Coperta: Cristea Muller -~-ŢT G. CA L I N E S C U OPERE 17 N. FILI'MON GR. M. ALEGSANDRESGU Monografiile N. Filimon şi Gr. M. Alecsandrescu au fost publicate mai întîi în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", IV, 1955. A urmat apariţia separată în volume.: N. Filimon, Bucureşti, Editura ştiinţifică,^ 4959; Gr. M. Alecsandrescu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1962. Se consideră text de bază cel publicat în volume. Colaţionarea cu sursele anterioare a dus la eliminarea unor greşeli tipografice. Ediţia este îngrijită în redacţie, de Andrei Rusu. 19 8 3 EDITURA MINE R V A N. FILIMON (1955) I. FAMILIA. FILIMON ClNTĂREŢ, FLAUTIST, FUNCŢIONAR Graţioasa şi zvelta biserică a Ienii sau a Ianei, cu cele două turle sprintene puse pe tambururi rectangulare, cu mici ferestre de piatră în stil gotic şi cu uşi de lemn sculptate în chip de broderie, care acum a rămas cu altarul înspre bulevardul N. Bălcescu în faţa vechii străzi Batiste, a fost ridicată în 1724 de logofeteasa Safta, soţia lui Pană Negoescu, fratele Măriei, doamna lui Brîncoveanu, pe locul unei biserici de lemn construite înainte de 1700 de o jupîneasă lana, şi avea hramul Sf. Nicolae. împrejurul bisericii era un han cu treisprezece prăvălii.1 în 1810 se afla acolo, alături de Popa Stan sin Macarie monahul, un al doilea preot Mihai sin Mihai, hirotonisit la 4 septembrie 1806 şi mutat de la biserica Precupeţii-vechi. Acesta era fecior de mirean, avea în 1810 numai 26 de ani, deci se născuse pe la anul 1784. De la 1816 e arătat ca protopop şi între acest an şi 1830 însemnările îl pomenesc şi ca epitrop al bisericii. Mahalaua era foarte boierească 1 în „Românul", nr. 206 din 24-25 iulie 1861 găsim şi acest anunţ: „De închiriat Hanul din prejurul bisericii Ienii ce se compune din treisprezece prăvălii, osebit de băcănie, se dă cu chirie pe curs de trei ani, începuţi de la Sf. Di-mitrie, 1861. Doritorii de asemenea speculaţie sunt invitaţi a veni la D.N.M. Filimon, epitropul bisericii, în toate zilele de la 8 la nouă ore ale dimineţii, spre a vedea condiţiile închirierii şi a trata despre preţul chiriei." Băcanul de la biserica Enii se numea „D. Nae Nicu-lescu Băcanu" („Românul", nr. 79 —80 din 21 mai 1861). şi prin jocul înrudirilor ctitoria trecea pe seama unor boieri precum Nicolae G. Brîncoveanu, Grigore Em. Brîncoveanu, marele logofăt Scarlat Bărcănescu, cel din urmă punîndu-şi epitrop bisericii din anul 1831 pe clucerul, mai tîrziu stolnicul Eftimie Răsuceanu.1 Presbitera „popii Mihai Filimon ot biserica Enii" se chema Măria, cum însăşi înscăleşte într-o jalbă către Logofeţia Dreptăţii cu privire la o încurcătură cu un zapis şi nişte boarfe încredinţate de o Manda, care ţinea de casa bănesei Anastasia Raletina (marele ban Isaac Ralet fusese pînă în 1816 epitrop al bisericii Ienii). Ga toate femeile din vremile acelea, nu era pusă în cunoştinţă cu treburile preotului Filimon, ceea ce mărturiseşte singură: „Ştiut este, fireşte, că femeia, supusă bărbatului în lume, n-are nici o ştiinţă de cele ce el urmează..." (I.I.L.F., dosar N. Filimon, doc. 4—7 2). Acestea le scria „Mariia preoteasa de aci din văpseoa albastră" la 26 august 1835. Protopopul murise de holeră la 22 iulie 1830, părăsind-o pe preoteasă cu „multă uimire şi zalisire". în 1835 văduva se afla „fămeie bolnavă, tot cu patimă şi copii nevîrsnici", cu grija să se dezlege de toate, „ nu să-mi rămîie copii în valuri". Chiar lipsită de orice avere nu era, căci rămase la moarte-i un „loc sterp" de vreo nouăzeci de stînjeni în mahalaua Sf. Vineri, uliţa Tîrgoviştei, văpseaua verde (ţinînd la început de mahalaua Sf. Voievozi), care era plantat cu o mie cinci sute şaptezeci de duzi şi şapte sute pomi roditori, diferite poame. Locul era supus la plată de embatic către mînăstirea Sf. Sava (doc. 18, 41). în această mahala muri „Mariia preoteasa" în 1859, fiind înmormîntată la 3 septembrie la biserica Enii (doc. 63). Odraslele preotului Mihai Filimon sînt în număr de cinci: Barbu, Ecaterina, Nicolae, Elena şi Elisabeta. 1 N. Filimon, Nuvele, precedate de Amintiri şi însemnări despre Nicolae Filimon de Pr. G. Negulescu-Batişte şi Dr. N. Vătămanu. Bucureşti, Universul, 1942; Alex. Lăpedatu, Catagrafia bisericilor bucureştene la 1810 (Extras din „Biserica ortodoxă română", XXXI). Bucureşti, 1908 ; N. Iorga, Conducător istoric la bisericile din Bucureşti şi împrejurimile imediate. Bucureşti, Ed. Municipiului Bucureşti, 1935. 2 Toate documentele privind pe N. Filimon s-au strîns laolaltă la I.I.L.F. şi, spre uşurinţă, vom cita numai numărul de ordine din acest dosar. Data naşterii celor dintîi trei şi-a însemnat-o tatăl pe un Minei al lunii februarie. Elisabeta s-a născut în 1831, după moartea preotului, şi a murit „de zărniceală" la 14 iunie 1832, în vîrstă de un an şi jumătate, fiind îngropată la biserica Enii (doc. 64). Barbu vede lumina zilei la 10 iulie 1813, e numit în familie Tache, schimbîndu-i-se numele în Costache (iar nu în Dumitrache, cum s-a zis), fiindcă ar fi fost bolnav de epilepsie şi lumea superstiţioasă credea că duhul rău, nemairecunoscîndu-i sub alt nume, îi va da pace. Singurele opere literare ale acestui Barbu sînt nişte însemnări pe Mineiul lunii septembrie din 1 ianuarie 1831 şi pe acela al lunii octombrie din anul 1834, cînd se presupune că era paracliser la biserica Enii: „Şi am scris eu Tache cu mina de ţărînă, mîna va putrezi dar slovele vor rămîne". „Şi am scris eu Gostandin paradisem cu mîna de ţărînă, cu condei de gîscă şi cine o citi mă va pomeni". Pierderea din vedere a acestui frate se datoreşte schimbării de nume. N-a fost funcţionar, cum s-a crezut, ci „muncitor", cum îl arată actul de deces. La deschiderea succesiunii scriitorului, el se iscăleşte Costache Philemon, din mahalaua Sf. Voievozi, uliţa Tîrgoviştii (doc. 9—40). în alte acte însă apare cu numele de Costache Croitoru. Era oare într-adevăr croitor? Chiar dacă n-am avea un document, lucrul ar fi foarte cu putinţă, trăind, cura se vede din actele civile, printre croitori, zidari, brutari, într-o lume meşteşugărească într-un cuvînt. Totuşi, „Croitoru" nu pare a fi numai o poreclă, deşi Costache Filimon era în căutare necontenită de nume şi se mai chema Costache „sin Popa Mihai Popescu croitoru preotu" (doc. 65). O însemnare pe Mineiul lunii septembrie sună astfel: „Să se ştie că la leat 832 aprilie 30 au răposat Smăragda sora lui Chir Pândele fiul lui jupîn Costandin Croitoru".1 Din jălbile Măriei preoteasa ştim că un oarecine avusese doi copii, pe Pândele Constantin şi pe Manda văduva. Fiul acesteia din urmă, Panteli Athanasiu, reclama de la preoteasă în 1835 şi 1837 un zapis pe care îl ţinuse în păstrare preotul Mihail Filimon (doc. 4—6). Din însemnarea pe Minei vedem că unchiul lui Panteli se numea jupîn 1 Nuvele, ed. cit., p. 62 „Constantin Croitoru". S-ar bănui dar că acel Croitoru şi deci şi Manda din casa banului Isaac Ralet, epitropul bisericii, erau rude ale preotului Filimon, dacă totul nu-i o potrivire întîmplătoare. Adevărul este că Costache Croitoru era efectiv croitor (doc. 88). El a fost căsătorit cu o Aneta şi a avut trei fete, Manda, Elenca şi Raliţa, care cîteştrele au rămas analfabete, după concepţia înapoiată a acelor vremuri, cînd femeia nu era socotită vrednică de învăţătură. Manda (Smaranda) s-a născut la 12 martie 1851 în mahalaua Livedea Gospodi, fiind botezată în ziua de 18 martie la biserica Sf. Constantin din partea locului. La 30 octombrie 1867 se căsătorea cu Răducanu Iliescu, bărbier, fiu de vizitiu, care muri la 3 ianuarie 1874, în vîrstă de 30 de ani (doc. 89). în 1878 se afla văduvă sub numele de Manda Rădulescu, soţul chemîndu-se Radu (doc. 53). Elenca (născută la 15 septembrie 1854 şi botezată la 10 octombrie la biserica Sf. Voievozi) s-a măritat la 3 februarie 1877 cu un zidar Alexandru Do-brescu, fiu al lui Dobre Duţă Brezoianu şi al Smarandei, luînd astfel numele de Elenca Alexandrescu (doc. 48, 49, 50, 51, 52). Drept zestre căpătă 300 de galbeni din vînzarea locului părintesc din str. Tîrgovişte, ce fusese al lui N. Filimon, şi o pereche de case în stradela „Ozilis" nr. 3, suburbia Manea Brutaru. Raliţa, prin căsătorie Tănăsescu, era născută la 1856. La reconstituirea actului de naştere au fost aduşi ca matori doi brutari, un croitor, doi cîrciumari (doc. 54). Se căsătorise într-adevăr la 24 aprilie 1877 cu un brutar Tănase Popescu, originar din Ianina, care iscălea greceşte (doc. 48). Printre martorii la căsătorie sînt un brutar, un croitor, un pantofar (doc. 55). Cele trei fete ale lui Costache trăiau încă în octombrie 1905. Costache muri la 18 noiembrie 1872, la orele 4 după amiază, în „casa sa din sub. Sf. Voievozi, strada Tîrgu Vesti nr. 81", fiind declarat ca „muncitor", sub numele de „Barbu Filimon" (doc. 66). Ecaterina, sora scriitorului, născută la 24 februarie 1817, s-a cununat la 29 ianuarie 1833 cu Nicolae sin Isne, naş fiindu-le Costache sin Mavrodin din mahalaua Sf. Sava (doc. 67). Mirele, grec atenian, venit în alaiul lui Caragea, îsi va lua numele de Nicolae Delijanide, va fi, se susţine, „consul englezesc" şi profesor de liceu 1. A murit la 22 august 1864, cu mai puţin de un an înaintea lui Nicolae Filimon, de tuberculoză, în vîrstă de 65 ani, iar după piatra mormîntală, de 75 de ani (doc. 1, 68). Ecaterina a avut doi copii: Pe Paulina, născută în 1846 la Vălenii-de-Munte (doc. 43), căreia la căsătorie, în 1868, îi dădu între altele o pereche de case ce poseda în strada Labirint, suburbia Ceauşu Radu, coloarea neagră (doc. 44), şi pe Mihail (Mihalache), „funcţionar" (doc. 1, 12), mort la 2 ianuarie 1867 (doc. 1). Paulina era în 1868 „directrice de pensionat" şi locuia în strada Bis. Doamnei (doc. 43, 69). Se mărită cu sublocotenentul Ştefan Slăniceanu, care muri cu gradul de căpitan la 2 martie 1878 (doc. 1). Paulina avu la rîndu-i patru copii: Ulise, după spusele familiei mort la 3 ani, Lucia, „decedată la 2 august 1878 în etate de 7 ani şi jumătate, studentă şi premiantă cu coroană" (doc. 1, 70), Mihail, născut la 6 mai 1873 (doc. 71), decedat ca student la 17 decembrie 1893 (doc. 72), şi Ştefan, care supravieţui, născut la 28 mai 1876. Acesta, devenit sublocotenent, se căsători la 28 aprilie 1901 cu Florica M. Popescu, fata unui general (doc. 73). Avură un fiu, Mihai, 1 Că N. Delijanide, cumnatul lui Filimon, ar fi fost „profesor de liceu" rămîne de verificat. Ceea ce ştim este că avea un pension, cum rezultă din înştiinţările date în „Anunţătorul român" (nr. 3 din 8 ian. 1858): „Institutul Delianidi Subt-însemnatul, în temeiul Autorizaţii Onor. Eforii a instrucţii publice pentru deschiderea de Institut dupe programul şcoalelor primare, cu onoare aduc la cunoştinţa onor public că, în acest Institut ce se află în monastirea Sf. Spiridon vechiu, alături cu Colegiul naţional, viz-a-vi de casa Brîncovenesi, se predau următoarele patru limbi, adică: limba română, franţeză, germană şi elenă, pe lingă care se predau şi toate regulile comerţului, şi dopia scrip-turei după noul sistem aplicat la manufactori, şi la tot comerţul local. Părinţii doritori d-a da fiilor d-lor o bună educaţie şi învăţătură, vor bine-voi a-i încredinţa în acest Institut, unde elevii îşi vor afla învăţetura cea adevărata şi bună îngrijire. (Urmează programul). Director N. Delianidi. în anunţul din 30 iulie 1858 („Anunţătorul român", nr. 60), „Institutul Delianidis" - „se află pe uliţa Stavro-Polios vis-a-vi de portiţa Costantin-vodă". mort la Paris, în vîrstă de 18 ani, prin care spiţa, în linie femeiască, singura cunoscută pînă acum a lui N. Filimon, se stingea. Paulina, fiica Ecaterinei, răposa la 14 decembrie 1922 în strada Semicercului nr. 7 (doc. 74), iar fiul ei, colonelul Ştefan St. Slăniceanu, la 31 octombrie 1942. Locuia în strada Negustori nr. 4 şi muri în calea Dorobanţi nr. 14. Soţia sa Florica trăieşte (doc. 75). Ecaterina Delijanide, sora lui N. Filimon, a încetat din viaţă la 25 mai 1880 în calea Griviţei 128, adică pe locul grădinii scriitorului (doc. 76). Nu ştia carte şi semna cu un sigiliu. Elena sau Eleni, născută după 1820, poate în 1822, ar fi fost măritată cu un inspector al tribunalelor şi isprăv-nicatelor, care s-ar fi înecat în Prut pe cînd se întorcea din inspecţia judeţelor de dincolo de această apă. Pe piatra de mormînt stă scris „Elena Filimon", semn că n-ar fi fost căsătorită; peste tot în scripte apare ca Elena Filimon, dar actul de deces, înregistrînd-o cu acest nume, adaugă „văduvă". Putea fi văduvă prin deces ori prin divorţ, în cazul din urmă explicîndu-se păstrarea numelui părintesc. Măria preoteasa lăsase prin diată să i se dea numai cinci sute de lei, „căci fiind înzestrată de trei ori şi-a luat partea la moştenire cu prisos". Cum acestea sînt scrise înt;-un zapis de danie iscălit de N. Filimon, foarte cu grijă în ceea ce punea pe hîrtie cînd era vorba de chestiuni de soiul acesta (doc. 41), înseamnă că Elena a fost măritată de trei ori, şi de trei ori şi-a pierdut zestrea mişcătoare, bani, trusou, fie prin moartea prematură a soţului, fie prin divorţ. Nicolae Filimon, văzînd-o săracă, în 1862 îi dăruieşte, fără drept de vînzare, un loc în lăţime de douăzeci de stînjeni din grădina lui (doc. 41). După moartea ei, în. tîmplată la 14 aprilie 1878 în strada Tîrgului-Vestei nr.8, suburbia Sf. Voievozi (doc. 77), Ecaterina Delijanide şi cele trei fete ale răposatului Costache Croitoru îmj:art între ele averea mişcătoare şi nemişcătoare a Elenei Filimon. Ecaterinei îi vin „cei douăzeci de stînjini de loc faţă în strada Tîrgovişti", pe care „să află clădită o pereche de casă cu cinci încăperi, alte dependinţe, magasie, grădiniţă şi un puţ în faţa stradei Tîrgovişti şi altă grădină mare în dos cu pomi roditori cît ţîne lungimea locului," iar nepoatele, „cei treizeci şi doi stînjini şi cinci palme" „cu o casă, puţ şi pomi pe dînsul" (doc. 48). Elena Filimon nu ştia să scrie şi semna prin punere de deget. Nicolae Filimon a venit pe lume la 6 septembrie 1819 şi a rămas orfan de tată la unsprezece ani. La biserica Enii ţinea un soi de şcoală cunoscutul şi de Ion Ghica dascăl Chiru, care, întrecîndu-se cu bătaia, l-ar fi silit pe Filimon să fugă în curtea marelui logofăt Bărcănescu şi după aceea în clasa clucerului Eftimie Răsuceanu, epitrop al bisericii Enii pînă la 15 ianuarie 1841, cînd muri. Cum băteau dascălii din acea vreme ne spune Cezar Bolliac („Buciumul", nr. 3 din 5 ianuarie 1863), care era şi el păţit cu dascălul Matei din mahalaua Brezoianului: „Dascălul Matei era un dascăl înalt, uscat, cu giubea verde şi cu căciula casaclîească. El învăţa pe copiii românilor din acea mahala carte grecească. Dascălul Matei avea un arsenal de instrumente şi de unelte pentru diferite torture şi un regulament complet despre administrarea acestor unelte la aplicarea fiecărei torture, după gradul culpei şi după cualitatea culpabilului. Unul din articolele acestui regulament era acesta: cînd un copil merita falanga, era liber unui amic al său să vie să-i ceară ertarea de la dascăl, însă acel amic devotat trebuia să se supuie el însuşi, pentru acest devotament amical al său, a mînca pe o palmă, sau şi pe amîndouă, — după gradul de culpabilitate a amicului său — cîte o lopăţicâ. Lopăţica era o maşină rotundă de lemn de stejar cît fundul unei farfurioare de ceaşcă de cafea, cu găuri pe dînsa şi cu o coadă lungă. Cînd primeai una de acelea pe palmă, îţi sărea stele verzi din ochi şi-ţi îmbla furnici prin palmă toată ziua." Aşa-zisa fugă de acasă a copilului, de va fi adevărată, n-ar putea să însemne altceva decît că Filimon n-a mai locuit în chiliile de la Sf. Nicolae. Departe însă de biserică nu putea sta căci era cîntăreţ din 13 aprilie 1829 (altă dată spune 1830, 1831). Preoteasa Măria făcea jalbă în 1835 „de aici din văpseaoa albastră", deci de prin părţile Mitropoliei, oricum mai tîrziu ea a locuit în grădina din Sfinţii Voievozi, strada Tîrgoviştei. Filimon a fost luat poate, ca băiat isteţ, de către ctitor, să fie crescut cu copiii săi. Casele Bărcăneştilor se aflau nu departe, în culoarea roşie, suburbia Sf. Nicolae, în strada Doamnei, în 1864, statul cumpără cu optsprezece mii de galbeni casele Elenei Bărcănescu, fiica marelui logofăt Scarlat („Monitorul", nr. 255 din 14/26 noiembrie 1864). Ocrotirea copiilor celor săraci în astfel de curţi boiereşti însemna amestecarea cu slugile şi îndeplinirea de treburi joase, nu altele decît acelea pe care le săvîrşea Dinu Păturică. Cu copiii Bărcănescului (Elena, Scarlat) Filimon ar fi învăţat carte grecească şi ar fi fost vorba să meargă cu ei la Paris. Adevărul este că unul din aceştia, Scarlat, maior, apoi colonel, era foarte familiar cu scriitorul, îi scria în 1857 de la Paris, numindu-1 Nae şi protestîndu-se „gata întotdeauna a face orice pentru tine". Marele logofăt Scarlat Bărcănescu, „unul dintre cei mai vechi boieri pămînteni", a murit în 1863, fiind înmormîntat la 20 noiembrie („Buciumul", nr. 145 din 11 noiembrie 1863). Colonelul Bărcănescu, comandant al regimentului 1 de lăncieri, fu răsturnat de cal la un exerciţiu pe cîmpul Cotrocenilor şi muri pe loc în martie 1866, la un an după moartea scriitorului („Trompeta Carpaţilor", nr. 411 din 27 martie 1866). Din 8 ianuarie 1841, an în care vine ca epitrop al bisericii slugerul Ştefan Ioan, Filimon se tocmeşte „cîntăreţ absolut" (cum s-ar zice absolvent) cu 800 de lei pe an şi la 14 ianuarie 1842 se împlineau 13 ani de cînd se găsea în această slujbă muzicească. Biserica, îngustă dar înaltă, inspirînd sentimente solemne, este sprijinită în mijloc de două coloane de piatră, de aspect oriental, cu piedestalul foarte înalt, fusul canelat şi capitelul brodat mărunt. Stranele cîntăreţilor erau în lemn sculptat. Un copil mergînd cu cădelniţa sau cîntînd în această biserică putea căpăta simţiri pentru frumos. Clopotul, care e turnat pe o notă fundamentală, deprinde urechea cu justeţea sunetelor şi irizaţia armonică naturală. Acela de la mînăs-tirea Mihai-vodă, care în 1864 era spart, era în „tonul lui C (do) în armonie cu tonul clopotului celui mic" („Monitorul", nr. 253 din 12/24 noiembrie 1864). în 1846 Filimon era mereu cîntăreţ, în care calitate îşi îngăduia să mîzgălească în dispoziţii vesele Mineiele cu felurite meditaţii grave, precum: „...Şi am scris eu, cu mîna de ţărînă, mîna va putrezi iar cei ce vor citi îşi vor aduce aminte că omul este ca iarba pe cîmpie ce astăzi răsare, mîine înverzeşte şi în sfîrşit cade sub amara şi neobosita coasă a cumplitei morţi...". Ar fi fost peltic şi de aceea bănuia mai tîrziu că paracliserul Colivescu din Florin si Florica de Alecsandri sau măcar jocul lui Millo (pe acesta, ce-i drept, îl va ataca în cronici în chip violent) îl parodia pe el. Dialogul din pomenita piesă decurge aşa: „Colivescu (gingav) : Eaca! ce-mi văzură ochii! Florica cu ţăpo-poiu-n mînă? Ce ai pă-păţit, Florico? Florica (îngînîndu-l): N-am pă-păţit nimica, Colivescule." Totuşi, V. Alecsandri nu prea cunoştea scriitorii şi-1 confundă pe Philimon cu Pelimon. „Pelimon l'auteur de Ciocoi vechi" — zice el într-o scrisoare. Din faptul că Nicolae Filimon se joacă pe Mineie, Penticostare şi alte cărţi sacre, iscălindu-se cu felurite nume, mai toate cu puncte de plecare în „popă" (Nicolae Popescu, N. Pop, N. Popovici, N. F. Papadopol, Nicolaos Popidis, Nicolaos Papadonat, N. Mihăescul, N. Filimo-nescul, N. Filimonidu), s-a născut bănuiala că N. Filimon a urmat Colegiul Sf. Sava, întrucît un Nicolae Papadonat urmează clasa I de umanioare în 1831—1832 şi a doua în 1833, luînd la „egzamenul general" din 1833 premii pentru geografie şi hronologie (doc. 78) 1. Acest Papadonat era în serie cu N. Bălcescu şi I. Ghica, însă e trecut în matricolă ca fiu de lipscan, locuind la Sf. Ilie, pe podul Caliţii 2367. Ion Ghica nu spune că ar fi fost coleg cu N. Filimon, şi cum locuia şi el pe podul Caliţii la 2336, ar fi destăinuit la toţi cine este Papadonat. Era greu pe atunci printre fiii de boieri şi la Sf. Sava, aşa de aproape de biserica Enii, să nu se ştie că Nicolae Papadonat, pretins fecior de lipscan, nu-i decît fiul preotesei Măria de la ctitoria Bărcă-neştilor. Nu mai puţin, N. Filimon insinuează a fi fost la o şcoală publică, deoarece numele Tombuctu îl cunoştea — zice el — „de cînd învăţam în colegiu" 2. însă „Trompeta Carpaţilor", prin pana dar fără iscălitura lui C. Bolliac, afirma la moartea scriitorului că acesta fusese „fără nici 1 Şt. Pop, Colegiul naţional Sf. Sava, în „Boabe de grîu", IV, nr. 7. ,2 N. Filimon ar fi putut să meargă la „colegiu" ca simplu audient. „Mai toţi erau auditori", scrie cineva în Talmeş-Balmes la nasu-meu Nickipercea (1863) al lui N.T. Orăşanu. o diplomă", deşi ştiind „patru-cinci limbe" (nr. 6 din 21 martie / 2 aprilie 1865). Ion Ghica 1-a cunoscut pe Filimon „unul şi nedespărţit" pe lingă grupul Anton Pann, Nănescu, Ghiosea şi Unghiurîiu, prin urmare printre „dăscăleţi", categorie de mici-burghezi devotaţi cauzei progresiste, din care făcea parte şi Marin Serghescu-Naţionalul, personaj vestit între 1840 şi 1848 şi care fusese cîntăreţ la biserica Negustorilor. Filimon era pe atunci „un copilandru, nalt, rumeny sprintenel, cu pletele de ţîrcovnic", ştia pe de rost, deşi aspirant la preoţie, pe Arghir din scoarţă pînă-n scoarţă, recita pe dinafară poezii de lancu Văcărescu, Eliad, Gr. Alecsandrescu sau Anton Pann şi cînta din memorie toate ariile jucate în sala Sîătineanu. „într-o vreme" izbuteşte să fie admis corist în trupa Madamei Karl, iar mai în urmă — adaugă I. Ghica -— „l-am găsit flautist" pînă cînd Papanicola, încetînd plăţile artiştilor, Filimon şi-a pus altă coardă la arc, a părăsit flautul şi s-a făcut foiletonist. Ion Ghica simplifică lucrurile. Concertele şi audiţiile de operă italiană au fost frecvente şi mai bine zis normale între 1840—1850, încît un psalt deştept cu ureche bună putea să-şi facă educaţie muzicală. Şi Cecilia, nevasta lui Iorgu Caragiale, care nu ştia nici carte, necum notele, asculta melodia de la bărbatul ei. Acesta îi striga: „prinde-oy Cecilia î" şi ea o prindea. Direcţia operei italiene, împreună cu Momolo, o luase însă Henrieta Karl în 1844, iar Papanicola în 1849. Sub direcţia acestuia din urmă îşi începu în 1853, la Teatrul cel nou, reprezentaţiile Opera italiană.1 Dar N. Filimon este înainte de 1850 profesor la vreo şcoală de cîntăreţi, pentru că în Pesta îl vizitează la hoteî un oarecare Grigore, cu mustăţi şi barbă, care părăsise ţara la 1850 şi fusese şcolarul său cînd era „micul Grigore",. deci cu cel puţin 10—15 ani înainte. în fine, din 1852 pînă la moarte, N. Filimon este epitrop al bisericii Enii, cu locuinţă la biserică şi cu leafă de 2400 de lei anual. La 4 decembrie 1852, Nicolae Filimon — sub numele de Filimonescu — scriitor la Departamentul credinţei, era ridicat la rangul de „conţipist", ceea ce înseamnă că se afla funcţionar încă dinainte (doc. 87). în dosarele din registratura Arh. stat. pe anii 1848—1850 se întîlneşte un Nae Mihăescu, amploiat al Depart. dreptăţii, avînd între altele misiunea de a transporta de la arhive la minister dosarele trebuitoare în proces. Este oare Filimon? (doc. 139). La 9 septembrie 1853 îl regăsim „conţipist" tot acolo, ajutor al lui M. Mărgăritescu, care îl recomandă suplinitor pentru 20 de zile (doc. 79). Peste un an, la 1 octombrie 1854, lăsat iarăşi pentru o săptămînă în locul lui M. Mărgăritescu, era numit „D. Nae Filimon" (doc. 80). Aşadar, toată lumea îi zicea Nae. La 26 februarie 1856, Barbu Dimitrie Ştirbei îl înălţa, pentru slujbele ce săvîrşise, la rangul de pitar (doc. 81), iar caimacamul, prinţul Alexandru D. Ghica, îl întărea ajutor la masa a doua, al cărei şef era Anastase Otnescu, în secţia I a Departamentului credinţei (doc. 82). în consecinţă, Filimon a fost impiegat public, ca şi „ajutorul mesei" lui, Găinescu. Numai printr-o ocupaţie cu orar diurn se explică „osteneala zilei" de care vorbeşte scriitorul într-o cronică şi nevoia de a răsufla în Cişmigiu: „Obosit de osteneala zilei mă dusesem la grădina publică a Cişmegiului ca să sorb aerul curat şi să privesc manifica panoramă a grupelor de arbori semănate cu atîta măestrie de mîna orticultorului Meyer, care avu nefericirea a trece din lumea aceasta fără să se bucure de fructul maestoasei sale opere" („Naţionalul", nr. 42 din 5 mai 1858).1 Pităria nu dădea lui Filimon vreo suprafaţă socială deosebită, mai ales în acei ani cînd desfiinţarea rangurilor se apropia. Regulamentul organic făcuse trei clase de boieri cu privilegiuri, prevăzînd ca cine va servi statului să primească un rang după fiecare trei ani. însă stăpînirea se sperie — scrie D. Bolintineanu — 1 Vezi G. Călinescu, Istoria literaturii române, p. 890, bibliografia privitoare la teatrul român. 1 Ce orar avea N. Filimon la minister, constatăm din această înştiinţare din „Anunţătorul român" (n. 63 din 4 sept. 1857): „Casele din mahalaoa Batistei unde au şezut D. Efin-gham Grant, cu cinci odăi încăpătoare pentru stăpîni, doă pentru slugi, bucătărie, două pivniţe şi o cămară, sobele făcute din nou la toate aceste camere, şi curte îndestul de mare, se dau cu chirie. Doritorii de a lua se vor înţelege cu D. Nicolae Filimon, ce locuieşte în curtea bisericii Enii, de la 7 pînă la 9 dimineaţa la locuinţa sa, iar de la 9 şi pînă la cinci în toate zilele la Ministerul cultului, unde se află amploiat". că peste 30 de ani ar fi fost o mie de bani mari, de vornici şi de logofeţi. între clasa întîi şi celelalte se puse o barieră, „cel dintîi loc se opri pentru o seamă de familii ce se aflară înaintea regulamentului decoraţi cu fanarioticul titlu de protipendadă". Ceilalţi se opreau la rangul de clucer. „O aristocraţie se formă dar — fără ştirea legei" („Dîmboviţa", nr. 2 din 15 octombrie 1858). Prin urmare, pitarul-amploiat N. Filimon nu păşea nicicum în clasa Bărcăneştilor.1 Ce opinie are însuşi despre boieria sa se vede din prologul la Ciocoii vechi şi noi, unde spune că Dinu Păturică „şi-a luat rangul de pitar, la care nu este vătaf să nu aspire". Localul Departamentului credinţei, mai tîrziu al cultelor, este de bănuit că se găsea, unde a fost şi mai tîrziu, peste drum de altarul bisericii Enii, pe strada Colţii, nu departe de str. Batiste 2. în 1857 pitarul Nicolae Filimon vizita, din ordinul Ministerului cultelor şi instrucţiunii publice, Mitropolia Ţării Româneşti (doc. 83). Probabil că însărcinarea era în legătură cu Comisia documentală de la Mitropolie, înfiinţată în anul 1837 3. Bibescu con-cediase pe membrii acestei comisii în 1845, lăsînd numai un secretar şi cîţiva scriitori, dar în 1852 Ştirbei o reorganizase. N. Filimon ştia desăvîrşit greceşte, cum se constată din însemnările şi din citatele pe care le face. Trimiterile la condicile din Arhive sînt mai ales la file scrise în această limbă. Că avea un cumnat grec atenian, că o nepoată va lua de bărbat un originar din Ianina vorbind greceşte, nu spune neapărat mare lucru, dar numele Filimon însuşi este grecesc. Chiar Pândele, fiu al jupînului Constandin Croitoru, rudă ori nu cu preotul Mihai, care însă întreţinea legături cu el, are nume grecesc. Ioan Filimon se cheamă autorul unei istorii a Eteriei, Dokimion peri tis ellinikis epanastaseos (Atena, 1859—1861), cu mulţi subscriitori aici în ţară, pe care îl consultă N. Filimon, dar ar fi hazardat 1 Chiar în 1875 D.A. Pappazoglu dedică „planul comisii coloarei de roşu" „nobl. familiei (sic) de Bărcănescu". 2 Vezi planul' culorii de roşu de Pappazoglu, mai sus citat. 3 Dimitrie Onciul, Din istoria archivelor statului, Bucureşti, 1903; P. Petrone, Despre Comisia documentată, în „Dîmboviţa", nr. 77 din 11 iulie 1859 (după acesta, Comisia documentală s-a înfiinţat în 1841). să-î socotim afin cu scriitorul. Remarcabil este că acesta se ţine în curent cu operele recent apărute în greceşte. în aceste condiţii, ca epitrop de biserică şi impiegat la minister, îşi începe N. Filimon la „Naţionalul" lui V. Boe-rescu, a cărui redacţie era în str. Lipscani în „otel Hagi Teodorache", foiletoanele muzicale, ce nu constituiau un mijloc deznădăjduit de existenţă, cum credea I. Ghica, neştiindu-se măcar dacă ele i-au fost plătite. întîiul foileton, Paralelism între fosta direcţiune şi cele de astăzi, apare la 5 decembrie 1857, în nr. 1. Filimon face, retrospectiv, celor nouă ani de întreprindere a operei italiene o critică foarte aspră. Partea muzicală fusese „nimic alt decît o cacofonie complectă". în ultima stagiune însă „urechea n-a suferit ca în alţi timpi". Urmează apoi cronici despre operele cîntate, începînd cu II trovatore şi întrerupte de biografii de muzicanţi (Verdi, Donizetti, Bellini, Paga-nini).1 1 II trovatore (nr. 3 din 12 dec. 1857); I Lombar di (nr. 4 din 16 dec. 1857); Linda di Chamounix (nr. 6 din 23 dec. 1857); Rigoletto şi Emani (nr. 7 din 26 dec. 1857); Lucrezia Borgia (nr. 8 din 2 ian. 1858); Don Pasquale (nr. 11 din 13 ian. 1858, repetat din cauza greşelilor de tipar în nr. 12 din 16 ian. 1858); Lucia di Lamermoor (nr. 13 din 20 ian. 1858); II barbiere di Seviglia (nr. 15 din 27 ian. 1858).Apoi Filimon, nemaiavînd materie pentru foileton, scrie în nr. 17 (3 febr. 1858) şi nr. 20 (13 febr. 1858) Schiţe trase din viaţa şi scrierile musicale ale celebrului maestru G. Verdi, iar între ele, în nr. 18 din 6 febr., foiletonul despre Măria de Rohan. în nr. 21 şi 22 Vasile Boerescu însuşi traduce Visul lui Scipione de Cicerone, în care se vorbeşte despre „musica sferelor". în nr. 23 din 24 februarie' Filimon traducea după M.G. Saphir, Rachela şi Ristori. în nr. 25 din 3 martie, la Varietăţi, sub titlul Despre Teatrul italian, atrăgea atenţia asupra condiţiilor ce trebuiau puse în eventualitatea încheierii unui nou contract între stat şi Opera italiană. în nr. 27 (10 martie 1858) publică un foileton despre La Traviata, dar în nr. 28, 31 şi 33 (din 13 martie, 24 martie şi 3 aprilie) scapă cu un rezumat Despre începutul operii musicale, progresul şi perfecţiunea în care a ajuns în timpul de astăzi. în nr.' 34 din 7 aprilie 1858 făcea cronica despre Norma, după aceea revenea la generalităţi şi informaţii muzicale (Schiţă din viaţa şi scrierile celebrului maestru Donizetti, în nr. 36 din 14 aprilie 1858; Gibelini şi Guelfi sau diferitele partide musicale, în nr. 37 din 17 aprilie 1858; Schiţă biografică asupra maestrului Bellini şi a 19 La 5 mai (nr. 42) face o dare de seamă asupra seratei muzicale date de E. Hiibsch, cu care prilej şi-aduce aminte că„detestabilul Rondo"alla polacca fusese introdus în teatru de cîntăreaţa Karl la 1845. în nr. 59 din 3 iulie 1858 apăru un ultim articol Despe noua trupă italiană, pe care N. Filimon 1-a lăsat, poate, la redacţie, căci la 29 iunie după calendarul iulian pornea cu „omnibusul" spre Giurgiu, în drum către Germania. Filimon şi-a început cronica sub căimă-cămia lui Alexandru Dimitrie Ghica, după tratatul de la Paris. în aşteptarea altor evenimente politice care să dea satisfacţie aspiraţiilor patriotice şi progresiste ale românilor, presa era reticentă şi în scrisul lui Filimon nu pulsează deocamdată decît indignări de ordin muzical. Insă în vreme ce se afla în străinătate, la 7/19 august 1858, se încheia Convenţia de la Paris, care deschidea perspectiva unirii şi a dezlegării problemei ţărăneşti. Stilul scriitorului după această dată devine social şi vehement. O chestiune pare nelămurită. O călătorie de trei luni, precum este aceea pe care o întreprindea N. Filimon, cerea bani buni. Cu două sute de lei leafă pe lună de la Epitropie, cu ce lua pentru slujba de ajutor de masă nu se putea străbate în acea vreme Europa în vapor, tren şi trăsură de poştă, de la Bucureşti spre Thuringerwald, de acolo spre Roma şi înapoi prin Italia, din oraş în oraş spre ţară. Ştim însă acum că Filimon era un om cumpătat şi strîngător, care, ca să-şi facă drumul lui în viaţă, a luptat din răsputeri, precum fusese dorinţa preotesei Măria, cu valurile. operilor sale, în nr. 39 din 24 aprilie 1858). în foiletoanele din numerele 44, 54 şi 56 din 12 mai, 16 iunie şi 23 iunie, Filimon îşi găseşte refugiul într-o Schiţă biografică asupra celebrului violonist Paganini, făcînd între ele o dare de seamă despre Iudita şi Olofern, dramă pusă pe muzică de Wachman, care s-a cîntat însă de către actorii români. II. CĂLĂTORII La 29 iunie 1858 N. Filimon luă „omnibus"-ul spre Giurgiu, făcînd un prim popas la Călugărenii Doctorului. Călare pe un Pegas care „nu semăna deloc cu cel din mitologie", fiind „o vită venerabilă", se îndreaptă spre vestitul cîmp de bătălie unde Mihai Viteazul, „sostenimentul cristianismului", a înfruntat pe turci. Vede o cruce de piatră şi doi ţigani cu un urs. Filimon e indignat. „Români! e timpul să vă deşteptaţi din letargia în care v-a aruncat regimul moliciunii şi al egoismului!... Ridicaţi monumente eroilor voştri! Veneraţi memoria lor; căci o naţie care nu onoră pe eroii şi făcătorii ei de bine nu va produce niciodată eroi." La Giurgiu, după o „fatigoasă călătorie", trage la „Otello dei Vapori", într-o cameră lîngă grajdul cailor. Personalul descris pe tablele puse pe uşi este numeros. Dar nu apare decît un individ, „stimatisimul portier". „Se vede — zice scriitorul — că ospelierii din acest oraş, în sistemul lor economic, au imitat foarte mult pe Arpagon de la Moliere, căci numai avarul acela îşi săvîrşea toate serviciile domestice cu o persoană căreia îi da mai toate numirile cunoscute în dicţionarul servitudinei." Tovarăşul de cameră se sperie de o jiganie pe care o ia drept scorpie. Era doar „un greiere, o insectă nevinovată, un cîntăreţ ce desfătează lumea fără plată şi care se crede fericit cînd poate „intona în pace melancolicele sale cîntări". Se îmbarcă pe „Archiduca (sic) 1 Albrecht". Lăutari veniţi Corect: Arciduca. 21 „apozitamente" salută „departul". Vaporul intră în mijlocul Danubiului. Pe maluri se văd „livezi pline de arbori roditori şi smălţate de miliarde de flori selbatice", imense „selve de sălcii plîngătoare", în cursul apei insule acoperite cu „verduri şi plante". Apoi cîmpiile şi „dumbrăvile cele romantice în care se aud suspinele pline de j melancolie ale filomelelor" se pierd din vedere şi vin j „munţii de granit", „munţii teribili" printre care Danu- | biul curge „gemînd ca un leu iritat". Pe vapor se află „o frumuseţe angelică", „o columbă", în contrast pira- j midal cu monstruoasa figură „împodobită cu un nas colo- I sal" „ca de cegă", învîrtit ca „tromba marină" a soţului. I Caracterele soţilor sînt „estremamente opuse". El e „cuasi j delirant" de gelozie, ea o „bellă femeie" cu dinţi „de avoriu", „cu buze de coral". Scriitorul, stînd în „aerul j cel fresc al nopţii" pe „copertă", sub lumina „brilantă" a stelelor, „cade" în braţele lui Morfeu şi se visează pe creştetul unui munte rîpos lîngă o femeie înaltă şi slabă j cu părul lăsat pe spate „şi cu sembianţe infernale", care 1 nu e decît muma lui Decebal. Aceasta invoacă prin semne [ cabalistice în faţa unui vas de aramă puterile infernale, j prilej pentru autor de consideraţii politice. f. La Pesta călătorul pretinde în fraze seci ca de ghid j a fi văzut Otelul oraşului (Magistratul), Mănăstirea Pia- . [ riştilor, Bursa, Academia militară, Otelul invalizilor, puntea i de fier suspendată, Universitatea, Muzeul, fundat în 1803 f de „graful Franz-Szeeheny", apoi grădinile publice (Bos- | chetul oraşului, Insula Palatinului, grădina „baronului ! Orczy"). După ce vizitează „mai toate curiosităţile şi delicioasele grădini" ale Pestei, trece pe podul suspendat în Buda. La hotelul „Regina Angliei" vine acel român Grigore, comerciant de „mărfuri coloniale", fost şcolar al i său înainte de 1850. Acesta îl ia cu barca în susul Danu- \ biului şi-I duce la o „Magyar Kavăhaz", într-o pădure ; afară din Pesta, care e de fapt o grădină cu alei de mirţi şi de oleandri. Femeile maghiare i se părură autorului Ciocoilor vechi şi noi frumoase, dar cu un „ce militar", ; cu „un nu ştiu ce" inspirînd respect şi admiraţiune. Or- 1 chestra, ce nu era decît o bandă de ţigani, începe să cînte J uvertura din „Gulielm Tell" de Rossini. „Ce intonare! î Ce preciziune...!" Apoi o dă în ceardaş, joc jumătate f gimnastic, jumătate atletic. Dănţuitorii încep andante, \ făcînd poze maiestoase şi pline de graţie. La „movimentul" „iute, precipitat" se înfuriază, iau un „aspect teribil" şi cu ochii plini de sînge fac mişcări convulsive ca într-un sabat infernal. Călătorul face cunoştinţă cu un june maghiar fără o mînă şi fără trei degete de la cealaltă. Convorbirea cade asupra libertăţii popoarelor. Filimon dă astfel de sfaturi „Siliţi-vă a mări bogăţiile ţării prin dezvoltarea agriculturei şi a industriei naţionale. întindeţi cît se va putea mai mult mizloacele de educaţiune. Moralisaţi popolul, faceţi-1 să cunoască splendidul trecut al Ungariei." Dar găseşte că „răscularea de la 48 a găsit pe maghiari foarte puţin pregătiţi pentru libertate". Ei nu şi-au dat seama că Ungaria „este locuită de mai multe popoare, toate cu tradiţiunile, cu limba şi aspiraţiunile lor". Era necesar ca Ungaria „să sdrobească privilegile, să desfiinţeze iobăgia (Iobages), să proclame drepturi şi datorii pentru toţi, libertate de religie şi de conştiinţă şi dreptul de esistenţă naţională". Procedînd altfel, popoarele din Ungaria au făcut „cauză comună cu kaiserul". Nici în ţările române condiţiile politice nu sînt mai bune. „Şi la noi, ca şi în patria dumitale, nu sunt streinii care ne pregăteşte ruina, ci suntem noi. Sunt o parte de magnaţi pervertiţi, vanitoşi, ambiţioşi şi corupţi. Oameni ce-şi vînd patria şi conştiinţa pe preţul unei decoraţii, ce de multe ori nu valutează nici trei crăiţari. Sunt guvernele antipatriotice care sug sîngele unui popol martir, care îl ţine în ignoranţă şi în miserie!... Sunt certile intestine şi sfîşierea partitelor, ce paralisează progresul material şi moral. Agricultura şi comerciul stau în amorţire din lipsa căilor de comunicaţie; artele şi ştiinţele lipsesc cu totul, din causa puţinei încurajeri a stabilimentelor necesarii." Maghiarul îi vorbeşte lui Filimon despre literatură, despre „Telleci, Szabo şi contele Mico", istorici; „Petcfi, Liszanai, Tomba, şi Naday", poeţi lirici; „Czaco, poet dramatic", „Barandy, iconomist", şi „Nagy, poet satiric", despre stabilimentul numit conservator de muzică, de unde au ieşit primadonele Mara, Holosy şi baritonul Bock 1. Filimon se vaită de stările de la noi. „Lipseşte şcoala necesarie pentru formarea artiştilor, lipsesc artiştii, lipseşte totul." Repertoriul cuprinde drame teribile, vode-vile fantasmagorice, comedii şi farse imorale, „lepădături ale teatrelor franţozeşti frecuentate de mitocanii Parisului". Piesele române sînt lucruri „teribile şi monstruoase", ca Stroe, banu Craiovii. Guvernul dă „o subvenţie meschină", publicul, ca un copil, „s-a deprins cu representaţii monstruoase". Literatura merge înapoi ca racul. Eliade e „lipsit chiar de hrana sa şi a copiilor săi", Bolintineanu „nu se bucură de o soartă mai bună", Aristia abia de curînd „fu numit bibliotecar". Mai sînt şi alţi bărbaţi, dar guvernul, „în loc să formeze din ei un comitet literariu şi să-i încorajeze în splendida carieră a literilor, făcu dintr-înşii prezidenţi de tribunale şi altele şi astfeliu, bărbaţii aceia care ar fi putut să dea literaturii noastre un mare avînt către progres, astăzi ei îşi pierd timpul în nişte ocupaţiuni canţelarice, pe care cel mai neînvăţat amploiat ar putea să le îndeplinească cu demnitate". După această convorbire, Filimon ia masa împreună cu tînărul ungur, consumînd încîntat rachiu naţional „Gabuna Palinka", o farfurie de varză acră tăiată foarte fin şi fiartă cu carne de rîmător şi de vacă, tocană compusă din carne de vacă foarte grasă, gătită cu pătrunjel, ceapă şi ardei, friptură de raţă cu sos de vin şi ardei, vinuri de Tokay şi „Ablerberg" (Adlersberg). Ungurul recomandă Tokay roşu pentru că, zice el, „Maghiarul în sclavie cată să bea numai vin roşu... ca să aibă în vedere totdauna torentele de sînge ce au vărsat naţiunea maghiară pentru redobîndirea libertăţii sale". Este bătător la ochi că această agapă fraternă decurge în spiritul adevăraţilor revoluţionari români şi unguri de la 1848, care socoteau că înfrăţirea celor două popoare într-o luptă comună împotriva duşmanului de clasă şi pentru libertate era mai de folos celor două naţionalităţi decît şovinismul orb. „O, cîte nenorociri simţămîntul de naţionalitate — exclamase N. Bălcescu — a adus 1 Scriitorii unguri citaţi de Filimon smt Lisznyai Damo Kâlmân (1823-1863)Tompa (n. 1819); Czak6 Zsigmond (1820-1847); Bârândy Ianos (1788-1854) Nagy Ignâc (1810-1854). E întrebarea daca Naday este Naday Ferenc (1840-1909), care ar fi avut 18 ani la acea epocă. într-aceste locuri. Războiul între unguri şi români este un război barbar..." Şi G.Bolliac, care semnase la Szegedin, împreună cu Bălcescu, Proiectul de pacificare între maghiari şi români, exulta la aceeaşi idee, compunînd în onoarea generalului Bem un cîntec: „Să bem, să bem, să bem / Gă-i cu noi bătrînul Bem". Deci Filimon şi Kovesdi Janos (aşa se cheamă ungurul) dau vinul pe gît strigînd din toată forţa plămînilor: „Eljen a Magyar, eljen a Olahok", Trăiască ungurii, trăiască românii. De la Pesta la Viena, călătorul merge cu trenul, care îl dezamăgi. Crezuse, după spusele compatrioţilor, că acesta aleargă „mai iute decît vîntul şi ceva mai încet decît gîndul". Trenul opreşte şi la staţiunea Wagram, prilej pentru scriitor de „reflesiuni" asupra epopeii napoleonice după pacea de la Pressburg. La Viena vede catedrala cea veche Sfîntul Ştefan, „colosal edificiu" în stil gotic, trei sute treizeci picioare lungime, două sute douăzeci şi două picioare lărgime, cu un turn de patru sute douăzeci picioare şi un clopot de trei sute cincizeci şi patru cîntare (chintale). Intrînd înăuntru, Filimon „simte o mare sensaţiune, remîne chiar ecstasiat" faţă de „severa maestate a arhi-tecturei, de spaţioasele proporţiuni ale edificiului şi de îngrozitoarea înălţime şi grosime a pilaştrilor"... Vizitează (aşa presupunem , frazele sînt în general echivoce) biserica capuţinilor, biserica augustinilor, biserica minoriţilor, biserica Sfîntului Ion Nepomuc din Jâgerzeile, Alterchen-feldkirche, apoi castelele imperiale din Burg (biblioteca cu trei sute de mii de volume şi patruzeci de mii de manuscrise, cabinetul de monezi antice, galeria de pictură din camerele principelui Liechtenstein, arsenalul civil). Colindă pieţele publice (Kohlmarkt, Kârnthnerstrasse, Jâgerzeile, Burgplatz), admiră statuia „colosală" a kai-zeruîui Franz din Franzensplatz, statuia lui Iosef al II-lea din piaţa cu acelaşi nume, coloana Trinităţii din Graben, trunchiul bătut cu cuie numit „Stock im Eisen" din piaţa respectivă. A fost la teatrul imperial de operă, căci spune despre „orchestral" ei că „în ceea ce priveşte precisiunea intonării şi esactitatea timpilor muzicali, întrece pe cele mai bune din Italia şi Francia", avînd însă „mare lipsă de ceea ce numim sentiment şi colorit musical". A vizitat arsenalul militar şi fabrica de arme, încercînd „o mare surpriză" cînd văzu„precisiunea şi iuţeala cu care se lucrau 25 armele de tot felul". Probabil peste tot Filimon e călău- I zit de un cicerone (domestique de place) „carele pentru o plată de 1 1/2 fiorini pe zi" conduce pe străini „pe la toate stabilimentele". în fine păşeşte în castelul imperial Belvedere, spre a vedea galeria de pictură. Aici îşi face idee despre marile opere plastice, de primitivi, de şcolile italiană, flamandă, olandeză, franceză, germană. Vede pînze de Paolo Veronese, Giacomo Palma, Tintoretto, j Tizian (Moartea Lucreţiei, „foarte bine colorit şi de mare espresiune", Ecce homo, „operă conştiincioasă şi plină de rare frumuseţi"), Pordenone, Caravaggio, Perugino, I Fra Bartolommeo (despre a cărui „intrare în biserică" [ marele pictor Viardot zice că este „de un stil foarte înalt, de un caracter sublim şi o esecuţiune plină de măiestrie"), intră în sala pictorilor bolognesi, apoi în aceea cu pînze de Correggio, Annibal Caracci, Andrea Mantegna, vede peisaje de Ruysdael, portrete de Van Dyck, cadre de j Rubens, Teniers-junele, un tablou de Tintoretto „ce 1 represintă pe Susana surprinsă în bae de doui bătrîni", j tablouri de Albrecht Durer, de P. Breughel şi o „spiri- J tuoasă pictură" de Jacques Gallot ce reprezintă un tîrg j într-un sat. Pictorii „vivenţi" germani nu-i plac. A mai j vizitat (s-ar înţelege) şi alte galerii: Lambergschegallerie j în localul belelor-arte din Anna Gasse 890, galeria prinţului Liechtenstein, galeria Esterhazy din „foburgul ( Mariahilf no. 40", unde contemplă un Ecce homo de î Rembrandt, remarcabil prin „esactitatea formelor şi j marea imitaţiune a naturei" şi o Madonă „ce a eşit din |, penelul lui Rafael Sanzio". în galeria Czernin admiră I un „paesagiu" de pictorul olandez Van Artois. i Apoi colindă împrejurimile Vienei, intrînd în grădina numită Glacis, aşezată între bastioane şi periferii, „Folcs-Garten", unde vienezii ascultă valsuri de Johann Strauss şi sorb băutura Geresei, adică a zeiţei Geres, altcum zis bere, Paradiesgarten, Burggarten, Grădina botanică a Universităţii şi în fine Prater-ul, unde „bunii cismari şi croitori, ui tind tacsele cele grele, joacă ca nişte disperaţi pe antica arie «O! tu (sic) liber Augustin»". S-ar înţelege că a fost la Marschfeld, la Heiligenstadt, la Klosterneuburg, pe Dunăre, la Dobling, la Wienerwald, la Hiezing, la Luxenburg, la Leopoldsberg, la Vaebringfde fapt Waehring), 26 unde sînt înmormîntaţi Beethoven, Schubert şi Gluck., Filimon recomandă călătorilor şi muzicofililor să viziteze acest „cimitir". Merge şi la Baden, localitate cu ape minerale. Se gîndeşte îndată cu „desolaţiune" că la apele minerale de Ia noi, pe unele din care le-a frecventat, lipsesc locuinţe, grădini, hrană, că guvernul Principatului nu pune să se facă analiza apelor şi nu foloseşte „bogăţii date de natură", că facem şosele de 15 ani şi n-avem şosele, că rîurile ce ar putea fi navigabile inundă semănăturile, că guvernul „priveşte cu impasibilitate" la stabilimentele publice din capitală ce cad în ruine şi la pavajul uliţelor „ce te face să-ţi urăşti viaţa". în cele din urmă, Filimon vizitează castelul Schon-brunn cu o mie patru sute 'patruzeci de camere ce i se pare un „mare otel", fără „nimic grandios". Străbate o parte oarecare din camerele acestui castel, admirînd luxul şi magnificenţa. Intră în camera în care la 1809 octombrie 14 se subscrise pacea între Franţa şi Austria şi unde la 1832 îşi „dete ultima respiraţie ducele de Reich-stadt", în camera în care locui regele regilor. Nu cuteză de emoţie să pipăie draperiile patului. în grădina din apropiere dă de o menajerie. Dintre toate vieţuitoarele îi făcură impresie ursul alb, castorul şi pasărea numită Lira. La Schonbrunn, Filimon pretinde a fi văzut printre „corespondinţele ţinute de Napoleon" un plic cu inscripţia Memorii ale doctorului N. . . asupra esecutării lui Friderich Staaps, student, membru al societăţii Tugendsbund, din care citi o pagină. De aci scoase nuvela cu acelaşi titlu. întors „cu oarecare melancolie şi indispoziţiune" de la Schonbrunn, Filimon merge a doua zi la „debarcaderul stradei ferate" (acesta era termenul folosit atunci) 1 şi se suie în trenul pentru Praga. Trece fără îndoială prin Pressburg, actualul Bratislava. Ajunge la Briinn (Brno). După toate semnele se dădu jos numai în staţie, deşi descrie oraşul ca şi cînd l-ar fi văzut. Pe o stîncă faţă în faţă cu localitatea văzu castelul Spielberg, în care au fost închişi în 1821 carbonarii italieni împreună cu Silvio Pellico, simbol arhitectural al opresiunii naţionalităţilor 1 Adolphe Joanne, Iiineraire de VAllemagne du Nord, Paris, Hachette, 1862, p. 93: „embarcaderes des chemins de fer"; p. 96: „Ies d^barcaderes des chemins de fer". de către regimurile antidemocratice. Spielbergul i se păru „oribil", inspirînd groază chiar şi acum, cînd era transformat în închisoare militară. Călătorii se reurcară în vagoane, trenul porni iarăşi şi se opri la Austerlitz, prilej de a-şi memora, după ghid, vestita bătălie cîştigată de Napoleon. Scriitorul meditează la tristul rol ce 1-a jucat pe teatrul lumii Boemia, „această nefericită ţară" care şi-a pierdut libertatea devenind o provincie austriacă. „Austria, după sistema ei de cotropire, mai întîi proscrise limba slavă şi introduse pe cea latină, ear pe la finitul secolului XVIII kaiserul Iosif II o înlocui şi pe aceasta prin limba germană şi dete ultima lovitură naţionalităţii boeme". Filimon intră în Praga pe poarta zisă Neuthor. Zidurile şi bastioanele oraşului, cu semne de bombe, cu muşchiul gros ce le acoperea, cu „cupolile cele ascuţite ale bisericilor", castelele, marginile înflorite ale Moldovei îi inspirară „ideile cele mai melancolice". Trage somnoros la „Schwar-zes Ross", pe Kolowrat Strasse, care era un hotel de clasa I. Se crede că acesta ar fi fost în Mala Strana, sub Hradcany, la capătul uliţei Waldstejnskâ, într-o piaţă în care în 1930 se mai afla un azil de orbi „Klar", de unde numele de Klarov al lacului. Dar mai firesc e vorba de un hotel pe trida Kolowrat, actualul Na Prikopee (Am graben), faţada de dindos al căruia dădea şi ea spre un aşezămînt de orbi. Visă numai monumente vechi şi afumate, munţi şi rîuri. Se deşteptă pe lumină de lună, deschise fereastra, sorbind „aerul cel fresc şi parfumat de mirosul florilor cîmpene" şi simţi în piept „o mulţime de idei poetice", dîndu-şi seama că se află în patria lui Schubert, Orfeul Boemiei. Luă flautul şi cîntă „pateticele note" din „Nocturnul în re minore de Iulio Briccialdi" 1, apoi, cu „cel mai profund sentiment", intona celebra serenadă Der Schwanen Gesang de Schubert, dar „notele cele plentive" ale acestei arii îi pricinuiră atîta emoţie încît lepădă instrumentul. Dintr-un palat din faţa hotelului se auzi un cuartet compus dintr-o violină, un flaut, o violină „seconda" şi un violoncel, care executa, „cu o măestrie şi pasiune musicală ce nu o poate găsi cineva decît în Boemia şi Italia", felurite piese, între care şi Serenada lui Schubert, 1 Flautistul Briccialdi dăduse concerte, în 1844, la Bucureşti („Vestitorul românesc", 34 din 2 mai 1844). cîntată „cu un sentiment misterios şi electrizător". Pe urmă află că muzicanţii erau fără vedere şi învăţaseră muzica la Institutul orbilor din Viena. Iritat de indiscreţia oberchelnerului, care îi cerea pentru poliţie cîteva informaţii, Filimon declară ironic că se numea Sidi Mahmud ben Abdalah, născut în Maroc în oraşul Tombuctu. Oamenii de la 1848 aveau aceeaşi repulsie faţă de zbirii stăpînirii reacţionare, care se ţineau pe urmele patrioţilor, ca poliţia austriacă de pildă, care fila în 1850 pe Bolliac, membru al „partidului răsvrătit". Vizită împreună cu un colonel rus, poliglot, tovarăş de hotel, catedrala Sfîn-tului Vitalian (Vito), admirînd „proporţiunile gigantice şi cutezătoare" ale edificiului, care îl făcu să se creadă „într-unui din templele ciclopice ale anticilor zei germani". S-ar fi urcat şi în cupola (ghidul zice „ia tour") de 128 m. dacă ar fi avut „picere de capră" şi nu s-ar fi aflat „în furia reumatismului". Intră în biserica Loreta, care poseda o diademă de aur cu 6 666 diamante, în biserica Asump-ţiunii, atras ca muzicant de „organul" care ar fi fost cel mai mare din toată Boemia, avînd cincizeci de registre şi trei mii de ţevi de aramă, în Teynkirche, unde este înmormîntat Tycho Brache. Vizită reşedinţa imperială St. Wenzels Hofburg, edificiu „ gigantic", care nu-i decît Hradcany, apoi Nazional Museum, în care se aflau hărţi, obiecte de mineralogie, arheologie, monede, Teatrul cu două mii de locuri, Karlsmonument, monumentul împăratului Francisc I, podul zis Karlsbriicke (Karluv most), de pe care a9fost aruncat în Moldau Sf. Ioan-Nepo-muc, podul suspendat (Kettenbriicke), insula Sofia, (Zofin, acum Slovansky Ostrov), insula Tirului (Schiit-zeninsel), Volksgarten, palatul Belvedere (pavilionul reginei Anna), Conservatorul, Universitatea zisă Carolinum. Numele lui Ioan Huss îl face pe călător să cadă la reflecţiuni asupra degenerării bisericii, nu fără a făptui eroarea de a confunda misticismul ascetic al comunităţii creştine cu comunismul utopic, despre care se vede a fi avut o idee nebuloasă. „Cristianismul la început era chear aceea ce numim astăzi comunism." înflăcăraţi de această religie umanitară, bogaţii îşi împărţiră averile la săraci şi intrară în mănăstiri. Un secol mai în urmă asceţii deveniră avuţi, puseră mîna pe demnităţile bisericii şi se făcură „tîlhari şi asasini". „Stăpîni absoluţi peste lumea creştină şi bogaţi peste măsură, ei striviră sub picioare pe nefericitul cler secolar". „în fine, sub pielea vulpei făcură trebile leului." „Popolii şi clerul proletar nemaiputînd să sufere abuzul capilor bisericii, se revoltară." Huss, fiu de plugar, fu unul din aceşti răzvrătiţi. Pornind înspre Germania, Filimon ajunge la încheierea că femeile germane sînt adesea cu ochi şi sprîncene încîntătoare, buze ce provoacă coralul şi carmenul cel mai fin, dinţi mai albi decît „avoriul", dar că sînt pedante în amor, pretinzînd „să te pui în genuche înaintea lor, să le recitezi poezii amoroase şi corespondenţe de ale lui Werther cu Garlota", în vreme ce ele cu „aer mîndru şi pasionat deschid pe Faust de Goethe sau vro broşură de poezii de ale lui Schiller". Trenul trece pe dinaintea a „poetici munţi acoperiţi de brazi", din vîrful cărora cad torente de cristal. Filimon şi cu rusul cîntă încet duetul între bariton şi bas din opera i" Puritani de V. Bellini, în vreme ce o tînără baroneasă germană citeşte poezii de Schiller. în tren, doi bogasieri români vorbesc despre stările din Principate şi unul spune celuilalt: „Nu vezi că astăzi mai toţi speculează şi încă unii cu un fel de marfă ce nu-i costă nimic, şi de la care cîştigă de multe ori o mie la unul? Ce o să zici spre apărarea judecătorului care speculează dreptatea? Şi despre medicul cearlatan care fără să-ţi cunoască malatia de care suferi, te adapă cu cele mai periculoase veninuri, şi te trimite pe lumea cealaltă fără să tragă vreo penalitate, pentru tristele consecinţe ale cearla-taniei sale?" Etc. Filimon văzu în pripă Dresda, între sosirea şi plecarea trenului. La galeria de pictură aruncă ochii pe pînze de Poussin, Claude Lorrain, Canaletto, Murillo, Teniers, Rubens, Jordaens (Diogene cu lampa), Van Eick, Cranach^ Durer, Hans Holbein, Tizian, Palma il Vecchio, Veronese, Guido Reni, Ribera, Correggio. Se sui apoi iar în vagon şi porni spre Miinchen să asiste la deschiderea expoziţiei industriale. Era noapte şi luna lumina „codrii şi pinii munţilor" pe care îi traversa. Torentul căzînd din crestele stîncilor de granit şi prefăcut de lună „într-un rîu adamantin", făcea un zgomot poetic care scoase lui Filimon 30 „oftări şi lacrime". Vagoanele mergeau cu atîta celeritate încît curînd scriitorul ajunse la Miinchen şi trase la hotel Maulick în Odeon-platz (ghidul zice: Kaufinger Strasse nr. 23). La Miinchen, Filimon vede Frauenkirche, St.-Michaelis-Hofkirche, Lud-wigskirche, unde contemplă îndeosebi Ultima zi a judecăţii de Cornelius, imitaţie imensă după aceea din Capela Sixtină, Theatinerkirche, Pfarrkirche zu St. Peter, Allerhei-ligen-Hofkirche, Basilica zisă şi biserica Sf. Bonifaciu, Sf. Mariahilfkirche, apoi Die alte Residenz, Antiquarium, tezaurul (Schatzkammer), aşa-zisa Reiche Capelle, apartamentele lui Carol al VH-lea, Der neue Koenigsbau, imi-tînd în faţadă Pallazzo Pitti din Florenţa, Glyptoteca din Brienner str. nr. 36 (sala egipteană, sala cu sculptură greacă, sala cu marmuri ale templului din Egina, sala lui Apollon citharedul, sala lui Bachus etc), muzeul Schwant-haler cu „o mulţime de statue lucrate de sculptorul" cu acelaşi nume, de fapt cu modelele în ipsos ale operelor respectivului. Bineînţeles străbate pinacoteca veche, văzînd tablouri de Rembrandt, Poussin, Rubens, Correggio, Tizian, Domenichino, Andrea del Sarto, Perugino, Fra Bartolommeo, Fra Filippo, într-o oarecare pripă, deoarece din numărul imens de pînze citează fugitiv cîteva. Merge şi la pinacoteca nouă unde se afla o Risipire a Erusali-mului de G. de Kaulbach. Desigur că a străbătut pieţele pe care le citează: piaţa lui Maximilian Ioseph cu statuia colosală a regelui, piaţa Odeonului cu statuile lui Gluck şi a lui Orlando di Lasso, Wittelsbacherplatz, Carolinen-platz, Statuia Bavariei, poarta Victoriei (Siegesthor), grădina'curţii (Hofgarten), plantată cu castani şi ornată cu două arcade. Se pare că Filimon a ajuns la saţietate de atîta pictură. Inima îl împingea spre muzică şi merse la teatrul din Miinchen să asculte opera Lohengrin a lui Wagner. Fu numai urechi ca să nu piardă o notă. în fond „muzica viitorului" îl lăsă nemulţumit. Scriitorul găsi cu cale să intre într-un „stabiliment de beţie", „colosul templu al lui Bacus", într-o pivniţă în care mai mult de o mie de oameni beau din „amarul nectar al Olimpului scandinav", adică bere. înainte de a părăsi Miinchenul merse la teatrul dramatic unde văzu comedia Der Versch-wender, pe care nu o înţelese decît după gesturi, necu-noscînd „idioma bavareză". De aceea, onest, nici nu aplaudă. Cu trenul călători pînă la Schweinfurt, apoi luă poşta, urnită de cai foarte flegmatici. Amintindu-şi cu durere starea mizerabilă a ţărănimii noastre şerbite şi împărtăşind astfel şi aci una din ideile de temelie ale revoluţiei de la 1848, privi uimit cum ţăranii bavarezi lucrau pe cîmp cîntînd şi cu rîsul pe buze, „iar nu ca pe la noi sub biciul dorobanţilor". Ajuns la Kissingen, trase la hotel Maulick. Bău ape minerale, ascultă concertele pianistului Jael şi trase într-o „Schis-hof" cu carabina, fără să nimerească vreodată. Impresiile de călătorie ale lui N. Filimon sînt seci ca un ghid turistic, presărate cu dizertaţii istorice, legende romantice, ca aceea a tînărului vîndut diavolului spre a i se face un drum de trăsură pe un munte inaccesibil, şi cu episoade de un adevăr suspect, în spiritul de parodie al lui Edmond About. Scriitorul avea de gînd să continue descrierea călătoriilor sale, deoarece la sfîrşitul volumului stă scris: „Finele primei părţi". într-adevăr, în vara aceluiaşi an, îl găsim în Italia, în 1855 şi deci foarte probabil şi în 1858 nu exista cale ferată de legătură între Bavaria şi Italia şi nici între Milano şi Roma. Era un drum de fier între Milano şi Veneţia. Firesc este ca scriitorul să fi coborît din Bavaria spre Italia. Că a fost în Tirol ne spune el însuşi, întîi într-o notă la o baladă Lacul Ielelor, pe care pretinde a fi tradus-o din dialectul istrian, copiind-o din operele „unui amic al meu de naţiune italiană cu care am parcurs munţii cei poetici ai Tirolului". Excursia în Tirol a descris-o ceva mai pe larg în nuvela neterminată Ascanio şi Eleonora, care avea probabil să intre ca episod în partea a doua a Impre-siunilor („N"., nr. 80, 81, 84 din 9, 13 şi 23 oct. 1860). Naraţiunea începe cu viziunea castelului de Rosenberg, „situat în una din cele mai frumoase cîmpii ale Tirolului bavarez": „Faţada principală este dominată de doi munţi carii prin înălţimea cea colosală şi diferita vegetaţie ce îi acopere, represintă mai toate climele globului pămîntesc: de la căldura tropicală ce face să înflorească portocalul şi naramzul, pînă la frigul şi zăpezile ce represintă natura în desolaţiune". în dos, castelul are un parc pe marginea căruia „curge giganticul fluviu Innul, care prin zgomotul undelor sale ce formează o mulţime de cataracte şi cascade îngrozi- toare, şi prin rozele selbatice şi sălciile plîngătoare ce împodobesc marginile albiei sale, represintă, într-un chip misterios şi încîntător, tot ce are natura mai frumos şi teribil în poezia sa". Pe o stîncă de granit udată de Inn se află un pavilion chinezesc cu două etaje de unde panorama este feerică, încît chiar „penelul superbului Paul Rembrandt" („cel mai celebru pictor de paesage") n-ar cuteza să le reproducă. Chiar turiştii „englesi", acei oameni „stravaganţi" care îşi pun viaţa în pericol „ca să se sue pe creştetul celor mai nalţi munţi ai globului şi să admire dupe înălţimea lor, frumosul joc de ape al cascadelor, efectele de lumină ale lunei şi umbrele multi-forme ale frunzelor agitate de violentul Boreas", ar răspunde că poziţia castelului Rosenberg e din cele mai frumoase ale Tirolului. Un castel, Schlossberg, la poalele malului drept al Innului lîngă Rosenheim, e într-adevăr în Bavaria. S-ar părea că Filimon a stat mai multe zile în această regiune plină de castele puse pe creştetul munţilor > deoarece pomeneşte de şederea la gazdă şi explică: Jntr -o zi mă aflam în pavilionul de care vorbii, şi mă ocupam cu jurnalul meu de călătorie; dar pe cînd mă sileam să pui în ordin diferitele note de călătorie, scrise pe nişte mici bucăţi de hîrtie, simţii că nu mă aflu singur în camera mea". Acela care intră e Ferdinand, un vînător; a omorît doi cerbi, patru căprioare, cinci vulpi şi zece iepuri (sîntem în plină culoare locală). Filimon găseşte că seamănă cu Wilhelm Tell, triumfător asupra lui Gessler. Se aduce vorba de eliberarea patriei „de opresiunea casei de Habs-burg", de bravura tirolienilor la 1808, cînd ,,trimitea[u] pe fiecare zi cîte două-trei sute de francezi să bea apă din undele Sticsului". Se presupune că baronul şi baroneasa de Rosenberg trimit o scrisoare călătorului, regretînd dispariţia lui, ariile italiene cîntate de el cu atîta pasiune, conversaţiile în limba italiană. Baroneasa îi cîntase serenada din opera Don Juan. Se plimbase cu ea prin parcul de la Kissingen (Filimon trece la ficţiuni erotice de ordin nuvelistic ce nu pot fi luate drept adevăr biografic). Era noapte limpede ca cristalul, luna plana asupra celor două vîrfuri colosale ale Alpilor şi razele ei, căzînd pe elementul furios, „îi da aspectul unui basen plin cu aur topit, din care săreau miriade de scîntei mai luminoase decît diamantul". Pe eminenţa muntelui din partea dreaptă a fluviului, la opt sute de picioare, se ridică fortăreaţa Kufstein „în care se închid de la un timp încoa, toţi criminalii politici din imperiul austriac", adică patrioţii. Filimon priveşte cu teroare la ea. „O!... ţară a tiraniei, a spoliaţiunei şi a miseriei! pămînt de trei ori blestemat! în care omul nu întîlneşte decît monumente de supliciu şi de miserie!" în locul punctelor Filimon trebuie să fi pus „Austria", dar fie cenzura, fie el însuşi a scos cuvîntul ce putea să supere o mare putere în vremea cînd problema unirii era la ordinea zilei. Localitatea Kufstein există şi fortăreaţa este Iosephsburg, care — zice ghidul — „couronne un rocher esearpâ, et qui sert aujourd'hui de maison de detention". Baronul recomandase lui Filimon să viziteze capela din pădure. „Orologiul castelului suna mezul-nopţii." Călătorul intră în pădure şi dă în mijlocul ei de o capelă de formă gotică. El, care nu crezuse în fantasme, simţi perii capului zburlindu-i-se auzind gemetele lugubre ale păsărilor. îi ieşi înainte un bătrîn eremit în „togă neagră" cu o lampă aprinsă sub ea. Părea „statua lui Hamlet". Stilul gotic — observă Filimon — „nu poate să impună fantasiei decît atunci cînd edificiul are proporţiuni colosale", în biserică se aflau „rămăşiţele mortale ale multor eroi ce au murit pentru patria lor". întrebat dacă vrea să vorbească despre „Maximilian" Hofer şi companionii săi, eremitul răspunde: „Da, Domnule, aceştia şi alţi mai mulţi". Andreas Hofer, dacă despre el este vorba, era înmormîntat în Hofkirche din Innsbruck. Un epitaf italian vorbind despre Ascanio şi nefericita Eleonora, „ vittime d'un affettuoso amore", sugerează călătorului o istorie pasionantă pe care eremitul nu se încumetă s-o povestească. Filimon se întoarce la castel cînd orologiul sună „a treia oară după mezul nopţii". La opt se scoală şi deschide fereastra. „Soarele, triumfînd în contra întunecosului văl al nopţii", stă pe boltă, cinteza şi pietruşelul cîntau. Scriitorul va transporta întocmai tot acest peisaj la Telega în Ciocoii vechi şi noi. Se aude o detunare, apoi alta şi o găinuşe sălbatică se învîrteşte lovită „pe tapetul cel verde al curţii castelului". Era Ferdinand, care vîna şi pe care autorul îl discoase cu privire la Ascanio şi Eleonora (aşa presupune el în plan nuvelistic). Filimon face „mai multe escursiuni în munţii Tirolului", vizitează „cîteva din stabilimentele publice" ale oraşului Kufstein, apoi ia drumul spre Italia. După o călătorie de nouă ore „pe nălţimîle cele mai formidabile ale Alpilor" ajunge la Innsbruck, unde nu stă decît spre a-şi lua bilet de poştă, apoi se suie în caretă de poştă şi după douăsprezece ore de drum intră în Italia. Să fi fost Filimon şi în Elveţia? în Mateo Cipriani, vorbind de sălile mînăstirii de la Fiesole constată că sînt prea lungi şi n-au nici o fereastră în plafon „ca să aducă lumină, ceea ce le face a semăna foarte mult cu închisorile penitenţiare din Elveţia". S-ar zice că ordinea călătoriei în Italia a fost de la Roma spre Veneţia ori invers, fiindcă Filimon se întreabă: „Cam ce monumente însemnate ale oraşului Bergamo, care să-mi escite curiozitatea dupe Roma, Florenţa Pisa şi Veneţia?" Iar cînd merge la teatrul din Bergamo ră-mîne mulţumit, „cu toate că văzusem — zice — t atrul Fenice din Veneţia". Deci ar fi văzut Veneţia înainte de Bergamo şi deci şi de Milano, în cazul acesta fiind posibil ca scriitorul să fi venit întîi în cetatea sfîntului Marc şi sa se fi coborît spre Roma, întorcîndu-se prin Florenţa, Pisa, Livorno, Milano, Genova, Bergamo, Brescia. Datele pe care le pune în josul scrierilor sînt bizare din toate punctele de vedere. Mateo Cipriani este datat „Florenţa, 1858, iuniu 5", iar Oraşul Bergamo, „Milano, 1858, iulie 15". La Veneţia trebuie să fi văzut multe lucruri dacă a mers chiar la un „manicomio". r „Cînd mă aflam în Veneţia — scrie el — m-am dus să vizitez spitalul de smintiţi. După ce privii mai multe feluri de nebuni, intrai împreună cu conducătorul meu în sala femeilor maniace. Aci se afla o jună smintită din amor, privii cu luare-aminte trăsăturile fisionomiei sale, şi cu toate că erau alterate de suferinţa morală, tot lăsau să se vază în ele o frumuseţe încîntătoare. Ea se afla liniştită, dar cum auz[i) orchestra stabilimentului sunînd finalul actului II din opera Norma, diferitele sentimente se revoltară în inima ei, ear mai în urmă începu a plînge." Care este motivul acestei audiţii muzicale într-o casă de nebuni şi al prezenţei lui Filimon acolo? Ea se poate ghici. Doctorul P. Lichtenthal, al cărui Dicţionar al muzicii îl poseda şi îl citea cu mare consideraţie Filimon, era mai ales autorul unui studiu Der musikalische Arzt, tradus şi în italieneşte sub titlul Trattato delVin-fluenza della musica sul corpo ujnano e del suo uso in certe malattie. Alţi medici, înşiraţi de Lichtenthal în dicţionarul lui, se ocupaseră cu efectele terapeutice ale muzicii. La Veneţia, Filimon făcu cunoştinţă cu clarinetistul „Mirco", care apoi veni în Bucureşti şi la 8 noiembrie 1860 dădea un concert împreună cu L. Wiest („N.", nr. 90 din 13 noiembrie 1860). Desigur că de la Veneţia, mai improbabil în drum spre Veneţia, Filimon s-a oprit la Padova:,, ... ne aducem aminte — zice el ironic — că un cicerone la Padova (în Italia), cînd vezitam catedrala sântei Justinei mi-a arătat nişte scînduri mînjite de sînge uman şi susţinea că acel sînge a curs din plagele sînţilor martirizaţi de Claudiu Neron, ceea ce după mine este o minună din cele mai mari". Biserica Santa Giustina e remarcabilă prin cele opt cupole care îi dau înfăţişare kremliniană. La Capella degli Scro-vegni Filimon putea admira frescele lui Giotto cu teme din Noul Testament. Cam în acelaşi stil mixt romano-gotic-oriental ca şi Santa Giustina este basilica Sfîntului An-toniu, pe care e nu neputinţă s-o fi evitat şi lîngă care este severul monument ecvestru al lui Gattamelata de Dona-tello. Ca frecventator de cafenele era greu să evite celebrul caffe Pedrocchi în stil neogrec. Că a fost la Roma nu este nici o îndoială. Privind la Miinchen Ziua de apoi a lui Cornelius, observă: „Eu am avut fortuna de a vedea originalul de Michel Angeîo în capela Secstină de la Vatican, şi văzînd-o şi pe aceasta, mi-am format opinia mea în parte". Se plimbase prin Pincio şi în Vila Borghese unde văzuse grota nimfei Egeria. De asemenea fusese în For şi văzuse arcul lui Septimiu Sever (Slujnicarii, p. 130). în Vatican contemplase „nemuritoarea statue a sântei Cecilia" (Mateo Cipriani, p. 29). Poate a fost şi la Tivoli, „o localitate foarte frumoasă lîngă Roma". Scriitorul pomeneşte şi de Napoli, întîi într-un chip obiectiv, ce este efectul transcrierii din Istoria lui Cantu: „Pe o pictură ce esistă în galeria de la Neapole se vede şi pînă astăzi regele Frederic II, şezînd pe tron, lîngă dînsul şade doctul Pietro delle Vigne, ear în faţa lor se vede o adunătură de popol, cerînd dreptate prin versurile acestea". Urmează un distih latin şi răspunsul tot latin al împăratului. A doua oară, făcînd o teorie, vorbeşte ca şi cînd ar fi văzut oraşul: „____Să luăm de esemplu Neapole, acest oraş sau cetate, cum veţi voi să-1 numiţi, este în adevăr un muzeu imens, dar nu universal. Fisionomia umană îşi schimbă espresiunea după gradul latitudinei; şi ca să cunoşti această schimbare, e mare necesitate a o căuta în locurile acelea unde îşi are ecsposiţiune naturală. Locuitorul din Sorento şi Calabria, transportaţi la Neapole, nu mai sunt aceia ce erau în provincia lor." 1 Totuşi, pasajul nu e convingător. Sorrento e o mică insulă în faţa Neapolului şi nicidecum o provincie. Cu spiritul său meticulos, nu este îndoială că Filimon a văzut tot ce se putea vedea într-un timp dat în oraşele respective, însoţit de un cicerone sau de o cunoştinţă proaspătă. La Florenţa mărturiseşte că e însoţit de un student italian Geraldini, „amic de călătorie". A stat îndeajuns aici ca să-şi îngăduie să meargă şi la Fiesole, ieşind pe bariera San Gallo. Sus pe creştetul colinei vizitează domul San Domenico di Fiesole şi mînăstirea călugărilor dominicani (ghidul spune franciscani). La Florenţa asistă la Teatrul Pergola la reprezentarea operei II Giuramento de Mercadante şi are fericirea să adreseze sincerele sale complimente şi să strîngă la cafeneaua Galien mîna celebrului compozitor. După reprezentaţie trece prin faţa catedralei Santa Măria del Fiore, pe care nu-i îndoială c-o văzuse şi pe dinăuntru. în sala de mîncare a hotelului „New York", unde lua masa, venea să cînte, acompaniindu-se cu chitara, o italiancă. La Veneţia, la Milano, „şi în mai multe oraşe mici şi mari din Italia" (deci Filimon a fost în multe localităţi) nu i s-a întîmplat o dată măcar să prînzească sau să cineze fără muzică, „şi de multe ori cu o muzică mai armonioasă decît aceea din teatrele de operă". 1 O cantatriţă de uliţă. 38 Italianca de la Florenţa cînta din Bellini, din Rossini şi cerea cu talerul. Filimon brodează în jurul ei un fel de nuvelă amoroasă sfîrşind cu îmbarcarea cîntăreţei la Livorno pe bastimentul „Washington" (O cantatriţăde uliţă, mn.", nr. 96 din 2 noiembrie 1858), şi pe care desigur avea s-o introducă în volumul al doilea dlEscursiunilor, deoarece ssemnînd-o N... adaugă: „din memoriile unui călător". La, U septembrie se putu vedea cu ochiul liber cometa lui Donaţi („N.", nr. 89 din 16 oct. 1858: Varietăţi: Cometa lui Donaţi). Filimon are curiozitatea să stea de vorbă la Florenţa chiar cu Donaţi în persoană („N.", nr. 89), descoperitorul ei. La Pisa merse cu trenul, plecînd la şase dimineaţa. Sosi pe la opt, cînd „roa cerului nu se ridicase după earbă cea verde ca smarandul". în nuvela Mateo Cipriani presupune a se fi duş la cimitirul cel nou, însă inima artistică a Pisei este piaţa Domului, unde se află vestitele monumente: Domul, Baptisterul, turnul înclinat şi cimitirul (il Camposanto). Filimon pomeneşte de el într-o nota şi ştie că a fost construit în secolul al Xll-lea de „Gulielm de Insbruck şi Bonnano de Pisa".1 Inscripţia pusă pe mormîntul lui Mateo Cipriani e desigur copiată de undeva: „Nato per essere infelice Non trovai riposo che Sotto il fredo marmo che Copre la mie spoglie mortali". Sînt indicii că Filimon a fost şi la Livorno, şi de ce nu ar fi fost, cînd era cale ferată şi oraşul se afla foarte aproape de Pisa? Aluziile eroilor din Mateo Cipriani sînt prea precise: „Mă aflam pe timpul acela la mînăstirea deî fraţi minori osservanti din Livorno... într-o zi mă plimbam pe malul portului celui nou şi priveam magica panoramă a mării... După o călătorie de doă ore, ajunserăm la Livorno şi ne aşezarăm cu locuinţa la una din aripile palatului episcopal..." 1 De fapt început de Bonnano da Pisa şi continuat de Guglielmo da Innsbruck şi de Tommaso pisano. Adevărul este că N. Filimon a fost şi la Genova, oraşul de baştină al lui Paganini, fiindcă ne spune singur într-un foileton: „Noi auzisem pe tenorul Steger în teatrul imperial din Viena, ear pe Lesniewsca la Carlo-Felice din Genova" („N.", nr. 79 din 6 oct. 1860). Teatrul amintit în elegantul stil neoclasic există într-adevăr. A fost Filimon la Genova cu trăsura de poştă de la Pisa sau mai degrabă a luat trenul de la Milano? Poposi o vreme în Milano, în scopul „de a asculta celebrităţile musicale ale acei ţări, şi a dobîndi mai multe noţiuni practice în arta sunetelor". Socotea „de mare necesitate", „în acest scop", a străbate peninsula italică „în toate direcţiile ei". La Milano, unde fusese în primul rînd pentru vestita Scala, făcuse cunoştinţă cu „junele Tito Ricordi, neguţătorul de muzică, unicul locuitor din Milano cu care legasem o amicia mai strînsă pe timpul locuinţei mele acolo". Cu toate acestea, stătu de vorbă şi cu signor Lapugagni, „samsar melodramatic de la Milano", care îi spuse că demoazela Margherita Zennoni are o voce angelică. De la Milano merse la Bergamo, unde, abia sosit, Filimon trimite bagajul la hotelul „La bella Italia", camera nr. 5. îi plăcuse titlul, deşi avea mari îndoieli asupra calităţii aşezămîntului, experimentat cum era asupra demagogiei din ţară, unde văzuse prăvălii patriotice în acest spirit: o băcănie cu inscripţia „La Caton de Utica", o librărie cu firma „La ţăranul împroprietărit" şi un hotel cu numele „La divul Trajan învingătorul Dacilor." „Cei care aspiră la graduri politice — meditează scriitorul, făcînd cu luciditate procesul falsului liberalism al acelei burghezii reacţionare ce dăduse, după 1848, mîna cu moşierimea — se acoperă cu vestmîntul virtuţii şi al patriotismului, apoi ese în societate armaţi cu aceste virtuţi împrumutate, şi încep a declama în locurile publice cele mai frumoase teorii despre renaşterea popoarelor şi libertatea lor de sub greul lanţ al tiraniei; dar pe dată ce şi-au atins scopul, rădică masca şi devin cei mai aspri împilatori ai poporului, desfiinţînd prin fapte tot ce a propagat cu puţin înainte prin vorbe!..." De la „debarcaderul căii frate", Filimon o ia pe jos prin oraş, care e clădit în amfiteatru şi are două cartiere, la Cittă, aşezată pe deal şi cu uliţi repezi, şi Borgo San Leonardo, în vale. Un cicerone se ţine după turist, îmbiindu-1 să vadă monumentele oraşului. Filimon se descotoroseşte de el şi merge la Santa Mariâ Maggiore, unde se află mormîntul lui Gaetano Bonizetti. Acolo stă cîtva timp, „absorbit în cele mai melancolice reflesiuni şi triste teorii asupra nestatorniciei lumei acesteia". Un călugăr şchiop îi face biografia lui Donizetti şi terminînd scoate din piept cîteva suspine pe care Filimon le bănuieşte prefăcute, vindecîn-du-le cu trei lire milaneze. Se gîndeşte iarăşi la ţara sa, unde „avem şi noi eroii noştri" dar care zac în uitare, fără monumente. Vede şi capela condottierului Colleone. întorcîndu-se la hotel, cere de mîncare şi i se aduce „risi e verse", minestra milaneză din foi de varză şi orez şi presărată cu parmezan, apoi „testa di vitello un umido", „pilaf alia milanese", adică risotto cu gust de carne de miel, un ciocîrlan fript „cu picioarele împlîntate într-o mare bucată de mămăligă", piersici, stracchino şi cafea. Poate că în restaurantul acestui hotel văzu două „june fete ce sunau cu cornul, care este un instrument prea puţin comod pentru o femeie". Filimon îşi puse mîna la urechi, ferindu-şi acustica de efectul acelor instrumente araldice ori de vînătoare, dar avu surpriza să constate că acele delicate fiinţe scoteau „din nişte instrumente atît de ingrate cele mai magice şi întristătoare note", în fine îşi ia un bilet de teatru să asculte Mose de Rossini. înainte de reprezentaţie cere permisiunea de a intra pe scenă. Orchestra remarcabilă „prin unitatea de timp" îi transportă „imaginaţia în regiunile sublimului". Pietro Susini era bas profund, demoasela De Ruda primă soprană, tenor Barbacini, bariton Pratico, iar primadonă Mauri-Ventura: „...ce melodii, ce armonie! D-zeule!" Vocea basului profund semăna cu sunetele grave „ale celebrului organ a sîntului Petru din Roma", avînd „un ce majestos şi sacerdotal", la primadona De Ruda nu i-a plăcut o anume răguşală, iar baritonul era o mediocritate. După reprezentaţie, Filimon se aruncă, la hotel, „în braţele lui Morfeu", pe un aşternut ghimpos. Se deşteaptă într-un sabat infernal, făcut de artiştii de organet, hotelul fiind situat pe „corso", Se îmbrăcă şi merse la cazinul artiştilor, unde făcu cunoştinţă cu basul Susini şi tenorul Barbacini. După aceea plecă cu trenul la Brescia. Nu ştim ce a văzut şi în definitiv nici dacă s-a oprit. Acolo erau o frumoasă Piazza della Loggia şi destule monumente vechi. Dar se mai găseau constructori de orgi şi lutieri, putînd să intereseze pe Filimon. La întoarcere N. Filimon a trecut prin Banat, cum rezultă din articolul Jocul bănăţean, semnat de N... („N.", nr. 88 din 12 octombrie 1858). Arătarea că Rezi din Gentilomii de mahala este originară din Caransebeş poate să fie în cazul acesta efectul unei obsesii a memoriei. Filimon este entuziasmat de specificul folclorului şi de lupta dîrză împotriva feudalismului austro-ungar, prin păstrarea tradiţiunilor: „Văzut-aţi Banatul! astă ţară românească dincolo de Carpaţi, unde totul în natură respiră poesie, amoare, patriotism? Aci munţii capriţioşi ce străbat toată ţara se încolăcesc în formă de ghirlande rotunde, lăsînd loc în mijlocul lor la văile cele mai încîntătoare. Aci la umbra unui pom, pe marginea unei fontîne, vezi un june român nalt, sănătos, cu fruntea largă, cu ochi scînteind, repre-sintaţia cea mai fidelă a tipului roman. Aci, costumele, moravurile, tradiţiunile, legendele naţionale, toate se conservă cu mai multă stăruinţă, cu mai multă puritate decît în orice parte a României. Aci naţionalitatea şi patriotismul nu este un nume, nici o vorbă de fanfaronadă, ci o luptă continuă, un resbel de toate zilele." Filimon, asistă la jocul „bănăţeanca", ale cărui figuri le descrie minuţios, ca un om care descrisese de asemenea figurile ceardaşului, iniţiat de la operă în arta coregrafică. „Mai mulţi juni încep prin a se preîmbla unul dupe altul în rond, fără a se ţine de mînă şi isbind numai uşor din picioare. Din ce în ce danţul devine mai repede, însă neanimat." Deoparte stau fetele, care nu mai pot rezista la ispită: „eacă-le dar că se prind, fiecare îşi ia voinicul seu. Junii atunci par că reînviază, fiecare îşi învîrteşte pe soaţa sa în joc, sau apucîndu-i cu graţie mijlocul, numai într-o parte, sau învîrtind-o în două părţi, aşa încît o mînă este liberă pe cînd cealaltă este peste mijloc. Toate perechele se învîrtesc astfel, într-o formă de valţ animat, formînd un rond foarte regulat. Valţul încetează şi tonul jocului se schimbă, voinicul voeşte a-şi areta valoarea sa, agilitatea sa; femeea, graţia şi amabilitatea sa. Fiecare pereche se ia de mînă. Bărbatul merge în faţa junei fete, formînd din picioare cele mai graţioase şi mai săltătoare figuri; femeea, cu un aer modest şi plecat, urmează pe cavalerul seu ţinîndu-1 numai de mînă, conformîndu-se cu ondulaţiunile lui, însă fără săltări, fără sgomot, ci uşor şi graţios. Figura are acum aerul veseliei după trecerea celui dintîi moment a furii unei victorii". Filimon a aflat că după unii acest joc ar reprezenta „suvenirea răpirei sabinelor de către romani". întors în ţară, Filimon • declară, dealtfel în numele unui erou nuvelistic (O cantatriţâ de uliţă), că obiceiul său în călătorie este de a se ocupa „mai totdauna de persoane decît de lucruri", de a examina cu diligentă „mai mult pe companionii de călătorie decît frumoasele peisaje ale localităţilor" prin care trece, de a scruta pe hotelier, pe camerier şi femeile de serviciu, de a privi pe comeseni în loc de a da atenţie bucatelor şi vinului. „Privirea unei feţe umane e mult mai interesantă pentru mine, decît acele înălţimi de pămînt sau de calcariu ce le numim munţi, sau acele desimi de copaci ce le numim foreste." în realitate, cum am văzut, Filimon a contemplat cu ochii vrăjiţi munţii, pădurile, cascadele, parcurile. Totuşi rămîne un adevăr general că pe scriitor natura morală privită în raport cu problemele sociale, îl interesează mai mult decît natura geologică, de unde tendinţa lui de a transforma impresiile de călătorie în nuvele. în scurt, pătruns de ideologia revoluţionarilor de Ia 1848, N. Filimon reacţionează, călătorind, mai ales în sensul ideilor progresiste ale acestora. întîi de toate admite revoluţia, socotind totuşi că trebuie pregătită printr-o operă de luminare, spre a fi în stare „să zdrobească" instituţiile învechite. Deşteptarea „din letargie" se poate căpăta în parte prin glorificarea eroilor „făcători de bine", adică progresişti, ai trecutului. Privilegiile „magnaţilor" de pretutindeni, iobăgia în Ardeal, serbia dincoace de munţi, trebuiesc desfiinţate. Lupta pentru libertatea popoarelor se cade să fie dusă de pe poziţia luptei de clasă şi pe deasupra oricărui şovinism. Nu „străinii" ca atare sînt duşmanii celor oprimaţi, ci clasele privilegiate, ocrotite de un regim absolutist. Unirea dintre naţionalităţi poate să ducă mai repede la izbînda comună. De asemeni nr sînul aceleiaşi tagme cu aspect egalitar, precum clerul, pot să existe diferenţe de clasă, cler exploatator şi cler exploatat. înfrăţirea după apartenenţa de clasă este imperioasă. Credulităţii în minunile speculate de mistificatori, ignoranţei trebuie să-i ia locul extinderea învăţămîntului pentru toţi şi răspîndirea ştiinţelor. Pare indiscutabil că întrucît reclamă „progresul material şi moral", Filimon pune în legătură cultura cu economia, fără să ne hazardăm în sensul că şi-ar fi dat seama limpede că cea din urmă e baza celei dintîi. E sigur măcar că-şi explica fiinţa morală prin mediul fizic, omul prin geografie. Visa oricum exploatarea bogăţiilor ţării, dezvoltarea agriculturii şi industriei, crearea de căi moderne de comunicaţie, de civilizaţie tehnică într-un cuvînt, care să scoată poporul „martir" din mizerie. Ştiind cîtă importanţă are literatura în înălţarea ideilor de libertate şi progres, era indignat că literaţii nu puteau trăi din munca de creaţie. în acelaşi timp concepea literatura ca operă educativă şi o voia, nici vorbă, realistă, de vreme ce-1 supărau vodevilurile „fantasmagorice". Toate ideile călătorului Filimon sînt, se-nţelege, ale unui progresist din faza revoluţiei burgheze, a cărui viziune în viitor nu e definită, dar nici închisă. Motivul practic şi comercial nu lipseşte din redactarea şi publicarea Escursiunilor. în „Naţionalul", nr. 28 din 10 aprilie 1860, scriitorul dă acest anunţ: „Prima parte din scrierea intitulată: Escursiuni \ în Germania meridională I de / N.M. Philemon / a eşit de sub tipar şi se află de vîn/zare la librăriile DD. Daniilopolu şi Socec. Recomandăm publicului cititor / această operă, ear mai cu seamă călă/torilor români carii vor găsi într-însa / o mulţime de noţiuni foarte folositoare / pentru cei ce călătoresc". Totdeodată, scriitorul făcu la începutul lui august 1860 cerere către ministrul instrucţiunii şi cultelor, care era prietenul său de la „Naţionalul", V. Boerescu, să-i îngăduie să trimită pe la „stabilimentele bisericeşti" cartea sa, care, „departe de a fi romanţ coruptor bunelor moravuri, conţine într-însa diferite noţiuni folositoare tutulor claselor". Ministerul, cu adresa nr. 2183 din 24 august, recomandă într-adevăr mînăstirilor scrierea lui Filimon, nu fără efect, căci toate cumpărară în medie cîte şase exemplare a 5 sfanţi unul, iar unii egumeni fură mai gt neroşi, ca acela al mînăstirii Jitianu (Dolj), care oferă autorului şase galbeni (doc. 84, 85, 86). iii. In timpul unirii, membru al comisiei documentale în octombrie 1858, N. Filimon îşi reia cronica muzicală la „Naţionalul" (nr. 87 din 9 octombrie) cu un foileton asupra operei Attila. în zilele de duminică 28 septembrie, marţi 7 şi duminică 12 octombrie, L. Wiest organizase în fosta sală Slătineanu „trei concerte spirituale" cu muzică de Beethoven, Mozart, Haydn, Mendelsohn etc, de la care e de închipuit că scriitorul n-a lipsit. Articolul următor este Jocul bănăţean, semnat cu iniţiala N. („N"., 12 oct. 1858). în Influenţa cornetului asupra artiştilor de la Opera italiană („N"., nr! 89 din 16 oct. 1858) era ironizată trupa italiană, cu consideraţii astronomice burleşti în legătură cu cometa lui Donaţi. Cu un an înainte (12 februarie 1857) Gr. Alecsandrescu trimisese şi el un mesaj cometei „anonsate" pentru 13 iunie: „Cometă cu lungi coade însă cu scurtă minte, De ce vrei să arzi globul ce noi îl locuim?" La 19 octombrie (nr. 90) jurnalul publică firmanul imperial prin care caimacamul Alexandru Ghica depunea administraţia în mîinile noilor trei caimacami: Ioan Mânu, Emanoil Băleanu, Ion Filipescu. La operă se cînta Tra-viata („N"., nr. 91 din 23 octombrie 1858) şi poate că populara arie Adio del passato nu fu înregistrată fără mişcări de humor în public. Din nr. 100 („N"., 23 noiembrie 1858) Filimon începe a publica Monastirea domenicanilor dupe colina Fiesole, care este nuvela Mateo Cipriani, continuînd în decembrie şi ianuarie cu cronici şi fragmente literare.1 Carnavalul se deschisese şi în fosta sală Slătineanu erau „baluri mascate nobile" în fiecare joie şi duminică. Se pregăteau alegerile pentru Adunare şi mulţi dintre boierii de protipendadă se visau domni. Grigore M. Sturza hărăzise la 30 noiembrie 1858, în Moldova, o „profesie de credinţă": „Astăzi, cînd cea mai mare parte din compatrioţii mei aclamă candidatura mea la Domnia ţerei..." („Dîmboviţa", I, 1858, nr. 1). Un G. Tătăranu făcea apel către alegători şi aleşi: „Momentul este critic! binele sau peirea ţării ne aşteaptă" („N.", nr. 8 din 4 ian. 1858). Caimacamii, vădit reacţionari, îmbrăţişau cauza marilor boieri, Băleanu însuşi candida la domnie. D. Bolinti-neanu, în „Dîmboviţa" (nr. 26 din 7 ian. 1859), vedea situaţia cu limpeziciune: „Sunt în luptă doă principe mari reprezintate, doă partide, trecutul şi viitorul: trecutul ce tinde către întuneric şi moarte, viitorul ce tinde către lumină şi viaţă..." Cuvîntul ce exprima năzuinţele populare era stînjenit prin nişte „reguli asupra presei" („Dîmb.", nr. 22 din 24 dec. 1858). Filimon dă la 11 decembrie o cronică despre Macbeth de G. Verdi şi Beatrice di Tenda de Bellini. Rolul Beatricei era „binişor susţinut de demoazela Geanfredi". Urmează în nr. 9, 11 şi 13 (din 8, 15 şi 22 ianuarie 1859) O baroneasă de poruncealâ, fragment 1 11 trovatore de G. Verdi („Naţionalul", nr. 94 din 2 noiembrie 1858); O cantatriţă de'uliţă („Naţionalul", nr. 96 din 9 noiembrie 1858); Presa streină despre teatrul italian din Bucureşti („Naţionalul", nr. 98 din 16 noiembrie 1858); Lucia di Lammermoor de G. Donizetti („Naţionalul", nr. 99 din 20 noiembrie 1858); Monastirea domenicanilor dupe colina Fiesole („Naţionalul", nr. 100 din 23 noiembrie 1858); Macbeth de G. Verdi („Naţionalul", nr. 2 din 11 decembrie 1858); Beatrice di Tenda de V. Bellini fibid.) ; Impresiuni de la opera Favorita de Donizetti („Naţionalul", nr. 8 din 4 ian. 1859); O baroneasă de poruncealâ („Naţionalul", nr. 9, 11 si 13 din 8, 15 şi 22 ian. 1859); Măria de Rohan de Donizetti („Naţionalul", nr. 14 din 25 ian. 1859); Don Pasquale de G. Donizetti („Naţionalul", nr. 12 din 16 ian. 1859); Nabucodonosor de G. Verdi („Naţionalul", nr. 16 din 1 febr. 1859); Roberto il diavolo de G. Meyerbeer („Naţionalul", nr. 26 din 8 mart. 1859); II Giuramento de Saverio Mercadante („Naţionalul", nr. 30 din 22 mart. 1859); Hunyadi Laszlo de F. Erkel („Naţionalul", nr. 43 din 2 iunie 1860); Martha de Flotow („Naţionalul", nr. 46 din 12 ian. 1860); Lucia di Lammermoor (ibid). din Escursiuni şi vădită zeflemea împotriva fumurilor aristocratice, într-o vreme cînd era la ordinea zilei desfiinţarea privilegiilor. Baroneasa, crezută astfel în tren, era o simplă camerieră. începeau să iasă rezultatele alegerilor din 8 ianuarie pentru alegătorii de întîiul grad şi din 10 ianuarie pentru deputaţii proprietarilor mari. La 16 ianuarie („N". nr. 12), Filimon, făcînd cronica despre Don Pasquale de Donizetti, vestea mişcat „moartea marei tragediane Raşela", care a lăsat „o avere de un milion şi jumătate de franci". în ziua de 22 ianuarie Camera se deschise spre a alege pe domnitor. Erau la început două tabere ce nu se înţelegeau, apoi într-o şedinţă secretă din 24 ianuarie aleseră cu toţii, unii de voie, alţii intimidaţi, pe Al. I. Cuza. în nr. 14 din 25 ianuarie 1859 al „Naţionalului" care anunţa acest eveniment, N. Filimon publica cronica asupra Măriei de Rohan de Donizetti, cu acţiunea petrecîndu-se pe timpul lui „Armând du Plessis Cardinalul de Richelieu, acel geniu atît de rafinat şi temerariu în politică, care surpă puterea Uguenoţilor sau a protestanţilor francesi prin luarea oraşului Roşela, cel mai dupe urmă bulevard al forţei lor, şi care smeri orgoliul şi spiritul de facţiune al nobililor". Demoazela Gianfredi în rolul contesei Măria de Rohan poseda „misterul de a atinge inima auditorilor". Urmează foiletonul despre Nabucodonosor de G. Verdi („N.", nr. 16 din 1 febr.), cu subiect din istoria Israelului. „Acest popol, ca mai multe din naţiunile moderne, uitînd că era chiemat a împlini o misiune sublimă, să dete împreună cu Mânase, regele seu, la lues, moliciune şi depravare, care în puţin timp făcu să piară din inima lui virtutea, curagiul şi amorul de patrie." în acelaşi număr la reclame, Dimitrie Costea, un băcan de pe uliţa Colţii, vesteşte că a adus „şampanie franţozească, de la. 8 la 10 1/2 lei butelca". Roberto il diavolo („N.", nr. 26 din 8 martie 1859) are un sfătuitor bun în Alice, sora lui, şi unul rău, „spirit infernal", în Bertram. Junele duce pierde „în jocuri de noroc toată averea". în II giuramento, cîntat la 14 martie, eroul era Angelo Malipieri, tiranul din Padova. Demoazela Gianfredi dete lui Filimon ocazia „a asculta cîteva note de acelea ce răpeşte inima şi fac pe auditori a dori s-o vază murind de mai multe ori". Reprezentaţia se da în beneficiul ei şi cîntăreaţa ieşi pe scenă între actul I şi II, îmbră- cată ţărăneşte, şi cîntă romanţa românească In faptul zilei de dimineaţă. Publicul „prorumse în aplaude unanime". Din plafon începu să curgă ca ploaia sonete italiene şi române, iar scena se umplu de flori, şi de porumbei albi, împodobiţi cu panglici roşii. Apoi Filimon îşi încetează scrisul, închizîndu-se desigur stagiunea teatrală. Reapare la 27 august 1859 („N", nr. 74) cu „impre-siuni din sezonul 1858". Publica contractul, criticînd pe noul impresar care angajează artişti de a treia clasă, dînd reprezentaţii fără primadonă şi contralto şi organi-zînd manifestaţii publice: „Unde s-a văzut vreodată mulţimea aceea de buchete de partit şi clachiorii cei neruşinaţi, care prin zgomotoasele şi intempestivele lor aplaude lipsea pe public chiar de plăcerea de a asculta musica astfel precum i se da?" Contracciul, „un june român" care venea după Papanicola şi răposatul Danterny, dădu prin pană străină în „Curierul Principatelor Unite" nr. 33 „un răspuns ce seamănă ieşit din fabrica celebrului Rofcert Macaire". Cîtăva vreme, Filimon publică în foileton Trei luni în străinătate. Impresiuni şi memorii de călătorie (nr. 77, 78, 80, 81, 83, 84, 85, 86, 87, 89, 90 de la 6 sept. ia 22 oct. 1859 şi nr. 1, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 15, 16, 18, 19, 20, 21, 22, 23 între 3 ian. şi 24 martie 1860). în nr. 91 din 25 octombrie 1859 făcea „reflesiuni asupra artiştilor de la teatrul de operă din anul acesta". Sînt, scria în substanţă, indivizi optimişti, în stare de a poetiza viaţa. „Pentru aceşti oameni... nu esistă earnă, nici vifore, nici tempeste: ci o primăvară eternă şi îneîntătoare precum este ea în delicioasele cîmpii ale Industanului." „Pe seaeţi îi prefac în roze, urzicele în camelii şi ciorile în filomele, iar asinii în canari de cei mai perfecţi din insula Hioţilor" (noul impresar se chema Vasile Hiotu)1. Cronicarul nu-i invidiază, cum nu invidiază cineva pe Don Quijotte „cînd îşi înfige lancea în morile de vînt". Cu toate că Italia, în război, închisese teatrele, Filimon avea presimţiri funeste cu privire la calitatea artiştilor ce aveau să fie angajaţi. în fine, veniră. Una n-avea voce, alta ţipa într-o „declamaţiune spasmodică". De la Sfîntul Dumitru jurnalul se mută cu redacţia în Pasajul Român iar tipografia la hotelul Bossel, deci în 1 V. Impresariul de CD. Aricescu („Naţionalul", nr. 11 din 7 febr. 1860). apropiere de locuinţa lui Filimon. Acesta merge şi la reprezentaţiile trupei române. La 10 noiembrie 1859 se jucase în traducerea lui I. Carada Ion Cucierul (Ion vizitiul), cu Pascali în rolul principal. Lămpile de la orchestră se ridicau şi se lăsau tocmai cînd „muzica cea divină avea ceva frumos de esecutat", aruncînd umbre asupra notelor. „Ciocoiul îngîmfat, rece şi nepăsător la suferinţele patriei comune" se desfăta „ca Sardanapal în fundul lojelor sale". Peste drum la Bossel, damele se ocupau cu „picnicurile". Scriitorul abandonează cronica muzicală, publicînd în continuare Impresiile de călătorie, după care Pantazi Ghica, fără a semna, umple multă vreme foiletonul cu Un boem roman, în care aminteşte de un profesor Grăj-deanu de la Sf. Sava („N.", nr. 29 din 14 aprilie 1860), nume pomenit de Filimon în Nenorocirile unui slujnicar. Absenţa cronicii muzicale este semnalată, cel puţin aşa pretinde Filimon, printr-o scrisoare pe care o înregistrează şi din care aflăm că scriitorul avea obiceiul sa stea „cel dintîi pe băngile Teatrului italian". Faţa lui era aici zîm-bitoare, aici ameninţătoare. Nu treceau douăzeci şi patru de ore şi critica apărea („N.", nr. 14 din 18 febr. 1860). Suferea oare de tuşea lui Demosten? „Mă întrebi de ce nu viu la teatru şi de ce nu fac şi anul acesta reviste melodramatice". Vocea doamnei Manzini e „amfibie", contralta Gheldini „urlă", tenorul Swift „a lipsit marina maestăţii sale britanice de un bun matelot numai ca să vie la noi să ne sfîşie urechile". De mai multe ori, Filimon a lăsat pana din mînă ca să nu scrie despre „vocea sepulcrală şi falsă a profundisimului bas". A părăsit adesea teatrul din cauza oribilei voci şi a schimonositurilor domnului Melzi. Orchestra, din lipsa instrumentelor cu coarde şi de aramă, semăna cu „trombele apocaliptice care au să cheme odată pe morţi la ultima judecată". O cîntăreaţă a insultat publicul, orchestra a fugit în timpul reprezentaţiei. Filimon salută în iunie opera maghiară, găsind pe primadona Cornelia Holosy „sirenă încîntătoare". Tocmai la 6 octombrie 1860 N. Filimon îşi reia cronica cu II trovatore („N.", nr. 79 din 6 oct. 1860), ducînd-o pînă în decembrie fără mare zel1, mai dînd şi un început 1 II Trovatore („Naţionalul", nr. 79 din 6 oct. 1860); Traviata (ibid.) ; Norma de B. Bellini („Naţionalul", nr. de nuvelă Ascanio şi Eleonora, cu impresii din călătoria în Tirol („N.", nr. 80 şi 84 din 9 şi 23 octombrie 1860). Marţi, în 8 noiembrie 1860 pe la prînz, N. Filimon şedea la fereastră şi privea „ploaia şi neaua ce cădea în abundenţă peste fericita noastră Capitală". Un prieten intră şi-1 încunoştinţă că L. Wiest, primul violon, dă un concert. Cum amicul avea bilete, Filimon se îmbrăcă şi merse („N", nr. 90 din 13 noiembrie 1860). în cele din urmă scriitorul se simţi obosit de meseria de foiletonist: „Cu cît păşim mai mult în cariera de cronicar teatral, cu atît ne convingem mai bine că această meserie este ingrată şi monotonă". „Dacă şi-a îndeplinit cu fidelitate această datorie, vine antreprenorul, cîntăreţii primari şi secundari, coriştii, machiniştii, şi cîteodată chiară lampiştii şi îi cer socoteală aspră despre talentele lor maltratate de dînsul; şi pentru mai mare nenorocire a nefericitului cronicar, provoca-ţiunile vin mai totdauna de la artiştii cei mediocri şi chiar atunci cînd nu au nici cea mai mică umbră de dreptate." Şi Filimon repetă „sentinţa poetului latin: Hor-resco referens". La 9 august 1859 Al. I. Cuza, din tabăra de la Flo-reşti, întărea pe N. Filimon ca ajutor al lui Atanase Ot-nescu, cap al mesii a Il-a din Secţia I-a din Departamentul cultelor şi instrucţiunii publice (doc. 90).1 Daria 17 septembrie, din Iaşi, îl transfera în postul de secretar al Comisiei documentale, în locul lui Gheorghe Cîmpulun-geanu, care devenea membru în comisie în locul lui Vasi-lache Petroniu. Postul de conţipist al lui Filimon îl lua Ştefan Andronic (doc. 91, 92). N. Filimon începea astfel 85 din 27 oct. 1860); Emani de G. Verdi („Naţionalul", nr. 89 din 10 noiembrie 1860); Lucia di Lammermoor („Naţionalul", nr. 94 din 27 noiemb. 