, 333 mamelă, v. ţîţă mamifere 59, 264 mană 174, 178, 194, 196, 264 march-bird (engl.) 276 mare: oameni mari 367 Măria 166 marmură 177, 360, 379, 393 Marte 285 martie 268, 275, 276,277, 278,317, 327 Martin : moş ~, nenea - 278, 279 marţi 100, 117, 166, 186, 233, 244, 286, 308, 343, 374 marzaruola (it. dial.) 262 masă 102, 251 maslu 53, 196, 244, 245, 286 matcă (de iepuroaică) 323 maţe 55, 59, 197, 235, 320, 346 Mavra(S-ta) 229 mazăre 104, 105, 171, 311, 354, 383 măceş 178, 391, 400 măcina (al) 118, 147, 322 măduvă (de bou) 59 măgădan, măgădău 52 măgar 110, 329, 387 măgărească (tuse) 110, 237, 329, 387 măgăriţă (lapte de) 329 Măiestre 284; -le 285 mălai 276,332,419,426 mămăligă 53, 99, 104, 108, 130, 131, 253, 255, 256, 257, 328, 369, 387, 388, 402 măr 150 mărăcine 384 mărcaviţă 238 mărgăritar 80 mărgăritărel 238 mărgean 307 mărgele 80,185, 223, 263, 266, 267, 268 mărgică 269, 397; mărgică cucului 223 marin 299, 352 * măritiş 66, 71, 72, 102, 103, 124, 126, 182, 196, 227, 333, 374 mărţişor 261 456 FOLCLORUL MEDICAL ROMAN COMPARAT INDEX 457 măsea (de mort) 416 măsele (durere de) 125, 147, 228, 236, 237, 254, 317, 326, 336,346, 416, 417 măsura (a), măsură 93, 125, 197, 385, 386, 392, 401, 404 mătanie 331, 396 mătase 85, 153,172, 215, 299, 374, 379, 393, 404, 426; - galbenă 308, 402; - neagră 308, 402;~ roşie 198, 221, 305 Matahala 165 mătrăgună 251, 375 mătreaţă 235, 239, 256 matrice 150, 238, 356, 360, 362, 375 mătura (a) 120,126, 131, 154,164, 176,183,190, 226, 251, 252,258, 269, 270, 300, 311, 347, 356, 371, 377, 378, 392,402,406,407,420, 428 mătură 53, 74, 75, 153, 173, 199, 203, 345, 355, 379, 427; ~ părăsită 197, 377 Mătuşica, Mătuşile 171, 239 medici 118,125, 228, 290, 294, 303 medicina mistică 132 medvădi (slav.) 279 mei 177, 355, 402, 426 melc 39, 105, 198, 321; ~ii ochilor 76 melesteu 104 meliţă 176 menstruaţie 56, 57, 58, 258 mercur 202 (vezi argint viu) merge (a) 45, 87, 103, 109, 125, 127,128,160,172,180,194, 203, 292, 298, 300, 343, 357, 360, 366- mers 128 Meszkă (lit.) 279 metale 223, 260, 262 metanii 381 meteahnă (e) 56, 210, 251 meteorologie 54, 87, 130 mezin 98, 122, 360 miazănoapte, miazăzi 136, 251,397, 413 Mice (srb.) 274 Michiduţă 146 miel 159, 160, 161, 215, 216, 348, 357, 400 miercuri 67,125, 391, 66,124,186, 234, 235, 261, 286, 308, 343; Miercurea strîmbă 233, 334 miere 215, 279, 344, 373, 408, 419, 420, 421 mierele 364 mieriu 77 miezul nopţii 145, 159, 168, 175, 180, 184, 319 Mihail (Arh.) 138, 157, 189 Mihail şi Gavril (Sf. Arh.) 232 mijloc: dureri de ~ 236, 240, 248, 254 Milostivele 183, 184, 186, 342 Milostîvnice 332 Miluitele 183 mincinos 71, 184 minegoci 226, 241 mineral(e) 260, 304, 379 minte 52, 185, 226, 300, 346, 375, 382 minţi (a) 91 minunaţi (oameni) 366, 367, 368 mir 287, 373 mira (a se) 18,82,211,213, 217,427 Mirătorul, -tOarea 149 mire 119, 126, 204, 214, 298, 379 mireasă 80, 81, 119, 121, 126, 204, 214, 298, 379 p mirişte 248 miros: ~ din gură 131; ~uî din nări I 110 misticismul numerelor 431 mişulie 238 MiSenjka, MiSka (rus.) 279 Mititelul 146 mitologie 107, 131, 143, 186, 189,J 193, 279, 285 Mîie pe unde-a-nserat 146 mîlcaviţă 238, 335, 434 mînă 55, 90, 95, 99, 116, 119-122, 124,126,127,130,185,197,249; t\ ~ de mort 298 mînătură 432 mînca (a), mîncare 71, 79, 85, 88, 100,111,115,117, 118,131, 253, 254, 255, 256, 257, 258, 259, 300, 321 mîncărime 121, 201, 239 mîncătură 238; ~ de inimă 352 mînce-l-coca 238, 271 Mîndrele 183 mînecă 89, 123, 261, 262, 429 mînios 299 mînz 175, 215, 221, 224 mîţ 60, 189, 197, 257, 292, 321, 347, 407 mîţişor 129, 263 moalele capului 68, 328 moară 113, 117, 118, 147, 216, 322; ~ părăsită 145; stropi de la ~ 197, 216 moarte 18, 47, 73, 80, 81, 83, 101, /119,132,142,155,159,160,161, 163,171,174,177,178, 225, 226, 227, 231, 236, 244, 245, 256, 257, 260,268, 273, 293, 334, 406,411, 418; ~a calului, ~a cailor 76; ~a neagră 161 moaşă 69, 401 moaşte 156 modîlcă 240, 351 moişte 76 moleţi 243, 328, 362 moliftă 118, 145, 286 molimă 168, 169 molipsi (a se) 263 molitvă: v. moliftă molitvelnic 152 monedă 204, 223, 268, 305, 384 mora (srb.) 179 morbus major (lat. med.) 272 morcov 307, 399 mormînt 47, 152, 157, 174, 175, 177,178,179,180,181,197,198, 287, 298, 385, 386, 393,402,412, 416, 433 moroi 76, 90, 132, 142, 150, 151, 154,179,180,181, 281,283, 363, 367, 368, 369, 372 mort 65, 67, 71, 73, 76, 82, 93, 99, 127,152,158,174,176,177,178, 181,196,197,198, 236, 245, 264, 298,379,385, 386,388, 393, 405, 416, 417 mortăciune 52 morvă 239 Moş Ajun, Moş Crăciun 227 mosafir: v. musafir moşoroi: v. muşuroi moţ 69, 72 movilă 384 mreană 309 mrska bolest (srb.) 272 mucenici 226, 227, 230, 246, 433 mucos 81, 105, 321 mudra zenska (vend.) 218 mulge (a) 119, 368 Muma-pădurii, Mama-pădurii 189, 190,191,192, 240, 259, 288, 336, 344, 345, 377, 384, 406 munte 156,189,269, 272, 368,375, 414 murdar 120, 131, 163, 258 muri (a) 62, 67, 68, 73, 79, 85, 89, 96, 108,112,115, 119,120,138, 164,169,172,174,175,180,181, 182, 226, 233, 235, 236, 244,256, 257, 309, 326, 387 musafir 92, 103,134, 271, 354,385 muscă 81, 89,188,189, 201, 374; ~ de cal 410; ~ la nas 81 muşca (a) 87, 108, 202, 250, 264, 304,320, 341, 359,424,426,433 muşcătură 56, 108, 229, 276-277, 320; ~ de cîine 341; ~ de cîrcăiac 320, 426; ~ de lup 304, 326; ~ de nevăstuică 304, 426; ~ de şarpe 340, 341, 359, 377, 425; ~ de ţînţar 99; ~ de viespe 99 muşeţel 184 muşuroi 124, 126, 248, 249, 318, 327, 394 mut 78, 105, 108, 109, 134, 152, 185, 298, 321, 373, 374 muţenie 321 muţeşte 169, 393 muţi (a), cf. amuţire N Nachtigall (germ.) 277 nevi 240, 336 Naiba 146 napniguSa (srb.) 276 nas 60, 75, 84, 110, 130, 149, 198, 201, 216, 217, 219, 237,<£52, 271, 345,346, 347,383,404,419,425; sînge din - 75, 216, 258, 266, 306; a-şi sufla ~ul 384 456 FOLCLORUL MEDICAL ROMÂN COMPARAT INDEX 469 nastup (srb.) 272 nasture 111 naş, naşi 72, 100, 109, 274 naştere 69,111,116,163,179,182, i 194, 198, 203, 207, 213, 220, 227, 260, 269, 275. 294, 302, 391, 403, 405, 428, - grea 257, 405; -din nou 391, 400 Naşterea Sf. Ioan Botezătorul 231 natură 136, 143, 224, 286 năbădăi, năbădaică 240, 272 năglugă 237 năjit 130, 146, 147, 237. 238. 241, 284, 336, 35fi, 362, 368, 370 năpaste 66, 73, 104, 124, 235 nari 81, 82,88, 177,326 nătîng 116, 145, 153 năvalnic 263 năvîvlii 272 Neagă-re a 146 neam 225, 227 neboteiat 80, 127, 179, 180, 274 nebuneala, nebunie 230, 240 necernut 131, 253 Neculai (Sf.) 232 necurat 57, 90, 97, 131, 133, 134, 146,148, 155, 179,180,181,188, 189, 193, 263, 271, 274, 287, 342, 345, 346, 347, 349, 355, 356, 403, 407, 419; Necuratul 139, 142, 146, 149 nedormire 240 Nefărtache, Nefărtatul 146 neg, negel 60, 61, 62, 64, 65, 240, 257, 301, 317, 318, 322, 336, 382, 383, 385,387, 391,394,395,396, 399, 409, 411 negru 388; armăsar - 177,181; cîine - 144, 203, 248, 277, 347, 387, ficat - 310, găină - 47, 61, 169, 203, 379, 393; noatin -310; ochi negri 77, 209; pisică neagră 60, 144, 157, 248, 310; puică neagră 116; semn - 219 negustor 96 nefiez nyavalya (ung.) 272 neînsufleţit 207, 208, 211, 214, 216, 324, 349, 397 nekama bolest ................................................................................122 Picioarele (§§ 71-73).........................................................................126 Dreptul. Stîngul (§ 72)...................................................................127 Umblarea (§ 73).............................................................................. 128 Capitolul II. Originea bolilor (§§ 74-93) A) Constatările făcute de popor cu privire la nerespectarea regulilor elementare de igienă (§ 74)....................129 B) Bolile sînt provocate de diavol, de duhuri necurate sau de fiinţe demonice (§§ 75-92)................. 131 Bolile sînt opera demonilor (§ 76).................................................132 Legendele despre facerea omului (§§ 77-78)................................. 134 Adam făcut de diavol, dar înviat de Dumnezeu (§ 79).................139 Demoni provocatori ai bolilor (§ 80) .