1860); Linda di Chamounix de G. Donizetti („Naţionalul", nr. 96 din 4 dec. 1860); II barbiere di Seviglia de G. Rossini („Naţionalul", nr. 97 din 8 dec, repetat în nr. 98 din 11 dec. 1860). 1 Pentru numirile lui N. Filimon vezi şi „Anunţătorul român", nr. 67 din 24 aug. 1859 şi nr. 81 din 10 oct. 1859. o carieră cu caracter precumpănitor ştiinţific. Peste cîteva luni, la 26 mai 1860, George Cîmpulungeanu trecea la pensie iar în locul lui era numit prea învăţatul şi irascibilul Al. Odobescu (doc. 93). în 1860, schema comisiei documentale era deci următoarea: Ioan Brezoianu, membru (1 000 lei lunar), D. Orăscu, membru (500 -f- 200 lei lunar), Al. Odobescu, membru (1 000 lei lunar), N. Filimon, secretar (500 + 200 lei lunar), D. Peşacov, translator (500 + 200 lei lunar), Stoica Petrescu, ajutorul secretarului (300 + 150 lei lunar), Gh. Bilciurescu, Tănase îonescu, Petre Voinescu, Costache Cracovescu, Gr. Cal-vocorescu, Sp. Florescu, Matei Popescu, Alex. Kircu-lescu, Nic. Kirculescu, C. Cotruciu, Anton N. Borugescu, M. Daniilescu, toţi aceştia scriitori cu cîte 300 (200+100) lei lunar (doc. 94, 95). Printre aceştia trăi vreo doi ani Filimon. Comisia documentală de la Mitropolia din Bucureşti, înfiinţată în 18371, avea drept scop să mîntuie de la pieire condicile domneşti în care erau trecute, în extenso sau în regest, toate actele ieşite din cancelariile domneşti între 1775 şi 1830 şi mai ales condicile mînăstireşti, precum şi să transcrie în condici noi actele originale pe care mînăs-tirile erau îndatorate a le pune la îndemîna Comisiei. Bibescu concediase pe membrii acesteia în 1845, lăsînd numai un secretar şi cîţiva scriitori, sub cuvînt că transcrierea documentelor fusese rea.2 în 1852 Ştirbei reorganiza comisia, desfiinţînd lucrările anterioare. Din Comisia întocmită în 1852 a făcut parte şi Gr. Alecsandrescu, pe care îl vedem iscălit în josul filelor condicilor de documente ale mînăstirilor Deduleşti (jud. R. Sărat) şi Dealul (jud. Dîmboviţa) (doc. 96). Comisia nu este totuna cu Arhivele, totuşi acestea puneau la dispoziţie condicile şi le luau în primire, toate trecînd apoi în depozitul Arhivelor, încăperile de la Mitropolie nefiind îndestulătoare, depozitul de documente suferi mutări numeroase şi împărţiri în mai multe localuri, trecînd pe la m-rea Mihai-vodă, m-rea Antim, m-rea Cotroceni, Curtea administrativă, m-rea Zlătari, m-rea Radu-vodă. în 1862 toată arhiva 1 Dimitrie Onciul, Din istoria arhivelor statului, Bucureşti, 1903. 2 V. Petrone, Despre Comisiea documentală, în „Dîmboviţa", nr. 77 din 11 iulie 1859. se afla împărţită între mînăstirea Antim şi mînăstirea Radu-vodă, la cea din urmă fiind cancelaria. între iunie 1849 şi decembrie 1854, cînd Gr. Alecsandrescu era director, cancelaria şi desigur o bună parte din hîrtii rînduite pe poliţe se găseau: „Pe dealul Mitropoliei, în Archiva României, Unde statul grămădeşte Tot ce nu-i mai trebuieşte, Unde s-află aruncate Secături nenumărate: Hîrtii, condici osîndite, Judecăţi nenorocite..." Nu este lămurit încă în ce loc lucra Comisia în 1860; dar s-ar presupune că la m-rea Radu-vodă, unde în 1859 depozitele de la Mitropolie şi o parte dn cele de la Antim fuseseră transferate. în anul 1856 mînăstirea Radu-vodă, pusă pe un deal repede, apărea, după acuarela locotenentului austriac Ferel, ca o mare fortăreaţă albă, în chip de chiostro în jurul bisericii. Mici contraforturi sprijineau pe dinafară zidurile, găurite de rare ferăstruice la bază şi de altele mai mari la rîndul de sus. Un dîmb lutos ducea la intrarea mînăstirii, pe sub clopotniţa cu două caturi peste arcul porţii, care a rămas şi azi.1 în apropiere se afla bisericuţa lui Bucur. Apele, repezi pe atunci, ale Dîmboviţei udau poalele dealului. Unui francez, aşezat la noi după 1850, curtea mînăstirii i se păru tristă, mahalaua tăcută. Movila pe care şedea bisericuţa lui Bucur era năpădită de buruieni, iar apele Dîmboviţei curgeau murdărite de pieile tăbăcarilor.2 Toaca însemna seara începutul pustietăţii, de unde cîntecul („Buciumul", nr. 311 din 21 noiembrie/3 decembrie 1865): „Cînd toca la Radu-vodă Şedeam cu puica de vorbă"... Tot aşa de înecată în „maiestoasă şi dulce tăcere" trebuie să fi fost mînăstirea de la Antim între podul Cali- ■„:■ 1 Bucureştii vechi, Arhivele Bucureştilor, nr. 1, 1936. 2 Ulysse de Marsillac, Guide du voyageur ă Bucarest, Bucureşti, (f. d., c. 1873). 51 cilor şi Sfinţii Apostoli. Filimon ştia că pe vremea lui Garagea în grădina mînăstirii era o dumbravă de lilieci în care cîntau privighetorile. în înfăţişarea ei veche ieşită abia astăzi Ia iveală, biserica fusese din specia roşie, de cărămidă, ca şi a Creţulescului, spre deosebire de acelea „albe". Patrulaterul chinovial, foarte graţios, este înfrumuseţat cu mici turle şi uşurat în fund cu două tinde pe cîte două coloane subţiri formînd cîte o triforă. Oriunde ar fi fost cancelaria, Filimon pornea acum de acasă pe strada Colţei, trecînd apoi în vopseaua albastră. Probabil se abătea cîteodată şi pe la Antim, pentru treburile arhi-văreşti. După un an de la numire, Al. Odobescu îşi oferi demisia, nemulţumit „cu ideile de stătu quo" ale Comisiei. Modul urmat în alegerea şi protocolirea documentelor nu i se părea conform cu ştiinţa paleografică şi diplomatică şi se temea că lucrările erau să fie anulate, ca şi cele dinainte de 1852. Lucrase la transcrierea condicii nelegalizate a mînăstirii Vieroşul şi trecuse la copierea într-o condică a actelor autentice ale Episcopiei Buzău. Actele fuseseră împărţite în trei secţii, una de fiece membru. Odobescu susţinea că toate actele trebuiau copiate, măcar într-o primă lucrare pregătitoare pînă la fixarea sistemului, fără a se lepăda unele ca netrebnice, „după simpla noastră inspiraţie", dar ceilalţi doi membri se opuseseră sub cuvînt că se pierde timpul (doc. 97, 99). Ministrul nu aprobă demisia şi invită pe Odobescu, la 22 septembrie 1861, să binevoiască „a merge la postul ce vă este încredinţat" (doc. 98). Filimon, ca „şef al cancelariei", iscălea alături de membri hîrtii de felul acesta: „Domnule Ministru, Fiindcă peste puţin timp este a se pune în transcriere documentele proprietăţilor sfintei Episcopii Buzău, subsemnaţii venim prin aceasta a vă ruga, D-le Ministru, ca să binevoiţi a ordona preacuviosului locotenent al acei case să trimită cît se va putea mai neîn-tîrziat condicile în care sînt trecute documentele proprietăţilor sfintei Episcopii, precum şi documentele ce s-au înaintat domniei voastre după diferite cereri cu adresele ce se 4 coprind în alăturatul inventariu, spre a nu cerca Comisia împiedicări în lucrările sale" (doc. 100). Ministerul, înştiinţat, se vede, că membrii nu vin la slujbă, însărcina pe N. Filimon „a trimite pe fiecare lună ştiinţă despre timpul cînd veniţi Domnia-Voastră la canţelarie". Acesta, prudent, notifică în scris membrilor „că greutăţile serviciului" nu-i permit a lua asupră-şi şi această însărcinare (doc. 101 — 102). Se pare că Ministerul se încredinţa de dreptatea lui Al. Odobescu şi totdeodată de capacitatea lui N. Filimon, căci la 13 septembrie 1861 Ioan Brezoianu fu înlocuit cu Dimitrie Florescu, membru la Obşteasca epitropie, iar D. Orăscu, care trecu la Epitropie, prin N. Filimon, în locul căruia veni ca secretar Gr. N. Mânu (doc. 103). Scriitorul avea acum toată tihna de a răsfoi condicile domneşti din care scoase în bună măsură reconstrucţia vremilor lui vodă Caragea. IV. „FR. STAAPS", ÎNTRUPARE A IDEII DE INDEPENDENŢĂ Figura lui Friederic Staaps mai fusese tratată în româneşte într-o piesă de teatru tradusă de I. Văcărescu, Napoleon la Şoen-Brun şi Sînta Elena (1847) \ după Reg-nier-Destourbet şi Deşire Charles Dupeuty. în această piesă Friederic Staaps iubeşte pe Clemenţa şi se căsătoreşte cu ea şi jură în mijlocul prietenilor săi studenţi să lupte pentru înlăturarea opresorului Germaniei. îşi pun toţi numele într-o pălărie şi Staaps este acela pe care sorţul îl desemnează să ucidă pe Napoleon. De la Hubert, un sergent francez, scandalagiu, bonom şi cam fanfaron, Friederic află că împăratul face „recercetare", adică revista trupelor la Schonbrunn. Friederic încearcă să se apropie de împărat şi să-1 lovească cu stiletul, însă e prins. Napoleon îşi dă silinţa să-1 ierte: „...Friederic Staaps, de ce vrei să mă omori? tu eşti nebun! profesorii tăi ţi-au răsturnat duhul cu patosul lor cel metafizic. Voi curaţi Germania de iluminaţi. Cum? nu vezi că supt guvernul meu sînt mai puţine nedreptăţi decît ori alt unde?" Friederic răspunde mîndru: „Noi nu voim protecţie străină, lasă-ne să ne facem singuri libertatea noastră..." 1 Napoleon a Schoenbrunn et Sainte-Helene (1830). Identificare de Al. Piru. în fine, învingătorul generos îl încredinţează împăratului Austriei, cerînd iertarea tînărului. între naraţiunea lui N. Filimon (Frideric Staaps sau atentatul de la Schoenbrun în contra vieţei lui Napoleon I, publicată întîi în „Revista Carpaţilor", 1860) şi piesa tradusă de I. Văcărescu, chiar dacă romancierul a cunos-cut-o, nu este nici o legătură, Filimon, ca de obicei, a luat informaţii istorice şi geografice directe şi a încercat, nu fără izbîndă, să creeze un Staaps în mijlocul unei Germanii romantice. în general culoarea locală peisagistică şi morală, oricît de convenţională prin depăşirea romantismului şi prin patinare, este remarcabilă: „între Weimar şi Gotha, pe malul cel înflorit al fluviului Rodas, doarme liniştit şi în cea mai perfectă lene poetică oraşul Erfurt împreună cu cei treizeci mii locuitori ai lui, cu bisericile de stil gotic din timpul clasicităţii, cu pieţele şi fortificaţiile lui". Aici vieţuieşte, pe la 1796, preotul protestant Emerich Staaps, tatăl lui Frideric (într-adevăr acesta a fost fiu de pastor). Tînărul Staaps este „de un caracter plin de foc şi pasiune". „Copil încă, îi plăcea să înfrunte teribila furie a elementelor. Cele mai mari uragane şi tempeste îl găseau totdauna pe eminenţa (vîrful) fortificaţiilor de la Peters-berg, sau în mijlocul pădurei seculară (sic) numită Tiirin-genwald stînd nemişcat întocmai ca statua lui Odin şi bravînd furioasele elemente ca Hodhr." Filimon pune în valoare mitologia lui Grimm prin mijlocirea unei cărţi italiene cumpărată la Kissingen. într-o zi Staaps intră în parcul sau grădina cerbilor şi stă acolo pînă seara. „Noaptea înainta, iar luna aci apărea străbătînd grosimea norilor, aci iarăşi dispărea în dosul munţilor". Apare Eloisa, iubita tînărului, fata unui decedat „artist în musică", celebru dar sărac, căreia tînărul îi vesteşte că a doua zi pleacă la Halle pentru studii. Tot ce priveşte latura erotică este superficial azi şi vaporos, afară de amănuntul, foarte germanic, că amîndoi tinerii se aşezau Ia şcoală în aceeaşi bancă iar în recreaţie intonau în biserică aria lui Martin Luther Gott ist die feste Burg, de fapt, Eine feste Burg ist unser Gott (de reţinut că pe textul lui Luther compusese o cantată Bach). însă con- jurarea din partea Eloisei, a lui Staaps, să nu plece, conţine impresiile tiroleze hiperbolizate ale autorului: „.. .Vîrful Alpilor ce se ascunde în nori, cataractele Inului, prăpăstiile, trăsnetele şi ploile cele grozave, care derapănă şi tîrăşte dupe dînsele graniţii colosali şi arborii seculari; aceste teribile concerte ale naturii ne va servi de templu". în cele din urmă Staaps consolează pe Eloisa, jurîn-du-i dragoste statornică: „Mă voi gîndi numai la tine, mă voi sili să devin cel mai bun student, voi învăţa filozofia, voi deveni un Schiller, un Goethe, numai ca să-ţi plac ţie". Staaps călători spre Halle unde avea să caute la Academie „piatra filozofală", „palid ca un cavaler şi gînditor ca un alchimist". După ce trage la „ospelul studenţilor", se îndreaptă spre „panateneul german". Trage clopoţelul, se deschide grila şi e condus la unul din secretari, „mobilă veche a Academiei", care, punîndu-şi ochelarii pe nas, îl ia peste picior, numindu-1 „Schwarzs-trimfler" fiindcă e protestant şi declarîndu-i că Academia era „destinată pentru fii de baroni şi grafi, iar nu pentru nişte paracliseri". Staaps promite să-1 pălmuiască, dar tocmai intră un bătrîn simpatic, Valentin Steger (se pare că Filimon a fost urmărit de numele tenorului Steger, pe care-1 auzise la Viena), către care Staaps avea scrisoare de recomandaţie. Tînărul îşi dă examenul de admitere şi păşeşte la facultatea de drept. îl interesează „dreptul gintelor" şi literatura dramatică: Schiller, Korner, Gentz şi Kotzebue. Leagă prietenie cu Brunsvick, Schill şi Maximilian Hofer. Intraseră cîteşipatru în anul doctoratului cînd Germania face chemări la arme pentru salvarea ei. „La vederea stindardului societăţii, Germania întreagă se electrizează. Tineri de toate clasele alergau să se înscrie în inventariile societăţii Tugensbund". Cei patru hotărăsc să-şi verse sîngele pentru liberarea patriei, se adună cu cei mai de frunte conspiratori în spaţioasa cameră a lui Schill, Frideric ţine un discurs înflăcărat, „pumnalele conjuraţilor se ridicară în sus şi făcură să lucească întocmai ca fulgerul printre norii întunecoşi". Se înscrie pe tablete numele tuturor conjuraţilor şi se aruncă în pălăria lui Maximilian Hofer. înainte de a trage sorţii se descoperă toţi şi ridicînd pumnalele jură: „în numele a tot puternicului Dumnezeu care ţine echilibrul universului şi regulează soarta popolilor noi patru din membrii societăţii virtuţii, jurăm să liberăm Germania de apăsătorul ei" etc. Ie e numele lui Staaps. înainte de a pleca la Viena, tînărul merge Ia bătrînul său protector suind „pentru ultima oară scările cele de marmură ale Academiei" şi intrînd în odaia lui Steger, „carele se afla absorbit în lectura unui tractat de filosof ie". Cînd pleacă, „orologiul Academiei suna mezul nopţii, cerul era învestmîntat în nori groşi. Vîntul urla, ploaea curgea în torente, fulgerile se arătau din cînd în cînd ca să facă această scenă şi mai îngrozitoare ; era în fine una din acele nopţi cunoscute numai de locuitorii regiunilor nordice". Staaps porneşte călare spre Erfurt, spre a mai vedea o dată pe Eloisa. Ajunge în Schwarzwald şi nemaiputînd înainta din cauza ploii se opreşte sub un arbore de unde aude un glas cîntînd balada Lacul Ielelor (versurile sînt, nici vorbă, de Filimon, deşi le pretinde numai traduse): „E mezul nopţii, E ora morţii Cînd ţipă Ielele Şi cucuvelele." E interesant că în basmul Omul de piatră pe care îl va publica mai tîrziu scriitorul, Dafin merge în „pădurea cea neagră"şi trece peste buşteanul ielelor. Ajuns la Erfurt, Staaps îşi îndreaptă paşii spre locuinţa Eloisei, „intră în sala cea mare, traversă mai multe coridoare şi ajunse în camera amantei sale". Mama fetei era directoarea unui pension de fete sărace. (De observat că N. Filimon, prin cîteva linii realiste, sobre, converteşte nebulosul romantic într-un tablou palpabil şi că, în general, vede concret chiar cînd hiperbolizează.) Convorbirea cu Eloisa este iarăşi fadă, deşi fata spune cuvinte nobile: „... libe-rează-ţi patria de tirani şi uită-mă pe mine". La Viena Staaps descăleca de-a dreptul la casin, zice unui tînăr „cufundat în reflecţiuni" „Varus şi Roma" şi acela îi răspunde „Herman şi Germania". Moriţ Vider-man, aşa se cheamă tînărul din casin, îl încunoştinţează că a doua zi este revistă la castelul Schoenbrunn. Staaps se duce în ziua următoare la castel şi e prins aproape îndată 57 I cu două pistoale şi un pumnal florentin. Napoleon cere să-1 vadă şi-i vorbeşte „cu un aer maiestos şi o voce plină de nepăsare" (excelentă caracterizare). întrebat ce 1-a îndemnat să facă acel gest, Staaps răspunde că ura împotriva împăratului. „Eu am voit totdauna binele şi prosperitatea Germaniei." Patriotul răspunde:,,... Spada voastră fumegă încă de sîngele german". Napoleon îi făgăduieşte graţia dacă intră în armata lui. E firesc ca unui patriot această propunere să i se pară insultătoare. Staaps face împăratului o lungă profeţie, sfîrşind cu imaginea gloatelor de călăreţi care „vor paşte caii pe cîmpiile Franciei, ale acei frumoase teri, în al căreia nume ai voit să subjugi toată lumea". Filimon nu încearcă să falsifice figura unui tiran cu gesturi teatrale de clemenţă. Cu o conciziune şi o siluetă portretistică admirabile, autorul precipită scena: „Cît ţinu această profeţie, Napoleon stătu nemişcat, întocmai ca coloana sa din piaţa Vandom; dar revenind din acea uimire, făcu un nou semn grenatierilor, carii luară pe prizonier şi ducîndu-1 în parcul de la Schoenbrun îl îm-puşcară". Un „Epilog" romantic strică mai degrabă acestui deznodămînt realist. Eloisa sade pe marginile Danubiului, cu ochii aţintiţi spre undele sale furioase. Valentin Steger o urmăreşte de departe. Apoi fata apucă drumul munţilor şi se face nevăzută în desimea arborilor. Se opreşte pe marginea unei prăpăstii, „îşi aruncă ochii în toate părţile, şi văzînd că nu o privea nimeni, se aruncă în fundul abisului". Aplicînd o metodă pe care o formulase în teorie abia întors din călătorie, aceea a corelaţiei între fizionomia umană şi „gradul latitudinei", Filimon, evocînd geografia germanică, pune în ea eroi germani, un pastor protestant, un profesor filozof (un fel de Fichte), un secretar de universitate pedant, studenţime conspirativă, o fată romantică. Atunci cînd în Mateo Cipriani se va transfera la Fiesole, Florenţa, Pisa şi Livorno, va lua ca bază a intrigii o mînăstire dominicană, în vremea lui Caragea scena va reprezenta curtea unui postelnic, iar în Gentilomii de * mahala totul se petrece într-un pasaj de pe podul Mogo-şoaiei, unde se aflau redacţiile mai tuturor jurnalelor vremii. Studiul diferenţial al cîmpului de acţiune este evident. Situarea în spaţiu a nuvelei Frideric Staaps nu-i de fantezie. Pe versantul de nord al Thuringerwaldului se varsă Intr-adevăr rîul Rodach (nu Rodas). Erfurt avea în anii cînd scria Filimon 32 500 de locuitori, dintre care numai 7 000 catolici, restul fiind protestanţi. Fortificaţiile de la Petersberg existau într-adevăr, Erfurt fiind un oraş întărit, cu două citadele, Petersberg şi Cyriacksburg. Mînăstirea Augustinilor fusese transformată în azil de orfani, iar mînăstirea Ursulinelor în institut de domnişoare, ceea ce •a putut să sugereze ideea unui pension de fete sărace. Faptul că Frideric şi Eloisa intonează aria lui Martin Luther, bănuit într-adevăr a fi autorul melodiei la „Eine ieste Burg...", cîntec de luptă al protestanţilor, este explicabil prin faptul că figura răzvrătitului împotriva Romei era scumpă în Erfurt, unde în mînăstirea Augustinilor se afla celula în care Luther locuise cînd intrase în tagma călugărească. Halle se află într-adevăr „pe marginea rîului Salla" (Saale), şi este oraşul în care s-a născut Haendel (ceea ce îi va fi recomandat memoriei muzicale a lui Filimon). Universitatea sa avea pe vremea scriitorului 700 de studenţi.1 v. „mateo cipriani" şi campania pentru secularizarea mlnăstirilor Închinate Mateo Cipriani, „nuvelă florentină", al cărei punct de plecare rămîne încă obscur, se remarcă printr-o compoziţie strînsă, prin cadenţa susţinută şi atmosfera focos romantică. Decorul este realist, bine alcătuit de un om familiarizat cu tehnica teatrală. Impresia de fantastic provine din condiţiile locale (Fiesole, Florenţa, Pisa, Livorno), încolo nimic nu este convenţional, viziunile surprind ochiul prin concreteţa lor. Cititorul e condus pe creştetul coli-. nei de la Fiesole, adus în faţa mînăstirii dominicane, introdus în biserică, purtat în faţa tablourilor de Tizian şi de Salvator Rosa, a frescelor, a basoreliefurilor „împănate cu aur", a statuilor „magnifice", „de cele mai celebre dalte ale Italiei". Apoi e călăuzit în curtea mînăstirii, în sălile întunecoase fără ferestre în plafon, în chiliile mici ale monahilor cu cîte un pat de scînduri, un urcior, o masă de brad, în fine în refectoriu, în vremea prînzului. Scena e foarte vie: „Visitarăm refectoriul tocmai pe timpul cînd se puneau la masă cuvioşii anacoreţi şi acesta ne procură plăcerea de a vedea pe lucrătorii viei Domnului mîncînd. Bucatele în adevăr erau prea puţin hrănitoare, ele se compuneau din-o supă de boabe de mazăre cu brînză de parma, salată de fasole verde cu oţet şi unt-de-lemn de Lucea, ouă fierte şi poame; vinul însă nu lipsea după masa robilor lui Dumnezeu. Ceea ce mi se păru foarte bizar, era disciplina cu care cuvioşii părinţi sugeau sîngele Domnului. Deodată vedeai o sută de drepte puind mîna pe ulcioare şi turnînd vin în pahare, apoi iarăşi o sută de stinge ridicînd o sută de pahare pline cu vin la o sută de guri uscate de sete, ear după aceea, ca printr-un semn de înţelegere, vedeai o sută de capete pleeîndu-se îndărăt, ca să poată suge mai cu comoditate acel nectar ce se scoate din viile sădite pe colinele Apeninului." Filimon descrie scurt mobilierul refectoriului: o masă mare, laviţe, cîteva scaune, iar pe pereţi o Madonna addo-lorata, portretul pontifului în viaţă şi al lui Sixt al V-lea. Cu un călugăr, Gerolamo, iese în grădină şi încep să stea de vorbă despre viaţa monahală. Gerolamo dezvăluie aspectele ei urîte. Anahoretismul rupe individul de viaţă, de patrie, de familie, fără a putea să înăbuşe, cu neagra-i haină, pornirile vitale atotputernice. Gerolamo înfăţişează existenţa călugărului în culorile în care Flaubert descrie chinurile sfîntului Antoniu: „îţi place grădina noastră? — Dar ştii că plimbîndu-te printr-însa nu vei simţi ideile religioase de care vorbeai? Cînd vei veni cîteodată să te repausezi pe această piatră şi să priveşti cerul senin şi semănat cu stele, această boltă presărată de diamante ţi se va părea un ocean de flăcări, şi din vîrful acestor copaci ce ne înconjoară vor zbura stoluri de demoni; vei vedea împrejurul tău furiile infernului care te vor îndemna să calci în picioare legămintele făcute cu cerul..." Neputînd lupta împotriva concupiscenţei, călugărul face copii bastarzi, devine ipocrit, ambiţios, pradă ca oricare altul teribilului „vifor al pasiunilor". Gerolamo explică autorului rostul portretului lui Sixt al V-lea. Acesta fusese un obscur păzitor de porci în adolescenţă şi prin geniu dar şi prin „o mare dosă de ipocrizie", călcînd peste toate treptele ierarhiei, ajunsese pontif. Toţi călugării ambiţioşi speră să devină un Sixt al V-lea *. Cu alte cuvinte, parvenitismul şi cariera lui Dinu Păturică nu sînt incompatibile cu viaţa religioasă. Avînd de ales între le rouge et le noir — casă vorbim în termeni stendhalieni — într-o ţară în care uniforma roşie nu duce la nimic, ambiţioşii au ales, ca să 1 Sixt al V-lea (Felix Peretti), 1521-1590, a fost într-adevăr păzitor de oi şi de purcei. V. Nouveau dic-tionnaire historique. Caen, Lyon, 1789, ed. a VH-a (t. VIII). < parvină, rasa neagră. „Călugăria este o meserie", ziee^ autorul într-o notă. Mijloacele de a parveni sînt aceleaşi ca şi în viaţa seculară. „Abatele acestui monaster cînd a venit aici nu era demn de nimic — spune Gerolamo — nu ştia nici chiar să reciteze un Ave Măria; cu toate astea el vrea să ajungă abate, ce făcu dar? Se înarma cu ipocrizie-şi în scurt timp dobîndi confienţa tutulor călugărilor;, după aceea se puse a-i trăda acuzîndu-i mai totdauna de faptele cele mai criminale. — Superiorul credea pîrile lui şi mai pe toată ziua gonea dintre noi pe cîte unuî din cei mai buni călugări; ear trădătorul, mergînd din succes în succes, dobîndi atîta încredere, încît fu numit iconom, prior şi mai în urmă abate." Gerolamo face apoi puţină portretistică foarte izbutită. Economul e corpolent, sensual, are atîtea concubine cîte metoace-posedă mînăstirea. în biserică, recitind rugăciunile, oftează din adîncul inimii, la masă aproape nu se atinge de bucate. Dar în chilie îl aşteaptă un prînz arhiepiscopal. Cutare călugăr palid, serios, cu ochii mici şi ageri ca ai şarpelui' sunător, e un Iuda. A fost zbir al poliţiei din Livorno şi a făcut să cadă capetele multor patrioţi. în fond, în mînăs-tire sînt două clase de monahi: superiorii şi călugării simpli. Dacă aceştia beau cu atîta voluptate vin Moscator este,— explică Gerolamo — fiindcă lipseau monseniorul abate, părintele guardian şi economul, duşi la nişte procese ale mînăstirii1. Iată prin urmare o critică violentă a tagmei monahale. Aceste idei exprimate fragmentar mai peste tot sînt împrăştiate, nu este îndoială, cu convingere de N. Filimon, care va vorbi.în dedicaţia la Ciocoii vechi şi noi „de ignoranţa întronată, invidia, mîndria, lăcomia şi alte păcate mortale" ale bisericii, şi din nou de clerul înalt şi de cei proletar. Antimonahismul la această epocă este foarte explicabil şi l-au împărtăşit mulţi contemporani ai lui Filimon. Era la ordinea zilei atunci spinoasa problemă a mînăstirilor închinate, ridicată de patrioţi în repetate rînduri în întîia jumătate a veacului. Sub domnia lui Cuza se iau împotriva călugărilor exploatatori ai moşiilor 1 Filimon spune că economul este plecat, dar apoi presupune că vizitatorul 1-a văzut: „Economul actual, acel om corpolent, carnal şi sensual, precum l-aţi văzut". mînăstireşti măsuri hotărîte şi repetate, culminînd cu legea secularizării mînăstirilor din 13 decembrie 1863. însă şi după aceea, rezolvarea internaţională a chestiunii mai suferă dificultăţi. Călugării greci, apelînd la puterile străine, erau din punct de vedere patriotic nişte trădători. Chiar în vara cînd Filimon pornea pe Dunăre spre Austria, Al. Pelimon ieşea cu sacul la spate pe bariera podul Mogo-şoaiei să colinde Muntenia. Vizită o mulţime de mînăstiri. La Bistriţa găsi atmosfera cea mai profană, un adevărat han. Lumea venea aci să petreacă mîncînd păstrăvi şi bînd şampanie. în 1860 vizita mînăstirile din Buzău, R.-Sărat, Ialomiţa, Focşani (Memoriu — Descrierea S. Monastiri). La m-rea Rîmniceanca din R.-Sărat călugării sărbătoreau pe egumen cu tambură şi bătăi din mîini. „Toate camerile sînt numerotate; — se scria în „Dîmboviţa" din 1859 (nr. 81 din 25 iulie) despre mînăstirea Hurezu — sînt chelneri şi oberchelneri; păreţii galeriei sînt coperiţi de portreturi litografiate inBucuresci şi în Iaşi, crezi că eşti la locanda europeană".în 1865, „Trompeta Carpaţilor" un torent de sînge negru începu a curge dintr-însa". Tînărul moare. Filimon a pus în nuvela lui mişcarea libretelor de operă, însă într-o compoziţie de pictor colorist. Pasiunea e analizată sub aspect cuadruplu: voluptatea muzicii, instrumentale şi vocale, dragostea precoce, ura împotriva tiranului şi liniştea vibrantă în faţa morţii. Zbucnirea sîngelui negru la vederea tinerei contese e un fel de definiţie ultimă a temperamentului sanguin al eroului. Roşul generos al sîngelui se proiectează ca un protest pe negurile veşmintelor monahale. în umbra chinoviilor dospesc toate viţiile: lăcomia, ambiţia, luxuria, trădarea. Mateo s-a născut din înăbuşirea absurdă a instinctelor lui Don Anselmo, organistul de la Santa Măria 4in Pisa, care, nepu-tînd să se căsătorească, a produs pe lume un bastard. vi. „slujnicarii" După toate semnele, ideea de a face un roman despre „ciocoii vechi şi noi" într-o paralelă cronologică i-a venit lui N. Filimon scriind un aspect din viaţa ciocoilor noi. Nenorocirile unui slujnicar este de fapt un episod dintr-o frescă asupra ciocoilor contemporani cu scriitorul, iar Mitică Rîmătorian, un avatar al lui Dinu Păturică. Situaţia politică la înscăunarea lui Al. I. Cuza era următoarea: Domnul voia să facă dreptate ţăranilor, însă vedea ridicîndu-se înainte-i două forţe ostile, boierimea autentică sau parvenită, proprietară de moşii, şi liberalii, cel puţin o parte, exponenţi ai burghezimii care pe faţă făceau demagogie, însă pe ascuns căutau să împiedice reformele sau să le atenueze, I. Brătianu fiind de părere a nu se atinge chestiunea proprietăţii înainte de liniştirea spiritelor. Aproape îndată după alegerea lui AU. Cuza, liberalii dădură mîna cu boierii spre a răsturna pe domn. Unirea acestor două puteri inimice progresului a fost numită „monstruoasa coaliţie". „Ciocoii luptă — va scrie în 1864 „Buciumul" (nr. 216 din 9/21 aprilie), nu fără a fi înrîurit de terminologia filimonescă — boierii noi şi boierii vechi, boierii reacţionari iLJ^™^ luPtă — care de faţă, care peziş, care dînd în genuche D-lui Cogălniceanu, care tîrîndu-se pe scările palatului, — să se amîne, să se amîne cît se va putea mai mult dezbaterea marelui proiect pentru împroprietărirea săteanului ."După Filimon, ciocoiul nu-i decît o slugă care a devenit boier, linguşind şi ruinînd un alt boier* Rîmătorian, în eră liberală, a mai păstrat obiceiul de a frecventa mediul ancilar, limbajul lui sună foarte progresist, însă ţelul vieţii lui este de a deveni „boier nou". Intriga scurtei scrieri aparţine comediei şi spiritul e cam ieftin, dacă nu chiar vulgar. în loc să fie lăsate să se înfăţişeze singure, personajele sînt caracterizate şi clasificate într-un ton foarte polemic de autorul însuşi. Mitică Rîmătorian, căzînd în dizgraţia slujnicii Rezi, pe care o cultiva, e bătut crunt de prietenul ei maghiar. Pe deasupra, îl mai căznesc la poliţie în urma unei pîri că ar fi făcut parte din complotul împotriva unuia din caimacami, asupra căruia se încercase un atentat cu „o sfeclă găurită sau cu o sticlă de cerneală turcească umplută cu nisip". Scrierea, nu lipsită de vis comica şi de anume dar de a creiona repede o realitate, rămîne însemnată prin tendinţa ei. Prin ea, N. Filimon îşi începe opera de critic al societăţii române. Timpul în care se desfăşoară acţiunea este din decembrie 1858, la cîteva luni după semnarea Convenţiei de la Paris (7/19 august), pînă în noiembrie 1860, sub ministerul lui Manolache Costache Epureanu. Convenţia acorda celor două ţări o unire parţială, cu guverne şi adunări proprii, o comisie centrală mixtă la Focşani, uniune vamală, poştală, telegrafică, monetară, organizare identică a armatei, domn eligibil pe viaţă în fiecare principat. în această epocă, cuvîntul „Convenţie" este pe buzele tuturor, fiindcă din Convenţie decurgea legalitatea tuturor actelor politice şi nădejdile în viitor: unire deplină sub o dinastie străină, legea rurală. Caimacami, în baza Convenţiei, spre a pregăti alegerea domnilor prin noile adunări, în locul divanurilor ad-hoc din anul 1857, fuseseră numiţi în Muntenia Emanoil Băleanu, Ioan Mânu şi Ioan Filipescu. Aceştia erau în fond reacţionari, partizani ai domnilor vechi, motiv pentru care şi fură fluieraţi şi huiduiţi de mulţime. întocmind lista celor cu drept „de eligibilitate la domnie", caimacamul Băleanu avea grijă să se înscrie în frunte,' urmat de Ioan Oteteleşanu, Ioan Slătineanu, Const ' Cantacuzino, Scarlat Creţulescu, Ioan Văcărescu, Const. Bălăceanu, Măria-sa Barbu D. Ştirbei, Luminăţia-sa Banul Beizade Constantin Ghica, fiind discuţie din cauza vîrstei şi venitului în p vinţa Luminăţiei-sale Aga Beizade Dimitrie Ghica („Steaua Dunării", nr. 6 din 10 ian. 1859 şi alte jurnale). Caimacamul Ioan Manu.se plînge că i s-a aruncat pe fereastră „un fel de bombă fulminantă de sticlă", care după CA. Rosetti ar fi fost umplută cu praf de puşcă şi pietricele.1 întîmplarea, mai mult comică, se desfăşoară astfel după „Românul" (22 noiemb. / 4 dec. 1858, p. 372): O „scrisoare răzvrătitoare" fusese lipită pe zidul caselor dumnealui marelui ban Emanoil Băleanu, candidat la domnie, şi pe acela al caselor marelui vornic Ioan Manu. Două pumnale şe îndreptau spre iniţialele celor de mai sus (E.B. şi I.M.), ocolite cu doliu, cei doi caimacami fiind ameninţaţi cu moartea dacă nu dădeau libertate presei. într-adevăr, caimacamii, spre a împiedica alegerea progresiştilor, făcuseră mari schimbări de funcţionari, zicînd că Al. Ghica pusese în slujbe pe oamenii de la 1848, ca să arunce ţara în anarhie, că revoluţia e aproape să izbucnească (Acte si documente relative la istoria renaşterii României, Bucureşti, 1892, t. VII, p. 940-41). în ziua de 16 noiembrie, la orele opt seara, pe cînd marele vornic Ion Manu se odihnea în odaia sa, ale cărei ferestre răspundeau în uliţă, auzi zgomot de geamuri sparte, apoi o detonaţie ce provenea de la o sferă de cristal umplută cu iarbă de puşcă tare. O perdea fu aprinsă, sfărimăturile ajunseră pînă în tavan. Speriaţi, caimacamii puseră patrule pe străzi ziua şi noaptea, „ca în timp de resbel". Cum se însera, cine trecea pe lîngă casa lui Iancu Manu era arestat, dus la poliţie şi cercetat. Cu toate acestea, Manu se mai trezi cu o bombă pe care era scris „Orsini" (Felix Orsini atentase la viaţa lui Napoleon III) \ al cărei fitil era un lung morcov, încărcătura fiind: pătrunjel, cartofi, măsline, mazăre, felurite zarzavaturi şi două urechi de pisică împreună cu un bilet cu încunoştinţarea „că astfel de bombe trimit românii la caimacami ca Manu" („Steaua Dunării", nr. 95 din 10 dec. 1858). După explozie, caimacamul se duse la opera. Unul din consulii marilor puteri, luînd comedia în serios, îi adre- r V N. Iorga, Istoria românilor, t. IX, Unificatorii, Bucureşti, 1938, p. 334. *. Despre Orsini, vezi „Naţionalul", nr. 25 din 3 martie' 1858. sează o scrisoare de felicitări. Din acea zi Manu umblă escortat şi păzit de dorobanţi, care şedeau la uşa sa chiar şi cînd era la teatru. „Caimacămia — scria Bolintineanu în „Dîmboviţa", după 24 ianuarie (nr. 32 din 28 ianuarie 1859) — a fost ameninţată de două bombe mari, una aceea ce a plesnit în tavan, cealaltă aceea ce a plesnit în urma alegerilor; cea din urmă a făcut efect." Accidentul neplăcut al lui Rîmătorian are deci un punct de plecare ia ordinea zilei în acel timp Găinescu, un fel de colportor de ştiri, vine cu vestea atentatului: „— Am o mulţime de noutăţi politice, dar... — Dar ce? — Mi-e frică să nu mă auză vreun spion de ai căimă-cămiei. — Da ce, căimăcămia are spioni? — O mulţime nenumărată, mai cu seamă de cînd capii partidului liberal au voit să asasineze pe unul dintre caimacami cu o bombă fulminantă. — Ce bombă spui, măi omule? Auzi acolo, bombă! O sfeclă găurită, care desigur este drăcie inventată chiar de caimacami, ca să aducă invazii în ţară!..." Rezi, furioasă de a fi fost părăsită de Mitică Rîmătorian, îl denunţă noului său prieten, un ungur, care face oficii de spion al poliţiei, drept unul din autorii atentatului. Teoria ungurului, care îndeamnă pe Rezi să tragă cu urechea în casa stăpînilor ca să vadă de nu cumva vorbesc „în contra guvernului", este vrednică de luare aminte; ea dezvăluie opinia, cel puţin a autorului, despre moravurile vremii: „—Atunci dar sufere, iubită Rezi, fără a te plînge în contra soartei. — E! e! draga mea! Tu tremuri numai Ia ideea de a te face spioană, fără să te gîndeşti, sărmană 1 Atentatul împotriva caimacamului Manu e vestit printr-un comunicat oficial: „La tentative d'assassinat eommise contre la per-sonne de Tun des Membres de la Gâimacamie, dans la soiree de Dimanche seize du courant, a et6 pour tout le monde une cause d'effroi et en meme temps d'inqui6-tudes tegitimes pour la tranquillitâ publique". Urmează descrierea întîmplării. Agentul Angliei, Robert G. Gol-quhoun, felicită pe caimacam printr-o scrisoare („Anunţătorul român", nr. 91 din 19 noiembrie 1858). copilă, că în ţara aceasta se găsesc oameni carii în copilăria lor n-au fost decît nişte simple slugi; dar prin spionagiul ce făceau adevăraţilor capi ai ţărei, prin vînzarea ţărei la streini şi prin specularea onoarei familiei lor, astăzi au ajuns la cele mai înalte demnităţi ale terii, şi au creat stări colosale, şi stropesc cu noroi pe cei care nu i-au imitat!... Tu nu ştii că în Bucureşti ecsistă cocoane mari şi bărbaţi nobili carii în faţa lumei trec de onorabili şi de cei mai înfocaţi patrioţi, iar noaptea intră deghizaţi în ospelul Poliţiei şi tradă pe oamenii cei într-adevăr onorabili..." Prietenul tinerei Rezi informează poliţia asupra lui Rîmătorian şi acesta e arestat şi torturat pînă ce, făcînd revelaţiuni de fantezie, trezeşte rîsul poliţaiului şi este pus în libertate. Cuza fusese ales domnitor al Moldovei la 5 ianuarie 1859, iar al Munteniei la 24 ianuarie. La începutul lui februarie intră în Bucureşti cu un alai pe care îl descrie N. Pilimon şi la care slujnicarul, devenit patriot, ia parte. După aceea, îl vedem pe Rîmătorian „o adevărată lepădătură a capitalei Bucureşti", „trimis Craiovei de primul Minister constituţional", nu ni se spune în ce calitate, dar desigur într-o funcţie publică, deoarece „fură de la stat şi de la particolari". Oltenia trecea drept o provincie ostilă şi cîştigarea ei deplină se verifică abia mai tîrziu, în urma unei vizite triumfale a lui M. Kogălniceanu 1. „Noi oltenii am dus totdauna o viaţă simplă şi laborioasă", zice Arcadie Rasolescu într-o scrisoare. Adevărul este însă că corupţia -era foarte mare în Oltenia. Era la Craiova, după mărturisirile lui D. Bolintineanu, o clasă de arendaşi care domina sub toate regimurile şi care în schimbul serviciilor aduse guvernelor erau toleraţi să exploateze populaţia rurală. Din anume motive politice, domnia lui Cuza îngăduie această stare de lucruri şi acordă scăzămînt clasei mereu privilegiate. Cînd însă scăzămîntul este ridicat, arendaşii •exploatatori ţipă „arătînd ruina desăvîrşită şi mizeria în care-i aruncă neînţeleasa otărîre a ministeriului" („Independenţa", nr. 7, 8, 9, 10, 11 de la 10 la 19 noiembrie 1 A.D. Xendpol, Domnia lui Cuza-vodă. Iaşi, 1903, t. I—II. 1860). Cînd fură invitaţi să se înscrie pentru regularea patentelor, lipscanii, marchitanii, braşovenii, meseriaşii din Craiova se răscoală, instigaţi,şi de o anonimă. Cinci „promotori" sînt arestaţi. Atunci prefectura judeţului e luată cu asalt, bombardată cu pietre. Atacanţii strîmbă baionetele soldaţilor. Prefectul Gr. Marghiloman cere trupe în ajutor. în încăierare cad morţi şi dintr-o parte şi din alta. Negustorii răsculaţi dezgroapă morţii înmormântaţi de prefectură peste, noapte la cîmp şi-i poartă pe uliţe. „Drama devine sîngerătoare — scrie şi Bolintineanu *. Ucidere, înmormîntare a cadavrelor de oamenii guvernului, dezmormîntare a acelor cadavre de revoluţionari; ucidere de femei, de copii, de oameni inocenţi." Răzmiriţa începută duminică 6 noiembrie fu potolită abia miercuri în 9 noiembrie, cînd se dădu o proclamaţie pentru depunerea armelor. Numărul arestaţilor se ridică la 104, printre care fu şi preotul Vasile de la Sf. Treime. „Acesta s-a arestat găsin-du-se între insurgenţi cu propaganda şi purtînd două pistoale şi o sabie." Răscoale asemănătoare izbucniră şi în alte oraşe ale ţării. Nu se poate vorbi de o mişcare „populară" ci de o sediţiune burgheză pusă la cale, probabil, de liberali, în scopul de a slăbi poziţia lui Cuza şi în care făceau „revoluţie" acei pe cale de a pierde un privilegiu. Acesta este evenimentul la care face aluzie Arcadie RasoJescu: „Cunoşti de sigur vărsarea de sînge întîmplată în Craiova la 7 —8 noiembrie. Cred că ştii ca şi mine cauza ce a produs aceste zile de doliu pentru multe familii din oraşul nostru". Rîmătorian este învinovăţit că în loc să potolească mulţimea, gusta plăcerile amorului la hanul lui kir Panait î Un început de realism îl constituie în acest „romanţ" preocuparea oricît de minimă de culoare locală, mai bine zis de situare, căci faptele se petrec în vremea în care Filimon scrie. Mitică Rîmătorian este fecior de boier, tată-său fiind „Ftore Vistier Bănică Rîmătorian", cu locuinţa în mahalaua Cuibul cu barză. Mahalalele Cuibul cu barză, Popa Chiţu şi Biserica lui Tîrcă sînt, după autor, mediile 1 D. Bolintineanu, Cuza-vodâ şi oamenii sei, Memorii istorice. A patra ediţie, Bucureşti, Gr. Ioanide, 1870. din care se recrutează gentilomii de mahala. Un astfel de gentilom, în general bine făcut şi între 22 şi 25 de ani, este „îmbrăcat, frizat şi înmănuşat ca un lion de Paris", avînd înfăţişare de fiu de proprietar bogat. Rîmătorian, în speţă, poartă părul lung, o pălărie „bombes" şi e înfăşurat într-o mantie după moda carbonarilor. în picioare poartă galoşi de gumilastic. Locurile frecventate de el sînt, vara, Cişmigiul, iar iarna cafeneaua din Pasajul Român. în acest stabiliment „aranjat după moda şi gustul parizian, amatorul de jocuri la noroc găseşte în mic toată confortabilitatea cafenelelor dupe bulevardele Parisului, adică biliarde în abondanţă, dominos, table, şah, şi chiar foancofaro la necesitate". Este şi o masă „pe care garsonii cafenelii o numesc în derisiune masa faliţilor, căci mai toţi cei ce şed împrejurul ei nu fac nici o cheltuială". Această cafenea exista în adevăr şi era aceea a francezului Briol. Pasajul se afla unde este şi acum, între casele Torok, ce mergeau pînă în piaţa Teatrului Naţional, şi biserica Creţulescu şi se întindea în adîncime pînă în str. Ştirbei-vodă la întretăierea ei cu str. Brezoianu.1 în mijlocul pasajului era o rotondă. într-un colţ dinspre podul Mogo-şoaiei al pasajului care se mai numea şi Bossel („Ind.", nr. 12 din 24 noiembrie 1860) se găseau casele Hoetsch şi Miiller, în care locuia în 1860 doctorul Vafrino Marini, chirurg şi mamoş 2. în noiembrie 1860 erau de închiriat în aceste case „trei odăi cu balcon şi odaie de slugă".3 Tot în colţul pasajului, nu ştim care, pe calea Mogoşoaiei . 2 Clădirea a fost restaurată şi modificată de curînd, devenind localul Institutului de ştiinţe statistice. 3 Aceste lespezi se pot vedea acum aruncate în fundul ! curţii;;: secolul al XVIII-lea şi care domina pe atunci oraşul cu silueta ei de catedrală. Ferestrele în stil lombard, frontonul cu rozetă gotică, ciubucăriile, subţirile coloane slujind ca tivuri şi ocniţele alcătuind broderie maură, privite de la distanţă, îi dădeau o înfăţişare bizară, ca şi a palatelor-fortăreţe medievale din epoca Ştirbei — Cuza. Pardoseala înăuntru se lustruia cu ceară. Partea locului trebuie să fi fost la începutul veacului, dată fiind apropierea Dîmboviţii, plină de copaci şi de păsări, de unde cîntecul lăutarilor: „Pe pod pe la Spiridon Toate păsările dorm, Numai păsărică mea Toată noaptea ciripea, De amor se jeluia". în vederea mutării în noul local, direcţia ceru ministerului un arhitect şi căruţe, cu scopul de a se scoate, fără stricăciune, rafturile de la Radu-vodă şi de la Antim şi a se aşeza în casele Bălăceanului, lucrare pentru care era nevoie de dulgheri, fierari, precum şi de a se transporta dosarele şi cohdicele şi celelalte obiecte ale Arhivei. Urcarea şi coborîrea căruţelor pe povîrnişul de la Radu-vodă nu era o treabă uşoară şi e de închipuit că N. Filimon a luat parte la această adevărată epopee arhivistică, ţinînd seamă că la Radu-vodă erau 126 de rafturi iar la Antim 212, iar dosarele în număr total de 10 406. Se făcea socoteală că numai pentru acestea din urmă, lăsînd la o parte mobilierul, erau de trebuinţă 208 căruţe (doc. 113). Orele de slujbă durau, în vremea lui Filimon, pînă la 41/2, dar funcţionarii! făceau, fără îndoială, o pauză în vremea prînzului. O scăriţă şi o uşă în fund le îngăduia să se strecoare afară. Preoteasa Măria murise în septembrie 1859 şi lăsase pe N. Filimon „prin dieată adeverită de tribunalul poli-ticesc de Ilfov" epitrop cu deplină putere peste starea ei (doc. 41). Datora 25 000 lei cuiva şi voia să mai lase Elenchii Filimon 500 lei, de aceea sfătuia pe fiul său a vinde locul spre a plăti datoriile şi a îngriji de înmor-mîntarea trupului şi căutarea sufletului pînă la şapte ani. Filimon dădu Elenchii douăzeci stînjeni de pămînt şi păstră restul, lichidînd, se vede, creanţele în aşa chip, că îouul a rămas al său „după cum pociu dovedi la timp şi , trebuinţă". Celibatar şi avînd slujba de epitrop la biserica Enii, strînsese ceva bani. La 3 octombrie 1861, plătise lei 561, parale 30 la casieria municipală pentru 442,5°/100 stînjeni pătraţi loc, cu care ieşise „în faţa stradei Tîrgoviştii, proprietatea d-sale". Numai plăcerea de a cultiva pămîntul îl împinsese, nici vorbă, pe Filimon să păstreze grădina, care trebuie să fi avut şi viţă de vie, deoarece se pomeneşte de „acte atingătoare de posesia vii dupe uliţa Tîrgoviştei" (doc. 18). însă plantaţia esenţială de pe acest loc era „o mie cinci sute şaptezeci duzi şi şapte sute pomi roditori diferite poame". Atîţia duzi într-o grădină nu sînt fireşte efectul unei vegetaţii spontane, ci o cultură supravegheată în vederea creşterii viermilor de mătase. Om foarte cu chibzuială şi gospodar, Filimon ar fi scos duzii nefolositori. Se vede încă că preoteasa Măria, apoi Elena Filimon au trăit de pe urma grădinii, pe care răsar, după moartea scriitorului, clădiri, inexplicabile fără un venit bun. în grădină se afla, la început, „o căsuţă compusă din două camere în proastă stare", ce folosea, ne putem închipui, şederii în timpul verii, dacă nu chiar pentru ţinerea poliţelor cu gîndaci. La moşia Pantelimon, fermă-model a statului în 1865, se întemeiase o pepinieră de duzi pe 140 de pogoane, care începuse a cădea în paragină (Monit.", nr. 40 din 21 febr. / 5 martie 1865). Industria mătăsii era împreunată în Europa cu stimularea creşterii viermilor de mătase, în Italia se ţineau bîlciuri de „gogoaşe" („Monit." din 15/27 noiembrie 1864), despre care jurnalul oficial al Ţărilor româneşti dădea amănunţite informaţii, întrucît statul voia să încurajeze acest soi de cultură la noi. Ministerul de interne şi prefecţii de judeţe vindeau cu 6 lei şi 30 parale dramul de sămînţă japoneză.de gîndaci („Monit.", nr. 54 din 10/22 martie 1865), iar un francez G. Berod din strada Craiovei (podul Calicilor) nr. 46 desfăcea şi el, autorizat, sămînţă de mătase de Japonia („Monit.", nr. 264 din 21 martie / 2 aprilie 1865). „Ţeranul român", la care colabora Filimon, publica în 1862 şi 1863, fără semnătură, la „Buletinul sericicol", cîteva articole despre această chestiune,1 Nu ştim dacă sora lui Filimon sau altcineva puneau în valoare un număr aşa de mare de duzi, dar e sigur că Filimon făcea pomicultură şi grădi-nărie, de unde şi admiraţia pentru horticultorul Meyer. Locul trebuie să fi avut cel puţin un puţ, pe urmă, după împărţirea lui, se săpară mai multe. „Objectele de la grădină" ale lui Filimon erau „un hîrdău cu cercuri de fier c-un căruţ cu două roate" cu care căra, nu încape vorbă, apă la rădăcina pomilor sau pe straturi. Trei sape mici de căpşuni sînt un indiciu că scriitorul cultiva căpşuni. Tîrnăcopul de vie întăreşte presupunerea că avea vie. Razul de fier folosea poate la scoaterea pomilor din rădăcină, casmaua, sapa, la săpat, foarfecele de pomi pentru curăţat copacii. Şapte sute de pomi roditori produceau nu puţine fructe şi se explică acum mica înlesnire de om gospodar a lui Filimon, care apare în lume înveşmîntat foarte cuviincios. Iarna poartă palton de tiflu ori blană de biber cu faţa de tiflu negru şi căciulă de astrahan neagră sau pălărie „de materie", în anotimp cald, jachetă de vară, jiletcă de dril, pălărie de paie. în zi obişnuită îşi pune la manşete „butoni de mînă ordinari", însă la prilejuri mari, la teatru, bunăoară, se împodobeşte cu butoni compuşi „din patru sferturi napoleoni", ori cu butoni de aur „cu emalie bleo". La piept îşi pune un nasture de aur, cu o piatră de diamant. Pe degete poartă un inel de aur, „c-o piatră mică de diamant", şi unul mare, adică masiv, cu piatră de matostat, pe care este săpat numele scriitorului. într-un buzunar anume al pantalonilor, prins cu un lanţ de aur de o chiotoare a jiletcei, scriitorul îşi ţine ceasornicul de aur cu două capace, 1 Un cuvint asupra seminţei; îmbunătăţirea seminţei gindacilor; Viermii de mătase de Ailant; Cultura Ailantului; Creşterea viermilor de mătase („Ţeranul român", nr. 27, 34/35, 36, 47). în privinţa duzilor din grădina lui N. Filimon nu este îndoială că dacă familia lui însuşi nu creştea viermi de mătase, frunza cel puţin se comercializa. G. Tătăranu din uliţa Scaune nr. 36 dădea la „Reforma" (nr. 22 din 9 martie 1864) următorul anunţ: „De închiriat Frunză de uă mie de duzi..." marca Br^guet, ce se întoarce cu o cheiţă asemenea de aur (doc. 18).1 în 1860 N. Filimon e foarte lăudat în „Revista Carpaţilor" (voi. 1, p. 133) de G. Sion, care nu cunoaşte în persoană pe scriitor, proclamat „unicul foiletonist al României". „Pe cînd literatura română era în începutul carierei sale, în feliul scriitorilor romanţieri strălucia Negruţi, Alecsandri; ei bine, astăzi Filimon a eclipsit pe scriitorii aceştia. Cronicile lui teatrale dovedesc un gust unic şi o cunoştinţă superioară de beletristică. Suvenirile şi călătoriile sale arăt o abundenţă de spirit şi o înlesnire de scris extraordinară." Filimon începe îndată să colaboreze la „Revista Carpaţilor", dînd Oraşul Bergamo şi monumentul maestrului Donizetti (II, 1 febr. 1861, p. 133 — 159), Memoriile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala (II, 15 febr. 1861, p. 197 — 231, şi 1 martie, p. 261 — 278), Friderich Staaps sau atentatul de la Schonbrunn în contra lui Napoleon I (II, 15 mai 1861, p. 609-626, 657-683) şi o cronică nesemnată despre Madalena, opera semi-seria lui A. T. Zisso, cronicar muzical şi el (II, 1 mai 1861, p. 547—557), şi care apare şi în „Independinţa" (nr. 16 din 17 aprilie 1861). în octombrie 1861 Filimon reia cronica la „Independinţa", scriind despre Torquato Tasso de Donizetti, Ernani şi Traviata de Verdi2, în timp ce se publicau acolo foiletoane despre Beethoven semnate A. Schindler, care este chiar cunoscutul biograf al compozitorului („Ind.", nr. 56, 57, 58, 61, 62 din 29 şi 30 noiembrie, 1, 4 şi 5 decembrie 1861). Apoi Filimon trece la „Ţeranul român" al lui Ion Ionescu de la Brad, făcînd cronici muzicale şi teatrale de la 12 noiembrie 1861 pînă la 16 decembrie 18623. 1 N. Filimon purta pantaloni de struc (doc. 18), care era o materie la modă pentru „cavaleri". Petrache Alecsianu în colţul Zlătari vindea „cămăşi elegante după model, ştruhuri de pantaloni, precum şi'materii de aţă, deosebite veste de pichet" „Anunţătorul român", nr. 24 din 25 mai 1857). 2 Teatru Italian („Independinţa", nr. 2 din 4 oct. 1861; aici şi Torquato Tasso); Ernani, Traviata („Independinţa", nr. 4 din 6 oct. 1861). 3 Prâpastiele Bucureştilor („Ţeranul român", nr. 1 din 12 noiemb. 1861); Baba Chîrca („Ţeranul român", nr. 2 din 19 noiemb. 1861); Lipitorile satelor din Moldova încă fiind secretar şi membru ăl Comisiei documentate, N. Filimon avusese în mîini condicile mînăstireşti şi nu e îndoială că, umblînd pe la arhive, frunzărise şi pe cele domneşti. Un mare număr de hîrtii trecuse pe sub ochii săi. Ideea reconstituirii sceneriei unui roman cu .ajutorul documentelor se născuse în mîntea sa, şi cînd trecu la Arhive îşi luă îndată însemnări pentru romanul ce avea să scoată în curînd şi care era „rodul ostenelilor mele de şase luni". Ca să nu fie învinovăţit că publică documente neautorizat, avea obiceiul a cere învoirea directorului (doc. 118)1: „Avînd necesitate de a lua şi a trage copii după mai multe acte privitoare la diferite instituţiuni şi obiceie vechi ale ţerei, vă rog, D-le Directore, să binevoiţi a-mi acorda permisiunea cuvenită spre a începe această lucrare în orele mele de recreaţiune". Punînd „toată încrederea în D-l cap al Secţiunei istorice", secretarul Gr. N. Manu îl lasă liber „a lua copii după orice acte relative la lucrările seale istorice particularie". Pe vremea lui Filimon, pe lîngă condicile suspome-nite, Arhivele păstrau în depozit doua fonduri: administrative şi judecătoreşti vechi (acte dinainte de 1832) şi administrative şi judecătoreşti noi (pînă pe la 1849). Instituţiile aveau îndatorirea de a depune anual la Arhive dosarele săvîrşite,adică fără întrebuinţare actuală (doc. 119). („Ţeranul român", nr. 3 din 26 noiemb. 1861); Coana Chir iţa în provincie („Ţeranul român", nr. 4 din 3 dec. 1861); Corbul român („Ţeranul român", nr. 5 din 10 dec. 1861); Tunsul Haiducul („Ţeranul român, nr. 9 din 7 ian. 1862); Cocoana C(h) ir iţa în Iaşi („Ţeranul român, nr. 15 din 18 febr. 1862); Teatr urile din Bucureşti („Ţeranul român, nr. 26 din 6 sept. 1862); Opera'italiană („Ţeranul român", nr. 27 din 23 sept. 18,62); Iezuiţii („Ţeranul român", nr. 29, din 7 oct; 1862); Iezuiţii, jocul artiştilor (nr. 31 din 21 oct. 1862); Teatrul Naţional („Ţeranul roman, nr. 36 din 25 noiemb. 1862); Ben-Leil sau fiul nopţii („Ţeranul român", nr. 39 din 16 dec. 1862) 1 Cererea e „primită", la 11/23 sept.. 1863 şi este fie din acest an, pentru a justifica publicarea de documente în partea I a romanului sau pentru pregătirea celui următor, fie înregistrată tardiv. Pe Filimon, în chip învederat, l-au ademenit condicile domneşti, care erau pline de culoare istorică şi lexicală. Condica domnească nr. 23 (atunci 112), de la Alexandru Moruzi-vv (311 file) şi condica domnească nr. 75 (atunci 121) de la Caragea-vv (270 file) sînt cele mai consultate de el (doc. 120, 121, 122, 123). Cîteva puncte, mai ales de la început, ne vor da o idee despre cuprinderea lor: Cărţile de căpitănii, altele spătăreşti; Carte dă ceauş dă Focşani, Carte dă căpitănie de mijloc dincoace de Olt, Carte dă căpitănie de margine dincoace de Olt, Carte de căpitănie de poteră ot prez Olt (de peste Olt), 12 cărţi de polcovnici din 12 judeţe de dincoace de Olt, Carte de căpitănie de scaune, Carte de polcovnici dă Vlăsie, Orîn-duiala alaiului Domnii după obiceiul ţării la intrarea în Bucureşti (Porunca lui Caragea-vv cu privire la alaiul domnesc), Orinduiala alaiului prea iubitei Doamnei Domnii mele la intrarea în Bucureşti, Avaeturile muhurdării, Avaeturile muhurdării dă la cărţile Visterii, Trei cărţi la cîte trele ocnile pentru zapcii, Cărţi pentru vestirea bănii a D-lui vistier Filipescu, Carte de căminărit pe oraşul Bucureşti, Carte de căminărit pe judeţele de afară, carte de telal başa, carte de sameş la casa lefilor şi altele de acest soi. Protocolul alaiurilor era foarte cu amănunţime însemnat, proiectat spaţial. Astfel, alaiul cu care au mers luminaţii beizadeli spre hiritizmos la Mitropolitul cel nou se compunea în acest fel: Pe marginea din stînga a uliţei mergeau poteraşi pă jos, siimeni polcovniceşti, trei postelnicei, ceauş agitsc, răhtivan polcovnic dă ciocli, polcovnic dă poteră, başbuluc başa, vel căpitan za lefecii, vel căpitan dă dorobanţi. Pe marginea dreaptă păşeau paralel poteraşi pă jos, siimeni bulucbăseşti, trei postelnicei, ceauş spătăresc, vtori pitar, polcovnic dă siimeni, vtori comis, polcovnic dă tîrg, vel căpitan dă minzil, treti postelnic. Apoi în mijloc, după trecerea acestor două şiruri, veneau un vtori postelnic, salahori pă jos, şi alaiul ceauşilor avînd în stînga cinci căpitani agieşti şi în dreapta cinci căpitani spătăreşti. După asta venea cărata gospod, cu ciohodari de o parte şi alta împreună cu un saracciu delibaşa în dreapta şi un saracciu tufecci başa în stînga. Alaiul era încheiat de vătafii luminaţilor beizadele şi de patru icioglani. Cînd Filimon descrie în Epilogul la Ciocoii vechi şi noi un alai domnesc,. toata rînduiala e bizuită pe document. Din porunca lui. Caragea către un contracciu care cumpărase „venitu podurilor din Bucureşti"1, scriitorul află că, spre a, trece pe uliţele podite cu lemn, căruţele cu marfă plăteau taxe în taleri, adică zece de la carul cu marfă de Lipsea, adică zece la fieşcare butcă (caretă), adică şase de carul cu blane de ţeara leşească. însăşi enumerarea carelor şi a mărfurilor izbea fantazia ca o procesiune (car cu postav românesc, car cu piei de miel, car cu piei de vacă, car cu bogasiu, car cu piei de iepuri, car cu aba de tusluci). Ideea ruperii unor podini sub greutatea căruţelor se ivea de la sine (C. v. şi n., cap. XV). Un pitac domnesc din 4 octombrie 1794 (condica 23, fostă 112) către vel spătar, biv vel postelnic, epistatul cămărăşiei, oamenii curţii, delii şi tufeecii arată că Moruzzi era înştiinţat „cum unii din neferii Agi.i, precum şi alţii, îmbrăcînd portu dă neferi şi dă delii, iau şi hrăpesc în silă carăle ţăranilor" ce vin şi ies din Bucureşti, „cu nume dă trebuinţă curţii şi le dărvărescu la ale lor trebuinţe", drept care domnul poruncea să se dea nizam tuturor neferilor „să să ferească de unele ca acestea, a nu mai supăra vreun lăcuitor" şi totodată şi să prindă vinovaţii. Nu era greu pentru un scriitor să traducă în scenă vie acest pitac, punînd în gura lui Satîrgi-Başa aceste vorbe către, idiclii: „Mă, luaţi şi pitacul acesta, duceţi-vă cu dînsul în cel dintîi sat ce veţi întîlni şi cereţi să vă dea cinci miei graşi etc." [C. v. şi n., cap. XII). De o lectură voluptoasă pentru un artist este catalogul vămilor, cu desfăşurarea de stofe şi ţesături: dibas, adică stofă, hatai veritabil (sadea) şi atlaz veritabil de Veneţia, hatăi de aur de Veneţia, atlaz florentin, damasc (camohas) veritabil de Veneţia, Franţa şi altele, atlaz de aur, stofă de aur, damasc (camohas) de aur, cîteşitrele de Veneţia, catifea pentru perne de aur de Veneţia, catifea pentru perne veritabilă, apoi san tal veritabil, tafta veritabilă, canavas, nimes, tafta, toate cu adaos, adică imprimate, santal veritabil, tafta, canavas, ultimele trei fără adaos, adică fără imprimeu, nimes înflorat (stofă), atlaz vărgat şi înflorat fără imprimeu, hares 1 Publicată şi în „Trompeta Carpaţilor", nr, 1 din, 1/13 martie 1865. lat, hares îngust, catifea veritabilă, catifea aurită şi celelalte (doc. 123, tarife 1818), sau: „basma dă Ţarigrad bună, Cit dă Roşia, Alăgea roşească, ipac alăgea mai îngustă, Aba dă Roşia, Pînză lată roşească, Ipingele cerchezeşti, Fote dă Brusa i dă Ţarigrad, Fote dă Tesalonic, Fote de Misir, Prosoape şi duşumele dă Tesalonic, Şal dă la Magri-pia, alb cu lusturi, Şaluri dă Misir, Gaiac lat, Gaiac îngust, Postav franţozesc, Postav dă Paris, Postav englizesc, Postav dă Veneţia, Postav leşăsc, Abaoa dă Ţara Turcească, Catifea cu fir şi camuha, Hetai cu fir francesc, Hetai fără fir francesc, Catifea şi camuha fără fir, Tabiniţă lată, Atlaz dă Florintin, Atlaz dă Veneţia, Atlaz cu fir şi hetai cu fir dă la Hiu, Atlaz şi Tabiniţă fără fir dă la Hiu, Sandal frincesc, Alăgea i ghermesit dă Ţarigrad, Cutnie dă Ţarigrad" (doc. 123, tarifă din 1813). Filimon scoate un morman din aceste mătăsării, înscrise unele în greceşte, alegînd pe cele mai somptuoase şi cu nume mai exotice şi le îndeasă în cutia lui Costea Chioru.1 1 Pitacul lui Moruz-v. din cap. XXI, prin care se interzice lipscanilor să vîndă „flude, linas, sadedica, în cusături şi basmale", e publicat şi de V.A. Urechia, Ist. rom., t. III, p. 306-307 (Cond. 23, f. 219 v); leafa lunară a personalului divanului în groşi, la care face aluzie Filimon în cap. XXI, citind condica nr. 120, foaia 20 — 26, roşie, se află acum în condica numerotată 75, f. 20—26; în aceeaşi condică: ponturile de vînzarea vinăriciului pe anul acesta cu leat 1813, ponturile oeritului pe anul acesta 1813; carte dă fumăritu Bucureştilor (v. cap. II Ciocoii vechi şi noi); contractu cărnii pă... leat 1813 (v.c. XVI). Opisul lui Al. D. Ghica-voevod prin care se desfiinţează la 21 iulie 1^34 obiceiul sărutării mîinii domnului (doc. 125) este publicat în „Buletinul oficial al Ţării Româneşti", nr. 24 din 1834, p. 108. viii. „amicul poporului" La 12 noiembrie 1861 apăru primul număr din „Ţeranul român", jurnal politic, economic, literar şi comercial, scos de Ion Ionescu de la Brad, „vechiu elev al fermei model de la Roviile, ex-profesor al Academiei Mihailene din Iaşi, ex-director al Şcolii imperiale de agricultură de lîngă Gonstantinopole etc, etc". Administraţia era în Pasajul Român, prin urmare aproape de cafeneaua frecventată de Mitică Rîmătorian şi nu departe de tipografia jurnalului „Naţionalul", unde se culegea foaia şi care acum era la Hotel Bossel, nr. 18. Directorul, într-un articol-program, Calea noastră, declară că în urma Convenţiei de la Paris venise vremea să se scoată un jurnal „care s-ar ocupa mai mult cu chestiunile de reforme din lăuntru, mai mult cu acele relative la organizarea noastră soţială decît cu cuestiunile politice". Problema esenţială era „îmbunătăţirea stării sociale a ţeranului", adică a „importantei majorităţi a locuitorilor acestei teri, a marei mulţimi de muncitori care ca şi albinele lucrătoare constituă şi inavuţescu statul român". „Dacă în patria noastră sîntem obicinuiţi a numi ţerani numai pe locuitorii satelor, care reprezintă în constituirea statului şi în producerea avuţiei elementul cel mai numeros şi mai activ al subsistenţei publice, al prosperităţii şi al securităţii generale, apoi chiar numai din această consideraţiune credem să merităm a fi primiţi nu numai în casele cele coperite cu paie, dar şi în acele învălite cu aur şi argint, şi mai ales într-a-ceste." , Oamenii cu casele coperite cu aur erau dealtfel calmaţi: „Ne vom sili ca îri rezultatul la care vom ajunge cu investigaţiunile noastre cei mulţi să nu asuprească pe cei puţini, dar nici cei puţini să nu asuprească pe cei mulţi. Aşa în cuestiunea îmbunătăţirii soartei ţeranilor vom căuta a nu se strîmbătăţi nici familiile rurale, nici cetăţenii cei înstăriţi". Ion Ionescu de la Brad înţelegea reforma ca o secure ce curăţă pomul de crengile uscate, dar nicidecum nu taie pomul de'la rădăcină. N-avea de gînd să atingă „pomul nici la trunchiuy nici la tulpină, nici sus, nici jos, căci amîndouă aceste sînt organe necesare a funcţiunelor vegetale şi trebuitoare la facerea roadelor lui". „Ţeranul rom ân" — aşa încredinţa el — „n-are nici uri cuvînt de a inspira frică şi groază în nimene. Oricît de sălbatic şi de nede-groşit ar fi acest nume de ţeran şi obiectul ce-I reprezintă, tot el este susceptibil de aprivoazare şi de degroşire". Deci programul foii nu era deloc revoluţionar, ci numai reformist, împăciuitor pentru toţi. Ţăranii trebuiau împroprietăriţi cu despăgubire, fără a se atinge principiul proprietăţii. Ion Ionescu de la Brad voia, cum se vede, să facă din ei fermieri în sens burghez occidental: „Dacă ţeranul este căzut, nu trebuie oare să-1 relevăm? Dacă ţeranul este ignorant, nu trebuie oare să-1 luminăm?" Foaia avea deci un ţel politic-educativ, a face din ţăranul împroprietărit un cultivator luminat, cunoscător al tehnicii agrare moderne mecanizate, al economiei politice. întîiul număr din jurnalul lui Ion Ionescu de la Brad cuprinde o cronică internă, ştiri din afară, buletin financiar, comercial, agricol, horticol şi o cronică teatrală, în general acesta va fi sumarul gazetei. N. Filimon a depus o muncă însemnată şi surprinzătoare, pentru cine îl cunoaşte numai din roman, la întocmirea numărului. „Cronica internă" iscă-| lită N. este evident de el. Stilul e violent polemic, prevestind pe acela din Ciocoii vechi şi noii iar ţinta atacurilor I este guvernul de compoziţie boierească prezidat de bei-j zadea D. Ghica: „N-avem deocamdată decît triste relaţiuni pentru cronica noastră internă. Regimul trecut, condamnat ofi-cialmente de Europa diplomatică şi urît din suflet de naţi- unea toată, domneşte în toată întregimea sa la noi, ca în zilele cele mai fortunoase ale lui. Legea, dreptatea, libertatea eonsciinţei, drepturile cetăţeneşti se încheie în voinţa nestrămutata a unui singur om: societatea întreagă, ca şi individele în parte sînt lăsate la buna voinţă a poliţiei, întocmai cum se afla Neapolul în fericitele zile ale nemuritorului rege Bomba. Singura titulă recomandabilă în societatea guvernamentală e de om al casei cutărui boier; această singură titulă e ceea ce ţeranii noştri numeau earba fiarelor, care deschide toate încuetorile funcţiunilor şi sparge chiar sigiliele sentinţelor infamante date contra unora după vremi. Sumă de personage noi, cu figuri adevărat sinistre (cum zicea D. Gatargiu în Cameră) plutesc neîncetat prin toate locurile publice, şi aruncînd masca care-i ascundea pînă acum lumii, strigă din toate puterile sufletului: Osana întru cei de la putere: Stoluri de lingăi, de slugi, de şarlatani, de oameni demoralisaţi, spioni patentaţi ai oştilor de invazie, gunoaiele curţilor, infect toate stabilimentele publice, înjurînd în gura mare pe toţi oamenii de caracter, amicii poporului...;* (nr. 1 din 12 noiembrie 1861). Se făcuse alegeri de noi membri ai municipalităţii şi guvernul, sprijinit „pe atotputernica poliţie", a „raportat" victoria asupra partidului liberal. „O sumă mare de deputaţi de suburbii, aleşi ad-hoc, ieşiră de prin găuri necunoscute şi veniră să formeze majoritatea candidaţilor guvernului." Dar izbînda — adaugă Filimon — „seamănă cu a lui Pirus, regele Epirului, cîştigată la Tarent contra romanilor". „încă o victorie ca aceasta, a zis nenorocitul învingător, şi sîhtem cu totul pierduţi". „Influenţa tirorismului poliţienesc, cu care se servă bătrîna partidă râmforsată acum de guvernamentali", nu putea egala „influinţa morală, care e cea mai tare, a liberalilor în naţiune". „Cupa — încheia cronicarul — e mai de tot plină, şi e gata a da pe din afară". „Cronica agricolă din streinătate" semnată P. este, după toate aparenţele, tot de Filimon şi constă dintr-o revistă a presei franceze. Cronicarul laudă Franţa că a adoptat libertatea comerciului de grîne şi se pronunţă ca un adversar al protecţioniştilor. Constată că în Franţa învăţaţii sînt foarte preocupaţi de boala gîndacilor de mătase. Departamentul Isere a votat o răsplătire de 40 000 de franci pentru cine va găsi leacul. Exemplul ar trebui urmat şi la noi, agricultura noastră are nevoie de „încuragiare": „timpul trece, lumea merge înainte, naţiunile se luptă pe cîmpul de bătălie al progresului şi ar fi de dorit ca să începem a lua parte la această luptă..." în străinătate, mai cu seamă, medicii se ocupă mai serios de agricultură, fapt de pus în vedere medicilor noştri ca să se îndeletnicească cu „analisa pămîntuîui, botanica agricolă, economia vitelor". în „Revue des deux mondes" publică un articol interesant D. Payen, sub titlul Agenţii producţiunei agricole. în fine, în jurnalul oficial al imperiului francez (avem deci o idee despre ce citea Filimon ca jurnalist) e publicat un raport relativ la păsările presupuse vătămătoare agriculturii, din care rezultă că prea puţine sînt păgubitoare, că dimpotrivă stîrpesc „o mulţime de lighioane care prăpădesc recoltele". „Cu altă ocaziune — îşi propune cronicarul — vom vorbi mai pe larg despre această cuestiune." La „Buletinul orticol", deşi neiscălit, articolul Grădinile este ieşit tot din pana lui Filimon, articolul Grădinile din Bucureşti din nr. 3, semnat N., e o continuare („am aretat în numărul trecut că în orti-cultură se deosibesc patru soiuri de grădini..."). Stilul nu mai lasă îndoială: „Grădinăria este agricultura în miniatură". Sînt patru soiuri de grădini: „de legume, de pomi, de flori şi de «păzeşti»". Grădinile „de păzeşti (peisagiuri) înfăţişează scene de ale naturei, pădurice, şesuri, dealuri şi vâlcele, cascade şi reurele, lacuri şi cîmpii înverzite şi pline de flori. Elementele ce intră în alcătuirea acestor grădini sînt foarte variate, arborii şi copacii, plantele indigene şi exotice joacă în aceste grădini rolul care desfătează vedere (a), încîntă imaginaţiunea şi linişteşte sufletul..." în urmarea din nr. 3 Filimon descrie Bucureştii din punct de vedere horticol, dovedind o cunoaştere amănunţită: în mahalalele Broştenii, Foişor, Sfîntul Elefterie şi lunca Dîmboviţei de lîngă Cotroceni sînt grădini de verdeţuri. De asemeni pe luncile Sabarului şi Ciorogîrlei cu sate de bulgari. Horticultorii grădinii, d-lui Steege şi Roudolphe din podul Caliţii în Bucureşti, produc „verdeţurile cele mai primăvăratice, cele mai mari şi cele mai delicioase", sparanghel, conopidă, mazărea cea mică, anghinare, varză de Bruxelles, pepeni galbeni de Spania, fragi, ierburi de salate şi plante aromatice. Bucureştii au peste treizeci de grădini de pomi „unde se cultivă în aer slobod şi în sere temperate şi calde toate spe-ţiele de fructe cunoscute în Europa": naramzul, chitrul, portocalul, lămîiul, smochinul, ananasul (care şi-a găsit în România a doua patrie), caisa, piersica, para, mărul, cireşile, vişinile, gutuile. Filimon recomandă pepinierele domnilor Lorent, Roudolphe, Levraz, Dreal, Martin1, Anton, Ion Ungureanu. Un al treilea buletin horticol, semnat F., este în nr. 8 şi se ocupă de Cultura florilor in Bucureşti. Românul — zice Filimon — are un gust pronunţat „pentru tot ce este mare şi frumos" şi e cuprins de „o dulce langoare cînd priveşte munţii cei nalţi şi acoperiţi cu brazi, maiestuoasele păduri străbătute de undele cristaline ale torentelor şi cîmpiele cele smălţate de flori", el pune „cultura florilor în rangul primelor plăceri ale vieţii sale". Dovadă de aceasta sînt „faimoasele grădini ce au existat şi există încă pe încîntătoarele margini ale Bucureştilor şi chiar înlăuntrul său", acele numite a lui Scufa, Belu, a vornicului Mihail Manu, ce se bucurau de o reputaţie quasi-europeană prin marea cultură de flori indigene şi exotice, parcul lui Ioan Otetelişanul de la Măgurele. Suburbiile Bucureştilor iau primăvara „aspectul unui ocean de flori". Acum floricultorii cunoscuţi sînt domnii Anton, Hempel, Roudolph din uliţa Craiovei, Levraz de la Filaret şi alţii. în timpii cei mai geroşi ai iernii găseşti la ei florile cele mai rare, „camelia cu varietăţile ei numite Alba plena, Fimbri cata,2 Alba, Ladi amiral Gampel, Gandelery, variagata3 Plaena, Punctata, Dunclary Tricolor, Triumphans, Pomponia Alba şi Chand-ler elegans; floarea numită Haprothamus cu varietăţile ei, Veronica spetiosa, Phonix Gezirima, Varium speziosa şi Calistemon", precum şi rozele cele mai alese ca „Rozathee, Floarea de dijons, Remontans, Roza Bengalensis", apoi portocali, lămîi înfloriţi, oleandri, garoafe, micsandre, zambile, flori ierboase pentru formarea de buchete şi 1 O reclamă a lui Martin care îşi avea magazinul la D. Pândele peste drum de prinţul Scarlat Ghica pe podul Mogoşoaiei nr. 23 şi aducea cepe de flori de Olanda, bulbe de Africa şi de America, în „Naţionalul", nr. 13 din 14 februarie 1860. 2 Probabil: imbricata. 3 Variegata. ghirlande. O floare de camelie albă sau roşie — ne informează Filimon — costă iarna de la 5 pînă la 8 sfanţi, o ramură de portocal sau lămîi înflorit de la 3 pînă la 4 sfanţi, o roză, o garoafă, o zambilă de la 3 pînă la 4 şi 5 sfanţi, iar un buchet de douăzeci camelii, opt ramuri de portocal sau lămîi, zece roze, şase zambile şi verdura necesară de la 12 pînă la 14 galbeni. Un ultim buletin horticol, Grădinile de peisage din Bucureşti, apare în nr. JL3 sub iscălitura N. F. şi se ocupă de grădina Gişmigiu şi de şoseaua de barieră, cu păreri exagerate despre malignitatea batracienelor. „Pe locul unde astăzi se află grădina Cişmegiul, înainte de anul 1843 era o baltă nemărginită, ale căreia ape încălzite neîncetat de razele soarelui şi putrezite din lipsa mijloacelor de scurgere şi prefacere, nu serveau la nimica alt decît de erburi acuatice, printre care păşteau şi creşteau acele milioane de broaşte şi alte reptile veninoase, care unind omorîtoarea lor respirare cu aburii cei pesti-lenţioşi ai bălţii, infectau aerul şi pricinuiau locuitorilor capitalei multe epidemii periculoase. Osebit de acest reu material, localitatea Gişmegiului conţine în sine un reu moral. în mijlocul bălţii, pe o insulă înconjurată de toate părţile cu trestie şi sălcii plîngătoare, erea o cafenea în care se găseau adunate mai toate viciile ce degradează pe om, încît taverna tîlhăriilor din Misterele Parisului rămî-nea un ce neînsemnătoriu pe lîngă dînsa. Aci se adunau masalagiii, pungaşii, jucătorii de cărţi şi chiar tîlharii de drumuri, şi jefuiau pe locuitorii Capitalei, zioa prin jocuri de noroc de tot feliul, ear noaptea prin spargeri de case, fără a se teme cît de puţin de asprimea legilor; căci, de cîte ori voia poliţia să-i prindă, ei să refugiau în nestrăbătutul stuf al bălţii şi rîdeau de încercările ei." George Bibescu chemă pe horticolul Mayer, care prefăcu locul într-o grădină cu lac. Şoseaua de la bariera Mogoşoaiei, tăiată în 1833 din ordinul lui Kiselef, are un aleiu de tei şi o grădină propriu-zisă „distribuită în tablouri în plante (sic) cu diferite flori şi arbori de ornament, avînd o cascadă încîntătoare, un lac delecios (sic) şi trei basene, dintre care cel din primul rond al grădinii, este foarte impozant, mai cu seamă în timpii cînd funcţionează frumosul joc al apelor". Şi N. T. Orăşeanu pare încîntat de şosea (Misterele mahalalelor, 1857—58), de vreme ce o semnala astfel: „Şi pe-o parte şi pe alta, Ga în formă de alei, Şoseaua este plantată Gu stufoşi arbori de tei". în lumina acestor preocupări horticole, anume amănunte din Ciocoii vechi şi noi capătă altă semnificaţie. Banul C. are o grădină cu pavilion de stil oriental. O cărare este „ornată de amîndouă părţile de roze şi cu iasomii", într-un loc este un „neramz înflorit". Iana spitala-gioaica posedă şi ea o grădiniţă, care e o^ sinteză a unei grădini de pomi (corcoduşi, zarzări, piersici) şi a uneia de flori (garoafe sălbatice, ochiul-boului, lemnul-domnului, limba mieluşelului, mărghirani, indruşaimi). Filimon explică în notă: „Nume de flori ce se cultivau pe atunci şi chiar acum prin grădinile meseriaşilor". Revenind la nr. 1 al „Ţeranului român", cronica teatrală despre Brâpastiele Bucureştilor, vodevil în 5 acte de Millo, deşi neiscălită, trebuie atribuită tot lui Filimon, care se sfieşte să semneze atîtea articole într-un singur număr. Din cronicile următoare, aceea din nr. 6 despre Jianul e iscălită N., iar cea din nr. 9 despre Tunsul Haiducul e semnată F. De altminteri în cronica din întîiul număr este o comparaţie mitologică cu totul în spiritul filimonesc: „Tiţa a cîntat întocmai ca sirenile care făcură odinioară pe Jason a se lega de catargul corăbiei argonauţilor şi a-şi băga bumbac în urechi ca să nu. fie mîncat de viu de celebra cîntătoare". Deci N. Filimon mergea regulat la Teatrul Naţional. în nr. 2 sînt de Filimon „Revista muzicală" tratînd despre Imnul naţional (semnată N.P.). şi fără îndoială cronica teatrală despre Baba Hîrca. Partea economică trebuie să fie scrisă de Ion Ionescu de la Brad, care se citează indirect („Gu zece ani mai în urmă redactorul respunzător al « Ţeranului român » aflîndu-se membru al Consiliului imperial de agricultură..."), buletinul agricole scris tot de redactor, buletinul comercial nu era de competenţa lui Filimon. „Cronica politică ebdomadară" are o violentă retorică înrudită cu a scriitorului, totuşi cu nimic specific spre a putea să i-o atribuim. Oricum, 100 ideile din ea erau împărtăşite de Filimon. Se apropia con- vocarea Adunării ce avea să ducă la unirea definitivă: „Deschiderea Adunării din anul acesta se apropie cu nori grei de trăsnete şi de fulgere ca şi cei aduşi de profetul Ilie, cînd desleagă ploile ceriului pe pămîntul israilte-nilor după atîţea ani de secetă şi foamete". Ministerul se adună în casa lui Barbu Catargiu, urzind planuri în întuneric, ce nu se pot realiza „fără ca să nu se pue mai întăiu căluşi în gura presei". „Tot despotismul de acolo, de la tăcere şi întunerec purcede". Autorul cronicii spera că deputaţii „nu vor găsi porţile din dealul Mitropoliei încuete, precum găsiră acei ai Franciei în zioa de 20 iunie 1789 p-ale salei des «Menus», fiind siliţi a se transporta în sala Jeu de Peaume...". Acelaşi autor, cu imagini biblice, face cronica din nr. 3, în care speră în „Prove-dinţă" şi repetarea soartei lui Iov, altă dată aducîndu-si aminte de iudei la rîul Vavilonului şi de Sion. La 11 decembrie 1861 se citeşte în Adunare proclamaţia domnitorului, prin care se vesteşte că „unirea este îndeplinită". în nr. 6, care comunică acest eveniment, Filimon face cronica la piesa Jianul, într-un ton foarte patriotic. Nr. 12 informează despre şedinţa din 24 ianuarie 1862. Guvernul D. Ghica a căzut, Barbu Catargiu compune întîiul minister unionist. Filimon, făcînd cronica reprezentaţiei de operă italiană, scrie: „Capitala noastră de acum înainte are să joace un rol mare; în ea are să se formeze centrul inteligenţei şi al culturii a cinci milioane de români". La 23 martie 1862 guvernul trece prin Adunare cu 55 bile albe şi 42 negre legea ce restrînge libertăţile presei. M. Kogălniceanu vorbeşte contra ei. („Ţer. rom."> nr, 21 din 1 aprilie 1862). Nr.22 din 15 aprilie ,1862 se subintitulează încă „jurnal politic, economic, literal şi comercial", iar de la nr. 23 din 22 aprilie cuvîntul „politic" e înlocuit cu puncte, iar în sumar este această înştiinţare: „<<Ţeranul român» renunţă la partea politică, pînă ce va putea depune cauţiunea cerută de legea presei". De la nr. 15 din 18 februarie 1862 iniţialele lui Filimon nu mai apar şi nu se vede nimic ce ar putea fi scris de mîna lui. Cu nr. 25 din 6 mai 1862 jurnalul îşi suspendă apariţia, reapărînd cu nr. 26, la. 6 septembrie, Filimon vesteşte acum că la 1 octombrie se deschide Teatrul român, iar. la 15 septembrie Opera italiană,. pe care o aştepta cu nerăbdare. Adunarea legislativă votase o lege rurală în virtutea căreia toate satele aşezate pe moşiile proprietarilor se constituiau în comune şi căpătau pămîntul trebuitor „cu chirie perpetuă". M. Kogălniceanu vorbeşte contra ei. Domnitorul nu întăreşte legea. Filimon începe să frecventeze teatrele. La 20 sept. vede Iezuiţii (de fapt Evreul rătăcitor) de Eugene Sue, în altă zi ascultă Puritanii de Bellini, prilej de a intra iarăşi „în arena jurnalisticei teatrale", „cu pana după ureche şi cu mîna pe frunte", cu toate că întreprinderea era ingrată, „mai cu seamă în anul acesta cînd, după toate celelalte nevoi, veni şi legea de presă cu Procurorii, interogatoriele, sentinţele şi chiar temniţele ei, care bagă frica în oase şi sileşte pe bietul cronicar a sacrifica fără milă pe cei mai frumoşi şi mai inocenţi copii ai inteligenţei sale". în nr. 32 din 28 octombrie apare Pantazi Ghica cu nişte „Convorbiri literare". Nr. 36 din 25 noiembrie publică cuvîntarea lui Barbu Catargiu, care califică discursul lui Kogălniceanu „chimeră ciudată, paradoxală, o chimeră cu capul de porumbiţă, făgăduind multă blîndeţă, cu trunchiul de aspic (sic) plin de venin, şi cu coada de şopîrlă măglisi-toare". La 8 iunie Barbu Catargiu fusese asasinat pe cînd ieşea din locaşul Adunării. Toate aceste pasiuni violente şi întîmplări tragice nu vibrează, din cauza legii presei, în paginile monotone ale jurnalului. Filimon vede la teatru Ben-Leil sau fiul nopţei şi Somnambula lui Bellini, făcînd o ultimă cronică în nr. 39 din 16 decembrie. Dar în nr. 42 din 20 ianuarie 1863 apare o „critică literarie" semnată F. G., probabil „Fantazachi" Ghica, în care cu privire la Ciocoii vechi şi noi de „amicul nostru nuvelist şi romanţier" ce apăruse în „Revista română", se regretă prologul inutil semănînd unui „articol umoristic mai mult decît unei scrieri serioase (sic), de caracter", în vreme ce dedicarea „foarte spirituoasă" era îndestulătoare. Neologismele (tenebroasă, volubilă) erau criticate: „A! Filimoane! amice Filimoane! eată că te apucă colica neologismelor şi că începi a păşi în calea autorilor păsăresci care scriu italienesce şi franciozesce cu întorsura (sic) fraselor romănesci..." Criticului i se părea că Măria, o copilită, proferează cuvinte patriotice şi liberale, neverosimile în gura ei. Apoi faptul că sărută pe ban pe obraz 102 nu era în spiritul vremii, cînd copiii sărutau numai mîna bătrînilor. încolo Tuzluc şi Păturică erau de o asemănare perfectă şi vorbind „fără părtinire, romanţul lui Filimon" reprezenta „un oper de merit serios". Se vede totuşi că lui Filimon nu-i plăcu critica, deoarece nu se mai constată urmă de colaborare a sa la „Ţeranul român". Pantazi Ghica semnează de aici înainte cronicile teatrale. Deseori N. Filimon îşi presară foiletoanele şi cărţile cu proverbe şi zicători. De pildă: „Năravu lui din fire n-are lecuire" (Esc.); „A lua două piei după o oaie, cum zice proverbul" (Esc.); „Este însă un proverb românesc care zice: cînd vrea Dumnezeu cu omul, vin şi cîinii cu colaci în coadă (Esc); „... Este un proverb românesc care zice: M-a muşcat şarpele, mi-e frică şi de şopîrlă" („N.", nr. 79, 6 oct. 1860); „Paza bună trece primejdia rea, zice parimia" (Ciocoii vechi şi noi); „Picătura găureşte piatra, zice alt proverb" (Ciocoii vechi şi noi); „Ascultă-mă pe mine, că sînt om bătrîn, am dat cu capul de pragul de sus şi am văzut pe cel de jos" (Ciocoii vechi şi noi) ; „Dar răul prin rău se pierde, zice un vechi proverb" ; „... te rog să-mi face această trebuşoară că om sînt şi eu; mînă pe mînă spală şi amîndouă obrazul" (Ciocoii vechi şi noi); „Este însă un proverb, care zice: Cine s-a fript cu ciorba, se teme şi de iaurt"; „Este însă un proverb românesc care zice: Timpul face şi desface" (Ciocoii vechi şi noi); „Ştii povestea vorbii: bani albi de zile negre"; „eu fac ca filosoful: vorbesc puţin şi ascult mult"; „ne-am adus aminte de proverbul: dacă te-ai prins în horă cată să joci!" („N.", nr. 82, 16 oct. 1860). întîlnim şi alte aspecte folclorice. Fiul lui căpitan Gheorghe Basma de la Dorobănţie este „frumos, gingaş şi subţirel, pare că-i tras printr-un inel" (Ciocoii vechi şi noi). Femeile cred despre Măria cea îndrăgostită că „are smeu sau lipitură". Chioftea cîntă: „Frunză verde ş-o lalea! N-am cuţit că m-aş junghea Văzînd ibovnica mea Pe braţele altuia".1 1 O variantă vulgară a acestui cîntec este în Toci-tescu (Mat. folclorice, I, 1900, p. 234;: „Unde văd amanta mea, / Pe braţele altuia, / S-am cuţit m-aş junghia, / Şi pe mine şi pe ea." De asemeni în Tudor Pamfile (Cîntece ţară, Socec, Bucureşti, 1913, p. 154^. Calemgiul chită la ferestrele grecii: „Pe pod pe la Spiridon Toate păsările dorm, Numai păsărică mea Toată noaptea ciripea" etc. Acelaşi cîntă: „Piatră d-ai fi, te-ai desface, Şi la mine te-ai întoarce! Of, of, of, keramu, of" etc. Păturică, străbătînd codrul Vlăsiei, aude o baladă: „Frunză verde de secară, Nu mai e dreptate în ţară. De dai jalbă la domnie Te trezeşti la spătărie... Frunză verde iasomie, Aideţi fraţi la haiducie Să scăpăm de lighioi, De cochinţi şi de ciocoi." Gheorghe scrie Măriei: „Sus pe cer sînt multe stele, Cîmpu-i plin de floricele; Dar nici una dintre ele Nu-i cu chipul puicii mele!" Păturică dispreţuieşte cîntecele patrioţilor: „...voi părăsi pe-aceşti calici — zice — ce cîntă toată ziua: Ah! sabia lui Trai an într-o mînă de român şi le chiorăie maţele de foame". Cîntecul era acesta (B.A.R.P.R., ms. 137, f. 174), în copie moldovenească: „Ah, sabia lui Traian într-o mînă de român, Mai-nvîrteşte-te o dată De coprindi lumea toată, Nu zăcea-n ticăloşie Ruşinată şi pustie. Ah, deşteaptă-te Aurilian Di-ţ vezi nepoţii în ce hal, în cel hal să tirănesc Şi undi sălăşluiesc, în bordei întunecoase, Afumoasă şi ploioasă" etc. în cronicile teatrale, N. Filimon îşi dă pe faţă la orice prilej entuziasmul pentru viaţa ţăranului român. Baba Hîrca — scrie el — este „un tablou campestru". „Inima privitorului se simte mişcată văzînd cîmpiele Înverzite, munţii în depărtare şi colibele pitoreşti risipite intr-un mod vag pe văi; dar ceea ce înalţă sufletul mai presus de materie este ţeranul cu bucuriele şi întristările lui, pline de o sublimă poesie" („Ţer. rom.", nr. 2, 19 noiembrie 1861). Ştie foarte bine că haiducii, ducînd în felul lor o luptă de clasă, luau apărarea celor năpăstuiţi şi că creaţia populară slujeşte drept document în privinţa aceasta: „... Legendele şi baladele populare stau de faţă şi ne spun că mulţi din cei desperaţi de injustiţia oamenilor atîrnau iataganul la coapsă şi flinta (puşca) pe umeri şi unindu-se cu mai mulţi confraţi de nenorocire formau, din imensele noastre păduri, teribilul tribunal al răzbunării, care lovea pe nelegiuiţi şi proteja pe sărac şi văduvă". Cerea ca pe scenă portul naţional să fie autentic şi găsea că Eufrosina Popescu era în Jianul „o ţărancă imposibilă cel puţin pentru ţeara noastră" („Ţer. rom.", nr. 6, 17 decembrie 1861). în general recomanda teatrului „a lua dintre costumele etnografice pe acelea care represintă mai bine obiceiul de înveşmîntare naţional şi pot mai lesne să încînte imaginaţiunea publicului" („Ţer. rom.", nr. 9, 7 ian. 1862). Despre muzica populară avea o noţiune foarte exactă şi nu confunda muzica lăutărească, cosmopolită, cu adevărata muzică ţărănească: „... spre a putea să avem o musică naţională caracteristică, cată să studiem cu multă atenţiune musica ţeranului din toate părţile locuite de români şi pe a naţiunilor puse în contact cu noi..." „Ţeranul român" publică la 14 ianuarie 1862 un basm Roman năzdrăvan, fără semnătura culegătorului şi cu o mică introducere: „Poporul român este dotat de natură cu impresiuni practice sublime şi cu spirit satiric foarte picant". „Din nenorocire însă aceste floricele suave ce formează literatura ţeranilor noştri, nefiind adunate şi tipărite, sînt în pericol de a se perde cu timpul". După aceea în nr. 11, 14, 16, 18, 24, 25, 30, 31, 33, 35, 37, 38, 40, între 21 ianuarie şi 23 decembrie 1862, apar, pe lîngă două studii despre Poeziile populare ale lui Vasile Alecsandri, basme culese de P. Ispirescu şi unul, ultimul, nesemnat (Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, Cele trei mere de aur, Balaurul cel cu şeapte capete, Fata de împărat şi pescarul, Povestea lui Făt-Frumos, Fata moşului cea cuminte, Omul de flori cu barba de mătase sau Povestea lui Făt-Frumos). în nr. 34 din 11 noiembrie 1862 însuşi Filimon, sub iniţialele N. Ph., publică basmul Omul de piatră, în care descripţia naturii denunţă pe călătorul care văzuse cascadele din Germania, peisajele întunecate ale lui Rembrandt şi care studiase grădinile. Stilul, prin economie şi prin sugestie plastică şi muzicală, este superior aceluia la lui P. Ispirescu: „A fost odată un împărat şi o împărăteasă, amîndoi tineri şi frumoşi, dar nu făceau copii. într-o zi veni la împărat un arap buzat şi-i zise: Să trăieşti, luminate împărate! Am auzit că împărăteasa nu face copii, şi am adus buruieni pe care cum le bea rămîne grea". Din fiertură gustă însă şi bucătăreasa, aşa încît se nasc doi copii deodată: Dafin şi Afin. Privind printr-un ochean dintr-o cămară interzisă, Dafin vede un palat „cu totul şi cu totul de aur, încît la soare te puteai uita, iar la dînsul ba. Şi într-însul şedea doamna Chiralina, tînără copilă, floare din grădină, frumoasă ca o zînă". Dafin pleacă cu Afin după Chiralina. Ajung la mama Crivăţului, aceasta-i trimite la mama vîntului turbat şi aceasta din urmă la mama vîntului de primăvară. Mama celui din urmă îi ascunde: „Zicînd aceste vorbe plesni de trei ori din palme şi îndată sări după sobă o pasere de aur cu ciocul de diamant şi cu ochii de smarand, şi-i băgă subt aripi pe amîndoi, apoi se sui iarăşi pe sobă". „Nu trecu mult timp şi se auzi o dulce vîjîitură de vînt care aducea un miros de trandafiri şi de rosmarin, uşa se deschise singură şi intră în casă un flăcău frumos cu părul lung de aur, cu aripi de argint şi cu un băţ în mînă împletit cu de tot felul de erburi şi flori." Vîntul de primăvară explică mamei cum putea cineva ajunge curînd la Chiralina, însă cel care, auzind, ar fi spus altuia s-ar fi făcut de piatră. Trebuia să meargă „în pădurea cea neagră de lîngă gîrla de păcură care aruncă cu pietre şi foc, pînă la cer" şi să treacă gîrla încă-lecînd pe buşteanul Elelor. Dafin adormise, nu auzise decît Afin care călăuzi pe feciorul de împărat fără a-i destăinui ceea ce ştia: „auziră un zgomot şi un urlet mare, apoi văzură o gîrlă mare de păcură aprinsă aruncînd pietre pînă la înaltul cer". Trec pe buştean, ajung la Chiralina. Aceasta se îmbolnăveşte de dragoste, o babă o învaţă să stea trei zile în casă cu cerbul de aur. Afin lovind de trei ori buşteanul îl preface în cerb şi vîră în el pe feciorul de împărat. în sfîrşit, tustrei fug la împăratul, tatăl lui Dafin. Chiralina, cumpărînd de la un negustor două cămăşi ca pînza de păianjen, se îmbolnăveşte. Afin o stropeşte la miezul nopţii cu lacrimi de turturică. Pîrît că ar fi sărutat pe împărăteasă, povesteşte tot ce făcuse pentru feciorul de împărat, dar atunci se face de piatră. Dafin şi Chiralina îşi taie copilul şi cu sîngele lui ung pe Afin şi-1 înviază, acesta înviază şi el copilul cu sînge de la un deget. „Această poveste — explică N. Filimon — arată pînă la ce grad poate să se ridice ţeranul nostru în domeniul imaginaţiunei poetice, şi cu cîtă abilitate ştie să spicuiască prin metaforile lui tot ce poate încînta şi desfăta fantasia. Ea mai are încă un dar bun că descrierile celei mai nemărginite imaginaţiuni le pune mai totdeauna în serviciul moralei celei mai sublime. Ţeranul vede în amicie cea mai mare virtute socială..."1 1 Despre tematica acestui basm cf. G. Călinescu, Estetica basmului, în „Studii si cercetări de istorie literară şi folclor", VI, 1957, nr. 3-4, şi VII, 1958, nr. 1-2. ix. CRONICAR MUZICAL „Trompeta Carpaţilor" îl numeşte pe N. Filimon, la moartea lui, „flautist eminente" şi adaugă: „...cunoştea muzica în fond şi orice artist venea în ţeară tremura înaintea criteriului său. Criticele seale muzicale se traduceau şi se publicau în foile Italiei, unde numele lui Filimon era mai cunoscut decît în patria lui propria". Fapt este că exista la Milano o „Gazzeta dei teatri" redactată de Lampugnani, „samsar melodramatic", cunoscut personal şi de Filimon. Agentura milaneză trebuia să se intereseze de primirea făcută cîntăreţilor propuşi de ea şi foiletoanele aşa de competente ale scriitorului, într-o ţară socotită înapoiată sub raport muzical, în care un impresar declarase că „i valacchi non conoscono niente di musica" („N.", nr. 1 din 5 decembrie 1857), erau de natură să-i surprindă. E cu putinţă deci ca unele cronici să fi fost reproduse în aceste publicaţii de teatru; sigur este că în nr. 54 din gazeta lui Lampugnani, Filimon fusese numit „un jurnalist fără căpătîi" („N.", nr. 98 din 16 noiembrie 1858). Deci criticile lui stricau socotelile agenturii milaneze. Care sînt profesorii de la care a luat lecţie, spre a-şi permite să critice pe alţii? îl întreabă pe Filimon un tînăr violonist. Filimon face o discriminaţie foarte întemeiată între arta şi literatura muzicală. Un critic poate să nu fie un artist, lui îi ajung cunoştinţele de teorie muzicală, aşa cum este cazul cu criticii Scudo şi J. D. Orti-gue (exact: d'Ortigue). Şcoala la care învăţase Filimon? „D-voastră cunoaşteţi acea şcoală şi o apreciaţi. Este modesta şcoală din Bucureşti şi esperienţa ce ne aţi văzut făcînd pe băncile orchestrei de la Teatrul italian în timp de doisprezece ani, şi prin care mi-am cîştigat existenţa mea cotidiană cu onoare. Profesorii mei au fost artiştii cei mari, cari au trecut prin ţeara noastră, îăsînd în urmă raze luminoase despre marele lor talente, şi mai cu seamă D. L. Wiest, stimabilul nostru virtuos în violină. Aş putea să mai adaog pe lîngă aceste celebrităţi artistice şi alte somităţi muzicale ce le-am auzit în străinătate, dar mă tem că D. Niţescu mi-ar cere paşapoartele de călătorie, şi, drept să vă spui, nu ştiu unde aş putea să le găsesc .astăzi" („Dîmboviţa", VI, nr. 84 din 6/18 ianuarie 1865). Filimon nu mai putea fi flautist în orchestra Teatrului italian în 1857, cînd şi-a început cronicile muzicale. Cîntă-reţii şi orchestrântii n-ar fi suportat sub nici un cuvînt să fie aşa de aspru cenzuraţi chiar de un membru al trupei. Deci data intrării în orchestră este nu mai devreme de 1845, cînd Filimon avea 26 de ani. Dar nu la această vîrstă învăţase a cînta din flaut Filimon, ci cu mulţi ani înainte, poate de copil, pentru că ar fi fost cu neputinţă să execute partea sa, într-o orchestră oricît de rudimentară, fără a fi, dacă nu un virtuoz ca „celebrul flautist Folţ", care fusese o vreme la noi în ţară („N.", nr. 13 Paulin, 1842) şi Les musees d'Allemagne et de Russie (Paris, Paulin, 1844) de Louis Viardot. Filimon citează întîmplător atît (III, p. 857 urm.); Ghelfi şi Ghibelini (IV, p. 24 urm.); arhitectura gotică (despre care Filimon se abţine a vorbi „astă dată") (Escursiuni, p. 94) (IV, p. 302 urm.); Imitaţia lui Christos de Thomas a Kempis (IV, p. 717); B. Angelico, Van Eyck etc. (IV, p. 759 urm.); Tom-buctu (IV, p. 1104); aburul (IV, p. 1144); Raffael, Michel-angelo etc. (V, p. 201 urm.); Academia de la Anvers, Van Eyck, Quintin Messis etc. (V, p. 235 urm.); începuturile operei, instrumente muzicale (V, p. 237 urm.); Savonarola (V, p. 630 urm.); Ludovic XIV: „lo stato son io" (V, p. 835); Ninon de Lenclos (V, p. 876); artele plastice în sec. XVII (V, p. 1178 urm.) şi, în fine, capitolele despre literatura tuturor popoarelor în genere. Dialogul dintre Napoleon şi Staaps trebuie raportat şi la acela din Memorial de Sainte-Helene de Las Cases (aprilie 1816: „le fanatique de Schoenbrunn"). Filimon vorbeşte în cap. XX de tînărul actor Ioan Curie, elev al lui Aristia. Acesta era şi el bueureştean, născut în mahalaua Sf. Nicolae Şelari în 1815, ca fiu de cojocar subţire. Numele lui era Ioan Tudor. Numele Curie, mai tîrziu Curius, i 1-a dat Eliade. A fosila Atena, la Paris, la Veneţia, înscriindu-se un timp în Legiunea străină franceză din Algeria. Ia parte la toate actele democratice importante ale vremii lui. în 1857 se stabileşte la Iaşi ca profesor de limba franceză la Liceul militar şi apoi în 1866 la Gimnaziul Ştefan cel Mare. în 1897 se aşază la Bucureşti, murind la 2 februarie 1898. Curius se căsătoreşte cu Eugenia, o fiică a croitorului francez Frederic Ortgies, a cărui soţie era născută Fontaine (din Pierrefonds-Oise). Despre Ortgies pomeneşte Cari Nervii (C. Negruzzi) în Magaziile Iaşilor („Albina românească", nr. 10 din 3 febr. 1846), acelaşi în Fiziologia provincialului, M. Kogălniceanu în Tainele ini-mei („Anal. Acad. Rom., Mem. Sect. lit", s, III, t. XI, 1941 — 1942, f. 35), Al. Russo, Iaşii şi locuitorii săi în 1840 (v. şi G. Călinescu. Ist. Ut. rom.,'ţ. 198). I. Curius este bunicul după mamă: al, scriitorului I.M. Raşcu (fotografii şi raport al prof. I.M. Rasou despre Curie şi Ortgies, la I.I.L.F.). pe Adolphe Joanne, din care a avut probabil Itineraire descriptif et historique de VAllemagne (L. Maison, 1855), consultat şi de Odobescu, în a cărui bibliotecă se afla, cît şi pe Viardot, deşi citatele din acesta din urmă se găsesc şi în ghidul Joanne. în fine, Filimon pomeneşte din cînd în cînd pe Cesare Cantu, cu a sa Storia universale. Cînd comparăm textul uscat al relaţiilor lui de călătorie cu aceste trei izvoare încercăm cîteodată un sentiment neplăcut. Tot ce părea reacţiune personală e din ghid, de unde e scoasă toată erudiţia şi compilată cu opinii din Viardot şi ştiri din Cantu şi foarte puţin din alte izvoare neidentificate. Filimon nu înţelege totdeauna textul franţuzesc. Fiind vorba de a convorbi cu ungurii, zice: „Lucrul nu ar fi fost cu neputinţă; dar căta să cunosc limba maghiară sau francesă". Unele cuvinte explicative (distacamento, treno) pot da impresia că scriitorul a folosit o versiune italiană. Dar un exemplu nu mai lasă îndoială. Ghidul francez scrie: „Venceslas l'Ivrogne", iar Filimon traduce „Venceslas Ivrogne", în loc de: „Venceslas Beţivul". Cîte o tălmăcire este catastrofală. Filimon, descriind palatul lui Wallenstein, al cărui interior era puţin accesibil, pomeneşte de „salonul cel mare şi camera în care ducele de Fridland îşi da reprezentaţiile sale de fantasie". Iar în notă explică: „Ducele Albert de Fridland obicinuia a se învestmînta ca un împărat roman şi a se plimba prin această spaţioasă cameră în car de triumf tras de 4 cai". Wallenstein, care se plimbă cu carul într-o odaie? într-adevăr, ce fantasie e aceasta? Schiller, în Geschichte des dreissigjăhrigen Kriegs 1, făcînd portretul orgoliosului şi posacului general, vorbeşte de „podoaba pereţilor" şi de splendoarea echipajelor. Ceea ce spune şi ghidul Joanne: „... le duc de Friedland se fit representer sur un char, traîne par quatre chevaux", adică ducele a pus să fie pictat în salonul de recepţie ca un conducător de cvadrigă. într-adevăr, în sala de marmoră, pe plafon, Biagio Bianco a pictat pe Wallenstein ca zeu Marte, conducînd un car tras de patru cai. Filimon traduce pe „representer" cu „a da reprezentaţie". Ghidul scrie: „Le Th^âtre ouvert, le 23 avril 1783, par 1 Schillers sâmmtliche Werke, Neuntes Band, Stutt-gart u. Tiibingen, 1847, p. 164. l'Emilia Galotti de Lessing", ceea ce înseamnă: „Teatrul, inaugurat la 23 aprilie 1783 cu piesa Emilia Galotti de Lessing". Filimon înţelege: „Teatrul din Praga s-a fondat la 1783, de Emilia Ghaloti de Lessing". Să urmărim puţin felul cum redactează scriitorul Escursiunile sale, Pesta. Filimon: „în antichitate oraşul acesta a fost locuit de germani; aceasta o atestează chiar cronicarii cei vechi prin fraza: ditissima Teutonica — vila etc". Ghidul Joanne: ^Pesth a 6 te" autrefois une viile essentiellement allemande. Au XlII-e siecle une chro-nique la dâsigne sous ce titre: ditissima Teutonica villa". Filimon: „Pe la anul 1260, Bela IV, suindu-se pe tronul Ungariei, îl construi din nou şi îl ornă cu multe biserici şi palate maestoase; ear după bătălia de Ia Mohaci (1541) *, care dete primul semnal al căderii Ungariei, fu earăşi prădat şi incendiat de ordele cele barbare ale fiorosului Soleiman". Ghidul Joanne: „Bella IV le reconstruit. Mais apres la fatale bataille de Mohacz, les farouches soldats de Soliman y entrent le fer ă la main, la pillent et la saccagent. En 1541 elle est de nouveau envahie par les Turcs.. ." Filimon adaugă „biserici şi palate foarte maestoase", probabil din pură fantezie, pornind de la ideea des exprimată în ghid a renaşterii Pestei. Anul 1260 nu este în ghid, precum nu este împărţirea pe cartiere, de la început. Revărsarea Dunării la 15 (Filimon zice 14) martie 1838, dărîmarea a două mii de case, bombardarea în 1849 a Pestei, toate acestea sînt întocmai în ghid, care citează din X. Marmier, Du Rhin au Nil (Paris, A. Bertrand). Marmier zice: „ces maisons ont 6te* rebâties plus belles", iar mai jos Joanne declară superbe construcţiile de după bombardament. Filimon împodobeşte: „Cu toate acestea el să renăscu întocmai ca fenicsul; şi astăzi este frumos şi confortabil". Ştirile despre edificii sînt întocmai în ghid. Filimon adaugă mînăstirea Piariştilor, iar palatului Neu-gebaude îi atribuie global 400 de camere în loc de 211 + 77. Muzeul naţional e descris întocmai după ghid, cu excepţia unor greşeli de tipar: „instrumente romane" pentru „inscriptions romaines". Informaţiile despre podul de fier care a costat patru milioane şi cinci sute de mii de florini şe află aidoma în ghid. Puţinele amănunte despre 1 în realitate bătălia de la Mohaci s-a dat în 1526. grădini şi despre Buda sînt luate din altă parte. De notat că vinul de Ablerberg e de fapt de Adlersberg. Noţiunile macre despre Presburg sînt luate din alt ghid mai bogat, care spune, intre altele, că statuia Sfîntului Martin de R. Donrier e de plumb. Descrierea domului Sf. Ştefan din Viena e ca în ghid, cu deosebire că ridicarea lui e pusă la anul 1360 în loc de 1329 — 1364, iar figurile alegorice de la mormîntul lui Frideric al IV-lea sînt în număr de 235 în loc de 240. Die Kapuzinerkirche şi biserica Augustinilor sînt descrise strict după ghid. „Cest dans cette eglise (des Augiistins) — zice ghidul — qu'ont lieu toutes les grandes fetes religieuses auxquelles assiste la cour, et que sont conserv6es dans des urnes d'argent, les cceurs des membres de la familie imperiale". Filimon: „în această biserică se săvîrşesc toate ţeremoniile bisericeşti ale casei imperiale; tot aci se conservă în urne de aur inimile tuturor membrilor familiei imperiale". Aurul în loc de argint e o greşeală sau o exagerare a lui Filimon. Biserica mino-riţilor, biserica Ion Nepomuc, biserica din Altlerchenfeld (sic) sînt descrise ca în ghid. Ghidul califică R. K. Hofburg: „âffreux amalgame de constructions qui datent de toutes les epoques et qui n'ont aucun style". Filimon: „colosală grămădire de clădiri din diferiţi secoli şi arhitecture", dar adaugă „splendide". Vorbind de Ambraser Sammlung, ghidul zice: „scuiptures... dont nous ne pouvons indiquer ici que les principales". Filimon: „voi arăta numai pe cele mai remarcabile". Enumerarea tablourilor din galeria de la Belvedere e făcută după ghid, cu aprecieri de Viardot, declarate sau nu. De pildă, ghidul: Titien, Mort de Lucrece: „beau de couleur et d'expresion"; Filimon: „Moartea Lucreţiei, de Tiţian, foarte bine colorit şi de mare espresiune". Ghidul, după Viardot: „Van Dyck, Vision: ...pour le sentiment profond, pour la couleur energique, Eclatante, ce tableau me paraît, parmi tous ceux de Belvedere, la plus complete... expression du talent de son auteur"; Filimon, fără a cita pe Viardot: „... din causa sentimentului religios şi energiea coloritului ce se vede într-însa, trece de una din cele mai complecte cadre din Belvedere". Ghidul despre Samson smuls din braţele Dalilei de către Filisteni, de Van Dyck: „Admi-rable de couleur"; Filimon: „... admirabilă pentru colorit". Ghidul după Viardot despre Une foire de village de Jacques Callot: „Cette peinture fine et spirituelle... exige quelque attention pur etre appreciec..."; Filimon, fără a cita pe Viardot: „Această spirituoasă pictură, ca să fie bine înţeleasă şi preţuită, cată să fie examinată cu mare atenţiune". în galeria Liechtenstein sînt mai mult de 500 de pînze, după ghid „vraimenţ dignes de l'attention et de Fadmiration des connaisseurs"; Filimon: „...se găsesc foarte multe demne de a fi observate de artişti şi de cunoscătorii de pictură". Ghidul despre Schoen-brunn, „grand châtheau imperial d'une petite architec-ture", „auquel ses volets peints en vert sur des murs peints en jaune, donnent plutot, a dit un voyageur francais, l'apparence d'une auberge..."; Filimon: „Castelul acesta, privit din punctul de vedere arhitectonic, nu inspiră decît ideea unui mare otel, căci nu are în stil nimic grandios". Istoria Boemiei este extrasă inegal din ghid împreună cu citarea lui Franz Palacky, autorul unei Geschichte von Boehmen, Fraga, 1836 — 1854, ale cărei şase volume scriitorul, nici vorbă, nu le-a văzut. Pelzel, istoricul boem citat în nota în legătură cu bombardarea catedralei St.