„...........................................142 Demonii specifici ai bolilor (§ 81)..................................................143 Dracul sau diavolul (§ 82)..............................................................143 Demoni cu numele bolii (§ 83).......................................................146 Trebuie cunoscut numele duhului necurat (§ 84).........................147 Formula de 99 de feluri (8 85)........................................;............148 Epitetele demonilor bolilor (§ 86)..................................................148 Descrierea demonilor după descîntece (§ 87)................................149 Chinuirea bolnavului (§ 88)...........................................................151 Blestemele Marelui Vasilie (§ 89).................................................152 Caracterizarea demonilor bolilor (§ 90)........................................153 Cum îi alungă omul din trup (§ 91)..............................................155 Ameninţarea divinităţilor (§ 92)...................................................155 Practici pentru provocarea ploii (§ 93)..........................................156 Capitolul IEI. Personificarea bolilor (§§ 94-105) Ciuma. Holera (§§ 94-102)...............................................................159 Istoria Ciumei (§ 95)......................................................................161 Chipul Ciumei (§ 96)......................................................................162 Semne prevestitoare (§ 97).............................................................164 Nume eufemistice (§ 98)................................................................165 Cămaşa ciumei (§ 99).....................................................................165 Tragerea unei brazde în jurul satului (§ 100)..............................167 Jertfe aduse Ciumei şi Holerei (§ 101)......................................... 169 Sfîntul peste Ciumă (§ 102)...........................................................170 Vărsatul (§ 103)................................................................................ 170 Frigurile (§ 104)................................................................................171 Anghina (§ 105).................................................................................173 Capitolul IV. Diferite fiinţe demonice (§§ 106-120) Strigoii (§§ 106-114).........................................................................174 Cine se face strigoi (§ 107)............................................................174 Cum se cunoaşte strigoiul (§ 108).................................................175 Cum se manifestă strigoiul (§ 109)...............................................175 Activitatea strigoilor (§ 110)..........................................................176 Cum poţi scăpa de strigoi (§ 111)..................................................177 Cum se poate şti cine a fost strigoi (§ 112)...................................177 Vechimea credinţei în strigoi (§ 113)............................................178 Strigoii vii (§ 114)..........................................................................178 Moroii (§ 115)....................................................................................179 Zburătorul (§ 116).............................................................................182 Ielele (§ 117)......................................................................................183 Rusaliile (§ 118)................................................................................186 Samca (§ 119)....................................................................................188 Muma-pădurii (§ 120)......................................................................189 Capitolul V. Farmece, vrăji şi blesteme (§§ 121-128) Ce sînt farmecele şi vrăjile (§121).................................................193 Cum şi unde se fac vrăjile şi farmecele (§ 122)............................196 Adusătură (§ 123)............................................................................199 Aruncăturile (§ 124).........................................................................200 Faptul (§ 125)...........................................................................?.......200 Argintul viu (§ 125).........................................................................202 Paza de farmece (§ 126)...................................................................203 Blestemele (§ 127)..............................................................:.............204 Capitolul VI. Deochiul (§§ 129-137) Ce este deochiul ? (§ 129)..,.............................................................206 Cum se provoacă deochiul (§ 130)..................................................207 Cine poate deochea ? (§§ 131-132)..................................................209 Cine poate fi deocheat (§ 133).........................................................214 Efectele deochiului (§ 134)..............................................................216 Stingerea cărbunilor (§135)............................................................216 Paza de deochi (§ 136)......................................................................219 Amulete şi talismscne (§ 137)........................................................221 Capitolul VII. Boala e o pedeapsă cerească (§§ 138-141) Boala e trimisă de Dumnezeu (§ 138)..........................................225 Zile păzite (§ 139).............................................................................227 Sărbători mobile (§ 140)..................................................................232 Zilele săptămînii (§141)..................................................................233 Capitolul VIII. Terminologia bolilor (§§ 142-143) Cum exprimă poporul o stare patologică (§ 142)..........................236 Numele bolilor (§ 143)......................................................................237 Capitolul IX. Diagnoza şi prognoza (§§ 144-145) Diagnoza (§ 144)...............................................................................242 Prognoza (§ 145)...............................................................................244 Capitolul X. Mijloace preventive (§§ 146-159) Prevenirea bolilor (§ 147)...............................................................246 Lucrări oprite (§ 148)......................................................................250 Amulete şi talismane (§§ 149-155)................................................. 259 A) Metale şi minerale (§ 150)........................................................260 B) Plante (§ 151)............................................................................262 C) Animale (§ 152).........................................................................264 D) Podoabe şi obiecte diverse (§ 153)............................................268 E) Obiecte sfinte sau sfinţite (§ 154)............................................269 F) Rugăciuni scrise şi formule magice (§ 155)..............................270 Tabu (§§ 156-159).............................................................................270 A) Interdicţia numelui bolii (§ 157)..................................,..........270 B) Alte interdicţii (§§ 158-159).....................................................274 Capitolul XI. Vindecarea bolilor. Cine poate vindeca (§§ 160-163) Dumnezeu vindecă (§ 160)...............................................................280 Maica Domnului vindecă (§ 161)....................................................283 Sfinţii vindecă (§ 162)......................................................................284 Intervenţia preotului şi a leacurilor sfinte (§ 163)......................286 Capitolul XII. Originea leacurilor (§§ 164-168) întîmplarea (§ 165)...........................................................................289 Instinctul animalelor (§ 166).......................................