-Vit, este „Phistorien imparţial de la Boheme, Pelzel", din ghid. Biserica a fost ţinută sub tir patru zile, Filimon zice nouă,, poate din eroare, fiindcă ultima zi de bombardament a fost 9 iunie. Tot ce priveşte Munchen-ul e tributar ghidului asupra Germaniei de sud. Filimon scrie: „Privit dia punct de vedere monumental şi arhitectonic, oraşul Munchen prezintă vederii un spectacol foarte variat şi pitoresc. Aici vezi un palat de arhitectură etruscă ce seamănă ca două picături de apă cu palatul Pitti de la Florenţa" etc. De fapt pune la contribuţie pe Th. Gautier, citat în ghid: „L'on eprouve des mirages singuliers en par-courant cette viile ou tous les styles se confondent dans un pastiche general: tantot vous croyez etre ă Florence, le palais Pitti et la loge des Lanzi vous font naître un instant cette iîlusion". Versurile scrise de regele Ludovic pentru Lola Montez şi citate în franţuzeşte sînt scoase din ghid. Peste tot dealtfel, Filimon este tributar ghidului din care extrage date uscate. Odeonplatz este „decoree des statues de Gluck et d'Orlando di Lasso"; în pagina lui Filimon din doi ies trei, în text cît şi în notă: Orlando, Lasso şi Gluck. însă trebuie să fie, hotărît, o greşeală de tipar fiindcă în operele de istoria muzicii, Filimon a reîntîlnit pe Orlando di Lasso sau Orlando Lasso. De la Dresda, Itineraire de VAllemagne du sud nu mai era folositor. Există un Itineraire de VAllemagne du nord (ed. II, Paris, L. Hachette, 1862, şi acesta consultat de A. Odobescu). Ediţia I apăruse în 1855. însă lista completă a tablourilor din galeria din Dresda nu-i luată din ghidul Joanne. Se pare că Filimon şi-a notat pe catalog sau pe foile lui de însemnări numerele de ordine ale tablourilor şi atîta tot. Nici descrierea Kissingen-ului nu-i tributară ghidului, care pomeneşte, bineînţeles, de Hotel Schlatter, Hotel Sanner, de Bodenlaube (Boden-berg la Filimon), de izvoarele Rakoczy, Pandur, de Max-brunnen. De la Kissingen peste Thuringerwald, poţi merge la Gotha, Erfurt, Weimar, Halle. Filimon se apropiase de scena pe care avea să desfăşure întîmplările din nuvela Fr. Staaps. în Italia a avut, desigur, alte călăuze, printre care un Locatelli, Ist[oria~] di Berg\amd], ghid sau operă istorică citată într-un ghid. în rezumat, autodidactul N. Filimon agonisise o cultură lăudabilă şi mai întinsă decît s-ar părea la întîia vedere, priincioasă a întări sensibilitatea şi inteligenţa creatoare. Cunoscător al marilor realişti, mai ales din cîmpul dramei şi comediei, al priveliştilor şi al popoarelor din Europa de mijloc, colindător de muzee de artă, muzicant şi muzicolog experimentat, arhivist excelent, prin mîna căruia au trecut numeroase documente istorice, el are toate mijloacele de a studia realistic omul. XII. „CIOCOII VECHI ŞI NOI Caracterele romanului popular sînt de la primele pagini evidente în Ciocoii vechi şi noi. Scriitorul are un ideal social şi etic, vrea să reformeze societatea, s-o moralizeze1. O dedicaţie, un prolog şi numeroase dizertaţii vorbesc despre onoare şi virtuţile cetăţeneşti, despre amorul de patrie, libertate, egalitate şi devotament, despre independenţa presei şi adevărata civilizaţie şi alte de acestea, cu indignare pentru cine dispreţuieşte atari bunuri sau le ia în deşert. Romancierul are pretenţia de a face roman social, căci eroul, Dinu Păturică, este exponentul categoriei ciocoilor, adică a parveniţilor. Virtutea este răsplătită şi nelegiuirea sancţionată şi cititorul are satisfacţia de a asista la restabilirea dreptăţii. Dinu Păturică e o slugă rea, iar Gheorghe e o slugă bună. Temporar, Păturică învinge şi Gheorghe e năpăstuit, dar la sfîrşit situaţiile se răstoarnă. Scriitorul recunoaşte trei clase: boieri, neguţători, ţărani şi fiecăruia îi remarcă unele cusururi, totuşi (îngustime de vederi a vremii) de nicăieri nu rezultă că ar întrevedea putinţa şi necesitatea lichidării claselor apăsătoare. Dimpotrivă, boierul sărăcit de ciocoi este căinat: „După ce a ruinat pe nenorocitul boier, care nu 1-a 1 David Owen Evans, Le roman social sous la mo-narchie de Juillet. Les Presses universitaires de France, Paris, 1930. Ioan Heliade Rădulescu îşi intitulează în „Proprietarul român" (nr. 4 din 9 ian. 1861) un articol Ciocoii antici şi ciocoii moderni. Terminologia era la ordinea zilei. lăsat să piară de foame pe drumuri, şi după ce şi-a luat rangul de pitar, la care nu este vătaf de curte care să nu aspire, omul nostru caută un pretext şi părăseşte casa stăpînului său tocmai atunci cînd acesta simte cea mai mare nevoie de dînsul". Ciocoiul vechi din epoca fanariotă şi ciocoiul nou „cu frac şi mănuşi albe" de după Convenţie, adică liberalul, sînt slugi ale adevăraţilor boieri. „Ştim cu toţii că între slugile de la casele bogaţilor, ca în toate meseriile sociale, există o ierarhie oarecare. Ciocoiul dar îşi începe uneori cariera de la postul de rîndaş, iar alteori de la lacheu, ce se pune în coada trăsurei boierului; devine cu încetul sofragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se face şi el boier, şi cu toate că unii şi alţii îi zic în deriziune boier făcut, copiii lui însă devin boieri şi fii de boier." Prologul în care se face definiţia ciocoiului nu este decît o „physiologie", gen la modă în Franţa lui Ludovic-Filip1. „Ciocoiul este totdeauna şi în orice ţeară un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal pînă la bar-; barie şi dotat de o ambiţiune nemărginită..." Cu o desăvîrşită tehnică balzaciană este făcute Ia începutul cărţii prezentarea eroilor principali. Apare întîi Păturică în costumul lui pestriţ de tînăr sărac. El aşteaptă în tinda casei lui Andronache Tuzluc, semn de răbdare şi simbol al drumului pe care avea să-1 parcurgă. Apoi se iveşte postelnicul. înfăţişarea acestuia, decurgerea întrevederii sînt de un mare contur pictoric şi sociologic: „Nu trecu mult şi se auzi paşii cei leneşi şi gravi ai ! marelui postelnic, ce scobora scara cu o cadenţă simetrică. Junele, a cărui atenţiune era aţintită la cea mai mică mişcare ce se petrecea, auzi şi el acest zgomot şi cu un aer în care se vedea foarte curat neliniştea, ridică de la pămînt două cutii de păstrăvi şi cîteva găini; apoi vîrî machinăliceşte mîna în sîn şi scoase un plic sigilat; iar după ce îşi strînse fermeneaoa la pept şi-şi luă caucul din cap lăsînd să se vază o căpăţînă rasă peste tot, şi numai în creştet cu vreo cîteva fire de păr, luă o poziţie umilitoare şi aşteptă sosirea boierului". 1 Asupra „fiziologiilor" la Balzac, v. Charles de Loven-joul, Histoire des oeuvres de H. de Balzac. C. Levy, Paris, 1879, p. 238 şi urm. în fine postelnicul apăru în scară îmbrăcat cu anti-riu de cutnie... Scrisoarea, cu cromatismul ei lexical, deschide perspective mai largi, ca un fel de peisaj comentariu asupra moravurilor de curte: „... mă îndeletnicesc cu umilita mea slujbuliţă de sameş ce te-ai milostivit a-mi da. Am primit prea cinstita scrisoare a Blagorodniciei tale şi cele ce îmi porunceşti le-am pus în lucrare. Cele patruzeci lude scutelnici: pescari, răcari, vinători şi dîrvari, i-am împrăştiat în tot judeţul, şi crez că, cu ajutorul lui Dumnezeu şi iuşkiu-zarlicul smeritului tău rob, curtea Blagorodniciei tale în scurtă vreme se va împlea de toate cele trebuincioase". Păturică este instituit ciubucciu şi autorul ne pune sub ochi tabloul viitorului cîmp de acţiune, odaia „în periferie de un stînjin pătrat", cu o vatră într-un colţ, pe cărbunii stinşi ai căreia sta „un ibric colosal", curtea cu păsări (găini, gîşte, raţe, claponi, cocori şi călifari) ce se vede de la fereastră. Excelent expozitor de medii şi fizionomii, Filimon este un analist mediocru. El se pierde în dizertaţii excentrice (teoria amorului), în invocaţii, amintind italienescul Sette3 3nto („Acum vino tu Morfeu, care închizi cu dulceaţă ochii plugarului ostenit de munca zilei..."). Caracterizarea personajelor suferă de satanismul propriu romanelor populare din atelierul lui Eugene Sue. Eroii infernali îşi strigă intenţiile şi se bucură teatral de izbîndă („Iată-mă în sfîrşit ajuns în pămîntul făgăduinţei; am pus mîna pe pîne şi pe cuţit"). Fizionomia sceleratului are o compoziţie violentă, bucuria sa e satisfacţia mefistofelică, complicîndu-se cu paloarea demonică, cu urletul de izbîndă: „în momentul cînd se termină această infernală tîl-hărie, un geamăt răguşit se auzi în cameră. Nimeni nu băgă de seamă, afară de Duduca, care deveni palidă ca un cadavru". Satanismului îi corespunde angelitatea în zugrăvirea tipurilor pure. Anatomia eroilor ne va dezvălui marile daruri de creator ale lui Filimon, cît şi confuziile sale în concepţie. întîiul ciocoi este Andronache Tuzluc, care a început prin a fi ciohodar, adică fecior de casă al lui Caragea, dintre aceia care însoţesc mărimile pe jos sau în trăsăură, în acest caz din urmă stînd pe capră, pe de lături şi mai ales îndărătul caretei (ca confraţii lor occidentali din Tirgulde oale de Francisco Goya), spînzuraţi de nişte curele late şi „tremurînd de frig dinaintea scărilor" în aşteptarea stă-pînului. Mîinile lui Tuzluc păstrau încă „mirosul nesuferit al curelelor butcei lui Caragea". într-un cuvînt Tuzluc era un valet. în această calitate trebuie să fi fost cel puţin arătos de la distanţă, pentru că domesticitatea de paradă denota, prin strălucirea livrelei şi răceala ceremonială, calitatea stăpînului. Tuzluc îşi începe cariera nu demon-strînd însuşiri în slujbe publice, oricît de mărunte, ci intrînd sub aripa unui om cu influenţă, slujindu-1 în chipul cel mai casnic. Nobilimea occidentală de tip feudal trăda prin chiar titlurile ei funcţia domestică a feluritelor trepte, însă era constituită în clasă şi se distingea de servitori-mea d& origine plebee. Wallenstein are în serviciul său personal (după Schiller) şaizeci de paji, însă toţi nobili. Andronache este ivit din obscuritate, nu este „ne", născut. Banul C. nu găseşte nici o obiecţie de făcut din acest punct de vedere, nu crede în boieria ereditară. „Noi n-avem boieri de moştenire ca alte neamuri streine de prin Europa. Letopiseţele noastre şi archondologia ne arată curat că Ştefan-vodă, Mihai-vodă şi alţi domni moldoveni şi români au boierit, pe cîmpul de bătaie, pe mai mulţi «opincari cu inima de boieri»", ceea ce nu împiedică pe boierul cu strămoş opincar să fie un jefuitor al ţărănimii şi să admire în omul nou meritul de a fi pătruns în clasa de sus. Ca valet, Tuzluc trebuie să fi avut remarcabile însuşiri fizice. Ştim că era tînăr, împodobit cu două mustăţi negre. Desigur era impunător. Mîndrul arnăut care stă la uşa scării sale, un fel de majordom, ne dă o idee de ce putea fi Tuzluc înainte. Acesta era „îmbrăcat numai în fir, cu pistoale şi iatagan la brîu şi cu tatarcă roşie blănită cu vulpe nafe". Tuzluc nu putea fi mai prejos de ciohodarul banului C: „un june ca de douăzeci de ani, îmbrăcat cu antereu de maniţă, cu giubea de pambriu lungă pînă la pămînt şi legat la cap cu un taclit cuadrilat, ieşi înainte şi, coborînd scara cu mare grabă, deschise uşa caretei, iar după ce intră boierul într-însa, se sui în coadă, zicînd vizitiului: «la curtea domnească»". Un exemplu de grija artistică pe care o puneau fanarioţii în a alege slugile şi a le înveşmînta somptuos, este cafegiul lui Tuzluc: „îndată apoi intră cafegiul boierului, îmbrăcat cu un mintean de postav negru cusut cu fir, dar fără mîneci, spre a lăsa să se vază braţele sale albe prin cămaşa de borangic subţire şi refecată cu bibiluri; mijlocul lui, svelt şi mlădios, era încins cu un şal de mătase vărgată, ale cărei extremităţi atîrnau cu graţie pe şoldul cel stîng al piciorului; poturii săi de postav vişiniu, cu turiecii de fir, imineii cei stacojii şi fesul cel roşu cu fundă de ibrişin negru, aşezat pe cap cu cochetăria cea minunată a fanarioţilor, făceau din acel servitor un Ganymed care ar fi putut aţîţa gelozia vechilor zei din Olympul lui Omer". Cafegiul e deci un adevărat efeb. Nu-i de mirare că Tuzluc a intrat în graţiile domniţei Ralu şi ale beizadelei. Măria face aluzie la „desfrînările" lui şi într-adevăr societatea orientală era foarte coruptă, ca şi aceea a Romei în decadenţă, îl socoteşte „cel mai necinstit dintre ciocoii lui Caragea", un ticălos „care fură şi despoaie pe lume ziua în amiaza mare" şi care a dobîndit totul „prin slujbe mîrşave şi umilitoare ce a săvîrşit" odraslelor domneşti. Pe Andronache nu-1 vedem la lucru. Ajuns la treapta de postelnic, el face cu inocenţă ce fac alţii, ia ruşfeturi prin subalternii săi spre a băga pe postulanţi în slujbe. Cîştigă pînă la patru sute de pungi de bani pe lună. Are acareturi, moşii pe care le arendează la oameni de felul lui chir Christodor. Nu mai este un exploatator direct, ci prin mijlocitori, şi ajuns la opulenţă, sigur pe marile lui protecţii, se dedă unei vieţi de plăceri. Caracterul său, la acest stadiu, este acela al unui parvenit care a pierdut contactul cu realitatea, trăind în prezumţia unei stagnări a structurii sociale. înfăţişarea lui e magnifică, iar mersul său lenevos şi grav: „în fine postelnicul apăru în seară îmbrăcat cu antiriu de cutnie ca guşa porumbului, încins cu un şal de Ţarigrad, cu işlicul în cap şi învelit pînă la ochi cu o giubea de postav albastru biănuită cu blană derîs". Zărind pe june, el îi vorbeşte cu gravitate. Autorul îl denunţă ca intrigant şi linguşitor. S-ar fi strecurat pe lîngă domniţa Ralu, cu ajutorul unei doamne de onoare de care se prefăcuse îndrăgostit. Ajuns astfel vel-cămă-166 raş şi furînd, cumpără calemul vinaritului, oieritului şi pe urmă huzmetul Spătăriei, agonisind şi vreo zece moşii, cîteva familii de ţigani, case, vii. Prin umilinţă ajunge mare postelnic. La curte îl vedem pe Tuzluc făcînd infinite complimente pînă la pămînt lui vodă şi sărutîndu-i mîna. în ciuda unei secrete mîndrii personale, nu se dă înapoi de a solicita iertarea în scris a Banului C, pentru că i-a cerut fata, aceasta numai spre a fi pe placul lui Caragea. Faţă de beizadea, îşi ia „obişnuitul său aer de înjosire". Dar faţă de subalterni, cînd e iritat, îşi dă drumul firii sale violente. Pe vătaful Gheorghe îl goneşte, fiindcă i se pare a calomnia pe Kera Duduca şi pe Păturică. Tuzluc e conceput de Filimon ca o fiinţă cu mai multe dimensiuni, sufletul său nu-i lipsit de umanitate şi slăbiciunile prin care se prăbuşeşte atenuează din răceala satanică a parvenitului de tipul Păturică. întîi de toate postelnicul e sensibil la eternul feminin şi e capabil de a fi nefericit. Deşi „depravat pînă la extremitate, posedă însă o scînteie de amor în inima sa". Trecînd călare pe un armăsar arăbesc pe uliţa Izvorului, Tuzluc zăreşte pe Kera Duduca cea cu „un piept mai alb decît marmora" şi cu „talie de nimfă", şi de atunci e pierdut, „se înebuni de dînsa". O încarcă, ruinîndu-se, cu diamante şi rubine, cu stofe de mătase ţesute cu aur, cu şaluri de Persia, îi dă trăsuri, armăsari, slugi. Bineînţeles e sfîşiat de gelozie, dar totdeodată devine credul. îndată ce Kera Duduca simulează leşinul, o ia în braţe, plînge ca un copil, îi cere iertare că a bănuit-o, ajunge ca Manea Nebunul. Credulitatea îl face sase lase jefuit în chip grosolan de Păturică şi adus în stare de mofluzlîc. E orgolios, nu suferă să se creadă că nu poate cumpăra orice şi preferă a iscăli poliţe decît a se tocmi cu detestabilul chir Costea sau a refuza mărfurile scumpe şi giuvaericalele alese de amanta sa. Viaţa de petreceri şi lux pe care o duce Tuzluc este tot efectul dragostei. Respins de Măria, fata Banului C, postelnicul caută uitarea în serate splendide şi ziafeturi. Cînd află că Dinu Păturică a fugit şi 1-a lăsat sărac lipit, Tuzluc nu-şi pierde îndată cumpătul. Un om ca el se simte, probabil, în stare să-şi refacă averea. Dar fuga Kerei Duduca şi căsătoria ei cu Păturică îl aduce la paroxism. Dă buzna la biserică, are o clipă de căinţă („Dumnezeule ! m-ai pedepsit de ajuns pentru păcatele mele, nu mă lăsa nerăzbunat!"), cade lovit de dambla. Fostul său 167 vătaf Gheorghe, purtîndu-i de grijă, exprimă sentimentul cititorului că a avut de-a face cu un ticălos nu lipsit de anume zvîcniri de omenie. Filimon a procedat astfel pentru a face figura, mult mai lineară, a lui Păturică atroce şi odioasă. în prezentarea lui Dinu Păturică, N. Filimon pune un oarecare exces de antipatie principială într-un portret excelent: „într-o dimineaţă din luna lui octombre, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu faţa oacheşe, ochi negri plini de viclenie, un nas drept şi cu vîrful cam ridicat în sus, ce indică ambiţiune şi mîndrie grosolană, îmbrăcat cu un anteriu de şamalagea rupt în spate, cu caravani de pînză de casă văpsiţi cafeniu, încins cu o bucată de pînză cu marginile cusute în gherghef, cu picioarele goale băgate în nişte iminei de saftian care fuseseră odată roşii, dar îşi pierduseră culoarea din cauza vechi-mei, la încingătoare cu nişte călimări colosale de alamă, în cap cu cauc de şal, a cărui culoare nu se putea distinge din cauza peticilor din diferite materii cu care era cîrpit, şi purtînd ca veşmînt de căpetenie o fermenea de pambriu ca paiul griului, căptuşită cu bogasiu roşu, — un astfel de june sta în scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc, rezimat de stîlpii intrării..." Filimon, ca romantic, crede probabil că eroul tste damnat fiziologiceşte să fie o fiinţă detestabilă, de vreme ce nasul drept şi cu vîrful ridicat în sus indică în mod absolut „ambiţiune şi mîndrie grosolană". Ni se pare învederat după acest portret şi din faptele ce urmează că Păturică este un tînăr inteligent şi ambiţios. A avea ambiţie nu-i reprobabil, fiind în chestiune numai direcţia în care este îndrumată energia. Tatăl lui Păturică, treti logofăt Ghinea Păturică ot Bucov sud Saac, e un boiernaş de ţară, trăind ţărăneşte. îl vedem şi pe el apărînd mai tîrziu în Bucureşti să-şi vadă feciorul. Vine într-o cărucioară fără coviltir, aşternută cu fîn şi cu o scoarţă roşie cu vărgi. E îmbrăcat cu anteriu de dimie verde, cu caravani de pînză albă de casă, cu tîrlici şi iminei roşii în picioare, cu libadea de aba albă împodobită cu găitan negru, cu cauc ascuţit îndesat pe cap. E atît de lipsit de însemnătate, încît Păturică se ruşinează de el şi nu-1 primeşte. Ghinea s-a ridicat, probabil, din pătura cea mai de jos, a intrat vătaf de curte la postelnicul Tuzluc, prin stăruinţa căruia a primit desigur rangul de treti logofăt şi slujba de vameş. Dar n-a mers mai departe, fiind poate prea în vîrstă. Ochii lui sînt plini de inteligenţă şi mîndrie, purtarea lui e respectabilă. Totuşi, scrisoarea către Tuzluc, adusă de Păturică, e smerită. Acolo vorbeşte de „umilita" slujbuliţă de vameş (care ştim cît de jefuitoare era) şi făgăduieşte că prin „iuşkiuzarlîcul" său, al „smeritului rob", curtea Blagorodniciei sale Postelnicul „se va umplea de toate cele trebuincioase". Natura proprie a lui Ghinea a suferit înrîurirea mediului, şi, grăbit să răzbească, fostul vătaf, ocolind lupta de clasă, n-a luat măcar calea codrului să se facă haiduc, ci s-a aşezat supus în curtea unui boier de protipendadă. Deci Ghinea, oricît de aparent simpatic, a fost învăţător de umilitate şi de prepotenţă pentru Dinu Păturică, pe care îl trimite, cînd vine vremea, cu plocon de păstrăvi şi găini, tot la Tuzluc să înceapă ca slugă. De la tată-său, fireşte, a învăţat Dinu „să tortureze pe nenorociţii ţărani, puindu-le ouă fierte la subţiori şi dîndu-le fum de ardei pe nas". Postelnicul îl face pe Păturică ciubucciu şi acesta îşi ia în primire „patul de scînduri acoperit cu o pătură de lînă albastră", aruncă un ochi asupra tingirilor din bucătărie, a păsărilor din curte şi zice în sine: „am pus mîna pe pîine şi pe cuţit; curagiu şi răbdare, prefăcătorie şi iuşchiuzîrlîc, şi ca mîine voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca ale acestui fanariot". Cuvintele lui Păturică merită analiza. Din punct de vedere individual uman, eroul e înzestrat cu unele însuşiri pozitive, rău aplicate. întîi, are noţiunea că viaţa se cucereşte, avînd de la început o ţintă clară şi cu punerea în joc a tuturor mijloacelor intelectuale şi morale, iscusinţă, curaj, răbdare, puterea de a tăcea (dacă nu de a disimula). Ironia cu care vorbeşte Dinu Păturică despre „acest fanariot" oglindeşte opinia categoriilor de jos despre protipendada exploatatoare. Păturică nu e nimic şi e nevoit să debuteze în rolul de slugă, avînd ca scenă o odaie asupra căreia aruncă „o privire repede şi dispreţuitoare", înaintea lui se întinde un drum greu de străbătut, pe care trebuie să se prosterne la tot pasul ca să poată tnainta. Păturică apare plin de ură de la început, hotărît să doboare pe Tuzluc şi pe cei de seama sa. Exclamaţia lui: „Iată-mă în sfîrşit ajuns în pămîntul făgăduinţei; am pus mîna pe pîine şi pe cuţit", este un manifest. Din nefericire, el n-a venit cu dorinţa de a contribui ideologi-ceşte şi în unire cu masa exploatată la răsturnarea clasei lui Tuzluc în favoarea clasei sale, ci să se substituie personal lui Tuzluc sau oricărui altuia de felul său. El e din capul locului un parvenit. Programul zilnic al lui Păturică este al unei slugi şi de natură a scandaliza un tînăr liberal din epoca imediat următoare. De cînd crapă de ziuă aşteaptă în picioare lîngă uşa postelnicului, cînd acesta se deşteaptă îl freacă pe picioare, îl ajută să se îmbrace, îi dă de spălat, îi aduce dulceaţă, cafea şi ciubuc. După ce pleacă boierul, spală filigenele, curăţă ciubucele. Mănîncă cu slugile la masă, îi ajută în treburile lor, linguşeşte pe vătaf. Pentru un tînăr care citeşte pe clasici, situaţia este în chip învederat respingătoare şi Păturică, pe care l-am auzit recoman-dîndu-şi „răbdare" şi „prefăcătorie", nu poate să iubească acest mediu. într-adevăr, în ambiţia lui „de a deveni om mare", Păturică aşează cultura printre instrumentele esenţiale. Postelnicul i-a îngăduit ca după împlinirea slujbei de ciubucciu, să meargă la şcoala domnească să înveţe carte. Gu „o silinţă extraordinară" — zice autorul — Păturică învaţă în mai puţin de doi ani limba grecească, întocmai ca un sofologiotatos. Citeşte Omer, Pindar, Sofo-cle, Euripide, Anacreon, Sappho, autori pe care în cele din urmă îi socoteşte buni pentru femei şi oameni afe-meiaţi. „Mie îmi trebuiesc — spune — cărţi care să-mi subţieze mintea, să mă înveţe mijlocul de a mă ridica la mărire. Plutarch îmi vine la socoteală. Comentariile lui Cezar, Istoria omenirii, Vieţile marilor bărbaţi din veacurile trecute şi acelea în care trăim, iată cărţile pe-care citindu-le cineva poate să zică cu cuget împăcat că nu şi-a pierdut timpul în zadar." Printre cărţile fanariotului găseşte un „tractat de fiziologie şi operile lui Machiavel, pe care le studiază cu mare băgare de seamă". „în fin& — comentează autorul — făcu tot ce putu spre a deveni' perfect în arta ipocriziei şi a perfidiei." însă cărţile de mai sus nu sînt prin ele însele şcoli de ipocrizie şi perfidie.. Caesar este un strateg ilustru şi probabil că Dinu Păturică 170 în visele lui nu exclude putinţa de a deveni o căpetenie? de oşti cum va fi măcar Ipsilant şi Tudor Vladimirescu ceva mai tîrziu, deşi în 1814 obsesia lui Napoleon, încă în viaţă, era tiranică. Din Machiavel, Păturică putea să înveţe cum poate deveni puternic un principe^ semn că-i mijea gîndul de a deveni domn, într-o vreme cînd alţii mai puţin înzestraţi decît el căpătau domnia. Plutarh vorbeşte numai de bărbaţi iluştri în fapte de arme şi de cîrmuire, încît ideea „fixă" a lui Păturică de a ajunge „om mare" nu se poate mărgini la simpla îmbogăţire. Filimon are o scăpare de vedere, cum i se întîmplă adesea, cînd mai tîrziu, vorbind de „mica bibliotecă" a ciocoiului, o descrie ca fiind compusă numai din cîteva cărţi greceşti şi româneşti, mai ales populare ca Proorocirea lui Agatangel, Filozoful Sintipa, Alixandria, Tilul-Buh-Oglindă şi „alte capete de opere ale literaturii naţionale de pe atunci". Dacă nu s-a produs în sufletul ciocoiului o lenevire şi o îngustire de orizont, greu de admis la o atît de insaţiabilă ambiţie, noua bibliotecă nu mai oglindeşte spiritul pozitiv al lui Păturică. Cine a citit viaţa lui Alexandru Macedonul în Plutarh, cu scopul de a deprinde cum să devină om mare, nu poate învăţa nimic, nici chiar arta ipocriziei şi a perifidiei din fabuloasa Alexandrie. Ambiţiosul, fără scrupul, care a studiat Comentariile lui Caesar şi în lumea lui e oricînd gata să treacă Rubiconul, conştient că „curajul" este însuşirea trebuitoare unui om ce vrea să se înalţe, n-are ce găsi în Proorocirea lui Agatangel. Adevărul este că Păturică nutreşte gîndul de a intra în boieria de treapta întîi, din care făcea parte Tuzluc. Acesta era mare postelnic, adică un fel de ministru de externe, de aceea ales dintre grecii fanarioţi. Prin mîna lui trecea corespondenţa domnului cu Stambulul şi cu paşii. Postelnicul, împodobit cu un baston în întregime de argint şi cu capătul mare ca un topuz, şedea în picioare înaintea domnului şi introducea pe ceilalţi boieri. în divan, de asemenea, era de faţă, urmat de un şir de doi postelnicei subalterni şi doisprezece postelnicei, postelnicii cu bastoane de argint şi cu capetele mai mici, postelniceii cu bastoane negre însă cu capete de argint. Deci postelnicul cel mare ducea o Viaţă de mare fală. Cînd domnul se aşeza în scaun, alegea întîi postelnicul, fiindcă prin el erau introduşi ceilalţi boieri. Nici veniturile unui postelnic nu erau 171 mici. Peste leafă, toţi cei care se îmbrăcau cu caftane erau datori să-i dea un plocon corespunzător1. Deci Păturică avea în Andronache Tuzluc un exemplu ce excita ambiţia sa. Kera Duduca îl cunoştea bine. „Lui îi trebuie comori, mîndria lui merge pînă la protipendadă!" Cînd Ipsilanti apare în Valahia, constatăm că Păturică este apt a face speculaţiuni de politică externă şi internă: „Ipsilanti în ţară!... zise ciocoiul în sine, un fecior de domn cu o mulţime de viteji după dînsul şi ajutat de muscali ! Asta e o minunată întîmplare, şi caută să mă folosesc de dînsa". Are de pe acum relaţii cu unul dintre consulii străini, care îl recomandă lui Ipsilanti ca un om foarte folositor „prin iscusinţa şi cunoştinele ce are despre trebile ţării". Prin urmare, eroul se orientează pe o scenă din ce în ce mai largă. Păturică tinde către rafinament şi odaia lui din beciurile casei postelnicului, deşi modestă,, arată un ochi educat cu formele şi culorile. Camera este* împodobită cu două paturi turceşti înfundate, pe care sînt puse saltele de lînă acoperite cu chilimuri vărgate. Zidul de lîngă pat este „acoperit cu un covor de Brusa, pe care-stau spînzurate o puşcă arnăuţească ghintuită, legată la maşină cu o panglică cusută cu fir şi două perechi pistoale» în tocuri de piele ornate tot cu fir. Mai în jos, tot pe acel perete" sînt „atîrnate două săbii turceşti cu mînerile de sidef, iar în mijlocul lor" este „aşezat un cauc oltenesc de hîrşie neagră de miel, al cărui fund era cusut cu fir de cel mai bun peste postav roşu şi lăsa să atîrne în jos o fundă de fir lucrată cu mare gust". Ferestrele dinspre uliţă sînt împodobite cu glastre de flori, printre care se deosebesc „maghiranii, trandafirii şi cîţiva endruşaimi" ce umplu camera cu un miros pătrunzător. Să nu uităm că este iarna anului 1817 şi că prin urmare trandafirii, cel puţin, au fost luaţi de la un grădinar. Pe lîngă pereţi sînt înşirate scaune de Braşov şi un sipet mare legat în bande de fier albe peste piele de căprioară albastră. Cît despre ospăţul pe care îl hărăzeşte Păturică prietenilor săi, autorul însuşi recunoaşte că el „întrecea în toate pe al stăpînului".. Nimic „din delicateţele gastronomice ale Orientului nu lipsea pe masa ciocoiului". Cu toate astea, autorul, prin-tr-o intervenţie personală, se îndoieşte, într-un loc, că 1 Fotino, trad. G. Sion, p. 282 — 283. Păturică are „simţămîntul frumosului", că gustă, de exemplu, cerul de primăvară cu lună, clătinarea plopului şi cîntecul privighetorii. E foarte posibil că Păturică să nu fie sensibil la frumosul peisagistic, receptat pe cale contemplativă. Dar ca un om preocupat numai de cariera sa între oameni, nu-i lipsit de instinctul frumosului de aparat: casă somptuoasă, mobilier, înveşmîntare luxoasă, masă delicată, ceremonial. Casa lui, din vremea cînd este mare stolnic (boier de starea a doua) şi ispravnic de străini, nu este descrisă direct, dar ne putem face totuşi o idee. Este, zice Filimon, un „palat fermecătoresc" în care se adună cea mai înaltă şi coruptă societate a Bucureştilor. Aici ciubucele şi narghilelele sînt „umplute cu parfumatul tutun al Siriei". Ospeţele trebuie să fie nemaiauzite, deoarece „cornul abondenţei coprinde mai puţine bunătăţi în comparaţiune cu cele ce se vedeau pe masa parvenitului". Cînd Ghinea Păturică îşi opreşte căruţa în faţa locuinţei fiului, rămîne uimit „de luxul şi bogăţia" ei. Mulţimea de arnăuţi şi de feciori intrau şi ieşeau, ţinînd fn mîini farfurii pline de cele mai gustoase bucate. Se poate bănui că un arnăut şedea la spatele fiecărui .comesean, altfel nu s-ar explica atîta domesticitate. Metoda prin care Dinu Păturică răzbate în viaţă este, în parte, aceea a lui Machiavel, pe care îl citise, însă trivial înţeleasă. Prinţul trebuie să fie „gran simulatore e dissimulatore". Bineînţeles, în scopuri de ordin obştesc. Păturică îşi pune extraordinara putere de inhibiţie în slujba înaintării personale. îl vedem căzînd în genunchi cînd apare postelnicul, „ţinînd capul plecat pînă la pămînt". în întrevederea dintîi cu Ipsilanti, îşi strînge giubeaua îa piept, face cîteva complimente şi dă să sărute haina prinţului. Acesta evitînd gestul, ciocoiul sărută ciucurii patului pe care sade fanariotul. Altă dată, după ce a pus Ia cale omorîrea lui Tudor Vladimirescu, se înfăţişează la Ipsilanti „cu mîinile la piept şi smerit ca un călugăr". Prinţul îl cam ia peste picior, îl compară cu Nesselrode al Rusiei. „Ciocoiul suferi acesta umilire cu sînge rece prefăcut, ba încă făcu şi cîteva complimente ca să ascundă şi mai bine turburarea sa". Totdeodată nu se sfieşte să ceară pe faţă răsplata slujbelor sale. Făcînd temenea pînă la pămînt lui Ipsilanti, îl întreabă cu ce o să se aleagă. Prinţul îi dă înscris că-1 numeşte ispravnic şi-i făgăduieşte că atunci cînd va fi cu putinţă îl va face caimacam al Craiovei, deci aproape domn. Păturică sărută mîna fanariotului. Aşadar răceală sau mai bine zis inhibarea unor reac-ţiuni adesea violente şi cinism în expunerea şi satisfacerea cupidităţilor, acestea sînt darurile de parvenit ale lui Păturică, care izbuteşte a-şi compune o figură corespunzătoare, proprie ipocritului, adică smerită faţă de cei mari, aproape inocentă. (Filimon studiază complexul moral în raport cu conduitele eroului.) Cînd postelnicul, bănuitor în privinţa Kerei Duduca, îl cheamă să i-o dea în pază, Păturică intră „cu ochii plecaţi în jos şi cu faţa mai umilită decît a unui călugăr" (opinia lui Filimon despre ipocrizia tagmei monahale este nezdruncinată), îşi pune mîinile pe piept, se declară gata „a trece chiar prin foc", apoi îngenunche, sărută mîna lui Tuzluc, lăcrămează, joacă o scenă de „tartufism". Cînd postelnicul iese, Păturică, liber de „povara simulării", îşi schimbă îndată fizionomia, se arată aci apatic, aci axcesiv vesel. Acest dezechilibru secret, pe care Filimon îl numeşte „criză morală", e foarte firesc. Prea multa frenaţiune a pasiunilor reclamă o scoatere temporară a lor de sub controlul voinţei. Avînd a se duce la o femeie frumoasă, Păturică nu meditează decît la chipul cum o femeie poate ajuta pe un ambiţios să devină „om puternic". „Slavă Domnului — zice el — nu sînt ţigan şi cu toate acestea prin muieri şi alte marafeturi ciocoieşti, chiar şi ţiganii au ajuns la noi în protipendadă, încît n-ai întro să te întorci de Postelnici, Logofeţi şi Vistieri. Prinde inimă, dragul meu Păturică! Mîne vei pune işlicul în cap şi de va vrea Dumnezeu cu tine, nu va trece mult şi vei avea moşii, ţigani şi averi nemăsurate..." înainte de a se înfăţişa Kerei Duduca, Păturică primeşte un sfat de la vătaful Nicu-^ lăiţă şi care se poate rezuma la propoziţia în spiritul lui Talleyrand: a nu face exces de zel. Postelnicul se va certa şi împăca mereu cu iubita lui şi aceasta va cere îndepărtarea sa. Dinu Păturică găseşte în aceste sfaturi „o completă aprobare a politicii sale". Astfel pregătit sufleteşte, intră ciocoiul în casa curtezanei, luînd şi aci o poziţie de „prostatică modestie", exprimînd în prefăcă- toria lui „nevinovăţie amestecată cu stupiditate" (obişnuit cu teatrul, Filimon analizează mimica eroilor în consonanţă sau în contrast cu pasiunile, mecanizînd pînă la un punct viaţa morală). Cei „doi actori" se privesc cîtăva vreme scrutător. Apoi greaca începe să irite amorul propriu al ciocoiului. îi pune în vedere că-1 va îmbrăca cu veşminte de rînd, că-1 va pune să spele vasele, să taie lemne, să aducă apa cu sacaua de la Filaret. La toate astea, Păturică răspunde imperturbabil (deşi ştiam că este orgolios): „Am înţeles, milostiva mea". Greaca e disperată de „sîngele rece al ciocoiului". Ea face uz de atracţiile sale şi Păturică dă pe faţă o sete de amor indescriptibilă. Dar devenit intimul grecei, Păturică nu-şi pierde spiritul speculativ. Calemgiul, ibovnic al grecei, este prins şi tratat drept tîl-har. Prin aluzii fine, ciocoiul determină pe Kera Duduca să ceară postelnicului să-1 facă vătaf de curte şi pune la cale cu ea planul prădării stăpînului, care, inocent în felul său, îl rînduieşte sameş la hătmănie şi capătă de la Caragea pentru el rangul de sluger şi apoi pe cel de pitar. Toată administraţia casei lui Tuzluc cade pe mîinile lui Păturică. Acesta, în loc să înlăture pe arendaşul moşiei Răsucită, care jefuieşte şi pe ţărani şi pe postelnic, ia de ia el cincizeci de pungi de bani ca să-1 lase în pace. Astfel de rînduială pune la toate moşiile postelnicului. Acesta se slujeşte de el spre a lua mită de la cei care solicită chiverniseală, îl vedem deci pe Dinu Păturică în noua ipostază. Un medelnicer se înfăţişează înaintea lui Păturică şi-i face „o mulţime de complimente". Ciocoiul porunceşte să i se aducă dulceaţă şi cafea şi se ocupă „cu mustăţile sale cele negre, pe care le răsucea şi le netezea cu multă graţie". Fie că le-a avut şi înainte, fie că 1-a imitat pe Tuzluc, răsucirea mustăţilor serveşte spre a spori importanţa individului, dar şi spre a produce o stare de calm şi un cîştig de timp, necesar omului disimulator. Solicitatorul se pierde în istoricul calamităţilor căzute asupra familiei sale, ciocoiul cască de urît, dormitează. în fine, medelnicerul reclamă postul de ispravnic la un judeţ, făgăduind a nu-1 „uita pînă la moarte". Păturică îl întreabă neted: „Ia spune-mi mai bine, ce dai ca să te fac ispravnic", spre indignarea postulantului. Vine altul să ceară mansupul de ispravnic de Teleorman. Acesta cunoaşte moravurile şi vorbeşte în diminutive (diminutivul atenuează sentimentul lucrului neîngăduit): „... nene Dinule, te rog să-mi faci această trebuşoară că om sînt şi eu; mînă pe mînă se spală şi amîndouă obrazul. înţelegi domnia-ta". Păturică înţelege şi face tocmeala fără ruşine. Ciocoiul cere 2 500 rubiele, încredinţat că aceşti bani pot fi scoşi în două săptămîni numai din plocoane. Solicitantul primeşte îndată, contra banilor, pitacul de orînduire, iscălit în alb de domn. La petrecere, ameţit de vin, Păturică devine fanfaron şi face prietenilor săi o lecţie de jefuire a stăpînilor. Ceea ce spune făptuieşte într-adevăr, însă mărturisirea rămîne totuşi o imprudenţă pentru un mare simulator şi o dovadă mai degrabă de avariţie vulgară decît de ambiţie. Şi aici se constată o ezitare şi o întrerupere a creionului fili-monesc. Ciocoiul, care a început cu visuri de mărire, pare a cădea în manii de burghez balzacian, deşi e adevărat că averea în acea vreme era singurul chip de a pătrunde şi la onoruri. Totuşi, teoria omului „de lumea nouă" care ştie „a fura cloşca de pe ouă", făcută de Păturică vătafilor, socoteala a ceea ce poate rupe de la cumpără-toarea orzului, a finului şi a cărbunilor, face din Păturică un om fără idealuri malefice înalte, un vătaf de curte ca oricare altul. Sub acest raport nu e mai puţin veridic, un exponent al unei întregi categorii, ce jefuieşte pe stă-pîni şi pe cei de jos, în loc de a lua parte la o luptă comună împotriva exploatatorilor, pe care, dealtfel, Păturică îi detestă, cunoscîndu-le nelegiuirile: „... boierii noştri trăiesc în desfrînări şi se ţin numai de zavistii... Ei au moşii şi nu le cunosc hotarele... arendaşii, nemulţumiţi cu un cîştig de sută la sută, scot din spinarea ţăranilor, derapănă pădurile şi acareturile moşiilor..." Mai departe, Păturică împinge pe Tuzluc, cu ajutorul Kerei Duduca şi al lui Chir Costea, să iscălească o nouă poliţă către baronul Sachelarie pentru mătăsării şi giuvaericale pretinse de greacă. Vom afla că marfa este înapoiată de Păturică lui Chir Costea, cîştigul împărţindu-se pe din două. Moşiile postelnicului scoase la mezat la Cochii-vechi sînt cumpărate prin mijlocirea lui Chir Costea de ciocoi, care fuge cu Kera Duduca, lăsînd pe Tuzluc mor fluz. Ca sameş, Păturică face greutăţi la plata banilor scoşi din vînzări şi îi slbbozeşte numai contra bacşiş pus sub hîrtiile sale. Dar şi atunci dă banii calpi sau lipsă la cumpănă. Afară de aceasta sustrage pietrele preţioase, I înlocuindu-le cu altele false. Excroc, cămătar este Dinu I Păturică în activitatea lui măruntă, şi, totuşi, în linia I lui generală, mutatis mutandis, el apăruse ca un soi de Julien Sorel valah, plin de o secretă ură împotriva protipendadei, nerăbdător să răzbată prin toate piedicile, să răstoarne prejudecăţile ce se pun în calea unui om de jos, spre a cuceri, cu toate umilinţele, locul cel mai de frunte, ce deocamdată ar fi fost acela de caimacam al Craiovei, j dregător ţinînd divan, în cele cinci judeţe ale sale, al ; doilea după domn şi mitropolit. Cînd Tudor Vladimirescu 1 se ridică, Dinu Păturică nu găseşte în sufletul său nici un accent patriotic. Tudor venea în numele ţăranilor exploataţi, iar Păturică, proaspăt ajuns la mărire, nu vede cu ; ochi buni pierderea pămîntului de sub picioare. Ura lui ! împotriva protipendadei scade pe măsură ce e pe cale a deveni boier de starea întîi, în sufletul lui nu mai au ecou !mîniile ţăranului sau ale boiernaşului; Păturică trădează deci prima mişcare democratică şi patriotică şi trece de partea lui Ipsilanti. Este adevărat că acesta luptă şi el pentru nobila cauză a eliberării Greciei, însă aici era înconjurat de împilători ai ţării şi avea veleităţi domneşti. Păturică pătrunde călare pe un armăsar în tabăra Vladi-mirescului, încins cu iatagan, cu două pistoale la brîu şi * două la ciochina şelii, întărită pe cei mînioşi de cruzimea ? căpeteniei lor, îndeamnă la pradă pe alţii spre a irita pe | Tudor şi a-1 face crud, cere două sute de arnăuţi, să prindă pe Tudor, vinde, într-un cuvînt, pe cel „mai mare bărbat al României", rămînînd liniştit, deoarece are „o natură / de fier". Reapare ambiţiosul care visează să fie domn şi se dezvăluie omul capabil de fapte militare. Autorul se teme că cu toată invocarea lui Morfeu, Păturică nu va putea adormi după trădare, nu din remuşcare, ci din l cauza imensităţii ambiţiilor: „... căci pasiunea care muşcă I fără milă din rărunchii lui este mult mai mare decît magica voastră putere. Este setea de mărire care îndeamnă pe Cezar a trece Rubiconul înarmat; este mîndria şi răz-bunarea care sili pe tiranul Hippias a veni în patria sa cu perşii lui Dariu, spre a o face să treacă prin foc şi prin sabie!... El va fi mîine stăpîn absolut peste o parte din ţară, şi dacă fatalitatea va voi, poate să devie biciul ţărei întregi". Nu mai este, deci, îndoială. Autorul pre-i vede putinţa ca Dinu Păturică să ajungă domn. Tudor este ucis şi Păturică devine ispravnic în două judeţe, Prahova şi Săcueni. Acum ne apare iar ca un hoţ. Asistat de Neagu Rupepiele, „om născut să fie călău", despoaie pe ţărani cu întreite şi împătrite biruri: îi unge cu păcură, le vinde vitele. Banii pe care îi trimite lui Ispilanti îi ia înapoi, punînd doi oameni în pădure să lovească pe cei care îi transportă. Pluralitatea, aparent contradictorie, a ipostazelor lui Păturică (ambiţia de a deveni boier de protipendadă, caimacam de Craiova şi chiar domn, cupiditatea josnică şi tîlhăria cea mai calificată) se conciliază prin împrejurarea că jaful şi ambiţia au fost imperechiate în epoca pe care o evocă Filimon, mărirea fiind un prilej de a jefui, şi jefuirea un chip de a ajunge la mărire. Domnii strîngeau bani cît puteau mai repede şi fugeau peste graniţă, precum Caragea, care pleacă cu „comorile ce adunase din sudorile de sînge ale nefericiţilor români". Spre a da o satisfacţie cititorului, Filimon închi-puieşte că Grigore Dimitrie Ghica, la pîra ţăranilor cu jalba în proţap, trimite pe Dinu Păturică la ocnă. Dez-nodămîntul merită un mic examen. Eroul devine din ce în ce mai cu imprudenţă scelerat, făcînd fapte de o delicvescenţă ţipătoare, ceea ce ar însemna că spiritul lui politic cu care se lăuda, măsura, ipocrizia, au scăzut, în intenţia de a picta un criminal, Filimon crispează liniile. Prin pedepsirea lui Păturică tagma lui nu s-a amendat, ci şi-a urmat făptuirile în umbră, devenind clasa reacţionară de mai tîrziu. Gestul justiţiar al domnului e menit să ne demonstreze cum că un domn pămîn-, tean al unei orînduiri sociale ierarhice e în stare să facă dreptate. însă, pe lîngă faptul că aruncarea unui mare stolnic la ocnă nu e o acţiune în duhul domniilor vremii, nu de la un act izolat de justiţie penală se putea aştepta o înlăturare a răului. Clasa lui Păturică nu se lichidează prin justiţie, ci prin revoluţie. Dinu Păturică, văzut în substanţă foarte realist (oriunde e vorba de a analiza critic un erou, analistul Filimon este în apele lui), e tratat în negru, printr-o simplificare cu scopuri didactice proprie romanelor populare de tipul Eugene Sue. Păturică este satanic şi satisfacţiile lui sînt infernale. Cînd tîlhăria, cu complicitatea lui Chir Costea de la care Tuzluc cumpăra pe datorie giuvaericale şi mătăsuri pentru Duduca izbuteşte, ciocoiul are o ieşire atroce, geme de bucurie: „Acel gemet ce semăna cu urletul de bucurie al demonilor cînd fac să cază un sfînt în laţurile lor, era expresiunea infernalei bucurii a lui Păturică, care prin stratagema de acum a Duduchii, devenea stăpîn pe tot ce-i mai rămăsese bietului fanariot", în schimb, figura lui Gheorghe e tratată în alb. Gheorghe este idealistic bun, o antiteză a lui Păturică izbutind să facă aceeaşi carieră prin mijloace oneste' Gheorghe începe ca şi Păturică prin a intra slugă la un boier fanariot, care-1 face vătaf de curte şi apoi, mulţumit de purtările sale, zapciu de străini. Nu putea să scape lui Gheorghe că Tuzluc este, cum zicea Măria, un „ciocoi mîrşav care fură şi despoaie pe lume ziua în amiaza mare". A sluji un astfel de om este a fi oarecum complice cu el şi cu clasa lui. Se poate răspunde că Gheorghe, opincar sărac, nu are în acea epocă alt mijloc de a trăi decît a se încovoia celor mari. Dar asta nu exclude o judecată critică asupra relelor societăţii şi a oamenilor, pe care Dinu Păturică o dă cu cea mai mare luciditate şi justeţe. Dimpotrivă, Gheorghe, care a slujit pe Tuzluc „cu credinţă şi supunere" timp de cinci ani, se crede dator din devotament să destăinuie postelnicului că Păturică şi Kera Duduca îl înşeală. Avînd în vedere că Tuzluc este împreună cu cei de seama lui prin definiţie desfrînat, ce-1 priveşte pe Gheorghe viaţa intimă a postelnicului? însă autorul a voit să-1 zugrăvească creştineşte bun şi cinstit, în stare de a se devota chiar şi jefuitorului, fără a adînci condiţiile sociale care explică pe indivizi. „L-am iubit, boierule, — zice el Banului C. — ca pe un părinte, şi m-am supus lui ca lui Dumnezeu!" Mai mult: „Voiam să-i scap averea din ghearele unor tîlhari care îl înşală, îl sărăcesc şi îl necinstesc". Iată un ţăran care a pierdut din vedere condiţia clasei sale, înstrăinîndu-se de ea, şi adorînd un infam jefuitor cu rang de postelnic. Căci averea lui Tuzluc pe care vrea s-o apere Gheorghe este smulsă, cum am văzut, prin arendaşi ca Chir Cristodor, de la ţărani. O clipă Gheorghe nu se gîndeşte la aceştia din urmă. într-un fel, Păturică pedepseşte pe Tuzluc, confiscîndu-i o avere strînsă prin furt, desigur fără vreun gînd s-o restituie poporului despuiat. Dimpotrivă, şi-o însuşeşte, devenind la rîndu-i un Tuzluc. Apoi Gheorghe intră ca grămătic în slujba Banului C, care-i agoniseşte pitac de sameş la casa lefilor. Gheorghe face şi el metanii „pînă la pămînt", „sărută mîna Vistierului" şi-şi vede de slujbă „pe cît iertau legile de pe atunci". Despre toţi slujbaşii Vistieriei, istoria ne spune că au „cîte zece şi douăzeci scutelnici, după rangurile lor, dar foloasele de din afară sînt de cinci şi de zece ori mai însemnate decît leafa". 1 în consecinţă, lui Gheorghe nu-i rămîne, ca om cinstit, decît să uzeze mai cu obraz de abuzurile vremii. După aceea, Gheorghe se îndrăgosteşte de Măria, fata Banului, a boierului celui mai mare al ţării. în sufletul lui se dă o luptă între amor şi datorie, fiindcă îşi dă seama că pentru un om de jos e greu a căpăta fata unui boier de protipendadă, foarte orgolios, întrucît se crede autentic, ca pămîntean. Datoria învinge, Gheorghe se îndepărtează, din fericire (soluţie artificială) Banul e liberal, crede în politica de a premia meritul cu ranguri. Istoriceşte, lucrurile nu stau tocmai astfel, mulţi fii de familii vechi au devenit bonjurişti şi liberali şi au dat mîna în treburile politice cu clasele de jos, dar în materie de căsătorie nu s-au mezaliat. Dar în fine, admîţînd că în-tîmplarea e posibilă, ideologiceşte vorbind, Gheorghe e un trădător al clasei sale, căci oricît de omeneşte bun ar fi şi banul şi domnul, ei nu vor înţelege răsturnarea ordinii şi este învederat că Gheorghe, ajuns prin purtare neodioasă la treapta cea mai de sus, se va lupta, cre-zînd-o legitimă, s-o apere de răsturnări. De aceea, cînd apare la orizont Tudor Vladimirescu, Gheorghe nu pare a avea nici o idee despre el, preocupat numai de dragostea şi cariera lui personală. Dimpotrivă, inteligentul Păturică „se gîndi foarte mult asupra acestei mişcări", e drept „mai cu seamă asupra foloaselor ce ar fi putut trage dintr-însa". Mulţi prieteni ai săi erau de partea Vladimi-rescului. Cînd „revoluţiunea triumfă şi sili pe boieri a o recunoaşte şi a-i jura credinţă, atunci Păturică deveni cel mai fierbinte apărător al ei şi o esploată cît putu mai bine". Păturică nu trece de partea lui Ipsilanti decît din calcul politic (şi într-asta nu greşeşte), din încredinţarea că revoluţia avea să fie neapărat înăbuşită, neavînd sorţi de izbîndă la acea vreme. Cîteva decenii mai tîrziu, Pă- 180 i Fotino, trad. G. Sion, p. 305. turică ar fi devenit paşoptist, unionist, liberal, democrat, deputat, ar fi îmbrăţişat din oportunism şi nesincer cauza progresistă, revendicînd o origine joasă şi dovedind oricum, negativ, puterea de analiză a fenomenului social. Gheorghe este obtuz, corect, oportunist adică, fără a intra în prevederile legilor penale şi în vreme ce se în-tîmplă aceste mari convulsii sociale, ce trebuiau să-1 intereseze, el (falsă optică umanitară din partea autorului) vizitează pe Tuzluc, pe care descoperim că-1 ajutase în timpul bolii cu bani, ca „un suflet nobil" ce era. Acum Gheorghe e serdar, fusese în Moldova secretar particular al lui Suţu şi cînd se întoarce în Ţara Românească Banul îi dă pe Măria şi vodă îl căftăneşte mare spătar şi-1 face caimacam al Craiovei, adică tocmai ce visase Păturică să ajungă. „E de ajuns ca omul — încheie Filimon - să fie bun şi înzestrat de natură cu virtuţi şi inteligenţă, şi fie condiţiunea sa oricît de obscură la început, el va ajunge la mărire". Dar acest punct de vedere este fals şi în contrazicere cu sănătoasa viziune critică totală a romanului, din care se constată o împărţire jalnică a societăţii: sus, măririle, mai umane sau mai crude, jos, ţărănimea şerbită. Asimilarea unui individ în protipendadă nu este totuna cu rezolvarea problemei sociale. Tema romanului trebuie să fie lupta pentru înlăturarea acestei inegalităţi şi lui Gheorghe i se potrivea tocmai, în contrast cu Păturică, rolul de duşman al ciocoilor, fie din seria întîi ca Tuzluc, fie din seria a doua ca Păturică. Primind tihnit dregătoria de caimacam, Gheorghe se destăinuie ca un viitor conservator, poate chiar anti-unionist, potrivnic, cu sofisme spuse în ton cinstit, ca ale lui Barbu Catargiu, al legii rurale. Locul adevărat al lui Gheorghe, gonit de Tuzluc, ar fi fost în tabăra lui Tudor Vladimirescu. Figura în ton alb a Banului C. nu e mai puţin idea-listică. Banul este „român de naţiune" şi rămîne uimit de „cutezarea cea mare a fanariotului" care îi cere fata în căsătorie. Vorbind drept, repulsia Banului este îndreptăţită de „trista stare în care adusese ţara jafurile acestei domnii dărăpănătoare". în felul său, nu se poate 'tăgădui, Banul e un patriot cu idei mai mult sau mai puţin liberale, una fiind că un opincar, prin merit, poate să ajungă boier, a doua că o fată nu trebuie să fie con- strînsă a lua pe cine nu iubeşte. Faţă de vătaful Gheorghe, Banul are meritul de a analiza starea politică şi a concepe ură împotrivă opresorului ţării: „Vino în braţele mele, vrednică de sîngele moşilor şi strămoşilor noştri. De astăzi înainte nu ai a te teme de nimic; neîmpăcata ură ce ai asupra acelui grec mîrşav îmi dă inimă de ajuns ca să mă împotrivesc poruncilor şi înfricoşărilor lui Caragea". în esenţă deci, Banul C. e un boier „luminat" şi naţionalist, întărit în eroarea că răul vine de la străini ca atare şi care, lucrul se ghiceşte, susţine ordinea patriarhală a societăţii, cu o clasă înaltă, părintească pentru cei de jos, şi cu putinţa deplasării şi asimilării izolate a elementelor meritoase de jos în sus. Acest soi de conservatorism volterist a fost propriu unor boieri din acea epocă, precum C. Conachi. Totuşi nu sînt dovezi că ei erau populari în straturile de jos cum ni-1 arată Filimon pe Ban: „Pe cînd se petreceau aceste variate scene în curtea lui vodă Caragea, intră şi butca marelui ban. Poporul salută, din toate părţile pe venerabilul bătrîn, iar el le răspundea printr-un surîs dulce, puindu-şi mîna dreaptă la barbă şi la frunte". Aversiunea Banului C. pentru Caragea, nu lipsită de un anume adevăr, poate să vină mai ales din motivul că un boier pămîntean se vede înlăturat de la perspectiva de a deveni domn. Exista, în principate, un partid naţional al boierilor, care cereau stăruitor revenirea la spiritul vechilor capitulaţiuni, înlăturarea grecilor din dregătorii, scoaterea mînăstirilor din mîinile grecilor şi alegerea unui domn pămîntean. Poarta satisface în parte aceste dorinţe, numind în 1822 domni pămînteni, în Ţara Românească pe Grigore Dimitrie Ghica, cu care Banul C. este în cei mai buni termeni şi care cunună pe Gheorghe şi Măria. Deci înţelegem de ce banul merge cu „paşi statornici şi maiestoşi pînă la treptele tronului" lui Caragea, îl priveşte cu indiferenţă, dar îi face un „compliment oriental" şi sărută mîna fanariotului, deşi cu neplăcere. Caragea este asupritorul boierilor naţionalişti, surghiunise pe C. Bălăceanu, pe Gr. Ghica şi pe banul Constantin Fili-pescu şi dispreţuitor întreabă chiar pe Banul C. dacă nu este şi el „din taraful boierilor răsvrătiţi". Banul C. răs-182 punde îndrăzneţ că nu vrea să-şi vadă fata în braţele unui ciocoi mîrşav, care şi-a început meseria de la lingător de talere (deci în acest moment, Banul nu e liberal, pentru că abhoră transgresiunea dintr-o clasă într-alta şi deci dispreţuieşte şi pe vătaful Gheorghe, „lingător de talere" şi el în definitiv), că Tuzluc a ajuns din mîrşăvie în mîr-şăvie „biciul oamenilor cinstiţi şi al ţării întregi", prădînd pe „văduvă şi pe sărac fără cea mai mică mustrare de cuget". Asemenea critici din partea boierilor s-au făcut, lordache Golescu, într-un fel de tablouri dramatice divizate în perdele (Istoria Ţării Româneşti, Starea Ţării Româneşti pe vremea streinilor şi a pămîntenilor), dezvăluie prevaricaţiunile slujbaşilor greci ai lui Caragea: scandalul cu dările pe trei şi patru luni (triminii şi tetra-minii), pe timp de asidosie (suspendare a impozitelor), zelul bumbaşirilor peşingii şi zoralii, hoţiile logofătului Belu şi ale huzmetarilor care se adună la Curtea-Veche cu toată crăimea Bucureştilor, venalitatea cinurilor, ridicolul binişliilor, pe lîngă care se propune, ironic, instituirea caftangiilor, ceacşirliilor şi ismengiilor. în roman trei eroi de origine plebee (Tuzluc, Păturică şi Gheorghe) se căftănesc. „Bine zici, bădica, — spune Voicul Zapciul din scrierea dramatică a lui lordache Golescu — că odată auzeam şi eu că prea puţini boieri era, iar acum îi vezi ca furnicile pe pod, te împiedici pretutindenea de barbe; ai putea face sume de caiere din barbele lor." îl mai vedem apoi pe Banul C. la uşa vistieriei, unde Gheorghe, ca să trăiască şi să-şi întreţină mama, făcea meseria de jălbar. Banul „cu faţa foarte dulce" (ca om este o fire din cele mai pline de amenitate) îl întreabă de ce nu s-a alăturat „pe lîngă vreo casă boierească", spre a se procopsi. Deci, altă cale pentru un om sărac decît aceea de a intra sub ocrotirea unui boier, Banul C. nu vede. „Nu era aceasta întîia dată cînd bunul boier şi mai toţi boierii români luau în curţile lor tineri fără protecţie şi le înlesneau mijloacele de a-şi face prin munca şi meritele lor o carieră în lumea aceea unde favoarea şi banii făceau totul". Filimon citează în notă la capitolul XI chipul cum a fost căf-tănit Barbu Catargi, de curînd asasinat, cînd apărea romanul. în altă parte (cap. XX), extrage din părerile lui despre misiunea teatrului. Antiteza boierul bun (Banul C.) şi boierul râu (Andronache Tuzluc) este constituită în mintea sa: tot dispreţul lui e contra ciocoiului, adică a 183 omului de jos, care ruinează pe fostul stăpîn, oricît de odios, în loc de a se purta faţă de el ca un fiu. într-un cuvînt, ură principială împotriva boieriei N. Filimon nu are şi trebuie să înţelegem că la acea epocă această confuzie era „firească". Cînd Banul G. află că Gheorghe iubeşte pe Măria rămîne „trăznit ca de fulger". Se gîndeşte îndată să cheme pe grămătic şi să-1 dojenească „pentru marea lui cutezare". Deci în această clipă, el nu concepe ca fiica lui să se mărite decît cu un „boier simandicos". Dar, prea repede, pe aceeaşi pagină e luat de „vîrtejul" unor „idei liberale şi umanitare", şi făcînd o teorie asupra caracterului neereditar al boierilor pămînteni, îşi schimbă gîndul. Metamorfoza ideologică e posibilă în acea vreme de contradicţii, totuşi Filimon a bruscat tranziţia în scopul de a da o simetrie antitetică romanului. Ce face marele Ban G. în timpul mişcării lui Tudor Vladimirescu? Filimon nu ne spune nimic, nu destăinuie măcar o părere critică oricît de neînsemnată a boierului naţional despre acea urnire a poporului. Ştim însă din istorie că mulţi boieri s-au băjenit la Braşov, printre care şi Dinicu Golescu, boierul atît de luminat, totuşi nemulţumit de revoluţia lui Tudor, mai ales fiindcă la Cîmpina arnăuţii, uninîndu-se cu neferii lui, îi luară tot „şi arme, şi haine, şi bani", cum povesteşte frate-său lordache Golescu (Prea scurta însemnare), pe care ţăranii, nefăcînd distincţie între pămînteni şi fanarioţi, şi văzînd, cum era şi cazul, în boieri o clasă asupritoare, îl huiduieşte („Uideo, ciocoiule!"), în vreme ce „craii" lui Tudor îl despoaie pînă în cămaşă de parale, şaluri, ceasornic şi scule de diamant. Este foarte cu putinţă ca Filimon, care era destul de documentat, să-şi fi dat seama că era o situaţie falsă aceea de a concilia poziţia Banului G. cu aceea a lui Tudor Vladimirescu, şi atunci, spre a nu ştirbi din prestigiul nici unuia, a ocolit punerea lor faţă în faţă. Banul G. apare, în sfîrşit, la nunta lui Gheorghe cu Măria, la mînăstirea Mihai-vodă. în uşa bisericii, Grigore-vodă Ghica împreună cu mitropolitul ţării, doamna şi boierii cei mari şi binişliii săi, inclusiv marele ban, aşteaptă sosirea mirilor. Totul se sfîrşeşte în apoteoză: soarele dulce de primăvară luceşte asupra oraşului care este o „grădină improvizată", locuitorii Bucureştilor sînt „cuprinşi de frigurile veseliei şi ale plăcerii". Grigore Ghica pare un împărat din basm, boierii nişte sfetnici înţelepţi, ţara sub domnia pămînteană cea mai bună dintre lumile posibile, după vorba lui Leibniz. Dar aşa stăteau lucrurile? Pricina esenţială a răului nu dispăruse, căci ea era aservirea ţăranului pe moşiile boiereşti. Oricît de părinteşte s-ar fi purtat Banul G. şi altul asemenea cu el, nu putea atenua inicvitatea serbiei. Obiceiul de a arenda, practicat de Tuzluc, se întinde din ce în ce mai mult, pe măsură ce boierii, occidentalizîndu-se, au nevoie de bani1. Neschimbîndu-se în fond nimic afară de actori, moravurile rămîn aceleaşi. în „perdelele" lui lordache Golescu, satul Bezdead se veseleşte că a venit domn pămîntean, cimpoierul scoate un ison ironic: „Lasă, lasă să vedem". îndată după aceea, în alte „perdele" constatăm că vodă Ghica, ajutat de vistierul Barbu Văcărescu şi de logofătul Belu, face ce-a făcut şi Caragea, pune dări şi agoniseşte bani, spre jinduirea boierilor, care vor şi ei cîte „o sumă bună — cum zice Matei Racoviţă — ca să-mi pui la loc căluşeii mei, oişoarele mele, iepuşoarele mele şi celelalte vite ce mi le-au luat păgînii de turci şi hoţii de zavergii". în scurt, portretul Banului C. este insuficient, neterminat şi conceput într-un spirit prea entuziast, spre a se realiza falsa antiteză boier rău, boier bun, prin două exemple: Banul şi postelnicul, alunecîndu-se asupra adevăratei antinomii: boieri împilători — ţărănime exploatată. Chir Costea Chiorul este eroul balzacian al lui N. Filimon, soi de bricabracoleur şi de cămătar. (Dacă ar fi conceput romanul pe un plan mai vast, desigur că Filimon s-ar fi ocupat şi de Tolba, vînzătoarea de vechituri.) De fapt, el n-are o specialitate mercantilă hotărîtă şi „din cauza deosebitelor obiecte de vînzare ce ţinea în magazinul său, nu-i puteai da nici o calificaţie definitivă". Nu plăteşte patenta la nici o breaslă. în fond este un misit universal, oferind nu numai obiecte, ci şi servicii. împrumută banii cu dobîndă şi înlesneşte întîlniri amoroase în casa lui. Atrage clientela cu trecere mare prin linguşiri şi prin cochetăria fetelor sale, care se lasă sărutate de feciorii de neam. Scriitorul închipuie o scenă comercială 1 Jurnalele dia vremea lui N. Filimon sînt pline anunţuri de arendări de moşii. 185 între Chir Costea şi un tînăr cu amor propriu, doritor a cumpăra un veşmînt. Fetele lui, sbenguindu-se, îl ameţesc, speculantul intră în prăvălie cu o dulamă de postav putred, cusută cu fir mincinos. „... Ia priveşte, cocoane, această dulamă. Ce mai postav I Ce mai sîrmă de aur!... Parcă-i un tifarichiu. Ia îmbrac-o, aşa să trăieşti! Căci trebuie să-ţi şează foarte bine cu dînsa. Junele, văzîndu-se între ciocan şi nicovală, nu putea face altfel decît a îmbrăca haina. După ce termina operaţiunea, grecul privea la tînăr de toate părţile, cu o mirare prefăcută, strigînd: — Bre I... Ce minune!... Luxăndriţo! Marghioliţo! Ia priviţi, tată, pe coconaşu! Nu este aşa că seamănă cu o beizadea? Cît de bine te prinde, coconule! Parcă-i croită pe trupul domniei-tale. Ai, să facem un tîrg din două vorbe. Eu te iubesc prea mult; nu ştiu ce ai, m-ai fermecat! pe mine, mă ţine douăsprezece mahmudele, dar pentru hatîrul domniei-tale o dau cu zece. Ai, să fie de bine!" Chir Costea, psiholog, vine ca din întîmplare cu bocceaua în casa lui Andronache Tuzluc, fiind de faţă şi Kera Duduca. Este greu pentru un bărbat ca postelnicul să refuze a cumpăra, cînd amanta lui aruncă asupra mărfii priviri aşa de lacome. Şi tot aşa de greu îi vine să le refuze sub cuvînt că sînt prea scumpe, el, care este mare postelnic. Dar aflăm apoi că vînzarea a fost o excrocherie pusă la cale de Păturică şi de Chir Costea. Mărfurile s-au înapoiat negustorului, totul fiind „un alişveriş prefăcut", iar banii luaţi de la postelnic, respectiv de la bancher, fiindcă plata a fost făcut prin poliţă, se împart între cei doi sceleraţi. Chir Costea poate deci să revîndă marfa, după ce a luat pe ea un preţ fără a o preda. Chir Costea cumpără moşia lui Tuzluc pentru Păturică şi pentru această treabă îi cere zece mii de lei. Aceste fapte sînt suficiente spre a caracteriza un om, aşa cum tabloul lui Quentin Metsys, Cămătarul şi soţia sa, ne edifică pe loc prin răceala tinerelor figuri şi prin mica balanţă în care se cîntăresc monede de aur, asupra firii celor reprezentaţi. în fine, Chir Costea face bancrută frauduloasă. Spre a oferi satisfacţie morală cititorului, Filimon crede de cuviinţă să dea o reprezentaţie de aplicare aspră a pravilelor sub Grigore D. Ghica şi speculantul e ţintuit de urechi în uliţa din dosul Bără-186 ţiei. Totuşi, în general, un astfel de erou mercantil nu cade în chipul acesta. Ori Chir Costea a mofluzit într-adevăr din pricina evenimentelor (Eteria, mişcarea lui Tudor), încercînd să dosească o parte din activ şi este în cazul acesta un om de afaceri destul de neîndemînatic şi vrednic de milă, victimă a crizelor regimului capitalist în creştere în principate; ori a simulat falimentul şi atunci nu este un speculator ascuţit, fiindcă, lăsînd la o parte riscul pedepsei pentru un profit mediocru, a pierdut pentru totdeauna încrederea clasei boiereşti, care, posedînd moşii, dar lipsită de bani lichizi, avea mereu nevoie de serviciile unui misit şi ale unui cămătar inteligent. O antiteză demon-înger apare evidentă şi în zugrăvirea celor două figuri de femei, Kera Duduca şi Măria. Portretul critic al celei dintîi este mult mai realist şi deci mai omenesc. Greaca este vanitoasă şi inima ei pare „o stîncă de granit" pînă ce beizadeaua însuşi binevoieşte a arunca asupră-i domneasca-i privire. Părăsită şi deci cu un prestigiu diminuat, Kera Duduca alege un boier de protipendadă, pe postelnicul Andronache Tuzluc, pe care îl înşeală „gratis" cu un calemgiu şi în cele din urmă cu ciubucciul. Ga multe femei uşuratice este ahtiată de plăceri şi mai ales de lux. „Diamantele şi rubinele, stofele de mătase ţesute cu aur, şalurile de Persia, slugile, trăsurile, armăsarii şi orice poate dori o femeie" ea le capătă îndată de la Tuzluc. Lipsită de educaţie, — cum mărturiseşte scriitorul însuşi — fiind fata unui ciohodar, ea nu are tact şi gust, căutînd în exhibiţia de lucruri scumpe un succes pe care îl dă numai distincţia personală. Toaleta ei la reprezentarea Italiencei în Alger de Rossini este excesivă, un adevărat muzeu de catifele, broderii şi giu-vaericale. Un condicar de divan dă asupra ei o judecată foarte nimerită: „diamantele şi rubinele sînt aruncate pe dînsa cu lopata, parcă e brezaie sau teleloaică". Pornită pe calea relaţiilor multiple, Kera Duduca joacă teatru, plînge, îngenunche, se jură că n-a greşit cu nimic, spune vorbe mari: „Să n-am parte de viaţa mea, să nu-mi ajute Maica Domnului", apoi leşină, cade în istericale. Cu asta convinge pe oameni neexperimentaţi în psihologia femeii, ca Tuzluc. Preocuparea de a place o face să se supună la tortură spre a-şi îngriji pieliţa. Se unge pe obraz cu alifie vînătă, se şterge cu albuş de ou, se abureşte cu cărămizi încălzite în foc şi stropite cu apă de salcîm, se spală cu apă I de pelin, îşi scoate petele cu apă de castraveţi şi se spoieşte cu dres şi cu rumeneală, făcîndu-şi murse şi benghiuri false, iar sprîncenele şi le înnegreşte cu gogoşi de ristic arse (nu se poate spune că Filimon n-a studiat, ca un Ovidiu modern, „medicamina faciei"). Cînd vrea să seducă, ia un aer „dulce şi amoros", îşi găteşte părul cu roze şi micşunele, se aşează pe sofa „într-o poziţiune voluptoasă", suspină înfocat, cum face faţă de Păturică. Planurile infernale puse la cale cu acesta împotriva lui Tuzluc sînt foarte întemeiate psihologiceşte. Lipsită de prestigiul inocenţei, bănuită de infidelitate, Duduca este oricînd în primejdie de a fi izgonită şi a rămîne pe drumuri. Preocuparea ei este deci de acum încolo de a strînge bani şi de a se mărita cu un om îndrăzneţ care-i cunoaşte păcatele. Astfel se explică scena în care Kera Duduca, învoită cu Chir Costea şi cu Păturică, abuzează de mîndria postelnicului şi cumpără mătăsuri şi bijuterii pe care le dă înapoi speculantului, spre a lua bani. Kera Duduca se mărită cu Păturică şi are copii cu el. Dar cînd acesta e aruncat în ocna părăsită, culege tot din casă şi părăsind copiii fuge cu un turc peste Dunăre, ea care jura pe Maica Domnului. Turcii sînt oricum mai tari decît grecii. Kera Duduca este un tip veridic de aventurieră erotică, dintr-o vreme mai ales cînd numele celebrei Lady Hamilton, de extracţia cea mai joasă, devenită amanta amiralului Nelson,. mai era încă pe buzele tuturor. Măria, însă, din intenţia autorului de a face din ea. un înger, este prea inconsistentă. E drept că n-are decît paisprezece ani, dar atunci chipul voluptos în care o descrie Filimon, incapabil, ca mulţi scriitori ai vremii, a. zugrăvi graţiile copilăriei, este nepotrivit. Trup „de o formă minunată", „mîini de nimfă", „tezaur de frumuseţe-ce nu se putea vedea decît în statuile grecilor antici", iată însuşiri necompatibile cu vîrstă. Pantazi Ghica avea. dreptate cînd zicea că vorbele Măriei sînt mai nimerite în. gura Banului C. O copilă atît de fragedă nu poate avea' atîtea noţiuni sociale încît să încerce critica fanarioţilor şi să urască pe postelnic pentru că n-a dobîndit de la stă-pînul său nimic decît prin „slujbe mîrşave şi umilitoare" şi a venit din Fanar cu „toate desfrănările şi hoţiile". De unde ştie Măria în ce constă o desfrînare? Sentimentul: pe care i-1 putem atribui, în limitele adevărului, este doar o temere de copilă nevîrstnică pentru necunoscutul căsătoriei. Cînd o reîntîlnim pe Măria sîntem în iarna anului 1817, deci cu trei ani mai tîrziu de colocviul cu Banul care se petrecuse în 1814, pe cît se pare. Acum tulburările ei în legătură cu grămăticul Gheorghe, ascunderea hîrtiei cu stihurile aceluia în buzunarul fermenelii, privirea în oglindă, spre a verifica dacă chipul ei corespunde laudelor versurilor, plînsetele, palorile sînt conforme cu psihologia vîrstei.Dar portretul se opreşte aici la cîteva linii cu cărbunele, fără ca pensula să fi intrat în joc. N-o mai vedem fugitiv pe Măria decît la biserica Mihai-vodă, căzînd, după cununie, pe braţele părintelui ei. Un erou colectiv în romanul lui Filimon şi pentru care autorul manifestă cea mai mare simpatie este ţăranul, înfăţişat fără înfrumuseţări şi în spiritul celui mai exact adevăr, smerit şi dîrz, încovoindu-se obiceiului pămîntului şi ieşind îndrăzneţ cu jaloba cînd nu mai are încotro. Ţăranii de la Răsucită, care se înfăţişează lui Păturică, încredinţară mai întîi plocoanele în mîna idicliilor, „apoi, după ce se scărpinară în cap şi frămîntară căciulile în mîini cîtva timp, începură a se jelui care de care mai mult şi toţi deodată în chipul următor: Să trăieşti, conaşule! bine că te-a adus Dumnezeu la noi, să vezi şi să crezi urgia în care am căzut: ne-a sărăcit, cocoane, hoţul de grec". Ţăranii jefuiţi de Păturică, în număr de patru-cinci sute, îmbrăcaţi în zdrenţe, desculţi, veştezi la faţă şi cu ochii stinşi de sărăcie, „intrară în Bucureşti pe la opt ore de dimineaţa, tocmai pe cînd domnitorul se afla în divan, şi ca să atragă mai mult atenţiunea publică, unul dintr-înşii făcu un sul de rogojină, şi dîndu-i foc la partea de sus, îl puse în cap, apoi scoţînd jalba din sîn o puse în vîrful unui proţap lung, şi intră în curtea domnească". Filimon a înţeles însemnătatea pentru revoluţie a clasei ţărăneşti. Scena haiducilor, elogiul lui Tudor Vladimirescu, cel „mai mare bărbat al României", nu mai lasă îndoială. însă revoluţia o vedea ca o reformă rurală de felul aceleia acordate de Cuza prin lovitura de stat de la 2 mai, cu despăgubire, fără atingerea proprietăţii şi fără desfiinţarea boierilor cu simţiminte naţionale. Rezistenţa romanului, în ciuda incoerenţelor organice, vine din marea siguranţă a desenului şi a tonurilor fundamentale. Tabloul e lucrat repede, în fierbinţeala intuiţiei, prin contururi şi gesturi schematice, renunţîn-du-se la detaliu. Aşteptarea ciocoiului în pridvor, întrevederea administrativă între postelnicul îngrijorat şi vătaful Păturică cu condicile, Kera Duduca şi Dinu îmbrăţişaţi, Chir Costea înmînînd banii din cumpărături prin terţe persoane vătafului, Păturică jucînd cu vătafii menuet, cotilion, valţ, ecosez, în veşminte orientale şi cu papuci în picioare, Păturică în exerciţiul funcţiunii de sameş, stînd turceşte pe un pat, Păturică în audienţă la Ipsilanti, iată cîteva ilustraţii de neuitat, pe care cititorul le pune singur în legătură, reconstruind personajul. Ca şi în cazul operei lui Cervantes sau a lui Flaubert, eroul, devenit tip, iese din file şi trăieşte în afara cărţii. Nu este în literatura noastră, pe măsura deplasării orizontului, un erou cu acte mai solide de stare civilă decît Dinu Păturică. Simplificarea culorilor şi a liniilor face ca tabloul să fie cu atît mai neted, cu cît e mai îndepărtat. După încetarea lecturii, imaginaţia cititorului adaugă singură nuanţele. Chiar divagaţiile, moralităţile, naivele satanisme şi ange-lisme de foileton susţinute de o trainică schelărie, devin agreabile, formînd un stil al vremii, un ton arheologic, multicolor, oriental, de o împestriţare de Halima. XIII. ARTA LITERARĂ Omul care văzuse atîtea pînze celebre în galeriile de pictură din Europa şi atîtea monumente încît devenise „sătul oarecum de a vedea obiecte de artă" şi care trecuse din peisajul danubian şi acela cu cascade al Germaniei meridionale în climatul solar al Italiei, cu violenţe de culoare şi o vegetaţie stilizată de pini, dafini şi măslini, nu putea să nu capete o cît de mică sensibilitate la plastica naturii. Totdeodată Filimon era un muzicant, un flautist, de la care, prin urmare, ne aşteptăm să audă melodicul şi orchestralul peisajului. Pagina lui N. Filimon este în general prozaică, severă, aşa cum se cuvine să fie scrisul care studiază omul moral, iar puţinele momente peisagistice par la întîia vedere romantic convenţionale. Totuşi, în ele omul cu experienţă artistică se descoperă. Despre curtea lui vodă Caragea, Filimon scrie: „Arhitectura acestui palat era vagă şi nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de arhitectură, imitate în ce au ele mai grosolan şi mai neregulat". Filimon văzuse Burg-ul din Viena, pe care îl caracterizase „o colosală grămădire de clădiri din diferiţi secoli şi arhitecture" („affreux amalgame de constructions", după ghid), dar mai ales străbătuse Miin-chen-ul, imensă pastişă de arhitecturi eteroclite. Catedrala zisă Frauenkirche e înfăţişată de Joanne ca fiind „sans aucun ornement", „une masse informe", a cărei caracteristică este „la lourdeur". Filimon îşi însuşeşte această părere: „... prin lipsa totală a ornamentelor şi grosie- tatea stilului, nu oferă decît impresiunea ce poate să producă privirea unei mari cîtăţimi de pietre grămădite una peste alta" (de fapt Catedrala e în cărămidă roşie). Este evident că scriitorul, tare pe relativa sa experienţă arhitecturală, aplică palatului lui Caragea judecata pe care Th. Gautier o formulează asupra oraşului Miinchen în general, de data aceasta în chip norocos, prin coborî-rea în altă civilizaţie. Filimon a admirat la Belvedere un peisaj reprezentînd o localitate pe timpul iernii de J. Ruysdael. „Aci curiosul — zice el — se simte încîntat de veritatea ce esistă în acest tablou campestru compus dintr-un orizon încîntă-tor, diferiţi arbori ce seamănă ieşiţi din mîna naturii, o cale ce şerpuieşte şi un torent ce cade din înălţime". Peisajele hibernale sînt numeroase la pictorii din Ţările de jos şi în sala a treia de la etajul II, în care scriitorul notase pe Callot, primul tablou era o iarnă de P. Breughel (cel mare), iar un altul de Lucas van Valkenburg reprezentînd o iarnă cu zăpadă căzînd. în fine, în altă sală, se putea vedea un peisaj de iarnă de David Teniers tînărul. Deci, sobrietatea cu care Filimon descrie iarna în Ciocoii vechi şi noi nu este a unui ochi ingenuu: „Iarna se arătase cam de timpuriu şi vîntul de miazănoapte începuse din vreme a sufla cu tărie acea răceală care amorţeşte natura, despoaie arborii şi acoperă ţarinele şi oraşele cu vălul întristării şi al monotoniei..." „... la 30 noiembrie sufla cu tărie vîntul cel de miazănoapte, aducînd cu sine troiene de zăpadă deasă, care întunecau ziua la miază-mare lumina soarelui". Acelaşi peisaj de Ruysdael uzează de un efect obişnuit la pesagişti, norii diseminaţi: „Rien de plus simple... que le sujet: sous un ciel calme, traversa par des nuages floconneux, un massif de grands arbres". Filimon face un peisaj cu nori la ore nocturne: „Orele nopţii erau înaintate; pe cer se aflau o mulţime de nori mici care, împinşi de vînt, aci acopereau luna şi făceau să cază pe faţa pămîntului un întuneric adînc, aci iarăşi se despărţeau şi formau o mulţime de grupe, care, luminate de palida lumină a lunii, prezentau privirii o panoramă fantastică şi răpitoare". Priveliştea de aspect ossianesc şi cu efecte de clarobscur e în gustul întunecat al lui Rembrandt. Filimon nu ignorează aceste senzaţii plastice: „Mai toate operile sale — zice el despre Rembrandt — reprezintă efecte de lumină solară străbătînd prin crăpăturile cavernelor şi ceruri neguroase. El dar era un Ossian al picturii."1 Unele aluzii mitologice folosite ca valori plastice pot să fie efectul reminiscenţei. Astfel, în galeria Liechtenstein şi în galeria Esterhazy din Viena, Filimon putea vedea două tablouri cu tema Diana şi Endymion: unul de Giulio Romano în cea din urmă şi unul de Rembrandt în cea dintîi, „du plus beli effet de lumiere et de clair-obscur". Diana coboară pe un car tras de lebede. Dealtfel, subiectul era foarte comun în pictură. Filimon îl tratează teatral, pe orizont bucureştean: „Era una din acele nopţi de vară în care natura întreagă îşi deschide comorile uimitoarelor sale frumuseţi, spre a ne da o idee perfectă de sublimătatea ei; bolta cerului era de un albastru încîntător; stelele presărate pe spaţiul ei nemărginit, de astă dată erau pline de lumină magică; luna, a cărei palidă şi dulce faţă umple de dor şi de ardoare inimile simţitoare, sta aninată printre turlele Mitropoliei şi nemaiputînd din acel loc sfînt să-şi urmeze înfocatul ei amor cu junele păstor Endymion, amantul ei din vremile păgîne, ea părea a privi cu o nesăţioasă bucurie la atîţia înamoraţi..." Stridenta compoziţie se sfîrşeşte cu momente delicate, relevînd muzicantul, cunoscător al pianissimului şi al valorii tăcerii: „... Suflările vîntului de primăvară erau atît de line, încît abia frunzele plopului se clătinau alene. 1 Aici rezuma puţinele rînduri ale lui C. Cantu despre Rembrandt: „... educato nel mulino paterno, dove a fatica penetrava il raggio solare, ci porge ombre solcate di luce, sprazzi di fuoco in cupe caverne; tele nere, dalie quale ci sporgorio una, poi due, poi molte figure ..." (V. p. 1195). Această maiestoasă şi dulce tăcere era întreruptă cîteodată de suspinele unei privighetori care cînta durerile sale, ascunsă într-o dumbravă de lilieci din grădina mînăstirii Antim." ; O senzaţie personală într-un tot de aspect comun cuprinde şi următoarea descripţie : „Era pe la mijlocul lui mai; aerul dulce al dimineţii îmbălsămat de mirosul florilor sălbatice şi de acel parfum răcoros al frunzelor de curînd crescute, răspîndea peste tot o suflare învitătoare; păsărelele, săltînd prin crengi, cîntau acele mii de melodii sublime, care inspiră în inima omului şi melancolie şi plăcere". Răcoarea parfumată a frunzelor, mirosul florilor sălbatice dovedesc acuitatea simţurilor şi asociaţia de senzaţii. Cît despre banalitatea miilor de melodii „sublime", ea este la Filimon ceva mai puţin simplistă. Filimon nu gustă simfonicul pur, muzica este pentru el un număr de melodii coordonate. Deci miile de păsări, cîntînd melodii, alcătuiesc un cor în spiritul operei italiene. Un concert cu voci alto şi soprano constituie şi cîntecul matinal al păsărilor de la Telega: „Gintiza şi pietruşelul făceau să răsune colnicele prin vocea lor ascuţită, dar plină de dulceaţă; ciocîrliile se înălţau în aer întocmai ca nişte mici bombe, apoi se opreau în loc şi, bătînd din aripi, umpleau aerul cu melodioasele lor cîntări. Prepeliţele, aceste inocente şi fricoase păsări, ce se nasc şi mor în iarba livezilor şi în frunzele cele dese ale dumbrăvilor, prin vocea lor monotonă dar ritmică, păreau că servă de regulator al cadenţelor acestui concert divin". A se naşte şi a muri în iarbă, iată o idee ce revelă imaginaţie în direcţia universurilor mici. Priveliştea muntoasă are în schimb caracter alpestru: „Era pe la opt ore ale dimineţii; soarele sta înfipt cu mîndrie pe bolta cea albastră a cerului şi arunca de acolo dulcea sa lumină asupra munţilor plini de zăpadă şi a cîmpiilor înverzite, iar razele Iui străbătînd prin norii de aburi din roua nopţii formau o mulţime de curcubee 4 tricolore ce încîntau privirea". Zăpadă şi verdeaţă, soare şi aburi, munţi şi cîmpiî sînt elementele unui peisaj cu contraste bine gîndite, deşi exprimate comun. O fineţe picturală este imaginea Banului C. cu perii „cei albi ca zăpada", „mirosind florile unui naramz înflorit". Dinu Păturică deschide fereastra şi priveşte în curte: „Privi cu băgare de seamă mulţimea de găini, gîşte, raţe, claponi, cocori şi călifari ce furnicau prin curtea boierească". Pînzele reprezentînd curtea de păsări sînt tipice la pictorii din Ţările de jos. în muzeele pe care le-a vizitat Filimon a trebuit să contemple o mulţime. La Belvedere, în sala lui Rembrandt, era o „curte de păsări" de Melchior Hondekooter, o alta, de acelaşi, fiind în galeria Czernin. O intenţie picturală evidentă este în introducerea cocorilor şi călifarilor printre păsările comune. Dar „tingirile de diferite capacităţi" pe care le zăreşte în bucătărie Păturică nu-i mai puţin o natură moartă. Tingirile la bucătărie, ibricele, paharele pe masă, priveliştile de cămară sînt frecvente la pictorii olandezi şi flamanzi. Odaia lui Dinu Păturică este o natură moartă în regulă, cum a încercat şi Macedonski mai tîrziu, iar în pictură G. Petraşcu, care s-a specializat în acest gen: „... într-unui din cele patru unghiuri era o vatră întocmai ca cele obişnuite la cafenelele turceşti, pe care sta un ibric colosal înconjurat de toate părţile cu cărbuni stinşi pe jumătate. în celălalt unghi era aşezat un dulap prin ale cărei sticle se vedeau o mulţime ciubuce de antep şi de iasomie, cu imamele de chihlimbar limoniu, iar mai sus pe o despărţire făcută într-adins, se vedeau o mulţime de feligene pentru cafea cu farfuriile lor de argint şi cîteva chisele de dulceaţă. La extremitatea de jos a acestui dulap, se zărea un lighean de argint pe al cărui acoperămînt era pusă o bucată de spăun mosc în formă sferică". Portretele de femei suave sînt tratate într-o manieră caligrafică cu convenţii milenare de la Clntarea Cîntârilor pînă acum. Ochii negri ai Măriei sînt umbriţi de gene şi sprîncene ca peana corbului, pieliţa e „albă şi colorată de purpură", buzele se întrec cu rozele, dinţii sînt albi. Ca un indiciu de stil general, Filimon aminteşte „statuile grecilor antici". Kera Duduca e „înaltă şi subţirică", cu faţa „mai albă decît zăpada", cu obrajii „rumeni ca două mere domneşti", cu ochii „mari şi negri ca murele", cu sprîncene „negre şi îmbinate", cu buzele ca „mărgeanul", cu „dinţi albi ca fildeşul". Diferenţierea morală nu e făcută, descripţia este delicată, dar artificioasă. Portretele de bărbaţi sînt sumare şi realiste, reduse la una sau puţine note esenţiale. Caragea e definit prin exhibiţia bărbii: „Prinţul avea un cap foarte frumos şi o barbă atît de poetică şi delicioasă, încît cel mai sfînt dintre toţi sfinţii patriarhali şi-ar fi dat fericirea raiului, numai ca să o poată purta cîteva zile lipită de fălcile sale cele prea sfinte..." Capul e gîndit chiar despărţit de trup ca al lui Holofern sau al lui Ioan Botezătorul, cu un efect de sugestie picturală şi mai mare: „Nu-i venea dar neted bietului Caragea să trimită capul sultanului". Costea Chiorul, bogasierul, vîrî pe uşă „capul cel pleşuv". Bătrînul Ghinea Păturică are ţinuta falnică, peri albi ca zăpada, însă ca mulţi senili se remarca prin „frăgezimea feţei sale". Andronache Tuzluc este notabil prin „negrele sale mustăţi" pe care obişnuit le răsuceşte. Dinu Păturică e scurt la statură, oacheş, cu ochi negri şi mai ales cu „un nas drept şi cu vîrful cam ridicat în sus". Om de teatru şi arhivar cunoscător de catagrafii şi foi de zestre, Filimon excelează în costumarea eroilor, punînd aici o artă de atelier, la care peregrinaţiile lui prin muzee fără îndoială că au contribuit cu ceva. Păturică are anteriu de şamalagea, caravani de pînză de casă, iminei de săftian, cauc de şal, fermenea de pâm-briu, căptuşit cu bogasiu roşu. Maniţa şi bogasiul sînt materii ieftine. „Amoreaza Postelnicului Andronache — zice Tuzluc mîndru — nu va purta niciodată rochi de maniţă şi de bogasiu". Postelnicul are anteriu de cutnie, şal de Ţarigrad, işlic, giubea de postav albastru îmblănită cu blană de rîs. Bănuise îmbracă cu anteriu de atlaz vişiniu, şal de Ţarigrad, biniş de postav albastru închis, meşi şi papuci de săftian galben, gugiuman de samur cu fundul roşu. Unul dintre oamenii care-i deschide uşa caretei are un anteriu de maniţă, giubea de pambriu, taclit cadrilat. Vara, banul poartă anteriu de sevai subţire, libadea de pichet alb pe deasupra, cauc de cerşaf alb. Tînărul calemgiu îndrăgostit de Duduca poartă anteriu de şamalagea morico, fermenea de croazea pembe, şal pătlăginiu, taclit în vărguliţe.1 Curtezana Arghira poartă o rochie de mătăsărie „ca arderea Moschii", cu trei rînduri de mangeturi pe poale, fiind încinsă cu colan de canavăţ roşu, cu paftale mici de aur, pe cap avînd fes alb cu fundă de mătase neagră. în picioare are ciorapi albi de Lipsea şi pantofi de săftian negru cu funde roşii de mătase, la gît trei şiruri de mărgean ales, în urechi cercei de aur cu diamante. Peste toate poartă o fermenă de catifea neagră scurtă pînă la talie, cusută cu fir în mangă. Nevestele calemgiilor cer rochie de malteţ şi cercei de Lipsea, Tuzluc i-a cumpărat Duduchii blănuri de samur, cacom şi de belchiţă şi felurite cumaşuri de rochii. Femeile au în buzunarul scurteicii cîte o gevrea albă. Costea bogasierul arată Duduchii hataia de Veneţia sadea, hataia florantin, camohas de Veneţia cu fir, camohas sadea, catifea cu aur şi sadea de Veneţia, sandal cian-fes, canavăţ, tafta, atlaz vărgat şi cu flori, hares pungiuc, fesuri tuneslii, basmale de Trieşti, de Franţa şi de Engli-tera, tulpan mosc, algea de Trieşti, şal de India ciceacliu, şal bozafer mai cu flori pîn colţuri, gear de India, sangulie, brîurî caragialar cusute, cutnii alagea, citării şi gazii de Brussa, suvaele de Hale, apoi ghiordane de diamant, şi de rubine, cercei de berliant, inele de smarand, rubin, berîiant şi matostat. Tuzluc se plimbă prin casă învîrtind în degete mătănii de chihlimbar, Păturică fumează gebel, tutun parfumat de Arabia. Ion Ghica ştia foarte multe lucruri despre începutul secolului al XlX-lea din amintire şi din spusele altora. N. Filimon se documentează, cu toate că el însuşi, născut în timpul domniei lui Al. Suţu, era aproape de evenimente. Reconstrucţia epocii lui Caragea şi a lui Grigore Dimitrie Ghica e făcută cu sistemă şi exactitate, fără prea multă arheologie. E de observat că Filimon cu bună-ştiinţă sau din instinct, pentru a nu împuţina interesul pentru planul analitic al romanului, a evitat evenimente spectaculoase cum ar fi ciuma lui Caragea sau focul din 1825 în maha- 1 Toate citatele se fac după Ciocoii vechi şi nuoi seu ce naşte din pisică sarici mânîncă, romanţ original de Nicolae M. Philimon, Imprimeria statului, Bucureşti, 1863. îaua Beilicului, cînd vodă a aruncat o doniţă cu apă în flăcări. Studiul topografic al Bucureştilor începe de la Curtea domnească a lui Caragea. Curtea-Veche, aşezată pe malul Dîmboviţei în străzile Şelari, Covaci pînă în Bărăţie, căzuse în ruină spre sfîrşitul veacului al XVI II-lea şi se clădise în Dealul Spirii, prin părţile fonteriei de mai tîrziu, o curte nouă, care arsese la 22 decembrie 1812, devenind Curtea-arsă.1 Caragea îşi căută adăpostirea întîi în casele lui Manolache Brîncoveanu, unde va fi mai tîrziu primăria şi unde a descălecat şi Tudor Vladimirescu. De acolo se mută pe podul Mogoşoaei, pe „spaţiul de pămînt ce se cuprinde astăzi între casele lui Resch giuvaergiul şi vechea sală a lui Momolo". „Poziţiunea topografică a acestui palat era astfel: pe locul unde se află astăzi casele lui Bossel, era clădit palatul domnesc compus dintr-un şir de case cu două rînduri ce începeau din uliţa Mogoşoaei şi se terminau dinaintea caselor generalului Herăscu pe uliţa numită a Şcoalei." Filimon, născut prin apropiere, cunoştea foarte bine locurile. „Faţada ce privea către Podul Mogoşoaiei avea un balcon în formă de chioşc turcesc, mobilat cu divanuri şi laviţe tapetate cu catifea roşie, în care venea adesea principele de-şi lua cafeaua şi ciubucul, privind pe trecători. Pe partea despre xMomolo era un şir de odăi în formă de chilii călugăreşti, in care şedeau idiclii, neferii şi iciolanii domneşti. Fundul curţii sau partea despre Herăscu era consacrată grajdurilor unde se ţineau armăsarii de Misir şi Arabia, cu care se servea domnitorul la solemnităţi şi în preîmblările sale, iar în faţa Podului Mogoşoaiei, pe o lungime aproape de una sută stînjeni, era un zid simplu care închidea în întregul său marele pătrat ce compunea reşedinţa şi o poartă mare numită Paşa Capusi ce servea de întrare principală." Odată indicată topografia, Filimon populează spatiile. Palatul e plin de boieri şi de calemgii, făcînd teme- 1 în general: G.I. Ionescu-Gion, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1899; Ion Ghica, Bucurestiul industrial şi politic, în Conv. economice, Opere complete, II, ed. P.V. Ha-neş, Minerva, Bucureşti, 1914; Bucureştii vechi, documente iconografice, „Arhivele Bucureştilor", nr. 1, 1936; Gh. Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, Socec, Bucureşti, 1943; Planurile culorilor din Bucureşti, ed. Pappasoglu, 1875, B.A.R.P.R. neîe In dreapta şi în stînga. în curte sînt înşirate caretele şi butcile boierilor, vizitiii lui vodă plimbă armăsarii îmbrăcaţi cu cioltare cusute cu sîrmă de aur. Tufecciii, amanţii, satîraşii curăţă armele. Pehlivanii şi măscăricii domneşti fac strîmbături, adunînd lumea. Simigiii, bragagiii, salipgiii, arnăuţii, vînzătorii de şerbet din Fanar cu fesuri mici cu funde de ibrişim, alunarii îşi vînd marfa. Masalagiii şi pungaşii joacă în fundul curţii iasîc şi tura, la o para cinci, şi stos pe despuiate. O bandă de tumbele-chiuri, tobe mari şi meterhanale şi alta de douăsprezece tonibe sunate de fustaşi români stau în curte. Cînd vine Banul C. feciorul îi trage cizmele galbene de săftian şi-i pune o pereche de papuci. Filimon ştia că pe vremea lui Gr. D. Ghica curtea domnească se afla la mînăstirea Mihai-vodă, altfel nu se explică de ce nunta domnească se face la Mihai-vodă, unde domnul, doamna şi boierii aşteaptă mirii în uşa bisericii. Iată acum Marea hătmănie, locul unde se îndeplinesc hotărîrile divanului privitoare la împliniri de datorii, clironomii, vînzări de moşii, case. Localul are opt odăi în două rînduri. Jos stau slujitorii şi mumbaşirii, sus e cancelaria hatmanului, a sameşului, ajutaţi de un condi-car, cîţiva scriitori, şase zapcii pentru Bucureşti. Hatmanul stă pe un pat lung, înfundat şi împodobit cu aşternuturi, sameşul într-un pat mai mic în altă încăpere, avînd o masă rotundă pe care scrie. Pe o laviţă lungă la perete şed logofeţii şi iamacii, pe alte două lăzi vechi cîţiva copii, luaţi'de pricopseală, se dedau la scriere, copiind un modeî de Mul acesta: „Cel ce se sileşte la învăţătură şi cu gîn-durile sburatice, aceluia poţi să-i zici carne cu ochi, iar nu om". Cînd vine sameşul, condicarii, logofeţii, iamacii îşi strîng giubelele şi-şi pun mîna dreaptă asupra inimii, .plecîndu-şi capul pînă la pămînt. Sameşul îşi scoate giu-beaua, un slujitor i-o scutură şi i-o pune pe un scaun, alt slujitor îi trage din picioare cizmele roşii de piele de ţap. Apoi sameşul se suie pe pat. Cînd ceva s-a vîndut la mezat, proprietarul .nu poate ridica banii repede de la sămeşie, care trebuie să vadă' de nu sînt creditori. Un pristav face strigări în Bucureşti, sămeşia face un tacîm de pitace cu mezame (ordine) către zapciii hătmăneşti din judeţe. Să vedem casa lui Andronache Tuzluc. Odaia de primire e un salon pătrat, spoit cu var, zugrăvit în mijlocul tavanului cu un cerc de flori arăbeşti tot în var, lucrate în relief, deci un fel de falsă stucatură. „Mobilierul se compunea din două paturi de scînduri înfundate, acoperite cu saltele şi perne, peste care erau întinse macaturi de lînă de Brusa, cu ciucuri de Veneţia pe margini. Lîngă zidul despre grădină era un sipet mare, îmbrăcat cu pele de căprioară albastră şi legat cu fer alb, iar dasu-pra lui, era un alt sipetaş mai mic de lemn de nuc cu flori de sidef. în mijlocul camerei era un scaun de brad cu trei picioare, pe care erau puse patru sfeşnice de tumbac cu luminări de său într-însele şi o păreche mucări de alamă, cu care o ţigancă frumuşică lua din cînd în cînd mucul luminărilor ca să dea mai murită lumină." Asta la orele 12 şi jumătate turceşti, adică la „două ore după amează" după autor. Fireşte e la mijloc o greşeală de tipar, neputîndu-se aprinde luminări ziua, în realitate fiind orele opt seara, socotindu-se ora turcească unu dimineaţa, corespunzătoare orei opt şi jumătate europeneşti, după orarul admis de Filimon în altă parte, unde două ore turceşti sînt echivalente cu nouă ore şi jumătate europene.1 Musafirii se aşază pe pat şi o ţigancă cu scurteică îmblănită vine cu păhăruţe cu vutcă de izmă pe o tavă şi cu cîteva farfurii cu migdale curăţate şi năut prăjit. Cafegiul, îmbrăcat cu mintean de postav negru cusut cu fir şi fără mîneci, încins cu şal de mătase vărgată, ale cărui capete atîrnă pe şoldul sting, pe cap cu fes roşu cu fundă 1 „L'heure â la turque se calcule â partir du coucher du soleil: voilâ le principe. Mais nulle regie fixe ne determinant le coucher du soleil, et chacun restant libre de Tapprecier â sa maniere, cest-â-dire par â peu preş, il en resulte des variantes ă deconcerter le monde entier". Des Godins de Souhesmes, Guide de Constantine-ple et de ses environs. Constantinople, A. Zellich Fils, 1891, p. 55. în romanul lui Filimon, apusul e fixat la orele opt şi jumătate, în acest caz a doua zi dimineaţa orele opt şi jumătate re-prezentînd ora unu. Sameşul vine la Hătmănie la orele două turceşti, adică la „nouă şi jumătate europeneşti" (cap. XXV). „La division des heures du jour se compte, â partir du lever du soleil, apprecie par â peu pres". Adolphe Joanne, Guide du voyageur en Europe, Hachette, Paris, 200 p. 981. de ibrişim negru, purtînd poturi de postav vişiniu, cu ture tei de fir şi iminei stacojii, aduce pe o tavă de argint feligene cu cafea de Arabia puse în farfurii de filigrane. Ciubucciul aduce ciubucele de antep şi iasomie. Musafirii trec în altă odaie mobilată cu două sofale turceşti, spre a se „englendisi". Pe o sofa este o masă rotundă cu picioare scurte pe care se văd două sfeşnice şi cărţi de joc pentru otuzbir de englingea, panţarolă, stos propriu-zis şi „ce cei", pe alta table pentru joc de şatrange şi ţintar. Camera de mîncare nu e descrisă. în schimb este evocată aceea în care dă ospăţ Păturică. Teatrul de la Cişmeaua-roşie, clădit de domniţa Ralu în mahalaua Popa Dîrvaş, are trei rînduri de logi, tapetate cu postav roşu şi împodobite cu perdele de chem-brică cu ciucuri albi. O sofa de catifea roşie la dreapta e pentru domnitor. în mijlocul sălii sînt laviţe căptuşite cu postav roşu. între scenă şi parter se văd scaunele şi pupitrele pentru orchestră. în jurul sălii spînzură sfeşnice de tinichea cu luminări de seu. Caragea intră cu eepa-iaua sa, iar publicul strigă de trei ori: „Să trăiască măria-sa!" într-o cameră alăturată cu sala de teatru stau întinse pe paturi acoperite cu rogojini slugile boiereşti. Un mangal de aramă cu cărbuni aprinşi încălzeşte încăperea, deşi sîntem la 8 septembrie (altă inadvertenţă). Feciorul unei vornicese întoarce maloteaua stăpîni-si pe dos, se îmbracă cu ea şi făcîndu-şi pernă din şalul şi sanguliile ei se culcă. Alţii se îmbracă şi ei cu hainele boierilor. în altă cameră alăturată e un bufet cu dulceţuri, rachiuri şi băuturi răcoritoare. în pauză, publicul iese afară să se răcorească (dovadă că anotimpul e călduros). La Cochii-vechi (Tribunalul de comerţ) se ţin meza-tele. Acolo e un telal-başa, un zaraf sau casier, un staroste de negustori, avînd dreptul să poarte barbă, fiind ales dintre boiernaşi şi care prezidează adunarea de neguţători aleşi dintre lipscani, giuvaergii, argintari, cojocari subţiri. Telalii strîngînd lucrurile puse la mezat fac caraghioslîc, străbat piaţa cu gesturi comice, zicînd de pildă: două sute de lei binişul boierului X, o sută de lei maloteaua cocoanei E. Areci? Areci? o dată... de două ori. .. cine dă mai mult? Filimon descrie părţi ale oraşului pe vremea lui Gara-gea. Mergînd pe uliţa Colţii spre Sf. Gheorghe-nou era pe atunci o piaţă triunghiulară din care luau începutul trei uliţe, una ducînd spre Bărăţie, locuită de bogasieri,, alta către hanul lui Filaret, locuită de cojocari subţiri şi groşi şi ultima îndreptîndu-se către Pescăria veche din mahalaua Scaunelor, locuită de abagii şi găitănari şi acoperită cu scînduri din Stambul. Aceasta din urmă e deci un pod avînd dedesupt canaluri de lemn pentru scurgerea apelor. Podurile sînt „pline de noroi infectat din cauza necurăţirei canalelor". Uneori se rupe cîte o scîndură şi trecătorul se cufundă în mocirlă pînă la mijloc. Wilkin-son o descris podurile mai clar: „Les rues des deux capi-tales... sont, sans exception, pavees avec de grosses pieces de bois posees en travers et liees les unes aux autres.. Dans quelques-unes la surface est unie, tandies que dans. d'autres ces madriers sont laisses presque dans leur etat naturel. Dans les saisons pluvieuses, elles sont constam-merit couvertes d'une vase profonde et liquide, et en et£, d'une poussiere noire et epaisse.. Păturică este ameninţat de a fi pus să aducă apă cu sacaua de la Filaret, deşi Filimon cunoştea cişmelele din acea epocă. Unele ape erau aduse de la poalele muntelui, şi cişmeaua de la Filaret avea bazine, chioşc cu stîlpi şi galerii de piatră sculptată â jour. Cişmelele vestite erau: Cişmeaua roşie de la poarta Hanului Filipescu de pe podul i W. Wilkinson, Tableau historigue, geographique et polilique de la Moldavie et de la Valachie. Seconde edition. Paris, 1824, p. 80 — 81. Podurile aveau şanţuri de opt palme domneşti adîncime cel puţin şi şase palme lărgime, podite pe fund şi pe pereţi. Podari (în alaiuri cu capoate galbene şi cu topoare la spinare, puşi de-a dreptul sub porunca spătarului) îngrijeau de cele patru poduri. „Podul de pămînt" (calea Belvedere) era podit cu moloz şi pietriş („Tompeta Carpatilor", nr. 1 din 1/13 martie 1865). „Podul calicilor" se numeşte astfel fiindcă săracii se îngrămădiră în cocioabele din jurul Mitropoliei, care împărţea carne şi pîine. Pe „Podul Beilic" era palatul Beilicu-lui, găzduire pentru paşale, musafiri, hrăniţi din „beilic de către stăpînire", adică fără plată. La Jicnita erau magaziile domneşti („Trompeta Carpatilor", nr. 446 din 30 august 1866). Filimon nu aminteşte, desigur spre a nu strica impresia orientală, că în 1824 s-a pus cea din-202 tîi piatră de caldarîm pe uliţele Bucureştilor. Mogoşoaiei, cea de la poarta caselor Banului Isaac Ralet (epitropul bisericii Enii), cea de la poarta Corneştilor, cea de la poarta Banului Brîncoveanu din Dudeşti, cea din grădina Brîncovencei sau a lui Manolache Brîncoveanu pe podul de pămînt („Trompeta Carpatilor", nr. 1 din 1/3 martie 1865). în mahalaua Oţetarilor e o uliţă înfundată, mereu plină de noroi şi locuită numai de sacagii şi căruţaşi. Casele, bordeiele mizerabile, sînt învelite cu trestie. în mijlocul lor se ridică o căsuţă cu arhitectură „de ordin otoman" într-o grădină cu viţă în boltă, un corcoduş, doi zarzări şi cîţiva piersici, cu garoafe sălbatice, ochiul boului, lemn domnesc şi limba mieluşelului. Casa de zid are două odăi şi pridvor, o odaie este cămară, a doua, pardosită pe dinăuntru cu cărămizi vopsite roşii, are două paturi turceşti cu macaturi de cit. E casa Ianei Spitalagioaica. îngrădirea seamănă cu aceea a caselor din mahalaua Stelea pe la 1841 din desenurile lui Ch. Doussault1. „Curtea acestei case era îngrădită cu uluci de stejar ascuţite la vîrf şi foarte înalte, iar în partea despre faţada uliţei avea parmaclîcuri cioplite şi aşezate cu mare gust. în mijlocul îngrădirii era o poartă cu două canaturi, învelită cu streaşină de uluci mărunţele, ca să o apere de stricăciunea ploilor. în vîrful acestui înveliş erau doi căpriori în formă de sceptru, avînd fiecare la extremitatea de sus un cocoş lucrat în lemn foarte gros, iar pe faţada stîlpilor erau sculptaţi doi şerpi, ţinînd cîte un măr în gură." Tuzluc îşi aşează ibovnica în strada Caliţii, de fapt uliţa Calicilor (viitoarea Calea Craiovei şi a Rahovei), care pe timpii aceia devenise foburgul favorit al nobleţei şi al amploiaţilor de toate gradele, hărăzit altădată breslei calicilor călăuzite de starostele de mişei sau de calici şi locuită de oameni ca Simion Ciungul, Grigore Fulgeratul, Radul Orbul, Lisandru Ologul, Atinia Surda, Nichita Guşatul, Tudor Gură-stricată, Gavrilă Gură-puţintea. Calicii dispar la sfîrşitul veacului al XVIII-lea şi probabil spre a spăla uliţa de un nume odios s-a inventat o Caliţa. în mahalaua Scaunelor, unde sînt „scaunele", adică tarabele măcelarilor şi locuiau şi săpunarii, este, după N. Filimon, şi cartierul „tălaniţelor", al femeilor uşoare. 1 Bucureştii vechi, XXVI. ?03 La Zlătari este pivniţă unde vin feciorii de la casele boiereşti să cumpere o arămeasă (oca sau jumătate de ocă) de vin sau să ia fiecare cîte un ichilic (50 dramuri). La Dorobănţie este cafenea. Lumea din clasa de mijloc se adună vara în grădinile Breslea, Barbă-lată, Gişmegiu şi Giafer. Isnafii sau capii de familie joacă hora cu tinerii, ridicîndu-şi poalele ante-reelor. Marele terzibaşa poartă işlic cu patru colţuri, cojocarul subţire căciulă de hazacliu, bogasierul căciulă cu roată, armeanul ibrişimgiu calpac de blană. Copiii se joacă cu mingea, cu arşicile, d-a ascunselea, se îndoapă cu ciurechi (un fel de cozonaci), simiţi cu brînză, alune prăjite, floricele şi beau şerbet roşu şi braga din doniţe. Boierii se plimbă în căleşti şi butci cu arcurile poleite spre a se deosebi de neguţători, pe podul Mogoşoaiei şi al Tîrgului de afară (Moşilor), şi preferă grădina lui Scufa, via Brîncoveanului din Dealul Spirii şi grădina lui Belu de lîngă Văcăreşti. Beizadea Costache Caragea poartă conteş de postav alb, blănit cu samur cu fund alb, şi hanger presărat cu briliante. Filimon evocă o scenă de ţintuire a unuia care a făcut mofluzluc, nu altul decît Costea Chiorul (tradiţia spune: Costa-Foru). Hotărîrea e dată de Departamentul de criminalism. Falitul, cu capul ras, dezbrăcat pînă la mijloc, cu mîinile legate una lîngă alta printr-o funie lungă, e tras de arnăuţi, în vreme ce alţi arnăuţi îl loveau la spinare cu nuiele de salcie. Alaiul trece prin piaţa Sf. Gheorghe-nou, intră în uliţa Şelari, iese pe la Curtea-veche şi merge spre Sf. Gheorghe-nou, intrînd în uliţa cea strimtă din dosul Bărăţiei, unde-1 aşteaptă un stîlp. Osînditul e ridicat în vîrful picioarelor şi bas buluc-başa al Spătăriei dă poruncă să fie ţintuit de urechi. în fine, Filimon descrie foarte amănunţit alaiul din 1825 al mirilor mergînd în caretă către Mihai-vodă — spre a fi cununaţi de domn. Cortegiul e deschis de breasla Agiei (călăreţi polcovniceşti, tălpaşi dorobănţeşti, zapcii, podari pedeştri, cazaci agieşti cu cimpoaie şi tobe, marele agă), breasla spătărească, breasla marelui portar cu toată ecpaiaua, careta ocolită de ciohodari, calemul armăşiei, marele armaş, lăutari, trîmbiţaşi, sacagii, salahorii cu beţele în mînă, doisprezece cai domneşti împodobiţi cu cioltare, comişi, rahtivani, postelnici călări îmbrăcaţi în cappturi roşii şi alţii, apoi ortaua ciohodarilor şi a satira-şilor, în fine tagma Divanului cu topuzul, sangeacnl şi semnul domnesc înconjurat de copii de casă cu prapurile ţării. Scriitorul cunoştea din condici protocolul alaiurilor. Chiar Fotino descrisese alaiurile domneşti.1 Baronul Meitani, baronul Sachelarie, căminarul Poli-zache, bancheri, de care vorbeşte Filimon, au existat. Casa celui dintîi a fost pe locul Poliţiei, al celui de-al doilea este casa Golescului, devenită palat domnesc. Filimon pomeneşte şi de Tolba, neguţătoreasă de haine vechi. Descripţia ocnelor de la Telega, cu evocarea paralelă a infernului dantesc, este probabil făcută după o vedere a locurilor cu ochii proprii. Romantismul deschisese interesul pentru grote, caverne, peşteri, reluînd idei plastice din Seicento. Lui Filimon, un astfel de spectacol grandios în haotica lui obscuritate îi aducea aminte de Rembrandt peisagistul. Alţi contemporani se arătaseră surprinşi de frumuseţea teribilă a ocnelor, vestejind umanitar osîndele la muncă silnică. Bolliac găsise cuvinte foarte sugestive: „Ocna este un chaos sub pămînt. . . Miasmele şi putoarea trăsnitoare în creier ce se exală din ăst domen al nopţii — în care n-a ajuns niciodată o cît de slabă reflecţie, cît de oblică a zilei — sfid toată chimia să o poată produce..." Al. Pelimon descrie şi el salinele de la Tîrgu-Ocna, cu obloanele şi otgonul de „o grosime colosală" tras de trei cai: „Mă aplecai ca să mă uit în fund; dar ce să vezi: capul mi se învălui de adîncimea şi sunetul cel sinistru produs de mulţimea oamenilor care lucrează în fund; — o mare parte dintre ei fiind cu fearele de picioare; iar sutele acelea de lumini care ard în fund, ca să se poată vedea cine ce lucrează, păreau a forma sub picioarele mele uri nou firmament semănat cu stele" (Impresiuni de călătorie în România). Filimon, zugrăvind ocna părăsită, insistă asupra înfăţişării ei infernale şi asupra agenţilor, întuneric şi umiditate, descompunători ai fiinţei morale şi corporale: 1 D. Fotino, Istoria generală a Daciei, trad. G. Sion, p. 249 şi urm., şi 254 şi urm. „Această temniţă subterană avea o intrare pătrată, susţinută de toate părţile cu ghizduri de lemn întocmai ca ale puţurilor din care se scoate apă. Această formă pătrată ţinea pînă la o profunditate de 10—12 stînjeni, iar de acolea în jos se lărgea gradat în circonferinţă, şi cînd ajungea la profunditatea cerută de sciinţa mineralogiei, devenea un choas înspăimîntător. Păreţii ei erau umezi şi de multe ori pica apă dintr-înşii, aerul era iute, infectat de miasme şi omorîtor; o lumină palidă abea străbătea cîteodată spaţiul nemăsuratei adîncimi, ca să mărească şi mai mult grozăvia acestui mormînt teribil". Cultura senzaţiilor este remarcabilă la Filimon, căruia prietenii îi ziceau „mălaiu mare" fiindcă avea predilecţia bucatelor gustoase şi rare. „îi plăcea cu deosebire ciorba de ştiucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean, iacniile şi plachiile, crap umplut cu stafide, curcan cu varză umplut cu castane, şi purcel fript, dacă era întreg." Toate referinţele la arta culinară sînt ale unui om rafinat, căutînd ineditul gustativ în documente. Păturică aduce postelnicului două cutii cu păstrăvi şi cîteva găini. Kera Duduca tratează pe Dinu cu anason de Chio şi cu alune prăjite, la masa lui vodă se servesc chiabapuri. Păturică mănîncă în codrul Vlăsiei miel fript hoţeşte, junghiat, curăţat de pîntece, cusut la loc cu pielea pe el, îngropat în jeratic din curpeni de viţă şi copt pînă pocneşte, apoi udat cu vin amestecat cu usturoi pisat şi sare (Filimon însuşi, după Ghica, ştia să frigă mielul astfel). Hoţii mai fac mămăligă, coc ouă şi curăţă ceapă şi usturoi verde. Oamenii tîlharului beau vin de Cernăteşti. Tuzluc aduce din Constantinopol de Sf. Andrei, peşti, poame şi vinuri, iar din ţară păstrăvi, mihalţi. Păturică, în aceeaşi zi, oferă mezeluri: marinată de stacoji, icre proaspete de morun, licurini jupuiţi, sardele muiate în untdelemn de Mitilene amestecat cu piper şi zeamă de lămîi de Messina, măsline dulci de Thesalia, icre tari de chefal, smochine de Santorini, halva de Adrianopole. Ca băutură dă vin de Drăgăşani, paporniţe cu anason de Chio şi mastică de Corint. (Să se observe efectul de sugestie geografică pe care îi scoate scriitorul din combinarea locurilor de origine ale alimentelor: Messina, Thesalia, Santorini, Adrianopole, Chio, Corint, Drăgăşani.) Mîncările propriu-zise sînt: un castron colosal cu ciorbă de ştiucă fiartă în zeamă de varză cu hrean, mihalţi şi păstrăvi rasol în oţet şi untdelemn, iahnii, plachii cu morun gătit cu măsline şi foi de dafin, crapi umpluţi cu stafide şi coconari, marinată de barbuni. Ca sofragiu, ciocoiul se obişnuieşte cu mîncările delicate, „încît nu mai poate să trăiască fără friptură de fazan, brînză de Parma, salam de Verona, conserve de Franţa şi vinuri din cele mai celebre dealuri ale Europei".1 Ultimul exemplu arată criteriul mai ales estetic, plastic şi lexical cu care Filimon aglomerează elementele, pentru că roata brînzei de Parma, salamul de Verona, fazanul şi butelia de vin compun un tablou de natură moartă în spirit flamand. Ca şi V. Alecsandri şi mai tîrziu I. L. Caragiale, N. Filimon dă eroilor săi negativi nume sugerînd meteahna lor morală. Păturică spune despre ceva care se întinde, se împătureşte, luînd formele cele mai plate. Andronache Tuzluc e azi un nume de rezonanţă turcească, precum bucluc, buşbuzuc, mofluzluc, denotînd aroganţa şi firea impetuoasă, împreunată cu senilitate precoce, credulitate şi lipsă de percepţie limpede a vieţii. In fond numele arată originea joasă a eroului, tuzluci (turc. tozluc) însemnînd „călţuni ele aba subţire"2. Un tînăr uşuratec care este prins la nevasta unui boier şi uns cu păcură pe pielea goală se cheamă hatmanul Costache Cărăbuş.3 Alţi prieteni ai lui Andronache Tuzluc, corupători de femei, cartofori, prevaricatori, linguşitori, sînt spătarul Dimache Pingelescu, „om ce se silea să nu desmintă numele său", cămăraşul Stamate Birlic, clucerul Ioniţă Măturică, paharnicul Dumitrache Mînă-lungă şi baronul Nichita Kali- 1 Nu departe de locuinţa lui Filimon de la Torok, se afla pe podul Mogoşoaei, peste drum de palatul domnesc, „Magazinul Ioan Angelesco" (cu sucursală Ia Hanul Şerban-vodă, nr. 21 — 22), cu specialităţi franţuzeşti, cham-pignons petits-pois, asperges etc. Amîndouă magazinele vindeau „oua de furnică pentru priveghetori", dovadă că bucurestenii ţineau pe atunci privighetori în colivie („Monitorul", nr. 276 din 10/22 dec. 1864). 2 Supliment la „Monitorul Oficial", nr. 216 din 1/13 octombrie 1865 şi Dicţionarul enciclopedic ilustrat de J.A. Candrea şi G. Adamescu. 3 Despre acest caz sau unul asemănător, un coconaş prins de un băcan, vorbeşte şi I. Ghica (Din vremea lui Caragea). cevski. Prietenii şi oaspeţii lui Dinu Păturică, vătafi de ' curte, sînt Tudor Ciolănescu, Neagu Ghioftea, Zamfir Ploscă, Vlad Boroboaţă. Numele lor vulgare deşteaptă i idei de materie joasă (ciolan, chioftea, ploscă) şi de nereguli i de speţă infimă. După I. Ghica, numele ar fi autentice^ Tudor Ciolănescu fiind vătaful banului Grigore Băleanu (Grigore B., zice şi N. Filimon), Neagu Chioftea al banului Constantin Bălăceanu (Constantin Băl..., prescurtează scriitorul), Zamfir Ploscă al lui Isaac Ralet (Isaac R... < la Filimon). I. Ghica mai citează pe Gheorghe Maţe-goale de la Filipescu Buzatu, Stanică Găvan de la Modroganu,. Gheorghiţă de la Armaşu Manu şi pe Ilie Zgabercea de la (Filipescu) Vulpe. în orice caz, autentice sau nu, toate numele sînt simbolizatoare. Chir Costea Chiorul Bogasierul e un nume sunînd suspect pentru un speculant, de asemenea Rupe-piele, „om născut să fie călău", slujbaş al lui Păturică, ispravnic. Numele Căpitan Gheorghe ? Basma de la Dorobănţie nu are în el nimic liniştitor. Arendaşul hrăpăreţ se cheamă cu un nume nevinovat: Kyr Christodor. Şi numirile de locuri sînt vorbitoare. Moşiile lui Tuzluc sînt Răsucită (cu ecou torţionar), Plînsurile şi Chinuielile, f Limba lui Filimon este în general presărată de italienisme (ferocia, momentaneu, a pericola, a adopera, a i suna — a cînta dintr-un instrument etc.)1 şi franţuzisme, cele mai multe intrate în limbă, necesare exprimării unor idei noi, însă de obicei rezervate pentru senzaţiile de grandoare şi agitaţie sufletească, pentru antitezele viziunii romantice: gigantic, colosal, sinistru, sardonic, funest, \ infernal, teribil, sarcasm, violinţâ, a turmenta, a blasfema. în Ciocoii vechi şi noi lexicul arhaic oriental şi grecizant intră în joc în scopul de a zugrăvi instituţii şi moravuri. Vizitiul lui Tuzluc face marafeturi din bici, Păturică este un tînăr muchelef şi ajuns la ilichie, a învăţat toate işkiuzar- { lîcurile de a agonisi gheliruri şi marafeturile proprii unui calemgiu la un calem. Ştie să facă pitace, volnicii, teşche-rele, catastişe de lude. El ţine catastihul de desolipsie al postelnicului, ştie să facă la iuţeală o socoteală tachmin 1 Din italienismele lui Filimon nu se poate trage o concluzie specială asupra limbii scriitorului. Acestea cir-208 culau. întîlnim prin ziare, de ex., „a adopera". (aproximativă). Vrea să fie pus într-un mansup, să capete un huzmet, fie şi dînd ruşfet. Devine pazarghideanul Kerei Duduca. Calemgiul prins la aceasta din urmă n-are caifet (înfăţişare) de hoţ, deşi Păturică vrea să-1 dea pe mîna zibetului. Tuzluc e scos la silimet (sărăcie). Unui creştin i-a luat arendaşul boii şi vaca pentru un izluc de şaptezeci de parale. Arendaşul lui Tuzluc a făcut mare firosealâ (risipă) în pădure. Vodă provaliseşte (propune) Banului C. să-şi dea fata lui Tuzluc. Prietenii sînt rugaţi de Păturică să nu se sinorisească (potrivească) lui Boroboaţă. La teatru parastiseşte Italiana în Algir. Marfa e cu nart (preţ fix), banii se pot plăti peşin sau nacht, ori cu diorie. Boierul plăteşte imiclicul slugilor (pîinea şi mîncarea zilnică). Păturică este sistisit (recomandat) de un elciu la Ipsilanti printr-o hîrtie care pliroforiseşte pe prinţ. Şi tată-său, care e la mare aporie, îi empericliseşte (încredinţează) o scrisoare. Oamenii se agriechisesc (învoiesc) între ei. Păturică zice prietenilor bei-mu, Kerei fos-mu, aceasta are isterico, istericale, Tuzluc apelpisie. Amorul 1-a zalisit. XIV. ULTIMII ANI ŞI MOARTEA La 15 decembrie 1862 apăru „Buciumul4' lui Cezar j Bolliac, gazetă foarte erudită şi combativă, ce păstra o ţinută încă enigmatică faţă de regimul lui Al. I. Cuza, mulţumindu-se de a denunţa pe micul burghez obtuz şi egoist, simbolizat în figura lui Burtă-verde: „Burtă-verde | nu este nici Stan, nici Bran. Burtă-verde este tot omul care | scade în simţire, în sentimente şi în animă şi creşte în burtă; este tot omul care nu-şi hrăneşte nici mintea, nici * anima, ci-şi hrăneşte numai burta; este tot negustorul care-şi mărgineşte patria în prăvăliea sea, care-şi mărgineşte toate sentimentele în rafturile din prăvălie; care zice: toate lucrurile ce nu-mi dau mie cîştig de parale sînt secături" („B.", nr. 3 din 5 ian. 1863). Domnitorul avea la început o anume aversiune pentru Bolliac si cînd acesta fu citat la Curtea criminală, căpitanul Blarenberg, aghio- ; tant domnesc, îl lovi cu pumnii zicînd: „Eu am să-ţi mănînc capul cu mîna mea". Apoi Bolliac fu osîndit la închisoare şi amendă. Nu era deci o atmosferă prielnică scrisului pentru sensibilul N. Filimon, care se ferise în „Dedicaţia" la Ciocoii vechi şi noi să enumere toate păcatele mortale de care suferea societatea română, „căci legea de presă, fără îndoială, ne-ar condamna la zece ani de ocnă". Deodată însă „Buciumul" devine exponentul politicii de reforme îndrăzneţe ale lui Cuza şi atacă şi pe conservatori şi pe liberali şi îndeosebi „ziarul Românul, organul principal al coaliţiunii monstruoase" (nr. 119 10 din 3 oct. 1863), în vreme ce figura lui N. Bălcescu este { evocată prin judecăţi asupra foştilor săi tovarăţi de luptă, CD. Aricescu, care suferise şi el arestări, strigă acum: „Jos guvernul personale! Jos Oligarhia! Jos demagogia! Vivat democraţia!" (nr. 120 din 5 oct. 1863). Sau: „Coali-ţiunea monstruoasă, fidelă tradiţiunii şi maximei pe care se fundează ciocoismul: linge mîna pe care nu poţi s-o muşti, se gudură pe lîngă Acela ce-1 latră, îndată ce văzu o atitudine mai serioasă a miniştrilor săi" (nr. 163 din 2 dec. 1863). Limbajul lui Filimon începe să devină curent. Gazeta culege semnături pentru ideea votului universah Printr-un apel mai larg la mase, Cuza şi Kogălniceanu socoteau a ocoli rezistenţa parlamentelor reacţionare, ieşite din aceleaşi clase tari, în virtutea censului. în urmă se recurse la plebiscit. La 2 mai parlamentul este dizolvat. Cu acest prilej, „Buciumul" scria (nr. 225 din 3/15 mai 1864) într-un exemplar roz cu titluri de aur: „Toate luptele acestei camere au fost contra libertăţii si contra egalităţii tuturor românilor înaintea legilor, precum s-a dovedit prin atîtea acte, încît este de prisos ane mai sili s-o dovedim. Raportul comisiunii asupra legii rurale dată de către guvern în această cameră vorbeşte atît de desluşit, arată atît de lămurit care au fost inten-ţiunile oligarhiei pentru împroprietărirea plugarului român". în proclamaţia sa, Cuza însuşi spunea aceste cuvinte (nr. 226 din 6/18 mai 1864): „Cum a răspuns adunarea la înfăţişarea proiectului de lege rurală? O ştiţi cu toţii. Ea a dat un vot de blam guvernului Meu, şi pentru ce? Pentru că proiectul înfăţişat era o lege de dreptate, era realizarea speranţelor legitime a trei milioane de ţărani. Adunarea prin blamul său lovea în persoana miniştrilor propria cugetare a Şefului Statului". Anul 1864 fu un an de trecătoare înfrîngere pentru clasele reacţionare şi de triumf pentru ţărănime şi păturile de jos. Ziua domnitorului fu sărbătorită prin iluminarea şoselii Băneasa şi a Cişmigiului, care plăcea atîta lui Filimon. „Intrările în grădina Cişmegiul egalau intrările în grădina Tuilerielor în zilele de sărbători napoleoniene 21 î Toată aleea cea mare a grădinii, de la monticula din capul aleei, pe care se ardică un pavilion de flăcări, incinta vederea ca un salon de bal, luminat de şapte lustruri mari spînzurate în aer şi murat de balustrade în arabescuri de foc, pînă la înălţimea de peste apă, de pe care strălucea un luceafăr electric care se aţinta cu luna" (nr. 277 din 1/13 sept. 1864). Numele lui Filimon apare odată, în 1863, în josul unui act scos din Arhivele statului şi publicat de „Buciumul" (nr. 113 din 26 sept. 1863). Dar în 1864 Bolliac e numit director al Arhivelor şi nici vorbă invită pe autorul Ciocoilor să scrie la „Buciumul". Papanicola era din nou antreprenor al operei („B.", nr 286 din 24 sept./6 oct. 1864). Filimon îşi relua cronica muzicală cu Un ballo in maschera de G. Verdi. Gazeta vestea reapariţia lui în presă: „Anunţăm lectorilor noştri că d. Negruzzi, d. Philemon şi alte condee emininţi vor colabora la Buciumul" (nr. 304 din 3/17 noiembrie 1864). Părerea deci că Filimon a fost un om „foarte obscur" în vremea lui nu se susţine. „După o lungă tăcere — declara scriitorul — despre tot ce s-a petrecut pe teatrul italian în curs de aproape de doi ani, iată-ne iarăşi cu peana în mînă şi gata a reîncepe meseria noastră de cronicar."1 Erau două soiuri de critică. „Cea dintîi rădică pînă la stele pe toate mediocrităţile musicale, pentru că este plătită de artişti şi intreprenori ca să scrie aşa, eară cea de a doua spune adevărul şi revearsă lumină asupra publicului şi tuturor amatorilor de musică." Pe aceasta din urmă o alegea Filimon. în general, cronica este însă cam rece, negativă şi rău dispusă şi foiletonistul e supărat de „marile număr de mediocrităţi" cu care impresarul „a 1 Despre tăcerea lui N. Filimon ca cronicar muzica vorbeşte „Reforma" (nr. 45 din 14/28 dec. 1863): „Noi în România avem mai mulţi bărbaţi cu cunos-cinţe întinse de musică pentru a face critica Operei, cum spre exemplu domnul Filimon, care în toţi anii ne da totdeuna de lectură nu numai critica fiecăruia artist în parte, dar chiar o esplicaţiune despre subiectul ce se trata. Anul acesta din nefericire nu se vede nici esplica-ţiuni asupra subiectului, nici critici în parte pentru artişti. Oare care să fie cauza că chiar domnul Filimon nu 212 se maj ocupă cu aceasta?" populat scena". Cel mai însemnat articol este Lăutarii si composiţiuni le lor. în decembrie, cronica era întreruptă prin încetarea apariţiei ziarului.1 Atunci Filimon dădu la „Monitorul", care încerca a înviora foaia de ştiri oficiale printr-un foileton, o cronică despre o Serată musicală şi dramatică dată in beneficiul d-şoarei Ninizza Alessandrescu „(Monit.", nr. 285 din 20 dec. 1864/1 ian. 1865), în care se produceau, pe lîngă soprana beneficiară, doi fraţi cu studii de la Paris, Ioan G. Niţescu, fost bursier al statului şi din 1 noiembrie*!864 profesor de piano la „Şcoala de musică şi declamaţiune" („Monit.", nr. 259 din 19 noiemb./I dec. 1864) şi P. C. Niţescu, violonist căruia Filimon, lăudîn-du-1, îi dăduse sfatul să nu se încumete a cînta, fără a exercita îndelung, din Paganini. P. G. Niţescu publică în „Dîmboviţa", de sub redacţia lui Haralamb Grandea, un Răspuns la critica ce face D-nul N. M. Philemon, întrebmdu-1 ce studii are, ce înseamnă aceea „machiavelism artistic" (expresia o folosise într-adevăr scriitorul), demonstrîndu-i că soprana nu e acută de vreme ce pianul a fost dat cu un semiton mai jos şi că „Machiavelism va să zică politica detestabilă sau arta de a tiraniza popoarele, a cărei principii odioase le răspîndi Nicolae Machiavel". Lovitura de stat de la 2 mai pusese în circulaţie ideea de machiavelism (de unde „machiarverlîcul" eroilor cara-gialeni), fie în sens peiorativ, fie în sensul autentic al folosirii de către un prinţ a mijloacelor celor mai îndrăzneţe în scopul întăririi statului. „Dîmboviţa" publicase chiar o notă biografică despre Machiavel („Toată lumea vorbeşte de Machiavel. Toată lumea pronunţă cuvîntul machiavelist şi prea puţini sînt cari înţeleg acest cuvînt"), folosind pe „cei mai noi biografi" Louandre, Peries şi Baldelli şi dînd în traducere cap. XXIII din Principele: 1 Un Ballo in maschera de G. Verdi („Buciumul", nr. 292 din 8/20 oct. 1864); Martha de Fr. Flotow („Buciumul", nr. 295 din 15/27 oct. 1864); II Trovatore de G. Verdi („Buciumul", nr. 302 din 31 oct./12 noiembr. 1864); Măria de Rohan de G. Donizetti („Buciumul", nr. 307 din 12/24 noiemb. 1864); Lăutarii şi composiţiunile lor („Buciumul", nr. 311 din 21 noiemb.'/3 dec. 186k)'^Lucrezia Borgia („B.", nr. 314 din 28 noiemb. /10 dec. 1864; Lucia di Lammermoor („B.", nr. 317 din 3/17 dec. „Cum trebuie a scăpa de linguşitori" („Dîmb.", nr. 59 şi 60 din 15/27 şi 18/30 oct. 1864). Cum se vede, violonistul nu citise acele foiletoane. Filimon fu cu deosebire afectat mai ales de întrebarea asupra studiilor sale şi dădu şi el un Respuns la critica făcută de D. N. G. Niţescu revistei noastre musicali din Monitorul („Dîmb.", nr. 84 din 6/18 ian. 1865), la care violonistul reveni cu o Replică la răspunsul Dlui N. M. Philemon, impertinentă şi fără noimă („Dîmb.", nr. 86 din 24/5 ian. 1865). Cu acest episod neplăcut, cariera jurnalistică a lui Filimon lua sfirşit. în 1866 C. D. Aricescu protesta că în loc de a se ţine concurs, Wist fusese numai provizoriu la catedra de violină de la Conservator la care P. G. Niţescu se oferise a preda îecţiuni gratis („Tr. C", nr. 476 din 11/23 dec. 1866). La 24 octombrie, Filimon era confirmat epitrop al bisericii Enii; maiorul Scarlat Bărcănescu, ctitorul, fusese invitat să explice motivul pentru care tată-său, marele logofăt Scarlat Bărcănescu, vînduse două prăvălii ale sfîntului locaş şi să depună banii luaţi din vînzare, împreună cu dobînda, în folosul îmbunătăţirii edificiului („B.", nr. 304 din 3/17 noiemb. 1864). Chiliile vechi din curtea bisericii fură dărîmate în această epocă şi reclădite pe socoteala Sultanei Marsil născută Colceag, soacra generalului Carol Davila. Aceasta avea în Ialomiţa moşia Dîlga cu zece sohaturi („B.", nr. 288 din 29 sept./ll oct. 1864), în Argeş moşia Albeşti cu sohaturi şi înţărcători („Tr. C", nr. 9 din 11/23 aprilie 1865), pe care, fireşte, le arenda. Peste drum de biserică, pe strada Colţei, Sultana Marsil moştenise o vastă clădire ridicată de moşul ei, Cîmpi-meanu, şi pe care o va vinde Eforiei Spitalelor („Tr. C", jnr. 581 şi 582 din 5/17 şi 7/19 dec. 1867).1 în aceste împrejurări s-ar fi mutat N. Filimon în casele Torok la etajul I. Radu Ionescu, directorul „Independinţei", în ianuarie 1863 locuia şi el în „otelul Torok" („Ind.", nr. 6, 1 ian. 1863). în aceeaşi casă, în 1855, se înfiinţase „Clubul jromân" sub preşedinţia lui D. Ghica2. Putem să ne facem & idee sumară asupra interiorului de celibatar al lui N. Fili-pion, compus, probabil, dintr-o singură cameră. Patul 1 De amintit că în casele Bărcăneştilor, vîndute şi ele statului, se aşezase Poşta. 2 Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 38. era acoperit cu un macat de damasc stacojiu şi avea două suluri şi două perne de perete îmbrăcate în aceeaşi materie. Perna de dormit era de puf, plapuma de tibet cona-biu, umplută cu lină. în odaie mai erau o masă, un la\oar cu dulap la partea de jos şi un scrin de nuc cu patru sertare şi poate nişte rafturi simple pe care şedeau cele cîteva sute de cărţi, dacă nu cumva erau puse de-a dreptul pe duşumea. Pereţii erau împodobiţi cu şase cadre mari, din care două mai mici cu rame poleite. Avea şi o figură de ipsos ce ar fi putut să fie imaginea unui compozitor, a lui Beethoven de pildă. Pe masă ţinea o pereche de călimări cu tăviţă. Filimon fuma cu ciubucul (doc. 14, 18). însărcinarea lui N. Filimon la Arhivele statului era, pe cîte vedem din scripte, pe lîngă aceea de a autentifica documente transcrise, şi strîngerea hîrtiilor de pe la mînăs-tiri. Astfel, în iulie 1863, împreună cu delegatul administraţiei de Ilfov, se dusese la mînăstirea Mărcuţa şi inven-tariase „toate obiectele şi acaretele acelei mînăstiri". Documentele de proprietate nu le găsise, fiind la un Slugea-rolu, dus în străinătate (doc. 126). Filimon făcuse ceva economii, fie din venitul grădinii, fie din acela al cărţilor pe care le tipărea pe socoteală proprie. Aşa se explică o notiţă cu caracter de reclamă din „Dîmboviţa" (nr. 14 din 10/22 iunie 1864): „Graţie cerului! Literatura noastră s-a mai înavuţit încă cu o scriere de mare interes, un roman original, tablou fidel al trecutului ale cărui contururi se mai zăresc şi acum destul de lămurit. Este vorba de Ciocoii vechi şi noi. Un nou fruct al spiritualului nostru autor N. Filimon". Economiile şi le depusese în cea mai mare parte la stat, sub forma unui bon al tezaurului public în sumă de lei 17 736, par. 12, cu scadenţă la 17 mai 1865 (doc. 39). Apoi dădea bani cu împrumut prietenilor şi cunoscuţilor în nevoie, întîi celor de la Arhive, lui Gr. M. Mânu (odată 332 lei, altă dată doi napoleoni şi în fine o liră şi un napoleon), lui Stoica Petrescu (530 lei), Iui N. Chir-culescu (280 lei), apoi lui N. T. Orăşanu (25 Iei). Sume mai mari împrumutase lui Scarlat Creţulescu (500 de galbeni, 300 de galbeni), Catinchii Brăiloiu (100 de galbeni, în 1859, poate cu ipotecă, aflîndu-se la Filimon împuternicirea acelei cucoane de a contracta astfel de împrumuturi), lui Scarlat Bărcănescu (23 800 lei în 1854) şi altora. 215 Chiar preotesei Măria Filimon îi dăduse cu împrumut contra înscris, în 1856, aprilie 22, 8000 de lei, iar în 8 iunie 1857, galbeni 170. Scriitorul îşi ţinea banii şi hîrtiile într-o ladă de fier la Arhive.1 în ce chip s-a îmbolnăvit Filimon e greu de ştiut. Ion Ghica îl întîlni într-o zi pe stradă, înalt, gros, rumen, munte de om, şi rîse cînd auzi plîngîndu-se că sufere de piept.2 Peste trei săptămîni, mergînd să-1 vadă, îl găsi greu bolnav în aşternut şi de nerecunoscut. în martie, din cauza topirii zăpezilor, se întîmplă o nouă inundaţie ce ameninţa să ia proporţii. Cuza trimise o scrisoare preşedintelui Consiliului de Miniştri, în care îi arătă că toată vina o purtau zăgazurile puse de-a curmezişul Dîmboviţei de către proprietarii de mori. („Monit.", nr. 57 din 13/15 martie 1865). Afară de aceasta, ploua mereu. Domnitorul merse în persoană, călare, prin suburbiile Belvedere, Mihai-vodă, Radu-vodă, Dudescu „înecate la o înălţime de doi metri". Familii întregi se refugiaseră pe acoperămînt, stînd în ploaie şi zăpadă. în jud. Muscel topirea zăpezilor pricinuise surpări de case, de păduri şi de vii, cu toate acestea Dîmboviţa crescu încet, fără furia nemaipomenită din anul precedent („Monit.", nr. 61, 65 din 18/30 martie şi 23 martie/4 aprilie 1865). Primăria sfătui pe locuitori să ţină casele ce fuseseră inundate vreme de două luni cu uşile şi ferestrele deschise („Monit.", nr. 60 din 17/29 martie 1865). Probabil că mergerea la Arhivele statului peste podul Serban-vodă era anevoioasă din pricina creşterii apei. Joi la 18 martie 1865, la ora unul după miezul nopţii, — deci de fapt vineri, 19 martie („Cicala", nr. 7 — 28 din 21 martie 1865) — N. Filimon muri, de „boala tuber-culozii" („Tr. C", nr. 6 din 21 martie/2 aprilie 1865, doc. 128). Fu înmormîntat1 duminică la 2 martie, cu oarecare pompă, se pare, „conform caracterului său" (doc.15) şi din banii săi, cheltuiala fiind de 50 lire şi încă 3000 lei. Fără îndoială, toţi colegii de la Arhivele statului şi numeroşi prieteni îl călăuziră pînă la cimitir, unde Cezar Bolliac 1 N. Filimon avea trei acţiuni ale societăţii ziarului „Românul" („Rom.", nr. 287'din 13 oct. 1860). 2 De la 1 septembrie 1864, N. Filimon este, prin reorganizarea Arhivelor, „cap al Secţiunii bunurilor publice" („Monitorul oficial", nr. 198 din 4/16 sept. 1864). 3 La cimitirul Belu. improviza „un adio foarte duios", regretîndu-1 ca „modelul funcţionarilor", scriitor distins, muzicant perfect şi „om eşit din popor", a cărui ambiţiune fusese „de a-şi crea o independinţă, care să-1 pue în posiţiune de a se consacra la luminarea şi îmbunătăţirea moralei poporului" („Opiniu-nea naţionale", nr. 3 din 23 martie 1865 şi „Tr. C", nr. 6 din 21 martie/2 aprilie 1865). O gazetă („Op. naţ."), dînd prin denaturarea ideilor scriitorului o interpretare interesat conciliatorism a operei sale, pline de altminteri de confuzii, îl laudă fiindcă, fiu de popor, nu lovise celelalte clase: „La capul său — scrie poate Orăşanu însuşi, directorul foii — suspinau representanţii tuturor claselor societăţii, fiindcă pentru toţi Philemon era deslegarea cestiunii cei mari, cestiunei egalităţii. Philemon ne-a spus la toţi, popor şi clase de sus, că egalitatea nu dă fructe decît atunci cînd poporul se înalţă, iar nu cînd el trage după sine, coboară cu sine pe celelalte clase ale societăţii". La 12 aprilie, Hasdeu urma, în fine, să vorbească în salonul conferinţelor de la Ministerul Instrucţiunii Publice, organizate de Atheneul Român, despre „Filemon şi Depărăţeanu" (Arh. st., Min. Instr., 1865, dosar 728 f. 80). Epilog balzacian, chiar în ziua morţii, Ecaterina Deli-janide, sora scriitorului, introduse cerere la tribunal să se facă inventarul obiectelor „mişcătoare şi nemişcătoare" ale răposatului (doc. 8). în aceeaşi zi, procurorul puse sigiliu la scrin, masă şi lavoar (doc. 14), în cutiile cărora fură adunate lucrurile găsite prin casă. Se iviră îndată Costache Filimon, croitorul, cel cu trei fete: Manda, Elenca şi Raliţa, precum şi Elena Filimon. O „discordie despre modul împărţirii" se născu (doc. 11), apoi fraţii se împăcară, impacientaţi de greutăţile ce întîmpinau spre a intra în posesia averii. în casa de fier de la Arhive se găsiră 115 lire (din care 50 fură cheltuite cu înmormîntarea), 40 de napoleoni şi 20 de galbeni cesaro-crăeşti. în octombrie, moştenitorii nu putuseră ridica încă cei 17 736 lei, parale 12 din bonul de tezaur. Grădina rămase multă vreme în devălmăşie. După moartea Elenei Filimon şi a lui Costache Croitoru, în 1878, fetele acestuia din urmă, Manda Rădu-leasca, văduva bărbierului, Elena Alexandreasca, soţia zidarului, şi Raliţa Tănăseasca, nevasta brutarului, vîn-dură partea ce li se cuvenea din moştenirea Elenei Filimon „din faţa gărei" Paulinei Slăniceanu, fiica Ecaterinei 217 Delijanide (doc. 134), după ce în 1875 făcură un act de partaj pentru grădină rămasă de la N. Filimon şi care se afla „pe calea Tîrgului Vestei, sub Sfta. Vineri nouă, culoarea verde", învecinîndu-se „spre Nord-Vest cu Dnu Nicolae Manolescu, spre Nord-Est cu Dnu Alessandru Golescu, spre Sud-Est cu Dna Elena Filimon şi spre Sud-Vest cu calea Tîrgoveşti". în 1912 mai rămăsese din grădina lui Filimon pe calea Griviţii nr. 160, 164 şi 166 (înainte 148 — 150) 21 112 m2 în proprietatea strănepotului său de soră, căpitanul Ştefan St. Slăniceanu (doc. 129), pe locul căruia se aflau ateliere de lucrat marmură pentru morminte. în biserica Enii fură numiţi epitropi, după moartea scriitorului, Anastase Moscu, din partea ctitorului, şi Pană Gatopol, din partea guvernului (doc. 26), iar la Arhive, cap al Secţiei bunurilor publice, un G. Constan-tinescu (doc. 135, 136). Cărţile scriitorului se aflau în 1869 la soră-sa, Ecaterina (doc. 45). în odaia lui N. Filimon se mai găsiră la moarte „un flaot în patru bucăţi şi cu douăsprezece clape în cutie " (doc. 18)1, în valoare de 40 galbeni (doc. 11) şi un fluier de lemn. 1 N. Filimon era stîngaci. în 1861 îşi pierdu flautul, altul decît cel rămas după moarte („Reforma", nr. 43 din 8 oct. 1861): „ însciinţare Cine va vedea undeva un flaut alcătuit din duoe bucăţi de abanos negru şi din una de fildeş alb cu clapele de argint şi dispuse pentru un artist stîngeciu (sic), este rugat să binevoiască a înştiinţa pe proprietarul lui, D.N. Filimon, la redacţia Reformei în pasagiul Român". BIBLIOGRAFIE Themistocle Solera, Nabucodonosor, operă lirică în 4 acte. Tradusă de N. Filimon şi I. G. Vaîentineanu. Musica de Verdi. Bucureşti, 1859. N. M. Philemon, Escursiuni în Germania meridională. Memorii artistice, istorice şi critice (1858), opulu I, edi-ţiune revedută de autoru. Buc, 1860. — Mateo Cipriani, Bergamo şi Slujnicarii, opulu II. Buc, 1861 — Ciocoii vechi şi noui seu ce naşte din pisică şoreci mânîncâ, romanţ «original. Buc, 1863; ed. N. Iorga, Minerva, Bucureşti, 1902; ed. G. Baiculescu, Scrisul românesc, Craiova, 1931; ed. Paul Georgescu, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1950. — Nuvele cu „Amintiri şi însemnări despre Nicolae Filimon" de pr. G. Negulescu-Batişte şi dr. N. Vătămanu, Ed. Universul, Bucureşti, 1942. Ion Ghica, Opere complete. Minerva, Bucureşti, 1914, voi. III. Nicolae Iorga, Nicolae Filimon (notiţă literară), în „Revista nouă", IV, nr. 8 — 9. Pr. G. Negulescu-Batişte, Amintiri şi însemnări despre Nicolae M. Filimon, în „Amvonul", 1916, mai—iunie, nr. 2-3. G. Baiculescu, Nicolae Filimon, critic muzical şi dramatic (Extras din „Studii italiene"), Bucureşti, 1940. 219 N. Vătămanu, Contribuţiuni la viaţa şi scrierile lui Nicolae Filimon (Extras din „Universul literar", nr. 18 din 30 iunie 1943), Bucureşti, 1943. G. Baiculescu, Nicolae Filimon, călător, în „Revista Fundaţiilor", mai 1946, XIII, nr. 4. Dosar cu copii de documente despre N. Filimon la I.I.L.F. (la strîngerea şi copierea actelor din Arhivele statului o contribuţie capitală a dat Elena Piru). G. Călinescu, Istoria literaturii române, ediţie revăzută, mss. GR. M. ALECSANDRESCU (1955) VIAŢA Familia mamei lui Gr. Alecsandrescu, născută Măria Fusea, ne este mai bine cunoscută, fiind probabil mai cuprinsă şi mai de vază. Măria şi fratele ei Nicolae erau copiii unui Dumitraşcu Fusea şi ai Chirei, trăind în veacul al XVI II-lea şi în cel precedent, deoarece Brîncoveanul folosea pe Dumitraşcu in lucrări de hotărnicii. în ce legături de rudenie cu Dumitru se aflau alţi Fusea, anume Şerban cu soţia sa Stanca, nu ştim. Şerban e îngropat în biserica Sfînta Paraschiva din Tîrgovişte şi lespedea lui de mormînt e înflorată foarte frumos de un pietrar cu simţul caligrafiei sepulcraîe. Biserica fusese ridicată din temelii, precum arată pisania, în zilele lui Alexandru Scarlat Ghica-voievod Ia leat 1767 de jupîn Negoiţă sin Şerban Fusea, cupeţ ot Tîrgovişte (erau deci negustori), şi de un Radu vătaf za plaiu Ialomiţii sin Vogdea vătăşel ot Pietroşiţa. Fuseştii sînt stăruitori ctitori de biserici. Şerban şi fiul său Negoiţă zidesc schitul Fusea, care luă foc în toamna lui 1859 de la nişte foi de porumb întinse peste o vatră din curtea mînăstirii (doc. 17)\ biserica din Brăneşti, din Bezdead (împreună cu Dima Stegarul)2, 1 Se referă la documentele din arhiva Institutului de istorie literară şi folclor (n. red). 2 Următoarea pisanie, pe care ne-a oferit-o d. Alfred Cruţeseu, în fotografie, poate fi de la Bezdead: „Această s. biserică s-a fondat la leat 1757 de dumnealor Şerban Fusea din Tîrgovişte şi stegar Dima tot din Tîrg(ovişte), •earră s-a reparat învălită cu fer 1872, zugrăvită la leat 1857 noevre 8 — amu făcut turla de la oamni la 1891 din Bietroşiţa (cu Radul vătaful de plai), Sfînta Vineri sau Paraschiva din Tîrgovişte (aceasta de fapt fusese numai lungită peste locul unde se afla tinda); Niculae Fusea, unchiul poetului, biserica din satul Viforîta şi împreună cu alţii biserica din mahalaua Sîrbi, lîngă obor, lăcaş mai vechi, rezidit în 1854.1 Pe pereţii bisericii din Pietroşiţa sînt zugrăviţi Şer-ban, Stanca şi fiul lor Negoiţă cu soţia sa, Ilinca. Costumele sînt de epocă brîncovenească. Şerban are barbă albă, scurtă, Stanca o mică maramă străvezie pe cap. Ilinca poartă o rochie semănată cu flori, în mijlocul unor cadrilaturi, dintr-un brocat părînd cusut cu fire de aur. La gît e împodobită cu salbă de galbeni enormi. Părul negru îi e ridicat în sus ca un toupet. Toţi sînt, oricît ar contribui şi şablonul zugravului, foarte ochioşi. Negoiţă are mustaţă neagră, subţire, Ilinca sprîncene încondeiate. Negoiţă ţine mîna dreaptă pe capul unui copil îmbrăcat şi el după moda bizantină. Fi-va odrasla sa? Ar fi adoptat, după tradiţia familiei, un băiat, Ioniţă Negoescu, şi o fată măritată cu Ion Porfirogen. Şerban a mai avut două fete, o Măria, dată după un postelnic, şi pe Safta, măritată cu Cristian Voinescu. Maiorul Voinescu II, prietenul lui Gr. Alecsandrescu, era de fapt un afin. Fratele Măriei Fusea-Alecsandrescu, Nicolae Fusea, fiul lui Dumitraşcu, era însurat cu Marghioala Lăzureanu, dintr-o familie 2 iarăşi cu trecere, căreia îi aparţine maiorul Scarlat Lăzureanu, numit primar al oraşului Tîrgovişte în ianuarie 1859 „(Românul", nr. 9 din 22 ian./ şi tot pin stăruinţa mea a fost şi turla, ear acum la leat 1893 am răparat-o şi am zugrăvit-o peste tot cum să vede". 1 Virgiliu Drăghiceanu, Întemeierea şcoalelordin Ro-manati si Dîmboviţa de către pitarul Mihail Drăghiceanu, Buc, 1914, p. 24.' 2 Lăzurenii aveau moşie în Lazuri, judeţul Dîmboviţa, plasa Dealului (Lista de proprietari de moşii din districtul Dîmboviţei, 1857, tipărită). Aici e trecut, în 1857, Barbu Lăzăreanu (sic), care în 1855 fusese făcut pitar („Vest. rom.", nr. 95 din 9 dec. 1855). Un parucic Lăzăreanu mergea la Tîrgovişte la 26 dec. 1838 („Cantor de avis", nr. 34 din 30 dec. 1838). Costache Lăzureanu era ridicat la rang de conţipist în 1846, cu prilejul vizitei lui Bi-bescu la Tîrgovişte („Vest. rom.", nr. 73 din 17 sept. 224 1846). 3 febr. 1859). Nicolae Fusea 1 este zugrăvit şi el cu familia-i destul de numeroasă la biserica Viforîta. în vreme ce băieţii lui au redingote pe talie, iar fetele corsaje occidentale, el îşi păstrează giubeaua şi brîul. Dar mustaţa o poartă forfecată, părul tăiat scurt. Fizionomia îi este onestă iar ţinuta dreaptă şi fără smerenie. Acestea par a fi caracterele Fuseştilor. Băieţii lui Nicolae sînt Hris-tache, Ioan şi Costache, acesta din urmă băieţandru, înfăţişat după maniera bizantină tot în redingotă, însă în dimensiune mai mică. Fetele sînt Mariţa şi Elisabeta. Sînt verii şi verişoarele poetului, cu care acesta a copilărit. Mariţa s-a măritat cu un Dumitru Stărostescu, avocat (personaj elegant, ras şi înjobenat în tinereţe, semănînd cu Oscar Wilde, cu barba bifurcată mai tîrziu ca a lui Alphonse Daudet) 2, Elisabeta cu pitarul Miha-lache Drăghiceanu3, întemeietorul la 13 iulie 1833 al şcoalei lancasteriene din Tîrgovişte. Hristache, însurat cu Măria Dîmboviceanu, este ales în 1857 membru al Divanului ad-hoc, ca proprietar mic. Avea moşie la Titu, 1 Nicolae Fusea a murit în 1854. Piatra mormîntală, frumos sculptată cu caractere latine scrise de mînă, poartă următoarea inscripţie: „Voi, ce avetzi puterea de-a lucra binele shi a sprijini dreptatea sperînd în Domnul, vedetzi că totul aci se sfirshashte. Această piatră poate spune kă subt dînsa repausa(ză) cetătzeanul Nikolae Fusea kare, după o vietzuire de 74 ani, lăsă totul shi se întoarse iarăshi în elementul din kare a fostu luat după nestrămutata lege a kreatorului, 1854, martie 11". 2 Din raţiuni cronologice şi ţinind seama de stilul fotografiilor, avem rezerve asupra identităţii acestui Stărostescu. întîlnim un pitar Nae Stărostescu, numit subpcîr-muitor la plasa Dîmboviţa, la 8 iunie 1847 („Vest. rom.", nr. 48 din 21 iunie 1847); procuror la Tribunalul crimina-licesc în 1851 („Vest. rom.", nr. 69 din 15 sept. 1851,-trecut în aceeaşi calitate la Tribunalul Ilfov, iar în 1852 numit judecător tot acolo („Vest. rom., nr. 43 din 31 mai 1852); trecut la Tribunalul Olt în 1855 („Vest. rom)", nr. 8 din 29 ian. 1855). în 1857 pitarul Nicolae Stărostescu era proprietar cu nu mai puţin de 100 fălci în moşia Lazurile (Lista de boieri şi fii de boieri proprietari de moşii). Un serdar Gh. Stărostescu era înaintat la rang de paharnic în 1842 („Cantor de avis", nr. 71 din 15 sept. 1842). 3 Pitarul Mihail Drăghiceanu avea în 1857 parte de moşie în Dîmbovicioara şi Mărginaşi, nu mai puţin de 100 fălci (Lista de boieri şi fii de boieri etc.^ plasa Bolintinului. Se pare că atunci au candidat cîteşi-trei fraţii. La început, „Secolul" sprijină pe Gostică Fusea, „tînăr plin de amor pentru patria sa", cu „mintea cultivată şi neobosit apărător al claselor de jos" („Sec", nr. 68 din 9 sept. 1857) şi pe pitarul Ioan Fusea dintre orăşeni („Sec", nr. 67 din 5 sept. 1857). Acesta din urmă, profesor din 7 martie 1851 la clasele I-a şi a Il-a ale şcoalei din Tîrgovişte, după ce fusese nouă ani ajutor al cumnatului său Drăghiceanu, este abandonat în favoarea lui Costică Fusea, în locul căruia vedem că iese deputat Hristache Fusea („Sec", nr. 72 din 23 sept. 1857), despre care, în şedinţa din 11/23 octombrie, Nicolae Golescu anunţa că ceruse voie să meargă acasă, primind ştire că un membru al familiei este bolnav („Sec", nr. 78 din 14 oct. şi urm.). Lui Ion Fusea îi datorăm o oraţie funebră (genul era la modă), rostită la mînăstirea Viforîta în faţa sicriului demoazelei Măria Jianu \ moartă la 18 ani. „Ce spectacol teribil şi spăimîntător — începu Fusea — se înfăţişează ochilor noştri! Ce fiori de temere trebuie să coprinză pe oricine privind înaintea sa jalnica victimă a nesăţioasei morţi, care de mii de ani doboară fără milă tot ce întîmpină în fatalul său drum, lăsînd în urma-i plîngeri şi deznădejde". Apoi, arătînd spre moartă: „Abia mai putem cunoaşte defiguratele trăsuri ale aceştii încîntătoare fiinţe, ce pînă eri îmbălsămea ochiul oricăruia privitor, şi s-au stins ca florile ce zîmbesc dimineaţa şi să vestejesc pînă seara, lăsîndu-ne numai trunchiul, despuiat de toată frumuseţea sa. O! destin infernal! O! natură neînţeleaptă!" („Vest. rom.", nr. 36 din 11 mai 1855, foaie volantă). Ion Fusea a lăsat şi un desen, pare-se după natură, stîn-gaci, dar graţios şi veridic, al ruinelor „palatului curţii domneşti din capitala Tîrgoviştea" (septembrie 1847), care trebuie confruntat totuşi cu un desen de M. Bouquet.2 Costică avea o parte în moşia Lazuri şi era în 1859 de- 1 Măria Jianu (n. 1837) era fata răposatului paharnic Ştefan Jianu (1852). Mamă-sa murise în iulie 1844. 2 Ion Fusea făcea şi el politică locală. „Românul" din 10 iulie 1875 publică o telegramă din partea lui, relativ la dizolvarea consiliului comunal, care din 11 : membri cuprindea 8 reprezentanţi ai opoziţiei, aleşi cu 226 mare majoritate. putat al mahalalelor Stelea şi Sf. Vineri, fiind ales la 14 iunie 1859 membru al municipalităţii oraşului Tîrgovişte cu 20 voturi. A fost şi el prefect şi deputat (în 1861 era propus fără a reuşi — „Rom.", nr. 174 din 15 mart. şi nr. 96 din 5 apr., 1861) şi candida cîndva, după 1891, sub steagul venerabilului Dimitrie A. Sturdza pentru un loc în Senat, după cincizeci de ani de trecut politic (Apel). Era magistrat cu reputaţie de integritate. „Reforma" se scandaliza în ianuarie 1860 că fusese mutat de la Dîmboviţa la Prahova pe vreme ele iarnă („Ref.", nr. 2 din 10/22 ian. 1860). Adevărul este că transferarea procurorului dintr-un loc într-altul se făcuse în octombrie („Anunţ, rom.", nr. 83 din 17 oct. 1859). Numit prezident la Tribunalul Dîmboviţa în locul lui Antonie Fotino, la 20 august 1860 (doc 18), este atacat violent în „Dîmboviţa" şi „Independenţa" pentru felurite motive, unul fiind acela că a uzurpat drepturile consistoriului, amesteeîndu-se în pricini conjugale, în realitate fiind vorba de raporturi între un epitrop şi o nevîrstnică. CD. Aricescu îi ia apărarea („Rom", nr. 1 din 1 ian. 1861). Cu toate astea, Costică Fusea era înlocuit în februarie cu acelaşi A. Fotino („Rom.", nr. 47 din 16 febr. 1861). în 1875, fiind ales deputat, telegrafia domnitorului: „Măria-tea! Din sala alegerilor s-aridică cu mandate alegătorii şi se depun la arest" („Rom." din 11 mai 1875). Apoi, cu prilejul votării convenţiei comerciale dintre România şi Austro-Ungaria, era printre, aceia care declarau că „depun mandatele". „Românul", îndoliat, publica scrisoarea împreună cu vestitul articol de fond care începea astfel: „Ieri, 28 iunie, s-a înfipt cuţitul pînă la miner în pîntecele României; corpul iei palpitînd încă fu îmbrincit la picioarele comitelui Andrassy" (nr. din 30 iun. —1 iul. 1875). O fotografie ni-1 arată cu pletele uşor frizate pe deasupra urechilor, însă fără extravaganţă şi cu o barbă neagră în gustul CA. Rosetti. Posedăm şi portretele fotografice de bătrîneţe ale lui Histache şi Elisabetei Fusea-Drăghi-ceanu. Cu o barbă încărunţită şi tăiată în semicerc, Hristache are priviri severe şi nemulţumite, asemănătoare puţin cu ale lui Gr. Alecsandrescu bătrîn. Elisabeta nu mai păstrează decît împărţirea în două printr-o cărare a părului ireal de negru, fără îndoială cănit. Matură, e îmbrăcată ca pe vremea cocoanei Chiriţa, cu crinolină 227 de tafta şi o pelerină de dantelă neagra, pe cap avînd un întreg buchet de flori; bătrînă, poartă la gît un guler de broderie albă, pe cap o dantelă neagră, trădînd grija vestimentară aşa de remarcabilă la poet, moştenită probabil din partea mamei. Faţa bătrînei Elisabeta e blajină, obosită, parcă mîhnită. Se zice că ar fi fost avară. Despre Mihai Alecsandrescu, sameş 1 şi vistier, nu ştim mare lucru. Se presupune a fi unul şi acelaşi cu Mihai Lixăndrescul, biv-al-treilea-vistier, condicar al judeţului Dîmboviţa în ianuarie 1808.2 De la Măria Fusea luase drept zestre o vie „în valea Sasului", ce rămase apoi poetului Gr. Alecsandrescu, care o vîndu fratelui său Ion (doc. 19). Lăsase apoi pe seama „preoţilor şi a bisericii via din dealul Aninoasa, numită La ogrăzi", un loc în piaţa tîrgului, ceea ce e un indiciu că ar fi avut vii la Aninoasa. în Tîrgovişte ar fi stat întîi în mahalaua Grecilor, acolo unde se află acum Biserica Lemnului, al cărei ctitor ar fi fost şi unde ar fi şi trebuit să fie îngropat. Mihai şi Măria Alecsandrescu avură cinci copii, unii din care ar fi murit înainte de 1842: „Să-ţi arăt împrejuru-mi un larg cerc de morminte în care dorm fraţi, rude, părinţi ce m-au* iubit". (Mîngîierea unei june femei) Dar cum Nicolae şi Alecu supravieţuiau poetului, iar Safta Bărbătescu trăia în 1877, an în care, la 8 ianuarie, muri Ion, „fraţii" răposaţi, dacă nu sînt născociţi, sînt alţi copii morţi de timpuriu. Nicolae, zis Nae, a rămas holtei şi familia crede că scria versuri fără a le publica, ceea ce e foarte cu putinţă, de nu e la mijloc o confuzie cu Niţă, adică cu Ion, care acesta stihuia in modul cel mai regretabil sub numele I.M. Alecsandrescu. Găsim poezii ce nu pot fi decît de el în „Reforma" din 1859, printre care şi o Marsilieză Gvardii Naţionale din Piteşti, dedicată d.I. Brătianu pentru stimă: „Tram, tram, tram, ta-ta, Mie-mi vine a cînta." 1 Smara, Conferinţe şi discursuri, Buc, 1905, p. 115 urm. a G. Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne. Intîii poeţi munteni. „Ardealul", Cluj, 1923, p. 249 urm. 1,*' în 1860, Gr. Alecsandrescu solicita pe Ghica să.nu- ; mească pe frate-său Nicolae „şef al Arşivelor" (ms, 801, | scrisoarea din 22 aprilie). Familia crede că Nicolae a fpst director sau funcţionar superior la Poştă. Printre ,"; cîţiva funcţionari cu acest nume, unul, N. Alexandrescu, | intrat în serviciu la 1 august 1865, oficiant superior clasa a IlI-a din 1 mai 1873, în funcţie încă la 1885, ar fi putut ]l fi el1, dar lucrul rămîne nedovedit, avîndu-se în vedere ; I vîrsta. Bătrîn gîrbov, ar fi locuit prin strada Cazărmii, i |i Din actul de deces se constată că a murit în strada Jianu 'p nr. 8, suburbia Mavrogheni, în vîrstă de 90 de ani, la |i: 14 martie 1889, necăsătorit, de profesie „liberă", deci £ nu pensionar (Arh. stat., Registrul morţi 1889, act i J< nr. 1365). f; Ion M. Alecsandrescu a rămas celibatar şi era destul ţ de avut, posedînd, pe lîngă o casă proprie cu tinda în I; stilul muntenesc, prăvălii în tîrgul oraşului, pe un loc ce ţ. fusese al părinţilor, şi care se văd şi azi, trainice, cu un ţ cat, cu obloane de lemn, iar una din ele cu geamlîe de \" lemn la rîndul de sus. Casele cu locul lor ohavnic din strada Creţulescu le cumpărase de la frate-său Alecu. Pe lîngă ia; via din Valea Sasului, cumpărată de la poet, mai poseda via din dealul Doiceştilor, cumpărată de la Ilie Bănescu, r în 1854, şi „via bătrînă", tot pe dealul Doiceştilor, pe proprietatea Anichii Răsti, cu embatic. Avea vase şi tot ce e ii de trebuinţă într-o cramă, producea, pe cît reiese din tes-tament, vin şi tescovină. Misogin, nu voi cu nici un chip să lase femeilor averea şa, prevăzînd prin testamentul din 4 ianuarie 1877 ca după moartea soru-si Safta, căreia îi lăsa totuşi un venit viajer, prăvăliile „cu pămîntul ohavnic să rămînă pe seama nepoţilor de fraţi, oricîţi vor fi în viaţă de sex bărbătesc, cu îndatorirea de a nu îl înstrăina sub nici un motiv, ci să se folosească de uzufructul ei cît vor trăi înşile şi după încetarea din viaţă ' urmaşii lor parte bărbătească, care se vor produce din-tr-înşii, adică copiii, în lipsă de copii nepoţi şi strănepoţi în linie dreaptă coborîtoare, şi numai atunci va trece la sex feminin, cînd s-ar întîmpla a se stinge cu desăvîrşire 1 „Buletinul Telegrafo-Postal (Jurnal oficial)", an. i XVI, nr. 5 din 1 mai 1885, p. 77. moştenitorii de sex bărbătesc" (doc. 20). Pesemne că Ioniţă se plictisise de averea lui, căci la 25 aprilie 1862 încercase, avînd „trebuinţă de o bună linişte", să dăruiască lui Gr. Alecsandrescu via în dealul Doiceştilor, zisă „via bătrînă", şi casele din mahalaua Creţulescu „din acest oraş Tîrgovişte".1 Poetul, care avea motive în acei ani de a fi indispus faţă de frate-său, refuză darul. Curios este că şi Mihalache Drăghiceanu, institutorul moşier, făcuse clucerului pe atunci Gr. Alecsandrescu un dar „de case", pe care acesta îl refuzase, încît institutorul cerea lai decembrie 1858 tribunalului anularea actului (doc. la I.I.L.F.). îţi vine să crezi că nu dragostea aşa de subită fu pricina acestor generozităţi, ci zvonul confiscării proprietăţii peste o anume limită, într-o vreme cînd cei bogaţi se temeau de „furierism", de „comunism", şi că darurile, făcute unui om auster, nu erau fără condiţii orale, urmărind dosiri ale unei părţi din avutul funciar al donatorilor, în 1857, pitarul2 I. M. Alecsandrescu e arătat ca „proi prietar de case în mahalaua Curtea domnească", iar în 1859,'în vîrstă de 40 de ani (născut deci pe la 1819), era deputat al mahalalei Tîrgului şi iu ales cu 13 voturi, la 14 iunie, membru al municipalităţii, prezident fiind M. Drăghiceanu, iar unul din secretari C. Fusea (dosar din 1857-1859). în 1872, C. D. Aricescu pomenea în „Poporul" (nr. 86 din 16 iun./28 iul.) de „d. Alecsandrescu (fratele ilustrului fabulist)", care trecuse prin „acea municipalitate" a Tîrgoviştei.3 Ion dorea să fie îngropat „la biserica unde stă mormîntaţi şi părinţii" săi şi, trăgînd în felul lui nădejde să agonisească veşnicia, ceru să i se ridice „un monument solid şi care să merite privirea oricărui trecător, iar nu a fi supus la critica publicului". Safta s-a măritat cu un Bărbătescu, dintr-o familie veche dîmboviţeană, cu aşezare şi în Bucureşti, în maha- 230 1 Remus Caracas, Biografia lui Gr. Alexandrescu (contribuţii), „Prietenii istoriei literare", Buc, 1931. 2 Deci el este acel Ion Alecsandrescu, înălţat la 25 aprilie 1845 la rangul de pitar, odată cu' Zaharia Carcalechi („Vest. rom.," nr. 32 din 23 apr. 1845). 3 Cîteva cuvinte la adresa d-lor Chirculescu şi Vasilescu din Tîrgovişte. laua Scorţarului. Se cunoaşte un Mihai Barbatescu, ceauş de Tîrgovişte la 1798, sub Hangerliu-vodă. Alecu, a cărui casă gospodărească, pusă pe un, soclu înalt .peste bolta pivniţei şi cu geamlîc pe toată lăţimea ei, e în fiinţă şi azi în mijlocul unei ogrăzi, a luat pe Luxiţa Brătescu, desigur rudă îndepărtată a Fuseştilor, căci Safta lui Cristian Voinescu avusese o nepoată de fiică, Luxandra, măritată cu N. Brătescu1. Luxiţa Alecsandrescu era o femeie cu faţa prelungă, contrastînd cu voinicia trupului ascuns în larga rochie de tafta neagră. Ea trebuie să fie acea doamnă L. Fusea, care, în 1862, era directoare cu 500 lei pe lună a Externatului de fete din Tîrgovişte (doc. 21). Fusese înzestrată de fratele ei Grigore Brătescu în 1859 (doc. 22).2 în 1861, Alecu Alecsandrescu cumpăra 1 Acest Nae Brătescu, arătat ca serdar în 1837, ca paharnic în 1844, era moşier cu cel puţin 300 de fălc în 1857 la Brătesti (de unde numele), la Ulmi şi lîngă Tîrgovişte, iar fiul său, pitarul Alexandru Brătescu, cu tot atît'la Măţăoani şi Jugureanu (dosar municipal, 1857). în 1844, paharnicul Nicolae Brătescu era prezident la magistratura oraşului Tîrgovişte („Vest. rom.", nr. 83 din 20 oct. 1844). Poseda case la Bucureşti, în dosul caselor răposatului clucer Clinceanu, unde a şeiut cu chirie marele logofăt Iancu Văcărescu („Cantor de avis". nr. 16 din 28 febr. 1842, şi „Vest. rom.," nr. 11 din 9 febr. 1846). Avea o fată, Lina, care în vîrstă de 7 ani tinu un cuvînt în faţa mitropolitului a doua zi de înviere („Cantor de avis", nr. 27 din 5 apr. 1841). Călătorea între Bucureşti şi Tîrgovişte („Cantor de avis", nr. 43 din 20 dec. 1838). Dăm şi de un Dumitru sau Dumitraşcu Brătescu, subocîrmuitor la plaiul Dîmboviţa în 1837 '(„Almanah" 1837) şi în 1840 („Cantor de avis", nr. 40 din 13 ian. 1840). 2 „Cu ajutorul lui Dumnezeu foae de zestre ce o dau soră-mi Lucsiţi, născută Brăteasca, ce trece în căsătorie cu domnul Alecu Alicsandrescu, 1859, noiembrie 1.3: galbeni 1200, Adică una mie doă sute galbeni #, tot nactul în care intră şi gardiroba; 200, Adică doă sute galbeni #, preţul lucrurilor ce să coprind mai la vale, "Sadică: 1 pereche toarte de aur lucrate cu diamanturi şi zmaranduri noi; 1, una pereche idem de aur, lucrate cu zmalt; 2, doă inele de aur, din care unul cu piatră de.rubin; 1 Una cruce de aur; 12 Adică doăsprezece linguriţe de argint suflate cu aur, noi; 1 Una talmă de caşmir'neagră; 1 Una pelerină de taltă nooă; 1 Una pălărie neagră; 2 Două rochi de lînă; 1 Una idem de mâtase; 1 Una idem de lustre de mătase nooă; 1 Una 231 Iii 232 cu 10 000 lei, de la cumnatul său G. Brătescu, casele „din oraşul Tîrgovişte, uliţa cea mare, mahalaua Stolnicului, cu toate acaretile cîte se află în curte şi grădina de la spatele lor cîtă se află împrejmuită cu uluci" (doc. 23). Alecu cumpărase în 1845 pămînt de la ţărani în satul Suseni (doc. 24), în 1857 fiind înscris pe lista de boieri şi fii de boieri proprietari cu cel puţin o sută de fălci, cu o parte în Ludeşti, Suseni şi Lazuri (dosar 1857). Luxiţa a avut şi surori: Elena, căsătorită (fizionomie oacheşă, muncită), Mariţa, nemăritată, cu aere uşor măreţe, Adelaida, necăsătorită (ochi mari negri, figură ingenuă, clorotică). Acestea sînt cumnatele lui Gr. Alecsandrescu. Alecu a avut copii: pe Iancu şi pe Alexandru, amîndoi ofiţeri, pe Măria, născută în 1869, deci nu ignorată de poet, măritată însă abia în 1891 cu Gr. Grideanu, general, şi pe Elisa, căsătorită cu I. Dumitrescu, fără copii. A trăit pînă în 1912. Foarte bătrîn, către sfîrşitul vieţii, cu plete şi mustăţi albe, semăna cu poetul şi era îngrijit la înveşmîntare ca şi acela. Grigore Alecsandrescu s-a născut la Tîrgovişte la 22 februarie 1810 (data este incertă şi s-ar putea propune cu felurite temeiuri 1812, 1814). Casele cu un singur rînd ale lui Mihai Alecsandrescu, existînd şi azi, devenite o vreme „visterie", sînt ale unor oameni cu stare. Erau albe, luminate de ferestre pe toate laturile şi ornate la intrare cu un fronton pe două coloane de zidărie şi, fără îndoială, se profilau pe o vegetaţie bogată care a dispărut. Cele patru trepte de la intrare, azi de ciment, trebuie să fi fost de piatră. Avea o livadă, o grădină cu potecă des \__ de stambă, idem nooă; 1 umbreluţă; 6 Şase perechi ciorapi; 6 Şase batiste; 3 Trei bucăţi de madipolon în rufe cusute; 1 Una saltea de lînă cu trei perne, şi feţile de damasc nooă; 1 Una plapomă de cutnie nooă; 4 Patru perne de puf cu feţile lor cusute de milino; 2 Doă ciar-şafuri cusute de percal; 14 Paisprezece şervete de masă subţiri; 2 Doă mese de pînză de casă; 2 Doă prosoape idem de casă. Adică una mie patru sute de galbeni # se adună toată zestrea, ce să dă soră-mi Lucsiţi, cu preţurile lucrurilor vorbite mai sus şi care i să dau în natură. Grigore Brătescu, fratile şi înzeştrătorul soră-mi" (urmează iscălitura lui A. Alecsandrescu de primire şi autentificare). călcată de poet cînd era copil şi un păr înalt, la tulpina căruia Gr. Alecsandrescu se juca (cu mîna lui sădise copaci tineri, de care fu nevoit să se despartă curînd): „Tînăr eram c-Aurora, ca zefirul de uşor, Cînd sub voi cu mieluşeii mă jucam încetişor." Tîrgovişte este un tîrg alb, tăcut şi care acum o sută de ani era, nici vorbă, înecat în livezi. Unele case au înfăţişarea locuinţelor ţăranilor de munte. De pe partea cea mai ridicată a oraşului, de lîngă turn, vezi Ialomiţa şerpuind pe un pat larg de prundiş, iar dincolo de ea Mînăs-tirea Dealului şi, mai în stîhga, mînăstirea de maici Viforîta. Munţii se profilează la orizont ca un deal lung, dar înălţimea lor se bănuieşte din aceea că norii albi, ce plutesc asupră-le, se dovedesc la o atentă vedere a fi zăpezile de pe ,piscuri. Dealtfel, de la Pietroşiţa peisajul devine păduratic şi bolovănos şi începe urcuşul spre Bucegi. Oraşul, fostă reşedinţă domnească, nu-şi mărturiseşte fala trecută decît prin biserici, în fruntea cărora stă aceea domnească, cu trei turle şi frumoase efecte de arcade, ridicată de Petru Cercel. Tinda, glacială ca un eavou, cu pietrele ei tombale şi cu frescele de domni, interiorul mistic întunecos din pricina zugrăvelilor şi a desfăşurării mai mult în altitudine decît orizontal, galeria pentru doamnă şi femei, la care poţi urca şi din interior pe trepte abrupte de piatră începînd îndărătul stranei domneşti, totul conferă locaşului un aer solemn, vrednic de văile şi munţii din apropiere. Lîngă biserică se află ruinele curţii domneşti şi cilindrica Chindie pe soclul ei piramidal, replică severă a turnului Galata, înaltă de 25 metri. Un fanai lumina noaptea în creştetul ei, stingîn-du-se dimineaţa în bătăi de darabane, semn că orăşenii puteau să iasă pe uliţe. Curtea era întărită cu o cetate şi alte turnuri mai mici dădeau răspunsul arhitectonic măreţei cule, din vîrful căreia cîmpia, valea Ialomiţei, dealurile, munţii se văd într-o panoramă vastă, într-o linişte zguduitoare. Biserica Steleâ, rezidită de Vasile Lupu după modelul Trei-Ierarhilor din Iaşi, în semn de împăciuire cu Matei Basarab, are deasupra uşii în pisanie, drept stemă, „zimbrul ţării-nvecinate". E o construcţie sprijinită de contraforţi puternici, brodată cu arcade şi 233 234 ale cărei turle poligonale ghintuite cu bumbi stau pe tambururi stelare. Exista pe vremea poetului Mitropolia,-începută de Neagoe Basarab, vast edificiu în stilul bizantin al Sfintei Sofia, cu opt turle şi cruci puse pe grele baze de piatră cioplită în chip de turbane turceşti. Este de asemenea şi o biserică franciscană, în vag stil sienez, cu zone albe vrîstate cu roşu, cu un mormînt al seniorului de Fontanes. Gr. Alecsandrescu contempla, cuprins de mari simţiri, aceste rămăşiţe ale trecutului — şi cu deosebire turnul. Uneori, ca să-1 vadă de departe, se suia la Mînăstirea Dealului, unde se afla ţeasta lui Mihai Viteazul, într-o biserică sobră şi elegantă, acoperită cu plăci de piatră, unele brodate, cu trei turle în stilul celor de la Curtea-de-Argeş, strînse una într-alta, pe tambururi mari, al căror profil văzut laolaltă cu peretele exterior, ornat şi el cu două şiruri de arcade, este magistral. Zidul înalt al mînăstirii, întinzîndu-se de jur împrejur, era pustiu şi învechit, acoperit de iederă bătrînă şi de muşchi.1 De acolo, dealtfel, turnul se zăreşte foarte indistinct peste albia Ialomiţei, absorbit în vastitatea perspectivei. Tîrgoviştenii arătau cu mîndrie călătorilor ruinele cetăţii. Lui Gr. Alecsandrescu cetatea „ce-a domnit", aşa umilită cum era acum, îi plăcea precum anticarului un ban de aramă „ce nu mai are curs". Şedea pînă la asfinţitul soarelui cu ochii la ruine, simţind „groază" la vederea scheletului lor. Bătrînii, arătînd o boltă, povesteau de o tînără doamnă care, cînd cetele tătăreşti năvăliră în palat, fugi în această peşteră ce se întindea departe sub pămînt, pe drumuri rătăcite, avîndu-şi răsuflarea într-un loc necunoscut. Acolo ar fi fost avuţii nenumărate, comori domneşti, păzite de tauri negri infernali şi de alte iesme şi din care noaptea licăreau focuri. Oamenii care cutezaseră să se apropie prea mult nu se mai arătaseră la lumina zilei. Din beciurile palatului pleacă într-adevăr trei subterane, una'spre Ialomiţa, pe sub apa căreia ar fi şi trecut, răspunzînd spre Mînăstirea Dealului. Grigore 1 Trecutul la Mănăstirea Dealului. Zidul, a dispărut, fireşte, odată cu mînăstirea, înlocuită cu o şcoală militară, dărîmată şi ea de cutremur. Ghica II scormonise toate dedesubturile în nădejdea de a da de comori.1 Gr. Alecsandrescu şi-ar fi petrecut copilăria eu Vasile Gîrlova, învăţînd greaca nouă cu dascălul Rafail (în casele lui Nae Hiotu) şi apoi elinică în şcoala lui Mitilineu, căci va. şti această limbă, putînd recita pe dinafară, ajutat de o bună memorie, pe Anacreon, „din scoarţă pînă în scoarţă", şi scene întregi din Sofocle şi Euripide. Stolnicul Nicolae Hiotu era însurat din 1809 cu Elena, o soră a mamei lui Gîrlova, care avea case şi moşia zisă „Mahalaua de peste gîrlă". Această Elena nu-i alta decît clucereasa Elena Hiotu, care în 1845, văduvă, îngrijea de averea soţului ei, alcătuită din moşia Ederea-de-sus, Prahova, cu pădurea respectivă şi' moşia Mahalaua de peşte gîrlă („Vest. rom.", nr. 74 din 22 sept. 1845). Marele clucer, care fusese ocîrmuitor de Vlaşca în 18402 şi. figura în 1841 to Obşteasca adunare ca deputat de judeţ3,; răposase în ziua de 27 iulie 1844 „din pricina unei boale de opt zile" şi fusese înmormîntat la Bucureşti la „sf. mînăs-tire a Sfîntului, Gheorghe celui vechi" („Vest. rom.", nr. 59 din 29 iul. 1844). La Tîrgovişte mai trăia C. Hiotu, mort şi el în octombrie 18514, poate frate ori fiu al celuilalt, oricum rudă şi persoană însemnată în oraş, avînd de-a face ca membru în- Comitetul de inspecţie al şcoalelor cu învăţătorul M.; Drăghiceanu. Serdarul Constantin Hiotul este în 1836 judecător la tribunalul Dîmboviţa5, iar în 1837 prezident6. La 1 iunie 1843, fiind paharnic, era din nou numit 1 Virgiliu Drăghiceanu, Călăuza monumentelor istorice din. judeţul Dîmboviţa, Tîrgovişte, 1907 ; acelaşi, Monumente istorice, dm judeţul Dîmboviţa, Bucureşti, 1912; Mircea B. Ionescu, Tîrgoviştea, schiţe istorice si topografice, Oradea 1929; Raymund Netzhammer, Tîrgovişte, Ein AusflUg m die alte walachische Rezidenzstadt, 1907; I.D. Petrescu Cercetări istorice, B.A.R.P.R., ms. 3748. ' - Almanah al curţii şi al statului pentru anul 1840 Fred Walbaum, Bucurşşti. , 3 Almanah al statului pentru 1841, Zaharia Carcalechi şi fiul, Bucureşti, 1841. ,;! 4 Virgiliu Drăghiceanu, întemeierea şcoalelor din Ro-mdnăţi şi Dîmboviţa, p. 24. ^Almanahul statului, 1836. i 6 Almanahul stalului, 1837. 235 i j 236 prezident în locul lui Costache Lamotescu („Vest. rom.", nr. 43 din 1 iun. 1843), păstrînd această calitate şi în 1844 („Vest. rom,", nr. 38 din 16 mai 1844,, supl.).. Ioan Mitilineu, căci de acesta poate fi vorba, venise în ţară prin 1818 şi ţinea în 1854, cînd muri în vîrstă de 58 de ani, un institut în Bucureşti („Vest. rom.", nr. 85 din 3 nov. 1854). Poetul citea* pe lîngă tragicii greci, cărţi populare româneşti, ştiind pe de rost Alixăn-dria şi Istoria lui Arghir : „Nu mai eşti tu acela care-n copilărie Ştiai pe dinafară yestit-Alexăndrie, Şi viaţa ciudată a unui Craiu cuminte, Care lăsă pe dracu fără încălţăminte?" De timpuriu Gr. Alecsandrescu îşi pierdu părinţii, morţi, se pare, prin 1827. „Lăsat străin pe lume", deşi avea fraţi şi numeroase rude, plecă în cele din urmă la Bucureşti, unde trăia un unchi, părintele Ieremia, care locuia „într-un beci sub scară la Mitropolie". în mai 1830, LA. Vaillant deschisese în casele lui „Papa, lîngă Hanu-Grecilor", „o şcoală de limba franţozească" cu două clase: una de literatură şi alta de gramatică. Casele ser-darului Papa şi Hanul Grecilor se aflau pe uliţa Stravro-poleos („Vest. rom.", nr. 72 din 10 sept. 1843). în clasa de literatură apăru, în primăvara anului 1831, tînăruî Alecsandrescu într-o bancă din fund, lîngă perete, „înfăşurat într-un surtuc cafeniu, oacheş, foarte oacheş, părul negru, sprîncenele groase, îmbinate, ochii căprui şi scînte-ietori; mustaţa îi mijea pe buză". Printre şcolari erau Ion Ghica şi CA. Rosetti. Vaillant făcea dicteuri, de pildă din Grandeur et decadence des Romains de Montesquieu, versiuni în proză din Henriada lui Voltaire, şi punea pe şcolari să recite satirele şi epistolele lui Boileau. Alecsandrescu se distinse în chip deosebit la pronunţie, şi asta e o dovadă că încă dinainte avea oarecare cunoştinţe de limba franceză. Pensionatul lui Vaillant fu înglobat, la 1 mai 1832, la Sf. Sava şi de fapt Ion Ghica îşi aducea aminte că acolo ar fi fost „într-o odăiţă" clasa în chestiune. La Sf. Sava se predau elinică, greaca nouă, franceza, slavona, istoria universală şi noţiuni juridice, profesori fiind Eufro-sin Poteca, Ion Popp, Al. Popp, G. Popp, Gh. Ioanid, C. Moroiu, I. Marcovici, I. Genilie şi Petrache Poeharu* Adevărata învăţătură n-ar fi putut-o căpăta poetul numai de la şcoală. El citea pe Plutarh, pe Tucidide şi pe Xeno-fon, ştia pe de rost Andromaca, Phedra, Athalia de Racine, Meropa de Voltaire, pe care le declama cui sta să-1 asculte: „Nu mai eşti tu acela care-n copilărie Ştiai pe dinafară vestit-Alexăndrie... Tu care mai în urmă, rîzînd de-aceste toate, De rost puteai a spune tragedii însemnate, Meropa, Alalia şi altele mai multe, Declamîndu-le toate cui vrea să te asculte?" (Satira duhului meu) La Mitropolie se găseau multe cărţi şi în podul casei Stau aruncate vreo mie de volume, claie peste grămadă, neclasate, necătalogate. Acolo se închidea Alecsandrescu să citească, uneori împreună cu prietenul său Ion Ghica. în şcoală însă nu se ilustră şi nu căpătă nici un premiu. N^ar fi învăţat nimic, fiind turbulent, defăimînd instituţia şi fugind de la cursuri, sub cuvînt că el era om mare acum şi ştia multe, iar profesorii nu se arătau destoinici să-i predea jjfilosofia" pe care voia el s^o cunoască. Aşa cel puţin pretinde veninosul I. Eliade, care-1 cunoscu în această vreme, ajutîndu-1 „doi ani" la învăţătura: „Doi ani un cap de vrajbă în tînăra junime, învăţători, tovarăşi şi clase îngălai, Batjocură-ţi făcuseşi cu-a omului cinstime, Nimic nu învăţaseşi, şi toate defăimai. Doream să-ţi văd sporirea: cu multă îngrijire, La împărţiri de cinste de privitor mergeam: Ca demoni de ispită 1-a tainelor sfinţire, Aşa pereai din şcoală,' ş-aci nu te vedeam; Te întrebam adesea: de ce la cercetare Nu eşti şi tu ca alţii părinţi să veseleşti? De ce nu te îndupleci 1-a şcoalei regulare Să simţi de datorie c-aşa mai mult sporeşti? C-o gură muşcătoare, c-o buză d-ironie îmi răspundeai, păgîne, că n-ai ce învăţa, 237 Că vîrsta-ţi este mare şi vrei filosofie, Şi nu aflai destoinici, spre a te lumina." Tînărul pare să fi fost în realitate nu chiar pe atît capul vrajbelor, Ci un discret cu purtări sfioase, roşind cînd i se vorbea şi căpătînd numaidecît simpatiile („Eu niciodată n-am criticat pe nimeni, pentru că mi-a plăcut să fiu în pace cu toată lumea..."). Era şi un alintat, primea invitaţiile de a locui la unul ori la altul. Dealtfel mai stăruia obiceiul ca boierii să dea culcuş şi îngrijire tinerilor boiernaşi silitori. Gr. Alecsandrescu ar fi fost luat în casă de banul Grigore Băleanu, mare ocrotitor de juni (nu însă din popor), care îmbrăca şi înzestra cu cărţi pe şcolarii săraci de la Sf. Sava şi va fi nici mai mult, nici mai puţin prezident al Consiliului de stat, mădular al Obşteştei Adunări, cîţiva ani, pînă în 1842, cînd şi muri.? Venind pe la Ion Ghica, poetul fu găsit de Iancu Văcărescu pe cînd recita Arta poetică a lui Boileau, urmărit cu degetul pe text de Ghica. Tînărul declamă boierului stihuitor Ceasornicul îndreptat, şi alte poezii ale aceluia. Văcărescu, entuziasmat, îl sărută spunîndu-i:: „Băiete, tu o să fii un "poet mare". A doua zi fu serată în salonul lui Tache Ghica, tatăl povestitorului, iar Alecsandrescu făcu, luîndu-se la întrecere cu Văcărescu, recitări din Ana-creon. Mîniat pe poet, Eliade văzu mai tîrziu în aceste frecventări semne de servilism: „Născut de a fi slugă, crescut în desfrînare, Copil fără ruşine, din rămăşiţi hrănit, Slugarnic la mari case, deprins la îmbuibare Şi rob de bună voie, de inimă lipsit."2 Totuşi, Alecsandrescu ar fi venit „c-o hirtie" în mînă la Eliade, care şedea în mahalaua Dudescului, cerînd sprijin, spunîndu-i că-i „e urîtă viaţa de slugar"., Eliade îl întîmpină ca un „părinte", îi dădu şi el „hrană, -mbră-căminte", îl primi în casă în propriul său pat şi-1 îngriji în timpul „lungoarei" delirante, plîngînd lîngă bolnavul cu picioarele reci, îl întreţinu în şcoală, făcu datorii pentru 1 Almanah al statului pe 1836, 1837, 1838, 1839, 1840, 1841, 1842. 2 Ingratul, în „Curier de ambe sexe", jurnal literar, 238 periodul II, din 7 apr. 1836, p. 74—80. el, se puse chiar chezaş, s-ar înţelege, la o împrumutare de bani. Filantropia eliadescă apare curioasă, pentru că Gr. Alecsandrescu, fiind băiat de familie, avea rude cu stare şi o moştenire el însuşi. Găzduirea lui se poate explica mai degrabă prin aceea că tînărul poet era tîrgo-yiştean ca şi Eliade, legat cine ştie prin ce afinitate cu acesta. Eliade se certase cu soţia sa Măria şi tînărul pensionar ar fi dezunit cu limba lui de şarpe „două inimi calde", divulgînd la toţi taina protectorului irascibil, căzută din pricina ingratului în gură de femeie „uşure". Alecsandrescu plecă din casa lui Eliade, care îi păstră o ură nestinsă. Acesta îl descrise ca un „nevoiaş bărbat", cu trăsături de femeie, pe o faţă lunguiaţă, galbenă şi uscată, cu ochi negri, licărind a sînge, cu un nas lung, groaznic şi cu „fatale nări", cu gură largă, ca un iad, pe care o strîngea din cînd în cînd cochet, cu buze de „un rumen de strigoaică", o momîie deşirată, în fine, cu picioare de insectă (Visul). Ospitalitatea lui Eliade dovedeşte firea atrăgătoare a lui Alecsandrescu, care a fost totdeauna un sedentar, însă un om spilcuit, visător, mai apt pentru cariera de poet la curtea unui principe de Renaştere, înţelegător al artelor. Ideea de a pune de ziua Sfîntului Ioan o odă sub perna Văcărescului este delicată şi dezvăluie nevoia congenitală de a căuta o ocrotire. Poetul îşi mărturisea mai tîrziu incapacitatea de a suporta mizeria. Soarta lui Torquato Tasso n-o invidia: . „Dar a lui Torquato soartă nicidecum n-o pizmuiesc; Am temeinice cuvinte: mă cunosc, mă simţ prea mic, Şi nevrednic să iau urma unui mare mucenic." Alecsandrescu trecu în casa maiorului Cîmpineanu, unde se adunau tineri ofiţeri, petrecînd cu lecturi din Lămartine, V. Hugo, Beranger şi de istorii militare: Campaniile lui Napoleon, Memoriile lui Frederic cel Mare. Poetulse lăsă ademenit, după cum însuşi spune; şî intră 'în armată cu prilejul reorganizării acesteia sub Alexandru Dimitrie Ghica, numit domn la 19 mai 1834.1 Fu primit cadet în cavalerie, coleg cu Nicu Lahovari, şi ,,după nouă .;}. Remus Caracas, op. cit., p. 8. înscăunarea domnului s-a făcut la 14 octombrie (Almanah, 1836J 239 luni" fu înaintat la rangul de praporcic, pe care îl avea oricum la 1 sept. 1834.1 Un Gr. Alecsandrescu călărind, iată o imagine inedită pentru aceia care s-au obişnuit să-1 vadă pe poet în contemplaţie cu degetul la frunte. Drept este că era şi „mădular soţietăţii filarmonice"2, contribuind pe anul 1835 cu 6 galbeni. Fu dat la cancelarie, la cinstita dejurstvă, unde caligrafia lui nu plăcu. Eliade insinuează lenevia: „Cu gîndul trîndăviei porneai la ascultare Şi slujba, datoria în veci n-ai cunoscut." Atunci îl trimiseră la Focşani să supravegheze pe Milcov „mişcarea vamală" şi să taie la răboj oile migrante. Poetul, care se aştepta să găsească păstori de Arcadie, rămase dezamăgit: „Turme de oi sînt mulţime, însă încă n-am găsit Un păstor ca în idile, un cioban de pizmuit. Şi nu ştiu cum în vechime, atîţi mari biruitori Părăseau avere, slavă şi trăiau între păstori... Nimfele le văz desculţe, îmbrăcate-n pei de oi, Păstoriţele, pe viscol, pe furtune şi pe ploi." (Epistolă d-lui col. I. Cîmpineanul) Nu erau acolo nici văi, nici dealuri, nici crînguri, nici păduri şi prin urmare nici păsări cîntătoare, ci o cîmpie monotonă şi fără margini. Doar spre miazăzi se zăreau cîţiva pomi şi nişte văi, oarecare sălcii risipite pe şes. La „răsărit", departe, se profilau munţii, spre oraş curgea Milcovul. Milioane de ţînţari bîntuiau regiunea', ţiuind grozav şi muşcînd cu sete pe cine întîlneau. Ţinutul părea cu totul deşert de locuitori. Cîţiva proprietari de moşii de primprejur, obişnuiţi cu locurile din copilărie, nu vorbeau decît de vreme şi de zilele lunii, nedorind a şti altceva. Unul, superstiţios, îşi părăsi casa sub cuvînt că este bîntuită de diavol. Apoi puse să se facă sfeştanie şi se reaşeză în ea. Oamenii credeau tot ce e în scriptură şi 1 G. Bogdan-Duică, op. cit., p. 253. 2 Almanah al statului, 1836. Vezi şi E. Lovinescu, Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui, Casa şcoalelor, Bucureşti, 1928, ed. III, p. 20. „Societatea Filarmonică" 240 fusese înfiinţată în 1833. se îngrăşau în neştiinţă, ca în veacul de aur, necercetînd niciodată cauza lucrurilor, nepunîndu-şi deloc întrebarea „pentru ce?" Aşa scrie Gr. Alecsandrescu în versuri şi nu departe de adevăr, cu deosebirea numai că munţii Vrancei se văd în zare peste dealurile Măgurei şi Odo-beştilor la apus, iar nu la răsărit. Oraşul în sine, în partea munteană, se remarca prin numeroase maidane şi crînguri şi prin căsuţe foarte multe din scînduri tencuite şi învelite cu stuf. Biserici multe şi precare, ridicate din ambiţia feluritelor familii (Done, Săpunaru, Robescu, Cafam-zulea etc), ruinîndu-se curînd. Mulţi armeni, avînd şi biserică.1 Uliţele cotite, glodoase de ploaie, încît piciorul intra pînă la genunchi, sau pline de pulbere vara. Apa proverbial de sărată şi sălcie, adusă pe jghiab de olane la cişmeaua de la „Cap bun".2 O gîrlă derivată din Milcov şi foarte şerpuită făcea hotar între Ţara Românească şi Moldova. O mahala a Tabacilor, o uliţă ţigănească, una a grădinarilor vorbesc despre înfăţişarea sătească a oraşului. Pe uliţa Tîrgului, căzînd perpendicular pe hotar, în apropierea mînăstirii cu aspect de fortăreaţă Sf. Ioan, se grămădeau dughenele joase, dar uneori solide, cu arcade şi cu tavane în bolţi, ale negustorilor români şi armeni, în preajma oraşului se aflau imaşuri pe care păşteau vitele, turmele de oi. Fie că treceau la iernatic toamna sau, la păşune primăvara, fie că erau mînate dintr-o parte în alta, în urma negoţului între cele două ţări, vitele mari şi mici erau oprite la vamă, însemnate în condică, înfierate, supuse la o taxă. Cîte un comandir al graniţii, cu dorobanţii săi, supravegheau împreună cu vameşul trecerea cirezilor şi turmelor: Un dorobanţ pîndea la uliţa mare unde era vama, dar cirezarii căutau a strecura cornutele şi pe alte „drumuri şi poteci de prin oraş". întocmai ca un sat, pe 1 Dimitrie Fr. Caian, Istoricul oraşului Focşani,. jFoc-şani 1906; I.M. Dimitrescu, însemnări cu privire la oraşul Focşani. Extras din Natura, Bucureşti, 1931; Aurel Sava, Boierii ţinutului Putnei la 1830, în „MilcOvia'', V—VII, Focşani,' 1936. • i 2 Ofiţerul austriac, originar din Praga, Emannuel baron1 Salomon de Friedberg, desenează o cişmea de zid cu stema Moldovei, un cap de bou, de fapt de zimbru. Fi-va această fîntînă „Cap bun"? Virgiliu P. Arbore, Milcovia văzută de un călător străin în anul 1836, Focşani, 1933. 241 la asfinţit cînd se întorc vitele, Focşanii trebuie să fi fost invadat de boi şi de oi, care ridicau nori de colb şi, păscînd cîtă verdeaţă întîlneau în cale, se adăpau din apa.gîrlei de hotar. Pe la graniţa Focşani trecea fireşte şi marfă, în 1837 „importaţia şi ecsportaţia" pe la acel punct a fost de 833.121 lei: bogasierie de Turchia, marchitănărie de Rusia, braşovenie, blănărie din Evropa şi Turchia, bum-băcărie lucrată şi nelucrată, abagerie de Turchia, căvă-fie, curelărie, feliurim, fierărie lucrată şi nelucrată, ară-mărie lucrată şi nelucrată, băcănie şi lucruri de mîncare, •obiecturi manufacturi (Almanah, 1837). în epoca şederii la Focşani trebuie să fi văzut poetul pe o toamnă, cînd frunzele galbene umpleau dealurile, cîmpia, amintind bătălii sîngeroase, a Brăilei, pe care era un monument comemorativ (Meditaţie). în 1837 îşi înfăţişa demisia din slujbă, din care mai bine zis fu moralmente izgonit, deoarece hotărîrea domnească încuviinţa „a să slobozi din slujbă praporcicul Grigorie Alexăndrescu, cu toate că pentru folosul slujbei urma această punere la cale să se facă mai dinainte"1. Activitatea literară a prapor-cicului nu putea să placă domnului, instigat de răutăciosul Eliade. Chiar dacă nu-şi tipărea compunerile, după obiceiul său, Alecsandrescu le publica oral şi una suna foarte suspect: „Lupul cu toată prostia Cîrmuia împărăţia." întors la Bucureşti, poetul se adăposti în casa lui Tache Ghica, „peste drum" de Teatrul de mai tîrziu, şi şezu acolo într-o odaie cîţiva ani. Cîndva totuşi, înainte de 1839, ar fi locuit împreună cu Ion Brătianu, pe atunci praporcic, „într-o casă din dosul bisericii Curtea-veche", nu departe de casa Odobeştilor.2 Frecventa tot mai des pe Cîmpineanu, a cărui politică de rezistenţă faţă de amestecul 1 „Bul. of. al Tării Româneşti",nr. 50 din 1 nov. 1837, p. 208, decret nr. 66 din 27 oct. 1837. Demisia din slujbă însemna demisia din oştire. în 1838 praporcicul Grigore Alecsandrescu nu mai figurează în cadrul activ al armatei (Almanah al curţii şi al statului, 1S3S). 2 Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei I.C.- Brătianu, 1821 — 1891, „Universul", Bucureşti, 1934, ed. 'a 242 n-a, p. 14. V străin o îmbrăţişa. în noaptea de 11 ianuarie 1838 se 1 întîmplă un cutremur, în urma căruia se dărîmară trei- m zeci şi şase de binale şi muriră cîţiva cetăţeni. Vodă, \ l' ieşind de la teatru, merse îndată din curiozitate sau din j 'i. ostentaţie prin oraş. Biserica Sf. Gheorghe Nou crăpă şi ,- j se povîrni pe o parte, altarul bisericii Ene^ se despică de j sus pînă jos, un zid al bisericii Amza crăpă. în Dîmboviţa > se prăbuşi o turlă a bisericii de la Mînăstirea Dealului, ' clopotniţa de la mînăstirea de maici Viforîta căzu pe jumătate, biserica cu toate turlele se surpă, se nărui bolta :' altarului bisericii din satul Văcăreştii de Răstoacă („Can- \ ' tor de avis", nr. 38 din 19 ian. şi 44 din 1 febr. 1838, şi ■ „România", nr. 12 din 14 ian. 1838). Probabil la acest eveniment fac aluzie stihurile: „De-aş avea-ncai darul să scriu de porunceală Şi cînd cearcă pămîntul vreo mică zguduială, Să fac cîte-o duzină de ode zugrumate." (Epistolă d-lui maior Voinescu II) ; ^ înţepătura era la adresa lui I. Eliade, care, cu pri- ' • lejul cutremurului, ridicase în slavă pe Alexandru Ghica: [• „Un om pe uliţi trece ce n-are ale sale, * i Ce-ai săi nu mai cunoaşte decît al său norod, îi' Ce plînge omenirea în strălucita-i cale, A cărui legăminte se leg în mare nod." La 5 martie 1838, sub semnătura G.A.-scu, poetul ■ publică în „România" fabula Vulpea, calul şi lupul, i ! imitată după Le renard, le loup et le cheval de La Fontaine.1 '; „O vulpe de ani mică, însă de minte mare..." \ „Un renard, jeune encore, quoique des plus madres..." \'' Eliade se năpusti cu voluptate asupră-i. Se prefăcu că nu ştie cine-i tînărul „poetaş", îl numi Ghiţă Ariciu-' lescu, Geniu Angelescu, declară cutare semistih „odorogi-. tură şontîcată", descoperi o tautologie, îl trimise pe autor 1 Fables inedites des Xll-e, XlII-e et XlV-e siecles et fables de La Fontaine rapprochees de celles de tous les auteurs, par. A.C.M. Robert, I—II, Etienne Cabin, Paris, 1825, voi. II, p. 364. „să mai înveţe încă vreo trei luni în clasul întîi de umani-oare", compuse însuşi demonstrativ o prea lungă fabulă p& aceeaşi idee, în fine dădu o „îndreptare" a fabulei lui Gr. Alecsandrescu, din păcate nu mai bună, toată muzica specifică fiind alungată cu iluzorii corectitudini retorice şi gramaticale. Şi cînd îl întreţinea în şcoală, Eliade se lăuda că îndrepta „oloaga ... poezie" şi „proza întortocheată" a acestuia. Pe deasupra, Eliade categorisi pe tînărul poet printre „republicani" x. în Ingratul îl denunţase că pute „de ateie", că se unise cu procleţi într-un „loc de periciune" în „sfaturi blestemate", în „al ţării Pandemoniu", din care, dealtfel, făcuse parte şi el („Căzut şi eu în cursa urzirii prea spurcate") şi care nu era decît o asociaţie secretă, în frunte cu I. Cîmpineanu, desprinsă din „Societatea Filarmonică", numită de teribilul libelist şcoala rodiniană, cu aluzie la Ion Ghica, presupusul ei inspirator de la Paris, poreclit astfel după numele eroului din Le juif errant de Eugene Sue. Eliade mai acuza pe Gr. Alecsandrescu de plagiat: „N-aveai deloc ruşine cu osteneli streine ' Sate arăţi în lume: ca ciuma le strîngeai." Imitînd pe Krîlov, victima criticii strecură în ediţia de Poezii din 1838 fabula Privighetoarea şi' măgarul. El, Alecsandrescu, era privighetoarea şi Eliade, care îl supunea la reguli, un măgar cu cîntec jalnic: „Atunci începe cu bucurie Un cîntec jalnic şi necioplit, încît de aspra lui armonie Toată pădurea s-a îngrozit". Nimeni pînă acum, „nici Omer, nici Virgil însuşi" — se indignă Eliade către Bariţ — de „cioara înfulgată cu pene străine n-a putut să aibă impertinenţa de a se numi însuşi privighetoare"2. Ironie a vieţii literare, în 1 „Curier de ambe sexe", periodul I, p. 238; v. şi I. Heliade Rădulescu, Opere, Bucureşti, ed. D. Popovici, 1943, voi. II. 2 Emil Vîrtosu, /. Heliade Rădulescu. Acte şi scrisori, Bucureşti, 1928, p. 35; cf. şi V. Ghiacioiu, ed. cit., 244 p. 148. 1845 A. Pelimon închina lui Eliade o odă cu titlul Filo-mela, declarîndu-1 privighetoare („Vest. rom.", nr. 50 din 26 iun. 1845): ) „Plăpîndă păsărică, a nopţilor senine! Regina atmosferei, în aer mlădios! Ce cîntă primăvara prin văile vecine Şi face să răsalte un eho armonios!... Tu semeni cugetarea poetului cel mare!"... Toată această polemică, nevinovată în aparenţă, putea contribui însă la suspectarea lui Gr. Alecsandrescu din partea curţii. Anume cuvinte din fabula-replică a lui Eliade: „Jupîni republicani, Vestiţi americani!" par a face aluzie la tragedia Alzira sau Americanii de Voltaire, tradusă de Gr. Alecsandrescu şi apărută în 1835 chiar în tipografia lui Eliade. Piesa vorbea de oprimarea peruvienilor de către spanioli şi făcea din Zamore o căpetenie a celor care voiau să dezrobească ţara de cuceritorii setoşi de. aur: „L'or ce poison briliant qui naît dans nos climats Attire ici l'Europe, et ne nous defend pas." Zamore era hotărît să lupte: „Je viens, apres trois ans, d'assembler des amis Dans leur commune haine avec nous affermis; Ils sont dans nos forets, et leur foule heroique Vient pe>ir sous ces murs, ou venger l'Amărique". Deci năzuinţele lui Alecsandrescu erau în fond incompatibile cu o domnie sprijinită pe puterea expansivă a turcilor, la care desigur că se gîndişe cînd tradusese tragedia, dealtfel nesatisfăcător: „în sfîrşit nalta putere, senatul din Madrit, De moştenitor îmi dete pă fiu meu cel iubit." 246 Poezia Anul 1840 agrava situaţia poetului, care — curajos — proclama ruginite instituţiile vechi şi simţea în aer un duh nou: „A lumei temelie se mişcă, se clăteşte, Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit, Un duh fierbe în lume, şi omul ce gîndeşte Aleargă către tine, căci vremea a sosit!" De aceea, în octombrie 1840, cu prilejul complotului „chimeric" împotriva lui Al. Ghica, la care nu luase parte, fu arestat preventiv. Zvonul era că guvernul avea de gînd să-1 trimită la ocnă. Se prezentase la locuinţa lui, însoţit de jandarmi, un căpitan de dorobanţi şchiop, care cu multă plecăciune îi ceru să vadă hîrtiile ce a mai scris. De atunci, poetul rămase cu oroarea uneltelor stapînirii şi vederea unui om al poliţiei îi făcea impresia unei omizi ce ar fi căzut pe el. Şi casele complotiştilor, se înţelege, fură călcate noaptea de poliţie, spărgîudu-se „scrinuri, sipeturi şi besactele", luîndu-se „hîrtii, zapise şi seneturi". „Răzvrătirea" pusă la cale de Mitică Filipescu, iuncărul Nicolae' Bălcescu (care fu scos îndată din slujba ostăşească, înainte de a fi judecat), Marin Serghiescu, C. Telegescu, Sotîr Ţeran, Costache Baroneşcu, Anton Panovski, serdarur' Macedonski, Mihai Molojescu, Grigore Radoşanu şi alţii ar fi avut drept ţintă „să scape pe ţărani de subt jugul proprietarilor, să dea drepturi deopotrivă la toţi, să întocmească o altă oblăduire, să facă o armie mare". Radoşanul susţinea că avea peste Olt cincizeci de căpitani conspiratori, care urmau să-şi facă rost de tunuri de cireş. Gîndeau să atace pe vodă şi pe miniştri, fie la teatru, fie la bal, în seara de 14 octombrie, cînd era „aniversarea întronării preanălţiei sale", salutată în 1841 cu o poezie anostă de adulatorul I. Genilie („Cantor de avis", nr. 78 din 14 oct. 1841). Ca să preîntîmpine împotrivirea miliţiei, Telegescul trebuia să se înfăţişeze în haine de spătar. în apărare, principalii acuzaţi adoptară tactica tăgăduirii. Bălcescu zise că Marin Serghiescu e „nebun", că vorbele lui sînt „palavre", Filipescu susţinu şi el că în lipsa faptelor şi a documentelor toate sînt „vorbuliţe" şi „băşici de săpurt" şi că totul i se părea „vis", „atît de american" era cu privire la complot (deci cuvîntul „american" avea şi acest sens pe atunci).1 Trei luni, cît Gr. Alecsandrescu- stătu închis la spătărie, traduse Meropa de Voltaire: „(Mare crăiasă, goneşte aceste triste gîndiri, Gustă zile liniştite, dup-atîtea suferiri)". Ce-1 va fi făcut pe poet să aleagă tocmai această piesă, dealtfel considerată printre cele mai bune ale lui Voltaire? Putem presupune că aceasta şi nu alta i-a fost lăsată în mîini la arest, pentru faptul de a osîndi pe tiranul Messe-niei, Polyphonte, care uzurpase tronul cuvenit lui Egisthe. Piesa era aparent legitimistă. Totuşi, antipaticul tiran pronunţa cuvinte ce speriaseră şi cenzura din epoca lui Voltaire: „Le premier qui fut roi fut un soldat heureux; Qui sert bien son pays n'a pas besoin d'aieux... Le droit de commander n'est plus un avantage Transmis par la nature, ainsi qu'un heritage: Cest le fruit des travaux et du sang repandu; Cest le prix du courage; et je crois qu'il m'est du". Ion Ghica îl scoase cu greu pe poet de la închisoare şi-1 invită să-şi reia camera. Cîteva luni, totuşi, Alecsandrescu preferă să stea la hotelul Conduri, apoi se reîntoarse la Tache Ghica, unde locui pînă în 1844. Trecea printr-o epocă de frivolitate, avînd în vedere mediul în care era silit a trăi, nu fără folos pentru un poet îndatorat a cunoaşte lumea în care se învîrteşte. Luxul nesăbuit al înaltei societăţi e descris chiar de gazeta lui Carcalechi: ..... carete largi ca casa cu caprele pînă-n pămînt şi pline de bla-zpnuri! Cupele elegante, căleşti, drosci, cabriolete, cil-biuriuri, faetonuri ş-atîtea rococo ce n-au fost de cînd lumea, născocite de duhurile înapoierii! Cazaci cu barba lungă şi roşii ca sfecla, hamuturi numai -zale de argint pe armăsari de atlaz negru; livrele întortocheate; arnăuţi cu fustanele în treizeci şi două de foi, cu ilece de aur ţesut, cu fesurile pe ureche, cu funtele peste umeri! Fii ai Etiopiei cu faţa ca abanosul, cu ochii şi dinţii ca laptele, cu buzele de o şchioapă ... pălării, tocuri, barete, bonete, saricele, ghirlante, dantele, blonduri, horbote, măline, 1 Arh. stat. Buc, Minist. Justiţiei, dir. jud. penale, dos. 628/1841 (nr. Arh. st. 133 roşu). 