-...................290 Instinctul şi experienţa omului (§ 167).........................................293 Leacurile noastre băbeşti (§ 168)...................................................294 Partea A Doua Medicina magică Capitolul I. Simbolismul în terapeutica populară (§§ 169-177) Magia imitativă (§§ 169-170)..........................................................297 Similia similibus curantur (§ 171)................................................303 Analogia culorilor (§§ 172-175).....................................................304 Raporturi simbolice între boală şi leac (§ 176).............................310 Asemănarea numelor (§ 177).........................................................324 Capitolul II. Descîntecele (§§ 178-199).....................................331 Descîntatul şi descîntătoarea (§ 178).............................................331 Boli pentru care se descîntă (§ 179)...............................................335 Forma descîntecelor (§ 180)............................................................336 Limba descîntecelor (§ 181).............................................................337 Cuprinsul descîntecelor (§ 182)......................................................342 Rugăminte (§ 183)............................................................................342 Poruncă (§ 184).................................................................................343 Blestem (§ 185).................................................................................349 Eliminare (§§ 186-187).....................................................................349 Enumerare (§ 188)............................................................................354 Descreştere (§ 189)...........................................................................354 Paralelisme (§ 190)...........................................................................355 Dialog (§ 191)....................................................................................358 Povestire (§ 192)...............................................................................361 Intervenţia lui Dumnezeu (§ 193)..................................................361 Intervenţia Maicii Domnului (§ 194).............................................362 Oameni minunaţi, mari etc. (§ 195)............................................... 366 Pasăre albă, codalbă (§ 196)............................................................372 Trei babe păziră gîlcile (§ 197).......................................................373 Boala se supără şi piere (§ 198)......................................................374 Imposibilităţi (§ 199)........................................................................375 Capitolul III. Cu ce se descîntă (§§ 200-203) A) Obiecte întrebuinţate la descîntat (§§ 200-202)......................377 B) Apa neîncepută (§ 203)...............................................................380 Capitolul IV. Transmiterea bolii ca mijloc de vindecare (§§ 204-212) Boala e transmisă altui om (§ 205)................................................382 Boala se transmite unui mort (§ 206)............................................385 Boala e transmisă unui animal (§ 207).........................................386 Boala e transmisă unei plante (§ 208)...........................................389 Boala e transmisă pămîntului (§ 209)................................^........392 Boala e transmisă unei ape (§ 210)................................................394 Boala e transmisă lunii, stelelor, curcubeului (§211).................396 Boala e transmisă unui obiect (§ 212)...........................................397 Capitolul V. Alte acţiuni simbolice pentru alungarea bolii (§§ 213-228) Uscarea şi putrezirea (§ 213)..........................................................399 Petrecerea prin ceva (§ 214)............................................................400 Măsurarea (§ 215)............................................................................401 Cîntărirea (§ 216).............................................................................403 Legarea şi înnodarea (§ 217)...........................................................4u4 încuierea şi descuierea (§218).......................................................4^5 Speriatul demonului (§ 219)............................................................4"5 Ameninţarea (§ 220).........................................................................406 Bătaia (§ 221)....................................................................................407 Provocarea scîrbei (§§ 222-224)......................................................4<>7 Acţiuni animale (§ 225)....................................................................411 înşelarea demonului bolii (§ 226)...................................................4H Schimbarea numelui şi botezarea din nou (§ 227).......................412 Păcălirea demonului (§ 228)............................................................4*4 Capitolul VI. Leacuri luate de la morţi (§ 229).....................416 Capitolul VII. Răvaşe de leac (§§ 230-234) Răvaşe de brîncă (§ 231)..................................................................4*9 Răvaşe de friguri (§ 232)..................................................,..............422 Formule cu „sator" (§ 233)...............................................................423 Alte răvaşe de boli (§ 234)...............................................•...............425 Capitolul VIII. Leacuri imposibile (§ 235)..............................426 Capitolul IX. Influenţa corpurilor cereşti (§§ 236-238) Soarele (§ 237)........................................................•..........................427 Luna (§ 238),............................................•........................................428 Capitolul X. Misticismul numerelor (§§ 239-242)..................431 Index.................................................■...............................................435 In colecţia PLURAL 2 3 4 5 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. au apărut: Adrian Marino - Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale Lev Şestov - Noaptea din grădina Gketsimani Matei Gălinescu - Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter Barbey d'Aurevilly - Dandysmul Henri Bergson - Gîndirea şi mişcarea Liviu Antonesei - Jurnal din anii ciumei: 1987-1989 Stelian Bălănescu, Ion Solacolu - Inconsistenţa miturilor: Cazul Mişcării legionare Marcel Mauss, Henri Hubert - Teoria generală a magiei Paul Valery - Criza spiritului şi alte eseuri Virgil Nemoianu - Micro-Armonia Vladimir Tismăneanu - Balul mascat Ignaţiu de Loyola - Exerciţii spirituale * * * - Testamentum Domini (ediţie bilingvă) Adrian Marino - Politică şi cultură Georges Duby - Anul 1000 Vasile Gogea - Fragmente salvate (1975-1989) Paul Evdokimov - Rugăciunea în Biserica de Răsărit Henri Bergson - Materie şi memorie Iosif Sava - Radiografii muzicale. 6 Serate TV Gabriel Andreescu - Naţionalişti, antinaţionalişti... O polemică în publicistica românească Stelian Tănase - Revoluţia ca eşec Nikolai Berdiaev - Sensul istoriei Francoise Thom - Sfirşiturile comunismului Jean Baudrillard - Strategiile fatale Paul Ricoeur, J.L. Marian ş.a. - Fenomenologie şi teologie Thierry de Montbrial - Memoria timpului prezent Evagrie Ponticul - Tratatul practic. Gnosticul Anselm de Canterbury - De ce s-a făcut Dumnezeu om? Alexandru Paleologu - Despre lucrurile cu adevărat importante Adam Michnik - Scrisori din închisoare şi alte eseuri Liviu Antonesei - O prostie a lui Platon. Intelectualii şi politica Mircea Carp - „Vocea Americii" în România (1969-1978) Marcel Mauss, Henri Hubert - Eseu despre natura şi funcţia sacrificiului Nicolae Breban - Riscul în cultură ** Iosif Sava - Invitaţii Eutherpei. 8 Serate TV Arnold Van Gennep - Formarea legendelor 4 37. Claude Karnoouh - Duşmanii noştri cei iubiţi. Mici cronici din Europa Răsăriteană şi de prin alte părţi 38. Cristian Bădiliţă (ed.) - Eliadiana 39. Ioan Buduca - Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă 40. Pierre Hadot - Ce este filosofia antică ? 41. Leon Wieseltier - împotriva identităţii 42. * * * _ Apocalipsa lui Pavel 43. Marcel Mauss - Eseu despre dar 44. Eugeniu Safta-Romano - Arhetipuri juridice în Biblie 45. Guy Scarpetta - Elogiu cosmopolitismului 46. Dan Pavel - Cine, ce şi de ce ? 47. Vladimir Jank616vitch - Iertarea 48. Andrei Cornea - Penumbra 49. Iosif Sava - Muzica şi spectacolul lumii. 10 Serate TV 50. Pierre Hadot - Plotin sau simplitatea privirii 51. Cristian Bădiliţă - Călugărul şi moartea 52. * * * - Convorbiri cu Schopenhauer 53. Dan Pavel - Leviathanul bizantin 54. Sorin Antohi - Civitas imaginalis 24. Jean Delumeau - Mărturisirea şi iertarea. Dificultăţile confesiunii. Secolele XIII-XVIII 25. Thomas de Aquino - Despre fiind şi esenţă 26. I.