247 valansienuri, ghipiuri, punsături de Londra, de Paris, de Brucsel..." („Vest. rom." nr. 4, 5, 6 din 14, 18 şi 21 ian. 1844). Blazoanele de care ne aminteşte cronicarul par curioase într-o ţară lipsită de aristocraţie ereditară, însă mulţi aveau pretenţii nobilitare. „Contesele ideale", care nu mai vorbesc o săptămînă cu nimeni dacă prinţul le ia de mînă la bal, nu poartă un titlu de imaginaţie poetică. Existau, de pildă, contele Alecu Rosetti, locuind o vreme în casele dragomanului Serafim („Vest. rom.", nr. 34 din 4 mai 1846), vicontele colonel de Grammont, acesta din urmă personaj cu care Ctr. Alecsandrescu a trebuit în mod fatal să aibă de-a face, căci era aghiotant domnesc sub Alexandru Ghica.1 în iunie 1841, vicontesa Arghira de Gramon cu doi copii pleca la băi în Austria („Cantor de avis", nr. 51 din 5 iulie 1841). Casele vicontelui2 erau pe podul Caliţii („Vest. rom.", nr. 32 din 25 apr. 1853, supl.), dar vicontesa mai avea altele cu şase prăvălii pe podul Mogoşoaiei, alături de casele Meitani („Vest. rom.", nr. 30 din 13 apr. 1845). în această civilizaţie de faţadă, robii se vindeau ca obiectele, prin reclamă la gazetă.3 1 Almanah pe 1836 şi urm. 2 în 1853 „logofătul viconte Gramon" era pomenit ca „răposat". Copiii se chemau Alexandru şi Filip („Cantor de avis", nr. 6 din 24 ian. 1842). 3 „15 familii de ţigani ai d. Hristache H. Parascheva sînt de vînzare, ori cu totul, sau cu familia. Doritorii de a-i cumpăra să îndreptează la suspomenitul proprietar în hanul lui Anastase Polizu" ; „O ţigancă anume Floarea, în vîrstă de 32 ani, dimpreună cu un fecior al ei anume Niculae, în vîrstă de 17 ani, ai unui neguţător, lipscan, sînt de vînzare; ţiganca ştie să coasă, să spele, şă calce şi să gătească bucate; iar ţiganul poate să ţiie loc de vizitiu. Doritorii să îndreptează la Cantorul de avis" („Cantor de avis", nr. 52 din 8 iul. 1841): „Un ţigan în vîrstă de 32 de ani, bucătar bun şi vizitiu, este de vînzare. Doritorii de a-1 cumpăra să îndreptează la Cantorul de avis"; „O ţigancă ca de 30 de ani, bucătăreasă şi spălătoreasă bună, cum şi un ţigan ca de 18 ani, vizitiu bun, sînt de vînzare amîndoi cu un preţ de 200 galbeni. Doritorii să îndrăptează la Cantorul de avis („Cantor de avis", nr. 82 din 28 oct. 1841 şi nr. 3 din 11 ian. 1842); „O ţigancă spălătoreasă şi bucătăreasă, ca de ani 30, este de vînzare. Muşteriii se vor adresa la redacţia aceştii foi" 248 („Cantor de avis", nr. 92 din 19 nov. 1843). înainte de 1842, vornicul Gr. Cantacuzino dădu poetului, cu care se afla în raporturi de prietenie, găzduire undeva la ţară, în perspectiva munţilor acoperiţi de zăpadă (Viaţa cimpenească). Erau acolo un cîmp lat, cu un mal spre răsărit şi un rîu cu multe braţe către apus, cu apa căruia se udau răsadurile unei grădini. Casa cea albă a vornicului se ridica pe o muchie stînd stingheră şi „de umbră neocolită" în mijlocul cîmpului. Nu reprezenta o capodoperă arhitectonică. Avea „spre patru părţi ale lumii" cîte o fereastră disproporţionat de mică faţă de înălţimea clădirii. Spre miazănoapte, nu departe de conac, se zăreau o bisericuţă şi un sătuleţ aşezat în linie cu colibele pe două rînduri. în vale se vedeau desişuri, răsaduri, livezi, alunişuri, dealul era verde şi împestriţat cu vii şi semănături. în ianuarie 1842, Gr. Alecsandrescu petrecea la moşia polcovnicului Ioan Odobescu, şeful ştabului domnesc şi comandirul polcului de cavalerie, începînd din anul 1838, de Paşti la moşia unor „nimfe", probabil tot la Odobescu, unde îl atrăsese în ianuarie „pantofi mici" şi „ochi frumoşi". Plănuia a merge la Iaşi.1 Era aşa de notoriu ca poet, încît poezia Clinele soldatului, foarte pe departe imitată după Le chien du Louvre2 de Casimir Delavigne, avu o aplicaţie neaşteptată. în 1842, bulgarii şi grecii din Brăila se răsculară, călcară în noaptea de 10 februarie pe polcovnicul Engel. Cu acest prilej, parucicul Petrăchescu, vrînd să-i împrăştie cu soldaţii săi, fu omorît. La înmormîntarea lui, după cuvîntul funebru („Ce neaşteptată întîmplare! Ce grozavă noapte! O! armă fatală! O, cruzi ucigaşi!"), se întocmi şi această poezie („Cantor de av.iş", nr. 21 din 17 martie 1842): „Rănit fără vină Soldatul căzuse Şi în puţine ceasuri Chinuit muri... 1 G. Bogdan-Duică, Scrisori de Grigorie Alexan-drescu, în „Viaţa românească", I, 1906, nr. 7 — 8; le reproduce şi E. Lovinescu în monografia lui.ed. a IH-a; folosim ms. 801, B.A.R.P.R., deoarece scrisorile sînt publicate cu expurgaţiuni, uneori fără nici un motiv serios. 2 Oeuvres completes de Casimir Delavigne de f Academie Frangaise, Didier, Paris, 1855, p. 523. 249 5 Singura-i avere, Singurul tovarăş Din nenorocire Un cumnat iubit Şedea lîngă dînsul Şi în mare mîhnire Părea adîncit". Pe vară Gr. Alecsandrescu făcu împreună cu Ion Ghica o călătorie de o lună şi jumătate pe la mînăstirile oltene. El, care cunoştea „cu osebire toate uliţele şi mahalalele capitalei", se ruşina de a nu cunoaşte mînăstirile de peste Olt, munţii înalţi, peşterile minunate de care tot auzea vorbindu-se. Plecară într-o caleaşca cu opt cai, pe drumul cel mare de poştă, prin Talpa şi prin Slatina, trecînd Oltul pe podul plutitor, oprindu-se la Drăgăşani, văzînd Ocnele-Mari, schitul Titireciu, Rîmnicul-Vîlcea, mînăstirea Cozia, mînăstirea Dintr-un lemn, mînăstirile Surpatele, Bistriţa, Arnota, Polovraci, Tismana. O luară apoi din mînăstire în mînăstire şi din schit în schit pînă la turnul lui Sever, întoarcerea făcîndu-se pe jos ori călare pe la obîrşia munţilor, din stînă în stînă, din gura Bahnei, în Dunăre, pînă la valea Oltului, la Turnu-Roşu. Cu acest prilej, desigur, poetul a petrecut o noapte la stîna familiei lui Scorei şi a băut acolo „cel mai dulce lapte". La 30^ august era înapoi. Picase chiar în ziua cînd „toată suflarea era datoare să se bucure". Luînd un „fiacăr" ieşi în oraş şi zări pe I. Văcărescu „amestecat în mulţimea ce privea cu gurile căscate o păcătoasă luminăţie". Nu astfel scrie linguşitorul Carcalechi. După el „toată ziua s-a petrecut cu bucurie de toţi lăcuitorii Românii", iar „seara a fost toată capitala strălucit iluminată cu transparente frumoase". Era ziua onomastică a lui Alexandru Dimitrie Ghica. Măria-sa respira aer curat la Breaza şi acolo primi heretismos de la boieri, agenţi, consuli. Serdarul şi profesorul Iosif Genilie îi declamă un encomion în versuri, după care primiră toţi dulceaţă şi cafea („Cantor de avis", nr. 68 din 4 sept. şi 69 din 8 sept. 1842). Poetul merse în toamnă undeva Ia vii, în judeţul Buzău, unde începu să redacteze jurnalul călătoriei.1 Avea o suferinţă, pe care 1 Abia în 1845 apărură în „Vestitorul românesc": 250 Mînăstirea - dintr-un-lemn (nesemnată); Fragmente dintr-o 0 ascunsese înainte de plecarea la mînăstiri şi pe care o alina cu „nişte păcătoase doftorii de la Brăila" (ms. 801, f. 194). în aceşti ani, şi pe cît se vede din vremea şederii la Focşani, poetul începe să scrie poezii de dragoste. Două nume sînt pomenite: Eliza1, Emilia. Cu Eliza se întîlnise într-o consimţire reciprocă pe locuri sălbatice: „Vedeţi aceste locuri, aceste stînci rîpoase? Vedeţi pămîntu-acesta de tot nelocuit? Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase Mai mult decît oriunde, aici sînt fericit." (Eliza ) Eliza era soră cu Graţiile şi zîmbea cereşte. Pînă a nu o cunoaşte, poetul fusese multă vreme dezgustat de viaţă, 1 se păruse că timpul se tîrăşte şi că vîntul bate zadarnic. Acum lumea i se arăta schimbată. Eliza îi strîngea mîna şi prin tăcere îi spunea că-1 iubeşte. De ea poetul se despărţi foarte patetic, înainte de 1838, spunîndu-i: „Adio! N-am cuvinte, / Să-ţi arăt tot ce simte / Mîhnit sufletul meu" (Inima mea e tristă) şi încredinţînd-o că-i va rămîne, după „toate plăcerile gustate", „un credincios prieten". Nu credea să existe durere mai mare decît a sa şi se întreba dacă fata, mergînd Ia cîmp pe înserate să culeagă flori, va nimeri un nu-mă-uita. Prin urmare, pricina despărţirii nu era Gr. Alecsandrescu. în ciuda atîtor jurăminte, fata fusese silită să se mărite cu altcineva. Se pare că tot pe Eliza, între 1838 şi 1842, poetul o revăzu la un bal {era om de lume şi frecventa îmbrăcat în „frac negru-verde cu nasturi de metal" societatea bună, „chipurile"a, soarelele, localurile la modă): „în valurile-acelea de lume încîntată, în care ne-am găsit, nuvelă intitulată Călugăriţa (nesemnată); Bistriţa (nesemnată) ; Polovraci (nesemnată); Tismana (semnată Gr. Alecsandrescu), respectiv în nr. 80, 83, 84, 85, 86 şi 87 din 13 oct., 23 oct., 27 oct., 30 oct., 3 nov., 6 nov. 1845. 1 D-na Valeria Sănătescu (decedată de curînd) ştia că poetul avea un morman de scrisori de la Eliza. 2 Prin „clup" se înţelegea un fel de bal. Vezi „Vest. rom.", nr. 13 din 15 febr.' 1844 (Carnavalul) : „Cup mascat la D. Momolo, Clup mascat la D. Conduri, Cllup mascat 251 în vesele cadrile, în sala luminată, St'am singur şi mihnil. Atunci in traşi I" (Te mai văzui o dată) Tînăra femeie se tulbură dînd ochii cu poetul,. şi acesta înţelese chinul ei. Dar totdeodată ea cunoscu puterea ei asupra poetului, care o privea în tăcere, probabil alterat la faţă. Delirul, fericirea întîlnirii trecură iute şi femeia plecă. Pare-se că revederea nu s-a petrecut fără o anume intimitate: „Roua buzelor tale sufletul răcoreşte, Dă viaţă şi plăceri; Sub umedele-ţi gene e un foc ce topeşte Tot felul de dureri." Poetul se întreba cînd se vor mai întoarce „ceasurile sfinte". Emilia, dimpotrivă, îi primea înainte de 1842 omagiile, fără a da nimic în schimb. Zicea că vrea să fie iubită „prieteneşte", îngrozind-o amorul, care după ea era o patimă cumplită şi trecătoare. Poetul îi făcea vestita teorie, derivată din cârpe diem, a trandafirului, cu aceeaşi încheiere: „Pînă n-ajungi timpul rece Bucură-te de natură." (Prieteşugul şi amorul Emiliei) O mai învinovăţea că urăşte viaţa, căuta s-o înduioşeze cu copilăria lui amară, cu mormintele de care era înconjurat. îi dezvăluia că e prigonit de „cumplita răutate" a oamenilor: „Lumea mă crede vesel, dar astă veselie Nu spune-a mea gîndire, nu m-arată cum sînt." Tînăra Emilia, care era de fapt o „copilă" faţă de poetul în vîrstă de vreo treizeci de ani (dacă în fine despre la Hanul-roşu, pe celelalte le mai las. Picnic nemţesc, Picnic boieresc, bal costumat, < soarele muzicale, soarele jucătoare, operă italiană, teatru nemţesc, eoncerturi, marionete, panorame-diorame, comedii pe pereţi, scamatorii 252 s.c.i." . . . < ;;i ea e vorba în această poezie), îi acompania zîmbitoare şi ' calină declamaţia la clavir: ' \\ ' „Sub degetele tale, în sunete-argintoase •. '■ Clavirul cînd răsună, cînd dulce preludezi, ''' Deştepţi în al meu suflet acorduri fioroase, A patimilor stinsă cenuşă înviezi." (Mîngiierea unei june femei) Aparţinea, nu încape îndoială, societăţii bune şi era ■ ■ talentată în muzica instrumentală şi vocală. Era o sirenă, Y cu putere fatală, rezidind în glasul ei încîntător. Poetul îi compune o declaraţie de un melodramatism enorm, com-parîndu-se cu ocnaşul în lanţuri, cu leul în cuşcă: „Eu lanţurile mele le zgudui cu mînie, Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos, Ca leul ce izbeşte a temniţii tărie Şi geme furios. Dar rana e adîncă şi patima cumplită, Şi lacrima de sînge, obrajii mei arzînd, Resfrînge frumuseţea, icoana osîndită, ; \: Ce o blestem plîngînd! O văz ziua şi noaptea, seara şi dimineaţa; Ca un sărut de moarte simt în piept un fier greu. ; Voiu să-1 trag; fierul iese, dar însă cu viaţa Şi cu sufletul meu!" (Cînd dar o să guşti pacea) Tot înainte de 1842 poetul cînta „aşteptarea" unei femei, ai cărei paşi făceau să-i bată inima: „Dar nu... Văz o fiinţă... spre mine-naintează... Şă m-arăt... De vederea-mi ea nu se spăimîntează... Un străin pe aicea sfială ar avea. Ea păşeşte, ia seama... o auz că şopteşte, Negreşit e femeie... Ce zice? Mă numeşte!. Pieptul, inima-mi bate. Aceasta este ea". . (Aşteptarea) .' ' Cine este femeia pentru care publica alte poezii în 1847? Plină'de tinereţe, ea îi dăduse o sărutare (încă o zi) 253 254 şi-i îngăduise să rezeme fruntea de pieptul ei. Dar asta nu satisfăcu pe deplin pe poet. El, care îi închinase — zicea — toată viaţa, era hotărît s-o sfîrşească în moarte, cu o privire dureroasă spre aceea pe care o pierduse în „ceaţa veşniciei". Pesemne că, luînd în serios demonstraţia, femeia ameninţă la rîndu-i cu sinuciderea. Poetul, generos, o opri: „Nu, a ta moarte nu-mi foloseşte; Nu, astă jertfă eu n-am dorit, Dă-mi numai pacea care-mi lipseşte, Pacea adîncă ce mi-a lipsit." (Nu, a ta moarte) Parafrazarea prin izvor indirect a celebrei canţonete a lui Metastasio  Nice (1845) trebuie să fi exprimat o hotărîre luată în acest timp: „După atîta cochetărie Şi necredinţă şi viclenie, • în sfîrşit, Nino, simt că trăiesc. Inima-mi astăzi e izbăvită, D-ace'a sclavie nesuferită, Mai mult asupra-mi nu m-amăgesc." (Nina ) Numele proprii nu sînt prea revelatoare, fiind de convenţie. „Nina" e luat de la Iancu Văcărescu, iar „Emilia" de la Voltaire. Alte femei mai puţin vrednice de consideraţie atrăgeau atenţia poetului, care la 17 martie 1842, în nădejdea de a lua diligenta şi a porni la Iaşi, era decis a le da „veci-nica sărutare" (ms. 801). Se purta astfel fiindcă îi era urît, neavînd ce face şi cînd, în 3 februarie la ceasurile 5 după-amiază, luară foc casele Oteteleşanului (ms. 801, scrisoarea din 10 febr. 1842), vederea incendiului îl învioră, părîndu-i-se „măreaţă". Dealtfel, amator de catastrofe, se grăbi să vină prinţul însuşi, intrînd în odăi şi dîhd porunci ostaşilor. Emanoil Florescu, şeful poliţiei, se împiedică şi în cădere îşi scrînti piciorul. Tabla cu care era învelită casa se înfierbîntase şi oamenii nu putură pune picioarele pe acoperiş. „Focul — zice gazeta lui Carcalechi — în furia lui urma grozav, mobilele cele frumoase şi scumpe să arunca pe fereşti afară, vazurile din cel mai scump porţelan, ceasornice şi oglinzile cele mari să punea în zăpadă, focu să întindea ca un smeu în toate părţile." în cîteva ere o casă din cele mai frumoase şi cu cele mai scumpe mobile, îmbrăcată înăuntru cu atlaz scump, avînd florării „pline cu cele mai frumoase flori străine, în care să bucura canari şi alte păsări cu cînticele lor prin verdeaţă", încălzită pe dedesupt după „metodul franţozesc", se prefăcu in ruine. Căminarul Ioan Oteteleşanul, care era contracciul Ocnelor-Mari, scoţîndu-şi averea din munca ciocănaşilor, nu se vede a fi suferit mult de această pierdere ce constituia cel mult un joc de artifiţii neaşteptat şi un spectacol sublim pentru un poet („Cantor de avis", nr. 10 din 7 febr. 1842), plictisit de aventurile amoroase. Neîndoielnic este că Gr. Alecsandrescu nu e un sentimental adînc şi că.sub marele Iui patos se ascunde un epicureu. Lira sa erotică este vibrantă pînă la vîrsta de treizeci şi cinci de ani. De aci încolo nimic din viaţa sa intimă nu mai străbate în versurile sale. încă înainte de înscăunarea BibesCului, se încredinţase lui Gr. Alecsandrescu slujba de şef la masa a doua a jelbilor şi a registraturii postelniciei (Secretariatul statului), unde îi fu coleg D. Bolintineanu.1 Era acum parucic (el afirma a fi lucrat şi la comisia de pe lîngă Obştescul Divan), iar în decembrie 1845, ca serdar (din decembrie 1844) 2, era orînduit şef al secţiei I-a a Secretariatului3. Menirea lui era de a citi jelbile şi de a face după ele extrase ce mergeau la autorităţile cuvenite, după ce treceau sub ochii măriei-sale. Bibescu, care ţinea să treacă drept ocrotitor al muzelor, menţiona munca lui Alecsandrescu, îl uă vara la Breaza, îl căftăni paharnic la 23 aprilie 1846 4, cînd era ziua sa onomastică (distincţiile cu acest prilej se acordau mecanic), în vreme ce doamna îl numi în glumă „poet al curţii". Poetul sensibil nu se sfia să mărturisească 1 „Bul. of. Ţării Rom.", 1843, nr. 71, p. 282;. „Vest. rom.", nr. 63 din 10 aug. 1843; Almanah pe 1844. 2 „Vest. rom.", nr. 100 din 23 dec. 1844. 3 „Bul. of. Ţării Rom.", nr. 140 din 3 dec, 1845. 4 „Bul. of. Ţării Rom.", 1846, nr. 27, p. .108; „Vest. rom.", nr. 33,din 29 apr. 1846. 255 mai tîrziu că Bibescu se arătase faţă de el „un bun amic". Acesta fusese, dilata el, un iubitor al lirei: Ca Frederic cel Mare Iubeai tu poezia, Ziceai că-nainte-ţi n-are Cel mai mic preţ trufia." 1 ( Bibescu-vodă ) Cuteza a-i face unele solicitaţii. Astfel, dorind să scape „p-un hoţ mic, care, ca funcţionar la drumuri şi şosele, acuzat c-ar fi furat 300 lei, era trimis la puşcărie", vorbi lui Bibescu: „... Am rugat pe domnitore — cu care aveam oca-siunea d-a lucra direct — să puie pe petiţiunea lui re-soluţiunea d-a fi liberat. — Bucuros, îmi zise domnitorele, dar ştii c-a furat. — Ştiu, măria-tea, îi răspunsei, dar ştiu asemenea c-un cîrmuitore, cel de la Prahova, a jăfuit judeţul, a furat mii de galbeni, că prin cercetare s-a dovedit faptul — şi, cu toate acestea, stă la postul său! — Dacă e aşa, zise vodă Bibescu, apoi îţi acord graţia micului hoţ şi pe ocîrmuitore-1 scot. Şi-ndată a şi făcut-o" („Românul", 27 ian. 1874). Doamna protectoare a lui Gr. Alecsandrescu este Mariţa Ghica, născută Văcărescu, soţie în primă căsătorie a spătarului Costache M. Ghica. G. Bibescu fusese însurat mai înainte cu Zoe Mavrocordat, prin adopţiune Basarab-Brîncoveanu, pe care o pusese sub interdicţie în noiembrie 1844, „pentru slăbiciunea minţii şi moraliceasca neputinţă întru care se află de atîţia ani" („Vest. rom.", nr. 91 din 21 nov. 1844). într-adevăr, doamna Zoe, „a Noastră iubită soţie", nu apare la nici o ceremonie şi domnul este acela care face recepţia damelor. Simpatia poetului pentru G. Bibescu se explică prin anume ţinută patriotică a domnului, prin veleitatea acestuia de a relua trecutul glorios al domniilor pământene, îmbunătăţirea „soartei patriei noastre", zicea Bibescu la înscăunare, „credinţa în viitorime" erau motivele pentru care lua „cîrma oblăduirii". Cuvintele sale păreau a făgă- 1 „Trompeta Carpaţilor", XIII, nr. 1217 din 21 nov. 256 1875, şi V. Ghiacioiu, ed. Gr. A., p. LXXXIX. dui rînduiala şi justiţia: „Domn, voi fi ceea ce m-aţi i cunoscut ministru şi mădular al Obşteştii Adunări. Drept ' către toţi, nu voi trece cu vederea nici binele spre a-1 '■ ' răsplăti, nici răul spre a-1 pedepsi" (Foaie voi. la „Vest. rom.", 14 febr. 1843). Dar ceea ce era de natură a im-ji presiona pe poet erau anume demonstraţii falnice. La 14 februarie 1843, cînd se făcu înscăunarea oficială, Bibescu merse la biserica de la Curtea-Veche „pe un cal împodobit cu şabrac prea frumos cusut cu aur". „Măria-sa era îmbrăcat după costumul vestitului prinţ Mihai-Yiteazu, ■; cu o mantie de postav alb cu ceapraze de aur şi cu măr- găritar, gulerul era de cel mai scump samur, fundu cu postaV alb şi cu un frumos sărguţ de diamanturi". Alaiul ' fu după obiceiul vechi, însă cu elemente moderne. Spre !•'■ a nu vorbi de cavalerie şi armată în general, cu uniforme occidentale, starostii de corporaţii erau îmbrăcaţi europeneşte şi înfăşaţi cu eşarfă de marţolin, careta domnească era împresurată „de livree şi picherii curţii şi însoţită de ordinariţi, îmbrăcaţi în uniformă roşie" („Vest. rom.", nr. 14 din 16 febr. 1843). 1 Gr. Alecsandrescu fiind un intim al lui Bibescu, trebuie să admitem că în timpul domniei acestuia el a fost un > martor foarte de aproape sau de la o distanţă mică, atunci cînd protocolul nu-i îngăduia să apară, al tuturor evenimentelor de la curte. Domnul lucra ostentativ ceasuri întregi la Secretariatul statului, fapt pe care Carcalechi 1 ' îl înregistra cu smerenie la „Vestitorul" său. Poetul mărturisea însuşi că lucra cu domnul. 2 „M-sa, lucrînd în cabinet pînă la 1 ceas după amiaz, a mers la canţelaria secretariatului — sună comunicatul — de a cercetat toate jelbile şi alte hîrtii ale slujbei, stăruind pe lucru pînă la 5 ceasuri cu necurmare" („Vest. rom.", nr. 87 din 2 •, nov. 1843). însă şef al mesei jelbilor se afla Gr. Alecsandrescu. Subalternii poetului erau pitarul Matei Conţescu, pitarul Dimitrie Dodofil, pitarul Nae Merişanu, pitarul Grigorie Păţescu. conţipistul Ioan Gioan, pitarul Tănase 1 Vezi în general şi Gh. Bibescu, Domnia lui Bibescu, corespondinţă şi documente, Bucureşti, 1893, voi. I, trad. de B. Florescu; Ioan C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul organic, 1834—1848, Bucureşti, 1915; acelaşi, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Bucureşti, 1919. 2 Remus Caracas, op. cit., p. 8. 257 258 Pîcleanu, pitarul N. Fotino. Dintre colegii de la alte mese şi secţii, fără îndoială că secretarul Corespondenţei franceze Claude Coulin şi ajutorul său Eduard Van Sa-anen trebuie să fi fost mai frecventaţi de el pentru faptul de a putea vorbi franţuzeşte cu dînşii („Vest. rom.", nr. 63 din 10 aug. 1843). D. Bolintineanu era scriitor la masa translaţiei româneşti. 1 în iunie trecu prin Bucureşti prinţul Albert, fratele regelui Prusiei. Barbu Ştirbei îi dădu în ziua de 22 un bal, unde se jucară dansuri europene şi dansuri naţionale. Printre invitaţi se aflau „prinţul Dudunkov Gorsakov, marchizul de Jumilhak, contele de Purtales, marchizul de Rivier". Cîntară pianistul Leo-pold de Maier şi demoazela Cari. Nu-i exclus ca Gr. Alecsandrescu să fi fost chemat şi el ca un punct în coloratura balului. Este însă aproape sigur că a însoţit pe G. Bibescu în călătoria acestuia la Brăila („Vest. rom.", nr. 60 din 30 iul. 1843). El însuşi afirma că mergea cu vodă prin ţară („Prin oraşe, judeţe,/ Unde mergeam cu tine, / în-tîlneam veseli feţe, / Te vorbeau toţi de bine"). Domnul muntean se întîlni des cu Mihail Sturdza, domnul Moldovei, preludînd printr-o aşa-zisă „concordie" spectaculoasă la unirea de mai tîrziu. Bibescu fu întîm-pinat la monument, se îmbarcă pe un vapor în bubuitul tunurilor şi merse cu toată suita la Galaţi, unde îl aştepta Sturdza. Cei doi domni se îmbrăţişară şi se sărutară. „Sînt veacuri de cînd nu s-a văzut o asemenea întilnire de dragoste şi de adevărată prietenie între domnii acestor două Prinţipaturi fireşte înfrăţite din chiar începutul lor şi supuse la aceeaşi soartă", scrise corespondentul. Sturza întoarse Ia Brăila vizita şi apoi reveni la Galaţi într-un caic cu douăsprezece lopeţi, deoarece apele Şiretului rupsese podul. Bibescu revăzu la plecare monumentul şi se reîntoarse la Bucureşti prin Urziceni. în 22 august 1844, Bibescu vizită Tîrgovişte, neui-tînd să contemple, între altele, „măreaţa Mitropolie, uriaşa culă şi biserica ce au rămas din vechea curte domnească". Nu se sătura de a privi acele vechi ruine. La porunca lui, se făcură turnului Chindiei scară de 122 de trepte, precum şi ferestre ogivale la cele două caturi de sus după modelul uşii de la intrare. Cu mare pompă se ridică Bi- 1 Vezi şi Almanahul statului, 1844. M 1 bescu pe drumul strejuit cu tei şi la Mînăstirea Dealului şi îhgenunchie înerucişîndu-şi mîinile la piept- în faţa pietrei ce acoperea capul lui Mihai-vodă Viteazul. „O, ţărînă sfîntă!" — exclamă corespondentul, al cărui stil se resimte de acela al lui Gr. Alecsandrescu. „Umbră dragă! Solia ta a fost mare; dar răutatea şi pizma au curmat-o pe cîmpiile Tordei prin vînzarea cea mai cumplită." Vodă binevoi a vedea şi „ctitoricescul schit al Viforîtei", al cărui ultim ctitor era banul Gr. Brîncoveanu, tatăl adoptiv al Zoei Bibescu, şi în arhondaricul căreia se păstrează şi azi mobilele Biedermayer scoase din conacul din afara zidului mînăstiresc al banului. în drum, trecu fără îndoială pe lîngă satul cu acelaşi nume în care era biserica Fuseştilor. Porni apoi la Cîmpulung, apoi ajunse la Olt, pe care îl trecu pe un. pod plutitor. „Oltule, martor al atîtor lupte sîngeroase şi producător de eroi — declamă corespondentul — potoleşte turbatele-ţi valuri. .. Vezi că porţi în sînu-ţi un fiu al tău.. (Vesti rom.", nr. 68 din 29 aug. 1855). De la Rîmnic, domnul luă în şir mînăstirile, după itinerarul chiar al poetului: mînăstirea Dintr-un-Lemn, Bistriţa, Horezu, Polovraci, Tismana. Rîul Bistriţa, informează corespondentul, izvorăşte în şiroaie nenumărate şi spumoase şerpuind prin bolovani de pietre şi de marmură pe sub două stînci „de o înălţime colosală şi spăimîntătoare". Olteţul izvorăşte din doi munţi de piatră răzbătînd prin stînci cu un vuiet, plăcut din cauza facultăţii acestor munţi de „a reîmpinge sunetul, închipuind o armonie grozavă" („yest. rom.", nr. 69 din 2 sept., nr. 71 din 9 sept. 1844). La Tismana, munţii acoperiţi de stejari, fagi şi castani stufoşi, făceau o vale neguroasă şi înfiorătoare. Doi cataracţi se prăvăleau în şiroaie spumoase pe grămezi de pietre. Pe o stîncă Tismana se vedea „ca o cetate fibroasă" ... „Mari cu adevărat aţi fost, o, slăviţilor strămoşi — scria corespondentul — mari au fost cugetele voastre; măreţe au fost şi făpturile mîinilor voastre. Nimic nu a putut co-virşi a voastră statornică voinţă şi rîvnă" („Vest. rom,", nr. 73 din 12 sept. 1844). Deci, fie că Gr. Alecsandrescu a luat ori nu parte la călătorie, aceasta se făcea în climatul poeziei lui. însă în toamna 1844, poetuleste, sigur, în suita domnului, cînd acesta merge la Focşani, căci îl semnalează „Albina românească" (p. 370). Pornirea cu tot alaiul se făcu luni 31 octombrie la 11 ceasuri. La 8 seara erau la Buzău, salutaţi cu arcuri de triumf şi iluminaţie. Domnul trase la falnica zidire, nouă pe atunci, a Episcopiei, întîmpinat de „armonica cîntare a slavo-slovii". La 2 noiembrie, după vizitele amănunţite la toate instituţiile, pe care avea obiceiul a le face Bibescu, plecară spre Rîmnicul-Sărat, în aceeaşi zi sosiră la Focşani. Norod numeros, alee de brazi. Mihai Sturdza, domnitorul Moldovei, sosise mai înainte în partea moldovenească a oraşului. După-masă, Bibescu trece hotarul salutat de salve de tunuri şi se întîlneşte cu Sturdza, cu care, ca de obicei, se îmbrăţişează „dulce şi nefăţarnic" („Vest. rom.", nr. 87 din 7 nov. 1844). După o conferinţă care a ţinut pînă la 11 noaptea, Bibescu se reîntoarce în bubuitul tunurilor la locuinţa sa. A doua zi, Sturdza vizitează pe Bibescu, luînd masa cu el. în seara aceleiaşi zile de 4 noiembrie, suita sosea la miezul nopţii la Buzău. în decembrie 1844, parucicul Gr. Alecsandrescu era înaintat la rangul de serdar („Vest. rom.", nr. 100 din 23 dec. 1844). Avem motive' să credem că poetul a fost de faţă la manevra din 22 aprilie 1845 pe cîmpul de la Colentina, sub comanda polcovnicului Solomon şi în prezenţa domnului cu tot ştabul său. Pedestrimea şi un divizion de cavalerie, „în noa şi frumoasa uniformă de ulani, şi compania de tunuri purtînd în cap casce sau coifuri" făcură „evoluţiile cele mai grele şi mai iuţi". Artileria alerga de la o parte la alta, clătinînd pămîntul cu trăsnetele sale, în timp ce batalioanele „aci se întocmea în coloane, aci se destindea în front, şi aci iarăşi se strîngea în carele" („Vest. rom.", nr. 34 din 1 mai 1845). O manevră asemănătoare de artilerie, cavalerie şi infanterie se făcu tot pe cîmpul de la Colentina la 22 aprilie 1846, fiind de faţă şi Mihai Sturdza, domnul Moldovei, care vizita pe Bibescu-vodă („Vest. rom.", nr. 31 din 23 aprilie 1846). De astă dată poetul fu cu siguranţă prezent şi scrise O impresie. Dedicată oştirii române: „Şi cînd auzii glasul aramei tunătoare, Şi cînd văzui silitră de fulger purtătoare, Cîmpia, atmosfera de fum întunecînd, Iar printre fum, prin ceaţă, egretele-albicioase Mişcîndu-se departe, ca umbre fioroase Ce ies din întuneric, o crimă-ameninţînd; Electrică schinteie simţii ■ ■ •" Cîteva artifiţii şi o demonstraţie cu tunuri umplute cu silitră entuziasmau, atunci, după atîtea veacuri de umilire, pe români. în septembrie 1845, Bibescu se va cununa cu Măria Văcărescu la Focşani. Logodnica sosise la 28 august cu vaporul la Severin, apoi urmase călătoria spre Calafat pînă la Brăila, unde corăbiile ancorate în port se înşiruiră în chipul cel mai pitoresc, înălţînd bandierele. Bibescu ajunsese la Focşani cu miniştrii şi suita la .5 septembrie şi se îmbrăţişase iarăşi la hotar cu Mihai Sturza, care era naşul. Logodnica veni şi ea la Focşani, trăgînd în casa lui Costache Robescu 1, şi însoţită de marea vorniceasa Lucsandra Văcărească, mamă-sa, şi de alte dame, vizită pe doamna Moldovei. în seara Nzilei de 7 spre 8 septembrie, de Sfînta Măria, i se făcu serenadă pe sub ferestre, dirijată de ubicuul Vist. Cununia este vestită în zorii zilei de 9 septembrie prin 21 salve de tun şi se săvîrşeşte la mînăstirea Sf. Ioan din apropierea gîrlei de hotar, a cărei biserică albă, zveltă, cu o singură turlă era atunci împrejmuită de ziduri înalte şi avea o clopotniţă asemănătoare puţin cu a mînăstirii Golia din Iaşi. Seara fu petrecerea în casele lui Costache Dăscălescu, zidire elegantă, albă, gospodărească, cu un peristil de patru coloane zvelte, aşezate în semicerc, şi care ar fi avut în interior o capelă în stil gotic şi saloane luxos mobilate. Nu se poate închipui cum atîta alai putea intra într-o astfel de locuinţă, care dealtfel se afla într-o mare ogradă înconjurată cu ziduri groase şi avea numeroase alte acareturi în fund. Mulţi invitaţi vor fi stat în curte. A doua zi fu manevră pe un cîmp din marginea oraşului, urmată de un prînz oferit de Bibescu domnului moldovean, probabil la mînăstirea Sf. Ioan, unde trăsese. Că Gr. Alecsandrescu, „al căruia geniu poetic în deosebite feluri este cunoscut românilor", a fost în suita domnului la acest eveniment se vede şi din aceea că, „după săvîrşirea cununiilor", a înmînat 1 D.F. Caian, op. cit., p. 220. doamnei un epitalam publicat de „Vestitorul românesc"1, în care de fapt domină politicul prin ideea unionistă: „Vreme multă ziua-aceasta Va trăi în pomenire, Şi al tău îngeresc nume Veacurile îl vor şti. între doă ţări vecine Objet pacinic de unire A nădejdei stea plăcută Rumâniei tu vei fi..." De acum încolo, poetul pare a fi tot mai agreat curţii, asociat la petrecerile intime. în august 1846, cînd domnul se găsea la Comarnic („Vest. rom.", nr. 63 din 13 aug. 1846), Gr. Alecsandrescu era desigur invitatul curţii2 şi în această calitate lua parte la o vînătoare în munţii Bucegilor, Printre participanţi au fost probabil şi postelnicul Ştefan Golescu, polcovnicul Scarlat Cre-ţulescu, aghiotant al domnului, maior Ioan Voinescu şi pitarul, Ştefan.Ferechidi, care au pornit-o de la Bucegi prin munţi şi au ieşit călări la Cerneţi, de unde, luînd vaporul, au sosit la Giurgiu, împreună cu doamna lui Mihai Sţurza şi cu prinţul Galiţin. Călare a fost, fără îndoială, poetul şi la vînătoare, ca ofiţer de cavalerie ce era. Trebuie să ni-1 închipuim pe poet nu numai ca om de lume, de o înveşmîntare desăvîrşită, cum ni-1 arată un desen, dar şi ca un cineget emerit, ca unul care colindase în copilărie munţii şi fusese crescut în mijlocul unei boierimi subalpine cu gustul mişcărilor violente. Ser-darul Sache Poroineanus, care era în 1844 secretarul 262 1 Nr. 76 din 27 sept. 1845: înălţimi Salle Doamnei Măriţi Bibescu. Pentru 9 septembrie. 2 Vezi scrisoarea lui Gr. Alecsandrescu din Comarnic, din 8 aug. 1846, în „Studii si cercetări de istorie literară şi folclor", I, 1-4, 1952, p. 93. 3 Hristache, fiu al lui Nicolae Fusea şi al Măriei Lăzureanu, căsătorit cu Măria Dîmboviceanu, a avut o fată Sevastiţa, măritată cu un Grecescu. O fată a acestei Seyastiţa, anume Mariţa Grecescu, s-a căsătorit cu col. Poroineanu (aşa afirmă cineva din familie). Sache Poroineanu, a cărui fotografie din epoca unionistă ni s-a comunicat, nu poate fi soţul Măritei. Presupunem că Tache, it Ocîrmuirii suveran" n-a colaborat deschis şi dacă Plîngerea depu-} ", talului e de el (ceea ce după stil nu este exclus, avînd în vedere asemănarea cu O profesiune de credinţă din 1857), [', ea apare abia la 3 septembrie, cînd revoluţia era virtual eşuată şi, în loc să trateze combativ idei revoluţionare, ironizează oportunismul şi versatilitatea unor pretinşi progresişti. în septembrie vine Suleiman-paşa* întîm-pinat la Giurgiu de Eliade. Guvernul este la început ; recunoscut. Apoi, deodată, soseşte Fuad-paşa cu o armată după el şi cu poruncile legitimului suveran, care hărăzeşte o proclamaţie „boierilor şi vouă lăcuitorilor Valahii de toată clasa", tunînd în contra revoluţiei iz-vorîte „din acel duh al comunismului împotriva căruia se bate şi triumfează acum Europa toată" („Vest. rom.", 269 ! nr. 69 din 24 sept. 1848). Trei coloane de oşti turceşti intră în Bucureşti îndreptîndu-se spre cazarmă de infanterie, spre Mitropolie şi spre palatul cîrmuirii. Pe Dealul Spirii miliţia română, de fapt corpul de pompieri, se apără glorios şi cincizeci de ostaşi cad morţi. Tristul Carcalechi, care salutase pe fecioara România, ironizează acum „partida eczaltâţilor". Considerînd că ţigănii aparţinînd proprietarilor particulari au fost sloboziţi de revoluţie spre paguba „proprietăţii ţării", Fuad anulă biletele de eliberare emise de la 11 iunie pînă la 13 septembrie, restabilind robia („Vest. rom.", nr. 71 din 2 oct. 1848). Logofătul Constantin Cantacuzino, care fusese pus caimacam, scoase pe Gr. Alecsandrescu de la Secretariat, indiciu că-1 socotea suspect de idei revoluţionare. Că poetul nu mai publică nimic este de înţeles. Omer-paşa, comandantul militar al Bucureştilor, interzisese de a se vorbi în cafenele şi în alte localuri publice despre politică, invitînd pe toţi „de songer â leurs interets pri-ves". în schimb, Alecsandrescu trimitea curajos emigranţilor 'informaţii foarte folositoare. La 4 decembrie 1849 se făcu ceremonia înscăunării noului domn- Barbu Ştirbei, care, fiind fratele lui Bibescu, e de aşteptat că nutrea faţă de poet acelaşi interes. Ştirbei păru mai degrabă afectat de soarta fratelui său şi nu-şi ascunse neîncrederea pe care o avea în propriul Ivii viitor: „Alesul, înzestrat cu tinereţe, rîvnă şi destoinicie, era chemat, într-o vreme lină, a resbate un viitor întins. Cine putea atunci să-şi închipuiască că o carieră, ce se deschidea aşa de falnică înainte-i, era să fie atît de mărginită?..1. Lumea mă socoteşte, poate, cel mai fericit în aceste momente. E! domnilor; năluciri nu mai pot fi pentru un om serios, la vîrsta mea, şi pe vremea de acum" („Vest. rom.", nr. 97 din 5 dec. 1849). Apoi încep balurile şi la 15 ianuarie 1850, pe un vînt şi un viscol îngrozitor, în sala Slătineanu, fostă Momolo, se dă bal maschâ, cu muzică adusă din Viena („Vest. rom.", nr. 5 din 17 ian. 1850). Instrucţiile domneşti asupra socotelilor între arendaşi şi clăcaşi, distribuind claca ţăranilor în trei trimestre, cu interzicerea de-a se lucra de-a rîndul, nu însemnau vreo uşurare a mizeriei celor de jos, care, după opinia rizibilă a guvernului Iui Bibescu, mergeau desculţi hu din sărăcie, ci din prost obicei („Vest. rom.", nr. 10 din ; I 4 febr. 1850). Ton Ghica lăuda în 1850 pe Alecsandrescu •■ J pentru buna lui poziţie, pe care acesta o socotea neînsem-: | nată. Era „secretar de pricopseală" la „Senat" şi, cînd ' ; /' vor veni din nou ruşii în 1853, va fi „însărcinat cu soco-1 "7 telile armiilor ruseşti", fiind „membru al Comisiei Cen-' î trale, întocmită pentru socotelile cheltuielilor ostăşeşti", -] post pe care. îl va avea pînă la 10 august 1855, cînd va "*1fi înlocuit cu pitarul Manolache Anghelescu („Vest. rom.", nr. 64 din 17 aug. 1855), Locuia aproape de „eleşteul Cişmigiului", Devenise mizantrop văzînd cum falşii ste-gari ai revoluţiei făceau pe spionii poliţiei, nefiind în-i cîntat nici de unii neconsecvenţi „ucenici ai libertăţii şi eroi ai patriei" din emigraţie. Mădularii Senatului pro-I'', pusese să se vînză averile revoluţionarilor. Nu se mai ducea la balurile şi soarelele de carnaval, dezamăgit de imoralitatea protipendadei (Oteteleşeanu îşi lăsase la 55 de ani nevasta, Elena Cîmpineanu, spre a se căsători cu Elena Filipescu) şi de orizontul îngust al burgheziei H mici, care se ferea „ca de foc de o întîmplare care ar comprometa patriotica vînzare a mărfurilor". Egoismul ^ ■■ boierilor era de neînchipuit. Divanul luînd în cercetare c.^.„;- un proiect ce îndatora pe boierii care ar întreprinde un negoţ să plătească patentă „ca şi ceilalţi muncitori1 de ,j - rînd", aceştia se burzuluiră: „aş fi vrut să fii faţă ca ,să vezi furia şi mînia lor; să vezi cu ce majoritate ab-,:, solută a lepădat acel articol, şi at unei să-mi spui dacă lecţiile trecutului le-au fost de vreun folos". în 1851, " ' Millo* jucînd o piesă Tuzu calicu şi punînd pe scenă un respectabil boier cu barbă albă şi cu giubeaua de samur, ■""■r stîrni rîsul numerosului public „pe seama clasei privilegiate". Nimic însemnat nu se întîmpla în ţară. „Mutări de la uri divan la altul şi tot din cercul privilegiat", Clerul »n» de sus era putred. Episcopul de Buzău, Filo tei, după [l ., ce ar fi trăit cu o stariţă cu care a avut trei copii, ar fi îndepărtat-o pentru una mai tînără şi mai frumoasă. Divanul a hotărît ca slujbaşii cei mici, numiţi de miniştri iar nu cu ofis domnesc, şi care au pînă la două sute lei leafă şi mai puţin de 50 de ani să nu primească pensie. „Dar boierilor nu le pasă, căci toţi au împlinit de mult jumătatea de veac şi copii(i) dumnealor nu încep nici- 1 Probabil „muritori"? odată cariera de la scriitorie" 1. Şerban Belu a tras o straşnică bătaie domniţei Ştirbei, soţiei sale, care a fugit „pe jos la tată-so". Pe urmă s-au împăcat şi Belu a început s-o bată din nou. Niculache Kreţulescu însoţeşte pe doamna Ştirbei în voiajurile sale de sănătate, şi aceste „jărtfiri patriotice îi aduc pe tot anul cîte un rang şi cîte o gratificare". Vodă a'asistat la împărţirea premiilor. „Cuvinte şi iar cuvinte din partea profesorului şi din partea domnului". în schimb, în şcoala militară au manevrat foarte frumos nişte copii de 12 ani. Justiţia nu merită nici o laudă. Un negustor, impacientat de neaducerea la îndeplinire a unei hotărîri, a intrat în Tribunalul Ilfov, secţia I, şi a strigat judecătorilor: „închinaţi-vă, închinaţi-vă, că am să vă omor". Judecătorii se ascunseră sub masă. Astfel de ştiri dădea secretarul de Ia Divan lui Ion Ghica, ridiculizînd clasa privilegiată. Alecsandrescu strecoară o ironie şi la adresa lui Ghica însuşi: „M-am liniştit ceva de cînd m-ai înştiinţat că nu pretinzi la domnia ţării..." Poetul, care din 10 octombrie 1853 devenise clucer („Vest. rom.",.nr. 82 din 14 oct. 1853), căpătase două pasiuni noi: cîinii şi şahul. Cei dintîi erau mai simpatici decît „nimfele", dintre care una îi ceruse mătănii de la Ţarigrad. Nu mai avea iluzii în materie sentimentală şi, dacă făcea vreo nerozie, o făcea „cu sîngele cel mai rece şi numai ca să se împlinească scriptura". Jocul de şah îl scutea de „multe vorbe zadarnice". în seara de Anul Nou 1853, Gr. Alecsandrescu asistă la inaugurarea teatrului nou, care, deşi bogat pe dinăuntru, nu i se păru de o arhitectură aleasă. Sala însă, plină de lume, „făcea o privelişte cu totul măreaţă". Domnul se afla în lojă cu consulul rus şi cel nemţesc. După foaia carcalechiană, „elegantele şi bogatele toalete ale damelor de prin loji, resfrîngîndu-şi splendoarea în oceanul de lumini al sălii., înfăţişa ochilor o privelişte magică şi încîntătoare" („Vest. rom.", nr. 2 din 7 ian. 1853). Spectacolul, în trei părţi, 272 1 Totuşi Obştescul Divan făcu un Proiect de legiuiri a pensiilor pentru amploiaţii ce primesc leafă de la două sute în jos, pe care domnul îl întăreşte („Vest. rom.", nr. 23 din 21 mart. 1853). Cei cu 15 ani de slujbă primesc a patra parte din leafă, cei cu 23 de ani o jumătate, cei cu 30 de ani trei părţi. 1 fu de circumstanţă: un vodevil cu cîntece, tradus din franţuzeşte: Zoe sau amantul împrumutat; o arie din I Masnadieri, împreună cu un trio din Lucrezia Borgia şi finalul operei Lucia di Lammermoor, ultimele două părţi cu cîntăreţi de la trupa italiană, printre care da-micela Lesnievsca. Pentru această solemnitate poetul pregătise un imn: „Aici se va încorona Virtutea lăudată, Şi viţiul se va-nfrunta Prin fapta-i imitată." Chiar din ianuarie 1853, Gr. Alecsandrescu este membru în comitetul teatral şi cu mîna lui, deşi fără să iscălească, pune felurite rezoluţii cu privire mai cu seamă la slobozenia sau interzicerea de a se reprezenta unele piese, căci comitetul avea o cenzură şi controla repertoriul trupelor în general (doc. 29). Astfel, luăm cunoştinţă că Măria Tudor (de V. Hugo) nu era slobodă a se juca. Actorii trupei române se împrumutase, nevoiaşi, de la o Sofia Coler, care-i reclamă la poliţie. Poetul întocmi, la 20 august 1854, o hîrtie către d. antreprenor al trupei române, în termenii următori: „Cinst. Poliţie a Capitalei pă lîngă adresa cu no. 18.576 alătură o listă de datorii de bani după Ia mai mulţi actori din trupa D-tale, ce are a luoa D-ei Sofiea Coler, ce prin reclamaţia sa cere către c. Poliţie a fi despăgubită de arătaţii bani. în temeiul caria supt iscălitul scrie D-tale ca, din leafa ce are a primi fiecare actor, să poprească arătaţi(i) bani ce se vede însemnaţi la numele fiecăruia dator, pă care fără întîrziere să-i trimiteţi la Direcţie, spre a să înainta după cerere, iar mijlocind vreo împrejurare, asemenea să arătaţi pricina, spre a să face cele de cuviinţă". Din ianuarie 1852 1 îl aflăm pe poet la Comisia documentală cu 500 lei lunar, funcţionînd pînă la 31 decem- 1 Se pare că a fost numit la 19 ianuarie 1852, odată cu Simion Marcovici (doc. 42). 275 brie 1857.1 Cumula slujbe,,căci fără îndoială îndeplinea şi pe afceea de director al Arhivelor: statului. Acolo, „Pe dealul Mitropoliei In arhiva României, . Unde statul grămădeşte Tot ce nu-i mai trebuieşte", nu s-a dedat vreunei activităţi deosebite şi şoarecii roa-seră în tihnă dosarele,' precum singur mărturiseşte în numele lor: „Şeful de azi al Arhivei, om de pace iubitor, Ne-a fost chiar ca un părinte, un zelos ocrotitor." îndeletnicirea de căpetenie a poetului era de a încuviinţa slobozirea de acte trebuitoare departamentelor, îndeosebi celui al Dreptăţii, rezoluţia lui fiind atunci „Să va da", şi a lua notă de înapoierea lor. în cazul din urmă, rezoluţia poetului era invariabil: „Să va revizui şi să va depune la loc" (Arh. stat., Buc, registrele pe anii 18"49—1854). Cum dosarele arhivelor nu încăpeau la Mitropolie şi peregrinau din mînăstire în mînăstire, o parte din corespondenţa lui Gr. Alecsandrescu avea ca obiect tribulaţiile actelor. Astfelodată, în august 1849, poetul protestează contra ideii de a se duce delele la mînăstirea Văcăreşti, fiind greu pentru scriitorii Arhivei să se transporte zilnic pînă acolo. Altă dată, în februarie 1850, cere Departamentului din lăuntru două căruţe pentru scoaterea dosarelor de la mînăstirea Zlătari, undele uda ploaia, punîndu-i în vedere totuşi că la Mitropolie nu se găseau încăperi pentru ele (doc. 47). Gr. Alecsandrescu trebuie să fi luat parte, ca persoană oficială, la foarte multe din solemnităţile acelor 1 Comisia documentală luă fiinţă ca urmare a ofisu-lui nr. 541 din 18 octombrie 1837, dat de domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, prin care poruncea Sfatului administrativ extraordinar „a se întocmi o comisie vre-melnicească, care prin înţelegere cu Departamentul tre-bilor bisericeşti" să facă „o desluşitoare alcătuire de toate documentele", pe care se sprijină proprietăţile mînăs-tireşti. Sfatul administrativ extraordinar dădea un jurnal la 22 decembrie 1837, prin care hotăra alcătuirea comisiei pentru înscrierea în condică a documentelor mînăstiresti 274 (doc. 30, 31, 32). ' . ani, mai ales spre a culege informaţii de transmis refugiaţilor. Barbu Ştirbei plecase din ţară şi viceprezi-_ t, dent al Sfatului Administrativ era consulul general Hal- . cinski, sub comisariatul baronului de Budberg. în ajunul * Anului Nou 1854 se dădu un revelion splendid, la care asistară prinţul Gorciakov, toate notabilităţile civile şi i' militare şi elita societăţii („Vest. rom.", nr. 1 din 5 ian. 1854). Carnavalul fu plin de baluri, ca de obicei. în primăvară, boierimea nepăsătoare trecea la şosea „în sute de calesci" („Vest. rom.", nr. 39 din 19 mai 1854), ^costumele junilor şi ale damelor era după cel din urmă jurnal". Armata rusă concentrîndu-se, îşi face apariţia în Bucureşti generalisimul Omer-paşa, străbătînd oraşul în fruntea a 30.000 de soldaţi turci de la bariera Beilicului la bariera Mogoşoaiei. La 13 august se iveşte şi Dervis-paşa, general de divizie, comisar extraordinar al sulta-1 nului. Omer fu întîmpinat în numele tinerimii române de-un viitor zbir, Alexandru Lăzărescu, nu altul decît criticul Laerţiu de mai tîrziu, care vorbi cam aşa: „La France et l'Angleterre sont les pays de l'esprit et de î l'intelligence. Votre glorieuse Patrie est celui de la va-, leur et de Pheroisme; la Roumanie est le pays du sen-f timent" („Vest. rom.", nr. .64: din aug. 1854). Eliade veni odată cu Omer-paşa şi Gr. Alecsandrescu îl întîlni. La 18 august se anunţa intrarea în ţară a trupelor maies- • tăţii-sale imperiale, regale şi apostolice („Vest. rom.", nr. 65 din 18 aug. 1854), iar la 25 august Omer-paşa, cu o numeroasă escortă, iese la bariera Băneasa în în-tîmpinarea locotenentului-general conte Coronini. Se trag salve de artilerie turcă şi austriacă. Trupele austriace intră paradind pe podul Mogoşoaiei. Baronul Hess dădu o proclamaţie, aşteptînd „din partea autorităţilor ţării " > s toată asistenţa necesară în privinţa cazării şi hranei tru-; I* pelor" contra plată. Adevărate lăcuste! Cantităţile de ,,: "'• alimente reclamate de armata austriacă, precum se cdns-ta-tă din „Vestitorul românesc", sînt. considerabile (nr. 68 k y din 28 aug. 1854 şi passim). „Boierii — serie Gr. Alecsandrescu — se arată veseli, văzînd Starea lucrurilor Şj '' ]> răzămîndu-se pe protecţia nemţeasca, care se pare aplecată a le asigura pe viitor toate privilegiile de castă." Gazetele nemţeşti descriau, spre hazul poetului, primirea pompoasă şi entuziastă a armiei austriace, înainte de a fi 275' sosit. „Numai în Bucureşti avem — adăuga el — douăzeci de spitaluri pînă acum. Mulţime de lăcuitori, proprietari sau chiriaşi, s-au văzut scoşi fără veste cu familii cu tot din casele lor şi din hanurile cele mari, fără să le Tămîie nici un loc de adăpostire. Apoi, necurmatele tre^ Minte ale unei mari oştiri, neregulatele cereri, lipsa banilor, nevoia împrumutării vor aduce curînd această nenorocită ţară în sapă de lemn. La 48 am ieşit datori cu 20 de milioane. La 54 vom ieşi cu 40. Oare nu trebuie să fim recunoscători englezilor şi franţezilor pentru această stare a lucrurilor? Fanfaronada şi nestatornicia polU ticii lor mi se par vrednice de toată osînda, mie care sînt foarte puţin politic. Ele pînă acum n-au izbutit alt decît a pierde mai mult încrederea naţiilor şi a arăta că singură Rusia face acea ce zice, şi zice acea ce face." Barbu Ştirbei, care se afla la Baden, fu rechemat şi, venind cu vaporul în ţară, apăru şi el escortat de miliţia valahă, pe podul Mogoşoaiei, la 22 septembrie, pe o frumoasă zi de toamnă, salutat de pe la ferestre cu o ploaie de buchete şi coroane. După bătălia de la Alma din 20 septembrie, asediul Sevastopolului începu. La 3 decembrie 1854, clucerul Gr. Alecsandrescu era înlocuit la Arhivele statului cu paharnicul Dinu RSmniceanul („Vest. rom.", nr. 94 din 4 dec. 1854), spre a fi numit director al Eforiei spitalelor.1 Nu este exclus ca acel Grigore Alecsandrescu, numit la 22 noiembrie 1855 ajutor la masa franţeză a Secretariatului de stat cu 300 lei pe lună, să fie chiar poetul, în compensarea postului de membru al Comisiei pentru 1 Din motive de economie se unificase la 4 sept. 1847 la Colţea cancelariile spitalelor Colţea, Iubirea de oameni, Pantelimon şi a „celui de naştere", punîndu-se director serdarul Costache Bălăcescu, poetul, cu una mie lei leafă pe lună, secretar fiind Bucşan şi casier Ionilă Roşianu („Vest. rom.", nr. 72 din 13 sept. 1847). Starea spitalelor nu era strălucită. In aprilie 1849 caimacamul' C. Cantacuzino, vizitînd spitalul Colţea, îl găseşte „în foarte proastă stare: cea mai mare necurăţenie şi neorîn-duială domneşte peste tot, nu numai pe scări şi coridoare, dar şi în odăi, rufele bolnavilor părea neschimbate de mai multe zile, îngrijitorii, doctorii şi felcerii nu se afla la posturile lor; şi este mai de mirare, că n-am găsit pe nimeni să-mi spuie numărul bonavilor..." („Vest. rom.", nr. 29 din 12 apr. 1849). Cheltuielile ostăşeşti, pe care îl pierduse în august, păs-trînd totuşi pe acela de la Comisia documentală. Gr. Alecsandrescu vorbea şi scria franţuzeşte în mod excelent. De aci încolo cîţiva ani, începînd din 9 martie 1855, poetul iscăleşte prin ziare înştiinţări şi licitaţii, vînzări de locuri ale spitatelor, cumpărări de lemne de tufan verzi şi groase, trebuincioase aşezămintelor Colţea, Filantropia, Pantelimon şi Naşterea, cu îndatorirea pentru ofertanţi de a aduce de probă înainte de licitaţie un stînjen în curtea spitalului, sau comenzi de halaturi, cămăşi, cearşafuri, scufii, feţe de pernă, papuci, şervete, prosoape, dosuri de perne, mindire, legături de cap femeieşti, scufii de noapte, scuipători de lemn, hîrdaie şi alte aşijderea („Vest. rom., nr. 19 din 9 mart. 1855, supl. şi urm). 1 Era poetul un simplu om de cancelarie, punînd numai iscălitura dedesubt? Gr. Costa-Foru, ca director al Eforiei şcoalelor, lua parte la ceremoniile şcolare. Este de închipuit că Gr. Alecsandrescu păşea prin spitale, asista la licitaţii, arunca un ochi asupra tufanilor verzi şi examina halatele şi scufiile. El însuşi destăinuie că odată a fost la Ploieşti să inspecteze spitalele, de unde apoi a mers la Braşov („Românul", nr. din 20—21 iul. 1874). G. Sion, care îl persiflase cînd era director al Arhivelor, îi dedică acum o poezie burlescă Musa în spital2. Căutîndu-1 pe Gr. Alecsandrescu în Bucureşti, Sion presupune a intra în spitalul Colţii, unde dă de muza poetului abandonată într-un pat: „Cauzavoind s-o aflu, eu, vai! am descoperit Cum că el peste spitaluri director s-a rînduit." Ca director al Eforiei spitalelor, poetul a avut neapărat de-a face cu Carol Davila, de curînd sosit în ţară, V 1 Nr. 28 din 13 apr. 1855, supl.; nr. 39 din 21 mai 'HO 1855; nr. 18 din 7 martie 1856; nr. 19 din 10 martie 1856; nr. 20 din 14 martie 1856; nr. 31 din 28 apr. 1856; nr. 37 din 19 mai 1856; nr. 40 din 30 mai 1856; nr. 41 ; din 2 iunie 1856; nr. 6 din 16 febr. 1857 ; nr. 19 din 3 apr. 1857 (repetat în nr. 20 şi 21); nr. 35 din 29 mai 1857; nr. 55 din 7 aug. 1857; nr. 72 din 5 oct. 1857; nr. 20 din 8 martie 1858; nr. 37 din 10 mai 1858; nr. 62 din 6 aug. 1858; nr. 7 din 24 ian. 1859; nr. 20 din "; martie 1859; nr. 22 din 14 martie 1859. "eColecţiune de nuvele, poezii şi altele, Bucureşti, 1855. cu care nu era greu cuiva a veni în conflict. Atunci scrise fabula Doctorul şi bolnavul., publicată în 1855, unde era vorba de un doctor vestit: „Cînd zic vestit se-nţelege că nimeni nu-I cunoştea, însă avea atestate Cu poleială legate, Diplome ce-n academii luase, cum el zicea, Prin ţări care niciodată Nu au figurat pe hartă, Dar care, cu bună seamă, el nici le-ar fi părăsit D-ar fi mai avut acolo vrun bolnav de lecuit." Domnia lui Barbu Ştirbei se apropia de sfîrşit, înfă-ţişînd din punct de vedere social un contrast violent. Recepţii, baluri, soarele în societatea de sus, prilejuite de prezenţa comandamentelor turc şi austriac, jafuri, răpiri, ucideri în populaţia paşnică făcute de soldaţii austrieci, care au trebuinţă să se exerseze la război „prin cîteva omoruri". Saloanele „Prinţului Rumâniei—zice Gr. Alecsandrescu — sînt pline de botforele şi pintenii nemţilor".1 De Anul Nou 1856, „brillantă soarâ pînă la mezul nopţii" la palat („Vest. rom.", nr. 1 din 4 ian. 1856), la 25 februarie „bal tres briliant" dat de Soleiman-paşa, parti-cipînd alteţele-lor, miniştrii, agenţii străini, consulii, statele majore austriece, turceşti şi valahe, boieri, funcţionari, notabili din toate clasele. Ofiţerii conduc damele în sala de bal. Vist dirijează orchestra („Vest. rom., nr. 15 din 25 febr. 1856). Se făptuiesc nereguli cu exportarea sării şi a cerealelor. Cea mai mare parte a venitului cerealelor — observă poetul — este în mîinile domnului, care împarte din el gratificaţii la favoriţi. Un singur act de înfăţişare democratică se săvîrşeşte în acest timp, emanciparea ţiganilor, ce se va face însă cu despăgubirea proprietarilor („Vest. rom.", nr. 11 din 11 febr. 1856). Gr. Alecsandrescu va scrie în legătură cu acest act Porcul liberat: „Cînd s-au liberat ţiganii, în anul de la Hristos O mie şi ... nu ştiu cîte..." E. Loyinescu, Scrisorile lui Grigore Alexandi •eseu către Ion Ghica, în „Conv. lit.", XLV, 1911, p. 743 .urm p. 878 urm., p. 1109 urm.; republicate şi în monografie'. în iulie 1856, se ivesc în Bucureşti prinţul Al. D. Ghica şi baronul Talleyrand-Perigord (la 30 martie se încheiase la Paris tractatul de pace: „Vest. rom:", nr. 51 din 8 iul. 1856). La 16 iulie soseşte şi Kiamil-bei, introducă-torul ambasadorilor la Sublima Poartă, aducînd firmanul prin care Al. Ghica e numit caimacam („Vest. rom.", nr. 54 din 18 iul. 1856). Feldmareşalul-locotenent conte Coronini-Cromberg pleacă în sfîrşit, condus pînă la barieră de ofiţeri austrieci, de un detaşament de cavalerie turc, de lăncieri valahi şi jandarmerie a poliţiei („Vest. rom.,", nr. 57 din 31 iul. 1856). Dar ultimele trupe austriece şi otomane nu vor părăsi Principatele decît în martie viitor. în aceşti ani, precum se constată, populaţia Bucureştilor este în continuă aşteptare de evenimente şi vede trecînd pe sub ochii şi spre paguba ei oşti străine şi alaiurile generalilor şi reprezentanţilor puterilor, plătite de către visteria ţării. Insignifianţa regimului o definea un cîntec: „Cu Ştirbei Poţi să pei, Şi cu Ghica Tot nimica".1 Nu este deci de mirare că o întîmplare astronomică banală a trezit interes excepţional şi mai mult de humor politic, considerînd incertitudinea viitorului. Un astrolog vienez prezisese că la 13 iunie 1857, „Parisul, Franţa, Europa, Lumea, toate nu va fi decît un nemărginit ocean de foc". Vabini, de la Observatorul din Paris, declarase însă că chiar dacă o cometă s-ar izbi de globul nostru, ea „nu ar produce nici chiar un efect mai însemnat decît acela al unei musculiţe ce şi-ar zdrobi capul în contra vagoanelor drumului de fer ce vor umbla cu cea mai mare iuţeală" („Anunţ, rom.", nr. 2 din 2 febr. 1857). Era în carnaval şi cometa nu izbuti să strice veselia francezilor. La balul dat'în ziua de 6/18 februarie la Ministerul de Externe din Paris, la care asistă şi familia imperială, iar d-na Poujade 2 şi d-na Lowenthal au apărut în costume 1 CD. Aricescu, Gaminul (piciul) de Bucureşti, în „Românul", nr. 111 din 17/29 sept. 1859. 2 D-na Poujade era o nepoată a lui Grigore-vodă Ghica, măritată cu Eugene Poujade, consul general şi agent francez din 1849, rechemat în vremea lui Ştirbei. 280 naţionale româneşti, se remarcă „grupa cerească compusă din o femeie îmbrăcată ca luna, conducînd douăsprezece domnişoare îmbrăcate ca stele şi un cornet" („Timpul", nr. 20 din 25 febr. 1857). Sub iniţialele G.A., Gr. Alecsandrescu, directorul Eforiei spitalelor, publică în „Concordia" din 13 februarie 1857 (nr. 1) Cometei anunciate pentru 13 iuniu; „Cometă cu lungi coade însă cu scurtă minte, De ce vrei să arzi globul ce noi îl locuim?" Şi alţii se simt îndatoraţi să dea informaţii liniştitoare. Un doctor în medicină S. Mihelştedter scrie: „Numai Iuliu Cesar se zice că ar fi murit în influinţa unui cornet, însă noi cunoaştem că a murit de pumnalul lui Brutus" („Timpul", nr. 19 din 21 febr. 1857). I. Bălăcescu, cu referinţe din Bayle, Pensee sur la comete (1681), şi din alţii, punctul de plecare fiind Astronomia populară a lui Arago, ironiza „predicţia d-lui... astrolog din Viena şi spaima mai mult sau mai puţin comică ce a pricinuit acea prezicere". „Cometa d-lui... a ajuns a fi mai cu deosebire subiectul tuturor conversărilor, tuturor preocupărilor şi s-ar înfăţişa reu astăzi în soţietate acela care ar mărturisi că nu e tocmai bine înştiinţat despre chestiunea zilei." 1 Cenzura zeloasă taie, fără doar şi poate, numele astrologului, ca să nu jignească pe consulul Austriei, care era una din puterile garante. în aprilie,cometa se arătase la Astrahan. „Locuitorii acestei cetăţi simţiră o mare frică, văzînd noaptea pe cer o stea necunoscută, însoţită de un satelit şi încongiurată" de „o lumină estraordinară, care se măria din ce în ce, cu o iuţeală foarte mare" („Secuiul", nr. 27 din 11 apr. 1857). în mai, temerea de cataclism se risipise şi Gr. Alecsandrescu, semnînd de astă dată cu numele în- E. Lovinescu, Gr. Alexandrescu, p. 267. Poujade venise în locul lui H. Dupeyron de Segur („Vest. rom.", nr. 56 din 16 iul. 1849). Pînă în august 1851 poetul nu făcuse cunoştinţa cu el, dar la îndemnul lui I. Ghica, promitea să profite de întîiul prilej. 1 „Anunţătorul român" din 16 febr. 1857 publică, sub titlul Despre cornetul din 1867, scrisoarea trimisă jurnalelor de d. Petit, directorul Observatorului din Toulouse, după care „frica unui asemenea eveniment este foarte himerică". ■ treg, dădu în „Concordia" (nr. 31 din 29 mai 1857) răspunsul cometei: „Astăzi am priimit Prin poşta cerească Biletul tău pornit Din Ţara Românească", cu făgăduiala de a cruţa pe români: „Mă-nduplec în sfîrşit, astîmpăr al meu foc; îmi pun caii la grajd şi coadele la toc." 1 Anul 1857 este al Divanurilor ad-hoc, chemate în temeiul Tratatului de la Paris. în martie sosiră la Bucureşti comisarii marilor puteri europene. Cavalerul de Benzi, reprezentantul Sardiniei, şi Safet-efendi, trimisul înaltei Porţi, intrară în ziua de luni 4/16 martie („Timpul", nr. 23 din 7 mart. 1857), primiţi cu onoruri de la barieră, în special Safet. Suleiman-paşa, comandantul-şef al trupelor turceşti de ocupaţie, şi prinţul Dimitrie Ghica, prefectul poliţiei, întîmpinară pe comisarul turc, care fu escortat pînă la casele luminăţiei-sale beizade C. Ghica de un pluton de cavalerie otomană şi de două ale miliţiei şi jandarmeriei române. în curtea „hotelului", un detaşament de trupe turceşti cu muzica în frunte dădu onorurile militare („Anunţ, rom.", nr. 71 din 6 mart. 1857). 2 Primire entuziastă şi fireşte cu acelaşi alai de trupe se făcu baronului de Talleyrand-Perigord, a doua zi, marţi 5/17 martie. „Toate drumurile se umplură de oameni care salutau cu entuziasm şi în strigări focatice pe acest om de stat atît de amat românilor". „Escellenţia S.D. de Bulver" (sir Henry Lytton Bulwer) „intră pe noapte". Vineri 8 martie, pe seară, îşi făcu apariţia şi comisarul austriac Liehmann 1 Diatriba trebuie să fi stîrnit interes, pentru că Gr. Serrurie, într-o poezie fără spirit De pe malul Danu-biului („Secuiul", nr. 44 din 13 iun. 1857), publicată exact în ziua cînd trebuia să se întimple sfîrşitul lumii, vorbea şi el despre cometă, întrebînd ironic: „Slabilor de îngeri, văzurăţi cornetul Ce monstruos mare şi turbat venea?" 2 Comisarul francez trage în casa maior Mişa, cel austriac în casele Bărcănescu, cel sard în casa D. Nicu-lescu, cel prusian în casa lui Iorgu Ghica, cel britanic în casa Ciocan (pe podul Tîrgului de afară, deci în hotelul de Londra), cel rus în casa T. Asan. 281 de Palmerode. Totdeodată generalul Marzianij comandatul-şef al oştirilor austriece de ocupaţie, notifică prinţului caimacam retragerea trupelor sale, din care nu mai rămăsese în Bucureşti decît puţini soldaţi, mai ales de trăsuri şi ambulanţe. Trupele turceşti începură şi ele să coboare spre Giurgiu („Anunţ, rom.," nr. 13 din 13 mart. 1857). Baronul de Richthofen, comisarul prusian, sosi abia vineri 15 martie, comisarul rus Vasili intră în capitală joi 21 martie, iar la 25 martie asistă împreună cu caimacamul la sfinţirea bisericii reclădite Sf. Gheorghe. în aceste împrejurări Gr. Alecsandrescu publică în „Concordia" din 12 martie (nr. 10) un scurt salut către comisari: „In sfîrşit sosi ziua aşteptată cu atîta impacienţă de naţiunea română: încetară comentariele şi îndoielile asupra venirii domnilor comisari ai înaltelor puteri. Astăzi se află adunaţi mai toţi în capitala noastră. Alegerea acestor bărbaţi de distincţiune, însărcinaţi cu cercetarea şi transmiterea dorinţelor noastre, este de natură a ne inspira cea mai mare încredere într-un viitor mai fericit". 1 în conglăsuire cu înaltul firman se tipăriră instrucţiile pentru întocmirea listelor electorale şi alegerea deputaţilor („Anunţ, rom.", nr. 12 din 9 mart. 1857). Acestea favorizau clasele de sus. Mitropolitul şi episcopii făceau parte de drept din Divan, egumenii mînăstirilor închinate şi neînehinate alegeau în totul patru deputaţi pămînteni. Boierii şi feciorii de boieri (începuse să apară la această epocă expresia „boier de neam") cu cel puţin 100 fălci trimiteau cîte doi deputaţi de judeţ din cei cu cîte cel puţin 300 fălci de pămînt. Ţăranii clăcaşi alegeau cîte doi deputaţi, mai curînd delegaţi, la judeţ; aceştia împuterniceau cîte doi deputaţi indirecţi, care desemnau un deputat în Divan. Cei avuţi precumpăneau şi la oraş, unde puteau vota, ce-i drept, şi „profesioniştii liberali*' (profesori, doctori, ingineri, jurişti etc.) „L'Estafette" pu- 1 Cu cîteva săptămîni înainte, în aceeaşi „Concordia" (nr. 6 din 23 febr. 1857), Gr. Alecsandrescu protestase împotriva unui articol din „The Times" din 13 febr., care afirma că „Moldo-românii, atît prin poziţiune cît şi prin capacitate, nu sînt în stare a juca un rol independent în Europa". , ,, blică o corespondenţă din Bucureşti, pe care o reproduse j siTimpul" (nr. 24 din 11 mart. 1857), spunînd în substanţă ; , următoarele: „Ori de cîte ori un firman bun sau rău vine , [ în ţeară, e o zi de tristeţă naţională..." „în România nu : f se află, vorbind adevărat, decît două clase..." „Una se ş compune d-aproape treizeci de familii (în cele două Prin-• : cipate) şi se cheamă clasa boiărilor mari... şi cu toate astea astă castă de boiări mari sau brahmani, cum ar trebui să fie chiămaţi, este singura depositare a tutor s avuţielor, a tutor bucurielor nedrepte impuse terii de baionetele străine. Prin obiceiele sale, prin inoranţa sa proverbială, prin elasticitatea conştiinţei sale, prin cons-'.' tantele sale aspirări cătră străini şi niciodată câtră naţiune, pretutindeni în fine şi, pînă într-un oarecare punt, prin naşterea sa chiar, astă castă este cu totul şi diametral opusă celeilalte clase, adică toatei naţiuni române". „Legea electorală este contraria dorinţelor terii..." în urma acestui articol, caimacamul suprimă ziarul „Timpul", sub cuvînt că a trecut cu vederea „respectul datorat înaltei Porţi". însă la 4 aprilie jurnalul reapăru sub titlul „Secuiul". \ Comisarul francez n-a fost desigur străin de această aluzie ^' la îngustimea firmanului, între el şi comisarul turc se pare a fi existat o fricţiune. Cînd, în noiembrie, baronul ]' Talleyrand dă un bal, toată lumea oficială vine, afară de „esc.-sa Safet-efendi, care din cauză de boală i-a fost cu neputinţă a lua parte la această serbare" („Sec", nr. 87 din 21 nov. 1857). în iunie, Talleyrand era primit cu mare 1 entuziasm la Cîmpulung, oraşul de baştină al lui CD. Ari-cescu, şi salutat în stihuri („Conc", nr. 47 din 1 aug. 1857): „Viva.t Franţa, brav popor Ş-al ei Mare-Imperator!... Vivat, vivat Talleiran, Ce proteje pe roman!" în această stare de tensiune intre clase, poliţia „popri" a se mai trage cu puşca şi cu pistolul în oraş, cum începuseră a face de la o vreme unii din locuitorii capitalei, de bună seamă de prin mahalale, simpatizînd cu partida naţională. Gr. Alecsandrescu, cu toate că spunea că nu e un politic, era un ambiţios timid, şi ideea de a fi deputat 284 trebuie, cum şi era cazul, să i se fi reprezentat ca foarte firească. Sub titlul Unirea Principatelor („Conc", nr. 16 din 30 mart. 1857) dedica o poezie „fiitorilor deputaţi ai României": „Mari puteri iau acum parte la destinul ce ne-aşteaptă, Orizonul se-nsenină, calea noastră este dreaptă..." Murind Beranger, poetul îi consacră un articol, în care sublinia cu deosebire opinia unui scriitor francez că, dacă Beranger ar fi vrut, „ar fi fost politicul cel mai de-săvîrşit". „Ne pare rău numai — adăuga poetul — că o asemenea laudă nu poate veni la socoteala acelora care cred sau cel puţin zic că geniul literar este incompatibil cu capacitatea politică, rezervîndu-şi pentru dumnealor, care nu sînt geniuri în nici un fel, monopolul esclusiv al politicii şi dreptul de a conduce lumea la perfecţia şi fericirea la care adesea au condus-o." „Secuiul", reproducînd articolul, se unea cu Gr. Alecsandrescu împotriva pretenţiilor „îngîmfaţilor, aşa-zişi oameni pozitivi, carii îndată ce văd un spirit literariu voesc a-i lua orice capacitate politică". „Chateaubriand în memoriul său—mai zicea ziarul — face aceeaşi observaţie ca d. Alecsandrescu." Deci poetul uză de tot ce-i stătu onest la îndemînă spre a atrage atenţia asupră-i şi a sugera că luminile lui politice nu sînt de dispreţuit. Din păcate, vechii profitori, „corbii", se pregăteau acum să năvălească şi asupra noilor aşezăminte. Poetul publică fabula Corbii şi barza („Conc", nr. din 12 martie 1857) despre păsările de pradă îmbuibate de hoituri pe cîmpul de bătălie: „Acei ce de a ţării grea soartă profitară; Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălţară; Ce prin trădări, baseţe sînt astăzi mari, bogaţi, Poate şi decoraţi, După a mea părere, sînt corbi neruşinaţi." Tactica boierimii retrograde era de a întîrzia în forme parlamentare reformele, sub cuvînt de conservatorism, '„a face ca progresul să meargă mai încet". Se încerca o politică de „concordie" între clase, plăcută şi unei părţi a burgheziei, motiv pentru care CA. Creţulescu înfiinţa ziarul „Concordia", scris de boieri (I. Bălăcianu, I.I. Filipescu), dar editat de B. Grant, ruda lui CA. Rosetti, şi devenit apoi „Românul". Boierii. declarau a renunţa, la privilegii, admiţînd numai „aristocraţia virtuţii şi a talentului" („Conc.",nr. 7 din 27 febr. 1857), dar dădeau mîna cu posedanţii, punînd la cale o adunare a proprietarilor ce stîrni protestele presei democrate. „Alegerile se fac pe clase — se justifică I.I. Filipescu — iar nu din total; prin urmare nu încape gelozia". („Conc", nr. 37 din 22 iun. 1857). „Timpul" rezumă situaţia socială şi politică traducînd din La Bruyere: „D.L. ... are faţa frescă, figura rotundă şi fălcile atîrnînţi..., se crede plin de talent şi spirit. E avut... D.S. ... are ochii afundaţi, faţa aprinsă, corpul sec şi figura macră; ... nu aude nici salutările, nici complimentele. E sărac." („T.", nr. 5 din 3 ian. 1857, trad. D.F.). Polemica în vederea alegerilor începe cu violenţă, emigranţii sosesc. Candidaţii fac „profesii de credinţă" vagi. G. Costa-Foru se pronunţă, întîi, contra prinţului străin. Din moment ce domnul putea fi ales acum într-un „cerc mai larg" decît „boierimea mare", un asemenea om s-ar fi găsit dacă era căutat bine („Sec", nr. 40 din 30 mai şi 41 din 3 iun. 1857). Dar într-o parodie a programului partidului „conservator al privilegiilor", Costa-Foru îşi schimbă atitudinea. „Pentru prinţul strein — vorbea el în numele retrograzilor — avem mai multe mijloace de combătut. Să exploatăm sentimentul popular, să ne servim chiar cu naţionalitatea şi cu religia spre a face să cază această idee. Şi zicem: cu prinţul strein ni se va pierde legea" („-Sec", nr. 56 din 25 iul. 1857). în septembrie, listele de candidaţi erau alcătuite. în numele „partidului naţional" candida la Ilfov, printre proprietarii mari, alături de beizadea Grigore Ghica, Cezar Bolliac, care făcea şi el „profesie de credinţă" cu trei „baze" : „întărirea proprietăţii", întărirea „familiei ce s-a slăbit" şi „întărirea religiei ce se clatină". Gr. Alecsandrescu nu e propus de nimeni. Numai vărul său Costache Fusea va candida la Tîrgovişte. Amestecul clasei de sus în întocmirea listelor electorale, în scopul de a se „năbuşi sloboda espre-sie" a elementelor democrate, fu aşa de brutal, încît însuşi pîrcălabul Covurluiului, în Moldova, aghiotantul domnesc A.I. Cuza, la „strigătele şi plîngerile tuturor claselor din Galaţi", se văzu silit, cu o vie părere de rău, împotriva dorinţei ce avea „de a sluji patriei într-o vreme atît,de critică", de a-şi da demisia („Conc", nr. 42 din 11 iul. 285 286 1857). îmbulzirea candidaţilor fără geniu literar stîrneşte ironia poetului. O profesie de credinţă este inspirată din : profesiile anului 1857, şi s-ar părea că din parodia lui Costa-Foru cu privire la domnul străin: „Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat, Şi după ce mă-ţi citi mă rog să fiu deputat, Căci am cuvinte să crez că la Divanul ad-hoc, Bine lumii o să fac şi rol nobil o să joc... Apoi, dacă după-aceasta mai aveţi cumva dorinţă Să v-arăt printr-o programă care e a mea credinţă, La Divan ce voi susţine, vă pociu da încredinţare Că Unirea o crez sfîntă, c-o voi cere cu-nfocare; Căci mărindu-se pămîntul, lefile poate vor creşte. însă prinţ strein nu-mi place, căci nu ştie româneşte... Şi religia vom pierde şi vom uita româneşte, Ca în Grecia modernă, unde azi vorbesc nemţeşte.-' La 29 septembrie 1857, într-o duminică, se făcu deschiderea Divanului ad-hoc, cu multă pompă, cu miliţie pămînteană rînduită pe amîndouă părţile drumului de pe dealul Mitropoliei, aşternut cu postav roşu („Anunţ, rom.", nr. 71 din 2 oct. 1857). La 10 soseşte prinţul caimacam împreună cu comisarii, corpul diplomatic, miniştrii, în-tîmpinat în curtea Mitropoliei de un batalion de infanterie şi un escadron de cavalerie. Sala adunării „prezenta un frumos spectacol, rar şi unic în felul seu. Era un contrast vrednic de observat, între aurul strălucitor şi decoraţiunile uniformelor de tot felul ce se afla într-însa; şi între modestele, dar frumoasele haine ale ţeranilor deputaţi" „cu plete (le) lor lungi şi figurile lor macre şi serioase". Seara edificiile publice fură iluminate, însă o artifiţie proiectată la capătul gradinei Kiselef fu amînată din pricina timpului „închis şi a ploii". La hotelul Torâk se afla un mare tablou înfăţişînd două june ţărănci ţinîndu-se de mînă, un înger încununîndu-le cu o coroană, pe care se vedeau stemele celor două principate: corbul şi zimbrul („Sec", nr. 74 din 30 sept. 1857). Cu această imagine începea şi poezia lui Gr. Alecsandrescu, Unirea Principatelor: „Pe antice monumente am văzut ades sculptate Acvila ce poartă crucea, zimbru ţării-nvecinate, Subt o mînă o coroană, întrunite figurînd." Cele „patru punturi" (unirea, prinţ străin, chezăşuirea autonomiei, guvern constituţional) fură adoptate de Divanul ad-hoc în ziua de 9 octombrie şi salutate cu sunete de clopote şi muzică militară. Dar ca o prevestire de ceea ce avea să însemne constituţionalitatea, cenzura tăie cu voluptate din gazete toate cuvîntările deputaţilor. Apoi urmară discuţiile asupra memorandului formulînd pentru puterile garante dorinţele ţarii cu privire la viitoarea ei organizare. Se pune întrebarea dacă în calitate de funcţionar superior Gr. Alecsandrescu a asistat !a vreuna din solemnităţile acestor ani, bunăoară la punerea temeliilor Academiei Române, adică ale Colegiului Sf. Sava, în ziua de 10 octombrie, la care luară parte caimacamul, comisarii marilor puteri, sau la "briliantul bal dat de Esce-lenţia-sa Baronul Taleirand cu ocazia aniversatei de 2 dechemvrie stil nuou", la care se jucă cotilionul pînă la patru ore dimineaţa şi se remarcară doamna Em. Băleanu, doamna Plagino şi mai ales doamna Oteteleşeanu, aceasta din urmă „prin gustul cel rar al toaletei sale, precum şi prin opulenţa ce o înconjura" („Sec", nr. 87 din 21 nov. 1857). între ţăranii deputaţi cu figurile macre din Divanul a.d-hoc, nădăjduind o reformă agrară ce nu avea să vie, şi această reuniune de protipendadă este o prăpastie. De remarcat că, prin efectul prezenţei comisarilor străini, luxul şi excentricitatea în clasele de sus luară avînt. D. Ghica, şeful poliţiei, interzicea în mai „ridicola modă" de a alerga cu trăsurile pe uliţă şi prin locurile publice („Anunţ, rom.", nr. 29 din 9 mai 1857). în toamna lui 1857, îon Ghica invită pe poet în Siria şi.Palestina. Friguros, acesta făgăduia să vină în primăvară. Se vede că a fost, de vreme ce epistole din martie şi aprilie (fără an) sînt scrise la Constantinopol şi la Smirna. Divanurile ad-hoc nu duseră la nimic şi la 31 martie 185,8 comisarii îşi luau adio de la caimacam („Anunţ, rom.", nr. 27 din 5 apr. 1858). După plecarea lor fură scoase la mezat „toate obiectele, mobilele, trăsurile şi caii" ■ce li se oferise pe cheltuiala statului („Anunţ, rom.", nr. 43 din 31 mai 1858). în octombrie se publica firmanul prin •care Alexandru Ghica era înlocuit cu trei caimacami (Em. Băleanu, I. Manu şi I. Filipescu) în vederea alegerilor pentru Adunarea electivă („Naţionalul, nr. 90 din 19 ■oct. 1858.) Nici acum poetul nu figurează printre candi- 287 daţi. Abia după alegerea domnitorului şi cu prilejul venirii acestuia în Bucureşti, la 8 februarie 1859, Gr. Alecsandrescu trimitea un salut „Măriei-Sale Domnului Alesandru Ioan I": „Ţara te salută, Prinţe, Cu plăcere şi iubire Şi-ţi încrede viitoru-i Zîmbitor de fericire." La 3 aprilie 1859, Al. I. Cuza îl numi director al Departamentului cultului şi al instrucţiei publice, în locul lui N. Racoviţă, ministru fiind CA. Creţulescu, fostul redactor al „Concordiei" („Monit. of.", nr. 40 din 11 apr. 1859). Postul era important şi dorit — zicea I. Ghica — „de toţi acei cari caută să facă averi mari". Evident, poetul nu profită. în locul său, la direcţia Eforiei spitalelor veni G. Sion, acela care îl ironizase altădată, luînd acum el în primire stînjenii de lemne, halatele şi scufiile (Monit. of.", nr. 42 din 17 apr. 1859). Totuşi Gr. Alecsandrescu fu numit la 21 mai şi în postul onorific de membru al Eforiei spitalelor („Monit. of.", nr. 60 din 27 mai 1859), în locul maiorului C. Racoviţă, „remas incapabil prin boala sa hronică" (atunci cînd voia să scape de cineva, guvernul căuta sprijin în domeniul patologiei). Poetul iscăleşte acum pentru ministru publicări de arendări de moşii mînăsti-reşti. 1 I se oferise în martie chiar Ministerul Finanţelor, dar îl refuză, „nefiind în poziţie materială independentă ca să mă pociu susţine în urmă". Guvernele erau şubrede, nu ţineau mai mult de „două-trei luni" (ms. 801, scris, din 31 mart. 1859) şi, afară de asta, poetul ar fi preferat oricare minister în consonanţă ca aptitudinile lui de poet, afară de acela al Finanţelor. De la 5 octombrie 1859, cînd demisionează cabinetul Kreţulescu, şi pînă la venirea ministerului Ion Ghica, în 12 octombrie, Gr. Alecsandrescu funcţionează ca ministru ad-interim, sau mai degrabă ca girant, în calitate de director, cum era obiceiul vremii („Monit. of.", nr. 125 din 12 oct. 1859), semnind trei decrete cu titlul sonor de ministru secretar de stat ad-interim 1 „Anunţ, rom.", nr. 5 din 2 mai 1859; nr. 64 din 15 aug. 1858; nr. 85 din 24 oct. 1859; cf. şi „Monit. of.", passim (între 13 mart. 1860 şi 2 apr. 1860). '.> ' la Departamentul cultelor şi instrucţiunii publice, pe care îl abandonează apoi lui A.G. Golescu. J ! La 30 martie 1860 fu numit membru al Comisiei cen- trale din partea domnitorului, odată cu Ştefan Golescu, ] \ Manoil Angelescu şi fostul clucer Evghenie Predescu, cel din urmă mare proprietar în Dîmboviţa 1. Erau în totaî • 16 membri, opt moldoveni şi opt valahi, opt fiind aleşi i ■ ■' de către cele două adunări, iar alţi opt de către prinţ, j funcţionînd numai sub durata unei legislaturi. Misiunea ' Comisiei centrale era de a codifica legile în fiinţă, punîndu- le în armonie cu noua ordine de lucruri, de a unifica regulamentele organice, legile civile, criminale, comerciale, procedurale, de a pregăti chiar legi de interes general, comune celor două Principate, şi de a le supune prin mijlocirea „prinţilor" (căci Convenţia nu prevăzuse alegerea unui singur domn) Adunărilor respective („Anunţ, rom.", nr. 79 din 4 oct. 1858). Colegii lui Gr. Alecsandrescu erau ' la această dată, în afară de cei trei amintiţi, Alexandru Teriachiu, Nicolae Catargiu, Ludovic Steege, Vasile Măli-nescu, Al. Moruzi, Ion Docan şi Dimitrie Dăscălescu pentru Moldova; Apostol Arsachi, Constantin Brăiloiu, Ioan Can-tacuzino şi Teodor Brătianu pentru Muntenia („Monit. Of.", nr. 83 din 8 apr. 1860). Poetul trebui să-şi dea demisia din postul onorific de efor al spitalelor civile, fiind ;i înlocuit la 21 aprilie cu D. Bolintineanu („Monit. of.", nr. 104 din 4 mai 1860). Amintiri puternice din tinereţe legau pe Gr. Alecsandrescu de oraşul Focşani. Vama de altădată între cele două ţări se desfiinţase, partea moldoveana şi cea' munteană fraternizau în aşteptarea unirii definitive, care se făcu în iulie 1862 2, şi viaţa orăşenească, prin staţionarea trupelor austriece, întîi, prin înfiinţarea Comisiei centrale, în fine prin înaintarea repede în civilizaţie a 11 întregii ţări, luase înfăţişări mai europene. însă contrastul între mizeria păturilor de jos şi luxul boierimii izbea pe ■ oricine. Boieroaicele, oricît de mărunte, nu făceau doi 1 „Rom.", nr. 13 din 22 sept./3 oct. 1857. Avea circa 300 fălci de moşie, luată drept zestre în Petreştii-de-Mijloc (Dosar municipal). . 2 T. Romanoai, Date focşănene asupra hotarului şi Unirii,- în „Milcovia", revistă regională de studii, redactor N.A1. Rădulescu, Focşani, 1931, II, voi. 1, p. 153 urm. paşi prin oraş decît numai în trăsură. Prin colbul ori prin noroiul străzii tîrau rochii grele de catifea ori. de tafta, iar la serate veneau, nefamiliarizate cu protocolul, în „robes de chambre" foarte bogate, iar în picioare cu papuci. Pe cap aveau pălăria cea, mai pariziană, ciorapii le erau rupţi. Horbota fină a pantalonaşilor tinerelor fete ieşind pe sub rochie, aşa cum fu o vreme moda, cădea peste ghete scîlciate. Puneau bijuterii peste tot: la urechi, umeri, degete, piept. Vizitiii aveau livrea pretenţioasă, nu şi mănuşi în mînă. Hotelurile erau hidoase, în băltoacele din curtea lor bivolii şi purceii se scăldau fratern. însă ţăranii păstrau obiceiurile, şi înveşmintările tradiţionale, la munte focul se aprindea încă cu cărbuni ascunşi în cenuşă, ori cu două lemne.frecate repede. 1 întîia şedinţă a Comisiei, în sesiunea a Il-a, se deschise la 21 aprilie 1860 la orele 12. Comisia funcţiona în casele căminarului Scarlat Bontaş, O oarecare idee despre sala de şedinţe ne putem face după bugetele Comisiei. O masă lungă, învelită cu postav verde; trebuie să fi fost în mijloc, înconjurată de şaisprezece jilţuri învelite cu damasc- de lînă în două culori. La, ferestre erau draperii din acelaşi damasc şi perdele de tulpan alb. Fiecare comisar avea înainte călimări. Pe masă tronau urne pentru balotaj.2 După apelul nominal şi verificarea titlurilor se procedă la constituirea biroului. Ştefan Golescu fu ales preşedinte, iar N . Catargiu vicepreşedinte. La alegerea celor doi secretari, poetul căpătă numai un vot. Docan emise apoi părerea că regulamentul vechi nu poate fi obligator pentru membrii noi şi se iscă atunci o discuţie dacă trebuie sau nu modificat, înainte de a se intra în miezul lucrărilor. După o oarecare controversă se alese o comisie pentru verificarea regulamentului şi se trecu la examinarea „proiectului pentru stîrpirea lăcustelor", motiv de alte dezbateri subtile, uiii susţinînd că e nevoie de o lege, alţii că exterminarea lăcustelor o poate face guvernul pe cale administrativă. Gr. Alecsandrescu, încă novice, nu găsi cu cale a se pronunţa asupra problemei 1 Virgil P. Arbore, op. cit. 2 Director al cancelariei era în 1859. un Majorescu; în 1862 va fi G. Baronzi, poetul, care se afla la Comisie încă din 1860, deoarece în acel an tipărea la Focşani O farsă din zilele noastre, iar în 1861, chiar. în imprimeria Comisiei, Impresiuni din carnavalul 1861. i , lăcustelor. La 25 şi 27 aprilie chestiunea lăcustelor se; complică prin aceea că Arsachi, susţinător al cauzei moşierilor, se temu că proprietarii, fiind îndatoraţi a da doi oameni la zece în campania de stîrpire, mîine guvernul va cere douăzeci. Teriachiu îl linişti explicînd că moşierii nu erau năpăstuiţi, întrucît prin locuitorii săteni se în-:"■ ţelegeau numai bîrnicii, şi; nu slugile, argaţii, păstorii, meseriaşii de pe moşie. Pînă la asemenea preocupări egoiste se coborau reprezentanţii claselor avute, strecuraţi într-o instituţie progresistă. La 29 aprilie intrară mai adînc în discutarea modificărilor la regulament. Brăiloiu cerea vot secret atunci cînd trebuia să se încuviinţeze arestarea unui comisar, principial „neviolabil", precum şi două treimi din voturi spre a se combate presiunea guvernului. „în cursul anului trecut, zise Brăiloiu, am avut trei procese inlentate de poliţie şi dacă Adunarea în cele din urmă nu ar fi luat otărîrea de a cerc pe deputatul ce se afla închis, ., | acel deputat ar fi fost şi astăzi arestat, cu toate că acea I l' inculpare s-a dovedit în urmă că era o simplă plăsmuire;" ) 1 Cum Docan făcea multe obiecţii, Gr. Alecsandrescu spuse < ţ şi el aceste cuvinte: „Nu văd ce necuviinţă rezultă din f multele garanţii care le cere Comisiunea centrală, şi mă unesc întru toate cu zisele d. Brăiloiu" 1. Şedinţa res-'<-h pectivă dură de la 11 1/2 pînă la 4 x/2. Comisia avea un •jpendul. Ceva mai mult dură aceea din 2 mai, cînd fu în '1 \ discuţie tot regulamentul. La 4 mai Brăiloiu se împotrivi ideii de a se aplica penalităţi celor care lipsesc. Gr. Alecsandrescu bătu în struna lui: „Eu susţin că noi nu putem } lua măsură de a esclude pe un membru al Comisiunii, fie el numit de domn, fie de Adunare, căci o asemene mă-j f sură ar fi arbitrarie". Votă însă împreună cu Brăiloiu, Dăscălescu şi alţi cîţiva o sancţiune inofensivă: „Nevenirea unui comisar la una sau mai multe şedinţe se înscrie la protocol". Membrii Comisiei primeau 5000 lei pe lună, din care 2000 erau socotiţi ca subvenţie. 2 Din ziua de } 6 mai, Gr. Alecsandrescu, deşi prezent, uită să semneze protocoalele. Era pe cale de a se însura. în şedinţa de \ \ 1 Protocoalele Comisiunii centrale a Principatelor Unite, fj| 1860-1862. 2 Protocoalele Comisiunii centrale a Principatelor Unite, T. Sesiunea 1859, Focşani. îa 9 mai fură alese trei comitete. Poetul intră cu 11 voturi în cel dintîi, care avea să se ocupe cu organizarea comunelor urbane şi rurale, organizarea ţinutală, organizarea ministerelor, întrunirea autorităţilor din Focşani. într-un comitet special, destinat examinării proiectului „pentru ro-gularea relaţiunilor dintre proprietari şi agricultori", Gr. Alecsandrescu nu intră, neobţinînd decît un vot. De asemenea nu poate intra numai cu patru voturi în comitetul ce urma să elaboreze un proiect de lege pentru alegerea episcopilor. Era, pe cît se pare, luat la ochi pentru independenţa lui de spirit. Şedinţa din 17 mai dură numai un ceas şi se ocupă cu chestiuni. atingătoare de administraţia Comisiei. La 24 mai poetul nu răspunde la apel, la 27 mai de asemenea, la 30 mai e considerat ca fiind în concediu, de aci încolo e dat mereu absent. Cu D. Dăscălescu, colegul său de Comisie, Gr. Alecsandrescu trebuie să fi fost în cei mai buni termeni, acesta fiind şi el poet şi admirator, precît demonstrează scrierile, al stilului lui Gr. Alecsandrescu. Era autorul Scrisorilor din Ţara Ţinţârească, în care aluzia la ţînţarii din Milcovia este învederată. Suferea probabil de piept şi desigur şi de malarie, fiindcă lua „chină" şi era topit în ghenarie „de o căldură ca-n luna. lui cuptor". 1 Sentimentele lui civice erau oneste, şi în „Steaua Dunării" publicase o poezie împotriva „strigoilor": „în Obşteasca Adunare Am văzut cîţiva strigoi, Se strîmbau care de care, Toţi uitîndu-se la noi. Deputaţi! grija e mare, Cătaţi bine între voi. în Obşteasca Adunare Am văzut cîţiva strigoi." 2 Era un om tînăr, cu barba ca a lui Bălcescu, în portretul ce i-1 făcuse fratele său, Iorgu Dăscălescu, şi cu aceiaşi ochi arzători de febră, sub o frunte lată şi palidă. 1 Ziorile, poesii de D. Dimitrie Dăscălescu, Iassi, 1854; Epistolă la G.S., 1853. 2 După „Telegraphul", nr. 202 din 9 dec. 1871. >i i- Tatăl lui era Ştefan Scarlat Dăscălescu, om fin, care a călătorit prin Europa şi a lăsat însemnări politice pline f de interes.1 O acuarelă ne-a păstrat figura lui inteligentă, j L închenăruită într-o imperceptibilă barbă submaxilară â la ■ |! Cavour. Născut la 20 iulie 1800, se trăgea, zicea el, din » [ medelnicerul Vasile Dascălul, care îi venea străbun şi de ) i la care familia, care era munteană, luase numele de Dăs-'j r* călescu. El şi fratele său Costache ar fi fost feciorii pol-i| f covnicului Scarlat Dăscălescu din Tîrgovişte, prin urmare i i". concetăţeni ai lui Gr. Alecsandrescu 2. Casele Iui Ştefan Dăscălescu, cu tindă jos şi o loggia la catul de sus, nu mai există azi. în ele, în odăile de jos, se strămută în primăm ^ vara anului 1861 Comisia centrală. 'Mama poetului D. Dăs-s călescu, care se chema Marghioala şi era fata lui Asanachi ş Danu, muri relativ tînără, la 13 iunie 1851. cum arată lespedea gropniţei bisericii acum dărîmate Sf. Mina din j, Bahnele Moldovei (o mahala Bahnele era şi dincolo de 1| | gîrlă), unde sînt îngropaţi de-a valma Dăscăleşti şi Sta-] l mateşti, şi Ştefan însuşi (+ 20 dec. 1878), împreună cu j | socrul său Asanachi (10 mai 17...--r 20 mai 1885), i l de la care căpătase drept zestre moşia Căpătanu (alţii ' zic Doaga), în fostul judeţ Putna, intrată apoi în patrimoniul lui D. Dăscălescu.4 Acesta era căsătorit cu Eliza | >_- 1 N. Iorga, Un cugetător politic moldovean de la jumă- jt tatea secolului al XIX-lea: Ştefan Scarlat Dăscălescu. „Anal. Acad. Rom.", Mem. sect. ist., s. III, t. XIII, mem. I, 1932. J ,i 2 T. Romanoai, Dale focşănene, în „Milcovia", Foc- Jv şani, 1931, an. II, voi. I, p. 164. Reacţionarul paharnic Jl Constantin Sion (Arhondologia Moldovei, Iaşi, 1892, p. 95 ,11" urm.) recunoaşte că Dăscăleştii sînt români „din clasul jjj \ de jos al lăcuitorilor", fraţi, feciori ai unui dascăl de biserică din satul Sălcioara, jud. Rimnicu-Sărat, care au ţ:\ „învăţat cojocâria", dar calomniază pe „curgolea" Ştefan, '•' pretinzînd a se fi îngurluit pe la 1820 cu un beşleagă la ;; Buzău şi a se fi dus cu acesta la Silistra, „ţiind loc de 31 |M femeie turcului". Unele documente din Arhivele statului i[ Bucureşti, pe care se întemeiază autorul privind pe Gr. I Alecsandrescu, au fost din nefericire distruse într-un vagon i \- ce le evacua. 3 Ziorile: Martirul. Era născută la 10 aprilie 1805. \ V- 4 Fotografii luate la faţa locului, ştiri de la d-ra \ f, Măria Holban. Anchete consemnate la I.I.L.F. La 1830 Dăscălescu era însemnat într-o vidcmostie ca avînd două 4* moşii: Pomii Străjăscului şi Bahnile şi 20 pogoane de Robescu, fata boierului jovial şi cu favoriţi Costache. Ro-bescu, în casa căruia trăsese în 1845 Mariţa Bibescu, ca mireasă. Cînd şi cum a cunoscut Gr. Alecsandrescu pe Raluca Stamatin? Amintirea păstrată în familie despre poetul trecînd într-o zi pe o stradă din Focşani, care, surprins de vocea unei fete cîntînd, s-ar fi lăsat prezentat printr-un prieten, Olănescu, e romanţioasă şi puţin probabilă. Sta-matineştii erau o familie de vază în Focşanii moldoveneşti, avînd o biserică de zid, azi în ruină, cu hramul Sfinţii Voievozi, şi casa pe strada numită nu de mult Stamati-neşti. 1 Biserica, împrejmuită cu zid de bolovani şi în forma unei trefle, de o masivitate graţioasă, cu o uşă simplă din blăni de lemn ghintuite şi o pictură în chip de icoană deasupra, încinsă de jur împrejur, mai sus de ferestrele mici, cu un brîu dinţat, fusese ridicată de banul Stamatin nu mai devreme de anul 1798. D. Dăscălescu era rudă cu Stamatineştii, de vreme ce soru-sa Ruxandra 2 se măritase cu comisul Costin Stamatin, dintr-o spiţă colaterală aceleia a Raluchii. Tatăl lui Costin, spătarul Săndulache Stamatin, murise chiar în anul 1838, cînd Gr. Alecsandrescu număra oile la vamă, şi i se pusese la căpătîi lîngă biserica Stamatinească o cruce de piatră, a cărei Inscripţie ea o horbotă opreşte şi azi pe trecători: „Trecătorule, priveşte: că aci odihneşte Tărîna unui muritor, carile a fost în lume trăitor, Ca şi tine, iar acum nesimţitor..." Raluca era fata spătarului Gavril Stamatin şi a Zoiţei Bucşinescu şi mai avea trei.surori (Ecaterina, Ana şi Marghioala) 3. îmbrăcat după moda veche, cu antereu şi işlic, vie la Odobeşti. Cf. Aurel V. Sava, Boierii ţinutului Putnei la 1830, în „Milcovia", Focşani, V—VII, 1936. 1 Primăria urbei Focşani, Tablou de numirea stra-delor şi pieţelor din oraşul Focşani, admise de consiliul comunal prin kolărîrea nr. 45, 46 si 47 din 1894, Focşani 1895. ' ' r 2 înmormîntată la Sf. Mina: 18 iunie 1824 --1- 18 apr. 1909; tot acolo este şi Costin (Constantin): 21 mai 1818--[-29 sept. 1857. Posedăm o fotografie a lui. 3 La 29 oct. 1893, tribunalul jud. Putna pune în posesie pe Ana Stamatin, Măria Nicolau şi Caterina, un comis Gavril Stamatin ar fi ieşit la 5 februarie 1859 în întîmpinarea lui Cuza, cînd acesta trecu prin oraş.1 Tombatera ar putut foarte bine fi spătarul Stamatin însuşi, pentru că păstrătorii portului oriental, cu înlocuirea doar a işlicului printr-o şapcă, şi care se fotografiau astfel, nu erau puţini pe atunci. Căpitanul austriac de Friedberg desena la 1856 un boier din Focşani mergînd pe uliţă în veşmînt turcesc. Totuşi e îndoială că socrul lui Gr. Alecsandrescu a venit în 1860 la Bucureşti cu astfel de îmbrăcăminte vetustă. Spătarul Gavril era fiul banului Toma Stamatin şi al unei fete a Sui Toma Ţintilă; la rîndu-i banul era feciorul comisului Gavril, care era fiul clucerului Stamatin A dam. Acesta mai avusese-doi copii, pe Marioara, măritată cu un Robescu din R.-Sărat, şi pe slugerul Alexandru, tatăl spătarului Săndulache şi moşul comisului Costin, soţul Ruxandrei Dăscălescu. Stamatineştii, prin spiţa slugerului Alexandru, erau rude cu actorul M,atei M,illo, întrucît un Iordăchi Milu ţinea pe Anica, o fată a slugerului2, iar prin spila comisului Gavril şi cu paharnicul C. Sion, teribilul arhondolog, care era soţul Frăsinei Stamatin, o soră a spătarului Gavril şi mătuşă deci a Ralucăi. 3 E de crezut că Gr. Alecsandrescu a făcut cunoştinţă cu Stamatineştii prin poetul Dăscălescu. Casele cu două rînduri ale lui Gavril Stamatin, dărîmate în 1940 de cu- surori (ale Raluchii), şi pe Angelina Mehedinţeanu, nepoată de soră, asupra averii răposatului Mihalache Stamatin, constînd într-un proces pendinte la înalta Curte de casaţie cu răzeşii din Smulţi (doc. la I.I.L.F.). 1 I.M. Dimitrescu, op. cit. 2 Dăscălescu dedică în Ziorile o Epistolă lui Matei Millo, în stilul Gr. Alecsandrescu: „însă eu, cu umilinţă, mă cunosc cît sînt de mic./ Nici nu vreu, nici am dreptate, să mă număr mucenic." Ce fel de rude sînt cu actorul Millo nu ni se arată clar. Slugerul Iordăchi Milu a avut trei copii: pe biv-vel-paharnicul lordache Milu, pe-Enacache şi pe Matei Milu. însă actorul Matei Millo. era fiul spătarului Vasile Millo. . ■ . . 3 Ni s-a comunicat din partea familiei Dăscălescu o.acuarelă reprezentînd un boier stind turceşte cu o. narghilea în mînă şi care ar fi sau „Sion" (într-adevăr seamănă cu aceştia), sau <,Moscu". în ultimul, caz, ar fi deci Moscu Cojocar Dăscălescu, un frate aMui Scarlat Dăscă- escu (cf. C. Sion, op. cit,). tremur, erau aşa de mari încît au putut adăposti mai tîrziu un arest şi după aceea un internat. Gura beciului de zid aduce aminte de hrubele palatului domnesc din Tîrgovişte. Raluca ar fi avut 26 de ani, deşi mărturisi 18.1 Fapt este că Raluca, fiinţă oacheşă, nu frumoasă, tnsă blajină, ascunzînd un trup abundent sub largile foi de tafta, are, în fotografiile pe care i le cunoaştem, o fizionomie matură şi obosită, în contrast cu vîrsta posibilă. Nunta s-a făcut cu precipitaţie, în ziua de 29 mai 1860, în biserica Stamatineştilor, naş fiind Ştefan Golescu, preşedintele Comisiei centrale, şi a fost urmată îndată de o dramă care a întunecat toată viaţa poetului. Acesta a voit, pe cît se bănuieşte, să se despartă, căsătorindu-se, de prietena sa Mariţa Berlescu, din mahalaua Antim, cu care întreţinea legături de cel puţin doi ani şi cîteva luni, dacă nu mai de mult. Berleştii erau o familie de boiernaşi foarte cunoscută, cu o ramură în Tîrgovişte, de vreme ce, printre reclamanţii de zestre la judecătoria Dîmboviţa, în 1852, se află şi „Irina, fiica lui Ion Şerbănescu cu soţul ei Ioan Berlescu" („Vest. rom.", nr. 1 din 13 nov. 1852). Cel mai notoriu Berlescu este Costache, fiu (căsătorit la 22 februarie 1853 "cu Elisaveta Gugiu) al vistierului Con-stantinescu din mahalaua Antimului, şi care în 1840 fusese numit ajutor al secretarului ocîrmuirii Brăila, fiind ridicat în 1842 la rangul de pitar şi în 1851 la acela de serdar,3 în 1856 era secretar al ocîrmuirii Brăila („Vest. rom.", nr. 69 din 15 sept. 1856), casier general în 1860 („Rom.", nr. 346 din 11 dec. 1860), an în care voia să vîndă sau să 1 Extras din registrul de căsătoriţi al bisericii Sf. Voievozi pe anul 1860, comunicat cu multă îndatorire, împreună cu alte extrase privind pe Stamatineşti, de tov. Constantin Gonciariu de la Arhivele statului, Focşani. 2 Acte, fotografii de diplome comunicate de familie. Ia I.I.L.F. Vezi şi Grigore T. Petrescu, Brăila din toate timpurile, Brăila, 1906; T. Cornel şi Th. Arghezi, Figuri contimporane din România. Alte ştiri despre Berleşti: un Teod. Berlescu, scriitor la tribunalul poliţiei (Alm-, 1840^; Alexandru Berlescu, vătaf de aprozi la înaltul Divan jud. fAZm.,1840); pitarul Dimitrie Berlescu, secretar al iconomii eclisiarhului Curţii domneşti (Alm., 1842^; pitarul Berlescu, vătaf de aprozi la înaltul Divan, secţia I (Alm., 1842,); pitarul Costache Berlescu, ajutor de ocîrmuire, Brăila (Alm., 1844/ dea cu chirie casele sale noi cu 16 odăi de pe podul Caliţii, mahalaua Sf. Ilie („Rom.", nr. 292 din 19 oct. 1861). în 1840 „Cantorul de avis" înştiinţa darea Cu chirie a caselor „d-lui pitarii Berlescu, însă sus patru odăi şi o sală mare, 1 cămară; iar jos cinci odăi i o cuhnie, i pivniţă, i şopron bun şi grajd, i grădină şi curte mare, în mahalaua bisericii Ienii, văpseaua roşie" (nr. 99 din 28 sept. 1840). Costache avusese un frate, Dimitrie Berlescu, al cărui moştenitor era în 1860, cînd avea nişte încurcături de ibani cu Mariţa Berlescu, nepoata acestuia, deci şi a lui. în 1860, această Măria Berlescu, care mai avea un frate Theodat, era în vîrstă de numai 22 de ani şi era despărţită de un Meltiadi Paleologu din Cîmpulung, cu care se măritase la 22 octombrie 1852. Mamă-sa se numea vistiereasa Snuaranda Berlescu, fiind ori soră, ori cumnată lui Costache Berlescu (acte la I.I.L.F.). Berleştii posedau pînă în 1856 robi ţigani, pe care îi botează şi cunună. Un prieten al casei, poate rudă, este Costache Poenaru, însurat cu Paras-chiva sau Sevasta. împreună cu el, la 4 dec. 1858, Mariţa Berlescu cununa o pereche din popor în mahalaua Antim. într-un cuvînt, căsătorindu-se, Gr. Alecsandrescu se despărţise de o tînără de 22 de ani dintr-o familie tot aşa de proeminentă ca şi a Stamatineştilor. Deşi va fi avînd motivele sale să se poarte astfel, gestul lui a trebuit să trezească resentiment. Din Focşani, Gr. Alecsandrescu îşi Irimise în Bucureşti pe feciorul său, Grigore Petrescu, în vîrstă de 18 ani şi plătit cu 100 lei lunar, ca să-i aducă o cutie de argintărie şi nişte pahare. Aflînd de sosirea lui Grigore, Mariţa Berlescu îl chemă şi-i încredinţa pentru stăpînul său un portret, o scrisoare şi un borcan de dulceaţă. 1 Poetul mîneă din dulceaţă, primind-o, şi aproape îndată se simţi rău. împreună cu tînăra soţie porni cu diligenta spre Bucureşti, unde sosi în ziua de joi 2 iunie, pe la 4 ore după-amiază.2 La orele 8 seara merse la teatru, unde voi să intre cu forţa la parter, întrebînd despre m.-sa domnitorul, care era în Bucureşti, şi prezentîndu-se ca generalisimul Principatelor Unite. Ar fi maltratat un under-ofiţer de jandarmi, care se afla de serviciu, plecînd apoi spre 1 Şi o plapornă de vară. Tacrir dat la poliţia capitalei (doc, 4), - ■ * z Tacrirul zice: „vineri". casă.1 Trebuie adăugat că poetul era membru în Comitetul teatral, deci pînă la un punct îndreptăţit să aibă intrare-liberă în teatru.2 îndată ce află de întîmplare, însuşi prefectul poliţiei, M. Marghiloman, se transportă la domiciliul poetului cu un medic. îl găsiră dîndu-se la diferite fapte de alienare, alergtnd prin curte, ameninţînd şi lovind în cine întîlnea. Prefectul lăsă un „număr necesar de gardişti" să păzească pe membrul, teoretic inviolabil, al Comisiei centrale. A doua zi se înfăţişează la locuinţa lui Gr. Alecsandrescu mai mulţi doctori, în frunte cu excentricul Davila, care trimise pe bolnav ia spitalul Pantelimon, însoţit de un ofiţer. Pesemne că Raluca crezu că Mariţa Berlescu pusese vreo substanţă pernicioasă în dulceaţa fatală, ce fusese aruncată lîngă staţia de poştă di» Buzău, de aceea tînărul fecior Grigore Petrescu fu anchetat numai în privinţa borcanului. în aceeaşi zi poetul scăpă de la Pantelimon şi veni în capitală, unde seara, exacerbat de ceea ce i se întîmplase, ameninţă pe recenta soţie cu un brici. Nu era chiar aşa de rătăcit, căci venind o rudă bătrînă se închise în odaie cu ea. Aceasta îi lăsă pe masă o sticlă cu doftorii. Davila, care nu admitea ca bolnavii săi să se vindece cu leacuri neprescrise de el, confiscă sticla, pecetluind-o, şi o trimise comitetului medical spre examinare. Urmărit de patru slujbaşi ai poliţiei-ca un răufăcător, poetul se refugie la Costache Poenaru, unde veni şi fosta lui ibovnică. Aci petrecu noaptea, hf ziua următoare forţa publică il porni la Pantelimon, instituţie ce fusese odată sub oblăduirea sa. D. Brătianu, ministrul de interne din guvernul N. Golescu, constituit de cîteva zile, invită urgent pe Davila să rînduiască q comisie medicală şi să-i dea rezultatul chiar în aceeaşi zi de 7 iunie. îi trimitea şi tacrirul luat de poliţie relativ la „împrejurarea accesului de alienare mintală de care se 298 ■ 1 Cu un şal senzaţional pe umeri, Gr. Alecsandrescu ar fi intrat în palat — spune d-na Valeria Sănătescu — acum sau altă dată, strigînd lui Cuza: „Acum, e rînduî meu să domnesc!" 2 Vezi Arhivele statului, Teatrul Naţional, dos. 50, 63, 17,8, 220, 221, 225, 230, 233, 235, 239, 241, 243, 244, 245, 246, 249, 250, 252, 253, 256, 257, 258 şi 259 (cercetate de Rodica Chiper). Semnătura poetului se găseşte rpînă în 1867. Din 1868, ,;Comite!ul teatral" seschim'bă in „Comitetul dramatic". , Vede a fi atacat d. Grigore Alexandrescu" (doc. 6). Impacientat, a doua zi, 8 iunie, reclama din nou actul medical ; *,''!• (doc. 6, 7). îa fine, comisia compusă din dr. Heinemann si dr. Protici întocmi actul medical, după un examen în mai multe rînduri. Buletinul vag nu este al unor alienişti emeriţi. Se constată că poetul era de constituţie slabă şi de temperament coleric. N-avea nici o leziune externă sau diformaţie, gesturile îl erau repezi şi neregulate, „fizionomia nestatornică, ochii tulburi". La întrebări răspundea „fără şir", fiind „totdeauna în halucinaţie, vorbind repede" cu „multe subdominaţii de idei de mărime personală". Se decise că este „izbit de alienat ie mintală, şi că are trebuinţă de privighere strînsă." Davila întări acest certificat (doc'9, 10). Doctorul spitalului Pantelimon primise ordin să aşeze pe poet „în nişte încăperi separate" şi să-i dea „tot ajutorul trebuincios la suferinţele de care se află pătimind" (doc. 12). Se făcu o publicitate regretabilă acestei întîmplărî şi CD. Aricescu, care era redactorul „Românului", foloseşte un stil poate bine intenţionat, ce pare totuşi o luare în batjocură. El nu vorbeşte ■ . de poetul Gr. Alecsandrescu, ci de „d-nu Gr. Alecsandrescu", ' care „s-au bolnăvit foarte rău": „toţi amicii şi cunoscuţii săi plîngnefericirea ce au lovit p-ăst stimabil domn" („Rom.", nr. 163 din 11 iun. 1860). Cu o grabă curioasă, în şedinţa de la 9 iunie 1860 a Comisiei centrale, C. Brăiloiu propunea să se aducă la cunoştinţa domnitorului cazul de boală a poetului, ,,cu cerere ca să se constate de medicii competenţi necapacitatea" sa. La 14 iunie poetul era scos din Comisia centrală pentru „boală grea, care îl pune în neputinţă de a mai ocupa această funcţie" (doc. II).1 Decretul era publicat aidoma în ziar („Anunţ, rom.", nr. 51 din 22 iul. 1860). în locul lui Gr. Alecsandrescu fu numit Gr. Arghiropol, un „corb", care fusese comisar în 1859 şi pîndea orice prilej ca să fie din nou, mai ales că nu fusese numit ministru al Justiţiei cum trăsese nădejde („Anunţ., rom.", nr. 43 din 24 mai" 1860). Goana după slujbe era aşa de aprigă în aceste timpuri, încît nici un scrupul nu opreşte urpuşul unui oportunist. Ce boală va fi avînd Gr. Alecsandrescu? O simplă explozie nervoasă, rău interpretată, urmare a unei scurte drame familiale? Sau o confuzie mintală trecătoare de origine luetică ori toxică? De mult, Ion Eliade îl denunţase, fără Vezi şi Protocoalele, şedinţa din 20 iunie 1860. 299 să bănuiască gravitatea cuvintelor sale, de o suferinţă mintală: „Rea boală te găsise ce cade nu la oase, în minte se-ncuibează şi nu mai are leac." Dar se pare că Eliade,, inocent (Ingratul), nu înţelesese altceva decît „mania d-autor". Realitatea crizei reiese din faptul că poetul însuşi recunoaşte într-o autobiografie dictată că s-a îmbolnăvit şi a fost însănătoşit de Atanase, episcopul Dunării-de-jos (avea într-adevăr relaţii în marele cler), şi din acela că nu protestează atunci cînd Valenti-neanu deplinge, peste doi ani, readucerea în conştiinţa publică a unei nenorociri „care, graţie cerului, a fost momentană şi ştearsă cu desăvîrşire". Dacă totul ar fi fost o înscenare, prietenii ar fi dezvăluit adevărul mai tîrziu. Ceea ce aruncă anume îndoială asupra actului medical, dealtfel simplist, este uzul ce se făcea în acea vreme de avizul doctorilor spre a se înlătura din cale elementele neagreate. în 1859 I.C. Cantacuzino, ministrul Justiţiei, porunceşte să fie dat în judecată un Toma Conţescu, pentru-insulte la adresa-magistraturii, cu o teribilă sugestie pentru împrejurarea cînd nu s-ar găsi suficiente căi legale: „în caz de a se presupune acuzatul căzut în boală mintală, judecata urmează a se pronunţa, după ce va mijloci act medico-legal" („Ref.", nr. 7 din 27/9 sept. 1859, supl., şi nr. 17 din 1/13 nov. 1859, supl.). La Craiova este bătut' în 1861 de doctorul Hanselman un negustor Petre Coandă, încins cu uri lanţ de care atîrna un trunchi ca de vreo 200 ocale, ţinut astfel cîteva zile. „Reforma" denunţă faptul (nr. 31 din 13 aug. 1861). Davila ia îndată apărarea lui N. Hanselman. Petre Coandă — explică el — fusese izbit de „alienaţie mintală" şi curarisit în Spitalul smintiţilor de la sf. biserică a Maicii Domnului („Ref.", nr. 36 din 7 sept. 1861). într-adevăr, spitalele de alienaţi foloseau butucii, cătuşele, spre a combate agitaţia bolnavilor, şi numai cuviosul Vîrnav desfiinţase aceste mijloace la bol- -niţa „nebunilor" de la Mînăstirea Neamţului, însă pacienţii erau încă închişi în cămăruţe, unde „se linişteau' biruiţi de osteneală şi de foame ca nişte dobitoace sălbatice" [ („Ref.", nr. 11 din 25 mai 1861). Vindecarea aşa de grab-! nică a negustorului de la Craiova, puţin după răscoala burgheză din Oltenia contra patentelor, apare totuşi sus- î >■• -pectă. în aprilie 1861, liberalul State Tomulescu, alegător 4 la Giurgiu, protesta public împotriva prefecturii de Vlaşca, % fiindcă aceasta dăduse ordin doctorilor să facă un act ir ' precum că facultăţile sale mintale erau atinse. în urma !acestui aviz medical, Tomulescu fu împiedicat să voteze, în Bucureşti, doctorii N. Iatropolo, G. Atanasovici şi D. Gredianu certificau sănătatea mintală a alegătorului („Rom.", nr. 102 din 12 apr. 1861, foaie voi.). i . Gr. Alecsandrescu nu stătu mult la Pantelimon; prin § august era complet restabilit şi se întorcea la domiciliu, { unde Raluca chemase pe tată-său, Gavril Stamatin. Un ! fapt odios se. petrecuse în lipsă-i. Poetul avea depuşi la ■ p Ministerul de Finanţe, în contul împrumutului naţional, ] 't 500 galbeni. Dintre aceştia, 157 x/z galbeni, adică 5824 lei, fură reclamaţi de Th. Mândrea, comerciant din Focşani, de la care în ziua de 29 mai, adică a nunţii, poetul tîrguise mai multe obiecte. C. Steriadi vărsă la tribunalul Ilfov suma corespunzătoare (doc. 48). Ion Alecsandrescu,celibatarul, cuprins de avariţie ori de vreo inimiciţie împotriva '•■ '■' Raluchii, făcu la 17 iunie cerere la tribunal de punere i, sub interdicţie a fratelui său, sub cuvînt că „fratele meu %' d. Grigorie Alecsandrescu, căzînd bolnav sub atacuri min-' , tale, şi rude de sus sau de jos neavînd", era obligat „subscrisul de datoria frăţească a veni în ajutorul său". Soli-cită orînduirea unei epitropii şi catagrafisirea averii, miş-" cătoare, ca „să se poată procede cele dă trebuinţă la în- ' sănătoşirea sa şi la păstrarea averii sale." Şi d. Brătianu, ministrul din întru, fu de părere că era trebuinţă ,,a se 'numi o epitropie atît pentru îngrijirea pomenitului, cît şi susţinerea consoartei sale, care se află în capitală, lipsită de mijloacele existenţii". Tribunalul, considerînd că Gr. ' i Alecsandrescu „pătimeşte de nenorocita boală a slăbiciunii ' minţilor", admise punerea sub interdicţie prin hotărîrea din 22 iunie 1860, epitropi numindu-se Ştefan Bolinti-,[J, neanu şi Iane Piscupescu. Conform uzului detestabil, pus în mişcare de oameni fără delicateţă, se trimise cîte o copie de pe sentinţă la toate tribunalele civile şi comerciale , din ţară, unde se afişă interzicerea d-lui Gr. Alecsandrescu, •, „alienatul mintal". Graţie lui Ion Alecsandrescu, poet ratat, •' - nenorocirea poetului Umbrei lui Mircea la Cozia primi deci „publicitatea prevăzută de art. 9 din legiuirea regula-> mentară pentru risipitori" la Mehedinţi, Gorj, R.-Vîlcea, 302 Romanaţi, Dolj, Argeş, Muscel, Prahova, Buzău, Brăila, Ialomiţa, Vlaşca, Teleorman, Rîmnicul-Sărat, Olt şi bineînţeles in oraşul natal, Tîrgovişte (doc. 49). 1 Ruşinat şi mîhnit, Gr. Alecsandrescu scrise Iui Al. I. Cuza: „Prea înălţate Doamne! Sînt aproape cinci luni de cînd, reîntorcîndu-mă îrtt Bucureşti, am găsit casa mea pusă sub epitropie şi pe mine-in interdicţie, după cum m-am încredinţat din catagrafia ce am văzut-o făcută pe temeiul adreselor preşedintelui trib. de Ilfov, sec. IH-a, cu no. 4769 şi4790, darepitropit mei s-au retras după sosirea mea, prin cererea în scris ce au făcut către Ministerul Finanţelor de a răspunde in primirea mea banii ce îi avea depuşi acolo în numele meu, dar fără autorizaţia mea, D.C. Steriadi'. Această epitropie, Prea înălţate Doamne, înfiinţîndu-se după cererea unui frate al meu, care n-avea nici un drept la aceasta, socrul meu şi soţia mea fiind în stare a îngriji de casă în lipsă-mi, cu atit mai mult că alţi doî fraţi şi o soră n-au luat nici o parte la cererea epitropilor;, Viu a ruga plecat înălţimea-Voastră să binevoiţi ai ordona să se desfiinţeze formal, precum şi interdicţia ilegală care mă pune într-o poziţie umilitoare, neplăcută negreşit Înălţimii-Voastre, care aţi avut pentru mine -ir» trecut atîta bună-voinţă. C. Alecsandrescu'''' în septembrie 1860 poetul fusese pensionat cu 200O lei lunar, din 3000 cît primise ca retribuţiune propriu-zisă: la Comisia centrală, şi formal nu putea să ridice şi sa administreze singur aceşti bani. Nu era chiar aşa de simplui a se anula interdicţia. I. Alecsandrescu, plin de căinţă, după ce văzuse pe poet, poate chiar la Tîrgovişte, refuzase? să se prezinte în octombrie la tribuna), declarînd că se-încredinţase de însănătoşirea fratelui său. Era nevoie însă de un certificat medical şi aceiaşi Heinemann şi Protici,. aduiiîndu-se la locuinţa poetului şi punîndu-i tot felul' de întrebări, atestară la 11 februarie 1861 că poetul „se-bucură acuma de întregimea facultăţilor sale mintale, ţi- 1 „Dosar pentru punerea supt interdicţie a smintitului Gngore Alecsandrescu." nînd foarte bine şirul vorbei asupra orice obiect de conversaţie". Davila iscăli şi el actul. Atit nu era de ajuns. Preşedintele tribunalului convocă pe Gr. Alecsandrescu împreună cu persoanele care au cerut punerea sa sub interdicţie şi cu epitropii. Poetul simţi un fel de sfială de a asista în public la o formalitate a cărei concluzie era ■it' 304 fabula Catlrul cu clopoţei (nr^ 43), apoi Mielul murind („Rom.", nr. 48 din 17 febr. 1861), Castorul şi alte lighioane („Rom.", nr. 71 din 12 mart. 1861), Zugravul şi portretul („Rom.", nr. 89 din 30 mart. 1861), care sînt departe, de a revela scăderea puterii de creaţie de care se vorbeşte în mob obişnuit, pornindu-se de la presupunerea neîntemeiată a unui spirit în descompunere. E drept că nu cunoaştem data cînd au fost compuse. Catlrul cu clopoţei este îndreptata, în chip învederat, împotriva lui V. Boe-rescu, protector al lui Eliade. Fabula este excelentă. Ca-tîrul, căruia văcarul i-a atîrnat o salbă de clopoţei, cade în infatuare: „în sfîrşit iată-mă chemat La gradul ce am meritat. Meritul meu necunoscut De lumea toată e văzut. Acum de sus am să tratez Soiul dobitocesc. Pe nimeni nu mai salutez, Căci prea mă umilesc. —. Aşa zicînd, aşa făcu, Şi plin de îngimfare El clopoţeii începu Să-i sune foarte tare. Aşa de tare îi sună, Că mintea i se răsturnă". Furios, Eliade produse în „Naţionalul" (1861, nr. 30, p. 120), sub semnătura X, o fabulă incoerentă Clinele bolnav de ochi, cu vechile ştiute aluzii la slugărnicia lui Gr. Alecsandrescu, dulăul îmbătrînit în lătrat, care rosese oase pe la uşile stîneşti şi acum, lipsit de vedere, trăia nelins pe bot şi alunga sfatul de a merge la doctor, pentru că doctorii pot vindeca şi gălbeaza, lipsind astfel pe cîini de miei de mîncare. Această nefericită compoziţie supără pe Gr. Alecsandrescu, poate mai ales pentru aluzia la trebuinţa de a consulta medici. El răspunse în „Independenţa" sub iniţiale, bănuind sub litera enigmatică X „vreun farmason, vreun renegat sau vreun infernal -ca-vaz" (Eliade era încolţit de toţi cu acuzarea că venise în ţară în uniformă de ofiţer turc), care slujise pe turci, după ce primise de la Kiselef, drept recompensă, un ceasornic. I Era de bună seamă acela care scrisese împotriva alesului românilor, în „Curierul român", şi „astăzi suie fără ruşine-scările palatului". Alecsandrescu îi dedica şi el o diatribă,. Confesiunea unui lepădat (vezi „Rom.", nr. 131 din 11 mai1 1861), în care şi-1 închipuia pe) Eliade pe patul morţii,, mărturisindu-se preotului înaintea orei celei groaznice. Satira e în stilul cel mai viguros al poetului, deşi mai veche-după factură. Lepădatul se zugrăveşte însuşi cu obsesiile? lui fantastice: . „Nopţile-mi sînt grozave, tăcerea îmi şopteşte, Mă înconjor prăpăstii la fiecare pas; Părul meu c-al lui Cain pe frunte-mi se zbîrleşte -s Gura mi se-ncleştează şi nu poci scoate glas. Mă rătăcesc pe cîmpuri, dar iarba înviază, Dar arborul pădurei ia formă,: mi-e vrăjmaş. Vulturul mă priveşte şi ochii-i scînteiază, Şi-a şfîrşia e gata un leş de ucigaş." Eliade arată preotului ceasornicul: „Vezi ceasornicu-acesta, care la pieptu-mi bate? E vechea recompensă unui păcat cumplit!" în scurt, renegatul era veştejit fiindcă defăima pe-orice om de merit şi, proteu cu multe feţe, strigoi setos de sînge, îi sugruma la umbră. Deodată, la „insinuările si inspiraţiile" lui C. Davila,. care pretindea „să dicteze legi şi să facă singur orice va voi în Eforie", N. Kreţulescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Cultelor, ceru destituirea lui Gr. Alecsandrescu din postul onorific de efor la spitalele civile sub cuvînt că e pensionar şi că ar fi refuzat nişte economii recomandate de m. -s. doamna (adică de Davila,, dacă lucrurile erau adevărate). Concedierea şi apăru la. 27 iulie în „Monitor" (nr. 164). Atins în amorul-propriu, poetul se plînse domnitorului, arătînd că slujise ani de zile „fără nici o pată" 1 şi că cumul de slujbe făceau atîţia şi nu al unei pensii cu un post onorific. El cunoştea mai bine decît oricare alţii trebuinţele şi interesele aşezămin- 1 Sau poate „plată". 305- 306 telor, ferindu-se de orice „proiecte himerice" (aluzia la •Davila era învederată). Generalul Davila era un om mare, «dar prepotent şi irascibil, N. Kreţulescu, un boier arogant. Dezvăluirea pe care Valentineanu o făcu in „Reforma" asupra destituirii „iubitului nostru poet d. G. Alecsandrescu" şi provocarea, explicaţiilor acestuia, precum şi •atacurile din jurnal împotriva guvernului („Aerul miroasă a morţi, adică a reacfiune, a strigoi! Oare strigoii se adună şi uneltesc în întuneric? Nu ştim; tot ce ştim este că aerul miroasă a ciocoi, şi acest miros nu ne place"), în-răiră pe preşedintele Consiliului, împotriva căruia poetul aşternuse pe hîrtie nişte strofe, pe care desigur le spunea prietenilor, căci le ştia pe dinafară: „Prea bine a zis Cel ce te-a descris Purtînd în spinare Cruci de la hotare, Căci sufletul tău E negru şi rău, Rude şi amici Ai persecutat Şi de eretici Te-ai înconjurat! Doctor şarlatan, Ministru duşman". N. Kreţulescu era într-adevăr doctor şi înfiinţase în 1842 o şcoală de mică chirurgie la spitalul Colţea („Tr. 'Carp", nr. 84 din 10/22 august 1867). La 25' martie 1843 fu la Colţea examen al studenţilor pregătiţi de „doftorul şi profesorul" Kreţulescu. Răspunsurile se dădură, ara-lîndu-se „pe un schelet de pe masă, toate descrierile şi iinanţiile (funcţiunile?) organismului omenesc („Vest.rom.", nr. 18 din 2 mart. 1843). Ca ministru de interne, Kreţulescu, furios, trimise îndată o hîrtie „d-lui inspector al serviciului sanitar", adică lui Davila, decîarînd că nu s-a înjosit niciodată a avea cu poetul conversaţiile de care acesta scria (anume că s-a gîndit la el cînd a compus ministerul, .dar că şi-a adus aminte că altădată fusese refuzat), deoarece era „deobşte cunoscut" că „acest om a fost mai mult timp în stare de alienaţie mintale" (Arh. stat., Mir.. - i Int., S. san., 1862, dos. 1139 şi 724) 1. Davila primi invitaţia să ia cuvenitele dispoziţii, cît mai curînd, de a se-constata din nou sănătatea destituitului şi a raporta. O* comisie qompusă din doctorii Atanasovici, Protici şi Sar-rhos fu însărcinată cu „examinarea facultăţilor mintale-ale d-nului Grigorie M. Alecsandrescu", numai pentru că acesta polemizase cu ministrul fost doctor. Comisia se-introduse în casa lui Gr. Alecsandrescu din uliţa Sorescus nr. 21, mahalaua Manea Brutaru, în ziua de 7 septembrie-1862, la orele 9 dimineaţa, şi încunoştinţă pe poet că era. trimisă a constata dacă poetul se afla la întregimea minţii; sale. Dr. Atanasovici, care asistase la naşterea Angelineir. se prefăcu că venise să vadă fetiţa. Gr. Alecsandrescu, primi pe cei trei medici abuzivi cu „fizionomie serioasă",,, cu „căutătură firească" şi „maniere cuviincioase". Deşt „nervoso-bilios", consimţi probabil să se dezbrace, pentru, ca medicii să poată afirma că era „fără vreo leziune fizică pe din afară" (dosarele citate). Doctorii îl îmbiară la o-conversaţie asupra „unor chestii simple şi obişnuite" şi poetul, plin de jignirea ce i se făcuse, le vorbi „cu multă, intimitate" despre destituirea de la Eforie, manifestîndu-şă fără îndoială indignarea faţă de N. Kreţulescu, căci le-recită, din memorie, o parte din libelul compus într-un moment de supărare: „Prea bine a zis Cel ce te-a descris." Desigur le-a mai spus că nu i se cuvenea o asemenea ruşine lui, căruia i se oferise odată un departament şi care-fusese şi putea să fie ministru, de vreme ce atîţia amici ai săi mult mai mărunţi intraseră în guverne. Doctorii, remarcară aceste expresii denotînd „aspiraţiune ambiţioasă" şi le considerară ca simptome de „monomanie-măreaţă". Dealtfel, negăsind nici o anomalie notabilă în> purtarea poetului, scriseră că, după informaţiile ce le-aveau, „domnul Grigorie Alecsandrescu a fost acum un, an şi jumătate izbit de o alienaţie mentală furioasă, cu, predominare de idei măreţe". Cum ştim,, Protici iscăliseşi actul medical din 1860. Poliţia primi ordinul de o imensă 1 Vezi si „Reforma", nr. 13 sept. 1862. 36, 37 şi 39 din 2, 6 şi' 307 eiedelicateţă de a publica procesul-verbal, care constata ■că poetul e nebun. Valentineanu preveni probabil pe Gr. Alecsandrescu şi acesta prezentă el însuşi ruşinoasele piese •cu o ironie admirabilă, apelînd la opinia publică împotriva -sistemului „ipocratic" al lui N. Kreţulescu de a se răzbuna şi cu aluzie la şeful comitetului sanitar, care vizitează adesea Spitalul smintiţilor de la Mărcuţa, „al cărui aer ■se vede că se comunică şi la unii din vizitatori". Puţin după această agresiune medicală, amintind Salonul nr. 6 de A. Cehov, Gr. Alecsandrescu republică fabula Şarlatanul .şi bolnavul („Ref.," nr. 51 din 15 nov. 1862), împotriva «doctorilor neinvitaţi: „La un neguţător mare, Căruia vederea-i slăbise, Fără nici o invitare Un doctor vestit venise". In noaptea de Bobotează, imploră cerul să ferească fie orice român de multe rele şi îndeosebi: „De abuzuri de putere Ce de-mprejurări se cere, De intrige infernale, De comisii medicale, Ce ne sînt ades fatale Cînd ministru-a poruncit!" 1 Indîrjit, încearcă să publice şi să republice fabule, «pre a demonstra integritatea condeiului său. 2 La Corbii -şi barza puse o notă în vederea oamenilor zilei: „Această poezie s-a făcut sub căimăcămia lui Alecsandru Ghica-vodă. Boierii s-au plîns la caimacam contra autorului; ■car acesta le-a răspuns: Deoarece nu se atacă nimeni 1 R. Caracas, op. cit., p. 7. 2 Corbii şi barza („Ref.", nr. 54 din 15 nov. 1862); Cîsca, lişiţa şi raia („Ref.", nr. 52 din 28 oct. 1862); Atelajul eterogen („Ref.", nr. 53 din 1 nov. 1862); Iepurele, ogarul şi copoiul („Ref.", nr. 1 din 31 mart. 1863); Castorul şi alte lighioane („Ref.", nr. 3 din 11 apr. 1863): Porcul eliberat („Ref.", nr. 51 din 18 apr. 1863); Ursul şi vulpea („Ref.", nr. 28 din 1 nov. 1863). în 1860 (nr. 20 "din 29 iun.) republicase aici Unirea Principatelor. « * personal prin această poezie, de ce vă plîngeţi, de ce- 'sjj • vă băgaţi lingura unde nu vă fierbe oala?" 4\ Ca să predea articolele, vizita, se-nţelege de la sine,, redacţiile. „Reforma" se afla în Pasajul Român, zis şi Bossel, care în 1859 era ridicat şi începea să adune ma- * s gazinele cele mai luxoase. „Situat pe Podul Mogoşoaiei^ > '; în centrul oraşului, în cuartirul cel mai elegant, aproape ■T' de teatru, avînd trecerea la uliţa Ştirbei-vodă, construit fi t cu cea mai mare eleganţă arşitectonică, acoperit peste-tot cu sticlă, pardosit cu asfalt şi seara bine luminat, este o adevărată înfrumuseţare a capitalei noastre şii poate rivaliza cu cele mai renumite şi mai frumoase pa-sage ale Parisului, pe care le şi întrece subt mai multe-priviri" („Românul", nr. 77 din 30 iun./12 iul. 1859.).. :- în 1863 exista „un petit salon de la Reforme", ziar care-| ieşea şi într-o ediţie franceză. Un M. Mathieu era un factor decisiv la această ediţie. Se citeau versuri şi pro- ■J:' babil se conversa în franţuzeşte. De Sf. Mihail şi Gavril se adunară vreo şase inşi în biroul lui Valentineanu şi trecură în revistă Mihailii iluştri: Mihai Bravul, Mihail Kogălniceanu. De la români trecură la romani, adică la locuitorii Romei, şi citară pe Michelangelo. Pictura» şi Poezia fiind surori, deodată „notre poete aime Alexan-dresco" declamă „des vers charmants", iar „le fougueux Valentineano voulut faire treve aux grandes questions. , '< politiques du jour pour en remplir les colonnes de la Reforme". Atunci d. Mathieu dădu lectură unei fabule de Jobart din Bruxelles, intitulată L'egalite, despre unull care a scos cedrii şi stejarii ca să fie egalitate în lumea :- vegetală şi au ieşit bălării ce cotropiră totul. „Tout le monde applaudit; Alexandresco s'ecria que le bonhomme Laîontaine et Florian n'avaient rien fait de mieux..." („Ref.", nr 32 din 13/25 nov. 1863). La 12 februarie ,; 1864, cu majoritate de 50 de voturi contra 36, Adunarea legiuitoare votă „o rentă viageră de una mie lei pe lună demnului, bunului, distinctului nostru poet" („Monit. of.",. nr. 53 din 5/17 mart. 1864). 1 Mulţumirea poetului se citi în şedinţa din 21 februarie („Monit. of.",.nr.. 45 din 25 febr. 1864). Cu toate acestea, Gr. Alecsandrescu, fie din amor-propriu, fie din raţiuni materiale, dorea să mai 1 Transmisă apoi,'la cerere, familiei. :aibă o răspundere publică, şi la detronarea lui Al. I. Cuza, pe care îl salutase în 1859 cu entuziasm,1 scrise versuri (nedrepte, pline de amărăciuni acumulate, salutînd pe propusul conte Philippe de Flandra, în oare desigur spera utopic să găsească un apărător al poeţilor în contra grosolăniei boierilor: „La braţ arma şi-nainte... Cerul noi să-1 invocăm, Făcînd semnul crucei sfinte Pe duşmani să-i alungăm; După cum aţi alungat Pe tiranul desfrînat, Căci în sfîrşit a sosit Timpul care am dorit. Trăiască contele Filip, Suveranul cel dorit, Trăiască locotenenta Şi Ministerul iubit." 1 în 19 iulie 1866, de la o moşie din Satul-Nou, plasa J\Tegoeşti, mărturisea cuiva dorinţa de a intra şi el „în vreo combinaţie", să ocupe „vreun post", „căci ar îi fost prea mare ambiţia — insinuează — să aspir la Ministerul Cultelor" (ms. 801). Venirea noului domnitor străin «iu trecu nesemnalată de poet („Tromp. Carp.", nr. 649 «din 18/30 iun. 1868). Voi să fie ales senator în 1868 şi, la 16/28 iunie, se «dresa onorabilelor colegii II din România, cu următorul program: unirea românilor sub Carol I; îmbunătăţirea administraţiunii; regularea finanţelor; aplicarea sinceră a legilor; dezvoltarea comerţului şi agriculturii; răspîn-direa instrucţiunii publice; stabilirea drumurilor-de-fier in toată România; apărarea „ordinului public" în contra tendinţelor de anarhie; susţinerea intereselor generale ale ţării şi „a celor rurali a districtului care m-ar onora cu voturile sale"; „îndreptarea spiritelor pre calea practică al adevăratului progres, ce singură duce la mărire, la 1 Ziua de 11 februarie 1866, „Românul" din 24 febr. 1866 (semnat: Gr. M.A.) avuţie şi independenţă". 1 Se supără pe CA. R.osetti„ care'ca amic nu-1 susţinuse îndeajuns („Tromp. Carp.",, nr. 649 din 18/30 iul. 1868) 2, deşi acesta îl asigurase că se gîndeşte la el: „Apoi dacă se gîndeşte de-ce n-a făcut să fiu şi eu ales? N-aveam şi eu oare titluri ca dd. Caramanliu, Dimancea, Michăescu şi alţii?" în, toamnă făcu din nou apel cu profesiune de credinţă către-„onor colegiuri electorali din judeciele Neamţu, Roman,. Fălciu, Botoşani şi Suceava".3 în iulie 1869 dedica versuri confuze curţii domneşti, făcînd aluzie la călătoria în. străinătate a domnitorului şi la proiectata sa căsătorie, care se făcu însă în noiembrie. O slăbire a spiritului critic, dezgustul de hegemonia claselor posedante, indiferenţa la cultură, deşi sub ui» limbaj perfid progresist, credinţa iluzorie că un principe,, desfăcut de orice legături cu protipendada, ar fi putut să înceapă o măreaţă construcţie culturală sînt explicaţia acestor entuziasme naive şi pripite. Poetul era acum cu totul invadat de sentiment patern faţă de fiică-sa Angelina, „micul meu Adinoi", cum îi zicea, căreia îi promitea, în 1867, mărgele din tîrg de-la Găieşti (scris, la I.I.L.F.) şi pentru care tradusese,, rău, după Edouard Laboulay nişte Poveşti albastre (1872),. cu vînzarea cărora era foarte ocupat, desfăcîndu-le prin liste de abonament trimise în capitală şi la districte („Telegraful", nr. 230 din 19 nov. 1872). Unui înalt prelat îi expediase în 1875 o sută de exemplare (scris, la I.I.L.F)4. 1 „Tromp. Carp.", nr. 640 din 16/28 iun. 1868, şi „Rom.", nr. din 25-26 iun. 1868. 2 Cf. si „Pressa", nr. 64 din 21 iul. 1868. 3 „Pressa", nr. 102 din 10 oct. 1868. *. „2 octombrie 1875, Bucureşti. , Preasfinte părinte, Am priimit cu bucurie şi am cetit cu recunoştinţă scrisoarea Eminenţiei Voastre; ne-a părut prea bine că v-aţi întors din revidia monastirilor şi că sînteţi sănătos. ' După cererea preasfinţiei voastre vă trimiţu cu adresa D-lui Theodosie Protopopescu, Directorul canţelariei; ub pâquet cu o sută exemplare Poveşti albastre. Cit pentru bani preferim să-i priimim cînd veţi veni eminenţia voastră, iar acum dorescu numai respuns de priimire. fii ' Solicita ministerele să-i cumpere basmele, Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor în primul rînd,' care, prin Ghr. Teii, aproba cererea (Arh. stat., Min. Instr., dir. I, 1873, dos. 2260). Ministrul Justiţiei, rugat şi el să ia în considerare „micile servicii" ce Gr. Alecsandrescu făcuse ţării .„ca poet şi traducător" şi. să cumpere basme spre a le •distribui „domnilor preşedinţi ai tribunalelor" (ibid.), trimitea petiţia în original la Ministerul Cultelor, dealtfel •*u o recomandaţie amabilă. Poetul repeta în mai 1874 cererea către Titu Maiorescu, căruia îi oferise un •exemplar „ca suvenire" şi care nu binevoi a pune personal nici o rezoluţie, recomandîndu-1 totuşi, prin directorul Ghidionescu, comisiei ce se ocupa cu cumpărarea -de cărţi pentru premii (Arh. stat., Min. Instr., dir. I, 1874, dos. 2536). Dar pe lista definitivă, cartea lui Gr. Alecsandrescu nu figura. Poetul publică în „Românul" •(23 iun. 1874) o scrisoare de protest. „Am vrut să-i scriu — explică el — dar am socotit de prisos, sigur fiind că -epistola..mea se va pune la dosar." în anul următor, 1876, în virtutea a ceea ce făcuse pentru literatura română şi „a devotamentului meu pentru binele public şi luminarea neamului", oferea din nou Poveştile albastre, din «care i se reţinură 36 exemplare, contra a lei 108 (Arh. stat., Min. Instr., dir. I, 1876, dos. 3113). în 1868, cînd Angelina împlinise şapte ani, Gr. Alecsandrescu rugă pe D. Guşti, ministrul Instrucţiunii, să ■considere serviciile sale „atît de funcţionar cît şi ca om •de litere, care a adus oarecare servicii în literatura naţională prin scrierile sale" (acest naiv amor-propriu este aşa-zisa monomanie măreaţă a poetului, un lipsită de amărăciune subtilă), şi-i cerea admiterea fiicei sale ca bursieră în pensionatul doamnei Saquetti. „Pentru deosebitele titluri ce D. Alecsandrescu a adus literilor", ad-miţînd dreptul ce avea poetul „la recunoştinţa românilor", .Guşti aprobă numaidecît (doc. 13). în 1870 bursele fură Binevoiţi, vă rog, preasfinte părinte şi vechiu amic, a priimi pe lîngă profundul meu respect assigurarea cellei mai înalte consideraţiuni şi stime, şi sărutări de mîni din partea soţiei meîle Luţia şi a fiicei melle Angelina. Al preasfinţiei voastre devotat, Gr. M. Alessandrescu" suprimate şi poetul reclamă un ajutor de 50 galbeni pe an. I se acordase 500 lei noi cu începere de la 1 iulie (doc. 14, 15). Cînd la 1 iulie 1871, Gr. Alecsandrescu înainta iar cerere, directorul Ghidionescu puse o rezoluţie seacă: „La dosar, deoarece atari ajutoare au încetat cu prima iuliu curent" (dos. 16). în 1875, Angelina era la Paris, aşezată de poet într-un pensionat „spre a-şi sfîrşi studiile urmate în pensionatele de aici". Gr. Alecsandrescu plătea pentru ea 2000 franci trimestrial. Se pune întrebarea cu cine a plecat Angelina în Franţa, ipoteza că, fată de 14 ani, a fost condusă de cineva din familie, ba chiar de poet, fiind foarte probabilă. 1 Declarîndu-se lipsit de mijloace, poetul, „în consideraţia serviţiilor ce am făcut statului în curs de 24 de ani ca funcţionar şi celor ce am făcut literaturii naţionale ca poet şi' traducător", solicita în decembrie 1875 lui Titu Maiorescu, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice, o bursă pentru fată pe termen de patru sau cinci ani. Maiorescu puse o rezoluţie platonică: „Se va avea în vedere la cas de fonduri disponibile" (Arh. stat, Min. Instr., 1875, dir. Il-a, dos. 2837). încrezător, poetul reveni în februarie 1876, „cu-noscînd nobilele sentimente" ale lui T. Maiorescu, pe care însă îl atacase în 1874, şi ceru din nou bursă pentru Angelina. Din anul acesta poate să fie o scrisoare, posibil către Maiorescu (B.A.R.P.R., achiz., 200/954), din care se vede că poetul vorbise „cu amicul nostru V. Alecsandri", care-i lăudase foarte mult pe criticul Junimii, asigurîndu-1 că acesta era dispus a-i îndeplini cererea •chiar de la începutul anului. Departe de a fi un solitar Gr. Alecsandrescu ieşea în lume, fusese pînă şi la palat,, căci acolo îi făgăduise ministrul aprobarea bursei.2 însă, 1 „Am aşezat-o într-un pensionat la Paris" (Arh. stat., Min. Instr., 1875, dir. II, dos. 2837). 2 „Sîmbătă Domnule Ministru, După toate laudele meritate, Ce amicul nostru V. Alecsandri mi-a făcut despre Dv., spunîndu^mi că sînteţi forte dispus a-mi îndeplini cererea chiar de la începutul anului,corent, de a-mi acorda uă bursă pentru fiica noastră Angelina şi de(s)pre promissiunea ce mi-aţi dat înşivă ia palat; îmi permit a Vă aduce aminte acea promisiune şi a Vă ruga nu numai ca pe un Ministru, ci şi ca pe un 313 la 29 ianuarie Maiorescu demisionează, primind un, vot de blam, şi cererea ajunge sub ochii lui P.P. Carp, car© scrie şi el: „Se va avea în vedere îndată ce vor deveni burse vacante". Apoi vine ministru Al. Orescu, care şi acesta, stereotip, în aprilie 1878, declară că „se va avea în vedere la cea întîi vacanţă ce se va da de on. Cameră în privinţa burselor". în fine, fiind numit ministru G. Chiţu, poetul recapitula istoria petiţiilor lui şi, aproape-cu acelaşi text, repetă cererea. Chiţu refuză pur şi simplu.* „în vederea recentului avis no. 896 al Consiliului "per-, manent şi a dispoziţiunilor legei ca bursele să se dea prin concurs, cu părere de reu nu se poate satisface cererea d-lui Alexandrescu". Angelina studiase la Paris pianul cu profesorul Le-coupey şi în 1880 cîntă la un concert de binefacere,. ară^ tînd „că posedă tecnica clavirului" şi „un deosebit simţ şi inteligenţă musicală". Prin faptul că odată cu ea vio--lonista Sabina Schmitzer a produs entuziasm în auditor? cu Legenda Iui Wieniawsky şi cu Nunta ţărănească a lui Wist, se poate deduce că Angelina nu execută piese de-mare forţă. în orice caz, bătrineţea poetului fu înveselită de acordurile de pianoforte ale Angelinei. încă din 1868;. cînd candidă pentru un loc la Senat, Gr. Alecsandrescu începu să se producă cu articole politice asupra tuturor aspectelor vieţii de stat, care atestau? o mare erudiţie şi revelau un teoretician in spiritul Mon-tesquieu. Din păcate, toate erau traduse dintr-un autor cunoscut în vremea primului imperiu, dar acum complet uitat, anume E. Jouy. Ani de zile, pînă în 1875, Cînd" rugă pe V. Alecsandri să-i puuă candidatura la colegiul III, poetul traduse din el, fără a mărturisi izvorul, cu 314 eminent om de litere şe binevoiţi a face să se presinfe mai curînd cadul de fonduri disponibile, şi cred că acesta depinde de buna Dv. voinţă ca se putem şl noi se plătim la Paris trimestru de 2000 f'r. ce datorăm. Eu şi socia mea vă vom fi pentru totdeauna recunoscători, iar fiica nostre ve va datora viitorul seu. Priimiţi ve rog, Domnule Ministru, respectele mele-şi asigurarea celei mai înalte stime şi consideraţiuni. 1 Gr. M. Alecsandrescu N.-B. Adresa mea: strada Clopotari, nr. 8" (Copiat de C. Ciuchindel)t î aerul de a face operă personală de polemică politică. Articolul (tradus) intitulat Despre supunere, care începe astfel: „Soldatul nu trebuie să aibă nici reflesiune,; nici voinţă: trebuie ca supunerea lui să fie oarbă — zic partizanii arbitrarîului şi-ai tiraniei. Morala condamnă cu glas tare această masimă mai proprie a face călăi decît soldaţi" („Le soldat ne doit avoir ni reflexion, ni volonte" etc.) stîrni indignarea cuiva la „Poporul" lui N. Bassa-rabescu, a unui militar după aparenţă, care cita pe Jomini şi care nu avusese plăcerea a cunoaşte pe „d. autor". Acesta îl denunţă în stil bonapartist drept „ideolog", îi explică cum că „disciplina este nervul armelor", „mama armatei": „Onoarea militară este îndoit de grea", „ea este a militarului ca (gentilom) om şi a militarului ca ostaş", zisese colonelul marchiz de Chambray. Domnul ideolog era prevenit „a nu mai scrie articole, dacă nu-şi cunoaşte materia" („Pop.", nr. 70 din 7/19 mai 1872). Gr. Alecsandrescu rămase neplăcut surprins că cineva afirma a inu-1 cunoaşte (şi adevărul trebuie să fi fost Că autorul articolului, plin de ideile lui militare, nu ştia cu cine are de-a face) şi-i răspunse cu obişnuitu-i candid amor-propriu că se credea destul de cunoscut în ţara lui prin serviţiel-e ce făcuse „ca funcţionar şi om de litere" („Rom." din 14 mai 1872). Cînd nravea altceva la în-demînă, poetul alimenta campania lui politică cu fabule republicate, însoţîndu-le cîteodată de cîte o notă.,Astfel la Corbii şi barza, retipărită în „Românul" din 19 februarie 1872, adăuga o scrisoare către redacţie, în care găsea că fabula se potriveşte cazului N. Mavrocordat, care după acel ziar trădase „armata română la Prut, cu ocasiunea resbelului din Crimeia", drept care obţinea o recompensă din partea majorităţii Camerei. Poetul se ducea din cînd în cînd la Tîrgovişte. Cale ferată nu era atunci decît pînă la Ghergani sau pînă la Ti tu, de la Titu o diligentă făcea cursa pînă la fosta cetate de scaun a Ţării Româneşti, dar în aceşti ani o diligentă neautorizată încerca să facă traiectul pe şoseaua Tîrgovişte şi Ghergani, dealtfel străbătută de căruţe şi căleşte, în ciuda noroaielor imense pe vreme de ploaie şi a încreţiturilor ca de cutremur, rezultate din pietrificarea făgaşelor la timp uscăcios. Se opri oare vreodată Gr. Alecsandrescu Ha conacul lui I. Ghica de la Ghergani, cu parcul său 315 umbros ca o pădure, cu stejarul uriaş precum un cedru din faţa caselor scunde, dar pline de distincţia unei locuinţe-rurale engleze? Cam în jurul anului 1870, Bonifaciu Florescu îl găsi prin oraşul pustiu, celebru prin „ruine de-ruine", trecînd în depărtare, „slab şi palid ca o umbră"; * Raluca Alecsandrescu,, îmbătrînită înainte de vreme, muri de cancer la 30 ianuarie 1879, în vîrstă numai de-45 ani. Angelina avea 18 ani şi în acelaşi an poetul o dădu după un Dimitrie Georgian Meedinţeanu (funcţionar1 şi avocat originar din Ploieşti) 2, înzestrînd-o cu 100 stîn- 16 1 Bonifaciu Florescu, Poetul Grigore M. Alexandrescu, în „Analele literare", 1886, I, nr. 2 (publicat înainte în „Columna lui Traian", 1874, V, nr. 5). 2 La căsătorie, Georgian ar fi avut 30 de ani (Arh. stat, Buc, act de căsătorie nr. 93 pe 1879, Buc, Galben). Era fiul, născut la Ploieşti, în iulie 1849, al unui Ion Georgian sau mai exact Ioan sin Gheorghe Cîrciumarus din mahalaua Buna-Vestire, Ploieşti, decedat la 22 noiembrie 1848, şi al Măriei Meedinţeanu (dosar căsătorie nr. 93 pe 1879,-Buc, Galben). Angelina nu se învoi cu Dimitrie-Georgian, care pare să fi fost în asigurări, întrucît diploma de licenţă şi-o lu-ă abia în 1897, la 48 de ani, cu teza banala* confecţionată parcă de altcineva, fără aparat critic, Asigurările asupra vieţii (Buc, 1897), preşedinte al comisiei examinatoare fiind Iacob Negruzzi. După o adresă din 1893 se vede că într-adevăr era „şeful secţiunii vieţii la Societatea Naţională de Asigurare, str. Doamnei no.'l2". încă din 26 martie 1888, fiica poetului obţinea separaţia de bunuri faţă desoţ(„Mon. of.", nr. din'14 apr. 1888,; p. 279). în 1894, la 31 octombrie, Angelina obţinu sentinţă de divorţ în favoarea sa, pentru motiv de '„insulte„ bătăi şi rele tratamente" (Arh. stat., Buc, Trib., Ilfov„ s.I., c.c, condica nr. 619 pe 1894, ff. 146—147), confir-' mată de Curtea de apel la 12 octombrie 1895. Printr-o-tranzacţie, soţul consimţea, la 20 decembrie 1896, să-i restituie 35.000 lei drept zestre. Moşia Ludesti fusese-vîndută (dos. la I.I.L.F.). Valeria fu încredinţată mamei, iar Victor tatălui. O altă fată, Floarea Dimitrie Meedinţeanu, murise la vîrstă de patru luni, la 14 aprilie 1886-(Arh. stat., Buc, act de moarte nr. 1901 pe 1886). Angelina putea trăi fără ajutorul altcuiva, deoarece o parte-din pensia tatălui îi fusese transmisă, de la 1 februarie-' 1892 (adresă a direcţiei comptabilităţii generale din Min. Financelor, nr. 6073 din 3 febr. 1892). Ea primea, curase constată şi din libretul de pensiune no. 2,966, lei. 350,. bani 37 brutto, iar în mînă lei 292, bani 04., Această sumă o luă pînă în mai 1906. Călătorea în străinătate-' cu fata, Valeria, şi posedăm o fotografie a ei luată1 la' jeni din moşia Ludeşti, plasa Dîmboviţa, dăruiţi de soră-sa Safta (făta mai avea 50.000 lei în acţiuni domeniale de la răposata mamă-sa). Poetul îi constitui un trusou de mobile în mahon cu damasc de mătase albastră, pe lîngă prea numeroase oglinzi mari,, un lustru de 25 lumini, două pendule, un pian. Cununia o oficie,. la 14 octombrie, însuşi episcopul de Argeş, Ghenadie (Doc. în original la I.I.L.F.). Angelina avu copii, întîi o fată Valeria, pe care poetul, o admonesta stereotip „hoţ, pungaş, tîlhar ce eşti", cînd aceasta îi ascundea manuscrisele. îmbătrînit, poetul îşi lăsase barbă şi avea o privire întunecată şi risipită. Ca.şi Holderlin se clătină un sfert de veac între eroare şi luciditate, sau, cel puţin, între demnitate şi un sentiment atroce de umilinţă şi ruşine, La 25 noiembrie 1885 muri în vîrstă de 75 de ani, poate în strada Clopotari 8, însă după actul de moarte în strada Speranţei 25 bis, unde locuia ginerele său. 1 I. Eliade Rădulescu fusese înmormîntat cu mare paradă. Jandarmi călări precedau şi încheiau -cortegiul care se urni din strada Polonă, în sunet de tobe („Poporul", nr. 69 din 4/16 mai 1872). Moartea lui Dimitrie Bolintineanu stîrni nu mai puţină emoţie şi cel care scrisese O fată tlnără pe patul morţii în comparat cu Camoens, Gilbert, Corneille („Telegraful", nr. 161 din 22 aug. 1872). Stingerea lui Gr. Alecsandrescu fu primită însă cu indiferenţă. „Românul", care uzase larg de numele naivului poet în campaniile sale, dădu două scurte notiţe şi nici un articol şi publică, „după cerere", o scrisoare a lui D. Georgian Meedinţeanu, care, mulţumind Camerei ce votase ca înmormîntarea să se facă pe cheltuiala statului, îşi exprima regretul că, în timpul cît sicriul cu rămăşiţele poetului stătuse în biserica Sf. Ghe-orghe-Nou, puţini veniseră să aducă cel din urmă salut. „Parnasul României — observa el muşcător — şi-a în- Bougival. Cînd a murit la 8 iunie 1906, Victor Meedinţeanu era inginer, în vîrstă de 26 ani, iar Valeria era măritată cu maiorul Gheorghe Sănătescu. Angelina ar fi oiurit tot de cancer. O fotografie din această epocă o arată foarte îmbătrînită, în schimb în cele din copilărie şi tinereţe este fermecătoare. 1 Angelina era gravidă. Ştefania-Florica s-a născut la 19 dec. 1885. V. Remus Caracas, op. cit., p. 6. 317 chis uşile de frig." 1 Cortegiul ce-1 călăuzi pe- poet la cimitirul Belu fusese, după spusele lui I. Ghica, tăcut şs puţin numeros. - » Gr. Alecsandrescu începuse să publice îr» 1882, îa „Cimpoiul", traducerea Ierusalimului eliberat. Politeţea rezervată şi compătimitoare cu care îl înconjurau prietenii şi cunoscuţii, convinşi de opacitatea minţii sale, trebuie să fi adus înaintea ochilor săi imaginile altor poeţi loviţi de aceeaşi soartă. „Nebunia lui Tasso — se- întreba autorul biografiei ce însoţea traducerea — avea oare o altă cauză decît supărările unui geniu torturat de invidia neputincioşilor?" Omul care fusese destituit din slujbe cu o grabă brutală, pus sub interdicţie şi dat Ia o parte din viaţa publică sub cuvint de oboseală-■mintală, trebuie să fi închis ochii încredinţat de asemănarea dintre el şi Torquato Tasso. 1 „Românul", nr. din 27, 29 nov. si 2 — 3 dec. 1885; vezi şi „Universul", nr. 382, 383, 384 şi 385 din 28, 29„ 30 nov. şi 1 dec. 1885; „România", nr. 262, nr. 263 din. 28 şi 29 nov. 1885 (La moartea lui Grigore Alexandrescu* de Aga;; „Epoca", nr. 10 şi 11 din 28 si 29 nov. 1885: „Telegraful", nr. 4042 şi 4044 din 2 7 Şi 29 nov. 1885; „România liberă", nr. 2502, 2503 din 28'şi 29 nov. 1885* „Voinţa naţională", nr. 403 din 28 nov. 1885; „L'Inde-pendance roumaine", nr. 2450 din 27 nov./9 dec. 1885ţ „Telegraful român" (Sibiu), nr. 125, 126 din 28 şi 29 nov. 1885; „Conv. lit.", 1885, XIX, p. 706; „Familia", XXI, nr. 48 din 1 dec. 1885, p. 577—578. OPERA -într-o parte a ei, poezia lui Gr, Alecsandrescu este cea mai puternică expresie a lamartinismului la noi. 1 „Meditaţia", „reveria", „armonia" în natură, religiozitatea, „rugăciunea", oceanele, imensităţile sînt ale marelui poet francez. Cîteodată, viziunea capătă un aer ceţos c-ssianesc şi reflecţia o hohotire byroniană. Toate acestea se găsesc însă, muzicâlizate, şi la Lamartine. Azi schimbarea gustului a stins strofele lui Gr. Alecsandrescu şi urechea rămîne cîteodată jignită de impuritatea vocabularului. Totuşi, aşezîndu-ne în timpul romantic, descoperim ■ la poet tehnica marilor solemne instrumente muzicale, înaltul hieratism al melancoliei. .,- . 1 Cînd zicem „lamartinism" nu vrem să spunem că Gr. Alecsandrescu a copiat pe Lamartine şi.că, ppezia lui e doar un ecou al liricii poetului francez. Luăm cu-vîntul în înţelesul unei categorii, al unui mod de a privi universul, reprezentat -atunci mai ales prin Lamartine. Esenţa poeziei lui Gr. Alecsandrescu este originală - şi e greu a găsi vreo corespondenţă reală între sufletul francezului Lamartine şi al tîrgovişteanului Alecsandrescu. Ideologia, care e o abstracţie, este în linii generale comună, dar creaţia artistică e un fapt naţional..Prin „lamartinism" înţelegem" „romantism" într-anume; formulă a lui şi întrebuinţăm cuvîntul în felul cum folosim termenii: balzacian, gogolian, hugolian. Dacă am fi ocolit această perspectivă, am fi ascuns în mod păgubitor felul cum creaţia 320 Lamartine nu făcea altceva decît să dezvolte lirica secolului al XVIII-lea, a acelor făcători de „petite poâsie" aşa de puţin înţeleşi. Poezia lor era neoclasică, altfel decit aceea a marelui secol, întemeiată pe imitarea idiliş-tilor, elegiacilor şi epigramiştilor greco-latini. Horaţiu, privit în alt chip decît îl vedea raţionalistul Boileau, era unul din poeţii de căpătîi. Poetul latin, pictisit de viaţa de curte şi cu un uşor sentiment de zădărnicie, caută tihna, olium, în al său Tibur, plimbîndu-se adesea prin codri cu gîndul la Lalage. Copilărise la ţară, la picioarele Volturului, un munte din lanţul Apeninilor. în general, horaţienii secolului al XVIII-lea sînt încîntaţi de filozofia vieţii mediocre, chiar mic-burgheze, departe de viitoarea lumii şi parafrazează în sute de variante tema chietudinii rurale şi a ororii de răspunderea civică, sau mai degrabă de participarea plină de spini Ia susţinerea absolutismului monarhic. Retragerea lor e un preludiu al revoluţiei. Mulţi dintre ei horaţianizează cu o emoţie nouă, aceea a măreţiei naturii. Horaţkt însuşi zisese: „ego laudo ruris amoeni Rivos et musco cirreum-lita saxa nemusque" (E,, I, 10: „eu laud rturile pîăcute de ţară, stîiicile acoperite cu muşchi şi codrii"). El era deci întemeietorul alpinismului, al meditaţiei în pădure şi al reveriei la marginea rîurilor. Fiul său sufletesc în această ordine de sentimente este Petrarca. Acesta, dealtfel, se mărturisea horaţian: „Coi fatti non solo con le parole, seguii la sentenZa di Orazio: „Ciascuno ama l'aurea mediocrită" (II mio segreto) El îşi caută liniştea „di monte in monte" şi fuge de aşezări omeneşti: „Prin munţii înalţi şi prin pădurile dese Găsesc oareşicare tihnă: orice loc călcat de oameni Este duşman de moarte al ochilor mei". originală specificase leagă, ideologic, cu timpul său. Este necesar a urmări speţa respectivă de romantism şi în spaţiul imediat, în literatura rusă, îndeosebi. Acest studiu îl vor face, sper, alţii. 1 Verşione di Luigi'Asioli, Heopli, Milano, 1924 p. 92. Petrarca are percepţia artistică a altitudinii şi alege piscul cel mai înalt asupra căruia nu mai cade umbra altui munte: „Spre lanţul cel mai repede şi mai înalt de munţi Pe care nu-1 atinge umbra altuia mai mare, Acolo mă trage o pornire nestăpînită". 1 De amintit că poetul a făcut ascensiunea muntelui Ventoux, de aproximativ 2000 m., cu Confesiunile Sfin-tului Augustin în mînă. Lamartine, urcîndu-se în septembrie 1819 pe muntele ce domina casa părintească din Miljy, luase cu el o ediţie din Petrarca şi sub imperiul ei scrisese L'isolement: „Souvent sur la montagne, â l'ombre du vieux chene, Au coucher du soleil, tristement je m'assieds; Je promene au hasard mes regards sur.la plaine, Dont le tableau changeant se deroule â mes pieds".2 Acest fel de lamartinism îl profesa şi Voltaire şi în epistola către Boileau, la care. făcea aluzie Gr. Alecsandrescu, saluta pe poetul de la Tibur, declarmd că Ferney, pe care îl credea mai frumos, era ţara lui sabină: „Je crois Ferney plus beau. Les regards etonnes Sur ces vallons fleuris doucement promenes De la mer de Geneve admirent Petendue; Et les Alpes de loin, s'elevant dans la nue, D'un long amphitheâtre enferment ces coteaux...." Un Voltaire sensibil la superficia lacurilor, la văi, la munţii pierzîndu-se în nori surprinde, însă el era în nota vremii. Alţii, mult mai arizi decit el, aveau această sensibilitate. Ducis, acela care dezolase opera1 lui Shakes-peare de tot ceea ce era ceţos şi brit, propunea lectura lui Racine în pădure.3 1 Petrarca, Rime, con uno studio di Adolfo Bartoli, Milano, Classici italiani,Nuovo bibi. diretta da F. Martini, S.I., v. XXIII, p. 195 şi urm. (CXXIX). 2 Lamartine, Premieres meditalionspoetiques, Hachet-te, Paris, 1912. 1 3 Epître ă Legouve, Oeuvres de J.F. Ducis, L. De Bure, Paris, 1824, IV, p. 150. 321 „Racine au sein deş. bois, feca couler tes larmes." în 1785, urcîndu-se pe Alpi, Ducis crezu a fi intrat în eternitate: „Quel calme! quel desert! Dans une paix profonde, Je n'entends plus mugii- les tempetes du monde. Le monde a dispăru, le temps s'est arrete... Commences-tu pour moi, terrible eternite?" 1 Ducis era din Savoia („Savoie, o mori pays!"), deci un provincial, şi cam acesta e cazul cii toţi poeţii uimiţi de spectacolul naturii. Unii veneau chiar din colonii. Gr. Alecsandrescu, tîrgoviştean, e un om de sub păduri, obişnuit a cutreieră călare munţii, a frecventa peşterile şi izvoarele. Chiar dacă în copilărie n-ar fi mers mai sus de Viforîta, de Mînăstirea Dealului ori de Pietroşiţa, mirosul brazilor, murmurele, tunetul „urlătorilor" erau nu departe. De la Pietroşiţa un drum merge la peştera Ialomiţii. Vîrful Omul, ce domină masivul Bucegilor, are 2.513 m.'altitudine şi nu e mai puţin aproape de eternitate decît la Grande Chartreuse, pe care se suise Ducis. Cîrlova, care copilărise la Tîrgovişte cu Gr. Alecsandrescu, lua şi el drumul munţilor, deoarece contemplaţia din Inserarea e făcută într-o vale, accesibilă turmelor, dar destul de ridicată ca să se vadă în jos cîmpia. Dealtfel, se aşeza „pe muchea cea mai înaltă" în apropierea unei ape de munte strecurîndu-se printre bolovani: „Pe deoparte iarăşi o gîrlă şărpuieşte, întocmai ca o pînză se vede albă-n jos, Şi ni se pare încă în vînt că filfîieşte, Mişcîndu-se de pietre talazu albicios." Acest cult al sublimităţii naturale nu este la roman-, ticii români, şi în special la Gr. Alecsandrescu, fără semr nificaţie politică. într-un moment istoric în care ţara era fără prestigiu şi fără mari edificii, numai natura umfla patrioţilor pieptul de sentimentul măreţiei şi opunea mizeriei civilizaţiei feudal-moşiereşti monumentele ei ne^ pieritoare. Un al doilea caracter ăl poeziei secolului al XVJli-lea este religiozitatea; un seiîin de smerenie Şi el, de fapt, în faţa creaţiei grandioase. Mai tîrziu, romanticii au căzut în misticism medieval, evocînd cu voluptate drama hîdă a vieţii fenomenale, decrepitudinea sinistră. Religioşii veacului al XVIII-lea sînt nişte deişti, putem zice pie-tişti,-recunoscînd cu dignitate un factor suprem. Haendel, Bâch în muzică sîrit şi ei pietişti cu un sentiment religios traducîndu-se printr-o mişcare solemnă şi logică, printr-o declamaţie plină de protocol. J.B. Rousseau, poetul pe care îl citează Gr. Alecsandrescu, este un ho-' raţian şi un psalmodist totdeodată. Odele lui sînt nişte maşini strofice exacte ca nişte sonate monotorie, însă de o anume tristeţe gravă şi decentă: „J'ai vu mes tristes journees Decliner vers leur penchant; Au midi de mes annees Je touchais a mon coucftant". 1 Dar tipică pentru secolul al XVIII-lea este; teoria de esenţă muzicală a armoniilor. Formulatorul ei este Bernardin de Saint Pierre în Etudes de la nature. Filozoful este un finalist excesiv, un providenţialist, şi credea că Dumnezeu a făcut lumea ca să ne dea banane. Flamandul şi fluturele, bunăoară, au fost creaţi ca să ne pricinuiască „un grande plaisir" în virtutea legii contrastelor. Legea fundamentală e aceea a armoniilor (Bernardin avea obsesia tehnicii muzicale). Sînt armonii elementare şi complexe, în cuprinsul unui regn sau între regnuri. O consonanţă flagrantă este între o floare cu petale şi soarele cu razele lui. Regnul animal intră în consonanţă cu cel vegetal prin armonii de contrast. Animalele mici, de pildă, preferă arborii, marile patrupede se expun pe ierburi. în raport cu omul, regnul vegetal se armonizează,, hărăzind acestuia un număr de plăceri. La amiază,, cînd arşiţa e mare, copacii ne oferă evantaie şi umbrele (acum putem să înţelegem în Paul et Virginie semnificaţia cuvintelor „dernieres harmonies de la lumiere et des om-bres"). Vara, pomii fructiferi ne dau răcoritoare, cireşi, 1 J.B. Rousseau, Oeuvres choisies, Janet et Cotelle, Paris, .1823, p. 36. piersici; iarna, cînd avem trebuinţă de substanţe; grase, ne procură uleiuri de migdale, de nuci. Ziua toată e o simfonie de murmure, de parfumuri, epilogînd, cu. seara care debutează, se înţelege, cu alte simfonii. „Concertele" sînt ordini formate din mai multe armonii. Astfel, vegetaţia din India contrastează cu violenţa soarelui şi cu păunul somptuos care-şi desfăşoară coada în acest decor; Nu trebuie să ironizăm prea mult pe Bernardin de Saint-Pierre, pentru că naivele lui legi ascund o uimire proaspătă în faţa diversităţii şi frumuseţii naturii. Gusta plăcerea miraculosului, a misterului, a melancoliei (aceasta din urmă înscriindu-se la sentimentele inefabile), a ruine^ lor (vorbea chiar de ruinele naturii), a solitudinii. în ce priveşte pe cea din urmă, aplica legea contrastului şi găsea că singurătatea era cu atît mai agreabilă cu cît se opunea tumultului marilor oraşe: „il n'y a point de solitude plus douce que celle qui est voisine d'une grande viile". 1 Evident că în cazul unui oraş ca Tîrgovişte, plăcerea singurătăţii împreunată cu aceea a ruinelor de monumente măreţe („Une belle architecture donne toujours de'belles ruines") vine din faptul de a găsi tăcerea acolo unde raţiunea ştie că a fost larma unei cetăţi de scaun. Chateuabriand, pe care Gr. Alecsandrescu îl citea, consacră şi el în Genie du Christianisme (livre cinquieme) un sector armoniilor, divizîndu-le în armonii fizice, printre care ruinele, şi armonii morale. Titlul Harmonies poeti-ques et religieuses 2 dat de Lamartine unei culegeri de poeme nu reprezenta deci o noutate. Lamartine defineşte armoniile „tous les bruits de la vie", şi de fapt poeziile lui sînt nişte laude ale creaţiei şi actelor sale eterne (dimineaţa, seara, noaptea). în primul rînd, ochiul se îndreaptă spre cer, ziua spre soare iar noaptea către lună, stele, comete. Poezia pre-romantică şi romantică este în cea mai largă măsură astrală. Ecouchard Lebrun, zis Pindare, foarte citit la noi în epoca Văcăreştilor, abundă în imagini astronomice, iar în oda Sur l'enthousiasme 1 Etudes de la naiure par Jacques-Bernardin-Henri de Saint - Pierre. Quatrieme edition. A. Paris, chez F. Di-dot le jeune, 1791. Cf. şi G. Călinescu, Bernardin de Saint-Pierre, în „Jurnalul literar", 1948, nr. 3. 2 A. De Lamartine, Harmonies poetiques et religieuses^ 324 Hachette, Paris, 1900. ţl795) Chiar dezordinea cometelor i se pare a constitui o armonie: „Ces comfetes echevclees Qui fendent l'air d'un voi briliant, . iSgarent leurs spheres aiîees Aux yeux d'un vulgkire tremblânt: 11 craint que leur fatale route N'embrasse la celeste voute, Et ne detruise l'univers; Mais a l'eeil pensant d'Uranie Leur desordre est un harmonie Qui repeuple les cieux deserts".1 Voltaire, spre a nu mai vorbi de alţii, şedea cu ochii spre cer şi, mai puţin plastica şi muzica poetică, lamarti-niza: „L'espace, qui de, Dieu contient l'immensite,... Voit rouler dans son sein l'univers limită, Cet univers si vaste ă notre faible vue, Et qui n'est qu'un atome, un point dans l'etendue." Fără să fie optimist ca Leibniz, cultiva cu melancolie speranţa că o rînduială există în lume şi că cometele nu se vor prăbuşi pe pămînt: „Cometes, que Fon craint â l'egal du tonnerre, . Cessez d'epouvanter les peuples de la terre; Dans une ellipse immense achevez votre cours."2 Lamartine încerca la fel spaima în faţa aştrilor „s'ecar-tant de leurs routes certaines" (L'immortalile). în general, se uimea de splendoarea şi pluralitatea lor (L'infini dans les eieux): „Des siecles, accusant leur alphabet sterile, De ces astres sans fin n'ont nomm6 qu'un sur miile." ^.Oeuvres de Malherbe, poesie et prose. Oeiwres de J.B: Rousseau, poesies lyriques completes. et chois de ses autres poesies. Oeuvres choisies de E. Lebrun, F. -Didotf Paris, 1858. , . ... 2 Sur la philosophie de Newton, în Oeuvres choisies de Voltaire. Poesies publiees par G. Bengesco, Paris, Jouâust, 1889. 325 326 Sub cerul plin de făclii, meditativ ca o piramidă şi ca un fiu al lui Apollo, Gr. Alecsandrescu îşi simter sufletul înălţîndu-se pe aripi de flăcări (Miezul nopţii): „Aici p-aste ruine cu mîndre suvenire Privesc cum orizonul se umple de făclii, Cum luna în tăcere s-arată să inspire Gîndiri religioase l-ai lui Apolon fii. Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniştire, Cînd nu mai e mişcare în lumea celor vii, Deşteaptă privighează a mea tristă gîndire, Precum o piramidă se-nalţă în pustii. Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe cîmpie, Al meu suflet se-nalţă pe aripi d-un foc sfînt, în zboru-i se ridică la poarta de vecie, Căci nici o legătură nu are pre pămînt." Imaginea „piramidei" s-a răspîndit aproape sigur în poezia occidentală în urma campaniei lui Napoleon în Egipt. în Martirii lui Ghateaubriand (c. VII) este „une pyramide de gazon". ' Ceea ce în romantismul occidental putea fi considerat ca o incitare a sentimentului de vanitate în scopuri spiritualiste, capătă la Gr. Alecsandrescu semnificaţia explorării fenomenologiei materiei. Pentru întîia oară un veritabil poet român pătrundea cu fantazia în spaţiul cosmic, îmbrăţişa cu gîndul toate regnurile, punînd întrebări asupra cauzelor, avînd fiorul imensităţii şi raţionalităţii universului. în general, ca poet liric, Gr. Alecsandrescu vede universul sub luna. Planeta nocturnă este contemplată în toate ipostazele: ascunsă în desimea brazilor, licurind ca o steluţă printre frunzele în clătinare ale pădurii, înotînd pe cer deasupra mării, în aşa fel că se confundă cu fanalul de la pupă al unei corăbii, alergînd iute printre nori şi eclipsîndu-se în ei, (Ucigaşul fără voie), ieşind glob de rubin deasupra coamelor stejarilor şi luminînd deodată prăpăstiile (Răsăritul lunei la Tismana). Soarele e căutat în proces de întunecare, producînd ca şi luna „panorama" de umbre. Această absenţă a soarelui pare o anomalie pentru un admirator al Iui Ossian. Printre cînturile acestuia, în versiunea lui Letourneuf, sau mai curînd aceea în versuri a liii P.M:L. Baour Lormian se află un Hymne au soleil: „Nul astre â tes cotes ne leve un front rival; Les filles de la nuit ă tout eclat pâlissent; La lune devant toi fuit d'un pas inegal, Et ses rayons douteux dans mes flots s'engloutissent." Un Hymne au soleil scria şi Lamartine la 18 ani: „Quand la voix du matin vient reveiller Paurore L'Indien prosternă le benit et Fadore." , în fond, toate această poezie a aştrilor e o laudă a •universului, dar Gr. Alecsandrescu nu posedă exultanta franciscană a unui Lamartine. Ochiul lui vede mai bine sub regimul stelelor şi al candelii. El se inspiră în oroarea tăcerii şi a tenebrelor ca Young în celebrele Nopţi, pe care trebuie să le fi cunoscut în versiunea lui Letourneur2: „Au milieu des tenebres mon âme illuminee, inspiree par la religieuse horreur du silence, consolee par la me-ditation des verites sublimes a passă insensiblement des chagrins â la paix. Ala muse s'est elevăe au-dessus de Pespace oii volent les noirs oiseaux de la nuit" („în mijlocul tenebrelor, sufletul meu iluminat, inspirat de religioasa groază a tăcerii, mîngîiat de meditaţia asupra adevărurilor sublime, a trecut pe nesimţite de la durere la pace. Muza mea s-a ridicat deasupra spaţiului unde zboară păsările negre ale nopţii"). Evident, poezia lui Gr. Alecsandrescu este esenţial nocturnă. Noaptea e un corp palpabil ce stă învălătucit într-o cavernă de unde iese înfăşurind totul. „Dintr-o peşteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară". i Ossian, barde du IlI-e sitele, Poesies galliquesen vers franţais, pâr P.M.L. Baour Lormian. A'Paris, cnez Giguet et Michaud, 1809. , -m Vg * Les, nuits d'Young, traduites de l'anglais par AI. Uetourneiir, I — II, a Paris, diez Lejay, 1/69, v. II, p. 201. 327 Poetul stă în meditaţie numai „la miezul nopţei", sub domnia imobilităţii, cînd nu se aude „nici cel mai uşor vînt" (Miezul nopţei), „Cînd tot doarme^n natură, cînd tot e liniştire". Totul e văzut în proporţii infinite sau catastrofal. Scena cu lună e „colosală", mormintele sînt „monstruoase" (Răsăritul lunei la Tismana), umila cîmpie a Brăilei în imense perspective sahariene (Meditaţie). „Ce netedă cîmpie! Cum ochiul se uimeşte! Ce deşărt se arată, oriîncotro priveşti! întinsa depărtare se pare că uneşte, Cu ale lumii margini, hotarele cereşti." Cu alte mijloace literare, Chateaubriand zugrăvise în acelaşi spirit, in Atala, un ţărm al fluviului Mississipi: „... Sur le bord occidental, des savanes se deroulent â perte de vue; leurs flots de verdure, en s'eloignant, semblent monter dans l'azur du ciel, ou ils s'evanouis-sent". Această megaloscopie este proprie romanticilor. Saint-Beuve spunea, răutăcios, despre Chateaubriand că este „ca un grădinar care şi-ar face o pepinieră compusă numai din stejari mari şi din cedri." Gîndirea poetului e întărîtată ca a tigrului pîndind în junglă la lumina fulgerelor: „îmi place a naturei sălbatecă mînie, Şi negură, şi viscol, şi cer întărîtat, Şi tot ce e de groază, ce e în armonie Cu focul care arde în pieptu-mi sfîşiat. în umbră,-n întuneric, gîndirea-mi se arată Ca tigrul în pustiuri o jertfă aşteptînd, Şi prada îi e gata... de fulger luminată, Ca valea chinuirei se vede sîngerînd." (Suferinţa ) Gr. Alecsandrescu evocă cu predilecţie intemperia corespunzînd muzical stării lui agitate de romantic din veacul lui Berlioz şi Wagner, vîntul iute nocturn, cînd luna pare că aleargă îngrozită printre nori, tunetele şi fulgerele, atunci " „Cîhd bolta din tărie '.!, De nor se încunună, U Pe munţi şi pe cîmpie '•}:< Cînd fulgeră şi tună...", (Cîntecul soldatului) f.t ploaia torenţială, vărsîndu-se „în torenturi" pe cîmpia insetoşată (Viaţa cimpenească). Poetul îşi poartă tristeţea " i solitară prin pădurile de molifţi, salutat de şoimul de pe creste: „M-a văzut şoimul pe-nalta stincă A carii vîrfuri s-ascund în nori, Şi al lui ţipet în valea-adîncă S-a-ntins departe plin de fiori. Dar nici pustiul, nici depărtarea Gîndiri cumplite n-au biruit: Molifţii, brazii, ce port răcoarea, Ei suferinta-mi n-au răcorit." (Nu , a ta moarte) Altă dată îl urmăresc urletele cîinelui: „Scîrbit peste măsură De zgomotul cetăţii, Eu caut în natură Un loc fâr'de murmură, ■ |' Supus singurătăţii. 1(1 Ca Fenix făr'de moarte Se naşte-a mea durere Şi pieptul meu să poarte Lovirea aştrii soarte E prea fără putere... Tovarăş de-ntristare, Un cîine, lîngă mine, . .,. Prin urletele sale ,-f Natura să răscoale, *i jn aste locuri vine." (întristarea ) 330 Poetul nu abundă în descripţii de natură, vegetaţia de care pomeneşte este mai ales aceea subcarpatină, simbolică pentru regiunile grandioase în care planează spiritul său, molifţi, brazi, „stejarul de pe munte ce trăsnetu-1 izbeşte", „stejari cu fală", „plopii ce cu frunza încoronează o vale", „nucii bătrîni ca pămîntul", aceştia din urmă aleşi precum vedem pentru longevitatea lor, ca şi depărtatele „bătrîne păduri". Nucul, stejarul sînt cedrii geografiei noastre. Preromanticii erau obsedaţi de uriaşele virste biblice şi le căutau chiar în lumea vegetală. Delilie închinase o odă unui arbust de cedru, prevăzînd gigantica sa creştere: „Acest cedru, arbust interesant, Gigant viitor, azi un pitic, Nu e încă arborele robust Care despică terenul cel mai dur. însă într-o zi sub fruntea sa superbă, Va vedea tîrîndu-se ca o iarbă Stejarii şi ulmii noştri". 1 O singură dată Gr. Alecsandrescu vorbeşte de „chiparosul" exotic pentru faptul de a fi mereu verde (în ceasuri de mîhnire). Peisajul său e de fapt un decor teatral, cu efecte de lumină şi de surpriză în gustul preromantic, combinate spre a da fiorul nocturn şi sepulcral. Mica Tismană devine palat osianic şi luna descopere o neagră scenerie feudală stil Mrs. Radcliffe, în care se bat stafiiie: „Apoi, glob rubinos, nopţei dînd mişcare şi viaţă. Se-nălţă şi dimprejuru-i dese umbre depărtînd, Pe-ale stejarilor vîrfuri, piramide de verdeaţă, Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncînd Lumină adinei prăpăstii, mînăstirea învechită, Feodală cetăţuie, ce de turnuri ocolită, Ce de lună colorată şi privită de departe, Părea unul din acele osianice palate, Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc..." 1 Oeuvres de J. Delilie. Nouvelle edition, L.G. Michaud Paris, 1825, p. 12. •f Peştera, răsunînd de ecouri satanice, deşteaptă imaginea pădurilor celtice: „îmi pare că mă aflu în locuinţ-adîncă A unei groazneci iesme, ce sîngiuri o hrănesc, Şi care de o stincă Pe călător sfărâmă c-un zbieret sătănesc. Sau în pădurea-aceea, în care mai-nainte, Druizii cei sălbatici jertfeau pe oşîndiţi, Cînd setoşi de omoruri, treceau de puteri sfinte Stejarii-mbătrîniţi!" (Cimitirul) Este de presupus că amănuntul despre druizi poetul J-a scos din Les martyrş de Chateaubriand (C. IX), Acolo Vellăda druidesa intră în pădure, strigă: „Au gui-l,'an-neuf!" şi un sacerdot se urcă într-un stejar şi ţine vîşcul sacru (ştirea e scoasă din Pliniu), care divizat în părticele e distribuit la toţi cei de faţă. Sub imperiul stejarului sfînt, Velleda face revelaţii, pe care barzii le cîntă în cor: „Teutâtes veut du sang; il a parle dans le chene des Druides". Se pomeneşte acolo şi despre sacrificarea răufăcătorilor: „Ce n'etait la que le prelude d'un scene epou-vantable. La foule demande â grands cris le sacrifice d'une victime humaine, afin de mieux connaître la volonte du ciel. Les Druides reservaient autrefois pour ces sacri-iîces quelque malfaiteur deja condamne par les lois". 1 Lumina şi întunericul se succed dramatic: „Noaptea în aste locuri n-are deloc tăcere; Totul se mişcă, umblă, dar toate sînt părere; Vîntul, umbra mă-nşealâ, cînd crez a o vedea. Luna aci s-arată, aci iar se ascunde: Abia cîteodată-ntunerecul pătrunde, Şi norji înainte-i şe pun ca o perdea." (Aşteptarea ) 1 Les martyrs ou le triomphe de la. religion chretienne, par F.A.; de Chateaubriand, I— III. Troisieme edition, Le Normant, Paris, 1810. 331 Zgomotele naturii sînt executate pe instrumente profunde, întîi se aud torentele: „Urechea mea ascultă torentul ce plesneşte, Talazul ce se sparge de malul său plîngînd...", ( Prieteşugul) huietul apelor năvalnice: „Din vreme-n vreme numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat, Ca glaasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri, Sau ca ale mulţimei întărîtate valuri, Cînd din robie scapă un neam împovărat." (Mormintele de la Drăgăşani) Ca poet al zgomotelor fluidelor, Gr. Alecsandrescu reinterpretează muzica lui Ossian, unde aflăm torentele şi murmurele: „I hear no distant roar of streams! Like the murmur of waters, the race of U-thorno came down... No noise on Ardven but the torrent's roar... The murmur of thy streams, O Lara, brings back the memory of the past... Roaring waves climbe the distant rock... Ist is night; I am alone, forlon on thehill of storms. The wind is heard in the mountain. The torrent pours down the rock..."1 Aceste torente treceau fireşte şi în traducerea lui Baour Lormian: „Nous etions cette nuit dans la salle des fetes; Et tandis qu'au bruit des torrents, Se melaient les soupirs des fantâmes errants, Nous, du roi de Morven nous chantions les conquetes... A travers les ravins roule une onde plus pure O, torrent, j'aime ton murmure... O, du Lutha torrent impetueux, Roule tes flots d'azur dans le vallon tranquille! Forets, versez sur lui votre ombrage mobile, Et d'un jour trop ardent amortissez les feux!" 1 Poems of Ossian translated by James Macpherson, with and introduction historical and criticai by George Eyre-Todd, London, Canterbury Poets. V Torentul era la modă în secolul al XVIII-lea, căruia ; » nu i se poate contesta instinctul muzical. Gliick şi Piccini ] h pasionau pe ideologi. Delille a descris în felurite chipuri ' 1căderile de apă, inclusiv jocurile de apă de la Marly (v. 1): r ■ „Eleves lentement sur la cime des monts, Ces flots precipites roulent dans les vallons". (v. 11, 12) ', Nu era străin de senzaţia căderilor teribile (Les trois • resnes ): - I., „Am traversat torentul, am ascultat cascada". Dar remarcabilă la el este încercarea, oricît de exagerată, de a vedea în muzica lui Rameau tunetele fluidelor 1 naturii: „Admirable Rameau! L'on entend dans tes sons i Le cours de ces torrents grondant dans les ' " * vallons." • \ Bineînţeles, Chateaubriand nu putea scăpa din ve- dere un asemenea fenomen de armonie. în Genie du Chris-tianisme descrie Niagara: „... c'est moins un fleuve qu'une :, rner, dont les torrents se pressent â la bouche beante I d'un gouffre". Termenul de „tcrrent" începe să se generalizeze în aşa chip încît Lamartine îl aplică la pulbere, luată ca metaforă pentru stelele pe care ochiul nu le poate distinge: ' - „Vois cent fois, dans le champ qu'embrassa sa paupiere Des mondes circuler en torrents de poussiere!" i' (L'infini dans les cieux) Printre armoniile naturii sînt „murmurele" auzite şi de Cîrlova, cîntecul pe care îl exală planetele, zefirii, izvoarele, iarba, într-un cuvînt universul: „Adesea pe cîmpie Auz o armonie, Un ce melodios; Un glas care se pare Ascuns în depărtare, Un imn misterios. De unde oare vine? Din sferele senine ? Din zefirii ce zbor? Din iarba ce şopteşte? r ■„ Din planta ce trăieşte? Din floare? din izvor? Din nici una în parte, Din multe-mpreunate...'' (Frumuseţea. D-ei ***) Acesta e „concertul" miilor de vietăţi: „în cugetu-mi mulţumit Slăvind o naltă putere, Eu ascultam în tăcere Al multor mii de fiinţe Concertul nemărginit." (Viaţa cîmpenească) Desigur, acest răsuflet sonor al lumii, care potoleşte spiritul, îl încerca şi Lamartine: „Mon coeur est en repos, mon âme est en silence; Le bruit Iointain du monde expire en arrivant, Comme un son eloignă qu'affaiblit la distance, A l'oreille incertaine apporte par le vent." (Le vallon) Nici Delilie, înaintea lui, nu avea urechea surdă la zgomotele lumii: „De loin, avec plaisir, elle ecoute les vents, Le murmure des mers, la chute des torrents." (L'Imagination, ch. IV) Vibraţia plăcută a vîntului amestecat cu susurul izvorului şi cu glasuri umane îndepărtate nu lipseşte la Gr. Alecsandrescu: „Pîn aluniş sufla vîntul, Frunza uşor clătina, Nucii bătrîni ca pămîntul IE' D-a lungul se desina; Unda cea armonioasă *}?, A unui ascuns izvor ;[ Ca o şoaptă amoroasă S-auzea în preajma lor. '' Curmînd adînca tăcere A cîmpului liniştit, Un glas cînta cu plăcere Un cîntec obicinuit." ; „Murmura" este ecoul paşnicei linişti rurale, cu clo- potul turmelor, ţîrîitul greierilor şi foşnirea frunzelor şi florilor: „Un clopot ce seara s-aude la turme, Ce stă, reîncepe, abia răsunind, Ca glas care. moartea e-aproape să-î,.curme, \ Cînd viaţa-ncetează treptat îngheţînd: I Un greier ce cîntă, o iarbă, răsura, :' Stufoasa pădure, pierdute cărări, Adînca murmură ce-nvie natura Ca geniuri, tainici ascunse pîn flori; Tot mişcă, încîntă a noastră gîndire; i1 Tot are un farmec, tot este mister." ( Reverie ) Tema ruinelor era cu totul, veche. în Europa şi stîrnea două sentimente: cel de deşertăciune, în sufletele ascetice, şi speranţa, la oamenii Renaşterii, întrucît priveşte Roma, a ridicării Urbei din decăderea ei. Obişnuit, aceste două sentimente se îmbinau. Tema a avut carieră lungă.. Vestite sînt lamentele lui Du Ballay: „Nouveau venu, qui cherchez Rome en Rome Et rieri de Rome en Rome n'appercois Ces vieux palais, ces vieux arcs que tu vois, Et ces vieux murs, c'est ce que Rome on nomme" 1 \Valther Rehm Europăische Romdichtung, Max Hu-ber,,Miinchen, 1939. Cf. A. Graf, Roma nella memoria e nelle imaginazioni del medio evo, Torino, 1881. sau ale lui Qaevedo (A Roma, sepultada en sus ruinas)i „Cauţi în Roma, Roma o pelerine! Şi-n Roma însăşi nu afli Roma. Cadavru sînt zidurile măreţe Şi Aventinul groapă sie însuşi." 1 Torquato Tasso în Gerusalemme liberata, pe care începuse a o traduce. Gr. Alecsandrescu, deplora ruinele* Cartaginei (C. XV, 18): „Giace l'alta Cartago; appena i segni Dell'alte sue ruine il lido serba. Muiono le cittă, muiono i regni, Copre i fasti e le pompe arena ed erba." în mod firesc, de la ruinele Romei, dintr-un sentiment de deznădejde patriotică, poeţii au trecut la ruinele naţionale — ca Rodrigo Caro (1573—1647), care plîngea pe ruinele Italicei Hiberice, colonie a lui Scipion: „Este llano fue piaza, alli fue templo: de todos apenas quedan las senales. Del gimnăsio y las termas regaladas leves vuelan cenizas desdichadas." („Acest loc bătătorit a fost forul, aici a fost tempul, Din toate rămîn numai urmele. Din frumoasele terme şi din gimnaziu Zboară uşoară cenuşa nefericită"). 2 Ideea ruinelor în poezia romantică a rămas legată de numele lui Volney, care rămîne în orice caz exponentul acestui fel de literatură. Nu puţin, în ce priveşte Roma năruită, au contribuit gravurile lui Giambattista Piranesi, funerare ca şi nopţile lui Young. Volney, care era de fapt un orientalist şi un ideolog, scrise fără să-şi dea seama o 1 G. Călinescu, Impresii asupra literaturii spaniole^ F.R., Bucureşti, 1946, p. 277. 2 Antologia de los mejores Poetas Castellanos. Intro-duccion y commentarios de Rafael Mesa y Lopez. Nelson, 336 Londres, 1912. operă epocală de poezie, Les ruines ou meditations sur le revolutions des empires (1791), cu care, crezînd că împinge-gîndirea înainte, o arunca din nou în melancoliile medievale1. Meditaţia lui asupra ruinelor Palmyrei stîrneşte sentimentul deşertăciunii: „Ici, me dis-je, ici fleurit jadis une viile opulente ici fut le siege d'un empire puissant. Oui! ces lieux main-tenant si deserts, jadis une multitude vivante animait leur enceinte; une foule active circulait dans ces routes-aujourd'hui solitaires. En ces murs oii regne un morne silence, retentissaient sans cesse.les bruit des arts et les cris d'allegresse et de fete; ces marbres. ammoncelees-formaient des palais reguliers; ces colonnes abaţtues ornaient la majestâ des temples; ces galeries ecroulees dessinaient les places publiques... Et maintenant voilă ce qui subsiste de cette viile puissante, un lugubre squelette! Voilă ce qui reste d'une vaste domination, un souvenir obscur et vain! Au con-cours bruyant qui se pressait sous ces portiques ă succede-une solitude de mort. Le silence des tombeaux s'est substi-tue au murmure des places publiques. L'opulence d'une cite-de commerce s'est changee en une pauvrete hideuse. Les-palais des rois sont devenus le repaire des fauves; les-troupeaux parquent au seuil des temples, et les reptiles. immondes habitent les sanctuaires des dieux... Ah! com-ment s'est eclipsee tant de gloire? Comment se sont ane-antis tant de travaux?... Ainsi donc perissent les ouvrages-des hommes! ainsi s'evanouissent les empires et les. na-tions!" Descripţia era aşa de simplă şi de zguduitoare, încît orice încercare de a o dezvolta mai poetic devenea grea. Chateaubriand se mulţumi să facă în Genie du christia-nisme teorii estetice în spiritul lui Bernardin de Saint-Pierre: „Dans les temples que les siecles n'ont point perces,, les murs masquent une pârtie du paysage, et empechent. qu'on ne distingue les colonnades et les cintres de l'edi-fice, mais quand ces temples viennent ă crouler, il ne 1857. Oeuvres completes de Volney. Chez F. Didot, Paris, 337 I 338 «ste que les masses isolees, entre lesquelles: I'osil decouvre -au haut et au lo.in les aştres, les nues, les forets, les fleuves, les montagnes". Sau cum zice Gr. Alecsandrescu: „Aici p-aste ruine cu mîndre suvenire Privesc cum orizonul se umple de făclii..." în Itineraire de Paris ă Jerusalem et de Jerusalem â Paris1, Chateaubriand uzează de cea mai mare sobrietate, în Grecia, vrînd să vadă Sparta, nimeni nu ştie unde este. Călăuza îi arată într-o vale o colibă albă cu «cîţiva copaci în juru-i. în fine, descoperă o incintă în formă •de amfiteatru: „... Sparte etoit donc souse mes yeux; et son theâtre •que j'avais eu le bonheur de decouvrir en arrivant, me •donnaît sur-le-champ toutes les pos.itions des quartiers «t des monuments. Je mis pied â terre et je montai en ■courant sur la colline de la citadelle. Comme j'arrivois â son sopamet, le soleil se levoit •derriere les monts Menelâions. Quel beau spectacle mais qu'il etpit triste! L'Eurotas coulant solitaire sous leş debris du pont Babyx; des ruines de toutes partset pas un homme. parmi ■ ces ruines..." (I, p. 103). Aproape fiecare poet din preajma lui 1800 îşi are ruina sa — şi Ninive, Teba, Palmyra sînt sonorităţile predilecte .ale acestei vremi. Trecerea nepăsătoare a conducătorului de cămile sau a păstorului pe lîngă vestigiul glorios e un loc comun: „Nil! quels sont ces debris sur tes bords de vas tes? Cest Thebe aux cent palais, Paîeule des ci tes. Cherchons dans le desert les lieux oii fut Palmyre, Restes majestueux qu'avec effroi j'admire. O temple du soleil, o palais eclatants, "Vbilâ de vos grandeurs ce qu'ont laissee les ans! •Quelques marbres rompus, des colonnes brisees, Des descendants d'Omar aujourd'hui mâprisees; 1 Itineraire de Paris ă Jerusalem et de Jerusalem Vi Paris, par F.A. de Chateaubriand, Paris, Le Normant, 1811, I—III. Et les pompeaux debris de ces vieux chapiteaux, Ou vient la caravane attacher ses chameauxv: Oii, lorsqu'un ciel d'airain s'allume sur sa tete, ' L'Arabe voyageur nonchalamment s'arrete : Et, las des feux du jour, s'endort quelques instants Sur les restes d'un Dieu mutila par le temps." (Chenedolle, Le genie de L'liomme, ch. IV)? „Au lieu meme ou Pompee, heureux vainqueur des rois. Etalait tant de faste, ainsi qu'aux jours d'Evandre La flute des bergers revient se faire entendre." (Delilie, Les jardins) Byron era foarte la modă, aiurea şi la noi. Gr. Alecsandrescu amintea de peregrinaţiile lui Chiîde Harold în. Mormintele de la Drăgdşani: „Arold, al deznădejdei sălbatec călător!" Bineînţeles şi Byron, împins de. un duh de zădărnicie,, colinda ţările cu amintiri ilustre, iar la Roma contempla,, melancolic, ruinele Coliseului1: „A ruin — yet what ruin! from its mass Walls, palaces, half-cities, have been rear'd; Yet oft the enormous skeleton ye.pass And marvel where the spoil could have appear'd"' („O ruină! — şi ce ruină! din grămezile sale Au fost ridicate ziduri, palate, jumătăţi de oraşe;; Adesea treci prin faţa scheletului enorm Şi minuni pot să apară lîngă dărâmături"). Lamartine reia şi el ideea cu o imagine superbă. Coli-seul, pe lumină de lună, i se parte mormîntul unui popor întreg (Nouvelles meditalions poetiques) : „Comme l'astre adouci de l'antique Elysăe Sur les murs denteies du sacre. Colisee, L'astre des nuits, per cant des nnages 6pars, Laisse dormir en paix ses longs et doux regards; 1 The Poeticul Works of Lord London. Byron, John/Dicks, 339> 340 -Le rayon qui blanchit ses vastes flancs de pierre, En glissant â travers les pans flottant du lierre, Dessine dans l'enceinte un lumineux sentier, On dirait un tombeau d'un peuple tout entier". Printre aceşti poeţi uriaşi, Cîrlova e un colegian, dar a introdus la noi jalea ruinelor, făcînd din Tîrgovişte o Palmiră, o Romă locală: „O, ziduri întristate! O, monument slăvit! în ce mârime-naltă şi voi aţi strălucit, Pă cînd un soare dulce şi mult mai fericit îşi revărsa lumina p-acest pămînt robit! Dar în sfîrşit Saturnu, cum i s-a dat de sus, în negura uitării îndată v-a supus. Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a perit! Subt osîndirea soartei de tot aţi înnegrit!" Evocarea ruinelor la Gr. Alecsandrescu are aspect precumpănitor patriotic şi elegia poetului e motivată mai mult de sentimentul decăderii prezentului decît de acela al zădărniciei. Nici într-asta nu era cu totul singuratic. Volney însuşi în Invocaţia la Ruinele sale pune chestiunea ■din punct de vedere revoluţionar şi socoteşte că din priveliştea vestigiilor trecutului poate rezulta dragostea de libertate şi ura faţă de tirani: „Je vous salue, ruines solitaires, tombeaux saints, murs silencieux, c'est vous que j'invoque. Oui! tandis que votre aspect repousse d'un secret effroi les regards du vulgaire, mon coeur trouve â vous contempler le charme des sentiments profonds et des hautes pensees. Combien d'utiles lecons, de reflexions touchantes ou fortes n'off-rez-vous pas â l'esprit qui sait vous consulter! C'est vous ■qui, lorsque la terre entiere asservie se taissait devant les tyrans, proclamiez deja les verites qu'ils detestent, et qui ■confondant le depouille des rois avec celle du dernier esclave attestiez le saint dogme de tEgalite. C'est dans votre encie-dnte, qu'amant solitaire de la Liberte, j'ai vu m'apparaître son genie, non tel que le peint un vulgaire insense, arme de torches et de poignards, mais sous l'aspect auguste de T 4 la justice tenant en ses mains les balances sacree ou se-pâsent les actions des mortels aux portes de l'eternitâ.. O tombeaux! que vous possedez de vertus! vous. epouvantez les tyrans..." Volney se iluziona. Filozofia lui era nu se poate mai creştină şi acceptată de clasele de sus ca o respiraţie normală pentru cei de jos şi se rezuma la ideea: regii mor şi devin pulbere ca şi vulgul. Alţii formulează mai limpede-utilitatea ruinelor, în sensul întăririi sufletului naţional prin admirarea trecutului. Aceasta este interpretarea lui Delille, contemplator smerit al castelelor feudale, ca Victor Hugo mai tîrziu: ' „Tantot d'un vieux château s'offre la masse enorme, Pompeusement bizarre et noblement informe. Combien de souvenirs ici sont retraces! J'aime â voir ces glacis, ces angles, ces fosses, ■ Ces vestiges epars des sieges, des batailles, 1 Ces boulets qu'arreta, l'epaisseur des murailles... Lâ, nos fiers paladins, ă la gloire fideles, Combattaient pour leur Dieu, leur monarque et leur.'" belle. (L'Imagination,ch;. IV), „Un long respect consacre encpre ces ruines. Tantot c'est un vieux fort qui, du haut des collines, Tyrans de la contree, effroi de ses vassaux, Portait jusques au ciel l'orgueuil de ses creneaux; Qui, dans ces temps affreux de discorde et d'alarmes,. Vit les grands coups de lance et les nobles faits d'armes. De nos preux chevaliers, des Bayards, des Henris: Aujourd'hui la moisson flotte sur ses debris." [Les jardins, ch. IV) Bayard şi Henri sînt respectiv Ioan Basarab şi Mirceai din Ţara Românească. Peisajul „colosal", hiperbolizarea timpilor eroici au drept ţintă, la Gr. Alecsandrescu, de a pune faţă în faţă două dimensiuni extreme. Trecutul e armura veche de o greutate zdrobitoare purtată de un 341 ■uriaş şi imposibil de îmbrăcat de către piticii contemporani:. „Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură Ce un uriaş odată în războaie a purtat: Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat". Acest gigantism, devenit la alţi scriitori români mărunţi ca Pelimon şi Aricescu o obsesie, nu este fără motivarea sa istorică. Preromanticii, reevocînd viaţa patriarhală, homerizau văzînd-o în dimensiuni mai mari, astfel cum eroii din epopei sînt în chip obişnuit deasupra .anatomiei comune. Un autor de căpătîi al lui Gr. Alecsandrescu a fost Cavalerul de Florian, din care a tradus Eliazsr •et Nephtaly. Florian era un Chateaubriand în format elze-vir pentru uzul saloanelor; totuşi tabloul biblic din scrierea citată tinde spre grandios. Romulus din nuvela Numa Pompiliu săvîrşeşte isprăvi de uriaş, poartă. în braţe un stejar pe care 1-a tăiat şi în care sînt aţîrnaţe armele regelui Acron. Enorma greutate nu-1 oboseşte. Şi Tell •din Guillaume - Tell ou. la Suisse libre este un Samson, -un Hercul. „... II surpassoit de toute la tete les plus grands •de ses compagnons; il gravissoit les rocs escarpfe, fran-•chissoit les larges torrens, s'elanşoit sur les cimes glaces, prenoit les chamois ă la course. Ses bras plioient, rom-poient le châne â peine entame par la hache, ses'epaules de portoient entier avec son immense branchage."1 Baudelaire scria astfel despre poetul Legendei secolelor : „L'excessif, l'immense, sont le domaine naturel de Victor Hugo; il s'y meut comme dans son atmosphere matale. Le gtoie qu'il a de tout temps deployă dans la peinture de toute la monstruosite qui enveloppe l'homme •est vraiment prodigieux"2. 1 Oeuvres completes de M. de Florian, I — XIII. Nou-velle edition. Chez Gerard Fleischer, Leipzig, 1810, y.8. 2 Les poetes francais, recueil precedă d'une introduc-tion par M. Sainte-Beuve, Hâchette, Paris, 1863, IV; 342 p. 272. Le geant din Odes et Ballades e din familia lui W. Tell al lui Florian: „A peine adolescent sur Ies Ălpes sauvages, De rochers en rochers je m'auvrais des chemins; Ma tete, dans les cieux ăpiant leurs passages, J'ai pris des aigles dans mes mains'V Gr. Alecsandrescu măreşte proporţiile peisajului după-dimensiunea în care vede pe eroii trecutului propuşi ca exemple pentru oamenii prezentului. Mircea făcea, fapte miraculoase: „Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sînt de mirare.. ."■ şi Oltul se cuprinde de groază la apropierea umbrei lui: „Oltule, care-ai fpst martur vitejiilor trecute, Şi puternici legioane p-a ta margine-ai .priyiţ, , Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sini ţie .cunoscute, Cine oar' poate să fie omul care te-a-ngr.ozit?"., (Umbra lui Mircea la Cozia) Turnul Chindiei e şi el „măreţ" şi e uh martor al unor vremi în care „bărbaţii renumiţi" priveau de pe creşte tul. lui taberele de oşti risipite pe cîmpuri. Epigonii se mulţumesc a se mîndri cu trecutul, fără a emula cu grandoarea lui, aşa cum fac cetăţenii Tîrvbviştei: „.... ai. ei locuitori Ruina-i azi cu fală arăt la călători, Precum atîţi nevrednici, trăind în moliciuni, Se laud cu mari fapte făcute de străbuni." (Trecutul. La Mănăstirea Dealului} Poetul însă e cuprins de smerenie: „Aşa în a mea rîvnă, pe locul părintesc. Fiu al ăstor ruine, ţărînă lor slăvesc." (Trecutul. La Mănăstirea, Dealului) Ruinele produc, într-un cuvînt, exaltarea'patriotului.şi-i arată calea în viitor: Turnul Chindiei este: o cîri»ă, o coloană de foc pentru cei rătăciţi în. deşert: „A! facă provedinţa câ-naltul simtiment, . Ce-nchină vitejiei măreţul monument, 343 Ce-alege pe-nălţime al nemurirei loc, Să fie nouă cîrma, coloana cea de foc, Coloana ce odată din ţeara de esil Pe calea mîntuirii ducea pe Isdrail!" (Trecutul. La Mănăstirea Dealului) în Tismana, pe care noaptea o proiectează colosală, poetul vede un trecut măreţ: „Noaptea, totul astei scene colosală da mărire, Două nobile instincte cu putere deştepta; Unu, -a cerului credinţă, altu,-a patriei iubire, Ce odată-n aste locuri pe strămoşi îi insufla." Pe locul monstruoaselor morminte, pe rîpile muntelui unde Ioan Basarab risipi ostile, sunătoare de zale de fier, ale regelui ungur, găseşte bucăţi de armuri zdrobite, pinteni putreziţi de rugină, care odată sclipiseră. Măcelul iusese aşa de teribil, încît vulturul, domn al atmosferei, ■ce trăieşte un veac întreg, nu avu niciodată o pradă mai bogată. Toate aceste relecţii poetul le face în bătaia lunei, -care lui îi produce nu stări în gama minoră, ci hohotiri -eroice. La Drăgăşani, tot noaptea sub cerul semănat cu *tele, şi-aduce aminte că acolo au pierit eteriştii, pe nedrept ridiculizaţi, luptători pentru independenţa patriei lor: „Cînd vizitam odată locaşurile sfinte, Măreţe suvenire din vremi ce-au încetat, Eu mă oprii pe valea bogată în morminte, Unde atîţi războinici ai Greciei slăvite Strigarea libertăţii întîi au înălţat". Aceşti morţi sînt vrednici.„de vechimea din veacuri fabuloase", de Leonida cel căzut la Termopile; Parnasul -şi Olimpul pot fi mîndri de noua „creştină «Iliadă»". Libertatea unui popor are nevoie de martiri şi întîii preoţi ■creştini care au purtat crucea în circuri şi amfiteatre au doborît pe zeii din Capitol. Pentru Gr. Alecsandrescu, într-un cuvînt, un mormînt, o ruină nu sînt documente ale morţii eterne, ci izvor de viaţă şi germeni de revoluţie: „Voi veţi trăi; căci vouă Grecia e datoare, Căci voi aţi dat semnalul la libertatea sa; Şi-n vremi de suferinţă, în vremi de apăsare, Nădejde şi credinţă, virtuţi mîntuitoare, A voastră suvenire ades va deştepta". (Mormintele. La Drăgăşani) Praful de la Călugăreni, care e din oasele eroilor căzuţi pe acel cîmp de bătălie, hrăneşte amintirea faptelor mari, impregnează prezentul: „Calugărenii încă păstrează pomenirea Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea, Al faptelor de cinste preţ vecinie meritat; Iar praful ce acolo de vînturi viscoloase în aer se ridică, e pulbere de oase..." (O impresie) Cînd la 1857 Divanul ad-hoc este pe cale a se constitui, Gr. Alecsandrescu vede pe viitorii deputaţi amestecaţi cu umbrele eroilor, scrutaţi aerian de ele; „în tăcutele morminte, Bogdan, Mircea, se-ntîlniră Şi-ntr-o lungă-mbrăţişare pe români îi înfrăţiră; împrejuru-le stau dese umbre de măreţi eroi... Ele astăzi zbor în aer, inimile-nflăcarează.. . Deputaţi! asupra voastră ei privirea-şi aţintează; Fala sau ruşinea ţărei se aşteaptă de la voi". (Unirea Principatelor) Cu alte cuvinte, umbrele eroilor, altcum zis, amintirea lor, exercită un control etic asupra oamenilor prezentului, şi acolo; unde cultul mormintelor şi ruinelor e absent lipseşte şi sprijinul duhurilor tutelare. Unirea este ■o faptă nu integral a prezentului, ci îndeplinirea unei voinţe ancestrale. Zimbrul şi acvila se văd alături pe „antice monumente": „Ce spun aste suvenire? ele-arăt că altădată, înainte-acelor lupte, în vechimea depărtată, Fii ai Romei cei eterne, aceşti popoli au fost fraţi, ■C-ale lor restrişti cumplite au izvor în despărţire, Că la răul ce-i" apasă nu pot s-afle lecuire, Decît numai în unirea către care sînt chemaţi". (Unirea Principatelor) 345 Trecutul trebuie frecventat, el dă putere sufletelor: „Cînd citim în vechea carte a istoriei străbune-Virtuţi mari, ilustre fapte ale naţiei române, Care inimă stă rece? care suflet nemişcat?" (Unirea, Principatelor) Sentimentul deşertăciunii, propriu ascetului care meditează asupra caducităţii măririlor omeneşti, nu-i puternic la Gr. Alecsandrescu, epicureu într-o parte a poeziei sale. Ritmul Sfîntului Bernard nu găseşte destul ecou în sufletul său, melancolic, dar plin de viaţă. Sf. Bernard vedea numai putrefacţia: „Homo miser, cogita: mors omnes compescit, Qui est ab initio, qui morţi non cessit? Quando moriturus est, omnis homo nescit: Hoc qui vivit hodie, cras forte putrescit". Pentru Gr. Alecsandrescu există un bun terestru» permanent, patria, care se transmite de la părinţi la .copii: „Timpul trece, omul piere, dar a patriei iubire E averea cea mai rară, cea mai scumpă moştenire, Ce de la părinţi de merit nobili fii o priimesc." (Unirea Principatelor) Şi cu toate acestea, în Meditaţie, poetul pare a fă voit să ne încredinţeze de vanitatea lumii. Pe cîmpia Brăilei, unde un monument atestă lupte crîncene, poetul reflectează la soarta eroului. El lasă un nume slăvit, dar el însuşi ce folos are? „Din vremile trecute, în veacuri viitoare, Un nume să răsune, cu slavă-mpodobiţ, Să treacă peste vîrste şi peste arii să zboare, Acela ce îl poartă la ce s-a folosit?" Navigatorul care înecîndu-se în bătrînul ocean va» şti că, din fericire, catargul corăbiei a înfruntat furtuna» şi pluteşte acum, nevătămat, ar rămîne indiferent de Vreme ce el însuşi nu s-a mîntuit: „Cînd marea-ntărîtată corabia-ţi zdrobeşte, Cînd loc de mîntuire nu este, nici liman, Cînd cu grozave furii asupra ta porneşte 346 Spumoasele lui valuri bătrînul Ocean: Spume-mi, îţi pas-atuncea să ştii de mai pluteşte ■Catartul fără pînze ce nu-ţi e de-ajutor, Sa vezi dacă pe unde se ţine, se clăteşte, Şi dacă-ai fost odată în barcă sau vapor? Viaţa e o dramă ce se încheie totdeauna cu moartea, şi soarta obştească a omenirii nu poate decît să mîhnească pe poet: „Viaţa e o luptă, o dramă variată Şi actu-i cel din urmă în veci e sîngerat: Moartea-1 încoronează, moartea neîmpăcată, Care în a sa cale pe nimeni n-a uitat". Poetul simte în jurul lui coasa morţii, vede cum dispar prietenii din copilărie: „O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare! Cum schimbătoarea lume fugînd o re-nnoiesc! Cîtă; nemărginită pun ele depărtare între cei din morminte şi acei ce doresc! Unde atîţi prieteni plăcuţi de tinereţe? Unde acele fiinţe cu care am crescut? Abia ajunşi în vîrstă frumoasei dimineţe, ■Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut!" (Meditaţie ) Acest sentiment de gol îl exprimase şi Goethe în dedicaţia la Faust: „Sie horen nicht die folgenden Gesânge, Die Seelen, denen ich die ersten sang; Zerstoben ist das freundliche Gedrânge, Verklungen, ach, der erste Widerklang". Goethe era matur atunci, Gr. Alecsandrescu foarte tînăr. în temperamentul acestuia din urmă este o precoce perspectivă senilă. Incertitudinea în ce priveşte viitorul a exprimat-o magistral poetul în Anul 1840: „Să stăpînim durerea care pe om supune; Să aşteptăm în pace al soartei ajutor; Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune Ce-o să-aducă ziua si anul viitor?" 347 Această primă strofă, aproape senină, conţine însă transcrierea unei stări de spirit a copilăriei. Matur (adică, la vreo 28 de ani), poetul e mult mai îndoit la suflet: „Aşa zice tot omul ce-n viitor trăieşte, Aşa zicea odată copilăria mea; Şi un an vine, trece, ş-alt an îl moşteneşte, Şi ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia". In Meditaţie poetul remarcă absenţa oricărui sentiment de deşertăciune la eroul militar, care moare cu setea răzbunării împotriva inamicului şi fără nici un fel de analiză metafizică: „Ei nu gîndesc la moarte, nu gîndesc la viaţă, Ei nu gîndesc la fapte ce-n viaţă au urmat, Şi cînd sufletul zboară, cînd singele îngheaţă, Toată durerea le-este că nu şi-au răzbunat". Senzaţia marţială este puternică la Gr. Alecsandresc». fost ofiţer. Sunetul trîmbiţii, steagul desfăşurat, înteţesc bătăile inimii, dau bucuria vieţii: „Pe cîmpul României Trompeta cînd răsună, La glasul datoriei Oştirea se adună. Şi steagul o umbreşte Şi-arama-le luceşte Şi inimile-n piepturi Bat repede, voios". Soldatul trăieşte cu imaginea monumentului funerar înainte, moartea fiindu-i de fapt începutul existenţei îa zona veşnică a amintirii: „Apoi cînd totul trece, Cînd bate ceasul rece, De fraţii săi de arme Măreţ e-nmormîntat". 