-Aurel Candrea - Folclorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică 27. Vladimir Petercă - Regele Solomon în Biblia ebraică şi în cea grecească. Contribuţie la studiul conceptului de midraş 28. Emmanuel Levinas - Totalitate şi Infinit 29. * * * - Evanghelii apocrife 30. Jacques Le Goff (coord.) - Omul medieval în pregătire: Basarab Nicolescu - Transdisciplinaritatea Claude Karnoouh - Comunism, postcomunism şi modernitate ' tîrzie. încercări de interpretări neactuale Adriana Babeţi - Despre arme şi litere Jacques Derrida - Fantomele lui Marx Pavel Florenski - Stîlpul şi temelia adevărului PLURAL M 1. Emile Durkheim - Formele elementare ale vieţii religioase 2. Arnold Van Gennep - Riturile de trecere 3. Carlo Ginzburg - Istorie nocturnă 4. Michel de Certeau - Fabula mistică 5. G.W. Leibhiz - Eseuri de teodicee 6. J. Martin Velasco - Introducere în fenomenologia religiei 7. * * * - Marele Inchizitor. Dostoievski - lecturi teologice 8. Raymond Trousson - Istoria gîndirii libere 9. Marc Bloch - Regii taumaturgi 10. Filostrat - Viaţa lui Apollonios din Tyana 11. Diogenes Laertios - Despre vieţile şi doctrinele filosofilor 12. Ştefan Afloroaei - Cum este posibilă filosofia în estul Europei 13. Gail Kligman - Nunta mortului 14. 15. Jean Delumeau - Păcatul şi frica 16. Mihail Psellos - Cronografia. Un veac de istorie bizantină. 976-1077 17. Cicero - Despre divinaţie 18. 19. Elena Niculiţă-Voronca - Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică 20. * * * - Carmina Burana. Antologie de poezie latină medievală 21. Paul Zumthor - Babei sau nedesăvîrşirea 22. Porfir - Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin 23. E.R. Dodds - Grecii şi iraţionalul ut 4fc Editura Polirom • P.O. Box 266, 6600, Iaşi • Tel. & Fax (032) 214.100; (032) 214.111; (032)217.440 (difuzare); E-mail: polirom@mail.dntis.ro Bucureşti, B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7; _Tel.: (01)313.89.78, E-mail: polirom@dnt.ro a Tiparul executat la Polirom S.A. 6*600 Iaşi, Calea Chişinăului nr. 32 Tel. (032) 230323 ; Fax (032) 230485 _ Unul dintre cei mai reputaţi lingvişti şi filologi români, I.-Aurel Candrea s-a impus posterităţii prin erudiţia şi valoarea incontestabilă a operei sale. Autor a numeroase studii de lexicologie, dialectologie, limbă română veche, s-a remarcat în egală măsură prin cercetările intreprinse în domeniul folclorului, printre care se numără şi cea care a făcut obiectul cărţii de faţă dedicata medicinei populare. O lucrare de referinţă, una din contribuţiile cele mai preţioase în domeniu, Folclorul medical român comparat oferă specialiştilor şi publicului larg deopotrivă prilejul unei documentări temeinice şi al unei extrem de captivante lecturi. •Mulţumită numeroaselor scrieri privitoare la folclorul celorlalte popoare din Europa, pe care le-am avut la îndemînd şi le-am putut consulta, mi-a fost posibil sd cercetez credinţele noastre în mod comparat cu ale altor neamuri. Parte din aceste credinţe sînt, fără îndoială, de natură antropologică, adică rămăşiţe străvechi, păstrate din timpurile cele mai îndepărtate, cînd abia se zămislise omenirea şi civilizaţia nu-şi înjghebase încă primul leagăn. (...) Generaţiile trecute ne-au transmis nouă, ca şi altor popoare, fie prin graiul viu. fie prin scriitori, toate sau numai în parte, comorile graiului cu ajutorul căruia tălmăceau lucrurile, faptele, sentimentele pe care miau să le exprime Dar toate concepţiile acestor generaţii despre viaţă şi despre moarte, despre cerşi pămînt, despre bine şi rău, toate credinţele şi îndoielile care s-au strecurat şi s-au aşezat în nenumăratele cute ale sufletului lor au rămas acolo ascunse, nescoase la luminaşi neprihănite de condeiul scriitorilor care s-au perindat pînă la noi. Omul de ştiinţă, în cazul de faţă folcloristul, are datoria să le smulgă din ascunzişul lor, să le studiezeşisă lămurească noima lor tainică.- (I.-Aurel Candrea) EDITURA POLIROM ISBN 973-683-182-5