348 (Clntecul soldatului) Cu toate astea, poetul nu glorifică războiul în sine şi e departe de a face elogiul feudalismului. Are deplină ştiinţă că domnii din scaunul muntenesc erau nişte tirani sanguinari, a căror vărsare de sînge n-a fost spălată nici de ploile torenţiale ce au căzut de veacuri, motiv pentru care unii credeau că şi-a pierdut Tîrgovişte fala de altădată: „Dacă însă o ţară, un neam ar fi dator, Cînd au greşit despoţii, nelegiuirea lor A o plăti, atuncea oraşul osîndit Şi numele-i clin lume de mult ar fi perit. Căci mii de glasuri stinse d-al tiraniei fer, în strigări dureroase s-au înălţat la cer; Căci ploi ce în torente de veacuri s-au vărsat Sîngele dupe pietre încă nu l-au spălat." (Trecutul. La Mănăstirea Dealului) „Cetatea ce-a domnit" „a suferit" şi poetul o iubeşte pentru tristeţea ei. Meritul unui Basarab, al unui Mircea constă nu în isprăvile cavalereşti gratuite, ci în faptul de a fi oprit torentul furios al mulţimii barbare,, de a fi făcut din munţi „scump azil de libertate": „Rîvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă: Pînă 1-adînci bătrîneţe pe români îmbărbătaşi; însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă, Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi". (Umbra lui Mircea la Cozia) Cînd o armată modernă română face manevre pe «împul Colentina, o „iluzie" se naşte în sufletul poetului: aceea că puterea militară a românilor va renaşte — şi prin eă şi independenţa: „Şi cînd auzii glasul aramei tunătoare, . Şi cînd văzui silitra de fulger purtătoare, Cîmpia, atmosfera de fum întunecînd, Iar pîntre fum, pîn ceaţă, egretele-albicioase Mişcîndu-se departe, ca umbre fioroase Ce ies din întuneric o crimă-amerinţînd: Electrică schinteie simţii... şi bucuria, Din inimă pe ehipu-mi suită ca mînia, 349 Pe fruntea-mi se aprinse, în ochii-nid- străluci-Subt păsurile mele simţii arzînd pămîntul, Şi vechea strălucire, cu zgomotul, eu vîntul Iluziii-mi bogate cu fală se ivi. A! unde e acuma puternica mărire Din vremea cînd a ţării eroică oştire In lupte uriaşe Buzeştii comanda, Cînd vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată Şi duhul răzbunărei cu manta-i sîngerată Da semnul biruinţei şi calea ne-arăta!" Admiraţia pentru cîmpul de bătălie o avea Victor Hugo, care destăinuia că nou-născut fusese culcat pe ua tambur şi stropit cu aghiazmă dintr-o cască (Odes et Balades : Mon enfance) : „Mon envie admirait et le hussard rapide, Parant de gerbes d'or sa poitrine intrepide, Et le panache blanc des aigles lanciers, Et les dragons, melant sur leur casque gepide Le poil tache du tigre aux crins noirs des coursiers". Victor Hugo era dezamăgit şi el de prezent şi contempla cu admiraţie figurile grandioase ale lui Chârlemagne-şi Napoleon I. Exaltarea faptelor de arme se explică deci în primul rînd la Gr. Alecsandrescu prin aceea că el îşi dă seama, ca om politic, că independenţa ţării nu poate fi căpătată decît prin reîntocmirea puterii armate. Nu mai puţin, în planul poeziei, există la Gr. Alecsandrescu ofiţer şi un, entuziasm pentru parada militară, pentru expoziţia de frumuseţe virilă, inerentă oricărei desfăşurări festive a unei unităţi. Cît despre război în sine, Gr. Alecsandrescu-nu ignorează ororile' lui, „acea tristă, vie tăcere, care domneşte după război, p-un cîmp de groază". Războiul & focul ce cotropeşte pădurea: „Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte Şi ai lui sîngeraţi dafini naţiile îi plătesc; E a cerului urgie, este foc care topeşte Crîngurile înflorite, păduri care îl hrănesc". (Umbra lui Mircea la Cozia) ] Locul unei bătălii este un cîmp presărat cu oase, o j i ţărînă adăpată cu sînge: ''; i „Cît sînge aste locuri setoase înghiţiră! î Cîţe oase războiul aici a semănat! Cîţi veterani războinici, moartea purtînd, muriră ' Pentru izbînzi de care ei, nu s-a bucurat!" * ■ (Meditaţie) , Lăsîmd la o parte comicul propriu comediei fabulis-■'{■ tice, un cîmp de război nu e altfel decît acela din Dreptatea leului: ■ii î „Fieşcare tulpină era plină de sînge, Ici se vedea un taur jumătate mîncat; Lîngă el un tovarăş ce zbiară şi îl plînge; Colo, un porc sălbatic fără două picioare, Şi mai la vale vulpea se tăvăleşte, moare, Oftînd după curcanii ce încă i-au scăpat.'* '. Profitorii imediaţi ai bătăliei sînt păsările de pradă, corbii: „Pe o cîmpie Mare, bogată, ' L* Urmă odată O bătălie Aspră, cumplită, neasemănată, i încît cadavre nenumărate ', - Zăceau grămadă neîngropate,. -,, - Corbii îndată luară ştire; Lacomi de pradă, ei năvăliră Şi cu grăbire Aci sosiră". (Corbii şi barza) \, Aşadar, Gr. Alecsandrescu a văzut cu ochi necru- ţător latura odioasă şi chiar trivială a războiului, dar nu fără admiraţie pentru acei care, în furia luptei, pentru apărarea libertăţii, nu au vreme de a mai medita la ceea ce este criminal în război: „îmi.pare că-i văz încă, răsturnaţi în ţărînă, Pe-ncreţita lor frunte sfîrşitul arătînd, Dar mai clătindu-şi capul, şi c-o murindă mîriă, Fierul care le scapă cu furie strîngînd". (Meditaţie) în timpurile moderne, cugeta poetul, libertatea nu se mai poate dobîndi numai prin forţa militară. Oricît de strălucite au fost faptele unui Mircea, ele erau triste semne ale unor moravuri crunte. Naţiile se afirmă acum emulînd) una cu alta şi se înfrăţesc prin ştiinţe şi arte: „Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, •' însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc: Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite în gîndire şi în pace drumul gloriei găsesc". (Umbra lui Mircea la Cozia) Oamenilor de la 1857, poetul le cerea unire, afirmarea drepturilor poporului român în faţa marilor puteri, virtuţi mai uşor de agonisit: „Astăzi nu ni se cer lupte, sacrificiuri de sînge, Virtuţi mari de altădată; astăzi ţinta vom ajunge Prin credinţă în unire, prin unire în dorinţi". (Unirea Principatelor) Bogdan, Mircea, marii români din „tăcutele morminte", eroi aprigi şi fără cruţare într-o vreme în care ideea de drept al popoarelor era întunecată, smulg admiraţia noastră. Dar viaţa pe care ei au dus-o, veşnic la pîndă prin» trecătorile munţilor, nu mai este socotită compatibilă cu veacul care aştepta ca poporul român, aşezat într-o> ţară cu legi bune şi drepte, să cultive artele păcii: „Cînd citim în vechea carte a istoriei străbune-Virtuţi mari, ilustre fapte ale naţiei române, Care inimă stă rece? Care suflet nemişcat? Cine n-are dor să vază ţara sa în fericire, Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie şi-n unire, Cultivînd artele păcei pe al său pămînt bogat?" (Unirea Principatelor) Românii nu mai sînt şi nu mai pot fi cavaleri feudali,, ascunşi între metereze şi pîndind în turnuri — crede !Gr. Alecsandrescu. Boierimea veche, apărătoare a ţării, ar fi pierit, topindu-se în masa ţăranilor1: „Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptară, Cu sudori adăp pămîntul, cîştig hrana în durere; Sînt plugari; şi alte nume, oameni noi se înălţară, •1 ; Oameni nensemnaţi şi mîndri de vechimea lor de ieri". * (Răsăritul lunei la Tismana) 'i Aceşti oameni cu scurtă vedere au căpătat moşii şi i ranguri boiereşti de la domniile streine, şi ei sînt acum y ? reacţionarii care se pun în calea propăşirii triumfale: „Streini prinţi ce ne-apăsară au dat lor drept mîngîiere Averi, cinsti, care odată se-mpărţea drept răsplătiri; Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurtă vedere ; Propăşirei neînvinse pun ei dese^mprotiviri". (Răsăritul, lunei la Tismana) Există o „lege â naturii" (azi am zice o dialectică) ; - în virtutea căreia un popor nu se lasă exploatat multă vreme de altul şi o clasă privilegiată nu poate asupri ;■ nepedepsită poporul. Va veni vremea cînd tot românul va fi mare fără deosebire, în măsura folosului pe care îl va aduce obştei: „Nu e-aşa legea naturei, nu e-aşa a ţării lege; Ca tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor; Al sudorilor streine rod ei nu-1 vor mai culege; Va fi mare tot românul, ţării lui folositor". . (Răsăritul lunei la Tismana) Aşa meditează poetul în răsărit de lună la Tismana. ;>i Cu imaginea ideală a unui voievod cultural, protector al talentelor, închina el, în 1832, o poezie lui Mihail Sturza, domnul Moldovei, care era departe de a răspunde unei astfel de imagini: „Eu nu-ţi sînt supus, prinţe, însă a mea-nchinare Să-nfăţişez la tronu^ţi mă socotesc dator; Talentele în preajmă-ţi iau nouă dezvoltare; Cu mine te slăveşte românul gînditor". I1 Poetul simplifică era feudală în contraste dealb şi negru. în realitate, „eroii" ori „oamenii noi" au fost deopotrivă exploatatori ai masei rurale. . „Fa doar numele-ţi să treacă între numele divine, Celor ce au fost ai lumei Nobili făcători de bine". Gr. Alecsandrescu nu e nicidecum un lauda tor al vremilor săvîrşite. Trecutul e plin de fapte măreţe, valabile atunci, a lupta însă cu aceleaşi mijloace azi, a ne întoarce la civilizaţia feudală e împotriva legilor firii. Eroii erau odată o mînă de viteji profesionali, a căror faptă a fost folositoare şi măreaţă, nici vorbă: acum sîntem în era drepturilor ţăranului care munceşte şi a izbînzilor paşnice de civilizaţie. îndoiala poetului este numai în privinţa anului cînd noua ordine de lucruri se va ivi. Mircea era un despot iubitor de ţară, o umbră mare; printre contemporanii lui însă poetul întîlneşte numai despoţi pitici, fără nici o idee generoasă: „Politica adînca stă în fanfaronadă Şi ştiinţa vieţii în egoism cumplit; D-a omului mărire nimic nu dă dovadă Şi numai despotismul e bine întărit.. ." în fond, dar, aflăm la Gr. Alecsandrescu prea puţin din sentimentul bucolic de neant pe care-1 cultivau romanticii, exceptînd un ton melancolic sub care se ascund gîn-durile cele mai încrezătoare în valorile terestre. Turmele nu se odihnesc pe pragul monumentelor şi poetul nu trage încheierea pesimistă: „Aşa pier monumentele oamenilor! Aşa se risipesc împărăţiile şi naţiile!" El e departe, nici vorbă, de a vedea reînvierea Tîrgoviştei muntene şi a jeli ruinarea ei. Ceea ce deplînge este că oamenii prezentului nu trag din vestigiile trecutului o bună învăţătură pentru viitor. Meditaţiile poetului sînt de fapt politice, în vreme ce acelea ale lui Lamartine erau religioase. Ele reprezintă şi un manifest care s-ar putea formula astfel: prin pilda patriotică a trecutului, dar fără inicvităţile lui sociale, să construim viitorul. Această stare de spirit a şţăpînit toată viaţa pe peet, ţinîndu-1 departe de orice meta- fizică. Aci stă deosebirea de Eminescu, la care contemplaţia filozofică şi reflecţia politică sînt interferenţe. Formula morală a poetului este a unui discret, încrezător cu oarecare mizantropie în viitorul omenirii, resemnat în durerile proprii: „Să stăpînim durerea care pe om supune..." Altruismul cel mai vibrant ia locul „egotismului" romantic: „Eu nu iţi cei în parte nimica pentru mine; Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc; Dacă numai asupra-mi nu poţi s-aduci vrun bine, Eu rîz d-a mea durere şi o despreţuiesc". (Anul 1840) Poetul alege drumul virtuţii şi al dreptului şi roagă pe Dumnezeu să-i dea puterea de a nu fi infatuat în fericire şi laş în durere. Mîngîierea lui este numai în binele obştesc: „Dacă la cer s-aude glasul făpturei tale, Fă ca întotdauna pe a virtuţei cale Să merg nestrămutat. Cînd soarta mă apasă, cum şi cînd îmi zîmbeşte, .... . Cînd veselă rn-ajută, cînd aspră mă goneşte, Să poci fi neschimbat. Mindria-n fericire să nu mă stăpînească, Mîhnirea în restrişte să nu mă umilească, Dreptatea să o ştiu. Conştiinţa să-mi fie cereasca ta povaţă, Prin ea tu mă-ndreptează şi cînd greşesc mă-nvaţă Cum trebuie să fiu. Fă să doresc deobşte al omenirei bine". îndurerat, el îşi acoperă decent faţa cu masca bucuriei: „Lumea mă crede vesel, dar astă veselie Nu spune-a mea gîndire, nu m-arată cum sînt! E haină de podoabă, mască de bucurie, Şi mîhnirea mi-e numai ai inimei veşmînt. (Mîngîierea, unei tinere femei) 355 Chiar cînd ia tonul elegiac, cîntînd romantic solitudinea în afara cetăţii, a cărei forfotă are vuietul albinelor, poetul dă plîngerii o cadenţă alegră. Singurătatea nu e fără tovarăş, un cîine vine să urle lîngă el: „Fantomă plîngătoare . Eu trec această lume Ca frunza plutitoare Ce saltă pînă moare Pe ţărm fără de nume. Cînd somnul se arată La oameni, să aline Strigarea turburată Ce e asemănată C-un uiet de albine, Tovarăş de-ntristare, Un cîine, lîngă mine, Prin urletele sale Natura să răscoale în aste locuri vine". (întristarea ) Cu toate că imaginea frunzei căzute pe jos e o banalitate, sublimată prin tonul general al compoziţiei, Gr. Alecsandrescu trebuie să fi încercat o vibraţie, pe acea vreme, mult mai mare decît noi. Mica celebră poezie a lui Antoine-Vincent Arnault, La feuille, dramatizase memorabil rătăcirile frunzei: „De ta tige dătachee, Pauvre feuille dessechee, Ou vas-tu? — Je n'en sais rien. L'orage a frappe la chene Qui seul etoit mon soutien. v.ţ De son inconstante haleine, Le zephyr ou i'aquilon Depuis ce jour me promene De la foret â la plaine, De la montagne au vallon. Je vais ou Ie vent me mene, Sans me plaindre au m'effrayer; Je vais ou va toute ehose, ; Ou va la feuille de; rose Et la feuille de laurier."1 Lamartine, care punea în valoare metaforele uzate, se comparase şi el, în L'isolement, cu frunza căzută: „Quand la feuille des bois tombe dans la prâirie, Le vent du soir s'eleve et l'arrâche aux vallons; Et moi je suiş semblable ă la feuille fletrie: Emportez-moi, comme elle, orageux aquilons!" Atunci cînd, într-un gest de gravură romantică, poetul se reprezenta însuşi cu fruntea galbenă rezemată pe mîna cea slabă, răspîndindu-şi în vînt gemetele la care răspunde Echo, prietenia îi apare ca un dizolvator al durerii, aşa cum lumina soarelui împrăştie noaptea: „La glasul său cel dulce, ca noaptea care cade, Cînd soarele cel falnic s-arată sus pe cer, A mea nenorocire se curăţă şi scade, Simţirile durerii se-mprăştie şi. pier". (Prieteşugul) Prietenia este o temă foarte răspîndită la poeţii secolului al XVIII-lea; în maniera zgomotoasă elegiacă a lui Gr. Alecsandrescu o găsim însă în Nopţile lui Young, traduse de Letourneur (Deuxieme tiuit).' O versiune în versuri dăduse Colardeau2: ■< ''■ „Ornement de ce globe, o fruit delicieux Que nourrit l'influence et la faveur des cieux; O divine amitie, dont la tige cherie Enveloppe de fleurs les ronces de la vie; Toi, la volupte pure et le souverain bien! Le nectar de l'abeille est moins doux que le tien.; Quand la felicite du sejour du tonnerre, Precipite son voi et regarde la terre, Cest toi que sa presence y vient favoriser: Sous tes rameaux unis elle aime â reposer. 1 Les poetes franţais, III. 1 ): t'Oeuvr'es de 'Colardeau, 'I— II, Charles Froment, 1825 ; I, p, 124sşi urm.-; şi Ducis scrie o Epître ă Vamitie. Cest lâ qu'elle s'admire et jouit d'elle-meme, A l'aspect des plaisirs d'un couple heureux qui s'aime. Cest lâ qu'elle pănetre au' sein des deux amis, Dans des songes riants âupres d'elle endormis. Elle prăfere au faste, au tumulte du monde, De cessages humains la, retrăite profonde". Poetul n-a copiat şi nici măcar n-a imitat, dar şi-a acordat lira la harfa exaltată şi uşor lugubră a lui Young. €hiar şi cele două strofe finale, în care poetul declara că susţinut de prietenie priveşte viaţa cu nădejde şi e gata a. întîmpina moartea cîntînd ca lebăda, sînt şi ele în spiritul Iui Young. Philandru moare, consolat de prietenie într-o desăvîrşită linişte: „Philandre eblouissant de gloire et de lumiere, i Plus calme, plus tranquille au bout de sa carriere, I ! Maître de son courage et maître de son sort, S'elevoit au-dessus des ombres de la mort." „Slăvesc cu umilinţă pe vecinicul Părinte, Pe calea cea ghimpoasă eu merg neimputînd, Şi orice fel de chinuri le sufer eu ca sfinte, La moarte mă voi duce ca lebăda, cîntînd." Egolatria romanticilor, tumefacţia morbidă a euhii sau, în fine, orgoliosul indeferentism horaţian, exprimat în nil admirări şi în prezumţia de a deveni etern prin monumentul de bronz al operei, nu se găsesc la Gr. Alecsandrescu, poet care, Ia gîndul de a repeta existenţa terestră, nu vede fericirea decît în anonimat, în amestecarea printre cei mulţi: „Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea, Cătînd în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea, Ca rîul fără nume aş trece neştiut." (Aşteptarea ) Această ţinută conferă poeziei sale o dignitate remarcabilă şi o face liniştitoare pentru spirit, prin filozofia ei bărbătească, de poet, am zice azi, al „oamenilor simpli". Poeziile de dragoste pe care Gr. Alecsandrescu le-a scris cam pînă la vîrstă de 35 de ani au rămas umbrite de meditaţiile sale, precum Anul. 1840, Umbra lui Mircea la Coziq, Unii îl considerau doar „fabulist". Dealtfel, ,1a o lectură superficială din paginile erotice ale poetului, se desprinde o impresie de stridenţă şi grandilocvenţă. Multe versuri sînt convulsive şi teatrale: „încerce acum soartea să-mi crească suferirea; Adaoge chiar iadul şerpi, furii ce muncesc; Durerea mea e mută ca deznădăjduirea, E neagră ca şi ziua cînd nu te întîlnesc." (Suferinţa ) Acest aspect pare romantic, dar la o atentă lectură descoperim în Gr. Alecsandrescu un poet în genul catu-îienilor secolului al XVIII-lea, precum Evariste-Desire de Forges de Parny1. Obiectul iubirilor acestuia e multiplu şi schimbător, filozofia lipsită de tragic, ţinta, plăcerea oricît de eterată a dragostei, tonul madrigalesc, durerea oratorică, în scopul de a convinge. Parny, a cărui poezie Enfin, ma chere Eleonore.. . fu declarată de Sainte-Beuve abecedarul îndrăgostiţilor, a avut o faimă extraordinară, mergînd pînă în Rusia şi la noi. O merita pe deplin, iar Parny rezistă şi azi timpului prin cîteva poezii graţioase ca un surîs. Erotica lui e departe de a fi fadă ori grosolan senzuală. Parny era un creol născut în insula Bourbon, azi De la Răunion, şi avea sensul vieţii suave în mijlocul naturii paradisiace. Invitaţiile sale la dragoste sînt de o ingenuitate încîntătoare. Citită cu discreţie, poezia de dragoste a lui Gr. Alecsandrescu, departe de a avea o asemenea candoare şi juvenilitate (poetul: a apărut încă din anii începuturilor poetice cu un aer de batrîneţej, revelă totuşi suficientă complexitate. întîi în ce priveşte imaginea femeii. Frumuseţea „Doamnei***" este definită printr-un inefabil „ce nume n-are" (Eminescu ar fi zis „un nu ştiu ce") şi care mai degrabă decît ordinii^plastice (crin, porfir) aparţine lumii muzicale. Frumuseţea femeii 1 Oeuvres de Parny, Elegies et Poesies diverses. Nou-velle edition revue par A.J. Poris. Avec urie preface de M. Sainte-Beuve, Garnier, Paris.' '■ '«" este ca şi o orchestră a universului, la Care participă toate elementele şi făpturile, de la stele pînă la firele de iarbă: „Adesea pe cîmpie Auz o armonie, Un ce melodios." Altă dată femeia este un înger blînd sau un silf, care coboară pe raza unei stele: „Ades, cînd sînt în luptă cu gîndurile mele, Muncit d-al suferinţei demon neîmblînzit, îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele, Din sfere luminoase, din aer bălsămit". Eliza este de o frumuseţe „peste fire", încît că şi Narcis, privindu-se în cristalul fîntînei, rămîne încîntată de sine. Alături de senzaţia muzicală, aceea a parfumului slujeşte de asemenea la o portretistică impalpabilă. Că'o zambilă a primăverii, propagîndu-şi fragranţa de departe în aerul jăcoros, se presimte ivirea femeii iubite. Parfur-murile se exală şi în poezia lui Lamartine (La priere), şi asocierea femeii cu miresmele florilor nu lipseşte: „Et si le souffle du zephyre M'enivre du parfum des fleurs, Dans ses plus suaves odeurs C'est ton souffle que je respire". ..... (Souvenir) Ochii iubitei lui Alecsandrescu sînt de foc, genele umede, buzele cu rouă. Graţia ei este pură ca frumuseţile vegetale, pasărea o confundă cu trandafirul, zefirul cu o frunză, fiinţa ei e abia ponderabilă, paşii se înscriu uşor în moliciunea ierbii: „Să zic că eşti frumoasă Ca visul de amor, Că pasul tău uşor Abia se însemnează Pe iarba mlădioasă; Că chiar privighetoarea Te crede trandafir, Că dulcele zefir ', Sărută cu plăcere o frunte graţioasă, [' Că florile grădinii Cu pizmă te privesc, Şi-n chipu-ţi se unesc, Cu graţie cerească, garoafele şi crinii; Să zic c-acestea toate Mă fac să pătimesc, Să-ţi spui că te slăvesc, Că ochii-ţi îmi însuflă suspinuri înfocate, ! C-adînca mea iubire... t | Dar nu voi să-ţi. descriu Amorul meu cel viu; Las inima să-ţi spuie a mea nenorocire." \ Imaginea ierbii înmlădiindu-se uşor sub pasul femeii o dezvoltase în toate consecinţele Parny în Au gazon foule i ' - par Eleonore : „Sous les appas de ma maîtresse Ployez toujours avec souplesse; Mais sur-le-champ relevez-vous; ! De notre amoureux badinage Ne gardez point le temoignage". Altă dată sîntem în plină Renaştere, cu tema cârpe diem, tratată într-un stil botticellian, într-o poezie la care (! uri prototip străin este de căutat. în jurul Emiliei dăn- ţuiesc unite, povăţuite de amor, plăcerile. Grădina cu trandafiri înflorind şi veştezindu-se în cursul unei zile, primăvara şi iarna sînt evocate ca icoane ele vieţii efe-l mere. Tînăra femeie este sfătuită să se bucure de natură, . cîtă vreme Graţiile joacă încă în jurul ei: ! „După vara cea bogată Vine iarna-ntărîtată, , 1 Bate vînt îngrozitor, | Trandafirul din grădină, înflorit de dimineaţă, Zace veşted pe tulpină, După ziua de viaţă. Dar, căci iarna şi durerea Sînt condiţia vieţii, Trebuie să las plăcerea, Bunurile tinereţii? Căci zimbirea-ţi graţioasă Vremea o să ţi-o răpească Trebuie, cît eşti frumoasă, Nimeni să nu te iubească? Aşa cum miroşi o floare, Care trece, care moare, Care mîine n-o găseşti? Primăvara,-a ei zîmbire, De ce-nvie-a ta simţire, Iarna nu ţi-o-nchipuieşti? O, ascultă-mă dorită, Scumpă, dragă Emilie! O zi bună, fericită, E o parte din vecie. Vezi, plăcerile uşoare, • împrejurul tău unite, Dănţuiesc fără-ncetare De amor povăţuite. Te-mpresor cu mulţumire, Fiecare ţi se-nchină, Şi amorul cu mîhnire Te priveşte şi suspină." (Prieteşugul şi amorul Emiliei) Filozofia este ronsardiană (spre a lăsa la o parte tot ce presupunem a nu fi fost în raza conştiinţei lui Gr. Alecsandrescu): „Donc, si vous me croyez, mignonne, ; Tandis que votre âge fleuronne En sa plus verte nouveaute, Cueillez, cueillez votre jeunesse: Comme ă cette fieur, la vieillesse Fera tenir votre beaute."1 1 Oeuvres choisies de Pier re de Ronsard, avec notices ■■■ par CA. Sainte-Bejve, Paris, A. Şautelet, 1828. I* Parny a tratat-o mult.mai sprinţar: „Hier au bois ma chere Annette < ■/ Prenant le frais; ',; i Elle chantait sur sa musette: « N'aimons jamais ». M'approchant alors par derriere, Sans me nommer, Je dis: «Vous vous trompez, ma chere, 'Ji, II faut aimer ». En rougissant, la pastourelle Me repondit: «D'amour la fleche est bien cruelle; On me l'a dit. i ( A treize ans le cceur est trop tendre ' Pour s'enflammer; C'est â vingt âns qu'il faut attendre ' Pour mieux aimer». Lors je lui dis: «La beaute passe Comme une, fleur; 1 * Un souffle bien souvent l'efface i Dans sa fraîcheur, ; Rien ne peut, quand elle est fletrie, La ranimer: (,' C'est quand on est jeune et jolie . Qu'il faut aimer». '. (Romanţe) Ideea este repetată în A Eleonore. Zefirul intîlneşte o roză pe jumătate deschisă, aceasta refuză .sărutarea, '• amînînd-o: . - v, „Zephyr s'envole â tire d'ailes, ; ' Et va se consoler ailleurs; . :•'«?;>!• : Ailleurs: car il en est des fleurs ; •»;;;;: A peu pres comme de nos belles. ! , Tandis qu'il fuit, s'eleve un vent Un peu plus fort que d'ordinaire, Qui de la rose, en se jouant, Detache une feuille legere. La feuille tombe, et du courant J Elle suit la pente rapide; Une autre feuille en fait ailtant, Puis trois, puis quatre! en un moment L'effort de l'Aquilon perfide Eu-t moissonne tous ces appas, Faits pour des dieux' plus delicats, Si la rose eut âte plus fine, Le Zâphyr revint: mais helas! II ne restait plus que l'epine." Lamartine introduse şi el în elegiacul Le lac acest imperativ: „Aimons donc, aimons donc! de l'heure fugitive, Hâtons-nous, jouissons! L'homme n'a point de port, le temps n'a point de rive: II coule, et nous passons 1" Concepînd viaţa focos, Gr. Alecsandrescu e penibil surprins de frumuseţea impasibilă, pe a cărei frunte îşi au lăcaşul pacea şi liniştea, iar tristeţea nu-şi aruncă niciodată umbrele ei, de fizionomiile impenetrabile: „Atuncea în mirare întreb: e cu putinţă Un suflet ce nu are Nici patimi, nici dorinţă, Sau care adînc ştie simţirea a-şi ascunde Ca negrele-i impresii să nu le poţi pătrunde?" (în ore de mîhnire) O copilă care e seninătatea şi blîndeţea întrupate pare a nu fi pasibilă de nici o zvîcnire trupească, fie şi vinovată, însă proprie firii omeneşti. Poetul îi trimite în dar un buchet de pansele, fiice ale Aurorei, cu mesajul madri-galesc de a-i aduce aminte de persoana lui: „Daruri ce vin din suflet sînt negreşit dorite, Sînt vrednici de iubire oriunde le-ntîlneşti; Eu le ador, dar ele îmi par mai preţuite Cînd le găsesc unite Cu daruri mai zadarnici, cu graţii mai trupeşti, Inima mea de fire aşa este făcută, Şi trista omenire aşa este născută, . Voi, fiicele-Aurorei, dulci tinere pansele, Flori care. o cunoaşteţi, flori care o iubiţi, Frumoase ca icoana, din visurile mele, Nu puteţi cîteodată de mine să-i vorbiţi? Poetul vede în femeie o dezlegare a problemei fericirii, căutate zadarnic în natură (dealuri, munţi, cîmpii, mare) sau în opulenţă. Blazat de toate, de anotimpuri şi de suflul vîntului, de revoluţia monotonă a soarelui, de splendorile stelare şi florale, se simţi regenerat întîlnind pe Eliza: „Pînă nu o văzusem, pîn-a nu o cunoaşte, Eram de nopţi, de zile, de toate dezgustat. Timpul ce-acuma zboară părea că se tîraşte, Anii ca o povară grozavă de purtat. Vîntu-mi părea suflare zadarnică şi rece, Cerul ca o cîmpie de care sînt. sătul, Eho numai un sunet ce fără folos trece, Aurora o rază privită îndestul. Ziceam: O zi ca alta, şi tot acelaşi soare! în lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori. Le privesc cu Eliza, totul schimbat îmi pare, Cerul este cu stele, cîmpiile cu flori." Se pare că Gr. Alecsandrescu a întors situaţia din L'isolement de Lamartine. El e dezgustat de lume înainte de a cunoaşte pe Eliza, acela după moartea fiinţei iubite: „De colline en colline en vain portant' ma vue, Du sud â Paquilon de Paurore au couchant, Je parcours tous les points de Pimmense etendue, Et je dis: « Nulle part le bonheur ne m'attend». Que me font ces vallons, ces palais, ces chaumieres, Vains objets dont pour moi.le charme est envoie? Fleuve, rochers, forets, solitudes, si eheres, Un seul etre vous manque, et tout est depeuple! Que le tour du soleil ou commence ou s'acheve D'un ceil indifferent je le suiş dans son cours; En un ciel sombre ou pour qu'il se couche ou se leve, Qu'importe le soleil? Je n'attends rien des jours." Suferinţa poetului nesatisfăcut ia forme enorme, de . ■ [ o violenţă cam factice, a cărei sinceritate devine, conjec- 'jl turală, totuşi nu fără poze romantice capabile de a gene- 1: raliza plastic tribulaţiile comune. Poetul, suspectează declaraţia femeii că s-ar sinucide, refuză un astfel de sacri- :: ficiu, nu cere decît pacea. Sufletul lui este un cîmp de bătălie acoperit de morţi, de pe care se înalţă un fum de 1 sînge. Mîhnirea femeii i se pare o mască amăgitoare, sub: care se ascunde bucuria vanitoasă de a vedea un om pătimind din pricina sa. Zîmbetul ei a fost asemenea fluierului vînătorului de păsări: „Cunosc prea bine a mea greşeală, ■'■[ Dar cunoştinţa nu m-a-ndreptat, ■ 1 Căci a mea soartă, tristă, fatală, (;.<, Zîmbirii tale pradă m-a dat. \ < Astfel în crînguri o păsărică , - Aude-aproape un ciripit, J Zboară îndată şi fără frică, Lîngă colibă ea s-a oprit. Priveşte,-ascultă, dar fără veste Tainica cursă ce i s-a-ntins Se-nchide... roabă ea se găseşte ; ; Un glas s-aude zicînd «te-am prins ». Şi vînătorul ce imitează Pe frunzuliţă un glas strein, De vicleşugu-i se îngîmfează, De bucurie el este plin." (Nu, a ta moarte) K Păsărarul este şi în poezia lui Parny, decît că pasărea nu mai cade a doua-oară în cursă: „L'on n'est bien trompe qu'une fois. De l'illusion je le vois, Le bandeau ne peut se reprendre. Echappâ d'un piege menteur, L'habitant aile du bocage ■■■.'■>•. Reconnaît et fuit l'esclavage ; Que le presente l'oiseleur." (II est trop tard) Gr. Alecsandrescu face repede tranziţia de la madrigal la oratorie, finalitatea poeziei lui rămînînd persuasiunea, în minutul încîntat cînd cunoscuse femeia, poetul şi-a rezemat fruntea de pieptul ei fierbinte. Unele imagini de desperare erotică au un anume sublim petrarchesc. Poetul s-a suit pe piscurile munţilor, pe stîncile vizitate de şoimi şi a intrat în nori, a încercat a se potoli la răcoarea molifţilor şi brazilor: „M-a văzut şoimul pe-nalta stîncă, A carii vîrfuri s-ascund în nori, Şi al lui ţipet în vale-adîncă S-a-ntins departe plin de fiori. Dar nici pustiul, nici depărtarea, Gîndiri cumplite n-au birpit: Molifţii, brazii, ce port răcoarea, Ei suferinţa-mi n-au răcorit." Dealtfel, acelaşi lucru îl spusese şi Parny în elegia a Vl-a: „J'ai cherche dans l'absence un remede â mes maux, J'ai fui les lieux charmants qu'embellit l'infidele, Cachee dans ces forets dont l'ombre est eternelle J'ai trouve le silence et jamais le repos. Par les sombres detours d'une route inconnue J'ărrive sur ces monts qui divisent la nue." O imagine din această elegie: „Et tandis que l'hiver habite ces montagnes, Plus bas Fete brulant desseche les campagnes" se regăseşte întîmplător în Viaţa clmpenească: ..Munţii mai în depărtare Se văd ca tulbure nor; Vara le e la picioare Şi iarna pe fruntea lor." Cîte o declaraţie lapidară acordă- gravitate confesiunii „A mea durere trecut nu are; Ea nici va creşte, nici va scădea". Poetul, devenit misogin, începe chiar să deteste amorul, să-1 considere o sclavie lipsită de nobleţe, un lanţ pe care încearcă să-1 scuture mînios: „Eu lanţurile mele le zgudui cu mînie, Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos, Ca leul ce izbeşte a temniţei tărie Şi geme furios". (Cînd dar o să guşti pacea ) Privirile inocente ale femeii sînt izvorul năruirii marilor năzuinţe virile: „Din cupa desfătării amărăciunea naşte, Din ochi frumoşi durerea îşi ia al ei izvor". Amorul adoarme simţul datoriei şi elanul spre glorie. Antoniu a jertfit pentru Cleopatra împărăţia lumii: „Amor, care adoarme şi legi şi datorie, Ce slava umileşte, ce n-are nimic sfînt: Antonie-i jertfeşte a lumii-mpărăţie Şi află un mormînt!" Nu există — se întreabă Gr. Alecsandrescu — pasiuni mai nobile pentru un bărbat decît amorul? E oare cuminte să jertfeşti femeii cinstea, energiile sufleteşti, viaţa? Omul are îndatoriri faţă de patrie, de societate şi de tot ce suferă: „Nu sînt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate, Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbăteşti? Nădejdi, viaţă, cinste, simţirile-nfocate, Femeii le jertfeşti! Crezi tu că pentru tine răsare sau sfinţeşte Acel uriaş falnic, al zilii domnitor? La patrie, la lume, la tot ce pătimeşte, Nimic nu eşti dator?" (Cînd dar o să guşti pacea) La sfîrşit, însă, poetul e nevoit a recunoaşte că dra-;: gostea e invincibilă: „Dar rana e adîncă şi patima cumplită, Şi lăcrăma de sînge, obrajii mei arzînd, Resfrînge frumuseţea, icoana osîndită, Ce o blestem plîngînd!" :, La glasul şi vederea femeii, inima poetului se simte- izbită, se zbate în convulsii, în vreme ce ochii înoată în lacrimi. Chiar după moarte umbra lui se va întoarce, n, fioroasă, spre locuinţa femeii. A muri în voluptate e- '.' supremul bine: „N-o să se-ntoarcă umbra-mi, cumplită, fioroasă, ţi Pe păsurile tale oriunde locuieşti? *j E lume, e vecie atîta de frumoasă, t încît să uit pămîntul ce tu împodobeşti? ISă mor, dar la picioare-ţi; să mor, dar de plăcere în ceasul cel din urmă s-auz că m-ai iubit, Să strîng draga ta mină, să simţ a ta durere, Vărsîndu-se asupră-mi ca balsam fericit." (Suferinţa ) Această violenţă, amestecată cu „groaza" caracteris-* tică meditaţiilor nocturne, dă poeziei erotice a lui Gr. ţ Alecsandrescu o întunecare terifică, sub care dispar gin-găşiile de amănunt. Violent este şi M. Eminescu, însă cu ingenuitate şi şăgălnicie. Erotica lui Gr. Alecsandrescu 1; nu-i mai puţin în fond o filozofie a plăcerii, suavă sau I iritată, după împrejurări, totuşi mereu rece în grandiloc-| venţa ei şi de esenţa micii poezii senzualiste a secolului 1 ' al XVIII-lea. Reproşul ce se face unei necunoscute moldo-\ vence, pe albumul ei, este de a fi virtuoasă: „Dar vai! nu sînt perfecte fiinţe omeneşti; ,j Căci se mai zice încă (şi foarte rău îmi pare) Că lîngă toate-aceStea ai şi un defect mare, Că, sclavă datoriei, numai un om iubeşti." Iată o invitaţie brutală la adulter, fără scuza vreunei , filozofii morale. l O concepţie nobilă a raporturilor între bărbat şi îemeie este „prietenia", inspirată de asemenea din poezia secolului al XVIII-lea francez. Voltaire o tratase în cîteva rînduri, pentru d-na de Chatelet, o dată în Le temple de l'amitie. Ideea trecuse la Conachi şi la Iancu Văcărescu. Dar este un .punct de vedere senil şi care, aşa cum îl enunţă Gr. Alecsandrescu, reprezintă mai mult o prudentă şi subtilă introducere la o declaraţie amoroasă: „E scump prieteşugul ce-nsuflă o femeie Deprinsă a-1 cunoaşte, născută a-1 simţi; Şi dulcele său suflet, electrică scînteie, Mingîie orice suflet la care s-o ivi". Voluptatea şi prietenia sînt dealtfel considerate ca ■unite în sentimentul iubirii şi pierderea uneia e cîntată odată cu încetarea celeilalte: „Spune-mi însă, iubită, Cînd inima-ţi lipsită D-un credincios prieten, cu el nu va mai fi, Vei putea uita toate Plăcerile gustate ? Simţirea se va stinge şi nu-1 vei mai dori?" Cuvîntul „prietenie" este aruncat eufemistic, ca mai puţin grav, în anume împrejurări, decît acela de dragoste. E adevărat că, în teoria generală a prieteşugului; •Gr. Alecsandrescu proclamă prietenia mai durabilă decît .„cel de foc amor": „Amorul este dulce, clar el ne lasă, piere; Pe aripile vremii plăcerile lui zbor..." Totul nu-i la urma urmei decît o dezbatere, aşa cum se obişnuia în secolul al XVIII-lea. Colardeau în L'Amour et L'Amitie vota pentru amor: „Sans doute, il n'est point d'homme assez infortune, De quelques maux cruels qu'il soit environne, Qui ne puisse aisement, au sein de ce qu'il aime, Oublier sa douleur et s'oublier soi-meme".1 ^Oeuvres de Colardeau, Charles Froment, Paris, 1825, V. II, p. 134. Ceva- mai in vîrstă, Gr. Alecsandrescu îmbrăţişai aceeaşi părere. Acum iubirea însemna o apă a rîului Leter „Nu ştiu, dar la atîtea rele nesuferite, Ce asupră-mi adese se par a fi unite, Singur amorul este izvorul fericit, Ce fără încetare m-adapă cu uitare, Ca undele vestite fîntînei de mirare Prin care morţii uită că-n lume au trăit". (Aşteptarea ) în această epocă scrie un madrigal triplu, Buchetul,. in care nu fără graţie şi cu o inteligentă melancolie şe sustrage de la greaua situaţie de a decide care dintre „trei tinere nimfe" este mai frumoasă. Fetele „jaluse"-aşteaptă verdictul poetului: „Ca Paris cu poama acea fabuloasă, Hotărîi buchetul la cea mai frumoasă".5 însă nu fu în stare a afla vreo deosebire: „Aşa trei garoafe p-aceeaşi tulpină, Rumene şi-nalte domnesc în grădină". Atunci, renunţînd la o discriminaţie atît de dificilă,, duce acasă buchetul, îl pune în „limpede apă" şi-1 ţine-pînă la carbonizarea Iui: „Şi galben şi veşted trecu fără veste, Şi astăzi cenuşă în mîna mea este". înclinarea către madrigal este aşa de statornică la Gr. Alecsandrescu, încît la o fetiţă în vîrstă de un an nu poate bănui şi gîndi decît idei din sfera amorului. Copila, cu ochi albaştri şi de „o palmă" e înfăţişată: ca mahifes-tînd dorinţa feminină de a fi slăvită, iar poetul nu ocoleşte ideea unei iubiri viitoare, regretînd numai condiţiile fizice în care;.s-ar afla atunci cînd acest lucru ar fi cu putinţă: „Ştiu bine c-al meu suflet e sfînt, nu-mbătrîneşte, Că aş putea ş-atuncea să-ţi spui că te iubesc; ' Dar tristă rolă joacă un sfînt care trăieşte în nişte vechi ruine ce-abia se sprijinesc". (Mulţumirea Z.. . in vîrstă de un an) De la întîiul vers poezia lui Gr. Alecsandrescu se remarcă prin abstracţia ei, cel puţin aparentă. E o poezie în cărbune, lipsită de culoarea metaforei. Anul 1840 se ■deschide prin sentinţe, spuse sacerdotal: „Să stăpînim durerea care pe om supune; Să aşteptăm în pace al soartei ajutor; Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune Ce o s-aducă ziua şi anul viitor? Mîine, poimîine, poate, soarele fericirei Se va arăta vesel pe orizon senin: Binele ades vine pe urmele mîhnirei Şi o zîmbire dulce dup-un amar suspin." Deşi ideile sînt generalităţi (durerea, soarta, binele, •mîhnirea), totuşi poetul le aduce în scenă personificate, după o mitologie nouă, prin verbe cu sugestii de mişcări •corporale. Durerea e o fiinţă care supune pe omul în ajutorul căruia aleargă Soarta. Mîhnirea păşeşte pe un drum, iar pe urmele ei vine Binele. Imaginaţia este slobodă să-şi închipuie cum voieşte fiece abstracţiune, să vadă, bunăoară, durerea cu faţa galbenă şi crispată, mîhnirea despletită şi apatică, zîmbirea cu aspect juvenil. Boileau uzase, înainte de pictura, lui Prud'hon, de iaceastă metodă: „La plaintive elegie, en longs habits de deuil Sait, les cheveux epars, gemir sur un cercueil". Cu toate acestea, frazele sentenţioase, oricît desen ■ar conţine pe dedesubt, n-ar putea produce atîta emoţie cîtă stîrnesc versurile lui Gr. Alecsandrescu, în care sună o muzică profundă. Poezia gnomică, aşa cum o profesau -Goethe şi Eminescu, aparţine genului dramatic. Poetul vine, hieratic, către cititor, şi spune monologul său în ton oratoric sau confesional, acut ori cavernos^ Glasul din Anul 1840 este al unui om plin de .dignitate: „Să stăpînim durerea care pe om supune". Altă strofă, de aspect didactic, e declamată hamle-'tian şi cu cezuri lungi, de un antimachiavelist întunecat: „Politica adîncă stă în fanfaronadă, Şi ştiinţa vieţii în egoism cumplit; D-a omului mărire nimic nu dă dovadă, Şi numai despotismul e bine întărit..." Cutare strofă e o simplă observare psihologică, ce-pare şi poate fi o versificaţie după Destutt de Tracy (EUments d'Ideologie, I), filozof curent în şcolile de atunci, şi anume după locul ce vorbeşte despre obişnuinţă, unde se face o teorie similară cu aceea fechneriană a „pragului conştiinţei": „Mais tout le monde ne remarque pas de meme que plus un mouvement est facile et rapide, moins il est senti, en sorte que souvent il finit par ne plus donner* Meu â aucune sensation, par etre tout â fait inapercu:: cela est pourtant tres vrai... Ne craignons pas. de prodiguer les ,exemples. Une homme vous paraît dans une situation f âcheuse, il. a l'air content; il vous dit qu'on s'habitue ă la peine; le; guerrier vous dira de meme qu'on se fait au danger." Nu altceva spune în substanţă Gr. Alecsandrescu:: „După suferiri multe inima se-mpietreşte; . Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cît e de greu; Răul se face fire, simţirea amorţeşte, Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu." Dar lecţia despre senzaţii e declamată într-un chip inimitabil, cu un glas din ce în, ce mai stins, într-o inerţie care se ghiceşte a deveni imobilitate la ultima silabă.. Nu mai este o învăţătură, ci explicaţia pe care un osîndit din infern o dă unui nou Dante asupra cauzei care-1 face-să suporte o tortură grozavă, Metaforele convenţionale-în care sînt formulate ideile devin, prin vibraţia extraordinară a versurilor, vizibile Şi grandioase. Inima supusă, regimului durerii pierde sensibilitatea şi intră în regnul, mineral, devine piatră, omul obişnuit cu indiferenţa mişcă cu uşurinţă mîinile, în ciuda numeroaselor lanţuri, durerea e un element ca aerul şi apa în care respiri şi te scalzi. Altă dafă, fraza versificată e o simplă reflecţie făcută in petto,',un. monolog solemn de tiphugolian. Gr. Alecsandrescu, personaj el însuşi al compunerii sale teatrale, se 373- opreşte în faţa umbrei Iui Mircea şi dă curs meditaţiilor sale: „Rîvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă; Pînă 1-adînci bătrîneţe pe români îmbărbătaşi, însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă .. Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi. Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sînt de mirare:' Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a cîştigat; Jntreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare; De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat." (Umbra lui Mircea la Cozia) Numai timbrul de orgă şi introducerea figurii poetului cu fizionomia sa sentimentală pot să explice prestigiul unor strofe care ar fi, în lectură abstractă, fără aşezarea In portativ artistic, proză curată: „Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc: . Prin ştiinţe- şi prin arte naţiile înfrăţite în gîndire şi în pace drumul slavei îl găsesc". Gr. Alecsandrescu are geniul declaraţiei grave, ce .zguduie spiritul şi-1 face să reexamineze adevărurile curente. De la Mînăstirea Dealului privind spre Tîrgovişte, sînt proferate înspre vale aceste cuvinte solemne: „... şi, dac-am asculta Ceea ce în favoru-ţi reclamă slava ta, A vitejilor umbră d-am şti să o cinstim, Vrednici de libertate noi am putea să fim". (Trecutul. La Mînăstirea Dealului) în Rugăciunea, poetul trebuie închipuit îngenuncheat sau cu mîinile ridicate spre cer: „Fă să doresc deobşte al omenirei bine, Să mă cunosc pe însumi, şi altul decît tine Să nu am Dumnezeu. La oameni adevărul să-1 spui fără sfială, De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşeală Să nu îmi răzbun eu". în Barca, poetul predică valurilor mării: „înghiţiţi pe tîlhârii a căror îndrăzneală,. Cu trupuri sîngerate, cu morţi vă otrăvesc, Ce întocmesc comploturi, şi fără de sfială, Aproape de pierzare, ucideri chibzuiesc. însă melancolia, amorul şi plăcerea, Priimiţi-le vesel ca pe ai voştri fii..." Prin reconvertirea propoziţiilor de aparenţă prozaică, fantazia descoperă imagini măreţe. Tilharii aruncă morţii în mare şi-i otrăvesc apele cu sîngele lor. La apelul poetului, navele în care se vor urca tîlhârii vor naufragia, iar acelea în care se vor sui Melancolia, Amorul, Plăcerea, figuri mitologice, vor pluti lin. Intrăm in tehnica lui Petrarca: „Passa la nave mia colma d'oblio..." O formă de compoziţie abstractă plină de efect, in virtutea aceleiaşi umbre a poetului cu gesturile, gîndurile şi vibraţiile lui sentimentale, este vaticinaţia, aceea progresistă şi chiar revoluţionară din Anul 1840 fiind memorabilă : „A lumei temelie se mişcă, se clăteşte, Vechile instituţii se şterg, s-au ruginit; Un duh fierbe în lume, şi omul ce gîndeşte Aleargă către tine, căci vremea a sosit !•" Abstrăgînd de la valoarea de rectitudine a unui spirit deschis ideilor celor mai înaintate, farmecul artistic al poeziei lui Gr. Alecsandrescu, inexplicabil la prima vedere critică, heînsoţită de o audiţie bine studiată, e de domeniu] muzicii. în general aspectul poemelor este prozaic său oratoric. Acest fel de a folosi strofele pentru elucidarea problemelor nu este efectul unui prozaism congenital, ci al educaţiei clasice. Voltaire, între alţii, şedea ca o pildă statornică de metromanie cu confuzie.între;lirică şi proză. Cu toate astea, toţi marii poeţi au făcut uz de dizer-taţie şi reflecţie filozofică în poezie, şi problema se reduce în fond la aceea de a decide dacă întregul produce un efect emoţional profund şi deşteaptă o viziune, sau este numai 375 «urna discursivă a unui număr de abstracţiuni. Nu încape discuţie că Anul 1840 este p capodoperă, cu tot aspectul de meditaţie dialectică. Sentimentul fundamental este acela al aşteptării, întrupate într-un om care îşi expune, monologic, propria-i fiinţă morală, caracterizată prin ^optimism melancolic şi prin discreţie. Poetul vine înaintea noastră şi începe să exorte: „Să stăpînim durerea... care pe om supune." De obicei, cadenţa la Gr. Alecsandrescu este neco-a-ectă, cu respectarea numai a accentelor fundamentale. Dar marile efecte sînt scoase din prelungirea la maxim a cezurei, cu acel efect de eliminaţie prelungită a aerului ,pe care îl scoatem la harmonium: „Să stăpînim durerea--care pe om supune; Să aşteptăm în pace--al soartei ajutor". Acest chip de a produce cezuri, de a gîndi sunetele •ca în vederea unor bolţi de catedrală, dă o gravitate extraordinară ideii poetice şi politice, care aici, în fond, nu •este deloc o abstracţie, ci o viaţă nouă, un eveniment .fatal ce se apropie, aşteptat, deşi cu totul necunoscut: „Căci cine ştie oare — —şi cine îmi va spune Ce o s-aducă ziua--şi anul viitor?" Gr. Alecsandrescu are urechea unui Palestrina într-o ţară în care acustica bisericilor era meschină. Acel „oare" .ad libitum înaintea cezurii iese ca un horcăit de instrument cu foaie. Lamartine, dimpotrivă, era obişnuit cu jezonanţa bazilicilor: „Quand de l'orgue lointain l'insensible soupir ' Avec le jour aussi semble enfin s'assoupir". (Hymne du soir dans les temples) Chiar Boileau în Le lutrin (c. III) se dovedea fami-liar cu ecourile domurilor: „Sous les coups redoubles tous les bancs retentissent; .Les murs en sont emus; les voutes en mugissent, Et l'orgue mame en pousse un long gemissement". Educaţia muzicală a lui Lamartine apare evidentă din jocurile de copilărie. El şi cu surorile sale îşi făceau dintr-o nuia de răchită un fel de harfe eoliene cu fire de păr; care vibrau în adierea vîntului şi se numeau „muzica îngerilor".1 Byron scotea după el „des torrents d'har-monie" (L'homme). Planetele dădeau concerte adorate dePitagora (Le vallon). Gr. Alecsandrescu este educat la ecoul văilor, sentimentul de prolongaţie şi repercutare este la el evident. Vocabularul său în Anul 1840 este pur, un număr de cuvinte mai vechi (sloboade, zăbavă, (lă-deşte, duh, noroade, ocîrmuitor, pravili, basne) stau laolaltă cu unele neologisme intrate în limbă (varietate, instituţii, generoase, entuziasm) şi cu o formă gramaticală ezitantă dar acceptabilă sub regimul poeziei (îmbunată-ţează). O singură îndrăzneală stilistică, norocoasă, dar improprie pe scară mare limbii noastre, introducerea verbului între substantiv şi atribut („Puţine suvenire din ele am plăcute"). Limbajul poetic al lui Gr. Alecsandrescu este într-un cuvînt curent, lipsit de orice caracter pitoresc. Nimic nu e de căutat la dicţionar şi nici exclusiv literar. Aceasta e o notă particulară poeziei muntene, şi Gr. Alecsandrescu stă între Eliade şi Al. Macedonski, ca poet curat eufonic, transcriindu-şi ideea racinian, în pură melodie. Lamartine, pe care îl avea în apropierea urechilor, aparţine aceleiaşi familii de poeţi, spre deosebire de un Victor Hugo, vizionar apocaliptic, la care ideea ia forme plastice pînă la himeric. Atît Gr. Alecsandrescu, ■cît şi Macedonski aveau obiceiul să recite ei înşişi versurile lor, şi ultimul a lăsat celor care l-au auzit o impresie de «euitat. Muzica acordată cu ideea era.în momentul Racine on concert de cameră; J- B. Rousseau, care interpreta psalmii, ţinea seama evident de acustica bolţilor, care prelungeşte cu hohotiri cadenţa calculată a psalmodiilor, suprapunînd-o tardiv ca într-un canon frazei următoare. Lamartine executa concepţia mai vastă a lui Bernardin de Saint-Pierre despre concertele şi armoniile naturii, muzica lui e în aer liber, plină de răspunsuri ale ecourilor. Şi Anul 1840, şi Umbra lui Mircea la Cozia ale lui Gr. Alecsandrescu sînt declamate pe o incintă vastă; efectele mărunte sînt cu totul sacrificate impresiei totale de glas formidabil şi profetic, orchestrat de torente şi de freamă- 1 Premiere preface des Meditations. tul pădurilor. O lectură a ceea ce e mai izbutit în poezia meditativă şi elegiacă a lui Gr. .Alecsandrescu trebuie săs aibă în vedere volumul muzical al compoziţiei, instrumentaţia colosală ca şi decorul, .i •*....! Anul 1840 continuă a cînta pe multe registre teme' solemne. După aşteptare vine speranţa: ■ „Mîine, poimîine, poate, soarele fericirei Se va arăta vesel pe orizon senin". în viitoarea sunetelor profunde descoperim o imagine grandioasă, ce păruse un loc comun: soarele luminos ridicîndu-se la orizont. Urmează tema deziluziei, demon-' strate prin stereotipia trecerii anilor: „Şi un an vine, trece, ş-alt an îl moşteneşte, Şi ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia". Apoi poetul vaticinează: 1 ' j,A lumii temelie se mişcă, se clăteşte..." Spiritul e pus din nou în vibraţie, dar poetul voieşte-să inculce ideea că progresul societăţii are a întîmpina neînţelegerea oamenilor mici: „Ici umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili călcate, siluite". O scurtă mizantropie deci temperează entuziasmul ş£ astfel compoziţia trece de la glorie la dezolare, simbolizînd drumul contradictoriu spre aşteptatul an reformator. Poetul face, de fapt, teoria aparenţei, scoţînd efecte inedite de imagini şi de contraste dimensionale: „umbre de noroade" cîrmuite de „umbre de pravili", umbre de „pitici", „idei mici". Se poate prea bine vorbi de „eminescianismul"" lui Gr. Alecsandrescu, în sensul întors al surprizei de a vedea straniile efecte eminesciene dinainte constituite: „Ici, umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili călcate, siluite, > De alte. mai mici umbre, neînsemnaţi pitici. Oricare sentimente înalte, generoase, Ne par ca nişte basne de povestit frumoase, Şi tot entuziasmul izvor de idei mici". Indiferent, de unde anume sînt scoase imaginile, strofa lui Gr. Alecsandrescu aplică întocmai stilul criticii voltairiene la adresa lui Descartes, care dedusese existenţa lumii externe din aceea a subiectului („je pense, donc je suia"), dînd naştere astfel unei filozofii subiectiviste după care universul e numai o modalitate a spiritului. Explicit, argumentarea lui Voltaire (Trăite de imethaphysique, 1734J e următoarea: Afirmaţia că lumea externă e numai aparenţă e un joc de cuvinte, fără nici o consecinţă practică. în actul percepţiei, o parte a ei îmi este reprezentată mereu ca fiind în afară şi în anume raporturi fixe cu subiectul. Numesc dar această parte în raport de extraneitate „obiect exterior". Numeasc-o alţii aparenţă, structura existenţei rămîne aceeaşi: „Lorsque, par exemple, on aura donne quelque bataille, îl faudra dire que dix miile hommes ont păru etre tues, •qu'un tel officier semble avoir la jambe cassee, et qu'un chirurgien paraîtra la lui couper. De mame, quand nous aurons faim, nous demanderons l'apparence d'un morceau de pain pour faire semblant de digerer". Acest joc de cuvinte e foarte curent la Voltaire. ■Gr. Alecsandrescu 1-a luat în serios, în sensul concursului de negaţiuni din care e uneori formată istoria: popoare ajunse la starea de umbră, călăuzite de pravili ce nu sînt decît umbre faţă de legile echitabile, siluite totuşi de oameni pitici, care nu sînt decît umbra adevăraţilor oameni. Ca simple metafore, umbrele, continuîndu-şi şi după moarte existenţa, se găseau amintite în preafaţa lui Letourneur la traducerea din Ossian. Caledonienii credeau că sufletele vitejilor şi virtuoşilor mergeau în palatele părinţilor lor din nori. „L'âme conservait dans les airs les memes gouts, le memes passions qu'elle avait eus pendant la vie. L'ombre d'un guerrier conduisait ehcore des armees ffantastiques, les rangeoit en bataille, livrait des combats dans l'espace." La Harpe1, recenzînd traducerea, îşi 1 La Harpe, Cours de litterature, F. Didot, Paris, 4863, III, p. 214 şi urm. amintea de „ce fou de Scarron", care în Eneida lufbur-lescă ar fi produs următoarele versuri; „J'appercus l'ombre d'un cocher Qui, tenant l'ombre d'une brosse, En frottait l'ombre d'un carosse". însă în cîntul VI din Le Virgile travesti, unde e vorba de coborîrea lui Aeneas în infern, aceste stihuri nu sînt.» Ele aparţin lui Ch. Perrault, care a travestit şi el c VI din Eneida.2 Speculaţia lui Gr. Alecsandrescu are rostul de a-sugera scenic dificultatea de a păstra intact entuziasmul principial. Din nou speranţa e anunţată tunător: „An nou! Aştept minunea-ţi ca o cerească lege"; pentru ca iarăşi poetul să redevină prudent: „Ce bine va aduce o astfel de schimbare?" şi să prefere o catastrofă astronomică unui progres fala-cios (pretext de a introduce o imagine grandioasă): : „Şi ce mai rău ar face o stea, un cornet mare. Care să arză globul ş-ai lui' locuitori!" Urmează tema renunţării: „Eu nu îţi cei în parte nimica pentru mine", teoria insensibilităţii personale, în urma suferinţelor necurmate: „După suferiri multe inima se-mpietreşte", o nouă aspiraţie mai viguroasă: ' „Dar aş vrea să văd ziua pămintului vestită",, 1 Oeuvres de Scarron, nouvelle edition, IV. Chez Jean-Frangois Bastien, Paris, 1786. 2 Ch. Perrault, Contes de ma mere loye, avant-propos-par Andre Coeuroy, Paris, Editions de Cluny,.1948. Versul ultim sună: „Nettoyait l'ombre d'un carosse"; îşi în fine binecuvîntarea profetică a celui care moare cu gîndul că urmaşii vor fi mai norociţi: „Pe aripele morţii celei mîhtuitoare, Voi părăsi locaşul unde-am nădăjduit; Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are Şi a mea pomenire acelor ce-am iubit". Astfel, toată compoziţia este rezultată din alternarea de teme sentimentale exultante sau deprimante, culmi-nînd într-un final glorios, totul într-o dicţiune muzicală în care episoadele în tonalitatea minoră împiedică explozia prematură şi brutală a optimismului. în vreme ce Anul 1840 e cîntat într-o vastitate abstractă, potrivită ideii de ffiutaţiune calendaristică, Umbra lui Mircea la Cozia uzează abundent de arnioniile naturii. Compoziţia preludează cu tema cadenţei apelor, cu aceleaşi cezuri proorogate la -maximum: „Ale turnurilor umbre — — peste unde stau culcate; Către ţărmul dimpotrivă--se întind, se prelungesc, <Ş-ale valurilor mîndre —---generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirei — — în cadenţă îl izbesc". Apare umbra. Poetul o urmăreşte hamletian, cu braţele întinse, indică deplasările ei, vesteşte miracolele firii: „Este ceasul nălucirei: un mormînt se dezveleşte,, , -■O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc... lese... Vine către ţărmuri.... stă.... în preajma ei priveşte... Rîul înapoi se trage... munţii vîrful îşi clătesc". , Caracterul brit al momentului este notabil. Hamlet al lui Ducis scoate un strigăt de spaimă, prelung ca un sunet de corn, la vederea spectrului: „Fuis, spectre epouvantable, Porte au fond des tombeaux ton aspect redoutable"., (Hamlet, acte II, scene V) De fapt, patria fantomelor este în poemele lui Ossian. Acestea sînt războinice, lirice, teatrale şi sepulcrale totdeodată. Fingal cîntă pe ruinele cetăţii Balcutha: „... I have seen the walls of Balcutha, but they were desolate. The fire had resounded in the halls: and 381 I 3S2 the voice ot the people is heard no more. The stream of Clutha was removed from its place, by the fall of the walls. This thistle shook, there, its lovely head: the moss. whistled to the wind!"1 Traducerea în versuri a lui Baour-Lormian e foarte liberă, însă este mai probabil ca ea să fi fost în mîin-le lui Gr. Alecsandrescu, cum a fost într-acelea ale lu» C. Negruzzi, care o avea în biblioteca sa sub nr. 85. Olgar et Sulmina e un dialog între fantoma lui Olgap şi Ossian: „La nuit est orageuse et sombre; Les pins deracinâs roulent du haut des monts: Le meteore errant, de ses faibles rayons Eclaire seul les flots qui rugissent dans l'ombre. Au bout de l'horizon lointain, Sur la bruyere dessâchee Un fantome apparaît ă mon ceil incertain. •II gemit: sa tete est penchee; Le Nord detache les liens De son" epaisse chevelure; Et le brouillard, qui lui sert de ceinture Decouvre en voltigeant ses flancs aeriens. Ecoutons... Quelle voix!... Ombre tqujours ch£rie; Noble et vaillant Olgar, que t'amene vers moi?" Pentru ideea de a interoga o mare figură istorică) la mormîntul său exista un model ilustru în Hernani de-Victor Hugo, şi anume scena în care Don Carlos, viitorul Carol Quintul, la Aix-la-Chapelle, invoca pe Carol cel Mare. „Charlemagne est ici! — Comment, sepulcre sombre, Peux-tu sans eclater contenir si grand ombre? Es-tu-bien lâ, geant d'un monde createur Et t'y peux-tu coucher de toute ta hauteur?" în Umbra lui Mircea la Cozia se produce o complicaţie acustică asupra căreia poetul are grijă a atrage* 1 Op. cit., Carthon, p. 61. atenţia: strigătul fantomei, propagarea glasului ei din stîncă în stîncă, zgomot de tabere şi arme: : „Ascultaţi... ! marea fantomă face semn... dă o poruncă... Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez. Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stîncă-n stîncă, Transilvania l-aude, ungurii se înarmez". Astăzi formele plurale „înviez", „se înarmez" sînt inadmisibile şi totuşi, avînd putinţa a le schimba în „înviază" şi „se înarmează", vom constata că îndreptarea gramaticală dă rezultate dizgraţioase. Ideea a fost spusă muzical şi dacă porunca este cu ecou lung, iar Transilvania o aude prelungit, taberele înviez precipitat iar ungurii se înarmez repede şi decis. în cel mai autentic spirit romantic, poetul întreabă Oltul cu un strigăt prelung şi ca într-un peisaj ossianesc, în care colocviul se face de la distanţe enorme, dacă are în faţa lui pe Mircea: „Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit, Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sînt ţie cunoscute, Cine oar' poate să fie omul care te-a-ngrozit?" Oltul, substituit aici umbrei lui Hamlet sau torentelor şi furtunilor' romantice, răspunde împreună cu pro-pagaţiile sale, sunetul deplaşîndu-şe ca în drama lui Shakespeare: „Mircea! îmi răspunde dealul: Mircea! Oltul repetează; Acest sunet,..acest nume, valurile-1 priimesc; Unul altuia îi spune, Dunărea se-nştiinţează, Ş-ale ei spumate unde către mare îl pornesc". Concursul de ecouri ale elementelor naturii personificate nu e străin iarăşi de ceea ce Letqurneur scria în prefaţa la traducerea sa din Ossian: „C etait aux. esprits admitea o ierarhie în scara valorilor literare, socotind că o artă uzează mai mult de frumos decît o alta. Aşa se explică propoziţia: „Dar cu cît arta e mai frumoasă, atît este mai anevoie". în consecinţă, în proză s-ar acorda o mare toleranţă-de urît, ideile rămînînd acolo, parţial nude. Poezia uzează de armonie: „în adevăr, armonia avînd o atracţie naturală pentru cei mai mulţi oameni, şi versurile frumoase întipărindu-se cu lesnire în memorie, toţi aceia care la începutul civilizaţiilor simt, sau cred a simţi în sufletul lor o scînteie divină, aleg instrumentul acesta ca cel sigur, spre a-şi răspîndi ideile lor. De aceea poezia e cea mai antică artă a spiritului omenesc, de aceea legile popoarelor celor antice erau scrise în versuri; de aceea în ierarhia literelor poezia are un loc aşa de înalt." Distincţia între poezie şi proză nu este aceea dintre iraţional şi raţional. „Faimosul Beranger" este unul din „capetele cele mai rezonabile ale Franţei". Cele „mai însemnate fapte, cele mai înalte descoperiri", într-un cuvînt datele ştiinţei, pot fi cîntate şi chiar au trebuinţă de ajutorul poeziei ca să poată trăi. Şi dacă legile erau scrise, mnemotehnic, în versuri, la antici, de ce, se subînţelege, faptele ilustre politice şi ştiinţifice n-ar fi împărtăşite prin pc-ezie? Substratul artei lirice rămîne muzica lirei, care este dificilă, cerînd o munca încordată. Aici riu-i de ajuns imaginaţia, sau, cum am zice, inspiraţia; meşteşugul care e din categoria „rezonului" are o parte fundamentală. Acelaşi Beranger „zice că multe din cîntecele sale cele mici l-au costat doua şi trei saptămîni de lucru: mărturisire ce dovedeşte' cîtă străşnicie trebuie să aducă un autor la compunerea scrierilor sale, căci arta este aşa de intensă şi variată, frumosul are atîtea nuanţe delicate şi fugitive, lucrările imaginaţiei atîta trebuinţă de ale rezonului, ca să poată ajunge ţinta lor care e frumosul ideal, sau strălucirea adevărului, după cum zice Platon, încît nu este de mirare dacă desăvîrşirea lipseşte la mulţi..." Că frumosul este rezultatul răbdării geniului şi al raţiunii este o concepţie eminamente clasicistă. Boileau, în Art poe-tique, nu spusese altfel: „Aimez donc la raison: que toujours vos ecrits Empruntent d'elle seule et leur lustre et leur prix". 1 Cît despre „frumosul ideal", nici vorbă el ău se raportă la conţinut, la vreo lume' convenţională; proprie poeziei, ci numai la arta muzicală a versului, care trebuie să'atingă desăvîrşirea, prin adaos şi eliminare'. Boileau era cu totul indiferent la conţinut în măsura în care prin imitaţie se dădea iluzia adevărului („Rien n'est beau que le vrai; le vrai seul et aimable"), concepţia lui fiind riguros aristotelică, după interpretarea; dată în mod curent acestei estetici: ;i „II n'est point de serpent, ni de monstre odieux Qui par l'art imite, ne puisse plaire aux yeux". Gr. Alecsandrescu apasă asupra beneficenţei cuprinsului artei. El nu vorbeşte de metaforă, de chipul specific poeziei de a generaliza, pentru motivul că trebuie să fi crezut, ca şi Boileau, că prozaicul cel mai franc supus regulilor versificaţiei devine poezie, prin prestigiul inefabil al prozodiei: ?,Quelque sujet qu'on trăite, ou plaisant, ou sublime, Que toujours le bon sens s'accorde avec la rime: L'un l'autre vainement ils semble'nt se hair; La rime est un esclave et ne doit qu'obeir." „Rima mîndră" era şi preocuparea lui Gr. Alecsandrescu. Cînd, deci, întîlnim la poet strofe ce par curată proză, nu trebuie să credem că e vorba neapărat de o împuţinare a talentului. Poate fi la mijloc o intenţie secretă de puritate muzicală, subliniind în sine orice 3S7 388 conţinut, un fel de a pindariza în maniera lui Boileau din Ode sur la prise de Namur, pe baza purei cadenţe, sau alui J.B. Rousseau, cum e cazul cu strofele către Alexandru Ion Cuza: „Cînd, de glasul omenirei Inspirată şi condusă, Pleiada europeană, De puternici regi compusă, Reda naţiei gemînde Antici drepturi şi tărie, Soarta-ţi se-nscria în ceruri Cu lumina cea mai vie". Nu sînt excluse în conştiinţa poetului efecte de orgă (inspirată, gemîndă, tărie, vie) amestecate cu alegorii splendide, aşa cum încercase J.B. Rousseau în Cantatele sale foarte înrîurite de tehnica simfoniei de catedrală a veacului al XVIII-lea: „Le voix redoutable Trouble les enfers: Un bruit formidable Gronde dans les airs; Un voile effroyable Couvre l'univers; La terre tremblante Frâmit de terreur; L'onde turbulente Mugit de fureur; La lune sanglante Recule d'horreur". : Un corespondent cu conţinut mai material al stilului solemn terific al lui J.B. Rousseau îl găsim în Viaţa clmpenească, sunînd în metrul Odei lui Boileau („Quelle docte et sainte ivresse / Aujourd'hui me fait la loi?/ Chastes Nymphes du Permesse / N'est-ce pas vous que je vois?") „Nori deşi, negri, cîteodată Cerul îl întuneca, Şi ploaia-n ei adunată Pe cîmpia-nsetoşată în torente Se vărsa; Apoi razele-i robite 1 Soarele-ncet desfăcînd, Şi-n munţi, valuri aurite Norii umezi prefăcînd, C-o privire-nflăcărată Lumea el o coprindea, Şi o mreajă purpurată Peste dealuri întindea". Puţin surprinzător la început este de a vedea că Gr. Alecsandrescu, un poet aparent aşa de neglijent în limbă, stil şi rimă, cere „desăvîrşirea", înălţarea creaţiei pînă la un „model netăgăduit". în ce priveşte limba, el are o scuză pe care o şi invocă: literatura română a vremii sale nu era scrisă într-una din limbile „statornicite". De acolo şi imperfecţiile stilistice, cunoscută fiind .influenţa ce are limba asupra stilului. Din această pricină, Gr. Alecsandrescu gustă foarte puţin poezia populară şi, de fapt, în afară de cîteva manifestări tardive, poetul nu e deloc în contact cu lirica poporului. Baladele tradiţionale sînt după el „inspiraţii necultivate". Cu toate acestea, limba baladelor este fixată, iar stilisticeşte, în limitele unei anume gîndiri poetice, deşăvîrşită şi, dacă poetul ar fi urmat-o, nu ar mai fi,fost victima supărătoarelor dibuiri gramaticale. însă el nu voia să rămînă în cuprinsul „naturii sălbateci", avea desigur concepţia că ideile şi sentimentele lumii culte cereau o limbă mai evoluată şi un stil mai complex. într-asta fireşte nu greşea. Popular, adică accesibil maselor, nu mai însemna pentru el primitiv, difuziunea operei făcîndu-se prin mijlocirea formelor celor mai pure şi Beranger era faimos ca „poet popular cu aristocratice forme". O problemă, pe care Gr. Alecsandrescu a pus-o în Epistola către I. Văcărescu, este aceea dacă există incompatibilitate între vocaţiile artistice. Boileau credea mai curînd • în specializare: '• , „La nature fertile en esprits excellents Sait entre les auteurs part ager les talents: L'un peut tracer en vers une amoureuse flanime; L'aut.re d'un trăit plaisant aiguiser l'âpigramme; 389 Malherbe d'un heros peut vanter les exploits; Răcan, chanter Philiş, les bergers et les bois; Mais souvent un esprit qui se flatte eţ qui s'aime Meconnaît son genie et s'ignore soi-mâme". Sau: „Soyez plutot macon, si c'est votre talent". La această teorie face aluzie Gr. Alecsandrescu cu ironică ingenuitate: „Cînd nenţeleasa natură, din sînu-i cel roditor, Cu talentul poeziei naşte pe un muritor, (Fără să mergem departe, atît aş dori să-mi spui) Hotărăşte deodată şi felul scrierii lui? Mulţi îmi zic cum că aceasta nu e de tăgăduit, Şi că tot omul s-apleacă la ce este mai pornit-, Că acela ce-n tragedii face patimi a vorbi Nu poate şi-rt elegie chinurile a descri". El dă însuşi răspunsul în sensul polivalenţei geniului creator, ceea ce e un indiciu că avea sentimentul de a îi un poet afirmat în multe direcţii (meditaţie, poezie erotică, epistolă, satiră, fabulă): „Patima inimei mele, chiar şi streine nevoi, A le pune pe hîrtie sînt silit fără sl voi. Apoi cînd în elegie destul nu poci să vorbesc, Şi s-arăt fără sfială toate cîte socotesc, Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea Şi-mi ridică cu lesnife sarcină Oricît de grea..." în fine, poetul simte ispitirea de a încerca în orice gen: „Tot ce-mi place mă aprinde, şi-n minutul ce citesc, A putea lucra întocmai docamdată Socotesc. Apoi vine cugetarea. P-al meu duh îl întreb: Ştii Dacă tu în felul-acesta eşti născut sau nu să scrii?" De altminteri, în Epistola amintită, Gr. Alecsandrescu pare a insinua arbitrarietatea genurilor pure, şi prin urmare şi a regulilor. Boileau zice: „L'ode, avec plus d'eclat et non moins d'energie Elevant jusqu'au ciel son voi ambitieux, Entretient dans ses vers commerce avec les dieux", atribuind odei sublimul, precum limitase elegia la stricta emoţie funerară. Gr. Alecsandrescu admite oscilaţia şi; trecerea de la tonul major la cel minor: „Mărunţişurile-mi scapă, şi .ideile ce-mi vin, Dacă-ncep cu o zîmbire, se= sfîrşese cu un suspin". ';; Alte culpe ce şi le face poetul în Epistolă sînt, de fapt, profesii de credinţă prezentate cu falsă umilinţă. Că sare peste detalii mergînd de-a dreptul la trandafir şi la crin, \ că nu descrie toţi pomii pădurii, ci numai stejarul secular, e foarte rezonabil. Asta intră în metoda artistică de a sugera universalul printr-un particular esenţial. Şi ciuda ] de a nu urma întocmai planul, lucrînd în dezordine, e graţios prefăcută: ■ „Apoi nu ajunge-atîta, ci şi chiar cînd mă pornesc, ţ A lucra cu hotărîre, pe un plan ce îmi croiesc, Nu poci păzi cuviinţa, nici c-un umblet măsurat, La sfîrşit s-ajung d-a dreptul, fără să mă mai abat". Chiar Boileau, adeptul regulilor, admisese, vorbind de odă, dezordinea aparentă: „Le style impetueux souvent marche au hasard; Chez elle un beau desordre est un effet de l'art". Cît despre lipsa de răbdare care face pe poet să strice tot ce scrisese cu trudă — „Şi-ntr-un sfert stric cîteodată ce-ntr-o lună am făcut" - j ea nu e decît un comentar la Boileau din Satira.. II : „Si j'ecris quatre mots, j'en effacerai trois", sau din Arta poetică: „Hâtez-vous lentementr et, sans perdre oourage, Vingt fois sur le mâtier remettez votre ouvrage: Polissez-le sans cesse et le repolissez: ) Ajoutez quelquefois, et souvent effacez". | Ca şi Boileau, Gr. Alecsandrescu dă cuvenita impor- j tanţă factorului spontaneitate. Trînteşte! condeiul, stri- cînd ce a făcut într-o lună, dar apoi într-o noapte rima cea bună îl trage de urechi: „De pămînt trîntesc condeiul, meseria o urăsc, Şi să nu-1 mai iau în viaţă, eu mă jur şi hotărăsc. Dar precum Boileau zise: un astîmpăr nenţeles Nencetat se-mprotiveşte hotărîrii ce-am ales; De urechi parcă mă trage, din somn noaptea mă deştept, Şi cu multă plecăciune rima mîndră o aştept". Boileau spusese acest lucru în Satira II: „Et, maudissant vingt fois le demon qui m'inspire, Je fais miile serments de ne jamais ecrire. Mais, quand j'ai bien maudit et muses et Phebus, Je la vois qui paraît quand je n'y pense plus; Aussitot, malgre moi, tout mon feu se rallume; Je reprends sur-le-champ le papier et la plume, J'attends de vers en vers qu'elle daigne venir". în prefaţa ediţiei din 1842, Gr. Alecsandrescu vorbeşte de utilitatea criticii. în cîntul IV din Arta poetică, Boileau atinsese chestiunea: ■ „Faites choix d'un censeur solide et salutaire, Que la raison conduise et le savoir eclaire, Et dont le crayon sur d'abord aille chercher L'endroit que Pori sent faible, et qu'on se veut cacher. Lui seul eclaircira vos doutes ridicules, ' De votre esprit tremblant livrera les, scrupules, Cest lui qui vous dira par quel transport heureux Quelques fois dans sa course en esprit vigoureux, Trop resserfe par Part, sort des regles prescrites, Et de Part mame apprend â franchir leurs limites. Mais ce parfait censeur se trouve rarement: Tel excelle â rimer qui juge sottement; Tel s'est fait par ses vers distinguer dans la viile Qui jamais de Lucain n'a distingue Virgile." Aşadar, Boileau recunoaşte eficacitatea criticii, mai cu seamă acolo unde regulile prea strimte ale artei au fost călcate, în folosul creaţiei, deşi cu îndoieli din partea autorului. Dar crede că un bun critic este rar şi că e foa,rte greu de aflat printre poeţii înşişi, adesea ignarii şi fără discernămînt. Gr. Alecsandrescu va îmbrăţişa acest punct de vedere cu o rectificare în favoarea omului . obişnuit, cu simţire şi oarecare cultură. El proclamă ^cri- tica de obşte", sau, cum am zice, „aprobarea maselor" şi o vrea, în limbajul de azi, „pozitivă", nu defăimătoare. Talentul nu scapă percepţiei comune şi dacă „duhul, inima şi urechea" cititorilor sînt satisfăcute, acesta e un şemn că autorul a îndeplinit condiţiile genului respectiv. „Dar critica trebuie să fie iertată, însă nu numai unora, ci deobşte; nu aceea care defăima pe om, dar aceea care arată greşelile scrierii. O asemenea critică poate sa îndrepteze pe mulţi, poate să formeze gustul. Geniul e ca ' toate puterile lumeşti, care adorm într-o oarbă încredin- ţare, cînd nimeni nu le arată adevărul. Să nu credem însă că meritul unui autor se poate cerceta şi hotărî numai de acei de o meserie cu dînsul: adeseori pana lor este povă- 4 ţuită de patimă şi interesul ce au a inşăla îi face nedrepţi. ; E destul să aibă cineva un duh firesc ceva cultivat şi nişte organe simţitoare, ca să preţuiască talentul. Meritul unui poet stă în plăcuta întipărire ce ne lasă citirea poeziilor sale, şi cititorul, chiar de nu va şti regulile, poate spune de a simţit mulţemire sau neplăcere, dacă versurile sînt melodioase sau aspre, desluşite sau încurcate, felurite sau monotone. Autorul a împlinit toate condiţiile de va izbuti să-mi mulţemească duhul, inima şi urechea, potrivit cu felul la care se apleacă." O chestiune ridicată de poet, ca urmare a reacţiunii lumii literare înconjurătoare, este aceea a condiţiilor prielnice creaţiei. Prietenii îl învinovăţise că scrie prea puţin: „Ei ar avea cuvînt — răspunde el — să! mă Întrebe cum lucrez şi atît, după nemulţemirile ce am suferit din pricina aplecării mele." în Epistola către Al Donici, lămurirea este mai limpede. Poetul nu poate crea cînd suferă (priri urmare nu poate scrie nici chiar elegii descriind suferinţa) şi a emula cu Torquato Tasso nu e în măsura lui: „Pe acei ce mi-i dai pildă eu adesea i-am citit; La o slavă meritată cu mîndrie m-am smerit; Să-i urmez este alt lucru; cinstea poate o doresc, Dar a lui Torquato soartă nicidecum n-o pizmuiesc. Am temeinice cuvinte; mă cunosc, mă simţ prea mic Şi nevrednic să iau urma unui mare mucenic. ' Eu să spui, nu-nţeleg bine cum ăşti oameni străluciţi Produceau fără-ncetare, cînd erau nenorociţi; Pentru mine griji, necazuri, trebuinţe, neplăceri Sînt izvorul nelucrării şi al vecinicei tăceri". Despre „duhurile satirice", Gr. Alecsandrescu spusese însă în prefaţa din 1842 că a nu le scrie „i-ar fi fost peste putinţă", întemeindu-se deci pe dictonul că indignarea face versul şi admiţînd astfel, contradictoriu, că poetul ca membru al societăţii nu-şi poate reprima reacţiile ideologice şi sentimentale. Adevărul este că contradicţia îşi găsea o explicare în firea poetului. Producţia lui lirică încetează destul de timpuriu, înlocuită aproape exclusiv de fabulistică. Numai nemulţumii ea faţă de prezentul respectiv avu darul de a-1 scoate din apatie şi geniul său muşcător a supravieţuit celui contemplativ. Faptul că Gr. Alecsandrescu este un elegiac de tipul romantic şi în acelaşi timp un moralist la modul clasic (în epistole, satire, fabule) se poate în parte explica şi prin suprapunerea în literatura noastră, la începuturile ei, a două timpuri succesive. Cu toate acestea, fenomenul de confuzie este caracteristic şi secolului al XVIII-lea occidental. Epistola acestui veac stă între dizertaţie şi reverie, discursivul şi liricul contrastînd în chipul cel mai original. Foarte mulţi elegiaci au scris fabule şi Florian, care evoca simplitatea pastorală şi patriarhalităţile biblice, a fost un fabulist abundent. Epistolele Iui Gr. Alecsandrescu se înscriu genului satiric şi sînt în accepţia cea mai largă operă de ironie, ca orice scriere în care proza şi poezia se bat ca ziua şi noaptea, într-un efect de crepuscul. Această senzaţie inedită de echivoc este evidentă chiar şi în satirele lui Boileau, unde presupusa invectivă apare ochilor noştri ca un superb tablou realist, cum e de pildă năvala cirezilor de vite pe străzile Parisului: „Et, pour surcroît de maux, un sort malencontreux Conduit en cet endroit un grand troupeau de boeufs; Chacun pretend passer: Tun mugit, l'autre jure; Des mulets en sonnant augmentent le murmure; "Aussitot cent chevaux dans la foule appeles; De l'embarras qui croît ferment les dâfiles". Viaţa cîmpeneasca este de fapt o epistolă, în care muzicalul este întrerupt de plastic. Gr.. Alecsandrescu a făcut ca elegiac o carieră scurtă,,,dar ca poet s-a regenerat, punînd picioarele pe pămînt. în compoziţia amintită, începutul e de pastorală; „Aşa, simpla vieţuire Eu ştiu să o preţuiesc Şi de acea fericire Voi bucuros să-ţi vorbesc. Dar florile şi verdeaţa, Apusul şi dimineaţa Şi fluierul cîmpenesc, Cu patimi, cu chinuri grele, Cu starea inimei mele, Nicicum nu se potrivesc". îndată apare ironia, în forrria criticii aparenţelor, întîi într-o descripţie fără înfrumuseţare şi scenerie fantastică; avînd drept rezultat un peisaj monoton în maniera realistă: „Este un cîmp lat, ce are De vechi şi fireşti hotare Un mal către răsărit, Iar către apus o apă, Ce saduri, grădini adapă, Ce udă ţărmul setos,' ! Şi-n ramuri multe-mpărţită, Curge mîndră, liniştită, Pe patu-i cel nisipos". Ironia devine acută atunci cînd poetul, care avusese obiceiul de a da zidirilor celor mai umile proporţii fantomatice, semnalează o clădire în neconsonanţă cu peisajul (satiră subtilă în direcţia superficialităţii,civilizaţiei moşiereşti) : „Casa p-o muche clădită, Singură cîmpul domnind, De umbră neocolită, O vezi în aer albind. Să zic că a ei zidire E lucru cu osebire, Că e d-o arhitectură Cap d-operă în natură, Deloc nu mi-ar părea greu, însă această minciună, * Deşi îndestul de bună, Apasă cugetuj meu". ; Continua reflecţie în jurul obiectului e un procedeu i al noii poezii a lui Gr. Alecsandrescu, pendulînd între analiză şi reverie. în fond, descrierea casei bizare este | expresia sentimentului de urît, rezultat din incompatibili- J tatea între arhitectură şi natură şi exprimat cu destulă ■? surpriză: j „Spre patru părţi ale lumei î Patru ferestre privesc..." (: Apoi îndată poetul, maliţios, presupune că mica ! dimensiune a ferestrelor, prin raport la pereţi, s-ar putea t explica prin intenţia de a ocoli plata vreunei contribuţii :§ sub numele de ferestrit. Satira se agravează, poetul îndoin- f du-se că boierii .plătesc dări: < „Nici undeva am citit, f Că la vreo întîmplare ţ Nobilii să fi plătit. Astfel de năravuri proaste, | Dacă vreodat-au fost, ţ; N-au putut fi ale noastre, Ci-ale norodului prost". j Din nou, poetul părăseşte reflecţia ironică şi face descripţia cîmpiei cu florile şi fluturii confundîndu-se în ' | aşa fel, încît florile par fluturi aşezaţi, iar fluturii flori ce zboară: „Adeseori pe cîmpie Departe mă rătăceam, Adesea cu bucurie în dulci gîndiri mă pierdeam. | Simboluri de tinereţe, \) Fluturi cu vesele feţe Privirea mea o trăgea; ij. Pe iarbă, în depărtare, a Fluturele părea floare; 1 Dar cînd umbletu-mi simţea I nsectele-amăgitoare Se-nălţa, găsea scăpare Aripele-şi scuturînd, Şi eu c-o dulce mirare Vedeam florile zburînd". Imaginea nu era inedită şi Escouchard Lebrun, într-un adevărat haikai japonez, Floarea şi fluturele, semnalase această confuzie între regnuri: „Fluturele, lucru frivol, Lîngă floarea graţioasă şi-a găsit loc; Fluturele este o floare care zboară, Floarea e un fluture fixat".1 Grandilocvenţa a dispărut cu desăvîrşire, senzaţiile în natură sînt împărtăşite familiar: „Prin aluniş sufla vîntul, Frunza uşor cletina, Nucii bătrîni ca pămîntul D-a lungul se desina". în epilog, exprimîndu-şi lioraţian visul de a trăi în tihna cîmpenească, poetul face propriu-zis o critică a viţiilor societăţii contemporane: „Dacă smerita-mi dorinţă Soarta o ar împlini, Departe d-ai tiraniei Tovarăşi nelegiuiţi, De cursele vicleniei, De oameni neomeniţi, De tot ce se crede mare în fapte ce necinstesc, De zîmbete protectoare, Care le nesocotesc... La cîmp, locaş de plăcere, 1 „Impromptu fait â un petit jeu, ou Fon demanda qua-tre vers sur la Fleur et le Papillon: « Le papillon, chose frivole/ Pres de la fleur coquette est assez bien place;/Le papillon est une fleur qui voie,/Le fleur un papillon fixe»." Oeuvres de Malherbe, Oeuvres de J-B. Rousseau, Oeuvres choisies de E. Lebrun, F. Didot, Paris, 1858. Eu mulţumit aş trăi, Liniştit şi în tăcere, Zioa mea aş împlini". în Epistolă d-lui colonel I. Cîmpineanu avem de-a face cu acelaşi pictor realist, poet în substanţă, căci dacă idealul, ca frumos peisagistic şi etnografic, este infirmat, tabloul place hu mai puţin prin adevăr: „Alt oriîncotrorntorci ochii şi oriîncotro priveşti, Nimic nu se mai arată, deşertul îl întîlneşti, Se preumblă peste cîmpuri milioane de ţ'înţari, Care după răutate seamănă a oameni mari; Muşcă cît îi iartă gura şi cu cîte au puteri, Prin cîntări mă desfătează, parc-ar fi paracliseri. Turme de oi sînt mulţime, însă încă n-am găsit Un păstor ca în idile, un cioban de pizmuit". Cîmpia deşartă, ţînţarii, mulţimea de turme, ciobanii, toate astea sînt nu numai reale, dar cu o.nuanţă de fantastic constînd în acea supralicitaţie a realului, în îngro-şarea banalului spre a-1 face remarcabil. O cîmpie sonoră de ţînţari muşcători e o regiune infernală. Nu mai puţin Viguroasă în Ciuda ironiei este prezentarea în maniera Caravaggio şi Ribera a păstoriţelor, cu eliminarea oricărei edulcorări teocritiene': „Nimfele le văd desculţe, îmbrăcate-n piei de oi, Păstoriţele, pe viscol, pe furtune şi pe ploi". Priveliştea e sănătoasă; pentru ochi. Dar, trecînd în plan ironic, poetul face procesul înapoierii, sugerînd necesitatea unei minime condiţii sanitare şi eugenice, nu fără a strecura o profesie de credinţă antinobilitară: „Mie-mi pare rău din suflet, căci de aş fi nemerit Ciobăncuţe cum văzusem într-o carte ce-am cetit, Ca un om care din fire nu am fost aristocrat, Fără pierdere de vreme m-aş fi şi amorezat". O rimă supărătoare, de factură eminesciană, adaugă şăgălnicie concepţiei unui obligator grad de civilizaţie în viaţa rurală: „De a lor ticăloşie ocolite ca d-un lanţ îţi ridică toată pofta de a face vrun romanţ". în Epistola către Ion Văcărescu se revelă darul inana-lizabil al discursului gesticulat, aci grav, aci perfid, cîteodată de un prozaism caricatural, altă dată acoperit cu şalul somptuos al unei imagini, sentenţios cu un mare noroc şi străbătut de o uşoară melancolie romantică, indicată prin tonul paşnic al frazei, scutite de izbucniri violente. Poetul pune întrebări pline de nevinovăţie: „Cînd nenţeleasă natură, din sînu-i cel roditor, Cu talentul poeziei naşte pe un muritor (Fără să mergem departe, atît aş dori să-mi spui) Hotărăşte deodată şi felul scrierii lui?" Enumerarea genurilor are alt sens decît la Boileau. Atingerea instrumentelor romantice indică noul stil contemplativ după Bernardin de Saint-Pierrej Gessner, Young: „Mulţi îmi zic cum că aceasta nu e de tăgăduit, Şi că tot omul s-apleacă la ce este mai pornit; Că acela ce-n tragedii face patimi a vorbi Nu poate şi-n elegie chinurile a descri. Dacă iar în cea din urmă ştii frumos să zugrăveşti Plăcerea, melancolia, amor, chinuri sufleteşti, Al odei cei înfocate ton înalt nu poţi să-1 ţii,' Nici să alergi p-ale slavei pline de sînge cîmpii." Chinuri, melancolie, înfocare, cîmpii însîngerate, acesta e limbajul veacului. Indeciziunea literară e tradusă cu tristeţea călătorului romantic: „Eu aseamăn a mea stare cu a unui călător Care neştiindu-şi calea, fără povăţuitor, Se opreşte p-o cîmpie, şi cu totul întristat Drumuri vede, dar nu ştie care e adevărat". Comentariile asupra descripţiei oferă ele însele o litografie cu păduri, stejari, privelişti cîmpeneşti: „Dacă descriu o pădure, suma de copaci o las, Şi la un stejar mai mare trec cu un repede pas. Dacă sînt într-o grădină, pe la flori de rînd nu merg, Ci Ia trandafir îndată şi apoi la crin alerg. Depărtarea cea mai mare, şi ocolul cel mai 400 lung, Un ceas nu mă zăboveşte, fac trei păsuri şi ajung. Mărunţişurile-mi scapă, şi ideile ce-mi vin i. Dacă-ncep cu o zîmbire, se sfîrşesc cu un suspin". Inspiraţia vine noaptea, odată cu rima: „De urechi parcă mă trage, din somn noaptea mă deştept". Animalele din fabule se aşază miraculos în jurul poetului, ca în preajma unui Orfeu: „Lupii, urşii îmi fac slujbă, leii chiar mi se supun, Adevăruri d-un preţ mare, cînd le poruncesc, si spun". Definiţia vizuală există, excelentă, şi la Boileau: „ J'aime mieux un ruisseau qui sur la molie arene Dans un pre plein de fleurs lentement se promene Qu'un torrent deborde..." Meritul lui Alecsandrescu e de a fi intuit-o şi de a fi lucrat în tuşul epocii. In Epistola către maiorul Voinescu II, ironia şi plastica sînt întrebuinţate spre a se arăta insensibilitatea la artă a contemporanilor: „In zadar mai dăunăzi am vrut prin poezie Să scap d-o bagatelă, d-o mică datorie; Ş-am arătat acelui care cerea parale Că viaţa este scurtă şi vrednică de jale, Că aurul, argintul, metaluri păcătoase, La omul ce-o să moară nu sînt trebuincioase, Că averea n-o ducem în lumea viitoare; l-am făgăduit încă o elegie mare... Şi versuri din grămadă i-am dat ca să-şi aleagă. Dar toat-a mea silinţă A fost peste putinţă Puterea armoniei să-1 fac s-o înţeleagă". Natural, expresiile „elegie mare", „versuri din grămadă" sînt echivoce şi capabile a arunca discredit asupra fabricanţilor de stihuri. Totdeodată, „puterea armoniei" inculcă ideea fină că elegia este o piesă de muzică, avînd ca scop stîrnirea sentimentului de jale. Mai departe, cU acelaşi condei persiflant, se arată inoperanta operei superbe asupra moralităţii contemporanilor, descriindu-se exaltarea poetică între patetic şi bufon: „M-aş mîngîia d-aceasta, cînd aş vedea că, poate, Prin scrieri vom preface năravuri desfrînate; Atunci, lăsînd odihna, pentru al multor bine, Aş zice şi aş face cît spînzură de mine. Acum însă ce iese, d-oi alerga pîn casă, De m-oi lovi d-un scaun, de sobă şi de masă, Ca să arăt în versuri, în rînduri măsurate, Că cinstea şi virtutea sînt lucruri lăudate... ?". Ironia continuă a fi dublă: împotriva surdităţii la poezie şi a metromaniei adulative (un poem asupra' cutremurului de la Lisabona scrisese Voltaire; aci acul e în direcţia lui I. Eliade): „De aş avea-ncai darul să scriu de porunceală, Şi cînd cearcă pămîntul vro mică zguduială, Să fac cîte-o duzină de ode sugrumate, Să laud rău sau bine, aş fi mulţumit poate..." In cele din urmă, însă, poetul mărturiseşte cu seriozitate mişcătoare tirania vocaţiei poetului: „Spune^mi cum poci de rimă, de muz-a mă desface, • Şi eu, drept răsplătire, o satiră ţi-oi face"... ceea ce constitue o palinodie în felul virgilianului: „Iam iam non faciam versus carissima mater". Epistola către Voltaire, a cărei cadenţă săltăreaţă eşte de reţinut, e un răspuns la  Horace şi în prelungire şi la  Boileau ou mon testament: ! „Din ziua cînd am citit scrisoarea către Horace, Doream, de s-ar fi putut, toată sfiala să las, Să-ţi scriu pe un ton măreţ... 401 ...şi, drept să spui mă temeam Să nu-mi întorci un răspuns mai aspru decît doream, Răspuns ca cel ce zici că anul trecut ţi-a,, dat Din partea lui Boileau un secretar nenvăţat. Aicea, ca şi la voi, se află mulţi nătărăi, Care s-ar da bucuros că sînt secretari ai tăi". într-adevăr, A Horace (1771) începe astfel: „Toujours ami des vers, et du diable pousse, Au rigoureaux Boileau j'ecrivis l'an passe; Je ne sais si ma lettre aurait pu lui deplaire; Mais il me repondit par un plat secretaire". Procesul intentat lui Voltaire depăşeşte epistola către Horaţiu: „Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat, Deşi al legei vrăjmaş, să critici, să osîndeşti Acele nalte cîntări, acele gîndiri cereşti, Care-al naturei stăpîn el însuşi le-a insuflat, Spre slava numelui său, poetului împărat?... Racine, pe care-1 iubeai, din ele s-a adăpat,; Rousseau, pe care-1 urai, adesea le-a imitat". Voltaire „vrăjmaş legii"? în poemul La loi naturelle, gînditorul francez încerca să dovedească tocmai existenţa unei morale universale, din care se putea infera prezenţa divinităţii. Tăgăduia totuşi legea revelată şi, în general, orice propoziţie a priori. Voltaire era deist. E adevărat, iarăşi, că prefera, oricărei părţi din Vechiul testament, Eclisiastul şi Cintarea cîntărilor, din care dădu încîntă-toare versiuni în stil de madrigal. Şi Naum Rîmniceanu detesta pe „vasul diavolului, urgisitul de Dumnezeu Voltaire, mergătoriul înainte al celui de pre urmă antihrist, înşelătoriul de lume, cel cu totul varvar la ceale dumnezeieşti". Ideea, însă, că Gr. Alecsandrescu a trebuit să aibă un model poetic de critică a lui Voltaire, cum ar fi Rolla de Alfred de Musset („Dors-tu content, Voltaire..."), pe care e greu de demonstrat că l-ar fi citit, este foarte discutabilă. Oroarea cercurilor clericale faţă de Voltaire era generală în Franţa şi ironizarea fanatismului şi a (Ierului era interpretată ca ateism. La Harpe ridipaşe în slava cerului pe Voltaire în două poeme: Repon.se a"Horace ă Voltaire (1773) şi Aux manes de Voltaire, diihyrambe (1779). 1 însă în scrierile critice, Correspondance litteraire, Philosophie du dix-hiiitieme siecle şi mai ales în celebrul Cours de litterature; ataca aşa-zisa ireligiozitate â lui Voltaire în chipul cel mai vehement. „La loi naturelle" slăbise — pretindea el — „ le respect pour cette loi, en laissant apefcevoir le mâpris pour la loi revelâe qui est le complement et le sanction." Satirele triviale „contre les capucins" nu erau argumente filozofice şi dealtfel respirau cel mai perfect „mauvais gout". Lapucelle dezonorează secolul numai prin titlu şi nu poate să existe om onest „qui ne rougisse en prononcant le nom de cet ouvrage". „Jamais l'impudence du vice et du blaspheme n'avait ete portee â ce point; et quoique le viceyfut sou-vent de. la plus degoutante crapule, et le blaspheme inepte et grossier, tel etait deja l'attrait de l'impiete hardie et de la debauche effrontee, que se meme ecrivain, pour qui l'on s'etait montre si sâvere jusque dans ses chefs-d'oeuvre, părut ne trouver presque plus que des âppro-bateurs, et avoit fait de ses lecteurs autant de complices. II n'y a point de livre qui ait ete plus repandu, plus gâ-neralement lu, plus souvent cite. Toute la jeunesse le sut par cceur, et en fit sa philosophie; les vers de ia .Pucelle devinrent le catechisme, de cet âge qui prend si volon-tiers pour loi l'absence de tout frein..." Poemul e un „monstru", iar concluzia lui e „bestială". „Mais l'au-teur de La Pucelle n'a eu qu'un, objet; il y a tout rap-porte et tout sacrifie: c'est contre la religion qu'il dressa toute la machine de son poeme... S'il conduit son, lec-teur dans l'enfer, c'est pour y placer tous les saints du paradis; s'il fait chanter des hymnes dans le ciel, c'est pour y faire la parodie la plus mensongere de L'Aricieh Testament" 2 etc. De reţinut că La Harpe admira talentul, sau, cum zice el, spiritul lui Voltaire, contestîndu-i parţial geniul şi deplîngînd reaua folosire a marilor sale însuşiri:.....Avec l'esprit qu'il avait (et jamais personne n'en a eu davan-tage), quand on va jusqu'â se permettre tout, on doit ".' 1. Petits poetes francais, F. Didot, Paris, 1861, II. 2 La Harpe, Cours de litterature ancienne et moderne, F. Didot, Paris, 1863, t. II, p. 87 şi urm. prendre un prodigieux ascendent sur la multitude et c'est un bien grand malheur pour elle et pour l'ecrivain. Aussi est-ce avec son genie qu'il a fait tout ce qui est pour la posterite et pour les bons juges, car le genie ne saurait se degrader tout â fait, et il y a un point ou la superiorite ne saurait descendre. Mais Fesprit se plie â tout, et c'est avec de l'esprit que Voltaire s'est emparŞ de la multitude..." Cursul lui La Harpe a pătruns adîne în şcoli şi la Sf. Sava. Vaillant trebuie să se fi informat larg din el.1 Rousseau, de care vorbeşte Gr. Alecsandrescu, nu este în chip învederat Jean-Jacques, ci Jean Baptiste, parafrazatorul psalmilor lui David, acela despre a cărui Ode ă la Posterite Voltaire zisese: „Voilă une lettre qui ne parviendra pas â son adresse". Cu tot mersul ironic, Gr. Alecsandrescu cînta cu nu mai puţin tempo fortis-simo faptele teribile ale creaţiei: „Vr,ednic erai, socotesc, să simţi înălţimea lor, Şi geniul tău frumos pînă acolo să-1 sui. Cerul, tăria vestind faptele mîinilor lui; Din pavilionu-i de nori, acel preaînalt tunînd, Cu fulgerele-i de foc vrăjmaşii lui răsturnînd; Pămîntul din temelii clătit, dezrădăcinat, Suflarea-acelei mînii ce mările-a-ntărîtat..." Fiind vorba de poeţi care s-au inspirat din psalmii Iui David, se pune întrebarea dacă Racine, pe care îl citează Gr. Alecsandrescu, nu-i mai degrabă Louis Racirie, autorul multicititului altădată poem La religion şi al Odelor sacre, scoase tocmai din Psalmi. 2 Numele aces^ tuia era totdeauna alăturat de acela al lui Jean-Baptiste Rousseau. Voltaire arătase multă bunăvoinţă faţă de el. în  Boileau ou mon testament, critica pe Fleury pentru 1 Afară de asta poetul poseda chiar în biblioteca sâ Lycee ou cours de litterature ancienne et moderne, în ediţia Ledoux et Tenre.în 15 volume. V. Remus Caracas, op. cit., p. 5. 2 Poesies de Louis Racine, prâcădees d'une notice sur sa vie par son petit-fils, l'abbe de la Racine, F. Didot, Paris, 1860. ., indiferenţa faţă de fiul marelui Racine („le bon versifi-cateur Racine, fils du grand poete Racine"): „Je l'ai vu refuser, poliment inhumain, Une place â Racine, ă Crâbillon du pain." „Je l'ai entendu plus d'une fois — scrie La Harpe despre Voltaire — reciter des passages du poeme De la religion."1 în epistola lui Gr. Alecsandrescu sînt contraste pline de graţie, precum ideea că dacă Voltaire cel simiesc şi cu perucă, în imaginea noastră, şi-ar fi pus lira în slujba unei idei înalte, îngerii s-ar fi strîns în juru-i cîntîndu-i laude: „Dacă pe drepţi întărind, pe răi ai fi îngrozit, îngerii numele tău cu drag l-ar fi pomenit". De asemenea inedită plastic este ideea de a invita pe Voltaire în Valahia a lui Paris Mumuleanu şi a lui Carcalechi: „Aş vrea să poţi să-nviezi, o zi numai să trăieşti, Parnasul nostru să-1 vezi, apoi să ne mai vorbeşti." Satira filologică e plină de o fantazie comică, înrudită cu aceea a lui Voltaire din Le temple du gout. Latiniştii sînt furioşi împotriva termenilor creştineşti fiindcă vor să se întoarcă la păgînătate, crezîndu-se fii ai lui Apollo: „Unul, iscoditor trist de termini încornoraţi, Lipsiţi de duh creator numeşte pe ceilalţi... Altul, strigînd furios că sîntem neam latinesc, Ar vrea să nu mai avem nici un cuvînt creştinesc ... Ne credem pe cît putem ai lui Apolon nepoţi, Rîdem de unii cîţiva, şi publicul de noi toţi". Caracterizarea gramaticii franceze e făcută prin imagini de alai oriental: „Uniţi am face ceva, am fi de vreu n folos: Avem un dialect bun, uşor şi înmlădios ; 1 La'Harpe, Cours de litterature, II, p. 133. 406 în el fieşce cuvînt nu e ca la voi legat Cu un articol semeţ, cu un pronume ciudat; Pronume, — articole lungi care sufletul ţi-1 scot, Şi seamănă cînd păşesc suita unui despot". Satira duhului meu se depărtează mult de Boileau. Ea e o mică comedie de badinaj aproape mussetian. Reconstrucţia epocii Regulamentului e făcută eu toată acea amestecare de mondenitate şi desfrînare: „— Trageţi toţi cîte-p carte: domnule, eşti cu mine, Şezi mă rog împotrivă, şi vezi de joacă bine. , — Dar ţi-am spus, coconită, că eu din întîmplare, • Nici bine, nici nebine nu poci să fac cercare! Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute, Cu voia dumitale, îmi sînt necunoscute. — Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm poate; Astăzi chiar şi copiii ştiu jocurile toate, Veacul înaintează. Caro; vezi că ţi-erîndul; Dar ce făcuş- acolo! unde îţi estegîiidul? Cînd eu am dat pe riga, baţi cu alta mai mare? Astfel de neştiinţă e lucru de mirare!" După această primă altercaţie, urmează un „a parte": „Aşa-mi zicea deunăzi, cu totul supărată, O damă ce la jocuri e foarte învăţată. Apoi şoptind în taină cu cîteva vecine: Vedeţi, zise, ce soartă, şi ce păcat pe mine? Două greşeli ca asta, zău, sufletul mi-lscot, A! ce nenorocire! ma ehere, ce idiot I" Epistola poate fi jucată, ca şi Franţuzilele, prin distribuţia rolurilor la interpreţi, poetul fiind şi el un personaj. Prezenţa lui e notată prin explicaţii scenice: „Cînd sînt în adunare, n-am altă mulţumire, Decît să se deschiză sujeturi de vorbire: Atunci sînt gata, slobod, ascult, şi cu plăcere Tuşesc, zîmbesc, mă leagăn şi-mi dau a mea părere." în sfîrşit, omul de teatru compune viziunea unui întreg salon de epocă. într-un colţ se agită un bonjurist „fat": „Vezi domnişoru-acela care toate le ştie, Căruia vorba, duhul îi stă în plălărie, în chipul d-a o scoate cu graţii prefăcute? Hainele după dînsul sînt la Paris cusute: Singur ne-ncredinţeaza. Lorneta atîrnată Este şi mai streină, d-o formă minunată; Vrea s-o cumpere prinţul, dar ca un om cu minte Dumnealui o tocmise ceva mai înainte. Cînd le-a spus astea toate, o ia la ochi, priveşte Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbeşte; I-o dă în nas, se pleacă, şi în sfîrşit o lasă, Zicîndu-i: Ce lornetă! te-arată mai frumoasă!" în altul, îşi şoptesc la ureche: „.. . patru contese ideale, Umflate de pretenţii şi vrednice de jale, Pe care, dacă prinţul le ia la bal de mînă, Nu mai vorbesc cu nimeni cîte o săptămînă." O profesiune de credinţă (1857) e un monolog care se gustă urmărind gesticulaţia presupusă de- cuvinte, onctuoasă şi inconştient vodevilescă a candidatului: „Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat, Şi după ce m-ăţi citi mă rog să fiu deputat. Căci am cuvinte să crez că la Divanul ad-hoc, Bine lumei o să fac şi,.rol nobil o să joc, După cum puteţi vedea Din mărturisirea mea. încă pîn-a nu mă naşte, eu am fost patriot mare, Şi după ce m-am născut Pentru ale noastre drepturi m-am luptat fără-ncetare Pînă într-acest minut." După lunga-i oratorie, în care cuvintele de uz comun dau săltări vesele discursului: „Cunoscînd că într-o ţară fericirea generală 11 Se compune totdeauna din acea particulară"..., 407 , personajul se retrage de pe scenă cu comice reverenţe: „Iar pînă să vie vremea să vedeţi astă mini. ne. Sînt supusul dumneavoastră şi mă-nchin ! - cu plecăciune". Cu naivitate, candidatul face, fără să-şi dea seama, critiea propriilor lui viţii: îmbogăţirea pe spinarea statului, incapacitatea, prevaricaţiunea, antipatriotismul, reacţionarismul. Tehnica nu mai puţin izbutitei corespondenţe între cometă şi poet (Cometei anonsate pentru 13 iunie şi Răs-punsul cometei) este un umor blajin melancolic, versurile căzînd ca o apă accidentată, în jgheaburi mai strimte ori mai largi: „Cometă cu lungi coade, însă cu scurtă minte, De ce vrei să arzi globul ce noi îl locuim? B drept, mult nu plăteşte, dar tot avem cuvinte Viaţa-i păcătoasă cît va să prelungim. De ne vei arde-acuma, să ştii că or să nască în locu-ne fiinţe mai rele decît noi, Ce-n grab' or să-ntărîte mînia ta stelească, Prin fapte mai cumplite, prin crime şi război...; — E netăgăduit, C-a lui desfiinţare De timp nepomenit Mi-era în cugetare, în cerc tot viţios Văzînd că se-nvîrteşte, Şi omul păcătos în rele mult sporeşte; Văzînd că jos la voi mulţi oameni mari şi buni, Lumii folositori, au trecut de nebuni..." Poetul şi cometa ironizează în felul lor societatea epocii. Poetul cere o păsuire de zece mii de ani pentru abolirea regulamentului reacţionar, iar cometa e supărată de asuprirea popoarelor şi de inegalitatea socială la urmaşii lui Noe: „Iar de atunci încoace din el cîţi s-au prăsit, Acei ce au fost tari pe cei slabi au robit; Soarele au spăimîntat prin lupte şi omor, Pentru globul pămînt, ce nu era al lor". Tema nu era cu totul nouă. O critică asemănătoare a contemporanilor cu tiranii, cuceritorii, filozofii prezum-ţioşi, poeţii răi, ameninţaţi cu exterminarea, o făcuse Dorat în Aux cometes1: „Quoi qu'l en soit, d'exterminer Si vous avez la fantaisie, I.Ypoque est assez mal choisie. ■ Pourrez-vous bien vous dechainer Contre un-monde plein d'harmonie, Que la şaine philosophie , , j. ' . Allait enfin illuminer; . Ou Dieu n-aurait ose tonner, : De peurde VEncyclopedie'i', Voulez-vous noyer ou bruler, O cometes impitoyables, .... Tant de puissances respectables, Qui sans vous săuront depeupler La terre oii vivent leurs semblables ?... O ciel'I iriez vous consunier -Tant de richesses. litteraires Si bien f ai ies pour desarmer; Tant de tresors hebdomadaires De petits rien â grands effets....?" Cu toate că foarte multe fabule ale lui Gr. Alecsandrescu au un prototip străin, după un obicei admis iii acest gen în care afabulaţia cade pe plan secundar; tematica ideologică apare originală şi limitată la preocupările poetului, în majoritatea covîrşitoare a cazurilor; de ordin politic şi social. Fabulistul vorbeşte despre prinţ, despre cîrmuire şi dregători, despre privilegii şi nobleţă, despre demagogie şi falsul liberalism^ despre s*oarta geniului şi a celui slab, făcînd o mulţime de reflecţii, afa-bulate, asupra vieţii publice. 1 Petits poetes frangais, II, p. 107 — 108. Prinţ este o dată leul „cu credinţă", deci bine, intenţionat şi deloc părtinitor faţă de ai „pădurilor tirani", gata să asculte orice opinie înaintată, cum este aceea a vulpii, care predică la curte, cu autorizaţia sa şi spre supărarea curtenilor, despre prepotenţa urşilor, tigrilor, leilor, pardoşilor: „Arătînd a lor turbare Şi a sîngelui vărsare, Şi că sînt nesăţioşi". Deşi însuşi leu, prin urmare din clasa asupritorilor, prinţul invită pe vulpe să vorbească „fără sfială", desfăcut ca domn de interesele de clasă. Cu toate astea, cînd vrea să dea o răsplătire vulpii pentru sinceritatea limbajului, el e departe de a trage consecinţe din critica oratorului, care ceruse ajutor „împotriva tiranilor". în loc să izgonească urşii, tigrii şi celelalte fiare, oferă „slujbă, rang sau bani" vulpii, îmbiind-o să ia loc în ordinea veche pe care aceasta o vestejise. Altă dată prinţul e lup, puţin la minte, aşadar cu nici o vocaţie intelectuală, trebuitoare la o operă de cîrmuire înţeleaptă: , „Lupul cu toată prostia Cîrmuia împărăţia". Toată puterea este întrunită în mîna lui de autocrat. El dă unora averi şi, „pe o părere", le ia altora starea. Criteriile sale sînt „favor" sau „ură schimbătoare", „izgonire sau chemare". Luînd lîna de pe toţi supuşii, aceştia i-ar fi fost îndatoraţi dacă le-ar fi lăsat măcar pielea. O asemenea glumă, orală, o face dinele faţă de cineva şi cade îndată în dizgraţia lupului, care nu suferă critica. Curtenii, spre a fi pe placul tiranului, vor să gonească numaidecît: pe cîine, dar lupul e machiavelic. El nu voieşte să se ştie că bîrfitorul său este îndepărtat din motiv de resentiment personal. „Politica crăiască" cere o pricină obiectivă. Lupul destăinuie în cerc intim că clinele: nu e bun să' ţie un rang între curteni, •. „Căci la orice-1 rînduieşte Nici o slujbă nu-mplineşte, Că nu face nici doi bani". • Atunci vulpe,, şarpe, broască,, făcînd cor cu stăpînul, ; fără măcar a cunoaşte pe cîine, vorbesc de prostia lui, : găsesc că n-are glaş, că nu-i în stare să ridice o piatră \ de jos şi că mănîncă degeaba, se miră că craiul nu-1 îndepărtează mai curînd. Lupul procedează ca Don Fer-rand d'Aragona, care, spune GuicCiârdini, „quando voleva fare impresa nuova o delibefaziorie di gfande importanza, procedeva spesso di sorte, che inrianzi si sapessi la mente sua, giâ tutta lâ corte e i populi desideravano ed escla-mavano il re deverebbe fare queştp" 1. Deosebirea este calupul nu are în vedere nipi o,faptă politică însemnată şi, pă, îndată ce plinele cere iertare, „pe loc fu slobozit" (dovadă că fusese şi închis),. restitumdu-i-se slujbele şi averile. , > Plictisindu-se de leu, dobitoacele aleg . drept stă-■• pînitor . , ,< :V,Pe domnul elefant, cu nasul învîrtit, Puternic îndestul, dar însă necioplit..." ; ■ ,: . Fiind din clasa puternicilor, evident, elefantul, îşi >■ constituie o administraţie cu slujbaşi aleşi numai din această clasă. Lupul e pus ministru la oi: „Vă las să judecaţi, ■ Cîţi miei fură mîncaţi..." Oile fac jalbă la elefant, care, tare de cap, nu.,ştie nimic despre silniciile ministrului, mai ales că. acesta » deschide craiului o perspectivă revoluţionară a unui viitor cînd oile vor mînca pe lupi, cînd prin urmare clasa oropsită va extermina clasa exploatatoare. Elefantul, primeşte, i cordial pe oratorul oilor, un berbec, îi îngăduie să-şi desfăşure plîngerea. Dar cînd lupul se apără declarînd că nu ia drept bir decît o piele de fiece oaie, autocratul îi. face o dojana blîndă, invitîndu-1 a nu lua „un păr,mai mult". Lipsit de puterea de analiză politică, elefantul nu-şi dă seama că ceea ce ia lupul este viaţa toată, şi l mai ales nu poate admite abolirea birurilor şi dijmelpr şi nici ştirbirea prestigiului unei clase privilegiate, pe care se sprijină. îndeobşte, cel slab şi fricos este victima puternicilor. Ogarul dă în judecată pe iepure sub cuvînt si." 1 Fr. Guicciardini, Ricordi. eă acesta, alergînd dezordonat, i-a scos sufletul. Iepurele e jupuit. Leul fiind grav bolnav, vine domn ursul: „împărăţia dobitocească, Ca şi a noastră cea omenească, Statornicie vecinica n-are: Toate supuse sînt la schimbare! Din mînă-u mînă sceptrul se plimbă". Luînd cîrma în labă, ursul, deşi urs, de temperament felin, este preocupat de-al obştei bine. Lighioanele toate vin să i se închine. Unul aduce o vacă, altul un bou, lupul doi miei, prin urmare jertfe făcute chiar în lumea animală. Lupul ţine o cuvîntare linguşitoare şi ursul, credul, pune tot neamul lupesc în slujbe. Ii vine rîndul să domnească şi bursucului, care este în ordinea zoologică un pitic. Regatul lui însuşi e o miniatură. Bursucul e plin de vanitate şi, fiindcă a văzut în străinătate că ducii, regii sau împăraţii au oştiri şi dau porunci cu ton de mărire, începe şi el a hărăzi ordine de zi: „Către armiile noastre de linie şi de mare, Cavalerii, infanterii şi-artileriei uşoare". Leopardul din ţara învecinată intră la îngrijorare, trimite vulpea să spioneze. Aceasta linişteşte pe leopard. Bursucul avea un soldat pe apă şi o luntre pe uscat (atacă oare Gr. Alecsandrescu pe Cuza cu tabăra de la Floreşti,; cu care domnitorul voia, din îndemnul Franţei, să ţină la respect pe austrieci?). Domneşte şi tigrul, pe care urşii, nemulţumiţi cu abuzurile şi tîlhăriile domniei lui, vor să-1 răstoarne. Tigrul, după opinia lor, judecă întîi pe împricinaţi şi apoi îi sugrumă, urşii făgăduiesc să-i sugrume şi numai după aceea să-i judece. Tiranul are o mulţime de cusururi inerente tronurilor. E războinic pe pielea altora şi laş. Leulşi pardosul se gîlcevesc pentru un petec de cîmpie, duc un război cumplit în care victime sînt, bineînţeles, Supuşii. Cînd vine vorba de-a face o jertfă cerută de cer printre cei puternici, toţi cei aroganţi, în frunte cu leul, se dau la 412 o parte, iepurele este proclamat cel mai tare. Justiţia împărătească este stînjenită prin aceea că împăratul înT suşi profită de pe urma jafurilor. Lupul, a cărui mantie e din piei de oaie, nu are autoritate să împiedice stîrpirea oilor de către dregătorii săi. Prinţului îi e frică nu mai puţin de opinia publică, şi îndeosebi de aceia care au priză asupra mulţimii. Vulpea liberală strigă peste tot că elefantul cheltuieşte prea mult pentru masa crăiască, Temîndu-se de vreo răzvrătire, elefantul închide gura demagogului, oferindu-i, prin mijlocirea iepurelui, departamentul găinilor. Guvernele sînt alcătuite ca şi „atelajul eterogen" al unui om care înhamă la jug un armăsar cu un măgar şi cu un bou de plug. Armăsarul este animalul care aieargă repede, progresistul trăgînd carul statului cu repeziciune, boul de plug e conservatorul tacticos, măgarul politicianul capricios şi fără concepţie politică lămurită, gata oricînd să facă o măgărie, să contrazică pe unii şi pe alţii. Curtenii nu au nici o opinie personală, nu sînt în stare de a judeca lucrurile şi oamenii din punct de vedere al intereselor superioare şi, cu orice riscuri, ei bat în struna prinţului. Cînd acesta, iritat, spune despre cîine că e un prost şi nu face doi bani, toţi, „vulpe, şarpe, broască". „Fără măcar să-1 cunoască De prostia lui vorbesc". Cînd clinele reintră în graţiile prinţului, întrebaţi ce cred despre el, declară într-un glas: „Tutulor este plăcută Cinstea cea cu drept făcută Ăstui vrednic dobitoc. Al lui cap, a lui ştiinţă, Glas, putere, iscusinţă Pentru noi sînt un noroc". Versatili, curtenii nu păstrează recunoştinţă prinţului, care i-a ridicat din noroi, dacă acesta e la strîm-toare. Leul fiind bolnav, se suie pe ţrpn ursul, care pune în cinuri pe lupi. Deodată leul, sculat de pe boală, vine să-şi ceară tronul. Lupii fug îndată la leu. Numai taurii, care nu făgăduiseră niciodată a fi prietenii ursului, vin ş,ă-l scape. Curteanul este corb neruşinat, profitor al ne- 413 norocirilor ţării, pus în posturi, înaintat în ranguri şi decorat de către străini, îmbogăţit prin trădare şi jos* nicie. Pieirea ţării n-o aduc străinii, ci pămîhtenii înşişi cînd devin cozi de 'topor! : precum lemnul carej'conlucrînd cu toporul ţăranului, contribuie la nimicirea pădurii. ■ Acces la posturile1 înalte au mai ales proştii, boii puţini de simţire: . > „— Un bou în post mare? — Drept cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmplă în ..oricare loc. Decît multă minte, ştiu că e mai bine Să ai totdeauna un dram de noroc", Noroc are şi catîrul. Infatuarea şi ingratitudinea sînt bolile de care suferă individul fără geniu ajuns dregător. Viţelul sărac vine lâ unchiul săli boul să-i ceară niţel fîn. Boul pune să-1 dea în brînci pe scări, nevoind a avea de-a face cu asemenea rude. Catîrul, împodobit de văcar cu salba de clopoţei, e plin de înctotare":" ''. " „în .âfîrşit iată-mă chemat, „,„., ,,, La gradul ce, am meritat.. Meritul meu recunoscut De lumea toată e văzut". Nu mai salută pe nimeni, spre a-nu se umili, şi-şi scutură clopoţeii aşa de tare, încît mintea i se răstoarnă. El e ministrul care,' fiindcă i se spune „excelenţă", îşi închipuie că este un om de stat şi politic de seama. ■' îndeobşte face carieră adulatorul fără merite, incapabil de vreo muncă folositoare. Căţeluşul de lux nu munceşte nimic, ţinîndu-se toată ziua numai do glume şi de jocuri, totuşi stăpînul face haz şi petrece cu dînsul ziua şi noaptea. Nobleţea singură, mai ales cu titlu dubios, nu asigură puterea celui slab şi sărac într-o vreme de triumf al banului şi într-un regim al favorii în care prinţul conferă slujbele şi rangurile cui voieşte. Catîrul e un hibrid, născut din iapă şi măgar. Iapa, aparţinînd nobilei speţe cavalin'e, a fost la războaie, ă căpătat distirtcţii. Reclamîndu-s'e de la ea, catîrul îşi laudă nobilitatea. Venind bătrîneţea, e pus totuşi la rîşniţă şi toată lumea îşi aduce aminte 414 de tată-său, care a fost măgar. Pisică sălbatică ătointeşte tigrului că ea se trage din zei, că preoţii egipteni venerau neamul ei în temple. Tigrul, care e un puternic al prezentului, îşi bate joc de ea. Slava străbunilor nu ajunge spre a da merit contemporanului mediocru. Asta e morala trasă de poet. Dar se mai poate scoate şi alta. Aristocratul famelic şi fără merit personal încearcă a căpăta favoarea de la puternicii ieşiţi din vulg, incintîndu-i la snobism, la respectarea superstiţioasă a valorilor perimate. Samson, dulăul de curte, face, boului profesie de egalitarism: „Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate Este egalitate. Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte, Numai pe noi mîndria nu ne mai părăseşte". Cînd însă căţelul Samuraehe îndrăzneşte a-1 numi „frate", Se scandalizează: „Adevărat vorbeam Că nu iubesc mîndria şi că urăsc pe lei, ' Că voi egalitate, dar nu pentru căţei". I Samson e un parvenit, din clasa mijlocie, care voieşte i prin false atacuri împotriva privilegiilor să atenueze dis-| tanţa pînă la protipendadă, fără a accepta topirea în Igloata egalilor. Clinele a fost slugă la împăratul leu şi, nemulţumit, a fugit. Măgarul îi propune să intre la el în slujbă. E ,»k rău — zise clinele refuzînd — să fii supus tiranilor: 1„... dar slujbă la măgar E mai umilitor, şi încă mai amar". f ", - Leul este un tiran prin naştere, care pune o anume nobleţe profesională în actul de ă porunci. Măgarul reprezintă ciocoiul nou, arogant în nouă sa ipostază de h stăpîn şi plătind slugilor tot ce a îndurat el însuşi' de la stăpînul său. * Vulpoiul predicator este un demagog, schimbacios în idei, preocupat numai de succes. Vorbeşte în stil dulce şi cu vocabular bogat, cu „vorbe mii". La început, .predică în pustiu, acolo unde sînt asceţii de nevoie, norodul 4L5 416 sărac. El le face filozofia creştină a renunţării, lăudînd viaţa simplă: > „Şe silea sa dovedească C-un stil dulce, vorbe mii, Că cu o simplicitate Şi cu traiul cel cinstit, Cu năravuri lăudate E oricine fericit; C-astă lume desfrînată Totdauna ne-amăgeşte Fără a ne da vrodată Cîte ne făgăduieşte". Aparent democratică, filozofia vulpoiului e în interesul claselor de sus, un metod de a potoli revendicările săracilor. Biserica concepe bogăţia ca pe o aparenţă lumească, iar munca productivă din care aceasta decurge, ca o trudă, devenită necesară prin păcatul originar, Cîţiva şoareci, cîţiva cerbi de munte, care vin să asculte pe vulpe, neavînd nici stare, nici onorari lumeşti ca să poată încerca voluptatea de a renunţa la ele, îl primesc cu răceală. Sîntem în altă eră, prestigiul idealismului a scăzut. Atunci vulpoiul întoarce foaia, adoptă principiul antagonismului social, atacă pe cei mari: „Aşa el schimbă vorbirea, Defăima năpăstuirea, Pe urşi, tigri, lei, pardosi, Arătînd a lor turbare ; Şi a sîngelui vărsare Şi că sînt nesăţioşi". Asistenţa, compusă din victime (cerbi, ciute) se îneacă în lacrimi. Leul cheamă la palat pe vulpoi, îl invită să vorbească faţă de curteni. O asemenea.. critică a abuzurilor, organizată chiar de clasa abuzivă, este proprie fazei reformiste a procesului istoric-social al statului, bur-ghez, fază pe care q reflectă Gr. Alecsandrescu. Satis^ facţia claselor victime e de sentiment, iar ai „pădurilor tirani", ascultînd pe vulpe, sînt cuprinşi de emoţiile creş^ tine ale umilinţei. Singurul rezultat n-ar putea fi decît acela al unei uşoare admonestări Ca în fabula Elefantul, unde lupul e sfătuit să iâ pielea oii şi nimic mai mult: în treacăt fie zis, vulpoiul e lipsit de orice sinceritate ideologică şi cere leului drept răsplată cîţiva curcani. „Vulpea liberală" e din familia morală a vulpoiului. Ea critică pe elefant, strigînd:, „Că de cînd elefantul peste păduri domneşte Trebile merg la vale şi lumea pătimeşte", pînă ce capătă departamentul găinilor. Apoi se fereşte să vorbească, sub cuvînt că s-a înecat cu un os. Dealtfel, şi-a schimbat părerea: „Craiul ştie ce face: El nencetat gîndeşte la al obştii folos". Nu trebuie să dai ascultare cuvintelor de înfăţişare democratică ale unuia din clasa celor care împilează. Chiar Pisicovici e din neamul mîncătorilor de şoareci. Raton se lasă ademenit de ideile lui înaintate, de protestele lui de simpatie pentru „neamul şoricesc": „Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei Şi că aveţi cuvînt să vă plîngeţi de ei". Raton, împreună cu şoricărimea lui, capitulează, fraternizează cu cotoiul, îi oferă chiar un bal. Concluzia: cotoiul le dă o îmbrăţişare mortală: „Pe cîţi gura punea, îndată îi jertfea". învăţătura poate fi transpusă şi în planul politicii externe âl raporturilor între o putere expansivă şi un mic Stat victimizat. Vulpea de asemenea mănîncă păsări, şi puii de corb, care trăiesc mulţumiţi în culcuşu1 ei, în ciuda preavizelor lebedei generoase, sînt nişte fiinţe nemintoase, victime fatale: „Eu mă duc, lebăda zise, -> însă vouă vă sînt scrise Multe rele să răbdaţi; Căci prostia-vă cea mare, Ca şi-a penii-ntunecare, Nu se poate s-o spălaţi". 417 Uliul, legat cu o sfoară, făgăduieşte găinilor şi gîş-telor tot sprijinul său viitor, dacă îl vor ajuta să fugă. Găinile, proaste, îi rup sfoara cu ciocul şi cu unghiile, îndată ce uliul se simte în largul său răpeşte găini. El se scuză astfel: „Dar cînd mă juram astfel, eram legat, supus, Acum însă sînt slobod şi vă vorbesc de sus". Adevărata morală e următoarea: uliul este prin natură o pasăre de pradă şi smerenia lui trecătoare, cînd se află nenorocit, nu trebuie luată în serios. Pactizarea găinilor cu uliul, a oilor cu lupul e o eroare. Calul, animal falnic, primeşte vizita vulpii şi a lupului. Vulpea caută să-1 descoase, vrea să aibă cinstea de a şti cine este, care îi e neamul, cum se numeşte. Calul îl pune să-i citească numele în potcoavă şi culcă la pămînt pe lup: „Desluşit ne dovedeşte Fabula ce am văzut Că-nţeleptul se fereşte De orice necunoscut". Este învăţătura lui Saavedra Fajardo, care zisese: „fide e difide", „Cine nu se îndoieşte, nu poate cunoaşte adevărul". Există o condiţie socială şi de vocaţie. Căţeluşul huzureşte, măgarul e osîndit la munci grele, de dimineaţă pînă seara, arind laolaltă cu boii, lipsit chiar şi de fin, răsplătit cu ciomege. Măgarul încearcă şi el linguşirea, mîngîind pe om cu copita, cum văzuse că face preafericitul căţel cu laba. Rezultatul e dezastruos. Adulaţia este şi ea o artă, care nu e la îndemîna firilor oneste, şi era mai bine ca măgarul să rămînă măgar şi să zdrobească pe stâpînul său cu copita. Fatalismul păgubeşte propăşirii unei naţii. Bufniţa, invitată de mierlă să iasă din pădure, mărturiseşte că lumina soarelui îi supără vederea, aşteaptă să se deprindă cu ea, deşi mierla observă că fără a încerca să 418 scoată capul la soare nu-i chip să se obişnuiască cu el. Despoţilor le convine orbirea unui neam, căci astfel norodul nu poate să vadă nenorocirea în care trăieşte: „Mulţi zic că neamul nostru nu este încă-n stare, Ca altele, să facă cercări de-naintare; Că-nvăţătur-adîncă, idei, filosofie, Sînt prea vătămătoare 1-a lui copilărie. Declamaţia aceasta, pompoasă, îngîmfată, De vreţi, poate să fie despoţilor iertată: Numai lor le e bună a unui neam orbire, Căci nu-1 lasă să-şi vază a sa nenorocire.. . ." Totuşi, răzvrătirea prematură împotriva apăsării, cu ignorarea, putem spune, a strategiei, este de osîndit. Privighetoarea cu aripile smulse s-a strecurat printre zăbrelele coliviei, înainte de a-i fi crescut penele. îndată a căzut la pămînt. Progresul nu-i cu putinţă acolo unde lipsind oglinzile, fie că nu sînt cunoscute, fie că au fost sparte de stăpînire, adevărul e ignorat şi masele nu-şi văd nici propria mizerie, nici puterea. Pătrunderea luminii critice a adevărului, chiar şi printr-un ciob de oglindă, face imposibilă stăvilirea progresului: „Cînd al duhului soare Luminează-adevărul şi-i vine spre-ajutor, în zadar neştiinţa îi e-mpotrivitoare, Soarele o pătrunde şi-1 vezi triumfător". Nu totdeauna judecata obştească învinge. Cucul avea despre sine o prea înaltă părere, se credea vestit prin meritele sale. însă peste tot unde merge aude zicîndu-se „prost ca un cuc". El se întoarce acasă încredinţat că lumea a înnebunit şi toate merg la vale. Cel puţin acum îşi dă seama că nu e preţuit precum socotea. Libertatea e bună cînd e însoţită de noţiunea civicului. Porcul preferă să fie rob decît să fie lipsit de slobozenia totală de a devasta grădinile. Voluptatea robiei n-a fost biruită în el, iar libertatea o înţelege ca o arbitrarietate de felul aceleia de care face uz clasa de sus. Jurnalistul care laudă, în regimul aşa-zis constituţional, pe candidaţi, înflorind lucrurile ca şi vestitul Carcalechi, atribuind virtuţi proştilor, elocvenţă muţilor şi patriotism ticăloşilor, este ca pictorul care face unui candidat la 41? însurătoare un portret adulat pînă la nerecunoaştere. Dezbaterile parlamentare îndelungi şi sterile sînt aidoma cu gîlceava dintre lişiţă, raţă şi gîscă, invitate de lebădă să decidă, sub prezidenţia gîştei, sosul cu care trebuie gătit un peşte mare. Peştele se strică între timp. Geniul este incoercibil şi solitar, înfăţişarea sa e rebarbativă pentru omul convenţiilor mondene. Filomela e nevoită să recunoască acest lucru: „Iartă-mă, nu poci ascunde, Frumoasă deloc nu sînt; Şi de cînt cîteodată, în pădurea adîncată, Soarta mea este să cînt". Succesul imediat este al păunului cu veşmînt somptuos. Acesta e „domn", cel puţin pentru lumea superficială, acordînd interes la ceea ce se vede, iar nu la ceea ce răsună din adîncuri. Cîntecul privighetorii e un efect al nenorocirii şi al durerii; fondul său este critica vieţii sociale, pricină pentru care o ascultă în tăcere toată firea: „Eu vă spui numai că despărţirea Şi suvenire pline de jale, Că nedreptatea, nelegiuirea, • Era sujetul cîntării sale". Măgarul, prost şi formalist, cere aplicarea strictă a regulilor: „Cu toate-acestea, am nădejdi bune, De nu îţi pare lucru prea greu, La nişte regule a te supune, Luînd de pildă cîntecul meu". Cîntecul măgarului cu respectarea regulilor este fireşte îngrozitor. Critica e pretenţia papagalului^ care iie-fiind cîntăreţ, rîde de alţii, cenzurează cîntecul păsărilor. Nu mai puţin, papagalul este „împărat", şade ;într-o colivie frumoasă, adorat de toţi. Aerul dogmatic şi penajul pompos sînt prestigioase. " Castorul, inginer bine înzestrat de la natură, construieşte un zăgaz, spre a opri rîul furios, umflat de multe ploi. Zăgazul e rupt de apă şi lighioanele blestemă !pe castor, fără a preţui meritul încercării de a lupta contra firii^ din care va decurge neapărat izbîndă mai tîrziu: „Adeseori virtutea aşa se preţuieşte: Orice nobilă faptă, orice dreaptă-ncercare, Pentru-al mulţimii bine ş-a ţărei apărare, Mişeii o defăima, dacă nu izbuteşte". La Motte, într-un Discours sur la fable 1, insista asupra originalităţii: „... II n'y a point de milieu pour un aUteur, il faut inventer ou perfectionner; car â quoi bon, sous pretexte de quelques differences, redire ce que Ies autres ont deja dit?" Cu toate astea, fabula este foarte adesea o mică piesă de teatru sau un monolog, în acest caz înscenarea fiind totul. Nu se va pretinde că Moliere nu e original fiindcă a împrumutat anecdota, nici că ; Labruyere e un pastişor fiindcă a scris avînd în faţă * Caracterele lui Theophrast. Fabulistica lui La Fontaine e o operă de clasificaţie morală, ca şi aceea labruyeriană, portretele fiind înlocuite cu măşti de animale, în măsura în care acestea evocă o clasă morală umană. Buffon e, în mare măsură, fabulist. Dacă Privighetoarea şi păunul de Gr. Alecsandrescu e tradusă confuz după Le rossignol et le paon de Florian, fără a scoate în vedere îndeajuns că fabula poetului francez e o ilustrare a unui proverb: ,,Amorul e orb", cu aluzie la faptul că privighetorilor li se scot ochii ca să cînte, Măgarul răsfăţat, copiată după L'âne et le petit chien de La Fontaine, care şi acesta o luase de la Esop, reprezintă altceva în substanţă .decît modeluL „Le petit chien" are de-a face „avec Monsieur, avec Madame", căţeluşul e băgat la un stăpîn, după i toate semnele moşier cu cîmpuri de arat. Măgarul e şi el valah, munceşte ţărăneşte cu boii la cîmp, lipsit de fîn | şi înjurat. Căţeluşul mănîncă pîine bună (asta era cea ! mâi bună hrană ce se putea visa în Ţara Românească). L'âne, voind a adula pe Monsieur, îl loveşte cu copita ; „an menton fort amoureusement", pe cînd acesta este „en joie", deci treaz; măgarul îşi loveşte stăpînul în J. spinare, pe cînd acela dormea întins probabil pe sofa în 1 1 Fables nouvelles dediies au Roi par Mr. de la Motte de l'Aeademie Francaise, avec un discours sur la fable. Choz Isac Vâillant, La Haye, 1720. iatacul său, pe pîntece sau pe o rînă. Monsieur ia bastonul, boierul muntean, indolent, cheamă slugile. Morala lui La Fontaine conţine idei subtile, aproape preţioase, de graţie şi galanterie, compatibile cu viaţa curtenilor: „Ne forcons point notre talent, Nous ne ferions rien avec grâce; Jamais un lourdaud, quoi qu'il fasse, Ne saurait passer pour galant". Căţeluşul, măgarul şi stăpînul nu sînt chiar aşa de diferenţiaţi, măgarul are doar copita cam grea. Fabulistul scoate deci o învăţătură foarte memorabilă şi fermecător de elementară: „Nu siliţi natura; Veţi fi neplăcuţi Cu talentul care Nu sînteţi născuţi". Valahizarea temelor este generală. Elefantul (din fabula cu acelaşi nume, imitată după Krîlov), „orînduit" stăpînitor peste dobitoace, „pune în slujbe" pe lup şi pe boi. Lupii „năpăstuiesc" „prostimea", scot „biruri grele", „dâjdii". Oile „fac strigare", „plîngeri necurmate", cer „smerit" „izbăvire" şi „mila măriei-sale", care stă înconjurat de un ştab ca şi Alexandru Ghica ori Bibescu. în deficienţa mintală sînt stiluri. Elefantul din versiunea franceză a lui Krîlov suferă numai de diminuare a inteligenţei faţă de ascendenţii săi, neavînd „geniu", fiind totuşi un „souverain gracieux" şi un „bon gouverneur". Elefantul valah „e de cap tare, gros". Oile sînt de asemenea „proaste". Printre ele numai un berbec ştie să citească. într-un oraş prin care curge o „gîrlă" ca la Focşani, frumuseţea trece drept „urîciune", iar cei frumoşi se socotesc „sluţiţi". Aducerea oglinzilor e „poprită". Aflarea adevărului, „pricină de prefaceri de un folos ob^ ştesc", umple de mirare pe locuitori. Dregătorii poruncesc: „A se sparge cu pietre şi a se desfiinţa Oglindele acelea oriunde s-ar afla". Ofisurile domneşti şi „Vestitorul românesc" al lui Car-calechi n-au alt limbaj. Raton a fost crescut la pension, ca un fecior de boier la Vaillant, cotoiul chir Pisicovici, ipocrit ca un negustor grec, vorbeşte progresist, ca şi reprezentanţii unor puteri străine: „Binele şoricesc cît de mult îl doresc jţţ* Şi cît îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu! ':, Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei..." ;J Cotoiul e invitat de şoareci la baluri, care erau aşa '; de frecvente în societatea din vremea lui Gr. Alecsandrescu. jj Totul aminteşte împrejurările politice ale veacului, încercarea de a amăgi pe români cu profesii de prietenie şi liberalism. Privighetoarea şi măgarul e o imitaţie după (■ Krîlov, prin Emile Deschamps, pusă la nivelul culturii respective. Măgarul lui Kîrlov e un senior „qui s'ennuye" şi care invită pe confratele său, privighetoarea, să cînte. E meloman. Măgarul lui Alecsandrescu ascultă din în-tîmplare şi de uimire pleoşteşte capul, abia ridicînd cîte ..f o ureche în semn de favor. Privighetoarea cîntă nu ca profesionistă, „ci din pricina necazurilor proprii", ceea ce place unor ascultători obişnuiţi cu cîntecele de lume I şi necăjiţi de asuprelile stăpînitorilor. Ideea din Clinele < şi căţelul se găseşte în embrion în Le leopard et le renard i de Lachambeaudie, fabulist cu tendinţe utopic socialiste. Culoarea este locală. Cîinele vorbeşte ca un fecior de boier, ca un bonjurist care a fost în ţări civilizate: „Cît îmi sînt de urîte, unele dobitoace, Cum lupii, urşii, leii şi alte cîteva, Care cred despre sine că preţuiesc ceva! De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare: '■ Şi eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place. Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate Este egalitate. Toate iau schimbare şi lumea se ciopleşte, I Numai pe noi mîndria nu ne mai părăseşte". Astea le spune către bou, mască animală în general ţ a boierului de modă veche. Cînd Samurache vrea să participe şi el la libertate, clinele, departe de a păstra ţinuta distantă a snobului, are o ieşire violentă, de boier care-şi rupe ciubucul pe spinarea slugii: „Noi, fraţii tăi, răspunse Samson plin de mînie, {• Noi fraţii tăi, potaie 1 O să-ţi dăm o bătaie :> Care s-o pomeneşti. Cunoşti tu cine sîntem, şi ţi se cade ţie, Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?" Dervişul îndrăgostit de o fată are hirsutenia unui monah din vremea lui Eufrosin Poteca: „Fata răspunse: Poate-aş fi fost Destul de bună ca să te crez, Dar aste haine bisericeşti Nici n-au a face cu ce-mi vorbeşti; Ş-apoi de barbă mă-nfiorez". îndată dervişul îşi leapădă straiele monahiceşti, se îmbracă „nemţeşte": „Pusnicul nostru pe loc se duse, îşi rase barba, se pieptănă, Nemţeşte bine se îmbrăcă..." Vulpoiul se închină lupului, ca un boier obişnuit cu temenelele de la curte: „Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia-voastră..." Puii corbului, crescuţi de vulpe, concediază pe lebăda îngrijorată de soarta lor cu limbajul folosit faţă de guvernantele străine: „Puii, nebăgînd-o-n seamă, « Cale bună »,-i zic, «madamă»". Ursul stă înălţat pe domnescul tron. Toate fiarele vin să i se închine, lupul îi aduce „plocon", îi vorbeşte cu „plecăciune". Boul devenit boier agoniseşte „clăi sumă şi livezi o mie", are slugă la uşă, doarme după masă, lasă afară pe nepotu-său să-ngheţe. Dialogul între bou şi slugă e valabil pentru orice aspect al societăţii din domniile regulamentare: „— Boierule, zise, aşteaptă afară Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu. — Cine? a mea rudă? mergi de-1 dă pe scară. N-am astfel de rude, şi nici voi să-1 ştiu". .....Vulpea, care face profesie de liberalism, e invitată la curte, elefantul vrea s-o pună „în pîine", îi dă „departamentul găinilor". Potrivit obiceiului, vulpea sărută laba elefantului. Valoarea formală a multor fabule stă în simpla vervă de cuvinte, în reflecţiunile autorului şi în erudiţia de paradă, cu totul în alb, în schimbarea cadenţei discursului după caracterul personajului. Asemenea procedee folosea şi La Fontaine, meritul lui Gr. Alecsandrescu e de a le fi luat în stăpînire cu inteligenţă. în Toporul şi pădurea, o treime din fabulă este ocupată de o dizertaţie molierească, ce taie răsuflarea monologistului: ' . „Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face, Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace Nu rămîne-ndoială; pentru că de n-ar fi, Nici nu s-ar povesti. ■: Şi caii lui Ahil, care. prooroceau, Negreşit că au fost, de vreme ce-1 trăgeau, întîmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc . Mi-ă spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc Şi care îmi zicea Că şi el o ştia De la strămoşii lui, Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o ştiu De la un alt strămoş, ce nu mai este viu Şi p-ai cărui strămoşi, zău, nu poci şă vi-i spui". Vagul voit al referinţei îl găsim şi în alte fabule: „Am citit altădată, nu mai ştiu în ce carte, Că într-o ţară mare, de aici nu departe, Plăcuta frumuseţe trecea de urîciune..." Despre cîine se auzise: „C-ar fi zis, nu ştiu la cine, Cum că nu este prea bine , : A mînca atîţia miei..." Pisica vorbeşte către tigru aşa: „Ia stăi, mă rog, puţin, jupîne de pe jos, Care te socoteşti Că nu ştiu cine eşti". Autorul însuşi, în îndoială asupra identităţii animalelor, foloseşte vagul: „Un cotoi sau pisică, Din două nu ştiu care, >*>f' Nici mare nici prea mică, Dar foarte mîncătoare..." î Lupul mustră pe curtenii săi, abreviind titlurile: „Domnilor de tot felul! Bune sînt astea toate?" Morala fabulei Ursul şi vulpea are o aplicaţiune indefinită : „Cutare sau cutare, Care se crede în stare Lumea a guverna, fi Daca din întîmplare Ar face încercare, Tot astfel ar urma". Alteori, poetul adaugă fabulei un prolog plin de protestări de inocenţă (acest fel de umor este obişnuit t la el): ' ' „A fost un timp cînd multe din fabulele mele Se explica de oameni în sensuri foarte rele. * Crezînd cei cu rău cuget că eu, prin dobitoace, Pe hoţi, spioni şi alţii nu i-aş lăsa în pace Să-şi facă meseria! D-atunci învăţai minte: Şi veţi vedea la vale <; Ce fel m-am pus la cale Ca să nu mai dau pricini la astfel de ispite, Căci fabulele mele cele ce au să vie, Nevinovate, blînde ca mieii or să fie; .' Cum e doveditoare 1 Fabula următoare." De remarcat de asemenea umorul apophtegmatic, " acel aer între doctoral şi meditativ, cu care sînt procla- <' mate cîteva adevăruri comune: „Adesea nenorocirea 426 Schimbă gîndul şi simţirea..." f i i # „Ştiţi că copiii, cu înlesnire Găsesc sujeturi de neunire..." * „La cîte paseri sînt zburătoare, Libera viaţă e lucru mare; Natura este patria lor..." * „împărăţia dobitocească, Ca şi a noastră cea omenească, Statornicie vecinică n-are: Toate supuse sînt la schimbare! ..." * „Un bou în post mare ? Drept cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmplă în orcare loc; Decît multă minte, ştiu că e mai bine Să ai totdauna un dram de noroc. " Stilul indirect este una din metodele ce dau o locvacitate agreabilă discursului cu senzaţia de colportaj: „Clinele gonit de soartă S-auzise cum că poartă Simtimenturi de duşman; C-ar fi zis, nu ştiu la cine, Cum că nu este prea bine A mînca atîţia miei, Şi că dacă le adună Lîna lor pe orice lună, Să-i lase măcar cu piei..." * „A zis că nimic nu ştie, Că nu este bun să ţie Un rang între curtezani: Că la orice-1 rînduieşte, Nici o slujbă nu-mplineşte, Că nu face nici doi bani". 427 t F L * „Cu plecăciune apoi i-arată Cum că din suflet s-a bucurat De întimplarea cea minunată, De-ncoronare cînd a aflat. Cum că doreşte supus să-i fie, Că totdauna el 1-a iubit, Că pentru dinsul vieţi o mie Să le jertfească e mulţumit". Cu toate că am exagera dacă am considera pe Gr. Alecsandrescu un pictor animalier, atent la gesturile şi schimele necuvîntătoarelor, totuşi, cu sobrietate, creionul lui este exact şi intuitiv, în tot cazul nu contrazicător adevărului. Măgarul este „trist şi supărat", fizionomia Iui exprimînd în mod normal paraponisirea, elefantul are nasul învîrtit, puternic, e tare de cap şi măreţ. Berbecele e ales să facă jalbă din pricina glasului său plin de lamente: „Şi făr-a şti ce cere Va nencetat să zbiere". Curtenii sînt semnalaţi după podoabele naturale: „Prinţul sta ocolit de-o numeroasă curte; Cerbii cu coarne lungi, urşii cu coade scurte". Un Tartuffe este; „... smeritul cotoi, cu ochii în pămînt, Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt". Şoarecele „o iea la picior" repede cînd îl vede. Samson dulăul se răsteşte brutal la Samurache, fiind în firea lui de a lătra fioros: „Noi, fraţii tăi, potaie! O să-ţi dăm o bătaie Care s-o pomeneşti". Finalele versurilor înseşi au ecouri de lătraturi. O frază e o adevărată schelălăitură: „Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?" I Dregătorii lupului sînt toţi „păroşi", bufniţa e „umfla- ! • tă". Găinile, care au obiceiul să scurme, sînt puse să rupă | legătura uliului: ! „Şi găinile proaste, ce dorea să găsească | Pe cineva destoinic să va să le păzească, S-apucară de lucru; azi, mîine, se-ncercară Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară". Clinele trăieşte tipica viaţă de cîine: „Cu urechea pleoştită, cu coada-ntre picioare, Cîinele, trist şi jalnic, mergea pe o cărare". La atelaj, cele trei animale eterogene îşi definesc scurt caracterul: ţ, „Calul se azvîrlea, SjL Dar boul îl oprea, \v. Măgarul îl lovea". I ^ Corbii sînt lacomi de hoituri şi sînge şi croncănesc | într-una: „Şi după ce mîncară, şi după ce băură ! Mult sînge, începură i - C-un glas îngrozitor I Să cînte cina lor". \ Porcul e pus să vorbească un limbaj adecvat: ! „Să trăieşti! însă, stăpîne, în grădini poci eu intra, Pepeni, dovlecei şi verze fără grijă a mînca?" Lebăda e „gîtoasă". Lişiţa, raţa şi gîsca, deliberînd, fac gălăgia tipică a păsărilor acvatice: „Mare le fu gîlceava şi lungă convorbirea". Catîrul este prezentat ca un adevărat caz de patologie, căzut în delir de grandoare din cauza ornamentelor evocate foarte onomatopeic, cu versuri agitate ca de o scuturătură de clopoţei: „— Aşa zicînd, aşa făcu Şi plin de îngîmfare : El clopoţeii începu Să-i sune foarte tare; Aşa de tare îi sună, Cît mintea i se răsturnă". Păsările, în mod firesc locvace, sînt puse să sporovăiască popular, ca femeile la ţară:, „îi. ziseră: Taci, soro, te roagă obştea noastră: Despre cîntec, ne iartă, eşti ca un cuc de proastă". Oaia se văietă pe glasul ei specific: „Mumă-sa de durere . începuse să zbiere". Cu toate aceste multiple îndemînări■ artistice, distribuite cu măsură, meritul lui Gr. Alecsandrescu, care e un om de spirit reticent şi cu rîsul visător, îl constituie, ca şi în epistole, farmecul personal în dizertaţie şi divagaţie, darul de „causeur". Poemul în proză Eliazer el Nephtaly de Florian, tradus în 1833 de Gr. Alecsandrescu, nu este deloc mediocru. E o idilă tragică în decor primitiv, cu unele accente homerice. Florian prevesteşte aici pe Chateaubriand, aşa cum Claude Lorrain premerge lui Corot. Ieşit din năzuinţa către viaţa în natură, poemul evocă omul biblic şi vechiul popor al evreilor. Autorul vizitînd Vaucluse, locul ilustrat de Petrarca, descoperăpemalulrîului Sorgue o tînăra pereche aşezată pe iarbă, citind un manuscris şi vorbind o limbă ciudată. Sînt evrei şi se numesc M. Iohathas şi madame Estheri Autorul se arata înflăcărat -'faţă* de poporul ebraic: „Vous etes d'une natipn bien anţique et bien celebre, â qui tout chretien doit du respect".,„Nous les dispenserions du respect — răspunde d-na Esther, care are ochi mari negri — s'ils voulaient nous accorder cette tolerance que commande l'humanitâ".. Autorul e .invitat la masă. Acolo află că amfitrionii nu niănîncă nici iepure, nici purcel, nici seu, nici lapte, nici carne la acelaşi prînz. Vine vorba despre Talmud, Purim, Chipur. Un perete exterior al casei e lăsat în ruină: „C'est notre usage... depuis la destruction du Temple". Este evident că dacă Gr. Alecsandrescu ar fi nutrit sentimente de intoleranţă n-ar fi tradus tocmai această naraţiune a lui Flo- Lector: ANDREI RUSU Tehnoredactor: VASILE CIUCĂ Bun de tipar: 77. OS. 83 Coli ed. 25,09 " Coli tipar li£5 + 4 pag. Tiparul executat sub comanda nr. 64 la întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1918", -■ « str- Grigore Alexandrescu nr. 89-97 •^teăUt*1 Bucureşti, Republica Socialistă România riah. Tinerii evrei împărtăşesc autorului cuprinsul manuscrisului. F. istoria a doi fraţi gemeni, Eliâzer şi Nephtaly, fiii marelui preot Sadoc. Amîndoi se îndrăgostesc de Racliel, fata pastorului Abdiăs, şi Nephtaly, care o cunoscuse întîi, e chiar trimis s-o peţească pentru frate-său Eliazer, care însă, aflînd cum stau lucrurile, din generozitate simulează sinuciderea, dispare şi moare într-o grotă.''Specificul"naraţiunii îl constituie patriarhalitatea. Nephtaly se acoperă cu o piele de leopard, vînează cu arcul şi ia ca unică provizie un vas cu lapte. Apropierea Rachelei e semnalată prin zgomotul turmei: „Bientot le bruit d'un troupeau revenănt des pâturages se fait entendre pres de la maisort". Cîte un tablou tinde spre grandios: „Le soleil s'etait plonge dans le grande mer; les troupeaux deja râssembles, descendoient â pas lents des montagnes, lorsqu'Abdias, să fille et Nephtaly, en approchaht de Şilo, apercurentlatente'violette qui couyroit le tabemacle". Peisajul'cu scenele lui pastorale, mai puţin marea,; nu era Ia urma urmelor mult deosebit de priveliştile sub-carpatine, aproape sălbatice atunci, din preajma Tîrgo-viştei. Traducînd, Gr. Alecsandrescu n-are nici penel, nici harfă, \deşi transcrie cursiv: „Je voyageois, il y a quelques annees, dans T'aricien comitat d'Avignon..." „Sînt vreo cîţiva ani de cînd călătoream în vechiul comitet (sic) al Avignonului..," „Enfans de Zelpha, vous qui gemissez (levant le Seigneur de nos fatales: discordes..." „Fii ai Zelfi, voi care gemeţi înaintea stăpînului ticăloaselor noastre vrăjbi..." Poetul traduce uneori neglijent: lin (in) e-tradus cu Unu şi faon (pui de ciută) cu păun. j\' ' ■" : ' : ■'■■.'.'' Proza lui Gr. Alecsandrescu din Memorial de călătorie ne pune în faţă un om fără mare .complexitate ideo^ logică şi; aparent, de o senzivitate redusă, în; oriqe caz de un talent narativ şi descriptiv stîngaci. Cînd nu poate proiecta în proporţii uriaşe, poetul vede banal. Cozia „nu diferă întru nimic'din cele niăi-multe" niînăstirî, crîngurile sfiit ;;,îrumoase",1 priveliştile „cochete şi elegante". Bd- lliac ori Pelimon dau iluzia unei fantazii mai pline. Adevărul este însă că poetul adunase toate enormele lui emoţii în poeziile prilejuite de călătorie, faţă de care ceea ce e scris „în limbajul d. Jourdain" rămîne ca un simplu regest. Jurnalul e presărat cu anecdote istorice şi ironie romantică şi cuprinde chiar un fragment de nuvelă, Călugăriţa, scrisă, zice Alecsandrescu, de un boier bătrîn, în realitate de el. însă în ce stil hibrid este povestită dragostea dintre „junele amorez" Leurdeanu, om (la leatul 1690!) cu „sentimente romantice" şi Elena Corbeanu! Tînărul, care era un „brav", avea de gînd a cere pe fată „formal în căsătorie". Din păcate, mama ei, bigotă, o făgăduieşte mînăstirii de se va ridica de pe boală, ceea ce se şi întîmplă. Junele pune la cale răpirea fetei şi într-o noapte, pe cînd stareţa făcea „revista", văzu un bărbat însoţit de o jună călugăriţă. Dădu să strige, bărbatul însă o prinse în braţe şi o trase în luntre, stareţa voi să sară şi se înecă. Alecsandrescu, mare cititor al lui Voltaire, res-pingîndu-i- pretinsul ateism, îi îmbrăţişa atitudinea împotriva intoleranţei, deşi poate fi aici şi un ecou al temei ororii claustrale din Diderot. Ceea ce conferă poeziei lui Gr. Alecsandrescu originalitate este muzica cu magistrale efecte de cadenţă şi extinc-ţiune. în proză, eufonia dispare, lăsînd numai sceneria goală, devenită convenţională. Totuşi, poetul cu creionul lui, cînd delicat, cînd fantastic, e cîteodată prezent. Sub efectul exaltării patriotice, hiperbolizarea, în sensul catastrofalului şi al grandiosului sălbatic, este şi aici modul curent. România mică poartă cu mînăstirile, munţii şi rîu-rile sale, „un caracter de sălbăticiune şi de mărime: cîn-ticile haiducilor, tradiţiile popolare, costumul pitoresc al pandurilor, toate arăt un popor născut pentru arme şi demn de a le purta". Oltul curge la Cozia ca o Niagară, în măreţe capriţii, strecurîndu-se printre două stînci şi se răzbună „prin urlete sălbatece de strîmtorimea ce suferă", „spărgîndu-se cu furie de pietroasele lor temelii"; Coborînd de la peşteră, sînt însoţiţi de „huietul Bistriţii", Olteţul, curgînd la vale „printr-un fel de urlet sălbatec, dovedeşte rudenia ce are cu Oltul". La Tismana, dintr-o mincătură adînca, iese un izvor, care trece pe sub pămînt 432 prin curtea mînăstirii şi „se aruncă din înălţime ca un torent". Sînt şi alte efecte son!ce decît acelea ale căderii lichidelor. „Lungimea veşmintelor şi lungile rase ale călugăriţelor" „se tîrau pe iarba înaltă a curţilor mănăstirii, care părea a se mişca sub păsurile unor fantome". O parte a pădurii la Tismana făcea „să se auză un uiet fioros, asemenea cu zbieretul depărtat al fiarelor sălbatice". La Cozia, poetul ascultă „nenumăratele voci ale singurătăţii". în general, ca şi în poezie, Gr. Alecsandrescu cultivă geologia himalaiană şi interpretează himeric umbrele. în apropierea Coziei, pe malul stîng al Oltului, se suie „pe o măreaţă teraţă, spînzurată ca printr-un farmec dasupra abisului". Crepusculul vesperal dă obiectelor „colori fantastice". Peştera de stalactite de la Polovraci i se păru „una din acele cetăţi încîntate, ce le-a inventat imaginaţia zîmbitoare a poeţilor arabi". Se văzu ocolit „de o mulţime de figuri de pietre, care la lumina făcliilor luau o formă de figuri omeneşti" sau de „fiinţe care se împăr-tăşa de om şi de heare, fauni sau silvani". Trecu într-a doua peşteră, lipsită de umezeala pătrunzătoare a celei dintîi, cu aerul respirabil. Aici fu uimit de „varietatea boitelor gotice", de „albeaţa şi luciul parchetului", de „nenumăratele statue" ce-1 înconjurau, „posomorite sau zîmbitoare". Fantazia însă este împinsă prea departe într-un delir dizgraţios. O imagine delicată închide totuşi viziunea. Poetul îşi scrie numele pe o coloană, care lucea de mii de steluţe, „ca acelea ce licuresc dimineaţa pe un mal de zăpadă". Tismana e descrisă în gustul colosal cu care desena castele medievale Victor Hugo, aşezată pe un munte retezat, apărată îndată de o „măreaţă stîncă . ce se pleacă deasupra-i, ocolită de ziduri vechi care se întind pe marginea prăpastiei", „încoronată de turnuri", zguduită de un torent ce clocoteşte pe dedesubt. în proximitate, pe stîncă, deasupra unei peştere, e vizuina sfîn-tului Nicodim, spre care un călugăr tînăr se agaţă „cu unghiile ca o pisică sălbatică". Spectacolul măreţ este seara, cînd iese luna, „legănîndu-se printre frunzele desfăcute de vînt" şi ridicîndu-se „deasupra stejarilor celor mai înalţi, ca pe un piedestal de verdeaţă". „Am văzut de multe ori răsărind şi apuind luna, dar niciodată acea privelişte nu mi-a făcut atîta impresie. Tăcerea acestei cetăţi, unde răsuna odată zogmotul arme- 433 lor, întinderea pustiului, singurateca lună ce se înălţa melancolică pe cîmpiile cerului, mi se părea a înota în atmosferă ca un fanai aruncat pe nemărginirea oceanului; toate umplea inima de melancolie şi deştepta ideea unei vieţi petrecute în singurătate în sînul naturei." Poetul notează la Slatina, în aşteptarea podului plutitor, actele unui apus de soare „măreţ": „Soarele înconjurat de nori vineţi avea o faţă sînge-rată şi forma în unde o coloană de aur ce se părea că iese dintr-un vulcan de flăcări. Apoi, cînd fu aproape a se ascunde, norii rămaşi deasupra-i, subţiindu-şe şi întin-zîndu-se ca o pînză de păianjeni; îi formară o diademă strălucită de diferite culori." Gr. Alecsandrescu n-a descris decît o parte din călătorie, în memorial spune cu îndrăzneala-i obişnuită lucruri usturătoare pentru guvernarea lui Alexandru Ghica. întîi îl izbea reaua stare a poştelor. Cai nemîncaţi, abia tîrîn-du-se, hamuri care se rup şi ştreanguri ce se deznod. La Talpa, între staţiile Baciu şi Golăneşti1, unde coboară ca să rămînă peste noapte, vede două arcuri de triumf decorînd cele două intrări ale peşterii, şi care erau ridicate pentru „o onor. persoană ministru de Interne, care în adevăr n-a triumfat în contra nimului, dar a bătut pe mulţi surugii, trecînd pe acolo". Se adăpostiră sub un umbrar „sub care se odihnise strălucita persoană". Cine era acesta? Pînă către sfîrşitul lunii mai 1842, şef al Departamentului din Năuntru este marele ban Mihail D. Ghica, fratele domnului. Acesta îşi dă demisia la 19 mai, iar la 29 mai domnul numeşte pe logofătul Barbu Ştirbei, iar pînă la venirea lui, vremelniceşte, pe banul Grigore Băleanu, care era şi prezidentul Sfatului administrativ. La 16 august venea ştire de la Breaza că fusese întărit, ministru dinăuntru marele vornic Teodor Văcărescu („Cantor de avis",. nr. 38 din 19 mai 1842."; nr. 42 din 2 iunie 1842; nr. 64 din 18 august 1842). Ministrul victorios asupra surugiilor trebuie să fi; foşţ nu, Gr. Băleanu, ci Mihail Ghica însuşi, care, deşi demisionat, ca membru al familiei domneşti, era întîmpinat triumfal 1 Almanahul statului pe anul 1837, p. 218 şi urm. 434 (Şi harta).. cu prilejul plecării lui, pe ziua de 6 iulie 1842, la Viena, cu „toată strălucita sa familie" („Cantor de avis", nr.- 52 din 7 iulie 1842). „Legioane de purici", pe care Gr.Alecsan-drescu le bănui a fi oştirile lui Decebal înviate prin metempsihoză, munciră pe călători toată noaptea. La Slatina, pînă să se aducă caii, poetul „văzu pe noul prefect, care trecea în judeţ, ocolit de o ceată întreagă de dorobanţi. Tistul sau şeful lor venea în urma trăsurii, ţiind deasupra capului şi înfăţişînd fără ruşine orăşanilor vederea unei mobile misterioase, ce da tutulor să înţeleagă că d. cîrmuitor este supus la slăbiciuni care îl apuc adeseori în mijlocul tîr-gului". Pînă în iulie fusese ocîrmuitor de Olt serdarul Constantin Oteteleşeanu. Vodă dăduse poruncă fratelui său Mihail Ghica să înlocuiască vechii ocîrmuitori şi, pe ziua de 3 iulie 1842, fuseseră numiţi vremelniceşte, la Dolj, Ioan Voinescu, adiotantul ştabului înălţimii-sale, iar la Olt stolnicul Ioan Lahovari, rudă, de bună seamă, cu praporcicii Constantin şi Nicolae Lahovari, camarazi de oştire ai poetului pînă în 18371. Prefectul supus slăbiciunilor era, deci acel Ioan Lahovari („Cantor de avis", nr. 53 din 11 iulie 1842). Domnul avea să facă el însuşi în septembrie o călătorie în ţară şi în Oltenia („Cantor de avis", nr. 7 din 26 sept., 1842, şi.nr. 78 din 10 oct. 1842) şi se vede că-i era teamă de comploturi şi trimetea dinainte pe la judeţe oamenii săi. Primiţi ca nişte prinţi de Ioan Oteteleşeanu, contracciul Ocnelor-Mari, cu care venise pînă acolo, şi care îi trată cu dulceţuri şi cu toate bunătăţile timp de două zile, poetul nu se reţine de a Observa că ocna era tristă pentru cei care o locuiesc „şi atît de profitabilă pentru d. Oteteleşeanu, care o exploatează". Deşi s-a coborît în ocnă, nu o descrie. într-o notă se mulţumeşte a spune că „pînă atunci mina nu era sistematică şi te coborai într-însa cu frînghia". în 1847 vornicul A. Vilara merse la Ocnele-Mari să vadă lucrarea „ocnei sistematice povăţuită de D. Foit". Raportul lui uscat e mult mai sugestiv. în zăduful cel mare al verii „toate ocnele au duh" şi lucrarea încetează „neputînd lucrătorii să rabdei greutatea aerului". Voigt inaugurase pentru primenirea 1 Un maior Lahovari era numit ocîrmuitor de Buzău la 15 sept. 1842 („Cantor de avis", nr. 72 din 19 sept. 1842). 435 aerului nişte morişti cu cîte patru pene şi cu mîner de fier, 'i învîrtite fiecare de un om sau prin vreun fel de maşină. l Ocna se sistematiza atunci cu trei guri, două pentru exploatare, prin metoda crivacelor solide, legate cu fier, rezemate pe bolduri de fier groase, bine cumpănite ca să j poată lucra două otgoane într-o gură, despărţite spre a nu se încurca printr-un perete de ţambre de stejar, şi ! alta pentru intrare şi ieşire, „ori în chip de scară rotundă sau prin mai multe etajuri". Puţurile tăiate în sare erau căptuşite cu ţambre de stejar cioplit pe trei muchii şi înţepenite între ele şi între pereţii pămîntului şi al sării I cu pămînt bine bătut, încît să nu rămînă cea mai mică , răsuflătoare sau scurgere de apă dinspre părţile pereţilor. Pentru scurgerea şi deşertarea apelor din ocnă urma să I se folosească burdufurile trase afară prin crivace, ori să se facă preduhuri răspunzînd în jurul dealului („Vest. 1 rom.", nr. 81 din 14 oct. 1847). Gr. Alecsandrescu ascultă reclamaţia unui ciocănaş, ; care se plîngea că nevasta 1-a lăsat înainte de soroc. Fu i mirat cînd află că omul şi femeia se luaseră de probă pe I termen de doi ani şi numi această însoţire, ce-i drept imorală prin practicîtatea ei lipsită de o idee înaltă, fourie- i rism, confundînd accidentalul cu socialismul, fie şi utopic. Viaţa monahală nu stîrneşte nici un entuziasm poetului. La mînăstirea Dintr-un lemn admiră curăţenia, dar con-stată că multe dintre cele nouăzeci de maici erau încă copile, „care nu ştiu nici cum, nici pentru ce se află acolo". 1 Probabil îi plăcură multe, căci nu îndemna pe nimeni să le vadă, de voia să-şi mîntuie sufletul. La mînăstirea Cozia observă dărăpănarea locaşului şi totdeodată lipsa de ascetism a egumenului. într-un „aruncător de apă" păstrăvi frumoşi jucau şi săreau. Gr. Alecsandrescu nu crede nici în miracole. Mai jos de biserica de lemn, făcută pe locul unui stejar în care se aflase o icoană, dădu de un alt stejar vechi, „nepotul celui tăiat", fiindcă se trăgea din *■ rădăcinile lui. Poetul încredinţa ironic pe cititor că şi acesta făcea minuni, „întocmai ca răposatul unchiul său". în 1869 Gr. Alecsandrescu publică în „Opiuiunea constituţională" un fel de nuvele de o stîngăcie inimitabilă. Numai una este semnată. Totuşi două sini în chip j 436 sigur de el, alte două îndoielnice. în nr. 10 din 29 mai ' 1869, la rubrica „Varietate", apare Soldatul, semnat cu trei stele şi cu un lung moto extras dintr-o circulară din 1 noiembrie 1860, a lui M. Kogălniceanu către săteni, cu ocazia tragerii la sorţi. Peisajul cu care se deschide schiţa e din geografia familiară a lui Gr. Alecsandrescu: „Pe malurile Ialomiţei şi sub poalele bogate ale Carpaţilor este aşezată comuna Frunzeni. Casele locuitorilor sînt frumoase şi curate, grădinile şi drumurile pline cu arbori roditori, fîntînele din sat duc vestea în tot judeţul de apă limpede şi sănătoasă ce izvorăsc. în Frunzeni, locuitorii sînt toţi fruntaşi cu patru boi". Flăcăul Florea, de 28 de ani, e iubit de toţi. „Cine este acest copil măreţ al satului? Ursitoarele a prezidat la naşterea lui şi 1-a îmbogăţit cu atîtea daruri? Este el vrun năzdrăvan?..." Răspunde autorul: „Regimentul! Armata! Iată şcoala unde se învaţă numai lucruri bune şi folositoare". Alt flăcău, Vlad, a stat şi el şase ani la armată, fără a fi ajuns vrednic ca Florea, pentru că a fost ordonanţă de ofiţer. De observat că stilul schiţei se aseamănă cu al unei Legende române: Singele Voinei (nr. 11 din 1 iunie 1869), asemenea anonimă („Mîndreni este un sat de munte — pe marginea Dîmboviţei; stînci încîntători se mirez în undele limpezi, flori gingaşi cresc pe lunca răcorită de apele capricioase ale rîului bătrîn şi falnic..."). în nr. 17 din 22 iunie 1869, tot la „Varietate", întîlnim Amintiri măreţe II. Datoria împlinită, ceea ce înseamnă că schiţa Soldatul fusese considerată ca Amintiri măreţe I. Subiectul e tot din ordinea virtuţilor militare. O notă arată că faptul a fost extras dintr-un raport în birourile Ministerului de Rezbel, iar un motto sună astfel: „Trecător, du-te de spune Lacedemoniei c-am muritără aci, spre a ne supune legilor sale" (Leonidas la Termopile). Asta aduce aminte de un vers din Mormintele la Drăgăşani: „Ziua cînd Leonida căzu la Termopile". „Noaptea din 15 decembrie 1864 — începe schiţa — era aspră de tot. Zăpada aruncată de un crivăţ puternic silea pe fiecare să cate un adăpost şi să se simtă fericit cînd putea să-şi privească un buştean arzînd în vatră. O tăcere adînca domnea altfel în tot oraşul bucureştean şi viscolul nu mai lăsase nici un felinar aprins. Retraşi 437 prin casele lor, locuitorii auzeau acum numai furia vuitului zguduind cu tărie ferestrele şi uşile locuitorilor.'? Pe această noapte doi dorobanţi pe jos ies pe barieră Giurgiului, se îndreaptă spre Văcăreşti, lasă mînăstirea în stînga, străbat satul Săpeşti şi se opresc în mijlocul tufişului ce duce la Leurdeni. Dorobanţii sînt Oarcă şi caporalul Dinu şi au venit să prindă trei tîlhari. Dau de ei, găsesc unul mort şi pun mîna pe unul rănit" şi pe al doilea teafăr. Caporalul Dinu, care a fost şi el rănit, are uimirea de a constata că tîlharul zdravăn este vărul său Florea. îndeamnă totuşi pe Oarcă să ducă pe hoţi căpitanului, iar el cade jos mort. „Voi, care n-aveţi cuvinte îndestule — încheie ano^ nimul — spre a amărî starea militarului, spuneţi dacă, în timpul sceptic în care trăim, cunoaşteţi o poziţie mai măreaţă; dacă în mijlocul civilizării noastre moderne este un rol mai sublim decît a fi santinelă a legei..." Amintiri măreţe III. Un episod din lupta moldovenilor cu tătarii în 1510, deşi nesemnată, este sigur de Gr. Alecsandrescu. Drept moto e luată o strofă din Umbra lui Mircea la Cozia („Noi citim luptele voastre..."). Dacă întîiele două „amintiri măreţe" nu vor fi scrise de poet, atunci cel puţin acesta a cerut redacţiei să-i publice în aceeaşi serie, în continuare, evocările sale militare. Scurta amintire e lipsită de afabulaţie şi dovedeşte o carenţă totală a talentului. Se vorbeşte de o luptă crîncenă a moldovenilor împotriva a 60.000 de tătari. „Copaciu, viteazul Copaciu, spaima streinilor, groaza tătarilor, braţ de fier, inimă de leu", rămîne numai cu o mie de. ostaşi. Se retrage ca să prindă puteri, apoi se repede din nou la luptă. „Copaciu insuflă tutulor curajul ce-1 domnesc(e), aleargă, zboară de la uni(i) la alţi(i), mereu este acolo unde:loviturile sînt mai dese." Tătarii fug, dar „respunse la apel" numai trei sute de moldoveni. Nici un monument nu arată, comentează autorul, locul unde s-a petrecut „astă luptă uriaşă". „Astăzi nu este decît călătorul care, ştergînd praful după foile vechi ale trecutului nostru, cînd străbate acele locuri, se opreşte şi, cunoscînd felul morţii lor, se apropie de acel loc sînct, se descopere cu respect, îngenun-chiă şi se roagă la Dumnezeu să-i dea putere a face ca 438 dînşii". i Ultima istorisire, Amintiri măreţe IV. Un episod din I viaţa lui Mihai, este semnată G.M. Alecsandrescu. Tablou- j rile sînt şterse, epica precară: !„Era o zi frumoasă. Oastea lui Mihai trecuse Dunărea şi steoa zilei ce se arătase de cîtva timp resfăţa acum razele ei strălucitoare pe feţele înăsprite ale ostaşilor, ca ■şi cum ar fi venit înadins să salute întoarcerea lor victorioasă pe pămîntul patriei"... „Mihai, ca totdauna, mergea în capul oastei sale. Cu frîul lăsat pe coama calului, cu capul plecat în jos, sta pe gînduri şi cugetînd la ( fraţii săi de arme, ce-i lăsase pe cîmpul luptei, cîte o j lacrimă curgea din ochii săi." i Aflînd că cinci sute de turci ard şi pradă prin apropiere vetrele şi turmele românilor, Mihai, cu şase căpitani, omoară o mare parte din turci. „Invulnerabil ca un om ] protejat de cer", „luptîndu-se deodată ca un cetăţean pentra libertatea sa şi a fraţilor săi şi ca un domn pentru drepturile ce avea de apărat", e „aclamat de ai săi cu | bucurie" în drum spre capitala sa. „Tîrgoviştea". { în 1868, cînd Angelina avea şapte ani, Gr. Alecsan- drescu găsi de cuviinţă să traducă pentru ea cîteva basme de E. Laboulaye „de l'Institut". Acesta era de fapt un ( personaj politic foarte notoriu, şef al liberalilor francezi. Numele fui apărea des în jurnalele, române şi i se traduse Le prince-caniche. întîiul basm apăru în „Pressa" (nr. 65 din 23 iul. 1868), sub titlul O domnişoară Ce era mai înţe-, leaptă dectt un împărat, după E. Laboulaye „de la Insti- j tut". Continuînd a publica astfel de traduceri, Gr. Alec- sandrescu nu dă totdeauna numele autorului.1 1 O domnişoară ce era mai înţeleaptă decît un împărat, după Ed.;Laboulaye de la Institut („Pressa",'nr. 65 din 23 iul. 1868); Limbagiul animalelor, după Ed.Laboulaye, traducţiune („Pressa", nr. 67 din 27 iul. 1868); Leneşa (de) Gr. M. Alecsandrescu („Pressa", nr. 71 din 6 aug. 1868); Arendaşul prudent (de) Gr. M. Alecsandrescu („Pressa", nr. 74 dinii aug. 1868); Destinul, după Ed. Laboulaye de la Institut („Pressa", nr. 75 din 15 aug. 1868); Gtştele bunului Dumnezeu, parabolă de Gr. Alecsandrescu („Albina Pindului", I, 1868, nr. 10, p. 253, reprodusă şi în „Familia", X, 1874, nr. 49 din 15/27 dec, p. 590—591); Micul om cenuşiu (de) Gr. M. Alecsandrescu („Opiniunea constituţională", nr. 29 şi 30 din 3 şi 7 aug. 1869); Paşa 439 în volumul apărut în 1872, sub titlul Poveşti albastre după Edouard Laboulaye, înlătură unele din bucăţile publicate în periodice.3 în Contes bleus'2 de Ed. Laboulaye nu sînt decît trei din poveştile traduse de poet, şi anume: Le pain a"or (p. 155 urm.), Les oies du bon Dieu (p. 178 urm.) şi Les douze mois (p. 187 urim)3. Celelalte poveşti trebuie să fi fost scoase din alte opere ale lui Laboulaye. Trei din ele, dealtfel, sînt din culegerea lui Wuk Stefano-vici Karagic, Volksmărchen der Serben, tradusă de Laboulaye în Etudes contemporaines sur VAllemagne et les pays slaves (deuxieme edition, Charpentier, Paris, 1862) şi probabil transportate şi într-un volum de basme (Le langage des animaux ; De la demoiselle qui etait plus acisee que Vempereur; Le destin).i Subiectele basmelor sînt următoarele: un prinţ de Holar fură unui rege oi, un taur, cearşafurile şi pe regină însăşi şi devine ginerele lui; o leneşă e ajutată de trei vră- păstor de Gr. M. Alesandri (sic) („Opiniunea constituţională", nr. 48 şi 44 diH 21 şi 25 sept. 1869); Istoria lui Cutcurigu (de) Gr. M. Alecsandrescu („Opiniunea constituţională", nr. 45 din 28 sept. 1869); Palatul vieţii de Gr. M. Alecsandrescu („Opiniunea constituţională", nr. 59, 60 şi 61 din 16, 20 şi 23 nov. 1869); Cele nouă luni (de) Gr. M. Alecsandrescu („Opiniunea constituţională", nr. 62 din 27 nov. 1869); Plinea de aur (de) Gr. M. Alecsandrescu („Opiniunea constituţională", nr. 66 din 11 dec. 1869). 1 Gr. Mihaiu Alesandrescu, Poveşti albastre, după Ed. Laboulaye de la Institutu, Bucuresci, Tipografia CA. Ro-setti, Str. Academiei nr. 26, 1872: Micul om cenuşiu, Leneşia, Destinulu, Arendasiul prudent, Plinea de aur, Cele două-spre-diece luni, Palatul vieţiei, Pasia păstor, Istoria lui Cutcurigu, Istoria lui Briam nebunul. 2 Contes bleus, par Edouard Laboulaye de 1'Institut, cinquieme edition, Charpentier, Paris, 1874. 3 Les trois citrons, conte napolitain (p 197 urm.) n-are nimic de-a face cu Palatul vieţii (cf. V. Ghiacioiu, ed. Poezii de Gr. A., p. LXXXIV). 4 Alte opere de E. Laboulaye: Souvenirsd'un voyageur, Nouvelles, 1857; Nouveaux contes bleus, 1867; Contes et nouvelles, 1868; Le prime caniche, 1868; Derniers contes bleus, 1883; Contes ckoisis, 1890. Ed. Laboulaye a colaborat la „Journal des debats", a cărei colecţie pe epoca respectivă nu se găseşte în bibliotecile noastre, precum nici volumele de mai sus. jitoare să pară harnică, se mărită şi soţul o fereşte de trudă ca să nu se facă urîtă ca vrăjitoarele pe care le-a văzut. Un om sărac, sfătuit de destin, pune tot ce are pe socoteala soţiei sale, ocolind astfel piaza rea personală; un arendaş dă bani mulţi pe trei sfaturi ce se dovedesc foarte de folos; o fată mîndră visează un bărbat în căruţă de aur, acela se întîmplă să vie, însă îi dă de mîncare numai pîine de aur. Dobrunca e fata vitregă urgisită de maşteră, care prin bună purtare capătă iarna de la cele douăsprezece luni viorele, fragi, mere. Soră-sa, invidioasă şi aro-• gantă, vrea să capete şi ea şi e pedepsită. Un copil folo- i seşte două talismânuri pe care i le dă bunică-sa pe moarte, ca să agonisească viaţă veşnică bătrînei. Un rege mazilit învaţă ce este munca şi nu îngăduie fiicei sale decît un bărbat care ştie un meşteşug. Un cocoşel îngîmfat fără un ochi, o labă şi o aripă, merge la papa de la Roma şi e ] îndată prins, jumulit şi pus pe grătar. Apa şi focul, faţă j de care nu fusese îndatoritor pe drum, îl opăresc şi îl \ ard, iar vîntul îl suflă pe o clopotniţă ca „giruetă". Un ! rege cere de la un om sărac vaca şi, fiindcă acesta se j împotriveşte, pune de-al omoară pe el şi pe cei şase copii. ! Scapă numai Briam, un copil nebun. însă în Islanda este î credinţa că fiul răzbună pe tată. Briam e luat ca măscă- ,! rici la curte, face pozne de Păcală, pricinuind cu una din ele moartea regelui. Traducerea este de o surprinzătoare neîndemînare. Un domn ia acasă pe tînăra leneşă şi e I încîntat „de această aquisiţiune". Leneşa invită pe vrăji- toare la „maritagiul" ei. Marienca, fata orgolioasă, declară că avea „rezon". Cutcurigu e sfătuit să fugă de „marmi-toni". La palatul regelui din Islanda, curtenii asistă la „leveu (ţeremonia sculării)". Gr. Alecsandrescu nu are deloc simţul armoniei limbii prozaice, culoare şi nuanţă. : în;schimb,, cînd cu aceleaşi meschine mijloace versifică, "' strofa dă deodată un acord celest în stilul sacerdotal al j lui Al. Macedonski: „Tot vine 1-al său rînd — Vînt, ploaie şi gheaţă, Mai tîrziu, mai curînd j , -v Şi moarte, şi viaţă, Tot vine 1-al său rînd... 441 Tot vîne I-al său rînd — Şi bine şi rău mare, Destinul este surd; Ultragiu, răzbunare Tot vine 1-al său rînd. în „Românul" din 25 ianuarie.1872, Gr. Alecsandrescu dădu un scurt poem în proză înmormlntarea poesiei, care produse o anume emoţie. „Transacţiuni litterare şi scien-tifice" (I, nr. 1, 15 II 1872) reproduse poemul cu un comentări „Cînd se mai găsesc oameni cari să susţină o atare proză, poezia nu este moartă. Cînd un bătrîn vorbeşte o limbă aşa de frumoasă, muzele vor presăra încă floricelele vieţii pe inimile ce vor înţelege aceste sublime' accente." Dar compoziţia cu cadenţele şi repetiţiile ei nu poate să fie decît o traducere: „Poezia murise, izbită în inimă de o lovitură de compas. Cu toate că n-o regretară deloc, voiră însă, în consideraţia marelui rol jucat de dînsa altădată în lume,, să trateze pe repausata ca pe o împărăteasă văduvă şi să-i facă îngropăciunea cuvenita rangului său. Voiră s-o espuie p-Un pat de paradă, în voaluri de purpură şi c-o coroană de flori pe frunte; dar la neguţătorii de stofe nu se mai găsi purpură şi-n nici o grădină nu se mai aflară flori: o brumă neaşteptată le desfiinţase pe toate. Conveniră dar, pentru ceremoniale, să înlocuiască voalurile de purpură prin pînze zugrăvite cu iscusinţă, şi florile prin puţină musică; dar nu mai era prin prejur nici un pictore, nici un musicante. Poesia murise. Se gîndiră să facă cel puţin a fi întovărăşit corpul d-o deputaţiune de june fete îmbrăcate cu alb; nu mai erau însă june fete; toate femeile erau palide şi aveau pielea zbîrcită. Poesia murise." Etc. Puţin după aceea („Românul" din 4 febr. 1872) poetul publică o istorioară în proză, Lorelei sau Stlnca Lorei, frumoasa fermecătoare, o variantă cam vulgară, f42 desigur tot după un text francez, foarte în maniera Laboulaye, a vestitei legende hore Lay din Des Knaben Wunderhom, pe care Clemens Brentano o transportase din God'vi oder das steinerne Bild der Mutter, ein verwilder-ter Roman von Măria, Bremen, Wilmans, 1801 (şi o amestecase şi în Die Rheinmărchen): „Zu Bacherach am Rheine Wohnt eine Zauberin, Sie war so schon und feine Und riss alle Herzen hin". . începutul, abrupt, presupune un preambul: „Din propria-i iniţiativă, Lora-se prezintă înaintea bu'rgniăisterului. — Sire burgmaister, eu am causat perderea tuturor acelora cari m-au iubit, şi numeral lor e mare. Ordonă să iriă omoare; viaţa mi-e o povară." Burgmaisterul ora un bătrîn, viguros,,, cu fruntea căruntă, cu. capul clătinăţor; el o priveşte şi se, simte miş? .cat de compătimire., „— Copila mea, dreptul de justiţie nu-mi aparţine., Cît despre mine unul, chiar d-ar trebui să mă espui la chinurile purgatoriului, aş refuza să-ţi impun o singură oră de-ntemniţare. Dacă eşti acusată de' magia, du-te de găseşte pe episcop; doar d-o putea dînsul să te dezlege." Acum începe, legenda în redacţia Brentano.. , „Sire episcoape, sînt o fermecătoare, zice lumea: şi-n-cep a o crede chiar eu însumi: am meritat moartea." ; ■ , Episcopul înduioşat>.,p. trimite; la mînăstire cu trei cavaleri, care pe drum o îndeamnă să ia pe,:unul de soţ. Cavalerii au dispărut. La mînăstire n-o primesc. Merge Ja temniţă. Guvernul o,trimite cu „un om sălbatic, cu „părul;.,roşicat, cu privirea-ngrozitoare, c-p sabie scurtă -şi lată la şiojd" la judecător, care nici el n^o judecă. Lora icere voie omului sălbatic să--se suie :pe. o stîncă.de.granit şi se:aruncă în Rin, „Această stîncă, de pe-care s-â:aruncat, se numeşte astăzi Lorelei." ; : Un fel de schiţă, •Monmentul- .copilului,., tradusă-fără -îndoială („Românul^, 22 iun. 1874) eşte insignifiantă. „Acum- zece: sau doisprezece ani, o tînără femeie, o fran- 443 ceză, trecea prin Belgia c-un copil în braţe: mama era bolnavă, copilul asemenea." Sosind la Bruxelles, străina fu silită să-1 înţarce, şi pe cînd „neşte friguri delirante-i rădicau cunoştinţa de sineşi, îngerul morţii veni să-i iea copilul, ducînd sărmana mică creatură-n cimitirul de Laaken". înainte de a se întoarce în Franţa, mama vine la mormînt să-şi ia adio de la copil şi întreabă: „Cine va îngriji de mormîntul tău?" „Eu, zise o voce ce se păru că vibrează cu vîntul." Străina nu vede pe nimeni, dar după aceea un tînăr face împrejmuire de fier la mormînt şi vine des la cimitir. E un refugiat politic. Cetăţenii, crezîndu-1 tatăl copilului, îi întorc spatele în presupunerea că abuzase de încrederea tinerei femei. Dar el îngriji de mormînt pînă ce fu rechemat din exil. Pipa dracului („Românul", nr. 20 din 21 iul 1874), deşi cu introducere autobiografică, e o istorioară germanică în maniera Laboulaye. Waldhantz, vînător pasionat şi braconier, întîlneşte într-o zi pe Satana, care-1 întreabă despre puşca de fabricaţie proprie pe care o are în mînă: „— Ce porţi în mînă? — Asta e pipa mea, milord!" Waldhantz trage cu puşca în diavol, care doar strănută. Concluzia trasă de Gr. Alecsandrescu e cu totul anodină: „în conştiinţă poate că dracul are dreptul să fie ales şi senator în 30 de judeţe din mila prefecţilor şi cu ajutorul suptprefecţilor 1" Obsedat de ideea de a deveni senator, Gr. Alecsandrescu crezu de cuviinţă, în 1868, să înceapă publicarea unui număr de articole de filozofie politică, ce dau laolaltă o operă în spiritul unui Machiavel modern, al unui Montesquieu. Izbitoare de la început sînt lipsa de aderenţă a articolelor la realităţile noastre şi erudiţia, aproape monstruoasă, deşi aridă (Tacit, Xenofon, Platon, Plutarh, Diodor, Cicerone, Marc Aureliu etc). Dacă Gr. Alecsandrescu ar fi scris aceste articole, ar fi trebuit să-i atribuim 444 ani de reflecţie asupra vieţii de stat şi frecventarea asiduă a tuturor autorilor greci, latini şi moderni, care au meditat asupra ei. în realitate toate articolele sînt traduceri, întîiul, apărut în „Pressa" (nr. 64 din 21 iul. 1860), Manual ministerial, e chiar prezentat ca „traducţiune" după un inventat L. Young. Un altul, Datoriele miniştrilor, e atribuit unui L. Jaun. Celelalte sînt semnate de-a dreptul de Gr. Alecsandrescu şi localizate pe ici, pe colo, în aşa fel încît să pară de el. De fapt, ele sînt de E. Jouy, „membre de l'Institut", şi sînt capitole ale operei în două volume: La morale appliqu&e ă la politique, pour servir d'introduction aux observations sur les mosurs francaises au XlX-esiecle (Chez PiHet ainâ, Paris, 1822). în „Uniunea română" din 1861, cineva, poate chiar redactorul Radu Ionescu, tradusese după E. Jouy, al cărui nume îl dădea: Morala este una pentru toii (nr. 2 din 17 febr. 1861), Morala t ministeriale (nr. 3 din 18 mart. 1861) şi Responsabilitatea ministeriale (nr. 9 din 8 apr. 1861).1 Cîţiva ani de zile, pînă în 1875, poetul continuă în „Românul" tălmăcirile din cartea lui E. Jouy, uneori repetînd articolul, supărîn-du-se ca de un atac personal, atunci cînd cineva îi contestă •> competenţa. Fenomenul trebuie explicat mai degrabă în sensul că Gr. Alecsandrescu a găsit în E. Jouy un autor , care-1 mulţumea pe deplin. Aspectul originalităţii i se va fi părut cu totul secundar.2 De obicei, Gr. Alecsandrescu 1 V. Ghiacioiu, Un izvor al lui Gr. Alecsandrescu, în „Preocupări literare", IV, 1939, nr. 10, p. 452 urm. 2 Manual ministerial („Pressa", nr. 64 din 21 iul. 1868: Manuel ministeriel, v. I, livre V, chap. VI, p. 141); Responsabilitatea miniştrilor („Pressa", nr..68 din 30 iul. 1868: Responsabilite des ministres, v. I, liv. V, chap. VII, p. 151); Despre dreptul public („Pressa", nr. 70 din 4 aug. 1868: Du droitpublic, v. I, liv. VI, chap. I, p. 159); Despre dreptul public („Pressa", nr. 72 din 8 aug. 1868: Suite du meme sujet, v. I, liv. VI, chap. II, p. 162); Datoriele miniştrilor („Pressa", nr. 87 din 10 sept. 1868: Devoirs des ministres, v. I, liv. V, chap. IV, p. 130); Despre miniştrii nedibaci şi fără principie („Românul", 11 febr. 1872: Les ministres habiles ou sans principes, v. I, liv. V, chap. V, p. 136; Responsabilitatea miniştrilor („Românul", 14, 15 febr. 1872: Responsabilite des ministres, v. I, liv. V, chap. VII, p. 151); Ce este politica"! („Românul", 3 mart. 1872: Qu'est-ce que la politique?, v. I, liv. IV, chap. I, p. 100); Manuale ministeriale („Românul", 4 mart. 1872: Manuel ministeriel, V. I, liv. V, chap. VI, p. 141); Morala 445 traduce cuvînt cu cuvînt, însuşindu-şi discursul la per. Soana.întîi, în aşa chip încît cititorul crede că are de-a face cu autorul însuşi:. „Eu rog pe aceia din cetitorii mei care ar putea să crează..." („Je prie ceux de mes Jecteurs qui pourraient croire.. ." — Responsabilii/-: des ministeriale („Românul", 8 mart. 1872: De la morale ministerielle, v. I, liv. II, chap. III, p. 123); Despre poliţia considerată ca ausilieră a justiţiei („Românul", 17 mart. 1872: De la police, considefee comme ausiliaire de la justice, v. II, liv. X, chap. XV, p. 167); Despre întrebuinţarea banilor publici („Românul", 28 mart 1872: De l'em-ploi des denierspublics, v. II, liv. XII, chap. VII, p. 220); Despre supunere („Românul", 8 apr. 1872: De l'obeissance, :v. I, liv. VII, chap. XII, p. 246;;Despre principe („Românul", 9 apr. 1.872: Du pr.ince, v. II, liv. VIII, chap. II p. 24); Despre mijloace ascunse („Românul", 19 mai 1872: Des moyens occultes, v. II, liv. VIII, chap. V, p. 17); Despre monarchiele constituţionale („Românul", 24 mai 1872: Des monarchies constitutionelles, v. I, liv. III, „chap. VII, p. 96) ; Despre guvernul.urepublicanu („Românul", 3 iun. 1872: Du gouvernement republicam, v. I, liv. III, chap. VII, p. 90); Despre literatura. în genere' („Românul", 25.febr. 1873, şi „Familia'VXI, l'875,ar.,48 din 30; XI/12 XII, p. 568 — 569: De la litterature en general, Avantages moraux et philosophiques du progres des ' lumieres, Suite du meme sujet, v. II, liv. XIII,' chap. II, III, IV, p. 236, 241, 244); Despre . instrucţiunea publică („Românul", 2 mart. 1873: De l'instruction publique, v. II, liv. XIV, chap. XII, p. 278); Contradicţiune în educaţiunea copilăriei („Românul", 3 mart. 1873: Contradiction dănsl'educa-tion de l'enfance, v. II, liv! IV, chap. IV, p. 281); Despre ■judecători („Românul", 11 mart 1873: Desjuges, v. II, liv. X, chap. III, p. 108); Despre promisiuni şi jurăminte („Românul", 30 mart. 1873: Des promesses etdes serments, .v. II, liv. VIII, chap. VI, p. 20)yCause generale de re-aoluţiuni („Românul", 1 apr; '1873)':- Causes gen&răles des revolutions, v. II, liv. XV, chap. I, p. 308) ; Despre legi în genere („Românul", 19 iun. 1873; Des lois en general, v. II, liv. IX, chap. I, p. 27); Legi de les-majestate („Românul", 11 iul. 1873: Lois de Use-majeste, v. II, liv. IX, chap. VII, p. 46); Contradicţiune^ în legi („Românul", 26 iul. 1873: Contradiction dans les lois, v. II,Tiv. IX, chap. ■ VIII, p. 55); Midloace-ntrebuinţate de iiranniă ca să .corumpă legile („Românul",' 2 -sept. 1873: Moyens eni-. ployes par Ia tyrannie pour corrOmpre Ies lois,\. II, liv. . IX.chap.IX.p.'56)\Despremagistraţiicorumpţi(„Românul", .'23 sept. 1873: Des magistrats pervers ou corrompus, v. II, liv. X, chap. VIII, p: 133); Despre acusatori şi martori 446 („Românul", 25 sept 1873: Des delateurs et des temoins, ministres); „Nu, eu nu voi silui deloc indignaţiunea mea" („... non, je ne contraindrai point mon indignation" — Du droit public, suite du mame sujet) „Eu sînt cu totul de opiniunea lui Plutarh" („Je suiş entierement de l'avis de Plutarque" — Des delateurs et des temoin); „Departe de mine gîndirea d-a rădica cea mai mică îndoială asupra divinei înţelepciuni a legiuitorului creştinilor" („loin de v. II, liv. X, chap. X, p. 150); Recompense acordate pîrî-foriZor(„Românul",13 oct. 1873: Recompenses accordees aux delateurs, v. II, liv. X, chap. XI, p. 155); Despre inter-pretaţiunea legilor („Românul", 14 oct. 1873: De l'inter-pretation des lois, v. II, liv. X, chap. XIII, p. 159); Despre delaţiune („Românul", 28 apr. 1874: De la revelation et la non-revelation, v. II, liv. IX, chap. X, p. 61); Despărţirea eetăţianiloru in deosebite clase („Românul", 6 mai 1874: Division des citoyens en classes differentes, v. XI, liv. VIII, chap.. II, p. 6); Unitatea şi permaninţa moralei pentru toţi şi totdeauna („Românul", 16 iun. 1874: Unite de la morale; elle est la meme pour tous et dans tous les temps, v. I, liv. V, chap. I, p. 112); Despre morala şefilor statelor ş-acelor ce guvernă în numele lor („Românul", 28 iun. 1874: De la morale dans les rois et les chefs des etats, pînă la: „O justice humaine!", v. I, liv. V, chap. II, p. 116); Despre moravurile judecătorilor („Românul, 18 iul. 1874: Des moeurs des juges, v. II, liv. X, chap. V, p. 115); Datoriele miniştrilor. Miculu numeru al minis-triloru virtoşi („Românul", 13 sept. 1874: Devoirs des ministres. Petit nofnbre de ministres vertueux,v. I, liv. V, chap. IV, p. 130); Despre interpretarea legilor („Românul", 16 oct. 1874: De Vinterpretation des lois, v. II, liv. X, chap. XIII, p. 159); Despre diplomaţia („Românul", 5 dec. 1874: nuexistăîn Jouy);Despredreptulpublic(„Român\i\", 20 mart. 1875: Du droit 'public, v. I, liv. VI, chap. I, p. 159); Despre onoare şi despre onoruri („Românul", 21 mart. 1875: De l'honneur et des honneurs, v. II, liv. XV, chap, VI, p. 325); Duelul („Românul", 21 mart. 1875: ie duel, v. II, liv. XV, chap. VII, p. 327); Sinucidul („Românul", 22 mart. 1875: Le suicide, v. II, liv. XV, chap. VIII, p. 332); Contradicţiune în legi („Românul''^ 28 mart. 1875: Contradictions dans les lois, v. II, liv. IX, chap. VIII, p. 53); Despre poeţi , publicişti şi oratori („Românul", 1 apr. 1875: Desorateurs politiques, voi. TI, liv. XIII, chap. VIII, p. 257); Contradicţiune în educaţiunea şcoalelor („Româttul", 18 apr. 1875: Contradictions dans l'education des ecoles, v. II, liv. XIV, chap, V, p. ,286); Literatură dramatică dedicată ilustrului meu amic Vasile Alecsandri („Românul", 20 apr. 1875: Litterature drama-tique, v. II, liv. XIII, chap. VII, p. 255); Despre Dumnezeire („Reforma", nr. 62 din 1 ian. 1874: De la Divinite, v. I, liv. II, chap. II, p. 19). 447 moi la pensee d'elever le moindre doute sur la divine sagesse du lâgislateur des chrâtiens" — Contradiction dans Vedu-cation de l'enfance). Cîteodată introduce o frază personală sau o modificare de natură a îndepărta Bănuiala că e vorba de o traducere. „Cet inconvenient — sună originalul — est fort grave, me dira-t-on, mais qu'y faire? Je le saurais peut-etre, si j'Ctais ministre ou lâgislateur..." — Contra-diotions dans les lois.) Poetul transpune astfel: „Acest inconveniinte este foarte grav, va zice cineva. Dar ce e de făcut? Am şti, poate, dac-am fi ministru sau legiuitori ca domnii de la «Pressa»." Articolul Despre guvernul republican capătă o introducere originală: „Fiindcă am vorbit în «Românul » de la 24 mai despre monarchiele constituţionali, să vorbim acum şi de republică, chiar de s-ar supăra din nou pe noi ziarul « Poporul », ce îşi iea inspiraţiunile de la sînta monas'tire Slătari, precum s-a supărat pentru articulul Despre supunere, publicat în numărul de la 8 aprilie, şi m-ar povăţui din nou să nu mai scriu." Jouy scrie: „Je me souviens d'avoir vu dans la Loui-siane les habitans" des rives du .Meschacebee s'essayer â conquerir ce fleuve immense" (De la litterature en gâniral). Lui Gr. Alecsandrescu i se pare, fireşte, riscat a afirma că a fost însuşi în Luisiana. Deci modifică: „îmi aduc aminte de a fi citit că în Luisiana..." în Recompense acordate plrltorilor (Ricompenses accor-dees aux delateurs) poetul omite un pasaj despre negri, care i se pare a suna prea exotic („Qu'ont de commun les soulevements des negres, les pretentions des mulâtres et Pincendie de quelques habitations des' blancs, avec les faits praticuliers imputes ou gouverneur: de Saint-Domin-gue, â ce Blanchelande, dont vous demandez la tete?"). Apoi, din: „Ainsi, dit Barnett, les partis opposes..." scoate numele proprii („Astfel, partitele opuse..."). în Cause generale de revoluţiuni (Causes gânerales des revo-lutions), citind prin Jouy pe Platon („Âthâniens! votre amour pour le plaisir est votre prerniere chaîne..."), localizează: „... Ateriieni,—!noi să zicem români — amoarea voastră pentru plăcere e cel dintîi lanţ al vostru!..." în articolul Despre delaţiune (De la revelation et la 448 non revelation) sfîrşitul este original: „Ar fi bine ca, la crearea legilor, la punerea lor în practică, să nu se-nlă-ture cu intenţiune sau din neglijenţă principiele pe cari sînt basate societăţile omeneşti." In Despre morala şefilor statelor ş-acelor ce guvernă în numele lor (De la morale dans les rois et les chefs des etats) se adaugă o întîmplare din vremea lui Bibescu („Alesan-dru-1 iartă. Cu argumentul acelui pirat am izbutit, în timpul domniei lui vodă Bibescu, să scăpăm p-un hoţ mic..."). La Contradicţiune în educaţiunea copilăriei (Contradiction dans l'education de l'enfance) încheierea „D-aci contradicţiunea în educaţiunea copilăriei" e de asemenea de Gr. Alecsandrescu. Despre Dumnezeu (De la Divinite) e justificat într-un prolog prin sărbătorile Crăciunului: „Fiindcă sîntem îh sărbători, să lăsăm politica şi să vorbim despre divinitate". Articolul Dreptul public (Du droit public) capătă un epilog original în proză şi în versuri: „Cît despre mine, care-mi iubesc patria şi doresc să o văz ajunsă la gradul de tăria şi de mărire Ia care o naţiune poate ajunge prin virtute şi patriotism, dacă aş vedea drepturile noastre de autonomia călcate şi vechiele noastre tratate neţinute în seamă; dacă vreun vecin puternic ar cerca să ne calce otarele, să ne cucerească, aş zice bravilor noştri oşteni de tot gradul şi de toată arma, aducîndu-le aminte eroicele lupte ale străbunilor, conduşi la victorii de Mircea I, Michaiu-Viteazul şi Ştefan-cel-Mare: « La braţ arma şi-nainte, Cerul noi să-1 invocăm, Făcînd semnul crucei sfinte, Pe duşmani să-i alungăm. Mircea, Michai-Bravul Şi Ştefan-cel-Mare Vă încred stindardul Ş-a ţării salvare.»" La finele articolului Literatura dramatică (Litterature dramatique) urmează următoarele: „închiău acest articlu mulţămind vechiului meu amic, acestui Moliere 449 « al României, pentru prima seria a operilor sale de teatru, şi sfîrşesc printr-o anecdota istorică". „Am citit în istoria că Alesandru-cel-Mare, regele Macedoniei, iubia aşia de mult poesia şi scrierile poeţilor cari au celebrat faptele eroilor — ceea ce am făcut şi noi pe cît am putut pentru eroii României — încît purta cu dînsul, în toate resbelele, poesiele lui Omer, într-o casetă de aur." Fiind vorba de duel, „â Poeil droit de Philippe" din Duelul (Le duel) devine „la ochiul drept al lui Ion". La Conlradicţiune în educaţiunea şcoalelor filialul e original: „Şcolarii, prin urmare, pot să asculte ceea ce le spun profesorii, dar să înveţe numai ceea ce prescriu asemeni cărţi bune". Cît priveşte articolul Despre diplomaţia, el pare combinat de Gr. Alecsandrescu. Un capitol respectiv în Jouy nu se află. în cartea VI: De la morale dans le droit public, ou les relations diplomatiques nu întîl-nim decît cuvintele „Part des negoţiationş" identice cu „artea negoţiaţiunilor". încheierea e o aplicaţiune locală: „Sfîrşind, rugăm pe cititori să binevoiască a crede că n-am vrut s-ating modestia actualului ministru de Esterne V. Boerescu, aplicîndu-i acest portret. Marele serviţie ce a adus ţărei sînt constatate şi dovedite prin cordoanele şi decoraţiunile cu cari l-au recompensat Victor Joseph Etienne Jouy era un mic Labruyere al reportajului, devenit popular prin L'hermite de la chaussee d'Antin ou observations sur les rrweurs et les usages frangais au commencement du XlX-e siecle, operă superficială, prudent polemică. Mediocritatea a făcut cariera autorului: ..... il est mort, dans ses oeuvres completes — yingt-quatre volumes in-octavo"1. Un articol din L'hermite2, anume Le public, s-a salvat totuşi prin spaniolul 1 Charles Monselet, Portraits apres dâc'es, Achille Faure, Paris, 1866. 2 L'hermite de la chaussee ă"Antim par M. de Jouy, membre de 1'Academie frangaise. Chez Pillet aîne, Paris, 1815, II, p. 169. Mariano Jose de Larra, Quien es el publico y donde se encuentra ?x Traducerea în proză din Gerusalemme liberata de Torquato Tasso e făcută, evident, după Lebrun2, care corectase textul italian în mod scandalos,, înfrumuse-ţîndu-1 abuziv prin prescurtări. Gr. Alecsandrescu a publicat în „Cimpoiul"3 numai trei cînturi, urmărind pedestru textul francez: „Je chante les pieux combats et le guerrier qui dâlivra le tombeau de Jesus-Christ. De nombreux exploits signa-lerent sa prudence et sa valeur: des travaux nombreux eprouverent sa prudence dans cette glorieuse conquete. En vain Penfer se souleva contre lui; en vain s'armerent contre lui les peuples râunis de PAsie et de PAfrique: le ciel protegea ses efforts, et il ramena sous les saints eten-dards ses compagnons errants." „O, Muse! O, toi qui ne ceins point ta tete d'un-peris-sable laurier cueilli sur PHelicon; toi, qui habites dans POlympe au milieu des celestes chceurs; toi, dont le front est couronne d'etoiles immortelles, o Muse, allume dans mon sein une ardeur divine, enflamme mes chants; par-donne si j'orne la vâritie de fleurs, et si je repands, sur mes vers, d'autres charmes encore que les tiens I" „Cînt sfintele lupte şi pe războinicul care liberă mor-mîntul lui Isus Cristos. Numeroase izbînzi semnalară înţelepciunea şi vitejia sa, lucrări numeroase încercară 1 Larra, Articulos de costumbres, Prologo y notas de Jose R. Lomba y Pedraya, „La lectura", Madrid, 1923. 2 La Jerusalem delivree, traduite de Titalien par le prin-ce Lebrun, suivie de la vie de Tasse,par A.D'Alban6s.Gus-tave Hayard, Paris. E probabil ca Gr. Alecsandrescu să fi avut înainte o ediţie mai veche, cum este aceea, fără numele traducătorului, din 1813: Jerusalem delivree, poeme traduit de Pitalien, nouvelle edition, revue et corrigee, enrichie de la vie du Tasse. I—II. Chez Bossange et Mas-son, Paris, 1813. Altă traducere, tot în proză, pînă la un punct asemănătoare cu a lui Lebrun, este: ... La Jerusalem delivree, traduction nouvelle et en prose, par M.V. Philipon de la Madeleine, augmentee d'une des-cription de Jerusalem par M. de Lamartine, J.M. Mallet et Cie, Paris, 1841. 3 „Cimpoiul", 1882, nr. 16, 17, 18, 19,34. în nr. 14 şi 15 se publică o biografie a lui T. Tasso, nesemnată. al României, pentru prima seria a operilor sale de teatru, şi sfîrşesc printr-o anecdotă istorică". „Am citit în istoria că Alesandru-cel-Mare, regele Macedoniei, iubia aşia de mult poesia şi scrierile poeţilor cari au celebrat faptele eroilor — ceea ce am făcut şi noi pe cît am putut pentru eroii României — încît purta cu dînsul, în toate resbelele, poesiele lui Omer, într-o casetă de aur." Fiind vorba de duel, „â l'oeil droit de Philippe" din Duelul (Le duel) devine „la ochiul drept al lui Ion". La Contradicţiune In educaţiunea şcoalelor finalul e original: „Şcolarii, prin urmare, pot să asculte ceea ce le spun profesorii, dar să înveţe numai ceea ce prescriu asemeni cărţi bune". Cît priveşte articolul Despre diplomaţia, el pare combinat de Gr. Alecsandrescu. Un capitol respectiv în Jouy nu se află. în cartea VI: De la morale dans le droit public, ou les relations diplomatiques nu întîl-nim decît cuvintele „l'art des nâgpţiationş" identice cu „artea negoţiaţiunilor". încheierea e o aplicaţiune locală: „Sfîrşind, rugăm pe cititori să binevoiască a crede că n-am vrut s-ating modestia actualului ministru de Esterne V. Boerescu, aplicîndu-i acest portret. Marele serviţie ce a adus ţărei sînt Constatate şi dovedite prin cordoanele şi decoraţiunile cu cari l-au recompensat Victor Joseph Etienne Jouy era un mic Labruyere al reportajului, devenit popular prin L'hermite de la chaussâe oVAntin ou observations sur les mosurs et les usages frangais au commencement du XlX-e sieele, operă superficială, prudent polemică. Mediocritatea a făcut cariera autorului: ..... il est mort, dans ses ceuvres completes — vingt-quatre volumes in-octavo"1. Un articol din L'hermite2, anume Le public, s-a salvat totuşi prin spaniolul 1 Charles Monselet, Portraits apres deces, Achille Faure, Paris, 1866. 2 L'hermite de la chaussee d'Antim par M. de Jouy, membre de 1'Academie frangaise. Chez Pillet aîne, Paris, 1815, II, p. 169. Mariano Jose de Larra, Quien es el publico y donde se encuentra F1 Traducerea în proză din Gerusalemme liberata de Torquato Tasso e făcută, evident, după Lebrun2, care corectase textul italian în mod scandalos,, înfrumuse-ţîndu-1 abuziv prin prescurtări. Gr. Alecsandrescu a publicat în „Cimpoiul"3 numai trei cînturi, urmărind pedestru textul francez: „Je chante les pieux combats et le guerrier qui dâlivra le tombeau de Jesus-Christ. De nombreux exploits signa-lerent sa prudence et sa valeur: des travaux nombreux eprouverent sa prudence dans cette glorieuse conquete. En vain l'enfer se souleva contre lui; en vain s'armerent contre lui les peuples râunis de l'Asie et de l'Afrique: le ciel protegea ses efforts, et il ramena sous les saints eten-dards ses compagnons errants." „O, Muse! O, toi qui ne ceins point ta tete d'un-peris-sable laurier cueilli sur PHelicon; toi, qui habites dans l'Olympe au milieu des celestes choeurs; toi, dont le front est couronne d'etoiles immortelles, o Muse, allume dans mon sein une ardeur divine, enflamme mes chants; par-donne si j'orne la veritie de fleurs, et si je repands, sur mes vers, d'autres charmes encore que les tiens!" „Cînt sfintele lupte şi pe războinicul care liberă mor-mîntul lui Isus Cristos. Numeroase izbînzi semnalară înţelepciunea şi vitejia sa, lucrări numeroase încercară 1 Larra, Articulos de costumbres, Prologo y notas de Jose R. Lomba y Pedraya, „La lectura", Madrid, 1923. 2 La Jerusalem delivree, traduite de l'italien par le prin-ce Lebrun, suivie de la vie de Tasse.par A.D'Alban6s.Gus-tave Hayard, Paris. E probabil ca Gr. Alecsandrescu să fi avut înainte o ediţie mai veche, cum este aceea, fără numele traducătorului, din 1813: Jerusalem delivree, poeme traduit de l'italien, nouvelle edition, revue et corrigâe, enrichie de la vie du Tasse. I— II. Chez Bossange et Mas-son, Paris, 1813. Altă traducere, tot în proză, pînă la un punct asemănătoare cu a lui Lebrun, este: ... La Jerusalem delivree, traduction nouvelle et en prose, par M.V. Philipon de la Madeleine, augmentee d'une des-cription de Jerusalem par M. de Lamartine, J.M. Mallet et Cie, Paris, 1841. . 3 „Cimpoiul", 1882, nr. 16, 17, 18, 19,34. în nr. 14 şi 15 se publică o biografie a lui T. Tasso, nesemnată. răbdarea sa în această falnică cucerire. în zadar infernul se resculă în contra sa, în zadar se înarmară în contra lui popoarele unite ale Asiei şi ale Africei. Cerul ocroti silinţele sale şi el readuse sub sfintele stindarde pe tovarăşii săi rătăciţi." „O, Musă! O, tu care nu-ţi încingi capul cu un laur peritor, cules pe Helicon, tu care locuieşti în Olimp, în mijlocul corurilor cereşti, tu a căreia frunte este încoronată de stele nemuritoare, o Musă! aprinde în sînul meu o ardoare divină, înflăcărează cîntările mele iartă, dacă împodobesc adevărul cu flori şi dacă răspîndesc în versurile mele alte farmeci decît ale tale!" Stîngăcia traducerii nu se datoreşte neapărat bătrî-neţii obosite a tălmăcitorului, de vreme ce nici nu ştim cînd a fost făcută. Proza nu era genul lui Gr. Alecsandrescu şi, descins din aerul vibrant al lirei, poetul, ca şi albatrosul lui Baudelaire, se încurca în aripi.1 1 în secţia de mss. a Acad. R.P.R. („Miscelanea", 1449, p. 119—171) există traducerea din franţuzeşte a unei piese de teatru: „Coada clinelui lui Alcibiade de D.G. Alecsandrescu, comedie în 2 acte". Deşi, ca membru în comitetul teatral, Gr. Alecsandrescu ar fi putut executa o asemenea traducere, nu putem afirma, deocamdată, că este de el. BIBLIOGRAFIE Eliezer şi Neftali, poemă tradusă din Florian de Gr. Alecsandrescu; Poezii a D. Gr. Alecsandrescu, Buc, în Tipografia lui Eliad, 1832; Alzira sau Americanii, tragedie în cinci acte (de Voltaire) tradusă de ..., Buc, în Tipografia lui Eliad, 1835; Poezii ale d. Gr. Alecsan-drescul, Buc, tipărite la Zaharia Carcalechi, 1838 (Elegii şi Fabule) ; Poezii a lui Gr. Alecsandrescu, ediţie completă, Iaşi, la Cantora Foaiei săteşti, 1842; Meropa, tragedie în cinci acte de la Voltaire, tradusă de..., Buc, Tipografia lui CA. Rosetti şi Vinterhalder, 1847; Suvenire chi impresii, epistole chi fabule, Buc, CA. Rosetti şi Vinterhalder, 1847; Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule, Buc, 1863; Poveşti albastre după Eduard Laboulaye, Buc, 1872. Ediţii de opere complete: Socec, 1893; Şaraga; Mi-nerva (prefaţă de G. Coşbuc); B.p.t., nr. 295—298 (Poezii..., ed. Em. Gîrleanu), 1907; C.N. (ed. îngrijită de Al. Busuioceanu), 1923; Poezii, comentate de V. Ghia-cioiu, Craiova, Scrisul românesc, 1940- Gr. Alecsandrescu, Scrisori, în „Conv. lit", XIX, 1885, p. 801 - 804; XLV, 1911, p. 743 - 763, 878 - 900, 1109-1130; XLVII, 1913, p. 180-187, 281-287 şi în „Viaţa românească", 1906, t. III, p. 12 urm. şi 186 urm.; Gr. Alexandrescu, Opere, I, ed. I. Fischer, studiu introductiv de Silvian Iosifescu, Buc, E.S.P.L.A., 1957. Ms. B.A.R.P.R. 801 (Gr. A., c. I. Ghica); documente originale şi fotografiate, numeroase imagini ine- dite la I.l.L.F. Dosar cu piesele inedite ce au slujit la ţ întocmirea acestei monografii, la I.l.L.F. f B. Florescu, Poetul Gregoriu Alecsandrescu, Analisă £ literară, în „Columna lui Traian",V, 1874, nr. 5; I. Găvă- f nescu, Meditaţiile lui Gr. Alecsandrescu, Buc, 1896; G. Bogdan-Duică, Despre Gr. Alecsandrescu, în „Conv. lit.",BXXXIV, 1900, p. 746-763, 835-857; E. Lovinescu, Gr. M. Alexandrescu (Omul şi opera), Buc, 1908; ed. II j (Grigore Alexandrescu, viaţa şi opera lui), Buc, C.R., j 1925; ed. III (Grigore Alexandrescu, viaţa şi opera lui I şs corespondenţa lui cu Ion Ghica), Buc, Casa şcoalelor, 1928; Ch. Drouhet, Grigore Alecsandrescu şi Voltaire, în I Omagiu lui I. Bianu, Buc, 1927; Const. D. Ionescu, j! Două scrieri care interesează istoria culturii româneşti, în |, „Arhivele Olteniei", 1934, p. 194—196 (Alecsandrescu, \ Asachi, Ghica); P.V. Haneş, îndreptări şi întregiri la i biografia lui Gr. Alecsandrescu, în „Preocupări literare", I, II, 1936, nr. 5 ; Mih. Popescu, Pensionarea a doi scriitori jj (Asachişi Alecsandrescu), în „Adev. lit.", nr. 869 din 1 aug. 1937; Remus Caracas, Biografia lui Gr. Alecsandrescu (contribuţii), Buc, Prietenii ist. lit.; V. Ghiacioiu, îndrep- j tări şi adaosuri la biografia lui Gr. A., în „Preocupări i literare", V, aug. 1940; Acelaşi, Cîteva date cu privire la recompensa naţională acordată lui Gr. Alecsandrescu^în I „Preocupări literare", V, oct. 1940; Acelaşi, O pagină j dureroasă in viaţa lui Gr. Alecsandrescu, în Melanges... y offerts ă Ch. Drouhet, Buc, 1940; Dorina Fundescu, j Personalitatea lui Gr. Alecsandrescu. Extras din „Preocu- j pări literare", VI, 1941, nr. 679; I. Fischer, Note şi rectificări cu privire la opera lui Gr. Alecsandrescu, în „Analele J Univ. CI. Parhon", nr. 7, 1956; V. Ciobanu, Raport ms. d. ■ urmaşii lui Gr. A.; documente originale şiaîn copie, foto- [ grafii la I.l.L.F. j Autorul a vizitat mare parte din locurile legate de I viaţa şi opera lui Gr. Alecsandrescu, punîndu-se în legă-454 tură cu urmaşii săi. ;i Distinsul poet şi cercetător I.M. Raşcu ne informează că a văzut cîndva, poate prin 1930—34 şi se pare într-o revistă a unui seminar teologic, o petiţie a lui Gr. Alecsandrescu către autorităţile poliţieneşti din Focşani, prin care cerea să se interzică parohului bisericii catolice din apropierea locuinţei sale de a mai trage toată ziua clopotul, ştiut fiind că clopotele se trag numai la nunţi şi botezuri. O asemenea scrisoare ar da unele indicaţii asupra începuturilor alterării intelectuale a lui Gr. Alecsandrescu. Nu am găsit pînă acum acea revistă. CUPRINS N. FILIMON (1955) I. Familia. Filimon cîntăreţ, flautist, funcţionar.........,----.................... 7 II. Călătorii...............____........... 21 III. în timpul Unirii. Membru al Comisiei docu-mentale................................ 44 IV. „Fr. Staaps", întrupare a ideii de independenţă 54 V. „Mateo Cipriani" şi campania pentru secularizarea mînăstirilor închinate.......... 60 VI. „Slujnicarii"............................ 69 VII. La Arhivele statului, studiind trecutul 84 VIII. „Amicul poporului" .......-............. 94 IX. Cronicar muzical........................ 108 X. Cronicar teatral........................ 136 XI. Cultura................................ 141 XII. „Ciocoii vechi şi noi".................... 162 XIII. Arta literară .......................... 191 XIV. Ultimii ani şi moartea................... 210 Bibliografie .. ..f................... 219 GR. M. ALECSANDRESCU (1955) Viaţa........................................ 223 Opera........................................ 319 Bibliografie.............................. 453